ELEMENTURI DE METAFIZICA
PARTEA I
PSIHOLOGHIA
ÎNCEPĂTURILE CELOR CE SÎNT
§ 1. Și la la leție de filozofie și după aceea de multe ori și acum zic că începăturile celor ce sînt trei sînt, adică: trup, suflet și minte.
DESPĂRȚIRE A ȘTIINȚELOR
§ 2. Așadar, filozofia în trei ar trebui să fie despărțită, adica: în fiziologhie, psihologhie și ideologiile. Și fiziologhia să cuprinză numai științele naturalnice, adică tot ce e trup cu adevărat; iar psihologhia să cuprinză științele cele ce privesc viața oamenilor, a celorlalte viețuitoare și a plantelor; și ideologhia apoi să cuprinză toate începăturile ideilor abstrate care se aplică la gramatică, la loghica, la itică, la teologhie și la legile politicești.
NEDESLUȘIRE ȘI REA DESPĂRȚIRE A ȘTIINȚELOR PĂNĂ ACUM
§ 3. Iar pănă acum despărțirea științelor este nedeslușită și rea, pentru că deși se pare frumos a fi despărțite științele numa în două 1. 38v preste tot, adică în fizice și metafizice, însă fizica să // întinde prea la multe, pentru că nu bine cuprinde între trupuri și aeru și lumina și căldura și focul electric și puterea magnetului, așișderea și metafizica prea cu multe vorbe arată neputința înțălegerii omenești; pentru că așa în loc de luminare, pricinuiește întunecare; și așa încă psihologhia înță- leasă preste tot nu să cunoaște bine la care trebuie să se ție (aducă), de fizică sau metafizică.
DE FIREA SUFLETULUI
§ 4.
Cu toate acestea, iată și eu nu lipsii a face puține însemnări de metafizică culese din Soavie și din cugetările mele. Și 1. De firea sufletului. Deci dar a mai repeți ceea ce de multe ori s-au zis învățînd istoria filozofică: haldeii socotea că sufletul e un fel de foc; Evripid un etir prea supțire; iar Anacsimandru, Anacsimen, Dioghen și Arhelau
284
îl credea născut din aer, de unde și grecește să zice: îrvsupa Kai adică, suflare și suflet, latinește anima și spiritus și slavonește Critia îl judeca făcut din sînge, Galinos din spirtul sîngelui, Empedoclis din toate elementurile, Zinon Eleatul din căldură, din frig, uscăciune și din umezeală dopotrivă; iar stoicii, unii zicea că stă în căldura aceea prin care răsuflăm și ne mișcăm, precum zicea și Zinon și Posidonie; iar alții, cu Hrisip și Apolodor, îl privea ca o părticică din ființa aceea // 39r focoasă pe care o credea vărsată în toată lumea și pre care o numea sufletul lumii și alții altfel. Deosebiți de aceștia fură Socrat și Platon, carii hotărîră pre suflet ființă semplice și nematerială și de aicea nemuritori.
DE UNDE SIMPLITATEA SUFLETULUI
§ 5.
Din însăși firea gîndului se vede că ființa aceea care gîndește necesitește trebuie să fie semplice.
DE UNDE DAN SUFLETUL
§ 6.
Multe dar fură părerile de începutul sufletului omenesc și prea deosăbite între dînsele: 1., pentru că unii socotiră și aceasta, adică: că sufletile ar fi fost vecinice izvorîte din Dumnezeu și mici părticele din dumnezăiasca ființă, închise în trupuri; al 2., iar alții cum că ar fi din ființa aceea luminoasă care însuflețește toată lumea; al 3., și alții apoi socotiră că, precum lemnele și toate ierburile răsar din sămînța lor fieșcare după felul său, așa. să face și la viețuitoare, între care se cuprinde și omul, adică fiifij oamenilor răsar din sămînța însuflețită a părinților lor și, crescînd. la împlinirea vîrstei lor rodesc asemenea sămînță care iarăși sămănîndu-se după rînduiala firii, răsar alți fi[i], după cum și din sămînța sănătoasă a griului sau a altor plante, care are în sine începătură de viață, răsar mici plante și, crescînd, la împlinirea vîrstei lor rodesc asemenea sămînță, și dintr-aceasta iarăși sămănîndu-se răsar altele și așa în vecii vecilor; așa dar să face și la fiiți] tutulor viețuitoarelor f. 39v și ai 1/ oamenilor, adică să nasc din sămînța părinților și așa să mîntuiesc si sînt felurile tutulor celor ce sînt vii în vecii vecilor.
PĂREREA CEA MAI ADEVĂRATĂ
§ 7.
Acum dar de m-ar întreba cineva care dintr-aceste mai sus zise trei păreri (lăsînd pre celelalte) seamănă mai mult cu adevărul după simțirea de obște, eu aș zice că și cei din 1. au dreptate, dar mai mult cei de al doilea și cu mult mai mult cei după urmă. Și să nu se mire cineva de aceasta, pentru că și biserica cîntă: „Omul este ca iarba și zilele lui ca floarea cîmpului." Iar de m-ar întreba cineva de unde dar se fac rodurile și sămînța, atît a plantelor cît și a viețuitoarelor, oare din hrana cu care se hrănesc? din umezeală? din aer? din lumină? eu aș răspunde în glas mare că din toate acestea. Și așa zicînd tot, tot atîta zic ca cum aș zice că din Dumnezeu, pentru că mărturisit și cunoscut
285
este că toate sînt de la Dumnezeu și întru Dumnezeu trăiesc, se mișcă și sînt și Dumnezeu este întru toate cele văzute și cele nevăzute și mai presus de toate.
FIINȚA INTRINSECĂ A SUFLETULUI
§ 8.
Noi vedem, cunoaștem și știm că toate cele ce sînt s-aduc
t 40r la trei ipostasuri, adică la trup, suflet și minte. Dar ce este // intrinseca lor ființă noi nu o pricepem, nici a trupurilor, nici a sufletilor și nici a minților, ci atîta numai cunoaștem din experiențe, că trup în filozofie zicînd, înțălegem un ipostas pipăit care are lungime, lățime, grosime, greime și multe alte însușiri; iar suflet în filozofie înțălegem un ipostas deosăbit de trup, adică o puteie mișcătoare, simțitoare, poftitoare, gîn- ditoare și pomenitoare; și minte în filozofie zicînd, înțălegem un ipostas mult mai dohovnicesc decît celelalte, adică o putere înțelegătoare, judecătoare, socotitoare și voitoare.
CE E OMU?
§ 9.
Omul dar este o ființă trisipostatică, adică alcătuit din trup, suflet și minte. Deci dar pînă cînd aceste trei ipostasuri sînt sănătoase (care noi nu pricepem cum stau în om), pînă atuncea omul este bine. Iar cînd unul dintr-acestea să vatămă, atuncea omul e bolnav, din care poate să și moară; și atuncea noi nu mai știm ce să face de viața omului, adică în ce stare să află sufletul lui, pentru că pînă aicea ajunge sufletul nostru; și aicea este otarul filosofii[ij, de unde apoi începe cuvîntul credinții și al descoperire!.
NĂDEJDE DE NEMURIREA SUFLETULUI
§ 10.
Dar însă, afară de cuvîntul credinții, noi putem nădăjdui
I. 40v nemurirea sufletului, pentru // că dacă trupul se desface în elementurile din care au fost alcătuit și care nu poate să se prăpădească, așa și sufletul și mintea vor zbura spre lumina lui Dumnezeu, de unde venisără, și se vor mîntui în vecie nemărginită. Și afară de aceasta, dacă Dumnezeu este drept și mulți drepți aicea rămîn nemiluiți, așadar le va răsplăti în viața cea fără de moarte.
PARTEA II
ONTOLOGHIE
(Sau cu^întare de cele ce sînt)
METAFIZICA CELOR VECHI
§ 11.
Ontologhia, care va să zică cuvîntare de estimi, era metafizica celor vechi. Și nu era altceva decît un șir de hotărîri de ființă și făptură, estime și neestime, sostanță și mod; de unime, adevăr, bună286
tate, rînduiala și săvîrșirea estimilor, de aceiașime (Tamoris) și deosăbime, asemănare și neasămănare, de tot și parte; de estime semplice și composte; de lățime, tărime, spațiu (deșert), loc, vreme, mișcare, putere mișcătoare, putința, împrotivirea, inerția (ne âvâpYia), mărginit, cauza și efect, putincios, neputincios, necesar și întîmplător, facere și periciune ș.c.l. //
f. 4 lr ÎNCEPĂTURA ȘI ÎNȚĂLEGERILE DUPĂ CEI NOI
§ 12.
Prin mijlocirea simțitoarelor organe dobîndim noi toate ideile și înțălegerile de estimile trupești. Dar însă nimenea n-au putut încă spune în ce chip prin simțiri ajunge sufletul să cunoască starea trupurilor și cu cît mai vîrtos însușirile lor. Mirosurile, gusturile, caldul, frigul, sunetile, colorile... nu sînt de sine, ci sînt numai modificații ale sufletului nostru. Acum dar, dintr-aceste simțiri care sînt toate într- însul, cum ajunge el a cunoaște starea lucrurilor atîta de osăbite de dînsul, cum sînt trupurile?
DE UNDE IDEEA DE TRUP. DEOSĂBIREA ÎNTRE CELE FIIN- ȚELNICE ȘI LUCRELNICE DIN CELE ÎNTÎMPLĂTOARE ȘI PĂRUTE
§ 13.
Ideile singure de lățime și tărime sînt destoinice de a face pre ideea de trup; pentru aceasta lățimea și tărimea să cheamă felurimi ale trupurilor ființelnice, neputîndu-se lua de la dînsul fără să se piarză ele. Iar celelalte felurimi, precum mirosurile, sapori (sugurile), sunetul, caldul, frigu, colorile, toate acestea să cheamă întîmplătoare, pentru că în trup pot să fie și să nu fie fără de a peri ele. Afară de acestea, lățimea și tărimea se cheamă felurimi lucrelnice, iar celelalte părute, pentru că orbii nu cunosc colorile, surzi[i] nu sîmt sunetile, și mulți nu sîmt mirosurile și sucurile. Aceste felurimi dar să zic că nu sînt lucrelnice, nu pentru că n-ar fi în trupuri sau n-ar ieși din trupuri ca niște însușiri adevărate ale trupurilor, precum iese lumina din foc, ci pentru că nu stau de sine fără trupuri, precum nici lumina nu stă noaptea în casă L41V după ce se stinge luminarea. // Iar lățimea și tărimea trupurilor se zic felurimi lucrelnice, pentru că întru adevăr acestea sînt însuși trupurile, adică multe părți unite și îndeșite.
ÎNȚĂLEGERE DE FELURIME, ATRIBUT, MOD, ÎNTÎMPLARE, ÎNSUȘIRE, FIINȚĂ, ESTIME ȘI DEOSĂBIREA ÎNTRE TRUP ȘI MATERIE, ÎNTRE SUFLET ȘI MINTE
§ 14.
Hotarăle acestea, adică felurime, atribuit, mod, întîmplare, însușire, adeseori se iau întru aceeași însemnare. însă felurime este hotar de obște și general pentru că însemnează tot ce se cuvine la un lucru și slujește spre a-1 deosăbi și a-1 arăta ce fel este; iar atribut se zice o felurime ființelnică, iar mod o întîmplare; și însușire aceea ce se cuvine numai la un lucru sau la un clas singur. Și în ogeturile ce ne încunjură, noi alta nu simțim decît felurimile lor. Și acestea de sine nu pot sta fără
287
a se înțelege oarece care slujește ca un temei. Acum dar acest lucru necunoscut nouă, dar înțăles a sta supt felurime se cheamă ființă, grecește: usia sau ipostas (oocia fj UTroaranu;), latinește supstancia. Pentru aceasta dar trupul se hotărăște un ipostas lățit, tare, colorit și primitor de multe felurimi, iar sufletul un ipostas simplu, acesta este un duh, o putere mișcătoare, acesta este însăși viața care stă în puterea de a simți, a pofti, de a-și aduce aminte, de a gîndi, de a înțălege, de a judeca, de a cuvînta și de a voi, de a să mișca și a lucra. Iar mintea e un ipostas dohovnicesc, adică o putere de a înțălege, a judeca, a cuvînta și a voi. Aceasta este o putere înțălegătoare și întru adevăr este o însușire a sufletului; pentru că noi nu pricepem cum mintea ar putea sta f. 42r de sine fără suflet, precum nici acesta // fără trup. Trup însă și materie iarăși are deosăbire; pentru că materia să zice în generală toată ființa lățită și tare din care sînt trupurile, iar trup o parte de oarecare materie, adică: un ce materialnic hotărît. Estime și ființă iarăși are deosăbire pentru că ființă se zice tot ce este și poate să fie sau trupesc, sau sufletesc, sau înțelegător; iar estimea un ce deosăbit și hotărît, așa estimea aurului este aur. Și noi știm estimea aurului pentru că este însăși aurul; dar ființa intrinsecă a lui ne este necunoscută precum a tutulor celor ce sînt.
IDEI DE RELAȚIE ȘI ASEMĂNARE
§ 15.
Cînd s-alătură două sau mai multe lucruri unu cu altu, dacă au tot aceleași felurimi, se cheamă asemenea, iar dacă nu, nease- menea. Asemănarea însă poate să aibă multe trepte, după numărul felurimilor ce au asemenea. Asemănarea și atîțimea (cît, atît) iar au deosăbire, pentru că atîțime se zice după cîtîțime, iar asemănarea după felurime; pentru care două lucruri pot să fie atîtea fără să fie asemenea, și asemenea fără să fie atîtea, eczem.: două trigoane, unul mai mare și altul mai mic vor fi asemenea, iar nu atîtea.
ÎNȚĂLEGERI ȘI IDEI UNIVERSALE
§ 16.
Din relația de asemănare se nasc prin scădere înțălegeriJe și ideile universale; adică, preste tot privind noi că părticelile mirositoare care ies din trandafir, din garoafe, din micșuncle au toate acestea f. 42v însușiri a lovi nevrele de mirosiri și a face în suflet o // simțire, așadar ne face înțălegerea universală de miros; așa din verde, roșu, galbin, ideea de colori. Așa și ideile compuse; adică ideea universală de copaci se face după ce am văzut un ștejar, un plop, un ulm, un măr, un măslin. . ., privind cu gîndul felurimile ce se cuvin la toți, adică de a primi hrana din umezeala pămîntului, și însuflețire din aer și lumină, de a vedea un trunchi, ramuri, foi... Așa și înțălegerea de răutate, privind ce e deobște, la mîndrie, la scumpete, la mînie, la zavistie, adică de a fi rele deprinderi împrotivă cuvîntului și a legilor, fără a căuta ce deosă- bește o răutate de alta. Acum dar ideea universală cu cît mai mare
288
.
număr de felurimi cuprinde în sine, atîta poate cuveni la mai mare număr de lucruri, iar la aristotelici 5 lucruri era universale, adică: neamul, felul, deosăbirea, însușirea și întîmplarea.
§ 17.
Relațiile de J atu narea cuprind pre cele de cauza si ’ [ dipendența
efect. Cînd un lucru produce pe altu, cel 1. se zice cauză și cel al 2. efect. 4 feluri de cauze socotea sholasticipl: materialnică, formalnică, destoinică și sfîrșalnică (tsăikov sOiov) sau finalnică. Materialnică, din care efectul e compus; formalnică, din care forma ce să dă la materie; destoinică, sogetul care dă la materie acea formă; și finalnică era scoposul spre care efectul se îndrepta. Alți mai adăugară și cauza ogazio- nală, adică aceea care dă ogazie la făcători ca să producă efectu; iar platonicii adăugară și cauza egzemblară, adică modelul ce-și propune unul după care să urmeze efectul. Așadar, la o statuie de lemn, cauza materialnică e lemnul; formalnică, figura ce i să dă; destoinică, scopi- torul care-i dă figura; finalnică, scoposul ce-și propune făcînd statua; ogazionalnică, circonstanția ceea ce-1 hotărește a face; și egzemblară modelul ce-și face în minte pînă a nu-1 începe. Iar din toate aceste cauze, cea destoinică este care produce efectul. Dintre cauzele destoinice, cea dintîi este Dumnezeu, iar al 2. sînt cele naturalnice, și acestea sînt de aproape și de departe. De aproape se zice aceea care produce efectul de drept; iar de departe acelea ce pornesc pre cea de aproape ca să producă efectul x.
DE CUVÎNTUL DESTOINIC ȘI DE CONDIȚIA FĂRĂ DE CAREA NU SE FACE
§ 18.
Tot ce este, este pentr-un cuvînt destoinic. Acum, spre a să produce un efect este necesarie o condiție (împlinire) fără de care efectul nu să face. Așadar, ca să vedem aice un oget e necesarie condiția că acel oget 1. să fie bine luminat, al 2. să fie într-o distanță cuvin- cioasă și al 3. ochiul să fie sănătos. //
I.
43v MINTUIREA DE OBȘTE A OAMENILOR
§ 19.
Acum, spre mîntuirea de obște a oamenilor e necesarie pacea și liniștea. Iar spre dobîndirea acestora e necesarie soțietatea întocmită spre pacea și liniștirea, adică binele de obște. Și aceasta dar este, cînd este întemeiată pre legea naturalnică: 1., a se socoti toate mădularile ei frați; al 2., a se rîndui un cap și cu slujitorii săi, ca să piivegheze spre împlinirea sau pacea legilor ce trebuie să privească enteresul de obște; al 3., a contrebui toți fără osebire spre împlinirea cheltuielilor fără de carele soțietatea a să ținea nu să poate .
2
1 Așa, la un șir de cărămizi puse una lîngă alta încît, surpînd una, toate să cază și cea după urmă să strivească un gîndac, pricina de aproape a morții gîndacului e cărămida cea după urmă, iar cea de departe sînt toate celelalte cărămizi, și cea din 1. este cine a surpat cărămida 1. Mai sînt și alte cauze, adică organice, fizice și moralnice.
2 De aceea dar se nasc toate datoriile unora către alții, adică a ocîrmuitorului către supuși (cei ce se cîrmuiesc) și a celor ocîrmuiți către ocîrmuitor, care datorii nepăzindu-se, pricinuiesc războiul și stricarea soțietății.
289
CE E RÎNDUIALA?
§ 20.
Rînduiala dar este folositoare nu numai la lucrurile firești și politicești, ci și la științi și la toate meșteșugurile. De aceea dar este arătat că și glasurile unde nu se fac după oarecare lege rînduită, nu arată armonii, nici melodie, ci numai o confuzie neplăcută și nefolositoare. Așadar, nici un cuvînt, sau ritoricesc sau filozoficesc, nu să înțălege de nu va fi bine rînduit, iar la lucrurile văzute rînduiala se cheamă simetrie și aceasta este cînd așezat un punt în mijloc, ogeturile de amîndouă părțile sînt împărțite întocma și răspund la figură, la mărime și la distanță analoghicește. //
f. 44r FRUMUSEȚEA
§ 21.
De frumusețe multe sînt părerile celor vechi și celor noi filozofi; dar de la toți aceștia rămîne adevărat că toată frumusețea fizi- cească e relativă. Iar cît pentru cea metafizicească, de este în cuvinte, acelea sînt mai frumoase care cuprind mai multe idei folositoare și lesne de înțăles, încît să nu ostenească pre minte. Judecătorul dar al frumuseții este plăcerea ochiului și folosința de amîndouă pot să aibă mai multă simțire oamenii cei învățați și îmbunătățiți.
CE E BUN?
§ 22.
Iar bun este din cele fizicești numai ce e plăcut la gust și folositor, iar din cele moralicești numai ce e drept, cinstit și folositor după firea dreptului cuvînt. Dar precum ce e frumos s-aduce de obște la vedere, așa ce e bun s-aduce la gust.
FERICIREA
§ 23.
Multe sînt și de fericire părerile filozofilor. Aristip așeza toată fericirea omenească în plăcerile simțirilor, la care hotărîre sînt încredințați mahometanii. Epicur adaugă plăcerea de virtute; dar următorii săi supt nume de epicurei să luoară după învățătura lui Aristip. Stoicii, al cărora cap era Zinon, punea fericirea întru singură virtutea minții, pre care o chema știința de a obicinui pre suflet neturburat la toate relele. Platon, fiindcă zisese că sufletul ar fi închis în trupuri ca f. 44v într-o temniță întunecoasă, // unde ideilor lor cele din 1., pentru carele era fericite, s-ar fi fost întunecat și turburat, fericit socotea numai pre acela carele prin învățături și prin cugetare ajungea să se rîdice din norul simțirilor. Iar apoi Aristotel așeză fericirea întru a viețui după întrebuințarea cuvîntului drept și într-aceiași vreme a dobîndi toate bunurile de afară fără vreo amestecare de rele și neîncetat. Adevărul este că fericirea e relativă. Cel de tot sărac poftește în 1. hrană, îmbrăcăminte și casă, apoi bogăție, apoi feciori și fete, apoi nume mare, după această, stăpînire și închinăciune de către patrioții săi și apoi de către toate neamurile pămîntului; care de ar dobîndi-o, după aceasta ar pofti nemurirea și dumnezeirea pre pămînt. Aceasta este firea și lăcomirea
290
oamenilor! Aceasta cunoscînd-o filozofii hristiani, și că nu să poate fericire întreagă pre pămînt, adică ca să sature pofta omului, și-au pus nădejde în ceruri și nemurirea după moarte și slava vecinică împreună cu domnul nostru lisus Hristos, pentru care slavă încît n-ajungecuvîntul împlinește descoperirea și așa încredințează pre cei ce viețuiesc după dînsa, adică iubind pre Dumnezeu din toată inima și pre aproapele ca pre sine. //
PARTEA III
f. COSMOLOGHIA
PĂRERI ALE FILOZOFILOR VECHI DE ÎNCEPUTUL LUMII
§ 24. Haldeii, perșii, indienii, chinezii, eghiptenii, frighienii, tra- chii, finichii și toți cei vechi, afară poate de evrei, primea două începături vecinice: materia și focul, semnul cărora la dînșii era figura unui ou cuprinzător de semințăle tutulor celor ce sînt, adică simbolul lumii. Materia pătimitoare și focul lucrător. Și această focoasă începătură era la dînșii dumnezeirea cea prea înaltă pre care credea vărsată în toată lumea și era sufletul lumii. Pentru aceasta dar toți se închina fccului și soarelui pre care îl socotea izvor al focului neîncetat; și așa toți de obște mărturisea panteismul, adică privea pre Dumnezeu ca o ființă vărsată și întrupată în toată natura.
Ale grecilor. Iar din greci, Talis zicea că toate din apă sînt și iarăși în apă se întorc. Iar alți, ionici, cu toate că toți credea materia vecinică, însă priimiră și o ființă dumnezeiască care da formă la materie ; și cinstea pentru această hotărîre să da lui Anacsagora, însă pare că el o avea de la însuși Talis. Și această dogmă apoi fu propoveduită mai bine de Socrat, ieșit de la aceeași școală, și mai vîrtos de Platon, ocenicul său. Dar însă și acesta priimi materia vecinică dar neformată de sine și formată apoi de Dumnezeu după vecinicia ideii, carile era la i. 45v dînsul, precum zice // Aristotel, niște ființe netrupești și nestricăcioase. Întîiele elementuri era, și după Platon, materia și focul. Iar apoi Aristotel, ocenicul lui Platon, așeză trei începături într-acest chip: materia, forma și lipsirea. Cine ar zice mai mare deșertăciune ! Pentru care mari pricini s-au născut de înțălegirea care trebuia să se ia aceea pre care Aristotel o numea întîi materie. Averoi și următorii săi întăriră că aceasta n-ar fi fost alt decît însuși Dumnezeu. Așa pare și lui Gheno- vezi că socoteala lor ar fi fost: 1., că o lățime nemărginită stă din vecie simplă și nestrămutată; 2., că acela este lucrul cel 1., al 3., că într-însa se nasc după necesitatea naturii toate formile trupești și pentru aceasta
291
1
materia, această natură, acest Dumnezeu ar fi fost întîiul sojet de toate formele Universului. De aicea urmă în faptă că oarecare aristotelici amestecară natura cu însuși Dumnezeu și priimiră panteismul. Iar stoicii arătat îmbrățișară panteismul răsăritenilor. Socoteala acestora era 1. că lumea ar fi fost compusă din materie și din sufletul lumii care era la dînșii însuși Dumnezeu și pentru Dumnezeu altceva nu înțălegea decît un foc prea curat; al 2., că totul era îndreptat de f. 46r ur //sită, la care și însuși Dumnezeu era supus, și pentru ursită înțălegea rînduiala nestrămutată și nemișcată și schimbările necesarie de toate lucrurile; al 3., că lumea apururea au stătut, dar trebuie să se strice odată de foc, ca să se renască apoi din sămînța sa și iarăși să se strice și iarăși să se renască după periodi așezați de ursită. Sufletul lumii era priimit însă și de Pitagora, dar ca un lucru deosăbit de Dumnezeu. Iar începăturile trupurilor la pitagorici era unimea, doimea, . ., de unde veni părerea că ei ar fi zis că elementurile trupurilor era nume- rile; dar însă ei nu aritmiticește înțălegea unimea aceea. Iar Csenofan nemulțămit a privi pre Dumnezeu vărsat în toată natura ca răsăritenii, socoti că în toată natura numai o ființă ar fi vecinică, nestrămutată și nemișcată și sferică și că această estime ar fi însuși Dumnezeu. Apoi și Epicur îmbrățișă părerea atomilor din carele credea că se fac toate. Această părere au fost veche.
PĂREREA DE OBȘTE A CELOR VECHI
§
25. Din cele pînă aicea însemnate. 1., că la toți filozofii cei vechi era materia vecinică; al 2., că toți priviră lumea însuflețită și că acest suflet din lume ar fi fost însuși Dumnezeu vărsat în toate lucrurile (afară de Pitagora și Platon care deosăbea pre Dumnezeu de f. 46v suf//letul lumii și afară de atomiști, carii nu cunoștea nici un suflet în lume); al 3., că mai toți priimiră sufletul și pre Dumnezeu ca o ființă trupească, afară de Socrat și de Platon sau poate și Talis, Anacsagora, Pitagora și Aristotel, carii cunoscură pre Dumnezeu și pre suflet ca niște estimi simple și deosăbite de materie; al 4., că mai toți socotea că lumea și Dumnezeu era supuși la necesitate și la ursită; al 5., că uni[i] nu primiră în lume decît o ființă.
SURPAREA ACESTOR PĂRERI
§
26. Soavie voiește să surpe aceste păreri ale celor vechi. 1., zicînd că materia nu e lucru ființelnic, ci este o idee abstrată, iar de să înțălege acest nume în cele particulare, ele nu stau de sine; al 2., că de să înțălege focul sau etirul pentru sufletul lumii, acestea sînt material- nice și că vecinicia materii[i] acum o surpă; iar de să înțălege Dumnezeu însuși, adevărat că Dumnezeu este pretutindenea, dar nu legat în trupuri ca sufletul omului în trupul său; al 3., că slobod e și sufletul omului, cu cît mai vîrtos ființa înțălegătoare, ocîrmuitoarea lumii; deci, dar, ursita e nesurpată; al 4., că Spinoza, căci au zis că numai
292
*
• ^7r Dumnezeu stă de sine, și din care sînt toate ca niște modificații tr-acea ființă, au zis pe cea mai nebună absurditate T
FACEREA LUMII ȘI VREMEA FACERII
§ 27. începutul adevărat al lumii, zice Soavie, ne este spus de Moisi în cartea facerii, de care nu ne îndoim, zice el, fiind dumnezeiască scriptură; dar că vremea facerii nu se poate hotărî, pentru că, văzînd munții văroși, unde puși unii preste alții, unde amestecați cu cei gra- nitoși și crăpați, și care lipsiți de trupuri de mare, care plini de oase preste seamă, alți fărmați din materii rătunde din repegiunea apelor, semne arătate în multe locuri de vulcani mai vechi decît toată pomenirea, mergerea așternuturilor în munți, unde orizontalnice, unde plecate spre orizont, unde drept în gios și unde neregulate cu totul și răstornate în tot felul, acestea ne dau semne de mari întoarceri și frămîntături întîm- b 47v plate în lume, fără a ne face să cunoaștem cînd s-au // întîmplat, nici cîtă vreme au trecut pînă s-au întîmplat. Mulți au arătat anale de multe mii de ani, adică lăcuitori de la Vetica în Ispania de 6000 ani; niște indieni socotea 1401 de la Vahos pînă la Alecsandru; oarecare eghip- teni să fălea cu istoria de 12.000 și 15.000 mii de ani și 18.000 mii mai mult de la împărățiile dumnezeilor și ale iroilor, încît mai mult de 30.000 de ani făcea să se suie vechimea lor; din haldei iarăși, după Diodor Sichioliotul, unii din vremea lui Alecsandru zicea că au observații astronomice de 473.000 de ani; dar pre toate acestea trebuie să le socotim fabuloase de nu voim a socoti anii pă luni sau pre zile, precum se pare unora, și să alergăm iară la sfînta scriptură, dacă stăpînește mai mult decît fieșcare alt. însă prea mare deosăbire se află și la aceste între textul evreesc cel samaricesc și între tîlcuirea celor 70 de tî[ljmaci, și rnai vîrtos pentru anii carii au trecut de la facerea lumii pînă la potop și de la potop pînă la Avraam; și nici nu e lesne a le întocmi, deși mulți s-au apucat de acest lucru și pînă la 70- de sistime hronologhicești s-au I. ^8r făcut deosăbite, dar // fără a să putea hotărî care ar fi cea mai adevărată și spre adeverirea deosăbirei. Iată, se însemnară cîteva din cele mai întîi, începînd de la facerea lumii pînă la nașterea lui lisus Hristos:
Iar catolicii, dintre atîtea hronologhii, cea de obște îmbrățișată, fiindcă trebuie a ținea una drept istorie, este a lui Userie.
Scaligher ......................
3950 >
Petavie..........................
3984
Userie ..........................
4004
Riciorici după Volgata
> socotește 4184
> ani
După cei 70 de tîlmaci
’ 5674
Eusevie..........................
5200
Tablele alfonsine ....
6934
După pashalia noastră J
5508 J
1
Adevărat aceste cuvinte surpat oare de părerile celor vechi sînt prea bune după simțirea de obște; dar pentru un filozof carele priimește adeverirea axiomelor: că din nimic, nimic să face, și că nu este efect fără cauză, și că tot ce să face, să face pentru cuvînt destoinic, surpările acelea nu sînt destule; eu o mărturisesc fără să poci face altele mai bune.
29a
DE FORMA PĂMÎNTULUI
§ 28. Din ipotezurile multora de forma pămîntului, mie îmi plac mai vîrtos două, pentru că sînt aproape de cugetările mele. Una, că pămîntul ar fi mai nou decît alte trupuri cerești. Și pentru ce nu? Totul e plin de sferi, altele mai mari, altele mai mici. Așadar, poate fi că altele să fie mai vechi și altele mai noi. Iar alta este că învîrtirea pămîn- 48v tului în vremile vechi // pare că se făcea mai iute. Și aceasta poate fi, pentru că această sferă fiind la început mai mică, își făcea învîrtirea împrejurul osiii sale mult mai iute. De unde poate fi că anii celor vechi era mai mici decît ai noștri. Dar din ce e pămîntul născut și din ce crește el? Din ce e născut nu știm. Dar din ce crește vedem. El crește din apa ocheanului și a tutulor mărilor care prin lucrarea soarelui se face: 1. aburi, al 2. ploaie, al 3. plante, hrănindu-le apa ploilor, al 4. viețuitoare hrănindu-se din plante, al 5. pămîntul adăugîndu-se neîncetat din trupurile moarte ale viețuitoarelor și ale plantelor, al 6. piatră și meta- luri prin lucrarea arderilor vulcanice, ș. c. 1. Din care culegem că nu noi sîntem din pămînt, ci pămîntul e din noi; iar începutul nostru e ceresc.
si STIMA LUMII
§ 29. încă din vremile cele prea vechi stelele fură socotite ca niște sori puși în nemăsurata lățime a cerului și părută lor mișcare de la răsărit spre apus fu cunoscută ca un efect al mișcării Pămîntului împrotivnice, adică despre apus spre răsărit împrejurul osiii sale. Par- menid însă și Iparh socotiră Pămîntul nemișcat în mijlocul Univer- 49r sului, după II care socoteală urmă și Aristotel și Ptolomei. Dar Nicolae Copernic, născut în Polonia la 1472, așeză iarăși sistima mișcării Pămîntului. Iar acela ce adusă această sistimă la săvîrșire fu Isaac Nefton, născut în Anglitera, la 1642, și după socoteala acestuia fieșcare stea este un soare și fieșcare poate are planitele sale care se învîrtesc împrejurul lui. Precum soarele nostru este în focul a deosăbite orbite (încunjurîri) eliptice ale planitelor care se învîrtesc împrejurul său. Și împrejurul planitelor să învîrtesc alte sfere mai mici, adică: împrejurul Pămîntului, Luna; la Joe 4 luni, la Saturn 7 și 2 la Uranus; dar și Soarele încă se învîrtește împrejurul osiii sale în 25 de zile și 12 ceasuri.
DE LUMEA CEA MAI DESĂVÎRȘITĂ
§ 30. Acum dar, cine privește sau în ceri statornicile și rînduitele întoarceri ale nenumăratelor trupuri, sau pre pămînt minunatul meșteșug al tutulor celor mai mici părți, mai ales în viețuitoare și în plante, nu poate să nu se mire de nemărginita înțălepciune a făcătorului celui, preaînalt, carele au dat început la această minunată și nemărginită machină și pe care o păzește apururea într-o rînduială atîta puternică. Cu toate acestea, din oameni să află mulți și nemulțămiți care îndrăz- f. 49v nesc a zice că, de//ar fi fost ei la urzirea lumii, ar fi sfătuit multe bune
294
a face și multe rele a lăsa. Alții iarăși întăresc că aceasta este lumea cea mai desăvîrșită. Dar întru nemăsurata lărgime a cerului, cîte lumi nu pot fi într-aceeași vreme una mai desăvîrșită decît alta !
Noi privim într-această lume că Dumnezeu au așezat într-această lume multe semne de săvîrșiri; începînd de la tină noi încet-încet venim pînă la metalurile cele mai prețioase, apoi de la plante la viețuitoare necuvîntătoare și pînă la om. Cine dar ar fi putut opri ca să nu facă Dumnezeu asemenea un șir nemărginit de lumi? Și într-acest șir cine din oameni ar putea să adevereze că lumea aceasta în care s-a născut el este mai desăvîrșită?
IV
TEOLOGHIA NATURALNICĂ
ESTIME A LUI DUMNEZEU
§ 31. Din nimic, nimic se face. Eu sînt, trup suflet și minte; pentru că așa au fost tătă-meu și mumă-mea. Și aceștia au fost pentru că au fost din părinții lor. . . pînă la bărbatul și femeia oamenii i, 50r cei dintîi carii au fost și acei pentru // că au fost Dumnezeu; pentru că din nimic, nimic se face.1
1 Așadar, eu sînt fiul tatălui meu și al maicii mele, tatăl meu și mumă-mea fii ai părinților lor. . . pînă la cei dintîi carii au fost fii de drept ai lui Dumnezeu. Așa dar, putem zice și de celelalte viețuitoare și de toate plantele; adică cele de acum sînt din sămînța celor mai nainte de dînsăle și acelea dintr-a celorlalte iarăși pînă la cele dintîi, carele au fost de la Dumnezeu, pentru că din nimic, nimic se face. Așadar, poate fi că și pămîntul e produs dintr-alt trup materialnic din nemăsurata lărgime a cerului și acela dintr-altul, pînă la cel dintîi, carele au fost produs de drept din Dumnezeu, întîia pricină și preaînaltul făcător; pentru că din nimic, nimic se face.
2 Și aceasta este la toți arătat: 1., din cunoștința de sine; 2., din cunoștința celorlalte viețuitoare și a plantelor; al 3., din teoria lumii; al 4., că toate neamurile la aceasta se învo- iesc; al 5., că știința intrinsecă a tutulor oamenilor mustră pentru fapte rele și veselește pentru bune; al 6., că tot omul din fire poftește să ajungă la desăvîrșită fericire și acest fel de fericire nu poate fi decît însuși Dumnezeu.
FIINȚA CELOR CE SÎNT
§ 32. Dar noi vedem cătoate cele ce sînt să aduc la 3 ipostasuri, adică: trup, suflet și minte. Așadar, ființa celor ce sînt e trisipostatică precum să vede mai deslușit în om și acestea de sine nu sînt, ci sînt pentru că este Dumnezeu.2
f. 50 v FIINȚA LUI DUMNEZEU
§ 33. Acum dar, dacă ființa celor ce sînt e trisipostatică și toate cîte sînt, sînt pentru că este Dumnezeu, urmează: 1., că ființa lui
295
Dumnezeu este trisipostatică 1; al 2., că Dumnezeu este ființa cea mai presus de toate și care este de sine; al 3., că este fără început; al 4., că și fără sfîrșit; al 5., nemărginit; al 6., cuvîntător; al 7., nemuritor; al 8., atoateștiutor; al 9., preaînțelept; al 10., preaslobod; al 11., prea- bun; al 12., preadrept; al 13., preasfînt; al 14., preaputernic și, dintr-a- cest, al 15., preafericit și domn a toată făptura care este, pentru că este Dumnezeu; al 16., că toate cele văzute au început; al 17., că pentru aceasta vor avea și sfîrșit, însă nu toate odată, ci altele se strică, altele se fac și se strică pentru ca să producă Dumnezeu altele mai bune 2.
1 Trei sînt cei ce se mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvîntul și Sfîntul Duh. Și acești trei unul sînt și acesta e Dumnezeu (loan. Ev. Cap. 5. Stih, al 7.). Aceasta e dogma cea mai înaltă a noastră, pre care însă pare că o avea și platonicii și haldeii (vezi Hrismosul lui Zoroastru în Istoria filozofică. Stanlcu).
2 Aceasta zicem în neam; dar însă noi credem și în parte personalicește că moartea noastră e începătura nemurirei, a fericirei și a vieții cei vecinice, dacă vom viețui iubind pre Dumnezeu și pre aproapele nostru ca pre înșine. //
3 Și acest adevăr e netăgăduit, deși multe ierburi și viețuitoare sînt veninoase și vătămătoare la noi și pre care noi nu știm pentru ce sînt.
f. 51r DEȘERTĂCIUNEA MATERIII NEORGANIS1TE ȘI NEÎNSUFLEȚITE
§ 34.
Iată dar dovedirea ființei lui Dumnezeu ! Iată și atribu- turile sale. Iată cît pentru materia neorganisită și neînsuflețită, adică: pămîntul, acesta nu e altceva decît un gunoi, rămășițe din cele ce au fost oarecînd trupuri organisite. (Cosmol. § 28). Așadar, foarte neînță- lepțește dogmatisea Epicur împreună cu următorii săi, cei ce în lume nu primea decît materie (de carecumva supt nume de materie, nu înțălegea și pre suflet și pre minte). Pentru că este adevărat că materia neorganisită și neînsuflețită nu e altceva decît gunoi și de unde dar urmează: întîi, că nici urzici n-ar putea să producă, de n-ar fi un duh de viață, care lucrează întru toate și le însuflețează; al 2., că afară de acest duh, organisirea, rînduiala și frumsețea celor ce sînt vii destul arată încă și pre o minte nemărginită și cu voie slobodă, caro nimic nu face în zadar .
3
ELEMENTURI ADEVĂRATE ALE CELOR CE SÎNT VII PRE PĂMÎNT
§ 35.
Dar însă pare fără îndoială că apa, aerul și lumina ar fi elemen- turile începătoare și adevărate ale celor ce sînt pre pămînt, și mai vîrtos aerul, carele de ar lipsi, îndată toate moarte ar rămînea. Deci dar de n-aș ști că și aerul iese din apă, prin lucrarea căldurii soarelui și apa iarăși să analizește și să cheltuiește și încă și lumina soarelui nu e f. 51V nemărginită, noi ne-am închina //bine la acestea în loc de Dumnezeu; dar încă aceste elementuri mărginite și schimbăcioasc fiind, ele nu sînt Dumnezeu; ci ele sînt, pentru că este Dumnezeu.
CE ESTE DUMNEZEU
§ 36.
Așadar, adunăm cu cuvînt dm cele zise: 1., că Dumnezeu este o ființă trisipostatică (§.9) și tată de obște nu numai al oamenilor,
296
ci și al tutulor viețuitoarelor și al tutulor elementurilor celor văzute și a celor nevăzute; al 2., că din cele pre pămînt omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu L
PRONIA LUI DUMNEZEU
§ 37.
Dar Dumnezeu încă și grijește de om, pregătindu-i toate cele spre mîntuirea lui și păzînd estimea și puterea tutulor lucrurilor din lume în neam și în fel și în persoană și îndreptînd pre toate prea înțălepțește către cele mai bune sfîrșituri.
2
1 lar chipul și asemănarea lui Dumnezeu într-un om să vede din asemănarea dumnezăieș- tilor săvîrșiri; pentru că Dumnezeu are minte, dar și omul este înzestrat cu mintea. Dumnezeu din însuși firea sa alege numai binele și leapădă tot răul. Dar și în om este o înnăscută poftă a binelui și neplăcere a răului. Dumnezeu au dat omului și suflet cuvîntător, și cu urmare nemuritor, căci noi vedem întru înșine o ființă gînditoare, care are putere de a cunoaște pre sineși și pre celelalte lucruri.
f. 52r 2 Pronia lui Dumnezeu stă întru aceasta că el păzește estimea și puterea tutulor făpturilor,
II de unde fieștecare lucru își are puterea sa spre oarecare lucrare după bună voirea lui Dumnezeu.
3 Soarele, luna, stelele, pămîntul, marea, apele, vînturile, ploile, rodurile pămîntului și toate dobitoacele cîmpului pare că slujesc mai mult spre trebuința omului decît pentru dînsăle. Și afară de acestea Dumnezeu arată omului multe chipuri și multe mijloace, care-1 povățuiesc spre virtute; pre unul întoarce de la rău cu frica, pre altul îndemnează spre bine cu răsplătiri și cu alte nenumărate mijloace îndreptează faptele și socotelile oamenilor spre bine. Așadar adunăm necesitește că Dumnezeu are deosăbită pronie de om.
PRONIA LUI DUMNEZEU CU DEOSĂBIRE PENTRU OM
§ 38.
Dar Dumnezeu are deosăbită pronie pentru om; pentru că au orînduit toate lucrurile spre trebuința omului.
3
CE E CINSTIREA DE DUMNEZEU
§ 39.
Iar cinstirea de Dumnezeu este arătare a supunerii noastre la Dumnezeu. Și aceasta e intrinsecă și ecstemă. Cea din 1., este arătarea supunerii noastre înaintea lui Dumnezeu cu inima și cu sufletul și aceasta stă în dragostea cea către Dumnezeu, în slăvirea numelui său întru cunoștința slăbiciunii și ticăloșii noastre și în chemarea spre ajutor. Iar al 2., adică cea de afară, este mărturisirea supunerii noastre înaintea lui Dumnezeu prin semne ecsterne. La aceasta dar să aduce închinăciunea, citirea rugăciunilor, ascultarea învățăturilor.
DATORIILE NOASTRE CĂTRE DUMNEZEU
f. 52v § 40. Noi dar, fiind încredințați că Dumnezeu este ființa cea
preaînaltă și apururea fiitoare, adică fără început și fără sfîrșit. . . (§ 33), sîntem datori: 1., să pomenim numele lui cu cea mai mare cuce- rie; al 2., să întocmim toate cugetile și lucrurile noastre după voia lui; al 3., dacă Dumnezeu este binele cel desăvîrșit, să cuvine ca inima noastră să se lipească de dînsul cu cea mai mare dragoste și să caute a să uni
297
cu dînsul; al 4., dacă Dumnezeu e drept și nefățarnic judecător, să cuvine să ne păzim ca să nu călcăm legea lui cea sfîntă și vecinică și să cădem în dreapta lui urgie; al 5., dacă el e preasfînt, să cuvine să luăm aminte ca nici să facem ceva, nici să gîndim prin care s-ar împuțina slăvirea lui înaintea altora; al 6., dacă Dumnezeu ne-au făcut și grijaște de noi păzind rînduiala și armonia lumii și într-însa păzind felurimile viețuitoarelor și felurimile rodurilor spre îndulcirea și hrana noastră, sîntem datori a mulțămi apururea lui Dumnezeu în carea stă mai vîrtos cinstirea de Dumnezeu; al 7., dacă dreptatea lui Dumnezeu leapădă pre cei nedrepți, care cu nedreptatea lor defaimă numele lui, răsplătește și priimește pre cei drepți milostivi, carii cu dreptatea lor f. 53T și cu milostenia cinstesc numele lui, noi să cu//vine să-1 cinstim și pentru această răsplătire; care să face adevărat și într-această viață, dar noi credem și nădăjduim că cei îmbunătățiți să vor ferici mai vîrtos după moarte în viața veacului ce va să fie. Amin.
SFÎRȘIT
în București, în Școala Sfîntul Sava.
1826, iunie 14.
Ms.1173, 38 7.-53 v.