ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ
„IORGU IORDAN - AL. ROSETTI”
ETYMOLOGICA
21
EMIL SUCIU
CUVINTE ROMÂNEȘTI DE ORIGINE TURCĂ
Coordonatorul colecției: acad. MARIUS SALA
ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ
„IORGU IORDAN - AL. ROSETTI”
ETYMOLOGICA
21
EMIL SUCIU
CUVINTE ROMÂNEȘTI
DE ORIGINE TURCĂ
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE
București, 2006
Copyright © Editura Academiei Române, 2006.
Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii.
Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE
Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5
050117, București, România
Tel. 4021-318 8146, 4021-318 8106
Fax: 4021-318 2444
E-mail: edacad@ear. ro
Internet: http: //www. ear. ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
EMIL, SUCIU
Cuvinte românești de origine turcă / Emil Suciu. -
București : Editura Academiei Române, 2006
ISBN (10) 973-27-1379-8; ISBN (13)978-973-27-1379-2
811.512.161 '276.12’282:811.135.1 '276.12'282
EDITAT CU SPRIJINUL
AUTORITĂȚII NAȚIONALE PENTRU CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ
Redactor: Alexandra ARDELEA
Tehnoredactor: Luiza DOBRIN
Coperta: Maria Călin
Bun de tipar: 26.10.2006. Format: 16/54x84.
Coli de tipar: 17,5
C.Z. pentru biblioteci mari: 459-3:494.35
C.Z. pentru biblioteci mici: 459
CUVÂNT-ÎNAINTE
Volumul de față cuprinde o parte a rezultatelor la care am
ajuns în urma cercetărilor întreprinse de-a lungul anilor în
domeniul etimologiei turcești a unor cuvinte ale limbii române.
Unele dintre aceste rezultate au constituit subiectul mai multor
articole pe care le-am publicat mai ales în revistele „Limba
română” și „Studii și cercetări lingvistice”, dar, pentru a elabora
prezentul volum, am recurs nu numai la unificarea,
reorganizarea, revizuirea și sporirea considerabilă a materialului
lexical discutat, ci, în urma diversificării surselor consultate, și
la completarea datelor istorice și bibliografice privitoare la
cuvintele românești sau la etimoanele acestora, corectând
totodată unele inadvertențe și chiar revenind asupra unora dintre
soluțiile propuse anterior. Nu sunt rare nici cazurile în care
etimologia termenilor pe care îi explicasem din turcă a fost
abordată ulterior și de alți cercetători, astfel încât am fost nevoit
să reacționez, confirmând sau infirmând ipotezele care nu îmi
aparțin. In consecință, contribuțiile etimologice inițiale au fost,
practic, reformulate, rescrise în totalitate și subsumate primelor
trei capitole ale prezentului volum. Lor li se adaugă alte contribuții,
referitoare îndeosebi la delimitarea împrumuturilor lexicale
românești din turcă de cuvintele care, deși au fost sau ar putea fi
explicate din această limbă, se datorează altor înrâuriri (cumană,
tătară, greacă, slavă, țigănească etc.) asupra limbii române.
Influența turcă-osmanlie asupra ansamblului limbii
române s-a exercitat într-un răstimp de aproape cinci veacuri,
începând de la sfârșitul secolului al XlV-lea și până pe la
5
mijlocul secolului al XlX-lea. Ea s-a prelungit însă în timp, pe
plan dialectal, și continuă să se exercite până în zilele noastre,
îndeosebi în Dobrogea, desigur cu o amploare din ce în ce mai
redusă. Principalul rezultat al influenței a constat, conform
cercetărilor mele, în preluarea a circa 2.750 de cuvinte turcești,
dintre care o bună parte au rămas la periferia vocabularului
limbii române (unele fiind inserate doar o singură dată în texte
românești, iar altele ieșind din uz la scurt timp după ce au fost
întrebuințate de mai multe ori, îndeosebi în vocabularul politico-
administrativ și militar al epocilor trecute). Totuși, aproximativ
o treime din împrumuturile din turcă se perpetuează până astăzi,
la diferite niveluri teritoriale și stilistice ale limbii actuale.
Originea turcească a unor cuvinte ale limbii române a stat
în atenția cercetătorilor și lexicografilor încă de la începuturile
lingvisticii românești, apogeul acestor studii fiind atins de Lazăr
Șăineanu prin monumentala sa lucrare în trei volume, Influența
orientală asupra limbei și culturei române. București, 1900,
care părea să ofere soluții definitive și să nu mai necesite
reevaluări. Cu toate acestea, nu doar numeroasele omisiuni și
erori de interpretare din valoroasa operă menționată, ci și
dezvoltarea ulterioară a lingvisticii, inclusiv a cercetării
contactelor dintre limbi, precum și editarea a noi texte istorice,
literare și dialectale oferă suficiente motive pentru reluarea
subiectului, permițând identificarea unor etimologii turcești
inedite și revizuirea altora mai vechi. La fel de importantă mi se
pare detașarea cuvintelor împrumutate într-adevăr din turca-
osmanlie de cele care numai par să aibă această proveniență, dar
sunt, de fapt, împrumuturi directe din alte limbi.
Iată obiectivele urmărite în prezentul volum, pentru a cărui
editare aduc calde mulțumiri academicianului Marius Sala,
directorul Institutului de Lingvistică „lorgu Iordan - Al. Rosetti”,
precum și Editurii Academiei Române.
Autorul
6
ABREVIERI
a) Abrevieri bibliografice
ALR
ALR SN
AN. DOBR.
AOH
ARH. FOLK.
Avram
Bakos
Barcianu
Băcescu
BL
Bogdan, GL.
BUL. FIL.
CADE
= Atlasul lingvistic român. Partea I, voi. I-II, Partea a
Il-a, voi. I, Cluj - Sibiu - Leipzig, 1938-1942 (cifra
din paranteza dreaptă indică numărul hărții).
= Atlasul lingvistic român. Serie nouă. Voi. I—VII,
București, 1956-1972 (cifra din paranteza dreaptă
indică numărul hărții).
= „Analele Dobrogei”. Revista Societății culturale
dobrogene. Constanța-Cernăuți. Anul I (1920) ș.u.
= „Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungaricae’'.
Budapest. Anul I (1947) ș.u.
= „Anuarul Arhivei de folklor”. Cluj - București. Anul
1-VI, 1932-1942.
= Andrei Avram, Noi contribuții etimologice. București,
2001.
= Bakos Ferenc, A magyar szdkeszlet român elemeinek
tbrtenete [= Istoricul elementelor românești ale lexicului
maghiar], Budapest, 1982.
= Sab. Pop-Barcianu, Dicționar român-german și
german-român. Partea l-a: română-germană. Ed. a IlI-a,
Sibii, 1900.
= Mihai C. Băcescu, Păsările în nomenclatura și viața
poporului român, [București, 1961].
= „Bulletin linguistique”. Paris - București (din 1940:
Copenhaga - București). Anii I-XVI (1933-1948).
= Damian P. Bogdan, Glosarul cuvintelor românești
din documentele slavo-române, București, 1946.
= „Buletinul Institutului de Filologie Română
«Alexandru Philippide»”. Universitatea din Iași. Voi. I
(1934) ș.u.
= I.-Aurel Candrea - Gh. Adamescu, Dicționarul
enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”. Partea I:
7
CDER
Ciaușanu, GL.
Ci hac
CM I-II
Coman, GL.
CONV. LIT.
CV
DA
Dame, T.
DDA
DDRF
DERS
DEX
DIB
DILR
DLLV
DLR
Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi de
L-Aurel Candrea. București, [1931].
= Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic al
limbii române. București, 2001 (ediție în limba română,
transpusă după Diccionario Etimologico Rumano,
Universidad de La Laguna, Tenerife, 1954-1966).
= G.F. Ciaușanu, Glosar de cuvinte din județul Vâlcea,
București, 1931.
= A. de Cihac, Dictionnaire d'etymologie daco-
române, Francfort A/M - Berlin - București. Voi. I,
1870; voi. II, 1879.
= Cronicari munteni. Ediție îngrijită de Mihail Gregorian.
VoL I—II, București, 1961.
= Petre Coman, Glosar dialectal, București, 1939.
= „Convorbiri literare”, Iași - București. Anul I
(1867-1868) ș.u.
= „Cum vorbim”. Revistă pentru studiul și explicarea
limbii. București. Anul I (1949) ș.u.
= Dicționarul limbii române. Tomul I, partea I-IIL
Tomul II, partea I-II (literele A-C, D-de, F-I, J-lojniță).
București, 1913-1948.
= Fr. Dame, încercare de terminologie poporană
românească, București, 1898.
= Tache Papahagi, Dicționarul dialectului aromân,
general și etimologic, [București], 1963.
= Frederic Dame, Nouveau dictionnaire roumain-
franșais, [voi. I—IV], Bucarest, 1893-1895.
= Dicționarul elementelor românești din documentele
slavo-române. 1374-1600. Redactor responsabil: Gh.
Bolocan. București, 1981.
= Dicționarul explicativ al limbii române. Ed. a Il-a.
București, 1996.
= Documente privind istoria orașului București,
[București, 1960].
= Ovid Densusianu, Istoria limbii române. Ed. îngrijită
de J. Byck. Voi. I, Originile’, voi. II, Secolul al XVI-lea.
București, 1961 (versiunea originală, în limba franceză:
Histoire de la langue roumaine. Paris. Voi. I, 1901;
voi. II, 1938).
= Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina
Zgraon, Dicționarul limbii române literare vechi
(1640-1780). Termeni regionali, București, 1987.
= Dicționarul limbii române. Serie nouă. Tomul VI-XIV
(literele M-Z). București, 1965-2005.
8
DLRV
DM
DNFR
DOC. EC.
DOR
DR
Drimba
DS
DSR
DTRO
Furnică
Gămulescu
GL. ARG.
GL. DOBR.
GL. OLT.
GL. REG.
Graur, AER
Graur, ER
GR. S.
H
= G. Mihăilă, Dicționar al limbii române vechi (sfârșitul
sec. X - începutul sec. XVI), București, 1974.
= Dicționarul limbii române moderne. [Sub direcția lui
D. Macrea], [București], 1958.
= lorgu Iordan, Dicționar al numelor de familie
românești, București, 1983.
= Documente privitoare la economia Țării Românești.
1800-1850. Voi. I-II. București, 1958.
= N.A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc,
București, 1963.
= „Dacoromania”. Buletinul Muzeului limbei române
condus de Sextil Pușcariu. Cluj. Anul I (1920-1921)
ș.u.
= Vladimir Drimba, Cercetări etimologice, București,
2001.
= Tilrkiye de Halk Agztndan Derleme Sbzlugil [= Dicționar
dialectal al Turciei]. Voi. I-XI (A-Z). Ankara, 1963-1979.
= Luiza Seche și Mircea Sechc, Dicționarul de
sinonime al limbii române, [București], 1982.
= Dicționarul toponimic al României. Oltenia. Sub
redacția lui Gheorghe Bolocan. Voi. 1, A-D, Craiova,
1993; voi. 2, C-D, Craiova, 1995.
= D.Z. Furnică, Din istoria comerțului la români, mai ales
băcănia. Publicațiune de documente inedite 1593-1855,
București, 1908.
= Dorin Gămulescu, Elementele de origine
sârbocroată ale vocabularului dacoromân, București —
Pancevo, 1974.
= D. Udrescu, Glosar regional. Argeș, București, 1967.
= Paul Lăzărescu și Nicolae Saramandu, Glosar
dialectal. Dobrogea, în Texte dialectale și glosar.
Dobrogea, [f. loc.], 1987, p. 641-850.
= Glosar dialectal Oltenia. întocmit sub conducerea
lui Boris Cazacu. București, 1967.
= V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional,
[București, 1961].
= Al. Graur, Alte etimologii românești, București, 1975.
= Al. Graur, Etimologii românești, [București], 1963.
= „Grai și suflet’". Revista Institutului de Filologie și
Folclor, publicată de Ovid Densusianu. Voi. I—VII.
București, 1923-1937.
= Răspunsuri la Chestionând lingvistic al lui B.P. Hasdeu.
(Ms. legat în 18 voi., citat după DA, respectiv DLR.)
9
HEM
Hristea, PE
L CR.
ILLV
lorga, N.M.
lorga, S.D. I-XXXI
lorga, S.N.
Kakuk
LB
LEX. REG. I-II
LM
Lobel, C.
LR
NȘDU
OTS
Pamfile, J. I—III
Păsculescu
= B. Petriceicu Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae.
Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor.
București. Tom. I-II, 1887; tom. III, 1893.
= Thcodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii.
Articole. Note, București, 1968.
= „Ion Creangă7’. Revistă de limbă, literatură și artă
populară. Bârlad. Anul I (1908) ș.u.
= Gheorghe Chivu. Mariana Costinescu, Constantin
Frâncu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru și
Mirela Teodorescu, Istoria limbii române literare.
Epoca veche (1532-1780). Coordonator: Ion Gheție.
București, 1997.
= N. lorga. Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc.
București, 1906.
= N. lorga, Studii și documente cu privire la istoria
românilor. Voi. I-XXXI. București, 1901-1916.
= N. lorga, Scrisori de negustori, București, 1925.
= Suzanne Kakuk, Recherches sur l ’histoire de la langue
osmanlie des XVf et XVHf siecles. Les elements
osmanlis de la langue hongroise, Budapest, 1973.
= Lesicon romănesc-lătinesc-unguresc-nemțesc, care
de mai mulți autori, în cursul a trideci și mai multor
ani s-au lucrat [= Lexiconul de la Buda], Budae, 1825.
= Lexic regional, București. [Voi. I], 1960; voi. II,
1967.
= A.T. Laurian și I.C. Massim, Dicționariul limbei
romane. Tom. III: Glossariu, care cuprinde vorbele
din limba română străine prin originea sau forma lor,
cum și cele de origine înduioasă. București, 1871 [în
realitate: 1877].
= Teofil Lobel (Lobel Efendi), Contribuțiuni la
stabilirea originii orientale a unor cuvinte românești,
București, 1908.
= „Limba română”. [București]. Anul I (1952) ș.u.
= Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbii
române. Ediție revăzută și adăugită. Coordonator:
Alexandru Dobrescu. Iași, 1997.
= Mehmet Kanar, Ornekli Etimolojik Osmanii Tilrkgesi
Sbzliigu [= Dicționar etimologic al limbii turcc-
osmanlii, cu exemplificări], Istanbul, 2003.
= Tudor Pamfile, Jocuri de copii, adunate din satul
Țepii (/ud. Tecuci). [București]. Voi. I, 1906; voi. II.
1907; voi. III, 1909.
= Nicolaie Păsculescu, Literatură populară românească,
București - Viena - Leipzig, 1910.
10
Polizu
Porucic
Redhouse
RESEE
Rotaru
Rudow XVII-XIX
SCL
SDEM
SDLR
ȘDU
ȘIO 1-11/1,2
Tar. S.
TDRG
TS
= G.A. Polizu, Vocabular româno-german, Brașov, 1857.
= T. Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba
română, Chișinău, 1931.
= James W. Redhouse, A Turkish and English Lexicon.
New Impression. Constantinople, 1921; Redhouse Yeni
Turkșe-Ingilizce Sozliik. - New Redhouse Turkish-
English. Dictionary. Ed. a Il-a. Istanbul, 1974; Turkșe-
Ingilizce Redhouse Sozlugii. The Redhouse Turkish-
English Dictionary. Ed. a Il-a. Istanbul, 2000 (cifra
care eventual urmează semnifică anul apariției).
= „Revue des Etudes Sud-Est Europecnnes”. [București].
Anul 1 (1963) ș.u.
= Petre V. Rotaru, George A. Oprescu, Lexicon
toponimic, București, 1943.
- W. Rudow, Neue Belege zu turkischen Lehnwdrten
im Rumănischen, în ZPh. XVII-XIX, 1893-1895.
= „Studii și cercetări lingvistice”. [București]. Anul I
(1950) ș.u.
= Scurt dicționar etimologic al limbii moldovenești,
Chișinău, 1978.
= August Scriban, Dicționaru limbii românești, Iași,
1939r
= Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbei române.
A doua edițiune cu totul prelucrată și adăugită. Craiova,
1908.
= Lazăr Șăineanu, Influența orientală asupra limbei și
cui turei române. I. Introducerea [I]; II. Vocabularul. 1.
Vorbe populare [II/l]; 2: Vorbe istorice. împrumuturi
literare. - Indice general [II/2]. București, 1900.
= 13. Yiizyildan Gunumiize Kadar Kitaplardan Toplanmiș
Taniklariyle Tarama Sbzlilgu [= Dicționarul excerptelor din
cărți apărute începând din secolul XIII până în zilele
noastre]. Voi. I-IV. Ankara, 1943-1957.
= H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch. Bukarest.
Voi. I, 1903; voi. II, 1911; voi. III, 1924 [TDRG1];
H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch. 2,
uberarbeitete und ergănzte Auflage von Paul Miron.
Voi. I-IIL Wiesbaden, 1986 [TDRG2] (absența cifrei
de la umărul siglei indică ambele ediții ale
dicționarului).
= Tilrkșe Sbzliik [= Dicționarul limbii turce]. Ed. 1,
Istanbul, 1945; ed. a 6-a, [Ankara, 1981]; ed. a 7-a,
[Ankara, 1983]; ed. a 9-a, Ankara, 1998 (cifra care
eventual urmează semnifică anul ediției).
11
Țurlan	= Valentin Țurlan, Elemente turcești și grecești în
terminologia pescuitului din limba română, în
„Buletinul Universității din Galați. Științe sociale și
umaniste”. Anul II (1979), fasc. I, p. 49-64.
Uricariul	= Theodor Codrescu, Uricariul cuprinzetoriu de
hrisoave, anaforale și alte acte din suta a XV-XIX,
atingătoare de Moldova. Voi. I-XXV. Iași, 1852-1895.
Valian	= LA. Valian, Vocabular purtăreț rumânesc-franțozesc
și franțozesc-rumânesc, urmat de un mic vocabular de
omonime. București, 1839.
Youssouf	= R. Youssouf, Dictionnaire turc~frangais, Constantinople,
1888.
YTS	= Yeni Tarama Sbzliigu [= Noul dicționar de excerpte],
[Ankara, 1983].
ZPh	= „Zeitschrift fur romanische Philologie”. Halle. Voi. I
(1876) ș.u.
ZTS	= Zanaat Terimleri Sbzliigu [= Dicționarul termenilor
meșteșugărești], Ankara, 1976.
b) Abrevieri de cuvinte și semne grafice
adj. adv. alb. antrop. ap. ar. arom. Ban. Bas. bg. cap. câpc. ceh.	= adjectiv = adverb = albanez(ă) = antroponim = apud (= la, după) = arab(ă), arăbesc = aromân(ă), aromânesc = Banat; bănățean = Basarabia; basarabean = bulgar(ă), bulgăresc = capitolul = câpceac (= din ramura de nord-vest a limbilor turcice) = ceh(ă), cehesc
12
cf.	= confer (= compară cu...)
cum.	= cuman(ă)
dial.	= dialectal
Dobr.	= Dobrogea; dobrogean
ed.	= ediție
engl.	= englez(ă), englezesc
f.	= feminin
fasc.	= fasciculă
fr.	= francez(ă), franțuzesc
germ.	= german(ă)
gr-	= greacă, grecesc
ibid.	= ibidem (= tot acolo, în aceeași lucrare)
interj.	= interjecție
invar.	= invariabil
it.	= italian(ă), italienesc
înv.	= învechit
jud.	=județul
lat.	= latin(ă), latinesc
lit.	= literar, prezent în limba literară
magh.	= maghiar(ă)
megl.	= meglenoromân(ă)
mod.	= modern, existent în limba modernă
Mold.	= Moldova; moldovenesc
ms.	= manuscris
Munt.	= Muntenia; muntenesc
ngr.	= neogreacă, neogrec(esc)
n.n.	= nota noastră
nr.	= numărul
Olt.	= Oltenia; oltenesc
op. cit.	= opera citată
P-	= pagina, paginile
p. anal.	= prin analogie
pers.	= persan(ă)
p. ext.	= prin extensie (semantică)
pl.	= plural
pol.	= polonez(ă)
pop.	= popular, din limbajul popular
reg.	= regional
rom.	= (daco)român(ă), românesc
rus.	= rus(ă), rusesc
ser.	= sârbocroat(ă)
sec.	= secolul, secolele
s.f.	= substantiv feminin
13
sg. sl. s.m. s.n. sp. subst. suf. s.v. ș.u. tăt. tc. tcc. top. Transilv. țig- ucr. V. vb. vi. voi. vr. vt.	= singular = (veche-)slav(ă) = substantiv masculin = substantiv neutru = spaniol(ă), spaniolesc = substantiv = sufix = sub vocabula (= sub cuvântul-titlu) = și următorii (următoarele) = tătar(ă), tătăresc = turc(ă), turcesc(-osmanliu) = turcie, din familia limbilor turcice = toponim = Transilvania; transilvănean = țigănesc, țigănească = ucrainean(ă) = vezi = verb = verb intranzitiv = volumul, volumele = verb reflexiv = verb tranzitiv = urmează o variantă = „provine din...” = „a dat..., a devenit..., a evoluat la...”
*	= urmează o formă sau un sens care nu este atestat
14
I. ÎMPRUMUTURI ROMÂNEȘTI
DIN LIMBA TURCĂ
Prezentăm mai jos o serie de cuvinte românești de origine
turcă a căror etimologie nu a fost explicată satisfăcător.
Majoritatea lor fie apar în dicționarele limbii române - și anume
în cele moderne, mai mult sau mai puțin recente - cu etimologia
necunoscută sau fără etimologie, fie sunt explicate din alte
limbi, deși proveniența nemijlocit turcească poate și trebuie să
fie adusă în discuție, fie sunt date cu o etimologie turcească
aproximativă, care nu justifică sensul sau forma din limba
română, necesitând rectificări sau completări. în câteva cazuri,
deși lucrări lexicografice mai vechi precizaseră originea turcă a
unui cuvânt sau a altuia, cele ulterioare au renunțat pe nedrept la
această explicație, astfel încât contribuția noastră nu reprezintă
decât o revenire la soluții deja date, însă refuzate în dicționarele
moderne. Alți termeni discutați mai jos nu au fost înregistrați în
dicționare, dar sunt atestați în surse istorice sau dialectale.
acîc s.n., definit, destul de vag, prin „luntre în formă de
șaică” sau „un fel de luntre”, este un cuvânt învechit, folosit,
printre alții, de Radu Greceanu (CM II, p. 202: „să ducă lemne
la Giurgiov, să facă 50 dă acicuri”). ȘIO II/2, p. 1, citează și alte
atestări, considerând că termenul are la bază tc. aqik „radă”.
Presupusul etimon turcesc este, de fapt, un adjectiv care
înseamnă „deschis; gol; neacoperit, descoperit” și care poate fi
întrebuințat și substantivat, cu sensurile „depărtare, distanță” și
15
„larg, loc pe mare aflat la o oarecare distanță față de țărm”, deci,
la o adică, și cu sensul „radă”. Chiar și așa, aceste accepțiuni
etimologice nu constituie o justificare logică pentru ceea ce a
ajuns să însemne cuvântul în română. Sesizând acest lucru,
Drimba, p. 121, aprecia că termenul românesc nu poate fi
explicat decât „prin elipsă din (rom., n.n.) ustuacic", care, la
rândul său, a fost condensat din tc. *iistu aqik gemi (literal:
„ambarcațiune cu partea de sus neacoperită, deschisă”). în ceea ce
ne privește, propusesem ca etimon al lui acic sintagma
atributivă tc. aqik gemi „idem” (LR XXVI, 1977, 4, p. 343;
literal: „navă neacoperită, descoperită, fără punte”; gemi „navă,
corabie, ambarcațiune”), din care - prin același procedeu al
condensării lexico-semantice prin care a trecut și ustuacic
(v. cap. II, s.v.) - determinantul ar fi fost detașat, în cursul
împrumutării, și reținut în română cu sensul întregii sintagme
turcești.
Constatăm însă acum că fenomenul s-a produs încă în
limba turcă veche, unde adjectivul tc. aqik „deschis” s-a
desprins din sintagma atributivă aqik gemi, substantivându-se cu
înțelesul acesteia: „ambarcațiune fluvială fără punte, în formă de
luntre, servind ca mijloc de transport mai ales pe Dunăre”
(v. Kakuk, p. 27, unde se dă câte o atestare atât pentru sintagmă,
cât și pentru substantivul detașat). Etimonul turcesc cu această
accepțiune, astăzi ieșit din uz, a fost împrumutat și de limba
maghiară (acsik „barcă, luntre”, atestat din anul 1693).
în consecință, deși este sinonim al lui ustuacic - care a
fost împrumutat prin condensare -, rom. acic redă aidoma,
formal și semantic, un cuvânt al limbii turce vechi, deja format
prin același procedeu în această limbă. Pe de altă parte,
identificarea etimonului real clarifică și înțelesul exact al
termenului românesc.
afuzali s.m. sg. este „numele unui soi de viță-de-vie
originar din Asia Mică, respectiv de struguri de masă cu
ciorchini grei până la 2 kg și boabe mari de culoare galbenă-
16
verzuie, cu pielița groasă și miezul cărnos”, folosit adesea ca
apoziție, în sintagma struguri afuzali. înregistrat în DEX, este
explicat din numele propriu tc. Afuz-Ali. Acesta este însă corect
numai ca etimon îndepărtat, indirect, întrucât stă la baza
substantivului comun tc. dial. afuzali (lit. hafizalf înv. hafuzali
„idem”; v. TS, DS), rezultat prin condensare lexico-semantică
din sintagma determinativă (H)afuz AU iizumu (uziim „strugure;
viță-de-vie”, (H)afuz AU - nume de persoană). Rom. afuzali a
fost preluat, așadar, gata format în turcă, cu sensul identic cu cel
din română, și nu prin condensare în cursul împrumutării sale,
așa cum credea VI. Drimba în SCL XLIII, 1992, 6, p. 560.
Semnalăm, de asemenea, două atestări inedite ale
cuvântului românesc: una în I. Simionescu, Flora României.
Ed. a IlI-a. [București, 1969], p. 294 (ed. I a apărut în 1939), iar
alta în CV I, 1949, nr. 7, p. 32. în această din urmă sursă,
cuvântul, atestat din Oltenia ca denumire a unui soi de struguri,
are forma cu afereză fuzalie s.f., adaptată la sistemul morfologic
al limbii române.
aielet s.n. „oaste otomană de provincie (recrutată din
teritoriu)” lipsește din dicționare, având o singură atestare, în
cronica lui Radu Greceanu (CM II, p. 204: „orânduind și pre
Rumeli beglerbeiu cu tot aieletul lui”). A fost detașat, prin
condensare, din tc. eyalet [askeri] „idem” (eyalet „provincie”,
asker „oaste, armată”).
alăm și aleâm subst. sg. sunt înregistrate în DA, s.v. alem
„stindard cu semilună; semiluna din vârful minaretului”
(< tc. alem), ca variante ale acestuia. întâlnite în expresiile (din
Muscel) nu e de aleam „nu e de pricopseală”, adică „nu este pe
degeaba”, și alam de el! „ferice de el!”, aceste forme nu au însă
nimic de a face cu alenr ele sunt, în realitate, rezultate ale
contaminării termenilor halal și haram, ambii de origine turcă
(v. mai jos, s.v. habar). Este evident că alam îl înlocuiește pe
halal din expresia halal de el! „ferice de el!”, iar aleam La
17
substituit pe haram din locuțiunea adjectivală de haram „de
pricopseală, câștigat fără muncă, dobândit pe degeaba”. De altfel,
ȘIO II/l, p. 199, indicase că halam este o variantă a lui halal.
formată „sub influența analogică a lui haram”, iar Graur, ER,
p. 99, observă că în românește haram s-a amestecat din punct de
vedere semantic cu halal. Variantele discutate aici adeveresc și
o confuzie formală dintre cele două cuvinte, iar în cazul lui
aleam a intervenit, poate, și alean „dor; dușmănie; ciudă”.
alamăn s.n. „unealtă de pescuit alcătuită dintr-un sac
central cu aripi cu care se încercuiesc și se adună bancurile de
pești marini” a fost înregistrat în DEX, cu etimologia
necunoscută. Provine din tc. dial. alaman (DS; lit. alamana, n.
TS 1945) „năvod de mari dimensiuni, folosit în largul mării,
fiind mânuit din două bărci”.
alăn s.n. este un termen entopic regional care lipsește din
dicționare, fiind reținut din nordul Dobrogei în Țurlan, p. 57, cu
sensul „loc aflat la marginea unei bălți, acoperit mereu cu stuf,
papură etc.”. Etimonul său este tc. alan „teren, câmp,
suprafață”, adoptat în română cu o accepțiune specializată sau
detașat dintr-o sintagmă cu înțeles similar.
alcalâc s.n., cu varianta arcalăc, nu a fost înregistrat în
dicționarele limbii române, dar este inserat în LEX. REG. II,
p. 67, din Muntenia, cu semnificația „fier-balot folosit pentru
confecționarea cercurilor de butoaie, de putini etc.”. Provine,
prin condensare lexico-semantică, din tc. dial. alkalik [(demir
sau Qelik) șerit] „idem” (tc. halkahk, dial. alkalik „potrivit, bun,
destinat sau necesar pentru cercuri” [derivat de la halka, dial.
alka „cerc, bandă subțire pentru butoaie”], demir „de fier”, Qelik
„de oțel”, șerit „panglică, bandă”). Bineînțeles că, vorbitorii
fiind în cunoștință de cauză în privința materialului din care este
făcută banda, determinantul demir sau Qelik ar putea lipsi din
sintagma originară: alkalik șerit „bandă pentru cercuri”. Varianta
18
arealac a rezultat, poate, prin etimologie populară, după arc,
dacă nu cumva este vorba de o simplă disimilare consonantică.
altalâc s.m. este atestat în Coman, GL., din sudul
Moldovei, cu sensul „monedă turcească”, dar nu a fost
înregistrat în dicționare. Este, fără îndoială, un arhaism dialectal.
Accepțiunea mai exactă cu care era utilizat trebuie să fi fost
„numele unei monede turcești în valoare de șase piaștri”, aceeași
ca a etimonului său, tc. altilik „idem” (v. OTS; derivat de la alti
„Șase”).
amber s.n. „ambră (întrebuințată în parfumerie)” nu apare
în dicționare, ci numai într-un document din 1772, inclus în
Furnică, p. 31. Are ca etimon tc. amber „idem”.
angara s.f., întrebuințat astăzi mai ales la plural, angarale
„griji, sarcini împovărătoare, belele” (în trecut însemnând și
„obligație în bani, în natură sau mai ales în muncă, impusă
țărănimii; corvoadă, clacă” și „dare, impozit”), a fost explicat
nesatisfacător în dicționare, anume din ngr. ayyapeia, din care
nu au putut rezulta decât variantele învechite și regionale
paroxitone rom. angarie, angarie, ca și arom. angărie, it.
angheria, sp. angaria, fr. angarie, bg., ser. angarija etc. Drept
urmare, în SCL XXXVIII, 1987, 2, p. 142, am avansat ideea
originii turcești a lui angara, însă forma etimonului pe care l-am
propus nu satisfăcea pe deplin cerințele unei etimologii perfecte
(tc. angarya, angarye). Astăzi știm că variantele oxitone
angara, hangarâ, angareă, (h)angăreâ provin, fără îndoială, din
tc. dial. (oxitone) angara, angare, așa cum a demonstrat
VL Drimba în SCL XLIII, 1992, 6, p. 561, și nu din variantele
tc. lit. (paroxitone) angarya, angarye, cum susținea autorul
rândurilor de față, nemulțumit de soluția dată în dicționare.
Ar mai fi de adăugat numai că angara are și varianta
zangarâ, folosită în Oltenia și Muntenia atât cu sensul „sarcină
neplăcută, belea”, cât și, la plural, cu semnificațiile figurate
19
„zorzoane” și „fleacuri, nimicuri”, ajungând să denumească, în
aceleași zone, și un dans popular (v. DLR, GL. ARG., Coman,
GL). Această variantă a rezultat, foarte probabil, prin contaminarea
lui angara cu zagara „fâșie, bordură de blană la haine”, care a
ajuns să însemne și „zorzoane” (v. mai jos, s.v. zagara), și/sau
cu zarpa „stofa scumpă de mătase”, care a dezvoltat și el
sensurile „zorzoane, podoabe” și „fleacuri, nimicuri”. De altfel,
angara a contribuit, prin astfel de încrucișări de forme și de
semnificații, la formarea și a altor cuvinte rezultate prin
contaminație: angarlâc „bagaj (mult)” < angara + agărlâc
„idem”, iar magara ~ nagara (de unde s-a dezvoltat, prin
etimologie populară, neagă-rea) „necaz, belea” < mageara „idem”
+ angara (v. mai jos, s.v. mageara).
angâș s.n. este atestat din Dobrogea (HEM 1196, GL.
DOBR.), cu următoarele sensuri: 1. (și în varianta angâșlă s.f.)
„corlată, loitră lungă, prevăzută cu țepușe (care permite
încărcarea unei cantități mai mari de snopi și fixarea acestora în
car); fiecare dintre carâmbii de la loitrele carului”; 2. „car (cu
corlată, cu loitre lungi)”. Ș1O 11/1, p. 395, urmat de DA, ȘDU,
CDER și NȘDU, îl explică din tc. angiq „car mare pentru
transportul paielor”, însă VI. Drimba, în LR XII, 1963, I, p. 46,
corectează această etimologie în tăt. anyis „idem”, care ar
explica mai bine consoana finală a termenului românesc, și
sugerează pentru varianta angâșlă (pentru care CDER propunea
forma de pl. tc. angiqlar) un tc. angiqla „cu carul”, format cu
pospoziția -la „cu”.
Dacă restricția semantică de la „corlată, loitră lungă” la
„carâmbul loitrei” este firească, ar rămâne totuși de justificat
evoluția semantică, de la „car cu corlată” la „corlată” și, cu atât
mai mult, de la tc. „cu carul” la rom. „corlată”. Această
justificare se află chiar în etimon, care este totuși, foarte
probabil, cel indicat inițial de L. Șăineanu, tc. angiq, atestat
dialectal, în DS, și cu sensul „corlată, loitră, îngrăditură care se
pune pe car atunci când se transportă paiele”; mai mult, spre
20
deosebire de edițiile anterioare, care precizau sensul „car mare
pentru transportul paielor”, TS 1998 nici nu mai include decât
accepțiunea „corlată, loitră lungă” a cuvântului turcesc. De
asemenea, DS înregistrează și formele angiq - ankiQ ~ ankiș, pe
baza cărora poate fi reconstruită o variantă tc. *angiș, care
explică pe deplin, formal și semantic, termenul românesc.
Cât despre varianta rom. angâșlă, aceasta ar putea proveni
mai degrabă din adjectivul tc. (dial.) angiph - ankișh - *angișh
„cu loitre, cu corlată” (probabil detașat dintr-o sintagmă de tipul
angiqh araba „car cu corlată” și interpretat cu înțelesul
„corlată”). Singura dificultate aparentă este accentul: etimoanele
turcești în -li au fost preluate, în general, cu -liu^ există însă și
excepții, care au implicat mutarea accentului, iar aceasta poate fi
una dintre ele, cauzată de influența variantei angâș.
arșin s.n., folosit în trecut în Moldova pentru a desemna o
„veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu 0,711 m; cot
rusesc” (< rus., ucr. arșin, pol. arsyn\ v. TDRG, DA, DM, DEX,
NȘDU), are ca dublet etimologic regional dobrogean pe arșin
„unitate de măsură pentru lungime, egală cu 0,68 m sau 0,758
m; cot”, a cărui origine se află, foarte probabil, în limba turcă:
arșin „idem”. Această soluție, pe care HEM 1743, ȘIO II/l,
p. 27, ȘDU și CADE o dăduseră, este refuzată în celelalte
dicționare, mai vechi sau mai recente (DA, CDER și TDRG2
acceptă etimologia turcească numai pentru arșin „un anumit
număr de jurubițe de tort”), deși ea este susținută de existența în
română a sinonimului halep „arșin, cot de Alep”, împrumutat tot
din turcă, prin condensarea sintagmei Halep arșim „idem”
(v. cap. II, s.v. halep).
avă s.f., atestat din Dobrogea în mai multe surse (HEM
2154, ȘIO II/l, p. 395, DA, ȘDU, CADE, SDLR, CDER, DM,
DEX, NȘDU etc.) cu sensul „unealtă de pescuit, mreajă formată
din două sau trei plase obișnuite, așezate vertical în apă cu
ajutorul unor flotoare de plută prinse la marginea lor superioară
21
și al unor lesturi la cea inferioară”, a fost explicat în toate
dicționarele din tc. av „vânătoare; pescuit”, eventual și din bg.
av „idem”. Evoluția de la un sens abstract la unul concret este,
în general, mai rar întâlnită, dar nu imposibilă. Totuși, am
presupus mai demult (LR XXIX, 1980, 5, p. 551) că termenul
românesc provine mai degrabă, prin condensare lexico-semantică,
din sintagma tc. [balik] agi „plasă pentru pești, plasă de pescuit”
(balik „pește”, ag „plasă”), cu un v intercalat între a și t în hiat
(tc. g nu se pronunță), eventual printr-o contaminare cu tc. av
„pescuit”. Fără să excludă această posibilitate, VI. Drimba (SCL
XLIII, 1992, 6. p. 562-563) preferă alte soluții, dar nu foarte
diferite: fie detașarea lui avă dintr-o sintagmă determinativă tc.
[balik] av agi (pronunțat în mai multe graiuri turcești din
Dobrogea av ă) „plasă de pescuit”, fie detașarea sa din sintagma
tc. dial. [balik] avi „plasă pentru (prins) pești”, în care av este
varianta dialectală a lui ag „plasă”.
Un anumit tip de condensare, prin specializare, se produce
însă chiar în limba turcă, atunci când ag „plasă” (inclusiv forma
sa dialectală av) se folosește, în vorbirea pescarilor, și cu sensul
specializat „plasă de pescuit, năvod”, tot așa cum pescarii
români nu-și vor spune între ei, de pildă, Scoate plasa de
pescuit!, ci numai Scoate plasa!. întrucât știu despre ce fel de
plasă este vorba. De aceea, am putea renunța la explicația prin
condensare în cursul împrumutului, considerând acest etimon
drept cert, cu mențiunea că el s-a specializat din nou, pe parcursul
împrumutării sale, pentru un anumit tip de plasă de pescuit. De
ce a fost însă încadrat cuvântul în rândul substantivelor feminine
românești? Ar putea fi vorba, desigur, de influența analogică a
lui plasă, mreajă etc.; dar de ce nu a lui năvocft. ne întrebăm.
Credem că avem totuși de a face cu o condensare din sintagma
tc. dial. [balik] avi „plasă de pescuit”, în care i final a putut fi
ușor confundat cu rom. ă. care nu este niciodată accentuat, de
aceea deplasarea accentului a devenit inerentă. Probabil că ucr.,
rus. dial. tiv#, folosit cu același sens pe Dunăre și pe litoralul
Mării Negre, a fost împrumutat din română.
22
baargic s.n. „bucată de lemn care vine deasupra osiei
dinainte a carului, formând, împreună cu osia, corpul în care
intră gruiul (piscul, furca) și inima carului” a fost atestat din
Dobrogea și sudul Moldovei în Dame, T., p. 9, 14, împreună cu
varianta baingic, suspectă, probabil notată sau tipărită greșit, în
loc de bairgic (altfel, evoluția ar fi greu de explicat; totuși,
SDLR înregistrează exclusiv varianta eronată, deși ȘIO II/l,
p. 395, o corectează Ia bairgic). Faptul că termenul se mai
folosea în prima jumătate a sec. XX o arată ALR SN II [343],
care îl atestă, tot din Dobrogea, într-o altă variantă, baiergic.
ȘIO II/l, p. 395, CADE și SDLR înregistrează termenul, dar
fără etimologie. Numai Lobel, C., p. 9, propunea o etimologie,
acceptată cu rezervă în DA: tc. barqak „bucată (de protecțiune)
deasupra unui mâner de sabie”, care nu explică satisfăcător -
nici formal, nici semantic - cuvântul românesc.
în SCL XXXVIII, 1987, 2, p. 142, am propus ca etimon
termenul tc. bagircik. pe care nu l-am găsit atestat cu sensul din
română, dar l-am declarat plauzibil, ca diminutiv (cu sufixul
diminutival -cik) al lui bagir „piept; parte din mijloc (a curburii
unui arc, a crestei unui munte etc.)”. După cum se știe, tc. g nu
se pronunță sau constituie doar o expirație cu rol de glide între
vocale, cu articulație postpalatală sau chiar velară în cuvinte cu
vocalism posterior, respectiv prepalatală în cuvinte cu vocale
anterioare. Pronunția presupusului etimon ar fi, așadar, baîrgîk.
care ar explica fonetismul tuturor variantelor cuvântului
românesc (baargic, baiergic, bairgic).
Nu mică ne-a fost bucuria aflând că VI. Drimba a
identificat, în DS, acest etimon turcesc, în formele dialectale
bagarcik (pronunțat baargîk sau bărgik). baharcik. baharcik (și
bagirgak). cu sensul pe care îl are termenul românesc,
publicându-și constatările în SCL XLIII, 1992, 6, p. 563.
Confirmarea existenței etimonului pe plan dialectal în aceste
forme, care explică mai bine varianta rom. baargic. nu exclude
existența, în alte graiuri turcești, a formei propuse de noi,
23
bagircik, identică cu aceea din turca literară, unde funcționează
ca diminutiv, și mai potrivită să justifice variantele românești
bairgic și balergic.
baigiîș s.m., cu variantele băicuș și boicuș (DA), este
numele regional a două specii de păsări: „pițigoi-pungaș” și
„aușel”. Atestat în Băcescu, p. 338, și în C. Pîrvu, S. Godeanu,
L. Stroe, Călăuză în lumea plantelor și animalelor. București,
1985, p. 62, este înregistrat fără etimologie în DA și CADE.
Provine din tc. baykuș. (dial.) bayguș „bufniță, cucuvea; nume
generic al păsărilor răpitoare de noapte”. Tot Băcescu atestă
compusul boicuș-rusesc, care denumește o subspecie a
pițigoiului-pungaș. Drimba, p. 37, afirmă pe bună dreptate că
sensurile românești au fost atribuite, foarte probabil, de către
vorbitorii români. Astfel de alunecări terminologice de la o
specie la alta, în cadrul aceleiași clase sau familii botanice sau
zoologice, s-au produs în nenumărate cazuri, pe baza unor
caracteristici comune ale speciilor denumite.
balcăn subst. (Mold.) „deal; șir de dealuri sau de munți;
lanț muntos” nu este înregistrat în dicționarele de bază ale limbii
române, ci numai în două glosare de termeni entopici: Porucic,
p. 24, 27, și Rotaru, p. 5. Provine din tc. balkan „munte abrupt și
împădurit; lanț muntos împădurit”, (dial.) „pădure” (TS, Redhouse,
DS); cf. bg. balkan „munte”, împrumutat și el din turcă.
balcic s.n. este tot un termen entopic moldovenesc,
însemnând „mlaștină, loc nămolos, mlăștinos”, sens cu care este
inclus în Porucic, p. 49, și Rotaru, p. 5. Provine din tc. balqik
(înv.) „idem” (ZTS; modern numai „noroi, glod, nămol, mâl”,
v. TS). Acest cuvânt stă și la baza toponimului tc. Balqik și a
celui bg. Balcik, care au fost preluate în română în formele
Balcic, Balcec (DTRO).
baldărăn subst. sg. este un termen pe care l-am întâlnit în
cursul unei cercetări dialectale în comuna Rasova din vestul
24
județului Constanța, fiind folosit și în variantele băldăran și
băldăran, cu sensul colectiv „buruieni, bălărie, pârloagă”.
Provine din tc. baldiran „cucută; lipan, brusture”, preluat cu o
semnificație generalizată, dacă nu cumva etimonul turcesc va fi
avut, învechit și/sau dialectal, și înțelesul din română. Interesant
este că în alte zone din Dobrogea este întrebuințat și în formele
băldărău și băldăriș (GL. DOBR.), cu înlocuirea finalei -an,
luată drept sufix, prin alte două sufixe: -au și -iș.
baltalâc s.n. „pădure obștească, pădure comunală” a fost
înregistrat în Rotaru, p. 5, fără indicații privind zona de
întrebuințare și fără să fie preluat în alte lucrări lexicografice.
Etimonul său este tc. baltalik „sector de pădure dat în
exploatarea locuitorilor unui sat, pentru a satisface nevoile de
lemne ale acestora” (TS; derivat de la balta „secure”), ceea ce
înseamnă, în fond, același lucru ca în română.
bar s.n. are, în Moldova, mai multe înțelesuri cu care este
folosit în unele jocuri de copii: a) „spațiu, loc de odihnă și de
refugiu dinainte stabilit de jucători (în jocurile numite ulii și
porumbeii, leapșa etc.)” (DEX, NȘDU); b) „linia de demarcație
a terenului de joc al fiecăreia dintre cele două echipe (la jocurile
sportive cu mingea); linia de demarcație de la care jucătorii
aruncă pietrele sau ichiurile” (DA); c) Joc de alergare în care se
întrec două echipe; joc băiețesc în care două tabere stau față-n
față, iar unul (un băiat - n.n.) iese din rând și adversarul trebuie
să-l atingă cu mâna și, astfel, să-1 facă captiv (iar tabăra care are
mai mulți captivi câștigă)” (DA, cu atestare din anul 1905,
SDLR). Cuvântul a fost considerat neologism din franceză în
DA și cu etimologia necunoscută în DEX și NȘDU.
De fapt, fr. barre(s) Jeu de course” nu explică decât
sensul c), care aparține, așadar, unui alt cuvânt decât sensurile a)
și b). Termenul cu aceste din urmă înțelesuri provine, foarte
probabil, din tc. bar „fortăreață; țară” (Youssouf), (dial.) „linia
de demarcație dintre două tarlale” (DS II, p. 523), „gard (al unei
25
grădini)” (ZTS). Sensul b) se explică din accepțiunile dialectale
ale etimonului, iar sensul a) este rezultatul unei deplasări
semantice întru totul plauzibile: ce „loc de odihnă și de refugiu”
mai potrivit pot găsi copiii decât o „fortăreață”?
basargîu s.m., absent din dicționare, este inserat într-un
document din anul 1821 (v. lorga, N.M., p. 256), cu înțelesul
(reieșit cu evidență din context) „negustor, târgoveț”. Are ca
etimon tc. înv. și dial. bazarci (lit. modempazarci, v. TS, Redhouse)
„idem” (derivat de lapazar. înv. bazar „piață”, v. TS, Youssouf).
baschiu s.n., termen regional oltenesc, neînregistrat în
dicționarele limbii române, a fost atestat cu două sensuri:
1. „ciocan cu vârful prevăzut cu un șanț în formă de V, folosit
pentru baterea cercurilor metalice ale butoaielor (numit și
bășchiey^ 2. în sintagma caș baschiu „un fel de caș preparat în
formă de calup rotund”.
Cu prima accepțiune a fost reținut în GL. OLT. și provine
din tc. baski, termen care are sensuri multiple, literare și
dialectale (toate legate de verbul de la care a fost derivat, bas-
„a presa, a apăsa”): „presă, unealtă de presat; calup, tipar,
calapod; tingire în care se prepară halvaua; cuiul brăzdarului;
braț al plugului; nicovală”, probabil și *„bașchie”; cuvântul
turcesc a fost, de altfel, împrumutat și în bulgară, iar etimonul
sinonimului rom. bașchie ar fi, după DEX, bg. baskija.
Pe de altă parte, sintagma caș baschiu de la sensul 2, pe
care am auzit-o personal, în 1980, la ciobanii gorjeni, trebuie să
fie un semicalc după sintagma turcească baski peyniri „idem”
(peynir „brânză [de orice fel]”), literal „brânză, caș etc. făcut în
calup (= calapod, formă, tipar) sau în formă de calup” (tot așa
cum fr. fromage provine, de data aceasta prin condensare, din
lat. caseus formaticus „brânză pusă în formă”).
basmagelâc s.n. „meșteșugul, ocupația basmangiului
(= meșter care facea imprimeuri colorate pe țesături)”, absent
din lucrările lexicografice, este atestat într-un document din
1823 (DOC. EC. I, p. 284). Provine din tc. basmacilik. „idem” (TS).
26
beigamber s.m. este un cuvânt care nu a fost reținut în
dicționare, dar pe care l-am întâlnit într-un document din anul
1829, inserat în lorga, S.N., p. 197. Semnificația sa trebuie să fie
identică cu aceea a etimonului, tc. peygamber. „profet, proroc;
mesager (turc)”. Trecerea lui p la b este un fenomen dialectal
obișnuit în turcă, dar el s-ar putea datora și unei etimologii
populare în română, după termenul bei „guvernator turc; prinț
oriental” (< tc. bey).
bernevici s.m. pl. (Mold.; cu varianta berneveci)
„pantaloni țărănești largi” a fost explicat din bulgară (benevreci,
v. Cihac II 12, DM, DEX) sau din sârbocroată (benevreke,
v. TDRG, CADE), iar alte dicționare (DA, SDLR, SDEM și
CDER) dau ambele etimoane ori sunt indecise în privința uneia
sau alteia dintre aceste origini (CDER afirmă că „totuși, după
Berneker 49, cuvântul nu este de origine si.”). Credem,
împreună cu H. Mihăescu {Influența grecească asupra limbii
române până în secolul al XV-lea, București, 1966, p. 178) și cu
Zamfira Mihail (Terminologia portului popular românesc în
perspectivă etnolingvistică comparată sud-est-europeană.
București, 1978, p. 76-77), că etimonul principal al cuvântului
este tc. benevrek „idem”, preluat împreună cu mulți alți termeni
turcești aparținând acestei sfere semantice.
beșlic s.m., s.n. este înregistrat în DA cu două sensuri:
1. s.m. „monedă turcească” și 2. s.n. (p. anal.) „bucată rotundă
de pâslă care se pune pe cap când duce cineva vreo povară”,
fiind explicat din tc. beșlik „numele unei monede”. Credem că
s.n. beșlic „bucată rotundă de pâslă...” nu are nicio legătură cu
acest etimon turcesc, iar sensul său nu derivă de la numele
monedei turcești. El nu este decât o variantă a lui bașlic ~
bașlâc „căpețea (= parte a frâului); capătul superior, crestat și
adesea înflorit, al stâlpilor unei case țărănești (numit și
căciulăy\ provenind din tc. bașhk „idem” și „orice fel de
acoperământ al capului” (la baza sa stă tc. baș „cap”), de unde a
rezultat, prin specializare, sensul „bucată rotundă de pâslă care
se pune pe cap când cineva duce o povară”. Singurul lucru care
mai trebuie explicat este forma pe care a luat-o cuvântul, cu e în
loc de a. Ea ar putea fi o simplă greșeală de grafie (termenul
apare la Ralet, v. TDRG) sau, dacă este reală, s-ar putea datora
unei etimologii populare, după beșlic „monedă”, în care
elementul inductor a atins forma cuvântului, pe baza însușirii
comune de a fi rotunde a celor două obiecte denumite.
bizireâ s.f. a fost înregistrat în LM cu sensul „o plantă”
(fără etimologie), apoi în DDRF și Barcianu cu sensul „ulei de
mac”, iar varianta sa bezir, atestată într-un document din 1792, a
fost trecută în ȘIO 11/2, p. 138, cu înțelesul „sămânță de in”. DA
a preluat ambele variante, cu accepțiunea „ulei de mac”,
explicându-le din tc. bezir „idem”, deși aceiași termen turcesc
era dat în ȘIO cu semnificația „sămânță”, (spec.) „sămânță de in”.
Realitatea este că, oricât ar părea de straniu, sensurile
atribuite până acum cuvântului românesc trebuie combinate într-
unul singur: „ulei de in”, iar cele două variante, deși legate
etimologic, au la bază forme turcești întru câtva deosebite, care
însemnau același lucru, „ulei de in (folosit în medicina populară
ca balsam)”:
-	rom. bizirea are ca etimon sintagma turcească bezir yagi
„idem” (TS, Redhouse, Youssouf; literal: „ulei extras din
semințe de in”; yag „ulei”, bezir „sămânță de in”), segmentul
final al etimonului, pronunțat l-jail\ contractându-se în rom. -ea\
mai mult, etimonul turcesc avea, fără îndoială, și forma bizir
yagi, și mai apropiată de cuvântul românesc, de vreme ce avem
atestată varianta dialectală bizir a lui bezir (DS);
-	rom. bezir provine din tc. bezir „idem” (TS, Redhouse,
Youssouf), rezultat prin condensare în limba turcă din sintagma
menționată mai sus (de precizat, pentru a-1 „salva” pe L. Șăineanu,
că sensul originar, arăbesc a! termenului turcesc era, într-adevăr,
„sămânță” [v. OTS], care a evoluat apoi, prin specializare, la
„sămânță de in”).
28
Informațiile despre rom. bizirea trebuie completate, de
asemenea, cu o altă variantă, vizirea, dezvoltată în română și
atestată în CONV. UT. XXVI, p. 461.
boacă s.f., folosit în locuțiunea a nu ști (sau a nu pricepe)
nicio boacă „a nu ști (sau a nu pricepe) nimic”, este lăsat fără
etimologie în CADE, DM, DEX și NȘDU, deși ȘDU facea
trimitere la boc; în DA, locuțiunea este trecută s.v. boacă „nap”,
iar SDLR trimite pentru etimologie Ia bechi (din [a nu ști] nici
bechi ,,[a nu ști] nimic, deloc”). Termenul boacă se mai
întrebuințează, regional (v. GL. OLT.), și cu sensul „boț,
cocoloș”. Pare a se datora contaminării boabă + boc; acesta din
urmă, provenind din tc. bok, este glosat în ȘIO II/l, p. 53, și cu
sensul „gunoi, excremente”, iar locuțiunea a mânca boc „a
spune minciuni” (calchiat după tc. bok yemek) sună adesea a
mânca bob, formă explicată prin deraiere lexicală, pentru
menajarea conveniențelor, de către Al. Graur {Scrieri de ieri și
de azi. București, 1970, p. 164). Aceste intersectări explică
mecanismul prin care boacă înlocuiește adesea ultimul termen
al locuțiunii a nu ști (sau a nu pricepe) nicio boabă.
bobric s.m. a fost atestat din Banat, cu sensul „rinichi”
(DA, ALR 1 [48], LEX. REG. II, p. 39), și explicat ca sârbism
(< ser. bubrek, bubreg, v. DA, Gămulescu, p. 91). El este însă
utilizat și în Dobrogea, cu sensul specializat „rinichi de animale
(mai ales de porc sau de oaie)”, în variantele bobric, bobrichi,
brobinchi (v. GL. DOBR., iar noi l-am consemnat, în anul 1972,
în comuna Rasova din jud. Constanța), în timp ce în Banat are
variantele bobric, bobrig, bobreț, bobriț, bobrete, brobec. Mai
multe dintre aceste forme provin într-adevăr din sârbocroată
(îndeosebi cele terminate în reflectând pluralul ser. bubreci și
constituind baza reconstruirii unui singular bobrete). Este însă
neîndoielnic că formele bobric ~ bobrichi și cele rezultate prin
metateză, brobec ~ brobinchi, folosite în Banat și în Dobrogea,
au la bază nu ser. bubrek ~ bubreg, ci tc. bobrek „rinichi”,
29
deoarece tc. o a fost reflectat aproape invariabil în română prin o
(iar uneori prin u), în vreme ce ser. a a fost preluat, în general,
aidoma (v. Gămulescu, p. 217-220). Mai mult decât atât, este
probabil că și variantele bănățene preluate din sârbocroată au
fost adaptate fonetic după cele împrumutate din turcă, având în
vedere că niciuna nu conține vocala u, ca în sârbocroată.
Desigur că, tot din motive formale, nici corespondentul bg.
băbrek nu poate intra în discuție în explicarea termenului românesc.
boi s.n. „micsandră”, atestat din nordul Munteniei în
DDRF, este reprodus, fără etimologie sau cu etimologia
necunoscută, în TDRG și DA. Provine, probabil, din tc. dial.
boy (lit. boy[otu]') „chimen; (dial.) numele unei plante din
familia gramineelor, asemănătoare cu măzărichea, folosită ca
plantă furajeră și aromatică” (TS, DS; ot „iarbă; plantă
erbacee”). Deplasarea de sens - dacă nu este vorba cumva de o
identificare greșită a plantei - nu este uimitoare, de vreme ce
rom. chimen desemnează nu numai planta denumită științific
„Carum carvP\ ci și alte plante erbacee, dintre care unele nu
sunt aromatice (v. DA, DSR), iar micsandra este și ea o „plantă
cu flori plăcut mirositoare” (DEX). Nu este însă exclus ca
etimonul turcesc să denumească, dialectal, și alte plante, poate
chiar micsandra.
bolozăn s.n. a fost întrebuințat în sec. XVII-XVIII
(supraviețuind în literatura populară până în secolul XX), cu
sensul „navă de transport fluvială și maritimă cu vele, uneori și
cu vâsle, mai mică decât corabia, dar mai mare decât caicul”.
Este atestat cu mai multe variante: bolozal, balozal, borozan,
burazan (lexicografii au refăcut din pluralul bolozale și un
singular eronat, bolozâ, v. ȘIO II/l, p. 57, ȘDU, CADE, DM,
NȘDU). Cuvântul a fost explicat din tc. bolozan sau bolazan în
ȘIO II/l, p. 57, ȘDU și SDLR, iar Lobel, C., p. 237, doar î!
compară cu acest presupus termen turcesc, în timp ce alte lucrări
lexicografice îl lasă fără etimologie sau îl declară cu etimologia
30
necunoscută (TDRG, DA, CADE, CDER, DM, NȘDU),
eventual făcând comparație cu tc. bolozan (NȘDU) sau
precizând că, așa cum se recunoaște în ȘIO, un cuvânt tc.
bolozan lipsește în dicționarele limbii turce (DA, CDER).
Această din urmă precizare este și nu este adevărată:
cuvântul se găsește în dicționarele turcești, însă numai în
formele borozan ~ boruzan ~ borazan ~ boruzen și doar cu alte
sensuri: „trompetă; trompetist; (dial.) bărbătușul albinei, trântor”
(TS, Redhouse, DS, Kakuk, p. 77, OTS). El avea însă, fără
îndoială, și accepțiunea „navă de transport, corabie, luntre
mare”, de vreme ce a fost împrumutat cu această semnificație nu
numai în română, ci și în sârbocroată (bolozan - bolozanka
„corabie”, v. ȘIO II/l, p. 57, SDLR, DA) și în maghiară
(borozăn „luntre mare”, v. Kakuk, p. 77). Mai mult decât atât,
pe baza datelor oferite de alte limbi sud-est-europene putem
reconstitui și o variantă tc. ^bolozan, întrucât, pe lângă rom. și
ser. bolozan. această formă există și în bulgară, chiar dacă, ce-i
drept, numai cu sensul „trompetă”. Iată cum datele oferite de
mai multe limbi sud-est-europene pot contribui la reconstrucția
fonetismului și semantismului unor etimoane turcești neatestate
(v. articolul nostru Vestiges linguistiques turcs-osmanlis en
roumain. în AOH XLIV, 1990, 3. p. 389-393). în consecință,
ipoteza unei disimilări a lui r la l. față de n. pe terenul limbii
române, avansată în Avram, p. 52-53, este inutilă, de vreme ce
rom. bolozan ~ borozan - burazan „navă de transport...” devine
pe deplin explicabil din tc. borozan ~ borazan ~ boruzan ~
^bolozan *„idem”. în ceea ce privește varianta rom. bolozal.
finala acesteia a rezultat prin asimilare consonantică totală la l
anterior, dar, probabil, și prin încadrarea termenului în seria
substantivelor de origine turcă având la plural desinența -le.
boșceâ s.f. (Munt., Olt.) „fotă” și (Dobr.) „basma” este dat
fără etimologie sau cu etimologia necunoscută în DA, DM,
NȘDU etc., deși el este, evident, o variantă a lui boccea
„broboadă, basma; ștergar mic; bucată mare de stofa, de pânză
31
etc.”. Cu sensul „basma” provine cu siguranță din tc. dial. boșqa
(lit. bohqd) „idem” (DS), iar cu accepțiunea „fotă” se pare că s-a
extins spre Oltenia și Muntenia dinspre Banat, unde forma
uzuală este boșcă „fotă, șorț; broboadă” (v. Gămulescu, p. 92-93).
Variantele din sud-vest, boșcă ~ boșcea și (în Olt.) boscea -
boștea „fotă; șort; broboadă, basma”, provin, așadar, din ser.
bosca „idem”, de vreme ce, dintre urmașele etimonului tc.
bohqa - boșqa. numai cea din sârbocroată a dezvoltat și sensul
„șorț, fustă”.
bozgun s.n. „război, bătălie, luptă” este înregistrat în DA
cu atestări din jud. Constanța, dar fără etimologie, iar GL. DOBR.
îl semnalează în varianta buzgun. Provine din tc. bozgun
„înfrângere, distrugere, derută, panică” (TS, Redhouse, Youssouf),
fiind preluat cu o semnificație extinsă și ușor înnobilată.
bulmeă s.f. „cloason (= perete etanș pentru compartimentarea
corpului unei nave)” este folosit în limbajul marinăresc, fiind
înregistrat, fără explicație etimologică, în Dicționar tehnic
român-englez. București, 1970, în Anton Bejan - Mihai Bujeniță,
Dicționar de marină. București, 1979 (care dă și varianta cu
anaptixă bulumed) și în Ilie Manole - Gheorghe lonescu,
Dicționar marinăresc. București, 1982. Cuvântul este sau era
folosit și în estul Moldovei, cu sensul „grindă”, fiind atestat în
ARH. FOLK., IV, 1937, p. 196.
Proveniența indiscutabilă a termenului, cu ambele sale
accepțiuni, este turcească, și anume din cuvântul tc. bolme.
(dial.) bulme „perete despărțitor, perete între două încăperi;
cloason; despărțitură, compartiment (de navă)” (Redhouse,
Youssouf, TS), (dial.) „buștean; butuc tăiat dintr-un trunchi gros
pentru a fi utilizat ca lemn de foc sau la confecționarea unei
albii” (TS 1998). Distanța de la „butuc, buștean” la „grindă” nu
este prea mare, putând fi parcursă fie pe teren românesc, fie în
dialectele limbii turce.
32
burlan s.n. „tub, conductă, jgheab (de tinichea, de fontă,
de olane, de beton, de lemn etc., prin care se scurge apa de la
jgheaburile acoperișurilor, de la un izvor, din sistemul de
canalizare etc. sau prin care trece fumul din sobă în coș)” a fost
fie considerat de origine necunoscută (CADE) și/sau comparat
cu burloi, burlui, burlinc (TDRG) ori dat ca variantă a acestora
(ȘDU, DA), care denumesc obiecte oarecum asemănătoare și ar
fi „rude” cu țurloi, gurlui, țugui, corlan etc. (SDLR), sau ca
variantă a lui gârlan. cu schimbarea inițialei ca la gâtlan-bâtlan
(CDER), - fie comparat cu tc. boru. (înv. și dial.) buru. bun
„tub, țeavă, conductă; trompetă” (DA, SDEM, DM, DEX,
NȘDU; nu reproducem etimologiile fanteziste din dicționarele
mai vechi: LM, Cihac etc.).
Oricum, termenul burlan a rămas până azi cu etimologia
neclarificată, ca și burlui, burloi. cu care pare să fie înrudit. El
este destul de vechi în română (prima atestare este din anul
1636, v. TDRG2; totuși, nu foarte vechi, de vreme ce în aromână
[DDA] lipsește), iar - indiferent dacă burlui, burloi sunt sau nu
variante ale sale - semantismul său coincide cu acela al tc. boru
(preluat în arom. în forma burie și cu sensul „trompetă”, v. DDA).
Pe baza acestor considerente, am avansat (în SCL
XXXVIII, 1987, 2, p. 143) o ipoteză inedită: contaminarea
dintre acest cuvânt turcesc ori, mai degrabă, dintre termenul
cuman sau peceneg corespunzător, *buri. și rom. olan, sinonim
parțial însemnând „tub de argilă arsă din care se fac canale de
scurgere a apei, coșuri pentru fum etc.”. Dacă așa stau lucrurile,
burlui, burloi, burlinc ar putea fi, eventual, formații secundare
de la burlan (prin schimbarea „sufixului”).
Considerând plauzibilă această explicație, VL Drimba
(SCL XLIII, 1992, 6. p. 568) atrage totuși atenția că termenul
cuman corespunzător este buryu. atestat, ce-i drept, numai cu
sensul „trompetă”, dar acest fapt nu constituie un impediment,
de vreme ce și tc. boru are ambele accepțiuni, „țeavă, tub” și
33
„trompetă”. (De altfel, adăugăm noi, boru avea, în turca-
osmanlie veche, și variantele borgu - burgu, v. YTS.) Pe de altă
parte, autorul menționează, „cu titlu complementar, că burlan s-ar
putea explica, eventual, și din tc. dial. burlagan (pronunțat
burlaan sau burlan) „vârtej de apă, vâltoare”, care însă prezintă
dificultăți de ordin semantic” (forma din turca-osmanlie era
buriayan, v. YTS - n.n.).
Apreciem și acum că burlan „tub, conductă, jgheab” poate
fi rezultatul contaminării a două sinonime, având în partea
inițială un corespondent dintr-o limbă turcică al termenului tc.
boru ~ buru ~ buri „idem”, probabil cuman - fie el și buryu
*„idem” iar în partea finală rom. olan „idem”. Până ce
această soluție nu va fi acceptată de lexicografi, ea va rămâne
discutabilă, deci ipotetică.
burluc ~ butluc s.n. și buclarisi vb. sunt termeni dialectali
atestați în GL. ARG. Substantivele sunt glosate cu sensul
„bucluc, belea” și sunt, fără îndoială, variante regionale,
rezultate prin disimilare consonantică, ale lui bucluc (< tc. bokluk),
apărând în contexte caracteristice acestuia: Mă, intru în burluc
cu tine!\ Mă dai de burluc, neisprăvitule! Verbul face parte din
expresia a o buclarisi (de tot) „a o păți, a o încurca, a intra în
bucluc” (cu o atestare și în I. CR., V, 1913, p. 153), fiind, foarte
probabil, un derivat cu sufixul -arisi al aceluiași bucluc, rezultat
prin haplologie dintr-o formă intermediară *buclucarisi.
buzluc s.n. este atestat din Dobrogea, în Coman, GL., în
Porucic, p. 60, și în Rotaru, p. 8, cu două sensuri: „teren într-o
pădure defrișată” și „vatra satului”. Provine din tc. bozluk „teren
necultivat, nearat, nedefrișat, nelucrat” (derivat de la adj. boz
„nedefrișat, nearat”). Modificările semantice și închiderea lui o
la u pot fi evoluții în limba română sau în limba turcă.
34
cabarâ s.f. nu este înregistrat în dicționare, dar apare într-un
pasaj din anul 1792 reprodus în DA s.v. ceapraz (ap. lorga,
S.D. VIII, p. 24): „ceaprazuri cu marginile de sârmă galbenă și
mijloacele de sârmă albă, și în mijloc să să facă floarea de
caharale, adecă de fluturi galbeni și albi”. Termenul este, fără
îndoială, o variantă a lui gabara „fluturaș pe cusături”, inclus în
ȘIO I, p. 277 printre cuvintele „a căror circulațiune nu a putut fi
sprijinită prin nicio citațiune”, pe care L. Șăineanu l-a extras
dintr-un mic dicționar din 1832 elaborat de Gh. Gorjan,
explicându-1, corect, din tc. kabara (înv.) „fluturaș, paietă”, care
în turca literară modernă înseamnă „țintă, cui ornamental cu
capul aurit, folosit pentru decorarea pereților” (TS). De altfel,
turca dialectală actuală cunoaște și varianta gabara. cu sensul
„țintă cu capul convex, în formă de ciupercă” (ZTS).
caisie s.f. „caisă, fructul caisului”, atestat într-un
document din anul 1855 (Furnică, p. 420) și neînregistrat în
dicționare, este un dublet etimologic al lui caisă (< ngr. pl.
Kăima, sg. Kaiai, v. cap. V, 1) și al unor forme regionale
(v. ALR SN I [204, 205], GL. OLT.) împrumutate din alte
limbi: (Olt.) câisă (< ser. kăjsija, magh. kajszî) ~ (Ban.) caisină
~ caisănă - căisină ~ (Olt.) câișână (< magh. kajszin, v. TDRG,
CADE, CDER). Lucrările lexicografice mai vechi ale limbii
române, dacă nu îl lăsau fără etimologie (LM), încă îl
considerau pe cais și/sau pe caisă ca provenind din cuvântul
(oxiton) tc. kayisi ~ kaysi „caisă” (ipoteză lansată de Cihac II
554 și perpetuată, surprinzător, până în CDER, cu toate că ȘIO
II/l, p. 79, sugera deja, din cauza accentului, un intermediar
neogrecesc). Dicționarele mai recente (DA, ȘDU, SDLR,
CADE, DM, SDEM, DEX, NȘDU) acceptă etimologia (sau
filiera) neogrecească, fie pentru caisă, fie pentru cais, în funcție
de modul în care au conceput formarea prin derivare a acestora:
numele fructului de la numele pomului sau invers. Hristea, PE,
p. 81, pune lucrurile la punct în această privință (cais < caisă),
explicându-1, în schimb, pe caisă din ngr. Kăîai (se pare însă că
35
termenul nu este atestat la sg. decât oxiton: Kami, și numai
forma de pL Kai'aia poate explica accentul din română, v. DEX)
și atribuind etimologia turcească variantei oltenești câisă.
Ni se pare neîndoielnic că accentul oxiton din turcă nu
poate justifica în niciun fel această origine a lui câisă, iar cele
mai la îndemână etimoane pentru această variantă ni se par cele
pe care le-am indicat mai sus (de altfel, ser. kajsija stă, probabil,
și la originea arom. câisă, pe care DDA îl compară cu ngr.
Kaim, alb. kajsî și tc. kaysi). Din tc. kayisi ~ (înv.) kayisi ~
(pop.) kaysi ~ kaysi „caisă” (v., pentru atestări, Kakuk, p. 231),
eventual și din bg. kaisija, kajsija și din ngr. Kaîai, nu poate
proveni, așadar, decât varianta caisie, a cărei atestare în limba
română din sec. XIX este dată mai sus în premieră.
cambiîr, -ă adj. „cocoșat” apare într-un document slavo-
român din anul 1501 (v. Bogdan, GL., p. 138), în antroponimul
Cambur, cu atestări ulterioare numai moldovenești și
supraviețuind până astăzi în numele de familie Camburu,
Cambureanu și în toponimul Camburul (v. DOR, DNFR).
întrucât este vorba de atestări exclusiv onomastice, deci
indirecte, dicționarele limbii române nu au înregistrat cuvântul,
dar el a existat, probabil, în limba veche și ca termen comun
care, ca epitet, a devenit poreclă și apoi nume de familie. Dacă
așa s-a întâmplat, el provine din tc. kambur „cocoșat”.
Totuși, antroponimul există și în turcă {Kambur), precum
și în neogreacă {KapTrobppq, pe care DNFR îl consideră etimon
al rom. Camburu), așa încât nu ar fi exclus ca prima atestare să
fie porecla vreunui boier român de origine turcică (cumană sau
tătară). DOR, p. 228, explică antroponimul din cambur subst.
„un accesoriu la șea” (? - n.n.; probabil confundat cu cobur „toc
de piele atârnat de șa, în care se purta pistolul”) sau din
cambură, variantă a Iui cambulă, nume de pește marin (< bg.,
rus. kambala, n. DA, DEX), ceea ce ar fi de mirare: acest
termen este mult mai recent (cu atestări din a doua jumătate a
36
sec. XIX) și de întrebuințare locală, pe țărmul Mării Negre și în
zona Deltei Dunării.
canară s.f. are numeroase atestări vechi și actuale, din
Dobrogea, Moldova, Muntenia și Oltenia, cu următoarele
sensuri: 1. „stâncă, bloc de piatră (în munți sau în apa mării);
2. „pășune grasă, loc de pășunat unde sunt duse la păscut vitele
destinate abatorului, în vederea îngrășării lor”; 3. „oaie bătrână
și slabă”; 4. „turmă, cârd de animale”; 5. „grup, ceată de
oameni”. Termenul a fost explicat din tc. kanara „abator” în
ȘIO II/l, p. 84, și apoi în ȘDU, CDER și NȘDU. TDRG
desparte cuvântul cu sensul 1 de termenul cu celelalte
accepțiuni, pe primul considerându-1 cu etimologia necunoscută
și comparându-1 cu bg. kanara, iar pe al doilea explicându-l din
tc. kanara. DA, CADE, DM, SDEM și DEX nu acceptă
etimonul turcesc, oprindu-se, în schimb, Ia bg. kanara „stâncă
(de mare)” pentru toate semnificațiile menționate.
Termenul bulgăresc nu explică însă decât sensul 1 al
cuvântului din limba română. Celelalte accepțiuni nu se pot
datora decât etimonului turcesc, care, pe lângă „abator”,
înseamnă, dialectal, și „animal înfometat, slab, plăpând”, de
unde a rezultat sensul 3 al cuvântului românesc, precum și
„stâncă, stană de piatră” (DS), de unde reiese că termenul ar
putea proveni din turcă și cu sensul 1 (etimologia bulgară fiind,
numai pentru această semnificație, complementară). De altfel,
SDLR - care, pe lângă „ceată, cârd de oameni, de vite etc.”, dă
numai sensul dobrogean (suspect) „vale abruptă și stâncoasă” -
îl explică pe canara din tc. kanara „abator” și bg. kanara
„stâncă”. Dacă semnificația suplimentară dată în SDLR chiar
există, atunci aceasta ar putea proveni într-adevăr din bulgară,
unde cuvântul înseamnă și „coastă, povârniș”.
In schimb, cu sensurile 2 și 4, termenul românesc a
rezultat, fără îndoială, prin condensare din sintagmele tc. kanara
[otlagi] „pășune pentru vitele slabe” sau kanara [hayvanlari
otlagi] „pășune pentru vitele destinate abatorului” (otlak
37
„pășune”, hayvan „animal, vită”), respectiv kanara [suriisii]
„turmă, cârd de vite slabe” sau „turmă de vite destinate
abatorului” (surii „turmă, cârd”); v. cap. II, s.v. Sensul 5, „grup,
ceată de oameni”, este o extensie pe terenul limbii române.
De notat că tc. kanara a trecut și în aromână, în forma
cănără și cu accepțiunea „turmă mică de oi dusă să pască la
marginea unui sat și destinată alimentației localnicilor” (DDA),
ceea ce confirmă atât sensul 4 din dacoromână, cât și etimologia
pe care am propus-o pentru cuvântul cu acest înțeles.
captau s.m. „căpitan” este atestat din anul 1875 (Rudow
XVII, p. 396), dar nu a fost reținut în dicționarele limbii
române. Provine din tc. kaptan, fiind un dublet al mult mai
răspânditului căpitan (acesta având etimologie multiplă: rus.,
magh., it., v. DA, DEX).
carabatăc s.m. și caracartăl s.m. sunt numele a două
specii de păsări sălbatice, atestate din Dobrogea în Băcescu,
p. 70, respectiv 238. Termenii au în comun faptul că în structura
lor compusă poate fi recunoscut tc. kara „negru”, folosit
frecvent pentru diferențierea unor specii de plante și animale
care au culoarea mai închisă decât a celor aparținând altor
specii. Primul cuvânt, carabatac, înseamnă „cormoran” și
provine din tc. karabatak „idem” (TS, Redhouse). Al doilea,
caracartal, este glosat „vultur-pleșuv”, iar etimonul său este,
fără îndoială, un tc. *karakartal, întrebuințat, probabil dialectal,
pentru a denumi - dacă glosarea românească este corectă -
aceeași specie de vultur. Trebuie menționat că elementul secund
al acestui compus este kartal „vultur”, iar pentru a deosebi
vulturii cu pene de nuanță neagră sau mai închisă se folosește, în
limba literară, cuvântul karakuș, literal „pasăre neagră” (v. TS,
Redhouse, Youssouf). Etimonul cuvântului românesc va fi
rezultat, așadar, din combinarea lui kartal cu karakuș.
caracartăl s.m., v. s.v. carabatac.
38
caraianăc și carainic sunt variante ale unui singur cuvânt
(subst. sg.), înregistrate în DA (ca s.m.) după H, care le atestă
din Dobrogea, pe prima cu sensul „boală de vită, ardere de ficat,
de care moare vita iarna”, iar pe a doua (accentuată carâinic în
DA) - cu „bubă care se pune în gât, numită și bubă-nepomenită\
Pentru etimologie, DA face comparație, sub semnul întrebării,
cu tc. kara „negru” și yanak „obraz”. întrucât această apropiere
părea neverosimilă, în schimb sonoritatea sugerează o origine
turcească, am reconstruit, în LR XXIX, 1980, 5, p. 552, un
probabil etimon tc. ^karayamk, cuvânt compus din kara „negru;
rău, aprig, sinistru” și yamk „arsură, ardere” (TS), menționând
că „probabilitatea existenței sale este foarte mare”. Semnificația
literală ar fi, așadar, „arsură aprigă, grea”.
Satisfacția etimologului este maximă atunci când o ipoteză
pe care a formulat-o este adeverită. VI. Drimba arată, în SCL
XLIV, 1993, 1, p. 59-60, că reconstrucția operată este,
într-adevăr, confirmată de tc. dial. karayamk, atestat [într-un
dicționar turcesc dialectal - n.n.] cu sensurile (nu prea clar
definite) „o boală de vite existentă îndeosebi la viței” și „boală
care se manifestă sub forma unor bășici pe corpul omului”. în
plus, VI. Drimba, care a verificat formele românești în H,
precizează că varianta carainic nu are marcat nici un accent,
deci ar putea fi oxitonă (carainic), iar caraianac, „dacă nu este
cumva o notație greșită a informatorului (în loc de caraianăc),
se explică prin asimilare vocalică progresivă”.
Mai mult, în TS 1998 găsim o definiție exactă a
termenului turcesc care a stat la baza împrumutului românesc:
karayamk „antrax, dalac”. Aceasta ne face să credem că cele
două definiții date pentru variantele românești pot fi și ele
reduse la una singură: „antrax, dalac, cărbune (= boală
infecțioasă și contagioasă manifestată la animale și la oameni
prin abcese pulmonare, gastrointestinale și cutanate)”. Astfel,
ambele variante își găsesc în tc. dial. karayamk un etimon
perfect din punct de vedere formal și semantic. De remarcat
paralelismul dintre un alt nume românesc al bolii, bubă-neagră,
și tc. karayamk (\\terai: „arsură neagră”).
39
caramanlâu s.m. este un cuvânt folosit în două rânduri de
Radu Popescu (CM I, p. 257: l-au prinsu caramanlâii viu;
p. 260: ci l-au ficlenit caramanlâii). dar nu a fost înregistrat în
dicționare (ȘIO I, p. 88, îl include doar ca nume de familie,
identificându-1, greșit, cu Caraiman). Etimonul său este tc.
Karamanh „locuitor al Caramaniei (= provincie în sudul
Anatoliei)”, sens pe care trebuie să-l fi avut și termenul
românesc folosit în citatele de mai sus.
cara-pelit s.m., cazăl-pelit s.m. și gher-peh't s.m., termeni
sud-dobrogeni semnalați în H, denumesc varietăți de stejar,
înregistrându-i pe primii doi, DA recunoaște secvențele inițiale
ale acestor compuse evidente: tc. kara „negru”, respectiv kizil
„roșu”. Am arătat mai demult (în SCL XXXVIII, 1987, 2, p. 143)
că elementul secund al acestor compuse este te.pelit „stejar”, iar
compusele înseși există și în turcă (în formă de sintagme
atributive), având același sens ca în română. Adăugăm acum că
semnificația „stejar” a lui pelit este dialectală (DS, Redhouse
1999), el însemnând, în limba literară, „fructul stejarului,
ghindă” (v. TS).
întrucât forma cazăl-pelit dată în DA i-a părut suspectă,
VI. Drimba a verificat-o în H, constatând că în sursă sunt
inserate următoarele pasaje: „câzâl-pelit, cara-pelit (varietăți de
stejar)”; „poporul de aici deosebește trei feluri de stejar și le
pronunță turcește, și anume: la stejar roșu (câzâl-pelit). la stejar
alb (gher-pelit), la stejar negru (cara-pelit)” (v. SCL XLIV,
1993, 1. p. 69-70). Iată, așadar, că verificarea în sursă a relevat
nu numai faptul că forma cazăl-pelit este greșită, cea corectă
fiind câzâl-pelit. ci și că există și un cuvânt gher-pelit. glosat
„stejar alb”, care nu a fost înregistrat în DA. Despre această din
urmă formă, autorul afirmă că rămâne să fie explicată. în ceea
ce ne privește, constatăm că DA, citând tot o înregistrare din H,
atribuie termenului cara-pelit încă un înțeles: „carpen”; cu
această accepțiune era folosit în sud-vestul Dobrogei românești
actuale, în zona Adamclisi.
40
In urma acestor investigații, considerăm că etimologia
certă a acestor trei cuvinte regionale - azi probabil ieșite din uz -
este următoarea:
-	cara-pelit 1. „stejar negru (varietate de stejar)”; 2. (p. ext.)
„carpen” < tc. karapelit „idem (/)”;
-	câzâl-pelit „stejar roșu (varietate de stejar)” < tc. kizil
pelit „idem” (DS, v. VI. Drimba, op. cit., p. 71);
-	gher-pelit, glosat „stejar alb” în sursă, nu poate fi decât
tot un compus cu pelit „stejar”, iar primul element ar trebui să
fie tot un adjectiv cromatic. Acesta este, fără îndoială, tc. kir,
(dial.) gir „cenușiu, gri” (pentru schimbarea k > g în dialectele
turcești, cf. tc. lit. kihq / dial. gihq „sabie”, tc. lit. kirma / dial.
girma „un fel de pușcă” și multe alte exemple de acest fel în DS,
ZTS). Varietatea de stejar desemnată prin sintagma tc. dial. gir
pelit ar putea corespunde celei numite în română stejar
brumăriu (Quercus pediinculiflora), iar reflexul e al vocalei tc. i
(= i) s-ar putea datora fie asimilării la e din silaba următoare, fie
redării aproximative a pronunțării dialectale mai deschise a tc.
lîl, fie notării eronate a cuvântului românesc.
carâc s.m. apare în GL. DOBR. cu semnificația „marcaj
făcut pe un teren cu ajutorul unei sfori (la plantarea tutunului)”.
Provine din tc. kank „canal, șanț mic, rigolă, adâncitură;
brazdă” (TS; sens care ar putea fi, în fond, identic cu cel
românesc).
carcealâc s.n. este un alt termen regional dobrogean,
atestat numai în Țurlan, p. 50, cu sensul „sârmă care leagă piloții
aflați față în față ai uneltei de pescuit numite dalian”. Cuvântul
poate fi explicat din tc. karșilik „poziție sau parte opusă, așezare
față în față”, a cărui semnificație s-a concretizat în turcă sau în
cursul preluării sale (poate în urma detașării dintr-o sintagmă);
de altfel, etimonul a cunoscut și o altă concretizare, însemnând,
dialectal, și „unealtă de lemn cu ajutorul căreia se fixează piesa
41
de metal aflată în strung” (ZTS). Din punct de vedere fonetic,
africatizarea lui £ nu este neobișnuită (putând fi hipercorectă pe
plan dialectal, deci o falsă defricativizare).
casăc s.n. denumea în Dobrogea (v. Graur, AER, p. 34), în
Muntenia și Oltenia (v. DA, ap. H) o „haină bărbătească lungă,
de postav, fără mâneci (pe care o purtau bătrânii mai ales în
zilele de sărbătoare)”. Sursele nu îi dau etimologia, care este,
probabil, tc. kazak „piesă de îmbrăcăminte tricotată care se
îmbracă peste cap și se poartă peste celelalte haine” (TS),
„pulover (tricotat)” (Redhouse), (dial.) kazaki, kazake „palton;
scurteică de postav” (DS). Cuvântul este un dublet al lui cazacă
„bluză cu mâneci lungi și largi; haină de uniformă purtată de
jochei” (< fr. casaque\ v. DA, DEX).
catertai, minghinitâi și vitâi sunt substantive atestate
într-un pasaj destul de neclar (reprodus în ȘIO II/2, p. 117, s.v.
tai) dintr-un document din anul 1761: „taiurile cu lână cântarul
10 potronici... să dea câte 7 lei de vitai și câte 2 pol lei de
catertai... de va fi minghinitâi să plătească 14 lei”. L. Șăineanu
evită să le definească în vreun fel și să Ie explice etimologic,
deși unele dintre elementele lor componente sunt mai mult sau
mai puțin recognoscibile: -tai „balot” (< tc. tay), cater- = catâr
(< tc. katir). minghini- = menghină, minghinea (< tc. mengene).
Avem de a face, fără îndoială, cu denumirile a trei tipuri de
baloturi (= taiuri) de lână - mijloace uzuale optime pentru
transportarea lânii pe spinarea animalelor de povară (cai, cămile,
catâri) -, ale căror sensuri și etimoane pot fi aproximate astfel:
-catertai „balot de catâr”, adică „balot mai ușor și de
dimensiuni mai mici, care poate fi transportat pe spinarea unui
catâr” < tc. *katir tayi\
-	minghinitâi „balot presat (în care lâna a fost îndesată cu
presa, fiind deci mai greu decât alte baloturi)” < tc. ^mengene
tayi {mengene înseamnă și „presă”);
42
-	vitai „un (singur) balot” (în opoziție cu celelalte tipuri,
care erau legate, probabil, câte două) < tc. bir tay. (dial.) bi tay
„idem” (bir. dial. bi „unul, unu”), cu b trecut la v, poate prin
„grecizare” (v. cap. III, 7).
Aceste definiții, deși rămân ipotetice, ar explica de ce
vitaiul era mai ieftin decât balotul presat numit minghinitai. dar
mai scump decât balotul mai ușor și mai mic, transportat de
catâri, numit catertai.
cazăl-pelit s.m., v. s.v. cara-pelit.
cazmir s.n. (absent din dicționare) era, în prima jumătate a
secolului al XlX-lea (document din 1826, inserat în DOC. EC. I,
p. 372), denumirea țesăturii căreia mai târziu i se va spune
cașmir (< fr. ca.chemire'). Etimonul formei mai vechi este tc.
kazmir. având același înțeles (Youssouf, TS).
căcărdăc s.n., având și varianta căcârdac. a fost inserat în
Valian și în Barcianu, apoi reprodus în DA, Iară etimologie, cu
sensul „reziduurile seului, după ce s-a topit”. Provine din tc.
kikirdak „resturi de grăsime topită” (Youssouf). Definiția mai
concentrată, valabilă pentru turcă și română, este „reziduu de
seu topit”.
căci s.n. „lădița (în care se țin uneltele) din partea dindărăt
a luntrei” este atestat din Dolj (v. DA, ȘDU, NȘDU) și
considerat (DA) de origine bulgară: kăc „partea dindărăt a
calului, crupă” (în ȘDU și NȘDU apare cu etimologia
necunoscută). întrucât, din cauza deosebirii semantice, filiera
bulgărească nu ni se pare verosimilă, credem că etimonul real
este tc. kiQ „pupă, extremitatea posterioară a unei ambarcațiuni”.
De altfel, termenul turcesc înseamnă și „spate, dos, parte
posterioară, extremitate din spate (a oricărui obiect); fund, șezut;
(dial.) crupă; picior; gleznă”, fiind împrumutat în română, în
forma chici, și cu alte sensuri: „capătul din amonte al unui
43
ostrov; grind, banc de nisip la extremitatea unui ostrov” și „șold,
coapsă (de animal)” (v. DA, fără etimologie; Porucic, p. 24; AN.
DOBR. V-VI, p. 157), toate rezultate prin ușoare modificări
semantice din categoria specializării și/sau restricției. Tc. kiq a
fost preluat și de alte limbi balcanice: bg. kăc „crupă”, ser.
kiema „spate, dos”, alb. kiq „pupă”, arom. câciu „nume de asin”,
cuciu „fund, șezut”.
câlangâci s.n. apare în DA, atestat (în H) din jud.
Constanța, în forma de plural câlangâciuri „lemnele de care ține
oiștea”. Sensul mai exact definit este, probabil, „pisc, furcă, grui
(= piesa bifurcată care leagă osia roților de dinainte de inima
carului și fixează oiștea în crucea acestuia)”. în LR XXIX,
1980, 5, p. 554, am explicat cuvântul din tc. dial. kilangiq (lit.
kirlangiq) „rândunică”, etimon care trebuie să aibă, dialectal, și
înțelesul din română, datorat analogiei (cf. rom. rândunică
„tăujer [= băț ramificat la un capăt]; muche dințată făcută în
șindrile la vârful acoperișului; scobitură făcută în butucul și în
obada roții”, v. DLR). Ipoteza s-a bucurat de susținere în
Drimba, p. 47, autorul identificând în turcă un sens apropiat de
cel românesc: tc. dial. kirlangiq „lemn bifurcat care leagă osia
roților de dinapoi ale carului cu inima acestuia”.
câr s.n. „luncă inundabilă și mlăștinoasă, bogată în săruri
minerale” este un entopic regional (Mold.) atestat în Porucic,
p. 38, 43, 49, și în Rotaru, p. 9, nefiind înregistrat în alte lucrări
lexicografice. Provine din tc. kir „câmp, câmpie, șes, teren
necultivat” (TS), sens care a evoluat, prin specializare, la cel din
română.
cârântâi s.f. pl. este un cuvânt pe care l-am auzit personal,
în anul 1972, în comuna Rasova din vestul județului Constanța,
unde este folosit cu sensul „resturi (de mâncare)” (v. SCL
XXXVIII, 1987, 2, p. 143). El a fost reținut însă, cam în aceeași
perioadă, și din nordul județului Tulcea (comuna Niculițel), de
44
către dialectologii de la Institutul de Cercetări Etnologice și
Dialectologice din București, și înregistrat în GL. DOBR., în
forma cărăntâie s.f. „resturile nefolositoare de la prepararea
săpunului” (citatul dat este următorul: ..supt iei [săpunul]
rămâne o cărăntâie neagră”). Din cele două atestări reiese că
termenul dobrogean cărăntâie (pl. -âi). cu varianta cărăntâie.
înseamnă, pur și simplu, „rest, rămășiță (nefolositoare, bună de
aruncat)”. Etimonul său este cel pe care l-am dat în articolul
menționat: tc. kirinti „idem”.
cârmog s.n. înseamnă (sau însemna), în Moldova, „ciocul
leucii”, iar în nordul Munteniei, „o unealtă de pescuit
(nedefinită mai de aproape)”. Atestările date în DA sunt
regionale, din a doua jumătate a sec. XIX și prima jumătate a
sec. XX. Bazându-se și pe existența paronimului cărmoc „partea
dinapoi a luntrei”, cu care îl compară, DA consideră că termenul
este, probabil, derivat din cârmă, cu sufixul -og. La rândul său,
ȘDU îl compară cu verbul cârmi, soluție menținută în NȘDU. în
schimb, TDRG îl amestecă cu cârmoc „pupa unei bărci” și îl
declară cu etimologia necunoscută (TDRG2 adăugând că
provine, probabil, de la cârmă).
Credem că termenul cârmog „ciocul leucii; unealtă de
pescuit” nu provine din cârmă sau din verbul cârmi. întrucât
acestea nu îl justifică din punct de vedere logico-semantic (nici
ciocul leucii, nici unealta de pescuit nu contribuie la schimbarea
direcției de mers). El este însă pe deplin explicabil din tc.
karmuk. cu varianta karmik. „cârlig mare, cange; carmac” (TS),
ale cărui semnificații constituie, foarte probabil, baza ambelor
accepțiuni românești: partea superioară a leucii carului și însăși
leuca sunt, într-adevăr, ascuțite și încovoiate, curbate ca o
cange, iar „unealta de pescuit nedefinită mai de aproape” ar
putea fi, de fapt, un obiect în formă de cange sau de cârlig mare,
probabil chiar „carmac (= unealtă de pescuit formată din mai
multe cârlige mari, în formă de cange, cu urechi și foarte
ascuțite la vârf’, v. DA). Cuvântul turcesc a fost adaptat formal
45
după sufixul rom. -og și, poate, prin etimologie populară, după
cârmă și verbul cârmi, deși schimbarea a (> ă) > î în poziție
neaccentuată este obișnuită în română. Desigur că termenul
cârmoc (cu varianta cârmog) „pupa sau prova luntrei; vâslă”
(DA, ALR SN III [840, 841]) este un alt cuvânt, derivat de la
cârmi și/sau de la cârmă.
ceacâie s.f. „briceag, cuțitaș ordinar (cu plăsele de lemn)”,
având mai multe variante (ceachie ~ cechie ~ cichie) și atestări
dialectale din Oltenia, Muntenia și Moldova, provine din tc. qaki
„idem” (AL Graur, în GR. S. VI, 1933-1934, p. 331, SDLR,
CDER, Avram, p. 74), nu de la cioc (TDRG), magh. csâklya,
ser. caklja (CADE) sau bg. cekija, din care este explicat în DA
(s.v. ciochie) și cu care este comparat în CADE și TDRG2;
cuvântul bulgăresc este, probabil, etimonul numai al variantelor
cechie ~ cichie. De altfel, mai multe dicționare fac confuzie
între ceacâie și ciochie, care este un alt cuvânt, pe care nu îl
abordăm aici decât pentru a preciza că etimologia populară -
care i-a derutat și pe unii lexicografi - a făcut ca ciochie să-i
„împrumute” lui ceacâie unul dintre sensurile sale, „capul
scăunoaiei (dogarului)”; mai exact, ciochie, din familia lui cioc
- cioacă, a dobândit, prin etimologie populară, și variantele
ceachie - ceacâie.
în privința lui ceacâie „briceag”, Al. Graur, urmat de
Avram, p. 74-75, indică etimonul tc. qaki, dar și ngr. (dial.)
zsoKy, preferând să explice variantele terminate în -ie din
neogreacă, întrucât „afară de cei din Rumelia, grecii nu pot
pronunța pe y, pe care îl înlocuiesc cu i” (Al. Graur, ibid.).
Același lucru este însă valabil și pentru s, pe care grecii îl
substituie cu 5: forma grecească generală este xaaKi, din care
SDLR explică variantele rom. ceachie și cichie', dar acest
fonetism grecesc ar fi devenit *țachie în română. Reținerea celor
doi cercetători amintiți mai sus, ca și a SDLR, față de originea
turcă a variantelor în -ie provine din faptul că tc. qaki se termină
în /z/; nu ar fi însă unicul caz de acest fel, ci, dimpotrivă, există
46
multe exemple în care tc. -i a devenit -ie sau -iu\ rom. fâcie ~
fâciu < tc. fiqi\ rom. fâșchie < tc. fișkv, rom. razachie < tc.
razakr, rom. sacsie < tc. saksr rom. sarailie < tc. saraylv, rom.
sârghie ~ sarghiu < tc. sargi etc. (nu am amintit decât
împrumuturi în -ie, cele exclusiv în -iu fiind și mai numeroase).
Este deci absolut justificat să explicăm formele ceacăie și
ceachie din tc. qaki, în timp ce variantele cechie și cichie ar
putea fi evoluții pe teren românesc de la formele împrumutate
din turcă, așa cum susține Avram, p. 75, dar prima opțiune
pentru ele trebuie să fie bg. cekija.
cealî subst. sg. este un termen regional atestat în ziarul
„Dobrogea nouă” din 9 apr. 1981, p. 3, cu sensul „soi de fasole
cu talia înaltă și cu mulți cârcei (cultivat în Dobrogea)”.
Provine, prin condensare lexico-semantică, din sintagma tc. qah
[fasulyesi] „idem” (TS 1998), folosit și ca termen compus,
qah[fasulyesi] (TS 1981); v. cap. II, s.v. cealî. Cuvântul tc. qali
înseamnă „mărăcine, mărăciniș, tufiș, desiș de mărăcini” și
fusese preluat în limba română din sec. XVIII, cu această
accepțiune și în variantele cealău și cealâu (v. ȘIO II/2, p. 142,
DA). Traducerea literală a sintagmei turcești este, așadar,
„fasole de mărăciniș”, „fasole care crește în tufișuri” sau, mai
curând, „fasole cu aspect de mărăcine”.
cealmuc subst. sg. „pământ galben frământat cu apă; e
bun de lipit” (DA, care îl dă ca s.m., fără etimologie, din
Oltenia) are un sens asemănător cu acela al termenului ceamur
„pământ muiat cu apă și amestecat cu paie, pentru tencuit” (< tc.
qamur „noroi”) și, după părerea noastră, este legat etimologic de
acesta. Credem că provine din tc. qamurluk „noroi, mocirlă”,
care a suferit mai multe modificări fonetice: asimilare
consonantică (camulluk), reducerea consoanelor geminate
(camuluk), sincopă (camluk), metateză (rom. cealmuc). Desigur
că aceste schimbări fonetice au putut avea loc succesiv sau
simultan și într-una sau în alta dintre cele două limbi.
47
cear este înregistrat în DA, fără etimologie și cu sensul
(nesigur) „păr (cosiță)?”, greșit dedus din singura sa atestare,
într-o poezie populară: „Dar loniță ce-mi făcea?/ Cu stânga la
flori se da,/ Dreapta în cear că-i punea/ Și călare mi-o punea”
(pe o femeie pe care o răpește ademenind-o cu flori - n.n.). O
interpretare mai atentă relevă faptul că cear nu este decât o
variantă a lui gear „șal oriental; învelitoare de cap femeiască,
năframă, broboadă” (DA), provenind din tc. car, înv. și dial. țar
„idem” (YTS, ZTS).
celbiș, chiurcbeș, chiurchi-calem, eli-calem și otuzbeș-
calem sunt cuvinte atestate într-un document redactat în
perioada 1726-1733, în următorul pasaj reprodus în ȘIO II/2,
p. 141, care îl consideră din anul 1761: ^fote chiurcbeșpărechea
72 bani, fote chiurchi-calem 100 pentru 77 bani, fote celbiș
părechea 30 bani, fote eli-calem părechea 88 bani (...), fote
otuzbeș-calem părechea 60 bani”. L. Șăineanu definește toți
acești termeni prin „calitate de fote”, precizând pentru fiecare,
în paranteză, ceea ce presupunea că sunt semnificația literală și
etimonul cuvântului: celbiș „în valoare de 45 bani” (ceea ce
contrazice flagrant însuși textul: fote celbiș perechea 30 bani)
< tc. qihil beș „patruzeci și cinci”; chiurcbeș „patruzeci și cinci”
< tc. kirk beș „idem”; chiurchi-calem „patruzeci de calemuri”
< tc. kirk kalem „patruzeci de sorturi de...” (kirk „patruzeci”,
kalem „mănunchi, număr hotărât”, v. ȘIO II/2, p. 26); eli-calem
„cincizeci de calemuri” < tc. elli kalem „cincizeci de sorturi
de...” (elli „cincizeci”); otuzbeș-calem „treizeci și cinci de
calemuri” < tc. otuz beș kalem „treizeci și cinci de sorturi de...”
(otuz beș „treizeci și cinci”). Deși etimoanele date în ȘIO nu
sunt, în fond, complet greșite, explicația etimologică este pur
formală și nu elucidează nici legătura rațională dintre etimoane
și cuvintele preluate, nici sensurile exacte ale acestora.
în clarificarea originii și semantismului celor cinci termeni
trebuie să pornim de la alte sensuri ale cuvântului tc. kalem, care
însemna nu numai „unitate, bucată, piesă; sort, fel, sortiment”,
48
ci și „creion; pensulă” și „dungă, vrâstă (pictată cu pensula pe o
țesătură)” - semnificație evidentă, de pildă, în sintagma kalemli
futa „fotă cu vrâste, cu dungi” (atestată în Tar. S. II, p. 567,
ZTS, s.v. kalemli „cu vrâste, cu dungi pictate”) -, iar atributiv,
„(despre țesături) pictat cu pensula (într-o anumită culoare)” (de
exemplu, kara kalem însemna „pictat în negru”, v. Youssouf;
kara „negru”). Ca determinant, cu semnificația „care este pictat
cu vrâste, care are dungi pictate” putea fi întrebuințat, așadar, fie
substantivul kalem, fie derivatul său adjectival, kalemli. Toate
aceste înțelesuri sunt legate de arta decorativă manuală de
ornamentare coloristică, cu pensula, a vestitelor țesături și piese
de îmbrăcăminte otomane.
Termenii românești discutați au fost preluați cu valoare
adjectivală, funcționând ca atribute pe lângă cuvântul fotă, în
sintagme care desemnau tipuri de fote care aveau pictate pe ele
un anumit număr de dungi, de vrâste paralele de diferite culori,
în consecință, sensurile și etimologia termenilor trebuie întregite
și rectificate după cum urmează:
-	celbiș adj. invar, „(despre fote) care are 45 de dungi, de
vrâste (paralele, de diferite culori, pictate cu pensula)” < tc. qil
biș [kalem(li)] „idem” {qil sau qihil - cuvânt persan folosit în
turca veche în loc de ktrk „patruzeci” [v. OTS], beș, înv. și dial.
biș [YTS] „cinci”, kalem(li) „pictat cu vrâste, care are dungi
pictate”);
-	chiurcbeș adj. invar., cu același înțeles, provine din tc.
kirk beș [kalem(li)] „idem” {kirk beș „patruzeci și cinci”);
-	chiurchi-calem adj. invar, „(despre fote) care are 40 de
dungi, de vrâste colorate pictate” < tc. kirk kalem „idem” {kirk
„patruzeci”);
-	eli-calem adj. invar, „(despre fote) pictat cu 50 de vrâste,
care are 50 de dungi colorate pictate” < tc. elli kalem „idem”
{elli „cincizeci”);
-	otuzbeș-calem adj. invar, „(despre fote) pictat cu 35 de
vrâste, care are pictate 35 de dungi colorate” < tc. otuz beș
kalem „idem” {otuz beș „treizeci și cinci”).
49
Ceea ce va mai trebui lămurit este prin ce se deosebeau
fotele numite celbiș de cele desemnate prin termenul chiurcbeș,
care se vindeau la prețuri diferite, deși ambele tipuri aveau 45 de
vrâste, iar denumirile lor erau sinonime („pictat cu patruzeci și
cinci de dungi”).
celelîe s.f. este citat în H printre mai multe nume de
ierburi, folosite în jud. Tulcea, și reprodus, fără etimologie și
fără alte clarificări semantice, în DA. Dacă semnificația sa
exactă este „mărăcine” sau „mărăciniș”, termenul provine din tc.
qahh „mărăcinos, plin de mărăcini”, probabil detașat din
sintagma qahh [yer] „mărăciniș, loc mărăcinos” (yer „loc”); cf.
tc. qahhk „mărăciniș”, qah „mărăcine”. Schimbările fonetice nu
pun probleme: ca- > ce- este o evoluție obișnuită pe teren
românesc, -i- > -e- prin asimilare, iar tc. -i> rom. -ie ca în multe
alte cuvinte de origine turcă.
chermeâ s.f. apare într-un document din 1792 reprodus în
ȘIO II/2, p. 37 și în DA: „chermele de postav de țară, ce merg
la Țara turcească”. ȘIO, DA, SDLR și CDER definesc termenul
prin „pachet, balot, teanc, legătură” și îl explică din tc. kirma
„pliu, cută; plisaj” (redat greșit în cele patru lucrări
lexicografice: kerma, din cauză că termenul a fost extras din
dicționare turcești transliterante din secolul XIX, în care vocala
tc. Iii era redată prin litera e, de exemplu în Youssouf). Sesizând
erorile survenite în explicarea cuvântului, Vladimir Drimba a
încercat, în SCL XLIV, 1993, 7, p. 64, următoarea interpretare:
chermea ar însemna nu „pachet, balot, teanc”, ci „bucată mare
de stofa făcută sul; trâmbă, val”, sens dezvoltat pe teren
românesc din acela de „pliu; plisaj”, iar fonetismul „s-a putut
dezvolta printr-o formă inițială ^cârmea (cu schimbarea vocalei
finale a lui kirma ca și, de exemplu, la malotea < tc. mallota,
temenea < tc. temenna etc.), din care a putut rezulta forma
chermea printr-o asimilare vocalică regresivă”.
50
După părerea noastră, chermea nu are nimic de a face cu
tc. kirma „pliu; plisaj”, ci este o variantă a lui ghermea
„broboadă, basma, șal mare”, care provine, prin deglutinarea
silabei de-, din deghermea, folosit, tot în sec. XVIII, cu același
sens și având ca etimon tc. degirme „idem”. Cuvântul regional
românesc care are acest etimon (v. ȘIO II/l, p. 157, TDRG,
ȘDU, CADE, SDLR, CDER, DM, SDEM, DEX, NȘDU, DLR
ms., s.v. dermea, dirmea sau grimea) este atestat cu diverse
variante (dirmea, dermea, deghermea, deirmea, dirimea,
digrimea, durmea, delmea, dermie, ghermea, ghirmea, grimea
etc.) începând din anul 1740 și până în zilele noastre. Aceste
variante sunt explicabile (v. VL Drimba, în SCL XLIV, 1993, 2,
p. 115) fie direct din formele etimonului, tc. degirme ~ (dial.)
derme — durme ~ dirme — delme ~ degermi, fie prin evoluții pe
terenul limbii române, dintre care aceea care interesează aici
este deglutinarea silabei inițiale de- sau di- (interpretată drept
prepoziția de), evidentă în variantele ghermea < deghermea și
grimea < digrimea.
Evoluția fonetică (afonizarea consoanei inițiale) a lui
ghermea la chermea nu pune, desigur, probleme, iar
semnificația „broboadă, basma, șal mare” este plauzibilă în
singurul context în care apare varianta chermea.
chiab s.n. „castron”, comparat în ȘDU și NȘDU cu chiup
„vas mare de forma unei amfore; borcan” (< tc. kup) și trecut în
DA ca variantă a acestuia (totuși cu mențiunea „poate greșeală
sau alt cuvânt”), este, în realitate, un cuvânt diferit, provenind
din tc. kab - kap „vas, recipient (mai ales de bucătărie)” (TS),
„oală, cratiță, castron” (Redhouse, Youssouf). Palatalizarea
consoanei inițiale s-ar putea însă datora contaminării cu chiup.
chiligiu s.m. este înregistrat în DA (s.v. chilă) cu sensul
„muncitor (din port) care cară saci cu cereale (la corăbii)”.
Această semnificație a fost dedusă din pasajul (constituind unica
atestare a termenului) „muncitorii chiligii trebuincioși la munca
51
portului”, extras dintr-o gazetă de pe la mijlocul secolului XIX,
pornindu-se de la supoziția că ar fi vorba despre un derivat de la
chilă „măsură de capacitate pentru cereale” (< tc. kile).
în realitate, avem de a face cu o variantă a lui schiligiu
„muncitor într-o (sau la o) schelă” (atestat în GL. OLT.), derivat
de la schelă, (Munt.) schilă „port (mic), mai ales fluvial;
debarcader, chei; punct vamal, fluvial sau terestru” (v. mai jos,
s.v. schelă). Dacă nu este o greșeală de tipar, căderea consoanei
inițiale s-ar putea datora fie confundării acesteia cu prefixul
emfatic s- și falsei derivări regresive, fie, mai puțin probabil,
etimologiei populare, prin apropierea cuvântului de chilă.
chimionul, -ie adj. „de culoarea închisă a seminței de
chimen, brun, verde-măsliniu” este înregistrat ca împrumut din
turcă în ȘIO II/1, p. 112, însă celelalte dicționare care îl includ
și care dau și etimologii (Cihac II 646, DA, CDER) îl consideră
creație românească: derivat de la chimion cu sufixul -iu.
Probabil că L. Șăineanu avea dreptate, atâta vreme cât avem în
turcă un etimon kimyoni „idem” (v. TS) și cât chimion este
împrumutat din turcă (kimyon), iar sufixul adjectival cromatic
-iu are și el origine turcească (v. Fulvia Ciobanu, Originea
sufixului adjectival -iu, în „Studii și materiale privitoare la
formarea cuvintelor în limba română”, voi. VI, [București],
1972, p. 69-82); a se vedea și cele spuse mai jos, s.v. lampagiu.
chimirlic s.n., v. s.v. ghimirlie.
chiocec și chiocește sunt termeni înregistrați în DA, care
citează pentru primul, glosat „un dans turcesc”, un pasaj din
I. Ghica („au pornit pe la amiaz’ soitarii... jucând
chiocecurile..., strâmbându-se la lume pe uliță și făcând fel de
fel de caraghioslâcuri”), iar pentru al doilea, considerat derivat
românesc de la chiocec, indică H ca sursă, menționând că „se
zice despre un fel de dans în Dobrogea”. ȘIO II/2, p. 141, îl
inserează numai pe chiocec, dând același citat și definiția „horă
52
turcească”, iar ca etimon stabilește tc. koqek „dansator”; această
etimologie va fi acceptată în toate dicționarele care îl
înregistrează: DA, ȘDU (cu sensul Jucăuș”), CADE, DM (notat
greșit: kdcek\ DEX și NȘDU. Acestor soluții le aducem
următoarele amendamente lexico-semantice și etimologice:
-chiocec este un substantiv învechit, întrebuințat o
singură dată, iar sensul său trebuie întregit la „numele unui dans
popular comic turcesc” (din citat reieșind că era interpretat, în
timpul domniilor fanariote, de către soitarii, adică măscăricii
curții). El provine, prin condensare, din tc. koqek [oyunu]
„idem” (pyun Joc, dans popular”, koqek „nume dat tinerilor
care, îmbrăcați în haine femeiești, execută dansuri din buric,
imitând cinghiile” [cinghie „baiaderă, cântăreață și dansatoare
publică țigancă sau orientală”]; v. Redhouse, TS).
-	chiocește, deși are aspect de adverb, este, de fapt, un
substantiv defectiv de plural, folosit în trecut în Dobrogea
(probabil adverbial, în sintagme ca a dansa ori a juca
chiocește), cu sensul „dans popular (dobrogean) cu mișcări
vioaie”. Această accepțiune se confundă, la origine, cu aceea a
lui chiocec (fiind doar adaptată prin transfer folcloric interetnic),
iar etimonul cuvântului este tc. koqekqe „melodie vioaie și
veselă interpretată de o formație de muzică populară turcească;
dans popular turcesc cu mișcări săltărețe care se execută după
această melodie” (v. TS, Redhouse), format de la koqek cu
sufixul adverbial -qe. Termenul turcesc era deci, inițial, adverb,
însemnând „precum tinerii îmbrăcați în haine femeiești care
dansează ca baiaderele”; folosit pe lângă verbe corespunzând
celor rom. a juca, a dansa, a cânta, el a dobândit apoi valoare
de substantiv la acuzativ pe lângă verbele respective. Evoluția a
fost inversă în română: preluat ca substantiv la acuzativ și
folosit în contexte verbale, cuvântul a fost adaptat după sufixul
rom. -ește, care i-a indus nuanța adverbială.
chiocește subst., v. s.v. chiocec.
53
chiringiu s.m. (Dobr.) „noaten de doi ani” este înregistrat
în DA, cu precizarea: „poate un derivat în -giu din tc. kerenmak
[corect: kînnmak] «se mouvoir coquettement»”. Provine, de
fapt, din tc. (dial.) kirinci „cămilă de doi-trei ani” (DS), cu
sensul adaptat la realitățile românești.
chiurc-beș adj. invar., v. s.v. celbiș.
chiurchi-calem adj. invar., v. s.v. celbiș.
chizil,-ă adj. „roșu închis” nu este înregistrat în dicționare,
dar este atestat, împreună cu varianta sa chizel, în literatura
populară muntenească publicată la începutul secolului XX (v.
Păsculescu, p. 52), iar alte două variante ale sale, cazâl și cazul,
apar (ca adj. invar.) într-un document din anul 1821 (lorga,
N.M., p. 256, 257). Etimonul neîndoielnic al cuvântului
românesc, inclusiv al variantelor sale, este tc. kizil (TS) ~ (înv.
și dial.) kuzul ~ kizul ~ kizil „idem” (pentru atestări, v. Kakuk,
p. 240). Variantele românești cu a pot fi explicate, eventual, prin
trecerea vocalei tc. i (= z) la rom. ă ^căzâl, *căzul) și apoi la a,
dar nu este exclus ca, așa cum s-a întâmplat și cu alte texte
vechi, rom. ă sau ă din original să fi fost interpretat și transcris
de către copist sau de către editor drept a, iar formele reale să fi
fost, de fapt, *căzâl, *căzul sau chiar *câzâl, *câzul, adică
identice cu etimoanele turcești.
ciciîr s.n. este dat ca termen entopic, cu sensul „groapă”,
în Rotaru, p. 10. El este înregistrat și în GL. DOBR., cu varianta
cigâr și cu semnificația specializată „groapă mare, rotundă (la
jocul numit poarca)”. Etimonul său indubitabil este tc. qukur ~
(dial.) qikur „groapă” (TS, DS), care ar fi suficient să justifice
forma cicur din română, dar este de presupus că are și variante
ca *qikur, ^qikir și chiar *qigir, care nu ar mai necesita niciun
fel de explicații legate de schimbările fonetice (astfel de
alternanțe fonetice sunt frecvente în dialectele limbii turce).
54
cidiu, -ie adj. este înregistrat, fără etimologie, în DA, după
o sursă dialectală muntenească din anul 1910, cu sensul „om de
nimic, prostănac, motolog (= prost, tont, greoi la minte)”.
Probabil că provine din tc. ciddi „serios, sobru, grav” (TS,
Redhouse), printr-o depreciere semantică verosimilă și cu
afonizarea consoanei inițiale.
ciol s.n. apare într-un document slavo-român din anul
1509, cu sensul „pătură, velință”, fiind înregistrat, s.v. țol, în
DERS și în DLRV. Autorul acestui din urmă dicționar,
considerând-o eronată, a rectificat forma originară ciol (uoji) în
țol (ifoji), așa cum va apărea cuvântul românesc mai târziu, în
veacul al XVII-lea, împrumutat din neogreacă (rodh ~ laovXi).
Totuși, forma col din document este neîndoielnic corectă: ea
reprezintă etimonul tc. (înv. și dial.) gol ~ (lit.) gul „pătură,
cuvertură; pătură care se pune pe spinarea calului” (TS, Youssouf,
Redhouse, ZTS), care fusese, așadar, împrumutat înainte de
corespondentul său neogrecesc, fiind apoi înlocuit de acesta.
ciș este o interjecție onomatopeică folosită în Argeș pentru
a reda sunetul produs de un lichid când curge încet și subțire și
pentru a-i îndemna pe copiii mici să urineze: Ciș, manii, ciș,
cișșș! (v. GL. ARG.). Corespondența cu rom. piș este evidentă,
însă etimologia diferă, întrucât aria lingvistică în care apare ciș
nu se caracterizează prin fenomenul palatalizării labialei p. La
originea cuvântului stă, probabil, tc. giș „urină, pipi, piș”,
întrebuințat și ca interjecție onomatopeică. De menționat că în
aromână cuvântul are formele piș, piși și cîuș, aceasta din urmă
putând fi de aceeași origine (verbul este kișu; v. DDA).
ciubuc s.n. (rar și s.m.) are mai multe sensuri cu care a
fost preluat din turcă: „vergea, baghetă, bară, bastonaș; băț,
nuia, lăstar”, „dungă în relief pe o țesătură” și „pipă orientală cu
țeava lungă, lulea; țeavă de lulea” (< tc. qubuk „idem”). Un
înțeles nou, la început argotic (v. CDER), apoi familiar (v. DM),
55
dezvoltat în limba română și atestat abia în sec. XX (primele
apariții sunt în dicționare de pe la mijlocul secolului), este cel de
„avantaj sau câștig ilicit, bacșiș, șperț, sumă de bani sau obiect
(de valoare) obținut în mod ilegal, contra unui serviciu
necuvenit ori care s-ar cuveni să fie gratuit”. Care este logica
acestei evoluții semantice?
In timpul domniilor fanariote, oaspeții primiți în casele
boierești și clienții prăvăliilor și atelierelor meșteșugărești erau
serviți, după obiceiul otoman, cu ciubuc („pipă, lulea”) și cafea.
O astfel de tratarisire generoasă avea îndeobște drept scop și
corolar câștigarea bunăvoinței oaspetelui sau clientului. Credem
că sensul „șperț, câștig ilicit” a fost dedus din sintagme de tipul
a servi (sau a cinsti) pe cineva cu ciubuc (și cafea), a-i da (cuiva)
ciubuc (și cafea). (Redăm, ilustrativ, două citate din cronici,
menționate în DA: „Și șezând acolea într-un scaun ciohodarul,
i-au dat ciubuc și cafea”’, „Ca să-i cinstească, după rânduiala
turcească, cu ciubuci, cu cafele”.) Din astfel de sintagme a
rezultat a da ciubuc „a servi pe cineva pentru a-i câștiga
bunăvoința”, „a oferi ceva contra unui serviciu”, „a da șperț”.
civiu s.m. (Dobr.) „pui mic de șalău” este lăsat fără
etimologie în DA. Etimonul său este, foarte probabil, tc. givi
„cui, piron; țăruș, ic”, preluat cu o accepțiune analogică sau
figurată, cf. expresia tc. țivi gibi „sprinten, vioi, iute” (gibi „ca,
precum”); nu este exclus însă ca semnificația din domeniul
ihtiologiei să existe și în turcă.
comur, -ă adj. a fost consemnat de H în două puncte din
Dobrogea cu sensul „bou sau vacă de culoare neagră cu vânăt”
și reprodus astfel în DA, fără etimologie. Totuși, dicționarul îl
consideră, pe bună dreptate, adjectiv, iar semnificația sa trebuie
corectată în „(mai ales despre vite) de culoare foarte închisă,
negru-vinețiu; roșcat-închis”. Atestările sale trebuie completate
cu una din Moldova, inclusă în GL. REG., unde se indică
accentul comur. De altfel, și N. Drăganu (DR IX, p. 208) îl
56
accentuează comur și îl explică, eronat, din magh. komor
„înfiorător, crunt, cumplit; sumbru, mohorât”. CDER, care
menține accentuarea dată de Drăganu, respinge această
etimologie, inacceptabilă din punct de vedere semantic și
geografic, declarând cuvântul de origine necunoscută.
In ceea ce ne privește, am propus (în LR XXX, 1981, 5,
p. 547) ca etimon tc. komur „negru, de culoarea cărbunelui”
(sensul de bază al termenului turcesc este „cărbune”, dar capătă
valoare adjectivală în sintagme determinative), după ce VI.
Drimba explicase cuvântul (în LR XII, 1963, 1, p. 47) din
corespondentul tătăresc al tc. komur, anume komur, cu k.’
depalatalizat sub influența lui o (= o puternic depalatalizat), ceea
ce ar justifica preluarea în română cu k- nepalatal. Revenind
asupra acestei explicații (în SCL XLIV, 1993, 1, p. 59), același
cercetător propune ca etimon tc. dial. komur, variantă dialectală
a lui komur, pe care a auzit-o la Cernavodă cu același sens ca în
română (adăugând că în găgăuză - vorbită și ea în Dobrogea de
către un grup minoritar - există tot forma komur „brun-cenușiu,
brun-roșcat, murg”). Fără îndoială că aceasta este etimologia
corectă și de detaliu a cuvântului românesc, iar accentuarea
comur fie a fost atribuită eronat, fie - dacă este reală - se
datorează unei evoluții dialectale românești.
coroftie s.f. „denumire a unui tip de stofa” apare în DA,
fără etimologie, fiind atestat într-o poezie populară. Este,
desigur, o variantă - rezultată prin metateză și asimilare
vocalică - a lui cofterie „țesătură fină de mătase din care se
confecționau caftane, dulame, rochii și cingători” (< tc. kufteri
„idem”).
crâmleăn, -ă s.m. și f. însemna, în româna veche, „locuitor
al Crimeei, (tătar) originar din Crimeea, tătar crimeean”. ȘIO
11/2 îl înregistrează la p. 43 ca derivat românesc de la toponimul
Crâm, nume arhaic al Crimeei. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi
rezultat, desigur, ^crâmean sau, eventual, *crâmulean, derivat
57
cu sufixul complex -ulean (< interfixul -ui- + suf. -ean\ deși
acesta nu formează decât nume proprii (antroponime) de
apartenență (de exemplu Alduleanu, Crânguleami) ori
substantive comune și adjective cu valoare diminutivală sau
calificativă, dar nicidecum etnonime, iar un sufix complex
*-lean, fără vocală de legătură, nu există în română (v. Elena
Carabulea, Interfixul [vocală +] -l- în derivarea nonverbală, în
„Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba
română”, VI, [București], 1972, p. 120, 127-128). Explicația
etimologică cea mai coerentă pentru crâmlean ni se pare a fi tc.
Krimh „locuitor al Crimeei, crimeean” + suf. rom. -ean
(redundant, de vreme ce sufixul tc. -li are aceeași valoare de
proveniență locală).
cucumea s.f., interj, are atestări regionale din Oltenia și
din vestul și sudul Munteniei (v. CADE, DA, GL. ARG.), cu
următoarele sensuri: 1. s.f. „cucuvea”; 2. interj, (repetat) „strigăt
caracteristic cucuvelei”; 3. s.f. „ferestruică la acoperișurile
caselor, de obicei rotundă, făcută dintr-o scândură cu două găuri
(care amintesc ochii cucuvelei); fumar, bagea, hogeag”. CADE
îl explică din bg. kukumjavka „cucuvea”, care ar putea sta,
eventual, la baza variantelor cucumeagă, cucumeag, cucumeac.
DA și CDER se mulțumesc să dea forma cucumea printre
variantele lui cucuvea, explicat „dintr-o tulpină onomatopeică”,
respectiv ca „creație expresivă”.
După părerea noastră, cucumea provine, cu primele două
sensuri, din tc. kukumav (pronunțat kukumaw sau, dialectal,
kukumiau) „idem” (TS, Redhouse, Youssouf). Sensul 3 se
bazează, desigur, pe analogia cu ochii cucuvelei (rom. cucuvea a
dezvoltat și el această accepțiune metaforică).
daiăc s.m. „stâlp de susținere, pilon, pilot pe care se
sprijină, în partea dinspre apă, schela la care acostează bărcile
pescărești” este înregistrat în DA (cu un citat din Antipa, P.),
fiind comparat, pentru etimologie, cu bg. dalian, ser. daljan „un
58
instrument de prins pești”. Explicația sa etimologică este însă
alta: tc. dayak „reazem, proptea, stâlp de susținere, pilon, arac,
suport” (TS, Redhouse, Youssouf), specializat în română pentru
domeniul pescuitului.
dalgâci s.m., cu varianta dalgâci, este un termen
dobrogean înregistrat în DA, care îl preia din H, cu glosarea
„numele unei păsări de culoare neagră, care mănâncă pește”,
probabil „cufundar”, precum și în Băcescu, p. 78, unde este
definit drept „o specie de cufundar”. în secțiunea de etimologie,
DA îl compară cu tc. dalgiq (scris, incorect, dalgheg)
„cufundător” (adică „scafandru” - n.n.). Explicația este însă
insuficientă: etimonul real este tc. dalgiq [kușu] „cufundar
(Colymbus glacialis)” (TS; kuș „pasăre”), construcție
determinativă din care primul element a fost detașat cu sensul
întregii sintagme. De menționat că rom. cufundar desemnează și
această specie de pasăre palmipedă înotătoare (v. DA), nu
numai pe cele denumite științific Gavia arctica și Podiceps
cristatus, cum specifică DEX. Această constatare nu urmărește
să excludă posibilitatea ca rom. dalgâci să denumească oricare
dintre aceste specii, de vreme ce sintagma tc. dalgiq kușlari, în
care kuș „pasăre” este la plural, constituie denumirea generică a
speciilor de păsări acvatice palmipede, comparabile cu rața ca
mărime și conformație, de genul cufundatului (v. TS, Redhouse).
desligeă s.f. lipsește din dicționarele limbii române, dar
este atestat din Dobrogea în Coman, GL. și, în varianta dizligeâ,
în GL. DOBR., cu sensul „greblă”. Provine din tc. dial. dișlice
„idem” (DS).
didiu s.m., atestat din Oltenia (GL. OLT.) cu sensul
„conducător la jocul călușarilor, vătaf’, provine, foarte probabil,
din tc. dede „bunic; strămoș; bătrân, moșneag; derviș de rang
superior” (prin extensie semantică).
59
disgheă s.f. (Mold.), „fiecare dintre stâlpii care susțin
grindeiul fântânii”, este înregistrat în Coman, GL. și are la
origine, după cât se pare, tc. dizge „brâu, centură, curea; colier;
jartieră; ciorap lung; șir, înșiruire; sistem”, care a preluat, foarte
probabil, și semnificația „stâlp de susținere” pe care o are,
dialectal, paronimul său strâns înrudit, tc. dizme (DS). întrucât
ambele cuvinte turcești sunt derivate de la verbul diz- „a înșirui,
a rândui, a înșira, a aranja, a alinia”, un astfel de transfer
semantic este cât se poate de firesc.
diunurluc este tot un regionalism din Dobrogea, care se
folosea în trecut cu sensul „cerere în căsătorie, pețit”, fiind
reținut în H. II 245. Etimonul său cert este tc. duniirluk „idem”
(Redhouse).
doriîc s.n. are mai multe atestări dobrogene și din sudul
Munteniei, cu accepțiunile „ridicătură de teren formată la
capătul unui ostrov, prin îngrămădirea nisipului transportat de
fluviu”; (p. ext.) „loc unde se adună bancuri de morun și
nisetru” (v. DLR, LR XIX, 1970, 3, p. 216, s.v. ara, Țurlan, p. 57,
Anton Bejan - Mihai Bujeniță, Dicționar de marină. București,
1979), precum și, în varianta duruc, cu înțelesul „frunză de
tutun de la vârful tulpinii” (GL. DOBR.). Etimonul său este tc.
doruk, (înv.) duruk (Youssouf) „culme, vârf, pisc, creastă,
partea de sus a unui lucru”, preluat cu sensuri specializate.
dulghet s.n. „muselină”, înregistrat în ȘIO II/2, p. 49, cu o
atestare din anul 1790, nu are la bază tc. dubet „stofa din Tibet”
(cum afirmă ȘIO), ci tc. (înv. și dial.) dulbent - dulbet
„muselină”, preluat cu labiala palatalizată. El este, așadar, un
dublet etimologic al rom. tulbent ~ dulbent ~ turbent, folosit
regional, în Banat, Transilvania și nordul Moldovei, cu sensurile
„văl de mireasă; panglică sau căiță purtată de femei” (< ser.
tulbent - dulbent), al lui diulben (Dobrogea) „basma albă”
60
(< bg. djulben), al lui tulpan „muselină; basma în trei colțuri”
(< ngr. TOv^Tcavi) și al lui turban „acoperământ de cap al
bărbaților din unele țări orientale” (< fr. turban, germ. Turban).
eh-calem adj. invar., v. s.v. celbiș.
emen-cafe subst. sg., cu varianta iemen-cafeă, nu este
înregistrat în dicționare. Apare în aceste forme sau cu topica
inversată, în sintagmele cafeâ imen, cafeâ emen și cafe emen, în
mai multe acte și documente din sec. XVIII și începutul
secolului XIX, reproduse în Furnică, la p. XXVII, 10, 38, 121,
177, 212, 213. Sensul cuvântului compus, respectiv al
sintagmelor paralele sinonime - sens pe care îl deducem din
contexte, din elementele componente, inteligibile, ale acestor
structuri lexicale și din etimonul prezumtiv - este „o varietate de
cafea boabe de calitate superioară, provenind din Yemen (spre
deosebire de ghiaur-cafe, v. mai jos); moca”. Cuvântul compus
emen-cafe ~ iemen-cafea reproduce construcția determinativă
turcească Yemen kahvesi ~ (înv. și dial.) Yimen kahvesi „idem”
(literal: „cafea de Yemen”), iar sintagma cafea emen ~ cafea
imen (în care emen ~ imen are valoare atributivă) este rezultatul
preluării prin semicalc, dar cu topică românească firească, a
aceleiași construcții turcești.
Vorbitorii români au avut două posibilități principale de a
împrumuta sintagme determinative specific turcești de acest tip:
fie păstrând ordinea elementelor sintagmei etimologice, pe care
au transformat-o însă în cuvânt compus (cel mai adesea cu
omiterea mărcii apartenenței, atașată la determinat: -il-il-ul-u
sau, după vocale, -sil-sil-sul-su), fie prin calchiere, împrumutând
doar unul dintre elemente și traducându-1 pe celălalt, păstrând
caracterul sintagmatic, dar fiind nevoiți să plaseze elementele în
ordinea lor naturală din limba română, cu determinantul în urma
determinatului. Desigur că, în acest caz concret, elementul
determinat, tc. kahve, nu putea fi tradus decât prin cafea,
împrumutat mai devreme din aceeași limbă.
61
fâcie s.f. ~ fâciu s.n. „butoiaș, bute”, atestat din Oltenia și
sudul Transilvaniei (v. DA, SDLR), nu poate proveni decât din
te.figi „idem”, în timp ce variantele fucie ~ fuciu - fușie (uneori
paroxitone), utilizate și în Banat și Moldova, au etimologie
multiplă: tc. (dial.) fugi, ser., bg.fucija. Dintre dicționarele care
includ termenul (v. și CADE, CDER), numai SDLR indică
etimologia turcească.
fârângiu s.m. a fost atestat din Dobrogea, cu sensul
„brutar”, în Coman, GL., fără să fie reținut în dicționare.
Etimonul său este te. firmei „idem” (TS).
fidăn s.m. este întrebuințat în vestul Dobrogei (comuna
Rasova), unde l-am identificat în anul 1972 cu sensul „puiet,
răsad”. Provine din te. jidan „idem”.
fileri s.m. pl. „pantofi țărănești mai grosolani” (< te.filer,
n. ȘIO II/l, p. 172) are ca variantă regională, alături de hileri și
ileri (v. DA), și forma șileri, folosită în nordul Munteniei cu
sensul „pantofi pe talpă legați de picior prin niște curele” și
înregistrată în DLR cu etimologia necunoscută. Pentru evoluția
fi > și, v. Gh. Ivănescu, Probleme capitale ale vechii române
literare, în BUL. FIL. XI-XII, 1944-1945, p. 158, 170.
furda s.f. „rămășițe (de calitate inferioară), deșeuri, resturi
mărunte” a fost explicat în ȘIO II/l, p. 176, CADE și SDLR din
tc. hurda „fragment, bucată măruntă, fărâmă; rest, rămășiță”.
Această etimologie este însă trecută pe planul al doilea în alte
dicționare: însuși L. Șăineanu se răzgândește, în ȘDU, indicând
ca etimon ser. furda, la fel cum procedează CDER, SDEM și
NȘDU; TDRG1 oscilează între tc. kurde și ser. furda, iar
TDRG2 face comparație cu tc. hurt (inexistent) și hurdavat (care
este un pl. al lui hurda)', DA compară termenul cu ser. furda,
DM - cu tc. hurda și ser. furda, iar DEX precizează: din bg.
furda, cf. tc. hurda. Aceste rectificări etimologice succesive,
62
incertitudini și renunțări la originea turcească au avut drept
cauză, în principal, deosebirea formală dintre termenul
românesc (cu f-) și cel turcesc (cu h-). Iată însă că DS atestă
varianta dialectală furda a tc. hurda. așa încât trebuie să avem în
vedere din nou etimologia turcească sau, eventual, etimologia
multiplă, inclusiv turcească.
gaitangiu s.m. nu a fost înregistrat în nicio lucrare
lexicografică. El apare în două documente vechi, unul din 1777,
în forma găitangiu, semnalată în ILLV, p. 481, iar altul din
1813, inserat în DIB, p. 120, în pasajul „am scris eu Gheorghe
Badea gaitangiu cu zisa dumnealor”. Este vorba de un cuvânt
învechit, al cărui sens, „găitănar, persoană care confecționa și
vindea găitane”, îl putem deduce din contexte, din elementele
sale componente, pe care le recunoaștem cu ușurință (cf. rom.
găitan „brandenburg, fir de metal sau șiret, șnur (împletit)
folosit ca ornament la îmbrăcăminte” și sufixul -giu\ precum și
din semantismul etimonului său indubitabil, tc. pop. gaytanci
(lit. kaytanci) „idem”.
gaigană s.f. „omletă, jumări de ouă” are o singură atestare
în această formă, într-o poezie populară (v. DA), în schimb
apare în formele căigănă ~ gaigană ~ gaigană ~ găigăn -
caigână în mai multe surse care consemnează cuvinte bănățene
(v. DA, Gămulescu, p. 102). Acestea din urmă au la bază,
desigur, ser. kajgăna „mâncare de ouă prăjite”. Varianta
gaigană am întâlnit-o și noi, în comuna Rasova din sud-vestul
Dobrogei, cu sensul „amestecătură de ouă sparte”, care ar putea
coincide, la drept vorbind, cu înțelesurile menționate anterior. în
această formă provine, fără îndoială, din tc. dial. gaygana (ZTS;
lit. kaygana) „omletă, jumări de ouă”.
gebeă s.f. înseamnă, în Moldova și, în forma geabeâ, în
nord-estul Olteniei, „mers special, încet și legănat, fără salturi,
al calului”. Este înregistrat, fără etimologie, în SDLR și DM,
63
însă are și alte atestări: Pamfile, J. I, p. 145, Ciaușanu, GL.,
LEX. REG. I, p. 80. O explicație etimologică a cuvântului a
încercat Vladimir Drimba (în SCL XLIII, 1992, 3, p. 559): țig.
gabe ~ gape „plecare, mers, marș”. Există totuși o neconcordanță
semantică între acest presupus etimon și termenul românesc,
care denumește exclusiv un fel de a păși al calului. Dacă nu
avem la îndemână un alt etimon, ar rezulta că semnificația din
limba țigănească s-a specializat în română pentru cai și pentru
acest mers special al acestora.
Credem însă că o altă soluție etimologică este mai
plauzibilă: tc. dial. cebe (pronunțat gebe) „buiestru, mers
special, în buiestru, al calului” (DS III, p. 871). Potrivirea de
sens a acestui etimon cu termenul românesc este mult mai mare,
ba îndrăznim să susținem că este totală. De ce credem acest
lucru? Prima dintre sursele dialectale care atestă termenul,
Pamfile, îl glosează pe acesta prin „mers, homăit (= umblet)”,
care pare a fi o definiție imprecisă, generalizatoare, dar nu este
exclus să circumscrie foarte exact înțelesul cuvântului
românesc. Nu deținem date despre semantismul sinonimului
hornăit', el ar putea fi legat etimologic de fornăit „respirație
zgomotoasă a calului” (cf. DA). Este însă cert că celălalt
sinonim, umblet, înseamnă nu numai „faptul sau modul de a
umbla, mers”, ci și, chiar în Moldova, „buiestru, mers special, în
buiestru, al calului” (ȘDU), adică exact sensul pe care îl are tc.
cebe. Este, de aceea, foarte probabil ca și rom. gebea ~ geabea
să aibă, de fapt, această accepțiune. în fond, mersul în buiestru
este și el un „mers special, încet și legănat, fără salturi, al
calului”.
gebreă s.f. „otreapă, cârpă de șters sau de frecat caii”
apare în mai multe poezii populare (împreună cu un derivat
verbal al său, gebrărî) și a fost explicat, mai întâi în Cihac II
579, apoi în ȘIO II/l, p. 177, ȘDU, CADE, SDLR, CDER și
NȘDU, dintr-un tc. cebre (pron. gebre) sau Qebre (pron. cebre)
„idem” pe care nu l-am găsit atestat în niciuna dintre sursele de
64
care dispunem. Pesemne că nu l-au găsit nici autorii DA, de
vreme ce au considerat că gebrea are variantele ghebrea și
chebrea, atestate cu același sens, explicându-le dintr-un etimon
turcesc atestat, gebre, cu varianta kebre „idem”. TDRG și SDLR
dau și ele forma gebrea ca variantă a lui ghebrea (ultimul
definindu-Ie prin „perie de șters caii” și, fig., „om lingușitor,
periuță”), însă fac greșeala de a le explica pe ambele din
inexistenta formă tc. cebre (notată gebre în aceste dicționare);
TDRG adaugă la etimologie și bg. gebre, iar SDLR - și ser.
gebra, ca să nu mai vorbim că ȘIO II/l, p. 177 menționează
două corespondente: bg., ser. gebra. De altfel, L. Șăineanu, deși
nu înregistrase decât forma gebrea, identifică ulterior varianta
chebrea, pe care ne sfătuiește, în secțiunea Adaose și îndreptări
(ȘIO II/l, p. 405), să o adăugăm la cuvântul-titlu ghebrea,
inexistent în lucrarea sa, probabil descoperit într-o etapă târzie,
când volumul se afla predat la tipar. Nu avem a face nicăieri cu
vreo greșeală de tipar {ghebrea în loc de gebrea sau invers),
întrucât cuvintele sunt inserate în ordine alfabetică, la locul lor.
Concluzia este că Cihac a extras greșit cuvântul tc. *cebre
dintr-unul din dicționarele turcești transliterante din sec. XIX, în
care africata Igl era notată chiar așa, g, iar cuvintele care
începeau cu această consoană erau inserate amestecat cu cele
care aveau la inițială g. De exemplu, în Youssouf, cuvântul
gebre este trecut între gebrayil și gebren, cuvintele din preajmă
succedându-se astfel: gebin, gebr, gebr (2), gebrayil, gebre,
gebren, gebri, gec, gecen etc. O mică neatenție a lexicografului
român care a consultat un asemenea dicționar a determinat o
confuzie care s-a perpetuat până în zilele noastre. Etimonul
turcesc nu poate fi, așadar, decât singura formă atestată, gebre,
cu varianta kebre.
O altă capcană pe care a evitat-o DA este aceea întinsă
fără voie tot de L. Șăineanu, care a inclus în ȘIO II/2, p. 148
forma ghibrea, atestată într-un text din 1761 în citatul ghibrele
de 10 testele 9 pol bani, dându-i o definiție surprinzătoare,
nejustificată de context: „gunoi de îngrășat pământul”; aceasta
65
pentru că etimonul propus, evident greșit, este tc. giibre „idem”.
DA a refuzat, pe bună dreptate, să înregistreze presupusul cuvânt.
Astăzi ne este limpede că ghebrea, gebrea, chebrea și
ghibrea sunt variante ale aceluiași cuvânt, a cărui semnificație
este „cârpă specială sau săculeț de păr cu care se țesală sau se
șterg de sudoare caii”, iar etimonul său este tc. gebre ~ (dial.)
kebre „idem”. Cuvântul turcesc a fost preluat și în bulgară:
gebrja - gebre, precum și, dacă forma dată în unele dicționare
este reală, în sîrbocroată: gebra sau, mai degrabă, debra. Pentru
forma din sârbocroată, cu inițială puternic palatalizată, care
atestă tocmai preluarea consoanei tc. g' drept ser. d, cf. tc.
gerdan > ser. derdan, tc. gergef > ser. derdef, tc. gubre > ser.
dubre etc.
Rămâne de clarificat doar modul în care Ig'l s-a
transformat în /g! în varianta rom. gebrea. Ar putea fi vorba,
desigur, de o africatizare pe plan dialectal sau, eventual, de
împrumutarea termenului prin filieră sârbocroată, dar credem că
motivul este altul: contaminația cu un alt cuvânt de origine
turcă, gevrea „batistă sau șervet de mătase sau de pânză fină cu
broderie” (< tc. gevre ~ dial. cevre „idem”), cu atât mai mult cu
cât batistele de acest fel se utilizează la țară și pentru
împodobirea cailor, așa încât încrucișarea celor două cuvinte,
aparținând terminologiei calului, a fost aproape logică. în zona
Târgoviște există chiar și un obicei popular numit Geavrelele,
constând în defilarea unui grup de tineri care poartă prăjini lungi
sau cai împodobiți cu batiste numite ge(a)vrele.
gezveâ și gejveă s.f. sunt variante ale lui gesvă „ibric de
cafea”, acesta din urmă fiind consemnat în Coman, GL. Toate
aceste variante se folosesc în Dobrogea; pe cele adăugate de noi
le-am identificat în comuna Rasova din vestul județului
Constanța, ele având forme mai apropiate de etimon: tc. cezve
„idem”. Varianta gesvă a rezultat prin mutarea accentului, în
română sau în turcă (VL Drimba, La repartition des parles tures
66
de Dobroudja, în AOH XXIII, 1970, /, p. 30, remarca tendința
unor graiuri turcești din Dobrogea de a muta accentul pe prima
silabă a cuvintelor, care, în general, sunt oxitone în turcă).
ghermea s.f. „piesă prismatică de lemn care se fixează în
zidărie pentru a înlesni prinderea în cuie sau în șuruburi a
tocului unei uși sau al unei ferestre” este înregistrat în DM și
DEX, cu etimologia necunoscută. în LR XXX, 1981, 5, p. 547,
l-am explicat din tc. girme „țâțână, balama” (v. Redhouse,
Youssouf), gândindu-ne că etimonul ar putea avea, în dialectele
turcești, și înțelesul special din română; de altfel, cuvântul
turcesc înseamnă și „scobitură, cavitate, gaură, nișă” (v. Redhouse),
ceea ce ar putea constitui o justificare suplimentară pentru
înțelesul cu care a fost preluat împrumutul. Am găsit însă,
ulterior, cuvântul românesc inserat și în alte surse, de această
dată dialectale, publicate în preajma anului în care a apărut
articolul nostru, anume în GL. DOBR. și Țurlan, p. 50, 59, cu
următoarele sensuri: „șipcă bătută de jur împrejur în interiorul
bărcii” și „aripa, plasa care se întinde de la mal până la camerele
de prindere ale uneltei de pescuit numite dalian”. Pentru
explicarea acestor noi înțelesuri, dar și a celui inițial, trebuie să
recurgem la o completare a etimologiei cuvântului:
In turcă există, alături de girme - nume verbal, formă
nominală de la verbul gir- „a intra, a pătrunde; a încăpea” -, și
un termen germe, care este, la rândul său, nume verbal derivat
de la verbul ger- „a întinde, a desfășura, a trage; a încorda”. Ca
și girme „acțiunea de a intra, de a încăpea; țâțână; scobitură,
cavitate, nișă”, cuvântul tc. germe „acțiunea de a întinde, de a
încorda; întindere, desfășurare, încordare” a dobândit și
înțelesuri concrete, mai ales dialectale: „perete de scânduri;
perete despărțitor; zid; grindă folosită la casele fără căpriori;
uluc, jgheab de lemn” (TS, DS, YTS). De altfel, SDEM explică
rom. ghermea din tc. germe, definit, destul de imprecis și
obscur, „lemn, capăt de par”, iar Drimba, p. 78, arată că termenul
românesc nu poate proveni decât din „tc. germe, nume verbal
67
derivat de la ger- «a întinde, a încorda», cu un sens specializat
(în terminologia construcțiilor) sau detașat dintr-o sintagmă
determinativă, pe care nu le-am putut identifica deocamdată”.
Se pare că, datorită asemănării lor formale, cei doi
termeni, tc. girme și germe, s-au amestecat din punct de vedere
semantic încă în limba turcă (nemaivorbind de faptul că trecerile
de la i la e și invers sunt obișnuite în dialectele turcești), dar este
cert că ambii trebuie aduși în discuție pentru explicarea
cuvântului românesc. Este mai verosimil, de pildă, ca rom.
ghermea cu sensurile „șipcă bătută de jur împrejur în interiorul
bărcii” și „plasa care se întinde de Ia mal până la camerele de
prindere ale dalianului” să aibă la bază tc. germe „acțiunea de a
întinde; perete despărțitor; perete de lemn; zid; grindă”, dar nu
este exclus nici ca sensul „piesă fixată în zidărie de care se
prinde tocul ușii sau ferestrei” să se datoreze, prin restricție,
aceluiași etimon, deși în acest caz tc. girme „țâțână” este mai
plauzibil. Ceea ce nu este limpede este forma pe care etimonul o
are (sau o avea) în turca dobrogeană: germe sau, poate, (și)
girme. VI. Drimba releva, în articolul său despre repartiția
graiurilor turcești din Dobrogea (AOH XXIII, 1970, /, p. 31-32),
tendința de închidere a lui e în aria dialectală nordică a turcei
dobrogene. Din punct de vedere semantic, cuvântul românesc ar
fi putut căpăta înțelesurile sale prin extensie, concretizare sau
restricție, dar este posibil, în același timp, ca, indiferent de
formă {girme sau germe), etimonul turcesc să fi dobândit, în
graiurile turcești din Dobrogea, chiar semnificațiile cu care a
fost împrumutat în română.
In concluzie, rom. ghermea trebuie explicat, cu toate
sensurile sale, din tc. girme - germe „țâțână; scobitură, nișă;
grindă; perete de scânduri; zid”, care ar putea avea, dialectal, și
accepțiunile speciale cu care a fost preluat în română.
ghermec s.n. este atestat din Muscel în H și Dame, T., cu
sensul „piesă de lemn sau de fier care ține legați carâmbii
loitrei; legătura loitrelor, cercelul carului”, fiind înregistrat în
68
DA fără etimologie, iar în ȘIO II/l, p. 397, TDRG, ȘDU și
NȘDU cu explicația: (poate) din tc. germek „a încorda, a trage”.
VI. Drimba, respingând o reconstrucție fantezistă a lui H.F. Wendt
(tăt. *germek\ afirmă că termenul românesc „trebuie explicat
dintr-o sintagmă formată din infinitivul tc. germek «a întinde» +
iqin «pentru», din care a fost reținut elementul determinant,
interpretat ca nume al obiectului desemnat de întreaga sintagmă”
(SCL XIV, 1963, 4. p. 520). Autorul nu precizează însă care ar
putea fi elementul determinat al sintagmei turcești, omis
împreună cu postpoziția iqin\ pe de altă parte, însăși ipotetica
sintagmă ar reprezenta o modalitate absolut neobișnuită de
exprimare sintactică a determinării în turcă, limbă în care se
folosesc în acest scop construcții determinative în raport de
anexiune (de tip izafet), cu două substantive juxtapuse, dintre
care elementul determinat poartă sufixul posesiv.
Credem că rom. ghermec se explică într-adevăr din turcă,
dar într-un alt fel: etimonul său este tc. dial. germeq. derivat de
la verbul menționat și atestat cu sensurile „uluc, jgheab de lemn;
gard de nuiele” (DS), având însă, foarte probabil, și sensul din
română; cf. un alt derivat substantival al verbului respectiv,
germe. care înseamnă, dialectal, atât „uluc, jgheab de lemn;
gard”, cât și „legătura loitrelor, cercelul carului” (DS). în
privința formei, este evident că rom. ghermec este refăcut din pl.
ghermeci. prin același proces care a dat copac din pl. copaci,
papuc din pl. papuci etc., în care pluralul redă, de fapt, forma
etimonului.
gher-peiit s.m., v. s.v. cara-pelit.
ghezec s.n. „rând, tur, tură, schimb (într-un serviciu de
pază)” este un regionalism dobrogean întrebuințat în locuțiunea
adverbială cu ghezecul „cu rândul, alternativ, în schimburi”,
fiind inserat în Coman, GL., care dă și un context ilustrativ: a
păzi vitele cu ghezecul. Nu apare în dicționare și deci nu este
nici explicat etimologic. Provine din tc. (dial.) gezek „idem”
(DS VI, p. 2021).
69
ghiaiîr-cafe subst. sg., absent din dicționare, este atestat
într-un document din anul 1765, reprodus în Furnică, p. XXVII,
fiind folosit în opoziție cu emen-cafe (v. mai sus, s.v.).
Elementele sale componente, coroborate cu sensul lui emen-
cafe. sugerează că termenul însemna, probabil, „cafea care
provine din țări de altă religie decât cea musulmană”; cf. rom.
ghiaur „persoană de altă religie decât cea musulmană; păgân
(din punctul de vedere al musulmanilor)”. Etimonul compusului
trebuie să fie construcția determinativă tc. *gâvur kahvesi. care
ar însemna, literal, „cafea de la păgâni” sau „cafea păgână”. De
altfel, TS înregistrează și sintagme turcești în care gâvur se
referă nu la persoane, ci la obiecte și mărfuri: gâvur icadi era
folosit, în trecut, ca „nume depreciativ pe care cercurile
conservatoare îl dădeau produselor tehnice de tip occidental”
(icad „creație, realizare, invenție”, v. Youssouf). La fel vor fi
disprețuit turcii și cafeaua care provenea din regiuni în care
trăiau populații de altă religie decât cea musulmană.
ghimirlie s.f. „ferăstrău cu pânza îngustă”, ghimirlie s.f.
„cocioabă” și chimirlic s.n. „ferăstrău” sunt trei cuvinte în
privința cărora domnește o totală confuzie în dicționarele
moderne ale limbii române. Etimologia lor a rămas neclarificată
tocmai pentru că nu au fost făcute diferențierile formale și
semantice necesare, astfel încât termenii au fost dați uneori cu
etimologia necunoscută, iar alteori cu etimon comun (v. și
Graur, ER, p. 71). Opinia noastră este următoarea:
-ghimirlie „ferăstrău (cu pânza îngustă)” (DA, ap. H și
Dame, T.), având variantele ghimirliu (s.n.) și chimirlic. folosit
astăzi în Muntenia iar în trecut și în Moldova, este considerat cu
etimologia necunoscută sau fără etimologie în ȘDU, CADE,
DA, SDEM, DM, DEX și NȘDU, fiind explicat, aproape de
adevăr, dar insuficient de exact, în CDER, s.v. chimir, din tc.
kemerli „boltit”. Provine, prin condensare lexico-semantică, din
tc. kemerli [biqki] „ferăstrău arcuit, curbat, boltit” {bu;ki
„ferăstrău”, kemerli „arcuit, boltit”), cu o ușoară deplasare
70
semantică (probabil că toate ferăstraiele cu pânza îngustă erau,
la vremea aceea, arcuite). Din punct de vedere fonetic,
sonorizarea lui Ikl la Igl este un fenomen dialectal obișnuit nu
numai în română, ci și în turcă. Complet greșită ni se pare
etimologia dată de V. Bogrea (în DRI, p. 276) și Graur, ER, p. 71:
tc. dimerli (corect: demirli) „de fier” sau, mai exact, „cu fier”; o
astfel de etimologie s-ar justifica, eventual, numai dacă acest tip
de ferăstrău ar fi în întregime de fier (orice ferăstrău are pânza
metalică), iar, pe de altă parte, sensul „de fier, făcut din fier” se
exprimă în turcă prin simpla utilizare atributivă a lui demir „fier”.
Varianta chimirlic (v. DA, care adaugă că „probabil avem
a face, la origine, cu ferăstrăul a cărui pânză e fixată în cele
două capete ale unui lemn boltit în formă de arc: în acest caz
originea cuvântului poate fi tc. kemerli ,,boltit”“) a rezultat,
probabil, prin schimbarea așa-zisului sufix {-ic în loc de -ie\ dar
nu ne putem opri în a-1 compara cu tc. kemerlik „centură, brâu
de piele sau de lemn pe care meseriașii își poartă uneltele” (TS),
care ar fi putut prelua, eventual, prin restricție, înțelesul
„ferăstrău” - denumire a uneia dintre uneltele purtate pe brâul
respectiv -, sub influența semantică a lui ghimirlie.
-ghimirlie „cocioabă, casă mică și sărăcăcioasă; odaie sau
casă prea mică”, regionalism din Muntenia, a fost înregistrat în
ȘIO I, p. 54, II/l, p. 113, s.v. chimir (fiind considerat derivat
românesc de la chimir „boltă arcuită, arcadă” cu „forma secundară
-lie a sufixului -liu”\ în ȘDU (care îl compară cu chimir
„boltă”), în DLRM, SDEM, DEX și NȘDU (care îl tratează
împreună cu ghimirlie „ferăstrău” și îl dau cu etimologia
necunoscută), precum și în CDER, s.v. chimir, și, în variantele
ghimerlie și ghemerlie, în SDLR (care îl explică din tc. kemerli
„arcuit, boltit”). Etimonul său este, foarte probabil, sintagma
atributivă tc. kemerli [ev, oda] „casă, respectiv odaie boltită,
arcuită, curbată” {ev „casă”, oda „odaie”, kemerli „arcuit,
boltit”), din care elementul determinant a fost detașat cu sensul
întregii sintagme.
71
ghioc s.m. „albăstrea, vinețea, albăstriță (Centaurea
cyanus); ghiocel; diferite specii de Centaurea1', cu varianta dioc,
atestat începând din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, nu a
fost satisfăcător explicat etimologic în dicționarele care îl includ
(cuvântul nu trebuie confundat cu ghioc „scoică marină”,
probabil moștenit din latină). ȘDU și NȘDU riscă să-l revendice
din lat. glaucus (dificultățile fonetice în calea acestei etimologii
fiind evidente), SDLR îl derivă din glăvoc = zglăvoc, rudă cu
rus. golovok „albăstriță”; cf. și gr. glaux „o plantă”, iar TDRG,
CADE, DA, DM și DEX îl dau cu etimologia necunoscută sau
fără etimologie.
Pe de altă parte, cunoscutul nume de floare ghiocel este
explicat în TDRG și CDER ca derivat de la ghioc „scoică
marină”, însă ȘDU, SDLR, DM, DEX, NȘDU și alte dicționare
nu ezită să-l dea ca derivat de la ghioc „albăstrea, vinețea” ori
să-l compare cu acesta, indiferent de etimologia pe care autorii
dicționarelor respective o preferă pentru cuvântul-bază. Pornind
de la faptul că ghiocel înseamnă și „scoică mică”, DA îl derivă
din ghioc „scoică marină”, adăugând totuși că în înțelesul
„albăstrea” ar fi posibil să avem „un urmaș direct al lat. glaucellus,
care ar fi dat ghecel, iar prin apropiere de ghioc, ghiocel”.
Din diversitatea de opinii și incertitudinile privind originea
lui ghioc „albăstrea, vinețea; diferite alte specii de Centaurea-,
ghiocel” rezultă că acest cuvânt a rămas până în prezent fără o
etimologie bine stabilită și unanim acceptată. în aceste condiții,
ni se pare justificat să susținem că el provine, prin condensare
lexico-semantică, dintr-o sintagmă turcească atributivă care
denumea o plantă, din care a fost reținut determinantul, gdk
„albastru”. Această sintagmă, ajunsă cuvânt compus, este, foarte
probabil, tc. *gok[kantaron] „albăstrea, vinețea, țintaură”
(kantaron „[diferite specii de] țintaură (Centaurea)”), din care
gdk a fost detașat cu sensul întregii îmbinări. Din punct de
vedere fonetic, evoluția tc. gdk la rom. ghioc este absolut
firească, iar pentru a justifica reconstrucția etimonului și
semantismul acestuia este suficient să dăm ca exemple paralele
72
tc. kizilkantaron „țintaură cu florile roșii, folosită în medicina
populară; fierea-pământului” (kizil „roșu”), respectiv tc. goknar
„o specie de molid (Abies)” (nar „rodie”).
Având în vedere că rom. ghioc a ajuns să denumească nu
numai floarea albastră din familia Centaurea. ci, prin generalizare,
și alte plante asemănătoare, cu flori de alte culori, printre care și
ghiocelul, cu flori albe, sau zglăvocul, cu flori roșii (cf. DA,
CADE, SDLR), nu ar fi de mirare ca arhicunoscutul termen
ghiocel „aișor (Galanthus nivalis)” să fie un derivat românesc
de la acest împrumut din turcă. Ipoteza pe care o avansăm nu
contrazice, desigur, faptul că sensul „scoică mică” al lui ghiocel
se datorează diminutivării lui ghioc „scoică marină”, ceea ce
înseamnă că avem două cuvinte ghiocel în limba română, cum
avem și două cuvinte ghioc.
ghioz s.n. nu este înregistrat decât în SDLR, fără
etimologie și cu sensul „colț întunecos”, cu precizarea că este un
regionalism întrebuințat în Muntenia. Cuvântul figurează însă și
în mai multe pasaje din romanul Siesta (București, 1983, p. 37,
126 etc.) al prozatorului Paul Georgescu - născut la Țăndărei,
ceea ce confirmă aria de întrebuințare a termenului -, iar din
contexte reiese că sensul cu care acesta este folosit aici este „loc
strâmt și imund într-o localitate, fundătură; magherniță”, ceea ce
poate coincide, la rigoare, cu definiția dată de August Scriban.
Chiar dacă avem două înțelesuri diferite, una mai generală și
alta specializată pentru uz entopic, etimonul cuvântului este,
foarte probabil, tc. gdz „ochi; urechea acului; încăpere;
compartiment, despărțitură; firidă, nișă; sector, porțiune dintr-o
suprafață; pătrățică pe tabla de șah sau de dame; sertar; taler de
balanță; izvor; mugure; gaură, orificiu (în brânză, în pâine etc.);
capăt, colț, parte” (TS, Redhouse, YTS). Nu este exclus ca
termenul să fie folosit în turcă și cu alte accepțiuni figurate
dezvoltate din sensul fundamental „ochi”, inclusiv cu aceea,
peiorativă, din română (cf. rom. ochi „porțiune de loc acoperită
cu altceva decât mediul înconjurător”); semnificația lui ghioz
73
corespunde celei figurate a lui gaură, „fundătură, magherniță”,
iar tc. gdz înseamnă și „gaură”, având, ce-i drept, o aplicabilitate
diferită, cel puțin după câte cunoaștem până în prezent. Această
ipoteză pare să fie confirmată de un citat dintr-un cunoscut
scriitor turc, pe care TS îl reproduce sub sensul „compartiment,
despărțitură”: „Șu fakir mahallede bir gdz evim olsaydr. ceea ce
în traducere artistică ar suna „dacă aș fi avut (măcar) o căsuță
(un bordei) în această mahala sărăcăcioasă”; sintagma bir gdz ev
înseamnă, așadar, în limbaj popular, „casă mică, magherniță,
bordei”, literal „un ochi de casă”. Dar, chiar dacă nu ar fi așa,
explicarea semantico-etimologică a lui ghioz „loc strâmt și
imund, colț întunecos dintr-o localitate, fundătură, magherniță”
din tc. gdz „ochi; firidă; gaură; sector, porțiune dintr-o
suprafață; colț, capăt” tot nu ar întâmpina dificultăți.
ghiurgîu s.m. nu apare în dicționare (nu îl înregistrează
nici ȘIO), dar a fost întrebuințat în cronica lui Radu Popescu
(CM I, p. 541: fiindu domnu ghiurgiilor Vahtan fugit la
moscali), și anume cu sensul etnonimic pe care îl are și etimonul
său, tc. Giircu „georgian, gruzin”.
ghiustureă s.f. este atestat din Muntenia în H, cu
semnificația „unealtă de dulgherie (nedefinită mai îndeaproape)”,
și înregistrat în DA, care îl compară, pentru etimologie, sub
semnul întrebării, cu termenul custură. Aceeași sursă
înregistrează și varianta histire (glosată „o rândea” și „unealtă
pentru îndreptat și lămbuit”), pentru care v. Avram, p. 124-125.
Am arătat mai demult (în SCL XXXVIII, 1987, 2. p. 144) că
etimonul lui ghiustureă este tc. kiistere „rindea lungă” (TS,
Redhouse), sens pe care îl are, probabil, și termenul românesc.
VI. Drimba a adus între timp completări la această etimologie:
varianta tc. kustiire (Redhouse) explică mai bine forma
românească, dar este foarte probabil să existe și o variantă
dialectală *gustiire (Drimba, p. 83). Altminteri, adăugăm noi,
cuvântul turcesc are numeroase alte variante dialectale atestate:
kuștere, kiișture, kiișteri etc. (DS, ZTS).
74
gingirliu, -ie adj. este întrebuințat în sintagma cafea
gingirlie „cafea turcească cu caimac”. Cuvântul a fost confundat
în dicționare (ȘIO II/1, p. 190, TDRG, ȘDU, DA, CADE, DM,
DEX, NȘDU) cu paronimul giungiurliu „nostim, drăguț” și,
drept urmare, a fost tratat împreună cu acesta și explicat tot din
tc. cicili - cuculil „nostim”. Mai mult, CDER omite sensul
„nostim” și îl explică pe gingirliu „(cafea) cu spumă, cum o
preferă orientalii” din tc. cicili „drăguț, bun”. Numai SDLR a
intuit că la baza lui gingirliu - căruia acest dicționar îi atribuie și
sensul „monedă turcească de aur” - trebuie să se afle tc. zincirli
„cu lanț(uri)”.
De fapt, forma uzuală a cuvântului împrumutat din turcă
cu semnificația „monedă turcească de aur” este zingirliu (corect
explicat în dicționare), utilizat și atributiv, în sintagma galben
zingirliu. Nu știm dacă varianta pe care Scriban o înregistrează
este reală sau nu. Cert este că adjectivul tc. zincirli a dobândit și
înțelesul de „numele unei monede de aur (pe care era imprimat
un lanț)”, ca urmare a condensării sale din îmbinarea zincirli
altin „galben cu lanțuri” (altin „monedă de aur, galben”), iar
sintagma rom. cafea gingirlie nu este decât un semicalc după tc.
zincirli kahve „cafea cu caimac”, cu topica inversată, adaptată la
limba română. Că așa este o dovedește faptul că la Constanța am
consemnat, în anul 1978, și varianta cafea zingirlie a acestei
sintagme. Trecerea lui Izl la Igl se întâlnește și în alte
împrumuturi din turcă (zaraf > gearaf mezit > megit, tirizie >
tirigie\ datorându-se unei palatalizări obișnuite la Izl și apoi
unei false defricativizări, dar în acest caz concret ar putea fi
vorba și de o simplă asimilare la Igl următor.
gionât s.n. „picior (de om), gambă”, folosit în Muntenia
cu o conotație peiorativă, este înregistrat în SDLR, DM și
NȘDU, fiind comparat cu magh. csont „os”, precum și în
TDRG, ȘDU (în varianta gionată s.f.), DA, CADE, CDER (și în
varianta de pl. gionoate) și DEX, care îl dau cu etimologia
necunoscută sau incertă. N. Drăganu (în DR III, p. 696-698)
încerca, neconvingător, să-1 explice din lat. *genuata.
75
Ni se pare mai probabilă proveniența turcească a termenului:
tc. cinak „labă, picior de animal”. Modificarea fonetică de la
inițiala cuvântului s-ar putea datora unei contaminări cu giol -
gioală „arșic; picior (de la genunchi în sus)” (deși rom. gi a
trecut la gio absolut accidental în nenumărate exemple), iar
aceea de la finală - influenței sufixului -at.
giuvăn s.m., folosit de Radu Popescu, CM I, p. 379, este
glosat „pederast” și explicat în DA dintr-un cuvânt italian,
giovane „tânăr”. CDER crede că termenul provine din it.
giovane prin intermediu turcesc, fără să precizeze etimonul, iar
V. Bogrea (DR IV, p. 818) menționa un etimon îndepărtat, pers.
gewan ~ guwan „flăcău, tânăr arătos”. Din pasajul în care apare
giuvan nu reiese decât că ar fi vorba despre un „prieten intim,
favorit”, dar în subtext persistă ideea că trebuie să-l „traducem”
(și) prin „partener de pederastie, amant homosexual”.
Desigur că tc. înv. ciivan (OTS; azi civan, v. TS) „tânăr
arătos, flăcău, adolescent; om iubit, preferat, drag, favorit;
amant” (< pers.) este etimonul cel mai verosimil din punct de
vedere atât formal, cât și semantic.
gurut s.n. este un termen regional folosit cu sensul „pastă
alimentară făcută din faină de hrișcă și de grâu, cu adaos de
brânză, lapte și ouă”, conform DM și DEX, cele două dicționare
care îl înregistrează, fără să-i atribuie vreo etimologie. Provine
din tc. kurut, (dial.) gurut „produs alimentar obținut prin
covăsirea laptelui, un fel de lapte prins; produs lactat obținut
prin deshidratarea iaurtului sau a smântânii” (TS), (dial.)
„produs alimentar constând dintr-un amestec de lapte bătut stors
de zer și brânză făcută din lapte smântânit” (DS), „iaurt
strecurat (trecut prin strecurătoare)” (ZTS). Pentru forma
dialectală și semantism, cf. Drimba, p. 84-85. în astfel de
cazuri, când semnificația din română nu coincide perfect cu
aceea a etimonului, trebuie să presupunem fie o evoluție
semantică în română, fie un sens dialectal turcesc neatestat,
identic cu cel românesc.
76
habar, hac, hal, halal și harăm sunt, fără îndoială,
substantive de origine turcă (tc. habar, hak, hal, halal, haram).
iar ceea ce le aseamănă este că apar cu precădere în locuțiuni
verbale. Majoritatea acestora din urmă nu sunt create pe teren
românesc, ci au fost calchiate după modele turcești:
a (nu) avea habar „a (nu) avea cunoștință, a (nu) ști, a
(nu) avea (nici o) idee”, după tc. (înv.) haban ol(ma)mak
„idem” (pl[ma]mak „a [nu] avea”);
a-i veni (cuiva) de (sau, înv., la) hac „a birui, a dovedi, a
găsi modalitatea de a învinge pe cineva; a da de capăt (unui
lucru, unei afaceri etc.)”, după tc. hakkindan gelmek „idem”
(gelmek „a veni”);
a-i fi (cuiva) hacul „a-i veni de hac”, după tc. hakki olmak
„a fi îndreptățit; a avea dreptate; a proba” (cu o ușoară deplasare
de sens; olmak „a fi”);
a nu avea hal să... „a nu fi în stare, a nu putea să...”, după
tc. hali olmamak „idem”;
a-i fi halal „a-i fi de noroc, de bun augur”, după tc. halal
olmak „idem” (mai ales în expresia halal să[-ți, -i etcj fie!.
după tc. halal olsun!)’.
a-i fi haram „a-i fi de rău augur, a fi blestemat”, după tc.
haram olmak „idem” (mai ales în expresia haram să[-ți, -i etc.J
fie!, după tc. haram olsun!)'.
a mânca haram „a spune prostii, a mânca rahat”, după tc.
haram yemek „a fura, a delapida, a acapara” (cu sensul
modificat după a mânca rahat', yemek „a mânca”);
(de) haram a venit (sau a fost), (de) haram s-a dus „lucrul
câștigat pe nedrept se pierde inevitabil”, după tc. haram geldi,
haram gitti „idem” {geldi „a venit”, gitti „s-a dus”).
Există, bineînțeles, multe alte cazuri de semicalc după
locuțiuni verbale sau verbe compuse turcești (aici am ales doar
câteva care încep cu litera h). Caracteristica lor este că elementul
nominal a fost împrumutat, iar cel verbal a fost tradus. în general,
raporturile sintactice dintre elementele componente au fost
77
păstrate; totuși, mijloacele de exprimare a acestor raporturi au
fost adaptate la normele specifice ale sintaxei românești, atunci
când redarea fidelă a modelului turcesc era imposibilă. De pildă,
în a-i veni de (sau la) hac, ablativul din tc. hakkindan gelmek a
fost redat prin prepoziția rom. de sau la. Posesiunea, exprimată
în turcă prin sufixul posesiv -i/-i atașat la determinantul
nominal, a fost exprimată în română fie prin construirea
verbului determinat cu dativul pronumelui personal, fie prin
folosirea lui a avea (de aici și tratamentul ambivalent al verbului
auxiliar tc. olmak „a fi; a poseda, a avea”, redat prin a(-i) fi sau
a avea). în alte cazuri, verbele construite cu dativul pronumelui
personal au înlocuit chiar pronumele personal la dativ din limba
turcă: să(-mi, -ți, -i, le etcj fie halal reproduce sintagma tc.
(bana, sana, ona, onlara etc.J halal olsun, în care cuvintele puse
în paranteză sunt formele de dativ ale pronumelui personal. De
remarcat, de asemenea, că unele locuțiuni verbale turcești au
fost preluate, din diverse motive, cu ușoare modificări semantice.
hac subst., v. s.v. habar.
hadăm-saip s.m. apare în cronica Anonimul brâncovenesc
(CM II, p. 312: „trimis-au împăratu pă un hadăm-saipu care să
dea de veste ispravnicului”). Termenul, absent din dicționare,
este definit eronat în Glosarul volumului menționat: „eunuc
negru”. El are, ce-i drept, legătură cu un alt împrumut din turcă,
hadăm ~ hadăm - hadâmb „eunuc” (< tc. hadim „idem”).
Etimonul său este o sintagmă determinativă turcească ai cărei
termeni se află în raport de anexiune: hadim sahibi „proprietar
de eunuci” (sahip „stăpân, proprietar”); sintagma a fost preluată
în română cu același sens și, ca în atâtea alte cazuri, în formă de
cuvânt compus.
hagemiș s.n. sg. este înregistrat în DA cu sensul „covoare
din Persia” și cu următoarea explicație etimologică: „derivat din
(h)agem («Persia, persan; un fel de stofa persană»), prin sufixul
78
colectiv -iș”. DA citează, cu titlu de exemplu, un pasaj din
N. lorga: „pânzături de case, covoare de Persia (de Agem) sau
hagemiș se văd pretutindeni”.
Mai plauzibilă decât etimologia autohtonă propusă în DA
ni se pare a fi explicarea cuvântului din sintagma tc. Acem iși
„manufactură de Persia, produse persane manufacturate” (Acem
„Persia, persan”, iș „manufactură, lucru manual”), iar termenul
românesc a fost preluat, fără îndoială, cu acest sens, eventual
restrâns numai pentru „covoare manufacturate în Persia”, adică
ceea ce numim astăzi „covoare persane”. Pierderea mărcii
apartenenței (-z) atașate la elementul determinat și mutarea
accentului pe silaba rămasă ultima în cuvântul românesc nu pun
probleme, întrucât același lucru s-a întâmplat cu aproape toate
construcțiile determinative turcești preluate în română în calitate
de compuse.
hal subst., v. s.v. habar.
halal subst., v. s.v. habar.
haram subst., v. s.v. habar.
hașlamă s.f. denumește o „mâncare orientală preparată
din carne fiartă cu legume” și a fost preluat recent, după
Revoluția din decembrie 1989, prin comercianții turci veniți și
stabiliți în România. Cuvântul este întrebuințat în diferite
restaurante turcești din țară (personal l-am reținut în București),
dar este atestat și în scris, în revista „Expres Magazin”, 1992, nr.
5, p. 13, printre alte denumiri de mâncăruri servite la un nou
local cu specific oriental (ceea ce nu înseamnă că termenul se va
impune neapărat). Provine din tc. hașlama „idem” (v. Youssouf).
hat s.n. „fâșie îngustă de pământ (nearat) care desparte
două ogoare; răzor, hotar, limită, graniță (a unei moșii sau a
unui sat); linia unde se rupe panta spinării unei culmi; matcă a
79
unui râu” a fost explicat în ȘIO II/l, p. 211, din tc. hat (înv.
hadd) „hotar, limită, margine, delimitare; linie, traseu, cale”.
Numai TDRG, ȘDU și NȘDU mențin această etimologie, în
timp ce CADE, SDLR, DA, DM, CDER, SDEM și DEX
renunță la ea, în favoarea ucr. hat’ (gatj „zăgaz, dig”, (dial.)
„pădurice” (pe care îl indică drept etimon cert sau doar îl
compară cu termenul românesc). Credem că etimologia
turcească trebuie restaurată, deoarece cuvântul ucrainean (ca și
magh. gat „zăgaz, dig”, v. SDLR) este mai puțin adecvat din
punct de vedere semantic. El stă, mai degrabă, exclusiv la baza
lui hătie. folosit în Bucovina și Basarabia cu sensul „dig
primitiv (din nuiele și pietre)” (considerat în dicționare derivat
de la hat [DM, DEX] sau variantă a acestuia [CDER]), precum
și la baza moldovenismului hait „dig, zăgaz” (v. SDLR, CDER).
hindiu, -ie adj., s.f. este un cuvânt împrumutat cu două
sensuri din turcă, ambele deținute de etimon: tc. hindi „originar
din India, hindus, indian” și „țesătură fină de bumbac fabricată
în India, indiană”. Totuși, termenul nu este consemnat în
dicționare (nici în ȘIO). El a fost folosit ca etnonim în cronica
lui Radu Popescu (CM I, p. 400: „adusese și un pehlivan hindiu
harap, carele făcea jocuri minunate”). iar ca denumire de
țesătură - într-un manuscris din 1771 al cărții populare Halima
(DLLV, p. 70, s.v. beldar: ..un copil mic ca de 10-12 ani, foarte
frumos și îmbrăcat cu beldare de hindie”). De menționat că
adjectivul hindiu este greșit definit, în Glosarul de la sfârșitul
CM, drept „saltimbanc”, fiind extras din context, cu acest sens,
în locul lui pehlivan. „Traducerea” în limba actuală a secvenței
pehlivan hindiu harap din citatul de mai sus ar fi „saltimbanc
hindus negricios” (pehlivan „saltimbanc”, harap „brunet,
negricios, cu pielea și părul de culoare neagră”).
hluchiiîm (~ huchium ~ huichium) s.n. (Mold.) „bucată de
mâncare, îmbucătură, înghițitură, dumicat; halcă, bucată mare”;
(p. ext.) „sarmale; găluște” este lăsat fără etimologie în DA,
80
CADE și SDLR (acesta din urmă propunând totuși, sub semnul
întrebării, un etimon maghiar neprecizat). Pentru etimologia sa
trebuie avut în vedere tc. lokum „idem”, cu un h- expresiv, ca în
hlujer < lujer (iar variantele huchium ~ huichium - cu
disimilarea lui Z); de altfel, acest etimon turcesc, care înseamnă
și „prăjitură (fină); rahat”, a fost preluat și în formele (rare)
lucum(ă) - locum „idem” (v. TDRG, SDLR).
hoșnișm, -ă adj., s.m. și f. nu este înregistrat în dicționare.
Era întrebuințat în secolul al XVIII-lea cu accepțiunea
„(persoană) stabilită definitiv într-un loc, care locuiește într-un
sat fără să fie nevoită să se mute, (locuitor, cetățean) cu
domiciliu stabil”. L-am identificat într-un document din anul
1799, reprodus în REL. AGR. I, p. 887, în următorul pasaj:
„lăcuitorii după împărăteasca și domneasca măriii tale voințe
sunt hoșnișini, adică unde lăcuiesc să-și aibă hrana și odihna".
Situația relatată se referă, desigur, la legarea de pământ a
țăranilor. Etimonul cuvântului este tc. înv. hoșnișin „idem” (OTS).
iabâ s.f., folosit în Dobrogea și sudul Moldovei cu sensul
„furcă de lemn utilizată la vânturarea cerealelor” (atestat în H,
DA și GL. DOBR., care dă și varianta iebâ\ provine mai
degrabă din tc. yaba „idem” (oxiton) decât din bg.jâba, dat ca
etimon în DA.
iaca s.f. este glosat „soi de tutun de cea mai bună calitate”
în DEX, fiind folosit în trecut, după DM, în sintagma atributivă
tutun iaca, cu același sens, în care iaca are rol de apoziție. Cele
două dicționare nu semnalează niciun etimon pentru acest
termen și nici zona în care era utilizat. Sintagma românească
provine din construcția determinativă tc. yaka tutiinu *„idem”
(literal: „tutun cultivat pe terenuri în pantă”; yaka „pantă,
povârniș”, tutun „tutun”), preluată prin calchiere și adaptare la
sintaxa limbii române, cu atributul postpus elementului
81
determinat. Dacă termenul iaca a fost întrebuințat și singur, cu
același înțeles, așa cum sugerează DEX, el a fost detașat prin
condensare din sintagma turcească sau din cea românească.
Pe de altă parte, rom. iacă este înregistrat și în Țurlan,
p. 52, cu atestări din Dobrogea de pe la mijlocul sec. XX, cu
sensul „parâmă prevăzută cu plute, montată la marginea plasei
de pescuit sau de care sunt suspendate cârligele carmacelor”. Cu
acest sens, el poate fi explicat din același cuvânt tc. yaka. ale
cărui semnificații literare, populare sau dialectale sunt diverse:
„guler; pantă; mal, țărm; marginea unei vele; bordul, marginea
unei bărci; latura jugului care vine peste ceafa vitei; laț” (TS,
Redhouse, Youssouf, DS, ZTS). Și în acest caz putem presupune
o evoluție semantică pe teren românesc sau o semnificație
turcească dialectală neatestată, dar nu este exclusă nici
condensarea dintr-o sintagmă turcească în care yaka figurează
ca determinant.
iacâie s.f. lipsește din dicționare, dar este atestat în GL.
DOBR., cu sensul „oblojeală făcută dintr-un amestec de faină,
săpun, ceapă, tărâțe etc.; plasture, cataplasmă, pansament”.
Provine din tc. yaki „idem” (TS, ZTS).
ialăc s.n. Jgheab în care se pune apă pentru animale, mai
ales pentru păsările de curte” a fost atestat din Ialomița de către
Coman, GL. și SDLR. L-am întâlnit însă, în anul 1972, și în
sud-vestul Dobrogei, la Rasova, iar GL. DOBR. îl confirmă din
comuna Băneasa (jud. Constanța), cu sensul „troacă pentru dat
apă păsărilor”. Etimonul său este tc. yalak „copaie, jgheab,
adăpătoare”, preluat, în unele arii, cu un sens specializat
(Jgheab în care se dă apă păsărilor de curte”).
ianâc, -ă adj. este un termen regional absent din dicționare,
fiind semnalat din nord-estul Munteniei, cu sensul „zăpăcit,
amețit, năuc”, în CV I, 1949, nr. 9, p. 33. L-am întâlnit, de
asemenea, cu o accepțiune apropiată, „scrântit, țicnit, nebun”, în
82
volumul Povestiri din drumul Brăilei (București, 1989, p. 56) al
prozatorului Fănuș Neagu, originar din aceeași zonă. Etimologia
cuvântului este clară: tc. yamk „necăjit, amărât, îndurerat, trist,
nefericit” (Redhouse, TS), preluat cu o semnificație ușor
modificată prin extensie, care s-a produs pe teren românesc sau,
dialectal, încă în limba turcă.
iarmâ s.f. sg. are, în Dobrogea, sensul „urluială (de cereale
măcinate, întrebuințată ca hrană pentru animale)”. Nu este
înregistrat decât în două glosare dialectale: Coman, GL. și GL.
DOBR., în acesta din urmă în varianta iermă. Etimonul său este
tc. yarma „idem” (TS).
iastiîc s.n. „răsadniță” este un termen regional atestat în
GL. ARG. întrucât în sârbocroată există un împrumut din turcă,
jastuk „pernă, căpătâi”, a cărui formă coincide cu aceea din
română, am fi tentați să presupunem o filieră sârbocroată pentru
regionalismul argeșean. Pentru aceasta ar trebui să-1 găsim și în
Banat, de unde să fi iradiat spre Oltenia și vestul Munteniei.
Graiul bănățean a preluat într-adevăr cuvântul sârbocroat, dar
nici forma, istuc. nici sensul, „pernă, căpătâi” (v. Gămulescu,
p. 143), nu se potrivește cu termenul regional din zona Argeș.
De aceea, apreciem că acesta provine din varianta învechită și
dialectală yastuk (v. YTS) a tc. yastik. care înseamnă atât
„pernă, căpătâi”, cât și „răsadniță”.
ihrăm s.n. este înregistrat în ȘIO II/2, p. 152, cu sensul
„covor mic cu lațuri mari” și cu un citat din Beldiman, în care
forma cuvântului este, de fapt, hram, iar lexicograful precizează
că „pasajul e unic”. în forma rectificată hram, cu varianta hramă
(s.f.), și cu sensul „cuvertură; pluș” îl inserează TDRG, citând
suplimentar o sursă literară din a doua jumătate a secolului XIX
(Odobescu). SDLR înregistrează formele hram și hramă. cu
accepțiunile „un fel de pluș” și „macat din asemenea pluș”, iar
CDER are și el aceste variante, definite ca „pătură, învelitoare”.
83
DA, s.v. hram, adaugă și varianta hream. prezentă într-o
secvență din Sevastos {..așternuturi de hreamuri”). precum și un
alt citat, mai vechi, în care apare tot forma hram, pe baza cărora
termenul este definit ca „învălitoare de pat”. Toate aceste
dicționare, deși apreciază diferit semnificația cuvântului, îl
explică din tc. ihram (redat greșit, ikram ..conqC. în DA și
CDER). ȘDU ignoră termenul românesc, care va fi înregistrat
abia în NȘDU, în forma hramă. cu semnificația „țesătură
mițoasă de lână” și, surprinzător, cu originea necunoscută.
Rom. hram ~ hramă însemna, de fapt, „covor sau
cuvertură de lână”, iar din punct de vedere formal este rezultatul
unei afereze, de vreme ce etimonul său este tc. ihram „idem” și
„haină largă, albă, de lână; un fel de cearșaf purtat peste corp de
către romani și greci, iar astăzi de către beduini” (TS). Mai
există însă o atestare a termenului românesc, în care este
reprodusă chiar forma etimonului, ihram. precum și cea de a
doua accepțiune a acestuia, „haină largă, de culoare albă,
confecționată din lână”: cronica lui Radu Greceanu (CM II,
p. 218: învăluindu-l într-un ihram).
iova s.f. este atestat în două pasaje din cronicari reținute în
ȘIO II/2, p. 71, care consideră că sensul cuvântului este „dare
personală impusă raielelor din Turcia”, dar precizează „nu am
găsit originea vorbei”. Se dă și o variantă ova. care însă este un
cuvânt distinct (v. mai jos, s.v. ova). DA reproduce aceste
constatări ale lui L. Șăineanu, dar și etimologia propusă între
timp de Lobel, C., p. 250: tc. yuva „dare pentru case”. Sensurile
acestui presupus etimon sunt însă diferite: „cuib; cămin, sălaș,
locuință, casă; familie” (TS, Redhouse, Youssouf).
Pe de altă parte, revăzând citatele, constatăm că iova nu
apare singur, de fapt, decât într-un pasaj al unei traduceri dintr-un
cronicar grec (Dapontes), în care iova redă ngr. yio/3ă<;\ ..a fost
iova la cel însurat 4 lei și jumătate și la cel neînsurat 3 și
jumătate”. Pasajul care ne lămurește însă asupra înțelesului și
originii cuvântului este cel citat din cronica lui N. Costin (v. ȘIO):
84
„au scos Dumitrașco-Vodă hârtii; de atunci au ieșit acea
pomană în țară, de umblau toți oamenii cu pecețile lui
Dumitrașco- Vodă, cum dau turcii iova-haraci creștinilor în țara
turcească”. DA preia același citat, reducându-1 drastic și
despărțind cuvântul compus iova-haraci în două cuvinte
distincte: „Dau turcii iova haraci creștinilor în țara turcească”.
Pentru cine cunoaște la nivel minim particularitățile
împrumuturilor din turcă și puțină limbă turcă este evident că
iova-haraci provine din tc. yuva haraci „impozit pe casă, pe
cămin, pe familie (plătit de locuitorii creștini din Imperiul
Otoman)” (harag „dare, impozit, tribut, haraci”, yuva „cuib;
locuință, cămin, sălaș; familie”), construcție determinativă
preluată în română în calitate de cuvânt compus și cu același
sens, pe deplin justificat în contextul în care apare în pasajul
citat. Pe de altă parte, cuvântul simplu iova, care apare ca
reproducere a unui cuvânt grecesc în textul citat în ȘIO, nu
poate fi considerat împrumut românesc, ci termen al limbii
neogrece, împrumutat din turcă probabil prin condensarea
lexico-semantică a aceleiași construcții determinative turcești,
cuvântul detașat preluând sensul întregii sintagme.
ipneu s.m., cu varianta ibneu, este un cuvânt învechit,
înregistrat în DA cu sensul simplificat „slugă”, fiind extras din
singura sursă care îl atestă, Condica limbii rumânești a lui
lordache Golescu (din anul 1832), în care era glosat „slugă
întrebuințată de stăpân”. Totodată, DA acceptă explicația
etimologică, surprinzător de artificială, pe care V. Bogrea o
dădea cuvântului în DR IV, p. 818: tc. ibn, ben „fiu” (corect:
„fiul, eu” - n.n.). Această combinație sintactică rară, care nici
măcar sintagmă nu este, nu poate sta la baza termenului
românesc, deoarece nu se potrivește nici formal, nici semantic
cu rezultatul.
In realitate, cuvântul provine din tc. ibne „pederast,
partener de pederastie, homosexual pasiv” (TS, OTS), etimon
care justifică pe deplin forma și înțelesul din română. Ceea ce
85
intenționa I. Golescu să exprime prin definiția pudică pe care o
dă termenului este, de fapt, „servitor pe care stăpânul îl folosește
ca partener de pederastie”.
iritic, -ă s.m. și f., adj. lipsește din dicționarele limbii
române, dar este inserat în GL. ARG., cu sensul „(om) mic de
statură, scund”. Etimonul său este, probabil, tc. yaratik
„creatură, făptură” (TS, Redhouse), a cărui conotație
depreciativă s-a menținut în împrumut, chiar dacă sensul s-a
restrâns și s-a concretizat. Evoluția fonetică, printr-o formă
intermediară * ir atic, nu pune probleme: tc. ya- și -ik au devenit
în mai multe împrumuturi i-, respectiv -ic (de exemplu în rom.
imurluc < iamurluc < tc. yagmurluk, rom. ivașa < iavașa < tc.
yavașa, rom. ipingea < tc. yapmca\ rom. ciorbalic < ciorbalâc
< tc. Qorbahk, rom. mangealic < mangealâc < tc. mancinik}, iar
z-ul de la mijlocul cuvântului a rezultat prin asimilare vocalică.
ivilichiu, -ie adj. a fost înregistrat în ȘIO I, p. 277, și în
DA, după LB, Polizu, LM și alte dicționare, cu sensul „subțire și
înalt, zvelt”, fiind explicat (ȘIO, DA) din tc. evvelki „anterior,
precedent”, care nu justifică nicicum semnificația din română.
NȘDU îl inserează și el, trimițând pentru etimologie la
tivilichiu, fără alte precizări, după ce ȘDU proceda tocmai
invers, dându-1 pe tivilichiu cu etimologia necunoscută și
comparându-1 cu regionalismul muntenesc ivilichiu „zvelt” < tc.
evvelki.
A domnit o vreme, așadar, o confuzie totală în explicarea
acestor forme, iar un factor perturbator a fost că ambele au fost
înregistrate, în LB și în TDRG, apoi și în CDER, cu accent
paroxiton, ivilichi(u),-che, respectiv tivilichi(u),-che. Ce-i drept,
dicționarele mai vechi au întrevăzut o legătură între ele, neclară
însă; între timp, tivilichiu „imprudent, nesocotit; vesel, vioi,
isteț; liniștit, mulțumit; arogant; înalt și zvelt; elegant” și-a găsit
explicația în dicționarele moderne (< tc. tevekkeli „imprudent,
nesocotit”, sensul etimologic evoluând în română prin extensii
succesive), v. TDRG, DM, DLR, NȘDU etc.
86
DEX nu înregistrează decât substantivul tivilichie „pieptar
femeiesc”, considerat, în general, cu etimologia necunoscută, cu
excepția (nefericită, am spune) a lui ȘIO II/l, p. 363, care
aprecia că „vorba pare a fi o compozițiune din ilic sub forma-i
neogreacă (cu prima parte obscură)”, a lui ȘDU, care îl
consideră „compus probabil din tiv și ilic”, și a lui CDER, care
îl trece, aberant, printre derivatele lui tivic „laț, coardă”.
Substantivul a rezultat, foarte probabil, prin conversiune din
adjectivul tivilichiu „elegant, împopoțonat, înzorzonat”, cu care
DLR și NȘDU îl compară.
Totuși, ivilichiu „zvelt” a rămas fără o explicație
satisfăcătoare. El nu este, în opinia noastră, decât o variantă a lui
tivilichiu, care are și acest sens și al cărui t- a căzut ca urmare a
fenomenului de contracție la granița dintre cuvinte, anume în
sintagme de tipul bărbat tivilichiu, băiat tivilichiu.
lagiverde adj., întrebuințat în limba română din sec. XIX,
avea două semnificații cromatice: una etimologică, „bleumarin;
albastru(-cenușiu); bleu, azuriu”, și alta dezvoltată în română,
„verde-măsliniu”. Cu primul sens au fost folosite variantele
lagivert și legiver (v. Valian, TDRG și DA), iar cu sensul al
doilea, forma lagiverde (v. Cihac II 589, ȘIO II/l, p. 232, ȘDU,
DA, SDLR, CDER, NȘDU). Etimonul termenului este corect
indicat în majoritatea dicționarelor: tc. lacivert ~ (înv.) laciverd
~ lacuverd - laciverdi „bleumarin, albastru închis” (TS,
Redhouse), „bleu, azuriu” (Youssouf). Totuși, această explicație
trebuie întregită cu mențiunea că atât forma lagiverde, cât și
înțelesul „verde-măsliniu” ale cuvântului românesc au fost
influențate, prin etimologie populară, de rom. verde, care a indus
modificările fonetice și semantice respective, inclusiv asimilarea
cuvântului Ia paradigma morfologică a lui verde (pl. lagiverzi).
lampagiu, lustragiu, pastramagiu și poștagiu sunt
substantive masculine pe care, în general, dicționarele le
consideră derivate românești, cu suf. -(a)giu (de origine turcă),
87
de la lampă, lustru, pastrama, respectiv poștă. Soluția este,
desigur, posibilă, dar, câtă vreme în limba turcă există etimoane
plauzibile pentru asemenea termeni, nu putem exclude din capul
locului posibilitatea, dacă nu chiar probabilitatea împrumutării
lor din această limbă, alături de multe alte derivate turcești cu
suf. -ci!-ci!-cu!-cu, devenit în română -(a)giu. Unii lexicografi
oscilează, ce-i drept, între cele două explicații: SDLR, de pildă,
afirmă că lampagiu este derivat de la lampă sau provine din tc.
lampaci, iar TDRG2 preferă soluția formării pe teren românesc,
făcând totuși comparație cu tc. lambaci. La fel, lustragiu este
considerat derivat românesc în TDRG1, CADE, DLRM, DEX,
NȘDU și împrumut din turcă în SDLR, CDER, TDRG2. Este
adevărat că unele dintre cuvintele discutate prezintă deosebiri
fonetice de amănunt față de formele din turcă, dar explicarea lor
nu prezintă dificultăți: transferate în română, ele s-au intersectat
cu termeni de alte origini, foarte asemănători formal și semantic,
după care și-au adaptat configurația.
Credem, așadar, că pentru lampagiu, lustragiu, pastramagiu
și poștagiu trebuie admise ca etimoane probabile sau cel puțin
posibile tc. lampaci, lostraci (cu varianta lustrocu), pastirmaci
și postaci, care au aceleași sensuri ca în română (TS, Youssouf,
Redhouse). Ultimele trei s-au adaptat formal, pe teren românesc,
după lustru (și verbul lustrui), pastrama (< ngr.), respectiv
poștă.
lef s.n. „piatră prețioasă gravată” nu este înregistrat în
dicționare, având o singură atestare, foarte veche, într-un
document din anul 1594 {Documente și însemnări românești din
secolul al XVI-lea, București, 1979, p. 194). Provine din tc.
(dial.) /e/„idem” (DS).
lustragiu s.m., v. s.v. lampagiu.
magearâ s.f. a fost atestat din jud. Ialomița, cu sensul
„boală veche care apare mereu” (v. DLR), și din Oltenia, în
forma magarâ, cu sensul „necazuri” (LEX. REG. I, p. 27). El
88
este folosit însă și în Dobrogea (l-am întâlnit, în 1972, în sud-vestul
provinciei, la Rasova), unde înseamnă „boală; durere fizică”.
Etimologia este aceea dată în DLR: tc. macera, dial. macara
„aventură, acțiune riscantă, care poate aduce mari necazuri;
bucluc, întâmplare neplăcută, necaz, belea; cangrenă” (TS,
Redhouse). De la aceste accepțiuni s-a putut ajunge cu ușurință
la rom. „necaz(uri)”, „boală; durere fizică” și „maladie cronică”.
Avem totodată în română un termen nagara - nagarea,
folosit cu sensul „piază-rea, cobe, belea; om pisălog”, cu
variantele neaga-rea ~ neagă-rea. Aceste forme au fost tratate
drept compuse din neagă „persoană care contrazice mereu,
încăpățânată, rea, îndărătnică” și adjectivul rea (TDRG, ȘDU,
CADE, SDLR, CDER, DLR, NȘDU), iar V. Bogrea (în DR I,
p. 274) îl dădea pe nagara ca variantă (cu metateză) a lui
angara, soluție care nu justifică pe deplin nici semantismul
cuvântului, nici variantele sale formale. în ceea ce ne privește,
credem că formele menționate, inclusiv nagara, nu sunt decât
variante ale lui mageara - magara, semnificația lor fiind o
dezvoltare figurată de la „maladie cronică, boală; necaz, bucluc,
belea”, iar neagă-rea ~ neaga-rea se datorează etimologiei
populare, după neagă și rea.
Rămâne totuși de explicat de ce mageara a devenit magara
~ nagara ~ nagarea, suferind modificări formale neobișnuite
(transformarea africatei Igl în oclusiva Igl și delabializarea
nazalei Iml la Ini), care nu pot fi încadrate în categoria
modificărilor induse de normele dialectale sau datorate
accidentelor fonetice. Singura cauză logică pare a fi contaminarea
lui mageara cu angara ~ angarea „sarcină, obligație, povară,
belea” (v. mai sus, s.v.). Este vorba, așadar, nu de schimbări
fonetice uzuale, ci de înlocuirea unor secvențe sonore cu altele,
ca urmare a încrucișării a două cuvinte parțial sinonime.
maia s.f., folosit dialectal cu sensul „os mort situat în
partea posterioară a copitei calului (numit, regional, și furcuță,
rândunică sau melc)”, este dat fără etimologie sau cu etimologia
89
necunoscută în CADE, DLR și TDRG2, iar în TDRG1, SDLR și
CDER este considerat identic cu maia „ferment, drojdie,
plămădeală, cheag” (< tc. maya „idem”). Provine, de fapt, din
tc. dial. maya, având aceeași semnificație ca în română (TS
1945, DS).
maie s.f. „stofa scumpă din care se făceau caftane” a fost
inserat ca termen învechit în ȘIO II/l, p. 243, DLR și (în forma
maia') în SDLR, fiind considerat cu etimologia necunoscută
(DLR) sau identic cu maia „ferment, drojdie, plămădeală” < tc.
maya (ȘIO), tc., bg. maia (SDLR). Etimonul său trebuie să fie
însă altul, întrucât evoluția semantică ar fi inexplicabilă. La baza
sa stă, foarte probabil, cuvântul tc. maya „femela cămilei; o rasă
de cămilă” (TS, Redhouse), având varianta învechită maye
(OTS), care, luat singur, nu explică însă pe deplin termenul
românesc. Acesta provine prin condensare dintr-o sintagmă
turcească de tipul maye [(tilyii) kumași] „stofa (din păr) de
cămilă” (tuy „păr”, kumaș „stofa”), ceea ce înseamnă că stofa
respectivă era făcută din păr de cămilă (aparținând unei anumite
rase).
malac s.m. „pui de bivol” este considerat de origine turcă
(malak „idem”) în DM și SDEM, latină (malacus „moale”) în
LM, greacă (jÂolaKoq „moale, plăpând, delicat”) în Cihac II 672,
ȘDU (comparație) și SDLR, (Sa/aaAÂKi Juncan”) în CDER,
respectiv bulgară (malak, malace „pui de bivol”) în CADE,
DLR, DEX și NȘDU (TDRG face doar comparație cu termenul
bulgăresc). Chiar dacă are etimologie multiplă, inclusiv bulgară,
aceea turcească nu trebuie în niciun caz ignorată (atestările sunt
din Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova).
mandaneă s.f. „marginea interioară, elastică, a mesei de
biliard (numită și bandă sau mantinelă)”, atestat începând din
1839 (în Valian), are o etimologie bine stabilită: tc. mandane
„idem” (v. ȘDU, CADE, SDLR, CDER, DLR, NȘDU). Este o
90
formă învechită, folosită până pe la mijlocul sec. XX, ca și
varianta sa mandanelă, refăcută din pluralul mandanele (v. DLR)
și/sau prin contaminație cu sinonimul mantinelă (< it. mantinella).
Cuvântul mai are însă o variantă, întrebuințată și în
prezent: mândă. Am reținut personal această formă, în anul
1975, în cercurile de jucători de biliard din Constanța, dar ea a
fost inserată și în două romane ale lui Constantin Țoiu:
însoțitorul. București, 1981, p. 241, și Obligado, București,
1984, p. 142. Această variantă, singura folosită astăzi, nu este
înregistrată în dicționare; ea a fost configurată prin trunchierea
lui mandanea ~ mandanelă, sub influența celuilalt sinonim,
bandă. Din punctul de vedere al acestui din urmă cuvânt, mandă
poate fi interpretat drept variantă a lui bandă, rezultată sub
influența lui mandanea.
mandăr s.n. este un termen tehnic naval inserat (fără
etimologie) în Anton Bejan - Mihai Bujeniță, Dicționar de
marină, București, 1979, și în Ilie Manole - Gheorghe lonescu,
Dicționar marinăresc, București, 1982, cu sensul „dispozitiv de
ridicare instalat la bordul navelor, alcătuit dintr-o macara sau
din două macarale simple și destinat să schimbe direcția de
acționare a forței de tracțiune sau să multiplice această forță”.
Provine din tc. mandar „scripete, macara mică de la bordul
navelor” (TS, Redhouse), având, așadar, semnificația din
română, pe care autorii celor două lucrări lexicografice o descriu
folosind mai multe cuvinte.
mane s.f. este înregistrat în DLR, cu sens neprecizat și cu
etimologia necunoscută, fiind atestat în următoarele citate din
scrieri vechi: „o păreche brățări de mărgăritare cu mane de
diamant” și „o părechi mane, berlient”. Sensul termenului era,
foarte probabil, „mărgea mare (de diamant), briliant (montat în
bijuterii sau folosit pentru mătănii)”. Etimonul său este tc.
imame „idem” (v. Youssouf), a cărui vocală inițială a căzut prin
afereză, probabil pentru evitarea omonimiei cu imamea „capătul
ciubucului (lulelei, pipei turcești)”.
91
mangealâc s.n. este înregistrat în DLR cu sensul învechit
„balistă” și cu cel actual „pârghie folosită pentru ridicarea unei
greutăți”, precum și cu variantele mangeallc și mângealic, fiind
explicat, relativ corect, din tc. mancimk, care are ambele
sensuri. Pentru a justifica evoluția etimonului la forma din
română, Graur, ER, p. 98, arată că „finala -mk a devenit -lâc sub
influența sufixului bine cunoscut, iar pentru păstrarea notei
întunecate a vocalelor, â dinaintea sufixului s-a schimbat în a,
întocmai ca în hagealâc". Apoi, Al. Graur adaugă că, pentru a-1
explica pe mangealâc, „Scriban pornește de la tc. mancihk,
mancahk, desigur inventate”. De asemenea, DLR mai înregistrează
un cuvânt, mangeăl „pârghie”, pe care îl compară, pentru
etimologie, cu mangealâc, iar SDLR inserează o semnificație
suplimentară pentru mangealâc'. „pană de despicat, ic”.
Trei precizări trebuie făcute față de cele arătate mai sus.
Pe de o parte, DLR a reprodus forma literară a etimonului, pe
care o indicase DM, deși mai multe dicționare anterioare (Cihac
II 592, ȘIO I, p. 277, SDLR) dăduseră o variantă etimologică
mai apropiată formal de cuvântul românesc: tc. (înv. și dial.)
mancihk „balistă; pârghie, levier”, care nu este nicidecum
inventată: ea este atestată atât în texte vechi (v. Tar. S. I, p. 514,
YTS), cât și dialectal, în DS, s.v. Această variantă s-a configurat
într-adevăr după sufixul -lik, dar pe terenul limbii turce, astfel
încât explicația lui Al. Graur este superfluă. Cât despre
schimbarea â > a înaintea sufixului, aceasta se datorează, ca și
în cazul lui hagealâc, nu necesității de a se păstra „nota
întunecată a vocalelor”, ci influenței variantei -alâc a sufixului
rom. -lâc. în multe alte cazuri, tc. -ci- din contexte vocalice
similare a devenit în română -gi- sau -ge-, inclusiv înaintea
sufixului -lâc (bozagilâc, chiragelâc, davagilâc, harabagilâc,
zapcilâc), iar variantele -alâc, -elâc, -rlâc, -nlâc, dezvoltate pe
terenul limbii române, au fost aplicate și altor împrumuturi,
chiar dacă nu trebuia menținută „nota întunecată” a vocalismului:
ceftelâc (< ceftlâc < tc. qiftlik'), ghigealâc (< ghigilic < tc. gecelik),
pezevenghirlâc (< pezevenglâc < tc. pezevenglik), selamalâc
(< selamlâc < tc. selamhk}, ulemanlâc (< tc. ulemahk) etc.
92
Pe de altă parte, cuvântul mangeal „pârghie”, dat distinct
în DLR, nu este decât o variantă a lui mangealâc, rezultată prin
trunchiere pe teren românesc, dacă nu va fi fost cumva o
invenție în dicționarul român-german al lui T. Alexi (v. DA),
singurul care atestă nu numai această formă, ci și varianta
mangealic, la rândul ei posibilă deformare intenționată a
termenului, ca și varianta mângealic dată în Dicționarul român-
maghiar din 1896 al lui Ion Gheție. Se pare că ambii lexicografi
au avut ceva împotriva sufixului de origine turcă -lâc, încercând
fie să-l elimine, fie să-1 transforme.
In sfârșit, din punct de vedere semantic, considerând că
semnificația „pană de despicat” dată în SDLR este verosimilă,
ca dezvoltare în limba română, semnalăm totodată o nouă
accepțiune a cuvântului mangealâc: „pederastie, act sexual
pervers între doi bărbați homosexuali”, pe care nu am găsit-o în
surse scrise, dar am reținut-o, între anii 1971 și 1985, din
limbajul vulgar și argotic folosit în București, Constanța și
Brăila, mai ales în locuțiunea verbală a face un mangealâc „a
practica pederastia, a participa la un act sexual între doi
bărbați”. Pesemne că această evoluție semantică a avut ca resort
întrebuințarea figurată a lui mangealâc „pârghie”, respectiv
analogia dintre „pârghie” și „membrul sexual viril”.
mașă s.f. este un cuvânt folosit în Dobrogea (noi l-am
identificat în comuna Rasova din sud-vestul provinciei), cu
sensul „clește de foc, clește pentru cărbuni”. El a fost înregistrat
și în Coman, GL., dar forma consemnată acolo, masa, este,
probabil, rezultatul unei greșeli de tipar. Etimonul cuvântului
este tc. mașa „idem” (TS, Redhouse).
mazâl și mazăl s.m., adj. apar în numeroase texte istorice
ca variante ale lui mazil „(domn sau demnitar) scos din funcție,
destituit”, cunoscut astăzi mai ales în derivatul mazili „a
destitui, a alunga, a îndepărta, a exila”, cu participiul mazilit, -ă
„destituit, îndepărtat (din funcție); exilat”. Dicționarele îl
93
explică pe mazil din tc. mazul „idem”, eventual adăugând la
etimologie și ngr. iwțlkriq „idem”, iar unele nici nu menționează
variantele mazâl - mazâl, deoarece Ie consideră pronunții
dialectale moldovenești ale lui mazil, cu i devenit î datorită
pronunțării dure a lui z, ca în zâle în loc de zile sau zâmberec în
loc de zimberec (iar î trece cu ușurință Ia ă). Formele respective
sunt atestate însă adesea și în texte muntenești și trebuie socotite
etimologice. In consecință, rom. mazil provine, cu mare
probabilitate, din neogreacă și numai variantele mazâl și mazăl
se datorează influenței turcești. De altfel, tc. mazul ar fi putut
avea în vechime și o variantă * mazil, care ar explica perfect
fonetismul românesc (variația u ~ i este frecventă în evoluția
fonetică a cuvintelor limbii turce, inclusiv a celor de origine
arabă, cum este și mazul', cf., de pildă, mazrub ~ mazrib „lovit,
bătut, tipărit”, natuk ~ natik „vorbitor, orator”, nasur ~ nasir
„ajutor, care ajută” [OTS] etc.).
mestegiu s.m. „pantofar de lux care confecționa meși
(= încălțăminte fără toc, botine de marochin)” nu este înregistrat
în dicționare, dar este atestat într-un document de la începutul
secolului al XVII-lea, reprodus în revista de istorie „Studii”,
XII, 1959, 5, p. 85. Provine din tc. mestqi „idem” (TS), care a
fost adaptat după varianta -egiu a sufixului românesc -giw,
cf. varianta mesti a substantivului masculin rom. meși (< tc.
mest, meșt).
minghinitai subst., v. s.v. catertai.
mischidâr s.n. are o atestare din Dobrogea (H), fiind
înregistrat în DLR cu sensul „numele unei părți a morii,
nedefinite mai de aproape” și cu etimologia necunoscută. Este
vorba, se pare, despre o variantă a lui iuschiudar, folosit, tot în
Dobrogea, cu sensul „roată de moară” (explicat convingător în
Drimba, p. 88, din tc. dial. uskudar „partea de lemn a roții
carului”, probabil și *„idem”); mischidâr a luat naștere, credem,
94
prin contaminare cu mischiu „tocilă”, dacă nu cumva atestarea
este o transcriere greșită, în loc de iuschiudar.
mischiu,-ie adj., s.n. și f. este înregistrat cu mai multe
variante (maschiu, meschiu, mișchiu, muscău, mușchi) în
diferite dicționare, care îl explică fie din ngr. ămicnd „de
Damasc” (TDRG2, DLR, DEX, NȘDU), ser. demiskija (iar
acesta din ngr. Si^iuKiov. tc. demiski [sic] „din Damasc” -
CDER) și/sau tc. dimișki ~ dimișki (ȘIO II/2, p. 156, DM) „de
Damasc; oțel fin de Damasc; oțel sau alt metal magnetizat;
magnet” (cu di- căzut prin afereză datorată, eventual, falsei
analize), - fie din tc. miskal - miskal „polizor; lustruitor,
polisoar” (ȘIO II/l, p. 262, ȘDU, SDLR; CADE doar îl compară
cu acest termen turcesc). Singur TDRG1 îl dă cu etimologia
necunoscută.
Coroborând sensurile cu care este înregistrat în dicționarele
care l-au precedat, DLR definește astfel cuvântul românesc:
1. „oțel de calitate superioară”; 2. „tocilă de oțel”; 3. „sabie”;
4. „epitet dat unui om iute”; 5. (adj.) „care este făcut din oțel, de
oțel”; 6. (adj.) „de culoarea oțelului; cenușiu-vânăt”.
în opinia noastră, organizarea presupuselor variante și a
sensurilor cuvântului trebuie supusă unei revizuiri substanțiale,
deoarece avem de a face, cum vom vedea, cu trei cuvinte
diferite, care au fost confundate între ele și amestecate.
Pe de o parte, adjectivul (înv. și reg.) mischiu, -ie „de
culoare închisă, negru (ca moscul)”, cu varianta (înv.) mușchi.
provine din tc. miski (Youssouf, OTS), (înv.) mtișki „idem”
(derivat de la misk ~ mușk „mosc”, v. Youssouf, TS, Redhouse,
OTS). Semnificația „de culoarea oțelului, cenușiu-vânăt”
atribuită adjectivului în mai multe dicționare (TDRG, DLR,
DEX) este falsă, fiind evident influențată de explicația
etimologică greșită și de presupusa identitate cu mischiu „oțel”.
Numai ȘIO II/2, p. 156 tratează separat adjectivul mușchi.
despărțindu-1 de substantivul mischiu și explicându-1 diferit, dar
tot greșit, din tc. dimișki „de Damasc”, al cărui sens este atribuit,
95
eronat, și adjectivului românesc. De menționat că termenul
turcesc miski ~ mușki a fost preluat și în aromână, unde miskiu ~
mișkiu înseamnă „parfumat cu mosc” (DDA).
Pe de altă parte, substantivul mișchiu, întrebuințat
regional, în Muntenia, cu sensurile „oțel fin de Damasc; oțel
magnetizat; obiect magnetizat; magnet”, „amnar” și, figurat,
„farmec, nuri, grație”, având atestări dialectale (în afara celor
date în DLR, v. și GL. ARG.), are ca etimon tc. dimișki ~
dimișki (OTS) „oțel fin de Damasc; oțel magnetizat”, preluat
prin deglutinarea silabei inițiale ca urmare a falsei analize
sintagmatice (tc. di-, di- fiind analizat drept prepoziția rom. de).
In sfârșit, substantivul mischiu, atestat începând cu D.
Cantemir și până astăzi, în surse dialectale mai ales
moldovenești, cu variantele mișcau, meschiu, maschiu, muscău,
mischie, meschie, mistic și cu accepțiunile „oțel de Damasc; oțel
de calitate superioară; oțel magnetizat; magnet; tocilă; sabie”,
folosit și ca adjectiv, dar cu sensul „de oțel”, provine din ngr.
Si^imci ~ Si/dioKiov, ser. dimiskija ~ demiskija, cu aceeași
deglutinare datorată falsei analize.
mosomur, -ă adj. a fost reținut în ALR I [1049] din aria
dialectală de la limita dintre sud-estul Banatului și sud-vestul
Olteniei și preluat în DLR, cu etimologia necunoscută și cu
sensul „(despre păsări) cu penele pestrițe; nici alb, nici negru”.
Este explicabil etimologic din tc. mosmor „de culoare foarte
închisă; violet închis, mov închis, vânăt” (TS, Redhouse),
preluat cu o accentuat din silaba finală transformat în u
(eventual o simplă disimilare), cu anaptixa lui o și - dacă
definiția cuvântului românesc este exactă - cu o ușoară
alunecare de sens, rămânând însă în categoria adjectivelor
cromatice.
mumurluc s.n. sg. este un regionalism atestat în GL.
ARG., în locuțiunea verbală a scoate mumurlucul din cineva „a
potoli, a astâmpăra, a calma, a liniști pe cineva, a-i scoate cuiva
96
gărgăunii din cap”. Nu este înregistrat în dicționare, rămânând
cu originea neexplicată. Etimonul său probabil este tc. mahmurluk,
(dial.) mămurluk „mahmureală, indispoziție” (TS, OTS), adoptat
cu vocalismul asimilat. Pentru sensul locuțiunii, cf. rom. reg.,
Mold. a scoate mahmurul din cineva „a enerva, a aduce pe
cineva la exasperare, a-1 face să-și iasă din fire” (v. DLR), expresie
oarecum antonimică celei explicate mai sus, dar având la bază
același cuvânt de origine turcă, mahmur (< tc. mahmur).
oglu subst. „fiu, fecior (al cuiva)” este atestat în
numeroase texte vechi, ca apoziție pe lângă antroponime turcești
sau de origine turcică (de exemplu Cantemir-oglu, Seidi-oglu,
Șeitan-oglu), provenind din construcții determinative turcești în
care ogul „fiu” ia forma posesivă oglu. Cuvântul apare însă și
într-un context și într-o formă atipice, anume în cronica lui
Radu Popescu: „dobândindu mijlocitori pă acești șaitanici
oglulari, adecăpă Cantacuzeni” (CM I, p. 482). Avem de a face
cu un plural redundant, de vreme ce oglulari conține atât sufixul
tc. de pl. -Iar, cât și desinența românească -i, care marchează
același lucru. Formațiunea nu poate avea ca autor decât pe
cronicarul român, de vreme ce forma posesivă turcească la
plural este ogullan, nu ^oglulari, deoarece sufixul de plural nu
se adaugă niciodată formei de posesiv la singular, ci invers,
sufixul posesiv se alipește la forma de plural. Autorul a
combinat, așadar, cele două forme turcești, de posesiv singular
și de posesiv plural, care numai împreună justifică și explică
aspectul formal al cuvântului românesc.
De altfel, în același pasaj, Radu Popescu a mai recurs la o
inovație lingvistică: plecând de la porecla pe care turcii o
atribuiseră Cantacuzineștilor, Șeitan sau Șaitan „Dracul” (< tc.
șeytan ~ șaytan „drac, diavol”), a inventat un derivat adjectival
șaitanic, -ă „drăcesc, diabolic, diavolesc”. Lucrurile ar sta altfel
numai dacă în copierea sau în transpunerea textului în alfabet
latin s-ar fi strecurat erori, anume dacă secvența ar fi, în
97
original, Șaitanin oglulari, ceea ce ar fi o imitație destul de
fidelă a sintagmei determinative turcești Șaytanân ogullari,
adică „fiii lui Șaitan (= Cantacuzino)”.
otuzbeș-calem adj. invar., v. s.v. celbiș.
ova s.f. este dat în ȘIO II/2, p. 71, ca variantă a lui iovă
„dare personală impusă raielelor din Turcia”, atestările fiind
urmate de precizarea: „n-am putut găsi originea vorbei”; Lobel,
C., p. 250, va găsi etimonul lui iova în tc. yuva „dare pentru
case” (v. mai sus, s.v. iova). DA preia cuvântul iova, varianta
ova și sensul înregistrate în ȘIO, precum și etimologia propusă
de Lobel, fără să remarce că, în pasajul (extras din cronica lui
Fotino și citat în ȘIO) care îl conține pe ova, semnificația
menționată nu este justificabilă: „Străinii care-și iernau vitele în
Țara Românească, plăteau văcăritul câte 22 de parale de vită și
li se dăruia numai 2 vite la cireada care se numea de ova”.
Presupusa variantă ova este, de fapt, un cuvânt distinct,
care însemna „pășune, câmp, câmpie” și are ca etimon tc. ova
„idem”, iar sintagma de ova trebuie tradus prin „de pășune”. Din
pasajul respectiv - destul de confuz - trebuie, poate, să
înțelegem că străinilor, care plăteau și ei văcăritul pe cap de
vită, li se acorda scutire de plată a acestei taxe doar pentru două
dintre vitele cirezii care păștea pe o pășune, iar cireada, cele
două vite de care erau iertați străinii și/sau scutirea însăși se
numeau de ova, adică de pășune.
papară s.f. „mâncare preparată din felii de pâine (prăjită)
presărate cu brânză și opărite în apă, în supă, în lapte, în unt
etc.; (reg.) omletă (din ouă); mustrare, dojană, bătaie” a fost
explicat din tc. papara „ciorbă cu brânză” în ȘIO II/l, p. 281-282,
și ȘDU. Dicționarele recente (CDER, DM, DEX, DLR, NȘDU)
renunță la etimologia turcească, oprindu-se la bg. și/sau ser.
popara, care ar avea la bază sl. poparit’ „a (se) opări”, iar DLR
și alte dicționare fac comparație și cu ngr. itanfjt)apa. Trebuie
98
menționat că termenii din toate limbile balcanice au atât sensul
concret, de „mâncare ...”, cât și pe cel considerat figurat,
„mustrare, dojană”.
Este posibil ca etimologia termenului să fie multiplă (de
exemplu, variantele rom. reg. popară ~ pupară „mustrare,
dojană” provin, probabil, din bulgară), dar nu poate fi nicidecum
ignorat ca etimon tc. papara (accentuat papară), care înseamnă
atât „mâncare preparată din pâine, brânză și supă sau lapte;
mâncare preparată din ouă și roșii; mâncare de ceapă sau de
cartofi”, cât și „mustrare, dojană” (TS, ZTS), iar expresia a
mânca (o) papară „a fi aspru certat” se regăsește în turcă, în
forma papara yemek „idem” (yemek „a mânca”), ca și în alte
limbi balcanice. Sensul românesc „omletă (din ouă)”, deși
există, cu o nuanță oarecare, și în turcă, s-ar putea datora
etimologiei populare, după papă „idem”. Cuvântul a fost
transplantat de timpuriu și în Transilvania, prin intermediul
ciobanilor transhumanți.
parcealagiu s.m. „măcelar, parlagiu” este un regionalism
muntenesc înregistrat în SDLR și DLR, care îl explică de la
rom. parcea „bucată din ceva”, dar nu pot indica și modul de
formare pe teren românesc, adică sufixul cu care acesta ar fi fost
derivat. Etimonul cuvântului este, de fapt, tc. parqalayici
(pronunțat dial. parcalăgi) „persoană care taie ceva în bucăți”
(TS), care s-a specializat semantic, în română, probabil sub
influența paronimului (tot de origine turcă) parlagiu, dacă nu
cumva etimonul avea și în turcă, dialectal, chiar înțelesul cu care
a fost împrumutat.
pastramagiu s.m., v. s.v. lampagiu.
părpăți s.m. pl. „pantaloni albi de lână, încrețiți și largi sus și
strâmți jos (purtați de țăranii români în secolele XIX-XX)”,
atestat (cu mai multe variante: părpăți - părpăți ~ părpăți ~
părpuți) din Dobrogea și din estul Munteniei, nu a fost totuși
99
înregistrat în dicționarele limbii române. Indicându-i atestările
(cu precădere din H), Zamfira Mihail (Terminologia portului
popular românesc. București, 1978, p. 79) sugerează originea
turcească a termenului, fără a-i da etimonul. Acesta este tc.
pirpit „pantaloni strânși pe gambă, confecționați din pânză
groasă și utilizați de către participanții la întrecerile de trântă”.
Corespondentul din arom., pârpode (pl. părpodz) ~ pripode ~
purpode „ciorapi”, provine din ngr. (v. DDA).
perciunâ vb., cu varianta împerciuna. este folosit în
Moldova referitor la cuie sau la vârful unui cui, cu sensul „a-1
îndoi după ce a străpuns o scândură; a-1 fixa, a-1 asigura, a-i
forma un al doilea cap, prin îndoirea și/sau lățirea vârfului cu
ajutorul ciocanului, după ce scândura a fost străpunsă; a nitui”.
Este înregistrat în TDRG (împerciuna). în SDLR (perciunâ).
CDER, DA și, respectiv, DLR (cu ambele variante), fiind
considerat derivat românesc de la perciune (< tc. perqem)
„șuviță de păr, adesea lungă și răsucită, care se prelungește
lateral pe obraz, de la tâmple în jos; favorit” (iar DA, pentru a fi
mai explicit, adaugă: „cu înțelesul primitiv «a îndoi ca un
perciune»”).
Cuvântul are însă o altă etimologie, care justifică pe deplin
semnificația tehnică a termenului: tc. perqin „vârful îndoit și/sau
lățit (cu ciocanul) al unui cui; cel de al doilea cap al unui nit,
format cu ajutorul ciocanului; nit; fixarea unui cui prin baterea
și lățirea vârfului său cu ajutorul ciocanului (după ce a străpuns
scândura), nituire” (TS, Redhouse, Youssouf). Dacă nu va fi
existat o bază substantivală împrumutată, rom. ^percin sau
^perciun „idem” de la care să se fi format verbul, înseamnă că
(îm)perciunâ a fost derivat spontan, în momentul preluării sale,
direct de la substantivul turcesc și adaptat prin etimologie
populară după perciune’, tc. perqinlemek sau perqin etmek „a
nitui, a perciunâ” va fi reprezentat un model care a indus
derivarea, însă nu poate fi considerat etimon. Este singurul caz
de verb format în limba română direct de la un substantiv
100
turcesc; alte verbe au fost preluate cu ajutorul sufixului
românesc -isi de la forma de trecut determinat al unor verbe
turcești (v. cap. V. /), iar cărăbăni este rezultatul unui ansamblu
de procedee aplicate expresiei turcești gek. arabani (v. Drimba,
p. 285-286).
pinir subst. sg. este întrebuințat prin sudul Transilvaniei
cu sensul „brânză de vaci”, fiind înregistrat în DLR, care nu îi
cunoaște etimologia. Cel mai la îndemână și mai plauzibil
etimon este tc. peynir (TS) - (pop.) penir (Redhouse) „brânză”,
pe care l-am propus într-o notă din LR XXXVIII, 1989, 2, p. 92.
La această etimologie, VI. Drimba (SCL XLIV, 1993, 4, p. 337)
adaugă variantele turcești dialectale pinir (DS), (Dobr.) penir,
pinir, precum și detaliul că pentru „brânză de vacă” se folosește,
în turcă, sintagma beyaz peynir (literal: „brânză albă”) sau,
dialectal, inekpeyniri (literal: „brânză de vacă”), din care a fost
detașat cuvântul românesc. Intr-adevăr, aceasta este, probabil,
explicația etimologică exactă și completă a termenului, deși nu
este exclus nici ca tc. peynir, dial. pinir „(denumire generică
pentru orice tip de) brânză” să fi fost preluat, în Dobrogea, cu
sensul specializat „brânză de vacă” de către ciobanii români
transhumanți care l-au „parașutat” în Transilvania. Există
numeroase cazuri de împrumutare a unor cuvinte străine nu cu
semantismul lor generic, ci cu un înțeles particularizat,
specializat pentru un obiect cu anumite caracteristici, marcat
semantic în raport cu termenul vechi din limba receptoare (cf.
Marius Sala, Limbi în contact, București, 1997, p. 246).
pirpiliu subst. „haină bărbătească (nedefinită mai de
aproape)” este un termen azi învechit, reținut în H din sudul
Moldovei, în a doua jumătate a sec. XIX, și înregistrat în DLR,
care îl dă cu etimologia necunoscută. Etimonul său cel mai
probabil este tc. (înv.) pirpiri ~ pirpin „pelerină largă,
confecționată din postav roșu, pe care o purtau soldații din
patrulele militare ale ienicerilor” (TS). Ca și în alte cazuri,
101
identificarea etimonului dezvăluie măcar unele detalii ale
semantismului unor împrumuturi definite ambiguu sau
incomplet. Cuvântul românesc denumea, așadar, o „haină
bărbătească largă și lungă, confecționată din postav, purtată
peste celelalte obiecte de îmbrăcăminte”, căreia însă nu-i putem
atribui și alte amănunte semantice (de pildă culoarea sau
persoanele care o purtau), deoarece terminologia portului
popular este plină de exemple în care astfel de elemente suferă
modificări vizibile. In privința fonetismului se poate susține că a
avut loc o disimilare consonantică r-r > r-l. poate sub influența
sufixului rom. -liu.
pirpiri-cosâc s.m. a fost folosit cu sensul „om sărac,
nevoiaș, prăpădit, calic, pirpiriu (= sărac, nevoiaș)” de către P.
Ispirescu într-un basm („se dezmetici el și se văzupirpiri-cosac,
golanei și gonit”) și într-un așa-zis proverb („pirpiri-cosac,
saxana briceag”)', v. ȘIO II/l, p. 296, 316, și DLR, s.n. pirpiriu.
Sugestia etimologică dată în ȘIO 11/1, p. 316, pentru „proverbul”
muntean, care „se zice despre un om scăpătat și golan”, este
următoarea: „literal «ușor ca un cosac și greu ca un briceag»”.
Deducem că ar fi vorba despre un cuvânt compus sau un grup de
cuvinte format pe teren românesc din pirpiriu „mic și slab, firav,
plăpând, pricăjit, prăpădit” și cosac „pește de apă dulce din
familia crapului”. DLR nu explică cuvântul compus,
înregistrându-1 doar ca sintagmă din care face parte pirpiriu
„sărac”. Cum se va fi format însă acest compus sau această
sintagmă fixă în română? Cu determinantul înaintea elementului
determinat, deci cu topică străină?
Credem că o altă explicație etimologică este mult mai
plauzibilă: sintagma tc. (dial.) pirpiri kozak „gogoașă
nedezvoltată; cocon mic; con de brad de mici dimensiuni; bilă
mică” (DS). Acestui etimon sintagmatic - format din pirpiri
„golan, derbedeu; desfrânat; grosolan; superficial, ușuratic,
frivol; meschin, neînsemnat; mic, nedezvoltat, mărunt” (YTS,
Redhouse, TS, DS) și kozak „gogoașă, cocon; con de brad;
102
capsulă (de bumbac, de mac etc.)” (TS) - i-am putea reconstitui,
eventual, un sens figurat identic cu cel din română sau apropiat
acestuia: „om sărac, calic, prăpădit, prost îmbrăcat, golan”.
poștagiu s.m., v. s.v. lampagiu.
raiât s.n. este considerat în DLR derivat românesc de la
raia („teritoriu ocupat și administrat de turci”), construindu-i-se
o definiție fantezistă, dedusă din falsul etimon: „aprovizionare
care se făcea de către țările subjugate în folosul Imperiului
Otoman; (p. ext.) serviciu făcut cuiva”. Termenul este atestat
într-un singur text din secolul XVIII: „l-am cumpărat și
blană,... și altă ce i-au trebuit, și nu poate să jeluiască de raiat
ce i-am făcut” (v. DLR).
Sensul real al cuvântului este „cinste, onoare, considerație,
respect”, iar etimonul său este tc. riayet „idem” (TS, OTS),
preluat cu sincopa lui i și cu o banală asimilare vocalică. însăși
locuțiunea în care este folosit, a(-i) face (cuiva) raiat „a acorda
respect (cuiva), a onora, a cinsti, a trata cu considerație (pe
cineva)”, este calchiată după tc. riayet etmek „idem” {etmek „a
face”).
reîzicol s.m., scris și reisicol. apare într-o baladă
dobrogeană citată de ȘIO II/2, p. 97, și DLR: „Case nalte s-au
zidit /... Dear cine mi le-a clădit? / Zavalaș Tudor, / Pazarghian
Tudor, / Reisicol Tudor”. ȘIO nu indică niciun etimon, dar îl
tratează sub cuvântul-titlu reiz „comandant, șef, căpitan, mai
ales de corabie” (< tc. reis - reiz „idem”), sugerând astfel că
este vorba despre un compus al acestuia, iar DLR îl compară cu
același împrumut din turcă. Abordarea nu ar fi complet greșită,
de vreme ce în structura prezumtiv compusă a lui reizicol
recunoaștem cel puțin cuvântul reiz. iar secvența finală ar putea
fi ori tc. kul „soldat, militar; sclav, rob; slujbaș, servitor, slugă;
țăran; armata, oastea otomană”, ori tc. kol „(subunitate de) pază,
patrulă, gardă, strajă”. L. Șăineanu, urmat de DLR, a mizat pe
103
prima soluție și, în consecință, a definit compusul prin „soldat
de reiz”, al cărui etimon (neprecizat, dar presupus) ar fi un tc.
*reis kulu sau *reiz kulu „idem”, în care - la fel ca în cazul
multor împrumuturi provenind din construcții determinative
turcești în raport de anexiune - primul element este determinant,
iar al doilea este determinat și poartă sufixul posesiv. Ceea ce a
fost ignorat în această supoziție este că rezultatul românesc ar fi
trebuit să fie *reiscul sau ^reizcul. nu reisicol ~ reizicol.
Credem că avem a face cu o altă semnificație și cu un alt
etimon turcesc, format printr-o modalitate diferită de construire
a îmbinărilor determinative. Sensul real al cuvântului românesc
este „căpitan de patrulă, comandant al unei subunități de pază”,
iar etimonul turcesc (învechit) este reis-i kol „idem”, construcție
posesivă arhaică de tip izafet persan, frecvent utilizată în limba
turcă din secolele XVI-XIX, cu elementul determinat aflat în
poziție inițială și legat de determinant printr-o vocală, i, i, u sau
ii (în funcție de vocala care o precedă), care exprimă raportul de
anexiune (apartenență, posesiune, atributivitate). Această etimologie
justifică atât sensul, cât și forma (inclusiv accentul) termenului
românesc. Pentru comparație, extragem din OTS o astfel de
construcție: reis-i kabile „șef de trib, căpetenie a unui clan”,
tradus în turca modernă prin kabile reisi {kabile „trib, clan”).
rial s.n. (pl. rialuri) este dat în DLR ca variantă învechită
a lui real s.m. (pl. reali) „monedă spaniolă de argint” < fr. real.
sp. real. Socotim mai probabil că forma rial. întrebuințată în
prima jumătate a secolului XIX, este un dublet etimologic care
provine din tc. riyal „idem” (Youssouf, TS 1945, TS 1998).
Avem în română, desigur, și neologismul rial „unitate monetară
în Iran, în Arabia Saudită și în Yemen” (DEX, NȘDU), care,
deși există în aceeași formă, tot neologic, și în turcă (TS 1998,
Redhouse), ne-a parvenit mai recent prin intermediul fr. rial.
engl. riyal, rial „idem”.
roabă s.f. are două sensuri fundamentale: 1. „vehicul
pentru transportul materialelor pe distanțe scurte, alcătuit dintr-o
104
ladă sau dintr-o platformă care se sprijină la un capăt pe o roată,
la celălalt capăt având două brațe de care împinge sau trage
omul; tărăboanță”; 2. (reg.) „căruț mic, cu două roți, tras sau
împins cu mâna; cotigă”. Este relativ nou în lexicul românesc
(prima atestare este din 1806, într-o sursă ardelenească în care
este glosat prin „tărăboanță”, v. DLR). Majoritatea dicționarelor
moderne îl lasă fără etimologie sau îl consideră cu etimologia
necunoscută (DM, DLR, DEX, NȘDU etc.), unele comparându-1
sau punându-1 în legătură cu substantivul rob. roabă „sclav;
slugă” (veriga justificativă ipotetică fiind „cărucior de rob sau
de muncitor”, v. Cihac II 315, ȘDU), iar CDER trecându-1
printre derivatele de la rob (sic), cu precizarea că sensul său este
„tot slav, cf. ser. răba «căruță»”. G. Ivănescu, în Istoria limbii
române. Iași, 1980, p. 436 preia de la V. Arvinte o ipoteză
lansată încă de C. Lacea (în DR IIJ, 1924, p. 745), explicând
termenul dintr-un săsesc Rabber (Rabboi). care ar fi identic cu
germ, mediu de sus Radeber „roabă” (literal: „suport, platformă
de transport pe roți”); explicația nu a convins însă, iar
dicționarele ulterioare ale limbii române au refuzat-o,
continuând să ignore etimologia cuvântului, probabil pentru că
acesta este răspândit în toate ariile lingvistice românești (în
unele zone fiind concurat încă de termenul popular și dialectal
tărăboanță. de origine maghiară), spre deosebire de marea
majoritate a împrumuturilor din dialectul săsesc, care se
limitează la sudul și estul Transilvaniei, eventual cu extinderi
spre zonele limitrofe.
Existența corespondentelor lui rob „sclav; prizonier de
război; slugă” în diferite limbi slave (sl. robii, ser., ceh., pol.
rab). ca și în alb. (rob) și magh. (rab). a provocat destule
încurcături de interpretare a paronimelor care înseamnă „căruță”
sau „tărăboanță”, prezente adesea în aceleași limbi: magh. raba
~ rab - roba „cărucior; tărăboanță, roabă”, ser. răba „căruță”,
ceh. robarna „roabă”, robotnik „căruță”. încurcăturile de care
105
am amintit se reflectă și în maghiară, care, pe lângă raba ~ roba.
a format prin etimologie populară și compusul rabszeker
„tărăboanță” (literal: „căruță de rob”; szeker „căruță”). Dacă
trecem însă peste asemănarea pur formală a acestor cuvinte,
constatăm că ele au origini diferite: rom. rob „sclav; slugă” și
corespondentele sale din diferite limbi est-europene provin, fără
îndoială, din sl. robu „rob”, în timp ce termenii semnificând
„tărăboanță; cotigă; căruță” nu au nicio legătură directă cu
acesta: cel din maghiară a fost împrumutat din română (v. Bakos,
p. 360), ser. raba are origine turcă, iar ceh. robarna și robotnik
aparțin familiei din care fac parte și sl., rus., ceh., pol. rabota,
robota, bg. rabot „muncă”. Este însă probabil că succesoarele
etimonului sl. robii „rob” au influențat, într-un fel sau altul,
forma paronimelor semnificând „căruță; tărăboanță”, intervenind
cel puțin prin intermediul etimologiei populare.
La fel trebuie să se fi întâmplat și în română, iar pentru
etimologie am adus în discuție, în LR XXVII, 1978, 1. p. 36-37,
și o altă soluție, care ar justifica larga răspândire a rom. roabă
pe teritoriul românesc și, dialectal, cu precădere în zonele
extracarpatice. Cuvântul roabă „tărăboanță; cotigă” se poate
explica fără probleme din tc. araba, mai exact, prin condensare,
din sintagma [el] araba [si], care înseamnă atât „roabă,
tărăboanță”, cât și „cotigă, căruț mic, vehicul tras sau împins cu
mâna” (literal: „căruț de mână”; araba „orice fel de mijloc de
transport rutier, de vehicul terestru”, el „mână”). Pentru
etimologia turcească ar pleda și derivatul robagiu „muncitor
care lucrează cu roaba”, care are paralele în tc. arabaci „căruțaș;
persoană care utilizează în mod curent o căruță, un car, o roabă,
un căruț etc.” și ser. răbadzija „căruțaș”. De altfel, tc. araba a
fost împrumutat în română și în formele arabă - harabă ~
harabăie „car mare de transport; căruță mare; vehicul mare;
casă; încăpere; curte (mare)”.
Din punct de vedere formal sunt de presupus o formă
intermediară *arâbă și unele accidente fonetice firești, care au
intervenit și la alte împrumuturi din turcă: afereza (ca în cabaz,
106
chindie, fuzalie, (h)ursuz, nadol, stichi etc., dar și în ser. răba).
mutarea accentului (ca în agă, chilă, culă, hoge, pașă, sârmă,
tingire etc.), cu atât mai mult cu cât tc. araba are accent
secundar pe a medial în sintagma etimologică amintită, și
diftongarea vocalei accentuate (ca în leafă, malotea, moșmoală,
soabă ~ sobă etc.). Totuși, indiferent dacă termenul românesc
provine din turcă sau din dialectul săsesc al limbii germane,
credem că diftongarea sub accent s-a petrecut în acest caz,
foarte probabil, în primul rând sub influența etimologiei
populare, care a dus la identificarea cuvântului cu forma de
feminin roabă a lui rob.
Observăm că, după ce am lansat, în 1978, ipoteza
provenienței turcești a lui roabă. Ion Cârstoiu ajunge la aceeași
soluție etimologică în volumul său Teze și ipoteze lingvistice.
București, 1981, p. 124-125, susținând că termenul „ar putea fi
de la pecenegi, cumani sau poate chiar de la turcii osmanlâi”.
Apariția târzie în limba română a lui roabă nu susține însă
nicicum o etimologie preosmanlie.
safer subst. apare într-un pasaj de literatură beletristică din
1927 reprodus în SCL XXV, 1974, 4. p. 439 {..cât ține saferul
cântării lui”). DLR înregistrează cuvântul „cu sens neprecizat,
probabil «durată»”, „cu accentul necunoscut”, cu mențiunea
„regional” și comparându-1, pentru etimologie, cu tc. sefer
„dată, oară”. întrucât în turcă găsim un cuvânt (înv.) safir
„șuierat, sunet ascuțit” (OTS, Youssouf) care ar putea fi un
etimon verosimil, apt să înlăture incertitudinile privind forma
(inclusiv accentul), semantismul și etimologia sa, considerăm că
rom. safer este oxiton, provine din acest cuvânt turcesc și
înseamnă același lucru ca în turcă. Șuierat sau sunet ascuțit
poate substitui cu succes cuvântul safer în pasajul citat, iar
deschiderea lui i la e sub accent nu este rară în împrumuturile
din turcă {chesmec < tc. kesmik. ghecet < ghecit < tc. geqit.
meterez < meteriz < tc. meteriz. moslem < moslim < tc. mustim,
zabet < zabit < tc. zabit etc.).
107
sain s.n. „carne de porc” este un termen învechit pe care
CDER (ap. P. Papahagi și Al. Rosetti) îl explică de-a dreptul din
lat. suinus, iar DLR și NȘDU îl compară cu lat. suina. în DLR
este înregistrat și sahăn „grăsime”, cu etimologia necunoscută,
pe care ȘIO I, p. 277, ap. Cihac II 609, îl explica din cuvântul
arăbesc (sic) șahm „grăsime”. Avem de a face, de fapt, cu două
variante ale aceluiași cuvânt românesc, folosit în trecut probabil
cu sensul „grăsime animală, seu, carne grasă” și provenind din
tc. șahim „idem” (preluat în forme grecizate, cu s- în loc de s-\
v. mai jos, cap. III, 7).
sandalgealâc s.n., cu varianta sandagelâc. este glosat
greșit în DLR: „numele unei țesături de mătase (folosite în
trecut pentru obiecte de îmbrăcăminte)”, iar etimologia sa este
stabilită cu mare aproximație: „cf. sandal2” (= „numele unei
țesături de mătase” < tc. sandal). Termenul este atestat în două
documente din 1824, citate în DLR (ap. DOC. EC., p. 321,
1054), în contexte în care fabrică este determinat de a
sandalgealâcului, respectiv de sandagelâc. Ni se pare evident că
sensul real al cuvântului este „mătăsărie, producție industrială a
mătăsurilor, industrie producătoare de sandaluri, manufactură de
țesături de mătase”, iar etimonul corect este tc. sandalcilik
„idem”, derivat de la sandal cu sufixul de agent -ci și cu cel de
abstractizare -lik.
sarsailă s.m. „drac, diavol; epitet dat unui om rău,
viclean”, cu variantele sarsail - sărsăilă, este explicat în TDRG
din ebraicul sar seol „prințul Infernului”. Dicționarele mai
recente nu acceptă, pe drept cuvânt, această explicație, preferând
soluția etimologiei necunoscute (ȘDU, DM, DEX, DLR,
NȘDU). CDER apelează la un alt etimon: sl. Sarasaelu, care ar
fi numele lui Lucifer în literatura religioasă slavo-bizantină.
Termenul românesc are însă și alte variante: sarsăn ~
sarsadr ~ sersea, precum și accepțiunea învechită „om ciudat,
excentric, fistichiu, cu capul în nori”, care fac probabilă
proveniența sa din tc. sersem ~ sersam „(om) zăpăcit, aiurit,
108
năuc, fără minte”. Dacă așa stau lucrurile, sarsan ar fi varianta
preluată inițial din turcă (prin adaptare după suf. -an). iar
evoluțiile formale ulterioare la sarsailă și sarsaor (prin schimbarea
„sufixului”), respectiv la sersea (prin schimbarea „sufixului”
sau direct din etimon, prin trunchiere sau „derivare regresivă”)
s-ar justifica prin faptul că este vorba de un cuvânt expresiv.
sâulă s.f. „parâmă subțire (utilizată la bordul navelor
pentru ridicarea pavilioanelor, fixarea velelor etc.)” este un
termen marinăresc uzual și astăzi, având atestări în texte literare
și dicționare din sec. XX (CADE, SDLR, DM, CDER, DLR,
DEX, NȘDU). Unele dicționare indică pronunția sa-u-lă.
precum și o variantă paroxitonă, saulă. însă originea cuvântului
a rămas neexplicată: dicționarele îl dau fără etimologie sau cu
etimologia necunoscută, la care DLR și NȘDU adaugă
comparația cu germ. Săule.
întrucât sensul termenului german este, după câte știm,
„coloană, stâlp, statuie; pilă”, acesta nu poate intra în discuție.
Avem, în schimb, tc. savla. care înseamnă același lucru ca. în
română („frânghie subțire folosită pe nave pentru ridicarea
pavilioanelor”) și este un cuvânt bisilabic paroxiton, pronunțat
sâwla (TS, Redhouse), astfel încât nu avem nici o îndoială că
acesta este etimonul cuvântului românesc. De altfel, într-o
recenzie publicată în SCL XII, 1961, 4. p. 613 (la volumul lui
Henry & Renee Kahane - Andreas Tietze, The Lingua Franca
in the Levant: Turkish Nautical Terms of Italian and Greek
Origin. Urbana, 1958), M. Sala arăta că saulă are la bază tc.
savla. cf. și ngr. aâ(y)ovAa. Poate fi adăugat doar că termenul
turcesc și cel grecesc provin din it. sagola „idem”.
Ceea ce rămâne incert este dacă termenul românesc are
vreo legătură cu un sens suplimentar, (înv., rar) „măciucă”, pe
care DLR i-1 atribuie în pasajul ..vor a stăpâni moșia cu sauld”
dintr-un document din 1847, în care apar și variantele săură și
șâură. Poate fi vorba aici de o eroare de interpretare semantică,
situație în care sensul real din pasaj este cel de „parâmă,
109
frânghie, funie (subțire)”, iar documentul ar constitui prima
atestare a cuvântului. Dacă însă înțelesul atribuit este corect,
putem afirma că între cele două accepțiuni nu există nicio relație
și, prin urmare, avem de a face cu un alt cuvânt.
saz s.n. „loc mlăștinos acoperit cu apă sărată; sărătură
mlăștinoasă” este un termen entopic folosit în Moldova,
probabil în zone apropiate de Marea Neagră și Delta Dunării,
fiind semnalat în Porucic, p. 39, 45, 50 și în Rotaru, p. 60. L-am
explicat (în LR XXXVIII, 1989, 2, p. 92) din tc. saz[hk] „loc în
care crește stuful, stufăriș, păpuriș; mlaștină, baltă mlăștinoasă
(în care crește stuful)” (TS, Redhouse), derivat cu sufixul
colectiv -hk de la saz „trestie, papură, stuf, rogoz, pipirig”.
Această explicație presupune o derivare regresivă, de omitere a
sufixului colectiv turcesc, pe care românii l-au recunoscut, l-au
identificat cu rom. -lâc și l-au eliminat, precum și o specializare
a sensului (care se referă doar la mlaștini cu apă salină). Nu este
exclus însă ca aceste evoluții să fi avut loc încă în limba turcă,
în plan dialectal: așa cum noi folosim cuvântul stuf nu numai
pentru a desemna planta numită și trestie, ci și cu sens colectiv
(mă duc în s/wf înseamnă „mă duc în stufăriș”), și turcii ar putea
întrebuința cuvântul saz cu o accepțiune mai largă, care ar putea
include atât nuanța colectivă, cât și pe aceea de „baltă
mlăștinoasă și sărăturoasă (în care crește stuful)”.
schelă s.f. are variantele (înv.) eschelă - șchele - (înv. și
reg.) schele ~ schllă ~ (pop.) șchelă. iar sensurile sale principale
sunt următoarele: 1. (înv. și reg.) „port (mic), mai ales fluvial;
debarcader, chei”; 2. (înv.) „punct vamal (fluvial sau terestru)”;
3. (înv. și reg.) „târg, piață”; 4. (înv.) „țărm, mal”; 5. (înv.)
„vad”; 6. „punte (mobilă) care face legătura între o navă și chei;
pasarelă”; 7. (înv.) „eșafod (pentru execuții)”; 8. „construcție
provizorie servind ca suport muncitorilor care lucrează la înălțime
sau în adâncime; eșafodaj”; 9. „turlă a unei sonde petroliere;
sondă”; 10. „unitate industrială de exploatare a unui zăcământ
110
de țiței, incluzând totalitatea sondelor din zonă”; 11. (reg.)
„numele unor obiecte care seamănă cu o schelă {6, 7, 8)”; 12. (reg.,
Ban.) „bac, pod umblător” (v. DLR). Majoritatea dicționarelor
limbii române explică termenul din ser. skele ~ skela „idem {6,
8, 12)” și/sau din bg. skelja ~ skele ~ skelă „idem {1, 8)”,
eventual făcând comparație și cu tc. (i)skele. ȘIO II/l, p. 317, îl
înregistrează totuși ca împrumut din turcă (autorul renunțând
însă în ȘDU la această etimologie), iar CDER sugerează (s.v.
scală) aceeași origine, pe care Sextil Pușcariu {Limba română,
voi. I, București, 1976, p. 409), Marius Sala {Aventurile unor
cuvinte românești. București, 2005, p. 216) și alți lingviști o
acceptă ca atare.
Fapt este că numai tc. iskele - (înv.) skele ~ eskele ~
(dial.) isgile (paroxitone, v. TS) „idem {1, 6, 7, 8)” (v. TS,
Redhouse, Kakuk, p. 197) explică și justifică toate semnificațiile
românești de bază (cu excepția sensului 12, care provine, cu
siguranță, exclusiv din ser.), precum și toate formele din română
și din celelalte limbi sud-est-europene care au făcut împrumuturi
din turcă: alături de cele din ser. și bg., deja menționate, v. și
ngr. okcXc „idem (/)”, alb. skele - sqele - shkele „idem {1, 8)”,
magh. szkele ~ szkile ~ eszkele ~ iszkile „idem {1, 6)”, arom.
skele „idem {1)”. Celelalte accepțiuni ale cuvântului românesc
sunt rezultate ale unor extensii {3, 4, 5, 10), generalizări {2) sau
analogii semantice {9, 11) pe terenul limbii române, iar
variantele terminate în -ă sunt adaptări morfologice sau
singulare refăcute din plural, poate complet independent de
formele în -a din bulgară și sârbocroată. Trecerea lui /sk’/ la
/sk’/ în româna populară este un fenomen bine cunoscut, care
explică variantele șchelă ~ șchelc, unele dicționare (de exemplu
CDER, după Rossler) dau însă și o formă tc. ișkele, pe care nu
am găsit-o în sursele noastre, ceea ce nu înseamnă că ea nu
există sau nu va fi existat.
Socotindu-1, așadar, pe schelă, cu toate variantele sale, ca
termen preluat în primul rând din turcă, nu excludem
posibilitatea etimologiei multiple, prin suprapunerea, cu unele
111
înțelesuri, și a corespondentelor din neogreacă, sârbocroată
și/sau bulgară.
seftenlichi subst. sg. este un cuvânt folosit în dramaturgia
lui Vasile Alecsandri, în locuțiunea verbală a-i face cuiva
seftenlichi „a-i face cuiva saftea, a cumpăra de la un negustor
prima marfa pe care o vinde în ziua respectivă”. Este, așadar,
sinonim al lui saftea (care are și varianta seftea), așa cum indică,
just, DLR. Mai puțin corectă este explicația etimologică dată în
acest dicționar: „cf. ngr. (jecpT&f. Dacă saftea ~ seftea provine
din tc. (înv. și dial.) sefte (lit. mod. siftahf pentru sinonimul său
seftenlichi trebuie să presupunem un etimon tc. *seftelik
„cumpărătură, marfa cumpărată care constituie prima vânzare
făcută de un negustor în ziua respectivă”, derivat nominal
absolut firesc, cu sufixul -lik, de la sefte. Segmentul final al
termenului românesc reflectă pronunția palatalizată (k’) a
consoanei finale a etimonului (fiind vorba de un cuvânt cu
vocale anterioare), precum și adaptarea lui după variantele
-nlâd-nlic ale sufixului românesc -lâd-lic (ca, de pildă, în
ulemanlâc < tc. ulemahk).
sichișmiș s.n. este un cuvânt pe care l-am auzit la
Constanța, în limbajul argotic, cu sensul „farsă, păcăleală;
subterfugiu, tertip”. Provine, pe cât se pare, din tc. (vulgar)
sikișmiș, forma timpului trecut nedeterminat (sau subiectiv
narativ) la persoana a 3-a sg. a verbului sikiș- „a întreține
raporturi sexuale, a se culca cu cineva” (prin conversiune și
figurat; de menționat că forma respectivă dobândește cu ușurință
valoare adjectivală); o alternativă la această etimologie, mai
puțin verosimilă însă, ar fi adj. tc. sikișnuș „înghesuit, strâns (cu
ușa), presat, constrâns” (prin conversiune), care provine din
aceeași formă gramaticală, însă a verbului sikiș- „a se înghesui,
a se presa”.
sisinel (~ săsănel ~ sâsânel) s.m. „numele unor plante
erbacee: oițe, omeluțe; dedițel; dumbravnic; siminoc” (v. ȘDU,
DM, DLR, DEX, NȘDU etc., care îl dau cu etimologia
112
necunoscută) are toate șansele să aibă ca etimon tc. stisen ~
susen „stânjenel, iris” (TS, Redhouse, Youssouf) + suf. rom.
diminutival -el.
sivrîc subst. este înregistrat în GL. DOBR. cu sensul
„unealtă cu care se fac găuri în pământ (la răsăditul tutunului)”.
Provine din tc. sivrig „idem” (ZTS), pronunțat sivric și
interpretat ca plural (rom. sivrici sau sivrice), din care a fost
refăcut singularul românesc.
sovâd,-ă adj. (pl. sovazi, sovade) nu este înregistrat în
dicționare. Apare la plural, în forma sovazi, într-un document
din anul 1731 redactat în Oltenia (v. Furnică, p. 11), cu sensul
probabil „negru, de culoare neagră”. La originea sa stă, se pare,
tc. (înv.) sevad „negreală, culoare neagră” (OTS, Youssouf),
„negru, de culoare neagră” (OTS). Trecerea lui e la o s-ar putea
datora asimilării la consoana labială v, dacă nu cumva este
vorba de notarea (transcrierea) greșită a cuvântului (în loc de
*sevad, pl. sevazi), de o variantă tc. *sovad sau de vreo formă
intermediară din alte limbi balcanice.
stichi (~ stichiu) s.n. „dorință, vrere, intenție, gând;
pretenție, cerere” este atestat regional, din Muscel și din Argeș
(SDLR, s.v. stici, GL. ARG., Coman, GL.), în locuțiunile a
pune stichi (sau stichiul) la ceva sau la cineva „a-și pune în
gând ceva, a intenționa; a pune ochii pe ceva sau pe cineva; a
cere, a pretinde, a stărui, a cere; a face să nu se mai atingă
nimeni de un lucru, ascunzându-1; a înceta de a-1 mai folosi” și a
se pune cu stichiu pe cineva „a insista, a stărui pe lângă cineva
pentru a-1 determina să acționeze într-un anumit fel; a-i cere
cuiva ceva”. DLR înregistrează cuvântul, dându-1 cu etimologia
necunoscută. Etimonul său este, foarte probabil, tc. istek „dorință,
vrere, intenție, poftă”, cu afereza vocalei inițiale neaccentuate.
In Oltenia se folosește, de asemenea, o locuțiune care pare
să aibă în structură o variantă a aceluiași cuvânt, tichiu\ a pune
tichiu „a tăgădui” (LEX. REG. II, p. 17, DLR, s.v., cu
113
etimologia necunoscută); dacă este așa (iar semnificațiile unora
dintre locuțiunile menționate anterior par să confirme acest
lucru: de la „a-i interzice cuiva accesul la un lucru” până la „a
tăgădui” este o distanță minoră), căderea consoanei inițiale
(tichiu < stichiu) trebuie pusă pe seama unei false derivări
regresive, 5- fiind interpretat drept „prefix” emfatic, deci expresiv.
șacamele s.f. pl. „fleacuri, nimicuri”, atestat din sud-estul
Banatului în anul 1926, este comparat în DLR cu tc. șaka
„glumă, farsă”. Credem că provine, prin metateză și după suf.
-eală (sg. *șacameală) sau prin haplologie (rom. *șacalamale
sau *șacalamele\ dintr-un derivat de la cuvântul turcesc dat în
DLR: tc. șakalama „farsă, glumă; neseriozitate”; cf. șaka
„glumă, farsă”, șaka maka „mai în glumă, mai în serios” (TS).
șaitânic, -ă adj., v. s.v. oglu.
șapcă s.f. are, fără îndoială, etimologie multiplă, așa cum
îl și consideră dicționarele moderne: bg., rus. sapka (DM,
DEX), magh. sapka. rus. sapka (DLR, NȘDU). La aceste
etimoane trebuie însă neapărat adăugat tc. șapka (accentuat
șăpka. v. TS), de vreme ce rom. șapcă nu a putut fi preluat, cu
sensul său literar, decât din turcă, maghiară și bulgară, singurele
limbi-sursă în care termenul are sensul generic „acoperământ de
cap”, inclusiv „acoperământ de cap, confecționat din pânză,
postav sau piele, cu cozoroc și cu o calotă rotundă și plată sau
emisferică, purtat mai ales de bărbați (în general de muncitori,
elevi, marinari, militari etc.) și prevăzut uneori cu însemnele
ocupației; chipiu, caschetă”. De altfel, CDER menționează, pe
lângă sl. sapuka. bg., ser., rus. sapka. pol. czapka. magh.
csapka. și tc. șabka (cf. rom. înv. șabcă). Etimologia turcească
este susținută și de rom. șapcaliu „persoană care poartă șapcă”
< tc. șapkah „idem” (DLR).
șistereâ s.f. înseamnă sau însemna, în nordul Munteniei,
„unealtă de dulgherie (nedefinită mai de aproape)”. DLR, citând
sursa (H), îl dă cu etimologia necunoscută, comparându-1 totuși
114
cu șiștar ~ șiștoare „unealtă asemănătoare cu compasul” (< ser.).
Etimonul cuvântului este, cu mare probabilitate, tc. sistire
„răzuitor de tâmplărie (= unealtă formată dintr-o lamă subțire de
oțel, folosită pentru netezirea fină, prin răzuire, a suprafețelor de
lemn)” (TS), cu /s/ > /s/ prin falsă degrecizare (v. cap. III, 2) ori
sub eventuala influență a lui șiștar. Este un alt exemplu în care
identificarea etimonului lămurește pe deplin semantismul unui
cuvânt românesc împrumutat și nedefinit mai de aproape.
șișic subst. sg., cu varianta cișit. întrebuințat regional, în
Muntenia, probabil argotic, în locuțiunea adjectivală de șișic
„(despre vite, iepe etc.) aptă pentru reproducere, de prăsilă,
fecundă, fatătoare”, nu este înregistrat în dicționare, având
atestări numai din romanul Groapa (ed. a Vl-a, [București,
1974], p. 57 și 69) al lui Eugen Barbu, în următoarele pasaje:
„Trebuiau să vină la groapă niște căruțași cu iepe de șișic, să le
dea în călăreală la armăsarii unuia”, „- Tu n-auzi că geme,
ăsta-i bou? se întoarse clientul. - Da ce, n-oi vrea să zici că-i
de cișit?”. După toate probabilitățile, cuvântul, în ambele sale
variante, provine, prin generalizare și extensie semantică, din tc.
șișek ~ (dial.) șișik „oaie de 1-2 ani (aptă pentru reproducere),
oaie de prăsilă; (dial.) berbec castrat; bivoliță tânără care nu a
fatat încă” (TS, Redhouse, DS). Varianta cișit ar putea fi
rezultatul unei etimologii populare, prin confuzie cu termenul
rom. cișit „asortiment, varietate de mărfuri; abundență, belșug”
(< tc. qeșit).
șupeâ s.f. este un cuvânt (neînregistrat în dicționare) pe
care l-am auzit în anul 1972 în comuna Rasova, jud. Constanța,
în locuțiunea verbală a se ști cu șupeaua „a se simți vinovat, a
se ști cu musca pe căciulă”, în care sensul originar probabil al
lui șupea, „bănuială, suspiciune, îndoială, dubiu, neîncredere”,
s-a opacifiat. Etimonul cuvântului este tc. șuphe (TS) ~ (înv.)
șubhe (OTS, Youssouf) „idem”.
115
tabet s.n. este inserat în DLR ca variantă a lui tabiet
„deprindere, nărav, obicei, obișnuință, manie”, fiind însă
întrebuințat numai în Moldova și exclusiv într-o locuțiune
verbală în care tabiet nu este folosit: a-i fi cuiva la tabet „a fi Ia
porunca, la dispoziția cuiva”. Credem că avem aici un cuvânt
diferit de tabiet, acesta din urmă provine din tc. tabiat ~
*tabiyet. poate și din ngr. ra/inieii „deprindere, nărav,
obișnuință”, în timp ce tabet din locuțiunea menționată are ca
etimon tc. tabiiyet „dependență, subordonare” (TS, OTS),
preluat în română cu același sens. Este adevărat că cele două
etimoane turcești au o bază comună, adjectivul de origine arabă
tabi „legat, atașat (de ceva sau de cineva); subordonat,
dependent”, dar substantivele derivate de la acesta, tc. tabiat și
tabiiyet. sunt cuvinte distincte care au dobândit semnificații
diferite, transmise aidoma în română. Pentru locuțiunea însăși,
cf. tc. (birinin) tabiiyetinde olmak „a fi în subordinea cuiva, a
depinde de cineva, a fi la ordinele cuiva” (olmak „a fi”, birinin
„al cuiva”, iar tabiiyet poartă sufixul posesiv și pe cel locativ,
care permit traducerea cuvântului prin „la dispoziția, la porunca
sa”). Fără îndoială că modelul turcesc a fost imitat atunci când a
fost creată locuțiunea românească.
tacoz s.n. „suport alcătuit din grinzi dispuse în formă de
dreptunghi, pe care se așază, în șantierele navale, corpul unei
nave în timpul construcției sau reparației” face parte din
terminologia specială a construcțiilor navale, fiind înregistrat în
DSR ca sinonim al termenului scareu. Provine, prin condensare
lexico-semantică, din sintagma tc. takoz [kizagi] „idem” (v. TS;
takoz „fiecare dintre grinzile care alcătuiesc un astfel de suport;
pană, piedică de lemn”, kizak „sanie; scareu, tacoz”); v. cap. II, s.v.
taneâ s.f. avea în trecut sensul „bucată de blană sau de
piele de animal”, etimonul termenului fiind tc. tane „bucată,
exemplar” (v. ȘIO II/2, p. 117, DLR), detașat din sintagmele
116
kiirk tanesi și deri tanesi (kiirk „blană”, deri „piele”); v. cap. II,
s.v. Același cuvânt turcesc stă, probabil, la baza unui alt sens,
care nu a fost reținut în dicționare, al lui tanea\ „dată, oară,
rând”. Cuvântul este folosit cu această accepțiune abstractizată
în Dobrogea, în limbajul pescarilor, fiind atestat în Constantin
C. Giurescu, Istoria pescuitului și a pisciculturii în România,
voi. I, București, 1964, p. 194: „a tras cu năvodul o tanea sau
două tanele”, adică „o dată sau de două ori”.
tarabuz subst. (cu accentul necunoscut) nu este înregistrat
în dicționare, însă este atestat într-un document din 1765
(Furnică, p. XXVI), fiind folosit atributiv, în sintagma sopon
tarabuz. Pentru a explica înțelesul și originea termenului,
trebuie să pornim de la tc. (înv.) Tarabuzan „numele vechi al
orașului Trabzon (port la Marea Neagră), Trebizond, Trapezunt”
(v. Youssouf). De aici deducem că sintagma însemna „săpun de
Trebizond (Trapezunt), săpun fabricat în orașul Trabzon” și
reprezintă un semicalc frazeologic (cu topică inversată, adaptată
la limba română) după construcția determinativă tc. Tarabuzan
sabunu „idem” (sabun „săpun”). Enigmatic rămâne totuși
motivul căderii finalei toponimului turcesc, -an. Să fi avut vreun
amestec sufixul românesc ~(e)an, formant pentru nume care
arată originea, omis din cauze care țin de un soi de
hipercorectitudine derivativă?
taratii adj. invar, este dat în ȘIO II/2, p. 162, s.v. taracli
(formă inventată de L. Șăineanu), cu sensul „din orașul Tarakli”
și cu etimologia: tc. „tarakli «stofa pentru saltele fabricată la
Tarakli; stofa reiată, cu vrâste în formă de dinți» (tarak «dinte de
pieptene»)”. Atestat într-un singur document din anul 1601 (v. HEM
2066: „atlaz albastru taratii”), cuvântul întrebuințat în română
însemna, în realitate, „(despre stofe, țesături) brodat sau țesut în
dungi, în vrâste; dungat, vrâstat, reiat”. Provine din tc. tarakli
„idem” (TS, Redhouse), cu asimilarea t-k> t-t.
117
tăcătă s.f. este enumerat în H printre numele unor jocuri
de copii din sud-estul Munteniei și considerat în DLR cu
„etimologia necunoscută; cf. tăcăi (= «a scoate sunetul tac, a
țăcăni, a tocăni; a ticăi; a zvâcni, a palpita» - n.n.)”. Deși sensul
cuvântului nu este definit mai de aproape, credem că etimonul
său, cu totul diferit de verbul tăcăi, este tc. tokat „palmă,
lovitură cu palma”. Dacă este așa, înțelesul termenului românesc
trebuie să fi fost „bâza, (de-a) leapșa”.
târfă s.f. „femeie de moravuri ușoare, prostituată; (reg.)
lucru vechi, uzat, devalorizat, bun de aruncat sau demn de
dispreț; cârpă, zdreanță” are etimologia mult discutată: TDRG,
ȘDU, CADE, DLR și NȘDU îl compară cu (sau trimit la) tearfă
„cârpă; prostituată”; SDLR îl explică din ^stârfă (= stârcf,
CDER îl consideră dublet al lui tearfă (care are într-adevăr
același semantism, însă este dat și el, în dicționare, cu
etimologia necunoscută sau ca creație expresivă, iar în DR IV,
p. 781 este explicat, neconvingător, din sl. terhu, magh. terh -
teher „povară”); DM și DEX îl înregistrează fără etimologie,
respectiv cu etimologia necunoscută.
Susținem o soluție etimologică pe care TDRG o considera
improbabilă: tc. tirfa (Youssouf) ~ turfa „(lucru) fără valoare,
uzat, stricat, devalorizat, bun de aruncat, demn de dispreț” și
„lucru nou, frumos și atrăgător, care stârnește curiozitatea;
noutate, curiozitate” (TS, Youssouf, Redhouse 1999, OTS). Este
limpede că sensul „lucru fără valoare, uzat, bun de aruncat” a
fost preluat tale quale în română, evoluând apoi, prin specializare,
la „bucată de stofa uzată, cârpă, zdreanță”. Accepțiunea „femeie
de moravuri ușoare, femeie stricată, cocotă, prostituată” a putut
rezulta fie, prin specializare, din sensurile turcești (de pildă prin
acțiunea conjugată a sensurilor „lucru nou, atrăgător, care
stârnește curiozitatea” și „lucru demn de dispreț”), fie prin
extensie de la „cârpă, zdreanță” (așa cum s-a întâmplat și cu
buleandră, haraba, paceaură etc.). Este probabil, pe de altă
parte, că între târfă și tearfă nu există nicio legătură etimologică,
118
dar există raporturi de influență reciprocă, inclusiv la nivelul
derivatelor lor (de exemplu, târfar, târfărie, tărfăriță, târfoli nu
sunt decât variante ale termenilor terfar, terfărie, terfăriță,
terfeli, formate sub influența lui târfă).
tâzlă s.f. „pământ desțelenit și îngrășat cu mraniță”, dat cu
etimologia necunoscută în DLR (cu o atestare dialectală din
1913), este, credem, doar o variantă fonetică a termenului rom.
tuzlâ ~ tuzlâ „salină, sărărie; loc relativ adânc aflat pe malul
mării, în care se canalizează apa mării pentru ca, după
evaporare, să se exploateze sarea depusă” (v. ȘIO II/2, p. 164,
TDRG, SDLR, DLR). Etimonul comun este tc. tuzlâ, accentuat
tuzlâ sau tuzlâ, care, pe lângă semnificațiile din română,
menționate mai sus, o are și pe aceea de „teren sterp, arid, bogat
în săruri minerale, neprielnic pentru agricultură” (TS), de unde a
rezultat, prin extensie sau prin polarizare semantică, accepțiunea
cu care este întrebuințată varianta tâzlă.
tejghereă s.f. este întrebuințat în Dobrogea cu sensul
„roabă” (ALR I [724]), fiind înregistrat în DLR, cu etimologia
necunoscută. Provine din tc. (dial.) tejgere ~ tecgere [pronunțat
teggere] (~ lit. teskere) „roabă; targă” (DS, TS, Youssouf).
teletin „piele fină de bovine” este explicat corect, în ȘDU,
CDER, DM și DEX, din ser. teletin, iar în DLR, din ucr.
teletina. Pentru varianta sa telatin trebuie însă restabilită
etimologia pe care ȘIO II/l, p. 355, o dăduse, greșit, și pentru
teletin'. tc. telatin „idem”, eventual și ngr. TsXarivi, bg. telatin.
Mai puțin exactă este explicația din NȘDU: rom. teletin < tc.
telatin, ngr. tbXstivi, bg. telatin.
temei s.m. este un termen regional folosit în Oltenia,
Muntenia și Dobrogea pentru a exprima noțiunile „fundație (a
unei construcții), temelie” și „talpa prispei”. îl înregistrează
DLR, pe baza unor atestări dialectale, la care adăugăm încă una,
119
în AN. DOBR. V-VI, p. 157. Credem că etimologia dată în
DLR, ser. temelj, bg. temei, trebuie completată cu etimonul
acestora, care nu poate fi ignorat în cazul unui termen din
domeniul construcțiilor, atât de afectat de influența turcă: tc.
temei „fundație, temelie” și, în general, „bază, temelie,
fundament” (TS). Nu vine decât în sprijinul acestui argument
faptul că rom. temei a fost împrumutat și ca substantiv neutru,
fiind folosit în nord-vestul Munteniei (v. LR XXII, 1973, 2,
p. 163) cu o accepțiune abstractă, „temei, bază, motivație”, pe
care o are și etimonul său turcesc.
temergîu s.m. este un cuvânt învechit, neînregistrat în
dicționare, atestat într-un act din 1642 pe care l-am găsit inserat
în DIB, p. 28, în pasajul „Stoica cizmar și (...) lane abagiul și
Necula temergiul și Dumetrașco generile Costii grămătecur.
Deși semnificația sa nu reiese limpede din context, acesta ne
ajută cel puțin să deducem că ar trebui să fie vorba de un nume
de ocupație. întrucât sufixul -giu ne duce cu gândul la un
împrumut din turcă, presupunem că temergiu însemna „fierar” și
că etimonul său este tc. demirci (TS) ~ (înv. și dial.) temirci
„idem” (cf. tc. demir, înv. și dial. temir - demiir ~ temur ~ timur
„fier”, v. Kakuk, p. 121, Tar. S., DS, YTS).
tere s.f. nu a fost trecut în dicționare, dar este atestat în
ARH. FOLK. VI, 1942, p. 83, ca termen întrebuințat de românii
din Serbia, cu sensul „fir gros de bumbac sau de lână”. Provine
din tc. tire „idem” (TS), cu o asimilare vocalică obișnuită care
ar fi putut avea loc și în dialectele turcești vorbite în vestul
Peninsulei Balcanice.
terpedin s.n., cu variantele trepedin și trapedin, apare, ca
denumire a unei unelte neprecizate, într-un document din 1847
redactat în Moldova (Uricariul X, p. 404), fără a fi preluat în
dicționarele limbii române. Sensul său probabil este „săpăligă,
sapă mică de grădină”, întrucât se explică etimologic din tc.
120
tirpidin „idem” (Youssouf, TS, Redhouse). Schimbarea lui i
neaccentuat în e și metateza din variante nu pun probleme,
întrucât sunt firești atât în română, cât și în turcă.
timin s.m. „veche monedă turcească din care se faceau
salbe purtate pe cap” este înregistrat în ȘIO II/2, p. 123, urmat
de ȘDU, SDLR și DM, cu etimologia: tc. timin. definit în ȘIO
„(o optime), veche monedă franceză care valora cinci bani” (se
dă și un corespondent ngr. upivi „galben de zece lei”). DEX
nu-1 mai include, iar DLR și NȘDU îl dau cu etimologia
necunoscută, probabil fiindcă termenul turcesc nu a fost găsit, în
această formă, în sursele consultate.
Totuși, etimonul turcesc există, în forma tumen, cu
sensurile „zece mii; grămadă, cantitate mare; unitate militară
formată din 10.000 de soldați, divizie” (Youssouf, YTS, TS,
Redhouse), dar și cu semnificația (înv.) „numele unei monede
persane de aur” (Youssouf, Redhouse), iar în surse dialectale
apare și varianta timin. atestată numai cu accepțiunile „unitate
de măsură pentru capacitate, folosită pentru cereale; vas care are
această capacitate” (DS) și „vas de lemn pentru apă” (ZTS).
Este, evident, același cuvânt, varianta timin fiind folosită,
probabil, în limba turcă veche, și cu accepțiunea „monedă
persană de aur (care circula și în Imperiul Otoman)”. Ceea ce ar
trebui rectificat este doar sensul cuvântului românesc, care
denumea nu o monedă turcească, ci aceeași monedă persană ca
în limba turcă. De altfel, termenul persan este cunoscut și în
țările vest-europene (Redhouse 2000 traduce tc. tumen prin engl.
„toman, tuman [a Persan monetary unit]”, iar corespondentul
din fr. este toman „monnaie de compte de la Perse”).
tipilic s.n. este atestat din Dobrogea cu sensul „ornament
de metal (în formă de stea, de semilună etc.) care se fixa la
tichia copiilor mici” (AN. DOBR. V-VI, p. 186, cu precizarea
„azi dispărut”). DLR nu îl include. Provine, fără îndoială, din tc.
tepelik „acoperământ de cap, ornat cu monede de aur și argint și
121
cu pietre prețioase, pe care îl poartă țărăncile din Anatolia” (TS
1998), „ornament de perle și de aur care se purta în vârful
capului” (Youssouf), „ornament care se fixează în vârful unui
acoperământ de cap” (TS 1945, 1974), „ornament de argint fixat
în vârful fesului purtat de femei” (ZTS), „nasture cu care se
atașează ciucurele la fes” (Redhouse).
toităn,-ă s.m. și f., adj. este un termen regional întrebuințat
în Muntenia și Oltenia cu sensul „(pui de găină, de rață etc. sau
persoană, mai ales copil) bine dezvoltat, dolofan, împlinit,
voinic; (obiect) voluminos, mare”. Are varianta tuitan,-ă și
atestări dialectale începând din a doua jumătate a secolului al
XlX-lea (H) și până în zilele noastre, v. DLR, care îl dă cu
etimologia necunoscută. Etimonul său probabil este tc. toydan
„rasă de dropie ale cărei exemplare sunt mai mari decât dropiile
obișnuite” (TS), preluat cu sens generalizat și convertit și la
valoare adjectivală.
top s.n. ~ topă s.f., întrebuințate în Dobrogea cu sensul
„minge (făcută din păr de vită, din lână etc.)” (H, ALR), au fost
înregistrate în DLR ca simple variante ale lui topcă ~ tupcă -
tupce „idem” și explicate dintr-un etimon comun, bg. topka
„idem”. în realitate, top și topă provin din tc. top „minge”, fiind,
așadar, dublete etimologice ale lui topcă.
topleiciîță s.f. este omis din DLR, deși apare atestat în
ALR SN II [523] din sudul Munteniei, cu sensul „ac cu
gămălie”. Etimonul său este tc. toplu igne „idem” (TS 1945, TS
1998), grup sintactic stabil, folosit și sudat, topluigne (TS 1974),
în calitate de cuvânt compus din toplu „cu gămălie, cu măciulie”
și igne „ac”. în cazul sintagmei, fiecare dintre cele două
elemente componente este oxiton, în timp ce compusul are
accentul principal pe a doua silabă și accent secundar pe ultima
silabă (topluigne). Este interesant modul în care acest etimon a
fost adaptat și transformat în limba română. Rezultatul ar fi
122
trebuit să fie *topluigneă sau *topluineă. Or, segmentul final al
etimonului a fost înlocuit de sufixul diminutival rom. -eicuță
(-eică + -uță). astfel încât al doilea element component aproape
că nu participă deloc la configurația cuvântului românesc.
Etimologia acestuia poate fi descrisă, așadar, în felul următor:
tc. toplu[igne] + suf. rom. -eicuță.
tug s.n. este înregistrat în DLR cu sensul (destul de vag
formulat) „unealtă pentru lustruitul pieilor, folosită în tăbăcărie”,
cu o atestare regională (Olt.) din anul 1868 și cu etimologia
necunoscută. Provine din tc. tig „croșetă; sulă (folosită de
pantofari, șelari, curelari etc.); cuțitul rindelei” (TS, Redhouse,
Youssouf, ZTS), preluat cu o extensie semantică, dacă nu
cumva înțelesul românesc va fi fiind același ca în turcă ori dacă
etimonul nu va fi având, dialectal, și semnificația din română.
Este posibil ca și fonetismul, cu Iul în loc de /z/, să fie
etimologic (astfel de alunecări sunt uzuale în turcă).
tuslos,-oâsă adj. are o atestare regională, din nord-vestul
Munteniei, în LR VIII, 1959, 3. p. 67, cu sensul „(despre
îmbrăcăminte) îmbâcsit de praf și de grăsime, murdar, jegos”.
DLR îl înregistrează comparându-1, pentru etimologie, cu tusluc
- tuzluc Jambieră; papuc de casă; haină murdară, urâtă, veche”
(< tc. tozluk). Termenul este, fără îndoială, înrudit prin etimon
cu tuzluc. ca și cu tos din sintagma zahăr tos. dar provine mai
curând din adjectivul turcesc tozlu. (dial.) toslu „plin de praf,
prăfuit” (TS), de la care a fost derivat, redundant, cu sufixul -os.
țaparină (~ saparină) s.f. „unealtă de pescuit formată
dintr-o prăjină lungă de care se leagă o sfoară cu 10-15 cârlige
de undiță și o greutate care le coboară spre fundul apei”, rămas
cu etimologia necunoscută, inclusiv în DLR și NȘDU, poate fi
explicat din tc. qapan ~ (dial.) țapari ~ papara „idem” (TS, DS) +
suf. rom. -ină. Varianta saparină are inițiala deafricatizată,
poate prin etimologie populară după sapă, iar țaparină își
123
datorează forma, probabil, tot etimologiei populare, după
ț(e)apă sau țapină. Această etimologie este susținută și de
varianta țapaligă a termenului românesc (v. SDLR), rezultată
pesemne prin contaminație cu țepeligă „țepușă; țeapă; săpăligă”
sau chiar cu săpăligă.
urdu-belea adv., s.f., accentuat și urdu-beleâ, scris și
urdubelea și având varianta (h)urduz-belea, înseamnă ca adverb
„pe neașteptate (și nedorit), pe nepusă masă, nitam-nisam, în
mod inopinat (și provocând neplăcere)”, iar ca substantiv,
„pacoste, năpastă, belea”. ȘIO II/l, p. 373, îl tratează s.v. urdie,
considerând, ca și dicționarele din secolul XX care i-au urmat și
care au înregistrat cuvântul, că acesta ar proveni din tc. ordu
„oaste, armată; tabără militară” + rom. belea sau tc. belă „belea,
pacoste, necaz”; o astfel de combinație (compus sau sintagmă)
nu este însă atestată în turcă și, chiar dacă ar exista, nu ar
explica satisfăcător termenul românesc (o construcție
determinativă *ordu belăsi nu ar însemna altceva decât „năpasta
armatei” sau „belea de oaste”), iar o compunere pe teren
românesc este exclusă (tc. ordu ar fi trebuit să pătrundă în
română în aceeași formă pentru a participa la compunere; de
altfel, nici măcar forma urdie sau ordie nu ne vine din turcă, ci
din bg., ser. ordija).
Ne exprimăm satisfacția pentru faptul că, explicând
cuvântul „din tc. urdu «a lovi» [recte: „a lovit» - n.n.] + belă
«necaz»”, autorii DLR au acceptat, în principiu, etimologia pe
care am propus-o în LR XLIII, 1994, 1-2, p. 27. Mai trebuie
precizate doar următoarele detalii:
-	etimonul exact este expresia exclamativă tc. dial. urdu
belă (lit. vurdu belâ) „a căzut beleaua!, ce pacoste!, ce belea!”
(literal: „a lovit beleaua”; vurdu ~ dial. urdu este forma de trecut
determinat la persoana a 3-a sg. a verbului vur-, dial. ur- „a lovi,
a izbi; a vătăma, a atinge”);
-	expresia verbală turcească a fost preluată mai întâi ca
adverb, prin simplă conversiune, după care și-a schimbat din
nou categoria lexico-gramaticală, devenind substantiv;
124
-	varianta rom. urdu-beleă a precedat-o, probabil, pe
aceea paroxitonă, menținând accentul din turcă (urdu bela).
inclusiv accentul secundar pe silaba antepenultimă a compusului
(DLR: urdu-beleây.
-	varianta (h)urduz-belea este rezultatul contaminației cu
adv. rom. (h)urduz-burduz „bălăbănindu-se, hurducându-se”.
vârdie s.f. este întrebuințat în limbajul marinăresc cu
sensul „cart, serviciu la bordul sau la schela unei nave
comerciale (organizat pe timpul staționării acesteia); marinar
care efectuează acest serviciu”, fiind inclus în două lucrări de
terminologie specifică: Anton Bejan - Mihai Bujeniță, Dicționar
de marină. București, 1979, respectiv Ilie Manole - Gheorghe
lonescu, Dicționar marinăresc. București, 1982, care îl lasă fără
etimologie.
Etimonul este tc. vardiya „idem” (accentuat pe prima
silabă, ca în română, v. TS). Termenul românesc are dublete de
alte origini: (înv.) gârdie - gvârdie - guârdie „gardă, pază,
strajă” (v. DA) ~ (reg., Munt., Olt.) vârdie „(serviciu de) poliție
dintr-un oraș” (GL. ARG.) < rus. gvârdija. it. guardia'. (înv.,
Mold., Transilv.) vărtă ~ vart „strajă, gardă; escortă; corp de
gardă” < ucr. varta. pol. warta. germ. Warf. (reg., Transilv.)
vâr dă „strajă, gardă” < magh. vâr da.
vitai subst., v. s.v. catertai.
zacom s.m. este atestat din nordul Dobrogei, cu sensul
„leandru”, în H, fiind înregistrat cu etimologia necunoscută în
DLR. Provine din tc. zakkum „idem” (TS).
zagarâ s.f. „blană de animal prelucrată; margine de blană
aplicată Ia unele obiecte de îmbrăcăminte”, cu variantele zăgărâ
și zagareâ. este explicat eronat, în CADE, DM, DEX și NȘDU,
din bg., ser. zagarija (care ar fi trebuit să devină ^zagarie în
română), iar TDRG îl inserează cu etimologia necunoscută.
Soluția corectă fusese dată în ȘIO II/l, p. 381 și în SDLR: tc.
zagara ~ (înv.) zagara „bucată sau fâșie de blană de animal
125
prelucrată, aplicată Ia gulere ori ca bordură la îmbrăcăminte”
(TS, Redhouse, Youssouf). DLR acceptă acest etimon, dar îl
reproduce în forma zagra. care nu justifică variantele românești.
O altă variantă a cuvântului, zăgâră „catifea”, folosită în estul
Transilvaniei, este dată cu etimologia necunoscută în DLR.
Trebuie remarcat, de altfel, cât de adânc a pătruns acest
împrumut din turcă dincolo de munți, la nord și vest de Carpați,
ceea ce explică, într-o oarecare măsură, reținerea lexicografilor
față de etimologia turcească. El și derivatul său zăgăraie au
atestări (și cu sensuri dezvoltate: „bor Ia pălărie; paspoal, tighel”
etc.) nu numai din Moldova, Muntenia și Oltenia, ci și din estul,
sudul și sud-vestul Transilvaniei, ba chiar și din inima acestei
provincii, din zona Turda (v. DLR).
Semnalăm, pe de altă parte, interesantul aport al Iui zagara
la formarea pe teren românesc a unui alt cuvânt, zangarâ.
înregistrat în DLR cu „etimologia nesigură; cf. zdrancana” și
atestat în GL. ARG., Coman, GL. și Ciaușanu, GL. cu
următoarele accepțiuni: /. (Ia pl.) „zorzoane; obiecte mici,
neînsemnate, mărunțișuri; fleacuri, mofturi” (SDLR dă sensul
„zorzoane” și pentru zagara)-. 2. „încurcătură, belea”. Forma
zangara a rezultat, cu mare probabilitate, prin contaminația
zagara + angara „necaz, încurcătură; zorzoană” și trebuie
considerată variantă a lui angara, de vreme ce are semnificațiile
acestuia (v. mai sus, s.v. angara).
zalăm s.n. este un termen înregistrat în DLR, fiind extras
dintr-un document din 1799 în care apare în locuțiunea a(-i) sta
(cuiva) de zalam „a sâcâi, a tracasa, a bate la cap (pe cineva)”:
..multă vreme îmi tot batea capul și-mi sta de zalam să-i vândă o
vie” (lorga, S.D. V, p. 555). La etimologia, corectă formal, dată
în DLR, tc. zalâm. adăugăm precizarea că acest termen turcesc
învechit, pronunțat zalăm. înseamnă „opresiune, tiranie,
nedreptate” (OTS) și este de origine arabă, înrudit cu tc. zuliim.
(dial.) zulum „idem”, care a fost preluat în română (zulum) cu
același sens. Se pare că, spre deosebire de alte cazuri de acest
fel, turca nu cunoaște un verb compus sau o locuțiune care să-i
corespundă celei din română. Aceasta a fost formată, așadar, pe
126
teren românesc, cu semnificația inițială „a oprima, a teroriza, a
tiraniza”, de la care s-a ajuns la „a sâcâi” și/sau, poate, „a face
presiuni, a constrânge; a insista”. De aici rezultă că termenul va
fi fost întrebuințat în română, la început, și singur, cu
accepțiunea „tiranie, oprimare”.
zanaăt s.n. (reg., Dobr.) „meserie, meșteșug, îndeletnicire,
ocupație practică, meșteșugărească” este atestat în AN. DOBR.
V-VI, p. 157, dar a fost trecut cu vederea în DLR și în alte
dicționare. Provine din tc. zanaat „idem” (TS, Redhouse), fiind
un dublet al termenului bănățean și transilvănean zănat - zanat
„meserie, meșteșug; obicei”, al cărui etimon este ser. zanat
(v. Gămulescu, p. 202, DLR), de aceeași origine.
zangalâc s.n. (Dobr.) „nărav; toană, moft; nervozitate” (v.
DLR, care îl dă cu etimologia necunoscută) are ca etimon, foarte
probabil, tc. sangilik „buimăceală, tulburare, stupefacție, uluială,
zăpăceală” (TS, Redhouse), care a suferit, în cursul preluării, o
ușoară deplasare de sens.
zăr s.n. „monedă care a circulat în Moldova în secolele
XVIII-XIX”, înregistrat în DLR cu etimologia necunoscută, are
la bază, fără îndoială, tc. zer „ban, monedă de aur” (OTS).
Moneda însăși ar putea fi identică cu zermacupul „monedă
turcească de aur, care a circulat și în țările române în secolele
XVIII-XIX” (< tc. zer-i mahbub „numele unei monede otomane
de aur”, v. OTS, cf. DLR), caz în care și zăr ar avea la bază
sintagma turcească, din care a fost detașat prin condensare
lexico-semantică: zer[-i mahbub].
zărgân s.m., cu variantele zargân s.m. și zărgână s.f.,
„specie de pește marin cu corpul alungit și cilindric, acoperit cu
solzi mici și cu oasele colorate în verde (Belone belone euxini)”,
este explicat în DLR din ngr. țapyâva, tc. zargana (notat greșit:
zarghana). Cuvântul a fost dat cu etimologia necunoscută în
CADE, DEX și NȘDU, deși SDLR indicase originea sa
grecească sau turcească, iar CDER preciza ca etimon chiar tc.
127
zargan. Ce-i drept, nu am găsit acest etimon în dicționarele
turcești decât în forma zargana (paroxiton sau preparoxiton),
care justifică cel puțin varianta rom. zărgană, dar este probabil
ca ea să existe și fără vocala finală, cum o arată și bg. zargan și
rus. sargan, preluate tot din turcă. Cuvântul turcesc provine din
cel neogrecesc, cunoscut de lexicografi mai ales în formă
preparoxitonă, (âpyava, iar numeroasele nume grecești de pești,
mai ales marini, răspândite în bazinul Mării Negre prin
intermediul limbii turce susțin etimologia directă din această
limbă. O etimologie multiplă, inclusiv din bulgară, nu este însă
exclusă niciodată în astfel de cazuri.
zât subst. este un cuvânt pe care l-am auzit în anul 1972 în
sud-vestul Dobrogei (în comuna Rasova), în locuțiunea verbală
a fi în zât (cu cineva) „a sta învrăjbit (tot timpul), a nu se avea
bine, a fi certat (cu cineva)”. Semnificația ne oprește să stabilim
vreo legătură între acest cuvânt și interjecția zât, folosită în
Muntenia pentru a alunga pisicile și considerată de origine
onomatopeică. Etimonul termenului este, după toate probabilitățile,
tc. zit „opus, advers, contrar; opoziție, adversitate, discordie”
(TS, Redhouse). însăși locuțiunea în care este întrebuințat
termenul are un corespondent în turcă sau, poate, chiar o
ascendență turcească, în expresia (biriyle) zit olmak „a fi în
opoziție (cu cineva), a se împotrivi (cuiva)” (biriyle „cu cineva”,
olmak „a fi”), a cărei structură pare să fi fost imitată în română;
imperfect însă, de vreme ce i s-a adăugat prepoziția în (altfel, ar
fi trebuit să sune *a fi zât cu cineva').
zurla adv. este atestat din Moldova și înregistrat în DLR
cu sensul „în mod neașteptat”, cu accentul necunoscut și cu
etimologia necunoscută. Această semnificație trebuie înlocuită
sau completată cu „în mod abuziv (și inopinat), cu sila (și pe
neașteptate), cu zorul”, accepțiune pe care o are etimonul său
cert, tc. zorla (accentuat zorla, ceea ce înseamnă că și termenul
românesc este, aproape sigur, paroxiton).
128
II.	ÎMPRUMUTURI PRIN CONDENSARE
LEXICO-SEMANTICĂ
în cele ce urmează discutăm o serie de cazuri în care
împrumutul lexical din limba turcă a avut loc prin intermediul
condensării lexico-semantice - procedeu care constă în omiterea
unuia dintre elementele componente ale unei sintagme sau ale
unui cuvânt compus, în timp ce elementul reținut preia sensul
întregii unități sintagmatice, respectiv al compusului.
1.	Condensarea lexico-semantică a fost amestecată mult
timp cu alte procedee de „economisire lingvistică”, fiind trecută,
fără nicio distincție, în categoria largă a elipsei. DEX definește
elipsa drept o „figură de stil care constă în omiterea din vorbire
sau din scriere a unor cuvinte sau chiar a unor propoziții care se
subînțeleg sau nu sunt absolut necesare pentru înțelesul
comunicării”. Sextil Pușcariu arăta că „cel mai tipic caz de
economie e elipsa”, explicând că atunci „când o idee e atât de
prezentă în mintea noastră, încât devine de la sine înțeleasă, ea
poate rămânea neexprimată”, și își ilustra afirmațiile cu termeni
ca nuiele < lat. novellae < [vitae] novellae „vițe tinere”, văr <
lat. [consobrinus] verus „văr adevărat”, dar și cu omisiuni de
cuvinte și sintagme din propoziții, fraze și dialoguri, de genul
acum zece ani „în urmă cu zece ani” < [s-au împlinit] acum zece
ani sau Vii și tu, Floreo? - De ce să nu?, din care verbul a fost
omis „pentru că propoziția e perfect inteligibilă și așa” (Sextil
Pușcariu, Limba română, voi. I. Privire generală, București,
129
1976, p. 39-40). Conform Micului dicționar de terminologie
lingvistică (București, 1980) al lui Gheorghe Constantinescu-
Dobridor, elipsa „se datorește nevoii de conciziune, de scurtare
a exprimării, grabei în exprimare și mai ales nevoii de
expresivitate, motiv pentru care este foarte frecventă în vorbirea
afectivă și în limba vorbită”, și poate fi lexicală - când vizează
„elemente de ordin lexical (cuvinte) din cadrul unor sintagme,
locuțiuni, expresii sau formule de diferite tipuri care preiau
sensul cuvintelor omise” - sau gramaticală - când „vizează
elementele de ordin gramatical, unitățile sintactice care nu sunt
strict indispensabile pentru a fi exprimate în comunicare
(inclusiv o propoziție întreagă)”. întrucât sfera de cuprindere
care i se atribuie este mult prea largă, procedeul elipsei este
exemplificat prin structuri dintre cele mai diverse, de la tipul
roșie în loc de pătlăgea roșie până la marfă de calitate în loc de
marfă de bună calitate și de la nu are de unde în loc de nu are
de unde lua până la i-am făcut eu o mulțime de meșteșuguri și
degeaba în loc de ...și degeaba i le-am făcut.
Trebuie remarcat că unele dintre aceste „elipse” implică
omiterea unui element esențial și preluarea sensului întregii
sintagme de către elementul reținut, pe când în altele elementul
omis chiar nu era necesar, deoarece semnificația sa reiese
oricum din celelalte elemente. Nu se poate susține, de pildă, că
pătlăgea era un element superfluu în sintagma pătlăgea roșie și
de aceea a fost lăsat la o parte. Dimpotrivă, în astfel de cazuri
este omis adesea tocmai elementul fundamental, iar cel reținut
nu preia numai sensul cuvântului omis, ci înțelesul întregii
sintagme, care este unul singur în cazul unui grup sintactic stabil
sau al unui cuvânt compus. De aceea, credem că termenul elipsă
- care prezintă și inconvenientul că exprimă doar latura formală
a fenomenului - trebuie rezervat pentru cazurile de omitere a
unor secvențe inutile, care nu aduc nimic nou în exprimare, dar
trebuie evitat atunci când vrem să denumim procedeul prin care
o sintagmă, o îmbinare de cuvinte, liberă sau fixă, ajunsă uneori
în stadiul de cuvânt compus, pierde unul dintre elementele sale
130
componente, iar elementul rămas cumulează înțelesul întregii
sintagme, respectiv al cuvântului compus. Deși tehnica brută
aplicată este aceeași - eliminarea unei segment cu valoare
lexicală, mai scurt sau mai lung-, resorturile, materialul utilizat,
mecanismul și rezultatele sunt diferite:
a)	Elipsa are ca finalitate realizarea unor expresii, propoziții
sau fraze eliptice și se bazează exclusiv pe intenția vorbitorului
de a elimina ceea ce este superfluu în comunicare și mai ales de
a se exprima cât mai expresiv. Ea acționează numai asupra unor
secvențe inutile, secundare, lipsite de un aport semantic
suplimentar, care sunt oricum subînțelese din restul mesajului și
deci pot fi eliminate fără ca secvențele rămase să sufere vreo
alterare prin îmbogățirea conținutului semantic al acestora.
b)	Condensarea lexico-semantică are ca rezultat crearea a
noi cuvinte, este declanșată uneori de nevoia de concizie, iar
alteori de neînțelegerea deplină a mesajului, dar nu implică
intenții de expresivitate și nu elimină ceea ce cu siguranță este
superfluu, ci, dimpotrivă, acționează asupra unor sintagme, de
regulă bimembre, formate din cuvinte purtătoare de informații
esențiale, care numai par că pot fi omise fără nicio pierdere.
Vorbitorii elimină unul sau mai multe dintre aceste cuvinte
esențiale, a căror semnificație este cedată unicului termen
păstrat, care își îmbogățește astfel sensul, cumulând conținutul
semantic al întregii sintagme din care provine și devenind astfel
un nou cuvânt.
De remarcat că, în timp ce secvențele menținute într-o
expresie eliptică înglobau, înainte de omitere, sensul secvenței
eliminate, cuvântul reținut dintr-o sintagmă condensată nu
includea, înainte de condensare, și înțelesul elementului omis.
Iată de ce considerăm că termenul elipsă este insuficient,
neacoperitor pentru fenomenul discutat și trebuie folosit numai
pentru omisiunile care nu afectează semantismul secvenței
rămase, în timp ce pentru cazurile de transfer de semnificație de
la elementul omis către cel reținut și de cumul al semantismului
întregii sintagme trebuie utilizată denumirea de condensare
131
(lexico-semantică), care exprimă pe deplin esența procedeului și
acoperă și aspectul semantic al acestuia. De altfel, Vasile Șerban
și Ivan Evseev se refereau deja, în Vocabularul românesc
contemporan, [Timișoara], 1978, p. 156, la „condensarea unei
expresii analitice”, „condensarea semantică” sau „condensarea
unei expresii frecvent utilizate”.
2.	Condensarea lexico-semantică se poate petrece în două
situații: fie în cadrul uneia și aceleiași limbi, în care punctul de
plecare îl constituie un grup sintactic liber sau stabil (care poate
fi format pe terenul limbii respective, împrumutat dintr-o altă
limbă sau calchiat după un model străin), fie în procesul
împrumutului lingvistic, când sintagma etimologică, ajunsă
uneori în situația de cuvânt compus, se află în stare de
instabilitate formal-semantică (stare în care intră, în „momentul”
respectiv, orice cuvânt pe cale de a fi împrumutat, permițând
diverse schimbări fonetice, morfologice și de sens); în această
conjunctură, se întâmplă ca vorbitorii limbii receptoare să
interpreteze înțelesul etimonului sintagmatic ca aparținând
numai unuia dintre elementele sale componente. în ambele
cazuri acționează, de regulă, legea minimului efort, adică
„economia verbală”; totuși, între cele două situații există unele
deosebiri fundamentale:
a)	Vorbitorii care detașează un cuvânt dintr-o unitate
sintagmatică existentă în limba pe care o cunosc și o vorbesc
curent sunt conștienți că procedează la o scurtare a grupului
sintactic, având în minte, ca reper, sintagma originară, la care se
raportează în momentul extragerii semnificației cu care va
rămâne cuvântul respectiv. Aici avem de a face, în fond, cu
întrebuințări tropice ale cuvintelor, de vreme ce detașarea lui
alimentară, a lui roșie și a lui vânătă, de pildă, din sintagmele
prăvălie alimentară, pătlăgea roșie, respectiv pătlăgea vânătă
nu constituie decât substantivări intenționate ale unor adjective
din sintagme în care substantivul - de altfel esențial în definirea
noțiunii - poate părea capabil să-și cedeze conținutul semantic
132
adjectivului, pentru exprimarea mai concisă a înțelesului întregii
îmbinări. Același lucru se întâmplă în cazul sintagmelor din care
este eliminat determinantul; elementul determinat este întrebuințat
cu o accepțiune specializată care pare suficientă, în situații
conjuncturale concrete în care interlocutorul știe despre ce este
vorba. Când românul vorbește, într-o discuție particulară, despre
păsările care nu vor să mănânce sau să bea apă, vecinul său va
ști că el se referă la păsările de curte pe care le hrănește. în
acest fel apar condensările de sintagme din care este omis
determinantul, iar pasăre începe să însemne și „pasăre de curte,
orătanie”.
b)	Cei care, în procesul împrumutului lexical, detașează
cuvinte din sintagme sau compuse străine, pe care nu le înțeleg
pe deplin, sunt și ei mai mult sau mai puțin conștienți de faptul
că au efectuat o scurtare, dar, necunoscând prea bine
semnificația termenilor componenți, au impresia că elementul
reținut este cel care exprimă noutatea, noțiunea inedită care
trebuie transpusă în limba proprie, iar cel omis are un înțeles
difuz, de aceea poate fi eliminat. Desigur că avem de a face, în
aceste cazuri, cu un bilingvism deficitar, chiar dacă, cel puțin în
privința cuvintelor compuse din limba străină, trebuie să
admitem că vorbitorul limbii receptoare recunoaște, identifică
formal măcar unul dintre elementele componente; altminteri
segmentarea sintagmei ar fi haotică, aleatorie, iar rezultatul nu
ar fi decât o trunchiere (ca în blugi < engl. blue jeans).
în cele ce urmează ne ocupăm numai de condensarea
lexico-semantică petrecută în procesul împrumutului din turcă
în română. Cele mai multe dintre exemplele de mai jos nu au
fost tratate în mod satisfăcător în dicționarele limbii române,
unde termenii respectivi fie sunt dați cu etimologia necunoscută,
fără etimologie sau cu diverse etimologii care nu sunt turcești,
fie sunt explicați din cuvântul turcesc corespunzător din punct
de vedere formal, dar diferit semantic, și nu din sintagma sau
cuvântul compus din care provin și al cărui sens coincide cu
acela al termenul românesc. Unele cuvinte românești de acest
133
fel nici măcar nu au fost înregistrate în dicționare. în rare cazuri,
pe care le vom preciza, dicționarele se limitează să compare
termenul rezultat cu etimonul sintagmatic turcesc sau chiar
indică procedeul condensării unor astfel de etimoane.
Desigur că nu putem exclude posibilitatea ca unul sau altul
dintre cazurile de condensare prezentate să se fi petrecut încă pe
terenul limbii turce (în care fenomenul este la fel de răspândit ca
și în alte limbi), iar sursele turcești de care dispunem sau
corespondentele din alte limbi sud-est-europene să nu ofere
niciun indiciu în această privință. Oricum, până la proba
contrarie, suntem obligați să le tratăm drept condensări în
procesul împrumutului lexical din turcă în română.
Avem, în privința probelor contrarii, destule exemple:
rom. beden „bucată de blană, meșină”, de pildă, nu a fost
împrumutat prin condensare dintr-o sintagmă turcească (beden
kurkii „blană întreagă, blana de pe corpul unui animal”; beden
„corp, trup”, kiirk „blană”), așa cum am susținut în articolul
nostru împrumuturi din turcă prin condensare lexico-semantică
din SCL XXXIV, 1983, 4. p. 337, ci sintagma respectivă a fost
condensată încă în limba turcă, fapt dovedit atât de unele sensuri
învechite și dialectale ale tc. beden „brâu femeiesc;
îmbrăcăminte de corp care se îmbracă iarna”, cât și de
semnificațiile cu care acesta a fost preluat în alte limbi: ngr.
„haină îmblănită”, arom. „mantou femeiesc îmblănit”.
Pentru rom. biaz „hârtie semnată sau parafată în alb,
document în alb, blanchetă” trebuie reconstruit un etimon tc.
beyaz *„idem”, rezultat prin condensare pe teren turcesc din
sintagma beyaz kâgit sau beyaz varaka (beyaz „alb”, kâgit
„hârtie, act, document”, varaka „document”); pentru explicația
greșită, ca procedeu aplicat în cursul împrumutului în română,
cf. articolul nostru din SCL XXXIV, 1983, 4. p. 337, și Drimba,
p. 115. Acest din urmă autor dă ca etimon o sintagmă mai
dezvoltată din care ar fi fost detașat rom. biaz\ tc. beyaz
[iizerinde irade] (beyaz uzerinde „pe alb”, irade „ordin imperial”;
134
chiar din această sintagmă rezultă însă că tc. beyaz „alb” era
deja izolat ca substantiv, cu sensul „blanchetă, document în
alb”. Deși nu este atestat cu această semnificație, etimonul tc.
beyaz a fost definit de L. Șăineanu (ȘIO II/2, p. 18) prin „carte
blanche, ordre imperial”, reconstrucție semantică dovedind
intuiția de excepție a marelui lingvist.
Și alte cuvinte de origine cu certitudine turcă pe care,
îndeosebi în articolul menționat mai sus, le-am explicat prin
condensare din sintagme turcești s-au adeverit mai apoi a
proveni din etimoane detașate deja pe terenul limbii turce,
îndeosebi pe plan dialectal: acic „ambarcațiune fluvială fără
punte”, catâr „încălțăminte proastă, gheată scâlciată”, catifea
„panseluță; vâzdoagă”, câzâlgea „grâu de toamnă”, ceapraz
„dințarul cu care se îndreaptă dinții ferăstrăului”, cilic „jocul
numit și țurca”, ciumlec „un fel de ghiveci fiert înăbușit”, dalac
„antrax”, magear „galben unguresc”, panzehru „piatră formată
în organele unor animale, folosită ca antidot”, saca „mijloc de
transport pentru apă, format dintr-un butoi montat pe un cadru
de căruță cu două sau cu patru roți” etc.
3.	Prezentăm mai jos o bună parte a termenilor românești,
în majoritate învechiți sau regionali, rezultați prin condensare, în
cursul preluării lor, din sintagme sau cuvinte compuse turcești.
Indicăm de fiecare dată sursa în care pot fi aflate mai multe
informații despre acești termeni (cu excepția celor abordați în
cap. I al volumului de față, unde pot fi găsite datele esențiale),
iar dacă soluția nu ne aparține, fiind dată într-un dicționar sau de
către un alt cercetător, precizăm, după etimologie, sursa
respectivă.
agem s.n. „numele unei țesături orientale” (DA) < tc.
Acem [kumași] (Acem „Persia; persan”, kumaș „stofa,
țesătură”); cf. tc. (dial.) acem „brâu împletit importat din Siria”,
ceea ce nu înseamnă decât că termenul a fost detașat și în limba
turcă, dar, desigur, dintr-o altă sintagmă și cu un alt sens.
135
agustos s.m. sg. „soi de struguri timpurii, cu pielița
subțire” (DA) < tc. agustos [uzumu] *„idem” (literal: „strugure
de august”; Drimba, p. 32-33; agustos „august”, iizum
„strugure”).
aielet s.n. „oastea otomană teritorială (de provincie)” (v.
cap. I, s.v.) < tc. eyalet [askeri] (eyalet „provincie, regiune”,
asker „oaste”).
alcalâc s.n. „fier-balot pentru cercuri de butoaie” (v. cap.
I, s.v.) < tc. alkahk [șerit] (alkahk „bun pentru cercuri”, șerit
„bandă”).
ana s.f. 1. „firul apei, curentul principal al unei ape
curgătoare, sfor”; 2. „frunză de la mijlocul tulpinii” (Țurlan,
p. 51, GL. DOBR.) < tc. ana [akinti], respectiv ana [yaprak]
(ana „principal”, akmti „curent”, yaprak „frunză”); cf., mai jos,
dtp. în SCL, XXXIV, 1983, 4. p. 336, am explicat prin
condensare (din tc. ana [halat] „frânghie principală”; halat
„frânghie, parâmă”) și termenul rom. ana „frânghie cu plute
care se agață de marginea superioară a mrejelor” (v. DEX); între
timp am descoperit că această condensare a avut loc, de fapt, în
limba turcă, unde, dialectal, ana este atestat și cu sensul
„frânghie principală fixată, împreună cu alte frânghii și sfori
secundare, între două minarete și de care se atârnă candele (în
nopțile de ramazan)” (DS), ceea ce înseamnă că termenul are
sau a avut, probabil, și accepțiunea specială, din limbajul
pescarilor, pe care o are în română.
anadol s.n. „numele unei blăni importate din Anatolia”
(DA) < tc. Anadol [kiirku] (Anadol „Anatolia”, kitrk „blană”).
anasâna, întrebuințat la început ca interjecție (înjurătură
trivială turcească), iar mai târziu, în urma conversiunii, ca
substantiv, numai în locuțiunea adverbială cu anasâna „cu forța,
136
cu sila” (DA), a fost condensat din expresia tc. anasim [siktim]
(anasim „pe mama lui”, sikmek „a întreține raporturi sexuale cu
cineva”); ȘIO I, p. 131, explicând termenul sictir, arată că
„formula completă [...] sună anasim siktim”; cf., mai jos, avrad.
anason s.n. „rachiu de anason” (DA) < tc. anason [rakisi]
„idem” (ȘIO II/l, p. 20; DA: „cf. tc. anason rakisy «idem»”).
arap s.n. „numele unei lăcuste de culoare cafenie sau
neagră” (DA) < tc. (dial.) arap [osurugu] „idem” (sintagma este
atestată în DS; arap „arăbesc; african, negru; brunet”, osuruk
„lăcustă”).
arnăiît s.m. „soi de grâu de primăvară” < tc. Arnavut
[bugdayi] (ȘIO II/l, p. 26; Arnavut „albanez”, bugday „grâu”;
DA: „cf. tc. arnaut bogday «grâu de Albania»”); sintagma tc. a
fost și calchiată: grâu arnaut „idem”.
atmișceâ s.f „un tip de blană” (DA) < tc. Akmesqit
[kurku] (Akmesqit „Simferopol”, kiirk „blană”); după DA,
„numită astfel după localitatea Akmecet sau Ak-Mesgid, numele
turcesc al orașului Simferopol”.
avă s.f „unealtă de pescuit, mreajă formată din două sau
trei plase obișnuite, așezate vertical în apă cu ajutorul unor
flotoare de plută prinse la marginea lor superioară și al unor
lesturi la cea inferioară” (v. cap. I, s.v.) < tc. (dial.) [balik] avi
„plasă pentru pești, plasă de pescuit” (balik „pește”, ag ~ dial.
av „plasă, mreajă”).
avrăd subst. sg., denumind o înjurătură trivială turcească
(DA), redă, prin conversiune și prin condensare, înjurătura
însăși, tc. avrad[im siktim] (avrad „nevastă”); cf„ mai sus,
anasâna.
137
bairam s.n. „petrecere, ospăț, banchet, chef’ (DA, DEX)
< tc. bayram [yemegi] „idem” (Drimba, p. 115; bayram
„sărbătoare”, yemek „masă”).
balabăn s.m. „chefal-mare” (DA) < tc. balaban [kefal]
„idem” (Drimba, p. 37, îl explică din tc. balaban [kefal baligi]
„idem”, redundant, de vreme ce kefal baligi „chefal” este folosit
și în forma redusă kefal [TS], cu bahk „pește” omis; balaban
„mare, uriaș, enorm”).
bardăc s.n. „mâncare făcută din unt și brânză, amestecate
și prăjite” (GL. REG.) < tc. bardak [gilveci] „mâncare fiartă în
oală de lut” (bardak „oală de lut”, gilveq „ghiveci (= mâncare
preparată din tot felul de legume)”; cf., mai jos, bărdacă.
batal s.m. „berbec sau țap castrat ori inapt pentru
reproducere din cauza bătrâneții” < tc. battal [koq, respectiv
teke] (Drimba, p. 115; battal „nefolositor, leneș, ieșit din uz”,
koq „berbec”, teke „țap”).
bărdacă s.f. „varietate de prune mari, lunguiețe și puțin
strangulate spre coadă” < tc. bardak [erigi] „idem” (DA; bardak
„cană, ulcică, oală de lut”, erik „prună”); forma de feminin se
datorează atracției analogice a denumirilor românești de acest
gen ale fructelor; etimonul a fost preluat și prin calc parțial, în
forma prună (sau perjă) bărdacă', cf., mai sus, bardac.
bechet s.n. (mai ales în Olt.) „pichet de grăniceri” (DA;
atestat începând din 1790, în top. Bechet, v. DTRO) < tc. dial.
beket [karakolu] „idem” (Drimba, p. 38; beket „graniță”,
karakol „strajă; post de pază”).
bectimis s.n. sg. „tutun de calitate superioară, extrafin”
(DA) < tc. (dial.) hek temiz [tutun] (bek temiz „foarte curat”,
tutun „tutun”); de altfel, tc. (înv. și dial.) bek temiz (lit. mod.peÂ:
138
temiz) „foarte curat, pur” a fost preluat și ca adjectiv, în formele
bectemiz și bectemis, cu sensul „(despre tutun) extrafin, de
calitate superioară”.
berbelâc s.n. „șervet pentru bărbierit” (DA, care îl
definește greșit: „obiecte de-ale meseriei bărbierilor”) < tc.
berberlik [pe^kiri] „idem” (Drimba, p. 115; berberlik „meseria
sau munca bărbierului, bărbierit”, peșkir „șervet, prosop”).
bidinea ~ (Mold.) badană s.f. „pensulă mare pentru
văruit” (DA, DEX) < tc. badana [forțași] „idem” (LR XIV,
1965, 1. p. 110; badana „var pentru spoit; văruială, spoială,
zugrăveală”, forța „pensulă”).
bina s.f. „anexă, dependință, acaret” (DA) < tc. [ek] bina
sau [eklenti] bina[si] (ek „anexă, supliment; adițional,
suplimentar”, eklenti „supliment, anexă”, bina „clădire”).
bogâz s.n. „partea din zona gâtului a unei piei sau blăni de
animal prelucrate” (DA, care îl definește „margine de blană”,
ap. ȘIO II/2, p. 19: „gură sau margine de blană”) < tc. bogaz
[kurkii] „idem” (bogaz „gât, gâtlej”, kiirk „blană”).
bogdan s.m. „moldovean, locuitor al Moldovei” (DA) <
tc. Bogdan [halki] „moldovenii, populația Moldovei” (top.
Bogdan „Moldova”, halk „populație, popor”); top. tc. Bogdan
are la bază, desigur, numele vestitului domnitor român al
Moldovei.
bostan s.m. „dovleac” < tc. bostan [kabagi] (Drimba,
p. 115-116; bostan „pepenărie; legumărie, grădină de zarzavaturi”,
kabak „dovleac”); sensul literal al sintagmei turcești ar fi,
așadar, „dovleac de grădină”; de altfel, tc. bostan a fost detașat
din alte sintagme și pe teren turcesc, dobândind și înțelesurile
populare „castravete”, „pepene galben” și „pepene verde”
(v. Drimba, p. 116), iar cu acest din urmă sens a fost preluat și
în română (v. DEX).
139
cafâ s.f. „bucată de blană provenind de pe occiputul unui
animal” (DA) < tc. kafa [kurku] „idem” (kafa „occiput, cap”,
kiirk „blană”).
caia s.f. „cui mare, de oțel, folosit pentru prinderea
potcoavelor, având o măciulie prismatică, lunguiață care se
înfige în pământ, în gheață etc., pentru ca animalul să nu
alunece” (DA) < tc. kayar [qivisi] (Drimba, p. 116; kayar
„potcoavă prevăzută cu colți; (dial.) schimbare a caielelor la o
potcoavă de cal, refolosire a potcoavei vechi prin schimbarea
caielelor” [Youssouf, TS, ZTS, Redhouse], qivi „cui, țintă”).
calafat s.n. „material textil destrămat și îmbibat cu catran,
folosit la etanșarea bordajelor și a punților de lemn ale
ambarcațiunilor” (DA) < tc. kalafat [ustupusii] (kalafat
„călăfatuire”, iistiipu „câlți”); condensarea sa produs și în
bulgară, unde kalafat are același înțeles ca în română (este
posibilă și o intermediere, prin română în bulgară sau invers).
canale s.f pl. „plantă erbacee ornamentală cu flori albe,
roșii sau pestrițe (Impatiens balsaminaf\ numită și copăcei,
balsamine sau nacâluri (v. mai jos, s.v.) (DA, DEX) < tc.
kma[qiqegi] „idem” (Drimba, p. 108; kina „căneală; planta
Lawsonia inermis, din care se extrage căneala”, qiqek „floare”);
cuvântul compus turcesc a fost preluat și aidoma, în formele
câna-giugiuc și cana-giugiuc (v. DA).
canară s.f. (Mold.) „pășune grasă”; (Munt.) „turmă,
cireadă, cârd de animale” (v. cap. I, s.v.) < tc. kanara [otlagi]
„pășune pentru animalele slabe (destinate abatorului)”, respectiv
kanara [surusu] „turmă de vite slabe (destinate abatorului și
duse la pășunat pentru a se îngrășa)” (kanara „abator; animal
înfometat; animal slab”, otlak „pășune”, surii „turmă”).
140
cârmâz s.n. 1. „coșenilă, chermes (= insectă originară din
Mexic, din ale cărei gogoși se extrage colorantul numit
cârmâz)"; 2. „preparat de antimoniu (folosit în medicină), oxid
de antimoniu sulfurat, chermes (mineral)” (DA) < tc. kirmiz
[bocegi], respectiv [maden] kirmiz (kirmiz „colorant natural
roșu, cârmâz”, bocek „insectă”, maden „mineral”).
ceacâl s.m. „câine cu pete albe sau negre pe frunte și pe
picioare” (DA) < tc. qakal [kdpek] (Drimba, p. 49; ceacal
„șacal; [animal] cu păr alb pe frunte sau cu părul pestriț”, kdpek
„câine”).
ceaclamă - ceclamă s.f. „un soi de ceapă care iese din
semințe, nu din arpagic” (GL. OLT., GL. DOBR.) < tc. (dial.)
qalkama [sogam] „ceapă selecționată”, probabil și *„idem”
(qalkama „selecționare”, sogan „ceapă”); sintagma a fost
totodată calchiată, devenind în română ceapă ceaclama.
ceadiriu, -ie ~ ceadâriu, -ie adj. „verde crud, de nuanța
paiului de grâu necopt, gri-verzui” (DA) < tc. qadiri [yeșil]
„idem” (ȘIO II/l, p. 120; literal: „verde ca pânza de cort”;
qadiri „ca pânza de cort”, yeșil „verde”).
cealî subst. sg. „soi de fasole cu talia înaltă și cu mulți
cârcei” (v. cap. I, s.v.) < tc. qah[fasulyesi] (qah „tufiș,
mărăcine”, fasulye „fasole”); de altfel, tc. qah fusese preluat, în
formele cealău, cealău și cu sensul „tufiș”, în limba română din
sec. XVIII (v. DA).
cearclâu s.m., atestat, de fapt, în varianta cercliu, cu
semnificația „monedă în valoare de trei lei vechi, care a circulat
în Țara Românească la începutul sec. XIX” (DA) < tc. qarkh
[altin] (qarkli „cu roți [dințate]”, altin „monedă de aur”); tc.
qarkh a fost împrumutat și ca adjectiv, cearclâu, -âie. cu sensul
„(despre o monedă) zimțat, dințat, cu zimți”.
141
ceauș s.m. (Mold.) „soi de struguri cu boabe mari, albe”
(DA) < tc. qavuș [uzumu] (ȘIO II/l, p. 126; qavuș „ceauș,
sergent, curier, aprod”, iizum „strugure”; DA: „cf. tc. qavuș
uzumu”)', soiul respectiv era denumit, tot în Moldova, și poamă
ceaușă, în care ceauș și-a schimbat categoria lexico-
gramaticală, devenind adjectiv.
celbiș adj. invar, „(despre fote) pe care se află pictate 45
de vrâste” (v. cap. I, s.v.) < tc. (înv.) qil biș [kalem(li)] ~ qehel
beș [kalem(li)] {qehel beș ~ qil biș „patruzeci și cinci”, kalem(li)
„cu vrâste”).
celelie s.f. (Dobr.), citat între mai multe nume de ierburi
(DA), ar putea însemna „mărăcine” sau „mărăciniș” (v. cap. I,
s.v.) < tc. qahh [yer] „mărăciniș, loc mărăcinos” {qalih
„mărăcinos, plin cu mărăcini”, yer „loc”).
cherhana s.f. „construcție și mică întreprindere situată în
apropierea unei ape și destinată primirii, sortării, prelucrării,
ambalării și depozitării temporare a peștelui prins în zona
respectivă; pescărie, sediu pescăresc” (DA) < tc. [bahkqihk]
kerhana[si] „idem” (Drimba, p. 117; bahkqihk „pescărie,
pescuit, negoț cu pește”, kerhana „fabrică, atelier”).
chervăn s.n. „car mare pentru transport de mărfuri și de
persoane” (DA) < tc. kervan [arabasi] (literal: „car folosit în
convoaie”; kervan „caravană, convoi”, araba „car, căruță; orice
fel de mijloc de transport terestru”).
cheșchin,-ă adj. „inteligent, isteț, ager la minte” (DA) <
tc. keskin [zekâh] „idem” (Drimba, p. 55-56; keskin „ascuțit”,
zekâh „cu minte”).
chiocec s.n. „numele unui dans popular comic turcesc”
(DA; v. cap. I, s.v.) < tc. koqek [oyunu] „idem” {koqek „dansator
comic, tânăr care, îmbrăcat în haine femeiești, execută dansuri
comice din buric”, oyun Joc, dans popular”).
142
chiolhan s.n. „petrecere, ospăț, chef mare și zgomotos”
(DA) < tc. kulhan [eglentisi, eglencesi sau ziyafeti] *„idem”
(kulhan „cuptor mare, subteran, aflat sub baia comună
turcească, în care turcii aveau obiceiul să chefuiască”, eglenti,
eglence sau ziyafet „petrecere, chef’).
chionduz s.m. sg. (Dobr.) „numele unui soi de grâu
(nedefinit mai de aproape)” (DA, fără etimologie) < tc. (dial.)
kunduz [bugday] „soi de grâu cu spicul negricios și cu boabe
mici și rotunde” (sintagmă atestată în DS; kunduz „negru”,
bugday „grâu”); semnificația din română este, probabil, identică
cu aceea din turcă.
chiopec subst. „bucată de lemn înfășurată cu paie, care se
pune în lațul de la gâtul calului pentru ca acesta să nu se
stranguleze la treieratul cu cai” (GL. DOBR.) < tc.
kopek[baklasi] „bucată de fier sau zgardă cu ghimpi fixată la
gâtul câinilor pentru a nu putea fi mușcați de lup” (cuvânt
compus atestat în ZTS; kdpek „câine”, bakla „zgardă sau fier
pus la gâtul animalelor”), preluat prin extensie semantică.
chior, chioară adj. cu sensul „care vede numai cu un ochi;
căruia îi lipsește un ochi” < tc. [bir gbzii] kdr „idem” (Drimba,
p. 109; literal: „orb de un ochi”; bir „unul”, gdz „ochi”, kdr
„orb”).
chiurcbeș adj. invar, „(despre fote) care are 45 de vrâste”
(v. cap. I, s.v. celbiș) < tc. kirk beș [kalem] (kirk beș „patruzeci
și cinci”, kalem „cu vrâste”).
chiurec s.n. „piele (de cal) argăsită” (DA, unde este
explicat greșit, inclusiv cu sensul „foaie”, din tc. kiirk „blană”) <
tc. (înv. și dial.) kuruk [derisi] „piele (argăsită) de burduf sau de
foaie, piele pentru foaie și burdufuri” (kuruk, lit. koriik „foaie de
fierărie”, deri „piele”); cf. totuși magh. kourek „piele argăsită”
143
(Kakuk, p. 259), care fie a fost preluat din română, fie provine
dintr-un etimon comun deja condensat în turcă. Drimba, p. 57-58
explică sensul „piele argăsită” al rom. chiurec „eventual din cel
de «foaie» (întrucât acesta este - sau era - confecționat din piele
argăsită)”.
cicic s.n. (reg.; v. DA) are la bază tc. qiqek „floare”,
detașat, în cursul împrumutării sale, din sintagme turcești: cu
sensul 1. „numele unei flori roșii (nedefinite mai de aproape)”
poate proveni, în funcție de ce înseamnă exact, din tc. [kadife]
qiqegi „știr (roșu), știr de grădină” {kadife „catifea”) sau tc.
[gelincik] qiqegi „mac-roșu” {gelincik „nevăstuică”), dar nu este
exclus ca etimonul să fie chiar tc. qiqek, care a fost desprins încă
în limba turcă din sintagme, cu sensurile (înv.) „trandafir”
(OTS), (dial.) „mușețel” (DS); cu sensul 2. „culoare sau vopsea
roșie” < tc. qiqek [boyasi] „idem” (TS; boya „vopsea, colorant”).
ciorbalâc s.n. 1. „polonic” (DA); 2. „cantitate de pește
stabilită ca revenind legal pescarului din întreaga captură (restul
fiind reținut de stat)” (Țurlan, p. 59) < tc. qorbahk [kepqe(si)]
„idem (7)” (literal: „lingură mare pentru ciorbă”; qorbahk „de
ciorbă, (bun) pentru ciorbă; castron pentru ciorbă, supieră”,
kepqe „lingură mare, polonic”), respectiv < tc. qorbahk [bahk]
„idem (2)” (literal: „pește pentru ciorbă”; bahk „pește”).
civit,-ă 7. adj. „albastru închis, vânăt, indigo” (DA) < tc.
qivit [mavisi] „albastru-indigo” (Drimba, p. 117; qivit „culoare
sau vopsea violetă, indigo”, mavi „albastru”); 2. s.m. „haină de
culoare indigo” (DA) < tc. qivit [renginde elbise] „haină de
culoare albastră-indigo” (Drimba, p. 117) sau qivit [mavisi
elbise] „haină albastră-indigo” {renginde „de culoare ...”, elbise
„haină”).
cumbară s.f. „aruncător de obuze, obuzier” (DA) < tc.
kumbara [topu] (Drimba, p. 62; kumbara „obuz, bombă”, top
„tun”).
144
dalâc s.m. „plantă erbacee cu fructe mici, rotunde, foarte
toxice și cu frunze folosite în medicina populară pentru
vindecarea antraxului” (DA) < tc. dalak[otu] „denumirea unor
plante erbacee ale căror frunze se utilizează ca fortifiant,
stimulent și cicatrizant” (dalak „splină; antrax”, ot „iarbă, plantă
erbacee”); cf. rom. dalac „antrax” (< tc. dial. dalak „idem”).
dalgâci s.m. „numele unei păsări de culoare neagră, care
mănâncă pește” (DA), „cufundar” (Băcescu, p. 78; v. cap. I,
s.v.) < tc. dalgiq [kușu] „idem” (dalgiq „scafandru”, kuș
„pasăre”).
dervent s.m. „santinelă” (DLR ms.) < tc. dervent
[ndbetqisi] „santinelă într-un defileu” (dervent „defileu; corp de
gardă, fort într-un defileu”, ndbetqi „santinelă”).
Devlet top. „Imperiul Otoman, Poarta (otomană)” (ȘIO
II/2, p. 46-47) < tc. Devlet[-i Aliye(-i Osmaniye)] „Sublima
Poartă (Otomană)” (Drimba, p. 117; devlet „stat, imperiu;
stăpânire, administrație”, aliye „înalt, sublim”, osmaniye
„otoman”).
dichi ~ tichi s.n. (Munt.) „arșic mai mare, îngreunat cu
plumb topit, cu care se lovesc celelalte arșice” (CV I, 1949, S, p.
32, DLR) < tc. dik (dial. tik) [(duran) așik] „idem” (cf. DS, s.v.
șak; literal: „arșic [care stă] drept”; dik „drept, vertical; imobil,
fix”, duran „care stă”, așik „arșic”). Un alt cuvânt tichi(u), din
locuțiunea verbală a pune tichiu, este o variantă a lui stichi (v.
cap. I, s.v.).
dip s.n. „frunză de tutun de la baza tulpinii” (GL. DOBR.)
< dip [yaprak] (dip „din partea de jos, de la bază”, yaprak
„frunză”); cf., mai sus, ana.
145
diunuc ~ diuniiîc (Dobr.) „grâu mărunt, cu spicul negru”
(DA, cu etimologia necunoscută) < tc. donuk [bugday] *„idem”
(donuk „îngălbenit, ofilit, decolorat; urât; nefolositor, inutil;
curbat, aplecat, înclinat; întors pe dos”, bugday „grâu”); pentru
sensul pe care adjectivul îl va fi atribuit sintagmei, cf. tc. (dial.)
donek „bob stricat, sămânță depreciată” (DS).
frenchi subst. „soi de roșii pipernicite, nealtoite” (GL.
DOBR.) < tc. frenk[patlicani] „roșie” (cuvânt compus atestat în
Youssouf; frenk „frâne; european; francez”, pathean „pătlăgea;
roșie; vânătă”).
frenghie s.f. „brocart (purpuriu)” (DA) < tc. frengi
[seraser] (ȘIO II/l, p. 175; frengi „[de tip] european,
occidental”, seraser „brocart”).
funduc s.m. „veche monedă turcească de aur” (DA) < tc.
(înv.) funduk [altuni] (mod. findik altim) „idem” (ȘIO II/2,
p. 54, DA; findik, înv. funduk „alună”, altin, înv. altun „monedă
de aur”).
fustanlâc s.n. „bucată de stofa (pentru o fustă)” (Polizu) <
tc. (înv. și dial.) fustanhk [kumaș] (fustanhk, lit. mod. fistanhk
„potrivit pentru o fustă” [TS], kumaș „stofa”).
gaz s.n. (reg.) „lampă de petrol, gazorniță” (Coman, GL.)
< tc. gaz [lambasi] (gaz „petrol lampant”, lamba „lampă”).
geantă s.f. cu sensurile speciale „poșetă” și „cartușieră”
(CDER, DEX, DA) < tc. [el] qanta[si], respectiv [fișek]
qanta[si] (Drimba, p. 77; qanta, pop. canta „geantă”, el „mână”,
fișek „cartuș”); termenul a fost preluat și cu alte semnificații
speciale („ghiozdan; geanta poștașului; geantă de voiaj; tolbă de
vânător” etc.), destinația genții fiind însă precizată, de regulă, în
română și în turcă, prin determinând substantivali.
146
gebel s.n. „varietate de tutun din Arabia” (ȘIO II/2,
p. 147) < tc. (înv.) cebel[(-i Lubnan) tutunu] „tutun cultivat în
zona muntelui Liban” (sintagmă atestată în Redhouse; cebel
„munte”, Lubnan „Liban”; construcția atributivă de tip izafet
persan cebel-i Lubnan „muntele Liban” [Youssouf, OTS] a fost
redusă încă în turcă la Cebel „idem”).
ghimirlie s.f. ~ ghimirliu s.n. „ferăstrău cu pânza
îngustă” (DA) și „cocioabă, casă ori odaie prea mică,
sărăcăcioasă” (ȘIO II/l, p. 113, ȘDU, SDLR, DEX; v. cap. I,
s.v.) < tc. kemerli [biqki] „ferăstrău boltit, arcuit”, respectiv
kemerli [ev, bina, respectiv oda] „casă ori odaie boltită” {biqki
„ferăstrău”, ev „casă”, bina „clădire”, oda „odaie”, kemerli
„boltit, arcuit”).
ghioc s.m. „albăstrea, vinețea; (diverse specii de) țintaură”
(v. cap. I, s.v.) < tc. *gbk[kantaron] (gok „albastru”, kantaron
„țintaură”).
ghioci s.n. (cu varianta ghioc, sg. refăcut din ghioci,
interpretat drept pl.) „căruță care poate fi lungită; căruță; car”
(DA, Coman, GL., GL. ARG.) < tc. goq [arabasi] „căruță, car,
vehicul de transport” (goq „transport; încărcătură”, araba
„căruță, car”).
ghioghici „colorant roșu extras din rădăcina roibei,
alizarină” (ȘIO II/2, p. 148, care îl glosează „rădăcină de vopsea
roșie” și îl lasă fără etimologie) < tc. [kizil]kok iqi „idem”
(kizilkdk „roibă” [format din kizil „roșu” și kok „rădăcină”], iq
„miez”).
ghionghioneă s.f. (cu varianta ghiunghiunea) „fandoseală,
moft, sclifoseală” (DA, care îl dă în forma de pl. ghionghionele
și cu sensul „maniere afectate spre a plăcea”) < tc. gun gime
[uymaz] „schimbător, variabil, instabil, capricios”, preluat prin
147
conversiune (literal: „care se schimbă de pe o zi pe alta”; giln
„zi”, uymaz „care nu se potrivește, care diferă, variabil”); DA îl
explica din tc. guna-gun „fel de fel; de orice fel”.
ghisluc - ghiuzluc ~ ghizluc subst. sg. (Dobr.) „grâu de
toamnă” (DA, GL. DOBR.) < tc. guzliik [bugday sau kizilca]
„idem” (Drimba, p. 117, 297; guzliik „de toamnă”, bugday sau
kizilca „grâu”).
ghiugin s.n. „blană de dihor” (ȘIO II/2, p. 148) < tc.
giicen [kurku] „idem” {giicen „dihor”, kiirk „blană”).
ghiveci s.n. „glastră, vas (mai ales de lut ars) de formă
tronconică în care se plantează și se cultivă flori” (DA) < tc.
[qiqek] guvec[i] (Drimba, p. 117; qiqek „floare”, giiveq „oală,
cratiță, vas de lut ars, folosit pentru gătirea bucatelor”, preluat în
română și cu acest din urmă sens).
gogea s.f. „bucată mare de sare (în greutate de cca 2 kg)”
(DA) < tc. (dial.) goca [parqa tuz] (Drimba, p. 84; goca. lit.
koca „mare, voluminos”, parqa „bucată”, tuz „sare”).
halep s.n. „arșin, cot de Alep” (DA) < tc. Halep [arșim]
(Drimba, p. 85) sau Halep [ariși] „idem” {Halep „Alep”, anș
sau arșin „cot, unitate și instrument de măsură pentru
lungime”); ȘIO II/l, p. 200, urmat de DA, indică sintagma tc.
halebipik „cot de Alep”, puțin probabilă ca etimon.
has s.n. „arendă, rentă (plătită de către vasal pentru o
feudă primită în arendă)” (ȘIO II/2, p. 61, care dă o definiție
aproximativă: „dare particulară”) < tc. has [iradi] {has „feudă,
fief’, irat „rentă”); Drimba, p. 85-86 îl explică din tc. has
„special, particular; privat, individual”, detașat dintr-o sintagmă
determinativă has haraq „dare individuală plătită statului”.
148
haznă s.f. „canal colector sau bazin subteran pentru ape
impurificate, cloacă” și „rezervor (subteran) de apă” (DA) < tc.
[qirkef] hazna[sif respectiv [su] hazna[si] (hazna „rezervor,
magazie, loc de depozitare”, qirkef „apă reziduală, cloacă”, su
„apă”).
hârcă s.f. „mantia sacră a Profetului Mahomet” (ȘIO II/2,
p. 151) < tc. hirkafi șerif] (Drimba, p. 117; hirka „manta,
tunică”, șerif „sacru; onorat; Profetul”).
hurmuz s.n., s.m. (cu varianta hormuz) „perlă falsă,
mărgea de sticlă imitând mărgăritarul” (DA) < tc. Hurmuz (~
Hormuz) [boncugu] (Drimba, p. 118; Hurmuz ~ Hormuz
„numele unui oraș, port la Golful Persic”, boncuk „mărgea”).
iacă s.f. „varietate de tutun de cea mai bună calitate”
(DEX, cu etimologia necunoscută; v. cap. I, s.v.) < tc. yaka
[tutiinu] *„idem” (literal: „tutun cultivat pe povârnișuri, pe
pante”; yaka „teren în pantă, coastă, povârniș”, tutun „tutun”).
iădeș s.n. „oscior în formă de furcă de la pieptul păsărilor”
(DA) < tc. yades [kemigi] „idem” (Drimba, p. 118; yades
„rămășag pus între două persoane, cîștigat de cel care rămâne cu
partea mai lungă a osciorului respectiv, în momentul ruperii
acestuia”, kemik „os”).
iaprăc s.m. „denumire (comercială) a somnului mic (de
1-3 kg)” (DA, Țurlan, p. 54) <tc. *yaprak [som] (literal: „somn
mic cât o frunză”; som „somn”, yaprak „frunză, foaie; strat,
felie”; cf. tc. defneyapragi „lufar mic, de până la 10 cm” [literal:
„frunză de dafin”], yaprak kulak „animal cu urechile pleoștite”
[kulak „ureche”]); din română, iaprac a trecut și la ruși și
bulgari: japrak (v. Țurlan, p. 54); sintagma turcească a fost
preluată și prin semicalc în română: somn iaprac^ cf., mai jos,
iarma.
149
iarmă s.f. „denumire (comercială) a somnului de mărime
mijlocie” (DA, CADE, SDLR, CDER) < tc. yarma [som] „somn
care se poate despica ușor (în două)” (după Drimba, p. 88, din
tc. yarma som baligi „idem”; yarma „care se despică ușor;
[măcinat] mare”, som „somn”, balik „pește”). Sintagma avea
sau are, probabil, și sensul dialectal *„somn mare, voluminos”
(cf. tc. dial. yarma „[măcinat] mare; [om] corpolent, robust”, v.
DS); ea a fost preluată și prin semicalc: somn iarma\ cf., mai
sus, iaprac și cap. I, s.v. larma.
iatac s.n. „cameră de culcare, dormitor, budoar, alcov”
(DA) < tc. yatak [odasi] (DA; yatak „pat”, oda „cameră, odaie”).
ibrâ s.f. „chitanță, act de achitare a unei sume” (DA, care,
ap. ȘIO II/2, p. 67, îl definește greșit: „act de învoială”) < tc.
ibra [kâgidi] (ibra „achitare a unei sume, degrevare de o
datorie, de un impozit etc.”, kâgit „act, document, hârtie”).
ichi s.n. „arșic mai mare, plumbuit, cu care se lovesc
celelalte arșice” (DA) < tc. yek [așigi] (literal: „arșic cu care se
lovește”; yek „lovitură [în jocul de arșice]”, așik „arșic”).
ichituilâu s.m. „pașă cu două tuiuri” (ȘIO II/2, p. 67-68)
< tc. iki tuglu [pașa] „idem” (ȘIO II/2, p. 68; iki tuglu „care are
două tuiuri”, pașa „pașă”).
irat-gedit s.n. „birou financiar care încasa veniturile
recent instituite ale Porții” (ȘIO II/2, p. 71) < tc. irat-i cedid
[odasi] (irat-i cedid „venit nou, recent instituit”, oda „birou”).
lahur s.n. „țesătură de lână fabricată în orașul Lahore”
(DA) < tc. Lahur [șah] (Drimba, p. 118), Lahur [șal] (OTS)
„idem” {Lahur „Lahore”, șal „țesătură de lână, șal”).
150
laliu, -ie adj. „roșu aprins, roșu strălucitor, carmin,
rubiniu” (DA, care îl dă ca derivat rom. din lalea) < tc.
lâle[reng] „idem” (cuvânt compus atestat în OTS; lâle „lalea”,
reng „de culoare...”); finala cuvântului a fost adaptată după
sufixul rom. -iu.
lămbă ~ lamba s.f. „lambar, rindea cu care se execută
falțuri, nuturi sau federe” (DA) < tc. lamba [kiisteresi] (Drimba,
p. 118; sintagmă atestată, în forma dialectală lamba kuștiiresi. în
ZTS; lamba „falț”, kustere, dial. kilșture „rindea îngustă”).
magmuză s.f. „femeie depravată, curvă, târfa” (folosit ca
apelativ injurios pentru femei, v. DLR) < tc. magmuz [kadin]
(Drimba, p. 118-119; literal: „femeie blamată, acuzată [de
imoralitate]”; magmuz „acuzat, blamat, suspectat”, kadin
„femeie”).
mahut s.n. „un fel de postav fin de culoare neagră sau
albastră-deschis” (DLR) < tc. mahut [quha sau kumaș] (Drimba,
p. 88-89; literal: „postav renumit” sau „stofa vestită”; mahut
„vestit, celebru, renumit”, quha „postav”, kumaș „stofa”);
termenul românesc apare și atributiv, în sintagma postav mahut.
calchiată după îmbinarea atributivă turcească.
maie s.f. „stofa scumpă din care se faceau caftane” (DLR;
v. cap. I, s.v.) < tc. maye [(tuyii) kumași] (maye „femela cămilei;
o rasă de cămile”, tiiy „păr”, kumaș „stofa”).
mangal subst. sg. „cărbune de lemn, cărbune stins,
cărbune obținut prin arderea incompletă a lemnelor” (DLR) < tc.
mangal [kbmurii] (Drimba, p. 119; mangal „vas de metal în care
se aprind cărbuni, folosit ca sursă de căldură”, kbmur
„cărbune”).
151
marăș s.n. „un fel de pânză mai deasă și mai groasă decât
astarul” (DLR) < tc. Maraș [bezi] {Maraș - oraș în sud-estul
Turciei, bez „pânză”).
maslahăt s.m. „însărcinat cu afaceri, reprezentant politic”
(DLR) < tc. maslahat[guzar] {maslahat „afacere, chestiune,
problemă, însărcinare”, guzar - element de compunere de
origine persană însemnând „[persoană] care face, care execută,
care îndeplinește ceva; însărcinat, executor”).
menzil s.n., sm., cu variantele mezil și mizi[ are, pe lângă
sensurile etimologice „serviciu de curierat și de transport cu
diligențe și cai, poștă; stație de poștă (unde se schimbau caii);
bătaie, rază de acțiune a unui proiectil”, alte trei semnificații
care nu se explică din tc. menzil „idem”, ci din sintagme
atributive (determinative) turcești:
-	s.n. „diligență, căruță de poștă, poștalion” (DLR) < tc.
menzil [arabasi] {araba „căruță”);
-	s.m. „curier poștal, mesager” (DLR) < tc. [tatar-i]
menzil (literal: „curier poștal”; tatar „curier, sol”); sintagma a
fost împrumutată în română și în calitate de cuvânt compus
{tatar-mizil)\
-	s.n. „pașaport, carte de cale, salvconduct” (Valian) < tc.
menzil [emri] (literal: „ordin scris care permite folosirea
serviciului de poștă”; emir „ordin [prin care se acordă anumite
drepturi]”), sintagmă preluată în română și în formă de cuvânt
compus {menzil-embru).
Desigur că rom. menzil cu aceste două sensuri din urmă
este variantă a cuvintelor compuse împrumutate, iar condensarea
ar fi putut avea loc și în limba română.
mermer subst. „stuc” (DLR) < tc. [yalanci] mermer
(DLR; yalanci „fals, de imitație”, mermer „marmură”).
152
meterhaneă s.f. „un fel de oboi turcesc, de surlă care
scoate sunete înalte și stridente” (DLR) < tc. mehterhane
[zurnasi] (literal: „surlă de fanfară”; mehterhane „fanfară
militară turcească”, zurna „surlă, oboi”); Drimba, p. 91, îl
consideră detașat din tc. mehterhane borazani „surlă (trompetă)
de fanfară” (tc. borazan denumește însă un instrument de suflat
fără orificii și fără clape, deci înseamnă mai degrabă „trompetă,
goarnă” decât „surlă, oboi”).
misir s.m. și misirliu s.m. 1. „cal de rasă egiptean”; 2.
„monedă otomană de aur bătută la Cairo” (DLR) < tc. (înv.)
Misir [ati] - Misirii [at], respectiv Misir [altini] - Misirii
[altin] {Misir [mod. Misir] „Egipt; egiptean”, Misirii [mod.
Misirii] „egiptean”, at „cal”, altin „monedă de aur”).
mucava s.f. „broderie de mătase pe carton (importată de la
Constantinopol)” (ȘIO II/l, p. 264) < tc. mukavva [nakiși]
{mukavva „carton, mucava”, nakiș „broderie”).
muhaiă s.f. „om prost, fraier, nătăfleț; hahaleră” (DEX) <
tc. [emre] muhayye „supus, plecat, ascultător, docil, aflat mereu
la dispoziția, la ordinele cuiva”, preluat prin conversiune (literal:
„pregătit să execute ordinele”; muhayye „pregătit, gata, dispus la
ceva”, emre „la ordin”).
mumbaiă s.f. „cantitate de grâne, de vite etc. adunate și
cumpărate forțat, la preț redus, în folosul Imperiului Otoman”
(DLR) < tc. mubayaa [zahiresi] „idem” (Drimba, p. 119;
mubayaa „cumpărare la un preț special”, zahire „provizii,
rezerve alimentare”).
musul s.n. „muselină” (DLR) < tc. Musul [bezi] {Musul -
oraș în Orientul Mijlociu [= Moșul], bez „țesătură, pânză”).
153
mutpăh ~ mutfăc ~ matbăh s.n. 7. „bucătărie mobilă, de
campanie”; 2. „bucătăria seraiului”; 3. „ospătărie pe lângă o
moschee, destinată celor care veneau să se închine” (DLR)
provine din trei etimoane sintagmatice diferite: cu sensul 7 - din
tc. [sefer] mutpah[i] „idem”, cu sensul 2 - din tc. matpah[-i
âmire] „idem”, iar cu sensul 3 - din tc. matbahfi șerif] „idem”
(Drimba, p. 119; mutpah ~ mutfak ~ matpah „bucătărie”, sefer
„campanie”, âmire „superior; oficial, de stat, al statului, al
autorității”, șerif „sacru”).
nacâluri s.n. pl. (reg.) „balsamine, canale, copăcei”
(DLR) < tc. nakil[qiqegi] „planta denumită științific Phlox"
{nakil „[ramură de] palmier; curmal; copac, pom artificial;
pomișor împodobit cu flori, purtat în fruntea alaiului la serbările
populare”, qiqek „floare”); DLR face doar comparație cu
termenul compus turcesc, deși este vorba, fără îndoială, de o
ușoară alunecare de sens.
neva s.f. „coarda re de sus (la vioară și la cobză)” (ȘIO
II/2, p. 157, care îl definește prin „numele coardei lui re și sol")
< tc. neva [teii] „coarda re de sus” {neva „tonul re de sus, aflat
cu o octavă mai sus decât tonul re de jos”, v. TS; tel „coardă”);
după Drimba, p. 92, din tc. neva [perdesi teii], în care perde
„notă, ton” este de prisos; v., mai jos, rast și seba.
nizăm s.n. „armata otomană regulată, trupele de uscat ale
Porții”; s.m. „militar în termen, soldat turc” (DLR) < tc. nizam
[askeri] „idem” {nizam „regulament, statut; sistem de organizare,
norme”, asker „armată, oaste; soldat”).
para s.f. „bancnotă” (ALR II [4277]) < tc. [kâgit] para
„idem” {para „bani”, kâgit „[de] hârtie”).
parcea s.f. „pachet, legătură, mănunchi conținând 4-6
obiecte de același fel (piei, brâie, căciulițe, bice, fire de lână
etc.), ambalate sau legate împreună pentru a forma, la vânzare, o
154
unitate” (DLR) < tc. [4-6] parqa [testesi (sau topii)] „pachet,
legătură sau mănunchi de 4-6 bucăți” (parqa „bucată, piesă;
cupon”, teste „pachet, mănunchi, buchet”, top „legătură, pachet,
top”). După Drimba, p. 93, cf. tc. parqa bohqasi „legătură de
cupoane, de bucăți de stofa, boccea în care se pun bucățile de
stofa ce rămân de la croit”, din care parcea ar fi rezultat prin
detașarea determinantului.
pici s.m. „băiețaș, prichindel, țânc” (DLR) < tc. (arg.) piq
[kurusu] „idem” (sintagmă folosită, ca și în română, cu nuanțe
când depreciative, când de simpatie, v. TS 1983; kuru
„uscătură”, piq „lăstar; bastard; băiețaș obraznic, needucat,
ștrengar”, preluat cu acest din urmă sens și în română).
pinir subst. sg. „brânză de vaci” (v. cap. I, s.v.) < tc.
[beyaz] peynir (dial. beyaz pinir) „idem” (Drimba, p. 94; beyaz
„alb”, peynir „brânză”).
popâz s.m. „numele unei plante tropicale (Sabadilla
officinalis)” (DLR) < tc. papaz[otu] „idem” (probabil prin
etimologie populară după rom. popă', literal: „iarba popii”;
papaz „popă”, ot „iarbă, plantă erbacee”). De menționat că rom.
popaziună, dat în DLR cu sensul neprecizat, poate sinonim al lui
popaz (fiind comparat cu acesta în DLR), s-ar explica perfect
dintr-un eventual compus tc. *papazyunu, literal „lâna popii”
(yun „lână”).
rahtivân s.m. „slujbaș al curții însărcinat cu păstrarea și
întreținerea harnașamentelor” (ȘIO II/2, p. 96, DLR) < tc.
raht(i)van [agasi] „idem” (ȘIO II/2, p. 96; raht(i)van „cordon
cu care se leagă pătura la șa”, aga „slujbaș de rang înalt, ofițer,
demnitar turc”).
rast s.n. „numele coardei sol (la vioară și la cobză)”
(DLR) < tc. rast [teii] (rast „sol, nota sau tonul sol”, tel
„coardă”); după Drimba, p. 95-96, din tc. rast [perdesi teii]
155
„coarda notei sol”, în care perde „ton, notă muzicală” este
redundant, de vreme ce rast înseamnă deja „sol, tonul sol, nota
sol” (accepțiune cu care sintagma rast perdesi este întrebuințată
numai în limbajul elevat sau emfatic); v., mai sus, neva și, mai
jos, seba.
răcâm s.n. „abac, tablă de socotit, tabelă de calcul
elementar” (SDLR) < tc. rakam [cetveli] „idem” (rakam „aritmetică;
calcul, socoteală; cifră”, cetvel „tabel, tabelă).
roabă s.f. „tărăboanță; cotigă, căruț tras sau împins cu
mâna” (DLR; v. cap. I, s.v.) < tc. [el] araba [si] „idem” (el
„mână”, araba „mijloc de transport terestru, car, căruță, căruț”).
sacâz s.n. 1. „mastică”; 2. „colofoniu”; 3. „numele insulei
Kios”; 4. „bumbac alb de proastă calitate”; 5. „răsfug” (DLR,
ȘIO II/l, p. 305) < tc. sakiz [rakisi] „idem (/)”, [gam]sakiz[i]
„idem (2)”, Sakiz [adasi] „idem (3)”, Sakiz [pamugu] *„idem
(4)” (literal: „bumbac din insula Kios”), sakiz[agaci] „arbustul
asiatic Pistacia lentiscus, din care se extrage colofoniul” (acesta
din urmă preluat cu sensul 5, prin extensie semantică; sakiz
„colofoniu; rășină”, gam „brad, conifer”, ada „insulă”, pamuk
„bumbac”, agag „copac, pom, arbore, arbust”); sintagma tc. cu
sensul 4 a fost și calchiată, în formele bumbac (de) sacâz și
sacâz bumbac (v. DLR).
schembeă s.f. „ciorbă de burtă” (DLR) < tc. ișkembe
[gorbasi] „idem” (ișkembe „stomac, peritoneu sau abdomen de
vacă; măruntaie de miel”, gorba „ciorbă”).
sebă s.f. „coarda re bemol (la vioară)” (ȘIO II/2, p. 160,
care îl definește, incorect, „numele coardei lui la”) < tc. seba
[teii] (seba „tonul re bemol”, tel „coardă”); după Drimba, p. 99-100,
din tc. seba [perdesi teii]’, v., mai sus, neva și rast.
156
sirec s.n., cu varianta serec, „parte (numită și radină sau
rară) a unor unelte de pescuit, formată dintr-o plasă cu ochiuri
mari care dublează o altă plasă” (DLR, Țurlan, p. 53) < tc. seyrek
[ag], (dial.) serek [ag] „plasă rară”, probabil și *„idem” (seyrek
„rar”, ag „plasă, fileu, rețea”).
stambol s.m. „monedă turcească de aur” (DLR) < tc.
(înv.) Stambol [altim] „idem” (Stambol „Istanbul, Constantinopol”,
altin „monedă de aur”); după DLR, din tc. Stambol [akqesi,
kurușu], însă akqe și kuruș erau monede mici, de valoare
scăzută, bătute în alte metale decât aurul (cel mult în argint).
surec s.n. „vită” (DLR) < tc. surek [hayvani] „idem”
(Drimba, p. 121; siirek „turmă, cireadă”, hayvan „animal”).
susan s.n. „preparat dulce făcut din zahăr, miere, nuci și
susan” (DLR) < tc. susam [helvasi] „idem” (atestat în TS,
Redhouse; susam „susan”, helva „halva”).
șam s.n. ~ șămă s.f. „țesătură de mătase înflorată,
damasc” (DLR) < tc. Șam [kumași] „idem” (DLR; Șam
„Damasc [= capitala Siriei]”, kumaș „țesătură, stofa”).
șecherlie s.f. „cafea dulce cu caimac” (Coman, GL.) < tc.
șekerli [kahve] (DLR; literal: „cafea cu zahăr”; șekerli „cu
zahăr, dulce”, kahve „cafea”).
tabăn s.n. ~ tabană s.f. a fost împrumutat cu mai multe
semnificații din turcă (v. DLR), dintre care unele sunt rezultatul
condensării lexico-semantice, în procesul împrumutului, a unor
sintagme ale acestei limbi:
-	taban s.n. „căptușeală a tălpii la încălțăminte, branț” <
tc. taban[astari] „idem” (ZTS) sau tc. [iq] taban „talpă
interioară” (Drimba, p. 100; taban „talpă”, astar „căptușeală”, iq
„interior”);
157
-	taban s.n. „umflătură a copitei interioare, până la nivelul
unghiilor, la vite” < tc. taban [kabartisi sau șiși] (taban „talpă”,
kabarti sau șiș „umflătură, inflamație”);
-	taban s.n. „șirag de smochine” < tc. [incir] tabani
„idem” (Drimba, p. 101; taban „cadru, bază, suport, partea
inferioară a unui lucru; de la bază, inferior, de jos”, incir
„smochină”);
-	tabană s.f. „smochină” < tc. taban [inciri] „varietate de
smochină, mică și dulce, care se coace mai târziu; smochină
stafidită” (sintagmă atestată în DS și Redhouse, termenul
românesc fiind preluat cu sensul generalizat și cu forma
încadrată în categoria substantivelor feminine care denumesc
fructe, v. Drimba, p. 101).
Alte accepțiuni ale rom. taban („talpa plugului, plaz; zid
de piatră sau de cărămidă pe care este așezat cuptorul de pâine;
lemn gros, grindă care se așază la temelia unei construcții;
podea de scânduri; scândură lungă și subțire”) se regăsesc în
semantismul etimonului tc. taban (v. Youssouf, Tar. S. II 869,
DS), cu excepția sensurilor „prispă de lemn” și „un fel de
tivitură din blană de oaie la cojoacele ciobănești”, care sunt
dezvoltări pe terenul limbii române.
tacoz s.n. „suport (numit și scareu) alcătuit din grinzi
dispuse în formă de dreptunghi, pe care se așază, în șantierele
navale, corpul unei nave în timpul construcției sau reparației”
(v. cap. I, s.v.) < tc. takoz [kizagi] „idem” (takoz „fiecare dintre
grinzile care alcătuiesc un astfel de suport; pană, piedică de
lemn”, kizak „sanie; scareu, tacoz”).
taftaluc s.m. (cu variantele taftalâc și tahtalâc) „buștean,
trunchi de copac tăiat, întreg și necioplit” (DLR) < tc. tahtalik
(înv. și dial. tahtaluk) [kutiik] (Drimba, p. 101-102; kutuk
„buștean”, tahtalik „potrivit, destinat pentru cherestea”).
158
taht s.n. „sediu, reședință (a unei instituții administrative);
capitală, cetate de scaun” (DLR) < tc. [payi]tahh [pay]taht
(Drimba, p. 121) sau taht[gâh] „idem” (taht „tron”, pay
„rădăcină; bază; putere”, gâh „loc”).
taneă s.f. „bucată de blană sau de piele de animal” (DLR;
v. cap. I, s.v.) < tc. [kiirk] tane[si] „bucată de blană”, [deri]
tane[si] „bucată de piele” (Drimba, p. 102; tane „bucată,
exemplar”, kiirk „blană”, deri „piele”).
tărăboi s.m. „numele unei monede otomane” (DLR) < tc.
Tarabulus (înv. *TarabuI) [altim] (altin „monedă de aur”,
Tarabulus „Tripoli”; pentru forma reconstruită a toponimului,
cf. tc. dial. tarabul „numele unui dans popular turcesc” [DS]).
De menționat că rom. tarabulus „șal cu ciucuri de mătase, care
se purta înfășurat în jurul capului sau ca cingătoare” provine din
tc. (dial.) darabulus. tarabuluș (DS), ^tarabulus „idem”, detașat
încă în limba turcă din sintagma Tarabulus șah (și/sau sarigi.
kușagi) „idem” (șal „șal”, sarik „turban”, kușak „cingătoare,
brâu”), și nu prin condensare în cursul împrumutului, cum
susține Drimba, p. 102.
tel s.n. 1. „sârmă care susține și întărește forma unui
corset”; 2. „resort, arc de sârmă de oțel, drot”; 3. „instrument
pentru bătut ouăle” (DLR) < tc. [korse] tel[i] „idem (/)”, tel
[yay] „idem (2)”, [qirpma] tel[i] „idem (3)” (Drimba, p. 102-103;
tel „fir de metal, sârmă; fir de metal prețios, folosit la cusături
sau ca beteală; coardă de metal, strună”, korse „corset”, yay
„arc, resort”, qirpma „batere, lovire, scuturare”).
terezie s.f. „taler de balanță” (DLR) < tc. terazi (dial.
terezi) [gbzii] „idem” (SDLR; terazi ~ terezi „balanță”, gdz
„ochi, gaură, despărțitură”).
159
ticnea s.f. „vas de lemn, putină, bute în care se argăsesc
pieile” (DLR) < tc. [tabaklama] tekne[si] „idem” (Drimba, p. 104;
tabaklama „argăsire”, tekne „albie, covată, hârdău”).
tocat s.n. 1. „un fel de stambă de calitate superioară”; 2.
„alamă de cea mai bună calitate” (DLR) < tc. Tokat [qiti].
respectiv Tokat [pirinci] (Drimba, p. 121; Tokat - oraș în
Turcia, qit „țesătură de bumbac, stambă lustruită”, pirinq
„alamă”); sintagma tc. Tokat qiti a fost și calchiată, cu topica
inversată, în forma cit tocat.
turaliu s.m. „veche monedă turcească de aur (pe care era
imprimată monograma sultanului)” (DLR) < tc. tugrah [altin]
„idem” {tugrah „cu monogramă”, altin „monedă de aur”).
ulamă s.f. „franj, ciucure de mătase sau de lână (la
perdele, perne, rochii etc.)” (ȘIO 11/2, p. 126, CADE, SDLR,
DLR) < tc. ulama [piiskul] (Drimba, p. 107; ulama „adăugat,
atașat la ceva; adaos, anexă, obiect adăugat Ia ceva”, piiskul
„ciucure, franj”).
ustuacic s.n. „ambarcațiune fluvială în formă de luntre, cu
vele și cu fundul plat, probabil fără punte” (ȘIO II/2, p. 127) <
tc. ustii aqik [gemi] (LR XVI, 1967, 4, p. 316, Drimba, p. 121;
literal: „navă cu partea de sus neacoperită”; ustii „[cu] partea
superioară”, aqik „deschis, descoperit, neacoperit”, gemi „navă,
luntre, ambarcație”); v. cap. I, s.v. acic.
vechil s.m. „administrator de moșie, intendent, om de
încredere al unui moșier” (ȘIO II/l, p. 376-377, DLR, DEX) <
tc. vekil[harq]. (înv.) vekil[-i harc] „idem” (v. Kakuk, p. 413:
„intendant, majordome charge des depenses et de la surveillance
de la maison”; vekil „reprezentant, locțiitor, delegat, împuternicit,
mandatar”, harq „cheltuieli”). Remarcăm totodată că rom. vechil
cu sensul „avocat” nu trebuie explicat neapărat din sintagma tc.
160
dava vekili „idem” (dava „proces”), așa cum o face Drimba,
p. 122, de vreme ce tc. vekil însemna și „avocat” (v., de pildă,
OTS).
*
4.	Exemplele prezentate mai sus demonstrează că un
număr relativ mare de împrumuturi românești din turcă se
datorează condensării lexico-semantice petrecute în cursul
preluării unor sintagme sau cuvinte compuse turcești (de regulă
bimembre și cu valoare substantivală), cărora nu le corespund în
română decât cuvinte simple, de regulă substantive, preluate cu
sensul sintagmei, dar cu omiterea unuia dintre elementele
componente ale acesteia.
4.	L Cele mai multe etimoane fac parte din categoria
construcțiilor determinative turcești formate din substantiv +
substantiv, aflate în raport de anexiune, și anume cu
determinantul la cazul absolut precedând elementul determinat
și cu acesta din urmă purtând sufixul posesiv la persoana a 3-a,
numit și „sufix al apartenenței” sau „marcă a apartenenței”.
Condensarea a dus la păstrarea fie a elementului determinat, fie
a determinantului atributiv (v. Drimba, p. 114).
4.	1.1. în majoritatea cazurilor, elementul menținut din
astfel de construcții a fost determinantul atributiv substantival
în cazul absolut (care în rare cazuri poate fi și o sintagmă: irat-
gedit). iar elementul omis, împreună cu sufixul posesiv pe care
îl purta, a fost determinatul (care poate fi format, eventual, din
două substantive, v. cazul lui civit). în multe exemple de acest
fel, elementul determinat, eliminat, exprima o noțiune generală,
de pildă „stofa”, „floare”, „blană”, „iarbă”, „monedă”, „pește”,
„grâu”, „strugure” etc., pe care substantivul determinant -
adesea toponim sau etnonim, exprimând în orice caz o diferență
specifică - și-a însușit-o în urma condensării. Iată cuvintele
161
rezultate în acest mod: agem, agustos, aielet, anadol, anason,
arap, arnăut, atmișcea, bairam, bardac, bărdacă, bechet,
berbelâc, bidinea, bogaz, bogdan, bostan, cafa, caia, calafat,
canale, canara, cârmâz „coșenilă”, ceaclama, cealî, ceauș,
chervan, chiocec, chiolhan, chiopec, chiurec, cicic „culoare sau
vopsea roșie”, civit, cumbara, dalac, dalgâci, dervent, frenchi,
funduc, gaz, gebel, ghioci, ghiugin, halep, has, hurmuz, iaca,
iadeș, iatac, ibra, ichi, irat-gedit, lahur, Jambă, maie, mangal,
maraș, menzil „diligență; salvconduct”, meterhanea, misir,
mucava, mumbaia, musul, nacâluri, neva, nizam, pici, popaz,
rahtivan, rast, răcani, sacâz „mastică; răsfug; bumbac alb;
insula Kios”, schembea, seba, stambol, surec, susan, șam, taban
„umflătură a copitei”, tabană „smochină”, tacoz, tărăboi, tel
„sârmă de corset; instrument pentru bătut ouăle”, terezie, tocat.
In cazul particular al lui parcea, din sintagma trimembră
formată din numeral + substantiv + substantiv au fost omise atât
substantivul determinat, cât și numeralul care determina
elementul determinant: [4-6]parqa [testesi].
4.	1.2. Alteori, din construcțiile specific turcești în raport
de anexiune, în care substantivului determinat îi este atașat
sufixul posesiv, a fost eliminat determinantul substantival, iar
sensul întregii sintagme a fost preluat de către elementul reținut,
care este substantivul determinat, acesta pierde însă, în cele mai
multe cazuri, și sufixul posesiv cu ajutorul căruia era construită
îmbinarea determinativă, iar consoana finală a cuvântului -
eventual alterată prin alipirea sufixului - a fost refăcută (de
exemplu cicic < tc. [kadife] gigeg[i], cu l-kl din giqek refăcut).
Fenomenul implică o specializare semantică, deoarece
determinatul, care exprima o noțiune mai generală, începe să
denumească și noțiunea specială, mai îngustă, pe care o
desemna sintagma condensată: avă, cherhana, cicic „numele
unei flori roșii”, geantă, ghiveci, hazna, mutpah „bucătărie de
campanie”, sacâz „colofoniu”, taban „șirag de smochine”,
tanea, ticnea.
162
4.2.	Un alt tip de construcții determinative în raport de
anexiune îl constituie sintagmele turcești formate din două
substantive îmbinate fără ajutorul vreunui sufix', primul element
este determinant (atribut substantival) și face parte dintr-o clasă
specială de substantive, care desemnează un material, o
substanță ori o calitate, însușire, mărime, măsură sau formă. în
astfel de cazuri, determinantul, deși substantiv, se comportă ca
un adjectiv, deoarece și semnificația sa este de tip adjectival. De
altfel, unele substantive de acest fel sunt date și cu valoare
adjectivală în dicționarele turcești (demir, de pildă, este glosat
„fier” și „de fier, feros”), iar limita dintre substantive și
adjective este, în general, foarte fragilă în limba turcă (ele pot
trece ușor, prin conversiune, dintr-o clasă în cealalta).
4.2.1.	Reținerea determinantului din astfel de sintagme a
avut loc în următoarele exemple: ceacal, dip, iaprac, tel „arc,
resort, drot”; și etimonul lui lahur, tc. Lahur șah „șal de
Lahore”, este atestat și în forma Lahur șal, în care sufixul
posesiv nu a mai fost folosit. Substantivul reținut și-a însușit
semantismul mai general (și esențial în sintagmă) al elementului
omis.
4.2.2.	Elementul determinat al acestui tip de sintagme a
fost reținut numai în cârmâz „oxid de antimoniu sulfurat” și în
para „bancnotă”. Și în aceste cazuri a avut loc o specializare
semantică a elementului rămas, de vreme ce el a preluat și
înțelesul mai îngust al determinantului omis.
4.3.	Sintagmele turcești cu structura atribut adjectival +
substantiv au fost condensate în mai multe exemple.
4.3.1.	Dacă elementul reținut din sintagmă a fost atributul
adjectival, el s-a substantivat cu sensul acesteia: alcalâc, ana,
balaban, batal, bectimis, cearclâu, celelie, chionduz, ciorbalâc,
frenghie, fustanlâc, ghimirlie, ghioc, ghiuzluc, gogea, iarma,
ichituilâu, magmuză, mahut, misirliu, șecherlie, taftaluc,
turaliu, ulama, ustuacic. Se observă că jumătate dintre
adjectivele detașate sunt derivate de la substantive cu ajutorul
163
sufixelor -liu/-lâu/-lie și -lâc/-luc, mai exact cu prototipurile
acestora, tc. -li/-li/-lu/-lu, -lik/-lik/-luk/-luk. In câteva cazuri, fie
elementul determinat omis era format din două substantive (v.
gogea), fie determinantul atributiv menținut este el însuși o
sintagmă, formată dintr-un adverb și un adjectiv (bectimis), un
numeral și un adjectiv (ichituilâu) sau dintr-un substantiv la
forma posesivă și un adjectiv (ustuacic).
4.3.2.	Atunci când elementul omis din astfel de îmbinări
atributive a fost adjectivul, iar cel reținut a fost substantivul
determinat, acesta s-a specializat semantic, însușindu-și și
trăsătura semantică exprimată de adjectiv: bina, mermer, pinir,
taban „branț”.
4.3.3.	O condensare interesantă, care implică eliminarea
adjectivului, însă nu dintr-o îmbinare atributivă de tipul celor de
mai sus, ci dintr-o construcție determinativă substantivală
incluzînd un substantiv compus (din adjectiv + substantiv) +
substantiv cu sufix posesiv, este aceea prin care a rezultat
termenul ghioghici (< tc. [kizd]kok iți). Aici a fost reținută,
așadar, combinația substantiv determinant + substantiv
determinat, omițându-se doar adjectivul care determina
substantivul determinant.
4.4.	Un tip special de compunere a două substantive, de
sorginte persană, este reprezentat de tc. maslahatguzar
„însărcinat cu afaceri”, compus din substantivul maslahat
„afacere, problemă, însărcinare” și elementul de compunere cu
valoare nominală -guzar „(persoană) care face, execută,
îndeplinește ceva; însărcinat, executor”. Avem aici tot o
construcție determinativă, care cumulează caracteristicile
tipurilor expuse mai sus, însă are ceva în plus: cele două
elemente nominale se îmbină fără niciun sufix, dar
determinantul nu desemnează un material, iar elementul de
compunere, determinat, este un nume de agent cu valoare de
adjectiv și de substantiv, astfel încât el este determinat nu de un
atribut, ci de un complement direct. Cel omis a fost, în această
situație, numele de agent (element de compunere), determinat.
164
De un tip asemănător este posibilul etimon tc. tahtgâh al
rom. taht „reședință, sediu; capitală”, compus din două cuvinte
de origine persană: taht „tron” și gâh „loc” (literal: „locul
tronului”), acesta din urmă având, în turcă, rol de element de
compunere. Format după normele limbii persane, tot fără sufixul
posesiv, compusul a pierdut elementul determinat, iar
determinantul substantival a fost preluat cu sensul compusului.
4.5.	Un tip învechit de sintagme determinative substantivale
turcești (împrumutate din persană) este cel construit prin
procedeul numit izafet persan. în care substantivul determinat
precedă determinantul (substantiv sau adjectiv), fiind legat de
acesta prin vocala izafetică -i (adesea supusă armoniei vocalice
în turcă [z] sau chiar eliminată). Și din aceste construcții a fost
omis, prin condensare, fie determinantul, fie elementul
determinat.
4.5.1.	Elementul determinant a fost reținut în menzil
„curier poștal” (< tc. [tatar-i] menzil) și în taht (< tc. [payi]taht,
[pay]taht < pers, pây-i taht).
4.5.2.	Elementul determinat s-a păstrat în următoarele
exemple: Devlet, hârca, mutpah și vechil (< tc. vekil[harg]. înv.
vekil[-i harc]). Și în aceste cazuri, sensul general al cuvântului
reținut s-a specializat, întrucât a acumulat și înțelesul
diferențiator al elementului omis.
4.6.	Unele substantive românești de origine turcă rezultate
prin condensare provin din sintagme având alte structuri
sintactice'.
4.6.1.	Două cuvinte, anasâna și avrad. au la bază locuțiuni
turcești formate din substantiv cu funcție de complement direct
(care a fost reținut) + verb (care a fost omis); ambele cazuri sunt
însă discutabile: în primul, cuvântul a fost preluat, de fapt, ca
interjecție (cu sensul pe care îl are locuțiunea originară, care
este o expresie injurioasă), devenind substantiv abia în urma
165
conversiunii pe terenul limbii române; avrad este, și el,
rezultatul conversiunii, petrecute în procesul împrumutului,
concomitent cu procedeul condensării, deoarece baza sa este tot
o expresie injurioasă trivială, din care a fost omis verbul, iar
determinantul substantival preluat a fost interpretat ca interjecție
și substantivat spontan. Nu se poate spune, așadar, că
substantivul turcesc din aceste locuțiuni a fost împrumutat ca
substantiv, dar nici că termenul românesc redă sensul întregii
sintagme etimologice, de vreme ce valoarea lexico-gramaticală
a acesteia a fost schimbată.
4.6.2.	Un singur substantiv, dichi. se datorează detașării și
substantivării adverbului dintr-un grup sintactic constituit din
adverb + verb la participiu + substantiv} de menționat însă că
participiul poate lipsi din sintagma originară, ceea ce înseamnă
că nu am avea de a face decât cu o îmbinare de tipul adjectiv +
substantiv, din care acesta din urmă a fost omis (v. 4.3.1).
4.6.3.	Substantivul muhaia „om prost, fraier, nătăfleț” a
rezultat prin condensarea sintagmei [emre] muheyya „supus,
plecat, ascultător, gata să execute ordinele” (muheyya „pregătit,
gata, dispus la...”, emre „la ordin”), din care determinantul
substantival la dativ a fost omis, iar adjectivul determinat.
preluând înțelesul întregii sintagme, s-a menținut cu valoarea
lexico-gramaticală schimbată, de fapt printr-o simplă
substantivare.
4.6.4.	Substantivul ghionghionea „fandoseală, moft,
sclifoseală” a rezultat și el printr-o conversiune, însă de data
aceasta ca urmare a condensării locuțiunii adjectivale tc. giin
gilne uymaz „variabil, schimbător, instabil, capricios, care se
schimbă de la o zi la alta”, din care a fost omis elementul verbal
determinat uymaz „care nu se potrivește, care diferă, care este
variabil”, de fapt un adjectiv participial (aorist), iar
determinantul gun giine. constituind o locuțiune adverbială
(formată prin repetarea cuvântului giin). este menținut cu
valoarea lexico-gramaticală modificată.
166
4.7.	în urma condensării unor sintagme sau cuvinte
compuse turcești au rezultat nu numai substantive, ci și câteva
adjective. întrucât și acestea își însușesc semantismul întregii
îmbinări, evident că și sintagmele sau compusele originare au
valoare adjectivală. Structura etimoanelor este următoarea:
4.7.1.	Atribut adjectival (reținut) + adjectiv (omis;
eventual format cu sufixul -li de la un substantiv): ceadiriu (<
tc. qadiri [yeșil]), cheșchin (< tc. [keskin] zekâli).
4.7.2.	Atribut substantival (reținut) + substantiv (omis),
întreaga sintagmă având valoare adjectivală: laliu „roșu aprins,
de culoarea lalelei” (< tc. lâlefieng] „idem”; lâle „lalea”, reng
„culoare”); dincolo de faptul că întreaga construcție este
nespecifică (putând fi comparată cu formulări românești eliptice
de tipul o stofă culoare roșie), nici etimologia nu este sigură
(laliu ar putea proveni din tc. înv. lâl „roșu aprins” + sufixul
rom. -iu sau dintr-un adjectiv tc. *lâli „idem”).
4.7.3.	Numeral (reținut) + substantiv (omis), eventual
derivat cu sufixul adjectival -li (îmbinarea având funcție
atributivă pe lângă substantivul fotăj. celbiș (< tc. qil biș
[kalem(li)]; qil biș „patruzeci și cinci”); chiurcbeș (< tc. kirk beș
[kalem(li)]; kirk beș „patruzeci și cinci”).
4.7.4.	Numeral + substantiv cu sufix posesiv (omise) +
adjectiv (reținut): chior „orb de un ochi, care vede numai cu un
ochi, care are un ochi orb” (< tc. [bir gozu] kdr; bir „unul”, goz
„ochi”, kdr „orb”); semnificația întregii sintagme atributive a
fost preluată de elementul determinat adjectival, în timp ce
determinantul sintagmatic, care preciza detaliile referitoare Ia
adjectiv, a fost eliminat.
5	. Multitudinea exemplelor de condensare lexico-
semantică petrecută în cursul împrumutării unor sintagme și
cuvinte compuse turcești ne determină să ne asumăm rolul de
„avocat al diavolului” și să facem o serie de observații cu
caracter de amendamente la ceea ce ar putea părea că susținem
cu prea multă larghețe:
167
5	.L în multe dintre etimoanele menționate, elementul
preluat în română funcționează ca atribut nominal (adjectival
sau substantival) pe lângă un substantiv care ar fi putut fi
eliminat încă în limba turcă, elementul determinant preluând
sensul întregii sintagme. în construcțiile în care elementul
determinat exclus este, de exemplu, altui „monedă de aur”, bahk
„pește”, bugday „grâu”, qiqek „floare”, kumaș „stofa”, kurk
„blană”, ot „iarbă, plantă erbacee”, uziim „strugure” etc., acesta
reprezintă genul proxim, în timp ce elementul preluat în română
exprimă diferența specifică, pe care vorbitorii sunt tentați să o
considere mai importantă decât noțiunea generală însăși, care
poate fi cu ușurință dedusă, de aceea poate fi și eliminată.
Nu ar fi de mirare, așadar, ca, în mai multe cazuri,
elementul determinat să fi fost neglijat încă în limba turcă, în
vorbirea cotidiană, așa cum o și atestă dicționarele pentru unii
termeni:
-	tc. kalkan „calcan (= pește)” (> rom. calcan), redus din
kalkan baligi „pește calcan”;
-	tc. (dial.) dalak „antrax, dalac” (> rom. dalac), rezultat
prin condensare din sintagma determinativă dalak iltihabi sau
dalakyangisi;
-	tc. (dial.) darabulus, tarabuluș, ^tarabulus „un fel de
șal” (> rom. tarabulus), condensat din Tarabulus șah;
-	tc. hafizali, (înv. și dial.) (h)afuzali „un soi de struguri”
(> rom. afuzali), detașat din sintagma Hafiz Aii uzumii „idem”;
-	tc. (dial.) macar „galben unguresc” (> rom. magear),
izolat din Macar altim;
-	tc. memhur „borderou, stat de plată la ieniceri” (> rom.
memhur „ordin de plată întărit cu o pecete”), detașat dintr-o
sintagmă turcească, poate cea dată, eronat, în Drimba, p. 91 ca
etimon pentru rom. menihur. tc. menihur odeme emri „ordin de
plată prevăzut cu sigiliu” sau menihur resmî vesika „act,
document oficial prevăzut cu sigiliu” (adjectivul tc. memhur
înseamnă „sigilat, prevăzut cu sigiliu”);
168
-tc. (dial.) sarayh „sarailie” (> rom. sarailie), din sarayh
lokma\
-	tc. serhat „cetate sau fortăreață de graniță” (> rom.
serhat „idem”), detașat din serhat kalesi (sintagmă dată, greșit,
ca etimon în Drimba, p. 100) etc.
Prin urmare, rom. lahur „țesătură de lână fabricată în
orașul Lahore”, de pildă, ar putea proveni și el dintr-un tc.
*lahur având același sens, nu din sintagma Lahur [șah], cum
am indicat mai sus. Este de presupus că astfel de semnificații
specializate sunt de multe ori trecute cu vederea de către
lexicografi, care, supuși rigorii științifice, înregistrează situații
explicite, „corecte”, „literare”, lăsând la o parte multe fenomene
din vorbirea curentă, populară, „neîngrijită”. Pentru rom.
cușaclâc „traversă; scândură utilizată în construcțiile navale”, de
exemplu, este justificată reconstrucția semantică a unui etimon
tc. kușakhk *„idem”, provenind prin condensare din sintagma
kușakhk [tahta] „idem” (tahta „scândură”, kușakhk „care
servește ca element de întărire, ca traversă”). Probabil că astfel
de substantivări pe teren turcesc au avut Ioc și în alte exemple,
cum sunt tc. fustanhk (> rom. fustanlâc „bucată de stofa [pentru
o fustă]”), yilankavi (> rom. langavie „ornament arhitectonic
sinuos”) etc., iar timar „spahiu timariof ’ se va fi detașat încă în
turcă din sintagma timar sipahisi „idem”, de vreme ce îl găsim
cu același sens atât în română, cât și în maghiară.
5.2.	In mod similar, în cazurile în care determinantul a fost
cel omis, elementul determinat ar fi putut fi utilizat singur încă
în limba turcă pentru a denumi și varietățile sau subspeciile
precizate cu ajutorul atributului: în vorbirea uzuală, în situații în
care interlocutorilor le sunt cunoscute detaliile conjuncturale,
acestea pot fi neglijate fără a produce neclarități. în acest fel s-ar
explica, în multe cazuri, omiterea nu numai a primului element
al sintagmei, ci și a sufixului posesiv alipit la elementul secund
al acesteia.
169
Astfel, în anumite circumstanțe concrete, pentru a
desemna stîlpul care susține streașină. în turcă saqak diregi, sau
stâlpul porții, turcește kapi diregi, vorbitorului îi este suficient
să spună stâlp. în turcă direk. deoarece partenerul de discuție
știe despre care stâlp este vorba; în consecință, tc. direk a putut
fi preluat în română cu semnificațiile speciale cu care acesta
poate fi întrebuințat singur și în turcă (Drimba, p. 65, explică
termenul românesc direc „stâlpul care sprijină streașină” din
sintagma tc. saqak diregi’, saqak „streașină”).
Rom. dulma (cu varianta dolma) „dovlecei umpluți cu
carne tocată” se explică, la rigoare, din tc. [kabak] dolma[si]
„idem” {kabak „dovlecel”, dolma „mâncare preparată prin
umplerea cu carne tocată și/sau cu orez a unor legume”), dar
este neîndoielnic că, în vorbirea de toate zilele, turcii pot folosi
numai termenul dolma pentru a desemna mâncarea respectivă,
cu condiția ca interlocutorul să știe dinainte că este vorba despre
mâncarea preparată din dovlecei, nu din ardei, roșii, vinete sau
foi de varză; nu este exclus, prin urmare, ca termenul românesc
să aibă Ia bază nu întreaga sintagmă, ci numai tc. dolma. care
poate fi utilizat, în unele circumstanțe, cu sensul întregii
construcții determinative.
Același lucru este valabil și pentru ghiveci, al cărui
etimon, tc. guveq. înseamnă „cratiță de lut, vas de lut ars, folosit
de regulă pentru gătit”, dar, în vorbirea de toate zilele, ar putea
fi folosit și cu sensul sintagmei qiqek giiveci „vas de lut folosit
pentru cultivarea florilor”, mai pe scurt „vas pentru flori” {qiqek
„floare”).
La fel, tc. harq „cheltuială, sumă de bani” ar fi putut
denumi, într-un context oarecare, și „suma de bani cheltuită
pentru întreținerea unui soldat” (> rom. hargi). pe care o
exprimă mai exact sintagma neferat hârci.
Pentru a desemna, într-un context familiar ori profesional,
noțiunea de „poșetă” sau de „cartușieră”, vorbitorul turc poate
renunța la sintagma el qantasi. literal „geantă de mână”,
respectiv fișek qantasi. literal „geantă pentru cartușe”, limitându-se
170
Ia qanta când îi spune cuiva, pur și simplu, ia-ți geanta sau bag-o
în geantă, deoarece interlocutorul știe despre care geantă este vorba.
In aceeași situație se află și roabă, care, în principiu,
provine din tc. [el] araba[si] „căruț de mână; tărăboanță”, însă,
pentru a denumi într-o împrejurare concretă vehiculul respectiv,
vorbitorul folosește exclusiv termenul araba (de exemplu,
pentru a îndemna pe cineva să-și tragă roaba, se va spune qek
arabani). deoarece interlocutorul știe la ce fel de „căruț” sau
„căruță” sau „mijloc de transport terestru” se face referire.
Instructiv pentru ideea pe care o susținem este și cazul lui
tacâm, preluat cu multiple sensuri rezultând din diferite
sintagme determinative din care atributul lipsește îndeobște și în
limba turcă, deoarece contextul este suficient pentru precizarea
detaliilor. In astfel de circumstanțe lingvistice, omiterea
diferenței specifice nu afectează conținutul semantic contextual,
așa cum o demonstrează variate exemple turcești atestate în
dicționare, de tipul aga „comandantul trupelor de ieniceri”,
detașat încă în turca-osmanlie din sintagma yeniqeri agasi
„idem” (v. OTS), ori hazne „rezervor de apă”, detașat din su
haznesi (v. Redhouse 2000; hazne „rezervor, bazin”, su „apă”).
In cazuri de acest fel este, așadar, de presupus că românii
nu au fost nevoiți să recurgă la condensare, ci au împrumutat, cu
un sens specializat, termenul deja „condensat” în vorbirea
curentă, în limbajul popular turcesc. Și mai simplu de interpretat
este, de pildă, perdea, căruia în DLR i se atribuie și semnificația
„draperia de la ușa de intrare în camera sultanului sau a
vizirului”, pe care Drimba, p. 120, o explică din tc. înv. perde-i
der „draperie atârnată în fața unei uși”; nu credem că este
nevoie de o astfel de etimologie și nici măcar de sensul special
indicat pentru rom. perdea : acest cuvânt înseamnă „orice fel de
draperie, de obiect confecționat dintr-un material textil sau
plastic, din șiraguri de mărgele etc., care se atârnă la ferestre, la
uși, în jurul unui pat etc., pentru a împiedica pătrunderea luminii
și/sau vederea din afară, având totodată și scop decorativ”, deci
și „draperie atârnată în fața unei uși, inclusiv în fața ușii de
intrare în camera sultanului”.
171
Tc. bayram înseamnă „sărbătoare” în general, dar mai ales
„numele celor două mari sărbători religioase musulmane”,
diferențiate numai în situații speciale prin sintagmele Șeker (sau
Ramazan} bayrami. respectiv Kurban bayramv, altfel, în
conversația curentă, se știe, îndeobște, la care dintre cele două
bairamuri se face referire; de aceea, nu este nevoie să explicăm
rom. bairam „numele celor două sărbători religioase musulmane”
numaidecât din sintagmele turcești, așa cum o face Drimba,
p. 114, iar dacă vrem neapărat să implicăm condensarea, trebuie
să presupunem că aceasta s-ar fi putut petrece și în română, din
împrumuturile compuse ramazan-bairam și curban-bairam.
5.3.	îndoielile în privința limbii în care a avut loc
condensarea sunt excluse însă atunci când împrumutul a
rezultat, de exemplu, prin omiterea elementului verbal din
expresia gun giine [uymaz] „schimbător, variabil” (literal: „[care
se schimbă, care nu se potrivește] de pe o zi pe alta”), preluată
în română în formele ghionghionea ~ ghiunghiunea
„fandoseală, sclifoseală” (prin conversiune), sau a substantivului
la dativ din sintagma [emre] miiheyya „supus, plecat, ascultător,
gata să execute ordinele”, din care a fost preluat numai
adjectivul, în forma muhaia „om prost, fraier, nătăfleț” (tc.
miiheyya „pregătit, gata, dispus la...”, emir „ordin” \emre „la
ordin”]). în astfel de situații sintactice complicate, care exclud
suspiciunea unei specializări semantice sau conversiuni pe
terenul limbii-sursă, analiza greșită nu putea aparține decât
vorbitorului român.
5.4.	Dacă în majoritatea cazurilor se poate preciza
etimonul din care au fost detașate cuvintele - chiar dacă nu
întotdeauna este cert că procedeul a fost aplicat în procesul
împrumutului lexical -, în alte situații nu putem decide dacă
avem de a face cu o condensare sau cu o evoluție firească a
sensurilor cuvintelor. De exemplu, cearmuc „inel fixat de
marginea velelor, pentru a le prinde pe parâmă” ar putea fi
172
rezultatul fie al unei extensii a semnificației etimonului tc.
garmuk „parâmă care ține vergile velelor”, fie, dimpotrivă, al
detașării termenului din sintagma tc. \armuk halkasi, în care
halka înseamnă „inel, verigă”. Decizia etimologică este greu de
luat și în alte cazuri, inclusiv dintre cele prezentate mai sus:
ugeret „taxă pentru folosirea cailor de poștă” ar putea fi
rezultatul condensării din tc. menzil beygirleri iicreti „taxă
pentru caii de poștă” sau al specializării termenului tc. ucret
„taxă, plată”; ulama „franj, ciucure” poate proveni fie, prin
condensare, din tc. ulama [puskul] „idem”, așa cum l-am
explicat mai sus, fie, prin specializare, din tc. ulama „fir
împletit, coardă; adaos, bucată adăugată”; rom. zalhana „abator”
a ajuns să însemne și „turmă de oi” și „loc de pășunat pentru
vitele destinate tăierii” fie prin extensie, fie ca o consecință a
detașării sale din sintagme turcești cum sunt salhane suriisii
„turmă destinată abatorului” și salhane surusii otlagi „pășune
pentru turmele destinate abatorului”.
5,5.	Condensarea ar fi putut avea loc și pe teren românesc,
din cuvinte compuse împrumutate din turcă, în cazurile în care
există variante necondensate atestate:
-	baș-beșli „comandantul corpului de beșlii” < tc. baș
beșli [agasi] sau rom. baș-beșli[-aga] „idem”;
-	caplan „un fel de turban” < tc. kaplan [poșu] sau rom.
caplan[-poș] „idem”;
-	căzlariu - chizlar „șeful eunucilor; eunuc” < tc. kizlar
[agasi] sau rom. căzlar[-aga] „idem”;
-	menzil ~ mezil „curier poștal” < tc. [tatar-i] menzil sau
rom. [tatar-] mizil „idem”;
—	mizil „carte de cale, pașaport, salvconduct” < tc. menzil
[emri] sau rom. menzil[-embru] „idem”;
-	reiz „ministru de externe al Imperiului Otoman” < tc.
reiz [efendi] sau rom. reiz[-efendi] „idem”.
Mai mult, procedeul condensării a fost aplicat cu siguranță
asupra unui cuvânt compus împrumutat în cazul lui capan „șef,
superior” < rom. capan[-emini] „inspector al magaziei centrale
173
de mărfuri a Porții” (< tc. kapan emini\ fapt evidențiat de
modificarea prin etimologie populară, după rom. cap „șef?, a
semantismului termenului rezultat prin condensare. Rațiuni de
ordin formal sau semantic ne îndreptățesc să credem că
modificarea prin condensare a avut loc, foarte probabil, în limba
română, după preluarea termenului compus, și în următoarele
exemple:
-rom. ghiuler „ofițer din garda palatului domnitorului
român” < rom. ghiuler [-aga(si)] < tc. gonulluler agasi\
-	rom. gurban ~ corban „ospăț”, Gurbanele „Praznicul
celor sfinte” < rom. curbau [-bairam] „una dintre cele două mari
sărbători religioase ale musulmanilor” < tc. Kurban bayramr,
-	rom. humai este o variantă rezultată prin condensare a
lui [hati]humai (autorul condensării fiind, evident, conștient de
caracterul compus al termenului), care a fost redus din rom.
hatihumaium „decret emis de sultan” < tc. hatt-i humayuir,
-	rom. iman „mâncare preparată din pătlăgele” < rom.
imam[-baialdi] < tc. imam bayildi}
-	rom. inam „ordin de liberă trecere” < rom. [embru-]inam
< tc. emri inam\
-	rom. nișam „numele unei decorații otomane” < rom.
nișam[-iftihar] < tc. nișan-i iftihar,
-	rom. rahat „produs de cofetărie cu aspect gelatinos” < rom.
rahat[locum] (scris și rahat-locum) < tc. rahatlokum\
-	rom. rechiap „marele comis al sultanului” < rom.
rechiap [-imbrohor] < tc. rikâp imbrohori^
-	rom. richiab „locțiitor al marelui vizir” < rom. Richiab
[-caimacam] < tc. rikâb kaymakami\
-rom. stambol „baniță, chilă de Constantinopol” < rom.
stambol[chilă] < tc. Stambol kilesi.
5.6.	De altfel, româna a preluat uneori sintagma turcească
- de regulă o construcție determinativă - atât prin condensare,
cât și prin semicalc, adică reproducând aidoma determinantul
(care își păstrează valoarea atributivă) și traducând elementul
determinat, astfel încât tc. Arnavut bugdayi (bugday „grâu”), de
174
exemplu, a devenit în română atât arnaut „soi de grâu”, cât și
grâu arnaut „idem”. Este vorba, în situații de felul acesteia din
urmă, de o copiere a modelului etimologic, care a fost însă
adaptat la topica limbii române.
5.7.	In unele cazuri, condensarea sau calchierea unei
unități sintactice turcești poate fi doar presupusă, deoarece
sintagma respectivă nu este atestată, dar unele date, de pildă
corespondentele din alte limbi sud-est-europene, permit
reconstruirea ei. Alteori, întrucât fenomenul condensării este
frecvent și în limba turcă, precum și în alte limbi, el ținând de
resortul lingvisticii generale, trebuie să admitem, chiar fără să
avem etimoane atestate, că el s-ar fi putut produce încă în limba
turcă. Iată o serie de exemple de acest fel:
-	rom. anterlic „(bucată de) stofa potrivită pentru
confecționarea unui anteriu” poate proveni din tc. anterilik
[kumaș] „idem” sau, mai degrabă, din tc. anterilik „(despre o
bucată de stofa) potrivit, nimerit, suficient, bun pentru un
anteriu”, care, substantivat, ar putea avea și sensul termenului
românesc;
-	rom. aslan din sintagma cireșe aslan „un soi de cireșe” ar
trebui să aibă Ia bază o sintagmă sau un compus turcesc cu aslan
„leu”, de vreme ce în turcă există mai multe astfel de formațiuni
din aceeași sferă semantică (aslankuyrugu „coada-leului”,
aslanpenqesi „albumeală, crețișoare”, aslanagzi „gura-leului”);
-	rom. ceam „navă fluvială fără punte” are la bază,
desigur, tc. qam „(lemn de) brad”, căruia trebuie să-i
reconstruim însă și sensul cu care a fost preluat nu numai în
română, ci și în sârbocroată (cam „luntre construită din lemn de
esență moale”), ca rezultat al condensării pe terenul limbii turce
a unei sintagme de genul qam[dan yiik gemisi] „[navă de
transport construită din] lemn de brad”; altfel am fi nevoiți să
presupunem că procedeul condensării a fost aplicat în ambele
limbi succesoare;
175
-	rom. chesăgiu „hoț, pungaș” are, foarte probabil, un
etimon tc. kesici *„idem” (atestat numai cu sensul „persoană sau
obiect care taie; măcelar”), rezultat prin condensare din
[yan] kesici „hoț” (compus dat ca etimon al rom. chesăgiu în
Drimba, p. 55); ne bazăm, în această reconstrucție semantică, pe
corespondentele sinonime din alte limbi balcanice (bg. kesigija.
ser. kesedzija, ngr. Kcaivz^Q arom. kisăg[ kisigi, kișigi „idem”);
-	rom. darai „țesătură asemănătoare cu taftaua” provine,
desigur, din tc. darayi ~ daraî „princiar, regesc”, care a fost
condensat dintr-o sintagmă atributivă (* daraî kumaș? \ kumaș
„stofa, țesătură”) și substantivat cu sensul acesteia, posibil încă
în limba turcă;
-	rom. dulap „scândură Iată și groasă” provine probabil
dintr-un etimon tc. dolap *„idem”, detașat prin condensare din
dolap tahtasi „scândură pentru dulapuri”, de vreme ce cuvântul
se regăsește și în neogreacă cu sensul respectiv;
-	rom. sangeac „guvernator al unei subdiviziuni de
provincie” trebuie să aibă la bază un etimon tc. sancak. detașat
cu acest sens din sancak beyi „idem”, întrucât el există cu acest
înțeles și în maghiară și sârbocroată;
-	rom. sirec (~ serec) „parte a plasei de pescuit formată
dintr-o rețea cu ochiuri mari” trebuie să aibă la bază sintagma tc.
seyrek [ag], care înseamnă, literal, „plasă rară”, însă nu i-am
identificat nicio atestare cu semnificația exactă pe care o are în
terminologia piscicolă românească;
-	rom. șecherlie „cafea îndulcită”, explicat mai sus, după
DLR, prin condensare din tc. șekerli [kahve] „idem”, ar putea
reproduce doar adjectivul tc. șekerli „îndulcit, cu zahăr”, detașat
și substantivat încă în limba turcă (astfel de conversiuni sunt
frecvente în limbajul popular);
-	rom. ulucă „scândură, leaț” este rezultatul fie al unei
extensii sau restricții semantice în limba română (< Jgheab din
scânduri”), fie al condensării dintr-un tc. oluk [tahtasi sau
Qitasi] „scândură, leaț pentru jgheaburi” (tahta „scândură”, țita
„leaț, șipcă”);
176
-	rom. ustuacic „un tip de navă fluvială” trebuie să fi avut
un etimon tc. ustu aqik [gemi], literal „navă fără punte, cu partea
de sus neacoperită”.
5.8.	Dintre împrumuturile datorate condensării în română
trebuie eliminate, desigur, cele întrebuințate cu certitudine și în
turcă, cu același sens, atât ca termeni simpli, cât și în formă de
sintagme, de exemplu chesedar - chisedar-efendi < tc. kesedar
- kesedar efendi (unde efendi este apoziție și este folosit ca
termen de politețe echivalent cu rom. domn] sau validea ~
valede-sultană < tc. valide ~ valide sultan.
5.9.	Există și situații în care segmentul omis l-a constituit
un sufix lexical turcesc, dar aceste cazuri ies din sfera de
cuprindere a sintaxei (etimoanele sunt derivate, nu sintagme) și
țin de formarea cuvintelor prin derivare regresivă, chiar dacă
etimoanele sunt turcești: rom. delibaș „bolnav de capie” < tc.
delibaș [li] „idem” (tc. delibaș „capie, cenuroză”); rom. saz
„baltă mlăștinoasă” < tc. saz[hk] „idem” (tc. saz „stuf, trestie”;
v. cap. I, s.v. saz)\ rom. sileaf lat în care se purtau armele”
< tc. silah[hk] „idem” (tc. silah „armă”); rom. tarac „piept de
vită, antricot” < tc. tarak[h] ~ tarak[hk] „idem” (tc. tarak
„metacarp; pieptene; darac”); rom. uluc(ă) „unealtă cu care se
fac caneluri” < tc. oluk[lu] „idem” (pluk „canelură”).
6. Amendamentele la teoria condensării lexico-semantice,
expuse mai sus, nu reduc cu nimic valoarea și rolul acestui
procedeu de formare a cuvintelor, aplicat, de această dată, în
procesul împrumutului din limba turcă. Exemplele ar putea fi
ceva mai numeroase, însă chiar și cele peste 140 de cuvinte
discutate mai sus, sub punctul 3 (unele implicând mai multe
cazuri de condensare, din sintagme deosebite și deci cu sensuri
diferite), sunt suficiente ca să constatăm că procentajul
cuvintelor preluate prin condensare, în rândul celor circa 2.750
de împrumuturi lexicale românești din limba turcă, este înjur de
177
5%. Nu putem susține despre această proporție nici că este
neobișnuit de mare, nici că este destul de redusă, întrucât nu
avem la dispoziție studii statistice privitoare la situația
cuvintelor românești preluate prin condensare din alte limbi. De
aceea, îndrăznim să afirmăm doar că proporția este însemnată și
că nu este exclus ca ea să fie valabilă și în cazul termenilor de
alte origini, inclusiv al celor care, rămași cu etimologia
necunoscută, ar putea fi explicați în viitor prin condensare
lexico-semantică.
178
III. ÎMPRUMUTURI HIPERCORECTE
Un fenomen fonetic interesant a fost remarcat de către Al.
Graur în legătură cu rom. șustă, care provine din ngr. aovaia\
„în unele dialecte grecești s a devenit ș, în timp ce în altele
este impronunțabil și este înlocuit, în împrumuturi, cu 5, deci
forma românească ar putea fi hipercorectă” (Graur, AER, p. 81).
Adăugăm că cele care s-au impus au fost variantele dialectale cu
5 în loc de ș, pe baza cărora s-a constituit neogreacă literară -
cea care a influențat în mare măsură limba română -, astfel încât
consoana £ este și astăzi greu pronunțabilă pentru un vorbitor al
limbii neogrece standard.
1.	GRECIZĂRI
Intr-adevăr, numeroase împrumuturi grecești din turcă au 5
în loc de tc. ș (= s): tc. șadirvan > ngr. aavTippâvi, tc. șah > ngr.
aâ/, tc. șeytan > ngr.	tc. șinik > ngr. oiviki etc. In
diverse cazuri paralele, cuvintele românești împrumutate din
turcă sunt cu £ (șadârvan, șah, șeitan, șinic\ dar câteodată au și
variante cu 5 (sadârvin, sinic\ ceea ce indică neîndoielnic
etimologia multiplă, turcească și neogrecească.
Uneori avem însă în română cuvinte sau variante cu
fonetism de tip grecesc, cu 5 în loc de tc. ș. și atunci când
corespondentele din limba neogreacă lipsesc. S-ar putea
presupune că unele astfel de corespondente, deși nu sunt
179
atestate, vor fi existat în secolele XVII-XVIII; exemplele sunt
însă prea multe pentru ca absența unor presupuse etimoane
grecești să fie pusă exclusiv pe seama omisiunilor lexicografice.
Este rațional să avem în vedere că vorbitorii români cu Iți,
conștienți de corespondența tc., rom. £ / ngr. s, au „reconstruit”,
în mai multe cazuri, forme care ar reclama un etimon
intermediar grecesc, deși acesta nu a existat.
Refacerea fără temei a unor fonetisme specific grecești
este, în definitiv, un fenomen de hipercorectitudine, deoarece
are la bază supoziția eronată că termenii respectivi au fost
preluați din greacă și „românizați”, adaptați fonetic la română,
care, spre deosebire de greacă, redă aidoma consoana turcească
Drept urmare, cuvintele au fost „regrecizate”, pentru a li se da
o formă „apropiată” de presupusul etimon. Fenomenul grecizării
pe teren românesc a constituit unul dintre procesele de falsă
interpretare la care au fost supuse împrumuturile din turcă. El nu
s-a limitat însă doar la corespondența ~ 5, ci a afectat mai
multe sunete caracteristice limbii neogrece.
Iată câteva dintre aceste caracteristici, care determină
înlocuirea unor sunete străine cu altele tipic grecești:
a)	neogreacă nu cunoaște vocala Iii, pe care o substituie cu
Iii (ngr. 1, si, etc. = rom. z);
b)	neogreacă literară și majoritatea dialectelor sale nu
cunosc consoanele Ici, Igl și Isl, pe care le substituie în mod
regulat cu ia (= rom. /), cu tC vt£(= rom. dz) sau chiar C(= rom.
z), respectiv cu a (= rom. 5);
c)	semiconsoana ngr. i (= Ijl) este concurată și adeseori
înlocuită de y(i) sau yK(i) (= rom. ghi, ghe), de exemplu în
iaobpzi ~ yiayovpzv,
d)	notația grecească pentru Ibl este pn, care în limba
literară modernă se pronunță p-, uneori, însă, consoanei tc. b îi
corespunde ngr. P (pronunțat astăzi v).
Pe lângă faptul că au împrumutat numeroși termeni
neogrecești, inclusiv unele variante paralele împrumuturilor din
turcă (de exemplu, rom. sârmă < tc. sirma, dar varianta rom.
180
înv. sirmă < ngr. ovppa), cărturarii români care cunoșteau limba
greacă (unii fiind chiar de origine greacă) s-au lăsat influențați
de caracteristicile fonetismului și ale alfabetului acestei limbi,
considerând că o serie de cuvinte preluate din turcă trebuie
„corectate” după normele grecești. Există însă și împrumuturi
din turcă în care substituirile fonetice sunt parțiale: un sunet
imposibil în greacă a fost adaptat după pronunția grecească, iar
altul la fel de imposibil a rămas neschimbat, așa cum a fost
preluat din turcă. De regulă, acest proces a dat naștere la
variante ale aceluiași cuvânt, unele identice sau asemănătoare cu
etimonul turcesc, iar altele grecizate. în cazuri mai rare,
grecizarea a fost aplicată direct etimonului turcesc, înainte ca
acesta să fi fost preluat într-o variantă cu fonetismul nealterat.
Iată mai multe exemple, pe care le prezentăm în ordinea în care
am enumerat mai sus caracteristicile fonetice neogrecești, iar
sunetele hipercorecte și cele etimologice pe care le-au înlocuit
sunt redate cu caractere drepte de rând:
a)	rom. i < rom. sau tc. I'il\ balți-pașahchi - balgi-bașlac <
tc. balei bașlik\ baldiră ~ bald&ă < tc. baldir, cazxc - cazac <
tc. kazik\ ceadiriu ~ ceadariu < tc. qadiri [yeșil] \ nahișli < tc.
nak^lv, tir pan ~ tar pan < tc. tirpan\
b)	rom. ț, z, s < rom. sau tc. Ici, Igl, /s/: balți-pașalichi ~
balgi-bașlâc < tc. balei bașhk\ besliu ~ beșliu < tc. beșl[
nacaslâc, nacazlâc < tc. nakkașhk\ pașmati ~ pașmagi < tc.
pașmak\ pesingea ~ peșingea < tc. peșince\ rusfet ~ rușfet < tc.
riișfe[ saiac ~ șaiac < tc. șayak\ sain, sahăn < tc. șahim (v. cap. I,
s.v. sain)\ samalagea ~ șamalagea < tc. șami alaca\ samdangiu
~ șamdangiu < tc. șamdancv. satâr ~ șatâr < tc. șatir\ schembea,
schimbea ~ șchiombea < tc. ișkembe\ serpengea < tc. șirpence\
soltar ~ doltar (pronunțat dial. și saltar) < tc. qoltar, șamasirgiu ~
ceamașirgiu < tc. qamașirci\ terziman - tergiman < tc. terciman.
\erah ~ ger ah < tc. cerrah\ țerviș ~ cerviș < tc. qerviș; țevit -
civit < tc. qivi[ tezie, zisia ~ gizie < tc. ciz(i)ye\ lidea ~ giwt/e# <
tc. cida, cida, \iribic, lubric ~ ^cibric, tibric, chibric, chibrit <
181
tc. kibrit} \uian ~ cioian < tc. ^ogen; zaphana, zephanea ~
geabhana, gephanea < tc. cebhane, cephane}
c)	rom. Ig'l < rom., tc. Ijl\ agrari — aian < tc. ayan;
balghemez ~ bahemez < tc. balyemez} ghemetlâc - (y)emiclic <
tc. yemeklik} ghimurluc — imurluc, iamurluc < tc. yagmurluk}
rachiabi^xe, rechiapighen ~ richiabi^ < tc. rikâbiyye}
d)	rom. p, mb sau v < rom., tc. b\ agambaniu, aganbani ~
agabaniu, agabani < tc. agabani} balți-pașalichi ~ balgi-bașlâc
< tc. balei bașhk} hambeș — habeș < tc. Habeș} șervănea,
șarvana, sarvanea, șa\ana ~ șarbana, șabana < tc. șebane}
tambulhan(e)a ~ tabulhan(e)a < tc. davulhane, *tabulhana}
tembel ~ tembel < tc. tembel} tvpișăr - tibișir < tc. tebeșir} Nesliu
~ beșliu < tc. beșli} Nitai < tc. bi tay} zaviț - zabit < tc. zabit}
zăvun ~ zăbun < tc. zibun.
Ceea ce trebuie totuși precizat este că nu toate schimbările
de acest gen se datorează fenomenului grecizării, mai ales dacă
s-au petrecut în împrumuturi populare: uneori au putut avea loc
simple accidente fonetice pe teren românesc, de pildă în cazul
lui desligea, dizligea < tc. dișlice, în care 5, z ar putea fi rezultatul
disimilării Iui Isl față de Igl} schembea < tc. ișkembe poate fi o
reacție hipercorectă la transformarea în limbajul popular a lui
Isk’l în Isk’l} saiac în loc de șaiac „postav de lână” și satâr în
loc de șatâr „slujitor din corpul de pază și de gardă al palatului”
ar putea fi și rezultatul etimologiei populare, după sala „un fel
de serj” (și suf. -ac\ respectiv după satâr „secure cu coada
scurtă, cuțit mare”. Alteori, modificarea este etimologică, deci
turcească: mb în loc de b din ghiumbruc nu a rezultat sub
influența ortografiei neogrecești, ci din tc. gumbruk, variantă a
lui gumruk} v din rom. horșav nu se datorează grecizării, de vreme
ce etimonul turcesc hoșab (< pers, hos-ăb) are și varianta hoșav.
Oricum, cazurile indubitabile de grecizare pe teren
românesc reflectă autoritatea și influența limbii și a pronunției
grecești în cercurile boierimii române din epoca fanariotă.
182
2.	FALSE DEGRECIZĂRI
Un alt fenomen de hipercorectitudine, opus celui discutat
mai sus, constă în „refacerea” fonetismului unor împrumuturi
din turcă pornindu-se de la ideea că acesta ar fi fost modificat
după pronunția grecească, de către vorbitori ai limbii neogrece.
Că nu s-a întâmplat așa o dovedește faptul că etimonul turcesc
nu are vocale sau consoane impronunțabile în greacă, deci nu ar
fi trebuit distorsionat fonetic de către greci. Falsa degrecizare a
unor împrumuturi din turcă a avut ca autori tot vorbitori ai
limbii neogrece; aceștia nu cunoșteau însă limba turcă sau cel
puțin etimoanele turcești ale împrumuturilor respective, cărora
au ținut să le redea forma „corectă” în română. Conștienți de
corespondențele turco-grecești, ei au „returcizat” cuvintele
românești, pe baza supoziției eronate că acestea au fost grecizate
în prealabil. Aceste false degrecizări sunt, așadar, inverse față de
cele întreprinse în cazurile de grecizare prezentate mai sus. Ele
implică două false interpretări, două presupuneri nemotivate,
constituind deci o dublă hipercorectitudine: pe de o parte,
ipoteza eronată că fonetismul a fost grecizat și, pe de alta, că în
turcă chiar există fonetismul respectiv, care este „refăcut” în
împrumutul românesc. în exemplele de mai jos redăm cu drepte
de rând sunetele hipercorecte din formele rezultate și pe cele
considerate greșite din formele originare:
a)	rom. î < rom. i (< tc. i sau e): belezâc ~ bilezic < tc.
bilezik', fâș&c - /i^ic < tc. fișek', h^ci ~ hici < tc. hiq; hajret -
hijret < tc. hicret, menzal ~ menzil < tc. menzib, răgeai — rigeal
< tc. ricak, rindea ~ rindea, rendea < tc. rende\ s^net ~ sinet,
senet < tc. senet, sapit ~ sipet < tc. sipet, șănl&c, șenile ~ șănhc,
șenlic < tc. șenlik\ șalep - șilep < tc. șilep\ tax^m ~ taxim < tc.
taksinr, tedar&c - tedaric < tc. tedarik', tipișar ~ tibișir < tc.
tebeșir, z^rdiceafă - zirdiceav, zerdiceaf < tc. zerdețav,
z&mberec ~ zimberec < tc. zemberek\ zâmbii ~ zitnbil < tc.
zembib, totuși, trecerea Iui i la î este uneori chiar etimologică (de
exemplu sinie - sănie < tc. sini ~ sini), iar multe asemenea
183
cazuri s-ar putea datora nu hipercorectitudinii, ci fenomenului
dialectal românesc al pronunțării dure a unor consoane, în urma
căreia i devine f;
b)	rom. Ici, IglIsl < rom., tc. z, s\ argi-odasi < tc. arz
odasv, argihal - arzihal < tc. arzihal; argmagzar ~ arzmagzar
< tc. arzimahzar, așcher ~ ascher < tc. asker, hașmaciucă ~
asmaciuc < tc. asmacik, *asmacuk‘, bastardă ~ bastardă < tc.
bastarda', capcimal - capsimal < tc. kabzimal', câșmet ~ căsmet
< tc. kismet', cheșchin ~ cheșchin < tc. keskin', fistichiu ~
fistichiu < tc. fistiki', ghermeșit - ghermeșit < tc. germsud,
^germisut', hamșiu, samși ~ hamsie < tc. hamsi (cf. ngr. >
rom. hampsie}’, mișchet ~ mischet < tc. misket', muegin ~ muezin
< tc. muezzin-, muhafegea ~ muhafizea < tc. muhafeze', piușchiul
- piuscul, pischiul < tc. piiskul', șah „viză, apostilă” < tc. sah;
șahan ~ sahan < tc. sahan', șaia ~ saia < tc. saya’, șal ~ sal
„plută mare” < tc. sal', șandrama, șondromea < tc. sondurma',
șămur(e) ~ samur < tc. samur, șirin ~ sirin, siren < tc. seren',
șisterea < tc. sistire', tașma - tasma < tc. tasma-, și aici trebuie
însă menționat că, în unele cazuri, trecerea lui 5 la £ ar putea fi
un fenomen dialectal (palatalizarea dentalelor fricative; cf., de
pildă, șindilă < sedilă „săculeț în care se ține cașul pentru
scurgerea zerului” < bg. țedilo') sau popular românesc, când
transformarea se petrece în grupurile Isk’l, Ist7 (> Isk’l, Ist’iy.
șchelă < schelă (< tc. skele), știubeci < stiubeci (< tc. istubeț),
la fel ca în șchimb, știrigoaie etc.; alteori, schimbarea respectivă
a avut loc încă în limba turcă: rom. șașma ~ sacima < tc. șașma
~ sagma', rom. șatrance < tc. satranq ~ șatranq etc.;
c)	rom. Ijl < rom., tc. Ig’h bazireambașă < tc. bazargăn
bașr, \umbruc, iumruc, imbruc ~ ghiumbruc, ghiunruc,
ghimuruc < tc. giimruk, gumbriik (cf. ngr. yKiovpTtpovKi)',
d)	rom. b < rom., tc. p sau v: glvbgher < tc. kevgir, habuz
~ havuz < tc. havuz', tilibichiu ~ tilivichiu (~ tivilichiu) < tc.
tevekkeli', z abia ic ~ zăplăic, sa^laic < tc. saplayik', totuși,
uneori, sonorizarea lui p Ia b și alunecarea lui v la b ar putea fi
simple accidente fonetice pe teren românesc; există, de
184
asemenea, multe alte cazuri în care este vorba de alternanțele
p / b și v / b, uzuale în limba turcă: rom. copus, cupus, copuz,
cobuz < tc. kopuz, kobuz, kupuz\ rom. dulap, dulab < tc. dolap,
dolab\ rom. zebzec, zevzec < tc. zevzek, zibzik, *zebzek\
corespondentul și posibilul etimon al rom. telbea, variantă a lui
telvea [< tc. telve], ne este cunoscut din graiul tătăresc din
Dobrogea: telbe.
3.	ALTE FENOMENE HIPERCORECTE
Pentru a se putea integra în limba română, multe cuvinte
împrumutate din turcă au fost supuse, de la bun început, unor
adaptări fonetice. Pe de o parte, sunetele inexistente în română
(tc. o, u, g etc.) au fost substituite cu sunetele românești cele mai
apropiate (rom. o, u, g etc.). Pe de altă parte, diferite vocale și
consoane, deși prezente în ambele limbi, au fost reinterpretate
pe teren românesc, pe baza unor analogii și a regulilor active sau
latente, a deprinderilor românești de pronunție, a uzanțelor și
normelor sistemului fonetic literar sau dialectal românesc.
Numeroase împrumuturi din turcă reflectă, mai mult sau mai
puțin sistematic, schimbări fonetice de acest fel: tc. i (mai
deschis decât rom. î) a fost interpretat uneori drept ă (fonem
inexistent în turcă); vocala neaccentuată a a trecut la ă; vocalele
e și o în poziție accentuată s-au diftongat; e sub accent, urmat de
n sau m, a devenit z; vocalele e și o atone s-au închis la i și u\ în
mai multe exemple, consoanele labiale s-au palatalizat; Ik’l și
Ig’l au trecut la It’l, Id’l, care, la rândul lor, au fost palatalizate
la Ici, lg!\ grupurile jo, ju au devenit gio, giu; consoanele Ici, Igl
au trecut la Isl, lzl\ unele împrumuturi au înregistrat și în scris
modificările i > z, e > ă și ea > a. datorate pronunției dure a unor
consoane (Isl, Izl, IslIzl, M etc.) înaintea unei vocale
prepalatale, și așa mai departe. Majoritatea acestor schimbări
sunt rezultatul fie al unor tendințe românești vechi, care au mai
funcționat sporadic și reflex, în virtutea tradițiilor și modelelor,
185
fie al aplicării normelor dialectale de pronunție. Toate se
datorează reinterpretării fonetismelor etimologice, care au fost
supuse regulilor limbii receptoare, și, de vreme ce presupun o
falsă analiză fonetică, pot fi considerate, în fond, un fel de
fenomene de „hipercorectitudine”, dacă se poate vorbi despre
așa ceva în domeniul contactului dintre limbi.
Există și cazuri în care un simplu accident fonetic poate fi
luat drept rezultat al unei așa-zise „hipercorectitudini”. Hristea,
PE, p. 298-299 arăta că furtun (< tc. hortumf ca și marfă și
vifor (de alte origini), reprezintă consecința unui fenomen
similar pseudodepalatalizării, deși nu avem a face cu o reacție la
fenomenul „clasic” al palatalizării labialei If’l la Ih’l. Trecerea
lui f nepalatalizat la h nu este neliterară sau dialectală și nici
măcar nu se supune unor reguli tradiționale ale foneticii
românești, ci este un fenomen pur accidental, larg răspândit în
română și în alte limbi, ca urmare a corespondenței pe care
vorbitorii o stabilesc între cele două consoane. De aceea, și
procesul invers, de modificare a lui h în f într-un cuvânt cum
este furtun, trebuie considerat doar accident fonetic, și nu
fenomen hipercorect.
Veritabilele schimbări hipercorecte au apărut însă în alte
exemple, ca reacție la adaptările și reinterpretările fonetice
menționate mai sus. Vorbitorii români, conștienți de faptul că
unele cuvinte împrumutate din turcă au fost supuse normelor
românești tradiționale sau dialectale, au intervenit abuziv în
configurația altor împrumuturi, „rectificând” forma etimologică.
Iată câteva dintre aceste fenomene de hipercorectitudine,
însoțite de o serie de exemple edificatoare:
a)	Ca reacție hipercorectă la închiderea Iui o la u. în
cuvinte cum sunt cele care urmează s-a produs trecerea lui u
aton la o și în condiții în care nu putem suspecta intervenția unei
asimilări sau a unei disimilări: ciolama - ciulama < tc. qullama;
conabiu ~ cunabiu < tc. kunabi; comaș - cumaș < tc. kumaș;
combara ~ cumbara < tc. kumbara; iofca < tc. yufka; iova-
186
haraci < tc. yuva haraci; mamodea ~ mamudea, mahmudea <
tc. mahmudiye; mocabelegiu < tc. mukabeleci; mordalăc ~
murdalâc, murdarlâc < tc. murdarhk; mosafir ~ musafir < tc.
musafir; organ ~ urgan < tc. urgan; tombur < tc. tumbur;
trofanda - trufanda < tc. turfanda. Desigur că, în unele cazuri,
este posibil ca schimbarea să fi intervenit încă în limba turcă:
alternanțele o ~ u și o ~ u (din care în română au rezultat tot o ~
u) sunt frecvente și în dialectele limbii turce, ca și în vechea-
osmanlie (de exemplu yurt avea și varianta yort, iar rom. ciurec
< tc. qdrek — dial. qiirek și rom. turluc < tc. torluk ~ dial. turluk).
b)	Deschiderea lui i medial aton la e constituie uneori o
reacție de hipercorectitudine la fenomenul popular al trecerii lui
e la z; totuși, în unele cazuri ar putea fi vorba de simple
disimilări sau asimilări ori de evoluții în limba turcă, în care
variația e ~ i este de asemenea răspândită în limbajul popular și
în dialecte: bena ~ bina < tc. bina; capegiu ~ capigiu, capăgiu <
tc. kapici; cef(t)lic ~ cif(t)lic < tc. qif(t)lik; cheftea ~ chiftea < tc.
kifte; cherdea < tc. kirde; cheriș ~ chiriș < tc. kiriș; de mie ~
dimie < tc. dimi; desligea ~ dizligea < tc. dișlice; devan - divan
< tc. divan; echilâc - ichilăc, ichilic < tc. ikilik; megeană < tc.
micana; mehmendar, meimandar ~ mihmandar < tc.
mihmandar; nesfea - nisfea < tc. nisfiye; nezam ~ nizam < tc.
nizam; peringi ~ piringi < tc. pirinc; peșchin < tc. pișkin;
șisterea < tc. sistire; tunesliu < tc. Tunisli.
c)	Ca reacție la palatalizarea dialectală a labialelor, întâlnim
destule exemple de labiale hipercorecte, „literarizate” prin
pseudodepalatalizare (v. Hristea, PE, p. 293-301): Jibir ~ gighir
< tc. ciger; țnbrit - chibrit < tc. kibrit; șiftea ~ chiftea < tc.
kifte; spafeu, spațiu ~ spaheu, spahiu < tc. spahi; surafi ~
surahi < tc. surahi; tinifigiu ~ tinihigiu (- tinichigiu) < tc.
tenekeci} un exemplu similar ar putea fi și tivel, variantă a lui
tighel < tc. tegel, dacă nu cumva este vorba aici de contaminația
cu tiv.
187
d)	Reacția față de trecerea lui Ik’l. Ig’l la It'l. Id’l. de
palatalizarea acestora din urină la Ici. Igl și de saltul uneori
direct de la Ik’l. Ig’l la Ici. Igl (alterări uzuale în diferite arii
dialectale vestice și nordice ale dacoromânei) a constat în
apariția în unele împrumuturi a consoanelor Ik’l. Ig’l sau It’l. Id’l
hipercorecte. Identificarea cazurilor concrete este însă
îngreunată de faptul că, adesea în aceleași arii, acționează și
fenomenul dialectal al trecerii consoanelor It’l. Id’l etimologice
la Ik’l. Ig’l. care ar putea fi, uneori, cauza reală a modificărilor
fonetice înregistrate mai jos: azaghiu ~ iazagiu, iasacciu < tc.
yasakqi; chichie ~ tichie < tc. takiye; chiligiu ~ cilibiu < tc.
qelebi; chindie - chindie < tc. (i)kindi; filighean ~ filigean < tc.
filcan; gherar ~ *gerar. derivat de la gear < tc. car; ghighiri ~
gighiri < tc. ciger; ghimbiș, ghimbuș - gimbiș, giumbuș < tc.
cumbiiș; ghiuluf ~ giuluf, juluf zuluf < tc. zuluf; mirgfunea ~
merdenea < tc. merdene; mușchea ~ muștea < tc. muște; pușchi
-puști < tc. pușt, pușt; singfxipiu - singipiu < tc. sincabi; driviș
~ ciriviș, cerviș < tc. qerviș; turunghiu - turungiu < tc. turuncu;
zengherliu, zinghirliu - zengerliu, zingirliu < tc. zincirli,
Observăm că, în toate cazurile, formele cu /g7 hipercorect
provin din variante românești (de obicei literare) cu Igl.
nicidecum direct din etimoanele turcești ale acestora. Trecerea
hipercorectă a lui Igl la Ig’l a acționat, așadar, exclusiv asupra
unor variante existente în limba română. De aceea, nu trebuie
considerat drept formă hipercorectă un cuvânt literar cum este
ghiozdan, care nu poate avea ca etimon tc. cuzdan. ci numai
vreo formă dintr-o limbă intermediară în care această schimbare
a avut loc (v. cap. VI, s.v. ghiozdan).
e)	Consoana Ici hipercorectă apare în urma falsei
defricativizări (v. Hristea, PE, p. 294, 301-304), ca reacție la
pronunția dialectală, în Moldova, Banat și în unele graiuri
ardelenești, a Iui Ici ca Isl (sau lsl)\ carcealâc < tc. karșihk;
ceabac - șabac < tc. [mu]șabak; ceamandură < tc. șamandura;
188
czhan - șahan (~ sahan) < tc. sahan; cișit ~ șișic < tc. șișik (aici
ar putea fi și o etimologie populară, v. cap. I, s.v. șișic);
dălcăuci ~ dălcăuș ~ dălcăuc < tc. dalkavuk; duciumea ~
dușumea < tc. dușeme. Unele exemple sunt însă înșelătoare:
cerbet ~ șerbet, de pildă, provine din tc. șerbet ~ qerbet, iar
cichirgiu ~ șichirgiu - din tc. șekerci - qekerci.
f)	Reacțiile hipercorecte Ia pronunția moldovenească Igo,
gu/ în loc de Izo, zu! (ca în giuluf - juluf, zuluf < tc. zuluf și
giuvanea ~ juvanea < tc. zivane) sunt, și ele, destul de
numeroase în rândul împrumuturilor din turcă (v. și Hristea, PE,
p. 295): gu']ban, cujban, gu]iman ~ gugiman, gugiuman < tc.
guceman; yubea ~ giubea < tc. cubbe; ]uva(i)er ~ giuva(i)er <
tc. cevahir; ma]on, ma)un ~ magion, magiun < tc. macun; o]ag,
o]eac ~ ogeag, ogeac < tc. ocak; sânjap ~ sângeap < tc. sincap;
tejniș < tc. tecnis.
g)	„Refacerea” hipercorectă a lui i, e și a diftongului ea
apare în câteva exemple ca reacție la pronunțarea dură, în
Moldova și Transilvania, a consoanelor, mai ales a lui Isl, Izl,
Isl, Izl, Irl, uneori și a lui Ihl, a lui Itl sau a labialelor, înaintea
unei vocale prepalatale (determinând trecerea i > î, e > ă și ea >
a): ber^at ~ berat < tc. berat; iuzbașe ~ iuzbașă < tc. yuzbași;
soft ian, szhtian ~ săftian, saftian, s aht ian < tc. sahtiyan; ș^bac ~
șăbac, șabac < tc. [mu]șabak; șintec ~ șinlăc, șenlâc < tc.
șenlik; teas ~ tas < tc. tas; treampă ~ trampă < tc. trampa.
Totuși, în unele cazuri, cum am văzut mai sus, trecerea lui i la î
s-ar putea datora falsei degrecizări și „returcizării” fonetismului
unor cuvinte chiar și atunci când etimonul nu conține l'il, ci Iii',
de asemenea, uneori ar putea fi vorba de fenomenul popular al
muierii consoanelor.
*
în ciuda rezervelor pe care le-am exprimat de câte ori a
fost cazul, numeroasele exemple prezentate mai sus demonstrează
că fenomenul hipercorectitudinii a acționat din plin în numeroase
189
situații, determinând schimbări importante în fonetismul
cuvintelor românești de origine turcă. împrumuturile cu formă
hipercorectă nu sunt decât o dovadă în plus că, de multe ori,
limba română nu a acceptat cuvintele străine așa cum ele erau
configurate în limba donatoare, ci a intervenit asupra lor prin
adaptări și reinterpretări fonetice care le-au apropiat de spiritul
și tradițiile lingvistice românești.
190
IV. ÎMPRUMUTURI PREOSMANLII
1.	înainte de a intra sub înrâurirea turcă-osmanlie - adică a
limbii vorbite pe teritoriul actualei Turcii, făcând parte din
grupul de sud-vest (oguz) al familiei limbilor turcice limba
română luase contact și cu alte idiomuri întrebuințate de
popoarele turcice. Influența acestor idiomuri asupra limbii
române, mult mai redusă decât cea turcă, este desemnată
îndeobște prin calificativul preosmanlie, chiar dacă, prin cele
câteva împrumuturi tătărești târzii, ea a continuat, pe plan
dialectal, și după intrarea țărilor române sub suzeranitatea
Imperiului Otoman. Putem vorbi, de aceea, la scară mai
generală, și despre o influență turcică neosmanlie (mai exact,
câpceacă1) asupra limbii române.
începutul contactelor românilor cu populații și limbi
turcice datează din secolele IV-X, perioadă în care hunii, avarii
și protobulgarii au ocupat, succesiv și temporar, unele regiuni,
mai ales de câmpie, ale teritoriului locuit de români, fără să fi
întreținut legături stabile cu aceștia. Unii cercetători au încercat
să identifice influențe lexicale ale limbilor vorbite de aceste
populații asupra românei comune. Au fost considerate de
origine hună unele nume de persoane din inscripțiile latinești
din Dacia, iar cuvintele armig, ban. căpcăun, cătun, jupân și
scrum au fost puse în legătură cu presupuse etimoane avare. Din
protobulgară au fost explicate, fără nicio bază științifică, o serie
1 Limbile câpceace aparțin grupului de nord-vest al familiei limbilor
turcice.
191
de cuvinte cu siguranță de alte origini (calic, cătun, curcubeu,
deal, lopată, mal, sictir, tâlhar etc.), precum și unele toponime
(Car aș, Sătmar) sau particularitățile fonetice, morfologice și
sintactice comune limbii române și celorlalte limbi balcanice.
Noile cercetări în acest domeniu au dovedit convingător că nu
există niciun indiciu clar al vreunei influențe hune, avare sau
protobulgare asupra limbii române".
Primele populații turcice care au lăsat unele urme
incontestabile în limba română au fost pecenegii și mai ales
cumanii. Aceste grupuri etnice nomade s-au stabilit provizoriu
pe teritoriul românesc nord-dunărean între secolele X și XIII,
fiind cu timpul asimilate sau refugiindu-se în Panonia ori la sud
de Dunăre, ca urmare a presiunii și invaziei altor popoare
migratoare. Influența pecenego-cumană a fost insuficient
cercetată și rămâne un subiect care va trebui abordat în viitor
dintr-o perspectivă cu adevărat științifică și mai pronunțat
interdisciplinară. în cele ce urmează dorim să contribuim la
studierea acestei influențe doar în măsura în care împrumuturile
din turca-osmanlie - care constituie obiectul primordial al
cercetărilor noastre - pot și trebuie să fie delimitate de cele
preluate din limbile turcice în discuție, având în vedere că există
o serie de cuvinte românești, precum buzdugan, catâr, chior,
cioban, habar, haram, murdar, odaie etc., pe care unii
cercetători le consideră împrumuturi din turcă, în timp ce alții le
atribuie o origine preosmanlie.
2.	Influența lingvistică pecenego-cumană a stat în atenția
mai multor cercetători, începând cu B.P. Hasdeu și continuând
cu L. Șăineanu, O. Densusianu, AI. Philippide, S. Pușcariu,
H.F. Wendt, G. Ivănescu etc., care au adoptat poziții diverse, de
la exagerare până Ia negarea oricărei influențe preosmanlii.
Astfel, de exemplu, Lazăr Șăineanu (ȘIO I, p. 15—19, 257-269)
a respins originea pecenego-cumană, propusă de Hasdeu, a
' Vezi Vladimir Drimba. Presupuse influențe turcice în româna
comună, în SCL XXXI, 1980, /, p. 73-79; Vladimir Drimba, Presupusa
influență avară, în Istoria limbii române, voi. II, București, 1969, p. 371.
192
termenilor aceea, armig, aslam, baci, baier, balegă, cioban, dar
a acceptat ca împrumuturi din cumană termenii beci, dușman,
olat și toi, precum și toponimele Caracal, Iași și Teleorman,
atrăgând totodată atenția asupra „prudenței cu care trebuie să se
procedeze într-un domeniu aproape necunoscut, în care așa-
numitele descoperiri pot fi infirmate de prima constatare
ulterioară” (ȘIO I, p. 19). De altfel, Șăineanu însuși ajunge, în
aceeași lucrare, să-și contrazică propriile afirmații, susținând că
„niciuna din dovezile lingvistice aduse de d. Hasdeu în favoarea
unor resturi în românește de idiome turanice dispărute nu rezistă
datelor actuale ale științei” (ȘIO I, p. 268; cf. și p. 328, unde toi
este considerat împrumut din rusă) și negând astfel existența
oricărei influențe pecenego-cumane peremptorii.
O. Densusianu a admis originea probabil cumană a
următoarelor (sau, cel puțin, a unora dintre următoarele)
cuvinte: bardac, butuc, catâr, chindie, chior, habar, hambar,
haram, maidan, maimuță, murdar, taman, precum și proveniența
incontestabil cumană a termenilor beci, scrum, toi și a
toponimelor Caracal și Teleorman, alături de cele care reproduc
etnonimul coman (Comanul, Comana, Comani, Comănești
etc.)J. Alți cercetători au adus argumente mai mult sau mai puțin
convingătoare în favoarea originii pecenego-cumane a Iui
baltag, boi, casap, catâr, dușman, odaie, toi etc., iar germanul
H.F. Wendt4 s-a plasat la limita maximă a excesului, incluzând
în stratul preosmanliu numeroși alți termeni care în mod evident
nu se datorează acestei influențe, cum sunt bir, boier, bondoc,
buzdugan, camhă, cobză, curmală, dovleac, dulamă, maramă,
naht, pil, suman, șofran, zarzără etc. Precizări uneori valoroase,
alteori exagerate în privința influenței preosmanlii asupra
onomasticii românești au făcut și N.A. Constantinescu (în DOR),
I. Conea și I. Donat5 etc.
3 Vezi DILR, II, p. 242-246.
4 Heinz F. Wendt, Die tiirkischen Elemente im Rumănischen. Berlin, 1960.
5 Ion Conea și Ion Donat, Contributions ă Tetude de la toponymie
petchenegue-comane de la Plaine Roumaine du Bas-Danube, în Contributions
onomastiques, Bucarest, 1958, p. 139-169.
193
Operele lexicografice și studiile mai recente de istorie a
limbii române nu aduc, în general, contribuții noi în sfera
etimologiilor pecenego-cumane, ci se mărginesc să accepte, să
respingă ori numai să reproducă soluțiile propuse anterior. într-
un valoros tratat de istorie a limbii române, de pildă, se afirmă
că „următoarele cuvinte au fost considerate de majoritatea
cercetătorilor ca aparținând acestui strat vechi de împrumuturi:
aslam „camătă” (atestat în texte religioase din sec. XVI), baltag,
capcană, cazan (atestat în cumană), cioban, cobuz (învechit)
„un fel de chitară”, dușman, teanc (atestat în cumană), toi, tolăni
etc.”6. G. Ivănescu afirmă că „e greu de separat împrumuturile
pecenege, cumane și tătare de cele turce de mai târziu. Totuși
cuvinte ca beci, buzdugan, butuc, bălăban, dușman, cioban,
medean (nu maidan). toi, scrum etc. sunt, desigur, vechi [...].
Cred că și cuvântul cinei este de origine cumană”7. Concluzia
care se degajă din modul uneori extrem de precaut, iar alteori,
dimpotrivă, prea îndrăzneț de delimitare a împrumuturilor
turcești de cele preosmanlii și de abordare a acestei influențe
este că incertitudinile persistă, iar pașii facuți în această direcție
în ultimii 150 de ani sunt descurajator de neînsemnați.
3.	Dificultățile care stau în calea identificării împrumuturilor
sigure din pecenegă și cumană sunt, în principiu, următoarele:
a	) Despre aceste două limbi, considerate a fi fost îndeaproape
înrudite și, probabil, foarte asemănătoare, cercetătorii nu pot
avea decât cunoștințe precare, deoarece ele au dispărut pe la
mijlocul mileniului al II-lea, prin asimilarea totală a vorbitorilor
lor de către popoarele central-europene și balcanice majoritare,
lăsând în urmă un număr infim de mărturii documentare privind
structura lor lexicală și gramaticală. Pecenegă este atestată
numai prin câteva nume proprii. Cumana este cunoscută mai
6 Istoria limbii române. Fonetică, Morfosintaxă, Lexic. Coordonator:
Florica Dimitrescu. București, 1978, p. 109.
7 G. Ivănescu, Istoria limbii române. Iași, 1980, p. 437.
194
bine, dar fragmentar, prin așa-numitul Codex Cumanicus (o
culegere de texte impregnate de elemente religioase creștine,
redactată în Crimeea, în anul 1330, de către un călugăr catolic)8
și prin câteva manuscrise (mai ales glosare) câpceaco-arabe și
armeano-câpceace din secolele X1V-XVII, care, toate la un loc,
nu dau decât o imagine parțială a ceea ce a trebuit să fie această
limbă.
Totuși, din aceste mărturii reiese că, deși aparține altui
grup, de nord-vest, al limbilor turcice, idiomul câpceac vorbit de
cumani (ca și, se poate presupune, cel vorbit de pecenegi) avea
un fond lexical foarte asemănător cu acela al limbii turce-
osmanlii (ceea ce este valabil, în general, pentru toate limbile
turcice, care nu au cunoscut o diversificare lexicală și
diferențieri fonetice atât de mari ca, de exemplu, familia
limbilor romanice sau aceea a limbilor germanice). Majoritatea
cuvintelor cumane atestate se regăsesc în turca-osmanlie, și
anume în aceeași formă și cu același sens (de pildă, balta
„secure”, b'icaq „cuțit”, calma „basma”, kazma „hârleț”, kibrit
„pucioasă”, maymun „maimuță” etc.). Deosebirile dintre limbile
turcice care fac parte din cele două grupuri, câpceac (de nord-
vest) și oguz (de sud-vest), țin îndeosebi de tratamentul diferit al
câtorva sunete vechi-turcice (diferențele de natură gramaticală
nefiind relevante):
-vocalei tc. lei din cuvintele monosilabice îi corespunde,
în general, în majoritatea limbilor câpceace, vocala !H\
-	vocalelor turcești lol și lol le corespund vocalele Iul și lul\
-	reflexul din unele limbi câpceace al vocalelor turcești Iul
și Iul este o scurt, respectiv o scurt;
-	lol și Iul se pronunță adesea depalatalizat în limbile
nord-vestice;
-	spre deosebire de turca-osmanlie, idiomurile tătărești și
alte limbi câpceace, dar și alte limbi oguze, nu cunosc decât
8 Vezi ediția diplomatică publicată de Vladimir Drimba: Codex Comanicus,
București. 2000.
195
armonia palatală, nu și pe aceea labială (de pildă tc. hulut / tăt.
bolit „nor”);
-	în domeniul consonantismului, corespondența cea mai
relevantă este aceea dintre consoanele sonore Idl, Igl (mai ales
în poziție inițială) în limbile oguze, respectiv surde Itl, Iki în
majoritatea celorlalte limbi turcice, inclusiv în cele câpceace;
-	o caracteristică tătărească este consoana Igl corespunzând
semivocalei turcești;/ (= ljl\ deși excepțiile sunt numeroase;
-	consoanei oguze (inclusiv vechi-osmanlii) /y îi
corespunde câpceacul /w/;
-	hjl din celelalte limbi turcice a evoluat la Ini în turca-
osmanlie modernă.
Toate aceste corespondențe, deși reduse la număr, ar fi
extrem de utile pentru delimitarea împrumuturilor turcești(-osmanlii)
de cuvintele de origine turcică preosmanlie, dacă nu ar exista
numeroase excepții de la regulile expuse mai sus, cu deosebire
pe plan dialectal, datorate fie influențelor reciproce, fie
evoluțiilor divergente în cadrul aceleiași limbi:
-	în unele dialecte ale limbii turce, lol și Iul sunt
depalatalizate la lol și Iul (de exemplu, tutun ia forma tutun)-,
-	armonia palatală și cea labială cunosc abateri
substanțiale în unele dialecte turce-osmanlii din Turcia și din
zonele înconjurătoare;
-	Itl și Iki sunt conservate în multe cazuri, inclusiv în
limba turcă literară (de exemplu, kdr „orb”, toy „petrecere”);
-Idl se regăsește și în cumană (mai ales în cuvinte
împrumutate, de exemplu în dușman)-,
-	h]l se păstra încă în vechea-osmanlie, adică în varianta
arhaică a limbii turce actuale.
în aceste circumstanțe, criteriile lingvistice de delimitare a
cuvintelor limbii turce de acelea ale limbilor câpceace devin
adeseori inoperante.
b)	Condițiile social-economice în care a avut loc contactul
dintre români și vorbitorii limbilor turcice așezați pe teritoriile
românești nu sunt îndeajuns de cunoscute. Deținem totuși o
196
serie de date care atestă prezența lor mai mult sau mai puțin
îndelungată pe aceste teritorii.
Despre pecenegi se știe că au sosit în Europa, pe la nord
de Marea Neagră, la sfârșitul secolului al IX-lea și că pe la
mijlocul secolului al X-lea au ocupat unele părți de câmpie din
sudul Moldovei (mai ales din Bugeac), Muntenia și Oltenia, iar
la mijlocul secolului al Xl-lea au trecut Dunărea și s-au așezat și
pe malul drept al fluviului, inclusiv în Dobrogea. Unele grupuri
au rămas totuși, se pare, în Câmpia Română și în zonele
limitrofe Mării Negre, unde au locuit încă o vreme, alături de
uzi9. Oștile pecenegilor au fost înfrânte și masacrate, spre
sfârșitul secolului al Xl-lea și în primele decenii ale secolului
XII, de către bizantini și cumani; supraviețuitorii s-au refugiat în
diverse locuri10, mai ales în Peninsula Balcanică și în Regatul
Ungar (numeroase toponime atestând prezența lor pe teritoriul
actualei Ungarii, dar și în sudul și sud-estul Transilvaniei, unde
au fost implantați, alături de secui, de către Regatul Ungar,
pentru paza frontierelor11), iar regiunile ocupate de ei au revenit
cumanilor.
In secolul X, o altă populație turcică din centrul Asiei, uzii
{oguzii\ se despart în două ramuri: una se îndreaptă spre sud-
vest și va constitui primul val turcie care va ocupa zone din
Anatolia, punând bazele statului selgiucid; alta migrează spre
9 Vezi Victor Spinei, Realități etnice și politice în Moldova meridională
în secolele X-XIII. Români și turanici, Iași, 1985, p. 37.
10 De pildă, după înfrângerea suferită în 1087, o parte a pecenegilor s-a
refugiat în Balta lalomiței, identificată cu faimoasa Ozolimna (v. I. Conea și
I. Donat, op. cit., p. 159). Este însă puțin probabil ca o astfel de insulă
etnolingvistică să fi putut supraviețui mult timp.
11 Un document din 1224 vorbește despre un teritoriu din sudul
Transilvaniei numit Silva Blacorum et Bissenorum, ceea ce implică o
conviețuire româno-pecenegă într-o zonă împădurită în care grupuri de
pecenegi se vor fi refugiat, în sec. XI-XII, sub presiunea cumanilor; v.
Alexandru Madgearu, Români și pecenegi în sudul Transilvaniei, în Relații
interetnice în Transilvania (sec. Vl-XIIl). Coordonatori: Zeno Karl Pinter,
loan Marian Țiplic, Maria Emilia Țiplic. Sibiu, 2005, p. 111-120.
197
vest, pe la nord de Marea Neagră, ajungând în Moldova și
Câmpia Dunării pe la mijlocul secolului al Xl-lea. în 1064,
acești uzi trec și ei Dunărea, dar sunt înfrânți. Unii se întorc în
Câmpia Dunării, unde conviețuiesc o vreme cu resturile
pecenegilor, până când dispar din istorie.
în ceea ce îi privește pe cumani, există informații care
dovedesc că aceștia dominau și controlau, în anul 1068, un vast
teritoriu, situat între lacul Arai și Dunărea de Jos. în a doua
jumătate a secolului al Xl-lea, unele enclave cumane se așază în
Bugeac și în Bărăgan (în Muntenia și Oltenia în anul 1096), sălașele
lor fiind semnalate, în anul 1114, inclusiv în vestul Câmpiei
Române. Prezența lor în regiune devine însă într-adevăr
numeroasă abia în a doua jumătate a secolului al Xll-lea,
perioadă în care cumanii apar deja și în dreapta Dunării. Deși, în
1205, o mare masă de cumani se strămută la sud de Dunăre,
ținuturile nord-dunărene extracarpatice poartă, în documentele
bizantine ale vremii (primul din 1210), denumirea de Cumania.
în acești ani, cumanii sunt creștinați, iar în 1228 se înființează,
în sudul Moldovei, Episcopia catolică a cumanilor. începând cu
anul 1236, ei sunt supuși unor atacuri din partea Hoardei de Aur,
oștile lor suferind, între 1239 și 1241, înfrângeri zdrobitoare, astfel
încât o parte a lor este nevoită să se refugieze în Transilvania și
Ungaria (unde cumanii se stabilesc în masă, în zonele de câmpie
numite și astăzi Kunsăg, adică Cumania), iar o alta în Imperiul
Bizantin. Unele resturi ale populației cumane au rămas totuși în
zonele ocupate anterior, fiind semnalate mai târziu, prin 1300-1350,
în conviețuire cu mongolo-tătarii așezați provizoriu în estul
Europei (Hoarda de Aur), care, în opinia unor cercetători, le-au
adoptat și folosit limba până spre sfârșitul secolului al XIV-lea12.
Cumanii au dispărut apoi de pe scena istoriei, ca urmare a
12 Vezi Victor Spinei, op. cit. Ipoteza ni se pare totuși hazardată. Mai
probabil este că tătarii, care formau o componentă importantă a
conglomeratului etnic numit „Hoarda de Aur', și-au impus limba - diferită,
într-o oarecare măsură, de aceea a cumanilor - asupra elementului mongol.
198
asimilării lor de către populațiile majoritare din aceste regiuni,
inclusiv de către români13.
începând cu invazia populațiilor mongolo-tătare din
1239-1241, românii vin în contact cu un alt popor turcie din
grupul câpceac, anume cu tătarii, de la care ne vor rămâne, de
asemenea, un oarecare număr de termeni, datorați mai cu seamă
vecinătății și, în unele zone estice, chiar conviețuirii, timp de
câteva secole, cu românii. Dominația Hoardei de Aur asupra
Moldovei și Munteniei a durat cel mult un secol (între 1241 și
prima jumătate a secolului al XlV-lea), perioadă în care nu au
putut avea loc influențe tătare masive, mai ales pentru că era
vorba despre un conglomerat de populații turcice și mongoloide
care stăpâneau prin forța armelor și prin repetate incursiuni
sălbatice, cu totul nefavorabile împrumutului lingvistic. Astfel
de contacte deloc amicale între români și tătari caracterizează
mai apoi aproape întreaga perioadă de dominație otomană
asupra țărilor române, când tătarii efectuează, dinspre est,
frecvente incursiuni în scop de jaf, cu deosebire în Moldova,
uneori în sprijinul sultanului otoman. în astfel de împrejurări,
împrumuturile românești din idiomurile vorbite de tătari14 au
fost rare și superficiale. Datorăm, de asemenea, câteva
împrumuturi dialectale conviețuirii, timp de secole, a românilor
și tătarilor din unele regiuni ale teritoriului românesc, îndeosebi
din Dobrogea și Basarabia.
Din succintele date istorice expuse mai sus reiese că
populația cumană și, într-o măsură mai redusă, pecenegii și uzii
au viețuit în masă pe teritoriile românești, timp de circa trei
secole, ca elemente etnice distincte și dominante. Ținând seamă
de faptul că cele trei etnii vorbeau idiomuri asemănătoare,
lj Cumanii au fost asimilați, de altfel, și de către românii de la sud de
Dunăre: numeroși „vlahi'’ din vestul Peninsulei Balcanice purtau, în secolele
XIV-XV, patronimele Coman sau Cuman și Dușman'. v. Istvân Schiltz, Les
contacts medievaux albano-comans refletes par ronomastique de Kosovo. în
AOH XL, 1986, 2-3, p. 296. 298.
14 Cercetătorii identifică mai multe limbi tătărești (tătara crimeeană.
tătara din Kazan etc.), fiecare cu propriile-i dialecte.
199
înrudite, nu este exagerat să afirmăm că trei secole de
conviețuire cu românii ar fi putut fi de ajuns pentru ca aceștia să
preia un număr important de cuvinte din limbile populațiilor
turcice respective, cu atât mai mult cu cât sistemul de organizare
socială și economică pe care îl aveau pecenego-cumanii era,
probabil, dominant în zonă; este grăitoare în acest sens
denumirea de Cumania dată în sursele istorico-literare ale
vremii teritoriilor de la est și sud de Carpați. Acest fapt
presupune însă nu neapărat o prezență numerică preponderentă
față de români, ci, mai degrabă, relații (conflictuale ori pașnice,
de colaborare) mai active cu populațiile învecinate (bizantini,
unguri, slavi); într-o astfel de situație, este normal ca izvoarele
istorice să amintească îndeosebi populația devenită la un
moment dat, prin forța armelor, dominantă în teritoriile
respective. Pe de altă parte, este cunoscută în istorie strategia
tradițională a românilor de a se retrage în munți și în zonele
împădurite din fața invadatorilor, ceea ce a implicat o veritabilă
izolare și absența conviețuirii propriu-zise.
Unii specialiști susțin că vestigiile arheologice și
toponimia confirmă teza potrivit căreia pecenegii și apoi
cumanii ocupau numai unele regiuni de câmpie din sudul
Moldovei, Munteniei și Olteniei, favorabile civilizației de stepă
cu care erau obișnuite populațiile turcice, inclusiv ocupației lor
de bază, creșterea cornutelor mari și a cailor, în timp ce românii
locuiau compact în zonele împădurite ale Câmpiei Române și
ale Podișului Moldovei (v. toponimele Vlașca, Romanați etc.),
precum și pe văile și pantele regiunilor muntoase și
subcarpatice15, ocupându-se cu creșterea animalelor și cu un tip
151. Conea și I. Donat, op. cit., p. 162 ș.u., presupun că această repartiție
geografică s-a datorat faptului că, la sosirea lor în zona de la nord de Dunăre,
pecenegii și cumanii au fost obligați să țină seamă de habitatul românilor,
așezați în regiunile mai înalte, de deal și de munte, și să se stabilească în
regiunile de șes, unde populația românească era foarte rară (idee dedusă din
situația demografică existentă în secolele XIV-XVI). Este evident însă că
zonele de șes erau singurele convenabile pentru aceste populații de stepă, iar
densitatea redusă a populației românești din câmpie poate fi o urmare
200
de agricultură precar, strict necesar nevoilor casnice. în unele
zone favorabile agriculturii, dar și îh munți, românii mai conviețuiau
în simbioză social-economică cu slavii, aproape asimilați sau
aflați în curs de asimilare. Habitatul, modul de trai și, implicit,
situația demografică ale slavilor au fost, probabil, mult mai
afectate de stabilirea în aceste locuri a pecenegilor, uzilor și
cumanilor (care i-au alungat, pesemne, pe slavi din regiunile
agricole, accelerând asimilarea lor de către români) decât acelea
ale românilor, montani și pădureni, în bună măsură transhumanți,
deci mai mobili și mai adaptabili la noi condiții de mediu.
Această situație exclude, așadar, conviețuirea efectivă, în
masă, și relațiile multilaterale dintre români și populațiile
turcice menționate. Organizarea socială și economică, stilul de
viață, civilizația și mentalitatea lor erau prea deosebite și departe
de a fi chiar și complementare. Unele schimburi economice vor
fi existat, desigur, dar dominante erau, în primele veacuri ale
mileniului al II-lea, izolarea teritorială, autarhia social-
economică, absența oricărei integrări reciproce. Toate acestea au
limitat în mare măsură posibilitatea unei influențe lingvistice,
care a constat, probabil, în perioada ocupației pecenego-cumane,
doar în preluarea unor toponime. Cei câțiva termeni comuni de
origine cumano-pecenegă, precum și antroponimele împrumutate
se datorează mai degrabă asimilării, în secolele XIII-XV, a
rămășițelor acestor populații16, care au jucat un anumit rol chiar
și în întemeierea și dezvoltarea statalității românești. Este
nemijlocită tocmai a ocupării zonelor joase mai întâi de către slavi, apoi de
către pecenegi, cumani și alte popoare migratoare. Pe de altă parte, există și
excepții: unele toponime susțin prezența, la un moment dat, a unor pecenegi,
uzi și cumani și în zone muntoase.
16 Procesul a decurs asemănător și în alte zone din sud-estul Europei.
Semnalați în regiunea Kosovo din a doua jumătate a secolului al XH-lea,
cumanii lasă urme în antroponimia și toponimia localnicilor, fiind asimilați de
aceștia. Se consideră că procesul deznaționalizării lor în această regiune s-a
încheiat în a doua jumătate a secolului al XV-lea, când un descendent al
cumanilor, pe nume Shishmani, dă pentru prima oară prenume creștine fiilor
săi (v. Istvân Schiitz, op. cit., p. 297).
201
dovedit, astfel, că o parte a boierimii române din secolele XIV-XVII
era de origine cumană17, ca urmare a infiltrării treptate a păturii
conducătoare a cumanilor în clasa nobiliară românească
(amestecată și cu elemente slave), în primul rând prin căsătorii,
dar și printr-o probabilă contribuție directă a aristocrației
cumane, alături de cea slavă, la organizarea socială caracteristică
feudalismului timpuriu și la crearea clasei boierești chiar înainte
de întemeierea statelor române18. S-a susținut și ideea că în
sudul Transilvaniei a existat, în secolul al XlII-lea, o zonă de
conviețuire și simbioză româno-pecenegă, al cărei rezultat major
ar fi fost extinderea spre sud și întemeierea, la Curtea de Argeș,
a formațiunii statale incipiente care va deveni Țara Românească19.
c)	In condițiile istorico-lingvistice expuse mai sus, care fac
dificilă identificarea împrumuturilor turcice preosmanlii, ne
întrebăm, împreună cu Lazăr Șăineanu: „Ce criteriu ar putea
fixa originea cumană și nu osmanlie a cutărei vorbe turcești?”
(ȘIO I, p. 16). Criteriile posibile invocate de Șăineanu, dar și de
alți lingviști, sunt prezența termenilor pe întreg teritoriul
dacoromân (inclusiv în Transilvania și Banat), marea circulație
a unor împrumuturi și adânca lor înrădăcinare în limbă. Corecte
în principiu, aceste criterii pot constitui, în anumite cazuri,
simple prejudecăți, dacă sunt avute în vedere independent de
alte cerințe și condiții, de vreme ce întâlnim la nord și vest de
Carpați, ca și în fondul lexical principal și în vocabularul
fundamental ale limbii române, numeroși termeni de origine
turcă-osmanlie certă, fie împrumutați direct în graiurile
respective, fie, mai ales, răspândiți peste munți din Moldova,
Muntenia, Oltenia și Dobrogea, pe cale populară sau prin
17 Vezi N. lorga. Imperiul cumanilor și domnia lui Basarabă, în
„Analele Academiei Române”. Seria III, tom. VIII. Memoriile Secțiunii
istorice nr. 3; P.P. Panaitescu, Interpretări românești. București, 1947, p. 60-62;
G. Ivănescu, op. cit., p. 373-378, 437.
18 Vezi P.P. Panaitescu, op. cit., p. 45-80; G. Ivănescu, op. cit., p. 373-380.
19 Vezi Alexandru Madgearu, op. cit., p. 119-120.
202
intermediul limbii literare {capac, cântar, cearșaf, chef, chel,
chibrit, ciorap, degeaba, dulap, farfurie, geam, habar, hambar,
perdea, sârmă, soi, șiret, tavă, zarzavat etc.). Acest
contraargument nu contestă, ci numai restrânge valoarea
criteriilor de mai sus, făcând necesară utilizarea suplimentară și
concomitentă a altora.
Un criteriu decisiv, chiar dacă are o aplicabilitate cu totul
limitată, este, desigur, cel de natură strict lingvistică, ținând, mai
precis, de particularitățile fonetice ale limbilor câpceace. El
trebuie completat, în opinia majorității cercetătorilor, cu altele,
extralingvistice, dintre care sunt de amintit cronologia
împrumuturilor și apartenența acestora la anumite sfere semantice
pe care populațiile turcice preosmanlii, dar nu și turcii otomani,
le-ar fi putut influența, de exemplu domeniul creșterii animalelor
(criteriu pe care unii cercetători, în frunte cu B.P. Hasdeu, au
mizat excesiv) sau acela al relațiilor sociale foarte vechi, ținând
seamă de rolul pe care cumanii l-au avut în constituirea
formațiunilor statale de pe teritoriul românesc. Criteriul
semasiologic nu este însă nici el relevant ca principiu
incontestabil, deoarece nu există niciun domeniu semantic pe
care să-1 fi influențat numai pecenegii și cumanii, nu și turcii
osmanlii; de exemplu, din sfera pastorală pot fi citate împrumuturi
neîndoielnic turcești {batal, carabaș, cașcaval, cășlă, danga,
iaurt, saia „staul”, saivan, telemea etc.), iar domeniul relațiilor
sociale medievale a stat sub influența masivă a turcilor otomani.
Nici criteriul cronologic, adică vechimea atestărilor nu poate
demonstra mare lucru, de vreme ce primele atestări de cuvinte
turcice în română nu sunt anterioare sfârșitului secolului al XlV-lea,
când turca-osmanlie își începuse deja influența asupra limbii
române. A mai fost invocată, drept criteriu complementar pentru
identificarea împrumuturilor preosmanlii, absența unor
corespondente în limbile balcanice și, eventual, prezența lor în
limbile slave de nord. Criteriul nu este însă eficient în toate
cazurile, deoarece există vestigii lingvistice cumane în întreg
spațiul balcanic, iar împrumuturi din turca-osmanlie - puține,
ce-i drept - se găsesc și în poloneză, ucraineană și rusă.
203
Iată, așadar, că în loc de „criterii extralingvistice” de
delimitare ar trebui să vorbim, mai degrabă, despre anumite
„condiții” pe care un termen de origine turcică sau altul ar trebui
să le îndeplinească pentru a i se putea presupune o origine
preosmanlie. Pe de altă parte, dezbaterile cu privire la astfel de
„criterii” nu pot conduce la rezultate pozitive atât timp cât se
mențin la nivel teoretic, în tentativa de a se identifica grupuri
sau categorii de termeni de origine pecenego-cumană.
Răspunsuri mai mult sau mai puțin exacte ori măcar ipoteze
plauzibile pot fi formulate numai de la caz la caz, pentru un
termen sau altul, prin metoda eliminării și fără nici o idee
preconcepută.
4.	Cele mai puțin controversate elemente lexicale
românești de origine turcică preosmanlie sunt cele din domeniul
onomasticii. Astfel, antroponimia a preluat - prin asimilarea de
către români a unei părți a populațiilor turcice preosmanlii (mai
ales prin deznaționalizarea boierimii de origine cumană) - o
serie de nume de persoane care funcționau inițial ca nume unice,
devenind apoi fie nume de botez, fie nume de familie.
Majoritatea antroponimelor vechi din această categorie - din
care nu trebuie excluse nici posibilele nume de sorginte
pecenegă sau tătărească, de aceea le vom califica drept turcice -
sunt atestate din secolele XIV-XVIII, fiind purtate, de regulă,
de către membri ai clasei boierești:
Aba (cf. tcc. aba „tată; bunic; strămoș”, folosit și ca titlu
de noblețe);
Aga (cf. tcc. aya „idem” și „căpetenie, șef’).
Aba și Aga fac parte, de asemenea, din structura unor
antroponime compuse preluate ca atare din cumană sau tătară:
Basaraba (cf. tcc. basar „care calcă, pune piciorul,
descinde, descalecă, ia în stăpânire, domină” [DOR] + abâ)\ se
mai întâlnește și în forma Basarabă\ nume răspândit, cu atestări
204
începând din secolul al XlII-lea, în sudul Transilvaniei, Oltenia
și Banat20 și devenit nume dinastic în Țara Românească, fiind
folosit până astăzi, în varianta mai nouă Basarab, ca prenume și
ca nume de familie; din anul 1454 este atestată și forma Basarag
(DOR), în care al doilea element este, probabil, tcc.
Carabă (cf tcc. qara „negru” + aba);
Talaba. întâlnit și în formele Talabă și Tălabu (etimonul
primului element, nesigur, a fost interpretat drept Toi [DOR],
mai precis tcc., câpc. toii. cf. tc. dolu „plin, umflat”);
Tâncaba (primul element - obscur, poate tcc., câpc. tăng,
tănk „egal” [tc. denk „idem”] sau tenk „strâmt, îngust” [< pers.
teng]);
Tortaba. cu variantele Tartabă, Tar tava, Târtoba (< câpc.
tort [oguz ddrt\ „patru” + aba);
Tocsaba. cu variantele Tocsabă, Tocsoabă, Tacsaba,
Tagsaba (< câpc. toquz, toyuz [oguz dokuz] „nouă” + aba).
Alte nume de persoane considerate de origine cumană,
dintre care însă unele ar putea fi pecenege sau tătărești, sunt
următoarele (cf. DOR):
Borza ~ Borze (se citează ca etimon Borzul. numele unui
nobil cuman, atestat din anul 1211);
Dorman - Dărinan (pentru care se amintește numele
cuman Dorman ~ Derman. cf. antrop. alb. Dermani; din
Dărman provine toponimul Dărmănești);
Hulubei (cf. antrop. cum., tăt. Ulubey < cum., tc. ulu. tăt.
uli „mare, vestit, măreț, bătrân”, bey „prinț”).
Acestora li se adaugă o serie de nume vechi cu etimoane
turcice, care ar putea fi cumane, tătărești, dar, unele, și turcești-
osmanlii, precum Balaban (cf. tcc. balaban „șoim”), Buciuc (cf.
tcc. bucuq Jumătate”), Car a (cf. tcc. qara „negru”), Caraiman
și pentru bibliografia privitoare la acest nume, Alexandru
Madgearu. op. cit., p. 119-120. Autorul consideră că antroponimul este cu
certitudine peceneg: „numele Basarabă nu este nici tătar, nici cuman, ci
peceneg" (p. 119).
205
(cf. tcc. qara iman „capră neagră”), Dușman (cf. antrop. cum.
Dușman, alb. Dushmanî), Șișman (cf. antrop. cum. Sisman, alb.
Shishmani [tc. șișman „gras, obez”]), Ulan (cf. câpc. ulan, tăt.
olan, ulan [tc. oglan} „tânăr; voinic; fiu”), Uzun ~ Ozun ~
Huzun (cf. tcc., tăt., tc. uzun „lung”) etc.
In schimb, numele de sorginte islamică Asan nu este,
probabil, de proveniență nemijlocit cumană (explicat astfel în
DOR), deoarece cumanii nu erau musulmani, ci păgâni, trecând
apoi, din sec. XIII-XIV, la creștinism; numele lui Asean, unul
dintre conducătorii români ai Imperiului bulgaro-român din
Munții Balcani, provine din antroponimia sud-slavă sau, și mai
probabil, direct din protobulgară (vorbitorii acesteia fiind
musulmani), iar rom. Asan ~ Hasan de pe teritoriul dacoromân
are la bază antroponimul tc. sau tăt. Hasan, eventual preluat prin
filieră grecească (AoâvqqY
Cu certitudine de origine câpceacă, dar probabil tătărești
sunt numele de persoane Aivas (cf. tăt. Ayvaz), Cantemir (< tăt.
Kantemir, se pare că tatăl lui Dimitrie Cantemir a adoptat acest
nume, purtat, la sfârșitul secolului al XVI-lea, de către un prinț
tătar din Bugeac, fără să fi fost înrudit cu acesta), Mârza (< tăt.
Mîrza), Temircan ~ Timircan - Tămercan (< tăt. Temir%an,
Temirkair, cf. tăt. temir [tc. demir} „[de] fier”, yan — kan „han,
suveran oriental” [DOR]; cf. și toponimele maghiare de origine
cumană Temer, Temerkeny ~ Tomorkeny).
După părerea mai multor cercetători, de origine cumană
este și Tatu(l), provenind din etnonimul tat „numele unei
populații de sorginte iraniană din Transcaucazia”, prin
intermediul antroponimului cum. Tat’, izvoarele bizantine
amintesc de un șef cuman pe nume Tatos, din jurul anului 1000.
De origine etnonimică sunt și numele de persoane Coman (cu
derivatele Comana, Comănici, Comănescu), preluat, poate, și
prin filieră sud-slavă (cf. antrop. cum. Kuman, bg. Koman, alb.
Koman, Komani), Uzu (nume de familie consemnat în DOR) și
Berindei, provenind din etnonimul berindei ~ berendei, care
206
denumea un trib turcie21, probabil din grupul oguz, aliat al
rușilor împotriva cumanilor și dispărut din istorie în secolul
al Xll-lea. Numele etnic al tătarilor este reprodus de Tatar.
numele unui frate al lui Dragoș, boier maramureșean de pe la
1350 (cf. antrop. tcc., cum. Tatar). Datele toponimice (v. mai
jos) duc la supoziția că a existat și un antrop. rom. ^Pecenegii
(DOR înregistrează doar forma Peceneagă).
Specialiștii în onomastică afirmă că etnonimele nu pot
deveni antroponime decât într-un mediu etnic străin. Altfel spus,
denominatorii persoanelor care purtau nume turcice de origine
etnonimică nu aparțineau acelor etnii turcice preosmanlii, ci
populației slave sau românești cu care persoanele respective au
intrat în contact. Pe de altă parte, nu toți purtătorii numelor de
origine preosmanlie trebuie considerați descendenți ai unor
etnici turciei; așa cum se întâmplă oriunde și în orice epocă
istorică, moda a jucat un rol important și în antroponimia
românească a perioadei feudale. Numeroasele antroponime
românești de origine străină (slavă, turcică, maghiară etc.) își
datorează existența și acestui fenomen. Este probabil că în
sec. XIV-XVI erau la modă, în mediul aristocrației românești, și
o serie de nume de sorginte cumană, pecenegă și tătară de felul
celor prezentate mai sus. Alături de cazul lui Cantemir. deja
amintit, poate fi citat cel al lui „Tatul și Tacsaba, fiii lui Mircea”
(deci ai unui român), caz atestat din anul 1507, în Muntenia
(DOR, s.v. Tatu).
5.	In domeniul toponimiei de origine turcică preosmanlie
se remarcă, în primul rând, o serie de nume - răspândite pe
întreg teritoriul dacoromân - având bază etnonimică (nume de
popoare sau triburi turcice), precum Berindei, Comana, Comanul,
Comani, Comanea, Comanița, Comăneasa, Comănești (cf. top.
ser. Komanovo, Kiunanovo), Peceneaga (atestat din 1522, v.
" Se citează în acest sens un pasaj din Cronica kieveană: „sălbaticii
cumani, Kolcak [corect: Qoncaq] cu poporul și oastea sa și berindeiF (v. I. Conea
și I. Donat, op. cit., p. 156).
207
DERS), Pecineaga, Picinegul, Peceneagul, Pecineagul, Pecenevra,
Pecenișca, Tălmaciu (cf. numele unui trib peceneg, Tolmac. dar
și magh. tolmâcs „translator, tălmaci”), Uzul (râu în jud. Bacău),
Uza (pârâu în Munții Apuseni) etc.22 Aceste nume de locuri
(lacuri, ape curgătoare, văi, trecători, localități) provin, în
majoritate, din antroponime, dar unele, ca Picinegul, Comanul,
Comani sau Uzul, ar putea denumi și locuri în care, la un
moment dat, s-au stabilit unul sau mai mulți membri ai acestor
etnii, situație în care toponimele ar fi putut rezulta direct din
numele etnice. Denominatorii nu au fost nici în acest caz
populațiile turcice preosmanlii respective, ci românii sau slavii,
care au denumit fie mai întâi persoanele ale căror nume au
devenit apoi toponime, fie, nemijlocit, numele de locuri în care
au intrat în contact cu indivizi aparținând etniilor respective.
Aceste nume de locuri nu au, așadar, altă valoare lingvistică
decât aceea de păstrătoare a amintirii populațiilor din ale căror
nume provin. Cu alte cuvinte, românii au împrumutat nu aceste
toponime sau antroponime, ci etnonimele, de Ia care au format
apoi nume de locuri sau de persoane.
In al doilea rând, există argumente suficient de convingătoare,
ținând de vechimea atestării și de unele particularități fonetice,
pentru a considera de origine preosmanlie certă, probabil
cumană, toponimele (nume de localități și de regiuni) Caracal.
cu varianta pop. Carâcala23 (< cum. qara qala „cetatea neagră”),
și Teleorman (< cum. teii orman „pădure nebună, codru des,
sălbatic”; cf. top. rom. și tc. Deliorman < tc. deli orman „idem”).
Etimologii turcice preosmanlii, pecenege, cumane sau
tătare, au fost propuse și pentru Brașov (< tcc. Barasu „apă
albă”, prin filieră slavă și/sau maghiară24), Bucegi ~ Buceci. pus
în legătură cu tcc. bucak - bugak ~ bugag „unghi, colț, margine,
22 Oiconimul (cu bază antroponimică) Iași, citat uneori printre numele
de origine preosmanlie, a fost pus în legătură cu numele unei populații
identificate cu alanii, deci neturcice (v. DOR).
2j Atestat din 1538, v. I. Conea și I. Donat, op. cit., p. 155.
24 Vezi Alexandru Madgearu, op. cit., p. 114.
208
loc izolat”, care stă cu certitudine la baza numelui zonei sudice a
Basarabiei, Bugeac (< tc. Bucak\ forma cumană era însă
bucyaq). și Bărăgan, pentru care a fost invocat tcc. burayan,
borayan „furtună, viscol” (v. ȘIO I, p. 12, Drimba, p. 276-277;
acesta din urmă reconstruiește o sintagmă determinativă cumană
^borayan tuzlugi „câmpie bântuită de vijelii, de furtuni”, din
care toponimul românesc ar fi rezultat prin condensare lexico-
semantică). Este posibil însă ca toponimele Bucegi și Bărăgan.
atestate și ca antroponime, să fie la origine, de fapt, nume de
persoane25. S-a susținut, de asemenea, originea cumană a
toponimului Fălciu. care ar proveni dintr-un cum. fiTiqci „luntraș”26
(desigur, tot prin intermediu antroponimic), ipoteză care ar
trebui să-și găsească argumente fonetice pentru a deveni verosimilă.
Unii istorici presupun - adesea fără niciun argument
lingvistic - origini pecenego-cumane și pentru o serie de
toponime și antroponime sud- și sud-est-transilvănene, cum sunt
Alăman, Arpaș, Avrig, Baraolt, Bărăgan, Bățani, Beșineu,
Biborțeni, Borcea, Buga, Caramliu, Călăpancea, Colhon,
Gutai, Huluzu, Modruz, Racoș, Ruhat, Tauzu, Teleaba,
Tocsăbeni, Torcan, Ului etc.27 Și hidronimul Argeș „pare a fi tot
peceneg; el ar proveni din cuvântul turcie argiș «înălțime,
ridicătură de teren»”28, fiind dat mai întâi, probabil, „așezării
25 Cf. antrop. tc. Buran (< buran „furtună’*, formă contrasă din buran <
buragan „idem*1). O soluție etimologică demnă de luat în seamă pentru
Bărăgan, care o contrazice însă pe aceea turcică, a fost propusă în HEM și
acceptată în DTRO: rom. bărăgan „câmp întins și sterp, loc arid, regiune
necultivată**, care nu ar proveni din toponim, ci. prin derivare, din termenul
comun rom. barac, baracă, ^bărag „baltă, mocirlă11 < bară „baltă11. în acest
caz, top. Bărăgan poate proveni fie direct din apelativ, fie din antrop.
Bărăgan, atestat din 1631 (care ar avea la bază, la rândul său, fie apelativul
barac, ^bărag. fie antrop. sau top. Barac, Baraca, Baraga + suf. antrop. -an).
Cât despre Bucegi, Buceci, acesta pare a proveni mai degrabă din antrop.
Bucegiu, Buceciu, atestat începând din 1536 (v. DTRO). fără să aibă, probabil,
nimic de a face cu presupusul etimon turcie.
26 Vezi G. Ivănescu, op. cit., p. 437.
27 Cf. Alexandru Madgearu, op. cit., p. 114, 117.
28 Ipoteza a fost lansată de N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIVpe
baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933. p. 531-532. E.V. Sevortjan,
209
Argyas (Curtea de Argeș), după care apoi a fost denumit râul.
Alt toponim important din regiune, Rucăr (germ. Rukkor\ se
poate traduce în limbile turcice prin «stâncă», «piatră». Doar o
conviețuire a românilor cu pecenegii a condus Ia moștenirea
acestor toponime”29. De regulă, istoricii, arheologii sau geografii
care s-au ocupat de problematica onomasticii de origine
preosmanlie nu precizează etimoane și se mulțumesc să facă
supoziții bazate pe vagi asemănări formale sau pe impresia dată
de sonoritate, de rezonanța aparte a numelor30. Desigur că unele
dintre numele amintite pot fi deduse din etimoane turcice
concrete (de pildă Teleaba ar putea proveni din câpc. teii aba
„tată sau moșneag nebun”), dar majoritatea nu sunt explicabile
pe deplin cu argumente lingvistice ori sunt, oricum, trecute prin
filiera altor limbi (Beșineu redă, foarte probabil, etnonimul
magh. besenyd „peceneg”). Chiar dacă s-ar demonstra originea
pecenego-cumană a unora dintre ele, aceasta nu ar dovedi decât,
eventual, prezența în zonele respective a unor populații turcice,
fapt important pentru istorici, dar puțin relevant pentru lingviști,
deoarece ar trebui exclusă posibilitatea trecerii lor printr-o
filieră maghiară, săsească sau slavă pentru a nu le deduce din
aceste idiomuri, ci din pecenegă ori cumană.
Diverși cercetători au susținut ideea și au încercat să
demonstreze că toponimele românești terminate în -ui, -lui, -țui
etc. (de tipul Bahlui, Bărui, Călmățui, Covurlui, Desnățui,
Miclui, Teslui, Urlui, Vaslui etc.) ar proveni din cumană31.
Argumentele folosite au fost de diferite feluri: -ui ar reprezenta
Etimologiceskij slovar’ tjurkskih jazykov. Obscetjurkskie i meztjurkskie osnov
na glasnye, Moskva, 1974, nu înregistrează acest cuvânt turcie sau ceva
asemănător formal și semantic. Dar, și dacă ar fi existat, tcc. *aryîs nu ar fi
putut deveni Argeș în română (v. DOR).
29 Vezi Alexandru Madgearu, op. cit., p. 117-118.
j0 De exemplu, pentru I. Conea și I. Donat, op. cit., simpla prezență în
anumite zone a unui nume de loc cu rezonanță neobișnuită este suficientă
pentru a susține originea cumană a acestuia.
31 Pentru bibliografia problemei, v. I. Conea și I. Donat, op. cit.,
p. 140-142, și Emil Suciu, Sufixul onomatic -ui, în „Studii de onomastică*’.
Cluj, V, 1990, p. 57-82.
210
entopicul turcie oy sau uy „vale, vâlcea, câmpie”, care s-ar
regăsi ca toponim în bazinul fluviului Lena din lakuția
siberiană32; -lui ar avea la bază un sufix turcie, fie -lu/-lu, fie
~lîg/-liq\ toponimele românești respective ar fi mai frecvente în
zonele care au fost locuite de cumani. Susținătorii acestei
ipoteze nu au putut însă explica plauzibil nici baza derivatelor,
respectiv primul element al presupuselor nume compuse, nici
modul în care elementul secund al așa-ziselor compuse
toponimice cumane s-ar fi transformat în sufix. înseși ezitările și
fluctuațiile în explicarea modului de formare a acestor toponime
demonstrează că ipotetica origine cumană nu reprezintă decât o
prejudecată căreia i s-a căutat cu obstinație justificarea. Este
vorba, de fapt, de un sufix onomastic românesc specializat, cu
formă de masculin (-ui) și de feminin (-uie), provenind din
sufixul diminutival (folosit în lexicul comun) -uil-uie (< lat.
*-uleus/-ulea\ față de care a devenit autonom (pierzând
valoarea diminutivală și dobândind o valoare pur onomastică).
Sufixul onomastic -ui și-a dezvoltat, cu ajutorul unor interfixe,
variante complexe (-[ă]lui, ~[ă]țui) și formează toponime și
antroponime de la teme onomastice, ca și -eseu, -ete, -oi(u), -
ulea, -uț(ă) etc. Derivatele onomastice formate de la aceeași
temă cu ajutorul acestor sufixe specializate, inclusiv al sufixului
-ui(e), alcătuiesc veritabile microsisteme de nume33.
Multe alte toponime au fost considerate preosmanlii în
diverse lucrări34, fără ca argumentația să depășească faza
supozițiilor. Fără îndoială că astfel de toponime vor mai fi
existând, iar cercetările viitoare, interdisciplinare și cu adevărat
32 Contrar celor afirmate în DTRO I, s.v. băldălui, nu am negat, în
articolul menționat în nota precedentă, existența entopicului turcie oy ~ uy, ci
numai prezența sa în limba iakută și, respectiv, în toponimia lakuției siberiene.
De altfel, așa cum reiese din argumentația etimologică a diferitelor toponime
terminate în -ui, autorii DTRO acceptă fără rezerve soluția propusă de noi.
33 Vezi articolul nostru citat în nota 31.
34 Pentru alte informații din acest domeniu, vezi, printre altele, N. Drăganu,
op. cit., p. 514-516, 529-530; lorgu Iordan, Nume de locuri românești în
R.P.R., București, 1952, p. 227-245; Alexandru Madgearu, op. cit.
211
științifice, care, cu alte cuvinte, vor recurge la prudență maximă,
vor aduce mai multă lumină în această problemă.
6.	Situația se complică și mai mult în ceea ce privește
lexicul comun: care sunt, de fapt, termenii românești de origine
pecenego-cumană? întrucât, așa cum arătam mai sus,
cercetătorii au dat răspunsuri diferite și adesea contradictorii la
această întrebare, de la supraevaluarea influenței pecenege și
cumane (Hasdeu, Densusianu, Wendt etc.) până la contestarea
acesteia, se poate afirma că problema este departe de a fi
rezolvată.
6.	L Au fost atribuiți acestei influențe aproximativ o sută
de termeni românești, dintre care cei mai mulți pot fi explicați,
cu argumente la fel de (sau chiar mai) convingătoare, din alte
limbi, mai ales din turca-osmanlie. întrucât argumentele de
natură lingvistică - singurele incontestabile și probatorii de la
sine - nu sunt relevante decât în câteva cazuri, originea
preosmanlie a unor termeni ca balaban, bardac, boi „statură”,
buzdugan, casap, catâr, cazan, chindie, chior, cioban, habar,
hambar, haram, maidan, murdar, scrum, taman, teanc etc. -
explicați din cumană de către Hasdeu, Densusianu, Cioranescu
și/sau alții (mai ales pe baza „impresiei de vechime” și a
răspândirii lor inclusiv în Transilvania) - rămâne la stadiul unor
simple ipoteze improbabile sau chiar infirmate de condițiile pe
care ar trebui să Ie îndeplinească termenii de această origine.
Astfel, balaban „specie de șoim”, atestat la D. Cantemir,
nu este nicidecum larg răspândit și popular, ci, dimpotrivă, este
cu totul învechit și atestat numai la cărturarul moldovean, care
l-a preluat, se pare, ca împrumut personal din limba turcă, pe care
o cunoștea foarte bine; cuvântul nu poate fi atribuit influenței
cumane decât, eventual, ca antroponim. Termenii bardac,
casap, catâr, cazan, chindie, chior, habar, hambar, haram,
maidan, murdar și teanc sunt cunoscuți, într-adevăr, și în Banat
și Transilvania (adesea numai în sudul și estul acesteia), dar au
212
pătruns în aceste regiuni fie din Muntenia și Moldova, abia în a
doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX
(în unele cazuri prin intermediul limbii literare), fie prin filieră
sârbocroată {casap) sau maghiară (hambar)', boi (atestat din
sec. XVIII) și taman (atestat din 1814) nu fac parte, se pare, din
lexicul dialectal transilvănean.
Deși teoria lui Hasdeu privind originea preosmanlie a lui
cioban a fost combătută convingător (în ȘIO I, p. 265-266, și în
DA), ea a fost preluată și susținută ulterior^. Concurat pe plan
dialectal de sinonimele păcurar, păstor și baci, acest termen nu
era încă folosit, în prima jumătate a secolului al XX-lea, decât în
câteva puncte izolate din Transilvania și Banat (v. ALR SN II
[394]), iar în textele românești de până în secolul al XVII-lea nu
apar, ca apelative, decât păcurar și păstor, care „nu erau încă în
rivalitate cu cuvântul turcesc cioban” (DILR II, p. 359), ceea ce
face improbabilă proveniența sa din cumană. Prima atestare a
termenului comun cioban este din anul 1645. El apare în texte
din veacul al XVI-lea numai ca antroponim și ca toponim (v.
DERS), calitate în care nu este exclus să fie un împrumut strict
onomastic din cumană (cf. antrop. tcc. Cobari).
în privința lui buzdugan, utilizarea de către pecenegi și
cumani a armei respective nu este probată documentar36, dar
nici imposibilă, de vreme ce alte popoare turcice contemporane
o foloseau37. Cuvântul este atestat în limba română din 1446 ca
antroponim și din 1509 ca termen comun (v. DERS), având și
variantele buzdogan și bozidagan. Dicționarele limbii române
dau, de regulă, etimologia turcă-osmanlie (tc. bozdogan, cu
j5 Printre altele, în C.C. Giurescu, împrumuturi cumane în limba
română: odaie și cioban, în SCL XII, 1961, p. 205-213.
36 Turcii vechi „erau meșteri în confecționarea armelor (arcuri, săgeți,
lănci, săbii încovoiate și topoare de luptă)” (Mustafa Aii Mehmed, Istoria
turcilor, București, 1976, p. 42); „principalele arme folosite de pecenegi și
cumani erau arcul, sabia, sulița” (Mehmet Aii Ekrem, Civilizația turcă,
București, 1981, p. 49).
37 Turcii selgiucizi (din Asia de sud-vest, în sec. XI—XIII) „foloseau și
buzduganul” (Mehmet Aii Ekrem, op. cit., p. 64).
213
variantele bozdagan. înv. buzd'tyan. aceasta din urmă, cea mai
apropiată de forma din română, fiind atestată într-o sursă
lexicografică din 1680), dar a fost invocată, mai ales pentru
antroponimul Buzdugan, și o origine cumană sau, oricum,
preosmanlie38. Corespondentele din diverse limbi est-europene
(bg. bozdogan, bozdugan, buzdogan. ser. buzdohan, buzduhan,
buzduvan. mac. bozdogan. ngr. fimv^vrovyâv. magh. buzdogâny,
buzdugân, buzdigăny. pol., ucr. buzd'tgan) permit reconstruirea
unor forme ale etimonului ca *buzdoyan, *bozduyan (v. Kakuk,
p. 78-79) și *buzduyan. dar nu sunt de natură să indice cu
precizie limba (cumană, turcă sau tătară) ori măcar grupul de
limbi turcice (oguz sau câpceac) în care aceste forme ar fi putut
exista. Etimologia neosmanlie (câpceacă) ar putea fi susținută
de vocala u în loc de o. dar această modificare fonetică nu este
necunoscută nici limbii turce-osmanlii, mai ales pe plan
dialectal. în schimb, prezența consoanelor Idl și //, cărora în
limbile câpceace le-ar corespunde Itl și W. ar fi un indiciu că
avem de-a face cu un cuvânt oguz, deci turcesc-osmanliu (cf. tc.
bozdogan „șoim cenușiu; ghioagă, măciucă”), chiar dacă Idl și
// se întâlnesc și în limbile câpceace, nefiind imposibile în
pozițiile pe care le au în cuvântul discutat. Verbul vechi-turcic
toy- „a (se) naște” (care stă, probabil, la baza termenului tc.
dogan „șoim”) are ca reflexe în limbile câpceace formele tu-,
tu:- și tuw-. iar cuvântului tc. dogan îi corespunde câpceacul
tuyan ~ tuwan’. cf. antroponimul maghiar Tivăn. considerat de
origine pecenego-cumană. Se pare însă că tc. bozdogan
„ghioagă, măciucă” are o altă etimologie decât omonimul său
bozdogan „șoim cenușiu”. Probabil că forma primitivă (veche-
turcă?) a tc. bozdogan „ghioagă” a fost *bozyan (derivat de la
verbul boz- „a strica, a distruge, a nimici”, cu sufixul de
participiu -yan). al cărei reflex câpceac, buzyan. este atestat ca
antroponim cuman din sec. XV și se regăsește în împrumutul
maghiar buzogăny „buzdugan”, considerat de origine cumană
j8 Vezi G. Ivănescu, op. cit., p. 437.
214
(Kakuk, p. 79). Forma bozdogan din turca-osmanlie se datorează,
probabil, etimologiei populare, după omonimul său din
domeniul ornitologiei. In concluzie, este probabil că rom.
buzdugan are etimologie turcă-osmanlie, inclusiv ca nume de
persoane (cf. antrop. tc. Bozdogan. care ar putea proveni din
omonimul cu semnificație ornitologică).
Nici apelativul coman. folosit în nordul Moldovei cu
sensurile „drac; om urât”, nu poate fi considerat de origine
nemijlocit cumană; el amintește doar de prezența populației
respective pe teritoriul românesc, însă are la bază etnonimul
rom. coman. preluat, probabil, și prin filieră sud-slavă. Cuvântul
scrum, explicat din avară (Th. Capidan, S. Pușcariu), din tc.
kurum (Cihac, G. Pascu) ori din cum. qurum (L. Șăineanu,
O. Densusianu, G. Ivănescu), provine, probabil, din substratul
tracic, cf. alb. shkrump^.
6	.2. In cazul altor cuvinte considerate de origine preosmanlie
există însă argumente solide în favoarea etimologiei cumane^:
beci „pivniță, subsol boltit, hrubă”, atestat din anul 1680 și
dat cu etimologia necunoscută în TDRG, DEX, NȘDU, este
considerat în ȘDU, DA, CADE, SDLR, DM, CDER cuvânt de
origine cumană, fiind pus în legătură cu cum. beci [el]
„[așezare, oraș, loc] întărit, fortificat” (în care beci ar putea fi
format, cu sufixul adjectival de origine arabă -î. de la un cum.
*bec „fortificație, întăritură”, care ar fi dat și numele turcesc,
maghiar și sârbesc al Vienei, Bec. trecut în turca^osmânlie poate
prin filieră maghiară). Drimba, p. 277-280, a dovedit însă că
39	Vezi AL Philippide, Originea românilor. Iași, voi. II, 1928, p. 733;
Istoria limbii române. Redactor responsabil: I. Coteanu. Voi. II, București,
1969, p. 348.
40	Din motivele arătate mai sus, împrumuturile din cumană nu se pot
distinge de eventualele cuvinte de origine pecenegă sau uză. Singurele vestigii
lingvistice sigure ale prezenței populațiilor care vorbeau aceste limbi pe
teritoriul românesc sunt antroponimele și toponimele care au la bază numele
etnice peceneg și uz.
215
beci el reprezintă o eroare de lecțiune și de interpretare
aparținând lui G. Kuun și că, de fapt, rom. beci provine din cum.
pec, *bec „cuptor”, probabil și *„peșteră” și *„pivniță”.
ciob „bucată, fragment dintr-un obiect de sticlă, de faianță,
de lut etc. spart; hârb”, deși are atestări foarte recente (abia
începând din sec. XIX), este și el, foarte probabil, de
proveniență preosmanlie. Mai multe dicționare (ȘIO II/l, p. 128,
SDLR, DM, CDER, SDEM, DEX) îl explică din (sau îl compară
cu) tc. qbp „așchie, surcea; rest, rămășiță, gunoi”, însă DA îl
lasă cu etimologia necunoscută, deoarece „marea răspândire a
cuvântului pe teren românesc și lipsa lui în idiomele balcanice
fac puțin probabilă etimologia turcească”. în acest caz,
argumentul răspândirii geografice, coroborat cu acela al absenței
din limbile balcanice, poate fi folosit, așa cum face CDER,
pentru a admite originea cumană a termenului. Acesta este
utilizat, în toate ariile românești nord-dunărene, cu o extensie
sau specializare semantică firească („fragment, bucată mică
dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc.” < cum. *cbp,
*cop sau *cob „așchie, surcea; rest, rămășiță, fragment, parte
dintr-un obiect”), dacă nu cumva sensurile etimologice vor fi
existat și în română, de vreme ce despre un obiect de lemn, de
exemplu despre o lingură, se spune, ca și despre un vas de sticlă
sau de faianță, că s-a ciobit.
dușman „inamic, adversar” are o răspândire într-adevăr
generală și atestări vechi (ca antroponim din 1469 și 1508
[DERS], iar ca apelativ din 1620, în cartea populară
Alexandria), astfel încât trebuie să-i admitem o dublă etimologie
turcică, recunoscută în ȘIO II/l, p. 166: tc. dușman ~ dușman,
cum. dușman (cf. antrop. cum. Dușman). (
gorgan „movilă (sepulcrală)”, având variantele regionale
curgan ~ curhan ~ gorhan ~ corhan, este atestat mai întâi ca
toponim, din 1517 (v. DLRV), și este semnalat din diverse zone
216
ale țării, unde stă la baza multor nume de locuri (v. Drimba,
p. 298). Explicația etimologică a oscilat între cea slavă (rus.
kurgan, korgan, ucr., pol. kurhan\ n. ȘIO II/l, p. 191, DA, DM,
DEX, NȘDU etc.) și cea cumană {quryan „tumulus”; v. Drimba,
p. 298); avem de-a face, probabil, cu o etimologie multiplă,
preosmanlie și slavă, dar în nici un caz turcă-osmanlie, așa cum
susține CDER citând ȘIO (în acesta se afirmă însă că „vorba se
trage de la tătari, care o deteră rușilor și polonilor, de la care
trecu la români și la unguri”).
odaie, termen pastoral folosit cu sensurile „așezare
gospodărească izolată de sat, fermă mică; sălaș, adăpost (provizoriu),
colibă; târlă, stână, adăpost pentru vite”, este considerat cu
certitudine de origine cumană de către C.C. Giurescu {op. cit.).
Cuvântul este atestat prima oară, ca toponim {Odăi) și ca termen
comun, la sfârșitul secolului XVI (1588, respectiv 1599).
Toponimul ar putea avea la bază fie unul dintre sensurile
menționate mai sus, fie cel de „cazarmă (de ieniceri, de seimeni
etc.)” (cu care provine, desigur, din tc. oda, ca și cu semnificația
„cameră; locuință”). Dicționarele explică termenul din tc. oda,
bg. odajă și/sau ser. ddaja. Etimonul său turcie, având diverse
înțelesuri („cameră, casă, colibă, cort, locuință provizorie, sălaș,
cazarmă, subunitate militară” etc.), este cunoscut în două forme
de bază: oda, folosită în turcă, găgăuză, caraimă (considerată de
unii cercetători drept continuatoare directă a limbii cumane),
tătara din Crimeea (puternic influențată de turcă) și uigură
(vorbită în estul Asiei), respectiv otak (cu diferite corespondente:
otay, otaw, odag, odaux etc.), utilizată în numeroase limbi
turcice, inclusiv în turcă (de unde a fost preluată și în română:
otac „cort militar; colibă, adăpost provizoriu; târlă, stână”).
41	Această din urmă formă, folosită în kazahă și notată, cu litere
chirilice, oday, devine odaj în lecțiunea greșită a lui H.F. Wendt, op. cit.,
p. 51-52, autorul construind, pe baza acestei erori, o întreagă teorie a
provenienței lui odaie dintr-un cuman *odaj.
217
Rom. odaie nu poate proveni, desigur, decât din prima
formă de bază a cuvântului turcie; existența acesteia în caraimă
și tătară sugerează că oda era folosit și în cumană. întrucât odaie
este cunoscut cu sensurile sale păstorești în întreg spațiul
dacoromânesc, este probabil că acestea au fost preluate și de la
cumani, a căror ocupație principală era creșterea animalelor.
Acest fapt nu exclude etimologia multiplă, inclusiv turcă-
osmanlie, a termenului pastoral, care există cu aceste
semnificații în dialectele turcești (v. DS), iar odăi aveau, pe
teritoriul românesc, și unii proprietari turci: un document
redactat în Moldova in anul 1603 face referire la satul
Scândureni din ținutul Covurlui, „la izvorul cel mari, unde a fost
odaia lui Ibraim turcul”42.
Termenul odaie are, așadar, o dublă etimologie turcică: cu
sensurile „adăpost (provizoriu) pentru oameni sau pentru vite;
colibă; sălaș; târlă” < cum., tc. (dial.) oda „idem”, iar cu
sensurile „cazarmă; subunitate militară; locuință, casă; cameră,
încăpere” < tc. oda „idem”. Singura dificultate pe care o
incumbă această explicație o constituie forma cuvântului
românesc: tcc. (cum. și tc.) oda ar trebui să fi fost preluat în
aceeași formă (articulat odaua, la plural și genitiv-dativ odaie).
Există două explicații posibile ale acestei evoluții
fonetico-morfologice a lui odaie', fie că, din cauza absenței unui
tip flexionar productiv43, a intervenit sufixul -(a)ie și analogia
cu mai multe cuvinte românești terminate în -aie (bătaie,
bobotaie, brezaie, copaie, cucuvaie, pălălaie, potaie, tigaie,
țigaie, văpaie, vâlvătaie etc., în care -aie este uneori sufix), fie
că odaie „adăpost provizoriu, sălaș, târlă” ne-a venit prin
42 Vezi C.C. Giurescu, op. cit., p. 207.
43 Să nu uităm că, în perioada timpurie a preluării termenului, româna
nu poseda încă decât extrem de puține cuvinte aparținând acestui tip flexionar
moștenit și devenit neproductiv. Ele aveau, este adevărat, forma articulată în
-(e)aua (mărgeaua, steaua), însă făceau pluralul și genitiv-dativul în -ele, nu în
-ale (șale < lat. sellae fiind o evoluție ulterioară a lui șele). Este posibil ca oda
să fi fost primul împrumut care ar fi trebuit să-și realizeze flexiunea în -ale,
dar a eșuat în acest sens, „deraiând” la odaie, la plural și genitiv-dativ odăi.
218
intermediu sud-slav, cf. bg. odajă. ser. ddaja. hddaja*. Această
din urmă soluție prezintă însă dificultăți de ordin formal și
semantic. Pe de o parte, corespondentele sud-slave sunt atestate
numai cu sensurile „cameră, încăpere” (în bulgară și
sârbocroată), „încăpere sau local pentru oaspeți; turmă de oi” (în
bulgară); cu acest din urmă sens a fost împrumutat probabil din
română, la fel ca și magh. hodăly „fermă (izolată); adăpost,
sălaș, colibă; târlă, stână; staul, grajd” (v. Bakos, p. 296). Nu
este exclus ca limbile sud-slave să fi cunoscut în vechime și
sensurile păstorești pe care le are rom. odaie. însă direcția
împrumutului, ca în multe alte cazuri din această sferă
semantică, rămâne incertă. Pe de altă parte, face dificultăți și
accentul oxiton din bulgară, ceea ce obstrucționează și mai mult
explicarea termenului românesc din această limbă. De aceea,
soluția etimologiei cumano-turcești și a evoluției morfologice
interne pare a fi cea mai plauzibilă. Odată adoptat în forma
odaie, cuvântul, menținându-și acest înveliș sonor, a preluat
ulterior din turca-osmanlie și sensurile „cazarmă, subunitate (de
ieniceri); cameră, încăpere”.
oină (cu varianta hoină. accentuat, regional, în Moldova,
și oină), numele jocului sportiv considerat național românesc,
este aproape sigur de origine cumană - deși nu are atestări vechi
(prima este din 1875, v. TDRG, DLR) și nici o răspândire
generală în ariile lingvistice dacoromâne (fiind cunoscut cu
precădere în Moldova, Dobrogea, Oltenia și nordul Munteniei,
v. DLR). Dat cu etimologia necunoscută în DEX și în alte
dicționare, termenul a fost explicat fie din sl., rus. vojna. pol.
wojna „război, luptă” (Cihac II 139, TDRG, CADE), fie din tc.
oyun Joc, joacă” (DA, s.v. hoină. SDLR, DM, CDER, SDEM),
44 M. Mollova, în „Linguistique balkanique”, Sofia, IX, 1965, 2, p. 110,
invocă, pentru a explica formele din bg., rom. și ser., analogia (paralelismul)
cu bg. gumaja < tc. dial. gumaj „vineri” (< tcc. ^gumaja < *gumaya) < ar.
gum‘a. Totuși, în acest caz, *-aja, *-aya par a fi reflexe dialectale turcești ale
arăbescului -'a (ain + a), cu care tcc. oda nu are nimic de a face.
219
ori comparat sau pus în legătură cu acesta (CADE, DLR) și cu
verbul tc. oynamak „a se juca”, oynama „acțiunea de a se juca”
(DA, SDLR). Influența turcilor otomani este însă prea apropiată
în timp pentru a impune denumirea unui joc care a ajuns să fie
considerat „național românesc” și, implicit, jocul însuși: un
astfel de calificativ presupune, fără îndoială, asimilarea
populației de la care am preluat jocul și termenul. Cum
etimologia slavă este greu de acceptat, mai ales din punct de
vedere semantic, V. Bogrea45 propunea ca etimon corespondentul
cuman al cuvântului turcesc oyun, și anume oyn Joc” (soluție
acceptată în CDER), iar Drimba, p. 316-317, consideră drept
„foarte plauzibilă” originea cumană a lui oină, pe care îl explică
din forma, atestată în Codex Cumanicus, oyin Joc”, detașată
prin condensarea sintagmei determinative *top oy(i)ni Joc cu
mingea”, cf. tc. top oyunu „idem”.
O alternativă la această explicație ar constitui-o verbul
cum. oyna- „a (se) juca”, mai precis forma sa de imperativ,
oyna! Joacă!”. O regulă a jocului respectiv, aplicată și astăzi, ar
putea reprezenta confirmarea preluării imperativului verbului
cuman cu semnificația specializată pentru numele jocului: în
anumite momente ale desfășurării partidei de oină, unul dintre
jucători strigă: „Joacă!”. Ce-i drept, nici substantivul cum. oyin
nu este exclus ca etimon, nu numai pentru varianta regională
oină, ci și pentru cea literară, dină, cu o deplasare explicabilă a
accentului, așa cum arom. oină Joc de cărți” provine, probabil,
din tc. oyun Joc”, [kâgit] oyunu Joc de cărți” (DDA îl explică
din tc. oynama „acțiunea de a juca Joc”).
tărâm „ținut, regiune, meleag; întindere de pământ, teren;
strat de pământ” este comparat în unele dicționare (ȘIO II/l,
p. 350, CDER, DM, DEX, NȘDU etc.) cu tc. înv. tarim (recte
tarem [OTS] - tarim) „locuință; gospodărie; pavilion; cupolă,
45 V. Bogrea, Contribuție la studiul elementelor orientale din limba
română, în DR I, 1920-1921, p. 289.
220
boltă; acoperiș” (< ar. tarima, pers, tărim „baracă”) și/sau cu
magh. terem „sală mare”, pe când DLR reconstruiește un cum.
*tar'im „ogor”, comparându-1 cu tc. tarim „agricultură” (desigur,
alt cuvânt decât țarini ~ tarem). Verbul tcc. tari- „a lucra
pământul, a ara; a semăna” justifică reconstrucția unui astfel de
etimon cuman, format cu sufixul nominal deverbal destul
de productiv în limbile turcice.
toi „punct culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în
desfășurare; învălmășeală; tărăboi, zarvă” este și el mult prea
răspândit, general și vechi în limba română (primele atestări - la
Dosoftei) pentru a nu fi considerat preosmanliu, chiar dacă
termenul tcc. toy „petrecere, banchet, ospăț” se regăsește în
această formă și cu acest sens și în turca-osmanlie, inclusiv în
textele vechi și în dialecte (TS, Tar. S. III 684, DS). ȘIO I, p. 17
nu cunoaște cuvântul turcesc decât în forma doy, așa încât dă ca
certă etimologia cumană (toy „convivium”); totuși, DEX și alte
dicționare indică etimonul tc. toy. Ca de obicei, prudenți, autorii
dicționarelor și studiilor care acceptă că avem împrumuturi
preosmanlii (S. Pușcariu46, CDER etc.) dau ca etimon atât
cumanul, cât și turcescul toy. Un argument suplimentar al
originii cumane ar putea fi și faptul că, încă de la primele
atestări, cuvântul românesc este întrebuințat cu sensuri
abstractizate care nu au putut rezulta decât în urma unui proces
mai îndelungat de evoluție semantică pe teren românesc.
6.3. Plauzibilă, dar discutabilă și deci ipotetică rămâne
originea cumană sau, în general, turcică a altor cuvinte
românești pentru care pot fi presupuse etimoane preosmanlii:
arcan și capcană, v. mai jos, punctul 7.1.
briceag „cuțitaș de buzunar” provine, desigur, din tc.
biqak „cuțit; brici” (probabil detașat din sintagma [cep] biqag[i]
„cuțit de buzunar, briceag”) și din magh. bicsak- bicsag „cuțit;
46 Limba română. Voi. I, Privire generală. București. 1940, p. 315.
221
briceag” (influențate de rom. brici), așa cum este explicat în
majoritatea dicționarelor, însă ar putea avea și o ascendență
preosmanlie: cum. bi'caq „cuțit” (TDRG2). Termenul românesc
este larg răspândit, inclusiv în Transilvania și Banat, dar este
atestat abia începând din 1754; în schimb, corespondentul său
maghiar are atestări foarte vechi, începând din 1408 ca
antroponim și din 1505 ca termen comun, de aceea i se atribuie
o etimologie (și) preosmanlie (v. Kakuk, p. 71). Prin urmare,
rom. briceag (format prin etimologie populară, după brici) ar
putea avea și el origine multiplă, cumană, turcă și maghiară.
burlan „tub sau jgheab de tinichea, de fontă, de olane, de
beton etc.” poate fi rezultatul unei contaminații între cum. buryu
* „țeavă, conductă, tub” (atestat numai cu sensul „trompetă”, dar
corespondentul tc. boru are ambele semnificații) și rom. olan
(v. cap. I, s.v.).
butuc „buștean, buturugă, bucată dintr-un trunchi de
copac tăiat; partea de jos a tulpinii viței-de-vie” a fost pus în
legătură47 cu termenul cum. butaq „ramură, creangă” (cf. tc.
budak „idem”), din care ar putea proveni prin asimilare vocalică
sau prin schimbare de „sufix” (-uc în loc de -ac), dar nu poate fi
despărțit nici de alte cuvinte românești cu sensuri identice sau
apropiate, cum sunt butură, buturugă, butușină, cu care se află
în raporturi încă nelămurite (pentru toate, CDER stabilește un
etimon comun: lat. *bottum „bont, fără vârf; bot, obiect rotund”).
călăuz(ă) „ghid; îndrumător; căpetenie, șef’ provine din
tc. kilavuz „idem”, poate și din magh. kalauz, ngr. KaXaobQq,
ser. kală(v)uz, dar este posibil ca etimonul turcesc să se fi
suprapus unui împrumut cuman sau peceneg, la fel ca în cazul
corespondentului său maghiar, atestat începând din anul 1380,
deci având și o origine turcică preosmanlie (v. Kakuk, p. 237);
oricum, prima atestare din română, în Palia de la Orăștie
47 Vezi ȘIO II/l, p. 65, DILR I, p. 244, G. Ivănescu, op. cit., p. 437 etc.
222
(traducere după un original maghiar), cu semnificația
„căpetenie, șef’, nu se datorează influenței limbii maghiare,
deoarece aceasta nu cunoaște sensul respectiv.
cinei, formulă cu care încep unele ghicitori, ar putea
proveni dintr-o variantă *ciunmel „ghicitoare”, iar aceasta -
dintr-un cum. *cumel, cf. tc. gumle^ pl. gumei „propoziție,
sentință, proverb”48.
hălăciugă (reg., Munt.) „tufiș, desiș”, dat cu etimologia
necunoscută în dicționare (cu excepția DA, care îl apropie de
ardelenismul hăciugă „fag tăiat”), a fost explicat în Drimba,
p. 300-301 din cum. alacuq „colibă făcută din crengi uscate și
mărăcini”. In schimb, Avram, p. 118-119 consideră că termenul
a rezultat din halângă „tufiș” + hăciugă „desiș de brad, hățiș”.
(h)oinăr este considerat îndeobște derivat românesc de la
oină (v. mai sus, s.v.\ cu o evoluție semantică de la „(persoană,
om, copil) care joacă oină (mereu, lipsind de acasă)” la „persoană
care umblă fără rost, om fără căpătâi, vagabond” (v. DA).
Drimba, p. 302, propune însă o altă etimologie: cum. oynar
„care (se) joacă (în mod obișnuit, mereu), căruia îi place să se
joace (mereu)”, participiu aorist al verbului oyna- „a (se) juca”.
Sensul ar fi evoluat deci la fel în română, indiferent de
etimologie. Cele două soluții sunt la fel de verosimile și nu se
exclud mutual. Mai mult, avem aici o stranie coincidență
formal-semantică a unui sufix turcie cu unul românesc: -ar/-er\
nu diferă decât baza la care se adaugă sufixul (substantiv în
română, verb în limbile turcice), rezultatul fiind similar: nume
de agent în română (la fel ca în călușar „cel care dansează
călușul”) și adjectiv participial, care se substantivează fără
greutate și este tot nume de agent, în limbile turcice. Singura
necunoscută este limba care i-a dat naștere: derivat românesc
sau formă nominală a unui verb cuman.
48 Vezi G. Ivănescu, op. cit., p. 437.
223
ortomăn „(despre ciobani) bogat (în turme)” (dat cu
etimologia necunoscută în DLR și DEX) ar putea fi explicat
dintr-un cum. ^ortaman „mai înstărit decât unul mijlocaș”,
derivat de la orta „mijloc” și „de mijloc, mijlociu” cu sufixul
augmentativ-intensiv -mau (v. Drimba, p. 318, care enumeră și
diversele etimologii atribuite cuvântului).
poznă, cu varianta regională (Maramureș) pozmă, - atestat
mai întâi la Grigore Ureche, folosit pe întreg teritoriul
dacoromân și considerat, de regulă, cu etimologia necunoscută
sau incertă ori ca provenind din germ. Possen „supărare, necaz,
prostie, fleac” - ar putea avea la bază un cum. ^pozma.
corespunzând formei tc. bozma „păcăleală, farsă”.
7.	Cuvintele românești de origine tătară pun și ele unele
probleme etimologice, legate în primul rând de identificarea lor.
în principiu, termenii de această origine ar trebui să aibă o
răspândire dialectală, în ariile de nord-est și de est, și să
lipsească din limbile balcanice. Există însă și exemple contrare,
în ambele sensuri, iar prezența lor în unele limbi slave produce
până astăzi destule incertitudini etimologice.
7.1.	Mari dificultăți întâmpină delimitarea termenilor
împrumutați din idiomurile tătărești de cei de origine cumană
și/sau slavă. Ele au drept cauză nu numai faptul că, de multe ori,
posibilele etimoane tătărești se regăsesc și în limbile slave de
nord - care, la rândul lor, le-au putut prelua fie din cumană sau
pecenegă, fie din tătară -, ci și similitudinea particularităților
fonetice cumane și tătărești, datorată apartenenței acestor
idiomuri Ia același grup, câpceac (de nord-vest), al limbilor
turcice. în consecință, unele cuvinte românești au primit, pe
bună dreptate, etimologii multiple, slave și tătărești, eventual și
cumane; altele, în schimb, au fost explicate cu totul
nesatisfacător, fie din turca-osmanlie, fie omițându-se
posibilitatea unei etimologii preosmanlii. Este instructiv, din
acest punct de vedere, modul divergent în care au fost tratate
două cuvinte românești astăzi literare: arcan și capcană.
224
Rom. arcan „laț pentru prinderea sau priponirea
animalelor” a fost explicat din tăt., rus., ucr., pol. arkan (ȘIO
II/l, p. 21, TDRG, DA, CDER, DEX etc.); el nu poate proveni
din turcă, așa cum susține DM, deoarece forma turcească este argon.
In schimb, ȘIO II/l, p. 87, este singura sursă care îl explică
pe capcană „dispozitiv pentru prinderea unor animale, cursă”
din tăt. kapkan-, acestei etimologii i se pot adăuga, eventual, și
ucr. kapkan (dat în paranteză în DA), rus. kapkan (cu care se
face comparație în CDER), cf. și magh. kaptâny-, este însă
surprinzătoare insistența cu care dicționarele (Cihac II 556,
TDRG, DA, CADE, ȘDU, DM, CDER, DEX, SDEM, NȘDU
etc.) explică termenul din turca-osmanlie, în care forma
cuvântului nu este kapkan, ci kapan9-, SDLR dă o etimologie
care pare stranie, lat., tc. kapkan, dacă nu cumva este vorba de o
greșeală de tipar, „lat.” în loc de „tăt.”.
Dar cele două etimoane turcice, arqan și qapqan, trebuie
să fi existat și în cumană, de vreme ce în dialectul maghiar din
Nagykunsâg (Ungaria), zonă în care cumanii s-au sedentarizat,
există reflexe clare ale acestor termeni50. Ambele cuvinte românești
trebuie explicate, așadar, nu numai din tătară (eventual și din
ucraineană și rusă), ci și din cumană, chiar dacă ele s-au generalizat
în româna literară actuală având ca punct de iradiere Moldova.
în cazul altor termeni care au fost explicați și din idiomurile
tătărești se evidențiază o filieră nord-slavă (rusă, ucraineană
și/sau poloneză) clară prin care cuvintele tătărești au ajuns în
română, îndeosebi în graiul moldovenesc, așa încât etimologia
tătară directă trebuie exclusă sau cel puțin pusă sub semnul
întrebării51: asaul „subhatman al cazacilor”, badie „cutie”,
baibarac „numele unei stofe și al unei haine scurte purtate la
49 Ele sunt derivate de la verbul tcc. qap- „a prinde, a apuca”, cu un
sufix care formează participii: câpc., tăt. -kan ~ tc. -an.
50 Vezi Istvân K. Mândoki, Nehâny kun eredetu nagykunsâgi tâjszo
[= Termeni dialectali de origine cumană din Nagykunsâg], în „Nyelvtudomânyi
Kdzlemenyek”, LXXIII, 1971, p. 365-385.
51 Vezi Vladimir Drimba, Recenzie la Heinz F. Wendt, Die turkischen
Elemente im Rumănischen, Berlin, 1960, în SCL XIV, 1963, 4, p. 520, 525.
225
țară”, balâc „conservă de nisetru”, belbas „prostănac”, bezmăn
„numele unei dări”, bulat „cuțitul dogarului”, camhă „damasc”,
ceambur „incursiune de jaf; detașament plecat să prade”, corsac
„blană de vulpe”, cumis (cumâs) „băutură preparată din lapte de
iapă”, harbuz „pepene verde”, sahaidac „săgeată (folosită de
tătari)”, șașlâc „frigăruie” etc. Alte câteva cuvinte (vechi) de
origine câpceacă au ajuns la noi prin filieră veche-slavă: boier,
colun „măgar sălbatic”, probabil și vătaf.
7.2,	Așa cum arătam mai sus, raporturile de ostilitate,
adeseori conflictuale dintre români și tătari explică de ce
împrumuturile certe din idiomurile tătărești - recunoscute ca
atare, cu mici excepții, în majoritatea dicționarelor limbii române -
au fost sporadice și neimportante pentru lexicul românesc,
limitându-se, în general, la Moldova, la anumite domenii
semantice și la o anumită încadrare în timp. Termenii care au
fost preluați totuși, probabil ulterior secolului al XlV-lea - când
relațiile devin mai pașnice, iar unele familii nobiliare tătare sunt
asimilate în rândurile boierimii moldovene -, au sensuri care se
referă, în general, la viața social-politică, administrativă și
militară a tătarilor și la raporturile moldavo-tătare: alăm
„impozit pe care tătarii îl plăteau Moldovei”, aran „bordei
tătăresc”, bahmet „cal tătăresc”, bunciuc „steag tătăresc” (care
are, probabil, etimologie multiplă: tăt. buncuk, tc. buncuk,
bunquk „steag făcut dintr-o coadă de cal”), calga(-sultan)
„locțiitorul hanului tătarilor”, cazan „ceată, subunitate a hoardei
tătărești; familie de tătari”, coș „tabără tătărească”, farmuta
„ordin scris emis de hanul tătarilor”, han „suveran al tătarilor”52,
iarlâc „ordin autograf al hanului tătarilor”, mârza și mârzac
52 Apelativele han ..suveranul tătarilor (din Crimeea)” și hanlâc
„rangul, titlul de han” reproduc mai degrabă tăt. han (v. ȘIO II/l, p. 203,
CADE, DA, CDER), respectiv hanl'ik, decât tc. han (considerat etimon unic în
Cihac II 584, TDRG, DM, DEX), hanlik, (TDRG2); cel mult s-ar putea susține
că termenii turcești s-au suprapus celor proveniți de la tătari, cu care românii
(mai ales moldovenii) s-au aflat, timp de secole, în contact nemijlocit, încă
dinainte de influența turcă-osmanlie.
226
„nobil tătar”, oba „cort portabil folosit de tătari”, serascher-
sultan „generalisim la tătari”, șerin „nobil tătar”, tabun
„herghelie de cai; cireadă de vite; ceată de războinici tătari;
așezare tătărească” etc.
Cei câțiva termeni de origine tătară care se încadrează în
alte domenii semantice denumesc realități pe care românii le-au
întâlnit, probabil, mai întâi la tătari, cum sunt arhamac „cal de
rasă”, baibafir (cu variantele bașbafir, baș-fir, formate prin
etimologie populară după elementul de compunere baș-) „fir de
aur; stofa prețioasă” (v. TDRG, ȘIO II/l, p. 39, 401), ceaun
„vas de tuci”, cobuz „ghitară scurtă cu trei corzi”. Epitetele alaci
„pestriț” (< tăt. alaca, cf. tc. alaca) și gigăt (cu variantele gigât
și jigât) „zvelt, mândru, frumos, voinic, vioi, isteț” (< tăt. gigit,
cf. tc. yigit) vor fi caracterizat, la început, tot realități referitoare
la tătari.
Dintre posibilele împrumuturi dobrogene din tătară,
reflectând faptul că influența tătărească sporadică asupra limbii
române continuă, la nivel dialectal, până în zilele noastre, a fost
relevat termenul angâș (cu varianta angășlă) „carâmbul de la
loitra carului; corlată, loitră”, al cărui etimon ar putea fi tăt.
arjyis „car cu corlată” (Drimba, p. 274; v. totuși cap. I, s.v.). Din
graiul tătăresc dobrogean a fost semnalat și telbe „zaț de cafea”,
care ar putea sta Ia baza variantei telbea a termenului rom. înv.
telvea „idem” (< tc. telve)\ nu este exclus însă nici ca telbea să
se fi dezvoltat pe terenul limbii române sau ca tc. telve să aibă o
variantă dialectală telbe. Aceste cazuri reflectă pe deplin faptul
că, din cauza rarelor deosebiri fonetice dintre graiurile turcești și
cele tătărești vorbite în Dobrogea - datorate inclusiv acomodărilor
reciproce -, dar și ca urmare a exercitării celor două influențe
asupra limbii române în mod simultan și adesea nediferențiat
după vorbitori sau comunități de vorbitori ai acestor idiomuri
turcice, termenii regionali preluați din tătară nu se pot distinge,
în marea majoritate a cazurilor, de împrumuturile din dialectul
turcesc din Dobrogea. La fel se întâmplă și cu posibila influență
regională a limbii găgăuze (aparținând de grupul sud-vestic,
227
oguz, al limbilor turcice): termenul românesc dialectal (Dobr.,
Mold.) comur „de culoare foarte închisă, negru-vinețiu, brun-
roșcat” ar putea proveni atât din tăt. kdmur „foarte negru”, cât și
din tc. dial. komur (lit. kdmur) „idem” (v. Drimba, p. 61-62,
290) sau din termenul găgăuz komur „brun-roșcat, murg” (v. cap. I,
s.v. comur).
8.	Din cele prezentate mai sus rezultă că limba română
datorează influenței turcice neosmanlii (inclusiv preosmanlii)
câteva zeci de termeni comuni și nume proprii, după cum
urmează:
-	30-40 de antroponime, dintre care 5-6 de origine
etnonimică, unele constituind baze pentru derivate antroponimice
pe teren românesc;
-	7 toponime cu certitudine de origine preosmanlie, dintre
care două formate în cumană și cinci de origine etnonimică
(având numeroase derivate românești); alte cinci toponime au
etimologie posibil preosmanlie; lor li s-ar putea adăuga,
eventual, și alte nume de locuri dintre zecile citate, fără
argumente lingvistice, ca preosmanlii (unele fiind sigur de alte
origini);
-	30-35 de termeni comuni cu siguranță preosmanlii sau
neosmanlii, dintre care 8 de origine cumană și 22-25 de origine
tătară, la care se adaugă 11 cuvinte a căror proveniență cumană
este plauzibilă, dar ipotetică, precum și 14-15 cuvinte de
sorginte tătară care ne-au venit însă probabil prin filieră slavă.
228
V.	ÎMPRUMUTURI PRIN FILIERA
ALTOR LIMBI
Principiul etimologiei directe face necesară o cât mai
strictă delimitare a termenilor împrumutați nemijlocit din turca-
osmanlie (și a celor cu etimologie multiplă, inclusiv turcească)
de cuvintele de origine turcă preluate prin filiera altor limbi,
întrucât în cazul acestor din urmă cuvinte este vorba, în fond,
despre împrumuturi directe din limbile care au servit ca
intermediare între turcă și română, originea lor îndepărtat
turcească prezintă interes, desigur, din perspectiva istoriei
culturii și civilizației europene și din punctul de vedere al
lingvisticii generale, dar nu are, în fond, nicio relevanță în
privința influenței turce asupra limbii române. Listele de
împrumuturi prin filieră pe care le dăm mai jos au, așadar,
numai valoare ilustrativă și sunt departe de a fi exhaustive1.
Existența în mai multe limbi sud-est-europene a unor
cuvinte de origine turcă, având trăsături formale și semantice
identice sau asemănătoare, ridică totuși o serie de probleme în
fața tentativei de delimitare pe care ne-o propunem. Uneori nu
există criterii foarte sigure pe baza cărora să putem face
distincția clară între împrumuturile românești din turcă și cele
din alte limbi, deoarece posibilele lor etimoane sunt identice,
formal și semantic, în mai multe limbi. în astfel de cazuri
trebuie să recurgem Ia criterii extralingvistice, luând în
1 Cf. ȘIO I, p. 279-282.
229
considerare toate indiciile care pot duce la identificarea sau
măcar la aproximarea limbii-sursă: vechimea atestărilor, aria
dialectală de atestare, istoria și circulația obiectelor denumite de
un cuvânt sau altul etc.
1.	Dintre termenii de origine turcă preluați prin
intermediul altor limbi, cele mai numeroase sunt împrumuturile
prin filieră neogreacă.
Influența neogreacă asupra limbii române2 s-a exercitat
concomitent și în paralel cu cea turcă, în condițiile politico-
administrative cunoscute, care au avut drept corolar
monopolizarea comerțului, iar apoi și a administrației țărilor
române de către greci. Aceștia au constituit, în multe domenii,
etnia prin intermediul căreia Imperiul Otoman și-a proiectat și
realizat controlul și dominația asupra țărilor române. Așezarea
în număr tot mai mare a grecilor pe teritoriul românesc și
formarea unei aristocrații și a unei elite culturale de origine
greacă au făcut ca limba română să achiziționeze, îndeosebi pe
cale cultă, numeroase elenisme, unele denumind noțiuni
abstracte și având adesea caracter de jargon, altele fiind
denumiri de obiecte sau alte realități ale lumii materiale. Mai
ales printre acestea din urmă se află și o serie de termeni pe care
grecii i-au împrumutat din limba turcă și care au fost apoi
preluați în română cu particularitățile fonetice pe care le-au
dobândit în greacă (5 în loc de Isl, ț în loc de Ici, i în loc de Iii
etc.; cf. mai sus, cap. III) sau cu sensuri noi, neîntâlnite în turcă:
ambriboi „pejmă” < ngr. apncppnoi (< tc. amberbu)\
babacă „tată” < ngr. pnapnaKaq (< tc. baba, n. DA);
besactea „casetă, cutie mică” < ngr.	(< tc.
beștahtaf,
2 Insuficient studiată, influența greacă beneficiază totuși de contribuții
substanțiale și de două sinteze moderne, referitoare la epoci diferite: Ladislas
Găldi, Les mots d'origine neogrecque en roumain ă l’epoque des Phanariotes,
Budapest, 1939, și H. Mihăescu, Influența grecească asupra limbii române
până în secolul al XV-lea, București, 1966.
230
caisă < ngr. pl. Kdîaia (sg. Kaiai < tc. kayisi ~ kaysi, cf.
Kakuk, p. 231); v. cap. I, s.v. caisie',
curama „contribuție, cotă” < ngr. Kovpapâț (< tc. guramaf
farsi-farsi „foarte bine, perfect” < ngr. (papai (papai „idem”
(< tc.farsi „persan”);
fistic < ngr. (pumia (< tc.fistikY
giuvaericale „bijuterii” < ngr. T^ofaspiKă (< tc. cevahufi
mașala „torță” < ngr. paaodag (< tc. mașala)',
naht „peșin” < ngr. vâ/n (< tc. nakt)',
pastrama < ngr. xaaTpapâg {< tc. pastirma)',
7?e5/7v/„preludiu, uvertură” < ngr. itearpecpi (< tc. peșrev)}
saltea < ngr. aehkq (< tc. șilte)\
sefterea ~ safterea „o plantă” < ngr. aaqnspsq (< tc.
ș aht ere)',
șira „rând, șir, succesiune” < ngr. acipă (< tc. șira)',
șiric „prăjină, par” (cu £ hipercorect) < ngr. aipiKi (< tc. sink)',
taifas < ngr. raupăț (< tc. tayfa)',
țol < ngr. raoXi (< tc. ^ul);
zărculă „căciulă brodată cu fir; glugă” < ngr. tfpKobka (<
tc. zerkulâh', v. cap. VI, s.v.);
zurliu,-ie „nebun, smintit, zvăpăiat” < ngr. Covploq „idem”
(< tc. zorite, v. cap. VI, s.v.) etc.
Desigur că printre aceste împrumuturi prin filieră nu se
numără și elementele grecești preluate independent atât în
română, cât și în turcă, de exemplu tc. maymun, rom. maimuță <
ngr. paipoîi (+ suf. rom. -uță), trecut în turcă prin filieră
arăbească (v. TS).
De menționat că unele dintre aceste elenisme au servit
ca modele de adaptare pentru împrumuturi (derivate, compuse)
din turcă: fistichiu < tc. fistiki și ceamfistic < tc. qamfistigi
(adaptate după fistic)', masalagiu < tc. mașalaci (adaptat după
mașala)’, pastramagiu < tc. pastirmaci (adaptat după pastramă)
etc. Pe de altă parte, existența unor particularități fonetice care
231
de obicei dovedesc filiera neogrecească nu constituie
întotdeauna indicii ale acestei filiere: aristocrația și mediile
culturale din țările române erau, în epoca fanariotă, în bună
măsură grecizate sau vorbitoare de limbă greacă, încât nu sunt
cu totul rare cazurile în care împrumuturi directe din turcă,
inexistente în greacă, au fost preluate cu pronunție grecească,
altfel spus au fost „grecizate” spontan, prin hipercorectitudine
(de exemplu ghemetlâc [variantă a lui emiclic}, sain, schembea
sau serpengea; v. mai sus, cap. III). Există însă o serie de
termeni de origine turcă al căror fonetism este atât de deformat
în spirit grecesc față de presupusul etimon turcesc, încât trebuie
să acceptăm că provin din forme intermediare neogrecești care,
din întâmplare, nu au fost atestate: getizea „bunică”, cf. tc.
cedde\ ghevmâ „zi în care un domnitor a fost destituit”, cf. tc.
yevm; hares „un fel de stofa numită și «harea»”, cf. tc. hare',
iezm „matostat”, cf. tc. yeșm etc.
O categorie aparte o constituie verbele formate cu
sufixele -isi (-esi etc.), -efsi {-ifsi etc.), -ipsi (-epsi), -osi, care au
la bază sufixul morfologic al aoristului sigmatic neogrecesc,
urmat de sufixele românești ale conjugării a IV-a. Unele
etimoane neogrecești ale acestor verbe au avut ca punct de
plecare forma de trecut determinat (cu suf. -di/-di/-du/-du) a
verbelor turcești: capladisi „a căptuși” < ngr. KaK^aSim (< tc.
kapladi), curdisi „a așeza, a rândui” < ngr. Kovpdura (< tc.
kurdu, înv. kurd'i), eglendisi vr. „a se distra, a petrece” < ngr.
syXbvzKja (< tc. eglendi} cf. bg. eglendisam, ser. eglendisatî) etc.
Altele s-au format de Ia substantive sau adjective grecești
împrumutate din turcă: cabulipsi „a primi din condescendență, a
binevoi” < ngr. KapKOvXsipa < KapnovX (< tc. kabul), murdăriși
~ murdaripsi „a murdări” < ngr. povpdâpsioa - povpădps^a <
povpdâp (< tc. murdar) etc.
Sufixul -isi și unele variante dezvoltate ale acestuia, cum
sunt -arisi, -ladisi, au devenit productive și în limba română, așa
încât, în mai multe cazuri în care baza turcească a derivatului
232
verbal se regăsește în română ca împrumut direct - îndeosebi
dacă nu avem și un corespondent neogrecesc atestat -, putem
considera cu oarecare certitudine că derivarea a avut loc pe teren
românesc3: amanetarisi „a amaneta” < amanet „gaj”, buiurdisi
„a ordona, a decreta” < buiurdiu „ordin (scris)”, farfarisi vr. „a
se fandosi” < farfara „(om) flecar, lăudăros, fudul”, teslimarisi
~ teslimatisi „a preda, a înmâna” < teslim ~ teslimat „predare,
încredințare, înmânare”, zeflemisi „a persifla, a ironiza” <
zeflemea „ironie ușoară, persiflare” etc. La fel trebuie
interpretate și verbele aiarladisi „a verifica, a etalona (un
cântar)”, amanetladisi „a amaneta”, ciracladisi „a învăța pe
cineva, a instrui, a educa” și iagmaladisi „a prăda, a jefui”,
formate în română fie cu -isi, după modelul grecesc de derivare,
de la formele de trecut determinat (în -dil-di) ale verbelor
turcești corespunzătoare, atunci când acestea există (ayarladi,
yagmaladi, verbele *amanetle- și *qirakla- nu sunt însă
atestate), fie cu varianta dezvoltată -ladisi a sufixului -isi
(desprinsă din seria de împrumuturi cu această terminație), de la
aiar, amanet, cirac, respectiv iagma (variantă a lui iama). De
altfel, acest mod (și model) de derivare a funcționat cu siguranță
în cazul verbelor cacerdisi vr., vt. „a (se) ascunde; a tăinui, a
trece (o marfa) prin contrabandă; a se refugia” (< tc. kaqirdif
sâcâldisi vr., vt. „a se plictisi; a constrânge, a îndemna” (< tc.
sikildi) și tepeledisi „a bate; a ucide” (< tc. tepeledi). în schimb,
deși neatestate, etimoanele verbelor daldisi „a urca miza, a risca
(la jocul de cărți)” (cf. tc. dai- „a se afunda; a fi absorbit”, alb.
dalldis „a cădea în extaz, a înnebuni”), furlandisi vr. „a se
fuduli” (cf. tc. firlan- „a fi ridicat, a fi azvârlit”, scv.frljati „a
arunca, a azvârli”), haraciladisi - harasladisi „a adjudeca” (cf.
tc. hareq, rom. hareci „adjudecare”) și surdisi „a amâna” (cf. tc.
J Pentru toate aceste verbe, cu excepția lui teslimarisi, Laura Vasiliu, în
Formarea cuvintelor în limba română. Voi. III, Sufixele. 1. Derivarea verbală.
p. 68-72, presupune etimoane neogrecești „neatestatc, dar probabil existente și
în limba greacă, care pare să fi constituit filiera lor pentru limba română”
(p. 72).
233
sur-, bg. surdisam, alb. syrdis „a dura; a mâna; a surghiuni”)
trebuie căutate în neogreacă sau într-o altă limbă balcanică de
unde să fi fost preluate în română, deoarece altfel nu se explică
deosebirile formale și/sau semantice dintre cuvintele românești
și cele turcești.
2.	împrumuturile prin filieră bulgară au pătruns cu
deosebire pe cale populară, multe fiind de uz regional, în
Muntenia, Oltenia sau Dobrogea. Unele particularități formale
sau semantice ori, în lipsa acestora, indiciile de natură
extralingvistică probează originea lor nemijlocit bulgară:
băhtisi vr. „a se plictisi” < bg. băktisvam {< tc. bik~y,
bitirdisi vt. „a încheia, a duce la bun sfârșit” < bg.
bitirdisam (< tc. bitir-y,
buriu ~ bureu ~ burie „butoiaș, putină” < bg. burija (< tc.
boru „canal, conductă, burlan”);
cană „vopsea neagră pentru păr” < bg. kana ~ kăna (< tc.
kmdy,
caranfil „garoafa” < bg. karamfil (< tc. karanfiiy
colandrisi vt. „a folosi, a utiliza” < bg. kolandrisvam (< tc.
kullan-y
coșie „vânătoare” < bg. kosija (< tc. koșiiy
co(r)torosi vr. „a se descotorosi” < bg. kurtulisvam (< tc.
kurtul-y
cuclă Jurubiță” < bg. kukla (< tc. kukldy
motafcerie „atelier în care se fac frânghii” < bg. mutafcija
„meseriaș care țese traiste, cergi etc. din lână de capră” (< tc.
777w/q/„idem”) + suf. rom. -ărie',
năramză ~ neramză „portocală amară” < bg. neranza (<
ngr. vepâvTci < tc. narencf
tamazlâc „cireadă; loc de îngrășare a vitelor” < bg.
tamazlăk (< tc. damizhky
zarzără „fructul zarzărului” < bg. zarzala (< ngr. țâp&la
< tc. zerdali) etc.
234
3.	împrumuturile prin filieră sârbocroată* au intrat, prin
contactul direct dintre populații, în graiul bănățean, de unde
unele s-au infiltrat și în Oltenia și/sau Transilvania; proveniența
lor sârbocroată reiese din particularitățile formal-semantice ori
din alte date, extralingvistice, mai ales de repartiție teritorială.
Iată o serie de astfel de cuvinte:
alvalâc ~ alvăluc „aldămaș” < ser. alvaluk (< tc. helvahk);
avlie „curte” < ser. avlija (< tc. avlu);
baca „bineînțeles” < ser. baka (< tc. bak „privește!”);
bagim ~ bădâniu „migdal” < ser. badem (< tc. badem);
bărăbar „egal, asemenea” < ser. barabar (< tc. beraber
„împreună”);
baș „chiar, tocmai” < ser. bas (< tc. baș „cap; șef; principal”);
budac „târnăcop” < ser. budak (< tc. budak „ramură”);
bunar „fântână” < ser. bunar (< tc. pinar, dial. bunar);
burnut „tabac de prizat” < ser. burnut (< tc. burunotu);
cădâr „capabil” < ser. kadar - kader (< tc. kadir);
cămgie „biciușcă” < ser. kamdzija5 (< tc. kamqi);
cămiș ~ câmiș „țeavă de lulea” < ser. kamis (< tc. kanuș);
căpie „poartă cu boltă” < ser. kapija {< tc. kapi „poartă,
ușă”);
cioș ~ chios „spân” < ser. coso (< tc. kose);
civic „cui la capătul osiei carului” < ser. civija {< tc. țivi
„cui”);
comșie „vecin” < ser. komsija (< tc. komșu);
diul „trandafir” < ser. dul (< tc. giil);
divan „taifas” < ser. divan (< tc. divan „sfat, consiliu”);
faidă „folos” < scr.fajda (< tc. fayda);
furună „sobă” < ser. furuna (< tc. firin, dial.fi/run);
giubră „gunoi” < ser. dubre (< tc. gilbre);
iorgovan „liliac” < sex. jorgovan (< tc. erguvan);
4 Vezi ȘIO I, p. 80-84, Gămulescu, p. 62-67.
5 Nu din tc. kanca, cum îl explică DA, ca variantă a lui cange.
235
istuc „pernă” < scv.jastuk {< tc. yastik, dial. yastuky
mosor < ser. mosur (< tc. măsură, ngr. paaovpiy
nageac „măciucă” < ser. nadzak (< tc. nacaky
paivan „funie de pripon” < ser. pajvan (< tc. payvanty
păclie „cojoc” < ser. opaklija (< tc. yapakhy.
pămucă „bumbac; vată” < ser. pamuk (< tc. pamuky
perinei - pirinci „orez” < ser. perinac ~ pirinc(a){< te.
pirin^y
poșă „șal, fular” < ser. posa (< tc. poșu\
săpie „ciubăr” < ser. sepija (< tc. sepiy
socac „uliță” < ser. sokak (< te. sokak)'.
spăiluc „moșie” < ser. spahiluk (< tc. sipahiliky,
sunjer „burete” < ser. suncter (< tc. sunger)'.
șăgârt „ucenic” < ser. segrt (< tc. șakirty
zăitin „untdelemn, ulei” < ser. zejtin (< tc. zeytin[yagi]
„ulei de măsline”; zeytin „măslină”) etc.
Deși o influență turcească directă asupra dialectului
bănățean nu poate fi exclusă din capul locului (nu trebuie uitat
că Banatul a fost, timp de peste un secol și jumătate, pașalâc
turcesc), în marea majoritate a cazurilor de mai sus și a altora
există argumente formale (de exemplu terminația -ie < ser. -ija
< tc. -i/-i/-u/-u'. sufixul -luc < ser. -luk < tc. dik/dik/-luk/duk'.
consoanele Igl, Id’l sau Izl < ser. Idl < tc. Ig’l. respectiv Ici <
ser. Ici < tc. Ik’l) ori semantice pentru etimologia sârbocroată
(v. mai sus cazul cuvintelor baca, baș, bărăbar, budac. divan,
zăitin și al altora, cu sensuri specializate, cum sunt căpie și
civic). Există însă și numeroase exemple în care forma și
sensul cuvintelor sunt identice în română, sârbocroată și turcă
(bunar, nageac, pirinci, socac etc.). în astfel de cazuri, simpla
prezență a unui termen sau a altuia numai în sud-vestul și
vestul țării nu exclude posibilitatea teoretică a provenienței
sale direct din turcă sau, eventual, a unei etimologii multiple,
sârbocroate și turcești.
236
4.	împrumuturile prin filieră sud-slavă multiplă sunt
considerate ca atare îndeosebi pentru că au o răspândire inai
mare pe teritoriul românesc, fiind folosite, în general, în
Muntenia, Oltenia, Banat și Dobrogea, iar unele chiar și în
Moldova și Transilvania. Ele pot proveni, așadar, atât din
bulgară, cât și din sârbocroată. Iată câțiva astfel de termeni:
bârem ~ bârim < bg., ser. barem ~ barim (< tc. barim)'.
chirie < bg., ser. kirija (< tc. kiraf
cogeamite < bg. kogamiti. ser. kodzamiti (< tc. koca)'.
copcă ~ copcie < bg. kopee. ser. kopca (< tc. kopțaf
haiduc < bg., ser. hajduk (< tc. haydut)'.
hunie „pâlnie; vas de lemn în formă de vadră; drum între
două dealuri, vale” < bg., ser. hunija (< tc. huni)'.
ordie „oaste” < bg., ser. ordija (< tc. orduf
trușie ~ troșie ~ turș ie „murături” < bg. trusija. ser. tursija
(< tc. turșu) etc.
în cazuri precum acesta din urmă este limpede care dintre
variantele cuvântului provine din bulgară și care din
sârbocroată; în altele, această diferențiere nu poate fi făcută.
5.	Dintre împrumuturile prin filieră sud-dunăreană
multiplă, care se datorează influenței conjugate a limbilor
neogreacă, sârbocroată și/sau bulgară asupra lexicului românesc,
prezentăm doar câteva:
atârdisi ~ artârdisi ~ artărdisi - artirdisi vt. „a
supralicita” < bg. atardisam. ser. arterisati. ngr. aprilpăiaa,
april pura (< tc. ar tir-)'.
surlă „un fel de fluier” < ser. surla, bg. zurla. ngr. aoupXa
~ țovpvâq (< tc. zurnd)-.
tulpan ~ tulbent „muselină; basma” < bg. tjulpan -
tjulben. ser. tulbent. ngr. rov^ăvi (< tc. tulbent ~ diilbend'.
varianta rom. tulbent nu poate proveni direct din turcă, deoarece
este folosită exclusiv în Banat, Transilvania și nordul Moldovei,
cu un sens specializat în sârbocroată: „broboada miresei”).
237
Cuvintele de acest fel fac parte din tezaurul lexical comun
balcanic datorat influenței turcești. Mai multe elemente ale
acestui tezaur au pătruns în română pe căi multiple: direct din
turcă și prin intermediul altor limbi de la sud de Dunăre.
6.	împrumuturile prin filieră maghiară sunt în număr
extrem de redus și au o răspândire, în general, strict dialectală,
în graiurile din Transilvania și Banat:
chefe „perie” < magh. kefe (< tc. ke/e^
jeb ~ jap „buzunar” < magh. zseb (< tc. cep - ceb\ cf. ser.
dzep\
măslag „ciumăfaie” < magh. maszlag (< tc. maslak},
păitaș „prieten, tovarăș” < magh.^d/V^’ (< te.paydaș) etc.
In alte cazuri trebuie avută în vedere o filieră multiplă,
maghiară și sud-slavă, de exemplu pentru duhan „tutun”: <
magh. duhân ~ duhăny, ser. duhan (< tc. duhan).
Numărul redus al termenilor turcești preluați prin
intermediul limbii maghiare este explicabil, pe de o parte, prin
faptul că puține împrumuturi maghiare din limba turcă au
devenit cu adevărat populare, deci capabile să fie transmise mai
departe, și, pe de altă parte, prin faptul că marea majoritate a
termenilor turcești care au ajuns să fie împrumutați în limba
maghiară au pătruns în română (și în alte limbi balcanice) direct
de la sursă, adică din limba turcă. Ceva mai numeroase sunt
cuvintele românești cu dublă etimologie, turcă și maghiară.
7.	Există și împrumuturi care ne-au parvenit prin filieră
țigănească, caracterizate prin apartenența la argou, dar trecând
uneori în limbajul familiar. Intervenția limbii țigănești pe
parcursul dintre limba turcă și cea română constituie un subiect
aproape deloc explorat până în prezent6, fapt care ne determină
să apelăm doar la comparații cu corespondentele turcești:
6 Vezi unele apropieri făcute în Drimba. p. 206. 245, de unde am extras
și exemplele.
238
baftă „noroc; soartă; chilipir; cinste, onoare” < țig. baht
(cf. tc. bahty,
chilău „măciucă ferecată, ghioagă” < țig. kilo „măciucă”
(cf. tc. kulunk ~ kiduk ~ kulur/ > rom. chilom ~ chilug „idem”);
chisâg ~ chisig „pungă; chimir” < țig. kisyk ~ kisik ~ kisi
„pungă; buzunar” (cf. tc. kese > rom. chisea)-,
^ui ahu ^oiahu ,,nebun, excesiv, exagerat” < țig. zur alâ
~ zor alo, fem. zurali - zorali „viguros, tare, violent” (cf. tc.
zorhr, n. cap. VI, s.v. zurliu,-iey
In cazul rom. diliu - deliu „nebun, nebunatic” avem de a
face cu o etimologie multiplă, turcească (deli) și țigănească
(dildri).
Țig. bulibașa „vătaful unei șatre de țigani; șeful unei
comunități de țigani” - pe care Drimba, p. 282, îl sugerează ca
etimon al rom. bulibașă „idem” - provine probabil din română,
unde bulibașă ~ bulubașă ~ bulucbașă „comandant de buluc,
sutaș” (< tc. bolukbași) a evoluat la semnificația cu care a fost
preluat în țigănească, în același mod în care a ajuns să însemne
și „om puternic, aspru, autoritar” (v. GL. ARG.) și „țăran
fruntaș, chiabur” (v. Lucian Costin, Graiul bănățean. Studii și
cercetări, voi. II, Timișoara, 1934, p. 50).
8.	Câțiva termeni de origine turcă sau corespunzând unor
cuvinte turcești ne-au parvenit, pe cale cultă, prin intermediul
unor limbi occidentale, îndeosebi din franceză, unde au pătruns
fie direct din turcă, fie din arabă, fie prin filiera altor limbi:
emirat, fachir, felah, hegiră, imamat, islam, meschin, nenufar
„nufăr”, odaliscă, otoman, sangeacat, sorbet „băutură răcoritoare,
sirop”, sultanat, vizirat etc.7
9.	Trebuie subliniat încă o dată faptul că termenii de
origine turcă preluați în limba română prin filiera altor limbi
7 Cf. ȘIO I, p. 246, 248.
239
sunt împrumuturi directe din limbile intermediare respective și
nu au, în consecință, nicio valoare sau semnificație pentru
configurația lexicului românesc preluat nemijlocit din limba
turcă. Succinta lor prezentare a avut menirea tocmai de a-i
delimita categoric de vocabularul datorat influenței turcești.
240
VI.	CUVINTE GREȘIT EXPLICATE
DIN LIMBA TURCĂ
Un număr relativ mare de termeni românești cărora diverși
cercetători și lexicografi mai vechi sau mai noi le-au atribuit o
origine nemijlocit turcească au, în mod cert sau foarte probabil,
alte etimologii. Cele mai multe erori de acest fel au fost
corectate de-a lungul timpului, mai întâi în ȘIO (care cuprinde
însă și o serie de explicații eronate), apoi îndeobște în
dicționarele moderne ale limbii române (TDRG, ȘDU, CADE,
SDLR, DA, CDER, DM, DEX, DLR, NȘDU etc.) sau în diferite
studii și note etimologice. Acest fapt ar face inutil, în
majoritatea cazurilor, să revenim asupra lor în rândurile de față,
chiar dacă unele explicații greșite, rectificate ulterior, apar în
surse lexicografice credibile1.
Au mai rămas totuși destui termeni de acest fel care
continuă să fie explicați din turcă sau a căror etimologie este
controversată și care necesită adoptarea unei poziții pro sau
contra originii lor nemijlocit turcești. De aceea, în cele ce
urmează luăm în discuție o serie de cuvinte românești
considerate, în lucrări lexicografice și/sau etimologice recente,
împrumuturi din turca-osmanlie (sau, eventual, doar comparate
cu termeni turcești, în lipsa altor etimoane mai plauzibile), dar
'De exemplu, DA explică eronat, din turcă, termeni ca besactea, cergă,
darabană, harbuz etc., greșeala fiind corectată în dicționarele de mai târziu.
241
care, după părerea noastră, provin nemijlocit nu din turcă, ci din
alte limbi2.
baftă s.f. „noroc, șansă; soartă; considerație” a fost de la
bun început argotic, calitate în care provine, cel mai probabil,
din țig. baht, nu (și) din tc. baht, cum apare în TDRG, DA,
CADE, SDLR, CDER, DM și NȘDU (în DEX: din țig. baht. cf.
tc. baht).
basamac s.n. „rachiu de calitate inferioară” continuă să fie
explicat din (sau comparat cu) tc. basamak - căruia i se
precizează, de regulă, sensurile „treaptă” și/sau „grad” -,
eventual și ser. basamak „idem” (v. SDLR, CDER, DM, DEX,
NȘDU; DA îl explica din înjurătura ungurească basszam a...).
Nu credem că etimologia turcească se justifică, deoarece
presupusul etimon înseamnă în primul rând „scară; treaptă (la o
scară)” (preluat în română, cu acest sens, în limbajul marinăresc) și
nu este folosit cu o altă accepțiune, nici măcar figurată, decât în
domeniul matematicii („grad, scară, nivel, ordin”), în timp ce
pentru noțiunea de „grad, tărie (a unei băuturi alcoolice)” se
utilizează exclusiv termenul derece. Ce-i drept, nu avem la
îndemână o altă soluție etimologică, iar despre corespondentul
sârbocroat nu deținem detalii semantice suplimentare.
calpuzan s.m. „falsificator de bani; om rău, ticălos,
șarlatan” și calpuzanlic ~ calpuzanlâc „înșelătorie, șarlatanie;
falsificare de bani” au particularități fonetice care dovedesc că
acești termeni provin din ngr. Kodjiovțâvip; și KoJcxovțavXiKi, nu
din tc. kalpazan, respectiv kalpazanlik, cum indică toate
dicționarele care îi includ.
2 Nu repetăm aici mai multe dintre soluțiile sau ipotezele etimologice
pe care le-am avansat în capitolele anterioare referitoare la împrumuturile din
cumană și tătară sau la cele preluate prin filiera altor limbi (v., de exemplu,
burlan, capcană, farsi-farsi, han „suveran al tătarilor; oină etc.).
242
căni vt., vr. „a (se) vopsi (în negru), a (se) boi; a (se)
murdări, a (se) păta, a (se) mânji”, folosit și în Transilvania (mai
ales cu acest din urmă sens), provine, așa după cum intuiau
autorii DA, din magh. kenni „a unge, a mânji, a mâzgăli”.
Sensul său specializat „a (se) vopsi (în negru)” și semnificația
derivatului căneală „vopsea (neagră) pentru păr” se datorează
fie influenței pe care a exercitat-o, în Muntenia și Moldova,
termenul cana „vopsea neagră pentru păr” < bg. kana, kăna (<
tc. kma, acesta fiind considerat etimon al lui cana în mai multe
dicționare românești), fie unei duble etimologii a verbului:
magh. kenni și derivat de la rom. cana < bg. kana. DM, DEX și
NȘDU revin totuși la etimologia propusă în ȘIO II/l, p. 84,
comparând substantivul căneală și/sau verbul căni cu tc. km a.
Cel puțin verbul trebuie să fi avut însă un sens mai general, cu
care a fost împrumutat din maghiară, în momentul preluării din
bulgară a lui cana (prima atestare, din 1761, o are căneală „praf
de vopsit părul”).
cărăbuș s.m. „insectă coleopteră de culoare castanie, care
se hrănește cu frunzele arborilor”, atestat în forma curăbuș din
secolul al XVI-lea, iar în forma azi generalizată - din secolul al
XVlI-lea (la Dosoftei), este puțin probabil să provină, prin
schimbarea „sufixului”, din carabaș „oaie cu botul negru” (< tc.
karabaș\ așa cum consideră unele dicționare moderne (DA,
DM, DEX, SDEM, NȘDU etc.), mai ales deoarece primul este
vechi și răspândit, în timp ce ultimul este cunoscut doar
regional, în Muntenia și Oltenia, și prea recent (sec. XIX) pentru
ca etimologia menționată să stea în picioare. Termenul cărăbuș
nu trebuie despărțit de bg. karabas(ka), având același sens, de
alb. karabush „rac, crab; știulete de porumb”, karabishte
„forfecar”, dar nici de cuvintele românești caraban, carabele,
carabeț, carabăț, carabașcă, denumind diverse insecte și având,
toate, se pare, o sorginte mai îndepărtată decât influența turcă.
CDER îi presupune o origine tracică, prin legătura directă, de
derivare, pe care o stabilește între acest cuvânt și carabă „fluier;
tubul cimpoiului; femur”. Alte etimologii date în dicționare (lat.
scarabeus - Cihac I 43, SDLR; lat. ^carabus „crab” - TDRG
etc.) sunt și mai puțin verosimile.
243
chisea ~ cheseă s.f. „vas mic (de sticlă etc.) în care se ține
mai ales dulceață” continuă să fie explicat, după Cihac II 564 și
ȘIO II/l, p. 117, din tc. kâse „idem” (TDRG, DA, SDLR,
CDER, DM, DEX, NȘDU etc.), deși, din rațiuni formale, este
probabil ca sursa directă să fie ngr. Kcocq „idem”.
chiulangiu s.m. „persoană care în mod sistematic trage
chiulul, care se sustrage de la datorie” este un exemplu
instructiv pentru modul în care două sau mai multe cuvinte de
origini diferite se întâlnesc și se influențează reciproc. în
momentul în care, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
argoul (probabil militar) românesc prelua din franceză termenul
chiul din expresia tirer au cui. calchiată în forma a(-i) trage
(cuiva) chiulul (sau un chiul) (E. Lange-Kowal, în GR. S. VII,
p. 296-300; v. și CDER, DEX), în limba română existau deja
termenii chiulhangiu (~ chiolhangiu ~ chilhangiu ~ chiulhanagiu)
„funcționar însărcinat să încălzească baia turcească” (< tc.
kiilhanci „idem”) și chiolhaniu (~ chiulhaniu) „om șmecher,
pungaș, escroc, ticălos” (< tc. kiilhani „idem”). Cele trei cuvinte,
chiul, chiulhangiu și chiolhaniu. s-au încrucișat formal și
semantic, astfel încât, după modelul chiulhangiu. de Ia chiul s-a
putut forma, prin derivare, chiulangiu „persoană care trage
chiulul”, iar chiolhaniu a dobândit și variantele chiulhanagiu ~
chiulangiu „om șmecher, pungaș, ticălos”. Este posibil ca însuși
chiul să fi menținut consoana finală din forma scrisă a
etimonului francez sub influența lui chiulangiu*. în orice caz,
opacitatea acestor încrucișări a făcut ca, mult timp, chiul să fie
explicat, eronat, ca derivat regresiv din chiulangiu (ȘIO II/l,
p. 118, GR. S. IV, p. 388, DA, CDER, DM) ori ca o scurtare din
chiulaf „căciulă turcească” < tc. kiilah (SDLR; CADE - fără
etimologie; ȘDU - origine necunoscută), iar chiulangiu - din tc.
J O altă explicație ar fi faptul că expresia argotică franceză a fost
împrumutată pe cale semicultă, ceea ce a permis, pe de o parte, modificarea
raporturilor sintactice dintre elementele componente ale expresiei (prin
trecerea lui chiul la cazul acuzativ) și, pe de altă parte, preluarea cuvântului în
această formă (fr. cui se pronunță kii, de aceea am putea presupune că
vorbitorii receptori au cunoscut și forma scrisă a termenului francez).
244
kiilhanci „persoană care încălzește baia turcească” (ȘIO II/l,
p. 118) sau din tc. kiilahqi „vânzător de căciuli; om șiret”
(TDRG, DA, SDLR, DM, CDER). Abia DEX și NȘDU le
rezervă explicația corectă, fără a intra în amănuntul încrucișării
formal-semantice, care a indus, de fapt, derivarea.
ciochină s.f. „partea dindărăt a șeii, de care se poate lega
traista, desaga etc.; cârlig, cange; maleolă, osul gleznei”,
accentuat și ciochină, continuă să aibă parte de o explicație sau
o sugestie etimologică greșită în dicționarele recente: tc. qikin
„boccea, traistă” (DM, DEX, NȘDU etc., la fel ca în în ȘIO II/l,
p. 129-130), deși DA considera că termenul este cu etimologia
necunoscută, adăugând, cu drept cuvânt, că este probabil înrudit
cu cioacă (și, implicit, cu cioc), iar CDER indica derivarea sa
probabilă de la cioc „cârlig”.
comedie s.f. „întâmplare ciudată sau hazlie, faptă
caraghioasă, istorie poznașă, ghidușie, comicărie, poznă” (sens
cu care termenul este atestat pentru prima oară la Dimitrie
Cantemir), „spectacol public cu numere de circ, panoramă,
călușei etc.” este tratat ca termen distinct de comedie (< fr., lat.)
și explicat în DM, DEX și NȘDU din tc. komedya\ acesta
înseamnă însă, ca și rom. comedie, numai „piesă de teatru
comică” și „ipocrizie, prefăcătorie, viclenie, șiretlic, tertip, vorbă
sau faptă mincinoasă și ipocrită”. Comedie și comedie trebuie
considerate, așadar, variante ale aceluiași cuvânt. La etimologia
multiplă a acestuia, lat. comoedia, fr. comedie și (mai ales
pentru varianta comedie „spectacol public cu numere de circ”)
germ. Kommodie ~ Komoedie, pe care o indică, pe bună dreptate,
CDER și, mai înainte, DA (cu mențiunea „trupele de circ
ambulante și saltimbanci venind Ia noi de obicei din Austria”),
trebuie adăugate și it. commedia, rus. komedja, magh. komedia.
comitagiu s.m. „membru al unei organizații revoluționare
bulgare care lupta în trecut pentru eliberare” nu credem că ne-a
venit din turcă (DM, DEX și NȘDU îl explică din tc. komitaci),
245
ci direct din bg. komitagi, cum susține DA (CDER indică
ambele etimoane).
dabilă ~ dăbulă ~ dăbălă s.f. (Mold., Transilv.) „femeie
grasă”, dar și „gloabă, mârțoagă” și „dare, bir” (cu acest sens,
considerat alt cuvânt în unele dicționare), nu are, probabil, nicio
legătură cu tc. dabul ~ tabul - davul „tobă; umflat (și încordat);
femeie grasă”, din care îl explica Al. Graur4; principalele
obstacole în calea acestei etimologii sunt ariile în care este
întrebuințat cuvântul și mai ales accentul acestuia. Alte
etimologii, niciuna pe deplin convingătoare: țig. dabul-
„futuere”5; magh. debella „femeie înaltă, lungană” (DA, CADE,
SDLR, DM, NȘDU), cf. sl. debelii „gras”, bg. debelana „femeie
grasă” (DA); derivat postverbal de la dâbăla ~ dabila - dania ~
dăbălăza „a se (bos)umfla, a se îmbufna; a se pleoști; a se
moleși, a obosi; a da drumul, a slăbi” (cuvânt expresiv -
CDER). Cu sensul „dare, bir”, DA, DM și DEX nu îi cunosc
etimologia.
fanaragiu ~ fânaragiu s.m. „lampagiu” este considerat în
dicționare (Cihac II 658, ȘIO II/l, p. 168, TDRG, DA, DM,
DEX, NȘDU etc.) de proveniență turcă (tc. fenerci - fenarci).
deși, din rațiuni fonetice, mai probabilă este derivarea sa pe
teren românesc, cu sufixul -(a)giu. de la fanar ~ fânar „felinar”
(< ngr. cpavâpi).
felinar s.n. „dispozitiv pentru luminat, alimentat cu petrol
și prevăzut cu un glob de sticlă care protejează flacăra”, explicat
din tc. fenar (cu epenteza unui /) în ȘDU, este dat ca simplă
variantă a lui fanar - fânar. fără alte explicații, în Cihac II 658
și SDLR (< ngr. (pavâpi) sau comparat cu tc. fener ~ fenar în
CADE și DEX, în timp ce TDRG, DA, CDER, DM, SDEM și
NȘDU îl consideră „formă secundară din fânar” (TDRG2) sau
4 Notes d’etymologie roumaine, în BL IV, 1936, p. 77.
5 Vezi AL Graur, Les mots tsiganes en roumain^ în BL II, 1934, p. 145.
246
variantă a unui fanerar < te. fener ~ fenar sau rom. fanar + suf.
rom. -ar. Variantele sale învechite și regionale fanar — fănar ~
fănar și (Dobr., sudul Mold.) fener sunt bine explicate în
dicționarele moderne, din ngr. cpavâpi și/sau rus., ucr. fanar \
respectiv din tc. fener (ȘIO II/l, p. 167 dă tc. fener, înv. fenar,
dar și o formă neatestată *fanar, ca etimoane pentru toate
variantele, precizând că „forma munteană felinar este de aceeași
origine: felnar =fenar”).
Trebuie menționat că varianta tc. mv. fanar, provenind din
neogreacă, nu a fost niciodată populară (fiind întrebuințată doar
în câteva scrieri literare vechi, v. OTS); singura formă uzuală în
turcă a fost și este fener. De aceea, etimonul cel mai probabil al
termenului românesc, cu toate variantele sale (mai puțin
varianta regională fener, care ne vine din turcă) este ngr. rpavăpi.
Pentru explicarea lui felinar avem la îndemână varianta fălnar,
atestată în Palia de la Orăștie^, pe care sursele lexicografice o
trec cu vederea, dar pe care o considerăm tocmai veriga de
legătură între fanar și felinar. Cronologia atestărilor ne permite
să credem că, o dată preluat din ngr. în forma fanar, cuvântul
românesc a cunoscut următoarea evoluție: fănar > (prin
epenteză coarticulatorie) fălnar > (prin palatalizarea lui l)
*fălinar > fălinar (v. DA) > felinar. Celelalte variante (fânar ~
felenar etc.) sunt dezvoltări interne firești.
ghiozdan s.n., cu variantele (Mold.) ghizdan și (Bas.)
jizdan și cu bine cunoscutul său sens „geantă (purtată pe spate)
folosită de școlari pentru a-și transporta cărțile și caietele”, dar
și cu cel învechit „portofel mare din piele, în care se țin acte și
bani; servietă”, este atestat începând din 1703 (v. TDRG2).
Cuvântul a fost explicat fie din tc. cuzdan [pronunțat gitzdan]
(Cihac II 581, DM, DEX, TDRG2, ȘDU2), fie din te, guzdan
(Cihac II 581, ȘIO II/l, p. 183, TDRG1, DA, SDLR, CDER,
SDEM) ~ gozdan (ȘDU, CADE) ~ kuzdan (CDER).
6 Vezi Florica Dimitrescu, Contribuții la istoria limbii române vechi.
București, 1973, p. 154.
247
Problema este că această din urmă soluție - ideală pentru
justificarea fonetismului românesc - nu se bazează pe nimic:
formele cu consoană oclusivă inițială pur și simplu nu există, ele
fiind confundate ori inventate pentru a explica fonetismul
cuvântului românesc și al corespondentului din aromână,
ghiuzdane. Singurele forme turcești atestate sunt cuzdan și
cizdan. cu africata Igl la inițială. Trebuie spus că termenul
turcesc, care înseamnă „portofel, gentuță care încape în buzunar,
folosită pentru a ține banii și actele; buletin, certificat, act de
identitate” (TS, Youssouf, OTS, Redhouse), provine din
cuvântul înv. ciiz (< ar. guz'} „parte, bucată, piesă, fragment;
broșură, cărticică, fasciculă a Coranului sau a unei alte opere
tipărite în fascicule; foaie tipografică; livrare, transportare a unei
cărți” (Youssouf, OTS; la pi. ecza „foi tipografice”) și sufixul de
origine persană -dan. care forma nume de instrumente și
recipiente (OTS, Youssouf). Sensul literal al tc. cuzdan este,
așadar, „obiect în care se păstrează sau se transportă foi, acte,
broșuri, care conține documente, cărțulii, fascicule etc.”.
Nu există niciun element în sursele de care dispunem care
să sugereze că inițiala Igl a acestui cuvânt ar fi trecut la Igl pe
teren turcesc, iar o astfel de schimbare fonetică nici nu ar fi
normală și explicabilă în limba turcă. De altfel, chiar ȘIO dă
etimonul tc. guzdan, inventat de Cihac, apoi continuă: „(ar.-
pers. guz-dan «qui renferme un cahier») «portefeuilles» (din ar.
guz «cahier, feuille» și pers, dan «contenant»); bg. gozdan. șerb.
guzdan. mcr. [= arom. - n.n.] ghiuzdane «geamantan»”. După
cum se observă, toate formele atestate în turcă, dar și în bulgară
și sârbă, sunt cu Igl. nu cu Igl. Ceea ce frapează și în acest caz
este că lexicografii români au confundat litera g cu g în
dicționarele turcești transliterante din sec. XIX, din cauză că
acestea au amestecat cuvintele care încep cu cele două litere,
într-adevăr asemănătoare formal, dar exprimând realități
fonologice întru totul diferite. în Youssouf, de pildă, cuvintele
se succedă, în porțiunea care ne interesează, în următoarea
ordine: guvez, guvud, gilyub, giiyouș, guz, guz, guzaf, guzam,
248
guzar, guzar ende, guzdan, guzeșt, guzește, guzel etc. Va fi fost o
confuzie involuntară sau una intenționată din partea
lexicografilor români? Nu o vom ști niciodată, însă adevărul
este că fonetismul cuvântului rom. ghiozdan nu poate fi
justificat printr-o formă tc. *guzdan, *gbzdan sau *kuzdan, de
vreme ce aceasta nu există, chiar dacă ar fi ideală ca etimon al
termenului din română.
Ce șanse ar fi ca tc. Igl să se fi modificat în Ig'l pe terenul
limbii române? Există, ce-i drept, câteva cazuri marginale de
trecere hipercorectă a lui Igl la Ig'l în împrumuturi din turcă, dar
ele nu sunt decât variante (și pronunții) dialectale ale formelor
împrumutate: azaghiu < iazagiu, iasacciu < tc. yasakqv,
filighean < filigean < tc. filcan\ ghighiri < gighiri < tc. ciger,
ghimbiș, ghimbuș < gimbiș, giumbuș < tc. cumbiiș. în cazul lui
ghiozdan avem însă un cuvânt literar, pentru care nu avem
atestate variante cu lgl\ dimpotrivă, fără să excludem complet
posibilitatea ca forma basarabeană jizdan să redea tc. înv.
cizdan, credem că nici ea nu este decât o variantă palatalizată
dialectal a lui ghizdan ~ ghiozdan, de vreme ce mult mai
numeroase și mai importante au fost cazurile de africatizare a
consoanei Ig'l din împrumuturi, ca rezultat al palatalizării pe
plan regional.
Cele de mai sus duc, în opinia noastră, la concluzia că
ghiozdan nu este un împrumut nemijlocit din turcă. Tuturor
argumentelor fonetice li se adaugă și faptul - care nu este
decisiv, desigur - că semantismul termenului românesc nu
coincide perfect cu cel al cuvântului turcesc. Este de presupus
că oclusiva palatală la inițială și sensul specializat „geantă
folosită de școlari” au fost dobândite într-o limbă intermediară,
probabil în neogreacă, în care nu este exclusă o formă
*yi(o)&Tâvi, reflex normal al tc. ciizdan. Iar de la ipoteticul
etimon direct neogrecesc la rom. ghiozdan ~ ghizdan (și la
arom. ghiuzdane) nu a mai rămas decât un pas, cel al preluării
sale în aceeași formă și cu același sens.
249
harababură s.f. „învălmășeală, dezordine; încurcătură”
este explicat din (sau comparat cu) tc. ana babulla în TDRG,
DEX și alte dicționare, în timp ce DA și CDER (s.v. arababură)
oscilează între tc. ana babulla și ngr. O/Ua/Z7rd/Z7r<?(b7^ deși
atât ȘIO I, p. 243, cât și ȘDU, DM și NȘDU se pronunță ferm și
pe bună dreptate pentru etimologia neogrecească, mai plauzibilă
din rațiuni formale (v. varianta rom. alababură).
ișlic ~ (înv.) șlic s.n. „căciulă de blană sau de postav,
cilindrică și cu fundul pătrat” a fost explicat etimologic în mai
multe feluri: din tc. bașhk „acoperământ de cap, căciulă” (cu o
variantă *ișlik, reîmprumutată de la ruși și polonezi > rom.
ișlic), rus. sl'ik „căciulă”, pol. slyk „căciulă de piele, înaltă și
ascuțită” (> rom. șlic) - ȘIO II/l, p. 230, ȘDU; din tc. iqlik
„scufie” - DA (termenul înseamnă, de fapt, „lenjerie de corp”);
din tc. iqlik, rus. sl'ik, pol. slyk - SDLR; din pol. szlyk, rus. sl'ik -
Cihac II 390; din tc. ișlik „haină de lucru”, (dial.) „cămașă;
vestă, ilic; jachetă” - TDRG, CDER, SDEM; din tc. bașhk -
CDER, DM, NȘDU; cf. tc. bașlik - DEX. De menționat că, în
textele vechi, șlic apare în Moldova și în Anonymus
Caransebesiensis, iar ișlic - numai în Țara Românească7.
Etimologia corectă este, pe cât se pare, exclusiv aceea nord-
slavă, ruso-poloneză, deoarece numai ea justifică formele și
sensul din română (varianta ișlic rezultând prin proteza lui i pe
terenul limbii române, mai precis în Muntenia), în timp ce
explicațiile din tc. bașhk, iqlik ori ișlik întâmpină dificultăți
formale și/sau semantice.
lăută s.f. „instrument muzical cu coarde”, ale cărui prime
atestări sunt în texte religioase și în Anonymus Caransebesiensis,
provine, așa cum arată Hristea, PE, p. 336, din ngr. kaobxo,
7 Vezi Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra
Moraru, Emil Suciu, Floarea Vârban, Florentina Zgraon, Contribuții la istoria
limbii române literare, secolul al XVIII-lea (1688-1780). Coordonatori: Ion
Gheție și Gheorghe Chivu. [Cluj-Napoca], 2000, p. 275.
250
accentul cuvântului făcând neverosimilă etimologia turcească
(tc. lâvta. pronunțat l'âwta) pe care o indică în prim-plan, pe
lângă aceea grecească, DA, CDER, DM, DEX, NȘDU etc.;
pentru variantele lăută ~ lăptă poate fi invocat germ. Lăute.
maimuță s.f. este explicat în ȘIO II/l, p. 245, din tc.
maymun. în SDLR și DM - din ngr. paipob. în DLR - probabil
din mgr. paipou și/sau tc. maymun, în NȘDU - din tc. maymun.
ngr. paipov. iar DEX îl compară cu ambele aceste posibile
etimoane. TDRG îl declară „cuvânt balcanic de origine
necunoscută: tc. maymun. alb., ser. majmun. bg. majmuna. ngr.
paipou. magh. majom”. După CDER, întregul cuvânt, cu
variantele sale (Mold. momită, înv. moimiță, monită, Ban. măimuc.
Transilv. măimucă, măimuță. înv. maimun, moimă), provine din
tc. maymun, dar maimuță pare derivat din ngr. paipou.
Pentru maimuță și maimucă există, credem, suficiente
motive de ordin formal pentru a susține etimonul grecesc, Ia
care sufixele -uță și -ucă s-au putut alipi spontan, în momentul
preluării cuvânțului; pentru maimucă, măimucă, măimuc poate
fi adusă în discuție, eventual, și forma de plural majmok a
termenului magh. majom, al cărui derivat verbal majmol- „a
imita, a maimuțări” constituie etimonul verbului rom. măimui
„idem”. Variantele moimă și moimiță au și ele la bază, se pare,
cuvântul maghiar majom, al cărui lăl a putut lesne deveni o în
română (la fel ca în rom. obloc < magh. ablak, rom. hotar <
magh. hatâr, rom. sopon < magh. szappan etc.), iar -ă din
moimă se datorează refacerii singularului din pl. (ca în labă,
samă, talpă, vamă etc.), cu sincopa lui o neaccentuat dintr-o
variantă ^moiomă {moimiță este, desigur, diminutiv). In schimb,
rom. maimuță a fost preluat în dialectele maghiare în formele
majmuca și majmoc (v. Bakos, p. 346). Nici varianta învechită
și regională (Ban.) maimun nu credem să provină direct din
turcă, ci din ser. majmun, așa cum indică DLR.
251
pârjoălă s.f. „friptură la grătar; (p. ext.) chiftea mare” este
considerat derivat postverbal din pârjoli în majoritatea
dicționarelor (inclusiv în DLR), în schimb DM, DEX și NȘDU
dau ca etimoane tc. pirzola și bg. părzola „friptură la grătar,
cotlet”, ȘDU - slovenul prajola [recte: prazold\. iar pentru
CDER termenul este derivat de la pârjoli, dar prin încrucișare
cu it. braciuola, ngr. pnpicoha. tc. pirzola etc. Cuvântul turcesc
(care, după TS 2000, provine din it. brisiola) se deosebește însă
prea mult, din punct de vedere fonetic, de termenul românesc
(chiar și accentul este pe prima silabă). Foarte probabil că,
adaptat după sufixul -oală. rom. pârjoălă provine numai din
bulgară, limbă în care cuvântul a fost preluat din turcă,
dobândind forma părzola prin etimologie populară, după verbul
părza „a prăji, a frige”, și trecând apoi în română și în albaneză
(perzhdlle „cotlet”).
pisică s.f. a fost explicat din tc. piși - pisik de către
Al. Graur8, din țig. pisik(a) de către același autor9 și din ser. pis
în Cihac II 258; în rest, dicționarele sunt de acord că termenul
are la bază interjecția onomatopeică pis + suf. -ică (respectiv -oi
pentru pisoi), eventual făcând comparație cu tc. dial. pisik
(DLR). Tocmai marea răspândire balcanică (și nu numai) a
temei pis-lpus- și a cuvintelor dezvoltate de la aceasta (alb. piso.
ser. pis. tc. piși ~ (pop.) pisik. megl. pisă. țig. pisik(a). ngr.
maiKa. pers, pusek. engl. puss. bretonul pisik. toate însemnând
„pisică”) ne împiedică să dăm un etimon străin, turcesc sau din
altă limbă, termenului românesc pisică și familiei sale de
cuvinte (pisoi, pisic etc.), a căror bază comună de pornire este,
fără îndoială, interjecția expresivă pis.
ristic ~ răstic s.n. „un fel de fard negru” a fost explicat
din tc. rastik (pronunțat rast'ik) în ȘIO II/l. p. 302, ȘDU, CDER
și DM; acest din urmă dicționar adaugă, în paranteză, ngr.
8 Contribuție la „influența orientală”, în GR. S. VI, 1934, p. 333.
9 Les mots tsiganes en roumain, în BL II, 1934, p. 182.
252
paauKi, iar DEX și alte dicționare dau ambele etimologii, turcă
și greacă. Deosebirile fonetice față de termenul turcesc ne
determină să optăm pentru etimonul unic propus în DLR și
NȘDU, ngr. paauKi, care a putut deveni mult mai ușor rustic și
apoi, prin asimilare, ristic (întrucât tc. rastik ar fi trebuit să-și
modifice și vocala din ultima silabă, din Iii în Iii).
șmecher, -ă adj. „abil; isteț; șiret” provine, după toate
probabilitățile, din germ. Schmecker „degustător; persoană cu
gust rafinat”, așa cum sugera TDRG și cum confirmă
dicționarele moderne. Această precizare este necesară numai
fiindcă o competență în materie, AL Graur, nu a crezut, la un
moment dat, în această etimologie, propunând o altă explicație
(v. Graur, AER, p. 79): șmecher ar fi un derivat regresiv de la
șmecherie, iar acesta ar proveni „într-un fel oarecare” din
teșmecherie „șarlatanie, înșelătorie, șmecherie”, care, la rândul
său, ar fi derivat de la teșmec „înșelătorie, șmecherie” (< tc.,
după SDLR, copiat de DM). Explicația ni se pare nu numai
complicată, ci și inacceptabilă; dimpotrivă, credem că teșmecherie
este o contaminație a lui teșmec cu șmecherie (așa cum susțin
SDLR, DM și DLR), iar teșmec nu provine din turcă, unde nu
avem un etimon plauzibil, ci din germ. Techtelmechtel (v. DLR).
zarnacadeâ s.f. „(varietăți de) narcisă; lalea” este explicat
în DM, pe bună dreptate, din ngr. ^epvcKaăeq „idem”;
majoritatea dicționarelor, inclusiv CDER, DEX, NȘDU și DLR,
dau o etimologie turcească (tc. zerinkade ~ zerinkadeh ~
zerinkadah ~ zerenkadâ) care prezintă dificultăți fonetice, în
timp ce etimonul neogrecesc (care provine din turcă) este pe
deplin justificat și din acest punct de vedere.
zărciîlă s.f. „căciulă brodată cu fir; bonetă; glugă” este dat
în CDER cu etimon turcesc, zerkulah „bonetă brodată cu fir”,
cf. chiulaf și ser. zarkula „calpacul ienicerilor”, explicație
preluată din ȘIO II/l, p. 386, trecându-se cu vederea mențiunea
253
lui Lazăr Șăineanu însuși: „forma românească pare a se trage
din ngr.”. DLR dă o dublă etimologie, tc. zerkulâh (notat greșit:
zerculâh) și ngr. qspKOvka (acesta fiind atestat și în forma
QpKOvka și cu sensul „bonetă, capișon”), deși accentul indică
limpede originea grecească.
zinzifi'I s.m. „ghimber”, cu variantele zinzifir și zințefil,
este explicat în DLR din tc. zencefil (cf. bg. zingifil). deși însuși
Lazăr Șăineanu își recunoștea, în ȘIO I, p. 245, greșeala de a-1 fi
trecut anterior10 printre cuvintele împrumutate din turcă și dădea
etimologia corectă, sugerată de chiar fonetismul cuvântului: ngr.
&v&cpvh.
zurliu,-ie adj. „nebun, smintit” provine din ngr. ^ovpXoq
„idem”, iar zoraliu,-ie ~ zuraliu, -ie adj. „zăpăcit, aiurit, smintit;
(despre dansuri) cu mișcări vioaie” și, substantivat, zuralie ~
zoralie s.f. „numele unui dans popular” - din țig. zoralo ~
zuralo, fem. zurall „violent, viguros, tare”, așa cum au
demonstrat-o Al. Graur11 și Drimba, p. 245-246. Aceste cuvinte
nu au, așadar, o legătură nemijlocită cu tc. zorlu „puternic,
viguros, violent”, din care sunt explicați sau cu care sunt
comparați, în majoritatea dicționarelor (ȘDU, DM, DEX, NȘDU
etc.), primul, al doilea sau ambii termeni românești menționați12.
Prin soluțiile ambigue pe care le dă, nici DLR nu se apropie
prea mult de etimologiile corecte: zurliu este comparat cu
zuraliu și cu ngr. Covphdq, iar zoraliu ~ zuraliu și, implicit,
zuralie ~ zoralie - cu zor și cu zurliu.
10 în Lazăr Șăineanu, Elemente turcești în limba română. București, 1885.
11 Ibidem, p. 195 și în BL IV, 1936, p. 200.
12 în LR XXXIII, 1984, 1, p. 20, chiar noi am considerat, greșit, tc.
zorlu drept etimon al lui zoralie ~ zuralie. De menționat că adj. rom. zoraliu,-ie cu
sensul „care se zorește” este un cuvânt diferit de zoraliu „zăpăcit”, și anume
derivat pe teren românesc, cu sufixul -(a)liu, de la zor „grabă” (< tc. zor).
254
INDICE DE CUVINTE (DACO)ROMÂNEȘTI
A	alem 17
	altalâc 19
Aba 204	alvalâc 235
aceea 193	alvăluc 235
acic 15-16, 135	amanet 233
afuzali 16-17, 168	amanetarisi 233
Aga 204	amanetladisi 233
agabani(u) 182	amber 19
agambaniu 182	ambriboi 230
aganbani 182	ana 136, 163
agă 107	anadol 136, 162
agărlâc 20	anasâna 136, 165
agem 78, 135, 162	anason 137, 162
aghian 182	angara 19-20, 89, 126
agustos 136, 162	angarea 19, 89
aian 182	angarie 19
aiar 233	angarlâc 20
aiarladisi 233	angărea 19
aielet 17, 136, 162	angărie 19
Aivas 206	angâș 20-21,227
alababură 250	angâșlă 20-21, 227
alaci 227	anterlic 175
alam 17	araba 106
alaman 18	arababură 250
alan 18	aran 226
alăm 226	arap 137, 162
Alaman 209	arcalâc 18-19
alcalâc 18, 136, 163	arcan 221,224, 225
aleam 17-18	Argeș 209-210
alean 18	argi-odasi 184
255
argihal 184 argimagzar 184 arhamac 227 armig 193 arnăut 137, 162, 175 Arpaș 209 arșin 21 artărdisi 237 artârdisi 237 artirdisi 237 arzihal 184 arzmagzar 184 Asan 206 asaul 225 ascher184 Asean 206 aslam 193, 194 aslan 175 asmaciuc 184 așcher 184 atârdisi 237 atmișcea 137, 162 avă 21-22, 137, 162 avlie 235 avrad 137, 165, 166 Avrig 209 azaghiu 188, 249	baiergic 23-24 baiguș 24 baingic 23 bairam 138, 162, 172 bairgic 23-24 balaban 138, 163,212 Balaban 205 balâc 226 balcan 24 Balcec 24 balcic 24 Balcic 24 baldăran 24 baldâră 181 baldiră 181 balegă 193 balghemez 182 balgi-bașlâc 181, 182 balimez 182 balozal 30 baltag 193, 194 baltalâc 25 balți-pașalichi 181, 182 bandă 90-91 bar 25 barac(ă) 209 Barac(a) 209 Baraga 209
B	Baraolt 209 bară 209
baargic 23 babacă 230 baca 235,236 baci 193,213 badana 139 badie 225 baftă 239, 242 bagim 235 Bahlui210 bahmet 226 baibafir 227 baibarac 225 baier 193	bardac 138, 162, 193,212 barem 237 barim 237 basamac 242 Basarab(a) 204-205 Basarabă 204, 205 Basarag 205 basargiu 26 baschiu 26 basmagelâc 26 bastardă 184 baș 235, 236 bașbafir 227
256
baș-beșli(-aga) 173	besliu 181
bașchie 26	Beșineu 209, 210
baș-fir 227	beșlic 27-28
bașlâc 27	beșliu 181, 182
bașlic 27	bezir 28
baștardă 184	bezmăn 226
batal 138, 163,203	biaz 134
bazireambașă 184	Biborțeni 209
bădâniu 235	bidinea 139, 162
băhtisi 234	bilezic 183
bâicuș 24	bina 139, 164, 187
bălăban 194	bir 193
băldăran 25	bitirdisi 234
băldărău 25	bizirea 28-29
băldăriș 25	blugi 133
bărăbar 235, 236	boabă 29
bărăgan 209	boacă 29
Bărăgan 209	bob 29
bărdacă 138, 162	bobrete 29
Bărui 210	bobreț 29
Bățani 209	bobric 29
băldăran 25	bobrichi 29
bechet 138. 162	bobrig 29
beci 193, 194,215-216	bobriț 25
bectemis 139	boc 29
bectemiz 139	boccea 31
bectimis 138, 163, 164	bogaz 139,162
beden 134	bogdan 139, 162
bei 27	boi 30, 193,212,213
beigamber 27	boicuș 24
belbas 226	boier 193.226
belea 124	bolozal 30-31
belezâc 183	bolozan 30-31
bena 187	bondoc 193
berat 189	Borcea 209
berbelâc 139, 162	borozan 30-31
bereat 189	Borza 205
berendei 206	Borze 205
berindei 206	boscea 32
Berindei 206, 207	bostan 139. 162
berneveci 27	boșcă 32
bernevici 27	boșcea 31-32
besactea 230, 241	boștea 32
257
bozagilâc 92	buzdugan 192, 193, 194,212,213,215
bozgun 32	Buzdugan 214
bozidagan 213	buzgun 32
Brașov 208	buzluc 34
briceag 221-222	
brici 222	
brobec 29	C
brobinchi 29	
Buceci(u) 208, 209	cabara 35
Bucegi(u) 208, 209	cabaz 107
Buciuc 205	cabulipsi 232
buclarisi 34	cacerdisi 233
bucluc 34	cafa 140, 162
budac 235, 236	cafea 61
Buga 209	caia 140, 162
Bugeac 209	caigană 63
buiurdisi 233	cais 35
buiurdiu 233	caisă 35-36, 231
bulat 226	caisână 35
buleandră 118	caisie 35-36
bulibașă 239	caisină 35
bulmea 32	caișână 35
bulucbașă 239	calafat 140, 162
bulubașă 239	calcan 168
bulumea 32	calga(-sultan) 226
bunar 235, 236	calpuzan 242
bunciuc 226	calpuzanlâc 242
burazan 30-31	calpuzanlic 242
bureu 234	cambulă 36
burie 234	cambur 36
buriu 234	Cambur(ul) 36
burlan 33-34, 222, 242	cambură 36
burlinc 33	camhă 193, 226
burloi 33	camiș 235
burluc 34	cana 234, 243
burlui 33	cana-giugiuc 140
burnut 235	canale 140, 162
butluc 34	canara37, 140, 162
butuc 193, 194, 222	Cantemir 206, 207
butură 222	capac 203
buturugă 222	capan 173
butușină 222	capan-emini 173
buzdogan 213	capâgiu 187
258
capcană 194, 221, 224, 225, 242	cazmir 43
capcimal 184	cazul 54
capegiu 187	căcărdac 43
capigiu 187	căcârdac 43
capladisi 232	cădâr 235
caplan(-poș) 173	căigană 63
capsimal 184	căisină 35
captan 38	Călăpancea 209
Cara 205	călăuz(ă) 222
caraban 243	Călmățui 210
carabaș 203, 243	cămgie 235
carabașcă 243	cămiș 235
carabatac 38	căneală 243
carabă 243	căni 243
Carabă 205	căpie 235, 236
carabăț 243	căpitan 38
carabete 243	cărăbăni 101
carabeț 243	cărăbuș 243
Caracal 193, 208	cărăntâie 45
Caracala 208	căzi ar-aga 173
caracartal 38	căzlariu 173
caraianac 39	câci 43
Caraiman 40, 205	câlangâci 44
carainic 39	câna-giugiuc 140
caramanlâu 40	cântar 203
Caramliu 209	câr 44
caranfil 234	cârântâi(e) 44-45
cara-pelit 40-41	cârmă 45^-6
carâc 41	cârmâz 141, 162, 163
carcealâc41, 188	cârmi 45-46
casac 42	cârmoc 45-46
casap 193, 212, 213	cârmog 45^46
cașcaval 203	câsmet 184
cașmir 43	câșlă 203
catâr 135, 192, 193,212	câșmet 184
catertai 42^43	câzâl-pelit 40^11
catifea 135	câzâlgea 135
cazacă 42	ceabac 188
cazan 194, 212, 226	ceacal 141, 163
cazăl-pelit 40	ceacâie 46-47
cazâc 181	ceachie 46-47
cazâl 54	ceaclama 141, 162
cazic 181	ceadâriu 141, 181
259
ceadiriu 141, 167, 181	chesea 244
cealău 47, 141	chesedar 177
cealâu 47, 141	chesmec 107
cealî 47, 141, 162	cheșchin 142, 167, 184
cealmuc 47	chiab 51
ceam 175	chibric 181
ceamandură 188	chibrit 181, 187, 203
ceamașirgiu 181	chichie 188
ceambur 226	chici 43
ceamfistic 231	chiftea 187
ceamur 47	chilă 52, 107
ceapraz 135	chilău 239
cear 48	chilhangiu 244
cearclâu 141, 163	chiligiu 51, 188
cearmuc 172	chilom 239
cearșaf 203	chilug 239
ceaun 227	chimion 52
ceauș 142, 162	chimioniu 52
cechie 46-47	chimir 70-71
ceclama 141	chimirlic 70-71
ceflic 187	chindie 107, 188, 193,212
ceftelâc 92	chinghie 188
ceftlâc 92	chiocec 52-53, 142, 162
ceftlic 187	chiocește 52-53
cehan 189	chiolhan 143, 162
celbiș 48-50, 142, 167	chiolhangiu 244
celelie 50, 142, 163	chiolhaniu 244
cerbet 189	chionduz 143, 163
cercliu 141	chiopec 143, 162
cergă 241	chior 143, 167, 192, 193,212
cerviș 181, 188	chios 235
chebrea 65-66	chiragelâc 92
chef 203	chirie 237
chefe 238	chiringiu 54
cheftea 187	chiriș 187
chel 203	chisâg 239
cherdea 187	chisea 239, 244
cherhana 142, 162	chisedar-efendi 177
cheriș 187	chisig 239
chermea 50-51	chiul 244
chervan 142, 162	chiulaf 244, 253
chesăgiu 176	chiulangiu 244
cheschin 184	chiulhanagiu 244
260
chiulhangiu 244
chiuihaniu 244
chiup 51
chiurcbeș 48-50, 143, 167
chiurchi-calem 48-49
chiurec 143-144, 162
chizel 54
chizil 54
chizlar 173
cichie 46-47
cichirgiu 189
cicic 144, 162, 162
cicur 54
cidiu 55
ciflic 187
ciftlic 187
cigâr 54
cilibiu 188
cilic 135
cinei 194, 223
cioacă 46, 245
ciob 216
cioban 192, 193, 194,212,213
ciobi 216
cioc 46, 245
ciochie 46
ciochină 245
cioian 182
ciol 55
ciolama 186
cioltar 181
ciorap 203
ciorbalâc 86, 144, 163
ciorbalic 86
cioș 235
cirac 233
ciracladisi 233
ciriviș 188
ciș 55
cișit 115, 189
ciubuc 55-56
ciulama 186
ciumlec 135
ciurec 187
civie 235, 236
civit 144. 161, 162, 181
civiu 56
cobur 36
cobuz 185, 194, 227
cobză 193
cofterie 57
cogeamite 237
colandrisi 234
Colhon 209
colun 226
coman 193, 215
Coman (și derivate) 193, 206, 207.
208
comaș 186
combara 186
comedie 245
comitagiu 245
comșie 235
comur 56-57, 228
conabiu 186
copcă 237
copcie 237
copus 185
copuz 185
corban 174
corhan 216
coroftie 57
corsac 226
cortorosi 234
cosac 102
coș 226
coșie 234
cotorosi 234
Covurlui 210
crâmlean 57-58
cuclă 234
cucumea 58
cucumeac 58
cucumcag(ă) 58
cucuvea 58
cujban 189
261
culă 107	delibaș 177
cumaș 186	Deliorman 208
cumâs 226	deliu 239
cumbara 144, 162, 186	delmea 51
cumis 226	demie 187
cunabiu 186	dermea 51
cupus 185	dermie 51
curama 231	dervent 145, 162
curăbuș 243	desligea59, 182. 187
curban-bairam 172, 174	Desnățui 210
curdisi 232	devan 187
curgan 216	Devlet 145, 165
curhan 216	dichi 145, 166
curmală 193	didiu 59
cușaclâc 169	digrimea 51
	diliu 239
IA	dimie 187
u	dioc 72
	dip 145, 163
dabălă 246	direc 170
dabilă 246	dirimea 51
dabulă 246	dirmea 51
daiac 58	disghea 60
dalac 135, 145, 162, 168	diuÎ235
daldisi 233	diulben 60
dalgâci 59, 145, 162	diuniuc 146
danga 203	diunuc 146
darabană 241	diunurluc 60
darai 176	divan 187, 235, 236
davagilâc 92	dizligea 59, 182, 187
dăbăla 246	dolma 170
dăbălăza 246	Dorman 205
dăbila 246	doruc 60
dălcăuc 189	dovleac 193
dălcăuci 189	duciumea 189
dălcăuș 189	duhan 238
dălgâci 59	dulab 185
Dărman 205	dulamă 193
Dărmănești 205	dulap 176, 185,203
dăula 246	dulbent 60
degeaba 203	dulghet 60
deghermea 51	dulma 170
deirmea 51	durmea 51
262
duruc 60
dușman 193, 194, 216
Dușman 206
dușumea 189
E
echilâc 187
eglendisi 232
eli-calem 48-49
embru-inam 174
emen 61
emen-cafe 61
emiclic 182, 232
emirat 239
eschelă 110
F
fachir 239
faidă 235
fanar 246-247
fanaragiu 246
farfara 233
farfarisi 233
farfurie 203
farmuta 226
farsi-farsi 231, 242
Fălciu 209
falinar 247
falnar 247
fanar 247
fâcie 47, 62
fâciu 47, 62
fânar 246-247
fânaragiu 246
fârângiu 62
fâșâc 183
fâșchie 47
felah 239
felenar 247
felinar 246-247
fener 247
fidan 62
fileri 62
filigean 188, 249
filighean 188, 249
fistic 231
fistichiu 184, 231
fișic 183
fiștichiu 184
frenchi 146, 162
frenghie 146, 163
fucie 62
fuciu 62
funduc 146, 162
furda 62
furlandisi 233
furtun 186
furună 235
fustanlâc 146, 163, 169
fușie 62
fuzalie 17, 107
G
gabara 35
gaigana 63
gaigană 63
gaitangiu 63
gardie 125
gaz 146, 162
găigan 63
găigană 63
găitan 63
găitangiu 63
geabea 63-64
geabhana 182
geam 203
geantă 146, 162, 171
gear48, 188
gearaf 75
Geavrelele 66
263
gebea 63-64	ghioz 73-74
gebel 147, 162	ghiozdan 188, 247-249
gebrâri 64	ghirmea 51
gebrea 64-66	ghisluc 148
gejvea 66	ghiugin 148, 162
gephanea 182	ghiuler 174
gerah 181	ghiuler-aga(si) 174
gesvă 66	ghiuluf 188
getizea 232	ghiumbruc 182, 184
gevrea 66	ghiunghiunea 147, 172
gezvea 66	ghiunruc 184
ghebrea 65-66	ghiurgiu 74
ghecet 107	ghiusturea 74
ghecit 107	ghiuzluc 148, 163
ghemerlie 71	ghiveci 148, 162, 170
ghemetlâc 182, 232	ghizdan 247-249
gherar 188	ghizluc 148
ghermea 51, 67-68	gigăt 227
ghermec 68-69	gigât 227
ghermesit 184	gighir 187, 188, 249
ghermeșit 184	gimbiș 188, 249
gher-pelit 40^41	gingirliu 75
ghevmă 232	gioală 76
ghezec 69	giol 76
ghiaur 70	gionat(ă) 75
ghiaur-cafc 70	giubea 189
ghibgher 184	giubră 235
ghibrea 65-66	giudea 181
ghigealâc 92	giuluf 188, 189
ghighiri 188, 249	giumbuș 188, 249
ghigilic 92	giungiurliu 75
ghimbiș 188, 249	giuvaericale 231
ghimbuș 188, 249	giuva(i)er 189
ghimerlie 70-71	giuvan 76
ghimirlie 70-71, 147, 163	giuvanea 189
ghimirliu 70, 147	gizie 181
ghimurluc 182	gogea 148. 163, 164
ghimuruc 184	gorgan 216
ghioc 72-73, 147, 163	gorhan 216
ghiocel 72-73	grimea 51
ghioci 147, 162	guardie 125
ghioghici 147, 164	gugiman 189
ghionghionea 147, 166, 172	gugiuman 189
264
gujban 189	harap 80
gujiman 189	harasladisi 233
gurban 174	harbuz 226, 241
Gurbanele 174	hareci 233
gurut 76	hares 232
Gutai 209	hargi 170
gvardie 125	has^I48, 162
	Hasan 206
	hașlama 79
H	hașmaciucă 184
	hat 79-80
habar 77, 192, 193,203,212	hatie 80
habeș 182	hatihumai 174
habuz 184	hatihumaium 174
hac 77-78	havuz 184
hadăm 78	hazna 149, 162
hadăm-saip 78	hăciugă 223
hadâm 78	hălăciugă 223
hadâmb 78	hâci 183
hagealâc 92	hâjret 183
hagem 78	hârca 149, 165
hagemiș 78-79	hegiră 239
haiduc 237	hici 183
hait 80	hijret 183
hal 77	hi Ieri 62
halal 17-18, 77-78	hindiu 80
hal am 18	hi știre 74
halângă 223	hluchium 80
halep 21, 148, 162	hoge 107
hambar 193,203,212,213	hoinar 223
hambeș 182	hoină 219
hampsie 184	hormuz 149
hamsie 184	horșav 182
hamșiu 184	hoșnișin 81
han 226, 242	hotar 251
hangara 19	hram 83-84
hangărea 19	hramă 83-84
haraba 106, 118	hream 84
harababură 250	huchium 80-81
harabagilâc 92	huichium 80-81
harabaie 106	Hulubei 205
haraciladisi 233	Huluzu 209
haram 17-18. 77, 192, 193,212	humai 174
265
hunie 237 hurduz-belea 124-125 hurduz-burduz 125 hurmuz 149, 162 hursuz 107 Huzun 206	imamat 239 imam-baialdi 174 imamea 91 iman 174 imbruc 184 imen 61 imurluc 86, 182
I	inam 174 iofca 186 iorgovan 235
iaba 81 iaca 81-82, 149, 162 iacâie 82 iadeș 149, 162 iagma 233 iagmaladisi 233 ialac 83 iama 233 iamurluc 86, 182 ianâc 82 iaprac 149, 163 iarlâc 226 iarma 83, 150, 163 iasacciu 188, 249 iastuc 83 Iași 193, 208 iatac 150, 162 iaurt 203 iavașa 86 iazagiu 188, 249 ibneu 85 ibra 150, 162 ichi 150, 162	iova 84-85, 98 iova-haraci 85, 186-187 ipingea 86 ipneu 85 irat-gedit 150, 161, 162 iritic 86 islam 239 istuc 83, 236 ișlic 250 iumbruc 184 iumruc 184 iuschiudar 94-95 iuzbașă 189 iuzbașe 189 ivașa 86 ivilichiu 86-87 î împerciuna 100
ichilăc 187 ichilic 187 ichituilâu 150, 163, 164 ieba 81 iemen-cafea 61 iemiclic 182 ierma 83 iezm 232 ihram 83-84 ileri 62 ilic 87	J jăp 238 jeb 238 jibir 187 jigât 227 jizdan 247-249 jubea 189 juluf 188, 189 juva(i)er 189 juvanea 189
266
L	majun 189
	malac 90
labă 251	malotea50, 107
lagiverde 87	mamodea 187
lagivert 87	mamudea 187
lahur 150, 162, 163, 169	mandanea 90-91
laliu 151, 167	mandanelă 91
lamba 151	mandar 91
lambă 151, 162	mandă 91
lampagiu 87-88	mane 91
lampă 88	mangal 151, 162
langavie 169	mangeal 92-93
laptă 251	mangealâc 86, 92-93
lăută 251	mangeal ic 86, 92-93
lăută 250	mantinelă 90-91
leafa 107	maramă 193
lef 88	maraș 152, 162
legiver 87	marfa 186
locum 81	mașala 231
lucum(ă) 81	masalagiu 231
lustragiu 87-88	maschiu 95-96
lustru 88	maslahat 152, 122
lustrui 88	mașa 93
	matbah 154
	mazăl 93-94
M	mazâl 93-94
	mazil 93-94
magara 20, 88-89	mazili 93
magear 135, 168	măimuc(ă) 251
mageara 20, 88-89	măimui 251
magion 189	măimuță 251
magiun 189	măslag 238
magmuză 151, 163	mângealic 92-93
mahmudea 187	mârza 226
mahmur 97	Mârza 206
mahut 151, 163	mârzac 226
maia 89-90	medean 194
maidan 193, 194,212	megeană 187
maie 90, 151, 162	megit 75
maimucă 251	mehmendar 187
maimun 251	meimandar 187
maimuță 193, 231, 251	memhur 168
majon 189	menzâl 183
267
menzil 152, 162, 165, 173, 183	motafcerie 234
menzil-embru 152, 173	mucava 153, 162
merdenea 188	muegin 184
mermer 152, 164	muezin 184
meschie 96	muhafegea 184
meschin 239	muhafizea 184
meschin 95-96	muhaia 153, 166, 172
mestegiu 94	mumbaia 153, 162
mesti 94	mumurluc 96
meși 94	murdalâc 187
meterez 107	murdar 192, 193,212
meteriz 107	murdăriși 232
meterhanea 153, 162	murdaripsi 232
mezil 152, 173	murdarlâc 187
mezit 75	musafir 187
Miclui 210	muscău 95-96
mihmandar 187	musul 153, 162
minghinitai 42-43	mușchea 188
mirghinea 188	mușchi 95
mișcau 96	muștea 188
mischet 184	mutfac 154
mischidâr 94	mutpah 154, 162, 165
mischie 96	
mischiu 95-96	N
misir 153, 162	
misirliu 153, 163	nacaslâc 181
mistie 96	nacazlâc 181
mișchet 184	nacâluri 140, 154, 162
mișchiu 95-96	nadol 107
mizil 152, 173	nagara 20, 89
mocabelegiu 187	nagarea 89
Modruz 209	nageac 236
moi mă 251	nahișli 181
moimiță 251	naht 193,231
momiță 251	năramză 234
moniță 251	neaga-rea 89
mordalâc 187	neagă-rea 20, 89
mosafir 187	nenufar 239
moslem 107	neramză 234
moslim 107	nesfea 187
mosomur 96	neva 154, 162
mosor 236	nezam 187
moșmoală 107	nisfea 187
268
nișam 174 nișam-iftihar 174 nizam 154, 162, 187 nuiele 129	pasăre 133 pastramagiu 87-88, 231 pastramă 88, 231 pașă 107 pașmagi 181 pașmați 181
O	păclie 236 păcurar 213
oba 227 obloc 251 odaie 192, 193,217-219 odaliscă 239 ogeac 189 ogeag 189 oglu 97 oglulari 97 oinar 223 oină 219-220, 223.242 ojag 189 ojeac 189 olan 33-34, 222 olat 193 ordie 124. 237 organ 187 ortoman 224 otac 217 otoman 239 otuzbeș-calem 48-49 ova 84, 98 Ozun 206	păitaș 238 pămucă 236 părpăți 99 părpâți 99 părpuți 99 păstor 213 pătlăgea 130, 132 pârjoală 252 pârjoli 252 pârpăți 99 pârpâți 99 Pecencagă 207 Peceneagul (și variante, derivate) 208 pehlivan 80 perciuna 100 perciune 100 perdea 171, 203 perinei 236 peringi 187 pesingea 181 pestrev 231 peșchin 187 peșingea 181
P	pezevenghirlâc 92 pezevenglâc 92 pibrit 187
paceaură 118 paivan 236 panzehru 135 papară 98-99 papă 99 para 154, 163 parcea 99, 154-155, 162 parcealagiu 99 parlagiu 99	pici 155, 162 piftea 187 pil 193 pinir 101, 155, 164 pirinci 236 piringi 187 pirpiliu 101 pirpiri-cosac 102 pirpiriu 102
269
pis 252 pischiul 184 pisic 252 pisică 252 pisoi 252 piș 55 piuscul 184 piușchiul 184 popară 99 popaz 155, 162 popaziună 155 popă 155 poșă 236 poștagiu 87-88 poștă 88 pozmă 224 poznă 224 pupară 99 pușchi 188 puști 188	reiz 103, 173 reiz-efendi 173 reizicol 103-104 rendea 183 rial 104 richiab 174 richiab-caimacam 174 richiabie. 182 rigeal 183 rindea 183 ristic 252-253 roabă 104-107, 156, 171 rob 105-107 robagiu 106 roșie 130, 132 Rucăr 210 Ruhat 209 rusfet 181 rușfet 181
R	S saca 135
rachiabighe 182 Racoș 209 rahat 174 rahatlocum 174 rahtivan 155, 162 raia 103 raiat 103 ramazan-bairam 172 rast 155, 162 razachie 47 răcam 156, 162 răstic 252-253 răgeai 183 rândea 183 real 104 rechiabighen 182 rechiap 174 rechiap-imbrohor 174 reisicol 103-104	sacâz 156, 162 sacima 184 sacsie 47 sadârvin 179 safer 107 saftea 112 safterea 231 saftian 189 sahaidac 226 sahan 184. 189 sahăn 108, 181 sahtian 189 saia 182, 184, 203 saiac 181, 182 sain 108, 181,232 saivan 203 sal 184 saltea 231 samalagea 181
270
samă 251	scrum 193, 194, 212, 215
samdangiu 181	seba 156, 162
samși 184	sedilă 184
samur 184	seftea 112
sandagelâc 108	seftenlichi 112
sandal 108	sefterea 231
sandalgealâc 108	seftian 189
sangeac 176	sehtian 189
sangeacat 239	selamalâc 92
saparină 123	selamlâc 92
sapă 123	senet 183
saplaic 184	serascher-sultan 227
sarailie47, 169	serec 157, 176
sârghie 47	serhat 169
sarghiu 47	serpengea 181, 232
sarsail 108	sersea 108-109
sarsailă 108-109	sichișmiș 112
sarsan 108-109	sictir 137
sarsaor 108-109	sileaf 177
sarvanea 182	sinet 183
satâr 181, 182	singhipiu 188
saulă 109	singipiu 188
saură 109	sinic 179
saz 110, 177	sinie 183
săftian 189	sipet 183
săpăligă 124	șira 231
săpie 236	sirec 157, 176
sărsăilă 108	siren 184
sâcâldisi 233	sirin 184
sânet 183	sirmă 181
sângeap 189	sisinel 112
sânie 183	sivric 113
sânjap 189	soabă 107
sâpit 183	sobă 107
sârmă 107, 180, 203	socac 236
sâsănel 112	soi 203
sâsânel 112	soltar 181
schelă 52, 110-111, 184	sopon 251
schele 110	sorbet 239
schembea 156, 162, 181, 182, 232	sovad 113
schilă 52, 110	spafeu 187
schiligiu 52	spafiu 187
schimbea 181	spaheu 187
271
spahiu 187	șatâr 181, 182
spăiluc 236	șatrance 184
stambol 157, 162, 174	șaură 109
stambol chilă 174	șavana 182
stichi(u) 107, 113-114	șăbac 189
stiubeci 184	șăgârt 236
sultanat 239	șămur(e) 184
suman 193	șănlâc 183
sunjer 236	șănlic 183
surafi 187	șâlep 183
surahi 187	șchelă 110-111, 184
surdisi 233	șchele 110-111
surec 157, 162	șchimb 184
surlă 237	șchiombea 181
susan 157, 162	șebac 189
	șecherlie 157, 163, 176
	șeitan 179
ș	Șeitan 97
	șenlâc 183, 189
șabac 188, 189	șenlic 183
șabana 182	șerbet 189
șabca 114	șerin 227
șacamele 114	șervănea 182
șadârvan 179	șichirgiu 189
șah 179, 184	șilep 183
șahan 184, 189	șileri 62
șaia 184	șindilă 184
șaiac 181, 182	șinic 179
Șaitan 97	șinlăc 189
șaitanic 97	șinlec 189
șal 184	șiret 203
șam 157, 162	șiric 231
șamalagea 181	șirin 184
șamasirgiu 181	șisterea 114, 184, 187
șamă 157	șișic 115, 189
șamdangiu 181	Șișman 206
șandrama 184	șiștar 115
șapcaliu 114	șiștoare 115
șapcă 114	șlic 250
șarbana 182	șmecher 253
șarvana 182	șmecherie 253
șașlâc 226	șofran 193
șașma 184	șondromea 184
272
știrigoaie 184	Tauzu 209
știubeci 184	tavă 203
șupea 115	taxâm 183
șustă 179	taxim 183
	tăcată 118
	Tălabu 205
T	Tălmaciu 208
	Tămercan 206
taban 157-158, 162, 164	tărâm 220
tabană 157-158, 162	Tărtava 205
tabet 116	Tâncaba 205
tabiet 116	târfar 119
tabulhan(e)a 182	târla 118-119
tabun 227	târfarie 119
tacâm 171	târfar iță 119
tacoz 116, 158, 162	târfoli 119
Tacsaba 205, 207	târpan 181
taftalâc 158	Târtoba 205
taftaluc 158, 163	tâzlă 119
Tagsaba 205	teanc 194, 212
taht 159, 165, 123	tearfa 118
tahtalâc 158	teas 189
tai 42	tedarâc 183
taifas 231	tedaric 183
Talaba 205	tejgherea 119
Talabă 205	tejniș 189
talpă 251	tel 159. 162, 163
taman 193,212,213	telatin 119
tamazlâc 234	telbea 185,227
tambulhan(e)a 182	Teleaba209, 210
tanea 116-117, 159, 162	telemea 203
tarabol 159, 162	Teleorman 193, 208
tarabulus 159, 168	teletin 119
tarabuz 117	telveal85, 227
tarac 177	tembel 182
taratii 117	temei 119-120
Tartabă 205	temenea 50
tas 189	temergiu 120
tasma 184	Temircan 206
tașma 184	tempel 182
Tatar 207	tepeledisi 233
tatar-mizil 152, 173	tere 120
Tatu(l) 206, 207	terezie 159, 162
273
terfar 119	toitan 122
terfarie 119	tolăni 194
tcrfariță 119	tombur 187
terfeli 119	top 122
tergiman 181	topă 122
terpedin 120	topcă 122
terziman 181	topleicuță 122
teslim 233	Torcan 209
teslimarisi 233	Tortaba 205
teslimat 233	tos 123
teslimatisi 233	trampă 189
Teslui210	trapedin 120
teșmec 253	treampă 189
teșmecherie 253	trepedin 120
tibișir 182, 183	trofanda 187
tibric 181	troșie 237
tichie 188	trufanda 187
tichi(u) 113-114, 145	trușie 237
ticnea 160, 162	tug 123
tighel 187	tuitan 122
tilibichiu 184	tulbent 60, 237
tilivichiu 184	tulpan 61, 237
timar 169	tunesliu 187
timin 121	tupcă 122
Ti mirean 206	tupee 122
tingire 107	turaliu 160, 163
tinichigiu 187	turban 61
tinifigiu 187	turbent 60
tinihigiu 187	turluc 187
tipilic 121	turșie 237
tipișâr 182, 183	turunghiu 188
tirigie 75	turungiu 188
tiriviș 188	tuslos 123
tirizie 75	tusluc 123
tirpan 181	tutun 81
tivel 187	tuzla 119
tivilichie 87	tuzlă 119
tivilichiu 86-87, 184	tuzluc 123
tocat 160, 162	
Tocsaba 205	
Tocsabă 205	T
Tocsăbeni 209	
Tocsoabă 205	tapai igă 124
toi 193, 194, 221	țaparină 123
274
țapină 124
ț(c)apă 124
țepeligă 124
țerah 181
țerviș 181
țevit 181
țezie 181
țidea 181
țiribic 181
țol 55, 231
țubric 181
tuian 182
vartă 125
Vaslui 210
văr 129
vătaf 226
vânătă 132
vechil 160, 165
verde 87
vesliu 182
vifor 186
vitai 42^3, 182
vizirat 239
vizirea 29
U	Z
ugeret 173	zabet 107
ulama 160, 163, 173	zabit 107, 182
Ulan 206	zablaic 184
ulemanlâc 92, 112	zacom 125
uluc 177	zagara 20, 125-126
ulucă 176, 177	zagarea 125
Ului 209	zalam 126
urdie 124	zalhana 173
urdu-belea 124-125	zanaat 127
urduz-belea 124-125	zanat 127
urduz-burduz 125	zangalâc 127
urgan 187	zangara 19, 126
Urlui 210	zapcilâc 92
ursuz 107	zaphana 182
ustuacic 16, 160, 163, 164, 177	zaraf 75
Uza 208	zargan 127
Uzu(l) 206, 208	zarnacadea 253
Uzun 206	zarpa 20
	zarzavat 203
	zarzără 193, 234
V	zaviț 182
	zăbun 182
valede-sultană 177	zăgară 126
validea 177	zăgăra 125
vamă 251	zăgăraie 126
vardă 125	zăitin 236
vârdie 125	zănat 127
vart 125	zăplăic 184
275
zăr 127	zimberec 183
zărculă 231, 253	zimbil 183
zărgan 127	zinghirliu 188
zărgană 127-128	zingirliu 75, 188
zăvun 182	zințefil 254
zâmberec 183	zinzifil 254
zâmbii 183	zinzifir 254
zârdiceafa 183	zirdiceav 183
zât 128	zisia 181
zebzec 185	zor 254
zeflemea 233	zoralie 254
zeflemisi 233	zoraliu 239, 254
zengerliu 188	zuluf 188, 189
zengherliu 188	zulum 126
zephanea 182	zuralie 254
zerdiceaf 183	zuraliu 239, 254
zermacup 127	zurla 128
zevzec 185	zurliu 231, 239, 254
276
CUPRINS
Cuvânt-înainte........................................................ 5
Abrevieri ............................................................ 7
I.	împrumuturi românești din limba turcă ........................... 15
II.	împrumuturi prin condensare lexico-semantică.................... 129
III.	împrumuturi hipercorecte....................................... 179
IV.	împrumuturi preosmanlii ....................................... 191
V.	împrumuturi prin filiera altor limbi .......................... 229
VI.	Cuvinte greșit explicate din limba turcă....................... 241
Indice de cuvinte (daco)româncști................................... 255
277

în seria „Etymologica” au apărut:
1.	Andrei Avram, Contribuții etimologice, 1997.
2.	Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române,
1999.
3.	Virgil Nestorescu, Cercetări etimologice, 1999.
4.	Andrei Avram, Probleme de etimologie, 2000.
5.	Vasile Frățilă, Etimologii. Istoria unor cuvinte, 2000.
6.	Zamfira Mihail, Etimologia în perspectivă etnolingvistică,
2000.
7.	Andrei Avram, Noi contribuții etimologice, 2001.
8.	Vladimir Drimba, Cercetări etimologice, 2001.
9.	Dumitru Loșonți, Soluții și sugestii etimologice, 2001.
10.	Mihai Mitu, Studii de etimologie româno-slavă, 2001.
11.	Emil Vrabie, Etimologii românești și străine, 2001.
12.	Virgil Nestorescu, Contacte lingvistice interbalcanice.
Elemente românești în limba bulgară, 2002.
13.	lulia Mărgărit, Probleme de etimologie dialectală, 2002.
14.	Maria Purdela-Sitaru, Livia Vasiluță, Cercetări
etimologice (cu referire specială la împrumuturile
de origine germană din limba română), 2002.
15.	G. Mihăilă, Contribuții la etimologia limbii române,
2002.
16.	Teofil Teaha, Cuvinte latinești moștenite în graiurile
românești actuale, 2005.
17.	I. Mării, Note și studii de etimologie lexicală
dacoromână, 2005.
18.	lulia Mărgărit, Ipoteze și sugestii etimologice. Note
și articole, 2005.
19.	Doru Mihăescu, Contribuții etimologice și lexicale,
2005.
20.	Marius Sala, Introducere în etimologia limbii
române, 2005 (ediția a Il-a).
279