Coordonatorul colecţiei: MARIUS SALA, membru corespondent al Academiei Române Redactor: JANA BALACCIU-MATEI Tehnoredactor: OFELIA COŞMAN ACEASTĂ CARTE A APĂRUT CU SPRIJINUL MINISTERULUI CULTURII Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin EDITURII UNIVERS ENCICLOPEDIC ISBN 973-9243-94-0 ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN” LIMBA ROMÂNĂ MARIUS SALA De la latină la română ^ === C M univers enciclopedic Bucureşti, 1998 PREFAŢĂ Inaugurăm cu această carte o nouă colecţie de lingvistică sub egida Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan“ din Bucureşti al Academiei Române. Ea urmează după cea iniţiată anul trecut, al cărei titlu este „Etymologica“. De această dată, intenţionăm să punem la dispoziţia celor interesaţi o colecţie „Limba română“ cu o serie de lucrări de dimensiuni medii consacrate diverselor aspecte ale limbii noastre. Scopul explică felul de prezentare: textul nu va fi o expunere savantă cu citate şi trimiteri bibliografice (o bibliografie de bază va însoţi fiecare carte), ci mai degrabă o expunere accesibilă unui public cât mai larg, pe înţelesul tuturor. Am considerat că este bine ca o colecţie intitulată „Limba română“ să înceapă cu o lucrare care să arate de unde provine această limbă. Ne bucurăm că şi această nouă serie apare la Editura Univers Enciclopedic, al cărei tânăr, dar activ, director, dl. Vlad Popa, a dovedit o receptivitate deosebită, pentru care îi mulţumim. Marius Sala INTRODUCERE Pentru a arăta cum s-a ajuns de la latină la română, deci pentru a prezenta o istorie a limbii române, se pot folosi diverse metode, încercarea de faţă a ales una care n-a fost practicată până acum şi anume compararea sistematică a evoluţiei limbii române cu cea a celorlalte limbi romanice. Cu alte cuvinte, nu am arătat numai cum structura latinească s-a transmis românei, ci de fiecare dată am precizat dacă elementele acestei structuri există şi în celelalte limbi romanice. După capitolul Consideraţii preliminare, ce cuprinde metoda de analiză şi condiţiile istorico-culturale în care s-a dezvoltat limba română, evoluţia de la latină la română este prezentată aşa cum este ea surprinsă în diversele compartimente ale limbii (lexic, formarea cuvintelor, morfologie, sintaxă, fonologie). Un scurt capitol de concluzii prezintă o periodizare a istoriei limbii române. Spre deosebire de lucrările similare, am început cu lexicul, partea cea mai accesibilă publicului larg, şi am sfârşit cu fonologia, partea cea mai dificilă. Aceleaşi considerente m-au determinat să acord un spaţiu mai larg lexicului: publicul larg este interesat de istoria captivantă a cuvintelor. Nu ascund faptul că am procedat astfel şi pentru a putea prezenta felul cum s-a transmis structura latinească în lexic, domeniul cel mai puţin structurat din limbă. De fiecare dată am arătat care sunt elementele moştenite din latină şi cum s-a modificat structura latinească (simplificări, reorganizări), precizând dacă moştenirea latinească sau modificările menţionate sunt un fapt general romanic sau numai o caracteristică a unor limbi romanice. Am subliniat situaţiile în care româna ocupă o situaţie aparte 7 în ansamblul romanic, încercând să explic această poziţie, uneori doar aparent bizară: Pe lângă lucrările clasice, în ultimul timp au apărut la noi câteva care au facilitat realizarea intenţiei mele. Dintre acestea menţionez doar două: una semnată de I. Fischer (Latina dunăreană), o excelentă descriere a latinei care stă la baza limbii române, şi alta colectivă (Enciclopedia limbilor romanice), în care există informaţiile necesare pentru interpretarea tuturor faptelor româneşti dintr-o perspectivă romanică. Am fost ajutat în această încercare şi de alte lucrări recente ce şi-au propus o comparare a românei cu celelalte limbi romanice. Tot un ajutor l-a constituit faptul ca Mioara Avram şi Andrei Avram au binevoit să citească lucrarea în manuscris şi să-mi comunice observaţiile lor pertinente. Le adresez mulţumirile mele călduroase. Mulţumiri adresez şi Florei Şuteu şi Janei Balacciu-Matei, care au citit o primă formă a acestei lucrări. Am caracterizat această carte ca o „încercare14. Mi-am propus să reunesc moştenirea şcolii lingvistice româneşti tradiţionale cu cer- cetările recente de lingvistică structurală în speranţa că noile cercetări vor rezolva unele dintre îndoielile expuse în paginile acestei cărţi. M.S. ABREVIERI alb. = albaneză ar om. = aromână câmp. = campidanez cat. = catalană dial. = dialectal fr. = franceză galic. = galiciană germ. = germană gr> = greacă it. = italiană lat. (vulg.)= latină (vulgară) log. = logudorez magh. maghiară merid. = meridional occ. =: occitană Ptg- = portugheză rom. = română sard. = sardă sl. = slavă sp. = spaniolă V. veche 9 CONSIDERAŢII PRELIMINARE Definiţia genealogică a limbii române. Profesorul meu Alexandru Rosetti îşi deschide cunoscuta istorie a limbii române prin ceea ce se numeşte de obicei definiţia genealogică a limbii române: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre/4 Cu alte cuvinte limba română este, la fel ca celelalte nouă limbi surori (sardă, italiană, retoromană, franceză, occitană, catalană, spaniolă, portugheză; dalmata a dispărut în secolul trecut prin moartea ultimului vorbitor), o limbă romanică (sau neolatină). La fel ca limbile romanice menţionate, ea continuă structura limbii latine, dar, evident, cu multe schimbări, în urma evoluţiei fireşti la care e supusă orice limbă în dezvoltarea ei. De aceea limba română de azi se deosebeşte aşa de mult de latină. „Limba română de azi e însăşi limba latină, la anul 1939 — scria Puşcariu în Limba română, I, p. 183 (apărută în 1940) —, cu modificările ivite în cursul veacurilor, precum pielea de pe corpul nostru este tot pielea cu care ne-am născut, cu aceeaşi culoare şi cu aceleaşi semne şi aluniţe, ca şi în pruncie, deşi toate celulele ei s-au împrospătat în curgerea timpului/4 Deosebiri faţa de latină există în toate limbile romanice, unele comune tuturor, altele unui grup, altele specifice unei singure limbi, fapt 11 ce explică diferenţele dintre limbile romanice. M-am oprit asupra acestei observaţii pentru a sublinia ideea că în explicarea corectă a evoluţiei limbii române, idiom romanic, este necesar să se ţină seama şi de ce s-a întâmplat în celelalte limbi romanice, continuatoare, ca şi româna, ale limbii latine. Ignorarea situaţiei din vestul României (înţelegem prin Romania ansamblul teritoriilor unde se vorbesc limbile romanice) poate să ne ducă la formularea unor explicaţii, dacă nu total eronate, cel puţin apte de a suferi corectări severe. Iată de ce am crezut că este bine ca un ciclu de cărţi din colecţia „Limba română" să se deschidă cu un volum De la latină la română, în care să se înceapă cu definirea obiectului cercetat, în cazul nostru limba română, şi să se arate principalele trăsături caracteristice ale ei dintr-o dublă perspectivă: istorică, prin raportarea românei la limba din care provine (latina), şi comparativă, prin raportarea românei la celelalte limbi romanice. Altfel spus, voi prezenta ce are româna în plus sau în minus faţă de latină şi voi încerca să văd în ce măsură faptele respective se regăsesc în alte limbi romanice. Metoda. Pentru explicarea deosebirilor dintre latină şi română există diverse modalităţi. în cele ce urmează propun o metodă de abordare care să pornească de la două idei fundamentale din Cursul de lingvistică generală al lui F. de Saussure, părintele structuralismului lingvistic. Acestea sunt: — limba este o structură — limba este un fapt social. Prima aserţiune implică faptul că transformările suferite de această structură se pot datora şi modului în care ea este organizată, concepţie de baza a structuralismului practicat de A. Martinet. Cu alte cuvinte, imaginăm limba, aşa cum o face şi Eugenio Coseriu, ca un „sistem în mişcare" a cărui dezvoltare şi istorie sunt „o perfectă sistematizare". Rezultă din cele de mai sus că în explicarea evoluţiei romanice (deci şi a românei) preferăm să pornim de la tendinţe atestate în latină sau în alte limbi romanice, înainte de a apela la influenţe externe. Ideea că limba este un fapt social, subliniată de asemenea în Cursul lui F. de Saussure, este foarte importantă pentru că presupune cerce- tarea evoluţiei unei limbi în funcţie de dezvoltarea sociolingvistică a populaţiei care o vorbeşte, de istoria populaţiei respective. Examinarea acestei dezvoltări duce în mod necesar Ia constatarea că influenţele între 12 limbi sunt determinate nu de motive cantitative, ca numărul de vorbitori, ci de motive sociale, istorice şi culturale, care sunt variate şi complexe. în cazul nostru concret trebuie să se ţină seama de relaţiile românei cu istoria şi cultura românilor. Relaţia dintre română, idiom romanic, şi istoria şi cultura celor care au vorbit-o, deci a românilor, este de fapt istoria limbii române. Date istorico-sociale. înainte de a prezenta faptele prin care româna se diferenţiază de latină — câteva consideraţii, evident succinte, despre istoria şi cultura românilor care au putut infleunţa evoluţia limbii pe care o vorbim. Poziţia geografică, la extremitatea României, şi istoria poporului .român, care s-a dezvoltat timp de secole fără legături cu vestul României, explică particularităţile specifice ale românei în zilele noastre. Romanizarea. Acceptând definiţia genealogică a limbii române, consideraţiile istorice trebuie să înceapă cu remarci referitoare la procesul de romanizare a Daciei, deci consideraţii despre extinderea latinei în această provincie romană. Cum a ajuns latina să pătrundă pe aceste meleaguri? La începutul secolului al VIH-lea î. Cr., mai exact în 753 (dată la care se spune că a fost fondată Roma de către legendarul Romulus), latina nu era decât limba Romei. Vecinii romanilor nu vorbeau latina, ci alte limbi, fie indo-europene, adică înrudite cu latina (aşa cum era, de exemplu, limba oscă), fie neindo-europene (limba etruscă). Cinci secole mai târziu, Roma şi latina dominau întreaga peninsulă italică. După distrugerea Cartaginei (133 î.Cr.) Roma este stăpâna întregului bazin mediteranean. Cuceririle romane s-au încheiat la sfârşitul dom- niei lui Traian, la 117 d.Cr. Printre ultimele regiuni cucerite de Traian a fost şi Dacia, la 106. Imperiul constituia atunci un stat unitar, foarte centralizat. Evident că latina, ca limbă a Imperiului, s-a instalat în noile provincii o dată cu administraţia şi armata. într-o primă fază, populaţiile autohtone au fost obligate de nevoile practice ale vieţii să o adopte ca limbă secundară, în relaţiile lor cu administraţia, armata şi cu coloniştii romani. Se ştie, de exemplu, din textele latineşti, că la început, în Gallia, au adoptat latina nobilii şi comercianţii. Primii şi-au trimis copiii la şcoli romane, pentru că numai astfel puteau promova în magistratura imperială. Istoricul latin Tacit relatează că în anul 13 21 d. Ci\ fiii celor mai importante persoane din GaUia urmau deja şcoala romană de la Antun. Comercianţii se grăbeau şi ei fiindcă latina era limba comerţului. într-o a doua fază — care nu a cuprins toate teri- toriile —, latina a devenit principalul mijloc de comunicare; populaţiile autohtone şi-au abandonat puţin câte puţin limba lor maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult. în sfârşit, latina a devenit singurul mijloc de comunicare lingvistică. Acest proces, mai mult sau mai puţin lent, de părăsire treptată a limbilor autohtone şi de adoptare a latinei poarta numele de romanizare. El a putut să se întindă pe mai multe secole; de exemplu, exista urme epigrafice şi literare care confirmă supravieţuirea limbii galice în Franţa până în secolul al Vl-lea (galica era limba populaţiilor întâlnite de romani în Gallia, aproximativ actualul teritoriu al Franţei. Cuceritorul acestei provincii, Caius Iulius Cezar, a şi povestit, în cunoscuta sa operă De bello gallico, cum a avut loc această cucerire şi a precizat că termenii galic şi celt desemnează acelaşi popor). Este clar că procesul de adoptare a latinei a fost mai mult sau mai puţin rapid în funcţie de forţa presiunii romane şi de statutul cultural al limbii autohtone. în cazul Greciei, datorită prestigiului limbii greceşti, latina nici nu s-a putut impune ca limbă de civilizaţie. Procesul romanizării, descris aici în liniile lui generale, s-a produs şi în Dacia, unde limba latină a devenit limba oficială a provinciei şi era folosită la fel ca în celelalte provincii romane. La început, era utilizată ca limbă a administraţiei, a armatei şi a comercianţilor latinofoni. în latină se înţelegeau între ei coloniştii veniţi din diversele provincii ale Imperiului; dintre aceştia unii erau foşti soldaţi, deveniţi veterani, stabiliţi în Dacia, unde li se acordaseră terenuri. Populaţiile autohtone, care nu cunoşteau limba, au folosit-o la început într-o formă rudimentară, continuând să vorbească limba lor maternă (latina era pentru acestea limbă de comunicare secundară). Folosirea latinei era singurul mijloc al autohtonilor din Dacia de a intra în contact cu noua administraţie. Cu timpul, la noi ca şi în Occident, latina, cu prestigiul ei de limbă a Imperiului, a devenit principalul mijloc de comunicare în dauna limbii indigene, care a fost abandonată. Latina era o limbă de cultură, spre deosebire de limba autohtonilor (a căror cultură era de tip oral). Latina avea deci avantajul că poseda o scriere, folosită pentru transmiterea hotărârilor luate de administraţie, pentru precizarea felului cum trebuiau îndeplinite acestea, pentru înregistrarea unor 14 vânzări şi cumpărări etc. Aceasta, când era vorba de cei vii; pentru comunicarea cu cei morţi era de asemenea utilă în inscripţiile funerare. Pe măsură ce latina se generaliza, deosebirile dintre limba folosită de latinofonii veniţi în provincii şi cea a autohtonilor s-au redus simţitor. Astfel s-a produs romanizarea Daciei, care este în esenţă un fapt de istorie socială. Geto-dacii. Am vorbit mereu despre autohtonii, băştinaşii din Dacia fără să-i numim. Cine au fost şi ce limbă au vorbit aceşti băştinaşi care în răstimp de câteva generaţii şi-au părăsit limba şi au trecut, la fel ca celţii sau iberii din alte provincii ale Imperiului, la limba latină? încă de la primele ore de istorie a românilor am învăţat că, pentru a cuceri Dacia, Traian a trebuit să-l înfrângă pe Decebal, regele dacilor. Dacii aparţineau unui grup etnic cunoscut sub numele de geto-daci (denumirea de geţi apare la istoricii greci; aceea de daci, la istoricii romani); acest grup este menţionat de izvoare încă din secolul al Vl-lea î.Cr. ca locuind în teritoriul dintre Dunărea de Jos, Marea Neagră şi Munţii Balcani. Din secolul I d. Cr. la istoricii latini (Pliniu cel Bătrân şi Tacit) apare şi denumirea Dacia pentru a numi acelaşi teritoriu. Geto-dacii vorbeau daca (după unii traco-daca), care făcea parte din marea familie de limbi indo-europene, căreia i-a aparţinut şi latina şi îi aparţin astăzi, prin latină, toate limbile romanice, deci şi româna. Cu aproximativ 6000 de ani înaintea erei creştine populaţiile care vorbeau limbile numite indo-europene (termenul a fost creat la începutul secolului al XIX-lea,în 1814) ocupau regiunile Caucazului şi ale Mării Negre. Mai târziu o parte a acestor populaţii s-a îndreptat spre India, în timp ce o altă parte s-a întins asupra teritoriului Europei. Astfel daco-geţii (care făceau parte din marele grup al tracilor) s-au stabilit în regiunile menţionate mai sus. Specialiştii nu au ajuns la un acord cu privire la un arbore genealogic al limbilor indo-europene din cauza faptului că nu există texte scrise din primele etape ale acestora. Cu ajutorul unei metode numite istorico-comparativă, ei au folosit o serie de concordanţe între formele anumitor cuvinte având acelaşi sens şi au stabilit grupări de limbi aparent puţin asemănătoare, dar înrudite între ele. Astfel, toate limbile europene, cu excepţia limbilor bască, finlandeză, maghiară, estonă, laponă şi turcă, aparţin acestor diverse grupări indo-europene. Pentru noi este important că latina, limba pe care o continuă româna, aparţine unei ramuri numite italică din care mai fac 15 parte o serie de limbi dispărute (veneta, osca), iar daca aparţine unei alte ramuri, traco-daca (alte ramuri europene ale familiei indo-europene sunt celtica, germanica, balto-slava, greaca, armeana). Am acordat un spaţiu mai amplu acestei prezentări fiindcă nu lipsesc amatorii în tainele lingvisticii care, ignorând metodele ştiinţifice, fac afirmaţii greşite, pentru specialişti adevărate erezii, spunând că latina şi daca erau de fapt aceeaşi limbă. Ele sunt doar membre, un fel de veri, în cadrul aceleiaşi familii indo-europene. La fel ca în alte teritorii romanice, şi în Dacia, înainte de venirea traco-dacilor, au existat alte populaţii, care au fost asimilate de aceştia. Am învăţat când eram elev de agatârşi, populaţie scitică de origine iraniană, aşezată în Transilvania în jurul oraşului Abrud. De la aceste populaaţii iranice au încercat unii specialişti să explice numele unor râuri ca Dunăre, Nistru, Prut, Olt, pe care alţii le-au interpretat ca fiind de origine dacă (nu este exclus să aibă dreptate şi unii, şi alţii, în sensul că numele scitice au fost preluate de traco-daci şi apoi transmise prin latină până astăzi). La fel ca în cazul limbilor autohtone din Occident, se ştiu prea puţine lucruri despre limba dacă: se cunosc câteva cuvinte, de obicei în transcriere greacă şi latină. Dacii n-au lăsat mărturii scrise (în Gallia druizii, preoţii celţi, singurii „învăţaţi41 ai societăţii respective, au refuzat să transmită învăţătura lor prin scris; acelaşi să fi fost şi motivul absenţei textelor dace?). Din nou ca în cazul altor limbi romanice, în absenţa unor informaţii directe despre limba dacă, pentru a stabili fondul autohton al limbii române s-a apelat la diverse procedee. în cazul francezei, specialiştii au făcut apel la limba bretonă, limbă celtică adusă de britani refugiaţi din Anglia după cucerirea anglo-saxonă (sec. V—VI) şi care este un fel de soră a limbii galice pe care a înlocuit-o latina. Bretona este deci un fel de văr al francezei. Pentru română s-a procedat într-un mod asemănător şi anume s-a apelat la albaneză, un fel de văr al românei; albaneza este considerată de cei mai mulţi continuatoare directă a limbii trace (unii o consideră ca provenind din iliră), la fel cum bretona este continuatoare directă a limbii celtice din Gallia. în procesul de însuşire a latinei de către daci, aceasta a suferit unele modificări prin care a început să se deosebească de latina din alte provincii ale Imperiului Roman. Totalitatea elementelor pătrunse în latină din limbile populaţiilor cucerite de romani care au adoptat latina 16 părăsindu-şi limba proprie şi conservate în limbile romanice reprezintă substratul limbilor romanice. în cazul limbii române, substratul este traco-dac. Aprecierile cu privire la importanţa schimbărilor datorate limbilor autohtone variază de la exagerări, care atribuie tot ceea ce apare în limbile romanice şi nu exista în latină influenţei substratului, până la negarea rolului acestora. După transformarea latinei în română, fenomen circumscris în timp în jurul secolului al VIII-lea, după cum vom vedea mai departe, la fel ca pentru celelalte limbi romanice, s-a constituit poporul român, elementul limbă fiind factorul determinant în stabilirea trăsăturilor caracteristice prin care noul popor se delimita de populaţiile învecinate (unificarea lingvistică se suprapune celei etnice, realizată în cursul mai multor generaţii; nu mai era vorba de romani şi de daci, ci de români). îmi permit să mă opresc puţin asupra unui fapt de importanţă deosebită. Am afirmat că la un moment dat nu mai era vorba de romani şi de daci, ci de un nou popor, poporul român. Acest proces este unul de natură etnică şi nu trebuie confundat cu procesul lingvistic de „for- mare“ a limbii române. Când ne referim la „strămoşii“ noştri daci şi romani ne referim la acest proces. Procesul de formare a limbii române nu are la bază un amestec de limbi; limba română este rezultatul evolu- ţiei limbii latine. Din punct de vedere etnic, amestecul nu numai că nu este exclus, dar el este acceptat ca o evidenţă a relaţiilor interumane. Germanicii. Poporul român, în perioada formării sale, a intrat în contact cu diversele populaţii care s-au aflat pe teritoriul fostei Dacii sau în regiunile învecinate. Nu toate aceste contacte au lăsat urme sigure în limba română. Este cunoscut cazul populaţiilor germanice, despre a căror prezenţă pe teritoriul fostei Dacii există probe evidente (dacă ar fi să ne referim numai la existenţa unui episcopat, al cărui condu- cător, Wulfila, a dat prima traducere a Bibliei într-un idiom germanic), dar lingviştii nu au căzut de acord asupra nici unui cuvânt românesc care să fie atribuit cu siguranţă populaţiei gotice (se acceptă de cei mai mulţi nasture). Slavii. Dintre populaţiile din primul mileniu cu care românii au avut relaţii deosebite trebuie menţionaţi slavii, ajunşi în regiunile noastre şi în Peninsula Balcanică în secolele al Vl-lea — al Vll-lea. Ei au avut la noi rolul pe care l-au avut în Occidentul romanic populaţiile germa- 17 nice, stabilite în interiorul sau Ia periferia Imperiului Roman. Atât în Orient, cât şi în Occidentul romanic aceste populaţii migratoare au avut destine identice: în regiunile în care romanitatea a fost puternică (Dacia, Italia, Gallia, Iberia) ele au fost asimilate de romanici, chiar dacă au avut organizaţii statale puternice (regatul vizigot cu capitala la Toledo, regatul longobard din nordul Italiei, care a durat două secole), în timp ce în regiunile periferice ale Imperiului (teritoriile de pe Rin) sau în care a fost distrusă civilizaţia romană (Peninsula Balcanică) populaţiile germanice, respectiv slave, au asimilat populaţia romanică. Atât în primul caz, cât şi în al doilea, consecinţele în planul limbii sunt evi- dente, în sensul că populaţiile asimilate au lăsat urme în limbile adoptate de ele. Se vorbeşte, în primul caz, de acţiunea superstratului germanic în limbile romanice occidentale, respectiv de superstratul slav în română şi, în al doilea caz, de acţiunea superstratului romanic asupra limbilor germanice, respectiv slave de sud. Aprecierea rolului superstratului vari- ază, la fel ca în cazul substratului, de la exagerarea Iui (E. Gamillscheg, W. von Wartburg) până la negarea acestuia, mai ales în cercetările recente. „Părăsirea^ Daciei. Am prezentat, evident pe scurt, câteva din evenimentele istorice petrecute în cursul primului mileniu în Dacia, menţionând în treacăt şi perioada în care se poate afirma că nu se mai vorbea latina, ci româna. înainte de a trece să vedem ce s-a întâmplat în al doilea mileniu, câteva comentarii relative la problema mult dis- cutată a locului în care s-au petrecut evenimentele prezentate, problemă cunoscută în lingvistică şi istorie sub numele de continuitatea limbii latine în Dacia, studierea ei fiind considerată de G. Ivănescu „prima datorie“ a celui ce vrea să facă istoria limbii române. S-au produs aceste fenomene pe teritoriul Daciei, aşa cum susţin partizanii teoriei conti- nuităţii, sau au avut loc undeva în Peninsula Balcanică şi vorbitorii românei au venit ulterior, în secolul al Xll-lea, în teritoriul unde se află în prezent? Spuneam deci că pentru începutul istoriei limbii române există două puncte de vedere: cel al adepţilor continuităţii pe teritoriul actualei Românii şi cel al adversarilor acestei idei. Marea dificultate constă în faptul că, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Occidentul romanic, pentru română nu avem mărturii scrise despre ceea ce s-a petrecut în Dacia; acestea lipsesc atât în domeniul istoriei (informaţiile istorice despre latinitatea din Dacia sunt sărace şi târzii, un secol după 18 retragerea armatelor romane; ele sunt de altfel puţine şi pentru sudul Dunării), cât şi în domeniul lingvistic (nu există, aşa cum este cazul pentru Occidentul romanic, texte latineşti în care încep să apară forme romanice; asemenea texte nu există nici în sudul Dunării). în faţa acestei situaţii ne propunem să expunem datele importante avute la dispoziţie pentru a încerca să dam un răspuns calm, o rezolvare logică, acestei probleme. Care sunt faptele sigure pe care le putem invoca? 1. Se ştie că, deşi Dacia a fost provincie romană doar 165 de ani (106—271), în această regiune a avut loc o puternică romanizare, care de fapt a început chiar înainte de cucerirea efectivă a Daciei, datorită cuceririi unor provincii limitrofe (Pannonia, la vest, şi Moesia la sud şi est) şi transformării Dunării într-un fluviu roman (comercianţii romani pătrunseseră în nordul Dunării cu mult înainte de cucerirea militară). Au contribuit efectiv la romanizare: — colonizarea masivă cu elemente din toate provinciile romane. Istoricul Eutropiu declară că a fost adusă „o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor"; — armata, factorul vizibil al prezenţei imperiale, prin reţeaua de puncte militare (castre) şi prin foştii ei soldaţi (veterani). în Dacia, se pare, au fost aduşi imediat după cucerire 60.000 de soldaţi romani; — procesul evident de urbanizare: în prima jumătate a secolului al II-lea sunt menţionate 44 de oraşe, care reprezentau tot atâtea centre de producţie şi de schimb; — fermele agricole întemeiate de colonişti, dar în care cultivarea câmpului era făcută şi cu ajutorul populaţiei autohtone, deci cu ajutorul dacilor. S-a ajuns ca în Dacia să existe o viaţă urbană şi rurală ca în occidentul Imperiului, cu apeducte, terme, foruri, temple, amfiteatre (cel de la Sarmizegetusa putea adăposti 12.000 de spectatori. Astăzi un stadion de 12.000 de locuri este un stadion mediu!). La această viaţă au luat parte şi dacii, pentru că, aşa cum s-a afirmat, Traian a desfiin- ţat un stat, dar nu a nimicit un popor. Din nou comparaţia cu situaţia din celelalte provincii romane este ilustrativă: peste tot autohtonii au fost superiori numeric, ei însuşindu-şi modul de viaţă roman şi mai ales limba latină. Un detaliu semnificativ este faptul că din rândul 19 populaţiei dace au fost recrutate 15 unităţi, alae şi cohorte, care sunt menţionate în Siria şi Britannia. în sfârşit, de reţinut numărul impre- sionant de inscripţii (2628) realizate doar într-un secol şi jumătate de stăpânire administrativă a Daciei şi păstrate până astăzi. Acest număr este mult mai mare decât în orice altă provincie sud-est-europeană afară de Dalmaţia (8525) şi de Pannonia superioară (3824). 2. La 271 Aurelian părăseşte Dacia, mutând administraţia şi armata la sudul Dunării. Acelaşi istoric Eutropiu scrie, la un secol după acest eveniment: „(Aurelian) a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din sudul Daciei i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei şi astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei“. 3. Cercetările arheologice din ultimele decenii, de după 1949, aduc probe importante. Ele au scos la iveală faptul că până la invazia hunilor (376) viaţa a continuat în oraşele şi satele din Dacia, aşa cum arată cercetările lui I. Nestor şi D. Protase. Populaţia săracă s-a instalat în marile edificii abandonate, adaptându-le la necesităţile modeste ale vieţii de atunci; La Sarmizegetusa, marele amfiteatru roman a avut intrările baricadate pentru a servi ca fortăreaţă, înainte de venirea hunilor. în Apulum, la un secol după părăsirea Daciei de către Aurelian, locuia o populaţie al cărei cimitir se găsea în vechile terme şi în care există elemente de cultură tipic romană, specifică pentru Pannonia şi Moesia inferioară din acea epocă. Morţii erau înhumaţi, după obiceiul roman. S-au descoperit urme ale unor noi aglomeraţii rurale, pe lângă cele anterioare anului 271. Acestea aveau elemente de civilizaţie română (ceramică roşie romană, cu forme noi între secolele al IV-lea şi al Vl-lea, monede romane emise după 271, în peste 160 de localităţi dace). într-o lojă a amfiteatrului de la Sarmizegetusa s-a descoperit un tezaur de monede din epoca împăratului Valentinian (364—375), ceea ce dovedeşte că tezaurul fusese ascuns, probabil la invazia hunilor din 376, cu intenţia posesorului de a reveni să îşi ducă viaţa în aceeaşi localitate, o dată trecut pericolul. O dovadă indirectă este faptul că împăratul Constantin cel Mare a construit două poduri peste Dunăre, unul la Sucidava (azi Celei) şi altul la Daphnae (Olteniţa). Asemenea construcţii ar fi fost fără sens într-o regiune lipsită de populaţie. Invazia hunilor (376) a produs mari distrugeri şi straturile compacte de cenuşă care există în principalele aşezări umane din Dacia provin, 20 fără îndoială, de la aşezările unor populaţii romanizate. După secolul al IV-lea, centrele urbane, cu excepţia lui Apulum (secolele V—VI), nu mai prezintă urme de locuitori. Singurele aşezări de după invazia hunilor şi plecarea goţilor (refugiaţi din faţa primilor) sunt cele cu caracter rural. Până în a doua jumătate a secolului al V-lea circulaţia monetară din Dacia prezintă piese mici de bronz şi rar de argint, care satisfăceau nevoile unei populaţii ce trăia în condiţii modeste, în contact permanent cu sudul Dunării. La începutul secolului al Vl-lea, sub Iustinian, sunt recucerite şi întărite cetăţile de pe malul stâng al Dunării şi stăpânirea romană ajunge din nou în Banat şi Oltenia. De reţinut paradoxul aparent dintre evacuarea Daciei de către armată şi administraţie, cu consecinţa evidentă, lăsarea provinciei respective pradă barbarilor, şi menţinerea romanităţii în stânga Dunării, în timp ce în sudul Dunării, unde viaţa romană a continuat, după năvălirea slavilor populaţia romanică este slavizată. S. Puşcariu consideră că evacuarea Daciei a favorizat menţinerea acestei romanităţi: dacă Roma ar fi opus o rezistenţă armată, năvălitorii ar fi distrus populaţia romană „precum un ciclon trece peste un dig prea slab, măturând tot ce i se opune în cale“. Neavând nici o opoziţie, diverşii năvălitori s-au putut răspândi în toate direcţiile „ei nu mai putea izbi cu atâta putere, precum valurile mării se pierd pe o întinsă plajă nisipoasă". Dovezile arheologice sunt o probă pentru a presupune că procesul de romanizare a continuat şi după 271. Factorul decisiv a fost limba latină, limba Imperiului, opusă „barbarilor", şi, după secolul al III-lea, limba creştinismului, opusă păgânilor. Creştinismul s-a răspândit la populaţia romanizată de la nordul Dunării la jumătatea secolului al Vl-lea. Creştinismul din Dacia este o altă probă a existenţei unei populaţii de limbă latină (obiectele paleocreştine din Dacia nu au fost descoperite alături de elemente ale unei culturi materiale gotice, deci probabil nu aparţineau unei populaţii germanice atestate în nordul Dunării după retragerea lui Aurelian). 4. Este sigur de asemenea, aşa cum remarca şi cunoscutul romanist suedez Alf Lombard, că despre starea limbii latine în sud-estul Europei stă mărturie în zilele noastre o populaţie de peste 20 de milioane de persoane ce vorbeşte astăzi româna, continuatoarea limbii latine, şi care locuieşte într-o regiune delimitată, corespunzând aproximativ vechii Dacii. Este vorba deci de o regiune pe care Imperiul Roman a 21 cucerit-o cel mai târziu şi din care a fost nevoit să se retragă cel mai devreme. Vorbitoare a unei limbi romanice este aşadar în zilele noastre exact acea parte a zonei est-europene aflate sub stăpânirea Romei la care ne-am fi aşteptat cel mai puţin, adică vechea Dacie părăsită de administraţia şi armata romană la 271. Constatăm deci că, la o mie de arii după părăsirea Daciei, în aceleaşi ţinuturi, trăieşte o populaţie compactă, vorbitoare a unei limbi romanice. Până la producerea unei probe contrare, pe care adversarii teoriei continuităţii nu o pot oferi, o concluzie logică, de bun simţ, se impune: romanitatea n-a dispărut în primul mileniu din Dacia. Care sunt lucrurile pe care le-am putea numi nesigure? De fapt, ce ar trebui să explicăm? 1. Retragerea administraţiei şi armatei romane a fost urmată de o retragere totală a populaţiei romanizate? Cum trebuie înţeleasă afir- maţia lui Eutropiu că a fost „golită" Dacia? Cercetările recente (Vladimir Iliescu) au subliniat existenţa a două tradiţii în istoriografia latină: una al cărei unic exponent este Eutropius (afirmaţia lui a fost preluată de alte două surse istorice latineşti, Festus şi Historia Augusta), care este greşită sau cel puţin tendenţioasă, şi alta, al cărei exponent este Iordanes, care este corectă. Eutropiu prin afir- maţia lui a dorit să atenueze impresia lăsată de marea pierdere suferită de Imperiul Roman, să salveze prestigiul grav compromis al acestuia şi să-l idealizeze pe împăratul Aurelian. Din această cauză, Eutropiu insistă că n-a fost vorba de o simplă „părăsire" (relinquere) — cum procedase Hadrian în Orient, ci de o „golir^-(intermittere) totală. Astfel, prin extinderea operaţiei parţiale, el diminuează proporţiile insuccesului. Prin această atitudine Eutropiu se încadrează în ideologia oficială romană, „patriotică", care „crease pe hârtie" o provincie nouă, pentru menţinerea integrităţii Imperiului prin păstrarea vechiului nume. Totodată el subliniază retragerea întregii populaţii pentru a anula astfel consecinţele demografice ale evacuării, într-o perioadă de mare lipsă a braţelor de muncă în Imperiu. De altfel, această tradiţie tenden- ţioasă o întâlnim şi în alte surse latineşti care vorbesc despre o evacuare totală a provinciilor pentru a acredita ideea punerii la adăpost a cetăţenilor romani. M. Friedwagner constată că în provinciile Noricum şi Vandalicia, în ciuda faptului că în 488 s-a dat ordinul de părăsire a provinciilor şi că istoria consemnează că toţi locuitorii (universi) ar fi trebuit să se supună ordinului dat, se ştie ca mulţi locuitori au rămas pe 22 loc şi se găsesc încă în secolul al IX-lea ţărani care locuiesc în satele lor (viei romanişti)7 pe domeniile unor mănăstiri din regiunea Regensburg şi Salzburg, vorbind o limbă romanică. Cealaltă tradiţie, ilustrată de Iordanes, numită „bună44, este expri- mată de un originar de la Dunărea de Jos, deci de un bun cunoscător al regiunilor dunărene, despre care poseda numeroase cunoştinţe, probabil şi pe baza unor tradiţii orale. Iordanes manifestă un interes deosebit pentru Moesia şi, ca o persoană competentă, completează şi corectează izvoarele folosite. în cazul evacuării Daciei el corectează textul lui Festus, care-1 copiase pe Eutropiu, afirmând „iar împăratul Aurelian rechemând legiunile de acolo, le-a aşezat în Moesia44. Evacuarea Daciei era un eveniment capital pentru regiunile dunărene, pe care Iordanes, provenit din aceste regiuni, trebuia să-l cunoască şi să-l ţină minte. Deci el vorbeşte doar de o evacuare a armatei. De ce populaţia săracă ar fi fost tentată să-şi părăsească vechile aşezări, mai ales în condiţiile în care după retragerea administraţiei romane, deci a perceptorilor romani, ar fi putut să se bucure de o oarecare libertate? Aşa cum remarcă cunoscutul lingvist elveţian W. von Wartburg, părăsirea totală a Daciei ar fi în contradicţie cu tot ce s-a întâmplat în celelalte teritorii părăsite de Imperiu, unde romanicii n-au abandonat decât câmpiile bogate, ei retrăgându-se în văile împădu- rite şi în regiunile muntoase cu păşuni, acolo unde viaţa era mai grea. Aşa se explică de ce triburile germanice au izolat romanitatea în anumite văi din Elveţia, în care se vorbesc şi astăzi graiuri retoromane. Experienţa din ultimele războaie ne arată cum trebuie înţelese eva- cuările decretate de stăpânire. De ce nu se semnalează în sudul Dunării apariţia de noi localităţi şi nici o creştere demografică? Unde ar fi încăput la sudul Dunării, regiune în general săracă, întreaga populaţie a Daciei? Izvoarele istorice nu menţionează un astfel de exod de populaţie, după cum nu men- ţionează nici migrarea ulterioară din sudul Dunării. Acest ultim fapt este cu atât mai curios cu cât avem a face cu un proces istoric de mare anvergură, care trebuia să se desfăşoare în mai multe etape şi într-un interval de timp mai îndelungat. Izvoarele istorice nu vorbesc despre un „descălecat41 din sudul Dunării. Nu există nici o tradiţie orală despre un asemenea eveniment. 2. Al doilea fapt care trebuie explicat este „tăcerea44 surselor istorice: timp de multe secole nu se spune nimic despre existenţa populaţiei 23 romanizate la nord de Dunăre, nici despre românii continuatori ai acestei populaţii, ceea ce i-a determinat pe unii istorici să-i caracterizeze pe români ca o „enigmă44 şi un „miracol44 de natură istorică (F. Lot). Acestor istorici Je-a răspuns magistral istoricul-martir al românilor G.I. Brătianu, în 1942. Şi, ceea ce este mai important, la republicarea cărţii lui Brătianu în 1988 (traducerea versiunii franceze) şi în 1989 (versiunea originală franceză), se constată că „tăcerea44 este ruptă de patru decenii de descoperiri arheologice, care confirmă interpretările lui G I. Brătianu. Despre aceste descoperiri am vorbit mai înainte, acum aş vrea să insist asupra explicaţiei referitoare la absenţa unor referiri explicite la români în sursele istorice dintre secolele al IlI-lea şi al X-lea. Două întrebări se pot formula în legătură cu acest fapt: — de ce nu se vorbeşte despre existenţa românilor la sudul Dunării, acolo unde se presupune că s-ar fi format poporul român? Unde au fost românii? — de ce nu se vorbeşte nimic în sursele istorice medievale nici despre albanezi, care existau sigur în Peninsula Balcanică (prima informaţie datează din 1079)? La ambele întrebări răspunsul poate fi dat dacă se observă felul în care prezentau istoricii bizantini viaţa diferitelor populaţii contem- porane: în toate cazurile se menţionau doar războaiele sau evenimentele care se refereau la pătura dominantă (în măsura în care aceasta interesa Imperiul Bizantin sau ţările occidentale prin atitudinea ei ostilă sau prietenească). Această lipsă de interes era mai evidentă pentru teritorii, ca cel din nordul Dunării, care nu mai erau sub autoritatea imperială. Aşa cum sublinia S. Puşcariu, documentele istorice ale epocii notau evenimentele, nu curgerea normală a timpului, invaziile noilor populaţii şi nu viaţa obişnuită, organizarea noilor state şi nu mutaţiile produse la cei învinşi. 3. Al treilea fapt care trebuie explicat este aşa-zisa absenţă a denumirilor latineşti pentru numele de locuri. între diversele nume tre- buie să distingem două categorii: numele de oraşe (Apulum, Napoca, Porolissum, Potaissa, Sucidava) şi numele de ape. Primele nu s-au păstrat fiindcă invazia hunilor a distrus toate marile aşezări romanizate, populaţia romanică continuând să trăiască la sate, aşa cum am arătat mai înainte. Puţine nume romane de locuri care să corespundă regulilor de schimbări fonetice ale românei s-au păstrat numai la sud de Dunăre, 24 unde romanicii au rezistat năvălirilor (se dă ca exemplu Salona, devenit Sărunâ, numele aromânesc al oraşului Salonic; în acest nume l inter- vocalic a devenit r la fel ca în soare din lat. solem). Numele de râuri mai mari, care, evident, n-au putut fi distruse ca oraşele, s-au transmis până astăzi; Mureş, Olt, Timiş, Criş, Someş, Ampoi, Argeş, Moîru, Buzău, Şiret se aseamănă destul de mult cu formele existente în unde opere ale antichităţii pentru denumirea apelor de către populaţia traco-dacă (atât grecii, în frunte cu Herodot, cât şi romanii mai târziu au împrumutat numele respective de la populaţiile care locuiau în regiu- nea respectivă). Deci ştim că vechile nume s-au transmis din antichitate până astăzi. întrebarea logică este: de la cine au aflat slavii stabiliţi în Dacia şi ulterior ungurii numele acestor ape? Trebuie să presupunem că ei le-au luat de la o populaţie sedentară care locuia în regiunea respectivă şi anume de la vechea populaţie traco-dacă romanizată, devenită în secolul al VOT-lea poporul român. De la aceeaşi populaţie sedentară au luat şi numele Carpaţi. De subliniat şi faptul că numele celei mai mari ape curgătoare din zonă are în română o formă specifică, Dunăre, inexistentă în alte limbi, şi explicată ca provenind din traco-dacă (în latină era Danubius, Danuvius, în slava Duna(v), în maghiară Duna). Deci, aşa cum s-a subliniat recent (Gr. Brâncuş), numele de ape de felul celor de mai sus sunt chiar un argument pentru susţinerea ideii de continuitate a populaţiei romanizate în Dacia, pentru că ele prezintă o serie de modificări fonetice importante, proprii limbii traco-dace târzii (a>o: Alutus>Olt, s>ş: Crisos>Criş; cf. şi Mureş, Someşy Timiş, Argeş). Analiza numelor topice din perspectiva fenomenelor fonetice caracteristice limbii traco-dace târzii a fost invocată de Gr. Brâncuş şi în analiza celor aproximativ 80 de cuvinte vechi comune românei şi albanezei, care fuseseră de asemenea aduse ca un argument pentru teza imigraţiei româneşti la nordul Dunării. Raţionamentul care a stat la baza acestei teorii a fost următorul: limba română are un număr de cuvinte comune cu albaneza care s-ar explica prin împrumut din albaneză, unde ar fi moştenite din tracă, limbă pe care albaneză o continuă. Deci, afirmă susţinătorii acestei teorii, strămoşii românilor trebuie să fi fost undeva în sudul Dunării, unde s-au întâlnit cu strămoşii albanezilor. Cercetările din ultimul timp au arătat însă că nu este vorba de împru- muturi din albaneză (fonetismul lor arată acest lucru), ci sunt păstrate direct din traco-dacă, care este substratul limbii române. Ele au intrat 25 mai întâi în latina dunăreană şi au căpătat forme asemănătoare cu ele- mentele latine (ex. viezure la fel ca iepure; brânză al fel ca osânză). Comparaţia cu albaneza este numai un argument al apartenenţei acestor cuvinte la substrat, ceea ce nu implică în nici un fel ideeaîmprumutului. Analiza aspectului fonetic al termenilor în discuţie a arătat că nu există nici un element comun cu albaneza cu trăsături fonetice târzii de tip nelatin şi care să justifice explicaţia prin împrumut. 4. în al patrulea rând, se cere explicată cea mai „stânjenitoare41 problemă pentru teoria continuităţii (A. Lombard): absenţa unor urme neîndoielnice de elemente vechi germanice în română. Am menţionat mai sus că majoritatea lingviştilor români nu acceptă ca sigur de origine germanică nici un cuvânt românesc, chiar dacă unii lingvişti cunoscuţi, ca E. Gamillscheg, G. Giuglea, C. Diculescu au propus astfel de expli- caţii pentru câteva zeci de cuvinte. Se consideră că nasture, existent şi la aromâni, este foarte probabil germanic, dintr-un gotic nastilâ (tre- cerea lui l intervocalic la r ca în cuvintele latineşti, precum şi existenţa cuvântului în alte idiomuri romanice, dialecte italieneşti, sunt argu- mentele aduse, de exemplu, de S. Puşcariu pentru originea gotică; el observă cum această parte ornamentală din îmbrăcămintea vechilor germanici i-a impresionat pe romani în mai multe regiuni ale României). Se spune: dacă ar fi existat la nordul Dunării o romanitate, aceasta ar fi trebuit să aibă elemente de la goţii şi gepizii care au trecut şi s-au stabilit aici. Se invocă situaţia altor limbi romanice, ca de exemplu franceza, care are multe cuvinte împrumutate, din limbile germanice. Răspunsul la această obiecţie trebuie să pornească de la constatarea că, de această dată, comparaţia cu Occidentul romanic nu se susţine, întrucât natura şi durata contactului dintre romani şi, apoi, romanici şi popoarele germanice au fost total diferite în Occident faţă de Orient, în Occident contactul dintre cele două populaţii a durat câteva secole (primele între secolele al II-lea şi al V-lea şi ultimele între secolele al VlII-lea — al X-lea, când populaţiile germanice s-au romanizat). în ţinuturile estice, germanicii dispar după secolele al V-lea — al Vl-lea. în Occident exista chiar o provincie numită Germania, la vest de Rin. Existau raporturi de pace şi de război care se întindeau şi din- colo de Germania propriu-zisă. Primele contacte (secolele al 11-lea — al V-lea) care au avut loc în această regiune a Rinului au dus la împru- muturi reciproce: din latină, limba Imperiului, au pătruns numeroase 26 cuvinte, ea Caesar, moneta, strata, care s-au păstrat până astăzi (germ. Kaiser, Miînze, Strasse, la fel ca vechile nume de oraşe romane (Colonia>Kdln, Confluentes>Koblenz). Pătrunderea cuvintelor germanice în latină a fost însă mai redusă în această epocă. în opera clasică a lui Tacit (Germania) dedicată descrierii obiceiurilor germanicilor se găseşte un singur cuvânt germanic adaptat la latină (framen ,,lance“), care nici nu s-a păstrat în limbile romanice. Cuvin- tele germanice sunt rare la autorii latini şi în inscripţiile din această epocă; singurul care s-a transmis din latină în toate limbile romanice este sapo, devenit în română săpun. Contactul latino-germanic a durat însă în Occident timp de multe secole şi s-a intensificat: mulţi dintre germanici făceau parte din armata romană, iar alţii locuiau ca sclavi sau liberi în diversele provincii ale Imperiului, deci se integraseră în viaţa romană. în plus, mai târziu, după secolul al V-lea, a existat o a doua etapă a influenţei germanice ca urmare a stabilirii unor triburi pe teritoriul Imperiului Roman de Apus. A existat un bilingvism activ, condiţie de bază pentru ca limbile în contact să se influenţeze. Dato- rită acestei situaţii, popoarele germanice au dat numeroase cuvinte limbilor romanice occidentale: franceza s-a îmbogăţit cu circa 700 de cuvinte din limba francilor, longobarzii au dat italienei circa 300 de cuvinte, goţii (vizigoţii şi ostrogoţii) au dat cuvinte italienei (30), occitanei (50), spaniolei, portughezei şi catalanei (câte 30). în Dacia, goţii au stat relativ puţin, numai 2—3 secole, fiind împinşi spre sud de invazia hunilor; pentru cât timp au stat în Dacia au lăsat urme materiale într-o arie cu o romanitate mai puţin intensă (curbura exterioară a Carpaţilor, unde a fost descoperit şi celebrul tezaur de la Pietroasa). Ei au întâlnit aici însă, foarte probabil, o populaţie romanică, din moment ce Wulfila, un got, este numit episcop lângă Dunăre, în 341, pentru a conduce o populaţie creştină (Wulfila, cum am mai spus, fiind şi cel care a făcut prima traducere gotică a Bibliei). în general, se consideră că, în Dacia, natura contactului dintre romanici şi goţi a fost diferită de cea a contactului din Occident: a durat mult mai puţin şi nu s-a caracterizat prin bilingvism activ. Deci absenţa elementelor gotice din vocabularul românei se explică prin absenţa unui contact intens între cele două limbi, A. Lombard compară situaţia românei cu cea a limbii basce, care, deşi teritoriul ei a fost invadat de vizigoţi încă din secolul al V-lea, nu are urme de influenţă germanică pentru că „o limbă ger- manică a putut pătrunde într-o ţară muntoasă fără a lăsa urme perma- 27 nente" (de altfel în aşezările romane de după 271 din Dacia nu se găsesc nici urme de produse tipic gotice). Am discutat despre soarta latinităţii (romanităţii) în nordul Dunării fără să amintim nimic despre ceea ce s-a întâmplat cu romanitatea din sudul Dunării, unde se presupune, de către adversarii teoriei conti- nuităţii, că s-ar fi retras total latinitatea din stânga Dunării. La fel ca în nordul Dunării, şi populaţia tracă din sudul fluviului a fost romanizată, mai ales că Peninsula Balcanică a fost cucerită şi stăpânită de Imperiu cu mult timp înainte. S-a produs deci o sinteză între traci şi coloniştii romani, ceea ce a dus la crearea unui bloc compact de romanitate, romanitatea carpato-baJcanică, având ca ax principal Dunărea. Printre dovezile existenţei unei astfel de romanităţi este menţionată pentru 587 o întâmplare din timpul luptelor dintre armata bizantină şi avari.-Jn timp dş noapte, pe o cărare îngustă din munţii Haemus, un combatant a observat că de pe catârul din faţa sa a căzut încărcătura. Vrând să atragă atenţia camaradului interesat, el a strigat în gura mare „în limba băştinaşă" (după istoricul Teofilact Simokattes) sau „în limba maternă" (după Theofanes Confessor) torna, toma,Jraîre „întoarce-te, întoarce-te, frate" pentru a aşeza bine încărcătura. Oştirea, auzind acest strigăt, a crezut că este vorba de o comandă de retragere, ca urmare a unui atac avar, şi a început să fugă în dezordine. Este sigur deci că la 587, în sudul Dunării, se vorbea latina (cel puţin în armata bizantină) sau un idiom romanic derivat din aceasta. Interpretarea textului a stârnit multe discuţii, fără să se ajungă la o. concluzie fermă. Dacă am avea a face cu un text românesc, cum susţin, printre alţii, A. Philippide şi I. Coteanu, ar fi vorba despre primul text într-o limbă romanică (până acum se consideră ca prim text romanic Jurămintele de la Strasbourg, scris în franceză la 842). Slavii în secolele al Vl-lea — al Vll-lea au apărut la nord de Dunăre slavii, Atraşi de bogăţiile Bizanţului, pătrund masiv la sud de Dunăre după prăbuşirea limesurilor Imperiului Bizantin (602). Multe aşezări romane sunt distruse (sunt salvate doar în sud oraşele de la mare apărate de flota bizantină). Apar state slave şi,începând din secolul al IX-lea, biserica de limbă slavonă slavizează elementul romanic. în faţa aces- tei masive invazii, care ocupă văile şi câmpiile de la sudul Dunării, după un timp o parte a populaţiei romanice, strămoşii aromânilor actuali, a coborât din centrul Peninsulei Balcanice spre sud, ajungând în Pind, Thesalia şi Epir. Astfel, datorită aşezării slavilor în Peninsula Balcanică, blocul compact de limbă romanică, care cuprindea toate provinciile latinofone de la Dunăre (Dacia, Pannonia Inferioară şi cele două Moesii), este spart. în Dacia, numărul slavilor s-a redus ca urmare a îndreptării masei de slavi spre sud. Aceasta a dus la asimilarea lor de către populaţiile băştinaşe romanizate, fenomen numit de unii lingvişti „a doua romanizare". Am vorbit până acum despre ceea ce s-a întâmplat în primul mileniu, insistând asupra contactelor (substrat şi superstrat) ale latinei care va deveni limba română. înainte de a trece Ia prezentarea pe scurt a evenimentelor istorico-sociale din mileniul al II-lea, mă opresc puţin asupra a două chestiuni care se referă la limba română însăşi. Amân- două au fost menţionate în treacăt mai înainte: 1. unde s-a format limba română; 2. de când se poate vorbi de limba română ca ceva diferit de latină. Teritoriul de formare a limbii române. Pentru prima chestiune, unde s-a format limba română sau care este ceea ce S. Puşcariu numea patria primitivă a românilor, răspunsul îl putem deduce din cele spuse mai devreme. Latina era la un moment dat limba cunoscută şi, desigur, vorbită în toată Peninsula Balcanică (cu excepţia teritoriului grec). Dacă am vrea să recompunem teritoriul în care s-a format limba română, trebuie să presupunem, până la proba contrară, că acesta s-a întins de-a dreapta şi de-a stânga Dunării, unde populaţia de limbă latină alcătuia, aşa cum spunea acelaşi S. Puşcariu, o reţea mai deasă sau mai rară, în diferite epoci (subliniez ideea că exista o reţea mai deasă sau mai rară). Cu alte cuvinte, existau nuclee mai mult sau mai puţin dense şi care aveau legături între ele. Distanţele dintre acele nuclee nu erau o piedică pentru un popor ca al nostru., a cărui mobilitate, datorită transhumanţei, adică a deplasării sezoniere a păstorilor cu turmele de la munte la şes, a fost totdeauna evidentă. Deci inovaţiile lingvistice se puteau transmite cu uşurinţă. S-au adus argumente lingvistice pentru a arăta că teritoriul în care locuiau românii era extins. în sud el ajungea până unde creştea smochinul şi castanul, plante care nu se cultivă decât în regiunile calde ale Peninsulei Balcanice, pentru că la aromâni şi la meglenoromâni 29 termenii pentru a denumi aceste plante sunt moşteniţi din latină (arom. Hicprovine din latinescul ficus „smochin'6, iar căstâne continuă direct lăt. casianeus; la meglenoromâni cele două cuvinte se pronunţă ic, respectiv căstori). în nordul Dunării aceste plante sunt numite prin termeni împrumutaţi mai târziu din limbi cu care dacoromânii au intrat în contact. Pentru limita nordică a teritoriului de formare a românei se invocă drept argument faptul că termenul latinesc picula, un diminutiv de la pix „smoală" devenit păcură, s-a păstrat numai în nordul Dunării, unde existau regiuni petrolifere. Argumente de acelaşi fel sunt aduse atunci când se observă că s-a păstrat numai în Carpaţi termenul latinesc bubaluSy devenit bour (în sudul Peninsulei Balcanice bourul a dispărut mult mai devreme). Chiar păstrarea lui aur din lat. aurum în nordul Dunării este legată de existenţa minelor de aur din fosta Dacie (în dialectele româneşti din sudul Dunării termenii pentru aur sunt împru- mutaţi: amalamă îh aromână, furinâ, în meglenoromână, zlato în istroromână). în mijlocul acestui teritoriu era Dunărea, numită la fel de toţi românii, foarte probabil un nume autohton. Ca dovadă a prezenţei aromânilor în sud, amintesc aici cele spuse mai la început despre Sârună, numele aromânesc vechi al Salonicului de astăzi, care repre- zintă, de fapt, numele latin Salona. O dovadă a faptului că românii erau peste tot în Peninsula Balca- nică este, după V. Pârvan, şi numele etnic, nelegat de nici o noţiune geografică, de român. în timp ce celelalte popoare romanice au nume legate de regiunile în care s-au format (italieni, spanioli, portughezi), noi păstrăm doar termenul generic romanus devenit român, care era pus în opoziţie cu anumite popoare barbare. Cei de alte limbi ne numeau tot cu un termen generic, acela de vlahi sau valahi (să nu uităm că vlah este el însuşi o dovadă a continuităţii, căci la germanici şi, de la aceştia, la slavi, el însemna „romanic"). S-au încercat localizări mai precise pentru teritoriul în care au trăit strămoşii noştri. S-a făcut apel pentru aceasta la coincidenţele dintre română şi albaneză, despre care am mai amintit, dar voi vorbi mai amănunţit ceva mai târziu. Pentru moment să reţinem că strămoşii noştri ajungeau în vest până în apropiere de teritoriul în care locuiau strămoşii albanezilor (mai la est decât cel în care se găsesc astăzi). N-au lipsit nici încercări de a localiza în aceeaşi regiune din nord-vestul Peninsulei Balcanice o parte a teritoriului ocupat de strămoşii românilor pornind 30 de la expresia românească a făgădui marea cu sarea, diferită de cea existentă în alte limbi europene (fr. promeîîre des montagnes d’or, germ. goidene Berge versprechen). în România actuală, unde marea e departe, dar sarea se găseşte peste tot, nu se putea naşte o astfel de expresie. Ea trebuie să fi apărut într-o regiune în care sarea, extrasă din Marea Adriatică, era un obiect greu de procurat, preţios ca aurul. Această regiune era nord-vestul Peninsulei Balcanice. Ce alte argumente se pot aduce pentru ideea că românii din teritoriul menţionat vorbeau aceeaşi limbă şi că nu erau despărţiţi? Am pomenit de aromâni şi dacoromâni fără să precizez unde sunt răspândiţi vorbitorii celor două variante ale românei: aromânii sunt astăzi în Peninsula Balcanică în diverse regiuni (în Grecia, Macedonia, Albania); dacoromânii sunt în teritoriul fostei Dacii, de unde şi numele. Am amintit şi de meglenoromâni, vorbitori ai unui alt dialect, foarte restrâns (5.000 persoane) din Macedonia şi Bulgaria. în sfârşit, există al patrulea dialect românesc, cel istroromân, folosit în peninsula Istria (Croaţia) de câteva sute de persoane. De ce spunem că aceste idiomuri sunt dialectele limbii române? Dacă se compară între ele dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna se constată că principalele lor trăsături caracteristice comune inovatoare faţă de latină, pe de o parte, şi distinctive faţă de celelalte limbi romanice, pe de altă parte, se regăsesc în toate patru. Fenomenele comune din cele patru dialecte s-au produs datorită ace- loraşi cauze şi în aceleaşi condiţii, ajungându-se la coincidenţe chiar şi în ce priveşte excepţiile de la diferite tendinţe de evoluţie. Aceasta este o dovadă a faptului că în epoca de formare a limbii române strămoşii noştri nu erau încă despărţiţi. A existat deci o epocă de comu- nitate românească, înainte ca ea să se împartă în dialectele de astăzi. Această epocă este numită în diferite feluri: strâromână, română primitivă, protoromână; română comună, română arhaică. Menţinerea unei limbi comune pe teritoriul întins de formare a limbii române se explică prin necesitatea în care s-au găsit grupările din acel teritoriu de a comunica între ele în cadrul unei civilizaţii de tip pastoral şi agricol. Această unitate lingvistică s-a rupt în momentul plecării spre sud a strămoşilor aromânilor, probabil în secolul al X-lea. în concluzie la prima întrebare, se poate afirma că limba română s-a format pe un teritoriu întins, în care Dunărea era axul principal. 31 „Apariţia^ limbii române. Răspunsul la a doua întrebare (de când se poate vorbi de limba română) nu este uşor de dat; el este în strânsă legătură cu ceea ce am discutat mai înainte relativ la limba română comună. Se ştie că latina şi-a pierdut unitatea după secolul al IV-lea, o dată cu destrămarea Imperiului, fărâmiţându-se în varietăţi ce aveau să devină limbile romanice de astăzi. Se poate presupune deci că şi latina din provinciile dunărene, care evolua în izolare de lumea romanică occidentală, a început prin secolul al V-lea să-şi accentueze trăsăturile proprii, dezvoltându-se independent de celelalte limbi romanice. Timp de câteva secole acest proces a continuat şi se admite în general că în secolele al VH-lea — al VllI-lea latina cedează locul limbilor romanice, Această-dată este acceptată în linii mari şi pentru celelalte limbi romanice, unde există probe scrise (primul text romanic, Jurămintele de la Slrasbourg, a fost precedat de apariţia unor forme romanice în texte latineşti). Până în această epocă au avut loc principalele transformări ale limbii latine devenită româna. O dovadă este faptul că elementele vechi slave, care încep să pătrundă după secolul al VllI-lea, nu suferă transformările produse în elementele latineşti moştenite în română. De aceea nu trebuie să considerăm că limba română s-a format după contactul cu vechea slavă. Pentru unii lingvişti izolarea limbii latine dunărene de restul lumii occidentale a fost dublată şi de un alt factor şi anume înlocuirea latinei ca limbă oficială din Imperiul Roman de Răsărit prin greacă în timpul împăratului Heraklius (610—641). Urmare a acestor două fapte, latina care a devenit româna nu mai avea o frână (reprezentată de latina cultă din Occident), şi astfel o serie de tendinţe realizate în toate limbile romanice s-ar fi putut încheia mai repede la noi. De aceea, aceşti lingvişti consideră că limba română se formase deja în secolul al Vl-lea, înaintea celorlalte limbi romanice. Pentru ei una dintre dovezile exis- tenţei limbii române ar fi celebrul text torna, torna, fratre, prezentat mai înainte. Acesta ar fi primul text romanic. Populaţii migratoare. în prima jumătate a mileniului al doilea, românii au intrat în contact cu alte populaţii, în general migratoare (excepţie fac grecii): cumanii, pecenegii, ungurii, turcii. Dacă pecenegii şi cumanii au dispărut fără a lăsa prea multe urme în limba română, aşa cum vom vedea mai jos, ungurii s-au menţinut în 32 această parte a Europei. în secolul al X-lea, triburile maghiare pătrund în Transilvania. Notarul anonim al regelui Bela relata, după tradiţie, că atunci când ungurii au pătruns şi au cucerit Transilvania existau trei voievodate româneşti, cu trei conducători: Gelu, Glad şi Menumorut. Acestea au fost luate în stăpânire de unguri, ceea ce i-a determinat pe unii români să se retragă în locuri mai ferite. începând din secolul al XIMea, regii unguri au colonizat Transilvania cu populaţii germane din Flandra, strămoşii majorităţii vorbitorilor de dialecte germane din Transilvania modernă. Evident că românii au intrat în contact şi cu ei. Tot în prima jumătate a mileniului al II-lea grupuri aparţinând celor două popoare slave meridionale, cel care şi-a luat numele de la populaţia turcică slavizată (bulgarii) şi sârbii, se stabilesc şi în unele regiuni ale ţării noastre (bulgarii în Muntenia, sârbii în Banat şi Oltenia de vest). Şi cu aceştia românii au convieţuit, fenomen ce a dus la influenţa lingvistică reciprocă. Primele state româneşti. Un eveniment istoric a avut efecte importante asupra evoluţiei limbii române din această epocă, făcând ca ea să se diferenţieze şi mai mult de limbile romanice surori. începând din secolul al XlV-lea, o dată cu apariţia primelor state româneşti de la sud şi est de Carpaţi, Ţara Românească şi Moldova, are loc şi o organizare a bisericii din aceste teritorii. Consecinţele pe plan lingvistic au fost însemnate, fiindcă româna nu era utilizată în anumite contexte, limba documentelor administrative şi a textelor religioase fiind slavona, în timp ce Occidentul romanic folosea latina, sub forma cunoscută drept latina savantă, la noi se scria slavoneşte. Vocabularul românesc este invadat de termeni slavi, în timp ce limbile romanice occidentale împrumută pentru multe noţiuni termeni din latină şi remodelează după latină multe forme, ceea ce face ca limbile romanice occidentale să pară mai apropiate de latină. începând din acestă epocă şi continuând în secolele următoare românii intraseră în contact cu turcii, care ajunseseră încă din 1396 la Dunăre. A doua jumătate a mileniului nostru este marcată de victoria limbii române: ea este introdusă în scrieri particulare (prima scrisoare în română datează din 1521) şi în biserică (unele din primele texte româneşti religioase au fost traduse probabil înainte de secolul al XVI-lea). Datorită unor factori culturali de această dată (activitatea cronicarilor, a lui D. Cantemir şi altor cărturari) româna îşi extinde domeniile de 33 folosire, ajungând să poată exprima idei din orice domeniu: istoric, filozofic, juridic, ştiinţific, artistic. Activitatea Şcolii Ardelene, prin sublini- erea originii latine a limbii române, şi activitatea intelectualităţii din toate provinciile româneşti au avut ca scop modernizarea şi unificarea limbii culte. Se trece de la alfabetul chirilic la cel latin (după primele texte în alfabet latin din secolul al XVI-lea se ajunge la oficializarea alfabetului latin în secolul al XlX-lea). După o perioadă în care românii au trăit „cu faţa spre Orient“ (după expresia lui Sextil Puşcariu) a urmat o bruscă orientare spre Apus, determinată de noile idei iluministe. Orientarea spre popoarele neolatine a dus la ceea ce acelaşi S. Puşcariu numea „reromanizarea limbii române‘\ Unirea Moldovei cu Muntenia (1859) şi marea unire din 1918 au favorizat dezvoltarea unei limbi literare unitare (limba naţională), care capătă o stabilitate pe care n-o avusese înainte. După ce am prezentat definiţia genealogică a limbii române (am arătat că româna este latina evoluată vorbită astăzi în fosta Dacie) şi am făcut o sinteză a condiţiilor istorice şi culturale în care s-a dezvoltat limba română, în partea a doua a expunerii arăt, pe de o parte, cum s-a transmis structura latinei şi, pe de altă parte, în ce măsură condiţile istorice şi culturale menţionate au permis ca limbile cu care româna a intrat în contact să influenţeze structura ei. LEXICUL Când vorbim de structura unei limbi şi de felul în care ea este transmisă trebuie să precizăm că între diversele compartimente ale acestei structuri există deosebiri: în timp ce gramatica este partea cea mai stabilă şi cea mai sistematică a limbii (din această cauză ea stă la baza clasificării limbilor), vocabularul este partea cea mai puţin sistematică şi cea mai mobilă, pentru că mereu apar noţiuni noi, care trebuie denumite, paralel cu pierderea interesului pentru noţiuni învechite, ale căror nume ies treptat din uz. în trecerea de la latină la limbile romanice au avut loc o serie de transformări ale vocabularului ale căror urmări se regăsesc în toate limbile romanice. în latina vorbită se manifestă o tendinţă spre sim- plificare, soldată cu dispariţia arhaismelor şi a anomaliilor în favoarea formelor regulate, adesea de origine familiară şi populară. Se constată de asemenea o tendinţă de reducere a dubletelor sinonimice şi de şter- gere a nuanţelor de sens. Rezultatul acestei situaţii a fost o sărăcire a vocabularului, ajungându-se ca fiecare limbă romanică să moştenească din latină cam acelaşi număr de cuvinte (înjur de 2000). Cuvinte panromanice. Dintre cele 2000 de cuvinte moştenite din latină, aproximativ 500 s-au transmis tuturor limbilor romanice. Sunt termeni uzuali pe care îi folosea majoritatea populaţiilor ce vorbeau latina, deci termeni cunoscuţi de toţi vorbitorii acesteia. Acest fond lexical permitea tuturor locuitorilor din Imperiu să se înţeleagă, să abordeze problemele esenţiale ale vieţii curente. Fac parte din această categorie: uneltele gramaticale — prepoziţii şi conjuncţii (câ, către, cu, 35 de, în, nici, pe, sâ, spre), adverbe (când, ieri, mai, nu, unde), pronume (alt, ăst, care, ce, eu, meu, noi, nostru, său, tău, tu, voi, vostru), numeralele de la unu la zece, şi mie, verbe cu valori polisemantice (avea, fi, sta). Urmând clasificarea semantică dată de I. Fischer pentru latina dunăreană în volumul al II-lea al tratatului de istorie a limbii române (redactor responsabil I. Coteanu, Bucureşti, 1969) prezint mai jos o serie de cuvinte panromanice (cuvintele referitoare la om le vom discuta în altă secţiune), nu înainte de a menţiona acum termenii panromanici referitori la: îmbrăcăminte, încălţăminte, podoabe: cămaşă, coase, cunună, curea, faşă, fir, inel, încinge, mânecă, veşmânt; alimentaţie: cină, coace, crud, făină, lard „slănină44, must, pâine, plăcintă, sare; seu, vin; locuinţă: casă, curte,fereastră, masă, arom. mur „zid44yperete, poartă. Din domeniul naturii sunt panromanici termeni relativi la: cer şi atmosferă: cer, lună, nea, stea, tuna, vânt; timp: agust (forma moştenită pentru august), an, iarnă, lună, mai, arom. marţ „martie44, marţi, arom. mes „lună44, noapte, timp, zi; pământ: apă, argint, aur, câmp, creastă, fier, lac, mare, marmură, munte, piatră, râpă, râu, sare, ţară „pământ“, undă, val, vale; floră: ai „usturoi4 \ arbore, car pin, arom. căstâri „castan“, cânepă, aronl. fauă, fân, floare, foaie, frasin, ghindă, grâu, iarbă, iederă, ienupăr, in, jugastru, lâuruscă, lemn, linte, mei, mesteacăn, mintă „mentă44, nap, nucă, pai, pâr, pătlagină, piersic, pin, soc, spic, tei, ulm, urzică, vargă; faună: v. rom. aceră „vultur41, arici, asin, bou, cal, capră, cătuşă „pisică", cerb, corb, corn, furnică, iepure, lup, mascur, mierlă, muscă, ou, pană, păduche, păun, peşte, porc, purice, rumega, sturz, şarpe, taur, urs, vacă, vier, vierme, viespe. însuşirile realităţii exterioare şi perceperea lor de către om sunt denumite prin termeni panromanici ca: aspru, cald, arom. flamă, foc, fum, greu, intra, întreg, jos, lume (în lumea ochilor = lumina ochilor), macru, mărunt, măsura, măsură, miez, moare, nou, parte, părea, plin, sec, semn, tăciune, vechi. Acţiunea omului asupra naturii, munca: acţiuni cu caracter general: ajuta, cerca, coperi, face, frânge, întinde, la „spăla44, lega, muia, roade, tăia, turna, unge; 36 transportul: car, căpăstru, descărca, duce, /nw/a, purta, roată, /rage; agricultură, morărit, viticultură: ara, arar „plug", ar/e, cer^ze, culege, furcă, moară, vie; creşterea vitelor, păstorit, apicultura: ceard, încăleca, /arc, jug, miere, mulge, păstor; vânătoarea: laţ; armata: arc, armtf, învinge, prăda, săgeată, spată; acţiuni artizanale: c/te/e, cwpd, curea, floc, foaie, fus, iţă, mai, nod, oală, par, sac, stupă, teară, toarce, tramă, ţese, urzi, vas. Cultura: carre „scrisoare", cânta, coardă, joc, juca, scrie, suna. Societatea (inclusiv viaţa religioasă): ajuna, cumpăra, domn, înger, jude, lege, oaspe, păcat, Paşti, preţ, sânt (dat. sanctus: Sângiorz, Sânmedru), arom. tumbă (dat. tumba), vecin, vinde, v. rom. zeu (cf. Dumnezeu). Se poate constata că aceste cuvinte sunt importante, frecvente (fac excepţie unele păstrate numai în anumite graiuri). Ele au fost însă frecvente în tot cursul istoriei limbilor romanice, fapt ce explică păstra- rea lor până astăzi în toate aceste limbi. Cuvinte păstrate în diverse limbi romanice. Cele mai multe cuvinte latineşti s-au păstrat într-un număr de limbi romanice (grupuri formate din 2,3 până la 8 limbi). Există, de exemplu, cuvinte care s-au păstrat numai în română şi în limbile iberomanice, arii laterale ale României (frumos la noi, hermoso în spaniolă şi formoso în portugheză, fierbe s-a păstrat şi în spaniolă: hervir şi în portugheză: ferver), alte- ori numai în română şi franceză (mânca, fr. manger). Acestea sunt numai câteva exemple. Cuvinte moştenite numai de română. în sfârşit, există cuvinte latineşti care s-au păstrat numai într-o singură limbă romanică, în cazul românei, numărul acestora este de aproximativ 100; agest, ajutor, asuda, cântec, ceaţă, creştin, dezmierda, ferice, ierta, împărat, întâi, judeţ, cu sensul vechi de „judecată" (judeţul Domnului), lânced, lângoare, legăna, lingură, mare ca adjectiv, mărgea, oaie, ospăţ, plimba, plăcintă, plăsa, puroi, putred, scoare, treaptă, trepăda, urî, vânăt sunt câteva dintre cuvintele latineşti păstrate exclusiv în limba română. 37 Categoria a fost semnalată de S. Puşcariu, în cunoscutul său discurs de recepţie la Academia Română (Locul limbii române între limbile romanice, Bucureşti, 1920), care a încercat să explice păstrarea unora dintre aceste cuvinte prin condiţiile de viaţă ale românilor (la români s-a păstrat lingula ţăranului roman, în timp ce cochlearium, lingura cu care avuţii mâncau melci şi ouă sau luau medicamente, s-a transmis limbilor romanice occidentale — fr. cuiller, it. cucchiaio). în aceeaşi ordine de idei, este de remarcat că pentru unele dintre aceste cuvinte păstrate în română pe cale populară limbile romanice occidentale au împrumutat ulterior din latina savantă aceleaşi cuvinte: ager — fr. agile; cântec — ff. cantique, it. cantico, sp. cântiga; ospăţ — fr. hospice; creştin — fr. chretien, it. cristiano, sp. cristiana, ptg. cristăo; ferice — sp.feliz, împărat — fr. empereur, it. imperatore, sp. emperador, ptg. imperador. în alte cazuri, ca cel al lat. uenetus păstrat exclusiv în română (vânăt)] limbile romanice au împrumutat un termen germanic (fr. bleu < blao) sau un termen arab (it. azzuro, fr. azur, sp. azul). Rezultă din aceaastă observaţie că limba română este, sub aspectul vocabularului latin, mai arhaică decât limbile surori: ea a putut să păstreze o serie de termeni dispăruţi din restul României. Nu trebuie să se înţeleagă din cele spuse mai înainte că termenii păstraţi exclusiv în română sunt numai o dovadă a caracterului arhaic al acestei arii laterale a României. Unii prezintă schimbări de sens, deci evoluţii faţă de latină. Rom. apuca se pare că provine din lat. aucupare „a vâna păsări” (cu ajutorul capcanelor), iar rom. mare (adjectiv) provine foarte probabil din lat. mas, maris „mascul”, cu o evoluţie semantică explicată mai jos (p. 69). Cuvinte panromanice cu excepţia românei. Nu mai puţin inte- resante sunt explicaţiile date dispariţiei unor cuvinte latineşti din română legate de condiţiile cultural-istorice. Menţionez aici cazul unei categorii de aproximativ 200 de cuvinte existente în toate limbile ro- manice, dar absente în română, analizate de I. Fischer, şi care ajută la caracterizarea negativă a limbii române. Această grupă de cuvinte este complementară grupei precedente, aceea a cuvintelor existente exclusiv în română. Mai interesante sunt cuvintele uzuale în latină păstrate în toate limbile romanice, dar care nu sunt atestate în română. Avem a face cu inovaţii de tip special constând în înlocuirea unor cuvinte uzuale, 38 prin propriile lor derivate latine, tendinţă specifică ansamblului României. Latinei dunărene îi sunt specifice o serie de astfel de cazuri concrete, între care unele exemple de diminutive care au luat locul unor cuvinte vechi: lat. musculus devenit în română muşchi a preluat şi sensul cuvântului latin nederivat lat. muscus „muşchi11 (plantă), lat. picula > păcură a înlocuit pe lat. pix „smoală41, lat. retella > rom. reţea pe lat. rete). Alteori adjectivele substantivizate au fost preferate substantivelor de la care derivă: lat. pollex, degetul mare, a fost înlocuit prin lat. pollicaris, de unde arom. pulicar. Rezultă că, aşa cum observă şi I. Fischer, pierderea unor cuvinte latineşti păstrate în tot restul României nu separă structural româna de celelalte idiomuri romanice, ci numai punctual, în realizarea diferită a aceloraşi tendinţe. Au existat însă şi unele cazuri determinate de cauze externe, de natură socioeconomică (părăsirea, temporară sau prelungită, a unor îndeletni- ciri, absenţa unei organizaţii religioase comparabile cu cea din Occi- dent, dispariţia la un moment dat a învăţământului latin etc.) care au acţionat mai profund asupra componenţei unei terminologii. Navigaţia, de exemplu, nu mai este reprezentată în română decât prin luntre din lat. lunter, animalele acvatice numai prin denumirea generică peşte din lat. piscis, toate celelalte cuvinte, în primul rând terminologia mari- nărească dispărând (ancora „ancoră11, nauis „corabie11, porto „port11, ballaena „balenă11, ostreum „stridie11, puppis „pupă11, uelum „velă11 sunt cuvinte păstrate în toate limbile romanice cu excepţia românei). La fel stau lucrurile şi cu unii termeni din lexicul creştin: se păstrează cuvin- tele fundamentale (lat. crucem > rom. cruce, lat. christianus > rom. creştin, lat. paganus > rom. păgân, lat. legem > rom. lege, lat. creden- tia > rom. credinţă, lat. scriptura > rom. scriptură), dar dispar cei care denumesc mai ales organizarea bisericească (abbas „stareţ11, monachus „călugăr11, ambii panromanici; de precizat că monah „călugăr11 vine la noi din slavonă). Au dispărut de asemenea numele unor obiecte de lux, ale obiectelor de civilizaţie, în condiţiile rusticizării vieţii din Dacia (lat. purpura „purpură11 — termenul românesc purpură este împrumutat în secolul al XlX-lea din latină —, lat. lampas „lampă11, lat. lima „pilă11). Majoritatea acestor cuvinte sunt termeni tehnici ai diverselor profesiuni (marină: ancora, nauis, portus; armată: hastat lancea; comerţ: alumen, purpura, saeta) sau de civilizaţie (ars, lectus, litiera), absenţa lor din română reflectând schimbarea profundă a îndeletni- 39 cirilor, precum şi întreruperea contactului cu lumea occidentală. Aceste condiţii (mai ales izolarea de Imperiu) au făcut ca o serie de cuvinte din limbajul curent să fie înlocuite prin sinonime vulgare sau familiare (pater / tata etc.) sau să fie compensate prin perifraze (negol a spune (că) nu, nullus i nici un(ul). Nu există totdeauna explicaţii pentru dispariţia unor cuvinte latineşti din română. De ce şi cum au fost înlocuite o serie de cuvinte ca cele pentru noţiunile de „cocoş**, „a iubi**, „drag**, „scump1*? Sunt multe întrebări la care nu s-a dat încă răspuns. Câteva precizări pentru aceia care ar vrea să ştie mai multe despre dispariţia acestor cuvinte (unele fapte le-am amintit deja). în cazul vocabularului nu pot fi găsite cauze precise pentru dispariţia fiecărui cuvânt în parte. Se poate constata în schimb că în latina dunăreană, care stă la baza românei, s-a manifestat aceeaşi tendinţă de sărăcire şi de simplificare observată pe întregul teritoriu al României, despre care am vorbit mai înainte. în condiţiile izolării acestei variante a latinei de restul latinităţii procesul a fost mai adânc şi eliminarea elementelor literare din vocabular s-a produs mai rapid. De exemplu, două cuvinte ce denumeau noţiunea de „mare** (amplus şi grandis), transmise tuturor celorlalte limbi romanice, sunt eliminate, la fel ca şi termenul clasic magnus, dispărut din toate limbile romanice; ploro există în toate celelalte limbi romanice, în română fiind folosit plango, care a dat plânge. De asemenea tepidus s-a păstrat peste tot în Romania, cu excepţia românei, care îl are numai pe cald < lat. cal(i)dus, termen panromanic. Când într-o serie de sinonime există termeni familiari şi expresivi, aceştia elimină pe cei banali: exemplul cel mai concludent este dispariţia din română a cuvintelor, esenţiale în vocabularul latin,pater „tată** şi maier „mamă**, păstrate în toate celelalte limbi romanice. La noi locul acestor cuvinte a fost luat de tata şi mamma din limbajul copiilor (aceste cuvinte au fost transmise şi altor limbi romanice). în alte cazuri, româna nu are termenul general romanic deoarece el este o inovaţie petrecută mai târziu în latină, care, datorită ruperii legăturii cu Occidentul, nu a ajuns în Dacia. Astfel sunt sapere „a şti** sau infam „copil**, pentru care româna păstrează termenul vechi latinesc scio, pe care celelalte limbi romanice nu l-au moştenit, devenit a şti, 40 sau îl are pe copil, probabil din substrat, şi pe prunc, cuvânt cu etimo- logie mult discutată. Un caz foarte interesant în care termenul vechi latin a fost înlocuit atât în Occident, cât şi la noi este reprezentat de termenul uerbum, care în latina clasică însemna „cuvânt". S-a întâmplat ca în latină să fie împrumutat cuvântul grecesc parabola, care era folosit cu sensul de „comparaţie" de către autorii retorici latini (Quintilian, Seneca). Ter- menul a fost reluat în limba bisericii creştine cu sensul de „parabolă", „proverb" şi în secolul al IV-lea a căpătat sensul de „cuvânt". Cu acest sens el apare în traducerea oficială a Bibliei făcută în latina vulgară, cunoscută sub numele de Vulgata. Noul sens de „cuvânt" a apărut pentru că învăţăturile lui Isus erau transmise de autorii evangheliei prin comparaţii. Datorită Bibliei şi limbii bisericii parabola cu noul sens a eliminat termenul clasic uerbum. Parabola a fost moştenit în toate limbile romanice cu excepţia românei, care foloseşte pe cuvânt, termen din lat. conuentus, ce însemna „adunare" (de remarcat că acest cuvânt latinesc (conuentus) există şi în albaneză şi neogreacă şi înseamnă „conversaţie", deci cu un sens apropiat de sensul românesc). Mai greu de explicat este de ce pentru unii termeni moşteniţi din latină în toate limbile romanice noi am împrumutat cuvinte, din alte limbi sau chiar din latină. Cea mai interesantă categorie este reprezentată de cuvintele cărora le corespund aceiaşi termeni latineşti împrumutaţi de română pe cale savantă (din limbile romanice sau din latină). Iată câteva exemple: ars, păstrat în toată Romani a cu excepţia românei (artă este împrumutat). Tot aşa color şi culoare (cu sensul de „culoare" româna a folosit pe faţă, aşa cum dovedeşte folosirea Im faţă în graiuri: faţa cerului, faţa cireşei). Litiera şi literă sunt în aceeaşi situaţie. Cât priveşte pe membrum şi membru 7 este de remarcat că româna veche şi populară are în locul lui membrum pe mădular, păstrat din lat. medullaris. Seria cuvintelor de acest fel ar putea continua cu negare, opera, portus, punctum, uelum; pentru aceste cuvinte, păstrate în toate celelelate limbi romanice, româna are împrumuturi din latină sau din limbile romanice. Alături de împrumuturile menţionate amintim câteva împrumuturi din slavă, greacă, maghiară, germană (pentru centum: sută, hasta:suliţă, paladopată, pauper:sărac, termenii româneşti sunt slavi; pentru 41 sequere româna îl are pe a urma din greacă; villa:oras e din maghiară; turris:turn este din germană). Poziţia lexicului moştenit din latină. Din cele spuse până acum rezultă indirect că lexicul moştenit din latină ocupă în română, la fel ca în celelalte limbi romanice, o poziţie importantă, în ciuda faptului că din latină s-a păstrat în limba română un număr relativ mic de cuvinte, aproximativ 2000, Cineva poate să spună că un număr de 2000 nu reprezintă prea mult pentru un vocabular care are peste 150.000 de cuvinte. Şi totuşi această părere poate fi infirmată. Termenii referitori la corpul omenesc. Pentru a dovedi importanţa lexicului moştenit din latină propun o analiză a diverselor câmpuri semantico-onomasiologice. Am arătat mai sus domeniile cele mai bine reprezentate la nivelul cuvintelor panromanice. Exemplific un întreg domeniu semantic cu termenii moşteniţi din latină, în care dau nu numai termenii panromanici (menţionez în paranteză la fiecare cuvânt răspândirea romanică). Am ales terminologia legată de om (în mod special cea a corpului omenesc), care este formată aproape în întregime din cuvinte moştenite din latină. Inventarul care urmează are la bază lista dată de I. Fischer, com- binată cu cea a lui W. Domaschke, autorul unui studiu special consacrat termenilor româneşti moşteniţi din latină. Am adăugat şi alte cuvinte, fiindcă I. Fischer nu şi-a propus să dea o listă exhaustivă. La inventarul stabilit astfel am adăugat unele cuvinte din lista celor mai importante 100 de cuvinte relative la corpul omenesc stabilită de S. Puşcariu pornind de la dicţionarul Duden român-german. în acest dicţionar, la figura care reprezintă corpul unui om există în plus cuvinte de tipul îngust, lat, merge, rar, rotund, subţire, clasate de I. Fischer, aşa cum se procedează şi în clasificarea lui Wartburg-Hallig luată ca model, în categoria referitoare la însuşirile realităţii exterioare şi perceperea lor de către om (în ciuda faptului că o subcategorie ca aceea a gesturilor se referă exclusiv la om). Termenii de acest fel (adjective şi verbe), chiar dacă au un sens mai general, au fost folosiţi totdeauna şi cu referire la om, fiindcă omul a comparat elementele din universul aflat în imediata apropiere cu corpul lui, cu forma sau funcţiile elementelor corpului omenesc. Limita dintre cuvintele folosite exclusiv pentru 42 corpul uman şi celelalte cuvinte este greu de stabilit. Chiar I. Fischer a clasat cuvinte ca frumos, gras, înalt atât la corpul uman, cât şi la însuşirile realităţii exterioare. Noţiunea de „frumos" de exemplu a fost în toate timpurile concretizată prin referire la om. Cred de aceea că nu greşesc dacă şi alte adjective de felul lui ager, amar, dulce sau verbe ca alerga, călca, merge le atrag în discuţie privind terminologia referitoare la om (le-am dat la sfârşitul expunerii în două grupe aparte, adjective şi verbe; atât adjectivele, cât şi verbele lipsesc din capitolul consacrat omului şi corpului omenesc de la I. Fischer). Urmând în linii mari clasificarea dată de I. Fischer, în care am operat unele comasări de subcategorii, am ajuns la următoarele grupări: Pentru sex şi vârstă: auş „bătrân" (< lat. auus, cu sufixul -uş din substratul traco-dac; auus există şi în unele dialecte italiene); băiat (foarte probabil din latină, cu foarte multe discuţii etimologice); bărbat (< lat. barbatus existent în alte limbi romanice, cu sensul etimologic „(om) cu barbă", sensul din română este atestat în latină); bătrân (< lat. ueteranus, şi în unele limbi romanice; sensul din română atestat în texte latineşti); famen (< lat. *feminus;femina panromanic); fată,făt (< laX.feta,fetus, în celelalte limbi romanice cu sens diferit de română); fecior (< lat. J'etiolus sau format în română de la făt + -ior); femeie (< lai. familia, evoluţie semantică caracteristică românei; sensul etimologic se păstrează în aromână şi în dacoromâna din secolul al XVI-lea; cuvântul s-a transmis italienei şi retoromanei); june (< lat. iuuenis, moştenit şi în alte limbi romanice); muiere (< lat, mulier, panromanic); arom. pupă, mase. pup „copil" (< lat. pup(p)a, păstrat în dialecte italiene şi retoromane); spuriu „bastard" (probabil din lat. spurius); tânăr (< lat. tener, panromanic cu sensul etimologic „gingaş, proaspăt"; sensul din română este o evoluţie proprie); vergură (< lat. uirgo, moştenit şi în italiană şi sardă). 43 Părţile corpului: înainte de a trece la prezentarea termenilor pentru părţile corpului omenesc, remarcăm cuvântul corp, care după unele păreri ar continua lat. corpus (în aromână, unde el există, este cu siguranţă moştenit din latină; nu există dovezi contra moştenirii din latină în dacoromână; el este de altfel transmis tuturor limbilor romanice). Capul şi noţiuni relative de la el: barbă (< lat. barba, panromanic); bărbie (< lat. barbilia, există şi în spaniolă); bucă (< lat. bucea, panromanic; sensul latinesc „gură“ a existat şi în română — cf. bucată, îmbuca. Sensul actual de „obraz“ din română există de asemenea în latină şi apare şi în derivate ca bucălat, bucos); cap (< lat. caput, panromanic); câpăţână (probabil din lat. *capitina, numai în română); cărunt (< lat. canutus, şi în alte limbi romanice); cerbice (< lat. ceruix, păstrat bine în Romania); creier (< lat. cerebellum sau cerebrum, şi în alte limbi romanice); coadă (< lat. coda, panromanic); dăpăra „a-şi smulge părul din cap“ (< lat. depilare, romanic dialectal); dinte (< lat. dentem, panromanic); faţă (< lat .facies, devenit fada, bine răspândit în Romania); falcă (< lat. falcem, panromanic; sensul din latină „cosor“ se păstrează în limbile romanice. Schimbarea semantică din română se explică probabil prin forma caracteristică a fălcii. Cât priveşte forma falcă pentru falce, care ar fi fost normală, fie este o refacere după pluralul fălci, fie continuă o formă latinească neastestată Cfalca); frunte (< lat.frontem, panromanic); geană (< lat. genae; sensul latinesc „obraji“ există în două limbi romanice. Forma K'genna presupusă a sta la baza cuvântului românesc este insuficient explicată); ghindurâ „amigdale‘L (< lat. glandula, bine păstrat în Romania); gingie (< lat. gingiua, panromanic); gură (< lat. gula avea la început sensul de „gâtlej“, păstrat în toate celelalte limbi romanice; sensul caracteristic pentru română există în unele dialecte romanice şi în albaneză); 44 junghietură „încheietura gâtului cu restul trupului” (< lat. *iugu- laîura); cf. şi junghia (< lat. iugulare păstrat exclusiv în română); limbă (< lat. lingua, panromanic); măsea (< lat. maxilla, cu sensul originar „maxilar, falcă” păstrat în unele limbi romanice, în timp ce sensul românesc există numai într-un dialect francez meridional); mâtreaţâ (probabil moştenit din latină; multe soluţii etimologice); mustaţă (< lat. *fyustacea, existent numai în italiană); nară (< lat. nares, panromanic; sensul dialectal din Transilvania „nas” exista şi în spaniolă); nas (< lat. nasus, panromanic); ochi (< lat. oculus, panromanic); păr (< lat. pilus, panromanic); v. rom. părat „omuşor”, cf. (îm)părătus (< lat. palatum, cu formă ce arată influenţa lui palatium, existent şi în alte limbi romanice; forma părat este un singular refăcut din pluralul păr aţi); păros (< lat. pilosus, păstrat în multe limbi romanice); v. rom. rost „gură” (< lat. rostrum, e păstrat în expresia pe de rost; la început gură se folosea numai pentru animale (cf. fi\ gueule), aşa cum rezultă din calul e tare în gură sau gura-leului. Rostrum s-a păstrat în spaniolă şi portugheză); sprânceană (< lat. supercilia, cu un fonetism ce presupune o conta- minare cu geană sau de la o formă latinească *supercenna, în loc de *supergenna > sprinceană, cu o evoluţie fonetică ulterioară); surd (< lat. sur dus, panromanic); tâmplă (< lat, tempula, devenit templa, în alte limbi romanice); ţeastă (< lat. testa, panromanic); urdoare (cuvânt sigur latinesc; mai multe soluţii etimologice); ureche (< lat. auricula, oricla, panromanic); Trunchiul (şi organele interne): buric (< lat. wnbilicus, panromanic cu transformări fonetice; o formă *umbulicus ar fi putut fi analizată ca fiind formată din un-\-bulicus > buric); coastă (< lat. costa, panromanic); coi (< lat. coleus, şi în alte limbi romanice); cur (< lat. calus, panromanic); 45 dos (< lat. dorsum, devenit dossum, bine păstrat în Romani a); ficat (< lat.ficatum, panromanic); fiere (< lat.felj'elem, panromanic); iie „vintre, partea de jos a abdomenului" (< lat. ilia, şi în alte limbi romanice); inimă (< lat. anima, panromanic; în română cu sens schimbat; vechiul sens „suflet", păstrat în toate limbile romanice); maţ (< lat. matia, păstrat în sardă şi italiană; forma maţ este un singular refăcut de la maţe, plural normal de la matia > mâţă); măruntaie (< lat. *minutalia; sensul românesc este atestat în latină, celelalte limbi romanice au sensul etimologic „mărunţişuri"); mâtrice „pântecele mamei" (< lat. matrix, bine păstrat în Romania); pântece (< latrpanticem, bine păstrat în Romania); pântecos (< lat. panticosus sau format pe teren românesc); piept (< lat. pectus, panromanic); plămân (< lat. pulmonem, bine păstrat în Romania); rărunchi (< lat. *renunculusf păstrat în sardă şi dialectal în franceză; s-a confundat cu rărunchi < lat. ranunculus, numele unei plante, gălbenele). De remarcat faptul că se păstrează doi termeni pentru „rinichi", cu o distribuţie geografică diferită: rinichi (< lat. reniculus) în Muntenia, iar rărunchi în nordul ţării; după S. Puşcariu rinichi ar fi venit din sudul Dunării; cf. ar om. arnicVu); rână (< lat. renes, panromanic cu excepţia sardei; sensul originar al cuvântului latinesc se păstrează în limbile romanice, în timp ce în română a fost transferat asupra diminutivului reniculus > rinichi; forma română de singular explicată fie ca o formă refăcută după pluralul râne, fie ca o continuare a unei forme latineşti rene); sân (< lat. sinus, panromanic); scuipa, cuvânt latinesc (<*scupire) fără etimologie unanim acceptată; soarte „placentă" (< lat. exorta, păstrat numai în română); spate (< lat. spatha, panromanic; la origine termen militar având sensul „spadă". Schimbarea semantică petrecută în română apare şi în celelalte limbi romanice la diminutivul spatula, pentru care cf. fr. epaule); spinare (< lat. spinalis, slab reprezentat în Romania); splină (< lat. splinem, slab reprezentat în Romania); 46 subţioară (< lat. subala, păstrat numai în română; fonetismul româ- nesc este o formaţie românească cu sub-: subala>suară, cf. arom. soară); şale (< lat. sella, pluralul lui şa; bine reprezentat în Romania); ţâţă (< lat. titia, panromanic); umăr (< lat. humerus, păstrat în câteva limbi romanice); vintre „pântec, abdomen“ (< lat. uenter, panromanic); Membrele: arm „partea de sus a piciorului" (< lat. artnus păstrat bine în câteva limbi romanice); braţ (< lat. bracchium, panromanic); brâncă „mână" (Crişana) (< lat. branca „labă" cuvânt foarte rar, apărut în latina târzie transmis şi altor limbi romanice; derivatul îmbrânci şi pluralul brânci în expresii sunt frecvente); călcâi (< lat. calcaneum, bine păstrat în Romania); coapsă (< lat. coxa, panromanic); cot (< lat. cubitus, panromanic); deget (< lat. digitus, panromanic); genunchi (< lat. genuculumy panromanic); îngenunchia (< lat. *ingenuncularey bine reprezentat în Romania); mădular (< lat. medullaris sau *medullarium, păstrat numai în româna); mână (< lat. manus, panromanic; forma românească este un singular refăcut de la pluralul mâni); palmă (< lat. palma, panromanic); picior (< lat. peciolus, diminutiv al lui pes „picior", păstrat în celelalte limbi romanice cu sensul de „peţiol, coadă a fructelor şi a frunzelor"; româna l-a pierdut pe pes „picior", transmis tuturor limbi- lor romanice occidentale. Legătura semantică dintre pes şi peciolus a fost menţinută până la dispariţia cuvântului simplu); arom. pulicar „degetul mare al mâinii" (< lat. pollicaris, bine păstrat în Romania); pulpă (< lat. pulpa; sensul din română şi în alte limbi romanice; câteva limbi romanice au sensul originar de „carne, şuncă"); pumn (< lat. pugnus, panromanic); 47 stâng (< lat. *stancus „obosit"; evoluţia semantică din română există şi în it. mano stanca „mână stângă"); unghie (< lat. ungula, panromanic); Diverse: carne (< lat. caro, carnis, panromanic); cărnos (< lat. carnosus, bine păstrat în Romania); crunt „plin de sânge" (< lat. cruentus, evoluat în română la sensul „crâncen, cumplit"; cuvântul s-a păstrat şi în retoromană); măduvă (< lat. medulla, panromanic); muşchi (< lat. muscullus, păstrat în puţine limbi romanice); os (< lat. ossum, panromanic); osos (< lat.'ostfuom? sau format pe teren românesc); piele (< lat. pellis, panromanic); plăpând (< lat. palpabundusy moştenit numai de română); sânge (< lat. sanguem, panromanic); sângera (< lat. sanguinare, păstrat în multe limbi romanice); sângeros (< lat. sanguinosus, păstrat în câteva limbi romanice); spurc „reumatism articular" (< lat. spurcus, păstrat în italiană şi retoromană); vână (< lat. uenay panromanic); vânos (< lat. uenosus, bine păstrat în Romania); Funcţiile organelor corpului: Funcţiile organelor de simţ: asculta (< lat. a(u)scultarey panromanic); auzi (< lat. audire, panromanic); gust (< lat. gustus, moştenit de multe limbi romanice); gusta (dat. gustare, panromanic); simţi (< lat. sentire, panromanic); sughiţa (< lat. subgluttire, şi în alte limbi romanice); m/etf (< lat. uidere, panromanic); Respiraţie: cdjca (< lat, *cascare, păstrat numai în română şi sardă; cf. şi câscâund < ” cascabundus, păstrat numai în română); 48 răsufla (< lat. *resuffiare, transmis şi italienei şi spaniolei, dar şi posibilă creaţie românească de la sufla < lat. sufflare); strănuta (< lat. sternutare, bine păstrat în Romania); sufla (< lat. sufflare, bine păstrat în Romania); Nutriţia, digestia, eliminarea: acru (< lat. acer, panromanic); amar (< lat. amarus, bine păstrat în Romania); asuda (< lat. assudare, transmis exclusiv românei, în timp ce termenii corespunzători din celelalte limbi romanice provin din lat. sudare); bală (< lat. *baba, panromanic, rezultatul normal *ba nu se foloseşte la singular; de la forma de plural bale, normală, s-a reconstituit un singular analogic); băşi (< lat. uissire > bissire, existent şi în alte limbi romanice); băşică (< lat. ues(s)ica, existent şi în alte câteva limbi romanice); băşină (< lat. uissina, existent şi în alte limbi romanice); bea (< lat. bibere, panromanic); beat (< lat. bibitus, păstrat în puţine limbi romanice); câca (< lat. cacare, panromanic); cufuri „a avea diaree" (lat. *conforire, numai în română); dulce (< lat. dulcis, panromanic); flămând, cuvânt latinesc care a fost în relaţie evidentă cu lat.fames „foame"; cei mai mulţi cercetători pornesc de la lat. *flammabundus, care s-ar fi păstrat numai în română; foaie (< lat.follis; în celelalte limbi romanice cu alt sens); foame (< \al. fames, cu oa în loc de a, cum ar fi normal, fenomen ce a primit diverse explicaţii; fames, în multe limbi romanice); înghiţi (< lat. ingluttire, păstrat şi în alte limbi romanice); lacrimă (< lat. lacrima, panromanic); linge (< lat. Ungere, transmis în puţine limbi romanice); mânca (< lat. manducare, bine reprezentat în Romania); mesteca (< lat. masticare, panromanic); muc (< lat. muccus, panromanic); pâpa (< lat. pappare, existent şi în extremitatea occidentală a României); pişa (< lat. *pissiare, bine reprezentat în Romania); 49 puţi (lat. *putire, bine reprezentat în Romania); saţ (< lat. *satium, păstrat numai în română şi sardă); sătul (< lat. satullus, bine reprezentat în Romania); sătura (< lat. saturare, păstrat în dialectele italiene meridionale); screme (< lat. exprimere, bine reprezentat în Romania, cu evoluţie semantică numai în română); sete (< lat. sitis, panromanic); sorbi (< lat. sorbere, bine reprezentat în Romania); sudoare (< lat. sudor, panromanic); suge (< lat. sugere, transmis câtorva limbi romanice); Procreaţia: ./wte (< lai. futuere, panromanic); v. rom. îngreca{< lat. *îngreuicare, existent şi în vechea franceză); naşte (< lat. nascere, panromanic); pulă (< lat. pw//a, fem. de la pullus ,,pui“); sterp (< lat. *extirpus, păstrat şi în dialectele italiene şi retoromane; unii îl consideră împrumutat din substrat); Viaţa afectivă, inclusiv creşterea şi îngrijirea copilului: arom. başu „sărut“ (< lat. basiare, şi în alte limbi romanice); blând (< lat. blandus, care are în limbile romanice sensuri fizice); blândeţe (< lat. blanditia, păstrat numai în română; este posibilă şi o derivare pe teren românesc); bunătate (< lat. bonitatem, panromanic); certa (< lat. quaerere, panromanic); cumeta (şi încumeta) (< lat. committere, bine reprezentat în limbile romanice, dar având sensuri diferite); cumpăt (< lat *compitum, netransmis altor limbi romanice, sau computum, bine reprezentat în Romania); arom. cună „leagăn41 (< lat. cuna, păstrat şi în alte limbi romanice); cuteza (< lat. cottizare, păstrat numai în română şi în dialectele italieneşti); v. rom. defaimă (< lat. *diffamia> păstrat numai în română); v. rom deşidera „a dori“ (< lat. desiderare, bine reprezentat în Romania; după Puşcariu ar fi dispărut pentru că n-a avut derivate care să-l sprijine); 50 dezmierda (< lat. *dismerdare, derivat existent numai în română de la lat. merda\ la origine derivatul trebuie să fi însemnat „a curăţa de merdâ «excremente»*4); dor (< lat. dolus, panromanic cu sensul de „durere44); duios (< lat. *doliosus, păstrat numai în română şi italiană); ferice (< lat.felicem, păstrat numai în română); geamăt (< lat. gemitus, păstrat numai în italiană); geme (< lat. gemere, panromanic); /erta (< lat. liber tare, numai în română); îndura (< lat. indurare, cu o evoluţie semantică specifică explicabilă în diferite feluri; în celelalte limbi romanice s-a păstrat sensul originar „a întări44); întărâta (< lat. interritare; mai multe soluţii etimologice); la (< lat. lauare, panromanic cu excepţia sardei; în română se păstrează în unele regiuni cu sens restrâns „a se spăla pe cap44, „a spăla cu leşie44, fiind înlocuit de spăla, cuvânt latinesc moştenit care are la origine, foarte probabil, un derivat al lui lauare: experlauare, *expellauare sau superlauare); legăna (< lat. *liginare, existent numai în română, cu evoluţie semantică interesantă; *liginare ar fi un derivat de la ligare „a lega44, apărut datorită tradiţiei de a atârna leagănul de grindă); lindine (< lat. lendinem, bine reprezentat în Romania); mira (< lat. mirare, panromanic); arom. n(u)tricu „a da de mâncare la un copil mic44 (< lat. nutricare); v. rom. pănăta (< lat. poenitare, păstrat exclusiv în română); păs (< lat. pensum, panromanic; în toate celelalte limbi romanice are sensul de „greutate44); păsa (< lat. pensare, bine reprezentat în Romania); păţi (< lat. patire, existent şi în italiană şi spaniolă); pieptăna (< lat. pectinare, panromanic); pieptene (< lat. pectinem, bine reprezentat în Romania); plăcea (< lat. plăcere, panromanic); plânge (< lat. plângere, panromanic); pregeta (< lat. prigitare, pigritari, păstrat numai în română şi italiană); râde (< lat. ridere, panromanic); săpun (< lat. saponem, panromanic); 51 săruta (< lat. salutare, în română cu sens modificat); scălda (< lat. excaldare, panromanic cu excepţia sardei); spaimă (< lat. lexpauinem, cu dificultăţi fonetice); spăimânta (< lat. pauimentare, cu dificultăţi fonetice); spăla, vezi mai sus la; speria (cuvânt latinesc, cu multe soluţii etimologice); suferi (< lat. sufferre, bine păstrat în Romania); supăra (< lat. superare, cu sens schimbat atât în română, cât şi în celelalte limbi romanice care~l păstrează); suspina (< lat. suspirare, păstrat şi în alte limbi romanice); arom. şcVimur „a plânge încet“ (< lat. exclamulo sau *exclamorare); teme (< lat. timere, cu excepţia francezei păstrat în toate limbile romanice); trist (< lat. tristis, la fel ca precedentul, păstrat în toate limbile romanice cu excepţia francezei); urgie (< lat. orgia, discutabil); urî (< lat. horrescere > horrire, ultima formă păstrat exclusiv în română); arom. voi „a iubi“ (< lat. uolere). Activitatea intelectuală: adevăr (< lat. *ad(de)uerum, existent numai în dialecte italiene meridionale); afla (< lat. ajflare, cu schimbare de sens, existentă şi în alte limbi romanice); ameninţa (< lat. *adminaciare> bine reprezentat în Romania); asculta (< lat. * ascultare, panromanic); boace (< lat. uox, panromanic); crede (< lat. credere, panromanic); cugeta (< lat. cogitare, bine reprezentat în Romania); cunoaşte (< lat. cognoscere, panromanic); cuvânt (< lat. conuentus păstrat în retoromană şi vechea spaniolă; sensul românesc şi în albaneză); întreba (< lat. interrogare şi în alte limbi romanice); înţelege (< lat. intelligere, existent şi în retoromană); învăţa (< lat. inuitiarey păstrat în unele limbi romanice); lăuda (< lat. laudare, panromanic); 52 minte (< lat. rnens, panromanic); drom. reg., arom. număra (< lat. nominare, panromanic); părea (< lat. părere, bine reprezentat în Romania); pricepe (< lat. percipere> panromanic cu excepţia sardei); ruga (< lat. rogare, bine reprezentat în Romania); spw/îe (< lat. exponere; în celelalte limbi romanice s-a păstrat sensul originar „a expune44); şti (< lat. scire, existent în câteva limbi romanice); uita (< lat. *oblitare, panromanic); ura (< lat. orare „a ruga44, bine reprezentat în Romania; sensul din română este recent); zice (< lat. dicere, panromanic). Starea fizică (aspectul exterior, sănătate, boli, defecte fizice): arom. ancănescu „gem, suflu greu44 (< lat. incanesco); călca (< lat. calcare, păstrat în unele limbi romanice); ceaţă (< lat. caecia, cu sensul de „boală de ochi44 din vechea română păstrat numai în limba română); v. rom. custa „a trăi44 (lat. constare, în celelalte limbi romanice cu sensul „a costa44); durea (< lat. dolere, panromanic); dururos (< lat. dolorosus, bine reprezentat în Romania); farmec (< lat. pharmacum, numai în română); fiori (< lat.febriSy panromanic); friguri (< lat.frigora, numai în român&yfrigus > rom.^ng s-a păstrat şi în sardă); frumos (< lat.formosus, existent în unele limbi romanice); furnicel (< lat. furuncellus; furuncullus s-a păstrat şi în alte limbi romanice); geamăt (< lat. gemitus7 păstrat şi în italiană); geme (< lat. gemere, panromanic); gheb, gheabâ (< lat. gibla, glibba, existent şi în limbile ibero- romanice); gras (< lat. grassus, panromanic); grăsun (< lat. grassonem, existent şi în italiană şi occitană); gută (< lat. guttay panromanic); înalt (< lat. in alto; altus este panromanic); 53 înviora cuvânt latinesc, dar cu diverse soluţii etimologice; lânced (< lat. languidus, exclusiv în română); langoare (< lat. languorem, exclusiv în română); leşina (< lat. *laesionare, păstrat numai în română); lunatic (< lat. lunaticus, existent şi în sardă); mâne „adâncitura din talpa piciorului" (< lat. mancus; existent şi în alte limbi romanice, dar cu alte sensuri); moarte (< lat. mortem, panromanic); mucos (< lat. muccosus, bine reprezentat în Romania); muri (< lat. morire, panromanic); mut (< lat. mutus, panromanic); neg (< lat. naeuus, păstrat în sardă şi dialectele italieneşti); orb (< lat. orbus „orfan"; sensul din română, existent şi în alte limbi romanice); arom. pană „cârpă; perdea pe ochi" (< lat. *panna, pannus „cârpă"; există şi în alte limbi romanice); pas (< lat. passusy bine reprezentat în Romania); pecingine (< lat. petiginem, păstrat şi în unele dialecte italiene); pieri (< lat. perire, bine reprezentat în Romania); puroi (după toate probabilităţile din lat. *puronium; păstrat numai în română); puşchea (< lat. pustula, păstrat în dialectele italieneşti); râie (< lat. aranea „păianjen", cu transformare semantică; bine păstrat în limbile romanice cu vechiul sens); sănătate (< lat. sanitatem, bine reprezentat în Romania); sănătos (< lat. sanitosus, existent în dialectele italieneşti şi în sardă; posibilă creaţie pe teren românesc); sân (< lat. sanus, panromanic; în română s-a păstrat numai în aromână şi istroromână, fiind înlocuit în dacoromână de derivatul sănătos, foarte probabil pentru evitarea omonimiei cu sân < lat. sinus; în sudul Dunării acesta din urmă se pronunţă sin, deci se deosebea de sân *scabia; cu evoluţie semantică mult discutată). Odihna, veghea: adormi (< lat. addormire, bine păstrat în Romania); culca (< lat. collocare, existent şi în alte limbi romanice); deştepta (cuvânt latinesc, dar cu diverse etimologii, dintre care menţionăm *deexcitare sau dispectare „a deschide ochii"); dormi (< lat. dormire, panromanic); dormita (< lat. dormitore, păstrat în italiană şi franceză); mâneca [a se) (< lat. manicare, păstrat exclusiv în română); răposa (< lat. repausare „a se odihni"; sensul românesc este probabil recent); scula (cuvânt sigur latinesc, dar cu diverse soluţii etimologice); somn (< lat. somnust panromanic); veghea (< lat. uigilarey bine păstrat în Romania); vis (< lat. uisum, existent şi în alte limbi romanice); visa (< lat. uisare, existent şi în sardă); Adjective: ager (< lat. agilis, şi în retoromană); des (< lat. densus, păstrat şi în dalmată); 55 drept (< lat. directus, panromanic); îngust (< lat. angustus, şi în limbile iberoromanice); larg (< lat. largus, panromanic); /ar (< lat. latus, păstrat şi în alte limbi romanice); /wtfg (< lat. longus, panromanic); mare (< lat. mas, maris „mascul", cu diverse explicaţii pentru evolu- ţia semantică); rar (< lat. rarus, bine reprezentat în Romania); rotund (< lat. rotundus, panromanic); strâmb (< lat. strambus, existent şi în câteva limbi romanice); subţire (< lat. subtilis, bine reprezentat în Romania); tare (< lat. ta/is, panromanic; în română cu sens schimbat); wd (< lat. wdws, şi în dalmată). Verbe (toate denumesc acţiuni strâns legate de om): ajunge (< lat. adiungere, bine păstrat în Romania; sensul din română există şi în dialecte italiene meridionale); alerga (< lat. *allergare, există şi în dialecte italiene şi sardă); amefz (< lat. ammatire; etimologie mult discutată); amorţi (< lat. ammortire, existent şi în alte limbi romanice); apropia (< lat. appropiare, păstrat în unele limbi romanice); apuca (< lat. aucupare, numai în română; etimologie suspectă); aşeza (< lat. *assediare, şi în spaniolă şi portugheză); aştepta (< lat. *astectare, aspectare, şi în unele limbi romanice dar cu sensul „a privi"); atinge (< lat. attingere, şi în alte limbi romanice); aţipi (probabil din lat. attepire); bate (< lat. battuere, panromanic); ctfdea (< lat. *căderey panromanic); căpăta (< lat. *capitare, în sardă şi italiană cu sensuri diferite); cerceta (< lat. circ tiare, numai în română); cere (< lat. quaerere, panromanic); chema (< lat. clamare, panromanic); curge (< lat. currere, panromanic; forma veche cwre a fost înlocuită prin curge cu g analogic după merge); cutreiera (< lat. contribulare „a călca în picioare", cu o evoluţie semantică interesantă); 56 v. rom. destinde (< lat. descendere, bine păstrat în Romania); ar om. dimându „a recomanda, a ordona44 (< lat. demandare; în limbile romanice cu sens recent „a cere, a întreba'4); arom. disicare „a despica, a sparge44 (< lat. dissecare, numai în română); dumica, dimica (< lat. demicare, dimicare, numai în română); feri (cuvânt sigur latinesc, dar cu multe etimologii); freca (< lat .fricare, panromanic); fugi (< lat. fugire, panromanic); holba (< lat. uoluere, şi în alte limbi romanice); v. rom. imu „mergem44 (< lat. ire, verb defectiv în toate limbile romanice); intra (< lat. intrare, panromanic); închina „a apleca44 (< lat. înclinare, şi în alte limbi romanice); îneca (< lat. necare, panromanic cu excepţia sardei); îngâna (< lat. ingannare, şi în alte limbi romanice); îniepta (< lat. iniectare, şi în sardă); însemna (< lat. insignare,\n română cu sens mai apropiat de etimon; în celelalte limbi romanice a evoluat la sensul de „a învăţa44); întinde (< lat. întindere, în română cu sens mai apropiat de etimon; în celelalte limbi romanice cu sensul „a înţelege, a auzi44); v. rom. învita (< lat. imitare, panromanic; invita este împrumutat); lăsa (< lat. laxare, panromanic); lepăda (< lat. *liquidare, *lepidare sau lapidare, nici unul dintre cele trei etimoane latineşti nu s-a transmis celorlalte limbi romanice); lua (< lat. leuare, panromanic); luneca (< lat. lubricare, păstrat şi în vechea franceză şi dialectele romanice); merge (< lat. mergere, păstrat în vechea italiană şi retoromană, evoluţia semantică de la „a se scufunda44 la „a merge44 explicată în diverse feluri); minciună (< lat. mentionem „menţionare44, cu schimbare de sens sub influenţa lui minţi; şi în dialecte italieneşti meridionale); minţi (< lat. mentiri, bine reprezentat în Romania); arom. nţircVedzu (< lat. incirculare, bine păstrat în Romania); v. rom. nuta (< lat. natare, bine păstrat în celelalte limbi romanice); v. rom. plâsa „a bate din palme44 (< lat. *'plausare, exclusiv în română); 57 plimba (< lat. perambulare, numai în română); prinde (< lat. pre(he)ndere, bine reprezentat în Romania); pune (< lat. ponere, panromanic); purcede (< lat. prqcedere, numai în română); putea (< lat. *potere, panromanic); rade (< lat. radere, panromanic); (probabil cuvânt latinesc, cu etimologie mult discutată); răspunde (< lat. respondere, panromanic); nd/ca (cuvânt sigur latinesc, dar cu multe soluţii etimologice); rwpe (< lat. rumpere, panromanic); sălta (< lat. saltare, panromanic); sdn (< lat. satire, bine păstrat în Romania); .sctfpa (< lat. *excappare, bine reprezentat în Romania); scărpina (< lat. scărpinare, şi în dialecte italiene şi retoromane); scoate (< lat. *excotere, în alte limbi romanice excutire); scutura (< lat. excutulare, numai în sardă şi italiană); smulge (< lat. *exmulgere, în italiană şi spaniolă cu sensuri diferite); sparge (< lat. spargere, bine reprezentat în Romania); sta (< lat. panromanic); strânge (< lat. stringere, bine reprezentat în Romania); sfriga (< lat. * strigare, păstrat şi în dialecte italieneşti); sufleca (< lat. *sujfolicare, numai în română); (< lat. subire, şi în vechea spaniolă); frece (< lat. traicere, şi în occitană); tremura (< lat. tremulare, panromanic); trepăda (< lat. trepidare, numai în română); rimde (< lat. tondere, panromanic); fme (< lat. tenere, panromanic); umbla (< lat. *ambulare, bine reprezentat în Romania); wro* (< lat. *oricare văr din (consobrinus) uerus); fin (< lat. *filianus, şi în alte limbi romanice); fiu (< lat .filius, panromanic); frate (< lat.frater, panromanic); geamăn (< lat. geminus, şi în alte limbi romanice); ginere (< lat. gener, panromanic); arom. hiVeastru „fiu adoptiv" (< lat. filiaster, şi în alte limbi romanice); însura (< lat. *(in)uxorare, păstrat şi în dialecte italieneşti); mamă (< lat. mamma, bine reprezentat în Romania); v. rom. mărit „ginere", arom. „soţ" (< lat. maritus „soţ", pan- romanic); mărita (< lat. maritare, bine reprezentat în Romania); mătuşă (< lat. amita, cu sufixul -uşă] forma simplă în unele limbi romanice); nepot (< lat. nepos, bine reprezentat în Romania); noră (< lat. nurus > *'norus, panromanic); nuiarcâ „mamă vitregă" (< lat. nouerca, numai în română); nuntă (< lat. nuptiae, şi în alte limbi romanice; forma cu n înainte de t, explicată prin contaminare cu nuntiare); nun (< lat. nonnus; în celelalte limbi romanice cu sensuri diferite); arom. oarfân „orfan" (< lat. orphanus, bine reprezentat în Romania; drom. orfan, împrumutat din neogreacă); părinte (< lat. parens, panromanic); peţi (< lat. petere > petire „a cere"; sensul românesc există şi în spaniolă şi portugheză, iar cel originar „a cere" în dialecte italieneşti şi în sardă); socru (< lat. socer, panromanic); soră (< lat. soror, bine reprezentat în Romania, în unele limbi cu sensul „călugăriţă"); tată (< lat. tata, şi în alte limbi romanice); văduv (< lat. uiduus, panromanic); vitreg (< lat. uitricus, păstrat în sarda şi în dialecte italieneşti meridionale). 59 Bogăţia cuvintelor moştenite din latină în domeniul terminologiei corpului omenesc m-a determinat sa propun o altă etimologie pentru cuvântul românesc talpă, considerat în mod curent până nu demult ca împrumut din magh. talp. Pornind de la faptul cei talpă face parte din domeniul semantico-onomasiologic al corpului omenesc, în care elementul latin este preponderent, iar ca împrumut din maghiară nu există nici un alt cuvânt în afara ipoteticului talpă, am propus o etimologie latinească şi anume o formă *talpa, presupusă şi pentru alte idiomuri romanice (friulană, dialectul cornelie din nordul Italiei; dialecte franceze şi franco-provensale), unde diversele cuvinte care continuă forma neatestată din latină înseamnă „labă", „pata" (în friulană există chiar şi sensul românesc „talpă"). Această forma * talpa poate fi şi la baza rom. talpă pentru că nu prezintă nici o dificultate fonetică, iar din punct de vedere semantic rom. talpă este foarte apropiat de cuvintele romanice menţionate mai sus. Cuvântul este atestat într-un document din Suceava datând din 1490 sub forma unui nume de persoană, Talp, şi în primele texte româneşti (Psaltirea Hurmuzaki). Este interesant de remarcat că un sens dezvoltat sigur pe teren românesc („corvoadă pentru cherestea") apare la începutul secolului al XVI-lea. Dat fiind decalajul istoriceşte verificat între data contactului dintre două populaţii şi manifestarea în limbă a acestui contact, atestările de acest tip constituie şi ele un argument împotriva explicaţiei prin maghiară. Am adus în sprijinul ideii că avem a face cu un cuvânt vechi şi faptul că talpă are numeroase sensuri (37) şi derivate (40), ceea ce îl situează în seria termenilor vechi (moşteniţi din latină sau împrumutaţi din substrat). în sfârşit, la argumentele care privesc situaţia cuvântului în română se adaugă situaţia neclară a presupusului etimon în limba maghiară însăşi: magh. talp a primit diverse explicaţii, neavând o etimologie sigură. Deci, în timp ce în română cuvântul poate fi explicat prin latină, limbă pe care româna o continuă, fără nici o dificultate de ordin fonetic sau semantic, în maghiară etimologia este nesigură, acesta neputând fi explicat mulţumitor prin limba-bază. De aceea, explicaţia din latină a rom. talpă este principial preferabilă. Am ales acest câmp semantico-onomasiologic pentru că el a fost, fără îndoială, cel mai important în trecerea de la latină la română. în toate timpurile, aşa cum am mai spus, omul, deci şi românul, a comparat elementele din universul aflat în imediata lui apropiere cu 60 corpul lui, cu forma sau funcţia clementelor corpului omenesc. Aşa se explică numărul mare de sensuri, de multe ori metaforice, ale terme- nilor din lista prezentată mai sus, ca şi faptul că apar în multe expresii. Aceasta a făcut ca ei să fie frecvenţi în lanţul vorbirii nu numai pentru că denumeau anumite părţi sau ^organe ale corpului omenesc, ci şi pentru încărcătura lor semantică. între exemplele date există o serie de derivate, mai ales adjective şi verbe, care au la bază termeni din acest domeniu semantico-onomasiologic (interesează mai puţin acum dacă cuvintele respective sunt formate pe teren românesc sau sunt moştenite ca atare; important este că vorbitorii recunosc că la baza derivatelor stau termenii din domeniul semantico-onomasiologic aici în discuţie). Iată câteva exemple: blând: blândeţe bucă: bucată, bucălat, bucos, îmbuca. carne: cărnos durea: dureros, dururuos muc: mucos os: osos pântece: pântecos vână: vânos. Lexicul fundamental. Caracteristicile menţionate (frecvenţă, bogăţie semantică şi bază pentru noi derivate) au fost folosite drept criterii pentru detaşarea unui inventar de cuvinte importante în vocabularul românesc. O primă încercare de acest fel a făcut Al. Graur în încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, 1954, în care din cele trei criterii au fost reţinute ultimele două — bogăţia semantică şi puterea de derivare — la care a adăugat criteriul vechimii cuvântului. în inventarul de cuvinte stabilit de Al. Graur elementul latinesc moştenit reprezintă 60% din totalul termenilor selectaţi. Mai recent (1988), într-o lucrare colectivă (autori: Mihaela Bârlădeanu, Maria Iliescu, Liliana Macarie, Ioana Nichita, Maria Ploae-Hanganu, Marius Sala — coordonator, Maria Theban, Ioana Vintilă-Rădulescu), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, am aplicat principiile stabilite de Al. Graur la ansamblul limbilor romanice, supunând investigaţiei vocabularul lor de bază actual. Este vorba de aproximativ 2500 de cuvinte pentru fiecare limbă (spre deosebire de lucrarea fostului meu profesor, în această cercetare am ţinut seama şi 61 de criteriul frecvenţei, absent la Al. Graur). Am constatat că termenii latineşti sunt importanţi şi în celelalte limbi romanice, în sensul că sunt cei mai frecvenţi; ei au o bogată încărcătură semantică şi au multe derivate, deci ocupă o poziţie centrală în structura lexicului romanic, în română, la fel ca în celelalte opt limbi romanice analizate (sardă, italiană, retoromană, franceză, occitană, catalană, spaniolă şi portugheză), termenii moşteniţi din latină ocupă rangul I, adică au cea mai mare pondere. Dintre termenii latineşti pentru om menţionaţi de mine mai sus câţiva (46) au fost selectaţi în toate cele nouă vocabulare reprezentative romanice: altus, auricula, barba, battuere, caput, carnis, corpus, costa, culus, currere, dens, directus, dormire, facere, facies, for tis, fugirejundus, grossus, homo, intendere, largus, leuare, lingua, longus, manus, morire, nascere, oculus, ossum, palma, passus, pellis, pilus, ridere, rotundus, saltare, sanguem, sapo, stare, surdus, tremulare, ungula, uenire, uetulus, uiuus. Numărul de 46 termeni din totalul de 146 cuvinte selectate în toate vocabularele reprezentative romanice înseamnă 30 din total! Evident că numărul cuvintelor referitoare la om este mult mai mare dacă ţinem seama şi de cazurile în care acestea au fost selectate într-un număr mai mic de vocabulare. Frecvenţa cuvintelor moştenite din latină. Cercetările de acest fel (fond principal lexical — Al. Graur, vocabular reprezentativ) reprezintă una dintre contribuţiile cele mai originale ale lingvisticii româneşti la lingvistica romanică, în special, şi chiar la lingvistica mondială. Ele au * la bază o idee a lui BJP. Hasdeu, care a formulat celebra teorie a circulaţiei cuvintelor. Hasdeu a arătat că valoarea cuvintelor stă în „circulaţia", frecvenţa lor, mai exact în apariţia lor în lanţul vorbirii. Cuvintele întrebuinţate zilnic (şi cu valori multiple) sunt, aşa cum spunea mitropolitul Simion Ştefan în prefaţa la Noul Testament de la Bălgrad din 1648, ca banii. în termeni actuali ai economiei de piaţă, ele sunt ca valuta forte, care are putere de circulaţie mai mare, Teoria lui Hasdeu a fost un răspuns la cei ce căutau să facă o statistică „mecanică" pe baza dicţionarului lui A. Cihac pentru a arăta că numărul cuvintelor pe care româna le-a împrumutat din alte limbi este mai mare decât cel al cuvintelor moştenite din latină. Sub diferite forme, teoria lui Hasdeu a fost reluată cu exemplificări elocvente de Sextil Puşcariu mai ales în cunoscuta sa carte Limba română, citată atunci când am dat definiţia limbii române. Iată câteva din exemplele oferite de Ş. Puşcariu. A consultat volumul Balade şi 62 idile al lui G. Coşbuc şi, pe o pagină deschisă la întâmplare, dintre cele 117 cuvinte existente, 102, deci 88% erau de provenienţă latină. O situaţie identică a întâlnit pe o pagină din P. Ispirescu, Legendele sau basmele românilor (din 363 de cuvinte numai 30, deci 9%, erau străine) sau pe o pagină de I. Creangă, Povesti ('din 233 de termeni numai 18, deci 8%, nu erau latineşti). Pentru comparaţie, S. Puşcariu a făcut un sondaj similar şi pentru franceză la o pagină din Le crime de Sylvester Bonnard a lui Anatole France, un text de factură în parte diferită, dar a găsit acelaşi raport între elementul latin moştenit şi împrumuturi. La fel stau lucrurile cu rugăciunea Tatăl nostru: o comparaţie între textul românesc şi cel francez scoate în evidenţă faptul că din cele 60 de cuvinte ale textului românesc, numai 6, adică 10%, sunt străine (în textul francez numărul cuvintelor străine este de 7). în sfârşit, dacă se analizează cele 98 de strofe ale capodoperei eminesciene Luceafărul, aşa cum a făcut D. Mazilu, se constată că, din cele 1907 cuvinte ale acestei poezii, 1658 sunt de origine latină, ceea ce reprezintă 88,60%, de 11 ori mai multe decât cuvintele slave şi de 8 ori mai numeroase decât toate celelalte cuvinte împrumutate. 13 strofe au numai cuvinte moştenite din latină, iar în strofele care conţin momentul culminant al poemului proporţia este de 95%. Toate aceste procente par surprin- zătoare dacă observăm, împreună cu Puşcariu, că în dicţionarul lui Cihac elementul latin este doar de 23 %! Statistici similare asupra poeziilor lui Eminescu a făcut D. Macrea. El a comparat în plus poezia lui Eminescu cu cea a lui Paul Verlaine constatând acelaşi raport la cei doi poeţi când este vorba de elementul moştenit din latină. S-a spus de nenumărate ori, dar este bine să repetăm: se pot construi fraze întregi numai din cuvinte latineşti, dar nici măcar o propoziţie for- mată din cuvinte împrumutate. S-au publicat (B.P. Hasdeu — 2 poezii populare,Th. Capidan, o poezie aromână, S. Puşcariu — un fragment de 120 de cuvinte din Palia de la Oră,ştie — 1582 —) texte numai cu elemente moştenite din latină. Exemplificăm afirmaţiile de mai sus cu prima strofă din cunoscuta poezie Somnoroase păsărele a lui M. Eminescu, care face parte din această categorie: Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în râmurele. Noapte bună 63 Iată originea acestor cuvinte moştenite din latină sau derivate în limba română de la cuvinte moştenite: somnoros, derivat de la somn (< lat. somnus, transmis tuturor lim- bilor romanice), cu un sufix latinesc -osus, devenit -os, la fel ca în frunzos, derivat al lui frunză (< \2X.fr0ndia); păsărele, plural al diminutivului păsărea de la pasăre (< lat. pas ser, păstrat în toate limbile romanice), Sensul cuvântului latinesc passer „vrabie“ s-a păstrat dialectal în Transilvania, Sufixul -ea (-el) este tot din latină: -ellus, -ella, ca şi în purcel — purcea. Desinenţa de plural -le este şi ea latinească, ca în stea — stele; pe < lat. per, panromanic; la < lat. illac ad; cuiburi, plural cu desinenţa -uri < lat. -ora (în limba veche -ure) al lui'"cuib (< lat. cubium, termen păstrat în română şi în dialectele italieneşti şi retoromane, format de la cubare „a fi culcat, a dormi“). Limbile romanice celelalte păstrează continuatorii lui nidus; se < lat. se, panromanic; aduna < lat. adunare, transmis şi altor limbi romanice (italiană, veche franceză, occitană, spaniolă, portugheză); ascunde < lat. abscondere, panromanic; în < lat. in, panromanic; rămurele, plural al lui rămurea (vezi mai sus păsărelej, diminutiv al lui ramură, care poate fi lat. ramula sau o formaţie analogică de singular de la pluralul ramuri al lui ram (< lat. ramus, panromanic); noapte < lat. noctem, panromanic; bună < lat. bona, panromanic. Interesul acestei strofe constă şi în faptul că din cele 13 cuvinte existente numai două (la, cuib) nu sunt panromanice. Am discutat până acum despre inventarul cuvintelor moştenite din latină pentru a sublinia importanţa acestora în structura lexicului românesc. Semantica cuvintelor moştenite din latină. Observaţii interesante referitoare la cuvintele în discuţie se pot face şi cu privire la structura lor semantică; în ce măsură structura semantică a cuvintelor romanice, deci şi româneşti, continuă structura din latină sau a suferit modificări. 64 Pentru aceasta există două metode: una, folosită în cele mai multe din lucrări, în care se compara sensul cuvântului moştenit cu cel din latină şi se constată dacă există sau nu identitate între cele două sensuri, şi alta, ce presupune o analiză mai „rafinatău, care ţine seama nu numai de sens, ci şi de relaţiile cuvintelor din interiorul câmpului semantic căruia îi aparţin, adică de raporturile dintre cuvântul analizat şi sino- nimele lui. Prima metodă a fost folosită de A. Darmsteter în La vie des mots, Paris, 1886, iar la noi de L. Şăineanu, în încercare asupra sema- siologiei limbii române, Bucureşti, 1887. Conform acestei metode, o serie de cuvinte latineşti — dintre care unele, ca anima, bos,filia, homo, iuuenis, niger, nouus, porcus, terra sunt chiar panromanice — nu şi-au schimbat sensul de ia latină la franceză, în ciuda faptului că, de fapt, în latină relaţiile lor semantice erau diferite de cele din franceză. A doua metodă, mai rafinată, formulată de E. Coseriu, creatorul seman- ticii diacronice structurale, într-un articol devenit celebru, Pour une semantique diachronique structurale (1964), îşi propune să analizeze în profunzime moştenirea latină în limbile romanice actuale, făcând o distincţie între substituţie (schimbarea semantică sau onomasiologică) şi modificare (schimbare semantică propriu-zisă). Această metodă modernă a fost aplicată în cazul unui număr încă redus de cuvinte. Este un lucru ştiut că în latina populară, care stă la baza limbilor romanice, s-au produs multe modificări semantice. Ele fac parte din schimbările spectaculoase suferite de vocabularul latinei clasice în trecerea lui spre limbile romanice, despre care am vorbit mai sus. O. Densusianu, în cunoscuta Histoire de la langue roumaine, voi. I, Paris, 1901,prezintă mai multe exemple de acest tip, între care putem distinge doua categorii: unele (a) dintre transformările respective apar sporadic chiar în operele unor scriitori clasici latini, în timp ce altele (b) trebuie să fie presupuse ca existând în latina populară, deoarece de apar în diverse limbi romanice. în ambele cazuri avem a face cu evoluţii semantice interne: a) apprehendere, care însemna în latina clasică „a prinde, a apuca“, a căpătat încă în latina populară sensul de „a aprinde“; evoluţia semantică a rom. aprinde o întâlnim şi în dalmată, în dialecte italieneşti şi în vechea franceză; caballus, utilizat în operele scriitorilor clasici cu sensul de „cal de puţin preţ, mârţoagă“, apare încă la unii scriitori latini (Lucilius, 65 Horaţiu, Iuvenal) şi cu sensul generai de „cal“, existent în toate limbile romanice (cf. rom. cal); caballus cu noul sens a înlocuit pe equus, vechiul termen latinesc pentru „cal“; cf. germ. Pferd „cal" < lat. paraueredus, care însemna la început „cal lăturaş"; cernere „a separa, a deosebi" apare cu sensul specializat „a cerne" încă la Cato şi Ovidiu, sens existent astăzi în română, spaniolă şi portugheză; currere „a fugi" în latina clasică, începe să capete şi sensul „a curge" la Ovidiu şi Virgiliu, sens existent astăzi în retoromană, italiană, veche franceză şi în rom. curge, în timp ce celelalte limbi romanice păstrează sensul iniţial „a fugi"; mamma, ca sinonim al lui mater „mamă", apare la Varro şi Marţial ca termen din limbajul copiilor, în timp ce în latina clasică mamma avea sensul de „mamelă". b) afflare cunoştea în latina clasică numai sensul „a sufla, a inspira", dar o serie de limbi romanice, printre care şi româna, prezintă sensul „a găsi". Datorită răspândirii acestui nou sens în mai multe idiomuri romanice trebuie să presupunem că el a apărut la lat. afflare încă în latina populară (evoluţia respectivă este atestată în glose din secolul al Xl-lea); carrus „car" a primit în latina vulgară şi sensul de „Ursa", constelaţie cerească (Carul-Mic, Carul-Mare), el existând şi în spaniolă, portugheză, franceză şi în dialecte italieneşti; cognatus „rudă" şi-a restrâns sensul în latina populară la cel al cuvântului românesc cumnat, cum o dovedesc continuatorii cuvântului din italiană, veche sardă, occitană, catalană, spaniolă şi portugheză; collocare „a aşeza" şi-a restrâns sensul la „a (se) culca", sens existent în italiană, franceză, occitană, catalană, spaniolă; leuare „a ridica, a uşura" şi-a schimbat sensul ajungând în latina populară să însemne „a prinde, a lua" (cf. rom. lua) aşa cum dovedesc o serie de limbi romanice (italiana, franceza, occitana, spaniola şi portugheza); sensul vechi se păstrează în unele locuţiuni ca: mă duc la ţară ca să mă mai iau „să mă uşurez, să mă descarc de griji". orbus „care e lipsit (de ceva), orfan" şi-a schimbat sensul în „lipsit de vedere, orb", aşa cum arată româna, retoromana, italiana, vechea franceză; noul sens apare în secolul al II-lea la Apuleius. Vechiul termen clasic pentru „orb", caecus, s-a păstrat în limbile iberoromanice; 66 stratus „întins, desfăcut44 (cf. sîernere lectus „a face patul44) a ajuns să însemne în latina populară „pat44, sens păstrat în rom. strat „aşternut44 şi în alte limbi romanice. Am dat numai câteva exemple pentru a arăta că neconcordanţa de sens dintre un cuvânt romanic moştenit din latină şi latina clasică nu este întotdeauna un motiv pentru a respinge ideea unei evoluţii seman- tice interne romanice, care îşi poate avea originea chiar în latina populară. Comparaţia romanică este şi de această dată un criteriu important. La comparaţia romanică trebuie să se facă apel şi când este vorba de explicarea unor sensuri secundare ale unor cuvinte româneşti. Dacă aceste sensuri nu sunt înregistrate în textele latineşti, dar ele există în arii mai întinse sau mai restrânse ale României, putem să le explicăm ca rezultat al unei evoluţii romanice interne. Câteva exemple luate la întâmplare: lat. capra are în română, italiană, franceză, occitană, spaniolă şi portugheză sensul de „macara, scripete44, iar în română, italiană, franceză, occitană, catalană, spaniolă (regional) pe cel de „suport de lemn cu patru picioare pe care se taie lemnele cu fierăstrăul44; lat . facies are sensul nou de „parte principală a unui obiect sau a unui lucru şi care, de obicei, se prezintă vederii44 în română, italiană, retoromană, franceză, catalană, spaniolă şi portugheză; lat. costa „versant de munte, colină44 apare în română, italiană, franceză, occitană, catalană, spaniolă, portugheză. Compararea faptelor româneşti cu cele romanice poate fi făcută şi în cazul unor sensuri româneşti care nu există ca atare în limbile surori. Ea este necesară din mai multe motive: a) Există o serie de cuvinte ale căror corespondente din alte limbi romanice au sensuri foarte apropiate de cel existent numai în română, ca în cazul rom. barbă „vârful trupiţei la plug44, care poate fi apropiat de sp. barba „vârful ascuţit, întors înapoi al săgeţii44, sau în cazul rom. căţel „instrument sau parte a unui instrument (coasă, uşă)44, ale cărui corespondente denumesc în catalană şi în italiană instrumente asemănătoare. b) Dezvoltarea semantică din română găseşte sprijin în evoluţia semantică a unor sinonime romanice. Astfel, pentru sensul regional „a culege44 al rom. ajunge (ajunge-mi câteva prune din pom), discutat de S. Puşcariu, E. Coseriu a găsit paralele în sp. alcanzar „a ajunge44 şi „a culege un lucru întinzând mâna44 şi în italiană raggiungere „arrivare a cogliere44; sensul lui auzi! „ascultă!44, discutat de acelaşi S. Puşcariu, 67 există în sp. joyet, it. senii (E. Coseriu); sensul dialectal „arătător 1a ceas44 al lui brâncă „mână44 < lat. branca, explicat de S. Puşcariu prin referire la ceasul din tumul din Braşov, care are arătătoarele ca nişte mâini, îşi găseşte corespondentul în denumirile curente ale arătătoarelor de Ia ceas din sp. las rnanecillas (del reloj) şi cat. Ies manets (del rellotge) aşa cum a arătat E. Coseriu. c) Fără a avea valoarea explicativă a exemplelor precedente, comparaţia cu situaţia din restul României poate da unele indicaţii generale cu privire la structura semantică a unui cuvânt. Ne referim la faptul că unele cuvinte moştenite de limbile romanice au o pletoră semantică deosebită (capra, facies, pilus etc.), în timp ce altele (ca for mica, uinum) nu au dezvoltat sensuri noi. Apariţia unui sens nou la un cuvânt moştenit din latină care are numeroase sensuri şi în alte limbi este mai puţin surprinzătoarea decât apariţia unuI nou sens la un cuvânt cu puţine sensuri în restul României. Să fie oare o simplă întâmplare faptul că sensurile de acest tip, evident metaforice la origine, au apărut în atâtea limbi romanice, fără să ne gândim la o posibilă sursă comună, latina populară? Când am prezentat diversele evoluţii semantice ale unor cuvinte româneşti moştenite din latină am comparat aceste evoluţii cu situaţia din alte limbi romanice. Am constatat că, în unele cazuri (caballus), noul sens există în toate limbile romanice, iar, în alte cazuri (afflare, cognatus etc.) sensurile din română se regăsesc numai parţial în celelalte limbi romanice. Există însă o serie de evoluţii semantice ce nu sunt cunoscute în celelalte limbi romanice, ele apărând numai în română. Lista cuvintelor de acest tip o dau S. Puşcariu, Al. Rosetti, I. Fischer. Toate acese sensuri noi sunt inovaţii româneşti: albastru < lat. albaster „alb44 are în dialectele italieneşti meridionale sensul „alb şi negru44; bărbat < lat. barhatus „om cu barbă, bărbos4* are sensul „om, soţ?-, numai în română, celelalte limbi romanice păstrează sensul originar; bucă „fesă44 < lat. bucea; păstrat cu sensul iniţial de „gâtlej44 în limbile romanice occidentale, iar cu sensul „gură44 în unele dialecte franceze şi occitane; sensul „fesa44 apare izolat şi în latina vulgară în inscripţii; custa, cuvânt arhaic şi dialectal (şi în aromână), continuă lat. constare „a sta, a se opri44. în română el a căpătat sensul „a trăi, a menţine în viaţă44 aşa cum rezultă din expresia dialectală zo te custe 68 „Dumnezeu să te ţină în viaţa \ în limbile romanice occidentale continuatorii lat. constare au sensul „a costa44; inimă < lat. anima „suflet, suflare44, păstrat în toate limbile roma- nice cu acest sens; sensul din română apare într-o glosă de la Toledo: animus „inima44. Vechiul sens „suflet44 există şi în derivatul inimos „care pune suflet44 şi în expresii ca om fără inimă, nu-ţiface inimă rea; sat, arom.fusai < lat.fossatum „înconjurat de şanţuri44; sensul din română a fost la început acela de „loc întărit, fortificat44; scălda < lat. excaldare „a pune în apă caldă; a încălzi44 s-a transmis limbilor romanice occidentale cu sensul etimologic, în timp ce în română a ajuns la sensul „a îmbăia44; tare < lat. talis a ajuns în română la sensul „puternic44, foarte îndepărtat de sensul lat. talis „asemenea; astfel de“ în timp ce în celelalte limbi romanice a păstrat sensul etimologic existent în fr. tel; tânăr < lat. tener „fraged44, păstrat cu acest sens în limbile romanice occidentale (cf. fr. tendre), iar în română a ajuns la sensul cunoscut; vindeca „a scăpa de boală, a lecui44 < lat. uindicare „a revendica, a salva44; corespondentele romanice occidentale au sensul „a răzbuna44; Sensuri noi faţă de etimoanele latineşti prezintă şi unele cuvinte transmise exclusiv limbii române (evident că în aceste cazuri nu se poate face o comparaţie romanică): auferire „a lua44 > rom. feri, care ar fi avut un prim sens „a da la o parte44, cu o evoluţie uşor de explicat; hospitium „ospitalitate44 > rom. ospăţ, cu o evoluţie de sens uşor de explicat. impetrare „a obţine44 > v. rom. împătra „a o păţi44, cu o evoluţie semantică explicată de V. Bogrea, care o compară cu sensurile duble ale unor expresii ca a da peste ceva, a se alege cu ceva; mas.. maris „mascul44 > mare, adjectiv. Pentru evoluţia semantică a termenului românesc s-au propus diverse soluţii: G, Bonfante, pornind de la celelalte limbi romanice, explică sensul de „mare cantitate44 ca o dezvoltare romanică; alte explicaţii de origine expresivă: posibilă echivalare a ideii de virilitate cu cea de mărime (I. Fischer) sau folosirea iniţială a adjectivului în limbajul crescătorilor de animale (Candrea — Densusianu). S-a propus şi o evoluţie datorită paronimiei cu un cuvânt din substrat (Gr. Brâncuş); miles „soldat4' > rom. mire; oricare „a răsări, a se ridica pe orizont44 > rom. urca. Am prezentat diverse cuvinte moştenite din latină al căror sens nu concordă cu cel din latina clasică şi am constatat că adesea el apare în texte latineşti târzii (uneori, izolat, şi în scrierile unor autori clasici). Alteori sensul nou din română nu apare în textele latineşti târzii; apelând la comparaţia cu celelalte limbi romanice, putem presupune însă că el a existat în latina târzie. Nu am făcut o analiză a cauzelor care au putut determina evoluţiile semantice respective. Amintindu-ne de modificările semantice ale cuvintelor moştenite din latină despre care am vorbit până acum, încep prin a spune că de cele mai multe ori aceste modificări sunt restrângeri sau lărgiri de sens. Interesant este faptul că, în unele cazuri, schimbările de sens ale elementelor latine moştenite au mers în direcţii opuse, în diverse limbi romanice. Un prim grup de cuvinte sunt cele care apar cu sensul schimbat la scriitorii creştini: communicare „a împărţi44, „a asocia44 a primit în epoca creştină sensul „a cumineca44, răspândit în aproape toate limbile romanice. De remarcat că în cele mai multe limbi romanice sensul creştin „a lua parte sau a se împărtăşi cu sfintele taine44 este moştenit, aşa cum arată şi forma cuvintelor, ce prezintă un aspect conform regulilor fonetice ale limbilor respective (fr. communier, oc. comengar, sp. comulgar, ptg. commungar, rom. cumineca). Cuvântul a fost împrumutat ulterior din latină pentru sensul general „a comunica44 (fr. communiquer, oc. comunicar, sp. comunicar, ptg. comungar, rom. comunica); dominica în dies dominica însemna la început „ziua domnului44 şi a ajuns în epoca creştină la sensul „duminică44, general romanic. factura cu sensul creştin de „făptură44 apare la Tertulian şi la scriitorii creştini. S-a păstrat în rom .făptură; paganus, la început „locuitor al unui pagus „sat44, în epoca creştină ajunge să însemne „păgân44, fenomen căruia i s-au dat mai multe explicaţii. O explicaţie pentru această evoluţie semantică porneşte de la sensul de „civil44, pe care-1 avea paganus în vorbirea soldaţilor şi care, prin secolele I—II ale erei noastre, a intrat în limba comună: cum creştinii erau milites (Christi) „soldaţi ai lui Cristos44, necreştinii ar fi 70 fost numiţi pagani, adică „civili“, în opoziţie cu „soldaţii lui Cristos44. Există şi o altă explicaţie, care porneşte de la ciuitas dei „comunitate creştină44 (= cetatea sau oraşul lui Dumnezeu44): lui ciuitas „oraş44 i se opunea pagus „sat44 şi, prin urmare, creştinii erau „cetăţeni ai lui Dumnezeu44,în timp ce necreştinii erau „săteni, locuitori ai unui pagus în sfârşit sensul „idolatru44 al lui paganus a fost explicat şi ca o evoluţie care a pornit din epoca lui Constantin cel Mare, împăratul roman care în secolul al IV-lea a oficializat creştinismul. Atunci, cei care nu vroiau să accepte creştinismul au căutat adăpost prin sate, pentru a scăpa de influenţa noii religii, care triumfase în oraşe (Du Cange). Este posibil ca toate aceste explicaţii să fie adevărate, în raport cu diferite momente ale pătrunderii creştinismului în Imperiul Roman; quadragesima „a patruzecea“ a primit sub influenţa creştinismului sensul de „postul Paştilor de şase săptămâni44 în toate limbile romanice (în română cuvântul s-a păstrat sub forma pâresimi, iar în franceză careme). Există evoluţii de sens datorate creştinismului numai în română; draco, la origine însemnând „dragon, şarpe mitic44 ce întrupa spiritul răului, a ajuns numai în română (şi în albaneză) să capete sensul de „drac, diavol44. Este interesant că pe teritoriul unde s-a vorbit româna nu s-a impus termenul de origine grecească diabolus; el a pătruns mai târziu prin filieră slavă (diavol) o dată cu alţi termeni pentru „drac44 (dimon, satana) sau împreună cu alţi termeni legaţi de religia creştină (călugăr etc.); creatio „creaţie44 stă probabil la baza rom. Crăciun; calendae, întrebuinţat la singular calenda, a căpătat sensul de „colindă44, cântec semireligios din ajunul Crăciunului sau Anulţii Nou (cuvântul s-a păstrat numai dialectal în Crişana sub forma corindâ); de la strămoşii românilor l-au împrumutat slavii (v. sl. koleda), de unde l-au preluat ulterior românii, sub forma colindă; inclinare „a apleca44, „a înclina44 are în rom. închina sens religios; în celelalte limbi romanice se păstrează vechiul sens. în cazul românei o serie de evoluţii semantice au fost explicate prin rusticizarea vieţii în Dacia după părăsirea provinciei de către armatele romane. V. Pârvan a explicat evoluţia lat. pauimentum „pavaj, mozaic44 la sensul rom. pământ prin faptul că populaţia orăşenească a fost obligată, în urma distrugerii vieţii urbane, să trăiască în aşezări 71 neamenajate după modelul roman şi a aplicat terminologia orăşenească la aceste realităţi rustice. Din cauză căpauimentum a căpătat sensul de „pământ", lat. îerra şi-a restrâns sensul la cel de „ţară" (în aromână şi meglenoromână ţară înseamnă atât „ţara" cât şi „pământ, argilă"). Condiţiile istorico-sociale din regiunile unde s-a vorbit limba română au fost invocate adesea de S. Puşcariu pentru apariţia unor sensuri noi în română: lat. pons „pod", devenit punte în română în opoziţie cu toate celelalte limbi romanice, care păstrează sensul original de „pod" (cf. fr. pont, sp. puente), se explică prin faptul că în munţii în care trăiau strămoşii românilor nu curgeau ape mari, peste care să se construiască poduri, ci pâraie sălbatice pe care le treceau pe câte un copac răsturnat de pe un ţărm pe altul (=puntea); . lat. paludem, care însemna „mlaştină", a ajuns, aşa cum arăta B.P. Hasdeu, să însemne în rom. pădure „loc acoperit cu arbori" din regiunile inundabile — probabil, din apropierea Dunării regiuni acoperite cu codri întinşi; lat. sessus, participiul lui şedere „a şedea", a ajuns sa fie în română şes „loc întins", câmpia plană părând „aşezată" când era privită din vârful munţilor locuiţi de români; lat. mergere „a se cufunda" a ajuns Ia rom. merge „a umbla, a se mişca dintr-un loc într-altul", pentru că, după S. Puşcariu,pentru cineva din vârful muntelui cel care se deplasează nu poate decât să „se cufunde" (în vale). Am discutat până acum diversele cazuri ale unor cuvinte moştenite din latină de alte limbi romanice şi de română sau numai de română, cuvinte care au dezvoltat sensuri inexistente în latină. Nu m-am întrebat dacă sensurile noi există sau nu şi în alte limbi neromanice învecinate cu limbile romanice. Urmează să vedem dacă explicaţiile propuse mai sus rămân valabile şi când sensul nou al cuvântului latin moştenit de română există şi într-o limbă neromanică. în cazul sensurilor cuvintelor care există şi în alte limbi romanice, consider că existenţa sensului şi în limbi învecinate nu este o probă contra unei dezvoltări semantice în interiorul limbilor romanice. Astfel, sensul „religie" al cuvântului lege, considerat de mulţi lingvişti calc semantic în română, adică o copiere a sensului în traducerile cărţilor sfinte din slavonă, unde zakonu însemna „lege" şi „religie", 72 există în texte latineşti târzii şi într-o serie de limbi romanice (v. fr. la crestiene lei, la paienne lei, sp. ley „religie, credinţă, fidelitate", galiciană lei „credinţă"). în aceeaşi situaţie se află limbă cu sensul de „neam, popor" din limba veche, considerat de obicei calc semantic după v. sl Jazyku, deşi el există nu numai în română, ci şi în vechea italiană. Chestiunea prezentată de mine a fost pusă şi pentru alte limbi romanice. într-un cunoscut articol, jArabismos o romanismos? (1961), E. Coseriu a discutat sensurile a trei cuvinte spaniole considerate până atunci calcuri după arabă (anocheci en el bosque „am înnoptat în pădure", ojo de agua „ochi de apă", casa „cameră"). Arătând că toate cele trei sensuri există în română şi în alte limbi romanice neinfluenţate de arabă, Coseriu crede că nu trebuie explicate prin arabă, ci ca o evoluţie internă romanică. Excepţie de la această opţiune fundamentală pentru o dezvoltare internă o reprezintă apariţia sensului din română foarte târziu, ca rezultat al unei influenţe romanice ulterioare (arc „arc, element în arhitectură", timp, măsură în muzică; coadă „trenă (Ia rochie)"). Cât priveşte cazul sensurilor neatestate în latină şi existente numai în română, opţiunea pentru explicaţia internă sau pentru împrumut semantic nu trebuie să fie unică în toate cazurile. La o serie de cuvinte, ca inimă „stomac", a juca „a dansa", considerate calcuri semantice după slavă în română, situaţia ar putea fi reanalizată dacă s-ar ţine seama de faptul că în limbile romanice există evoluţii semantice asemănătoare la termeni având acelaşi sens ca în română: fr. coeur „inimă", dar şi „burtă, stomac"; it. ballare înseamnă şi „a conduce" şi „a dansa". în celelalte cazuri, fără nici un suport romanic evident (de obicei, la ora actuală, acest suport este redus la limbile literare), este necesară cunoaşterea aprofundată a structurii semantice a cuvintelor romanice corespunzătoare (de preferat şi a sensurilor din dialectele romanice). Relaţii de sinonimie. Deoarece vocabularul unei limbi a funcţionat totdeauna ca diverse subansambluri care pot fi delimitate după criterii semantice, pentru cunoaşterea felului cum a evoluat vocabularul lati- nesc la cel actual este necesar să se cunoască şi felul cum au evoluat relaţiile dintre cuvintele şi grupurile de cuvinte în cadrul diverselor câmpuri semantice, în ce măsură cuvintele moştenite din latină de română păstrează aceleaşi relaţii de sinonimie sau de opoziţie ca în latină. Pentru discuţia de faţă este important să vedem în ce măsură schimbările de acest fel din română s-au petrecut şi în alte limbi romanice, adică reprezintă evoluţii interne ale latinei. Ilustrez cu câteva exemple aceste fenomene care, repet, sunt abia la începutul cercetărilor. Am ales numai cuvinte panromanice, adică transmise din latină tuturor limbilor romanice, şi iau în discuţie numai sensul de bază al acestora. între diversele situaţii se pot distinge două mari grupuri: primul, caracterizat prin continuitate de structură de la latină la limbile romanice, al doilea prezentând o discontinuitate între cele două etape. Cuvintele din primul grup, care sa prezinte o continuitate de structură la nivelul întregii Romanii, sunt relativ puţin numeroase; sunt puţine cazurile de cuvinte de felul lui aurum „aur“Jenum „fân“, uinum „vin“ care să 'aibă o structură semantică simplă în latină, fără a intra în relaţii de sinonimie sau de opoziţie cu alte cuvinte din câmpul semantic respectiv. Un alt tip de continuitate de structură de la latină la limbile romanice este acela în care se păstrează o anumită opoziţie între un cuvânt şi alte cuvinte dintr-un câmp semantic, chiar dacă unul dintre membrii opoziţiei a căpătat sensul celuilalt termen. în latina clasică existau ignis „foc“ şi focus „vatră“,într-o opoziţie bine cunoscută. Se ştie căfocus a luat sensul lui ignis în latina vulgară, eliminând vechiul termen lati- nesc nobil, netransmis nici unei limbi romanice. Important este faptul că s-a păstrat vechea opoziţie, de data aceasta între focus „foc“ şi alt termen pentru „vatră“; limbile romanice au apelat la alţi termeni lati- neşti (larus > ptg. Iar), la un descendent dintr-un derivat din latina târzie (focarium sau foculare) sau chiar a fost împrumutat un cuvânt din substrat (rom. vatră provine din traco-dacă). Cazurile de discontinuitate dintre structura latină şi cea romanică sunt mult mai numeroase, fără ca aceasta să însemne că s-a pierdut caracterul latin al limbilor romanice. Am arătat, atunci când am vorbit despre transformările petrecute în lexicul latinei vulgare, că se constată o tendinţă spre simplificare, spre reducerea numărului de dublete sinonimice şi spre ştergerea nuanţelor de sens (A. Ernout). La cele spuse de A. Emout se poate adăuga şi constatarea că această simplificare a lexicului a atins şi opoziţiile lexicale ce funcţionau în latină. Exemplul bine cunoscut este cel oferit de E. Coseriu, care arată că în latina clasică niger însemna „negru 74 lucios" şi se opunea lui uter, care avea valoare de „negru strălucitor"; în aceeaşi latină albuş însemna „alb mat", în timp ce candidus desemna „albul strălucitor". în latina târzie a dispărut distincţia, opoziţia „mat"—„strălucitor" şi din cei patru termeni s-au păstrat câte unul din fiecare culoare: niger, termen marcat al opoziţiei, devenit negru în română, şi albuş, devenit alb la noi. Atât ater, cât şi candidus nu s-au transmis limbilor romanice. Deci iată că prin abandonarea opoziţiei „strălucitor"—„mat" nu s-au pierdut doar două cuvinte, ci a avut loc şi o extindere a sensului celor două cuvinte rămase: alb înseamnă atât „alb mat" cât şi „alb strălucitor", după cum negru are ambele accepţiuni: „negru mat" şi „negru strălucitor". Pentru a vedea cât de complexe pot fi modificările relaţiilor dintre cuvinte în trecerea de la latină la limbile romanice amintesc cazul mai complicat al dispariţiei unei opoziţii analizat de Jana Balacciu-Matei. în latină fructus, care însemna „produs al câmpului sau al grădinii, folosit ca hrană pentru oameni şi animale", era termenul generic, nemarcat, care se opunea unor termeni ca fruges „produse ale pământului, cereale, legume", bacae „produse ale arborilor, fructe" (opus lui fruges) şi poma „produse comestibile ale arborilor" (corespunzător germ. Obst). în limbile romanice s-a pierdut, s-a neutralizat opoziţia dintre fructus şi ceilalţi termeni din câmpul semantic respectiv. Astfel, în română s-au păstrat fructus, dar cu sens schimbat (frupt, în a mânca de frupt „lapte şi derivatele sale") şi pomum (plural poma, tratat ca singular poamă) cu sensul originar de „fruct al arborilor fructiferi". Pentru sensul generic „produs vegetal obţinut din plante cultivate", româna a împrumutat din slavă rod şi, mai târziu, lat. fructus, devenit fruct, care s-a impus în limba comună pentru sensul „fruct" (distincţia dintre termenul moştenit şi cel împrumutat mai târziu din latină nu este numai de sens, ci şi formală: în cuvintele moştenite din latină grupul ct devine pt (cf. noctem > noapte), dar se păstrează ca ct în împrumuturi (senectute). în alte limbi romanice, fructus s-a păstrat cu sensul lui pomum, în condiţiile dispariţiei celorlalţi membri ai opoziţiei, păstraţi doar în dialecte: fruges (dialecte italiene, sardă, engadineză), bacae (dialecte italiene, franceză, occitană, spaniolă, portugheză). Un alt tip de discontinuitate dintre situaţia din latină şi cea din limbile romanice este reprezentată de apariţia unei opoziţii sau a unor 75 noi relaţii în condiţiile păstrării unui cuvânt latinesc. Este cazul termenului mons, care însemna în latină atât „munte" cât şi „lanţ de munţi“. în cea mai mare parte a limbilor romanice descendenţii lat. mons au fost concuraţi de urmaşii unui cuvânt latinesc neatestat, * montanea. Astfel, în italiană, sardă, engandineza, friulană (ultimele două, dialecte retoromane), spaniolă şi portugheză, urmaşii lui mons şi montanea sunt sinonime la nivelul sensului de bază, însemnând „munte" şi „lanţ de munţi". în franceză şi catalană, rivalitatea dintre mont şi montagne, respectiv munt şi muntanya există numai în limbajul poetic, unde se păstrează descendenţii lui mons (în celelalte varietăţi ale francezei şi catalanei actuale, descendenţii lat. montanea au eliminat pe cei ai lui mons, în cazurile când se folosesc singuri, urmaşii lui mons putând fi întrebuinţaţi numai în combinaţie cu un nume geografic de munte: Ies monts Alpes). Singura limbă romanică unde situaţia din latină a rămas neschimbată faţă de latină este româna; la noi nu există decât munte cu ambele sensuri: „munte" şi „lanţ de munţi“. Am prezentat principalele tipuri de schimbări de structură ale cuvintelor panromanice la nivelul limbilor standard, alegând cazurile în care schimbarea relaţiilor între cuvinte priveşte un singur termen panromanic. Există alte situaţii, mai complexe, datorită faptului că anumite schimbări semantice afectează nu numai opoziţii izolate, ci chiar un câmp semantic. Pentru a ilustra această ultimă situaţie, am ales cazul lui tener, analizat de Ioana Vintilă-Rădulescu, raportat la mollis, iuuenis, dulcis, nouus, toate cuvinte panromanice. Diversele sensuri ale lui tener (sens fizic „fraged, moale", sens moral „delicat'4 şi sens relativ la vârstă, „tânăr") s-au transmis în mod diferit limbilor romanice. în română, tener > tânăr a pierdut sensul de bază latin, dezvoltând în schimb sensul referitor la vârstă. Sensul de bază ai lat. tener „fraged" a fost preluat de un alt cuvânt moştenit din latină, fraged < lat. frag idus. Cinci limbi romanice (italiana, franceza, catalana, spaniola şi portugheza) continuă toate cele trei direcţii din latină; de remarcat că portugheza actuală are două forme moştenite tenro „moaie" şi terno „delicat" care s-au specializat semantic, două idiomuri romanice (sursilvana, dialect retoroman, şi occitana) nu continuă decât primele două direcţii din latină, iar alte două idiomuri romanice (sarda, friulana) n-au păstrat decât sensul fizic. în ce priveşte româna, ea se 76 deosebeşte prin felul de a segmenta continuumul vârstei atât faţa de latină, cât şi de alte limbi romanice prin faptul că a limitat sensul ia prima vârstă adultă, luând locul lat. iuuenis, al cărui urmaş (june) nu mai este folosit în limba română standard actuală. în limbile romanice au apărut noi direcţii, care au rămas totuşi izolate: dezvoltări paralele ale lui mollis, direcţii care se regăsesc în anumiţi continuatori ai lui dulcis (sensul „pal, tera“ vorbind de culori, de lumină),în opoziţie cu urmaşii lui uiuus etc. Dimensiunea temporală s-a întins în anumite limbi (română, spaniolă, portugheză) de la domeniul vârstei la o accepţie mai largă, cu neutralizarea opoziţiei „tânăr (+animat)“—„nou, recent4" (-animat), termenii proprii pentru acest din urmă sens rămânând totuşi în toate limbile romanice continuatorii lui nouus. Din ultimele exemple prezentate se observă că modificările din domeniul lexicului au fost numeroase şi profunde. Multe dintre schimbări s-au răspândit pe întreg teritoriul Imperiului datorită rolului de limbă comună de civilizaţie pe care-1 juca latina. Istorie şi vocabular. Am prezentat pe larg inventarul cuvintelor moştenite din latină, poziţia lui în structura lexicului românesc şi evoluţia semantică a acestuia în trecerea de la latină la română. Am procedat astfel pentru a scoate în evidenţă importanţa componentei latineşti a lexicului românesc şi pentru a arăta cum s-a transformat ea în. două milenii. în cursul acestei expuneri am prezentat unele exemple din care au rezultat concluzii interesante cu privire la istoria poporului român. Revin asupra acestei ultime idei în încheierea consideraţiilor asupra lexicului latin. Când am prezentat termenii latineşti referitori la corpul omenesc am insistat asupra ideii că numai un domeniu onomasiologic important poate fi aşa de bine reprezentat prin termeni moşteniţi din latină. O asemenea situaţie nu are nici o legătură cu istoria poporului care foloseşte româna ca limbă de comunicare de două milenii. Există însă cazuri din care se pot trage concluzii interesante sub acest aspect din analiza unui anumit domeniu semantico-onomasiologic, adică a unui domeniu care se referă la numele diferite date aceleeaşi noţiuni sau la denumirile care circulă în aceeaşi sferă de activitate. Se ştie ca terminologia păstorească românească este foarte bogată şi că numeroase cuvinte sunt moştenite din latină (termeni referitori la 77 diverse tipuri de oi în funcţie de vârstă, mărime, culoare etc., aşa cum a subliniat în repetate rânduri O. Densusianu), fapt în strânsă legătura cu păs toritul, ocupaţie de bază a strămoşilor noştri. Multe schimbări de sens din istoria lexicului latinesc moştenit au fost explicate prin aceeaşi ocupaţie de bază, păstoritul. Astfel cuvintele făt, fată au însemnat la început „puiul unui animal“, în special al oii, ca în alte limbi romanice. Extinderea acestui sens şi la om s-a putut produce numai în vorbirea unor păstori. Din aceeaşi cauză, după părerea unor lingvişti, a înţărca, care este evident că la început a însemnat „a da (mielul) la ţarc (cu celelalte oi)“, a fost folosit ulterior şi pentru oameni. Recent, G. Ivănescu a mai explicat unele expresii pornind de la acelaşi mod de viaţă al românilor. Prin păstorit s-ar putea explica a se băga (sau a intra) sub pielea cuiva, deoarece căpuşa, insecta cunoscută, se înfige în pielea oilor şi le suge sângele (în treacăt nu pot să nu amintesc aici şi faptul că termenul latinesc pentru „ploşniţă" cimicem s-a păstrat numai într-o expresie sătul cince „sătul ca o ploşniţă"). Revenind la termenul căpuşă, format pe teren românesc de la cap + sufixul -uşă, împrumutat din limba traco-dacă, observ că el este folosit în expresii ca i-a dat căpuşa, pentru viţa de vie, sau ce are-n guşă, şi-n căpuşă. In sfârşit, chiar sensul nou de „dor" al cuvântului dacoromân şi aromân dor (care la origine însemna „durere"), ca şi evoluţia semantică a cuvintelor dureare şi dor din aromână (acestea de la „durere" şi „durut" la „iubire" şi „iubit") au fost explicate de O. Densusianu prin faptul că transhumanţa îi separa pe soţi timp de o jumătate de an. în aceeaşi ordine de idei poate fi reţinută observaţia lui S. Puşcariu referitoare la termenii folosiţi pentru anumite noţiuni legate de păstoritul trans- humant. Astfel, constată marele lingvist clujean, româna are foarte mulţi termeni pentru ideea de „a se mişca dintr-un loc într-altul"; unii dintre cei care mai denumeau această noţiune s-au păstrat numai ca verbe defective: uadere (numai în expresia până atunci mai va), ire (în textele vechi şi în istroromână la viitor: i-voi)y passare, derivat de la passus „pas", răspândit în multe limbi romanice (la dacoromâni numai la imperativ în expresia devenită adverb pasă-mi-te, iar în istroromână şi în dacoromână ca imperativ păs! „mergi!"). Pe lângă aceste verbe româna are umbla (< lat. ambulare) şi perambulare > plimba, păstrat numai în română. în plus trei verbe, toate foarte frecvente, care în latină aveau alte sensuri, au ajuns să însemne în română „a se mişca dintr-un 78 loc în altul44: mergere „a cufunda44 > merge, plicare „a îndoi44 > pleca şi (se) ducere „a duce, a purta44, folosit probabil la început în glumă ca a se căra (ase duce). Creaţie românească este a călători de la călător, derivat şi el de la cale „drum44. în sfârşit, există alte cuvinte latineşti cu sens de bază diferit care se întrebuinţează în anumite expresii cu acelaşi sens de „a se mişca într-o direcţie44: a o lua la drum, a o apuca (pe o potecă), a da (pe undeva), a face (la dreapta) etc. Pentru mişcarea (urcare şi coborâre) în munţi se folosesc sui (< lat. subire), în Munţii Apuseni urla „a coborî44 (< lat. ululare sau orulare), în Transilvania tuna (< lat. tonare, cu o evoluţie semantică neclară). Cf. şi purcede. în plus, româna a împrumutat şi din alte limbi termeni pentru aceeaşi noţiune: porni, coborî (din slavă) şi termeni dialectali ca guri şi tuli, ambii din slavă şi însemnând „a coborî44, şi andăli „a porni44 (din maghiară). Ocupaţia şi felul de viaţă, mai ales în munţi, explică situaţia termenilor pentru noţiunea de „drum44. La fel ca în celelalte limbi romanice, s-au pierdut o serie de termeni latineşti din acest domeniu onomasiologic: trames „drum ocolit, poteca44, deverticulum „ocol44, meatus „cale, canal44, angiportus „străduţă, înfundătură44. Spre deosebire de toate celelalte limbi romanice, care au păstrat termenul uia, româna nu are acest termen pentru că, aşa cum spune S. Puşcariu, se pare că şoselele care legau oraşele mari, în vremea Imperiului, nu mai jucau un rol important în viaţa strămoşilor românilor. în locul lui via româna foloseşte cale, moştenit din lat. callis, transmis de altfel şi în alte limbi romanice, dar în română folosit ca şi în latină cu sensul de „potecă prin munţi sau păduri44. Acesta este folosit alături de cărare (< lat. carraria „drum de care44), utilizat pentru un drum îngust de munte. La fel se explică existenţa lui plai „drum prin pădure pe coasta unui munte44 (probabil din lat. plagius „margine, coastă44). Ulterior, româna a împrumutat şi alţi termeni, ca drum, potecă, foarte probabil din greacă, respectiv slavă, primul dintre aceştia doi înlocuind în mare măsură aproape total termenul latinesc cale, care a rămas mai ales cu sensul figurat de „direcţie44, „metodă44. înainte de a înceta să fie folosit cu sensul general de „drum44, cale a intrat în numeroase expresii menţionate în Dicţionarul Academiei, ceea ce dovedeşte marea lui răspândire în română, la un popor în al cărui trecut drumurile, din Carpaţi şi până în Pind, ocupau un loc important (evident, nu 79 drumurile pavate romane). Acest popor sunt vlahii, pe care Kedrenos îi numea, la 976, „drumeţi44 şi pe care documentele sârbeşti îi numeau cu un termen românesc kjelatori (= călători). Exemplele prezentate ilustrează felul cum faptele de vocabular pot ajuta la cunoaşterea trecutului nostru. Cuvinte traco-dace. Şi datele referitoare la lexicul pe care româna îl are din limba traco-dacilor pot arunca o lumină asupra trecutului poporului nostru. Am amintit că latina din provinciile dunărene a fost însuşită de traco-daci o data cu romanizarea lor. De la această populaţie autohtonă, care reprezintă, din punct de vedere etnic, un element constitutiv al poporului român alături de cel latinesc, s-a păstrat un număr de cuvinte. La noi-, ca şi în celalte regiuni ale Imperiului, s-au păstrat în jur de 80 de cuvinte, care denumesc mai ales realităţi caracteristice regiunilor respective (nume de plante şi animale etc.). Identificarea cuvintelor româneşti provenite din traco-dacă este o operaţie dificilă, deoarece nu este cunoscută traco-daca (nu există deci texte în această limbă); informaţiile directe despre această limbă sunt foarte reduse (s-au păstrat mai ales nume de locuri din inscripţii şi din izvoare narative) şi transmise în transcrieri latineşti şi greceşti. Absenţa aproape totală a unor informaţii directe a făcut ca cei ce S:au ocupat de acest domeniu să apeleze la diverse procedee pentru a stabili fondul autohton al limbii române (ne referim evident la lingvişti, nu la amatorii ce consideră, la fel ca în epoca romantică a filologiei, că orice element de origine necunoscută este din limba traco-dacă). Aceste procedee se pot grupa în două categorii: a) compararea românei cu albaneza; b) reconstrucţia unor elemente traco-dace pe baza comparaţiei cu o serie de limbi indo-europene vechi. Compararea românei cu albaneza, despre care am vorbit la începutul expunerii mele, practicată de Fr. Miklosich, G. Weigand, C.Treimer, Kr. Sandfeld, S. Puşcariu, A. Philippide, Al. Rosetti, Gr. Brâncuş şi alţii, cu deosebiri de la un cercetător la altul, este un mijloc mai puţin nesigur pentru identificarea cuvintelor din substratul traco-dac al limbii române decât reconstrucţia tipurilor indo-europene. 80 între diversele cuvinte comune românei şi albanezei — 86 la Al. Rosetti, 132 la Gr. Brâncuş, dintre care 89 sigure şi 43 probabile — trebuie să se distingă cele cu aceeaşi formă şi cu acelaşi sens în română şi albaneză (buză: alb. buze, câlbează: alb. kelbaze, ciucâ: alb. guke). Al. Rosetti a arătat că nu există criterii pentru a determina dacă termenii de acest fel provin dintr-o limbă în alta şi de aceea se poate presupune că provin în ambele limbi din aceeaşi limbă vorbită în Peninsula Balcanică (traco-daca, limba de substrat a limbii române, era o varietate a limbii trace, limbă din care provine albaneza). A doua grupă este constituită din cuvintele care se aseamănă în cele două limbi, fără ca forma şi / sau sensul lor să fie identice. Ele, de asemenea, nu pot fi împrumuturi. Diferitele deosebiri de formă dintre cuvintele româneşti şi albaneze aparţinând acestei grupe au fost sistematizate în tabele de corespondenţe fonetice. Se observă astfel că unui sunet albanez îi corespund în română mai multe sunete, ca în cazul alb. th, căruia îi corespund s (tharbet: searbăd), ţ (thark: ţarc), c (thump: ciump),f (therrime: fărâmă), sau în cazul alb. sh, căruia îi corespund în română ş (moshe: moş), s (shkrumb: scrum), c: (shut: ciut). Gr. Brâncuş a atras atenţia asupra faptului că orice comparaţie de acest fel trebuie făcută între formele vechi ale românei şi albanezei (româna comună şi albaneza comună) şi nu între stadiile contemporane ale celor două limbi. Cealaltă metodă, practicată de A. Philippide, G. Pascu, Th. Capidan, G, Giuglea, 1.1. Russu, G. Reichenkron, A. Vraciu, G. Ivănescu, C. Poghirc, care este de fapt o reconstrucţie, se referă la cuvintele moştenite în albaneză. S-au folosit mai multe feluri de comparaţii cu unele limbi indo-europene pentru a reconstrui, pornind de la română, cuvintele traco-dace care ar sta la baza unor cuvinte româneşti. Astfel, s-au făcut comparaţii cu vechile limbi balcanice (macedoneana, limba lui Alexandru cel Mare, ilira şi vechea greacă), cu limbile baltice (lituaniana) şi armeana, cu alte limbi indo-europene, vechi sau modeme, din care româna nu a putut împrumuta, direct sau indirect. Şi pentru această categorie au fost identificate între 80 şi 100 de cuvinte ca fiind probabil din substrat (o listă bogată a lor există în lucrările istoricului I.I. Russu, care s-a ocupat într-un studiu amplu de etnogeneza româ- nilor). Rezultatele acestor cercetări au grade diferite de probabilitate. Şi mai puţin sigură este reconstrucţia unor cuvinte traco-dace prin 81 referire la rădăcini reconstruite şi afixe indo-europene, nu la cuvinte atestate în diverse limbi indo-europene. Este evident că în acest caz cele două criterii fundamentale ale etimologiei (concordanţa fonetică şi cea semantică dintre cuvântul românesc şi cel de la care se presupune că acesta provine) nu se pot aplica cu aceleaşi rezultate ca în cazul com- paraţiei cu albaneza, fiindcă unul dintre cei doi membri, necesari în orice comparaţie, nu există. De aceea, refacerea unei forme traco-dace în aceste condiţii este foarte dificilă şi mai totdeauna nesigură. Adesea, apropierile de acest tip fac abstracţie de condiţiile istorico-sociale care pot explica evoluţia cuvântului românesc. Revenind la cele spuse la începutul consideraţiilor despre cuvintele din substrat şi semnificaţia lor pentru cunoaşterea istoriei poporului român, observ că cea mai mare parte a cuvintelor din traco-dacă sunt termeni referitori la natură, configuraţia terenului (ducă, groapă, mal, măgură, noian), ape (baltă, bâlc, pârâu), vegetaţie (brad, hung(et), copac, druete; curpen; mazăre, mărar; brusture, leurdâ, spânz; ciump, coacăză; ghimpe, mugure, sâmbure, strugure), faună (măgar, mânz(at), muscoi, ţap; viezure; baligă, câlbează, ciut, murg, sără; balaur, năpârcă, şopârlâ; căpuşă; strepede; raţă; barză, cioară, ghionoaie, pupăză; cioc). Termenii înşiraţi aici, 46 la număr, fac parte din cele 89 de cuvinte pe care Gr. Brâncuş le consideră în mod cert din substrat. La aceştia pot fi adăugaţi încă 17, din acelaşi domeniu semantic, menţionaţi de acelaşi autor într-o listă de 43 de cuvinte considerate ca provenind mai probabil din substrat (negură; codru; păstaie, scorbură; daş; vătui; băl; borţ(oasă), creţ, lai, oacâră, sterp „erizipel'4, „boală la vite44; mură, murză; brâncă, chelbe; fluture). Alţi lingvişti consideră unele din aceste cuvinte ca provenind din alte limbi, chiar din latină (de ex. negură, codru, vătui, fluture). De altfel, în general, numărul termenilor siguri din substrat, acceptaţi de toţi lingviştii sunt relativ puţini, aşa cum rezultă din dicţionarul etimologic al limbii române al lui A. Ciorănescu. între termenii care denumesc animale, păsări, plante, configuraţia terenului din cele două liste (termeni siguri şi cei probabili) mulţi aparţin mediului crescătorilor de vite din regiunile muntoase. La aceştia pot fi adăugaţi şi alţii care denumesc părţi ale corpului (ceafă, ciuf grumaz, guşă, rânză), care par să fi fost la origine în legătură exclusiv cu corpul animalelor, sau termeni pentru obiectele de îmbrăcăminte (brâu, căciulă, sarică) proprii 82 oierului sau locuinţei primitive de munte (argea, cătun, vatră şi gard implică, iniţia], mai ales aşezările sezoniere ale păstorilor transhumanţi). Tot păstoreşti sunt cele cinci cuvinte care denumesc alimente (brânză, urdă, zarâ; bulz> arichiţă), în sfârşit, alţi termeni trimit la formele unei agriculturi primitive impuse de păstorit (buc — prelucrarea cânepii, grapă — cultivarea cerealelor, gresie — cositul fânului). Concluzia, importantă pentru sublinierea ideii că lexicul poate arunca o lumină asupra trecutului nostru, este că aproape toţi termenii de origine autohtonă (traco-dacă) nu depăşesc, prin conţinutul lor semantic, sfera de viaţa elementară a păstorilor de odinioară. Această concluzie capătă o semnificaţie specială dacă termenii din această categorie sunt raportaţi la sinonimele lor latineşti păstrate de română. Gr. Brâncuş a făcut o observaţie interesantă constatând că între ter- menul autohton şi cel latinesc s-a stabilit un raport ca de Ia particular la general, în sensul unei specializări semantice „pastorale44 a sino- nimului autohton. Lat. albuş devenit alb a păstrat sensul general al culorii, în timp ce bardzu, termenul autohton, folosit astăzi dialectal (în Transilvania, în aromână şi în meglenoromână), dar presupus a fi existat în româna comună, şi-a restrâns sensul denumind culoarea albă sau bălţată a unui animal domestic (oaie, capră, catâr). în româna actuală se foloseşte breaz (considerat de origine sud-slavă). Tot din domeniul numelor de culori este cazul lui negru (< lat. niger), discutat mai sus în legătură cu alb, care se foloseşte ca termen general pentru a denumi culoarea respectivă, spre deosebire de murg şi de lai, termeni folosiţi pentru a denumi culoarea neagră a animalelor. Trecând la produsele alimentare rezultate din creşterea oilor, constatăm că termenii cu sens general sunt moşteniţi din latină: lapte (< lat. lactem), caş (< lat. caseum),în timp ce diversele feluri de lapte sau de caş, deci termenii mai specializaţi, sunt din substrat (zară „lapte bătut din care s-a scos untul44; brânză, urdă). Tot aşa searbăd este sinonim al lui acru (< lat. acrus, dar folosit numai pentru lapte), sau strepede „vierme din brânză44 este numai parţial sinonim al lui vierme (< lat. uermis). Chiar termenii referitori la persoana care practică păstoritul sunt latineşti când este vorba de noţiunea generală: păstor (< lat. pastorem) sau păcurar (< lat. pecorarius), dar din substrat dacă este vorba de un anumit tip de păstor, de păcurar: baci „şeful stânei, vătaful ciobanilor44. Exemplele de acest fel arată că, adoptând limba 83 latină, traco-dacii romanizaţi au păstrat elemente secundare proprii limbajului pastoral, adică al unui limbaj care reflecta specificul de civilizaţie autohton. Raportul dintre cuvintele moştenite din latină şi cele împrumutate din substrat poate fi discutat dintr-o perspectivă mai generală care se regăseşte şi în celelalte limbi romanice. In vorbirea tuturor populaţiilor care şi-au părăsit limba în favoarea latinei (celţi, iberici etc.), s-au păstrat o serie de cuvinte la început sinonime cu unele cuvinte latineşti. Treptat, sinonimia care caracteriza vorbirea unor persoane s-a transformat în fapte de limbă proprii latinei din regiunea respectivă. Este, evident, greu de stabilit cu precizie care au fost relaţiile dintre aceste cuvinte pentru că nu ştim care era poziţia cuvintelor împrumutate în ansamblul vocabularului latinei din acea epocă. Se poate presupune că anumite cuvinte erau sinonime ale cuvintelor latineşti la nivelul întregii limbi, iar altele erau caracteristice numai pentru o anumită regiune geografică sau o anumită terminologie (ca aceea păstorească, discutată mai sus). Pe de altă parte, în cele mai multe cazuri, termenii noi nu sunt perfect sinonimi cu cei vechi; întrebuinţaţi pentru un număr redus de obiecte ei sunt mai precişi, conţin o mai mare cantitate de informaţie. Aşa cum arata E. Coseriu, opoziţia vechi—nou devine o opoziţie în care termenul nou este marcat în raport cu vechiul termen, care nu este marcat (termenilor generici de origine latină, de tipul piatră, lac, apă, vale, os, arbore, ai „usturoi'4, şarpe, aprinde, lână, râu, le corespund termeni din substrat al căror sens s-a specializat: cremene, baltă, băle „vale mlăştinoasă", sâmbure, copac, leurdâ „usturoi sălbatic", balaur „şarpe uriaş", scăpăra, bască, pârâu). Această opoziţie marcat—nemarcat este foarte importantă pentru a explica procesul de înlocuire a vechilor cuvinte prin cuvinte noi care le erau înainte sinonime. Motivele care au condus la adoptarea unui termen nou în condiţiile păstrării vechiului termen sunt foarte diverse,- In general, se poate presupune că termenul nou a înlocuit un termen vechi pe măsură ce raportul între cei doi termeni ai opoziţiei a suferit schimbări şi când noul termen şi-a lărgit sensul în limbă, cu alte cuvinte, pe măsură ce s-a modificat distribuţia sinonimelor în ansamblul vocabularului. Acest proces poate să ducă chiar la eliminarea termenului vechi, nemarcat, ca în cazul unor cuvinte din substrat pentru care astăzi nu avem sinonime latineşti (buză, ceafă, viezure) sau sinonimele latineşti sunt foarte puţin răspândite (aaş < anus „bunic"; 84 strămoş", dar moş din traco-dacă; lăpuş < lat. lappa, termen panromanic, +-uş, dar brusture din traco-dacă). Subliniez încă o dată că fenomene similare s-au produs în toate limbile romanice. Iată câteva exemple din spaniolă: chopo „plop" (< lat. ploppus), dar ălamo „un anumit fel de plop" din substrat; anillo „inel" (< lat. anellus), dar aro „inel gros din metal sau din lemn", din substrat; encina „stejar" (< lat. ilicina, derivat adjectival de la ilex „stejar veşnic verde"), dar chaparro „stejar tânăr" din substrat; piedra „piatră" (< lat. petra), dar lastra „piatra netedă şi nu prea groasă" din substrat. Uneori sinonimia dintre cele două cuvinte a „progresat" în sensul că diferenţa de sens dintre termenii sinonimi este mai mică, deşi se poate presupune că la origine a fost mai mare: rana „broască" (< lat. rana) şi sapo din substrat; lodo „lut" (< lat. lutus) şi barro, lama din substrat. Revenind la termenii româneşti de origine traco-dacă în relaţiile lor cu termenii moşteniţi din latină, prezint şi alte exemple de sinonime, nediscutate până acum, de perechi de cuvinte în care termenii latineşti au sensul general şi cei presupuşi a fi din substrat au sens mai restrâns: arbore (< lat. arborem) — copac, probabil din substrat; cal (< lat. caballus) — muşcoi „catâr", probabil din substrat; casă (< lat. casa) — argea „colibă sub pământ"; râpă (< lat. ripa) — mal; cerbice (< lat. cerbicem) — grumaz, probabil din substrat; cute (< lat. cotem) — gresie; laţ (< lat. laceus) — cursă, probabil din substrat; sat (< lat.fossatum) — cătun „sat mic"; viperă (< lat. uipera) — năpârcă, din substrat; viţă (< lat. uitea) — curpen „viţă sălbatică", probabil din substrat. Dacă examinăm poziţia elementelor lexicale considerate a fi din limba traco-dacă, constatăm că în DEX, care a fost dicţionarul de bază în selectarea inventarului de cuvinte româneşti din Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, acestea ocupă aproximativ aceeaşi poziţie în română ca elementele din substrat din restul limbilor romanice. Astfel, în vocabularul reprezentativ al limbii române, există 23 de cuvinte de acest tip (abur, brad, brâu, bucurie, buză, căciulă, cioc, copac, copil, fărâmă, fluier, fluture, ghimpe, groapă, guşă, mal, măgar, mânz, mugur, murg, raţă, traistă, vatră), ceea ce reprezintă doar 0,96 din întregul inventar de cuvinte (cele mai multe dintre acestea apar şi la Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române). Dai' aceasta este situaţia şi în celelalte vocabulare reprezentative romanice, unde ponderea elementelor de 85 substrat — de natură diversă — este foarte scăzută, chiar dacă ţinem seama că unele elemente de substrat se ascund probabil adesea sub calificarea generală de cuvinte cu origine incertă. Cel mai ridicat procentaj îl are occitana, cu 1,50 (6,69% dacă le luăm şi pe cele cu origine incertă), urmând româna, cu 0,96%, respectiv 3,67%. Pentru a da o imagine concretă a situaţiei elementelor de substrat din vocabularul reprezentativ a două importante limbi romanice dăm exemplele din franceza literară: borne „bornă“, boue „noroi44, caillou „cremene“, creme „smântână44, creux „cavitate, gaură“, mine „mină44, mouton „oaie44, cjuai „dig44,în total 8; în spaniolă sunt tot 8 (becerro „tăuraş sub un an44, calabaza „dovleac“, galâpago „broască ţestoasă44, gusano „vierme44, izquierdo „stâng44, manteca „grăsime44, marana „hăţiş, desiş44, iranea „ciomag, bâtă44). De remarcat că şi în aceste două limbi termenii din substrat se referă la realităţi legate de natură în general (animale, plante etc.). Cuvinte vechi greceşti. Latina din provinciile dunărene s-a dez- voltat în contact cu vechea greacă. La o dată greu de precizat, o serie de cuvinte vechi greceşti au pătruns în latina dunăreană şi din aceasta s-au transmis limbii române, ca elemente latineşti (ele nu sunt atestate în limbile romanice occidentale): broatec, cir, ciumă, frică, jur (din în jur, împrejur), papură, părângă, plai, spân, sterp, stup etc. Cuvinte vechi germanice. Am arătat în prima parte a expunerii mele că nu s-a ajuns la un acord între lingvişti în ceea ce priveşte elementul lexical germanic pătruns în latina dunăreană. Nu trebuie să confundăm germanic cu german; primul termen se referă la populaţiile migratoare (goţi, vizigoţi, longobarzi) de la începutul primului mileniu al erei noastre, dinaintea constituirii limbilor germanice actuale, în timp ce german se referă la poporul german şi limba lui actuală. Cuvinte vechi slave. Elementul germanic este considerat, în stadiul actual al cercetărilor, nesemnificativ pentru română. El a avut însă un rol important în limbile romanice occidentale, fiind considerat ca un superstrat al acestor limbi (se insistă mai ales asupra elementului franc din franceză; ca o curiozitate atrag atenţia asupra faptului că francezi şi franceza se numesc aşa după numele grupului germanic al francilor). în limba română rolul de superstrat l-a avut slava (trebuie 86 să precizez că este vorba de influenţa veche slavă şi nu de cuvintele intrate mai târziu din limbile slave învecinate: bulgară, sârbă, ucrai- neană, polonă, rusă). Numărul acestor cuvinte vechi slave este mare, ele aparţinând celor mai diverse domenii semantice. Multe dintre cuvin- tele respective au o poziţie importantă în lexicul românesc, 233 apărând şi în vocabularul reprezentativ român: bici, boală, bogat, boier, brazdă, ceată, ciocan, citi, clădi, clei, cleşte, clipi, coajă, coborî, cocoş, comoară, cosi, coş, croi, cumpănă, drag, iubi, nevastă etc. De reţinut că între aceste cuvinte sunt unele care au stat la baza creării terminologiei feudale româneşti (boier, ceată), la care se pot adăuga altele din acelaşi domeniu (clacă, răzmeriţă etc.). Este interesant de remarcat că acest element slav ocupă acelaşi rang IV în vocabularul reprezentativ român, cu elementul germanic din vocabularul repre- zentativ francez şi italian, limbile romanice în care elementul vechi germanic este cel mai bine reprezentat. Evaluarea elementelor vechi slave din română capătă noi dimen- siuni dacă se examinează unităţile lexicale folosite de diverse limbi romanice pentru noţiunile pentru care româna a împrumutat termenii slavi. Primul care a atras atenţia asupra acestui fapt, într-un celebru discurs prezentat la Academia Română în 1930, a fost W. Meyer-Lîibke, părintele lingvisticii romanice comparate. Recent, în diverse articole, Sanda Reinheimer-Rîpeanu a analizat toate aceste situaţii şi a constatat că termenului slav din română îi corespunde în limbile romanice occidentale uneori un termen de origine germanică: pentru bogat există fr. riche, it. ricco, sp., ptg. rico; a păzi, a păstra, la noi din vechea slavă, au corespondente germanice (it. guardare, fr. garder, sp., ptg. guardar); pentru nevoie se folosesc it. bisogno, fr. besoin (sp., ptg. au apelat la un împrumut din latină — necesidad(e)); lui jar, împrumutat tot din vechea slavă, îi corespund tot termeni germanici în celelalte limbi romanice (fr. braise, it. brace, brajia, sp., ptg. brasa). în alte cazuri, limbile romanice au împrumutat ulterior un cuvânt din latină (subliniez au împrumutat, nu au moştenit cuvântul din latină): nume de plante ca podbeal, ştir, bujor, pelin sau de animale (râs, lebădă) ca şi termeni abstracţi de felul lui prilej, pricină, vrajbă, de origine veche slavă în română, au, în limbile romanice occidentale, corespondente împrumutate din latină. Aceasta arată că unele tipuri lexicale latine s-au dovedit incapabile să reziste în faţa concurenţilor apăruţi în epoca bilingvismului sau, pur şi simplu, n-au avut şansa să supravieţuiască 87 şi au fost înlocuite prin unităţi care demonstrează creativitatea lexicală a vorbitorului (lat. lucius a fost înlocuit de ştiucâ la noi şi de o creaţie metaforică brochet, în franceză, care provine de la broche „instrumente şi piese cu formă alungită"). Aportul masiv al elementului slav vechi la lexicul românesc (el reprezintă 9,02% din vocabularul reprezentativ românesc) nu a afectat structura latinească a acestuia, deşi prin aceste cuvinte limba română se deosebeşte mult de celelalte limbi neolatine. Este interesant de relevat remarca lui S. Puşcariu care a atras atenţia asupra faptului că românii au împrumutat din slavă substantive ca plug„ sită, război (de ţesut), brici, în vreme ce verbele corespunzătoare aray cerne, ţese, rade sunt de origine latină. Se poate trage concluzia că termenii vechi slavi au pătruns în română deoarece desemnau unelte mai perfecţionate decât cele ale continuatorilor romanici din Dacia (românii n-au încetat să are, să cearnă, să ţeasă sau să se radă). Pentru alte obiecte şi noţiuni, denumite astăzi prin cuvinte slave, românii au avut fără îndoială înaintea contactului cu slava nume latineşti, chiar dacă nu sunt atestate: nu se poate presupune că românii n-au avut termeni pentru „drag", „scump", „a vorbi", „a iubi". în aceeaşi ordine de idei vreau să subliniez că până nu demult româna avea termeni latineşti moşteniţi pentru cuvintele vechi slave. în Transilvania s-au moştenit cuvinte latineşti ca lard „slănină"(< lat. lardum)y vipt „aliment" (lat. victus, cu evoluţie semantică interesantă, în latină), arină (< lat. arena), cărora le corespund în limba literară cuvinte slave ea slănină, hrană, nisip. Din exemplele prezentate mai înainte, ca şi din cele amintite atunci când am discutat despre cuvintele împrumutate din substrat, adică din limba dacă, rezultă că avem a face cu fenomene petrecute Ia începutul contactului cu limba latină. în ambele cazuri au avut loc procese de bilingvism al căror rezultat final a fost părăsirea vechilor limbi (de substrat sau de superstrat) în favoarea latinei. în ambele cazuri, procesul a fost suficient de lent, pentru a permite introducerea unor cuvinte din limbile abandonate în latina adoptată. Cercetarea cuvintelor împrumutate din substrat sau superstrat ne permite să facem unele remarci generale cu privire la influenţele exercitate asupra lexicului românesc. O caracteristică generală a contactului latinităţii cu nonlatinitatea (substrat, superstrat) este că acceptarea unor cuvinte împrumutate este 88 făcută de un lexic latin constituit într-o structură relativ bine precizată, chiar dacă, aşa cum am văzut mai devreme, în latina târzie a avut loc o reorganizare a acesteia. Datorită unei astfel de structuri bine organizate s-au putut păstra până astăzi multe cuvinte la nivelul întregii Romanii (este foarte probabil că numărul acestora a fost mai mare la începutul procesului de romanizare, dar el s-a restrâns pe măsură ce un astfel de cuvânt a dispărut din una sau două limbi romanice). De ce şi cum au fost împrumutate cuvintele din substrat şi superstrat? De ce au fost acceptate noile cuvinte de către structura lexicală latinească? Cea mai clară categorie o reprezintă cuvintele care îmbogăţeau un vocabular din care lipseau anumite denumiri pentru realităţi noi: termeni de faună şi floră, obiecte necunoscute romanilor. Latina se adapta la realităţile din noile provincii romane, aşa cum, multe secole mai târziu, limbile romanice ajunse în continentul american au adoptat cuvinte din limbile indigene americane. Este probabil ca la început latinofonii să fi folosit cuvinte latineşti şi pentru realităţile tipice noilor regiuni cucerite, după cum spaniolii ajunşi pe continentul american foloseau cuvinte spaniole pentru realităţile americane (leon „leuu era utilizat la început pentru puma, termen indigen latino-american). Ulterior s-a impus puma. Observaţia este valabilă mai ales pentru împrumuturile din substrat. în alte cazuri, cuvintele împrumutate denumeau obiecte care, deşi erau similare cu cele familiare vorbitorilor de limbă latină, au ajuns să devină echivalente parţiale ale cuvintelor latineşti sau chiar să se impună în faţa acestora. De remarcat că în cele mai multe cazuri avem a face cu termeni referitori la aspectul exterior al terenului, foarte apropiat de domeniul faunei şi florei amintit mai înainte. Sanda Reinheimer-Rîpeanu, într-un alt articol consacrat raporturilor dintre termenii latineşti moşteniţi şi cei împrumutaţi din substrat şi superstrat, prezintă mai multe serii de acest tip. Pentru noţiunea de „lac, mlaştină, baltă, mocirlă" limbile romanice au păstrat din latină doar lacus, transmis tuturor limbilor romanice actuale cu excepţia francezei, stagnum (moştenit în italiană, retoromană, franceză, occitană, catalană şi spaniolă) şi palus (prezent cu sensul din latina clasică doar în italiană, veche franceză, veche spaniolă şi veche portugheză; rom. pădure are la origine acelaşi cuvânt palus, -dem, dar cu o evoluţie semantică aparte, explicată mai înainte, legată de natura mlăştinoasă a vechilor păduri din 89 preajma Dunării). Celelalte cuvinte româneşti şi romanice aparţinând acestui câmp semantic sunt împrumuturi din limbile de substrat şi superstrat: rom. baltă, explicat prin substrat sau superstrat, mocirlă şi mlaştină, amândouă din limba de superstrat; fr. boue, dintr-un termen latinesc, la origine cuvânt galic, la fel ca bărbier, fr. marais, cuvânt de superstrat latinizat sub forma mariscus în textele merovingiene şi carolingiene, fr. mare, împrumutat din vechea germanică nordică; it. pantano, cuvânt de origine preromanică, it. nordic palta, dintr-o rădăcină mediteraneană, cat. bassa şi sp. balsa, din substratul iberic. Pentru un alt accident de relief („groapă“) se păstrează în limbile romanice doar un singur termen din latină: fossa (absent din română); peste tot în Romania există doar termeni din substrat (rom. groapă, fr. trou, sp., ptg. buraco). La fel stau lucrurile pentru denumirea noţiunii de „mal“: există un singur termen latinesc, ripa, păstrat în toate limbile romanice, deşi cu evoluţie semantică diferită (cf. rom râpă), şi altul, ora, moştenit în câteva limbi romanice; în toate limbile romanice sunt însă prezente denumiri pentru „maT din substrat (rom. mal, fr. berge, ptg. beira) sau din superstrat (fr. bord). Există cazuri de convergenţă a limbilor romanice de felul celor prezentate până acum şi în alte domenii onomasiologice. Din domeniul culinar poate fi menţionat cazul cuvintelor pentru diverse tipuri de grăsime animală. în Romania se moştenesc continuatori ai lat. hutyrum, de origine grecească, iniţial împrumutat în terminologia medicală (fr. beurre, it. burro); \ax, axungia (rom. osânză, it. sugna, log. assundza, câmp. assonza) şi lat. unctum > rom. unt (apare în celelalte limbi romanice, dar cu sensuri diferite; ca o excepţie menţionez forma unt din vechiul dialect bellunez care are sensul românesc). în restul României au pătruns ter- meni de substrat (sp. manteca, cat. mantega, ptg. manteiga, foarte probabil dintr-o limbă indo-europeană preromanică; ptg. banha, de origine celtică, fr. creme, galic., sp., ptg. nata, preromanice) sau din superstrat (rom. smântână; pentru acest termen s-a propus o origine autohtonă sau chiar latină). Revin, la sfârşitul acestor consideraţii referitoare la domeniile onomasiologice afectate de împrumuturile timpurii romanice, la ter- menii de faună şi floră, unde numărul acestor împrumuturi este impresionant. Pentru conifere se păstrează din latină doar pinus (în toate limbile romanice) şi a dispărut aproape abies „brad“, păstrat doar în 90 dialectele italieneşti, în rest termeni din substrat (rom. brad, fr. sapin). Nici lat. quercus „stejar“ nu s-a păstrat decât în italiană şi dialectul logudorez al limbii sarde, iar robur în spaniolă şi occitană; astăzi pentru denumirea acestui copac se folosesc termeni de substrat (fr. chem, occ. garric, sp. carvajo, ptg. carvalho); rom. stejar este con- siderat de cei mai mulţi lingvişti din superstratul slav (nu lipseşte nici ipoteza unei origini autohtone a cuvântului stejar, la fel ca gorun, gârniţă, termeni sinonimi ai lui stejar). Tot aşa stau lucrurile şi în cazul unor nume de păsări. Pentru „ciocârlie" nu s-a păstrat în limbile romanice nici unul dintre termenii vechi latini, în afară de alauda, care era şi în latină de origine galică (v. fr. aloe > alouette, v. sp. aloa) şi calandra, împrumut din greacă (ptg. calhandra). în română cuvântul ciocârlie are o origine controversată (onomatopeică, creaţie românescă de la cioc sau chiar din substrat). Acest exemplu este interesant şi pentru faptul că ne arată că unele împrumuturi pot fi determinate şi de cauze interne ale sistemului lexical, respectiv de poziţia slabă a cuvintelor dintr-o limbă, adică de absenţa unei încărcături semantice, a unei familii de cuvinte şi a unei frecvenţe deosebite. în condiţiile bilingvismului din epoca timpurie a romanităţii, când mulţi vorbitori foloseau şi latina, dar şi limbile de substrat sau, mai târziu, de superstrat, numărul cuvintelor cu o poziţie slabă a putut fi mai mare şi aceasta cu atât mai mult cu cât atunci a avut loc o adevărată reorganizare a structurii lexicale latineşti. Cuvinte care nu aveau derivate sau care nu erau frecvente dispar şi apar noi termeni. în acest haos cuvintele din substrat sau din superstrat pot lua locul termenilor latineşti chiar dacă nu este vorba de denumirea unor realităţi concrete, noi, specifice. Exemplul tipic pentru această situaţie îl prezintă numele de culori, al căror sistem a fost în bună măsură reorganizat în limbile romanice. Astfel, s-au moştenit din latină în toate limbile romanice numai trei nume de culori: negru, verde, alb (cu menţiunea că termenul latinesc albuş, care a dat românescul alb, s-a păstrat cu nume de culoare numai în română). Pentru celelalte culori există fie termeni latineşti (rom. galben < lat. galbinus, sp. amarillo), fie împrumuturi din superstratul germanic (blank „alb" > it. bianco, fr. blanc, sp. bianco, ptg. branco; blau „albastru" > fr. bleu). Uneori folosirea şi împrumutarea unui cuvânt se poate datora unei cauze şi mai generale şi anume simplului fapt că este vorba de un 91 termen nou, cu „prestigiul44 exotismului. Noutatea termenului, asociată cu afectivitatea, poate produce efecte expresive. Lingviştii au sugerat că există zone, domenii cu „presiune scăzută44, în care este nevoie permanentă de mai multe cuvinte pentru a denumi acelaşi lucru, deci de mai multe sinonime. în aceste zone unul dintre izvoarele de cuvinte mai expresive sunt limbile străine şi de aceea cuvintele împrumutate sunt preferate celor din structura latinească. Astfel s-ar putea explica termenii care denumesc noţiunea de „copil44 în limbile romanice care nu sunt moşteniţi din latină: în afară de infam, transmis în franceză (enfant) şi care a înlocuit vechii termeni latineşti uzuali pentru „copil44 (puer, liberi „copii născuţi din părinţi liberi44), ceilaţi termeni sunt fie din substrat (rom. copil), fie împrumutaţi din superstrat (fr. gars, gargon), fie creaţii expresive romanice (sp. nino, chicoy rnozo, ptg. menino, it. bimbo). Pentru română o serie de cuvinte vechi slave se explică prin bilingvismul slavo-român şi prin căsătoriile mixte (iubif drag, scump, nevastă) în care afectivitatea şi expresivitatea termenilor din slavă au avut un rol important. Am prezentat câteva dintre tipurile de împrumuturi din substrat şi superstrat pentru a sugera unele explicaţii ale modificării unor elemente din structura lexicală a latinei transmisă limbilor romanice, deci şi românei. Aceste schimbări s-au produs la începutul romanităţii, deci în primul mileniu. Subliniez încă o dată că elementele structurii latine s-au păstrat în ceea ce aceasta avea esenţial. Discuţia, uneori cu aspect teoretic, am făcut-o şi pentru a înţelege de ce şi cum au fost împrumutate cuvintele din limbile cu care româna a intrat în contact în mileniul următor. Latina medievală—slavona* în toate limbile romanice, la începutul mileniului al II-lea are loc un fenomen pe care l-am putea numi extindere stilistică, adică o îmbogăţire a diverselor varietăţi stilistice, strâns legată de reorganizarea vieţii sociale. Cea mai importantă este organizarea vieţii religioase şi administrative (feudale). Această extindere stilistică duce la îmbogăţirea vocabularului. în Occident, structura lexicală moştenită din latină se îmbogăţeşte cu o componentă provenită din latina medievală. Am să mă opresc puţin asupra istoriei acestei latine medievale, chiar dacă, aşa cum vom vedea, nu interesează în mare măsură limba română. 92 Ce este de fapt latina medievală? Ea a apărut o dată cu reforma produsă de Carol cel Mare (secolul VIII—IX). Acest împărat, de origine din grupul germanic franc, a adus din Irlanda, Anglia şi Italia o seamă de călugări învăţaţi care ştiau latineşte. Ei au făcut o „purificare" a limbii latine scrise religioase şi administrative, eliminând haosul fonetic şi gramatical care cuprinsese limba scrisă sub influenţa practicii orale, adică a vorbirii. Pentru aceasta au luat ca model latina literară, operele autorilor creştini cultivaţi şi tratatele de gramatică ale antichităţii. Această limbă a constituit în evul mediu limba administraţiei, a culturii, a bisericii, deci a fost limba de civilizaţie, de fapt singura limba de civilizaţie până în secolul al XH-Iea. Din partea finală a acestei scurte prezentări a latinei medievale rezultă că în tot timpul evului mediu erudiţii Europei occidentale (nu numai romanice!) au folosit, pentru a comunica între ei, un instrument lingvistic foarte îndepărtat de limbile curente. Ca limbă de civilizaţie, latina medievală a influenţat limbile romanice occidentale chiar de la apariţia lor. La ea s-a apelat pentru formarea şi dezvoltarea termino- logiilor specializate (la început cea ecleziastică, administrativă şi juridică). în Orient, unde nu funcţiona latina medievală, atunci când s-a produs extinderea stilistică, prin folosirea românei în biserică şi în cancelarii, s-a apelat la slavonă, limba de cultură de aici (slavona era limba slava folosită ca limbă în biserică şi în cancelarii). în felul acesta, o serie de cuvinte legate de cele două activităţi (evanghelie, cazanie; stolnic, vornic) sunt termeni slavoni. Aceste slavonisme nu sunt rezul- tatul unor legături directe între români şi slavi, ci arată influenţa verti- cală a unei limbi de cultură asupra limbii vorbite. Aşa cum am spus, această influenţă se aseamănă cu influenţa latinei medievale asupra limbilor romanice occidentale. S. Puşcariu face o interesantă observaţie arătând că, dacă se compară rugăciunea „Tatăl nostru" românesc cu cel francez, se constată că tocmai cuvintele care sunt împrumuturi latineşti în rugăciunea franceză (sanctifier, volante, offense, tentation, delivrer) sunt slavoneşti la noi (sfinţi, voie, greşeală, ispită, izbăvi). Uneori, prin biserică, termenii respectivi au trecut din limba literară în graiul popular: aşa se explică faptul că post, pomană au înlocuit vechii termeni latineşti sec (păstrat în lăsata secului) şi ajun, respectiv cumând din lat. comandare. Rămâne o mare necunoscută: care erau termenii latineşti moşteniţi folosiţi de români înainte de apariţia unor termeni ca 93 evanghelie, călugăr, luaţi din slavonă? Cum arăta „Tatăl nostru“ înainte de influenţa slavonă? Când n-au mai folosit românii limba latină în biserică şi au folosit doar slavona? Revin la o precizare făcută cu puţin înainte, când atrăgeam atenţia asupra necesităţii de a nu confunda slavona cu limba veche slavă. Distincţia dintre elementele slavone intrate pe cale cărturărească şi cuvintele vechi slave, intrate pe cale populară, este destul de greu de făcut din lipsa unor criterii riguroase. De altfel, până nu demult, chiar dicţionarele româneşti nu făceau totdeauna o deosebire clară între cele două categorii de cuvinte populare, din vechea slavă, şi de origine cultă (slavone), ambele fiind tratate ca „vechi slave“. Pentru a putea stabili originea slavonă a unui termen s-au propus diverse criterii (Gh. Mihăila), două fiind cele mai importante: unul se referă la conţinutul termenilor şi celalalt la forma acestora. Sunt considerate slavonisme cuvintele care fac parte din terminologia administrativă (pravilă, stolnic, vornic, zapis) sau termenii referitori la cultură (bucoavnă, zbornic). Aşa cum spuneam, există unele slavonisme care din aceste terminologii au pătruns şi în vorbirea populară (iad, duh, rai şi chiar cuvântul sfânt). Rezultă deci că nu întotdeauna sensul cuvântului şi domeniul din care face parte sunt suficiente pentru precizarea originii slavone a unui termen. Aceeaşi remarcă se poate face şi cu privire la criteriul fonetic, adică cel referitor la forma cuvântului, fiindcă el funcţionează numai pentru un număr redus de cazuri. Astfel, păstrarea sunetului h, la finala unui cuvânt slav, ca în duh, văzduh, este o dovadă că este vorba de un termen slavon, deoarece cuvintele transmise pe cale populară au prefăcut pe h final în f: năduf ‘ praf vârf puf, zăduf Tot datorită unor modificări ale formei cuvintelor ştim că săvârşi, sobor sunt slavone, şi că sfârşi şi zbor „adunare“ sunt la origine aceleaşi cuvinte, dar transmise pe cale populară. Pe lângă cele două criterii prezentate mai înainte mai poate fi folosit un al treilea, criteriul geografic, dar numai într-o oarecare măsură şi indirect. Prezenţa unui cuvânt vechi slav în aromână este o dovadă sigură a originii populare a termenului respectiv şi, invers, absenţa unui termen vechi slav în aromână poate fi un semn că este posibil să fie un slavonism în dacoromână, la nord de Dunăre. Aceasta se datorează faptului că limba liturgică la aromâni a fost greaca, şi nu slavona. Astfel, sfânt şi citi sunt slavonisme pentru că ele nu există în aromână; lor le 94 corespund ayiu, respectiv ghivisescu, amândouă cuvinte de origine greacă (interesant de amintit că pentru „a citi“ aromâna are şi aleg din latAegere, cuvânt transmis şi celorlalte limbi romanice). Şi acest criteriu trebuie aplicat cu prudenţă, pentru că există termeni ca icoană atât în dacoromână, unde este slavon, cât şi în aromână, unde este împrumutat din greacă (din greacă îl are şi vechea slavă). Mai pot fi folosite şi alte criterii auxiliare din limbile slave modeme pentru stabilirea originii slavone a unui cuvânt românesc. Unul dintre acestea este comparaţia ce ne permite într-o oarecare măsură să detectăm cuvintele slavone din română. E. Petrovici („Balcania“ I, 1938, p. 83-87) a demonstrat că sufixul -anie, -enie sunt de origine cultă (deci slavone) şi în rusă. Cele două sufixe au fost detaşate în română şi s-au aplicat la termeni româneşti, astfel că petrecanie, împărtăşanie sunt cuvinte româneşti şi nu trebuie interpretate ca slavonisme. Tot o comparaţie, dar cu limbile romanice, poate fi invocată în cazul altor cuvinte româneşti. în general, aşa cum am văzut mai sus, se constată că termenilor de origine slavonă din română le corespund în limbile romanice occidentale cuvinte latineşti savante. Criteriul nu are, evident, valoarea probatorie a celorlalte criterii. Am prezentat pe larg problematica cuvintelor slavone şi pentru că urmările unei astfel de cercetări sunt importante pentru evaluarea corectă a rolului superstratului slav din română (repet că în trecut cele două straturi de cuvinte slave nu au fost suficient delimitate). Multe dintre cuvintele slave au pătruns mai târziu, pe cale cultă, în română, aşa cum s-a întâmplat cu elementul latinesc savant din limbile romanice occidentale. Deci ele nu sunt atât de vechi cum s-ar putea crede. Este vorba de o influenţă verticală, pe cale cultă (prin biserică şi cancelarie), a unei clase dominante, asupra unui alt neam (ca o paranteză, interesantă pentru rolul influenţei bisericii asupra unei limbi, menţionez şi faptul că slavona a influenţat mult evoluţia limbii ruse). Alte influenţe lexicale. Spre deosebire de substrat şi de superstrat, deci de elementul traco-dac, respectiv vechi slav, rezultate ale unui bilingvism activ, care a dus la asimilarea de către latinofoni a vorbitorilor nelatinofoni, contactele dintre română (care se constituise ca limbă aparte în secolul VIII) şi alte limbi nu au fost la fel de profunde, 95 căci n-au avut loc la scara întregii populaţii. Rezultate mai spectacu- loase s-au înregistrat în diversele graiuri unde a existat — uneori există şi astăzi — un bilingvism mai mult sau mai puţin activ. Aceasta în- seamnă că în regiunile respective atât românii, cât şi celelalte populaţii, foloseau alternativ doua limbi. Ne referim la graiurile moldoveneşti în contact cu graiurile ucrainene, la graiurile din Transilvania în contact cu graiurile ungureşti sau germane (săseşti), la graiul bănăţean în contact cu graiurile sârbeşti şi şvăbeşti, la graiul muntenesc în contact cu graiurile bulgăreşti. Diversele populaţii care au trecut sau care au rămas pe aceste meleaguri în prima jumătate a mileniului al II-lea nu au lăsat urme prea importante în structura, subliniez, latină a lexicului românesc. Pecenega şl cuman a. De la pecenegi şi cumani avem puţine cuvinte (probabil duşman, beci), ceea ce dovedeşte un contact mai puţin profund, ca de la o clasă stăpânitoare la supuşi. Această relaţie socială este dovedită şi de amănuntul important că o parte a boierimii româneşti la început era de origine cumană (chiar numele Basarab(ă) are această origine; alături de acest nume pot fi amintite nume de locuri de origine pecenega ca Peceneaga, Beşineu, Teleorman). Maghiara, Mai numeroase sunt cuvintele din maghiară. Dintre acestea 33 de cuvinte (=1,27%) sunt cuprinse şi m vocabularul reprezentativ al limbii române (de ex. ademeni, alcătui, bănui, bântui, cheltui, fel, gingaş, gând, hotar). De remarcat că nu există nici un cuvânt maghiar care să poată fi considerat ca un împrumut făcut în epoca străromână (nu există nici un cuvânt maghiar în dialectele sud-dunărene). Această constatare concordă cu datele istorice refe- ritoare la primele contacte dintre români şi unguri care se presupune că s-au produs în secolul al Xl-lea. Cuvintele general răspândite în dacoromână au fost împrumutate în perioada dintre secolele XI—XII până în secolul al XVI-lea şi se raportează la viaţa feudală, deci au apărut în epoca în care feudalismul s-a afirmat puternic la români. Există şi alte cuvinte mai noi, înregistrate în regiunile de bilingvism, dar care au o răspândire limitată în anumite regiuni din Transilvania. Din lista foarte bogată a cuvintelor de origine maghiară dată de L. Tamâs în dicţionarul cuvintelor maghiare din română cele mai multe 96 sunt din al doilea strat (doar 150 de termeni maghiari sunt mai răspândiţi în română). Analiza câmpurilor semantice cărora le aparţin aceste cuvinte este mai interesantă dacă este comparată cu aceeaşi analiză făcută cuvintelor româneşti pătrunse în maghiară. Excelenta lucrare a lui F. Bakos, consacrată cuvintelor româneşti din maghiară, arata că a existat fără îndoială un bilingvism română-maghiar. O categorie interesantă de cuvinte este cea care cuprinde termeni ce denumesc acelaşi obiect şi pentru care în anumite varietăţi dialectale dacoromâneşti sunt folosite cuvinte maghiare, iar în unele graiuri maghiare din Transilvania apar cuvinte româneşti. Astfel, pentru noţi- unea de „ciocan“ în graiul crişean se foloseşte clăpaci din maghiară, iar în varietăţi ale maghiarei transilvănene se utilizează csokâny din rom. ciocan. Pentru acelaşi obiect, fiecare comunitate a împrumutat termenul de la cealaltă. Greaca. Un loc aparte ocupă cuvintele de origine greacă din română pentru că ele au intrat în limba noastră în trei etape diferite. Am amintit, când am vorbit despre latina dunăreană, că un număr de cuvinte vechi greceşti a pătruns în această variantă a latinei şi din latină s-a transmis, o dată cu elementele latineşti, românei (asemenea cuvinte sunt necunoscute limbilor romanice occidentale). Un al doilea strat îl reprezintă cuvintele împrumutate din greaca bizantină, deci termeni relativ vechi, cunoscuţi pe tot teritoriul dacoromân şi uneori şi la aromâni: de ex. folos, atestat în cele mai vechi texte româneşti, lipsi, părăsi, prisos, sosi. Un exemplu interesant este cort, care în greacă provine din lat. cohors, moştenit de română prin curte; deci cort şi curte sunt un fel de veri. în sfârşit, există un strat mai nou de cuvinte împrumutate mai târziu (secolele XVIII-XIX), mai ales în epoca fanariotă, din neogreacă şi care sunt răspândite mai ales în sudul ţării (argat, crivat, chivernisi; unii termeni din neogreacă s-au generalizat în tot teritoriul dacoromânesc, cum este cazul lui stafidă). Multe dintre cuvintele greceşti ce circulau în secolele XVIII-XIX nici nu mai sunt cunoscute astăzi. în aromână, care a fost în contact permanent cu greaca, numărul împrumuturilor greceşti este mult mai mare. Cât pri- veşte poziţia ocupată de elementele greceşti în vocabularul reprezentativ român, observăm ca ele reprezintă prin cele 25 de cuvinte 1,11% din inventarul acestuia (de ex.: bătălie, buzunar, cărămidă, folos, frică, lipsi, mânie, pedepsi, proaspăt, scop, sigur, sosi, trandafir, zahăr). 97 Turca. Şi cuvintele turceşti au intrat în lexicul latinesc în mai multe etape. Stratul cel mai vechi este din secolele XV—XVII. Sunt mai ales nume de plante (arpagic, dovleac, dud, pătlăgea, salcâm), animale (bursuc, catâr), termeni referitori la casă (dulap, odaie, saltea, tavan), îmbrăcăminte (basma, ciorap, fotă) şi mâncare (ciorbă, halva, sarma), meserii (dulgher) şl comerţ (amanet, cântar, samsar). Viaţa intelectuală a rămas străină de contactul secular cu turcii: nu există nici un cuvânt care să denumească o noţiune abstractă şi nici un verb. Al doilea strat, din epoca fanariotă, a cuprins neologisme turceşti cunoscute aproape numai de păturile superioare ale societăţii şi care au dispărut o dată cu această epocă, la fel ca termenii neogreceşti contemporani lor. în vocabularul reprezentativ român am înregistrat 18 cuvinte de origine turcă, ceea ce reprezintă 0,69% din total (ex.: cazan, chef, cioban, geam, para, perdea, sobă, tutun). Limbile slave moderne. Variatele contacte ale românilor cu populaţiile din această parte a Europei, deci cu vecinii noştri din trecut şi de azi (bulgari, sârbi, ucraineni, ruşi, polonezi) au lăsat urme în lexicul românesc. De multe ori din cercetarea acestor urme se pot trage concluzii şi cu privire la natura relaţiilor dintre aceste popoare şi români. Este bine să ne amintim ce am spus mai înainte când am subliniat că cele mai multe elemente împrumutate se găsesc în graiurile dacoromâne. Şi totuşi unele au ajuns să pătrundă în limba literară. Dintre acestea din urmă le prezint numai pe cele din vocabularul reprezentativ român. Cele mai multe (34) sunt bulgăreşti (de ex.: bolnav, ciudat, cloci, crac, grijă, grozav, pricină). Urmează cele ruseşti (7) (ex.: cavaler, mojic, poliţie, poştă, steag) şi câte 2 ucrainene (calic, toropi) şi sârbeşti (printre acestea şi numele sârb). Nu rareori un cuvânt a pătruns în română pe mai multe căi, deci din mai multe limbi. Este ceea ce se numeşte etimologie multiplă, clasă etimologică frecvent invocată pentru română. Dacă ţinem seama de acest fapt, numărul cuvintelor bulgăreşti din vocabularul reprezentativ creşte la 69, cel al cuvintelor ruseşti la 29, cel al cuvintelor sârbeşti la 24, iar cel al ucrainismelor la 6. Interesează mai ales cuvintele sârbeşti, al căror număr în cazul etimologiei multiple creşte de la 2 la 24. 98 Limbile romanice moderne. Limba română a ajuns la inventarul lexical actual şi prin împrumutarea masivă a unor termeni din franceză, italiană şi latină, fenomen denumit de S. Puşcariu reromani- zarea limbii române. Aceasta a fost posibilă datorită orientării societăţii româneşti spre lumea Europei occidentale. Pe plan lingvistic, ea a dus Ia eliminarea vechilor termeni împrumutaţi pe cale cărturărească din slavonă (se spune secol alături de veac; insulă, spion în loc de ostrov, respectiv iscoadă, sau din turcă (bazin în loc de havuz). Influenţa franceză a contribuit mai ales la înlocuirea masivă a vechilor termeni în anumite limbaje, în care au pătruns ulterior şi termeni din germană şi engleză. Numărul cuvintelor franceze din vocabularul reprezentativ românesc este foarte mare (193, reprezentând 7,47% din totalul aces- tuia; ele ocupă rangul V şi dacă ţinem seama şi de etimologia multiplă (multe cuvinte au pătruns nu numai din franceză, ci şi din italiană, şi chiar din latina luată ca model de Şcoala Ardeleană), numărul lor creşte la 571 = 22,12%. Exemplelor ca dată, deja, destin, deveni, discuta, dispărea, domeniu, dubla cu origine numai franceză, li se pot alătura declara (fr., lat.), definitiv (fr., lat.), delicat (fr., lat.) sau deputat (fr., it)f forţa (fr., it.) etc. Sunt mai puţin numeroase cuvintele împrumutate numai din latină sau numai din italiană şi selectate în vocabulrul reprezentativ: 38 (1,47%) latineşti şi 15 (0,58%) italieneşti. Exemple de împrumuturi latineşti sunt: absolut, castel, comparaţie, convinge, delict, depozit, depune, insulă, iar italieneşti: costa, distruge, inginer, locotenent, maestru, oferi, piaţă. Germana, engleza. Mai puţin numeroase sunt în limba comună împrumuturile din germană şi engleză. Primele sunt prezente în vocabularul reprezentativ românesc prin cuvinte ca rolă, spital, şmecher, şurub, turn şi mai frecvent prin cuvinte cu etimologie multiplă (termeni ca grad, interes, lampă, lecţie, marş, mecanic, metodă, militar, moment, motiv ş.a.). Termenul turn, menţionat mai înainte, a pătruns în română din limba saşilor din Transilvania. El se referă la administrarea oraşelor (în cadrul regimului feudal) şi aparţine unei serii destul de bogate de cuvinte de origine săsească, de felul lui şanţ: joagăr, buştean, şindrilă, leaţ, şopron, şură se referă la prelucrarea lemnului. Nu există nici un cuvânt englezesc în vocabularul 99 reprezentativ, deşi numărul împrumuturilor din engleză (cf. miting) este în creştere în ultimii ani, la fel ca în alte limbi europene. Concluzii. Ajunşi la capătul consideraţiilor despre felul cum s-a transmis limbii noastre structura latină a vocabularului, cu modificările determinate de contactele dintre populaţia latinofonă, devenită apoi populaţie românească, şi celelalte populaţii, constatăm că există, pe lângă elementele moştenite, cele mai importante, numeroase elemente care nu provin din latină. Am încercat să arăt, prin raportarea perma- nentă la ceea ce am numit vocabular reprezentativ, care este poziţia, importanţa elementelor împrumutate. Am ajuns la constatarea că elementul moştenit ocupă, prin cele 30,29% procente, locul I (dacă la aceasta adăugăm şi creaţiile româneşti, ce reprezintă 24,68%, ajungem la un procent de 54,97%). Dacă adăugăm şi elementele împrumutate din latină şi clin limbile romanice se ajunge la 75,60%. Diversele influenţe lexicale deşi numeric multe, în cursul istoriei românilor, nu au afectat poziţia elementelui latin moştenit. Se poate spune că nume- roasele cuvinte împrumutate au generat crearea unor bogate serii sinonimice, permiţând redarea a numeroase nuanţe, acolo unde în alte limbi romanice se găsesc numai echivalente aproximative. FORMAREA CUVINTELOR între vocabular şi structura gramaticală se află domeniul formării cuvintelor (derivarea cu prefixe, cu sufixe, derivarea regresivă şi compunerea), în sensul că sistemul derivativ este mai bine organizat decât vocabularul, dar, în acelaşi timp, este mai puţin închis decât sistemul morfologic. De aceea, unii lingvişti îl consideră un fel de punte între gramatică şi lexic. înainte de a trece mai departe mă opresc ca să explic ce înseamnă că s-a transmis (moştenit) sau că a fost împrumutat un sufix sau prefix. Trebuie spus de la început că aceste sufixe sau prefixe nu se transmit sau nu se împrumută precum cuvintele în cazul vocabularului. Aceasta pentru că ele, izolate, nu au sens. Dacă luăm ca exemplu sufixul -ar dintr-un cuvânt ca argintar, care s-a transmis din latină (lat. argen- tarius), pentru a se fi putut recunoaşte că în acest cuvânt avem a face cu sufixul -ar şi un alt cuvânt, în cazul nostru argint, trebuie ca în română să se fi moştenit şi cuvântul corespunzător argint din lat. argentum. Cu alte cuvinte, trebuie să avem posibilitatea să analizăm un cuvânt într-o temă şi un sufix. La fel stau lucrurile şi când se împrumută un sufix sau un prefix. Putem lua ca exemplu prefixul împrumutat extra- din extraplat. El a intrat în limba română printr-o serie de cuvinte împrumutate, ca extraatmosferic, extrabugetar, extra- conjugal, extraconstituţional,m condiţiile în care româna avea cuvin- tele atmosferic, bugetar, conjugat, constituţional, de asemenea împrumutate. Astfel s-a putut detaşa un extra- care înseamnă „afară (de)“, „deosebit", „superior, ultra-“. O dată detaşat acest prefix, el a putut fi folosit pentru formarea unor cuvinte ca extracontahil, 101 extraestetic, extrasezon sau chiar să fie folosit izolat în îmbinări ca mazăre extra, vin extra. Derivat sau moştenit? Ce criterii trebuie să invocăm pentru a opta pentru moştenirea unui cuvânt ca derivat din latină? Situaţia trebuie rezolvată de la caz la caz. De obicei în astfel de situaţii, când este vorba de termeni la care există concordanţe fonetice şi semantice între forma latinească şi cea românescă, se ţine seama de alte două criterii şi anume de răspândirea cuvântului în limbile romanice şi de atestarea lui în latină. în funcţie de aceste două criterii, derivatele moştenite din latină pot fi certe, probabil moştenite şi îndoielnice. Astfel arătură < lat. aratura, arboret < lat. arboretum, arma < lat. armare, care au la bază cuvinte atestate în latină şi continuate în multe limbi romanice faratura chiar în toate limbile romanice), ar putea fi derivate certe moştenite din latină. în schimb, cuvintele atestate în latină şi prezente doar în română (cepar < lat. ceparius; curăturâ < lat. curatura) au un grad mai redus de certitudine, deci sunt doar probabil moştenite din latină. în aceeaşi categorie a derivatelor susceptibile de a fi fost moştenite din latină ar putea fi puse derivatele neatestate în latină, dar bine reprezentate în limbile romanice: lat. *ingrassiare (> îngrâşa) există în patru limbi romanice. Formarea în întregime analoaga a acestor verbe şi coincidenţa de sens din cinci limbi romanice cu greu pot fi considerate întâmplătoare. Există şi derivate îndoielnice, adică termeni neatestaţi în latină şi slab reprezentaţi în aria romanică (pădu- ros < lat. *padulosus, albeaţă < lat. *albitia; ultimul este reconstituit numai pe baza românei). Problema este complicată. Pentru a arăta complexitatea ei trebuie să remarc că între derivatele neatestate în latină şi existente numai în română este necesar de distins o subcategorie formată din cele care există atât în dacoromână, cât şi în dialectele sudunărene; pentru acestea ori se presupune că derivatul este moştenit din latină, ori se consideră apărut în epoca de comunitate a celor patru dialecte (dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân, deci înainte de secolele X-XII), cunoscută sub numele de română comună. Cu alte cuvinte, se apelează aici la criteriul răspândirii geografice (lat. *fetiolus > fecior). Cele mai multe dintre cuvintele prezentate mai sus sunt cuvinte curente, denumind noţiuni uzuale, deci au putut exista dintotdeauna în 102 limba română, încă din latină. Există între ele un termen, cepar, inclus de mine în categoria moştenirilor probabile (este atestat în latină şi existent numai în română) care nu corespunde unui alt criteriu, supli- mentar, şi anume criteriului istorico-social. Este exemplul clasic, alături de apar < lat. aquarius, pentru care se invocă faptul că este greu de presupus că, în epoca de început a istoriei lor, românii au fost vânzători de ceapă sau de apă (ei s-au aşezat totdeauna în preajma unor surse de apă). Deci cepar şi apar ar fi mai degrabă formaţii româneşti. Alt criteriu suplimentar, care să dovedescă moştenirea unui derivat din latină, este raportul dintre derivat şi cuvântul presupus a sta la baza acestuia. Atunci când raportul nu este motivat semantic în română derivatul poate fi considerat moştenit din latină: iepar nu are nici o legătură cu termenul iapă, de la care aparent este derivat, fiindcă iepar înseamnă „păzitor de cai“, nu *„păzitor de iepe“ şi nu s-ar explica de ce s-ar fi recurs la derivarea de la femininul iapă dacă numele generic este cal (masculin). Trebuie deci să-l presupunem moştenit din lat. equarius, termen care stă şi la baza sp. yegiiero. Din cele relatate despre cepar rezultă că, în cazul derivatelor atestate în latină, un criteriu suplimentar poate fi statutul funcţional al deri- vatului în latină: ceparius apare numai în două texte. La fel, lat. tonus (>rom. tun) este un cuvânt rar în latină (apare la un singur scriitor). în sfârşit, un alt argument suplimentar pentru considerarea unui derivat ca moştenit din latină îl poate oferi, în afara corespondentelor panromanice, existenţa derivatului respectiv în albaneză, limbă puternic influenţată de latină. într-un caz ca lat. timor > temoare, răspândit în multe limbi romanice, existenţa lui în albaneză poate fi un argument care pledează pentru păstrarea lui şi în regiunea orientală a României, adică în română. Problema „derivat sau moştenit" a fost rezolvată în lingvistica românească în funcţie de preferinţa pentru explicarea prin moştenirea latină (S. Puşcariu, Ov. Densusianu, I.-A. Candrea) sau prin preferinţa pentru explicarea prin formaţii interne (Al. Graur, A. Ciorănescu). Situ- aţia aceasta nu este de altfel caracteristică numai pentru lingvistica românească. Chestiunea se pune în aceiaşi termeni şi pentru împrumuturi. De exemplu, în cazul lui pândar avem un cuvânt împrumutat din v. sl. 103 podari sau o formaţie românească de la pândi? Şi de această dată trebuie să ţinem seama de istoria fiecărui cuvânt, de răspândirea geografică, de poziţia cuvântului în limba care împrumută, de faptul că termenul a fost împrumutat şi de alte limbi şi să manifestăm o deosebită prudenţă. Caracterizare generală. La fel cu toate celelalte limbi romanice, româna cunoaşte cele trei feluri principale de a forma cuvinte: derivarea cu ajutorul prefixelor, a sufixelor şi compunerea (derivarea regresivă ocupă o poziţie aparte, pe care o analizăm mai departe). Asemănările cu celelalte limbi romanice sunt remarcabile şi în ceea ce priveşte felul cum a evoluat fiecare dintre cele trei principale procedee de formare a cuvintelor. I. Fischer, în» descrierea făcută formării cuvintelor în limba română publicată în volumul al IlI-lea din Lexikon der Romanistischen Linguistik (Tubingen, 1989, p. 33—55), subliniază, pe lângă asemănări, şi deosebirile principale dintre română şi celelalte limbi romanice, care provin dintr-o dezvoltare istorică independentă, cu contacte lingvistice diferite (slavă, maghiară, turca, greacă). Această dezvoltare istorică aparte face ca, începând din secolul al XlX-lea, o dată cu întoarcerea românei spre Occident, despre care am vorbit mai sus, datorită nume- roaselor împrumuturi lexicale făcute din franceză, italiană, latină savantă, să se restabilească aspectul romanic al sistemului derivativ românesc: noile cuvinte împrumutate au întărit poziţia elementelor moştenite din latină, mai ales că datorită evoluţiei fonetice a limbii române (este vorba în primul rând de evoluţia consonantismului) forma latinească a sufixelor nu a suferit multe transformări (fisură împrumutat — arsură moştenit, dictator ~ vânător, gravitate — greutate). Pentru a arăta sistemul românesc de formare a cuvintelor şi evoluţia lui, I. Fischer a făcut, în studiul citat, un sondaj comparativ pe un corpus de 500 de cuvinte din texte româneşti: un text în proză din secolul al XVI-lea (Codicele Voroneţean), o fabulă şi o epistolă din secolul al XlX-lea din Grigore Alexandrescu şi un text în proză dintr-un roman contemporan (Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda). Rezultatele sondajului, pe care le prezint într-un tabel, sunt următoarele: 104 Textul Derivate Derivate Derivate Cuvinte cu prefixe cu sufixe regresive compuse 1 4 20 2 2 2 4 38 --- 4 3 5 48 --- 1 Rezultă că derivarea cu sufixe progresează de la o epocă la alta. Observaţia este cu atât mai interesantă cu cât numeroase derivate sau chiar anumite sufixe au ieşit între timp din uz, ca de exemplu în cazul lui asculta: ascultătură, ascultământ, ascultăciune, ascultâreţ, ascultoL Derivarea cu prefixe. Marile transformări în trecerea de la latină la limbile romanice, care constau din simplificări şi reorganizări, au avut loc şi în domeniul formării cuvintelor. Este ilustrativ din acest punct de vedere ceea ce s-a întâmplat cu sistemul de prefixe latin, foarte bogat, prefixele fiind folosite în special în formarea verbelor. Laura Vasiliu în Enciclopedia limbilor romanice (Bucureşti, 1989, p. 250-252) arată cum a evoluat acest sistem, subliniind faptul că latina târzie nu foloseşte decât o parte dintre prefixele clasice, deşi procedeul prefixării rămâne viu. Situaţia prezentată s-a transmis limbilor romanice, unde, la nivelul întregii Romanii, s-au păstrat numai câteva prefixe, care au fost cele mai importante în toată istoria limbii latine, aşa cum o serie de cuvinte importante s-au păstrat în toate limbile romanice (unele chiar în vocabularul reprezentativ). Astfel sunt prefixe panromanice: ad-: rom. a- (adormi, apleca), it. a(d)- (adombrare), fr. a- (allonger), sp. a- (abordar), ptg. a- (abastecer); de-: rom. de(s / z)- (desface, dezlega), it. dis- (disonorare), sp. des- (descalbagar), ptg. des- (desabrigar); ex-: rom. s / z (scufunda, zbate), it. s- (scontento), fr. e- (elancer), sp. es- (esbarar), ptg. es- (escabelar); in-\ rom. în-/ îm- (împărţi), it. in-1 im- (imbocare), fr. en- I m- (emballer), sp. en- i n- (encaminar), ptg. em- (encaliţar); re-: rom. ră- (răpune), it. ri- (risentire), fr. re- (reprendre), sp. re- (recargar), ptg. re- (recatar); trans-: rom. tră- (trăda), it. tra(s)- (trasandare), fr. tre-, ires- (tresaillir), sp. tras- (trasbalsar), ptg. tras- (îrastnontar). 105 Există prefixe care nu s-au transmis românei, ci numai altor limbi romanice: inter- (în franceză, spaniolă şi portugheză: fr. entreconper, sp. entrecortar, ptg. entrecortar), super- (în franceză, spaniolă şi portugheză: fr. surcharger, sp. sobremontar, ptg. sobremaravilhar). în schimb, româna are prefixe pierdute de alte limbi romanice: ejtfra- (rom. străbate, it. stravecchio, absent din franceză), .vw/?- (rom. supune, it. sorridere, dar absent din franceză, unde a fost înlocuit cu subtus-). Mioara Avram a subliniat, în prezentarea făcută originii prefixelor româneşti (v. Formarea cuvintelor în limba ropmână, voi. II, Bucureşti, 1978, p. 300-304), că între cele aproximativ 100 de cuvinte latineşti moştenite numai de română dintre toate limbile romanice există peste 20 de formaţii prefixale, cele mai multe cu a- Caddepositum > adăpost, adsternere > aşterne, *attepire > aţipi etc.), ex- (*expauimen > spăimânta, *extemperare > stâmpăra etc.) şi in- Contemplare > întâmpla, *intenuare > înţina etc.); în schimb, între cele aproximativ 200 de cuvinte panromanice absente din română sunt foarte puţine for- maţii prefixale (ca infans, praestare, transversus), iar câteva cuvinte simple au fost înlocuite în română cu derivatele lor prefixale (tingere: intingere > întinge; uestio: inuestire > înveşte, învesti; uincere: inuincere > învinge). Rezultă din această schiţă a prefixelor latineşti transmise românei că limba noastră nu se deosebeşte în esenţă de celelalte limbi romanice. Această identitate cu limbile romanice merge până acolo încât prefixele mai puţin importante în latină (circum-,ob-, praeter-, retro-, se-, ue-) au dispărut atât la noi, cât şi în celelalte limbi romanice. Pierderea unor prefixe s-a compensat în limbile romanice prin împrumutarea a numerose prefixe, direct din latină sau din alte limbi romanice. Sunt prefixe cu mare randament funcţional. De remarcat că există şi prefixe nemoştenite de nici o limbă romanică, dar împrumutate ulterior din latină: ab- (rom. abjudeca, it. abnegazione, fr. abjurer, sp. abjurar, ptg. abnegar), circum- (rom. circumscrie, it. circo(n)scrivere, fr, circonlocution, sp. circunscribir). Uneori s-au împrumutat prefixe în chiar limbile în care au fost moştenite, creându-se astfel dublete etimologice (prefixele împrumutate au formă diferită de cea moştenită: rom. con-/cu-: complăcea-cuprinde, rom. extra- /strâ-: extraplat- străbun). Sunt mai rare cazurile de prefixe moştenite care păstrează for- ma etimologică şi sunt întărite prin împrumuturi: rom. de (dedubla- 106 deprinde), pre- (prefigura-prelinge). Tot împrumuturi cu o mare răs- pândire romanică sunt prefixele de origine greacă, foarte productive în limbile literare romanice. Prefixe de felul rom. arhi- (arhidiacon), it. arc(hi)- (arcangelo), fr. arc(hi)- (archeveque), sp. arc(h)i- (arcipreste); rom. hiper- (hipersensibil), it. iper- (ipercritico), fr. hyper- (hypersensible), sp. hiper- (hipercrftico), sunt folosite foarte frecvent în terminologia ştiinţifică şi tehnică. Româna a împrumutat prefixe şi din vechea slavă şi din limbile slave modeme, dar sunt neproductive sau foarte slab productive şi au un caracter neliterar: do- (dofierbe)ypo- (ponegri), pro- (prociti), ză- (zăuita). Cele mai bine reprezentate sunt cele influenţate de prefixele latineşti onomine sau paronime: ne- (neadormit, necinsti) de formaţii latineşti cu ne- moştenite (nemică); prea- (preabun,preaslăvi) de lat. per- şi prae- cu sens intensiv etc. Este posibil ca în această situaţie să fie şi râz-, împrumutat din vechea slavă (raz-: războli) pentru care mai mulţi lingvişti (A. Philippide, O. Densusianu, Iorgu Iordan, Al. Graur) admit o dubla provenienţă: lat. re- > ră- (răscoc, răzbat) întărit ulterior de prefixul slav. Datorită surselor multiple de împrumut, româna are astăzi un inventar de prefixe mai numeros decât celelalte limbi romanice: 86 de unităţi, aşa cum rezultă din volumul al II-lea citat al tratatului de formare a cuvintelor în limba română. Trebuie însă subliniat faptul că elementele latineşti moştenite, în număr de 12, sau împrumutate ulteri- or, în număr de 56, ocupă o poziţie puternică, la fel ca în celelalte limbi romanice. Dintre cele 15 prefixe de origine slavă numai trei au o oare- care importanţă. Dezvoltarea prefixării în limba română, începută în secolul al XlX-lea, este o componentă esenţială a procesului numit relatinizarea, reromanizarea sau modernizarea limbii române (în peri- oada modernă s-a produs o îmbogăţire extraordinară a inventarului de prefixe şi o înviorare generală a prefixării, inclusiv a acelei cu prefixe vechi). Derivarea cu sufixe. Observaţii similare se pot face şi cu privire la sistemul sufixelor, care este în esenţă moştenit din latină, chiar dacă a fost îmbogăţit, în decursul secolelor, cu o serie de sufixe împrumutate din limbile cu care româna a intrat în contact, fenomen existent şi în celelalte limbi romanice. 107 La fel ca în cazul prefixelor, latina populară târzie nu foloseşte decât o parte dintre sufixele latineşti clasice, deşi procedeul sufixării rămâne viu, dovadă că în unele cazuri se dezvoltă o serie de sufixe inexistente sau foarte slab reprezentate în latina clasică. Pentru prima parte a afirmaţiilor de mai sus menţionez cazul sufixelor adverbiale de tipul -ter (audacter), -tim (uiriîim), din care nici unul nu s-a transmis limbilor romanice (sufixul -e s-a păstrat în câteva formaţii neanalizabile ca bene: rom. bine, it. bene, fr. bien, sp. bien, ptg. bem; româna ocupă o poziţie aparte, fiindcă, după Al. Graur, -eşte din bârbăteşte etc. provine din adjectivul în -esc şi sufixul adverbial -e). în locul sufixelor adverbiale, în latina târzie se folosesc construcţii adverbiale, din care una s-a menţinut şi s-a dezvoltat în spaţiul romanic: ablativul adjectivului acordat cu ablativul substantivului mens (rapida mente, seuera mente). De data aceasta româna se deosebeşte în sens negativ de celelalte limbi romanice fiindcă nU are formaţii moştenite de tipul it. chiaramente, fr. prudemment, sp. habilmente, ptg. realmente. Se pare că acest procedeu este târziu dezvoltat, după separarea românei de restul României, fiindcă se păstrează multă vreme conştiinţa structurii originare a formaţiilor, aşa cum arată construcţiile cu adverbe coordonate în care -mente apare numai la ultimul termen (în spaniolă şi portugheză până azi se spune sp. sabia y elocuentemente, ptg. severa e cruelmente). Pentru partea a doua a afirmaţiei mele privind dezvoltarea sau răspândirea panromanică a unor sufixe, menţionez faptul că unele sufixe, creaţii în latina târzie, ajung să fie panromanice, aşa cum voi arăta mai jos. Ilustrez categoria sufixelor panromanice cu câteva exemple: sufixe pentru abstracte nominale: lat. -ia: rom. -ie (frăţie, ome- nie), it. -ia (allegria), fr. -ie (courtoisie), sp. -ia (falsia); lat. -itia: rom. -eaţă (negreaţă), it. -ezza (bellezza), fr. -esse (jeunesse), sp. -eza (alteza); lat. -tas: rom. -âtate (bunătate), it. -ită (bontă), fr. -ete (bonte), sp. -dad (bondad); sufixe pentru abstracte verbale: lat. -ura: rom. -ură (arsură), it. -ura (arsura), fr. -ure (blessure), sp. -dura (cocedura), ptg. -dura (rompedura); lat, -mentum: rom. -mânt (jurământ), it. -mento (movimento), fr. -ment (aboiement); sufixe colective: lat. -etum: rom. -et (aftnet), it, -eto (pineto), fr. -aie păstrat numai la feminin (prunaie), sp. -edo (avellanedo), ptg. -edo (arvoredo); lat. -men: rom. -ime (broştime), it. -a / ime (bestiame), fr, -ainfin (fretin), sp. -imbre (urdimbre), ptg. -ame (balame); lat. 108 -(t)ura: rom. -tură (albitură), it. -ura (os sat ura), fv.-ure (chevelure)y sp. -dura (cabelladura), ptg. -dura (dentadura); sufixele diminutivale s-au dezvoltat mult în epoca latinei târzii, situaţie care se reflectă în limbile romanice, unde sunt numeroase: lat. -ellus: rom. -el (degeţel), it. -ello (asinello), fr. -eau, -elle (serpenteau, ruelle), sp. -illo (asnillo); lat. -(ei i)olus: rom. -ior (frăţior), it. -(u)olo (poesiola), fr. -euil (chevreuil), sp. -uelo (abejuela); sufixe moţionale, cu ajutorul cărora se formează femininele de la masculine: lat. -issa: rom. -easă (împărăteasă), it. -essa (duchessa), fr. -esse (maîtresse), sp. -esa (alcaldesa), ptg. -eza (princeza); sufixe pentru nume de agent: lat. -arius: rom. -ar (argintar), it. -aio (calzolaio), fr. -ier (argentier), sp. -ero (carbonero), ptg. -eiro (carvoeiro). Pe lângă aceste sufixe panromanice, care sunt productive şi astăzi, există unele care s-au păstrat în derivate romanice dar nu mai sunt productive. Un astfel de sufix este -ina, care ataşat în latină la gallus „cocoş“ a dat galina, de unde rom. găină, it., sp. gallina, ptg. galinha (în franceză paule a fost preferat lui gallina), dar care în limbile romanice nu formează derivate. Din inventarul sufixelor moştenite din latină numeroase sunt cele care, la fel ca în cazul vocabularului sau al prefixelor, s-au păstrat numai în unele limbi romanice. Un exemplu este sufixul latinesc pentru formarea abstractelor nominale -ura, care poate s-a transmis românei izolat în căldură (lat. *căldură) şi care este productiv doar în spaniolă şi portugheză. La fel sufixul diminutival -iccus s-a păstrat doar în română (-ică: măturică), în spaniolă şi portugheză (-ico). Un fenomen frecvent în istoria sufixelor romanice este întărirea poziţiei unor sufixe moştenite prin împrumutarea, de obicei din latină, a aceluiaşi sufix, dar sub o formă uşor diferită. Sufixul panromanic menţionat -itia a fost împrumutat de română (-eţe: supleţe), de italiană (-izzia, -igia; grandigia), de franceză (-ice: avarice). într-o situaţie asemănătoare este -tas, transmis tuturor limbilor romanice, dar împrumutat ulterior de română (-itate: legalitate), franceză (-ite: legalite), spaniolă (-idad: civilidad). în cazul românei poziţia unor sufixe moştenite din latină a fost întărită şi de sufixe împrumutate din slavă. Exemplul tipic este cazul sufixului -ar (lat.ferrarius > fierar) întărit prin sufixul vechi slav -ari (la rândul lui împrumutat din latină): pândar, dar şi prin influenţa latino-romanică prin cuvinte ca bibliotecar. 109 Cu această ultimă observaţie am ajuns la constatarea ca, la fel ca în cazul vocabularului, numărul sufixelor împrumutate este relativ mare. Există în limbile romanice occidentale sufixe provenite din substrat (sufixul diminutival -iîtus din limbile preromanice, la fel ca -esc sau -uş din română) sau din limbile de superstrat (limbile germanice — it. -alclo: ribaldo, fr. -aud: rustaud, fr. -on, sp. -on — şi vechea slavă în cazul românei-----ealâ/ -enie; -an, -oc; -iş; -iste; -că, -iţă; -ilâ; -nic). Limbile romanice au şi sufixe împrumutate de la alte limbi surori: din fr. -age sunt rom. -aj (abataj), it. -aggio (ar bag g io), sp. -aje (bestiaje), din fr. -ade în română, italiană, spaniolă şi portugheză. Fapt nu lipsit de interes este că sufixele împrumutate au valori care sunt foarte bine reprezentate prin sufixe moştenite din latină (diminutive, colective) şi că nu rareori ele au şi valoare peiorativă (it. -aldo, fr. -aud; rom. -an, -oc din slavă, -ău din maghiară şi mai ales -giu din turcă). Derivatele cu acest din urmă sufix au valoare peiorativă şi în celelalte limbi balcanice. Sistemul derivatelor cu sufixe este mai bogat în română decât în celelalte limbi romanice: alături de sufixele moştenite şi de cele împrumutate trebuie amintite sufixele compuse formate pe teren românesc de tipul -ârie din urmaşii lat. -arius şi -ia (dulcegărie). Spre deosebire de situaţia prefixelor, între care prefixele neologice de circulaţie internaţională — latino-romanice şi greceşti — întrec cu mult, din punct de vedere numeric, celelalte categorii, reprezentând peste două treimi din totalul prefixelor limbii române în cazul sufixelor, chiar dacă au fost multe împrumutate, ele nu au dus la schim- bări aşa de spectaculare. Compunerea. Sistemul de compunere din latina clasică a suferit de asemenea mari schimbări în limbile romanice, cea mai importantă fiind faptul că nu se păstrează tipul de compunere tematică (ex.: opiparus) ; decât în unele formaţii izolate neanalizabile. în schimb, limbile romanice au moştenit şi dezvoltat compunerea din cuvinte întregi. Laura Vasiliu a prezentat tipurile de compuse moştenite panromanice, dintre care menţionăm: substantiv + adjectiv (avistarda) devenit substantiv, rar adjectiv (rom. botgros, miazăzi, codalb, it. acqua-forte, cornomozzo, fr. vinaigre, sp. aguardiente, barbirrubio, ptg. ăgua-forte, cabisbaixo), adjectiv + substantiv (primavera) devenit substantiv (rom. bunăvoinţă, it. beltadona, fr. beau-frere, sp. altavoz, ptg. baixa-mar). 110 Tipul substantiv + substantiv în genitiv devenit substantiv este moştenit în toate limbile romanice (în limbile occidentale prin formaţii, adesea neanalizabile, în română, ca procedeu), dar este productiv numai în vechea franceză şi română, limbi care au păstrat flexiunea nominală: barba-caprei, moalele-capului. Cu această excepţie, în care româna se deosebeşte pozitiv de celelalte limbi roma- nice, se poate accepta caracterizarea lui I. Fischer, care precizează că româna a moştenit din latină o anumită incapacitate de a forma cuvinte compuse, mai evidentă la noi decât în alte limbi romanice. De exemplu, tipul substantiv + substantiv, devenit substantiv este slab moştenit (Dumnezeu), el fiind întărit prin împrumuturi şi calcuri (câine-lup, tren-fulger). Este mai productiv în toate limbile romanice tipul de cuvinte invariabile compuse, adverbe, prepoziţii şi conjuncţii: rom. aproape, niciodată, despre, fiindcă, it. oggigiorno, tuttavia, fr. bientot, envers, tnalgre, sp. anoche, tambien, debajo, ptg. atemanhă, da. în schimb, limbile romanice au dezvoltat compunerea din cuvinte întregi prin crearea de noi tipuri. Un astfel de tip — substantiv + prepoziţie + substantiv, devenit substantiv, este foarte productiv în toate limbile romanice: rom. viţă-de-vie, buhai de baltă, Unghiul-cu-Frasini, it. barbadibecco (cf. rom. barba-caprei), fr. arc-en-ciel, eau-de-vie, sp. leche de pâjaro, ptg. capo-d’ăgua. Cea mai productivă şi mai bogată categorie de compuse din limbile romanice modeme este cea a for- maţiilor savante cu elemente de compunere (prefixoide sau sufixoide). Creaţiile cu prefixoide de tipul auto-, bio-, micro-, electro-, tele- sunt mai numeroase (ex. autoamăgi, autocritică, autogarâ etc.) decât cele cu sufixoide de felul lui -cid, -fii, -log, -man (ex. dacoman, şedinţoman). în limbile romanice occidentale acest fenomen apare din secolele al Xll-lea—al XlII-lea, iar în română în secolul al XlX-lea, o dată cu fenomenul amintit de mai multe ori al întoarcerii spre Occident. Este interesant că aceste formaţii savante sunt formate după modelul compunerii tematice latineşti, părăsit la începuturile limbilor romanice. Ele pot fi construite exclusiv din elemente de compunere (rom. stereotomie, fr. stereotomie) ori dintr-un element de compunere şi un cuvânt cu existenţă independentă în limbă (rom. biocurenţi, it. stereografia, fr. oscilographe). Elementele de compunere sunt luate din greacă şi latină la fel ca în celelalte limbi romanice. Astfel de compuse constituie un sistem deschis de formare a termenilor tehnici prin care limbile romanice se integrează în terminologia tehnico- 111 ştiinţifică internaţionala. Româna nu se deosebeşte de celelalte limbi surori contemporane, mai ales de franceză, de unde provine cea mai mare parte a împrumuturilor. Claritatea semantică a acestor elemente a favorizat crearea de compuse hibride, calcuri sau creaţii independente: autoapărare, autoservire. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna are şi câteva elemente de compunere pătrunse în secolul al XVII-lea din greacă, direct sau prin intermediul slavonei (protopop, protomedic), şi chiar din turcă (baş-: başceauş, tutungibasa) sau neogreacă (papa-, -pol: Papacostea, Vlahopol). în istoria limbii române, în care compunerea este mai bogată şi mai variată în limbajul cultivat decât în cel popular, se pot distinge trei perioadei principale ale evoluţiei acesteia, analizate de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, Formarea cuvintelor în limba română, voi. I, Compunerea, Bucureşti, 1970: a) perioada veche, care cuprinde epoca de început a limbii române, până la apariţia primelor texte, şi în care se poate presupune ca au existat unele formaţii moştenite din latină întâlnite în limba populară. b) perioada medie (secolele al XVI-lea — al XVIII-lea, până pe la 1770—1780), caracterizată printr-o dezvoltare considerabilă a procedeului compunerii. Această dezvoltare este strâns legată de apariţia primelor texte româneşti, care au dus la dezvoltarea stilurilor limbii scrise şi la o diferenţiere între scrierile originale şi cele traduse. Primele, mai numeroase în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ilustrează afirmaţia lui I. Fischer, amintită mai sus, că româna a moştenit o anumită incapacitate de a forma cuvinte compuse. în schimb, în textele traduse numărul compuselor, calcuri după slavă, mai puţin după greacă, latină sau maghiară, este mai mare, majoritatea fiind creaţii cărturăreşti. Cele mai multe dintre aceste cuvinte sunt folosite de traducători pentru a reda în română termenii compuşi (mai ales din domeniul religios) întâlniţi în textul original. Din această cauză astfel de cuvinte (a-legiei-călcâtoriu, de-nou-rrăsădiţi, argint-tâietoriu) nu au circulat în afara limbii scrierilor religioase (cf. însă Buna-Vestire, binevoi): ele au importanţă pentru istoria compunerii româneşti: unele au întărit tipul de compunere latinesc, altele au pus bazele unor noi tipuri. c) perioada modernă se caracterizează prin dezvoltarea compunerii. La fel ca în perioada precedentă, evoluţia respectivă este determinată 112 de evoluţia stilurilor limbii române literare; apar stilurile ştiinţific, publicistic, administrativ, dar în acelaşi timp scade importanţa textelor religioase. Consecinţa acestei situaţii este apariţia unor modele noi, mai ales romanice, dar şi latine, greceşti, ruseşti şi, pe de altă parte, se elimină modelele de compunere vechi slave, ce dominau limba textelor religioase. Deosebirile existente în epoca anterioară între compusele populare şi cele culte sunt mai puţin nete (nu rareori este greu de precizat dacă avem de-a face cu formaţii culte sau populare). Astăzi apar foarte multe creaţii noi, fara model străin (balcon-expoziţie), ceea ce constituie o proba a vitalităţii procedeului. Derivarea regresivă. Şi acest procedeu exista în latină: prin analogie cu verbele formate de la substantiv (sonare de la scmus) s-au creat substantive postverbale de la verbe (lucta < luctari). Toate limbile romanice au moştenit procedeul, cele mai frecvente creaţii fiind cele ale substantivelor postverbale formate prin suprimarea desinenţelor verbale: rom. alint < alinta, rugă < ruga, prin analogie cu gusta, gust, ambele moştenite, it. accusa < accusare, fr. achat < acheter, appui < appuyer, sp. habla < hablar, ptg. băile < bailar. De remarcat că, la fel ca în cazul derivatelor formate de la o bază latină şi un sufix latin (ex.: apar, cepar), sunt greu de precizat raporturile de derivare: un cuvânt ca păs este un derivat regresiv de la păsa sau este o moştenire din lat. pensum, aşa cum îl explică majoritatea dicţionarelor româneşti? Situaţia există şi în alte limbi romanice: sp. habla este postverbal de la hablar sau continuă lat .fabula? Ea este mai complicată în cazul unor derivate postverbale care sunt atestate înaintea verbului de la care se presupune că ar fi derivate: fr. galop, considerat derivat postverbal de la galoper, apare în Chanson de Roland (1080), cu aproape un secol înaintea lui galoper (1165). în română derivarea regresivă pare a fi mai productivă şi mai diversificată decât în celelalte limbi romanice; este frecvent procedeul derivării verbelor de la substantive sau adjective derivate cu sufixe, ca de exemplu: catifela de la catifelat, nelinişti de la neliniştit, furniza de la furnizor. Este frecvent şi tipul de derivate nume de pomi fructiferi formate de la numele fructelor (măslin de la măslină), prin analogie cu păr — pară, cireş — cireaşă, termeni moşteniţi din latină, fenomen analizat de Th. Hristea. 113 MORFOLOGIE Spre deosebire de vocabular, structura gramaticală este latinească aproape în întregime. Aceasta nu trebuie să ne surprindă, fiindcă morfologia este partea cea mai stabilă în limbă şi prin urmare este cea care permite clasificarea limbilor în familii. Nu se poate forma o frază fără întrebuinţarea obligatorie a elementelor latineşti, reprezentate în primul rând de diversele prepoziţii şi conjuncţii: cu, de, în, la, pe, şi şi altele, toate moştenite din latină. Sunt latineşti şi toate cuvintele interogative la care răspundem când construim o frază: ce, cine, a cui, care, când, cât, cum, unde. Pentru exprimarea pluralului se folosesc desinenţe, adică terminaţii latineşti (-e, -i, -uri: casă — case, lup — lupi, timp — timpuri), după cum tot latineşti sunt desinenţele verbale prin care se deosebesc persoanele care fac acţiunea (cânt, cânţi, cântă, cântăm, cântaţi) sau sufixele prin care se deosebesc diversele timpuri (cântă la indicativ prezent, cânta, la imperfect, cântă, la perfect simplu, cântase, la mai mult ca perfect etc.). Există un mare număr de convergenţe între română şi celelalte limbi romanice, care merg până în detaliu, în transmiterea sistemului pronumelui. Numeralele de la 1 la 10 s-au păstrat în toate limbile romanice. Transformări panromanice. Deosebirile faţă de latină sunt, de cele mai multe ori, rezultatul continuării unor tendinţe de clarificare şi de simplificare manifestate în epoca târzie a limbii latine. Acestea sunt simplificări comune tuturor limbilor romanice şi evidenţiază aceleaşi tendinţe ca şi în reorganizarea lexicului, despre care am vorbit mai înainte: reducerea formelor complicate ale substantivului şi ale 114 adjectivului, simplificarea şi reorganizarea sistemului verbal, simplificarea folosirii cazurilor cerute de prepoziţii şi de verbe. Am să încerc să explic prin câteva exemple procesul menţionat mai sus, începând cu unele situaţii în care reorganizarea structurii morfologice a dus, în toate limbile romanice, la apariţia unor noi categorii gramaticale, inexistente, ca atare, în latină: articolul, condiţionalul, viitorul analitic, perfectul compus. Articolul. Prezenţa articolului este o caracteristică a limbilor romanice, fiindcă în latină nu exista o clasă de cuvinte specializată pentru funcţiile articolului; contextul indica dacă sensul substantivului corespundea unui substantiv articulat sau nearticulat în limbile romanice. Articolul hotărât romanic provine din adjectivul demonstrativ iile, ipse, iar articolul nehotărât din numeralul folosit şi ca adjectiv nehotărât unus. Nu intru în detalii tehnice privind felul cum s-a produs fenomenul. Important este faptul că articolul există peste tot în Romania şi că primele apariţii ale unor forme de articol datează din secolul al Vl-lea, dar abia în secolul al VUI-lea textele latineşti prezintă forme reduse care nu puteau apărea decât în prezenţa unui substantiv, în toate limbile romanice occidentale articolul definit este proclitic, adică aşezat înaintea substantivului (it. il, masculin, la, feminin, fr. le, la, sp. el, la). Numai în română articolul definit sau hotărât este enclitic, adică este aşezat după substantiv (a din casa şi l din omul). Dar despre această particularitate a limbii noastre voi vorbi mai târziu. Condiţionalul. Am afirmat înainte că s-a produs şi o reorganizare a sistemului verbal. De exemplu, în toate limbile romanice apare un nou mod, condiţionalul (cunoscut şi ca optativ). Latina exprima acţiunea ireală sau dorită, deci valoarea condiţionalului, cu ajutorul conjunctivului (nu intru din nou în detalii referitoare la latină). Punctul de plecare a fost o construcţie perifrastică, adică formată din mai multe cuvinte, care conţine un verb auxiliar (cel mai adesea habere „a avea“) şi infinitivul verbului de conjugat. Prin reduceri şi modificări succesive verbul auxiliar postpus infinitivului s-a transformat într-un sufix, a devenit o terminaţie, de unde apoi s-a născut, prin sudură, o formă verbală nouă. De ex. în spaniolă cantar, forma de infinitiv, + habia, imperfectul lui haber, au devenit cantar hia şi apoi cantaria, care înseamnă „aş cânta“. Am tradus cantaria prin aş cânta, care 115 aparent nu seamănă cu formele din limbile romanice occidentale. Dar ce s-a întâmplat la noi? în primul rând trebuie sa observ că forma aş cânta este o formă analitică, adică este constituită din mai multe elemente (opuse formelor analitice sunt cele sintetice, frecvente în latină, în care diversele valori morfologice sunt exprimate cu ajutorul terminaţiilor gramaticale). Forma analitică din română corespunde formelor romanice de la începuturile acestora, forme care erau şi ele analitice (am arătat că sp. cantaria este la origine cantor + habia; o dovadă este faptul că în limba portugheză şi astăzi se pot intercala anumite pronume între infinitiv şi auxiliarul devenit sufix. Se spune în portugheză dir-se-ia sau vende-los-iamos). Româna are deci un condiţional prezent analitic, la fel ca limbile romanice occidentale în faza lor veche, care atestă existenţa unei perifraze originale cuprinzând auxiliarul antepus infinitivului: aş cânta; această ordine nu era obli- gatoria în limba veche românească, în care se spunea şi cântar e-aş. Originea formelor de auxiliar (aş, ai, ar, am, aţi, au) nu este încă lămurită. Unii lingvişti consideră că ar putea fi împrumutate din diverse timpuri ale verbului habere, ca în limbile romanice occidentale. Alţii, cei mai mulţi, sunt de părere că aceste forme ar fi rezultatul reducerii verbului uolere, devenir vrea în română. Vom vedea imediat că în română acest verb este folosit şi la crearea formelor analitice de viitor. Viitorul analitic. O altă inovaţie răspândită în toate limbile romanice este pierderea viitorului sintetic, adică cel exprimat prin sufixe (+ desinenţe), şi înlocuirea lui printr-un viitor analitic. S-a întâmplat şi cu viitorul analitic din limbile romanice occidentale ce s-a petrecut cu condiţionalul; el a fost format din infinitivul verbului şi o formă a verbului auxiliar (în cazul viitorului cea de prezent, în opoziţie cu forma de imperfect folosită la construirea condiţionalului), deci s-a pornit de la cantare + habeo. El nu a rămas la forma analitică iniţială, ci, datorită unor evoluţii mai mult sau mai puţin normale, auxiliarul a devenit o simplă terminaţie pusă după infinitiv, astfel că lat. cantare habeo a devenit fr. chanterai, sp. cantare, it. canterd. Altfel spus, s-a ajuns la un nou viitor sintetic. în afară de construcţia cantare + habeo, în epoca preromanică existau şi alte construcţii perifrastice care exprimau viito- rul. Toate erau construite dintr-un verb modal la indicativ prezent şi infinitivul verbului conjugat. Cea mai frecventă dintre aceste construc- ţii este cea formată din uolo urmat de infinitiv, de unde avem viitorul 116 românesc voi, vei, va cânta. în română, formele antepuse ale auxili- arului nu au putut să se transforme în sufix şi viitorul este analitic (română este singura limbă romanică fără viitor sintetic). Pe lângă viitorul menţionat, româna are şi alte forme analitice de viitor: am să cânt, o să scriu). Perfectul compus* Perfectul compus, un timp analitic al indi- cativului, este şi el o inovaţie romanică; el înlocuieşte perfectul sintetic latinesc moştenit de idiomurile romanice ca perfect simplu. Format din prezentul indicativ al auxiliarului şi din participiul trecut al verbului cu sens lexical plin, noua formă s-a impus în limbile romanice pentru că flexiunea perfectului simplu sintetic moştenit era prea neregulată. Româna, împreună cu altă limbă de la periferia României (spaniola), a recurs la un singur verb auxiliar, habere: rom. avea — am cântat, sp. haber — he cantado, în timp ce în ariile centrale ale României se folosesc două verbe (it. avere / essere>fr. avoir / etre), verbele intran- zitive conjugându-se cu urmaşii lui esse. Româna are, spre deosebire de celelalte limbi romanice, la verbul auxiliar avea unele forme per- sonale diferite de cele pe care le prezintă conjugarea acestui verb cu sens lexical plin: (el) a (mâncat) / are, (noi) am (mâncat) / avem, (voi) aţi (citit) / aveţi. Fapte româneşti din perspectivă romanică* Am prezentat câteva deosebiri morfologice dintre latină şi limbile romanice. Ele sunt rezul- tatul unor tendinţe manifestate în epoca târzie a latinei. Nu totdeauna aceste tendinţe s-au realizat în acelaşi grad în română şi în celelalte limbi romanice. Flexiunea cazuală. Flexiunea nominală cazuală s-a redus în grade diferite în limbile romanice, cea mai aproape de latină fiind cea din română. în latina dunăreană această flexiune s-a redus la trei forme, care se păstrează în română şi pentru care se folosesc desinenţe moştenite din latină (cu excepţia vocativului singular în -o al femininelor). Există forme cauzale diferite pentru genitiv-dativ singular faţă de nominativ-acuzativ la feminine: (a unei) case, (a unei) vulpi, faţă de casă, vulpe, şi formă specială de vocativ singular la masculine: bărbate. în celelalte limbi romanice flexiunea cauzală s-a redus mai de timpuriu: încă în primele texte de limbi ibero-romanice 117 şi italiene există o formă unică cu valori şi funcţii sintactice diferite determinate de context şi de topică. în fazele vechi ale limbilor galo- romanice şi dialectelor retoromanice există o declinare cu două cazuri, cu distincţie între cazul subiect şi cazul regim pentru cele mai multe substantive masculine. Astăzi şi în aceste limbi există o singură formă. Nu este necesar să explicăm păstrarea flexiunii nominale latineşti din română printr-o influenţă slavă, aşa cum s-a făcut de obicei, fiindcă în general păstrarea unor forme arhaice nu se explică printr-o influenţă străină. Flexiunea cazuală în discuţie nu este aşa de simplă cum ar părea din cele spuse mai sus. Flexiunea cu trei forme distincte la singular există numai la câteva substantive feminine denumind persoane (fată — fete — fătof există o flexiune cazuală cu două forme la câteva substantive masculine ce denumesc persoane (băiat — băiete) şi la majoritatea substantivelor feminine (casă — case) şi o flexiune cu o singură formă la substantivele masculine şi neutre şi la câteva feminine (pom, câmp, sete). Flexiunea articolului hotărât (omul — omului — omule), deosebeşte româna de celelalte limbi romanice, unde în aceste cazuri se folosesc forme cu prepoziţii(it. il figlio del re, fr. lefils du roi, sp. el hijo del rey). Datorită flexiunii articolului hotărât topica este mai liberă în română. Pluralul. Interesantă este reorganizarea pluralului în limba română, făcută cu desinenţe de origine latină. Situaţia din română se aseamănă până într-un punct cu cea din italiană. în ambele limbi,pluralul are două desinenţe: -e şi -i, prima la substantivele feminine (iniţial la substantivele de declinarea I: casa — casae, dar şi la altele al căror singular se termina în -ă (română) sau -a (italiană). Desinenţa 4 apare la substantivele masculine (iniţial la cele foste de declinarea II: annus — anni şi apoi la toate celelalte masculine; cane — câni > rom. câine — câini, it. cane — câni) şi la feminine (foste de declinarea III, vulpes: it. volpe — voi pi, rom. vulpe — vulpi datorită unor analogii). în română s-au produs diverse alte analogii, care au dus la apariţia pluralului în 4 şi la substantive feminine cu singularul în -ă (poartă, uşă; porţi, uşi). Numărul acestora creşte astăzi: boli, străzi, şcoli, ţârănci sunt plurale acceptate în norma standard. în toate celelalte limbi romanice pluralul este în -s; care probabil continuă situaţia din latină (după unii -s este reintrodus ulterior prin şcoală sub influenţa latinei savante). 118 O desinenţă specifică pentru română este -le, la substantivele feminine terminate în -ea(uâ), care este rezultatul unei evoluţii fonetice normale. Substantivele latineşti de declinarea I terminate în -lla au ajuns la stea(uâ) — stele < lat. stella — stellae,măsea(uâ) — măsele < lat. maxilla — maxillae. Ulterior această desinenţă s-a extins şi la substantivele împrumutate care aveau finala -(e)â: basma — basmale, şosea — şosele. Tot latinească este o altă desinenţă specifică limbii române (apare izolat şi în dialectele italieneşti centro-meridionale): -uri, caracteristică la început pentru substantivele neutre, căci provine din lat. -ora, desinenţă de plural neutră (lat. tempus — tempora > timp — timpuri). De la neutre s-a extins şi la unele feminine, cărora le da sens concret (mâncare „acţiune4' — mâncări, dar mâncăruri „fel de mâncare"). Italiana are şi ea o desinenţă specifică de plural neutru în -a (dito „deget" — dita „toate degetele mâinii sau ale piciorului unui om"), care s-a transmis şi românei prin substantive neutre de felul lui adjutorium — adjutoria > ajutor — ajutoare (-e provine din -ă probabil sub influenţa unui sunet precedent palatal, ca în palea > paVă > paie, sau prin analogie cu substantivele feminine în -e). Substantivele neutre care îşi formează pluralul cu urmaşii desinenţelor neutre de plural latineşti se acordă la singular cu determinant masculin, iar la plural cu determinant feminin (în celelalte limbi romanice neutrul latinesc s-a pierdut, substantivele neutre fiind înglobate în general în clasa substantivelor masculine, pierzându-şi desinenţele specifice). Limba română are numeroase substantive cu forme duble de plural admise de normă: râpă — râpe, răpi; tunel — tunele, tuneluri. La fel ca în alte limbi romanice, unele substantive, omonime la singular, pot avea mai multe forme de plural cu sensuri diferite: cap — capi, capete, capuri; fr. ciel — cieux „ceruri", ciels. Adjectivul. La fel ca în latină, flexiunea adjectivelor este identică cu cea a substantivelor şi anume are flexiune în caz: la singular feminin formă de genitiv-dativ, diferită de cea de nominativ-acuzativ, dar identică cu forma de plural (o masă bună — unei mese bune — nişte, unor mese bune). în funcţie de numărul total al formelor flexionare, adjectivele se grupează în patru clase: cu patru forme (bună — bună — buni — bune), care provin din clasa adjectivelor latineşti cu trei terminaţii de nominativ singular; cele cu trei forme (nou — nouă — noi) 119 prezintă neutralizarea pe teren românesc între genuri la plural; cele cu două forme (mare nominativ—acuzativ singular pentru toate genurile şi mari plural pentru toate genurile şi genitiv-dativ feminin singular). Adjectivele cu o singură formă (ferice) în care să fie neutralizate atât opoziţia de gen, cât şi cea de număr sunt puţin numeroase. Comparativul. Pentru exprimarea comparativului la adjective şi averbe, româna foloseşte sistemul romanic bazat pe un procedeu analitic (în latina clasică acesta funcţiona alături de un sistem sintetic), în regiunile laterale ale României s-a preferat construcţia care are la bază lat. magis (rom. mai, cat. mes, sp. mas, ptg. mais), iar în centrul României s-a instalat forma mai nouă cu plus (it. piti, fr. plusJ. La fel ca în latina vorbită, în limbile romanice există identitate parţială de formă între comparativul de superioritate şi superlativul relativ, dar ele inoVează în ceea ce priveşte marca diferenţiatoare: în timp ce toate limbile romanice occidentale folosesc forme ce corespund pronumelui demonstrativ iile, ajunse de altfel articol (it. il piu bello ragazzo, fr. la plus bellefemme), în română se foloseşte o creaţie specifică (bazată tot pe iile), articolul demonstrativ cel / cea (cel mai frumos copil* cea mai frumoasă femeie). Româna nu păstrează nici o urmă de comparativ sintetic, moştenit în unele limbi romanice (fr. meilleur, pire, sp. mejor, peor). Superlativul absolut se construieşte cu adverbe ca mult (< lat. multum), foarte (< \a.t. fortis), existente cu această valoare şi în alte limbi romanice. Formele sintetice de superlativ absolut (it. benevolen- tissimo, fr. richissime, sp. altisimo, ptg. altissimo) sunt împrumuturi ulterioare în toate limbile romanice, de cele mai multe ori din latina savantă. Pronumele. Flexiunea pronumelui este cea mai bine păstrată în toate limbile romanice. Ea este mai bogată şi datorită faptului că, mai ales la pronumele personale, pentru cazurile oblice există două sau trei forme. Sunt panromanice cele patru pronume personale la nominativ (egof tu, nos} uos). Româna are mai multe forme decât oricare altă limbă romanică. S-au păstrat numai în română şi în sardă formele de dativ nobis, uobis > nouă, vouă. Româna are formă accentuată de acuzativ mine, care există şi în dalmată, sardă, dialecte italieneşti centro-meri- dionale, explicată prin influenţa unui *quene < lat. quem sau prin adăugarea unei particule paragogice -ne (explicaţia prin substrat nu este 120 deci necesară). Specifice românei sunt formele de dativ cu î protetic (îmi, îţi). Româna păstrează cel mai bine flexiunea prenumelor per- sonale din latină cu forme cazuale cărora le corespund în celelalte limbi romanice construcţii analitice (ex.: dativ formă accentuată: mie, ţie, lui, ei, nouă, vouă, lor). Numai în română formele de genitiv sunt identice cu cele de dativ la persoana a IlI-a singular şi plural (lui, ei, lor). Româna are două serii paralele de pronume personal, una accentuată şi una neaccentuată (conjunctă); îmi, mi, mie, mă — pe mine, existente şi în alte limbi romanice (fr. me — (ă) moi, sp. me — (a) mi). Opoziţia dintre dativ şi acuzativ la formele neaccentuate în română există la toate persoanele (ex. îmi / mi — mă, îi / i — îl, o) în timp ce în celelalte limbi romanice există numai la anumite persoane (în retoromană şi sardă la toate persoanele singular şi la persoana m plural, iar în celelalte numai la persoana III singular şi plural: fr. lui — le, lui — la, leur — Ies). Toate formele de pronume personal de persoana III din română şi majoritatea limbilor romanice au la origine lat. iile. în unele limbi romanice (sardă, catalană şi unele dialecte italieneşti centro-meridionale) pronumele personal de persoana III continuă lat. ipse. Şi în română există urmaşi ai lat. ipse: rom. însu (printr-însul): până astăzi se păstrează în dânsul < de + însul, formă tipică pentru română. Pronumele reflexiv prezintă o flexiune similară cu cea a pronumelui personal: forme accentuate şi neaccentuate (rom, îşi, şi — sie-(şi), se ~ (pe)sine(şi), Ia fel ca celelalte limbi romanice (it. si ~ a se, fr. se ~ ă soi, sp. se(es) ~ a si, ptg. se ~ a si), dar numai în română există opoziţie între dativ şi acuzativ, care continuă formele cazuale latineşti. în română sine a devenit substantiv: în sinea mea. Flexiunea latinească a pronumelui posesiv s-a transmis limbilor romanice. în trecerea de la latină la limbile romanice a existat tendinţa dezvoltării unor variante accentuate şi neaccentuate, pentru pronume şi adjective (fr. mien ~ mon, sp. mio ~ mi). în română, italiană şi portugheză, există o singură formă de pronume posesiv, care se întrebuinţează atât ca adjectiv, cât şi ca pronume, prin generalizarea variantei accentuate (rom. meu, tău, său, nostru, vostru; it. mio, tuo, suo, nostro, vostro; ptg. meu, teu, seu, nosso, vosso). Formele romanice provin din cele din latină cu unele modificări analogice pe teren latinesc (în latina vulgară au fost refăcute unele forme analogice: uoster după noster, general răspândit, *teus, *seus după meus, numai în unde zone, printre care şi româna); mele, tale după stele, pluralul lui 121 stea. Pentru persoana a III-a, unele limbi romanice păstrează o formă identică pentru singular şi plural ca în latină (spaniolă, catalană şi portugheză), iar în celelalte se generalizează, pentru plural, lat. illorum > rom. lor (it. loro, fr. leur). Rom. său este concurat la singular de genitivul pronumelui personal de persoana a III-a: lui, ei. Pronumele posesiv are flexiune în persoană, gen şi număr: meu ~ mea ~ mei ~ mele, la fel ca în celelalte limbi romanice. Flexiunea cazuală există numai în română: formă de genitiv-dativ feminin distinctă de nomi- nativ-acuzativ (casa mea ~ casei mele); formă de genitiv-dativ plural (alor mei). în română pronumele posesiv este însoţit totdeauna de articolul posesiv: al, a, ai, ale, este identic cu pronumele (cartea mea, it. il mio libro, ptg. o meujardim, cu excepţia unor nume de rudenie la singular: rom. soru-mea, it. miofratello), în celelalte limbi romanice articolul lipseşte (fr. mon enfant, sp. mi casa). Sistemul prQnumelui demonstrativ din latină, cu trei membri, (hic, haec, hoc „acesta de lângă mine“ ~ iste, ista, istud „acesta de lângă tine“ ^ iile, illa, illud „acela de la distanţă“), avea seria is, ea, id care desemna obiectul (persoana) despre care se vorbeşte, idem, eadem, idem, pronume de identitate, şi ipse, ipsa, ipsud, pronume de întărire. în română (ca şi în franceză) devine importantă structura binară, opoziţia apropiat ~ depărtat (ăst — ăl), îmbogăţită cu o serie cu o serie de compuse dezvoltate din lat. ecce-istu ~ ecce-illu, devenite acest, acel (în celelalte limbi romanice se păstrează sistemul ternar). Formele pronumelui relativ şi interogativ coincid în cele mai multe limbi romanice şi formează un sistem cu flexiune mult simplificată faţă de latină. în română a devenit uzual care < lat. qualis, iar în limbile romanice occidentale sunt uzuale pronumele relative provenite din lat. qui. Formaţii noi romanice sunt relativele compuse: rom. cel ce, ceea ce. Flexiunea latinească se păstrează dar apar şi noi opoziţii: de ex. opoziţia animat ~ inanimat la interogative (rom. cine? ~ ce?, it. chi? ~ che?, fr. qui? ~ quoi?, sp. quien? ~ que?), care la unele relative nu se realizează (lat. qualis > rom. care, it. che, fr. qui, sp., ptg. que). Pronumele nehotărâte latineşti s-au transmis puţine, la fel ca în celelalte limbi romanice (alt, tot, un). Cele mai multe pronume nehotărâte sunt creaţii ulterioare, deşi unele au baze latineşti (atare < lat. eccum talis, atât < lat. eccum talis); altele pornesc de la pronume relative (cu -va: careva, cineva, cu fie-.'fiecare, fiecine, cu veri-, ori-: oricare, oricine). Flexiune cazuală numai în română cu forme diferite 122 pentru nominativ-acuzativ ~ genitiv-dativ: cineva ~ cuiva, toţi tuturor, fiecare ~ fiecăruia. Şi pronumele negative s-au transmis puţine, la fel ca în celelalte limbi romanice. Cele mai multe pronume nehotărâte sunt creaţii ulterioare, deşi unele au baze latineşti (atare < lat. eccum talis, atât < lat. eccum talis); altele pornesc de la pronume relative (cu -va: careva, cineva, cu fie-: fiecare, fiecine, cu veri-, ori-; oricare, oricine), Flexiune cazuală numai în română cu forme diferite pentru nomi- nativ-acuzativ ~ genitiv-dativ: cineva ~ cuiva, toţi ^ tuturor, fiecare ~ fiecăruia. Şi pronumele negative s-au transmis puţine (nimeni). S-au creat pronume noi prin compunere: substantiv + particulă negativă (nec + mica > rom. nimic(a)). Opoziţie animat ~ inanimat (nimeni ~ nimic). în română opoziţia de caz nominativ acuzativ ^ genitiv-dativ (nimeni ~ nimănui). Numeralul. Numeralul cardinal. Numeralele de la 1 la 10 şi 1000 sunt panromanice. Evoluţia formelor unor numerale româneşti există şi în alte limbi romanice: lat. duo cu două forme distincte după gen (doi-două, ptg. dois, duas), Limbile romanice occidentale păstrează numeralele compuse din latină până la 15 (spaniola, portugheza) şi până la 16 (italiana, franceza, catalana); altele sunt formate pe teren roma- nic (fr. dix-sept, sp. dieciseis). în română, toate numeralele de la 11 la 19 cunosc un model caracteristic de compunere cu ajutorul prepoziţiei spre a cărei origine este discutată mai jos (p. 132). Numele zecilor se păstrează în majoritatea limbilor romanice (lat. viginti se păstrează şi în arom. yiginţ). în română, compuse prin multiplicare pe baza zecilor: douăzeci, treizeci, explicată fie prin analogie (după douâsute, treisute etc.), fie prin influenţă (substrat, superstrat). Lat centum „sută“ este panromanic cu excepţia românei (rom. sută împrumutat din vechea slavă). Unităţile se postpun zecilor cu elementul de relaţie şi ( primar (în vâr primar, cale primară „prima vizită a tinerilor însurăţei la părinţii soţiei după nuntă44), tertius păstrat în amârţ „acum doi ani44 (adică „al treilea an socotit înapoi de la cel curent41). Numai româna păstrează pe antaneus (cânte + -aneus) > întâi. în general, limbile romanice şi-au creat noi formaţii pornind de la numeralul cardinal; numai în română noile creaţii se realizează prin dubla articulare a acestuia cu articol posesiv şi cu articol hotărât enclitic +-a (al doilea, al treilea etc.). Ca o curiozitate semnalez păstrarea unor numerale ordinale în limbile romanice ca substantive sau adjective cu sens schimbat. Unul dintre ele (quadra- gesima, devenit păresimi la noi) este panromanic cu această dezvoltare semantică. Verbul. Sistemul latinesc cu patru conjugări s-a transmis majorităţii limbilor romanice (română, italiană, franceză, provensală); el s-a redus la trei tipuri în zonele laterale, în Peninsula Iberică (spaniola, portugheza) şi în aromână. încă din latina vulgară graniţele dintre conjugări nu erau respectate riguros; trecerile de la un tip flexionar la altul erau favorizate de asemănări formale (teme şi desinenţe) sau de conţinut (între verbe înrudite semantic). Cele mai productive erau conjugarea I şi IV (verbele nou create intrau de obicei într-una din cele doua conjugări). Datorită acestei „aptitudini44 a celor două conjugări au avut loc treceri de Ia o conjugare la alta, aproape totdeauna de la conjugarea II şi III (florere > *florire).'.Treceri de la o conjugare la alta s-au produs şi între verbele de conjugarea II şi III, mai ales că erau asemănări între diversele forme ale aceleiaşi conjugări (respondere > respondere, ridere > râde; mai rare sunt trecerile de la conjugarea III la a doua: cădere > cădere > cădea). în română procesul continuă, numeroase verbe de conjugarea II au trecut la conjugarea III: rămâne, ţine, umple. Cât priveşte desinenţele verbale, este de remarcat faptul că la unele verbe denominative de conjugarea I, la persoanele I—III singular şi III plural apare -ez (< lat. -izo, sufix verbal de origine greacă, frecvent în latina vulgară): lucrez, lucrezi, lucrează. La conjugarea a IV-a apare -esc (vorbesc), care nu are valoare incoativă ca în lat. -sc-. La aceste forme tipice românei şi unor dialecte italieneşti adăugăm faptul că desinenţa -i pentru persoana II singular este caracteristică românei şi 124 italienei (cânţi, cântai, cântaşi, cântaseşi; it. trovi, trovavi, trovasti, troverai) spre deosebire de celelalte limbi romanice, care, datorită păstrării lui -s (vezi cele spuse despre plural), au -s ca desinenţă de persoana II. Dintre toate modurile latineşti conjunctivul, cunoscut şi sub numele de subjonctiv, a suferit mari transformări în trecerea spre limbile romanice (în parte aceste transformări se datoresc apariţiei în limbile romanice a unui nou mod, condiţionalul, despre care am vorbit mai înainte). Dintre diferitele timpuri ale conjunctivului s-a transmis limbilor romanice doar prezentul (conjunctivul imperfect, înlocuit în majoritatea contextelor de mai mult ca perfect, nu mai era folosit decât în puncte izolate ale României, iar perfectul a dispărut aproape complet). în locul formelor sintetice latineşti au apărut forme analitice. Caracteristică pentru română este conjuncţia să (< lat. si), fiindcă este singura care constituie astăzi un semn special al conjunctivului (în celelalte limbi romanice conjuncţiile care introduc conjunctivul — it. che, fr., sp., ptg. que — pot fi urmate şi de indicativ, ca şi în vechea română, unde exista construcţia sâ + indicativ). în procesul de organizare a flexiunii verbale are loc schimbarea valorii unor forme verbale prin trecerea de la un mod la altul: mai mult ca perfectul conjunctiv este folosit numai în română pentru mai mult ca perfectul indicativ (lat. cantauissem > cântase; forma cu -râ ~ cântaseră — este relativ recentă prin analogie cu morfemul formelor de plural ale perfectului simplu), infinitivul negativ devine imperativ negativ (nu cânta), iar persoana a IlI-a plural indicativ prezent a verbului a fi (sânt) provine de la conjunctivul prezent (lat. sint). Se produc şi treceri de la un timp la altul; persoana a IlI-a plural a perfectului simplu (cântară) provine de la o formă de mai mult ca perfect latin (lat. cantarant). Datorită unor fenomene fonetice (căderea consoanelor finale, închiderea timbrului vocalelor neaccentuate), despre care va fi vorba în capitolul de fonetică, se ajunge la omonimii între diferitele forme verbale, între diferite persoane în cadrul aceluiaşi timp sau la aceeaşi persoană aparţinând unor moduri sau timpuri diferite. Apar astfel omonimii la imperfect şi mai mult ca perfect între persoanele I, III singular şi plural (cânta, respectiv cântase), la condiţionalul prezent sintetic, între persoanele I, II, III singular şi III plural, la indicativul 125 prezent între persoana III singular şi plural la conjugarea I (cântă), între persoanele I singular şi III plural ale verbelor de conjugarea II, III, IV (tac, cunosc, pier). S-au produs şi regularizări ale unor forme verbale: feciu, forma veche etimologică (feci), devine făcui. în legătură cu alte moduri ar fi de remarcat: Gerunziul are o singură formă, cea de prezent, păstrată din latină (celelalte limbi romanice au două forme, de prezent şi de perfect). Supinul a supravieţuit numai în română, având forme identice cu ale participiului trecut, dar invariabile (în gen, număr şi caz) şi precedate obligatoriu de o prepoziţie (de, la, pentru coborât). Infinitivul are o formă specifică numai în română, unde finala -re a fost eliminată (mânca, vedea, culege, veni). S-a păstrat şi în forma lungă folosită ca substantiv (mâncare, vedere, culegere, venire) sau, rar, ca verb în formele inversate de condiţional prezent (cântare-aş). Infinitivul lung are toate mărcile care caracterizează substantivul: caz, număr, articol (genul este feminin): cântare — cântări; cântarea — cântării — cântările — cântărilor. Adverbul. Limbile romanice şi-au creat, pe căi proprii, cu deosebiri de la un idiom la altul, adverbe noi care fac ca sistemul adverbial să se deosebească mult de cel latinesc. Cel mai des în română adverbul de mod are o formă identică cu forma de masculin-neutru singular a adjectivului corespunzător (frumos, greu, urât), fenomen sporadic în celelalte limbi romanice (it. chiaro, fr. clair, sp. claro) care arata conservatorismul limbii române (excepţie reprezintă adjectivul în -esc: românesc, dar româneşte). Unele adverbe romanice au terminaţii care nu sunt totdeauna etimologice (rom. -a: aicea, atuncea; -re: aşijdere(a), purure(a); cf. ptg. alhures). Ca o inovaţie romanică, apărută încă în latina vulgară, este şi reorganizarea microsistemului adverbului de mod cu continuatorii lat. sic: rom. aşa (< lat. eccum sic), it., fr., sp. si, ptg. sim. Româna nu are formaţii analizabile (cf. altminteri) cu sufixul -mente, caracteristice pentru celelalte limbi romanice (it. certamente, fr. certainement, sp. ciertamente, ptg. certamente). Prepoziţii. în latina vulgară, folosirea prepoziţiilor capătă o mare extindere; se apelează la prepoziţii şi în situaţii pentru care în latina 126 clasică nu se foloseau (ad precedă nume proprii în acuzativ dependente de verbe de mişcare: ad Alburnum). Rolul lor a devenit şi mai important o dată cu dispariţia flexiunii nominale, exprimarea relaţiilor dintre termenii unui context fiind preluată de prepoziţii şi de topică. Datorită acestei extinderi se produc modificări în sistemul prepoziţional şi apar o serie de transformări semantice. Importantă este tendinţa de simplificare a sistemului prepoziţional: unele prepoziţii dispar, altele pierd unele nuanţe semantice. S-au păstrat în limbile romanice numai jumătate din prepoziţiile latineşti, foarte puţine fiind panromanice (ad, cum, de, in, per). Câteva noi prepoziţii romanice provin din adverbe (lat. longo > rom. lângă, it. lungo) şi foarte multe sunt noi compuse (lat. de + post > rom. după, fr. depuis). Procedeul compunerii a fost viu şi pe teren romanic (rom. de la, de pe, până la). Au fost şi unele împru- muturi din alte limbi romanice: fie prepoziţii simple (contra, graţie), fie locuţiuni prepoziţionale (cu condiţia, cu excepţia). Felul cum s-a transmis sistemul conjuncţiilor este prezentat mai jos la capitolul de sintaxă. Fapte inexistente sau mai puţin frecvente în alte limbi romanice. Am văzut mai sus că de multe ori româna prezintă o serie de arhaisme, dar şi inovaţii, care au dus la apariţia unor forme inexistente în celelalte limbi romanice. Dintre inovaţii amintim: flexiunea nominală cu articolul hotărât (omul — omului — omule), plurale tipice în de, -uri, superlativul relativ — cel mai bun, forme de pronume specifice îmi, îţi, dânsul, numeralul ordinal (al doilea), conjuncţia să, marcă specifică a conjunctivului, condiţionalul cu aş,forme ale auxiliarului avea diferite de cele ale verbului cu sens lexical plin (a! are, am / avem, aţi / aveţi), sufixe verbale noi f-ez). Alteori aceste inovaţii au dus la apariţia unor categorii noi, specifice limbii române (articolul posesiv, articolul demonstrativ, prezumtivul). Articolul posesiv (al, a, ai, ale cu formă de genitiv plural alor) provine din lat. ad + *illu, Acest articol intră în componenţa pronumelui posesiv şi a numeralului ordinal, întrebuinţări în care în celelalte limbi romanice îi corespunde articolul hotărât (al tău, al doilea; it. il tuo, fr. le second, sp. el tuyo), şi însoţeşte în anumite condiţii sintactice genitivul substantivului şi al pronumelui (fără echivalent în celelalte 127 limbi romanice): acest nepot al mamei, acest nepot al lui; fir. ce neveu de ma mere, sp. este sobrino de mi madre. Articolul demonstrativ (cel, cea, cei, cele cu forme de genitiv-dativ celui, celei, celor) provine din lat. ecce +*illu, ca şi pronumele şi adjectivul demonstrativ (acel, acea) de care s-a diferenţiat prin afereza, căderea lui a iniţial, probabil în secolul al XVI-lea. Articolul demonstrativ leagă un substantiv articulat cu articolul hotărât sau un nume propriu cu un determinant adjectival (omul cel bun, Ştefan cel Mare), se foloseşte pentru substantivizarea adjectivului şi numeralului (cei buni, cei trei) şi a construcţiilor în genitiv şi cu prepoziţii (cel al tatălui, cel de aici) şi intră în componenţa formelor de superlativ relativ (cel mai bun, cet mai bine). La fel ca în cazul articolului posesiv, şi în acest caz, celelalte limbi romanice au ca echivalent al articolului demonstrativ articolul hotărât (it. i tre, sp. los dos, fr. Pepin le Bref, sp. el mas hermoso), dar şi un pronume demonstrativ (it. quelle de mi padre, fr. celui de mon pâre, sp. aquel de mipadre). Tipul omul cel bun nu are echivalent romanic. Prezumtivul. Româna are, spre deosebire de celelalte limbi roma- nice, un al cincilea mod personal (prezumtivul), care apare ca valoare modală şi în alte limbi romanice (italiana), unde nu are însă forme specifice. în română are două timpuri: prezent (format din auxiliarul a fi la viitor, conjunctivul prezent ori condiţionalul prezent + gerunziul verbului cu sens lexical plin: va fi mirosind, să fi ar fi ~) şi perfect, identic cu viitorul anterior (va fi mirosit) sau cu conjunctivul perfect, condiţionalul perfect. Ambele timpuri sunt compuse. Cumulul de mărci. Limba română are tendinţa de acumulare a mai multor mijloace pentru marcarea unei categorii gramaticale, prin folosirea unor alternanţe fonetice în temă (în rădăcina cuvântului) şi a unor afixe (terminaţii) gramaticale. Astfel — frumos, masculin singular frumoasă, feminin singular, se deosebesc nu numai prin ter- minaţie (zero — â), ci şi prin alternanţa o i oa. Tot aşa albastru singular se deosebeşte de pluralul albaştri prin terminaţie u — i şi prin alternanţa s / ş. La vânăt — vineţi, avem patru mijloace pentru a face deosebirea dintre singular şi plural: alternanţele â / i, ă / e, t / ţ, zero / i. 128 Alternantele fonetice. într-o serie de forme, alternanţele se datoresc diferenţelor originare de accent din flexiunea latină, care au produs în română modificarea timbrului vocalic: e i i (vinii — venim), ofu (mor — murim, sor — surori). în altele, alternanţele vocalice sunt datorate influenţei vocalei următoare, despre care voi vorbi în capitolul de fonetică: e f ea (seară — seri, sec(u) — seacă), o! oa (poartă — porţi, joc — joacă). Alternanţele consonantice sunt, în general la sfârşitul temei şi sunt datorate acţiunii palatalizante a lui i flexionar: t / ţ (lată — laţi, scot —scoţi), d! z (crud — cruzi, văd — vezi, c / c(sac — saci, mic — mici, plec — pleci), g / g (fag — fagi, aleg — alegi), s / ş (urs — urşi, frumos —frumoşi, cos — coşi), sc / şt (muscă — muşte, cresc — creşti — creşie), st / şt (acest — aceşti, gust — guşti — gustă), şc / şt (muşc — muşti — muşcă). Andrei Avram a atras recent atenţia asupra necesităţii ierarhizării alternanţelor fonologice din punctul de vedere al randamentului lor funcţional, făcând distincţia dintre alternanţele auxiliare (numite morfoneme auxiliare de S. Puşcariu) şi celelalte numite de Avram independente. în timp ce alternanţa oa! o (floare — flori) este totdeauna auxiliară în limba literară (distincţia dintre singular şi plural este făcută şi prin desinenţe), alternanţa c / c (sac — saci) este independentă, dar şi auxiliară (vacă-vaci), fiind folosită ca semn distinctiv în absenţa unor desinenţe. Evoluţie internă sau influenţă externă? Unele deosebiri faţă de latină au fost explicate fie ca evoluţii interne ale structurii latineşti, fie ca influenţe externe, de obicei vechi slave (reamintesc că vechea slavă are în română roiul elementului germanic din limbile romanice occidentale, deci reprezintă ceea ce se numeşte superstrat). Exemplul tipic este păstrarea genului neutru la substantive. Numai limba română are o astfel de caţegorie, de felul lui scaun — scaune sau timp — timpuri. Recent acest fenomen a fost explicat (I, Fischer) ca o reorga- nizare petrecută în latina târzie şi care a avut loc în partea orientală a României (urme ale unei stări de fapte asemănătoare cu cea din română există în vechea italiană şi în sardă). Nu este deci nevoie sa se apeleze la influenţa slavă. Aceleiaşi influenţe slave i-a fost atribuită de mulţi lingvişti şi apariţia frecventă a formei reflexive la unele verbe cu formă activă în 129 latină (ase ruga, a se juca), considerată chiar ca o dovadă de trecere a latinei printr-o structura merttis „slavă“. Fenomenul nu este caracteristic numai românei, ci este o tendinţă populară existentă şi în alte idiomuri romanice: este frecvent în spaniola americană şi în franceza populară (s'aigrir, se croupir pentru aigrir, croupir), aşa cum au arătat J. Lope Blanch, respectiv J. Vendryes. E. Vrabie consideră explicaţia prin slavă din română ca „a case exagerationu. Există trăsături gramaticale care apropie limba română de limbi din Peninsula Balcanică (bulgara, albaneza, neogreacă): postpunerea articolului hotărât (am văzut mai înainte că în limbile surori articolul hotărât este antepus), formarea numeralelor cardinale compuse de tip unsprezece, doisprezece până la nouăsprezece şi cele care denumesc zecile (douăzeci, treizeci... nouăzeci). Pentru primul dintre aceste fenomene — postpunerea articolului hotărât (casa, calul) — s-a propus o explicaţie internă (Al. Graur invocă poziţia adjectivului deter- minant). Cât priveşte numeralele de tipul unsprezece, este de observat că ele sunt formate din elemente latineşti, dar după o construcţie neatestată în latină *unus super decern „unul peste zeceu, în care spre (< lat. super) are un sens inexistent în româna actuală. Se consideră, de obicei, că aceste construcţii au avut ca model construcţii din alte limbi (veche slavă, substrat). în ultimul timp se presupune pentru construcţiile respective că au putut să apară fie independent de situaţia din alte limbi, fie ca rezultat al unei transpuneri în latină a unei construcţii similare din substrat, adică din limba traco-dacă (Gr. Brâncuş, I. Fischer). Prima ipoteză are ca punct de plecare sistemul crestării pe răboj: 11 se notează făcând o crestătură deasupra primelor zece (se ştie că păstoritul a fost ocupaţia de bază a populaţiilor romanice din regiunile noastre, ceea ce face verosimilă ipoteza extinderii construcţiei la populaţiile învecinate). A doua ipoteză, care presupune transpunerea din limba traco-dacă a unei construcţii similare, deşi nu are nici o dovadă materială, nu este neverosimilă; dacă admitem această ipoteză, fenomenul ar trebui datat în prima parte a perioadei romane, în epoca bilingvismului daco-roman, şi ar trebui restrâns la zonele rurale, fiindcă centrele urbane, supuse şcolii, nu puteau ignora sistemul latin tradiţional de numărare. Cea mai răspândită explicaţie consideră că modelul a fost luat din vechea slavă. 130 Alte fapte româneşti inexistente în limbile romanice. Am pre- zentat până acum particularităţile morfologice ale românei expuse în cele mai multe dintre lucrările anterioare. în timpul din urmă au apărut însă o serie de contribuţii, mai ales ale unor specialişti străini, care evidenţiază şi alte trăsături ale limbii noastre. Dintre aceste contribuţii menţionez articolul recent (1996) al lui Hans-Martin Gauger, Les parti- cularites de la langue roumaine, care prezintă o serie de trăsături inexis- tente în celelalte limbi romanice. Pe unele dintre ele le-am prezentat mai sus. Le reproduc pe cele pe care nu le-am discutat într-o simplă enumerare fără a stabili o ierarhizare a lor (aşa procedează, de altfel, şi H.-M. Gauger). — absenţa obligatorie a articolului hotărât după prepoziţie (pentru casă), cu excepţia prepoziţiei cu (cu trenul) sau dacă substantivul este urmat de un determinant (pentru casa universitarilor) sau este un substantiv personal (pentru tata); — folosirea articolului hotărât la numele de oraşe: Bucureşti: Bucureştiul, Paris: Parisul; — întrebuinţarea obligatorie a articolului hotărât la numele de locuri compuse: Bucur eştii-Noi, Vatra-Dornei; aceste nume se şi declină: Vetrei Dornei; — posibilitatea intercalării unui adjectiv în grupul nominal substantiv + preopoziţie + substantiv: un sat frumos de munte; — diferenţierea formală dintre genitiv şi dativ se face prin topică datorită identităţii dintre cele două cazuri (casei lui Ion); am dat cartea elevului, am dat elevului cartea; — existenţa unor forme speciale pentru genitivul şi dativul nume- lor proprii de persoane (casa bărbatului, dar casa lui Ion); — substantivizarea cuvântului pentru „sută“: o sută, două sute şi cu articolul hotărât: suta, genitiv-dativ sutei; — întrebuinţarea obligatorie a unei prepoziţii (de) între numeral şi substantiv de la 20 (douăzeci de studenţi, dar nouăsprezece zile); — exprimarea „a vorbi o limbă“ prin adverb (a vorbi româneşte). Gauger consideră că acest fel de a exprima conceptul respectiv este mai „corect44 decât în alte limbi (parler frangais, to speak French) şi că procedeul corespunde tipului latin (şi grec) latine loqui. Româna modernă poate folosi şi tipul a vorbi franceza existent în alte limbi romanice; 131 — înlocuirea posibilă a pronumelui adjectiv posesiv (chiar îl înlocuieşte în general) prin pronumele personal şi reflexiv şi dativ: un străin care ne învaţă limba, ţi-a venit fratele , şi-a vândut calul; — existenţa a două grade la pronumele de politeţe: dumneata (cu genitiv-dativ caracteristic dumitale) şi dumneavoastră. Numai portugheza are două forme (voce, Vossa Excelencia), dar situaţia nu este la fel ca în română; ~ existenţa a două posiblităţi de exprimare a posesiei la persoana a IlI-a singular: copilul său (sexul posesorului şi numărul nu este indicat), dar copilul lui (ei); cf. fr. sa maison, it. sua casa; — existenţa a două poziţii şi a două forme pentru adjectivul pronominal demonstrativ: acest film mi-a plăcut, filmul acesta mi-a plăcut (cf. fr. ce film, sp. esta pelicula); — folosirea a trei paradigme diferite la verbul a vrea: lexicală (vreau, vrei, vrea, vrem, vreţi, vor), verb auxiliar (voi, vei, va, vom, veţi, vor), formă abreviată de auxiliar (oi, ei, o, om, eţi, or), ultima fiind populară; — substituirea (în comparaţie cu celelalte limbi romanice) a infinitivului prin: a) participiul trecut precedat de de (=supin): bun de băut (fr. bon ă boire, sp. bueno para beber); b) gerunziu: aud strigând (fr.j'entends crier); — existenţa a trei forme pentru persoana a IlI-a singular indicativ prezent de la verbul a fi: este, e, şi -i (unde-i mormântul lui Ştefan cel Mare). Fapte împrumutate. Există în română câteva fapte care au fost atribuite unor influenţe străine; ele ocupă însă în general o poziţie periferică. De semnalat modificări în structura semantică a unor prepoziţii sau locuţiuni conjuncţionale care au la bază asemănarea funcţională a prepoziţiilor şi conjuncţiilor din română şi limbile cu care ea a intrat în contact. Astfel, spre deosebie de celelalte limbi romanice, spre (< lat. super) are şi sensul de direcţie, explicat ca o influenţă slavă sau autohtonă (W. Meyer Liibke) sau doar slavă (Al. Niculescu). în situaţie asemănătoare sunt prepoziţiile asupra (a avea cheia asupra sa), în (a se deghiza în profesor) care au căpătat sensul fr. sur, respectiv en în vorbirea oamenilor instruiţi. 132 Nu lipsesc nici prepoziţiile împrumutate de română: unele erau folosite în limba traducerilor din slavonă şi au dispărut (bez, na, ot, po, za), altele, neologice, provin din limbile romanice sau din latină, fiind împrumutate începând din secolul al XlX-lea: a (trei saci a cinci kilograme fiecare), contra, per (dă 30 de lei per kilo), supra în limbajul matematicienilor, via (adresat lui via sora mea). Mioara Avram, într-un articol consacrat acestor împrumuturi, subliniază că uzul lor este limitat, fiind situate la periferia limbii comune (excepţie face contra, admis în fondul principal lexical de Al. Graur). Sunt prepoziţii care caracteri- zează varietăţi funcţionale de tipul limbajului tehnic şi ştiinţific. SINTAXA Se afirmă de obicei că sintaxa este un sistem mai puţin rigid decât cel morfologic. Această constatare îşi găseşte oglindirea şi în felul cum s-a transmis şi s-a reorganizat inventarul de conjuncţii latineşti care exprimau diferitele raporturi sintactice şi semantice de coordonare şi subordonare. în această reorganizare s-au pierdut numeroase conjuncţii din latina clasică, dovedindu-se de prisos pentru nevoile de comunicare ale vorbitorilor cu o viaţă social-economică şi intelectuală reduse la strictul necesar, aşa cum erau ele în epoca latinei târzii. Acest proces de reducere a inventarului de conjuncţii se aseamănă cu ceea ce s-a petrecut în domeniul lexicului, unde o serie de sinonime au dispărut (în cazul de faţă au dispărut conjuncţiile care îndeplineau funcţii mai mult sau mai puţin identice). Aşa se explică de ce limbile romanice au moştenit un număr foarte mic de conjuncţii din latină. După constituirea limbilor romanice s-au creat, prin mijloace proprii, conjuncţii noi cu elemente de origine latină, menite să satisfacă nevoile de comunicare mai complexe. Elemente conjuncţionale panromanice. Pentru exprimarea celor patru raporturi de coordonare (copulativă, disjunctivă, adversativă şi conclusivă) se păstrează la nivelul întregii Romanii doar două conjuncţii copulative et (v. rom. e, it., ptg. e, fr. et, sp. y), cu valoare pozitivă, şi nec, necque (rom. nici, it. ne, fr., sp. w, ptg. nem), cu valoare negativă şi o singură conjuncţie disjunctivă aut (v. rom. şi reg. au, it., cat., sp. o, fr., ptg. ou). Nu s-a păstrat nici o conjuncţie adversativă care să fie panromanică. 134 O situaţie similară există şi în cazul diverselor raporturi de subordonare. în latină existau multe conjuncţii de acest tip, dintre care câteva (cum, quod, ut) aveau mai multe valori. Cele mai multe pierd teren şi dispar în trecerea de la latină la limbile romanice. S-au păstrat în toate limbile romanice doar quando (rom. când, it., ptg. quando, fr. quand, sp. cuando) şi quomodo (rom. cum, v. it. como > it. come, fr. comme, sp., ptg. como). La acestea două poate fi adăugată si, de asemeneapanromanică (rom. să, it., ptg. se, fr., sp. si), dar care are în română mai multe întrebuinţări decât în celelalte limbi romanice, unde continuă să introducă circumstanţiale condiţionale. Elemente conjuncţionale cu o răspândire limitată. Pe lângă aceste conjuncţii panromanice s-au păstrat şi alte conjuncţii cu o răspân- dire limitată şi, mai ales, au fost folosite cu valoare de conjuncţie alte părţi de vorbire, mai ales adverbe. în domeniul coordonării remarcăm: rom. şi < lat. sic (copulativă), rom. sau(< lat. sic + aut) şi ori, de origine latină, dar neclară, ambele fiind disjunctive. în toate limbile romanice, cu excepţia românei, adverbul latinesc magis evoluează de la sensul „mai degrabă" la „dar", devenind conjuncţie tipică pentru coordonarea adversativă (it. ma, fr. mais, sp., ptg. mas); aceeaşi valoare adversativă au în limbile romanice urmaşii lat. per hoc, *por hoc (it. per o, sp., ptg. per o) cărora le corespund în română dar, iar, amândouă latineşti, dar având o etimologie neclară, însă (< lat. ipsa), ci, din pronumele ce. Cu valoare de conjuncţie conclusivă este folosit în unele limbi romanice lat. dune (it. dunque, fr. donc) şi ablativul latinesc loco (v. it. loco, sp. luego, ptg. loco). în română deci este o creaţie proprie. La acest inventar ar putea fi adăugat, pentru exprimarea raportului de coordonare disjunctivă, o creaţie proprie tuturor limbilor romanice, care porneşte de la conjunctivul verbului „a fi" (rom. fie... fie, it. sia... sia, fr. soit... soit, sp. sea... sea). în domeniul subordonării, dintre conjuncţiile cu o răspândire mai limitată în Romania se detaşează quia (rom., v. it., v. sp., v. ptg. ca) şi quod (rom. că, dial. it. merid. ko) pentru a introduce completiva directă. Dintre celelalte amintim: quam (rom., d. it. sept., v. sp., v. ptg, ca), quantus (rom. cât). Româna are cel mai bogat şi mai original inventar de conjuncţii subordonatoare, simple şi compuse: pe lângă cele moştenite din latină, româna a creat multe conjuncţii (căci, dacă, deşi, până < lat. 135 paene + aci) şi locuţiuni conjuncţionaie, mai numeroase şi mai variate decât în celelalte limbi romanice (măcar că, chiar dacă, pentru că, din moment ce, atunci când). Cele mai multe dintre aceste conjuncţii compuse sau locuţiuni conjuncţionaie au apărut pentru exprimarea raporturilor de subordonare. Este important de precizat că ele apar mai ales în scrieri literare, vorbirea populară continuând să exprime raporturile sintactice cu ajutorul conjuncţiilor curente într-o frază în care predomină coordonarea. începând din secolul al XVII-lea, o dată cu traducerile literare, dintre care se detaşează Cazania lui Varlaam şi Noul Testament de la Bălgrad, texte răspândite în toate regiunile de limbă română, fraza cu numeroase subordonate ia amploare. I. Gheţie a arătat cum o serie de construcţii sintactice apărute în secolul al XVI-lea — unele datorită unor modele străine, altele ca urmare a unui manierism siptactic ce opunea limba scrisă limbii vorbite — dispar în perioada 1836—1881, când se precizează profilul modem al sintaxei românei literare, determinat de doi factori (influenţa limbii vorbite şi modelul oferit de structura sintactică a limbilor romanice, cu deosebire a sintaxei franceze). Asistăm astfel la o reromanizare a limbii române, proces ce corespunde perfect la ceea ce s-a întâmplat în cazul vocabularului şi al formării cuvintelor. Inovaţii romanice. Există două particularităţi sintactice prin care limbile romanice se deosebesc de latină: exprimarea complementului direct şi reluarea prin pronume personal a complementului necircumstanţial (direct sau indirect). Complementul direct este funcţia specifică a cazului acuzativ şi se construieşte în general fără prepoziţie. în unele limbi romanice, dintre care se detaşează româna şi spaniola, complementul direct poate avea o marcă prepoziţională (pe în română, a în idiomuri iberoromanice şi în sardă) în anumite condiţii semantice, de obicei în cazul numelor de persoană (rom. o văd pe mama, îl văd pe Petru, sard. abbo bisto a mamma, sp. he visto a Pedro, ptg. vi-o a ele na praga). Punerea în relief a complementului (direct sau indirect) prin reluarea sau anticiparea printr-un pronume îşi face apariţia în latină: în latina târzie, sporadic, numele putea fi reluat printr-un pronume. Pentru majoritatea limbilor romanice fenomenul îşi are originea în latină şi este direct legat de dezvoltarea în latina vulgară a unui complement direct 136 prepoziţional cu lat. aci (sard., it., cat., sp., ptg, a). Acelaşi proces are loc mai târziu în epoca romanică, dar cu prepoziţii distincte şi independent de la o regiune la alta (rom. pe). Fenomenul este însă mai răspândit în limbile iberoromanice şi în română (rom. l-am văzut pe el, îl văd pe Ion, sp. a mi me vieron, no lo veo a Pedro — complement direct — sau ţie ţi se cuvinte totul, i-au dat copilului, sp. a mi me gusta mâs el otro — complement indirect). Concordanţa timpurilor. Una dintre trăsăturile importante ale sintaxei latineşti este concordanţa timpurilor (consecutio temporum), cunoscută şi sub numele de corespondenţa timpurilor. Este vorba de un complex de reguli care stabilea o anumită conformitate temporală (şi modală) între predicatul propoziţiilor care sunt în relaţie (de coordonare sau de subordonare) între ele. Această trăsătură sintactică, respectată mai riguros în latina literară şi aplicată cu mai puţină stricteţe în latina vorbită, continuă să se manifeste, deşi nu totdeauna aşa de strict, şi în limbile romanice. Pe de altă parte, limbile romanice au introdus şi elemente noi, datorită în primul rând apariţiei unor forme necunoscute înainte (condiţionalul, timpurile compuse, în franceză şi timpurile supracompuse). Singura limbă romanică în care corespondenţa timpurilor este relativ liberă este româna, timpul regentei având o influenţă mai redusă asupra timpului propoziţiei dependente. Această libertate a concordanţei timpurilor este mai evidentă când este vorba de conjunctiv. în română, unde conjunctivul are doar două forme, corespondenţele verbale sunt simple: verbul regent este urmat de prezentul conjunctivului pentru redarea raportului de simultaneitate— posterioritate şi de perfectul conjunctivului pentru redarea anteriorităţii, oricare ar fi timpul utilizat (vreau / aş fi vrut să citesc această carte, nu ştiu / ştiam să fi făcut greşeli). Ele sunt deci mai simple decât în latină şi decât în celelalte limbi romanice unde conjunctivul are patru sau şase timpuri. Prin această particularitate a ei, româna prezintă o frază mai liberă, mai simplă, aşa cum au toate limbile în care caracterul vorbit, oral, predomină. Topica. O transformare importantă în trecerea de la latină la limbile romanice a avut-o şi topica, adică ordinea cuvintelor. în latină ea se caracteriza printr-o mare libertate, flexiunea nominală având un rol 137 important în indicarea relaţiilor dintre termenii aceluiaşi enunţ (desinenţele marcau rolul cuvintelor în fraza). Este clasic exemplul care se dă pentru a ilustra această particularitate a latinei: „Petru bate pe Paul4' se putea spune, fără ca înţelesul general să se schimbe prea mult, în şase feluri: Petrus Paulum caedit, Petrus caedit Paulum, Paulum Petrus caedit, Paulum caedit Petrus, caedit Petrus Paulum, caedit Paulum Petrus. In latina vorbită se dezvoltă tendinţa, atestată în inscripţii şi texte latineşti târzii, spre tipul de topică subiect-pre- dicat-obiect, preferată de limbile romanice. Această ordine este rigu- roasă în franceză, unde topica are rol sintactic în construcţii de felul Paulfrappe Pierre şi unde schimbarea topicii înseamnă schimbarea funcţiei sintactice (Piere devine subiect, iar Paul obiect). în română, la fel ca în restul limbilor romanice, topica este relativ liberă, adică nici fixa (ca în fraticeză), dar nici absolut liberă. Mioara Avram sintetizează această caracteristică a românei. Pe de o parte, se poate constata preferinţa pentru o anumită topică, cea existentă şi în celelalte limbi romanice, iar pe de alta, în unele situaţii (puţine speciale) topica are caracter fix (ex.: locul unor pronume neaccentuate — mă strigă, m-a strigat — sau al propoziţiilor consecutive, totodeauna după regenta lor — ea se simţea aşa de proastă încât se temea sâ-i vorbească). Cele mai multe părţi de propoziţie şi tipuri de propoziţii coordonatoare sau subordonatoare cunosc două feluri de topici: antepunerea sau postpunerea faţă de termenul de referinţă; una este cea obişnuită considerata subiectivă, afectivă sau expresivă. Relativa libertate a topicii în propoziţie se explică prin caracterul flexiunii (mai ales nominale) şi implicit al acordului, cu folosirea lui pe ca marcă a acuzativului complement direct şi cu fenomenul dublării complementului direct şi indirect prin forme neaccentuate ale pronumelui personal. Câteva exemple: în totalitatea limbilor romanice în cazul adjectivului atribuit topica predominantă este substantiv + adjectiv (cartea frumoasă), antepunerea adjectivului fiind emfatică. Româna păstrează pentru adjectivul posesiv topica de encliză (casa mea), la fel ca în latină (frater meus), în timp ce în alte limbi romanice adjectivul posesiv precedă în general substantivul (it. la mia casa, sp. mi hermano, ptg. a minha amigUy dar şi la casa mia sau sp. el hermano mfo); în franceză este obligatorie topica posesiv + substativ (ma maison). 138 Ajunşi la sfârşitul consideraţiilor asupra felului cum s-a transmis sintaxa latină limbilor romanice (deci şi românei), constatăm că — în ciuda părerii general admise, conform căreia sintaxa este după lexic compartimentul cel mai permeabil al unei limbi, cel mai deschis unor influenţe străine — structura latinească s-a păstrat în tot ce a avut esen- ţial sau a suferit unele restructurări pornind de la materialul existent. Fapte împrumutate. împrumutul de conjuncţii este un fapt rar; singurul exemplu din limba actuală este or (< fr. or), folosită în vorbirea persoanelor cultivate. Cât priveşte conjuncţia i de origine slavonă din textele vechi româneşti traduse, ea a dispărut (atât i, cât şi prepoziţiile slave menţionate de felul lui bez, ot au funcţionat alături de si, respectiv fără, de moştenite din latină şi au avut o distribuţie limitată la anumite formule întrebuinţate în stilul administrativ. Acest fapt explică eliminarea lor ulterioară o dată cu modernizarea stilului respectiv). în aceeaşi ordine de idei pot fi semnalate şi anumite construcţii sintactice explicate prin contactul românei cu alte limbi. Şi aceste construcţii sunt periferice şi au dispărut în epoca modernă. în diverse epoci ale istoriei limbii române literare apare construcţia cu dativ în locul acuzativului complement direct sau în locul altor construcţii prepoziţionale. Această particularitate apare în textele traduse din secolul al XVI-lea şi a fost explicată de Ov. Densusianu prin influenţă slavă (apropiaţi-vâ lui Dumnezeu, în loc de apropiaţi-vă de Dumnezeu) sau maghiară (a cruţa lui pentru a4 cruţa). Există şi în limba modernă, izolat, astfel de construcţii şi au fost explicate prin influenţa latină, germanică sau romanică. într-un articol consacrat unor particularităţi sintactice neromâneşti, Mioara Avram prezintă în plus şi absenţa negaţiei duble, adică folosirea unui verb afirmativ aflat pe lângă pronume sau adverbe negative ca nimeni, nimic, niciodată (nimeni să iasă flămând), considerată, în general, în lingvistica românească tot ca rezultat al unei influenţe: slavă, pentru secolul al XVI-lea, latină, italiană sau germană pentru secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Cf. însă construcţii similare în italiană (nessuno paria con me) şi spaniolă (nadie le dijo la verdad), cu suprimarea it. non, respectiv sp. no, când verbul este precedat de un alt element negativ (pronume sau adverb). în sfârşit, cele mai frecvente cazuri de influenţă străină se întâlnesc în topică. în vechea română există inversiuni şi dislocări artificiale ale 139 unor forme compuse sau ale unor grupuri de cuvinte explicate prin copierea unor modele latineşti, slave sau greceşti (n-au mai înţelept decât tine fost? — D. Cantemir, sâ ne bucure-mi-se sec. XVI, se în sac îmbrăcă). Aceste dislocări au dispărut o dată cu modernizarea frazei româneşti. Prin împrumutarea unor prepoziţii sau conjuncţii sau datorită îmbogăţirii semantice a unor elemente de relaţie ca urmare a influenţei străine poate avea loc o scădere a frecvenţei unor prepoziţii sau con- juncţii vechi, sinonime sau concurente ale noilor unităţi împrumutate (de ex. contra a dus la slăbirea frecvenţei lui împotriva, care nu a mai fost folosit în anumite contexte). în aceeaşi ordine de idei ar putea fi semnalată pentru română înlocuirea infinitivului prin conjunctiv în fraze ca vreau să dorm, fenomen existent şi în alte limbi balcanice, explicat prin influenţa greacă. Trebuie precizat că infinitivul n-a fost eliminat din toate construcţiile (după a putea: pot pleca), deci este vorba doar de o creştere a frecvenţei conjunctivului; de altfel fenomenul nu este general în română, graiurile din nord-vestul ţării — Crişana şi Maramureş — preferă şi astăzi vechea construcţie cu infinitiv (Magdalena Vulpe). înlocuirea infinitivului prin conjunctiv este cu atât mai interesantă cu cât începând din secolul al XlX-lea, sub influenţa limbii franceze, infinitivul a început să fie folosit din nou în construcţii în care nu mai apărea (spre a cânta în loc de ca să cânte). în concluzie, cele câteva fapte sintactice „neromâneşti" (Mioara Avram) nu au modificat structura latinească a sintaxei româneşti. Caracterul romanic al acesteia a fost chiar întărit sub influenţa limbii franceze, care a eliminat unele modele străine existente mai ales în limba textelor traduse. FONETICA ŞI FONOLOGIA Consideraţii generale. Nici o limbă romanică nu este identică din punct de vedere fonetic cu latina. Pe de altă parte, nici un cuvânt latinesc nu s-a menţinut în toate limbile romanice fără să sufere vreo modificare formală, cel puţin într-una dintre limbi. Afirmaţia este valabilă chiar într-un caz ca al cuvântului latinesc tu, care se scrie la fel în toate limbile romanice, dar se pronunţă [tu] în franceză (în celelalte limbi, printre care şi româna, continuă să se pronunţe tu ca în latină). Uneori schimbările sunt mici, alteori mai evidente. Anumite modificări privesc un număr mai mare de cazuri, care se găsesc în toate limbile romanice sau numai în câteva. Aceste schimbări corespund de cele mai multe ori unor tendinţe ce apar încă în latina populară. Dintre deosebirile faţă de latină existente în vocalismul tuturor limbilor romanice amintim doar una: vocalele nu se mai disting prin lungime, deci prin cantitate vocalică, ci prin caracterul lor închis sau deschis. De exemplu, în latina clasică levis pronunţat cu un e scurt însemna „uşor44, iar levis pronunţat cu un e lung însemna „neted44. în latina populară e scurt s-a pronunţat mai deschis decât e lung, care s-a pronunţat închis. Astfel, vechiul peri(s) pronunţat peri „tu pieri44 se opunea lui peri „peri44 (< lat. pîri, pluralul lui pirus „păr (pom)44). Ulterior în limbile romanice unele vocale au suferit diverse transformări; de obicei, atunci când erau accentuate, s-au transformat în diftongi, astfel că lat. heri, pronunţat în latina clasică cu e scurt şi apoi cu e deschis, a ajuns la ieri în română şi la hier în franceză. Tot aşa lat. peris şi peri se deosebesc azi prin (tu) pieri şi peri, deci printr-un diftong şi o vocală: tiney pronumele ce provine din tene se deosebeşte de ţine < iiene < lat. tenet. 141 Şi consoanele au suferit modificări. Mai important de semnalat este faptul că în limbile romanice au apărut o serie de consoane noi (pala- talele fc, g, n, V şi africatele c, g, ţ, dz), ca rezultat al acţiunilor vocalelor palatale asupra vechilor consoane latineşti: ceva devine ceară, titionem — tăciune, titia — ţâţă. Unele dintre aceste schimbări s-au produs chiar în latina târzie. Ele au generat, evident, modificări nu numai în aspectul fonetic, ci şi în structura fonologică a limbilor romanice, aşa cum vom vedea mai departe. Cuvintele se deosebesc deci prin alte trăsături decât cele existente în latină. Aceste transformări ale formei cuvintelor, numite transformări fonetice, s-au produs în toate limbile romanice şi, este bine să se reţină, nu peste tot în aceeaşi măsură (în franceză, de exemplu, schimbările au fost mai profunde. Cine recunoaşte astăzi, în cuvântul francez scris eau şi pronunţat o, ţermenul latinesc aqua, devenit apă la noi şi agua în spaniolă?). Rămâne să vedem dacă aspectul formal al cuvintelor romanice s-a schimbat datorită evoluţiei normale a structurii fonetice latineşti şi în ce măsură aceste modificări sunt datorate şi limbilor cu care latina sau limbile romanice au intrat în contact (în primul rând limbile care reprezintă substratul sau superstratul lor). Este bine să urmărim — pe scurt — mecanismul prin care o limbă poate influenţa structura fonetică a altei limbi. Există legătură între istoria socială şi evoluţia fonetică? Cum se petrec de fapt lucrurile? Cuvintele împrumutate provin din limbi cu structuri fonetice diferite. Sunetele care nu există decât în limba donatorului se adaptează la sistemul limbii receptoare. în general, în astfel de cazuri, sunetele se descompun (ii este pronunţat i+u: fr. bureau > rom. biurou, pronunţare învechită, fr. puree > rom piure) sau sunt identificate cu un sunet existent în sistemul receptor (fr. ii este redat în română prin i (birou) şi u (turnură, anvergură), iar în spaniolă prin u (buro). Există însă cazuri când un sunet nou nu poate fi adaptat şi este păstrat ca atare, aşa cum este cazul lui h despre care vom vorbi mai jos. Mai interesant este faptul că acest sunet h a ajuns să fie folosit pentru a deosebi cuvintele între ele. Astfel cuvântul har, din slavă, şi cuvântul car, moştenit din latină, însemnând lucruri deosebite, sunt identice cu excepţia lui h şi c, prin care se face diferenţierea înţelesului. Aceste unităţi de rostire care duc la diferenţierea înţelesului în cazul când înlocuim pe una cu alta se numesc foneme (ele se notează între două bare oblice //). 142 Fonemele romanice. După consideraţiile generale despre schimbările petrecute în trecerea de la latină la limbile romanice, necesare pentru a înţelege de ce nici o limbă romanică nu seamănă cu latina, în cele ce urmează voi face câteva observaţii despre asemănările şi deosebirile dintre română şi celelalte limbi romanice. Am subliniat până acum faptul că aspectul fonetic al limbilor romanice actuale nu este identic cu cel al latinei. Şi totuşi, dacă analizăm sistemele fonologice ale limbilor romanice, deci inventarul dt foneme (nu de sunete), constatăm unele concordanţe surprinzătoare între latină şi limbile romanice care o continuă. De remarcat că aceste concordanţe se referă la ansamblul limbilor romanice. într-o carte plină de idei (.Praîique des langues romanes, Paris, 1997), Sanda Reinheimer şi Liliane Tasmowski compară principalele limbi romanice (portugheza, spaniola, franceza, italiana şi româna) la nivelul inventarului de foneme şi scot în evidenţă elementele comune celor cinci limbi romanice. Astfel, în toate acestea există cinci foneme vocale orale accentuate (a, e, o, i, u)7 aceleaşi pe care era construit sistemul vocalic latinesc. O observaţie similară se poate face cu privire la inventarul de foneme consonantice, în sensul că toate consoanele comune principa- lelor limbi romanice luate în considerare (py b, t, dy k, g,f s, l, r, m, n) ca şi cele două semiconsoane (j, w) constituie baza sistemului conso- nantic latinesc. Nu trebuie să se înţeleagă însă că sistemul fonologie latinesc nu s-a schimbat în trecerea de la latină la limbile romanice. în primul rând, aşa cum am menţionat mai sus, opoziţia de cantitate vocalică a dispărut, după cum au dispărut şi cei doi „diftongi" (ae, au) care constituiau, datorită modului de articulare (vocale simple lungi care la începutul articulării erau mediale deschise, iar apoi se închideau la e, respectiv u), elementele eterogene şi izolate în sistem. Prin asimilarea reciprocă a elementelor componente, aceşti diftongi s-au transformat în vocale lungi deschise cu articulaţie uniformă, în timp ce în unele limbi roma- nice (dalmată, sardă, veche provensală, gasconă, catalană, dialectul friulan şi dialectul sicilian), datorită izolării lingvistice timpurii a teritoriilor respective, au nu a evoluat la ă, ci s-a păstrat ca au (în română au a suferit procesul de diereză: lat. aurum > rom. a-ur). în domeniul consonantismului, de remarcat dispariţia distincţiei de cantitate dintre consoanele simple şi cele geminate (revenim cu 143 detalii mai jos). A dispărut şi consoana labioveîară surdă notată qu (aqua), care avea valoare fonologică în latină (canîum „cântat“ se opunea lui quantum ,,cât“), precum şi consoana h,situată la periferia sistemului. Limbile romanice au însă o serie de foneme inexistente în latină, rezultat al unor evoluţii petrecute în latina vulgară. Am arătat mai sus că în locul distincţiei de cantitate vocalică a apărut o nouă distincţie, de calitate vocalică. Evoluţia romanică nu a fost peste tot la fel: este important de reţinut că în română şi într~un dialect italian (lucan) vechile vocale scurte s-au confundat cu cele lungi într-o singură variantă şi sistemul vocalic s-a redus la un sistem vocalic de bază /a, e, i, o, u/. De precizat că în română s-au confundat numai vocalele din seria posterioară (it-ti, 6-0: lat. furca > rom. furcă, lat. crudum > rom. ^ crud; lat./ixwm >foc, lat. populum > plop). La începutul istoriei limbilor romanice s-au produs o serie de modi- ficări fonetice ca diftongarea vocalelor accentuate, despre care voi vorbi mai jos, schimbări în localizarea vocalelor care au dus la apariţia voca- lelor anterioare labiale în franceză (soeur, peu> pur), închiderea timbru- lui vocalelor neaccentuate din seria vocalelor centrale având ca rezultat vocale noi asemănătoare lui â din română, nazalizarea vocalelor, care, în unele idiomuri (franceză, francoprovensală, portugheză, dialecte retoromane), se păstrează până astăzi, iar în altele a dispărut (în vechea română exista o nazalizare în anumite contexte dar ulterior a dispărut). Modificările fonetice menţionate nu au fost aceleaşi în toate limbile romanice şi de aceea nici sistemele vocalice nu sunt peste tot aceleaşi: spaniola are cel mai redus sistem, cu doar cinci vocale /a, e, i, o, u/; româna — 7 /a, e, i, ă, î, o, u/, la fel ca italiana şi catalana /a, 8, e, i, o, o, u/, dar italiana şi catalana au două vocale medii deschise /e, o/, spre deosebire de română, care are /ă, î/. Portugheza are acelaşi sistem cu italiana şi catalana dar are în plus o vocală neutră /o/, asemănătoare rom. â (unii consideră că portugheza are şi vocale nazale cu valoare fonologică). Franceza are 15 foneme vocalice. Aceeaşi este situaţia şi în cazul consonantismului, în sensul că în trecerea de la latină la limbile romanice consoanele noi au căpătat statut de fonem. Astfel în căzui africatelor italiana, româna şi spaniola au un fonem Ici (ceară — cară, it. cera — sera, sp. ocho — ojo), italiana şi româna au /ţ/, /g/, italiana are /dz/ pe care l-a avut şi vechea română. 144 în alte limbi romanice (franceza şi portugheza) consoanele africate, existente în sistemul romanic primitiv, s-au transformat în fricative. Nici sistemele consonantice nu sunt identice în toate limbile romanice. Mai conservator este sistemul italienei, care menţine atât sistemul geminatelor din latină (ba chiar îl dezvoltă), cât şi fonemele dezvoltate în faza romanică primitivă (africatele /c, ţ, g, dz/, fricativele /s, z/. Tot simplificat este sistemul spaniol (din evoluţia internă au rezultat însă: /6/, asemănător engl. th, /x/, cunoscutul jota şi africata /c/; în plus spaniola păstrează vechea opoziţie dintre Irl şi Irrl). Sistemul fonologie românesc păstrează fonetismul romanicei primitive (africatele /c, g, ţ/; /dz/, existent în vechea română, a devenit /z/), şi are două foneme /3c, g/, rezultate din evoluţia grupurilor latineşti cl, gl (lat. clauis >v, rom. cVaie > cheie, glacies > v. rom. gl 'aţă > gheaţă). După aceste consideraţii generale despre schimbările petrecute în trecere de la latină la limbile romanice, necesare pentru a înţelege de ce nici o limbă romanică nu seamănă cu latina, mă opresc la câteva deosebiri dintre română şi celelalte limbi romanice. Trebuie să precizez de la început că toate aceste deosebiri pot fi explicate prin evoluţia diferită a structurii fonetice latineşti care stă Ia baza limbilor romanice (nici unul dintre sunetele noi apărute pe teren romanic nu este astăzi răspândit în toate idiomurile romanice). Rom* â, u Cele mai caracteristice vocale româneşti sunt â şi t. O vocală asemănătoare lui â românesc există în diverse limbi romanice (portugheză, retoromană, catalană, dialecte italieneşti meridionale) ca rezultat al tendinţei de scurtare a silabei neaccentuate şi de suprimare a distincţiilor dintre vocalele neaccentuate. în română ă a apărut în elementele româneşti în urma închiderii lui a neaccentuat (lat. casa > casă) sau în aşa numita „poziţie nazală", adică atunci când a (accentuat de data aceasta) era urmat de un n simplu intervocalic sau de n sau m urinate de o consoană (lat. canem >v. rom. cane > câine, lat. cantat> v. rom. contă > cântă, campus > v. rom. compu > câmp). Am notat pentru faza veche a românei această vocală prin o pentru că ea nu se diferenţia încă de î (vezi mai jos). Vocala â a mai apărut şi în urma influenţei unei consoane (r forte sau labială) asupra lui e, i (lat. reus > v. rom. rău, lat. riuus > v. rom, *rou > râu, lat. melum > măr). în toate aceste cazuri apariţia lui â este de natură fonetică şi aşa cum a subliniat 145 Andrei Avram, la fel ca în portugheză, în dialectul napolitan şi în dialectul catalan din Mallorca, vocala [o] poate sa apară şi în silabă accentuată. De aceea, nu este necesar să invocăm pentru apariţia lui ă din română influenţa substratului trac sau a superstratului slav aşa cum se susţinea de obicei (Philippide afirma că limba tracă era plină de ă). Cu atât mai puţin trebuie să ne gândim la o explicaţie externă pentru o serie de forme din paradigma verbală, ca şi din pluralul anumitor substantive feminine care au astăzi [ă] pentru [a] accentuat. Este vorba de persoana I plural a indicativului şi a conjonctivului prezent a verbelor de conjugarea I (lucră, mâncă, alături de lucră, mâncâ) şi de pluralul în -i al substantivelor feminine a căror temă era un [a] accentuat (mare — mări, carte — cărţi; cf. însă şi vaci, fragi cu a păstrat). în toate aceste cazuri avem a face cu fenomene relativ recente: forme vechi la verbe cu a netrecut la ă se păstrează dialectal în istroromână şi sporadic în graiuri maramureşene şi moldoveneşti, iar pluralul de tipul cărţi nu apare în unele texte rotacizante din secolul al XVI-lea. Avem a face cu forme analogice care, în cazul verbelor, au contribuit la diferenţierea formelor din aceeaşi paradigmă (lucrăm — lucram, lucră — lucră). S-a subliniat adesea (mai ales S. Puşcariu) că limba română are tendinţa de a marca deosebirile dintre diversele forme din paradigma numelui şi a verbului nu numai prin desinenţe, ci şi prin alternanţe. Am pus această tendinţă pe seama faptului că limba română a fost mai ales o limbă orală în care nevoia de a face distincţie între formele aceleiaşi paradigme a fost mai puternică decât în scris. Alternanţa a/ă apare astăzi mai ales în vorbirea neîngrijită (salâţi,fâbrici) şi la o serie de cuvinte în care alternanţa nu se produce în limba literară. Am văzut mai sus că o vocală centrală asemănătoare lui ă există şi în sistemul fonologie portughez (se notează fonetic [o] şi, după unii, chiar e mut din franceză notat prin [o], ar avea valoare fonologică). Remarcăm că în portugheză această vocală centrală are valoare fonologică numai în perechea constituită din forma de prezent opusă celei de perfect simplu al verbelor de conjugarea I (falâmos — cu /b / „vorbim“ ~ falămos cu /a/ „vorbirăm4'). în română ă cu valoare fonologică, adică folosit pentru a distinge cuvinte şi forme gramaticale, are o extindere mult mai mare. La această situaţie s-a ajuns, în primul rând, datorită faptului că în română articolul definit sau hotărât, existent în toate limbile romanice, este postpus: românii spun casa, în care 146 articolul provine din lat. illa, spre deosebire de italiană sau spaniolă, în care se spune la casa, cu articolul prepus. Pe de altă parte, datorită transformării lui a neaccentuat în â (vezi mai sus), forma nearticulată este casă. Avem deci casă, nearticulat, şi casa, articulat. Prin urmare â şi a se opun, după cum se opun s şi m din sac şi mac. Ulterior, ă a fost folosit pentru a distinge diverse forme gramaticale. Sistemul vocalic al românei literare actuale are două foneme în seria centrală: I2J şi /î/. Această situaţie nu se regăseşte în nici o altă limbă romanică (portugheza are două vocale centrale dar răspândite numai în anumite varietăţi dialectale, fără să existe opoziţie fonologică între ele). Andrei Avram a demonstrat că opoziţia / ă /: / î / este relativ recentă în dacoromână (este posterioară secolului al XVI-lea) şi că în numeroase graiuri aromâne, meglenoromâne şi istroromâne există o singură vocală centrală de timbru neutru (de altfel mai vechiul ă a fost conservat şi în unele graiuri dacoromâneşti în cuvinte ca dintâi, tâlhar, cu â corespunzător lui î din româna literară). Faptul că româna a mers mai departe decât portugheza, fono- logizând distincţia fonetică între vocala centrală semideschisă (ă) şi vocala centrală închisă (1), a fost explicat de Andrei Avram prin presiunea exercitată de sistemul de alternanţe vocalice din română: v[ă]r (pi. veri), r[ă]m (cf. rană), unde ă alterna cu e sau cu a, au păstrat vocala semideschisă, în timp ce â din *vâr „vâr“, *vârî, care nu era termen al unei alternanţe, a devenit î: vâr, vârî. Acest fenomen este deci caracteristic pentru română, dai- nu are nici o legătură cu fapte mai mult sau mai puţin similare din alte limbi. Diftongii eay ga. Sunt considerate caracteristice pentru română grupurile vocalice [ea], [oa] în care primul element este nesilabic (adică semivocală), aşa încât grupul este un diftong. E şi o accentuate sub influenţa vocalelor din silaba următoare a, â, e se transformă în diftong: neagră, poartă, dar negru, port(u). Diftongi asemănători există în diverse idiomuri romanice (retoromană, occitană, dalmată, dialecte catalane, franceze şi italiene). Am explicat apariţia acestor diftongi prin fenomenul metafoniei, care este foarte răspândit în limbile romanice (dialectele italieneşti meridionale, dialectul leonez, portugheză): vocalele accentuate se pronunţau mai deschis, când erau urmate de 147 vocale deschise sau medii şi erau închise, când erau urmate de vocale închise. în româna comună, deci în epoca de comunitate a celor patru dialecte româneşti (dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân), e şi o accentuate urmate de a, â, e s-au pronunţat mai deschis decât atunci când erau urmate de i, u; n[c\gr^, n\c\gre, dar n[z\grut n[6\gri, nepicţtQ, nep[$te, dar nep[o]tu, nep[o](i (o situaţie de acest fel există astăzi în sardă). Erau de asemenea deschise vocalele din monosilabele care continuau formele latineşti det, stat (d[c], st[e]), ceea ce arată că deschiderea vocalelor accentuate s-a produs şi în silabele finale. Fenomenul descris aici, care din punct de vedere fonetic este o anti- cipare a gradului de deschidere al vocalei finale atone următoare este din punct de vedere fonologie o variaţie vocalică în care un fonem vocalic se realiza în două variante în funcţie de context: o variantă apărea dacă urmau vocale care au determinat metafonia şi în restul României (/ i /, / u /), alta apărea dacă urmau vocale neînchise. Româna nu se opune din acest punct de vedere limbilor romanice. Vocalele finale din română, la fel ca în portugheză, au o valoare morfologică mai evidentă şi de aceea acţionează asupra vocalelor accentuate, chiar dacă erau slabe din punct de vedere fonetic din cauză că erau neaccentuate. Având un câmp larg de dispersie, deci putând fi pronunţate cu o vocală oricât de deschisă, fără să se confunde cu alte foneme, variantele [e], [ol au fost pronunţate tot mai deschis şi au ajuns, într-o anumită epocă a românei comune pe care nu o putem preciza, la diftongii [ea], [9a]. Variantele închise, al căror câmp de dispersie era mai limitat, au continuat să se pronunţe la fel ca în epoca precedentă, aşa cum sunt pronunţate şi azi (se ştie că vocalele [e], [o] din română au un timbru mai închis decât corespondentele lor din alte limbi). S-a ajuns astfel la fonetisme ca n[e]gr«, n[c]gri, dar n[td]grâ, n[c a]gre, d[c a], st[ea]. Diftongarea vocalelor eşio accentuate este deci un fenomen condiţio- nat în sensul celor arătate de mine, fără nici o legătură cu substratul traco-dac sau superstratul slav. Diftongii [ea], [oa] reprezintă o trăsătură caracteristică a limbii române faţă de alte limbi romanice numai prin regularitatea şi frecvenţa apariţiei lor. Chiar dacă nu putem şti exact care era pronunţarea lui [ea] provenind din diftongarea lui e, trebuie să obser- vam că diftongul [ea] se găsea în distribuţie complementară cu [e] (nu apărea în aceleaşi contexte). Datorită postpunerii articolului şi con- tragerii [ea] > [ea] în cuvinte de tipul vulpea, lumea, [ea] contrasta cu 148 [e] din formele nearticulate vulpe, lume (după postpunerea articolului şi contragerea lui în ea, apărea în acelaşi context, deci exista posibilitatea opoziţiei). Astfel, [e a] devine fonologie distinct de /e/. Nu intru în detalii privind diversele interpretări fonologice date diftongilor [ea], [o a]. Menţionez doar faptul că una dintre acestea (E. Petrovici) consideră că două cuvinte ca tacă şi teacă nu se deosebesc prin a şi ea 9 ci prin opoziţia dintre consoană nepalatalizată şi consoană palatalizată: /takă/ - /t’akă/. Cercetările ulterioare au arătat că teoria lui E. Petrovici, chiar dacă este foarte atrăgătoare, nu se susţine. Nu se susţine cu atât mai mult nici ideea că la baza fenomenului din română stă influenţa slavă (după Petrovici româna ar prezenta un caz aproape unic de întrepătrundere a unei fonologii slave cu o morfologie roma- nică). Cercetările lui Andrei Avram, D. Copceag, Maria Iliescu, E. Vrabie au contestat această idee pornind de la existenţa unor fapte similare şi în alte limbi romanice şi de la valoarea morfologică a acestei opoziţii (în limbile slave ea nu are un rol similar cu cel din morfologia românească). Am prezentat două dintre faptele fonetice importante (fonemele /ă/ şi /î/ şi diftongii ea şi oa care deosebesc româna de celelalte limbi roma- nice. în evoluţia de la latină la română s-au petrecut şi alte transformări fonetice şi fonologice care sunt caracteristice limbii noastre şi care au fost puse în legătură cu substratul sau superstratul românei. Prezint câteva pentru a arăta că toate aceste fenomene pot fi puse în legătură cu situaţia din celelalte limbi romanice. Evoluţia geminatelor latineşti. Am arătat, la începutul consideraţiilor din acest capitol, că în trecerea de la latină la limbile romanice s-a pierdut distincţia de cantitate consonantică, singura limbă care păstrează această distincţie fiind italiana (spaniola şi portugheza păstrează distincţia numai în cazul lui r). Ce s-a întâmplat în română? Până nu demult se menţiona doar că româna a pierdut geminatele latineşti care s-au confundat cu corespondentele lor simple. Pentru a înţelege mai uşor cum s-au petrecut lucrurile prezint la început, aşa cum am făcut şi în celelalte cazurisituaţia din limbile romanice occidentale. în latina clasică, cantitatea consonantică avea un rol fonologie, consoanele simple intervocalice opunându-se consoanelor geminate: catus „ascuţit44 ~ cattus „motan44, ager „câmp cultivat44 ^ agger „ridicătură de teren44, anus „bătrână44 - annus „ari\ferum „sălbatic, 149 violent*4 ~ ferrum „fier“y stela „stela funerara*4 - stella „stea*4. Această distincţie între simple şi geminate s-a păstrat până astăzi în italiană (capello „păr** ~ cappello „pălărie44, caro „scump, drag*4 ~ carro „căruţă**) şi în sardă (lat. bucea > bukka, lat. battuere > batti(ri)\ izolat se păstrează pentru n într-un grai (din Bielsa) al dialectului aragonez). Dispariţia geminatelor din celelalte limbi romanice nu a dus la dispariţia fără urme a distincţiei consoană simplă ~ consoană geminată. Evoluţia consonantismului în Romania occidentală arată că din epoca romanică primitivă geminatele intervocalice au fost identificate, la un moment dat, cu consoanele iniţiale care erau forte din punct de vedere fonetic (ele erau pronunţate cu mai multă forţă decât celelalte consoane) şi au evoluat la fel ca acestea, adică au devenit consoane forte. Cu alte cuvinte, opoziţia simplu ~ geminat s-a continuat printr-o opoziţie de forţă, în care vechea consoană simplă intervocalică s-a păstrat, dar vechea,consoană geminată s-a transformat într-o consoană forte: fenomenul este mai evident până astăzi în limbile iberoromanice şi în gasconă la cele trei sonante r,l,n(r: lat. carrum > cat., sp., ptg. carro, lat. carus > cat. car, sp., ptg. caro)\ în cazul lui / şi n geminate devenite consoane forte, suplimentul de durată şi de energie care exista la geminatele nn şi ll a avut ca efect palatalizarea acestora (lat. annus > cat. any, sp. ano, lat. sella >cat. sella, sp. silla). în alte idiomuri romanice opoziţia simplu - geminat s-a păstrat prin slăbirea articulării consoanei simple până la dispariţie şi preluarea de către geminată a articulaţiei simple (în portugheză şi gasconă consoanele sonante simple intervocalice au dispărut, iar fostele geminate se pronunţă ca o consoană normală (lat. luna > ptg., gasc. lua, dar lat. annus > ptg. ano; lat. filum > ptg .fio, dar lat. caballus > ptg. cavalo). Un fenomen asemănător cu cel descris mai sus s-a petrecut şi la celelalte consoane, în limbile romanice occidentale, cu excepţia italienei, unde se păstrea- ză vechea opoziţie, oclusivele geminate s-au transformat în consoane simple, în timp ce oclusivele simple primare intervocalice se sono- rizează sau se transformă în fricative (sau dispar ca în franceză): lat. focus > it Juoco, sp Juego, ptg.fogo, fr. feu; lat. rota > it. ruota, sp. rueda, ptg. roda, fr. roue\ lat. saccus > sp., ptg. saco, fr. sac; lat. capillus > sp. cabello, ptg. cabelo, fr. chapeau. în română a avut loc acelaşi proces de transformare a opoziţiei de cantitate consonantică într-o opoziţie de forţă, în care geminatele au fost asimilate cu iniţialele şi au devenit consoane forte, în timp ce consoanele simple şi-au slăbit articulaţia şi s-au transformat. Opoziţia 150 latină dintre / r / şi / rr / s-a păstrat multă vreme, aşa cum este ea astăzi în spaniolă. în textele româneşti din secolul al XVI-lea se găseşte, alături de r, şi un r cu mai multe vibraţii, ca în spaniolă, notat fie prin rr (arrăta, rrăpaus), fie printr-un semn special derivat dintr-un r glagolitic. Consoana rr apărea în cuvintele moştenite exact ca în spaniola actuală: în interiorul cuvântului atunci când etimonul latinesc avea un rr sau la începutul cuvântului (se ştie că în spaniolă r se pro- nunţă forte, cu mai multe vibraţii chiar dacă este notat cu un singur r: rueda ,,roată“): rrugăciunei, rrece, cărrare < lat. carraria,fierru < lat. ferrum, ţară < lat. terra apăreau alături de acoperi < lat. acco(o)perire, ureche < oricla în care apărea un r. Existenţa celor două feluri de r (forte şi slab) a lăsat urme indirecte până astăzi în influenţa exercitată de r forte asupra vocalelor următoare: vocalele [e], [i] se transformă în [ă], [î] după r forte intervocalic (notat [r] — rău, râu, urăsc, urî, în timp ce se păstrează neschimbate după r simplu (lat. perire > pieri, lat. oricula > ureche). Şi opoziţia dintre /n/ şi /nn/ s-a păstrat în română sub o formă diferită, în care consoana simplă a devenit consoană slabă, iar geminata o consoană forte. După cum în spaniolă -nn- a ajuns, datorită suplimentului de durată şi de energie, să se pronunţe palatal [h]y în română -nn- şi-a păstrat mai bine caracterul de consoană oclusivă datorită aceluiaşi supliment de durată şi de energie şi a devenit o consoană forte [n]. Consoana simplă -rc- reprezenta membrul slab al noii corelaţii. „Slăbiciunea14 s-a manifestat prin scăderea forţei în articularea lui -n-; ea explică transformarea acestuia într-un sunet intermediar între n şi r, numit n fricativ (acest sunet era notat în textele vechi prin -nr-, -înr- sau chiar -r-) şi, implicit, la scăderea nazalităţii lui -n-, la „denaza- lizarea“ lui. Este cunoscutul fenomen numit rotacismul lui -n întrucât formele cu -nr-înr-, -r- apar în primele texte româneşti, care sunt numite texte rotacizante. La fel ca în cazul lui r, şi de această dată se pot găsi urme ale opoziţiei simplu-geminat de data aceasta în tratamentul vocalelor precedente: în timp ce [â] + [n] devine [î] după ce a trecut prin faza [a] (lat. mane > mâne.l&l. canem > câne), aceeaşi vocală urmată de n forte [n] se conservă ca atare (lat. annus > an(u)). La fel, [e], [o] se închid la i, u, urmate de n slab (lat. bene > bine, bonus > bun), dar nu se închid înainte de n forte (lat. pinna > v. rom. peană, pană). Explicaţia fenomenului constă în faptul că în „denaza- lizarea ‘ lui -n- vibraţiile nazale ale acestuia trec asupra vocalei precedente şi o închid, în timp ce nazalitatea lui n forte nu s-a pierdut. 151 Situaţii asemănătoare cu cele din româna există în dialectele franco-provensale unde -n-, deci consoana slabă, a devenit [r], iar -nn- se păstrează ca [n], Nu este nevoie deci să invocăm acţiunea substratului pentru a explica rotacismul din română. Opoziţia /l/—/Îl/ s-a păstrat şi ea sub o formă diferită. Faptele sunt mai complicate decât în cazul lui r şi n, De reţinut că atunci când şi 41- erau urmate de [e] vechea opoziţie între / simplu şi l geminat s-a realizat sub forma /r/~/l/: lat. qualem > care, dar lat. callem > cale. Când şi 41- erau urmate de [a] vechea opoziţie se realizează în două feluri: dacă 41- se afla în silabă accentuată se păstrează ca [1] în timp ce 4- devine r (lat. macellarius > măcelar, lat. depilare > rom. dăpâra), iar dacă 41- era în silabă posttonică, opoziţia se realiza sub forma hi ~/u/ (lat. mola > moară, lat. stella > steauâ). Nici în acest caz nu este nevoie să se explice transformarea lui în r prin influenţa substratului traco-dac (o serie de dialecte italieneşti septentrionale cunosc de altfel chiar acelaşi fenomen: -/- > r şi 41- > l). Evoluţie internă sau influenţă externă? în toate limbile romanice grupurile latineşti ctf cs (lactem, coxa) s-au modificat datorită unui proces fonologie de reducere a distincţiilor în poziţie implozivă: primul element, care era în poziţie implozivă (lac-tem), a fost asimilat total, ca în italiană (lat. lactem > latte), sau şi-a pierdut caracterul oclusiv, ca în celelalte limbi romanice (ptg. leite, sp. leche, fr. lait). în română, ct, cs au devenit pt, ps (lat. lactem > lapte, lat. coxa > coapsă) fenomen ce trebuie interpretat ca o asimilare parţială a lui [c] imploziv (îabialele sunt mai aproape de dentale decât velarele). Nu intru în alte detalii cu privire la acest fenomen, dar putem considera că trans- formarea lat. ct, cs în pt, ps poate fi pusă în relaţie cu ce s-a întâmplat în celelalte limbi romanice fără să fie nevoie de invocarea substratului, aşa cum se face de obicei. Menţionez în continuare şi alte fenomene fonetice româneşti care au fost explicate prin influenţa substratului sau superstratului, şi care, toate, au corespondente în evoluţii similare din limbile romanice occidentale. în domeniul vocalismului a fost pusă în legătură cu substratul traco-dac apariţia diftongului [ie]: lat .pectus > piept(u),\dX,fele > fiere (în cuvinte ca lat. deus > zeu, texo > ţes elementul i din ie a produs pa- latalizarea şi apoi africatizarea consoanelor precedente). Fenomenul este comun pentru cea mai mare parte a României (fac excepţie sarda, unele 152 graiuri italieneşti meridionale şi retoromane, occitana şi portugheza). Această diftongare a lat. e este rezultatul unui fenomen spontan legat de evoluţia vocalelor accentuate. în română, spre deosebire de cele mai multe limbi romanice, diftongarea lui [e] are loc atât în silabă deschisă (adică silabă terminată în vocală, txje-le > fiere), cât şi în silabă închisă — pec-tus > piepîu (adică silabă terminată în consoană). Am explicat acest fapt pornind de la constatarea că toate celelalte idiomuri roma- nice în care are loc diftongarea şi în silabă închisă (spaniolă, dialectul walon, dialectul friulan şi dalmata) se găsesc la periferia României, adică a teritoriului în care sunt răspândite limbile romanice. în astfel de teritorii periferice s-au putut manifesta cu mai multă forţă tendinţele apărute în latina populară. Una dintre acestea este tendinţa de deschidere a silabelor, adică tendinţa de eliminare sau slăbire a consoanelor implozive (în română şi spaniolă această tendinţă este dovedită şi de alte fenomene, care se produc şi astăzi, asupra cărora nu mă opresc). în vechea Castilie, ca şi în Dacia, teritorii periferice în care deci norma latinei era mai slabă decât în alte spaţii romanice, tendinţa populară de a avea silabe mai simple s-a produs şi de aceea elementul imploziv probabil a slăbit, permiţând diftongarea chiar în silabă închisă (lat. septem > sp. sietejerrum > hierro, dar £r. sept, fer, it. sette, ferro). Spus altfel, silabele închise nu mai erau suficient de închise pentru a împiedica diftongarea. Tot din domeniul vocalismului este transformarea lui [u] şi [i] silabici postconsonantici finali în sunete şoptite şi apoi dispariţia lor (care este completă pentru -[u] în cele mai multe graiuri şi parţială pentru -fi]: lat. caput > v. rom. capu (cu u notat în vechile texte) > cap (un u şoptit se mai păstrează şi astăzi regional, mai evident în graiul crişean: cap"), lat. boni > v. rom. buni > buni, pronunţat [n*]. Aceeaşi tendinţă există în diverse idiomuri romanice (în franceză au dispărut ambele sunete; în graiuri retoromane şi italieneşti care au păstrat pluralul latin în -i s-a ajuns la rezultate identice cu cele din română). Nu este necesar deci să se apeleze la influenţa slavă. Chiar şi pentru apariţia lui [i], [u] la iniţialele de cuvânt în cuvintele vechi — iei, ieste, uom, uos (la neologisme fenomenul nu apare : epocă, ocru), explicată prin influenţă slavă sau traco-dacă, se pot găsi corespondente romanice (occitană, catalană, dalmată, unele dialecte spaniole). Este interesant de amintit că fenomenul nu este limitat la [e], [o] ci se produce şi înainte de [i] şi [u], mai ales în graiurile populare. De remarcat că există şi alte semivocale protetice 153 [ă], [î] înainte de [a]-, [ă]- care apar fără îndoială la fel ca în celelalte cazuri, datorită tendinţei de întărire a iniţialei cuvântului. Cât priveşte consonantismul, amintesc apariţia în română a lui ş ca rezultat al palatalizării lui s latinesc urmat de iot (lat, caseum > caş), Palatalizarea lui s urmat de iot latinesc este un fapt romanic care apare, de exemplu, în vechea franceză şi în italiană. Spre deosebire de cele mai multe limbi romanice, în română [ş] rezultă şi din palatalizarea lui [s] urmat de [e] sau [î] latine accentuate (lat. sessus > şes, sic > şi). De altfel, şi alte consoane [t, d, 1] au fost palatalizate atunci când erau urmate de e, i (lat. texo > ţes, deus > dzeu > zeu, leporem > v. rom. Vepure > iepure). în aceste condiţii nu credem că apariţia lui ş trebuie pusă pe seama substratului. Mai recenta, fără îndoială, este „palatalizarea labialelor“, un fenomen asemănător, apărut pe teren românesc prin consonantizarea lui i (este un fenomen dialectal, fără să fie general, iar în textele din secolul al XVI-lea este înregistrat numai accidental): piept > pk’ept > k’ept > cept; albi > albd' > ald'> alg\ Nici de această dată nu este nevoie să se apeleze la substratul traco-dac, cu atât mai mult cu cât în grupurile latineşti consoană + iot s-a produs metateza lui iot care este generală în română: lat. habeat > aibă, scabia > zgaibâ, rubeus > roib (la fel ca în ptg. apius > aipo, rubeus > ruivo). Româna se deosebeşte de cele mai multe limbi romanice prin felul cum au evoluat, în unele cuvinte, grupurile latineşti k, g urmate de a: lat. aqua > apă, lingua > limbă. In toate limbile romanice A:, g s-au modificat, fie prin întărirea primului element (it. acqua), fie prin slăbirea lui (sp., ptg. agua, fr. eau < [ewe]). în română şi în sardă s-a întărit elementul labial al grupului în detrimentul elementului velar (lat. equa > rom. iapă, sd. ebba} lat. quattuor > rom. patru, sd, battoro). Nici de această dată invocarea influenţei substratului nu este necesară. Am prezentat felul cum structura fonetică a latinei s-a transmis limbilor romanice, inclusiv românei, arătând că o serie de fapte fonetice româneşti explicate prin influenţa substratului traco-dac sau super- stratului slav îşi găsesc corespondente, uneori identice,în celelalte limbi surori. Astfel de interpretări, mai recente în lingvistica românească, ne permit să observăm că şi structura fonetică latină s-a transmis limbii române la fel ca celorlalte limbi romanice. Influenţe străine. Dezvoltarea limbii române într-un mediu aloglot nu a dus la modificarea structurii fonetice în esenţa ei. Româna a 154 împrumutat totuşi, foarte probabil, din superstratul slav (există şi părerea că ar fi fost luat din substratul traco-dac) un sunet [h]. Este interesant că şi franceza a împrumutat aceeaşi consoană din superstratul germanic, dar, spre deosebire de română, h din franceză a dispărut (s-a păstrat doar în grafie hache, hameau). Un [h] împrumutat din germană există şi în dialectul sursilvan al retoromanei. în legătură cu acelaşi superstrat slav poate fi pus faptul că limba română are, spre deosebire de celelalte limbi romanice, atât fomenul /g/ cât şi /z/, primul o africată, al doilea o fricativă. Celelalte limbi romanice unde există fonemele /g/ şi /z/ au fie numai fonemul /g/, ca şi în italiană, fie numai /z/, ca în franceză. La fel au stat lucrurile şi în româna veche, înainte de contactul cu slavii, adică exista un singur fonem care se realiza fie ca [g], fie ca [z] în funcţie de contextul vocalic. Sunetele [g] şi [z] erau rezultatul evoluţiei din interiorul limbii latine, în perioada de trecere de la latină la română: [g] provenea din lat. [j] + [o, u], [d] + [jo, ju] şi [g] + [e, i] (lat. iocus > v. rom. gocu, deorsum: v. rom. gosu, gelu > geru, fugire > fugi). Fricativa [z] din evoluţia ulterioară a sunetului [g] urmat de o vocală labială (lat, iocus > jocu, lat. deorsum > v. rom. gosu > jos). Em. Vasiliu a arătat că în urma contactului cu slavii, în limba populaţiilor romanizate din extremitatea orientală a României au apărut o serie de cuvinte de tipul zalbâ < v. sl. zaliba, mie < v. sl. zali datorită cărora [z] poate contrasta cu [g] din cuvinte moştenite din latină de tipul geană [gană], adică puteau apărea în aceeaşi poziţie (înainte de [a], ceea ce ne permite să le considerăm ca aparţinând unor foneme diferite). In sfârşit, prin împrumuturile din vechea slavă s-au introdus grupuri consonantice. Astfel sunt cl, gl (v. sl. klopotu > clopot, glasu > glas), grupuri dispărute din cuvintele moştenite din latină datorită palatalizării lui l (lat, oc(u)lus > v. rom. ocVu > ochi, glacies > v. rom. greaţă > gheaţă). CONCLUZII în încheiere, câteva cuvinte despre o serie de fapte importante relative la istoria limbii române. Am prezentat pe scurt istoria limbii române de la latină până astăzi insistând mai ales asupra uneia dintre variantele ei geografice şi anume cea vorbită la nord de Dunăre, cunoscută sub numele de dacoromână (această variantă se identifică cu limba română în sens restrâns). într-un anumit punct al expunerii m-am referit şi la aromână, meglenoromână şi istroromână, cele trei dialecte ale românei în sens larg, vorbite în sudul Dunării. După separarea lor, datată aproximativ în secolul al X-lea, dialectele româneşti au avut o evoluţie independentă, datorită condiţiilor diferite, astfel că istoria lor nu mai poate fi supusă unei periodizări comune (numai la dialectul dacoromân şi la cel aromân se poate distinge o perioadă preliterară de una literară şi, în cadrul acesteia din urmă, o perioadă veche de una modernă; în istoria dialectului meglenoromân şi istroromân, practic lipsite de variante culte, perioada veche corespunde celei preliterare din istoria dialectului dacoromân şi aromân prin absenţa, respectiv numărul redus de atestări, iar perioada modernă începe cu înregistrarea de texte şi cu primele descrieri ale dialectelor). Exceptând formula tor na, torna, fratre, de care m-am ocupat, considerată de unii cercetători a fi protoromână, cel mai vechi text românesc continuu cunoscut este în dialectul dacoromân: Scrisoarea lui Neacşu din 1521, urmată în acelaşi secol de numeroase documente şi alte categorii de texte. Dintre dialectele sud-dunarene, pentru dialectul istroromân există o listă de cuvinte şi construcţii din 1698 (textele ulterioare sunt de abia din secolul al XlX-lea), iar pentru dialectul aromân cel mai vechi text cunoscut este inscripţia lui Nectariu Tărpu, 156 din 1731, urmat în acelaşi secol de alte texte; dialectul meglenoromân n-a fost înregistrat decât la începutul secolului al XlX-lea. Dialectul dacoromân este dialectul care a devenit limbă literară şi oficială. El are la rândul lui o configuraţie dialectală controversată: se disting între 2 şi 5 subdialecte: unii vorbesc de 2 subdialecte (nordic sau moldovean şi sudic sau muntean), alţii de 3 — moldovean, muntean, bănăţean — sau de 4 — moldovean, muntean, bănăţean, crişean —, iar alţii chiar de 5 — moldovean, muntean,bănăţean, crişean şi maramureşean. Toate aceste subdialecte se vorbesc pe teritoriul României actuale, cu unele depăşiri ale frontierelor politice: cea mai importantă o reprezintă subdialectul moldovean vorbit şi în Republica Moldova, unde este şi limbă oficială, şi în partea Bucovinei şi a Basarabiei aflate în Ucraina. Am arătat că în istoria dacoromânei se pot distinge o perioadă preliterară şi una literară. La rândul ei, istoria limbii române (dacoromâne) literare are două subdiviziuni principale. Perioada veche sau medie cuprinde secolele al XVI-lea — al XVIII-lea, mai precis intervalul între 1521 şi 1780. Cele mai vechi texte literare, aflate în manuscris, par a fi cele patru numite rotacizante după un fenomen fonetic ce le caracterizează (trecerea lui n intervocalic la r în cuvintele moştenite din latină (pâre, măre în loc de pâne, mâne). Acestea sunt Codicele Voroneţecin, Psaltirea Voroneţeanâ, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea Hurmuzaki. Există discuţii referitoare la datarea lor. Daca se admite o dată anterioară anului 1521, acestea ar fi cele mai vechi texte româneşti literare. Cel mai vechi text literar transmis este, probabil, Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu în 1551 — 52, după care urmează textele tipărite de Coresi la Braşov începând din 1559. în secolele al XVII-lea — al XVIII-lea predominau scrierile literare religioase (Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei, traducerea integrală a Bibliei 1688) şi istorice (Grigore Ureche,Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Stolnicul C. Cantacuzino, Radu Popescu). Perioada modernă durează din 1780 până astăzi. Putem distinge trei etape: cea premodernă sau de modernizare, cu numeroase traduceri şi primele lucrări de normare a limbii (1780—1830), cea modernă (1830—1880), caracterizată prin diversificarea stilistică şi avânt al literaturii originale prin scriitorii paşoptişti, cum sunt N. Bălcescu, 157 M. Kogălniceanu. Ultima etapă, cea contemporană începe din 1880 cu marii scriitori M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale. în perioada modernă româna a suferit o puternică influenţă cultă latino-romanică (în special franceză, dar şi latină savantă şi italiană; un curent latinist este iniţiat de Şcoala Ardeleană şi unul italienizant de Ion Heliade Rădulescu). Toate aceste au avut ca rezultat nu numai îmbogăţirea şi primenirea vocabularului, ci şi alte fenomene, precum întărirea unor categorii gramaticale romanice (revitalizarea infinitivului, sporirea numărului de verbe de conjugarea a ni-a de tipul cuprinde) sau pătrunderea unor modele sintactice. în acest sens se vorbeşte de relatinizarea, reromanizarea sau occidentalizarea limbii române literare. Se aplică modelul latin în adaptarea multor neologisme de origine direct romanică (obiecţie < fr. objection cu [ţ] ca în preţ < lat. pretium) sau a celor din latina savantă (demn < lat. dignus, cu [mn] ca în semn moştenit din lat. signum). Apar dublete create prin împru- mutarea unor neologisme cu acelaşi etimon ca un cuvânt moştenit (dens şi des, saluta şi săruta reprezintă aceleaşi cuvinte latineşti, densusy respectiv salutare; primul termen din cele două perechi este cuvântul împrumutat, cel de-al doilea cuvântul moştenit). în sfârşit, derivatele neologice se raportează semantic la un cuvânt moştenit, dar sunt neanalizabile prin acesta (ocular, oculist sunt apropiate de ochi, termen moştenit din lat. oculus din care au fost derivate pe teren latin sau romanic; la fel lactat, lactic şi chiar lacto- sunt apropiate de lapte < lat. lactem). Chiar şi întreprinderile temerare au un sfârşit. Voi încheia încercarea mea de a prezenta, în câteva zeci de pagini, o istorie de două milenii a limbii noastre, reamintind că istoria socială şi culturală a românilor s-a dezvoltat până în epoca modernă, aşa cum remarca S. Puşcariu „cu faţa spre Orient66. Românii, singurul popor latin de religie ortodoxă, nu au putut apela la latină, care era folosită în Occidentul romanic în şcoli, administraţie şi mai ales în biserică. în timp ce neolatinii apuseni şi-au împrospătat limba în tot cursul veacurilor, mai ales în evul mediu şi în Renaştere, cu forme şi întorsături de fraze latineşti, românii au apelat la vechea slavă şi slavonă, limba de cultură de aici. Nu trebuie să uităm şi cealaltă faţă a medaliei: datorită eliberării de presiunea latinei literare, 158 atât de puternică în Occident prin şcoli şi biserică, româna s-a putut dezvolta nestingherit conform tendinţelor manifestate în latina târzie. Aşa s-a ajuns ca româna să fie cea mai latină dintre limbile romanice: nu printr-un plus adus de elementul latin savant în curs de veacuri, ci prin evoluţia naturală a tendinţelor latineşti; cum a spus E. Gamillscheg, „limba română, copilul despărţit timpuriu de familie, a păstrat cu mai mare fidelitate trăsături vechi familiare şi în noua ambianţă în care a ajuns“. Această nouă ambianţă, care presupune contacte cu numeroase limbi, nu a modificat însă structura latină a românei, una dintre tipurile romanic analizat de Eugenio Coseriu în urmă cu puţin timp. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983 Matilda Caragiu-Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română (nord şi sud-dunăreană), Bucureşti, 1975 Iod Coteanu. Structura şi evoluţia limbii române (de ia origini până la 1860), Bucureşti, 1981 Ion Coteanu (redactor responsabil), Istoria limbii române, voi. II, Bucureşti, 1969 Maria Cvasnîi Cătănescu, Limba română. Origini şi dezvoltare, Bucureşti, 1996 0. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, Paris, 1,1901; II: fasc. 1,1914; fasc. 2,1932; fasc. 3,1938 Florie a Dimitrescu (coordonator), Istoria limbii române. Fonetică, Morfosintaxă, Lexic, Bucureşti, 1978 1. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, 1985 Ion Gheţie, Introducere în dialectologia istorică românească, Bucureşti, 1994 Al. Graur, La românite du roumain, Bucureşti, 1965 AL Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968 Al. Graur - Mioara Avram (redactori responsabili), Formarea cuvintelor în limba română, I: Compunerea de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, Bucureşti, 1970 Iorgu Iordan - Maria Manoliu, Manual de linginstica romanica, Madrid, 1972 (ediţie românească: Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, 1965) G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980 Alexandru Niculescu, Outline history of the Romanian language, Bucureşti, 1981 Sextil Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937 Sextil Puşcariu, Limba română, voi. I, Privire generală, Bucureşti, 1940 Sanda Reinheimer Rîpeanu, Lexicul limbii române actuale în perspectivă romanică, Bucureşti, 1998 161 Sanda Reinheimer - Liliana Tasmowski, Pratique des 1angues iomanes, Paris» 1997 Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1968 Marius Sala, Contributions â la phonetique historique du roumain, Paris, 1976 Marius Sala, Limbi în contact, Bucureşti, 1997 Marius Sala (coordonator), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, 1988 Marius Sala (coordonator), Enciclopedia limbilor romanice, Bucureşti, 1989 E. Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, 1968 CUPRINS Prefaţă ........................................................ 5 Introducere..................................................... 7 Abrevieri ...................................................... 9 Consideraţii preliminare ...................................... 11 Lexicul........................................................ 35 Formarea cuvintelor............................................101 Morfologia.....................................................114 Sintaxa........................................................134 Fonetica şi fonologia..........................................141 Concluzii .....................................................156 Bibliografie selectivă.........................................161 LA EDITURILE IRI ŞI UNIVERS ENCICLOPEDIC AU APĂRUT: Academia Română - îndreptar ortografic, ortoepic si de punctuaţie 22.900 le DEX ’ ’ 150.000 le Bujor T. Rîpeanu, Cristina Corciovescu - Dicţionar de cinema 47.500 le Leonard Gavriliu - Dicţionar de cerebrologie 37.900 le Larousse - Dicţionar de medicină 99.000 le Larousse - Dicţionar de civilizaţie greacă 31.900 le Larousse - Dicţionar de psihiatrie 46.900 le Larousse - Dicţionar de psihanaliză 24.900 le Larousse - Dicţionar de civilizaţie musulmană 24.900 ie Larousse - Dicţionar de civilizaţie egipteană 22.500 le Larousse - Dicţionarul spaţiului’ 32.000 le Vladimir Jankeîevitch - Ireversibilul şi nostalgia 32.900 le Jacques Derrida - Diseminarea 26.900 le Marcel Gauchet - Inconştientul cerebral 14.900 le Mircea Eliade - Mituri, vise şi mistere 24.900 le M.D. Chenu - Toipa d’Aquino 19.900 le Patricia Hidiroglu - Apa divină 16.900 le Georges Dumezil - Zeii suverani ai indo-europenilor 24.900 le Rudolf Steiner - Bhagavad-Gita şi Epistolele lui Pavel 18.900 le Rudolf Steiner - Mistica. Gând uman, gând cosmic 14.900 le Rudolf Steiner - Evanghelia după Luca 16.900 Ie Rudolf Steiner - Creştinismul esoteric 19.900 le Jeanne Guesne - Corpul spiritual 18.900 le Marc de Smedt - Tehnici de meditaţie 22.900 lc A T Mann - Principiile reincarnării’ 17.500 ie Christmas Humpreys - Concentrare şi meditaţie 24.900 !e Aristotel - Etica mcomahică ’ ’ 37.900 le J.-P. Chartier - Introducere în psihanaliza lui Sigismund Freud 17.900 le Alfred Binet - Sufletul şi corpul 7.000 le Alfred Binct - Dedublarea personalităţii şi inconştientul 24.900 le Th, Ribot - Memoria şi patologia ei ’ 19.900 le Th. Ribot - Voinţa şi patologia ei 11.900 le Karen Horney - Personalitatea nevrotica a epocii noastre 22.900 le Frieda Fordham - Introducere în psihologia lui C.G. Jung 19.900 le William Shakespeare - Visul unei nopţi de vară 17.900 le William Shakespeare - Regele Lear ’ 16.900 le William Shakespeare - Macbcth 16.830 le Comandând prin poştă o carte apărută la una din editurile IRI sau UNIVERS ENCICLOPEDIC obţineţi o reducere de: 15% Pentru comenzi cu o valoare mai mare de 60 000 lei obţineţi o reducere de: 20% Costul expedierii prin poştă e suportat de edituri. Adresa: CP 33-2, Bucureşti, România TeUfax: (401) 222 62 86,222 53 52,222 54 20