george sion suvenire corytimpurane
(")
EDIŢIE ÎNGRIJITĂ DE RADU AL BALA
Ilustraţia copertei : Victor Feodorov
BIBLIOTECA PENTRU TOŢI • 1973 EDITURA Ml NERV A • BUCUREŞTI
DIN ANUL 1848
(Continuare)
PARTEA A DOUA
I
Ajunserăm la moşia Buciumii pe la cinci ore după amiaza-zi. Cea întîi îngrijire a noastră fu să găsim o căruţă de sat care să ne ducă de aci. Tăcuserăm plan ca să trecem în Ardeal pe la plaiul Grozeştilor prin munţi. Dificultăţile erau insă mari. Pasporturi nu aveam, dar cît pentru aceasta, speram în ajutorul unui amic ce aveam la Gro-zeşti, îngrijitorul moşiei acesteia. Dar ca să ajungem pînă acolo era de făcut cale ca de şase poşte şi de traversat sate şi oraşe ; apoi drumuri erau mai multe şi urma să cugetăm a alege pe cel mai lăturaş, pentru ca să fim mai siguri.
Noul meu amic voia a mă îndupleca să mergem întins la moşia sa Bozienii, trecînd prin oraşul Romanului, de unde mai era cale ca de o oră. De acolo urma să găsim trăsură cu cai mai buni şi un călăuz de confienţă, carele să ne ducă peste frîn-turi, pînă să ne scoată la Grozeşti.
Tocmirăm dară o trăsură ţărănească. cu doi cai şi ne decîserăm a pleca îndată ce va răsări luna, adică pe la 10 ore de noapte. Pentru ca ?a evităm bănuielele ce am fi putut atrage în caz de a ne întîlni cu cineva, ne căpuirăm cu nişte haine ordinare ca să ne dighizăm. Camaradul meu luă
7
o manta de panură neagră cu glugă, iar cu un con-tăşel blănit cam vechi, ce mi-1 dete arendaşul de la Buciumi. Astfel am fi putut trece drept oare-cari mazili ce merg să-şi caute procesele pe la tribunale.
Luna începuse a lumina orizontele. Ţăranul nostru trăsese la scară. Preparativele noastre erau gata. începusem a ne lua adio de la familia os-pătătoare. Dar, pe cînd ne coboram ca să ne suim în trăsură, iată că pe lîngă gardurile curţei auzim durui tura unei trăsuri ce trecea. După treapădul zgomotos al cailor şi după sunetul clopotului oe se auzea de la oiştea trăsurei, înţeleserăm că nu era un trecător ordinar. Toţi intrară în diverse bă-nuiele, iar noi ne oprirăm puţin ca să ascultăm încotro apucă trăsura. Aceasta apucă drept la vale. Portarul veni şi ne spuse că s-a oprit la han. El fu trimis îndată să cerceteze cine este ; ne aduse în curînd răspunsul că este subcîrmuitorul ocolului.
II
Amicul nostru Negruzzi ne zise ca să mai stăm puţin, pînă se va duce el însuşi să vorbească cu dînsul ceva. Aceasta o şi făcu. Peste o jumătate oră se întoarse şi ne spuse că subcîrmuitorul se află în urmărirea persecutaţilor politici.
Pe la trecătorile Şiretului se aşezaseră vedete, cu ordine ca să aresteze pe orice trecători fără răvaş de drum sau suspecţi. Prin sate se aşezaseră aseminea străji cu porunci straşnice ca să nu scape, sau să se dosească buntuşnicii ce se sculaseră în contra domniei. Terorismul se organiza din ce în ce mai viguros.
în asemenea poziţiune, ce era de făcut ? Dacă plecam, eram expuşi a fi prinşi la trecătoarea Şiretului. Dacă mai stam, espuneam casa amicului nostru la persecuţiunile guvernului şi noi tot nu scăpăm.
— Cum o vrea Dumnezeu — zise ospătătorul nostru — rămîncţi aici. Mai staţi pînă rmine seară în casa mea. Sper că nu veţi fi descoperiţi. Subcîrmuitorul este un brav băiat, căruia i-am făcut bine odată şi nu crez că va avea inimă să-mi calce casa.
Văzînd neputinţa de a face altfel, ne deciserăm a rămînea. Ne culcarăm, dar cugetările nu ne lăsară să dormim, pînă aproape de ziuă.
A doua zi, subcîrmuitorul veni la casa amicului meu, poftit la dejun. Eu şi cu camaradul meu de nenorocire şezurăm închişi într-o cameră, de unde puteam auzi convorbirile agentului autorităţii.
— Grele timpuri am ajuns, domnule, zicea el. Vai de acela care are păcatele a fi funcţionar astăzi. Este silit adesea să facă şi lucruri în contra inimei sale.
Cuvintele acestea ne căzură ca un plumb pe inimă. Credeam, de bună seamă, că ele sunt introducerea unui pas agresiv din partea sa. Ne închipuiam că va fi simţit ceva despre noi şi că era decis a face o perchiziţiune.
— Şi cine sunt acei pe cari-i mai caută guvernul ? Eu nu ştiu să mai fi rămas vreunul din acei ce au luat parte la 29 martie. Ştiu ca i-a prins mai pe toţi ; i-a prins, i-a legat, i-a bătut, i-a sur-gunit... Ce dracu ? vrea să-şi bată joc de toată ţara ?
Subcîrmuitorul scoase din buzunar o listă şi citi numele a vreo treizeci de persoane, între cari
a
9
erau .şi ale noastre. După aceasta, amicul nostru îi spuse şi lui numele acelor prinşi la Iaşi şi-i descrise pe scurt cele petrecute.
— Mulţămesc lui Dumnezeu că nu m-am întâmplat şi eu în Iaşi, zise subcîrmuitorul. Poate m-amestecam şi eu în trebile acestea. Mai ales că asta, precum văz, era o manifestare spontanee şi pacifică, fără arme şi fără sumeţie. Găsesc că măria sa vodă a făcut o barbarie de cele mai urî-cioase, chiar o nelegiuire.
— Lucru cu atâta mai crud — zise ospătătorul nostru — că găseşte instrumente în ţară cu cari să facă asemenea neomenii, De ! acuma d-ta, de esemplu, cu ce inimă ai prinde pe cei din listă şi i-ai trimete la locul torturelor ?
— Cit despre mine, ar putea să doarmă în pace. Numai sa simţ eu undeva asemenea suflete generoase şi m-aş duce singur să le înlesnesc călătorie bună.
— Greu îmi vine a crede, adaogă amicul nostru.
— Ce ? Sa n-am parte de copiii mei şi de ce am mai scump în lume, dacă nu-ţi vorbesc în curăţenia inimei.
— Cum ţ Dacă de esemplu ai simţi că sunt nişte astfel de oameni la mine, nu mi-ai călca casa ?
— Asta este curată insultă ce-mi faci. Dar eu în aşa caz te-aş ruga să mă prezinţi la ei şi m-aş crede muritorul cel mai fericit ca să-i pot servi cu ceva.
— Eu însă, drept să-ţi spun, n-aş avea curagiul ca să te compromit.
— Mulţămesc de neîncredere şi rog pe Dumnezeu să-mi dea ocaziune să-ţi dovedesc sinceritatea mea.
Convorbirea aceasta o ascultarăm cu mare atenţiune, dar inimele ne bătea de teamă ca nu cumva
amicul nostru să vie la bizara idee de a-i spune adevărul, fiindcă, cu toată fracheţa ce arata subcîrmuitorul nostru, tot nu ne-am fi putut încrede într-insul.
După dejun el plecă, asigurînd pe toţi despre lealele sale intenţiuni.
III
Pe valea Şiretului, la o postă şi jumătate mai în jos de Bacău, este moşia Răcăeiunii, a regretatului Vasile Sturza-1.
Acest bărbat, cu toate că era dlntr-o ramură cam depărtată de familia domnului, era reputat însă pentru patriotismul şi caracterul său liberal. De aceea el şi era mai totdeauna dizgraţiat de curtea domnului şi trăia izolat cu familia sa la moşie, departe de zgomotul capitalei şi de amestecăturile politice.
După mai multa chibzuire ne hotărîrăm a merge acolo. Doua motive ne îndemnau la aceasta: întii că camaradul meu Balş era cumnat cu el şi voia să-1 întîlnească ; al doilea că daca ne coboram pe lingă malul sting al Şiretului pînă în dreptul Racaciunilor, fiind drumul mai izolat de drumul mare, am fi dat de o trecătoare fără străji. Apoi mai ştiam că de la Răcăciuni pînă la Gro--zeşti nu am fi avut de făcut decît ca două poşte, îar de acolo, avînd a trece tot locuri lăturaşe, nu eram expuşi a fi prinşi.
— Frate — zisei amicului meu — fiindcă ple-
1 Fostul membru al guvernului interimar de la Moldova, care împreună cu Anastasie Panu preparară triumful de la 5—24 ianuarie 1859, mai apoi prim-preşedinte la Casaţiune.
10
11
carea noastră a rămas pe deseară, voi să profit de ziua aceasta. Dă-mi un cal ca să mă răpez la Giurgeni, să-mi văz surorile.
Calul de călărie se aduse ; sării pe el şi zburai ca vîntul.
IV
Fusei nevoit în curînd să mai opresc goana calului, pentru că, îndată ce am ieşit de pe moşia amicului meu, avui a coborî o vale răpede, pe care este aşezat un sat numit Valea Ursului. Dar cum ajunsei de vale, mă urcai ea fulgerul pe dealul Giurgenilor. După oe mă suii pe coama muntelui, mă coborîi pe coasta cealaltă şi intrai în mănăstire.
V
Sub cuvîntul de mănăstire în genere se înţelege locaşul acela care coprinde o comunitate de călugări sau călugăriţe mai numeroasă ; iar acela care are numai servitori bisericeşti sau un număr de monarhi foarte restrîns, se numeşte schit sau metoe K
Giurgenii poartă numele de mănăstire, fiindcă are o comunitate de trei sute şi mai bine de maici ~.
Apropiind u-mă de chiliile surorilor mele, ele îmi ieşiră înainte cu braţele deschise şi cu ochii plini de lacrămi de bucurie. O, dulce amor de fră-
1 Metoc se numeşte în realitate sucursala unei mănăstiri mari, pusă sub protecţiunea acesteia (n. ed.j.
2 Actualmente este un simplu schit tolerat, iar numărul maicilor abia se urcă la 40.
ţie ! O, dulci suveniri de copilărie ! Pentru de-o pururea voi veţi rămînea întipărite în inima mea şi mă veţi însoţi pînă la mormînt !
Surorile mele, auziseră din gurile trecătorilor despre evenimentele de la laşi şi cu cit despre mine aveau ştirile cele mai confuze. Ipotezele, temerile, îngrijirile lor, erau alarmante. Una din ele îşi făcuse pregătirile ca să plece la Iaşi, spre_a se încredinţa despre soa'rta mea. Poate dar oricine să-şi închipuiaseă ce impresiune şi ce surprindere le-a cauzat neaşteptata mea venire. Ele rîdeau, plîngeau, mă îmbrăţişau şi mă întrebau mereu dacă în adevăr eram eu sau vreo fantasmă care se juca cu ele. Le spusei toate aventurile mele şi ele în-genucheară la icoana îmbrăcată în argint a Mai-cei Domnului, moştenire rămasă lor de la mama noastră, mulţămind că au ascultat rugăciunile ce făcuseră pentru mine.
Mă delectai în petrecerea cea mai duioasă cu surorile mele pînă în deseară. Mă ferii însă a le spune despre intenţiunea mea de a emigra, voind a evita nouă sfîsieri în inimelc lor, cuci aceste biete surori în mine vedeau nu numai un frate de inimă, dar chiar un părinte protector şi afară dc mine în nimeni altul nu sperau ! Le spusei cu toate acestea că nu am curagiul a merge şi a şedea la moşie, că sunt decis a trăi retras cîtva timp şi că, de oriunde voi fi, le voi scrie şi voi face ce voi putea pentru ele.
După ce am prînzit, am încălecat şi am plecat, lăsînd pe amăritele surioare cu lacrimele în ochi.
VI
întoreîndu-mă la Buciumi nu avui a întîrzia mult, căci, făcîndu-se seară, trebuia să plecăm,
12
13
după planul ce făcusem de dimineaţă. Căruţa sosi. Bagajele noastre nu cereau multă bătaie de cap : al meu se mărginea într-o geantă de vînătoare, în care aveam două rînduri de primenele albe ce-mi dedese amicul meu Negruzzi (fiindcă eu nu putusem lua nimica din ale mele), iar al camaradului meu, ce era ceva mai bogat, se mărginea într-un mic sac de voiagiu.
Cînd eram să ne suim în trăsură, întrebai pe amicul meu dacă era scump tocmit omul ce avea să ne ducă. întrebarea era foarte înţeleaptă, pentru cuvinte raţionabile care nu puteau trece din vederea bunului meu amic. Acesta mă întrebă în ce stare se află finanţele mele. Ii arătai punga, în care din întîmplare nu se aflară decît doi bieţi galbeni austriaci şi aceia încă foarte roşi de pila zarafilor ovrei din Iaşi. Cînd văzui aceasta, întrebai pe camaradul meu de nu cumva este el mai bogat. El îmi răspunse afirmativ, arătîndu-mi trei jumătăţi de irmilici (icosari) turceşti de aur, de care rîserăm cu toţii. Negruzzi atunci îmi ceru să fac schimb cu punga sa, lucru la care mă supusei cu amabilitate, mai ales că, puindu-mi-o ei singur în buzunar, o simţii mai ţeapănă în greutate decît a mea.
Ne luarăm adio şi, suindu-ne în cărucioară, plecarăm cu inimele pline de încredere în steaua sub care ne-am fost născut.
VII
Apucarăm pe sub poalele munţilor   rîpoşi ce sunt despre malul stîng al Şiretului. Avurăm a trece mai multe sate şi păduri. Călătoria noastiă, deşi ce e dreptul era destul de romantică, dar
somnul nu ne prea lăsa să admirăm locurile pito-' reşti pe unde treceam. Camaradul meu dormea dus, cum zic moldovenii, fără a gîndi nici la pericolul de a fi prinşi, nici la frumuseţile cerului de noapte, nici la scuturătura căruţei. Eu, ceva mai poetic de natura mea, eram transportat de fanta-zie prin oceanul azuriu al firmamentului şi mă ocupam a împleti ghirlande din stelele ce culegeam pe bolta cerească. Cu toate acestea, despre ziuă moţăiam ca toţi prozaicii, tocmai cînd natura era mai îneîntătoare, cînd lumina zilei se lupta să spargă întunerecul şi cînd cerul despre răsărit arăta Aurora, căreia nemuritorul Omer ii da degete de crin şi căreia românii îi zic zoriW.
Nu vă supăraţi, scumpi lectori, despre lungimea ce fac prin descripţiunile acestea operei mele. Ştiu că aveţi nerăbdarea de a mă vedea ajungînd mai iute la capătul suvenirilor mele. Eu însumi aş dori să vă îndestulez dorinţa, dar de, ca muritor nu pot merge decît pe faţa pămîntului, nu pot zbura nici ca îngerii, nici ca şoimii ! închipuiţi-vă, pe lînga acestea, cît timp coprinde o noapte întreagă, petrecută în căruţă, cită distanţă de loc am avut a trece pînă în ziuă şi judecaţi dacă timpid scesta şi distanţa aceasta nu sunt mai lungi decît frazele ce le vedeţi aici.
VIII
A doua 7.1 pe la nouă ore de dimineaţă, trecurăm Şiretul pe podul de pe moşia Răcăciunii. Pînă aici nu furăm supăraţi, ba nici măcar întrebaţi de nimeni. Eram ca în timpii'de pace : poate din negligenţa subprefecţilor, prin sate nu erau puse nici un fe] de străji.
14
15
Ajunserăm cu fericire la aşezarea cumnatului camaradului meu, onorabilul d. Vasile Sturza.
Acesta ne întîmpină cu toată mulţămirea unui suflet generos. Ne opri acolo la dejun şi la prmz, iar după aceasta puse la dispoziţiunea noastră o trăsurică cu trei cai, mititei dar ageri, spre a urma călătoria noastră. Aici camaradul meu se căpui cu o sumuşcară de bani, care îl făcea dc zece ori mai bogat decît mine, după carc-mi propuse să facem o casă comună, lucru ce primii fără nici o opunere.
Astfel plecarăm de la Răcăciuni pe la patru ore după prinz. Dc aici, pînă să ajungem în valea Trotuşului, avurăm a trece mai multe şiruri de dealuri, pe nişte drumuri nu destul de practicabile.
Din norocire vizitiul nostru cunoştea calea, altfel eram expuşi a ne rătăci prin mulţimea văilor variate şi a drumurilor încîlcite prin care am trecut.
Ajunserăm cu ziuă încă în valea Trotuşului, în dreptul satului Slobozia, unde riul Taslăului se împreună cu riul Trotuşului. Trecurăm amîndouă rîurile acestea, unul prin vad, altul pe pod şi, pe la zece ore de noapte, sosirăm la moşia Grozeşti. ce este sub poalele Carpaţilor-
Trecînd pe lîngă un ban ce nu ora departe de curtea boierească, văzurăm o mare mişcare şi auzirăm voci zgomotoase. Nu înţelegeam ce putea să fie şi nici voirăm a sta ca să întrebăm, judecind a fi mai înţelept ca să trecem în tăcere, pentru ca sa nu insuflam propusuri.
Poarta curţei boiereşti se deschise şi intrarăm în casă. îngrijitorul moşiei, cu carele aveam veche cunoştinţă, se afla ]a masă împreună cu vreo alte patru persoane necunoscute. El, cum mă văzu, se sculă şi ne salută franţuzeşte, spuindu-mi a ne
arăta că nu ştim româneşte. Ca om inteligent, el înţelesese ca în astfel dc timpi şi împrejurări eu nu aveam ce căuta pe aici fără un motiv extraordinar. Aşadară îndată şi furăm prezentaţi către asistenţii necunoscuţi, ca maeştri la fabrica de sticlărie ce se afla pe moşia aceasta. Ne pofti după aceasta la masă, unde mîncarăm, cu toate că nu prea aveam poftă.
Ospătătorul nostru, cu toate acestea, părea foarte îngrijit. Noi nu eram mai liniştiţi, nepu-tînd înţelege nici cauza pentru care el ne recomandase ca străini, nici caracterul oamenilor ce erau cu noi la masă.
IX
Cum ne scularăm de la cina, ospătătorul nostru ceru permisiunea de la ceilalţi oaspeţi, ca să meargă să ne indice camera de culcare.
îndată ce ne băgă într-o cameră laterală, ne întrebă ce împrejurări ne aduceau. îi spuserăm pe scurt că voim să ne înlesnească mijloacele de trecere în Ardeal.
— Pentru numele lui Dumnezeu — zise el — trebuie să vă faceţi nevăzuţi îndată de aici.
— Cum, ce fel ? De ce ?
—■ Văzut-aţi oamenii cu care aţi şezut la masă ?
— Ş-apoi ?
— Aceştia sunt doi subcîrmuitori cu ajutoarele lor. Tot satul e în picioare. Toţi slujitorii de la două subcîrmuiri şi o mulţime de plăieşt şi mazili armaţi sunt aici în sat.
— Pentru ce ?
— Pentru că s-a întîmplat o mare poznă.
— Ce întîmplare ?
16
17
— Patru tineri de la Paris, MăLinescu, Leva, Cozadin şi Chinezu, viind din Ardeal, după ce au trecut frontiera au venit astăzi dimineaţă aici la han. Subofiţerul de graniţă, carele staţiona în sat, viind la ci şi cerîndu-le paspoartele, îndată ce văzu că sunt veniţi de la Paris, după ordinele ce avea, ii invită să treacă graniţa îndărăpt. Ei se opuseră. Subofiţerul atunci le declară că sunt arestaţi şi că, după ordinele ce are, trebuia să-i trimită la Iaşi. El şi ieşi din camera în care tinerii se aflau, inchiz'md uşa pe dinafară. După aceasta veni în curînd cu patru slujitori ce avea la dispoziţiunea sa şi cu cîţiva săteni. Dar îndată ce aceştia se arătară la poarta hanului, două gloanţe şuerară pe una din ferestrele camerei arestaţilor ; un glonte lovi pe un slujitor în piept şi-1 culcă mort pe clipa; cellalt lovi pe subofiţer în falcă şi-1 culcă şi pe scesta la pămînt. Slujitorii si sătenii se făcură îndată nevăzuţi, împreună cu toţi oamenii din han. Tinerii atunci sparseră uşa şi, lăsîndu-şi bagagele în cameră, plecară prin mijlocul satului cu pustele (doi din ei aveau puşti) pe umere   şi intrară în munţi. Amîndoi subdrmuitorn cei mai apropiaţi au venit cu toate puterile lor îndată. S-au împănat toate drumurile, toate potccele, pentru ca să-i poată prinde. Subofiţerul trăieşte încă, cu toate că glonţul i-a sfărâmat falca stingă şi a trecut prin vinele gîtului pe sub ureche, Poate cu ajutorul doctorului de la Tîrgul  Ocnei,  care-1  caută, să scape. Judecaţi dară in ce poziţiune ne aflăm şi ce putem să facem.
— Aşadară ce este de făcut ? întrebai eu.
— D-voastră să vă odihniţi pînă dimineaţă. Sub numele de nemţi, precum v-au văzut subcîrmui-torii, deocamdată nu insuflaţi nici un prepus ; sunteţi în toată siguranţa. Dacă voiţi să şedeţi cî-
teva zile la fabrica de sticle, pot sâ vă aşez fără nici o temeiro. Nu vă pot însă garanta de v-a putea trece peste hotar. De voiţi a face aceasta mai curînd, alt chip nu ştiu decît să vă duceţi pe drumuri lăturaşe pînă la Focşani şi de acolo să treceţi în Ţara Muntenească,
X
Ne culcarăm în camera ce ni se destinase.
Ospătătorul nostru se numea Costache Bălă-şescu, Dumnezeu să-i facă ţarina uşoară, căci nu tirziu a murit, sărmanul, de epidemia holerei !
— Pînă aci ne-am strecurat bine, zisei amicului meu. Dacă norocul ne va fi tot aşa de favoritor pînă în capătul odiseei noastre, vom putea zice că suntem născuţi într-o zodie fericită.
— Să nu ne felicităm aşa de curînd. Cine ştie capriţiurile hazardului. Pînă nu ne vom vedea trecuţi peste Milcov, de pericol nu suntem scăpaţi.
— Eu sper că vom scăpa prea bine. Avem să trecem prin Locuri tot nebăgate în scamă. Dar pe mine mă ■încurcă numai un lucru : nu cunosc drumul pînă la Panciu.
— Pînă acolo îl cunosc eu. zise amicul meu Balş. M-am dus de multe ori la Panciu, căci tatăl meu avea vie acolo şi mergeam mai în tot anul.
— Dacă e aşa, mergem bine, căci de la Panciu la Focşani cunosc eu drumul.
Convorbirea căta s-o scurtez. Căci auzind zgomot în odaia de alături, cunoscurăm vocile iubiţilor noştri subcîrmuitori.
— Ei, ai dracului pehlivani, zicea unul din ei. Auzit-ai curagiu la dinşii ? Să tragă ci cu puşca chiar în mijlocul satului !
18
19
— Şi astea toate pentru ca să ne dea de lucru. Dar, adecă, între noi fie vorba, cam avea ţi dreptate bieţii băieţi. Subofiţerul s-a purtat cam rău. întîi că el, dacă avea ordine ca să nu lase pe tinerii de la Paris să vie în ţară, trebuia să-i fi oprit chiar la graniţă şi să fi stat să-i oprească chiar de acolo. Al doilea că, dacă a văzut că se opun de a se întoarce, trebuia să cumpănească poziţia unor caractere hotărî te, mai ales că pentru nişte aseminea oameni, cari nu puteau fi consideraţi ca făcători de rele, trebuiau luate altfel de măsuri.
— Dar să lăsăm astea deoparte. Haide să facem catagrafia lucrurilor lor. Iată două geamantane şi trei săcuşori de voiagiu. Nevoie mare nu avem ca să vedem ce eoprind ; cheiţele lor sunt aici. Bieţii băieţi n-au avut timp să-şi ia nici cheile.
— Să vizităm J întîi sacii... A, iată nişte hîrtii ! Bun iacă chiar paspoartele lor ; despre numele lor suntem asiguraţi acuma. Putem zice că-i avem ca prinşi. Fără pasport, nemţii, cum i-ar prinde, i-ar pune ia dubă... O, foarte sigur ) Mîine dimineaţă să dăm de ştire La vama nemţească.
— Adecă, zău, n-a^r fi oare mai bine să-i lăsăm cu Dumnezeu ? Cine ştie ! Poate că sunt băieţi buni. Adecă de ce să punem atîta duşmănie şi stăruinţă ca numaidecît să-i prindem ?
— Eşti nebun. Dar crezi tu că dacă i-am prinde, n-am căpăta mulţamită de la guvern ?
■— Ce mulţămită ? O să ne facă pitari, cel mult medelniceri. Ce mai lucru !
— Măcar atîta ; atunci avem drept să intrăm între alegătorii de deputaţi.
— Dă-o la dracu de cinste. Eu, drept să^-ţi spun, nu pui nici vin temei pe ranguri. Pe lingă
1 Să vizităm — să cercetăm (n. ect).
asta, sunt sigur ca peste zece ani cu decretele de boierie avem să ne lipim ferestrele.
— Asta e vorbă... dar ian să mai vedem ce mai au domnişorii în borzele lor.
începură după aceasta a număra veste, pantaloni, cămăşi şi alte mărunţişuri ce puteau să aibă nişte studenţi. Apoi onorabilii subcîrmuttori găsiră cu cale a le împărţi între ei, pentru ca să nu mai ostenească curierii a le duce pe la Iaşi, lucru ce li s-a părut foarte legitim.
XI
Abia se crăpase de ziuă şi auzii bătînd în fereastră. Eu cel întîi mă deşteptai şi văzui că era ospă-tâtorul nostru, carele ne îndemna să plecăm.
Sculai pe camaradul meu, carele avea pofta sa se mai legene în visuri. In mai puţin de zece minute furăm gata. Lua,răm dulceaţă şi cafea neagră după tabietul boieresc, ieşirăm afară, ziserăm adio d-lui Bălăşescu şi ne urcarăm în echipagiul nostru.
Era o zi foarte frumoasă. Dacă nu ne-am fi aflat în condiţiunea do proscrişi, am fi zis că facem o călătorie sentimentală, o partidă de plăcere. Afară de frumuseţea cea veselă a zilei, apoi ne bucuram şi de o cale desfătătoare : treceam nişte de-lurele şi nişte vîlcele adornate cu păduri sau cu dumbrăvi, care înfăţişau nişte adevărate grădini naturale. Eu adesea cădeam în estazea încîntămîn-tului şi uneori aşa eram de cufundat în medita-ţiunile mele poetice, încît uitam că mă aflu lingă un amic prozaic şi de o natură cu totul diferită de a mea.
Pe aproape de apusul soarelui am ajuns în Panciu.
20
21
Acesta este un orăşel ca şi Odobeştii, situat între dealuri coperite cu vii. Locuitorii săi sunt în genere proprietari ai viilor cari le cultivă. Oraşul acesta este prea vesel, nu numai pentru poziţiunoa lui cea pitorească, dar şi prin locuitorii săi. în adevăr, vinul care să varsă pe acolo cu atîta îmbilşu-gare, care se găseşte atît de ieftin, a comunicai locuitorilor o umoare de-a pururea veselă. Ori încotro de întorci, auzi lăutari ■chitind şi oameni ju-cind ; melancolia sau întristarea n-au loc de os-pătare pe aici ; chiar de se arată cîteodată, trec ca călătoare, trec precum treceam noi atunci. Cu drept cuvînt s-ar crede cineva într-un oraş mitologic, intre satiri, fauni şi fii ai zeului Bachu.
Am tras la o circiumă care avea o odaie comună pentru trecători, cu toate că în ironie se numea „Otelul Veseliei*.
Cîrciumarul, ca om de omenie, ne oferi o cămăruţă care o păstra pentru persoane de considera-ţiune. O mosuţă albă, două scaune de tei, două paturi rustice aşternute cu scoarţe, forma tot mo-bilămîntul camerei noastre.
După cît ne informarăm de la un băiat inteligent al otelului nostru, în Panciu locuiesc şi cîţiva boieri bogaţi. Cunoşteam cîteva nume de ale persoanelor ce-mi numise şi voiam să mă duc să le dau vizită ; dar amicul meu, cu o prea dreaptă înţelepciune, ,ma opri, pentru ca să nu dăm bănuieli.
Ne meniserăm în camera noastră. Găsind cu cale a ne face toaleta pentru a doua zi, aşa precum ho-tărîsem să plecăm prea de dimineaţă, ne puseserăm ca să ne radem. Camaradul meu, pentru ca sa se facă necunoscut, îşi rase mustăţile şi, ce e dreptul Dumnezeu, se făcuse foarte mit. Băiatul care ne aduse apă caldă rîdea de nu mai putea ; rîdeam şi eu ca să-i fac plăcere.
XII
Dar eu din cînd în cind iscodeam pe băiat. ■— Cine este poliţai aici ? îl întrebai.
— Poliţai ? Dar cc mîncare c asta ?
Şi diavolul de băiat începe a rîde, ţiindu-se cu mina de inimă. El nu ştia ce va să zică poliţai şi nici nu auzise asemenea cuvînt. După ce-i explicai, îmi spuse curat că de asemena slujbaşi primejdioşi i-a ferit Dumnezeu.
— Dar măcar privighetor   (subcîrmuitor) nu aveţi ?
— Ba privighetor avem. El şede chiar peste drum. Dar acuma nu este acasă. E dus ca să ridice plăieşii.
— Ce să facă cu plăieşii ?
— Ca să păzească ţara de buntuşnici.
Şi iarăşi începe a rîde, scarpinindu-so la ceafă.
— Ce buntuşnici, măi băiete ?
— Ştiu eu ce mîncare or fi ? Poate că sunt boieri de cei care-şi rad mustăţile.
Şi iar rîdea diavolul de băiat.
— Şi sunt pe aici buntuşnici de aceia ?
— Ba ne-o ferit Dumnezeu ! Ei sunt numai la oraşe mari... Aici n-au ce căuta.
— Şi ce-or sa facă plăieşii aici ?
— Aşa... o să-i ducă la Focşani, poate ca să vie pe acolo buntuşnicii.
în mijlocul glumelor acestora, noi ne raserăm. După aceasta zisei băiatului că pînă ce-or veni plăieşii, să ne păzească de buntuşnici, pentru ca să-i dăm un bacşiş bun a doua zi.
Iar diavolul de băiat ieşi hohotind.
Cu chipul acesta aflarăm că suntem în faţă cu reşedinţa subetrmuirei şi că se concentrau plăieşii la Focşani.
Avurăm subiect destul de important pentru ca să conversăm o bună parte din noapte. îngrijiri şi temeri destul de naturale ne cuprinseseră. Cu toate acestea, încrezuţi în zodia noastră cea fericită, adormirăm in fine cu cea mai mare linişte sufletească.
Pe la miezul nopţei mă deşteptai într-un răcnet. Deschisei ochii şi văzui pe camaradul meu în picioare, în mijlocul camerei.
— Ce este, frate ?
— O secătură... am visat că mă băteam cu plăieşii şi am sărit fără să ştiu cum în mijlocul casei.
— Păcat că nu e băiatul aici, ca sa aibă de ce rîde.
— Nu-i nimica, i-om spune mune dimineaţa şi l-om face să riză.
Ne culcarăm iarăşi şi ne legănam după aceasta în visuri delicioase.
Cînd a răsărit steaua dimineţei, băiatul otelului, după ordinul ce-i dădusem, veni de ne deşteptă. Ne spălarăm, ne gătirăm, băurăm cite un pahar de apă cu zahăr în loc de dulceaţă şi plecarăm puind un sorocovăţ (sfanţ) în mina băiatului nostru. El sărută moneda şi risc cu o poftă nespusă.
XIII
Trecurăm încă cîteva dealuri şi vîlcele pînă să ieşim din podgoria Panciului. La cea de pe urmă vale ce aveam a trece, ne coborîrăm, fiindcă era prea răpede. De acolo se dezvălea înaintea ochilor o panoramă de cele mai grandioase.
Şesul Şiretului împreunat cu şesul Putnei înfăţişau o cîmpie nemărginită, prin care se vedeau licărind rîurile acestea ca nişte şerpi de argint.
Satele, presărate pe ici pe colea ; turmele de vite risipite in toate părţile ; plugurile date pe brazdă prin locurile cele mai mănoase ; splendoarea în care toate păreau a străluci sub razele aurite ale soarelui de primăvară, toate acestea înălţau sufletul măreţ al poetului şi al omului de inimă. Iar departe spre miazăzi, departe ca la două poşte, se zărea un punct distinctiv, un glob scln-teietor ce ieşea dintr-o negură subţire ce ploua peste ori-zont; acesta părea a fi un ce cu totul fenomenal, întrebind pe un ţăran trecător, aflarăm că ceea ce se vedea era turnul unei biserici din Focşani. Prin urmare de aci vedeam distanţa ce aveam de făcut.
După ce ne coborîrăm de vale, apucarăm calea Focşanilor peste şesul întins şi nemărginit, pe care-1 admirasem de pe deal. ^ Caii noştri mititei şi iuţi ne duceau în treapâ-dul cel mare, ca cînd aveau nerăbdare de a ajunge mai curînd la locul destinat, pentru ca să scape de noi. Nici căldura, nici praful nu ne supăra ; admirarea naturei, rîsetele şi glumele, acompa-niau sufletele noastre. Ne credeam într-o adevărată călătorie poetică, într-o adevărată preumblare dc petrecere ; uitarăm că eram proscrişi, dacă o împrejurare neaşteptată nu ar fi venit să ne aducă aminte de situaţiunea noastră.
Se vedea Focşanii ca la o jumătate poştă înaintea noastră. Ne opriserăm pentru cîteva momente, ca să mai răsuflăm caii, sub o salcie mare şi pletoasă ce era în marginea drumului. Atunci, uitîndu-ne îndărăpt, vedem o trupă de călăreţi cari veneau destul de tare. Nu ne închipuiam ce putea să fie şi nici cutezam a întreba pe un trecător ce se oprise o dată cu noi sub salcie.
24
25
— Ce sont des hommes armes i, zise camaradul meu, care avea vederea mai bună.
— Nu crez, zisei eu.
— Fără nici o îndoială, adaogă el tot în limba franceza. Iată, se văd pustele lor lucind la razele soarelui,
—■ Dar ce dracu ■— răspunsei — de unde să fie cavalerie pe aici ?
■— Plăieşii... iaca plăieşii, zise trecătorul nostru necunoscut... Breee ! da' mulţi sunt, parcă trec peste sută.
■— Ce plăieşi ne spui, fîrtate ?
— La Focşani de aseară încă se aştepta să vie nişte plăieşi de la munte... pentru buntuşnici.
— PaHons 2 ! zise camaradul meu.
Ne aruncarăm în trăsură şi deterăm bici cailor, cu toate că eu stăruiam să mai stăm, ca să mă pot uita la cavaleria plăieşeasca.
— Fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă, zise camaradul meu. Nu e timp de făcut poezie. Cine ştie ? Poate că aceştia vin chiar după noi, mai ales că ştim încă de la Panciu despre întrunirea plăieşii or.
— Dar oare nu cumva se petrec în ţară încă ceva lucruri serioase ? Nu cumva a prorupt ceva răscoale prin districte ? N-ar fi mai bine oare ca, în loc de a căuta să fugim, să ne mai oprim?... Eu nu-mi pot explica : cum aşa, fără de cuvînt, aceste rădicari de oameni armaţi ? Poate că este ceva.
— Orice şi oricum să fie, trebuie să grăbim să ajungem în Focşani.
1 Sînt nişte oameni înarmaţi (fr.) (n. ed.).
2 Haidem ! (fr.) (n. ed.).
XIV
în astfel de convorbiri şi ipoteze mergînd ra-pede şi uitîndu-ne mereu îndărăpt la călărhnea care părea a se ţinea de urmele noastre, intrarăm în Focşani.
Cu toate că nu aveam nici un fel de răvaş dc drum, nu întîmpinarăm însă nici o împiedicare, fiindcă Focşanii, ca toate oraşele Moldovei, nu aveau (nici au pînă acuma) bariere.
Traserăm la o circiumă păcătoasă, pentru ca să fim mai puţin expuşi de a fi luaţi la ochi de poliţie sau de spionii săi. într-o mică cămăruţa, mobilată cu un singur pătuţ, aşternut cu o singură rogojină, aduserăm toate bagagele noastre.
După o jumătate de oră, timp pe carejl întrebuinţarăm ca să ne facem toaleta, ieşirăm ca sa mergem să vedem încotro vom apuca. Nu ieşirăm încă pe poartă şi iată ca vedem mulţime de popor grămă-dindu-se la poartă. Cauza acestei grămădiri era ca să vază venirea plăieşilor cari intrau în oraş.
Aceştia erau simpli ţărani, vînători de la munte. Armătura lor consista în flinte ţărăneşti care, deşi proaste şi cu cremeni, insă ştiu a culca ursul cel puternic şi şoimul cel iute. Costumul lor ora mai uniform : sucmane sau zeghi albe, nădragi sau iţari de lină albi, căciuli de oaie sau pălării. Caii lor, de toate culorile, erau în genere mici, dar iuţi şi pietroşi. La oblîncul fiecăruia atîrna o traistă cu merinde. Scopul intrunirei lor era, precum aflarăm, pentru ca să dea mînă de ajutor prefectului spre a comprima orice revoltă s-ar arăta undeva.
26
27
Trupa care o văzusem era ca de o sută de inşi, tot unul şi unul, voinici şi spetoşi, gata şi buni pentru orice treabă mai bună.
XV
După ce asistarăm la acest spectacol, ieşirăm pe uliţă, fără a şti încotro apucăm şi fără a cuteza să întrebăm pe cineva.
In adevăr, camaradul meu nu venise niciodată prin Foşeani. Eu cu vreo doisprezece ani în urmă treousem o dată pe aici, dar nu-mi rămăsese in memorie mai nimica. Ştiam numai că este ogîrliţă care se cheamă Milcovul, care făcea hotar între ambele principate şi că pe acolo trebuia să trecem la munteni-
Eu avusei negligenţa a ieşi fără schimbare dc toaletă : eram într-un surtuc negru şi cu nişte bot-forţi lungi, care cam bătea la ochi. Vedeam că se cam uita lumea la mine, dar nu-mi închipuiam că m-ar fi putut recunoaşte cineva, mai ales că nu ştiam pe atunci să fi avut cunoştinţe prin acest oraş.
După ce am trecut mai multe strade în dreapta şi în stînga, căutînd mereu ca să dăm peste gîrla j Milcovului, ne pomenim într-o stradă care, după' : bogăţia prăvăliilor ce avea, dam eu socoteală că este strada principală a oraşului. Ne îndoiam însă dacă pe aici puteam da dc Milcov. în nerăbdarea mea de a mă informa mai curînd, intrai într-o prăvă- ; lie, lăsind pe camaradul meu în strada. ';
Uitîndu-mă prin prăvălie, mă gîndii îndată ce aş pvitea să tîrguiesc, ca să mă pot da în vorbă cu ţ
băieţii ce-mi recomandau marfa lor. Cerui o pereche de mănuşi.
— Alt nimica, domnişorule ?
— Nimica, răspunsei.
— Poftiţi mănuşi glaces ?
— Nu, frăţioare, mănuşi de voiagiu.
— Poftiţi mănuşi de vizită sau de bal ?
— Nu ştiu juca, răspunsei.
— Domnul e străin ?
— Dă-mi mănuşi, măi frate, şi nu-mi tot lua dopros.
— Domnişorule, dacă-i trece la munteni şi-i vedea că-ţi iau dopros, să ştii că se cheamă tacrir. Poftim mănuşi-., de mătasă minunată... trei sfanţi perechea.
— Foarte bine... poftim paralele.
— Mulţămim, domnişorule.
—- Ascultă, frăţioare ! Văzut-ai pe căpitanul Şonţu astăzi pe aici ?
— Da, domnişorule, adineaori a trecut spre casă.
— Departe e casa ?
■— Vă voi arăta-o îndată.
Ieşind cu mine pînă în scara prăvăliei, îmi spuse să merg tot la vale şi după ce voi trece podeţul Milcovului, să apuc la stingă. După aceste indica-ţiuni găsind pe camaradul meu, apucarăm calea arătată.
Cum trecurăm podeţul, ca cînd simţii un aer de răcoare, cu toate că soarele era destul de fierbinte.
— A ! acum putem răsufla în singuranţă.
— De cc ? mă întrebă camaradul meu-
— Fiindcă am trecut în Ţara Muntenească.
— Cum ? unde e hotarul ?
— Podeţul care l-am trecut. Acuma să întrebăm de omul care ne trebuie.
XVI
Fără multă bătaie de cap nemerirăm casa căpitanului Şonţu.
Cu această onorabilă persoană eu avusem vechi relaţiuni, dar nu ne cunoşteam decît prin corespondenţă.
Intrînd în casă şi spunîndu-i de numele meu, ne îmbrăţişarăm ca nişte vechi .amici. In scurte vorbe îi spusei împrejurarea ce mă aducea şi se felicită de ocaziunea ce venea a mă putea îndatora. El mă încredinţa că cit de curînd vom căpăta pasporturi şi trăsura, ca să apucăm calea spre Ardeal.
Amabila sa consoartă, încredinţîndu-se că noi nu mîncasem, cu toate că era pe dupe ora prînzului focşenenilor, ne improviza foarte răpede un prinz delicios.
Ne aflam într-o expansiune de fericire cu toţii. Eu şi cu camaradul meu uitaserăm toate temerile, îngrijirile şi bătăile de inimă ce le suferisem pînă aci. Ospătătorii noştri, din partea lor, ne mărturiseau toată fericirea lor că ne-au putut vedea în casa lor. Convorbirile, de o parte şi de alta, între rîsete şi glume, curgeau mai mult asupra evenimentelor politice-
Dar în mijlocul veseliei care ne delecta, văd deodată pe doamna Şonţu sculîndu-se cu faţa schimbată şi mergînd răpede spre feerastră.
— Vai dc mine, ce să fie oare ? zise ea. Ce caută oare dorobanţii ăştia ?
— Bun, zisei eu. Te mai miri ? Se înţelege că pe noi ne caută. Dar spune-le, te rog, cucoană, să nu ne supere, căci şedem Ia masă.
Atit camaradul meu, cît şi ospătătorul nostru, se sculară răpede de la masă, palizi la faţă şi deconcertaţi. Eu insă nu mă mişcai pînă nu terminai
30
de mîncat piciorul unui pui fript cu care mă ocupam.
Căpitanul Şonţu şi cu soţia sa ieşiră afară şi se puseră în vorbă cu tistul de dorobanţi, carele era la scară. Eu îmi aruncai ochii şi văzui de pe fereastră toată curtea ocolită pe dinafară cu dorobanţi armaţi cu puşti şi cu pistoale la brîu.
Doamna Şonţu, palidă la faţă, intră în casă şi. frîngîndu-şi mîinele, cu lacrimile în ochi, ne spuse că dorobanţii au ordin să ne prinză.
XVII .
— Şi de ce atîta supărare, doamna mea ? Te rog porunceşte o cafea neagră, căci e cam de mult de cînd n-am mirosit această băutură. Cît despre dorobanţi, nu vă supăraţi. Eu voi face ca îndată să vă scutească de a-i vedea.
Doamna Şonţu ieşi ca să zică să aducă cafea-
— Ei, lucru dracului, zise d. Şonţu, intrînd.
— Ce spune tistul de dorobanţi ? îl întrebai. .
— Spune că ispravnicul de la Moldova, urmă-rindu-vă pînă la casa mea, a venit la ispravnicul nostru şi a mijlocit ca să vă prinză.
Camaradul meu, luînd deodată un curagiu demn pentru împrejurări extraordinare, scoase capul pe fereastră şi strigă pe tistul de dorobanţi înlăuntru,
Eu îi zisei : bravo !
Tistul intră şi ne salută cu politeţă.
— Pe cine căutaţi voi ? îl întrebă camaradul meu.
•— Pe dvs., domnilor.
■— Dar cine suntem noi ? Ştii d-ta ?
— Tocmai fiindcă nu vă ştim, domnilor, voim să facem cunoştinţă.
31
— Eşti un obraznic. Nu ştii tu că ai a face cu un om care e rudă cu vodă al tău V
—■ Nu ştiu, domnişorule, dar mă bucur că aflu de aceasta. Porunca mea este asta : să rădic pe doi boieri ce au venit la d- căpitan Şonţu şi să-i duc la d. ispravnic.
— Cine este ispravnicul vostru ?
— D. Scarlat Filipescu.
— Ei bine, du-te şi-i spune că aici este un Balş... Balş, auzitu-m-ai ?
— Am auzit, domnişorule.
— Ei, dacă ai auzit, du-te şi-i spune ca să vie ; d-lui aici, de are poftă să facă cunoştinţă. Ieşi afară.
Tistul se întoarse milităreşte la stînga împrejur ţi ieşi. Eu începui a rîde cu hohot, fiindcă în inter- \ valul acesta îmi băusem cafeaua şi eram prea mul- j ţămit de mine. Astă dată făceam haz.
— Bravo, amicul meu Balş, bravo ! Aşa-mi place sa te văz : mare la inimă, măreţ în nenorocire.
— Ha, ha, ha !
Astfel rîdea camaradul meu.
Nu trecu un pătrar de oră şi văzurăm pe tistul de dorobanţi întorcindu-se. După ce intră în casă, amicul Balş îl întrebă :
— Ei, vine ispravnicul ?
— Nu poate veni, domnule. A zis că nu te cunoaşte şi, cu toate că doreşte să te vază, dar zice că mai bucuros ar vrea să te vază pe d-ta mergînd la d-lui, mai ales că e după masă şi încă nu e îmbrăcat.
—. Este un om obraznic ispravnicul d-tale, înţe-lesu-m-aî ?
— Domnule, mi-a poruncit ca să nu mă despart de dv. pînă nu veţi merge acolo.
32
— Cu atît mai mult! Te poftesc sa mă aştepţi. După aceasta ne consultarăm ce trebuie să facem.
■— Ei, lucru dracului ! zisei. Intrarăm în cursă tocmai cînd ne credeam mai siguri.
— Asta e vina d-tale, îmi zise camaradul meu. Dacă nu ieşeai în botforţi pe uliţă, dacă nu te duceai să-ţi cumperi mănuşi, dacă nu te puneai cu lumea la vorbă, nu ne-ar fi simţit nimeni. Poftim : acum ce facem ?
— II faut avaler la pilule1. Camaradul meu se făcuse roşu ca un rac fiert, fiindcă avusese pofta să se mînie pe mine. îl lasai să se mai liniştească. După aceasta il făcui să înţeleagă că vocea întelepciunei ne dictează să ne supunem soartei. El era de idee că să ne opunem, ba încă, cu un pistolaş ce avea în buzunar, zicea că-i vine să dea în dorobanţi, pentru ca să facă pe ispravnicul să vie la noi, să vază că nu suntem hoţi.
După ce insă îi demonstrai că cu pistolaşul acela era cu neputinţă să extermineze treizeci de dorobanţi ce împresurau casa, că în fine şi dorobanţii avea pistoale şi puşti cu cari ar fi fost nevoiţi a se servi, amicul meu înţelese că eu eram mai înţelept. Cu toate acestea nu se putea împăca cu ideea ca să meargă pînă la ispravnic escortat de dorobanţi ca un criminal ; asta nu-i venea nicidecum la socoteală. Dar, în cele de pe urmă, îl luai dc braţ şi ieşirăm amîndoi în curtea căpitanului Şon-ţului, după ce ne luarăm adio de la consoarta sa.
1 Trebuie să înghiţim hapul (fr.) (n. ed.).
33
3    Suvenir! contemporan*, voi. II
XVIII
După ordinul tistului ce era lingă noi, toţi dorobanţii se întruniră la poartă şi acolo se împărţiră in două linii, puindu-ne pe noi la mijloc.
Se adunase o mulţime de lume, ca la un spectacol. Mai pe toate feţele celor ce se uitau la noi şe vedea întipărit un aer de compătimire. Deodată îmi veni ideea că această lume ce ne privea, ne-cunoscînd împrejurările noastre, putea ca să-şi în-chipuiască că suntem nişte hoţi. De aceea mă adresai către cei ce erau mai de aproape şi zisei în glas tare :
— Nu suntem criminali, oameni buni ! Sun- ' tem nişte culpabili că ne iubim prea mult patria.
— Suntem boieri şi fii de boieri, adaogă camaradul meu.
Tistul ne zise cu binişorul că ar fi mai bine să tăcem, căci altfel ne punem în poziţiune ridicolă. Cam avea dreptate bietul om ; dar cu toate acestea, în aprinderea noastră îl tratarăm de un om rău crescut, de brutal ■— mi se pare încă că camaradul meu îi dărui şi cîţiva măgari — fiindcă dacă punea temei pe cuvîntul nostru de onoare, noi ne-am fi dus la ispravnic şi fără de escortă.
Certîndu-ne astfel cu tistul de dorobanţi, intrarăm în curtea domnului administrator.
XIX
Casa în care locuîa acest important personagiu era o casă cu două rînduri. Introducîndu-ne pe uşa de intrare a rîndului de jos, văzurăm la stînga scara care urca sus. La capătul de sus şi la cel de jos al scărei erau postaţi ci te doi dorobanţi ar-
34
maţi. Aceştia, la înfăţişarea noastră, întinseră pustele spre noi şi strigară ca să stăm pe loc. Nu aşteptarăm mult şi deodată ni se arătă în capul de 1 sus al scărei un om nalt carele, deşi îmbrăcat într-un halat lung, dar după figură îmi aduse aminte de tipul faimosului Don Quijote de la Mancha.
— Ce căutaţi dvs., domnilor, aici ?
— Suntem aduşi de dorobanţii d-tale.
— De unde sunteţi ?
— De la Moldova.
— Aveţi paspoarte ? ;         — Nu avem.
j — Dacă nu aveţi, sunt silit să vă spun că tre-j     buie să vă întoarceţi în ţara de unde aţi venit.
| _ Asta este o infamie, zise camaradul meu.
[ Gîndeşte la ce faci, domnule administrator. Noi nu j      suntem oameni de rînd. Noi fugim din Moldova
de terorismul guvernului de acolo. î — Guvernul Moldovei vă reclamă şi noi, după
[      Convenţie, suntem datori a vă trăda1.
— Convenţiunea este pentru făcători de rele, adăogai eu. Şi protestăm în numele m. sale domnitorului Bibescu, fiindcă noi nu suntem decît nişte emigranţi politici, pe cari nu-i prevede Convenţiunea.
— Poftiţi jos în cancelarie şi mai aşteptaţi acolo. Tistul de dorobanţi ne arată o cameră. Intrarăm.
O masă de lemn alb şi necoperită, cu un călima-riu fără condeie, două laviţe lungi şi două dulapuri închise, formau toată mobila camerei noastre. Două ferestre despre grădină, care da puţină lumină' camerei, erau îngrădite cu nişte gratii de fier foarte solide.
1 A vă trăda — a vă extrăda (n. ed.).
35
Asta semăna mai mult a închisoare decît a cancelarie.
XX
în critica poziţhme în care ne aflam, nu ne trebuia decît speranţă şi curagiu, două calităţi sufleteşti pe care Dumnezeu nu le-a împărţit in' aceeaşi doză Intre muritori.
— Ei bine, zicea camaradul meu, de vor veni lucrurile oricît de rău, crez că lung timp nu vom suferi şi apoi vom avea drepturi către patrie !
— Ce feliu ! ziceam eu — să ne măgulim cu îdeea de a ne face martiri ? Merci ! eu unul pentru aşa titlu nu am poftă şi la aşa onoare nu ambiţionez, iar ideea de a-mi căpăta drepturi o gust şî mai puţin. Asemine patriotism eu, drept să-ţi spun, nu-1 înţeleg. A servi patriei sau a face cuiva bine este lucru prea frumos, dar a le face acestea cu scop de profit privat, este egoism. Asta ar fi totuna cu ideea că, dacă-mi place a-mi ţinea mîna totdauna în mînuşi albe profumate, apoi să pre-tinz de la mîna aceasta a-mi face versuri frumoase, fără să-mi bat capul cu cugetarea.
Acest paralelism parabolic de morală făcu asupra amicului meu un efect mare, căci urmă a rîde cu un hohot de cele mai voioase. Dar pe cînd cugetam a prelungi convorbirea într-un ton mai serios, ne pomenirăm cu tistul de dorobanţi intrînd.
— Aveţi arme, domnilor ? Vă poftesc să le depuneţi.
Camaradul meu, carele avea un pistolaş de bu-zunariu, se adresă la mine şi mă întrebă în limba franceză ce trebuia să facă. Eu ii spusei să dea arma.
36
f
El era de idee contrarie : nu-i venea la socoteală să se lase cu totul dezarmat. în fine îi demonstrai că arma ce avea nu-i putea fi de nici un folos şi că dacă n-a făcut nimica cu ea înainte de a veni la închisoare, apoi după toate legile lumei, ca prizonieri, nu puteam sta cu armele în buzunar. El atunci îl dete   tistului   şi-i   recomandă să nu-1 ;       piardă, căci îl arc suvenir. Iar eu făcui precum făcu ;       mai tîrziu humoristul Saphir1 cînd Windischgraetz2 a declarat Viena în stare de asediu : scosei un con-!        dei de plumb ce aveam în portofoliul meu de bu-zunarlu şi-1 detei tistului, zicînd : asta este arma mea.
XXI
Tistul luă armele noastre şi ieşi rîzînd. Peste cîteva minute intră la noi însuşi administratorul, nemaiavînd frică de pornirile noastre belicoase. Cu mare mirare îl văzurăm deschizînd braţele sale lungi şi uscate şi întinzîndu-le asupra noastră ca să ne îmbrăţişeze. Ne ceru mii de scuze pentru maniera brutală cu care fuserăm priimiţi pînă aci. Ne spuse că poziţiunea sa este dificilă şi critică, că ispravnicul de la Moldova stăruie pentru estra-darea noastră, că ordinele sale sunt aspre, că responsabilitatea sa e mare, că-1 doare inima de poziţiunea noastră şi că...
1 Moritz Gottlîeb Saphir (1795—1858). scriitor satiric german, editor al revistei Umorist. Persecutat din pricina scrierilor sale şi a originii evreieşti, obligat să părăsească "Viena. apoi Berlinul, ■ a fost în cele din urmă întemniţat la Munchen (n. ed.).
8 Alfred Windischgraetz, general austriac, unul din şefii armatei imperiale în vremea răscoalelor din Boemia şi Ungaria, în 1848 <n. ed.).
— Bine, dar pînă ce s-o hotărî cu noi, in temniţa asta ai să ne ţii ? întrebai eu.
— Allons doric l Quelle idee f1 Poftim sus '. Sunteţi oaspeţii, iar nu prizonierii mei.
Ieşirăm din închisoarea arătată şi, trecînd printre două rînduri de dorobanţi ce erau de la uşa noastră pînă la capul scărei, ne urcarăm sus. In capul scărei de sus mai erau doi dorobanţi si la uşa salonului alţi doî.
Administratorul ne pofti şi intrarăm în salon.
Acolo găsirăm pe ospătătorul nostru de mai nainte, pe căpitanul Şonţu, pe administratorul din partea Moldovei, care-mi era cunoscut, o damă tî-nără care părea a fi de casă şi alte cîteva individe.
După ce făcurăm o salutare generală în dreapta şi în stînga, precum se cuvine la nişte oameni de societate, administratorul ne prezentă la soţia sa, la dama despre care vorbii mai sus. Dar deodată i se opri vorba pe buze. căci nu ştia care din noi era Sion şi care era Balş. Eu îl scosei din ameţi-tură : îi prezentai pe camaradul meu Balş şi administratorul atunce mă prezintă pe mine.
Pînă a nu face cunoştinţă mai intimă cu persoanele din salon, administratorul din Moldova veni la mine şi mă îmbrăţişa. Ne arăta părerea sa de rău pentru pasul ce a fost silit să facă. Ne spuse că numele noastre nu-i erau cunoscute într-un mod oficial, că nu are nici un feliu de instrucţiune relativă la persoanele noastre, că ne putem întoarce fără nici o grijă în Moldova şi că garantează pentru nesupărarea noastră.
— Dar atunci — zisei eu — pentru ce stăruieşti aici ? Lasă-ne în pace.
1 Fiţi serioşi I Ce idee I (fr.) (o. ed.).
96
— A, asta nu se poate ! D-voastră aţi trecut graniţa fără pasport şi acesta este un pas osîndit de lege. Moldova vă reclamă ca supuşi ai săi şi nu puteţi ieşi decît cu voie şi cu formalităţile cerute.
Isteţul administrator ne lua de copii ; credea că cu atîta uşurinţă ne va face să ne întoarcem în Moldova. Dar văzîndu-ne îndărătnici, declară cu solemnitate administratorului muntenesc că cere estradarea noastră după Convenţia ce este între ambele ţări şi că-1 face responsabil pentru orice urmare contrarie.
Administatorul muntenesc, fără a zice nimica, se uita în dreapta şi stînga, ştergîndu-se mereu de sudoare. Dar doamna consoarta sa, trăgînd pe administratorul moldovean deoparte, îi şopti ceva şi-1 făcu să iasă din salon.
XXII
Trecuseră mai toţi din salon intr-o odaie laterală. Rămăseserăm numai noi şi cu doamna de casă. Amicul meu se preumbla confuz cu mari şi deşi paşi prin salon, iar eu mă pusesem să fac cunoştinţă mai de aproape cu doamna de casă.
Această persoană, deşi nu prea frumoasă, avea o figură simpatică, cu o expresiune angelică. Destul de jună pentru ca să se bucure încă de fericirile vieţei, cu toate aceste pe faţa ei, pe fruntea ei, în căutătura ochilor săi dulci şi seînteietori, întrevedeam oarecare suferinţă sufletească, care-mi făcea o întipărire dureroasă.
Abia avusei timp a-i adresa cîteva vorbe şi deodată fusei întrerupt de soţul său care intră în salon.
30
Acest om era de o natură curioasă, caracterul său era atit de indecis, incit nu putea cineva conta pe sinceritatea sau pe buna-credinţa sa ; cu toate aceste avea un suflet prea bun şi în naivitatea sa mărturisea că nu ştia ce să facă cu noi.
împrejurarea noastră atit de tare îl pusese în faţă cu datoriele sale de funcţionar şi cu acele de om de societate, încît făcuse din el o fiinţă confuză şi nenorocită. Spre a-1 face ca să se liniştească, înainte de a-1 lăsa să vorbească ceva, luai o vioară ce vedeam pe piano şi i-o pusei în mină, spuindu-i că am mare poftă să auz un vals de ale lui Strauss sau vreo simfonie de ale lui Mozart. El luă vioara machinaliceste, uitîndu-se în ochii mei şi, cu un surîs straniu pe buze, întonă o arie delirantă din Somnambula.
Atunce figura sa cea lungăreaţă luase o formă atît de patetică şi de ciudată, încît persoana sa pentru un poet părea fantastică, de acelea care le descrie Hoffmann 1 în poveştile sale. Dar zbăăărrn... pocneşte o coardă !... Eu atunce luai vioara şi o pusei la locul ei. Dar... ce efect minunat face muzica asupra sufletului ! Omul nostru atunce se păru mai liniştit şi mai vesel. El se adresă la noi şi ne spuse că e gata să facă tot ce-i vom cere, numai să fie aşa încît să nu se compromită în ochii guvernului, căci ne mărturisi că nu voieşte să-şi piarză postul pentru noi. Noi îi cerurăm ca pentru un caz aşa excepţional să facă un "raport special la minister şi să urmeze apoi după dezlegarea ce va priimi. El priimi în fine propunerea noastră, dar ne ceru cuvîntul de onoare că nu vom cerca a
1 Wilhelm Amedeus Hoffmann (1T76—1822), romancier şi compozitor german, ale cărui scrieri se caracterizează printr-o imaginaţie excentrică şi un colorit fantastic (n. ed,).
ne evada din casa sa, pe cît timp vom Ii prizonierii săi şi pentru aceasta el ne promise a ne trata ca pe nişte oaspeţi, iar nicidecum ca pe nişte arestanţi.
După aceasta, administratorul nostru pregăti a trimite o ştafetă la Departamentul din Lăuntru printr-un curier extraordinar-
Eu, aducîndu-mi aminte de oarecare cunoştinţe ce aveam mai de mult în Bucureşti, făcui o scrisoare către un amic, amintindu-i poziţiunea mea şi rugîndu-1 să facă ce va putea. Rugai pe administratorul ca să trimită şi scrisoarea mea împreună cu ştafeta. Administratorul, luînd scrisoarea mea şi văzîndu-î adresa, mă întrebă dacă cunosc în adevăr pe acela căruia o adresam. După ce-i răspunsei afirmativ, el mă îmbrăţişa, zicîndu-mi că suntem scăpaţi.
— Pentru ce crezi asta ? îl întrebai eu.
— Pentru că Costăchiţă Filipescu este un favorit al lui vodă.
După aceasta, administratorul recomandă curierului ca să ducă mai întîi scrisoarea privată după adresă şi apoi ştafeta la minister. *
XXIII
Cu toate că dăduserăm cuvîntul de onoare că nu vom cerca a ne evada, cu toate că eram în adevăr trataţi cu toate politeţele şi afabilităţîle putin-cioase, cu toate că în toate minutele ascultam de-claraţiunile cele mai înfocate de dragoste de la administratorul nostru, cu toate acestea adeseori simţeam starea noastră de prizonieri. Libertatea de care credeam a ne bucura era mai mult iluzorie decît reală. Dacă voiam să deschidem noaptea uşa camerei  noastre   de culcare,   trebuia să găsim
40
41
aproape de pragul nostru cile doi dorobanţi culcaţi dar deştepţi, cari ne întrebau cu politeţă ce poftim şi ne spuneau că sunt puşi spre serviciul nostru. Dacă iarăşi deschideam fereastra despre grădină, ca să respirăm aer sau să admirăm luna şi stelele, zăream jos, printre arbori, lucind oarecari baionete ce păreau a fi purtate de nişte umbre de dorobanţi, cari se prcumblau ca nişte somnambuli. Dacă peste zi aveam poftă a ieşi la preumblare, trăsura isprăvnicească ne ducea oriunde, dar un dorobanţ împistolat ne acompania pe capră ; dacă eram pe jos, cîte doi sau mai mulţi se ţineau pe departe de paşii noştri.
Camaradul meu atît era de indignat, încît îmi comunică ideea de a cerca să fugim.
— Dar ce vom face cu cuvîntul de onoare care l-am dat ispravnicului ?
— Dar ce face el cu cuvîntul nostru de onoare ? Ce însemnează aceşti dorobanţi pe la uşele şi ferestrele noastre ? Ce însemnează aceşti ochi de Argus neîncetat ţintiţi asupra noastră.? Asta este o insultă, un despreţ către cuvîntul nostru de onoare.
Camaradul meu avea cuvînt ; în curînd mă încredinţai şi eu că cuvîntul de onoare ce dedeserăm nu mai eram datori sa-1 ţinem, pre cît nimeni n-a pus credinţă în el. Dar mărturisii că eu nu aveam curagiul a pune în lucrare asemine cercare. Camaradul meu atunce mai zise ca să las treaba aceasta asupra lui.
XXIV
Eu unul începusem a simţi o plăcere în starea mea de prizonier. Toată ziua primeam vizite de la onorabilii focşeneni, cunoscuţi şi necunoscuţi,
ce veneau să ne vadă. Afară de vizitele aceste, de care începusem a mă sătura, aflam o deosebită plăcere în societatea ospătâtorilor noştri. Administratorul, cu tot caracterul său de om blazat, posac şi pesimist, avea însă un talent minunat pentru vioară ; adeseori îmi transporta sufletul în regiuni poetice, cu tonurile ce ieşeau de sub degetele sale. Amabila sa consoartă, cînd nu era chemată spre a-1 acompania cu clavirul, prea rare ori cînta singură, cu toate că era destul de forte în instrumentul acesta. Dar cînd degetele sale încetau de a atinge coardele, cînd mă dam în convorbire cu ea, mă punea totdauna în poziţiune de a o admira. Educaţiunea ei distinsă, instrucţiunea solidă cu care era dotată, inteliginţa sa superioară, ideile liberali, simţimintele sale patriotice şi liberale, delicateţa manierelor, dulceaţa espresiunilor în care se reflecta sufletul său făceau din ea o fiinţă poetică şi o femeie foarte distinsă. Dar mai cu seamă cu îngrijirile sale minuţioase, cu interesul, compătimirea şi temerile ce arăta pentru poziţiu-nea noastră, ajunsese a mă face să o privesc ca un adevărat înger de mîngîiere pentru sufletele întristate de pe acest pămînt. Şi putea oare să fie altfeliu o nepoată a fraţilor Goleşti, cărora cu drept cuvînt Ie se dase numele de Grachii României ? Fie ca, cetind rîndurile aceste, să-şi aducă aminte cu fericire de zilele acele cari au făcut-o neuitată pentru sufletul meu ! 1
1 E timpul şi locul să spun aice că administratorul sau prefectul despre care am vorbit era răposatul Scarlat (sau după cum îi zicea lumea Charlot) Filipescu. Cînd au apărut suvenirile mele în 1860, el, crezindu-se ridiculizat prin calificativele ce dam figurei sale, a trimis să-mi ceară ^atisfacţiune. L-am făcut însă să se convingă că nu avea dreptate, mai ales că nici pomenisem numele său.
42
43
xxv
Mergeam mai în toate zilele (se înţelege că cu dorobanţii după noi) la grădina publică din Focşani. Această grădină, situată chiar pe marginea hotarului ce despărţea Moldova de Muntenia, era precum e şi astăzi locul de întîlnire al societăţei focşenene din ambele provincii. Acolo se dau re-prezentaţiunile artiştilor ambulanţi ce se întîmplă a trece prin acest oraş. Acolo, la sunetul muzicei lăutarilor, în serile de vară, societatea merge de ia aer şi se răcoreşte cu îngheţată sau cu cafea. Acolo, într-un mic foişor, există şi un biliard struncinat (acuma) de loviturile bilelor a sute de ofiţeri ai oştirilor străine ce le-a plăcut a se preumbla prin ţările noastre.
Deosebita plăcere pentru care ne duceam mai cu dinadinsul în grădină era pentru ca să ne ocupăm de politica zilei. Acolo găseam oameni de felurite colori şi prin urmare aveam ocaziunea a asculta sau a lua parte în felurite convorbiri. Afară de chestiunea noastră, care pentru moment atrăgea curiozitatea focşenenilor, la ordinea zilei era şi chestiunea celor exilaţi peste Dunăre.
Lectorii îşi aduc aminte, de bună seamă, din cele ce am spus în prima parte a suvenirilor acestora, că unsprezece tineri fuseseră expediaţi din Iaşi în căruţe de postă, legaţi şi ferecaţi, sub escortă de soldaţi, ca să fie expulzaţi peste Dunăre. Istoria acestor martiri merită a fi urmărită.
XXVI
Din Iaşi pînă în Galaţi ei avură a suferi mult din cauza brutalităţii soldaţilor ce compuneau escorta lor. Ei nu fură trataţi cu mai multă aten-
ţiune decît criminalii Ordinari, cînd se trimit lă muncile publice. Unii, bătuţi şi stilciţi încă în cazarma din Iaşi, avură mai mult a suferi pe cale din cauza legăturelor ce le strîngeau minele îndărăpt, din cauza căldurei dc peste zi şi a răce-lelor de peste noapte. In asemine stare ajungând în Galaţi, ei fură încarceraţi iarăşi în cazarmă pentru două-trei zile, pînă să se înţeleagă administraţiu-nea cu autorităţile turceşti. Aceasta făcîndu-se, ora pornirei se determină, cu marea fericire a arestaţilor, carii doreau cît mai curînd să vadă că li se schimbă soarta, sperînd că brutalitatea turcească va fi mai suferită ca cea românească.
O barcă militară din acele instituite pentru paza marginilor Dunărei, cu o companie de soldaţi, fu destinată a transporta pe arestanţi la Macin. Prizonierii fură aduşi între două şiruri de soldaţi de la cazarmă pînă la port şi acolo săriră voioşi- în barcă. Polcovnicul Mişinca, care comanda garnizoana din Galaţi, fuse însărcinat cu comanda bărcei.
Prizonierii cerură voie a lua oarecare merinde, lucru ce le se acordă fără nici o greutate. Amicii binevoitori din Galaţi se grăbiră a aduce ce găsiră mai la îndemînă : pîini, şunci, mezelicuri şi chiar o ladă cu vinuri străine, pe cari, văzîndu-lc, polcovnicul Mişinca îşi răsucea mustăţile, fiindcă-i plăcea să tragă la măsea, ca toţi conaţionalii săi ruşi.
Publicul numeros de dame şi de orăşeni ce era pe mal, cea mai mare parte cu lacrimele în ochi, asista la această îmbarcare, căci în adevăr nimeni nu ştia care va fi soarta acestor fii iubiţi ai Moldovei ; nimeni nu ştia unde erau să fie trimişi şi ce soartă le era destinată ; ba încă un zgomot surd se răspîndise că au să fie împuşcaţi chiar pe barcă
44
45
sau aruncaţi cu rnîinele legate în mijlocul Dunărei. i Pe timpul de absolutism şi de teroare de atunci, j lumea credea putincioase toate infamiele şi nele- \ giuirile.
Dar cînd se detc ordinul pentru plecare, cînd barca se dezlipi de mal, se auziră o mie de voci zi-cind un adio, care semăna cu un ţipăt de durere. Iar proscrişii se depărtară întonînd cîntecul de mîngîiere al Girondinilor,
„Mourir pour la patrie
Cest le sort le plus beau, le pluti digne d'envie"1. j
i
XXVII
După ce se depărtară mai mult de Galaţi, proscrişii veniră la un feliu de veselie. Lada cu vinuri se deschise, cîteva butilce se destupară şi toţi ridicară cite un toast pentru fericirea patriei din al căreia sîn se vedeau expulzaţi. Polcovnicul, invitat a lua şi el parte la acest toast, luă cu mulţămire o butilcă, care se întîmplase a fi cu Madera şi, puind-o la buze, o lăsă să se scurgă toată pe gît- \ lejul său cel însetat. Niciodată polcovnicul nu băuse mai cu poftă băutură mai delicioasă !
Dar după toast veni şi pofta de mîncare : începură a se sfişia franzelele, salamurile şi jambonu-rile. Unul din proscrişi, rumpind o pîine, găsi, cu ■ marea sa mirare, o bucată de hîrtie. Nu apucase însă a o deschide şi polcovnicul puse mîna pe ea. El se însărcina a o ceti. Cuprinsul ei era : „La ! Macin or să vă ducă. Curagiu !"
1 „Să mori pentru patrie, i Iată cea mai frumoasă ursită, cea mai demnă de invi- j diat" (fr.) <n. ed.).
46
— Aha, zise el- Asta este adevărat. Acolo vă aşteaptă pilaf şi cuşchebac de cele mai bune şi mai gustoase.
Aceste zicînd, el sorbi o butilcă de şampanie.
Proscrişii aflară cu cale a utiliza pofta de băutură a polcovnicului ce-i conducea şi începură a-1 îndesa cu butilcele, care se vărsau în gîtlejul său ca în vasul Danaidelor1. După ce-1 aduseră în stare de a-1 pune să cînte ca cucul, ei începură a delecta şi pe soldaţi. Aceştia negreşit că erau prea bucuroşi ca să imite pe căpitanul lor. Ocupaţi cu destupatul butilcelor, vâslaşii făceau alene datoria lor. Orele treceau pe nesimţite şi barca mai mult retrograda în loc de a înainta.
Un vînt ce începuse a sufla despre apus se opunea şi mai tare la înaintarea bărcei. Polcovnicul, cu toate că era trecut cu deochiul de multe butilce ce deşertase, totuşi vedea seara viind, fără a-şi putea da cu socoteala de ce n-a ajuns încă la locul destinat.
De aceea începu a striga cu înjurături muscă-leşti ca să tragă mai tare din lopeţi.
Barca mergea pe lîngă malul sting al Dunărei.
Proscrişii puteau saluta încă de aproape pichetele de grăniceri romani, cari le întorceau salutările cu puşca la umăr, văzînd epoletele ofiţereşti şi bandiera militară moldoveana.
XXVIII
Macinul este situat în faţă cu Brăila. Acest oraş începuse a se vedea, dar ca să ajungă acolo, trebuia să traverseze nu numai Dunărea,
1 In infern, Danaidele erau pedepsite să umple cu apă un butoi fără fund (mit.) (n. ed.).
47
dar şi o matcă veche, pe al căreia mal se află Mă-cinul, şi pentru aceasta trebuiau cel puţin două ore, lucru ce nu-1 putuse calcula polcovnicul, carele deşertase atîte butilce nenumărate. Pe lingă aceasta, lucrul era foarte greu, căci valurile se făceau din ce în ce mai ameninţătoare şi vîntul se schimbase într-o adevărată vijelie. Soldaţii declarară că nu au curagiul a se depărta de mal şi a se hazarda în albia Dunărei, fără a se espune Ja un pericol neapărat. Astfeliu barca se apropiase de Brăila, pe cînd soarele da loc vălului negru al nopţii.
Atunce polcovnicul nu vedea alt chip decît să se oprească peste noapte în Brăila şi dc acolo a doua zi să treacă pe prizonieri la Macin.
El se înţelese cu autorităţile din Brăila pentru aceasta şi, dezbareîndu-şi prizonierii, îi luă între puşti ca să-i ducă să-i închidă la cazarmă.
întunecase dc tot. Ceriul coperit de nori ameninţa a ploaie.
Prizonierii urmau cu bătăi de inimă paşii neregulaţi ai soldaţilor carii îi încunjurau. Cu toate aceste ei îşi dedeseră cuvîntul ca să se strecoare dintre păzitorii lor. Unii din soldaţi, după cum se crede, erau chiar iniţiaţi întru aceasta ; alţii, ameţiţi de băutură, mergeau maehinalmente, după ordinul capului lor. Cînd convoiul se îndrepta pe uliţa Carantinei, care ducea şi la cazarmă, prizonierii, făcîndu-şi semn, deodată se debandară ; ieşind din mijlocul soldaţilor, apucară fugind unii în dreapta, alţii în slînga, care încotro, pe uliţele laterale ce le veneau înainte.
Aceasta se făcu cu atîta iuţeală şi cu atîta dibăcie, încît mai nici nu băgaseră de seamă soldaţii. Un suboficeriu însă, observînd lipsa prizonierilor, comandă soldaţilor să stea.
— Ce este ? întrebă polcovnicul.
— Au scăpat arestanţii, zise subofiţerul.
— Ce! Cum 7... cum? După dînşii, băieţi!... Să-Î prindeţi sau de nu vă împuşc !
Soldaţii, după acest ordin, începură şi ei a alerga pe uliţe, făcînd alarmă pentru prinderea fugarilor.
vSe detc îndată de ştire la cazarmă şi ostaşii munteni au început a împăna toate uliţele şi a căuta să pună mîna pe moldoveni.
Fugarii noştri îşi făcuseră planul ca să năvălească la locuinţa consulatului englez şi să se pună sub protecţia sa. Dar necunoscînd nici unul casa consulatului, alergau răzleţiţi, care încotro, cerce-tînd, întrebînd, bătînd pe la porţi necunoscute, fugind îndărăpt cînd da cu ochii de patrule şi fără a se putea întîlni ci între ei. Soldaţii cari-i urmăreau, au fost pus mîna pe şase din ei, iar cinci, unul după altul, nimerind casa consulatului care o căutau, intrară acolo şi găsiră mîntuirea.
Cei prinşi, a doua zi fură transportaţi peste Dunăre şi daţi în primirea aianului de Macin carele, după instrucţiunile ce avea, îi trimise sub pază la Stambul. Iar ceilalţi rămaseră în casa consulatului englezesc. Autorităţile locali, neputînd călca domiciliul consulatului, nu putură decît a pune pază de jur împrejur.
XXIX
Patru zile trecuseră de cînd ne aflam sub arestul administratorului de Focşani. Era simbăta Pastelor şi cea mai strălucită şi mai frumoasă zi de primăvară. Eu mă sculasem de dimineaţă şi, cobo-rîndu-mă în grădina ce era în dosul casei, mă des-
48
49
fălatn în admirarea frumoasei naturi şi a brîndu-şelor ce răsăreau sub picioarele mele. îmi veni pofta să fac versuri, căci asta e boala celor ce s-au deprins a rima şi le-a intrat în cap nebunia de a se face autori. Nu mă întilnisem de demult cu muza mea, fiindcă ea îmi ieşea înainte numai cînd eram în singurătate şi izolat. Atunce o văzui viind, cu paşi rari şi cu faţa melancolică. Dar pe cînd credeam că mă apropiu de ea, pe cînd mă găteam să mă arunc în braţele ei, deodată mă lovesc cu nasul dc ceva... Ce era ? Un dorobanţ ce căta să mi-o dispute !
— Fire-ai al naibei ! zisei eu. Dar ce dracu cauţi p-aicî ?
— Venii şi eu să te văz cum te preumbli.
— Ei, ce naiba, gîndiţi c-o să fug ?
— Ba nu, ştiu eu că asta n-o poţi face d-ta fără de mine.
— Ei, prea bine. Du-te şi lasă-mă în pace, voi să rămîi singur, căci am să scriu ceva.
— Ce să mai scrii, domnule ? Acuma nu-i vreme de scris. Nu ştii d-ta că astăzi trebuie să vie curierul de la Bucureşti ?
— Ei ş-apoi ?
— Ş-apoi cum socoti d-ta, c-o să fie treabă dacă te-om duce dincolo şi te-om da pe mîna celui cu guler roşu ?
— Foarte bine, dar lasa-ma in pace acuma.
Şi, ca cum voiam a mă desface de el, îi întorsei spinarea şi apucai spre fundul gradinei. Cu toate că vorbele acestui glumeţ deocamdată mă1 puseseră pe cugete, dar în curînd căzui în reveriele mele poetice şi mă afundai într-o lume imaginară de poezie şi de fericire.
Nu mă bucurai mult de această desfătare şi deodată iarăşi dau peste dorobanţul meu cu ochi de Argus.
— Ei bine, cu dracu ! tot în calea mea ? Nn te poţi uita de departe la mine şi să mă laşi în pace ?
— Vezi d-ta, domnişorule, adecă nu te supăra : mă uitam la ulucele astea.
— -Ei, ce ai cu ulucele ?
— Văzînd ulucele astea — adecă nu te supăra — ziceam in gîndul meu : n-ai decît să dai cu piciorul şi să-ţi deschizi drumul afară-
— N-ai nici o grijă, afurisitule ! că nu fug eu ; ci du-te la dracu !
— Nu fugi, asta-i vorbă. Adecă nu te supăra, dacă eu aş deschide ulucele astea, d-ta nu te-ai duce ?
— Nicidecum, fiindcă am dat cuvînt stăpînului tău să stau pe loc.
— Dar adecă nu te supăra, dacă ar fi noaptea şi ţi-aş zice că iaca o trăsură te aşteaptă ca să te duci unde-i vrea ?...
XXX
Nu apucase dorobanţul a termina fraza şi deo-dată-1 văzui că fuge răpede, ca cînd l-ar fi chemat cineva.
îmi întorsei capul şi mă uitai după el. îl văzui întîlnindu-se cu camaradul meu Balş şi, după cîteva cuvinte ce schimbă cu el, ieşi din grădină.
După obicinuita bună-dimineaţa a camaradului meu, îi spusei scena comică ce avusei cu dorobanţul. El rîse deodată cu o plăcere nespusă. Apoi, luînd un ton serios şi misterios, îmi spuse în limba
50
51
franceză că el s-a înţeles si a cumpărat pe dorobanţi, ca să ne înlesnească scăparea.
Atît fui dc surprins, încît nu ştiam ce să ripostez. Zisei numai atîta, că eu nu am curagiu- Camaradul meu atunce se făcu foc de mînie şi, cu o mie de cuvinte, mă conjură ca să nu fac nebunia a mă opune.
—■ Ei bine, ce fel ? Cum o să fie asta ? *■
— Cel mai uşor lucru. Deseară or să se culce toţi devreme, fiindcă mîine e Fastele. Atunci ne coborîm în grădină şi iată, prin colţul acesta, dăm două seînduri la o parte şi ieşim afară.
— Bine, frăţioare ; dar gindeşte-te bine. Asta ar semăna cu o mişelie întreagă. Numai galerienii caută să scape cu chipul acesta.
— Allons donc, lasă poezia la o parte. Ce e-n mînă nu-i minciună. Miine vine curierul de la Bucureşti, cine ştie cu ce dezlegare se întoarce ? Şi ce-o să fie de noi dacă vom intra pe mîna gîzilor ? Cel mai cuminte lucru este ca în astă noapte, numaidecât să scăpăm.
— Bine, dar unde să ne ducem ? încotro să apucăm ? cum să mergem ?
— Ascultă. Dorobanţul cu care ai vorbit este un crai şi jumătate- El mi-a promis că ne întovărăşeşte oriunde ar fi. El a şi pregătit o frînghie cu care să ne coborîm pe fereastră. Acuma ne trebuie o trăsură, sau nişte cai şi un pasport.
— Va să zică ne trebuieşte totul.
— Să mă ierţi d-ta, totul era ca să avem pe dorobanţ în discreţiunea noastră. Cît despre trăsură şi pasport, crez că le vom putea căpăta mai uşor.
— Ce fel ?
— Nu-ţi pasă. Vei vedea.
In momentul acesta un fecior ne anunţă dejunul.
XXXI
La dejun luă parte şi un italian neguţitor din Focşani, carele venea foarte des să ne vază. Acesta era totodată şi reprezentantul consulului englez din Iaşi, fiindcă în Focşani mai erau vro doi supuşi ai Mareî Bretanii, cari nu puteau trăi fără protec-ţiune. D. Calcani era original ca un englez şi revoluţionar ca un italian ; de aceea el căpătase o mare afecţiune pentru noi, crezîndu-ne revoluţionari para focului-
După ce ne scularăm de la masă, trecurăm în salon. Societatea se făcuse numeroasă prin sosirea unor persoane cari veneau mai în toate zilele să ne viziteze.
— Ce faceţi ? îmi zise d. Calcani. Aice aveţi să petreceţi Pastele ? Cînd vine curierul de la Bucureşti ?
— II aşteptăm pe mîine. După venirea lui vom şti ce vom face şi unde vom petrece Pastele.
— Camaradul d-tale este mai intrepid. Pe d-ta te văz cam indiferent de poziţiunea asta. în astfel de timpuri, crede-mă, nu e bine să fii aşa.
— Vorbeşti prea enigmatic, răspunsei eu.
— Eu crez însă că enigmele mele d-ta le dezlegi prea bine. Dacă socoti că nu ai amici pe aice, te înşeli. Vin împrejurări mult mai critice; omul scapă cînd voieşte-
— Dar cînd nu vede posibilitatea ?
— Aceasta stă în curagîul şi tăria de caracter a omului. Cutează şi vei putea !
Vorba aceasta mă cam puse pe gînduri. îmi trecu îndată prin minte ideea şi planul camaradului meu. De aceea, după cîteva momente de continenţă ;
92
53
— Ascultă-mă — zisei englezului meu — s-ar putea oare găsi o trăsură şi un pasport pe deseară ?
— Bravo ! i'ăspunse englezul îmbrăţişîndu-mă, aşa îmi place să te ascult ; şi cînd englezul îţi spune un cuvînt, să-1 crezi. Eu sunt omul. Spune-mi la cîte ore ?
— Pe la zece ore.
— Unde ?
— In colţul gradinei, unde se vede o uliţă. Pot spera pe sigur ?
— Cuvîntul de englez ! Adio !
— Ne mai vedem ?
— Deseară, la colţul gradinei, în răspîntia uliţei. D. Calcani pleacă plin de veselie.
XXXII
Trecu ziua cu o iuţeală nespusă. Doamna de casă era într-un neastîmpăr nespus în aşteptarea depeşei ce trebuia să sosească de la Bucureşti. Cu curierul trimis scrisese şi ea, în neştiinţa soţului sau, la oarecari persoane influente, în favoarea noastră : avea toată speranţa intr-o reuşită bună, cu toate aceste era foarte îngrijită-
Era patru ore. Aşteptam să ne se vestească prînzul. Administratorul, amabila sa consoartă, vreo doi amici de casă, eu şi camaradul meu, ne aflam conversînd pentru ca să treacă timpul. Deodată se aud nişte plesnituri de bice de surugiu. Administratorul sare şi iese afară. Consoarta sa se răpede către fereastă, zicând :
— Curierul trebui să fie !
La aceste vorbe, uitîndu-mă la camaradul meu, îl văzui galben ca ceara, cu toate că de natura sa
54
era roşu ca sfecla. Eu nu ştiu ce mină voi fi făcut, dar simţeam că mi se bătea inima. Doamna de casă însă. după ce se uită pe fereastră, zise :
— Nu e curierul trimis de aice ; dar şi acesta este un curier... iată că scoate o depeşă... o dă bărbatu-meu.
Nu trecură cinci minute şi văzurăm pe administratorul revând în salon şi voind să ne îmbrăţişeze.
— Asta e îmbrăţişarea de adio? întrebai eu.
— Pentru d-lor este depeşa ? întreabă consoarta sa.
— S-a sfîrşit cu noi ? întreabă camaradul meu.
— O... nu... liniştiţi-va... asta e altceva... răspunse el uitîndu-se împrejur şi cu jumătate voce.
După aceasta, trăgîndu-mă într-o cameră laterală, îmi arătă scrisoarea ce priimise de Ia Bucureşti, zicîndu-mi :
— Vovs etes sauves !1
Cuprinsul acestei scrisori era în înţelesul următor :
,,Pînă la venirea răspunsului oficial la depeşa ce aî trimis, fă scăpaţi pe prizonierii cari-i ai. Să nu simtă nimeni. Aceasta după ordine înalte. Dă-le toate înlesnirile şi chiar bani de cheltuială, de vor avea nevoie. Dar să nu vie la Bucureşti."
XXXIII
Acesta nu era un ordin oficial. Era o simplă scrisoare particulară de la fratele prefectului, fericitul întru memorie Costachi Filipescu, carele, pentru caracterul său loial şi generos şi pentru vir-
1 Sînteţi salvaţi   (fr.) (n. ed.),
55
tuţitle sale patriotice, este încă neuitat pentru cei
ce l-au cunoscut. Cu vreo trei ani mai înainte cunoscusem puţin
pe bărbatul acesta. Era un om cu un suflet poetic,
cu inimă deschisă, voios, vesel, espansiv, plin de dulceaţă şi de bunătate, de spirit şi modestie. El atunci ocupa o poziţiune respectabilă ; stimat şi iubit de toţi, nu era mai puţin considerat şi de vodă Bibescu. Cu toate că la curte nu intra nici cu umilire, nici cu interese meschine, nici cu ambiţiuni, lumea însă credea că are foarte mare trecere la domn şi-i atribuia mare putere. După cum aflai mai tirziu, el, îndată ce priimi ştirea despre întîm-plarea noastră, alergă la domn şi interveni pentru cauza noastră.
Domnul, carele ştia prea bine evenimentele mişcării din Moldova şi se aştepta la agitaţiuni identice şi în ţara de sub sceptrul sau, nu arătă nici o repulsiune pentru noi ; din contră, zise că doreşte să nu se puie nici o piedică liberărei noastre.
Astfel se espediă curierul estraordinar, înaintea răspunsului oficial ce trebuia să vie administratorului după raportul său.
xxxrv
După aceasta, noi eram toleraţi pe sub mină a ne căuta scăparea. Nu puteam însă ieşi ziua şi făţiş din arestul administratorului. Trebuia tot cam pe furiş şi cu chip misterios a ne duce de aici. Ne concertarăm dară ca, îndată ce va înnopta, să ne facem nevăzuţi. Administratorul, voios şi vesel de izbutirca mîntuirei noastre, la care ne ajutase atît de mult, puse îndată în lucrare pregătirea paspoartelor şi a mijloacelor noastre de plecare.
56
El se înţelese îndată cu amicii noştri intimi şi ne închipui toate înlesnirile. Seara a venit la noi mai multă lume spre petrecere. Calcani încă veni pentru citeva momente ca să ne şoptească că o trăsură cu patru cai zdraveni este la dispoziţiunea noastră. Pe la 10 ore casa fu deşertată de oaspeţi. Trebuia toată lumea să doarmă mai de timpuriu, pentru ca să se poată scula la ora învierei. Ne luarăm adio de la administratorul şi demna sa consoartă şi trecurăm în apartamentul nostru.
Acolo ne făcurăm bagajele şi ne gătirăm de cale. După aceasta, dorobanţul care se devotase pentru noi aduse o frînghie pe care trebuia să ne scobo-rîm în grădină, căci trecerea prin curte era neputincioasă din cauza mulţimei dorobanţilor ce staţionau acolo. Legarăm frînghia de un pat de fier solid ce era despre fereastră. După aceasta stinserăm luminarea si aruncarăm sacii noştri de călătorie şi mantalele. Dorobanţul se lăsă înainte cu o agilitate de pisică. După ce făcu o alergătură în dreapta şi în stînga, după ce se încredinţa că nu e nimeni, el flueră ca o pasere, dîndu-ne semn ca să ne coborîm şi noi. Camaradul meu avea mare frică ca să nu se rumpă frînghia, căci înălţimea fiind mare, putea să se'perieoleze ; cîteva minute se codi, dar în fine pofta ce avea de a pleca îl împinse : se lăsă şi el pe frînghie, după ce mă rugă mult ca să o ţin şi eu cu mîna. După ce-1 văzui că a atins pământul, mă aruncai şi eu cu toată siguranţa, ca unul ce eram esercitat cu gimnastica, şi într-o clipă fusei jos.
Cu dorobanţul înainte, merserăm drept la colţul gradinei, unde avusesem scena de dimineaţă.
Două scânduri din uluce erau rădicate. In dreptul locului desohis însă, se vedea o formă de om ca o fantasmă. Dorobanţul, cum o văzu, se întoarse răpede şi ne şopti cu spaimă că este un om.
57
— Taci, nu ai grijă, îi zisei eu. Vino după mine. Cauza era că eu ştiam cum că fantasma aceea
trebuia să fie devotatul nostru Calcani.
în adevăr el era ; deşi domnea un întunerec compact, dar în zarea orizontului recunoscui, apropiindu-mă, statura şi pălăria lui cea mare. Cum ne simţi, ne şopti ca să-1 urmăm. Ne conduse tot prin nişte ulicioare laterale pînă în marginea oraşului. Trecurăm pe sub barieră fără a fi văzuţi sau întrebaţi de nimeni, căci căpitanul de barieră, ca şi dorobanţul de sentinelă, dormea. De aci apucarăm drumul cel mare. Era însă aşa de întunerec, încît nu se vedea un pas înaintea ochilor. Căutam trăsura, dar nici o vedeam, nici o auzeam ; pe lîngă aceste, simţeam că nu mai călcăm pe bătătură şi înţeleserăm că am pierdut drumul. Amicul nostru Calcani, întocmai ca sălbaticii din America, se culca din cînd în cînd şi punea urechea la pămînt. în fine ne spune că aude sforăiturile cailor. Puseserăm şi noi urechea la pămînt, dar urechile noastre nu ne spuneau nimica.
— Veniţi după mine, ne zise el; vă pot spune cu siguranţă că am găsit direcţiunea trăsurei, deşi e cam departe.
Merserăm după el mai mult de jumătate oră.
Cînd el, cînd noi, puneam urechile la pămînt şi ascultam. El tot zicea că aude sforăiturile cailor ; noi nu puteam crede. In fine iată şi trăsura !
XXV
Era în adevăr lucru prea curios. Trăsura nu fusese mai departe de barieră decît ca zece minute. Ea stătuse pe loc, unde o lăsase cu două ore mai
nainte bravul nostru Calcani. Dar noi umblarăm mai bine de o oră împrejurul ei pînă să o nemerim.
Atunci ne luarăm adio de la italianul nostru, arătîndu-i gratitudinea noastră pentru serviciul ce ne-a făcut. El îmi dete o hîrtie, recomandîn-du-mi să nu o pierz şi spuindu-mj că este itinera-riul după care trebuia să călătorim pînă să trecem în Ardeal. Dorobanţul, carele credea că o să vie şi el cu noi, fu foarte uimit cînd văzu că-i puneam cîteva monede în mînă, zicîndu-i ca să se întoarcă. El avea poftă, bietul flăcău, de aventuri, vpia să vagabondeze, zicea că ar merge cu noi şi în piatra seacă, cum zice proverbul. Noi însă îl consultarăm1 să se întoarcă la postul său şi să fie credincios patriei şi fiilor săi celor adevăraţi.
Ziserăm surugiului să dea bici cailor.
— Pe care drum ? întrebă el.
— Pe drumul Buzăului.
Trăsura noastră era o căruţă ordinară, lungă şi coperită, dar largă şi comoda. Drept aşternut avea paie multe, un covor şi o perină lungă de perete. Cu toate că nu era pe resorturi englezeşti^ ea nu struncina. De aceea, simţindu-ne osteniţi, găsirăm cu cale a ne culca, spre a fi mai în comoditate. Camaradul meu îndată şi adormi. Eu încă cercai să-1 imitez, dar nu putui, căci, înotînd în rememorarea întimplărilor prin care am fost trecut, mă simţeam emoţionat de iluziuni şi de speranţele cele mai fericite.
Dulce fericire ! de puţine ori te-am întîlnit în viaţa mea. Dar numai cînd călătoresc noaptea, singur, cu stelele şi pămîntul împrejurul meu, numai atunci fantasma ta îmi apare mai radioasă şi mai sublimă !
1 II consultarăm — îl sfătuirăm (n. ed.).
58
59
XXVI
Calea era minunată. Nici noroi, nici praf. Trăsura părea că uneori nu atingea de pămînt. Caii erau iuţi, mari şi vîrtoşi ; biciul surugiului mai nu lucra asupra lor şi ei zburau ca vîntul. Nu voi uita niciodată multivmirea şi plăcerea acei călătorii !
Dar iată-ne ajunşi într-un sat. Surugiul se opreşte să-şi răsufle caii. La depărtare ca o sută de paşi se vedea o biserică şi se auzea un clopot dogit sunînd. Era chemarea poporului la serbarea Invlerei Mântuitorului. Un simţlmînt religios mă cuprinse. Deşteptînd pe camaradul meu din somn, îl îndemnai să mergem la biserică. El preferi să doarmă. Eu mă dusei şi ajunsei tocmai cînd preoţii, împreună cu poporul, ieşeau afară cu luminările aprinse şi cîntau : „Cristos a înviat din morţi".
Eram transportat cu imaginaţiunea în cei întîi ani ai vieţei mele. Mi se părea că mă aflam la moşia părintească, încongiurat de părinţi, fraţi şi surori şi că aşteptam cu nerăbdare terminarea liturgiei ca să ne întoarcem acasă, să gustăm zeama de clapon obicinuită. Dar, o, dulci suvenire, cum nu vă mai întoarceţi voi cu realitatea ! Cum de nu puteţi voi să aduceţi trecutul în prezinte, pentru fericirea bietului muritor care vă invoacă !
După ce se termină serviciul religios afară, procesiunea intră cu cântările obicinuite în biserică. Atunci mă deşteptai din visările mele şi mă văzui singur într-o lume necunoscută, ca un meteor căzut pe pămînt! îmi făcui închinăciunile cele din urmă la icoanele altarului şi ieşii.
Un cântăreţ se luă după mine şi, ieşind din biserică, mă întrebă cu politeţă din partea preotului să-i spui numele ca să mi-1 treacă la pomelnic. Ii
detei un sfanţ şi-i recomandai ca să pomenească pe toţi cei ce călătoresc fără de voie, goniţi şi urmăriţi de zbirii nedreptăţii. Cîntăreţul îmi oferi o basma cu ouă si un colac din cele aduse de popor spre sfinţire. El mă însoţi pînă la trăsură. După aceasta plecarăm.
XXXVII
în curînd se făcu ziuă. Soarele era atît de frumos, cerul atît de senin, încît părea că natura întreagă serba ziua de Paşti, sărbătoarea comemorativă a Omului-Dumnezeu, a Revoluţionarului celui mare, pe care noi păcătoşii căutăm a-1 imita. Iarba şi frunzele tremurau dezmierdate de zefiri; florile deschideau boboceii lor ; paserile îşi spărgeau guşele în cîntări, totul părea a respira viaţă şi fericire.
Ne mai oprim.
Surugiul freacă caii la ochi.
— Ai cui sunt caii şi trăsura asta ? îl întrebai eu.
— Ce feliu ? D-voastră nu ştiţi ? răspunse el holbînd ochii.
— Ba ştiu, zisei eu fără a şti cum să coper neştiinţa mea ; dar... adecă... voi să ştiu dacă iubeşti tu pe stăpînul tău.
— Auzi vorbă ! Cuconul Costică este un boier cum nu s-a mai văzut mai bun şi mai de omenie ; e omul lui Dumnezeu.
Cine să fie acest Costică ? ziceam în mine. Cum se poate să fiu atîta de zăpăcit încît să nu mă informez măcar cu ce trăsură mă duc ?
îmi adusei aminte îndată că în buzunariu aveam un itinerariu. îl cătai şi-1 găsii.
60
€1
Cel întăi loc unde ne se recomanda să ne oprim era satul Sibiciul. Pe lingă însemnarea locurilor pe unde aveam a trece, era şi o scrisoare alăturată către d. C. Sîbiceanu. De la cine însă era acea scrisoare şi ce cuprindea nu ştiam nimica, căci nu avusesem prevederea de a mă informa.
Deşteptai pe camaradul meu şi-1 întrebai de nu cumva ştia el ceva despre împrejurările acestea. El nu ştia mai mult decît mine. Ce era dar de făcut ? Complotarăm a face un abuz de încredere. Desohiserăm scrisoarea.
Acesta era o recomandaţiune amicală în favoarea noastră. Din ea înţeleserăm şi pe proprietarul trăsurei. Era a unui brav amic, Costică Robescu, cu carele făcusem cunoştinţă în timpul arestului nostru. uph&
— Hei, surugiu ! strigai atunci. Mult mai avem pînă la Sibici ?
— Dar cum, nu mergem la Buzău ?
— Nu, nu ; la Sibici !
— Iha ! dar de ce nu-mi spuserăţi ? iată un sfert de postă de cînd am trecut de drumul Sibiciului
— Ei, bine că nu e mai mult. Să întoarcem. Surugiul încalecă iarăşi, clatinînd din cap, ca
cum avea aerul a se scutura de necaz.
XXXVIII
Lăsarăm drumul mare şi apucarăm un drum lateral pe valea desfătătoare a Buzăului. Trecurăm prin mai multe sate. Voirăm să ne mai oprim undeva, dar în mizerabilele circiume ce întîlnirăm în calea noastră nu găsirăm de mîncare nici pentru cai, nici pentru noi. Dacă nu am fi avut ouăle şi colacul ce-mi dedese cîntăreţul despre care am
63
vorbit, am fi petrecut prea rău cu foamea şi dacă n-am fi avut mai mult fin în trăsură, ne-ar fi căzut caii.
Pe la 4 ore ajunserăm în Sibici. Acesta este un mare sat de moşneni, sau, precum se zice la Moldova, răzăşi. D. Sibiceanu, către care fusesem recomandaţi, ne priimi cu o amabilitate care nu voi uita-o. Amabila sa consoartă şi fiica sa, o jună şi frumoasă copilă1 de vreo patrusprezece ani pe atunci, ne înconjurară cu politeţele cele mai cordiale. Aci văzurăm un adevărat tablou de familie pa-triarcală. D. Sibiceanu, deşi bogat, deşi intrat în clasa privilegiată a boierilor (căci mi se pare era serdar), nu se depărta însă de relaţiunile naturali ale rudelor sale, ce păreau a fi în clasa onorabilă a cultivatorilor de pămînt.
In ziua de Paşti era mai tot satul adunat în curtea d-lui Sibiceanu. La sunetul muzicei de lăutari, toată lumea se desfăta în horă şi în veselie. Iar pe la 5 ore, la o masă mare şi lungă, toate rudele (sau rubedeniile cum zic muntenii) fură invitate împreună cu noi a prinzi împreună şi a se împărtăşi de vesela zi a sărbătoarei Mîntuitorului.
A doua zi, lăsînd trăsura d-lui Robescu ca să se întoarcă, incălecarăm pe caii ce ne-au procurat d. Sibiceanu şi, însoţiţi de un' călăuz ce cunoştea calea, apucarăm prin munţi către Braşov.
Trecurăm prin locuri delicioase, dealuri, văi şi sate cu poziţiuni foarte pitoreşti. Nu-mi trebuia decât un talent şi un penel de pictor, pentru oa să fac albumul cel mai interesant. Cînd treceam prin sate şi vedeam horele încinse de flăcăi şi fete, ju-cînd la scîrţiitura unei vioare, uitam soarta mea de proscris, mă opream ca admirator şi adesea mă
1 Actuala doamnă Marla St. Borânescu, atît de bine cunoscuta In Bucureşti.
63
prindeam în horă, între fetele muntenee cu tipuri răpitoare, pizmuind soarta colora ce n-au ieşit încă din statul primitiv al omenirei.
Am mas la Vălenii de Munte. A doua zi am cam întîrziat cu vizarea paspoartelor, dar, deşi tîrziu, am apucat spre Virful lui Crai.
Muntele care poartă aseminea numire se socoate ca unul din cele mai înalte puncturi ale Carpaţilor. Conducătorul nostru ne încredinţa că, dacă nu ar fi fost ceaţă, am fi văzut Bucureştii, cu toate că era la o distanţă de zece poşte şi mai bine. Noi îl crezurăm, dar nu voirăm a aştepta să se ridice ceaţa ; ci, după ce repauzarăm puţin caii, plecarăm înainte, mai ales că înnopta şi nişte nori depărtaţi ne ameninţau cu o ploaie neapărată.
Ajunserăm la graniţa austriacă cu jumătate oră după ce s-a închis bariera. După toate cercările ce făcurăm, ne-a fost cu neputinţă să căpătăm graţia ca să trecem dincolo. Ploua tare. Furăm nevoiţi a cere ospitalitate la o mizerabilă circiumă ce ne se arătă de către unul din soldaţii de la barieră.
XXXIX
Am trebuit să facem vuet mare şi să batem mult la uşă pînă să fim auziţi din lăuntru. în fine uşa se deschise şi o evreică murdară ni se înfuîişă.
— Aveţi o odaie ?
— Avem, numai v-o fi cam strimt, căci este numai un pat. Poftiţi de vedeţi.
Introducîndu-ne într-o cămăruţă, deterăm cu ochii de o damă care şedea pe un scaun, privind la o servitoare ce se încerca să aprinză focul. Atunci, întoreîndu-mă către evreică :
— Ce fel ? Aici o să dormim noi ?
— Nu vă place ?
— Dar doamna ?
— Doamna se va culca pe un pat şi d-voastră pe altul. Ce să facem ? N-avem mai mult decît o cameră de oaspeţi.
— Ce fel ? Nu se poate asta.
— Cum poftiţi; aiurea n-am unde.
Ieşirăm afară plini de necaz. Ne uitarăm în dreapta şi în stînga şi nu vedeam nici o locuinţă alta pe aproape. Pe din dos nici un bordei, numai o cameră puturoasă mai era, în care şedea evreica cu cîţiva copi ce miorlăiau în plinsete. Atunci intrarăm în camera ce ni se arătase cînd am venit. După ce salutarăm pe dama ce era acolo, îi ceru-răm scuze pentru nevoia ce ne făcea ca s-o incomodăm.
Aceasta era o femeie înaltă şi ou trăsuri caracteristice. Deşi nu era în primăvara vîrstei, deşi părea a avea treizeci ani bătuţi, dar era încă frumoasă si plăcută. Ea se arătă îngăduitoare şi nu se păru tocmai contrariată de ciudata ocaziune ce adusese lucrurile astfel.
După ce ne recomandarăm cine suntem (ferin-du-ne însă de a-i spune numele noastre cele adevărate), ea ne spuse că e bucureşteană şi că trece la Braşov pentru apele de Elepatao *. Ea era jumătate măritată, fiindcă de cîtva timp se cam certase cu bărbatul său. Venise cu cîteva momente înaintea noastră şi de aceea se vedea osîndită, ca şi noi, a petrece în această mizerabilă circiumă.
Dama noastră scoase dintr-o lădiţă ce avea un mic servit şi îndată făcu ceaiul. Văzînd o singură ceaşcă, noi ne lingeam buzele. Ea însă fu atît de
1 Elepatak sau Elopatak : numele maghiar al staţiunii balneare Vîlcele (n. ed.).
64
65
5 — Suvenir! contemporane, voi, II
delicată încît ne trată pe amîndoi, unul după altul, şi apoi bău porţiunea sa. După ce petrecurăm într-o convorbire destul de veselă pînă pe la 10 ore, începurăm a ne întreba cum o să ne culcăm ?
— Eu voi pune condiţiunile mele, zise amabila damă.
— Noi sperăm că le vom priimi, răspunsei eu, numai să fie echitabile.
— Iată cum să facem, zise ea. Pînă ce eu mă voi dezbrăca, d-voastră să faceţi bine să treceţi în tindă. Eu voi despărţi patul meu de al d-voa'stre cu un cearşaf. Dar dacă cearşaful va fi transpa-rinte, d-voastre să-mi daţi cuvîntul de onoare că nu veţi cerca a vă uita prin el.
— Acceptăm, ziserăm rîzînd amîndoi.
— După ce vă veţi culca, să fiţi obligaţi a nu conversa şi apoi a dormi fără a sforăi.
— Primim, ziserăm iarăşi rîzînd.
— Afară de aceasta să-mi promiteţi că veţi dormi binişor, că nu veţi da nici din mîini nici din picioare ; căci fiind patul meu prea aproape, puteţi să-mi turburaţi somnul.
—> Prea bine, primim şi aceasta.
— Afară de aceasta, să-mi promiteţi că nu veţi visa şi că nici veţi vorbi prin somn.
— O, o ! asta e cam greu, zisei eu. Atunci trebui ca şi d-ta să ne promiţi că nu ne vei face să visăm.
După mai multe tocmele, Condiţiunea din urmă se înlătură şi, supuindu-ne la toate celelalte, le şi urmarăm ad litteram.
■ A doua zi de dimineaţă mă deşteptai la cântecul cocoşilor, în zori de ziuă. Nu cutezam însă să mă mişc, de teamă să nu deştept pe camarada noastră. Fusese o neprevedere din parte-ne că nu fixaserăm ora sculărei. Amicul meu, carele dormea tot
într-un pat cu mine, deschise şi el ochii ; voi să se scoale ; eu îl oprii, făcîndu-i semn cu degetul să nu facă zgomot. Astfel dară şedeam amîndoi nemişcaţi, neştiind ce să facem.
Cerşaful," deşi poate era transparinte, dar numai dama noastră ar fi putut profita de tentaţiu-nea îndiscreţiunii, căci ferestrele erau despre partea noastră, iar despre partea ei era întunere-cui. Uitîndu-mă lung asupra cerşafului, văzui cu siguranţă că, pe o găurită ce era tocmai în mijloc, lucea o lumină neagră ce semăna a seînteie de diamant negru. Tuşii şi lumina pieri. Atunci înţelesei că era ochiul indiscret al damei noastre.
— A, domnişoară, te-am prins cu ocaua mică.
— Ce fel ? răspunse ea.
— Tc-ai uitat prin cearşaf.
Ea nc spuse rîzînd că de o oră era deşteaptă, dar nu se scula de teamă (ca şi noi) să nu ne strice somnul.
— Acuma să stăm la tocmeală nouă, zisei. D-ta sau noi înainte la sculare ?
— D-voastră aveţi întîietatea, fiindcă sunteţi
doi.
— Ba d-ta, fiindcă eşti damă.
— Ba vă rog.
— Bine, dar cu condiţiune să nu te uiţi la noi pe găurită cerşafului, pină ce ne vom âmbrăca, căci ne temem de deochi.
Ea ne promise că nu se va uita şi astfel ne îm-brăcarăm şi ieşirăm ca să ne căutăm de cale, pro-miţînd damei noastre că din aventura aceasta voi face o dată o comedie pentru teatru.
Dar iată o promisiune care am uitat a o pune în lucrare.
66
PARTEA A TREIA
I
D© dimineaţă La opt ore, bariera frontierei austriaco sc deschise.
Trecurăm fără nici o dificultate. Vameşul austriac, carele era un bătrin căpitan în congediu, ne primi cu multă amabilitate ; el nici voi să ne caute de nu cumva avem ceva de supus la vamă. Rigoarea vămilor austriace, care era proverbială ,ca şi aceea a vămilor văzduhului din Apocalips, dispăruse. Aceasta ne puse în atîta uimire, încît întrebarăm pe vameş de este neamţ. El ne răspunse cu cîteva „teremtetem" pe socoteala nemţilor, care ne încredinţară că omul nostru era ungur, fanatic inemic al nemţilor.
După ce ni se vizară paspoartele, bătrînul vameş ne pofti la căsuţa sa. Acolo avu amabilitatea a ne trata cu şuncă şi slănină ungurească, care ne încredinţa că era de şapte ani. Terminînd dejunul, voirăm a arăta recunoştinţa noastră unei nepoate a vameşului care făcea onorile casei, de-puind cîteva monede de argint bine sunătoare pe o mică toaletă ce era într-un colţ al camerei. Dar după ce ne luarăm adio, cînd voiam să încălecăm,
vedem pe bătrînul vameş strigînd să ne oprim. El stărui de noi ca să luăm îndărăt monedele ce lăsasem, nevoind nici într-un chip să ne lase a pleca înainte de a le lua.
Astfel, cu toate că ploua cu neîncetare, încălc-rarăm şi apucarăm calea Braşovului.
Trecurăm mai multe văi şi dealuri ce formează coasta septentrională a Carpaţilor. Admiram pădurile imense pe sub cari umblam şi sălbătăcia ce domnea pe acolo. In adevăr, făcurăm mai multe ore de cale, fără să dăm peste vreun sat sau o căsuţă omenească. înfricoşata sete care ne-o cauzase slănina cc mîncasem de dimineaţă, trebuia să o potolim bînd apă din riuşoarele ce le treceam, din urmele copitelor cailor, sau din streşinele pălăriilor noastre. Nici o circiuma, nici un puţ nu se arăta în calea noastră. Nu ne puteam esplica cum se făcea că în Transilvania, care o ştiam atît dc împoporată, să fie atîtea locuri pustii şi nelocuite. Un trecător pc care-1 întrebarăm ne explica cauza : aceasta provine din cauza asprimei ce domneşte în clima coastei nordice a munţilor, ca una care împiedică şi puterea vegetaţiunii plantelor nutritive. Acest fenomen mai tîrziu ni se înfăţişă şi în alte părţi ale Carpaţilor. Cînd trecurăm prin nordul Transilvaniei în Bucovina, pe la cetatea Bistriţei, găsirăm o climă dulce şi o vegetaţiune fericită pînă aproape de vîrful Carpaţilor, întocmai ca în coastele acestor munţi despre România ; iar cînd începurăm a ne coborî spre Bucovina, pe coasta nord-vestică a Carpaţilor, văzurăm aceeaşi asprime de climă şi lipsă de vegetaţiune pînă aproape de Gura Homorului,
68
69
II
Pe după amiază-zi, îndată ce ieşirăm din munţi, cerul se însenină, ploaia încetă şi un soare frumos înveli orizontelc şi natura. Atuncea simţirăm fericirea care negreşit o simte marinarul după încetarea unei furtune pe mare. Şubredele noastre vestminte nu mai puteau întâmpina pătrunderea ploa-iei şi începuserăm a simţi udeala pînă aproape de epidermă.
Pe la patru ore începurăm a zări turnurile bise-rioelor şi ale cetăţii Braşovului, ale căror coperi-şuri de fier alb sau de olane smălţuite scînteiau la razele soarelui. Grăbim mersul obositelor noastre gloabe, care ca şi noi aveau necesitate de re-paos şi mîncare şi în mai puţin de o oră făcurăm intrarea noastră triumfală în oraş. Pentru întîia dată vedeam un oraş afară din ţara mea şi mărturisesc oă dc cum am început să mă apropii de Braşov, am rămas încântat de curăţenia stradelor, de ordinea ce vedeam dominînd în toate, de stilul îngrijit al construeţiunilor şi de aerul de civiliza-ţiune ce părea întipărit pe tot ce mi se înfăţişa înaintea ochilor.
Braşovul, după severa sa fiziognomie, poartă tră^-surile caracteristice ale unui oraş german. El este situat în unghiul a doi munţi care-1 domină şi fortificat cu ziduri înalte cari arată a fi fost o adevărată cetate tare odinioară. Anticitatea acestei cetăţi se urcă pînă la doisprezece secoli. Pe timpul cînd s-a fondat, negreşit că nu erau cunoscute armele de foc, căci astăzi două baterii de tunuri, puse pe dealurile apropiate ce o domină, o pot reduce în cîteva ore. Pe o movilă ce este în pieptul acestui triunghi, este o cetăţuie mai modernă, ce pare făcută mai mult spre a impune puterea sa
asupra cetăţei din vale, decît spre a o apăra. Aici, de bună seamă, saşii cari au colonizat Transilvania au făcut prima lor descălecătoare şi cetăţii i-au dat numele Kronstadt (burg sau oraş de coroană), spre a indica dominaţiunea germană. Biserica catedrală săsească, monument impozant în stilul antic gotic, privii egiurile municipale esclusiviste ce şi-au păstrat saşii din timpurile cele mai vechi, sunt o dovadă vie a caracterului de stabilitate cu care aceşti colonişti s-au împlântat în ţara aceasta, într-adevăr cetatea este curat săsească, cu rară escepţiune oameni de altă naţionalitate au putut căpăta drept ca să aibă proprietăţi în lăuntru. Numai suburbiele sunt locuite de români, locuitorii autoctoni ai Daciei superioare.
III
Intrînd în oraş, întrebai pe cel întîi individ ce întîlnii despre vreun otel. Individul nostru, cu toate că se întîmplase a fi român, nu înţelese vorba de ptel. îi spuseram han, nu înţelese nici atîta. în fine îi spuserăm ospătăric ; atunci ne înţelese, dar ne spuse oă aceasta se numeşte făgădău.
Duipă indicarea acestuia trăserăm la hotelul nu-jmit Coroana. Acolo, din fericire, aflarăm como-dităţile şi liniştea de care eram doritori.
A doua zî dimineaţă alergai să aflu pe redactorul Gazetei de Transilvania. Numele lui G. Bariţ îmi era cunoscut, căci foaia sa de multe ori deschisese /coloanele sale încercărilor mele poetice şi corespondenţelor mele. Acest nume scump pentru toţi românii din Ardeal nu era mai puţin preţuit de românii din Moldova. Pînă la acea epocă, Gazeta de
70
71
Transilvania fusese unicul organ politic al naţionalitate! românilor.
Pe cînd in Principate domnea terorismul [...] carele ţinea în lanţuri aspinările noastre de progres şi de naţionalitate, această foaie singură reproducea suspinele noastre şi rădica vocea sa liberală ia contra apăsărilor ce înduram.
Pentru asemenea motive, cu drept cuvînt această gazetă se bucura de o mare popularitate între români şi numele redactorului său era venerat atît de munteni, cît şi dc moldoveni.
D. Bariţ, îndată ce-mi află numele, mă primi cu braţele deschise, ca pe un vechi amic. îi spusei amănuntele evenimentelor din Moldova, despre care avea încă ştiinţe confuze, si foaia sa se grăbi a le reproduce.
, în aceeaşi zi făcui cunoştinţă şi cu colaboratorul lui Bariţ, Andrei Mureşanu, ale căruia lucrări poetice începuse a se semnala în literatura de dincolo de Carpaţi. El scrisese pînă atunci puţine versuri, dar bune. Bucata cea mai însemnată, publicată în anul 1844 sub titlul ; O privire de pe Carpaţi1, (electrizase multe inimi române. în adevăr, pe atunci, cînd în Principate nu se putea scrie decît sub alegorii şi unde ideile de naţionalitate, independenţă, libertate erau persecutate ca crime, cu «cită sete şi amor citeau românii versuri ca acestea :
„Fagi înclinaţi de zile, voi martori cite rele Trecură peste ţară a cărei pompă-aţi fost! Preziceţi-mi în taină : mai vin furtune grele Pe fiii vechei Rome. ? Mai ceru-v-adăpost ?
1 Vezi Foaia ştiinţifică ji literară ce ieşea sub redac-ţiunea d-lui V. Aleesandri, no. 35, anul 1844.
Prespuneţi-mi, stînci mute ! Ce soartă au s--aşteptc Aceste ţări române, înscrise ^n istorii ? Veni-va vreun înger din cer să le deştepte ? Ori că imperiul silei le-a şters din cele vii ?
Pind cuget în tăcere la vremile trecute, Ah, lacrimi sîngerînde se scurg din ochi-mi jos Văztnd c-am ajuns soartea Casandrei celei mute : Să cînt, să strig în lume, dară fără de folos .'"
Prin asemenea accente, Mureşanu reproducea gemetele tutulor românilor de pe atuncea, căci tirania şi despotismul erau sistematizate şi în Austria ca şi în Principate. Românii nu puteau cugeta la trecutul şi viitorul lor decît în tăcere şi în durere. Apoi, cu o strofă mai jos, Mureşanu dezvăluia situaţiunea spiritelor, prin aceste cuvinte :
f„La noi e putred mărul, nu-i mod de curăţire, ţŞ'î tot ce se mai speră sunt simburii din cl ; Aceştia cer plantare, silinţă şi unire. Atunci va creşte cedrul din ramul tinerel"
în aceste puţine cuvinte scînteio aspirările către un viitor mai bun. Dar poetul, ca cum nu s-ar încrede în destinatele patriei, ca cum ar vedea fantasma nefericirei neîncetat înaintea sa, se întoarce răpede şi zice :
„Dar norii cei de gheaţă, colo, ce ?;in spre ţară l Priveşte... ce-ntunerec !... Cum scapără de des!! •Nu vor atinge planta ce-acum vrea să răsară ? Ah,      ■ ce roză crudă de pradă şi-au ales
Aceasta în adevăr era profeţia unor evenimente apropiate, pe cari poetul singur le întrevedea. Nu mai tîrziu decît peste patru ani, norii de gheaţă ai poetului au adus ostile de invaziunc de la nord
73
72
peste Principate şi cataclismul războiului civil în Ardeal. Poetul, în prevederea evenimentelor, ■adaoge :
„Atunci daţi glas, voi codri, spre semn de.
pomenire
Că genul ce.-a tras secoli prin mii nefericiri, Acum, cînd raza zilei îl puse în simţire, Se face jertfă cruda vielenei uneltiri.
Vedea-vor sclavîî lacomi ce-au preferit pierire XJnei năciuni orfane, cum judele de sus Va cere să-şi dea seamă de-a lor nelegiuire ; Atunci va cădea crima pe cei ce-o au produs."
Mureşanu, mai tîrziu, în timpul evenimentelor ide la 1848, făcu încă o poezie : Deşteaptă-te ,române ! care poate întrece în clasicitate chiar Marselieza franceză. Vom vorbi despre aceasta altă dată şi mai pe larg.1
PV
în cîte%'a zile vizitai mai toate împrejurimile Braşovului, destul de pitoreşti şi interesante. împrejurul cetâţei din vale este o alee minunată, care ţine loc de grădină publică. Acolo într-un ioc este o rotondă, care se numeşte masa lui Ţepeş. O legendă spune că acest domn al Ţârei Româneşti, ,într-o invaziune ce a făcut, pentru ca să mănînce mai cu poftă, a pus de au tras în ţeapă doispre-
1 Pe la anul 1865 nefericitul poet, amarît de îngenu-chearea compatrioţilor săi sub jugul unguresc şi de ingratitudinea cu care au fost trataţi ei, drept atîtea sacrificii ce făcuseră în devotamentul lor pentru cauza imperială, s-a alienat şi în urmă a murit.
n
zece burghezi saşi şi a zis de i-au pus masa în mijlocul lor ; in adevăr originală şi bizară manie ,de a-şi deştepta pofta de mîncare !
Am făcut o escursiunc pe jos pînă la Săcelele, un şir de sate aşezate pe poala unui munte, cari, fiindcă prin creşterea populaţiunei au ajuns a se împreuna, au căpătat numele de Săcelele, prescurtare din Sătucelele. Aceste sate, sau mai bine acest sat, este într-o rînduială cu totul europeană ; are strade pavate, pîraie canalizate, case aliniate si coperite cu olane sau şindrilă. Locuitorii sunt saşi şi români : aceşti din urmă sunt în maiori-tate. Făcurăm mai multe cunoştinţe aci şi avui .ocaziune a vedea de aproape felul de viaţă şi de cultură a românilor. Locuitorii de aci trăiesc cu .agricultura, dar mai mult cu industria şi cu comerţul vitelor. Din cauza îngustimei locurilor, românii ,au fost împinşi la cele două din urmă întreprinderi, (în ramura industriei ei au început a rivaliza cu saşii, cari cei întîi au dat impulsiunea. Apoi .comerţul vitelor românii îl fac pe picior mare : nenumăratele turme cari păşunează în munţii şi eîm-piile României şi ai Moldovei, precum şi acele care -trec peste Prut şi peste Dunăre, sunt ale români-.lor locuitori de pe aicea. Unii din ci au stări îndemnate. Copiii lor, junimea ce se rădică, merg de învaţă pînă prin şcolile Vienei. Dar adesea se văd licenţiaţi doctori în drept sau în filosofie, în-călţînd opincele şi purtînd oile prin munţi sau mînuind plugul pe cîmpie. Am cunoscut mulţi ti-,neri instruiţi, numiţi pe acolo inteligenţi, ai cărora părinţi sunt simpli plugari sau ciobani, căci nîcăiri, cred, ca în Ardeal, românii nu au instinctul dezvoltat pentru învăţătură şi cultură.
75
V
După starea în care vedeam satele dimprejurul Braşovului, judecam că Transilvania este o ţară din cele mai fericite. Dar făcând escursiuni mai departe, văzui ,şi sate ce semănau cu cele din Principate, respirând o mizerie dezolantă. Acest contrast ■mă uimi şi mă puse a urmări cauza acestei mari diferinţe.
Transilvania era împărţită in mai multe provincii şi fiecare se afla în diferite poziţiuni sociale. Provinciele din fundul regiu, în care se aflau cele 12 scaune (judeţe) săseşti erau în stare înfloritoare : se bucurau de instituţiuni comunale şi municipale foarte democratice ; pămîntul era împărţit în proprietăţi mici, ca locurile răzaşeşti din Principatele noastre ; iobăgia (claca, boierescul) nu erau cunoscute, fiindcă pe aici feuzi, sau proprietari mari, nu erau. Komânii locuitori in ateste părţi se bucurau ca şi saşii de o viaţă mai fericită, cu toate că prin statute nu erau recunoscuţi ca naţiune între celelalte popoare. Provinciele însă coprinsc în comitate aveau aspectul provincielor noastre : proprietarii mari, grafii şi baronii (în genere unguri) esercitau drepturi feodali asupra locuitorilor. Aceştia, în cea mai mare parte români, erau supuşi unei iobagii mult mai aspre decît aceea t din ţările noastre.
Este curios de observat că populaţiunea săsească din Transilvania, in loc să şe înmulţească, din ce în ce scade. Clima, temperatura sau o combina-ţiune providenţială contribuie la decrepitudinea acestei stirpe, pe cînd românii cresc într-o pro-porţiune nemăsurată.
Se zice că ideile lui Malthus atît de tare au prins rădăcină în moravurile sale, încît mulţimea
copiilor într-o familie se crede ca o nenorocire şi se întrebuinţează chiar mijloace criminale pentru împuţinarea lor. De aceea se observă că saşii foarte sporadic au mai mult de doi copii. Chiar pe cînd eram în Braşov s-a găsit, în pădurea de lingă această cetate, într-o dimineaţă, un burghez destul de avut, spînzurat şi lovit totodată în inimă cu ■un pumnar, care s-a găsit în mîna sa înţepenită. Iar în buzunarul acestui nefericit s-a aflat testamentul său autograf, în care zicea că : ,,nemaipu-tînd suferi pedeapsa lui Dumnezeu, carele i-a dat patru copii, se sinucide !..." Dar la români este cu totul din contra : acela ce nu are copii se crede cel mai nefericit; iar acela ce are o duzină, mai fericit decît un patriarch, mai binecuvântat decît un împărat.
VI
Aici e timpul să spui că în otelul în care trase-răm, aflarăm pe d. N. lonescu. Acesta era unul din cei patru actori ai episodului de la Grozcşti. El ne nară întîmplarea aceea mai pre larg şi merită să ■o recapitulez.
Aceşti patru tineri, auzind de revoluţiunea de la Viena, se sculară din Paris, împreună cu mai mulţi alţi români, ca să vie în Principate să ia parte la mişcarea naţională ce se prepara. Ei, viind prin Transilvania, trecuseră frontiera pe La Oituz. Acolo, ofiţerul respectiv avea ordin să nu lase să intre în ţară nici un student de la Paris, căci guvernul din Iaşi, prin emisarii săi din Paris, ştia că o scamă de tineri erau să vie cvi veleităţi revoluţionare. Ofiţerul însă, neavînd reşedinţa sa chiar la frontieră, şedea la Grozeşti,  într-o  depărtare  de două ore
76
77
aproape. Călătorii, neîmpiedicaţi, veniră pînă aci şi trasera la circiuma satului, căci trăsura ce năimiseră din Ardeal era tocmită numai pînă aci. Atun-cea se pomeniră cu un subofiţer, însoţit de un soldat. Acesta, cerîndu-Le paspoartele şi văzînd numele lor, le spuse că are ordin a nu-i lăsa să intre în ţară. Studenţii ii observară, cu drept cuvînt, că asemenea ordin trebuia să le fi comunicat la frontieră, iar nu după ce au intrat în ţară, cale de o posta, şi în fine îi declarară că ei nu văd cuvîntul legiuit după care să fie opriţi a intra în căminul părinţilor lor. Subofiţerul insistă cu brutalitate şi le declară că, dacă nu vor să se întoarcă, el îi leagă şi-i trimite la Iaşi ; după aceasta ieşind afară, trase uşa după dînsul şi o închise ; începu apoi să strige la oamenii satului, să sară ca sa ' prinză nişte hoţi. Hangiul, spăimîntat, o rupse la fugă. Tinerii călători sparseră  uşa şi, luîndu-şi armele în mină, ieşiră afară. Soldatul atunci întinse puşca asupra lor. Unul din aceştia însă îl apucă înainte şi, trăgînd, culcă pe soldat la pămînt. O a doua descărcătură fu îndreptată asupra subofiţerului, carele asemenea căzu. Atunci tinerii, lăsîndu-şi bagagele acolo, îmbrăcaţi numai în bluze subţiri, plecară prin mijlocul satului şi intrară în pădure, care nu era departe. Sătenii îi priviră trecînd şi nici unul nu se puse a le opri calea. Ei, după ce intrară în munţi, luară calea Braşovului ; temîndu-se însă de a fi urmăriţi, apucară pe alături cu drumul, prin munţi de-a dreptul. în cele din urmă ei pierdură cu totul calea : umblară rătăcind cinci zile si cinci nopţi, osteniţi şi nemîn-caţi, fără a da peste nici un bordei, fără a întîlni nici un muritor. Cu toate că era în luna lui aprilie, nopţile erau umed naşe şi reci; îşi poate prin urmare închipui cineva cît avură a suferi aceşti juni,
78
deprinşi cu o creştere delicată. Dar foamea ?... Teribila foame oare-i făcea să leşine !
Providenţa în fine îi scoase la lumină ; ci deferă peste un soldat austriac, păzitor la frontieră, ca-rele-i duse la satul cel mai apropiat, de unde aflară o căruţă care să-i ducă la Braşov.
Mălinescu, Leca (Enachi) şi Chinezu, avînd ceva mijloace, se întorsese la Paris. Ionescu nu-i putuse urma.
VII
A treia sau a patra zi ne pomenirăm cu alţi trei oaspeţi neaşteptaţi. Aceştia au fost : V. Alecsandri, G. Cantacuzen şi un unchi al meu, Toader.
în districtul Neamţului, în munţii ce se ţin de poala Carpaţilor este moşia Bălţăţeşti. un mare şi frumos domen al familiei CantacuzineştiAceastă familie, compusă din cinci fraţi, unii însuraţi şi alţii încă tineri, locuia pe această moşie şi petrecea mai mult la ţară, precum petrec mai multe familii boiereşti din Moldova. Pc o poziţiune înălţată este casa Cantacuzinească, un adevărat palat domnesc care dacă stilul modern al arhitecturei nu l-ar trăda, ar avea aer de un castel din secolul de mijloc. Cu cîţiva ani în urmă, am petrecut în această frumoasă reşedinţă cîteva zile plăcute şi nu voi uita niciodată amabilitatea şi graţia cu care am fost înconjurat în această nobilă familie. Tatăl acestor, fraţi, cneazul George Cantacuzen, servise
1 In urma evenimentelor de cari vorbim, această moşie a trecut prin vînzarc în proprietatea fostului domn M. Sturza.
79
mult timp în oştirea rusească, încă pe îa Începutul secolului. v
După el, şi fiii săi se bucurau de protecţia particulară a guvernului rusesc.[...]
Cu toate acestea, precum am arătat şi în partea întîia a acestor suvenire, Cantacuzineştii luaseră o parte foarte activă în mişcarea de la' 30 martie. Precum arătai, erau bănuieli mari că aceştia, împreună cu Muruzeştii şi alţii din coteriile politice [...] au contribuit la mişcarea aceea sub masca de patrioţi români. Dar cele petrecute la Iaşi părea că nu erau de-ajuns şi fraţii Cantacuzineşti, după ce văzură arestările şi esecuţiunile teroristice ale guvernului, se duseră la moşia lor, şi acolo adunară plăieşii dc pe moşiile lor pînă în număr de trei sute oameni, organizîndu-i milităreşte şi răs-pîndind vorba că au să meargă asupra Capitalei pentru ca să răzbune cruzimele guvernului. Această vorbă se răspîndi pînă la Iaşi, şi mulţi din ne mul-ţămiţi începură a alerga şi a se concentra la Băieţeşti. Astfel se duse acolo unchiul meu despre care vorbii şi V. Aleesandri. Planul acesta ar fi fost realizabil poate, dacă Cantacuzineştii ar fi fost oameni mai populari şi mai cu sinceritate devotaţi ca să-1 esecute. Dar într-o zi veni acolo un funcţionar de la consulatul rusesc ; şopti ceva cu unii din fraţii Cantacuzineşti, şi îndată plăieşii se risipiră. Al treilea din fraţi, G. Cantacuzen, luă asu-pră-şi responsabilitatea şi se decise să emigreze. Astfel, ceilalţi fraţi rămaseră nesupăraţi din partea guvernului, aruneînd numai asupra cneazului George culpa răsculărei. Astfel veniră în emigra-ţiune persoanele de care vorbii mai sus.
VIII
Revoluţiunea maghiară luase proporţiuni întinse. Tronul Austriei se zguduia în temeliile sale. Naţionalităţile diverse ce compun acest mare imperiu se aflau într-o confuziune de idei şi dorinţe : fiecare în parte căuta să-şi facă o poziţiune mai bună.*-Maghiarii începură a se pronunţa limpede că vor să se dezlipească de Austria şi să formeze un mare regat unguresc, în care să coprinză Croaţia, Dalmaţia, Banatul şi Transilvania.* Ajutaţi de puteri imense, de castele, de cetăţi, de oştiri numeroase, de entuziasmul poporului maghiar şi dc aventurării italieni şi poloni ce alergaseră în Ungaria din toate părţile, ei se credeau siguri pe întreprinderea lor. Cu cuvintele de libertate .şi fraternitate ei credeau că vor putea momi popuîaţiunile eterogene din ţările arătate. Dar aceste populaţiuni avuseră mai multe probe despre sinceritatea ungurilor, a căror deviză era : „supremaţia maghiară şi deznaţionalizarea celorlalte naţiuni". De aceea, pe cînd la Pesta sc instituia un guvern naţional şi independent, croaţii, sub banul lor Ielalici şi sub patriarhul lor Raia-cici, rădicau stindardul spre apărarea tronului austriac, în care vedeau mai multă garanţie pentru drepturile lor naţionale.
în Transilvania — unde elementul maghiar era întărit de o populaţiune robustă ca de 600 mii săcui, şi unde Dieta (adunarea reprezentativă) era compusă mai mult de grafi şi baroni unguri — se pregătea să se decrete unirea cu Ungaria pe orice preţ. Aceasta era o cestiune foarte importantă pentru români, pe cari nimeni nu voia aM întreba, şi din contra părea a-i despreţui, căci foile periodice şi toate organele politice ale un-
80
81
gurilor eîntau pe <un singur diapazon că nu cunosc naţiune română în Transilvania. Românii, după legile de pînă atunci, nu se bucurau de nici un drept politic : mereu persecutaţi de maghiari pentru tendinţele lor naţionale — consideraţi numai ca o a patra naţiune tolerată între celelalte naţiuni ale Transilvaniei — de astă dată simţiră oă e timpul ca să dea semne dc viaţă şi să Capete drepturile Ia cari aspirau. Se propuse ideea de a se face o adunare naţională, spre a se consulta în împrejurările de faţă, şi această idee oa fulgerul se răspîndi şi se (aprobă de toată românimea. Ziua şi locul se determinară : la Blaj, la 3 (15) mai !
Mă îndemnai şi eu a merge la această adunare. Mă urcai în diligentă cu N. lonescu, însufleţit şi el de asemenea dorinţă, şi plecarăm cu vreo patru zile înainte de ziua defiptă pentru Adunare.
IX
La prima staţiune a diligentei, intrînd la un otel ca să mă restaurez, mă pusei în vorbă cu un individ, căiătoriu ca şi mine. Ii adresai cunoştinţa şi cu mare fericire îmbrăţişai pentru prima oară pe Laurianu, cu carele am legat o amicie intimă. Acesta, auzind de mişcările din patria sa natală, părăsise catedra de filosofie din B^lcureşti şi să grăbise a trece în Transilvania ; de aceea el se aflia ca şi mine pe cale de a merge la Blaj.
Seara am fost în Sibiu,
A doua zi dimineaţă vizitai oraşul, pe care-1 aflai mai mare, mai luxos şi mai animat decît Braşovul. Crezul de cuviinţă a face o vizită episcopului românesc din Sibii. Acel prelat, care se
82
numea Andrei Şiagurua, mă primi cu multă bunăvoinţă.
Pe figura acelui bărbat se însemna o cuvioşie impunătoare ; pe fruntea sa părea întipărită cugetarea şi grija, ca în nişte momente supreme. Abia ieşii de la el şi, sosind la otelul unde tră-ses-em, găsii un bilet prin care eram invitat să prînzesc la Episcopie.
însoţit de amicul meu lonescu, mă plimbai pe stradele Siibiiului, admirind bisericele şi diversele edificiuri frumoase ale oraşului. Trecînd pe Lingă un otel pe a căruia frontespiţ era desemnat un mare soare de aur, văzui un băiat sub gang şi-mi veni ideea să-i adresez vorba :
— Ei, fărtate ! Sunt pe aicea ceva români ?
— Da, domnule, sunt nişte domni din Bucureşti. —- Cum îi cheamă ?
— No zău, nu ştiu ; că abia sosiră şi sunt mai rmulţi.
într-adevăr se vorbea că la adunarea de la Blaj erau să vie români din toate părţile României şi ■chiar din Bucovina. Cu toate că nu aveam cunoştinţe prin Bucureşti, avui curiozitatea însă de a şti măcar cine sunt acei români şi voiam să mă informez. Amicul meu nu prea era de părerea aceasta, eu însă îl tîrîi şi ne urcarăm pe scări.
Abia 'Urcaţi în vestibulul de sus, deodată auzirăm într-un apartament vorba mai multor voci. Uşa fiind deschisă, ne îndreptarăm într-acolo şi ramaserăm încremeniţi văzînd că acei oaspeţi erau toţi de ai noştri, toţi moldoveni, toţi cunoscuţi, toţi fraţi ai cauzei ce ne făcuse a emigra.
îndată ce intrarăm furăm asediaţi de îmbrăţişări şi de mii de întrebări. Nu voi uita niciodată
83
fericirea ce am simţit in momentele acelea ; şi o asemena fericire nu o poate înţelege cineva decît în asemenea timp şi în asemenea împrejurări.
X
Aceştia erau : C. Negri, Lascar Râset ti, M. Cos-tachi (Iepureanu), I. Alecsandri, A. Russu şi Z. Moldovanu.
Negri, Alecsandri şi Russu veniseră din Paris la Bucureşti. Guvernul de aici fusese avizat de guvernul Moldovei că ei vin pentru o mişcare naţională ; de aceea li se făcu cunoscut că nu le este iertat a sta prin Bucureşti. Planul lor era să treacă la Moldova ; auzind însă de cele petrecute după HO martie şi închipuindu-şi că, chiar dacă intrarea nu le-ar fi oprită, totuşi persoanele lor n-ar fi în siguranţă, se deciseră a se întoarce la Giurgiu şi a se sui pe vapor pentru ca să meargă iarăşi la Paris. Pe vapor însă se întîlniră cu Iepureanu, Moldoveanu, Rosetli şi A. Moruzi. cari scăpaseră de la Brăila prin ajutorul consulului englezesc.
Atimeea se deciseră a nu se depărta de frontiera Moldovei, debarcară la Lugoş şi veniră în Ardeal, unde vedeau simptomele unei mişcări.
După ce le spusei amăruntele întâmplărilor mele şi amicul lonescu pe ale sale, fură transportaţi de fericire cînd auziră că V. Alecsandri se află la Braşov, căci nici frate-său, nici ceilalţi amici ai săi, nu ştiau nimic despre el. După aceea, spumdu-le că mergem la Blaj, unul din ei, Lascar Rosetti, se decise a ne însoţi, iar ceilalţi a sc duce la Braşov, unde ne deterăm cuvînt a ne întruni după ce vom termina cu Blajul.
XI
Mai steterăm două zile în Sibii. Făcurăm mai multe cunoştinţe între românii de acolo. Un sîm-ţimînt extraordinar de frăţietate, care era chiar în atmosfera anului 1848, ne făcea entuziaşti pentru ardeleni. Noi, moldovenii, crescuţi mai mult sau mai puţin cu idei şi cu deprinderi aristocratice în ţara noastră, nu aveam o adevărată idee de naţiunea şi poporul român ; afectam popularitatea ca o idee a secolului, ca o fantezie, ca o idee abstractă căpătată din cărţile străine. Cu toate că totdauna (poate) am fost in relaţiuni cu poporul nostru, dar poporul a fost (pe atunci ca si astăzi) departe de noi ; abrutizat de împilare, într-o con-diţiune pururea ticăloasă si inferioară, necultivat, neînvăţat, fără conoştinţa  drepturilor şi demni-tăţei sale, poporul nostru (din Moldova) îl consideram compus cu totul din alte elemente ; el în noi vedea totdauna nişte fiinţe superioare, nişte oameni predestinaţi a fi stăpînii sau tiranii săi. Iar noi, ori cît de umani, oiricît de filosofi, oriei t de patrioţi, aricit de naţionalişti sau liberali eram, nu puteam vedea în acel popor decît nişte fiinţe ce ne insufla mila şi de care nu ne puteam apropia, cu toată bunăvoinţa ce am fi avut. »»în Transilvania însă, găseam poporul cu totul în alte condiţiuni.
Aici preoţii, învăţaţii, poeţii, profesorii, toţi ieşiţi din popor, toţi sunt ai poporului. Ferice de acela căruia natura şi învăţătura i-au dat mai multă inteligenţă! Acela sc bucură de o adevărată popularitate ; acela e iubit, adorat, stimat, cunoscut de toată naţiunea.
84
85
Acolo pentru prima oară auzirăm vorbindu-se de Barnuţ, unul din cei mai învăţaţi .şi mai populari bărbaţi ai Ardealului. Merserăm mai mulţi moldoveni la el şi făcurăm cunoştinţa lui. Deodată ramaserăm extaziaţi : nu ne puteam da seamă cum se putea ca un asemenea om sase 'bucure de un nume atît de mare. în adevăr acest om avea un aer de tot comun : vorba lui îngăimată, natura lui timidă, manierile lui  ordinarel, fiziognomia lui liniştită, nu esprimau mai nimica ; din contra, părea a fi o jumătate de om, o fantasmă ce ar fi abandonat Purgatoriul, ca să se mai întoarcă o dată pe lume. Dar după ce ne mai lipirăm de el, diupă ce ne lăsarăin în convorbiri mai intime, recunoscu-răm in el un bărbat in adevăr superior : la cuvintele de patrie, naţiune, românism, el se entuziasma ca un poet; figura lui lua un aer de om inspirat, de profet ; vorba lui, un accent simpatic şi dureros ; căutătura sa '/vîrlea seîntei de curaj şi de terorism.
Bărnuţiu se bucura de o popularitate imensă şi binemeritată. El s-a arătat adevărat atlet al românismului în contra maghiarismului. Ca preot şi profesor în seminar iul de la Blaj, el, cel întii, introduse preleoţiiunile în limba română ; înaintea lui învăţăturile se preda în limba latină şî în cea maghiară.
Dar cît nu avuse a şuieri pentru aceasta ! Episcopul Lemeni, deşi român, dar mare fîlomaghiar, îl .persecuta cu felurite măsuri şi mijloace înjosite. El rezistă luptei mai mulţi ani, dar în fine lepădă rasa călugărească şi se retrase în viaţa civilă.
1 Ordinare — aici : obişnuite   (n. eri.).
86
XII
înainte de a se face adunarea de la Blaj, se strînseră în Sibii românii de prin mai multe părţi ale Transilvaniei. în mijlocul comoţiunilor politice de atunci, capii românilor voiau să aibă o înţelegere prealabilă şi sigură cu episcopul confe-siunei răsăritene. Acest motiv cauzase concentrarea mai multor români în Sibii. Era o credinţă în general răspîiidită că episcopul Şaguna n-ar fi cu sinceritate devotat dorinţelor naţionale ; lumea îl credea mai mult aplecat către politica maghiară ; şi pre cînd unul din episcop!, cel de la Blaj, era făţiş declarat an ti naţionalist, era mare interes pentru români ca să aibă măcar pe unul din prelaţi in partea lor.
Cu scop de a manifesta mai tare şi mai bine simţămintele .şi dorinţele lor, sau cu scop de a atrage pe numitul episcop prin adulaţiunc, românii se deciseră a-i face o serenadă. Timpul se păru favorabil ca, cu ocaziunea aceasta, românii să rădice şi stindardul lor naţional. Se făcu o colectă de bani, la care cu mulţămire luararn şi noi moldovenii parte ; se cumpără materialul trebuincios şi se improviza un stindard minunat, reprezintînd cele trei culori (albastru, galben şi roşu) naţionale. După aceasta, un număr ca de o mie români se adunară pe o piaţă, aprinseră un număr mare de torţe, se puseră în două şiruri şi, cu stindardul înainte, incunjurat de o bandă de muzică, mer-seră la locuinţa episcopului. La această manifes-taţiune luaratai şi noi parte. După ce se arăta episcopul în balcon, un june îi recită o odă şi un altul un discurs prin care îl invoca să binecuvînteze stindardul naţional şi să se puie în capul naţiunei in împrejurările în care se afla.
87
Episcopul mulţumi poporului într-un hrnbagiu convingător şi eiocuent, ce fu urmat de strigări entuziastice de bucurie. Torţele sc stinseră şi toţi se duseră pe la casele lor.
XIII
Năimirăm trăsuri şi plecarăm de dimineaţă oa să putem ajunge seara la Blaj. Eu mă pusei într-o trăsură cu d. Lascar Rosetti, oferind un loc şi unui tînăr ardelean, pe care eu îl cunoscusem la Săcele. Acesta se numea Nicolac Boieru ; nu era însă nicidecum boier ; astfel de denumiri nu sunt prin Ardeal. El era un june foarte inteligent şi cu destulă învăţătură. în timpul călătoriei, el ne dete relaţiuni multe asupra lucrurilor Transilvaniei, destul de instructive şi interesante. Eu, care-1 cunoscusem mai demult, nu ştiam nimica despre originea lui, Dar apropiindu-ne de un sat, el deodată ne '/isc :
— Iată locul naşterei mele !
— A! mc camaradul meu. D-ta eşti de aici? ■— Ba, nu ; eu sunt funcţionar în Săcele. dar
părinţii mei sînt aici.
— Aşadar ai părinţi ?
— Cum nu ? Am tată, mumă, un frate şi o soră. Sunt cinci ani de cînd nu i-am văzut. Serviciul oare-1 am nu m-a iertat să viu.
— Aşadar o să ne oprim ?
— Dacă nu v-ar fi cu supărare... Primirăm cu toată mulţumirea.
Satul în care intrarăm avea, pe aproape, aspectul satelor din Moldova. Casele semănau mai mult a bordeie ; unele erau fără curte ; altele pe jumă-
88
tate descoperite de vânturi. Mizeria cea mai mare se vedea predomnind în toate părţile.
—■ Dar în adevăr săraci sunt oamenii în satul acesta ? întrebă camaradul meu.
— O ! da.
— Şi părintele d-tale este proprietarul moşiei aceştia ?
— O ! nu. Asta e moşia unui graf ungur. Tatăl meu este iobag, ţăran ca toţi ţăranii. Dar iată că ne-am şi apropiat de casa lui !
Mînaciul primind ordin să stea, se opri... O fetiţă ce trecea pe lîngă drum cu două doniţe ce le umpluse cu apă de la un puţ, se opri văzind trăsura noastră. Camaradul nostru ardelean o strigă şi sări din trăsură în gîtut ei. Era sora lui, care plîngea de bucurie !
Ne deterăm şi noi jos din trăsură. Copila îşi culese cofele ce-i căzuse din mîini la vederea fratelui său, şi alergă iute spre casă, ca să vestească venirea noastră. Acolo merserăm şi noi. Casa era o simplă locuinţă ţărănească : confortabilul dinlăuntru era cît se poate de rustic şi modest; nici o mobilă, nici un obiect, nici o haină, care să ateste avuţia sau luxul dc oraşe. Bătrînul Boieru era un simplu iobag, clăcaş atît după port, cît şi după creştere ; soţia sa asemenea.
Fata despre care vorbii mai sus era ca de optsprezece ani, înaltă, frumoasă, modestă şi sfiicioasă : ou fota ce purta, cu cămaşa ei cusută, cu cozile ei lăsate pe spinare şi împletite cu nişte panglici multicolore, putea fi un ideal graţios pentru o baladă populară.
Furăm trataţi cu faguri de miere, cu apă rece şi cu caş proaspăt. Camaradul meu Rosetti strecură în mîna fetei, cu învoirea fratelui său, cîţiva gal-
89
beni, cari de buna seamă au prins bun loc în sinul şi în casa acestei familii strimtorate. După aceasta plecarăm.
XV
Keara pe la nouă ore ajunserăm în Blaj. Aveam adresa unui preot de acolo căruia i se recomandase ou două zile mai înainte ca să ne dea ospitalitate. Intrînd în piaţa cea mare a Blajului, abia răzbăturăm cu trăsurele printre popor. Aflînd locuinţa preotului recomandat, ne oprirăm şi furăm introduşi într-o cameră unde erau numai două paturi. Ospătătorul nostru ne ceru mii de scuze, zi-cînd că i-a fost peste putinţă să ne rezerve mai mult decît o cameră, căci viindu-i o mulţime de persoane respectabile, n-a putut să le refuze ospitalitatea, mai ales că plouase şi nu era chip ca să doarmă cineva afară.
Acceptarăm, cu abnegaţiunea oa doi din noi să se culce jos pe seînduri. Eu ieşti afară, cu scop de a căuta ceea ce doream ; străbătui prin mulţimea poporului, întrebînd de vreun făgădău. Mi se arătă unul : intrai şi întrebai daca au vreo cămăruţă cu iun pat, disponibile pentru noapte.
—■ Numai o singură cămăruţă mai aveam — îmi zise un servitor — şi ne-a luat-o mintenaş 1 un domn ce a venit din Bucovina.
— Arată-mi acea cămăruţă, zisei.
Aveam în adevăr mare curiozitate să aflu cine era domnul din Bucovina, carele vine la Blaj pentru asemine împrejurări. Fusei introdus într-o sală mare, plină de oameni.   Abia străbătui pînă să
1 După ungurie, care însemnează „îndată".
90
ajung la uşa care ducea la cămăruţa indicată de băiatul otelului. Deschizînd uşa, ce să văz ?... Amicul meu Petrachi Cazimir ! 1
Nu pot descrie bucuria şi csaltaţkmea mea la vederea acestui amic, despre a căruia soartă, după evenimentele de la 30 martie, nu ştiam nimica. El îmi spuse că în adevăr fu, împreună cu frate-său, legat şi bătut în închisoarea cazarmei, întocmai precum îl văzusem în teribilul vis ce avusei în casa Olimpiei. După aceasta el fusese liberat prin mijlocirile unui unchi al său, partizan al regimului guvernamental ; dar amindoi fraţii fură espulşi peste hotar în Bucovina. Acolo ei fură mai multe zile bolnavi, în urma torturelor ce suferiseră. Cînd se auzi despre convocarea adunarei de la Blaj, Petrachi Casimir alergă ca să vază ce se face acolo.
1 Familia Cazimir este una din cele mai vechi şi mai nobile din Moldova. Cantemir istoricul zice că se trage din urmaşi regelui Casimir. Junele do care e vorba era fiul hatmanului Râducanu Cazimir. După ce si-a făcut învăţăturile elementare în ţară. el. împreună cu alţi doi fraţi, au fost trimişi să studieze la Atena : trecuse apoi de ncolo în Germania. Studiind dreptul, răpătînd doctoratul, el mai merse în Franţa spre a se perfecţiona. In Paris, unul din fraţii săi muri de o consompţiune de creieri. La 1847 el se întoarse în ţ^ră cu inima înflăcărată şi cu mintea pregătită spre a lua parte la regenerarea naţională. După evenimentele de la 1848, la 1849 schimbîndu-se domnia în Moldova, el reveni în patrie, unde îndată i s-a deschis calea spre a-şi utiliza cunoştinţele. Bl fu numit director la Ministerul Cultelor, unde de îndată dezvoltă o capacitate si un zel de toată lauda. N-a fost însă predestinat nici Moldovei ca să se bucure mult timp de un asemine fiiu iubit, nici lui de un viitor care-i surîdea, nici amicilor săi de inima nobilă şi generoasă cu care era înzestrat. La 1850 el muri de o apostimă la maţe, care în opt zile i-a răpit viaţa. Am plîns moartea acestui june, ca o pierdere a unui bun român şi a unui bun amic. Vezi poeziele mele la voi. I p. 21.
01
Petrecui cu amicul meu vreo două ore, spuin-du-i şi cm aventurile mele şi, eu toate că în sala vecină era un vuet infernal, ne culcarăm amîndoi într-un pat şi adormirăm, ca unii ce eram foarte obosiţi de struncinătura trăsurelor.
După un somn dc două ore, m-am deşteptat în armonia unui concert îneîntător. In sala vecină se auzea un cor care esecuta un cîntec ce simţeam că-mi mişcă şi mintea şi inima. Voiam să mă scol ca să văd cine făcea concertul acesta, dar nu voiam să smintesc somnul camaradului meu. El încă se sculase şi, ca şi mine, nu se mişca de_ teamă casă nu mă deştepte pe mine. în fine el, simţind că eu eram emoţionat, mă scutură încetişor şi mă întrebă de dorm.
Cînd ne văzurăm amîndoi deştepţi, ne scularăm şi deschiserăm uşa sălei. Erau vreo treizeci de preoţi şi cîntăreţi de biserici cari intonau cîntecul dc care e vorba'. Mulţimea din sală asculta cu o tăcere religioasă. Versurile care se cântau nu erau de o poezie înaltă, nici de o artă îngrijită ; dar cu toată rusticitatea şi simplitatea lor, ele făceau un efect estraordinar, ca cum ar fi fost inspirate de o cugetare ultralumeaseă. Airia (sau muzica), originală cu totul, mă făcea să-mi închipuiesc cântecele acele dnuidiee care le descriu cronicarii cei vechi. Unul din preoţii de faţă părea a fi trubadurul ce improviza versurile şl aria : vocea sa de bariton domina şi părea a comanda vocile celelalte. Iată cîteva strofe din acest cântec original şi dureros :
,,Sub o culme de cetate, Pline/ întru singurătate (bis) Şi oftînd cu amar strig Către soarte cu vai zic : (bis) Saltă şi te-nsufleţeşte Diri, diri, diri...
Servilismul părăseşte, Diri, diri, diri... Măi, române, măi 1
Mult tirană eşti tu, soarte, Şi cumplită-n fapte foarte ; Căci pe naţia română Ai pus-o sub crudă mină. (bis)
însă te însufleţeşte
Diri, diri, diri... Soarta bună îţi zîmbeşte,
Diri, diri, diri... Măi române, măi l"
Aisemine oîntece esprimau ideile şi simţimin-tele de cari era însufleţit poporul ardelean în epoca aceea. Religiozitatea cu oare concertanţii cîntau, entuziasmul oe se vedea pe figurele asistenţilor la accentele apăsate ale refrenului, reprezintă în adevăr o scenă de cele mai pătrunzătoare.
XVI
A doua zi, deştepţindu-mă prea de dimineaţă, ieşii afară.
Pe sub streşine, pe sub şoproane, o mulţime de oameni dormeau încă. Mi-aruncai ochii spre o căruţă coperită şi văzui un om carele se deşteptase şi contempla răsărirea soarelui. Figura lui delicată, barbişa lui lungă, croită ă la francaise, deşteptă un interes în mine.
— Bună dimineaţă', domnule, îi zisei ; dar bine trebui să fi dormit d-ta acolo.
— Nu prea ; e cam rece de dimineaţă.
92
93
— După vorbă nu prea semeni ardelean.
— Nu prea ; dar cum văz, nici d-ta.
— Crez însă că suntem români amândoi şi dacă nu eşti de pe aice, trebuie să fii muntean. Află dar că şi eu sunt moldovean.
După aceste scurte vorbe, ne făcurăm cunoscuţi unul altuia.
Acesta era Dimitrie Brătianu. El, de la Piteşti, auzind de mişcările naţionale din Transilvania, a trecut munţii si a venit ca şi mine la adunarea de la Blaj.
XVII
Din cîte am spus pînă aci, lectorii de bună seamă nu şi-au putut închipui ce e Blajul. în adevăr nici eu singur, care am vizitat locul acesta, nu ştiu ce numire i-aş da. Nu se poate zice că e sat, fiindcă aci este o biserică mare catedrală, un aşe-zămînt seminarial, o piaţă înconjurată cu edificiuri de diferite arhitecturi, o spiţerie (sau cum îi zic ţăranii pe acolo potecă, de la apotecă) şi un otel. Nu se poate zice că e oraş., fiindcă nu sunt maga-zinuri, nici magistrat, nici nimica care să ne dea idee despre un oraş. Nu e nici sat, fiindcă pe lîngă aşezămîntul acesta nu sunt decît foarte puţine case de locuitori agricultori. Aşadară voi putea zice mai cu nimerire că Blajul este o comună de un caracter sui-generis. N-a scris nimeni o istorie specială a Blajului. Cu toate aceste, în locul acesta s-au petrecut evenimente memorabile pentru istoria românilor de dincolo.
Tradiţiunea spune că aici cu trei secole în urmă era o mică mănăstire de ritul şi confesiunea noastră, care, deşi avea proprietăţi imense, era însă
m4
nebăgată în seama pe atunci. Doi trei călugăraşi, cari trăiau aici, erau sub ascultarea unui stareţ rînduit de mitropolitul român din Belgrad, sau Alba Iulia. Iată oă din întîmplare a trecut pe aici un principe al Ardealului (numele lui nu-1 ţiu minte), carele făcea o escursiune vînătorească prin întinsele şi virginele păduri ce copereau locurile aceste. Noaptea viind, principele dormi în chiliuţa bătrînului stareţ, carele fu mulţămit să petreacă noaptea în biserica, făcînd rugăciuni pentru sănătatea suveranului ţărei. Principele avu visuri delicioase în somnul său. Acele visuri, inspirate de bună' seamă prin rugăciunile stareţului, făcură pe principe foarte vesel. De aceea a doua zi, cînd se sculă de pe somn, el ieşi afară şi rămase îneîntat de poziţiunile romantice ale locului, pe care le vedea cu ochii întocmai oum le visase. Principele chemă îndată pe stareţ şi-i spuse ca să-şi ia călu-găraşii, şi să se duduiască de acolo. Călugărul avu curagiul a protesta în numele dreptăţei şi al legii, dar principele, oare nu ştia glumi, făcu un semn carneficilor săi, şi capul stareţului zbură sub lovitura securel maghiare. După aceasta, principele zise şi se făcu, în locul umilitei stareţii, un castel princiar, destinat pentru recreaţiile sale. El aice făcea vânători şi banchete cu sateliţii săi favoriţi şi serba nunţile membrilor familiei sale. Astfel apoi, Blajul fu mai mult de un secol apanagiul favorit al iurmaişilor principelui.
Să nu se mire cineva de monstruozitatea unor asemeni principi. Românii şi clerul din Ardeal, după ce au pierdut pe principii săi naţionali şi după ce au căzut sub dominaţia maghiară, sufereau mult mai cumplite nedreptăţi şi asupriri. Maghiarii [...] se pricepură a veni la ideea infernală de a deznaţionaliza pe români. Prin diferite mij-
95
loace tiranice, cari puterea le ofere dominatorilor, ei in fine izbutiră a atrage pe mitropolitul din Belgrad în politica aceasta, şi prin el a aduce schismă în rit. Astfel, pe la capătul secolului al 17-lea, mitropolitul Atanasie, cu cîţiva protopopi vînduţi, atraseră vreo 20 000 suflete de români la uniune cu biserica Romei. Aceasta însă nu era un curat catolicism ; religiunea nu sc altera decît în patru puncte rituale, şi anume : recunoaşterea Papei de cap al bisericii, recunoaşterea sîntei cuminecături cu pîine dospită şi cu azimă, recunoaşterea purcederii Sîntului Spirit de la Tatăl şi de la Fiul, şi recunoaşterea Purgatoriului. Afară de aceste puncte, biserica rămase în formele şi canoanele ei primitive, cu cîntările, cu cărţile şi cu toate ceremoniele cari sunt astăzi la biserica greco-răsăritană.
Această uniune da românilor, apăsaţi şi persecutaţi de nemţi şi de unguri, oarecari drepturi şi privilegiuri, cari le mai uşura soarta. Ea însă nu servi inemicilor noştri la planurile ce le aveau ; căci departe de a deznaţionaliza pe români, mai tare i-a întărit. Uniţi, favorizaţi dc mijloace materiale, putură a se cultiva şi a-şi dezvolta germenii naţionalităţii lor mai ou tărie. Apoi, mulţi din capii bisericii lor făcură servicii reale poporului prin zelul lor către binele naţiunii. Preoţii lor, luminaţi şi învăţaţi, au dat adesea probe de demni fii ai românismului, şi au fost cei întîi apostoli ai regenerarei naţionale. Intr-un cuvînt, cei mai însemnaţi români, învăţaţi şi naţionalişti, au ieşit dintre uniţi.
Pe la 1736, mănăstirea Blajului se reconstitui în drepturile sale. Acolo se aşeză o episcopie, care astăzi s-a rădicat la grad de mitropolie — şi, cu veniturile imenselor sale moşii, s-a fundat un gim-
86
naziu seminarial pentru creşterea junimei devotate carierei clericale.
Iată în scurt descrierea Blajului, unde se făcea adunarea românilor la 1848.
XVIII
Episcopul unit de la Blaj, Lemeni, cu toate că era român, nu simpatiza cu ideile poporului şi ale inteligenţei române din Ardeal. El era mare fi-lomaghiar, vorbea mai mult ungureşte şi arăta chiar un despreţ pentru limba română. Adunarea românilor de la Blaj lui nu-i plăcea nicidecum şi cercase multe chipuri pentru ca să o paralizeze. La aceasta ar fi reuşit, fiindcă guvernul era în mîna ungurilor 1. Nu putu însă face nimica, căci guvernul superior din Viena, carele prevedea în această adunare o manifestaţiune în contra tendinţelor maghiarismului, o tolera, şi mai ales o încuragia. De aceea cîteva batalioane de români grăniceri priimiră ordin a veni şi asista pentru paza bunei orînduiele.
Ar fi zis cineva că in adevăr trebuia o putere armată aici. Aglomeraţiunea era foarte mare. Se calcula la 100 de mii numărul românilor adunaţi. Aceştia nu doar că venise ou grămada de prin satele învecinate : satele cele mai depărtate trimiseseră din zece oameni unul, împreună cu preoţii lor. Dar toată această mulţime era atît de bine dis-
1 Mai tîrziu, cînd revoluţiunea maghiară luă proporţiile de rebeliune în contra dinastiei Habsburgice, episcopul Lemeni se aruncă cu totul şi făţiş în braţele ungurilor. După căderea revoluţiunei însă. el fu destituit şi relegat la închisoare, unde plăti cu moartea necredinţa sa către interesele turmei sale spirituale.
97
7 — Suveniri contemporane, voi, II
ciplinată, încît nimeni nu putea să observe cea mai mică dezordine.
La vocea inteliginţilor1, ca după o baghetă magică, poporul se îndrepta în şiruri, se rărea, se înlătura, se depărta, în tăcere religioasă şi cu promptitudine.
Inteliginţii, cari organizaseră şi propagaseră ideea acestei adunări erau vreo trei sute. Mai mulţi din ei aveau talentul de oratori; ei se puneau pe cîte o scară sau un scaun, şi improvizau discursuri, mai totdauna urmate de urări. Istoria românilor, cu suferinţele trecutului şi ale prezin-telui, drepturile lor naţionali, amorul patriei, mîn-dria numelui de român, erau temele principali asupra cărora oratorii perorau. Entusîasmul auditorilor sc esalta uneori atît de tare, încît se manifesta prin gemete şi lacrime.
XIX
Era 15 mai. Această zi fusese destinată pentru deschiderea adunării. Dimineaţă pe la nouă ore se făcu un Te Deum în biserică. Poporul manifestă dorinţa de a vedea pe amîndoi episcopii, pe cel unit şi pe cel neunit, celebrînd sînta liturgic împreună în aceeaşi biserică. Aceasta însă nu se putu : canoanele bisericeşti se zicea că nu permiteau ; pe lîngă aceasta, episcopii, pentru motive foarte naturale, nu se iubeau unul pe altul, nu se sufereau. Servitul religios se celebră de cîţiva protopopi uniţi. Episcopii asistară în biserică pe strane anume aşezate pentru ei.
1 Aşa se numea în Ardeal tinerii ieşiţi din scoale şi oamenii învăţaţi, pe cari poporul îi asculta ca pe profeţi.
In biserică am răzbit şi eu. Eram curios să văz şi să ascult liturgia într-o biserică unită ; nu observai însă nici cea mai mică diferinţă în cîntări, în costume sau în ordinea ceremonialului.
După terminarea liturgiei, episcopul unit luă cuvîntul şi făcu un discurs lung cu fraze multe şi încîlcite, dar fără nici o idee limpede, asupra împrejurărilor de faţă. Simeon Bămuţ luă cuvîntul în numele poporului şi dezvoltă ca un inspirat suferinţele trecutului, credinţele şi dorinţele românilor în principiu.
Astfel adunarea se declară constituită.
Ziua întîia s-a petrecut în conferinţe private, între capii inteliginţii române, spre a formula dorinţele naţionali. Se dete şi un banchet la Episcopie, la care furăm invitaţi şi noi moldovenii. Noi însă nu ne duserăm, ci ne mulţămirăm a prinzi sub şopronul unei case ţărăneşti cu o mîn-care foarte frugală, compusă din mămăliguţă, brînză, lapte şi ouă. Mai spre seară avurăm un spectacol original. Vreo sută do flăcăi dănţuiră jocul căluşarilor, cu o agilitate admirabilă.
In ziua aceasta făcui mai multe cunoştinţe interesante. Vizitai pe canonicul Timotei Cipariu, unul din cei mai erudiţi filologi al Ardealului ; asemine pe Aron Pumnul, discipolul şi emulul său îh filologie.
Aceştia amîndoi erau redactorii unei foi săptă-mînale, intitulată Organul luminării şi destinată a propaga cultura raţională a limbei şi a moralei. Această foaie, în urma adunăreî de la Blaj, îşi schimbă titlul şi se numi Organul naţional, îmbră-ţişînd în columnele sale şi ideile politicei militante de actualitate.
După ce înnopta, piaţa Blajului se inlumină într-un mod feeric. Două transparente, aşezate sus
98
99
pe poarta despre biserică, reprezintau pe Traian, învingătorul Daciei şi aducătorul colonielor romane, şi pe Ferdinand, împăratul Austriei, care era şi principe al Ardealului. în mijlocul acestor transparente era înălţat stindardul naţional al românilor, făcut la Sibii, sub care flutura o banderolă (jumătate neagră şi jumătate galbenă), ce reprezintă flamura Austriei.
Mulţimea poporului se învîrtea în vaduri rătăcite împrejurul acestor transparinte, narînd diverse fabule şi istorii, intonând cântece vesele sau dureroase, episoopilor şi altor bărbaţi meritoşi adresîndu-le oraţiuni şi ode improvizate. De această onoare nu acaparăm nici noi, cari acolo reprezintam ţările surori ale Transilvaniei.
XX
Aş fi putut prea bine să mă abţin de a da o rela-ţiune mai pre larg lectorilor mei despre Adunarea de la Blaj şi despre memorabilele evenimente ale anului 1848 din Transilvania. Ar fi fost de ajuns poate sa le recomand Istoria românilor din Dacia superioară, publicată în Viena în 1852 şi scrisă de A. Papiu Ilarian, un june care, încă în adolescenţa sa de atunci, promitea erudiţiunea şi valoarea unui mare scriitor. Dar convins că după toată recoman-daţiunea mea, puţini vor alerga să caute cartea citată, voi urma naraţiunea suvenirilor şi impresiu-nilor mele, până a nu mă depărta Sncă de Blaj.
Cată să mă mai Întorc încă o dată la originea adu-nărei de care e vorba, căci aceasta a fost cea mai mare manifestaţiune de viaţă naţională şi politică a
100
românilor, cel mai mare eveniment în istoria modernă a lor şi care din nefericire a avut rezultate atît de negative.
XXI
Românii se aflau în poziţiunea cea mai teribilă şi în confuziunea cea mai mare. Pe de o parte se vedeau în faţa unei monarhii, care se zguduia de re-voluţiuni interioare ; pe de alta, în faţa naţiunei maghiare, care, după aceste amestecături, părea favorizată de ursită a predomina situaţiunea. împărăţia austriacă era deja mai mult dezmembrată. Ungaria ajunsese a fi numai cu numele regat ^austriac: ea, prin revoluţiune, se declarase de fapt independentă ; avea constituţiunea sa, ministerul său şi guvernul său separat. Tot ce se mai nevoia a căpăta era regularea sau întinderea con-finiilor sale. Poporul maghiar [...] de cincisprezece ani era fanatizat de propagandele panmaghiaris-mului. Apoi el avea la dispoziţiunea sa puteri imense ; cetăţi, oştiri organizate, arme, bani, oameni politici, poeţi mari, oratori, tribuni — nimica nu-i lipsea. Trufia maghiară ajunsese mare. Programa sa era cunoscută şi pe faţă : a face o Ungarie mare, de la Adriatica pînă la Marea Neagră, cu aservirea şi stingerea celorlalte naţionalităţi !
Românii în tot chipul vedeau pericolul. Organele inteligenţei lor, Gazeta de Transilvania din Braşov, Organul luminării din Blaj, cu precu-getare de a nu arunca patria în furiile unui război civil, începuseră a propaga idei împăciuitoare. Pînă la oarecare punt, ele admiteau ideea unirei Transilvaniei cu Ungaria ; nu aveau curagiul a se pronunţa din contra ; nu aveau credinţă nici în tăria poporului, nici în puterea împărăţiei, nici în
[a   biblioteca xv
destinatele providenţei. Dar masele poporului altfel simţeau, altfel cugetau:'ele nu mai ascultau consilielc gazetelor, ci vocea conştiinţei şi instinctul lor, care le zicea : „Unirea e fatală ; ea e pei-rea naţhmei române !" Ele nu-şi formulaseră însă programa de conduită, aşteptînd să le-o şoptească cineva ; nu-şi aleseseră pe capii mişcării, aşteptînd ca ei să se înfăţişeze.
XXII
Atunci ,se găsi un om cu euragiu, carele avu geniul sa întrupească şi să formuleze aspiraţiunile sufletului naţiuneî. El scrise la 25 martie o procla-maţiune concisă, în care rezumă programa naţională. Aceasta propunea : Congres naţional român; libertate individuală prin suprimarea iobăgiei ; libertate politică prin reaşezarea naţiunei în drepturile sale de a avea deregători şi reprezentanţi In dieta ţărei; nici o uniune cu ungurii, pînă ce nu se va trata cu ei ca naţiune liberă, cu naţiune liberă.
Proclamaţiunea aceasta, cu data memorabilă din 25 martie, era anonimă. Autorul află prudinte a nu-şi expune numele în timpi atît de critici, unde terorismul maghiar începuse a se pronunţa. Dar astfel anonimă, ea a electrizat pe toţi românii : cuprinsul ei s-a făcut îndată decalogul naţiunii. Foaia de la Braşov atunci, ca ieşită din letargie, a început să întrebe cine este autorul acestei proclamaţiuni. „Să păşească ■— zicea ea •— între noi, să ne arate calea dreaptă şi mîntuitoare, să ne ia de mina şi să ne zică : Veniţi încoace, aci să staţi, de aci să porniţi, cutare să voiţi, acestea să pretindeţi."
Inteliginţa română, studenţii sau absolvenţii se-minariului de la Blaj, recunoscură în circulara
aceea peana şi sufletul lui Bărnuţ. Un entuziasm unanim cuprinsese toate inimele şi toate sufletele. Circulara, copiată în mii de esemplare manuscrise, zbură prin toate colţurile Ardealului cu răpejunea fulgerului. Ideile lui Bărnuţ se făcură într-o clipă idei fixe pentru toţi românii. Nici un silogism, nici
0 putere alta nu mai erau în stare a împiedica torentul opiniunii publice.
în orăşelul Oşorhei, ca în mai multe alte oraşe, junimea română începu a se aduna şi a comenta circulara lui Bărnuţ. Gîţiva cancelişti şi studenţi ce veniseră de La Blaj cu ocaziunea serbătoriior Pastelor, în număr ca de treizeci inşi, ţinură o conferinţă între ei şi deciseră a pune în lucrare programa trasă de proclamaţiunea lui Bărnuţ. Cel întîi punt ce aflară cu cale a pune în lucrare a fost : Congresul Naţional, adică o adunare mare de români din tot cuprinsul Ardealului şi chiar din Banat. Ideea aceasta însă, oricît de frumoasă şi nimerită în sine, prezenta dificultăţi la esecu-ţiune. Se făceau obiecţiuni ca acestea : Tolera-va guvernul o asemine adunare? Veni-vor românii bucuroşi şi cu curagiu la aceasta ? Cine şi în numele cui sa se facă apelul pentru convocarea ei ? Iată întrebările care-şi făceau de bună seamă între sine, aceşti tineri patrioţi, zeloşi de titlurile 1 naţiunii îor.
Atunci unul din acei tineri ieşi cu ideea ca ei să fixeze ziua de Dumineca Tomei şi să se anunţe aceasta în toate părţile, cu mijloacele cele mai es-peditive. Această idee, oricît dc cutezătoare, oricît de hazardoasă, însufleţi toate inimele. Toţi o adoptară în unanimitate, jurînd ca să o realizeze, cu orice mijloace, cu orice sacrificii.
1 Titluri — drepturi (n. ed.).
102
103
XXIII
Aceasta era la 26 martie. Duminica Tomei cădea în 30 aprilie. Tinerii din Oşorhei scriseră îndată în toate părţile pe la amicii şi confraţii lor de prin toate celelalte oraşe ale Transilvaniei şi-i conjurară ca fiecare în parte să propage ideea propusă. Apoi şi aceştia, întocmai ca nişte fanatici apostoli, plecară care încotro, călare sau pe jos, cutreierind toate satele şi invitînd pe popor la Blaj, de Dumineca Tomei.
Ar fi lung ca să descriu entuziasmul cu care românii au primit această invitare, pe care o considerau ca un mesagiu divin. Ar fi prea lung să mai descriu impresiunea ce a făcut asupra ungurilor şi temerile ce le-au insuflat, precum şi intrigele ce s-au jucat spre a împiedica adunarea românilor. Din aceste oricine poate vedea că o idee fericită, o idee mîntuitoare, nu poate să nu aibă răsunet în inima unei naţiuni, măcar oricît de apăsată, oricît de abrutizată să fie.
Românii în unanimitate se grăbiră a se prepara şi a alerga la Blaj, ca ia un Ioc predestinat de oracol!. Ei ştia că acolo era cuibul inteligenţei lor, învăţaţii şi binevoitorii lor cei sinceri.
Astfel, din locurile cele mai depărtate, se duseră numai preoţii şi fruntaşii satelor, iar din cele mai apropiate să rădicară satele întregi.
Guvernul central austriac vedea aceste preparative cu nemulţămire. El voia să împiedice adunarea ; dar văzînd nerezistibila pornire a românilor, află prudent a nu risca o opunere nefolositoare şi chiar antinaţională, mai ales că se interesa a cruţa simpatiele popu laţi uni lor pentru orice eventualitate. De aceea el, pe de o parte făcu cunoscut episcopilor că tolerează pe români a so aduna şi
104
a petiţiona către împăratul, însă în ziua în care ei (episcopii) vor defige-o, iar nu în Dumineca Tomei ; pe de altă parte, el regulă a trimite oştiri spre a împrăştia pe cei cari s-ar aduna în ziua precitată.
Episcopii, deşi poate nu erau cu sinceritate dispuşi pentru cestiunea naţională astfel cum o înţelegea poporul, totuşi căutau să armonizeze atît susceptibilitatea guvernului, cît şi neîmpiedicabila plecare a naţiunii. Aşadar ei determinară ziua de 3/15 mai.
Dar publicarea acestei dispoziţiuni întîrziindu-se şi timpul fiind înaintat, 'poporul, carele nu ştia decît de Dumineca Tomei, veni în această zi în număr ca de 30 mii. Atunci fu mare anevoinţă să se răspândească mulţimea. Cele 5—6 mii baionete imperiale nu aveau curagiul a veni la estremitatea văr-sărei de sînge. Poporul nu voia a se risipi. Vocea episcopului Lemeni era neascultată şi urmată de murmure ameninţătoare. Toate cercările tribunilor erau nefolositoare ; ce zic ? însuşi tribunii nu ştiau dacă ar face bine să se risipească adunarea sau ba ; ei se temeau ca nu cumva aceasta să fie o cursă ; se îngrijeau că poporul se putea duce pe acasă şi apoi nu va mai veni la ziua de 3/15 miai. In fine, pe după prînz, veni omul poporului, Bărnuţ. Acesta asigură spiritele, atît ale tribunilor cît şi ale poporului, îndemnînd pe toţi a se retrage în satele învecinate, pînă la ziua însemnată de episcopi.
XXIV
Astfel s-au urmat evenimentele care au preces Adunarea de la Blaj. Am crezut cuviincios a le descrie aice în compendiu, numai ca să aduc aminte
105
cît de tare era dezvoltat spiritul public in poporul român din Ardeal, cît era el de iniţiat în interesele generale şi în ideile politice, cîtă fermitate şi perseverenţă a arătat, cîtă bună judecată a dezvoltat şi cu cîtă abnegaţiune şi devotament s-a ocupat de cauza naţională.
Cu toate ameninţările, persecuţiunilc şi împiedecările ce se făceau din partea ungurilor şi a guvernului, 'pentru ziua destinată a adunării, românii curgeau ca torente din toate părţile. Peste rîurile cele mai mari, pe unde ungurii ridicaseră înadins podurile, românii treceau prin ape pînă în piept, sau înot, numai şi numai ca să meargă şi să ajungă la locul ce se făcuse un ideal de mântuire pentru dînşii. în ziua de 3 mai, poporul adunat ajungea la cifra de o sută de mii.
Văzind cineva această mare mulţime de popor 'adunată pentru afaceri publice, îşi putea face cea mai esactă idee despre comiţieie şi forurile ve-chei Rome. Pe un cîmp deschis, în marginea din sus a Blajului, se improviza o tribună înaltă ; jos, împrejurul acestei tribune, se puseră câteva mese şi scaune destinate pentru episcopi, pentru secretari şi pentru persoanele cele mai alese. Acolo poporul, după comandamentul junilor jurişti, făcu un mare cerc, încît să rămînă locul liber de circulat la mijloc. Apoi se făcură linii deschise şi largi pînă la biserică, pentru ca de acolo şi pînă la tribună să fie calea liberă. Afară din cercul central, se improvizară încă vreo 4—5 tribune mai mici, destinate pentru tribunii populari, destinaţi ca să transmită poporului ce se afla depărtat de centru dectziunile conferinţelor.
Semnalul deschiderii adunării se dete prin tragerea clopotului celui mare. Atunci episcopii, urmaţi de cler, de profesori şi de inteliginţi, se scu-
lară şi plecară către locul preparat. înainte mergea flamura cea mare naţională, pe care sta înscrip-ţiunea aurie : Virtutea Română Reînviată, flamură improvizată, precum arătai mai sus, la Sibii.
Această flamură era tricoloră : reprezintă prin vînăt, alb şi roşu, culorile îmbrăcămintei poporului. [...] Afară de această flamură se mai improvizară şi altele mai mici, cu diferite inscripţiuni cari arătau dorinţele naţiunii; pe una se vedea scris : „Libertatea şi independinţa naţionala'*, pe alta se citea : „Credinţă neînjrîntă către naţiune şi tron", pe alta „Nici o uniune cu ţara ungurească".
Cu ocaziunea acestei adunări, veniseră mai mulţi unguri nobili de prin provinciele învecinate, parte cu scop de a studia lucrurile, parte atraşi de curiozitate. Mulţi din aceştia erau de origine români : strămoşii lor îşi renegaseră limba, naţiunea şi religiunea, pentru diferite interese politice. Aceştia, de astă dată, văzind măreţia şi religiozitatea acestei impozante adunări, simţiră inimele lor entuziasmate pentru onoarea numelui de român şi începură a îmbrăţişa pe conductorii poporului, numindu-î fraţii lor, roşind de rătăcirile lor trecute.
XXV
Adunarea, deschisă sub preşedinţia ambilor episcopi, proclamă de vicepreşedinţi pe Sim. Bărnuţ şi G. Bariţ ; mai proclamă şi zece secretari, între cari mi-adue aminte de canonicul Cipariu, Laurianu, protopop Popasu şi Dim. Boieru. Episcopul Şaguna făcu o rugăciune către Dumnezeu ca să lumineze mintea naţiunii şi să o îndrepteze
106
107
Spre dragoste cfitre patrie şi spre credinţă către împăratul. După aceasta, Bărnuţ, idolul poporului, înainta către tribună. In acel moment o tăcere religioasă se făcu in popor : cea de pe urmă suflare părea că amuţise. Poporul părea că aşteaptă să auză vorbind oracolul său. Vocea cea jumătate stinsă a oratorului atunci luă un timbru îngeresc, ce răzbătea pînă în fundul inimeLor. El făcu cinci propuneri Însemnate :
1. Ca adunarea să se proclame de adunare generală a naţiunii.
2. Cîmpul pe care se ţine adunarea să se numească Cîmpul Libertatea.
3. Naţiunea să se declare credincioasă împăratului.
4. Naţiunea să se proclame naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei.
5. Naţiunea să depuie jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română.
Aceste propuneri, repercutate şt transmise poporului prin vocea tribunilor, se adoptară cu acla-maţiuni şi cu aplaude. Atunci Bărnuţ ceti formula jurămîntului care, după ce se adoptă, se recită de către popor cu o solemnitate religioasă.
Cu aceste s-a încheiat şedinţa din 3/15 mai.
XXVI
Secretarii se consultară între sine cum să termine mai curînd lucrările, pentru ca să poată libera poporul a se duce pe acasă. Lucrarea cea mai esenţială fu pctiţiunea către împăratul, în care să se arate dorinţele naţiunii. Laurian se însărcina şi o făcu. A doua zi, redeschizîndu-se adunarea, el
âe sui pe tribuna1 $i ceti proiectul petiţiunei. Aceasta cuprindea 16 punte memorabile :
1. Cererea unei diete reprezentative, la care românii să fie chemaţi a trimite deputaţi în pro-porţiunea numărului lor. Românii să aibă dregătorii lor naţionali în toate ramurile. Limba română să serve ca oficială în faţă cu românii.
2. Independinţa bisericei române, fără distinc-ţiune de confesiune. Restabilirea Mitropoliei române şi a unui sinod general anual.
3. Desfiinţarea iobăgiei (clăcei) şi a zecimelor, fără despăgubire.
4. Libertatea industrială şi comercială.
5. Desfiinţarea dărei asupra vitelor.
6. Desfiinţarea zeciuielei metalelor ce se exploatează în coprinsul ţărei.
7. Libertatea de a vorbi, a scrie şi a tipări.
8. Libertatea individuală şi dreptul adunărilor.
9. Tribunale de juraţi cu publicitate, în care apărările să se facă verbale.
10. Guarda naţională. Miliţia română să aibă ofiţeri români.
11. Regularea miezuinelor (hotărniciilor) prin comîsiuni mixte.
12. Dotarea  clerului român din casa statului, ca celelalte cieruri.
13. întinderea instrucţiunii publice, prin şcoli primare săteşti, gimnazii, institute militare şi tehnice, seminarii, universităţi şi altele.
14. Egalitate de dări şi ştergerea privilegielor.
15. O constituţiune nouă, făcută prin o Adunare Constituantă a tuturor naţiunilor ţărei, pe bazele libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii; codici nouă de legi civile, penale, comerciale.
16. Cauza uniunei cu Ungaria să nu se tolereze a se dezbate pînă cînd românii nu vor lua parte
108
109
în camera legislativă ca naţiune constitutivă ; altfel de s-ar urma, românii protestează cu solemnitate.
Poporul priimi proiectul de petiţiune ou strigări unanime de entuziasm. Laurianu, Bărnuţ, Bariţ, fură purtaţi în triumf şi aclamaţi ca capi şi conducători .ai naţiunei. Entuzismul general era la culme, însuşi cerul părea impresionat de fericirea generală, căci în momentele acele începu a ploua şi picăturile de ploaie poporul le asemăna cu lacrimi do bucurie.
La sunetul unei muzice de lăutari ce se rătăciseră pe aici, o ceată de vreo treizeci de părechi tinere esecută jocul căluşerilor, acel joc care a 'perpetuat pînă astăzi în poporul nostru legenda răpirei sabinencelor de către strămoşii noştri romani. Seara se făcură serenade pe la cei mai mulţi din bărbaţii iubiţi ai poporului. De onoarea aceasta ne împărtăşirăm şi noi moldovenii.
A doua zi ne căpuirăm de trăsuri şi plecarăm ca să ne întoarcem la Braşov.
XXVII
A treia zi se ţinu încă o conferinţă. Astă dată însă nu se făcu decît verificarea protocolului şedinţei II şi defigerea deputaţiunii ce lua misiunea a duce petiţiunea la împăratul. După aceasta, adunarea declarîndu-se terminată, poporul începu a se duce pe la vetrele sale, plin de iluziuni şi de speranţe într-un viitor mai fericit. Dar, vai ! cît de amar se arătă viitorul acela, atît de dulce visat atunci !
După plecarea poporului mai rămaseră în Blaj pînă pe a doua zi cei mai mulţi din protopopi, tinerii jurişti şi studenţi şi puţinii moldoveni şi munteni emigraţi, cari prin o întîmplare accidentală avuserăm fericirea a lua parte la o zi aşa de mare pentru naţiunea noastră. Cu inimele noastre tinere şi înflăcărate de idealuri frumoase, împărtăşeam toate emoţiunile fraţilor ardeleni şi cu sufletele noastre de români îmbrăţişam aspiraţiu-nile şi credinţele lor, identificîndu-ne soarta noastră cu a lor. O, dulce zi şi frumoasă ! Tu vei fi cea mai preţioasă din suvenirile mele !
110
PARTEA A PATRA
I
Numărul emigraţilor noştri se mărise. Eram deja vreo douăzeci. Mai toţi ajunseserăm fără bani de cheltuială. Poziţiunea era cam critică, mai ales că, după cum se croia lucrurile, vedeam că n-o să putem sta mult pe aici. Ne făcuserăm suspecţi. Nemţii se îngrijeau tare de ideile panromânismu-lui, şi pe noi ne luau de apostoli propagatori ai acestor idei ; ziarele lor buciumau sus şi tare că românii la Blaj numai pro forma au făcut jurământul de credinţă pentru împărat; în realitate însă s-ar fi plănuit înfiinţarea unei împărăţii dacoromâne !
Intr-o seară eu, cu Lascar Rosetti, ne dusesem la un casin român. Acolo ceteam gazete şi convorbeam cu cîţiva cunoscuţi.
Deodată auzim bătînd tobe de alarmă. Ieşim în balcon şi vedem o mişcare mare pe uliţă ; apoi împuşcături în partea meridională a cetăţii. Cei dimprejurul nostru începură îndată a zice : ,,Să-cuii ! Săcuii ! la arme, la arme, băieţi!" Intr-o clipă casinul se deşertă, şi noi, plini de grijă, ne scoborirăm. Ieşind în uliţă, vedem cîţiva civili cu
armele în mină, alergînd in direcţia porţii de la vale a cetăţii. Aceştia erau soldaţii gardei naţionale. Intîlnim pe un ofiţer ; îl întrebăm ce este ? 1, El ne răspunde, grăbit, că să ne ducem pe aoasă, să nu stăm pe uliţă, căci poate să ne ajungă gloanţele, în adevăr împuşcăturile se îndeseau. Atuncea am început şi noi a îndesi paşii. Ajunserăm la otel. Acolo găsii pe ai noştri pregătindu-şi armele, ţ. Nimeni din otel nu ştia ce este ; nimeni nu avea curagiul să iasă ca să ne încredinţeze ce este. Eu luai o puşcă şi ieşii răpede în stradă. De acolo mă îndreptai către locul unde se auzea împuşcăturile.
Poarta cetăţii nu era departe. O găsii deschisă. Trecui pe sub dînsa, şi acolo văzui scânteierile împuşcăturilor de aproape : vedeam chiar gloanţele care vîjiau în dreapta şi în stînga oa stele căzătoare. Auzeam mai la vale o strigare de co-i mandă militară, apoi zbierate, urlete, vălerări. Cu toate acestea, nu înţelegeam nimica. în fine mă aventurai să iau direcţiunea la dreapta pe margi-I nea şoselei. întîlnii o companie de guardă naţională. Cunoscui un român. întrebai ce este. îmi spuse că se bat soldaţii între ei : o companie de galiţieni ce venise să schimbe garnizoana din Braşov compusă din italieni, se luase la ceartă pentru amantele lor, şi astfel ieşiseră la bătaie. Un ofiţer ce ieşise ca să le comande a se retrage fuse străpuns cu baioneta. Se uciscră vreo treizeci de inşi ; cîţiva se răniră. Generalul comandant al cetăţii, aducând tunurile şi îndreptîndu-le în contra lor, I       cu mare greu reuşi a-i face să se supună.
II
Cît despre greutatea lipsei de bani, în curînd ne puserăm la cale. Negri, al cărui nume avea
112
113
credit între români, găsi de se împrumută cu o sumă bunişoară.
îndată ce el avu bani, avurăm toţi : punga lui generoasă ca şi inima-i frumoasă se deschise pentru toţi cei ce aveau lipsa. Cu asemenea sacrificii, cu asemenea liberalităţi, prodigate prin Francia şi prin alte locuri, acest nobil bărbat îşi pierduse frumoasa avere ce moştenise de la părinţi.
Dar în zilele acele de efervescinţă politica, nu ne puteam opri de a nu cugeta la afacerile dinlăuntru ale ţarii noastre. Făceam consiliabule îndesite şi ne formulam bazele pe cari să reorganizăm ţara, după ce vom reuşi a intra în ea. Incbe-iarăm un act prin care ne obligam a lucra pentru unirea Principatelor, pentru emanciparea ţiganilor, pentru împroprietărirea ţăranilor, pentru armarea poporului şi alte reforme frumoase ce aveau de scop rădicarea românismului din mizeria în care se afla.
Cei mai mulţi din noi ştiau cu încredinţare că în Ţara Românească trebuia să prorumpă o revo-luţiune politică şi socială. In aşa alternativă, ne credeam şi noi moraliceşte îndatoraţi a lucra ceva. Ceea ce vedeam mai nainte de toate că trebuia de făcut, era o nouă mişcare în Moldova spre a răsturna guvernul : lucruri prea cutezătoare, ce e dreptul, dar care vedeam că se făceau pe atunci în toate părţile, mai în toate zilele, căci ne aflam în anul revoluţiunilor. Ne ocuparăm pînă şi de guvernul provizoriu ce trebuia să proclamăm. Pentru ca sa reuşim însă, ne trebuiau braţe multe şi arme. Cum să facem ? Atuncea ne veni ideea să organizăm o oştire de transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni şi să intrăm în Moldova pe trei părţi diferite. Cu'aşa plan himeric, M. Iepureanu şi L. Rosetti se duseră in Banat; alţii se deciseră
a merge să se înţeleagă cu românii de pe la Abrud; iar alţii să treacă în Bucovina ca să lucreze în înţelesul acesta.
Intre aceşti din urmă mă alăturai şi eu. Găseam mai sigur să mă duc în Bucovina, ca să mă depărtez de Transilvania, unde lucrurile se înfier-bîntau din zi în zi mai tare.
*■■
III
Plecai într-o trăsură cu amicul meu Cazimir, cu vechiul meu camarad Balş şi cu Zaharia Moldo-veanu.
Ni s-a întîmplat să trecem prin Cluj dhiar a doua zi de 17 (29) mai, când se deschise Dieta Transilvană. Tot oraşul era într-o sărbătoare. Pe toate casele se vedeau fluturînd stindardele maghiare, pe care se vedea scris : „Unirea cu Ungaria".
Dieta, sau Adunarea Provincială a Transilvaniei, compusă după vechile legi ale ţărei pe bazele regimului aristocratic, reprezintă mai în unanimitate elementul maghiaro-^secui; prea puţini saşi, şi numai clerul din partea românilor luau parte în această Adunare.
Astfel compusă, Dieta, de la cea intîi şedinţă, proclama unirea Ardealului cu Ungaria, fără a da ascultare protestărilor legitime ale românilor, ce i s-au transmis prin episcopul Şaguna şi prin o deputaţiune de la Blaj.
Dieta Transilvaniei, după constituţiunea de pînă atunci, se compunea din 310 reprezentanţi, repăr-ţiţi în modul următor :
114
115
1) După religiune
2) După naţiuni
3) După staturi sau ( caste \
4) După titluri şi ranguri sau naştere
5) După cum sînt chemaţi sau aleşi
Catolici Reformaţi Evangelici Unitari
141
119
34 14
310 1
Unguri   ..... 161
Secui .....114
Saşi......35
310
Nobili (aristocraţi) Burgari (cetăţeni)
Ca oficiali . . Ca notabili sau
regal işti Deputaţi     . .
245 65
310 62
152 96
310
Chemaţi şi
Aleşi ..... 96
Chemaţi de domnitor 198
totodată aleşi   .   . 16
310
Numai după acest tablou se poate vedea ce monstruoasă constituţiune avea Ardealul. Ei bine, cu toate acestea, ungurii ce au ameţit lumea cu liberalismul lor, şi astăzi susţin legalitatea votului din 1848 al Dietei acesteia.
1 La una din religii, numărul dat e greşit: totalul nu corespunde <n. ed.).
Ne aflam în Cluj pe la 17 (29) mai. Era un timp frumos ; şi mai ales că aceste locuri sînt favorizate de natură cu cea mai frumoasă climă. Clujul este mare şi destul de plăcut : uliţe regulate, arhitectură modernă şi elegantă ; rînduiele bune, curăţenie, mişcare multă industrială şi comercială. [...] Apoi pe toate casele, pe toate edificiile publice, la toate ferestrele se vedeau fluturînd stindardele maghiare ; în toate părţile, pe stindarde, pe pereţi, se vedeau inscripţiile „Unio" sau „Eljen Unio" i. Aceasta se explica prea bine : căci ungurii, cu majoritatea lor în Dietă, cu influenţa guvernului ce le era în mînă, proclamaseră unirea Transilvaniei cu Ungaria. Această urmare arbitrară şi nedreaptă, învăli'tă cu forma legalităţii, fu cauza înfricoşatelor vărsări de sînge ale nenorocitului răzfboi civil ce irupse nu tîrziu între români şi unguri ; calamitate care a costat aproape o sută de mii de capete de români şi unguri, pierdute fără nici un folos !
După ce prinziserăm la ospatăria unde trăse-serăm, camarazii mei, obosiţi de escursiunile ce făcuserăm, simţiră trebuinţa a se repauza. Eu însă, setos de a mai vedea aceste locuri străine pentru mine, mă aventurai pe uliţe, şi din stradă în strada, mă pomenii afară în barieră. Acolo detei cu ochii de o grădină întinsă. Adorator al umbrei şi al vendetei, intrai înăuntru şi mă afundai în nişte alee frumoase, boltite cu ramurile arborilor ce erau împrejurul lor. Nu era mai nimeni care să-mi întrerupă admirarea acestei frumoase grădini ; nu mai vedeam nici soarele ce scăpata către
1 Trăiască Unirea (ung.) (n. ed.).
116
117
apusul său ; nu ascultam decît fîşiitul frunzelor bătute de un vîntuleţ uşor şi cîntările privighetorilor de prin erînguri, cu cari doream a rivaliza, dacă natura mi-ar fi dat darul cîntării.
V
Umblînd prin aleele acelea, deodată zăresc, pe o bancă izolată, o damă îmbrăcată in negru şi ţiind o carte în mînă. Cînd mă apropiai, o salutai fără să voi, căci, uitîndu-mă la ea, văzui o frumuseţe răpitoare. Ea se înclină puţin la salutarea mea ; şi atunci mă întîlnii cu nişte ochi în care eram gata a mă îneca, dacă m-aş fi putut transforma într-o rază de soare sau într-o musculiţă aeriană. Simţii picioarele mele slăbind de sub genuchi, paşii mei rărindu-se fără de voie şi tîm-plele mele zbătîndu-se. „De, drace ! zisei in sine~mi; să nu cumva să mă împingi la vreo aventură!"
Mă mai înturnai. Trecui iarăşi pe lîngă această damă. Iarăşi o salutai. Ea, fără a se mai mişca, se uită lung la mine.
După ce făcui vreo cinci paşi înainte, iarăşi mă înturnai, astă dată decis a o acosta.
— îmi permiteţi a vă întreba, doamna mea...
— Nemtudum, răspunse ca.
înţelegînd că nu ştie româneşte, .cercai a-i vorbi nemţeşte, greceşte, italieneşte. Ea însă îmi răspunse tot cu nemtudum. în fine îi adresai cuvîntul în limba franceză. Această limbă, deşi cu greutate, tot o vorbea puţin. O întrebai dacă e doamna acestei frumoase grădini. Ea îmi răspunse afirmativ. O întrebai dacă e măritată ; ea puse batista la ochi, şi păru a suspina. îi mai făcu< cîteva în-
trebări, după care înţelesei că am a face cu o persoană de distincţiune şi cu o fiinţă ce suferea de o mare nenorocire.
începu, după aceste, şi ea să-mi facă felurite întrebări. Văzând că am a face cu o maghiară, mă ferii de a-i spune că sunt român, [...] îi spusei că sunt un călător francez, venit cu misiuni, archeo-logice prin Transilvania.
Ea mi se arătă atuncea preamulţămită : mă în-' trebă de cîte zile mă aflu în Cluj, unde sunt la otel, cum mi se pare ţara, cît am să mai stau pe aici — şi alte întrebări mărunte, de care nu-mi mai aduc aminte. în mijlocul întrevorbirii, ea se sculă. îi oferii braţul. Ea însă mă refuză, zicînd că e tîrziu şi că cată să reintre în casă. Cutezarea mea merse pînă a-i cere voie de a o vizita. Ea îmi răspunse cu un surîs graţios că francezii sunt totdauna bineveniţi în casa maghiarului.
După aceasta mă ţinui de ea, şi trecînd prin cîteva cotituri şi cărări mă văzui sub peristilul unei case cu două caturi, mică, dar frumoasă şi bine îngrijită. Condus de ea, intrai într-o mică sală din catul de jos care, după mobilamentul său, părea a fi cameră de recreaţiuhe. O lampă era aprinsă pe o masă rotundă. Un bătrân se înfăţişă. Ea îâ adresă cîteva vorbe, după tonul cărora înţelesei că vorbeşte cu un servitor.
în curînd, după ce ne aşezarăm pe scaune, veni o bătrînă, pe care mi-o recomandă de mumă a sa, şi care nu ştia nici o limbă altă decît cea maghiară.
VI
Aci juna şi frumoasa maghiară, după oarecari convorbiri trecătoare, îmi spuse mai multe lucruri despre ea şi familia sa.
118
119
Tatăl său era adevărat maghiar, nobil magnat, cu un arbore genealogic de mai mulţi secoli, aristocrat în toată puterea cuvântului şi mare proprietar de feude în Transilvania. Bărbatul ei, cu care se măritase de vreo şapte ani, se trăgea dintr-o familie românească, dar părinţii părinţilor săi încă, renegaseră naţionalitatea lor şi îmbrăţişaseră naţionalitatea maghiară, ajungând prin aceasta la demnităţile şi privilegiurile nobililor de sânge. In marea mişcare naţională a maghiarilor, socrul şi ginerele se aruncară cu tot entuziasmul şi devotamentul [...]. Amîndoi aceştia depuseră tezaurele lor pe altarul patriei şi, lăsîndu-şi femeile la Cluj, încinseră săbiile şi alergară la războiul ce se declarase de curînd între croaţi şi unguri. In fruntea cetelor lor de voluntari honvezi, ei luară parte la mai multe lupte, şi căpătaseră mai multe succese; dar, în cele de pe urmă, plătiră impetuozitatea lor cu mare preţ ; într-o bună dimineaţă cadavrele lor se găsiră goale pe un cîmp de bătălie, unde cu o zi mai înainte Ielacici triumfase. Astfel, aceste două văduve purtau doliul cu resignaţiunea şi cu mîndria de martiri ai cauzei naţionale.
Abia tânăra maghiară apucase a-mi da aceste puţine relaţiuni, întrerupte adesea de lacrimi şi suspine, dominate însă cu o putere în adevăr eroică — şi mă văzui deodată înconjurat de o societate numeroasă. Mai multe rude şi amici ai doamnei de casă umplură salonul. Fusei la toţi prezintat, dar numai cu vreo trei putui abia conversa, fiindcă limba franceză nu prea era în uzanţă pe atunci între familiile maghiare ; şi fiindcă maghiarul, în genere, este din natura sa atît de mîn-dru de limba şi naţionalitatea sa, încît limbele străine le despreţuieşte şi prea rar care învaţă cite una. Mai toţi noii veniţi erau oameni politici:
deputaţi, demagogi, ziarişti, funcţionari. Nu era vorba decît despre marea faptă a proclamare! Unirii. Entuziasmul era general : chiar în ochii văduvelor maghiare scânteia atit de tare veselia şi fericirea, încît păreau a-şi fi uitat de doliul lor.
în mijlocul acestor oameni fanatici, numai eu singur eram fără voia mea trist, îngrijat şi deconcertat, căci de unde pornisem ca să mă înfig într-o aventură de femei, mă vedeam încurcat într-o societate patriotică cu sentimente opozite.
— De ce nu te bucuri şi d-ta ca noi ? mă întrebă unul ce era deputat.
— îmi pare rău, răspunsei, că nu pot să fiu vesel. Pre cît admir entuziasmul vostru, pro atîta mă întristez că nu-1 văd pentru o cauză mai justă.
— Ce vrei să zici ?
— Voi să zic că prevăz mari nenorociri, atît pentru ţara aceasta, cît şi pentru naţiunea voastră. Fapta de astăzi, cu al căreia triumf vă glorificaţi, o să tragă după sine calamităţile războiului civil, şi Dumnezeu ştie cite nenorociri...
— Pentru ce ?
—■ Pentru că proclamaţi Unirea fără consimţi-mîntul şi înţelegerea prealabilă a românilor, popu-laţiunea cea mai numeroasă din Ardeal, şi nu prevedeţi la ce estreme de desperare poate să ajungă acest popor insultat astfel!
Doamna de casă distribuia ceaiul, şi eu ocupa-ţiunea aceasta nu băgase de seamă vorbele mele. Iar maghiarii ce erau aci începură a se uita deodată unii la alţii şi, încetând de a mai vorbi cu mine, începură a vorbi între ei ungureşte, arătîn-du-mă mereu cu degetul.
Atunci înţelesei efectul imprudenţei mele. Eu lovisem pe unguri în buba care-i durea : vorbele mele fură ca nişte trăsnete pentru ei ; şi îndată înţelesei că persoana mea era aci ca un scandal.
120
121
îmi luai pălăria, pretestînd că e tîrziu, şi zisei adio damelor din casă. După aceasta, făcînd o reve-rinţă către ceilalţi domni, ieşii.
VII
Credeam că astfel aventura mea era terminată. De unde intrasem în casa aceasta cu cugete amoroase, ieşeam cu sufletul indignat de idei politice. De unde intrasem cu iluziuni de fericire, ieşeam cu îngrijorare.
Traversînd grădina, mi se păru că doi oameni mă urmăresc. îndesai paşii. După ce ieşii din aleele cele întunecoase, mă oprii puţin şi văzui, la lumina lunei, ca acei doi oameni erau chiar dintre persoanele cu care întrevorbisem cu o oră mai-nainte Ieşii din grădină şi intrai în cetate. îmi aruncai ochii îndărăpt, şi văzui că acele două persoane tot mă urmăreau.
Un orologiu de la o barieră bătea zece ore şi un pătrar. Prăvăliele erau închise. Pe străzi nu circula decît soldaţii şi garda naţională. Oamenii ce mă urmăreau îndesiseră paşii, îmi ieşiseră înainte. Ii văzui schimbînd citeva vorbe cu o companie de gardişti, şi apoi depărtîndu-se.
Cînd am venit în dreptul gardiştilor, mă văzui înconjurat de ei; începură a-mi vorbi ungureşte şi nemţeşte. Le spusei româneşte că nu înţeleg. Unul din ei atunci îmi vorbi în limba mea.
—■ Cine eşti ?
— Om bun.
— De unde vii ?
— De la contesa... unde am petrecut seara.
— Dar de la zece ceasuri, nu mai e slobod să umble nimeni pe uliţe.
— N-am ştiut; sunt străin.
122
— Pasport ai ?
■— Am ; e la făgădău.
— Vino după noi.
— Aide:
înconjurat de aceşti oameni înarmaţi, credeam că o să merg la otel, de unde nu mă îndoiam că o să mă mîntui de dînşii fără nici o supărare. Dar sosind la o răspîntie, văzui că siniştrii mei companioni mă împing la dreapta, direcţiune de tot opusă cu calea otelului meu.
— Ehei! dar unde apucaţi ?
— La poliţie.
— Dar ce să fac eu la poliţie ? ce ? mă luaţi de hoţ ? Ce fel de oameni sunteţi dv. pe aici ? Ce fel de legi aveţi ? De voiţi să vă încredinţaţi despre mine, veniţi la făgădău, să vă arăt pasportul, să vedeţi şi pe camarazii mei...
— De prisos, domnişorule. Porunca este că cine se va prinde după zece ceasuri, să fie dus la poliţie : este Belagerungzustand (stare de asediu) !
Văzînd că nu e chip de opunere, mă supusei, zicînd în mine : „A dracului aventură !" Cu toate acestea, rămăsei încredinţat că aceasta era consecinţa ideilor politice ce mă hazardasem a le da pe faţă în salonul contesei, şi că era o cursă pregătită de cei doi unguri ce se luaseră după mine.
VIII
La poliţie, fusei introdus într-o cameră mică, unde nu era decît un pat aşternut cu o rogojină.
Păzitorul, îndată ce mă puse aci, ieşi şi încuie uşa pe dinafară. Protestai cu un ţipăt, zicînd că eu nu sînt hoţ ; dar drept răspuns nu auzii decît cîteva teremtete. Din fericire, în dreptul grila-
" 123
tei mele ferestre era tui felinar : astfel aveam fericirea de nu mă vedea în întuneric. Dar necazul meu fu mai mare cînd căutai în sin şi văzui că nu luasem portofoliul cu mine. Dacă l-aş fi avut, negreşit că aş fi făcut o meditaţiune dureroasă[...].
Ca să mă distrag, măsurăm camera mea în tot sensul, şi cu paşii, şi cu palma, şi în larg, şi în lung. Nu-mi venea să mă culc, căci rogojina nu era prea elastică. De necaz mă suiam pe pat şi umblam pe el. Singurul lucru ce mă incomoda erau nişte insecte mărunte cari se urcau mereu pe mine şi mă pişcau ; dar după ce înţelesei că aceste nu erau decît nişte purici, mă mîngîiam cu poetica cîntare a grierilor. De atunci, vă mărturisesc, am căpătat o mare dragoste pentru grieri : cea mai plăcută mulţămire a mea este ca să am în camera mea unde dorm un grier.
Niciodată n-am aşteptat ziua cu mai mare nerăbdare.
Cînd am văzut răsărind aurora, mi-am adus aminte de frumoasele gene ale primei mele amante cînW le deschidea deşteptîndu-se din somn la strigarea mea amoroasă. Tar cînd am văzut răsărind soarele, mi s-a părut mai dulce decît prima zi cînd am văzut lumina (cu toate că pe aceasta, drept să spun, nu o ţiu minte).
IX
Camarazii mei, după ce mă căutaseră toată seara, văzînd că nici a doua zi nu veneam la otel, intraseră in mii de bănuiele ; mai ales că fusese vorba să plecăm de dimineaţă. Unul din ei merse la capul poliţiei. Acesta nu ştia încă nimica ; cu toate acestea, îi promise că va   da   ordine   de cercetare.
Această împrejurare aduse pe capul poliţiei mai de dimineaţă la postul său.
Pe la 8 ore, auzii deschizîndu-se închisoarea mea. Fui poftit afară şi condus înaintea poliţaiului. Fără a şti cine era omul către care eram înfăţişat, cînd văzui in aceeaşi cameră pe camaradul meu Cazimir, mă aruncai pe dată în braţele sale.
După ce fui expus la un mic interogatoriu ; după ce mi se examina pasportul, care se găsi în bună rînduială, poliţaiul, un ungur cu mustăţi lungi şi ceruite, ne spuse că sunt mari bănuiele asupra noastră. El îmi aduse aminte de vorbele ce avu-sem în seara precedentă la contesa L... Eu încă nu ascunsei adevărul, şi spusei că astfel sunt şi acuma convincţiunile mele şi că nu înţeleg pentru ce aş putea fi bănuit.
— Au doară nu poate omul să se bucure (zisei) de, atîta libertate în ţara aceasta, ca să spuie cu francheţe ideile sale politice ? Au doară asta e legalitatea ungurească ? Au doară astfel înţeleg ungurii ospitalitatea ce sunt datori a da emigranţilor din ţările lor vecine ?
Nu-mi mai aduc aminte ce mai spusei mustăciosului meu ungur, dar ştiu că mă aprinsesem tare, şi-i vorbisem cuvinte aspre. El ne spuse cu francheţe că ungurii se tem de panslavism, că s-au prins în mai multe părţi emisari ruşi cari au fost împuşcaţi.
Dar după ce spuserăm ungurului motivul emi-grarei noastre, adică mişcarea din Moldova, care nu era decît o protestaţiune în contra protectoratului rusesc, el păru a se convinge de adevăr. Ne spuse că suntem liberi, cu cuvînt de onoare că vom pleca îndată din Cluj, şi că nu ne vom mai ocupa de politică.
124
125
El ne spuse că sunt ordine foarte aspre de la ministerul din Pesta pentru emisarii politici, şi că, dacă ne-am apuca de politică şi în alte părţi, pot să se găsească funcţionari care să nu voiască a ne înţelege, şi astfel ne-am expune a fi escortaţi la Pesta. sau... şi mai rău.
X
Ieşind de la poliţie, merserăm la otel; mîncarăm cîte ceva, luarăm şi cîte o cafea cu lapte parfumată cu slănină după maniera ungurească, şi apoi plecarăm, fericiţi că am scăpat numai cu atîta[...].
Trecurăm prin mai multe sate legate între ele cu şosele minunate.
Satele ungureşti sc cunoşteau după aspectul lor teatral, căci la fiecare bordei se vedea cîte două-trei stindarde maghiare cu inscripţiuni „Unic-1* sau „Bljen Coşut". Pe unele locuri, erau şi inscripţiuni scrise româneşte, ca să le înţeleagă şi românii : „Unire sau moarte", „Unire sau furci" ; şi în adevăr că în curînd s-au pus furci pe toate drumurile, şi românii ce cutezau a se pronunţa contra Unirii erau spînzuraţi fără nici o judecată !
După vreo patru ore dc călătorie, ne oprirăm la circiuma unui sat, ca să răsuflăm caii. Acest sat, după locuinţele sale mizerabile, se cunoştea că era locuit de români, şi proprietate a unui magnat ungur, al căruia castel se vedea albind nu departe, aşezat pe o coastă de deal, ocolit de ziduri şi de o grădină întinsă. Comandaserăm ceva de mîncare şi, pînă să se gătească, ne preumblam la umbra unei şandramale ce era în faţa circiumei. Ne puseserăm la vorbă cu trei români trecători, cărora le oferisem şi de băut. în intervalul acesta,
vedeam din cînd în cînd intrînd şi ieşind din circiumă cite un ungur cu pipa în gură şi cu puşca pe umere. Ni se spuse că erau guardişti naţionali săteşti : că se dedeseră arme şi pe la sate, însă numai ungurilor, iar românilor nu. Aceşti guardişti se tot uitau la noi, şi păreau a trage cu urechea întrevorbirile noastre cu ţăranii români. Deodată ne pomenirăm cu vreo zece din aceştia, viind şi întrebîndu-ne de unde venim, unde ne ducem şi ce fel de oameni suntem. Nemulţumiţi de răspunsurile noastre, ne cerură paspoartele. Neputîndu-le ceti, ne spuseră că suntem arestaţi, şi că trebuie să ne ducă la graful.
Nu era nici un mod de înţelegere cu aceşti oameni [...]. Trebuia a ne supune. Escortaţi între puşti, cîteşipatru, furăm duşi la castelul grafului. Norocire că nu era departe.
După ce traversarăm grădina, furăm aduşi sub balconul palatului şi ţinuţi în soare, ale cărui raze ne frigea ca în frigare. Mai mult de douăzeci de minute stăturăm acolo, aşteptînd venirea grafului, în fine acesta se arătă în balcon. Ne adresă vorba ungureşte ; apoi văzînd că nu-i putem răspunde, ne vorbi româneşte. Ne întrebă ce fel de oameni şi de tunde suntem. îi răspunserăm că suntem moldoveni şi că dacă ar fi venit şi el în Moldova, nu ar fi fost tratat astfel. îndată ordonă guardişti-lor să se ducă, iar el ne pofti sus.
XI
Graful era un om ca de 70 ani, robust, şi cu o fiziognomie plăcută şi veselă. El ne ieşi înainte pînă la jumătatea treptelor scărei pre cînd ne urcam. Ne ceru mii de scuze pentru supărarea ce
126
127
din neînţelegere ni s-a făcut, prorniţînd a ne ţinea toată ziua Ia el, spre a ne arăta ce fel ungurii dau ospitalitate străinilor. Ne spuse de îndată că suntem oaspeţii lui bineveniţi şi că, dacă ne face plăcere, putem să şedem mai multe zile la el, să petrecem, să vînăm, să ne preumblăm. îndată începu a răcni ungureşte, şi o mulţime de servitori fură ordonaţi a grăbi cu prînzul.
Refuzarăm toate, afară de prînz, căci în adevăr de mult nu prînziserăm cumsecade ; bucatele de la oteluri se lucra mai mult în sosuri de slănină rîneedă, cu care stomacurile româneşti cam greu se împăca.
Graful vorbea româneşte destul de bine ; numai după accent putea cineva să cunoască că e ungur. Această limbă îi era familiară din copilărie, fiindcă satele moşiilor sale sunt locuite mai mult de români. Apoi ne mai lămuri, poate spre a flata sentimentele noastre naţionale, că cu vreo sută cincizeci de ani în urmă strămoşii săi erau români, că are mare dragoste pentru români şi că cu durere de inimă îi vede rătăciţi de misionarii germanismului şi ai panslavismului. Graful îşi trimisese familia la Cluj, mărturisindu-ne că-i e frică de o jăcherie 1 românească.
Ne spuse că unul din fiii săi e deputat la Dietă, ca şi dînsul, iar că alţii trei sunt în oştire la Pesta. El singur rămăsese la moşie, ca să-şi păzească casa.
Prînzul care ne dete graful fu splendid. El se arătă transportat de mulţămire pentru întîmplarea ce ne adusese în casa sa. în timpul prînzului convorbirea noastră cu el fusese cu totul espansivă, căci era de o bonomie nespusă şi de un caracter
1 Jăcherie (fr. jacquerie) — răscoală ţărănească (n. ed.). 128
foarte vesel. Cînd venea vorba despre politica zilei, el ne ruga să schimbăm vorba. Ne afirma că politica nu-i place, dar cu toate acestea era adoratorul mişcării naţionale. Pentru el, Coşut era un semizeu, şi Goergoei un Ahile. Cînd însă voiam a-i demonstra că politica maghiară în contra celorlalte naţionalităţi este fatală, cl nu se opunea, dar iarăşi zicea că Coşut ştie ce face, că acesta nu poate să greşească şi că Dumnezeu ţine cu ungurul.
După prînz, luarăm cafeaua într-un pavilion în grădină, unde admirarăm o galerie de tablouri destul de frumoase. Ne spunea ungurul că aceasta îl costa peste zece mii de galbeni şi că era gustul unuia din fiii săi. Acestea erau toate tablouri istorice, lucrate de pictori maghiari. După aceasta ne luarăm ziua bună de la venerabilul graf, carele cu multă părere de rău ne petrecu pînă la ieşirea gradinei.
îmi pare rău că între hîrtiele mele nu mai găsii însemnarea despre numele şi moşia acestui nobil ungur. Nu tîrziu însă, după ce trecui în Bucovina, cînd irumpse războiul civil, îmi aduc aminte că am cetit în ziarele după atuncea că castelul în care furăm ospătaţi fu prefăcut în cenuşă cu toată stră- • lucirea sa, şi că bătrînul graf însuşi căzu victima furiei populare a românilor[...].
După această romantică şi serioasă întîmplare, ■ plecarăm.
XII
Nu voi mai spune traeaserhle care am mai avut în timpul acestei călătorii mai prin toate satele şi oraşele ce am trecut. Voi spune însă cele mai principale.
129
$ — Suvenire contimpurane (II)
Seara am ajuns într-un oraş care se cheamă Des (Dees), [...]
Furăm duşi ia un otel mizerabil, unde abia găsirăm două păcătoase camere în etagiul de sus. Mă învoii cu camarazii mei ca ei să doarmă cîteşi-trei într-o cameră, unde erau trei paturi, iar eu să rămîn singur într-una, fiindcă doream să mă apuc de scris ceva.
Pentru ca să cinăm puţin, ne coborîrăm într-o sală din etagiul de jos, unde era birtul, traver-sînd o mare sală de cafenea pintre o mulţime de oameni ce se ocupau cu biliardul şi alte jocuri obicinuite pe la asemine locuri. Ne puserăm în curînd la o masă lungă, unde în faţa noastră locurile erau ocupate de alte persoane. S-a întimplat ca cu să mă pun în faţă cu un om ce avea o figură şi o căutătură sinistră şi care îşi răsucea mereu mustăţile, după care putea oricine să cunoască că e ungur. O pipă mare ungurească atîrna de buzele acestui om, carele învîrtea mereu un pahar cu vin între degete, uitîndu~se cu impertinenţă la noi. Această căutătura, nu ştiu de ce, mi se părea insultătoare, şi-mi venea să-i observ că nu-1 pot suferi, dar uniforma şi sabia ce purta mă ţinea în respect.
După o lungă tăcere, acest om îmi adresă vorba, pe cînd scoteam banii din pungă ca să plătesc socoteala mîncărei. El îmi vorbi româneşte, dar după accent cunoscui că e ungur. El încă cunoscu că nu suntem indigeni. îi răspunsei la cîteva întrebări cu indiferenţă, cu răceală şi cu laconism.
— Sunteţi trecători, domnilor ?
— Da.
— Veniţi din Ungaria ?
— Da.
— Aţi vîndut boi acolo ?
— Da.
— Treceţi în Moldova ?
— Da.
— Frumos trebuie să fie in ţara d-voastre.
— Da.
Astfel, răspundeam tot cu da, numai ca să mă scap de această mutră nesuferită, şi mai ales să nu mă aventurez a vorbi de politică. în fine, fără a-i zice măcar noapte-bună, îl lăsai şi ma urcai, cu camarazii mei, de cari mă despărţii îndată, tre-cînd în camera mea.
Citii şi scrisei ca vreo două orc. Apoi, simţind că somnul mă învinge, stinsei luminarea şi ma culcai. O fereastră ce era alături cu uşa despre galeria comună, avusei imprudinţa să o las deschisă, pentru ca să mă uit cu libertate la lună şi pentru ca să intre răcoarea în cameră, fiindcă era o căldură foarte simţitoare.
XIII
Mă culcai. Nu apucasem însă a închide ochii, şi deodată auz oarecari paşi de om despre galerie. Deschiz ochii şi văz silueta unui om la fereastră. Atunci pui mîna pe un pistol care-1 aveam sub perină. Individul meu, după ce se uita lung pe fereastră, sări înlăuntrul camerei mele ; se duse întins la un pat ce era aproape de fereastră, şi se culcă. De îndată, îl auzii sforăind. Aprinsei luminarea şi, cu pistolul în mînă, mă dusei la el. îmi fu peste putinţă să-1 deştept. Era un june ca de '.30 ani, îmbrăcat ungureşte cu haine fine ; era roşu la faţă ca o sfeclă şi putea a holercă ca o bute. înţelesei de îndată că trebuia să fie vreun nenoro-
130
131
cit de beţiv, şi în sîmţimintelc mele filantropice şi. umanitare, găsîî că mai bine făceam să-1 las să doarmă, decit să fac gălăgie chemînd pe oamenii otelului ca să-1 dea afară.
Mă culcai de a doua oară, însă de astă dată mă îngrijii a închide şi uşa şi fereastra despre galerie, lăsînd deschisă o altă fereastră care da intr-o uliţă strimtă şi întunecoasă. Dar pe cînd mă fura somnul, simţii iarăşi o mişcare pe lîngă fereastra deschisă şi pe lîngă peretele despre uliţă. Mă sculai, îmi aruncai ochii pe fereastră, şi văzui că un om pusese o scară, şi se gătea să se urce.
„La dracu ! zisei în sine-mi, asta e serios. Negreşit că acesta e un hoţ. Dar să vedem ce comedie o să mi se mai întîmple."
Iau în mînă pistolul cu două focuri ce aveam şi mă vîr răpede sub patul beţivului care dormea, decis a mă servi de arma mea numai la cea din urmă estremitate.
'Hoţul, îndată ce sări pe fereastră, merse intît la patul meu ; neaflindu-mă acolo, merse la patul ce-lalt. Simţii o zguduitură în pat ; apoi o mugire surdă ; apoi auzii o colcăire ca dintr-o victimă înjunghiată... apoi o tăcere profundă. După aceasta, văzui că hoţul, luînd ceva de pe pat, sări pe fereastră îndărăpt cu iuţeală.
Atunci ieşii răpede de sub pat; alergai la fe--reastră, şi o închisei.
Ieşii apoi afară şi începui a ţipa ca un nebun, strigînd : hoţii şi tîlharii !
Tot otelul se ridică în picioare. Camarazii mei ieşiră ; şi eram atît de confuz, încît nu ştiam ce să le spun. în fine intrară mai mulţi oameni în camera mea, şi se constată faptul. Victima era cunoscută : era un fiiu al poliţaiului din cetate, cunoscut de toţi ca om căzut la beţie. Oamenii din
©tel spuneau că acesta băuse pînă 'după miezul nopţii in circiuma din rîndul de jos şi că adeseori avea obiceiul a se furişa prin camerele de sus şi a se culca unde găsea deschis. Nenorocitul era lovit, cu un pumnal la inimă, în pept şi în gît. Se căută cu de-amăruntul şi nu se găsi asemine armă la mine. Apoi, după spusa mea căutîndu-se, se găsiră cîteva picături de singe pe marginea dinafară a peretelui despre fereastră. Pe lîngă aceste, se constată că lipsea un mic sac de voiagiu al meu, sac cu care mă văzuseră mai mulţi cînd am venit în_ otel, şi pe care-1 pusesem în patul pe care se culcase beţivul meu.
XIV
Cu turburarca şi vuetul acestei afaceri, trecură mai multe ore. Se făcuse chiar ziuă. Fiecine îşi poate închipui spaima şi îngrijirile mele. Eu strigam mereu să vie poliţia, pentru că încă nu vedeam oameni de-ai poliţiei. In fine, cu mare bucurie văd pe ungurul cu mustăţile răsucite, care şezuse de cu seară la locandă în faţa mea. Cum văz pe omul acesta, alerg şi m-apuc de gîtul lui. El deodată începu a ţipa, pronunţînd cîteva vorbe ungureşti care eu nu le înţelesei; apoi leşină şi căzu jos. Rămăsei uimit; nu mai ştiam ce se petrece în jurul meu.
Ce să mai lungesc descripţiunea ? Ucigaşul era chiar acesta, şi victima era fiul său ! El, deşi în serviciul poliţiei, avea deprinderea faptelor criminale. I se păruse că punga mea este grea şi, fiind sigur că vîndusem boi la Pesta, îşi închipuia că voi fi avînd bani mai mulţi. El se vede că aflase camera mea, şi astfel venise să mă ucidă. Ţipătul şi
132
133
leşinul său era căci credea că vede in mine o fantomă, a căreia rcalitale crezuse că a ucis. Apoi cînd văzu pe fiul său mort, mărturisi de îndată crima sa, zicînd că degetul lui Dumnezeu 1-a pedepsit cu însuşi singele său !
Alţi agenţi de-ai poliţiei aduseră îndată de la casa ucigaşului sacul meu de călătorie, pe care-1 găsii neatins. După aceasta ne grăbirăm a pune caii şi a pleca, cu dorinţa de a ne depărta cît mai curînd de acest loc ce ne însuflase atîta spaimă şi îngrijire.
XV
A doua zi am ajuns, cam pe la amiază-zi, la Bistriţa. Fiindcă de aci înainte nu mai era vreun oraş la care să putem ajunge seara, şi fiindcă mînaciul nostru avea trebuinţă să-şi repauzeze caii mai bine, ne deciserăm a minea aice.
îndată ce ne restaurarăm stomahurilc cu o mîncare mai mult sau mai puţin rnistuibilă, ieşirăm pe jos ca să vedem oraşul şi împrejurimile sale.
Această localitate, chiar după numele său, nc insufla un deosebit interes. în Moldova avem rîul Bistriţa, ale căruia sorginţi le ştiam că vin din Transilvania ; apoi mai avem o mănăstire numită Bistriţa ; apoi în ţara soră, în Muntenia, mai era încă o apă şi o mănăstire cu asemine numire. Pentru ce aceste rîuri, aceste monastiri şi această cetate să fi luat un singur nume ? Iată în adevăr materie care ar fi bine să o esploateze arheologii, cărora statul le dă bani dc cheltuială pentru misiuni ştiinţifice fără să facă adesea mai nimica ; ei ar putea să ne lămurească dacă vechea numire Bisterlia de prin cronicele latine se cuvine a se da cetăţii, rîurilor sau monastirilor. Eu însă acuma
134
voi veni la lucruri mai uşor de narat şi mai lesne de cercetai.
Această cetate, situată la confiniele Maramureşului, din învechite timpui'i a fost disputată de domnii moldoveni. Pe aicea îşi făcuse cale Dragoş-vodă cînd a emigrat din Transilvania şi şi-a fundat un tron în Moldova, şi apoi aici era un punt strategic, de unde moldovenii puteau împiedica năvălirea ungurilor în secolul de mijloc. Astfel, Bistriţa ca şi Ciocul, ca şi Cetatea de Baltă, de mai multe ori cucerite şi pierdute, au fost mai mult timp feude ale domnilor moldoveni. Acestea serveau totodată de azil domnilor români în cazuri estraordinare, cînd se vedeau respinşi de incursiuni tartare sau alungaţi de războaiele civile. Aice se ţineau garnizoane moldovene, şi erau palate domneşti, ale cărora urme, vai ! s-au şters de cruzimea timpurilor. Acuma (adică la 1848), numai deasupra unei porţi se vede săpat în piatră un cap de zimbru ce memorează de bună seamă cea din urmă cucerire a lui Petru Rares la 1530. [.........'   .    .    . ]
A doua zi de dimineaţă ziserăm adio Bistriţei, întristaţi de suvenirile şi de deeădint,a sa.
XVI
Cum trece cineva dc Bistriţa înainte şi se afundă în Carpaţi, este lovit la fiecare pas de vederea locurilor celor mai pitoreşti şi mai desfătătoare. Natura este atît de bogată încît poate zice că a descălecat Dumnezeu pentru fericirea celor ce locuiesc aice. Clima pe aici face un contrast foarte vederat cu acea care domneşte în sudul Transilvaniei despre Braşov; ea se aseamănă prea
135
mult cu clima muncilor Munteniei care" se uită cătră Dunăre.
Satele în genere sunt locuite de grăniceri. E o plăcere ca să treacă cineva prin aceste sate. Orga-nizaţiunea lor, disciplina şi viaţa locuitorilor merită a le studia orice bărbat de stat.
Pămîntul este proprietate a grănicerilor : ei sunt uzufructieri perpetui, şi pentru aceasta au sarcina de a purta armele cu toţii, părinţii şi fiii, din tinereţe pînă la bătrîneţe.
Ei păzesc graniţele : alt serviciu nu fac, şi din liniile graniţelor nu ies decît la fntîmplări de in-vaziuni şi de pericoli mari pentru monarhie.
Oprindu-ne la un sat mare, al căruia nume cu părere de rău l-am uitat, avui curiozitatea a vizita şcoala care se vedea la oarecare distanţă. Era tocmai în orele de prelecţiune. îndată ce-mi spusei numele, profesorii mă înconjurară cu ceremoniele cele mai măgulitoare : ca unii care cetiseră cîte ceva din scrierile mele în Gazeta de Transilvania, îmi arătară o mare consideraţiune. în şcoală erau peste trei sute de şcolari de toate vîrstele. Studiele se făceau după metoda mutuală, în limba română şi germană. Din aceste şcoli, Austria recrutează pe căprari şi mai pe toţi funcţionarii ce-i trimite în servitul agenţiilor consulare din Principate.
Şcolarii sunt toţi esterni ; cu toate aceste, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, toţi sunt supuşi disciplinei militare. La şcoală, fiecare vine cu puşculiţa sa de lemn pe umăr. Profesorii mă făcură să văd manevrele lor. într-o clipă toţi copiii se îm-părţiră în cete şi în companii, aşezîndu-se cei înalţi în frunte şi cei mai scurţi în urmă, căci erau de toate vîrstele şi de toate taliele.
Ei aveau dintre ei ofiţeri de toate gradele, şi făcură cu o preciziunc admirabilă o mulţime de evoluţiuni militare. A fost o adevărată plăcere pentru mine ca să văz aceste lucruri şi cugetam mereu la organizarea unor astfel de instituţiuni şi pe la noi.
XVII
Calea ce străbate Carpaţii în trecerea din Ardeal spre Bucovina este minunată. Şoseaua este lucrată tot din cremene pisată, şi săpată în masivul munţilor. Se uimeşte mintea omului de mărimea acestor lucrări gigantice : în adevăr, văzind acele văi prăpăstioase umplute, acele stînci uriaşe sfărâmate, şi traversînd văile şi dealurile în treapădul cailor, nu poate a nu se minuna cineva de geniul şi puterea omenească. Trecerea Carpaţilor era o călătorie feerică pentru mine : la tot pasul vedeam peisagiuri nouă, şi aş fi dorit ca o asemene cale să nu se mai termine.
Cum trece cineva de vîrful munţilor, se vede într-o climă cu totul diferită. Arborii chiar au o expresiune mai severă şi mai posomorită. Verdeaţa e mai neagră şi mai tristă. Plantele sunt mai mici şi mai aspre. Aerul e mai umed, mai rece şi mai pătrunzător. Codrii sunt mai sălbateci şi mai maiestoşi.
Ajunserăm la frontiera ce desparte Ardealul de Bucovina. Aice furăm supuşi la reviziunea vameşilor şi la esaminarea paspoartelor, întocmai ca cum am fi intrat într-o ţară străină, deşi ne aflam tot în imperiul Austriei. Obiectul principal de care vameşii se interesau, era tutunul : să nu cumva să ne scape vreo lulea sau vreo ţigară de tutun care
136
137
să nu fie austriac ! Cauza era că în Ardeal tutunul turcesc nu era proibit, pe cînd în Bucovina era supus unei mari taxe.
Nu voi mai vorbi despre băile de fier şi de aramă, nici despre alte fabrici ce am vizitat în cursul acestei călătorii ; această lucrare o recomand mineralogilor, industrialilor şi economiştilor noştri. Voi trece ca un turist pe lîngă toate aceste ; voi traversa mai întîi valea desfătătoare a Cîmpulun-gului, împopulată de sate frumoase şi de români necorumpţi, vale care servea totdauna de Termo-pile domnilor moldoveni în contra năvălirilor ungureşti. După aceasta voi mai traversa Gura Ho-morului, cel întîi orăşel ce este pe poalele Cârpa-ţilor Bucovinei, şi de aci voi trece răpede înainte. Dar cu toate că drumul mare duce drept la Cernăuţi, voi face un mic ocol, pentru ca să vizitez Suceava, vechea capitală a Moldovei, care are atîte suvenire mari şi frumoase în istoria noastră.
XVIII
Dar şi aice nu mă voi opri mult. Voi arunca numai ochii asupra ruinelor vechei cetăţi ale Sucevei : voi lăsa numai cîteva lacrime pe ele, şi mă voi întoarce altă dată ca să le vizitez mai de aproape şi mai bine. [...]
Mă voi grăbi dară să ajung mai curînd la Cernăuţi, capitala actuală a provinciei Bucovinei. [...........1
Am tras la un otel, unde am găsit încă cîţiva emigraţi din Moldova. Ei ne informară despre starea lucrurilor din Moldova.
Escesele guvernului se făceau din zi în zi mai nesuferite : violări de domiciliu, arestări, maltra-
tări, persecuţiuni de tot felul sc făceau în toate zi-leie. fără cruţare şi fără teamă de răspundere. Oamenii cei mai meprizabili formau guvernul Iui Minai Kturza ; ciocoii cei mai neruşinaţi, maî corumpţi şi mai venali, îşi băteau joc de tot ce era nobil şi onest în ţară.
L...........J
Acesta însă se ţinea cu puţina oştire de care dispunea şi cu curagiul ce-i insufla fiiul său şi sateliţii ce-1 înconjurau : credea că, după complicaţia lucrurilor din Europa, va putea încă să-şi mai ţină tronul chiar fără protecţiunea Rusiei, şi cu despreţul opiniunei publice din ţară.
XIX
Pe lîngă terorismul guvernamental carele bîn-tuia Moldova în zilele acelea, venise şi flagelul holerei cu o furie   spăimîntătoare. în Iaşi mureau
i pînă la 300 persoane pe zi ; prin oraşele şi satele din provincii ravagiurile erau nu mai puţin furioase. Capitala ajunsese mai pustie : boierii şi toţi acei ce aveau vreun colţ de proprietate pe afară se retrăseseră pe la ţară ; evreimea cea numeroasă şi tot poporul de jos se tăbărîse prin co-
|        libe pe la marginea Iaşilor. Cu toate acestea, mor-
|        talitatea nu era mai puţin teribilă.
în toate zilele primeam scrisori care ne anunţa cîte o nenorocire, cite o pierdere printre amicii şi rudele noastre. De aceea, pe lîngă emigranţii politici, în Cernăuţi veniseră şi mai mulţi moldoveni ce fugeau de holeră ; astfel colonia noastră ajunsese in curînd destul de numeroasă.
138
139
Bucovinenii ne primiră în genere cu "ospitalitatea cea mai afectuoasa.
* [...........I
Numai în trei patru familii se conservase, ca-ntr-un tabernacol, tradiţiile, datinele, limba şi simţimintele naţionale. Una din aceste era familia Ilurmuzachi. Capul acestei familii, anume Eudo-xie, un bătrîn octogenar, plin de virtuţi antice, soţia sa venerabilă ca -şi el, reprezintă în adevăr tipul patriarhilor biblici. Casa acestora era casa lui Avraam : totdauna deschisă şi gata a îmbrăţişa pe orice trecător sau emigra 1 care ar fi purtat numele de român. Cinci fraţi, fii al acestora, toţi tineri cu instrucţiune solidă, cu inime generoase, erau adevăraţi emuli ai părinţilor lor sub toate privirile 1.
în această familie, mai cu seamă, toţi emigraţii găsirăm ospitalitate, îmbrăţişare, ajutoare şi mîn-gîieri la durerile şi lacrimele esilului.
XX
Trecură vreo trei săptămîni după sosirea noastră în Cernăuţi, şi într-una din zile primirăm ştire că cîţiva din partizanii cauzei naţionale vor să ne vadă şi să aibă o înţelegere cu noi. Locul de întîl-nire se însemna pe una din moşiile Muruzeştilor, a căreia margine venea chiar pe frontiera Bucovinei, şi în vecinătate cu moşia unui proprietar
1 Aceşti fraţi se numeau : Constantin,_ Gcorge, Kudo-xiu, Alexandru şi Nicolae. în timpul cînd tipăresc cartea aceasta, numai cel din urmă trăieşte ! Mai trăiesc Încă două surori ale lor : d-na baroană Eufrosina P. Petrino (muma poetului) şi d-na Elisa Sturza de la Dulr.eşti.
140
român din Bucovina*, cu care unul din emigraţii noştri era rudă.
Ne îmbarcarăm în vreo şapte trăsuri şi, după o cale de jumătate zi aproape, răzbăturăm pe jos prin o pădure mare şi deasă, pînă la şanţul ce făcea frontiera ţărei. Acolo găsirăm cîţiva soldaţi austriac! : le deterăm cîţiva fiorini, şi-i făcurăm să se facă că nu ne văd. Cîţiva păzitori ce erau pe linia de frontieră a Moldovei fiind iniţiaţi de către ai noştri, îndată ce ne văzură, ne arătară unde* trebuia să aşteptăm. Nu trecu mult, şi vreo douăzeci de partizani ai cauzei noastre veniră. Ar fi zis cineva că suntem nişte conspiratori grozavi şi periculoşi. Cu toate aceste eram în genere foarte pacifici şi nu cugetam decît la fericirea de a vedea pe rudele şi amicii noştri.
Scopul acestei întîlniri fuse pentru ca să fim . puşi în curent cu cele ce se petrec în ţară, pentru ca să ne consultăm   asupra   acţiunii   noastre în viitor.
După ce ne îmbrăţişarăm şi ne spuserăm unii" altora patimele şi întîmplările, ne constituirăm în conferinţă, ne improvizarăm un preşedinte, tolo-gindu-ne pe iarbă verde la umbra unor stejari bătrîn i-.
Relaţiunea cea mai frumoasă a fost despre eve-nementul de la' 11 iuniu. în această zi, cînd la Bucureşti se făcea o revoluţiune care a făcut epocă în viaţa românilor, la Iaşi se făcea o manifesta-ţiune destul de impozantă. Duhamel, comisarul rusesc despre care am mai vorbit pe la începutul acestor suveniri, se întorsese de la Bucureşti la Iaşi împreună cu Ţalaat efendi, comisarul trimis de Poartă, avînd de astă dată misiunea formală de
141
a se încredinţa despre starea lucrurilor din ţările noastre după manifestaţiunile rădicate în contra guvernelor.
XXI
Aceşti comisari veniseră tocmai cînd holera era mai în furie, şi cînd Capitala era mai mult de-•şartă. Cu toate aceste, boierii cari se raliaseră în opoziţiune, îndată ce auziră despre venirea acestor comisari, alergară din toate părţile şi se întruniră la Iaşi. Ei făcură de îndată un memorial în care espuseră violările de legi, arbitrarităţile, jefuirile, cruzimile şi crimele Sui Mihai Sturza. Omul care se purtă cu inai mult curugiu, energie, inteligenţă şi devotament în aceste zile nefaste, şi carele pentru aceasta era capul opoziţiunii, a fost neuitatul Alecu Sturza Miclăuşanu.
Boierii dc toate stările, mari şi mici, îşi dede-seră mina, şi un strigăt unanim se făcuse în contra domnului. Dar, vai ! mulţi plătiră scump acest devotament ! Postelnicul Ioan Cuza (tatăl viitoriului domn care a făcut Unirea), spătarul Antohie Sion (unchi al celui ce scrie aceste rînduri) şi alţi bărbaţi iubiţi şi respectaţi de ţara întreagă fură loviţi de holeră şi muriră ! Nu tîrziu şi Miclăuşanu, atacat şi el (sau, după cum spuneau unii, înveninat de sicarii lui Mihai vodă), se duse din lumea aceasta, victimă patriotismului său !... Dar să lăsăm aceste nenorociri şi sa venim la fapte.
In ziua de 11 iuniu, pe la amiază-zi, palatul vornicului Alecu Ghica, în care era găzduit comisarul otoman, se umplu de mulţimea boierilor ce formau opoziţiunea. în fruntea acestora era însuşi mitropolitul Meletie. Talaat   efendi,   intrînd în salon,
priirai din mina mitropolitului memorialul ce se făcuse şi care se subscrises;1 de mai bine de o mie persoane. Dar fără a deschide aceasta hîrtie, el întreba ce cuprinde ea.
■ îi esplicară că sunt   plîngerile ţării în contra
| domnului.
| Turcul atunci întoarse hîrtia în mina mitropolî-
j tului, şi-i spuse că el n-a venit ca să primească
petiţiuni în contra domnului, ca înalta Poartă a I recunoscut ca bune măsurile luate de el spre a
înăbuşi revolta ce începuse a se urzi în ţară. I Un ţipăt de indignaţiune generală se ridică în
toată sala. Alecu Sturza Miclăuşanu, luînd cuvîntul în numele tuturor celor de faţă, espuse turcului, cu vorbele cele mai amare, greşeala sa de a nu priimi plîngerile ţării. Talaat efendi, deşi | mişcat la naraţiunea sa, totuşi nu voi să repri-
mească hîrtia ce i se dedese : prin acest refuz el afirma rumoarea ce circula că în ziua aceea de dimineaţă primise un peşcheş de cîteva mii de galbeni. Cu toate aceste, opoziţia nu se lăsă numai cu atîta. Cei adunaţi sc îndreptară cătră comisarul J        rusesc. Acesta, îndată ce văzu mulţimea viind spre [        locuinţa sa (care era în casele logofătului Costachi j        Sturza, chiar acolo unde se subscrisese actul din j        29 martie),   trimise   răspuns că nu poate priimi |        această mulţime şi că, cel mult, va priimi o depu-'        taţiune. Şase persoane se aleseră prin aclamaţiune |        şi intrară la generalul Duhamel.
Acesta, desesperat dc prostul rezultat ce eăpă-i tase misiunea sa la Bucureşti, priimi deputaţiunea
I moldoveana după datina calmucă, în papuci şi în
halat. El întrebă ce cere şi, fără a aştepta răspunsul, începu a ţipa şi a zbiera ca un turbat, tratlnd toată ţara de revoluţionară şi aeuzînd chiar pe
142
143
colegul său turc că s-a înjosit a primi această mulţime de canalii. Deputaţiunea, înmărmurită de un limbagiu atît de aspru şi de barbar, ieşi fără a riposta.
Intre reprezentanţii puterilor străine care vedeau de aproape aceste fapte şi eveneminte, era unul singur carele avea o adevărată compătimire de mizeriele şi nenorocirile ţărei. Acesta era baronul Richthofen, consulul Prusiei. El se interesa să afle toate, şi de toate raporta guvernului său. Aşadară cerînd de la capii opoziţiunei memorialul pregătit pentru comisarii ruso-turci, şi cerînd permisiune de la guvernul său, se oferi să meargă la Constanţinopole, spre a duce acolo plîngerile ţării.
XXTI
Aceste amănunte şi fapte Ic aflarăm de la compatrioţii noştri. în ţară nemulţămirea creştea. Chiar puţina oştire ce de la început se arătase credincioasă domnului tiran, de astă dată începuse a murmura : flagelul holerei care o bîntuia cu furie ■era interpretat ca blestem dumnezeiesc pentru că se făcuse instrumentul orb al tiraniei. Funcţionarii din toate părţile îşi da demisiunile. Guvernul pierduse orice prestigiu. Unii din ai noştri veniseră cu ideea ca să organizăm în Bucovina un pumn de oameni armaţi, să intrăm în ţară, să facem o lovitură fără veste asupra Capitalei, să prindem pe domn şi să proclamăm un guvern provizoriu : unul încă găsind un tun îşi bătea capul cum să-I facă roate şi cum să găsească ghiulele potrivite pe 'calibrul său. Dar asemine idei belicoase nu putură afla aderenţi în maioritatea noastră. De aceea gă-
' sirăm cu calc a mai răbda şi a aştepta efectul memorialului trimis prin baronul Richthofen1
Mîncarăm pe iarbă verde un bun prînz care ne-î pregătiră fraţii noştri de dincolo. înecarăm multe
1 suspine şi necazuri în vin bun dc Cotnari, şi închinarăm multe toaste pentru căderea tiraniei ce apăsa patria noastră şi pentru fericirea sa viitoare. După aceasta, fiind ziua înaintată, ne îmbrăţişarăm şi ne desparţirăm. Colonia noastră atunci mai crescu cu cîteva persoane cari, temîndu-se de per-secuţiuni şi voind a emigra, profitară do ocaziune
~       spre a trece graniţa fără paspoarte.
XXIII
t In urma măcelurilor urmate în Galiţia la 1846,
şi despre care am mai vorbit în aceste suveniri, bieţii patrioţi poloni, căutîndu-şi scăparea vieţii, alergară în Moldova. Guvernul de atunci al patriei mele avea sistema de a se face jandarmul tuturor guvernelor despotice. Dacă dezerta un soldat din oştirea rusească şi trecea Prutul, el era
f îndată prins, garotat şi dat îndărăpt în mîna autorităţilor ruseşti. Dacă emigra vreun polon compromis în ochii guvernului austriac, poliţia locală îl urmărea, îl prindea şi-1 da pe mîna căprarilor austriac! : sute de asemine nenorociţi ce căutau azil
i, pe pămîntul ospitalier al Moldovei fură prinşi şi trecuţi peste frontieră în Bucovina, unde căzură sau sub securea călăilor, sau in carcerile de la Şpilberg.
) 1 Acest importării document, cei ce se or-up cu studii
istorice îl pot găsi în estenso în ..Revista Carpaţilor", jn numerele -din 15 noiembrie ţi 1 decembre 1801..
144
145
Avusesem fericirea a fi mînturtoml unui polon, tocmai în momentul cînd poliţia din Taşi pusese mîna pe el ; îl scăpasem chiar din mina unui agent care-l prinsese. Acesta era un june ca de 30 ani, nalt, bine făcut şi cu o figură nobilă. După ee-1 ţinui mai mult timp ascuns la mine acasă şi la viia mea, îl trimisei mai departe la moşia unui amic al meu, unde mergeam adesea de-1 vedeam. El se numea Cari, dar în confidenţă îmi spunea că acest nume era pseudonim. După maniere, după cunoştinţele ce avea, după sufletul cel mare care se manifesta prin vorbele sale, se cunoştea că era dintr-o familie, nobilă. Atît de mult compătimeam cu soarta sa, atît de mult veneram nenorocirea sa, incit nici eu, nici amicul meu nu cutezam să-1 întrebăm despre numele său cel adevărat. La moşia amicului meu el făcea pc grădinarul, căci trebuia să treacă sub titlul unei profesiuni : această ocupaţi'.inc îi făcea plăcere, căci avea prodilecţiune pentru istoria naturală : şi, ca unul ce avea idee şi de medicina populară, se făcuse iubit chiar de săteni, dindu-le uşoare medicamente la boalele lor cele uşoare.
XXIV
De vreo cinci luni nu văzusem pc emigratul meu. Nu mai ştiam vinde se afla şi ce mai făcea. Dar într-o zi preumblindu-mă pe stradele Cernăuţilor, văz că în dreptul meu se opreşte o căruţă : un om plin de praf sare din ea, şi se aruncă în gitul meu. Kra Cari.
— Nu, nu-mi mai zice Cari ; zi-mi Leon Polaski. Acesta este numele meu adevărat. Acuma nu mă mai tem de persecuţiunile austriaco : ora mintu-
! irei pare c-a sosit ; naţionalităţile par a învia la I vocea libertăţii ; patria mea... o ! sper că patria i mea se va rădica ea sfinxul [sic!\ din cenuşa sa ! i — Dar despre familia Polaski mi-a vorbit zi-
' lele acestea un profesor dc aici ; ai un nume cu-1        noscut, dacă nu mă înşel, iubitul meu ?
— Cunoscut, iubitul meu ! Mă trag din o familie
ce numără cîteva sute de ani de nobleţe, cîteva , sute de grafi şi de baroni, şi cîteva sute de moşii * şi palaturi. Am, încă, o avere însemnată. Dar iată ■ doi ani de cînd nu ştiu nimica, nici de averea mea, ft nici de rudele mele ; fm trăit, precum ştii, din j mila ta şi altor suflete generoase cari nu m-au
[ lăsat să mor de foame, sau să caz în mîna ncm-; ţilor. Îndată ce am auzit depre revoluţiunea din | Viena, am trecut graniţa pu la Oituz şi m-am dus ţ la Pesta, să mă înţeleg cu comitetul nostru de ; propagandă naţională. De acolo m-am dus la Bucu-1        reşti. Am văzut şi acolo frumoase Lucruri. îţi aduc
un suvenir care ştiu că o să-ţi placă.
ftl îmi de te o hîrtic şi, întrebîndu-mă la ce otel
sunt, se duse spre a căuta o cameră acolo, ca să I mai petrecem cîteva ore împreună.
I După ce s-a depărtat, deschiz liirtia ce-mi dâ-
! duse, şi... ce să văz ! proclamaţiunea guvernului
| provizoriu din Bucureşti.
I Alergai îndată la camarazii mei de esil, adunai
! mai mulţi din ei la casa amicului nostru Alecu
, Ilurrnuzaki, unde era cartierul nostru general, şi
i cetirăm în lacrime de entuziasm acest act însem-
nat în istoria noastră.
Atunci se făcu între noi propunerea ca să trecem prin Austria în Ţara Românească : acolo să lucrăm ca să sc dispuie guvernul a face o invaziune în Moldova, şi astfel să proclamăm Unirea Principatelor, Republica, şi mai nu ştiu ce. Asemenea idei
146
147
pe atunci erau în aerul atmosferei, căci toate naţionalităţile se deşteptaseră ; în toate părţile se făceau revoluţiuni, şi nu lipsea decît înţelegerea între popoare   pentru ca să se facă o Republică Uni-
■ versală în Europa. Numai in Rusia vîrtejul rcvo-luţiunei nu răzibătuse ; numai această putere se părea ameninţătoare pentru noi ; dar după calculele
^ce le făcea toată lumea, şi după un manifest al împăratului Nicolae, în care zicea că va sta spectator la toate aceste mişcări, nu ne îngrijeam că va face o invaziunc în ţările noastre ; cu atîta mai ales că, prin mişcarea de ia Iaşi şi prin revolu-ţiunea de la Bucureşti, credeam că am interesat pe toată Europa pentru noi, că ne-am rudit chiar cu Franţa pe care o imitaserăm : că astfel, ne aflam intraţi în concertul popoarelor europene, şi prin urmare o invaziunc din partea Rusiei ar fi respinsă de, toată Europa.
Lipsa de bani ne împiedica mai pe toţi de a pune în lucrare escursiunea aventuroasă ce o meditam, şi aceasta ne făcu ca să fim atît de prudenţi, încît să stăm pe loc, şi să lăsăm pe alţii să facă toate.
- Prea puţini din noi, cari căpătaseră mijloace din ţară, plecară pentru Viena, Paris şi Ţara Românească ; maioritatea se decise a rămînea în Bucovina.
XXV
Cholera era în furie : ea începuse a face ravagii însemnate şi în Cernăuţi. Chiar unul din camarazii noştri de esil, C. Negri, fu atacat, şi numai prin stăruitoarele noastre îngrijiri scăpase. Mica noastră^ colonie atunci văzu că nu mai e chip de şezut în acest loc. Mai toţi se deciseră a merge la Cer-
năuca, moşia familiei Hurmuzaki, şi a sta acolo p"înă va trece furia epidemiei. Se duseseră mai toţi. Rămăsei numai eu şi cu Manolachi Iepureanu, cu care conlocuîam într-un apartament închiriat la o văduvă germană. Camaradul meu avea o frică grozavă de choleră ; în toate buzunarele purta flacoane cu medicamente şi, mai riguros decît un doctor neamţ, se păzea de mîncare, de băutură, de răceală, de osteneală şi de orice es-cese, ceea ce ne făcea mult a rîde.
Cu totul din contra, eu nu aveam cea mai mică temere sau îngrijire. Eram fatalist ca şi un turc ; credeam că, de-mi va fi scris să mor de choleră, nu voi scăpa, măcar oricît m-aş păzi. De aceea nu urmam nici o dietă ; nu mă feream de nimica. Ieşeam serele şi dimineţele la preumblare afară din oraş. Trecînd prin mahalale, vedeam mai în toate zilele scene de durere : credeam că mă aflu în valea plîngerilor. în toate părţile vedeam nenorociri cari îmi sfîşiau inima. Aci Ia o casă, bărbatul mort întins pe masă, şi femeia, atacată şi ea de choleră, plîngînd de perderea lui. Aci la altă casă, patru, cinci copii care se boceau peste corpurile neînsufleţite ale părinţilor lor. Aci o mumă care-şi bocea fiul unic ce perduse. Aci un tată carele, urlînd de desperare, aşeza într-un cosciug doi copii ce-i muriseră. Aci un bătrîn, rămas singur sub streaşină căsuţei sale, atacat de boală, şi fără a se putea mişca ca să Ia măcar un pahar de apă. Aci o paralitică, ale căreia rude din casă muriseră, şi ea murind la rîndul ei de foame şi de sete. Văzînd asemenea nenorociri, îmi impuneam adesea nişte datorii care-mi mulţămea sufletul : la mulţi nenorociţi am închis ochii cu mîna mea ; la mulţi neputincioşi, cari se aflau în momentele din urmă, le-am dat ajutoarele de care aveau ne-
148
149
voie ; pe mulţi am mîngîiat prin cuvinte şi alte mijloace ; dar... Dumnezeu le ştie ; ce să-mi mai aduc aminte ?
XXVI
în toate nopţile, morţii se rădicau prin căruţe anume regulate de poliţie, şi se transportau afară din oraş, la un loc destinat pentru îngropăciunea celor căzuţi dc choleră. într-o dimineaţă îmi veni ideea să mă duc la acel cimitir. Cînd ajunsesem acolo, încă nu zvîrliseră ţărîna deasupra. Dumnezeule ! ce spectacol cumplit şi fioros ! Erau patru gropi. în fiecare din ele erau cîte 20—25 cadavre : bărbaţi, femei, tineri, bătrîni, copii, toţi în pieile goale, aruncaţi, fără nici un respect pentru omenirea ce reprezintau, întocmai cu gunoaiele cele mai necurate !
Intorcîndu-mă acasă, trist şi înfiorat, treceam po lîngă otelul la care trăsesem întîia dată cînd venisem la Cernăuţi. Văzind pe chiriaşul otelului, îl întrebai de sănătate. El îmi răspunse mulţămind lui Dumnezeu, dar îmi spuse că o foarte îngrijat căci vreo cîţiva pasageri au murit în otelul său atacaţi dc choleră.
— Chiar ieri, adaose el, a venit o damă de la Moldova ; şi aseară choleră a lovit-o.
— Cum se poate ? ce damă ?
— Nu ştiu cum o cheamă ; nici pasportul n-a avut timp să mi-1 dea.
— Dar adus-aţi vreun medic ?
— Aşi ! unde găseşti acuma medici ? Am trimis de trei ori la doctorul ***, şi nu l-am putut găsi nicăieri.
— Spune-mi, mă rog, la ce număr este ea?
— La 13, chiar în camera unde ai fost tras d-ta cînd ai venit.
M-am urcat iute ca fulgerul. Deschisei uşa. Muribunda era întoarsă spre perete, în pat, cu faţa înfundată in perine. Părul ei blond-castaniu era despletit şi aruncat în neorînduială peste umerii săi. Un fior grozav îmi trecu prin inimă, astfel încît nu putui deocamdată să mă apropii de pat, şi mă pusei pe un scaun. Peste puţin, luîndu-mi inima în dinţi, mă dusei la ea şi o mişcai. Ea se întoarse răpede. Cum mă văzu, dete un ţipăt şi « leşină. Eu înmărmurii de uimire. Pe cine vedeam ?... Pc Olimpia !
Cîteva momente rămăsei in starea unui om lovit de trăsnet. Nu ştiam ce se petrece în mine. Nu-mi venea în minte nici o deciziune. Suspinele mă înecau, şi abia puteam să mă stăpînesc de a nu ţipa.
Din norocire îmi adusei aminte că luasem în ziua aceea un flaconaş de eter, pe care-1 aveam în buzunar. îl pusei la nasul Olimpiei. Ea se deşteptă.
— Cum te simţi, Olimpio ?
— Mulţumesc lui Dumnezeu.
— Pentru ce ?
— Pentru că la moartea mea cl te aduce ca să * te mai văz.
— Dar ce vorbeşti tu de moarte ? Nu ; asta nu se poate. Dumnezeu e bun ; speră în el. Nu, nu se poate să mori tu, Olimpio !
— Oh ! nu ; steaua mea apune : o văz... nu e cu putinţă... îngerul morţii e aproape... el vine... Ia-tă-1... Opreşte-1 dacă poţi... ah !
Ea căzu iarăşi în leşin. O mai deşteptai iarăşi ; şi, dindu-i flaconul în mînă, îi recomandai să-1 puie la nas de cîte ori va simţi că-i vine rău, pînă mă voi întoarce. îmi luai îndată pălăria, şi alergai ca să aduc un medic.
150
151
Alergai mai bine de o oră, căutind pe medicii cunoscuţi pe la casele lor, fără să-i pot afla. în fine întîlnii pe unul într-o stradă ; îl luai şi mersei la Olimpia.
■ Nenorocita era în delir. Faţa ei era rumenită de sudorile cari o coprinseseră, şi sc părea mai frumoasă decît totdeauna. Dar ochii săi erau fără de foc şi mai de tot neînsufleţiţi. Cum mă văzu, ea întinse mîna la mine. Eu o apucai de amîndouă mîinile, cu toate că medicul îmi recomandase să mă feresc dc contactul ei. în fine medicul, după ce o esamină, scrise o reţetă şi-şi luă pălăria. După ce a ieşit, m-am luat după el, şi l-am întrebat de este speranţă să scape. îmi spuse că reţeta ce I-a rînduit este de mîngîiere ; că ajutorul ce i-ar fi putut da este prea întîrziat şi că numai o întîm-plare providenţială o poate mîntui.
XXVII
Mă întorsei la Olimpia, după ce trimesei un servitor de la otel la farmacie ca să aducă medica-"mentele. O găsii tot în starea In care o lăsasem, dar cu surîsul pe buze şi cu o espresiune dc fericire pe faţă.
— Gîndeşti să mă scapi ?... O, Dumnezeule ! mai bine stai aproape de mine, ca să mor mai fericită avîndu-te înaintea ochilor mei. O ! asta îmi face bine : şezi în faţa mea... să te privesc !
— Olimpio !
'— O ! nu mă mai mîngîia. Crezi că sunt speriată de moarte ? Nicidecum. O nenorocită ca mine nu mai avea ce aştepta de la viaţă. Dar să nu mai vorbim de asta. Timpul e scurt... Voi să-ţi
mulţumesc pentru ospitalitatea ce am avut la via d-tale. Am trăit prea bine acolo şi am fost mai fericită decîL totdauna. Dacă nu primeam răspuns de la soră-mea ca să mă duc la ea, aş fi şezut acolo pînă te-ai fi întors în ţară. Te întorci curînd ? Cînd '.'.Dacă n-ar fi să mor — cum m-aş întoarce cu d-ta !
— Prea mult vorbeşti, Olimpio ! Gîndeşte-te că eşti slabă...
— Trebuie să vorbesc, căci trebuie să-ţi spun totul, pînă sunt în lumea celor vii. Nu am timp de perdut. Ascultă : să scrii surorei mele, şi să-i trimiţi cruciuliţa care o am la gît : s-o aibă suvenire de la mine. înţelesu-m-ai ? în geamantanul meu vei găsi o scrisoare a ci, din care vei afla adresa sa..
— Dar, Olimpio, rău faci de te gîndeşti la moarte. Uită-te : doctoriile au venit. Să-ţi dau să iei.
—■ Bine ; iată că le iau, fiindcă voi să-ţi fac plăcerea, dar, crede-mă, e de prisos. Eu simţ că mă duc. Lumea nouă poate va fi mai bună. De aceea, ziua de astăzi mi se pare o frumoasă sărbătoare".
— Olimpio !
— Ascultă. Ştiu că eşti bun, şi-mi vei face bine chiar şi după moarte.
— Ce vrei să zici ?
— Te rog să nu mă Iaşi să mă arunce în şanţul comun al choleriştilor. Sunt femeie, şi am mîn-dria mea. Sunt nobilă, şi nu vreau să fie batjocorit corpul meu. Căci, uită-te : mi se pare că am un corp nobil...
— Dar linisteste-te, Olimpio ! Lasă aceste gîn-duri sinistre.
— Ba nu. Nu e timp de perdut. Ţine cheia de la sacul meu de călătorie. Acolo este o pungă cu
152
153
cîţiva galbeni. Vor fi deajuns ca să-mi faci un mormînt separai la un cimitir, şi să-mi pui o mică cruce deasupra.
— Pentru Dumnezeu, Olimpio ! Alină-te ; nu-ţi turbura sufletul.
— Sufletul ? O, sufletul ! Ce este oare sufletul ? Eu nu ştiu ce este ; dar dacă e adevărat că eu am un suflet, te încredinţez că acuma e foarte liniştit. Aş fi murit în zbuciumări grozave, dacă în aceste momente supreme nu te-ar fi scos Dumnezeu înaintea mea şi dacă n-aş fi ştiut că este o fiinţă compătimitoare care să-mi închiză ochii.
— Olimpio !
— O, dar te încredinţez : sunt foarte liniştită. Acum mi se pare că mă duc ia nunta mea. Eu sunt acuma mireasă, nu-i aşa ? Iată altarul... Dar unde este mirele meu ? Mirele meu ! A ! el rămîne în urmă... şi eu sunt la altar !... O, ce dureri ! ţi-nc-mă... caz...
In cuvintele acestea, s-a rădicat deodată în sus ; m-a apucat cu amîndouă braţele de după gît şi, strîngîndu-mă cu toată puterea sa, a căzut iarăşi pe perină, tîrîndu-mă şi pe mine. Cu o voce de tot slăbită, gura ei pronunţă la urechea mea vorba „Adio", şi după aceasta simţii că braţele ce mă strîngeau erau reci ca marmora. Dedei mînele ei în lături. Văzui că peptul ei nu mai bătea. Ochii săi deschişi încă, mă lăsau în iluziunea că era leşinată, îi pusei flaconul la nas : nici o mişcare. Cercai să văz dacă inima i se mai bate. în deşert... Olimpia murise !
Plînsei ; îi închisei ochii cu însăşi mîna mea ; o înmormîntai, şi împlinii dispoziţiunile ei testamentare cu religiozitate.
XXVIII
Vreo trei zile după această întîmplare, o servitoare din casa unde locuiam fu lovită de eholcra ca de trăsnet, şi muri.
Camaradul meu Icpureanu atunci sc spaimîntă de tot, şi îmi declară că nu mai şede în Cernăuţi şi că se duce la Cernauca. S-ar fi dus mai departe, dar paralele nu-i venise încă din ţară. El insista de mine să-i urmez escmplul. Aşadară plecă el într-o parte şi eu în alta, ca să găsim o trăsură să ne transporte. Abia găsii un evreu cu o căruţă cu un cal înhămat la oişte, după maniera galiţiană. Luarăm cîte un sac de călătorie şi plecarăm.
Cînd treceam pe podul Şiretului, camaradul meu întrebă pe evreu ce cîştiga pe zi. Acesta afirmă că de cînd cu choleră cîştigă ceva mai bine, căci transportînd morţi la cimitir capătă cîte 25 crei-ţari de cadavru de la magistrat (primărie). Cu ocaziunea aceasta, el spunea că încarcă cîte 10—12 cadavre ; apoi ne arătă sîngele care mînjise ca-rîmbii căraţii. Amicul Tepureanu atuncea începu a răcni ca să stea şi sări din căruţă, strigind şi la mine să mă cobor mai curînd, căci căruţa fiind molipsită, puteam să ne pomenim cu choleră.
N-am putut combate logica amicului meu : trebuia să recunosc că avea dreptate. Aşadar ne luarăm sacii, plătirăm căruţaşului şi luarăm pe jos drumul spre Cernauca, ducind în păringă bagajele noastre. După o călătorie de trei ore am ajuns. Acolo, în sat nu ne lăsară să intrăm, pînă mai întîi nu am făcut o carantină de cîteva ore, afumîndu-ne prin fum de băligar întocmai ca nişte jamboane. Cu venirea noastră la Cernauca, numărul emigraţilor noştri ajunse la lli. Toţi aveam tot Ce ne trebuia : mîncare, aşternuturi, grije des-
154
155
pre orice ; nimica nu ne lipsea. Toată familia Hur-muzaki era acolo şi avea pentru noi toate prevc-ninţele putincioase. Nu ne mai aduceam aminte că suntem în esil ; credeam că ne aflăm la o petrecere de ţară. Eram toată ziua în veselie. O grădină mare şi frumoasă ne procura umbră deasă şi largi alee pentru preumblare, precum şi bănci pentru repaos. O casă marc şi confortabilă ca un palat ne oferea camere îndestule pentru culcare şi un salon comun. Acolo ne adunam, ceteam, studiam, scriam, discutam sau ne dedam în convorbiri şi glume interminabile.
După vreo zece zile, choleră s-a ivit şi în Cer-nauca. Aceasta aduse spaima între noi. Atunci atit ospătătorii noştri, cît şi noi, luarăm decizîunca ca să mergem spre munţii Dornei. Fără a perdc cît de puţin timp, ne făcurăm preparativele şi plecarăm. Pînă la Cernăuţi venirăm cu toţii. De aci ne despărţirăm : ne făcurăm mai multe cete, ne închipuirăm trăsuri şi plecarăm către munţi. Unii din noi, cari avură mijloace mai mari, plecară spre Viena, alţii spre Paris. Eu însoţindu-mă cu pianistul Cari Miculi, mă dusei la Lăpuşna.
La locul acesta era un stabiliment de băi de aburi, după sistema lui Prisniţ. Moşia era a unui român bucovinean, Iordachi Vasilco, cu care mă cunoşteam. Ea este sub poalele Carpaţilor care se întind spre Galîţia. De aici purcede Şiretul, care din rîuşor mie, întrunindu-se cu mai multe ape, traversează Moldova de-a lungul şi ajunge în Dunăre ca un fluviu.
La Lăpuşna natura este aspră, dar pe la luna lui iuliu era de o frumuseţe grandioasă. Mai toate apartamentele stabilimentului erau pline, căci afară de cei ce făceau cură pentru motive de boală, erau mulţi cari fugeau, ca şi noi, de choleră. Ca-
maradul meu îşi oprise de mai nainte apartamentul şi astfel eram asiguraţi despre locuinţă. Vreb-zece zile petrecurăm foarte bine : ne desfătarăm în preumblări şi în petreceri. Camaradul meu îşi adusese clavirul, şi în toate serele societatea de la Lăpuşna se desfăta în concerte muzicale. Dar deodată începură ploile. Aceasta ne incomoda foarte, mai ales că camaradul meu, la auzirea tunetelor, pe care nu le putea suferi, se simţea apucat de atacuri de nervi, încît, fără a fi bolnav, petrecea nopţile foarte turmentat : aceasta mă supăra şi pe mine, carele dormeam tot într-o cameră cu el. Cu toate acestea, deşi ploile s-au mai prelungit, am stat şase săptămîni în Lăpuşna.
XXIX
Nu voi pleca din Lăpuşna înainte de a vorbi ceva şi despre locuitorii săi.
în această parte a Bucovinei, adică începînd de la sorginţile Şiretului şi urmînd poalele Carpaţilor spre Galiţia, locuiesc un soi de oameni cari se cheamă huţani. Etnografii au uitat a se ocupa de originea acestui popor, cu toate că sub multe privinţe este interesant.
Dacă va căuta cineva prin cronicele vechi, cari puţini le mai citesc, va găsi că între barbarii cari făceau incursiuni în ţările noastre şi năvălind asupra Occidentului îşi căutau adeseori peirea, a fost o seminţie care se numea huţii şi care erau tot din familia geţilor şi a sarmaţilor, din care se trag slavii de astăzi. Huţii de bună seamă sunt strămoşii huţanilor actuali : după peirea lor, cîteva familii au găsit azil în aceşti munţi, cari pe atunci erau nelocuiţi, şi astfel din secoli în secoli s-au
156
157
înmulţit şi s-au perpetuat pînă astăzi. Aceasta o indică dialectul lor carele, deşi arc oarecare diferenţă de celelalte dialecte slavice, totuşi se vede că are afinitate cu ele.
Huţanii sunt ca 40 mii suflete in munţii Bucovinei. Se poate zice că ei sunt încă barbari : limba lor nu este scrisă ; cultura intelectuală nu au. Deşi au îmbrăţişat rcligiunea creştină, dar credinţa lor este încă bazată pe superstiţiuni, ca la toate popoarele primitive. Tipul lor este de rasă caucaziană : atît bărbaţii cît şi femeile sunt în genere de statură atletică şi de o frumuseţe rară. Portul lor este foarte original şi pitoresc.
Bărbaţii poartă un fel de cămaşă imitată după tunica romană ; peste cămaşă un fel de bondă fără de mînlci, în formă dc gilctă, făcută de piele de oaie, care se încheie pe din dreapta ; pe deasupra, un fel de mantale negre fără mînici şi lungi, nădragi sau pantaloni largi pînă la genunchi, şi de aci în jos strimţi, făcuţi dintr-un fel de postav fabricat de ei şi vapsit roşu. Căciula şi opincelc pare ca le-au împrumutat de la români. Afară de aceasta, atît bărbaţii cît şi femeile poartă la gît cîte cinci, şase rînduri de salbe, compuse din monede şi alte obiecte cari lucesc. Femeile au un port mai variat : unele se văd îmbrăcate ca româncele, altele ca unguroaicele şi altele ca polonezele.
Moralitatea între aceşti oameni este esemplară ; reaua-credinţă, felonia, furtişagul, adulterul nu sunt cunoscute ; un huţan ucide pe un inamic, al său, dar nu pentru ca să-1 prade, ci pentru ca să-şi răzbune.
Am asistat într-o v± de sărbătoare la un danţ hu-ţănesc, care se făcuse înaintea unei circiume. Orchestra era compusă din doi cimpoieri români. Ju-
cau vreo cincisprezece perechi, flăcăi şi fete. căci bărbaţii şi femeile, dacă o dată se mărit, nu mai intră in danţ. Flăcăii purta după cap, la ceafă, cîte o secure, a căreia coadă era vîrîtă pe lîngă piele sub bondă. Jocul lor era acompaniat de cîntece, pe care le recita în cor cu toţii. Aria cîntecului era monotonă, dar bine cadenţată, originală şi plină de vivacitate. Danţul semăna cu al căluşarilor ; în intervaluri se oprea, chiuind, şi, lăsînd fetele de mînă, luau securele de după cap, le azvîrlea în sus şi apoi Ie prindea iarăşi cu o adresă extraordinară. Acela ce din nedibăcie ar fi scăpat securea era dat afară din danţ şi nu mai avea voia să joace în ziua aceea. Dar ceea ce era curios în jocul acesta, era că fetele nu se îngrijeau nicidecum de pericolul ce le-ar fi putut ameninţa jocul securelor : atît de sigure se parcau că nu vor fi lovite, încît nici nu se uitau în sus la securele cavalerilor lor.
XXX
După constituţiunea ce împăratul Austriei promulgase pentru popoarele monarhiei, silit de re-voluţiune, urma să se adune o Adunare Generală la Viena, compusă din reprezentanţii tuturor provinciilor. Bucovina avu să trimită opt deputaţi. Aceştia se aleseră prin vot universal şi astfel ieşiră toţi din rîndul opincarilor ; cinci erau români, doi ruteni şi unul huţan. Cînd se întruniră spre a pleca la Viena, proprietarii şi neguţîtorii din Cernăuţi îi tratară cu un banchet şi îi petrecură cu ceremonie pînă afara din oraş.
Dintre toţi aceştia, românii erau cei mai inteligenţi : ei ştiau şi ceva carte ;   unul încă vorbea
158
159
bine şi limba germană, cu toate că era un simplu păstor de munte. Dar acela ce atrăgea atenţiunea publică era deputatul huţan, care se numea Co-beliţa. Acesta era un bărbat ca de 32 ani, nalt, frumos, incit un pictor l-ar fi putut lua de modei pentru ca să facă un Christ de adoraţiune. El avea
0 căutătură curioasă : se uita totdauna în sus, încît părea că cugetă tot la Dumnezeu. El, după cum se zicea, trecea între huţani ca profet şi se bucura de o mare popularitate ; de aceea şi fusese ales cu unanimitate.
După uneltirile reacţîunei din Viena, Adunarea generală în curînd se desfiinţa şi deputaţii se în-turnară, fără a fi lăsat pe urma lor decît cîteva discursuri şi cîteva pagine în istorie. Cobeliţă, cu capul plin de idei şi de utopii revoluţionare, se întoarse în munţii săi şi se decise a juca un marc rol. Arătînd huţanilor medalia de recunoaştere ce
1 se dedese lui, ca tuturor celorlalţi deputaţi, se servi cu ea ca cu un talisman, spre a-şi ajunge scopul. El le spuse că împăratul 1-a făcut duce de Bucovina, şi le comandă ca să nu mai asculte de autorităţile din Cernăuţi, ci toate dările lor să le aducă la el, pentru ca să le întrebuinţeze cum i-a spus împăratul. Huţanii, creduli, nu se îndoiră şi se grupară împrejurul său. De astă dată el trecea ca trimisul lui Dumnezeu. Preoţii îl primeau în altare pe uşa cea mare, ca pe împăraţi. El se cumineca în toate zilele, căci pretindea că nu mă-nîncă niciodată nimic şi că nu trăieşte decît cu apă. Bolnavii şi neputincioşii alergau la el şi credeau că se fac sănătoşi îndată ce Cobiliţă îi atingea cu poala hainei sale, cu vîrful opincei sale sau cu suflarea sa.
Atunci huţanii se puseră în stare de adevărată revoltă. Ei refuzară de a plăti dările şi îndată ce un funcţionar austriac, civil, fiscal sau militar, se înfăţişa într-un sat huţănesc, era prins şi dus la Cobeliţă, de unde se făcea nevăzut, ca cum îl înghiţea pămîntul. Aceste fapte răspîndiră groaza în guvernul din Cernăuţi. Se zicea că Cobeliţă s-ar fi înţeles cu ungurii revoluţionari, pentru ca să facă diversiune în armiele austriace. în adevăr a trebuit să se trimită trupe numeroase ca să supuie pe rebelii huţani. căci ei, cu pustele lor cu cremene şi cu securele lor, în munţii lor ripoşi cari erau disputaţi numai de şoimi, de urşi, de cerbi şi de căprioare, se făcuseră spăimîntători ; într-un cătun de 50 dc familii trebuia să se ducă 500 de soldaţi pentru ca să fie în siguranţă. Dar bieţii huţani, nearmaţi, nedisciplinaţi şi neorganizaţi, în curînd se învinseră de carabinele jandarmeriei austriace, care totodată îi convinseră că Cobeliţă nu era în adevăr duce.
Cu toate acestea, oricîtă anevoinţă îşi deteră austriacii, oricît de mare preţ puseseră pe capul său, nu putură pune mîna pe Cobeliţă. Nici pînă în ziua dc astăzi nu se ştie ce s-a făcut omul acesta. Huţanii zic că el trăieşte în stîncele munţilor ca liliecii, nutrit şi adăpat de îngeri şi că, la ziua mîntuirei. el se va arăta plin dc mărire şi de strălucire, pentru ca să îndeplinească misiunea ce i-a încredinţat Dumnezeu pe pămînt pentru conaţionalii săi. Se bănuieşte însă că el ar fi trecut peste munţi la unguri, şi că în rezbelul civil ar fi murit. Mulţi iarăşi cred că el este şi astăzi în munţii săi, şi că huţanii îl ţin ascuns cu religiozitate ca să nu cadă în mîinile nemţilor.
160
161
H — Suvenire canUnvpuraue- (ti>
XXXI
Colonia emigraţilor dintr-o zi într-alta se făcea mai numeroasă. Persecuţiunile guvernului din Moldova, care voia să lovească în toată lumea care arăta cît de puţin spirit de independenţă, silea pe mulţi să emigreze. Guvernul din Bucovina dedese ordine ca celor ce vor voi să treacă printre cer-dacurile (pichetele) de graniţă să nu le ceară pas-poarte, ci numai declaraţiuni despre numele lor. Ca persoane mai marcante voi nota pe un episcop Iustin, pe Anastaie Panii, în fine pe Kogălniceanu, care a tipărit în Cernăuţi Dorinţele partidei naţionale din Moldova, broşură care a făcut sensa-ţiune şi mult sînge negru lui Mihai Sturza. Astfel că pe la începutul lui septembre mai toate otelurile din Cernăuţi erau pline de moldoveni.
Lumea însă era preocupată de evenimentele cele mari din Europa, şi mai ales din Austria. Ungurii rădicaseră stindardul revoltei şi făceau progrese mari : cetăţile Ungariei capitulaseră înaintea lor, şi în războiul cu croaţii repurtaseră mai multe biruinţe. In Transilvania lucrurile erau într-o stare foarte curioasă : guvernul şi guarda naţională erau in mîna ungurilor, iar oştirea în mîna generalilor austriaci ; bineînţelegîndu-se că, din această oştire, ungurii şi secuii trecuseră sub stindardul unguresc. Guvernul din Cluj, auzind că în Sibii rezida comitetul naţional al românilor care se numise în adunarea de la Blaj şi carele dirija spiritul naţional, trimise pe la jumătatea lui august ca să puie mîna pe membrii săi. Se prinde mai întîi Barnuţ care, ca prin minune, scăpă sărind pe o fereastră. După aceasta se arestează Laurian şi Bălăşescu ; hîrtiile lor se sechestrează şi se trimit la Pesta. Atunci   românii  din  satele  vecine  se rădicară
cu miile, veniră la Sibii şi, sprijiniţi de un regiment de grăniceri români ce erau acolo, eliberară pe arestaţi şi-i purtară în triumf.
Guvernul Transilvaniei încă nu rupsese rela-ţiunile cu Austria ; deşi compus din unguri (ca astăzi), dar încă guverna în numele împăratului, cu toate că propaganda revoluţionară el însuşi o făcea pe faţă cu impunitate. Această stare de lucruri însă nu se prelungi. Pe la începutul lui septembrie, guvernul dete ordin ca să se puie în lucrare legea de recrutaţiune ce o lucrase Adunarea revoluţionară din Pesta şi care apucase de o întărise împăratul. Această măsură alarmase toată ţara. Românii se vedeau în dilema cea mai dificilă : sau să se supună acestei legi, şi astfel să mărească oştirea maghiară care trebuia să bată pe români, sau să refuze şi să rădice stindardul războiului civil. Spre a se putea decide într-un fel sau în altul, Comitetul propuse ca să se facă iarăşi o Adunare Generală la Blaj pe Cîm-pul Libertăţei. La 16 septembrie se şi adunară peste 20 000 oameni ; în curs de o sap-tămînă Adunarea se făcu mult mai numeroasă : se ţinură mai multe consiliuri, şi în fine se aşternură deciziunile poporului într-un protocol. Cel mai însemnat punct din acest protocol a fost organizarea guardei naţionale şi cererea de arme de la comanda militară austriacă. Se trimise pentru aceasta o de-putaţiune la Sibii, iar pe de alta românii se şi organizară chiar acolo pe loc. Axente Sever, Jovian Bradu şi Avram Iancu, proclamîndu-se capi militari, îşi organizaseră fiecare cadrele necesarii spre a improviza o sută de mii de oşteni.
Dar să lăsăm ale Ardealului, care de aci înainte intră în partea serioasă a istoriei.
163
XXXII
Pe la începutul lui octombre, mare parte din emigraţii noştri se adunase la Cernăuţi. Furia cho-lerei încetînd, cei ce nu pu'tură merge mai departe se întoarseră la gazdele ce aveau prinse de cu vară. Eu de astă dată eram singur : tovarăşul meu Iepureanu căpătînd parale din ţară se dusese la Viena, unde împreună cu Vasilică Chica au făcut pe baricade discursuri incendiare în contra lui Win-dischgrătz1 şi a reacţiunii guvernamentale. Locuiam în casa unui ceasornicar, ocupînd două mici cămăruţe, simplu, dar curat mobilate. Cartierul general, adecă casa în care ne făceam veacul, unde adeseori mîncam şi ne adunam, era casa fericitului întru memorie Doxaki Hurmuzaki, singura casă particulară în care se păstra limba şi datinele vechei vieţi patriarchale româneşti.
într-una din zile ieşind şi apucind să mă duc spre baia de aburi, ckid treceam peste un pod de piatră văd un om îmbrăcat în zdrenţe, negru la faţă, pletos, murdar, cu opinci în picioare şi cu o pălărie mare mocănească în cap. Acel om se opreşte în dreptul meu şi-şi scoate pălăria. Luîn-du-1 drept cerşitor, scosei 0 m0nedă de aramă şi-i oferii. El însă în loc de a întinde mîna spre a o primi, zice :
—. Mulţumesc, dar mai nainte aş întreba pe domnul, dacă memoria nu mă înşală. Sînteţi domnul Sion ?
—■ Da, domnule, nu te înşeli, dar de unde mă cunoşti ?
1 Alfred von Windîschgrătz (1787— 18(32), feklmaresal austriac. In 1848 a înăbuşit în sînge revoluţia din Praga şi Viena, iar în 1849 a luptat împotriva revoluţiei din Ungaria.
— Ai dormit o noapte în casa mea.
— Unde ? Cînd ? Cine eşti ? Adu-mi aminte, căci eu nu ştiu să te fi văzut undeva.
— La Blaj... Pumnul ?...
— A ! Ce ! D-ta ? Pumnul... Aron Pumnul...
— Da, domnule Sion. Iată în ce stare mă aflu !
— Cum se poate ? Pentru ce ?
— Ţi-oi spune pe scurt. După izbucnirea revo-luţiunei în Bucureşti, am trecut în România. Guvernul provizoriu m-a însărcinat să predic şi să explic poporului spiritul constituţiunei şi al principiilor liberale. Am fost în cele din urmă surprins la Focşani[...] ; abia am scăpat şi, sub acest port, m-am strecurat pînă acilea.
— O, sărmane omule ! Dar nu poţi sa te arăţi aşa în lume. Aşteaptă-mă în acest loc ; într-un pătrar de oră mă vei revedea.
Mă întorsei răpede la gazda mea, luai un rînd de prîmenele într-o pinzătiiră, apoi revenind la nobilul apostol al libertăţei, îl dusei la baie, îl scăldai, îl rasei, îl tunsei, îl îmbrăcai, şi astfel îl introdusei în familia Hurmuzaki şi în societatea cernăuţeană.
Venirea acestui martir al libertăţei a fost an adevărat eveniment. Cernăuţcnii în curînd se încredinţară că el avea mari merite, care îl făceau demn de afecţiunea lor. Căpătînd permisiune ca să ţină cîteva conferinţe literare [...] în curînd îşi făcu o popularitate imensă între toate clasele societăţii [...]. El în curînd fu consolat de suferinţele ce îndurase : toţi acei ce făceau cunoştinţa lui se întreceau a-i trimite ajutoare şi daruri, ca ofrande cuvenite vencraţiunei ce insufla persoana sa. Popularitatea lui Pumnu se mări şi mai tare cînd, abjurînd confesiunea uniunei, a trecut la confesiunea greco-răsăriteană. După aceea, favorizat de titlurile sale academice şi de acela de vechi
164
165
profesor al Seminarului de la Blaj, el în curînd căpătă o catedră de limba română în gimnaziul din Cernăuţi, şi astfel [...] se stabili pentru totdauna acolo, şi cu apostolatul său îşi făcu un mare nume în istorie.
\
XXXIII
Dar să revin la ale Moldovei.
îndată ce muscalii s-au înţeles cu turcii ca să restabilească regimul Regulamentului în Ţara Românească, o dublă ocupaţie s-a decis pentru ambele Principate [...]. Vodă Sturza, cînd a primit depeşă că muscalii au trecut peste Milcov şi că turcii au ocupat Bucureştii, intoreîndu-se către sateliţii ce-l înconjurau, le-a zis : „Puteţi să răsuflaţi, boieri, şi să vă heretisiţi, căci s-a sfîrşit cu dreptatea şi cu frăţia muntenilor". Aga de oraş, vornicul Iordachi Pruncu, în entuziasmul său, rădică cuvîntul şl zise : „Să trăieşti, măria ta ! De astăzi înainte mă declar ţigan al măriei tale !" Cu ocu-paţiunea ruşilor, tirania lui Mihai Sturza nu era mai puţin apăsătoare. Din contra, el profita de oca-ziune pentru ca să-şi răzbune mai bine pe inemicii săi, pe carî-i numea revoluţionari. Sateliţii săi cari erau însărcinaţi cu cazeonarea şi aprovizionarea muscalilor, loveau fără măsură mai mult în locuinţele, în productele şi în satele acestora. Apoi se deschisese o calc nesăcată pentru abuzuri : acolo unde se cereau, de exemplu, 1 000 de kile, se lua 3 000, din care 2 000 se escamotau ; asemine cu lemnele ; asemine cu carele de beilicuri, şi altele. Abuzurile se făceau cu atîta neruşinare, încît chiar ruşii le simţiră şi siliră pe domn a da un ofis prin care să se publice ca producte să nu se mai libe-
.166
feze de nimeni, decit pe chitanţe ruseşti : umilire şi degradare a guvernului naţional !
Afară de aceasta, sub felurite preteste se continua persecutarea oamenilor de omenie. Prolitînd de înverşunarea muscalilor în contra spiritului revoluţionar, se acuzau astfel oameni nevinovaţi : le se călca casele, se arestau şi se torturau în diferite moduri. De la asemine persecuţiuni nu se cruţau nici supuşii străini cari se bănuiau că compătimesc cu ţara ; însăşi casa episcopului catolic fu călcată şi maltratată.
în timpul acesta, nefiind nici un mijloc de publicitate în ţară, acei ce aveau a-şi espune păsurile sau a arăta mizeriile şi ticăloşiile guvernului publicau foi volante şi broşuri în Cernăuţi. Mihai Sturza atunci printr-un ofis promulgă o lege de presă draconică, cu toate că pe lîngă guvernul său era cea mai aspră cenzură. După această lege, se pedepseau şi acei ce ar fi cutezat a primi, a ceti şi a răspindi scrieri tipărite în alte părţi. Pe lîngă aceasta, sub auspiciile baionetelor ruseşti, el ceru de la Agenţia austriacă ca să oprească intrarea în ţară a gazetelor din Transilvania şi din Bucovina, sau cel puţin, cînd sosesc cu poşta austriacă, să le trimită la cenzura guvernului. Această mizerabilă măsură, cu toate împotrivirile de moment ale agentului austriac, în cele din urmă se şi puse în lucrare. Cu toate aceste, Gazeta de Bucovina, fundată la 4 octombrie de fraţii Hurmu-zachi în colaborare cu mulţi din emigraţii noştri, şi alte puiblicaţiuni volante tot găsea mijloace a răzbate, trimise sub plicuri ca scrisori sau în pachete prin contrabandieri evrei.
Această stare de lucruri răspîndise dczolaţiunea cea mai mare. Ei nu mai ştiau la ce să se aştepte, văzînd pe de o parte tirania care se esercita asu-
167
pra Ţărei Româneşti, iar pe de alta toleranţa ruşilor asupra faptelor lui Mihai Sturza, fără a le se lua in băgare de seamă atitea plîngeri şi atitea demonstraţiuni legale.
Pe la capătul lui noiembre, ne veni ştirea că un ordin de la Petersburg adresat domnului oprea deschiderea Adunărei Generale. Aceasta a răspîn-dit în ţară o rază de speranţă, căci se întrevedea efectul Memorialului din luna lui iuniu.
XXXIV
Petrecurăm iarna în Cernăuţi, sau pe la moşiile amicilor ce făcuserăm în Bucovina. în toate zilele i ne surprindeau evenimentele cele mari din Europa. Teribila revoluţiune din octombre de la Viena, abdicarea lui Franţ-Carl, împăratul Austriei şi suirea pe tron a lui Franţ-Iosif, turburările şi revoluţiunile ce izbucneau mai în toate provin-ţicle Austriei erau fapte atît de mari, încît nu se putea să nu ne impresioneze.
Dar evenimentele ce făceau mai mare sensaţiune printre noi erau acele ce se petreceau în Ardeal, a căruia soartă se identifica cu a noastră. Acolo ungurii purtau un rezbel de esterminaţiune atît cu românii, cît şi cu oştirile austriace, fiindcă proclamase republica şi detronarea dinastici Habs-burgilor. Corpul de armată din Sibii înfrînt de unguri, rămăşiţele lui îşi aflară scăparea în România, între acestea au fost nevoiţi să sc strecoare şi cîţiva din capii românilor ardeleni.
într-o zi aflînd că la Comanda Pieţei din Cernăuţi s-a adus un român ferecat în lanţuri, alergai ca să aflu cine este. Cu marc greu, prin intermediul unui ofiţer de origină polonă, ce cunoşteam,
căpătai permisiunea a merge ca să văd pe acel prizonier. Care fu surprinderea mea dc a vedea în carcera austriacă pe Bariţ. redactorul „Gazetei de Transilvania", vechiul meu amic ! Acesta făcuse parte ca membru în Comitetul de pacifi-caţiune care era instalat în Sibii sub auspiciele armatei austriace. Cînd această armată s-a văzut risipită, românii au trebuit să fugă care încotro : cei mai tineri s-au băgat în gloatele cari apucase coasa şi securea spre a lupta cu ungurii; cei mai puţin belicoşi, cîţi au putut, au apucat peste munţi în România. Bariţ, de la frontieră, însoţit de sentinele, fu escortat la Bucureşti. Aci, poliţia fiind sub ordinele severe ale armatei de ocupaţiune ruse, şi numele lui Bariţ fiind notat în registrul revoluţionarilor periculoşi pentru esistenta statelor monarhice, luă măsura a-1 aresta şi al es-pulza peste hotar în Bucovina, spre a fi dat în primirea autorităţilor austriace.
Aci, după garanţia cîtorva notabili cari din nume îl cunoşteau, cu mare greu fu liberat.
XXXV
Cunoscusem trei fraţi Stîrcea, proprietari mari din Bucovina cari veneau adesea prin Moldova, unde aveau rude. Unul din aceştia, pe care-1 numeam cuconul Manolachi fiindcă mult ţinea la originea lui de boier şi la suvenirile strămoşeşti, într-o zi, prin postul Crăciunului, întîlnindu-mă în Cernăuţi şi apueîndu-mă în braţe cu vechea lui familiaritate, îmi zice :
— De azi dimineaţă te caut : bine că te găsesc. De acuma nu te mai las. Ai să mergi cu mine.
— Zău?... Dar unde?
168
169
— Ia Crasna, la moşia mea. Nevasta mea auzind că eşti pe aice, m-a însărcinat să te găsesc şi să te duc acolo.
— D-apoi bine, dumneaei nici mă cunoaşte.
— Nu te cunoaşte, dar te ştie şi te aşteaptă. Haide ! Ai să ne faci mare plăcere.
— Bine, dar vezi, e iarnă şi... ştii... e cam frig...
— N-ai grijă : am blane, să te fac s-asuzi. E departe, dar vom scurta drumul cu graiul şi cu gluma, dacă nu cu biciul vizitiului.
Cu toate că oarecart împrejurări trebuia să mă mai reţie în Cernăuţi, stăruinţele acestui bun amic mă făcură a-1 urma. A doua zi dimineaţă veni cu trăsura la gazda mea şi stărui să-mi iau tot baga-giul, declarîndu-mi că poate împrejurările mă vor ţinea mai mult timp la Crasna. Mi-a fost cu neputinţă de a mai rezista. Am plătit chiria apartamentului meu şi am plecat.
La Crasna găsii o a doua familie patriarcală, care o puteam asemăna cu aceea a lui Hurmu-zaki. Doamna Stîrcca, care pe atunci avea peste 40 de ani, era o damă cu o educaţiune distinsă, cu suflet îngeresc şi cu inima plina de nobile sentimente. Venirea mea, în starea maladivă în care trăia, părea că fusese dc bun augur. Ea de mai mult timp suferea tare de stomach, şi atuncea credea că se simte mai alinată : nu ştia ce să mai facă pentru ca să-mi facă petrecerea la ţară mai plăcută şi să-mi mulţămească de sacrificiul ce credea că am făcut venind la Crasna. Eu însă eram foarte mulţămit : făceam adese escursiuni şi vînă-tori prin munţi, iar serele petreceam spuind anecdote care făceau să rîdă pe oaspeţii mei, sau jucîn-du-mă cu copiii lor, carii erau foarte drăgălaşi, în adevăr Eugeniu, care atuncea era de 15 ani, şi Victor, care venea după dînsul, erau plini de
170
spirit şi de inteligenţă, iar domnişoara Victoria, care era numai de şapte ani, avea atîtea drăgă-nele, încît mă silea să-i fac versuri.
Pe cînd mă delectam în această plăcută societate, în ajunul Bobotezei, seara, se răspîndeşte ştirea că Bem 1 sfărimasc oştirea austriacă la graniţa despre Transilvania, şi că înaintează cu armata maghiară în Bucovina, puind toate satele sub foc [...] Aceasta aduse mare spaimă în familia ospătătorilor mei. Toată noaptea se pregătiră ca să-şi rădice ce vor putea, şi a doua zi să plece spre a emigra în Moldova. Această spaimă nu era fără 'cuvînt, căci oamenii văzînd că guvernul rădica grajdurile de prăsilă ce erau în vecinătate, văzînd că frînturele de oştire austriacă fugeau spre Cernăuţi, nu aveau la ce se aştepta. Plecai şi eu a doua zi cu familia ospătătorilor mei, îmbarcaţi în mai multe sănii, cu deciziunca ca ei să treacă în Moldova, iar eu să mă întorc la Cernăuţi. Ne oprirăm vreo două zile la o moşie aproape de frontieră, dar pe urmă ne întoarserăm, încredinţîndu-ne că ungurii nu înaintează. Bem în adevăr bătuse pe Urban2 la Dorna, dar se mulţămi numai cu luarea cîtorva tunuri şi muniţiuni de război ; după aceasta se întoarse in Transilvania. Eu mai statui în Crasna pînă pe la finele lui februarie apoi mă înturnai la Cernăuţi.
Dar voi lăsa descrierea acestor evenimente, fiindcă ele s-au înscris în cronicele timpului, şi fiindcă trebuie să scurtez periodul acestor suvenire. Voi reveni la ale Moldovei.
1 Iosîf Bem (1794—1850), general al revoluţiei maghiare din 1848—1849. A înfrînl armatele austriece din Transilvania, silindu-le să se retragă peste Carpaţi.
2 Carol Urban (1802—1877), general austriac.
■**
171
KKKVI
Domnia lui Mihai Sturza   sc prelungi pînă în primăvară. în fine, după multe şi îndelungate discusiuni urmate la Constantinopole între ambasadorul rusesc şi Poarta otomană, la care luară j parte şi reprezintănţii celorlalte puteri, se făcu ! Convenţiunea numită de Balta Liman. Se decise j destituirea lui Mihai Sturza şi numirea lui Grigori j Ghica domn pentru Moldova şi a domnului Barbu I Ştirbei pentru Ţara Românească.
La 13 mai 1849, pe la 3 ore după prînz, plecă Sturza vodă din Iaşi cu toată casa sa, apucînd calea spre Ţara Românească [...] Această cădere era atît de neaşteptată şi necrezută pentru sateliţii şi creaturele sale, încît un boier ce se numea Băl-şucă, carele credea şi interpreta visurile, cînd primi ştirea că măria sa doamna în adevăr îşi des- ! face perdelele şi-şi găteşte gcamandanul, a căzut lovit de apoplexie. Toţi funcţionarii cei credincioşi ai lui Mihai Sturza îşi deteră tremurînd demisiile în mîna domnului lor, carele în ultimele momente ale puterii sale răspîndea decrete de laude şi mulţămiri pentru merite mincinoase şi infame.
Ministerul lui M. Sturza priimi ordinul de la vizirul Porţii otomane ca să administreze ţara după legi pînă la venirea noului domn. Aceasta se prelungi pînă pe la jumătatea lui august.
Atunci ne pregătirăm şi noi emigraţii .ca să intrăm în ţară, ale căreia frontiere erau deja deschise pentru noi.
Dragostea şi îmbrăţişarea ce văzusem de la familia Hurmuzaki, respectul şi veneraţiunea ce
aveam către bătrînii acestei familii, amiciţia ce contractasem cu fiii lor, îmi punea sacra datorie de a merge la Cernauca, unde se aflau, ca să-mi iau ziua bună. Aşa dară mai văzui încă o data această casă a lui Avraam, în care cu un an mai înainte cătam refugiu de teama cholerei ; mai văzui încă o dată acea familie binecuvîntată de Dumnezeu căreia-i eram dator atîta recunoştinţă ; si mă des-părţii de ea cu lacrămi.
Trecui frontiera pe la Mihăileni. Găsii administrator nou numit pe d-nul N. Pisoţchi, vechi cunoscut şi amic, care mă primi cu o inimă de frate. De acolo, înainte de a pleca spre Iaşi, uitîndu-mă încă o dată asupra pămîntului Bucovinei, îi adresai ultimul meu adio prin strofele următoare :
O, dulce Bucovină ! te las, şi înc-o dată Mă-ntorc ş-a ta ţarină sărut înduioşat. Eu mă despart de tine cu inima-neîntată De multe suvenire ce-n tine-am căpătat.
Nu este istoria ce-mi vine-acum in minte : Eu uit acuma toate ce ştiu şi-am auzit. Eu nu mai plîng eroii ce ai tu în morminte, Nici tristele lor oase ce-acum s-au risipit.
Nu plîng eu.templuri sacre de dînşii înălţate Pentru glorificarea lui Dumnezeu cel bun — Nici triste monumente de secoli ruinate, Ce gloria romană acuma încă spun.
Românii ştiu prea bine că ţărmurile tale De multe ori pre Ştefan cel Mare-au legănat. Căci vechea capitală preste-a Sucevei vale Şi-acum şopteşte imnuri ce Ştefan le-a dntat.
172
173
Triumfele române şi gloria trecută, O! nu, nu sunt uitate de neamul românesc. De-or fi sub orice juguri, de-or fi cu gura mută, Bătrînii le vor spune la pruncii care cresc.
Cind ora mîntuirei va mai suna o dată, Cînd tuciul libertăţei semnalul va mai da, Va şti, im şti românul să-şi şteargă a sa pată ! Şi gloria wmână se va redeştepta.
Nu plîng eu nici ursita ce prin diplomaţie Te-a smuls de lingă muma ce-odată ai avut; Acum şi tu cu lumea scăpaşi de-o tiranie Ce-avea de plan să facă poporul tău perdut. I
De-acum se schimbă timpii, şi în viitorime Dreptatea, libertatea, nu se vor mai zugruma. Pe tine, Bucovino, nu te va plînge nime : Căci viitor ferice e scris în cartea ta. <
Naţionalitatea, care-ţi era răpită, Acuma se deşteaptă; şi tinerii tăi fii. La gloria română, de ani înăduşită, Gîndind, şi-aduc aminte că ei sunt încă vii.
Eu plîng, o, Bucovino, căci îmi aduc aminte Că pe-ale tale ţărmuri am plins de multe ori: Am plins dup-a mea ţară cu lacrime ferbinte, Căci o vedeam sub jugul de mii de-apăsători.
Moldova, bîntuită de-un domn fără de lege, Mă alungă din sînu-i şi-n lume-am rătăcit; Şi cum un flutur locul pe-o roza îşi alege, Aşa şi eu în tine un leagăn mi-am găsit.
Ah ! cincisprezece secoli — căci secol mi se pare C-a fost fiece lună trecută în dureri — Nu mi-am văzut părinţii ce iarăşi cu-ntristare In ţara lor sărmanii ei n-au gustat plăceri.
Copil fără de mumă, aveam eu fraţi a plînge, Şi mulţi amici ce poate ca fraţii mă iubea; Sărman zvîrlit în lume, cu lacrime de sînge Priveam nenorocirea acelui ce cerşea!
Român, curat la suflet, a ţărei mele soartă Plîngeam întru suspine, plîngeam neîncetat; Plîngeam, plîngeam   poporul care-l   vedeam că
poartă
Atîtea lanţuri grele ce l-au martirizat.
Plîngeam fiinţe scumpe de moarte secerate, Al cărora adio, vai! n-am putut lua. Plîngeam din curăţie familii întristate De secera holerii ce ţara-mi zvîntura l
Plîngeam!... şi cine oare mu asculta pe mine ? Cu care mîngîiere duirerea-mi s-alina ? O, dulce Bucovină ! de nu eram în tine, Ce-aş fi făcut eu oare ? ce zile m-aştepta ?
Ah! după grele valuri o navă sfărîmată Ajunge fără ştire la portul ce-a dorit l Aşa o providenţă trimite cîteodată Scîntei de mîngîiere la cel nenorocit.
Cînd vînt de miază-ziuă bătea, simţeam că xnne Cu dulcele adio al celor ce iubeam; Eu auzeam o şoaptă care venea la mine De la aceea care în visuri o doream !
174
175
Cind vreo păsărică venea în primăvară, r Eu o-ntrebam de ştie ceva din ţara mea: Aflam o mîngîiere la patima-mi amară; Cuvinte de speranţă credeam că-mi spune ea
Iar cînd durerea, dorul, mă alunga din lume, Şi ma ducea-n ascunsuri să plîng nemîngîiat;
Cînd rn-arunca-n deliruri, dureri fără de nume '. DIN COPILĂRIE
Cînd peptu-mi de suspine părea că-i sfisiat ;
Atunci, atunci, ah, Doamne ! ce dulce suvenire !' Putea-voi sa uit oare ? O, nu, nu voi uita ! , Mă urmărea pe mine chiar o dumnezeire, Ce nu lasă pe oameni de tot a despera.
Vedeam ca-n panoramă, vedeam pe lingă mine, Părinţi, amici ce cerul din cer mi-i trimetea: * Simţeam pe nesimţite că-mi per orice suspine, ! Şi om ferice iarăşi ursita mă făcea.
Erau fiinţe scumpe cu sufletul de îngeri Ce cu-ale mele patimi mult au compătimit. Care-au privit cu lacrimi la ale mele plîngeri Şi toat-a mea durere cu vorbe-qu măgulit.
Erau copii cu suflet, cu inima nălţată, Carii sperau ca mine un dulce viitor; Carii plîngea ca mine o patrie lăsată In voia întîmplărei, cu sufletul în dor.
O, dulce Bucovină '. te las, şi înc-o dată Mă-ntorc ş-a ta ţărînă sărut înduioşat. Eu mă despart de tine cu inhna-nc.întată De multe suvenire ce-n tine-am căpătat.
t
•i
T
Mai mulţi publicişti, negăsind poate subiecte mai importante de tractat, s-au ocupat şi de biografia mea şi cu aceasta au găsit ocaziune a îndruga — cum se întimplă mai totdauna în asemenea cazuri — fel de fel de anecdote, mai mult sau mai puţin adevărate. Deci, văzînd că mica mea personalitate nu este de tot indiferentă pe lumea aceasta, nu cred a face rău, cu ocaziunea publicării suvenirilor inele, a spune şi eu o serie de anecdote relative la biografia mea.
Unii au voit a mă face coborîtor dintr-o familie cu strămoşi nobili, cu un arbore genealogic de mai mulţi socoli, luîndu-se negreşit după spusa unora din membrii familiei dominaţi de slăbiciunea grandomaniei. Am avut în adevăr un membru în familie — Dumnezeu să-1 ierte ! — care, după războiul din urmă al Orientului, a făcut mare tapagiu la Con stan tinopole, printre culisele Porţii Otomane, cu o pretenţiune curioasă : bazat pe nişte documente ce proba că se trage dintr-un Han Ghe-rei oarecare, cînd a văzut că ruşii au mîncat bătaie la Sevastopolc, a socotit că era timpul să solicite revendicarea legitimă a frumoasei peninsule
179
tătăreşti, spre a restabili dinastia pierdută, dinas- , tie care {vai !) un alt Gherei în cele din urmă o caută în penitenciarele de la Văcăreşti !
Deci fiindcă c-am ajuns într-un stadiu de civili-zaţiune cînd asemenea deşertăciuni sunt nu numai nefolositoare, dar şi ridicole, cred că este-timpui | să restabilesc adevărul. Vechimea originei nobili- [ tare a familiei mele, care astăzi nici scutire de ! dări nu acordă nimenui, nici dreptul de a posede [ robi, mi se pare absurd de a se invoca. Boierismul < nostru, de va fi existat în veacurile trecute, astăzi e bine să stea în întunerecul trecutului, cu toate pergamentele cele ruginite. în timpi mai apropiaţi, adecă cam cu un secol în urmă, este cert că a esistat bunul meu Iordachi Sion, care a fost bimbasa, sau cum s-ar zice astăzi colonel, în mica armată a Moldovei pe atuncea. Nu ştiu de se va fi mîndrit cu boieria sau cu rangul său bunul meu, fiindcă nu l-am apucat, dar bunică-mea, care 'a j trăit pînă m-a văzut de 10 ani, fudulă şi mîndră \ ca toate femeile, o auzeam lăudîndu-se că se trage j din faimosul Tău tu, care a tractat prima capitula-ţiune a Moldovei cu Poarta Otomană, care a băut prima cafea turcească înaintea vizirului fără să ştie ce e, şi care a scuipat-o cînd a văzut că-I frige cu fierbinţeala ei. Este cert apoi că bunul meu era un voinic şi jumătate, căci fără a căuta moştenirea prin ţara lui Ilan-tătar, a ştiut să-şi facă mai multe moşii pe valea Racovei, în districtul Vasluiului, fiindcă am apucat pe cei şase fii ai săi cer-tîndu-se pentru împărţeala lor. Mai este cert apoi ; că acei şase fii (între cari era şi tatăl meu), ieşiţi in lume pe la începutul secolului curent, căpătând '•■ oarecare cultură, pe cît se putea căpăta în şcoalele l greceşti de pe atuncea, au ajuns în adevăr la ran- j'
180 1
guri de boierie, luînd parte activă atît în serviciile publice cît şi în evenimentele politice ce s-au pre-urmat pînă aproape de zilele noastre.
II
în timpul domniei lui Scarlat vodă Calimach, care a venit la tronul Moldovei după pacea de la 1812 şi după retragerea ruşilor, tatăl meu, ca diac de visterie 1 fu onorat cu caftanul de serdar. El a ajuns la asemenea onoare nu numai prin capacitate şi inteligenţă, dar şi prin farmecul mustăţilor sale frumoase ; acestea în adevăr atrăsese atenţiunea cocoanei marelui vistier Petrachi Sturza, sub al căruia minister servea şi, dacă pe atuncea s-ar fi ocupat cineva de chronica scandaloasa a timpului, cine ştie ce ar mai fi scris despre intri-gele şi victimele ce au făcut mustăţile tatei !
Aici e locul, pare-mi-se, sa spun cum s-a însurat tatăl meu, fiindcă şi în actul căsătoriei lui au jucat rol năprasnicele lui mustăţi.
Su!b domnia lui Suţu, care a succedat pe Calimach, sc introdusese obiceiul că în toate dumini-cele, după ieşirea din biserică, la o oră fixă, toţi funcţionarii să meargă la curte, în costume de sărbătoare, călări sau în trăsuri, fiecare după rangul ce avea în arhondologie.
Acolo, în salonul de gală, după ce se adunau toţi, se înşirau în grupe după cum îi orînduia postelnicul al doilea, care era un fel de maistru de ceremonie al curţii. După ce venea vodă şi doamna, cari se aşezau pe tronurile lor, suita lor lua locuri designate : icioglanii (pagi) despre partea lui vodă,
1 Vorba diac corespunde cu aceea de funcţionar sau impiegat
181
iar fetele de onoare (copile orfane aduse din Con-stantinopole spre căpătuire) despre partea doamnei, formînd uri semicerc. Atuncea, după ce începea să cînte meterhaneaia domnească, se duceau toţi de sărutau mâna lui vodă şi a doamnei, făcind mai întîi cîte o metanie pînă la pămint. Dupe ceremonia aceasta, vodă se scula şi vorbea cîte ceva cu persoanele notabile, prin cari făcea şi cunoştinţa celor inferioare ; iar cînd vodă se întorcea spre doamna şi cînd aceasta se rădica după tron, vizitatorii se retrăgeau şi plecau.
Doamna lui Suţu, în cursul acestor vizite, se uita totdauna cu o privire admirativă la mustăţile tatălui meu, care din cînd în cînd părea că o făceau să surîidă. Intr-una din zile, după terminarea ceremoniei, cînd se cobori.se la scară şi striga ca să-i aducă calul de călărie 1, se pomeneşte cu un edi-cliu care vine de-i spune că m. sa vodă îl cheamă sus. Bietul tatăl meu, adueîndu-şi aminte de ocheadele ce-i aruncase doamna în mai multe rânduri şi închipuindu-şi că poate periculoasele sale mustăţi vor fi aruncat vreo bănuială de scandal, s-a speriat aşa de tare de această chemare subită, încât mai că nu-I ţineau picioarele ca să se urce sus. Cu toate acestea, luîndu-şi inima în dinţi, s-a urcat. Se strecurase toţi vizitatorii : vodă se afla în mijlocul salonului în picioare, iar doamna, încă pe tron, se afla înconjurată dc haremul eî, compus din vreo duzină de fete. înaintînd spre tatăl meu cu cîţiva paşi, vodă îl întrebă de ştie şi de vorbeşte greceşte. Răspunsul fiind afirmativ, atun-
1 Pe atuncea toti tinerii umblau călare: aceasta era moda cea mare şi toţi se întreceau care de care sâ aibă cai mai buni şi sele mai luxoase. Numai boierii însuraţi umblau în trăsuri cu femeile lor. Seara, .pe timpul preumblării la Copou, era o adevărată petrecere vederea caracoladelor cu care se întreceau cavalerii.
182
cea, cu surisul pe buze, îi zice că m. sa doamna voieşte să-i vorbească. Cînd a înaintat tatăl meu spre doamna, fetele ei s-au cam depărtat spre un
j colţ al salonului. Văztfnd că doamna îi surîde, tatăl meu a prins la inimă ; se apropie şi-i mai sărută mîna. Doamna, adres»îndu-i vorba în limba grecească, îl face să-şi decline numele şi pronumele, apoi cu o graţie particulară, îi spune că ar trebui sa-şi zică şi Mustacas (care în greceşte însemnează
v mustăcios). După mai multe întrebări glumeţe, doamna, aflind că tatăl meu e flăcău, îi spune că ar face bine să se însoare ; apoi, fără lungi comentarii, îi propuse să ia o fată din haremul ei, asi-gurindu-1 că eu aceasta va căpăta nu numai favo-rile domneşti şi protecţiunea ei, dar totodată o onestă şi duioasa îngrijitoare pentru mustăţile sale.
( Deocamdată timiditatea nu-i lăsă .să se pronunţe
categoric ; zise numai cu aer respectuos că ar dori sa împlinească dorinţa m. sale, dacă ar şti că în frumoasa turmă de fete ce ea patronează ar găkSi o inimă care să se potrivească cu a sa. Dar în intervalul eonvorbîrei, tatăl meu nu înceta de a-şi îndrepta privirile asupra droaiei de fete ce avea înaintea sa. -
Doamna atuncea strigă ca una din fete să se apropie : înainta una din ele ; îi făcu o întrebare fără importanţă, mai mult pentru ca s-o facă a vorbi, apoi îi făcu drum cu pretext de a-i aduce o batistă.
Pe cînd fata se depărta, doamna, observînd că tatăl meu o fixase cu privirile şi că, după ce plecase, se uita lung la ea, îl întrebă, nu cumva i-ar conveni ? Tatăl meu răspunse cam îngăimat, dar din puţinele sale vorbe, m. sale doamnei i-a plăcut a conchide la o afirmaţiune ; iar cînd fata se întoarse cu batista, doamna o întrebă dacă-i place
183
mustăţile junelui ce era înaintea ei. Amândoi tinerii se uitară unul Ia altul, ro.şindu-se Ia faţa. Atunci doamna făcu semn fetelor să se apropie, strigînd şi pe vodă, care se uita pe o fereastră în fundul salonului, şi cu voce solemnă, anunţă că Frosa Senina este logodită cu serdarul Sion.
Vodă atuncea felicită pe lincri şi le urează viaţă fericită, iar tatălui meu ii spuse că fata se trage dintr-o nobilă familie constantinopolitană, ca tatăl ei a murit ca martir pentru patrie şi libertate 1 şi că, pe lînga dota domnească obişnuită, ginerele va mai căpăta înaintare la rang şi la funcţiune.
III
Cu această naraţiune am voit nu numai să vorbesc despre origina maicei mele, dar să şi arăt modul original cu care se măritau fetele orfane pe care doamnele grece le aduceau din Constantino-polc. E inutil de a mai spune poate că, după aceea, tatăl meu avu ordin să prînzească în toate zilele la masa domnească, alături cu promisa sa, pe care, în adevăr, cu cît o cunoştea mai bine şi mai de aproape, cu atîta se felicita că a dat peste o bună parte pentru fericirea vieţei sale. Inutil iarăşi este poate de a mai spune că vodă, voind a înainta pe tată meu în rang, i s-a oferit să-1 facă ban sau spătar; consultîndu-se însă cu mireasa şi aceasta, avînd în vedere că cu asemenea ranguri trebuia
1 Tatăl mamei mele, Georgc Sehina, fusese unul din fundatorii Eteriei faimoase ce avea de scop liberarea grecilor şi sonirea turcilor din Europa. Dcscoperindu-se fireLe acestei conjuraţiuni, el fu prins, împreună cu alţi 50 de consorţi, şi decapitat pe piaţa numită At-meidan. la 1816.
să intre în protipendadă şi, prin urmare, trebuia ca, pe lîngă cheltuiala ighemoniconului, să-şi lase barba, 1-a conjurat să se mulţumească cu păhăr-nicia, care se reprezenta destul de frumos prin înfăţişarea bătătoare la ochi a mustăţilor sale.
Logodna viitoarei mele mame a fost de bun augur pentru haremul doamnei. In dumineca următoare un alt diac de visterie, loan Cuza (tatăl viitorului domnitor sub care s-a făcut Unirea) se logodi cu o altă fată ; şi aşa, tot într-o zi, s-au celebrat cu paradă mare domneasca nunţile ambelor fete venite tot pc o corabie din Ţarigrad, naşi fi-indu-Ie beizadea Iorgu Suţu cu o soră a sa, fii ai domnitorului. Apoi ambilor miri, pe lîngă caftanele de înaintare în rang, dîndu-le şi funcţiunile promise în districtul Faldului, Cuza se făcu ispravnic, iar tatăl meu sameş (casier), după care plecară amîndoi ca să se bucure de fericirea conjugală.
IV
Nu tîrziu însă veniră evenimentele de la 1821, cari aduseră ţara într-un fel de anarchie. Vodă Şuţu, cînd eteriştii au rădicat stindardul revoltei ucizînd pe turcii din Iaşi şi din Galaţi, neavînd cu-ragiul a se pronunţa nici în favoarea grecilor pentru cari ar fi fost cu inima, nici în favoarea turcilor pe cari credea că o să-i nimicească grecii ajutaţi de muscali, văzînd că principele Canta-cuzino, fost general în armata rusească, venea să se puie în capul revoluţiunii, el, ca unul ce nu era nici om de luptă, a socotit că este mai prudent a părăsi tronul şi a se retrage în Rusia.
184
185
Turcii, venind an mare număr, au distrus mai intii pe cei 200 eterişti cari se fortificase în Galaţi, apoi au înaintat spre Iaşi, unde domnea, ca locotenent al lui Cantacuzino, un grec deşucheat numit Pentedeca. Atuncea se înţelege că toţi grecii din toate unghiurile, tineri sau bătrîni, căuta să se ascundă şi în găuri de şerpi, iar administraţiu-nea generală a ţărei căzuse în paralizia cea mai mare. Boierii cei mai mari fugiseră peste hotar, iar cei mai mici, rămîincf fără cîrmă, orbecau într-o parte sau într-alta. Funcţionarii părăsiseră posturile lor. Tatăl meu lăsă casieria sa în plata Domnului şi se trase la Iaşi. Aicea se aflau .încă resturi din oamenii curţii lui vodă Suţu, chiar unul din miniştrii săi. postelnicul Rizu (care se numea şi Nerulos), se învîrtea printre eterişti ca unul care avea simpatii adevărate pentru cauza grecească, decis însă a trece peste Prut la cea din urmă extremitate. Un frate al mamei mele, cupa-ri'ul lancu Senina, căsătorit şii aşezat mai de mult în Basarabia, afiliat şi el cu cauza grecească, se afla venit în Iaşi. Cînd se văzu că turcii se apropie, maică-mea, cu lacrirne amare, ceru ca să treacă în Basarabia. Tatăl meu, care nu simpatiza cu grecii, nu prea voia s-o lase, dar în cele din urmă n-o putu ţinea şi o încredinţa fratelui ei ca să treacă dincolo. Plecarea însă, din diferite cauze şi mai ales din aceea că eteriştii voiau să împiedice emi-graţiunea, întlîrzia ; astfel că, cînd a putut să plece, drumul 1-a găsit cu totul îmbulzit mai ales de mişcările eteriştilor. Aceştia, văzând că nu se pot măsura cu numărul cel mare al turcilor, începuseră a părăsi Iaşii şi a se retrage în diferite direcţiuni. Corpul care se numea Legiunea sacră (tspo£ Xo^o£) şi care rămăsese în urmă, îşi luase de misiune ca, în retragerea sa, să proteagă pe co-
naţionalii greci ce voiau să treacă peste Prut. Mai întîi avusese hărţuiri cu turcii la Stînca, moşia Ros-novanului, care vine la jumătate cale între Iaşi şi Seuleni, apoi la podul de pe Jijia ce este între Stînca «i Prut ; în cele din urmă chiar la Sculeni, unde era vama şi podul de trecătoare.
V
Trecerea se făcea cu anevoie, fiindcă era prea multă lume ce voia să se serve de micul pod ce făcea serviţiul. Podul nu era stabil : compus din nişte grinzi puse pe şăici, nu putea primi pe el decît 50—60 persoane şi era tras printr-un scri-pete, pe un odgon fixat pe ambele maluri ale rîu-lui ; apoi apa fiind foarte mare şi rîul larg, sc pierdea foarte mult timp pînă să meargă şi să Se întoarcă.
O zi întreagă aproape a trebuit să aştepte biată maică-mea, în anxietatea cea mai mare, pînă să-i vie rîndul. Groaza era cu atît mai mare, ca bătălia eteriştilor cu turcii se urma cu neîntrerupere şi gloanţele şuerau pe la urechile mulţimei ce voia să se vadă pe malul de dincolo ; aceasta s-a făcut mai înfiorătoare cînd s-a văzut că bombele tunurilor turceşti transformase în ruine puţinele casc ce erau pe malul drept al Prutului.
Eteriştii, sub comanda lui Atanasie şi a lui Con-du-Ipirotul, plecase din laşi în număr de o mie şi mai bine. Dar mulţi din aceştia, văzând că turcii ce-i urmăreau aveau 6 000 de infanterie şi 200 de cavalerie şi că, prin urmare, persistenţa de a se bate (mai ales în cîmp deschis) era o încăpăţînare nebunească, au găsit mai prudent să se strecoare peste Prut, printre emigranţii ceilalţi. Rămîind în
186
187
cele din urmă numai 485 credincioşi jurămîntului lor, se fortificară în şanţuri şi suportară soarta martiriului, luptîndu-se cu fanatism pînă şi-au găsit moartea, omorînd însă şi ei turcilor peste 2 000 de oameni.
La cel din urmă transport al podului venise rîn-dul maicei mele. Spaima era mai teribilă decît totdauna în momentele acelea, căci turcii băteau cu tunurile cele din urmă şanţuri în care se adăposteau grecii şi ghiulelele lor se îndreptau chiar asupra podului. Un moment fatal a voit atuncea ca o ghiulea, rătăcită poate, să nemerească drept în odgonul pe care se trăgea podul şi drept în mijlocul Prutului. Podul, mînat de apele răpezi ale rîului, apucă la vale, învîrtindu-se cu o rupe-junc vertiginoasă şi izbindu-se cînd de un mal, cînd de altul. Poate oricine să-şi închipuiască ţipetele şi spaima tuturora şi mai ales a femeilor. In fine, dupe un percurs dc mai bine de trei ore, podul fu apucat şi tras la mal de locuitorii unui sat basarabean şi astfel, ca prin minune, au putut scăpa cei ce se aflau pe el, expuşi la o pieire sigură. Acea catastrofă, dc natură a înfiora şi a spai-mînta bărbaţii cei mai curagioşi, pentru femei a fost teribilă : unele au leşinat, altele s-au esaltat pînă la nebunie, iar maică-mea a căzut într-un fel de prostraţiunc, din care nu s-a putut rădica decît a doua zi, prin îngrijirile unor bătrîne caritabile din satul unde s-a prins pluta.
VI
După restabilirea lucrurilor şi după venirea la domnie a lui Ioniţa Sturza, primul domn pămîn-tean după domnia de un secol şi jumătate a fana-
rioţilor, tatăl meu a fost numit ispravnic la Herţa, care pe atunci forma un judeţ mic la nordul Moldovei. Maică-mea sîmţindu-se aproape de a naşte, a plecat să meargă la Cernăuţi; dar oînd să treacă graniţa la vama de la Mamorniţa a fost apucată de durerile facerii. N-a fost chip a merge înainte mai departe. Abia a fost timp să vie o babă din apropiere ca să o asiste şi, cum din norocire era cu o trăsură mare cu covîrtir, vehiculul1 i-a servit de cameră şi de pat şi în ziua de 22 mai 1822, pe ia amiază-zî, am venit pe lumea aceasta, în care trăiesc pînă astăzi cînd scriu aceste rînduri.
VII
Tatăl meu, văzînd că familia i se împovărează, se grăbeşte a părăsi cariera serviţiilor publice, spre a se da la agricultură. Partea de moşie ce i-a ve-. nit moştenire de la părinţi, situată pe valea Hîr-sovei, la distanţă de o oră de la Valea Racovci, era înţelenită şi coperită de păduri seculare, cari nu aduceau nici un venit. Trebuia dar să pună multă muncă şi stăruinţă ca să deschidă locuri de cultură. Spre a ajunge la aceasta, a trebuit să călătorească şi spre Transilvania, pentru ca să-şi aducă ceva oameni : găsind acolo vreo patruzeci de familii gata de a emigra din cauza unei mari lipse de bucate, le aduse la moşia sa spre a funda satul Hîrsova, care esistă şi pînă astăzi. Pînă să-şi facă însă la Hîrsova o aşezare, a luat în arendă o moşie în apropiere, numită Laza, proprietate a unei monastiri greceşti. Acolo aşezîndu-ne familia, am petrecut o copilărie foarte dureroasă ; nu ştiu de ce boală am fost coprins, dar înainte de
1 In original: vechilul <n. ed.).
188
1
189
trei ani n-am putut vorbi şi pe picioare nu m-am putut ţinea decît în anul al cincilea. La ţară lipsind medicii, eram dat pe mîna vracilor şi a babelor dc mă căutau după manierele lor tradiţionale : unele mă duceau pe la biserici unde mă puneau jos pentru ca să păşească popa (cînd oficia litur-gia) peste corpul meu. Deşi nu puteam vorbi, dar cînd vedeam că popa mă încăleca, ţipam ca din gură de şarpe. Alte babe iarăşi mă purtau în zori de /.îuă pe la nişte şipote de izvoare, unde mă dez-brăcau şi mă stropeau cu apă neîncepută în momentul cînd ,se arătau primele raze solare şi numai sfântul soare a văzut înfiorările mele şi a auzit ţipetele şi răcnetele ce ieşeau din gura mea ! Pînă a nu putea umbla, mă purtau cu un căruţ pe care-1 trăgeau nişte .băieţi din ţigănimea noastră : aveam patru ştrengari de cîte 10—12 ani, cărora Ie ordonam încotro să mă ducă şi cît să mă poarte. îmi plăcea să mă văd dus departe dc casă şi chiar afară din sat, la cîmp, şi ţigănuşii trebuiau să mă ducă, căci de cuteza să nu mă asculte, erau pedepsiţi de vătaful curţii. O dată mi-a venit fantavja ca să pun să înhame la căruţul meu nişte cîni. Aşadar am poruncit ţiganilor mei ca să facă hamuri de cînepă sălbatică sau de funii de tei şi să înhame patru lătrători la roate, întocmai cum se înhăma caii la trăsura tatei cînd se ducea la Vaslui. Băieţii şi-au pus toată silinţa ca să-mi satisfacă gustul, dar fiindcă nu erau hămurari, unul din ei a rugat pe tatăl său, care era vizitiu, de a venit şi lc-a ajutat ca să încropească harnaşamentul. După aceasta, cu vai nevoie, au adus patru cîni, trăgîndu-i dc gît şi de coadă şi i-au băgat în hamuri. S-a suit un băiat pe capră ca de acolo să mîie cînii, cu toate că hăţuri nu aveau. Nu voiau bieţii lătrători să tragă, nefiind deprinşi sărmanii cu asemenea ser-
190
viţiu; dar, după porunca mea, punîndu-se să-i bată cu nuiele şi să-i tragă de urechi, au început cu încetul a se deprinde a merge dupe sforile ca-re-i ţineau legaţi. A doua şi a treia zi repetîndu-se aceste exerciţii, cînii s-au fost dat pe brazdă şi mergeau binişor, încît ocoleam toată curtea şi trăgeam la scară, unde, cînd mă opream, cîinii se puneau jos şi gîfăiau cu limbele scoase. Aceasta îmi făcea o plăcere nespusă, de aceea ziceam să le dea mămăligă multă şi apă de băut, ceea ce se esecuta numaidecît.
VIII
Părinţii mei văzând jocurile acestea, făceau mare haz, plăcîndu-le să vadă că, neputincios cum eram de picioare, ştiam să-mi consolez infirmitatea. Intr-o zi însă am păţit-o rău : ieşind cu căruţul afară din curte, am cerut să mă ducă la arie. Drumul se făcea pe lingă muchea unui deal care avea o coastă foarte răpede, presărată cu buturugi de rădăcini uscate, cu bolovani şi cu mărăcini ghimpoşi. Iată că, năprasna, se rădică un măgar care dormise to-logit pînă atuncea în pulbere pe drum ; la vederea urecheatului, lătrătorii mei se sperie, cîrmesc la stînga spre vale, căruţul se răstoarnă; eu, că-zînd, mă duc de-a berbeleacul, izbindu-mă cînd de o buturugă, când de o piatră, cînd de un mărăcine, pană în fine m-am oprit dc vale strivit, plin de sînge şi în nesimţire. Oamenii de la arie văzând catastrofa, aleargă, mă ridică şi mă duc acasă leşinat şi fără semne de viaţă.
Din întîmplare se pripăşise la noi un grec bă-trîn, care s-a băgat chelar în curte la tatăl meu.
191
Acela eserritase meseria de girah (aşa se cheamă în Orient hirurgii empirici sau practician!, în Macedonia de unde venise). Fui încredinţat îngrijirilor lui, care, văzîndu-mă, asigură că nu va fi nimica. Intru adevăr, după diverse băi şi masagiuri, la săptămîna, nu numai că revenii la viaţă şi mă simţii bine, dar — o, minune a minunilor ! — mă ridicai singur in picioare ! Nu pot uita bucuria ce am simţit, cînd am văzut că pot face aceea ce alţi copii cu patru ani mai mici puteau face, eu care mă credeam olog şi fără speranţă de a mă ridica ! Strigam cît îmi ţinea gnjra :
— Tată ! mamă ! um'blu !... vedeţi... am picioare... sunt om... am să fiu bărbat!...
Bucuria în casa noastră a fost mare : mama, tata, fratele, surorile cele mai mici, oamenii casei, cînd mă vedeau în picioare îşi făceau cruce, mă sărutau, ma pipăiau, rîdeau, plîngeau, jucau... nu ştiau ce: să mai facă şi ce sa-mi mai zică ! Iar seara a fost adus popa de la biserică, pentru ca să citească un paraclis, spre a mulţămi lui Dumnezeu pentru miraculoasa mea vindecare. La această ceremonie eu asistam culcat în aşternutul meu, căci atîta de mult umblascm, încît mă simţisem ostenit. Ascultînd psalmodiile popei şi ale psaltului şi uitîndu-mă la toţi ai casei cum făceau cruci (căci pe lîngă ai familiei asistau şi toate slugile), somnul începu a-mi păinjini ochii : din ce în ce simţeam ca se închid şi din ce în ce vedeam mai mici lucrurile şi oamenii din casă ; la facerea metaniilor, părea că se mai măresc ceva, dar apoi îi văzui iarăşi micşorîndu-se şi ajungînd în fine aşa de mici, încît îi pierdui din ochi. Se înţelege că adormisem.
192
IX
După acest   eveniment însemnat   în copilăria mea, n-am mai voit să fiu tras cu căruţul; loco-moţiunea aceea o consideram ca de rău augur. Ce,rcam ca să merg călare, dar fiindcă mi se observa, şi cu drept cuvînt, că la vîrsta de cinci ani n-aş putea să mă ţin pe cal fără să cad, încâlceam pe grumajii celor patru ţigănuşi ce-mi erau daţi spre serviciu şi în curînd ajunsesem a-mi ţinea atît de bine echilibrul, încît nu mai aveam nevoie a mă ţinea de chica lor, ci luam cîte o nuia, pe .care o învîrtcam surugieste şi loveam în cel pe care   încălecam, cu toate puterile, apoi, cînd îl vedeam că plînge,   rîdeam pînă nu mai puteam. Tatăl meu însă, văzînd într-o zi acest eserciţiu, mă chemă în casă şi îmi spuse să nu mai bat aşa băieţii, căci ei sunt oameni, iar nu vite ; spre a mă convinge, îmi ceti într-o carte cîteva maxime de morală, precum : „Nu face altuia ceea ce ţie nu-ţi place. Fă bine, iar niciodată rău. Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Apoi, spre a mă convinge că bătaia e lucru rău şi că lovitura face durere şi usturime, îmi   trase o varga bună pe partea   dendărăpt, care   nu se prea  cheamă pe nume, ceea ce mă făcu să ţip şi să plîng cu lacrimi  fierbinţi.   După aceasta  n-am mai rădicat varga sau băţul asupra ţigănuşilor mei, nici n-am mai voit să-i încalec, ci, puindu-le nişte sfori la guri în formă de hăţuri, îi luam la goană şi-i făceam să meargă în treapăd şi în fuga mare, după cît mă ţineau şi pe mine picioarele.
Tatăl meu, în fine, observînd irezistibila plăcere ce aveam pentru călărie, mă ,dete pe mîna lui chir Dumitru grecul, cheiajul nostru, ca să ma puie pe unul din caii cei mai bâtrîni şi mai
193
13 — Suvenire conthnpurane (II)
blînzi ce erau în grajdi. La început, chir Dumitru, de frică să nu caz, mă lega cu nişte şiştori pe sa şi astfel mă purta prin curte. După patru-cinci lecţiuni de echitaţiune însă, declarai că nu mai simţ nevoia de a fi legat, numai să potrivească scările dupe picioarele mele, ca să mă sprijin în ele. Făcu esperienţa chir Dumitru şi se convinse că-mi ţin echilibrul, chiar fără să mă ţin de oblîn-cul şelei. Pînă în două-trei zile după aceasta, putui chiar să conduc eu însumi calul, mergînd de la grajdi pînă la scară, în aclamaţiunile tuturor din casă.
X
Intr-o dimineaţă, pe cînd dormeam încă, m-a luat dădaca în braţe şi m-a trecut în camera de alături. Acolo m-am simţit strîns de nas ; foarte supărat, am început a scînci, gata de a plînge şi a ţipa, dar deschizind ochii şi văzînd că aceea ce mă strîngea de nas era mama, care mă săruta cu dragoste, m-am sculat şi am întrebat de ce mi-au stricat somnul ?
— Mergem cu caii, zice mama. Scoală-te de te spală şi te îmbracă.
Mai plăcută surprindere nu putea fi pentru mine, fiindcă trăsura şi caii îmi făcea o plăcere nespusă. Foarte răpede fui gata. leşii îndată afară şi atuncea văzui răsărirea soarelui. Primele lui raze cari se iveau de dupe un deal nu ştiu de ce mă uimiră. Pentru prima oară ochii mei se vedeau loviţi de aşa spectacol. Stam cu ochii fixaţi şi cu gura căscată de mă uitam la soare, aşa că nici băgasem de seamă că trăsura trăsese la scară.
Atuncea veni tatăl meu şi, văzîndu-mă în extaz, îmi zice :
— Hei, nătărăule, unde te uiţi ? Haide ! Ori ţi-e somn ? întoarce-te de te culcă, daca nu mergi.
Ne urcarăm în trăsură, tată-meu, mama şi eu. Se înhămase patru cai la roate, pe care-i mîna vizitiul de pe capră şi patru înainte cu un surugiu călare. Eram cu rădvanul cel mare, care-1 primise mama de zestre de la doamna lui vodă Suţu : o trăsură spînzurată, prin nişte curele groase de piele, de nişte arcuri masive de fier, îmbrăcată cu mătase şi văpsită cu ulei de culoare galbenă, aşa că părea a fi aurită. Mult timp încă dupe plecare, eu mă tot uitam la soare şi eram aşa de aiurit, încît taţă^meu m-a apucat iarăşi de nas, ca să mă facă să mă uit la el.
— Unde te uiţi aşa lung, nătărăule ? N-ai mai văzut dealurile astea ?
— Mă uitam la soare. Niciodată nu l-am văzut aşa de frumos. Cine a făcut soarele, tată ?
■— Tot acel ce-a făcut şi pămîntul şi toate cele de pe faţa pămîntului : Dumnezeu !
Apoi începui a face un interogatoriu neîntrerupt : Unde şede Dumnezeu ? Ce fel e ? Cine 1-a văzut ? Cum de mişcă el soarele şi luna ? şi cîte şi mai cîte !
Văzînd că în urma noastră veneau mai multe căruţe cu femei şi copii din sat, pe cari mai mult sau mai puţin îi cunoşteam, am întrebat de ce se ţin de noi ?
— Fiindcă merg tot acolo unde ne ducem şi noi. zise tata. Astăzi este serbătoarea sfinţilor împăraţi : se face hram la monastirea Floreşti, acolo unde ne ducem. Avem să vedem şi să sărutăm
194
195
icoana făcătoare de minuni a Maicei Domnului, pentru ca să ne dea sănăLate şi viaţă lungă.
După ce trecurăm gîrla şi lunca Racovei, trebuia să urcăm un deal foarte înalt şi răpede, în-vălit cu o pădure de copaci foarte groşi, pe cari zburau, pe lîngă felurite paseri, şi nişte alte animale în forma pisicilor, mici, cu cozile tufoase şi foarte drăgălaşe, cari mi s-a spus că se cheamă veveriţe. Ceream ca să puie pe vizitiu să-mi prindă una. Dar fiindcă vizitiii erau ocupaţi cu caii, mi s-a răspuns că nu se poate. Pofta mea însă era aşa de mare, că m-am pus pe plîns şi nu rn^am potolit decît după ce m-a încredinţat mama că veveriţele muşcă rău şi că, după ce le prinde omul, se prefac în vîrcolaci cari mănîncă soarele şi luna. Atuncea însă m-am pus să întreb ; de ce sunt pe pămînt văi şi dealuri ? Cine le-a făcut ? Pentru ce ? şi alte de acestea, întrebări la cari tatăl meu răspundea cam alene, fiind ocupat cu mersul cailor şi cu împiedicatul roatelor la vale.
XI
Ajunserăm la Floreşti tocmai cînd trăgeau clopotele de liturgic. Era mii de oameni şi sute de trăsuri de tot felul. Abia răzbirăm în biserică, căci erau o mulţime dc boieri cu cocoane şi ţărani cu ţărance. Tatăl meu cu maică-mea fură poftiţi în strane, la locuri de onoare. Eu, cam ghemuit lîngă picioarele mamei, pe pragul stranei, ascultînd cîntările popilor şi ale cîntăreţilor, am adormit ca un fericit pentru ca să-mi împlinesc somnul ce pierdusem de dimineaţă.
La ora ieşirei din biserică deştcptîndu-mă, mer1 sei cu tata şi cu mama la egumenul. Acolo era o
sală mare, plină de boieri şi de cocoane, care se regalau cu dulceaţa tradiţională. Tatăl meu, vechi cunoscut al egumenului, sărutîndu-i mîna, îi prezentă pe maică-mea, de a căreia cunoştinţă se păru foarte voios, fiindcă el fusese amic al tatălui ei. Pe mine egumenul mă binecuvîntă, iar cînd văzu că la întrebările lui răspundeam în limba nemuritoare a zeilor greceşti, rămase îneîntat, mă puse pe genuchi şi mă sărută cu dragoste. Pc la amiază-zi urmă prînzul servit la o masă întinsă sub un umbrar de frunze făcut în faţa bisericei, sub care încăpeau peste o sută de persoane. Două alte mese întinse de o parte şi de alta a bisericei pe nişte seînduri albe, jos pe iarbă verde, erau pentru ca să rcgaleze poporul de rind, care căpăta cîte un fel de bucate şi o oală de vin. După mîncare ne retraserăm într-o cameră, unde părintele egumenul ne-a oferit o ospitalitate particulară şi mai cordială decît la altă lume. în deseară mai toată lumea a plecat; numai familia noastră fu reţinută pînă a doua zi de amabilitatea bunului egumen, a căruia figură frumoasă şi impozantă pare că şi acuma îmi stă întipărită în memorie. Bietul bătrîn nu înceta de a întreba pe maică-mea despre soarta fraţilor şi a surorilor sale, despre venirea ei în Moldova, despre căsătoria şi viaţa ei. Aceste subiecte erau foarte interesante pentru el, ca unul care purta încă vie suvenire şi adoraţiune pentru tatăl ei, despre a căruia moarte lăcrăma şi suspina mai tare decît maică-mea.
A doua zi, după ce luarăm un dejun copios, pre cînd aşteptam sa ne vie trăsura ca să plecăm , bunul egumen dărui tatălui meu o giubea fru-
196
197
moaşă dc samur, mamei mele un sal bogat de Persia, iar mic, aflînd că-mi plac caii, îmi de.te un căluţ mititel de o frumuseţe ncdescriptibiîă : şarg, cu coama şi coada negre, gîtul gros şi încordat, rotund la corp ca un pepene. Cînd l-am văzut, m-am uimit tot aşa de tare ca in ajun de răsărirea soarelui ; apoi m-am apropiat de el şi am cerut ca să-i aplece capul pentru ca să-i sărut ochii şi să-i dezmierd urechile si nu ştiu, nici cred eu să fi sărutat şi să fi dezmierdat mai cu dragoste pe prima amantă ce mi-a fost dat să întîl-nesc în furia tinereţei mele. Acest dobitoc în adevăr m-a făcut să gust cele întîi mulţămiri în viaţă, îl încăleoam în toate zilele de două ori, însoţit de cîte doi din cei patru adiutanţi negri ce aveam, cari alergau gîfăind după umbletul calului, ţiriînd fiecare cîte o peana de la căpăstrul ce purta dedesubtul frîului, de frică ca să nu scape şi sa apuce peste cîmp. După ce însă mă convinsei despre blîndeţea şi înţelepciunea dobitocului, care părea că-mi gîceşte gustul şi mergea mai tare sau mai încet după cum mişcăm dîrlogii sau îi spuneam din gură, n-a mai fost trebuinţă de precauţiuni : mergeam singur fără nici un însoţitor la arie, la vie, la livadă, la bostănărie, în toate părţile. De aceea şi afecţiunea mea pentru acest dobitoc era aşa de mare, încît nu se putea să treacă o oră fără să merg să-1 văd, dueîndu-i totdauna cîte ceva bun de mîncare, sărutîndu-1, dez-mierdîndu-1 şi îngrijind ca totdauna să aibă fîn de cel mai bun şi grăunţe dc cele mai curate şi mai suculente. Ceream să-mi mute patul chiar în grajdi, ca să dorm lingă dînsul, dar orişicît eram dragul neneacăi, maică-mea n-a voit să consimtă a-mi face această poftă.
Dar iată că într-una din zile, tatăl meu, întor-cîndu-se de la Iaşi, vine însoţit de un individ, care a cam pus capăt zburdălniciilor mele nemăsurate şi poftelor mele de jochei. Acesta era gos-podin Arseni, care trebuia să mă pună la carte, să învăţ ruseşte şi franţuzeşte, limbi cc erau la modă, fiindcă veniseră ruşii în ţară. Ce urît era gospodin Arseni! Era roşu la faţă, ras peste tot, cu ochi galbeni şi mici înfundaţi în capul lui cel cît baniţa, gura strjnsă de părea că n-are buze, iar un nas aşa de mare şi borcănos, cum nu mai văzusem. în ziua dîntîi mi-a dat mie şi la cele două surori ce veneau după mine, nohot şi stafide negre ce purta în buzunar şi numai cît ne-a arătat cărţile pe care trebuia să învăţăm. Aceste erau două : un abecedariu francez şi unul rusesc, dar nu semănau nicidecum cu aîfavitarul, care mi-1 arăta mama cîteodată : mi se păreau literele mai prost făcute şi mai urîte. Eu, in adevăr, aveam predilecţiune pentru limba grecească. Cînd, la etatea de trei ani, mi s-a dezlegat limba, vorbeam şi greceşte şi româneşte în perfecţiune ; deşi nu putusem vorbi pînă atuncea, urechile mele se deprinsese ou sunetele şi cu vorbele acestor limbi, pe care le auzeam împrejurul meu mereu ; căci pe cînd toată lumea în casa vorbea limba românească, mama şi dădaca, cari mă iubeau şi mă dezmierdau, mai mult îmi vorbeau greceşte şi simultaneu am învăţat ambele limbi. Apoi greceasca chiar atuncea îmi fusese de folos : aceasta făcuse pe egumenul de la Floreşti de-mi dete calul cel minunat, deliciul visurilor melc de copil.
m
199
Dascălul nostru era muscal, dar vorbea puţin şi româneşte, fiindcă esercitase meseria aceasta vreo zece ani în Basarabia, unde a avut a face cu moldovenii. Cîteva zile nu ne-a pus la carte, mărginindu-se numai a ne învăţa cîte 10—15 cuvinte ruseşti pe zi. între aceste eserciţii, văzînd că totdauna la masă cerea usturoi, într-o zi l-am întrebat cum se cheamă franţuzeşte această plantă ; după ce ne-a spus-o l-am mai întrebat : dar ruseşte ? Cînd ne spuse că se cheamă ciasnoc, nu ştiu de ce ni s-a părut aşa de curios, că toţi am început a rîde, iar eu am opinat că lui trebuie să-i zicem gospodin Ciasnoc, ceea ce 1-a făcut şi pe dînsul deocamdată a rîde. Cînd a văzut însă că a doua zi şi a treia zi slugile din casă îl numeau gospodin Ciasnoc, foarte mult s-a supărat dascălul nostru şi s-a plîns tatălui meu, care a fost nevoit să dea poruncă straşnică ca să înceteze de-a-1 mai numai astfel.
XIII
într-o zi ne pomenim că vine la noi ocolaşul1 de pe Racova, însoţit de vreo doi ofiţeri ruşi. Aceştia erau urmaţi de vreo sută de cazaci călări, cari însă s-au oprit la poartă. Spre a se putea înţelege mai bine cu ofiţerii, ocolaşul nostru venise să roage pe gospodin Arseni ca să-i serve de dragoman. Era vorba de a se rechiziţiona vite de tăiere pentru trebuinţa armatei ruseşti. Mare larmă a făcut această măsură. Peste puţin veniră vorni-
1 Subadministratorul de plasă în Moldova din vechime se chema ocolaş. Sub Regulamentul organic s-a numit privighetor; în timpii. moderni au luat numele de subprefect.
200
cui1 şi vătămanii 2 satului cu o mulţime dc locuitori. Se cereau 200 de boi. Ţăranii ţipau şi se văitau că vor răminea pcritori de foame, de le vor lua vitele. Tatăl meu, interesat de a nu ajunge locuitorii la sapă de lemn, căci atuncea n-ar fi avut nici un folos de la moşie, a intervenit prin gospodin Arseni la ofiţerii muscali ca să se mul-ţămească cu 100 de capete, pe care le-a dat el din vitele sale proprii, rămîind ca apoi să se împace cu ţăranii pentru această sarcină de care i-a uşurat.
XIV
Rechiziţionarea însă, atît de vite cît şi de producte, se vede că mai apoi s-a organizat într-o sistemă întreagă de spoliaţiane şi de mîncătorie, între funcţionarii moldoveni lşî muscali. Nu trecea săptămîna, şi ne vizitau fel de fel de oameni, însoţiţi de cîţiva cazaci, care dîndu-şi nume de esecutori trimişi de guvern, cereau ba vite, ba podvoade, ba producte. Tatăl meu îi împăca pe unii cum putea, numai să scape de ei, iar pe alţii îi gonea mai cu îmbrînceli, mai cu ameninţări, uneori chiar cu pumnuieli. în cele din urmă însă, denunţat fiind de turburător sau rebel, într-o zi s-a văzut înconjurat de o sotnie de cazaci, legat ca un criminal, şi rădicat într-o chibitcă neagră rusească, coperită cu un covîrtir sub care nu putea să şadă decît culcat. Dus la Iaşi, acolo fu închis la poliţie şi supus la un lung interogatoriu de către un poliţmaistru basarabean rusificat, care din limba românească nu ţinea minte decît înjurătu-
1 Aşa se numea primarul comunei.
3
201
rilc. Era vorba de o conspirat iu ne politică. Atunci se lucra Regulamentul Organic sub preşedinta generalului Kiselef la Bucureşti, de către o comisiune de boieri moldoveni în care era vornicul Mihai Sturza (care pe urmă s-a făcut domn) şi G. Asachi. In Moldova afhndu-sc că schiţa acelui Regulament, care urma să fie baza constituţiunii viitoare a ţărei, favorizează clasa de sus a boierilor, cu scop de a întemeia oligarhia cîtorva familii privilegiate, s-a suggerat ideea de a protesta, pe motivul că aristocraţie hereditară n-a existat în ţară niciodată şi nici poate intra asemenea sistemă în firea şi caracterul moldovenilor. Se făcuseră şi proclama-ţiuni prin care se deşteptau proprietarii şi boierii de clasele inferioare, spre a se aduna în fiecare district şi a alege cîte doi delegaţi cu misiunea de a se întruni în Iaşi, şi aci a decide forma şi modul protestaţiunii. La unul din unchii mei, spătarul An-tohi Sion, se găsiră proclamaţiunile acelea, înainte de a se espedia şi, cu mare urgie, îl porniră într-o chibitcă cu escortă de cazaci. Se credea, fiindcă anume se raspîndisc vorba de poliţie, că-1 vor trimite la Kamciatca în Siberia, dar după ce-1 scoaseră pe bariera despre Sculeni — ca astfel să se acrediteze vorba în oraş ■— chibitea, după ce ieşi din oraş, fu îndreptată pe după morile de vînt ale Tătăraşilor, pe drumul mare spre Bucureşti, unde era sediul lui Kiselef. Pentru aceasta s-a fost găsit cu cale ca să se aresteze toţi fraţii Sioneşti, ca capi ai complotului. Cît pentru tatăl meu, acuzaţiunea era absurdă, fiindcă după cea mai minuţioasă percheziţiune ce i-au făcut, atît la ţară ca şi în casa de la Iaşi, nu găsiseră nimic. Cu toate acestea, poliţia voia să-1 trimită şi pe el după frate-său, dacă nu intervenea pentru el o veche adoratoare a mustăţilor lui, ajunsă favorită
a unui general. Acel general îl luă pe garanţie, dar îl obligă ca să meargă să escorteze nişte transporturi cu suhari şi cu potcoave peste Dunăre pentru trebuinţele armatei care asediase Şumla. Astfel bietul tatăl meu abia căpătă voie să vie pentru trei zile să-şi ia ziua bună de la familie, şi se întoarse la Iaşi spre a-şi îndeplini misiunea cu care-1 însărcinau, cu promisiune că pînă într-o lună se va putea întoarce. Dar trecu jumătate de an şi despre tatăl meu nu se ştia nimica, iar maică-mea, auzind că peste Dunăre ciuma secera oamenii .cu miile, ducea zilele cele mai negre, cu lacrimele totdauna pe obraz, fără speranţă de a-1 mai vedea. Eu singur mă cercam s-o consolez, spunîndu-i în toate dimineţile că am visat pe tata, şi că trebuie să vie.
XV
Spre toamnă, întru adevăr, pe cînd începuse a ninge, am văzut intrînd pe -poartă un om călare viind în galop spre scară. Eu fui cel întîi care m-am răpezit afară spre întîmpinarea lui. Nu ştiu cum se făcu, dar o presimţire neînţeleasă îmi spuse îndată că acela era tatăl meu ; îndată am început a striga: „tata! tata!" Mama ieşi afară după strigarea mea : se uită lung la el, pe cînd se scutura de noroi, iar cînd după voce îl recunoscu, a căzut jos leşinată. El o luă în braţe, o duse în casă, şi o lăsă pe mîna femeilor din casă, spre a se retrage ca să se spele şi să se primenească. Intru adevăr, tatăl meu era necunoscut : purta nişte haine groase bulgăreşti, fiindcă toate ale lui se rupsese şi putrezise ; îşi lăsase barba, fiindcă nu avea nici timp, nici mijloc ca să se
202
203
rază ; era slab ca un ofticos, fiindcă mult răbdase de foame şi beutură ; era negru şi pîrlit, fiindcă stătuse atîta timp cu faţa deschisă înaintea intemperiilor. O săptămînă întreagă ne-a povestit, fără a termina, suferinţele, privaţiunile îndurate şi pericolele de tot felul la cari au fost espus. Din toate pericolele însă, cel mai teribil a fost flagelul asiatic, ciuma. Nu trecea zi să nu vază alături cu el căzînd zecimi de oameni fără a se mai putea scula. Din trei mii de moldoveni cari cu trei mii de care au fost trecut Dunărea, nu s-au întors nici cinci sute ! Două mii cinci sute de care au rămas acolo, fără a se mai şti dc urma lor sau a vitelor ce le purtase ! Tatăl meu a fost reţinut acolo pentru ca să primească provianturile ce veneau din ţară şi pentru .ca să le predea intendenţei militare ruseşti. Munca lui era oarecum remunerată cu bune apuntamente, dar mulţămi lui Dumnezeu cînd se văzu liberat. Cînd plecă de acolo, generalul comandant al corpului îi dete un bun certificat şi, văzînd că-şi perduse caii şi căruţa cu care se dusese, îi dărui un cal cu o şa din prăzile luate de la turcii căzuţi în bătălie.
XVI
Pre cînd tatăl meu îşi ruina sănătatea în Bulgaria, averea lui mai tare se ruina la Laza. Maică-mea, lipsită de esperienţă şi de protecţiune, vedea risipindu-sc vitele şi productele fără a şti cum să se opuie ; cu motiv de rechiziţiune, veneau fel de fel de individe 1 cu titlu de agenţi ai cîrmuirii şi rădicau vite, grîne, păpuşoi, lăsînd chitanţe sub-
1 Individe — indivizi (n. ed.).
scrise cu nume fictive, pe cari tatăl meu nu le-a mai putut urmări ! Struncinarea a fost completă ; tatăl meu nemaiavînd vite cu cari să facă plugărie, nici capital cu care să esploateze moşia şi să plătească arenda, a trebuit să părăsească Laza şi să sc retragă la Hîrsova, la răzăşia sa, unde din fericire avuse buna inspiraţiune de a-şi construi o casă destul de bună şi încăpătoare pentru numeroasa sa familie.
Intre acestea, gospodin Ciasnoc îşi dedese arama pe faţă. Era un beţiv şi jumătate ; doară că nu era harţăgaş cînd se îmbăta. Cu învăţătura nu făceam nici un progres. El ne servea mai mult ca pedagog şi întru aceasta escela. Cîteva fraze ruseşti şi cîteva franceze, pe care ne făcea să le recităm şi să le repetăm cu dînsul, abia făceau pe părinţii noştri să creadă că noi profităm de dăscălia lui ; în realitate, nu ştiam nimica. Profitam mai mult de lec-ţiunile ce ni le da mama pe apucate ; ajunsesem a citi greceşte fără împiedicare şi bine, chiar şi a scrie puţin. Tata, iarăşi, cînd dispunea de timp mă chema şi mă învăţa româneşte pe Psaltire şi pe Ceaslov. După ce am învăţat a ceti, mă puse şi la scris : mai întîi cu degetul pe nisip, apoi pe o tablă ecruită pe care scriam cu un cui ascuţit la vîrf, iar după ce umplea tabla, o trecea puţin prin flacăra focului de se netezea şi se făcea proprie iarăşi pentru scris. Această metodă dascălul Arseni zicea că a inventat-o el, pentru ca să nu facă cheltuială cu hîrtia. încetul cu încetul făcusem aşa progrese, încît citeam nu numai scriptura tatei pe care o avusesem ca model, dar şi scripturi de documente vechi cu cîte două si trei caturi, cu eliziuni şi forme de litere capricioase şi încîrligate.
204
205
La etatea de 10—12 ani eram, pot zice, un paleograf, căci tatăl meu, spre a-şi descurca hotarele moşiei, cutropite în multe părţi de răzăşi, a trebuit să recurgă la calea judecăţii şi să studieze mereu documentele vechi şi prăfuite ce-i rămăsese de la părinţi. Cu acea ocazîune mă chema şi pe mine ca să mă iniţieze în misterele criptografiei.
XVII
I
într-o dimineaţă ne pomenirăm că tata pleacă la Iaşi, luînd şi pe dascălul Arseni cu sine. Bietul gospodin Ciasnoc ne sărută cu lacrimele în ochi, plîngînd şi plin de jale că părăsea casa noastră, din a căreia pimniţă băuse sute de vedre de vin şi avusese atît de bun trai ! Cu toate că nu era om pe care să-1 fi putut iubi, dar nu ştiu cum, cu duioşia lui m-a făcut şi pe mine să plîng şi pare-mi-se că de atuncea am rămas cu păcatul că, îndată ce văz pe cineva plîngînd, mă pun de plîng şi eu.
Cînd s-a întors tatăl meu de la Iaşi, l-am văzut aducînd un alt individ, pe care ni 1-a recomandat de dascăl grec.
Acesta se numea Dumitrachi Logadi ; venise nu de mult de la Constantinopoie, cu recomandaţiuni de om învăţat, spre a propaga cultura limibei elene.
Atuncea a început partea serioasă a copilăriei mele. Dascălul Logadi în curînd m-a făcut să în- î ţeleg că a şti carte nu era ceea ce învăţasem de la gospodin Ciasnoc. Acesta adusese cu sine o ladă plină de cărţi, cu care am trebuit să fac cunoştinţă : gramatică, dicţionare, aritmetici, tractate de geografie şi de istorie. Magazinul copiilor, care se
206
numea 'AtioStjxv) t&v muSfov 1 şi multe altele, toate scrise greceşte. Atuncea ruseasca şi franţuzeasca lui gospodin Ciasnoc am trebuit să le punem în cui fiindcă, după preceptele noului nostru preceptor, limba elenă este singura limbă nobilă care trebuie să o înveţe cineva spre a se face om : căci era limba zeilor din Olimp, limba biserioei Răsăritului, limba lui Omer, a lui Euripide, a lui Socrate şi a mulţime de oameni mari cît nişte dumnezei, despre cari în toate serile ne vorbea cu mult entusiasm dascălul Dumitrachi, la gura sobei şi chiar după ce ne culcam, pînă adormeam.
Venirea dascălului grec a coincidat cu o tristă suvenire. A doua sau a treia zi mi-a murit Zmeul, aşa numeam eu căluţul cel frumos, care legănase copilăria mea cu atîta dragoste şase ani şi mai bine ! Moartea lui a fost prima pierdere pentru care am purtat doliu şi regrete neconsolabile. Doliul meu însă nu dură mai mult decît vreo două luni. Pentru ziua hramului de la Floreştî, cerîn-du-se dascălul Logadi ca să meargă spre a face şi el cunoştinţă cu grecii de acolo, mă dusei şi cu cu el. Bătrînul egumen, cum mă văzu, mă recunoscu, fiindcă în intervalul acesta venise şi el de vreo două ori pe la noi, pre cînd şedeam la Laza. Deci, după ce făcu cunoştinţa dascălului meu, care i-a făcut mare mulţămire, m-a întrebat ce face căluţul. Ca răspuns, am început a plînge cu lacrimi de foc. Bietul bătrîn, înduioşîndu-se, s-a silit să mă consoleze spuindu-mi că voi avea altul şi, în adevăr, cînd am plecat, mi-a oferit un alt cal roib,
1 .Tearine Mărie Le Prince de Beaumont, Magazinul copiilor, Dialoguri între un dascăl înţelept şi diferiţi. învăţăcei ai săi de bun neam, lucrare didactică foarte răs-pîndită în acea vreme în educaţia copiilor de boieri (n. ed.).
b07
breaz, cu coama albă, destul de inimos, însă ceva mai mare decît Zmeul, tocmai potrivit cu statura mea, care atuncea, la 12 ani, atingeam talia unui bărbat de mijloc. Acestuia îi dedei numele de Puiu şi, după cc-1 adusei acasă şi-1 cercai, rămăsei deplin mulţămit ca de cellalt, fiind şi acesta tot aşa de blînd, cuminte, iute, inteligent, fără nici un defect.
XVIII
Intr-o zi, întorcîndu-se de la Vaslui unde sc dusese pentru afaceri, tatăl meu aduse ştirea că pe a treia zi trebuia să treacă pe la posta Oncei (drumul mare de la Vaslui la Iaşi) noul domnitor, Mihai Sturza. Dc la noi fiind cale de două ore, tatăl meu se decise a merge întru întîmpinarea lui, spre a-i ura buna-venire.
Mă luă şi pe mine. Luă însă totodată şi vreo 12 flăcăi călări, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu panglici şi cu flori la pălării.
La postă, unde trebuia să se schimbe caii la trăsurile domneşti, era făcut un umbrar marc şi un arc de triumf. O mulţime de boieri şi boiernaşi, veniţi ca şi noi, aducînd fiecare cîte o ceată de călăreţi, aşteptau sosirea noului domn. După o aşteptare de vreo trei-patru ore, mai întîi sosi un lipcan într-o căruţă mică de postă, anunţînd că m. sa soseşte, recomandînd ca caii să fie gata spre a-i înhăma în locul celor osteniţi ce veneau ; totodată zise ca să se găsească apă rece şi dulceaţă pentru setea măriilor lor. Nu trecu mult după plecarea lipcanului şi iată că se văzură şi trăsurile domneşti : în cea dintîi era ispravnicul din Vaslui cu un ofiţer care se zicea că este adiutant; ime-
diat după prima trăsură era o carîtă "mare cu geamuri, cum nu mai văzusem pînă atunci. Se deschise carîta şi se coborî vodă, care avea barbă roşie şi purta uniformă cu epolete mari, fes pe cap şi sabie. Doamna de lîngă el nu s-a coborît. Vodă s-a dat în vorbă cu proprietarii ce ieşise înaintea lui, primi de la cîţiva petiţiuni şi luă dulceaţă. Cînd un ocolaş ducea tava cu dulceaţă la doamna ce sta în trăsură, tatăl meu mă împinse şi mă dusei de-i oferii un buchet de flori ce luasem de acasă, spuindu-i :
Doamna era fica lui Ştefan Vogoride, principele de Samos. Ca greacă, cînd m-a auzit vorbind în limba ei, a rămas încântată, a rîs, m-a întrebat cum mă cheamă, cum de ştiu greceşte şi îmi spunea să arăt mamei să vie la ca. N-apucă a-şi termina fraza şi vodă, venind, s-a urcat lîngă ea, iar trăsura a plecat în goana cailor, escortată de flăcăi călăreţi, rînduiţi a o însoţi pînă la o jumătate postă.
XIX
Vreo trei ani următori l-am petrecut cu destulă monotonie. Dascălul Logadi se ocupa cu o particulară asiduitate de mine. Deşi mai lua lecţiuni la el o soră şi un frate mai mici decît mine, dar nu ştiu de ce, numai cu mine se ocupa mai serios : mie îmi da lecţiunile cele mai mari şi temele cele mai grele. Afară de sarcina lecţiunilor mele, mai aveam sarcina de a face clasă cu trei surori mai mici pe care eu trebuia să Ie învăţ a citi şi a scrie
1 Din partea mamei mele (gr.) (n. ed.).
208
209
româneşte. Ştia destulă carte dascălul Logadi, dar nu avea metodă pentru ca să-mi comunice mai răpede cunoştinţele sale. Prin urmare mă chinuiam mult cu gramatica şi cu ortografia, pe care după trei ani de muncă continuă încă nu reuşisem a le cunoaşte perfect. Ce folos că ajunsesem a citi şi chiar a traduce pe Omer şi alţi autori clasici în limba comună vorbitoare, daca încă nu puteam să-mi dau seama de regulele şi de secretele sintacticei ! Din fericire se închiară anii ce se tocmise dascălul Logadi ca să-i petreacă la noi; cine ştie daca, mai prelungindu-se şederea lui, nu cădeam în vreun fel de idiotism, de multă aplicaţiune şi muncă ce-mi dam cu sintactica limbei elene ! Iri-tr-o bună dimineaţă, dascălul Logadi, ca şi dascălul Ciasnoc, ne-a .părăsit cu lacrimele' în ochi pentru totdauna. Atunci răsuflai şi, de unde la trei zile o dată aveam voie să fac cîte o cavalcadă, acuma în toate zilele călăream pe Puiu cîte 2-3 ore.
XX
TaLăl meu, deşi cunoştea prea puţin şi mai mult din practică limba grecească, totuşi apreciase îndestul progresele ce făcusem sub dascălul Logadi. Auzindu-mă vorbind limba în mod mai corect, după preceptele propagate de faimosul Corai1, văzînd că eram în stare să traduc pe orice pagină pe Omer, a căruia limbă lui i se părea ca şi chinezească, îşi făcu socoteala că cu atîte cunoştinţe
1 Adamantinos Coray, sau Koraîs (1748—1833), filolog şi patriot grec, stabilit la Paris, unde a dat numeroase traduceri franceze din autorii greci. A încercat să cureţe limba elenă de barbarisme (n. ed.).
eram deja capabil să-mi croiesc o carieră, deşi abia împlinisem cincisprezece ani. El mai întîi mă întrebă pe mine ca ce aş dori să mă fac, căci maică-mea, deşi esprimase dorinţa să mă fac doctor, dar ideea ar fi fost nerealizabilă, fiindcă nu aveau mijloace să mă trimită la şcoli în străinătate. Eu, ca unul ce nu aveam idei şi dorinţe determinate, răspundeam că nu ştiam ce să zic, dar că sunt gata a face ce mă va sfătui el.
într-o zi, avînd a merge la Iaşi, mă luă cu el. Pe drum se puse a-mi spune şi a mă capacita că cea mai bună carieră la care ar trebui să ţintesc în viaţa mea ar fi aceea de mitropolit.
— Mitropolit! esclamai eu, cu ochii holbaţi.
— Da, dragă. Mitropolitul este ca un al doilea vodă în ţară. El face popi şi călugări, preoţi, ar-chimandriţi şi vlădici, stariţi şi egumeni. Pe mîna lui sunt toate monastirile cu moşiile lor cele mari şi multe. Apoi el are venituri nesecate de la egumeni, de la stariţi, de la cununii, de la botezuri, de la înmormîntări, în fine de la morţi şi de la vii.
— Daca aşa este, prea bine, tată, fă-mă mitropolit. Eu nu mă opun. Atuncea voi putea ajuta şi pe voi, şi pe fraţi, şi pe surori. Nu-i aşa ?
— Negreşit.
A doua zi fiind duminică, merserăm să ascultăm liturgia la Mitropolie. După ieşirea din biserică, împreună cu alţi notabili, traversarăm grădiniţa ce este chiar în dreptul uşei bisericei şi ne urcarăm toţi ca să facem vizita noastră de veneraţiune capului bisericei, a căruia poziţiune ambiţionam s-o moştenesc în viitor. Erau în sala de primire mai mulţi călugări, îmbrăcaţi mai tot într-un feliu şi cu camelaCce pe deasupra potcapilor, dar dintre
210
211
toţi se distingea acela care se numea mitropolitul Veniamin. Cu talia lui cea înaltă, cu ochii lui cei albaştri mari, cu căutătura lui cea candidă, cu barba lui albă şi lungă, părea un om îndumnezeit ce impunea veneraţiunea şi respectul. După ce s-a strecurat musafirii, el întrebă pe tatăl meu dacă arc să mai stea în Iaşi. Tatăl meu răspunde că va sta pînă va vedea rezultatul cererei ce voieşte a face înalt preasînţici sale. Apoi, ară-tîndu-i că eu doresc a mă consacra călugăriei, a scos chiar în ziua aceea o scrisoare prin care se ordona ca să fiu admis şi înscris ca rasofor în mo-nastirca Neamţului. Apoi, în două zile, îmi făcu haine călugăreşti cu care să mă pot îmbrăca îndată ce voi ajunge la sînta monastire.
XXI
După ce ne-am întors la Ilîrşova însă, lucrurile au luat o altă întorsătură. Maică-mca, estaziată dc bizara idee a călugăriei mele, a început a plînge şi a se lamenta, zicînd că la aceasta nu va consimţi niciodată şi ameninţînd oă va merge la mitropolitul şi chiar la vodă să se plîngă de această măsură, pe care o considera ca contrară legilor umane şi divine. în fine, se ceru ca să meargă la Bucureşti, să-şi vadă fraţii, ca să se şi consulte cu ei pentru aceasta. Tatăl meu, deşi convins că era pe cale a face treaba cea mai bine cugetată, totuşi, văzînd furiile mamei, îşi mai opri avîntul; de aceea nu numai că se învoi la călătoria mamei, dar mă dote şi pe mine ca s-o întovărăşesc la Bucureşti, pentru ca să nu facă singură un drum aşa de lung.
Aceasta era în vara anului 1837.
Fraţii mamei mele, Eustaţiu şi Alecu Senina, în Bucureşti csereitau profesiunea de avocaţi. Vederea subită a surorii lor, de care se despărţise de mai bine de douăzeci de ani, pentru dînşii a fost o surprindere cu atît mai vie cu cît nu fuseseră avizaţi despre aceasta. Pe atunci nefiind un ser-viţiu postai pentru corespondenţa privată între ambele ţări şi acestea ţinîndu-se înadins izolate una dc alta, pentru ca să nu se poată urzi vreo înţelegere politică între ele, scrisori nu se puteau trimite decît cu ocaziuni eventuale de la Iaşi la Bucureşti, sau prin curierii ruseşti ce treceau la Constantinopole.
Unchiul meu Eustaţiu, la care am fost în gazdă, nu numai că a dezaprobat ideea ciudată de a mă consacra călugăriei, dar stărui de maica mea ca să mă lase la cl în Bucureşti, pentru ca nu cumva, întoreîndu-mă, să mă facă victimă călugărilor. Cînd mi s-a comunicat această părere, deodată n-am prea gustat-o, fiindcă îmi era gîndul mereu la Puiul şi la viaţa plăcută de la ţară, în sinul părinţilor şl a surorilor pe cari le iubeam. Dar în timp dc o lună cît a stat maică-mea în Bucureşti, dcprinzîndu-mă cu atrăgătoarele mulţumiri ce se puteau gusta în această veselă capitală, unde făcusem şi cîteva cunoştinţe plăcute, m-am pronunţat pentru ideea de a rămînea aice spre a frecuenta şcoalele publice. Deci maică-mea, după ce s-a bocit cu mine de gît o zi întreagă, a plecat spre a se întoarce acasă, unde numeroasa sa familie o aştepta cu dor. Ea, plecînd, mi-a lăsat ca zestre un băiat de ţigan, din vechii mei adiutanţi, format prin. practică foarte bun servitoriu.
212
213
XXII
Pe-atuncca încă tînăr, unchiul meu, după pierderea primei sale soţii, se însurase pentru a doua oară cu Smaragda, una din multele fete ale serda-rului Marcu, un macedonean însemnat nu numai prin frumoasa avere ee-şi făcuse, dar şi prin rolul ce jucase în timpul evenimentelor de la 1821, ca partizan al Eteriei greceşti. Casa unchiului meu — care ca avocat ducea un trai foarte modest — era cu toate acestea plină de viaţă şi în ea aveam ocaziune ca să văd şi să învăţ multe. în zile de sărbători vedeam vizite de la persoanele cele mai marcante, de la boierii cei mai mari, de la profesorii şi oamenii cei mai instruiţi, cari-şi făceau onoare cu intimitatea unui bărbat atît de instruit şi respectabil ca unchiul meu. Societatea lui era foarte agreabilă : totdeauna vesel, blînd, afectuos, glumeţ, spiritual, bun amic, bună rudă, era pre cît de stimat, pre atîta şi iubit. Petrecerile dc seară în casa Iui erau din cele mai desfătătoare, fiindcă el poseda o adevărată ştiinţă spre a face pe lume să petreacă.
Cînd se ducea undeva, de cum intra în casă, urîtul şi monotonia fugeau pe fereastră. Câteodată, în timpul verei, pre cînd musafirii şi amicii ieşeau într-un pavilion mare ce avea casa deasupra scării, spre a se delecta de frumuseţea Urnei, unchiul meu ieşea cu tambura 1 şi se punea să cînte manele turceşti 2 de acele ce din copilărie învăţase la Constantinopole. Nu trecea jumătate oră şi sute de oameni, trecători sau vecini, se adunau în dreptul casei, ca să asculte acea muzică răpitoare
1 Un fel de mandolină cu gltul foarte lung şi cu coarde de metal.
2 Cîntece cc esprimă tristeţe, amorul şi melancolia.
care numai în orient se rrfei poate concepe şi asculta cu mare plăcere, fiindcă unchiul meu poseda o voce minunată de bariton. Un singur om era pe atuncea în Bucureşti care mai cunoştea muzica orientală profană şi religioasă, ca unchiul: acesta era Anton Pann, care se distingea prin aceea că el ştia a şi scrie muzica şi mai ştia a compune cîntece de lume cari ajungeau populare. Şi Anton Pann venea adesea şi lua parte la concertele familiare ale unchiului meu, ale cărora accente şi deliciuri nu le voi uita cît voi trăi.
XXIII
Nu tîrziu după plecarea mamei, fiind timpul dese] liderei şcolilor, un chiu 1 meu stărui şi mă 'înscrise în şcoala de la Sîntul Sava. Mă dete pe mîna lui C. Arislia, eare-i era amic intim, şi acesta, în consideraţiunea etăţii mele şi a cunoştinţelor înaintate ce văzu că am în limba elenă, mă trecu în clasa a doua umanioară ca extern. Aci avui de profesori : pe astronomul Genilie pentru geografie şi cosmografie, pe Aristia pentru limba franceză şi greacă, pe Ioniţă Popp pentru gramatică şi sintaxă, pc Walenstein pentru desemn. Aflai între camarazii de clasă mai multe inimi cu care legai frăţie şi amiciţie foarte intime. O, bunii mei amici, Nenovici. Nae Manolescu, Al. Creţescu, Ioranu, Bolintineanu, Zâne, voi cu care mă luptam şi mă trînteam prin clasă şi prin pridvorul sîntului Sava, voi cu cari făceam atît de plăcute nebunii pe dealul Mitropoliei şi pe cîmpul Filaretulul, voi cu cari mai tîrziu, peste 20 şi 30 dc ani, cît aţi trăit, am fost totdauna amic bun, sincer şi dezinteresat, voi care aţi părăsit mai înainte decît trebuia lu-
214
215
mea aceasta .şi patria în oare aţi lăsat atitea visuri patriotice realizate prin concursul vostru cu alţi luptători cari au făcut Unirea şi regenerarea României — ne mai întîlni-vom oare în regiunile necunoscute în cari v-aţi dus, spre a ne da îmbrăţişările şi sărutările acele dulci cu cari eram deprinşi ?
XXIV
Cu toate că dacă nu venea tătîni-meu estrava-ganta poftă de a mă face mitropolit, eu ar fi trebuit să fiu aşezat în Academia Mihăileană dc la Iaşi — unde, ca fiiu de boier, aveam chiar dreptul să intru intern — cu toate acestea şi în şcoala Sîntului Sava de la Bucureşti aveam ocaziunea să învăţ ceva pentru ca să ajung să mă fac ceva sau cineva. Profesorii mă iubeau cu preferinţă. în clasă eram şedator (aşa se zicea pe atuncea monitorul), fiindcă mă numeau „moldoveanul cel cuminte". Unii din profesori mă chemau adesea la ei acasă şi-mi dedeau esplicaţiuni suplimentare asupra lec-ţiunilor, aşa că eram totdauna superior celorlalţi camarazi de clasă. Am petrecut clasa a doua şi a treia «cu mare succes, cu eminenţă la toate obiectele şi cu premii la esamenele generale. Dar la vacanţa mare a anului 1839 m-am pomenit cu scrisoare de la părinţi că mă doresc foarte mult si că să viu să petrec la Hîrsova pînă la timpul des-chiderei cursurilor. Motiv de opunere nu puteam avea, mai ales că-mi trimisese şi bani pentru cheltuiala drumului. Am trebuit să mă despart cu mare jind de Bucureşti, unde, pe lîngă alte plăceri, începusem a gusta şi deliciul primului amor platonic pentru o fată din vecinătate, ce mi se părea
mai frumoasă decît Elena iui Menelau din îliada şi decît Ileana Consînzeana din Istoria lui Arghir. Dar ceea ce-mi făcea plecarea mai tristă era despărţirea de unchiul meu, pentru care aveam o adevărată idolatrie, recunoscând că de la el primeam în toate zilele esemplele cele mai frumoase şi noţiunile cele mai utile, cari au format fondul sentimentelor, caracterului şi educaţiunii mele şi totodată probele celei mai sincere afecţiuni, care mă făcea să uit de dorul familiei mele.1
XXV
După ce-mi îmbrăţişai părinţii şi surorile, pe care acum le găseam sporite cu încă două la număr, alergai şi la grajd de-mi sărutai bidiviul, care păru a mă recunoaşte, căci îndată ce mă văzu începu a rîncheza şi a bate din picioare. Spre a-i completa mulţămirea, pe lîngă falia de pîine ce-i adusei, îi dedui şi promisiunea că-1 voi încăleca de cîte două ori pe zi, ceea ce şi făcui cu strictă punctualitate.
Cu puţinele idei şi cunoştinţe ce apucaseră a-mi nutri spiritul cît stătusem în Bucureşti, simţii o mare frîngere de inimă văzînd pe surorile mele crescînd fără a frecuenta vreo şcoală. Pe frate-meu, care venea al treilea după mine, l-am găsit aşezat în Academia Mihăileană, iar pentru surori nu se
1 Unchiul meu, după plecarea mea, s-a mutat la Brăila ca director al Carantinei. El fu apoi înaintat în diferite funcţiuni : sub domnia lui Ştirbei a fost prefect şi preşedinte de tribunal ; sub a lui Cuza, membru la Curtea de Apel, preşedinte şi apoi membru la Curtea de Casa-tiune. El a răposat în anul 1862, lăsînd o fiică şi "patru fii. din cari cel mal mare, demn urmaş aî tatălui său, este actualmente prim-preşedinte ia Casaţiune.
216
217
luase nici o măsură spre a le scoate din ignorantă. Nefiind mijloace materiale spre a le da o instrucţiune oarecare, mai ales că pe atuncea chiar în Capitală nu erau scoale publice sau pensionate pentru fete, iar maică-mea, prea mult împovărată de grijile a doisprezece copii, neavînd răgaz a le da lec-ţiuni de limba grecească, surorile mele creşteau ocupîndu^se numai de lucrările manuale cari se învaţă în casă. Prima mea grijă a fost ca, împreună cu frate-meu, să ţinem clase şi să dăm lecţiuni la cele mai mari din ele, spre a le putea învăţa a ceti şi scrie, măcar cît de puţin.
XXVI
Oricîtă ocupaţiune însă îmi dam atît cu dăscălia cît şi cu cavalcada, care era cea mai mare din plăcerile mele, dorul de Bucureşti nu putea să-mi treacă. Camaraderiile şcoalei' de la Sîntul Sava, petrecerile multiple ce le gustam în vesela şi zgomotoasa Capitală a Munteniei se formau mănunchi-mănunchi şi treceau mereu pe dinaintea mea nu numai nopţile prin visele mele, dar şi chiar ziua în orele de lucru. Ceea ce însă mă turmenta mai tare şi mă făcea să suspin pînă în adîncul sufletului, era aducerea aminte a Dulcineei mele care, deşi niciodată nu-mi rostise vorba „te iubesc", de astă dată părea că, îndurîndu-se de suspinele mele care o făceau să se convingă că o iubesc, îmi adresa (bineînţeles prin vis) bezele 1 de pe fereastra din catul de sus unde şedea, ba uneori îmi întindea o scară de mătasă pentru ca să mă duc la ea, la idolul fericirii şi adoraţiunh mele ! Aceste doruri au format în mine prcludele poeziei. în adevăr, m-am
1 In original : buzele (n. ou*.).
apucat să fac versuri : să spun cu vorbe rimate iubitei mele focul ce mă consuma şi imensitatea dragostei ce-i păstram în sufletul şi inima mea pentru dînsa. Scrisesem o duzină de acrostihe pe numele „Luxiţa" căci aşa se numea idolul meu — după modelul unei eolecţiuni de versuri greceşti ce mă făcuse să citesc maică-mea. Aceste prime inspira-ţiuni ale unei muze nenorocite le scriam cu o îngrijită caligrafie pe hîrtie vînătă (căci hîrtie mai de lux pe atuncea nu se găsea), le puneam într-un plic făcut cu foarfecă şi, prin prima ocaziune ce mi se prezenta, le trimiteam la consulatul rusesc din Iaşi spre a se espedia la Bucureşti, la adresa ei, pe Podul Beilicului. N-a trecut însă mult şi, dueîn-du-mă o dată eu însumi la Iaşi ca să-i mai trimit un mănunchi de acrostihide, găsesc la cancelaria consulatului o scrisoare către mine. O deschid cu o nerăbdare febrilă şi... ce să vezi !... toate acrostihurile mele înapoiate ! Atuncea n-am putut (aşa de mult mă prostise amorul) înţelege altceva decît că Luxiţei nu-i plac versurile sub forma aceea. Deci, întoreîndu-mă acasă, mă pusei să scriu sonete, elegii, ode, toate pline de înflăcărare, repetînd şi respirînd în fiecare strofă vorbele amor, iubire, dragoste. Dar pe cînd mă credeam asigurat că de astă dată producerile muzei mele vor fi apreciate (mai ales că le scrisesem pe hîrtie albă şi subţire) m-am pomenit cu un alt pachet, de la Bucureşti, în care mi se înapoia iarăşi, cu un post scriptum scris de mînă femeiască (negreşitsa ei) cu următoarele cuvinte : „Slăbeşte-mă, prostule !"
Văzîndu-mi amorul ofensat cu atîta cruzime, m-am jurat că am să mă răzbun, adresîndu-i, cînd mă voi întoarce, o ploaie de satire şi de epigrame muşcătoare. De aceea şi aşteptam ca să se încheie vacanţa mai curînd, spre a mă putea întoarce la
218
219
Bucureşti, ca să mă răfuiesc cu dumneaei. Fatalitatea însă se puse în calea mea, tocmai cînd îmi găteam bagagclc ! Tatăl meu cade greu bolnav şi maica mea nu voieşte să mă lase să plec. Boala tătîni-meu prelungindu-se pînă la Crăciun, am trebuit să mă însărcinez cu direcţiunea economică, cu arăturile, cu velniţa (povarnă), cu grija vitelor, cu culesul viilor, cu administrarea în fine a tuturor intereselor multiple ale casei. In cele din urmă, oricît de dezolat mă vedea tată-meu că nu mă puteam întoarce la şcoală, a încheiat prin a-mi declara că se simte prea slab spre a mai munci şi că trebuie să rămîn acasă spre a conduce economia moşiei, singura sorginte pentru susţinerea numeroasei noastre familii. Trebuia să accept situaţi-unea, căci n-aveam încotro face : conştiinţa mă făcea sclavul datoriei ; egoismul nu-si putea face loc în inima mea.
XXVII
Obiceiul fiind pe atuncea în Moldova ca boierii cari aveau fete mai multe să dea cîteva şi la călugărie şi asemine dorinţă repetîndu-se adeseori prin casă de către tatăl meu, a doua soră a mea, Smaragda, arătă, de la vîrsta de 12 ani, predilec-ţiunea de a merge la monastire. Ea fu reţinută însă încă vreo doi ani, fiindcă cea mai mare se măritase şi ea trebuia să ajute la mcnagiul casei. Se întîmplă ca a treia soră, Ana, care era şi cea mai frumoasă din toate, să cadă bolnavă de tifos, după care a rămas surdă. Atuncea, văzînd preparativele Smaragdei, ea zise mamei că daca soră-sa se duce, şi ea trebuie s-o urmeze, căci un înger i s-a arătat în vis care i-a spus că ea nu trebuie să se mă-
rite. Maică-mea nu voia, dar ea se cerea cu lacrime. în cele din urmă fiind eu însărcinat să le duc la mo-nastirea Agapiei, plecai cu ele într-o trăsură numită braşovancă şi cu recomandaţiuni pentru o nepoată a tatălui meu, maica Tarefta Ursaki, călugăriţă la acea monastire.
Ajungînd la monastire după o călătorie de două zile, am tras la arhondaric : aşa se numesc apartamentele în care se primesc, se găzduiesc şi se ospătează oaspeţii ce vizitează monastirile. Mersei cu surorile mele la maica Ursaki1 care conlocuia afară din monastire cu o altă maică, din familia Cânta. Furăm primiţi cu multă dragoste şi afabilitate. La buna noastră rudă aflîndu-se în vizită o maică tînără, numită Agafia Cânta, cum a auzit că mi-am adus surorile cu destinaţi un e ca să se călugărească, numaidecît îmi ceru pe soră-mea cea mare ; iar pe cea mai mică, Ana, mi-o ceru o altă maică din Văratic, numită Fevronia Cuza 2, care asemine se întîmplase acolo.
Aducerea surorilor mele fiind un eveniment însemnat pentru comunitatea sîntului locaş, fiindcă ele se di'stinau a mai mări turma de mirese ale lui Christos, mai toate maicile de distincţiune alergară-ca să le vadă, să le cunoască şi, la caz de a le vedea triste, să le încurageze. Chilia maicei Aga-fiei, la a căreia metanie sc închinase soră-mea, era alături cu arhondaricul, cu două. etagiuri, şi mobilată cu un confort luxos ce arăta că stăpîna era adevărat fată de boier mare. Aceasta în adevăr
1 Aceasta mai tîrzju a ajuns stariţă şi în această demnitate a păstorit mai treizeci do ani monastirea, cu o inteligenţă şi o înţelepciune care au făcut-o neuitată dc toţi cei ce au cunoscut-o. Mitropolitul Moldovei. Iosif, îi conferise un rang escepţional de armandrită, precum se şi cuvenea înaltelor ei merite.
a O mătuşă a fostului domn Cuza.
220
221
era fiica marelui logofăt Neculai Cânta, boier puternic şi influent pe timpul acela.
In curînd cunoscui toată societatea agapiană. Nu voi zice toate maicele (căci atuncea Agapia număra mai o mie), dar pe acelea care erau fete de boieri şi cari se distingeau prin creşterea şi prin nobleţă lor. Printre acestea se putea aduna un mănunchi care ar fi putut face onoare chiar paradisului lui Mahomet, daca portul lor cel negru nu le-ar fi destinat a se face mirese ale lui Christos. Erau unele atît de frumoase, ba (Doamne iar-tă-mă! ) chiar cochete, încît, daca nu m-aş fi gîndit la păcat şi daca nu aş fi fost inocent şi timid (cum eram atuncea), cine ştie cu cîte păcate mi-aş fi împovărat sufletul ! Dar iată jumătate secol de atuncea şi încă nu pot uita delicioasele petreceri ce am gustat în cele trei-patru zile cît am stat acolo. Zilele le petreceam în vizite în care, pe lîngă dulceaţă, cafele, dejunuri şi prînzuri cu care eram regalat, mă simţeam scăldat în ocheade fermecătoare şi legănat în visuri de voluptate.
De la Agapia trecînd la Varatec cu soră-mea Ana, acolo am făcut nouă cunoştinţe şi am gustat nouă plăceri sufleteşti, de cari cu mare jind am fost nevoit să mă despart.
XXVIII
Intorcîndu-mă spre casă, m-am oprit la un han, numit Rateşul lui Cuza, ca să răsuflu caii şi să mănînc. în sala de circiumă se auzea zbîrnăitul unei cobze, care acompania două voci, una de bărbat şi alta de femeie, şi cari cîntau alternativ cîte o strofă de cîntece de jale. Ieşii din camera unde stam de mîncam şi mă uitai să văz pe cei ce cânta.
fiindcă melodia ce ascultasem mă îneîntase. Văzui că cobzarul era un ţigan orb şi ciupit de vărsat, iar vocea de femeie care-1 însoţea era a unei persoane ce nu părea a avea mai mult de 17 ani şi care, cum mă văzu, mă fixă intr-un mod aşa de curios, ca cum ar fi căzut în extază.
Fără a intra înlăuntru, unde erau mai mulţi oameni de rînd, chemai pe hangiu şi-1 întrebai de unde e lăutarul acesta. Mi se spuse că e un ţigan din Cordun1 care se hrăneşte cîntînd prin sate cu fiica sa. Mă trăsei în camera mea, aşteptînd să mă-nînce caii grăunţele, ca apoi să plec. Auzul meu însă nu putea să rămîie indiferent la muzica ce asculta, mai ales că din ce în ce se făcea mai simpatică, mai duioasă şi mai răpitoare. Nu trecu mult şi muzica încetă, iar la uşa camerei mele văzui arătîndu-se cobzarul cu fiica sa. Scosei un sorocovăţ şi dedei bătrînului. Atuncea se puse să mai cînte ceva anume pentru mine. De astă dată cîntă fata singură, uitîndu-se iar fix la mine. A-tunci am observat că nu era urîtă : părea a fi din neamul celor cari se cheamă vătraşi; albă la faţă, cu ochii verzi, genele lungi, sprincenele şi părul negri, o mustăcioară pronunţată, Igură perfectă, nasul arcat, figura ovală, minele şi picioarele minuscule. Dar pe cînd eu mă uitam la amănuntele figurei şi corpului ei, ea cinta din ce în ce mai duios, din ce în ce mai sentimental, aşa că, cînd îmi reurcai privirile la ea, văzui că din ochii ei picurau lacrime şiroaie. Nu cutezai s-o întreb de ce plînge, întîi fiindcă era tată-său de faţă şi al doilea fiindcă mă credeam dator să respectez sentimentele poate dureroase ale vreunei pasiuni se-
1 Aşa numeşte poporul din Moldova provinciile de peste frontieră, precum, Bucovina sau Transilvania. Vorba probabil e formată de la cordon, sau linia de graniţă.
222
223
Crete. Dar fiindcă cu, şi la tinereţe şi la bătrîneţe, n-am putut să văd 1 acrime fără a mă înduioşa, mă simţii cu mare ruşine cu lacrimele pe obraz. Din fericire vizitiul mă anunţă că caii sunt gata şi am trebuit să pun capăt sensibleriei mele absurde. întinsei încă un sorocovăţ bătrînului cobzar şi mă urcai în trăsură. Tatăl cît şi fata îmi sărutară mîna. După ce plecai, mă silii să nu mă mai uit către cîntăreaţă. Cu toate acestea mi se părea că căutăturile ei mă urmăreau şi că ele se înfigeau în spinarea mea ca nişte săgeţi răpezite.
XXIX
Intr-una din zile, către seară, maică-mea se duse ca după obicei să viziteze grădina de zarzavaturi ce o aveam de la vale de livedea de pruni. Acolo era căsuţa unui ţigan bătrîn a căruia femeie mă dădăcise şi care acuma era ca păzitor al gradinei. Pe cînd bătrînul culegea castraveţi verzi cu care să regaleze pe copiii cei mici cari se luase după mama, ea auzi zbîrnăitul unei cobze. întrebă cine este. Bătrînul îi răspunde că a dat ospitalitate unui orb lăutar. Maica mea, curioasă de a vedea şi asculta un aseminea rapsod care-i aducea aminte de istoria lui Omer, zise să i-1 aducă. Veni orbul adus de fiică-sa. Cînd i-a spus că şi fata cîntă cu tatăl ei, maică-mea, care şi ea însăşi era cîntăreaţă şi nu mai auzise pînă atuncea o lăută-reasă, plină de curiozitate, o puse să cînte. Vocea puternică şi armonioasă a fetei răsunînd pînă în sat, în curînd se adunară o mulţime de femei şi copii ca să o asculte. Maică-mea simţi nu numai plăcere, dar şi simpatie ; de aceea, cînd s-a întors acasă, a spus fetei ca să vie la  curte,   unde va
224
primi tain de făină de păpuşoi cît va sta în satul nostru. Ea mulţămi, iar a doua zi, însoţită de dădaca mea, veni la curte. Eu, cum o văzui, o recunoscui. Cum a dat cu ochii de mine, ea şi-a făcut cruce şi a rămas uimită privindu-mă. Era în cămaşă albă cusută cu altiţe, prin care să străvedea talia, sînul şi toate formele corpului ei voluptos. De la brîu în jos avea un fel de fotă de lînă colorată. La gît purta o salbă de bani de argint de diferite mărimi, monete din diferite ţări.
— Cum te cheamă, fată ?
— Anca.
— Tu eşti aceea care te-am văzut acum o săp-tămînă, mi se pare, la Rateşul lui Cuza ?
— Eu.
— Mă cunoşti ?
— Să poate să te uit ?
— Ai să stai mult aicea ?
— Pînă mă veţi goni.
— Cu tatăl tău eşti ?
— Cum l-aş putea lăsa singur ?
— Să zic să-ţi dea tainul. Vino încoace.
O chemai la celalt capăt al galeriei. Strigai pe chelariu şi-i ordonai ca în toate zilele să dea fetei cîte două mertice de făină. Cînd fata ieşi din ham-ibar cu tăgîrţa de făină, două din surorile cele mici îi ieşiră înainte, o luară cu ele spre a o duce în casă pe din dos şi o puseră să le cînte, ceea ce ea esecută cu mare plăcere. Cînd ieşi din casă, se opri pe.pragul uşei, spre a mă privi. Eu eram în balcon, ocupat cu cercetarea unor compturi, aşezat la o masă de scris. Văzînd-o pironită în loc, întorsei capul spre. ea. O văzui uitîndu-se iarăşi la mine cu ochii lăcrămaţi.
— Ce ai, Anco ?
— Nimica.
225
15 — Suvenire conlîmpurane (II)
— Vrei ceva ?
— Nimica.
— Parcă plîngi, de ce ?
— Ştiu eu ! Pleca.
XXX
Mai toată vara ţiganca cîntăreaţă a petrecut în satul nostru. Mai la toate lucrările cîmpului, la pra.şilă, la secere, la trier, o vedeam înlocuind pe cîte cineva din muncitori, pentru o plată oarecare.
(\ind nu găsea însă de lucru şi mai ales în zile ploioase, venea la curte, unde cu mare plăcere îşi găsea ocupaţiune la lucrările manuale, lîn casa părintească era o cameră destinată pentru lucru : acolo surorile mele cele mai mari, asistate de 4—5 fete de ţigani, pe gherghefuri întinse brodau cearşafuri, feţe de perine, prosoape şi alte pînzeturi, după moda de atunci. Anca, care, în şcoala de la Bistriţa, se perfecţionase în asemenea lucrări, se părea măiastră. Maică-mea nu ştia cum să-i mul-ţămească, văzînd că ea era în stare să dea chiar lecţiuni la lucrările manuale, pentru care făcea modeluri admirabile. De aceea, totdauna cînd o vedea lucrînd cu degetele ei fine şi delicate, cari păreau a fi făcute anume pentru lucrări de artă, îi zicea totdauna :
■— Degeaba, Anco, ne amăgeşti tu spuindu-ne că eşti ţigancă... Nu, nu se poate să fii ţigancă !
Iar Anca, rîzînd, susţinea că e ţigancă, că a crescut sub cort şi că ştie ţigăneşte mai bine ca româneşte.
Anca venea cu preferinţă acolo unde afla că viu şi eu. Atuncea, îndată ce .mă vedea, cu acelaşi
foc mă privea şi aceleaşi lacrime picurau din ochii ei ; iar cînd mă depărtam, o auzeam cintînd ca o privighetoare. Intrigat în cele din urmă despre aceasta, zisei dădacei mele la care ea găzduia să o ispitească ca să afle pentru ce se uită ea cu aşa foc la mine şi lăcrimează. Aceasta îmi aduse răspuns că numai mie are să-mi spuie ea o dată dorul care o arde şi o chinuieşte.
într-o zi, spre seară, întoreîndu-mă de la cîmp, mă decid a mă opri la un şipot ce ştiam că este nu departe dc drum, spre a-mi potoli setea, ştiind că acolo apa este foarte bună. Acest şipot, cam depărtat de sat, se afla într-o văgăună sau surpă-tură de mal şi nu sc vedea decît cînd te apropiai. Anca, dezbrăcată ca Eva, se scălda la şipot, al căruia murmur o făcea să nu audă paşii calului meu -cum o văzui, fără a descăleca, mă oprii pe loc. Aveam înaintea ochilor un spectacol ce nici prîn visuri nu văzusem pînă atuncea : un corp de o frumuseţă pentru c"re aş fi dorit să am încă o sută de ochi pentru ca să-1 pot mai bine admira, într-un moment cînd voia să facă ca să-i curgă apa pe spinare, rădicind ochii, mă văzu, slobozi un ţipet şi puse mînele cruciş ca să-şi copere sinul şi ochii. Atuncea am dat pinteni calului şi am fugit, mustrat de cuget că am esistat la scăldătoarea unei fete, a căreia pudoare mi se părea că am insultat-o cu privirile melc. A doua zi, venind la ora cînd îşi primea tainul, se întîmplase să mă aflu în calea ei ; ea puse mîna la gură şi trecu pe lîngă mine fără a mă privi. Pentru prima oară nu-i vedeam căutăturile. Apoi intră pe din dos în casă la maică-mea care, ca totdauna cînd o vedea, o punea să-i cînte şi-i dăruia cîte ceva. Peste o oră, plecînd ca să meargă la gazda ei şi avind a traversa via, mă găseşte la un butuc, alegînd şi cu-
226
227
legînd struguri cari începuseră a se pîrgui. O chemai şi-i oferii şi ei. După cîteva întrebări banale, îi spusei că mi s-a părut prea frumos corpul ei. Ea îmi sărută mîna, apoi, apucînd-o cu amîndouă minele ei, o lipi de partea inimci ei, care o simţii bătîndu-se grozav, iar în ochii ci iarăşi am văzut lacrime.
— Ce ai ? Eşti bolnavă, Anco ?
— Da, şi voi fi cît voi trăi.
— Pentru ce ?
— Of ! bine că te-o adus Dumnezeu, ca să-ţi spun d-tale.
— Ce este ?
— Trupul acesta care ţi s-a părut frumos, a fost ursit să fie fericit. Am iubit şi... numai trei zile am trăit cu el! Iată focul meu.
— Dc unde era el ?
--- Din cetatea Bistriţei, de peste Cordun.
— Şi ce s-a făcut ?
— A murit!... Un alt flăcău, care de doi ani mă curtenea, găsindu-mă în braţele Iui, 1-a' ucis pătrunzîndu-i inima cu cuţitul ! Sunt unsprezece luni... Dc aceea ml-am luat lumea în cap, trăind cu cerşitul împreună cu tatăl meu.
— Dar ucigaşul ?
— A fost prins, judecat şi spînzurat, iară eu am rămas cu inima zdrobită ! .
-— Mare nenorocire, Anco. Dar toate-s trecătoare pe lumea asta : va trece şi dorul tău. Acuma voi să te rog de un lucru : cînd te vei mai uita la mine, să nu plîngi. Asta îmi face rău, căci lacri-mele mă înduioşează, mă fac trist. Te rog, nu mai plînge.
— Nu pot.
— De ce ?
— Pentru că a dat Dumnezeu de semeni cu el ca două picături de rouă. Cînd te văd, pare ca-1 văd pe cl. Cînd te uiţi la mine, pare că mă priveşte el !... Sprinoenele, mustăcioara, buzele, capul, părul, trupul... Of!... Of!... tocmai el!
— Ei bine, tocmai dc aceea zic că trebui să-ţi treacă dorul. Linişteşte-te, nu mai plînge. Cine ştie ? Poate vei găsi un alt ursitor care să-i semene şi de a căruia inimă să te poţi lipi. Eşti tî-nără şi frumoasă, o să-ţi găseşti norocul.
— Dumnezeu ştie. Pînă atuncea am o fierbinte rugăminte.
— Spune.
— Să nu ne goniţi. Să ne lăsaţi să mai stăm pe aicea, pre cît ne putem scoate pînea de toate zilele. Duminicele şi sărbătorile ne ducem prin satele vecine, de cîştigăm cîte ceva pe la circiume ; în zilele de lucrătoare tot găsesc pe aici de lucru pe la oameni. Apoi cîştigul cel mai mare, pentru sufletul meu, numai aici îl pot afla.
— Cum?
—. Ce mă mai întrebi ?... Te văd... iată cîştigul meu ! Şi ce-mi vorbeşti d-ta dc altul ?... Unde aş găsi un altul care să-ţi semene ?... Apoi ce ? Daca soarta m-a făcut ţigancă, oare ţigancă sunt ?... Eu singură nu ştiu...
— Ce fel ? Te îndoieşti despre neamul tău ? Dar tatăl tău ?...
— Tatăl meu ? Ştiu eu cine-i ? Orbul nu e tatăl meu. îl numesc astfel fiindcă, după moartea mamei mele, el m-a crescut şi de la el am învăţat să cînt. Dar maică-mea mereu îmi spunea că nu e tatăl meu : aci zicea că m-a cumpărat de la nişte trecători pe un coreţ de făină, aci că m-a făcut cu un ofiţer neamţ, aci cu un graf ungur... Dumnezeu
228
229
singur ştie din ce sînge mă trag. Dar... faeă-se voia lui ! D-voastră să trăiţi!
— Nu ai nici o grijă, Anco. Nimeni nu te va goni de aici, mai ales că maică-mea ţine mult la tine. La orice nevoie, să năzuieiştî la casa noastră. Eu te voi ajuta totdauna cu ce voi putea. Cere-mi orice crezi ca ţi-aş putea da.
— Să fie adevărat ?
— Prea adevărat,
— Să-ţi cer ? —. Cere.
— Dă-mi voie să mă mingii, luîndu-ţi o sărutare.
— Bine, zisei, fără a cugeta la consecinţe.
La aceste vorbe. Anca se răpezi cu un gest de nebună, mă luă de gît, îşi înfipse buzele pe gura mea şi, într-un sărutat lung şi neîntrerupt, urmat de convulsiuni spasmodice, simţii că leşină în braţele mele. Mă scuturai de cleştele braţelor ci : o văzui că cade jos fără simţiri... mă speriai. în-ebipuindu-mi că a murit, şi am rup t-o dc fugă.
XXXI
Imprudenţa de a permite întristatei cîntăreţe să se mîngîie cu persoana mea a fost fatală. îndată pare că am recunoscut greşeala mea. Buzele Ancăi, puse în contact -cu ale mele, răspîndiră în tot corpul meu nişte sensaţiuni neînţelese. Din tălpi şi pînă în creştet sîngcle se urca si se cobora în mine cu o iuţeală nesptisă. Peste noapte n-am putut dormi : şiroaie dc sudori, aci reci ca gheaţa, aci fierbinţi ca focul, curgeau de pe fruntea mea. Mă credeam vrăjit. Mă simţeam bolnav. Pînă în ziuă am chemat pe maică-mea şi i-am spus totul. Ea trimise şi ohemă pc ţiganca care mă dădăcise,
ca să-mi deseînte de deochi ca alte daţi. Cum o văzui, o întrebai daca Anca e sănătoasă. îmi răspunse că, de cînd i-am dat struguri, e mai veselă şi mai zglobie ; că nu vorbeşte decît despre mine şi eîntă mai frumos decît totdauna.
— Se înţelege, zisei eu. Ea cîntă ; ea c veselă, fiindcă m-a fermecat, fire-ar a dracului !
— A... şa ! cum se poate să crezi una ca aceasta? Să-ţi facă rău ea, care s-ar da şi în foc pentru d-ta?
— De ce dar m-a durut capul ? De ce-mi arde corpul şi sufletul^? Ce am ?
— Eu nu ştiu, dar sunt sigură că dacă te-ar deseînta ea, ţi-ar trece.
—■ Cum ? Ştie ea să deseînte ?
— Toate ţigancele ştiu.
— Daca tc prinzi tu că nu mi-a face farmece şi că ştie să deseînte de deochi, spune-i să vie, să vie mai curînd !
Peste cîteva minute intră la mine bătrîna adu-clnd pe Anca, care venise să-şi ia tainul. Aceasta, cum mă văzu, ma întrebă ce am.
— Tu trebuie să ştii; eu cred că tu mi-ai făcut ceva farmece.
— Nu ştiu dacă eu ţi-am făcut d-tale, sau d-ta mie, căci de cînd te-am văzut, pace nu mai are sufleţelul meu.
— Dacă ştii, deseîntă-mi.
— îţi voi deseînta cum ştiu eu : nu încet ca babele de aici, ci tare, în gura mare.
Atunci vocea ei argintie începu să răsune, ne-tezindu-mî uşurel fruntea cu degetele ei :
„Frunză verde grîu în spic, Să descint, dar cum. să zic ? Ştie numai Dumnezeu Că bolnavă sunt tot eu.
230
231
Sărmăniea inimioară Simţ că-n mine o să moară. Sărmănelul sufleţel O să zboare, vai de el! De-ar muri şi de~ar zbura, Poate m-aş mai alina ; Căci ai crede-n dorul meu, Ca în sjînlul Dumnezeu; Căci eu nu voi să trăiesc Decît ca să te iubesc."
— Mal cîntă, mai cintă, strigai cînd ca încetă. Dar cînd mă uitai la figura ei şi o văzui cu ochii lăcrămaţi : Iar plîngi ? Pentru cc ?
— Pentru ca să te faci sănătos ; mă rog lui Dumnezeu cu lacrimi.
— Cîntarea ta îmi face bine. Mai cîntă.
Nu mai ţin minte ce şi cum mi-a mai cîntat, dar ştiu că m-a încîntat şi m-am crezut atît de bine descîntat, încît după aceea, adeseori fără să mă doară capul, ziceam că ma simţ deocheat, pentru ca să-mi aducă pe Anca să-mi mai descînte.
Ştiu că Anca, văzînd că-i tolerez slăbiciunea, s-a aruncat cu o pasiune fioroasă asupra inocenţei mele virginale. Ştiu că Anca, în toate zilele cîn-tîndu-mi şi vărsând lacrime pe genuchii mei, m-a făcut a vedea ce este amorul adevărat. Ştiu că Anca, prin poetica sa iubire, a sădit, pot zice, în sufletul meu, sentimentul poeziei. Ştiu că Anca, ţigancă şi vagabondă cum era, prin delicateţa sentimentelor şi manierelor sale, prin îngrijirea ce da figurei şi corpului ei, se părea că în toate zilele se făcea mai gracioasă şi mai voluptoasă, îmi proba că în vinele ei curgea un sînge mai nobil şi o origină şi mai aleasă decît aceea ce o afişa. Ştiu că Anca, apreţuind condiţiunea ei în faţă cu a mea, doi ani de zile cît a stat în satul nostru, n-a divulgat
relaţiunile noastre furişate către nimeni. Ştiu, în fine, că Anca m-a făcut să comit cea din urmă nerozie a copilăriei mele şi cel dintîi episod din romanţul tinereţei mele, despre care voi fi silit a vorbi mai departe.
XXXII
La 1842 maică-mea era pentru a optsprezecea oară grea. Cu cît se apropia de timpul uşurinţei, cu atîta părea a avea presimţiri funeste. începu dar a se prepara, ca bună creştină şi mumă. începu a da instrucţiuni surorei mele cei mai mari care, după un an de căsătorie pierzîndu-şi bărbatul prin moarte, trăia ca văduvă la casa părintească. Surorilor celor mai mici le spuse că, cit vor trăi, să asculte de mine. Prescrise cum să 'se distribuie lucrurile şi puţinele scule ce avea. Cu mine avu o lungă conferinţă, în care mă povăţui ce să fac în viitor pentru surori, mai ales cînd ar rămînea fără avere şi protecţiune ; a terminat anunţîndu-mă că mai are a-mi spune ceva, dar aceea va fi consiliul cel din urmă ce va avea a-mi da. Inţclegînd însă că ceea cc voia să-mi ceară arc să mă coste, tot ezită mai multe zile. Cînd o rugam să-mi spuie, ea îmi zicea că aceasta va fi ultima ei vorbă cu mine.
în fine durerile facerej începînd, mă chemă la căpătîiul ei şi, după cc depărta pe toţi din cameră, îmi zise :
— Pentru binele şl viitorul tău, nu face să-ţi legi viaţa dc o ţigancă. Caută şi te desfă de Anca. Pîn-acuma am ştiut a face ca să nu ajungi de zvonul public. Dă-i drumul; şi cînd vei găsi o partidă bună, însoara-te.
232
233
Promisei că voi urma consiliul ei, considerîndu-1 ca un oracol.
După două zile de agonie, moaşa din sat care o asista declară că facerea este grea ; tatăl meu mă trimise cu trăsura cu patru cai ca să aduc pe doctorul de la Huşi, cunoscut ca mamoş. Cale de patru poşte o făcui în şase ore. Doctorul aflîndu-se bolnav, îmi declară că nu poate merge, dar îmi dete nişte medicamente. A doua zi dimineaţa am fost îndărăpt. Era insa prea tîrziu ! Biata maica mea sucombase. Casa toată urla de bocete, la cari se adăogiră şi ale mele !
Moartea maicei mele m-a făcut să cunosc ce este adevărata durere şi să port jalea pentru pierderea unei fiinţe iubite. Mulţi ani am plîns-o, căci nu puteam să-mi aduc aminte de figura ei cea dulce, dc ochii ei cei frumoşi albaştri, de surîsul ei îneîntător, de vocea ei argintie, de nobleţea manierelor şi sentimentelor ei, fără sa uit amorul ce-mi păstra şi siguranţa cu care prezicea viitorul meu.
După ce ma dezmeticii ceva de durerile ce mă copleşiseră, readunîndu-mi minţile, mi-am pus înainte datoriile şi sarcinile ce mă apăsau, după promisiunile ce dădusem maicei mele. Aveam înaintea mea o familie din cele mai grele : aveam 10 surori şi 3 fraţi de cari trebuia să îngrijesc ca un al doilea părinte, mai ales că bietul tatăl meu părea /.ăpăcît de greutatea nevoilor.
XXXIII
Am trebuit să încep cu sacrificarea plăcerilor mele. Chemai pe Anca şi-i declarai că, după jură-mîntul ce făcusem maicei mele, trebuia să se ducă
de pe la noi. Ea deocamdată îngălbeni, mă făcu să-i mai repet cele din urmă cuvinte, apoi rîse cu hohot si căzu din picioare leşinată. Veniră surorile mele lîngă ea, o stropiră cu apă şi o deşteptară.
Atuncea ea le spuse ca i-a venit rău din cauză că tată-său voieşte să se întoarcă în ţara ungurească. Toţi din casă phnserâ, fiindcă pe toţi îi desfătase atîta timp cu cîntecele ei.
Apoi, sârutînd mina la toţi, ieşi cîntînd :
„Haide, suflete, cu mine : Lasu-n urmă focul tău, Căci în lacrimi şi suspine M-am ursit să trăiesc eu. Haide, doride, departe, Să cătăm ca să găsiîn Mîngîiere-n altă parte, Sau de jale sa murim!"
Zguduit pînă in fundul inimei de cruzimea cu care ani congediat această poetică fiinţă, care m-a iubit atît de mult şi care mă părăsea cu o resig-naţiune atît de angelică, simţind că-mi curgeau lacrimele şiroaie, fără să le pot opri, am dat fuga de vale la casa dădacei melc unde ea găzduia, decis ca s-o opresc. A fost însă cu neputinţă.
— Trebui să te las, zise ea. Nu voi supăra sufletul cocoanei, Dumnezeu s-o ierte !
Pusei în mîna bătrînului orb o pungă cu o sută lei, iar pe buzele Ancăi o lungă şi focoasă sărutare, cu care a rjlecat cîntînd iarăşi cîntecul ei de sus.
1888, martie
234
DIN TINEREŢE
I
Pînă la etatea maiorităţii, am trăit şi am lucrat sub direcţiunea tatălui meu ; rareori, sub scutul de dragoste al mamei mele, îmi permiteam a mă emancipa şi a face lucruri neaprobate de dînsul. Acuma venise timpul cînd credeam că mi se cuvenea a mă emancipa. Tatăl meu însă, fără a considera că nu mai eram copil şi că trebuia să asculte şi avizul meu, din contra, din zi în zi se arăta mai nătîng : voia a face toate după capriţul său şi contraria orice părere sau idee manifestam relativ la soarta intimă a familiei, care mă interesa mai tare ca orice.
Cu vreo doi ani înainte, voind a regula soarta surorilor date la călugărie, a găsit cu cale să le ia de la monastirile cele mari unde ie aşezasem şi să le mute la schituri mai mici şi mai apropiate de moşia noastră. Deci uneia îi făcu chilie la Giur-geni, în districtul Romanului, iar alteia la Bog-dăniţa, în districtul Tutovei. Apoi, după moartea maicei mele, a voit să mai dea patru fete la călugărie, ceea ce eu nu voiam a aproba. Din această cauză, şi altele care e de prisos a le mai memora, au venit neînţelegeri între noi. Văzînd aceasta, într-o zi i-am declarat că eu nu mai stau acasă,
239
ca mă voi duce la Iaşi, pentru ca să caut sau să intru în vreo şcoală, sau să îmbrăţişez cariera funcţiunilor.
II
Tatăl meu atuncea, departe de a se opune, mi-a destinat în plină posesiune via de la Valea Adînca de lîngă Iaşi, două camere în casele ce le aveam lîngă Sin tul Nicolae cel Sărac şi doi băieţi de ţigani spre a mă servi. Apoi, aducîndu-mă el însuşi la Iaşi, merse cu mine la spătarul Vasile Pogor, care era directorul Departamentului Dreptăţii, prezentîndu-mă şi arătîndu-i dorinţa mea de a căpăta vreo funcţiune. Ca unul care cetisem Hen-riada lui VolLairc, tradusă de acest important personagiu, mă dusesem cu entusiasm !a el, sigur fiind că oamenii cari fac versuri — sau aşa-zicînd poeţii — trebui să fie buni, blînzi, veseli şi es-pansivi. Nu ştiu dc cc, dar aşa credeam eu că trebui să fie cei ce se zic fiii muzelor, cari se inspiră de Apolon şi caută rime pe sub coastele Olimpului.
Tn contra aşteptării mele insă, viitorul meu superior, departe de a mă încînta, la prima aparenţă mi s-a părut mai indigest decît versurile Henriadei. Posac, posomorit, grav, serios, atîta mi se păru de antipatic, încît îmi venea să las la el pe tatăl meu şi s-d rup dc fugă. M-a întrebat ce carte ştiu, unde am învăţat şi daca scriu bine. Răspunsei cum mă pricepui, apoi se puse de scrise pe o bucăţică de hîrtie ceva şi acea hîrtîe dînd-o tatălui meu, îi zise să mă ducă la căminarul Dumitrachi Cornea, care era cap de diviziune, sau şef de secţie, cum se zicea pe atuncea.
Acest personagiu era cu totul de altă natură : vesel, surîzător, glumeţ, după ce a îmbrăţişat pe tatăl meu, pe mine m-a sărutat părinteşte şi mi-a spus că, numai să fiu aplicativ, şi va face toate chipurile ca să mă înainteze, adăogind că suntem şi ceva rude, sau cimotii, cum se zice Ia Moldova. Deci mă de te sub ordinele stolonaccalnicilor (capi dc birou) săi Matachi Lupu şi G. Papafil, cari la rîndul lor mă puseră în comunicaţiune cu alţi copişti, cu cari trebuia să conlucrez.
Iată-mă căpătuit şi intrat într-o viaţa cu totul nouă, în care a trebuit să fac atîtea esperienţe şi să încerc atîtea decepţiuni !
III
Nu ştiam de am leafă sau nu. La capătul lunei însă mă pomenii chemat în cabinetul directorului, care mă puse să subscriu pe o listă şi apoi îmi detc in mînă 50, adecă cincizeci lei (vechi, se înţelege), zicindu-mi că aceasta este de la excelenţa sa domnul ministru. în adevăr acea excelenţă era atîta de nobilă, încît nu se înjosea să ia leafa pentru funcţiunea ce ocupa. A servi ca ministru, după părerile de atuncea, pentru nobili era o datorie, care nu se cuvinea să fie remunerată. De aceea leafa de două mii lei pe lună, ce avea ministrul, se distribuia la candidaţii ce nu intrau în stat (ca de-alde mine) şi la alţi funcţionari din departament şi chiar de prin tribunale, cari se ştiau că sunt mai necesitoşi.
Ce bogat m-am crezut cînd am primit cei întîi bani ca leafă ! Ce mai chefuri am făcut cu cei 50 de lei! Pînă şi luxul de a lua îngheţată mi l-am
240
241
permis, o data pe săptămînă (de cîte 20 paralel şi mi se părea că fac un aot de desfrînare !
In curînd mi-am făcut camaraderii plăcute, căci. nu ştiu cum se făcea, mai toţi cei cu cari făceam cunoştinţă mă afecţionau. Pînă şi morocănosul de directorul meu, intr-o zi nemerindu-se să ne în-tîlnim în scară cînd ieşeam de la cancelarie, mă pomenii că-mi spune să mă urc în trăsura sa, care trăsese la scară. Apoi, ducîndu-mă acasă la el, mi-a spus (ceea ce foarte mult m-a uimit) că am să mă-nînc la el. După ce mă prezentă la cocoana d-sale. aceasta mi-a vorbit cu atîta bunătate şi blîndeţă, încît mi-a descleştat gura ; şi nu numai că am mincat bine (de trei ori poate cît ei amîndoi), dar am şi vorbit, se vede, ceva care i-a făcut să ridă ; iar după masă, cînd le-am sărutat mîna ca să-mi iau adio, cocoana m-a invitat ca în toate joile să viu să mănînc la ei. Cînd am spus aceasta la cancelarie a doua zi, s-au minunat toţi, fiindcă nimeni, niciodată, nu văzuse pc boierul Pogor rî-zînd sau surîzînd ; deci eu comisesem o adevărată minune, puindu-1 în veselie.
IV
Era rînduială pe atuncea la toate ministerele, ca in toate zilele să stea în permanenţă cîte unul din scriitori douăzeci si patru de ore în cancelarie, atît pentru privegherea, cît şi pentru primirea corespondenţelor, pe care în cazuri de urgenţă le ducea la directorul. Aceşti jurnalieri, cari pe atuncea se numeau dejurna, erau înscrişi pe o listă, după care toţi, fiecare la rîndul său, îşi făcea datoria. Ca unul ce fusei înscris şi eu în acea listă, peste vreo douăzeci de zile dupe intrarea
242
mea In serviţiu, am trebuit să-mi fac rîndul; sarcină inutilă, absurdă şi urîcioasâ, căreia trebuia să mă supun.
După ce plecă toată lumea de la cancelarie, trimisei pe un odagiu (odăiaş) să-mi aducă ceva de mîncare ; îmbucai ceva, nu mai ţin minte ce, dar foarte prost, şi apoi mă pusei să citesc Regulamentul Organic şi Codica Civilă, ce se aflau p-i masa directorului. După ce odagiii au măturat şi au grijît toate camerele, m-am instalat în salonul cel mare, unde mi-am ales o masă lungă care să-mi serve de pat şi cîteva dosare pe care să-mi fac căpătâiul, in lipsă de perină ; apoi, ca să-mi treacă timpul, mă pusei să citesc cărţile puţin distractive ce le spusei mai sus.
Seara, după ce ascultai din balcon concertele privighetorilor din gradinele învecinate, cari părea că adorau strălucirea lunei şi frumuseţea scânteietoare a stelelor, mă culcai pe masa ce-mi alesesem, avînd în faţă-mi şase ferestre mari, pe cari venea lumina lunei pînă în ochii mei. Eram singur : nu aveam alt tovarăş decît doară cîteva duzini de greieri, ale cărora concerte cadenţate îmi loveau auzul, făcîndu-mă surd la răcăitul şoarecilor numeroşi ce nopţile rodeau dosarele de pe mese-
Aşteptînd ca să vie Morfeu cu visele sale, sau cum zice poporul ,,Moş lene pe la gene", mi s-a părut a vedea o stranie ceremonie : în mijlocul salonului era o masă cu luminări de ceară aprinse şi cu o cruce, iar alături cu masa o cristelniţă, sau căldare de botez, apoi vreo doi popi cu dascălii lor ce cîntau, apoi un boier bătrin, îmbrăcat cu haine foarte bogate, cu ceacşiri roşii, cu meşi în picioare, cu fes în cap, cu o fermenea scurtă de mătasă, purtând un copil în braţe şi stînd în faţa mesei, lîngă
243
care popii psalmodiau. Atunci mă aproplai şi eu, ca să văd ce copil este ; iar tatăl meu (care părea că venise şi el împreună cu o femeie, ce negreşit era mancă, sau doicd) văzîndu-mă cuprins de curiozitate, mă trase şi-mi spuse că boierul cel bătrîn este logofătul T o ader Balş, care mă botează pe mine. Uimit de vorbele tatei, mi se aţîţă curiozitatea şi mai tare, mă apropiai cînd scotea copilul din cristelniţă şi în adevăr mă recunoscui pe mine, cînd eram în etate de şase luni, mititel, slab şi pipernicit!
Această fantasmagorie n-a întîrziat însă a dispărea, ca un nor de fum luat de vînturi. Curînd apoi se făcea că se strecurau, ca într-o panoramă plutitoare pe o girlă cu curs răpede, pe dinaintea mea, toate fazele copilăriei mele, de la căruciorul tras de cîni pînă la furia amorului meu pentru Anca, a căreia aducere aminte îmi răscolea svn-gclc de la creştetul capului pînă la tălpile picioarelor. O vedeam aci rîzînd, aci plîngînd, aci fă-cîndu-mi semn să viu la ea, aci să fug de dînsa. O auzeam cîntînd cînd de jale, cînd de veselie.-Mă răpezeam s-o apuc în braţe, ea fugea ; alergam după dînsa cît ce puteam, gonind-o pe dealuri şi pe văi, şi tocmai cînd se apropiau minele mele de ea, dispărea ca năluca şi mă pomeneam înconjurat de toţi camarazii mei din minister rîzînd in hohote de prostiile melc. Simţind atuncea că inima mi se bătea ca o pîrpăriţă de moară, gata a zbura de la locul ei, o apucai cu dinţii ca s-o ţin pe loc şi, readunîndu-mi puterile căzute în lîngezire, mă silii să adorm.
Dar pe cînd somnul se juca de-a baba-oarba cu mine, rotindu-se mereu împrejurul ochilor mei fără a-mi atinge genele, deodată auzii un fel de fîşiitură ce părea că imita tîriitura picioarelor unei babe bătrîne pe nişte seînduri uscate. Mă uitai
244
în lungul salonului şi atuncea cu mare spaimă văzui că din colţul opus venea, abia mişeîndu-se, o fiinţă in chip de om, înaltă de trei ori cît mine şi îmbrăcată în alb de sus pînă jos şi, pe lingă zgomotul ciudat al paşilor ei, auzeam încă un zgomot, ce sămăna cu clăpăitura fălcilor si dinţilor unui animal puternic. De astă dată nu mai era de glumit : fără doar şi poate, aceasta trebuia să fie stafia casei, despre care odagiii ministerului spuneau cu certitudine că se arată adeseori în Carne şi în oase. Eu însă, care nu credeam în aseminea absurdităţi, atuncea adueîndu-mi aminte de vitejia eroilor din mitologia grecească şi din poveştile populare, mă decid să zdrobesc capul matahalei ce venea asupra mea. Deci, de pe masa pe care mă aflam culcat, întinsei încetişor mîna şi apucai de spetează un fotoliu solid şi greu, pe care lucra şeful de secţiune, iar cînd mi se păru că dihania era numai la distanţă de cinci paşi, mă sculai ca fulgerul şi, rădicînd fotoliul deasupra capuLui meu, îl răpezil asupra ei cu toate puterile. Şi răpezi-turâ mea a fost aşa de puternică şi violentă, încît matahala mea a intrat în pămint, iar eu, stors de puteri şi de palpitaţiuni, căzui pe parchet fără de simţire.
M-am deşteptat apoi înconjurat de odagii, cari, cu luminările aprinse, mă stropeau cu apă şi mă spălau de sîngeic ce-mi curgea pe nări în urma loviturei violente ce primisem prin propriile mele porniri.
V
Ziua începuse a se îngîna. Cu capul încă turburat de coşmarul ce avusesem, am deschis uşa despre  balcon  şi am ieşit afară. Mi  se risipiră
245
imediat impresiunile de oroare ce căpătasem peste noapte, înaintea spectacolului măreţ al naturei, în momentele cînd lumina zile) dezbrăca luceferii de seînteile lor şi părea că goneşte cu flacără de foc întunerecul nopţii. Cîntări plăcute, ce-mi păreau divine, se revărsau din guşele micelor ciocîrlii, cari. cu fâlfâiri continue, se ţineau în aer şi se urcau mereu în sus, pentru ca ele, cele întîi, să întimpine primele raze ale soarelui şi sa le aducă în triumf pe faţa globului pămîntesc, spre a răs-pîndi lumina şi viaţa. După ce soarele mi-a arătat toate razele sale, mai ascultai ca jumătate oră concertele răpitoare ale privighitorilor din crîn-gurile gradinelor vecine, apoi intrai în salonul în care petrecusem noaptea atît de urit şi, punîn-du-mă la o masă, făcui conceptul unei petiţiuni, cam în cuprinsul următor :
„Excelenţă ! (Pe atuncea miniştrilor li se da acest titlu.) Fiindcă casa în care este aşezat departamentul dv. este vizitată de stafii, cari pe mine se vede că mă urmăresc ca să mă necăjască, şi fiindcă mie nu-mi place societatea de asemenea dobitoace, vă rog porunciţi să mă scutească de sarcina dejumei, sau de nu. să primiţi demisiunea mea."
După ce am decopiat această petiţiune cu cea mai mare îngrijire şi cu cele mai frumoase caractere chirilice în două şi trei etagiuri, după cum se scria pe atuncea, o pusei pe masa directorului, care primea petiţiunile în locul ministrului şi care pot zice că mai în permanenţă îl înlocuia, căci ministrul titular mai că nu da pe la departamentul său ; hîrtiile curente se espediau subscrise de directorul şi numai pe cele mai importante le trimitea prin cineva ca să le subscrie ministrul.
Pînă a nu veni ora cancelariei, mă pomenii cu tatăl meu. El venise de la ţară în ajun şi, negă-sindu-mă acasă, plecase să-mi dea de urmă la departament. Ii spusei cu lacrimele în ochi viziunile melc de peste noapte şi-i declarai că, de nu va mijloci el ca să fiu scutit de dejurnă, apoi fac cauză ministerială.
Tatăl meu, care nu era tocmai incredul la su-perstiţiuni, îmi esplică că visurile mele aveau raţiunea lor. Mai întîi scena botezului era adevărată, căci acolo, în salonul acela, răposatul Toader Balş mă botezase în anul 1822 ; iar apariţiunea stafiei o credea iarăşi adevărată, ca pedeapsă a sufletului lui, pentru că nu şi-a ţinut promisiunea de a-mi face parte de moştenire din imensa lui avere şi mic, finului său, ci a lăsat-o toată cui nu trebuia.
Ou ocaziunea aceea, tatăl meu îmi spuse ca bătrînul Balş, cînd a venit cu domnia Mihai Sturza vodă, care-i era nepot dc soră, în avîntul său patriotic văzînd cu fericire aşezată în ţară domnia pămînteană, cind a mers să-1 felicite pentru prima oară, i-a spus :
— Prea înălţate doamne şi nepoate, fiindcă Dumnezeu nu mi-a dat copii şi fiindcă el a voit ca să te înalţe la o treaptă aşa de slăvită, iată că prin acest testament te fac moştenitor pe averea mea, care ştii că covîrşeşte şi pe a lui Rosnovanu, pentru ca să ai mijloace să trăieşti ca un domn falnic şi să poţi face bine patriei, fără a-ţi pîn-gări numele cu catachrisuri (abuzuri), ca domnii venetici de mai nainte.
După trei-patru ani insă, dragostea bătrînului slăbi, fiindcă chronica scandaloasă în toate zilele îi aducea pe la auz fapte abuzive de notorietate publică : se zicea că măria sa făcea ca să-i vie
24tf
247
peşcheşuri grase, ba de vămi, ba de la ocne, ba de la hrisoave, ba chiar şi de la funcţiunile cele mai însemnate. Atuncea se zicea că bătrînul în cîteva rînduri s-ar fi dus să-1 mustre şi să-i spuie că, de nu va înceta cu asemine fapte ruşinoase, el îşi va retrage donaţiunea. Intr-o bună dimineaţă însă, bătrînul Balş dete ortul popei pînă a nu apuca să-şi schimbe testamentul, lăsînd nepotului său nu numai multele lui moşii şi casa (care atuncea se închiria pentru minister), dar chiar barba lui cea lungă, care, împreună cu mustăţile şi cu genele, căzuse pînă în ziua înmorrnîntării. Lumea, ciudată cum e totdauna, şoptea şi zicea că boierul ar fi luat, pentru ca să petreacă, arsenic sau şori-ceasă ; dar pe atunci nici procurori nu erau, nici medicii nu se ocupau cu constatări de decesuri nenaturale, ca în zilele noastre. Astfel, după in-mormîntare, o mulţime de rude cari se uitau cu jind la averea bătrînuluj Balş şi o mulţime dc fini (intre cari şi eu) cărora le promisese cîte ceva, au rămas cu buzele umflate.
VI
Evenimentul meu a dat motiv de cercetări zgomotoase. Bătrînul Pogor, după ce a cetit petiţiu-nea mea, mai întîi se zice că ar fi rîs aşa de tare, încît i-au căzut ochelarii; apoi, chemînd pe şefii de secţiuni, ]e-a spus ca să facă o anchetă in toată regula. Deci arătarea mea corespunzind cu semnele de loviri ce aveam pc nas şi pe frunte, precum şi cu depoziţiunile odagiilor, atît ale celor de sus cît şi ale celor din etagiul de jos, cari afirmau că şi ei adesea se întilnese cu stafia spăimîntătoare a casei, s-a decis ca funcţionarii să facă dejurna
numai pînă la ora cînd se aprind luminările, iar după aceea să se ducă acasă, ceea ce mie mi-a făcut o popularitate nespusă între colegii mei. Mai tîrziu chiar s-a decis a se părăsi casa din cauza stafiei, încît proprietarul ei, vodă Sturza, văzînd că n-o mai poate închiria, a transformat-o in teatru, în care patruzeci de ani şi mai bine nişte altfel de stafii, sub nume de artişti, au jucat farse şi comedii, pînă ce în anul 1888 deodată s-a consumat de un incendiu, ce se crede a se fi pus tot de stafia cea veche a lui Balş.
De prisos a spune că naraţiunile mele despre stafia aceasta au înveselit multă lume, fiindcă mai toţi şefii mei mă Invitau anume la mesele lor, pentru ca să mă asculte şi cocoanele lor1. Cu această ocaziune am făcut multe cunoştinţe plăcute, cari au contribuit la succesele ce le-am avut mai tîrziu în societate.
VII
Mai răpede decît m-aş fi aşteptat, m-am văzut într-o bună dimineaţă numit în stat, adecă scriitor regular. Dintre vreo zece practicanţi mult mai vechi, am fost preferit în consideraţiune că scriam mai curat şi mai iute decît toţi ; am simţit însă că la aceasta a contribuit (fără a mi se spune, negreşit) şi protecţiunea delicată a nobilei consoarte a directorului meu, la care mîncam de datorie în toată săptămîna şi care părea că mă afec-ţiona.
Această căpătuire însă, deşi îmi arăta pînă la oarecare grad perspectiva înaintărilor, nu-mi mulţumea încă sufletul. Simţeam că mă roade necon-
1 în original: cocoanelor (n. ed.).
248
249
teriit un ghimpe la inimă, care mă neliniştea. Mă simţeam inferior în lumea aceasta din punctul de vedere intelectual şi mă frărnmtam cu mintea tura să fac ca să ies din starea de ignoranţă în care mă vedeam. îmi blestemam soarta că nu aveam mijloace de trai îndestulate pentru ca să intru iarăşi în scoale, să pot să mă luminez mai bine şi să mă fac mai folositor în lumea aceasta. Uşorul meu bagaj de cunoştinţe ce căpătasem în cele două clase din Sîntul Sava se evaporase în timpul celor doi-trei ani cît stătusem la ţară ; nu-mi rămăsese decît versurile zvăpăiate ce făcusem pentru Luxiţa. De mult timp încetasem chiar de a face versuri. Sorbisem cu atîta poftă armonioasele eîutece ale Ancăi, încît cupa plăcerilor avînd-o totdauna plină înaintea mea, nu mai simţeam nevoie a-mi încorda lira spre a căuta şi a găsi armonii mai dulci, fiindcă ea însăşi era o armonie suavă şi fermecătoare pentru orice suflet poetic. Vechile mele încercări poetice le găseau admirabile nătărăii de colegii mei, cînd le ceteam din ele ; dar laudele lor nu mă îmbătau, căci eu aveam convincţiunea că nu erau decît copilării rizibile şi fără de nici o valoare. Astă dată doream să fac ceva mai bun, mai cu vlagă, mai solid, şi la aceasta eram convins că n-aş putea ajunge decît daca mi-aş mai freca cinci-şase ani coaiele pe băncele şcoalclor de atuncea.
Preocupat mereu dc dorul acesta, mai întîi de toate aveam recurs la lectură : citeam cu nesaţiu orice carte îmi cădea sub mină, orice jurnal, orice publicaţiunc. Afară de aceasta, am început a mă roti pe lîngă oamenii ce auzeam că sunt învăţaţi. In casa unui unchi al meu, spătarul Antoni Sion, cunoscui cîţiva profesori : fără a fi elevul lor, mă duceam de ascultam cursurile ce le făceau la Aca-
demia Mihăileană. Astfel, cu încetul, legînd cunoştinţe şi chiar intimităţi, atît cu profesorii, oit şi cu studenţii cei mai mari, mă pusei in curentul mişcării culturale şi intelectuale.
Simţind necesitatea de a cunoaşte măcar o limbă străină modernă, fiindcă limba grecească acum începuse a ieşi din uz şi nu o vorbeau decît grecii, putini cili mai erau în ţară, mă pusei să învăţ limba franceză. Ştiind a ceti puţin, din cit apucasem de la dascălul Ciasnoc, căzui pe o carte cu dialoguri, lucrată de T. Codrescu, apoi pe o gramatică şi un dicţionar (împrumutate de la un amic), şi încet, încet, mereu făcînd eserciţii cu lectura şi cu memorizarea, ajunsei a pătrunde în secretele acestei limbi, care din zi în zi se făcea mai de modă în societate. Apoi, văztndu-mă în stare de a putea şi traduce fără greşeli orice citeam (după cum mă încredinţau unii amici cu cunoştinţe căpătate în scoale), mi se păru că am găsit mijlocul de a ajunge la ţinta ce o doream : de a mă lumina singur şi de a căpăta. între cei patru pereţi ai camerei mele, cunoştinţele ce le-aş fi putut căpăta in scoale.
Urmărind cu predileeţiune jdee;i şi dorul de a mă pune in oomunicaţiune cu oamenii învăţaţi şi cu acei ce se distingeau prin spirit sau talente, legai intimităţi cu mai mulţi din elevii de la Academie. Nicolae lonescu, feciorul lui popa Ion din Roman, care pînă a nu avea barbă mă făcea a vedea în el ceea ce în adevăr am apucat cu patruzeci ani mai tîrziu, un parlamentar din cei mai limbuţi cc a putut sa producă pămîntul fertil al Romanului.
Acesta întru adevăr avea un talent extraordinar de improvizaţiune : era în stare ca pentru orice subiect, cu fond sau fără fond. comandat
250
851
chiar, să vorbească cîte o oră sau două şi, cu discursuri ciceronianc, bine zise şi elegant esprese, să uimească pe oricare ascultător sau gură-cască, fără a spune însă în realitate nimic care să convingă sau să instruiască.
* Cu toată inutilitatea şi inoportunitatea unui asemine talent, pe atuncea cînd nici tribună nici barou nu esista, mulţi tineri se esercitau în frumoasa artă de a vorbi, fiindcă toţi nutream speranţa unei ere de viaţă parlamentară şi constituţională, fiindcă toţi ne credem chemaţi a lucra la regenerarea patriei. Esperienţa însă mai tîrziu ne^a dat trista decepţiune de a ne convinge că elocuenţa parlamentară nu patriei, ci ambiţioşilor a servit ca pîr-ghie spre înălţare. Eu unul, oricît admiram pe amicul meu Ionescu. aveam încă de atuncea asemine convincţiuni pesimiste şi de aceea nici un preţ nu puneam pe această frumoasă artă şi nici nu-mi băteam capul să fac exerciţii de declamaţiune sau dc retorică.
_Era_jioate şi ceva inerent na turei melc. Arta care, chiar înainte de a o cunoaşte bine, o simţeam în sufletul meu era poezia : aceasta voiam a cultiva ; în aceasta căutam a mă instrui şi pentru aceasta căutam a găsi modele pe urma cărora să pot merge. Printre studenţii de la Academie ascultam din cînd în cînd cîte o palidă producţiune de versuri, dar nu era ceva care să mă mişte. Un văr al amicului meu Ionescu, numit Ioan Poni, mă mulţămea ceva mai bine ; părea că atinge mai bine coardele simţitoare, dar el avea o predilec-ţiune particulară pentru teatru şi de aceea făcea mai adesea tirade lungi dramatice, pe care le declama foarte frumos. Acesta, în adevăr, după ce
a ieşit din şcoală, s-a devotat artei dramatice şi a jucat cu destul succes în drame şi tragedii pînă la capătul vieţei sale i. Mai era un tînăr care se da de poet, dar care, fiind mai în vîrstă decît mine şi profesor, pe lîngă aceste şi cam prea îneîntat de persoana sa, evitam de a-1 apropia. Acesta era Dimitrie Guşti, cel întîi care-şi făcuse nume de , poet liric. Lirismul lui consista în aceea că făcea strofe multe, versuri lungi, bine cadenţate, bine rimate, dar foarte palide, fără sentiment, fără idei, fără gust şi într-o limba foarte încîlcită. Acesta fusese cel întîi şi unicul elev al referendarului şcoalelor, mult trîmbiţatul părinte al literaturei, Gheorghe Asachi. *
VIII
Singurul organ cuasi-literar pe atuncea in Moldova era Albina românească fundată de G- Asachi. Eram în curentul acestei publicaţiuni, pe care o citeam la unchiul meu Antoni Sion. Acest unchi, văzînd aptitudinele mele pentru literatură, după unele strofe de versuri ce din cînd în cînd îi recitam, într-o duminecă mă luă în trăsură şi mă duse de mă prezentă la acest veteran al literaturei.
Nedeprins încă bine cu lumea, mi se părea cam ciudată vizita aceasta, ştiind mai ales că mă duc la un om ce mi se zicea că e foarte învăţat şi care juca un rol aşa de mare, fiind referendariu, titlu ce mi se părea că echivala cu acela de vodă al şcoalelor. Cînd citii pe frontispiciul casei sale cu litere mari „Pacea şi al meu repaos"', mi se păru
1 A murit, de nu mă-nşel, pe Ia anul 1852.
252
253
lucrul aşa de sublim, incit nu mă mai îndoiam că am să mă înfăţişez înaintea unui om îndumnezeit; un singur lucru însă mă intriga la inscripţiunea aceasta şi mă tot întrebam : de ce nu va fi făcut fraza mai naturală ? De ce nu va fi scris „Pacea şi repaosul meu" ?
Fusei primit cu multă bunăvoinţă şi supus la un adevărat interogatoriu. După ce-i spusei pe scurt fazele copilăriei mele, zise :
— Păcat că ai părăsit aşa de curînd şcoala ! Nu-ţi rămîne decît să te instruieşti singur, prin lectură şi (prin contact cu învăţaţii. Vino mai des pe la mine... deseară, la 7-8 ore !
Vizita aceasta o făcusem cam de dimineaţă. Asa-chi, care era îmbrăcat într-un halat şi cu o scufie de catifea pe cap, ne primise în camera sa de lucru. Această cameră era destul de mare : pe de lături erau mai multe dulapuri cu cărţi, iar în mijloc o masă mare, pe care erau rechizite de scris, mai multe cărţi mari deschise, instrumente inginereşti, tablouri litografiate, pietre litografice, forme tipografice şi altele, care toate păreau a-mi spune că Asachi e şi mai învăţat decît auzisem.
După o scurtă convorbire cu unchiul meu, la care nu prea făceam atenţiune fiindcă mă uitam cu gura căscată la tablourile de pe pereţi, ne luarăm ziua-bună de la marele om, care, la retragere, îmi repetă invitaţiunea pe deseară.
Mai toată ziua am stat la cumpene : să mă duc sau nu ? Ezitaţiunea mea era motivată pe cuvîntul că nu ştiam ce voi face eu acolo ; apoi mă temeam că voi da peste lume prea numeroasă şi necunoscută, lucru ce nu-mi prea plăcea, fiindcă aveam o predilecţiune pentru viaţa izolată- Dar pe după prînz venind pe la mine vreo doi academişti şi
spuindu-mi că şi ei sînt invitaţi acolo, mă luai cu dînsiii.
Furăm primiţi în grădină. Găsirăm cîţiva profesori tineri, între care era şi Guşti şi mai mulţi elevi din cei mai mari. Asachi recomandă pe cei noi veniţi la respectabila sa consoartă, care apoi la rîndul ei îi recomandă fiicei sale, o frumoasă fată de vreo douăzeci de ani, care mi s-a părut aşa de frumoasă, îacît m-a lovit un fel de ameţeală ; şi poate aş fi căzut din picioare, daca nu aflam arbori de care să mă reazăm.
A fost o adevărată serată literară. Intr-un pavilion ce era în grădină se citiră şi se declamară versuri, se făcu şi muzică. Guşti recită vreo două poezii inedite, care-i atraseră multe aplauze, dar care mie nu mi-au plăcut; poate că erau prea sublime pentru inteligenţa şi priceperea mea. Poni declamă cîteva pasagiuri din Sairt, care apăruse de curînd în Curierul de ambe sexe, tradus de C. Aristia. Doamna de casă, cocoana Elena Asachi, cîntă în piano aşa de frumos, încît, daca nu ar fi făcut-o Dumnezeu aşa de urltă, negreşit că m-aş fi înamorat şi de ea. Domnişoara Hermiona, fiica lui Asachi, cîntă în harpă, atît singură, cît şi acompaniată de clavirul maicei sale. Ca unul ce pentru prima oară auzeam acest instrument, care pînă atuncea îl văzusem numai în mitologie pus în minele lui Orfeu şi în Psaltire pus în mîna împăratului Da-vid, am rămas extaziat şi atît de pătruns, încît poate aş fi improvizat o odă în onoarea încântătoarei cîntăreţe. M-am oprit însă de la poetica mea pornire, văzînd că împrejurul divei se învîrtea cu oarecare aer de autoritate un tînăr blond, frumos, înalt şi bine făcut, care cînta din gură cu voce de bariton bucăţi din Norma şi alte opere, de care nici auzisem pînă atuncea^ Cercetînd, am aflat că acela
254
255
era beizadea Alecu Moruzi de la Pechea, care în curînd apoi o luă în căsătorie1.
Cu acea ocaziune făcui cunoştiinţă cu fiul cel mic al lui Asachi, Alecu, căci cel mare, care se numea Dimitrie, se afla în Rusia, unde îi plăcuse să intre în armată pentru ca să omoare circazieni. Alecu, cu care apoi m-am pus în strînsă intimitate, se ocupa puţin cu ingineria, dar mai mult cu de-semnul şi cu pictura, pentru care arăta predilec-ţiune, deşi, cu toată bunăvoinţă, n-a parvenit să ajungă nici pe Apeles, nici pe Rubens. Pe urma lui însă a rămas doctorul Asachi, celebritate medicală care şi-a făcut nume mai întîi în Paris şi apoi în Bucureşti, unde actualmente se bucură de o bună reputaţiune.
IX
Fiindcă am venit cu suvenirile la o persoană căreia acuma i se rădică un monument, cred că este bine să spun şi eu cîteva cuvinte, cu atît mai ales că după moartea lui s-au spus de mulţi multe lucruri esagerate.
S-a zis, de esemplu, că Asachi ar fi de orgină armean, pentru că avea un accent care semăna cu al armenilor. Această aserţiune însă se combate
1 După o scurtă conjugalitate şi după o lungă văduvie, această distinsă persoană s-a căsătorit de a doua oară cu marele publicist şi filosof francez Edgar Quinet. La 1866 am petrecut o seară de iarnă la gura sobei în Elveţia, la Château Chillon, cu acest ilustru bărbat, care trăia proscris din patria sa ; iar venerabila sa consoartă, care împletea la ciorapi şi făcea la ceaiuri, fără a lua parte la convorbirile noastre, părea foarte necăjită pe vîrtejul anilor, care-i albise părul ca şi mie !
256
prin aceea că tatăl său a fost preot ortodox şi chiar protopop ; am văzut cu ochii mei (într-un dosar din arhivele de la Chişinău) un raport al consisto-riului mitropoliei din Iaşi in care figurează pro-toiereul Lazăr Asakevici şi apoi se ştie că acela era tatăl veteranului nostru literat. Se mai ştie că Lazăr, mai pe urmă rămîind văduv şi călugărindu-se, a luat numele de Leon. Se mai ştie că numele de Asachi s-a format prin prescurtare din Asakevici, probabil după gustul de italianizare ce avea fiul lui Lazăr, ca unul care îşi completase studiele la Roma. Daca cumva Asakevici va fi avînd vreun omonim între armeni, aceasta nu e un indice spre a putea confirma armenia lui Asachi. Mi s-a întîm-plat a întîlni israeliţi, armeni, italieni şi francezi purtînd numele de Sion, fără a se rudi nicidecum cu familia mea, neaoşă românească.
Aserţiunea că Asachi să se fi născut 3a Herţa este iarăşi, o fabulă. Daca în adevăr popa Lazar va fi fost din Herţa, nici mijloace ar fi avut ca să-şi trimită copilul pentru învăţătură în străinătate şi atît de departe, nici ar fi ales Cracovia pentru aceasta ; mai curînd l-ar fi trimis la Iaşi, ca să înveţe la seminariu, decît în scoale papistăşeşti- E mai probabil dar că Asakevici, ca rutean, avea re-laţiuni sau poate chiar rude la Cracovia, între rutenii sau românii sporadici de pe acolo.
Dar urmărirea cercetărilor asupra cazului de faţă ar avea importanţa reală numai atuncea cînd ar fi vorba despre un geniu sau talent extraordinar. Asachi în realitate nu avea (Dumnezeu să-1 ierte .') asemine calităţi şi acele puţine lucrări cari i se atribuie sunt exagerate. Ca inginer, arhitect, sau profesor, a fost mediocru : scrierile lui despre cosmografie sau matematică nu i-au făcut nici un renume. Ca publicist a avut singurul merit că el,
257
X7 — Suvenire contimpurane (II)
cel întîi, a scos în 1829 prima gazetă, intitulată Albina românească. Ca om de litere, deşi s-a încu-mătat a scrie în toate genurile, n-a excelat însă în nici unul : poeziile sale, precum odele ce făcea împăratului rusesc şi armatelor sale învingătoare, fabulele, sonetele, baladele istorice, liricele nu prezintă nici o strofă ca model de limbă sau de gust literar ; piesele de teatru, nuvelele, sau orice alte produceri în proză, mai toate searbăde şi indigeste, nici ne-au desfătat, nici ne-au luminat. Posteritatea nu va putea citi voluminoasele sale publicaţi-uni nici două rânduri scrise cu stil românesc, cu frază măcar corectă, cu limbă bună, cu spirit sau cu vreo înaltă cugetare.
Dar precum în ţara orbilor cel cu un ochi ajunge împărat, aşa şi Asachi, profitînd de starea de înapoiere în care se afla societatea Moldovei şi a ro-mânimei pe atuncea, a ştiut să speculeze cunoştinţele sale enciclopedice, oricît de superficiale erau. Prin odele sale slugarnice, s-a insinuat pe lîngă Kiselef şi a fost întrebuinţat la redacţiunea Regulamentului Organic, sau mai bine zis la traducerea conceptului scris în franţuzeşte de reprezentantul ţarului. Apoi, tot prin protecţiunea rusească, sub domnia lui vodă Sturza, s-a perpetuat ca refeţen-dar al şcoalelor, nu cu misiunea de a accelera dezvoltarea instrucţiune! şi a progresului culturei, ci cu aceea ide a o ţinea în stagnaţiune. Sub aceeaşi protecţiune, Asachi a cumulat adeseori şi funcţiunea de cap al cenzurei, pentru ca nu cumva spiritele libere să manifeste idei şi tendinţe de naţionalitate sau libertate, considerate ca subversive şi periculoase pentru siguranţa publică, după politica de la Petersburg.
Dar şi absurditatea face minunile sale. Astfel ea a creat o seamă de adoratori ai mediocrităţii,
258
I
cari nu s^au mulţămit de a funda o revistă şi o societate cu numele de „Asachi", dar a întreprins de a-i rădica chiar un monument ! O, deşertăciune a deşertăciunilor ! Dar oare cum vom mai onora memoria lui Beldiman, a lui Conachi, a lui Negruzzi, a lui Kogalniceanu, a lui Alecsandri (vorbind numai despre ieşeni), cari au lăsat atîtea mărgăritare cari de-a pururea vor străluci în literatura românească ? Cum vom mai onora pe un Grigore vodă Ghica, care a rupt lanţurile sclaviei şi ale censurei şi, cu facla libertăţii de tipar, a deschis calea Unirei, a regalităţii şi a vieţii naţionale de care nc bucurăm ?
X
Moştenisem de la maică-mea vreo zece cărţi greceşti, pe care lc păstram cu religiozitate, ca dulci suvenire despre memoria ei.
Ele în adevăr adeseori îmi aduceau aminte cum, pe cînd eram mic, îmi făcea cîte o lectură plăcută şi cum, după ce mă făcusem mai mare, mă punea să-i citesc cu voce tare. între aceste era o broşurică ce coprindea o tragedie în versuri, intitulată 'Ax&£v£ 1 şi compusă dc Anastasie Christopulo 2 în limba dorico-eolică, limbă care o preconizau unii din scriitorii greci moderni după perceptele celebrului Coral. Cînd ma simţii în stare a face versuri, îmi veni ideea să traduc acest opuscul, în memoria maicei mele care afecţiona pe acest autor, pe ca-re-1 cunoscuse la Constantinopole şi despre care vorbea cu entusiasm.
1 Achile (n. ed.).
2 Atanasie Christopulos (1772—1847), poet şi filolog grec, a petrecut multă vreme în Bucureşti. Autor, al unei gramatici a limbii greceşti vorbite (n. ed.).
259
Cîţiva amici cărora le-am arătat lucrarea aceasta mă îndemnară s-o tipăresc. Ideea de a mă produce 5n lume ca autor, şi mai ales ca poet, se înţelege că-mi surise ; de aceea mă şi încercai s-o pun în lucrare. Mă dusei mai întîi la tipografia Foaiei săteşti ca să mă informez de costul traducere!. Directorul tipografici, Berman, îmi dete o notă care mă cam puse pe gînduri : se cerea o sumă de bani de care n-aş fi putut dispune. îmi venea să renunţ la pofta de a mă vedea tipărit şi mă găteam să plec. Atunci bătrînul Berman mă Îndemnă să mă duc la d. Kogălniccanu, proprietarul tipografiei, incredinţîndu-mă că el poate mă va ajuta la aceasta, chiar daca nu dispun de bani.
Pe Kogălniceanu îl cunoşteam din'nume. După ce-şi terminase studiele în Germania, venise în ţară cu mintea încărcată de cunoştinţe şi cu sufletul înflăcărat dc a împinge patria pe calea re-naşterei şî pe făgaşul progreselor în care păşeau popoarele occidentale. El îşi făcuse o tipografic, cu plan ca prin aceasta să tipărească cărţi, care să lumineze tinerimea care începuse a se rădica, şi mai ales cărţi de acelea cari să csalteze sentimentele şi mîndria naţională. El înfiinţase foaia publicaţiunilor oficiale, care se intitula Foaia sătească, întreprinse publicarea revistei Dacia literară — care, după o scurtă viaţă (de un an), cen-sura a suprimat-o — şi atuncea începuse a publica Letopiseţele, sau cronicele vechi ale Moldovei, cari se păstrau în manuscripte.
Profitai de consiliul bătrînului Berman şi bătui cu sfială la uşa acestui voinic taur al inteligenţei, care se arăta pe orizontul Moldovei, gata de a lua în coarne şi a răsturna stavilele cari se opuneau luminez şi progresului. Mă primi cu multă afabilitate, îmi luă manuscriptul, citi pe sărite mai
multe pagine, făcînd gesturi de mulţămire ; apoi, oprindu-se, mai întîi îmi spuse că, după construc-ţiunea versurilor, constată cu plăcere că limba in care scriu este curat românească şi nu pare a fi de şcoala referendarului şcoalelor. După aceasta mă întrebă daca am şi compoziţiuni originale. Ii răspunsei că, deşi am comis şi păcate originale, nu cutezam însă a le publica, nefiind sigur de valoarea lor literară. Apoi, luînd două cărticele de pe un stelagiu ce avea în camera sa, mi le dete zi-cîndu-mi :
— Iată, dragul meu, doi autori pe care ţi-i recomand să-i ai de model, atît pentru limbă, cît şi pentru conoepţiune-
Cărţile ce-mi oferea Kogălniceanu erau de curînd ieşite de sub teascurile tipografiei sale şi ediţionate de el. Erau poeziile lui Grigore Alexan-drescu din Bucureşti şi ale lui Alexandru Hriso-verghi din Iaşi.
XI
"Voi întrerupe pentru cîteva momente naraţiunea primei mele întrevederi cu Kogălniceanu, spre a spune ceva relativ la unul din cei doi autori, la Hrisoverghi, fiindcă despre cel întîi voi vorbi mai tîrziu.
Deşi contimpuran, nu cunoscusem personal pe acest tinăr ; îl văzusem însă de cîteva ori pe stradă, ca unul care trăgea atenţiunea prin frumuseţea şi eleganţa sa, prin uniforma sa de adiutânt domnesc, care-1 arăta şl mai frumos, şi apoi prin numele ce^şi făcuse cu nişte versuri ce adresase ruinelor Cetăţii Neamţului, versuri care, nepermise de censură a se tipări, circulau în societate co-
260
261
plate de mină şl se recitau de rost pînă şi de copii. El murise cu cîteva luni mai înainte în împrejurarea unei aventuri amoroase, caro a avut un deznodământ tragic.
Acest june, pe care mulţi îl numeau Adonis, căzuse în cursele unei din cele mai frumoase femei ce strălucea pe atuncea în Iaşi. Acuma cred că pot să o şi numesc, fiindcă şi ea, şi nobilul său soţ, de atuncea nu mai trăiesc, Dumnezeu să-i ierte !
Fată a unui boier mare şi bogat, persoana despre care voi să vorbesc era o fiinţă foarte poetică, nu numai pentru că natura o născuse plină de poezie, dar şi pentru cuvîntul că chiar în pruncie fusese legănată de muze. Tatăl său. contimpuran cu Beldiman şi Conachi, era unul din pleiada puţinilor oameni de gust, cari în momente de distrc-ţiune se ocupa cu cultura literelor şi cu frumoasa artă a poeziei. In adevăr, vornicul DImachi (căci aşa se numea tatăl cocoanei Catincăi) scrisese mult şi posteritatea ar fi putut avea după urma talentului său un gros volum de poezii, daca el nu lc-ar fi distrus către capătul vieţii sale, provocat de cine ştie ce necazuri sufleteşti.1
1 Vornicul Nicolae Dimache a lăsat lumea celor vii în anul 1837. cînd ajunsese la etatea de 59 ani. Pe la 1870, cocoana Catlnca, după stăruinţele mele de a-mi da ceva note despre tatăl ei. pe lîngă acest detaliu, mi-a dictat următoarele două poezii pe care le-a păstrat în memoria sa, care în adevăr era prodigioasă. Cred a face plăcere lectorilor reproducîndu-le aicea, fiind pînă astăzi inedite :
ODA Către Dumnezeu
O, prea înţelepte şi nemărginite !
Cela ce-nvii firea, lumea împodobeşti I
Faţă nevăzută în trei feţe sfinte,
Ce din nefiinţă veacuri izvodeşti !
Duhul şi mişcarea de la tine vine.
Tu început nu ai; te-ncepi de la sine.
202
Poetica fata, cu mintea înflăcărată pentru poezie, neavînd ocaziune să întîlnească în calea el vreun poet căruia să se dea în sacrificiu, a întîl-nit pe un fiu al poetului Beldiman (Iordachi) şi, în iluziune că-1 va putea poetiza, 1-a luat de bărbat. Speranţele însă fură vane : cuconul Iordachi, oricît de nobil suflet avea, oricît de bun patriot şi cetăţean era, numai gust de poezie nu avea ; din contra, era foarte serios şi prozaic, ceea ce nu se potrivea cu temperamentul focoasei sale con-
Nici că te pricepe mintea omenească.
Te-afli în tot locul, plineşti lucrul tău ;
Şi ai priveghere nimic să lipsească ;
Totul te slăveşte ; tu eşti Dumnezeu 1
Măcar să se poată ,vrun om prin ispite
Să măsoare marca, să-i găsească fundul,
Se numere colbul, stele şi planite ;
Dar a ta măsură n-o ajunge gîndul,
Căci deşartă este mintea omenească Ceva luminată din raza cerească.
In a ta mărire părerile sale
Se pierd ca un abur ; nimic nu le-ncheagă;
Nici să afle poate hotarele tale,
Oricît se sileşte omul să-nţeleagă.
Cu un cuvînt numai ai făcut tăria :
In a tale faceri slava ta se vede ;
A totului lumină tu eşti în vecie,
Raza-nţelepţiunei din tine purcede !
Pe sine cu sine te-nfiinţaşi, sfinte ! ■însuţi de la tine eşti, preafericite !
Tu ai făcut crugul, a timpului vîrste ;
Să învie firea floarea primăverii ;
Să prefacă zile a iernelor triste ;
Vara să vestească toamna-mbelşugării.
Mîna ta cu lanţuri pe fiinţi le leagă ;
I-ai chibzuit cursul ; le mişti cu măsură ;
între ele toate de la sine-ncheagă
Cu înţelepciune a lor legătură.
Precum scîntei multe năbuscşte focul, Se revarsă stele pe cer în tot locul.
Şi cum, la ger, iarna, în ziua senină, Fulgi de promoroacă, scăpărînd la soare.
263
soarte. De aceea, întîlnindu-se cu Hrisoverghi, tînăr, frumos, spiritual, poetic, pe lîngă altele dotat cu epolete şi eghilete de ofiţer, ceea ce-1 făcea şi mai irezistibil, de aceea, zic, n-a aşteptat decît să-1 audă pe acesta zicîndu-i că are păr frumos şi îndată s-a dus în camera sa de toaletă şi, tăind o şuviţă, i-o oferi cu graciozitate sentimentală. Hrisoverghi a doua zi găsi ocaziune de a-i trimite o poezie asupra şuviţei sale de păr, iar cocoana Catinca, atinsă la coarda simţilbilă, profitând de
Lucesc, sctnteiază în a lui lumină, Aşa-ţi sclipesc ţie stele sub picioare I Luceferii veseli răsar ca s-alerge, în sine se verse clipiri luminoase, Implinindu-ţi voia şi sînta ta lege Şi slobozind lumii raze priincioase ;
Dar de-ar fi de focuri aceste candile, De-ar fi de brilianturi ceriurile pline, De s-ar ivi încă mai strălucitoare Alte fiinţi nouă peste aceste toate, Sau lumi şi cometuri de foc arzătoare, Toate-s către tine ca zi către noapte. Deci dar, către tine, din orice tărie, Ca un strop în mare, ce din nuori vine, Ce râmîne lumei cunoscute mie, Mai ales eu, omul, Doamne către tine? Şi daca-n tot crugul ceriurilor nalte Ar fi lumi mulţime, mii nenumărate, Şi cu-n glas să strige : Eu, Doamne.-s zidire Ar fi ele toate o puntură mică, Cutezînd cu tine să se potrivească, Apoi eu nu-s alta decît o nimica ! Sunt nimica, însă în mine luceşte A ta bunătate fără de măsură : Faţa ta în mine se închipuieşte, Ca raza din soare într-o picătură.
Şi de sunt nimica, dar te simt în mine, Te cunosc, mă judec, cugetez la tine : Mă înalţ cu mintea mai presus de lume ; Sufletul meu ştie c-al tău duh el este Şi că-mi eşti tu mie ziditor anume Şi eu slavei tale martor într-aceste,
264
prima ocaziune de întîlnire între patru ochi, ii permise a săruta întreg părul ei cel frumos, pe care el îl cîntase cu atîta foc, precum şi întreg corpul ei cel voluptos. Relaţiunile adulterine însă, oricît de misterios fusese organizate, n-au putut dura mult. Soţul înşelat, prevenit de bună seamă de cineva dintre servitori, într-o zi plecă la ţară, spuind că se duce pe mai multe zile, iar în seara aceleiaşi zile se întoarse şi, după ce se asigură despre toate ieşirile, bătu la uşa camerei de culcare.
Ca prin moarte iarăşi să mă chemi la tine, Să gust în vecie de cerescul bine. Slaba mea fiinţă n-ai lăsat să piară De vicleanul şarpe de mult otrăvită Prin gustare dulce cu otrav-amară. Luînd pe-a] tău umăr oaia rătăcită, Nu ajunge gîndul, nu rosteşte gura, Cîtă ţi se cade laudă şi slavă. A ta bunătate a trecut măsura : Nici mai poate omul, o zidire slabă,
După vrednicie să te proslăvească, Decît umilite lacrimi să-ţi jertvească Şi cu-n glas să strige : Eu, Doamne,-s zidire Nemulţumitoare, scump răscumpărată : Rătăcirea iartă-mi şi-mi dă fericire, Raiul desfătării cea dintîiaşi dată.
CORABIA PE VALURI
Pe-ale mărei lucii valuri cu cîrma minţii înot, Cătînd să zăresc limanuri din primejdii să mă scot : Alerg cu pînzele întinse pe luciul cel de foc. Pe marea acea aprinsă a vicleanului noroc, înainte întunerec, înapoi vîntul vîrtej, Cu totul înspre pierzare furtuna-mi cată prilej. O, cerule ! în ce bine ! cum ochii mi s-au deschis ! Sau cine trăia ca mine, oare nu mă aflu-n vis ? Aş face o hotărîre să mă întorc înapoi, Dar vîntul, cu-mpotrivire, mă dă iar peste nevoi ; Ş-aşa, cu pînzele-ntinse, stihiilor mă jertfesc, In stînca acea înaltă ajung şi mă prăpădesc. — Nici meşteşugul m-ajută şi busola a slăbit Acea politică multă viaţa mi-a otrăvit.
265
Tânărul Hrisoverghi se îmbrăcă cît mai răpede putu, deschise fereastra despre grădină şi spunînd cocoanei că poate să deschidă uşa ; după aceea se aruncă în spaţiu. Coconul Iordachi intră şi, după ce nu văzu pe amantul care ştia bine că fusese acolo (fiindcă chiar Sntirzierea deschiderii uşei îl încredinţase despre aceasta), după ce-1 căută prin toate colţurile şi dulapurile, deschise fereastra şi atuncea văzu jos, sub păretele casei, un cadavru care abia se mişca. Se întoarse către infidela sa consoartă şi-i zise :
— L-ai mîncat fript pe bietul băiat ! Ieşi, păcătoase, din ochii mei.
Apoi, împingînd-o, aprope dezbrăcată cum era, o scoase afară, o puse în trăsură şi o trămise îa părinţii săi.
După aceasta, rădicînd pe bietul Hrisoverghi, mai mort, pe prostiri (cearşafuri), îl duse în camera de culcare de unde sărise şi-1 îngriji cu cea mai creştinească solicitudine. Nu fu însă posibil să-1 scape, cu toate ajutoarele ce i s-a dat, căci i se diz-locase toate oasele din închieturi şi i se frînsese şira spinării. După vreo zece zile de cumplite dureri, nefericitul se duse din lumea celor vii!
Aceasta se petrecuse în casa care actualmente aparţine lui Sculi. Cocoana Catinca mai tîrziu se consolă, măritîndu-se cu Th. Bals, cu care făcu mai mulţi copii- Apoi rămîind iarăşi văduvă, îşi petrecu bătrîneţele după Unire în Bucureşti, unde muri în anul 1887.
XII
Chemînd pe Berrnan, Kogălniceanu îi dete ordin să-mi tipărească opusculul pe credit, spuindu-mi că voi răspunde banii cînd mă voi înlesni. Ceea ce şi făcui.
Publicaţiunea acelui opuscul îmi făcu un mic renume. Literaţii nu abunda atuncea ca acuma : puţini se ocupau de a scrie şi mai ales de a face versuri, care erau gustate cu mare plăcere, daca erau bine făcute. M-am văzut culminat de complimente şi atras în multe case, unde cunoştinţa mea personală era dorită şi aşteptată. Cîţiva din boierii aristocraţi, cari-şi făceau glorie de a încuraja literatura, trimiseră să-mi ceară cite 50 şi chiar cîte 100 de esemplare ; mă grăbeam a merge însumi spre a le mulţămi, şi ei, după ce-mi plăteau preţul pe o sută, îmi luau numai două-trei esemplare. Astfel făcui cunoştinţă cu cîţiva din fruntaşii Iaşilor, precum Nicolachi Rosnovanu, AL Sturza Miclăuşcanu şi fraţii săi, fraţii Rosetti'de la Boho-tin, Catargieşti, Balşeşti, la mesele cărora eram adesea invitat şi tractat cu atenţiunele cele mai nobile şi mai generoase, atît din partea bărbaţilor, cît şi a cocoanelor, cari cîteodată mă arătau ca model către tinerii lor copii. Relaţiunile acestea îmi făcură mult bine. Mai întîi mă mai degroşiră: mă des-făcui de gesturile şi apucăturile mitocăneşti sau provinciale şi mă conformai manierelor bunei societăţi. Pe lîngă aceste, aflai ooaziunea a mă familiariza mai mult sau mai puţin cu limba franceză, pe care pînă acuma abia o înţelegeam din citire. In familiile aristocratice această limbă fiind obligatorie pe atuncea, erau case unde ea se vorbea mai mult şi mai bine decît cea românească ; de aceea, chiar de nu cutezam a o vorbi (de frică ca să nu fac greşeli dc pronuncie), dar profitam de ocaziune spre a mă iniţia în literatura ei, în care puteam găsi instrucţiunea şi învăţămintele care-mi lipseau.
366
267
»■
Văzînd succesul ce poate dobîndi omul cu ocu-paţiunile spiritului, mi-am consacrat orele de dis-tracţiune la poezie.
**■ Făceam şi refăceam la versuri de toate genurile, pe care, citindu-le pe la diferite locuri şi persoane, observam ce impresiune fac, imitînd pe Moliere cu bucătăreasa sa T. Căpătînd mai multe încredinţări că nu sunt tocmai rele unele din producţiunile mele, mă decisei a tipări din ele. Deci adunai un bun mănunchi din cele ce mi s-au părut mai reuşite şi, cu ajutorul tipografiei lui Kogălniceanu, la care-mi făcusem credit, le tipării sub titlul de Ceasurile de mulţămire, titlu sub care nu de mult apăruse poeziile lui CA. Rosetti din Bucureşti şi care mi se păru destul de modest şi de bine cugetat.
Această publicaţiune a mai mărit succesele mele. Nu numai ziarele române, dar şi cîteva străine se ocupară cu mica mea persoană, prodigîndu-mi laude care poate m-ar fi şi înfumurat, daca eram mai slab de înger şi daca eu însumi nu-mi valu-tam just slabele mele încercări. Societatea insă mi se arăta din ce în ce mai binevoitoare, spre a mă încuragia. Cunoştinţele mele se întindeau din ce în ce mai mult; mă vedeam invitat mai în toate zilele pe la prinzuri şi la partide de veselie ; mă abandonam cîteodată prea mult plăcerilor cari, fiind inerente la etatea în care mă găseam, abia de-mi rămîneau ore de reculegere, pentru ca să recunosc că acestea îmi făceau mai mult rău decît bine.
1 Tradiţia spune că Moliere, după ce sfârşea o lucrare, o citea cel dintîi bucătăresei sale, care întruchipa pentru el bunul simţ al omului simplu (n. ed.).
XIII
Alecu Sturza Miclâuşeanu, într-o zi întîlnindu-mă pe stradă, îmi spune că s-a numit director la Ministerul de Interne şi-mi propune ca, daca îmi convine, să trec acolo. Primii cu mare plăcere, dorind ca să fac practică şi în ale administraţi unii. Fui trecut în stat, cu leafă de o sută lei vechi, cum erau toţi copiştii şi totodată însemnat pe lista privată a ministrului ca să capăt încă un supliment de 50 lei din leafa excelenţei sale, care toată se distribuia la impiegaţii inferiori. Fui alipit la secţiunea criminală, unde aveam de superior (numit şef de secţie) pe spătarul Dini. Ganea, un om plin de bunătate sufletească. Acesta, cum mă văzu, îmi arătă o dragoste particulară, invitîndu-mă foarte des la masa sa. Cu ocaziunea acestei familiarităţi, făcui cunoştinţă cu Costachi Negruzzi, care-i era ginere. Ce fericire simţii întîlnind pe acest om, pe care în curînd l-am considerat ca maistru, văzînd că posede atîta spirit, atîta gust literar, atîta idei frumoase şi solide în ceea ce priveşte literatura în genere si cultura în specie a limbei şi literaturei române. In Iaşi el era unicul cu care se putea vorbi despre asemine lucruri, căci era un adevărat enciclopedist, vărsat în cunoştinţe nu numai literare, dar şi istorice şi filosofice, ajutat de o memorie prodigioasă şi de cunoştinţa mai multor limbi străine. El în adevă» vorbea şi scria greceşte, franţuzeşte, nemţeşte şi ruseşte, fără a menţiona latina şi italiana, ale cărora literaturi nu-i erau străine. El era judecător de curte şi ar fi putut trece chiar de iurisconsult (judecind după frumoasele sentinţe ce redacta), daca pe atuncea s-ar fi cerut cunoştinţa dreptului la judecătorii ce compuneau tribunalele sau curţile.
268
269
Pe atunci în adevăr nu se cerea ştiinţă multă, capacitate sau învăţătură, pentru ca să ajungă cineva la posturi mari. Trebuia să aibă sau protec-ţiunea lui vodă, sau numele sonor al unei familii aristocratice, pentru ca să capete posturi sau ranguri. Funcţiunile publice, ca şi titlurile de boierie, erau împărţite cam în trei clase distincte. Familiile de boieri vechi şi mari precum Sturzeşti, Ghicu-leşti, Hoseţi, Catargii, Cantacuzini, aveau privile-giuri asupra funcţiunilor şi rangurilor mari : de la aceştia nu se cerca nici învăţătură, nici capacitate, pentru ca să ajungă membri de curte sau miniştri, sau ca sa capete ranguri de logofeţi, vornici, postelnici şi agi- Familiile de mina a doua, precum Draghiceşti, Pogori, Greceni, Coroi, Găneşti, Si-oneşti, Negruţeşti, Cazimireşti, Cuzeştii, aveau drept să aspire la posturi de mina doua, precum casieri, membri de tribunale, directori sau capi de secţiuni prin departamente ; numai daca aveau legături cu familiile cele mari, sau sc impuneau prin capacităţi marcante, ajungeau la funcţiuni alături cu cele mari; iar in arhontologie se urcau de la pitar pînă la spătar. Familiile cele mici, plevuşcă ridicată dintre neguţătorime sau dintre ma-zilime era primită la funcţiunile inferioare şi onorată abia cu ranguri de şetrari, vtori-logofăt, sau vtori-vist, ranguri care abia îi distingea din plebe şi-i scăpa de contribuţiunile fiscale.
Asemine prejudeţe absurde moştenite de la edu-caţiunca venită din Fanar, oricît au ţinut unele familii şi persoane la ele, cu timpul însă au început A a se toci. Spiritul de egalitate îşi făcea loc, în măsură cu răspîndirea ideilor moderne ale Occidentului. Boierii cei mari au început a pofti pe cei mici la petrecerile şi la mesele lor ; n-au întîrziat
1 In original : Cuzeşi (n. ed,).
270
apoi a se face, mai întîi în mod sporadic, iar mai tîrziu în mod general, şi încuscriri, întocmite prin influenţa averilor ; în cele din urmă, ideile din anul 1848 au adus contopirea mai totală a claselor, precum au adus şi căderea privilegiurilor.
Costache Negruzzi a fost, pe timpul acela, unul din cei întîi care făcuse minunea de a se introduce în societatea boierilor de clasa întîia, de a căpăta funcţiunea de membru de Divan şi rangul de postelnic, funcţiune şi rang ce erau ca apanagiu pentru familiile aristocratice. El, în adevăr, cu inteligenţa sa superioară, cu cultura sa rară pe atuncea, cu manierele sale originale dar distinse, era nu numai bine primit, dar chiar invitat şi tras cu stăruinţă în casele cele mari. El apoi, coalizat cu Ko-gălniceanu şi Alecsandri, au dat avînt renaşterei naţionale, prin propagarea gustului literar, prin combaterea prejudeţelor absurde şi prin poleirea spiritului public.
XIV
Fiindcă am vorbit de primele mele reîaţiuni cu Negruzzi, să spun şi o curioasă aventură ce a avut el pe timpul acela, mai ales că aceasta poate da o idee mai bună despre epocă.
Se întorseseră din străinătate, unde fuseseră pentru studii, fiii lui Mihai vodă Sturza. Amîndoi avind ranguri militare, căpătate fără să fi fost vreodată sub vreun stindard sau în vreo cazarmă, cel mai mare, Dimitrie, fu pus în capul armatei, cu nume de hatman, sau ministru de răzbel. Armata Moldovei avea atuncea un tun, două sute de lăn-ceri, vreo şase sute de soldaţi de infanterie şi o
271
barcă canonicră (fără tunuri) la Galaţi. Avea ce comanda hatmanul !
Fiiul al doilea, bei'/adea Grigori, frumos, voinic, spiritual, cu aer şa. educaţiune în adevăr princiară, nu găsi funcţiune care să oonvie îndestul temperamentului său înfocat şi spiritului său zburdalnic' Neputîndu-se pune în perfectă armonie ideile lui moderne cu ideile vechi şi ruginite ale tatălui său, negăsind un orizont destul dc larg pentru dezvoltarea activităţii şi inteligenţei sale, care aspira să domineze peste o lume mai întinsă, neaflînd în fine în societatea iaşeană elemente care să corespundă idealurilor sale, manifestă dorinţa de a se retrage la ţară, pentru ca să-şi mai complecteze studiile într-o viaţă mai mult contemplativă. Vodă îi aprobă dorinţa şi îi dete în posesiune una din cele mai frumoase moşii de pe valea Jijiei, numită Pe-rienii, pe care erau case mari domneşti, ocolite cu ziduri masive ca de cetate, grădini, parcuri şi altele. Acolo, fiiul de domn, în apartamente splendid mobilate şi într-un confort ce nu lăsa nimic de dorit, ducea viaţa de anahoret excentric şi de filosof somptuos. Acolo şedea zile întregi cu capul între cărţi, după ce dimineţele făcea cîte o oră gimnastică, iar cînd se simţea cuprins de urît, se scula şi, ca un leu oe scapă din colivie, ieşea afară, încăleca pe cîte un cal sireap şi pleca peste cîmpi în fuga mare, trecînd dealuri şi văi, sărind peste gîrle şi ponoare şi ucizînd cu un bun pistol ce avea, aci o rândunică, aci o turturică, aci o cîntiţă, aci o gîscă, aci un porc al vreunui ţăran, pe care apoi le plătea de cinci ori mai mult decît făceau.
Intr-una din nebunele sale cavalcade, într-o zi' s-a pomenit într-un sat pe care nu-1 mai văzuse, întrebă al cui e satul : i se spuse că este al lui C. Negruzzi. Merse la curte, se prezintă proprieta-
rului şi astfel legă cu el cunoştinţă, care apoi ajunse o intimă amiciţie. Negruzzi care, din cauza unei nuvele ce publicase într-o revistă atuncea, pierduse postul şi trăia ca şi esilat la ţară, nu întîr-zie de a-i întoarce vizita. Este primit în salon. Acolo dă peste o damă frumoasă şi elegantă, care se părea absorbită în lectura unei cărţi ce ţinea în mînă. Pînă a nu apuca însă a se apropia de ea şi a-i vorbi, întră pe o uşă din dreapta beizadea Grigori, care numaidecît îl prezentă acei dame, declinîndu-i numele şi pronumele, iar lui îi zice :
— J'ai Vhonneur de vous presenter [â] Madame la comtesse Dash, rna financee 1.
La auzirea acestui nume, Negruzzi a rămas uimit şi nu ştia ce să creadă : era oare romanţiera ale căreia opere le citise ?2 Iată întrebarea ce mai întîi făcu (în româneşte) princiarului ei lodognic. Acesta îi răspunse afirmativ.
Contesa Dash rămase îneîntată de cunoştinţa aceasta, fiindcă pentru prima oară da peste un om cu care putea vorbi literatură, în locul unde se vedea ca exilată. Negruzzi rămase nu mai puţin îneîntat de cunoştinţa acestei persoane, care-n societăţile cele mai înalte putea să strălucească cu spiritul şi distincţiunea sa. Dar cînd voi să plece de la Perieni, se uimi auzind ruga ce-i făcea beizadea Grigori, ca să nu spuie nimărui c-a întîlnit la el pe comtesa, fiindcă vodă nu ştie nimica şi că
1 Am cinstea să te prezint doamnei contesei Dash, logodnica mea (fr.) (n. ed.).
2 Anne Gabriclle de Cîsternes, vicontesse Poilue de Saint-Mars (1804—1872) scriitoare franceză cunoscută sub numele La comtesse Dash, autoare printre altele a romanului Mihail Moldoveanul, a cărei acţiune se petrece în Moldova veacului XVIII (n. ed.).
272
273
trebuia mai întîi să-1 prepare, pentru ca să-i capete consimţimîntul.
Nu trecură multe zile şi, într-o duminică dimineaţa, Negruzzi se pomeni invitat împreună cu doamna la prînz la Perieni. Nu se putea refuza. Fură primiţi cu braţele deschise, dar ceea ce li se păru curios era că văzură pe comtesa în toaletă de mireasă. Beizadea Grigori, care şi el era îmbrăcat de gală, descurcă lucrul spuind lui Negruzzi că l-au poftit anume pentru ca să-1 cunune ; că înainte de a cerca să capete consimţimîntul tătîniHsău, s-a gândit că ar fi mai rău daca ar întîmpina un refuz şi deci s-a decis a pune pe vodă în faţa unui fapt împlinit. S-a cercat să refuze bietul Negruzzi, pe motiv că se temea de urgia lui vodă, dar în fine n-a putut scăpa şi, fiindcă erau toate lucrurile pregătite şi mai tot satul adunat la biserică (din ordinul beizadelei), Negruzzi dînd braţul comtesei şi beizadea doamnei Negruzzi, se coborîră şi merseră la biserică, care era în parcul din dosul casei. Acolo preotul, care sta gata învestmântat, nu voi a procede la cununie pînă nu i se va da peciul1; drept peci însă i se arătă o gură de pistol care-1 ameninţa de va stărui în refuz. Aşa văzînd, preotul îşi luă inima-n dinţi şi, cu jumătate voce, cîntă Isaia dănţuieşte, după care perechea princiară mai întîi asista la o horă mare de ţărani ce se făcuse în bătătura din faţa castelului, apoi se urcă sus spre a se pune la masă.
Nu dură mult însă fericirea de la Perieni. Popa a doua zi se repezi la Mitropolie şi raportă despre pozna ce a făcut. Mitropolitul era cît pe ce să puie ca să-1 rază şi să-î răspopească, fiindcă a cununa fără peci era o greşeală care cu nici un
1 Aşa se numea ţidula sau cartea dicasterialâ care ordona a celebra cununia cuiva.
274
cuvînt nu se poate ierta unui popa. Cu toate aceste, a găsit cu cale ca mai întîi să aducă la cunoştinţa lui vodă faptul.
Această noutate pentru vodă a fost ca o lovitură de trăsnet. Nu se aştepta să vază pe fiiul său rebel pînă la aşa grad. A se însura fără a-i cere consimţimîntul, fără a-i spune nimica, era un ce enorm, fără precedente în familia sa. A se însoţi, el, pravoslavnic, cu o străină, de alta lege, era ceva care se împăca şi mai puţin cu credinţele sale religioase. A se lega apoi cu o femeie care, prin faptul chiar de a se mărita în mod clandestin, părea a proba mai mult că era o comtesă imaginară, i se părea ceva monstruos şi nedemn pentru poziţiunea sa socială. De aceea, declarîndu-1 de fiu nesupus şi călcător de cele sfinte, prin aceea că a violentat pe preot pentru ca, în contra legei, sa celebreze o cununie netolerabilă, ca părinte şi ca domn decretează anularea căsătoriei şi supunerea sa la o pedeapsă disciplinară, care va rămînea să se determine după ce va fi adus la casa părintească.
După această deciziunc, şi paternă şi domnească, într-o bună dimineaţă, în zori de ziua, palatul de la Perieni se pomeneşte asediat de cei două sute de lănceri ce compuneau cavaleria noastră. Servitorii abia avuseseră timp să deştepte pe beizadea şi acesta abia avuse timp să dea ordin ca să încuie poarta, spre a definde intrarea asediatorilor. Beizadeaua, după cc se îmbracă, merge la poartă. Acolo, prefectul districtului, care venise cu forţa armată, îi spune că are ordin să-1 rădice şi să-1 ducă sub pază la m. s. vodă.
275
— Mergi de spune — se răspunde prefectului —■ că nu s-a născut încă omul care să puie mîna pe beizadea Grigori şi că el nu se predă pre cît va fi în viaţă.
Totodată i se făcu cunoscut că cel dîntîi om ce ar cuteza să treacă peste ziduri, sau să intre pe poartă cu sila, va fi mort.
Castelul stete asediat cîteva zile. Nimeni nu avea voie dinafară să intre, dar nici vreo pornire ofensivă nu se făcea asupra lui. Porţile, închise şi încuiate, mai erau păzite de cîţiva arnăuţi şi oameni credincioşi. Celor dinăuntru însă, li se permitea să iasă ; şi în adevăr, ajungînd a se împuţina proviziunile de mîncare, cei mai mulţi oameni de-ai casei, cîte unul, cîte unul, se stre-curară afară. Cînd se văzu în fine că servitorii cei mai indispensabili, precum bucătari, vizitii, feciori dezertează, cetatea trebuia să se predea ; forţa lucrurilor o silea la aceasta. Deci, într-o dimineaţă, s-a văzut deschizîndu-se poarta şi beizadea Grigori, cu o carabină atîrnată în bandulieră, ou 4 pistoale la cobur şi cu sabia geală în mînă, călare pe cel mai sălbatec armăsar ce avea, iese în galop, apucînd calea spre pădure. Cîţiva lănceri se făcură că se iau după dînsul, dar după ce-1 pierdură din ochi, se întoarseră. Arnăuţii din lăuntru se predară. Prefectul intră neîmpie-dieat, iar comtesa Dash, făcîndu~şi bagajele mai răpede decît ar fi conceput subiectul unui romanţ, fu urcată cam fără voie într-o braşoveancă, care aştepta această misiune şi, escortată de 12 lănceri, apucă calea Bucovinei; pe la Mamorniţa trecu la Cernăuţi, unde a căzut bolnavă din cauza emoţiunilor şi a scuturăturilor braşovencei. Acolo, nefericita romanţîeră a zăcut vreo trei luni şi
276
numai vînzîndu-şi parte din sculele preţioase, şi-a închipuit mijloace spre a se întoarce la Paris î.
E de prisos, poate, de a spune că beizadea Grigori s-a dus întins la Iaşi ca să cerce a căpăta iertarea tatălui său. Vodă i-a acordat-o, Insă cu condiţiune de a nu se mai gîndi la comtesa si de a merge numaidecît la Bucureşti, unde se întocmise lucrurile pentru ca să se însoare cu fata lui Mihalaehi Ghica, ceea ce a şi făcut.
Rog pe beizadea Grigori să mă ierte de orice omisiune sau erori voi fi comis în naraţiunea acestei nebunii a tinereţelor sale. Dar eu aşa am apucat-o de la răposatul meu amic Negruzzi.
XV
într-una din zile, ca copist în Departamentul din Lăuntru, mi-a venit rîndul să fac ăejurna Ia d. ministru, adecă să stau toată ziua acasă la el pentru afacerile eventuale ale serviţiului. Grozav îmi bătea inima cînd mă urcam pe scara casei marelui logofăt Costachi Sturza (unde astăzi este şcoala militară) ; nu ştiam ce figură voi face eu în faţa unui personagiu aşa de mare, mai ales că auzisem că este foarte sever şi cu toane de om excentric. Am intrat cu toate aceste în salonul cel marc şi am spus unui servitor că eu sunt ăejurna de la minister. N-a trecut mult şi m-am pomenit chemat în lăuntru. După ce am traversat un salonaş şi un mic cabinet, am intrat într-o cameră mare, unde am înţeles că era camera sa de cul-
1 Răposatul .Negruzzi păstra cu religiozitate manuscrisul unui romanţ, scris la Pericni, ce i 1-a dat ca suvenire nobila sa fină.
277
oare. Ex. sa era în halat. Un bărbier care îl răsese îi da cel din urmă perdaf. Cum mă văzu, îmi arătă un scaun şi mă invită să şez. După ce termină cu bărbierul, mă întrebă cum mă cheamă şi apoi, spunîndu-mi că cunoaşte pe tatăl meu, se apropie de mine, mă apucă de barbă şi, cu un aer dezmierdător, îmi zice :
_ — Frumos băiat ! sameni cu tată-tău cînd era tînăr, dar păcat că te laşi netuns şi neras ca lă-ieşii... Şezi colea... Bărbier, pune-te şi taie-1 pletele şi barba... Fă-mi-1 frumos !
După aceste vorbe, trecu în altă cameră ca să se îmbrace.
Mă aflam cu un vraf de hîrtii în mînă pe care trebuia să le subscrie ex. sa. De nu aveam sarcina aceasta, prin urmare şi responsabilitatea, aş fi rupt-o la fugă, ca să scap de asemine batjocură ; ţineam la pletele mele, nu numai fiindcă îmi sta bine cu ele, dar apoi era moda de a le purta £.şa ;)iără plete lungi n-as fi avut aer de liberal şi patriot naţional; tbarba iarăşi îmi era prea scumpă, fiindcă era vergină şi nu făcuse cunoştinţă cu briciul. Ce n-aş fi dat atuncea să fi găsit o gaură de şarpe pe care să pot intra, sau o gură de puţ pe care să m-arunc ! Bărbierul, deşi părea a compătimi cu mine, mă sfătui să nu fac cumva pozna ca să mă opun, căci coconu Costachi este foarte ciudat cînd îl supără cineva. Deci, cu durere de inimă, mă pusei pe scaun ; pletele mele într-o clipă zburară pe jos ; iar barba mea cea frumoasă, pierdută prin clăbuci de săpun, se rostogoli în ligheanul bărbieresc. Cînd mă uitai in oglindă nu mă cunoscui şi, cu strângere de inimă, blestemai ora care mă aduse în servitul Departamentului din Năuntru.
Abia terminasem de a-mi curaţi surtucul de peri şi marele logofăt veni. Mă esamină şi, cu aer de satisfacţiune, zise :
— Ei, vezi ? Acuma eşti bine. Nu te bucuri ?
— Nu prea, cocoane Costachi, căci îmi plăcea mult pletele şi barba.
— Dar pentru ce, mă rog ?
— Pentru că aceste le consider ca semnele bărbăţiei mele ; şi precum leului şi calului cred că nu le-ar şedea bine daca li s-ar tăia coamele, tot aşa mi se pare că nici omul n-ar trebui să-si tundă aceste ornamente de virilitate. De omul spîn sau chel nu rîde toată lumea ? Apoi în toate tablourile care ne reprezintă pe strămoşii noştri romani, nu-i vedem cu plete şi cu barbe ?
— A, dar multe idei ai d-ta ! Acum vrei să arăţi că-mi eşti roman ? Ha, ha, ha ! Roman ! auzi, roman !
Şi hohotele marelui logofăt nu mai încetau, aşa că mă temeam că nu cumva să-i abată a-mi trage cîteva, sau a mă trimite la Poliţie. Pentrj ca să-i îmblânzesc ceva pornirea, zisei cu un aer de jale :
— Acum, pe lîngă altele, trebuie să am şi cheltuiala bărbieriei.
— De cheltuială e vorba ? N-ai să cheltuieşti nimica. Bărbierul meu nu-ţi va lua niciodată plată. Vino...
Mă trase în cabinetul de lucru, îi citii hîrtiile ce adusesem ; le subscrise ; mă puse să-i citesc nişte jalube ce primise; mă complimentă că citesc bine ; apoi îmi spuse ce fel de rezoluţiuni să pun pe ele. După aceasta ieşi, lăsîndu-mă ca să pun rezoluţiunile şi spuindu-mi ca să viu cu ele în salonul cel mare.
278
279
Pus pentru prima oară la asemine încercare, am întîrziat mai o oră pînă să termin, căci mă temeam să nu fac vreo greşeală de stil sau vreo altă bazaconie. Apoi, luînd hîrtiile, trecui în salon, unde găsii pe boier stînd de vorbă cu un alt boier ce şedea peste drum de poarta sa. Acesta era hatmanul Toderaşcu Balş, pe care-1 cunoşteam şi eu din vedere. Cum mă văzu, îmi zise să mă apropii şi să citesc ce am scris.
— Bravo — îmi zise — bine ai înţeles ce ţi-am spus şi frumos ai scris. Cum văd, ai semne de procopseală. Adă condeiul să iscălesc.
Ducîndu-mă să-i aduc condeiul, îl auzeam povestind în limba franceză vizitatorului său cum a pus de m-a tuns şi m-a ras. După ce m-am întors cu condeiul, boierul hatman a început să rîdă şi el de mine.
— Eî apoi ? Ce-a să zică iasta ceea tată-tău ? Are să te cunoască ? Ai rămas fără iasta ceea — barbă şi plete.
Nu ştiu ce am zis, dar eu, auzindu-1 repetînd la fiecare cuvînt iasta ceea, am început a rîde înfundat, iar după rîsul meu a început şi ministrul meu să rîdă cu o voioşie zgomotoasă.
Cînd voii a mă retrage, bătrînul îmi spuse ca să duc hîrtiile la departament, dar sa mă întorc iarăşi, făcîndu-mi cunoscut că, fiind mulţămit de mine, mă opreşte ca dejurnă în permanenţă, cu serviciul pe lîngă el.
Această notificare, deşi avea aerul de favoare, nu-mi prea plăcu. Mi-am închipuit că marele logofăt voieşte să mă înregistreze între camenii casei sale, ceea ce nu corespundea cu ideile mele liberale şi independente. Cu toate acestea, a trebuit să mă resignez, ca şi la sacrificarea pletelor si a barbei.
Cînd mă întorsei de la minister, unde am anunţat şefului meu ordinul ex. sale d-lui ministru şi cavaler a mai multe ordine, în anticameră mă văzui întîmpinat de doi tineri bine îmbrăcaţi şi dichisiţi, cari mi se recomandară ca oameni ai casei : unul Dim. Codreanu, comptabil, iar altul Scarlat Clemente, ajutorul său. Ei îmi spuseră că boierul i-a avizat cum că eu sunt ăejurna permanent şi că mi-a preparat şi o cameră, destinată anume pentru locuinţa mea. Aceşti domni mă felicitară de norocul ce am avut ca să intru în favoarea boierului, asigurîndu-mă că el, deşi firea îl arăta cam sever şi fudul, dar era cel mai bun suflet ce poate avea un om pe pămînt.
Acuma aşteptaţi-vă, iubiţi lectori, la o lunga naraţiune despre această mare casă boierească, cu care am venit din întîmplare în contact şi în care am făcut atîtea cunoştinţe şi am văzut atîtea lucruri aşa de curioase, încît s-ar părea necrezute în zilele noastre.
XVI
jC Trei boieri, mai mari între cei mari, avea Moldova pe la începutul acestui secol. Unui era Cânta Deleanu, altul Săndulachi Sturza şi al treilea Iordachi Rosnovanu. E bine să se ştie însă că aceştia n-au ajuns mari prin niscai fapte mari, cari să fi ilustrat numele lor ; nici lucrări de geniu n-au ieşit din creierii lor, nici descoperiri de lumi nouă au făcut, nici vreun praf de puşcă au inventat, nici războinici viteji s-au arătat, nici monumente nepieritoare pe urmele lor au lăsat, nici pămîntul patriei cu sîngele lor nu l-au stropit, nici cu vreo glorie s-au distins. Nimica alta n-au
280
281
făcut, decît câ au apucat averi mari de la părinţii lor, averi în mare parte dobîndite prin moştenire, prin hrăpire sau prin injustiţie. Şi erau mari fiindcă aveau moşii multe şi mari, turme mari de vite şi de ţigani, case mari şi somptuoase, în fine trecere mare în ţară, înaintea domnilor şi înaintea străinilor năvălitori.
Logofătul Costachi Sturza, fiiul logofătului Sandulachi Sturza, avea peste şasezeci de ani pe cînd l-am cunoscut. Din prima căsătorie avea, pe lîngă o fată măritată cu Alecu Sturza Miclău-şeanu, şi trei băieţi, cari fuseseră trimişi la Paris ca sa înveţe şi acum se întorseseră în ţară, spre a intra în cariere. Cel mai mare din aceştia, Sandulachi, studiase legile şi era atuncea cel întîi doctor în drept în Moldova. Al doilea, Alexandru, se ocupase cu ştiinţele diplomatice ; iar al treilea, Iorgu, cu arta militară. Acuma însă, marele logofăt se afla în a doua căsătorie, cu o persoană a căreia viaţă, bogată în peripeţii, dacă ar fi fost urmărită de niscai cronicari pricepuţi, ar fi lăsat posterităţii memorii voluminoase şi pline de interes.
Cocoana Marghiolita, despre care voi să vorbesc, era fiica marelui logofăt Dumitrachi Ghica, proprietarul faimoasei moşii Comăneşti din districtul Bacăului, cu întindere colosală de două sute de mii fălci. Ea, de bună-seamă, s-a născut pe la începutul secolului, fiindcă pe cînd am avut fericirea de a o cunoaşte (1842), lumea zicea că era trecută de patruzeci de ani.
Cu toate acestea, frumuseţea ei era încă atît de strălucită, încît nu i s-ar fi putut determina numărul anilor fără act de botez. Toate Graţiile din mitologie îi făcuseră parte din darurile lor fermecătoare : figură, corp, talie, spirit, toate erau în perfecţiune la dînsa ; se putea zice că reprezenta
idealul frumuseţei perfecte. Cu aceste daruri dotată de natură, cu educaţiunea îngrijită re căpătase în sînul nobilei sale familii, cu frumoasa zestre ce avea în perspectivă, ea putea aspira la treapta cea mai înaltă a ursitei : principii şi regii s-ar fi onorat să facă din ca o soţie. Cel mai distins tînăr ce era în Moldova pe atuncea, poetul Alexandru Beldiman, găsise în ea idolul aciora-ţiunii sale ; el îi consacrase primele şi poate cel? mai frumoase inspiraţiuni ale muzei sale, pe care, vai ! a trebuit să le distrugă cînd a văzut că preferinţele ei s-au întors către altul. Nu doară câ frumoasa fată era nesimţitoare pentru acest tînăr, care avea şanse de a se face chiar domn în Moldova 1; dar cînd a văzut că domnia (la 1822) s-a dat lui Ioniţă Sturza, a preferit mai bine să se facă noră acestuia, în speranţă că fiiul său poate să moştenească tronul. Deci n-a avut decît să şoptească un cuvînt, pentru ca simplieisimul beizadea Costachi, să-i ceară mîna cu succes. Acesta apoi, fiind cerut a se duce ca ostatec (zălog) pentru asigurarea fidelităţii părintelui său către Poartă, cocoana Marghiolita s-a dus la Stambul, pentru ca totodată să sperie Orientul cu frumuseţele ei. în adevăr, succesele ei au fost imense. Cavalerii
1 între cei şase boieri cari în urma evenimentelor Ete-riei de la 1821 s-au trimis la Constanţi nopole pentru ca să ceară a se numi un domn pămîntean, a figurat şi poetul Beldiman. Se zice că viziriul, surprins de frumuseţea staturei şi chipului său, ar fi spus că el ar fi bun de domn. Beldiman însă ar fi refuzat, zicînd că se simtt! născut pentru viaţa contemplativă, iar nu pentru guvernarea ţărei. La 1859 a mai fost un asemine esemplu. Poetului Alecsandri i se oferea domnia din partea cî-torva reprezintanţi ai Moldovei. El însă a refuzat, ca să facă parte de sorţi lui Cuza.
282
283
cei mai străluciţi din legaţiunile puterilor europene, înseşi unii din ambasadori, se roteau împrejurul frumoasei moldovence ca albinele împrejurul rozetelor şi se făceau certe mari, chiar sîngeroase, între cei ce aspirau la amiciţia sau favorile sale. S-a vorbit că însuşi seriosul sultan Mahmud, care domnea pe atuncea, văzînd-o într-o zi de paradă la Sînta Sofia, ar fi fost fulgerat de vederea ei şi ca, aflînd cine este, a trimis de a o aduce (împreună cu soţul ei), pentru ca s-o admire de aproape ; s-a vorbit chiar că padişahul, într-un moment de esaltaţiune, ar fi invitat-o să viziteze haremul imperial; s-a vorbit, căci gura lumei este rea, dar nu s-a crezut niciodată ca marele suzeran să cuteze a atenta asupra vasslei sale din Moldova, deşi a constatat că aşa giuvaer nu avea între comorile sale.
Ceea ce a fost cert însă, a fost că cocoana Marghiolita, nemaiputînd suferi nici vorbele lumei, nici poziţiunea sa de zaloagă, aflînd apoi că în curînd era să se declare războiul între ruşi şi turci, după care ar fi trebuit să fie încarcerată în cele şapte turnuri, într-o bună dimineaţă a dezertat de la casa beizadelei şi, suindu-se pe o corabie ce pleca spre Galaţi, s-a întors la Moldova, doritoare de a vedea armatele ruseşti, despre care auzise multe lucruri frumoase. Dorinţa aceasta n-a întîrziat d-a se realiza. Ruşii viind într-o seară fără veste, au călcat palatul domnesc şi au rădicat pe vodă, spre a-1 trimite cu onoare căză-ceâscă ca prizonier în Rusia. Cocoana Marghiolita, cu modul acesta scăpînd şi de socru precum scăpase de bărbat, s-a pus să cucerească pe mus-* caii pe calea diplomatică a ochilor ei. Se zice că în adevăr ea a şi făcut multe cuceriri printre gene-
ralii cei mai de frunte şi astfel, ca supusă fidelă a sultanului, a răzbunat victimele făcute de ruşi asupra turcilor în atîtea răzbele sîngeroase.
După încheierea păcii de la Adrianopole, a făcut pace şi cocoana Marghiolita cu ruşii ; s-a decis chiar a trece în Rusia cu un colonel sau general ce se numea principele Muhanov, care voia s-o ia de soţie, dar certîndu-se şi cu acesta la Scu-leni, tocmai cînd era să treacă frontiera, s-a întors la Iaşi, unde mulţi adoratori o aşteptau spre a se îndulci de bunele ei graţii.
Dintre toţi adoratorii, cel mai feri-it a fost marele logofăt C. Sturza, carele a şi luat-o întru însoţire. Fericirea acestuia însă în curînd se văzu zguduită de marele vistiernic Nicolachi Rosno-vanu, carele, mai mult din încăpăţînare şi ciudă, s-a pus să ia cu asalt pe cocoana Marghiolita. Căci trebuie să spunem : între aceste două familii, a lui Sturza şi a lui Rosnovanu, esista o ură seculară, care se lăsa moştenire de la părinţi la fiii lor, întocmai ca ura dintre Montechi şi Capuleti, descrisă de nemuritorul Shakespeare. Rosnovanu, dominat poate de acest sentiment mai mult decît de graţiile cocoanei Marghiolitei, s-a încăpăţînat ca s-o posedeze cu orice preţ şi mai ales să facă lucrul cu zgomot cît se poate mai răsunător.
Marele logofăt, văzînd intenţiunile lui Rosnovanu, a crezut prudent să plece din ţară, ealculînd ca prin depărtarea persoanei ce era motiv de ten-taţiune, va răci ostentaţiunile-lui Rosnovanu. Deci făcîndu-şi bagagele şi luîndu-şi pasport pentru Rusia, a trecut împreună cu cocoana peste Prut şi apoi a apucat calea spre Odesa. Acolo, luînd un apartament mare, la cel mai însemnat otel, s-a
284
.285
XVII
pus pe trai ca un boier mare, făcînd cunoştinţe cu personagiurile cele mai notabile, punîndu-se în relaţiuni cu persoanele înalte, dînd prînzuri, organizînd partide de cărţi şi de petreceri, atît ziua cît şi noaptea, fără a cruţa nici o cheltuială, nici o osteneală. Acestea toate le făcea şi cu in-tenţiunea ca să distragă pe cocoana Marghiolita şi s-o facă a nu se gîndi la impertinentele stăruinţe ale lui Rosnovanu. Dar tocmai cînd îşi organizase viaţa mai bine, un personagiu nu mai puţin aristocratic din Moldova, care însă trecea sub nume de francez, sc aşeza în catul de jos al otelului, într-un apartament ce da spre bulevard, şi acolo el primea serile pe o 'damă, pe care o punea chiar pe genunchii săi, fără a lăsa perdelele şi fără a se jena de trecători. Chronica scandaloasă zicea că acea damă era chiar cocoana Marghiolita, care se cobora în momentele cînd marele logofăt era încurcat în partide de vist sau de alte jocuri de cărţi, şi escentricul ooconu Nicolachi o făcea aceasta într-adins, ca doară va vedea lumea cu ochii cum punea el coarne marelui logofăt. Iar când chronica repercuta asemenea lucruri şi le aducea pînă la auzul nefericitului încornorat, acesta se grăbea a-şi lua consoarta şi a pleca cu ea spre Moscova ; apoi, cînd se vedea iarăşi urmărit de Rosnovanu, care tot cam asemenea farse îi juca, apuca pe rând spre Kiev, Varşavia şi Petersburg. Aceste peregri-naţiuni era de natură a struncina echilibrul în finanţele marelui boier ; fiecare strămutare îl costa preţul unei moşii, pînă cînd s-a pomenit că din zece moşii ce-i rămăsese de la părinţi, îi rămăsese numai Ruginoasa şi Todirenii, şi acelea încă ipotecate !
286
Aicea e locul să memorez că, in mijlocul pere-grinaţiunilor acestora, boierii noştri făceau şi politică de stat. Atit unul cît şi altul, introducindu-se în sferele înalte ale societăţii din Petersiburg, cercau a surpa creditul lui vodă Sturza, denunţindu-1 că prin abuzurile sale a nemulţămit ţara; aşa că ei înseşi ajunseseră a crede că vodă e dizgraţiat de puterea protectoare, că în curând are să fie răsturnat, şi fiecare în parte spera că candidatura sa poate să fie agreată de cabinetul Rusiei. Bătrînul Sturza însă, mai bine luminat prin confidenţele amicilor ce-şi făcuse, se asigură că deocamdată domnia era o păsărică pe care nu putea pune mina, fiindcă vodă avea proptele tari pe acolo. De aceea, văzînd totodată că situaţiunea sa privată mergea către un debaclu, se decise a se împăca cu vodă, ca doară va putea să se echilibreze. Deci găsind prudent a lua de la oarecari persoane mari recomandaţiuni bune către consulul rusesc şi către vodă, se întoarse în ţară, rechemînd şi pe cei trei fii ce-i trimisese în străinătate pentru studii.
Mihai vodă, care trimisese anume copoii săi spre a urmări demersurile celor doi pretendenţi, aflase că aceşti doi boieri mari, ocupându-se mai mult de fustele unei femei, se făcuseră mai mult ridicoli decît ameninţători pentru el. De aceea, cînd a văzut pe marele logofăt reîntors în ţară, departe de a-i face vreo mustrare, îi spuse că de mult îl aştepta, fiindcă patria avea nevoie de capacitatea şi esperienţa sa ; îl chemă numaidecât la Preşedinţia consiliului de miniştri, oferind şi fiilor săi posturi şi favori.
Cam pe timpul acela avusesem scena cu pletele şi cu barba. Cc fericit era bătrînul logofăt!
287
Ce casă mare, bogată şi îmbelşugată ! Ce strălucite mobile şi trăsuri ! Ce splendoare şi ce lux la el şi la toată familia sa numeroasă ! Toţi cei din casă, boierul, cocoana, fiii, aveau fiecare echipa-giurile lor de gală, de preumblare, sau de dîrvală. In grajdul său nu erau mai puţin de douăzeci cai, plus vaci şi bivoliţe de lapte. In şoproanele sale nu erau mai puţin de cincisprezece trăsuri. O slu-gărime incalculabilă : lachei, feciori, rîndaşi, vizitii, bucătari, camerişti, cameriste, români, nemţi, ţigani, ţigance, pentru toate serviciile, mişunau pe sus, pe jos, prin curte, in grădină, în toate părţile, în adevăr, nici casa domnească nu dezvolta luxul, largeţa şi magnificenţa care se vedea în casa logofătului C. Sturza. Singură casa lui Rosnovanu putea rivaliza cu aceasta !
Cînd pentru prima oară am fost chemat la masa marelui logofăt şi am dat ochii cu cocoana Marghiolita, am rămas trăsnit la vederea frumuseţe! şi a graţiilor ei. în adevăr, era ceva care nu mai văzusem, ceva ce nici putusem visa, ceva ce-mi închipuia în minte pe Ileana Cosinzeana, pe Elena lui Menelau sau pe Afrodita din mitologie. De mi-ar fi adresat în minutul acela vreo întrebare, ea sau chiar altul cineva, nu ştiu daca buzele mele ar fi putut răspunde ceva. Noroc pe mine că a fost lume multă şi nu s-a băgat de seamă mina de uimire ce voi fi făcut atuncea : atîta ştiu că, după ce s-au pus toţi la masă, eu încă stam înlemnit, neştiind ce se petrece în jurul meu ; şi numai cînd un so-fragiu mi-a împins scaunul sub genunchi, m-am aşezat La masă. Atuncea se vede că am făcut o mişcare ne obicinuită, care a făcut pe cocoana să se uite la mine. După ce ma văzu, se plecă către boierul şi-1 întrebă în limba franceză, cine sunt. El îi răspunse că sunt un scriitor pe care voieşte să-1
facă un fel de secretar, fiindcă am stil şi pricepere. L-a mai întrebat dacă eu ştiu franţuzeşte. I-a răspuns că nu ştiu, dar totodată mă întrebă pe mine :
— Ştii limba franceză, Iorgulc ?
— Nu ştiu, fiindcă n-am învăţat la Academie ; apoi boierii din clasa a doua, din cari am onoare a face parte, nu se servesc cu această limbă. Abia ştiu ceva greceşte, cît m-a învăţat mama.
— A fost greacă mama d-tale ? întrebă cocoana uitîndu^se la mine.
— Constantinopolitană, din Fanar, venită cu haremul lui vodă Suţu.
Atuncea, întorcîndu-se către boierul, iarăşi zise :
— Cest drole ! comme on reconnaît tout de suite le sang grec chez quelqu'un, quand on Ven a.1
— Mă iertaţi, cuconiţă — zisei — nu sunt grec, sunt moldovean. Eu nu sunt vinovat dacă tată-meu a avut poftă să ia o greacă.
La aceste vorbe a rîs ceva cocoana Marghiolita, iar boierul a dat nişte hohote care au răsunat poate pînă la scara de jos.
Astfel, de unde credeam că această divină fiinţă trebuia să fie mîndră şi fudulă ca o zînă, văzui că era bună şi apropiată. Mai in toate zilele îmi adresa cîte o întrebare binevoitoare şi cîte o aruncătură de ochi care, nu ştiu de ce, mă făcea să mă roşesc pînă la estremităţile urechilor. Intr-o zi chiar îmi spuse că a aflat cum că fac versuri, că ei încă îi place poezia română, că a cetit multe şi că i-aş face plăcere să-i citesc ceva.
Oricît mă ferii, zicînd că ceea ce-a auzit era o calomnie, cu toate acestea m-am văzut silit să comit păcatul. De aceea a doua zi îi cetii o canţonetă
1 Interesant ! Cum se cunoaşte numaidecît sîngele fire-cesc, la cineva care îl are (fr.) (n. ed.).
288
289
19 — Suvenire contimpurane iii)
satirică, întitulată Filon, după numele unui mare zăvod ce avea boierul. Această lectură îi făcu aşa mare plăcere, încît din fundul salonului unde mă aflam numai eu, alergă fuga pînă la celalt capăt (unde se afla bărbatu-Bău cu un grup numeros de oaspeţi), pentru ea să spuie ce a ascultat. După aceea am fost nevoit să mai citesc canţoneta mea, oprindu-mă la fiecare strofă hohotele veselului logofăt, care atuncea m-a şi sărutat pe frunte, cîndu-mi că are să-mi dea o recompensă. în adevăr, peste cîteva zile mă chemă .şi-mi dete decretul de pitar. Aceasta mă îndemnă să fac o nouă satiră asupra rangului meu, care a produs iarăşi o nouă ilaritate pînă la lacrimi marelui logofăt.
XVIII
într-o zi de 1 mai, cîţiva tineri se decid a se întruni la viia unuia din ei spre a face o veselie cu masă mare, cu băutură bună şi cu lăutari. Invitat fiind, mă dusei şi eu la acea vi ie, situata pe o foarte frumoasă coastă lîngă şoseaua ce ducea la Răpedca. I.a umbra unui nuc centenar se întinsese o masă de douăzeci persoane. Vesela societate sc adunase dispusă a gusta toate plăcerile la care era invitată. Intre convivi erau cinci-şase inşi cu femeile lor, toate tinerele şi frumuşele, numai să te joci cu ele. Mâncarea însă se cam întîrzia, în aşteptarea lăutarilor. Se văzură în fine două trăsuri venind în fuga mare : din eie se coboară taraful vestit al Lui Angholuţă ; dar între cei zece inşi cari compuneau taraful, vedem şi o femeie în costum unguresc, cu o ghitară în bandulieră, cu pălărie de paie şi cu văl peste obraz. Pînă să-şi înstrune lăutarii instrumentele, femeia sc duce spre bordeiul unde se făcea  bucatele,  spre a-şi spăla obrazul
plin de praful de pe drum, apoi înaintează şi se pune între lăutari.
— Aceasta este o surpriză ce vă fac. zice amfitrionul nostru. E o cîntăreaţă unguroaică ce am descoperit-o în Tătăraşi şi pe care am plătit-o scump, fiind foarte capriţioaisă. Cîntă rar, dar bine. Nu cîntă fără douăzeci de galbeni, dar face. O să vedeţi...
Ne puserăm la masă. Atuncea ţiganii înaintară şi începură cu o doină. Cântăreaţa, care nu-şi rădicase vălul, revărsa nişte rulade fermecătoare Vocea ei părea a-mi deştepta o suvenire plăcută : îmi treceau prin inimă şi prin minte aceleaşi sen-saţiuni pe care mi le provoca odată Anca. Mă simţeam înduioşat şi coprins de dorul Ancăi, pe care de doi ani n-o văzusem şi nici mai ştiam de ea.
Dar cu cît mă înduioşam, cu atîta mi se aţîţa curiozitatea de a vedea pe cîntăreaţă, care părea că înadins se ferea de a-mi arăta figura ei. Nu-nii venea însă să mă ridic de Ia locul meu spre a mă duce la ea şi ea sta în dosul unui cobzar înalt şi spătos ca după un paravan. Un comesean din cealaltă estremitate a mesei, care o vedea, zice în limba franceză :
— Cu toate că nu-şi ridică voalul, cîntăreaţă mi sc pare că c preafrumoasă.
In tot timpul mesei şl a toasturilor, n-am putut-o vedea. Dar cînd ne găteam să ne sculăm, Angheluţă ne roagă să mai şedem, comandînd camarazilor săi şi zicîndu-le :
— încă Lin eîntec !
Atuncea s-a cîntat un eîntec de inimă, iar vocea cântăreţei ne-a făcut să auzim o melodie care ne-a pătruns inimele şi ne-a făcut pe toţi, tineri şi bătrîni, bărbaţi şi femei, să vărsăm cîte doua şiruri de îacrime.
290
Cînd cîntecul a încetat, m-am rădicat ca fulgerul, am alergat la ea ca s-o văd. Ea a cercat sâ-.şi mai ascundă faţa cu un evantaliu, dar după talie, după braţe, după culoare, recunoseînd-o, îi zic :
— De ce te ascunzi, Anco ?
Ea îşi împreună minele şi, fără a-mi vorbi, prin-tr-un gest, mă rugă ca să tac. Ii respectai dorinţa. Petrecurăm apoi mai toată ziua în veselie : dan-ţarăm pe iarbă verde, ne chefuirăm, mai făcurăm un prînz pe la 4 ore, apoi în deseară, pe răcoare, no urcarăm în trăsuri, spre a reintra în oraş.
Cînd mă găteam să mă urc în trăsură, unul din lăutari mă trage la o parte şi mă întreabă de adresă. Ii spusei că mă poate găsi întotdauna în deseară, de la 7 la 8 oiv în grădina lui C. Sturza.
Nu mai tîrziu decît a doua zi, Anca veni şi mă găsi într-o alee cu umbră deasă, ce era în dosul casei. Ea era îmbrăcată ca o damă elegantă. Cum mă văzu, se aruncă pe gîtul meu, plînse, leşină, apoi, după ce-şi veni în simiţiri, îmi spuse patimele ei. După plecarea ei din Hîrsova apucase drumul spre Transilvania. Cînd se apropia de frontieră, tatăl său s-a simţit bolnav. A tras în gazdă la o babă văduvă, care oricîtă îngrijire a dat bietului orb, viaţa însă nu i-a putut-o salva : neSndurata Moarte 1-a dus în altă lume. Anca, după ce 1-a îngropat, n-a avut curagiul să se ducă singură în ţara ei. S-a decis a se trage spre Iaşi. Aci se lipi pe lingă o ceată de lăutari. Văzînd că cu cîntecul cîş-tigă, şi-a făcut din aceasta o meserie. S-a îmbrăcat ungureşte, ca să-şi dea importanţă mai mare. Văzînd apoi că succesele ei devin din ce în ce mai căutate, se ducea numai acolo unde i se plătea mai bine : cînta rar, pentru ca să nu-şi uzeze vocea ; iar timpul ce-i rămânea îl intrebuinţa cu lucrul şi cu lectura, căci învăţase a scrie şi a citi româneşte
foarte bine. Astfel a ajuns a-şi aduna un capital de 250 galbeni. Şedea într-o căsuţă în Tătăraşi, pentru ca nu cumva să o ia drept femeie publică, sau să o prade niscai făcători de rele. îmi oferea punga ci ca să-i administrez banii. Refuzai. Mă rugă să nu mă duc pe la ea, ca nu cumva să vorbească vecinii că nu trăieşte ca o femeie onestă ; îmi ceru însă voie ca să vie ea din cînd în cînd la mine. In grădina sturzească, care joile şi dumini-cele era deschisă ca şi o grădină publică, în adevăr am întîlnit-o de cîteva ori. Relaţiunile noastre ulterioare însă au fost cu totul platonice, căci eu contractasem alte legături, la care nu voiam să renunţ.
într-una din zile, ea fu întâlnită de fiiul cel mai mic al marelui nostru boier, un tînăr frumos şi cu epolete, fiind adiutant domnesc. Acesta fu fermecat de ea. Anca rezistă cîtva timp. In cele din urmă deveni amanta lui adorată. Avu casă bine montată şi birjă cu luna. Nu mai cînta decît ami-"cului său şi mic cîteodată, căci adiutantul, care-mi purta o sinceră amiciţie, nu putea să fie gelos de mine. De aceea deseori făceam partide de plăcere cîteşitrei la cîte o viie, unde, dacă se rătăcea cîte o cob/ă şi-o vioară, vocea Ancăi desfăta crîngurile cu păsărele, ca şi sufletele noastre. ^ Colonelul lorgu Sturza ducea cu Anca viaţa într-o fericire neîntreruptă. După cîţiva ani însă, tocmai cînd tatăl său îi declarase că averea i s-a compromis şi că nu mai putea să compteze in mari venituri, fu lovit de un anevrism şi muri. Anca care, în intervalul concubinagiului acestuia, realizase o sumuşoarâ dc vreo trei mii de galbeni, purtă doliu o săptămînă, cîteva ore şi nu Ştiu cîte minute.pt După aceea, mereu curtenită de un alt tînăr, care era protocolist la Divan, termină după
consiliul meu prin a se mărita cu el şi a ajunge în societatea burgheză şi în rîndul femeilor oneste. Ea fu soţie şi mumă bună ; după vreo douăzeci de ani dc la căsătorie, muri lăisînd pe urmă-i doi fii eu avere şi pozîţiune respectabilă.
XIX
Casa marelui logofăt era frecuentată asa de mult, încît avea mai mulL aerul unui otel de prima ordine. Se vedea o mişcare de trăsuri si un du-te-vino neîntrerupt. Pînă la amiază-zi 'veneau oamenii cari aveau trebuinţă la primul-ministru al ţărei. După amiază-zi începeau vizitele de amici ale tutulor celor din casă.
Boierul, cocoana, coconaşii, fiecare în parte primeau în apartamentele lor, fără a şti unul vizitele care ie primeau ceilalţi.
Cum se vor fi petrecut lucrurile nu ştiu, dar între vizitatorii asidui ai cucoanei vedeam mai în toate zilele pe vistiernicul Rosnovanu ; el venea regulat între 3—5 ore, elegant, parfumat, totdauna proaspăt ras ca un popă nemţesc, în trăsură deschisă trasă de patru cai înhămaţi ruseşte, fudul şi mândru ca Pcneş împăratul. Cei din casă şi chiar fiii marelui logofăt, cari ştiau că aceste vizite nu sunt dezinteresate, nu-şi puteau esplica lucrul acesta. Se vorbea însă că sc stipulase o con-venţiune diplomatică între aceste înalte persoane, neratificată încă de opiniunea publică.
într-una clin zile cucoana Marghiolita, în timpul prînzului, declară venerabilului ei soţ că se simte prea obosită de zgomotul Capitalei şi că ar vrea să se retragă pe vreo două luni la Ruginoasa.
— Nimic nu te opreşte, dragă. Poţi să mergi cînd vrei.
— Aş dori totodată să se facă rost ca să nu-mi vie nimeni în vizite. Aş vrea să nu văd pe nimeni altul decît doară pe vreunul din fiii tăi, care să-mi ţie companie.
— Va putea merge Săndulachi. îţi convine ?
— Prea bine, daca pe el nu-1 contrariază aceasta.
— Nicidecum, zise gentilul tînăr. Eu încă aş avea nevoie de a-mi termina nişte studii în linişte şi retras.
— Aş voi foarte mult — zise cucoana — mai ales să scap de nişte vizite cari mă importunează şi cărora aici nu le pot închide uşa.
Această conversaţiunc se urmă în limba franceză, pe care toţi credeau că eu nu o cunosc. După prînz am întrebat pe Iorgu ce a înţeles din deeiziu-nea cucoanei Marghiolitei şi la ce vizite supărătoare făcea aluziune ?
— Fleacuri ! zise bunul Iorgu. Cucoana Marghiolita crede că ne poate amăgi pe toţi cum amăgeşte pe bietul papa. Se face că vizitele lui Rosnovanu nu le poate suferi, pe cînd in realitate ea le provoacă.
în două-trei zile se făcură preparativele plecării. Se espediară patru-cinci căruţe mari harabagieşti, încărcate cu articole de previziuni, cu bagagiuri, baterii de cuhne şi slugărimea necesarie. In urma acestora plecă şi cucoana cu fiiul bărbatului său, într-o călească închisă cu doisprezece cai de poLStă, pe un timp admirabil, care le promitea o vilegiatură de cele mai plăcute.
Casa boierească de la Ruginoasa, de curînd transformată în castel de stil gotic, de curînd mobilată, dar pînă atunci nelocuită încă de nimeni,
294
deodată se însufleţi ca prin farmec, în stare de a da ospitalitate chiar unui rege. Ilustra castelană făcu intrarea isa în curte noaptea, la lumina a vreo zece masalale aprinse şi în asistenţa a vreo trei sute de oameni, ţărani şi ţărance, aduşi anume de arendaşul moşiei (un ungur), pentru ca să-i ureze buna-venire. Afară de aceasta, o gardă compusă din zece arnăuţi şi cincizeci de plăieşi, aduşi de la moşiile de munte ale boierului, au fost surpriza cea mai plăcută ce făcuse marele logofăt adorabilei sale soţii.
Nimica nu lipsea la confortabilul frumoasei lo-cuinţi de Ia Ruginoasa. Nobila castelană putea să se bucure de viaţa contemplativă care o dorea, fără să-işi obosească mintea cu ceva : avea tot ce i-ar fi trebuit, nu avea nevoie să comandeze nimica. Serviţiul în toate amănuntele se făcea cu promptitudine. Dejunurile, prânzurile îi ofereau tot ce putea pofti. De pe ferestrele castelului, spre cîteşipatru punturile cardinale, avea vederi frumoase şi variate spre a-şi desfăta privirile şi a se putea lăsa în reveriile cele mai plăcute : aci dealuri cu colnice, aci coaste cu crînguri, aci cîmpii cu o vegetaţiune luxuriantă, iar împrejurul casei o grădină imensă, cu alei artificiale, cu arbori roditori, cu partere de flori artistic întocmite, apoi mai depărtişor satul cu locuinţele ţărăneşti, biserica, casa arendăşească, magaziele, porumbarele şi toate acareturile necesarii unei mari gospodării agricole. Ori în care parte ar fi dorit, găsea umbră sau soare, vederi pitoreşti sau loc de repaos.
Nu petrecuse însă o săptămână în această stare de beatitudine şi iată că primeşte o scrisoare prin-tr-un om călare cc a venit de la Stîncă ; astfel se numeşte o moşie a casei rosnovăneşti situată în apropiere de o poştă de laşi, unde pe un loc înalt
ce dorninează văile Jijici şi a Prutului se înalţă o casă boierească care s-ar putea numi şi regească. Marele vistier Rosnovanu întreba pe cocoana Marghiolita de sănătate şi o anunţa că peste trei zile va veni spre a-i supune omagiurile. Cocoana atuncea chemă pe Sandulachi şi-i arătă scrisoarea, cerîndu-i părerea, ce răspuns să-i dea.
— Răspundeţi cum poftiţi, sunteţi stăpînă.
— Dar nu voi, dragă, să primesc pe nimeni şi mai puţin pe acest om, care mă plictiseşte cu curtenirile. Ştiu bine ca lumea vorbeşte, mi se pare, pe comptul meu. Se şopteşte că aş fi amanta lui. Fa\ însă am conştiinţa împăcata ca n-am insultat onoarea casei tatălui tău. Pot lua de martor pe Dumnezeu, că acest om nu m-a atins.
— Atuncea n-aş înţelege pentru ce l-aţi primi.
— Dar nu vezi că el nu-mi cere voie. obraznicul ! ci mă anunţă. Ar avea aerul că-mi porunceşte să-1 aştept. Şi daca va veni şi va stărui să se urce la mine, trebui-va să mă încui într-o cameră sau să fug do acasă ?
— Dacă îmi dai voie mie, îi voi opri intrarea de la poarta cea marc.
— Dacă poţi face aceasta, spune trimisului că eu nu primesc pe nimeni şi să nu se ostenească a veni.
XX
După coneiliambulul ce avu eu arendaşul, un vechi om ai casei, de origine ungur (care mai tîrziu îmi apuse aceste amănunte), bulubaşa ţiganilor boiereşti fu chemat şi ordonat ca să aducă la curte o sută de oameni din cei mai voinici şi mai bătă-ioşi.
196
297
Ordinul fu osce urat cu punctualitate. A doua zi o sută de faraoneni voinici, plctoşi şi spctoşi, gratificaţi fiecare cu cîte doi sorocoveţi şi tămîiaţi cu cîteva vedre de vin şi rachiu, primiră ordin ca să se înarmeze cu ciomege şi măciuci şi să meargă sub ordinele vătafului de curte la hotarul moşiei, unde cu orice preţ să respingă venirea unui boier străin, care s-a aflat că vine cu duşmănie asupra casei boiereşti.
Ţiganii auzind apoi că, dacă s-or purta bine, vor avea şi cinci buţi de vin, strigară şi se jurară înlr-o unire că vor şi mânca fript pe boierul acela, daca nu se va întoarce de unde ar veni.
Cu această oaste improvizată, vătaful dc curte, un vechi om al casei, plin de devotament, se duse la hotarul moşiei, unde se postă într-un crînguleţ, aproape de drumul cel mare ce ducea de la Iaşi spre Botoşani.
Rosnovanu, care prin omul ce trimisese cu scrisoarea aflase despre mijloacele de apărare de la Ruginoasa, care prin urmare se aştepta la eventualitatea unei ostilităţi, luă cu sine cincizeci de feciori boiereşti 1 călări, înarmaţi cu cîte o flintă, şi zece arnăuţi pe cari îi luase în servîţiu cînd a aflat că rivalul său trimisese zece asemine oameni la moşie. Pînă a nu se apropia de hotarul Ruginoasei, află de la un drumeţ despre tabăra ţigănească care avea să-i aţie calea. Atuncea el ordonă tuturor oamenilor săi ca să-şi schimbe încărcăturile de la
1 Sub regimul Regulamentului Organic, proprietarii aveau privilegiul de a seu li cîte unul din zece locuitori ţărani (după alegere) de orice impozite sau prestaţii ini către stat. sub titlul de feciori boiereşti. Aceştia nu erau supuşi nici la munca obligatorie a boierescului, fiindcă drept orice sarcină aveau obligaţiunea de a secunda pe proprietar la esecutarea lucrărilor cîmpului. Dincoace de Milcov asemine servitori se numeau isprăvnicei.
298
puşti, înlocuind gloanţele cu ploaie, sau halice mici de turturele, spuindu-le ca, în caz dc a vedea ceva ţigani că se obrăznicesc, să tragă in ei cu ploaie, de la briu în jos. Aceasta se şi esecută. Cînd cio-măgaşii se iviră, călăreţii îi primiră cu o salvă, descărcată foarte de aproape. Ţiganii, care nu avuseseră vorba ca să se bată în contra pustelor, cînd s-au văzut pârliţi de alice, au început a ţipa şi a da dos în tufe, de unde nu s-au mai arătat; iar vătaful ce-i conducea fu prins şi legat dc un copaci, pentru ca să nu se poată lua după oastea sa.
Intrînd triumfător în sat, Rosnovanu avu a in-tîmpina rezistenţa de la castel. Căpetenia arnăuţi lor săi îl asigurase că, cu o sută de galbeni, va face pe conaţionalii săi dinăuntru să fie inofensivi. Plăieşii, cari aveau ordin să se puie la metereze şi de acolo să tragă asupra asediatorilor, s-au servit în adevăr cu armele lor, dar de frica păcatului ca să nu facă moarte dc om, trăgeau în sus pe da-supra capetelor oamenilor lui Rosnovanu. Aceştia insă, pregătiţi şi de topoare, în curînd sfărâmară poarta cea mare şi năvăliră în lăuntru, precedaţi de arnăuţi. Atuncea plăieşii fugiră prin crângurile gradinei, iar între arnăuţi începu o luptă înverşunată. Pistoalele şi şuşanelele lor pocneau cu nein-trerupere ; iar după o luptă de jumătate de oră, cei din lăuntru sc predară, iar cei din afară deteră asalt castelului. Acolo, în capul scării, se aţinea tînănul Sanclulachi cu un curagiu cavaleresc ca să apere onoarea casei părintelui său. Se zice că el ar fi dat mai multe focuri din armele ce lc avea şi că . ar fi şi rănit vreo doi din arnăuţii lui Rosnovanu. Rezistenţa sa eroică însă n-a putut decît să-i cauzeze pieirea : unul din asediatori li înfipse un han-giar în piept ! Cadavrul fu dat la o parte. Iar coconul Nicolachi, intrînd nesupărat in c"să şi gă-
299
sind (după cum s-a zis şi după cum este şi probabil) pe cocoana Marghiolita leşinată, a găsit cu cale să o rădice şi s-o ducă la Stîncă, spre a o deştepta si a o consola.
După aceasta, plăieşii, văzind grozăvia petrecută în curtea boierească, se speriară şi apucară calea spre căminele lor de la murite.
XXI
în camera ce ocupam alături cu aceea a adiu-tantului, abia începuse razele soarelui ce răsărea a se răspîndi, abia mă sculasem spre a deschide fereastra ca să ascult ciripirile păsărilor şi deodată văzui că intră la mine comptabilul Codreanu. urmat de camardincrul boierului (pe jumătate îmbrăcat) şi arendaşul de la Ruginoasa (încă plin de praful de pe drum), cu figurile consternate. îmi spuseră fatala nuvelă, rugîndu-mă să merg eu ca s-o comunic sus boierului. Crezui că e mai bine să o comunic mai întîi fiilor lui, pentru ca ei s-o ducă tatălui lor. Era numai Iorgu acasă, petrecuse toată noaptea la Anioa, de la care se întorsese aproape de ziuă. Dormea dus ; abia-1 putui deştepta. îi spusei totul, repetiîndu-mă de două-trei ori, aflîndu-se ameţit de somn. După ce m-a ascultat, îmi declară că n-are curagiul să meargă la tată-wău. Deci căzu păcatul pe mine.
JVlă uneai sus, urmat de cei ce veniseră Ia mmc. Intrai calicind încetişor pe uşa camerei de culcare, care nu era încuiată. Bătrînul dormea. Nu m-a simţit pînă l-am mişcat de picioare. Deschi-zînd ochii şi văzîndu-mă, întrebă :
— Ce este ?
— O tristă veste, excelenţa.
300
— Cum ? Ce ? zise, scuHndu-se în sus.
— Cuconu Sandulachi la moşie a avut o întîm-plare...
— Ce întâmplare ? Spune !
— Nişte arnăuţi l-au ucis.
— Ce ? Cum ? Care arnăuţi ?
— Nişte arnăuţi ai lui Rosnovanu.
— Şi Marghiolita ?...
— Răpită şi dusă la Stâncă...
— Ce ? Cum ? Răpită ?... Cine a adus vestea ?
— Iancik arendaşul...
— Undc-i ?
Alergai şi introdusei pe Iancik. Acesta-i spuse totul. Nu voi face tabloul sfîşietor al durerii şi disperării bietului bătrîn. Oricine îşi poate imagina lamentaţiunile unui om care sufere deodată două loviri atît de teribile. In adevăr, aşteptam să-1 vedem nebunind pe omul acesta. A avut însă o prea mare forţă creierii şi inima lui. După două ore de plînsete şi gemete, păru a se linişti şi a se reculege. Ordonă comptabilului său ca să se ducă, împreună cu arendaşul, pentru ca să îngroape pe nenorocitul Sandulachi. Mă rugă şi pe mine ca să merg cu dânşii.
Pe la opt ore, bătrînul se duse la palat. Intră la vodă pe cînd se îmbrăca : singur el avea voie a intra neanunţat şi la orice oră. Căzu la picioarele domnitorului, strigînd :
—- Dreptate, dreptate, măria ta !
— Ce dreptate ? Pentru ce ? Ce ţi s-a întîm-plat, vere? Ce ai? Spune-ne... linişteşte-ne... fii bărbat...
Bietul bătrîn de astă dată se simţi rău. Piinse-tele lui, urmate de un sughiţ neîntrerupt, nu-1 lăsau să vorbească ca să spuie ceea ce voia. Căzu într-un fel de sincopă. Doctorul Basscraux, care şedea
peste drum de palat, fu adus. Acesta îi dete nu ştiu ce şi în fine îl deşteptă. Domnitorul îndată ce ascultă cauza care-1 adusese, chemă pe colonelul Scheleti şi pe preşedintele Curţii Criminale. Celui întîi îi spuse să meargă cu o sută de soldaţi de cavalerie la Stînca, să rădice pc Rosnovanu şi să-1 ducă la faţa locului unde s-a comis crima, iar pe cocoana cu pricina s-o ducă la caisa ei. Preşedintele Curţii primi ordin să meargă imediat la Ruginoasa, împreună cu ispravnicul ţinutului, pentru ca să facă instrucţiunea conform iu legea, fără a cruţa pe nimeni. 1
După aceste dispoziţiuni se aştepta ca să se facă dreptate — şi o crimă care făcuse atîta sensaţîune în capitala Moldovei toată lumea aştepta să o vadă răzbunată.
XXII
Nu era însă tocmai uşor a pune mîna Pc păsărelele de la Stînca. Oricît de voinic era polcovnicul Scheleti, oricît de viteji erau lăncerii puşi sub ordinele lui, nu puteau sări peste zidurile înalte care înconjoară castelul lui Rosnovanu, nici puteau sparge poarta cea cumplit ferecată, pe unde putea să intre cineva. A lua cu asalt această fortăreaţă în miniatură era cu atîta mai greu, cu cît înăuntru sc aflau vreo patruzeci de oameni armaţi bine, cari ar fi putut înfrunta şi puterile a o mie de năvălitori. De aceea polcovnicul, raportând despre dificultăţile ce întîmpina, cerea ca numai-decît să i se trimită parcul de artilerie pentru ca
1 In Moldova pe atuncea nu erau procurori. Aceştia s-au instituit mai tîrziu, dupe unificarea legislaţiunii judiciare sub Cuza-Vodă.
302
să facă o spărtură în zid. Vodă însă nu voi a ridiculiza artileria, fiindcă era compusă numai din-tr-un tun (si acela mititel), ci trimise ordin ca să tină asediat castelul, pînă cînd cei din lăuntru, nevoiţi de foame, se vor preda.
Dar oricît îşi făcea curagiu şi Rosnovanu, după şapte-opt zile de asediu văzînd pe de o parte că unii din servitori începuseră a dezerta sărind noaptea peste ziduri, iar pe de alta că pro viziunile i se împuţinau — văzînd mai ales că-i fugise chiar bărbierul, fără de care se vedea espus a sc face mustăcios, ceea ce credea că l-ar face rizibil în ochii cocoanei, care-i mărturisise că-i plac bărbaţii raşi — văzînd, zic, toate acestea, începu a vedea oă se îngroaşă gluma şi că în cele din urmă are să fie prins. A comunicat deci cocoanei îngrijirile sale şi i-a cerut avizul. Cocoana atuncea îi spuse că ea un singur mod crede că l-ar scăpa.
— Care mod, îngerul meu ?
— Un mare sacrificiu : să mă laşi să mă întorc la el.
— Şi ce voi face eu fără de tine ?
— Vei răbda puţin .şi apoi iarăşi voi fi a ta pentru totdauna.
— Fă ce vrei, sufletul meu !
Cocoana Marghiolita, care ştia să şi scrie după cum ştia să farmece lumea, scrise o epistolă foarte patetică iubitului ei soţ. Fa califică de infamă purtarea răpitorului ei. Ea deplînse nenorocita pierdere a lui Săradulachi, căzut victimă devotamentului său pentru dînsa. Ea în fine îi spuse că Rosnovanu, cedînd lacrimelor ei, s-a înduplecat a-i da drumul spre a se întoarce la căminul conjugal, cu condiţiune ca să înceteze orice urmărire sau anchetă asupra lui şi să treacă cu buretele peste evenimentele de la Ruginoasa.
303
Această epistolă (stilizată în franţuzeşte, bineînţeles) fu recomandată polcovnicului Schele ti spre a o trimite imediat d-lui ministru din lăuntru. Acosta o primi la ora dejunului. Eram fată. Nu mi-aş fi putut închipui în viaţa mea o transfigurare ca aceea ce am văzut la omul acela care, de cînd cu grozăviile acestea, era neîncetat trist şi cu lacrimele în ochi.
Deodată figura sa s-a înseninat, gura sa a început 1 a surîde Şi, sculîndu-se răpede de pe scaun, zise să-i puie caii. In mai puţin de un pătrar de oră, îşi făcu toaleta, coborî scara şi, ureîn-du-sc în trăsură, strigă :
— La palat!
Mihai vodă, cum îl văzu, îl întrebă :
— Ce mai veste ? Pus-au mîna pe Rosnovanu ? Dusu-I-au la Ruginoasa?
— încă nu, măria ta. Dar parc că lucrul trebuie să ia o altă turnură. Marghiolita nu e vinovată. Ea a fost răpită şi e captivă acolo. Tocmai voiam a vă spune că am primit o scrisoare de la ea, adusă de im lăncer. îmi spune că a reuşit a îndupleca pe Rosnovanu s-o libereze, dar cu r> con-diţiune...
— Ce conidiţiune ?
— Ca ancheta să înceteze.
— Cum ? Să rămiîie nepedepsită moartea lui Sandulachi ?
— Va fi greu de dovedit pe vinovatul, în orice caz. După informările ce âm luat, Rosnovanu n-a luat parte la omor, nici a dat ordin cuiva. Lovitura ce i s-a dat a fost din partea unui arnăut, grav rănit de un glonţ al lui Sandulachi şi acel criminal şi-a luat pedeapsa, fiindcă a murit a doua zi. A fost, precum vedeţi, un joc al fatalităţii.
1 In original : gura sa început (n. ed.).
304
— Şi cc voieşti să se facă ?
— Să se întoarcă comisiunea de anchetă, să nu I       se mai facă nici o urmărire. Mă rog măriei tale,
fă ca să se treacă cu buretele peste această nenorocită afacere.
— Dar ce va zice lumea... opiniunea publică ?
— Care lume ? Bonjuriştii şi pantalonarii ? Dac-ar fi să ţinem compt de ce zic nebunii, ar trebui ca şi măria ta să te cobori de pe tron. A, nu ! pentru Dumnezeu, nu mai ziceţi că esistă în serios o opiniune publică : aceasta ar fi un rău esemplu.
j- — Bine, fie ! Fă ce vrei şi lasă-mă-n pace ! ter-
I       mină vodă, întoreîndu-i spetele şi trecînd în altă cameră-
De îndată fu trimis un curier la Ruginoasa, cu !       ordin ca să se întoarcă comisiunea de anchetă şi un alt curier Ia Stîncă ca să se întoarcă armata de asediu. Acest din urmă curier, în aceeaşi seară în-toreîndu-se, a adus răspuns că cocoana Marghiolita va face intrarea sa în Iaşi a doua zi la şapte ore. La ora indicată, marele logofăt şi ministru din ţ       lăuntru, ureîndu-se în trăsura sa de gală, trasă de I       patru cai, însoţit şi de doisprezece slujitori călări I      — de cari avea facultatea ministrul de interne a se \       servi la ocaziuni de parade — apucă spre dealul zis Copoul. îl urmai şi eu într-o birjă, însoţit de oomptabîlul Codreanu. Acolo, la o răspîntie de unde se face drumul spre Sculcni, după o aştep- i j        tare de cîteva minute, se vede venind în galop o i       trăsură cu patru cai mari negri şi apropiindu-se de trăsura ministerială. Din acea trăsură se coboară coconul Niculachi Rosnovanu şi, dînd mîna cocoanei Marghiolitei, o ajută a se coborî şi apoi a o ,       urca în trăsura excelenţei sale marelui logofăt. După aceasta, trăsura lui Rosnovanu se întoarse spre Stînca în galop, iar a ministrului aduse la do-
305
miciliul conjugal pe prea frumoasa cocoana Marghiolita, spre a răspândi fericirea şi veselia în casa care de atîtea zile se afla în doliu de lipsa ci.
XXIII
Trecuseră aproape două luni de la aceste evenimente. Toamna începuse a schimba faţa arborilor, foile ]or multicolore începeau a cădea. Căldura însă se mănţinea : abia dimineaţa se simţea ceva mai răcoare, cînd cădea cîte o uşoară brumă. Această stagiune, ca şi cea de primăvară, îmi plăcea foarte mult, fiindcă admirarea naturei mă arunca deseori in reverii delicioase. Mă sculam, ca totdauna, foarte dimineaţă, ca să privesc răsărirea soarelui. Mă îmbrăcam repede şi mă urcam în balconul cel mare despre sud, de unde, privind ca într-o panoramă oraşul cu turnurile bisericilor şi dealurile frumoase despre Răpedea şi Galata, ascultam fişiitura frunzelor ce cădeau dc pe arbori într-un mod aproape cadenţat, după suflarea vîn-turilor-
într-una din acele dimineţe, pe la orele cînd încă toată lumea dormea în casă, văz intrînd pe poartă o trăsură mare, închisă, cu doisprezece cai, minaţi de trei surugii cari, în contra obiceiului lor tradiţional, de astă dată nici ţipau, nici pocneau cu bicele.
Curios de a vedea cine soseşte, întru în salon ca să alerg spre scară. Trebuia să traversez salonul, care era imens de lung. Dar pînă să ajung la estre-mitatea unde era uşa de ieşire, văd o femeie în-voalată, cu un mic sac de voiagiu în mînă, mer-gînd răpede spre ieşire, atît de preocupată de plecarea ei, încît nici şi-a întors faţa spre mine,
306
care mergeam tot în direcţiunena aceea. îndesii paşii, dar ea era mai agilă decît mine şi, pe cînd eu mă coboram pe scară, trăsura pleca, de astă dată cu plesnetc şi cu pocnete de bice din partea surugiilor. Eram mistificat. Din fericire găsesc un rîndaş care mătura scara de jos. 11 întreb : cine s-a urcat în trăsură ? El îmi zice :
— O cocoană.
— Cine mai era în trăsură ?
— Un boier.
— Mare minune !
Mă reurcai şi apucai pe un coridor care ştiam că da spre buduarul cocoanei, în faţa căruia era o cămăruţă. Acolo găsesc pe cameristă că-şi făcea o boccea ca de plecare. O întreb ce însemnează asta. Ea îmi răspunde surîzînd că cocoana i-a dat drumul, fiindcă d-ei s-a dus. „Unde ?" Nu ştie. „Cu cine ?" Nu ştie. Atunci sentimentul datoriei am simţit că-mi dicta să dau alarma.
Alerg la camera de culcare a boierului, intru, îl deştept şi-1 întreb de ştie despre plecarea cocoanei.
— Ha? Ce?
Şi merse iute spre uşa ce da în camera ei de culcare. închisă. Bate cu amîndoi pumnii. Nimeni nu răspunde. Atunci o scenă sfîşiitoarc, încît mă petreceau şi pe mine lacrimeie. Bietul bătrîn plîn-gea, zbiera", se bocea, tăvălindu-se pe jos ca copiii.
D-upă ce i se mai potoli durerea şi se linişti ceva, îmi zise ca să trimit să cheme pe aga de oraş şi pe Privileghe, antreprenorul poştelor. Aceştia venind, pe cel întîi îl însărcina să cerceteze pe ce barieră a ieşit Rosnovanu. în mai puţin de jumătate oră, aduse răspuns că a ieşit pe bariera Păcurarilor, însoţit de o cocoană voalată. Atuncea, în-ţelegînd că a apucat drumul mare al Botoşanilor,
307
zise lui Privileghe că să răpeadă un curier cu ordin către căpitanii de postă, ca nu cumva să-i sloboadă cai ; iar de se va arăta cumva, să-1 ţie pe loc şi să raporteze.
Ordinul se esecută, curierul plecă pe urmele răpitorului. La posta de la Tîrgu-Frumos, aflînd că a luat cai dc postă, s-a luat după el; dar oricît mergea el de iute, Rosnovanu mergea şi mai iute, fiindcă da cîte un galben de fiecare surugiu. A doua zi curierul se întoarse cu răspuns că coconul Nicolachi a trecut graniţa pe la Mihăileni, cu pasport in toată regula.
Peste cîteva zile, o scrisoare anonimă venită de la Cernăuţi cu recepisă, anunţa pe ministrul de interne al Moldovei să soţia sa s-a cununat cu vistierul N. Rosnovanu în ziua de... la moşia Cernauca, proprietate a familiei Hurmuzaki-
N-a trecut o lună după aceasta şi s-au cetit în toate bisericele din Iaşi o carte de blăstern fulgerătoare asupra lui Rosnovanu şi a familiei sale, declarind căsătoria lui de anticanonică şi pe dînsul de călcător al religiei. Se înţelege că această carte de blăstern s-a scos după intervenţiunea guvernului Moldovei către Patriarhie.
XXIV
După acest eveniment, bătrînul Sturza îşi cam pierduse echilibrul facultăţilor intelectuale"; cam căzuse în copilărie. Nu tîrziu el fu înlocuit cu Ştefan Catargiu, dar compensat prin aceea că fiului său s-a dat portofoliul de Esterne. Eu încă nu mai eram funcţionar al Ministerului de Interne ; din cauza unei poezii satirice ce publicasem în Foaia de Minte şi Inimă din Transilvania, fui des-
tituit după insistenţele consulatului rusesc. Urmarea evenimentelor ce mă privesc, le poate afla cititorul în seria Suvenirilor din anul 1848. Permi-tă-mi-se însă să fac o săritură peste un hop de vreo zece ani şi mai bine.
In anul 1857, însurmdu-mă, am plecat cu mireasa mea să fac o călătorie în străinătate. îmbar-cîndu-mă pe un vapor al Companiei de navigaţiune danubiană, aflai că într-o cabină rezervată călătoreşte şi N. Rosnovanu spre Viena, ca să se caute cu medicii, aflindu-se bolnav de dropică. La timpul prînzului am văzut în cîteva rînduri pe cocoana Marghiolita, pe care abia am recunoscut-o, de tristă, abătută şi zvîntată ce era. Nici ea nu m-a recunoscut, pentru motivul natural că trecuse atîţia ani de cînd nu mă văzuse şi în intervalul acesta mă schimbasem şi eu. A doua zi, dîndu-se în vorbă cu regretatul Mitică Kreţulescu, care mergea şi el spre Viena, de la acesta ea a aflat cine eram eu. După revelaţiunea aceasta, ea îndată a venit să-mi întindă mîna şi să mă întrebe daca sunt vechea ei cunoştinţă. Apoi, ca cum ar fi avut nevoie de o intimitate, apucă a mă întreba mai întîi despre viaţa mea şi apoi a-mi povesti despre a ei. îmi spuse cum, după ce s-a cununat în Bucovina şi a auzit de blăstemul Patriarhiei, au îmbrăţişat mai intîi religinnea catolică ; cum după ce s-a certat cu popii catolici, s-au făcut luterani ; cum apoi, după intervenţiunea lui vodă Ghica (care-i era văr), dezlegîndu-se de cartea de blestem, a revenit la reiigiunea strămoşească şi, după o emigraţîune de şase ani, s-a reîntors în patrie. Acum bărbatul ei căzînd grav bolnav de dropică, îl ducea la Viena pentru ca să-1 opereze.
Tot drumul cît am călătorit pînă la Pesta, ea nu înceta de a mă aborda si a-mi vorbi cu multă
308
309
afecţiune : părea a-şi rememora cu plăcere viaţa din casa bătrînului Sturza şi astă dată deplîngea soarta lui, aflînd că a căzut în mizerie şi că a avut un atac de apoplexie. Iar cînd şi eu îi spuneam despre sensaţiunile ce resimţeam cînd pentru prima oară am văzut marea ci frumuseţe, nu sc putea opri de a-mi întinde mîna spre a-mi mulţam i.
La Pesta avînd a mă coborî, mă desparţi! de ea, care trebuia să meargă pe apă pînă la Viena. De atuncea nu s-a mai întîmplat s-o mai întâlnesc.
Dar iată-mă nevoit să fac o săritură şi mai mare.
în anul 1887 m-am dus sa asist la solemnitatea sfinţirei Mitropoliei din Iaşi, urmată cu mare pompă. A doua zi, de Sîntul Gheorghe, mă aflam la nepoata mea Atnelia Ganea (soţia prefectului), unde era regele în gazdă. Pe la 4 ore am văzut intrînd în curte o trăsură-călească, in care o fiinţă mică, gînbovită şi aproape uscată, şedea ghemuită într-un colţ. Trebuia să-mi spuie cineva că este acea falnică persoană care se numea cocoana Marghiolita, singura, unica şi necomparabila frumuseţe a Moldovei. Ea venise să întoarcă vizita ce-i făcuse maiestatea sa regele, dar neputîndu-se coborî, fiind bolnavă, depuse buchetul său în minele unui ofiţer de ordonanţă. în luna decembrie a anului 1887 — nu ţin minte ziua — gazetele din Iaşi anunţară că această nobilă şi măreaţă damă, care a jucat un aşa mare rol în ţară, care da ton societăţii elegante din Iaşi, care reprezenta nobleţea şi fastul aristocraţiei moldovene, care a ştiut în cele din urmă a se face venerată chiar cu uitarea păcatelor ei din trecut, a părăsit lumea celor vii !
1888. iunie
Am ajuns a da suvenirilor mele o întindere atît de mare, încît văd că volumul se face prea greu spre a se purta în mînă. Apoi cheltuiala tiparului mi s-a făcut atît de simţitoare, încît mă văd nevoit a mă opri.
Materie de a mai scoate un volum aş găsi, dar nu ştiu de voi mai urma cu această întreprindere. După esperienţa ce am, văd ca publicul nu se prea grăbeşte a citi la cărţi, mulţămindu-se cu literatura jurnalelor.
In adevăr am ajuns la un stadiu de regenerare care nu ştiu cum s-ar putea califica. Ou 30—40 de ani în urmă, cărţile găseau mai mulţi cititori decît acuma. Citez un caz. Pe la 1852 l, Bolintineanu, aflîndu-se în esil (la Brussa, mi se pare) mi-a trimis prima colecţiune a poeziilor lui, netipărite încă, cu rugăminte ca să fac ceva cu ele spre a-i trimite un ajutor pecuniar. M-am pus dc le-am tipărit într-o miic esemplare cu propriele mele mijloace şi, după trei luni de la apariţiunea lor, n-am mai avut un esemplar. Astăzi însă, cînd numărul lectorilor a ajuns de cel puţin o sută' de ori mai
1 în original : 1854 (n. ed.).
313
mare, astăzi cînd am ajuns a număra eu miile doctori, licenţiaţi şi profesori, astăzi cînd facultăţile noastre numără cu miile studenţii ce ie Irecuen-tează, astăzi, zic, avem lectori mai puţini decît pe atuncea ! Pe timpul acela, cel din urmă scriitoraş, şef de masă sau grefier, avea o bibliotecă cu cel puţin 100 cărţi româneşti. Dar oare astăzi ?... M-aş prinde că la o sută, unul nu are o carte românească (de literatură) în biblioteca sa ! Ce face ? Cu ce îşi lustruieşte tinerimea spiritul ? Citeşte, cel puţin, jurnale sau reviste prin cafenelele sau cluburile în care îşi pierde timpul ?
Nu fac aluziune la tinerii aceia stricaţi şi corupţi cari nu înţeleg viaţa decît pentru ca'să se bucure de plăceri ; dar aş întreba pe cei mai serioşi, cari aspiră a ne da pe noi, bătrânii, în lături de la orice loc de onoare, şi i-aş ruga să-mi mai arate o ţară cît de puţin cultă, în care să se vază fenomenul acesta. Eu însă îi pot încredinţa că nici în Rusia, pe care o calificăm de înapoiată, nu vom vedea acest esemplu trist de decadenţă socială:
întru adevăr, în clasa mai cultă a societăţii noastre lectura distractivă mai ocupă ceva spiritele. Dar numai romanţurilor străine li se face asemene onoare : tinerii sau damele ce pretind a fi de bunii societate afectează a nu putea citi, ba nici a sc rosti bine în limba strămoşească. Acesta este un bon ton care la noi predomneşte şi care mi se pare că s-a împrumutat de la vecinii noştri [...]. Roman-ţurile scrise sau traduse abia de se citesc în clasa mai de jos a societăţii, unde galomania nu şi-a făcut încă loc, unde se cugetă şi se simte ceva mai mult româneşte. Aicea însă este o altă nenorocire. Se face o speculă infectă din partea pretinşilor literaţi, cari fără a cunoaşte nici limba din care traduc, nici limba în care scriu, stimulaţi numai de
spiritul mercantil, alog cărţile cele mai rele, preferind adesea pe cele pornografice, ca să le dea publicului ; şi acest public, îndopat mereu cu insanităţile literaturilor străine, departe de a-şi polei mintea cu ceva, îşi corumpe gustul literar şi chiar moravurile.
Care va fi soarta probabilă a acestei cărţi care, cu cheltuiele atît de simţitoare (pentru mine), o scot de sub teascuri ?
Un domn (profesor de gramatică mi se pare), venind la mine ca să-i dau colecţiunea veche a poeziilor mele şi spuindu-i că n-o mai am, mă întreba de ce nu scot o nouă ediţiune. I-am răspuns că poate voi mai face şi nebunia aceasta, deşi mai am un car mocănesc de cărţi tipărite cari nu se pot vinde ; dar deocamdată voi să-mi văd tipărite Su-venirile.
— Ce? vă tipăriţi suveniriîe ?... Scrise în versuri ?
— Ce fel dc suveniri în versuri!... în proză, domnule, în proză, şi încă foarte prozaică proză.
— Ciudat ! Nu credeam ca d-ta să ştii a scrie şi în proză. *
— Cînd va ieşi cartea mea, vei vedea că mă pricep puţin a scrie şi proză ; dar să ştii că proza mea e cît se poate de simplă : nu mă screm a face spirit, nici a spinteca aerul ca să găsesc idei, nici a mă arăta escentric, original sau clasic. Din contra, prin proza mea m-am silit să-mi reflectez modestia şi simplicitatea cu care m-a dotat natura, fără nici o afecţiune. Apoi. în scrierea suvenirilor am adoptat genul anecdotic...
— Cum ai zis ? Anecdotic ? Ce gen este acesta ?
314
315
— Vei vedea că în naraţiunile mele vorbesc şi despre mica mea personalitate... Aşa, ştii, ca fuiorul popei...
— Fuiorul popei ?... Vai ele mine ! Ce mai e şi asta ?
— Vei vedea, domnule, vei vedea : de prisos să-ţi spun mai multe.
Apoi cînd cultura literară este aşa de superficial tractată în scoale, încît un profesor de gramatică să creadă că un poet n-ar putea scrie proză, pas de mai scrie, sărmane omule ! Şi pune-ţi pielea zălog ca să te împrumuţi şi să mai tipăreşti la cărţi !
Deci aflîndu-mă aproape de ultimele două-trei coaie cu oare voiam să-mi închei cartea, îmi luai deciziunea ca, după ce-mi va aduce legătorul cele o miie de exemplare ce le-am tipărit, să le arunc în pod lîngă celelalte vechituri, să încui bine podul şi să fac ca numai după moartea mea să se scoată cărţile la lumină. Ar fi poate, pentru liniştea sufletului meu, mai bine să fac aceasta, decît să văz că marfa nu mi se caută, fapt care mi-ar da a pricepe că am făcut o carte fără valoare, ca atîtea altele.
Dar iată că vine o împrejurare ce mă face a-mi schimba deciziunea.
Amicul mieu V. Alecsandri venise zilele acestea la Bucureşti. El trebuia să treacă la Sinaia, unde curtea regală îl invitase ca să ia parte la festivităţile ce se organizase în onoarea principelui de Walles, moştenitorul tronului Angliei, care pentru prima oară onora cu vizita sa pămîntul românesc, în scurta sa petrecere în Bucureşti îl văzui. Mă întrebă între altele despre cursul mişcării literare,
căci ocupaţiuni oficiale şi afaceri de familie îl făcuseră a rămînea în urma curentului acestuia şi a ignora mai cu totul ce s-au scris de un an încoace.
Nu-mi trebui mult ca să gîndesc ce relaţiuni să-i dau. Gazete şi iar gazete, jurnale şi iar jurnale, unele cari apar şi altele cari dispar, ca meteori sau ca efemere ce răsar din senin si nu ştiu încotro apucă şi încotro se duc, mai fără a lăsa vreo urmă după urma lor ! Ba nu, tot este ceva : Revista nouă, sub direcţiunea aproape obosită a nefericitului nostru coleg de la Academie, Hasdeu, pe lîngă care se văd oarecare tinere talente.
— Dar ce s-a întîmplat lui Hasdeu ?
•— Cum ? Nu ştii ? Şi-a pierdut fata, singurul copil ce avea, o stea ce apărea radioasă şi plină de speranţe pentru ilustrarea junei pleiade literare şi care s-a stins ca un luceafăr gonit de razele soarelui !
— Te rog, daca se poate, să-mi împrumuţi co-lecţiunea acestei reviste, din care numai un număr am văzut... Dar Convorbirile ? cum mai merg ?
— Traducerea lui Don Quijott... Lascar Vio-rescu...
— Cum, numai atîta ?
— Pînă după alegeri... Negruzzi acuma face discursuri politice la Iaşi, voieşte să împace lumea, care nu prea merge în armonie cu politica junimiştilor de la putere. De vrei să mai ştii ceva, îţi voi adăoga că şi eu îmi tipăresc Suvenirile. De ai curiozitate să ştii ce sunt ele, voi regula prin testamentul meu ca să-ţi vie un exemplar după moartea mea.
— Dar îmi garantezi că voi trăi mai mult decît tine ?
— Eşti nemuritor.
316
317
— Lasă glumele şi trimite-mi ce ai tipărit pînă acuma. La Sinaia cît voi sta, în orele de repaos voi să petrec cu literatura română.
— Fie voia ta, precum în cer aşa şi pre pămînt 1 După cîteva zile, la 1 octombrie, primesc o epistolă cu scriptura acea fină şi frumoasă ce caracteriza sufletul poetului Alecsandri, avînd finalul următor :
„Aicea, precum ştii, au fost festivităţi în onorul prinţului de Walles, care a plecat încintat, după o şedere de patru zile. Acele serbări erau pre cît de strălucite, pre atît de obositoare, căci în unele zile ne-am culcat de-abia la două ore după miezul nop-ţii. Singura odihnă ce am găsit în orele de linişte, este în citirea Suvenirilor contimpurane ce publici şi care m-au interesat prea mult. Te îndemn dar cu tot dinadinsul să urmezi înainte, să le completezi, căci mai ai midte de scris, ca să laşi astfel un f-soi de chronica istorico-literară de mare preţ pentru generaţia actuală şi cea viitoare. Bine ar face toţi bătrînii să urmeze pilda lui l8n Ghica si a d-tale."
Da, are dreptate iubitul nostru bard, în adevăr multe aş mai avea de scris. De acolo unde m-am oprit cu Suvenirile, aş avea de spicuit şi de înmănuncheat un cîmp Imens de peripeţii prin care am trecut ca spectator sau ca membru activ. în ultima jumătate a vieţii mele, strămuţindu-mă din Iaşi în Bucureşti, într-o societate cu totul alta de acea în mijlocul căreia mi-am petrecut copilăria şi tinereţea, am fost in contact cu o nouă lume şi am trecut prin atîtea evenimente, cari mi-ar da subiecte cu izvoare bogate şi pline de interes pentru posteritate, dar care s-au strecurat fără a fi băgate în
Scamă de contimporani, ca nişte fenomene naturale.
Dar înainte de a merge cu închipuirea pînă la mulţămirea ce ar gusta generaţiunea viitoare din asemine Suvenire, mărturisesc că nu pot fi indiferent de impresiunile generaţiunii actuale. Această generaţiune însă nu-mi pune în perspectivă şi nu-mi dă altă speranţă decît doară onoarea de a-mi face înmormîntarea pe socoteala statului. Cu aceasta în adevăr ar proba că se trage din strămoşii de pe malurile Tibrului, cari astfel contribuiau la ilustrarea numelui roman. Dar s-a făcut atîta abuz dc aseminea liberalităţi, pentru atîţi răposaţi cari nu s-au ilustrat cu nimica, încît aş ruga-o să mă slăbească cu aseminea parade : ono-rile la înmormântare să nu mi le arate mai mari decît mi le-a arătat în viaţă ; sufletul meu nu-i va fi recunoscător pentru ironia cu care mă va petrece la mormînt, precum nu s-a turburat nici pentru puţina consideraţiune ce mi-a arătat cît am trăit.
Aice credeam să termin cu epilogul meu. A trebuit însă să-mi mai revăd conceptul şi, avînd a pleca în provincie pentru alegeri, am lăsat manuscriptul acasă. Peste cinci y.ile întoreîndu-mă, pînă a nu-1 da la tipar, cred că nu voi greşi către posteritate daca aş însemna încă ceva şi despre evenimentul recent ce m-a făcut ca să plec în escursiunea arătată.
Sub ministerul tranzitoriu, numit al junimiştilor, fiind a se premeni Corpurile Legiuitoare şi promiţîndu-se pe toate tonurile că alegerile vor îi libere şi nicidecum influinţate de administraţiunc, am avut slăbiciunea a crede ca ar fi momentul ca
318
310
să mă aleg şi eu deputat. De această onoare nu mă bucurasem în ţara mea niciodată pină acuma, fiindcă nu mă putusem conforma cu sistema po-hticianilor cari, pentru ambiţiunea de a ajunge la deputăţie şi apoi la portofolii, recurg la mijloacele cele mai umilitoare : se înregimentează la un partit sau la altul, se gudură spre a căpăta protec-ţiuni, aleargă cu rugăminţi în dreapta şi în stingă, se jură pe toţi dumnezeii astăzi că este alb Iar mîine că este roşu, sacrifică bani spre a cumpăra voturi şi celelalte.
Cu asemine sistemă incompatibilă cu firea şi caracterul meu, nu m-am putut conforma şi de aceea, precum voi arăta mai pre larg în altă serie de Suvenire, am stat mai mult ca spectator la luptele electorale cari au frămîntat ţara de cînd se bucură de regimul electoral. Cu aseminea natură si cu aseminea caracter, apoi nici puteam atrage simpatia colegiurilor în cari votam : alegătorii fiind în genere conduşi mai mult de interese decît de principii, corpuţi sau coruptibili, naivi sau vicleni, tîrîtori sau tîrîţi, venali sau stupizi, fricoşi sau linguşitori, cu convicţiuni elastice, cu educa-ţiune devergondată, fără principii, fără credinţă, fără demnitate, fără patriotism, nu vedeau necesitatea de a alege un om care trăieşte cu capul între cărţi şi-şi sacrifică viaţa şi interesele lucrînd pentru înavuţirea literaturei, un om devotat ideilor generoase şi binelui public, un om cu esperi-enţe şi cunoştinţe, ci mai adesea au preferit şarlatani de meserie, avocaţi esploatatori de situaţiuni, mediocrităţi fără vreo mare valoare morală, sau notabilităţi improvizate după oroscopul schimbător al împrejurărilor.
De astă dată însă am crezut că era timpul să mă adresez la elementul numit cu emfază talpa casei.
320
la poporul rural al Ialomiţei, care după Constitu-tiune are drept a trimite un reprezentant. Am crezut că la această clasă, care nu mai tîrziu decît astă primăvară a făcut o răscoală fără să ştie pentru ce, care a suferit schingiuiri şi gloanţe spre a se potoli şi care are atîtea şi serioase interese de apărat, va avea răsunet vocea unui suflet sincer şi devotat. De aceea am făcut următoriul apel cătră delegaţii colegiului III de Ialomiţa :
„în puterea relaţîunilor ce de 30 de ani am avut şi am cu locuitorii din Plasa Cîmpului, cari au avut ocaziunea să-mi cunoască persoana şi caracterul, în vederea alegerii ce sunteţi chemaţi în curînd a face, viu a vă adresa această scrisoare.
De cînd Constituţiunea a dat ţăranilor dreptul de a trimite un deputat la Cameră, colegiul vostru rar şi-a nemerit oamenii ; mai totdeauna s-au ales deputaţi recomandaţi de zapciii guvernului, sau oameni <ari, pentru ruşinea numelui de român, au găsit să cumpere voturile delegaţilor. De aceea colegiul ţărănesc s-a numit o minciună, sau zestre guvernamentală. De aceea Camerele, ajungînd a fi compuse din deputaţi cari speculau voturile lor, în loc de a se ocupa de interesele clasei rurale, se ocupau de interesele lor particulare. De aceea administraţiunea, ajungînd a fi după chipul şi asemănarea Camerelor, venală şi coruptibilă, vă lăsa în prada lăcomiei tuturor răilor, cari trăiesc exploatînd munca ţăranului. De aceea justiţia a fost vitregă pentru dreptatea voastră. De aceea bisericele şi şcoalele voastre au fost abandonate de orice solicitudine. De aceea preoţii şi învăţătorii voştri pirotesc în mizerie. De aceea tinerimea voastră creşte fără învăţătură, căzînd în viţii degradate şi trăind în ticăloşie. De aceea astă-pri-măvară ţăranii s-au răsculat şi, cu violenţă, au voit
3-21
21 — Suvenire eontimpurane (II)
să pedepsească mai întîi pe delegaţii lor cari şi-au ■i'ost vindut voturile şi apoi să ceară drepturi cari credeau că se pot căpăta cu puterea. De aceea s-au făcut o mulţime de victime între săteni : pe unii gloanţele i-au prăpădit, pe alţii caznele i-au schilodit, pe alţii girbaciul i-au umilit, ajungînd o mulţime de famiii la sapă de- lemn, iar reprezentanţii lor alergau a se ascunde în gaure de şerpi.
Toate aceste nenorociri s-ar fi putut înlătura dacă ţara avea o Cameră liber aleasă, dacă şi voi, ţăranii, aţi fi trimis deputaţi cu dor de inimă pentru voi.
Cădea-veţi oare, fraţilor, şi acuma în greşelele de. mai nainte ?
Stărui-veţi a trimite deputaţi tot oameni străini de voi şi necunoscători de nevoile voastre ?
Alege-veţi iarăşi avocaţi limbuţi, cari vă ameţesc cu vorbele şi cari nu se gîndese decît la cîşti-gul lor ?
Da-veţi voturile voastre iarăşi celor ce vă vor ospăta sau vă vor plăti mai bine ?
Ajunge-veţi oare a vă înşela de vorbele frumoase ale unor oameni cari au mai fost în Cameră, dar cari n-au deschis o dată gura ca să ceară ceva pentru ţărani ?
Băgaţi bine de seamă ! Cauza ţăranului e mare şi Camera viitoare are să se ocupe de ea. La 1864 ea s-a rezolvit cu dreptate, dar cu neajunsul acela că n-a pre[cu]getat la soarta ţăranului într-un viitor mai depărtat. După un pătrar de veac însă, lumea s-a înmulţit şi plugarilor noi nu le ajunge pămîntul dat părinţilor lor. Deci dreptate este să lî se dea (cu despăgubire, bineînţeles), căci plugarul fără pămînt e ca pasărea fără aer şi fără aripi, ca vita fără păşune, ca peştele fără apă. Deci trebuie revizuită în înţelesul acesta legea rurală.
Diferitele partite însă cari vor să fie în capul ţării, acele mai ales cari compun eolegiurile claselor superioare, nu cugetă în struna aceasta. Liberalii (pînă mai ieri la putere) strigă pe toate tonurile că nu c cestiune rurală sau agrară în ţară, că prin urmare nu pămînt, ci libertate de muncă trebuie ţăranului ! Conservatorii nici vor s-audă de legea rurală ; ei şi pe cea de la 1864 ar revoca-o, dacă ar putea ; ei nu pămînt, ci cerbice dc ascultare şi supunere vor să dea ţăranului ! Singur ministerul interimar, la putere astăzi, prin o serie de legi (publicate prin Monitor) pare că promite a da ceva ţăranilor. Dar modul cu care voieşte a da, după ce că e urzit ca abia după 20 de ani să se poată cse-cuta, apoi nu cred că să convie din mai multe punte de vedere ţăranilor.
Trebuie dar ca la dezbaterea acestor legi, deputatul vostru să aibă nu numai dragoste pentru voi şi pricepere, dar şi greutate la cuvînt, adecă om cu trecut onorabil şi cu fapte cunoscute. Altfel legile ministerului, aşa cum sunt propuse, dacă nu se vor amenda cum se cuvine, nu vor aduce nici o îmbunătăţire în soarta ţăranului.
De aceea, domnilor delegaţi, ca proprietar inte-resîndu-mă să văd rezolvită cestiunea aceasta aşa încît ţăranul să întindă cu plăcere mîna la oamenii cu haine albastre, ca unul care de 40 de ani am nutrit sentimente umane şi fraterne pentru ţărani, ca judeţean care n-aş dori să mai văd răscoale ca cele de astă-primăvară, vă zic : cînd veţi merge la urnă, gîndiţi-vă cu inimă curată şi senină la votul ce voiţi a da.
Dacă veţi crede că eu însuşesc calităţile ce trebuie să aibă un reprezentant al ţăranului, voi primi
322
323
cu plăcere mandatul vastru. De veţi dori un altul cu mai mari merite, vă urez : Noroc la nemereală .'"
*
Alegerile s--au făcut cu pace bună. Administra-ţiunea locală ca totdeauna a exercitat influenţa sa, pe sub mină, cu dibăcie, sub aparenţa celei mai stricte legalităţi. Cu toate aceste, judeţul Ialomiţa, care se întrecea a da totdeauna deputaţi de culoare liberară, de astă dată a dat junimişti şi conservatori, sau mai bine guvernamentali. Rumoarea publică afirma că trei-patru persoane bogate au făcut o colectă de fonduri, cu cari s-au cumpărat voturile oamenilor coruptibili, introduşi în listele electorali, graţie legei oportuniste făcută de ministerul din 1884, cu intenţiune de a se perpetua la putere. Opoziţiunea, nedispunînd de fonduri, nu putea combate cabalele guvernamentalilor.
La colegiul III n-au tirmat corupţiuni în mod brutal, adecă ou plată tarifată', precum s-au făcut în alte rînduri ; apoi era şi cam greu de a corumpe şapte sute de votanţi, Dar colesiul acesta fiind din natura lui conceput — spre batjocora poporului românesc — a fi zestre guvernamentală, era foarte greu de luat din minele administraţiunii. Candidatura fiind promisă unui fost director al Ministerului de Cultei, demisionat numai pentru aceasta, şi acesta, ca director al României libere, or^an al partidului de la putere, avînd interes a fi în Parlament, tot aparatul administrativ s-a întrebuinţat pentru susţinerea lui, Mai întîi s-^u pregătit învăţătorii şi preoţii cari au voturi directe : revizorul şcolariu si protopopul districtual n-au avut decît şoptind să le spuie că de nu vor alege pe candidatul oficial, acesta se va întoarce
1 Dim. Aug. Lauri anu, profesor de filosofic.
la postul ce ocupa şi va găsi ac pentru cojocul lor. Cu delegaţii sătenilor, apoi, a fost şi mai uşor de manevrat. Primarii (după ordine verbale de la subprefecturi) au făcut toate chipurile să aleagă oameni cît se poate mai docili şi fără ştiinţă de carte ; apoi au venit cu dînşii în ajunul alegerii, seara, pînă la reşedinţa districtului, unde i-au consemnat în hanuri sau circiume (ce se puteau închide şi păzi) şi-i ţineau pe mîncare şi pe băutură (în socoteala domnului profesor de morală filosofică), fără a putea comunica cu nimeni. Aceşti delegaţi, aduşi cu cheltuiala comunei, escortaţi chiar de primari, a doua zi la 9 ore erau liberaţi şi aduşi, hrăniţi şi junimeşte cinstiţi, la urnă, unde un învăţător sau un preot (din cei mai bine cate-chizaţi) le punea în mînă buletinele ce trebuie să depuie.
Cîţiva învăţători şi delegaţi putîndu-se strecura dintre strejile carc-i păzeau, veniră să-mi spuie că apelul meu a fanatizat pe mai mulţi cari ar fi decişi a vota pentru mine, dar mult se tem de perse-cuţiuni ; totodată însă îmi spuseră că rezultatul pentru candidatul stăpînirii este asigurat. Aceasta văzînd, am mulţămit aderenţilor mei şi le-am declarat că dacă lucrurile sunt aşa, mai bine prefer a face ca să nu aibă supărare din cauza mea. De aceea am trimis de mi-au înapoiat buletinele, re-trăgîndu-mi candidatura.
întoreîndu-mă la Bucureşti, m-am cufundat în lectura foilor şi revistelor ce mă aşteptau. Arun-cîndu-mi ochii pe scoarţa (coperta) Convorbirilor literare, am rămas uimit văzînd şi numele meu. Am luat îndată condeiul şi am scris următoarele rînd-duri directorului acestei publicaţiuni : :
„Cînd v-am oferit, înainte de a ieşi de sub tipa-riu, Suvenirile mele, am. crezut a vă servi, dîn-
324
325
du-vă materie pentru o recensiune bibliografică, precum adesea obişnuiţi a face pentru alte pu'bli-caţiuni în revista ce dirigeţi.
Cu mirare însă am văzut că, în numărul dc la 1 oct. al Convorbirilor literare, a început a se reproduce în extenso unul din episoadele mele, fără autorizaţi unea mea specială. Această urmare îmi cauzează două neajunsuri, pc cari cu părere de rău mă văd nevoit a vi le semnala.
Primul este material, căci dacă toate revistele periodice ar reproduce astfel fragmente din cartea mea, apoi ea, cînd se va pune în comerţ, n-ar mai avea căutare, căci cuprinsul ei ar ajunge a fi cunoscut publicului ; şi nu pentru aceasta am ţinut cu zece ani şi mai bine lucrările mele în cartoane, refuzînd chiar remu ne raţiuni considerabile ce mi se ofereau de la alte reviste, numai pentru planul dc a le tipări pe toate într-un singur volum.
Al doilea este un neajuns moral, nu mai puţin grav. După urmarea aceasta publicul (în mare parte) poate să creadă că voi să ma strecor către onoarea de a mă număra între colaboratorii organului ilustrei societăţi «Junimea», pre cînd în realitate, mai ales de cînd s-a constituit în societatea politică, cu ea mă aflu în cea mai perfectă răceală şi indiferenţă. Pe lîngă acestea, publicul, care adesea trage conoluziuni ciudate şi din nimicuri, văzînd scrierile mele reproduse cu ortografia Convorbirilor, ar putea crede că aş fi capitulat înaintea şcoalei fonetice inaugurată de ea, pentru care (precum vă este cunoscut din discuţiunile noastre de la Academie) nu am decît prea puţină stimă şi con--sideraţiune, şi ca unul care aţi ştiut acestea, mă mir că nu mi-aţi făcut onoarea măcar de a mă întreba dacă sufer să mă văz tipărit cu o altă ortografie, fără a-mi face sînge rău.
Pentru aceste neajunsuri, cari pot să vă dea subiect şi pentru vreo nouă comedie dc Zeflemele, şi cari îmi place a crede că le-aţi comis din dis-tracţiune, sau cu intenţiune sinceră de a mă obliga, nu voi alerga la tribunale spre a vă cere' daune interese, ci mă voi mărgini a vă ruga ca să încetaţi cu publicarea urmării articolului meu."
18 octombrie 1888
Sănătate şi voie bună, iubiţi lectori!
326
GLOSAR
hdornat — împodobit aficlat — acreditat
agă (de oraş) — şef al asiei, avînd atribuţiile prefectului de politie de mai tîiziu aiaii — primam] unui oraş turce-sc
aprod — fecior de boier dat la curtea domnească spre a
sluji po lîngă domn ca paj sau scutier arhontologie, arhondologic — listă ierarhică a rangurilor
de boierie
arnăut — soldat mercenar îmbrăcat în costum naţional albanez, recrutat de domnii fanarioţi şi ţinut adeseori şi de boieri pentru paza personală
Ban — cel dintîi rang de boierie
beilic — muncă gratuită prestată în folosul gnvernămîn-
tului turc sau al stăpînirii buntuşnic — răzvrătit burgadă — orăşel
amardiner — fecior de casă camUaţcă — văl negru purtat  deasupra  potcapului de
către monahii ortodocşi cancelist ~ canrelarht, funcţionar într-o cancelarie
331
capama — mlncare turcească din carne de miel, gătită cu lăptuci bătute cu unt, cu gălbenuş de on, zeamă dc lămîic şi vin alb
capuchehaie, capuchehaia — reprezentant al domnitorilor români la Poarta otomană
carnefice — călău
catagrafie — inventar
căpui (a se) — a-şi procura, a Tace rost de ceva ceacşiri — pantaloni laryi după moda turcească
cealma — turban
cicerone — ghid
cilen — membru în Divan
cîntiţă — cinteză
clefţi — munteni din Olimp sau Pind, tîlhari de drumul
mare confinii — graniţe
coreţ — măsură rle capacitate, echivalentă cu aproape un hectolitru şi un sfert, întrebuinţată tnm ales pentru cereale
cuşchebac — chebap, friptură la frigare, pregătită cu mirodenii, după obiceiurile bucătăriei turceşti
Debaclu — ruină defige (a) — a stabili definde (a) — a apăra defipt — stabilit
dejurstvă militară — corp de gardă dopros — interogatoriu
dragonade — nume ce s-a dat sîngeroaselor persecuţii împotriva protestanţilor din sudul Franţei după revocarea .Edictului de la Nantes (1685), ai' căror principali executanţi erau dragonii regelui
dudui (a se) — a o şterge
ESpres — exprimat
FaZce — măsură de suprafaţă în valoare dc 14 321,93 m.p.
ferii — vacanţă
focxdar — forar
fundul regiu — domeniul regal
Carotat — legat strîns
(jirondini — partid politic în timpul Revoluţiei Franceze (1789) ,
Harangă — cuvîtUare rostită în faţa unei Irupe sau a
unei adunări ftarya, — pătură ce se aşterne pe cal sub şa
ieremiade — văicăreli ighemonicon — purtare măreaţă, potrivită unei stări sociale ridicate
juncur — Vinar nobi) te slujea ca soldat sau ofiţer inferior
Kllâ — veche unitate de măsură pentru ct-reale ('^0 baniţe, circa 500 kg)
i-ipcan — curier
Mahmudea — veche monedă turceasca, bătută do sultanul Mahmud maşala — torţă
mazil — vătăşel în slujba unui boier, plătit din banii birului
medeiuicer — în sec. al XlX-lea, rang inferior si onorific de boierie mertic — tain, porţie
meşi — cizmuliţe de piele fină ce se purtau odinioară, încălţînd piciorul pînă la glezne, fiind prinse de ceacşiri. Papucii se lăsau la uşă şi vizitatorul intra Sn casă încălţat nnm.'-ii în meşi
332
333
muchelef — elegant, galanton S
Paharnic — rang .superior de boierie, urniind numaidr- j
cît după cel de spătar I
panură — postav brut i
părîngă — prăjină servind la transportul unei hîrdău, j
geamantan etc. de către două persoane j pitar — în sec. al XlX-lea, rang onorific de boierie plătea (a pune, a băga) — a nu lăsa pe partener să facă
nici un punct (la unele jocuri de cârti) I
plăieş — grănicer |
plisă — catifea de bumbac I
podvoadă — cărăuşie obligatorie !
pohod (în) — de căpăstru ; posluşnic — servitor
postelnic (cel mare) — mare boier de divan, un fel de
mareşal al Curţii : îngrijea de camera de dormit a j domnului, primea solii şi introducea în audienţe
posidic — gloată, droaie, mulţime !
prodiga, (a) — a risipi j
Rasofor — călugăr \
rateş — han la drumul mare |
recurs (a avea) — a recurge 1
rubia — mică monedă turcească t
Scule — bijuterii
seleaj — brîu cu care se încing turcii şi albanezii şi în
care se înfig diferite arme serdar — boier de divan, de rang inferior sfneaţă — puşcă cu cremene
stuger — rang inferior şi onorific de boierie ; sorcovăt, sorocovuţ — ban austriac de argint spătar ~ mare rang de boierie
stolnic — boier care îngrijea de bucătăriile domnitorului : slujbaş boieresc cu aceeaşi funcţie I
suhari — saci mari cu cereale
şptrar — rang inferior şi onorific de boierie
Talon {a face un) — a termina un pachet de cărţi tas -— tipsie
tescherea, teşcherea — răvaş de drum, paşaport tist ~ ofiţer
tracaaerie — bătaie de cap V aluta (a) — a preţui
vedetă — ostaş de cavalerie aşezat ca santinelă venă — noroc vergură -- virgină
334
INDICE DE NUME DE PERSOANE LA „SUVENIRE CONTIMPURANE"
a
Alecsandri (fraţii) : I, 118. Alecsandri,  I- :  //, 84.
Alecsandri, V. : /, 234, 239, 240 ; //, 72, 79, 80, 84,
259, 271, 283, 316. Alexandrescu, Grigoro : //, 261. Alexandru : /, 206.
Aii, Efendi ; /, 138, 139, 140, 142, 144, 145, 148, 149, 150, 151, 152, 154, 155, 156, 163, 164, 172, 195.
Anca : II, 225, 226, 227, 22», 230, 231, 232, 233, 234,
235, 244, 250, 291, 292, 293, 300. Aaghelina (jupîneasa) :   /, 79, 80,  81, 82, 87, 89. Angheluţă {taraful lui) : II, 290, 291, 292. Apeles : II, 256. Aristia, C. : II, 215, 255.
Arseni (gospodin Ciasnoc) : II, 199, 200, 201, 205,
206, 207, 210, 251. Asachi, Alecu : II, 256. Asachi, Elena : //, 255.
Asachi, G. : //, 202, 253, 254, 255, 257, 258. Asachi, Hermiona : 77, 225. Asakevici, LazâY (sau Leon) : II, 257.
337
Aslan, Miron Serdarul : I, 278. Alanasîe (etcrist) : //, 187-Atanasîe (mitropolitul) :  //, 96. Augustin, sfîntul : I, 175.
B
Balş, Lupu (fiul): /, 291, 293,; II, 11, 19, 38, 51,
115. ^ Balş, Smârăndiţa : I, 119, 120.
Balş, Th.  (Toador, Toderaşcu) :  //, 244, 247, 248, ' 249, 266, 280. 1 Barbu Lăutarul : 1, 75. Bariţ, G. : II, 71, 72, 107, 110, ICO. Basscraux  (doctorul) :  //, 301. Bălă^escu, Costache : //, 19, 21, 162. Băleanu, Manolachi :  /, 134. Bălrami, Nîcolachi : /, 134.
Bărnuţ, Simeon : //, Rfi, 99, 103, 105, 107.  103, J10. 162.
Beaumorif, Jeanne Maric Io Princc- de : /(, 207 , Beidiman, Al. : //, 209, 262, 283. 1 Beidiman, Catinca (născută Dimache) ; //, 262, i 264, 266. ! Beidiman, Iordachi *. //, 263, 266. Bem, Iosii : //, 171-Berman  (tipograf) :  II, 260, 266.
Bibescu (domnitorul) : 71, 35, 56. |
Boieru, Dim. : II, 107. J
Boieru, Nicolae : 77, 88.
Bojinca : I, 174, 185.
Bolintineanu, D. : 77, 215. 313.
Bonaparte. N.  (Napoleon al IlI-lea) : 7, 105.
Borănestu, Măria St. : II, 63.
Borancscu, Ştefan : 7, 59.
Bradu, Jovian : //, 163. Brătianu, Dimitrie : II, 94. Buruiană, I. : /. 64, 65, 6H, 69. 70. Buzatul, Gavril : /, 195, 198.
C
Calcani : 77, 53, 54, 57, 58, 59. Calimach, Scarlat-Vodă : II, 181. Cânta, Agafia : 77, 221. Cânta Logofăt, Dimitrie : 7, 66. Cânta, Neculai : It, 222. Cantacuzcn, George, cneazul : 77, 79. Cantacuzen, G. : //, 79, 80.
Cantacuzin-Păşcanu, Dumitrachi    (mart   logofăt) :
/, 71, 72, 86, 88, 92, 93. 96, 110, 126. Cantacuzin-Pâşcan-u, M. : I, 2l83.
Cantacuzin-Pâşcanu, Profiiiţa (soţia lui Dumitrachi) (cucoana) : I, 72, 80, 83, 84, 85, 87, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 100, 101, 102, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 111, 116. 117, 124, 127, 128, 129, 131, 132.
CanLacuzini (familiile) : 77, 270.
Cantacuzino (principele) : II, 185.
Cantemir, D. : J, 1G3 ; //, 91.
Cantemir-Mîrza : I, 282.
Cantuleşti : /, 133.
Capuleti : II, 285.
Carol : I, 284.
Calargii (familiile) : 77, 270. Catargiu, N. ; 7, 251. Catargiu, Ştefan : /, 130, 233 ; ÎI, 308-Cazimir, Petrache :  /, 241, 255, 256;  II, 91, 115, 125.
Cazimir. Rădutanu : II, 91.
338
339
Cazimireşti (familiile) : 77, 270. Ceauru, Vasile Stolnicul : I, 278, 279, 280. Chinezu : 77, 18, 79. Christopuk), A. : 11, 2'59. Ciasnoc (vezi Arseni gospodin). Cipariu, Timotei : 77, 99, 107. Cîmpineanu, ioan (bătrînul) : 7, 134. Clemente, Scarlat: II, 281.
Clementina :  7,  101,  102,  103,  104,  105.  107, 108,
116, 124, 129. Cobeliţă (deputat huţan) : II, 160, 161. Codreanu, Dim. :  II, 281, 300, 305. Codrescu, T. : 77, 251. Conachi, C. : II, 259, 262. Conacki, Aga : 7, 281. Condu-Ipirotul : 77. 187-Constantin (Cuciuc, Osman) : 7, 159. Conţescu, Căpitanul : 7, 278. Coray (Korais)  Adamantinos :  77, 210, 259. Coi-nea, Dumitracihi : 77, 240. Coroi  (familiile) ;  77, 270. Costachi (Iepureanu), M. :  II, 84, 114. Cos lan : 7, 230. 231, 232, 21», 236, 237, 238, 244, 245,
246, 247. 240, 251, 272. Coşut ; v. Kossuth. Cozadin : II, 18-Cresus :  7, 205, 211. Creţescu, Al. : 77, 215.
Cuciuc (fraţii) : J, 179, 188, 191, 193, 194, 198, 199. Cuciuc, Alecu (Alexandru) : 7,  184, 189, 190, 191, 192, 193, 194.
Cuciuc, Dumitrachi : I, 174, 175, 176, 178, 179, 180, 181, 184, 186. 188, 189, 190, 191, 192, 193, 195. 196, 198.
Cuciuc, Nicolae : 7, 164, 165, 167, 169, 170, 172.
Cuciuc «Osman) : I, -141, 442s 144, 145, 146, 147, 148, 149, 150, 151, 152, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 162, 163, 164, 167, 166, 169, 170,171, 173, 105.
Cuza, AI. I. : /, 78, 118, 119, 120, 234, 251 ; II, 217, 302.
Cuza, Fevronia :  77, 221. Cuza, Grigori : 7, 250.
Cuza, Ion : I, 251 ; 77, 142, 1'8&.
Cuza, Spătarul : I, 279, 28-1, 2®3. Cuzcşti (familiile) : 77, 270.
D
Dash (contesa) (Anne Gabiielle de Cisterne.1», vi-contesse Poilue  de  Saint-Mars) :  II,  273, 276. David (împăratul) : 77, 255. Deleauu, Cânta : 77, 381. Dimache, Nicolae : II, 262.
Dincă (ţigan, fiu natural al lui D. Cantacuzino-Păşcanu) : 7, 92, 95, 96, 98, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 116, 122, 123, 126, 127, 128, 129, 132, 133.
Docan, Ion : 7, 212.
Docan, Neculai : I, 114, 174.
Dragoş-Vodă : II, 135.
Drăghiceşti  (familiile) :  77, 270.
Duoa-Vodă : 7, 280.
Duhamel (general) : 7, 223. 235 ; 77. 141, 143-Dumitru (grecul) : II, 193, 194. Durijot, Felix : /, 103, 104.
340
341
Kpureanu, Manolachi : J, 251. Eugenia  (împărăteasa) : I, 106. Euripide : li, 207.
Ferdinand (împăratul Austriei) : //, 100. Ferenţ (Franţ) : I, 279, 280, 281, 282, 283 Fevronia (maica) : I, 148, 152, 162. Filipescu, Costăehiţă : 17, 41, 55. Filipescu, D. : I, 251. Filipescu, Ioana : /, 134. Filipescu,  Scarlat :  //, 32, 43. Franţ-Carl (împăratul Austriei) :   //, 168. Franţ-Iosif  (împăratul  Austriei) ;  II, 168.
G
Ganea, Amelia : II, 310.
Ganea, Dim. : II, 269.
Găneşti (familiile) : II, 270-
Genilie (astronom) :  II, 215.
Gherei, Demir : I, 226.
Gherei, Han : /, 163 ; II, 179, 180.
Ghica, Alecu ; II, 142.
Ghica, Costache : /, 129.
Ghica, Dumitrachi : //, 282.
Ghica, Grigori : /, 113, 115 ; II, 172.
Ghica, Ion : /, 114 ; //, 318.
Ghica, Mihalachi :  //, 277.
Chica, Vasillcă : /, 121, 234, 237, 238, 240, 248, 292; //, 164.
342
Ghica-Vodă :  I,  122,  1S3,  124,  127,  129,  130, 131,
187, 188 ; IU 259, 309. Ghiculeşti : /, 133 ; //, 270. Ghiuzel : i, 139. Goergoei : U, Î2.9. Goleşti (fraţii) : II, 43. Greceanu, Ionică (zis Badaşcu) ; /, 121. Greccni (familiile) : II, 270. Gureţki, Ceti : I, 268. Gureţki, Gustav : /, 268. Guşti, Dimitrie : II, 252, 255.
H
Habsburgică (dinastia) : II, 97. Hagi Velciu : /, 209 210, 212. Halii, Iusuf : /, 139.
Harnav, Iordachi : /, 186, 187, 188, 189.
Hasdeu, B. P. : II, 317.
Horfmann, Wilhrlm Amedeus : //, 40.
Homer : /. 208; //, 15, 207, 210. Hrisoverghi, Alexandru : //, 261, 264, 266, Hurmuzachi (fraţii) : //, 165, 167, 170, 172.
Hurmuzaki, Alexandru : II,  140, 147.
Hurmuzaki, Constantin : II, 140.
Hurmuzaki, Eudoxiu : I, 118 ; //, 140, 164.
Hurmuzaki, Eudoxiu (fiul) :  //, 140.
Hurmuzaki, George : II, 140.
Hurmuzachi, Nicolae : //, 140.
Iancik : //, 301.
Iancu, Avram : //, 163.
343
Ielaliri ; 77, 81, 120.
Iepureanu, M. (Costathi) :  II, 84, 114, 149. 155, 164.
Ilenuţa :  7,  144,  145,  146,  148,  149, 151, 152, 155, 161,   162,   163,  168, 172.
Iiofski, August : 7, 260.
Inge, Kobcrl. : 7, 243, 250. Ion (ţiganul) :  7,  190,  191,  192, 196, 197. lonescu, Nicolae : II, 77, 79, 82, 84, 251, 252. Ioranu : //, 215. Iorgu : /, 177.
Ipsilanti, Alexandru : 7, 225. Iustin (episcop): II, 162.
K
Kiselef (generalul) : II, 202. 258.
Kogălnicpanu, M. :  /.  114,  234;  II,  162, 259, 260,
261. 266, 268, 271. Kossuth : I, 129. Kreţulescu, Mitică : II, 309.
L
Lamartine : /, 224.
Laurianu, Dim.  Aug.:   77, ft2,  107,  Î08,  110, 162. 324-
Leoa : 77, 18, 79-
Lemeni (episcopul) : 77, 86, 97, ]05. Logadi, Dumiirachi : //, 206, 209, 210. Loais  Phillipe :  7,  103, 224. Lupu Matachi :  II, 241. Luxiţa : 77, 219, 250.
M
Mahmud (sultanul) : II, 284. Maithus t II, 76. Manolcscu, Nae : 77, 215. Marcu (serdarul) :  II, 214. Marcu, Knachi : 7, 211, 213.
Măria (ţiganoa) : /, 65 66, 67, 68, 69, 70, 78, 79, 81, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 97, 100, 110, 114.
Matusalem : I, 96.
Mavrocordat, Al. : 7,  156, 236,  237, 238,  239, 240,
241, 243, 248, 250, 259. Mavrocordat,  Constantln-Vodă :   7,  165,  168. 1C9, 170, 172, 173.
Mavrocordat, Neculai-Vodă :  I,  156,  160, 163, 164.
Mavrodin, Leonida : I, 121.
Mavrogheni, P. : 7. 129, 132, 193.
Mălinescu : 77. 18', 79.
Mărculescu, Meltiade : 7, 203.
Meletie (mitropolitul) :  II, 142.
Miculi, Cari : 17, 156.
Mieroslavski (general) : I, 262.
Mihai (ţiganul, soţul Măriei) ; 7, 90, 91, 92.
Milicescu (colonel) : I, 129.
Mişinca (polcovnicul) ; II, 45, 46, 47.
Moldovanu, Zaharia : 7, 251 ;  77, 84, 115.
Moliere : 77, 268.
Montechi : II, 285.
Montijo (comitesa) ;  I, 105.
Moruzi (fraţii) : 7, 237-
Moruzi, Alecu : 77, 84, 251, 250.
Muhanov (principele) : 77, 285.
Mureşanu, Andrei : II, 72, 73, 74.
Muruzestii : 7, 234 ; 77, 80, 140.
344
345
N
Năstase (lăutar) : I, 61.
Negri, Costache: I, 118, 129, 130 ; II, 84, 113, 148. Negruţeşti  (familiile) : II, 270.
Negruzzi, C. :  I, 63 ; 77, 259, .269, 271, 272, 273, 274, 277, 317.
Negruzzi, Nicolae : I, 121,  289, 293 : 77, 8, 14. Nenovici : 77, 215.
Nicolae ; I, 164, 165, 167,  169, 170, 172,
o
Oehi-Albl : I, 61.
Olimpia : I, 253, 254, 257, 258, 260, 263, 269, 273, 275, 276, 277, 283, 284, 285, 286, 287, 288 ; 77, 151,  152,  153, 154.
Omer : v. Homer.
Orfeu : II, 255.
Osman (sau Cuciuc) : I, 140, 141, 142, 144, 145, 146, 147, 148, 149, 150, 151, 152, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 162, 163, 164, 167, 168, 169, 170, 171,  173, 180, 195.
Oteteleşanu, Iancu : I, 134.
P
Pann, Anton : 77, 215,
Panu, Anastasie: I, 129, 130, 234, 250, 252; //, 11, 162.
Papafil, Ci. : 77, 241. Papiiu Ilarian, A. : 77, 106. Pavli, Nicu : I, 121,
Paşcanu  (Cantacuzin)  Mihalachi :  I, 283. Pentedeca : 7, 225 ; 17, 186. Pereţ (doctor) : I, 192i. Petrino, Eufrosina P. : 77, 140. Petru cel Marc : 7, 163. Petru Rareş : 77, 135. Pisoţchi, N. : 77, 173. Pitzipio : I, 206. Plajino, Alexandru : 7, 134. Pogor, Vasile: 77, 240, 242, 248. Pogor (familiile) : 77, 270. Polaski, Leon (Cari) : 77, 146. Po.ni, Ioan : 77, 252, 2,55. Popasu (protopop) : 77, 107. Popp, loniţă : II, 215.
Privileghe .(antreprenorul poştelor) : II, 307, 308. Profiriţa   (cucoana) :    vezi   Cantacuzino Păşcan
Profiriţa. Pruncu, Iordachi : 77, 166. Pumnul, Aton : 77, 99, 165.
Q
Quinet, Edgar : 77, 256.
R
Racovîţă,  Mihai-Vodă :  7,  278,  279, 280, 281, 28 283.
Raiacici : 17, 81. Ralet, Dimitrie : 7, 129, 130. Richthofen (baronul) : 77, 144, 145. Rizu (Nerulos) : 77, 186. Robescu, Costică : 77, 61, 62, 63. Rola, C. : I, 234, 237, 239, 240. Romalo, Alecu : 7, 251. Roseteşti : 7, 133. Roseti (familiile) : 17, 270.
346
317
Rosetti (doamna) : 1, 252.
Rosetti (fraţii): I, 234, 239, 240, 249, 250, 251. Rosetti, C. A. : 77, 268.
Rosetti, Lascar : I, 198, 199; 77, 84, 88, 89, 112, 114.
Rosnovanu : 77, 247. Rosnovanu,. Iordachi :  II, 281.
Rosnovanu, Nicolachi : 77, 267, 285, 286, 288, 2<H, 295, 297, 298, 299, 301, 302, 303, 304, 305, 307, 308. 309.
Rubens : 77, 256.
Russu, A. : 77, 84.
S
Sand, Georgc : I, 277. Saiphir, Moritz Gottlieb : 77, 37. Scheleti  (colonelul) :  77, 302, 304. Schina, Alecu ; II, 213. Schina, Constantin : /, 206. Schina, Eufrosina : I, 206 ;  li, 184. Schina, Eustaţiu ; /, 206 ; 77, 213. Schina, Ghcorghe : 7, 205 ; 77, 184. Schina, Iancu : I, 206 ; 77, 186. Schina, Mihail : I, 206-Schina, Nicolae (Nicolachi) : /, 205, 206. Schina, Smaragda  (născută Marcu, soţia lui Eustaţiu) : II, 214. Sever, Axente : 77, 163. Shakespeare, W. : II, 285. Sibiceanu, C. : II, 62, 63. Sion (movila lui) : 7, 226. Sion, Ana (sora autorului) : 17, 220, 221, 222. Sion, Antohie :  7, 258 ;  77, 142, 202, 250, 253. Sion, Demir (fiul autorului) : 7, 57. Sion, Iordachi : 77, 180, 184. Sion, Smaragda (sora autorului) : 77, 220.
Sion, Toader (unchiul  autorului) : 77, 79.
Sioneşti  (familiile) :  77, 270.
Socrato : II, 207.
Stainvile : 7, 278.
SUrcea, Manolachi : II, 169, 170.
Sturza, Costachi :   7, 119;  77, 143, 277.   278, 282,
285, 288, 292, 308, 310. Sturza,  Costachi  (bătrînul) :  7,  223, 234,  236, 247. Sturza, Dimitrie : 77, 271. Sturza, Elisa ,(de ia Duleesti) : 77, 140. Sturza,  Grigore  (beizadea) :  7,  240,  242,  243, 244,
248,  250 ; 77,  272, 273,  274, 276, 277. Sturza, lonîţă ; 7/. 188, 283. Sturza, Iorgu : 77, 293, 295, 300.
Sturza, Miclăuşanu, Alecu : 77, 142, 143, 267, 269,
282.
Sturza Marghiolita (soţia lui Costachi):   77, W2,
283, 284, 285, 286, 289, 294, 295, 297, 300, 301, 303, 304, 305, 306, 309, 310.
Sturza, Mihai : I, 113, 21&, 221, 224 ; 77, 79, 139, 142, 162, 166, 167, 168, 172, 202, 208, 247, 249, 258, 271, 287, 304.
Sturza, Petrachi : II, 181.
Sturza, Sandulachi : 77, 281, 282, 295, 297, 299, 301,
303, 304. Sturza, Vasile : 77, 11, 16. Sturzeşti : I, 133 ; 77, 270.
ş
Şaguna, Andrei : 77, 83, 87, 107, 115. Şonţu (căpitan) : 77, 29, 30, 31, 33, 38. Ştefan cel Mare : 7, 226, 278 ; 77, 173. Ştirbei, Barbu ■. 77, 172, 217. Ştirbei, G. B. : 7, 134.
Şuţu (domnitorul) : 7, 206 ; 77, 181, 182, 185, 289. Şuţu, Iorgu : 77, 185.
348
349
T
Talaat (efendi) : //. 141, 142, 143. Tăutu : 77, 180.
Traian (împăratul roman) : 77, 100.
U
Urban, Caron ; //, 171. Ursaki, Tarefta :  77, 221. Urzică, Dumitrachi : 7, 193,
CUPRINS
Vasilico, Iordachi : II, 156.
Vasiic, popa din Cîmpulung : /, 158, 159, 161, 162, 163,
Velicu, Grigore, slugerul : I, 278, 279, 280, 281, 282.
Veniamin (mitropolitul) : II, 212.
Vîrnav (popa) : 7, 112.
Vogoride (Iordache) : /, 219.
Vogoride, Ştefan : 77, 209,
Voinescu, lordaki : /, 252.
Voltaire : 17, 240.
W
Walensteln : 77, 245.
Wallcs (principe de) : 77, 31'6, 318'.
Windischgraeta, Alfred : 17, 37, 164.
Zâne, Al. : 77, 215.
DIN ANUL 1B48
Partea a doua.......... 7
Partea a treia   ......... bb
Partea a patra..........112
DIN COPILĂRIE.............m
DIN   TINEREŢE..... 237
EPILOG............3X1
Glosar............339
Indice  de  nume 337