PROZODIA ROMÂNEASCĂ
PENTRU
JUNIMEA MOLDO-ROMÂNĂ STUDEIND ÎN CLASELE COLEGIALE DIN ACADEMIA MIHAILEANĂ
DE
SARDARUL DIMITRIE GUȘTI.
PROFESOR DE LITERATURA ROMÂNEASCĂ
Iașii, I$43
PROZODIA
Prozodia, care s-ar pute numi întonirea sau în soni rea, ne-îivață măsura cuvintelor, adecă asupra-caria silabe a cu viatului trebuie să apăsam tonul, peste care să-l răpezim ș-unde să-1 slăbim, incit prin mijlocul ei dînd cuvintelor adevăratele lor expresii/să-nfrumusățăm și să înviem cuvîntarca.
Fiecare cuvînt s-alcătuiește din silabe, ș-accste sînt sau lungi, însămnate deasupra cu sămnul lungirei sau scurte, însămnate cu sămnul scurtărei (v), sau ancipite (comune). înircp’buințate după plăcerea și nevoia poetului au de lungi au de scurte, cu sănmud (v).
Silabă lungă este aceea, asupra caria bate tonul, iar măsura ionului să face în timp prin tacturi, așa că silaba lungă sau întonita capătă un tact îndoit, de carca ca de o verigă sau nod să țin toate cclelante silabe scurte a cuvîntului, d.e.:
Prummțu-n/dâlă/ plînge// cînd lumea-n/tîi o/ vede,* Bătrînul lăcră/nieâză cînd mai apoi o perde.
• Despărțirea în silabe, marcarea accentelor și toate celelalte semne prozodice au fost reproduse întocmai ca în text, indiferent de consecvența sau de corectitudinea lor.
Silabă scurtă este aceea ce rămîne sau înaintea sau după ace lungă, d.e.: //
f.
Dc-a ddmnnlui mărire muntele tot fumega.
De trombele lui iară văile-n giur răsuna.
(G. Săulescu)
Silaba a\n\cipită sau comună este aceea care după plăcere și trebuință să ia de cătră poet sau de scurtă sau de lungă. Așa, silabe ancipite sînt toate silabele unosUabice, d.e.: au, ai, ci, pronumele personale, posesive, arătătoare, părticelile: de, căci, cit, cînd, prepozițiile: în, de, cu, d.e,:
197
Intr-o luntre struncinătă, P-un ocean învolburat, Cînd vrun țcrm ți să arată // Și spcrezi și-nlăcrămat: Aștepți viața să-ți zâmbească Său in fundu-ngrozitor Trist morniînt să se gătească Pentru tine, o, plutitor!
în exemplul acesta, în de la-nceputul versului dinții este luat ca silabă lungă, și în de la versul al 6-le din piciorul întîi este luat ca silabă scurtă.
Părticelile disilabice să pot lua au de lungi, au de scurte. Cînd după ele vor urma cuvinte-ncepătoare cu silabe scurte, atunci să ieu de lungi, d.e,:
Peste ăltăr să înălță fumul tămiiei. //
f.
3r Cînd însă vor fi urmate de cuvintc-ncepătoare cu silabe lungi, atunci să ieu de scurte, d.e.:
Perstc riiil ce-ăspumeăză Notătorul curajos,.
Iată, trece și s-așază Peste malu-i năsipos.
DESPRE METRUL POETIC
Toate cuvintele-ndeopște s-alcătuiesc sau din una, sau din mai multe silabe, și silaba este rostirea unei litere sau a mai multora la un loc legate; așa silabe sînt toate vocalile: a, o, u, e, i, toate disonantele: ai, oi, ui, ei, trisonantele: iai, iei, ioi, con//sonantele cu vocalele legate, f. 5V precum: azi, dor, mai, pas ș.c.l.
Picforul sau pedul poetic este un număr de silabe compuse după regulă, și din mai multe picioare s-alcătuicște versul sau stihul care ia numirea picioarelor din care s-alcătuiește.
FELIURILE PICIOARELOR
, Picioarele se pot împărți după numărul silabelor ce alcătuiesc
cuvintele, începînd însă a să socoti de la cuvintele disilabe (de două silabe), căci ele sînt cele mai mici picioare, după care vin cele trisila- f 6r bice, apoi patrusilabicc și mai departe; de-nsăm//nat însă este că un cuvînt alcătuit din patru, cinci, șesă și. mai multe silabe nu să poate privi ca un picior simplu sau singuratic, dar compus din picioarele disilabice și trisilabice. Prin urmare, picioarele sînt numai- disilabice și trisilabice, iar celclante mixte sau derivate.
198
I.
Pe de disilabice să pot socoti numai două de căpi- tenie, adecă acel troheu ș-accl iamb, fiindcă fiecare cuvînt disilabic are numai un acțent sau un ton lung ș-un altul scurt, iară nu două acțenturi, care să facă podul spondeu, sau nici un acțent, care să facă f 6V pedul pireheu ; aceste două din urmă pede sînt mai mult ar//bitrarie.
1.
Pedul troheu sau horiu să numește acela a căruia silaba dintî- este lungă ș-a doua scurtă, avînd următorul caractir V),_așa cuvini tele aceste disilabice sînt troliae, d.e,: casa, masa, dinte, minte, soart, boarS etc., așa versul următor s-alcătuiește de pede troliae:
\ ' Gioacă-n horă din vechime
Toat-a noastră românime, (.'aci așa juca romanii, Egiptenii și troianii.
(G. Săulescu)
2.
Pedul iamb să numește acela a căruia silabă dinții este scurtă ș-al doile lungă, așa că este-mprotivit podului troheu; // ol are urmă- f. 7r - torul caractir ( —); cuvintele aceste disilabice sînt iamburi, d.e.:
figăr, p^norf Ogor, pahar, butuc, ăsUc, cîntînd, zburînd etc. Estede-nsăm- nat că pronumele următoare sînt pede iambice, așa sînt cele posesive, p.c.: al meu, al tău, al său, al lor, pronumele demonstrative, p.c.: acest, acel, acea, acei. Unile din adverbii, precum: aici, colo, acum, întîi, de cînd. Asăminea din verburi cîteodată timpurile cele nedesăvîrșite, p.c.: cîntam, vorbeam, vi de am, cosăm, cel trecut de săvîrșit, p.c.: cîntai, vorbii, văzui, cusui, partițipia^ prezentă, p.c.: cîntînd, vorbind, văzînd, cusînd si partițapia trecută, p.c.: cîntat, vorbit, văzut, cusut etc. // Versul următor L7V să alcătuiește numai din pede iambice:
Dc-abia/ pruncuț,/ copil/ și jun. Apoi barbat, bătrîn și. spun Că viață nu-i mai mult dc-acum.
IL Pede trisilabice sînt următoare: 1
1.
Pedul dactil (numit așa de la cele trii încheieturi ale dogitului numite grecește SaKTiXo^, pe care poeții obicinuia a măsura versurile) este acel a căruia silaba clintii este lungă, iară celelante două, scurte, așa cuvintele următoarele sînt dactilice: degete, căpițe, unghie, linie, lârta-mă, lăsă-mă, rogu-iZ etc. Versul ce urmează este dactil, d.e.:
& Mergi, călă/torule, spune-n sc/năt du la // Spart & c-aîcc
Legilor noastre supuși, pentru patrie toți ne sUrșirăm.
2.
Pedul anapest este acel a căruia două silabe dinții sînt scurte ș-a tria lungă; pedul acesta este cugetul opus celui dactilic. Cuvintele următoare sînt anapeste: urzitor, datator, rugător, adăpost, lunecă, dOr- mită etc. Versul următor este anapostic, d.e.:
[loc gol, lăsat pentru exemplificare]
8V
3. Pedul amfibrahaic este acel a căruia silabă clintii și de pe urmă este scurtă.. // iară cea din mijloc lungă, p.c. în cuvintele aceste: burete,
199
Rărite, cuvinte, cuminte. Versul următor este alcătuit din pede amfi- brahaice;
Ca păsă/rea cârca’/ sub nouri sa/ perele.
Ca unda ce curge pe rîul spumos, Ca frynza cc cade din ramura verde Suflata o dată de viului brumos, Așa mi să perde a mc cugetare. Pc marca durerci în care plutesc, Căci- barca e slabă, cînd geme-n turbare Și valul și st încă, iar cu mă sfîrșăsc.
4.
Podul amfimacron este acela a căruia silabă din urmă și dintîi nu-i lungă, ci-i scurtă, și ce din mijloc lungă; pedul acesta este cu totul f. 9r opus acelui amfibra//haic și el firește să_ alcătuiește^ sau din un ped troheu ș-o silabă lungă, p.c.: ochii meii călra cw]mînâ-n sus, sau din o silabă lungă ș-un ped iamb, p.c.: (Im cîulâl'ilă ăllărlm~âm rugat] cu amar. Versul următor este amfimacronic:
Câtă drept/ cătră cer/ lă al tău/ urzitor Și pe cl roagă-adîuc să-ți .trimit-agiuțor.
Din pedele cele disilabice și trisilabice să-nformă cele patrusila- bice și cincisilabice,
III.
P c d e pat r u s i 1 a b i c c sînt următoarile:
1.
Podul bitroheu care s-alcătuicște din două trohee, precum este următorul vers:
Vib/rica/ Primăvcrci, II Floricica Fiica verei, Frunzisoarc înverzite, Mici, ușoare, 'Xgălbinite, Toamna pică Și-s nimica.
Asăminea este și versul următor:
Filă/melă nu măi/cintă î n p ă /d u re a-n/1 u ne/coasă, Ascultați tă/ccrca-i sîntă Ca o rugă/misterioasă.
2.
Pedul biiamb s-alcătuicștc,din două iamburi, precum:.
Un nor închis // i. 10r Pe cer sănin
Yăzînd am zis:
200
Simțise și-n piept Și-n trup și-n sin Și-n cuget drept C-așa trist nor Ca să suspin îmi este izvor.
3.
Pedul honamb (trohaio-iamb) s-alcătuiește d-un ped troheu și unul iamb, precum:
Omul vorbind, Sluga lucrînd, Bou-ostenind, Calul trăgînd, Cit prețuiesc Singuri vestesc.
f.
io’ 4. Pedul iambotroheu s-alcătuiește dintr-un iamb ș-un troheu, acest ped este opus acelui horiamb, d.e.:
Lîicrînd,/ câtă/ Dc-a nu face Vro ră faptă. Că nici pace Dar nici bine Vrun rău trage După sine.
Asăminea este următorul vers:
Privind/ lâcăb/pă cînd/ gem^/ De-un fior race cuprins parcă, Al meu suflet văd să teme * Pe al său luciu apos trece Atunci groaza o uit iară // Ș-iubesc lacul cu-al său răce
IV.
Pede cincisilabice sînt următoarele:
1.
DactUo-troheu3 care s-alcătuiește dintr-un picior dactil ș-altul troheu, d.e.:
Ti mp ăl pr^/făc^, Bălele/drege, Crudele coace. Toate le trece, Cele pe-ascunsă
♦ După acest vers urma probabil un altul (cu rima posibilă, „barcă"), pe care autorul îl sare din neglijență.
El Ie vădește. Mare secreturi El dezvălește.
(G. Săulcscu)
Asăminea este următorul vers:
SoărSlS pleacă/ iar cătr-apus, // Razele mîndre îl urmăresc, Vezi-1, apune, iată-1 ascuns, Mîne răsare, cît îl doresc!
2.
Amfibrako4rohaic, care s-alcătuiește din un picior amfibrahaic ș-altul troheu, precum în următorul vers:
Săb mînă tâ să/nâșt^ dălceâța ârmo/meî, Sub degetele tale acordul ce-au sunat Alină chiar cruzimea; ș-izvorul bucuriei Tu faci ca să-mi adăpe un suflet întristat.
DE VERSIFICAȚIE
Fiecare vers s-alcătuiește din pedele de mai sus arătate, fiind au numai de un fel, au amestecate, de la care apoi poartă deosăbite numiri, așa sînt versurile trohaice, iambice, adonice, anacreotice, safice, pen- f. 12r ta//metre și exametre; de-nsămnat însă este că aceste feliuri de versuri sînt mai cu samă după versificatorii vechi a grecilor ș-a romanilor;
Versul troheu să poate alcătui din 4, 6 și 8 pede, așa-neît, soco- tindu-să din patru picioare sau din două părechi să numește dimesor, din trii părechi: trimesor și din patru: patrumesor. Pedele acestea pot fi sau toate trohee, sau nu, iar pedele stinghere precum: l-iu, al 3-le, al 5-le ș-al 7-le neapărat au să fie trohee, cele părechi pot să fie tri- silabice, însă nu iambe. Așa-n versul următor toate pedele sînt trohaice:
f, 12v Dese/ori ă/nopței/aburi/cînd să/nâlțăîn tă/rie //
Șl din plaiuri depărtate să întind peste cîmpie, Au din țărm pe luciul mării acei aburi cînd ni vin, Răsuflînd a lor miresme ce ideea răsfirează, Pare-ni-să că pe dînșii roz-au crinii tămîiază Și pe aripile sale ni le-aduce-un aer lin.
(D. G. Asachi — • Oda lui A.Lamariin pentfu-o iinărd tnoldovană)
1 V 2 V 4 v , 5 Ceriul/ răvarsă/ rouă/ peste/ cîmpie, Raza lumiuei pică de pintre nori Și muncitorii, iată, cu bucurie Strîng ale verei roade de pe ogor.
202
Versul iambic să poate iarăși alcătui din 4, 6 și 8 pede, adică poate fi dimetru, trimetru și tetrametru, pedele cele părechi precum al 2-le, 4-le ș-a 8-le totdeauna pot să fie iambice, iară stingherile pot fi i. 13r tri//silabice.
Ălbi/n8, zboa/ră pes/t^ flori.
Culege mană, faguri fă, Dulceață gustului cum și Lumină ochilor ne dă.
(G. Săulescu)
Un alt vers a căruia numai pedele părechi sînt iambice:
1
2- v3 v 4
Om d/st^nit/să lâsă/puțin
Gios pe pămînt, la umbră retras,
Unde gustînd răpaos sănin, ~ Uită pe-ncet durerea ce-au tras.
Versul adonic s-alcătuiește numai din două pede, din care cel • întîi este dactil, iară al doile troheu sau spondeu (precum în următorul vers: Alegoria vieței): //
f, 13v Zi săninoasa,
Zi fortunoasă,
Zi de plăcere,
Zi de durere,
Te-am cunoscut.
Ti nară floare,
Mirositoare, îmbobocită, în/eștezită, Mu te-am văzut. Kază aprinsă. Rază nestinsă, Ce azi răsare Și mine are Al său eclips.
Vi ață,-mi spune //
14r De ai vrun nume?
Tu ești. în toate,
Le lași pe toate, t Tu ești un vis!
Versul anacreotic s-alcătuiește din trii și giumătate peduri iam bice, dintre care cel dintîi ped poate fi iamb, spondeu sau anapest, iară celelante două iambe și sfîrșitul o silabă lungă sau scurtă. (Acest fel de versuri s-au numit anacreotice de la Anacreon, poet liric a grecilor, care.pînă-n bătrînețele sale cîntă plăcerile vieței ș-a amorului). Sujetul versurilor anacreotice sînt: pitreceri, feste, mese, amoruri ș.a. Așa este versul următor (Amorul rănit) :
203
Căl^gmd/Amor/ 5dâ|tă // । Trandafiri într-o grădină.
N-au văzut că tupilată Tra-n frunze o albină. Ce cu ghimpul ei cumplit La un deget l-au rănit.
întru cruda sa durere începu cu plîns să țipe; Căutînd leac și mîngîiere Să grăbea cu îmbe-aripe Drept la Vinerea să zboare, Plin de frică cum că moare. Amar mie, zis-au, mamă, Aleu,‘mamă, iată mor! Cu o dardă-mi face samă Acel șarpe zburător;'//
f țy De trup iute, dar[ă] mic,
Țăranii albină-i zic.
însă Vinerea-i răspunde: Dac-albinei micul spin De atît necaz pătrunde, O, Amorule, ce chin Si m te-o i n i m ă - n c r u n t a t a, Ce-o împunge-a ta. săgeată!
(D. G. Asachi)
Versul sa fio s-alcătuiește din 5 pede din care cel întîi este troheu, al doile troheu sau spondeu, al triilc dactil, al patrule ș-al cincile troheu. Asa este versul următor:
Nâ va/nierg£/singură-n/mărea-n/1insa, Cînd de vînturi pacinicc este-mpinsă; //
L 15v Jar cînd ceru-i tulbure și-n nor tună,
Cind toi valul spumegă si răsună Țărmul, stinca mugește, atunci crește Frica, groaza răpede, ce-o-ngrozăște.
Versul cxauictru este acela ce s-alcătuiește din șăsă pede sau măsuri; el să numește și eroic, pentru că cu asăminea versuri să cîntă faptele eroice. Podele cele patru dintîi ale versului pot fi au dactilice, au spondee. la români să cer numai dactilice, afară de al triile care poate să fie spondeu pentru țezură.. Pedul al cincile trebuc să fie dactil, al șăsăle spondeo-troheu ș-arar.cori dactil, d.e.:
Curge să/d6ârSa din/fruntea/răzbdl/1oră 1 ăi/cârtS Sabia-nvîrtc în lupta însîngerată de moarte. //
I6r Asăminea e^te și versul următor:
Sârd/răpM^/ că un/Ieu' cătră/prăda ce/ved^, Bravul armelor Romei, cînd pe-al său dușman cunoaște.
^4
Exametrelc-n limba românească să pot informa din pede dactile afară de cel al șăsăle care poate fi și troheu. în acest chip alcătuit să pare a fi mai curgător și mai armonios. Așa-n versuri exametre-s scrisă cele doăsprezăce lupte ale lui Ercules.
Versul pentametru este acel ce s-alcăf uiește din 5 pede sau măsuri, dintre care cele două dinții sînt dactile sau spondee, după care să face pauza, al triilea o silabă lungă, al patrulea ș-al cincilea dactilice ș-al 16v șăsălea o silabă lungă, care cu cel al triile informă // un picior spondeu.
Mulți sa că/iră vdr/bind, Niminea/însâ tă/cînd! (G. Săulescu)
Versurile pentametre să-nsoțăsc totdeauna cu cele exametre, numindu-să: distih sau dou-versf din cafe-i compus un carmen întreg numit eligie sau poezie tristă. Fiecare distih să alcătuiește dar din două versuri legate la un loc, ce cuprind un sens sau o înțălegere.
SoarSl^/mîndru ră/sărS pS-a/muntelui/vîrvuri stîn/cdase Pe-und^ în/jărbii de/foc/vârsă lu/mină în/cîmp.
Buciumul, iată, auziți cum răsuna în tabara noastră, Sămnul de luptă ce-1 dă bravilor săi luptători. Coastele deci le încingeți cu sabia care dă moarte Și-nveninate săgeți puneți la xiinăr c-un arc, Pavăza-n mîni o purtați, cu-ngrijire cu lancea străpungeți, // 17r Astăzi e ziua cînd voi-n dușmani aveți a lovi.
Munții și văile în preajmă răspund de-a armelor sunet. Carii dă cîntare la toți vrednicii războitori.
Din giumătate de pentametru s-alcătuiește versul numit arTii^ loheu, care stă din două pede dactile ș-o silabă lungă, p.c. în versul următor:
Zilile/vicții să/duc, Oarăle zililor fug, Răpede chiară precum Undele rîului c-un Fiu răvărsîndu-să mare Margene, fund care n-are. (G. Săulescu)
La fiecare vers din acele ce am arătat mai sus sînt de-nsămnat Dv trii lucruri: .1) Scanzia cu: a) colizia, b) elizia și c) divizia; 2) Țel/zura și 3) Rjma.
SCANZIA
Scanzia este măsura versului (a cuvîntului) împărțit în pede, sau rostirea unui vers așa fel ca să i să deosăbească toate pedele din care s-alcătuiește, încît să se poată face ca și o mică pauză după fiecare ped, d.e.:
Crește/ramu/ra de/dafin/și-ncu/nun-a/muzei/frunte în pă/mîntul/ce s-um/brează/de a/legi/ lor vir/tute.
Colizia este coluarea sau strîngerea a două vocale întru una, au mai mult au mai puțin fiind asămănate între ele, d.e.: Totdeauna vre a aduce mulțămire ; aice să colizază sau constrînge vocala e cu a ; și iarăși 0 asăminea greșală mare, aice să constrînge vocala o cu a. Omul cu-o t 18r mîna scrie și cu alta // ține, aice să constrînge u cu o din zicerea dintîi și u cu a din zicerea a doua. De însemnat este că la români părticica pronominală au să colizază în o și vocala o în i, d.e.: Scolerii sîrguitori premii o capatat în loc de Scolerii sîrguitori premii au capatat; Domnii cei înțălepți o fericit pe supuși, în loc de Domnii cei înțălăpți au fericit pe supuși. Te-o chemat; te-o numit; dn-o fost, în loc de Te-au chemat; te-au numit; cine au fost. Așa mai întîi zicerea s-au colizat în: te au chemat, te au numit, cine au fost, ș-apoi e în i și a în o, p.c.: t-o numit. Pe lîngă acest să însamnă că a tria persoană de la versul ajutător a fi t 18v din timpul prezent singural, ș-anume este, să // constrînge în e și e în i, d.e.: Care-i omul mulțămit, sau: Care e omul mulțămit, sau: Care este omul mulțămit. Colizia să-ntrebuințează de către versificatori pentru a împuțina silabile cînd sînt pre multe într-un vers și-1 lungesc.
Elizia este lepadarea unia din două vocale, din care una finează un cuvînt ș-alta-1 începe nemijlocit, d.e.: Pan aceasta este bună, aici să leapădă vocala a [de la] sfîrșitul cuvîntului dintîi, punîndu-să dea- supra-i un apostrof. Asăminea-n versul următor sînt elizate: ceste c-o făcut, n-o învins, m-o spăriet, în cele dintîi trii cuvinte s-au elizat vocala e, f. î9r în cele al doile vo[ca]la u. Adă-ncoace cărticica, // aice să leapădă vocala î de la începutul cuvîntului al doile, de unde să vede că să poate lepădă ori de la finitul, ori de la-nceputul cuvîntului; este de-nsămnat că nu numai vocalele cele asăminea, precum: a cu a, e cu e, o cu o să elizază, dar și cele mai puțin asămănate, precum: ă cu a, u cu o, ă cu î, după cum s-au văzut în cuvintele de mai sus. Asăminea: Cîndu-ncep îmi dne-n minte, Adă-ncoace carte-aceasta. Așa-n versul următor să. vede 4 elizii, p.c.:
Mîndria-n fericire să nu mă stăpînească, Mîhnirea în restriște să nu mă umilească, Dreptatea să o știu.
Conștiința să-mi fie cereasca ta povață, Prin ea tu mă-ndreptează, și cînd greșăsc mă-nvață Cum trebuie să fiu.
(Rugăciîinea de Gr. Alisăndre[scuj)//
f.
19T Asăminea-n următorul vers sînt elizii:
Desăori din sînul mărei, ce de patrie-1 departa, Raza dulce-a mîngîierei să pare cum că-i răsare, Și-n noian țintindu-i ochii dorul său îi arăta Cu vîntrele-naripate venind vasul de iertare. Dar acel sămn fiind nour, umple ceriul de fortune, Ochii săi d-un rîu de lacrămi, inima d-amărăciune! [(Lacul lui Ovidie de G. Asachi)
206
Divizia este împărțirea cuvîntului sau a pedului în adevăratele lui silabe din care să alcătuiește, încît tot aceea ce prin colizie să constrînge, divizia desparte, d.e.: Totdeauna vre a aduce mulțămire, Asăminea tot aceea ce elizia dă afară sau leapădă, divizia pune la loc, d.e.: c-o pri- f. 20r vire, c-o cîntare, c-o zimbire m-au învins, făcînd divi//zia vom zice: cu o privire, cu o cîntare, cu o zimbire mă au învins, De-nsămnat este că pronumele personale ce să-ntrebuințează ca regimene directe, p.c.: mă, se, vă, cînd vor fi mînate de o persoană plurală au din prezentul indicativului a verbului ajutător a ave, atunci totdeauna-i elizată, d.e.: m-au dus, s-au făcut,
ȚEZURA
Țezura este o mică răsuflare sau rapaos ce să face cetind un vers; ea-1 taie în două părți, numindu-să fiecare din ele semistih (jumătate-de- stih); această țezură, întrebuințată bine, [dă] multă cadenție (tact) ș-armonie versurilor, d.e.:
Al armiei sunătoare aud tristul sămn și sfînt, Menind soarelui rapaos în a lui zilnic mormînt.
f.
20v în acest distih țezura este după pedele cele // al patrulea, ș-anume după cuvintele sunătoare și răpaos.
Țezura nu să-nsamnă din versurile cele mici pînă la cele de opt și de zăce silabe, d.e.:
Orice lucru-nființezi
Rezultatul să-i privezi.
Asăminea în versul următor nu-i țezură, d.e.:
Epoha tinereței
E timp de fericire
Și zilile verdeței A anului zimbire.
în versurile disilabice țezura să pune la mijloc după silaba a cincea, precum este în următorul vers:
împărăția dobitocească,
Ca și a noastră cea ominească, //
f.
21r Statornicie vecinică n-are:
Toate supuse sînt la schimbare!
(Fabula Ursul și lupul de Gr. Alisănfdrescu ])
în versurile cele părechi din zece, douăsprezece, paisprezece și șăisprece silabe țezura să face la mijloc, adecă: la a cincea, a șăsa, a șăptea ș-a opta silabă, precum în următorul vers de douăsprece silabe:
Rănit în bataie, soldatul căzuse.
Și-n puține zile chinuit muri,
Departe d-o mumă care îl crescuse,
Și care-1 iubi!
207
Sărman, fără rude, pe țărmuri străine, N-ave nici prietini, nici un ajutor;
Nu era ființă care să suspine
Pentr-un trecător!
Singurul tovarăș de ninorocire, //
1. 21v
Singura-i avere, un cine iubit, Sădea lîngă dînsul, și-n mare mîhnire Părea adîncit.
Acum tot e gata pentru îngropare, Acum rădic trupul pe mîni de soldați, Cinstea hotărîtă acelora care
Mor pentru-mpărați!
în fruntea părăzei cînile pornește, Din ochii lui pică lacrămi pe pămînt. Ca un iubit frate el îl însoțăște
Pînă la mormînt.
Aci să oprește, aci să așază, Nimic nu îl face a să departa: Așteaptă să-1 strige, crede c-a să-1 vază Cînd s-a deștepta!
Cîteodată cearcă piatra s-o rădice, //
i. 22r
Cîteodată latră dup-un călător;
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice, Să-mi dai agiutor.
Apoi cînd străinul de milă voiește
A-1 trage doparte și hrană a-i da,
El își pleacă capul, în pămînt privește, Și nimic nu va!
De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit, Și sărmanul cîne din locul de jale A fost nelipsit!
Dar în dimineața acea viitoare,
Pe cînd să deșteaptă omul muncitor,
Zăcea lîngă groapă, mort de întristare,
Cînile A zor!
(Cînile soldatului. Gr. Alisăndrfescu]) /
f. 22T
Asămine următorul vers din paisprece și cinsprece silabe:
Te-aș fi numit frumseță, zimbire, bucurie, Izvor de fericire ce-n mine au deschis,
208
Te-aș fi numit cîntare, cerească armonie Ce umpli de uimire al traiului meu vis, Te-aș fi numit lumină ce-aprinzi a me viață Sau dulce mîngîiere ce sufletu-mi învață în timpurile sînte, dar[ă] nimic n-am zis.
Asămine în următorul vers din șăisprece silabe :
Un viu dor mă-naripază și mă-ndeamnă din junie Ca să cerc pe alăută româneasca armonie.
Acest vers ce sun-aice lui Apolon nu-i strein, Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin.
j. 23r Din cele mai sus arătate exemple să vede că // țezura cea mai dreaptă să face sfîrșind cuvîntul, iară nu-njumătățindu-1, așa încît o parte să rămînă semistihului întîi ș-o parte celui al doile; însă să-ntîmplă că-n versurile dactilice să face țezura din ruptura unui cuvînt, așa este în versul următor:
Bucium iată auziți că ră/sună tabăra noastră.
în acest exametru țezura rumpe silaba ră din cuvîntul răsună pentru a face o oarecare pauză.
RIMA
Rima este întocmai sunarea a două cuvinte sau a două silabe ce finează cuvintele unor versuri, d.e.: întocmai sunarea a două cuvinte: loc, foc ; pas, nas ; os, cos ; cînd, vrînd, a două silabe de la finitul a două L 23v cuvinte, d.e.: // cuvinte, ferbinte; durere, părere, ș.a.
Rima de către poeții greci și latini să socote ca o sminteală, drept care nici nu o întrebuința; începu[tu]l ei este foarte vechi și să însu- șăște de către gali lui Bardus, unul din rigii lor, care dădu și numile său apoi poeților lor numiți barzi.
Limbile însă cele formate din cea latină o întrebuințază pentru a da versurilor o armonie mai plăcută și mai încîntătoare, precumu-i în versul următor:
Sărutare, locuri triste, ce plîngînd v-am părăsit, Și pe care cu plăcere acum iarăși v-am găsit;
Sărutare, arbori tineri, ce prin grija me creșteați, Ce în vîrsta me de aur cu verzi frunze mă umbreați!
La a me tristă plecare v-am lăsat îngălbiniți, //
1.
24r Și acum vă aflu iarăși frageți, tineri, înfloriți.
Tînăr eram c-aurora, ca zefirul de ușor, Cînd sub voi cu mielușăii mă jucam încetișor. Pe voi încă vă-nnoiește primăvara ș-un izvor, Iar a me viață trece, ale mele zile zbor!
Acum grijile, mîhnirea îmi gătesc al meu mormînt,
209
Eu voi perde fără vreme: minte, viață și cuvînt; Eu voi însoți țărîna trupului meu trecător Cu țărîna unui tată cărui viața-i sînt dator.
(întoarcirs. Gr. Aiisăndrefscu])
Mulți dintre versificatorii noi, pentru mai mare ușurință în alcătuirea lor’ și pentru a nu fi supuse și împiedecate ideile lor de cătră rimă, nu o’ întrebuințază; asăminea versuri să numesc nerimate sau f. 24v albe. II Precum versul următor este alb:
Candela arde în sîntul tău templu, Fumul tămîiei pe-altar să-ntinde, A boitelor eho răspund la strigarea Profetului care, o Doamne, -ți cîntă: Plin este ceriul, plin și pămîntul, Pline sînt toate de-a ta mărire.
Asăminea versul următor este alb:
S-aleasără toți prinții și îmbile oștiri. Troienii să porniră, cu vîlvă detunînd, întocmai ca cocorii cînd zbor, străbat văzduhul, Să mut și fug de ploaie, de iarna viforoasă, Trec rîuri, valuri umezi, să duc pe ocean, Aduc la pigmei moarte, fatală soartă rea, Să tot sfădesc cu dînșii cînd să răvars-aurora, Aheii-nsă-n tăcere pornea voioși, mult ageri, // f. 25r Rîvnoși unul pe altul în lupt-a s-ajuta.
(Rapsodia 3-a din Eliada iui Omur] de C. Aristia)
FELIURILE RIMEI
Rima-i de două feluri, adecă: rimă lungă (acsentată) și rimă scurtă (neacsentată)
Rimă lungă-\ aceea asupra căria cade acsentul, prelungindu-î tactul, d.e.: cinta, sălta etc. Este de-nsămnat că pedele iambice, ana- pestice ș-amfimacronice ne dau totdeauna rime lungi, d.e.: otar, pahar, răsărind, apuind. Precum în versul următor rimele sînt lungi:
Rîul să perde curgînd,
Fluturul vara trecînd,
Frunza cînd toamn-au sosit, Ziua cînd au asfințit.
O, Doamne, dar cine pute-va de-a ști Cînd viața ominească-nceată de-a fi! Căci chiar și-n pruncie și-n floare de jun Sau și-n bărbăție, că mor cu toți spun.
210
Rima scurtă este aceea asupra căria nu bate acsentul, dar pe silaba ei penultimă, d.e.: spune, bune; oală, boală etc. Este de-nsămnat că toate pedele trohaice, dactilice ș-amfibrahaice dau rime scurte, d.e.: cîntă, yîntă ; degete, mugete etc. Precum în versul următor rimele-s scurte:
Spune, spune, mic-Albină, încotro mergi acum trează, Cînd a soarelui lumină Pe-acest cîmp nu scînteiază? încă tremură pe foaie //
1.
26r în munți rouă și pe ripe;
Nu te temi să ți să moaie Delicatele aripe?
încă florile-nmiite,
Stînd în umbră tupilate, Țîn închise și-nvălite Bobocelile plecate, ș.c.l.
(Trintorul. G. Asache *)
* Numele poetului este adăugat, ulterior, cu creionul.
Rima-n privirea sonului este de două feluri: identică (înavuțită) și îndeajuns.
Rima identică (înavuțită) este aceea cînd nu numai silabele din urmă a amînduror rimelor vor fi tot acelea, d.e.: pace, face ; bine, cine, dar cînd și penultimile silabe să vor asămăna în scris și vor ave tot un acsent sau cel puțin un ton, p.c.: burete, părete; mătușă, cătușă; H i. 26v țăpușă, căpușă; ocară, amară, iară grădină și grindină, deși au amîn- două tot acele părechi de silabe, acsentul însă fiind deosăbit, nu să pot rima.
Versul următor cuprinde rime identice:
Al nopței cer preadulce, A sa răcoare lină în inimă-mi aduce
O rază . . . Dar să duce
Ca vîntul ce suspină!
Scîrbit peste măsură De zgomotul cetăței, Eu caut în natură Un loc făr’ de murmură, Supus singurătăței.
Ca Fenics făr’ de moarte //
i,
21t Să naște-a me durere
Și pieptul meu să poarte
Lovirea astei soarte
E pre fără putere.
211
f. 27v
f. 28r
Fantomă plîngătoare, Eu trec această lume Ca frunza plutitoare Ce saltă pără moare Pe țărm fără de nume.
Cînd somnul să arată
La oameni, să aline Strigarea turburată, Ce e asămănată C-un vuiet de albine,
Tovarăș de-ntristare, Un cîne lîngă mine, // Prin urletile sale Natura să răscoale, în aste locuri vine.
Ființă făr’ de nume, Ce pasărei dai zbor, Ce mărilor dai spume, Ce omului dai lume Și apelor izvor,
Ce pui arbori pe munte, Pe ceriuri curcubeu, Necaze pe-a me frunte Ca furiile crunte, Mărite Dumnezeu 5
Din bolta de mărire Coboară-te p-un nor, Alin-a me simțire // De răle peste fire, Ori voie dă-mi să mor.' (întristarea. Gr. Alisăndrelscul)
Rima îndeajuns este aceea cînd numai oareșicare asămănare de ton să va păstra între rime, d.e.: salta, juca, urla, zbera, stins, plîns etc. Așa-n versul următor avem două rime-ndeajuns:
Dar moartea mi să pare c-a visului minune,
C-a vîntului suflare gemînd pe ariniș, Ca raza-ngălbinită a soarelui ce-apune, C-a zilei de pe urmă lucoare ce s-au stins.
Tot de asăminea și-n următorul vers sînt rime-ndeajuns:
Văzut-am eu în veacul meu
212
Că oamenii așa cu adevăr fac: // f. 28v Cît cugetu-i curat
El nouă este drag,
Iar cum pe cuget ai pătat,
Apoi d-adivăr îndată te-ai depărtat
Și ca copiii noi de peptănat fugim
Cînd capul ne-ncîlcim.
(Fabula Peptinilt. A. Deniei)
Fiindcă rima mai mult privește spre armonia decît spre ortografia cuvintelor, apoi sînt împrejurări unde în versuri să rimează silabe de numărul singular cu altele din numărul plural, însă care au o mare apropiere-n privirea sonului. Ș-aceasta nu să socoate nicicum ca o sminteală, așa d.e. să poate rima: frunze cu ascunză, raze cu vază, dătător 1. 29r cu muritori etc. Așa este versul următor: //
Cununat de line raze, Timpu care-naintează într-a stelelor noian, Ș-astăzi peste-a lumei față Cătr-a omului viață Mai adaoge-nc-un an.
Tot de asăminea și versul următor:
Intr-o ramură cu frunze
Vru odată să se-ascunză
Un motan, spre vînătoare;
Dar o cioară zburătoare
Drept în creștit l-au ciocnit.
Un cuvînt care v-alcătui un vers rima-ntrebuințată tot acea [s?-c /] și-n versul întîi și-n al doile, să privește ca o smintă, afară numai f. 29v de să va lua// într-un alt înțăles, d.e.: mină, cu mină etc. Precum este în versul acest următor:
Ninge, plouă cam demult Ș-a sta afară nu pot mult.
Asăminea și-n următorul vers, în care cuvîntul ce rimează în repetuirea lui să pare a ave o mai mare putere sau face un fel de gradație, în care împrejurare poate a mai fi îngăduit, d.e.:
De-l întreb: cine-i colo? el răspunde îndrăzneț:
„Un soldat de strajă pus " vezi cu ce ton îndrăzneț!
Un cuvînt simplu nu să poate rima nicidecum cu tot acel cuvînt compus, d.e.: scrie cu prescrie, vede cu prevede, face cu desface, suflă. cu răsuflă, bun cu preabun ; nici iarăși un cuvînt primitiv cu unul deri- f. 30r vat, d.e.: drept cu nedrept etc. /I Cînd însă cuvintele aceste să vor păre a fi compusă sau derivate unele din altele, iară dacă ele vor fi deosăbite în privirea-nț alesului, atunci să pot rima, d.e.: bate cu abate (a da-n
213
lături), una cu totdeauna, vară cu primăvară. Unge cu prelinge. Cuvintele a cărora înțălăs este împrotivit nu să pot rima, d.e.: prietin cu neprietin, pot cu nu pot etc.
ORÎNDUIREA RIMEI ÎN VERSURI
Dacă-ntr-un vers finitul semistihului întîi va ave oarecare asă- mănare sau va fi totuna cu rima semistihului al doile din acel vers, sau cu acea a semistihului întîi din al 2-le vers, atuncea de asăminea f. 30v de să repetuiește de rimă [sic /] este nepotrivită și greșită // împotriva versificației, precum în exemplul următor:
Frunza-ngălbinită pică la pămînt de ușurică,
Boarea ce s-au strecurat peste ramura ce-au stat Și cînd vîntu-ncepe-a bate o înalță, o rădică Și în zborul ei străbate pîn’ la ceriu-ntunecat.
Această regulă să aplică numai pentru finitul semistihurilor sau a țezu- rei, nu a rimelor din aceleași versuri, dar însuși și asupra cuvintelor care să rimează sau care ar pute să se rimeze, d.e.:
Eu nu vreu din loc în loc
Să-1 duc ca p-un dobitoc,
Lasă-1, ca să-1 deprind bine, // f. 3 lr Să rămînă tot la tine.
Cîteodată însă să pot rima semistihurile între sine, sau a să-ntre- buința tot acel cuvînt într-un vers de două sau de trii ori, însă aceasta să face atunci c-un fel de figură și d-un fel de frumseță și putere gra- duitoare versului, d.e.:
Acum valul aspumează sub a țărmului loviri, Acum iar înaintează peste-adîncul înfuriat, Să înalță, să pogoară, cade și de-a lui mugiri Toate, toate să-nfioară, toate s-au cutremurat.
OSĂBITE ÎNSUȘIRI A VERSIFICAȚIEI ROMÂNE
Pe lîngă regulile de mai sus arătate la care să supune, versificația română, ca și maica ei latină, încă înformă versuri într-un chip mult f. 31v mai ușor sau mai simplu, după modelul surorei ei itali//ană, franțeză și spaniolă sau a altor limbi moderne. Aceasta este de a lua sama: a) la numărul silabelor; b) la țezură; c) la rimă.
DESPRE NUMĂRUL SILABELOR
Fiindcă limba românească să razămă pe silabele întonite și neîn- tonite, apoi să pot face versuri foarte c-ușurință, numărînd silabele
214
versului dintîi și-nsămnînd care din ele sînt lungi și care scurte; după aceasta căutăm ca și-n versul [al] 2-le să se pună tot în așa chip silabele cele lungi și cele scurte precum din versul dintîi, d.e.:
Soarele apune, ziua ne lasă, Luna răsare, noaptea-i frumoasă.
Așadar, privind la numărul silabelor, putem face versuri din 2, 3, 4, f. 32r 5, 6, 7 și 8 silabe; // aceste însă vor fi pentru poezii lirice mici, iară cele din 9—16 silabe vor sluji pentru poezii mai dramatice, epice sau lirice.
Versul următor este din două silabe sau duosilabic, d.e.:
Osteneala-i avuție
Nouă,
Iară lenea-i sărăcie
Vouă.
Asăminea disilabice versuri pot fi ș-acele care sînt curat numai din două silabe, însă este cu anevoie a face asăminea versuri.
[loc gol, lăsat pentru exemplificare] //
L 32v După chipul acestor disilabice să pot informa ș-acele trisilabice versuri. Apoi cele patru-, cinci-, șăsă-, șapte- și optsilabice să pot face și schimba după plăcerea versificatorului, precum am văzut în exem- plile de mai sus.
în versurile cele de mai multe silabe avem a păzi tot regulile f. 33r arătate mai sus în privi//rea rimei și țezurei. Așadar, privind la numărul silabelor, la rimă și la țezură, putem face cu ușurință versuri românești.
DESPRE AMESTECAREA SI COMBINAȚIA VERSURILOR UNELE CU ALTELE’
Amestecarea versurilor să pot lua din două priviri, adecă luînd aminte sau la rimă, sau la numărul silabelor din care să alcătuiește versurile. Așa observînd rimele, videm că totdeauna rimele cele scurte să urmează de cele lungi și-mprotivă. Iară observînd numărul silabelor, aflăm cum că versurile cele cu mai multe silabe să urmează sau însoțesc cu cele de mai puține.
Chipurile după care să pot orîndui în versuri rimele lungi și scurte L 33v sînt două, adecă: sau în rime // urmate (late), sau în rime amestecate (încrucișate).
Rimele urmate să numesc acele cînd după două versuri cu rime scurte vin două cu rime lungi și din împrotivă. Precum în următorul exemplu:
Nu, acel ce-n sîn păstrează de virtute o scînteie
Pentru-a patriei folosuri nu să teamă c-a să peie!
Pe-a Parnasului verzi plaiuri timpul este mai senin, Sună dulce armonia, suflă zefirul mai lin;
215
Acolo a ostinelei trainic rod tu vei culege, între noapte și lumină, o, Moldavie, alege! (Gheniul, în Prologul de Ia deschiderea Teatrului Național la 1837, de G. Asachi) Cînd rimele sînt urmate, atunci versurile îndeobștie au tot acel număr . 34r de silabe // și ele ne dau versurile urmate, precum în exemplul de mai sus.
Rimele amestecate sînt acele cînd o rimă scurtă este despărțită de părechea ei prin una mai lungă sau cînd între două rime scurte s-află două rime lungi și dimprotivă, precum în exemplul următor:
A soarelui lumină, A lui foc arzător, A lunii rază lină Ce varsă un viu dor, Aduce bucurie Oricărui amărît, Dar ție, ce-ai pășit în lume din pruncie Ca orb, nimic mai mult // f, 34v Decît desprețuire
La ziua ce-au născut A ta nenorocire.
Cînd rimele sînt amestecate, uneori versurile au tot acel număr de silabe, iară mai de multe ori nu-i, ș-o asăminea combinație ne dă versurile amestecate, d.e.:
[foc gol, lăsat pentru o primă exemplificare'] // * f, 35r Tot dealu-i verde și valea-i plină
De toporași, Pîrîul curge și apa-i lină în zbor să trece de fluturași.
Din malu-i care de petriceflel
Este smalț at S-aude-un murmur ce pintre ele Să-ngînă dulce neîncetat.
Dar înc-un cîntec, o armonie S-aude-ncet, Aceasta-i juna ce din pruncie Culege raze pentr-un buchet.
Orișice fel de versuri s-ar face, nu trebuie a întrebuința în ele tot acea rimă mai mult decît de trii ori una după alta; asăminea exempluri f. 35v să găsesc foarte puține sau //nicidecum în autorii cei însămnați, d.e.:
Cela care nu lucrează Vreun bine cît viază Chiar murind să întristează.
216
în dumbrava cea vecină, Unde bufnița suspină, Vezi ce raze de lumină?
(Strunga. V. Alisăndri)
Cea mai mare greșală de care trebuie a ne feri în versurile urmate, este ca să nu rimăm două versuri cu rimă scurtă cu alte două scurte, despărțite fiind numai de două versuri cu rime lungi și dimprotivă, precum în exemplul următor:
A Dunărei valuri de vînturi purtate Să-mping, să înalță, recad aspumate //
f. 36r Și Pontul sloboade un muget cumplit
Sub munții de care se afl-ocolit. Iar țărmurii, stîncele, văile toate De-a rîului soartă să par spăimîntate.
Versurile și rimele urmate, mai obicinuit să întrebuințează în poemele eroice, în tragedii, egloguri, eligii ș-alte bucăți serioase; iară versurile și rimele amestecate să-ntrebuințază în stanțe și strofe.
Stanță sau strofă să numește un număr de versuri în care să cuprinde un înțălăs deplin.
Numărul versurilor ce alcătuiesc o stanță nu este statornic, cu toate aceste nu poate să fie mai mic decît de patru și trii versuri și cel mai mare mai obicinuit este de zăce. //
f. 36v Felul versurilor ce alcătuiesc stanțele este liotărît, ele pot să fie au toate de un fel, au amestecate, mai lungi au mai scurte, așa că stanțele să pot varia după plăcerea sau capriția versificatorului.
Stanță adivărată este aceea ce să urmează și de alte stanțe, căci almintrile, fiind singură, capătă numire sau de la numărul versurilor din care să alcătuiește, precum fiind din patru versuri se numește te- trastih, catren sau patrustih, din șăsă exasMi, six sau șesestih, sau capătă numire de la sujetul ce cuprinde, așa-s epigramele, scriipțiile, sonetele, odele ș.a.
Stanțele să-mpart în două, în: stanțe regulate și stanțe neregulate. II
î. 37r Stanțe regulate sînt acele cînd întru o poezie fiecare din ele vor ave tot acel număr de versuri, tot acea înorînduire de rime, și numărul silabelor din fiecare vers conrăspunzător va fi deopotrivă, d.e.:.
Amară e moartea cînd omul e june, Cînd ziua e blîndă, cînd traiul e lin, Cînd pasărea cîntă, cînd floarea ne spune Că viața e dulce și n-are suspin!
Să moara bătrînul lipsit de putere,
Ce plînge trecutul, de ani gîrbovit, Să moară și robul cuprins de durere, Să moară și omul de plîns obosit.
217
Iar eu ca o floare ce naște cînd plouă, Pe fruntea cu nunei aveam sărbători, // f 37v Și dragostea mie cu buze de rouă,
Cu inimă dulce îmi dă sărutări, ș.a.
(0 jată tinără pe patul ■morței de T. [sic 1] Bolintmeanu)
Asăminea stanțiile următoare sînt regulate:
Cunosc cu toate-aceste și văd cu-ncredințare Că-n fapta cea mai mică și-n lucrul cel mai mare Deopotrivă ești,
Că la a ta dreptate nu este părtinire, Că îngrijăști de toate, că fără osăbire Ș-asupra me privești.
Cu tunetul din ceriuri tu ocolești pămîntul, Tu înflorești natura și răcorești cu vîntul, Ești viața ce ne-ai dat.
Ascultă dar, stăpîne, supusa rugăciune Ce sufletul o-nalță, ce inima o spune La tronu-ți nencetat. ș.c.l.
(Rugăciunea. Gr. Alisăndrescu) / j
f. 38r Stanțe neregulate sînt acele cînd fiecare din ele nu vor avea tot acel număr de versuri, nu tot acea înorînduire de rime și nu tot ace număr de silabe în versurile corăspunzătoare, precumu-i următoru vers :
Precum firul de arină de a lumei rîu mînat, Sînt purtat de a me soartă.
Necercînd al nopței cursul cel de visuri îngreuat, Nu doresc a ști de unde și-ncotro fătul mă poartă. Ce ajută fericirea, pentr-o lîncedă făptură, De-a cunoaște elementul dintru care s-au făcut? Oare cel ce din nimică plăsmuit-au pe natură, Nu-i și el nepriceput?
într-o luntre struncinată, eu, împins de sumeție, Peste-oceanul fără margini a pluti de-aș cuteza, Fundul volburei adînce, peste-a apelor cîmpie, // f* 38' Ori pute-v-aș măsura? ș.c.l.
(Oda lui V. Alisăndri către Lamartin, tradusă de G. Asachi)
Ms. 1826, f. lr.-38v.