STUDIES IN THE HISTORY OF ROMANIAN THE MORPHOSYNTAX OF LITERARY ROMANIAN IN THE 19™ AND 20™ CENTURIES ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN - AL. ROSETTI” STUDII DE ISTORIE A LIMBII ROMÂNE MORFOSINTAXA LIMBII LITERARE ÎN SECOLELE AL XIX-LEA ŞI AL XX-LEA Ediţie revăzută şi adăugită Editori: GH. CHIVU GABRIELA PANĂ DINDELEGAN ADINA DRAGOMIRESCU ISABELA NEDELCU IRINA NICULA En EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2015 Copyright © Editura Academiei Române, 2015. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie nr. 13, Sector 5 050711, Bucureşti, România Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06 Fax: 4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresă web: www.ear.ro Referenţi ştiinţifici: acad. Marius SALA prof. Valeria GUŢU ROMALO, membru de onoare al Academiei Române Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Studii de istorie a limbii române: morfosintaxa limbii literare în secolele al XlX-lea şi al XX-lea / ed.: Gh. Chivu, Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, ... - Ed. rev. şi adăug. - Bucureşti: Editura Academiei Române, 2015 ISBN 978-973-27-2571-9 I. Chivu, Gheorghe (ed.) II. Pană Dindelegan, Gabriela (ed.) III. Dragomirescu, Adina (ed.) 811.135.1 EDITAT CU SPRIJINUL ANCSI Redactor: Alexandra CIUT ACU Tehnoredactor: Doina STOIA Coperta: Mariana ŞERBĂNESCU Bun de tipar: 28.10.2015. Format: 16/70 x 100 Coli de tipar: 54,5. Tiraj: 200 exemplare C.Z. pentru biblioteci mari: 459.0«18:19» _______C.Z. pentru biblioteci mici: 459_____ CUPRINS Cuvânt-înainte (Gh. Chivu, Gabriela Pană Dindelegan).......... VII ORTOGRAFIA ŞI ORTOEPIA. SECOLUL AL XTX-LEA (Camelia Stan).... 1 ORTOGRAFIA ŞI ORTOEPIA. SECOLUL AL XX-LEA (Camelia Stan).... 29 I. SECOLUL AL XIX-LEA MORFOLOGIA................................................... 37 Substantivul (Isabela Nedelcu).............................. 37 Adjectivul (Carmen Mîrzea Vasile)........................... 63 Articolul (Alexandru Nicolae).............................. 111 Pronumele (Blanca Croitor)................................. 121 Numeralul (Irina Nicula)................................... 173 Verbul (Adina Dragomirescu)................................ 185 Adverbul (Andreea Dinică)................................ 223 Prepoziţia (Isabela Nedelcu)............................... 249 Conjuncţia (Isabela Nedelcu)............................... 261 Interjecţia (Blanca Croitor)............................... 275 SINTAXA (Rodica Zafiu)........................................ 283 Limba română în Transilvania. Sfârşitul secolului al XlX-lea - începutul secolului al XX-lea (Mihaela Gheorghe)..................... 379 II. SECOLUL AL XX-LEA MORFOLOGIA.....................................................405 Substantivul (Gabriela Pană Dindelegan).................... 405 Adjectivul (Irina Nicula).................................. 449 Articolul (Alexandru Nicolae).............................. 469 Pronumele (Dana Manea)..................................... 479 Numeralul (Irina Nicula)................................... 525 Verbul (Gabriela Pană Dindelegan).......................... 535 Adverbul (Carmen Mîrzea Vasile)............................ 597 Prepoziţia (Dana Manea).................................... 627 Conjuncţia (Dana Manea).................................... 641 Interjecţia (Blanca Croitor)............................... 655 SINTAXA (Andra Vasilescu)..................................... 661 BIBLIOGRAFIE.................................................. 763 INDICE 783 CUVÂNT-ÎNAINTE Cercetarea românei literare moderne, etapă din evoluţia limbii noastre de cultură plasată de specialişti în epoca imediat următoare apariţiei lucrărilor învăţaţilor iluminişti, s-a aflat pentru prima dată în atenţia filologilor în deceniile de mijloc ale secolului trecut. A fost remarcată atunci nu doar utilitatea, ci şi dificultatea demersului, întrucât atât la finele veacului al XVIII-lea, cât şi în deceniile următoare anului 1800, textele evidenţiau întâlnirea formelor specifice românei literare vechi cu cele ce aveau să se impună în primul rând sub influenţa noilor modele culturale şi lingvistice, predominant latino-romanice. Continuarea în textele epocii, în forme şi cu pondere diversă, a trăsăturilor care individualizaseră vechile variante literare regionale (adesea dificil de distins de regionalismele autentice) şi coexistenţa lor atât cu norme de tip supradialectal, cât şi cu numeroase fapte de limbă vorbită (prezente în primul rând în scrierile beletristice) amplificau dificultatea evaluărilor. Iar analiza materialului, efectuată aproape exclusiv din perspectivă descriptivă, sincronică, în cadrul unor studii despre „limba şi stilul” autorilor importanţi (potrivit ideii că aceştia erau creatorii limbii literare), oferea rareori o imagine de ansamblu asupra sistemului limbii, asupra devenirii normelor literare şi a distincţiei, totdeauna necesar de făcut, între norma stilistică şi norma lingvistică, între norma supra-dialectală şi norma literară regională, între norma ideală, preconizată de învăţaţii preocupaţi atunci de soarta limbii noastre de cultură, şi norma reală, dependentă nu doar de timp şi de spaţiu, ci şi de o anumită circumstanţă de comunicare şi de funcţia cu care fusese utilizat un anumit fapt de limbă. Reluarea cercetărilor asupra limbii literare în secolele al XlX-lea şi al XX-lea, cu scopul pregătirii volumului al III-lea dintr-un nou Tratat de istorie a limbii române, în care să fie prezentate şi analizate deopotrivă constituirea şi evoluţia normelor românei literare modeme şi contemporane, a impus efectuarea unor noi studii, din perspectivă constant diacronică, asupra tuturor tipurilor de scrieri literare cunoscute din perioada avută în vedere. în studierea pe baza acestor scrieri a morfologiei şi a sintaxei românei literare în epoca de impunere a normelor unice supradialectale şi de constituire a aspectului modem al limbii noastre de cultură (secolul al XlX-lea), respectiv în perioada de rafinare a trăsăturilor şi a structurilor specifice românei literare contemporane (secolul al XX-lea), a fost permanent avută în vedere distingerea formelor specifice românei literare vechi de cele ce caracterizează diverse etape din evoluţia românei literare modeme; s-a urmărit, de asemenea, evidenţierea faptelor care individualizau VII vechile variante literare regionale de normele unice supradialectale, precum şi a faptelor specifice vorbirii dialectale, familiare sau arhaice, utilizate acum cu intenţie stilistică, de acelea selectate pentru că ilustrau principiul „gramaticalităţii” sau pe acela al „clasicităţii”, ambele principii fiind atent urmărite de învăţaţii vremii în încercarea de normare a limbii literare sau de refacere (prin mijloace interne) a unităţii limbii noastre de cultură. S-a acordat, în acelaşi timp, atenţia cuvenită normelor de tip savant, apărute sub presiunea unor modele străine sau create de intelectualii ce vegheau la respectarea „geniului” limbii, la preîntâmpinarea „erorilor” de funcţionare cauzate de abaterea de la spiritul latinesc şi romanic sau de acceptarea unor influenţe venite din partea unor idiomuri ce aparţineau altor familii lingvistice. Aflată într-un proces de evidentă şi rapidă evoluţie, ce a avut drept consecinţe unificarea şi modernizarea formei sale literare, limba română a cunoscut, după 1780, două mari perioade. în cadrul celei dintâi, ce acoperă, cu fireşti subdiviziuni, secolul al XlX-lea, s-au constituit şi apoi s-au definitivat normele scrisului literar modem, astfel că, după ce în momentul unirii politice, unirea culturală şi cea lingvistică fuseseră deja realizate, în deceniul premergător anului 1900 scrisul literar ajunsese să aibă forme şi structuri aproape identice cu cele actuale. însăşi ortografia îşi stabilizase şi îşi simplificase normele, abandonând nu doar vechea haină chirilică (chiar scrisul bisericesc acceptase oficial, în anul 1881, alfabetul latin), ci şi etimologismul extern (cu model latinesc, respectiv italienesc) sau analogismul. în aceste condiţii, româna literară se caracterizează, în secolul al XX-lea, printr-o stabilizare a structurilor morfosintactice şi printr-o rafinare, respectiv printr-o specializare a sintaxei. Normarea explicită, incipientă în prima jumătate a veacului al XlX-lea, devine, odată cu înfiinţarea Academiei Române, care şi-a înscris în statut apărarea, cultivarea şi promovarea limbii naţionale, ca sarcină constantă. * Studiile de morfologie şi de sintaxă istorică din prezentul volum au fost elaborate în cadrul Departamentului de Gramatică de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”. Grupate în două mari părţi, corespunzătoare secolelor al XlX-lea şi al XX-lea, studiile propun cititorilor o primă analiză, efectuată din perspectivă diacronică, a morfologiei, respectiv a sintaxei limbii noastre literare modeme şi contemporane. Capitolele consacrate morfologiei şi sintaxei sunt precedate, datorită implicaţiilor pe care le are analiza formei grafice a scrierilor-sursă în stabilirea formei reale a textelor, de o analiză a ortografiei şi a relaţiilor existente nu numai între aceasta şi fonologie, ci şi între normele ortografice şi morfologie. De asemenea, date fiind aspectele speciale şi problemele puse în evidenţă de textele literare alcătuite în Transilvania la cumpăna veacurilor al XlX-lea şi al XX-lea, şi acestei componente a scrisului nostm literar i-a fost consacrat un studiu special. VIII Obiective Obiectivul comun al autorilor a fost acela de a analiza un număr cât mai mare de texte şi cât mai diversificate stilistic, ceea ce a permis obţinerea unor rezultate mai detaliate şi mai sigure decât ofereau cercetările anterioare ale diverselor aspecte. Pentru unele chestiuni, cercetătorul a avut la dispoziţie studii anterioare serioase, sarcina lui fiind mult simplificată (de verificare şi de detaliere a rezultatelor, precum şi de realizare a unor sinteze aduse la zi); pentru altele, dimpotrivă, puţinătatea studiilor anterioare i-a făcut sarcina mai dificilă, rezultatele fiind integral sau aproape integral noi. Ca noutate a acestor studii, apare şi cercetarea „cantitativă” a fenomenelor, autorii fiind preocupaţi, nu o dată, de stabilirea raportului cantitativ dintre clasele flexionare sau dintre formele şi construcţiile concurente. Se compară ponderea cantitativă a unor clase sau a unor forme fie în momente diferite ale perioadei analizate, fie, în cadrul aceleiaşi etape, în texte aparţinând unor registre diferite (vezi, de exemplu, raportul cantitativ dintre a vrea şi a voi, aşa cum apare la sfârşitul secolului al XlX-lea şi în stadiul actual de limbă, sau, pentru româna actuală, raportul cantitativ dintre formele de viitor diferenţiate pe registre şi pe stiluri funcţionale). Una dintre preocupările constante ale autorilor a fost relaţionarea indicaţiilor din lucrările normative şi teoretice cu situaţia reală existentă în texte. în general, varietatea textelor (de registru şi de stil funcţional, de regiune căreia îi aparţine scriitorul, de vârstă a scriitorului) a oferit o mai mare diversitate decât indicaţiile normative constrângătoare şi statice ale gramaticienilor. Uneori, textele unor autori cu o viaţă îndelungată sunt mărturia cea mai relevantă a modificărilor de uz şi chiar de normă (vezi, de exemplu, Iordan [1935] şi Iordan [1943], în raport cu Iordan [1976,1977,1979], texte în care, succesiv, se poate urmări modificarea unor norme la acelaşi autor). Autorii diverselor capitole au fost preocupaţi şi de surprinderea fenomenului de variaţie / de oscilaţie, etapă inevitabilă în dinamica oricărui fenomen lingvistic; în consecinţă, au examinat cu toată atenţia atât indicaţiile duble (şi chiar triple) ale gramaticienilor, cât şi apariţia variaţiei în acelaşi text sau în texte aparţinând aceluiaşi moment de limbă. Indicaţiile gramaticienilor de la sfârşitul secolului al XlX-lea includ atât variante diferenţiate ca uz (cu specificări de tipul „arhaic”, „învechit”, „popular”, „regional”), cât şi variante fără niciun tip de diferenţiere, ceea ce înseamnă recunoaşterea teoretică şi în fapt a variaţiei literare libere. Organizarea studiilor Prezentarea faptelor se face, în cadrul fiecărui secol, pe subetape, exami-nându-se, distinct, pentru secolul al XlX-lea, perioada 1780-1830 şi perioada de după 1830, iar, pentru secolul al XX-lea, următoarele subperioade: (a) sfârşitul secolului al XlX-lea şi primele două-trei decenii din cel următor [1880-1920/30]; IX (b) deceniile de mijloc ale secolului al XX-lea [1940-1960]; (c) sfârşitul secolului al XX-lea, până la momentul 1990 [1960-1990]; (d) perioada postdecembristă [1990-2010], Delimitarea subperioadelor corespunde, în mare, anilor în jurul cărora apar cele mai semnificative lucrări normative pentru cele două secole. Fiecare capitol include şi note (marcate în interiorul textului printr-un corp de literă mai mic şi prin alt tip de aliniere) în care se dau informaţii şi detalii suplimentare de interpretare şi de analiză. In finalul fiecărui capitol apar Concluzii, unde se încearcă surprinderea tendinţelor şi a direcţiilor de evoluţie pentru secolul analizat, dintre care unele continuă şi desăvârşesc stări de fapt din etapa / etapele anterioare, iar altele, dimpotrivă, înregistrează fapte noi. Există un sumar sintetic, care cuprinde titlurile capitolelor mari, la începutul volumului, şi un sumar analitic, care apare la începutul fiecărui capitol. Surse Fiecare autor a folosit surse proprii, condiţia comună fiind reprezentativitatea surselor, diversificarea lor pe registre şi stiluri funcţionale şi, în măsura posibilului, investigarea unui inventar cât mai numeros de texte. Pentru comparaţii cu faza actuală de limbă, s-au folosit (fără însă a se abuza) şi surse preluate de pe internet, precum şi texte jurnalistice şi din mediul audiovizual. Dat fiind inventarul de surse diferit pentru fiecare autor, el apare indicat la finalul fiecărui capitol. Pentru fiecare sursă, se specifică, între paranteze drepte, anul primei apariţii a textului, care, adesea, este diferit de anul de apariţie a ediţiei după care s-a făcut lectura textului (vezi, de exemplu, Hasdeu [1886-1898], Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Grigore Brâncuş, Editura Minerva, voi. I, 1972, voi. II, 1974, voi. III, 1976, unde, în paranteze drepte, se indică intervalul de ani între care apar cele trei volume [1886-1898], pentru ca, în final, să se indice cei trei ani - 1972, 1974, 1976 - când s-a publicat ediţia „Brâncuş”). în cazul în care s-au utilizat articole şi texte diverse din acelaşi autor, incluse într-un volum mai amplu (de exemplu, Puşcariu [1904-1943], Cercetări şi studii), sau incluse în Opere (de exemplu, Rebreanu [1921-1932], Opere alese, voi. I), s-a indicat, între paranteze, intervalul de ani în care au fost publicate articolele sau textele investigate. Pentru surse din secolul al XlX-lea, al căror prim an de apariţie a fost dificil de precizat, între paranteze drepte pot apărea şi alte indicaţii, precum perioada de creaţie a autorului sau anii de apariţie a unei reviste. Bibliografia şi relaţia cu sursele Ca bibliografie, s-au folosit, în general, cele mai reprezentative lucrări normative (gramatici, îndreptare, dicţionare), precum şi cărţi şi studii de istorie a limbii române literare, a căror listă globală apare la finalul volumului. X Nu trebuie să surprindă faptul că multe lucrări apar atât în lista de surse, cât şi în lista bibliografică (vezi, de exemplu, Scriban [1925], Gramatica limbii româneşti (Morfologia) pentru folosinţa tuturor, Iaşi), ele fiind folosite atât pentru indicaţiile de uz şi de corectitudine pe care le includ, cât şi ca mărturie pentru uzul real din epocă, fiind semnificative pentru limbajul autorului. Există situaţii în care indicaţia normativă a gramaticianului şi uzul din propriul text sau din textele vremii nu sunt concordante. Nu o dată, indicaţia normativă, constrângătoare sau, dimpotrivă, inovatoare, apare fie în ipostaza de a devansa ritmul real de mişcare a limbii, fie în aceea de a rămâne în urma uzului lingvistic. De exemplu, în dicţionarul lui Frederic Dame [1884-85], text inovator în epocă, verbele a rămâne, a ţine, a umple simt incluse în conjugarea a IlI-a şi se acordă acelaşi tratament şi verbelor a place, a scade, pe care autorul le înregistrează tot la conjugarea a IlI-a, devansându-se, şi într-un caz, şi în celălalt, atât indicaţiile normative, cât şi uzul epocii. Ultimele două verbe nu sunt acceptate, nici astăzi, ca aparţinând conjugării a IlI-a (vezi DOOM2). De observat, de asemenea, indicaţiile normative privind generalizarea sufixului -ră- la pluralul persoanelor 1 şi 2 ale mai-mult-ca-perfectului. Generalizarea lui -ră- la plural, impusă, la un moment dat, de lucrările normative pentru toate persoanele (vezi, mai întâi, GLR2, 1966: I, 260-261, unde formele fără -ră-, la persoanele 1 şi 2 plural, sunt apreciate ca „arhaism”; vezi şi DOOM2, 2005: XCVII, unde aceleaşi forme sunt calificate ca „învechite / populare”), nu s-a încheiat, în fapt, nici astăzi. Despre noua ediţie Cartea de faţă este o ediţie revăzută a lucrării cu acelaşi titlu apărută la Editura Academiei Române, în anul 2012. Modificările nu sunt numeroase şi nici de esenţă: organizarea, (sub)titlurile, ideile fundamentale, concluziile au rămas aceleaşi. Noutatea esenţială a ediţiei de faţă o constituie introducerea unui Indice de cuvinte, absolut necesar pentru o lucrare de asemenea dimensiuni şi cu atât de multă informaţie faptică. Indicele asigură „legarea” unor situaţii discutate în părţi diferite ale lucrării şi facilitează cititorului accesul rapid la forma / formele căutate. Indicele de cuvinte include alfabetic toate cuvintele discutate / analizate în text (sunt incluse şi câteva sufixe, sufixoide, prefixe cu relevanţă morfologică). Cuvintele sunt „prelucrate” gramatical, în două sensuri: (i) pentru fiecare cuvânt-titlu se indică clasa morfologică căreia îi aparţine (sau clasele, dacă aceeaşi formă corespunde mai multor clase); (ii) se foloseşte modalitatea „cuiburilor”, care strânge sub aceeaşi intrare toate formele flexionare cu care cuvântul înregistrat apare în text, dar şi expresii, construcţii, grupuri locuţionale şi cvasilocuţionale a căror analiză apare în carte (pentru alte detalii, vezi nota care precedă Indicele). XI ORTOGRAFIA ŞI ORTOEPIA Secolul al XlX-lea 1. SCRIEREA CU LITERE CHIRILICE........................................ 2 1.1. Ienăchiţă Văcărescu (începutul simplificării scrierii româno- chirilice)...................................................... 2 1.2. Ion Budai-Deieanu............................................... 3 1.3. Ion Heliade Rădulescu (ortografia fonologică).................. 4 1.4. Practica scrierii româneşti chirilice în secolul al XlX-lea.... 7 2. CREAREA ŞI EVOLUŢIA NORMEI ORTOGRAFICE CU LITERE LATINE. SISTEMELE ORTOGRAFICE...................................... 8 2.1. Şcoala Ardeleană................................................ 8 2.1.1. Samuil Micu................................................. 9 2.1.2. Primul sistem ortografic al limbii române bazat pe alfabetul latin (Samuil Micu, Gheorghe Şincai)......................... 9 2.1.3. Reformarea sistemului ortografic: loan Piuaru-Molnâr, Samuil Crişan-Korosi, Ion Budai-Deieanu, Gheorghe Constantin Roja, Vasilie Gergely de Csokotis................................. 11 2.1.4. Petru Maior................................................ 12 2.2. Alfabetele de tranziţie........................................ 13 2.2.1. Crearea alfabetelor de tranziţie (Ion Heliade Rădulescu)... 13 2.2.2. Dezbaterea problemei ortografice (până în 1858): Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Vasile Popp, Gheorghe Bariţiu, Societatea literară (de la Bucureşti), Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Săulescu, Aron Pumnul ş.a.......................... 16 2.2.3. Reformele oficiale ale ortografiei (între 1850 şi 1859).... 18 2.3. Introducerea scrierii oficiale cu alfabet latin (1860,1862).... 19 2.4. Norma şi practica scrierii cu alfabet latin între 1860 şi 1881. 20 2.4.1. Primul proiect ortografic al Societăţii Academice Române. Gramateca limbei române (Timotei Cipariu, 1867)............. 20 2.4.2. Al doilea proiect ortografic al Societăţii Academice Române (1869) ..........................!.......................... 22 2.4.3. Dicţionarul Academiei (August Treboniu Laurian, loan C. Massim)..................................................... 22 2.4.4. Dezbaterea problemei ortografice (până în 1881). Contribuţia lui Titu Maiorescu.......................................... 23 2.5. Sistemul ortografic al Academiei (1881)........................ 24 3. ÎNCERCĂRI DE NORMARE A PRONUNŢĂRII.................................. 25 4. CONCLUZII......................................................... 27 ORTOGRAFIA ŞI ORTOEPIA Secolul al XlX-lea Istoria ortografiei româneşti, în secolul al XlX-lea, este marcată de două transformări majore (comparativ cu perioada precedentă): oficializarea scrierii cu alfabet latin (v. inffa 2) şi impunerea principiului fonologie de scriere (v. 1-2). Modernizarea scrierii limbii române s-a realizat printr-un proces complex, neunitar, în care s-au implicat numeroase personalităţi, cu orientări ştiinţifice adesea divergente. Istoria ortoepiei limbii române, în secolul al XlX-lea, este strâns legată de unificarea pronunţării literare supradialectale, proces neîncheiat până la sfârşitul perioadei (v. 3). 1. SCRIEREA CU LITERE CHIRILICE Scrierea cu caractere chirilice era încă frecventă în perioada premodernă (1780-1830). Caracteristice epocii sunt încercările diverşilor autori de a simplifica grafia tradiţională chirilică, pornind de la constatarea că aceasta era inadecvată limbii române. Astfel, au fost elaborate diferite alfabete chirilice „de tranziţie” (v. 1.1—1-3). Practica scrierii cu alfabet româno-chirilic s-a restrâns în cursul secolului al XlX-lea (v. 1.4). 1.1. Ienăchiţă Văcărescu (începutul simplificării scrierii româno-chirilice) încercările de simplificare a scrierii româneşti chirilice au fost sporadice până la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Vîrtosu 1968: 211-212). Prima contribuţie notabilă, în această privinţă, a fost realizată, în Ţara Românească, de Ienăchiţă Văcărescu, în Observaţii sau băgări-dă-seamă asupra regulelor şi orânduelelor grammaticii rumâneşti (Râmnic / Viena, 1787). Autorul a propus reducerea inventarului caracterelor la 33 de semne, eliminând ierul mic (b), semnul 4, câteva slove compuse: ia, a, 4, k>, o\f etc. (Văcărescu 1787: 13-16, 95-101). în textul gramaticii însă au fost utilizate 38 de grafeme, lipsind numai: t, hi, s, a (Ursu 1960: 35). Tot o simplificare este eliminarea tildei din notaţia cifrelor şi generalizarea oxiei sau a accentului ascuţit (') (caV), care înlocuieşte, în cele mai multe situaţii, accentul grav la sfârşitul cuvintelor; accentul grav apare sporadic (h^mm). Unele specificări sau modificări introduse de autor clarifică raportul dintre scriere şi rostire: astfel, este precizat că slovele o şi w notează acelaşi timbru vocalic [o]; diftongii sunt marcaţi grafic printr-un ifen: oa. Ienăchiţă Văcărescu (1787: 102-104) a menţinut, în mare parte, semnele „prozodice”. Dintre semnele menţionate de autor, în afară de accente şi de ifen, are rol propriu-zis prozodic doar apostroful, utilizat cu forma (~), ca marcă a absenţei accidentale a unor sunete; linia (-) are rol ortografic, de legare a elementelor în compuse şi în derivatele prefixale; virgula 2 (numită stigmi mica), punctul (numit stigmi mare) şi semnul întrebării sunt mărci de punctuaţie. în text, autorul a menţinut şi alte semne, precum tilda O pentru marcarea nazalităţii şi spiritul (’)• O caracteristică a ortografiei lui Ienăchiţă Văcărescu şi a tuturor scrierilor din perioada 1780-1830 este absenţa lui -u final asilabic [u]. Pronunţat rareori, -u final era notat cu totul excepţional (Ivănescu 1958: 57). Notarea prin c a consoanei [z] înaintea consoanelor sonore s-a menţinut ca regulă ortografică pe tot parcursul secolului al XlX-lea şi ulterior, până în 1953, atât în uzul scriitorilor, cât şi, apoi, în concepţia Academiei (Ivănescu 1958: 58; v. şi infra 1.3). Ideile lui Ienăchiţă Văcărescu nu au influenţat direct şi explicit practica scrierii, în epocă (Heliade Rădulescu 1828: XIX). Preocupări privind simplificarea alfabetului românesc chirilic a avut, în aceeaşi perioadă, în Moldova, Toader Şcoleriu (1789), care a propus însă eliminarea doar a slovei u (Mihail 1963: 170-171). 1.2. Ion Budai-Deleanu în Transilvania, propunerile de reformare a sistemului ortografiei româneşti chirilice formulate de Ion Budai-Deleanu - în Temeiurile gramaticii româneşti (c. 1815-1820a: 12v, 81v-82r), în Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti (c. 1815-1820b: 14r-20v) şi în comentariile Ţiganiadei (apud Gheţie 1966a: 71) - erau menite să pregătească trecerea ulterioară la scrierea cu alfabet latin, singura adecvată spiritului limbii române (v. infra 2.1.3), Prin aceasta, criteriile autorului sunt diferite de ale predecesorilor sau contemporanilor săi şi se subordonează obiectivului urmărit (Gheţie 1966a: 72). Astfel, Budai-Deleanu (c. 1815-1820a: 12v, 81v; c. 1815—1820b: 18r) a propus: să fie eliminate slovele fără echivalent grafic în alfabetul latin (ev, -k, h, io, ia, a, 4, w, k etc.); dintre slovele cu aceeaşi valoare fonologică ([i], [o], [u]), să fie păstrate cele cât mai asemănătoare cu echivalentul grafic latin; slovele duble sau simple care notează grupuri de sunete (diftongii [ia], [iu], [ie], [ea]; grupul consonantic [în] etc.) să fie înlocuite cu slovele corespunzătoare sunetelor componente (Va, xn etc.); să se renunţe la semnele utilizate doar în scrierea cuvintelor greceşti (x|r să fie înlocuit prin nt, â prin kc, v prin V; e să fie eliminat deoarece nu notează un sunet al limbii române). Concomitent cu Petru Maior (Orthographia romana sive Latino-Valachica, Buda, 1819; v. infra 2.1.4) şi, probabil, independent faţă de acesta (v. Gheţie, în Budai-Deleanu c. 1815—1820b: 161), Budai-Deleanu considera, că vocalele [ă], [î] ar trebui notate ambele prin ierul mare (i»), renunţându-se astfel la ius (*), utilizat, de obicei, în secolul al XVIII-lea, cu valoarea fonologică [î]). Argumentul lui Petru Maior (1819: 260-268) era istoric: autorul susţinea că [î] ar fi un sunet slav, absent din rostire în regiunile corespunzătoare Daciei romane, unde se pronunţă [ă], de aceea ar trebui notat peste tot prin ier (t), ca şi [ă]. Argumentul lui Budai-Deleanu (c. 1815—1820b: 15v) era fonologie: cele două slove, în ortografia veche, aveau „mai tot o pronunţie”, se foloseau adesea una în locul celeilalte (mai ales în tipăriturile din Ţara Românească, dar şi în alte texte), de aceea ar trebui păstrat un singur semn, şi anume ierul. 3 Budai-Deleanu (c. 1815—1820b: 17v) este între cei dintâi care au semnalat sunetul [u] final asilabic (Gheţie, în Budai-Deleanu c. 1815—1820b: 161). Autorul a susţinut menţinerea sunetului în forma grafică a cuvintelor şi notarea lui prin ucu (V), nu prin ierul mic (h), utilizat în scrierea tradiţională. Propunerea de a înlocui anumite slove prin litere latine - ui prin c cu sedilă (f) sau cu un spirit, ip prin cz, u prin g, îk prin z (Budai-Deleanu c. 1815-1820a: 81v; Budai-Deleanu c. 1815—1820b: 16v) - anticipează principiul trecerii treptate la alfabetul latin, prin faza intermediară a alfabetului de tranziţie, principiu adoptat mai târziu de Ion Heliade Rădulescu (v. infra 2.2). Ideile lui Ion Budai-Deleanu, expuse în lucrări Iară circulaţie în epocă, nu au influenţat concepţia contemporanilor asupra ortografiei româno-chirilice şi practica scrierii. 1.3. Ion Heliade Rădulescu (ortografia fonologică) Simplificarea scrierii chirilice, începută de Ienăchiţă Văcărescu (v. supra 1.1), a fost realizată de Ion Heliade Rădulescu într-o formă mult mai elaborată, prin proiectul reformei ortografice propus în Grammatica românească (1828: V-XIX, 147-159; v. şi Vîrtosu 1968: 211-212, 217-218, 221; Guţu Romalo, în Heliade Rădulescu 1828: 456-180; Şuteu 1976: 68, 71). Reforma ortografică realizată de Heliade Rădulescu este rezultatul unei schimbări radicale de optică. Proiectul corespundea obiectivelor asumate, în domeniu, de Societatea literară (înfiinţată în 1821 la Braşov şi transferată apoi la Bucureşti; v. şi infra 2.2), obiective care vizau simplificarea alfabetului chirilic din perspectiva adaptării la sistemul fonologie al limbii române (Munteanu, Ţâra 1983: 156-157). Reforma ortografică este, însă, în esenţă, expresia concepţiei individuale a lui Heliade Rădulescu şi s-a impus în primul rând prin prestigiul cultural al acestuia. Sistemul său ortografic, deşi aplicat inconsecvent, este mai economic şi mai bine adaptat scrierii limbii române decât sistemul propus de Ienăchiţă Văcărescu şi decât sistemele aflate atunci în uz (Guţu Romalo, în Heliade Rădulescu 1828: 457). Heliade Rădulescu, în această etapă a activităţii sale, a susţinut ideea unei ortografii bazate pe principiul fonologie, respingând atât scrierea chirilică tradiţională (cu litere fără valoare fonologică, superflue), cât şi (într-o anumită măsură) ortografia etimologică latinistă a Şcolii Ardelene (Gutu Romalo, în Heliade Rădulescu 1828: 456, 458^159; v. infra 2.1). Heliade Rădulescu (1828: 148-149) a enunţat explicit principiul corespondenţei univoce dintre grafem şi sunet. Pe această bază, autorul a susţinut hotărârea Societăţii literare de a elimina una dintre slovele echivalente utilizate în notarea vocalelor [o], [u], şi anume w, ©\f, fiind păstrate o, respectiv V Similar, pentru notarea consoanei [t] este recomandată slova t, renunţându-se la m. Heliade a eliminat slova e („străină românilor”, utilizată în cuvintele greceşti) şi a optat pentru notarea grupurilor consonantice [ks], [ps] (de asemenea, din cuvintele greceşti) nu prin semnele speciale i, \|r (ca în ortografia tradiţională), ci prin grupurile de litere corespunzătoare: kc, nc. Conform tradiţiei, însă, autorul a menţinut notaţia multiplă a vocalei [i] prin i, m, v, iar pentru diftongul [ea] a indicat şi notaţia tradiţională prin iati (k), alături de notaţia prin grupul de litere corespunzător (ca în cazul celorlalţi 4. diftongi: io [io] etc.) (Heliade Rădulescu 1828: X-XI, 149-150). Astfel sistemul ortografic propus explicit de Heliade Rădulescu se bazează pe un inventar limitat la 30 de slove (v. şi Ursu 1960: 36). în textul gramaticii apar însă şi grafii tradiţionale, care lărgesc inventarul utilizat efectiv (Guţu Romalo, în Heliade Rădulescu 1828: 464,470). De asemenea, Heliade Rădulescu (1828: XV, 157-159) a eliminat majoritatea semnelor prozodice ale scrierii tradiţionale chirilice. Dintre semnele păstrate, au funcţii propriu-zis prozodice numai apostroful (’) (marca eliziunii şi a aferezei), semnul scurtimii Q (marca semivocalei sau a vocalei scurte: kmînî; Heliade Rădulescu 1828: 14) şi trema (") (marca rostirii ca vocală plină, în hiat: 4>îVa’). Cratima (-) are roi pur ortografic, în scrierea cuvintelor / formelor compuse (a-kmmta; Heliade Rădulescu 1828: 42). Pentru celelalte semne discutate în capitolul despre prozodie - parantezele ( ), ghilimelele („ ”) - sunt specificate unele funcţii de punctuaţie. Accentele grafice au fost eliminate complet. Principiul fonologie este adoptat de Heliade Rădulescu (1828: 152) şi în formularea unor reguli ortografice; de exemplu, n [n] > m [m], înainte de b [b], b [v], m [m], n [p], [f] (adică înainte de labiale). între notaţiile tradiţionale, lipsite de justificare fonologică, menţinute de Heliade Rădulescu (1828: 158), este şi [u] final („w mut”); autorul recomanda marcarea prin apostrof (semn morfologic): om’, în variaţie cu notaţia (obişnuită în epocă) prin ucu asociat cu semnul scurtimii (?): om? (Heliade Rădulescu 1828: 12 etc.). Notaţia consoanei [z] prin c înainte de o consoană sonoră, de asemenea curentă în epocă (v. supra 1.1), era recomandată şi de Heliade Rădulescu (1828:154): capob6ck’. Heliade Rădulescu distingea explicit litera de sunet, deşi cu unele inconsecvenţe (Guţu Romalo, în Heliade Rădulescu 1828: 478—480). Confuzia literă - sunet, în favoarea literei, era generală în epocă şi se baza pe importanţa textului scris pentru tradiţia gramaticală. Ponderea principiului fonologie în ortografie şi distincţia dintre scriere şi rostire sunt aspecte de modernitate care individualizează reforma ortografiei chirilice propusă de Heliade Rădulescu. Unele reguli ortografice se bazează pe principiul etimologic; de exemplu, grafia cu v şi cu litere consonantice duble a unor cuvinte de origine străină: cvaaab-b; dublarea literelor a, p prin modificarea lui n înaintea acestora: KOAAeuepe, KoppecnŞ’nAepe (Heliade Rădulescu 1828: 151-153, 155-156) etc. Terminologia ortografiei şi a punctuaţiei (Stan 2007a: 482-485; 2008a: 346-349), din gramaticile premoderne (cu grafie chirilică, latină sau publicate mai târziu cu alfabet de tranziţie, dar elaborate înainte de 1828; v. infra 2.2.1), era greoaie şi neunitară, alcătuită în special din calcuri după neogreacă, după latină şi după calcurile slavone ale termenilor greceşti şi latineşti, dar şi din unele împrumuturi vechi. Un merit al lui Heliade Rădulescu este acela de a fi modernizat terminologia românească, vehiculând preponderent împrumuturile neologice cu caracter internaţional. Termenii denumind semne ortografice sau diacritice (Heliade Rădulescu 1828: 157-159) sunt: împrumutul apostrof (’), probabil de sursă modernă latino-romanică la Heliade (< fr. apostrophe, lat. apostrophus; DA), termen vechi (< gr. 5 d,7tooTpo(pf|; sec. al XVII-lea, cf. Gâldi, apud Ciorănescu 1954; Eustatievici Braşoveanul 1757: 22/20v; Văcărescu 1787: 102; v. şi DELLR s.v. apostrophos); neologismul trema (") (< fr. trema; DLR), menţinut ulterior în limbă; semnul scurtării Q, fixat apoi în uz, în special, cu forma semnul scurtimii; trăsura de unire, trăsura unirii (-), redându-se prin trăsură [= trăsătură] fi. trăit, din trăit d’union (sintagma s-a impus în varianta liniuţă de unire). Termenul neologic punctuaţie (< fr. ponctuation, după rom. punct; v. DLR; cf. Ciorănescu 1954) este atestat la Heliade Rădulescu (1828: 160), în varianta puntuaţie (cu grupul consonantic net redus la nt, probabil după modelul it. inter-punzione)-, în alte gramatici, anterioare, punctuaţia nu este tratată (v., de exemplu, Micu, Şincai 1780; Budai-Deleanu c. 1815-1820a, c. 1815-1820b; Maior 1819) sau nu este denumită printr-un termen special, fiind cuprinsă în domeniul larg al ortografiei / ortoepiei (v., de exemplu, Diaconovici Loga 1822; Golescu 1840 -lucrare elaborată anterior gramaticii lui Heliade). Termenul punct (< lat. punctum, it.punto), indicând semnul ortografic şi / sau de punctuaţie (.), apare la Heliade Rădulescu (1828: 160, 165) în varianta veche punt (v. şi Corbea 1691-1697: 267, 417; Diaconovici Loga 1822: 12, 29; Golescu 1840: 186; DILR s.v. punct, 4). Pluralul punturi desemnează punctele de suspensie (...) (Heliade Rădulescu 1828: 160, 166). Termenul punt intră în diverse compuse (Heliade Rădulescu 1828: 160-165): doăpunturi (:) (v. şi doao punturi, la Diaconovici Loga 1822: 12, 28); puntul şi virgula, punt şi virgulă (;); puntul întrebării, puntul de întrebare (?); puntul mirării, puntul de mirare (!). Primele două s-au fixat apoi în forma două puncte, punct şi virgulă. Celelalte nu sunt în uz; echivalentele lor care s-au impus apar, de asemenea, în gramatica lui Heliade Rădulescu (1828: 165): semnul întrebării (?) (şi la Diaconovici Loga 1822: 13, 30; cf. întrebare, apud Golescu 1840: 187), semnul mirării (!) (menţinut ulterior, mai ales în registrul familiar; cf. mirare, apud Golescu 1840: 187). Neologismul virgulă (,) (< fr. virgule, lat virgula; DLR; cf. Ciorănescu 1954; DELLR s.v. virgula), utilizat de Heliade Rădulescu (1828: 160-163), este atestat şi în gramatici mai vechi (Toader Şcoleriu 1789, în DLR; Golescu 1840: 186). Termenul paranteză (atestat în texte vechi, începând cu secolul al XVII-lea, în diverse variante explicate prin: lat. med. parenthesis, gr. parenthesis, magh. parentezis, germ. Parenthese, fr. parenthese; v. DELLR s.v. parenthesis; DILR s.v. parentesie; DLR), a fost utilizat de Heliade Rădulescu (1828: 159) în formaparentes’ (cf.parentez, la Diaconovici Loga 1822: 31). Heliade Rădulescu (1828: 160, 165) a adoptat termenul neologic pauză (-), prezent deja în limbă cu diverse sensuri (< lat. pausa, fr. pause, germ. Pause; DELLR s.v. pausa; DLR). Unii dintre termenii utilizaţi de Heliade Rădulescu (1828: 157— 165) nu s-au impus: semicolon (;) (v. şi Diaconovici Loga 1822: 12, 27); semnul aducerii („ ”) (cf. aducătoare, la Diaconovici Loga 1822: 13, 32). Nu s-au păstrat în uz denumirile din gramatici mai vechi, precum: semnul linserii (’), scurtătoare O, colon (:) (termen, la origine, grecesc; v. DA; DELLR), opritoarea puntată (;), semnul întrebătoriu (?), chiemătoarea, chiemătoriul semn, minunătoarea (!), com{m)a (,) (cf. germ. Komma, fr. comma, lat. comma, ngr. komma; v. DA; DELLR s.v. comma), cuprinzătoare / cuprinzetoare (), împreunătoare (-), semnul împreunătoriu (-), odihnitoarea, semnul judecării (-) (Diaconovici Loga 1822: 12-13, 26-27, 29-31, 53-54); stigmi mică (,), stigmi mare (.) (Văcărescu 1787: 103; v. şi supra 1.1); tăiere, (pre)scurtare (’), dăosebire (-), odihnă (.), prescurtare (:), opritoarea, răsuflare, tăitură 6 (,), trapoziţie, prinmijloc ( ), arătare („ ”) (Golescu 1840: 186—188). Termenul dăspărţire (-) (Golescu 1840: 188) s-a menţinut în sintagma liniuţă de despărţire. Unii dintre aceşti termeni, cu diverse variante, au continuat să fie utilizaţi în epocă (v. şi infra 2.4.1): koma, opritoarea (,), koma puntată, semicolon (;), kolon (:) (Bălăşescu 1850a: 95); scurtătoriul Q, semnul aducerii („ ”) (Măcărescu 18513: 109) etc. Denumirea semnelor (?), (!) prin compuse cu baza punt se menţine şi ulterior, în epocă: puntul de întrebare (folosit de Heliade; v. supra), puntul de esclamaţie (Măcărescu 1851 . 106). Forma semnelor ortografice şi de punctuaţie cu variante vechi (Stan 2007a: 486; Stan 2008a: 350) adoptată de Heliade Rădulescu (1828: 157, 160) este cea care s-a impus în gramaticile modeme: apostroful cu forma (’), abandonându-se distincţia formală şi terminologică dintre apostrof şi semnul linserii sau linsire, din gramaticile mai vechi (Diaconovici Loga 1822: 12; Golescu 1840: 187); semnul întrebării cu forma (?), eliminându-se notaţia, după model grecesc, prin punct şi virgulă (;), prezentă până la începutul secolului al XlX-lea, în cărţile bisericeşti cu grafie chirilică (Vîrtosu 1968: 125-126); parantezele rotunde cu forma ( ), nu cu varianta (::) (pentru care v. Diaconovici Loga 1822: 13). Reforma ortografică a lui Heliade Rădulescu a fost susţinută prin activitatea tipografică a automlui. De exemplu, unele reguli ortografice - precum n > m, înaintea consoanelor labiale, dublarea unor litere consonantice (v. supra) — se regăsesc în volumul Poezii alese, al lui Iancu Văcărescu, din 1830 (apud Ivănescu 1958: 58-59) şi în alte opere publicate în tipografia lui Heliade (la Bucureşti). Notaţia c [z] înaintea consoanelor sonore ar fi putut fi preluată de Iancu Văcărescu de la Ienăchiţă Văcărescu (Ivănescu 1958: 58; v. supra 1.1). Efectele produse în epocă de gramatica lui Heliade Rădulescu şi de intervenţiile publice ale unor personalităţi, precum Dinicu Golescu, au fost favorizate de desfiinţarea cancelariei domneşti (1828), care păstrase tradiţia scrierii oficiale cu litere chirilice (Vîrtosu 1968: 219). 1.4. Practica scrierii româneşti chirilice în secolul al XlX-lea Scrierea chirilică a limbii române modeme (din secolul al XlX-lea) era neunitară, fiind utilizate diferite alfabete simplificate (v. şi infra 2.2). Alfabetul chirilic românesc a coexistat până târziu cu cel latin românesc; cele două sisteme vizau însă un lector diferit. Chiar corifeii Şcolii Ardelene, care au alcătuit primele sisteme ortografice etimologizante bazate pe alfabetul latin, pentru a evidenţia latinitatea limbii şi pentm a norma scrierea (v. infra 2.1), au utilizat în lucrările lor şi alfabetul chirilic, accesibil unui public mai larg: Gheorghe Şincai, Hronica românilor (1808); Petm Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812), Istoria besericei românilor (1813) etc. (Rosetti, Cazacu, Onu 19712: 453). în Lexiconul de la Buda (Lesicon romănescu - lătinescu - ungurescu -nemţescu quare de mai mulţi autori, in cursul’ a trideci, si mai multor ani s’au lucratu / Lexicon valachico - latino - hungarico - germanicum quod a pluribus auctoribus decursum triginta et ampluis annorum elaboratum est, 1825), prezenţa grafiilor vechi, chirilice, alături de cele noi, latine, în prefaţă, familiariza cititorii cu acestea din urmă, iar în text, notaţiile chirilice aveau rolul ortoepic de a indica rostirea; utilizarea alfabetului chirilic şi simplificarea grafiei au pregătit introducerea 7 alfabetului latin în scrierea limbii române. Şi alţi filologi de orientare latinistă au publicat lucrări cu alfabet chirilic; de ex., Gheorghe Săulescu, Gramatică românească (Iaşi, 1833; v. Densusianu 1933: 541). Din raţiuni culturale şi religioase, scrierea de tip vechi, familiară unui public eterogen, continua să fie susţinută de cărturarii Bisericii Ortodoxe, cum era Naum Rîmniceanu (1835; v. Vîrtosu 1968: 219-220, 236). Şi după jumătatea secolului, unii clerici cărturari au pledat pentru menţinerea alfabetului chirilic (Drăghici 1855, apud Şuteu 1976: 65). Comisia documentată muntenească (1841-1862) a transcris vechi documente bisericeşti, în alfabet chirilic de tranziţie. Biserica Ortodoxă a utilizat versiuni simplificate ale alfabetului chirilic, până în 1881, când s-a adoptat definitiv alfabetul latin, printr-o hotărâre oficială a sinodului (Vîrtosu 1968:225-226,236). De asemenea, scrierea tradiţională, mai familiară, a fost utilizată până târziu în documentele particulare. 2. CREAREA ŞI EVOLUŢIA NORMEI ORTOGRAFICE CU LITERE LATINE. SISTEMELE ORTOGRAFICE Scrierea limbii române literare, în epoca modernă, s-a caracterizat prin crearea alfabetului latin (adecvat limbii române) şi prin numeroase încercări de normare, fiind elaborate şi aplicate diferite sisteme ortografice. 2.1. Şcoala Ardeleană După unele utilizări sporadice ale alfabetului latin în scrierea limbii române, cu ortografie maghiară, polonă, italiană sau germană, până în 1779, preocupările de creare a ortografiei româno-latine au fost integrate în programul cultural-politic al cărturarilor greco-catolici din Transilvania, care au desfăşurat în domeniu o activitate susţinută sistematic, timp de aproape o jumătate de secol (v. şi Vîrtosu 1968: 210). Astfel, scrierea cu litere latine a devenit o formă de afirmare a latinităţii limbii române, în cadrul mai larg al renaşterii culturale şi al emancipării naţionale a românilor din Transilvania. Reprezentanţilor Şcolii Ardelene le revine meritul de a fi utilizat ortografia cu litere latine a limbii române, în lucrări programatice. Relevant pentru locul ortografiei româno-latine şi pentru căile de promovare a ei este faptul că primul text al mişcării ardelene care include elemente de ortografie este o carte de rugăciuni (destinată unui public relativ larg; v. 2.1.1), iar lucrările ortografice ulterioare au, în general, caracter didactic şi / sau normativ, unele adresându-se mai ales specialiştilor (v. infra 2.1.2-2.1.4). Ortografia cu litere latine a Şcolii Ardelene nu a avut caracter oficial. Concepţia Şcolii Ardelene a stat la baza mai multor sisteme ortografice de tip etimologic latinizant. între 1779 şi 1825 au fost operate diferite simplificări ale ortografiei, cu scopul normării scrierii. Sistemul alcătuit de Petru Maior (2.1.4) a constituit modelul urmat, cu unele modificări, de ortografia românească modernă (Densusianu 1920: 318). 8 2.1.1. Samuil Micu Samuil Micu este autorul primei ortografii a limbii române, cu alfabet latin (Cipariu 1866: 307-308). Samuil Micu a enunţat, în Carte de rogacioni pentru evlavia hornului chrestin (Viena, 1779), primele idei, din care s-a dezvoltat concepţia despre ortografie a Şcolii Ardelene. La sfârşitul textului tipărit cu litere latine, autorul a inclus lista alfabetului limbii latine şi, pentru fiecare literă, regulile de utilizare în scrierea cuvintelor româneşti şi regulile de citire. Singura literă cu semn diacritic introdusă este q: qi [ţ] ifaqie). Principiul ortografic adoptat a fost cel etimologic: forma grafică a cuvintelor româneşti (inclusiv a celor care conţin sunete inexistente în latină) reproduce cât mai fidel forma termenului latinesc corespunzător (Zdrenghea, în Micu, Şincai 1780: IX-X). Prin adoptarea principiului etimologic, Samuil Micu distingea ortografia cărturarilor unitarieni de scrierea cu alfabet latin a calvinilor: unitarienii (spre deosebire de calvini) aveau origine latină şi relevau în ortografie această origine. Cuvintele au fost raportate la forma clasică a etimonului (Densusianu 1920: 285): faqie - lat. clas. facies (pentru lat. facia, v. CDDE, §. 565) etc. Unele grafii evocă etape vechi din evoluţia cuvântului: ticne [ţine] (< paradigma verbului lat. tenere), cu ti [ţ] sugerează palatalizarea consoanei [t] înainte de [e], etapă pe care o presupune asibilarea lui [t]; similar, siedi [şez1], cu si [ş] (< paradigma verbului lat. şedere). Articolul enclitic -/ era separat grafic de corpul cuvântului prin apostrof: Tăta ’l (Micu 1779: 1). Samuil Micu a publicat un Acathist (Sibiu, 1801), cu unele modificări ortografice (Vîrtosu 1968: 206; v. infra 2.1.2): a extins utilizarea accentului „acut” şi a celui circumflex astfel: ă [a] (faţă de a [ă]); e [ia, ea]; /, u (în dormi, făcu); e, î [î] (alături de â, prezent şi în prima ediţie a gramaticii; v. Micu, Şincai 1780, infra, 2.1.2). Deşi principiul ortografic fundamental al lucrării a rămas cel etimologic, regulile de utilizare a semnelor diacritice pun în evidenţă preocuparea autorului pentru marcarea grafică a unor distincţii fonologice şi morfologice. Au fost folosite, de asemenea, unele notaţii la care apoi s-a renunţat: shi [şi] (păstrându-se şi notaţia si), tz [ţ] (alături de mai vechiul ti [ţi]) etc. (Vîrtosu 1968: 207). 2.1.2. Primul sistem ortografic al limbii române bazat pe alfabetul latin {Samuil Micu, Gheorghe Şincai) Prima ortografie a limbii române cu alfabet latin apare în Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (ed. I, Viena, 1780; ed. a Il-a, Buda, 1805), cea mai veche gramatică a limbii române tipărită în limba latină de Gheorghe Şincai, care a revizuit şi a completat manuscrisul mai vechi al lui Samuil Micu (v. precizările de pe foaia de titlu în ed. I; numele lui Samuil Micu nu mai apare în ed. a Il-a; Micu, Şincai 1780: 1, 111). Exemplele româneşti utilizate în gramatică sunt redate cu litere latine, conform principiului etimologic, prin raportare la termenii corespunzători din latina clasică (v. şi supra 2.1.1). 9 Cu un deceniu înainte, în prima gramatică a limbii române scrisă în latină şi netipărită în epocă, se făcea referire doar la scrierea chirilică, exemplele fiind redate cu caractere chirilice (Institutiones linguae valachicae: 14-15, 55-59). Partea întâi a gramaticii, intitulată De orthographia (Micu, Şincai 1780: 10-19 [ed. I]), De ortho-graphia et oepia (Micu, Şincai 1780: 118-127 [ed. a II-a]), include regulile de scriere şi de citire din Carte de rogacioni (v. supra 2.1.1), completate cu reguli noi. Ionaşcu (18942: 98-99; 1914: 17) a observat că regulile ortografice formulează cele mai importante legi fonetice care s-au manifestat în trecerea de la latină la română. Sextil Puşcariu (1921: 20; 1959: 287) a reformulat aceste legi (v. şi Macrea 1959: 28; Istrate 1970: 48-49); în opinia lui Puşcariu, Samuil Micu a fost conştient de faptul că identificase anumite transformări sistematice de rostire a cuvintelor latine şi condiţiile fonetice în care se produc aceste transformări (v. şi Zdrenghea 1971: 1392-1394; Zdrenghea, în Micu, Şincai 1780: X-XI). Sistemul ortografic propus în prima ediţie a gramaticii include litere simple sau duble şi câteva semne diacritice sau ortografice: accentul „acut” ['], accentul circumflex, sedila, trema („deasupra cu două puncte”; Micu, Şincai 1780: 15), spiritul aspru. Principalele particularităţi ale sistemului ortografic sunt următoarele (Micu, Şincai 1780: 13-19): a [ă] (ca în ortografia maghiară); aa [a] (primul a fiind desinenţa [ă], iar al doilea, articolul substantivului) (căpraa); â [a] (accentuat) (căp); a, e [î] înainte de mb, mp, n (trambitia, câmp, pane, fen); i [î] înainte de mb, mp, n, la iniţială de cuvânt (imperăt); e [i] înainte de n, dacă în silaba următoare se află e, i {cuvente, denti); e [e] înainte de nazala n (venen); o [u] înainte de mb, mp, n {monte)-, e, o [ea, oa], dacă în silaba următoare se află e, a [ă] {lege, porta); -i final se rosteşte ['] (scurt, neaccentuat) {homenî) sau [i] (accentuat) {dormi)-, u intervocalic nu se rosteşte (cantăui); c, g [c, g] înainte de e, i, ca în ortografia italiană {cruce, fuge)-, cl, gl [k1, g1] {clăue, glăgie); ct [pt] (lăcte)-, gn [mn] (pugn); g [ţ] (făgie); d [z] înainte de i {Dieu, dice); ll [1] {văile)-, /'(notat cu spirit aspru) se rosteşte [r] în poziţie intervocalică sau la finală {sal ’e), fiind posibilă şi notaţia prin r; li [i] precedat de vocală sau urmat de vocală ori de diftong (Jîliu, eli); qv [k] (iqvand); s [ş] înainte de i {resina); ss [s] (folossitore); sc [şt] înainte de e, i {crescere, scientia); t [ţ] înainte de i {tie). Anumite reguli sunt limitate explicit la cuvintele de origine latină: a [î] (v. supra), h (nepronunţat - horn) etc.; astfel, ortografia era dificil de aplicat în absenţa informaţiilor etimologice. Pentru cuvintele nelatine, alfabetul este utilizat analogic; regulile de rostire au fost transformate în principii ortografice: ă [î] {târg). In ediţia a doua a gramaticii, receptiv la nevoia de simplificare a ortografiei, Gheorghe Şincai a restrâns (în câteva situaţii) aplicarea principiului etimologic în favoarea celui fonologie. Ideile sale au fost expuse mai întâi în Epistola către Ioan de Lipszky (1804; v. şi Şuteu 1976: 66), referitor la scrierea cu alfabet chirilic şi latin (Micu, Şincai 1780: 117), iar apoi în capitolul I al gramaticii, referitor doar la scrierea cu alfabet latin (Micu, Şincai 1780: 121-127). Gheorghe Şincai a eliminat unele grafii etimologizante: d [z] {zeu), l [r] {înger), li [i] {iepure), s [ş] {şed), cl, gl [k1, g1] {chiar, ghiaţă) etc. Comentatorii au observat faptul că în ediţia a doua a 10 gramaticii (Micu, Şincai 1780: 125, 127 etc.) apar unele dintre primele atestări ale literei ş (v. discuţia şi bibliografia la Şuteu 1976, loc. cit.). Principiul etimologic a fost, în continuare, larg aplicat în gramatică (v. şi Cipariu 1866: 314). Pentru vocalele inexistente în latină, Gheorghe Şincai a utilizat notaţiile: a [ă] (ca în ediţia I a gramaticii, păstrând distincţia ă [a] / a [ă] din Achatistul lui Samuil Micu; v. supra 2.1.1); â, e, î [î] (ca în Achatist; cuveni). Accentul „acut” pe e (e) notează citirea ca diftong [ea]: lege; accentul grav (') marchează citirea „prelungită” [= accentuată] a finalelor vocalice la verbe (în locul accentului acut, din Achatist): mâncă, auzi, făcu (v. supra 2.1.1). Au fost menţinute grafiile cu g, qu. Ortografia etimologică latinizantă a influenţat şi scrierea chirilică din epocă. Astfel, adjectivul românesc a apărut probabil pentru prima dată scris cu a [î] (în loc de t*) intr-un Calendar (Viena, 1794) atribuit lui Paul Iorgovici; această grafie a cuvintelor din familia numelui etnic român este prezentă (cu frecvenţă diferită de la un autor la altul) la Samuil Micu, Radu Tempea, Paul Iorgovici, Constantin Diaconovici-Loga ş.a., precum şi în prefaţa Lexiconului de la Buda (pentru detalii, v. Chivu 2000: 101). Radu Tempea (1797) recomanda grafia cu o în sore, omeni (Densusianu 1920: 326). Paul Iorgovici (1799) nota vocalele nonlatine [ă], [î] prin litera corespunzătoare vocalei din etimonul latin: a [ă] (părinte) sau printr-o literă vocalică neetimologică: e [ă] (perinţi), inclusiv în cuvintele nonlatine: e [î] (sverşit) (Bogdan-Dascălu, Dascălu, în Iorgovici 1799: 34-35); autorul utiliza grafii cu litere consonantice duble, acolo unde acestea erau etimologice: curre (pentru curge); forma sunt a verbului a fii (prezentă, alături de sunteţi, şi în Calendarul din 1794) ar putea fi doar un fapt de grafie, nu şi de rostire (Chivu 2000: 103). Modelul ortografic al lui Paul Iorgovici a avut difuziune în Ardeal şi în Banat după 1840 (Ivănescu 20002: 625-626). Constantin Diaconovici Loga (1818, 1822) utiliza notaţia o pentru diftongul metafonic [oa] (scrisore) (Şerban, Dorcescu, în Diaconovici Loga 1822: 14) etc. 2.1.3. Reformarea sistemului ortografic: loan Piuaru-Molnăr, Samuil Crişan-Korosi, Ion Budai-Deleanu, Gheorghe Constantin Roja, Vasilie Gergely de Csokotis încercările de reformare a sistemului ortografic propus de Samuil Micu şi de Gheorghe Şincai au fost variate. între acestea se disting câteva contribuţii mai importante. Ioan Piuaru-Molnâr, în gramatica sa (Deutsch-Walachische Sprachlehre, Sibiu, 1788), elaborată după modelul gramaticii lui Samuil Micu şi a lui Gheorghe Şincai (v. supra 2.1.2), a adoptat principiul fonologie de scriere, adecvat obiectivului lucrării, de a uşura învăţarea limbii române de către etnicii germani (Cipariu 1866: 305-307). Autorul a utilizat grafii germane, precum: tsch [c], dsch [g] (Densusianu 1920: 326). Samuil Crişan-Korosi a publicat (fără semnătură), în limba latină, Orthografla latino-valachica (Cluj, 1805), de asemenea sub influenţa gramaticii lui Samuil Micu şi a lui Gheorghe Şincai (Cipariu 1866: 317-321; Vîrtosu 1968: 209). Ion Budai-Deleanu este autorul unui proiect de reformă a scrierii cu alfabet latin (pentru reformarea ortografiei româneşti chirilice, v. supra 1.2). Ideile sale, asemănătoare cu cele ale predecesorilor (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ioan Piuaru-Molnâr, Samuil Crişan-Korosi; v. Cipariu 1866: 322-325; Şuteu 1976: 67), sunt expuse în principala sa lucrare: Fundamenta grammatices linguae romaenicae (1812), cu versiunea românească (revizuită şi completată) Temeiurile gramaticii 11 româneşti (c. 1815-1820), dar şi în Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti (c. 1815-1820). Comentatorii au remarcat inconsecvenţa ortografiei lui Budai-Deleanu (Gheţie 1966a: 79; Şuteu 1976, loc. cit.). Gheorghe Constantin Roja (Măestria ghiovăsirii..., Buda, 1809) este primul care a susţinut menţinerea alfabetului chirilic doar în cărţile bisericeşti şi introducerea alfabetului latin în celelalte scrieri (Şuteu 1976, ib.). Vasilie Gergely de Csokotis (Omu de lume..., Viena, 1819) a susţinut aceeaşi idee ca şi Roja. Ortografia sa cu alfabet latin este simplificată, comparativ cu sistemele anterioare, păstrând însă unele litere cu semne diacritice: â, î; e, o [ea, oa] etc. (apud Vîrtosu 1968: 207-208; Şuteu 1976, loc. cit.). 2.1.4. Petru Maior Petru Maior este principalul reformator al concepţiei ortografice a Şcolii Ardelene. Petru Maior a scris în latină o lucrare dedicată integral problemei ortografice: Orthographia romana sive Latino-Valachica (Buda, 1819). Petru Maior este primul care a susţinut că româna este continuatoare a latinei vulgare; totuşi, dată fiind lipsa informaţiilor în această privinţă, el a raportat cuvintele româneşti la forma clasică a etimonului, ca şi predecesorii săi Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, susţinând însă necesitatea apropierii de ortografia italiană (Maior 1819: 251; Densusianu 1920: 285,318). Petru Maior a menţinut principalele reguli ale ortografiei etimologice latinizante (Maior 1819: 257-298): s [z] (intervocalic), si [şi], e, o [ea, oa] etc. în spiritul şi în tradiţia ortografiei etimologice latinizante, Petru Maior (1819: 260; v. şi Densusianu 1920: 318) a recomandat grafiile: â, e, î, u [î] (v. supra, 1.2, opiniile lui Petru Maior privind sunetul [î] din rostirea cuvintelor româneşti şi notaţia lui chirilică); notarea vocalei [ă] prin litera vocalică din etimonul latin, însoţită de un spirit lin (sănîtate); notaţia prin d cu sedilă (g) a sunetului [z] provenit dintr-un [d] latin etc. Grafiile etimologizante sunt, sunt(u) apar în Dialogul pentru începutul limbei română, cuprins în Orthographie (Chivu 2000: 102). în afara digrafelor ce, ci, ge, gi, introduse de Samuil Micu şi rostite ca in italiană (v. supra 2.1.2), simt menţionate grafiile che, chi, ghe, ghi, unde h este „mut”, după model italian (Maior 1819: 252, 257, 278-279, 282). Este recomandată scrierea cu ş (eşire), dar sunt păstrate grafiile latinizante şi italienizante de tipul crescere (Maior 1819: 281, 291). Petru Maior (1819: 279) a introdus în ortografie litera ţ, alături de mai vechea g. Unele observaţii ale autorului sugerează posibilităţi de simplificare a ortografiei după criteriul fonologie; de ex., litera q ar putea fi înlocuită peste tot prin c, „dacă românii n-ar vrea să pună în lumină etimologia cuvintelor sau legătura foarte strânsă a limbii române cu latina şi cu italiana”; -u asilabic [u] poate fi omis în scriere (Maior 1819: 258, 301). în locul literei x, autorul recomanda scrierea şi rostirea cu s [s] (precizând că este un fenomen vechi latin, cunoscut şi în italiană) sau scrierea cs, în cuvintele greceşti, dacă acestea sunt rostite ca in limba de origine, cu [ks] (Maior 1819: 258, 294-296). 12 Este recomandată utilizarea cu rol distinctiv morfologic a accentului: dormi, dormi (Maior 1819: 298). Orthographia lui Petru Maior stă la baza ortografiei utilizate in Lexiconul de la Buda (v. supra 1.4) şi a fost retipărită împreună cu acesta (1825). Intre noutăţile ortografice ale Lexiconului sunt: grafemele ş, ţ utilizate acolo unde nu erau urmate de i, în complementaritate cu s + i, i + i (grafemele ş, ţ apar la Petru Maior în Orthographia; v. supra); notaţia vocalei [ă] prin ă. De asemenea, sunt prezente grafiile sunt, sunt(u) (Chivu 2000: 102). 2.2. Alfabetele de tranziţie Introducerea oficială a alfabetului latin în practica scrierii (în jurul anului 1860; v. infra 2.3) a fost pregătită prin utilizarea unor alfabete de tranziţie (sau mixte - chirilice şi latine), numite în epocă şi alfabete civile (în opoziţie cu alfabetul chirilic al scrierilor bisericeşti; Avram, în ELR, s.v. tranziţie, alfabet de ~). Procesul înlocuirii treptate a alfabetului chirilic cu cel latin (2.2.1, 2.2.3) a avut o desfăşurare lentă, marcată de ezitări şi de inconsecvenţă, dar, în final, ireversibilă. Dezvoltarea învăţământului şi a presei literare în limba română a creat o largă dezbatere în jurul problemei ortografice, care a dominat viaţa culturală la jumătatea secolului (Şuteu 1976: 68; Guţu Romalo, în Heliade Rădulescu 1828: 456; v. infra 2.2.2). 2.2.1. Crearea alfabetelor de tranziţie (Ion Heliade Rădulescu) Crearea alfabetelor de tranziţie mixte (alături de alfabetele chirilice simplificate; v. supra 1.4) reprezintă o etapă în trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Alfabetele de tranziţie mixte includeau, într-o anumită proporţie, slove chirilice şi litere latine (cel mai des d, e, n, z; v. Avram, în ELR, s.v. tranziţie, alfabet de ~). Alfabetele de tranziţie au fost alcătuite după 1828 (pornind de la reforma ortografică a lui Heliade; v. 1.3) şi utilizate până în 1859, mai ales după Revoluţia de la 1848 (Vîrtosu 1968: 221-234). Principiul tranziţiei gradate de la alfabetul chirilic tradiţional la alfabetul latin a fost anticipat de Ion Budai-Deleanu (v. supra 1.2). Ion Heliade Rădulescu a fost principalul autor al alfabetului de tranziţie. După crearea alfabetului chirilic de tranziţie (în gramatica sa din 1828), Heliade a susţinut principiul scrierii mixte (chirilice şi latine), printr-o campanie desfăşurată în „Curierul românesc” (gazetă informativă, cu tiraj redus) şi, mai ales, în „Curier de ambe sexe” (supliment literar), unde (după 1836) a introdus diversele variante ale alfabetului, crescând progresiv proporţia literelor latine, până la sfârşitul anului 1844, când revista (periodul V, nr. 1) a apărut tipărită integral cu alfabet latin (Popovici, în Heliade Rădulescu 1943: 517-521; Vîrtosu 1968: 222; Şuteu 1976: 68; Guţu Romalo, în Heliade Rădulescu 1828: 459-460). Pentru literele inexistente în alfabetul limbii latine, Heliade Rădulescu a avut ca model ortografia Şcolii Ardelene, în special sistemul propus de Petru Maior (v. supra 2.1.4; Şuteu 1976, loc. cit.). Astfel, ponderea scrierii fonologice a scăzut, comparativ cu ortografia din 1828, în favoarea unor grafii etimologice (latinizante) sau italienizante. într-o traducere publicată cu litere latine în 1836, Heliade Rădulescu a utilizat notaţiile: â, 13 î, sc [ş], ce, ci. In Parallelismu între limba română şi italiană (1840—1842), Heliade Rădulescu stabilea următoarele echivalenţe: â, e, 6 (=. -h); î (= *); c (= u); sc (= i|i); t, c (= 4); utiliza grafiile: che = ke, chi = ki, ea [ea], o [oa], ş, ge (apud Ivănescu 20002: 688). în „Curier de ambe sexe” din 1844, apar e, dar şi o, u (toate cu valoarea [î]), e [ea] şi 6 [oa], ă, dar şi e, 6 [ă], x, ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, litera g cu valoarea slovei 4, sce / sci [şt], grafia qu (quei = cei etc.). Alte particularităţi grafice sunt: ea, oa, ţ / tz [ţ], ş; [z] este notat prin z sau prin ql (Vîrtosu 1968: 222-223). în ultimul număr al periodului IV din „Curier de ambe sexe”, imediat anterior volumului publicat exclusiv cu alfabet latin, Heliade încă utiliza consecvent câteva notaţii chirilice, între care % [ă]. Menţinerea anumitor slove chirilice evita posibilitatea citirii greşite a literelor latine plurifuncţionale; astfel, litera latină c [k, k1, c] alternează cu slovele chirilice k [k, k'], 4 [c], uneori chiar în acelaşi text: c [c] {cine), m [c] (fcne, fam, nhi) (Heliade Rădulescu, în Curier IV: 299-301); în schimb, g este general în notaţia consoanelor [g], [g] (ge, gi), [g‘] (ghe, ghi). Unele variaţii sunt consecinţa grafiei etimologizante - chi / ki [k1]: chiamb (Curier IV: 225), ochii, kivot (idem: 222); sh / şh / şt [şt]: snie. meşteşug (idem: 161), osteneşte (idem: 300); g / ţ [ţ]: pringi, alţi (idem: 161), fagb, meditaţiuni (idem: 223) etc. Grafiile cu litere consonantice duble sunt latinizante: velini (ib.) sau italienizante: alle (idem: 222); Heliade a extins, în această privinţă, influenţa italiană, comparativ cu Petru Maior. Dintre notaţiile latine ale vocalei [î] utilizate în numerele precedente, Heliade a generalizat (în Curier IV) notaţia î, pe baza principiului fonologie. Articolele publicate de Heliade Rădulescu în presă au păstrat, până târziu, unele notaţii tradiţionale (v., de exemplu, N, 1858, 69: 273-274; 70: 276-277; 71: 281—282; 76: 302; 77: 305; 79: 313): b [ă]: mb, [u]: ntf, 4 [c]: ne, k [k]: ka, sh [şt]: s'tie, in [ş]: uii, n [p]: <&m»; sunetele [i] şi [u] semivocalice sau asilabice (în poziţie finală) sunt marcate cu semnul scurtimii (ei, îmi), în schimb semivocalele [e, o] nu sunt marcate (acestea, noastre). Sub influenţa ortografiei Şcolii Ardelene (v. supra 2.1.1), Heliade Rădulescu utiliza (uneori) apostroful cu rolul morfologic de separare a articolului enclitic (sau a elementului interpretat ca articol) faţă de corpul cuvântului: Biserin ’a (dar şi Biserim), acestor ’a (Heliade Rădulescu, în N, 1858,77:305). Principiul fonologie stă la baza distincţiei pe care Heliade o stabilea între semnele ortografice liniuţă, ca marcă a legării unui cuvânt aton de un cuvânt tonic, şi apostrof, ca marcă a eliziunii produse în urma legării a două cuvinte („Curier de ambe sexe”, V, apud Ivănescu 20002: 688). Heliade Rădulescu a publicat (la Bucureşti) cu alfabet de tranziţie lucrări importante ale contemporanilor săi (v. şi Avram, în ELR, s.v. tranziţie, alfabet de ~). Intre acestea, gramatica lui Iordache Golescu a apărut cu un alfabet preponderent chirilic, numărul literelor latine fiind limitat în inventarul indicat de autor (Golescu 1840: 2-3): a, e, i, m, n, r, s, t, z şi o (asemănător cu slova corespunzătoare chirilică o). Semivocalele sunt marcate prin semicerc deasupra (i). La unii diftongi este înregistrată explicit variaţia notaţiei chirilice cu cea latină: 4 sau eâ, ia sau ia etc. în textul propriu-zis al lucrării sunt utilizate şi alte litere latine; de exemplu, / latin marchează (în 14 succesiune cu celelalte litere ale alfabetului) numerotarea paragrafelor, alternând, uneori pe aceeaşi pagină, cu notaţia chirilică 4, a consoanei [f] din interiorul cuvintelor (Golescu 1840: 15); notaţia (în special, majusculă) / a vocalei [î] alternează cu semnul chirilic * cuprins în inventarul alfabetic şi utilizat sistematic în text. în schimb, vocala [ă] este notată tradiţional, prin ier t*. Indicarea tipografiei pe pagina de titlu s-a făcut integral cu litere latine („în Tipografia lui Eliad”), sugerând preferinţa lui Heliade Rădulescu pentru scrierea nouă. Vechiul ifen (v. supra 1.1) marchează diftongii şi trifîongii doar în exemplele care ilustrează regula de utilizare a acestui semn, nu şi în text: oaat* (Golescu 1840: 2-3, 45). Trema, absentă dintre semnele prozodice recomandate de Golescu (1840: 185-188), apare sporadic în text, marcând rostirea plenisonă a vocalei [i] în hiat {neia; Golescu 1840: 187), ca în Grammatica lui Heliade (v. supra 1.3). Ion Heliade Rădulescu s-a îndepărtat de principiul fonologie şi a susţinut (din 1847) o ortografie italienizantă (sub influenţa lui Petru Maior), iar apoi o ortografie latinizantă (Heliade Rădulescu 1870; v. Guţu Romalo, în Heliade Rădulescu 1828: 460-463). Traducerea Bibliei şi Biblicele publicate de Heliade Rădulescu în 1858, ca şi articolele din acelaşi an ale autorului (v., de exemplu, N, 69: 273-274; 70: 276-277; 71: 281— 282; 76: 302; 77: 305; 79: 313) se caracterizează printr-o ortografie preponderent etimologică şi italienizantă: e [ea] acolo unde se rosteşte cu diftongare metafonică (ţerr’a), dar ea [ea] în celelalte situaţii {marginea); 6 [oa] (fote); e, cu accent grafic grav, în forma verbului a fi, după modelul ortografiei italiene; ă / e / 6 [ă], cu semnul scurtimii pe litera etimologică {păcătui, după); ă [ă], în alte situaţii {să); â / e / î [î], cu accent circumflex pe litera etimologică {quât, păment, rîului); 4 [z] {astă4); sc [şt] {nisce, recunosce); qu [c] şi dublarea literei consonantice / în relative-interogative sau în demonstrative, ca în ortografia italiană {quelle, aquestui); notaţia latinizantă a pronumelor, cu ll {anellea, ellu); notaţii italienizante, de tipul alle; alte grafii cu litere consonantice duble, conform etimonului latin {accopere, annu / anni) şi / sau după model italian {adducă, addi^e, assorbe [absoarbe],ţfisse, ţerr’a). Scrierea cu literă consonantică dublă este extinsă şi acolo unde nu se justifică prin corespondentul latin sau italian: punne, auxiliarul viitorului vommu; la unele cuvinte extinderea este evident analogică: £?//e, adj. pos. salle etc., probabil după stele (< lat. stellae), de asemenea cu desinenţa -le, unde ll este etimologic. Pe baza principiului scrierii etimologice, la unele compuse sudate, formanţii sunt separaţi grafic prin cratimă sau prin apostrof: fie-Kare, ori-que {orice), de’şi {deşi). Ideile lui Heliade Rădulescu au fost aplicate în toate provinciile, până spre sfârşitul secolului (Şuteu 1976: 69, 71). Ponderea elementelor ortografice latine variază de la un text la altul. Manualele şcolare elaborate în epocă aveau, în această privinţă, un pronunţat caracter conservator, comparativ cu alte tipuri de publicaţii. De exemplu, gramatica lui Nicolau Bălăşescu (1850a, 18502b), în Muntenia, şi cea a lui Nicolae Măcărescu (18513), în Moldova, sunt scrise aproape integral cu un alfabet chirilic simplificat, din care lipsesc slove precum: 4, o\f, w, ia, a, io, â, 4 etc; literele asemănătoare din cele două tipuri de alfabet - chirilic şi latin - au formă latină: a, e, i, m, n, o; de asemenea, sunt utilizate literele latine d, x, z (Bălăşescu 1850a, 18502b; Măcărescu 18513), t (Măcărescu 18513). Au fost adoptate unele reguli ortografice, curente: marcarea literelor i, cu semnul scurtimii acolo unde notează semivocale sau sunete finale asilabice (mai, oţ>i, cd3 Bălăşescu 1850a: 39; Măcărescu 18513: 106); marcarea literelor e, o cu accent ascuţit în notaţia diftongilor [ea, oa] (Măcărescu 18513: 15 110) sau a vocalelor deschise (uieme, rop'ie. Bălăşescu 1850a: 7), regulă aplicată însă inconsecvent {mectea, Măcărescu 18513: 107). Ca şi Heliade Rădulescu, Nicolau Bălăşescu separa prin apostrof articolul enclitic: an ’a (articulat), faţă de ani» (nearticulat) (Bălăşescu 1850a: 21). 2.2.2. Dezbaterea problemei ortografice (până în 1858): Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Vasile Popp, Gheorghe Bariţiu, Societatea literară (de la Bucureşti), Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Săulescu, Aron Pumnul ş.a. Dezbaterile asupra ortografiei au avut anvergură naţională, participând numeroase personalităţi ale epocii, din toate provinciile româneşti, reprezentanţi ai tuturor direcţiilor culturale: latino-romanică (punând accent pe influenţa franceză sau italiană), latinistă, analogistă, „naţională”. Scrisul românesc a oscilat între grafia chirilică, grafia nouă cu alfabet de tranziţie sau grafia integrală cu litere latine. Cea mai largă influenţă asupra publicaţiilor din epocă, alături de Ion Heliade Rădulescu, au avut-o Timotei Cipariu şi Aron Pumnul. Timotei Cipariu (1841; 1854: 81-94; 1855; 1866 [ed. I: 1855; text publicat în fascicule, începând din 1847]: 8), adept al scrierii etimologice arhaizante (prin revenirea la forma originară, având ca punct de referinţă textele româneşti vechi), a publicat exclusiv cu alfabet latin, în tipografia sa de la Blaj; acolo a apărut „Organulu luminarei” (1847), primul periodic transilvănean tipărit integral cu caractere latine. Concepţia sa era exprimată nu numai în lucrările publicate (dintre care unele sunt simple note şi comentarii apărute în presa vremii; v. şi infra), ci şi în diversele discursuri sau intervenţii rostite în cadrul dezbaterilor Astrei (Avram 1992a: XIV). Cipariu, graţie prestigiului său intelectual, şi-a impus propriul sistem ortografic în publicaţiile româneşti din Austro-Ungaria (Şuteu 1976: 70; Vîrtosu 1968:249). în tradiţia Şcolii Ardelene, sistemul alfabetic alcătuit de Cipariu (1866: 357-362; cf. Cipariu 1854: 88-93) este apropiat, în unele privinţe, de cel al lui Samuil Micu şi al lui Petru Maior (v. supra 2.1.2, 2.1.4); de exemplu, notarea vocalei [ă] (derivate dintr-un [a] sau [e] latin) prin litera vocalică a, însoţită de un semn diacritic, care la Cipariu este accentul grav (fora); notaţiile a, e, i, u [î] (în poziţie nazală: antaniu, vena, in, funtana), e, 6 [ea, oa]; notaţiile etimologice ale consoanelor [c, g, 3, ş, ţ]; separarea articolului enclitic de corpul cuvântului prin apostrof {limb’a). Cipariu (1866: 342) respingea, pe de o parte, ortografia etimologică puristă a lui August Treboniu Laurian (Tentamen criticum, 1840), care propunea forme lingvistice „ideale”, artificiale, iar, pe de altă parte, ortografia fonologică, în condiţiile în care pronunţia nu era unitară în epocă (v. şi Cipariu 1854: 84); de exemplu, Cipariu (1866: 296, 360; cf. Cipariu 1854: 85-86), făcând unele concesii principiului fonologie, ca principiu secundar al ortografiei, după cel primar, etimologic (cf. Densusianu 1933: 547; v. şi infra 2.4.1), recomanda forma fonie, cu 6, conform uzului, şi nu cu a (conform etimonului latin); pentru formele cu variante fonetice [doao] / [doaă], [noao] / [noaă] etc., recomanda o grafie unificată pe baza etimonului. 16 Aron Pumnul este autorul unei concepţii ortografice adoptate în Bucovina şi promovate până târziu de discipoli, precum Sbiera. Primul sistem alcătuit de Aron Pumnul {Literele corespunzătoare firei limbii româneşti, în „Foae pentru minte, inimă şi literatură”, VIII, 1845), sub influenţa lui Treboniu Lauri an şi a lui Timotei Cipariu, s-a caracterizat printr-un „etimologism extrem” (Şuteu 1976: 70, 83); v., de exemplu, notaţiile: di [z] (diece), si [ş] (sied), ti [ţ] (ties) (apud Densusianu 1933: 551). „Analogismul pumnist” se bazează pe teza adaptării tuturor cuvintelor la „firea” limbii, generalizând legile fonologice care au acţionat iniţial asupra cuvintelor moştenite din latină. Astfel, Pumnul a susţinut adaptarea neologismelor la fonetismul limbii vechi şi reflectarea în scriere a acestei adaptări; de exemplu: adreasă (cu diftongarea metafonică [e] > [ea], sub accent, înainte de [a] / [ă]), esâmplu (cu [e] > [î], în poziţie nazală) (apud Densusianu 1933, ib.) etc. Ulterior autorul a devenit adeptul fonetismului în ortografie (v. infra 2.4.4). Regulile de scriere ale Societăţii literare de la Bucureşti (P. Poenaru, S. Marcovici, G. Ioanid ş.a.) au fost publicate în „Muzeu naţional” (1836) şi republicate în „Foae literară” (1838). Aspecte ale ortografiei sunt discutate, de asemenea, în corespondenţa lui Heliade cu Costache Negruzzi {Corespondenţă între doi rumâni, unul din Ţara Rumânească şi altul din Moldova, în „Muzeu naţional”, Bucureşti, I, 1836) şi în cea a lui Gheorghe Bariţiu cu Timotei Cipariu {Corespondenţii între doi ardeleni asupra ortografia, în „Foae literară”, Braşov, I, 1838) (v. şi Şuteu 1976: 68). Gheorghe Bariţiu a promovat alfabetul de tranziţie, din 1838 în „Gazeta Transilvaniei” (Braşov), iar din 1839, şi în suplimentul literar „Foae pentru minte, inimă şi literatură” (Şuteu 1976: 69). Această soluţie era adecvată realităţii din Transilvania, unde, în ciuda tradiţiei puternice a Şcolii Ardelene, alfabetul latin era utilizat după model maghiar (cf. Vîrtosu 1968: 247-248). Alfabetul româno-chirilic-latin propus de Vasile Popp (sub influenţa ortografiei lui Ioan Piuaru-Molnâr; v. supra 2.1) a fost imediat combătut de Ioan Maiorescu („Foae literară”, 1838, apud Şuteu 1976: 68; v. şi Ioan Maiorescu, Timotei Cipariu, în „Foae pentru minte, inimă şi literatură”, I, 1838). Scrierea cu alfabet de tranziţie a fost susţinută în Moldova sub influenţa ideilor lui Heliade Rădulescu. Dezbaterile erau desfăşurate mai ales în „Albina românească” (Şuteu 1976: 69) şi în suplimentul literar „Alăuta românească”. Gheorghe Asachi a fost adeptul ortografiei italienizante. Mihail Kogălniceanu a comentat sistemul ortografic adoptat de Neofit Scriban în exemplele din Catihisis (1838), redate integral cu alfabet latin, pe baza principiului fonologie. Kogălniceanu împărtăşea concepţia ortografică a Şcolii Ardelene. Unele soluţii ortografice susţinute de Kogălniceanu erau însă neeconomice; de exemplu, notaţia diferenţiată a aceluiaşi sunet, prin ş, la iniţială de cuvânt, şi prin ss, în poziţie medială (Vîrtosu 1968: 236-238). în aceeaşi perioadă, ca reacţie faţă de tendinţa muntenizării dialectului literar moldovenesc prin modelul impus de Heliade Rădulescu (Ivănescu 20002: 664), filologul moldovean Gheorghe Săulescu (semnat Seulescuî) a propus în gramatica sa (1833) şi în lucrări ulterioare (din 1845, 1851) o ortografie influenţată de Ioan 17 Piuaru-Molnâr, de Petru Maior (v. 2.1.4) şi de Timotei Cipariu (v. supra; Şuteu 1976: 69). Proiectul publicat în „Arhiva Albinei”, în 1844, era bazat pe principiul scrierii fonologice, fiind, în intenţia autorului, o fază premergătoare în elaborarea unei ortografii etimologice; sistemul este greoi, incluzând digrafe neuzuale, precum: ae (pentru i»), oe (pentru jk), dj (pentru 3), litere plurifuncţionale: s [s, ş] etc. (Vîrtosu 1968: 238). „Dacia literară” a apărut în 1840, sub conducerea lui Kogălniceanu, tot cu alfabet de tranziţie (Avram, în ELR, s.v. tranziţie, alfabet de ~). în 1844, Gheorghe Asachi, P. Câmpineanu, T. Stamati ş.a. au respins soluţia adoptată, în Ţara Românească, de Ion Ghica, într-un abecedar tipărit cu alfabet de tranziţie, ordonat după modelul alfabetului latin (Vîrtosu 1968: 238-239). Proiectul ortografiei fonologice cu alfabet latin, propus de Asociaţia literară (Iancu Văcărescu, Ion Ghica, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu, C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, fraţii Golescu, Gheorghe Bariţiu, Timotei Cipariu, P. Poenaru ş.a.), în 1847, era mai simplu decât sistemul utilizat de Heliade Rădulescu în 1844 (v. supra); se propunea utilizarea semnelor: ă, â, e [ea] şi o [oa], ce, ci, ge, gi, che, chi, ş, se [şt], f. Proiectul nu a fost aplicat în publicaţiile membrilor asociaţiei; de exemplu, poeziile lui Iancu Văcărescu au fost publicate de I. Voinescu II, cu alfabet de tranziţie, în 1848 (Ivănescu 1958: 57-59; Vîrtosu 1968: 226-227; Avram, în ELR, s.v. tranziţie, alfabet de ~). Sub influenţa ideilor lui Heliade Rădulescu, grafemele ă, â s-au impus în Muntenia, fiind susţinute şi de Treboniu Laurian, iniţial adept al scrierii etimolo-gizante (v. supra; Macrea 1970: 80; Şuteu 1976: 83). Reforma completă a alfabetului (înlocuirea slovelor chirilice prin litere latine) a fost specificată în programul Revoluţiei de la 1848 (Vîrtosu 1968: 227). 2.2.3. Reformele oficiale ale ortografiei (între 1850 şi 1859) Reformele ortografice cu caracter oficial au vizat, în special, învăţământul. în Ţara Românească, reforma din 1850-1851 (cerută de Eforia Şcoalelor şi realizată de o comisie, avându-1 în componenţă şi pe Ioan C. Massim) a reprezentat un pas înapoi, prin menţinerea notaţiei chirilice a unor sunete: [ă, c, g, ş, h] etc.; [ţ] era notat prin tz; a fost oficializată utilizarea literelor î, x, z. Importanţa reformei a fost totuşi aceea de a fi propus oficial o modalitate de unificare a numeroaselor sisteme ortografice existente atunci. Alfabetul, creat cu scopul de a fi impus în şcoală, este prezent în unele tipărituri din epocă (Vîrtosu 1968: 230). Reforma Eforiei Instrucţiunii Publice, din 1856, a menţinut în scriere doar ierul mare % [ă]; erau impuse notaţiile: ch [h], sh [ş], sht [şt], tz [ţ], k [k]; era menţinută scrierea cu ce, ci, ge, gi, x. Sistemul alfabetic urma să fie limitat la uzul şcolar, exceptând cărţile de lectură şi de caligrafie, care urmau să fie publicate cu un alfabet de tranziţie conţinând mai multe slove chirilice (Vîrtosu 1968: 230-231). O nouă revizuire a fost realizată în 1857, oficializându-se scrierea cu: ă, â, î, ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, h, ş, şt, x, z; era menţinută notaţia tz [ţ] (Vîrtosu 1968:231-232). 18 Niciunul dintre aceste trei sisteme alfabetice nu a avut caracter general şi obligatoriu nici chiar pentru cărţile şcolare, Eforia hotărând ca cele destinate şcolilor primare să fie tipărite, în paralel, cu slove chirilice (Vîrtosu 1968: 230-232). Reforma Eforiei Instrucţiunii Publice, din 23 octombrie 1858, a încheiat procesul de introducere a alfabetului latin în Ţara Românească, utilizarea acestuia devenind „cvasiunanimă şi necontestată” (Vîrtosu 1968: 234). Se propunea o ortografie preponderent fonologică. Noua reformă, comparativ cu cea din 1857, a reintrodus notaţiile: e şi e (corespunzătoare slovei t>), 6 [oa], î, u, precum şi variaţiile z/dcu sedilă, h/ch (în cuvintele greceşti), sc /şt, e/ea; în locul notaţiei tz a fost reintrodusă litera / (Vîrtosu 1968: 234,244). Noul sistem alfabetic s-a introdus în 1859 (după Unirea Principatelor), mai întâi, în textul decretelor din „Monitorul Oficial” al Ţării Româneşti (Vîrtosu 1968: 235). ^ în Moldova, sistemul adoptat de Consiliul Şcolar din Iaşi, în 1859, era mai greoi decât cel introdus în 1858 în Ţara Românească, propunându-se o ortografie preponderent etimologică. Proiectul ortografic se baza, în special, pe ideile lui V. A. Urechia. Dezavantajele sistemului alfabetic sunt: numărul mare de semne diacritice (semn de scurtime, semn de lungime, accent ascuţit, accent „greu”); echivalarea multiplă a slovelor (de ex., ierului mare t» este redat prin 10 litere latine - ă, â, e, e, î, î, 6, o, u, u) şi implicit notaţia variabilă {di / di [z], si / si [ş], ti / ti / ci /ci [ţ], sc/st [şt]. Erau menţinute notaţiile uzuale: e [ea], o [oa]; ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi (Vîrtosu 1968: 241-245). 2.3. Introducerea scrierii oficiale cu alfabet latin (1860,1862) în Ţara Românească şi în Moldova, necesitatea unificării ortografiei a devenit prioritară după Unirea Principatelor. Procesul politic al Unirii, ca şi anterior procesul revoluţiei de la 1848 (v. supra 2.2), a grăbit reforma ortografică (Vîrtosu 1968: 250). Scrierea cu alfabet latin a fost introdusă oficial, mai întâi în Ţara Românească, în 1860. Sistemul ortografic a fost impus formal printr-un ordin al lui Ion Ghica, prim-ministru şi ministru de interne al Principatelor Unite (Vîrtosu 1968: 235-236). Sistemul oficializa opţiunea pentru o ortografie preponderent fonologică, fiind o versiune simplificată a sistemului din 1858 (v. supra 2.2.3). S-au stabilit: notaţii diferenţiate pentru vocalele [ă, î], în spiritul ortografiei fonologice; scrierea cu ă (ca unic echivalent al ierului mare t), e (pentru -k), oa, (/, h; erau admise variaţiile ş / sh, şt / sc, ţ / ts; nu erau utilizate consoane duble; u final apărea doar ca marcă de plural la verb (Vîrtosu 1968: 235-236). Scrierea cu alfabet latin a fost oficializată abia în 1862 în Moldova, unde mediul cultural, mult mai conservator, nu era favorabil reformei ortografice; o contribuţie decisivă a avut V. A. Urechia, atunci ministru al instrucţiunii (Vîrtosu 1968: 236, 245; Şuteu 1976: 72; v. şi 2.2.3). în Transilvania, scrierea cu alfabet latin (larg utilizat după 1853) a devenit oficială în 1860, sub influenţa reformelor din Ţara Românească. Comisia filologică de la Sibiu, condusă de Timotei Cipariu şi având ca membri pe Gheorghe Bariţiu, 19 I. Puşcariu, G. Munteanu ş.a., a fundamentat ortografia pe principiul etimologic. Concepţia lui Cipariu (v. şi supra 2.2.2) a fost susţinută şi de Comisia filologică de la Timişoara (Vîrtosu 1968: 246-249). Cea de a treia Comisie filologică, la Cernăuţi, a adoptat sistemul artificial al ortografiei fonologice elaborat de Aron Pumnul (Vîrtosu 1968: 249; v. 2.2.2). 2.4. Norma şi practica scrierii cu alfabet latin între 1860 şi 1881 După introducerea scrierii oficiale cu alfabet latin şi după crearea unui cadru instituţional, prin constituirea Societăţii Literare Române în 1866 (devenită Societatea Academică Română în 1867, iar apoi Academia Română în 1879), a devenit posibilă elaborarea unor proiecte ortografice ale Academiei (v. 2.4.1, 2.4.2) şi codificarea ortografiei în lucrări academice, însă fără caracter oficial. Operele filologice mai importante ale acestei perioade sunt: Gramateca limbei române a lui Timotei Cipariu (2.4.1) şi Dicţionariul limbei române al lui August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim (2.4.3). Ambele sunt fundamentate pe principii latiniste, dominante în acel moment în Societatea Academică, dar ferm criticate şi respinse de importante personalităţi ale epocii. în dezbaterea ortografiei s-au manifestat cele două orientări principale: etimologică (latinistă puristă, arhaizantă, italienizantă) şi fonologică (istorică-populară, analogistă). Cea mai importantă contribuţie în stabilirea ortografiei fonologice a avut-o Titu Maiorescu (2.4.4). 2.4.1 .Primulproiect ortografic al Societăţii Academice Române. Gramateca limbei române (Timotei Cipariu, 1867) Societatea Academică Română (al cărei preşedinte era Ion Heliade Rădulescu) şi-a propus, ca prim punct al programului său, normarea ortografiei limbii române. Primul sistem ortografic elaborat din iniţiativa Societăţii Academice este cel conţinut în primul volum al Gramaticii lui Timotei Cipariu (1867: 143-168). Timotei Cipariu a fost şi autorul principal al Propunerii ortografice a Societăţii Academice Române (1867), document publicat la începutul Gramaticii (Cipariu 1867: XII-XIII). Concepţia ortografică a Gramaticii este corelată cu cea aflată la baza acestui document (Avram 1992a: XV). Regulile generale ale ortografiei, asumate de majoritatea membrilor Societăţii Academice prin Propunerea ortografică, sunt următoarele (Cipariu 1867: 26, 151, 157-162; 1877: 320, 325-348): sunetele etimologice se scriu cu literele corespunzătoare din alfabetul latin; toate sunetele „derivate prin fonetismul limbei” se scriu cu literele sunetelor din care derivă -a, e, o [ă] {lauda, vedu, locusta); a, e, i, u [î] (candu, ventu, in, tacundu, funtand); e [ie] {este), [ea] {sera); o [oa] (flore); ce, ci [c] şi ge, gi [g]; ci [ţ] {acid); d [z] (a audî); s [ş] (a pasî); t [ţ] (a petî); ti [c] {intieleptiune) etc. Unele reguli sunt clarificate în volumul al II-lea al Gramaticii; de exemplu, notarea consoanei [ş] (< sci, sti; Cipariu 1867: 160) prin si: fasia (lat. fascia), usia (lat. ostium). Cipariu a aplicat, în general, ideile sale mai vechi despre ortografie (v. supra 2.2.2). Concepţia autorului, explicită în Gramatică, se caracterizează printr-un etimologism arhaizant moderat (v. şi Avram 1992a: XIV), adoptând principiul 20 etimologic doar în „marginile” limbii române, în „termenii istorici ai limbei”, fără a „abuza” şi a „forţa” uzul „mai bun”, „constant”, „general” (Cipariu 1867: 144, 153, 168). Principiul ortografic (Cipariu 1877, § 146) trebuie să asocieze criteriul etimologic şi pe cel fonologie, uzul vorbirii fiind baza ortografiei, iar formele etimologice având rol corectiv şi regulator (Cipariu 1867: 167; 1877: 313-314). în opinia lui Cipariu (1867: 147; 1877: 314-315), ortografia poate da unitate limbii române, pe baza uneia dintre cele mai corecte forme ale sale, cunoscute de toţi românii, şi anume pe baza limbii vechi bisericeşti; astfel, variaţia regională ar urma să se limiteze la pronunţie. Cipariu (1866: 285) a utilizat argumentul morfologic pentru a susţine menţinerea în scriere a lui -u [u], analog lui -i [']; autorul recomanda rostirea cu [’’] final şi justifica astfel grafia. Scrierea cu -u este, de asemenea, formulată ca regulă în Gramatică (Cipariu 1877: 325): umeru etc. în special pe baza uzului, Cipariu (1866: 285-291; 1877: 315-317) a respins diverse grafii latinizante sau italienizante, cum sunt cele cu reduplicarea consoanelor. în unele privinţe, Cipariu a susţinut, în timp, soluţii grafice diferite, ca în cazul notaţiei sunetelor [i] (< lat. [li]), [k1], [g1] (Avram 1992a: XV). în Gramatică şi anterior în Principia, Cipariu (1866: 361; 1867: 161-162) şi-a exprimat preferinţa pentru grafiile etimologizante, în tradiţia lui Samuil Micu (1780): li [i], cli[k'], gli\g'], eliminate mai târziu de Gheorghe Şincai (1805; v. 2.1.2) şi de Petru Maior (1819; Lexiconul de la Buda, 1825; v. supra 2.1.4). Cipariu (1867: 162; 1877: 317) admitea, în acest caz, variaţia grafică, arătând că timpul va alege între formele „regulate”, „domestice” li (lînu), cli (ocli), gli (gliacia) şi cele „neregulate”, „străine” i (inu), chi (ochi), ghi (ghiatia); grafiile cu chi, ghi au fost preluate din ortografia italiană „din pură imitaţiune”. Inventarul semnelor ortografice, în volumul I al Gramaticii, include accentul, apostroful şi linioara (Cipariu 1867: 162-163). în inventarul semnelor grafice din volumul al II-lea, Cipariu (1877: 349-354) include apostroful (’), accentele (') (') 0 şi semnele de punctuaţie. Dintre acestea, au funcţii pe care le putem considera ortografice apostroful (marcă de eliziune, din care autorul derivă funcţia de separare a articolului enclitic: domna-a > domn ’a) şi linioara (în scrierea compuselor: forâ-de-lege), încadrată de Cipariu la punctuaţie; autorul menţine astfel distincţia dintre funcţiile celor două semne, care apare anterior şi la Heliade Rădulescu (v. supra 2.2.1). Accentele (Cipariu 1867: 163-164) sunt mărci prozodice sau diacritice: ă [î]; â [î]; î [i] lung, după d [z], 5 [ş], t [ţ]; de asemenea, accentul „acut” O este plasat pe finala infinitivelor, iar accentul „greu” ('), pe finala formelor de perfect simplu, având rol distinctiv morfologic (a laudă / laudă / laudă). în volumul al II-lea, Cipariu (1877: 349-350) a detaliat regulile accentului cu funcţie de diacritic morfologic: accentul „acut” se plasează şi pe finala imperativului negativ sau a imperfectului; accentul „greu” se plasează şi pe formele de indicativ prezent / preterit la conjugarea I sau pe pluralul substantivelor terminate în -are (cărări)-, accentul circumflex are şi rolul fonetic de a marca vocale nazale (ânema); autorul şi-a exprimat totuşi rezerva faţă de utilitatea grafemului â. Cipariu (1867: 164-165) admitea utilizarea facultativă a mărcilor prozodice de cantitate vocalică 21 C), O, dar excludea utilizarea sedilei. La semnele de punctuaţie, Cipariu (1877: 351) a indicat şi unele funcţii ortografice, fără a specifica însă explicit această distincţie (de exemplu, rolul punctului de marcă a abrevierii). Gramatica lui Cipariu atestă faptul că sistemul de punctuaţie al românei modeme era deja fixat, sub aspectul funcţiilor sintagmatice ale semnelor. Terminologia ortografiei şi a punctuaţiei utilizată de Cipariu (1867: 164; 1877: 349-354) include numeroase elemente care nu s-au impus în limbă, unele fiind anacronice chiar în raport cu terminologia din Gramatica lui Heliade Rădulescu (1828; v. supra 1.3): semnul jumătăţimei (w); semnul întregimei ("); întrepunţiune (scris intrepuntiune; v. şi întrepuncciuni, apud Bălăşescu 1850a: 93; cf. germ. Interpunktion; corespondentul latin apare în Institutiones linguae valachicae: 7 -de interpunctionibus, signa interpunctionum; cf. interpuncţiile, apud Măcărescu 18513: 106); media notă, nota de mijloc (;); coma (,); semnul întrebaţiunei (?); semnul esclamaţiunei (!); semnul închiderei ( ); semnul citaţiunei („ ”); linia despărţitoare (-); linioara împreunătoare (-). Punct apare, cu forma punt, şi în compusul două punte. Concepţia ortografică al lui Cipariu a fost criticată ferm, în special de Titu Maiorescu. Sistemul ortografic era deja anacronic în momentul publicării Gramaticii, iar ortografia latinizantă, ca formă grafică a expunerii autorului, a compromis această lucrare de mare erudiţie, punându-i în umbră meritele de conţinut, remarcabile (v. şi Avram 1992a: XV). 2.4.2. Al doilea proiect ortografic al Societăţii Academice Române (1869) în urma dezbaterilor din perioada 1867-1869, Societatea Academică a adoptat în 1869 un nou sistem ortografic (v. Şuteu 1966; Munteanu, Ţâra 1983: 222), menţinând o parte a regulilor din primul sistem (v. 2.4.1). Proiectul urma să ofere o soluţie „provizorie”, până la stabilirea „definitivă” a ortografiei (Maiorescu 1908: 152). O modificare importantă a fost oficializarea notaţiilor chi, ghi. Litera z era admisă în forma cuvintelor străine. Scrierea cu litere consonantice duble, acolo unde există o justificare etimologică, a reprezentat un regres faţă de ortografia lui Cipariu. A fost păstrată regula de separare prin apostrof a articolului enclitic feminin. Funcţiile variate ale accentelor grafice (unele prezente şi la Cipariu 1877: 349-350) au încărcat suplimentar sistemul ortografic. Ivănescu (20002: 690) a arătat că proiectul reprezenta punctul de vedere nu atât al latiniştilor, cât al grupării Odobescu, Alecsandri, Hasdeu ş.a., adepţi ai ortografiei etimologice cu semne diacritice. O formă asemănătoare a proiectului ortografic din 1869 a fost introdusă în şcoli în 1871, înlocuind sistemul ortografic din 1858 (v. 2.2.3). 2.4.3. Dicţionarul Academiei (August Treboniu Laurian, Ioan C. Massim) August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim sunt autorii principali ai dicţionarului elaborat din iniţiativa Societăţii Academice Române: Dictionariulu limbei romane (1871-1877), la care, din 1874, au mai colaborat G. Sion, Gheorghe 22 Bariţiu şi I. Hodoş. Sistemul ortografic al lucrării este latinist analogist, reconstituind forme vechi artificiale; de exemplu: despretiu (pentru dispreţ, prin falsă apropiere de latină). Un merit al dicţionarului este stabilirea formelor grafice şi fonetice cu j- (jocu), după modelul grafiei latine. Formele câne, mâne, pâne (considerate o normă a limbii literare în epocă; v. Chivu 1973) se justifică etimologic (Munteanu, Ţâra 1983: 200). Soluţiile ortografice adoptate în dicţionar au fost criticate şi respinse chiar de către membri ai Societăţii Academice (N. Quintescu, Alexandru Odobescu), de pe poziţia ortografiei fonologice. 2.4.4. Dezbaterea problemei ortografice (până în 1881). Contribuţia lui Titu Maiorescu Ca şi înainte de introducerea scrierii oficiale cu alfabet latin (v. supra 2.2.2), dezbaterile asupra ortografiei au avut anvergură naţională, participând filologi şi scriitori, reprezentanţi ai tuturor curentelor ortografice. Aron Pumnul a publicat, în această perioadă, Lepturariul său. Pumnul este autorul celui mai restrictiv sistem alfabetic latin al limbii române (Şuteu 1976: 70-71), conţinând literele existente în scrierea limbii latine şi un inventar de semne diacritice lărgit (cf. Munteanu, Ţâra 1983: 211), comparativ cu alte sisteme ortografice. Astfel, semnul Q plasat deasupra literei marchează o valoare specială a ei: â [z], s [ş], f [ţ], c [c], g [g]; vocala [ă] este notată prin ce, iar [î], prin î (Pumnul 1862- 1863,1, foaia de titlu, verso). Autorul a menţinut formele analogice de tipul: plânta (cu [a] > [î], în poziţie nazală), rceportul (cu [a] > [ă] în silabă atonă), lepturarîu (cu [kt] > [pt]) (Pumnul 1862-1863, I: 200) etc. Soluţiile propuse îndepărtau artificial grafia de realitatea fonetică a limbii. Concepţia ortografică a lui Aron Pumnul a fost adoptată şi de elevul său I. G. Sbiera, care susţinea unificarea ortografiei pe baza principiului fonologie {în cauza unificării ortografiilor române, 1865). Vasile Alecsandri a susţinut în gramatica sa (1865) şi a utilizat în scris ortografia oficială (v. supra 2.3); unele notaţii sunt însă diferite - de ex., ss [ş] (apud Vîrtosu 1968: 245). în Transilvania, grafiile etimologizante, cu mărci diacritice de tip morfologic, din îndreptarul lui I. Puşcariu (1864) - de ex., cântă (inf.), cântă (pf. s.), cas’a (s. art.) - erau criticate în presa progresistă locală. Primul ziar tipărit cu ortografie fonologică în Transilvania a fost „Foişoara Telegrafului Român” (1876; Şuteu 1976: 83). După 1866-1867, dezbaterile s-au desfăşurat în cadrul Societăţii Literare Române, respectiv al Societăţii Academice Române, dar şi în afara acesteia, mai ales prin publicaţiile membrilor Societăţii: Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu, Gheorghe Bariţiu, Gavril Munteanu, Alexandru Odobescu, Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu, N. Quintescu, I. G. Sbiera ş.a. Cele două proiecte ortografice ale Academiei, din 1867 (2.4.1) şi 1869 (2.4.2), destinate, în special, publicării „Analelor” academice (Maiorescu 1908: 135-136), nu au fost însuşite şi aplicate de scriitorii vremii - membri şi nemembri ai Societăţii Academice. Uzul a rămas, în continuare, deosebit de eterogen, sub aspectul ortografiei. 23 Ion Heliade Rădulescu era, în această perioadă, adeptul ortografiei italie-nizante - Principie de orthographia romana (1870: 3): după (cf., anterior, dopă, dope la Paul Iorgovici, apud Ivănescu 20002: 626) etc. Această opţiune a limitat influenţa lui Heliade în viaţa culturală, comparativ cu prima jumătate a secolului al XlX-lea, când de numele său erau legate principalele transformări ale ortografiei româneşti: reforma scrierii chirilice (pe baza principiului fonologie) şi crearea alfabetelor de tranziţie (v. supra 1.3, 2.2.1). Titu Maiorescu a fost adversar atât al etimologismului (reprezentat mai ales prin Gramatica lui Timotei Cipariu; v. 2.4.1), cât şi al analogismului pumnist (v. supra). Concepţia sa este expusă în lucrarea fundamentală Despre scrierea limbei rumâne (publicată pe părţi, între 1866 şi 1873), în esenţă, proiectul ortografic al lui Maiorescu nu este original: ideile sale despre ortografia „fonetică” sunt asemănătoare cu cele susţinute de I. G. Sbiera în prima sesiune a Societăţii Academice, din 1867, reluând principiul ortografic al lui Aron Pumnul (Şuteu 1966: 509); ideea asocierii principiului fonologie cu cel etimologic este preluată de la Cipariu, Maiorescu inversând însă ierarhia, în favoarea principiului fonologie (Avram 1992a: XV). Meritul lui Maiorescu, personalitate cu autoritate intelectuală de necontestat în epocă, a constat în susţinerea acestor idei, cu o temeinică argumentaţie filosofică şi lingvistică, având, în final, un rol decisiv în impunerea principiului fonologie (Şuteu 1966, ib.) în ortografia oficială a Academiei (v. infra 2.5). Maiorescu (1908: 57-125) a explicat, în manieră modernă (pe baza unei solide informaţii ştiinţifice), esenţa principiului „fonetic”, delimitându-se implicit de felul cum acesta fusese înţeles de Aron Pumnul: scrierea fonetică nu reproduce pronunţarea, ci utilizează un număr limitat de semne grafice, care notează sunetele ce deosebesc sensurile cuvintelor şi ale formelor flexionare. Literele sunt semne „logice”, corespunzătoare sunetelor distinctive semantic. Din perspectiva lingvisticii istorice, Maiorescu a justificat scrierea fonetică, prin dinamica limbii: limba evoluează, iar scrierea fonetică reflectă schimbările, în timp ce scrierea etimologică, menţinând forme inactuale, împiedică înţelegerea. Regula principală a sistemului ortografic propus de Maiorescu (1908: 74-87) priveşte notarea sunetelor inexistente în latină prin litere latine cu semne diacritice: ă sau e notează vocalele [ă] sau [î] (mediale sau finale); i- [î]; ş (v. 2.1.2); f (2.1.4). Grafemul î a fost acceptat doar mai târziu de autor (Brâncuş 1964: 484-487; Macrea 1968: 396-398; Munteanu, Ţâra 1983: 225; Ivănescu 20002: 690-692). Propunerile ortografice ale lui Titu Maiorescu s-au impus şi prin aplicarea lor în revista Junimii, „Convorbiri literare”. 2.5. Sistemul ortografic al Academiei (1881) Din 1879, problema ortografiei s-a aflat sub autoritatea Academiei Române, care a iniţiat elaborarea unui nou proiect. Dezbaterile s-au desfăşurat în 1879— 1880, cu două comisii, ultima fiind alcătuită din: Gheorghe Bariţiu (preşedinte), Titu Maiorescu (raportor), Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu, N. Quintescu (Maiorescu 1908: 135). 24 Maiorescu şi-a impus propria concepţie ortografică (v. supra 2.4.4). El a caracterizat proiectul ca fiind întemeiat pe un „fonetism temperat prin necesităţi etimologice” şi a specificat mai târziu (1904) că necesităţile etimologice nu erau atât de ordin ştiinţific, cât practic, pentru a se obţine acordul latiniştilor în adoptarea unei ortografii comune, unitare (Maiorescu 1908: 141,152). Proiectul se baza pe principiul fonologie, cu câteva excepţii, între care: scrierea cu dublu s a cuvintelor străine (rassă); notaţia s [z] în neologismele recente (s înţes a). în ce priveşte vocalele [ă] şi [î], Maiorescu a susţinut notarea prin litera vocalei etimologice, cu semnul scurtimii {păscut, păstor /pasce; vezend / vedere), prin â la finala perfectului simplu {umblă), prin ă acolo unde nu se constată provenienţa în interiorul limbii române şi prin i la cuvintele care încep cu inundată). De asemenea, a specificat opţiunea lui V. Alecsandri şi a lui N. Quintescu pentru notaţia î [î]. Autorul a menţionat în raport soluţiile ortografice cu care nu este de acord, dar pe care le-a acceptat ca o concesie făcută etimologiştilor: notarea consoanei [z] prin 4 acolo unde provine din d {ere 4) şi prin z în celelalte situaţii {zălog); notaţia sci [şti] acolo unde există cel puţin o formă în care provine din sc {cunosci / cunosc; pesce /pescuit), dar şi în a sci, sciinţă, consciinţă. Maiorescu a pledat pentru eliminarea, în toate situaţiile, a lui u final (susţinut, în continuare, de G. Bariţiu şi de N. Quintescu). Pentru -i scurt, se propunea notarea prin i, fără semnul scurtării {oameni). Astfel, diacriticul ar fi urmat să fie utilizat doar în notaţia ă. Apostroful era eliminat din faţa articolului feminin enclitic {casă). Accentul grafic era limitat la formele verbale, unde are rol distinctiv {simţi / a simţi). Pentru diftongii metafonici Maiorescu a susţinut notaţia ea, oa; G. Bariţiu optase pentru e, 6 (v. Maiorescu 1908: 142-151). Proiectul adoptat (1881) a devenit prima ortografie oficială a limbii române. în forma sa finală, ortografia a menţinut grafiile -u, -i; în „Analele” Academiei din 1894-1895, litera -u notează semivocala, notează sunetul [u] sau nu are valoare fonetică (după o palatală sau după [i]), iar -î notează semivocala (inclusiv în diftongul [ii], rostit şi ca [i] lung) sau sunetul [‘]: meu (AAR: 131); ochiu (idem: 143); voiu (idem: 160); literei, alţii (idem: 253); îşi (idem: 249); consecinţî (idem: 134); e [ea]: întrega (idem: 158); 6 [oa]: tote (idem: 142). Aplicarea regulilor ortografice nonfonologice s-a bazat uneori pe false etimologii: tacend ar fi trebuit scris cu â, pentru că -înd, la conjugarea a Il-a, provine din -andus; vînd ar fi trebuit scris cu e, prin raportare la lat. vendo, nu la rom. vinzi (Densusianu 1889: 168). Vocala [î] apare notată şi prin 6 sau u. 3. ÎNCERCĂRI DE NORMARE A PRONUNŢĂRII Modelul ortoepic, în secolul al XlX-lea, era dat de uzul cultivat. Din perspectiva evolutivă, a constituirii normelor de pronunţare, un rol esenţial a avut influenţa ortografiei. Aceasta s-a manifestat în special după 1840. Caracteristice limbii române, în epoca modernă, au fost tendinţa de unificare a pronunţării literare supradialectale (după modelul limbii scrise) şi tendinţa de arhaizare a pronunţării (mai ales în a doua jumătate a secolului), prin apropiere de modelul eufonic al' limbii vechi (Şuteu 1976: 128; Munteanu, Ţâra 1983: 242). 25 La începutul perioadei, fonetismul reflectă varietatea regională. Ion Heliade Rădulescu a impus ca bază a unificării limbii modelul textelor bisericeşti din secolul al XVIII-lea, ale căror particularităţi lingvistice s-au păstrat cel mai bine în graiul muntenesc (Munteanu, Ţâra 1983: 243). Tendinţa de unificare a pronunţării s-a manifestat ulterior, prin respingerea fenomenelor regionale (Şuteu 1976: 130-131; Munteanu, Ţâra 1983: 162, 171; Avram 1992a: XVI; Ivănescu 20002: 673): - velarizarea vocalelor [e] > [ă], [i] > [î], după consoane şuierătoare (înţăleg, sângur; Heliade Rădulescu, Cipariu) sau după labiale şi după dentala [d] (pă, dă, dân; Heliade Rădulescu); - [ie] > [e] după consoane labiale (Cipariu); - [e] > [i] (binile, di, pi; Heliade Rădulescu); - [ia] în iaste; [i] în loc de [î] sau de [e] (Cipariu); - [ea] > [e] după [s] (sară; Heliade Rădulescu); - palatalizarea labialelor (ghine; Cipariu); - palatalizarea dentalelor ([d1], [t1], [l1], [n1]) (spuni; idem); - africatizarea palatalelor [k1] > [c], [g1] > [g] (idem); -iotacizarea dentalelor d, n, t - auz (respinsă de Heliade Rădulescu, în favoarea formelor cu dentala refăcută; Cipariu prefera formele iotacizate, din raţiuni ortografice, grafia etimologizantă di [z], în audiu, fiind mai apropiată de etimonul audio; Gheţie 1966b: 525); - fonetisme de tipul eream, picere, deşt (Cipariu); - e şi o deschise, în locul diftongilor [ea], [oa] (Cipariu prefera formele fără diftong). Respingerea formelor regionale cu vocale velarizate trebuie pusă în legătură cu tendinţa, specifică epocii, de restrângere a utilizării vocalelor nelatine [ă], [î]. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adoptat unele forme regionale cu [e] în loc de [ă] şi [i] în loc de [î]: beutură, tinăr. La alţi autori, evitarea vocalelor [ă], [î] este consecinţa influenţei modeme, latino-romanice (Munteanu, Ţâra 1983:171,190,245). Apropierea de modelul latin explică unele particularităţi fonetice de tip nordic (Munteanu, Ţâra 1983: 245) ale limbii literare din epocă: formele etimologice, fără diftong câne, mâne, pâne (preferate de reprezentanţii Şcolii Ardelene); formele cu ă. de tipul păhar, părete, rădica etc. Norma limbii culte includea, la sfârşitul secolului al XlX-lea, forme vechi, apropiate de etimonul latin, aflate încă în uz, precum câne, mâne, pâne, dar şi forme latinizate: meu, perd, riu (apud Munteanu, Ţâra 1983: 189), nărav > morav (după lat. mos, moris) etc. (Ivănescu 20002: 673). Forma latinizată sunt (3 pl.) -extinsă la 1. sg. (suni), 1 pl. (suntem), 2 pl. (sunteţi) - este, de asemenea, cultă, introdusă în ortografie de Şcoala Ardeleană (Chivu 1993; Chivu 2000: 102-103 şi bibliografia; v. 2.1.4); formele au fost preluate de Heliade Rădulescu de la Paul Iorgovici (v. 2.1.2), extinse la unii scriitori moldoveni (C. Negruzzi, V. Alecsandri) şi adoptate de filologii latinişti, iar apoi impuse în limba literară, prin normele ortografice academice. Rostirea sunt / suntem / sunteţi, sub influenţa grafiei, a apărut în secolul al XlX-lea (Ivănescu 20002: 673, 694). 26 Arhaizarea intenţionată a fonetismului (lăcuitor, apud Munteanu, Ţâra 1983: 245 etc.) este, de asemenea, un fenomen cult. Uneori, la acelaşi autor se manifestă tendinţe opuse: latinizarea unor cuvinte: a judica, judicată şi românizarea unor împrumuturi neologice: vărsat pentru versat (Heliade Rădulescu, apud Ivănescu 20002: 673). Românizarea, ca şi exagerările analogiştilor (plăntă, apărut şi la Gh. Şincai, C. Conachi; v. Ivănescu 20002: 677; v. şi supra 2.4.4) se explică prin tendinţa spre arhaizare a limbii. Alte fonetisme specifice epocii, menţinute ca normă până la sfârşitul secolului, simt: formele nesincopate, ca dirept; r labiopalatal din ceriu, -ariu, -eriu, -toriu; forme precum galbin etc. (Costinescu 1979: 122). Un alt aspect al normării pronunţării este respingerea fonetismelor neregionale considerate incorecte: metatezele (ver un pentru vreun; Cipariu), formele nepreiotate ale verbului a fii (Cipariu), inclusiv adaptări ale neologismelor etc. Erau respinse, de asemenea, unele fonetisme vechi (Munteanu, Ţâra 1983: 171; Avram 1992a: XVI), menţinute regional, precum: - [g] în loc de [3] - gioc (Săulescu); Şcoala Ardeleană, Heliade Rădulescu, Cipariu considerau corecte formele joc, dar împregiur, încongiura (cf. lat. gyrus); - [d] în loc de [z] - frundze (sporadic, la Gh. Şincai). Unificarea pronunţării, în varianta literară supradialectală, nu s-a realizat până în 1880, astfel încât o caracteristică a uzului a fost marea extindere a variaţiei libere, în pronunţare. Unii autori au înregistrat existenţa fenomenului. Din formularea câtorva reguli ortografice, putem deduce că Golescu (1840: 75) admitea oscilaţia între diftong şi hiat, în cazul grupurilor oa (bo-ală / boală), 00 (pio-o / pioo), oă (zio-ă / zioă). Heliade Rădulescu accepta rostirea cu şi fără diftong la câne /câine, mâne / mâine, pâne /pâine (v. şi supra 2.4.3). Fixarea normelor pronunţării a fost întârziată de dominaţia principiului etimologic în ortografie, în a doua parte a epocii modeme. Unificarea fonetică a devenit posibilă după adoptarea principiului fonologie ca fundament al ortografiei oficiale. 4. CONCLUZII Modernizarea scrierii limbii române a presupus trecerea de la grafia tradiţională româno-chirilică la grafia cu alfabet româno-latin. Procesul complex, neunitar, de lungă durată, s-a realizat treptat, prin elaborarea a numeroase alfabete de tranziţie (sau mixte - chirilice şi latine). Principalul autor al alfabetelor de tranziţie a fost Ion Heliade Rădulescu. Scrierea cu alfabet latin a fost utilizată prima dată în lucrări programatice de către reprezentanţii Şcolii Ardelene. Sistemele ortografice elaborate de aceştia nu au avut caracter oficial şi s-au bazat pe principii etimologice, de tip latinizant. Scrierea cu alfabet latin a devenit oficială mai întâi în Ţara Românească (1860). Sistemul ortografic adoptat era bazat preponderent pe principiul fonologie. Ulterior, scrierea cu caractere latine a fost oficializată în Transilvania (1860) şi în Moldova (1862). 27 Primele proiecte ortografice academice nu au avut caracter oficial. Sistemul ortografic propus în Gramatica lui Timotei Cipariu asocia principiul etimologic cu cel fonologie, într-o concepţie etimologistă arhaizantă moderată, iar sistemul ortografic al Dicţionarului Academiei, elaborat de August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim, era latinist analogist. Dezbaterea problemei ortografice în Societatea Academică Română, iar din 1879 în Academia Română s-a desfăşurat de pe două poziţii principale: cea etimologică (latinistă puristă, arhaizantă, italienizantă) şi cea fonologică (istorică-populară, analogistă). Prima ortografie oficială a limbii române a fost adoptată de Academie în 1881. Principiul fonologie a fost impus ca bază a sistemului de scriere, prin contribuţia decisivă a lui Titu Maiorescu. Scrierea tradiţională, cu alfabet româno-chirilic (în diverse variante simplificate), a fost utilizată până spre sfârşitul secolului al XlX-lea, în Biserica Ortodoxă şi în documentele cu caracter privat. Tendinţele fonetice fundamentale care s-au manifestat în româna modernă literară sunt cea de unificare a pronunţării supradialectale (după modelul limbii scrise) şi cea de arhaizare a pronunţării (mai ales în a doua jumătate a secolului), prin apropiere de modelul eufonic al limbii vechi. Impunerea principiului fonologie în ortografia oficială, la sfârşitul epocii modeme, a creat o premisă importantă pentru fixarea normelor ortoepice, în secolul al XX-lea. SURSE AAR = „Analele Academiei Române”, seria a Il-a, tomul XVII (1894-1895), Partea administrativă şi dezbaterile. Discursuri, memorii şi notiţe, p. 131-183; Secţiunea literară, p. 249-260. Curier IV = „Curier de ambe sexe”, periodul IV [1843-1844], nr. 1-10, p. 1-339. Heliade Rădulescu = Ion Heliade Rădulescu, Grammatică românească, 1828; ed. Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980. Heliade Rădulescu = Ion Heliade Rădulescu, Biblia Sacra, Paris, Preve, 1858. Heliade Rădulescu = Ion Heliade Rădulescu, Biblicele sau notatii historice philosophice, religiose si politice assupra Bibliei, Paris, Preve, 1858. N = „Naţionalul”, 1858, nr. 69, 70, 71,76, 77, 79. 28 ORTOGRAFIA ŞI ORTOEPIA Secolul al XX-lea 1. REFORMELE ORTOGRAFICE................................. 30 1.1. Reforma ortografică din 1904...................... 30 1.1.1. Ortografia la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea............................. 30 1.1.2. Modificări ortografice adoptate în 1904..... 30 1.2. Reforma ortografică din 1932..................... 31 1.3. Reforma ortografică din 1953...................... 32 1.4. Reforma ortografică din 1993...................... 32 2. NORMA ORTOEPICĂ....................................... 33 3. CONCLUZII............................................. 33 ORTOGRAFIA ŞI ORTOEPIA Secolul al XX-lea Principalele probleme ale ortografiei şi ale ortoepiei în secolul al XX-lea au fost modificările succesive ale normei ortografice (v. infra 1) şi fixarea normei ortoepice în lucrări cu caracter oficial (v. infra 2). 1. REFORMELE ORTOGRAFICE Dintre modificările aduse ortografiei, cele mai importante sunt reformele din 1904 (v. 1.1), 1932 (1.2), 1953 (1.3) şi 1993 (1.4). 1.1. Reforma ortografică din 1904 1.1.1. Ortografia la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea între anii 1881 şi 1904, problemele ortografiei oficiale (v. XIX, Ortografia şi ortoepia, 2.5) au fost intens discutate. Personalităţile care au dominat această dezbatere au fost A. Lambrior şi H. Tiktin (Şuteu 1976: 73). A. Lambrior (1880: 33,36; v. şi 1892a: 22) a susţinut necesitatea unei ortografii simple, pur fonologice, bazate pe limba veche şi pe formele dialectului muntenesc. Lambrior (1880: 36; 1881: 65, 71, 72) a respins grafiile nonfonologice din ortografia Academiei (1881); a optat pentru menţinerea distincţiei grafice a vocalelor [ă] / [î] şi pentru notarea lor prin literele ă, respectiv f. H. Tiktin (1889; 1893: 5-8), constatând ezitările ortografiei româneşti între principiul fonologie şi cel etimologic, a optat explicit pentru primul. Ca şi Lambrior, a adoptat notaţiile ă [ă], î [î], A menţinut însă, în propriul scris, unele grafii din ortografia academică: î, u - unei\ acelaşileu (Tiktin 1893: 9). Unele manuale aplicau şi explicau ortografia oficială; de exemplu, Manliu (1896: 172-175), recomandând soluţiile ortografice stabilite de Academie, a prezentat şi grafiile pur fonologice. Terminologia modernă a ortografiei şi a punctuaţiei, norma de punctuaţie (sistemul semnelor de punctuaţie, forma lor, regulile de utilizare) erau deja constituite la sfârşitul secolului al XlX-lea (v., de exemplu, Tiktin 1893: 5-11; 1895: 164-170; cf. Avram, în ELR, s.v. modernă, limbă ~). 1.1.2. Modificări ortografice adoptate în 1904 în 1903 Secţia literară a Academiei a numit o comisie de revizuire a ortografiei. Au fost păstraţi membrii comisiei care a alcătuit vechea ortografie (din 1881), anume Titu Maiorescu (raportor), Bogdan Petriceicu Hasdeu, N. Quintescu; acestora li s-au alăturat Iacob Negruzzi şi Ioan Bianu. 30 Raportul lui Titu Maiorescu, aprobat în comisie cu votul împotrivă al lui N. Quintescu şi în absenţa lui B. P. Hasdeu, exprima, aşadar, punctul de vedere al autorului, susţinut de I. Negruzzi şi de I. Bianu (Maiorescu 1908: 153). Comisia propunea următoarele modificări ortografice: (1) notarea diftongilor metafonici prin ea, oa; generalizarea notaţiilor (2) şt [şt], (3) z [z] (fiind eliminate grafiile sci, respectiv (fi; (4) notarea lui u scurt prin u, iar a lui i scurt prin i, fără semne diacritice (marcarea prin accent grav a vocalelor finale [i], [u] sub accent - auzi, tăcu); (5) generalizarea notaţiei ă [ă]; (6) notarea vocalei [î] prin î, exceptând situaţiile în care urmează după c, g, unde se notează prin â (pentru a evita confuzia î / i, deci rostirea ci, gî). De asemenea, se propune „ca excepţie importantă” scrierea cu â a cuvântului român şi a derivatelor sale, pe baza argumentelor istorice. Prima propunere, cea referitoare la scrierea diftongilor metafonici, a fost susţinută unanim de comisie (Maiorescu 1908: 155-157). în forma adoptată de Academie, ortografia prevedea notarea vocalei [î] prin î la începutul cuvintelor {înger) şi prin d în interior {cânt) (Maiorescu 1908: 157). Reforma ortografică din 1904 a extins aplicarea principiului fonologie şi a simplificat scrierea. Ortografia adoptată în 1904 a fost aplicată de Sextil Puşcariu în Dicţionarul Academiei (DA). Distincţia â / î avea la bază, totodată, criterii etimologice şi morfologice, scrierea cu -î a verbelor în -rî fiind menţinută în flexiune şi în derivate {amărît, amărîtură; DA). 1.2. Reforma ortografică din 1932 în dezbaterea problemei ortografice, între 1904 şi 1932, s-a manifestat tot mai accentuat opţiunea pentru scrierea fonologică. Reforma din 1932 a consolidat principiul fonologie al ortografiei (Densusianu 1931). Numeroase personalităţi, între care Nicolae Iorga, Alexandru Philippide ş.a., s-au exprimat pentru eliminarea grafiilor cu â [î] şi pentru păstrarea doar a literei echivalente î. Unii, precum August Scriban (1925: 34-35), admiteau păstrarea lui â doar în familia numelui român. Personalităţile reunite la Congresul Filologilor Români (Bucureşti, 1925; Cluj, 1926) au propus Academiei eliminarea grafiilor cu â. Proiectul de reformă alcătuit de Sextil Puşcariu (1928) prevedea: scrierea cu î la începutul şi la sfârşitul cuvintelor {înger, amărî), inclusiv în compusele (sau derivatele) unde î- devine medial {neîmpăcat); scrierea cu â în interiorul cuvintelor {când), inclusiv în derivatele (şi în formele) verbelor cu infinitivul în -rî, unde -î devine medial, situaţie în care ortografia din 1904 impunea scrierea cu î (hotărâtor; amărât, coborâre, făcând). Susţinătorul, în Academie, al scrierii cu î a fost Ovid Densusianu. Grupul opozanţilor, condus de Simion Mehedinţi, a solicitat Academiei menţinerea regulii ortografice din 1904 (Şuteu 1986: 108). în final, reforma din 1932 a menţinut ambele grafeme {â, î), cu regulile lor de utilizare stabilite în 1904. între concesiile făcute principiului etimologic, la cererea lui Densusianu, a fost şi adoptarea scrierii cu s a unor cuvinte ca filosof (scris cu z, conform ortografiei din 1904; apud Şuteu 1986: 103). 31 1.3. Reforma ortografică din 1953 în perioada 1932-1953, numeroşi lingvişti (I.-A. Candrea şi Al. Rosetti în „Universul”, Gh. Adamescu în „Convorbiri literare", Iorgu Iordan în „Vremea”, Al. Graur în „Adevărul” şi în „Cum vorbim”, Emil Petrovici în „Cum vorbim”, I. Coteanu, I. Fischer, Ana Canarache ş.a.; apud Şuteu 1976: 73) au formulat propuneri de simplificare a scrierii, prin generalizarea principiului fonologie. Reforma ortografică din 1953 a pus bazele ortografiei româneşti moderne, introducând unele modificări, între care mai importante sunt următoarele: eliminarea literei â şi înlocuirea ei prin l în toate situaţiile; renunţarea la -u fără valoare fonologică; generalizarea cratimei şi limitarea apostrofului la contextele în care lipsesc accidental anumite sunete, iar sunetele rămase nu formează silabă {far ’ de, dom ’le); înlocuirea formelor verbale sunt, suntem, sunteţi prin sînt, sîntem, sînteţi (conform rostirii „populare”); introducerea în ortografie a principiilor numite morfologic şi sintactic (Şuteu 1984: 181). Ulterior, în 1965, s-a reintrodus, printr-un amendament, scrierea cu a a cuvintelor din familia numelui român. După 1970, s-a desfăşurat în presă o campanie în favoarea extinderii grafiilor cu â (Şuteu 1986: 108). Reforma ortografică din 1953 (1965) a stabilit un inventar alfabetic, în care cele mai multe litere au o singură valoare fonologică şi nu intră în raport de echivalenţă cu alte litere (Şuteu 1986: 45-111). Norma ortografică stabilită prin reforma din 1953 (1965) a fost descrisă în lucrări speciale, cu caracter oficial, ale Academiei. Acestea sunt destinate specialiştilor, dar şi publicului larg: Mic dicţionar ortografic (MDO, 1953, 1954), îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (îndreptar1; cu ediţii succesive, începând din 1960), Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM1, 1982), la care se adaugă numeroase lucrări de autor. Sistemul semnelor ortografice include cratima (-) şi apostroful (’). O utilizare mai restrânsă au alte semne, cu funcţii ortografice secundare: punctul (.) (în abrevieri - ian. [ianuarie]), linia de pauză (-) (în scrierea compuselor care includ un termen, la rândul său, compus, scris cu cratimă, precum nord-nord-vest), pauza albă (în situaţii speciale, ca de împărţit / deîmpărţit) şi bara oblică, semn introdus recent, la sfârşitul secolului al XX-lea, după model străin, mai ales englez şi denumit, astăzi, uneori, prin anglicismul slash (km/h) (Avram 1979a). Norma punctuaţiei este, de asemenea, consemnată în lucrări oficiale ale Academiei (îndreptar1, 1960 ş.u.). 1.4. Reforma ortografică din 1993 Prin ultima reformă ortografică, în 1993, Academia Română a stabilit: (a) utilizarea lui â în interiorul cuvintelor (conform regulilor propuse de Sextil Puşcariu, cu eliminarea distincţiilor bazate pe unitatea formelor flexionare şi a acelora ce luau în considerare sufixarea; v. 1.2); (b) utilizarea formelor grafice sunt, suntem, sunteţi (H 1993). 32 Modificările sunt aplicate în ediţiile de după 1993 ale îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie şi în ultima ediţie a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM2, 2005), lucrări oficiale ale Academiei. Ultima reformă a realizat o limitare a principiului fonologie în ortografie, printr-un principiu exclusiv distribuţional. 2. NORMA ORTOEPICĂ Consolidarea normelor de pronunţare dialectală s-a realizat la sfârşitul secolului al XlX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. Modelul ortoepic, în limba română contemporană, este dat de „pronunţarea generaţiei medii de intelectuali din Bucureşti” (Avram, în ELR, s.v. ortoepie (pronunţare literară/exemplară); cf. DO: 6). Ca şi în cazul ortografiei (v. 1.3), o noutate a perioadei de după 1953 este consemnarea normei ortoepice în lucrări speciale, cu caracter oficial, ale Academiei: Dicţionar ortoepic (DO, 1956), îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (îndreptar1; cu ediţii succesive, începând din 1960), Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM1, 1982; DOOM2, 2005). Norma ortoepică a românei contemporane este mai puţin fermă decât norma ortografică. în ultima sa formă (DOOM2), ea permite încă unele variaţii libere, în special de poziţie a accentului (trafic / trafic, profesor / profesdr). Forma verbului a fi s-a pronunţat [sunt], sub influenţa formei scrise sunt (după eliminarea diacriticului, în grafia u; Avram, în ELR, loc. cit.); după reintroducerea grafiei cu u (în 1993; v. 1.4), rostirea [sunt] este relativ extinsă în uzul literar, unde coexistă cu forma veche [sînt]. O problemă specială a ortoepiei este adaptarea fonetică a neologismelor. Pentru cele recente (majoritatea, de origine engleză), DOOM2 indică o formă de pronunţare cât mai apropiată de cea etimologică: slash [sleş]. 3. CONCLUZII Principiul fundamental al ortografiei limbii române contemporane este cel fonologie. Reformele ortografice din 1904, 1932, 1953 au extins şi consolidat principiul scrierii fonologice. Ultima reformă ortografică, cea din 1993, a introdus o limitare a principiului fonologie prin câteva reguli pur distribuţionale. Norma ortoepică permite unele situaţii de variaţie liberă. După 1953, normele rostirii au fost consemnate în lucrări academice cu caracter oficial. 33 I. SECOLUL AL XIX-LEA MORFOLOGIA SUBSTANTIVUL 1. TIPARELE FLEXIONARE ALE SUBSTANTIVULUI..................... 38 1.1. Substantivele masculine................................ 38 1.1.1. Tiparul consoană - i (asilabic)................... 38 1.1.2. Tiparul e - i (asilabic).......................... 38 1.2. Substantivele feminine................................... 39 1.2.1. Tiparele flexiunii feminine ă - e vs ă - i........ 39 1.2.2. Tiparul e - i (asilabic).......................... 39 1.2.3. Tiparul i-e (în hiat) - iî (în diftong)........... 40 1.2.4. Tiparul Ie-1......................................... 40 1.2.5. Tiparul (ea/a) 0 - le............................. 41 1.2.6. Substantive feminine cu trei forme................ 41 1.3. Substantivele neutre..................................... 41 1.3.1. Tiparul u/u/0 - uri............................... 41 1.3.2. Tiparul u/u/0 - e.................................... 42 1.3.3. Tiparul îu - iî...................................... 42 1.3.4. Tiparul 0 - ă........................................ 43 2. SUBSTANTIVE NEREGULATE....................................... 43 3. ÎNCADRAREA ÎN GENURI ŞI OSCILAŢIA DINTRE ELE.................. 44 3.1. Oscilaţia feminin - neutru................................ 44 3.2. Oscilaţia masculin - neutru............................... 45 3.3. Oscilaţia masculin - feminin.............................. 46 3.4. Ponderea genurilor........................................ 46 4. NUMĂRUL...................................................... 46 4.1. Marcarea numărului prin flectiv........................... 47 4.1.1. Substantivele numărabile ............................ 47 4.1.2. Substantivele nonnumărabile.......................... 47 4.2. Marcarea numărului prin alternanţe fonetice............... 48 4.2.1. Alternanţe vocalice ................................. 48 4.2.2. Alternanţe consonantice.............................. 49 5. CAZUL.........’............................................... 49 5.1. Marcarea cazurilor oblice................................. 49 5.1.1. Marcarea flexionară a genitiv-dativului.............. 50 5.1.2. Marcarea mixtă: genitivul cu al...................... 54 5.1.3. Marcarea analitică................................... 55 5.2. Vocativul................................................. 57 5.2.1. Vocativul feminin................................... 57 5.2.2. Vocativul masculin .................................. 58 6. CONCLUZII..................................................... 59 37 MORFOLOGIA SUBSTANTIVUL O serie de tendinţe observabile în perioada anterioară în flexiunea substantivului continuă să se manifeste şi în secolul al XlX-lea în încercarea de a se fixa anumite reguli. încadrarea în clasele de flexiune, şi, implicit, de gen, inventarul de desinenţe, alternanţele fonetice, marcarea cazuală cunosc unele variaţii determinate de cauze etimologice, geografice sau de tipul de text. 1. TIPARELE FLEXIONARE ALE SUBSTANTIVULUI Cele mai multe substantive se încadrează în aceleaşi tipare flexionare ca în perioada anterioară, însă se constată şi treceri ale unor substantive dintr-un tip de declinare vechi în altul nou. De multe ori, substantivele oscilează în alegerea tipului de flexiune. Oscilaţiile se explică prin existenţa unor variante (mai noi sau mai vechi ori aparţinând anumitor zone geografice) ce se încadrează în clase de genuri diferite (vezi intra, 3) sau în subclase delimitate prin morfeme specifice. l.L Substantivele masculine 1.1.1. Tiparul consoană - i (asilabic) Aparţin acestui tipar substantive cu forme de plural în -i precum: capitol, câmp, pericol (intra, 3.2). Acestea sunt însă concurate de formele de neutru în -e sau în -uri. Substantivul umăr, întâlnit în forma de neutru plural umere în trecut, apare acum în forma de masculin umeri (Maior, Văcărescu, Bălcescu, Eminescu). Forma veche umere se mai întâlneşte totuşi şi în secolul al XlX-lea (de exemplu, la Negruzzi, Văcărescu, Bolintineanu). 1.1.2. Tiparul e - i (asilabic) Tendinţa veche de trecere a unor substantive precum ciucur, mugur, ghimp, greier, grăunţ în tiparul de flexiune marcat prin desinenţa -e la singular (Frâncu 2009: 244) şi -i la plural se menţine şi în secolul al XlX-lea. Se încadrează în acest tipar de declinare şi substantivele iepure (Budai-Deleanu, Alecsandri), pântece (Heliade Rădulescu), viezure (Rosetti), care, pe la 1780, au cunoscut şi varianta fără -e (Frâncu 2009: 244). Substantivele neologice în -tor, provenite din substantive latineşti în -tor, -torius, franceze în -teur şi -toire, italiene în -tore şi -torio (sau din alte limbi), precum autor, factor, imperator, orator, pastor etc., au avut, mai ales în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, şi variante în -tore: creatore, directore, tutore etc. (vezi Ursu, Ursu 2004: 306-308), variante ce corespund subclasei masculinelor cu desinenţa -e la singular. 38 1.2. Substantivele feminine 1.2.1. Tiparele flexiunii feminine ă - e vs ă - i Unele substantive, care înainte erau terminate la singular în -e (sau cel puţin se întâlneau mai frecvent în forma aceasta), au acum terminaţia -ă, cum sunt peşteră (menţionat în gramatica lui Heliade Rădulescu), năpastă (Caragiale). Alte substantive cunosc forme atât în -e (mai vechi în limbă), cât şi în -ă. In gramatici, se întâlnesc, de exemplu, formele ghinde (la Bălăşescu, Cipariu), grindine (la Cipariu), dar şi ghindă (la Munteanu, Cipariu), grindină{la Cipariu) (apud Costinescu 1979). Următoarele forme de plural înregistrate în textele scriitorilor din epocă aparţin tiparului de declinare caracterizat tot prin desinenţele ă - e: limbe (Budai-Deleanu), regule (Heliade Rădulescu), furce (Budai-Deleanu), certe (Bolintineanu), mânice (Negruzzi), minciune (Eminescu), strade (Bolintineanu), şcoale (Golescu). Substantivele neologice minută, atomă, sistemă, aparţinând femininului (vezi infra, 3.1), se subordonează, de asemenea, tipului de declinare marcat prin desinenţele -ă şi -e. Se constituie într-o clasă subordonată tiparului de flexiune care are desinenţele ă - e şi substantivele abstracte ce prezintă sufixul -eţă precum: frumuseţă (Negruzzi), politeţă (Negruzzi), nobleţă (Bolintineanu). Prin analogie cu substantivele comune, substantivele proprii feminine prezintă desinenţa -ă într-un context adjectival: „buna Smărăndiţă” (Bolintineanu), „tânăra AgapiţdT (Negruzzi), „mândra Moldovă’ (Hasdeu). Tiparul indicat prin desinenţele -ă şi -e este în concurenţă cu cel care prezintă desinenţele -ă şi -i. în operele scriitorilor, apar atât forme de plural în -e, cât şi forme în -i precum: aripe (Asachi), aripi (Budai-Deleanu); case (Budai-Deleanu), căsi (Budai-Deleanu); călugăriţe (Bolintineanu), călugăriţi (Bolintineanu); fiinţe (Budai-Deleanu), fiinţi (Negruzzi); maşte (Bolintineanu), măşti (Bolintineanu); pricine (Budai-Deleanu), pricini (Budai-Deleanu); certe (Heliade Rădulescu), cerţi („analele cerţilor” - Ghica); bucate (Negruzzi), bucăţi (Negruzzi). Formele bucăţi şi bucate sunt specializate semantic, cum se vede în exemplele: „(...) nu putem nici de bucate să ne îndestulăm” (Doc. Ec.) „doă bucăţi postav” (Doc. Ec.) Forma de plural în -e este, de obicei, cea păstrată din limba veche. Dintre formele greşalele şi greşăli, de exemplu, întâlnite la Alecsandri, prima este cea din limba veche, iar a doua este specifică graiului popular din Moldova (Ivănescu 1955: 26). Deseori, desinenţa -e devine -i atunci când este urmată de articolul -le: dorinţile, uliţile (Filimon) (apud Diaconescu 1975: 91). 1.2.2. Tiparul e - i (asilabic) în gramaticile epocii se menţionează forme de singular păstrate din perioada anterioară, cu desinenţa -e, precum lăture (la Munteanu), marmure (la Bălăşescu), soarte (la Stilescu; Iszer, Bălăşescu, Cîmpeanu, Munteanu, Mihelţianu), năpaste (în Gram. Rum.) (apud Costinescu 1979). 39 Astfel de forme se înregistrează şi în operele scriitorilor din epocă: „acea lăture” (Asachi) „Armaţi, căutând oare dân care / Lăture turciţi] taie şi pradă” (Budai-Deleanu) „a lui Vlad soarte amară” (Budai-Deleanu) Substantivele latineşti în -or, -oris, franceze în -eur sau italiene în -ore s-au adaptat în română în forme în -oare încadrabile în subclasa de flexiune a substantivelor feminine cu -e la singular: ardoare, candoare, eroare, licoare, rigoare, savoare etc. Multe substantive cu o astfel de provenienţă au cunoscut în secolul al XlX-lea variante în -or, ce aparţin tiparului de flexiune a neutrelor: ardor, color, eror, favor, licor, splendor etc. (pentru atestări şi mai multe exemple, vezi Ursu, Ursu 2004: 312—314). Pe lângă aceste variante, se înregistrează şi forme rare în -oară, -oră, incluzându-se, prin urmare, într-un alt tipar specific flexiunii substantivelor feminine: coloară / coloră, eroră / eroară, valoară / valoră etc. (Ursu, Ursu 2004: 314). 1.2.3. Tiparul i-e (în hiat) - iî (în diftong) în procesul de adaptare, multe substantive neologice sunt atrase în tiparul i-e - iî. Astfel, substantivele latineşti cu terminaţia -io, -ionis, cele franceze cu -ion, italiene cu -ione şi germane cu -ion au căpătat în română forme cu -ie ( neşte > nişte), combinată cu tendinţa de închidere a lui e la i, forma neşte fiind caracteristică perioadei anterioare (Frâncu 2009: 43). Această explicaţie se susţine şi statistic: autorii de început de secol preferă forma neşte, iar cei de sfârşit de secol preferă forma nişte. Astfel, statistica efectuată în textul Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu arată că, în tot textul, forma neşte apare de 54 de ori - „neşte cete vor s-ajungă”, „Păstă neşte lacuri puturoase” (Budai-Deleanu) -, pe când forma nişte apare o singură dată -„lovindu-să de nişte Iade” (Budai-Deleanu). Statistica efectuată în volumul X al Operelor lui M. Eminescu are următoarele rezultate: în întreg textul, forma nişte apare de 107 ori - „noi suntem nişte rămăşiţe”, „din acel moment nişte străini” (Eminescu) -, pe când forma neşte apare o singură dată - „să dăm străinilor de religiune mozaică neşte avantagie” (Eminescu). Diaconovici Loga (1822: 90) încadrează elementul nişte / neşte în clasa prenumelor nehotărâte invariabile („pronume nehotărâtoriu”); de asemenea, autorul nu distinge între adjective pronominale şi pronume, încadrând şi adjectivele tot în clasa prenumelor. Gramatica lui Nădejde (1884) indică drept unică variantă forma nisce pentru nişte / neşte; textele cercetate, în care forma nisce apare foarte rar, dar şi legile de evoluţie fonetică îndreptăţesc considerarea formei nisce variantă grafică. Foarte rar, în texte de la începutul secolului, există situaţii în care o formă provenind de la un este folosită cu valoare de articol nehotărât, în context de plural, nominativ-acuzativ (contextul lui nişte): „Ţiganii lăieţi pe une locuri astăzi să zic cei care n-au loc stătătoriu” (Budai-Deleanu). 3. PROBLEME DE MORFOSINTAXĂ A ARTICOLULUI 3.1. Articolul hotărât cunoaşte o limitare distribuţională strictă: în secolul al XlX-lea, apare doar împreună cu primul termen al sintagmei nominale, în encliză -băiat-ul, băiat-ul frumos, frumos-ul băiat —, cu excepţiile care se păstrează şi în 114 limba actuală, când encliza articolului pe un predeterminant de tipul tot, întreg, ditamai, cogeamite nu se realizează: „pe acel ce zdrobise tot neamul lui” (Bălcescu), „reprodusesem întreg pasagiul dlui Ureche” (Maiorescu). în perioada anterioară (sec. XVHXVIII), nu era fixată regula conform căreia articolul hotărât trebuie să aibă ca suport morfofonologic primul constituent din grupul nominal (parametrul de realizare locală a trăsăturii [+ definit]), deci articolul putea să aibă drept suport morfofonologic şi un alt termen decât primul în sintagmă, în anumite condiţii sintactice - cel mai adesea, când termenul pe care apărea este urmat de un genitiv (vezi Comilescu, Nicolae 2011 pentru descrierea fenomenului şi a condiţiilor sintactice în care apare): „aşa, fără veste el în vrăjmaşi colţii crocodilului aflându-se” (Cantemir), „cu mari lavda şi bucuriia celui dom” (DR) etc. Astfel, trăsătura [+ definit] se putea realiza în româna veche şi prin prezenţa articolului pe un constituent inferior al sintagmei nominale. Secolul al XlX-lea reprezintă momentul stabilizării acestei reguli: articolul hotărât se realizează pe primul termen al sintagmei în care acesta apare. Cu toate acestea, unele reminiscenţe din vechiul tipar se regăsesc la scriitorii de la începutul secolului: „cu adevărată judecata lui Dumnezeu” (Clain), „în ticăloasă Ţara Românească” (D. Golescu), „este în ticăloasă patria noastră, care are...” (idem), „ne uimim de mare-sufleţia, naltă-cugetarea” (Budai-Deleanu), „S. Chirii, mare apostolul slovenilor” (idem), „au învelit cu maramă neagră dulce faţa ta” (Odobescu). 3.2. Articolul hotărât este implicat şi în introducerea unui constituent în genitiv. Din acest punct de vedere, la începutul perioadei studiate coexistă trei tipare: tiparul care respectă constrângerea de adiacenţă (similar limbii actuale), tiparul cu formativul / marca posesiv-genitivală al şi tiparul cu prepoziţia a (vezi XIX, Substantivul, 5.1.2, 5.1.3.1). în secolul al XlX-lea, constrângerea de adiacenţă (adiacenţa constituentului genitival / posesiv la un substantiv articulat hotărât cauzează nemarcarea genitivului cu marca al sau prepoziţia a) nu funcţionează întotdeauna, astfel că, chiar dacă un substantiv articulat hotărât este adiacent grupului nominal genitival, prepoziţia a sau marca al apar ca marcă de introducere a genitivului. Testul pentru a diferenţia între a prepoziţie şi al formativ este acordul: formativul al se acordă în gen şi număr, a prepoziţional nu se acordă; testul nu funcţionează pentru feminin singular, unde cele două elemente sunt omonime: „învoiala a neamului” (Budai-Deleanu), „din citirea a vreunii cărţi scrisă de evropeu” (D. Golescu), „cenuşa inimii a Cristinii” (idem), „aflarea a unei arte sau meşteşug” (Heliade Rădulescu). Situaţiile în care constrângerea de adiacenţă nu funcţionează, iar formativul al este superfluu, sunt numeroase: „acest oraş este scaunul al Ungariii” (D. Golescu), „şi toţi îngrijitorii ai aceştii case” (idem), „spitalul al acelor muieri care sunt silite de a naşte” (idem), „întristarea a unii întregi familii” (idem). Deşi rar, tiparul cu a invariabil în adiacenţă apare şi în secolul al XlX-lea: „şi capitalu a tuturor acestor şcoale” (D. Golescu), „sfatul a mai multor învăţaţi a neamului” (Budai-Deleanu). Această variaţie conduce şi la dezacorduri (nepotrivire între trăsăturile de acord ale lui al şi cele ale substantivului pe care îl reia), astfel că al se acordă cu subordonatul în genitiv atunci când ar trebui să se acorde cu 115 regentul: „amărâtă viaţă al acestui norod ce lăcuieşte” (D. Golescu), „ca nişte începători al acestui sfânt lucru” (idem). Treptat, condiţia de adiacenţă devine tot mai strictă, impunându-se către sfârşitul secolului. Tiparul de introducere prepoziţională a genitivului este foarte răspândit în perioada anterioară (1521-1780): „urdzirea a lumiei” (PH), „toagul a destoiniciei tale” (idem), „supt numele a vreuniia” (Cantemir). Vezi Comilescu, Nicolae (2009) pentru o analiză detaliată a tipologiei genitivului în limba română veche şi a relaţiei dintre gramaticalizarea articolului hotărât şi diferenţierea tipurilor de genitiv românesc. Există o relaţie directă între evoluţia articolului hotărât pe scala gramaticalizării şi diferenţierea genitivului, cu interesante implicaţii tipologice. 3.3. în ce priveşte comportamentul pronumelui / adjectivului pronominal tot în legătură cu articolul hotărât, se impun două observaţii. 3.3.1. Cercetarea textelor a scos la iveală o construcţie caracteristică secolului al XIX-lea, marcată diatopic (se întâlneşte la scriitorii moldoveni), anume, combinaţia lui tot cu articolul hotărât de feminin plural: „şi se pun la masă cu toateh?” (Creangă), „intrară cu toatete în casă” (idem), „Toate ca toatele,, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura” (idem), „vor contribui cu toatele să facă a triumfa lista cârdăşiei” (Eminescu) (vezi, pentru utilizarea formei toţii9 XIX, Pronumele, 7.1). De asemenea, tot poate funcţiona ca un adjectiv prototipic (cu sensul „întreg”), preluând mărcile de caz şi articulare ale substantivului pe care îl precedă: „A toatei fiinţe de supt soare” (Budai-Deleanu), „întru o sală mare, pe un pat, pus jeţul dojii, şi împrejurul a toatii săli, 3 rânduri de jeţuri pentru acei duchi” (D. Golescu), „împrejurul a toatei zidiri de jos până în streaşină” (idem), „căci bez arhitectura a toatii liniii caselor” (idem), „care primise comanda a toatei artilerii” (Bălcescu), „şi a toatei activităţi interne” (Eminescu). 3.3.2. La începutul secolului se înregistrează rudimentele unui tipar sintactic din perioada anterioară. în grupuri prepoziţionale, tot poate preceda un substantiv nearticulat: „îi văzui sfătuind cum să-ajute lui Vlad, în toate chipuri plăcute” (Budai-Deleanu), „strălucind în toate părţi cu raze” (idem). Tiparul dominant în secol este însă cel în care tot precedă un substantiv articulat cu articol hotărât: „hotărând păgânilor s-ajute // în toate chipurile_ ştiute” (Budai-Deleanu), „în toate dialecturile româneşti” (idem), „pentru toată siguranţia, odihna şi buna orânduială a tot orasuluF (D. Golescu). Referindu-se la perioada 1640-1780, Frâncu (2009: 270) face următoarele comentarii: „Articolul hotărât lipseşte de multe ori şi când substantivul era precedat de adjectivul nehotărât tot: în toate luni (1660, Iaşi, DII, II, 296), în toate zile (NT, Fapt. Apost., 2, 45, AP, 237), în toate sâmbete (ib., 18, 4), dar în toate zilele (AP, 237, 282, 283). Construcţiile cu articol de tipul în toate zilele concurează din ce în ce mai mult vechile construcţii de tipul în toate zile, încât pe la sfârşitul perioadei studiate acestea din urmă sunt scoase din normele limbii literare.” 3.4. Numeralul ambii, ambele, utilizat adjectival, are un comportament asemănător lui tot. Apare în trei tipare distincte morfosintactic şi semantic (vezi şi XIX, Numeralul, 3.1). 116 3.4.1. în primul tipar, ambi, ambe (fără articol enclizat) primeşte o interpretare inerent definită, astfel că niciun determinant definit nu se realizează în grupul nominal care îl conţine: „din ambe lumi îmi piere” (Asachi), „pe şea pune ambe mâne” (idem), „şi dându-şi zăloage din ambe părţi, începură a trata” (Bălcescu), „din ambe părţi tuna” (Heliade Rădulescu). 3.4.2. Alt tipar des întâlnit în epocă este cel în care ambi, ambe este interpretat drept predeterminant - la fel ca tot, vezi supra -, astfel că articolul hotărât se realizează în grupul nominal pe un constituent inferior: „se dete o bătaie sângeroasă de ambe părţile?” (Bălcescu), „ce se prelungesc pe ambe malurile lui” (Negruzzi), „uciderea a vro treizeci de inşi din ambe părţile;” (idem). 3.4.3. în fine, tiparul dominant, care se va şi impune, este cel în care ambi, ambe este interpretat şi tratat ca un adjectiv variabil, deci poate prelua articolul hotărât când este primul constituent al grupului nominal: „pentru ambele părţi folositoare” (Asachi), „şi se împreunase ambel_e oştiri” (Bălcescu). 3.5. Dintre situaţiile de acord în determinare existente în limba veche (vezi Croitor 2008), în secolul al XlX-lea putem identifica următoarele reminiscenţe, caracterizând mai ales texte din prima parte a secolului: 1. adjectiv + substantiv: „încoronaţia a măririi-sale împărăteşti a împăratului Austriii” (D. Golescu); 2. substantiv comun + nume propriu: „la biserica Avgustinilor este mormântul arhiduchesii Cristinif (D. Golescu), „şcoala împărăteşti Marin Tereziti, unde învaţă fiii nobleţii” (idem); 3. substantiv comun + nume propriu: „apa Someşul curge pe lângă Cluj” (D. Golescu). în Croitor (2008) se identifică 8 tipare de acord în determinare în limba română veche: 1. adjectiv + substantiv („sfintei episcopiii noastre”); 2. adjectiv + adjectiv + substantiv („sfinţitul împărătescul scaun”); 3. substantiv + adjectiv („cetăţei marei şi frumoaseF); 4. substantiv comun + nume propriu („doamnei MarieF); 5. nume propriu + nume comun („a Radului comisuluF); 6. substantiv propriu + substantiv propriu („de Radului MârzesculuF); 7. adjectiv + substantiv comun + nume propriu („preasfinţitei fecioarei MarieF); 8. construcţii apozitive neintegrate („arhimandriia sfântului şi purtătoriului de Dumnezeu, părintelui nostru Nicodim”). 3.6. Secolul al XlX-lea păstrează unele caracteristici ale limbii române vechi în domeniul topicii constituenţilor din grupul nominal. Astfel, se pot identifica în această perioadă unele dislocări (implicând cuantificatori cu topică variabilă sau grupul genitival) care nu mai sunt posibile în perioada următoare: „ţi-aş mai scrie despre Germania, că multe-mi place ale acestei feri” (Codru Drăguşanu), „îndrăznii să cuget să fac o după cuviinţă închinăciune” (N. Văcărescu), „moşie întreagă, şi toată făcută grădină, a lui prinţ Sfarţenberg, cu munţi goli şi cu păduri, cu văi, cu...” (D. Golescu), „făcut de vrednicul de laudă şi pomenire, scobitorul de piatră Canova” (idem). 117 3.7. Procedeul conversiunii apare cu o frecvenţă redusă, articolul funcţionând drept clasificator substantival: ..noi vrem cu acest instrument nesăvârşit să coprindem cu înţelegerea tot universul, natura întreagă, nemărginirea, totul întreg care nu este cunoscut slăbiciunei noastre” (Heliade Rădulescu), „şi mai vârtos să nu ştim o biată limbă românească ce se învaţă fără dascăl d-acasă, şi apoi când ştiai odată greceştele şi acum ţi-ai învăţat franţuzeştele?” (Heliade Rădulescu). 4. ARTICULAREA NUMELOR PROPRII 4.1. Deşi în unele gramatici se spune că antroponimele primesc articol hotărât când sunt urmate de adjective pronominale posesive (Martinul meu, Gheorghele vostru la Diaconovici Loga 1822: 149), regula este infirmată de textele din epocă. O excepţie constituie antroponimele terminate în -u plenison: Radu, Sandu, Iancu, Bălcescu, Săvucu. Rar, acestea apar cu articol hotărât enclitic (nu obligatoriu urmate de adjective posesive): „au alungat din România pe Radul voievod, aliatul turcilor” (Asachi), „turcii alesese pe Sandul Sturza” (Eminescu, postum), „Atunci Iancul_ lepădă masca” (Negruzzi). De asemenea, foarte rar, antroponimele din această clasă şi cele care au finală specifică femininelor (Petrea, Aldea, Toma, Iuda etc.) au realizare de genitiv-dativ sintetică: „Paloşul Radului zbură un minut” (Odobescu), „fiu al Iancului-Vodă Sasul” (Bălcescu), „am dat acel volum în păstrarea Bălcescului” (Ghica, apud Iordan 1956), „răutăcioasa de Măriuca Săvucului” (Creangă, apud Iordan 1956), „spune aceasta Mârzescului” (Maiorescu), „Cu sămtarea Iudei trădând m-ai tâmpinat” (Heliade Rădulescu), „Adunarea din dumineca Tomei” (Eminescu), „feciorul lui Ştefan a Petrei’’ (Creangă). Realizările analitice sunt însă mult mai numeroase. 4.2. Toponimele cu formă de plural au o mare disponibilitate de combinare cu articolul hotărât. Pot primi articolul de singular nominativ-acuzativ: „şi pot zice că nici chiar Bucureştiul nu-1 întrece” (Alecsandri), Jaşul sta în mijlocul Moldovei” (Hasdeu) şi pe cel de genitiv-dativ singular: „pe dl Lascar Rosetti, deputatul Huşului” (Alecsandri). Toponimele de acest tip primesc şi forma de plural a articolului. La nominativ-acuzativ, toponimele impun acord de număr, fie predicatului: „se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent” (Filimon), fie unui termen dependent: bucureştii, cărora totuşi nu li vom refuza numele de oraş” (Eminescu). Articolul hotărât apare şi la genitiv-dativ: „menit de a da tifla Iaşilor vechi” (Kogălniceanu). Până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, toponimele cu formă de plural aveau aproape exclusiv morfologie de plural, putând fi articulate doar cu articolul -lor la genitiv-dativ (Frâncu 2009: 271). în secolul al XlX-lea, acest tip de toponime au un comportament morfologic dual, singularul coexistând cu pluralul, însă se constată statistic că formele de plural apar mult mai des decât cele de singular. Referindu-se la perioada anterioară, Frâncu (2009: 271) face următoarele constatări. „Toponimele cu formă de plural de tipul Bucureşti, Iaşi, Galaţi îşi păstrează până târziu forma de plural articulat: Bucureşti(i), Bucureştilor, laşi(i), Iaşilor, Galaţii, Galaţilor: 118 «oraşul Bucureştilor» (1770, Bucureşti, însemnare, Corfus, 72), «scaunul Bucureştilor» (1782, Bucureşti, însemnare, Corfus, 15), «au urmat mare spaimă în tot Bucureştii» (Corfus, 47), «au ars Focşenii» (1758, Moldova, Corfus, 71), «târgul Focşenilor» (1730, Moldova, IMCM; I, 451), «în oraşul Eşii» (1788, Moldova, însemnare, Corfus, 77). Formele de singular articulate de tipul Bucureştiului, laşul, laşului, Galaţiul apar sporadic pe la sfârşitul perioadei cercetate: «ţânutul Cernăuţului» (1758, Iaşi, DB, VIII, 39; 1776, Cernăuţi, DB, VIII, 89-90), dar «în Cernăuţi» (ib., 89), «târgul Eşul» (1716, Iaşi, DII, III, 458), «ţânutul leşului» (1669, Iaşi, DII, II, 216), «ţânutul leşilui» (1768-1769, Moldova, IMCM, II, 181).” O statistică electronică vizând texte reprezentative din secolul al XlX-lea şi având drept cuvinte-cheie Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Focşani (cu paradigme complete, e.g, Bucureştiul, Bucureştiului, Bucureştii, Bucureştilor) arată că forma de plural este cel mai des folosită în secolul al XlX-lea. 5. CONCLUZII în secolul al XlX-lea nu există modificări importante de flexiune şi de inventar în clasa articolului. în comparaţie cu perioada anterioară, cele mai notabile schimbări sunt fixarea formelor unei şi nişte (în detrimentul variantelor unii şi neşte) către sfârşitul secolului, stabilizarea realizării trăsăturii [+ definit] pe primul termen al sintagmei nominale şi modificarea trăsăturilor de selecţie a unor cuantificatori precum tot şi ambi(i). SURSE Alecsandri [1848] - Vasile Alecsandri, Dridri, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2002. Alecsandri [1848] - Vasile Alecsandri, Opere, voi. V şi VI, Teatru, text ales şi stabilit, note şi comentarii de Georgeta Rădulescu-Dulgheru, Editura Minerva, Bucureşti, 1977 (V), 1979 (VI). Asachi [1836, 1851, 1867] - Gheorghe Asachi, Opere, voi. I—II, ediţie îngrijită de N. A. Ursu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973-1981. Bălcescu [1847] - Nicolae Bălcescu, Opere, III, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, ediţie critică de G. Zâne şi Elena G. Zâne, volum îngrijit de Daniela Poenaru, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1986. Budai-Deleanu [1800] - Ioan Budai-Deleanu, Ţiganiada, Editura Litera Internaţional, Bucureşti -Chişinău, 2001. Budai-Deleanu [c. 1815-1820a] - Ioan Budai-Deleanu, 1815-1820, Temeiurile gramaticii româneşti, în Scrieri lingvistice, text stabilit şi glosar de Mirela Teodorescu, introducere şi note de Ion Gheţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 101-129. Cantemir [1704-1705] - D. Cantemir, Istoria ieroglifică, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. Clain 1794 - Şcoala Ardeleană, ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, voi. I, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1983. Codru Drăguşanu [1848] - I. Codru Drăguşanu, Călătoriile unui Român ardelean în ţară şi în străinătate (1835-44), („Peregrinul Transilvan”), ediţia a Il-a, Bucureşti, Tipografia Societăţii „Cultura neamului românesc”, 1923. Creangă [1880] - Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Poveşti şi povestiri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960. DR [1594] - Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş şi Alexandra Roman-Moraru, introducere de Alexandru Mareş, Bucureşti, Editura Academiei, 1979. 119 Eminescu [postum] - Mihai Eminescu, Opere, voi. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius, Bucureşti, Editura Academiei, Muzeul Literaturii Române, 1977. Eminescu [1876] - Mihai Eminescu, Opere, voi. IX, Publicistică 1870-1877, Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iaşi, studiu introductiv de Al. Oprea, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Bucureşti, Editura Academiei, Muzeul Literaturii Române, 1988. Eminescu [1877, 1879] - Mihai Eminescu, Opere, volumul X Publicistică. 1 noiembrie 1887 -15 februarie 1890, Timpul, ediţie critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Academiei, 1989. Eminescu [1881] - Mihai Eminescu, Opere, volumul XII Publicistică. 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Timpul, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Academiei, Muzeul Literaturii Române, 1985. Eminescu [Opere, voi. XIV] - Mihai Eminescu, Opere, voi. XIV, Traduceri filozofice, istorice şi ştiinţifice. Hurmuzaki. Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte, ediţie critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv de Al. Oprea, Bucureşti, Editura Academiei, Muzeul Literaturii Române, 1983. Filimon [1863] — Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă, prefaţă, curriculum vitae şi bibliografie de Aureliu Goci, Bucureşti, Editura Gramar, 1993. Golescu [1826] - Dinicu Golescu, Scrieri, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii, bibliografie, glosar şi indice de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1990. Hasdeu [1865] - Bodgan Petriceicu-Hasdeu, loan Vodă cel Cumplit, Bucureşti, Minerva, 1959. Heliade Rădulescu [1832, 1836, 1839, 1847, 1860] - Ion Heliade Rădulescu, Opere, voi. I, ediţie critică de Vladimir Drimba, cu un studiu introductiv de Al. Piru, colecţia „Scriitori români”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967; Versuri şi proză, text ales şi stabilit, cu glosar, de Vladimir Drimba, prefaţă şi tabel cronologic de Mircea Anghelescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972; Pagini alese, antologie, prefaţă şi note de Ion Oana, texte stabilite de Vladimir Drimba, Bucureşti, Editura Tineretului, [1961]. Kogălniceanu [1850] - Kogălniceanu, Mihail, Tainele inimei. Scrieri alese, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964. Maiorescu [1864] - Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, voi. V, ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Editura Minerva, 1984. Maiorescu [1873] - Titu Maiorescu, Critice (1866-1907), Bucureşti, Editura Socec & Co., S.A.R., [f.a.]. Negruzzi [1829, 1837] - Constantin Negruzzi, Negru pe alb, Editura Litera International, Chişinău, . 2004. Odobescu [1860] - A. I. Odobescu, Mihnea-vodă cel Rău. Doamna Chiajna, [Bucureşti], Editura Tineretului, 1956. Odobescu [1877] - A. I. Odobescu, Opere, voi. II, ediţie îngrijită, cu glosar, bibliografia scriitorului şi studiu introductiv de Tudor Vianu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955. PH [1491-1520] - Psaltirea Hurmuzaki, ed. Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005. N. Văcărescu [1796] - Poeţii Văcăreşti, Scrieri alese, ediţie îngrijită de Elena Piru, cu o introducere de Al. Piru, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961. 120 PRONUMELE 1. PRONUMELE PERSONAL........................................... 123 1.1. Seria el................................................. 123 1.1.1. Formele accentuate.................................. 123 1.1.2. Formele neaccentuate (clitice)...................... 123 1.1.3. Observaţii privind unele structuri cu forme clitice. 124 1.1.4. Valori ale pronumelui personal...................... 124 1.2. Seria îns(ul)........................................... 125 1.3. Seria dânsul............................................ 125 2. PRONUMELE DE POLITEŢE........................................ 125 2.1. Formele flexionare ale pronumelor şi ale locuţiunilor pronominale de politeţe............................................. 125 2.2. Observaţii privind utilizarea pronumelor şi a locuţiunilor pronominale de politeţe................................. 126 2.3. Alte mijloace de exprimare din sfera politeţii.......... 128 3. PRONUMELE DE ÎNTĂRIRE......................................... 128 3.1. Seria însuşi............................................. 128 3.1.1. Inventarul formelor................................. 128 3.1.2. Valorile formelor.................................... 130 3.1.3. Observaţii privind utilizarea formelor.............. 131 3.2. Seria eluşi............................................. 132 3.3. Formele sineşi şi sieşi................................. 132 4. PRONUMELE REFLEXIV........................................... 132 4.1. Inventarul formelor...................................... 132 4.2. V alorile semantico-sintactice........................... 134 4.2.1. Valoarea posesivă.................................... 134 4.2.2. Valoarea reciprocă................................... 134 5. PRONUMELE POSESIV............................................ 135 5.1. Inventarul de forme..................................... 135 5.1.1. Raportul dintre mieu şi meu......................... 135 5.1.2. Alte forme de persoana 1............................. 135 5.1.3. Formele de persoana a III-a seu, sei................. 136 5.1.4. Formele de persoana a III-a cu referent [+plural\... 136 5.1.5. Formele reduse fonetic............................... 137 5.2. Formele conjuncte........................................ 137 5.3. Concurenţa dintre pronumele posesiv şi cel personal..... 138 5.4. Pronumele semiindependent şi formantul al................ 140 6. PRONUMELE DEMONSTRATIV............................................. 141 6.1. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de apropiere........... 141 6.2. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare........... 145 6.3. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de identitate.......... 147 6.4. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de diferenţiere........ 147 6.5. Pronumele semiindependent şi formantul cel.................... 149 7. PRONUMELE NEHOTĂRÂT.............................................. 149 7.1. Pronumele şi adjectivul pronominal tot........................ 149 7.2. Pronumele şi adjectivele pronominale unul, altul.............. 151 7.3. Pronumele neştine......................................... 152 7.4. Pronumele şi adjectivele pronominale din seria nescai, niscai. 153 7.5. Pronumele şi adjectivele nehotărâte atât, cât................. 154 7.6. Pronumele şi adjectivul nehotărât vreun(ul)................... 154 7.7. Cineva, ceva, careva, câtva.................................... 155 7.8. Seria cu ori-, orişi-....................................... 155 7.9. Seria cu oare-, oareş-...................................... 156 7.10. Seria cu veri-............................................. 157 7.11. Seria cu fie-, fleşte-, fleş-, fite-....................... 157 7.11.1. Seria cu fie-......................................... 157 7.11.2. Seria cu fleşte-...................................... 158 7.11.3. Seria cu fieş(i)-..................................... 158 7.11.4. Seria cu fite-........................................ 159 7.12. Seria cu alt-.............................................. 159 7.13. Seria cu măcar............................................. 160 7.14. Alte forme pronominale nehotărâte.......................... 160 7.14.1. Cutare.............................................. 160 7.14.2. Anumit, anume......................................... 161 7.14.3. Alde.................................................. 161 8. PRONUMELE NEGATIV................................................ 161 8.1. Nimeni şi formele înrudite.................................. 161 8.2. Nimic şi formele înrudite..................................... 163 8.3. Niciun(ul).................................................. 163 9. PRONUMELE RELATIV ŞI INTEROGATIV................................... 164 9.1. Inventarul formelor....................................... 164 9.1.1. Variabilitatea pronumelui care......................... 164 9.1.2. Pronumele relativ de................................... 166 9.1.3. Cine cu valoare de plural.............................. 167 9.2. Observaţii asupra valorilor pronumelor relative............. 167 10. CONCLUZII....................................................... 168 PRONUMELE Unele specii de pronume înregistrează schimbări destul de mari pe parcursul acestui secol (de exemplu, pronumele demonstrativ, pronumele relativ, pronumele nehotărât), iar altele au un caracter mai stabil (pronumele personal, posesivul). In general, la pronumele care au variaţii formale mai mari de-a lungul perioadei se poate constata o oarecare reducere a numărului de forme (de exemplu, la relativul care, ce tinde spre a nu (mai) marca genul şi numărul la nominativ şi acuzativ, fiind eliminate forme de tip carea, cari etc.). Per ansamblu, procesul de constituire a normei literare duce la eliminarea din texte a unor variante fonetice sau a unor forme regionale, pe care în a doua jumătate a perioadei le mai întâlnim în textele beletristice, cu efect stilistic. Dispar în acest secol unele pronume sau forme, ca sineşi, cinevaşi, cevaşi, neştine, măcarce, pronumele nehotărâte compuse cu veri-, 1. PRONUMELE PERSONAL 1.1. Seria el 1.1.1. Formele accentuate în general, în secolul al XlX-lea formele accentuate ale pronumelui personal erau deja cele pe care le întâlnim în secolul al XX-lea. La persoana I, singular, se înregistrează uneori în texte forma colocvială io: „io voi muri” (Negruzzi, într-un text care imită limba populară). în a doua jumătate a secolului, Cipariu (1869) menţionează că io este forma generală, în timp ce eu se întâlneşte mai mult în uzul bisericesc. Această menţiune reflectă mai degrabă tendinţa etimologizantă a autorului, forma io fiind mai apropiată de etimonul ego, decât o observaţie generală de uz. Conform lui Cipariu (1869), formele lungi de acuzativ (ex. mene) se pot combina cu formele scurte de dativ (ex. mi), cu sens reflexiv: mene-mi, tene-ti, sene-si. Cipariu menţionează că aceste forme sunt întâlnite în limba veche. în secolul al XlX-lea, dintre aceste forme se întâlneşte în textele cercetate doar forma sene-si (sineşi). Ca variante grafice, întâlnim în unele texte noo, noao (pers. I, pl., D) şi voao, voă, voo (pers. a Il-a, pl., D): „nefacăndu-ne noo de lipsă acia limbă...” (ARG), „Şi noo ni-au venit luminate cărţ” (SD8), ne-au lăsat moşia noao” (ARG), „noao ne este maşteră (Budai-Deleanu; vezi şi „izvoditură noao”; „la cele doao mai sus numite cronice”, la acelaşi autor), „Vouă natura vă este dată; / Câmpii şi codrii voă zâmbesc; / Vânturi şi râuri voă arată” (Cârlova), „voao pârcălabilor”; „voao... să vi le citească” (SD6), „...ce folos va fi vooT (ARG). 1.1.2. Formele neaccentuate (clitice) La persoana I, singular, formele utilizate în secolul al XlX-lea erau cele pe care le regăsim în limba contemporană. Variantele pe care le întâlnim în texte reflectă pronunţia regională. 123 La pers. I sg., întâlnim variantele de dativ -m, îm, me-\ „zace copii ce-m sânt după capul mieu” (SD6), „sa-m trimiţi” (SD8), „Scrie-m, rogu-te” (Budai-Deleanu), „îm pare” (SD8), „îm trebueşte” (SD8), „me-m adus” (SD8), „m-ei trimis stafide negre” (SD8). La pers. a Il-a sg., Tiktin (1891) înregistrează şi varianta de dativ ţe-: ţe-o trimitem. în unele texte se întâlneşte varianta fonetică de dativ ţ (care reflectă rostirea dură): ,,/-o” (Asachi), „să-; deşchizi ochii” (SD6) (vezi formele lăsat, oprit, în acelaşi text), „mai întorce-/ firea” (SD8), „/-am scris” (SD8; vezi forma cărţ). în scris, ea este mai frecventă în prima jumătate a secolului, în textele mai puternic influenţate de limba vorbită. La pers. a IlI-a sg. întâlnim uneori formele ăl şi ăi, echivalente cu îl şi îi şi, probabil, cu o pronunţie între [ă] şi [î]. Acestea se găsesc mai ales în texte din prima parte a secolului: „căt ăi va trebui” (ARG), ,Ji cere şi mumă-sa” (ARG), „căruia ăi poftesc toate cele bune” (SD8), „ăi ziseiu şi eu” (Gorjan), „hrana care ăi prieşte” (Litinschi), „Şi vrănd să ăl sfâşie c-un aer trădător / Ăi pare că dăreşte p-în aburi de noapte” (Meitani). La pers. I pl., se întâlnesc şi formele nă, ni (neurmat de alt clitic, destul de frecvent la Asachi) şi n- (acesta din urmă în poezie, urmat de operatorul copulativ e)\ „care ni asigurează o viaţă materială” (Asachi), „legea ni desparte, interesul ni uneşte” (Asachi), „aşa nă dă moşiia” (DVT), „Şi natura n-Q urâtă” (Văcărescu). Sporadic, forma nă se întâlneşte şi la acuzativ: „nă trudisem a le aţâţa gustul” (Brezoianu). La pers. a Il-a pl., se întâlnesc sporadic formele vi (D, neurmată de alt clitic) şi v- (A): „Vi e poate milă...” (Asachi; vezi supra, ni pentru ne), „L-om bate cu urzici, / L-om zgâria ca pisici / De-ţi fi toţi numai beşici” (Alecsandri). La persoana a IlI-a plural, forma de dativ li (neurmată de clitic) se întâlneşte în Moldova („obosala li amorţise puterile”, „nu li venea de nicăirea agiutori”, la Asachi), dar şi în texte din afara ariei moldoveneşti („să li vănză o fune de moşie”, în SD6; „li dau”, în DVT; „lor li era ca o maică şi dăscăliţă”, la Maior). Sporadic, se mai întâlneşte forma de acuzativ i pentru m. pl. („pre dânşii i vom respinge” - Asachi). 1.1.3. Observaţii privind unele structuri cu forme clitice în textele de la începutul secolului se întâlneşte destul de frecvent fenomenul repetării cifricului, acesta fiind utilizat înainte şi după forma verbală compusă. Atestările sunt mai ales din Transilvania: „O carte de plenipotenţie (...) o am luat-o eu (...) din măna d. judeţ o am luat-o” (ARG), „şi scrisoarea o am făcut-o corespondenţia, şi o am trimis-o în coperta lui chir Theodor Ciocan” (ARG), „să nu o fi ştiut-o” (Maior). Topica formei o este uşor oscilantă. Uneori, aceasta este postpusă verbului la viitor sau antepusă verbului la perfect compus ori condiţional: „sau va întări-o asemenea, după cum s-au scris, sau va adăoga-o sau o va împuţina” (Prav. Cond.), „o-au întors”; „numai în Africa o ar fi descoperit Dumnezeu”; „spre pază o au lăsat apostolii”; „Tertulian o-au aflat întâiu”; „ca când ar fi în practică şi o-ar da creştinii papei” (Maior). 1.1.4. Valori ale pronumelui personal Foarte frecvent, formele de persoana a IlI-a au referent inanimat, deşi în general trăsătura de persoană este specifică formelor având referenţi [+animat], [+uman]. 124 în ce priveşte dativul posesiv, sunt mai frecvente contextele în care formele de dativ se ataşează verbului, dar ele se ataşează destul de frecvent şi nominalului, adjectivului modificator sau prepoziţiei: „dănd cu o piiatră tocmai în capu-z” (SD6), „cei care erea tot omurul în măină-Ze” (SD8), „pe fratele-z mai mare” (SD8), „în urmă-/e”, „cuvioasa-// râvnă” (Odobescu), „cu viteaza-mi pală” (Alecsandri), „împrejuru-/”, „asupra-/ ,,a(l) doilea”. în textele din secolul al XlX-lea, în special la scriitorii moldoveni, se întâlnesc şi numerale ordinale cu formă hibridă: „la cea de a patrulea parte” (Golescu), „la întâmplarea a douălea” (Gheorghe Lazăr apud Creangă 1968: 66), „analoghia întâmplării a treilea” (Gheorghe Lazăr apud Creangă 1968: 126), „într-a cincilea zăci de mii” (Gheorghe Lazăr apud Creangă 1968: 126), „o a patrulea consideraţie” (Brezoianu). Asupra acestor forme atrage atenţia şi Cipariu (1877: 124): „după usulu mai nou, tote s’au redusu la una forma, pr. alu patru-lea, alu optu-lea, seau chiar si fora lu de in a-ante: a’patru-lea, a’ cinci-lea etc”. Spre sfârşitul secolului se constată folosirea numeralelor ordinale însoţite de determinanţii nedefiniţi un, o: „un al doilea din colecţiunea d-lui Cipar” (Hasdeu), „un al treilea exemplu” (Hasdeu). Părerile cercetătorilor diferă în ceea ce priveşte originea şi vechimea acestei structuri. Pe de o parte, Iordan (1947: 329) precizează că acest tip de construcţii sunt, de fapt, calcuri după franceză sau germană. Pe de altă parte, Frâncu (1984) arată că acest tipar nu caracterizează numai registrul cult al limbii, datând încă din secolul al XVI-lea. Forme neologice precum secund(ă), terţ(ă) etc. apar rar, în a doua jumătate a secolului, mai ales în textele ştiinţifice: „terţa conjugăciune” (Codru-Drăguşanu); „irregulariele terţei şi cartei conjugăciuni” (Codru-Drăguşanu), fecunda linie” (Hasdeu). 2.2. Flexiunea numeralului ordinal Numeralele prim(ul), secund(ul), terţ(ul) etc. exprimă cazurile oblice sintetic: „sfârşitul primului trimestru” (Eminescu), „se prezintă primei vederi” (Eminescu). Rar folosite la cazurile oblice, formele întâi(ul), întâia, întâii, întâiele pot exprima cazurile oblice atât sintetic, cât şi analitic, prin asocierea cu determinanţii cel, cea, cei, cele: „isvorul îndreptrei întăei limbi latine” (Maior), „notariul întâiului Bela” (Maior), „în zilele împăratului grecilor, Alexie Comnin, celui întâiu cu numele acesta” (Maior). La cazurile oblice, numeralele ordinale în a căror structură intră al sau a, dar şi numeralele întâi, dintâi se asociază cu cel, cea şi, în cele mai numeroase cazuri, cu prepoziţia de: „pe cel de-al doilea de coada celui întâi, pe cel de-al treilea de 177 coada celui al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui al treilea” (Creangă), „după asemănarea celei dintâi” (Creangă), „numărătoriul frângerii cei dintâi” (Gheorghe Lazăr apud Creangă 1968: 66). Se renunţă, aşa cum notează şi Cipariu (1877: 123), la exprimarea cazurilor oblice şi prin flexiunea elementului component - numeral cardinal: „La celi vechi, se afla şi unele casure plurali, care adi nu se mai audu, pr. ai doiloru-mi veri”. 2.3. Topica numeralului ordinal Pentru topica numeralelor simple şi a formelor aglutinate dintâi(ul), dintâia, vezi supra 2.1. în cele mai multe situaţii antepuse substantivului - „sămânţa pe al doilea an” (Doc. Ec. II), „prin al treilea jalbă” (Doc. Ec. II), numeralele ordinale de la doi în sus pot apărea şi postpuse: „următorul tom al patrulea” (Gorjan), „optava a treia şi a patra” (Vorobchievici). Numeralele neologice apar doar antepuse substantivului: „primul paragraf cu care debutai” (Eminescu). 3. NUMERALUL COLECTIV 3.1. Formele numeralului colectiv Doar unele gramatici inventariază formele numeralului colectiv - ambele, ambii şi corespondentele lor nearticulate, ambi (îmbi), ambe (îmbe), precum şi formele compuse amândoi, amândouă. Pentru un grup de doi membri, se folosesc formele vechi îmbi(i), îmbe (le) mai ales în prima parte a secolului. Corespondentele lor neologice ambi(i), ambe(le) predomină în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Ca frecvenţă, colectivele amândoi, amândouă sunt cel mai des întâlnite pe tot parcursul secolului. Dintre formele menţionate mai sus, cele simple apar de obicei articulate: „ambele Principate” (Doc. Ec. II), „deosebirea între ambele coarde” (Vorobchievici), „îmbele feciele” (Ghica, Sturdza). Mai puţin frecvent, se întâlnesc, până spre finalul secolului, şi formele nearticulate - îmbi, ămbi, îmbe, ămbe, urmate, în cele mai multe cazuri, de un substantiv articulat: „o bătaie sângeroasă de ambe părţile” (Bălcescu), „îmbe oştile” (Maior), „ămbe genurile” (Codru-Drăguşanu), „ămbi «umerii” (Codru-Drăguşanu), „şcolarii de ambe sexe” (Eminescu). Amândoi şi amândouă se întâlnesc cel mai adesea antepuse substantivului: „de la amândoi stăpâni aceia” (PC), „amândoi anii” (Doc. Ec. II), „amândoaue vocile” (Vorobchievi). în poezii, numeralele colective apar postpuse substantivului: „grumazul i-1 cuprinde cu braţelQ-amândouă” (Eminescu). Pentru un grup de trei sau de mai mulţi membri, se folosesc mai multe tipuri de structuri. • Formaţii cu câteş(i): „căteştrei aceşti ani” (Doc. Ec. I), „ne duserăm câteşipatru” (Goijan). De asemenea, se întâlnesc numerale colective formate din câte şi numeral cardinal, nemenţionate în gramaticile secolului al XlX-lea: „câtetrei amurezi” (Goijan), „câtetrele despărţituri ale Dunării” (Golescu). • Formaţii cu tus-: „ca să meargă tustrei la Sathmar” (Bălcescu), „în tuspatru părţi ale lumii” (Alecsandri), „pornesc ei tusşase înainte” (Creangă). 178 Numeralele colective compuse cu tus- apar, rareori, şi articulate, când au valoare adjectivală: „ce slujbe au făcut ţărei tustreii mei răposaţi”? (Alecsandri). • Structuri de tipul toţi / toate şi numeral cardinal: „toate trei sau patru vocile” (Vorobchievici). 3.2. Flexiunea numeralului colectiv Cazurile oblice se exprimă prin flexiune la formele îmbi(i), ămbi(i), ambi(i), amândoi: „oblăduire îmbelor Prinţipaturi” (Doc. Ec. II), „paguba ambelor părţi” (Eminescu). Adjectivele numerale amândoi, amândouă au uneori la cazurile oblice forma amândurora: „amândurora părţilor de faţă” (PC), „cu pierderea amândurora fiilor tăi” (Buznea), însă mai frecvent întâlnită este forma amânduror: „amănduror părţilor” (Vorobchievici). Pentru celelalte tipuri de forme, marcarea la cazurile oblice se realizează prepoziţional, la cazul genitiv cu a şi la cazul dativ cu la: a tustrei, la toţi cinci, a câteşitrei etc: „declanaţia a tustrele acelor articule” (Budai-Deleanu). Accidental, marcarea la cazurile oblice se realizează sintetic, prin flexiunea elementului câte: „Salutare câtor trei!” (Eminescu). 3.3. Topica numeralului colectiv Cu excepţia numeralului amândoi, care are topică liberă - „părinţi dumitale amândoi” (Goijan), „ochii amândoi săriră” (Eminescu), „amândouă braţele” (Eminescu) -, celelalte numerale colective apar doar în antepoziţie. 4. NUMERALUL FRACŢIONAR Găitănaru (1992, ms.) şi Carabulea (1958) menţionează că numeralul fracţionar s-a fixat cel mai târziu în limbă. Gramaticile de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Văcărescu 1787) nu consemnează categoria numeralului fracţionar. în gramaticile secolului al XlX-lea, formele numeralului fracţionar apar consemnate doar la Diaconovici Loga (1822). 4.1. Formele numeralului fracţionar Dintre formele enumerate de Diaconovici Loga (1822 [1973]: 79), multe sunt calchiate după franceză, aşa cum menţionează şi Carabulea (1958: 136 ): „un trier-1/3, un pătrariu=l/4, un cinceriu=l/5, un şeseriu—1 /6, un şepteriu=l/7, un optariu=l/8, un noeriu = 1/9, un zeceriu =1/10”, după modelul franţuzesc - un tiers, un quart, trois-quarts. Dintre formele menţionate de Diaconovici Loga, în uz se întâlnesc doar jumătate şi, rareori, forma pătrar (iu) - „după cinci pătrare de oară am ajuns la sihăstrie” (Negruzzi). Pentru numeralele care au numărătorul mai mare de o imitate, Diaconovici Loga (1822 [1973]: 79) consemnează forme ca doi cinceri-2/5, trei optari=3/8, care nu se întâlnesc în textele consultate. Până spre sfârşitul secolului, modalităţile de exprimare a numeralului fracţionar sunt, aşa cum arată şi manualele de aritmetică, oscilante. La Gheorghe Lazăr (apud Creangă 1968: 89) se precizează: „Frângerile de zeace nu sunt alta decât un feali de 179 frângeri, care au în loc de numitor tot zeci, adecă 3/10, 7/100, 5/1000 ş.c.l., şi să zice: trei a zăcea parte sau trei din zeace, şapte din o sută, cinci din o mie”. La Gheorghe Asachi (apud Carabulea 1958: 136) se precizează că „fracţiile î4, 14, V* să rostesc: o jumătate, o triime, o pătrime. Numitorii acelora ce sunt dedesupt ieu finala de -ime încât se zice o triime, trii cincimiLa Popp (1863: 29) se menţionează că fracţia % se citeşte cinci a şasea, iar fracţia 14, o jumătate. Aceeaşi modalitate de exprimare se regăseşte şi la Eliade (1876: 91), unde se exemplifică prin formele cinci a opta (pentru fracţia %), trei a patra (pentru fracţia %) etc. Pentru fracţia 14 se menţionează şi forma una a două. La Melik (1881), se menţionează că „fracţiile 14, % se cetesc „un douim, una supra două sau una a două; trei pătrimi, trei supra patru sau trei a patra”. Carabulea (1958: 136) enumera şi alte modalităţi de citire a numeralului fracţionar, cu ajutorul substantivului „parte”, precum: doao părţi de trei (pentru fracţia %), trei părţi de patru (pentru fracţia Va) sau de două ori a cincea parte (pentru fracţia 2/5) etc. Formaţiile în -ime nu se întâlnesc în textele din prima jumătatea a secolului; acestea încep să fie folosite mai ales în textele ştiinţifice de după 1840: „trei pătrimi din tot neamul românesc” (Albina românească, 1840, apud Carabulea 1958: 137), „producţia peste o pătrime” (Litinschi), „trei pătrimi din producţie” (Litinschi), „doaue treimi din valoarea ei” (Vorobchievici). Carabulea (1958: 137) menţionează că formaţiile în -ime au început să fie curent folosite după apariţia aritmeticii lui Gheorghe Asachi (1840), acesta fiind „primul care generalizează procedeul la toate numeralele fracţionare”. Substantivele cu valoare fracţionară jumătate şi sfert sunt folosite curent, indiferent de specificul textului: „o jumătate de lude” (Doc. Ec. I), Jumătate de ton” (Vorobchievici), „au şi plătit dooă sferturi” (Doc. Ec. I). Pentru împărţirea la o sută, în textele ştiinţifice se foloseşte, ca şi în limba actuală, structura alcătuită din numeral cardinal, urmat de prepoziţia la şi de numeralul sută: „cinci la sută” (Doc. Ec. I), „să plătească la sută po taleri trei” (Doc. Ec. I), iar, în a doua parte a secolului al XlX-lea, şi cu numeral cardinal, urmat de substantivul procent: „veniturile a crescut cu 17 procente” (Eminescu), „cel puţin 50 procente” (Eminescu). Structura alcătuită dintr-un numeral ordinal cu formă de feminin şi substantivul parte, echivalentă cu numeralul fracţionar, este cel mai frecvent folosită, pe tot parcursul secolului al XlX-lea, pentru exprimarea raportului fracţionar: „a zecea parte din cărbunii” (Doc. Ec. I), „pentru a cincea parte” (Doc. Ec. II), „a suta parte din arie” (Ghica, Sturdza). 4.2. Numeralul fracţionar la cazurile oblice Formaţiile simple în -ime, (o) doime, (o) treime etc., precum şi numeralele (o) jumătate şi (un) sfert au flexiune este de tip substantival: doimii / unei doimi, treimii / unei treimi, pătrimii / unei pătrimi, jumătăţii / unei jumătăţi, sfertului / unui sfert etc. Pentru numeralele fracţionarele compuse, precum patru zecimi, cinci optimi etc., dar şi pentru cele care exprimă partiţia la o sută - trei la sută, zece la sută -marcarea la cazurile oblice se realizează prepoziţional cu a şi cu la: a cinci optimi, la patru zecimi. 180 Structurile de tip fracţionar în care apare substantivul parte se asociază cu cea pentru a exprima cazurile oblice: „celei de-a zecea părţi”. 5. NUMERALUL MULTIPLICATIV Numeralul multiplicativ prezenta în secolul al XlX-lea forme similare cu cele din secolul anterior. Numeralele multiplicative neologice {dublu, triplu etc.) erau folosite mai rar decât în limba actuală. 5.1. Formele numeralului multiplicativ Diaconovici Loga ([1822] 1973: 79) înregistrează formele îndoit, întreit, împătrat, încincit, înşesit, înşeptit, înoptit, înnoit, înzecit etc. Strajan (1880) menţionează că, dintre numeralele multiplicative, se folosesc numai următoarele opt: simplu, îndoit, întreit, împătrit, încincit, înzecit, însutit, înoptit. La Munteanu (1860: 32) se menţionează, pe lângă unele dintre formele de mai sus, şi formele neologice simplu, -ă. duplu, -ă, triplu, -ă, patruplu, -ă. 5.1.1. Forme derivate Mai frecvent întâlnite sunt îndoit, întreit, împătrit, înzecit, înmiit, însutit', „vor plăti îndoit” (PC), „dăjdiile acelora îndoite” (Doc. Ec. I), „să-ţi răsplătesc înmiit” (Buznea), „preţ însutit” (Goijan), „producerea cerei şi a mierei e împătrită” (Eminescu). Forma înmilionit, derivată de la milion, este accidentală: „înmilionit sporim” (ADS). Alte multiplicative, precum înoptit, înnoit, deşi menţionate în unele gramatici, nu se întâlnesc în corpusul analizat. Unele forme specializate pentru a exprima multiplicativul se foloseau în secolul al XlX-lea şi cu un sens fracţionar: „unghiului jumate sau unghiului îndoit' (Gheorghe Lazăr apud Creangă 1968: 31), „aşadară sinul nu este decât coarda jumate a arcului îndoit!" (idem). 5.1.2. Forme neologice Aceste numerale se întâlnesc mai ales în textele ştiinţifice, în a doua parte a secolului. în textele consultate, forma simplu apare doar la Vorobchievici, în opoziţie cu dublu: „mult mai însămnat decât contrapuntul simplu e cel duplu”. Mai frecvent folosite sunt formele dublu, triplu, patruplu: „contrapuntul triplu”, „cel patruplu” (Vorobchievici), „dublu hectolitru”, „triplu hectolitru”, „quadruplu hectolitru” (Ghica, Sturdza), „dublu şi triplu milionar” (Eminescu). La Hasdeu apare şi forma analogică decuplu, neînregistrată în gramatici: „o circulaţiune dublă, triplă, decupla". 5.1.3. Structuri comparative cu valoare multiplicativă Raportul multiplicativ se exprimă frecvent printr-o structură comparativă extinsă: „o leafa de trei ori mai mare decât a unui ministru” (Eminescu). 5.2. Numeralul multiplicativ la cazurile oblice Atât formele derivate ale numeralului multiplicativ, cât şi cele neologice exprimă cazurile oblice prin flexiune - întreitei, îndoitei etc.: „iată cauza întreitei ei betegeli” (Caragiale). 181 6. NUMERALUL DISTRIBUTIV Formele înregistrate de gramatici (vezi Munteanu 1860: 31; Cipariu 1877: 187) sunt comune cu cele din perioada anterioară. Pentru grupuri de doi sau de trei membri, numeralul distributiv are forme diferite de gen: m. câte doi - f. câte doue, m. câtetrei - f. câtetrele, doi câte doi, trei câte trei etc. 6.1. Formele numeralului distributiv Nu se observă particularităţi de inventar în raport cu perioada anterioară. Numeralul distributiv se formează cu câte sau câte şi numeralul cardinal: „cu câte patru, cercuri la fieştecare roată” (Doc. Ec. I), „5 + 2 mălaci dă câte un an” (Doc. Ec. I), „către trii zile” (Budai-Deleanu). 6.2. Flexiunea numeralului distributiv Marcarea la cazurile oblice se realizează analitic, cu prepoziţia a la genitiv şi cu prepoziţia la pentru dativ: „a câte trei”, „la câte cinci” etc. Situaţiile în care şi elementul câte / câte primeşte desinenţă de genitiv-dativ sunt considerate greşite: „capetele a câtor (sic!) cinci oase metatarsiene” (Kretzulescu). 7. NUMERALUL ADVERBIAL Formele numeralului adverbial menţionate în gramaticile secolului - Diaconovici Loga (1822), Munteanu (1860), Nădejde (1884) - nu diferă de cele din perioada anterioară. In textele din secolul al XlX-lea se disting mai multe structuri cu valoarea numeralul adverbial. 7.1. Tiparul [o dată /oară, de + numeral cardinal + ori\: „răspundea de 3 ori pă an” (Doc. Ec. I), „o oară şi mai bine” (Bolintineanu), „suntem obligaţi a pune încă o dată articulul” (Codru-Drăguşanu), „când trebue să se înnalţe un ton de doaue ori” (Vorobchievici). 7.2. Numeral ordinal + oară / dată: acum „întâia oară dată la tipar” (PC), „au scornit întăiaş dată acest de folos project” (Doc. Ec. I), „ceru de mâncare şi a patra oară” (Gorjan). Substantivul oară apare în astfel de structuri adverbiale încă din secolul al XVI-lea -„aşa cum nice ceastă oară nu lăsă pe oameni” (PO) - înaintea substantivului dată, care se regăseşte în alcătuirea numeralului adverbial din prima jumătate a secolului al XVII-lea: „te-am lăudat în zî şepte date” [de şapte ori] (Dosoftei). Formele aglutinate a doară, a doora („a doua oară”), frecvente în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, nu se mai folosesc în textele din secolul al XlX-lea. 7.3. Numerale ordinale utilizate cu valoare adverbială De menţionat este utilizarea destul de frecventă a numeralelor ordinale întâi, al doilea, al treilea cu sens adverbial de „în al doilea/al treilea rând”: „zicându că 182 mai întâi pentru claca pămîntului, al doilea pentru îngreunarea ludelor, o să să ducă” (Doc. Ec. I), „întâi să mi să facă îndestulare cinstei mele şi al doilea despăgubirea păgubii ce mi s-au întâmplat, iar al treilea şi cel mai de temeiu, pagubile cele simţitoare ce mi s-au întâmplat” (Doc. Ec. II), „care erau chiar atunci prăsiţi al doilea” (Creangă). 8. CONCLUZII în secolul al XlX-lea se constată modificări nesemnificative în privinţa inventarului de forme şi a utilizărilor acestora. Forma adjectivală una a numeralului cardinal este foarte frecventă în textele administrativ-comerciale. Numeralele vechi patrusprezece, şasesprezece, şasezeci sunt folosite, mai frecvent decât formele scurte, analogice, până spre finalul secolului. în texte, circulă seriile paralele de numerale ordinale, în -le {al doile, al treile etc.) şi în -lea {al doilea, al treilea). Cele mai frecvente formaţii cu valoare colectivă sunt cele cu câte(şi)- şi cele cu tus-. Se remarcă numeroase modalităţi de exprimare a relaţiei fracţionare. Formaţiile în -ime încep să fie folosite mai ales în textele ştiinţifice de după 1840. Pentru exprimarea raportului adverbial, se folosesc deseori numeralele ordinale la masculin {al doilea cu sensul de „în al doilea rând”, al treilea cu sensul de „în al treilea rând”). SURSE ADS [1842] -Acte, documente şi scrisori din Scheii Braşovului, text ales şi stabilit, note de Vasile Oltean, Bucureşti, Editura Minerva, 1980. Alecsandri [1880-1881]- V. Alecsandri, Teatru. Cu o introducere de G. Orzea şi F. I. Bociort. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [voi. I] 1952, [voi. II] 1953. Bălcescu [1877] - Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, prefaţă şi note finale de Paul Comea, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967. Bolintineanu [1842-1872] - Dimitrie Bolintineanu, Opere, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică, 195 L Brezoianu [1848] - I. Brezoianu, învăţătorul primar sau poveţe şi sfaturi pentru a pregăti pe învăţătorii primari la cariera lor şi a-i călăuzi în lucrarea foncţiilor lor, Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder, 1850. Budai-Deleanu [1800-1812] - Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, Bucureşti, Editura Minerva, 1971. Budai-Deleanu [1812-1818]- Ion Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, text stabilit şi glosar de Mirela Teodorescu, introducere şi note de Ion Gheţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970. Buznea [1831] - Iancu Buznea, Pavel şi Virghinia, alcătuită ffanţozeşte de Bemarden de la Sen-Pier, cu o notiţie asupra vieţii sale, scrisă de sine însuşi. Acum întâia oară tălmăcită şi tipărită rumâneşte de Iancu Buznea, Iaşi, (s. n.), 1831. Caragiale [1873-1912] - Ion Luca Caragiale, Opere, voi. I—II, Bucureşti, Editura Mineva, 1971. Codru Drăguşanu [1848] - I. Codru Drăguşanu, Rudimentele gramaticei romane. Estrase din Tentamen criticum cu adaus de regule simple si diverse anotăciuni pentru usul şcolarilor începători, Bucureşti, Tipografia Colegiului Săntu-Sava, 1848. Creangă [1869-1889] - Ion Creangă, Opere I—II, ediţie îngrijită, note, variante, glosare şi bibliografie de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, Bucureşti, Editura Minerva, 1970. 183 Doc. Ec. I-n [1800-1850] - Documente privitoare la economia Ţării Româneşti, [Voi] I—EL, culese de J. Cojocaru, [Bucureşti], Editura Ştiinţifică, 1958. Dosoftei [1693] - Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea în versuri, ediţie critică de N. A. Ursu, Cu un cuvânt înainte de înalt Prea Sfinţitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974. Eliade [1876] — I. P. Eliade, Noţiuni de aritmetică pentru usul claselor primare de ambe sexe, Ploieşti, Typographia Ioan G. Costescu, 1876. Eminescu [1866-1889] - M. Eminescu, Opere, voi. IV. Poezii postume, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Editura Academiei Ronâne, 1952; VI. Literatura populară, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1963; VM. Teatru original şi tradus. Traducerile de proză literară. Dicţionarul de rime, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988; IX. Publicistică (1870-1877), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980; XI. Publicistică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984; XII. Publicistică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985; XIII. Publicistică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985; XIV. Traduceri filozofice, istorice şi ştiinţifice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1983; XVI. Corespondenţă. Documentar, Editura Academiei Române, 1989. Eustatievici Braşoveanul [1757] - Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Gramatica rumânească 1757. Prima gramatică a limbii române, ediţie, studiu introductiv şi glosar de N. A. Ursu, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969. Filimon [1863] -Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984. Ghica, Sturdza [1873] - Ion Ghica, Dimitrie A. Sturdza, Ajutorul comerciantului, al agricultorului şi al inginerului. Greutăţi şi măsuri, Bucureşti, Ateliere grafice Socec şi Comp., 1873. Golescu [1826-1830] - Dinicu Golescu, însemnare a călătoriei mele, [Bucureşti], Editura Tineretului, 1955. Goijan [1835-1838] -1. Gherasim Goijan, Halima sau povestiri mitologhiceşti arăbeşti, pline de băgări de seamă, şi de întâmplări foarte jhimoase şi de mirare... [Voi.] HI-IV, [Bucureşti], voi. III: 1837, voi. IV: 1838. Hasdeu [1886-1898] — Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cuvente din bătrâni, voi. IMI, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1984. Hasdeu [1865] - Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion-Vodă cel cumplit, Bucureşti, Imprimeria Ministerului de Resbel, 1865. Iorga [1805-1826] - Nicolae Iorga, Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice a Principatelor Române, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Eminescu, 1900. Iorga [1808-1823] - Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, voi. Vm. Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către casa de negoţ sibiiană Hagi Pop. Publicate cu note genealogice asupra mai multorfamilii, Bucureşti, Atelierele grafice Socec şi Comp., 1906. Kretzulescu [1843] - N. A. Kretzulescu, Manual de anatomie descriptivă, Bucureşti, Tipărită cu chieltuiala din Economiile Casei Spitalului Sf. Panteleimon. Bucureşti, în tipografia lui Eliade, 1843. Litinschi [1853] — D. Litinschi, Manual de agronomie practică pentru Moldova, Iaşi, Tipografia Buciumului român, 1853. Maior [1783-1921] - Petru Maior, Scrieri, [Voi.] I—H, ediţie critică alcătuită de Florea Fugariu, Bucureşti, Editura Minerva, 1976. Melik [1881] - I. M. Melik, Elemente de aritmetică, editiunea a V-a, Iaşi, Tipo-Litografia H. Goldner, 1881. Negruzzi [1829-1857] - Costache Negruzzi, Scrieri I, Bucureşti, Socecu, 1872. Pann [1847] — Anton Pann, Culegere de proverburi sau Povestea vorbei. De prin lume adunate şi iarăşi la lume date, Bucureşti, Tipografia lui Anton Pann, partea I (1852), partea a Il-a şi a ffl-a (1853). Popp [1863] - G. Popp, Prescurtare de aritmetică practică: spre întrebuinţarea şcoalelor începătoare, Bucureşti, Imprimeria Naţională a lui Stephan Rassidescu, 1863. PO [1581-1582] - Palia de la Orăştie, Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1968. PC [1780]- Pravilniceasca Condică (1780), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1957. Slavici [1894] - Ioan Slavici, Mara, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969. Vorobchievici [1869] - Is. Vorobchievici, Manual de armonia musicală, Cernăuţi, Tipariul lui Rudolf Echardt, 1869. 184 VERBUL 1. CLASELE DE CONJUGARE................................................ 186 1.1. Productivitatea conjugărilor.................................... 186 1.2. Variaţia între clasele de conjugare............................. 189 2. TIMPURILE PREZENTULUI.............................................. 192 2.1. Fenomene morfologice care privesc indicativul şi conjunctivul... 192 2.1.1 .Iotacizarea................................................ 192 2.1.2. Variaţia prezent slab -prezent tare....................... 195 2.1.3. Alte variaţii ale formelor de prezent...................... 196 2.2. Prezentul condiţionalului....................................... 199 2.3. Prezentul prezumtivului......................................... 200 2.4. Imperativul..................................................... 200 3. TIMPURILE TRECUTULUI................................................ 202 3.1. Imperfectul..................................................... 202 3.2. Perfectul compus................................................ 204 3.3. Perfectul simplu............................................... 205 3.4. Mai-mult-ca-perfectul........................................... 207 3.4.1. Mai-mult-ca-perfectul sintetic............................. 207 3.4.2. Mai-mult-ca-perfectul perifrastic.......................... 208 3.5. Perfectul conjunctivului........................................ 209 3.6. Perfectul condiţionalului....................................... 209 3.7. Perfectul prezumtivului........................................ 210 4. TIMPURILE VIITORULUI................................................ 210 4.1. Viitorul propriu-zis............................................ 210 4.2. Viitorul anterior............................................... 212 5. INFINITIVUL ŞI SUPINUL.............................................. 213 5.1. Infinitivul prezent............................................. 213 5.2. Infinitivul perfect............................................. 214 5.3. Supinul......................................................... 215 6. NEREGULARITĂŢI...................................................... 215 6.1. Oscilaţii în radicalul anumitor verbe........................... 215 6.2. Reduplicarea................................................... 216 6.3. Alte oscilaţii specifice unor subclase foarte limitate de verbe. 216 6.4. Verbul a trebui................................................. 219 7. CONCLUZII........................................................... 220 VERBUL în secolul al XlX-lea, morfologia verbului înregistrează câteva tendinţe: pentru verbele din fondul mai vechi, dispar o serie de fapte care caracterizau limba secolului al XVIII-lea şi pătrund în limba literară anumite fapte populare (Ivănescu 1955: 28) şi inovaţii dialectale; în privinţa verbelor neologice, până înjur de 1830— 1840, se continuă situaţia anterioară, tiparele de adaptare şi împrumuturile din neogreacă, maghiară şi germană, cu răspândire teritorială diferită, fiind dominante; după 1840, principala sursă de împrumut şi de tipare de adaptare o reprezintă limbile latino-romanice. 1. CLASELE DE CONJUGARE Dacă impunerea în limba literară a unor particularităţi populare şi regionale determină anumite modificări ale flexiunii verbale (în direcţia stabilirii normei unice), trecerea de la sursele de împrumut neogreceşti, turceşti, maghiare şi germane la cele latino-romanice determină numeroase ezitări în adaptarea verbelor neologice la sistemul morfologic românesc. 1.1. Productivitatea conjugărilor în perioada care precedă secolul al XlX-lea, conjugarea a IY-a, cu sufixul de infinitiv -i, era cea mai productivă, ca urmare a pătrunderii unui număr mare de împrumuturi greceşti şi turceşti, acestea din urmă mai întâi în forma unor substantive postverbale (Frâncu 2009: 295). Această situaţie se continuă până la 1830-1840, atât verbele de provenienţă neogreacă şi germană, cât şi cele latino-romanice intrate în română prin intermediul limbilor din prima serie menţionată sau prin maghiară îmbogăţind conjugarea a IV-a. Ulterior, ca urmare a influenţei directe a limbilor romanice, raportul se schimbă, conjugarea I devenind cea mai productivă (Ursu 1965a: 372, Ursu, Ursu 2004: 332). Conjugarea a IV-a continuă să fie viabilă până mai târziu prin prezenţa în uz a unui număr mare de verbe în -i care aparţin limbii populare sau care sunt creaţii personale după model popular. Apar la Ion Creangă numeroase verbe ca: a bleşti (din gură), a bodogăni, a bolborosi, a boscorodi, a cihăi, a dondăni, a mogorogi, a morocăni, a sucăli, a tolocăni (vezi Tohăneanu 1965a,b). 1.1.1. Până la 1830-1840, sufixele care contribuie la încadrarea verbelor în conjugarea a IV-a (vezi Ursu 1965a: 373-375) pot fi puse în legătură cu forme de origine grecească: -isi (cu diverse variante, -alisi, -erisi, -irisi, -asi, -osi, -psi, -xi); maghiară: -ălui (cu varintele -elui, -ului); germană: -irui. Uşor de recunoscut după aspectul fonetic, sufixele „greceşti” apar mai ales (dar nu exclusiv) în Muntenia şi în Moldova. La baza acestor verbe (dintre care sunt noutăţi în epocă numai cele în -asi şi -xi, celelalte caracterizând şi perioada 186 anterioară) stau formele greceşti de aorist conjunctiv (Gâldi 1939: 116), explicaţia pentru „împrumutarea” acestei forme fiind frecvenţa ei ridicată în limba neogreacă, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aceste sufixe (mai ales în formele -arisi, -erisi) încep să se ataşeze la verbe de origine franţuzească (Gâldi 1939: 116-127). De aceea, în epoca supusă analizei, aceste sufixe apar fie la împrumuturi neogreceşti, autentice sau pe care neogreacă le preluase, la rândul ei, din limbile romanice, în special din italiană (.afierotisi, bombardarisi, diafendepsi, epihirisi, istorisi, metaherisi, murmurisi, paradosi, parigorisi, picarisi, plictisi, practisi, preferişi, prohorisi, sastisi, scandalisi, schimatisi, sigurepsi, tiranisi etc.), fie constituie numai un model de adaptare a unor verbe neologice pătrunse în română din latină, franceză sau italiană şi stabilite ulterior, în majoritate, la conjugarea I (balotarisi, comanderisi, corisponderisi, formarisi, procurevsi, pretenderisi, publicarisi, tractarisi etc. - Ursu, Ursu 2004: 333). I. Heliade Rădulescu (1828: XXVII), în prefaţa gramaticii sale, ironizează folosirea verbelor cu model grecesc: „Noi când auzim câte un’a din vorbele degenerate greceşti pe care chiar’ Greci le urăsc, precum catadecsesc, metahiriesc, pliroforiesc ’ (...) ni se pare că curge miere, miroase omul acela a simţitor’ şi a politicos.” Aceste verbe, cu un inventar bogat, apar, la începutul perioadei, în texte fără intenţie satirică: „să nu mă criticarisească” (A. Văcărescu, în PNP), 9%publica-risinduAe”, vizitariseşte, se interisarisesc, transportarisesc, să specularisesc, să exportariseşte (Golescu). După 1830, sunt folosite satiric, în secvenţele puse pe seama personajelor: „costiesc prea mult”, sumariseşte, empericlisesc (Filimon); parigorisesc, paradosi, proforisi (Negruzzi), aranjarisesc, caracterisesc (Kogălniceanu), am voiaj arisit, eu mă voi suvenarisi, ,^ă mai cozarisim împreună”, a vă închietarisi, a-ţi declinarisi, nu mă ecrazarisi, ai comprometarisit, reflectarisesc, mă suvenarisesc, deranjarisesc, flatariseşte, menajariseşte, metaheriseşte, protestarisesc (Alecsandri). în Transilvania, verbele în -isi sunt destul de rare, fiind, uneori, dublate de variante în -izi, care pot avea ca etimon verbe germane sau se justifică prin pronunţii de tip german ale unor verbe de alte origini: favorizi, haracterizi, scăndălizi (Ursu 1965a: 374): personisesc, adespotisi (Budai-Deleanu). Deşi în sistemul verbal exista tendinţa de încadrare a acestei clase de verbe la conjugarea a IV-a, tendinţă ironizată de I. Heliade Rădulescu, la Paul Iorgovici, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, verbele în discuţie au formă de conjugarea I: abroga, acompania, acorda, acumula, admira, adora, aproba, aresta, calma, capta, declara, decreta, educa, observa, palpita (Ursu 1965a: 376). După 1840, multe dintre aceste variante dispar, rămânând în uz numai câteva: a aerisi, a economisi, a istorisi, a molipsi, a plictisi, a silabisi. La acestea se adaugă şi verbe onomatopeice care denotă o emisie de sunete indistincte, terminate în -osi, sufix care, se pare, a căpătat o anumită expresivitate: bolborosi, boscorosi, corcorosi etc. (Gâldi 1939: 123). Sufixul -ălui (cu variantele -elui, -ului), care poate fi pus în relaţie cu terminaţii verbale din maghiară {-elni, -elni), dar şi cu sufixul românesc mai vechi -ui, este mai răspândit în scrierile din Transilvania şi din Banat, dar apare şi în cele munteneşti şi moldoveneşti, la verbe cu etimologii diferite, atrase în acest tipar (Ursu, Ursu 2004: 336), în unele situaţii detaşarea sufixului fiind dificilă - 187 acţeptului, aplicălui, arestălui, autenticălui, calculălui, contradicălui, dedicălui, dependălui, depozitălui, educălui, eşplicălui, expedălui, gargarizălui, înformălui, leghitimălui, liţitălui, multiplicălui, numerizălui, observălui, practicălui, provocălui, recomăndălui, repetălui, revocălui, speţificălui, sucţedălui, tractălui, transcribălui) - „să şi probăluieşte” (Golescu), să expeduim, „îi proteguiau” (Bolintineanu), „să le sămăluim” (Donici), m/ dedicăluit (Ţichindeal, în ŞA). Sufixul -irui - adaptat după germană {-ieren) şi asociat tot cu sufixul mai vechi românesc -ui (Ursu, Ursu 2004: 337) -, cu răspândire mai ales în Transilvania, este mai puţin productiv decât altele, dar are capacitatea de a se ataşa la unele radicale verbale romanice {administrirui, argumentirui, balsamirui, dictirui, dividirui, expedirui, încvartirui, latinisirui, multipliţirui, observirui, postirui, prezidirui, rezolvirui, ştudirui, taxirui): „d. C. A. Rosetti încvartiruieşte pe toată jidovimea imigrată” (Eminescu). Distribuţia teritorială diferită a acestor sufixe este menţionată în prefaţa gramaticii lui I. Heliade Rădulescu (1828: XXIX): „Noî când luăm’ câte un’ verb’ din latineşte sau de alt’ unde-va să-l conjugăm’, fîeşte-care loc’ şi ţară are câte o stravaganţă după vecin’i şi conlăcuitor’i săî.” I. Heliade Rădulescu arată că formele care circulau în Muntenia erau formalisesc, recomandarisesc, repetirisesc, pre-tenderisesc, iar cele din Ardeal, Banat şi Bucovina, formăluiesc, recomăndăluiesc, repetiruiesc. In locul acestor forme regionale, sunt propuse forme luate direct din limbile romanice, ca a forma, formare şi a recomanda, recomandare, care, de altfel, s-au şi impus ulterior în limba literară. Clasa verbelor de conjugarea a IlI-a se îmbogăţeşte atât prin calcuri şi semicalcuri, cât şi ca urmare a preferinţei latiniştilor şi a italieniştilor pentru formele neologice în -e (Ursu 1965a: 378): accede, antecede, cede, concepe, corege, decede, deduce, demite, depinde, dirige, divide, dizolve, emite, intercede, opprime, permite, posede, precede, pretinde, procede, rege: „ele posede”, „se va dizolve” (Odobescu), „a-i completa sau a-i corege” (Hasdeu), „protege-vcă” (Caragiale); „nu se va procede regulat”, „pentru a corege caietele”, „odaia în care coregeam,\ „aţi fi dispus a-mi concede”, „oamenii aceştia se direg”, „Ministerului ce-1 diregeţi” (Maiorescu). 1.1.2. După 1840, împrumuturile verbale latineşti şi italieneşti în -are şi cele franţuzeşti în -er se încadrează la conjugarea I, sufixele de infinitiv fiind: -iza (cu varianta -isa), -ifica, -fia, -ona {-iona, -iund). Majoritatea verbelor în -iza sunt de origine franceză şi italiană {armoniza, autoriza, alcaliza, analiza, caracteriza, carboniza, centraliza, economiza, electriza, familiariza, generaliza, magnetiza, mepriza, moraliza, neutraliza, paraliza, poetiza, satiriza, sistematiza): „pe care o poetizasem” (Kogălniceanu), m-am familiarisat (Codru Drăguşanu). Multe dintre verbele neologice care, după model latinesc sau italienesc, s-au fixat în limbă cu sufixul -ifica, au avut în epocă, sub influenţa limbii franceze, şi o variantă în -fia {diversifica / diversifia, edifica / edifia, gratifica / gratifia, identifica / identifia, modifica / modifia, personifica /personifia, ratifica / ratifia, solidifica / solidifia, specifica / specifia, verifica / verifici): „modifiază limba” 188 (Russo), „nu se poate verifici” (Eminescu). Aceste sufixe au fost uneori „traduse” prin verbul a face, rezultând calcuri parţiale de conjugarea a treia: ediface, versiface (Ursu, Ursu 2004: 345). Verbele în -(i)ona sunt împrumuturi din franceză sau din italiană, fără a fi exclusă posibilitatea unor creaţii interne {adiţiona, afecţiona, ambiţiona, aproviziona, bufona, confuziona, demisiona, deziluziona, impresiona, ocaziona, proporţiona, raţiona, reacţiona, revoluţiona, sancţiona): „începând a se deziluziona” (Bălcescu), „gloatele nu raţionează” (Hasdeu). 1.2. Variaţia între clasele de conjugare Fenomenul variaţiei claselor de conjugare priveşte, pe de o parte, verbele neologice, pentru care se înregistrează ezitări de adaptare, şi, pe de altă parte, verbele din fondul vechi, în cazul cărora cauza variaţiei o constituie mai ales presiunea sistemului, care determină treceri neîntrerupte între conjugările a Il-a şi a IlI-a. 1.2.1. Ca urmare a schimbării tendinţei de încadrare a neologismelor - nu mai este preferată conjugarea a IV-a, cu model popular, ci conjugarea I, cu model francez (Ivănescu 1955: 21) -, până la jumătatea secolului al XlX-lea, unele verbe latino-romanice (corespunzătoare unor verbe franţuzeşti în -ir sau -re sau latineşti / italieneşti în -are) circulă cu forme paralele (în listă, pe primul loc sunt înregistrate formele care au supravieţuit în limbă, cele mai multe de conjugarea I) - adresa / adresui, apela / apelui, aplana / aplani, aplauda / aplaudi, aplica / aplicui, apostrofa / apostrof, arbora / arbori, asigura / asiguri, aventura / aventuri, bombarda / bombardui, conforma / conformui, cuba / cubi, construi / construa, declara / declarui, decreta / decretui, defini / defina, efectua / efectui, exporta / exportui, fermenta / fermentui, forma /formui, garanta / garanţi, insinua / insinui {insinua / însinuî), instrui / instrua, litografia / litorafi, observa / observi, ordona / ordonui, plastografia /plastografi, prezida /prezidui, rezona / rezonui, sancţiona / sancţioni, silaba / silabi, statua / statui, supoza / supozui, telegrafia / telegraf, voma / vomi: aş prefera (Alecsandri) vs „a preferit a spăla putina” (Maiorescu), „preferi a rămânea jos” (Codru Drăguşanu); „a rezolvat-o” (Eminescu) vs s-a rezolvit (Maiorescu). Uneori, în acelaşi text apar forme corespunzând atât conjugării I, cât şi conjugării a IV-a: să adeverez vs se adeveri (Codru Drăguşanu). I. Heliade Rădulescu, în prefaţa gramaticii sale (1828: XXIX) recomandă forma de infinitiv repeţi, repetire şi formele de prezent repetesc, repeteşti, repeteşte, însă nici uzul vremii, nici evoluţia ulterioară a limbii nu au făcut ca aceste forme să se impună. Dublete precum compromite / comprometa, concede / conceda, concepe / concepta, depinde / depanda, dirige / dirija, oprime / oprima, protege / proteja sunt explicabile prin forme din limba de împrumut: formele de conjugarea a IlI-a, care reflectă situaţia din latină sau din italiană, au fost, probabil, introduse de latinişti, iar cele de conjugarea I, care s-au impus în limba literară, au avut ca model franceza: dirige (Eminescu) vs dirijază (Bălcescu). în cazul perechilor a precede / a preceda, a succede / a succeda situaţia din epocă nu anticipa fixarea ulterioară a normei. Forma precede este mult mai 189 frecventă (Heliade Rădulescu), omonimia persoana a IlI-a singular = a IlI-a plural neexistând: „miriade preced şi îl urmează” (Heliade Rădulescu). La Eminescu, deşi apar şi formele corespunzătoare încadrării în conjugarea I (a preceda), cele corespunzătoare conjugării a IlI-a {a precede) sunt mult mai numeroase. Şi forma succede este preferată în epocă: se succed (Alecsandri), se succede (Heliade Rădulescu), o variaţie însemnată apărând la Eminescu, a cărui preferinţă este însă tot pentru succede. 1.2.2. Fenomenul de variaţie se continuă la verbele vechi româneşti, fără a se putea identifica o tendinţă privind crearea unei anumite forme de conjugare. Pentru unele verbe, varianta mai veche este cea de conjugarea I ( jurăi, jurăşi. Cipariu (1869: 298-299) consemnează, pentru persoanele I şi a Il-a plural, atât forme etimologice, cât şi analogice, însă le consideră ca fiind paradigme diferite: perfectul I (fără -ră-) şi perfectul II (cu -ră-). Una dintre valorile sale, cea de sufix temporal, a făcut ca -ră să se extindă şi la singular, în partea subcarpatică a Munteniei (vezi Pană Dindelegan 1987: 37-38, Avram 1975a). I. Heliade Rădulescu (1828) şi T. Cipariu (1869—1877) condamnă folosirea formelor omul făcură, veniră, cântară, în loc de făcu, veni, cântă. Formele tari ale perfectului simplu, înregistrate în unele gramatici din prima parte a secolului al XlX-lea, mai apar în uz numai la scriitorii ardeleni („La lumina fulgerelor văzum şi alte corăbii (...) şi de loc cunoscum că...”, „Puţin după aceia văzum muntele Ida” - Maior, în ŞA), până înjur de 1830, după care sunt definitiv înlăturate (Ivănescu 1955: 28). In textele literare, perfectul simplu are aproximativ aceeaşi frecvenţă în toate provinciile. Desinenţa (etimologică) -ră este prezentă la plural: (a) pieriră (Odobescu), „mulţimea de neguţători ne vizitară” (Bolintineanu), dar se pierde uneori, sub influenţa formei de persoana a IlI-a singular, numai în Muntenia: „într-această zi veni nişte rude ale mele” (Bolintineanu), „se aduse încă şase [cai]”, „nişte ofiţeri le spuse că...” (Bolintineanu); (b) „echipajul şi omul cel călare trecură ca un fulger” (Alecsandri), ziseră dascălii cei însuraţi” (Creangă), „îl puseră pe ele şi se uitară şi ei cam aşa” (Eminescu); (c) căzui, n-auzii, primii, gândii, hotărâi (Budai-Deleanu), „[ei] stricară”, „[ele] adaoseră”, „[ea] adaose„Peţitorii (...) se mirară”, „scopurele acele ce-ţi zdrumicară corabiia ta” (Maior, în ŞA), ieşiiu, trecuiu, ajunseiu, „fiori reci îmi pătrunseră tot trupul”, mânarăm, ridicarăm, începurăm, „mă secularisă pe deplin” (Codru Drăguşanu). La persoana a Il-a singular, desinenţa -şi, care evită omonimia cu persoana I, apare consecvent: te bolnăvişi, cercaşi (Heliade Rădulescu), sorbişi, strălucişi (Bălcescu), plecaşi (Bolintineanu), aduseşi (Hasdeu), ziseşi, venişi (Caragiale), nimerişi, pricinuişi, trezişi (Budai-Deleanu). Deşi considerate greşite de majoritatea gramaticilor, formele cu vocală tematică o apar în texte din toate provinciile, fie în locul lui a - luăi, vizităi (Negruzzi), mă îndreptăi, observăi, mă închinăi, rugăi (Alecsandri), jurăiu, luăiu, mă aşezăiu, cugetăiu, rumegăiu, mă deşteptăiu, mă orientăiu, frecventăm, apucăiu (Codru Drăguşanu) -, fie în locul lui e, în condiţiile rostirii dure a consoanei s -pusăi, înţelesăi, zisăi (Budai-Deleanu). 206 3.4. Mai-mult-ca-perfectul Cele două tipuri de mai-mult-ca-perfect, sintetic şi analitic, pun probleme diferite în epocă. 3.4.1. Mai-mult-ca-perfectul sintetic In secolul al XVIII-lea, la persoana I singular a mai-mult-ca-perfectului sintetic, ca şi la imperfect, continuă extinderea desinenţei analogice -m, apărută încă din secolul al XVI-lea. La persoana a IlI-a plural, forma etimologică este generală, dar apare, accidental, forma analogică cu -ră- (extins de la perfectul simplu - să bătusără, făcusără), atestată spre sfârşitul secolului al XVII-lea la persoana a IlI-a plural şi abia în prima jumătate a secolului al XlX-lea la persoanele I şi a Il-a plural (Frâncu 1982a: 281-283; Zamfir 2007: 2006). în perioada 1780-1828, în Muntenia şi în Moldova, formele de plural conţin marca -ră numai la persoana a IlI-a, unde sunt concurate de forme etimologice (fusese /fuseseră). în Transilvania, sunt înregistrate numai forme fără -ră: fusesem, fuseseţi, fusese (Micu, Şincai 1780; Budai-Deleanu 1815-1820, Diaconovici Loga 1822), tăcusem (Tempea 1797). în gramatica lui I. Heliade Rădulescu (1828) şi în Gramatică rumânească (1835) sunt notate numai forme analogice (fuseserăm, fuseserăţi, fuseseră; cântaserăm, cântaserăţi, cântaseră). Golescu (1840) şi Pontbriant (1874) înregistrează ambele forme, iar la Massim (1854) şi Stilescu (1860), formele cu -ră apar numai la persoana a IlI-a. în Moldova, sunt înregistrate forme duble de plural la Săulescu (1833 - lăudasem / lăudaserăm, vrusem / vruserăm) şi la Nădejde (1884 - cântaserăm / cântasem, cântaserăţi / cântaseţi, cântaseră / cântase), iar Măcărescu (1848) reţine numai forme analogice (fuseserăm, fuseserăţi, fuseseră). în Transilvania, Cîmpeanu (1848) înregistrează forme duble de plural la toate persoanele (fuseserăm / fusesem), iar Munteanu (1860-1861), numai la persoana a IlI-a (lăudasem, lăudaseţi, lăudase(ră)). Manliu (1854) - pentru persoana a IlI-a - şi Iszer (1846), Bălăşescu (1848) şi Mihelţianu (1870) - pentru toate persoanele - înregistrează numai forme cu -ră la plural. Cipariu (1869: 300) consemnează atât forme etimologice, cât şi analogice, considerând că „adăugarea silabei -ră la acest timp, pr. ei lăudase-ră, ţinuse-ră etc. e de prisos”. în uz, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, circulau două serii de forme: cea veche, fără -ră, şi cea nouă, cu -ră. în pofida indicaţiilor din multe gramatici, -ră- s-a extins de la pluralul perfectului simplu, mai întâi pentru evitarea omonimiei persoana a IlI-a singular = a IlI-a plural, iar apoi şi la celelalte persoane. Uzul este oscilant în toate provinciile, chiar la acelaşi autor: „boierii... îi urziseră pieirea”, dar şi „boierii (...) sosise călări”, „Uneltirile doamnei Chiajna izbutise toate”, „străini venetici cari-şi lepădase vechea credinţă şi ajunsese la înalte dregătorii”, „Se făcuse planuri şi modele” (Odobescu), „ghearele ce mă prinseseră de gât” (Alecsandri), „îţi recomandasem noi, din ceea ce vorbisem [noi] mai întâi” (Maiorescu), „cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa” (Creangă), „[noi] încercasem''' (Maiorescu), „Ninfele aţâţase un foc”, „ceialalţi împăraţi carii să înturnase de la încungiurarea Troiei” (Maior, în ŞA), „noi nici n-o observaserăm” (Codru Drăguşanu). 207 La persoana a Il-a singular, desinenţa originară -şi este folosită consecvent, în toate zonele: cunoscuseşi (Bolintineanu), câştigaseşi (Hasdeu), te apropiaseşi, căzuseşi {AXccsdinăn), fugiseşi (Caragiale), „băgaseşi de samă” (Budai-Deleanu). Desinenţa -i (în tipul făcusei), foarte probabil, o inovaţie a graiurilor olteneşti (Zamfir 2007: 204), rămâne un fapt de limbă vorbită, neînregistrat în textele din secolul al XlX-lea pe care le-am consultat. 3.4.2. Mai-mult-ca-perfectul perifrastic Structura a(u), am, ai, aţi fost + participiu, specializată pentru redarea valorii de mai-mult-ca-perfect în Banat, Crişana, Transilvania şi Maramureş, a reprezentat, cel puţin până în secolul al XVII-lea, o formă de perfect supracompus, care nu avea o valoare morfologică fixă, fiind folosită, de multe ori, în variaţie liberă cu perfectul compus pe tot teritoriul românesc. Zamfir (2007: 38-61) arată că limitarea ariei de circulaţie şi specializarea pentru valoarea de mai-mult-ca-perfect a avut loc după 1700. Toate gramaticile din perioada 1780-1828 înregistrează, pentru mai-mult-ca-perfect, forme perifrastice compuse cu imperfectul lui a avea, pe care Budai-Deleanu le respinge. Tempea adaugă, la mai-mult-ca-perfectul lui a fi, o formă compusă cu imperfectul aceluiaşi verb (eram fost). După 1828, forme perifrastice apar la I. Heliade Rădulescu (1828 - am fost vorbit), în Gramatica rumânească de la 1835 {am fost avut, am fost cântat) şi la Golescu (1840 - am fost adunai), la care apare şi forma perifrastică, cu mai-mult-ca-perfectul verbului a fi (fusesem adunat). Formele perifrastice apar în toate gramaticile din Moldova: am fost lăudat (Săulescu 1833), am fost tăcut (Măcărescu 1848), am fost avut (Nădejde 1884). în Transilvania, mai-mult-ca-perfectul perifrastic este atestat la toţi autorii, cu excepţia lui Munteanu: am fost lăudat (Iszer 1846, Mihelţianu 1870), am fost avut (Bălăşescu 1848), am fost făcut (Cîmpeanu 1848). La Cipariu (1869: 300), mai-mult-ca-perfectul perifrastic are trei tipare, cu următoarele structuri: (a) imperfectul lui afiş i participiul, „la cei vechi foarte usitat întru însemnare activă”; (b) perfectul lui a fi plus participiul; (c) imperfectul lui a avea plus participiul (formă pentru care Cipariu indică drept sursă gramatica lui Văcărescu), „usitat astăzi la macedoromâni, iar la noi ceştialalţi şi mai demult prea rar”. Dintre cele două tipare înregistrate de gramatici, numai perfectul compus al lui a fi + participiu apare destul de frecvent, în texte din Moldova şi Transilvania: „au fost găsit-o moartă”, te-ai fost dus (Negruzzi), „vedea că i-au fost luat banii” (Negruzzi), s-au fost publicat, am fost întreprins, au fost adăugit „[prinţul] le-aw fost adunat” (Asachi), s-au fost deschis (Eminescu), au fost născut şi crescut (Budai-Deleanu), s-au fost dus (Maior, în ŞA), m-am fost culcat, „am fost petrecut doi ani” (Codru Drăguşanu). Forma analitică de mai-mult-ca-perfect va circula în limba standard până înjur de 1940 (Pană Dindelegan 1987: 51) - vezi şi XX, Verbul, 3.3.4. Cel de-al doilea tipar (imperfectul lui a fi + participiu) apare foarte rar: „pe când eram ajuns aici cu scrisul” (Odobescu), „Când ne-am trezit, eram sosiţi la 208 Viena” (Alecsandri). Nu am înregistrat în textele consultate forme de mai-mult-ca-perfect perifrastic format cu imperfectul verbului a avea. 3.5. Perfectul conjunctivului în privinţa auxiliarului a fi, se continuă, în general, norma epocii anterioare, recomandându-se forma variabilă. în unele gramatici din toate provinciile sunt însă înregistrate forme duble, variabilă şi invariabilă (să fiu fost, să fii fost, să fie fost, alături de să fi fost). La Massim (1845), Stilescu (1860), la Micu, Şincai (1780) şi la Diaconovici Loga (1822) sunt înregistrate numai forme variabile ale auxiliarului a fi. Fenomenul variaţiei caracterizează şi uzul, însă formele invariabile cresc semnificativ ca frecvenţă spre sfârşitul perioadei: „să nu te fiu cinstit”, „să nu te fiu ascultat”, „să-ţi fiu zis” (Clain, în ŞA), „bărbaţi care să fie scris viaţa lor”, „să nu să fie tâmplat” (Budai-Deleanu) vs „să se fi îmbărcat”, „să nu fi gustat” (Bolintineanu), „să fi încetat” (Hasdeu), „să nu se fi deşteptat”, „să se fi găsit” (Maiorescu), „să nu se fi făcut roditoriu” (Maior, în ŞA). Sub aspectul valorii, conjunctivul perfect apare adesea cu valoare de prezumtiv perfect, mai ales în vecinătatea verbelor modale sau în structuri de tip exclamativ: „o moară care trebuie să să fi făcut cu vreo câteva mii fiurini” (Golescu), „Zoe trebuie să se fi făcut frumoasă” (Bolintineanu), „trebuie să fi fost schimbat la faţă” (Caragiale), „apoi să fi văzut reflectul magic” (Codru Drăguşanu). 3.6. Perfectul condiţionalului Ca şi în perioada anterioară, există mai multe paradigme de condiţional perfect. Formele compuse cu aş fi sunt înregistrate în toate provinciile. Formele compuse cu imperfectul verbului a vrea (şi a voi, în Transilvania), de tipul vream face, vream mânca sunt înregistrate consecvent în Transilvania, numai la începutul secolului în Muntenia şi în a doua jumătate a secolului în Moldova. Pentru Banat, gramatica lui Diaconovici Loga (1822) consemnează o formă cu reaş. Cipariu (1869: 281-281) înregistrează cele două serii de forme, acceptând pentru a vrea apariţia şi la alte forme decât cea de imperfect, cu menţiunea că sunt ieşite din uz: „Vream şi vrui sau am vrutu, ca şi eram, încă se pun ca forme ausiliare în formaţiunea unor timpuri, ales în loc de aş, pr. io vrea veni, ca şi eram să viu în loc de aş fi venitu; şi la cei vechi: vream fi făcutu sau fi vream făcutu şi am vrut fi făcutu.” Seria de forme de tipul aş +fi apare în texte din toate regiunile: s-ar fi temut, ar fi vrut (Odobescu), s-ar fi mulţumit (Maiorescu), nu să ar fi născut, să ar fi aflat, ar fi fost scrisă, „nu o-a fi mai văzut” (Budai-Deleanu), am fi voit (Codru Drăguşanu). în texte bănăţene, apar, în concordanţă cu gramaticile din aceeaşi regiune, structuri de condiţional perfect cu forma auxiliarului ream, reai, rea etc.: „altu adevărat sau bine re au spune”, „aceea cu dedinsul reau trebui să purceadă din gura sau scriptura învăţătoriului lor”, „ci mai însă raţie nici nu reau ajuta atâta, nici nu se reau putea aşa arăta în noi”, „de ce percepem cu mintea nu ream putea descoperi prin cuvinte” (Iorgovici). 209 Seria de forme de tipul aş + fi apare şi cu valoare de prezumtiv perfect: „Eu n-aş fi cătat lumină la codru şi-n haiducie” (Hasdeu), „mărturisesc că în minutul acela aş fi avut multă plăcere a privi într-o frigare pe acel cocoş” (Alecsandri), „Eu toate câte s-au zis pănă aice, în scurt le-aş fi cântat” (Budai-Deleanu). 3.7. Perfectul prezumtivului Această formă verbală este omonimă cu viitorul anterior (va fi făcut - vezi infra, 4.2), cu perfectul conjunctivului (să fi făcut - vezi supra, 3.5) sau cu perfectul condiţionalului (ar fi făcut - vezi supra, 3.6). 4. TIMPURILE VIITORULUI 4.1. Viitorul propriu-zis în secolul al XVIII-lea, auxiliarul de viitor prezenta următoarele caracteristici: la persoana a Il-a singular, forma vei câştigă teren în defavoarea formei veri; la persoana a IlI-a singular, alături de forma generală cu va, apare şi cea cu a, mai ales în texte din Moldova şi Transilvania (a ave, i-a plăcea); în texte munteneşti şi sud-transilvănene, apar sporadic, sub influenţa normei munteneşti, forme cu auxiliarul o (o spune, s-o vedea); formele fără v- la persoanele I singular şi a IlI-a plural sunt rare. în secolul al XlX-lea, gramaticile munteneşti înregistrează forme cu voi, vei, va... (voi iubi, voi mânca), dar, până la 1850, apar, ca variante, şi formele populare, cu afereza iniţialei consonantice v- a auxiliarului (oi, ei...), pe care Massim (1854) le atribuie vorbirii familiare. în Moldova, în prima parte a perioadei avute în vedere (până la 1828), apar în gramatici variantele aferezate ale auxiliarului: oi, îi, a, om, îţi, or; ulterior, gramaticile înregistrează formele literare de viitor, compuse cu voi, vei etc. La prezentul auxiliarului a vrea, Măcărescu (1848) consemnează şi variantele populare o, i, a, despre care Nădejde (1884) spune că „în limba literară se pun rar”. Viitorul compus cu a avea plus conjunctiv este prezent numai la Nădejde: am să fiu, ai să fii. în Transilvania, variantele populare ale auxiliarului apar la Micu, Şincai (1780) şi la Tempea (1797), forma literară a auxiliarului fiind consemnată în majoritatea gramaticilor (Budai-Deleanu 1815-1820, Diaconovici Loga 1822 etc.). Mihelţianu (1870) semnalează utilizarea în vorbire a auxiliarului oi, ei. Viitorul compus cu indicativul prezent de la a avea plus conjunctivul este consemnat numai de Cîmpeanu 1848 (am să judec, avem să judecăm). Cipariu (1869: 279, 301) înregistrează ca forme ale auxiliarului seria voi, veri (vei), va, vom, veţi (vreţi), vor, dar consemnează şi formele populare oi, ei (ii, îi), a (o). Sunt înregistrate, de asemenea, în gramatica lui Cipariu, şi forme compuse cu indicativul prezent de la a avea plus a plus infinitivul (am a face) sau cu a vrea plus conjunctivul (voi să mă duc). Evoluţia variantelor aferezate ale auxiliarului este diferită. Cea mai veche pare a fi forma a, atestată în Moldova încă din secolul al XVI-lea. Forma o trebuie să fie posterioară formei a. Primele atestări, din secolul al XVI-lea, ale formei or sunt 210 munteneşti. Astăzi, forma a caracterizează aria nordică, iar o, aria sudică (Zamfir 2007: 296). în textele munteneşti, se regăsesc formele literare, recomandate de gramatici: „va intra”, „voiu voi” (Golescu), „voi seri” (Bolintineanu), „vei vedea”, „vor avea”, „vor fi”, „se va lepăda” (Heliade Rădulescu), va răsipi (Odobescu), alături de variantele populare - „[eu] oi da bună dimineaţa”, „oi scrie” (Heliade Rădulescu), „m-oz vedea”, „oi vrea” (Caragiale). Pe lângă acestea, în uz, apar destul de frecvent forme neînregistrate de gramaticile din zonă, care au fie structura o + conjunctivul: „o să între” (Golescu), „o să fac” (Bolintineanu), „o să zică” (Heliade Rădulescu), „o să rămână” (Odobescu), fie prezentul verbului a avea + conjunctivul: „ai să vorbeşti”, „avem să mergem”, „am să mă plâng”, „avem să ne aşteptăm la lucuri triste” (Bolintineanu), „n-ai să mai ieşi” (Caragiale). Tiparul de viitor a vrea + conjunctivul, înregistrat de Cipariu (1869-1877), este atestat în texte munteneşti, cu observaţia că limita dintre valoarea de auxiliar de viitor a verbului a voi şi cea de verb autonom nu este foarte clară: „ Vei să ne ucizi! A lăsa pe aceşti nobili pasageri să treacă noaptea într-o barcă, în mijlocul iemei, este ca când i-ai osândit la moarte sigură”; „dar ca să am un cuvânt de iertare pentru îndrăzneaţă mea întrebare, voi să vă spui cine simt eu, sau mai bine istoria vieţei mele” (Bolintineanu), „Luând numai din cele înşirate pe bună-credinţă, voi să dau un specimen, raportând o convorbire ce am avut anul trecut” (Ghica). Acelaşi tip de ambiguitate este înregistrat încă din secolul al XVII-lea, cu o frecvenţă mai mare în textele munteneşti (Zamfir 2005: 64). în textele din Moldova, sunt prezente formele literare de viitor: vom începe (Negruzzi), va suspina, va plânge, va privi, va atinge, să vor închide, să va înălţa (Asachi), veţi urma, voi căta, va fi, voi pleca, voi şăde (Alecsandri), vom şedea, voiu fi (Eminescu). Pe lângă acestea, sunt înregistrate şi forme populare ale auxiliarului, atât cu afereza lui v-: „mi-oiu desface" (Eminescu), „1 -oiu învăţa eu”, „tQ-oiu dobzăla eu”, „i-oz face" (Creangă), „ţi-oz trimite" (Alecsandri), cât şi cu varianta moldovenească a auxiliarului: „ţi-a veni", „m-a favoriza’’', „când a fi să plecăm” (Alecsandri), „şi-a muşca labele” (Creangă). Alte tipare de viitor înregistrate sunt: o (sau a) + conjunctivul: „cum o să te văd' (Eminescu), „a să fie cucoană mare”,, „cinând a să tune'', „fiind sigur c-a să câştige" (Negruzzi), „n-a s-o ştie" (Eminescu), a avea + conjunctivul: are să se tragă, „are să mă oblige" (Alecsandri), au să fie (Asachi), „ai să-i scoţi", „are sa-ţi cadă” (Creangă), „am să-1 prind' (Eminescu) şi, mai rar, a avea + infinitivul, care are valoare de viitor în trecut: „de unde aveam a scrie acestea” (Russo), „aveam a mă găsi în contact” (Alecsandri). Existenţa unor forme precum: „or să vie aici” (Bolintineanu), „unde or să se întoarcă şi ei” (Negruzzi) demonstrează faptul că, încă din secolul al XlX-lea, se produsese deja contaminarea variantei populare a auxiliarului (v aferezat) cu tiparul o invariabil + conjunctivul, dovadă fiind falsul acord al formantului o. în Transilvania, apare frecvent forma literară a auxiliarului: „va fi”, „vei înţelege”, „vei cunoaşte” (Clain, în ŞA), „nu mă vei cunoaşte” (Budai-Deleanu), 211 „se vor înălţa”, „nu voiu a mai face” (Ţichindeal, în ŞA - exemplu interesant prin prezenţa mărcii a în componenţa infinitivului care intră în structura de viitor), „te voiu primi”, „nu mă voiu mai încrede mie însumi”, „voiu crede”, „se va întoarce” (Maior, în ŞA), „te voiu revedea”, „vom reveni” (Codru Drăguşanu) -, dar sunt atestate şi forme populare - „ţi-oz scrie” (Budai-Deleanu). Altă formă de viitor prezentă în textele transilvănene este a vrea + conjunctivul: „vom să înţelegem”, „va să spue” (Clain, în ŞA), „voi s ’aflu” (Budai-Deleanu), „cu usturimea focului celui vecinie va să le plătească nebuna mamă” (Maior, în ŞA), „vom să scriem” (Budai-Deleanu), „voiu să te întreţin”, „voiu să-\i zugrăvesc societatea românească” (Codru Drăguşanu). Formele literare de viitor apar şi cu inversiune în unele gramatici şi, sporadic, în texte din toate provinciile: fi-vor, veni-vor (Bolintineanu), fi-voi, gândi-voi (Alecsandri), fi-vor, putea-vor, răpi-vor (Budai-Deleanu). 4.2. Viitorul anterior Valoarea de viitor anterior, limitată la contextele în care este exprimat şi reperul temporal (prin viitor simplu, indicativ prezent, conjunctiv, condiţional) este foarte rar înregistrată. în cele mai multe apariţii în textele din secolul al XlX-lea, în absenţa reperului temporal, forma alcătuită din viitorul auxiliarului a fi şi participiul verbului de conjugat are valoare de prezumtiv (perfect): „Vrednic de pedeapsă este cel ce va fii venit la Viena şi nu va fii văzut acea mare zidire”; „şi câţi mulţi sânt care nu îm vor fi venit în gând” (Golescu), „afară numai dacă nu va fi hotărât a să face şi cerşător” (Heliade Rădulescu), „îndârjiţii boieri vor fi strâns în Ardeal” (Odobescu), „după ce va fi plătit Cantacuzin, despre care Clara îţi va fi. povestit multe”, „ce vor fi făcut nebunii singuri, nu mai ştiu” (Maiorescu), „Va fi avut şi aici timpul influenţa sa binefăcătoare”, „vor fii ajuns oamenii”; „Că sânt bătrân ca iama, că tu vei fi murif (Eminescu), ,^e va fi arătat încă o dată legea”, „de va fi fost vreodată mai mare” (Maiorescu), „în limba tracă nu se va fi pus articulul înainte (dacă vor fi avut articul)” (Nădejde), dar este atestată şi valoarea ei tipică: „După ce ancheta nu va fi aflat nimic, singura satisfacţie posibilă este destituirea lui Ionescu” (Maiorescu), „Voiu fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!” (Eminescu), „Se învoi a rămânea la Berlin, până ce vom fi ajuns la Paris” (Codru Drăguşanu). încă din secolul al XVII-lea, gruparea vor fi + participiu este atestată mai frecvent cu valoare de prezumtiv decât cu valoare de viitor anterior (Dimitrescu 1978: 317). Şi formele de viitor anterior cu auxiliar aferezat sunt folosite cu valoare de prezumtiv perfect: „dacă nu s-o fi culcat’ (Caragiale), „sărăcan de mine, c-o fi îngheţat” (Alecsandri). S-a observat (Slave 1957: 59) că primul timp care a căpătat valoarea de prezumtiv (exprimarea unei acţiuni prezentate ca îndoielnice, presupuse) a fost viitoml anterior (o acţiune care se va petrece în viitor înaintea altei acţiuni). Astfel, viitorul anterior s-a specializat, în secolele al XVIII-lea - al XlX-lea, pentru exprimarea unei acţiuni îndoielnice, care a avut loc în trecut. 212 5. INFINITIVUL ŞI SUPINUL Dintre formele verbale nepersonale, infinitivul prezintă importanţă pentru studiul diacronic, sub următoarele aspecte: raportul infmitiv-conjunctiv, situaţia infinitivului lung, apariţia / extinderea infinitivului perfect, iar supinul prezintă interes pentru diversificarea tiparelor din secolul al XlX-lea. 5.1. Infinitivul prezent Concurenţa dintre infinitiv şi conjunctiv priveşte, în epocă, atât forme verbale analitice, în componenţa cărora intră infinitivul sau conjunctivul, cât şi apariţia acestor forme autonom, cu regenţi de diverse tipuri. Infinitivul, mai frecvent în prima jumătate a secolului al XVII-lea, fusese supus unui proces de înlocuire prin conjunctiv şi apoi revitalizat spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, sub influenţă latino-romanică (Frâncu 2009: 320). în ceea ce priveşte prima situaţie, pot fi aduse în discuţie formele de viitor cu auxiliarul a vrea, în cazul cărora tipul auxiliar + conjunctiv (a cărui gramaticalizare este nesigură, structurile fiind de multe ori ambigue - vezi supra, 4.1) a fost abandonat în favoarea tipului literar auxiliar + infinitiv. în cazul viitorului cu auxiliarul a avea, forma care a supravieţuit este cea care conţine conjunctivul, tipul am să fac devenind general dacoromân. Tipul am a face, care era gramaticalizat ca structură de viitor încă din secolul al XVI-lea, a fost într-un regres continuu, ajungând să fie folosit în secolul al XlX-lea numai accidental: au a lua, au a face, are a se dezvolta (Odobescu). în cazul regentului verbal, concurenţa dintre infinitiv şi conjunctiv este foarte strânsă. Urmărirea ponderii infinitivului şi a conjunctivului după verbele a putea şi a şti (la persoana a IlI-a) oferă date care evidenţiază tendinţa de extindere a conjunctivului, în a doua jumătate a secolului, în toate zonele. (a) în Muntenia, la Bălcescu {Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, 1847), poate este urmat de 43 de ori de infinitiv (în trei apariţii, cu marca a) şi numai o dată de conjunctiv; ştie are o singură subordonare verbală, un infinitiv fără a; în Ciocoii vechi şi noi (1863), primele 24 de capitole, regentul poate este urmat de 21 de ori de conjunctiv şi de 12 ori de infinitiv, în toate apariţiile fără marca a; regentul ştie selectează de 3 ori conjunctivul şi o dată infinitivul, cu a. (b) în Moldova, la Negruzzi, în Negru pe alb (1857, dar datarea scrisorilor este anterioară, 1837-1848), poate selectează de 24 de ori infinitivul (3 ocurenţe având marca a) şi de 5 ori conjunctivul; în toate cele trei apariţii, ştie este urmat de infinitiv, de două ori acesta conţinând marca a; la Alecsandri (în Despot Vodă, 1879 şi Sânziana şi Pepelea, 1880), infinitivul este folosit după poate de 7 ori (de 3 ori, cu marca a, într-o singură utilizare infinitivul fiind antepus regentului), iar conjunctivul, de 12 ori; după ştie, este folosit de 5 ori infinitivul (cu a, în toate situaţiile) şi o dată conjunctivul. (c) în Transilvania, la Budai-Deleanu (Ţiganiada, 1800), regentul poate este urmat de 39 de ori de conjunctiv şi de 46 de ori de infinitiv (de 7 ori infinitivul este antepus, iar de 5 ori apare infinitivul lung); în majoritatea apariţiilor, infinitivul nu are marca a, însă aceasta apare în situaţiile de antepunere a infinitivului faţă de regent; regentul ştie este urmat în toate cele patru apariţii cu subordonări de tip verbal de infinitiv, două cu marca a şi două fără marca a\ în Mara (1870) de I. Slavici, ponderea este radical inversată: poate este urmat de 98 de ori de conjunctiv şi numai de 16 ori de infinitiv (în majoritatea cazurilor, infinitivul apare în prezenţa reflexivului; în nicio situaţie, infinitivul nu are marca a)\ toate cele 5 subordonări verbale ale verbului a şti sunt forme de conjunctiv. 213 Prezenţa sau absenţa mărcii a nu este supusă în epocă unor reguli precise, apărând variaţii în interiorul aceluiaşi text: „aceşti vechi intriganţi ştiu ţese” vs „va şti a nemeri” (Maiorescu), „orăşanul ştie preţui avantagiile”, „ştiu minţi bine franţuzeşte” vs „ştie a ţinea vaza Bisericii”, „n-a ştiut a inventa”, „aşa ştim noi a umbla călare” (Codru Drăguşanu) şi chiar în structuri coordonate: „să poată citi şi a scrie” (Golescu). Cipariu (1869: 283) formuleză o regulă legată de adiacenţa infinitivului la regent: „După verbele pociu şi ştiu, dacă infinitivul urmează numaidecât, pr. pociu veni-re, ştiu scrie-re; sau de nu urmează departe, pr. io pociu îndată veni, tu poţi frumosu scrie, iar în depărtare mai mare şi după ele se cere prepuseţiunea a pentru infinitiv, pr. io pociu cu toţi ceialalţi a venire la tine; io ştiu în toate limbele frumosu să scriu”, La Cipariu (1877: 239) regula de folosire a mărcii a este mai strictă: ,y4 se omite numai în următoarele şeasă cercustari: după formulele ausiliare aş, voi, vream, după verbele poci şi ştiu şi după frasea am ce sau nu am ce”. O altă problemă identificată în textele din secolul al XlX-lea este poziţia reflexivului în situaţiile în care a putea şi, mai rar, a face, îşi subordonează verbe reflexive. în aceste cazuri, reflexivul fie rămâne grupat cu verbul căruia îi aparţine, dacă este prezentă marca de infinitiv a: „poate a se întări”, „poate a se întoarce” (Bălcescu), „Care puteau lesne a se realiza” (Odobescu), fie avansează înaintea verbului regent, dacă marca de infinitiv a lipseşte: „se poate oare naşte?” (Bălcescu -la Bălcescu, variaţia de poziţie a reflexivului apare în acelaşi text), „Ştiu că să poate fi întâmplat” (Clain, în ŞA), ,jse ştiu face şi de râs” (Codru Drăguşanu). Nu numai reflexivul inerent creează astfel de oscilaţii, ci şi alte tipuri de clitice pronominale: „toate ideile ce am putut a-mi forma” (Odobescu) vs „mi-am putut-o tălmăci” (Alecsandri). Deşi există o regulă formulată - „Tot aşa convin ele toate trele [a putea, a şti şi a vrea] că, construindu-se cu infinitivi de la verbe reflesive sau de la active cu acuzativi sau dativi pronominali, se pun între pronume şi infinitivi, pr. Mă voi duce; Te poţi duce; Se ştie duce” (Cipariu 1877: 220) - uzul este oscilant. Regula propusă de Cipariu caracterizează limba literară actuală. în epoca anterioară, infinitivul lung este în continuu regres, apărând accidental. în secolul al XlX-lea, este reintrodus de latinişti, care îşi propuseseră (mai ales Petru Maior) să revitalizeze această formă (în forma din 1780 a lucrării Elementa, Micu şi Şincai folosesc infinitivul lung, însă în cea din 1805 acesta este înlocuit de infinitivul scurt): „nu să poate ştire”, „a povestire poate” (Budai-Deleanu), „socotesc a gâcire că au fost oprit”, „puţine ce v-au plăcut a aruncare împrotiva ortografiei mele” (Budai-Deleanu), „nu e cugetul mieu de a te înfruntare” (Maior, în ŞA), „să înceapă a luare bucate” (Csokotis, în ŞA). 5.2. Infinitivul perfect Creaţie recentă a limbii, exprimând un raport temporal de anterioritate, infinitivul perfect este atestat pentru prima oară în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (Iordache Golescu, Bălăşescu, Aaron Pumnul - vezi Diaconescu 1977) 214 şi apare extrem de rar în texte anterioare secolului al XlX-lea (Frâncu 2009: 321). în secolul al XlX-lea, apare la autori de factură cultă: „Are o gemie, ce altădată se vede a fi fost biserică” (Bolintineanu), „căinţa d-a fi călcat un legământ” (Odobescu), „este acela de a fi voit să introducă şi de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare” (Hasdeu), „liniştea de a fi lucraf’ (Maiorescu). 5.3. Supinul Procesul de diversificare a tiparelor în care poate apărea supinul, vizibil încă din primele texte româneşti, continuă şi în secolul al XlX-lea. Inovaţiile specifice perioadei sunt constituite de apariţia supinului în construcţii cu valoare imperativă: ,fa culcat, băieţi, că trece noaptea” (Creangă) şi de apariţia supinului în construcţii impersonale cu verb copulativ + adverb din seria greu, uşor: „că şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat” (Creangă). 6. NEREGULARITĂŢI în afara aspectelor imitare ale flexiunii verbale, se pot identifica şi anumite neregularităţi care apar în flexiunea unor verbe: oscilaţii ale radicalului, alternanţe fonetice, fenomenul de reduplicare etc. 6.1. Oscilaţii în radicalul anumitor verbe Verbul a mânca prezintă, în continuare, neregularităţi ale radicalului. Gramaticile munteneşti înregistrează exclusiv seria de forme (să) mănânc, (să) mănânci, cu excepţia lui Pontbriand (1874), care înregistrează forme duble: mănânc şi mâne. în Moldova, Săulescu (1833) consemnează forma mănânc. în gramaticile din Transilvania, indicaţiile sunt oscilante: Micu, Şincai (1780), precum şi Iszer (1846), Bălăşescu (1848), Munteanu (1860-1861), Mihelţianu (1870) înregistrează ambele forme, Tempea (1797), numai forma mănânc, iar Budai-Deleanu (1815— 1820), numai forma mâne. Cipariu (1869) consemnează şi el numai forma mâne. Uzul reflectă, în general, situaţia din gramatici - mănânc, să mănânc (Alecsandri), se măncă (Maior, în ŞA) - forma mâne nefiind prezentă în textele munteneşti pe care le-am consultat. Golescu face observaţia că „rumânii zic mănânc, iar ardelenii zic mâne”. Nădejde menţionează, surprinzător, că forma mănânc este folosită de moldoveni, iar mâne, de munteni. Munteanu observă că „cei mai mulţi” zic mănânc. Şi în radicalul verbului a usca există oscilaţii. în gramaticile munteneşti este înregistrată forma (să) usuc. Pontbriant (1874) este singurul care consemnează şi formele de plural usucăm, usucaţi. în Transilvania, Tempea (1797) consemnează formele usc, uşti, iar Iszer (1846), Bălăşescu (1848) şi Munteanu (1860-1861), forme duble. Nici gramaticii din Moldova, nici Cipariu (1869-1877) nu precizează formele acestui verb. Uzul arată că formele de tip usuc sunt mai frecvente: mă usuc (Alecsandri), iar cele de tip usc apar mai rar: mă usc (Eminescu). 215 Acelaşi tip de variaţie caracterizează şi verbele a dărâma şi a sfărâma, care prezintă oscilaţii în forma radicalului: se darmă (Alecsandri), darmă (Asachi) vs se dărâmă (Bălcescu), sfarmă (Bălcescu, Alecsandri, Budai-Deleanu) vs sfărâmă (Bolintineanu). în privinţa verbului a primi, se înregistrează încă, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, variaţii în radical între formele vechi: să nu priimească, priimind (Heliade Rădulescu), a priimit, „ne primi”, priimi, priimesc, ,,să nu mă mai priimească” (Bolintineanu), priimeşte (Conachi, în ŞA, Budai-Deleanu) şi formele noi, care se vor impune în limbă: primeşti (Filimon), a primit (Bălcescu, Alecsandri), au primit (Budai-Deleanu). 6.2. Redupiicarea Fenomenul reduplicării priveşte unele dintre formele de perfect simplu (care constituie modelul), de imperfect, de mai-mult-ca-perfect şi de participiu ale verbelor a da şi a sta. Cipariu (1869: 311) consemnează formele cu reduplicare la perfect simplu (dedi, steti, dedeşi, steteşi, dede, stete etc.) şi la mai-mult-ca-perfect (dederăm, steterăm şi dedesem, stetesem), dar pe cele fără reduplicare, la imperfect (dam, stăm) şi la participiu (datu, stătu). Forme ca dădui, dăduşi, dădusem, dăduseşi, stătusem, stătuseşi caracterizează, potrivit lui Cipariu (1869), „usul vulgariu”. Evoluţia celor două verbe este diferită. Verbul a da avea în limba veche forme aproape exclusiv fără reduplicare. în secolul al XlX-lea, fenomenul cunoaşte o extindere mai mare. Variaţia între formele fără reduplicare şi cele cu reduplicare apare la perfectul simplu - didei (A. Văcărescu), dete, se dară (Bolintineanu), dete, îi dasă (Negruzzi), diede (Maior, în ŞA), dedeiu, dete, dădurăm, deteră (Codru Drăguşanu) -, la mai-mult-ca-perfect - dase (Bolintineanu), dăduse (Filimon, Kogălniceanu), dase (V. Alecsandri, Maiorescu); - şi la imperfect - „i-o dam” (I. Văcărescu, în PNP), dădea (Filimon), „nu-i da” (Negruzzi). . Verbul a sta apare, în perioada anterioară, aproape exclusiv cu formele etimologice, fără reduplicare (Frâncu 2009: 305). în secolul al XlX-lea, cele două serii de forme (cea cu reduplicare şi cea analogică, refăcută, probabil, după modelul lui a da) coexistă la imperfect - stăm, ,şstau aşezate” (Bolintineanu), sta (Odobescu, Maior, în ŞA), stătea (Hasdeu), stăteau (Alecsandri), stăm, sta (Codru Drăguşanu) - şi la participiu - „au stătut episcop” (Golescu), „a stătut” (Heliade Rădulescu), „mi-a stat” (Hasdeu), „nu a stătut” (Kogălniceanu), „a stat”, „am stătut” (Alecsandri), „au stat” (Budai-Deleanu). 6.3. Alte oscilaţii specifice unor subclase foarte limitate de verbe Alte fenomene sunt mai puţin sistematice. 6.3.1. în secolul al XVIII-lea, în texte din Moldova şi din Transilvania, apăreau, alături de formele etimologice să bea, să dea, să stea, să vrea, formele analogice să beie, să deie, să ieie, să steie, să vreie, ultima serie constituind o inovaţie din secolul al XVII-lea (Zamfir 2005: 61). Variaţia continuă în secolul al XlX-lea, verbele a da, a lua, a sta, a vrea circulând cu două serii de forme la conjunctiv, una sudică (să dea, să ia, să stea, să vrea), cealaltă nordică (să deie, să ieie, să steie, să vreie). 216 în gramaticile munteneşti, sunt înregistrate numai verbe din prima serie, pe când gramaticile din Moldova şi cele din Transilvania înregistrează, în general, ambele serii de forme. Cipariu (1869: 311, 313) respinge formele nordice de persoana a IlI-a {deie, steie), dar acceptă, conform principiului etimologic, forma ieie. Uzul confirmă variaţia înregistrată în gramatici, formele etimologice caracterizând textele din toate provinciile: să dea (Golescu, Ghica, Heliade Rădulescu, Creangă, Budai-Deleanu), să ia (Golescu, Bolintineanu, Alecsandri, Creangă), să stea (Codru Drăguşanu), iar cele analogice, textele moldoveneşti şi ardeleneşti: „să mai steie" (Creangă), „Ce să-i deie?”, ,^ă mă deie afară” (Alecsandri), să vreie, „să-mi deie, să ieie (Kogălniceanu), „să le deie”, să steie, „să le ieie”, să să deie (Budai-Deleanu). Unii autori folosesc ambele serii de forme, în acelaşi text - „să nu dea”, ,^ă-ti dea” vs „deie-li” (Codru Drăguşanu) - sau în texte diferite - să dea, „să-i dea” vs „sd-şi deie”, să se deie; „să-şi ia”, o să ia vs „sd-1 ieie”, „sd-şi ieie” (Negruzzi). Accidental, probabil din necesităţi prozodice, apar formele analogice şi în Muntenia: să deie, săpieie (Bolintineanu). 6.3.2. în paradigma de perfect simplu a verbelor a fi, a avea şi a vrea apar atât forme fără -se (mai frecvente), cât şi cu -se-: „eu fui sâlit” (Budai-Deleanu), ,furăm întâmpinaţi”, ,fuiu în Călăraşi” (Codru Drăguşanu) vs ,fuse lepădată” (Odobescu), „câte zile fuserăm pe drum” (Codru Drăguşanu); „avu minunat noroc” (Bălcescu), „abia avui vreme” (Negruzzi) vs „succesul ce avuse” (Alecsandri); „vruşi să te-nchini” (Budai-Deleanu), „vrură a împlini” (Bălcescu) vs „vruseşi să te odihneşti” (Russo). Cipariu (1869: 344) comentează această situaţie, pentru a fi, din punct de vedere normativ: „în loc de fui astăzi se aude prea mult zicându-se o formă mai nouă, derivată de la a 3-a pers. a preaperfectului fuse, adăugând terminaţiunea perfectului, -/, pr. fus ei, fuseşi, fuse, pl. fuserămu, fuserăţi, fuseră, care e un barbarism fără esemplu.” Secvenţa -se- apare la aceste verbe încă de la cele mai vechi atestări. Se presupune că aceasta s-a extins (inconsecvent) de la mai-mult-ca-perfect, devenind, din sufix temporal, un fel de argument al temei perfectului (Zamfir 2007: 89). 6.3.3. în afară de neregularităţile semnalate mai sus, trebuie adăugate şi cele privind paradigma de prezent a verbului a fi. Aceasta cunoaşte, în continuare, mai multe forme pentru persoanele I singular (sunt, -s, îs, sum) şi a IlI-a singular (iaste, este, e, -i, îi) şi plural (sunt, -s, îs). Gramaticile epocii înregistrează consecvent formele lungi este şi sunt, situaţia fiind diferită de la o gramatică la alta în privinţa formelor scurte, cu sau fără proteză: el e sau este şi eu, ei sânt (Micu, Şincai 1780: 34), eu sânt sau esc şi el, ea este sau e şi ei sânt Diaconovici Loga (1822: 87), el este sau e şi eu, ei sântu şi îsu (Heliade-Rădulescu 1828: 44), el ieste, ie, e şi eu, ei sânt (Golescu 1840: 32), el est-e, e şi eu, ei sunt-u, su (Massim 1860: 50), el ieste şi eu, ei sântu, îsu, su (Nădejde 1884: 129). Forma latinizantă de persoana I sum / sâm, introdusă în româna literară de către reprezentanţii mişcării latiniste, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi eliminată la începutul secolului al XX-lea (Chivu 2006: 53-54), este înregistrată, în 217 Moldova, în gramatica lui Săulescu (1833) şi în cea a lui Cîmpeanu (1848), iar, în Transilvania, în gramatica lui Bălăşescu (1848), în cea a lui Munteanu (1860) şi, apoi, în gramatica academică a lui Cipariu (1869 / 1876). în textele din epocă, forma sum / sâm apare izolat, la autori latinişti sau influenţaţi de concepţia latinistă (Chivu 2006: 49—53): „Ori cine-s de nu sum azi în mormânt?”, „eu sum firea” (Asachi), „major suni” (Negruzzi), „eu nu sum în stare a primi”, „parola mea de onoare că sum calomniat” (Maiorescu), „eu sum numai o fată ignorantă”, „eu sum sicură” {Istoria amerii), „sum (sunt) incredentiatu” (Maior, în ŞA). La Hasdeu, adversar al latinismului, forma apare cu intenţie satirică în Duduca Mamuca, Micuţa şi Orthonerozia (Chivu 2006: 52). Pentru secolul al XlX-lea se pot identifica anumite preferinţe de utilizare a celorlalte forme de prezent ale verbului a fi, însă acestea sunt mai estompate faţă de perioada mai veche a limbii (vezi Zamfir 2005: 19-55). Analiza frecvenţei acestor forme în texte aparţinând unor autori din zone diferite (Golescu, însemnare, 1826; Bolintineanu, Elena, 1861; Negruzzi, Cum am învăţat româneşte, 1837, Zoe, 1837, Au mai păţit-o şi alţii, 1839, O alergare de cai, 1840, Toderică, 1844; Kogălniceanu, Adunări dănţuitoare, 1839, Nou chip de a face curte, 1840, Fiziologia provincialului în laşi, 1844; Budai-Deleanu, Ţiganiada, 1800; Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, 1848), permite formularea unor concluzii. (a) Forma iaste, generală în limba veche, este aproape ieşită din uz, apărând o singură dată (la D. Golescu) în textele analizate (în textele reprezentanţilor Şcolii Ardelene de la începutul secolului forma iaste apare încă foarte frecvent); probabil că înlocuirea ei cu forma este a fost progresivă în secolul al XVIII-lea, de vreme ce în secolul al XVH-lea aceasta din urmă devine forma normală, cel puţin în Muntenia. (b) In privinţa raportului dintre formele lungi şi formele scurte, se pare că aria vestică continuă să se individualizeze prin folosirea formelor scurte, în celelalte zone preferându-se formele lungi. (c) Formele scurte de persoana a IlI-a singular au o distribuţie dialectală diferită, continuând, în linii mari, situaţia din limba veche - e este preferat scriitorii munteni avuţi în vedere (singura formă scurtă folosită de D. Golescu şi de Bolintineanu), dar şi de Codru Drăguşanu, care îl foloseşte aproape exclusiv, în detrimentul tuturor celorlalte forme. Pentru Moldova, nu se poate formula o concluzie relevantă, deoarece e este forma preferată de Negruzzi, dar nu există la Kogălniceanu; forma -i apare destul de des la Budai-Deleanu şi la Kogălniceanu. (d) In ceea ce priveşte formele scurte cu proteză, se confirmă faptul că Muntenia a rămas în afara inovaţiei apariţiei protezei î; de altfel, formele cu proteză sunt foarte rare în textele consultate, ceea ce înseamnă că, foarte probabil, acestea nu făceau parte din norma locală (literară) a niciunei provincii. Apariţia (de zece ori) a formei îs (probabil inovaţie bănăţeană din secolul al XVII-lea — Zamfir 2005: 49) la Codru Drăguşanu şi absenţa formei îi din textul său este un argument suplimentar că fenomenul apariţiei protezei va fi apărut independent la formele din paradigmă. 6.3.4. în afară de neregularităţile deja semnalate, în cazul verbului a avea o situaţie specială o reprezintă paradigma de conjunctiv. Conjunctivul verbului a avea prezintă forme duble, la singular, la toate persoanele (să am / să aib, să ai / să aibi, să aibă / să aibe) şi la plural, numai la persoana a IlI-a (să aibă / să aibe). Deşi s-a susţinut că forma să ai este atestată abia în secolul al XlX-lea (Frâncu 1971: 187), au fost înregistrate forme de tipul să ai încă din secolul al 218 XVII-lea, în Muntenia, fiind însă posibil ca acestea să fi rămas multă vreme izolate (Zamfir 2005: 56). Inovaţia să am este muntenească, mai târzie, însă răspândită rapid. în gramatici, apar, în diverse combinaţii, toate aceste forme. Golescu (1840: 33) înregistrează formele: să aib, să aibi, să aibe, iar Cipariu (1869: 320-321), să aibu, să aibi, să aibă / să aivă. Heliade Rădulescu (1828: 48), Stilescu ([1860] 1869: 39) şi Diaconovici Loga (1822: 90) consemnează formele să am, să aibi, să aibă. în texte, se înregistrează variaţie la următoarele forme: (a) persoana I singular: să aib (Negruzzi, Donici) vs să am (Filimon, Negruzzi); (b) persoana a Il-a singular: să aibi (Heliade Rădulescu, Alecsandri) vs să ai (Bolintineanu, Alecsandri; Kogălniceanu); (c) persoana a IlI-a singular şi plural: să aibă (Golescu, Bălcescu, Negruzzi, Kogălniceanu, Budai-Deleanu, Codru Drăguşanu) vs să aibe (Hasdeu, Negruzzi). Variaţia poate să apară chiar în interiorul aceluiaşi text: să aibă şi să aibe (Bolintineanu). Formele preferate, indiferent de zonă, par a fi cele reţinute de limba literară: să am, să ai, să aibă. în textele consultate, nu apare deloc forma de persoana a IlI-a să aive, care este specifică limbii vorbite actuale. Dintre cele două forme de gerunziu, aibând şi având - chiar dacă unele gramatici înregistrează ambele forme - vezi Cipariu (1869: 320-312), care arată însă că „aibându se află numai la scriitorii noştri cei vechi” -, în texte nu apare decât având. 6.4. Verbul a trebui O situaţie specială o constituie verbul a trebui, care avea forme de prezent „slab”, atât pentru utilizarea personală, cât şi pentru utilizarea impersonală: „voi trebuieşte ca în scurtă vreme să-i urmaţi”, „trebuiesc luate măsuri” (Odobescu), „trebuiesc păstrate” (Alecsandri), „trebueşte aflată legea”, „trebuesc să fie introduse”, „acestea trebuesc cunoscute şi trebuesc deprinse” (Maiorescu). Se pare că apariţia formelor „tari” este o inovaţie muntenească. La plural însă, nevoia de a marca opoziţia de număr este responsabilă de utilizarea, inclusiv în Muntenia, a formelor „slabe” (Zamfir 2005: 355). Folosirea verbului a trebui la alte timpuri şi moduri este oscilantă, verbul având, pe lângă formele invariabile curente, şi forme variabile după persoană şi număr: „Eu nici că trebuiam să încep cursul de gramatică, nici că trebuiam să merg vreodată la şcoala aceea” (Maiorescu) - pentru imperfect; „am trebuit să mă supun” (Kogălniceanu), „pentru streini am trebuit să tălmăcesc, am trebuit să însemnez” (Budai-Deleanu) - pentru perfectul compus; „am trebui să le întindem” (Odobescu), „voi care aţi trebui să trăiţi” (Kogălniceanu), „am trebui să punem” (Budai-Deleanu) - pentru condiţionalul prezent; „nu am fi trebuit să scriem” (Budai-Deleanu) - pentru condiţionalul perfect. 219 7. CONCLUZII în secolul al XlX-lea, influenţa transformărilor culturale, istorice şi sociale asupra morfologiei verbului se reflectă în numărul mare de situaţii de variaţie, determinată atât de trecerea la modelul lingvistic latino-romanic, cât şi de încercarea internă de normare a limbii şi de constituire a normei unice. în ceea ce priveşte încadrarea morfologică a unităţilor nou intrate în limbă, factorul determinant pentru aceste trasformări îl constituie schimbarea surselor de împrumut: în locul sursei greceşti, care era dominantă în epoca anterioară, se adoptă surse latino-romanice, ceea ce înseamnă, în plan morfologic, sporirea productivităţii conjugării I, în defavoarea conjugării a IV-a. Sub aspectul structurii formelor verbale, se manifestă mai multe tendinţe. (a) Se renunţă la o serie de fapte care caracterizau limba secolului al XVIII-lea: se restrânge foarte mult utilizarea infinitivului lung; condiţionalul prezent cu forma auxiliarului ream, reaş etc. se limitează la zona Banatului; pentru anumite verbe de conjugarea a IV-a (a privi, a şti, a stăpâni, a urî etc.), se renunţă treptat la forma veche a sufixului de imperfect -iam, -iai, ia etc., adoptându-se formele -(e)am, -ai, -a; formele etimologice, tari, de perfect simplu sunt aproape scoase din uz, apărând numai accidental, la autori ardeleni; auxiliarul de condiţional prezent, variabil în secolul al XVIII-lea, devine invariabil; se manifestă tendinţa ca şi auxiliarul a fi din structura conjunctivului perfect să devină invariabil; formele de condiţional mai-mult-ca-perfect dispar din descrierile gramaticale şi din uz; forma de indicativ prezent iaste este treptat înlocuită cu este. (b) Se continuă tendinţe mai vechi: continuă şi se intensifică procesul de deiotacizare (formele deiotacizate depăşesc ca frevenţă formele iotacizate; procesul pare a fi în stadiul cel mai avansat la verbele cu radical în -r; cele mai conservatoare sunt formele de conjunctiv prezent, persoana a IlI-a, ale verbelor cu radical în -n); continuă variaţia liberă în cazul formelor de prezent slab şi prezent tare de la conjugările I şi a IV-a, verbele supuse variaţiei aparţinând atât fondului vechi, cât şi fondului neologic (există o uşoară preferinţă a ariei vestice pentru formele „tari”); în concurenţa cu infinitivul, conjunctivul câştigă teren; fenomenul alternanţelor fonetice se restrânge; infinitivul perfect, creaţie cultă a secolului al XVIII-lea, apare mai frecvent în secolul al XlX-lea la autori erudiţi. (c) Pătrund şi se impun în limba literară anumite fapte populare şi regionale: la conjunctivul prezent al verbelor a da, a lua, a sta şi a vrea circulă două serii paralele, cea etimologică şi cea regională (moldovenească şi ardelenească), iar ultima îşi extinde aria de circulaţie în secolul al XlX-lea, în pofida indicaţiilor din gramatici; la persoana a IlI-a plural a imperfectului se extinde şi în norma, şi în uzul general al vremii desinenţa -u, inovaţie a graiurilor din zona Banat-Hunedoara; la persoana a IlI-a singular a perfectului compus se impune în normă şi, treptat, în uz, forma a (inovaţie muntenească din a doua jumătate a secolului al XVI-lea), în locul formei au; la perfectul simplu, persoanele I şi a Il-a plural se extinde folosirea desinenţei -rd; după modelul perfectului simplu, se extinde folosirea desinenţei de 220 plural -ră la mai-mult-ca-perfect; formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic îşi extind aria de circulaţie în textele scrise din toate provinciile; la conjunctivul prezent al verbului a avea, inovaţiile munteneşti să am, să ai tind să elimine formele să aib, să aibi; pătrund, destul de limitat însă, în limba literară formele de imperativ negativ nu du!, nu fă!, nu zi!, inovaţii ale secolului al XlX-lea. SURSE* Alecsandri [1848-1876] - Vasile Alecsandri, Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă, Chişinău, Litera, 1998. Alecsandri [1844-1860] - Vasile Alecsandri, Muntele de foc. Proză, Chişinău, Litera, 1998. Alecsandri [1868] - Vasile Alecsandri, Pasteluri şi alte poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 2005. Alecsandri [1870-1880] - Vasile Alecsandri, Dridri, Bucureşti-Chişinău, Litera Internaţional, 2002. Alecsandri [1878], Istoria misiilor mele politice, ed. Teodor Vârgolici, Bucureşti, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2001. Alecsandri [1979-1880] - Vasile Alecsandri, Despot-Vodă. Sânziana şi Pepelea, Bucureşti-Chişinău, Litera Internaţional, 2002. Alecsandri [1871-1881] - Vasile Alecsandri, Opere X. Corespondenţă (1871-1881), ed. Marta Anineanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1985. Alexandrescu [1838] - Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, Bucureşti, Editura Minerva, 1985. Asachi [1833-1852] - Gh. Asachi, Scrieri literare II, ed N. A. Ursu, [Bucureşti], Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, [1957]. Asachi [1828-1863] - Gh. Asachi, Cântul cignului. Versuri, teatru, nuvele istorice, Chişinău, Litera. Bălcescu [1847] - Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Bucureşti, Editura Minerva, 1982. Bolintineanu [1858] - Dimitrie Bolintineanu, Călătorii, ed. de Ion Roman, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1969. Bolintineanu [1855-1867] - Dimitrie Bolintineanu, Opere, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică, 1951. Budai-Deleanu [1800] - Ioan Budai-Deleanu, Ţiganiada, ed. Florea Fugariu, Bucureşti, Minerva, 1981. Budai-Deleanu [c. 1815-1820a] - Ioan Budai-Deleanu, Temeiurile gramaticii româneşti; ed. Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, în Ioan Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 101-129. Caragiale [1879] -1. L. Caragiale, O noapte furtunoasă, în Teatru, ed. Liviu Călin, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1983. Codru Drăguşanu [1865] -1. Codru Drăguşanu, Călătoriile unui Român ardelean în ţară şi în străinătate (1835-44), (peregrinul Transilvan”), ediţia a H-a, Bucureşti, Tipografia Societăţii „Cultura neamului românesc”, 1923. Creangă [1876-1887] - Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Poveşti şi povestiri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960. Donici [1840-1842] - Alecu Donici, Scrieri, Chişinău, Litera, 1998. Eminescu [1866-1883] - Mihai Eminescu, Opere, ed. D. Vatamaniuc, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999-2003. Filimon [1863] - Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, Bucureşti, Editura Minerva, 1985. Ghica [1856-1879] - Ion Ghica, Opere, IV, ed. Ion Roman, Bucureşti, Editura Minerva, 1985. Golescu [1826] - Dinicu Golescu, Scrieri, ed. Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1990. Hasdeu [1881] - Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Cuvente den bătrâni, 3. voi., ed. G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983-1984. Hasdeu [1865] - Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, Bucureşti, Minerva, 1959. * între parantezele drepte au fost menţionaţi anii în / între care au apărut pentru prima dată textele folosite ca surse pentru exemple. 221 Hasdeu [1867] - Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Răzvan şi Vidra, Bucureşti, Editura Albatros, 1979. Heliade Rădulescu [1828] - Ion Heliade Rădulescu, Gramatică românească, ed. Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980. Heliade Rădulescu [1839-1870] - Ion Heliade Rădulescu, Pagini alese, ed. Ion Oană, Vladimir Drimba, [Bucureşti], Editura Tineretului, [1961]. Iorgovici [1799] - Paul Iorgovici, Observaţii de limba rumânească, ed. Doina Bogdan-Dascălu şi Crişu Dascălu, Timişoara, Editura Facla, 1979. Kogălniceanu [1839-1891] - Mihail Kogălniceanu, Tainele inimei. Scrieri alese, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964. Maiorescu [1881-1886] - Titu Maiorescu, Critice (1866-1907), voi. I-III, Bucureşti, Editura Socec & Co., [1931]. Maiorescu [1864-1866] - Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, voi. V, ed. Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Editura Minerva, 1984. Negruzzi [1837-1857] - Constantin Negruzzi, Opere alese. I. Proză, [Bucureşti], Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957. Odobescu [1860] - A. I. Odobescu, Mihnea-vodă cel Rău. Doamna Chiajna, [Bucureşti,] Editura Tineretului, 1956. Odobescu [1851-1876] - A. I. Odobescu, Opere, voi. II, ed. Tudor Vianu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955. Pann [1847] - Anton Pann, Culegere deproverburi sau Povestea vorbii, Chişinău, Litera, 1997. PNP [1796-1856] -Primii noştri poeţi, ed. Teodor Vîrgolici, [Bucureşti,] Editura Tineretului, 1958. Russo [1846-1855] - AlecuRusso, Cântarea României, Chişinău, Litera, 1998. Slavici [1870] -Ioan Slavici, Mara, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969. ŞA [1784-1839] - Şcoala Ardeleană, ed. Florea Fugariu, voi. I, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1983. 222 ADVERBUL 1. ADVERBE CU STRUCTURĂ ANALIZABILĂ ŞI SEMIANALIZABILĂ......................................................... 224 1.1. Adverbele în -eşte................................................... 224 1.2. Adverbele în -iş / -âş............................................... 227 1.3. Adverbele în -mente.................................................. 228 1.4. Adverbele în -e...................................................... 230 1.5. Adverbele în -o...................................................... 232 1.6. Forme adverbiale extinse............................................. 232 1.6.1. Adverbe nehotărâte............................................... 232 1.6.2. Adverbe negative............................................... 234 1.6.3. Adverbe compuse şi locuţiuni adverbiale.......................... 234 2. FORME ADVERBIALE ŞI VARIANTE.............................................. 235 3. ADVERBE OBŢINUTE PRIN CONVERSIUNE......................................... 237 4. EXPRIMAREA GRADELOR DE COMPARAŢIE ŞI DE INTENSITATE.......................................................... 237 5. SEMIADVERBE............................................................... 238 6. ELEMENTE ADVERBIALE SPECIFICE PERIOADEI................................... 243 6.1. Elemente aparţinând perioadei vechi.................................. 243 6.2. Elemente datorate influenţei latiniste............................... 243 6.3. Latinisme neadaptate................................................. 244 6.4. Neologisme latino-romanice........................................... 244 6.5. Elemente de alte origini............................................. 244 6.6. Alte particularităţi ale formelor adverbiale în perioada 1780-1880... 245 7. CONCLUZII.............................................. 245 ADVERBUL în perioada 1780-1890, în clasa adverbului se observă, pe de o parte, concurenţa pentru impunerea în limba literară a unora dintre diferitele variante adverbiale aflate în circulaţie din perioada precedentă, şi, pe de altă parte, îmbogăţirea inventarului cu elemente neologice şi reducerea frecvenţei de utilizare a unor elemente specifice perioadei vechi. 1. ADVERBE CU STRUCTURĂ ANALIZABILĂ ŞI SEMIANALIZABILĂ în cazul adverbelor analizabile, urmărim tiparele de derivare adverbială, adverbele compuse şi cele obţinute prin conversiune. 1.1. Adverbele în -eşte Procedeul derivării cu sufixul -eşte este vechi şi încă foarte productiv şi în această perioadă. Este principala modalitate de obţinere a formelor adverbiale. Gramaticile epocii înregistrează acest procedeu. Heliade-Rădulescu (1828: 71) notează: „Tot adjectivul au face un adverb, cum: de la nebun, adverb nebuneşte”. Iordache Golescu (1840: 63) precizează că „unele spre graiuri se fac din nume, pentru scurtarea vorbei”, Diaconovici-Loga (1822: 137) arată că adverbele pot fi derivate de la substantive - nume înfiinţetore” - cu sufixul -eşte. Alecsandri (1865: 73) menţionează că -eşte este corespondentul românesc al sufixului -ment din franceză. La sfârşitul perioadei, Dame (1893) indică, în compendiul de gramatică care deschide dicţionarul său, că, în română, modalitatea de obţinere a adverbelor este derivarea cu sufixul -eşte. Alte mijloace indicate de autor sunt conversiunea formei adjectivale sau recurgerea la locuţiunile în chip, în mod. Parcurgând câteva litere din dicţionarul lui Bobb (1822-1823) găsim un număr mare de forme în -eşte: amiceste, babesce, bolundieste, canoniceste, come-diceste etc. Alături de formele reale, cu circulaţie în limbă, sunt consemnate şi foarte multe creaţii de tip analogic, ceea ce indică faptul că sufixul -eşte era principala modalitate de marcare adverbială: acoperitieste, adeveritieste, agereste, alesetieste, amagieste, amaratieste, amenuntieste, angusteste, animeste, aprieceste, ardetieste, ascunsetieste, ascutitieste, batacieste, rezboeste, betrineste, bine voitieste, blaccaitieste („de prisos”), blandiste, blasfemitieste, bogatieste, balbutieste, boldeiceste, bucatoreste, bucuratieste, cascatieste, catholiceste, cetetineste, cercatieste („cu bună luare aminte”), chesteigaceste, cinstetieste, clevetiteste, coşeşte, cuptoreste făcut, contralniceste, crudieste, cufundetieste, damiceste, defaimatieste, intrebatieste etc. 224 în Vocabularul francezo-românesc al lui P. Poenaru, F. Aaron şi G. Hill, din 1840, adverbele din limba franceză cu sufixul -ment sunt glosate printr-o formaţie cu -eşte (dublată deseori de glosarea prin intermediul grupării locuţionale în / cu chip + adjectiv): academiceşte, adjectiveşte, aforiceşte, alegoriceşte, analogiceşte, apostoliceşte, aristocraticeşte, astronomiceşte, autenticeşte, lăcomeşte, meşteşugeşte, obrăzniceşte, orbeşte, prieteneşte etc., ceea ce dovedeşte, pe de o parte, faptul că, la acea dată, împrumuturile în -mente nu intraseră încă în limba română (vezi şi infra 1.3), şi, pe de altă parte, întăreşte ideea că derivarea cu sufixul -eşte era principala modalitate de obţinere a formelor adverbiale în epocă. Pe lângă formele excerptate din dicţionare, corpusul oferă, de asemenea, atestări care confirmă faptul că adverbele se pot obţine prin ataşarea sufixului -eşte la diferite baze: ,Adunarea să răspundă sărbătoreşte, după data marilor noştri străbuni” (Bămuţiu); „luam câte o nuia pe care o învârteam surugieşte” (Sion); „s-o tragem vienezeşte ca un grobian” (T. Maiorescu). Particularitatea sufixului -eşte este posibilitatea ataşării lui la baze nominale care indică nume de popoare sau de locuitori ai unei zone geografice pentru a desemna numele idiomului respectiv sau un anume stil specific: „plebea.. .îşi exprimă puţinele idei sârbo-bulgăreşte, germano-ungureşte, italo-spanioleşte, muscăleşte, turceşte, etcetereşte - numai rar româneşte” (Codru-Drăguşanu); „osebit de limba greacă ştia turceşte, arăbeşte şi persineşte” (Odobescu); „Io aş vrea ca un scriitoriu -mocan, câmpean, mărginean etc. - să scrie togma mocăneşte, cămpeneşte, mărgineşte. Şi pentru ce să scrie el bucureşteneşte au moldoveneştel” (Cipariu). Disponibilităţile sintactice ale structurii glotonim + -eşte, cu valoare substantivală, sunt largi şi forma apare, în multe situaţii, neînsoţită de prepoziţe: „Rule Britania angliceşte încă nu o am” (Cipariu); „Aceasta să mi se trimită cu grabă, şi ar fi bine nemţeşte” (Cipariu); „este un cuvânt franţuzesc, care româneşte n-are nume” (Kogălniceanu); „ce de sucituri în privirea formei, a îmbrăcărei lor româneşte” (Stamati); „ar trebui întoarse româneşte (Cipariu); „Anglii ne arată că cultura lor nu poate înainta decât angleşte, a Francilor franceşte, a Italienilor italieneşte, a Germanilor nemţeşte” (Bămuţiu); „mă sculai la Vi 6 şi lucrai tot greceşte”; „studiai englezeşte şi scrisei rândurile acestea” (T. Maiorescu); „Ieri citindu-se protocolul româneşte” (Hitchins). Disponibilitatea ataşării neprepoziţionale este legată de admiterea în acest tip de contexte a adverbelor în -eşte ca echivalente ale grupului prepoziţional p(r)e + glotonim în -ie. Acesta din urmă, reperabil în contexte de tipul: „strămutare a materiei, a ideilor şi a impresiunilor străine pe românie” (Odobescu); „astăzi vom sonda, sau pe nemţia, vom recognosciren” (Hitchins) şi anterioare adverbelor în -eşte, pare a se fi intersectat cu ele (generând structurile de tipul pe româneşte) la o dată probabil posterioară perioadei analizate, în care nu am întâlnit decât tipurile vechi: adverb în -eşte neprecedat de prepoziţie şi, mai rar, tiparul specific perioadei anterioare, p(r)e + glotonim în -ie. O formaţie mai veche în limbă, fireşte, este utilizată în texte cu valoarea de adverb de mod propriu-zis, păstrând legătura semantică cu substantivul fire şi cu adjectivul firesc: „el se credea fireşte chemat a moşteni tronul după Sigismund” (Bălcescu). Ca adverb de mod propriu-zis poate apărea în coordonare cu alt adverb 225 de mod: „era fireşte şi politiceşte dispusă a trăi cu dânsa în armonie” (Asachi), sau apare în poziţia specifică adjectivului: „Mai adaugă la aceste nestatornicia care este românilor de aici cam fireşte” (I. Maiorescu în GBC). în această perioadă, se întâlneşte tot mai frecvent întrebuinţarea lui fireşte ca adverb de modalitate, cu sensul „desigur”, izolat sintactic: „aceştia, fireşte, erau d-ăi moderaţi” (Heliade Rădulescu), sau legat:, fireşte că, cu cât se ţine o instituţie rea, cu atât mai anevoie se simte deşertul ce ar lăsa, abolindu-se” (Codru-Drăguşanu); „La judeţele aceste ungureşti, fireşte că şi limba încă va fi ungurească” (Bămuţiu). Uneori, adverbul în -eşte dublează locuţiunea adverbială: „de obşte / obşteşte -alta au fost a grăi latineşte gramaticeşte, alta a grăi lătineşte de obşte”; „mai vârtos limba cea lătinească, adecă românească, decât cea grecească, era de obşte'''’ (Maior); „Tâlcuirea şi descrierea terminilor tehnici mai alesu nu s-au pututu face pururea cu esactitate din lipsa cuvintelor cunoscute obşteşte” (Stamati). Unele dintre formaţiile vechi au circulaţie foarte restrânsă: fiinţeşte (Clain, în ŞA), morţeşte (TDRG2), năuceşte (TDRG2). O dovadă a predilecţiei scriitorilor epocii pentru sufixul -eşte este folosirea abuzivă, prin crearea unui derivat de la o bază deja adverbială {călare - călăreşte): „fâcându-mi loc printre dame cam călăreşte (cava!ier cement)' (Negruzzi). Faptul că adverbul călăreşte este o creaţie ironică după ff. cavalierrement nu diminuează valoarea probantă a exemplului, ironia părând aici a viza, la fel ca în exemplul reprodus mai sus, („[...] sârbo-bulgăreşte, germano-ungureşte, italo-spanioleşte, muscăleşte, turceşte, etcetereşte”), nu numai corespondenţa ad-hoc călăreşte -cavalierrement, ci şi utilizarea excesivă a acestei clase de adverbe. Alături de formaţiile cu -eşte, se înregistrează o serie de formaţii în care se poate segmenta sufixul -iceşte. Tiparul este mai vechi în limbă, după cum o dovedesc exemplele excerptate de Haneş (1960), însă în secolul al XlX-lea atestările devin foarte numeroase,^ având în vedere numărul mare de adjective în -icesc corespunzătoare: „însă aceste să înţăleg, cum am zis, poeticeşte şi alegoriceşte” (Budai-Deleanu); „ne primblam apostoliceşte prin dealuri şi prin văi...” (Alecsandri); „trăia tot caliceşte, mâncări proaste cumpărând” (Pann), „Ţi-am declarat-o catoliceşte” (Alecsandri); „Gelu, domnul românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte ungurului Tuhutum” (Bălcescu); „pentru aceasta socotesc eu că trebuie acel epitheton să să înţăleagă ironiceşte” (Budai-Deleanu); „Ştiut este geograficeşte şi statisticeşte că capitalia Moldaviei nu samănă în nimică cu celelalte capitalii blagoslovite de Dumnezeu” (Kogălniceanu); „Puţini sunt care să nu fi măsurat geometriceşte lungimea Praterului” (Russo); „începând istoriceşte, prima atingere a acestei întrebări din partea vreunuia din noi s-a făcut în 1864” (T. Maiorescu); „o femeie, în sfârşit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotărî matematiceşte” (Kogălniceanu); „Să ne purtăm mojiceşte" (Pann); „este corupt moraliceşte şi fiziceşte până la măduva oaselor” (Filimon); metafiziceşte (Clain în ŞA); „se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului” (Negruzzi); „ne găzdui şi ne ospătă patrioticeşte” (Negruzzi); „Te-ai măritat...? Praviliceştel” (Alecsandri); „arare se află cineva să-l lucreze ştiinţificeşte” (Codru-Drăguşanu); „de o vei socoti sistematiceşte” (Clain, în ŞA); „dovedea tetragoniceşte că, de la descălecarea lui 226 Dragoş, lupii au trăit în bună pace în ţară” (Bălcescu); „m-am smuncit voiniceşte din ghearele ce mă prinseseră de gât” (Alecsandri); „în republecă nu să dau porunci voiniceşte” (Budai-Deleanu); „oamenii sunt siliţi a intra vremelniceşte în independenţă naturală” (Alexandrescu). Derivatele adverbiale în -iceşte sunt foarte frecvente şi în limbajele ştiinţelor exacte, ale căror terminologii se fundamentează acum diagonaliceşte, diametraliceşte, dinamiceşte, gheometriceşte, treptelniceşte („gradat”), (h)orizontaliceşte, mecaniceşte, periodiceşte, perpendiculariceşte, proporţionaliceşte, teoreticeşte (Ursu 1962). Haneş (1960: 142), analizând sufixele -eşte şi -iceşte, consideră că secolul al XlX-lea reprezintă perioada în care sufixul -eşte este concurat de -iceşte şi dă exemple de termeni care circulau în paralel: apostoleşte / apostoliceşte, Hrăneşte / tiraniceşte, doctoreşte / doctoriceşte, fllozofeşte / filozojiceşte, laconeşte / laconiceşte. Pentru problema originii derivatelor în -iceşte, o soluţie argumentată pe o amplă cercetare istorică este oferită de Ciobanu (1959: 107): „Faptele prezentate istoric ne arată că nu putea fi vorba de sufixul adverbial -eşte adăugat adjectivelor în -ic, cum se susţine de obicei, ci de la sufixul adverbial -iceşte, format de la adjectivele în -icesc. [...] Sufixul adverbial -iceşte a apărut la începutul secolului al XVIII-lea, pe baza lui -icesc. [...] în secolul al XlX-lea, când adjectivele în -icesc, concurate puternic de cele în -ic, sunt lăsate la o parte, adverbele în -iceşte continuă totuşi să se folosească”. în general, sufixele -ic, -icesc, -iceşte constituie serii de derivate: apostolic / apostolicesc / apostoliceşte, tiranic / tiranicesc / tiraniceşte (Haneş 1960: 142). Faptul că sufixul -iceşte dobândeşte autonomie, fiind simţit ca sufix de sine stătător, este probat de exemple ca intelectualiceşte, materialiceşte, perpendiculariceşte, praviliceşte, varvariceşte (Haneş 1960: 143), care nu se mai înscriu în serii complete formate cu sufixele corespondente. în corpusul parcurs, am identificat şi alte exemple cu sufixul -iceşte ataşat la baze neterminate în -ic\ „mitropolitul lăsase să-i apuce mâna mahina! iceşte” (Negruzzi); „se sculă maşinaliceşte” (Sion); „ne ţin de reacţionari moraliceşte” (Vasici). Sufixul este productiv până la sfârşitul perioadei cercetate: „copiii, sălbaticii şi în genere oamenii neînvăţaţi recunosc şi înţeleg multe, dar nu cugetă logiceşte”; „proposiţiunea întreagă se poate considera foneticeşte ca o vorbă compusă” (Şăineanu). 1.2. Adverbele în -iş /-âş Gramaticile vremii consemnează acest procedeu de derivare a adverbelor, oferind un număr redus de exemple. Se poate aprecia că în această perioadă sufixul nu mai este productiv, inventarul fiind limitat la formaţii vechi în limbă. Cipariu indică cele mai multe formaţii: brăţiş, costiş, cruciş, făţiş, lăturiş, pieziş (derivate de la substantive), curmeziş, furiş (derivate de la verbe), orbiş (derivat de la adjectiv). Textele parcurse oferă şi alte exemple de adverbe formate cu sufixul -iş / -âş, unele dintre ele limitate la utilizări în contexte fixe: „se apucă brăţiş la trântă” (Alecsandri); „răspunzând stropşit la toate întrebările ce faci, vorbind buziş despre zugrăveală şi despre poezie” (Kogălniceanu); „nu te uita chiondorâş la mine” 227 (Pann); „Tocmai atunci o muscă rătăcită se sperie de sunetul clavirului şi, năvălind chiorâş în gură-mi, se opri bâzâind în gât”; „trece pe sub stea clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea” (Alecsandri); „se uită el cordiş la mine” (Cipariu); „merg întâi costiş” (Molnar); „merge tot cotiş I Şi sare curmeziş” (Alexandrescu); „Trece sate-n curmeziş / Şi dumbrăvile-n lungiş”; „O frunză de fag smucea / Şi-ntre buze o punea / Şi suna hoţiş din ea” (Alecsandri); „rădicând sabia lăturiş tăind”; „fui sâlit a mă apăra dă moarte ş-a da morţiş din toată puterea”; „unii mergând orbiş cădea în groape” (Budai-Deleanu); „apucând iute un topor îl repezi orbiş într-înşii”; „se sculă de jos plin de sânge şi se puse pieptiş dinaintea boierului nemilostiv” (Alecsandri); „Ei luară pe bietul Cărăbuş de subţiori şi-l duseră târâş-grăpiş în sacnasiu” (Filimon). Diaconovici-Loga (1822: 138) menţionează, printre altele, formaţia preţipiş-ţepiş, în seria adverbelor care răspund la întrebarea „încătro”. în foarte cuprinzătorul capitol dedicat adverbului în gramatica sa, Clemens (1836: 46) notează şi forma căziş. Philippide (1897: 179) înregistrează formaponciş, pe care am identificat-o şi în textele cercetate: Judecata lor să împotriveşte ponciş thesii noastre mai sus aşezate” (Budai-Deleanu); „din pridvor la dreapta şi la stânga porneau ponciş două meterezuri prin zid” (Ghica, în DLR, s.v. ponciş). 1.3. Adverbele în -mente Odată cu afluxul de forme neologice din perioada 1830-1890, intră în limbă o serie de adverbe în -mente, sufixul adverbial specific ariei romanice occidentale. Primele atestări ale sufixului -mente în limba română sunt din 1840, 1844, 1847 (Dănăilă 1960: 187). Autorul este însă de părere că data reală a împrumuturilor trebuie să fie mai veche. Consultând Vocabular franţezo-romănesc, realizat de P. Poenar, F. Aaron, Gh. Hill la 1840, nu am găsit cuvinte din limba franceză în -ment glosate prin corespondente româneşti în -mente. Adverbele din franceză în -ment sunt traduse prin forme cu sufixul -eşte sau prin parafraze. în compendiul de gramatică din dicţionarul său, Dame (1893) precizează că nu există forme în -mente sau -minte, deşi se întâlnesc la câţiva scriitori. Această observaţie indică faptul că formele cu acest sufix au ocurenţe limitate la registrul cult şi nu s-au impus în limba standard. De asemenea, în ciuda numărului destul de mare de atestări din textele epocii, precum şi a persistenţei formelor şi în perioada următoare, tiparul de construcţie cu -mente nu este propriu românei şi formele sunt simţite ca fiind neologisme specifice unui registru înalt. în privinţa originii formelor în -mente, Dănăilă (1960) identifică, în studiul monografic dedicat sufixului, mai multe situaţii. Există o serie de adverbe al căror radical nu există în limba română, fiind în mod indiscutabil împrumutate din franceză şi / sau italiană: altramente, congiu-gamente, difereminte (Dănăilă 1960: 188). în corpusul cercetat, am identificat, de asemenea, câteva astfel de unităţi: „nişte curse întinse apozitamente ca să prinză într-însele pe oamenii cei fără esperienţă” (Filimon); „Alexandru Humboldt, spirit eminamente cercetător” (Kogălniceanu); „Cu toţi laetemente îşi adresară vocea” (Heliade-Rădulescu); „cu vocea orendamente falsă” (Filimon). O altă grupă este cea a unităţilor cu origine discutabilă, având corespondent francez sau italian, dar 228 putând fi şi rezultatul unui proces derivativ în limba română, având în vedere că bazele la care se ataşează sufixul sunt recognoscibile. între termenii care au corespondent francez, Dănăilă enumeră: actualmente, exactamente, judiciarmente şi elementul adaptat parţialmente (cf. fr. partiellement). în textele cercetate, am identificat încă un element adaptat după model francez: probabilmente („aparţinând probabilmente acelei epoce”, Odobescu). Mai numeroase sunt formele al căror corespondent se regăseşte în italiană: benevolmente, comparabilimente, indubitamente, sufficientemente (Dănăilă 1960: 188-189). Există şi categoria unităţilor a căror origine nu este transparentă, provenind fie din franceză, fie din italiană sau fiind formaţie românească: absolutamente, esteticalminte, fundamentalmente (Dănăilă 1960: 189). Autorul identifică şi unităţi formate în limba română: colegialmente, documentamente, documentalmente, emfi-teoticamente, exhaustivamente, hellenicamente, instintualmente, neproductivamente, posibilmente, principialmente, productivamente, psihicamente, pungaminte, repen-tinamente, responsabilamente, unitualmente, usufructuarmente. Există şi calcuri după formele din franceză şi italiană: esternamente (cf. fr. exterieurement, it. esteriormente), siguralmente (fr. certainement, it. certamente), simţualmente (fr. sensuellement, it. sensualmente), singuramente (fr. seulement, it. solamente). Adverbele în -mente sunt specifice cu precădere stilului ştiinţific şi juridic: „Prin urmare, sunt oficialmente impiedicat a veni la poliţie în 18 mai” (T. Maiorescu), „noi nu suntem sinodalmente constituiţi” (Vasici, în GBC), dar apar şi în texte literare sau în publicistică: „De altă parte, iară, o lege de teroare divinamente dată, nerevocabil pusă” (Heliade-Rădulescu); „Aci părea că o văd venind furtivamente în camera mea ca să mă vază” (Filimon); „ajunse finalmente în Piaţa Armelor” (Filimon); „mai moderat individualmente şi colosal în totalitate” (Hasdeu); „Vorbeşte, amicul meu, şi voi împlini literalmente toate dorinţele tale”; „Iată acele obligaţiuni ce, voluntariamente, a luat asupră-i impresariul” (Filimon). împrumuturile neologice în -mente dublează uneori, în stilul ştiinţific, formele derivate cu -iceşte: circulariemente, definitivamente, graduelemente, naturalmente, horizontalmente (Ursu 1962). Deseori, se întâlnesc variante diferite ale aceluiaşi termen, în funcţie de limba romanică din care este preluat, franceză sau italiană: perpendicularmente /perpen-diculariamente, progresivmente /progresivemente, reciprocamente / reciprocuemente (Ursu 1962). Uneori, formele în -mente sunt utilizate cu vădite intenţii parodice, pentru a sublinia, probabil, utilizarea excesivă indiferent de registru: „Stavrache ... redase o declaraţiune patetică pe care o traduse mai textualmente din un oarecare roman francez” (CAGS); „Toate amantele mele până la patruzeci de ani votară succesivamente în contra flanelei” (CAGS). Sufixul -mente apare şi în varianta „românizată” -minte. Alecsandri condamna variantele în varianta -mente sau -minte (sinceraminte, legalminte) ale sufixului -ment (Mancaş 1974: 50) 229 în indicele de cuvinte care însoţeşte articolul lui Dănăilă (1960: 194-198), multe forme în -minte aparţin lui Hasdeu, în general dublând formele în -mente: excepţionalmente / escepciunâminte, generalmente / generalminte, personalmente / personâminte, simultanamente / simultânâminte, unicamente / unicâminte, vulga-rmente / vulgarminte. în câteva dintre scrierile sale, Hasdeu, foloseşte, în mod ironic, şi advebe în -minte, cu scopul de a critica concepţia latinistă: „porecla mea era cam universalminte cunoscută”; „un preşedinte de municipalitate sau un prefect de poliţie ordinarminte nu sunt iubiţi nici chiar de legiuitele lor jumătăţi”; „atunci Wahlstimme a început a purta pantaloni infinitaminte scurţi şi plete infinitaminte lungi”; „primaminte natura ca principiu de fond şi secundaminte spiritual ca principiu de formă... Perfeptaminte\ Un literator, care se respeptă pe sine însuşi, debue necesarminte a fi ideale şi nu naturale”; „grav iar nu spiritual ... Completam inie": „gravitatea fiind naturalminte opusul levităţii”. Din corpusul cercetat, putem completa lista: „am purces gradualminte”', „i-am recomândat speţialminte operatul”; Specialminte, asupra întrărei de oficiari străini în oastea română ... întâmpină în corpul oficiarilor mai tineri şi specialminte, a celor ce au ieşit din şcoala militarie, o foarte mare antipatie” (I. Maiorescu, în GBC I); „nu mai adaog acestei rugăminte decât observaţiunea personală că eu eram specialminte dator a le scrie”; „Printr-aceasta puteam unire eventualminte şi permisiunea mamei” (T. Maiorescu); „să cerem şi noi personalminte învoinţă separată” (Roman, în GBC II). Formele în -minte nu apar numai în stilul beletristic, ci şi în cel administrativ; „Mama are drepturi de corecţiune asupra copiiloru sei naturali, legalminte recunoscuţi” (Codul Civil, 1864). Formele în -mintre sunt în număr foarte redus (în lista prezentată de Dănăilă 1960: 194-198, apar moralemintre, necesariamintre, raţionalemintre, relativemintre, spontemintre), iar distribuţia lor se reduce la o publicaţie editată de Hasdeu (Foitia de istoria şi literatura, sub redacţinuea lui Bogdan Petri-Haşdău, Anul I, nr. 1, Iaşi, 1860). „Pentru că altmintrelea), care are în componenţa sa sufixul -mente (după unii), are un -r- în terminaţie, latiniştii au considerat că sufixul este -mintre” (Dănăilă 1960: 192, nota 4). Conform CDDE 1907-1914/2003, altmintrelea < lat. altera mente. 1.4. Adverbele în -e Adverbele în -e sunt distribuite în două clase, în funcţie de provenienţa finalei -e. Prima grupă de adverbe, a căror utilizare este datorată influenţei latiniste, le cuprinde pe cele a căror formă nu este rezultatul conversiunii adjectivelor la masculin singular, ci sunt formate după model latinesc, prin ataşarea sufixului specific adverbial în latină, -e. Cealaltă grupă cuprinde elemente împrumutate ca atare din italiană, aparţinând cu precădere terminologiei muzicale. Curentului latinist i se datorează, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, utilizarea unor unităţi adverbiale în -e, corespondent al sufixului adverbial -e din limba latină. Mioara Avram ([1992b] 2005: 235-239) dă 230 o listă cu 63 de formaţii atestate în textele epocii: absolute, abstracte, adverbialice, afirmative, alternative, analitice, anticipative, atributive, certe, collective, comparative, contracte, corecte, critice, cronitice, cronologice, definitive, dialectice, directe, distributive, energice, exclusive, explicite, exprese, figurate, filosofice, germanice, gotice, gramatice, implicite, improprie, inclusive, intransitive, logice, metaforice, narative, necesare, negative, oneste, ordinarie, ortografice, osce, passive, perifrastice, personalice, poetice, precise, proprie, provizorie, publice, pure, rapsodice, recte, relative, respective, sincere, sintactice, stricte, substantivice, succesive, ştiinţifice, transitive. Comentariile pe care le face autoarea privitor la aceste forme au în vedere faptul că multe sunt atestări unice, ceea ce presupune că nu se bucurau de o largă circulaţie, iar unele dintre ele {certe, dialectice, exclusive, germanice, gramatice, metaforice) sunt atestate numai în dicţionarul lui Laurian şi Massim, ceea ce, consideră autoarea, „este de natură să provoace suspiciuni chiar asupra existenţei reale” (Avram [1992b] 2005: 240). Prezentăm în continuare contexte în care apar unele dintre formele menţionate de M. Avram, precum şi alte forme extrase din corpusul cercetat, pentru a ilustra faptul că, deşi avea o circulaţie limitată la adepţii curentului latinist, nu constituiau creaţii abstracte, menite a configura şi a susţine un model de limbă, ci se aflau în uz în cercul promotorilor acestui model. Cu excepţia anumitor forme excerptate din Gramatica lui Cipariu, deci aparţinând stilului ştiinţific, celelalte exemple sunt aproape exclusiv din corespondenţa particulară şi semioficială: „Superlativul în limba românească se pune sau absolute sau cu dependenţă relativă” (Cipariu); „cântă un copil din clasa II, Adelhard, solo, emininte”; „îmi pare că, cu cât filosofează omul mai mult, cu atât se restrânge mai esclusive la fapte”; „eu fiind unul ca ăilalţi cari nu se bagă de seamă pe sine şi nu se observă filosofice" (T. Maiorescu); „Domnul Crainic i-au răspuns flegmatice''; „Imperiul, ce e derept, s-a numit şi mai încolo Imperiul roman, dar improprie" (Cipariu); „pot să folosească şi aici, indirecte”; „îmi pare imposibile„mi-a venit Gazeta ... până la nr. 62 inclusive" (Laurian, în GBC I); „Mă preumblai prin Belvedere, şi apoi pe malul lineei. Idee tot poetice exaltate, de care cam râd acum” (T. Maiorescu); „Numai pe sora mea o mai am, cu care pot vorbire ceva, naturale’'; „să nu cumpănim cele ce ne iese din gură ... e nejustificabile" (Vasici, în GBC II); „este prea probabile că” (Cipariu); „se stabilează provizorie aci”; „No 2 şi 3 rămân numai provizorice la tine, adecă dacă permiţi”; „Tata vrea să ceară voie de la ministeriu să-i răspundă publice" (T. Maiorescu); „unele diferenţe între formele clasice şi anteclasice se pot reduce pure la ortografie” (Cipariu); „în două locuri mi-a scăpat răspunsabile"; „omagiul simplice popesc” (I. Maiorescu, în GBC I); „nu putem să tractăm mai în speciale" (Cipariu). în exemplul următor, un adverb în -eşte şi un adverb în -e ocupă poziţia sintactică de circumstanţial de relaţie într-o structură simetrică, deşi pentru forma în -e exista, în epocă, un corespondent în -eşte'. „lumea nu se va emancipa politice niceodată până nu se va emancipa sufleteşte" (I. Maiorescu, în GBC I). 231 Prezenţa şi persistenţa în limbă a adverbelor în -e a putut fi susţinută şi de existenţa adjectivelor în -e, adjective care se puteau integra şi în locuţiuni adverbiale: „civilizaţiunea antică se revărsase numai în mod superficiale" (Odobescu). Desinenţa adjectivală -e corespunde desinenţei -is a adjectivelor latine de declinarea a IlI-a, fiind deci diferită etimologic de -e din seria de adverbe enumerate. O serie de forme adverbiale în -e şi -o (vezi infra 1.5.) pătrund în limbă în această perioadă ca împrumuturi neadaptate. O parte, datorate influenţei italiene, apar în această perioadă cu precădere în terminologia muzicală: andante, grave (Vorobchieviciu). 1.5. Adverbele în -o Adverbele în -o sunt împrumutate masiv în această perioadă, odată cu constituirea terminologie muzicale. în Manualul de armonia musicală al lui Vorobchieviciu găsim formele: adagio, allegretto, allegro, andantino, moderato, largo, larghetto, lento, presto, prestissimo. Tot din terminologia muzicală găsim adverbe în -o şi în dicţionarul lui Poenaru, Aaron şi Hill (1840): alegreto, alegro, crescendo, largetto, largo precum şi în dicţionarul lui E. Protopopescu şi V. Popescu (1862): andante, andantino. Forme adverbiale neologice în -o nu intră numai în domeniul restrâns al terminologiei muzicale, ci şi în limba comună, într-o anumită măsură: apoco (glosat ca „lipsit de spirit, de bunul simţ”), apropo (glosat „tocmai la vorbă, la vreme”), ambele la Protopopescu şi Popescu (1862). în corpusul cercetat, am identificat şi alte forme: ,Aproposito de dr. Miletici” (Roman, în GBC II); „neavând să plătească anticipando” (Laurian, în GBC I); „aş fi vrut să vă mai trimiţ şi 5 exemplare consumo” (Laurian, în GBC I); recto (DLR); primo loco (Roman, în GBC II); „cântă un copil din clasa II, Adelhard, solo, emininte” (T. Maiorescu). Formele menţionate constituie împrumuturi neadaptate. 1.6. Forme adverbiale extinse 1.6.1. Adverbe nehotărâte Adverbele nehotărâte se organizează în serii formate cu fie- (fiecum,fieunde), oare- (oareunde, oarecum, oarecând), ori- (oriunde, oricum, oricând), măcar-(măcarunde, măcarîncotro, măcarcând), -va (undeva, cumva, cândva), sau cu un cumul de elemente (oarecumva, oarecândva, cumvaş(i), cândvaşi, altcândvd). Formele din seria cu fie- sunt mai frecvente în prima parte a perioadei, în special la scriitorii Şcolii Ardelene. Spre sfârşitul perioadei cercetate, elementele apar sporadic. în gramatici, sunt consemnate formele fieunde (Diaconovici-Loga 1822, Clemens 1836 şi I. Golescu 1840), fiecănd (Diaconovici-Loga 1822). Forma fiecum nu apare în gramatici, dar o regăsim, sporadic, în corpus: „Lasă-ncolo, nu mai credeţi c-un autor fiecum, / Scârţiind numai la versuri, spre Pamas să-şi facă drum” (Heliade-Rădulescu). 232 La Micu şi Şincai (1780 / 1805) apar formele fieşteunde şi unde fie. în corpus, forma fieşte unde se regăseşte în scrierile lui Şincai („Dumnezeu e fieşteunde de faţă”). Tot în textele datorate scriitorilor Şcolii Ardelene regăsim şi forma inversă unde fie, care reprezintă un stadiu intermediar al gramaticalizăm verbului a fi în structura adverbului nehotărât: „Nimărui ori cine şi de unde fie, nu-i face necaz”. (Cărindariu rumănesc, în ŞA). La Clain apare fieşte cum („nu fieştecum şi fără de socoteală toate să poartă” - Clain, în ŞA). în corpus, am întâlnit şi forma cu dislocare fie de unde: „hrană capăt mai fie de unde'''’ (Iorgovici, în ŞA). Adverbele nehotărâte din seria cu oare- au o circulaţie mai largă pe parcursul perioadei, în toate regiunile. în cadrul seriei, oareunde apare mai rar („scriu oareunde această rămăşiţă”, Asachi; „Să zice că oareunde un împărat curios / Vrea să afle-n ce chip este omul cel mai lenevos”, Pann), oarecând este mai frecvent („vrând oarecând să îngroape o călugăriţă, au deschis cripta”, Şincai, în ŞA; „Roma oarecând au fost monarha a toată lumea”, Maior, în ŞA; „Mi-a venit astăzi chef de glume, ca odată oarecând’, I. Maiorescu, în GBC I; „Ţara Făgăraşului a fost parte a României şi întâiul „oraş” sau Metropolă a noastră, oarecând, Câmpulungul”, Codru-Drăguşanu; „Dacă nu-şi poate închipui cineva greutăţile pe care le suferiau oarecând Iudeii de la Faraon în Egipt”, Bămuţiu), iar oarecum este forma cu frecvenţa cea mai ridicată, atestările mergând până la sfârşitul perioadei analizate („este oarecum hotărâtor pentru viaţa unui om”, T. Maiorescu; „ce face pe omul cugetător să simtă plăcere oarecum este că ninsoarea acopere toate necurăţiile”, Ispirescu). Formele cu oare- sunt consemnate în gramaticile din Transilvania: oareunde apare la Clemens (1836) şi la Cipariu (1870), oarecând la Micu şi Şincai (1780/1805), Diaconovici-Loga (1822), Clemens (1836), Cipariu (1870), oarecum la Micu şi Şincai (1780/1805). Formele cu cumul de nedefinite apar la Diaconovici-Loga (1822): oarecumva şi la Clemens (1836): oareundeva. Seriile cu ori- şi -va sunt bine reprezentate. Forma oriunde este menţionată de Clemens (1836), Golescu (1840) (cu varianta verunde), Cipariu (1870). Oricând apare la Golescu (1840) (cu varianta vercând) şi la Cipariu (1870). Diaconovici-Loga înregistrează forma orideunde. în texte am identificat şi forma ori încătro: „ori încătro mă duceam, ori unde eram” (Clain, în ŞA). Undeva şi cândva sunt înregistrate de Diaconovici-Loga (1822), I. Golescu (1840), Cipariu (1870). Seria cu măcar- (sinonimă cu cea cu ori-) apare mai frecvent în texte la scriitorii Şcolii Ardelene: „cei putrezi şi necopţi se pot culege măcarcând’ (Şincai, în ŞA); „să-l puteţi nimeri măcar unde” (Budai-Deleanu); „ca să urmăm măcar încătro o ia duhul său cel singuratic” (Maior, în ŞA); „iară când ori poftirea, ori scârbirea atâta să înmulţeşte [...] măcar cât de tari sunt, şi nu le bagă în samă, ca cum n-ar fi” (Clain, în ŞA); „dar fie măcar cum” (Budai-Deleanu). Unităţile cu formantul măcar- sunt menţionate în gramatica lui Clemens (1836): măcar când, măcar de unde, măcar cum şi în gramatica lui Golescu (1840): măcarunde, măcarîncotro, măcarcând. 233 Tot în zona Transilvaniei apar, sporadic, şi forme cu batăr, sinonim al lui măcar: „în 32 de ani batârcănd să poate şi pomi judecată noao” (Todoran). în textele pacurse, am întâlnit, ocazional, forme de pronume nehotărâte formate cu acar, provenit în română din mgh. akar „a vrea” (cf. Tamasz 1966, s.v. acar): „fie acar de ce niam sau de ce religie” (Proclamaţie pentru desfiinţarea iobagiei, în ŞA); „ca ei sau acar care a lor rămăşiţă, nice din ocina sa, nice din acar ce locuri” (idem). Atât forme pronominale, cât şi forme adverbiale simt înregistrate în Tamasz (1966), s.v. acar. Compusele cu acar- sunt sinonime cu cele cu măcar-, batăr- şi ori-. Răspândirea acestor forme a fost limitată la zona Transilvaniei. 1.6.2. Adverbe negative în privinţa formelor negative, atât gramaticile, cât şi textele oferă o serie de forme. Micu şi Şincai (1780/1805) notează nicăieri, niciodată, Diaconovici-Loga (1833) înregistrează, ca adverbe de „tăgăduit”: nimic, nici cum, nici de cum, nici cât, nici când, Clemens (1836): nici când, nici odinioară, nici de cum, nici cum, nici decât, nici într-un chip, nici de leac, la I. Golescu (1840) găsim adverbe „tăgăduitoare”: nici, nici de cum, pe nicăirilea, iar Cipariu (1870) înregistrează categoria adverbelor negative: nicecumu, nice de cumu, nice ca câtu. în texte, regăsim atât formele indicate de gramatici, precum şi altele, rezultate din cumulul diferitelor componente: „o asemenea întâmplare nicicum nu ne-au venit neaşteptat” (Cipariu); „nu mă cunoşti nicidecum” (T. Maiorescu); „universităţile nu sunt nicidecum mijloc arbitrar” (Bămuţiu); „La planul său a zis că numaidecât va consulta pe cel de la voi şi că el e nicidecât neaplecat a dispune ca o astfel de adunare să nu se oprească” (Hitchins); „Ah, ce frunoasă caţă ai! Niciodineoară nu am văzut-o la tine” (Asachi); „acum nu mai sufăr nicicacum di piept” (Kogălniceanu). Forma nicicacum, considerată de DLR regionalism specific zonei Moldovei, se regăseşte la Budai-Deleanu: „Eu nu pociu nice ca cum a crede”. 1.6.3. Adverbe compuse şi locuţiuni adverbiale în privinţa adverbelor compuse, multe forme astăzi sudate se aflau în curs de aglutinare în secolul al XlX-lea. Ca urmare, în texte apar forme care încearcă să ilustreze grafic elementele componente: ,Jnnăuntru ocârmuieşte gheneral ostăşesc” (D. Golescu); Jnântru, templul scânteia de lumine” (CAGS). Uneori, apar şi forme analogice: ,Jnnaintea aceştii statue şi înnapoi, doaă sute de copile mici, carele într-o mână ţin făclii aprinse” (D. Golescu). O serie de adverbe compuse, de factură orală, sunt atestate în această perioadă: „a luat moda să aducă la sfârşitul mesei păhăruţe verzi cu apă caldă... cică aşa-i moda la Ieşi” (Alecsandri); „împăratul-roş, care, zice, ci-că, era un om răutăcios” (Creangă); „Deal cu deal se întâlneşte, darămite om cu om” (Pann); „îi venise şi lui pasămite vremea de însurat” (Dulfu). Locuţiunile adverbiale construite pe tiparul prepoziţia pe (uneori de) + un supin contaminat de trăsături participiale (genul neutru şi numărul plural) şi, uneori, adverbiale (sufixul -le(a)) sunt atestate pentru prima dată la începutul sec. al XlX-lea: „Le era mai drag a zăcea în perne / Ş-a face săboare pe întrecute / 234 Decât săbii a purta şi scute” (Budai-Deleanu). Pe parcursul secolului, ele sunt tot mai frecvente: pe cântate (Pann, la Bulgăr 1960: 397); pe auzite (Negruzzi, la Bulgăr 1960: 397); pe apucatele (Odobescu, la Bulgăr 1960: 400). Acest tipar este înregistrat la Diaconovici-Loga (1822: 140) pe nesciute şi la I. Golescu (1840: 65) pă lovite, pă bătute, pă chiuite, d-a chiuitele, d-a-nsăritele, d-aruncatele. în corpus, găsim forma d-a-n-câtelea (Ispirescu). Prezenţa lor în gramaticile de la începutul secolului poate oferi un indiciu asupra faptului că, la acea dată, tiparul nu constituia un element de noutate. în cazul gramaticii lui Golescu, 1840 reprezintă anul tipăririi. Lucrarea este amintită de Ion Heliade Rădulescu în prefaţa Gramaticii româneşti din 1828: „Ostenelile cele nepregetătoare ale Dumnealui Marelui Vornic Gheorghe Golescu va mai desăvârşi şi lumina limba şi mai bine în Grammatica şi dicsionerul, său prin cercetarea cu de amăruntul ce face părţilor cuvântului” (Gramatica românească, IV), „Dumnealui marele vornic Gheorghie Golescu găteşte asemenea o Gramatică şi un Dicsioner Rumânesc, prin a căror dare în typar, va-mai pâşi limba încă câte va trepte către desăvârşre (Gramatică Românească, XXXIII). Aceste indicii conduc la ideea că gramatica lui Golescu a fost elaborată într-o anumită versiune sau era în curs de elaborare, probabil, cel mai târziu în deceniul al doilea al secolului. Gramaticile oferă un inventar bogat de adverbe compuse, locuţiuni şi structuri care funcţionează adverbial: de prisosit, cu redicata, fără îndoială, de bună seamă (Diaconovici-Loga), de bună seamă, nici într-un chip, nici de leac, de rost, fără de îndoire, fără de îndoială, înscurt, pre din afară, fără de voie, pe furiş etc. (Clemens), în curmeziş, în zadar, în dăşărt, geaba surda pă dă plin, pă sponci, cu grămada, cu binişorul, cu amăruntul, dă lepădat, în scurt pă scurt (I. Golescu), dintr-un obraz, de chilin, in de-sera, cu totului totu (Cipariu). 2. FORME ADVERBIALE ŞI VARIANTE Adverbele cu etimon latinesc care indică circumstanţe temporale şi locale prezintă o serie de variante formale. Perioada analizată se caracterizează prin tendinţa de renunţare la forma mai apropiată de etimon şi impunerea inovaţiilor, al căror proces de extindere începuse deja. în prima etapă, între 1780 şi 1830, gramaticile înregistrează un număr mare de variante pentru adverbele acum şi aici. Forma acum este indicată de toate gramaticile care apar în Transilvania în această perioadă (Costinescu 1979: 226). Alături de ea sunt menţionate şi alte forme: amu (Micu, Şincai), acmu, acuşi, acumuşi, amu (Budai-Deleanu), acu, acnu (Diaconovici-Loga). în texte este utilizată preponderent forma acum. în Ţiganiada, Ion Budai-Deleanu o preferă formelor acu, acuş(i) a căror frecvenţă este foarte redusă: acum(a) - 228 ocurenţe, acu - 18, acuş(i) - 24. în Muntenia, apar formele acum (Heliade-Rădulescu) şi acuşi (Văcărescu). Textele din Moldova arată, de asemenea, preferinţa autorilor pentru forma acum. La Asachi, forma acum este preponderentă, dar apare şi amu {acum este atestat de 53 de ori, faţă de amu care apare de 25 de ori). 235 în partea a dona a perioadei, între 1830 şi 1890, numărul formelor înregistrate în gramatici scade semnificativ, acum fiind preponderent. în Muntenia, se înregistrează formele acum (Golescu, Massim, Stilescu şi Pontbriant), iar I. Golescu menţionează şi acuma, acuş, acuşa. în texte, forma acum este generală (Gheţie 1975: 509). în Moldova, forma principală este acum (Săulescu, Nădejde), dar sunt înregistrate şi variantele amu, acmu (în dreptul căreia menţionează „vechi”), acu, acuşi, amuşi (Săulescu). Gramaticile din Transilvania înregistrează mai multe forme decât cele din celelalte regiuni, dar acum este preponderentă (Iszer, Cîmpeanu, Bălăşescu, Munteanu, Manliu). Alături de aceasta apar acuşi (Iszer, Cîmpeanu), acuşa (Iszer), amu (Cîmpeanu). La Cipariu, prima formă consemnată este acum, alături de acuma, acmu, acumuşi, amu, amuşi. La sfârşitul perioadei, în Gramatica lui Tiktin, este menţionat numai acum. Pentru adverbul aici se înregistrează, de asemenea, mai multe forme. în gramaticile din Transilvania apar, în prima parte a perioadei, aici (Micu-Şincai, Tempea, Diaconovici-Loga, Budai-Deleanu), ici (Micu şi Şincai, Budai-Deleanu), ice (Budai-Deleanu, Diaconovici-Loga), aci, aice, ci, ciia (Budai-Deleanu). în Ţiganiada, Budai-Deleanu recurge în mod frecvent la forma aici. Aci apare în context exclusiv prepoziţional, de-aci, p-aci, până aci şi amalgamează sensul local cu cel temporal, cel temporal fiind uneori preponderent: „Aşa trăisă multe de veacuri, într-un feliu anarhie far’ lege, învăţaţi la războaie şi jacuri, pe carii pănă-aci nime-a drege sau nu cuteză, sau nu vru”; ,Jăe-aci înteţindu-ş’ calul, aleargă încoace şi-încolea cu iuţime, cruciş’, curmeziş’ pădurea largă”. în această situaţie, când structurile sunt fixe şi sensul este diferit de cel a adverbului individual, se poate vorbi, în cazul grupărilor de-aci, p-aci, până aci, de caracterul lor locuţional. în Muntenia apare forma aci (Heliade-Rădulescu). în Moldova, în scrierile lui Asachi se întâlneşte forma aici. în a doua parte a perioadei, între 1830 şi 1890, concurenţa între diversele variante regionale se păstrează încă. în Muntenia, apar formele aici (Golescu, Pontbriant), aci (Golescu, Massim, Stilescu), ici (Golescu, Massim, Stilescu) şi aicea (Golescu). în Moldova, apar formele aici (Măcărescu), ici (Săulescu, Măcărescu), aice (aci, ici) (Nădejde). In gramaticile din Transilvania sunt consemnate formele aici (Iszer, Bălăşescu, Cîmpenau, Munteanu, Manliu), aicea (Iszer), aice (Cîmpeanu), aci (Munteanu), ici (Bălăşescu, Cîmpeanu, Munteanu, Manliu). Cipariu înregistrează mai multe variante: ici, aici, aicea, acilea, acileaşi. La sfârşitul perioadei, Tiktin notează numai aici, iar Philippide aici şi ici. Numeroase alte adverbe sunt consemnate în gramatici sau apar în texte cu forme diferite. Se observă în special concurenţa dintre formele apropiate de etimonul latinesc, specifice perioadei anterioare şi inovaţiile apropiate de formele actuale. Astfel stau lucrurile, de exemplu, în cazul lui îndărăpt, forma etimologică consemnată de toate gramaticile din Transilvania, concurat de varianta îndărăt, răspândită aproape exclusiv, după 1830, în Muntenia şi parţial în Moldova. Gramatica lui Cipariu înregistrează forma cu menţiunea „pe alocurea”. 236 Aceeaşi este situaţia adverbului nicăieri, care apare cu forma nicăiure în special la scriitorii din Moldova: „nevăzând de nicăiure vreun agiutori” (Asachi); „Nicăiurea Petru Maior nu impune sisteme de cuvinte” (Russo); „şuba de urs, amăutul şi ciubucul sunt cele trei neapărate elemente a boierului ţinutaş; fără ele nu se vede nicăiuri” (Negruzzi). In textele parcurse, forma nicăieri, cu variante apropiate fonetic, nicăiere, nicăire, nicăiri este cel mai frecvent atestată, la scriitori din toate regiunile: „de aici m-am îmbarcat pe un vas de vapor ... far-a mă opri nicăire” (Alecsandri), „nicăiri nu e şosea în ţară” (Codru-Drăguşanu), nicăirea (Diaconovici-Loga). 3. ADVERBE OBŢINUTE PRIN CONVERSIUNE în perioada veche, derivarea reprezenta principalul mijloc intern de obţinere a elementelor adverbiale, arată Ciompec (1985: 97). începând cu secolul al XlX-lea, situaţia se modifică, conversiunea (adverbializarea adjectivelor) devenind foarte productivă. în timp ce adverbele obţinute prin conversiune sunt înregistrate, atât în perioada anterioară^ cât şi în perioada avută în vedere, ca dependente de un regent verbal, tiparul cu adiacenţă adjectivală devine mai răspândit în această perioadă. Analizând exemplele excerptate de Gherman (2007: 291-293) pentru secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, nu am identificat structura adverb cu regent adjectiv. Acest fapt nu implică absenţa tiparului din limbă, ci frecvenţa lui relativ redusă. în perioada studiată, exemplele cu adverb adiacent unui adjectiv apar încă din primele texte şi devin foarte frecvente pe parcursul secolului: „încă simt netăgăduit adevărate”; „Nimica nu este în lume de care să se poată dzice că este desăvârşit bun” (Budai-Deleanu); „nimenea altul nu posteşte fără numai oamenii cei desevârşit săraci” (Ţichindeal); „Familia e curat română, necorcită” (Laurian, GBC I); „Clara era periculos bolnavă” (T. Maiorescu); „pe acolo trecea drumul... prin locuri unde ele erau lat răsfirate d-asupra unui prundiş solid”; „Toate câte i se spun de pe această tribună a luminilor să fie tot aşa limpede şi lămurit rostite, ca şi sănătos cugetate” (Odobescu); „a fost greu bolnav” (Ispirescu); „ceea ce este însă şi mai puţin uşor ... este de a scrie totdeodată şi frumos româneşte”; „neologismi curat sistematici” (Odobescu); „din descrieri geografice încă trimit vreo 12 bucăţi, adevărat puţine” (Lambrior). Am identificat şi situaţii în care adverbul apare acordat, fiind interpretat ca adjectiv: „iată enigme grele de descurcat”; „cei care se ţin strânşi legaţi de înţelesul autorului” (Odobescu). 4. EXPRIMAREA GRADELOR DE COMPARAŢIE ŞI DE INTENSITATE Foarte ca element adverbial de marcare a intensităţii are, în secolul al XLX-lea, posibilităţi combinatorii largi. Poate indica intensitatea acţiunii exprimate de un verb, având deci calitate de adverb modal şi beneficiind de topică liberă, fiind 237 plasat atât în antepoziţie: „Turcii din insula cea mare, văzînd aceasta, foarte se îngroziră” (Bălcescu), cât şi în postpoziţie: „Ah! mă doare foarte!” (Alecsandri); „bucuros foarte simt a învăţa această ortografie” (Budai-Deleanu). Gramaticalizat în ipostaza de morfem al superlativului absolut poate fi de asemenea antepus sau postpus adjectivului sau adverbului (,foarte rareori ieşenii şi bucureştenii treceau linia hotarului” (Alecsandri); „Dar măcar târzie foarte, spre ceri mândră răsări-va”, Asachi). Cele două tipuri de construcţii pot coexista în cadrul aceluiaşi text: , foarte-mi plăcu dulcea filosofie a d-lui Rafaele şi îmi veni foarte a propos, căci în Paris lumea e foarte filosoafă şi nu neg că simţul religios şi la mine căpătase o zdruncinare şi se cam tâmpise” (Codru-Drăguşanu). Izolat, este atestată utilizarea negramaticaîizată a adverbului foarte, cu sensul etimologic, probabil sub influenţa limbii italiene: „Dar din ceri când au căzut, Au sunat aşa de foarte, încât neamul cel broscos / Bolând mult şi mai fricos / Pin coşor, glodoase boarte/ Tupil s-au acufundat” (Asachi). Mult este de asemenea folosit pentru a marca intensitatea. Ca particularitate de construcţie, mult poate modifica un adjectiv participial: „Ne-adunăm ca să urăm mult plăcutul carnaval” (Alecsandri); „Azi e ziua mult dorită” (Alecsandri) sau un adjectiv calificativ: „Umbre mult scumpe ce mă cătaţi” (Heliade Rădulescu); „mult e nurliu şi drăgălaş” (Ispirescu, în Sandfeld, Olsen 1960: 182). Tare poate apărea ca marcă a intensităţii pe lângă un verb sau pe lângă un adjectiv, având libertate de topică: „tare eşti fricos” (Alecsandri); „era voinic om căpitanul şi inimos tare" (Russo). Mai continuă să fie folosit, mai ales la scriitorii Şcolii Ardelene, cu sensul etimologic, „mai mult”: „hrana boilor este tot feliul de notreţ, dară mai place-le notreţul cel de fânaţe” (Şincai, în ŞA). După această perioadă, procedeul este în mare parte abandonat. Vârtos este de asemenea utilizat ca formant al superlativului: „vârtos ruşinat fu romanilor răsboiul ce îl avură cu dachii” (Maior, în ŞA). Mult apare sporadic cu valoarea superlativului relativ „cel mult”: „Abdul mult în 10 zile va fi demascat” (Hitchins); „Această epistolă mult în 10 zile se va publica în Gazeta”; „După părerea mea, ar trebui să plecăm mult în 10 zile”; „Adjutantul îmi însemnă numele pe listă şi mult în 5 minute mă şi însemnă pe mine” (Hitchins) 5. SEMIADVERBE 5.1. Adjectivul singur apare în anumite ipostaze sintactice care îl apropie de valoarea unui semiadverb restrictiv. El apare destul de frecvent ca antepus substantivului, acordându-se cu acesta, având rol de intensificator: lingură persoana împăratului ca Rege, îi mai leagă de împărăţie” (Bămuţiu); „Se înţelege că bugetul odată croit nu se poate schimba în singura favoare a lui Ademollo” (T. Maiorescu); lingură casa lui Rosnovanu putea rivaliza cu acesta” (Sion). în situaţia substantivelor feminine, nu se poate contesta calitatea de adjectiv a formei în discuţie. 238 în situaţii în care regentul nu mai este substantiv feminin, interpretarea este ambiguă, având în vedere topica şi sensul: „omul care, singur el, a făcut tot în ţara aceasta şi a ghiftuit-o de glorie, de libertate, de măriri şi de prosperităţi, fără ştirea ei”; „De-acum în tine singur e singura-mi sperare!”; „Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrâurire străină, urmează numai capriciilor vremelnice ale închipuirii” (Alecsandri); „Singur ministerul interimar, la putere astăzi, prin o serie de legi... pare că promite a da ceva ţăranilor” (Sion); „nime dintre noi nu e în stare a conduce dieta..., ci singur dta”; „Singur de cel din Gherla mi-i cam frică” (Hitchins). în corpus am identificat însă şi contexte în care singur funcţionează ca focalizator al unui constituent propoziţional extins, ipostază în care se apropie de interpretarea ca semiadverb restrictiv, cu sensul „numai”: „părăsind toate alte folosuri private, mi-am afiorisit cele mai bune dzile a vieţii singur spre alcătuire cărţii aceşti”; „toată cercetarea este sângur pentru adevăr istoricesc sau pentru apropierea către adevăr” (Budai-Deleanu); „întâmplându-se cumva ca creştinii să biruie pe turci, atunci Moldova va rămânea supusă singur numai Poloniei” (Bălcescu); „D. Borelle avea toate acestea în degetul cel mic, căci singur fusese curier şi avea experienţă” (Codru Drăguşanu); „uniunea aceasta au făcut-o Ungurii singur pentru binele lor”; „o însoţire ca aceasta poate să aibă loc, fiindcă n-are fire şi tendenţă politică, ci este destinată singur spre înaintarea culturii umanităţii” (Bămuţiu); „Blăjenilor nu le-am spus nimic despre paşii ce voiam a întreprinde, ci singur că noi amândoi ne vom întâlni” (Hitchins); singur la tribunalul suprem mai au oareşcare reazăm”; „în fine, te rog ca numele lui Gali încă să nu se publice, ci singur că vorbirea o trimisă unul care a fost de faţă” (Hitchins); „Leul nu-i zdrobeşte bine, apucă la putere şi se acaţă de acel bărbat al nostru, prin care singur puteam să mai scoatem câte ceva de valoare” (Hitchins); „îmi pare însă şi mai bine cum că pasivitatea noastră a reeşit de asemine bine, singur pe cei din Făgăraş nu i-am priceput”; „conferinţa din Mercurea a stătorit unele principii privitoare singur la alegerile trecute” (Hitchins). Un exemplul următor, singur modifică un substantiv feminin, este acordat, dar beneficiază, în context, de sintagme sinonime, din care reiese că semantic este într-adevăr echivalent cu semiadverbul numai, chiar dacă se păstrează trăsăturile adjectivale: „îţi spun din inimă opiniunea mea (numai a mea, a mea privată) că ce speri tu nu se va realizare niciodată ... îţi repet încă o dată, asta e opiniunea mea singură, dar fundată pe cunoştinţa soru-mei” (T. Maiorescu). Exemplele în care singur se apropie de statutul semiadverbelor restrictive aparţin, cu o singură excepţie, scriitorilor ardeleni, ceea ce indică faptul că în procesul de gramaticalizare a fost mai avansat în această regiune. De asemenea, singura gramatică în care găsim forma singur consemnată în capitolul dedicat adverbului este datorată tot unui autor din spaţiul Transilvaniei (Clemens 1836: 45). Gramaticalizarea, aflată într-o fază avansată în prima parte a secolului în Transilvania, a fost treptat abandonată, dar în ipostaza adjectivală, s-a păstrat ca focalizator până spre sfârşitul perioadei. 239 5.2. Doar cu varianta doară, înregistrat în gramatici ca aparţinând adverbelor dubitative (Micu, Şincai 1780: 181, Cipariu 1870: 248) sau ale îndoirii (Diaconovici-Loga 1822: 140) păstrează valoarea de modalizator epistemic din perioada anterioară (Zamfir, Dinică 2012): „Droaie încă este un cuvânt doară la mulţi necunoscut, care însemnează o grămadă nerânduită; „de aş părăsi lucrul acum început, doară încă un veac ar trece până când să va afla cineva să primească atâta greutate asupra sa” (Budai-Deleanu); „sperând că doar va zări măcar un semn care să-i descopere persoana” (Alecsandri); „Am lăsat în urmă pe tovarăşii mei şi am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mişcarea”; „Evenimentele din Franţa nu văd a fi făcut la boieri nici o impresie, sau că doară se prefac”; „Domnule! Doară vei fi venit acasă” (Vasici, în GBC II); „La vară doară ne vom întâlni ca să vorbim despre mai multe”; „Să ne vedem sănătoşi scumpe amice către culesul viilor, căci doară vei merita şi domnia ta după atâta muncă, un concediu de 6 zile” (Hitchins); „coconu Nicolachi o făcea aceasta într-adins, ca doară va vedea lumea cu ochii cum punea el coame marelui logofăt” (Sion). In majoritatea gramaticilor şi dicţionarelor care îl înregistrează, doar(ă) apare consemnat sau glosat ca dubitativ, pe tot parcursul secolului. La începutul secolului, în dicţionarul lui Bobb (1822), este glosat „fortassis”, la sfârşitul perioadei, dicţionarul lui Dame (1893) îl glosează „au moins, tout au moins; peut-etre que, par hasard; est-que”, ceea ce arată că, pe parcursul epocii studiate, sensul nu s-a modificat. Singura excepţie o constituie dicţionarul şi gramatica lui Clemens (1836), care glosează doară prin „ob, nur”. Având în vedere vastul material de limbă, în mare parte de factură orală, pe care îl înregistrează această gramatică, se poate avansa ipoteza că citirea ca restrictiv s-a dezvoltat în limba populară. Pe tot parcursul intervalului cercetat, nu am identificat decât situaţii în care citirea ca dubitativ sau ca restrictiv este cel mult ambiguă: „răposatul, neştiind nicio limbă străină - decât doară greceasca care nu-i putea servi în Occident - nu putea să călătorească pe la Viena sau Paris”; „Dar era timpul ipotezelor, şi nimeni nici astăzi nu ştie adevărul, decât doar vodă Sturza şi Duhamel” (Sion). In unele situaţii, apare în context cu restrictivul propriu-zis numai: „mai ştiindu-se pe deasupra numai doară atâta că acest din urmă avea şi el un frate” (Hasdeu); „textul cronicei nu prezintă alte dificultăţi decât numai doară arhaismele sale”; „într-ambele construcţiuni nu există vro deosebire, doar numai că într-una se scoate în relief subiectul acţiunii, iar în cealaltă obiectul ei” (Şăineanu); „Pe când, în vechea limbă românească, o singură formă, bunăoară lăudare, representa ambele funcţiuni (adică forma nominală si verbală a infinitivului) şi numai doară prepo-siţiunea a decidea caracterul specific, limba modernă introduse un nou criteriu” (Şăineanu). Semnificaţia lui doar este în mod clar dubitativă pentru că este greu de presupus că suntem în faţa unui cumul pleonastic de restrictive, cu atât mai mult cu cât operele citate aparţin unor lingvişti. Este foarte frecventă, pe tot parcursul secolului şi în toate regiunile, utilizarea în contexte interogative: „Sau doară să aşteptăm până îşi vor uita şi limba toţi Românii?” (Bămuţiu); „Au doară nu poate omul să se bucure (zisei) de atâta libertate în ţara aceasta, ca să spuie cu francheţe ideile sale politice?” (Sion). 240 Am întâlnit, izolat, o situaţie în care avem probabil a face cu o alterare fonetică a particulei în discuţie, din diferite cauze, confundându-se, formal, cu conjuncţia dar. „Ştii că nu e noapte în care să nu fac ceva: ori scriu, ori citesc. Dară bine, dară rău lucrez, nu stau trântor” (Ispirescu). Semantic însă, este valoarea dubitativă a lui doar. 5.3. Măcar şi sinonimul său batăr, în zona Transilvaniei, cumulează mai multe valori. Apare ca formant în seria nehotărâtelor (vezi supra 1.6.1) şi, izolat, element introductiv în structuri concesive: „cum învăţăm însuşi de la Pavel apostolul carele, măcar era din sămânţă jidov, tot să lăuda şi cinstea şi ţinea că încai cu numirea iaste născut român” (Clain, în ŞA); „Şi nu cumva ar fi prilej uşor / Măcar cam cu păcat / Să capete vânat” (Donici). Sporadic, poate dobândi şi valoare de conector disjunctiv: „Călătoriul, măcar vara, măcar iama este foarte odihnit”; „căci la aceste instituturi, fiu măcar de prinţ, măcar de nobleţe, măcar de cel mai prost om, toţi într-un feli învaţă, să hrănesc şi un feli de îmbrăcăminte au” (D. Golescu). Ca semiadverb de întărire, este utilizat cu sensul „chiar”, „cel puţin”, uneori şi în prezenţa lui şi adverbial: „o slobozenie ca aceasta, mare stricare ar aduce neamului omenesc, că, măcar numai când şi când, arare ori să fie slobodă curviia, ... ar fi primejdie” (Clain, în ŞA); „locul tot nisipos unde carul abia se mişcă, aibă măcar doaozeci de cai” (D. Golescu); „Fără de bir, locuitor să nu se afle nicicum, măcar şi străin de va fi” (Russo); „Ai voie, domnul meu, dacă pofteşti, să le traduci măcar şi pe toate” (Ispirescu). în varianta cu şi adverbial este folosit, sporadic, şi cu dislocare: „orăşenii voştri mai mult gândesc la ghiduşii teatrului [...] decât la cel ce au lucrat un an la opera ce s-au jucat pe scenă, măcar fie şi român” (Stamate). în unele situaţii, decodarea este dificilă, oscilând între interpretarea ca semiadverb de întărire, „chiar”, sau ca element conector al structurii concesive, având în vedere şi elementul corelativ, sensurile fiind, în mare măsură, tangente: „Decheval, craiul dachilor, măcar fără de voia sa, tot au priimit acestea” (Clain, în ŞA). Polisemantismul particulei măcar este ilustrat cel mai bine de situaţiile în care el apare redundant, ca marcator suplimentar al unor valori pe care nu este simţit ca suficient pentru a le marca independent. Astfel, poate dubla conectorul concesiv: „Niciodată nu poate fi spion bun, măcar deşi ar fi trimis de la Roma” (Bălcescu); „Două mii de oameni hrăneşte pe moşie / Măcar deşi nu ştie nici scrie, nici citi” (Donici); „încredinţătorul este datoriu să întoarcă vechilului toate neapăratele cheltuele în ocârmuirea trebii sau cele folositoare, măcar deşi n-au luat traba ispravă bună” (Codul Calimach) sau poate apărea redundant în vecinătatea elementelor din seria nehotărâtelor: „Soţietatea noastră era adunată într-un salon, a căruia nu ţi-oi face descrierea, măcar oricât de â la mode să fie descrierile saloanelor şi a mobilelor din capitalie” (Kogălniceanu); „O, om far’ de minte!... Cum lăsaşi darul din mână, măcar oricât să fi fost!” (Pann). în toate situaţiile, măcar îşi păstrează o nuanţă concesivă, pe care o actualizează în prezenţa altui element concesiv: „Pe omul înţelept şi scăpătat sau sărac ajută-1 mai cu simţiciune, măcar de orice lege ar fi” (Pann). 241 5.2. Doar cu varianta doară, înregistrat în gramatici ca aparţinând adverbelor dubitative (Micu, Şincai 1780: 181, Cipariu 1870: 248) sau ale îndoirii (Diaconovici-Loga 1822: 140) păstrează valoarea de modalizator epistemic din perioada anterioară (Zamfir, Dinică 2012): „Droaie încă este un cuvânt doară la mulţi necunoscut, care însemnează o grămadă nerânduită; „de aş părăsi lucrul acum început, doară încă un veac ar trece până când să va afla cineva să primească atâta greutate asupra sa” (Budai-Deleanu); „sperând că doar va zări măcar un semn care să-i descopere persoana” (Alecsandri); „Am lăsat în urmă pe tovarăşii mei şi am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mişcarea”; „Evenimentele din Franţa nu văd a fi făcut la boieri nici o impresie, sau că doară se prefac”; „Domnule! Doară vei fi venit acasă” (Vasici, în GBC II); „La vară doară ne vom întâlni ca să vorbim despre mai multe”; „Să ne vedem sănătoşi scumpe amice către culesul viilor, căci doară vei merita şi domnia ta după atâta muncă, un concediu de 6 zile” (Hitchins); „coconu Nicolachi o făcea aceasta într-adins, ca doară va vedea lumea cu ochii cum punea el coame marelui logofăt” (Sion). în majoritatea gramaticilor şi dicţionarelor care îl înregistrează, doar(ă) apare consemnat sau glosat ca dubitativ, pe tot parcursul secolului. La începutul secolului, în dicţionarul lui Bobb (1822), este glosat „fortassis”, la sfârşitul perioadei, dicţionarul lui Dame (1893) îl glosează „au moins, tout au moins; peut-etre que, par hasard; est-que”, ceea ce arată că, pe parcursul epocii studiate, sensul nu s-a modificat. Singura excepţie o constituie dicţionarul şi gramatica lui Clemens (1836), care glosează doară prin „ob, nur”. Având în vedere vastul material de limbă, în mare parte de factură orală, pe care îl înregistrează această gramatică, se poate avansa ipoteza că citirea ca restrictiv s-a dezvoltat în limba populară. Pe tot parcursul intervalului cercetat, nu am identificat decât situaţii în care citirea ca dubitativ sau ca restrictiv este cel mult ambiguă: „răposatul, neştiind nicio limbă străină - decât doară greceasca care nu-i putea servi în Occident - nu putea să călătorească pe la Viena sau Paris”; „Dar era timpul ipotezelor, şi nimeni nici astăzi nu ştie adevărul, decât doar vodă Sturza şi Duhamel” (Sion). în unele situaţii, apare în context cu restrictivul propriu-zis numai: „mai ştiindu-se pe deasupra numai doară atâta că acest din urmă avea şi el un frate” (Hasdeu); „textul cronicei nu prezintă alte dificultăţi decât numai doară arhaismele sale”; „într-ambele construcţiuni nu există vro deosebire, doar numai că într-una se scoate în relief subiectul acţiunii, iar în cealaltă obiectul ei” (Şăineanu); „Pe când, în vechea limbă românească, o singură formă, bunăoară lăudare, representa ambele funcţiuni (adică forma nominală si verbală a infinitivului) şi numai doară prepo-siţiunea a decidea caracterul specific, limba modernă introduse un nou criteriu” (Şăineanu). Semnificaţia lui doar este în mod clar dubitativă pentru că este greu de presupus că suntem în faţa unui cumul pleonastic de restrictive, cu atât mai mult cu cât operele citate aparţin unor lingvişti. Este foarte frecventă, pe tot parcursul secolului şi în toate regiunile, utilizarea în contexte interogative: „Sau doară să aşteptăm până îşi vor uita şi limba toţi Românii?” (Bămuţiu); „Au doară nu poate omul să se bucure (zisei) de atâta libertate în ţara aceasta, ca să spuie cu francheţe ideile sale politice?” (Sion). 240 Am întâlnit, izolat, o situaţie în care avem probabil a face cu o alterare fonetică a particulei în discuţie, din diferite cauze, confundându-se, formal, cu conjuncţia dar. „Ştii că nu e noapte în care să nu fac ceva: ori scriu, ori citesc. Dară bine, dară rău lucrez, nu stau trântor” (Ispirescu). Semantic însă, este valoarea dubitativă a lui doar. 5.3. Măcar şi sinonimul său batăr, în zona Transilvaniei, cumulează mai multe valori. Apare ca formant în seria nehotărâtelor (vezi supra 1.6.1) şi, izolat, element introductiv în structuri concesive: „cum învăţăm însuşi de la Pavel apostolul carele, măcar era din sămânţă jidov, tot să lăuda şi cinstea şi ţinea că încai cu numirea iaste născut român” (Clain, în ŞA); „Şi nu cumva ar fi prilej uşor / Măcar cam cu păcat / Să capete vânat” (Donici). Sporadic, poate dobândi şi valoare de conector disjunctiv: „Călătoriul, măcar vara, măcar iama este foarte odihnit”; „căci la aceste instituturi, fiu măcar de prinţ, măcar de nobleţe, măcar de cel mai prost om, toţi într-un feli învaţă, să hrănesc şi un feli de îmbrăcăminte au” (D. Golescu). Ca semiadverb de întărire, este utilizat cu sensul „chiar”, „cel puţin”, uneori şi în prezenţa lui şi adverbial: „o slobozenie ca aceasta, mare stricare ar aduce neamului omenesc, că, măcar numai când şi când, arare ori să fie slobodă curviia, ... ar fi primejdie” (Clain, în ŞA); „locul tot nisipos unde carul abia se mişcă, aibă măcar doaozeci de cai” (D. Golescu); „Fără de bir, locuitor să nu se afle nicicum, măcar şi străin de va fi” (Russo); „Ai voie, domnul meu, dacă pofteşti, să le traduci măcar şi pe toate” (Ispirescu). în varianta cu şi adverbial este folosit, sporadic, şi cu dislocare: „orăşenii voştri mai mult gândesc la ghiduşii teatrului [...] decât la cel ce au lucrat un an la opera ce s-au jucat pe scenă, măcar fie şi român” (Stamate). în unele situaţii, decodarea este dificilă, oscilând între interpretarea ca semiadverb de întărire, „chiar”, sau ca element conector al structurii concesive, având în vedere şi elementul corelativ, sensurile fiind, în mare măsură, tangente: „Decheval, craiul dachilor, măcar fără de voia sa, tot au priimit acestea” (Clain, în ŞA). Polisemantismul particulei măcar este ilustrat cel mai bine de situaţiile în care el apare redundant, ca marcator suplimentar al unor valori pe care nu este simţit ca suficient pentru a le marca independent. Astfel, poate dubla conectorul concesiv: „Niciodată nu poate fi spion bun, măcar deşi ar fi trimis de la Roma” (Bălcescu); „Două mii de oameni hrăneşte pe moşie / Măcar deşi nu ştie nici scrie, nici citi” (Donici); „încredinţătorul este datoriu să întoarcă vechilului toate neapăratele cheltuele în ocârmuirea trebii sau cele folositoare, măcar deşi n-au luat traba ispravă bună” (Codul Calimach) sau poate apărea redundant în vecinătatea elementelor din seria nehotărâtelor: „Soţietatea noastră era adunată într-un salon, a căruia nu ţi-oi face descrierea, măcar oricât de â la mode să fie descrierile saloanelor şi a mobilelor din capitalie” (Kogălniceanu); „O, om far’ de minte!... Cum lăsaşi darul din mână, măcar oricât să fi fost!” (Pann). în toate situaţiile, măcar îşi păstrează o nuanţă concesivă, pe care o actualizează în prezenţa altui element concesiv: „Pe omul înţelept şi scăpătat sau sărac ajută-1 mai cu simţiciune, măcar de orice lege ar fi” (Pann). 241 5.4. Mai este utilizat foarte frecvent, în toată perioada analizată, ca semi-adverb de aproximare cu sensul „aproape, aproximativ”, cu posibilităţi combinatorii foarte largi, de la cantitative definite, la constituenţi prepoziţionali extinşi sau în cumul cu alte semiadverbe: „mergând prin pădure mai trei stadii de la mare” (Micu, în ŞA); „a trecut mai jumătate de secol” (Bămuţiu); „fură întrerupte mai de un an”; „Astăzi i-o dedei, se înţelege numai după ce mi-o ceru mai un pătrar de oră” (T. Maiorescu); „discutarăm laolaltă mai trei pătrare de oră” (Hitchins); „Mulţi oameni mai numai cu hrişcă trăiesc” (Şincai, în ŞA); „mai nici o cuscrie nu se face limbei româneşti cu limba ungurească” (Maior, în ŞA); „fiindcă de câtva timp trăisem mai numai cu macaroane rău preparate”; „poposind puţin, mai numai spre a ne înscrie în toate registrele” (Codru Drăguşanu); „Românii de aci trăiesc numai între ei, nu stau în nici o relaţiune cu vro familie franceză, nici măcar cu studenţii francezi. Mai n-au ocaziune de a învăţa limba franceză cum se cade” (T. Maiorescu); „io mai gata-s” (Cipariu); „De vro 4 săptămâni sunt mai tot pe drum” (Hitchins). Semiadverbul nu se intercalează în structura constituentului pe care îl marchează, ci rămâne în antepoziţie: „ceaia ce nu putură face mai în multe luni de zile” (Maior); „m-am întâlnit mai cu toată inteligenţa de acolo” (Hitchins). 5.5. Ca apare frecvent ca semiadverb cu valoare de aproximare, cu sensul „cam, aproximativ”, cu precădere pe lângă structurile care conţin un cuantificator definit: „poate să ne dea ca la douăzeci de oameni şi să scoale toată căzăcimea”; „sunt vreo trei zile, ca la trei săptămâni, treceam podu” (Ghica); „cetindu-se răspunsul dumitale ca la 2 săptămâni” (Cipariu); „veneau pe tot anul ca la patru sute de corăbii încărcate cu marfă din China” (Odobescu); „era ca de cincizeci de ani” (Sion); „mort în 1848 la Orşova ca de 80 de ani” (Şăineanu); „să adun ca la 250 galbeni” (Ispirescu). Poate apărea însă ca aproximator, uneori redundant, şi în structuri interogative: „poţi să te întrebi cititorule, ca ce fel de înţeles au aceste opere?” (Heliade-Rădulescu). 5.6. Semiadverbul încai, mai vechi în limbă, cu sensul „cel puţin”, este utilizat încă în această perioadă: „ţinea că încai cu numirea iaste născut român”; „când este sluga bolnav, încai de mâncare să-i dea stăpânul” (Clain, în ŞA); „celalalt e încai sincer, că cel puţin înjură pe faţă unirea” (I. Maiorescu, în GBC I); „Publice-se încai aceea” (Laurian, în GBC I); „Ajungând la Timişoara la 5 sept. o să mă duc îndată la poştă să întreb de mai e loc la Malepost, care pleacă la 9 seara; dacă încai viu cu poşta” (T. Maiorescu). 5.7. Semiadverbul încă poate avea valoare concesivă sau este utilizat cu sensul „chiar”: „eu încă am fost la Helfert, că ministrul nu e acasă”; „Ghica Vodă încă şi-a adus o copie după acea scrisoare” (I. Maiorescu, în GBC I); „Fiilor, noi încă am fost nu odată în împrejurări grele, cum sunteţi voi astăzi, noi încă am fost înconjuraţi de neamici în pământul nostru, cum sunteţi voi astăzi, şi de multe ori am suferit doară şi mai mari rele decât voi” (Bămuţiu); „apoi nu numai nu ne ajunge scopul, ci încă îi întărim în părerea lor” (I. Maiorescu, în GBC I); „Mă 242 grăbesc ca să dau la poştă încă azi scrisoarea mea” (Ispirescu); „Eu încă nu mai eram funcţionar al Ministerului de Interne” (Sion). La Ispirescu, influenţat de limba populară, apare forma încămite: „N-am tras în judecată, domnule Iamik, pe un român ... dară încămite pe d-ta, care îţi dai osteneala a le traduce în limba d-tale” (Ispirescu). 6. ELEMENTE ADVERBIALE SPECIFICE PERIOADEI în perioada analizată, am întâlnit o serie de elemente adverbiale care au avut o circulaţie limitată geografic sau temporal. 6.1. Elemente aparţinând perioadei vechi în prima parte a perioadei studiate regăsim forma din limba veche, aorea („câteodată, uneori”), care îşi încetează circulaţia după această dată, după cum reiese din corpusul parcurs: „Că altmintrea ar veni înţeles rău şi aorea tocma eriticesc şi necredincios” (Maior, în ŞA); „omul aorea nici pofteşte nici să scârbeşte de ceva”; „încă şi greaţă şi scârbă aorea aduc acestea” (Clain, în ŞA); „sunt constrânşi domnii pământeşti aore să le arunce popilor noştri câte un pământ pe o coastă rea” (Bămuţiu). Chiar, provenit din lat. clarus, este folosit la cărturarii Şcolii Ardelene cu sensul etimologic „clar, limpede”: „unirea şi adevărul lucrurilor chear şi ales să cunoaşte”; „mai luminat şi mai chear să vorbească şi să scrie” (Clain, în ŞA). Se păstrează încă şi forma ai(u)rea cu sensul „în altă parte”, ca în limba veche: „nu puteau scoate nimica la cale nici în diete, nici airea în favorul catolicilor” (Bămuţiu). 6.2. Elemente datorate influenţei latiniste în Transilvania, în perioada marcată de influenţa Şcolii Ardelene, sunt atestate unităţi ca apriat (cu sensul „clar, evident”), accurat (cu sensul „exact”), înregistrate şi în gramatica lui Clemens (1836: 51-52): „urmările cele folositoare a ultuirii vărsatului de vacă ... apriat sunt arătate” (Neustâdter, în ŞA); „Din cele mai sus zise, apriiat se vede că numele cuţovlahi nu e nume vechiu” (Maior, în ŞA); „oile poartă mieii accurat doao zeci şi una de septemini” (Şincai, în ŞA). Aceste formaţii sunt probabil creaţii ale cărturarilor latinişti ai Şcolii Ardelene după model latin. Utilizarea lor este specifică zonei geografice a Transilvaniei, după cum o dovedeşte şi un fragment cu intenţii parodice din scrierile lui Odobescu, care se referă la dascăl ardelean astfel: „După un valvârtej de felul acesta, bietul ungurean, zăpăcit şi uluit, rămase însă bine încredinţat, «cum că onoratul şi măritul domnu Iancu este apriat a fire cu mult mai profund şi mai absolut filosof decât dânsul, de bună samă că încă ştiuse mintenaş a subştemere şi a respicare certe materie filosofice tare încâlcite, întru a cărora esenţie perceperea intelighenţei sale nece cum nu potuse bene a resbater»” (Odobescu). 243 La unii cărturari ardeleni apare forma desecur (I. Maiorescu, în GBC I), calc parţial după desigur, atestat la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi provenit din neogreacă (DLR, s.v. desigur), folosind forma românizată a lat. securus. 6.3. Latinisme neadaptate Influenţei curentului latinist i se datorează şi apariţia, în mod constant în operele unor autori a unor adverbe sau grupări adverbiale latine: circumstantialiter, in praxi, per indirectum, circiter, serio, probabiliter, post festa, ante festa (Cipariu); „Acum trebuie să plătesc, cum spusei, banii de bacalaureat ...şi de recunoaşterea anului prusian (eventualiter) 200 frc”; „Cele ce-am scris în scrisoarea de pe urmă şi încă într-o scrisoare, pe care D. Aninoschanu ţi-o va aduce privatim” (T. Maiorescu). 6.4. Neologisme latino-romanice Specifică perioadei analizate este unitatea îndarn, „în zadar”, calc după it. indarno: „îndarn au fost lacrimile mele” (Negruzzi, în DLR, s.v. îndarn). Spre sfârşitul secolului, forma cade în desuetudine. împrumuturile din limbile romanice pătrund masiv în limbă în a doua parte a perioadei. Sunt împrumutate atât elemente aparţinând limbii comune, ca deja, evident, natural (Ivănescu 1955), direct, imediat, cât mai ales elemente aparţinând stilului ştiinţific: circular, constant, gradat, maximum, orizontal, paralel, periodic, progresiv, proporţional, reciproc, teoretic {Ursu 1962). 6.5. Elemente de alte origini Adverbe de origine veche slavă supravieţuiesc încă în secolul al XlX-lea, regăsindu-se în inventarul Condicii limbii române, ca şi în diverse alte surse din secolul al XlX-lea: „napristan (spregraiu). Adică totdeauna, pururea” (I. Golescu); „căci când să vor arde cărbuni dă aceia dă piiatră, să face iconomie lemnilor şi păstrare pădurilor, din care acum să arde napristan şi lemne şi cărbuni şi să pune în urmarea şi rodirea lăcuitorilor acestui Prinţipat o aducere a pămîntului” {Documente Economice I); „în toată vremea ce va lipsi tovarăşu dumitale de acolo, vei sta napristan la tahtul isprăvnicatului” {Documente Economice I); „Noi supuşii robi ai Mării Tale ne aflăm muncitori ai ocnii Slănic, ciocănaşi şi măglaşi, cu mâinile şi cu dobitoacele în slujba ocnii napristan” {Documente Economice II); „tir - spregraiu ce însemnează „asemenea”. Cum „tir mi-e dracul, tir mi-e lacul”. Şî „tir mi-e baba Rada, tir mi-e Rada baba”. Ce să zice ca o pildă, însemnând o asemănare la firi. Şă „tir tu, tir el”, adică şî el dăopotrivă” (I. Golescu); „Tir mi-e serbarea reîntoarcerii sau biruinţei soarelui asupra vrăjmaşilor, tir mi-e serbările libertăţii şi a fericirii popoarelor” (Ispirescu, în DLR, s.v. tir). Alături de elemente vechi slave menţionate anterior, se întâlnesc şi elemente lexicale adverbiale datorate influenţei limbilor slave modeme, cum ar fi hojma „mereu, întruna, necontenit, neîncetat” < mt. hozma\ „Lucrând hojma, de dimineaţă 244 până în seară” (Drăghici, în DLR, s.v. hojmd), „Ochii lui hojma clipeau” (Negruzzi, în DLR, s.v. hojmd); ,Jdojma tolocăneşte pentru nimica toată, curat ca un nebun” (Creangă, în DLR, s.v. hojmd). între elementele adverbiale de origine turcească pe care le consemnează Iordache Golescu în Condica limbii rumâneşti, alături de mai vechiul olac, atestat încă din secolul al XVII-lea, întâlnim şi un adverb intrat în limbă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, anume peşin; acesta din urmă, având la început o anume independenţă, tinde să se fixeze în expresia bani peşin. Autorul Condicii glosează elementele la care facem referire, ceea ce ne oferă avantajul cunoaşterii semantismului şi funcţionării lor iniţiale: ..dă olac, adică dăgrab, curând”; ..peşin -spregraiu ce arată vremea dă curând, adică numaidăcât, îndată, fără zăbavă, mintenaş”. în corpusul cercetat, am regăsit elementele lexicale indicate de Golescu: „a doua zi... îi veni de olac veste din Ţara Românească” (Gane, în DLR, s.v. olac). „Şi banii să vor răspunde peşin” {Documente Economice II); „Pământul să fi crăpat, / Să mă fi-nghiţit peşin / Iar nu acum să leşin” (Eminescu). Unul dintre elementele adverbiale datorat influenţei turce în limba română este dihai, atestat pentru prima dată în sec. al XlX-lea, conform DA, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea la Suciu (2009: 135). 6.6. Alte particularităţi ale formelor adverbiale în perioada 1780-1880 Spre sfârşitul perioadei, începe procesul de gramaticalizare a substantivului chip, în forma de singular, articulat hotărât, chipul, ca modalizator evidenţial: „învăţase el, chipu: «Tatăl nostru carele eşti în ceruri»”; „D. Hasdeu şi Tocilescu s-au împăcat, chipul, dară nu vor să-şi unească revistele” (Ispirescu). Forma pronominală ceva funcţionează şi adverbial: „Nimeni nu mă cunoaşte! Numai bietul Comea ceva!” (T. Maiorescu); „După ce mă dezmeticii ceva de durerile ce mă copleşiseră” (Sion). Numeralul ordinal apare folosit cu valoare adverbială: „După cum ţi-am spus în scrisoarea precedentă, am fost al doilea la d. Maiorescu” (Ispirescu). Asemenea, ca adverb, apare în ipostaza de conector transfrastic: „Pregătesc esamenul al treilea de drept (întâiul de licenţă); asemenea studiez cu asiduitate literele” (T. Maiorescu); „Mă rog de dta să-mi trimiţi pe spesele mele cărticica lui Papiu, ...o copie din memorialul care s-a tipărit ...asemenea să binevoieşti a-mi trimite date cât de multe” (Hitchins). Pentru marcarea relaţiei apozitive este folosit, printre altele, şi anumit: „în vara venitorie apoi se duce mama spre Ţările Române; dar anumit unde?” (T. Maiorescu). 7. CONCLUZII în secolul al XlX-lea, în clasa adverbului se observă tranziţia de la stadiul vechi al limbii, reflectat mai bine în prima parte a perioadei, către etapa modernă, identificată începând cu a doua parte a perioadei. 245 în privinţa sufixelor specific adverbiale, în prima pare este evidentă productivitatea lui -eşte, care se menţine pe tot parcursul secolului. Sufixul -iş / -îş nu mai productiv, inventarul fiind în mare măsură cel din perioada anterioară. Secolul al XlX-lea este momentul îmbogăţirii formanţilor adverbiali cu elementul -mente, pătruns în limbă prin intermediul a numeroase neologisme din limbile romanice. Adverbele în -e sunt datorate, pe de o parte, influenţei curentului latinist. Ele nu au circulaţie şi nici viabilitate în limbă, fiind utilizate într-un cerc restrâns de autori, şi apoi, treptat, abandonate. Adverbele în -e şi -o se impun în limbă, cu precădere odată cu constituirea terminologiei muzicale. în privinţa adverbelor compuse şi a locuţiunilor, se observă renunţarea treptată la unii formanţi şi din etapa anterioară ( „Puterea executivă va fi exersată de Hospodar”, Recueil, p. 482-492 / Codicele Române, p. 13-21). în schimb, în Statutul desvoltătoriu Convenţiunei, emis de Al. I. Cuza în 1864, pasivul pronominal domină, în contexte similare: „Puterea legiuitoare se exercită colectiv de Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea electivă” (Codicele Române, p. 22); „Preşedintele Adunărei se numeşte în fiecare an de domn” (p. 22). Construcţia pasivă cu reflexiv nu are, mai ales la începutul secolului, restricţii semantice, apărând adesea cu subiect al cărui referent este uman: „domnul Alexandru Scarlat Ghica Voevod (...), carele s-au luat de muscali din scaunul Bucureştilor” (Dionisie Eclisiarhu); „s-a biruit craiul cu oştile sale de către muscali” (idem); „cei din Ardeal ce să hrănesc de stăpânul moşiei” (D. Golescu); „acolo s-au omorât preaslăvitul domn Mihai-vodă Viteazul” (idem); „vreo zidire pentru copii ce să arunc pe la răspântii” (Mumuleanu); „Coconiţa Drăgana s-a crescut cu bună ducaţioane la părinţii dumneaei” (Heliade Rădulescu); „peste puţin, a şi încetat din viaţă, înmormăntându-se la biserica Aubeştii” (Aricescu). Această construcţie dispare treptat, spre sfârşitul secolului subiectul uman devenind compatibil doar cu pasivul perifrastic. 3.10.2.2. Gramaticile vremii înregistrează construcţiile concurente, cu unele observaţii: (a) asupra frecvenţei lor; (b) asupra restricţiilor de utilizare (anumiţi autori atrăgând atenţia asupra riscurilor de ambiguitate ale construcţiei cu reflexiv cu subiect persoană). înMicu, Şincai ([1780] 1980: 63; [1805] 1980: 177), este înregistrat doar pasivul pronominal {mă văd), aşa cum o va face, mai târziu, şi Săulescu (1833: 94-95). Văcărescu ([1787] 1982: 160, cf. 121) indică, în schimb, ambele posibilităţi: „cutare iaste iubit dă mine”, „cutare să iubeşte dă cătră mine”. Diaconovici Loga prezintă în descriere şi în tabelele de conjugare doar pasivul pronominal ([1822] 1973: 91, 113), dar în exemple utilizează şi pasivul cu operatorul a fi {este lăudat, 1973: 160). Heliade Rădulescu ([1828] 1980: 149) pune pe primul loc construcţia pronominală {„mă învăţ de tatăl”), dar menţionează şi posibilitatea construcţiei cu a fi {„sânt iubit de lume”). Şi la Iordache Golescu ambele construcţii sunt larg ilustrate {mă bat, sânt bătut, 1840: 31), pe primul loc plasându-se construcţia pronominală. Exemplele la persoana I {„mă bat eu dă către tine”, p. 1-50) arată că pasivul reflexiv nu era perceput ca având restricţii de uz, ci ca utilizabil şi pentru agenţi umani, la toate persoanele gramaticale. Se poate constata că primele gramatici confirmă, explicit sau implicit, preponderenţa în uz a pasivului reflexiv. Laurian ([1840] 2002: 733-735) arată că 322 pasivul pronominal se foloseşte mai frecvent, dar trebuie evitat când poate crea ambiguităţi, prin confundarea cu o structură reflexivă propriu-zisă. Cîmpeanu (1848: 83-87) înregistrează ambele tipuri de construcţii şi argumentează contra restrângerii pasivului la perifrază cu a fi, pe care o atribuie unor modele străine. Interesantă e schimbarea de poziţie a lui Cipariu: în 1855, gramaticianul arată că pasivul e mai ales reflexiv („eu mă cert”), dar menţionează şi construcţia cu a fi („el e bătut de D-zeu”, 1992: 25); ideea reapare în 1869 (1992: 200). în schimb, în 1877 afirmă că la persoanele I şi a Il-a construcţia cu reflexiv nu ar fi avut în mod normal (nici în textele vechi) valoare pasivă, iar afirmaţiile contrare ar fi fost influenţate de traduceri din greacă sau latină: „De esemplu, când zic Io mă bat nu însemnează niciodată că «sâm bătut de alţii în presente», ca la latini percutior. Şi dacă undeva se învaţă că pro-puseţiunea latină activă prefacându-se în pasivă se poate preface şi româneşte cu reflesive în persoana 1 şi a 2-a a prezentelui şi dacă în traducţiuni din greceşte şi latineşte se urmează tot asemenea, atât învăţătura, cât şi traducţiunile atari nu pot fi decât rele şi în contra usului limbei româneşti, de cari cei vechi şi traducătorii cărţilor besereceşti s-au ferit cu tot deadinsul” (Cipariu 1992: 360). în a doua jumătate a secolului, gramaticile încep să încline balanţa în favoarea pasivului perifrastic. în gramatica şcolară foarte populară a lui Massim (cu 12 ediţii între 1854 şi 1874, cf. Avram 1978: 61), pasivul e descris ca perifrază cu a fi („ursul e învins de leu”, 1856: 54), dar se recunoaşte că în română e des folosit şi reflexivul „cu înţeles de pasiv” (ibidem). La sfârşitul secolului, Philippide (1897: 129, 138) afirmă că pasivul pronominal nu se foloseşte la persoanele I şi a Il-a (admiţând totuşi excepţii pentru unele verbe: a naşte, a vedea, a zări), dar e preferat de verbele cu sens perfectiv (de exemplu: a părăsi). 3.11. Complementul posesiv şi alte construcţii posesive Structurile complementului posesiv rămân constante, ele demonstrând o stabilitate remarcabilă în toate etapele limbii (Pană Dindelegan 2009a). Caracteristicile de uz - de frecvenţă, de preferinţă pentru anumite construcţii - din limba veche se regăsesc în bună măsură în sintaxa secolului al XlX-lea, într-o trecere treptată spre modelele dominante în secolul ulterior. Variaţia istorică priveşte mai ales concurenţa dintre diferite construcţii posesive, în primul rând dintre complementul posesiv (adverbal), dativul adnominal (vezi supra, 2.1.1.3), genitivul pronominal sau adjectivul posesiv. 3.11.1. Cliticele pronominale în dativ, personale şi reflexive, exprimă posesia atunci când „obiectul posedat” este indicat de un complement direct, un subiect, un obiect indirect, obiect prepoziţional, circumstanţial etc. Situaţia prototipică este cea în care dativul posesiv se raportează, pentru a indica posesorul, la un complement direct: „Apropiindu-se, se plecă şi-z sărută mâna” (Negruzzi); „mă făcu să-mi întorc iute capul’ (Alecsandri); „ei nu-yz ştiu limba” (Eminescu). Cliticul posesiv este folosit atât pentru posesia alienabilă - „ce pricină te face astăzi, când nu-i sărbătoare, a -fi lăsa fusele?” (Negruzzi); „aristocraţia Florenţei îşi 323 opreşte echipajele strălucite dinaintea acelui palat” (Alecsandri) cât şi pentru cea inalienabilă: „i se tăie capuF (Bălcescu); „ascunzându-şz năsuşorul în manşon -asemenea păsăruicii, când îşi adăposteşte căpuşorul în căldura aripioarei” (Hasdeu). 3.11.2. Complementul posesiv (adverbal) este concurat de exprimarea adnominală a posesiei. Se manifestă într-o anumită măsură o preferinţă pentru exprimarea adverbală a posesiei la autori care utilizează un stil colocvial şi popular, în vreme ce exprimarea adnominală caracterizează un stil „mai înalt”, solemn sau doar influenţat de alte limbi de cultură. In dialogul din comedii, în care se manifestă forme mai apropiate de oralitatea spontană, e firesc să apară dativul adverbal: „Da’ cască-// pliscul mai tare...” (Alecsandri). Preferinţa pentru posesia adnominală poate însemna fie recursul la genitiv pronominal sau la adjectiv posesiv - „oamenii (...) au preumblat trufia lor în mijlocul obştii” (Alexandrescu); „A. Mureşanu începe poezia sa «Vinovatul» cu strofa (...)” (Maiorescu) -, fie utilizarea adnominală a cliticului de dativ posesiv. La Odobescu, într-un stil solemn-arhaizant, într-o secvenţă cu mai multe posesii inalienabile, raportul e net în favoarea cliticului adnominal: „O mişcare vie şi graţioasă a grumazului a înălţat capu-i cu perii sumeşi la ceafă în corimb, şi pe fruntea-i, coronată cu o îngustă diademă, se strecoară ca un prepus de mânie. Peplul îi înfăşoară, ca un brâu, talia zveltă, şi cutele văşmântului ascund sânu-i fecioresc; dar braţele-i goale, unul se încovoaie în sus, ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri; cellalt se reazemă pe creştetul comut al ciutei” (Odobescu, Pseudokynegetikos, 1874). Se poate observa uneori o variaţie stilistică, tipaml adverbal alternând cu cel adnominal chiar în aceeaşi frază: „Dreptul d-a profesa nesupăraţi religia lor, d-a-şz alege voievoziF (Bălcescu). 3.11.3. Este destul de frecventă, ca şi în perioada anterioară (Pană Dindelegan 2009c) exprimarea dublă a posesiei, adverbal (prin clitic posesiv) şi adnominal (prin adjectiv posesiv sau genitiv al pronumelui personal), chiar fără a fi vorba de marcare emfatică, contrastivă: „ei se traseră în Munţii Carpaţi, unde îşi păstrară naţionalitatea şi independenţa lor” (Bălcescu); „datoria omului e de a-şi păzi cămaşa sa” (Hasdeu); „să-şi emită teoriile sale” (Maiorescu). La Bălcescu, în Românii supt Mihai Voevod Viteazul, dublarea marcării posesiei e foarte frecventă: „Oraşele ce îşi dobândiră şi îşi păstrară libertatea lor”; „căutară mereu a-şi întemeia puterea lor despotică”; „îngrozitoarea ciumă îşi împreunase pustiirile sale” etc. 3.12. Complementul comparativ şi construcţiile comparative Construcţiile comparative simt destul de bine fixate în secolul al XlX-lea, când nu mai apar inovaţii semnificative, ci doar fenomene de specializare sau uz preferenţial. 3.12.1. Comparaţia de inegalitate 3.12.1.1. Complementul comparativ al unei construcţii de inegalitate se construieşte consecvent, în secolul al XlX-lea, cu conectorul specific decât. Acesta 324 (scris adesea cu elementele componente separate, de cât) era deja impus la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Ciobanu 2007: 167, Frâncu 2009: 198). Se va păstra în continuare, pe tot parcursul secolului, ca principalul comparator: „preţuim blana râsului mai mult decât buna iconomie” (Mumuleanu); „Acesta fu mai rău decât fratele său” (Negruzzi); „oameni mai mari decât dânsul'' (Pelimon); „mai vii şi mai spornice decât acelea” (Odobescu) etc. Complementul comparativ de inegalitate al unui adjectiv sau al unui adverb însoţit de mărcile gradaţiei e realizat prin grupuri sintactice (nominale, prepoziţionale, adverbiale), prin construcţii complexe sau prin propoziţii. Cele mai frecvente sunt grupurile nominale în acuzativ: „această sumă dă cai este mai mult decât trebuinţa” (Doc. Ec. I, 1811); „eşti de o mie patru sute douăzeci de ori mai puţin decât mine” (Alecsandri); „Silistra-valesi, begler-beiul Rumeliifi], avea mai mare putere în Principate decât domnii” (Ghica); „găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria ” (Eminescu), „tăcerea asupră-le e mai folositoare pentru ei decât vorba” (idem) etc. Mai ales în a doua jumătate a secolului, complementul comparativ este realizat şi prin decât urmat de grupuri prepoziţionale - „oraşe în cari viaţa e mai scumpă decât în Suceava” (Eminescu); „rezultatul ce atârnă mult mai puţin de voinţa celor prezinţi decât de a celor trecuţi” (idem); „relaţiile logice ale cugetărilor se cunosc mai mult din cuprinsul propoziţiilor decât din forma gramaticală a combinării lor” (idem) - şi grupuri adverbiale - „Malul mi se păru mult mai jos decât înainte” (Alecsandri). Comparaţia dintre două evenimente presupune un complement în care decât este urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv: „e mult mai lesne a cădea decât a se înălţa...” (Alecsandri); „mai bine să te duci să te îneci decât să dai ochi cu mine” (Ghica). E atestat şi tiparul comparaţiei între calităţi: „câte o scenă a vieţii mele, mai mult tristă decât dulce” (Alecsandri), „Grigorie-vodă Ghica era un om mărunţel, barba potrivită în apărătoare şi cănită, mai mult roşie decât galbenă” (Ghica). în a doua jumătate a secolului sunt bine reprezentate şi construcţiile complexe cu decât, care păstrează mai multe poziţii sintactice din structura iniţială a propoziţiei comparative eliptice: „mult mai bine a fi al doilea într-o capitală decât cel întâi într-un sat” (Alecsandri). Şi realizările prepoziţionale ale complementului comparativ sunt introduse cel mai des prin decât (conjuncţional): „înălţimi adevărate, care te fac şi mai mic decât eşti” (Alecsandri). Prepoziţia decât se păstrează şi în componenţa unei construcţii cu valoare de superlativ relativ: „metalul cel mai îmbelşugat decât toate” (Odobescu); „cea mai vestită decât toate, Sarmisegetuza Regia” (idem). 3.12.1.2. Vechea construcţie a complementului comparativ de inegalitate, cu prepoziţia de, se mai păstrează doar în structuri în curs de gramaticalizare, cu rolul de conectori discursivi (mai înainte de toate, mai presus de toate), ca şi în structurile cantitative cu numeral, exprimând cu aproximare depăşirea unei limite: „merserăm mai bine de două ore” (Pelimon); „mai mult de două ore se scurseră” (Urechia). 3.12.1.3. Apariţia lui ca în loc de decât, în comparaţia de inegalitate, nu este foarte frecventă: „mult mai mari şi mai frumoase ca acestea” (Creangă); ea se înregistrează uneori şi în cazul complementului exprimat prin relativă introdusă de adverbul cum: „ziua trecea mai iute ca cum am fi voit” (Codru Drăguşanu). 325 3.12.1.4. Spre deosebire de secvenţa de cât (decât), care s-a gramaticalizat ca prepoziţie sau adverb, introducând grupuri nominale sau prepoziţionale, secvenţa de cum a rămas analizabilă (chiar dacă era uneori scrisă şi decum): apariţiile ei sunt ipostaze ale comparaţiei de inegalitate marcate prin prepoziţia de urmată de o relativă introdusă prin adverbul cum: „era mai frig de cum ar fi într-această cameră” (Bolintineanu); „ideea a început a prinde un interes mai bogat decum puteam presupune din început” (Eminescu); „dacă alfabetul latin ar fi mai bogat în semne de cum este” (Lambrior). Exemplele sunt numeroase la Eminescu: „cauza e cu mult mai joasă de cum o credeţi d-voastră”; „a fost mult mai întinsă decum se credea la început”; „să mă pedepseşti mai mult decum sunt pedepsit eu de cer şi de oameni”; „n-am putut iubi nici pe mumă mea mai mult decum te-am iubit” etc. De cum introduce doar complementul comparativ realizat propoziţional. Construcţia este concurată de cea în care prepoziţia echivalentă cu de este decât (decât cum, conectiv frecvent în secolul al XVIII-lea, dar destul de rar în secolul al XlX-lea: „este mai puţin republican decât cum îl credeam”, Eminescu). 3.12.2. Comparaţia de egalitate 3.12.2.1. Complementul comparativ al comparaţiei de egalitate se realizează prin conectivele ca, cât, precum urmate de grupuri sintactice sau construcţii complexe, sau de cum, cât, precum, pre cât urmate de propoziţii. Ca este comparatorul cel mai folosit pentru grupuri sintactice: grupuri nominale în acuzativ - „caii de poştie, mici şi slabi ca nişte pisici” (Ghica); „mâneam numai soharici, un fel de pesmet negru ca noroiul şi tare ca piatra” (idem) - sau grupuri prepoziţionale: „vorbeşte cu vita, ca cu românul” (Codru Drăguşanu). Constituentul comparat poate fi şi focalizat aditiv (adesea în relaţie cu elemente corelative) prin semiadverbul şi: „autorii antici (...) sunt tot aşa de plini de amănunte tehnice ca şi Manualul tău” (Odobescu). Ca nu mai poate însă introduce propoziţii (restrângere produsă deja din secolul al XVII-lea, vezi Avram 1960: 123). 3.12.2.2. In realizarea propoziţională, complementul este introdus adesea de precum: „Dacă fiarele ar fi şi în zilele noastre tot aşa de simţitoare la plăcerile delicate ale armoniei, precum erau în timpii binecuvântaţi” (Odobescu); „să fii aşa de clară precum ai fost acum” (Eminescu). Precum este folosit şi pentru construcţii complexe, care păstrează într-o structură eliptică mai multe funcţii sintactice: „biruitorul este înconjurat de stimă şi respect, precum odinioară la Roma gladiatorii cei mai vestiţi” (Alecsandri). Conectorul precum este des folosit şi pentru alte funcţii sintactice care exprimă semantic o comparaţie: a) circumstanţial de mod - „Oaspeţii, sorbind rachiul, căzură pe farfuriile cu mezelicuri precum cad lăcustele peste holdele plugarilor” (Filimon); „râdeai precum un gâde” (Hasdeu); b) predicative şi predicative suplimentare - „să rămâie Bucureştiul precum era” (SD VIII, 1802); c) modificator în grupul nominal - „şi nişte umere precum le-a visat numai Fidias” (Kogălniceanu). Mai rar este precât: „sufletul tău plin de veselie precât e plin de un gingaş şi nesfârşit amor” (CI Eminescu - Micle, 1879). 326 3.12.2.3. Comparativul ireal din structura de egalitate este introdus prin ca când, ca cum sau ca şi când, ca şi cum. în prima jumătate a secolului domină secvenţa ca când. „să uita cam chiorâş dintr-un ochiu, ca când ar da cu puşca” (I. Golescu). Varianta ca şi când, veche (atestată din secolul al XVI-lea, Avram 1960: 133) se impune tot mai mult: „Gloanţele sbura împrejur, ca şi când ar fi ploat din ceriu” (Bariţiu). Structurile paralele, ca cum şi ca şi cum, sunt mai puţin frecvente, iar sensul de comparaţie ipotetică, ireală li se stabileşte treptat: „şi altele multe zicea, ca cum ar fi proorocit” (Zilot); „oamenii lucră şi duminica şi sărbătoarea, ca cum n-ar fi creştini” (Codru Drăguşanu); „Iară cetaşii închizând ochii tăia în goleţi, ca şi cum ar tăia cineva în plăcinte” (Budai-Deleanu). Avram (1960: 134) plasează apariţia locuţiunii ca şi cum la începutul secolului al XlX-lea şi observă preferinţa tot mai accentuată a limbii literare pentru variantele mai „eufonice” ca şi când şi ca şi cum. Budai Deleanu, în Ţiganiada, foloseşte mai ales pe ca când - 36 de ocurenţe (25 în versuri, 11 în note), faţă de 2 apariţii ale secvenţei ca şi când (în versuri); ca cum apare de 7 ori şi ca şi cum de 8 ori, toate în note. Conectivul ca când marchează irealitatea şi se construieşte aproape întotdeauna cu condiţionalul: „Argineanu nu pentru cea zisă, ca când doară adevărat groape ar fi fost, dar' în bajocură”; „Ce lucru mare! Ca când călugării n-ar fi pătimaşi ca şi alţi oameni”; „poeticu vorbeşte ca când ar fii de faţă”; „Zieu! privind la lucruri aşa rare,/ Ca când treaz fiind, aş visa-\m pare...”. în schimb, ca cum şi ca şi cum au mai curând valoarea lui cum (explicativ sau comparativ): „Cuvântul acesta va să zică «ziea» sau ca cum ai zice «dumnezieoaie»”; „«Murgiu» este adiectivă de la «murg», ca cum de la «negru» să zice «negriu»”; „Aceste încai se pot zice vierşuri ca şi cumu-s a noastre; „Janalău vra să fie «dictatură», ca şi cum era la romani când să ivea vreo primejdie”; „Asta-i ca şi cum spune la mithologhie”; „ţiganii totdeuna fără popi au fost, ca şi cum sunt acum” etc. Sunt diferenţe destul de mari de la autor la autor, în utilizarea construcţiilor. Comparaţia realizată pe un corpus limitat a arătat că Alecsandri (în volumul de proză Muntele de foc) foloseşte doar pe ca şi când - „Iuda răsări ca şi când l-ar fi muşcat un şarpe” (Istoria unui galbân) - şi niciunul dintre celelalte conective. La Bălcescu, găsim doar pe ca cum: „se faţămici ca cum n-ar şti nimic din cele urmate puţin înainte” {Românii supt Mihai Voevod Viteazul); la Filimon (în Ciocoii vechi şi noi) şi la Ion Ghica (în Scrisori către V. Alecsandri) nu apare niciuna dintre forme. La Eminescu, în articolele politice din Opere, voi. XII (cca 1881), curent este ca şi când, mai rar apare ca şi cum. Tot conectiv al comparativului ireal este şi (întocmai) parcă: „nu vede călătoriul alt decât ceri şi pământ, întocmai parcă ar fi pă mare” (D. Golescu). 3.13. Circumstanţiale Circumstanţialele îşi stabilizează, în cursul secolului al XlX-lea, anumite conjuncţii specifice {pentru că, deşi etc.), abandonând treptat alte elemente şi variaţii mai puţin productive. Inventarul de conective este îmbogăţit prin formarea de noi locuţiuni conjuncţionale şi prepoziţionale, dintre care unele folosesc material lexical nou, din împrumuturile latino-romanice. 3.13.1. Circumstanţialul temporal Circumstanţialul de timp nu îşi schimbă structurile fundamentale; utilizează doar, uneori, material lexical nou. Inventarul de realizări continuat din limba secolelor anterioare cuprinde grupuri adverbiale, grupuri prepoziţionale, grupuri 327 nominale (în serii limitate, desemnând anotimpuri, zile sau momente ale zilei), propoziţii relative şi conjuncţionale. Se reduce variaţia construcţiilor conjunc-ţionale (mare în secolele anterioare, Avram 1960: 32-62). 3.13.1.1. Grupurile nominale, adverbiale şi prepoziţionale urmează tiparele stabile, iar limbajul standard păstrează încă anumite construcţii care îşi vor restrânge treptat uzul, păstrându-se doar în registrul popular. Grupuri prepoziţionale cu sens iterativ se construiesc cu prepoziţia în sau pe şi adjectivul nehotărât tot sau fiecare, urmate de un substantiv desemnând o unitate de măsură a timpului, la singular (cu sens distributiv) - „în tot minutul trec în dreapta şi în stânga” (Kogălniceanu); „grămezile de gunoi, ce cotiugele boiereşti aruncă în toată ziua” (idem); „Pe toată ziua îmi vei deslega câte cinci de aste nedumeriri” (Negruzzi); „pe toată ziua profită” (C. A. Rosetti); „cade pe tot minutu” (idem); „trimit pe fiecare zi câte un elegant la institutul Mărcuţa” (Bujoreanu); „un almanac pe fiecare an” (Eminescu) - sau la plural: „fapte ce săvârşesc pe toate zilele” (Bujoreanu). Pe funcţionează ca prepoziţie temporală - „pe acelaşi timp” (Alecsandri) -, dar şi ca marcă a atenuării (şi când precedă prepoziţia la): „pe seară te ducea la plimbare pe Dealul Mitropoliei” (Ghica); „pe la 1835” (Russo). Cele două valori pot apărea în acelaşi enunţ: „Când duminica, pe o frumoasă după-amiază, ieşi pe la şapte ceasuri” (Kogălniceanu). In exprimarea datei şi a orei se păstrează până târziu unele construcţii mai vechi, în care prepoziţia e urmată de numeral şi apoi de centrul nominal: Aseară, pe la 6 ore” (Caragiale); pentru indicarea anului, unii autori folosesc încă prepoziţia la - ,JLa anul 1514 izbucni acea revoluţie a ţăranilor” (Bălcescu); „Aceste se urma la 1592, înaintea războiului” (idem) -, în variaţie cu în: „îl biruise la Nicopol în anul 1598” (idem). Prepoziţia despre se foloseşte (cu sensul „spre”) pentru a indica apropierea de reperul temporal: „despre ziuă, somnul o doborî” (Creangă). Semiadverbul mai precedă adesea adverbul sau locuţiunea adverbială, ca aproximator — „o luptă care trebuia să ţie mai patru secoli” (Bălcescu) —, cuprins însă şi în structuri stabile, locuţionare: mai apoi, mai în urmă „mai târziu, ulterior”: „Ea primi mai apoi praf şi alte ajutoare din insula cea mare” (Bălcescu); „Mai apoi ţi-ai luat seama şi m-ai scutit de această măgulitoare sarcină” (Odobescu); „care băcănie mai în urmă s-a făcut han” (Ghica); „Mai în urmă (...), împăratul i-ar fi zis” (idem). 3.13.1.2. Circumstanţialele de timp exprimate prin verbe la infinitiv sunt introduse de prepoziţia până şi de locuţiunea prepoziţională {mai) (î)nainte de, exprimând un eveniment ulterior celui din propoziţia regentă. Rară în secolele trecute (Ciobanu 2007: 157), locuţiunea, cu diversele ei variante, devine tot mai frecventă, construindu-se cu infinitivul prezent sau perfect: „Cu vreo treizeci ani înainte de a se zidi biserica, un cioban îşi avea stâna în locul acela” (Alexandrescu); „Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea” (Odobescu); „răul gând de a lepăda cartea ta din mână, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei” (idem). Până atrage de obicei negaţia expletivă: „Până a nu pleca, am găsit de cuviinţă să ne înarmăm cu ceva recomandaţii” (Alexandrescu); „locul unde poposea 328 voinicelul străin, până a nu-şi găsi gazdă” (Russo); „până a nu-mi lua adio de la norocitul meu prieten, rugai pe sinora Cecilia să cânte Casta Diva” (Alecsandri); ,d*ână a nu merge să moară la Palermo” (Creţeanu); cf. GLR2 II: 63. Considerată de unii autori o influenţă veche a textelor slave, asocierea lui până cu negaţia verbală este extrem de stabilă, întărită în timp şi prezentă în mai multe limbi, ceea ce reprezintă argumente pentru ipoteza unei evoluţii interne (cf. Avram 1960: 35). 3.13.1.3. Construcţiile gerunziale cu funcţie de circumstanţial de timp nu prezintă inovaţii: ca şi în secolele precedente, e tipică antepunerea lor faţă de verbul regent: „când, viind, boieru au fost de mult plecat” (D. Golescu); „aflând moartea tatălui său, exprimă presimţirea soartei sale într-un distih elegiac” (Bălcescu). 3.13.1.4. Un circumstanţial de timp cu o structură atipică (de incidenţă) fixează un moment din trecut raportându-1 la distanţa în timp până în prezent: „au venit şi dânşii, sunt două zile, a face (...) protestaţii” (Bolintineanu); „Sunt zece ani, literatura română avea şi ea lucrul său” (idem). Construcţia este un calc după franceză {il y a + numeral + unităţi de măsurare a timpului). Mai transparentă în română este structura în care intră şi adverbul acum şi o subordonată relativă temporală: „Sunt acum 28 de luni de când...” (Ghica) (cf. fr. il y a maintenant...). 3.13.1.5. Propoziţiile circumstanţiale de timp sunt introduse, ca şi în secolele precedente, de elemente relative (adverbul când şi adverbele nehotărâte, mai ales oricând) şi conjuncţionale. Dispar din uz unele dintre variantele de combinare a elementelor până şi înainte cu prepoziţii şi cu relative {de ce, de cât), păstrându-se doar utilizările prepoziţionale ale lui până (până ce şi până când). Până ce introduce de obicei o propoziţie care fixează termenul intervalului (prin forme verbale cu sens aspectual punctual): „Atâta fu voinicului, până ce ridică de jos smarandul fermecat (Odobescu); „primul-ministru nu va pleca peste Milcov până ce d. Dum. Brătianu nu se va fi întors” (Eminescu). Uneori, circumstanţiala are totuşi sens durativ, indicând (cu sensul „cât timp”) intervalul, nu posterioritatea. Valoarea este mai veche, dar în curs de dispariţie din limba standard, păstrându-se doar în registrul popular (Avram 1960: 55). Cu o asemenea marcă stilistică apare circumstanţiala în dialogul din proza literară: „dacă vrei să-i mai vezi până ce mai sunt cu zile, hai cu mine, Zamfiro” (Alecsandri). Pe lângă construcţia conjuncţiei până cu indicativul („am învăţat acolo până a venit G. Lazăr, în anul 1818”, Heliade Rădulescu; „noul ciocoi aşteptă până se depărtă vătaful”, Filimon) şi în concurenţă cu utilizarea prepoziţiei până cu infinitivul (3.13.1.2), începe să-şi întărească poziţia construcţia până să, cu conjunctivul (Avram 1960: 39): „Până să scoată pistoalele din buzunar, era şi trântit la pământ” (Ghica); „deci până ce s-au emis rânduri-rânduri mandate, până să se ordonanţeze în regulă cheltuielele făcute pe fiţuici, acestea figurau în buget sub titlul de «efecte de portofoliu»” (Eminescu). Construcţia lui până cu conjunctivul are utilizări mai variate decât cea cu infinitivul şi nu preia decât accidental negaţia expletivă: „Nu ştiu de ce, până să nu văz pe acel om al muntelui, îmi făceam o altă idee de un pustnic” (Alexandrescu). Până să este atestat la sfârşitul secolului precedent (Frâncu 2009: 287). în decursul secolului, până să apare mai frecvent la unii autori (Alexandrescu, Ghica), dar e aproape de negăsit la alţii (Alecsandri, Filimon etc.). 329 Formele adverbiale înainte şi mai înainte devin cele curente, faţă de care ainte şi mainte rămân arhaice şi populare. Construcţia cu conjunctivul, în structurile (locuţionare) (mai) înainte ca să / (mai) înainte ca... să este foarte rară; Avram (1960: 38-39) identifică exemple izolate la Odobescu şi Kogălniceanu, dar majoritatea autorilor nu o folosesc. Pentru marcarea anteriorităţii imediate a evenimentului din subordonată, ies din uz, treptat, anumite locuţiuni (de exemplu, îndată cum, înregistrată de Avram (1960: 48) doar la autorii din prima jumătate a secolului), se păstrează frecvent îndată ce şi apar variaţii (pe dată ce, la Filimon - şi imediat ce, în stilul administrativ şi la Caragiale; vezi Avram 1960: 49). Se menţine şi se întăreşte valoarea^ de conjuncţie temporală a lui cum, într-o subordonată antepusă de obicei regentei. în funcţie de trăsăturile temporal-aspectuale ale verbului din subordonata temporală, cum indică simultaneitatea, o acţiune-fundal pe care se proiectează cea din regentă - „Cum îmi căutam şapca, bancherul ce-mi luase paralele s-a apropiet de mine” (Kogălniceanu) - sau (foarte frecvent) anterioritatea imediată, acţiunea precedentă în proximitate: „Cum intră în casă, îşi scoase maloteaua sa blănită cu samur” (Filimon); „cum puneam mâna pe vrun cal, o luam la sănătoasa” (Aricescu), „dar cum va veni, să-mi dai de ştire, soro, auzi!” (Iancu Văcărescu). Pentru marcarea simultaneităţii, secolul al XlX-lea aduce unele noutăţi, care se răspândesc rapid - pe când, câtă vreme - sau se dovedesc efemere - în vreme cât, în cât, pe cât (Avram 1960: 53-56). Pe când se specializează pentru intervalul-cadru, cu forme verbale durative sau statice - ,JPe când se petreceau aceste variate scene în curtea lui vodă Caragea, butca marelui ban intră cu paşi gravi şi măiestoşi” (Filimon) -, dar va evolua şi spre valori de contrast (opoziţionale), vezi infra, 3.13,13. O structură cu multe variaţii este cea în care un substantiv cu sens temporal e urmat de un adverb sau un pronume relativ, în construcţii care tind să devină locuţiuni. Unele se vor păstra (în momentul când), altele sunt efemere: în minutul ce, în minutul când, în ceasul când etc.: „în minutul când armata ţării era dezorganizată de domnul ce se temea de dânsa” (Bălcescu); „din minutul când luai parte la acest concurs triumful nu putea fi îndoios” (Creţeanu). S-a constatat (Avram 1960: 53—56) tendinţa de substituţie lexicală în locuţiunile mai vechi: mai ales a substantivului vreme (din locuţiunile în vreme ce, (pe) câtă vreme) cu timp - în timp ce, (pe) cât timp - sub influenţa construcţiilor similare din franceză (conţinând substantivul temps). 3.13.2. Circumstanţialul local Circumstanţialul de loc nu prezintă schimbări semnificative în secolul al XlX-lea. Prepoziţiile sau locuţiunile prepoziţionale care se construiesc cu genitivul sau cu posesivul echivalent apar destul de des şi cu cliticul de dativ posesiv -„având în dosu-i, ca hotar, bariera Copoului şi stâlpii risipiţi ai grădinii publice, şi înainte-ţi redul” (Kogălniceanu) -, fenomen corespunzând prezenţei destul de puternice a dativului posesiv în grupul nominal (vezi supra, 2.1.1.3). Circumstanţialul realizat prin grup prepoziţional cuprinde unele prepoziţii folosite cu un sens arhaic, care va fi treptat abandonat, de exemplu despre „dinspre” („toate hotarele ei cele deschise atât despre Dunăre, cât şi despre Moldova”, Bălcescu). 330 3.13.3. Circumstanţialul modal Circumstanţialul de mod îşi înmulţeşte inventarul lexical şi tiparele de construcţie, în parte sub influenţe latino-romanice. 3.13.3.1. Termenii mod (împrumut cult din secolul al XVII-lea, vezi DLR, dar folosit tot mai des în secolul al XlX-lea) şi manieră (atestat din 1836, DLR) intră în concurenţă cu mai vechile chip şi fel şi sunt cuprinşi în mai multe structuri: cu modul, în mod(ul), în manieră/în maniera..., de (o) manieră...'. „Cu modul acesta îmi dobândii protectori” (Aricescu); „ales nădăjduind că cu modul acesta vor putea trage în partea lor şi pe secui” (Bălcescu); „viţiază în mod radical spiritul tinerimii” (Maiorescu); „această voie li s-a refuzat în mod categoric” (Eminescu); să dezmintă în modul cel mai formal faimele turburătoare (idem); „strâmbaţi puţin picioarele în maniera chineză’ (Caragiale) etc. 3.13.3.2. Alături de cum („Lasă-1 să şi-i cheltuiască cum îi va plăcear, Filimon) şi de adverbele nehotărâte corespunzătoare (oricum), se foloseşte destul de mult precum: „trebuie să fim toţi uniţi precum totdeauna am fost în cestiunile mari naţionale” (Eminescu). Corelativele tipice sunt (tot) aşa şi (tot) astfel', „ideea că lucrurile pot merge aşa precum merg astăzi” (Eminescu); precum în economia politică împărţirea muncii dă cele mai fericite rezultate, tot astfel şi în şcoală cată a se deosibi” (Eminescu). Unele circumstanţiale modale au structură comparativă - „adeseori alegem lucru cel rău, ca cum ar fi bun” (ŞA I, 1800); „îl priveşte ca cum ar fi căutat să ghicească subiectul râsului fratelui său” (Bujoreanu), vezi supra, 3.12.2. 3.13.4. Circumstanţialul cantitativ 3.13.4.1. Adverbul foarte e încă folosit, la începutul secolului, în paralel cu gramaticalizarea sa ca marcă a superlativului, şi ca un cantitativ autonom, circumstanţial în grupul verbal: ,.foarte mă mir de aceasta” (Alăuta românească, 1837); „am pătimit foarte de frig” (C. A. Rosetti); „totdeauna să mânie foarte” (Bariţiu). Brâncuş (1956: 14) observă apariţia unor cantitative fără de la Mumuleanu, în volumele sale din 1820 şi 1825 („eşti atât delicată”; „Plânsul lor e atât uşor”): particularitate exploatată prozodic (o silabă în minus) şi presupusă ca fiind calc după franceză (tellement + adjectiv sau adverb). 3.13.4.2. Subordonata cantitativă este introdusă, în afară de relativul cât („fugeau în toate părţile, strigând cât puteau”, Ghica), prin compusul precât: „Completând acum, precât mi-au fost prin putinţă, colecţia începută” (Alecsandri, scrisoare din 1862). O structură populară, foarte folosită de Creangă, marchează aspectul durativ şi intervalul nedefinit printr-o propoziţie cantitativă care repetă verbul: „se mai învârte cât se mai învârte prin casă”, „s-au ciondănit cât s-au mai dondănit”; „mai şede ea pe gânduri cât şede”, „Mai stă boierul cât stă pe gânduri”, „Merge ea cât merge”, „joacă cât joacă” etc. 3.13.5. Circumstanţialul instrumental Structurile de bază ale circumstanţialului instrumental - în primul rând realizarea prin grup prepoziţional - sunt stabile, prepoziţiile cele mai folosite rămânând cu şi prin: „aveam şi biciul în mână; plesneam cu dânsul şi săream în sus” (Heliade Rădulescu); „transportat prin un farmăc într-una din acele baronii” (Negruzzi); „şi-a procurat prin Iulia un costum de buchetieră” (Alecsandri) etc. 331 Există şi locuţiuni prepoziţionale care nu se vor impune, ca prin ajutorul (probabil calc parţial, adaptat prin combinarea cu prepoziţia deja consacrată exprimării instrumentului, după fr. ă l’aide de): „mijlocul de a o deschide tot prin ajutorul pironului” (Bujoreanu); „câţiva au izbutit a se înălţa între oameni... prin ajutorul ştreangurilor spânzurătorii” (Alecsandri). Pe parcursul secolului se răspândeşte tot mai mult uzul prepoziţional al formei graţie (intrată de mai multă vreme în limbă, ca substantiv), imitat după it. grazie a, fr. grâce ă:,.graţie puternicilor săi pumni, răspândise o aşa groază printre băieţi, încât mulţi îi plăteau tribut în natură sau în parale” (Ghica); „Graţie vouă, amicilor mei din Paris, în puţine zile eram cunoscut şi bine primit în toate casele” (idem); „Astăzi graţie liberalismului am izbutit a face din România o nouă Americă, un teren pentru colonii” (Eminescu). Graţie (construit cu dativul) apare ca echivalent al prepoziţiei prin (construită cu acuzativul), echivalenţă dovedită chiar prin variaţii stilistice în text: „ei au ţinut, ce e drept, legate împreună popoarele stăpânite de dânşii, nu însă prin superioritatea lor intelectuală, ci graţie preponderanţei lor fizice” (Eminescu, traducere a unui citat din Slavici, redactat în germană). Prepoziţia graţie intră în concurenţă şi cu mulţumită: „am scăpat cu faţa curată numai mulţumită săbiei sublocotenentului Brătianu” (Ghica); „această posibilitate este, mulţumită Cerului, dată cu de prisos” (Eminescu); ,Mulţumită unor recolte bune şi achiziţiilor pentru armatele ruso-române o parte din arenzile arierate s-au încasat” (idem). 3.13.6. Circumstanţialul sociativ Realizările circumstanţialului sociativ sunt dintre cele mai stabile, pe parcursul secolului: se păstrează construcţia cu prepoziţia cu, întărită de adverbul împreună, cu care formează o locuţiune - „generalul va avea să părăsească Constantinopolul împreună cu tot personalul ambasadei” (Eminescu) - sau care e plasat după grupul prepoziţional (construcţie atestată şi în perioada anterioară, vezi Todi 2001: 99): „Intr-o vară citii cu ei împreună «Poarta pocăinţei»” (Heliade). Se continuă şi construcţia de intensificare populară în care după grupul prepoziţional cu sens sociativ e repetat grupul adverbializat cu tot: „că Maiorescu ar fi delapidat averea Junimei, că a abuzat de încrederea ei şi că în urmă ar fi fugit din România cu familie cu tof’ (Eminescu). 3.13.7. Circumstanţialul de relaţie Circumstanţialul de relaţie are în secolul al XlX-lea realizări destul de variate şi de specializate. Mai puţin interesante sunt circumstanţialele integrate, apropiate de complementul prepoziţional (cu prepoziţiile în, la etc.), care nu prezintă schimbări semnificative. Mult mai dinamică este categoria circumstanţialului parantetic, tematizant (care indică tema propoziţiei şi se plasează la începutul acesteia). 3.13.7.1. Unele tipuri ale circumstanţialelor de relaţie sunt specializate pentru construcţiile izolate prozodic (tematizante). Un tipar frecvent, mai ales în textele administrative, este cel al grupului prepoziţional cu prepoziţia pentru urmată de nominal: pentru tulumbe, Divanul socoteşte că sânt dă ajuns 8” (Doc. Ec. I, 1811); Pentru ucenici când vor vrea să iasă de la meşteri, să fiie datori a da de ştire starostii şi epitropilor” (Doc. Ec. I, 1824). 332 Circumstanţialul de relaţie tematizant este introdus frecvent de locuţiunile cât despre şi cât pentru, urmate de un grup nominal - „cât despre Gheorghe, lucrul mergea mai bine” (Filimon); „Cât despre mine, bei-mu, nu ţi-aş cere nimic” (Filimon); „Cât pentru mine, adaogă el, sunt bolnăvicios” (Bălcescu) - sau de o propoziţie relativă: „O parte din mişeliile tale le cunosc prin mine însumi; cât pentru ceea ce mai rămâne, nu am nicio îndoială” (Filimon). Cele două locuţiuni, echivalente, provin dintr-o elipsă a verbului (cât [e] despre, cât [e] pentru), dar sunt deja fixate ca atare în epocă. Locuţiunile cât despre şi cât pentru se construiesc adesea cu demonstrativul anaforic aceasta, cu sens abstract, general: cât despre aceasta, ai dreptate, arhon marchiz” (Filimon); „Pasporturi nu aveam, dar cât pentru aceasta, speram în ajutorul unui amic” (G. Sion). Mai frecventă este, în prima jumătate a secolului, cât pentru - „cât pentru vamă, nu să poate a nu să plăti” (Doc. Ec. I, 1811); „cât pentru aceşti treizăci şi cinci, ce s-au văzut arătaţi ca nişte necunoscuţi Vistieri[i], să-i aşăzaţi negreşit la dajdiie” (Doc. Ec. I, 1819) -, care îşi reduce treptat apariţiile, în favoarea lui cât despre. în textele de la începutul secolului, cât despre nu apare (Doc. Ec. I) sau apare rar (vezi DLR, s.v. despre)', frecvenţa sa creşte treptat. Spre sfârşitul secolului, ambele construcţii se găsesc, în variaţie liberă, chiar la acelaşi autor -„Cât pentru vechiul editor al «Ştafetei», el este d. Herşcu Goldner” (Eminescu); „Cât despre libertatea comercială a Principatelor dunărene, e credem de prisos de-a mai zice ce-ar fi devenit ea” (idem) -, dar cu o preferinţă vizibilă pentru cât despre. Mai rar, cât este precedat de prepoziţia în: ,Jn cât pentru noi, e prea natural ca la vârsta noastră să mai gonim himera amorului” (CO, 1855). Şi în acest caz, sursa este o propoziţie relativă în care s-a produs elipsa verbului a fi, dar care apare uneori fără elipsă în textele mai vechi: ,Jn cât e pentru firea aceştii alcătuiri a mele, adecă a Ţiganiadei, am să-ţi aduc aminte cum că...” (Budai-Deleanu); „Iară, în câtu-i pentru mine, arătând eu îndestul nevinovăţiia mea, cu cea mai umilită plecăciune mă rog” (Maior). Construcţiile tematizate cu adjective (locuţiuni adjectivale) sau cu supinul apar mai ales în textele (de literatură) cu trăsături oral-populare, de pildă la Slavici (,Jâe mai cu minte era fiul său mai cu minte; acum însă nu era vorba de minte”) sau la Creangă (,fi)e vorbit, nu poate vorbi”). 3.13.7.2. Alte circumstanţiale de relaţie pot apărea atât ca structuri izolate prozodic (tematizante), cât şi integrate sintactic şi prozodic. Majoritatea construcţiilor cu elemente lexicale din familia verbului a privi, în grade diferite de fixare locuţionară, alcătuiesc circumstanţiale de relaţie atât parantetice (care se ataşează întregii propoziţii, tematizând un constituent al acesteia şi plasându-se în poziţie iniţială), cât şi integrate, ataşate grupului verbal (plasate după verb). Locuţiunea prepoziţională în privinţa, destul de frecventă, alternează cu locuţiunea echivalentă în privirea (chiar la aceiaşi autori): „ar fi fost susceptibile de-o critică mai accentuată, mai ales în privinţa metodului de cercetare” (Eminescu); „comitetul delegaţilor, în privirea celor mai sus arătate, a găsit următoarele măsuri mai nimerite spre înflorirea oraşului” (idem). La Alecsandri, în privirea („Toate aceste scrieri au meritul lor în privirea versificării şi a limbii”) este mult mai frecvent decât în privinţa. 333 Ambele construcţii sunt folosite atât în postpunere faţă de verb - „Măsura nu era rea, dar prezenta mari dificultăţi în privinţa alegerii unui individ care să împlinească acest important serviciu” (Filimon); „orice sfaturi pozitive pe cari un ziar din opoziţie l-ar da ţării în privirea politicei esterioare ” (Eminescu) cât şi la început de enunţ, cu funcţie de tematizare: „D-lor, în privinţa direcţiunii în care este conceput acest buget pe anul 1872, aş avea două obiecţiuni de făcut” (Maiorescu); Jn privirea proclamării de rege a prinţului Milan, atât acesta cât şi guvernul sârbesc au declarat că doresc statul quo ante bellum” (Eminescu). Locuţiunea în privinţa apare şi în varianta în privinţă, când este urmată de clitieul de dativ posesiv: „se poate cu drept invoca în privinţă-i ceea ce pretindea Cezar despre femeia lui” (Eminescu). Atât în privire (a), cât şi în privinţă (în privinţa) se construiesc adesea cu demonstrativul anaforic, fără fixarea topicii interne a grupului: „guvernul persistă a tăcea în această privire” (Eminescu) - „Ce am zis noi în privirea aceasta?” (idem); „alegerea direcţiei merită în această privinţă toată lauda” (idem) - „De atunci nu mai aveam nici o altă ştire în privinţa aceasta” (idem). Locuţiunea cu privire la, cu preferinţă pentru tematizare, e mai frecventă spre sfârşitul secolului: „Cu privire la efectele acestei alianţe foaia berlineză zice” (Eminescu); „Cu privire la memoriul anonim asupra cestiunii dunărene şi la observările ce s-au făcut asupră-i de ziarele străine, citim în «Le Nord» următorul articol” (idem). Propoziţia relativă cu verbul a privi are două tipuri principale, construite cu compusul ceea ce (şi la plural: cele ce) cu sens neutru, rezumativ, sau cu adverbul cât. Ambele elemente relative intră de obicei într-un grup prepoziţional cu prepoziţiile în sau întru\ cât poate fi folosit şi fără prepoziţie: „Iară cât priveşte faptul istoricesc, pentru Vlad Vodă, că au fost aşa precum l-am scris eu, dovedesc cu scriptorii de la Vizant” (Budai-Deleanu). Relativa cu prepoziţia în şi adverbul cât este curentă spre sfârşitul secolului: ,,//7 cât priveşte întrebuinţarea acestui fond în lucrări de îmbunătăţire pentru oraşul Iaşi” (Eminescu); ,yIn cât priveşte celelalte spuse de domnia sa, mă voi abţine de a-i răspunde” (Maiorescu). Frecventă este, în aceeaşi perioadă, şi relativa introdusă de adverbul cât precedat de prepoziţia întru: „însă înalta Poartă regretă că trebuie să observe că linia de graniţă pe care este invitată s-o accepte nu prea îndeplineşte aceste condiţiuni întru cât o priveşte pe dânsa” (Eminescu); „credem că ştirile acestea sunt nefundate întru cât priveşte România” (idem); „părerea guvernului este în acord cu sentimentul ţării întru cât priveşte limita concesiunilor” (Caragiale). Şi relativa cu prepoziţia în şi pronumele compus ceea ce apare frecvent; variaţia de timp a verbului indică faptul că gruparea e încă departe de a se fixa ca locuţiune prepoziţională: ,jn ceea ce priveşte în parte pe partidul conservator sau, cum ne numeşte «Românul», grupul d-lui Iepureanu, avem puţine de zis” (Eminescu); „dovada că adversarul e un mişel în ceea ce priveşte caracterul lui” (idem); „acţiunea acelor funcţionari se mărginea mai mult în cele ce privea interesele sudiţilor streini” (Ghica). Construcţia - calchiată după franceză - din punct(ul) de vedere apare spre sfârşitul secolului, mai ales cu substantivul punct (punt) în formă articulată, indiferent dacă are ca modificator un genitiv - „pe noi nu ne priveşte din punctul 334 de vedere al moralei publice decât curăţia acelor motive” (Eminescu); „Din punctul de vedere al condiţiilor de existenţă pentru mase putem zice că orice guvern anterior epocei reformelor a fost superior celor următoare” (idem) - sau un adjectiv: „din punctul de vedere economic, aceste idei, de cele mai multe ori, ridică pe cel înşelător deasupra celui onest” (idem). Cu modificator adjectival, punct apare totuşi şi nearticulat: ,/aporturile ce, din punct de vedere moral, nu sunt nici bune, nici rele” (idem). 3.13.8. Circumstanţialul de cauza Propoziţiile circumstanţiale de cauză au, pe tot parcursul secolului al XlX-lea, un conector specific - căci -, care introduce cauzale explicative, postpuse regentei. Căci este, de altfel, echivalentul specializat al lui că; între cei doi conectori pare să se stabilească deja o diferenţiere cult / popular. Alţi conectori, care permit şi antepunerea propoziţiei cauzale - fiindcă, pentru că, deoarece, de vreme ce - sunt în afirmare, cu o dinamică variabilă a uzului şi a preferinţelor. în exprimarea circumstanţialului nonpropoziţional, se constată că grupările care conţin substantivul pricină sunt tot mai mult concurate de cele cu sinonimul modem cauză {din pricina..., din pricină că... - din cauza..., din cauză că...); participiul datorită nu prezintă decât spre sfârşitul secolului trăsături ale grama-ticalizării sale ca prepoziţie. Cauzalul anaforic de aceea evoluează rapid spre valoarea de conector concluziv, în vreme ce echivalentele sale drept aceea şi pentru aceea ies din uz. Variaţia mijloacelor de exprimare a cauzei se poate constata în texte, chiar în cele administrative, ca în exemplul de mai jos, care acumulează raţiuni pentru îndeplinirea unei obligaţii fiscale a locuitorilor: ,.pentru că să hrănesc pă moşia acelui stăpân, pentru căci îi mănâncă iarba cu vitele şi îşi cosesc fân du pă dânsa, pentru lemnile ce i le ard la a lor trebuinţă, pentru ogrăzile şi grădinile ce le au pă moşia lui, fiindcă cu aceasta mult din rodu moşii întră în casile lăcuitorilor (...)” (Doc. Ec. I, 1811). 3.13.8.1. Propoziţiile cauzale sunt introduse printr-un număr destul de mare de conjuncţii şi locuţiuni, cele mai multe specifice sau în curs de fixare şi de specializare. Valori şi utilizări foarte apropiate au conjuncţiile căci şi că. In secolul al XlX-lea, conectorul cauzal prototipic este căci: atât prin frecvenţă, cât şi prin compatibilitatea cu un număr mare de contexte sintactice. La Filimon, în Ciocoii vechi şi noi, căci are 148 de ocurenţe, faţă de 20 ale lui fiindcă şi 18 ale locuţiunii pentru că', nu apar niciodată deoarece şi întrucât. La Alecsandri, într-o selecţie a principalelor texte în proză, statistica indică: 189 de ocurenţe pentru căci, 61 -fiindcă, 28 - pentru că, 0 - deoarece, 0 - întrucât. La Eminescu, în Opere, XI (publicistică din 1880) găsim: 339 căci, 81 fiindcă, 18 deoarece, 9 pentru că, 15 întrucât (cu o valoare de cantitativ de măsură, apropiată de cea cauzală; în celelalte exemple, întrucât introduce circumstanţiale de relaţie). Cifrele sunt foarte asemănătoare şi converg în a confirma dominanţa conjuncţiei căci. Căci (menţionat de Diaconovici Loga [1822] 1973: 142; prima conjuncţie cauzativă la Heliade Rădulescu [1828] 1980: 213; înregistrat şi de Cipariu [1869] 1992: 251, [1877] 1992: 389) apare în primul rând în stilul oficial şi ceremonios, dar e frecvent şi în dialogul spontan (sau cel puţin în reprezentarea literară a acestuia). 335 Mai ales în contexte dialogate, conjuncţia căci funcţionează şi la nivel pragmatic, conectând acte de limbaj diferite, de pildă legând enunţuri injonctive de justificarea lor - „Mai bine aruncă lest ca să ne putem sui, căci s-a oprit balonul” (Alecsandri) - sau de acte de ameninţare (în alternativa neîndeplinirii cererii): „Mâine dimineaţă să nu te găsesc aici, căci te voi omorî!” (Filimon). Căci introduce şi propoziţii subordonate faţă de participii adjectivale (construcţie care se va pierde ulterior): „aceştia, supăraţi căci Zamoisky le refuzase d-a le plăti leafa (...), năvăliră în Polonia” (Bălcescu); „Oştirile ce se trimise în contra lor, nemulţumite căci nu li se plătise simbria, se revoltară şi ele” (idem). Subordonatele introduse prin căci pot fi coordonate, inclusiv adversativ (proprietate pe care o vor pierde ulterior): „Despotismul totdauna a fost şi este peste putinţă între români, nu numai căci respectul către cel mare precumpăneşte, ci căci sunt o naţie foarte nobilă” (Bălcescu); „Aceasta nu izvorî dintr-o netoleranţă, dar căci ovreii, atunci în mare favor pe lângă turci şi sultan, împreună cu turcii prăda ţara” (idem). Subordonata introdusă prin căci este întotdeauna postpusă regentei sale: „părinţii lui erau fericiţi şi mândri de dânsul, căci el le arăta o afecţie respectuoasă” (Alecsandri); „între Coroană şi popor nu mai e raportul dintre voinţa legitimă şi aspiraţiuni legitime, căci toate organele mediatoare sunt false” (Eminescu). Adesea, cauzala este izolată parţial de regentă (printr-o pauză marcată prin diferite semne de punctuaţie), mai ales când ambele au o complexitate sintactică mai mare. Nu e rară apariţia sa după punct, deci într-o folosire apropiată de a conectorilor interfrastici: „Tăgăduim că pe calea aceasta se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-1 vedem şi nu-1 aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Căci cine zice «progres» nu-1 poate admite decât cu legile lui naturale” (Eminescu). Conjuncţia că (Diaconovici Loga [1822] 1973: 142; Heliade Rădulescu [1828] 1980: 213; prima conjuncţie cauzală în lista lui Cipariu [1869] 1992: 251) este şi ea foarte răspândită, mai ales în stilul oral, dar şi într-un registru al scrisului mai apropiat de cel colocvial: „Niculae ia scrisoarea, o bagă în sân şi o pleacă cu dânsa la Bucureşti drept la vodă, care, citind-o, rămâne pe gânduri, că nu era de glumă cu Mustafa Bairactaru” (Ghica); „Las dar pe Gogol într-ale sale, că mi-e teamă să nu mă prea dea de ruşine...” (Odobescu); „aci nu se ţin oamenii de drum, că nu e” (Codru Drăguşanu). Conjuncţia apare, ca şi căci, după injonctive (forme de imperativ şi conjunctiv), introducând propoziţii care explică raţiunea unei cereri sau interdicţii: „Scrie-m, rogu-te, cum vă aflaţi, că eu încă mă ţân de ceata voastră” (Budai-Deleanu); „Stai, Mustafa, nu scrie, că eu am nevastă şi copii, păcatele mele!” (Ghica) - sau realizează o ameninţare, indicând riscurile neîndeplinirii cererii: „Să le dai omului înapoi, că te ia dracu!” (Ghica); „Şezi binişor, blestematule, că te ia dracu” (Alecsandri); „Ian ascultă... astâmpără-te, că te dau jos din trăsură” (idem). Şi subordonata introdusă prin că este întotdeauna postpusă regentei. Conjuncţia compusă căci că, înregistrată de Diaconovici Loga ([1822] 1973: 142), apare doar în documente de la începutul secolului: „să vă milostivi] de a fi ctitori la acea sfântă biserică, sau cum vă va lumina Duhul Sfânt de a ne ajutora, căci că şi din lipsa biserici[i] unii din orăşeni au început a rătăci” (ARG, 1802); 336 „amestecarea părului nu mi-eu plăcut, căci că este scurtu cu lungu amestecata” (SD VIII, 1810), „Căci că dumnezeii cei mai mari toate căte voesc le ascund de cătră cei mai mici” (Maior). Elemente echivalente, dintre care al doilea l-a înlocuit aproape total pe primul, devenind conector specific cauzal, sunt pentru căci şi pentru că. Locuţiunea pentru căci, tot veche, apare doar sporadic, la începutul secolului: „orice va pohti slobod să fiie, pentru căci aşa ne au fost cuvântul” (DVT, 1817); „să te milostiveşti a nu mă socoti pricinuitoriu încurcărei şi neascultărei Telecenilor, pentru căci n-am ţităluit sau n-am dat a se ceti rezoluţia exţelenţiei-tale” (Maior); „să-i faceţi dumneavoastră cu cuvânt să înţeleagă ca să fiie şi ei îngăduitori. Pentru căci munca lor este la păcură” (Doc. Ec. II, 1824); „am găsit-o întru toate celelalte cuviincioasă, pentru căci şaizeci de familii (...) nu pot purta mai multe lude decât zece” (Doc. Ec. II, 1826). Mai multe atestări, tot de la începutul secolului, se găsesc în scrisul lui Dinicu Golescu (Avram 1960: 81-82). Pentru că (Diaconovici Loga [1822] 1973: 142, Heliade Rădulescu [1828] 1980: 215, Cipariu [1869] 1992: 251, [1877] 1992: 389) este prezent pe tot parcursul secolului, fără a fi însă foarte frecvent (cel puţin în raport cu căci): „Au mai făcut şi alte cheltuieli, pentru că ocnile au rânduială la începutul anului numai să cheltuiască” (Doc. Ec. I, 1822); „operaţie ce era, după cum pricepui, o mare cinste pentru acela în favorul căruia se făcea; pentru că toţi ceilalţi cavaleri se păreau a privi cu un fel de gelozie pe alesul ascultător” (Alexandrescu). Circumstanţiala introdusă de locuţiunea pentru că se poate plasa şi înaintea regentei: „Pentru că cei din Bucureşti ştiu prea bine că pentru cestiunea dunăreană nu se face război, vor striga pururea Non possumus” (Eminescu). Şi propoziţiile introduse de fiindcă (Micu, Şincai [1780, 1805] 1980: 69, 183, sudat; Heliade Rădulescu [1828] 1980: 213, separat; Cipariu [1869] 1992: 251, [1877] 1992: 389, în grafia fiind(u) ca) au mai multă libertate topică, putând fi atât postpuse, cât şi antepuse regentei: fiindcă tu însă n-ai fost poftit împreună cu mine, te las afară” (Odobescu); „Sumarul şedinţei precedente se ascultă în tăcere, fără să dea loc la nicio cerere de îndreptare, fiindcă toţi deputaţii dorm” (Caragiale). Raportai de frecvenţă rămâne totuşi favorabil postpunerii. La Odobescu, în Pseudokynegetikos (1874), din 22 de ocurenţe ale conjuncţiei fiindcă, 5 introduc circumstanţiale antepuse verbului. La Ghica, în Scrisori către V. Alecsandri (1886), din 14 ocurenţe, doar 2 reprezintă situaţii de antepunere. Tot mai frecvenţi devin conectorii la care semnificaţia cauzală provine de la un sens temporal şi care se folosesc tot mai des cu valoare epistemică (de justificare a unui raţionament): aceştia tind să se specializeze pentru o funcţie metadiscursivă (argumentativă). Deoarece nu a fost înregistrat anterior secolului al XlX-lea (cf. Frâncu 1997, Avram 2007b), deci este o creaţie recentă în epocă (cf. Avram 1960: 82). Indicarea ca primă atestare a conjuncţiei la Antim Ivireanul, în DLR, nu poate fi luată în considerare, pentru că citatul provine dintr-o prefaţă slavonă, în traducere ulterioară. Chiar în secolul al XlX-lea, deoarece nu apare nici la Filimon, nici la Alecsandri, ci în primul rând la autori ardeleni, fiind aşadar, aproape sigur, un 337 element regional: „însă nu atâta voiu răspunde la zisa cârtire, cât o voiu povesti, de oară ce cu atâta slăbiciune iaste întocmită, cât singură, de sine, se surupă” (Maior); „Măngăe-te despre pierderea sa, deoarece aceaia te-au făcut ca să afli o dumnezeire gata de a te face fericit (idem); „însă ziua aceasta în anul de acuma e de un interes duplice pentru noi, deoarăce aceasta zi va fi şi a 25-a de la publicarea celui dântâi jurnal poîitic român în Austria” (Vulcan). Ulterior, conjuncţia se generalizează, spre sfârşitul secolului apărând foarte frecvent şi la scriitori din Moldova şi Muntenia (vezi Avram 1960: 82, care observă frecvenţa ei la Caragiale). La Diaconovici Loga [1822], conjuncţia nu apare între cauzale, ci doar în legătură cu corelativele, în structura deoarece... dar (1973: 168); este însă înregistrată de Cipariu ([1869] 1992: 251; cf. [1877] 1992: 389). Exemplele din epocă îl conţin pe deoarece atât în propoziţii postpuse regentei, cât şi în circumstanţiale antepuse (Avram 1960: 82). Locuţiunea de vreme ce (având o structură similară cu de oare ce), bine reprezentată şi în secolul anterior (Avram 1960, Todi 2001: 171), este destul de stabilă, chiar sporindu-şi numărul de atestări: „cu o apărare ca aceasta s-au întunecat toate laudele cele mai nainte prin novalista vestite, de vreme ce îl arată pre vlădica că detoriia ceaia ce iaste de fiinţa arhieriei nu o au împlinit” (Maior); „iepurele d-voastre e curcan pentru mine, de vreme ce subiectul meu simte în acest minut un gust curcănesc!” (Hasdeu); „tot aşa s-ar putea alege şi judecătorii, de vreme ce şi în America tot aleşi sunt” (Eminescu). Vezi Avram (1960: 81), pentru conservarea variantei în vreme ce la Dinicu Golescu. Conectorii de vreme ce şi deoarece par a fi specializaţi pentru indicarea relaţiei de cauzalitate la nivel epistemic, între o aserţiune şi temeiul ei. Similar funcţionează şi locuţiunea odată ce: „Odată ce virusul (...) a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocraţie istorică” (Eminescu); cf. Avram (1960: 83). Din aceeaşi serie face parte gruparea în care substantivul cu sens temporal este moment, deocamdată, ea apare în forma încă nefixată din momentul ce, în care substantivul e articulat şi urmat de o relativă. La Eminescu, sensul dominant al construcţiei e temporal, cu o evoluţie mai curând condiţională: „pentru că din momentul ce-şi pierdeau funcţiunile deveneau nişte caraghioşi” (text publicistic din 1881); cf. Avram (1960: 83). Compusul întrucât, care introducea un circumstanţial de relaţie (întru cât priveşte...) sau, mai rar, un cantitativ („în măsura în care...”) evoluează, pornind de la cel de-al doilea sens, către o valoare cauzală: ,Jntrucât ţi-au lipsit persoane a te face vrăjmaş înaintirei împilatului cotun, ai dat prilej celor de o aplicaţie cu tine a îndeplini ticăloşia soartei cei mai înainte menite” (Kogălniceanu). Spre sfârşitul secolului, se înmulţesc exemplele în care întrucât (scris de obicei întru cât) are valoare cantitativ-cauzală (chiar dacă el nu este însă considerat în mod curent, în gramatici, o conjuncţie cauzală, şi nici măcar un compus stabil, sudat): „E ştiut că, întru cât politica partidului whigs s-au delineat în publicistică şi discursuri, ea nu este diametral opusă tendenţelor din Peninsula Balcanică” (Eminescu); Jntru cât serviciile pe cari puterile, în genere binevoitoare, ni le fac, nu le costă nimic pe ele, dar ne bucură pe noi, sântem siguri că nici una nu ni le va refuza” (idem). 338 Singurul exemplu din secolul al XVII-lea, din Biblia de la 1688, în Avram (1960: 79), pare a fi tot de tip cantitativ. Spre deosebire de toţi celelalţi conectori, întrucât manifestă - aşa cum se poate vedea şi din exemplele de mai sus - o preferinţă clară pentru antepunerea circumstanţialei faţă de regent. Cauzala epistemică, argumentativă, introdusă prin cum şi obligatoriu antepusă regentului, este atestată sporadic, spre sfârşitul secolului: „fiul cel izgonit, destul de mâhnit chiar acum pe fraţii săi, cum e şi rău din fire, ar da pe faţă în vileag secretele” (Caragiale); „Cum este el simţitor, e în stare să se prăpădească...” (idem). Locuţiunea formată cu substantivul pricină urmat de că {din pricină că) este concurată de locuţiunea echivalentă cu termenul neologic cauză {din cauză că): „nu s-au putut face pe deplin suma fânului ce s-au orânduit, dân pricină că au năvălit salahorii” (Doc. Ec. I, 1809); „atunci i se va întâmpla un ce groaznic şi de moarte, din pricină că murind sultanul domnitor se vor ivi atâtea certuri şi lupte” (Bălcescu); „o altă pasăre, pe care mulţi la noi o confundă cu graurele, din cauză că ea poartă, pe franţuzeşte, un nume ce s-ar crede că corespunde cu al acestuia” (Odobescu); „Planul însă nu izbuteşte din cauză că Duca, neputând rezista atacului cavaleriei lui Tahir-aga, se pune pe fugă” (Ghica); „această hotărâre nestrămutată şi-a luat-o din cauză că este sătul de politica de interese personale” (Eminescu). 3.13.8.2. Construcţia circumstanţialului gerunzial şi a celui realizat prin grup prepoziţional nu suferă modificări majore de-a lungul secolului. Stabil şi bine reprezentat în diferite tipuri de texte este circumstanţialul realizat prin construcţie gerunzială: „Insă cumpărătorul acei vămi din sud Teleorman fiind Ştefan biv treti logofăt, au venit înnaintea mea din partea pârâtului frati-său Costandin polcovnic” (Doc. Ec. I, 1823); „iar fiind sudit, să plătească după tarifa” {ibidem)\,JSleiubind a avea a face cu evgheniştii, noi lăsăm deoparte această clasă animală” (Kogălniceanu); „Hogea-Cauc arată că, nefiind încă de faţă interpelatorul, trebue intervertită ordinea zilei” (Caragiale). în afara grupurilor prepoziţionale deja existente (cu prepoziţiile din..., de... etc.), se dezvoltă în epocă locuţiuni specializate. Construcţiile din pricina... (vechi) şi din cauza... (neologic), în curs de fixare ca locuţiuni prepoziţionale, sunt în concurenţă, ca şi locuţiunile conjuncţionale corespunzătoare (vezi supra, 3.13.8.1): „Trei calici dă scutelnici am avut şi aceia din pricina podvezilor s-au dus în lume” (Doc. Ec. I, 1810); „Multe nenorociri, ca să nu zic crime, s-au întâmplat din pricina acestui necreştinesc obicei” (Alexandrescu); „Las’ că din pricina ei m-a dat moşul meu afară din casă...” (Alecsandri); „îi zicea Bălbuitu din cauza anevoinţei ce avea la vorbire” (Ghica). Dintre locuţiunile anaforice echivalente drept aceea, pentru aceea şi de aceea, cea mai veche, drept aceea, e pe cale să iasă din uz (vezi Frâncu 1997: 356), dar apare încă, mai ales în prima jumătate a secolului: „el nu era încă sigur că va putea a-i face a se revolta, uitându-şi credinţa jurată domnului şi bunătăţile lui pentru dânşii. Drept aceea îşi opri ostaşii într-acest loc, crezând prin ameţeala beţiei a-i târî în tabăra nobililor” (Bălcescu); ,f)rept aceea, cu evanghelistul vă rog” (GPS, 1803); ,f>rept aceea, d-ta vei binevoi a le învăţa pe de rost” (Negruzzi). Un declin asemănător suferă şi locuţiunea pentru aceea (Diaconovici Loga [1822] 339 1973: 142) - pentru aceea Pascal zicea că «toate părţile lumei sunt lănţuite într-astfel de chip, că este peste putinţă d-a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul»“ (Bălcescu); pentru aceea putea acum aceştia, cu o dreaptă fală, să strige lui Sinan” (idem). Tot mai frecventă este locuţiunea de aceea - „Spre a izbuti mai sigur în cererile lor, trebuiră a astâmpăra nesaţiul şi lăcomia de bani a turcilor. De aceea nevoia sili pe Mihai a lua, pe credetul vistierului Ion, 400 mii florinţi” (Bălcescu); „Cine nu vede lumea dinafară trăieşte numai înlăuntrul sufletului său, de aceea aerul de înţelepciune al orbilor, de aceea şi cei vechi şi-l închipuiau orb pe Homer, de aceea legenda spune că Ossian a fost orb” (Eminescu) - care evoluează însă spre valoarea de conector concluziv (vezi inffa, 4.5). Printr-un proces asemănător (de la anaforic cauzal la conector concluziv) trece şi locuţiunea drept care: „când Ignatief sosi la Londra găsi protocolul conceput într-o formă care nu-i mai păru admisibilă, drept care îşi făcu rezervele sale” (Eminescu). Locuţiunile provenite din construcţii cu pronume demonstrative pot fi şi elemente corelative ale subordonatelor cauzale, dar acest uz e rar în raport cu valoarea lor de conectori concluzivi. 3.13.9. Circumstanţialul de scop Pe parcursul secolului, se constată reducerea variaţiei din secolele anterioare (Avram 1960: 108, 2007b: 242—246, Ciobanu 2007: 161—164) şi specializarea câtorva conjuncţii şi prepoziţii pentru exprimarea scopului. Nu mai apare decât rar circumstanţialul de scop (frecvent în secolele al XVI-lea - al XVII-lea) exprimat prin infinitiv a cărui marcă (a) să funcţioneze prepoziţional (ca prepoziţie lexicală, cu sensul de destinaţie). în schimb, conjunctivul este tot mai mult folosit, cu să având dublă funcţie: de marcă a conjunctivului şi de conjuncţie subordonatoare. Pentru exprimarea prin grup prepoziţional (cu nominal sau formă verbală nonfinită), dar şi prin propoziţie conjuncţională, se foloseşte tot mai mult prepoziţia pentru. 3.13.9.1. Realizarea prepoziţională este introdusă frecvent de ca... să (cu intercalare), ca să, pentru ca... să (cu intercalare) şi pentru ca să: (a) ca... să /casă- „am mestecat întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să să înţăleagă şi să placă” (Budai-Deleanu); „adună toată vârtutea, ca să păşeşti pre calea vieţii” (Asachi, în Alăuta românească, 1838); „au înviat negreşit sub forma acelor insecte, ca să ne pedepsească” (Alexandrescu); (b) pentru ca... să / pentru ca să: „o hrănea (...) pentru ca, dacă se va îngrăşea, să o junghie” (Ţichindeal); „Dar, pentru ca să să puie zaherelile (...), au socotit Divanu ca să să puie zahereaoa aceia într-acele beciuri” (Doc. Ec. I, 1809); „numiri întradins căutate, pentru ca să să facă gluma mai cu haz” (Budai-Deleanu); „a străbate pe la locurile mai nainte nevăzute, pentru ca să îndămâneze a noastră viaţă cu nouă înavuţiri” (Asachi, în Alăuta românească, 1837); „se adresează la mine pentru ca se-şi primească stipendiul” (Alecsandri, scrisoare din 1861); ,pentru ca să feresc pe onorabilii cetitori ai acestor şire de confundarea teatrului-arte şi teatrului-meserie, mi-am luat libertatea de-a uza de coloanele ziarului d-voastre” (Eminescu). Locuţiunea pentru ca să este caracteristică prin frecvenţă, indiferent de registru; de pildă, apare şi în naraţiunile în stil popular: „Ileana iarăşi ieşi în tindă, pentru ca să aducă un tăciune” (Slavici); „Mai târziu a ieşit şi Ileana, pentru ca să vadă dacă e coaptă plăcinta ori ba” (idem). 340 Cipariu ([1876] 1992: 43) indică drept conjuncţii „care arată scopul” pe ca şi pentru ca; în [1869] oferă drept exemple propoziţia pentru ca să mărim şi să lăudăm pre D-zeu” (1992: 273), „Faceţi bine pentru ca să nu perim; Roagă-te lui D-zeu ca să ne ajute” (1992: 390). Conjuncţia să apare mai ales după unele verbe de mişcare, a căror semantică conţine trăsătura inerentă a destinaţiei, în primul rând a veni, a merge, a umbla: „Cine va veni să zdrobească această clasă apostată (...) ?” (Bălcescu); „trebuie să se îndatoreze femeia a veni să locuiască cu dânsul” (Alexandrescu); „când merge să vâneze ursul, el îşi oţeleşte vârful lancei” (Odobescu); „baba, simţind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă” (Creangă). Simt, de altfel, verbe din categoria care permite şi construcţia circumstanţialei finale introduse prin conjuncţia de şi având verbul la indicativ: „va veni dă să va înfăţişa cu dânsul la judecată” (Doc. Ec. I, rezoluţie din 1823); „dorul iubitei sale vine de se amestecă cu plăcerile vânătoriei” (Odobescu); „braşovenii merg de pun tabără la Preşmăr” (Bălcescu); „mama mergea în toate zilele de cerceta la arest pe iubitul ei soţ” (Aricescu); „coboară de-agiută la trăsură” (Alecsandri). Conjuncţia ca să (înregistrată între „pricinuitoare” de Diaconovici Loga [1822] 1973: 142) nu este, în epocă, specifică propoziţiei circumstanţiale de scop, ci comună circumstanţialei şi unor complemente (direct şi prepoziţional), precum şi subiectivei (vezi supra, 2.2.3). S-a manifestat şi o tendinţă de a extinde locuţiunea pentru ca să (atestată din secolul al XVII-lea, vezi Avram 2007c: 244) la toate situaţiile unde norma accepta forma ca să, mai ales la completivele directe. Această extindere a fost percepută ca o abatere de la normă, ironizată de Caragiale: „nu credeam pentru ca să ajungem aici”; „Nu pot, monşer, pentru ca să stau când face...”. 3.13.9.2. Grupul prepoziţional construit cu infinitivul preferă prepoziţia spre, mult mai puţin fiind folosit pentru: „O împresurare de moşie îl sili pe bietul boier a alerga la Iaşi spre a se lupta cu tagma judecătorească” (Alecsandri); „părinţii egumeni, spre a se ţine în posturile lor, erau nevoiţi adeseaori să dea sume mari” (Alexandrescu); „se bizuie, spre a prinde şi a ucide fiara, pe o cursă în formă de ladă pătrată” (Odobescu), dar şi: „Angel cearcă a-şi cruci picioarele, pentru a imita pe arabi” (Alecsandri). Variaţia construcţiilor {pentru + infinitiv, spre + infinitiv, ca să + propoziţie) este vizibilă la Negruzzi, într-un discurs atribuit unui profesor: „Pentru a-ţi paradosi limba românească după toată rânduiala, ca să o înveţi cumsecade, spre a o şti precum se cuvine, trebuie să începem de la început” {Cum am învăţat româneşte). Exprimarea scopului prin prepoziţia pentru urmată de infinitiv este percepută în a doua jumătate a secolului al XlX-lea ca o inovaţie supărătoare, produsă de imitarea construcţiilor străine (în primul rând din franceză, unde prepoziţia pour e urmată de infinitiv). Atitudinea normativă este clară în dicţionarul lui Laurian şi Massim; autorii acceptă construcţia pentru ca să, dar condamnă combinaţia cu infinitivul, pentru care consideră că ar fi trebuit să se folosească doar prepoziţia spre: „Nu e însă românism a pune prep. pentru cu a şi infinitivul, cum fac unii imitatori servili ai gramaticelor străine, p. e. pentru a scrie bine se cere mult, 341 în loc de spre a scrie bine se cere mult sau ca să scriem bine se cere mult ” (Laurian, Massim, 1876, s.v. pentru). Respingerea construcţiei finale pentru + infinitiv este reiterată de Dame 1893-1895 (s.v. pentru). Heliade Rădulescu 1828 (care, fără a face o distincţie foarte clară între cauză şi scop, introduce pe ca să între „cauzative”, 1980: 213) ilustrează doar utilizările prepoziţiei spre („scopos”), printre altele, prin combinaţiile cu un infinitiv: „se sileşte spre a-şi dobândi nume bun” (p. 277). Structura pentru + infinitiv apărea însă deja la începutul secolului în stilul administrativ („Care socoteli, pentru a se face far-de greşală, am rânduit socotitori”, Doc. Ec. I, adresă oficială din 1822) şi la mulţi autori din aceeaşi perioadă (Negruzzi, Ghica, Creangă, Caragiale etc., cf. DLR, s.v. printru). Intr-adevăr, construcţia era nouă (prin raportare la realizarea circumstanţialului de scop doar prin infinitivul cu a), dar în ambele ipostaze; fusese atestată, atât cu spre, cât şi cu pentru, în Pravilniceasca condică, din 1780 (Ciobanu 2007: 163). Cipariu ([1869] 1992: 273) descrie ca tipice pentru exprimarea scopului construcţiile cu ambele prepoziţii: ,jpre sau pentru cu nume verbale sau infinitiv, pr. spre mărirea lui D-zeu; Mergem la beserecă spre a mări pre D-zeu sau pentru a mări pre D-zeu” (pentru construcţia cu nominale, vezi infra, 3.13.9.3). Rezerva unor autori faţă de prepoziţia pentru putea fi provocată şi de ambiguitatea acesteia: prepoziţia pentru era mai rar folosită, la începutul secolului, pentru exprimarea scopului; mai des, ea indica fie cauza, fie relaţia („despre”), sau, cel mult, destinaţia (beneficiarul). Mai rar este tiparul (care va şi dispărea) în care pentru este urmat de prepoziţia de şi apoi de infinitiv: „Ci pentru de a nu mai cere şi alt nart până la grâu nou, de aceea cu musaadea asupra lor, le-am făcut socoteală pă trei chile de grâu” (Doc. Ec. I, decizie a Divanului din 1823); „să arunca în braţile morţii pentru de a scăpa viaţa şi avuţia compatrioţilor” (Asachi, în Alăuta românească, 1837); „Mihail Sturza, stăpânit de nesaţiul iubirii de argint, se slujeşte de măsurile cele mai arbitrare şi de chipurile cele mai neruşinate pentru de a-şi îndestula patima răpirii” (Alecsandri, Protestaţie din 1848); „nu au nevoie de apărarea noastră sau a altcuiva pentru de a rămânea cum sunt” (Eminescu). Poate fi vorba, şi în acest caz, de o influenţă franceză (a construcţiei afin de + infinitiv). La începutul secolului, se înregistrează exemple de construcţii (frecvente în perioada anterioară, vezi Ciobanu 2007: 163) în care infinitivul cu a se foloseşte cu valoarea de circumstanţial de scop fără a fi precedat de vreo altă prepoziţie „S-au poprit, după porunca ce este dată, 50000 de puţuri la Focşani, a fi la păstrare” (Doc. Ec. I, scrisoare din 1809). Construcţia este prezentă şi într-o traducere din franceză a lui G. Pleşoianu, publicată în 1829: „Aneta şi Luben mergea adeseori cu lapte şi roade d-ale câmpului, a le vinde la oraş” (apud Vulpe 2004: 386). Sunt în curs de fixare şi unele locuţiuni prepoziţionale construite cu infinitivul: „Polonii se amestecă în ambele partide, cu scop d-a domina şi d-a supune ţara” (Bălcescu); „statutele societăţii constituite cu scop de a înfiinţa «un fond pentru teatrul naţional român»” (Maiorescu). 3.13.9.3. Grupul prepoziţional urmat de un nominal (de obicei abstract verbal) are aceleaşi prepoziţii predilecte, spre şi (cu treptată impunere) pentru: „ceea ce putea să să cheltuiască ca să să facă osebite spitaluri cu toată orânduiala 342 lor - şi spre odihna bolnavilor ostaşi, şi pentru înlesnirea ţării” (Doc. Ec. I, adresă oficială din 1811); „el nu putu să întrebuinţeze mijlocul ciubotelor spre scăparea galbenilor lui” (Alecsandri). Construcţia a fost descrisă de autorii de gramatici: Heliade Rădulescu (1828) a ilustrat-o prin combinarea prepoziţiei spre cu un grup nominal (cu substantiv-centru de origine verbală): „merge spre derăpănare” (1980: 277). La Cipariu, descrierea prepoziţiei pentru (cu sensul de „sfârşit, destinaţie”) cuprinde (pe lângă construcţia cu infinitiv, vezi supra, 3.13.9.2), asocierea cu o conjuncţie, cu un supin sau un substantiv de origine verbală: „omul este făcut pentru ca să fie fericit, condeiul este pentru scris; dobitoacele sânt pentru trebuinţa omului” (p. 283); cf. şi Cipariu ([1869] 1992: 273). Pentru pare a-şi fi întărit valoarea finală sub influenţa ff. pour:,Pentru acest sfârşit, prefacând în juvaieruri cea mai mare parte din banii săi, i-a poftit a doua zi după Sfântul Gheorghe la un bal mare” (Negruzzi; cf. ff. pour cela şi ă cettefiri). 3.13.9.4. Construcţiile finale au şi utilizare metadiscursivă: „Dar, ca să mă întorc de unde plecasem, ideea de a face o carte mă umplu de fiori” (Alexandrescu). Aşa cum s-a observat deja în secolele anterioare (Frâncu 2009: 366), regenta unei circumstanţiale de scop cuprinde uneori un adverb (o locuţiune adverbială) cu rol de corelativ, care dezambiguizează relaţia; unele adverbe marchează clar intenţia, de exemplu într-adins: „Divanul au orânduit într-adins, ca să ia acele cară să le strângă la un loc” (Doc. Ec. 1,1809). 3.13.10. Circumstanţialul condiţional Propoziţiile condiţionale sunt introduse în secolul al XlX-lea prin conjuncţiile dacă şi de, ambele bine reprezentate în limba literară. Frecvenţa lui când condiţional, foarte mare la începutul secolului, scade treptat (Avram 1960: 194). Conjuncţia să cu valoare condiţională (şi, în acelaşi timp, formant al conjunctivului) este mai puţin folosită decât în secolul anterior. Propoziţiile conjuncţionale pot avea în regentă corelativele adverbiale atunci şi apoi. în a doua jumătate a secolului se impun tot mai mult unele îmbinări lexicale cu tendinţă de gramaticalizam, conţinând substantivul caz; variaţia e destul de mare, cu preferinţe diferite de la un autor la altul. Unele secvenţe (care puteau fi considerate locuţiuni conjuncţionale: în caz când, în caz dacă etc.) se vor dovedi până la urmă efemere. Circumstanţialul condiţional apare ca reducere a unei propoziţii, cuprinzând cel mai adesea un grup verbal cu centrul formă nepersonală (mai ales gerunziu) sau un grup prepoziţional cu nominal {în caz de + substantiv cu sens verbal). 3.13.10.1. Conjuncţiile specifice specifice propoziţiei condiţionale simt dacă şi de: „ea avea în totul un nu ştiu ce diavolesc, la care, dacă cineva nu se păzea bine, era cu neputinţă de a se împotrivi” (Kogălniceanu); „dacă [scris: deco] ştiam aceasta, nu mă mişcăm de acasă” (LM); „ferice de mine, de voi putea birui” (Asachi, în Alăuta românească, 1838); „să silească, de nu îl are, să-l câştige” (D. Golescu). Cele două conjuncţii concurente permit folosirea în subordonată atât a indicativului, cât şi a condiţionalului. în prima jumătate a secolului, în anumite tipuri de texte (juridice, administrative), preponderent este de. 343 Destul de des, condiţionala este o propoziţie introdusă prin când. Valoarea condiţională se distinge clar de cea temporală atunci când modul verbului (atât în regentă, cât şi în subordonată) este condiţionalul: „aşa cum însuşi Alfieri nu s-ar fi tradus mai bine, când ar fi ştiut româneşte” (Negruzzi, în Alăuta românească, 1837); „O! Brătiene! când ai şti în ce tristă stare suntem, când ai vede cu ochii mei lucrurile, tu ai muri de durere” (C. A. Rosetti); „ Când aş fi în sac ca să poci vedea bilele, numai pentru dumneata aş scoate” (Bujoreanu); „Aş fi un nerod mare când aş fugi de dânsa” (idem); „Când aţi vedea cum multe din aceste societăţi sunt constituite, v-aţi convinge” (Maiorescu). Conjuncţia să (parte a structurii conjunctivului) este în regres ca mijloc de subordonare a unei condiţionale, dar continuă să apară în limba literară: „necuviinţe pe cari eu, să am o putere, le-aş pune sub privegherea tribunalului corecţional” (Eminescu) şi mai ales în proza în stil popular: „Să am şapte fete, toate i le-aş da lui Bujor” (Slavici). Ordinea de frecvenţă a conjuncţiilor condiţionale în secolul al XlX-lea este: dacă, de, când, să (Avram 1960: 194). în Micu, Şincai 1780 sunt înregistrate, cu traducerea latină „si”, atât de, cât şi dacă, la care se adaugă de nu, de cumva (1980: 69—71); lista este identică în ediţia din 1805. La Diaconovici Loga (1822), conjuncţiile „condiţionătoare” sunt: de, dar de, de nu, până nu, deacă numai, când nu, numai de nu, când, altmintrelea, la întâmplare (1973: 142). Corelativele atunci, apoi sunt folosite doar în regente care urmează condiţionalelor: „dacă omul acesta nu va găsi o iubire de femee, apoi puţin şi-l voiu perde” (C. A. Rosetti); ,f)acă ea e cauza acestui amestec, atuncea n-avem a ne teme de nimic” (Eminescu). Structuri juxtapuse, marcate prin intonaţie, specifice oralităţii populare, apar în proza narativă cu subiect rural, în vorbirea personajelor: „Ţi-e scris, ţi-e scris; nu ţi-e scris, nu ţi-e scris, şi sănătate bună” (Slavici). 3.13.10.2. în afară de realizarea prin propoziţie subordonată, circumstanţialul condiţional este exprimat în secolul al XlX-lea prin (a) construcţie eliptică; (b) construcţie gerunzială; (c) grup prepoziţional, conţinând termeni cu semantică specifică: caz, condiţie, eventualitate, ipoteză. (a) Elipsa caracteristică constă în păstrarea conjuncţiei şi a negaţiei, omiţându-se forma verbală: „dacă nu de la oameni, ia pildă de la dobitoace” (Kogălniceanu). (b) Construcţia gerunzială este plasată înaintea regentului: „obiecţiunea foarte serioasă făcută de D. Disescu că, votând legea, lăsăm bănuiala că toate persoanele juridice morale (...) sunt contestabile” (Marghiloman). (c) Termenul caz (articulat sau nearticulat) intră, în a doua jumătate a secolului, în mai multe construcţii prepoziţionale, dintre care unele tind să devină locuţiuni prepoziţionale, altele - locuţiuni conjuncţionale. Modelul e francez {au cas oii, au cas de... etc.). Construcţiile cu valoare de locuţiuni conjuncţionale au un grad ridicat de variaţie, în ceea ce priveşte atât prepoziţia, cât şi adverbul sau pronumele relativ sau conjuncţia: in/la cazul când, în/la cazul că, în/la cazul în care: 344 „Aceasta însă numai în cazul când ruşii ar ocupa Bulgaria” (Eminescu); „în cazul în care propunerea turcească s-ar primi de puteri” (idem) etc. Un grad mai înalt de fixare e reflectat de construcţiile în care substantivul este nearticulat: în/la caz când (Avram 1960: 196): „spre a se putea refugia la caz când oştirile turceşti ar fi învins pe ale sale” (Filimon); „armistiţiul va fi fără îndoială prelungit în caz când aceste negociaţiuni nu s-ar termina până la 1 martie” (Eminescu); Jn caz când nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc a-mi da satisfacţie” (idem, scrisoare din 1881). In publicistica lui Eminescu apare şi construcţia în caz dacă - ,Jn caz dacă congresul şi-ar alege oamenii săi de încredere, cari să-l reprezinte faţă cu tronul, aceştia trebuie să fie înainte de toate energici şi de caracter” (articol în Federaţiunea, 1870) ale cărei componente permit intercalări: „în caz însă dacă toate puterile semnatoare tractatului de Paris s-ar învoi la o modificare al acestui status-quo, Austria nu se va opune” (articol în Curierul de Iaşi, 1876). Locuţiumile prepoziţionale în caz de şi la caz de se construiesc cu infinitivul - „bănuielele ce am fi putut atrage în caz de a ne întâlni cu cineva” (G. Sion) - sau cu un grup nominal (în care substantivul e de obicei nume de acţiune). Frecvente sunt construcţiile cu infinitivul, adesea cu subiect diferit de al verbului regent: „iar în caz de a nu se acorda acestea, România ameninţă asemenea de a intra în acţiune” (Eminescu); „La caz de a nu se împlini cele indicate sub 1 şi 2, va raporta neapărat d-lui prefect” (idem, proces-verbal de inspecţie din 1875). Construcţia este frecvent folosită de Eminescu: „In caz de-a şterge strofa a treia, apoi veţi fi bun de-a corege într-a patra” (Eminescu, scrisoare din 1870 către redacţia Convorbirilor literare); ,Jn caz de-a-mi răspunde în corespondinţa redacţiunei, veţi binevoi a o face fără loc şi nume sub cifra: YZ” (ibidem); „toţi aceştia au declarat că, în caz de a respinge Poarta şi aceste din urmă propuneri, toţi vor părăsi Constantinopole” (articol în Curierul de Iaşi, 1877). Construcţiile cu nominal preferă anumiţi termeni, de exemplu trebuinţă: „turnuri care, la caz de trebuinţă, să meargă a întări trupele” (Odobescu); „tot aiarul se va introduce la caz de trebuinţă şi pentru pâne” (Eminescu). Mai puţin fixată este construcţia în care nominalul caz are formă articulată şi este urmat de un genitiv: „ce-ar zice Anglia în cazul unei împresurări de graniţă?” (Eminescu). 3.13.11. Circumstanţialul concesiv Propoziţiile concesive au, în secolul al XlX-lea, un inventar de conectori specializaţi mai bine delimitat decât în trecut. Caracteristică este apariţia lor, cel mai adesea, în structuri cu elemente corelative: de obicei, corelativul este conectorul adversativ sau un adverb concesiv din regentă (ceea ce relativizează, de altfel, diferenţa dintre coordonarea adversativă şi subordonarea concesivă). Preferinţa pentru structuri corelative e o continuare a situaţiei din secolul anterior şi va fi limitată (în parte prin specializarea şi mai marcată a conjuncţiilor subordonatoare, în parte prin acţiunea normei explicite) de abia în secolul al XX-lea. între conectorii specifici concesivei reale, locuţiunea conjuncţională măcar că este foarte bine reprezentată la începutul secolului, în vreme ce deşi (relativ fixat în secolul al XVII-lea, vezi Avram 1960: 161) e surprinzător de rar în anumite texte. Inovaţia cu toate că se impune treptat. Concesiva ipotetică e introdusă 345 frecvent de pronume şi adverbe nehotărâte {oricine, oricât, oricum etc.), de măcar construit cu conjunctivul (locuţiunea conjuncţională măcar să) şi, mai ales spre sfârşitul secolului, de chiar dacă. O trăsătură a epocii (în continuarea situaţiei din secolul trecut) o reprezintă posibilităţile destul de largi de realizare a concesivei ipotetice prin subordonare cu verbul la modul conjunctiv. 3.13.11.1. Propoziţiile concesive reale (echivalente cu adversativele) sunt construite cu indicativul şi sunt introduse cel mai frecvent, la începutul secolului, prin conectivul măcar că: ,Măcar că multe vedeam împrotiva crezământului omenesc, totuş mă îndoieam” (Budai-Deleanu); „Măcaru că era poruncă, dar noi voiam cu binişoru ca să le vorbim” (Bul. Com. Ist. II, 1812); „Şi măcar că le-am vorbit câte s-au cuvenit (...), ei nici într-un chip nu ne-au ascultat” (Doc. Ec. II, 1832). în cele mai multe cazuri, concesivele au corelative în regentă. Măcar că este înregistrat în gramatici (în Micu, Şincai 1780, 1805, la Alexi 1826, Cîmpeanu 1848, Papp 1852, Cipariu 1855 etc.); în ortografia vremii, compusul apare adesea ca o unitate sudată. în Micu, Şincai ([1780], [1805] 1980: 66, 180), conectivul este scris măcărque; la Alexi (1826: 170-174) - macarche; la Papp (1852: 175) şi la Blajevici (1856: 123) -mecarquo: Cipariu ([1855] 1992: 43 şi [1869] 1992: 251) îl înregistrează în forma macaru-că. Clasificarea gramaticală variază, compusul fiind înregistrat fie între adverbe, fie între conjuncţii. Conectivul concesiv nu e luat în considerare de Văcărescu (1787), Diaconovici Loga (1822), Heliade Rădulescu (1828). Mai rar, măcar (construit cu indicativul) apare în ipostază conjuncţională, chiar fără că: „Pentru aceasta, măcar nu este în obiceaiu pretutindene, totuş româneşte să zice bine” (Budai-Deleanu); „Eu încă nu-1 înţăleg, măcar vorbeşte româneşte” (idem). Măcar că pierde teren de-a lungul secolului şi în ultimele decenii este înlocuit în mare măsură de deşi. înlocuirea poate fi dovedită statistic. De exemplu, în Doc. Ec. I, deci în scrisori şi acte din primele decenii ale secolului, deşi nu apare niciodată. în Ţiganiada lui Budai-Deleanu, deşi apare o singură dată („iar care-în el întră-o dată,/ Ori că nu mai nemereşte-afară, / Ori, deşi iese, totuş orcâtă / Vreme-i rămâne mintea schimosită”), în vreme ce măcar că are 17 ocurenţe. In schimb, în publicistica lui Eminescu din 1867— 1877 (voi. IX), măcar că nu apare deloc, iar deşi are 156 de ocurenţe. La Odobescu, în Pseudokynegetikos, măcar că nu apare niciodată, iar deşi are 6 atestări. La Caragiale, în publicistică {Opere, V, 1938), măcar că are trei atestări (între care, de exemplu: „O părere oarecare trebuie să aibă guvernul, măcar că nu o dă pe faţă”, p. 29), iar deşi - 12. Deşi îşi sporeşte treptat frecvenţa, devenind mijlocul prototipic de marcare a concesiei reale în a doua jumătate a secolului: „Mi-am făcut datoria ca spiţer, deşi în facultăţi nu se învaţă farmacopeea feldeşilor” (Hasdeu); „Sper însă că eu unul am să rămân nevătămat, deşi un amic, citind epistola mea în manuscris, m-a ameninţat” (Odobescu); „sunt lucrate cu conştiinţă multă şi cu talent mult, deşi adevărul nu e tocmai păzit pretutindenea” (Eminescu). Cu toată variaţia de frecvenţă, se observă că deşi a fost înregistrat de gramaticile vremii: apare deja în Micu, Şincai (1780), (1805), la Diaconovici Loga (1822), Alexi (1826), Cîmpeanu (1848), Alecsandri (1863), Cipariu (1855); ortografierea sa păstrează de obicei separate elementele compunerii. 346 La Alexi (1826: 170-174) conjuncţia este scrisă separat, de si; o separare asemănătoare apare la Alecsandri (1863): de şi. Şi în acest caz clasificarea diferă: deşi e inclus între adverbe (Micu, Şincai 1780), conjuncţii copulative (Diaconovici Loga 1822), conjuncţii condiţionale (Cipariu 1855) etc. Conjuncţia nu este luată în considerare de Văcărescu (1787), Heliade Rădulescu (1828). în unele texte se observă cumulul celor două elemente concesive - măcar deşi -, care se poate explica prin reactivarea valorii pur adverbiale a lui măcar, „nu să supun să plătească dajdie cu cislă după starea şi purtarea lor, ci numai po lei trei într-un an, măcar deşi are mănăstirea porunci domneşti după vremi ca să-i cisluiască după starea şi puterea lor” (Doc. Ec. II, 1835); „Şi măcar deşi să apără, dar...” (ibidem); „măcar deşi m-am muncit în toate chipurile ca din partea fieşcăruia să iau tacrir spre a mă pliroforisi de fiinţă, dar s-au arătat prin toate mijloacele tăinuind adevărul” {ibidem). Locuţiunea cu toate că, cea mai recentă, se impune rapid: „să poate dovedi, cu toate că, şi cheară de n-aru fi fosta aşa volnicie, iarăşi nu era vreunu păcata” (Bul. Corn. Ist. II, 1812); „într-un cuvânt, la grive, pe latineşte turdus, nu este câtuşi de puţin graurele românesc, cu toate că, judecând după asemuirea lor, aceste două numiri par a fi rudite” (Odobescu). Avram (1960: 168) consideră locuţiunea cu toate că o inovaţie a secolului al XlX-lea (cu prima atestare la Iordache Golescu, în 1818, în forma cu tot că); de fapt, există atestări anterioare, locuţiunea fiind chiar inclusă în gramatica lui Văcărescu, la 1787 (între conjuncţiile „întâmplării”). Ulterior apare la Cîmpeanu (1848), Cipariu (1855) etc. în inventarele oferite sumar de gramaticile vremii, apare şi bine că, la Papp (1852: 175; scris benequo) şi la Cipariu (1855; 1869; scris: bene-că); conectivul pare să fie un simplu calc după franceză (bien que), fără circulaţie reală. Este exemplificat totuşi de Laurian (1840: 282): „Bine că e învăţat, tot nu ştie toate”. Destul de dubioasă este şi gruparea să punem că... (probabil după fr. mettons que), înregistrată de Cîmpeanu (1848: 125). De foarte multe ori, subordonatele concesive au corelativ: adverbe cu funcţie concesivă şi conjuncţii adversative; ultimele vor fi respinse ulterior de normă. Propoziţiile introduse prin măcar că / deşi / cu toate că... formează perechi corelative cu adverbele tot sau totuşi, în combinaţii variabile: „această împrotivire, măcar că e ţintită spre micşorarea românilor, totuşi iaste lăudată” (Maior); „deşi să pleacă plăcerilor acestei zile, totuşi îşi alege un minut de singurătate” (Asachi, în Alăuta românească, 1838); „El nu uită că, deşi au îmbătrânit, totuşi nu au rămas împăcat” (idem); „Leul, deşi îmbătrâneşte, tot leu rămâne” (Alecsandri); „cu toate că ştiu astea, tot îndrăznesc a-ţi cere iertare” (CI Eminescu - Micle, 1880). Diaconovici Loga ([1822] 1973: 167-168) consideră obligatorii mai multe structuri corelative, printre care deşi... totuşi. Alexi (1826: 170-174) înregistrează construcţiile corelative deşi... totuşi, deşi... nimic mai puţin (calchiat probabil după lat. nihilominus, traducerea din text). La Papp (1852: 175), construcţiile corelative sunt bine că... totuşi şi măcar că... totuşi. în Doc. Ec. I, aproape toate ocurenţele locuţiunii cu toate că au corelativ, care este în general dar (o dată întărit şi de însă; o singură dată apare şi corelativul tot). Drept corelative apar şi adversativele dar; însă şi chiar secvenţa dar însă. Se stabilesc astfel combinaţiile: 347 (a) măcar că / deşi / cu toate că... dar: „măcar că au luat voie de mai nainte de ghenar a lucra, dar până a-şi întocmi cele trebuincioase calâpuri, văpseli şi altele ale meşteşugului, au ajuns a face începerea lucrului tocmai după ghenar” (Doc. Ec. I, 1824); „măcar că vitele s-au mai scumpit, dar şi pieile de la măcelari să vând cu preţ mai înălţat” (Doc. Ec. I, 1827); „deşi nu era urmat la învăţături şi ştiinţi înalte, dar (...) era foarte iubit” (Pann); „Deşi-mi vine foarte cu greu să aduc aşa necuviincioasă pâră împotriva sfântului împărat şi patron al Bucureştilor, dar, am mai spus-o şi într-alt loc, eu ţin întotdeauna cu Traian şi nu pot să las ca să i se ia ce este al lui” (Odobescu); ,JDeşi domnii aveau fiecare un postelnic pentru relaţiunile cu consulii, dar acţiunea acelor funcţionari se mărginea mai mult în cele ce privea interesele sudiţilor streini” (Ghica); „Şi cu toate că şi stăpânirea de atunci au supus pă sudiţii lor a păzi priveleghiul fabricii, dar urmare în faptă nu s-au făcut” (Doc. Ec. I, 1825); (b) deşi / cu toate că... însă: „Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvânt despre o altă pasăre de pădure care, deşi e cam rară la noi, însă este privită pretutindeni ca unul din cele mai delicate vânaturi?” (Odobescu); (c) deşi/cu toate că... dar însă: „Acum tu, deşi ai învăţat cărţile bisericeşti şi te-ai desăvârşit într-însele (...), dar însă nu-ţi sânt destule numai acestea” (Pann); „Cinstiţi şi credincioşi dumneavoastră veliţilor boeri ai Divanului Domnii Mele, cu toate că fabrica înnălbitului şi făcutul i vânzarea lumânărilor de ceară albă prin hrisoave domneşti este dată metohului Sfintei Episcopii Râmnicului, a o avea numai acest metoh, dar însă Sfinţia Sa iubitorul de Dumnezeu Episcopul Râmnicului au dat-o la meşteri prin zapis” (Doc. Ec. I, 1825). 3.13.11.2. Propoziţiile concesive ipotetice (condiţionale) au de obicei verbul la modurile condiţional, conjunctiv (situaţie în care să are şi valoarea de conjuncţie condiţională) sau prezumtiv. Din paradigma indicativului se folosesc în primul rând timpurile cu valoare modală ipotetică - viitorul şi imperfectul echivalent cu condiţionalul -, dar e posibil să apară şi celelalte, de exemplu indicativul prezent, folosit pentru formularea de ipoteze: „chiar dacă sunt prost, nu sunt însă neghiob” (Kogălniceanu); „chiar de se supune la această datorie socială, (...) fragedele ei îngrijiri pentru dânsul trec de prefăcătorii” (Filimon). Conectivele specifice ale concesivelor ipotetice sunt, în secolul al XlX-lea, măcar să, chiar de, chiar dacă. La începutul secolului, este încă frecventă locuţiunea măcar să (construită cu conjunctivul) - „Ah, măcar să tot zici, poate cineva ţinea aceşti oameni?” (Negruzzi, traducere din Marmontel). Ulterior, locuţiunea va fi preferată de textele apropiate de oralitatea populară: „nu mă duc la Socola, măcar să mă omori” (Creangă). Mai rar, conjunctivul putea fi folosit şi fără particula specifică să: „locul tot nisipos, unde carul abia să mişcă, aibă măcar doaozeci de cai” (D. Golescu). In aceeaşi perioadă, supravieţuieşte construcţia echivalentă măcar de (construită cu verbul la condiţional) - ,Măcar de-aş avea eu limbi o mie / Şi-atâte guri bine grăitoare, / Nu vă-aş putea spune, nice scrie, / Lăcaşurile desmierdătoare” (Budai-Deleanu) -, uneori întărită de adverbul-particulă aditivă şi focalizantă şi: „Noi avem să stăm cu vitejie, / Măcar şi de-ar fi de sute-o mie” (Budai-Deleanu). Ca şi în cazul conectivului specializat pentru concesive reale (măcar că), toate structurile care cuprind adverbul măcar vor ieşi treptat din uzul cult. 348 Locuţiunea chiar dacă s-a impus treptat, desprinzându-se dintre echivalentele sale, combinaţii între un adverb-particulă de focalizare {chiar, şi) şi o conjuncţie condiţională (de, dacă) sau adverbul relativ de timp echivalent: chiar de, chiar dacă, chiar când; şi de, şi dacă, şi când: „chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot înmulţi în infinit” (Eminescu);, Aceasta ne asigură cel puţin că, şi dacă va fi sau va fi fost vro înţelegere între dânşii, ea nu este de natură de a slăbi întru nimic legămintele lor politice” (idem); „Şi când ai pierde toată bucuria vieţii, tot încă nu vei însărăci” (Asachi, în Alăuta românească, 1838) etc. Ca şi în trecut, adverbul de focalizare putea să apară şi disociat de conjuncţie {„Chiar rătăcite însă de ar fi, răspunderea nu este a mea”, Eminescu), eventual în interiorul propoziţiei, astfel că mărcile concesiei erau şi secvenţe de tipul: de... chiar, dacă... chiar, de... şi, dacă... şi: „de ar fi şi strâmbe, şi nu din destul, sau mincinoase, el voiaşte ca să rămână aşa” (Ţichindeal). De altfel, chiar conjuncţia specifică pentru concesiva reală (deşi) provine din structura ipotetică de şi. La începutul secolului, conectivul chiar dacă este rar (la Budai-Deleanu, în Ţiganiada, nu apare niciodată), dar frecvenţa sa creşte rapid în ultimele decenii: „Ar fi interesant de a culege numirile poporane ale acestor specii de raţe, chiar dacă uneori ele nu ar ţine seama de bunacuviinţa saloanelor” (Odobescu); „Prin urmare, chiar dacă am dobândi-o, această garanţie nu va fi decât o jumătate de garanţie” (Eminescu); „Vei greşi totdeauna dacă vei judeca pe om numai după ideile ce le exprimă,chiar dacă ai constatat că sunt adevăratele lui idei” (Maiorescu). Să (cu sensul condiţional) introduce propoziţii concesive: „Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac” (Creangă), adesea însoţit de particulele adverbiale focalizante {şi, chiar), care permit şi omiterea lui să la persoana a IlI-a: „nu e destul ca să aibă cineva un privilegiu - chiar cu pajere-mpăratească fie - pentru ca să aibă la dispoziţiunea sa imperiul cel vast al ştiinţei” (Eminescu). Şi concesivele ipotetice apar în perechi corelative, cu aceleaşi adverbe sau conjuncţii adversative ca şi concesivele reale: „Şincai, chiar dacă n-ar fi atât de mare cum pretindem noi că este, totuşi el a fost la înălţimea misiunei sale” (Eminescu); „Inima femeii, chiar de se poate ameţi uneori de ambiţioase aspiraţiuni (...), dar însă ea se deşteaptă apoi cu pasiuni mai tari” (Filimon). Prezenţa unor construcţii concesive corelative în regentă face posibilă şi introducerea subordonatei concesive prin conjuncţia (care altminteri ar produce ambiguităţi) dacă {daca): ,JDaca melodia nu este esprimată prin accentele frumoase şi grave ale unei soprane sau ale unui bariton de primul ordin ca să ne încânte cu desăvârşire, cel puţin armonia sau tonul nu e esprimat rău” (Filimon). Cele mai multe concesive ipotetice sunt, în secolul al XlX-lea, cele introduse de pronume şi adverbe nehotărâte. Acestea se construiesc cu verbul: (a) la indicativ: „oricât cu înadins au cugetat, totuşi lucrul cel de căpitenie i-au lipsit” (Asachi, în Alăuta românească, 1838); „Oricât era de prefăcut, Păturică tot nu putu să reziste acestor cuvinte pline de ironie” (Filimon); (b) la condiţional: „nimeni nu are dreptul d-a-i impune sisteme, oricât de geniale ar fi acele combinaţiuni” (Ghica); „i s-a răspuns că, oricum s-ar face, cei mai mulţi boieri o să fie în contra” (idem); „omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni” (Filimon); „oricât de lămurit ar fi fost românul, procesul se câştiga de fanariot” (idem); (c) la prezumtiv: „Oricum o fi şi oricine o fi fost autorul (...), uşoară să-i fie ţărâna” (Ghica). 349 Construcţia concesivei cu conector nehotărât şi cu verbul la conjunctiv e specifică epocii şi îşi va reduce treptat circulaţia: „Aceste, cum am arătat, le zice chiar Fesier; oricum să fie, urmările campaniei dovediră că biruinţa rămase a moldovenilor” (Kogălniceanu); „oricum să fie, însă el ştie mai puţin decât nimica” (Stamati); „oricum să ne fie cartea norocului, să trăim şi să murim români” (Kogălniceanu); „Refuz, orice să fie” (Hasdeu); „Oricum să fie însă, am decis să pun pe hîrtie” (Alecsandri, scrisoare din 1862); „Istoria literaturei, oricât să fie de cuprinzătoare, nu poate dezvolta cercetări amănunţite asupra fiecărei scrieri” (A. Densuşianu). în asemenea construcţii poate apărea şi conjunctivul fără să: ,fie condiţiunea sa oricât de obscură la început, el va ajunge la mărire” (Filimon). Din aceste structuri pare să se fi desprins forma fie, tinzând spre gramaticalizam în ipostaza de conjuncţie concesivă (evoluţie necontinuată); apar astfel structuri concesive cu dublă utilizare a conjunctivului: „Apoi această nobleţă nu a fost câştigată de strămoşii noştri cu arma în mână, luptându-se pentru vetrele lor, fie să fi fost ei din orice neam ?” (Papazoglu). Mai ales la începutul secolului se întâlnesc şi construcţii în care pronumiele sau adverbul nehotărât este disociat în elementele sale componente şi dislocat: „pe om ori în ce parte a trupului îl vei bate, tot o bătaie se înţelege” (I. Golescu). 3.13.11.3. Concesivele introduse prin deşi se folosesc, în a doua jumătate a secolului, şi cu elipsa verbului a fi-, e vorba de constnxcţii concesive cu nume predicativ (participiu, adjectiv sau grup prepoziţional): „însuraţii, deşi însuraţi, nu lipseau de a fi şi oameni plăcuţi” (Kogălniceanu); „Deşi îmbrăcat simplu, totul vădea în el gustul unui om de lume” (idem); „faţa sa însă, deşi de un tip nobil şi frumos, era palidă şi vestejită de excesuri timpurii” (idem); „în opoziţiune făţişă cu Manualul tău, care, deşi mai scurt, este însă, fără îndoială, cu mult mai folositor” (Odobescu); „clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe” (Eminescu); „Serbarea la mormântul lui Ştefan cel Mare, deşi pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate (...), totuşi cu vremea ideea a început a prinde un interes mai bogat” (idem). Alte construcţii concesive cu deşi păstrează din structura elidată un modificator din grupul nominal - „a fost cauza indirectă, deşi principală, care i-a făcut pre români să primească tăcând, cu o rezistenţă mai mult pasivă, umilirea dualismului” (Eminescu) -, uneori negat - „protecţia unor dame de vârstă, deşi nu şi de purtare respectabilă” (Kogălniceanu); „la mijloc însă avea un inel de lemn cu totul liber, deşi nu destul de larg” (Eminescu) - sau presupun elipsa altui verb şi păstrarea unui circumstanţial: „continua oarecum cultura şi ideile antice, deşi sub o formă foarte modificată” (Eminescu). Şi în aceste construcţii, iniţial eliptice, dar reorganizate, e posibilă apariţia unui corelativ: „Şi istoria lumii cugetă - deşi încet, însă sigur şi just” (Eminescu). Elipsa apare şi la concesivele ipotetice cu pronume sau adverbe nehotărâte: „Oricât de nepăsător în alegerea mijloacelor, eroul nostru avea o inimă bună” (Hasdeu). Uneori, sunt puse în paralel structuri cu şi fără elipsă: „Columnele noastre, oricât de înguste, vor fi totdeauna deschise dezbaterilor şi cercetărilor filologice asupra limbei, oricât de serioase să fie” (Cipariu). Popular, simt folosite şi construcţiile cu pronume şi adverbe relative: „să aduci pe toţi creditorii tăi, câţi de mulţi la număr, a se mulţumi” (Bălăcescu; în exemplu se observă şi acordul prin atracţie). 350 3.13.11.4. Circumstanţialul concesiv nonpropoziţional nu prezintă particularităţi speciale în secolul al XlX-lea. Structura curentă a concesivului „real” este cea a grupului prepoziţional alcătuit din prepoziţia cu urmată de un grup nominal al cărui prim element este adjectivul tot (acordat): „Cu toată nenorocirea ţiganilor, de vom socoti bine, ei să pot zice foarte norocoşi” (Budai-Deleanu); „Nu ştiu de ce eu, cu toată ticăloşia noastră, cu toată reacţia ce domneşte lumea şi oştirile ce o înjunghe, crez că va fi liberă în curând” (C. A. Rosetti). Secvenţa anaforică cu toate aceste(a) - devenită locuţiune adverbială - este bine fixată în limbă, de la începutul secolului până la sfârşit: „Cu toate aceste este de a întreba, oare adevărate-s aceste ce ne înşiră aici Parpangel?” (Budai-Deleanu); „Cu toate aceste, Slobozan să vede mai multe din ură a vorbi decât după adevăr” (idem); „Cu toate acestea, dacă noi întrebăm cine este cel mai înţelept dintre înţelepţi fieştecare va răspunde: Bias!” (Negruzzi, traducere din Marmontel); „cu toate aceste oare ai crede (...)?” (Alăuta românească, 1837); „cu toate aceste vei şti” {Alăuta românească, 1837). Apărând în mod tipic la început de enunţ, locuţiunea adverbială concesivă are deja funcţie de conector interffastic. Adverbele tot şi totuşi simt cel mai adesea corelative ale unei propoziţii sau construcţii concesive; pot să apară, însă, şi în contexte adversative: „Inimici cât frunza şi iarba, dar amici nici unul n-a avut de când e subjugat; şi el ca prin minune totuşi n-a pierit, el totuşi esistă” (Eminescu). Alte complemente concesive sunt construcţiile în care un grup sintactic este precedat de semiadverbele focalizante chiar sau şi: „Dar însă, şi cu fuga, tot au îngrijit a face pază pentru sarea ce era tăiată gata” (Doc. Ec. I, 1822). Destul de frecventă este realizarea circumstanţialului concesiv printr-un gerunziu însoţit (precedat sau urmat) de chiar: „este o convingere generală că sârbii, chiar învingând, puţin folos ar câştiga pentru patria lor” (Eminescu); „Dar chiar mărginindu-se poetul ştiinţific la acea minimă parte din public (...), se naşte pentru dânsul o nouă împotrivire” (Maiorescu); „Admiţând chiar că transilvănenii scriu rău (...), că cele mai multe ziare şi poezii nici nu merită acest nume; de ce să fie totuşi aşa de amar combătute?” (idem). 3.13.12. Circumstanţialul consecutiv Circumstanţialul consecutiv este destul de stabil, neschimbându-şi tiparele de construcţie şi inventarul de conective pe parcursul secolului al XlX-lea. Conjuncţia specifică pentru subordonata consecutivă este, de-a lungul secolului, încât: „te-ai desăvârşit într-însele, încât poţi să te faci şi popă” (Pann); „broşura are un stil al ei propriu, încât se suportă citirea ei până-n capăt” (Eminescu). La începutul secolului circula cu aceeaşi funcţie adverbul relativ cât, fără prepoziţie încorporată: „au fost earba prea rea, cât au murit vitele” (CVR-Olt, 1822). ’ Alţi conectori sunt locuţiunea astfel că - „scriau lecţiunea p-o foaie de hârtie pe care o lipeau sau o prindeau cu acul la spatele camaradului din faţa lui; astfel că lecţiunea se citea pe carte” (Aricescu) - şi că (familiar): „Am atâtea întâmplări să-ţi comunic, că mi-ar trebui mai multe zile ca să ţi le înşir pe toate” (Bujoreanu). Consecutiva introdusă prin de e un mijloc popular de a marca intensitatea maximă a acţiunii verbului - „îţi toarnă nişte propele la fălci de-ţi strămută căpriorii'' 351 (Alecsandri); „îţi sfarmă trupul de nu mai poţi!” (idem) fixat adesea în locuţiuni şi exploatat cu valoare stilistică la Creangă: „încep a fugi de-mi scăpărau picioarele”-, „şi-l jumuleşte şi pe acela de-i merg peticele„mergea de-i pârâiau călcâiele „plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa” etc. Cât, că şi de consecutive sunt elementele de relaţie tradiţionale, folosite şi în secolele precedente; încât consecutiv apăruse în secolul al XVIII-lea (Avram 2007c: 250-251). Elementele vechi (de, că) încep să fie marcate stilistic, întâlnindu-se în a doua jumătate a secolului al XlX-lea mai ales în texte de factură popular-familiară. Conjuncţiile consecutive (în primul rând cea prototipică, încât) se folosesc adesea cu corelative în regentă: atât {de)..., aşa (de).:., întru atâta... etc.: „fui trântit de acea gloabă atât de rău, încât rămăsei în loc fără cunoştinţă” (Aricescu); „a început cu atâta dragoste să-l crească, încât (...) îl hrănea cu papă” (Pann) „mănăstirea Creţulescului este aşa de săracă, încât nu poate face o acest fel de moară” (Doc. Ec. I, 1828); „era aşa de strânsă în corset, încât abia putea respira” (Bujoreanu); „schimosind-o spre glorificarea lor personală întru atâta încât să fie neînţeleasă de oricine nu ar cunoaşte toate limbele europene” (Eminescu). 3.13.13. Circumstanţialul opoziţional Circumstanţialul opoziţional se exprimă, ca şi în secolele trecute, în primul rând prin grupuri prepoziţionale cu locuţiunea în loc de, urmată de un grup nominal sau de un infinitiv. Tiparul e vechi (Ciobanu 2007: 180-181) şi se continuă ca atare (cu atât mai mult cu cât are şi corespondent în franceză: au lieu de). Construcţia cu grup nominal este destul de frecventă şi se raportează la diferite poziţii sintactice (ca termen al treilea, obligatoriu coocurent, al relaţiei), de exemplu la subiect - „în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieşind şese oameni” (Negruzzi) -, omiţându-se prepoziţia specifică, în cazul complementelor prepoziţionale sau de agent sau al unor circumstanţiale: „în loc de duşmani, mă trezii faţă-n faţă cu consulul francez din Brăila” (Alecsandri); „o inimă, învelită în gaz şi străpunsă cu două bolduri mari în loc de săgeţi” (Kogălniceanu); „S-a întâmplat însă ca, în loc de poetici amanţi, ciocârlia noastră să fie auzită numai de o gaiţă flămândă” (Odobescu). Construcţia cu un infinitiv, raportată la un alt verb, este la fel de frecventă, de-a lungul secolului - „în loc de a pleca la Bucureşti, găsi de cuviinţă a se duce în Craiova” (Bujoreanu); „în loc de a mă îndrepta către adevărata noastră trăsură, mă rătăcisem în altă parte“ (Alecsandri) -, intrând în concurenţă cu construcţia cu conjunctivul, cu locuţiunea conjuncţională în loc să: „Aşa, în loc să critici greşelile străine, / în loc să râzi de alţii, mai bine râzi de tine” (Alexandrescu). Concurenţa (care e de fapt cea între infinitiv şi conjunctiv) se regăseşte chiar în scrisul aceluiaşi autor, mai ales în a doua jumătate a secolului: „face din opera sa o operă a ştiinţei, în loc de a rămânea numai o culegere nesistemizată de fapte” (Eminescu) vs „acesta, în loc să-şi caute de biserică, a-nceput să facă politică” (Eminescu); e consemnată şi de dicţionarul lui Laurian şi Massim 1871-1876 (s.v. loc). Structurile nespecifice, realizate prin propoziţii introduse de conjuncţiile caracteristice altor circumstanţiale, extrem de rare în limba veche (exemplele din Avram 2007c: 269-270 sunt puţine şi ambigue), devin mai frecvente: subordonata opoziţională este introdusă mai des prin: 352 (a) conectivul dacă al condiţionalei: „Dacă dimineaţa gândirea mea necontenită la joc îmi pricinuia de la loghiotatul dascăl vreo falangă părintească pe talpa picioarelor, sara dimpotrivă (...) mă socoteam o persoană de mare importenţie” (Kogălniceanu); ,f)acă prin pacea de la 1856 Rusia a fost depărtată de la Dunăre, o vedem câştigând prin războiul strein de la 1870 aproape tot ceea ce pierduse” (Eminescu); (b) construcţii de origine temporală, de exemplu pe când: „adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă” (Maiorescu). GLR2 II: 333 înregistrează şi alte adverbe relative, conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale temporale cu rol opoziţional, care circulau deja în secolul al XlX-lea: când, câtă vreme, în vreme ce etc. (c) Propoziţia introdusă de unde sau de unde (cu un corelativ temporal, de exemplu acum) are un caracter popular şi colocvial (GLR2 II: 333), apărând mai frecvent în prelucrări folclorice - „Unde până aci umbla cu moartea în sân, acum se mai linişti olecuţă” (Ispirescu, apud GLR2 II: 334) - sau în corespondenţa privată -,JDe unde eram cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, nemulţămit, rău dispus” (CI Eminescu - Micle, 1879). 3.13.14. Circumstanţialul cumulativ Din inventarul destul de bogat de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale care alcătuiau în secolele trecute circumstanţialul cumulativ (urmate de grupuri nominale, adesea de pronume demonstrative, Ciobanu 2007: 182-183), în secolul al XlX-lea se folosesc în continuare frecvent pe lângă şi afară de: „pe lângă arme şi fraţi de cruce, spre a fi cu desăvârşire cavaler, eroului român îi mai trebuie amorul” (Urechia); „un tânăr care dispune, pe lângă talentul stilului, de o coloană de publicitate” (Caragiale); „Dar afară de acestea, n-a reuşit deocamdată să capete nimic mai mult” (idem); ,JPe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre” (Creangă). Alte locuţiuni sunt deosebit de - „un mijloc iscusit d-a cere dăscălii bacşiş de la părinţi, deosebit de plata anuală” (Aricescu) - şi alături cu (construcţie veche, cf. DA, care va fi înlocuită ulterior de cea cu prepoziţia de): ^lături cu mişcările războinice, trebuie să luăm act şi despre încercările diplomatice ale Angliei de-a împăca părţile între ele” (Eminescu). Propoziţia cumulativă prototipică este introdusă de locuţiunea pe lângă că: „s-au înstărit foarte, încât pe lângă că s-au boierit, şi-au făcut casă cu două rânduri în Vaslui” (C. Sion). 3.13.15. Circumstanţialul de excepţie Circumstanţialul de excepţie se realizează, ca în secolele trecute (Ciobanu 2007: 184-186), prin grupuri nominale precedate de construcţia fără numai -„nimica altă să nu dorească, fără numai binele cel adevărat” (ŞA I, 1800); „n-am întâlnit (...) nici un sufleţel de om..., fără numai grămezi-grămezi de oase” (Ispirescu, în DA); aceasta este însă concurată tot mai des de locuţiunea afară de („răspunseră toţi, afară de doi juni boieri”, Negruzzi). In propoziţii negative în care elementul coocurent este un pronume nehotărât, circumstanţialul de excepţie e introdus de prepoziţia / adverbul decât - „nu vede călătoriul alt decât ceri şi pământ” (D. Golescu); „nu vin din alt decât din reaua 353 creştere” (Mumuleanu); „o naţie foarte nobilă, care nu putu suferi alt guvern decât cel întemeiat pe caracterul naţional” (Bălcescu); „alt mijloc de mântuire nu este decât d-a alerga la arme ” (idem); „el nu are altă ţintă decât realizarea planurilor sale” (Filimon). Uneori circumstanţialul apare în asociere cu adverbul restrictiv numai: „altă limbă nu se vorbea decât numai greceşte” (Stamati) sau în structura nu... fără decât: „nu va fi fost alt negreşit, fără decât păcatele noastre” (Zilot). Exemplele sunt numeroase: „nu o putem dovedi prin alt, decât prin învăţătură” (Mumuleanu); „nu să poate prin alt a să tămădui, decât prin doftoria învăţăturii” (idem); „nu vedem alt decât lucsusul” (idem); „nu caută alt, decât să nu moară” (Ghica). Aceste structuri sunt adesea înlocuite cu unele în care, în absenţa elementului nehotărât alt, nu se mai realizează poziţia sintactică de circumstanţial de excepţie (vezi intra, 7.2.2): „n-am găsit în aceşti amăgitori decât nişte hoţi” (Filimon); „libertăţile nu sânt decât tot atâtea forme de nelibertăţi’ (Eminescu); „toată conferinţa n-au avut de scop decât de a câştiga vreme” (idem). Subordonata de excepţie se realizează, în mod curent, prin propoziţii negative sau afirmative introduse de locuţiunea afară numai dacă: „Aceasta nu avea guvernul nevoie să ne-o spună, afară numai dacă nu voia să ne asigure că dânsul n-a luat faţă cu cineva vro anume hotărâre în acea privinţă” (Caragiale); „De ideea Parisului trebui să vă desfaceţi cu desăvârşire, afară numai dacă mama doreşte să auză într-o zi că Hasdeu e închis la Mărcuţa” (Hasdeu). 4. COORDONAREA ŞI CONECTORII în fiecare perioadă din evoluţia limbii, specificul coordonării este reprezentat de modificările în inventarul şi uzul conectorilor (procedeul juxtapunerii rămânând în esenţă constant în timp). Secolul al XlX-lea nu inovează radical în domeniul coordonării conjuncţionale, ci doar abandonează - în a doua jumătate a sa -conectori mai vechi, neselectaţi în procesul de modernizare a limbii. în continuarea tedinţelor limbii române şi în relaţie cu dinamica raportului dintre scris şi oralitate (manifestându-se o influenţă tot mai puternică a variantelor orale asupra scrisului), în texte apar foarte multe structuri corelative, mijloace de structurare şi emfatizare a discursului. Numeroase oscilaţii, pe care norma nu le fixa încă, privesc cumulul de conectori cu valoare procedurală asemănătoare şi combinaţiile de elemente corelative. Inovaţiile masive se produc în zona încă negramaticalizată (în curs de gramaticalizam) a conectorilor discursivi. 4.1. Conectori copulativi 4.1.1. Şi, i, nici. Coordonarea copulativă (vezi XIX, Conjuncţia, 2.1.1.) se realizează în cea mai mare parte prin conjuncţia şi, devenită deja, din secolele anterioare, mijlocul copulativ şi conectorul aditiv prototipic (care funcţionează intrapropoziţional - între constituenţi sintactici -, interpropoziţional, dar şi discursiv, plasat la începutul unui enunţ). în stilul administrativ, foarte conservator, continuă să apară conjuncţia copulativă i: „meşteri lemnari i zidari” (Doc. Ec. I, 1823), folosită între doi constituenţi sau repetată, în enumerări: „adică postavuri, i pambriuri, i şaluri, i 354 lahururi, i zofuri, i cazmiri, i buhururi şi alte feluri dă lucruri” (Doc. Ec. I, 1826). Adesea (cum se vede şi în finalul exemplului anterior), i alternează cu şi în acelaşi text şi chiar în aceeaşi frază: „să ţie şi un logofeţel i un om-doi cu leafă şi cu cheltuială” (Doc. Ec. I, 1823). I este folosit mai des între constituenţi realizaţi prin grupuri nominale - „a avea îngrijirea acestui pod i a celorlalte podişci” (Doc. Ec. I, 1826), dar poate apărea, la fel ca şi, între propoziţii şi chiar transfrastic, între enunţuri: „să să măsoare păcura din puţurile moşnenilor pă fîeşcare săptămână şi să o priimească vameşii; i plata păcurii să o dea la fîeşcare trei luni” (Doc. Ec. I, 1825); „Sobele acestor odăi să am a le face la toate odăile muscăleşti, cu hiarăle lor, precum şi o umblătoare la aceste odăi meremet. I scara odăilor să am a o face bună, zdravănă” (Doc. Ec. 1, 1829). La jumătatea secolului, conjuncţia i era percepută ca specifică „stilului vechi de cancelarie” (DA); cu această marcă stilistică este folosită, parodic, în teatrul lui Alecsandri: „Drept care avem cinste a ne închina d-tale cu tot respectul, noi, sus pormeniţii şi jos iscăliţii: spătarul Haţmaţuchi, i aga Crastaveţovici, i baron fon Şoacăţenberg” (Chiriţa în Iaşi, 1850). Rest al limbii din secolele trecute, i nu va mai fi acceptat în faza modernizării romanice: nu apare în texte din celelalte stiluri ale limbii şi nu este înregistrat de toate gramaticile. Conjuncţia nu este menţionată în Micu, Şincai (1780), Tempea (1797), Diaconovici Loga (1822), Heliade Rădulescu (1828), Cîmpeanu (1848); apare, în schimb, la Seulescu (1833) (cu variantele i şi e, şi în ipostază corelativă: i...i, p. 157), Golescu (1840), Codru Drăguşanu (1848). Excluderea totală din discuţie a conjuncţiei i în gramaticile descriptive, altminteri foarte detaliate, ale lui Cipariu poate fi explicată prin ieşirea sa din uz, dar şi prin faptul că era un vechi împrumut slavon, respins de susţinătorii purismului latinist. Conectorii copulativi şi, mai rar i, funcţionează şi drept conectori discursivi, plasaţi la început de enunţ şi având rolul de a asigura continuitatea textuală. Una dintre cele mai vechi şi mai stabile valori discursive este cea narativă: şi narativ se menţine în textele de factură populară, fiind mai rar în proza livrescă. Propoziţiile negative sunt de obicei legate prin nici, care poate îndeplini simultan (ca şi în secolele anterioare) şi rolul de marcă suficientă a negaţiei, substituindu-1 în structura copulativă pe nu: „nu am încetat, nici încetăm a da cuviincioasele porunci” (Doc. Ec. I, 1815). Construcţia alternează, mai frecvent din a doua jumătate a secolului, cu cea în care nici este coocurent cu nu, realizând astfel o concordanţă negativă („dubla negaţie”, generalizată în cazul celorlate pronume şi adverbe cu sens negativ): „Grigore Ghica nu vru, nici nu putu să tragă asupra sa blestemul moldovenilor” (Kogălniceanu). Vezi inffa, 7.1.3-4. Nici se foloseşte şi pentru a lega constituenţi sintactici intrapropoziţionali: „El ştie că timpul, nici numele lui nimic nu adaog” (Asachi, în Alăuta românească, 1838). 4.1.2. Structuri corelative. în enunţurile care emfatizează asocierea şi pun pe acelaşi plan toţi termenii ei, se folosesc corelativele prin repetarea conjuncţiei (în serie deschisă) şi... şi (...şi...), nici... nici (...nici. ) etc. Aceste construcţii sunt mai frecvente în limba vorbită: „las’ că te-oi spune eu şi bunicăi, şi mătuşicăi, şi băbacăi, şi neneacăi” (Alecsandri); „şi acum, şi în viitorime” (Alăuta 355 românească, 1837); „Vro câteva minunte nici nu văzui, nici nu auzii, nici nu simţii nimică” (Kogălniceanu); „el nu va fi nici singur în singurătate, nici străin în soţietate” (Asachi). Mai rar, popular, nici corelativ (conectând propoziţii) poate fi întărit de că: „noi nice că voim, dar nice că ne dă mâna a ne abate de la programa ce acest jurnal şi-a propus” (Mureşanu). In documentele administrative se înregistrează încă, la începutul secolului, folosirea corelativă a conjuncţiei i... i (...i...): „i pentru plata dobânzilor datoriilor celor vechi, i pentru dobândă la banii arendaşilor” (Doc. Ec. I, 1823); v. şi supra, 4.1.1. E foarte probabil ca în stilul administrativ al epocii corelativele să aibă rolul de a marca şi a delimita termenii unei enumeraţii, evitând eventuale ambiguităţi. Alte corelative copulative (bimembre) sunt cele neomogene, care folosesc elemente adversative (având astfel implicaţii pragmatice şi valori argumentative suplimentare) - nu numai... ci (încă) şi, nu numai... dar (şi): „Altoirea cu vărsat de vacă nu numai aici, ci şi în alte ţinuturi şi părţi ale Evropei de mai mulţi ani iaste cunoscută şi cercată” (GPS, 1808); „călătorii făcute de Evropei nu numai prin India (...), ci încă şi prin ţările cele mai apropiete” (D. Golescu); „să poată servi nu numai de distracţiune şi petrecere, dar şi de instrucţiune muzicală” (Filimon); „îmi trece nu numai piciorul, dar orice durere pământească” (CI Eminescu - Micle, 1879). Pentru a conecta propoziţii, primul element al perechii de corelative primeşte ca element final conjuncţia că - nu numai că: „nu numai că nu putem dispoza de dânsa, dar trebue să îngrijim de fiecare secundă” (C. A. Rosetti). Se folosesc şi corelative copulative care au la bază elemente comparative, cu sens calitativ: precum,... aşa şi: „Plină este Evropa, precum de altele, aşa şi de asemenea cărţi” (D. Golescu) şi cantitative: atât... cât şi: „mănăstirile toate, atât cele domneşti, cât şi cele închinate” (Doc. Ec. I, 1823). Ultima structură este foarte frecventă, chiar de la începutul secolului: „cetirea istoriei, atât bisericeşti, cât şi politiceşti” (Zilot). E preferată şi de textele oficiale, redactate riguros: „atât în capitalie, cât şi pe la ţânuturi”, „atât în condică, cât şi în dăosăbita hârtie” (Reg. Org.). Nu pare să existe totuşi o obligaţie a simetriei, elementele din perechile de corelative combinându-se destul de liber între ele; e destul de frecventă asocierea lui atât (primul membru) cu (al doilea membru) cum şi sau precum şi: „atât împăratului pe tron, cum şi cerşitoriului în bordeiul său” (Asachi, în Alăuta românească, 1838); „semăna atât Ia fizic, cum şi la moral” (Aricescu); „Deprin-zându-să a să folosi atât din a sale reflexii, precum şi din acele a altora” (Asachi). Libertatea de combinare este legată şi de posibilitatea ca aceste copulative de origine comparativă să funcţioneze drept conectori şi în absenţa corelativului. 4.1.3. Conectori proveniţi din structuri comparative. Structurile comparative (care cuprind şi semiadverbul focalizator şi) devenite mijloace de coordonare copulativă între grupuri nominale şi prepoziţionale sunt cum şi, precum şi, cât şi. Toate apar şi cu elemente corelative, dar şi în absenţa acestora. Primul conector, cum şi, este destul de frecvent, pe tot parcursul secolului: „să asculte tot cursul a tuturor învăţăturilor, cum şi a doftoriei” (D. Golescu); „cea mai mare parte din călători era bulgari şi sârbi, cum şi turci din Bosnia” 356 (Bolintineanu); „îi oferă, între altele, şi casa din Câmpulung (...), cum şi o vie pe valea Ştefaneştilor” (Aricescu); „cele văzute de bătrânul meu părinte, care a trăit 90 de ani, cum şi ce am văzut eu” (Papazoglu). Specializarea secvenţei cum şi pentru valoarea de conector copulativ între grupuri nominale este confirmată de faptul că primul său component (cum) nu mai apărea, în secolul al XlX-lea, cu valoare prepoziţională, urmat deci de un nominal, ci doar conjuncţional, introducând o propoziţie. în condiţii asemănătoare sunt folosite secvenţele precum şi - „Tâlharii de drumuri mari, precum şi cei de târguri mari, au într-acest soi de întâmplări o deosebită luare-aminte” (Alecsandri) - şi ca şi: „Adesea turcul ca şi Mihai au căutat a se înşela imul pe altul” (Bălcescu). Copulativul cât şi este cuprins de obicei în structuri corelative, dar apare în texte şi fără corelativul atât: „să cercetez de întregimea sănătăţii dumitale, cât şi de toate ce - interesarisându-te - mă interesarisăsc şi pă mine” (Iancu Văcărescu, scrisoare din 1815); „dorul cel mai înfocat a nostru, cât şi a unei mari partide din Moldova” (Alecsandri, scrisoare din 1848). Adverbe cu sens comparativ stau şi la baza unor conectori discursivi aditivi, ca asemenea (asămine): „Asămine, ea va fi împuternicită întru împărţirea birului” (Reg. Org.). 4.1.4. Alte fenomene. Secvenţa alcătuită din conjuncţia şi şi prepoziţia cu tinde să se gramaticalizeze, devenind conector copulativ, deşi prepoziţia îşi menţine regimul de acuzativ: „cumpărându-o un Dragnea şi cu un Simion” (Doc. Ec. 1,1825); „Eu şi cu mine, cucoană dragă!...” (Alecsandri). Structura coordonată care conţine prepoziţia între presupune adesea, ca în limba veche, repetarea prepoziţiei - „diferenţa între români şi între serbo-bulgari” (Hasdeu); construcţia se păstrează până la sfârşitul secolului (Pană Dindelegan 2010a). 4.2. Conectori disjunctivi 4.2.1. Sau / ori. Conectorii disjunctivi tipici sunt sau şi ori: sau are în mod constant o frecvenţă mare, în vreme ce ori pare să se impună treptat, fiind destul de bine reprezentat spre sfârşitul secolului. într-o traducere din prima jumătate a secolului (Buznea, 1831), ori disjunctiv nu apare niciodată. La Odobescu, în Pseudokynegetikos (1874), are doar două apariţii. în epocă, conjuncţia ori pare a fi simţită ca populară. Nu întâmplător Heliade Rădulescu o foloseşte masiv într-o secvenţă în care aglomerează mărci ale vorbirii populare: „Ori aide l-alde baba Sorana ori Sorica,/ Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor” {Zburătorul). Sau şi ori leagă diferiţi constituenţi sintactici - „lucrurile lor, vechi sau noo” (Doc. Ec. I, 1824), „să-mi ia cartea lui Papazoe ori Polizoe” (Heliade Rădulescu), inclusiv realizaţi prin propoziţii relative sau conjuncţionale „nici să le strice sau le arză hainile” (Doc. Ec. I, 1824); este posibilă şi coordonarea unor constituenţi cu realizări diferite (grup prepoziţional - propoziţie): „să lucreze zioa la meşteri sau unde va găsi” (Doc. Ec. I, 1823). 4.2.2. Au. La începutul secolului, destul de rar, este încă folosit au (vezi XIX, Conjuncţia, 2.1.3): „o boltă au o cupolă înfricoşată” (Mureşanu); „un stan de 357 marmoră au de piatră” (idem). Şi această conjuncţie poate alterna cu sau: „sau că să rătăceşte în lumea cea înfarmăcată a poeziii, au că înduieşeşte pre oameni pe sţenă, sau că învaţă prin istorie” (Asachi). 4.2.3. Fie... fie. De-a lungul secolului, avansează procesul de gramaticalizare al structurii corelative fie... fie. Iniţial, aceasta alcătuieşte termenul complex al unei construcţii concesive - „Dar persoana-i respectată / Fie bună, fie rea!” (Alecsandri); „cei mulţi în lumeţe din Londra sau din Focşeni, / Fie cu stare, cu rang, cu nume,/ Joc ades roluri de comedieni” (idem); „El critică tot, fie bun, fie rău...” (idem). Treptat, construcţia îşi slăbeşte valoarea concesivă, evoluând spre semantica unei simple circumstanţe: „omul la vânătoare, fie pe ger şi ninsoare, fie pe năduf de soare, nici nu prinde veste ca ce timp mai este” (Odobescu); „să nu existe în contra ei nicio măsură preventivă, fie din partea poliţiei, fie din partea judecătorului de instrucţiune” (Maiorescu). 4.2.4. Corelative. Conjuncţiile disjunctive se folosesc în epocă atât singure, cât şi repetate, în perechi corelative: sau... sau, ori... ori, au... au sau în serii cu mai mult de doi termeni conectaţi: „tovarăşii mă numeau «Spiţer», zău nu ştiu din care cauză: sau pentru că iubeam parfumurile şi pomezile, sau pentru că aveam cam adesea nevoie de felurite doftorii (...), sau pentru că curtasem pe d-na Benedeck” (Hasdeu). Excepţia o reprezintă fie, care nu poate funcţiona niciodată singur, ca element disjunctiv. Conjuncţiile sau şi ori pot alterna în aceeaşi frază, probabil pentru variaţie stilistică, poate şi cu intenţia (nu totdeauna realizată cu succes) de a ierarhiza informaţia, atunci când în enunţ sunt mai multe serii coordonate disjunctiv: „Când să va întâmpla ori graşeală să facă vreun bărbier, de a nu lucra bine, ori de a nu păzi duminica sau alte sărbători, sau judecată să aibă unul cu altul pentru ale meşteşugului lor” (Doc. Ec. I, 1824); „tot atâta e ori primăvara, ori toamna, vara sau iama să se facă” (GPS, 1805). Foarte frecventă este perechea corelativă „mixtă”, în care apar unităţile lexicale diferite, într-o ordine relativ stabilă - ori... sau: „ori pământeni sau streini” (Doc. Ec. I, 1824), „să nu să slobozească altuia - ori Lebren sau altcineva (ibidem, 1824), „care nu să vor supune ori la orânduiala breslii sau la orânduielile ce va fi la Curte” (ibidem, 1824); „a nu mai fi slobozi nimeni să le metaherisească ori la vânzare, sau la cumpărătoare” (Doc. Ec. I, 1825), „ori să iartă, sau să osândeşte” (Zilot); „or că eu sunt nebun, sau că el are minte şi eu simţire” (C. A. Rosetti). 4.2.5. Coordonarea alternativă. Nu apar schimbări de inventar în coordonarea alternativă; cel mai adesea se folosesc pentru a o marca adverbe repetate: „ne întâlneam când aici, când acolo” (Asachi); „locuiam în Iaşi, când ca funcţionar, când ca cetăţean privat” (G. Sion); „aci ca d. Sturdza, aci ca baronul de Hahn” (Caragiale). 4.3. Conectori adversativi In secolul al XlX-lea, sunt destul de clar specializate cele două tipuri principale de conectori adversativi: de contrazicere a aşteptărilor (dar / însă) şi de corectare şi substituire (ci) (vezi şi XIX, Conjuncţia, 2.1.2), 358 4.3.1. Dar(ă) /însă. Adversative propriu-zise (de contrazicere a aşteptărilor) sunt dar (dara) şi însă: „Balurile cele mari au trecut cu miile lor de lumânări şi cu desfătăcioasele mese, dar suarelele dansante trăiesc încă” (Kogălniceanu); „Eu nu crez una ca aceasta, însă dumneaei pe tot ceasul ne-o spune” (Heliade Rădulescu). Spre deosebire de conjuncţia dar, care nu poate apărea decât înaintea celui de-al doilea termen conectat (de obicei, o propoziţie), însă are şi această poziţie -„Mulţi filozofi au fost în lume, însă nu toţi au pătruns cu ştiinţa lor” (Mureşanu) -, fiind totuşi plasat cel mai adesea în interiorul construcţiei sau al propoziţiei conectate, mai ales după un prim constituent al acesteia: „îi căzu, cum ziserăm, tronc la inimă; biata fată însă n-a ştiut nimic până în ziua de astăzi” (Heliade Rădulescu); „Demisiunea însă n-a fost primită” (Maiorescu); „Nimic însă nu a făcut comuna pentru toate acestea” (idem). Libertatea de plasare corespunde unui statut apropiat de cel de adverb (particulă) cu sens concesiv: „Adesea ocrotit de domn, el însă era slab către celelalte partide” (Bălcescu). Conectarea adversativă a unui constituent nepropoziţional e rară: „blânda, deschisa, însă caracteristica faţă a şatrariului” (Cantacuzino). Adversativele pot avea şi rol interfrastic, situaţie în care sunt plasate la început de enunţ şi se apropie de statutul de conectori discursivi (vezi infra, 4.5). Dar apare des în această poziţie - „Dar trebuie să mă silesc mult” (C. A. Rosetti); „Dar să vorbim ceva mai mult despre aceasta” (G. Sion); ..Dar am ieşit de tot din pricină-mi” (Bolliac) -, în care este distribuit şi însă: „Adevărat că legumăritul, florăritul, stupăritul etc. sunt ramuri cari şi ele trebuie introduse şi cultivate în grădina şcolară. însă ramul cel mai important este şi rămâne pomăritul” (Eminescu). Frecventă este secvenţa intensificatoare dar însă: ..Dar însă nu am mintia aci” (C. A. Rosetti); ,JJar însă, şi cu fuga, tot au îngrijit a face pază pentru sarea ce era tăiată gata” (Doc. Ec. I, 1822); ,Jdar însă aflu şi de acelea” (Murgu), în care dar e conjuncţia propriu-zisă, iar însă funcţionează ca particulă adverbială care întăreşte relaţia adversativă. La Caragiale, asocierea adversativelor poate fi bănuită de intenţie parodică {„dar însă nu credeam pentru ca să ajungem aici”, deşi nu exista încă o atitudine normativă explicită care să o condamne. Adversativul are şi rol de corelativ, în regentă, pentru o concesivă (vezi supra, 3.13.11.1): „Cu toate că teatrul nostru nu este încă în stare a reprezanta un romantism ca al lui Hugo, dar gândesc că viitorul îl va aduce şi în acea treaptă” (Bolliac). 4.3.2. Ci. Raportul de corectare şi substituire (a unei negaţii) este marcat cu consecvenţă de conectorul ci, deja specializat pentru această valoare: „nu-\i sânt destule numai acestea, ci îţi mai trebuieşte să înveţi şi de la mine câteva lecţii” (Pann); „să gândesc nu la casa, ci la patria mea” (D. Golescu). Ci poate fi totuşi folosit (mai ales în prima parte a secolului) şi cu valoarea „dar / însă”, deci pentru contrazicerea aşteptărilor, a implicaţiilor primei secvenţe conectate: „iarăşi a mers la Mihai Vodă, să facă pace, ci Mihai Vodă (...) a început bătaia” (Şincai). Raportul adversativ de corectare a unei negaţii este realizat şi prin locuţiunea conjuncţională fără numai: „Ci să nu să zăbovească, fără numai îndată să puneţi a încărca varul prin cară şi să-l porniţi” (Doc Ec. I, 1813). 359 4.3.3. Iar(ă). Conjuncţia iar (şi în forma iară) marchează un contrast tematic, apărând între două propoziţii sau, la nivel interffastic, între două secvenţe de enunţ: „Oamenii îi zic «neiculiţă», iar cocoana dumnealui îi zice: «frăţico»” (Heliade Rădulescu); „atunci se dă recreaţiuni şi vacanţii vânatului, iar vânătorilor li se impune pedeapsa poprelii” (Odobescu); „Iară ceea ce am a vă sfătui, aceasta este” (GPS, 1803). Iar este mijlocul prototipic de asociere a două perioade condiţionale ale căror ipoteze se exclud reciproc: „De-a veni, a fi bun venit! iar de nu, nu” (Alecsandri). O utilizare specială este cea în care iar precedă negaţia de constituent (iar nu..), într-o structură echivalentă cu corectarea adversativă prin ci, dar cu topică inversă, pentru că începe cu afirmaţia, conectând-o de negaţie (elementul respins, substituit): „Numai pentru împăratul său, pentru naţia sa defăima pre moarte, iar nu pentru oamenii altor timpuri şi ţări” (Asachi, în Alăuta românească, 1837); „Trupul ca să zic aşa învaţă, iar nu mintea” (C. A. Rosetti); „apucam pe lângă poliţie, iar nu pe la Mihai vodă” (Bujoreanu); „beau vin de cel moldovenesc curat, iar nu ganţuri” (Alecsandri). Iar se asociază şi cu un conector discursiv de tip aditiv şi de ierarhizare (mai ales, mai cu seamă): „fanarioţii se deosebeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stânga, iar mai cu seamă prin eleganţa veşmintelor” (Filimon). 4.3.4. Alţi conectori adversativi. Cu valoare conjuncţională, decât marchează raportul adversativ între propoziţii: „Tata era urmărit de un om nalt şi zdravăn, îmbrăcat ca noi toţi, decât scurteica lui de postav verde era ceva mai lungă” (Cantacuzino); „dreptul de a conferi o decoraţiune aparţine şefului statului, este un drept al lui personal ca şi dreptul de graţiare, decât îl exercită printr-un ministru oarecare” (Kogălniceanu). La fel funcţionează şi numai, ca şi în secolele trecute (DLR) - „literaţii noştri ştiu, numai uită a le pune” (Eminescu) -, inclusiv la nivel transfrastic: „Fie precum doriţi. Numai vă rog să nu râdeţi prea tare de glasul meu” (Alecsandri). Locuţiuni adversative întâlnite în scrierile vremii sunt numai cât: „Este cuvânt strămoşesc de la latini: «talis», numai cât noi pronunţiem / ca r" (Budai-Deleanu) şi numai că (cu prima atestare, în DLR, la Creangă). 4.4. Conectori concluzivi 4.4.1. Dar(ă). în continuarea situaţiei din secolele trecute, conectorul dar (şi în varianta dară) este folosit curent ca marcă discursivă a raportului concluziv (vezi XIX, Conjuncţia, 2.1.4), apărând mai ales la nivel interfrastic. Pentru a realiza această funcţie, poziţia sa este obligatoriu alta decât cea iniţială în enunţ: dar concluziv este plasat după cel puţin un constituent al propoziţiei pe care o conectează. Astfel, dar apare după grupul nominal cu funcţie de subiect - „Orice naţie dar, precum şi orice individ, are o misie a îndeplini” (Bălcescu) -, după un circumstanţial - „încă o dată dar te felicitez” (Alecsandri, scrisoare din 1862) -, după grupul verbal alcătuit din verb (locuţiune) şi clitice - „Mă dete dar la şcoala grecească” (Aricescu); „dă-mi voie dar să te sărut” (CI Eminescu - Micle, 1879), după o inteijecţie prezentativă - „Iată dar, cu aceasta şi lăcuitorii îşi fac alişverişu lor” (Doc. Ec. I, 1813) etc. 360 Conectorul poate chiar scinda un grup nominal: ,Această dar toată cercetare simţindu-o învederat” (Doc. Ec. I, 1822); „Pentru aceste dar pricini” (Doc. Ec. I, 1823); „despre toate dară acestea, pre rând, cum urmează mai jos, vom grăi” (ŞA I, 1800). Construcţia caracterizează prima jumătate a secolului, păstrându-se ulterior doar în mod excepţional: „adevărata dar misiune a unui teatru” (Filimon). Dar concluziv poate fi plasat în postpunere faţă de alţi conectori concluzivi -de aceea, deci, astfel, aşa -, în structuri de intensificare: ,Jde aceea dar, iată cu zapciu cel orânduit să trimiseră aci la Companie amândooă prigonitoarile părţi” (Doc. Ec. I, 1817); ,Jdeci dară (...), la cele mai jos puse, bine ia aminte” (ŞA I, 1800);Mstfel dar este mai bine să aibă mai puţini interni” (Maiorescu); Mşa dar, chibzuindu-să unele ca acestea, dintru-ntâi s-au cerut dă la toate judeţile catagrafii” (Doc. Ec. I, 1819). Ultima secvenţă s-a lexicalizat, în compusul aşadar (aşadară) -Aşadar, socotindu-să după acest temei, la acele şapte plăşi 840 familii dă frunte câte 4 pă lude” (Doc. Ec. I, 1819); Aşadară, d-lor, (...) am propus suprimarea catedrelor politice” (Maiorescu) - scris încă, în epocă, separat (de exemplu, în Gramatica lui Heliade Rădulescu, 1828). O secvenţă frecventă în stilul administrativ de la începutul secolului este ci dar, în care ci are valoare prezentativ-concluzivă: „Ci dar, li să trece numele la vale şi li să ia sineturile ce vor avea” (Doc. Ec. I, 1819); „Ci dar, după o asemenea bună chibzuire facându-să câte băgări dă seamă s-au cuvenit (...), s-au înpărţit tot judeţu în trei părţi” (Doc. Ec. 1,1819); „Ci dar, îţi poruncim să o faci publică la toţi neguţătorii politiifi]” (Doc. Ec. I, 1823). Valoarea concluzivă a conectorului ci, curentă în stadiile anterioare ale limbii, se pierde treptat în secolul al XlX-lea. 4.4.2. Deci. Conectoml deci apare intra- şi interfrastic: „sânteţi preoţie sfântă, neam împărătesc, deci nu trebuie să ocărâţi rânduiala dumnezeiască” (GPS, 1803); ,J)eci acum, cât ne-au fost prin putinţă şi cu ajutoriul lui Dumnezeu, v-am pus înainte aceste sfătuiri” (ibidem). Conectorul deci poate apărea şi intercalat în propoziţia cu valoare concluzivă, plasat (ca şi dar) după cel puţin un element: „Dorinţa deci de a ne pute face folositori concetăţenilor noştri să ne fie pururea ca un luceafăr călăuz” (Asachi). Mai ales în texte de la începutul secolului, deci are adesea un rol narativ, de conectare a unor evenimente în succesiune temporală: ,Jăeci aceasta după obiceiul ei au eşit odată la vânat” (Ţichindeal); ,JDeci ceru voie Anadam de la împăratul ca să meargă la casele unchiului său” (Pann). 4.5. Alţi conectori discursivi în afara conectorilor din categoriile prezentate mai sus, care au, pe lângă valori conjuncţionale la nivelul propoziţiei sau intrafrastic, şi utilizări interfrastice, există alte elemente - adverbe, locuţiuni adverbiale etc. - cu funcţia specifică de conectori discursivi. Unii dintre aceştia marchează adaosul de informaţie şi de argumente, de exemplu mai vârtos „mai mult”: „Mai vârtos, cum îl simte, din toate părţile îi strigă: vivat!” (D. Golescu). Alţii semnalează contraargumentarea: ,JDin contra, (...) eu din parte-mi sunt recunoscător guvernului” (Maiorescu). 361 Mai mulţi conectori discursivi au valoare concluzivă; frecvent este folosită locuţiunea prin urmare: „Prin urmare, domnii mei, vedeţi îndată ce rezultat au adus ţării teoriile predate” (Maiorescu); „Prâ urmare, voi avea onoare să susţin (...) şi pasagiul care vorbeşte de relaţiunile noastre” (idem). Prin calc din franceză se explică, în a doua jumătate a secolului, concluzivul ei bine (fr. eh bien) - „£z bine, d-lor, în acest chip s-a făcut unirea politică a ţărilor noastre” (Maiorescu); „Ei bine, întreb: unde este ministrul nostru (...)?” (Kogălniceanu) -, probabil şi în sfârşit (fr. enfin): Jn sfârşit, vrei orighinalitate în Hugo, vezi-1 în poezie” (Bolliac). Circumstanţialul de cauză de aceea - „De aceea, d-lor, guvernul vă roagă să respingeţi aceste amendamente” (Maiorescu) - înlocuieşte, treptat, alţi conectori concluzivi formaţi din demonstrative şi alte prepoziţii, mult mai frecvenţi în trecut (vezi supra, 3.13.8.2). Conectorii de ordonare şi ierarhizare a discursului intră în serii de cel puţin doi termeni: „acest agent nu prea îmi place, una, că nu-1 crez curat republican, alta că prea voieşte a fi bine cu toţi oamenii” (Ghica). Alţi conectori indică auto-corecţia, reformularea: „El sta cufundat într-o mirare sau, mai bine zicând, într-o admirare adâncă” (Alecsandri). Poate şi după modele străine, dar foarte probabil prin evoluţie internă, au devenit conectori discursivi unele adverbe de timp: atunci, apoi, acum. Maiorescu, mai ales în lungile sale perioade retorice, foloseşte corelativ două adverbe de timp diferite, devenite conectori discursivi — acum / apoi.... atunci: ,^icum, dacă sub forma electivă mai democratică nu s-a făcut nimic în această privinţă (...), atunci este dovedit pentru mine că modul de a înăbuşi voturile (...) este modul cel mai greşit” (Maiorescu); ,plpoi dacă este aşa, atunci cred că nu este iertat” (Maiorescu). în dialoguri, apoi (păi) este un marcator de răspuns (de conectare cu intervenţia anterioară): ,J.poi meseria lor atâta este” (ITR, 1821); ,fpoi eu nu am ce face în casa dumitale” (Stamati); „Apoi nu i-am spus eu aşa lui Moş Trifan!” (Iancu Văcărescu); ,Apoi halal de noi!” (Alecsandri); ,plpoi, d-lor, eu întreb” (Maiorescu); „D. Bozianu mai zice (...) că aceasta nu se poate întâmpla. Apoi s-a întâmplat, d-lor senatori!” (idem). Mărcile discursive caracterizează sintaxa oralităţii culte sau populare: marcatorul interogativ au - ,Au doară a înviat Suţul?” (Golescu, în ITR) -, prezentativele iată şi iaca - ,Jată de ce e vorba” (Marghiloman); Jaca, te-i şi mâniet” (Stamati) -, exortativele ci, pas, hai(de) etc. Dintre exortative, unele vor dispărea din uz (ci, pas: „Ci vorbeşte şi tu!”, Heliade Rădulescu; „Pas acum şi te mai îndoieşte de încântătoarea frumuseţe a muzei lui”, Maiorescu, în DLR), altele se vor extinde foarte mult (hai(de)): „Oameni buni, hai să ne mai sfătuim cu părintele Pricochi” (Alecsandri); „Haide, arătaţi-vă talentele şi nurii” (idem). 5. STRUCTURI DE TEMATIZARE în secolul al XlX-lea, se răspândesc anumite construcţii (calchiate după franceză) care marchează structurarea informativă a enunţului, separând tema de remă şi reliefând-o. Unele dintre construcţiile scindate au o răspândire largă, mai ales în a doua jumătate a secolului, în stilul retoric al registrului cultivat; ulterior, frecvenţa lor va scădea (vezi XX, Sintaxa, 3.6). 362 Cea mai răspândită şi mai rezistentă structură de tematizare - (ceea) ce... este..., după fr. ce que... est... - are ca prim membru o subiectivă relativă: „După înjosirea acestui act fără izbândă, românii văzură că ce le mai rămâne a face este a căuta însuşi a se mântui” (Bălcescu); „dar ce-i un fapt nestrămutat este că-n prescrisele legei de astăzi eu nu am nici un drept” (Negri, scrisoare din 1858); „Ceea ce m-am încredinţat este că cei mici plătesc totdeauna oalele sparte” (Alecsandri, scrisoare din 1849); relativul compus are şi forma aceea ce: ,^iceea ce nu-mi plăcu la dânşii era o mulţime de complimente” (Filimon); ,^Aceea ce trase iarăşi atenţiunea mea şi a tutulor călătorilor era o familie de boiernaşi” (idem). Construcţia „pseudo-scindată” marchează şi emfatizează secvenţa rematică. O structură scindată care nu se va impune, fiind resimţită ca artificială, marchează prin construcţie relativă rema (ca subordonată predicativă): „spiritul era acum care mă transporta în regiunile acelea'” (Filimon). Un alt tipar de reliefare şi (cel mai adesea) de tematizare forte este cel printr-o subordonată cu elementul introductiv dacă: dacă... este... Subordonata este interpretabilă ca subiectivă, dar şi ca o condiţională urmată de o structură impersonală, cu subiect subînţeles, care îi reia anaforic conţinutul: „Ar fi a obosi atenţiunea şi a pune la grea ispită memoria dv., dacă m-aş apuca să vă enumer mulţimea de catedre” (Hasdeu); „daca ţăranul n-a ajuns să zică nimic, e că nici ştie de existenţa acestei caricaturi” (Eminescu). în unele dintre enunţuri, regenta are propriul său subiect, legat anaforic şi eliptic de sensul global al subordonatei (caz în care aceasta se interpretează ca un tip de condiţională, vezi Declerck, Reed 2001: 329): ,f>aca partidul s-a putut mănţine atât de mult timp în Parlament, meritul este a i se atribui pe de altă parte influenţei lui Rosetti” (Eminescu). Regenta poate conţine şi o reluare prin demonstrativ anaforic a subordonatei, situaţie care precizează rolul de subiect (subordonată subiectivă) al acesteia: „o secăciune cumplită, care dacă a scăpat de flagelul criticei, asta a fost numai din cauza obscurităţii autorului lor” (Eminescu). 6. MODALIZAREA în secolul al XlX-lea nu apar schimbări majore în mijloacele de realizare ale modalizării, dar se înregistrează unele variaţii de inventar şi de uz. O trăsătură de continuitate cu etape mai vechi ale limbii o constituie faptul că supoziţia sau necesitatea sunt exprimate de mai multe verbe - a trebui, dar şi a fi şi a căta (care tinde treptat să iasă din uz). Unele mărci evidenţiale (ale neasumării discursului citat: cică, pesemne, vezi Doamne etc.), create în oralitatea populară, tind să pătrundă în zone mai puţin formale ale scrisului. 6.1. Modalizarea epistemică 6.1.1. Modalizatori epistemici propriu-zişi Inventarul de mijloace ale modalizării epistemice este destul de bogat. 363 6.1.1.1. Verbul modal a trebui avea deja sens epistemic, de presupunere, în construcţie cu conjunctivul (cf. DLR); această valoare este destul de frecventă pe tot parcursul secolului: „Magheru a plecat de la Belgrad. Trebuie să fie acum la Paris” (Ghica); „Vezi bine că pe bancă trebuie să o fi lăsat, de vreme ce nu o găseşti” (Bujoreanu); „El se gândi câteva momente, apoi bătându-şi fruntea cu palma, ca omul ce prinde o idee de mult timp aşteptată, zise: „A! a! acum înţeleg! Aceşti lăutari trebuie să fie puşi de ibovnicul stăpânei mele!...” (Filimon); „cele din dreapta simt făcute de lemn; aceste trebuie să fie vechi ca de o sută de ani” (Alecsandri). în secolul al XlX-lea apare şi construcţia cu sens epistemic a verbului a trebui cu conjuncţia că şi indicativul: „Un fur trebuie că au făcut aceasta” (Bărac, apud DLR). Şi a căta (formă mai frecventă, cu acest sens, decât a căuta) are utilizări epistemice, chiar dacă nu foarte frecvente: „Ştiu că în mintea ta cată să fi roind o sumă de epitete rele” (CI Eminescu - Micle, 1880). Verbul a (se) putea are frecvent valoare epistemică, indicând posibilitatea, ipoteza: „Mai întrebându-1 de au văzut cinevaş acei bani, mi-au răspuns că nimini altul nu să poate să-i fi văzut, decât numai Costache Tumavitul” (Doc. Ec. II, 1835); „Poate să fie încă pe banca unde am şezut” (Bujoreanu); „incriminarea ascunsă printre aceste rânduri nu putem crede că poate fi îndreptată la adresa noastră” (Eminescu). 6.1.1.2. Numeroase sunt construcţiile cu adverbe şi locuţiuni adverbiale epistemice - de certitudine (negreşit, neapărat, adevărat, în adevăr / într-adevăr, de bună seamă), de probabilitate (probabil, împrumut recent), de posibilitate sau dubiu (poate, doar a). Acestea pot ocupa o poziţie fie incidenţă, parantetică, fie integrată prozodic: „Omer este, de bună samă, începătoriul” (Budai-Deleanu); „ucidere făcută cu înşelăciune, în adevăr, dar dreaptă şi meritată pentru toate suferinţele ce turcii adusese ţării” (Bălcescu); „Poziţia lui Zamoisky într-adevăr ajunsese foarte primejdioasă” (idem); „Sunt, negreşit, o mulţime de specii” (Odobescu); „el negreşit ar fi pus în gura lupilor un blestem” (idem); „Nu cred, în adevăr, ca la tine pictorul Albert Dtirer să aibă mai multă trecere decât compatrioţii lui” (idem); „rămăşiţe negreşit ale unei forme de guvern ce esista ieri” (Eminescu). Aceleaşi elemente apar şi în poziţie iniţială: ,(Negreşit, niciodată nu am avut mai multă îndestulare, nu zic de poezie, ci de versuri” (Alexandrescu); Jntr-adevăr, tocmai atunci, pe la începutul lui mai, sosise în Ardeal ceauşul Ibraim” (Bălcescu). Cele mai multe (cu excepţia lui în adevăr / într-adevăr, din cele citate mai sus) apar şi în ipostază predicativă, urmate de conjuncţia că: „Adevărat că de pe acest nume nu mă vei cunoaşte” (Budai-Deleanu); Negreşit că o să isbutesc” (C. A. Rosetti); ,JJegreşit că am uitat-o acolo” (Bujoreanu); „JVegreşit că tabelul ce s-a prezentat la ochii scriitorului a fost măreţ” (Odobescu). Variaţia gramaticală caracterizează multe dintre aceste structuri; de exemplu, adevăr apare în poziţie iniţială, nearticulat, urmat de verbul copulativ sau, eliptic, de conjuncţia că (situaţii în care se interpretează ca nume predicativ) - Adevăr e că Corvinii, înălţaţi în mărimea lor prin unguri, care îi priveghea de aproape, ştiindu-i de sânge român, nu putea face mai mult” (Bălcescu); Adevăr că el 'IfA înştiinţă pe Răzvan a nu întreprinde nimic” (idem) - sau articulat (în poziţie de subiect): Adevărul e că naturalistul latin Pliniu ne spune că (...)” (Odobescu). Adverbul poate se foloseşte în toate construcţiile posibile, parantetic, integrat sau predicativ: „Mi se va spune, poate, că părerea lui Pumnul nu-i bună” (Eminescu); „Ce face? Poate blana mea nu-i frumoasă?” (Alecsandri); „acum poate că se ruşina de slăbiciunea ce avusese pentru un colegian ridicol” (idem). Adverbul neapărat are utilizări clar epistemice (pe care le va pierde ulterior, specializându-se pentru modalizarea deontică): ,JSteapărat că asemenea oameni sunt necinstiţi” (Bujoreanu); „rămăşiţe cari se vor şterge neapărat deodată cu rădăcina, cu cauza lor” (Eminescu) „el e personificarea unui principiu, sufletul -nemuritor neapărat - care a dat consistinţă şi conştiinţă naţională maselor” (idem). 6.1.1.3. Doar funcţionează încă, la începutul secolului, ca marcă epistemică, ca particulă a dubiului: „eu tot ascultai pănă acum, socotind că doară poeticul au greşit ortografia” (Budai-Deleanu); „am socotit a-1 tălmăci pentru cei care doară nu l-or înţălege” (idem). 6.1.1.4. Adesea adverbele şi locuţiunile se combină cu verbele modale cu valoare similară - „trebuie să vie negreşit astăzi” (Alecsandri); „D-ta, care citeşti toată ziua gazete, trebuie să fii negreşit informat că toţi proprietarii au să plătească statului câte 5 la sută din venitul lor” (idem) - sau cu verbe care marchează valoarea epistemică prin modul gramatical „probabil că se va fi înţeles cu actualul ambasador turc de acolo” (Eminescu). 6.1.2. Evidenţiate 6.1.2.1. Mijloacele inferenţiale preferate sunt de natură morfologică (prezumtivul) şi lexicală (adverbe şi locuţiuni adverbiale, de exemplu pesemne): pesemne om fi căutat mult chibriturile, că ţilindrul lămpii se răcise de tot” (Caragiale). 6.1.2.2. Condiţionalul citaţional se foloseşte, ca şi în secolele anterioare, în toate registrele limbii, de la scrisorile personale la actele oficiale şi la textele literare: „noi îl acceptăm cu mulţumire, deşi suntem informaţi prin Solomon Nahon că el ar avea pe cuget moartea unui vameş” (Alecsandri); „Alesandru Sever împăratul se zice că ar fi fost fundatorul cetăţei” (Codru Drăguşanu); „Mai multe ziare ale opoziţiei vorbesc cu un zgomot asurzitor despre un incendiu ce ar fi avut loc în Dealul Spirii” (Caragiale). în texte care includ elemente de oralitate populară, apar marcatorii vezi Doamne, chipurile etc. 6.1.3. Complementizatorul cum că s-a specializat, parţial, pentru a marca distanţa citaţională (vezi supra, 3.6.5.2): „mi-au spus cum că au auzit cum că rubedeniile lui Mihai-vodă umblă toţi nebuni dă bucurie” (ITR, 1821); „mi-au spus Marghioala Rusetoaie că ar fi vorbit acolo unii cum că au bune nădejde” (ibidem); „se spune cum că, imediat după votarea aceasta, d. Sturdza a dat de ştire bancherului belgian” (Caragiale). Sensul epistemic (evidenţial) se realizează şi în construcţii impersonale cu conjuncţia că: „Mie mi se pare că cuconiţa are zmeu” (Filimon); „pare că auzeam prin somn un glas” (Ghica). 365 6.2. Modalizarea deontică 6.2.1. Verbul modal a trebui se foloseşte curent cu sens deontic, de obligativitate - „ia spune-mi, ce trebuie să fac?” (Filimon). Frecvent este şi, în continuarea limbii din secolul al XVIII-lea, verbul modal a căuta / a căta, folosit mai ales la prezent, într-o formă unipersonală, invariabilă, de persoana a IlI-a singular, indiferent de persoana verbului al doilea: „Noi n-avem timp d-aşa nemicuri, caută să lucrăm, ca să avem mămăligă!” (Codru Drăguşanu); „Cată să-ţi fim recunoscători de îngrijirea ce ai avut pentru tipărirea acestor poezii” (Ionescu); „o slujbă ca aceasta cată să fie răsplătită şi eu voi să te răsplătesc” (Filimon), „la noi numai domnul are voie să ardă lumânări de ceară, ceilalţi cată să ardă de seu” (idem); „o anomalie pentru care cată să fim pedepsiţi” (CI Eminescu - Micle, scrisoare din 1879). Verbul a fi este folosit destul de frecvent cu sens dinamic sau deontic (nu şi epistemic): ,JFiind însă astăzi a se construi linia Mărăşeşti-Buzău, şi aflându-se d. Dim. Sturdza la minister, se prezentă ocazie şi chip de a se găsi şi pentru acele mărfuri părăsite un bun muşteriu” (Caragiale). Valoarea construcţiei nu este însă clar modală; atunci când verbul regent este la imperfect, construcţia în curs de fixare este mai curând o perifrază temporal-aspectuală, cu sens de viitor în trecut („avea să”, „urma să”) - „Vasul cu vapor ce era să ia pe pasagerii destinaţi pentru Turcia aştepta la Cladova” (Bolintineanu); „Să închipuim că fiecare lup era să mănânce pe an câte 12 oi” (Odobescu) - sau cu valoare prospectivă (care se va impune treptat), dezambiguizată de construcţia adverbială: „era p-aci să uit a-ţi vorbi de ceva interesant” (Ionescu); „istoria lui Iermalai, care p-aci, p-aci era să se înece în balta de la Lgov” (Odobescu). Oscilaţia între o valoare temporală de viitor în trecut (nonfactivă) şi o valoare aspectuală prospectivă (contrafactivă) se poate urmări, chiar la aceiaşi autori, de-a lungul secolului. La Filimon domină utilizările temporale, nonfactive: „A doua zi era să se facă mari vânzări prin mezat” (în romanul Ciocoii vechi şi noi); „vestea ce se răspândise că în acea zi era să se dea prin târg un falit fraudulos, iar după aceea era să-l ţintuiască dinaintea prăvăliei lui” (ibidem); „iar de aci intră în uliţa cea strâmtă din dosul Bărăţiei, unde era să se petreacă partea cea mai îngrozitoare a acestei oribile drame” {ibidem); „far ă a se gândi că această întâlnire era să fie cea mai de pe urmă rază a fericirii lui” {ibidem) - dar se poate vedea şi trecerea spre prospectiv contrafactiv: „dar tocmai când era să încep la Gramatichi, m-a trimis tata la înălţimea voastră!” {ibidem). La Alecsandri, domină valoarea prospectivă contrafactivă - „Când era să mă aşez, simţii un braţ puternic că mi se puse pe piept” (în nuvela Muntele de aur); „Nenorocitul A. era să pice ameţit auzind aceste cuvinte” {ibidem); „A doua zi, târziu, când a deschis ochii, A. era să nebunească de mirare, trezindu-se în casa lui” {ibidem) -, dar este prezentă şi cea de viitor în trecut: „aşteptând ziua nunţii lor ce era să se facă în curând” {ibidem); „un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru când ştiam că era să cânte Cecilia” {ibidem). Perifrază este destul de bine fixată, lucru dovedit şi de extinderea acordului cu subiectul: „eram să ne suim în trăsură” (G. Sion). Mai ales la începutul secolului, textele ardeleneşti foloseau şi construcţia regională a fi (de) lipsă („a fi necesar”, „a trebui”): „nu-i de lipsă pentru acest lucru să se necăjească omul” (GPS, 1805); „Când se face ultuirea cu acesta nu e lipsă a căuta la vârsta pruncului” {ibidem). 366 Permisiunea este exprimată mai ales de construcţii cu verbul a putea: „fiecare străin poate să dezlipească din perete câte o placă de făianţă vopsită şi să comită astfel un act de vandalism pentru cinci franci” (Alecsandri). Arhaică este construcţia a fi iertat („a fi permis”): „să-ţi baţi joc de oarecine, sau să-l necinsteşti, nu-ţi este iertaf ’ (I. Golescu); „De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc” (Alexandrescu). Perifrazele cu verbul a avea prezintă aceeaşi interferenţă de valori modale, temporale şi aspectuale („căile pe care au a păşi". Asachi; ..Avurăm a trece mai multe sate şi păduri”, G. Sion). Valorile similare ale verbelor a fi şi a avea pot apărea alternativ: „Dar făcându-să chibzuire şi dă materiialuri ce trebuiesc, fiindcă sânt a să face dă zid, urmează trebuinţa şi dă o sumă ocă var, ca să să care din vreme la locu unde are a să face acele spitaluri” (Doc. Ec. I, adresă oficială din 1811). 7. NEGAŢIA Mijloacele gramaticale ale negaţiei prepoziţionale şi de constituent nu prezintă în secolul al XlX-lea mari diferenţe faţă de perioada anterioară. Din punct de vedere sintactic, principala zonă de variaţie este cea a negaţiei duble (a concordanţei negative), în special în ceea ce priveşte utilizarea semiadverbului nici, ca marcă de „negaţie adăugată” şi cu valoare de conector. Negaţia dublă era de altfel un proces aproape general în secolul anterior, cu excepţia construcţiilor cu nici (Rizescu 2007). 7.1. Concordanţa negativă 7.1.1. La începutul secolului, se pot întâlni în texte unele exemple de lipsă a concordanţei negative (negaţiei duble) în construcţiile cu pronume, adjective şi adverbe negative. Având în vedere faptul că în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea absenţa negaţiei duble e foarte rară în astfel de cazuri (Ciompec 2002, Rizescu 2007: 17), fenomenul ar putea fi atribuit în parte unor intenţii raţionaliste, întărite de modelul unor gramatici străine. Prin comparaţie cu latina clasică, în primul rând, dar şi cu unele limbi modeme, negaţia dublă apare în anumite programe normative raţionaliste ca o abatere de la logică, ca o greşeală de construcţie - chiar când ea corespunde uzului şi este / devine o trăsătură tipologică a limbii. în cele mai multe cazuri, oscilaţia între negaţia dublă şi negaţia simplă nu apare decât în cazurile în care termenul negativ (pronume, adjectiv) este plasat înaintea verbului regent, nu şi când termenul negativ urmează verbului. La Mureşanu, cuvintele negative antepuse verbului dispensează de negaţia verbală „nice un mijloc (...) poate fi ruşinători”; „cu nimic a rămas îndărăptul altor popoare”, dar în postpunere negaţia dublă este regula („românul nu prevede nimic"). Existenţa acestei diferenţieri pare să indice că, pentru mai mulţi autori din epocă (mai ales reprezentanţi ai Şcolii Ardelene), modelul cultural era constituit de tiparele negaţiei din limba italiană. La Budai-Deleanu, în Ţiganiada, pronumele negativ nime(ne) apare uneori, în situaţia în care precedă verbul, neînsoţit de negaţia verbală: „nime ştiea”; „Unde-e 367 stăpânul, nimene ştie / Şi nimene-a şti să nevoieşte”. în acelaşi tip de construcţie se găsesc uneori şi pronumele niciunul, niciuna („niciunul lasă pe altul să-ş’ fârşască vorba”), adjectivul pronominal niciun, nicio ( „niciun neprieten din afară poale să-l strice şi să-l răsipească!”) şi locuţiunea adjectivală niciun fel de (.fliciun feliu dă armă putea să-i taie”). în Ţiganiada sunt însă numeroase şi exemplele de negaţie dublă, în contexte similare: „nime nu grăia”, „căci niciunul n-aşteaptă să fârşască cela ce au început a grăi”. La un alt ardelean - Codru Drăguşanu - adverbele negative {nicicând, nicăire) apar folosite ca negaţii simple: „Cutezanţa nicecând predomni în caracterul meu”; „nicăire e drum calciat în ţară”, Mai rară este excluderea totală a negaţiei duble, indiferent de poziţia pronumelui sau a adverbului negativ faţă de verb, ca la Şincai, despre care Avram (2007a: 102) presupune că a fost influenţat de prestigiul modelului latin {„nimenea au putut” - „au putut nimene"). Limitarea concordanţei negative la cuvintele negative postpuse verbului a fost constatată şi la autori munteni din prima parte a secolului (precum Mumuleanu şi Bolintineanu). Şi în cazul lor, Avram (2007a) presupune că e vorba mai mult de o influenţă culturală străină decât de o particularitate arhaică sau arhaizantă (aşa cum a fost uneori interpretată). Iordache Golescu foloseşte destul de consecvent adverbul nicicum în poziţie preverbală fără marca nu: „înaintea adunării nicicum să te scarpini”; „ajutor de la altul nicicum tu să aştepţi”, deşi acesta apărea cu concordanţă negativă în secolele anterioare (DLR) şi în alte texte din epocă: „iar pentru ei nicicum nu să pomeneşte” {Doc. Bucureşti, 1823, raport oficial asupra unei plângeri). Negaţia simplă este prezentă şi în alte texte de la începutul secolului, în cazul grupării nici un, nici o: „mi-au zis că ei nici o poruncă au” (Bul. Com. Ist. IV, 1810); „de la Craiova nici o ştiinţă am ” (SD VIII, 1827). Asupra secvenţelor nici un, nici o, încă insuficient sudate, acţionau, foarte probabil (ca şi în secolele anterioare, vezi Dragomirescu 2008: 222), regulile de construcţie ale semiadverbului nici. 7.1.2. Fenomenul negaţiei duble este în genere ignorat de gramaticile epocii. Acolo unde apare, este descris ca atare, ca o realitate a limbii. Laurian (1840) explicitează regula după care pronumele negative nime, nimică, niciunul sau adverbele nici, niciodată, nicidecum etc. cer, pentru a realiza o „negaţie perfectă”, coprezenţa lui nu (,JSlime nu ne cunoaşte”, 2002: 701; 99Nu ştie nimica”, p. 745). Heliade Rădulescu (1841) descrie generalitatea concordanţei negative din română, indiferent de poziţia cuvântului negativ, ca pe o particularitate a românei, diferită faţă de italiană, unde: ,JViuno, nessuno, niente, nulla, când sunt înaintea unui verb, nu primesc negativul non ca la noi; când însă e pe urmă, atunci îl priimesc înaintea verbului; cum: niuno e pienamente felice «nimeni nu e întreg ferice»; non v ’e nessuno «nu e nimeni»” (p. 53). 7.1.3. Adverbul nici (cu variantele sale fonetice nice, neci), fără rol de conector, se poate dispensa de negaţia verbală, funcţionând ca negaţie autonomă: 368 „şi ploae de patru luni nici au picat” (SD VIII, 1802); „eu nici am simţit / A lor osebire” (Alexandrescu); „lucruri la cari nici m-am aşteptat din parte-i” (Hasdeu); „sărmana duducă nici a avut când să vadă bine pe cavalerescul său apărător” (idem). Această construcţie - care continuă situaţia din secolele anterioare - apare până târziu, spre sfârşitul secolului. La Eminescu, exemplele sunt numeroase: „următoarele vorbe, pe care Ştefan, pe când trăia, sigur că neci le visase”; „Mc/ ştiu unde să adresez scrisoarea” (CI Eminescu - Micle, 1879; exemplu în care nici este plasat la început de enunţ şi chiar de paragraf); „Vezi bine că nici caut a mă scuza” (ibidem, 1880); „un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva măcar pe pământ” (ibidem). Structura alternează totuşi, chiar la acelaşi autor, cu cea în care apare şi negaţia verbală (propoziţională): ,filei nu îmi pot închipui altă viaţă” (ibidem, 1879). 7.1.4. Cea mai persistentă structură fără negaţie dublă este aceea în care semiadverbul nici este negaţie autonomă, dar are şi rol de conector copulativ, legând o propoziţie negativă de precedenta tot negativă. E o construcţie în care, obligatoriu, termenul negativ apare înaintea verbului. Structura nu..., nici... (cu negaţie simplă în al doilea membru), care fusese dominantă până atunci (Rizescu 2007: 18), continuă să fie foarte folosită, mai ales în prima jumătate a secolului: „anu cu anu nu s-au potrivit, nici este ştiut câtă sumă întru adevăr au trecut” (Doc. Ec. I, 1811); „nu are să li să dea, nici ei să fie volnici a cere” (ibidem); „acest fel de dobândă n-am auzit, nici am pomenit” (SD VIII, 1823); „cine nu gândeşte, nici face pentru dânsa orice bine” (D. Golescu). Absenţa concordanţei negative în cazul lui nici era chiar recomandarea explicită din gramatica lui Diaconovici Loga (1822): „După vreo închietură negătore de va urma mai multe închieturi negătore, neprerupt una după alta, atunci unele ca acelea iau părticeaua negătore nici. P. e.: Fariseii şi cărturarii nicidecum nu vrea să creadă că H[risto]s este Mesia, nici ascultau învăţătura lui, nici vrea să-şi îndrepte faptele sale” (1973: 167) în secolul al XlX-lea se continuă totuşi tendinţa de extindere a negaţiei duble -„să nu-1 mai priimeşti, nici în cercetare cu dânsul să nu mai intri” (Doc. Ec. I, 1818). La începutul secolului, construcţiile concurente apar uneori chiar în aceeaşi frază: „Divanului cunoscut nu este, nici ţara nu să ştie întru mai multă datorie, nici are mai multă putere dă răspundere” (Doc. Ec. I, 1809). Spre sfârşitul secolului, structura nu..., nici nu... devine dominantă, deşi se va păstra sporadic, şi cea de tipul nu..., nici... La Odobescu, în Pseudokynegetikos (1874), din 92 de ocurenţe ale lui nici (adverb, adverb şi conjuncţie, component al secvenţei nici un/nici unul), doar 4 nu apar în coocurenţă cu nu, marcă a negaţiei verbale. Două dintre exemple sunt citate, imul apare într-o secvenţă versificată, unul singur aparţinând cu certitudine prozei autorului: „nu a fost niciodată şi nici se poate aievea întâmpla”. Exemplul este interesant şi pentru că în enunţ nici nu mai este conector copulativ, funcţia fiind preluată de şi. Tot la Odobescu apare însă, o dată, şi structura şi nici nu: „eu n-am avut câine de vânătoare şi nici n-am vânat cu vreun câine de împrumut”. 369 Nici poate fi întărit, popular, de că, structură care exclude concordanţa negativă: „Alte ocne nu sânt, nici că fac lăcuitorii vreun venit” (Doc. Ec. I, 1811); „pe unde sunt uliţile foarte strâmpte, nici că văd soare în veci” (D. Golescu); „Uită-te, nici ca-i pasă...!” (Heliade Rădulescu); „Dar ei nici că-i pasă de el” (Slavici). 7.2. Alte structuri negative 7.2.1. în secolul al XlX-lea se răspândeşte construcţia echivalentă cu o negaţie propoziţională, alcătuită de grupul adverbial cu centrul departe (de) şi un infinitiv: „Sunt departe de a crede că am tratat aceste sujete cu tot interesul de care sunt primitoare” (Alexandrescu); „Opiniunea celor patruzeci şi şase, departe de a fi rezultatul unei convingeri, e rezultatul fiicei” (Eminescu). Construcţia e, foarte probabil, un calc după franceză (vezi şi GALRII, 692). 7.2.2. în aceeaşi perioadă începe să se folosească structura restrictivă nu... decât - „nu am decât a-ţi mulţemi” (Alecsandri, scrisoare din 1862) -, a cărei apariţie poate fi explicată atât prin calc după franceză - , cât şi ca evoluţie internă, din structuri ternare cu circumstanţialul de excepţie. în textele de la începutul secolului nu găsim, de altfel, decât structurile ternare, cu pronume nehotărât (vezi supra, 3.13.15), 7.2.3. Sunte destul de răspândite construcţiile cu negaţie expletivă, mai ales în construcţiile cu până (vezi supra, 3.13.1.2., 3.13.1.5) şi fără: „Dorinţa a fost de a nu trece în mormânt fără a nu îndeplini rugăciunea prietenilor mei” (Papazoglu). 8. INTERFERENŢE LINGVISTICE ŞI CULTURALE 8.1. Calcuri sintactice în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, influenţele romanice (în primul rând cea franceză, dar şi cea italiană) nu se manifestă doar în vocabular, ci şi în sintaxă. Autorii culţi ai epocii scriu frecvent în franceză (limbă în care îşi poartă mare parte din corespondenţă Alecsandri, Ghica etc. şi îşi scriu jurnalele Heliade Rădulescu ş.a.). 8.1.1. Semne ale modelului francez pot fi prezenţa inutilă a pronumelui subiect („Pe la anul 1821 tunul încetase d-a răsuna în Europa; el îşi produsese efectul”, Ghica); vezi supra, 3.5.2), antepunerea subiectului faţă de verb, în construcţii în care româna preferă postpunerea: „Şi aceste poezii umple inima d-o speranţă dulce, şi în ce lume frumoasă, în ce lume ideală ele ne transport!”, Ionescu), construcţiile prepoziţionale (vezi supra, 3.9.1), folosirea reflexivă sau nereflexivă a unor verbe, preferinţa pentru adjectivul posesiv sau pronumele în genitiv în defavoarea cliticului de dativ posesiv etc. Ultimele două fenomene se pot observa în enunţul destul de depărtat de specificul sintactic al românei: „Casa lui numaidecât a schimbat faţa ei cea posomorâtă” (faţă de formularea şi-a schimbat faţa), dar apropiat de construcţia şi semantica verbului fr. changer şi de folosirea posesivului în franceză). 370 Dicţionarul lui Laurian şi Massim, 1871-1876, semnalează „galicismele” -nu doar semantice, ci şi frazeologice şi sintactice. Astfel, condamnă locuţiunea a avea loc, care „e galicism în frasi ca: are loc audienţa, evenimentul, avură loc vizitele, au loc esaminele publice etc., în loc de: se dă audienţa, se făcură vizitele, se ţinu esamine etc.” (s.v. loc). Calcurile sintactice după franceză sunt numeroase, vizibile în anumite construcţii verbale fixe: fr. croire de son devoir de... - „cred de a mea datorie a vă propune” (Alecsandri, scrisoare oficială din 1861); fr. faire flgure de... - „Bucureştii (...) lângă Vindobona (...), ar face figură de sat” (Codru Drăguşanu); fr. avoir l’air de... - „acest munte (...) are aerul de a cădea pe monastire” (Boerescu); „stânca (...) are aerul de a forma un picior al său” (idem); fr. changer d’avis - a schimba de părere (criticat de Lambrior 1874: 164); fr. se jouer de - „holera... se gioacă de toate pregătirile” (Russo); vezi şi supra, 2.2.2. Folosirea articolului nehotărât, în construcţii (modificatori prepoziţionali în grupul nominal sau cu funcţie predicativă) în care româna nu îl cere este de asemenea imitată după franceză: „regularitatea trăsurilor feţei care-i da aerul de o statuă indiană” (G. Sion); „forma chiar cea veche a monastirei era mai mult de o fortăreaţă decât de un loc de pietate şi rugăciuni” (Boerescu); „izbutise să-şi facă (...) o reputaţie, dacă nu de un foarte inteligent, dar desigur de un foarte corect om de stat şi mai ales de finanţe” (Caragiale). Rosetti (1956: 62-63) înregistrează mai multe calcuri la Heliade Rădulescu: a se pune în starea (se mettre dans l’etat), a lua un aer (prendre un air), a fi recunoscător de (reconnaissant de...), se înţeapă de a trece (sepique depasser) etc. Diaconescu (1969: 60) identifică o serie de calcuri frazeologice la Negruzzi (de exemplu, a face o tristă figură - fr. faire une triste flgure). Cazacu et al. (1969: 171-172) descoperă altele la Alecsandri: construcţii cu prepoziţia de echivalente cu un genitiv („sultanul de Maroc”, „descriere foarte vie de un lagăr”, „nume de o floare”); prepoziţii-regim - „presărată de anecdote”, „verde de trup şi de suflet” etc.; frecvenţa infinitivului ca formă verbală subordonată, mai ales a celui construit cu de (sfârşii de a cânta”) etc. Uneori, fraze întregi sau chiar secvenţe textuale par traduse cuvânt cu cuvânt din franceză: „Nu este un singur român care să se fi îmbărcat pe Dunăre pentru Viena sau Paris şi care să nu fi gustat dulceţile acestui lăcaş” (Bolintineanu); „Daca îţi este pentru asta, nu ai frică” (Bolintineanu); „Dar cu ce fel de trăsură să plec? se întrebă. Cu birjă? este a fi supus la capriţiele birjarului; este, la fiecare cinci ore, a ne opri câte două (...). Este a-şi prelungi călătoria în infinit” (Boerescu); „unchiul Luchi Mavrodin n-a avut cea mai mică îngrijire de biata mătuşa-mea” (Aricescu). Revenirea la infinitiv în defavoarea conjunctivului a fost descrisă tot ca rezultat al influenţei străine, în primul rând franceze. Analizând frecvenţa relativă a structurilor într-o traducere din franceză din 1929 (Aneta şi Luben, de Marmontel, traducere de G. Pleşoianu) şi în prefaţa traducătorului, Vulpe (1965) ajunge la concluzia că frecvenţa infinitivelor e stimulată de original, dar devenise deja o normă stilistică, de diferenţiere faţă de limba vorbită. 8.1.2. în româna din Transilvania, s-au făcut simţite şi influenţe germane (mai exact, ale germanei din Austria) şi maghiare, în lexic şi în sintaxă. Maiorescu (1868) a oferit numeroase exemple de calcuri frazeologice şi sintactice din limba 371 presei transilvănene a epocii: regimul prepoziţional, construcţia unor verbe cu sau fără pronume reflexiv, articularea substantivului după prepoziţie („învaţă de la duşmanul”, 1978: 91), excesul de pronume subiect şi de demonstrative, folosirea complementizatorului cum că (p. 103), plasarea unor particule adverbiale, structuri stângace de emfatizare „O cestiune nouă se vede pe orizontul politic, şi aceea este ceea a fortăreţei Mainz”, p. 102). Exemplele alese ca argumente, deci cât mai nefireşti şi surprinzătoare, par să indice faptul că această influenţă a fost efemeră, fără urmări. Mult mai tolerant este Eminescu, care identifică în cartea lui D. Petrino {Puţine cuvinte despre coruperea limbei române din Bucovina, 1869) unele germanisme -„Şi aceasta-i prea lesne a arăta (sehr leicht zu zeigen), în loc de prea lesne de arătat” \ , J^iind însă omul silit (...), în loc de omul însă fiind silit’ - numai pentru a-i demonstra acestuia că influenţele sunt inevitabile şi nu foarte grave, producând greşeli „pe cari timpul şi şcoalele româneşti ale viitoriului le vor şterge cu desăvârşire şi din grai şi din scris”. Gheorghe 2009b înregistrează mai multe tipuri de calcuri frazeologice după maghiară şi germană (punere în viaţă „punere în practică”, a trage sus ceasornicul „a întoarce ceasul”, p. 216; a trage în judecată „a da în judecată”, p. 218), regimul prepoziţional al unor verbe (a se baza în, a dubita în, a abzice de, p. 217), construcţii infinitivale deontice (e de a se asculta, de a se motiva, de a se înainta „trebuie să fie ascultat / motivat / înaintat, p. 217), locuţiuni adverbiale (la tot cazul „în tot cazul”, la nici un caz „în niciun caz”, la aparenţă „în aparentă”) etc. Alte calcuri sunt descrise în David (1980: 150). Modelul german (convergent cu cel latinesc) produce un stil artificial, cu inversiuni şi verbul la final, care a fost parodiat de Caragiale: „Speriinţa din Dealul Spirii până la stremitate ne-a probat că sperietura cetăţianilor şi cetăţianelor nesperiinţi adesea causa lăţirii straordinare a sinistrelor este” (în schiţa Temă şi variaţiuni). 8.2. Diferenţieri sociolingvistice şi stilistice în secolul al XlX-lea se manifestă, pe de o parte, diferenţa dintre sintaxa cultă (în ansamblul ei) şi cea populară, pe de altă parte concurenţa mai multor tipuri de sintaxă cultă. Stilurile funcţionale îşi creează modele proprii prin preferinţa faţă de anumite structuri sintactice. Sintaxa limbii standard (prezentă în eseuri, conferinţe, corespondenţă, publicistică etc.) este spre sfârşitul secolului - sub influenţe străine, dar şi sub cea a tiparelor populare, de care se apropie mai mult - destul de diferită faţă de sintaxa de la începutul secolului (din prefeţe, scrisori etc.), în privinţa complexităţii frazei, a raportului dintre coordonare şi subordonare, a ordinii cuvintelor. Autorii vremii au conştiinţa unei rupturi stilistice, care depăşeşte simpla modernizare lexicală. Ca şi în domeniul lexical, opoziţia dintre „limba veche” şi „limba nouă” poate fi percepută diferit: utilizările stilistice ale sintaxei din secolul al XVIII-lea pot fi considerate artificiale şi greoaie, în vreme ce inovaţiile ar aduce apropierea de limba reală, populară, vorbită - sau, dimpotrivă, sintaxa veche ar fi fost mai apropiată de cea populară, de care modernizarea s-a depărtat. De fapt, ambele perioade cuprind atât tipare sintactico-stilistice „artificializate”, cât şi unele mai apropiate de limba populară. 372 8.2.1. în sintaxa veche se manifesta încă voinţa de diferenţiere a limbii de cultură, care trebuia să fie altfel decât cea de toate zilele: monumentalizată, artificializată, în comparaţie cu inovaţiile epocii, ea este tot mai mult resimţită ca greoaie (prin inversiuni, intercalări, grupuri nominale ample, abundenţă de construcţii gerunziale), ceremonioasă, arhaizantă. Primele gramatici conţin indicaţii despre figurile sintactice şi despre rolul lor ornamental. Deja Văcărescu ([1787] 1982: 151-152) distingea între sintaxa „firească”, „de obşte”, a limbii standard, şi sintaxa „ce să depărtează dă orârtduiala firească şi dă regulile cele de obşte”, „retorică”, figurată (;înfigurată sau înfurmată), cu inversiuni şi intercalări. Exemple pentru aceasta din urmă sunt enunţuri de tipul: „la aceia râmâindu, puţinu sau nimicu putea să arate cevaş dân vrednicia sa”; „cel rău crescutu tânăra la proastă şi dăsfaimată chibzuirea lui aduce totu gândiri netrebnice” (ibidem); „iaste dă o frumoasă şi plăcută făptură” sau „dă un groaznicu şi foarte iute focu să arde” (p. 154). Foarţă (1981: 538-540) urmăreşte în stilul ştiinţific procedee retorice (figuri sintactice) care proveneau din vechea sintaxă cultă: tmeza („sânt noao bune”, Paul Iorgovici) „fură de dachi ucişi”, Maior), incidentele, chiasmul, inversiunea, permutarea etc. Spre sfârşitul secolului, Lambrior sublinia rolul limbii franceze în modernizarea sintaxei, considerându-1 important, dar nu exclusiv, pentru că fusese susţinut şi de o tendinţă naturală: „Adevărat că limba franţuzească prin frazeologia ei limpezită au ajutat această limpezire a prozei româneşti, care de la sine începuse a se face” (Lambrior [1874] 1976: 164); în orice caz, autorul opunea „înşirarea greoaie a limbii vechi”, „inversiile cronicarilor şi mulţimea incidentelor care întunecau ideea într-o frază” ([1874] 1976: 163) limbii „curgătoare” a modernităţii. 8.2.2. Pentru unii autori din secolul al XlX-lea, limba textelor vechi este cea naturală, simplă, în vreme ce modernizarea aduce artificializare şi complicare. C. Stamati, în prefaţa la Muza românească (1868) declară că reprezintă „stilul vechi al românilor”, care se identifică pentru el cu stilul popular: „eu am scris versuri şi proză nu chiar după regulele poetice sau gramatice d-acum ale României, ce aşa simplu precum le-am deprins din copilărie, în stilul plebei”. în prefaţa cărţii sale de istorie locală şi memorialistică, publicată la sfârşitul secolului (1891), şi Dimitrie Papazoglu îşi exprimă sentimentul diferenţei şi îşi asumă practicarea unui stil bătrânesc: „şi astfel voi urma înainte, rugând pe onor domnii cititori de a-mi ierta greşelile stilului meu, fiind un stil bătrânesc ce se practica în timpul tinereţelor mele”. Unele dintre textele de la începutul secolului al XlX-lea manifestă într-adevăr trăsături ale sintaxei populare. Vianu (1956b) compară fraza lui Heliade Rădulescu -construită prin juxtapunere, acumulare tipică oralităţii - cu cea a lui Bălcescu - mai complexă, dar bazată pe coordonare, enumerativă - pentru a le opune ceea ce consideră a fi adevărata inovaţie: perioada lui Odobescu, bazată pe ramificare, subordonare, simetrii şi inversiuni retorice. Stilul modem al sintaxei culte se caracterizează prin fraze lungi (ca şi în trecut), alcătuite însă din secvenţe semiautonome (separate prin punct şi virgulă), cu numeroase apoziţii (1), reluări metadiscursive (2) (5), enumerări ternare (3), incidente (4) (5), relative, cu frecvente repetiţii oratorice: 373 [Faimosul Beranger, puternicul liric al timpilor moderni, poet popular cu aristocratice forme şi imul din capetele cele mai rezonabile ale Franţei (1)], zice că multe din cântecele sale cele mici l-au costat două şi trei săptămâni de lucru, [mărturisire (2)] ce dovedeşte câtă străşnicie trebuie să aducă un autor la compunerea scrierilor sale; [căci arta este aşa de întinsă şi variată, frumosul are atâtea nuanţe delicate şi fugitive, lucrările imaginaţiei atâta trebuinţă de ale rezonului (3)] ca să poată ajunge ţinta lor, care este frumosul ideal sau strălucirea adevărului, [după cum zice Platon (4)], încât nu este de mirare dacă desăvârşirea lipseşte la mulţi, cărora însă nu le lipseşte talentul, şi dacă literatura noastră mai ales, a căreia parte poetică nu se compunea până în anii din urmă decât de nişte balade tradiţionale, inspiraţii necultivate ale suferinţei şi ale naturii sălbatice, [nu este, zic, de mirare (5)], dacă literatura noastră n-a produs încă nici un cap d-operă care să poată sluji de model netăgăduit: acelea nu ies decât în literaturile formate şi în limbile statornicite, după cum o ştiu mai cu osebire toţi aceia care scriu şi, prin urmare, cunosc influenţa ce are limba asupra stilului (Alexandrescu, Câteva cuvinte în loc de prefaţă, 1847). 8.2.3. Trăsăturile sintaxei populare apar spontan, ca formă de interferenţă între scris şi oral, în texte epistolare, memorialistice sau în altele lipsite de intenţii stilistice speciale - dar şi, cu intenţie mimetică, de realizare a unui stil oral, în dialogurile din proza narativă şi mai ales în teatrul comic. Apar astfel fraze realizate prin juxtapunere, care înlocuieşte la nevoie, ca mijloc elementar de construcţie, chiar relativele - „încă din vremea domnului Calimah au fost venit un Braun inginer, s-au aşezat la Roman, avea mulţi copii, i-au învăţat pe toţi meşteşugul său” (C. Sion) - şi în care se manifestă discontinuitatea limbii vorbite, anacolutul: „căci el după neamul şi starea lui nu îi trebuie mai mult” (Stamati). în secolul al XlX-lea se dezvoltă şi o literatură în stil popular, care îşi propune să utilizeze masiv elemente ale limbii vorbite; de cele mai multe ori, efectul artistic de oralitate este obţinut prin lexic şi frazeologisme, prin prezenţa marcatorilor discursivi, a unor conjuncţii - deci prin fenomene punctuale -, tiparul frazei rămânând imul fundamental cult. Basmele prelucrate - mai evident (la Eminescu) sau mai puţin evident (la Ispirescu) - şi chiar scrierile lui Creangă cuprind elemente puţine şi izolate de sintaxă populară. „Aşa-zişii «scriitori populari» sunt de fapt foarte puţin «populari» în sintaxă (...) Cu atât mai puţin se regăseşte sintaxa limbii vorbine în fraza amplă, plină de construcţii determinative şi incidentale, a lui Ion Creangă” (Oprea, Nagy 2002: 249). 9. CONCLUZII Sintaxa secolului al XlX-lea nu suferă schimbări în structurile sale fundamentale; fenomenele de variaţie sintactică şi de gramatizalizare îşi urmează evoluţia firească, inevitabil lentă. Modernizarea limbii de cultură se reflectă mai ales în modelele de construcţie a unităţilor enunţiative (discursive), în îmbogăţirea lexicală a inventarului de conectori şi în multiplicarea variaţiei sintactice. 374 Gramaticile publicate sunt rareori normative în domeniul sintaxei (mai mult descriind variaţiile de acord, dublare clitică, concordanţă a negaţiei etc.); unele intenţii de raţionalizare se reflectă, totuşi, în descrierea gramaticală şi în scrisul unor autori care împărtăşesc aceleaşi idei. Sinteza evoluţiei sintactice pe parcursul acestui secol este însă o operaţie aproape imposibilă: cele mai multe fenomene de variaţie aşteaptă încă studii aplicate, verificate statistic pe un număr suficient de mare de texte diferite, care să permită adevărate concluzii asupra perioadei. SURSE Aaron [1858] - Florian Aaron, Mihai II Bravul. Biografia şi caracteristica lui, trase din istoria Ţării Româneşti, Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional, 1858. Aghiuţă - Aghiuţă (1863-1864), Foaie umoristică, satirică şi critică, ed. de I. Oprişan, Bucureşti, Vestala, 2009. Alăuta românească [1837-1838] - Alăuta românească 1837-1838, ed. Cornelia Oprişanu, Bucureşti, Minerva, 1970. Alecsandri [1840-1870] - Vasile Alecsandri, Scrisori, însemnări, ed. Marta Anineanu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964; Opere, voi. IV, Proză, ed. G. Rădulescu-Dulgheru, Bucureşti, Minerva, 1974; voi. V, Teatru, 1977; voi. VI, Teatru, 1979; voi. VII, Teatru, 1981, voi. VIII, Corespondenţă (1834—1860), ed. Marta Anineanu, 1981; voi. IX, Corespondenţă (1861-1870). Alexandrescu [1838-1863] - Grigore Alexandrescu, Opere, ed. de I. Fischer, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957; Poezii. Memorial de călătorie, ed. de I. Fischer, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961. APR m [1832-1833] - Analele parlamentare ale României, III, partea II, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1893. ARG - N. Iorga (ed), Acte româneşti şi câteva greceşti din Archivele Companiei de comerţ oriental din Braşov, Vălenii-de-Munte, 1932. Aricescu [1846-1886] - Constantin D. Aricescu, Scrieri alese, ed. Dan Simonescu şi Petre Costinescu, Bucureşti, Minerva, 1982. Asachi [1836-1867] - Gheorghe Asachi, Opere, I-H, ed. N. A. Ursu, Bucureşti, Minerva, 1973,1981. Bariţiu [1838] - George Barit[iu], „Inimile mulţămitoare, dramă în trei acturi”, în Manuscriptum, VIII, nr. 3 (28), 1977, p. 60-69. ’ Bălăcescu [1845] - Costache Bălăcescu, „O bună educaţie”, în ITR, p. 224-258. Bălcescu [cca 1849-1852] - Nicolae Bălcescu, Opere, III, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, ed. G. Zâne, Elena G. Zâne, Daniela Poenaru, Bucureşti, Editura Academiei, 1986. Boerescu [1859] - Vasile Boerescu, Din impresiunile unui călător prin ţară, ed. Mircea Anghelescu, Târgovişte, Bibliotheca, 2007. Bolintineanu [1848-1870] - Dimitrie Bolintineanu, Opere, VI, [Călătorii/, ed. T. Vârgolici, Bucureşti, Minerva, 1985; Opere, X, Publicistică, ed. T. Vârgolici, Bucureşti, Minerva, 1988. Bolliac [1836-1876] - Cezar Bolliac, Opere, I-H, ed. A. Rusu, Bucureşti, ESPLA, 1956; Scrieri, II. Articole literare, cronici dramatice, articole politice, arheologie, ed. Andrei Rusu, Bucureşti, Minerva, 1983. BRV EI [1809-1830] - Ion Bianu, Nerva Hodoş, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, 1508-1830, tomul EH, 1809-1830, Bucureşti, Socec & Co., 1912-1936. Budai-Deleanu [1800-1812] - Ion Budai-Deleanu, Opere, I-II, ed. Florea Fugariu, Bucureşti, Minerva, 1974, 1975. Bujoreanu [1862] - Ioan M. Bujoreanu, Mistere din Bucureşti, ed. Marian Barbu, Bucureşti, Minerva, 1984. Bul. Corn. Ist. n, m, IV - Buletinul Comisiei istorice a României, ed. Ioan Bogdan (voi. II), ed. N. Iorga (III-IV), Bucureşti, Atelierele Grafice Socec, 1916,1924,1925. Buznea [1831] - Bemardin de Saint-Pierre, Pavel şi Virghinia, acum întâia oară tălmăcită şi tipărită în româneşte de Iancu Buznea, Iaşi, 1831. Cantacuzino [1855] - Alecu Cantacuzino, Serile de toamnă la ţară, ed. Livia Grămadă, Cluj, Dacia, 1973. 375 Caragiale [1873-1901] - Ion Luca Caragiale, Opere, /-///, ed. Al. Rosetti, Ş. Cioculescu, L. Călin, Bucureşti, ESPLA (EPL); voi. I-II, 1960; voi. DI, 1962; Opere, V Articole politice şi cronici dramatice, ed. Şerban Cioculescu, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938. CI Eminescu - Micle [1879-1883] - Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle, ed. Christina Zarifopol-Illias, Iaşi, Polirom, 2000. Cipariu [1847-1866] - Timotei Cipariu, Opere, I, ed. de Carmen-Gabriela Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei, 1987. Codicele române - Vasile Boerescu (ed.), Codicele române, Alessandru Ioan sau Colecţiune de legile Principatelor Unite Române, Bucureşti, Tipografia Cesar Bolliac, 1865. Codru Drăguşanu [1865] - Ioan Codru-Drăguşanu, Peregrinul transilvan, ed. Romul Munteanu, Bucureşti, ESPLA, 1956. Conachi [cca 1800-1837] - C. Conachi, Scrieri alese, ed. Ecaterina şi Alexandru Teodorescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963. Coresp. M-B [1851-1864] - Coriolan Suciu,. Corespondenţa lui Ioan Maniu cu Simeon Bămuţiu, 1851-1864, Blaj, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, 1929. Creangă - Ion Creangă, Ion, Opere, I-II, ed. Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, Bucureşti, Minerva, 1970. Creţeanu [1855-1887] - George Creţeanu, Patrie şi libertate, ed. Rodica Rotaru, Bucureşti, Minerva, 1988. CVR-Olt [1801-1830] - Dorin Teodorescu (ed.), Cartea veche românească din judeţul Olt (1801-1830), Slatina, Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, 2003. Dacia literară [1840] - Dacia literară, ed. M. Platon, Bucureşti, Minerva, 1972. A. Densuşianu [1876-1887] - Aron Densuşianu, Cercetări literare, I, Iaşi, Fraţii Şaragal887. Dionisie Eclisiarhu [1804—1814] — Dionisie Eclisiarhu, Scrieri alese. Hronograf. Predoslovii, ed. Natalia Trandafirescu, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2004. DLR - Dicţionarul limbii române, serie nouă, redactori responsabili: Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Ion Coteanu; din anul 2000: Marius Sala, Gheorghe Mihăilă, Bucureşti, Editura Academiei, 1965-2010. DML I, II - Paul Comea, Elena Piru (ed.), Documente şi manuscrise literare, I-II, Bucureşti, Editura Academiei, 1967,1969. DVT - N. Iorga (ed.), Documente de pe Valea Teleajenului, Vălenii-de-Munte, Tipografia „Datina Românească”, 1925. Doc. Bucureşti [1821—1848] — George Potra (ed.), Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1821-1848), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1975. Doc. Hurmuzaki VI - Documente privitoare la istoria românilor. Urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, Suplement I, Volumul VI, 1827-1849, ed. D. A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, Bucureşti, 1895. Doc. Ec. I, D [1800-1850] - Documente privitoare la economia Ţării Româneşti, 1800-1850, I-II, ed. de I. Cojocaru, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958. D. Rec. I - Academia Română - Discursuri de recepţie, I, ed. Dorina N. Ursu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005. EGB [1848-1879] - Ioan Chindriş, „Epistolierul George Bariţ”, Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» din Cluj-Napoca, Series Historica, XLII, 2003, p. 101-120. Eminescu [1870-1889] - Mihai Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939; Opere, IX, Publicistică 1870-1877, ed. întemeiată de Perpessicius, coord. Petru Crefia, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1980; Opere, X, Publicistică, 1 noiembrie 1877-15 februarie 1880, ed. întemeiată de Perpessicius, coord. Dimitrie Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1989; Opere, XI, Publicistică, 17 februarie - 31 decembrie 1880, ed. întemeiată de Perpessicius, coord. Al. Oprea, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1984; Mihai Eminescu, Opere, XII, Publicistică, 1 ianuarie - 31 decembrie 1881, ed. întemeiată de Perpessicius, coord. Al. Oprea, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1985; Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, ed. întemeiată de Perpessicius, coord. Al. Oprea, Bucureşti, Editura Academiei, 1985; Opere, XVI, Corespondenţă. Documentar, ed. întemeiată de Perpessicius, coord. Dimitrie Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Academiei, 1989. Epoca [1887] - [cotidian], Bucureşti, anul II. Filimon [1857-1865] -Nicolae Filimon, Opere, I-n, ed. Mircea Anghelescu, Bucureşti, Minerva, 1975. Ghica [1863-1887] - Ion Ghica, Opere, I, Scrisori către V. Alecsandri, ed. Ion Roman, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967; Opere, D, Convorbiri economice, Minerva, 1970; Opere, V [Corespondenţă], 1988; Opere, VI [Corespondenţă], 1988. 376 D. Golescu [1826] - Dinicu Golescu, însemnare a călătoriii mele, ed. G. Pienescu, Bucureşti, Minerva, 1977. I. Golescu [cca 1800-1845] - Iordache Golescu, Povăţuiri pentru buna-cuviinţă, ed. Gh. Paschia, Bucureşti, Eminescu, 1975; Scrieri alese, ed. Mihai Moraru, Bucureşti, Cartea Românească, 1990. GPS [1800-1820] - G. Brătescu (ed.), Grija pentru sănătate. Primele tipărituri de interes medical în limba română (1581-1820), Bucureşti, Editura Medicală, 1988. Hasdeu [1864-1881] - Bogdan Petriceicu Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, I-II, ed. Gr. Brâncuş, Bucureşti, Minerva, 1988; Micuţa. Trei zile şi trei nopţi din viaţa unui student, în Opere, II, Proză, ed. Stancu Ilin şi I. Oprişan, Bucureşti, Minerva, 1996, p. 9-54; Opere, IV, Dramaturgia, ed. Stancu Ilin şi I. Oprişan, Bucureşti, Minerva, 2003; Corespondenţă, ed. S. Ilin, Bucureşti, Floarea Darurilor, 2006; Cuvente den bătrâni, III, Principie de lingvistică, ed. G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1984. Heliade Rădulescu [1828-1872] - Ion Heliade Rădulescu, Curs întregu de poesie generale, I, Bucureşti, Typographia lucrătorilor asociaţi, 1868; Opere, II, ed. D. Popovici, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943; Scrisori şi acte, ed. G. Potra, N. Simache şi G.G. Potra, Bucureşti, Minerva, 1972; Opere, III, ed. VI. Drimba, Bucureşti, Editura Minerva, 1975. Ionescu [1855-1861] - Radu Ionescu, Scrieri alese, ed. Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, Minerva, 1974. Iorgovici [1799] - Paul Iorgovici, Observaţii de limba românească, ed. Doina Bogdan Dascălu, Crişu Dascălu, Timişoara, Facla, 1979 Ispirescu [1865-1870] - Petre Ispirescu [Jurnal, 1865-1870], în DMLII, p. 127-210. ITR- Tiberiu Avramescu (ed.), începuturile teatrului românesc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1963. Kogălniceanu [1839-1889] - Mihail Kogălniceanu, Scrieri, ed. Geo Şerban, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967; Opere, V, Oratorie III, partea I, 1878-1880, ed. Georgeta Penelea, Bucureşti, Editura Academiei, 1984; III, partea a TV-a, 1879-1891, ed. Georgeta Penelea Filitti, Bucureşti, Academia Română - Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2003. Lambrior [1873-1882] - Alexandru Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică, ed. I. Nuţă, Iaşi, Junimea, 1976. LB [1825] - Lesicon romanesc-latinesc-unguresc-nemţesc, Budae, Typographiae Regiae Universitatis Hungaricae, 1825. LM [1871-1876] - August Treboniu Lauiian, Ioan C. Massim, Dicţionarul limbei române, Bucureşti, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, I (A-H) 1871; II (I-Z) 1876, III 1871. Macedonski [1870-1895] - Alexandru Macedonski, Opere, I-II, Poezii, ed. Adrian Marino, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966. Maior [1809-1821] - Petru Maior, Scrieri, I-II, ed. Florea Fugariu, Bucureşti, Minerva, 1976. Maiorescu [1855-1893] - Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I (noiembrie 1855 - martie 1859), ed. Georgeta Rădulescu-Dulcheru, Domnica Filimon, Bucureşti, Minerva, 1975; Opere, I-II, ed. Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Minerva, 1978, 1984; Discursuri parlamentare, I (1866-1876), ed. Constantin Schifimeţ, Bucureşti, Albatros, 2001. Marghiloman [1885-1895] - Alexandru Marghiloman, Discursuri politice, I (1885-1895), Bucureşti, Comitetul Cercului de Studii al Partidului Conservator, 1916. Mumuleanu [1825] - Barbu Paris Mumuleanu, Caracteruri, Bucureşti, Tipografia de la Cişmeaoa lui Mavrogheni; „Procuvântare”, în BRV HI, p. 464-474. Mureşanu [1838-1862] - Andrei Mureşanu, Poezii şi articole, ed. D. Păcurariu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963. Murgu [1834—1836] - Eftimie Murgu, Curs de filosofie ţinut la Academia Mihăileană (1834-35; 1835-36), ed. Victor Ţîrcovnicu, Timişoara, Facla, 1986. Negri [1858] - C. Negri, Scrieri, I, ed. Emil Boldan, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966. Negruzzi [1835-1857] - Costache Negruzzi, Opere, 1. Păcatele tinereţelor, ed. Liviu Leonte, Bucureşti, Minerva, 1974. Noul Aşăzământ [1897] - Noul Aşăzământ, tradus din limba originală greacă sub domnia M.S. Carol I, regele Româniii de N. Nitzulescu, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1897. NT [1857] -Noul testament al Domnului şi Mântuitorului nostru, ed. a V-a, Bucureşti, Tipografia Naţională. OC [1869-1892] - Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, ed. Filofteia Mihai şi Rodica Bichis, Bucureşti, Minerva, 1984. Odobescu [1851-1887] - Alexandru Odobescu, Opere, I-II, ed. Tudor Vianu, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1955; Opere, II, ed. Marta Anineanu, Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Academiei, 1967. 377 Pann [1830-1854] - Anton Pann, Scrieri literare, I—UI, ed. R. Albala şi I. Fischer, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963. Papazoglu [1891] - Dimitrie Papazoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Minerva, 2000. Papiu-Ilarian [1869] - Alexandru Papiu-Ilarian, „Viata, operele şi ideile lui Georgiu Şincai”, în D. Rec. I, p. 1-136. Pelimon [1859] - Alexandru Pelimon, Impresiuni de călătorie în România, ed. Dalila-Lucia Aramă, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984. Recueil - Jules de Clerq, Recueil des traites de la France, VH, 1856-1859, Paris, Durând et Pedone-Lauriel, 1880. Reg. Org. [1831] - Regulamentul organic al Moldovei, ed. Dumitru Vitcu, Gabriel Bădărău, Iaşi, Junimea, 2004. România [1858] - săptămânal, Iaşi C.A. Rosetti [18444859] - C. A. Rosetti, Jurnalul meu, ed. M. Bucur, Cluj-Napoca, Dacia, 1974; Corespondenţă, ed. Marin Bucur, Bucureşti, Minerva, 1980. Russo [1846-1855] - Alecu Russo, Scrieri alese, ed. Geo Şerban, Bucureşti, ESPLA, 1959 [texte publicate în română între 1846 şil855: „Critica criticii”, „Holera”, „Cugetări”,, Amintiri”]. ŞA - Şcoala Ardeleană, I-IH, ed. Florea Fugariu, Bucureşti, Albatros, 1970. SD VI, VIII - Nicolae Iorga (ed.), Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VI, Bucureşti, Socec, 1904; VIII (Scrisori de boieri şi negurstori olteni şi munteni), 1906. C. Sion [cca 1840-1857] - Costandin Sion, Arhondologia Moldovei, ed. Rodica Rotaru, Bucureşti, Minerva, 1973. G. Sion [1888] - George Sion, Versuri. Suvenire contimpurane, I-II, ed. Radu Albala, Bucureşti, Minerva, 1973. Slavici [1881-1884] - Ion Slavici, Novele din popor, Bucureşti, Socec, 1881; Pădureanca, Sibiu, Institutul Tipografic, 1884; Opere, II—IU, ed. T. Teaha, D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, Minerva, 1970. Stamati [1868] - Constantin Stamati, Muza românească, ed. Ion Rotaru şi Rodica Rotaru, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967. Şincai [1780-1816] - Gheorghe Şincai, Cronica românilor, I-III, ed. Florea Fugariu, Bucureşti, Minerva, 1978. Ţichindeal [1813] - Dimitrie Ţichindeal, Fabule şi moralnice învăţături, ed. Virgil Vintilescu, Timişoara, Facla, 1975. Urechia [1878] - V. A. Urechia, Opere complete, Conferinţe şi discursuri, seria B, Tomul I, Bucureşti, Tipografia Curţei. Iancu Văcărescu [1814-1848] - Iancu Văcărescu, Opere, ed. Comei Cîrstoiu, Bucureşti, Minerva, 1985. Vulcan [1866-1899] - Iosif Vulcan, Teatru din manuscrise, ed. F. Chelu, Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 2006; însemnări de călătorie (II). Corespondenţă, ed. Lucian Drimba, Academia Română -Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu”, Bucureşti, 2002. Zilot [1830-1853] - Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete, ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Minerva, 1996. 378 LIMBA ROMÂNĂ ÎN TRANSILVANIA Sfârşitul secolului al XlX-lea -începutul secolului al XX-lea 1. PREAMBUL................................................. 380 2. PREOCUPĂRI PRIVIND LIMBA LITERARĂ UTILIZATĂ ÎN TRANSILVANIA ÎNAINTE ŞI DUPĂ UNIRE.................... 380 3. PARTICULARITĂŢI ALE LIMBII ROMÂNE LITERARE VORBITE ÎN TRANSILVANIA............................... 383 3.1. Ortografie şi ortoepie.......... ................... 383 3.2. Lexic şi frazeologie.................................. 385 3.2.1. Terminologia administrativ-juridică.............. 386 3.2.2. Terminologia ştiinţifică......................... 389 3.2.3. Termeni din limba de uz mediu.................. 393 3.2.4. Calcuri.......................................... 394 3.2.5. Derivate cu prefixe............................ 396 3.2.6. Clişee........................................... 397 3.3. Morfosintaxă.......................................... 398 3.3.1. Locuţiuni şi expresii verbale.................... 398 3.3.2. Particularităţi de regim verbal.................. 399 3.3.3. Locuţiuni şi grupări prepoziţionale.............. 399 3.3.4. Locuţiuni şi grupări cu valoare adverbială....... 400 3.3.5. Conectori frastici şi pragmatici................. 400 4. CONCLUZII................................................. 401 LIMBA ROMÂNĂ ÎN TRANSILVANIA Sfârşitul secolului al XlX-lea -începutul secolului al XX-lea 1. PREAMBUL Aşa cum au relevat numeroase studii de istorie a limbii, de dialectologie şi de istorie a limbii literare, Transilvania, în ansamblul ei, este un teritoriu românesc în care nu s-a vorbit niciodată „un dialect aparte” (Puşcariu [1938] 1974: 430). în vorbirea populară a românilor din Transilvania nu se pot identifica particularităţi dialectale specific transilvănene şi pantransilvănene. Sextil Puşcariu vede în acest fapt „o dovadă obiectivă, absolut evidentă, că Transilvania n-a constituit niciodată o unitate diferenţiată de celelalte regiuni româneşti, ci s-a înglobat întotdeauna în ansamblul românesc. [...] românii din Transilvania au gravitat întotdeauna spre compatrioţii lor de dincolo de munţi, de care-i uneau credinţa, limba, interesele economice şi un sentiment de solidaritate mereu treaz” (Puşcariu [1938] 1974: 402—403). Conjunctura istorică a făcut ca Transilvania să fie vreme îndelungată un teritoriu izolat din punct de vedere politic şi administrativ de restul teritoriilor locuite de români, a suferit influenţe germane şi maghiare, dar a fost ferită de influenţe fanariote şi ruseşti care au afectat la un moment dat Ţările Române. In perioada de care ne ocupăm, românii transilvăneni, bănăţeni şi maramureşeni reprezentau populaţia majoritară a acestor regiuni (după Manuilă 1938: 793-856, la recensământul din 1910, românii erau 3.207.576, adică 57,8% din totalul de 5.549.441 de locuitori ai Transilvaniei, Banatului şi Crişanei-Maramureş). Ei erau supuşi ai Imperiului Austro-Ungar, mai precis ai regatului Ungariei, fiind consideraţi maghiari de naţionalitate română, vorbitori ai unei limbi diferite de cea oficială. Distribuţia între oraş şi sat a românilor din cele trei regiuni (Transilvania, Banat şi Crişana-Maramureş) era, conform aceluiaşi recensământ din 1910 (idem), net în favoarea satului: 80,3%. Românii reprezentau numai 19,7 % din populaţia urbană a Transilvaniei, Banatului şi a regiunii Crişana-Maramureş, oraşele în care locuiau fiind mai ales mici târguri. Consecinţa în plan lingvistic a faptului că românii trăiau într-un întins spaţiu rural, nefiind o comunitate concentrată în jurul unui puternic centru cultural, este faptul că, în ciuda influenţelor exercitate de limbile oficiale, s-au conservat trăsăturile generale ale limbii vorbite şi în celelalte provincii româneşti. Pentru contribuţia limbii vorbite în Transilvania la cristalizarea normei supradialectale, vezi Gheţie (1975), Munteanu, Ţâra (1978). Aceste condiţii istorice nu au avut însă drept consecinţă îndepărtarea comunităţii româneşti de aici de conştiinţa apartenenţei la poporul român şi nici în plan lingvistic „ruptura” teritorială nu a împiedicat conservarea unei limbi comune. 2. PREOCUPĂRI PRIVIND LIMBA LITERARĂ UTILIZATĂ ÎN TRANSILVANIA ÎNAINTE ŞI DUPĂ UNIRE Libertăţile naţionale ale colectivităţilor etnice care compuneau Imperiul au cunoscut variaţii de-a lungul secolului al XlX-lea, faze de înăsprire a libertăţilor 380 alternând cu etape de relativă liberalizare. Ca o consecinţă a acestor condiţii politice, preocupările pentru limbă ale comunităţii româneşti din Transilvania, Banat şi Maramureş cunosc trei etape, cu obiective şi manifestări specifice: conservarea, justificarea şi cultivarea limbii naţionale (Oallde, 1983, joassim). în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, după lichidarea absolutismului, se creează în Imperiul Austro-Ungar condiţii politice favorabile afirmării identităţii naţionale şi implicit utilizării limbilor naţionale. Limba continuă să joace (alături de religie) rolul de element esenţial al identităţii naţionale, dar acest rol este dublat de cel de instrument al culturii (ea însăşi o formă de luptă pentru existenţă naţională şi unitate politică). Intelectualii ardeleni nutresc convingerea că „propăşirea unei naţiuni” este în strânsă legătură cu „propăşirea limbii” (Gr. Silaşi), precum şi pe aceea că „o limbă fracţionată în dialecte e sinonimul unei naţiuni dezmembrate” (G. L. Frollo, apud David 1980: 18). în consecinţă, energiile lor se mobilizează în direcţia sincronizării cu limba vorbită în Ţară. Conectaţi la viaţa culturală din Regat, cărturarii ardeleni îşi asumă, în această perioadă (a doua jumătate a secolului al XlX-lea), un dublu rol: pe de o parte, continuă să fie promotori şi păstrători ai conştiinţei naţionale, pe de altă parte, mai ales prin creaţia literară originală şi prin publicistică (în ziare din Ardeal care circulă şi în Regat, de exemplu, „Tribuna” din Sibiu sau chiar în publicaţii din România), se implică în procesul de „literarizare” a românei. încă din perioada Şcolii Ardelene, ideea culturii pentru elite coexista cu ideea iluminării maselor. Din această dihotomie derivă cristalizarea în epocă a două direcţii divergente în problema cultivării limbii: atitudinea „intervenţionistă” (de la purism la etimologism moderat), opusă unei atitudini tolerante faţă de uz (pentru conceptul de „etimologism în marginile limbii” după 1880, vezi David 1980: 49-63). Adepţii * acesteia din urmă optează pentru „o politică de aşteptare a deciziei timpului” (Gheţie 1975: 563). Poziţia intelectualilor ardeleni în polemicile din epocă pe marginea problemei limbii literare este motivată de asumarea unei misiuni de sorginte iluministă. A se vedea, de pildă, răspunsul unui medic din Arad, Al. Tălăşescu, la pledoaria lui I. Lahovary (publicată în 1911 în „Convorbiri literare”) pentru conservarea şi reactivarea fondului lexical vechi (inclusiv slav), în defavoarea împrumuturilor neologice din latină sau din limbi romanice. Tălăşescu susţine că în problema limbii literare, „literaţii” nu pot urma poporul „fără ca şi ei să aibă pretenţiunea de înrâurire culturală asupra limbei poporului, ceea ce în ţerile unde limba românească este subjugată ar fi un dezastru naţional, o jargonizare a limbii” (Tălăşescu 1912: 15). în planul discuţiei pe marginea normei supradialectale, ardelenii au o poziţie diferită de a moldovenilor, manifestând mai puţine rezerve decât aceştia în privinţa supremaţiei variantei muntene. Ei îmbrăţişează, în general, ideea „Tribunei” că „soarele românilor la Bucureşti răsare”, aşadar sincronizarea sub aspect cultural cu acest centru (şi îndepărtarea de centrele la care erau circumscrişi administrativ şi politic - Budapesta şi Viena) este un obiectiv declarat. în chestiunea limbii, conştientizarea abaterilor de la norma literară din Regat şi eliminarea „ardelenismelor” devine un aspect important al acestui deziderat. S-ar putea afirma că oamenii de cultură transilvăneni aveau un complex legat de aspectele regionale prezente în idiolectul lor. în prefaţa cărţii sale, Cum vorbim, şi cum ar trebui să vorbim 381 româneşte? (Ardelenisme şi alte -isme), Axente Banciu îşi ia o serie de precauţii: „limbajul meu, ori cât de atent aş fi fost la corectitatea lui, e departe încă de a fi un noii me tangere, şi că vor fi încă de plivit destule greşeli generale în limbajul dela noi, pe lângă cele amintite de mine. Desăvârşirea acestei lucrări e chemat s-o facă unul dintre fraţii din români, care ne pot observa mai uşor greşelile, decum le putem observa noi, care am crescut cu ele.” Banciu îşi asumă criticile primite după apariţia primei ediţii a cărţii sale („Ar fi de dorit, ca autorul să dea mai multă atenţie limbii, care e plină de ardelenisme (barbarisme) ş.a.”), dar adaugă: „am dori să ni se şi arate aceste ardelenisme (barbarisme). Cum să te scuturi de un defect, de care nu-ţi dai seama?” (Banciu 1913: 4). Termenul „ardelenism” desemnează atât particularităţi regionale (termeni populari sau dialectali), cât şi latinisme şi împrumuturi sau particularităţi sintactice preluate din limbile cu care vorbirea ardelenilor se afla în contact: maghiara şi germana. Problema variantei românei vorbite în Ardeal de către intelectuali nu este ignorată nici în România. (Nu ne referim la articolele de la jumătatea secolului al XlX-lea ale lui Titu Maiorescu, în care se sancţiona abuzul de împrumuturi şi calcuri din germană, ci la situaţia de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea.) De pildă, într-un raport adresat Academiei asupra „Monografiei şcoalei civile de fete din Sibiiu” (al cărei autor este dr. V. Bologa), Al. Philippide sancţionează „ardelenismele” din textul recenzat, sugerând totodată echivalente literare. într-o rubrică de cultivare a limbii pe care o ţine în „Universul”, Ion Gorun scrie o serie de articole (republicate în volumul Ştii româneşte? Câteva observări asupra limbii, cum se scrie în vremea de faţă, Bucureşti, 1911) în care semnalează aceste abateri: „parcă auzim pe unii cărturari de peste munţi că ne întreabă dacă noi pretindem ca dânşii să abstea de la nişte vechi deprinderi de exprimare? - da, răspundem - dar mai ales să renunţe la ele; o să ne spună că le-au deprins înainte cu 20-30 de ani; le răspundem că de le-ar fi deprins şi de acum o sută sau două de ani, tot trebuie să le părăsească. Am întrelăsat să dea destulă atenţie dezvoltării limbii din ţară (...)” (Gorun 1911: 13). într-o conferinţă ţinută în faţa învăţătorilor din Branul său natal, profesorul Ion Clinciu din Bucureşti ironizează aceleaşi excese: „D-lor învăţători! îndreptaţi pe elevii dumneavoastră şi nu le mai îngăduiţi să zică, dar feriţi-vă şi dumneavoastră a zice că merg pe clasa a treia (...) sau capătă două darabe de pită şi un zlot la săptămână şi 20 cruceri la zi. E bine să socotiţi greşelile ce fac, cu dreaptă măsură, dar nu să le computaţi cu asprime, căci de vor fi prea simţitori, se îmbolnăvesc, fără să se lase a deveni morboşi nici în ruptul capului; fiindcă în cazul acesta vor avea de lucru cu apoteca, deşi farmacia le stă în cale. Când morbul vorbelor prea latineşti vă ameninţă cu contagiunea, să nu băgaţi cerere de răcurare la fizicul comitatului, când puteţi prea bine să vă mulţămiţi şi cu o înaintare de petiţie la medicul primar al judeţului, ceea ce vi se cuvine, dar nu vă compete nici chiar cu absoluţii de teologie să nu fiţi absolut de loc îngăduitori, şi când îi prindeţi că umblă pe tren, arătaţi-le pe necărturarii cari se suie în tren spre a călători până la Braşov, unde sosesc la unsprezece fără un sfert, nu ca ei la trei pătrare la unsprezece” (apud Gorun 1911: 158). în acelaşi volum, 382 Gorun comentează sintagma „m-am suit într-un lemn”, preluată dintr-o povestire a unui obscur scriitor orădean, considerând că este vorba de un calc semantic din maghiară, unde fa are atât sensul „copac”, cât şi „lemn”. Dintr-un comentariu al lui Banciu (1913: 75), aflăm că nu toate sugestiile intelectualilor regăţeni sunt primite fără rezerve, astfel unele echivalente literare propuse nu sunt considerate pertinente (de exemplu, intravilan = proprietate urbană, sucrescenţă = abundenţă). Banciu arată că „proprietate urbană poate fi însă şi o casă, pe când intravilanul este un loc liber, de clădit, în oraş”, iar prin sucrescenţă se înţelege „o generaţiune care să înlocuiască pe cea de azi”, ca în „să se creeze o sucrescenţă de bărbaţi culţi”. 3. PARTICULARITĂŢI ALE LIMBII ROMÂNE LITERARE VORBITE ÎN TRANSILVANIA O descriere a limbii române culte utilizate în Transilvania înainte de Marea Unire şi în deceniile „de tranziţie” care au urmat acestui eveniment istoric presupune examinarea mai ales a nivelurilor limbii care prezintă cele mai pregnante particularităţi regionale. Nivelul limbii cel mai puternic marcat de influenţele exercitate, pe de o parte, de şcoala latinistă şi, pe de altă parte, de contactul cu limbile oficiale din Imperiu este vocabularul (doar într-o măsură mai mică morfosintaxa, prin declinări oscilante, după model latin sau simple ezitări datorate uzului limbii în condiţii istorice specifice, prin calchierea regimului prepoziţional / cazual al unor verbe, adjective sau adverbe, prin influenţe ale sintaxei germane sau prin pătrunderea în registrul înalt a unor trăsături dialectale). Gramaticile şcolare şi manualele metodice elaborate de profesori de la gimnaziile cu predare în limba română sunt sincronizate cu cele din ţară, profesori de la gimnaziile ardelene sunt autori ai unor manuale care circulă şi în şcolile din România: Manliu (1896), Muntean (1860), Dariu (1895) etc. Ezitări între forme flexionare sunt consfinţite chiar de norma din Regat, dicţionarele sau lucrările normative din epocă (sau chiar de mai târziu, după Unire) înregistrând adesea variante libere. Ortografia prezintă puţine probleme specifice, pentru că sistemul ortografic adoptat este (în fiecare etapă) cel în vigoare în Regat. 3.1. Ortografie şi ortoepie în absenţa unor surse adecvate, observaţiile legate de nivelul fonetic se bazează exclusiv pe mărturiile din epocă ale oamenilor de cultură preocupaţi de impunerea unei norme ortoepice unice (vezi infra, exemplele preluate de la Banciu 1913). în ceea ce priveşte ortografia, introducerea mai târziu decât în România, după 1860, a alfabetului latin (mai ales în texte laice, din cauza reticenţelor intelectualilor ardeleni legate de pierderea identităţii religioase, pentru că alfabetul latin şi limba latină se asociau cu catolicismul sau cu calvinismul) a determinat ralierea la norma ortografică din Regat, ea însăşi marcată de succesive „căutări”. Este posibil, astfel, ca ezitările ortografice să traducă şi oscilaţii între notarea fidelă a rostirii curente şi varianta grafică pe care norma încerca să o impună. Urmărind acest aspect în texte tipărite în Transilvania şi Banat între 1880 şi 1920, Doina David constată că „multe dintre caracteristicile ei ar putea fi puse pe seama vorbirii 383 românilor din fostul Imperiu Austro-Ungar”, dar în acelaşi timp, o mare parte dintre elementele lingvistice care reţin atenţia „sunt variante clasice mai apropiate de etimon, promovate deci ca literare în perioada anterioară nu de pe poziţii regionaliste, ci în concordanţă cu un principiu naţional* destinat să dirijeze evoluţia culturii noastre în anasamblul ei, acela al latinităţii” (David 1980: 137). Aşadar, ortografia şi (implicit) rostirea transilvăneană cultă se caracterizează, pe de o parte, prin influenţa exercitată de limbile oficiale din Imperiu, pe de altă parte, prin rostiri latinizante (atestate încă de la începutul secolului al XlX-lea în toate variantele limbii române literare (Todoran 1962: 122 ş.u.): c ~ ţ , în proţes (lat. processus), publiţe (lat. publice), soţietate (lat. societas, -atem), ţeremonie (lat. ceremonia) sau g - g’: maghistrat (lat. magistratus), orighinal (lat. originalis), relighie (lat. religio)). Aceste rostiri sunt semnalate şi sancţionate de Banciu (1913) ele fiind considerate „ardelenisme” (numeroase exemple sunt înregistrate şi de DA şi DLR, cu indicaţia „rar, în Transilvania” sau „învechit, în Transilvania”): s ~ z: conzervare, epizod, senz conzul, conziliu, intenziv, penziune, univerzitate, zistematic, s ~ ş: a ştudia, ştudent, Şpania, ştudiu, şcandal, ştilizare, conştrucţie, inştituţie, confişcă, ştipendiu, poşed, conştituţie, ştat, ştaţiune, ştaţionez, ştatistică, şpeţialitate; La numeroşi autori, întâlnim ortografie oscilantă, uneori pe aceeaşi pagină: „situaţia morală a şcoalelor secundare româneşti o caracterizează deplin următorul episod petrecut la gimnaziul din Brad, chiar în anul 1883, epizod pe care îl povesteşte însuşi directorul şcoalei” (Ghibu). Un alt exemplu de ezitare ortografică: „fu ales president al societăţii de lectură,Andrei Şaguna”, pe atunci comună ştudenţilor în teologie şi pedagogie”, „în vremea cât a ştudiat la universitate ” şi ştudiu zistematic” (I. Blaga). Aceste particularităţi sunt semnalate de Todoran (1962: 122), în texte de la începutul secolului al XlX-lea. Unele neologisme de origine latină intrate prin intermediul limbii maghiare sunt identificate pe baza criteriului fonetic: s redat ca ş: apelanş, comisarăş, diştrict, inştanş, inştanţie, notarăş („secretar”, lat. notarius), praxiş („uz, practică”, lat. praxis). (A se vedea şi studiile lui Treml Lajos, „A magyarorszâgi latin sezes az olâhban”, în „Magyar nyelv”, XXIX (1933), nr. 1-2, p. 25-37, şi recenzia lui N. Drăganu în,JOacoromania”, VIII, p. 231-232, citate de Todoran 1962.) s ~ c: exercează / esercează\ „Regele exercează puterea supremă; dar puterea supremă regele nu o esercează" singur, ci cu ajutorul şi conlucrarea poporaţiunii” (Onişor); „ acciză), fie că DOOM2 continuă a indica variaţia liberă: apocalips -apocalipsă, saproflt - saprofită; în DOOM1-2 sunt înregistrate dermă, epidermă, dar, în uz, circulă şi derm, epiderm (Liiceanu). 1.2. Variaţia masculin - neutru în procesul de adaptare a împrumuturilor, se constată, ca şi în perioada anterioară, oscilaţia dintre formele de masculin şi de neutru. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, existau în circulaţie forme de masculin pentru care, ulterior, s-a impus neutrul şi, invers, forme de neutru pentru care ulterior s-a impus masculinul. (a) Se va impune neutrul pentru forme ca articol - articoli (Hamangiu: „articolii precedenţi”; Hasdeu: articlu / articli („patru articli”, Hasdeu), forme circulând alături de articole, Hamangiu; vezi şi Dame, unde apar numai formele de neutru articole - articolele); secoli, secolii (forme generale la Hasdeu); timpii (~ moderni, - cei vechi, Hasdeu, Lambrior, dar numai timpuri, la Dame, Tiktin şi Maiorescu). Se cuprinde aici şi întreaga terminologie gramaticală, pentru care, mai ales la începutul perioadei şi în mod deosebit la Hasdeu, apar numeroase forme de masculin: adjectivi / adjectivii (Hasdeu); adverbi / adverbii, adverbilor (Hasdeu „mulţi adverbi”; Slavici: „«adverbii bănăţeni”); arhaismi („arhaismi de mult dispăruţi”, Hasdeu); cauzativii „verbe cauzative” (Hasdeu); dativi („neşte dativî\ Hasdeu); demonstrativi („ambii demonstrativi”, Hasdeu); diminutivi („cinci diminutivi”, Hasdeu); idiotismi („acei idiotismf\ „unii idiotismf\ Hasdeu); infinitivi („doi infinitivi nu numai nearticulaţi, dar însă scurtaţi”, Hasdeu); masculini (Hasdeu); moldovenismi „cuvinte provenind din Moldova” (Hasdeu, dar şi latinisme, germanisme, românisme, gotisme), neutrii („neutrii slavici”, Hasdeu); neologismii (Hasdeu); nominativi (Hasdeu); plurali („toţi pluralif\ Hasdeu); pronumi („pronumii feminini”, „toţi adverbii şi pronumii româneşti compuşi”, Hasdeu, alături de pronumele, pl.); numeri - numerii (Hamangiu, „primii numeri ordinali”, Hasdeu, „două numeri”, Slavici); proverbi (Hasdeu, dar şi proverbe); sinonimi / sinonimii („cei doi sinonimi”, „ambii sinonimi”, sinonimii latini”, „ceilalţi sinonimf\ Hasdeu); substantivi / substantiva (Hasdeu, alături de substantivele); verbi („verbi specifici”, „■verbi cauzativi”, „cei mai mulţi verbi”, Hasdeu). Forma adverbii poate fi interpretată şi ca neutru plural nearticulat (adverbiu - adverbii), aşa cum probează forma de plural adverbiile (Slavici). în această variantă, substantivul va parcurge, în perioada pe care o analizăm, o schimbare de tipar flexionar, şi nu una de gen, căci trece de la clasa neutrelor în iu - ii la cea a neutrelor în cons. - e. O situaţie aparte are numi, conţinând o modificare fonetică, şi nu una morfologică (Hasdeu: „două numi”, „multe numi”, „numi personale”, „numile proprii sunt mai toate desfigurate”), deducţie întemeiată pe faptul că numeralele sau adjectivele / participiile acordate pun în evidenţă forma de neutru, şi nu de masculin. Pentru poziţia în epocă a acestor substantive, este de remarcat observaţia lui Tiktin ([1893] 1945: 29): „pluralele masculine timpi, umeri, numeri sunt mai puţin uzitate”. în ceea ce priveşte terminologia gramaticală, poziţia lui Hasdeu este, cu câteva excepţii, singulară în epocă, având în vedere că formele curente erau cele de neutru; vezi şi adjective (Tiktin), adverbe (Tiktin), numerele (Maiorescu, Scriban), „pronumele demonstrative” (Philippide). 409 (b) Se va impune masculinul pentru substantive ca atom - atome (atome / atomele, forme indicate în Dame, şi forme curente la Rădulescu-Motru); fosfat -fosfate (Rădulescu-Motru); lob - loburi (Rădulescu-Motru). Variaţia masculin - neutru apare şi la cuvinte din fondul vechi. Textele vremii înregistrează: cârnaţi (Dame), dar şi câmaţuri (Hasdeu); miez (cu pluralul variabil în Dame: miezuri, miezi şi mieji); roii ([de albine], Hamangiu, dar şi roiuri, roiurile, Dame); ţărmi („ambii ţărmi”, la Hasdeu, dar şi ţărmuri, Dame). Fluctuaţia continuă şi spre mijlocul secolului al XX-lea. în Iordan (1943: 56-58), sunt indicate numeroase forme variante (infra, 2.1.1). Variaţia, dar şi diferenţierea lexicală continuă şi astăzi, după cum indică DOOM2. Pentru substantivele vechi, în DOOM2, apar ca variante formele canafuri -canafi, clicheţi — clichete, cocoloaşe — cocoloşi, ghionţi — ghionturi, mărgăritari — mărgăritare, iar, pentru împrumuturi, formele acumulatori - acumulatoare, componente - componenţi, croasanţi - croasante, explozivi - explozive, robinete -robineţi, torenţi - torente. Apar ca diferenţiate lexical sau ca specializate pentru anumite domenii forme precum: accidenţi - accidente, alcooli - acooluri, bari -baruri, calculi - calcule, centri - centre, compuşi - compuse, contraforţi - contraforturi, corneţi - cornete, corpi - corpuri, creieri - creiere, globi - globuri, miezi -mieji — miezuri, nuclei — nuclee, octeţi — octete, subiecţi — subiecte, termeni — termene, timpi — timpuri, umeri — umere, viruşi — virusuri. S-a selectat o singură formă, cea a masculinului, pentru substantivele combustibili, epoleţi, exponenţi, versanţi, sau cea a neutrului, în cazul suporturi (în fapt, pentru ultimele substantive, în uz circulă ambele forme). 1.3. Oscilaţia masculin - feminin Fenomenul este mult mai restrâns şi afectează numai substantive din fondul vechi al limbii. în Iordan (1943: 51-52), sunt înregistrate perechile bocanc -bocancă, buturug - buturugă, cartof - cartoafă, ciomag - ciomagă, desagă -desag, fărâm - fărâmă, care, deşi fixate în DOOM2 cu o formă unică, persistă, în registrul popular, familiar, cu ambele forme (internet: cartoafa - 650 de apariţii; bocancă („Grea şi udă, tropăie bocanca'j\ desagul- 144 de apariţii). Rar, apar variaţii şi pentru împrumuturi: insect (Hasdeu: „numele insectului rădaşcă”) şi insectă. 1.4. Ponderea genurilor în perioada supusă aici analizei, raportul numeric dintre genuri cunoaşte unele modificări, observabile, în primul rând, la împrumuturi, dar atingând, în oarecare măsură, şi substantivele din fondul vechi. Potrivit analizei efectuate de Dragomirescu (2005a), cele mai recente împrumuturi latino-romanice (un total de 136 de substantive) s-au repartizat pe genuri astfel: 37 de substantive s-au încadrat la masculin, 50 la feminin, 36 la neutru şi încă 13 sunt instabile. în ce priveşte repartiţia după limba de origine a împrumutului, autoarea constată că, pentru împrumuturile englezeşti, se manifestă o creştere evidentă a ponderii neutrului, respectiv o scădere a ponderii femininului, iar, pentru cele franţuzeşti, o creştere a ponderii neutrului, femininul şi neutrul ajungând, în ansamblul sistemului, să ocupe aproximativ aceeaşi poziţie. 410 Analiza dinamicii actuale a unui microsistem terminologic, cel al terminologiei lingvistice aflate în plină dezvoltare (Pană Dindelegan 2002d: 47-56), a confirmat, pentru acest domeniu limitat, direcţiile generale de evoluţie, şi anume: (a) creşterea ponderii neutrului, în ciuda presiunii modelelor terminologice străine, unde nu există neutru; (b) creşterea, sub presiunea modelelor neologice, dar şi sub presiunea unei tendinţe interne, a ponderii masculinului; (c) scăderea clasei femininelor. 2. TIPARE FLEXIONARE ALE SUBSTANTIVELOR Clasele flexionare de substantive (declinările) erau constituite cu mult înainte de perioada aici în discuţie. Evoluţia priveşte ponderea fiecăreia în ansamblul sistemului, „deschiderea” faţă de împrumuturi, relaţia fiecărei clase cu sistemul de alternanţe. 2.1. Substantivele masculine în cadrul masculinului, se disting două subclase mari de flexiune: tipul flexionar cons. - i (asilabic): „pom - pomi” vs tipul flexionar e - i (asilabic): „frate - fraţi”. 2.1.1. Tiparul flexionar cons. - i (asilabic): „pom - pomi” în întreaga perioadă analizată, tiparul în discuţie continuă să funcţioneaze, ca şi în secolul anterior, ca tipar puternic, care îşi atrage marea majoritate a noilor împrumuturi ce denumesc fiinţe de sex bărbătesc, iar, mai recent, şi substantive inanimate. Cercetătorii secolului al XX-lea au semnalat tendinţa de extindere a clasei masculinelor inanimate (supra, 1.2) în dauna neutrelor (Iordan 1943: 55-59; Graur 1968: 93-94), iar, din punct de vedere flexionar, au indicat încadrarea noilor masculine inanimate în tipul cons. - i asilabic. Iordan {loc. cit.) indică numeroase formaţii paralele provenind din clasa inanimatelor, dintre care una este de masculin, iar alta de neutru: acizi - acide, antipozi — antipode, atomi — atome, cauciucuri — cauciuci, centri — centre, cocoloşi — cocoloaşe, combustibili — combustibile, compuşi — compuse, contacţi — contacte, contraforţi — contraforturi, corneţi - cornete, creieri - creiere, curenţi - curente, derivaţi — derivate, dialogi — dialoguri, epoleţi — epolete, explozivi — explozive, exponenţi - exponente, fagoţi - fagote / fagoturi, filamenţi - filamente, fulgeri -fulgere, globi - globuri, gogoşi - gogoaşe, grumaji - grumaze / grumazuri, hexametri - hexametre, întregi - întreguri, limani - limanuri, lobi - loburi, meterezi — metereze, mieji — miezuri, nuclei — nuclee, obraji — obraze, poli —poluri, prapuri — prapure, produşi — produse, radicali — radicale, râmi — ramuri, robineţi — robinete, secoli — secole, silicaţi — silicate / silicaturi, snopi — snopuri, spalieri — spaliere, suporţi — suporturi, şpalţi — şpalte / şpalturi, termeni — termene, timpi — timpuri, torenţi — torente, troieni — troiene, ugeri — ugere, umeri — umere, vapori — vapoare, versanţi — versante, zimţi — zimţuri. Unele apar în variaţie liberă; altele, chiar din perioada lui Puşcariu şi a lui Iordan, se diferenţiaseră lexical sau stilistico-funcţional (în Puşcariu, [1936] 1974: 411, se specifică diferenţierea lexicală „judecătorul i-a acordat două termene” v.v „exprimă-te în termeni cuviincioşi în Iordan, loc. cit., se indică diferenţierea pe stiluri funcţionale: „masculinul în termi- 411 nologia medicilor”, „masculinul răspândit în terminologia chimiştilor, medicilor”, cu referire la lobi - loburi, respectiv nuclei - nudee). O listă asemănătoare apare şi la Graur {loc. cit.), care cuprinde forme masculine extinse în dauna neutrului: acumulatori, baloţi, carburatori, compuşi, cromosomi, condensori, cuzineţi, eteri, generatori, izotopi, motori, regleţi, robineţi, semiconductori, şpalţi, termeni, vagoneţi. După patru decenii, formele adoptate în DOOM2 indică, în cazurile acumulatori - acumulatoare, baloturi - baloţi, robinete - robineţi, continuarea variaţiei; pentru substantivele cromozomi, cuzineţi, izotopi, s-a impus o unică formă de masculin, iar pentru substantivele carburatoare, condensatoare, generatoare, motoare, reglete, semiconductoare (dar semiconductori, în DOOM1), şpalturi, vagonete, s-a impus forma de neutru; pentru situaţiile eteri vs eteruri, termeni vs termene, se consemnează diferenţierea lexicală a formelor. Tendinţa de impunere a masculinului (cu tipul flexionar cons. - i asilabic) continuă să se manifeste şi astăzi, după cum probează fapte precum: (a) Numeroase substantive inanimate recent intrate în DOOM2 aparţin aceluiaşi tip flexionar: biker-i, cheeseburger-i, colant-ţi, clăpar-i, conductor-i, croasant-ţi, digit-ţi, eurocent-ţi, hamburger-i, hotdog-i, jeans-şi, joule-i, pampers-şi, ranger-i, roller-i, senzor-i, stabilopod-zi. (b) Terminologii recente în plin avânt (vezi, pentru terminologia gramaticală, Pană Dindelegan 2002d) şi-au creat numeroşi termeni aparţinând acestui tipar flexionar al masculinului: actanţi, adjuncţi, ambreiori, antecedenţi, aproximatori, clasificatori, complementizatori, conectori, constituenţi, cuantificat ori, descriptori (termen recent, semnificând „manual sau schemă de descriere a fundamentelor structurale ale unei limbi), determinanţi (şi cu varianta terminologică determinatori), focalizatori, formanţi, functori, guvernori, indicatori [ai deixis-ului], intensificatori, marcatori, modalizatori, modificatori, operatori, predeterminând, referenţi, relatori, rematizatori, semnificând, semnificaţi, specificatori, şifteri, temadzatori. Paralel cu extinderea clasei masculinelor inanimate, mai ales în privinţa terminologiilor modeme, se poate urmări şi o tendinţă opusă, de abandonare a masculinului în favoarea neutrului. O bună parte din termenii gramaticali care la Hasdeu circulau cu formă masculină (supra, 1.2) s-au impus, ulterior, cu formă de neutm. (c) A rămas la fel de activ procesul de specializare şi diferenţiere lexico-gramaticală semnalat acum peste cinci decenii în Avram ([1958] 2005: 17-20) şi de Graur (1968: 94), proces în care unul ditre noii termeni aparţine masculinului {contraforturi - contraforţi, derivate - derivaţi, determinante - determinanţi, elemente - elemenţi, nuclei - nuclee etc.). 2.1.2. Tiparul e - i (asilabic): „frate - fraţi” în cursul secolului al XX-lea, tiparul în discuţie (vezi Pană Dindelegan 2008b: 197-210) nu pare să-şi fi modificat poziţia în sistem, inventarul de substantive care-1 satisfac fiind, în cea mai mare parte, fixat de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Este vorba de un inventar mai puţin bogat decât cel reprezentat de tiparul anterior (supra, 2.1.1). Tiktin ([1893] 1945: 29) indică „vreo 60 de masculine în -e”. 412 Gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea înregistrează, ca şi pentru perioadele anterioare (pentru sec. al XVIII-lea, vezi Frâncu 2009: 244-245), existenţa unei concurenţe între tiparul cu e şi cel terminat în consoană (supra, 2.1.1). în Tiktin ([1893] 1945: 40) sunt indicate variaţii precum: berbec - berbece, flutur - fluture, şoarec - şoarece, vultur - vulture. în Dame (1893-1894-1895), sunt înregistrate variaţiile: berbece - berbec, fagur - fagure; alte substantive apar, în Dame, cu formă unică, fie în -e {bulgăre, fluture, nasture, pieptene, strugure, şoarece, vierme), fie în consoană {culbec, curpen, mugur, pesmet, tutor, vultur). Concurenţa e semnalată şi mai târziu: Puşcariu ([1936] 1974: 411) indică variaţia mugure - mugur, tutore - tutor, dar o unică formă pentru bulgăre, fagure, nasture; Iordan (1943: 85-86) înregistrează, în afara acestor substantive, şi altele: culbec - culbece, curpen - curpene, oaspete - oaspăt / oaspet, pesmet - pesmete, vierm - vierme. Potrivit indicaţiilor din DOOM2, limba literară s-a fixat la formele în -e (fluture - fluturele, oaspete - oaspetele, strugure - strugurele, şoarece - şoarecele); excepţie fac berbec, culbec, curpen, gărgăun, pesmet, vultur, precum şi formaţiile încă variante bulgăr - bulgăre, germen - germene, pieptăn -pieptene. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea, o serie de împrumuturi aparţinând terminologiei juridice oscilează, ca mod de încadrare, între acest tipar flexionar şi cel în consoană, variaţia rezolvându-se, aproape fără excepţie, prin impunerea tiparului în consoană, semn suplimentar că cel în -e este mai puţin puternic. Astfel, în Hamangiu, apar în variaţie liberă: cedente - cedent', comodante -comodant', creditore - creditor, curatore - curator, (co)debitore - debitor, deponentele, alături de deponentului; detentore „(jur.) deţinător al unui bun”, alături de detentor; donatore - donator, executore - executor; fideiusore - fideiusor; garante -garant', minore - minor, testatore „cel care lasă un testament”, alături de testator, tutore - tutor. Alţi termeni apar cu o unică formă, în -e: ascendente („împărţeala făcută de ascendente”), comitente, contractante, copermutante, descendente / des-cendinte, (co)erede, gerante, înzestrătore, majore, (co)mandante, posesore, procuratore, succesore. După 3-4 decenii, se impune varianta flexionară masculină în consoană; în Hamangiu, Nicolau, apar forme unice: cedent, creditor, curator, debitor, descendent, testator, tutor. Limbajul juridic actual a adoptat forme unice în consoană: cedent-ţi, comodant-ţi, contractant-ţi, creditor-i, curator-i, debitor-i, descendent-ţi, detentor-i, donator-i, executor-i, fideiusor-i, garant-ţi, gerant-ţi, major-i, minor-i, posesor-i, succesor-i, testator-i (vezi DOOM2; vezi Cod, 1993: creditor, curator, debitor). Numai în cazul a două substative: erede, tutore, s-a adoptat forma tiparului în -e (DOOM1-2: erede - erezi) sau s-a continuat variaţia liberă (DOOM1 tutore / tutor, Cod, 1993: tutore şi tutor)', în DOOM2 s-a revenit la o unică formă, în -e {tutore). Şi alte împrumuturi, în procesul de adaptare, au oscilat între tiparul e - i {asilabic) şi tiparul cons. - i; vezi, de exemplu, la Hamangiu: autore - autori, directore - directori sau, la Lambrior: editore - editori, faţă de actualele forme: autor-i, director-i, editor-i. 413 în uzul actual, dintre împrumuturile care cunosc o variaţie similară, poate fi indicat unul singur: biscuit (formă înregistrată în DOOM2), care apare frecvent şi cu forma biscuite (conform motorului de căutare Google, se constată 29 400 de apariţii ale formei biscuite şi 19 400 de apariţii ale formei articulate biscuitele). în invazia actuală de împrumuturi, niciunul dintre substantivele recente (prezente în DOOM2, DCR2, Dragomirescu 2005b) nu este încadrat fără echivoc în acest tipar. Extrem de puţinele împrumuturi recente terminate în -e neaccentuat fie se includ la neutrele invariabile (vezi recentul panetone), fie, dacă aparţin masculinelor, se înregistrează cu formă invariabilă (vezi DCR2: kamikaze, mascalzone', DOOM2: kamikaze), fie, dacă apariţiile sunt puţin numeroase, nu-şi evidenţiază genul şi, implicit, tiparul flexionar (Dimitrescu 2008: 601-616: calzone „un tip de pizza”, mascarpone „un tip special de brânză”, tortellone „rulou din aluat umplut cu spanac”). Singurele cu oarecare şanse de fixare în tipul masculin cu -e sunt recentul kamikaze şi mai vechile mascalzone şi bebe: ele sunt normate ca invariabile, dar, în uzul curent (internet şi texte), apar şi cu forme variabile: kamikazele, kamikazii, mascalzonele, mascalzonii, bebele. Forma bebe are tratament diferit după cum finala este accentuată sau neaccentuată. în condiţiile accentuării vocalei finale, se preferă forma bebe-ul meu, care aparţine tiparului curent de masculine (bebe-ul - bebe-ii). In condiţiile neaccentuării finalei, se preferă bebele meu, formă care, prin singularul articulat (bebe - bebele), trimite la tiparul aici analizat. Ca indicaţie normativă, DOOM2 acceptă variaţia accentuală bebe / bebe, dar nu specifică nimic în legătură cu pluralul şi cu articularea. în concluzie, în cursul secolului al XX-lea, tiparul flexionar masculin cu singularul în -e, în ciuda unui moment de revigorare prin împrumuturi aparţinând, mai ales, terminologiei juridice, nu a cunoscut modificări substanţiale de poziţie în sistem. 2.1.3. Apar tipare flexionare noi? • Câteva împrumuturi masculine au introdus un nou tipar flexionar, constituit din corelaţia desinenţială sg. o (neaccentuat) - pl. i (nonsilabic sau silabic) (flamingo -flamingi, picolo - picoli, straniero - stranieri, paparazzo - paparazzr, primele includ un -i final nonsilabic, iar paparazzi, un -/ final silabic). De observat că -i desinenţial silabic apare în cu totul alte condiţii decât cele existente anterior în limbă (socru - socri), unde un -i vocalic este condiţionat fonetic de grupul muta cum liquida. Noul tipar flexionar este totalmente nesemnificativ în sistem, atât sub aspect numeric, cât şi ca forţă de atracţie a altor substantive (Pană Dindelegan 2009b: 10—11). • Desinenţa neologică de plural -s este înregistrată în multe împrumuturi recente de substantive utilizate mai ales la plural: bluejeans, snacks, sneakers, sticks (Stoichiţoiu Ichim 2006a: 46-47); pentru alte exemple, vezi Pană Dindelegan 2009b: 11, unde există şi întreaga bibliografie. în ciuda apariţiei oarecum frecvente în aspectul scris al limbii actuale, româna manifestă o puternică respingere a desinenţei de plural -s. Semnul cel mai clar al acestei respingeri îl constituie crearea aşa-numitelor plurale „tautologice” sau „duble” (Avram 1997: 17, Stoichiţoiu Ichim 2006a: 47), în care desinenţa autohtonă -i (eventual, -uri, dacă substantivul este neutru) se ataşează desinenţei 414 neologice -s, ceea ce indică pierderea totală a semantismului ei originar şi atragerea cuvintelor cu -s final în tiparele flexionare autohtone {skinheads-ii, apud Stoichiţoiu Ichim 2006a). De observat şi atragerea noii forme, unde -s este simţit ca aparţinând radicalului, în tiparul autohton de alternanţe (s/ş: bluejeans - bluejeanşi). 2.2. Substantivele feminine Subclasele de flexiune ale substantivelor feminine, mai numeroase decât ale celor masculine, continuă tabloul flexionar din perioada anterioară (vezi XIX, Substantivul, 1.2). 2.2.1. Tiparele flexionare ă - e vs ă - i: „casă - case” vs „casă - căşi / căsi” Concurenţa celor două tipare flexionare este mai veche decât perioada la care ne referim (pentru sec. al XVIII-lea, vezi Frâncu 2009: 263-264; pentru sec. al XlX-lea, vezi XIX, Substantivul, 1.2.1). • La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, erau fixate deja anumite preferinţe în selecţia celor două desinenţe de plural, fiind posibilă, pentru zone restrânse, o circumscriere fonetică şi de structură morfologică a claselor. Gramaticile sugerează existenţa unor condiţionări de acest tip, şi anume: - Este selectat -i în condiţiile în care substantivul feminin include sufixul -(t)ură sau sufixul -eaţă (Tiktin [1883] 1945: 46). - Este selectat -e în condiţiile în care, potrivit indicaţiilor lui Philippide (1897: 14), substantivul feminin se termină în: -ană (pulpană, strană), -cală (ameţeală, ferbinţeală), -eţă (bătrâneţă, blândeţă), -ină (albină, botină)’, -oacă {moacă, troacă), -oară {căprioară, inimioară), -uţă {broscuţă, băsmăluţS). Potrivit indicaţiilor lui Tiktin ([1893] 1945: 46), este selectat -e când substantivul feminin include sufixele -că, -ană, -easă, -uşă, -iţă, -uţă, -ioară {ţărance, vădane, mirese, căţeluşe, portiţe, broscuţe, surioare) sau are ca finală pe -lă {coaie, şcoale, ţidule, încurcale) sau pe -ţă, exceptând formaţiile cu sufixul -eaţă {ştiinţe, pieţe, chitanţe). Dincolo de aceste „determinări”, care au şi numeroase excepţii, unele observate chiar de autori, selecţia uneia sau a alteia dintre desinenţe nu se supune niciunei reguli, clasele neputându-se circumscrie decât prin inventariere. Aşa se explică procedeul lui Philippde, care înregistrează prin inventariere cele două clase (vezi, pentru tipul ă - e, 1897: 14—16, iar pentru tipul ă - i, 1897: 17-18). Din acest inventar, trebuie reţinute două subclase pentru care norma ulterioară se va modifica, şi anume: - subclasa substantivelor feminine terminate cu sufixul -eală (în lista lui Philippide: ameţeală, ferbinţeală, gălbineală, săpuneală); - subclasa substantivelor terminate în -eţă, -eaţă (Philippide: bătrâneţă, blândeţă, cărunteţă, greaţă, la care autorul însuşi observă câteva excepţii: dimineaţă -dimineţi, dulceaţă - dulceţi, frumuseţă - frumuseţi). Primul grup va evolua, fără excepţie, spre tiparul ă - i (în măsura în care aceste substantive abstracte prezintă şi forme de plural, ele primesc -i asilabic; vezi DOOM1-2: ameţeli, fierbinţeli, gălbeneli). Pentru al doilea grup, se generalizează pronunţia nemoldovenească bătrâneţe, blândeţe, cărunteţe (substantivele primesc, la singular, pe -e şi intră în alt tipar flexionar; infra, 2.2.2). 415 Dintre exemplele date de Philippide, numeroase substantive şi-au schimbat ulterior norma. Unele trec de la pluralele în -e la cele în -i asilabic {hurte, buruiene, cioare, coaie, curce, cuşte, găine, morişte, ţărance, ţigance; pentru ţărance, ţigance, DOOM1 recomandă variaţia liberă ţărance / ţărănci, ţigance / ţigănci, iar DOOM2 indică o unică formă ţărănci, ţigănci). Altele, dimpotrivă, revin la mai vechiul -e; cătărămi, câtuşi, cocărzi, colinzi, fereşti, grăpi, săpi sunt normate actualmente în -e. Pentru fereastră şi piatră, e interesantă remarca lui Tiktin {loc. cit.): „fac la plural pietri, fereştri (mold. fereşti)-, mai nouă [subl. ns. - GPD] sunt formele pietre, ferestre”. Pentru concurenţa celor două desinenţe de plural, gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea înregistrează atât fenomenul variaţiei libere, cât şi posibilitatea diferenţierii lexicale. Pentru variaţie liberă, Philippide (1897: 20) indica buruiene - buruieni, certe -cerţi, cuşte - cuşti, paşte -paşti, iar Tiktin ([1893] 1945:46) observa că „la multe, uzul nu e stabilit încă”, indicând variaţia barbe - bărbi, roate - roţi, coade - cozi, sume - sumi, palme -pălmi. Pentru diferenţierea lexicală, Philippde (1897: 18) semnala: bucate „mâncări” vs bucăţi-, coade (la femei) vs cozi-, coarde (la instrumente) vs corzi (la acoperemânt); date (istorice) vs dăţi {două dăţi); plase (pentru pescuit) vs plăşi (regiune), iar Tiktin {loc. cit.) indica: „bucate are două plurale: bucate (mâncări, grâne), bucăţi (părţi)”. Textele de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, indiferent de domeniu (lingvistică: Philippide, Tiktin, Lambrior; drept: Hamangiu; istorie: Iorga; critică literară: Maiorescu), confirmă cele mai numeroase indicaţii ale gramaticilor, dar conţin şi diferenţe faţă de recomandările vremii, şi anume: - Substantivele create cu sufixul -eală apar, adesea, în variaţie liberă, fie cu pluralul -e, fie cu -i (Hamangiu: socotele, alături de socoteli', alteori, apare numai forma în -i: cheltuieli). - In cazul substantivelor cu finalul în -ură, nu se confirmă indicaţia gramaticilor, căci pluralul în -i (Hasdeu: trăsuri „trăsătură”, Tiktin: trăsături-, Philippide: apucături, căzături, împuşcături, învăţături, sărituri-, Iorga: magistraturile) alternează cu forme în -e (Hasdeu: trăsure, Hamangiu: procure, crestăture; Lambrior: păturele; Hasdeu: figure, înjurăture, ramure, tipăriture). - Substantivele terminate în -că, exceptând situaţiile în care -că este sufix moţional, au forme variante pentru plural, fie în -e (Hasdeu: caracteristice, condice, cronice, gramatice, munce, republice, roce; Maiorescu: epoce, polemice-, Iorga: cronice-, polemice), fie în -/ (Philippide: gramaticile, mânecile; Tiktin: gramatici-, Iorga: cronici), fie în variaţie liberă, -e sau -i (Hamangiu: ipotece, alături de ipoteci). - Substantivele terminate în -ţă {crâşmăriţă, rămăşiţă, temniţă), care, după indicaţiile gramaticilor, ar fi trebuit să facă pluralul în -e, apar frecvent cu -i (Lambrior: rămăşiţi-, Philippide: temniţi), deosebindu-se de norma impusă ulterioar în -e. - Creaţiile substantivale cu sufixul -inţă realizează frecvent pluralul în -inii, iar genitiv-dativul singular articulat în -inţii; vezi Tiktin: „conjunctivul dorinţiV, „conjunctivul voinţii”, voinţi; Philippide: „modeste silinţi”, voinţi; Iorga: credinţi, 416 cunoştinţi, silinţi, suferinţi; Lambrior: flinţi, fiinţile, fiinţii. Paralel, apar însă şi formele în -e, singurele care se vor impune ulterior; vezi Tiktin: fiinţe', Maiorescu: ştiinţe', Hasdeu: privinţe', Iorga: cerinţe, dorinţe. - în epocă, apar cu forme variante sau cu forme diferite de norma actuală atât substantive din fondul vechi, cât şi împrumuturi: arende, alături de arenzi (Hamangiu, Hasdeu); barbe (Hasdeu); boale (Philippide, Lambrior, Hamangiu); căciule (Hasdeu); cârciume (Hasdeu); coaielor (Maiorescu); comandelor (Iorga); contoare (Hasdeu); crenge (Hasdeu); fântâne (Hasdeu); furtune (Hasdeu); gurele (Hasdeu); groape (Hasdeu); limbe, limbele (Lambrior, Maiorescu), alături de limbi, limbile (Lambrior); liine (Hasdeu); mânile (Philippide), alături de mânele (Philippide); monedele (Maiorescu) şi cu formele monete, monetele (Hasdeu); pagine (Hasdeu); rădăcine (Hasdeu); regule (Lambrior, Hamangiu, Maiorescu, Densusianu), alături de reguli (Hamangiu); sarcine, sarcinele (Hasdeu, Hamangiu); şcoale, şcoalele (Lambrior, Maiorescu, Densusianu), alături de şcoli, şcolile (Philippide, Lambrior, Iorga); talpe (Philippide); tulpine (Hasdeu); vinele (Hamangiu). Mai rar, apar în epocă şi forme analogice în -i, pentru care norma literară ulterioară a impus pe -e: circulări (Hamangiu, Iorga); parantezi (Hasdeu). - Textele indică şi o modificare de inventar pentru substantivele reprezentând tiparul ă - e, care a apărut ca urmare a unor schimbări în forma finală a substantivului. Cele mai frecvente modificări sunt de tip fonetic, privind comportamentul substantivelor feminine terminate în -eţă, care trec de la pronunţia moldovenească la cea muntenească, cu finala -e (infra, 2.2.2). Substantive precum: bătrăneţă, frumuseţă, politeţă, stricteţă, tinereţă, prezente în recomandările gramaticilor şi în textele moldovenilor cu forma finală frumuseţă, frumuseţă (Philippide, Lambrior, Iorga), politeţă, politeţa (Lambrior, Maiorescu), stricteţă (Densusianu) trec fie în clasa e-i (asilabic), fie în clasa substantivelor invariabile. Altă modificare priveşte substantivele feminine funingine, imagine, lăture, origine, care, la începutul perioadei analizate şi până prin deceniul al 4-lea, circulau cu formele origină (Hamangiu) şi, articulat, origina (Lambrior, Hamangiu). Paralel, apar şi formele mai noi imaginea (Tiktin), origine, originea (Lambrior, Tiktin, Maiorescu, Hasdeu, Densusianu), substantivele trecând în tiparul flexionar e-i {asilabic). • Gramaticile din deceniile al 2-lea — al 5-lea nu modifică substanţial imaginea de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Slavici (1914: 60, 62) stabilea, pentru prima dată, distincţia popular - literar, indicând, pentru „graiul viu al poporului”, „tendenţa predomnitoare (...) spre -i”, iar, pentru „vorbele primite mai de curând în limbă”, o „tendenţă conservatoare”, „preferind terminaţiunea în -e". Puşcariu ([1936] 1974: 411) înregistrează variaţia liberă atât pentru forme din fondul mai vechi: buruiene - buruieni, buzunare - buzunări, năpaste - năpăşti, opcine - opcini, părăgini / păragini - paragine, plăpămi / plăpumi - plapume / plapome, pravile - pravili, salate - salăţi, sarcini - sarcine, sarici - sarice, ţepuşe -ţepuşi, cât şi pentru forme împrumutate, intrate recent sau mai de mult în limbă: barăci - barace, ciocolate - ciocolăţi, logici - logice, monede - monezi, retorici -retorice. 417 Iordan (1943: 64-65) consemnează: (a) o listă de forme pentru care se impusese deja, în epocă, mai noul -/ {blane, ciuperce, figure, lacrăme, maree, porunce, puşte \pusce, în grafia epocii], rane, săgete, talpe); (b) o altă listă, mai numeroasă, de substantive care, în epocă, manifestau variaţia e - i: ancori, balalaici, beteli, birji, carieri, căpiţi, căpşuni. cireşi. cârji, coli, colinzi, comenzi, coverti. corcoduşi, crămi, crătiţi, depeşi, disciplini, dulămi, fălăngi, feşi, firizi, foci, foiţi, fereşti, şăluşti. gărăfi, hăini, hăli, influenţi, insuli, iscusinţi, îngheţăţi, lebezi, lotci, movili, nostimăzi, notiţi, pamblici, panorămi, parăzi, pălmi, pelerini, pluţi, preliminări, reguli, sălbi, sapi, sentinţi, sobi, stafizi, sucursăli, sudălmi, şopţi, tălăngi, tărăbi, tehnici, telegrămi, tendinţi, tinzi, trăisti / trăişti, troci, tulpini, ţărănci, uliţi, undiţi, uzini, vişini. Lista (b) cuprinde atât substantive din fondul vechi, cât şi împrumuturi, probând că ambele categorii de substantive erau supuse oscilaţiei. Comparaţia cu limba actuală indică (potrivit recomandărilor din DOOM2), pentru formele notate cu bold, schimbarea definitivă a tipului flexionar, iar, pentru cele notate cu bold şi subliniere, menţinerea variaţiei libere. în cazul lui tindă, DOOM2 revine asupra recomandării din DOOM1, care admitea variaţia liberă (tinde / tinzi), iar, în cazul lui feşi, forma e recunoscută de DOOM1, dar abandonată în ultima ediţie. Nici textele perioadei 1920-1950 nu diferă substanţial, cele mai multe fenomene oscilante din deceniile anterioare menţinându-se şi în textele acestei etape. - Substantivele cu finala -inţă / -enţă creează frecvent pluralul în -e şi genitiv-dativul singular articulat în -ei. Formele sunt generale la Rădulescu-Motru: adolescenţei, conştiinţe, cunoştinţe, existenţei, experienţe, inteligenţei, obişnuinţei, privinţe, ştiinţei, tendinţe, voinţei, la Puşcariu: privinţe, silinţelor, la Călinescu: silinţele. Izolat, în special la moldoveni, se menţin şi formele vechi; vezi Hogaş: obişnuinţi, privinţe, Philippide: cunoştinţile, experienţa, influenţii, străduinţi; Sadoveanu: fagăduinţi, suferinţi. Se menţin şi la ardeleni sau munteni (Rebreanu: biruinţi, dorinţi; Galaction: străduinţi, alături de mai numeroasele biruinţe, consecinţe, preferinţe). -Substantivele cu finala -eţă (cu forma articulată -eţa) apar constant la moldoveni până târziu (Hogaş: cărunteţa; Scriban: bătrâneţă, blândeţa, politeţă, tinereţă’, Sadoveanu: blândeţă, blândeţa, nobleţă, tinereţă, tristeţă; Topârceanu: tristeţa; Călinescu: naturaleţa; Iordan: politeţă, dar şi la Rădulescu-Motru: fineţă, fineţa, nobleţă, alături de bătrâneţe). Sunt însă abandonate la Hamangiu, Nicolau, la Puşcariu {bătrâneţe), noile forme încadrându-se în tiparul e - i. - Substantivele cu finala -iţă, -enţă se menţin la unii autori cu pluralul în -i (Philippide: rămăşiţi, rămăşiţilor sau Rădulescu-Motru: diferenţile), dar apar şi cu pluralul în -e (RDP: rămăşiţe). - Substantivele cu finala -nă {origină, imagină) continuă a fi încadrate în tiparul flexionar ă - e (Hamangiu, Nicolau: origină, origina; Rădulescu-Motru: origină, origina, imagină, imagina, funingină\ Stoicescu: origină), dar, paralel, apar tot mai des şi formele în -e (Hasdeu, Rădulescu-Motru: imagine; Scriban, Philippide: origine, originea; Densusianu: origine, imaginea; Puşcariu: origine, originea; Iordan: origine). 418 - Ca şi în deceniile anterioare, apar încă forme arhaice în -e, care, ulterior, vor evolua spre tiparul în -i (Puşcariu: tulpine) sau, dimpotrivă, forme analogice în -i, la care limba literară va renunţa ulterior (RDP: plăşi „împărţire administrativă”, circulari). • Pentru perioada de după 1950, semnificative sunt observaţiile statistice şi, implicit, direcţia de evoluţie stabilită de Graur (1968) şi confirmată de Brâncuş (1985). Cercetările statistice privind împrumuturile feminine cu singularul în -ă efectuate de A. Graur, pe baza primelor trei litere din DLRM, şi de Gr. Brâncuş, pe baza materialului oferit de DEX, sunt convergente, indicând aceeaşi tendinţă de evoluţie, care constă într-o revenire, ca pondere în sistem, la vechea desinenţă -e şi, implicit, „o revenire la modelul romanic” (Graur 1968: 124); vezi şi constatarea lui Brâncuş (1985: 25): „Româna modernă cultă [subl. ns. - GPD] preferă în proporţie de 10/1 desinenţa -e”. Explicaţia lui Brâncuş (1985) are în vedere avantajele desinenţei -e pentru împrumuturi („evită modificarea radicalului în cursul flexiunii”). Trebuie făcută precizarea că -e, în raport cu -i, păstrează în mai mare măsură forma intactă a radicalului, dar nu elimină total alternanţele (vezi: sc/şt: muscă - muşte; a/e: masă - mese; c/c: ţărancă - ţărance). • Faptele comparative din cele două DOOM-uri reflectă evoluţia lingvistică din ultimii aproximativ douăzeci de ani şi confirmă, în esenţă, concluziile şi direcţiile de evoluţie anterioare, şi anume: (a) Ponderea celor două tipare continuă a fi diferită, revelatoare fiind diferenţele de repartiţie pe tipare flexionare a împrumuturilor recente. O examinare statistică a noilor apariţii din DOOM2 (Croitor 2009b: 36-38) indică aproximativ 388 substantive intrate în tiparul flexionar ă - e, cele mai multe fiind împrumuturi (aubadă, barjă, canisă, charismă, clonă, diaforă, diasporă, dischetă, drenă, favelă, flestă, foreză, franciză, fusaiolă, gerberă, izogamă, izogonă, jotă, lavetă, majoretă etc.), dar şi creaţii interne {mineriadă-e), şi numai 25 de intrări în tiparul flexionar ă-i(geacă-i, robotică-i, tastatură-i), ceea ce înseamnă o pondere de aproximativ 15,5/1. Deşi diferită în raport cu ponderea stabilită de Gr. Brâncuş (10/1), direcţia de evoluţie, pentru fondul cult al limbii, a rămas aceeaşi. (b) Fără să existe reguli ferme de circumscriere a celor două clase, se conservă anumite condiţionări fonetice şi de structură morfologică stabilite pentru deceniile anterioare. Aparţin tiparului ă-e: -substantivele împrumutate (sau legate de baze împrumutate) cu sufixul moţional -ă: alergologă, balcanistă, cabinieră, confecţioneră, editorialistă, epidemiologă, fitopatologă, fizioterapeută, folkistă, futurologă, generalistă etc.; -substantivele împrumutate (sau legate de baze împrumutate) incluzând sufixele (analizabile şi semianalizabile) -ită, -oză, -antă / -enţă, -iadă, -e(u)ză: cistită, fibromatoză, tromboză, depozanţă, relevanţă, flatulenţă, mineriadă, foreză, friteuză etc.; - formaţiile provenind din substantivizarea unor adjective, precum: adiţională, alopată, coronară, divizionară, fricativă, geminată, guturală, jugulară, nocturnă etc.; 419 - numeroase împrumuturi în -a la singular nearticulat, care, în procesul de adaptare, îşi regularizează flexiunea, fiind atrase în tiparul flexionar ă-e,ş\ nu în ă - i; vezi variantele din DOOM2: anticvă / anticva, coda / codă, leva / levă, pizza / piză, puma / pumă sau recomandarea unei forme unice cobră - cobre, care modifică indicaţia din ediţia anterioară: cobra / cobră. Formaţiile încadrate în tiparul ă - i, mult mai puţin numeroase, cuprind noile substantive terminate în -(t)ură, precum: brizură, stagiatură, tastatură sau pe cele terminate în -că, -gă: geacă - geci, africanistică, birotică, ebenistică, indianistică, protetică, robotică-, face excepţie sufixul moţional -că. în trecerea de la DOOM* la DOOM2, puţinele modificări de normă privitoare la tiparele flexionare în discuţie confirmă şi ele direcţiile stabilite anterior, şi anume: — Pentru substantivele din fondul vechi al limbii, indică extinderea tiparului ă - i în defavoarea lui ă - e, aşa cum probează acceptarea de noi variante literare libere terminate în -i: căpşuni / căpşune, cireşi / cireşe, coarde / corzi, coperţi / coperte, găluşte /găluşti, râpe / răpi, rumeneli / rumenele. - Pentru substantivele terminate în -că, mai ales din fondul vechi (rar, şi din împrumuturi), indiferent de calitatea lui -că de sufix moţional sau de simplu component final, apare tendinţa de extindere a tiparului d - i. Există situaţii când se renunţă la variantele duble sau triple din normarea anterioară în favoarea formei unice -/ (în locul variantelor ţărance / ţărănci, ţigance / ţigănci, se recomandă unicele forme ţărănci, ţigănci) şi altele în care se abandonează definitiv mai vechiul -e (vezi recomandarea remarci, în locul mai vechiului remarce). în linii generale, analiza făcută pe materialul din DOOM2 confirmă menţinerea direcţiilor de evoluţie stabilite anterior (Graur şi Brâncuş), indicând faptul că sunt diferenţe de tratament între fondul vechi şi fondul împrumutat şi că, pentru creaţiile împrumutate de gen feminin, tiparul flexionar ă-e este, actualmente, cel mai puternic sub aspectul inventarului şi al deschiderii faţă de împrumut. 2.2.2. Tiparul e - i (asilabic): „carte - cărţi” Spre deosebire de tiparele discutate anterior, e - i este un tipar circumscris morfologic, având în vedere că orice substantiv feminin care primeşte la singular -e, exceptând substantivele invariabile (infra, 2.4), va primi la plural -/ (asilabic). La începutul perioadei analizate, toate aceste substantive îşi ataşează la G-D singular articolul, păstrând intactă forma de N-A (Hamangiu: locaţiunei, cererei, valoarei, stricărei, predărei, lumev, Lambrior: deşteptărei, conjugărei, declinărei, întârzierei, legei, propunerei). Construcţia apare până târziu: vederei (Rădulescu-Motru). In toată perioada analizată, tiparul e - i îşi păstrează ponderea de tipar puternic, graţie următoarelor trei categorii de substantive care se includ aici: -substantivele postverbale derivate cu sufixul abstract -re, indiferent de conjugare şi indiferent de bază (veche sau împrumut); -substantivele derivate cu sufixul -tate, unul dintre sufixele cele mai productive ale perioadei modeme; — mai vechile formaţii în -ţiune / -iune, care, deşi sunt înlocuite progresiv cu formaţiile în -ţie / -ie (pentru analiza procedeului de înlocuire a celor două finale feminine, vezi Oprea 1992-1993: 81-131 şi Pană Dindelegan 2008c: 489-501), au încă o puternică poziţie în sistem, atât sub aspect numeric, cât şi funcţional. 420 Exceptând ultima subclasă de substantive, trecerile care interesează tiparul în discuţie sunt puţin numeroase şi privesc: (a) două subclase de substantive discutate anterior (supra, 2.2.1), cele terminate în -eţă, care schimbă pronunţia moldovenească în cea muntenească, cu finala în -e (bătrâneţă, frumuseţă, politeţă > bătrâneţe, frumuseţe, politeţe) şi împrumuturile terminate în -nă (origină, imagină > origine, imagine), care părăsesc tiparul ă-e, primind la singular pe -e\ (b) câteva substantive care au parcurs drumul invers, de la tiparul e — i spre ă-e. E vorba, pentru singular, de grindine - grindină, lăture - latură, livadă - livede, secere - seceră (apud Costinescu 1979: 163). Pentru unele, variaţia apare până târziu (în GLR2, 1963,1: 66, e înregistrată oscilaţia livadă - livede, dar se recomandă drept corectă forma livadă). Dintre perechile indicate, extrem de persistentă a fost lăture - latură, formele lăture, laturea apărând până târziu (Hasdeu, Iorga, Densusianu, RDP, Călinescu, Sadoveanu). 2.2.3. Tiparul i-e (în hiat) - ii (diftong descendent): „gingie - gingii”, „monarhie - monarhii” • La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea, clasa în discuţie (Pană Dindelegan 2007c) apare cu un inventar extrem de bogat de substantive şi cu o productivitate mare în ansamblul limbii. Sub aspectul accentului, se constată că, indiferent de etimologie, substantivele aparţinând acestui tipar pot avea, la singular, prima vocală a terminaţiei fie accentuată (bărbie, cutie, scrumbie, manie), fie neaccentuată {albie, unghie, sabie, talie), diftongul de la plural nefîind influenţat de poziţia accentului {ma-niî, al-biî). Sub aspect flexionar, tiparul prezintă o anumită anomalie, observată încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Tiktin ([1893] 1945: 45) indica o trăsătură privind forma articulată de G-D singular, şi anume: „scrierea -iei, în loc de pop. -iii {viei, în loc de pop. viii, ariei, în loc de pop. ariii”). La Slavici (1914: 70), apar explicaţii fonetice ale fenomenului, limitându-se schimbarea la „uzul literar” al limbii: „Spre a scăpa de cei trei i, în usul literar [subl. ns. - GPD] e eliminat al doilea i din substantiv (...) ca să zicem veseliei în loc de veseliii, cum se zice în graiul viu al popomlui [subl. ns. - GPD], hărniciei, iar nu hămiciii, câmpiei, iar nu câmpiii, campaniei, României, tutungeriei, Medjidiei”. Scriban (1925: 67) propunea respectarea în scris a pronunţiei („eu scriu viii, cum zic toţi românii în faza actuală” [autorul are în vedere forma articulată de G-D sg. a substantivului vie). în textele de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, formele de tipul familiii alternează cu familiei (Hamangiu: „a da familiei sale”, alături de „averea familiii sale”). • Pentru mijlocul secolului al XX-lea, gramaticile înregistrează, în cazul împrumuturilor, oscilaţii între tiparul 2.2.3 şi 2.2.1., iar, în cazul formaţiilor vechi, oscilaţii între tiparul 2.2.3 şi 2.2.2. Aceste variaţii se limitau la câteva subclase de substantive: (a) Iordan (1943: 83-85) înregistrează variaţia împrumuturilor capitală -capitalie, compresă - compresie, esenţă - esenţie, garanţă - garanţie, instanţă -instanţie, ipostază - ipostazie, jerbă -jerbie, rezidenţă - rezidenţie, taxă - taxie, 421 torţă - torţie, vacanţă - vacanţie, dar şi altele, potrivit înregistrărilor din texte (Lambrior: pronunţă - pronunţie). Exceptându-1 pe garanţie, variaţia s-a rezolvat în favoarea tiparului ă-e. Iordan (loc. cit.) explică variantele în -ie „prin influenţa latinismului”, ele fiind părăsite imediat ce „puterea latinismului a slăbit”. Trebuie remarcat că încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, în Dame, cele mai multe substantive din această serie apar cu formele actuale: capitală, garanţie, instanţă, rezistenţă, taxă, vacanţă. Numai două au formă diferită de cea actuală: jerbie, cu unică formă, şi torţă, pentru care, paralel, se indică şi torţie. (b) Iordan (1943: 31) înregistrează variaţii privind fondul vechi, precum muche - muchie, pârte - pârtie, răspânte - răspântie, roche - rochie, unghe -unghie, vercerne - vecernie; s-ar putea adăuga şi o variaţie în sens opus, ca fenomen de hipercorectitudine: minge - mingie (de remarcat că, în Dame, toate aceste substantive sunt înregistrate cu forma literară actuală). Explicaţia variaţiei este strict fonetică, autorul punând-o pe seama fragilităţii hiatului: în locul introducerii unui iot (rochi-îe), limba a preferat, în cazul acestor forme, eliminarea vocalei i şi, implicit, reducerea unei silabe (pâr-ti-e > pâr-te). Tipul de variaţie este însă strict limitat la registrul popular. • în ciuda dificultăţilor fonetice pe care tiparul 2.2.3 le presupune (vezi discuţia anterioară), tiparul s-a întărit continuu. La consolidarea acestuia au contribuit fapte precum: (a) Mai vechile formaţii neologice în -ţiune / -iune sunt înlocuite progresiv cu creaţii în -ţie / -ie (supra, 2.2.2), fenomen care a servit la extinderea şi întărirea clasei în -ie. (b) Terminologiile diverselor ştiinţe se extind, numeroşi termeni preluând ca structură acest model de declinare (vezi, pentru medicină, numărul imens de formaţii în -ie, unele desemnând realităţi anatomice (bronhie) sau boli (anemie, anurie, apepsie, apoplexie, aritmie, artralgie, astenie, bradicardie, cardiopatie, comoţie, congestie, convulsie etc.), altele, nume de discipline şi de subdiscipline (cancerologie, cardiologie, citologie), nume de manevre şi investigaţii medicale (colecistografie, colposcopie, ecografie, splenectomie) etc. (c) Creşte ponderea compuselor neologice cu sufixoide, numeroase aparţinând terminologiilor; multe dintre sufixoide se includ în acest tipar flexionar şi servesc, ca atare, la creşterea ponderii sale numerice; vezi sufixoidele: -algie (rinalgie), -craţie (birocraţie, tehnocraţie), -fagie (aerofagie), -fobie (aerofobie), -filie (zoofîlie), -gamie (bigamie, poligamie), -grafie (ortografie, paleografie), -logie (oncologie, ufologie), -manie (anglomanie), -patie (angiopatie, retinopatie), -plastie (rinoplastie), -scopie (radioscopie), -termie (silicotermie), -tomie (splenectomie) etc. (d) Multe împrumuturi foarte recente se includ în acest tipar flexionar; vezi franţuzismele nou introduse în DOOM2: edentaţie, empatie, frezie, jacfuerie, sosie. Unele formaţii recente îşi modifică terminaţia originară (vezi noile forme în -ie, care înlocuiesc mai vechile formaţii în -a: acacia, arancaria, cineraria, frezia, fucsia, loggia, rickettsia, sepia, sigillaria, tibia; vezi şi formaţii ca giardia, fără indicaţie de plural în DOOM2). In aceeaşi serie intră şi formaţia mass-media, pentru care DOOM2 admite forma de G-D mass-mediei. Deşi neînregistrată în DOOM2, forma mass-medie este curentă în uz: „o mass-medie coruptă”, „întreaga mass-medie” (Internet). 422 Fenomenele discutate sub (a)-(d) sunt suficiente pentru a conchide că tiparul analizat şi-a întărit continuu poziţia pe parcursul secolului al XX-lea, ajungând, în româna actuală, unul dintre cele mai productive tipare flexionare ale substantivului. 2.2.4. Tiparul flexionar îe - i: „baie - băi” Tiparul în discuţie reprezintă, în esenţă, o subspecie a celui anterior, având, în raport cu acesta (vezi 2.2.3), o diferenţă fonetică de realizare a finalei prin diftong [ba-ie], şi nu prin hiat. Grafia maschează pronunţia (în Philippide 1897: 40, sunt înregistrate ca: bae, bătae, ciumăfae, clae, potae, tigae, văpae). La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, substantivele apar în scris, la G-D singular articulat, şi cu forme invariabile (N, A = G, D), distincţia rezolvându-se în exclusivitate prin articol; vezi foa-iei (în scris\foiei, Hamangiu). Spre deosebire de tipul flexionar 2.2.3, cu o productivitate crescândă pe tot parcursul secolului al XX-lea, fiind foarte deschis faţă de împrumut, tipul baie-băi a inclus extrem de puţine cuvinte noi. O formaţie neologică o reprezintă statuie, care înlocuieşte mai vechiul statuă (Maiorescu, Hasdeu; în Dame, forma statuă, indicată ca titlu de articol, e dată paralel cu statue). Forma mai veche apare, sporadic, şi în secolul al XX-lea: „O statuă de aur a zeiţei”, Lovinescu (în DLR). Integrate parţial acestui tipar sunt şi câteva împrumuturi franţuzeşti: alee -alei, diaree - diarei, epopee - epopei, idee - idei, melopee - melopei etc. 2.2.5. Tiparulflexionar (ea/a)0 - Ie: „măsea - măsele”, „basma - basmale” • La sfârşitul secolului al XlX-lea, tiparul era, sub aspect numeric şi funcţional, foarte puternic, având forţa de a-şi atrage şi alte creaţii neologice, cele mai multe franţuzeşti, dar şi italiene: alpaca (utilizat ca singulare tanturn), bacara, canapea, bezea, croazea, debara, ghilimea (singular puţin folosit) - ghilimele, jaluzea - jaluzele (utilizat mai ales la plural), livrea, novita - novitale, nuga, pansea, pavea, peruzea, pijama, soarea, şasla / ceasla, şosea, dintre care unele sunt refăcute după plural {bretea, caramea, flanea, jaluzea, jartea, rondea, sanda; aici pot fi adăugate şi cordea / cordelă, sardea / sardelă < it.). De observat că „refacerea” după pluralul în -le este un semn clar pentru „forţa” tiparului: numai un tipar puternic poate atrage analogic şi alte formaţii. Refacerea a intervenit şi în cazul formaţiilor interne cu pluralul în -ele (Byck, Graur [1933] 1967: 66-67), cele mai multe având la singular sufixul -eală: boia < boială - boiele, pardosea < pardoseală - pardosele, podea < podeală - podele, proptea < propteală -proptele, vopsea < vopseală - vopsele. • Pe parcursul secolului al XX-lea, forţa acestui tipar slăbeşte continuu, aşa cum probează următoarele fapte: (a) împrumuturile de dată foarte recentă, chiar şi cele cu finală vocalică, nu se mai încadrează în această clasă. în Dragomirescu (2005a) şi Dragomirescu (2005b), nu se înregistrează formaţii recente aparţinând acestui tip flexionar. Chiar şi unele formaţii mai vechi, provenind din franceză, au preferat, în aceleaşi condiţii fonetice ale finalei radicalului, includerea în alte tipare flexionare, cu schimbare sau nu de gen: Unele au trecut de la feminine la neutre, unde se încadrează, de preferinţă, în tiparul (e)u - uri / 0 - uri ( boală - boli; vezi utilizări din texte literar-ştiinţifice de la sfârşitul sececolul al XlX-lea (Lambrior: 79, „expresii ce se aud foarte des prin măhălăli”), dar şi comentarii normative din aceeaşi perioadă: „Formarea pluralului în -ăli (băsmăli, hărăbăli, bădănălî) este de respins ca provincială”, Tiktin [1883] 1945: 52). Iordan (1943: 66) respinge forme ca: basmăli, haimanăli, hărăbăli, măntăli, zăhărăli. (e) Clasei autohtone cu sufixul diminutival -ea (pi. -ele: floricea -floricele) îi corespund, în româna actuală, paradigme oscilante şi neregulate. Neregularitatea este înregistrată încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, când în Tiktin ([1893] 1945: 47) apar perechile vâlcică - vâlcele, ulcică - ulcele. (f) Examinând formaţiile sufixale cele mai noi, se observă că niciuna dintre creaţiile diminutivale recente nu se mai obţine cu ajutorul sufixului -ea, ceea ce pune în evidenţă neproductivitatea actuală a acestuia. Pentru pierderea poziţiei „forte” a acestui tipar s-au propus explicaţii intern sistemice, constând în „dezavantajele” flexionare şi de accentuare ale acestuia, şi anume: - Desinenţa de plural -le prezintă o omonimie supărătoare în ansamblul sistemului, căci, în cadrul flexiunii aceluiaşi gen (femininul), -le marchează atât pluralul nearticulat {lalele, măsele), cât şi pluralul articulat {casele, porţile). - Nu trebuie pierdut din vedere nici inconvenientul fonetic, rezultând din numărul mare de silabe pentru plural (4-5) şi, mai ales, din repetarea, în forma articulată, a minimum două (uneori şi trei) silabe identice (vezi: rân-du-ne-le-le, la-le-le-le). - Poate fi adus în discuţie şi tipul de accentuare (de la singular) pe vocala finală, care, exceptând această clasă flexionară, este rar în română, fiind reprezentat de unele împrumuturi, pătrunse însă în clasa neutrului {alibi - alibiuri, atu - atuuri, bolero-bolerouri, chimono - chimonouri, clou - clou-uri, degrade - degradeurî). Dezavantajele analizate au drept efect transformarea unui tipar flexionar care, la sfârşitul secolului al XlX-lea, era încă activ într-unul neproductiv sau puţin productiv, chiar dacă numeroase substantive aparţinând acestui tipar conţină să circule în limbă. 424 2.2.6. Femininele cu trei forme • Gramaticile de la sfârşitul sec. al XlX-lea înregistrează clasa, asociind-o, uneori, cu indicarea diferenţelor de sens între pluralul în -uri şi forma de singular. Tiktin ([1893] 1945: 51) înregistrează şapte substantive ale clasei: marfă - unei mărfi - mărfuri, came - unei cărni - cărnuri, treabă — unei trebi - treburi, iarbă -unei ierbi — ierburi, lipsă — unei lipse — lipsuri, vreme — unei vremi — vremuri, ceartă — unei certe — certuri. Phlippide (1897: 18, 21—22) distinge trei subclase, în funcţie de realizarea formelor: unele au forma de G-D sg. în -i şi pluralul în -uri {alamă, aramă, iarbă, leafă, lână, marfă, mătasă, verdeaţă), altele au forma de G-D sg. în -i şi pluralul în -uri şi -i {blană, pastramă, treabă), iar altele au forma de G-D sg. în -e şi pluralul în -uri {lipsă, z[e]amă). Tot Philippide înregistrează şi diferenţierea semantică a pluralului, în cazuri ca: arămuri, verdeţuri. O descriere completă apare la Avram ([2003-2004] 2005: 111-120), autoarea deosebind trei subclase de substantive, şi anume: (a) cele pentru care desinenţa -uri are numai rol gramatical, neaducând niciun sens lexical suplimentar (tipul: ceartă - certuri, ceaţă -ceţuri, favoare - favoruri, greaţă - greţuri, lipsă - lipsuri, marfă - mărfuri); (b) cele pentru care desinenţa îndeplineşte şi rol lexical, orientând substantivul spre o citire concretă, numărabilă, ceea ce înseamnă adăugarea unui sens suplimentar, denotativ, fie „obiecte făcute din materia respectivă” {alămuri, arămuri), fie „sorturi / varietăţi” {cărnuri, cerneluri, ierburi, mătăsuri); (c) cele pentru care desinenţa adaugă o informaţie suplimentară, conotativă, de obicei de tip negativ {delicatesuri / delicateţuri, gentileţuri, politeţuri, subtilităţuri, tandreţuri). • Spre deosebire de formele unice, regulate, de plural, înregistrate constant în secolul XVIII-lea {vremi, trebi, lefe, mâncări; vezi Gheţie 1997: 323; Frâncu 1982b), în textele de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor se înregistrează fenomenul de variaţie liberă pentru plural, şi anume: - Vreme face pluralul fie ea vremi (Hamangiu, Lambrior, Iorga), fie ca vremuri, vremurile, vremurilor (Maiorescu, Iorga, Rădulescu-Motru). Forma vremi se înregistrează până târziu, mai ales când se face referire la momente temporale de mult apuse (Călinescu: „vremile bătrânului Ştefan”, alături de vremuri; Sadoveanu: „laşul acelor vremi”; Galaction: vremile, alături de vremuri). In aceeaşi perioadă, formele vremuri, vremurile sunt generale la Topârceanu, la Puşcariu şi Iordan. Urmărind uzul actual, pe baza sistemului de căutare google, se constată că vremi continuă să se utilizeze, dar există o mare diferenţă de frecvenţă în favoarea lui vremuri (1 080 000 de apariţii ale lui vremuri, faţă de numai 50 500 apariţii ale lui vremi, în ultima cifră fiind cuprinse şi formele de G-D sg. nearticulat). De altfel, DOOM2 consfinţeşte acest uz, acceptând variaţia liberă vremuri / vremi. - Treabă apare cu pluralul trebi, trebile (Lambrior, Philippide, Scriban), dar şi cu treburi, treburile (Călinescu). Concurenţa apare până astăzi. Pe baza motorului de căutare Google, apar, în uzul actual, următoarele cifre: 272 000 de atestări ale formei treburi, faţă de 16 500 de ocurenţe ale formei trebi, în ultima cifră cuprinzându-se şi forma de G-D sg. nearticulat {acestei trebi). în cazul lui treabă, DOOM2 modifică norma, eliminând varianta trebi, acceptată de DOOM1. -Mâncare apare fie cu pluralul mâncări, fie cu pluralul mâncăruri (Maiorescu: mâncări; Călinescu: „mâncările orientale”, alături de mâncăruri); în Iordan (1943: 66), apare comentariul: [mâncăruri] „formă condamnată adesea, ca 425 fiind urâtă”; lingvistul notează distincţia lexicală între „două sau mai multe acţiuni” şi „diverse feluri de mâncare”. Pentru limba actuală, motorul de căutare Google indică o frecvenţă mai mare a formei mâncăruri (25.000 de apariţii pentru mâncăruri şi numai 8890 pentru mâncări). Contextele indică, în multe situaţii, o variaţie liberă autentică: ,.jnâncările tradiţionale” (751 de apariţii) vs mâncărurile tradiţionale” (4640 de apariţii). DOOM2 nu acceptă variaţia liberă. - Lipsă - unei lipse - lipsuri şi leafă - unei lefi - lefuri apar cu trei forme în întreaga perioadă analizată (lefuri, Călinescu; lipsuri, Iorga, DRP, Călinescu). - Favoare -favoruri este o creaţie obţinută din amestecul a două substantive de gen diferit: unul neutru, cu o paradigmă regulată {favor - favoruri), iar celălalt feminin, un substantiv abstract defectiv de plural (favoare - unei favori). Urme ale formei de singular neutru apar la sfârşitul secolului al XlX-lea, când ambele forme de singular, cea feminină şi cea neutră, apar, izolat, în variaţie liberă, cu o frecvenţă mai mare a formei feminine („în favorul creditorilor / creditorelui”, Hamangiu, alături de „în favoarea debitorelui”, „în favoarea fostului său tutore”, „în favoarea maritagiului”). Forma favoare se generalizează după această dată (Iorga, Rădulescu-Motru, Hamangiu-Nicolau, Călinescu, Sadoveanu), iar la unii scriitori era generală chiar de la sfârşitul secolului al XlX-lea (Maiorescu). Pluralul favoruri apare încă de la Maiorescu („Este neiertat ca să fie favoruri’, în DA). Uzul actual (pe internet) indică utilizarea substantivului cu trei forme (cu o frecvenţă extrem de limitată a formei de G-D singular: unei favori, acestei favori -52 de apariţii, favorii, articulat - 440 de ocurenţe, dar cu frecvenţă foarte ridicată pentru pluralul favoruri - 52.100 de apariţii). - Onoare, onoruri, în mai mare măsură decât favoare, îşi diferenţiază sensurile, neconstituind forme ale aceluiaşi cuvânt. DOOM1'2 le înregistrează ca două intrări diferite: onoare, feminin, defectiv de plural, şi onor - onoruri, substantiv neutru. 2.3. Substantivele neutre Subclasele flexionare ale neutrelor sunt cele stabilite pentru secolele anterioare. 2.3.1. Tiparul u(u/0) - uri: „lucru - lucruri” vs tiparul u(u/0) - e: „teatru -teatre” Concurenţa celor două tipare e mai veche în limbă decât perioada la care ne referim, ea manifestându-se puternic atât în secolul al XVIII-lea (Frâncu 2009: 264 observa că, până pe la 1780, „concurenţa dintre desinenţele -ure, -uri şi -e este în plină desfăşurare”), cât şi în cel de al XlX-lea (vezi XIX, Substantivul, 1.3.1, 1.3.2). La sfârşitul secolului al XlX-lea, forma de plural -ure ieşise totalmente din uz; -uri devenise normă în toate textele literare începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (Frâncu 2009: 265). • La sfârşitul secolului al XlX-lea, tiparul neutrelor cu pluralul în -uri, bine reprezentat în limbă, începe a ceda din ce în ce mai mult teren în favoarea pluralelor în -e, atât pentru substantive neutre din fondul mai vechi (amănunturi, 426 glonţuri, ligheanuri, mormânturi, obrazuri), cât şi pentru împrumuturi. în Iordan (1943: 70-71) şi în Iordan, Guţu Romalo, Niculescu (1967: 86-88), apare o listă bogată de împrumuturi de gen neutru care circulau în secolul al XlX-lea cu pluralul în -uri, dar care, ulterior, şi-au schimbat tipul de flexiune în -e: adverburi, albumuri, aplausuri, atestaturi, atomuri, bileturi, brilianturi, caracteruri, clişeuri, complimenturi, concerturi, corajuri, costumuri, diamanturi, elementuri, excesuri, instrumenturi, ministeruri, minuturi, muzeuri, objeturi, oceanuri, omagiuri, palaturi, perioduri, portreturi, postamenturi, preludiuri, pretexturi, procesuri, producturi, protesturi, proverburi, puncturi, romanuri, salonuri, scheleturi, scrupuluri, sedimenturi, sujeturi, suveniruri, talenturi, teatruri, templuri, tiparuri. Textele de la sfârşitul secolului al XlX-lea evidenţiază şi alte substantive cu acelaşi comportament. Unele sunt împrumuturi: aspecturi (Hasdeu), avantagiuri (Hamangiu), avizuri (RDP), bancheturi (Hasdeu), canaturi (Hasdeu), centruri (Lambrior), cosmeticuri (Hasdeu), curenturi (Hasdeu), desemnuri (Maiorescu), gazuri (Hasdeu), graduri (Hamangiu), intervaluri (Hasdeu), manualurile (Hasdeu), materialuri (Hasdeu), mediuri (Rădulescu-Motru), metaluri (Rădulescu-Motru), modeluri (Hasdeu), paralelismuri (Hasdeu), paralelurile (Hasdeu), pluraluri (Hasdeu), prefixuri (Hasdeu), pretexturi (Hasdeu), procedeuri (Iorga), puncturi (Hasdeu), sufixuri (Hasdeu), texturi (general la Hasdeu; apare şi la Lambrior, Philippide), verburi (Hasdeu), voivodaturi (Hasdeu). Altele simt din fondul vechi sau ceva mai vechi: eleşteuri (Hamangiu), scorţuri (Lambrior). Paralel, aceleaşi substantive apăreau şi cu pluralul în -e (Tiktin: adverbe, avize, clişee, elemente, ministere, modele, perioade, prefixe, procese, proverbe, puncte, romane, sufixe, texte, verbe', forma texte este generală şi la Scriban). Şi alte substantive au, în epocă, forme diferite de cele impuse ulterior sau forme variante; Hamangiu: regimele', Maiorescu: ritmele (tot la Maiorescu apar şi desene - desenuri, conture - contururi); Hasdeu: obiceiele, paralel cu obiceiuri', simboluri (Hasdeu), dar simboale (la Rădulescu-Motru). Gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea (Tiktin [1893] 1945: 54) înregistrează, pe de o parte, forme variante: acarete - acareturi, ospeţe - ospăţuri, lăcaşe - lăcaşuri, care, ulterior, se vor fixa cu o unică formă (cea bolduită), iar, pe de altă parte, forme care şi-au diferenţiat sensurile: coate vs coturi, coame vs cornuri, semn clar că procesul concurenţei -e / -uri era în plină desfăşurare. Funcţia de categorizator substantival (este vorba de funcţia lui -uri ca marcă de convertire a oricărui cuvânt în substantiv) se manifesta încă de atunci; vezi Hasdeu: „următoarele cinci §§-uri” (pentru „cinci paragrafe”); deceuri, deceurile (unde -uri converteşte locuţiunea adverbială de ce în substantiv). încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, gramaticile vremii înregistrează şi funcţia lexicală a desinenţei -uri, care atât pentru substantivele neutre, cât şi pentru unele feminine (supra, 2.2.6), ajunge să denumească „soiuri de”, „sorturi de”; Tiktin ([1893] 1945: 60) observa fenomenul, asociindu-1 cu exemple ca bumbacuri, uleiuri, varuri, vinuri, făinuri, lânuri, răşinuri; în texte şi în dicţionarele vremii apar şi alte substantive: lăpturi (Hasdeu), scumpeturi „lucruri preţioase, bijuterii” (Dame). • în deceniile al 3-lea - al 6-lea ale secolului al XX-lea, extinderea lui -e continuă să se producă, astfel că forme noi precum palate, texte (Scriban) devin generale. Iordan (1943: 70-71) ajunge să formuleze aprecierea: „întrebuinţarea tot 427 mai rară [subl. ns. - GPD] a lui -uri la ambigene”, [desinenţa] „fiind simţită ca învechită şi populară”, „nu-i deloc greu să observăm că, de cele mai multe ori, lupta se va sfârşi prin biruinţa lui -e." Forme în -uri de tipul: avizuri (RDP), frescuri (Lovinescu), legumuri (Sadoveanu), spasmuri (Sadoveanu), procedeuri (Rosetti, Byck), traseuri (RDP) circulă tot mai rar, devenind cazuri izolate. Rar, apare şi fenomenul invers: forme cu desinenţa -e, care, ulterior, se vor înlocui prin -uri: conture (Rădulescu-Motru), paradoxe (Densusianu). Paralel, continuă şi procesul de diferenţiere lexicală a variantelor: rapoarte („Comisari, trimişi pe baza unor anumite hotărâri, au redactat o serie întreagă de rapoarte''’ (DRP)) vs raporturi („De clasa prenumelor ţin şi adverbele pronominale, căci arată aceleaşi raporturi ca şi pronumele” (Scriban); „ne găsim într-un domeniu de raporturi contractuale” (RDP)); ocoale („împărţire administrativă veche” (DRP)) vs ocoluri („La mare înălţime, plutea o gaie neagră, scriind ocoluri largi” (Sadoveanu)). • In a doua jumătate a secolului al XX-Iea, tipul neutrelor în -uri împărtăşeşte o cu totul altă soartă decât în prima jumătate, desinenţa -uri continuând permanent a se întări. Primele observaţii în această direcţie sunt făcute de Brâncuş ([1978] 2007: 26-36), care, pe baza examinării desinenţelor de plural ale împrumuturilor de gen neutru cuprinse în DEX, constată că din totalul de 4586 de substantive împrumutate, neutrele în -uri ocupă locul al doilea (1307), după cele în -e (3061), dar observă, în acelaşi timp, că „norma în -uri se impune neutrelor foarte recente (subl. ns. - GPD)”, în special celor „cu o structură morfologică insuficient adaptată” sau celor cu „o întrebuinţare limitată stilistic”, înţelegând, prin aceasta, cuvinte care aparţin limbajelor de specialitate. Brâncuş ([1978] 2007: 35) observă, în plus, un început de motivare fonetică, desinenţa -uri fiind preferată în cazul radicalelor monosilabice sau terminate în vocală, în timp ce desinenţa -e este specifică neutrelor polisilabice şi, în mod special, celor derivate cu sufixe. • în zilele noastre, tiparul în -uri ajunge, de departe, cel mai productiv tipar flexionar pentru neutre şi pentru plural în general. Argumentele lingvistice pe baza cărora se poate susţine această poziţie „forte” sunt următoarele: (a) Neologismele recente, indiferent de origine, se acomodează cu uşurinţă acestui tipar flexionar. Se cuprind aici neologisme de origine franceză: airbusuri, aide-memoire-uri, ambienturi, acquis-uri, buticuri, clou-uri, consomme-uri, degradeuri, expozeuri, grisaille-uri, maquis-uri, parti-pris-uri, rateuri, tete-â-tete-uri etc. împrumuturile de origine engleză preferă acelaşi tipar: adventuri, backgrounduri, body-uri, boarduri, branduri, briejfinguri, brunch-uri, by-passuri, cârduri, crossing-shoturi, derby-uri, digesturi, discounturi, display-uri, dressinguri, dumpinguri, duty-free-uri, e-mailuri, exit-polluri, fast-fooduri, feedbackuri, finişuri, forehanduri, garden-party-uri, grilluri, granturi, hand-outuri, happening-uri, happy-enduri, harduri, hituri, hobby-uri, inserturi, knockouturi, knockdownuri, livinguri, love-story-uri, minimarketuri, mopuri, openuri, passing-shoturi, puzzle-uri, ratinguri, remake-uri etc. (pentru englezismele cu pluralul în -uri, vezi Zafiu 1998: 11, Dragomirescu 2005a: 117). 428 (b) O analiză statistică a pluralelor recent împrumutate indică o preferinţă netă pentru -uri, în defavoarea lui -e. Din totalul de împrumuturi recente, cuprinse în DCR2, raportul formelor de plural neutru este de 92 de formaţii în -uri, faţă de numai 52 în -e (apud Pană Dindelegan 2002c: 38). Statistici realizate pe material şi mai recent de limbă (Dragomirescu 2005a: 120-121) indică, pentru împrumuturile englezeşti, un raport de 163 de formaţii în -uri şi numai 16 în -e, iar, pentru împrumuturile din franceză, un raport de 27 de formaţii în -uri şi numai 8 în -e; indiferent de originea neologismelor, tiparul cu -uri este cel mai productiv. (c) Toate substantivele obţinute prin siglare, procedeu extrem de productiv în româna actuală (vezi Stoichiţoiu Ichim 2006b: 119 şi urm.), în situaţia în care îşi creează un plural, adoptă acelaşi tip de neutre în -uri; vezi: CD-uri, CD-ROM-uri, GV-uri, EKG-uri, IMM-uri, IQ-uri, ISBN-uri, NUP-uri, ONG-uri, OZN-uri, SIF-uri, SMS-uri, SOS-uri, SRL-uri, SUP-uri, TVA-uri, VIP-uri etc. • S-au propus şi alte argumente pentru a explica dobândirea aceastei poziţii „forte” de către desinenţa -uri, poziţie în stare de a contracara o direcţie anterioară contrară (vezi supra): S-a observat (Brâncuş [1978] 2007: 30 şi Pană Dindelegan 2002c: 38) că avantajul cel mai mare îl creează particularitatea acestei desinenţe de a nu induce alternanţe în radical, permiţând păstrarea intactă a bazei, atât ca accentuare, cât şi ca formă fonetică, ceea ce asigură, implicit, acomodarea facilă a radicalelor neologice (să se compare simbol - simboale, Rădulescu-Motru, devenit ulterior simboluri, mormânt - morminte -mormânturi, folos -foloase -folosuri etc., substantive care, prin ataşarea desinenţei -uri, pierd alternanţa). S-a observat, de asemenea, rolul de „clasificator flexionar” al acestui flectiv (Pană Dindelegan 2002c: 38-39), care, nefiind prezent decât în flexiunea substantivului, asigură nu numai încadrarea unui cuvânt în paradigma pluralului, ci, concomitent, încadrarea neechivocă în clasa substantivului. • Deşi direcţia de evoluţie este în sensul extinderii numerice şi funcţionale a lui -uri, zona pluralului neutrelor este departe de „a se fi liniştit”. DOOM2 continuă, pentru o serie de substantive neutre (atât din fondul vechi al limbii, cât şi din cel împrumutat), variaţia liberă a formelor de plural, fie menţinând situaţia din ediţia anterioară: arhondaricuri / arhondarice, artimonuri / artimoane, cerdace / cerdacuri, hamacuri / hamace, ceremoniale / ceremonialuri, chipie / chipiuri, crucifixe / crucifixuri, debuşeuri / debuşee, esofage / esofaguri, itemuri / iteme, jersee / jerseuri, maratonuri / maratoane, mieloame / mielomuri, piedestaluri / piedestale, volete / voleuri, fie adăugând noi variante (precum: amalgame / amalgamuri, antete / anteturi, nivele / niveluri, poncifuri / poncife, regaluri / regale, sloganuri / slogane, vagine / vaginurî). Substantive nou introduse apar cu forme variante de plural (modemuri / modeme). în acelaşi timp, continuă procesul de diversificare lexicală prin selecţia formelor diferite de plural {activuri „grup de activişti” vs active „bunuri”; mobiluri „obiective” vs mobile „telefoane”). Se continuă, de asemenea, tendinţa de motivare fonetică şi morfosintactică a subclaselor, preferându-se tiparul în -e: (a) în condiţiile în care finala radicalului se termină în -er (vezi împrumuturile recente: bannere, blistere, cleanere, containere, CD-playere, cuttere, flippere, maştere, pagere, pickhammere, playere, plottere, postere, printere, promptere, recordere, scanere, schoonere, timere, tonere, servere, sound blastere, sprinklere, trailere, twister, vouchere); (b) în 429 condiţiile în care noile formaţii sunt reprezentate de adjective şi de participii substantivizate (antitusive, antivirale, autocolante, blindate, celulare, contraceptive, demachiante, deodorante, diacritice, executive, hipocoristice etc.). 2.3.2. Tiparul îu (diftong ascendent) - ii (diftong descendent): „consiliu -consilii” • La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, tiparul în discuţie, deşi alcătuit din neologisme latino-romanice, era reprezentat numeric printr-o clasă destul de bogată de substantive neutre. Iată, spre comparaţie, inventarul a două litere de dicţionar: P şi S din Dame (1894-1895), comparativ cu DOOM2 (2005); s-au subliniat cu o linie cuvintele care apar numai în DOOM2., iar cu bold cuvintele care apar în Dame cu formă diferită: panaritiu, participiu, pasagiu, patrimoniu, peculiu, peisagiu, plutoniu, poloniu, potasiu, prejudiciu, preliminarii, prestigiu, premiu, prezidiu, principiu, privilegiu, probatoriu, promontoriu, purgatoriu, sacrificiu, sacrilegiu, salariu, samariu, sanatoriu, saţiu, scenariu, seleniu, seminariu, sediu, serviciu, sigil, silenţiu, siliciu, simpodiu, sinciţiu, sinclinoriu, sinedriu, sodiu, solariu, solfegiu, solilocviu, solodiu, solstiţiu, sortilegiu, spaţiu, spoliariu, stadiu, stagiu, staminodiu, staniu, stibiu, stronţiu, studiu, subsidiu, subterfugiu, sufragiu, supliciu; unele, desemnând substanţe chimice - seleniu, sodiu -, au numai utilizare singulare tantum, în timp ce preliminarii circulă numai ca plurale tantum. Diftongul ascendent -îu din forma singularului se explică prin influenţa modelului latinesc, eventual şi italian, iar forma de plural (diftongul descendent -iî) se explică prin acomodarea fonetică a desinenţei de plural -e, ataşate la vocala tematică palatală i-. De remarcat inventarul destul de bogat în ambele dicţionare; unii termeni absenţi se explică prin evitarea într-un dicţionar bilingv, cum este Dame, a cuvintelor aparţinând terminologiilor de specialitate. Cuvintele cu formă diferită (pasaj, peisaj, preliminare, seminar, sigil) indică tendinţa de pierdere a diftongului şi, implicit, de schimbare a tiparului flexionar. După mai bine de un secol, trei substantive (pasaj, peisaj, seminar) au trecut definitiv la alt tipar, în timp ce altele două (sigiliu > sigil, preliminariu-ii > preliminar-e) n-au fost încă acceptate cu noua formă. Pentru plural, circulau, la sfârşitul secolului al XlX-lea, în variaţie liberă, şi forme în -ie, neacomodate fonetic; vezi Hamangiu: ospiciele, principiele, privilegie, privilegiele, sigiliele, sigilielor, alături de privilegii (Tiktin, Hamangiu). Tiktin ([1893] 1945: 54) notează formele studie, privilegie, consilie, alături de studii, privilegii, consilii, dar le califică pe primele drept „greşite”. în Dame (1894-1895), se recomandă curent formele de plural în -ie (sacrificie, salarie, fără articol, şi sacrificiele, salariele, cu articol). Forma de plural în -ii oscilează, la începutul perioadei, cu -uri (Hamangiu, RDP: consiliuri; Hamangiu: viciuri; Dame: supliciurî), oscilaţie care se manifestă până târziu (mediuri, Rădulescu-Motru; vezi şi indicaţiile de variaţie din Puşcariu [1936] 1974: 413: nesaţii - nesaţiurî). • In tot cursul secolului al XX-lea, tiparul în discuţie dă semne clare de fragilitate, unele dintre formaţii orientându-se spre celelalte două tipare ale neutrelor: cons. - e (pasagiu -pasagii > pasaj -pasaje) şi cons. - uri (solilocviu -solilocvii > soliloc - solilocuri; DOOM2 recomandă, pentru primul substantiv, 430 numai forma nouă pasaj, în timp ce, pentru al doilea, indică variaţia liberă solilocviu / soliloc - pl. solilocvii / solilocuri). Multe dintre substantive au circulat în epocă cu paradigme hibride, combinând singularul de la un tipar flexionar cu pluralul de la celălalt (Hasdeu: pasagiu, pasagiul, Maiorescu: pasagiu, pasagii, vs Hasdeu: pasage, pasagele, Maiorescu, pasage; mai târziu, vezi seminar - seminariî). Instabilitatea are cauze, în primul rând, fonetice: apar ca urmare a unor tendinţe manifestate în toată istoria limbii române, venind, pe de o parte, din fragilitatea diftongilor, iar, pe de alta, din tendinţa de pierdere a finalei vocalice -u (Iordan 1943: 24-25, 28). Variaţia liberă se manifestă încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea; Hamangiu: avantagiuri / avantaje; Densusianu: inventaria / inventar, onorariu / onorar („să-i plătească onorarul”); Lambrior: îndreptariu / îndreptar; Maiorescu: auditoriu / auditor; prilegiu / prilej, principiu / princip („în princip”); Hasdeu: domen („superbul său domen din Vâlcea”, „şi-a înjghebat mai târziu un alt nou domen”), itinerariu / itinerar, itinerarul; Hamangiu: terţ / terţiu. Variaţia caracterizează, în egală măsură, şi adjectivele cu aceeaşi terminaţie (Hamangiu: contrariu, contrarii / contrare, obligatoriu / obligator; vezi XIX, Adjectivul, 1.6.2). Fenomenul se continuă în întreg secolului al XX-lea (Rădulescu-Motru: auditor; contrarul, sigil; Densusianu: comentar, repertor, contrarul, alături de contrariul; Iorga: contrarul). Puşcariu ([1936] 1974: 415) înregistrează ca variante formele comentar - comentariu, orar - orariu. Unele substantive şi-au schimbat clasa flexionară, trecând definitiv în tiparul cons. - e. La Scriban (1925: 177) apare variaţia liberă: miraj / miragiu, limbaj / limbagiu, dar numai curaj, patinaj. Iordan (1943: 24-25) înregistrează forme ca: laborator, minister, seminar, pe care le consideră deja impuse („Astăzi nu mai spune, cred, nimeni seminariu, ministeriu, laboratoriu”), alături de forme izolate, neimpuse, precum: accesor, alumin, contrar, dornicii, gimnaz, prejudiţ, princip, servici, teritor; tot el notează şi variaţia liberă pl. preliminare - preliminări, ambele forme abandonând finala în -iu. în Iordan (1943: 25), sunt indicate condiţiile fonetice care facilitează schimbarea sau, dimpotrivă, contribuie la conservarea tiparului, ceea ce ar putea explica faptul că există formaţii care circulă, fără excepţie, cu o unică formă în -iu: detaliu, doliu, mediu, orgoliu, premiu, sediu, spaţiu, stadiu. Iordan (1943: 51) notează, pentru unele substantive împrumutate, şi un caz de oscilaţie între tipare flexionare aparţinând unor genuri diferite; vezi artificiu -artificie, deceniu - decenie, seminariu - seminarie, stipendiu - stipendie, subsidiu -subsidie (supra, 2.2.3). Deşi explicaţia este una de sistem, plecând de la identitatea formei de plural a celor două variante {artificiu / artificie - artificii, deceniu / decenie - decenii), variantele în i-e sunt apreciate ca „aberante”, reprezentând „uzuri personale, trecătoare”. • în stadiul actual de limbă, potrivit recomandărilor din DOOM1-2, au ieşit din uz formele: avantagiu — avantagii, itinerariu — itinerarii, inventariu — inventării, laboratoriu - laboratorii, mădulariu - mădularii, nesaţiu - nesaţii, ultragiu - ultragii. în cazul substantivului seminar, DOOM2 modifică norma, eliminând paradigma oscilantă şi neregulată din ediţia anterioară {seminar -seminarii / seminare) în favoarea tiparului regulat seminar - seminare. Pentru alte 431 substantive, se continuă variaţia liberă (interogator, formă curentă în Cod 1993, alături de interogatoriu). Pentru alte substantive, lucrările normative recomandă încă variaţia liberă (DOOM2: cartilaj / cartilagiu, solilocviu / soliloc, revenind, faţă de DOOM1, la o formă anterioară: cartilagiu, solilocviu). Există nenumărate alte substantive care, deşi în lucrările normative sunt înregistrate cu formă unică, apar în uz cu forme variante, abandonându-şi adesea finala -iu şi încadrându-se, ca atare, în alt tipar flexionar; vezi substantive (unele funcţionează ca substantive şi ca adjective) precum: ambulator, comentar, interogator, municip, onorar, ospici - ospice, purgator, rechizitor, servici, pentru care motorul de căutare Google indică - numeroase sau mai puţin numeroase -apariţii fără finala -iu: ambulator - 43.700 apariţii; comentar - 9800 apariţii, comentarul- 929; municipal - 573; ospice („făcut în spitale, laboratoare, ospice”); onorar - 1180 de apariţii, onorarul - 170; purgator - 505, purgatorul - 132; rechizitor - 195, rechizitorul - 199 de apariţii. 2.4. Substantivele invariabile Invariabilitatea are grade diferite, după cum priveşte întreaga flexiune (număr, caz) sau numai flexiunea cazuală şi după cum substantivul acceptă sau nu ataşarea enclitică a articolului, ataşare care rezolvă parţial variaţia flexionară, reducând considerabil contextele de invariabilitate. Prin invariabile parţiale se înţeleg substantivele care acceptă ataşarea enclitică (afixală) a articolului, ceea ce limitează mult invariabilitatea, reducând-o la contextele fără articulare („Se caută senatoare”, „transplant de comee ” - nu se ştie dacă formele sunt de singular sau de plural). Invariabilele totale sunt constituite din formaţii neologice recente, neadaptate la sistemul fonetic şi morfologic românesc. Semnul de neadaptare îl constituie preluarea formei ca atare, de cele mai multe ori, o formă cu finală vocalică (accentuată sau neaccentuată), pentru care există o dificultate fonetică de a ataşa enclitic desinenţa de plural şi articolul. 2.4.1. Masculinele invariabile Nu se va lua aici în discuţie clasa „genului comun” (Avram ([1967] 2005: 64), incluzând substantive care se comportă ca invariabile totale. Ele sunt înregistrate în dicţionarele şi gramaticile sfârşitului de secol al XlX-lea, cu aceleaşi trăsături de invariabilitate ca şi astăzi (în Dame, apar compuse invariabile precum gură-cască, terchea-berchea, substantive invariabile create cu sufixul -lă: sărăcită sau invariabile de tipul prâslea). Hasdeu (1887-1898, 3: 623) înregistrează tipul bâlbâilâ, surzită, despre care notează utilizarea numai la singular, în vecinătatea unui articol nehotărât: un bâlbâită, un surzită. Dintre substantivele actuale cu invariabilitate parţială (au forme omonime de număr, dar omonimia se rezolvă parţial, prin ataşarea enclitică a articolului), singurele care, în cursul perioadei analizate, au suferit modificări sunt cele terminate în -chi, -ghi (genunchi, ochi, rărunchi, rinichi), în -ci {arici, baci, cârmaci, cârpaci, tălmaci, vraci), precum şi cele terminate în diftong descendent cu semivocala -i {-ei, -ui, -ai: ardei, somotei, tei; burjui, gutui, pui, secui; cobai, poliţai, inclusiv cele formate cu sufixul -oi, augmentativ şi moţional: broscoi, maimuţoi, muscoi, 432 păsăroi, strigoi); modificările privesc numai aspectul scris al limbii, referindu-se la abandonarea grafică a finalei -u (nu e vorba de amuţirea ei fonetică, intervenită cu mult înainte de perioada analizată). Trebuie remarcată observaţia lui Scriban (1925: 64): „Lumea scrie ochiu, unchiu, dar pronunţă ochi, unchi! Cu această greşită sistemă ortografică [subl. ns. -GPD], copilu şi străinu nu ştie dacă trebuie să citească ochiu, unchiu, ca rachiu sau ochi, unchi, ca vechi'. E de semnalat, în aceeaşi direcţie, comentariul lui Galaction (1932: 285-286), prilejuit de adoptarea noii ortografii academice: „Academia ne îndeamnă să scriem: biciu, cuiu, noroiu, ochiu (...). Mă tem că - sauf respect - Onor. Academie nu va găsi între noi majorităţi compacte şi entuziaste pentru u final”. Şi mai tranşant este comentariul critic al lui Densusianu (1931-1932: 572-573) privind păstrarea grafică a lui u final: „Nu are niciun temei păstrarea în scris a lui -u după i” pe motiv că el s-ar mai distinge uneori în pronunţare. „Dar pronunţarea astfel e dialectală: în limba literară acest u e inexistent.” [subl. ns. - GPD]. Cât timp s-a păstrat, grafic, -u final, singularul şi pluralul erau diferenţiate în scris, diferenţiere care s-a pierdut odată cu abandonarea lui. 2.4.2. Femininele invariabile • Subclasele de substantive cu invariabilitate parţială sunt aceleaşi în întreaga perioadă analizată, modificându-se, pentru unele, numai inventarul şi randamentul funcţional al subclasei. Se disting: (a) Substantivele formate cu sufixul augmentativ -oaie (sg., pl. căsoaie, cămăşoaie). Subclasa a fost, în toată perioada, puţin reprezentată numeric. (b) Substantivele create cu sufixul moţional -toare, precum şi cele împrumutate conţinând sufixul (semi)analizabil de agent -oare (tipul substantivelor „generice”: căţărătoare, târâtoare, vieţuitoare, zburătoare, dar şi tipul substantivelor feminine pentru nume de agent: directoare, inspectoare, lucrătoare). Subclasa a avut un inventar în continuă creştere, graţie extinderii meseriilor şi a activităţilor practicate şi (sau numai) de femei; vezi mai recentele cascadoare, dictatoare, senatoare. Gramaticile notează, de la început, invariabilitatea subclasei (b), în raport cu substantivele omonime nonpersonale variabile (în Tiktin [1883] 1945: 49, apar formele afumători, zicători, dar căţărătoare, târâtoare, vieţuitoare, zburătoare; în Scriban 1925: 68, formele sărbători, scrisori, dar inspectoare, observatoare). Pentru situaţii izolate, recomandările sunt mai puţin rigide, admiţându-se variaţia (Scriban, loc. cit, notează, pentru substantivul ursitoare, variaţia ursitoare - ursitori şi conchide: „Eu cred că forma cea mai bună e ursitori”). Avram ([1977] 1987: 89-97) fixează ferm regula, diferenţiind flexionar numele de persoană (toate invariabile) de cele non-personale (variabile): secerătoare „persoane” vs secerători „maşini”; mulgătoare „persoane” vs mulgători „aparate”. (c) Substantivele neologice feminine cu finala invariabilă -e-e (în hiat), de tipul: rozacee (Hasdeu). Subclasa a crescut continuu, adăugând la câteva împrumuturi mai vechi {azalee, camee, maree, onomatopee, orhidee, trahee, tranşee) un inventar mereu sporit, alcătuit, pe de o parte, din substantive colective aparţinând terminologiilor, ca nume de clase şi de specii ( a lui Ion), cât şi acordul hipercorect cu un regent a cărui formă este de genitiv-dativ feminin singular („unei boxe alei noastre”). în situaţia marcării flexionare a mai multor componente din grupul nominal, apar, ca, de altfel, şi în perioada anterioară (vezi XIX, Substantivul, 5.1.1.3), şi 437 devieri de la norma de acord, marca de caz lipsind uneori din forma ultimelor componente: „ar fi exercitată de femeie contra unei a treia persoană” (Hamangiu) 3.2.2. în a doua jumătate a secolului al XX-lea, normele literare de utilizare a lui al devin mai stricte, al transformându-se intr-un formant cu o condiţionare „sintactică”: este cerut obligatoriu în contextele în care genitivul nu este vecin imediat (adiacent) cu articolul hotărât fuzionat: carte a elevului, cartea nouă a elevului, cartea este a elevului. 3.3. Marcarea analitică 3.3.1. Marcarea prepoziţională a celor două cazuri Posibilitatea marcării nu numai flexionare, ci şi prepoziţionale a raporturilor sintactice de genitiv şi de dativ este mai veche decât perioada aici examinată, fiind înregistrată în întreaga perioadă începând cu sec. al XVI-lea. Apare înregistrată şi în toate gramaticile de la sfârşitul secolului al XLX-lea. în Tiktin ([1893] 1945: 34), găsim indicaţia: „Raportul genitivului. Proprietarul case-lor (art.), acestor case”, paralel cu „Proprietar de case, a două case, a o mulţime de case”. „Raportul dativului. M-am rugat acelor persoane, unor persoane, multor persoane”, paralel cu „M-am rugat la nişte persoane, la diferite persoane, la fel de fel de persoane”. Observaţiile sunt reluate, aproape identic, şi în gramaticile din primele decenii ale secolului următor (Scriban 1925: 53). Cele două tipuri de marcare sunt confirmate şi de textele de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor. A. Pentru relaţia de genitiv, prepoziţiile selectate sunt a, de, la, confi-gurându-se şi anumite preferinţe în alegerea fiecăreia. • Se preferă marcarea cu prepoziţia a în condiţii strict determinate sintactic, şi anume când primul element al grupului este un numeral cardinal, dar şi orice alt component invariabil sub aspectul cazului: „bătrâna pereche devine tipul a mii de alte figuri asemănătoare” (Maiorescu) „în presenţa a duoi martori luaţi dintre oficerii vasului” (Hamangiu) „prin apariţiea independentă pe teritorii deosebite a foarte multe şi importante fenomene” (Philippide). • Construcţia cu de apare în tot felul de situaţii, fiind indiferentă la structura grupului nominal pe care îl introduce. Poate fi selectată atât pentru un nominal fără determinanţi (substantive nude), eventual cu unul sau mai multe adjective categoriale sau calificative (a), cât şi pentru un grup nominal complet, cu determinanţi (b) sau cuantificatori cardinali (c); rar, de este selectat şi pentru un toponim (d): (a) „un simţimânt adevărat şi adânc (...) poate fi (...) născător de poezie” (Maiorescu) „revocarea donaţiunei pentru naştere de fiu” (Hamangiu) 438 „finul spirit care era Şaguna, aristocratic prin educaţie, - nepot de bogat negustor aromân” (Iorga); (b) „d. Xenopol consideră actul din 1247 ca o probă de domnirea Ungariei peste Oltenia” (Hasdeu); „proces-verbal arătător de toate împrejurările” (Hamangiu); „O dovadă de această însuşire a noastră’’’ (Densusianu); „Este vremea când „Foaia” din Braşov se ridică (...) la însemnătatea de întâiul organ pan-românesc” (Iorga); (c) „în presenţa de patru martori” (Hamangiu); (d) „cu excepţie de Ţara Bârsei şi Ţara Oltului ” (Philippide). Este interesant comentariul teoretic al lui Densusianu ([1930] 1968: 234): „Genitivul vechi construit cu de [nota ns. - GPD] mai apare când se zice: la miez de cale, la mijloc de cale, în mijloc de cărare, la jumătate de cale, de margine de cale, din miez de zi”. • Puşcariu (1940: 141) înregistrează, paralel cu a şi de, şi prepoziţia la cu valoare de genitiv: „în Bran, la întrebarea «a cui e vaca?», răspunsul obişnuit [subl. ns. - GPD] «e la un vecin»”. B. Pentru relaţia de dativ, prepoziţia selectată este, ca şi în perioada anterioară, la: „S-au adresat la ardelenF (Iorga) „aparţin genetic (ramură) şi istoric la teritoriul banato-transcarpatin” (Philippide). în a doua jumătate a secolului al XX-lea, se continuă toate aceste construcţii, fixându-se definitiv regulile de selecţie prepoziţională, care devin mult mai stricte. • Cea mai profundă modificare priveşte statutul prepoziţiei de (vezi şi Pană Dindelegan 2008d), care se specializează pentru grupurile nominale fără determinanţi, ajungând să apară în distribuţie complementară cu forma flexionară („lovitură cauzatoare de moarte” vs „cauzatoare a morţii copilului”). Construcţii precum: „Este vremea când „Foaia” din Braşov se ridică (...) la însemnătatea de întâiul organ pan-românesc” ajung, în limba literară, de neacceptat. • Se produce, pentru relaţia de genitiv, specializarea şi mai strictă a construcţiei cu a, care, fără excepţie, se utilizează pentru orice grup nominal al cărui prim component este invariabil sub aspectul cazului (cartea a cinci elevi / a tot felul de elevi /a ditamai inspectorul). • Se continuă extinderea, în registrul neliterar, a construcţiei cu la pentru relaţia de genitiv, construcţie care poate „acoperi” orice structură a lui GN; vezi Adameşteanu, din fragmentele cu pronunţat caracter neliterar: „o fi ştiut mă-sa la fata asta unde vine?” „Să fiu io în locu la fetile astea, nu m-aş duce.” • Se produce, pentru relaţia de dativ, specializarea şi mai strictă de registru stilistic; construcţia cu la, dublată printr-un clitic pronominal de dativ, caracterizează registrul neliterar: 439 „De câte ori i-am zis astea la lighioana bătrână\” (Adameşteanu) „Nu-i place la bărbat să iasă în oraş lefter şi cu buzunarul gol!” (Adameşteanu) 3.3.2. Marca proclitică „lui” • De la începutul intervalului analizat, sunt evidente două direcţii de utilizare a mărcii proclitice lui: (a) Precedă un nume propriu masculin de persoană („a recunoaşte meritul lui Alecsandrf\ „din spusa lui Plato”, Maiorescu), precum şi nume comune masculine, de rudenie, desemnând persoane unice („lui nenea, lui tata, lui dascălul Vasile a Vasilcăi”, Creangă, citat în Philippide) sau funcţionând ca apelative („mătuşa Anghiliţa lui moş Chiriac”, Creangă, citat în Philippde). Trebuie indicată şi regula veche a utilizării invariabile a lunilor anului („zilele lui ianuarie”, Philippide). (b) Precedă substantivizări accidentale, de tip autonimic, situaţie în care utilizarea procliticului lui corespunde trăsăturii [- Animat] („africatizării lui c, g”, Philippide). Sunt semnificative numeroasele utilizări autonimice la Hamangiu, Nicolau, unde dificultatea de a reda în româneşte terminologia dreptului roman îi determină pe autori să preia ca atare termenul / sintagma latinească şi să-l folosească pe lui proclitic (vezi şi supra, 2.4.3): „în contra lui falsus tutor” „în ce priveşte tutela femeilor, ea se poate stinge prin dobândirea lui jus liberorum.” Scriban (1925: 55) stabilea o diferenţă fonetică între procliticul lui, pronunţat „obligatoriu” lu {lu Ion, lu Petru, lu Dumnezeu, lu dracu, lu domnu Popescu, lu tata), şi lui, articolul legat enclitic sau pronumele personal lui, ultimele pronunţate cu i final (vezi diferenţa: lu dracu, dar ispitele dracului). • în cursul secolului al XX-lea, se continuă procesul de extindere, în registrul neliterar, a construcţiei cu lui proclitic mult dincolo de uzul fixat anterior. încă din deceniul al 5-lea al secolului al XX-lea, Iordan (1943: 78-79) indica extinderea procliticului lui şi la alte categorii, şi anume: nume proprii feminine, în mod special la cele a căror finală vocalică (alta decât a) făcea imposibilă adăugarea terminaţiei -ei (lui Fofo, Jeni, Mimi, Muţi, Meri, Cati), dar şi la femininele nume proprii variabile (lui Corina, lui Maria). Ca fenomen rar („nu se întâlneşte prea des”, spunea Iordan, 1943: 80), se extinde şi la alte substantive comune nume de persoană de ambele genuri (luprietena mea, lu biata mama, lui liceianul tău). în ceea ce priveşte aria de răspândire, Iordan (1943: 79) comenta că „ţăranii nu le întrebuinţează”, ele fiind „mai frecvente în ţinuturile transcarpatice şi prin Bucovina”. • în limba actuală, pentru registrul neliterar, construcţiile au ajuns general româneşti, continuându-şi specializarea: (a) ca marcă a genului personal, mai presus de distincţiile de gen gramatical: „reţeta lu9 doctoru”, „ăştia [este vorba de „ochelari”] e a lu lighioana bătrână” (Adameşteanu); 440 (b) ca marcă pentru substantivizări accidentale, autonimice, nelegată de trăsătura [+ Personal]: „Misterului lui «de unde?» îi corespunde cel al lui «încotro»?” (Liiceanu) „un studiu pe tema Heidegger şi problema lui «dincolo»” (Liiceanu) „Şi, iată, acum a facut-o ca pe o variantă extremă a lui «tenir sa promesse».” (Liiceanu) 3.4. Invariabilitatea 3.4.1. în secolul al XX-lea, se restrânge considerabil utilizarea invariabilă a substantivelor nume de rudenie (nearticulate), însoţite de clitice posesive „legate” („mâna maică-sa”, Sadoveanu). încă din deceniul al 3-lea, Scriban (1925: 88-89) aprecia formele invariabile ca fiind foarte restrânse dialectal şi recomanda evitarea lor: ,Jn nordu Moldovei [subl. ns. - GPD] se întrebuinţează aceste forme la genitiv şi dativ, precum: e dator tată-tu (în loc de lu tată-tu), ceea e urât şi confuz.” 3.4.2. în limba actuală, asistăm la extinderea altui tip de invariabilitate, care priveşte clasa din ce în ce mai largă a substantivelor obţinute prin siglare (Avram 1997: 492; Pană Dindelegan 2002c: 34; vezi şi supra, 2.4.4): „Achiziţia conferă ABN AMRO o poziţie puternică în regiune” (Rom. lib.) „aşezarea GA în poziţia de subiect” (DSL) „I.I. a dat undă verde PNA” (Rom. lib., 2001) „conform PwC” (Rom. lib., 2002) Informaţia cazuală se obţine exclusiv contextual, din trăsăturile inerente ale regenţilor (vezi regimul verbelor conferă, a dat sau regimul prepoziţiei conform). 4. ALTERNANŢE Sistemul de alternanţe, constituit cu mult înainte de perioada aici analizată, cunoaşte puţine modificări, esenţială fiind o tendinţă de pierdere a unora dintre alternanţe. Semnele acestei tendinţe se manifestă diferit, în funcţie de clasa de gen, de tipul de desinenţă, de apartenenţa substantivului la fondul vechi sau fondul recent împrumutat. 4.1. Pluralul masculinelor încă de timpuriu, gramaticile observă tendinţa de pierdere, la împrumuturi, a unora dintre alternanţe; e semnificativ comentariul lui Scriban (1925: 64): „în neologisme se tinde la păstrarea lui a din -iac, -ian, ceea ce nu e recomandabil [subl. ns. - GPD]: austriaci, politiciani, opticiani”. în textul gramaticii lui, aceste forme de plural apar cu alternanţă (italienii, austrieci), ca, de altfel, şi în alte lucrări ale epocii (RDP: teoreticienilor). La Maiorescu, apar forme nealtemante pentru cipariani „adepţi ai ideilor lui Cipariu”. Există şi autori care folosesc oscilant aceste finale (la Hasdeu, apar italiani, veneţiani, dar şi italienii, sicilienii', la Iorga, apar austriecii, alături de bosniaci', la Rădulescu-Motru: teoreticiani, alături de 441 teoreticieni). în schimb, sufixul -ean, indicând numele locuitorilor dintr-o zonă, este simţit ca mai vechi în limbă şi cunoaşte, fără excepţie, forme cu alternanţă (Hasdeu: abrudenii, moldovenii, bănăţeni). Tendinţa de abandonare este vizibilă în cazul alternanţelor consonantice z/j, 1/0. La începutul perioadei analizate, etnonime precum: albanez, francez, dar şi alte împrumuturi: marchiz, burghez făceau pluralul albaneji, franceji (Lambrior: marchijv, Philippide: albaneji, chineji, franceji, ingleji; Scriban: burgheji, chinejii, engleji(i), francejii, portughejii), acomodându-se după tratamentul curent al substantivelor şi al adjectivelor mai vechi {cneaz - cneji, viteaz - viteji). Paralel, apăreau şi forme fără alternanţă (Hasdeu: englezii, franco-normanzii, piemontezi, albanezii, chinezi, gepizi, portughezi; Maiorescu: marchizi, francezi, englezi, albanezi', Densusianu: gepizi, albanezi, francezi, englezi). Vezi şi comentariile lui Scriban (1925: 65): „Toate neologismele în -ez fac pluralu numai în -ji, oricât ar scrie unii francesi ori francezî“; ,fals — burghezii”, de unde se deduce că pronunţia fără alternanţă, cea criticată de Scriban, era destul de frecventă în epocă. După câteva decenii substantivele de acest tip îşi abandonează definitiv alternanţa (Puşcariu 1940: albanezi, francezi, gepizi, japonezi', Iordan 1943: francezii, englezii', DOOM1-2: marchizi). Se renunţă şi la alternanţa h/ş (patriarhi -patriarşi), înregistrată încă din secolul al XlX-lea (vezi XIX, Substantivul, 4.2.2), La fel, alternanţa 1/0 e abandonată în împrumuturi (vezi Scriban 1925: 65, unde se face această constatare pentru cuvinte ca şacal - şacali, crocodil -crocodili, getul - getuli, colonel - coloneii, dar şi colonei', vezi şi alte substantive care îşi păstrează intactă consoana: consuli, corpusculi, emuli, moguli, noduli, stimuli). Celelalte alternanţe consonantice continuă să funcţioneze şi la împrumuturi, inclusiv la cele mai recente: t/ţ (racket-ţi), g/g (blug - blugi), s/ş (pampers -pamperşi), d/z (steward-zi), st/şt (hardist-şti). Exceptând alternanţele z/j, 1/0, desinenţa 4 de la pluralul masculinelor păstrează alternanţele consonantice, făcând ca diferenţa plural - singular să fie marcată suplimentar; compară: antipozi - antipode, compuşi - compuse, contacţi - contacte, contraforţi — contraforturi, comeţi — comete, curenţi — curente, derivaţi — derivate, epoleţi - epolete, exponenţi - exponente, filamenţi - filamente, produşi - produse, robineţi — robinete, suporţi — suporturi, torenţi — torente, versanţi — versante. 4.2. Pluralul femininelor şi cazurile oblice la singularul femininelor 4.2.1. Femininele în -e în epocă, se continuă un proces mai vechi al pierderii alternanţelor, înregistrat şi pentru perioada anterioară cu privire la alternanţele vocalice; vezi Tiktin ([1893] 1945: 47), care consemnează că „în cuvinte străine, a se menţine după i: liană -liane, miriadă - miriade”. Se pierde alternanţa vocalică o a/o, fie prin modificarea formei radicalului la plural (Hasdeu: metoade, devenit ulterior metode), fie prin modificarea formei radicalului la singular (Hasdeu: moadă - mode, devenit la singular modă', Hasdeu: zoană - zone, devenit la singular zonă). Urmărind efectul desinenţei -e asupra radicalului, Puşcariu ([1936] 1974: 413) înregistrează variaţia liberă freşce — fresce, moluşte — molusce şi observă pierderea alternanţei consonantice sc/şt (tipul muscă - muşte). 442 4.2.2. Femininele în -i (asilabic) Trecerea de la desinenţa -e la -i antrenează apariţia alternanţelor (vocalice şi consonantice), ceea ce a şi constituit argumentul principal pentru a explica extinderea pluralului în -i, desinenţă care are capacitatea de a marca mai puternic opoziţia de număr (Iordan 1938: 43 şi Brâncuş 1985: 25). Vezi, în acest sens, variaţiile de plural: comoare (Hasdeu) - comori, coarde - corzi, coperte - coperţi; vezi şi noile forme, înregistrate încă din Iordan (1943: 64-65): cireşi, crămi, găluşti, hăini, hăli, îngheţăţi, nostimăzi, panorămi, sucursăli, tărăbi etc., unde ataşarea noii desinenţe -i induce alternanţele vocalice: oa/o, ea/e, a/ă şi alternanţele consonantice: d/z, t/ţ, adesea coocurente cu cele vocalice. De remarcat însă că alternanţa 1/0 (din mai vechile cale - căi, vale - văi) nu mai e activă de mult, chiar şi în cazul formelor populare mahalăli, sucursăli. Revenirea la -e a însemnat, dimpotrivă, pierderea alternanţelor din formele de plural împrumutate (Iorga: circulări > circulare). Dar chiar şi în cazul ataşării lui -i, neologismele manifestă tendinţa de pierdere a alternanţelor. Forma remarci, care înlocuieşte mai vechiul remarce, păstrează radicalul Iară alternanţă vocalică, deşi în limbă există împrumutul mai vechi, cu alternanţă, marcă-mărci; tumoare - tumori, cu alternanţă vocalică, lasă locul mai noului tumoră - tumori, fără alternanţă. 4.3. Pluralul neutrelor 4.3.1. Pluralele în -e Desinenţa -e continuă a declanşa unele alternanţe consonantice: c/c, g/g (barbituric - barbiturice, esofag - esofage). în ce priveşte alternanţele vocalice, există împrumuturi care, în timp, şi-au pierdut alternanţa oa/o: omofoane (Hasdeu), simptoame (Rădulescu-Motru) lasă locul formelor mai noi, fără alternanţă, omofone, simptome (încă de la Maiorescu apar simptome, simptomele; formele fără alternanţă sunt consfinţite de DOOM1"2). în condiţii fonetice identice sau apropiate, alternanţa oa/o uneori se produce (mielom - mieloame, protocol -protocoale, sinod - sinoade), alteori nu (hexapod -hexapode, omofon - omofone, simptom - simptome). Asemănător este tratamentul alternanţei ia/ie, care lasă locul formelor mai noi, fără alternanţă {meridian -meridiane). Uneori, o formă fără alternanţă, adoptată la un moment dat ca normă (îndreptar3 [1971]: cotidiane „ziare”), revine la forma cu alternanţă, apreciată de normator ca fiind mai frecventă în uz (în DOOM1-2: cotidiene-, în DIN, se face specificarea expresă: „nu cotidiane’’'’). 4.3.2. Pluralele în -uri S-a observat că avantajul cel mai mare al desinenţei -uri rezidă în particularitatea acesteia de a nu induce alternanţe în radical, permiţând păstrarea intactă a bazei, atât ca accentuare, cât şi ca formă fonetică (Brâncuş [1978] 2007: 30, şi Pană Dindelegan 2002c: 38), ceea ce asigură, implicit, acomodarea facilă a radicalelor împrumutate (să se compare simbol - simboale, Rădulescu-Motru, devenit ulterior simboluri, sau mormânt - morminte / mormănturi, folos - foloase / folosuri, sinod - sinoade / sinoduri). 443 Singurele substantive care, în vecinătatea desinenţei -uri, au alternanţă sunt femininele în -uri, şi nu neutrele: verdeaţă - verdeţuri, came - cărnuri, treabă -treburi, leafă - lefuri, alternanţa explicându-se prin aşezarea lui -uri la un mai vechi plural feminin cu alternanţă: treabă - trebi - treburi, carne - cărni - cărnuri (Avram [2003-2004] 2005: 116). 5. FORMAREA VOCATIVULUI La sfârşitul secolului al XlX-lea, formele de vocativ şi organizarea grupului nominal cu centru în vocativ erau deja constituite (vezi XIX, Adjectivul, 2, şi Substantivul, 5.2), în sensul că inventarul de desinenţe, precum şi inventarul de structuri vocative nu vor mai aduce nimic nou după această dată. Gramaticile epocii (Tiktin [1883] 1945: 43—44; Scriban 1925: 70-71, 76) înregistrează toate formele - cu desinenţă proprie, dar şi cele omonime cu nominativul -, precum şi toate structurile vocative - cu vocativul substantival, ca unic membru al grupului (însoţit sau nu de inteijecţii de adresare: Soro!, Măi băieţi!, Fa Mariof), dar şi cu substantivul în vocativ însoţit de subordonaţi: Vocativ + Adj. {Român fericit!, Fericitule român!, Iubite frate!, Frate dragă!), Vocativ + Posesiv + Adj. / Adj. + Posesiv + Vocativ {Domnul meu!, Sora mea dragă!, Draga mea soră!). Tot ce se va întâmpla pe parcursul secolului al XX-lea priveşte diferenţierea mai puternică a uzului diverselor desinenţe în funcţie de registru stilistic şi de intenţia de comunicare. în registrul cult, scade ponderea formelor desinenţiale în favoarea formelor omonime cu nominativul. în registrul oral şi familiar, are loc revigorarea, cu intenţii stilistice variate, a formelor desinenţiale de vocativ: - desinenţa -e, ataşată la numele proprii masculine de botez {Mugure!, Vadime!, Codrine!, Traiene!, Adriene!, Cornele!, Mariane!, Rudele!) sau de familie {Măgurene!, bă Talpeşef), însoţită, uneori, de modificarea formei radicalului {Traiene!, Miroane!); vezi Croitor (2004: 73-78); - desinenţa -ule, ataşată la numele proprii masculine terminate în -u, de botez {Nelule!, Claudiule!) sau de familie {Băi, Sassule!, Hai noroc, Dâncule!, Bre, Dinescule!); - desinenţa -o, ataşată la numele proprii feminine {Iulico!, Danielo!), la numele proprii masculine terminate în a / ea {Bă, Mirceo!, Bă, Mitreo!, Voineo!) sau la adjective substantivizate {Frumoaso!, Cocheto!, Limbuto!). în acelaşi registru oral şi familiar, asistăm, pe de altă parte, la extinderea formelor omonime cu nominativul articulat, atât la singular, cât şi la plural (Stoica 2004: 577), atât cu substantive personale (a), cât şi cu substantive nonanimate, dar desemnând, contextual, colectivităţi personale (b): (a) Şefa, m-am prezentat!, Copilul, eşti aici la prima oră!, Fetele, ce mai aşteptaţi? (b) Regia, atenţie la lumini!, Ne îndreptăm spre Piteşti. Piteştiul, suntem acolo într-o jumătate de oră! 444 în grupurile vocative: - sunt eliminate definitiv structurile în care marcarea se face cu desinenţă specifică numai pe al doilea termen al sintagmei (O, tânăr cântăreţe!, drăguţ Pereol), situaţii care circulau încă în secolul al XlX-lea (vezi XIX, Adjectivul, 2); - sunt reduse numeric structurile în care ambii termeni ai grupului sunt marcaţi prin desinenţă {Bune părinte!, Fiule iubite!, Prea iubite Arghire!); - creşte frecvenţa de apariţie a interjecţiilor „vocative” {bă!, băi!, bre!, mă!) şi a substantivelor cu utilizări interjecţionale {mamă!, soro!, drace!, Doamne!, fraţilor!, chiar şi tată!: Bă, tată, bă, să fi văzut ce era acolo!). 6. CONCLUZII - în procesul de integrare şi de adaptare a împrumuturilor, a continuat, pe tot parcursul intervalului analizat, variaţia de forme între feminin şi neutru, pe de o parte, şi între masculin şi neutru, pe de altă parte. Variaţia s-a soldat fie prin impunerea unei singure forme, fie prin diferenţierea lexicală sau de uz stilistic a celor două forme; în numeroase alte cazuri, fenomenul nu s-a încheiat încă, variaţia liberă continuând şi sub ochii noştri. - în ce priveşte ponderea genurilor, s-a produs o creştere evidentă a poziţiei neutrului, respectiv o scădere a ponderii femininului, manifestate, în special, prin masivul fond neologic de origine englezească, încadrat, cu puţine excepţii, în clasa neutrului, dar şi prin împrumuturile de alte provenienţe, care astăzi preferă, de departe, încadrarea la neutru. - Fără a avea ritmul de creştere a neutrului, a continuat creşterea ponderii masculinului, ca efect al atragerii, în această clasă, a numeroase împrumuturi nonanimate, provenind, mai ales, din domeniul terminologiilor şi al termenilor tehnico-ştiinţifici. - Pe parcursul întregii perioade, s-a păstrat raportul „de forţe” dintre cele două tipare ale flexiunii masculine: cons. - i (pom - pomi) şi e - i (frate -fraţi), în favoarea celui dintâi, cel de al doilea nemodificându-şi ponderea numerică şi funcţională redusă pe care a manifestat-o cu mult anterior perioadei analizate. - Spre sfârşitul perioadei analizate, s-a acceptat introducerea, la singularul masculin al unor împrumuturi, a unei noi desinenţe -o (picolo -picoli, paparazzo -paparazzi), cu observaţia că randamentul ei numeric şi funcţional este foarte mic; în aceeaşi perioadă, însă, nu au avut nicio şansă de impunere încercările de introducere a desinenţei împrumutate de plural -s (vezi aşa-numitele „plurale tautologice”). - A continuat diferenţierea pe registre stilistice (cult vs popular) şi pe vechime a lexicului (fond vechi vs fond împrumutat) a tiparelor de feminine ă - e (şcoală - şcoale) vs ă — i (şcoală - şcoli)', tiparul flexionar ă - e este, actualmente, pentru lexicul cult, cel mai puternic sub aspectul inventarului şi al deschiderii faţă de împrumut. Alunecarea unui substantiv din tiparul ă - e în ă - i s-a produs numai pentru substantivele din fondul vechi, iar, în cazul neologismelor, numai atunci când au fost simţite ca aparţinând limbii comune. - S-a păstrat, fără modificări semnificative, ponderea numerică şi funcţională ridicată a tiparului de feminine e-i (carte - cărţi). 445 - S-a întărit continuu, pe parcursul secolului al XX-lea, poziţia în sistem a tiparului de feminine i-e (hiat) - ii (diftong descendent: aritmie - aritmii), care a ajuns, în româna actuală, unul dintre cele mai productive tipare flexionare ale substantivului. - A descrescut continuu ponderea funcţională a tiparului flexionar de feminine 0 — le (basma - basmale, pavea - pavele), care a ajuns, în româna actuală, prin „închiderea” aproape totală faţă de împrumut, un tipar slab. - După o scădere, la începutul perioadei şi până prin deceniul al 5-lea al secolului al XX-lea, a inventarului şi a ponderii tiparului de neutre 0/u - uri (text -texturi), în favoarea celuilalt tipar 0/u - e (text - texte), s-a produs, după această dată, o creştere continuă a ponderii primului tipar, care ajunge, în româna actuală, de departe, cel mai productiv tipar de neutre şi chiar cel mai productiv tipar din flexiunea substantivală. Paralel, se continuă tendinţa de motivare fonetică şi morfosintactică a tiparului 0/u - e, care, pentru împrumuturi, este preferat în condiţiile în care radicalul substantivului se termină în -er (bannere, blistere) şi în condiţiile în care noile formaţii sunt reprezentate de adjective şi de participii substantivizate (antitusive, antivirale). - Pe parcursul întregii perioade, tiparul neutru iu - ii (consiliu - consilii) a continuat a-şi manifesta fragilitatea fonetică şi ponderea scăzută în sistem, rămânând cu un inventar limitat şi destul de închis. - în cadrul unui inventar nemodificat al modalităţilor de marcare a cazurilor oblice (mijloace sintetice, analitice, mixte), s-au produs unele ajustări privind regulile de funcţionare a fiecărui tip şi, mai ales, stricteţea de aplicare a regulilor, şi anume: (a) S-au uniformizat regulile flexionare pentru cazurile oblice, eliminându-se fluctuaţiile unor forme feminine ca: groapei - gropii, gramaticei -gramaticii, foaiei - foii, pălăriei - pălăriii (pentru unele dintre ele, punându-se de acord regulile grafice şi cele de pronunţie). (b) S-au fixat mai strict regulile sintactice de utilizare a mărcii analitice de genitiv al. (c) S-a extins marca proclitică lui, indiferent de genul gramatical al substantivului, paralel cu specializarea ei, pe de o parte, ca marcă a genului personal, iar, pe de alta, ca marcă a conversiunilor substantivale accidentale. (d) S-a restrâns folosirea mărcii prepoziţionale de, care, în stadiul actual de limbă, a ajuns să fie în distribuţie complementară cu genitivul flexionar (sintetic), specializându-se numai pentru grupuri nominale cu trăsătura [- Definit] (căutători de aur, alegerea de director, posesia de bunuri, copilul de profesor). - Prin avalanşa de împrumuturi din ultima vreme (multe, dificil adaptabile), a crescut ponderea clasei substantivelor invariabile şi, în mod special, a celor total invariabile (lipsite complet de flexiune enclitică), cu urmări sintactice semnificative, şi anume: creşterea rolului mijloacelor analitice (măsuri ale BNR) şi al contextului în recuperarea informaţiei gramaticale de caz (conform BNR). Paralel, s-a manifestat şi tendinţa opusă de recuperare a flexiunii, prin atragerea formelor invariabile în tiparele flexionare cele mai productive (urmările tsunami-ului, condiţii create homeleşilor). 446 - A continuat procesul de pierdere a alternanţelor, manifestat mai puternic în cazul desinenţei -e, dar, prezent, în oarecare măsură, şi în cazul desinenţei Procesul de abandonare a alternanţelor s-a manifestat mai accentuat în cazul alternanţelor vocalice şi mai puţin vizibil în cazul alternanţelor consonantice; excepţie fac alternanţele consonantice z/j, 1/0 şi h/ş, care au fost abandonate cu regularitate. - în româna actuală, caracterizată prin „amestecul” registrelor stilistice, mai exact prin pătrunderea elementelor de oralitate şi de limbaj familiar dincolo de barierele curente ale acestor registre (mai ales, în jurnalistică), asistăm, pe de o parte, la o revigorare generală a desinenţelor de vocativ, iar, pe de altă parte, la extinderea formelor (de singular şi de plural) omonime cu nominativul articulat hotărât. Paralel, s-au eliminat definitiv grupurile vocative în care marcarea, cu desinenţă specifică, se face numai pe al doilea termen (.Iubit prietene!) şi s-a redus considerabil frecvenţa de apariţie a grupurilor în care ambii termeni sunt marcaţi prin desinenţă de vocativ {Iubiteprietene!). SURSE Adameşteanu [1983] - Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută, Bucureşti, Editura Albatros, 1991. Călinescu [1941] - George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941. Călinescu [1960] - George Călinescu, Scrinul negru, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960. Călinescu [1967] - George Călinescu, Ulysse, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967. Cod [1993] - Ministerul Justiţiei, Codul de procedură civilă al României. DA - Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1913-1948. Dame [1894, 1895] - Frederic Dame, Nouveau dictionnaire roumain-frangais, Bucarest, Imprimerie de l’Etat, 1894,1895. Densusianu [1898-1934] - Ovid Densusianu, Opere, I, Scrieri lingvistice, ediţie îngrijită de B. Cazacu, V. Rusu şi I. Şerb, cu o prefaţă de B. Cazacu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. DCR2 - Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a E-a, Bucureşti, Editura Logos, 1997. DCR3 - Florica Dimitrescu (coord.), Alexandru Ciolan, Coman Lupu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a m-a, Bucureşti, Editura Logos, 2013. DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a D-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996. DIN [2009] - Ioana Vintilă Rădulescu, Dicţionar normativ al limbii române ortografic, ortoepic, morfologic şi practic, Bucureşti, Editura Corint, 2009. DLR - Academia Română, Dicţionarul limbii române (serie nouă), Bucureşti, Editura Academiei, 1965- 2012. DLRM [1958]- Dicţionarul limbii române modeme, Bucureşti, Editura Academiei, 1958. DOOM1 - Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1982. DOOM2 - Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005. DSL [1997] - Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997, şi Editura Nemira, 2001, 2005. Galaction [1911-1919] - Galaction, Opere alese, voi. n, Articole, ediţie îngrijită de Teodor Vîrgolici, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961. Hamangiu [1897] - C. Hamangiu, Codul civil adnotat, Bucureşti, Editura Librăriei Carol Muller, 1897. Hamangiu, Nicolau [1930] - C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, Dreptul roman, volumul I, Editura Librăriei SOCEC, Bucureşti, 1930. 447 Hasdeu [1886-1898] - B. Petriceicu-Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Grigore Brâncuş, Editura Minerva, voi. 1,1972, voi. II, 1974, voi. m, 1976. Hogaş [1921] - C. Hogaş, Opere, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956. Internet Iordan [1943] - Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor ”, Institutul de Arte Grafice Alexandru A. Ţerek, Mârzescu, Iaşi, 1943. Iordan [1976, 1977, 1979] - Iorgu Iordan, Memorii I, II, IE, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, 1977, 1979. Iorga [1915] - N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Editura Casa Şcoalelor, 1915. îndreptar1'5 - îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia I (1960), ediţia a Ii-a (1965), ediţia a ni-a (1971), ediţia a IV-a (1983), ediţia a V-a (1995). Lambrior [1892] - A. Lambrior, Gramatica română. Fonetica şi morfologia, Gh. Ghibănescu (ed.), Iaşi, Editura Librăriei Kuppermann, 1892. Lambrior [1880-1882] - A. Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică, ediţie îngrijită şi studiu de Ion Nuţă, Iaşi, Editura Junimea, 1976. Liiceanu [2002] - Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, Bucureşti, Humanitas, 2002. Lovinescu [1924-1925] - Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române modeme, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972. Maiorescu [1880-1909] - Titu Maiorescu, Critice, Editura pentru Literatură, 1966. Philippide [1897] - Alexandru Philippide, Gramatica elementară a limbii române, Editura Librăriei Isr. Kuppermann, 1897. Philippide [1928] - Alexandru Philippide, Originea românilor, volumul al doilea, Ce spun limbile română şi albaneză, Tipografia „Viaţa Românească” S.A., Iaşi, 1928. Puşcariu [1940] - Sextil Puşcariu, Limba română, voi. I. Privire generală, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1940. Puşcariu [1904-1943] - Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, ediţie îngrijită de Ilie Dan, prefaţă de G. Istrate, Editura Minerva, Bucureşti, 1974. Rădulescu-Motru [1923] - C. Rădulescu-Motru, Curs de psihologie, Cultura Naţională, 1923. RDP [1926] - Revista de drept public, organ al Institutului de Ştiinţe Administrative, anul I, Bucureşti, Cultura Naţională, 1926. Rebreanu [1921-1932] - Liviu Rebreanu, Opere alese, voi. I, Nuvele, schiţe, povestiri, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959. Rom. lib. [2000,2001,2002\~ România liberă. Rosetti, Byck [1945] - Al. Rosetti şi J. Byck, Gramatica limbii române, ediţia a doua revizuită şi adăugită, Editura Ziarul „Universul” S.A., 1945. Sadoveanu [1914-1944] -Mihail Sadoveanu, Opere, 6 (1956), 8 (1953), 13 (1958), 16 (1959), Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Scriban [1925] - August Scriban, Gramatica limbii româneşti {Morfologia) pentru folosinţa tuturor, Iaşi, 1925. Slavici [1914] - Ioan Slavici, Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Minerva, 1914. Slavici [1921-1924] - Ioan Slavici, Opere IX, Memorialistică, Varia, Editura Minerva, 1978. Stoicescu [1931] - C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1931. Ştefanescu [2002] - Ariadna Ştefanescu, „Caracteristici ale limbajului vag în jargonul informaticii”, în Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Editura Universităţii Bucureşti, 2002, p. 288-296. Tiktin [1893] - H. Tiktin, Gramatica română, Partea I—H, Etimologia. Sintaxa, Iaşi, 1893; Gramatica română. Etimologia şi sintaxa, ediţia a IlI-a revăzută de I. A. Candrea, Bucureşti, 1945. Topârceanu [1918-1938] - G. Topârceanu, Opere alese, voi. II, Proză, ediţie îngrijită, bibliografie şi studiu introductiv de Al. Săndulescu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959. 448 ADJECTIVUL 1. CLASE FLEXIONARE......................................... 1.1. Adjectivele cu patru forme flexionare 1.2. Adjectivele cu trei forme flexionare 1.3. Adjectivele cu două forme flexionare 1.4. Adjectivele cu cinci forme flexionare 1.5. Adjectivele invariabile 1.6. Adjectivele defective............................... 2. EXPRIMAREA VOCATIVULUI 2.1. Vocativul omonim cu N-A............................. 2.2. Adjective cu formă specifică de vocativ............. 2.3. Vocativul adjectivelor substantivizate.............. 2.4. Marcarea vocativului în GN 3. ALTERNANŢE FONETICE...................................... 3.1. Alternanţe consonantice............................. 3.2. Alternanţe vocalice................................. 4. GRADELE DE INTENSITATE 4.1. Comparativul de inegalitate......................... 4.2. Comparativul de egalitate........................... 4.3. Superlativul relativ................................ 4.4. Superlativul absolut................................ 5. RELAŢIA CU ALTE CLASE GRAMATICALE. ADJECTIVIZAREA GERUNZIILOR........................................... 6. CONCLUZII............................................... 450 450 451 454 455 455 456 456 457 457 458 458 458 458 460 461 461 461 462 462 465 465 ADJECTIVUL La începutul secolului al XX-lea, trăsăturile flexionare ale adjectivului erau fixate. Puţinele modificări care afectează clasa adjectivului pe parcursul secolului al XX-lea privesc, în linii mari, oscilaţiile între diferitele clase de flexiune şi realizarea sau pierderea alternanţelor fonetice. 1. CLASE FLEXIONARE 1.1. Adjectivele cu patru forme flexionare Cea mai bogată clasă cuprinde adjectivele cu morfemele caracteristice 0 / -u vocalic (masculin singular), -ă / 0 (feminin singular), -i vocalic / silabic / asilabic (masculin plural), -e (feminin plural), care disting numărul la ambele genuri, iar la feminin singular, şi cazul. Se încadrează aici atât adjective din fondul vechi al limbii (bun, simplu, albastru, greu, rău etc.), cât şi adjective neologice (ambiguu, continuu etc.). în prima parte a secolului, se menţine, în unele contexte, folosirea unor unităţi cu radicalul în -c, -r, -g, precum sărac, tainic, veşnic etc., ca adjective cu trei forme, prin extinderea desinenţei de masculin plural -i şi la feminin plural (săracile, tainicile, veşnicile etc.): „veşnicile bocitoare” (Teodoreanu), iernatici (Vîrcol, apud Graur 1968: 157), văratici (idem), săracile (Bîrlea, apud Graur 1968: 157), „fraze aprigi” (Papadat-Bengescu). Adjective cu radicalul în -r, ca rar şi amar, apar până spre mijlocul secolului, în puţine contexte, cu formele de feminin şi neutru plural rari şi amari, omonime cu formele de masculin plural: „ciupiturile rari de vărsat” (Hogaş), „cu rari excepţii” (Papadat-Bengescu), „lacrimile mele amarF (Delavrancea), cărţi rari” (Tempo, 1939, apud Graur 1968: 157). Unele adjective neologice terminate în -uu la masculin singular, tipul ambiguu, asiduu, contiguu, continuu, exiguu, ingenuu, perpetuu, promiscuu, superfluu, ubicuu, vacuu, cu patru forme în limba literară (vezi îndreptar1'3), tind să treacă la tiparul cu trei forme, prin folosirea formei de feminin şi neutru plural şi a celei de genitiv-dativ feminin singular în -ui, în loc de -ue, situaţie discutată şi de Avram (2001: 113): „devenise asidui în casa Rim (Papadat-Bengescu), „miracolul unei reînnoiri perpetuF (Papadat-Bengescu). Aceeaşi este situaţia adjectivului cu patru forme ultim - ultimă - ultimi -ultime, pentru care se foloseşte frecvent, mai ales în limba vorbită actuală, forma hipercorectă de feminin plural, articulat, ultimile: „ultimile sondaje”, „în ultimile zile” (apud Croitor et al. 2010: 39). In uz, adjectivele terminate în sufixul diminutival -el - frumuşel, drăguţei, mărunţel, tinerel etc. - au, generalizat, femininul singular în -ică - frumuşică, 450 drăguţică, mărunţică, tinerică - şi pluralul în -le: frumuşele, drăguţele, mărunţele etc. (vezi şi XIX, Adjectivul, 1.1): „bibliotecă frumuşică” (Brătescu-Voineşti), „Doamna Gavrilaş, mărunţică, grasă şi roşie” (Rebreanu). Tiktin ([1891] 1945: 63) menţionează ca regulă femininul în -ea {mititea, tinerea, frumuşea), dar precizează că formele în -ică - mititică, tinerică, frumuşică - sunt mai frecvente. De asemenea, în GLR2 I: 115, se menţionează forma de feminin mititea: „Formele feminine sunt terminate în: -ă, -ea {bună, acră, nouă, mititea) sau -e {veche, rotofeie, vioaie)”. Ulterior apare menţiunea - „adjectivele derivate cu sufixul -el formează femininul cu sufixul -ică (rar, regional şi în poezie cu sufixul -ea): bătrânel -bătrânică, mititel - mititică {mititea), tinerel - tinerică {tinerea)”. GALR I: 146 menţionează ambele forme, precizând că formele în -ea sunt învechite, iar DOOM1'2 înregistrează ambele serii de forme, cu preferinţa pentru cele în ică. Contrar variaţiei normei, în uz nu se înregistrează formele în -ea. 1.2. Adjectivele cu trei forme flexionare în această clasă sunt cuprinse adjectivele care nu disting genul la plural, cele cu radicalul în -c, -g {adânc, drag, lung, întreg, mic etc.) sau în -iu: azuriu, albăstriu, obligatoriu, pustiu, straniu, viu etc. Sunt incluse aici şi adjectivele care nu disting numărul la feminin - derivatele în -tor (m. sg. ascultător, f. sg. ascultătoare, m. pL ascultători, f. pl. ascultătoare) - şi cele cu radicalul în -âu [îu] (lălâu - lălâie, molâu - molâie etc.) sau în -eu {ateu, cretaceu, instantaneu, papaveraceu, plebeu, spontaneu). DOOM1 admite pentru adjectivele lălâu şi molâu două forme de feminin şi neutru plural: lălâi / lălâie, molâi / molâie. DOOM2 consemnează ca unice forme de feminin şi neutru plural doar lălâi, molâi. în texte nu am întâlnit decât formele de feminin plural în -i. Mai puţin extinsă decât în secolul anterior, tendinţa folosirii unor adjective cu radicalul în -c sau în -g {adânc, drag, întreg, larg, mic) cu forme distincte de masculin şi feminin plural (m. pl. adânci - f. pl. adânce, m. pl. dragi - f. pl. drage, m. pl. întregi - f. pl. întrege, m. pl. largi - f. pl. large, m. pl. mici - f. pl. mice) se menţine până la jumătatea secolului al XX-lea, după cum înregistrează şi gramaticile. Lambrior (1892: 106) menţionează forma large ca formă corectă. în Philippide (1897: 56) simt enumerate formele de plural adânci, dragi, întreagi, largi, lungi, murgi, nătângi, pagi, seci, stângi, şargi, vitregi, zevzeci. La Slavici (1914: 72), se precizează că se spune micei - micele mai frecvent decât micii - micile, precum şi dragei — dragele mai des decât dragii - dragile. în GLR2 I : 119 se menţionează că formele adânce şi large sunt învechite. Dintre pluralele menţionate, cele mai frecvente, chiar şi în limba actuală, sunt formele de feminin plural în -e de la adjectivul drag -„dragele mele fete” (Chiriţă), „dragelor noastre colege” (apud Croitor et al. 2010: 39). Recent, la Mircea Cărtărescu, în Levantul, apar foarte multe astfel de forme învechite, arhaizante, utilizate cu intenţionat caracter parodic: „în oglindele de lacuri translucide şi adânce”, „adânce hrube”, „ochilari pre nare large”, „cearcăni large”, „pletele prea lunge”, „gheare lunge”. 451 Adjectivele cu radicalul în -iu [iu], tipul albăstriu, castaniu, pustiu etc., cu femininul singular în -e şi pluralul în -i [î], mai apar, sporadic, cu o formă de feminin plural în -e, omonimă cu singularul nearticulat la cazurile oblice (vezi şi XIX, Adjectivul, 1.2):,pustie locuri” (Delavrancea). Un fenomen extins se constată la adjectivele neologice derivate cu sufixele -or sau -oriu, care, în uz, variază între flexiunea cu omonimie de număr la feminin, caracteristică pentru adjectivele în -or, şi cea cu omonimie de gen la plural, caracteristică pentru adjectivele în -oriu: civilizator / civilizatoriu (civilizator -civilizatoare - civilizatori - civilizatoare', civilizatoriu - civilizatorie - civilizatorii), circulator / circulatoria (circulator - circulatoare - circulatori', circulatoria -circulatorie - circulatorii), declamator / declamatoriu {declamator - declamatoare -declamatori; declamatoriu — declamatorie - declamatorii), inflamator / inflamatoriu {inflamator - inflamatoare - inflamatori', inflamatoriu - inflamatorie - inflamatorii), expiator / expiatoriu {expiator - expiatoare - expiatori', expiator iu - expiator ie -expiatorii), următor /următoriu etc.: „instrument civilizator” (Cordoş), „Portugalia eroică, imperială, orgolioasă, civilizatoare şi bogată” (Eliade), „eroii civilizatori” (Eliade), „existenţa unui fenomen cultural şi civilizatorii (Anania), „stadiu precivilizatoriu” (Borbely), „nuanţa civilizatorie” (Borbely), „lichidarea în formă expansiv civilizatorie” (Patapievici), „în funcţiunea aparatului circulator” (Călinescu), „de teama unui accident circulatorii (Călinescu), „din pricina unor tulburări circulatorii” (Naum), „cu gest artistic şi declamator” (Călinescu), „declamatori cum îi păreau ei a fi” (Noica), „moartea declamatorie’’ (Teodoreanu), „într-un război legitim şi expiator” (Petre), „morţii expiatoare” (Cordoş), „un sacrificiu uman expiatorii (Petre), „victimă expiator ie” (Petre), „proces inflamatei (Preda), „orice punct inflamatorii (Călinescu), „procese inflamatorii” (Preda), „portul românilor din Avrig este următorii’ (Moldovan), dar, mult mai frecvent, următor: „în satul următor” (Rebreanu). Alte adjective în -tor, împrumutate sau derivate de la verbe recent intrate în limbă, circulă cu două forme doar la feminin şi neutru plural, aşa cum este adjectivul creator, cu formele concurente creatoare / creatorii: „mijloacele creatori (AL, apud Iordan 1947: 110), „forţele creatoare” (Preda). Pentru toate adjectivele enumerate mai sus, norma recomandă formele cu sufixul -or. Sunt însă şi neologisme pentru care lucrările normative indică formele în -oriu: aleatoriu, obligatoriu, probatoriu (vezi îndreptar1, DOOM2, Avram 2001: 114). Unele dintre acestea apar în texte, pe tot parcursul secolului, şi cu formele în -or - aleator, obligator, probator: „cu entuaziasmul subaltern obligator’'’ (Rebreanu), „sportul e obligatei (Teodoreanu), „competenţele aleatoare” (Patapievici), „act probator” (Cimpoeşu), în paralel cu formele înregistrate în lucrările normative. Adjectivele în -oriu înregistrate în DOOM2 sunt: absolutoriu, aleatoriu, ambulatoriu, articulatoriu, compensatoriu, contradictoriu, decizoriu, declinatoriu, dedicatoriu, definitoriu, deluzoriu, deprecatoriu, derizoriu, derogatoriu, destinatoriu, dilatoriu, discriminatoriu, divinatoriu, estimatoriu, exhibitoriu, giratoriu, halucinatoriu, iluzoriu, imprecatoriu, meritoriu, migratoriu, motoriu, notoriu, obligatoriu, ondulatoriu, operatoriu, oscilatoriu, ostentatoriu, peremptoriu, ’ persecutoriu, premonitoriu, probatoriu, prohibitoriu, promisoriu, provizoriu, recursoriu, redhibitoriu, reflectoriu, remuneratoriu, restitutoriu, rezolutoriu, rotatoriu, subrogatoriu, tranzitoriu, vexatoriu. Unele dintre acestea sunt limitate ca uz, iar in DOOM2 sunt marcate ca învechite sau livreşti. 452 Pentru câteva adjective, în DOOM2 sunt înregistrate ambele serii de forme: eliminator / eliminatoriu, reparator / reparatoriu, respirator / respiratoriu, executor / executoriu, liberator / liberatoriu. în cazul ultimelor două, DOOM1"2 face diferenţierea semantică - executor („care execută”) şi executoriu („care trebuie executat”) sau stilistică - liberator (înv., pop.), liberatoriu (jur.). Acestea sunt folosite în texte cu ambele forme: „rolul de echilibrator al jocului, de eliminator al corpurilor străine” (Naum), „examenul fiind eliminatoriu” (Băjenaru), „proba eliminatorie” (Papadat-Bengescu), „gestul reparator” (Petre), „amânând mereu o sinucidere reparatoare’'’ (Teodoreanu), „gesturi reparatorii” (Petre), „o confruntare reparatorie cu Istoria” (Cordoş), „aparatul respirator” (Cărtărescu), „o afecţiune respiratorie’’'’ (Paler), „căi respiratorii’’’’ (Minulescu) etc. Dintre adjectivele neologice cu forma de masculin singular în -ar / -ariu (arbitrar, contrar, necesar, onorar, secular), unele circulă pe parcursul secolului cu două paradigme diferite, în funcţie de care se încadrează în tipare flexionare diferite (vezi şi Avram 2001: 113). în această situaţie este adjectivul contrar, cu varianta mai veche contrariu, pentru care seriile de forme sunt: contrar m. sg., contrară f. sg., contrari m. pl., contrare f. pl., şi contrariu m. sg., contrarie f. sg., contrarii m. f. pl.: „efectul contrar” (Rebreanu), „sentiment exact contrar” (Holban), „eroul meu e contrariu celui la care vă referiţi” (Preda), „noua fiinţă e contrarie celei precedente” (Preda), „imagini contrarii” (Eliade). Dicţionarele normative înregistrează formele contrariu şi onorariu ca substantive neutre, nu ca adjective. în Avram (2001: 113), se precizează: „alături de contrar m. şi n. sg., contrară f. N-A sg., contrari m. pl., contrare, f. şi n. pl., f. G-D sg., se tolerează varianta învechită, corectă gramatical, contrariu m. şi n. sg., contrarie, f. N-A sg., contrarii, la pl. şi f. G-D sg.”. în DOOM1-2 adjectivul este înregistrat doar cu formele contrar - contrară - contrari — contrare. Adjectivul nou circulă în texte cu formele paralele de feminin / neutru plural nouă şi noi. Femininul / neutrul plural nouă apare cu precădere la unii scriitori din Moldova, până spre mijlocul secolului al XX-îea: „nouă, libere şi trainice legături” (Ibrăileanu), „cu forţe nouă” (Sadoveanu), „puterea unor neamuri mai nouă” (Iorga), „obrazurile nouă ale musafirilor” (Zamfirescu), „cuvinte nouă” (Iordan), „bălţile nouă ale dezgheţurilor” (Sadoveanu). Antepuse, apar mai frecvent cele cu -i, noile la nominativ-acuzativ şi noilor la genitiv-dativ: „noile organisme naţionale” (Iorga), „intuiţia fulgerătoare a noilor realităţi” (Iorga). La Scriban (1925: 76) apare precizarea că nou are femininul plural nouă în Moldova şi noi în Muntenia. La Graur (1968: 157) regăsim menţiunea: „în copilăria mea forma nouă era uzuală la Bucureşti (când apărea un coleg cu haine noi, elevii scandau în cor: haine nouăl). Astăzi nu se mai zice decât noi, prin urmare cuvântul a intrat în regula generală”. Iordan (1943: 108) menţionează că la feminin plural s-a generalizat forma noi, şi explică, într-o notă de subsol, necesitatea consolidării acesteia, pentru a fi diferenţiată de forma omonimă a numeralului nouă, mai ales atunci când cele două forme sunt antepuse unui substantiv. Şi Tiktin ([1891] 1945: 63) îl menţionează pe nouă ca feminin plural al lui nou. Aşa cum se precizează şi în lucrările normative (Iordan 1956: 339), adjectivul roş încă apare în texte cu forme oscilante, mai ales la singular. La masculin singular formele din uz sunt roş şi roşu, cărora le corespund la feminin singular roşă şi roşie, la masculin plural roşi şi roşii, şi, la feminin plural, roşe şi roşii: „a băut dintr-un vin roş” (Sadoveanu). 453 1.3. Adjectivele cu două forme flexionare în această clasă sunt cuprinse următoarele subclase de adjective: (i) adjectivele care nu disting genul {călare, dulce, limpede, mare, tare, tulbure etc.); (ii) adjectivele care nu disting numărul {bălai, dibaci, greoi, rotofei, stângaci etc.); (iii) adjectivele care la masculin nu disting numărul, iar la plural, nici genul {albăstrui, amărui, gălbui)-, (iv) adjectivele neologice în -e, care la singular nu disting genul, iar la feminin, nici numărul: novice, rapace, sagace, tenace, vorace etc.; (v) adjective cu o singură formă pentru m. sg. şi pl. şi f. sg. G-D şi pl.: vechi. Câteva fapte disparate atrag atenţia la adjectivele din această clasă: (i) adjectivul călare, cu forma de plural călări, recomandată de dicţionarele normative, este folosit uneori ca adjectiv invariabil: „femei călare pe cai mici” (C. Petrescu), „prinţi călare’'’ (Cărtărescu). Adjectivul tulbure circulă în unele texte cu forma de singular tulbur, semnalată şi de Iordan (1947: 111). Forma tulbur este prezentă în puţine contexte, chiar şi în limba actuală, la unii scriitori din Moldova: „asemenea visului tulbur” (Cimpoeşu). Mai general se dovedeşte fenomenul concurenţei desinenţelor -e şi la genitiv-dativ singular. Adjectivul dulce se întâlneşte sporadic, până la mijlocul secolului, cu forma de G-D dulcei: „dulcei Aglaie” (Zamfirescu), „dulcei molimi” (M. Caragiale). De asemenea, adjectivul mare apare sporadic cu forma de feminin genitiv-dativ singular marei: „invocarea marei noastre aliate” (Teodoreanu), „zădărnicirea marei mişcări naţional-revoluţionare” (Eliade). Adjectivul limpede se întâlneşte, în puţine contexte, cu forma de genitiv-dativ articulat limpedei, creată prin ataşarea desinenţei -i la forma de nominativ-acuzativ singular: „malurile limpedei Ozana” (AL, 5 iulie 1936, apud Iordan 1947: 111). (ii) în cazul adjectivului bălai, norma este ezitantă - este menţionat la Philippide (1897: 76) cu forma unică de plural bălai, în construcţiile „oameni bălaî\ „femei bălai”. De asemenea, Tiktin ([1891] 1945: 65) menţionează forma bălăi pentru feminin şi neutru plural, în construcţia „capete bălăi”. în DOOM1, pentru feminin şi neutru plural sunt înregistrate ambele forme, bălai şi bălaie, iar în DOOM2, doar forma bălaie. în textele parcurse, am întâlnit ca feminin plural doar forma bălaie: „pletele bălaie” (Cărtărescu). Fugaci apare rareori la masculin singular cu forma fugace, fiind tratat ca adjectiv invariabil: „timpul fugace” (Ibrăileanu). (iii) Norma însăşi se dovedeşte ezitantă în privinţa câtorva adjective. în timp ce GALRII: 148 încadrează adjectivul gălbui în clasa adjectivelor cu două forme -gălbui m. sg şi pl. şi gălbuie f. sg. şi pl. - care nu disting numărul, în DOOM1 şi DOOM2 se precizează că adjectivul gălbui nu distinge numărul doar la genul masculin, având aşadar formele gălbui m.sg, m. pl., f. pl. şi gălbuie f. sg. Aceeaşi situaţie, omonimia la masculin şi forme diferite în funcţie de număr la feminin înregistrează DOOM1 şi DOOM2 şi pentru alte adjective în [ui]: albăstrui, amărui, care au la masculin şi feminin plural formă omonimă cu cea de masculin singular. Adjectivele cu radicalul în -ui [ui] se întâlnesc, uneori, la feminin şi neutru plural cu o formă omonimă cu cea de feminin singular: „un pâlc obscur cu mucuri gălbuie’’’ (Papadat-Bengescu), „în şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria” (Teodoreanu). 454 (iv) în limba actuală, unele adjective dintre cele cuprinse aici au, în puţine contexte, forma de feminin plural omonimă cu cea de feminin singular: studente novice” (Internet). (v) Formele flexionare ale adjectivului vechi şi ale derivatelor lui {vechi, la masculin singular şi plural, veche la feminin singular şi plural) alternează, în unele texte consultate, cu cele ale adjectivului cu uz restrâns în perioada analizată vechiu, care se încadrează în alt tipar flexionar {vechiu m. sg, vechie f. sg., vechi m. f. pl.): „numele străvechiu de ţară ce s-a dat acestui ţinut” (Moldovan), „cât de vechiu, ori cât de întreg nu se putea spune” (Galaction), „un vechiu prieten al lui tată-meu” (Galaction), „cetatea Basarabilor, vechia capitală a ţării” (Vlahuţă), ca şi cum el ar fi apucat vechia clădire” (Vlahuţă), „hotărnicia vechie” (Zamfirescu). 1.4. Adjectivele cu cinci forme flexionare Câteva adjective - anumit, destul, diferit, felurit, mult, puţin - au la genitiv-dativ plural forme cazuale diferite de cele de la nominativ-acuzativ plural. Acestea primesc la genitiv-dativ plural desinenţa -or, specifică flexiunii pronominale -anumitor, destulor, diferitor, feluritor, multor, puţinor, situaţie diferită de cea din secolul al XlX-lea, când aceste adjective sunt înregistrate, cel puţin pentru corpusul cercetat, doar cu patru forme (vezi XIX, Adjectivul, 1.1): „ocolirea anumitor străzi periculoase” (Holban), „pe crengile multor arbuşti” (Paler), „edulcorarea multor pagini” (Cărtărescu). La aceste adjective, cazurile oblice se exprimă mult mai frecvent cu prepoziţiile a şi la decât cu desinenţa -or. „activ traducător din greceşte în ruseşte a felurite cărţi” (Iorga). Avram (2001: 114) semnalează şi tendinţa unor adjective cu cinci forme de a-şi mai crea alte două forme de genitiv-dativ, neadmise de normă - anumitui şi anumitei, „anumitei persoane din Conducerea de Partid” (Bănulescu). Scriban (1939) precizează că formele antepuse articulate anumiţilor, anumitelor, frecvente în uz, simt greşite: „anumit, -ă are genitivul plural anumitor sau unor anumiţi (anumite), nu anumiţilor (-elor): proceselor anumitor despăgubiri”. 1.5. Adjectivele invariabile Fenomenul cel mai important îl constituie îmbogăţirea inventarului adjectivelor invariabile, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, cu numeroase formaţii eterogene atât din punct de vedere semantic, cât şi din punctul de vedere al distribuţiei lor în raport cu stilurile funcţionale. Dinamica subclasei adjectivelor invariabile a fost studiată în detaliu în două articole colective - Dediu, Dincă, Dragomirescu, Dragu, Geană (2004) şi Dediu, Dincă, Dragomirescu, Dragu, Geană (2005) - şi, mai recent, în Dediu (2009). Pe baza unei comparaţii între cele două dicţionare normative DOOM1 şi DOOM2, autorii constată, pentru limba actuală, continua îmbogăţire a inventarului de adjective invariabile comparativ cu începutul secolului al XX-lea. Acest fenomen are la bază, în cea mai mare măsură, împrumuturile şi în măsură mai mică creaţiile interne dezvoltate după modele neologice (vezi Dediu 2009: 61). Adjectivele împrumutate care denumesc culori - bleu, gri, bej, kaki, mov, maro, grena, oliv, pepit, roz etc. -, circulă în texte, mai ales în a doua parte a 455 secolului al XX-lea, ca adjective variabile. Dediu (2009), într-o anchetă realizată pe un număr de 85 de subiecţi, arată că numai adjectivele bej şi crem sunt folosite de toţi vorbitorii consultaţi ca invariabile. în textele literare parcurse, cel mai frecvent întâlnite sunt forme ale adjectivului roz: „culoarea roză” (Ibrăileanu), „rochiţa roză” (Holban), „mâinile ei roze” (Mihăescu), „lampa roză” (Teodoreanu). Mai rar decât acestea, se întâlnesc şi forme precum kakie, maronă, move, movi, pepite, vernilă etc.: „şorţurile de uniformă pepite sau negre” (Băjenaru). în GLR21: 121 se menţionează că adjectivele nume de culori încep să se adapteze la sistemul românesc de flexiune; a se vedea, de exemplu, formele kakie, roză. Se remarcă lărgirea inventarului de adjective invariabile care denumesc culori, prin procedeul compunerii dintre un substantiv şi un adjectiv: alb-vanilie, galben-pai, galben-şampanie, roşu-carmin etc. Formaţiile compuse din două adjective ca alb-închis, roşu-albăstriu etc. au flexiune oscilantă; acestea pot fi întâlnite la feminin singular cu formele albă-închis(ă), roşie-albăstrie etc. Poate varia al doilea termen: „marmoră alb-surie” (Moldovan), „pluteau pe o mare galben-verzuie” (Călinescu), „flamă galben-violacee” (S. Popescu) sau ambii termeni: „dungă neagră-verzuie” (Cărtărescu). Unele adjectivele neologice invariabile cu radicalul în -ce - atroce, eficace, feroce, locvace, perspicace, precoce, vivace etc. - circulă în limbă ca adjective variabile, cu forma de masculin plural în -i: „despre uriaşii şi ferocii varani” (Patapievici), „foarte perspicaci şi inteligenţi” (Teodoreanu). 1.6. Adjectivele defective Clasa adjectivelor defective nu înregistrează, în secolul al XX-lea, modificări semnificative faţă de secolul anterior. Adjectivele din această clasă aparţin, în cea mai mare măsură, limbajelor ştiinţifice, îmbogăţirea inventarului având la bază cauze extralingvistice. Câteva adjective colocviale îşi creează o formă de feminin cu care circulă în limba vorbită: nătărău, prostălău, tăntălău circulă în limba vorbită cu femininele neliterare nătăroaică, prostălaie / prostăloaică, tăntăloaie / tăntăloaică. Unele dintre acestea au fost înregistrate cu forme variabile şi în lucrările normative: nătăroaică şi gogomană în DOOM2. într-un registru glumeţ sau ironic, se foloseşte, în limba actuală, masculinul refăcut gravid: „parcă eu rămăsesem gravidT (Verdeş). 2. EXPRIMAREA VOCATIVULUI Desinenţele specifice vocativului sunt -e şi -ule, pentru masculin singular, -o pentru feminin singular, şi -lor pentru ambele genuri, la plural. Pe lângă formele cu desinenţele specifice, vocativul are o formă omonimă cu cea de N-A. Gramaticile din prima parte a secolului aduc puţine informaţii cu privire la exprimarea vocativului la adjective. Aspectele legate de flexiunea adjectivelor la vocativ privesc, în special, situaţia adjectivului drag, cu formă comună de feminin şi masculin singular: frate dragă!, soro dragăl (Tiktin [1891] 1945: 65 şi Scriban 1925) şi, în antepoziţie, articulate, dragul meu frate, draga mea soră. La Philippide 456 (1897: 67) găsim o listă de adjective la cazul vocativ, care cuprinde numai forme în -ule, celelalte desinenţe sau posibilităţi de realizare a vocativului nefiind deloc menţionate: „bătrânule, săracule, bălanule, golanule, plăvanule, prianule, sărmanule, vicleanule, voinicelule, străinule, nemernicule, puternicule, cuviosule, bătrânule, meşternule, nebunule, orfanule, parşivule, păgânule, tânărule şi tot aşa cu atât mai mult acele care n-au forma 3) de la declinarea nominală”. Observaţii mai numeroase cu privire la exprimarea vocativului găsim la Graur (1968: 162-163). Cercetătorul precizează că „la adjectivele substantivate vocativul în -e nu se mai foloseşte [...] zicem frumosule, orbule, scumpule, strâmbule”. De asemenea, se menţionează că adjectivele care însoţesc substantive nu primesc desinenţa -lor, iar construcţia sfintelor umbre la Macedonski (în DLR, s.v. muri) constituie «o curiozitate»”. Se precizează, de asemenea, că, în structurile formate din substantiv urmat de adjectiv, de regulă niciunul dintre cele două elemente nu primeşte desinenţa de vocativ. 2.1. Vocativul omonim cu N-A Adjectivele la cazul vocativ pot avea formă omonimă cu cea de N-A, indiferent de poziţia pe care o au faţă de substantiv: adjective masculine antepuse -„iubit prieten” (Sadoveanu) -, adjective masculine postpuse -„Ţângulică afurisit’ (Chiriţă) -, adjective feminine antepuse - sfinte albine” (Agârbiceanu), ,.perfidă Floramie!” (Galaction), adjective feminine postpuse - „căţeapribeagă!” (Camilar), „mamă dragăl” (Teodoreanu), adjective la plural - „Oameni buni, staţi!” (Sadoveanu). Adjectivul drag (m. sg.), dragă (f. sg.), dragi (m. f. pl.) apare, cel mai frecvent, cu forma comună dragă la masculin şi feminin singular: „Vai de mine, dragă doamnă!” (Călinescu), „dragă domnule!” (Călinescu), „frate dragă” (Călinescu). Mai rar, întâlnim la masculin şi forma drag antepusă substantivului: „drag cititor” (Cărtărescu). 2.2. Adjective cu formă specifică de vocativ Adjectivele cu formă specifică de vocativ se întâlnesc frecvent în textele din prima jumătate a secolului. La masculin singular, au formă specială de vocativ adjectivele terminate la N-A singular în consoană sau în -u vocalic. Se constată că unele adjective permit numai desinenţa -ule la vocativ; altele (cinstit, scump etc.) au forme paralele de vocativ, în -e şi în -ule, fără diferenţe stilistice. Câteva adjective apar în texte cu desinenţa de vocativ -e, mai frecvent antepuse substantivului: „cinstite bătrâne” (Sadoveanu), „sărace prietine!” (Sadoveanu), „iubite prieten” (Blaga), „iubite amice” (Blaga), scumpe Domnule Andreescu” (Blaga), „scumpe prietene” (Blaga), „mult iubite şi stimate domnule Brucăr” (Blaga), „milostive şi atotputernice stăpâne!” (Galaction), ,preadulce Isuse Hristoase” (Galaction), „moş bătrâne'" (E. Barbu), ,f)a' tu ce mai spui, Batore săracei” (Agârbiceanu), „frate cinstite” (Mihăescu). Mai frecvente sunt situaţiile în care adjectivul de genul masculin are la vocativ desinenţa -ule, plasat înaintea substantivului (vezi infra, 2.4): „ilustrule scoborâtor al tuturor faraonilor” (Hogaş), „cinstitule şi marele Por-împărate” (Sadoveanu). 457 în corpusul consultat nu am întâlnit la feminin singular flectivul -o, frecvent însă la adjectivele substantivizate (vezi infra, 2.3). 2.3. Vocativul adjectivelor substantivizate La vocativ, adjectivele substantivizate sunt marcate la masculin singular mai frecvent prin desinenţa -ule (vezi şi GALR I: 149) şi, mai rar, prin desinenţa -e (vezi Vasiliu 1956: 11), la feminin singular prin desinenţa -o, iar la plural, prin desinenţa -lor: tremuriciule (Camilar), păcătosule (Camilar), neascultătorule (Camilar), flămândule (Camilar), bălanule (Camilar), adormitule (Agârbiceanu), păgânule\ (Agârbiceanu), spurcatule (Agârbiceanu), sărace (Agârbiceanu), creştine (Galaction), „La revedere, preacuvioasei” (Galaction), mişele! (Sadoveanu), sluto (Camilar), Neînfrănato (Blaga), „mult iubito” (Blaga), scumpilor (Blaga), iubiţilor (Blaga), dragilor (Blaga). 2.4. Marcarea vocativului în GN Graur (1968: 162) menţionează că, în construcţiile formate din substantiv urmat de adjectiv, de regulă niciunul dintre cele două elemente nu primeşte desinenţa de vocativ (cel mai frecvent se zice „prieten drag”). în textele parcurse, marcarea cazului vocativ în grupul nominal se realizează frecvent la primul termen al grupului, fie acesta adjectiv: „bunule tovarăş de petrecere” (Mihăescu), „bunule, scumpule prieten” (Mihăescu), „tinere prieten” (Mihăescu), „bătrânule fachir” (Hogaş), „cinstite om bun” (Sadoveanu), sau, mai rar, substantiv: „băiatule naiv de pe apa Cemei” (Mihăescu). în unele lucrări, marcarea prin desinenţă este prezentă la ambii termeni, mai frecvent în construcţii în care adjectivul precedă substantivul: slăvite stăpâne” (Sadoveanu), „tinere prietene" (Rebreanu), ,.preacinstite bătrânule” (Sadoveanu), ,preaînţelepte Alexandre” (Sadoveanu), „dascălepreaînţelepte” (Sadoveanu). Contextele în care marcarea vocativului se realizează doar la al doilea termen al grupului, puţin numeroase în secolul al XlX-lea, nu au fost întâlnite în corpusul cercetat pentru secolul al XX-lea (vezi XIX, Adjectivul, 2). în acest sens, Graur (1968: 162) menţionează că atunci când „adjectivul e pus înaintea substantivului, acesta din urmă nu poate primi singur desinenţa: zicem iubite cititor [...], stimate tovarăşe sau stimate tovarăş, dragă prietene, dar nu stimat tovarăşe, drag prietene.” Vasiliu (1956:11), Graur (1968: 161) şi, mai recent, Stoica (2004), Croitor Balaciu (2004) remarcă frecvenţa mai mare a formelor de vocativ omonime cu N-A pe măsură ce ne apropiem de perioada actuală, observaţie confirmată şi în GALR I: 149. Situaţiile de acest tip se încadrează în fenomenul mai larg al pierderii flexiunii nominale: se spune mai frecvent „stimat domn”, „scump prieten”, „cinstit părinte” etc. decât „stimate domnule”, „scumpule prieten”, „cinstite părinte”. 3. ALTERNANŢE FONETICE 3.1. Alternanţe consonantice Alternanţa 1/0 se generalizează la adjectivele vechi, populare — adjectivele gol, mişel au, încă de la mijlocul secolului trecut, pluralul în -i semivocalic - şi la 458 adjectivele derivate cu sufixul diminutival -el: frumuşel - frumuşei, uşurel - uşurei, singurel - singurei, puţintel — puţintei etc.: Pentru câteva adjective vechi — chel, sătul, fudul - norma din secolul al XX-lea este oscilantă, menţionându-se, pentru multă vreme, variaţia cheli / chei, sătuli / sătui, fuduli /fudui. La Philippide (1897: 53) şi, mai târziu, la Iordan (1956: 338) se menţionează ca forme unice de plural fudui, sătui. în GLR21: 117 se precizează: „sătul şi chel au două forme de plural (în iot şi în consoană palatalizată): sătui şi sătuli, chei şi cheli". Limba literară a adoptat formele sătui şi cheli". La Iordan, Robu (1978: 399) se menţionează din nou variaţia acestor forme, precum şi a formelor fudui - fuduli, adăugându-se că literare sunt pluralele cheli şi sătui. DOOM1 şi DOOM2 înregistrează doar formele chei, fuduli, sătui. în corpusul consultat, am întâlnit cu precădere formele fuduli şi sătui: ,. fuduli nevoie mare” (Steinhardt), ,,fuduli şi ghiftuiţi” (E. Barbu), „fiindcă suntem sătui" (Călinescu). Forma fudui este foarte rară, de regulă înregistrându-se la scriitori din Moldova: „sunteţi fodui” (Zamfirescu). Adjectivele neologice în -/ - abisal, banal, colosal, capital, formal, fidel, frugal, normal etc. - şi unele adjective vechi precum domol, mototol, vesel îl păstrează pe -l la plural: domoli, veseli. Alternanţa sc / şt se realizează la adjectivele derivate cu sufixul -esc (iromânesc - româneşti, unguresc - ungureşti, bătrânesc - bătrâneşti etc.) Adjectivul brusc, pentru care la plural se realizează alternanţa consonantică sc - şt, este folosit, pe tot parcursul secolului, atât cu forma normată bruşte, cât şi cu forma brusce: „salturi bruşte” (Labiş), răsuciri bruşte” (Preda), dar şi „cu gesturi brusce şi probabil caraghioase” (Holban), „cu apucăturile ei brusce” (Papadat-Bengescu), „mişcări brusce” (Paler). Iordan (1947: 109) precizează: „pluralul feminin al neologismului brusc sună obişnuit brusce, dar când şi când ne întâmpină forma bruşte, care poate să prindă cu vremea”. îndreptar1'3, precum şi DOOM1'2 înregistrează doar formele cu alternanţă brusc -bruscă - bruşti - bruşte. La alte adjective neologice, alternanţa sc / şt nu se realizează, ca în situaţia cuvintelor etrusc, flasc, cu pluralele etrusci, flasci. Accidental, apar în texte forme precum flaşti: ,flaşti alcoolici” (Labiş). Alternanţa z/j apare la adjectivele mai vechi ca breaz, dârz, treaz, viteaz, cu pluralele breji, dârji, treji, viteji, nu şi la adjectivele neologice: confuz - confuzi, mofluz - mofluzi, obez - obezi sau la cele care exprimă apartenenţa etnică sau socială: burghez - burghezi, englez - englezi, francez -francezi etc. în privinţa adjectivelor etnice, la Scriban (1925: 77) se precizează că forma de masculin plural a adjectivului burghez este burgheji, nu burghezi. în textele consultate, se întâlnesc şi formele fără alternanţă la adjectivele vechi: „plutaşii dârzi" (Topârceanu), „erau prea dârzi” (Chiriţă), iar la unii scriitori apar şi formele feminin cu radicalul în -j dârjă şi dârje: „păsări de pradă dârje" (M. Caragiale), „sârba haină şi dârjă’ (M. Caragiale). Adjectivele (şi substantivele) care exprimă apartenenţa etnică sau socială circulă o perioadă şi cu formele de masculin plural în -j: burghejii {Adevărul, iunie 1933, apud Graur 1968: 150), englejii 459 (Bogdan, apud Graur 1968: 150), franţuji (Vissarion, apud Graur 1968: 150), neerlandeji (Contemporanul, august 1963, apud Graur 1968: 150) etc. Treptat, alternanţa este abandonată, după cum confirmă lucrările secolului (vezi la Iordan 1947 formele englezii, francezii). 3.2. Alternanţe vocalice Alternanţa vocalică a / e se realizează la adjectivele care exprimă apartenenţa etnică: austriacă - austriece. în texte, aceste adjective apar uneori fără alternanţă la plural: „paşapoarte austriacă' (Bart), fapt observat şi de Scriban (1925: 64), care notează că păstrarea lui a din -iac şi -ian în termeni ca austriaci nu este recomandabilă. La neologismele mai recente, alternanţa este abandonată - „liderul pieţei bosniace”, „piramidele bosniace (Internet), aşa cum indică şi norma actuală: bosniacă - bosniace în DOOM2. Alternanţele vocalice o / oa şi e / ea nu se realizează în mod regulat la adjectivele neologice. Faţă de adjective din fondul vechi al limbii, precum frumos -frumoasă, des - deasă, adjectivele neologice îl păstrează, în general, pe -o / -e 0baroc - barocă, ipohondru - ipohondră, loial - loială, monoton - monotonă, patriot - patriotă, integru - integră, intrinsec - intrinsecă etc.), după cum indică uzul: „baroca misiune” (Călinescu), „am devenit ipohondră’ (Călinescu), „monotonă şi provincială” (Călinescu), „calitatea intrinsecă’ (Călinescu), „competiţie loială" (DV, 3-9 februarie 2006), ,.patriotă, monarhistă şi credincioasă” (DV, 17-23 februarie 2006). Singurele adjective neologice care prezintă în radical alternanţa o / oa, analog - analoagă şi omolog - omoloagă, apar în texte cu forme oscilante: „infiltraţia analoagă” (Iorga), „analoagă dedublărei obiectelor” (Rădulescu-Motru), „situaţia particulară a Sîrbului Voihnas [...] aceia, analogă, a despotului Ugliesa” (Iorga). Norma se dovedeşte oscilantă în cazul adjectivelor în -log. precum analog şi omolog'. în îndreptar1"2 se consemnează doar femininele analogă, omologă, în timp ce formele cu diftong, analoagă şi omoloagă, sunt înregistrate abia în următoarele ediţii ale îndreptarului. DOOM1'2 înregistrează atât formele cu monoftong, cât şi pe cele cu diftong, preferându-le pe ultimele. Alternanţa e / ea nu se realizează la adjectivele neologice în -esc - burlesc, carnavalesc, dantesc, grotesc, livresc, picaresc, romanesc etc., cu excepţia adjectivului pitoresc - pitorească: burlescă, carnavalescă, dantescă, grotescă, livrescă, picarescă, romanescă. în texte se întâlnesc rar şi unele forme cu diftong: burlească {Viaţa românească, septembrie 1940, apud Iordan 1947: 109), „basmaua grotească’' (Petrescu, apud Iordan 1947: 109). Sporadic se întâlneşte şi forma cu monoftong pitorescă: ,pitorescă pare doar confesiunea autobiografică” (Călinescu), formă pe care Tiktin ([1891] 1945: 66) o consideră corectă, menţionând, în schimb, că femininul pitorească este greşit. 460 4. GRADELE DE INTENSITATE Pe parcursul secolului al XX-lea, se observă, pe de o parte, abandonarea unor modalităţi de realizare a gradelor de intensitate prezente în secolele anterioare şi, pe de altă parte, crearea sau extinderea unor procedee noi de exprimare a intensităţii. 4.1. Comparativul de inegalitate Cu privire la comparativul de superioritate, Tiktin ([1891] 1945: 68) menţionează: „După comparativ nu se aplică niciodată ca. Grigore e mai silitor ca Ion e un provincialism muntenesc cu totul greşit; trebuie zis: mai silitor decât Ion”, iar la Scriban (1925: 78) se precizează că modalitatea de exprimare a comparativului cu prepoziţia ca este specifică Munteniei. Aceeaşi regulă de formare a comparativului de superioritate şi de inferioritate este formulată şi mai târziu la Iordan, Guţu, Niculescu (1967: 114): „Comparativul se construieşte întotdeauna cu prepoziţia decât, în cazul comparativului de superioritate şi a celui de inferioritate, şi ca (împreună cu la fel de, tot aşa de) în cazul comparativului de egalitate”. Cercetătorii semnalează totodată încălcarea acestei norme de scriitori şi vorbitori: „Foarte des decât este înlocuit prin ca în limba vorbită şi chiar şi în limba literară. Vorbitorii atenţi şi scriitori buni evită această construcţie”. în corpusul consultat, prepoziţiile ca şi decât apar în variaţie: „mai şiret ca boierul” (Zamfirescu), „mai nesuferită ca în iulie” (Zamfirescu), „mai bune ca o moşie” (Zamfirescu), „mai mult închis ca slobod” (Delavrancea). în numeroase alte situaţii, reperul comparaţiei este precedat de elementul decât: „mai mică decât tine!” (Teodoreanu). Atunci când termenul al doilea al comparaţiei se realizează propoziţional, acesta este introdus prin de cum sau prin decât (cum): „cu mult mai complicată de cum s-ar crede” (Iorga), „mai dulce şi mai bună decât cum o visam” (Zamfirescu). Comparativul de inferioritate nu ridică probleme deosebite faţă de comparativul de superioritate. Dacă termenul-reper se realizează printr-o propoziţie, conectorii sunt (faţă) de cum, decât, ca şi în cazul comparativului de superioritate: „mai puţin pustiu de cum ne aşteptasem” (Holban), „mai primejdios decât îţi închipui” (M. Caragiale). 4.2. Comparativul de egalitate Lambrior (1892), Slavici (1914), Scriban (1925) enumeră următoarele mijloace de legare a termenilor comparaţiei: aşa... ca, tot atât de... ca şi, întocmai... ca şi. Iordan (1956: 350) menţionează şi construcţia la fel de... ca şi. în prima parte a secolului, se observă preferinţa pentru exprimarea comparativului de egalitate cu locuţiunile tot aşa de... ca (şi) /precum /cât, tot atât (de)... ca (şi), deopotrivă (de): „tot aşa de dragă ca şi tine” (Zamfirescu), „tot aşa de fericit acum, precum eram înainte” (Zamfirescu), „tot aşa de încântat de realitate cât eram de dorinţă” (Zamfirescu), „era bogat în sfaturi evanghelice şi tot atât de bogat în poveţe şi îndemnuri gospodăreşti” (Galaction), „boerul de pe Lotru 461 era prea bucuros să-şi dea fata după aşa ginere şi boereasa tot atât” (Galaction), „bucăţele deopotrivă de mici” (Brătescu-Voineşti), „caii erau marea lui dragoste, mai mare poate ca femeile, sau deopotrivă” (Papadat-Bengescu). în unele texte, deopotrivă, atunci când se află în antepoziţie, se leagă direct de adjectiv, fără prepoziţia de: „îndeplinirea altor lipsuri deopotrivă strigătoare la cer” (Hogaş), „inimile deopotrivă simţitoare” (Ibrăileanu), „el căzuse într-o întristare deopotrivă ciudată” (Caragiale), „de un alt timbru al fiecăruia, deopotrivă însă fluid şi limpede” (M. Caragiale), toţi sunt deopotrivă vinovaţi (Zamfirescu). Mai rar, în prima parte a secolului, comparativul de egalitate se exprimă şi cu elementul întocmai, antepus sau postpus adjectivului: „o zi geroasă întocmai, ziua când sosise” (Papadat-Bengescu), „un gătej strâmb, întocmai forma crengii” (Rebreanu). în a doua parte a secolului, comparativul de egalitate se exprimă mult mai frecvent cu locuţiunea la fel de... ca (şi): „la fel de vesel ca şi ei” (Preda), „la fel de liniştită şi tăcută” (Preda) şi mai puţin frecvent cu locuţiunile tot aşa de... ca (şi), tot atât de... ca (şi). Câţiva autori folosesc, pentru exprimarea comparativului de egalitate, expresia egal (de), urmată de adjectiv: „egal de rele” (Ibrăileanu), „altă publicaţie, egal de alarmantă” (Ibrăileanu), „o lumină înaltă şi egal aurie” (Teodoreanu), „egal de ridicoli” (Călinescu), „egal de scumpă” (Călinescu), „egal de sensibile” (Cioran), „egal de stupide şi de inutile” (Cioran), „elemente egal de independente unele faţă de altele” (Eliade). 4.3. Superlativul relativ Mijloacele de realizare a superlativului relativ de superioritate şi de inferioritate nu înregistrează modificări semnificative faţă de perioada anterioară. Gramaticile menţionează că reperul comparaţiei este introdus de dintre: „cel mai silitor dintre şcolarii mei” (Tiktin [1891] 1945: 68). în corpusul consultat, se observă că reperul comparaţiei se introduce adesea şi prin prepoziţia din, urmată de nominalul la plural: „cea mai îndepărtată din amintirile mele” (M. Caragiale), „cel mai împodobit din ele” (M. Caragiale). 4.4. Superlativul absolut Aspecte particulare se observă în legătură cu exprimarea superlativului absolut. Lambrior (1892: 110) precizează că superlativul absolut se formează cu „expresiunile tare, foarte, mult, prea, peste măsură, dea totului tot [...] Ţiganul e tare lăudăros, foarte lăudăros, peste măsură de lăudăros; E cu mult superioară altora”. Scriban (1925: 78-79) enumeră doar mijloacele gramaticalizate ,foarte bun”, şi, în Moldova, „tare bun”. Tiktin ([1891] 1945: 68) menţionează structurile peste măsură de şi cu desăvârşire. Cel mai frecvent, intensitatea absolută se exprimă cu morfemul foarte, antepus adjectivului: „un iaz foarte frumos” (Ibrăileanu), , foarte îndoielnic lucru” (Hogaş), , foarte roşu la obraz” (Rebreanu). Situaţiile în care foarte este postpus adjectivului sunt sporadice în perioada analizată: „foişor înalt foarte” (Sadoveanu), „care era frumos foarte” (Sadoveanu), „mi-am zis eu mirat foarte” (Agârbiceanu). 462 Câteva formaţii sudate cu prea, cu valoare superlativă, continuă să circule în limbă, utilizarea acestora limitându-se mai ales la texte care ilustrează sau imită limbajul bisericesc şi la texte poetice: „preacinstite bătrânule” (Sadoveanu), „preacuvioşi arhangheli” (Blandiana), prealuminate stăpâne” (Sadoveanu). Prea, detaşat de adjectiv, apare în situaţii mai frecvente: „un lucru prea rar” (Sadoveanu, în DLR). Faţă de secolul trecut, mult este mai rar întâlnit ca morfem al superlativului, atât în antepoziţie, cât şi în postpoziţie faţă de adjectivul, gradat: „sunt ocupat mult” (Sadoveanu), „acest cap mult iubit” (Galaction). Rareori, mult este sudat cu adjectivul gradat: „multursuzei tagme” (I. Barbu). Morfemul de superlativ tare continuă să fie folosit, pe tot parcursul secolului, la autori din toate provinciile: „tare mulţumit” (Agârbiceanu), „tare frumoasă femeie”, „nu-i tare deştept” (Sadoveanu). Uneori, morfemul apare dislocat de adjectivul gradat: „tare-i frumoasă” (Sadoveanu), „tare sunt curios” (Chiriţă) sau postpus adjectivului: „unul cărunt tare” (Sadoveanu). în afara mijloacelor gramaticalizate de exprimare a superlativului absolut, limba română dispune de numeroase alte procedee care încorporează ideea de grad maxim. Amintim în cele ce urmează câteva dintre aceste modalităţi, create sau consolidate pe parcursul secolului al XX-lea. Exprimarea intensităţii maxime se realizează şi prin procedee derivaţionale. Iordan (1947: 112) şi, mai târziu, Iordan, Guţu, Niculescu (1967: 114) menţionează disponibilitatea câtorva elemente de a forma superlativul absolut cu afixul -isim, după modelul cult italienesc -issimo. Acest tipar nu este foarte productiv, printre formaţiile observate de cercetători în publicaţiile vremii numărându-se actualisim, importantisim, rarisim şi, cu apariţii sporadice, românisim („care face pe un politician românisim”, Viaţa românească, ianuarie 1938, apud Iordan, Guţu, Niculescu 1967: 114) şi ultimisim („după ultimisimele curente străine”, idem, iulie 1940, apud Iordan, Guţu, Niculescu 1967: 114). în textele folosite drept corpus, am întâlnit puţine alte adjective derivate cu -is(s)im: „celebrissimul ei amant” (Cărtărescu), „o idee universală şi formidabilisimă” (Preda), „rarisim noroc” (Preda), „simpatia fiinţei acesteia rarisime” (Steinhardt), Alteţa Sa Serenisimă’ (Preda). Consultând Intemetul, se observă că în limba vorbită şi în presă sunt frecvente şi adjectivele cu sens superlativ gravisim, superbisim, urgentisim: „superbisim filmuleţ”, „oraş superbisim”, „tango superbisim”, „caz gravisim”, „tonul gravisim”, „moment gravisim”, „abuz gravisim”, „nevoie urgentissimă”, „problemă urgentissimă’. Pe lângă formaţiile deja menţionate, DI înregistrează şi adjectivele clarisim, excelentissim, ilustrisim, perfectisim, singurisim. Se extinde folosirea în limba literară şi colocvială, precum şi în presă, a prefixelor care formează adjective cu sens superlativ: „peisajul arhiurban” (Ibrăileanu), „tramvai cu cai, arhiplin” (Rebreanu), arhiabundentă (Rebreanu), extraplate (Preda), hiperumanistă (Preda), hiperbună (Preda), hipercivilizată (Mihăescu), „o etică hiperelaborată” (Pleşu), „cămăruţa de culcare hiperîncălzită’ (Cărtărescu), „barbar supercivilizaf’ (Paler), „viziunea superoptimistă” (Cărtărescu), supertare (DV, 17.02-23.02.2006), „spaţiu poetic supraaglomerat'’ (Cărtărescu), „stadioane supraîncărcate” (ID, 12 decembrie 2005), supradotaţi (Patapievici), 463 „om ultramodern” (Teodoreanu), „educaţia ultrareligioasă" (Rebreanu), ultralucizi (Petrescu), „haine ultraperiate” (Mihăescu), „mediu ultrafierbinte” (Cărtărescu), „instalaţii subtile, ultraperfecţionate" (Naum). Unele dintre afixele menţionate şi-au câştigat autonomia şi, în ultima parte a secolului, apar folosite ca adjective invariabile, antepuse sau postpuse substantivelor pe care le califică. De cele mai multe ori, acestea exprimă gradul maxim al unei însuşiri pozitive. Căutările pe internet indică următoarele contexte foarte frecvente: „casă super", „muzică super", „persoană super", „CD extra", „maşină ultra". în a doua jumătate a secolului, printre morfemele frecvent folosite în exprimarea superlativului se numără adverbul rău, de regulă în limbajul colocvial, relaxat (vezi Byck 1937 şi Iordan 1947: 118): „nărăviţi rău" (Topârceanu), „pierit rău" (Rebreanu), „canonit rău" (E. Barbu), „sălbăticită rău" (Cărtărescu), „scumpă rău” (Verdeş), „meseriaşă rău" (Verdeş), „fricos rău" (Verdeş), „obsedaţi rău" (Verdeş). Mecanismul este foarte productiv şi în limba vorbită. Locuţiunile care încorporează ideea de exces din cale-afară de, peste fire de, peste măsură de, peste seamă de, frecvent folosite în secolul al XlX-lea, atât preadjectival, cât şi postadjectival, sunt mai rare în secolul al XX-lea: ,peste măsură de înfierbântat” (Holban), „prezumţios peste măsură" (Holban), „bucuros peste fire" (Mihăescu). Mai frecvent, ideea de exces se exprimă în secolul al XX-lea cu elementul prea, separat grafic de adjectivul gradat: „prea înalt”, (Rebreanu), „prea cochetă” (Rebreanu), „prea leneşă” (Papadat-Bengescu). Pe parcursul secolului al XX-lea, se utilizează, cu sens superlativ, o serie de locuţiuni care fac referire la ideea de totalitate a calităţii desemnate de adjectiv. Locuţiunile cu totului tot, cu totul şi cu totul, frecvente la unii autori din secolul al XlX-lea, sunt abandonate treptat. Structura întru totul (uneori cu grafia întrutotul), rar folosită în secolul al XlX-lea, apare destul de frecvent, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ca mijloc de realizare a superlativului: „nu întru totul compatibilă” (Mihăescu), „întru totul firească” (Bănulescu), „întrutotul asemănătoare” (Cimpoeşu), „întrutotul luminat” (Cimpoeşu). O utilizare destul de largă are şi locuţiunea adverbială pe deplin: „pe deplin actuală” (OC, 2 februarie 2006), „pe deplin liberi” (OC, 9 februarie 2006), „pe deplin asumată” (OC, 16 februarie 2006). Ideea de superlativ absolut este frecvent exprimată, în ultima parte a secolului, şi prin locuţiunea la culme, mereu postpusă adjectivului: „curios la culme”, „înfuriat la culme”, „înduioşat la culme”, „scandalizat la culme", „uimit la culme", „scârbit la culme", „imperativ la culme", „iritat la culme", „înfrigurat la culme” (Băjenaru), „furios la culme" (Chiriţă), „supărat la culme" (Chiriţă), ,jignită la culme" (Verdeş). Mai recent, la sfârşitul secolului, se foloseşte cu sens superlativ locuţiunea adverbială la maximum. în limba vorbită, aceasta apare cu forma la maxim, pe care norma o condamnă (vezi Croitor et al. 2010: 49-50): „nervi întinşi la maxim", „motoare turate la maxim", „amuzat la maxim", „vom fi pregătiţi la maxim", „redus la maxim", „chinuit la maxim", „plictisit la maxim", „viaţa trăită la maxim", „speculat la maxim", „fericită la maxim", „obosită la maxim", „stresată la maxim" (Internet). 464 Tiparul cu sens superlativ [adverb + de + adjectiv] (vezi XX, Adverbul, 4.1); Pană Dindelegan (1992: 91-103), destul de prezent în texte şi în secolul al XlX-lea, continuă să se dezvolte pe parcursul secolului al XX-lea: „nemaiauzit de misterios” (Ibrăileanu), „neobişnuit de mare şi de îndrăzneaţă” (Teodoreanu), „nesfârşit de emoţionată” (Galaction), „minunat de frumoşi” (Galaction), „grozav de grei” (Holban), „cumplit de vie” (Naum), „nefiresc de puternică” (Cimpoeşu), „strident de cuminte” (Popescu). în cazul unora dintre aceste tipare, adverbul apare dislocat de restul structurii: ,grozav eram de nerăbdător” (Sadoveanu), ,.grozav îs de bine dispus! (Teodoreanu), „grozav e de agasant” (Călinescu). 5. RELAŢIA CU ALTE CLASE GRAMATICALE. ADJECTIVIZAREA GERUNZIILOR Adjectivele gerunziale, întâlnite mai rar decât în secolul al XlX-lea, au, în cele mai multe contexte, un pronunţat caracter livresc. GLR2 II: 117 înregistrează utilizarea mai frecventă a câteva adjective în îmbinări libere de cuvinte: „ordine crescândă”, „ordine descrescândă",,.femeie suferindă”, „ruini fumegânde", „inimi fremătânde", „buze sângerânde", „forme născânde". în textele literare se întâlnesc formaţii mai numeroase: „lampa arzândă" (Bacovia), „apă clocotindă’ (Steinhardt), „slăbiciune crescândă’ (Iorga), expirândă (Papadat-Bengescu), „durere flinţândă” (Stănescu), „mantia de purpură fluturândă” (Cărtărescu), „parte neexistândă’ (Stănescu), „substanţă zburătoare, abia palpitândă' (Blandiana), „coaja moale şi pulsândă’’ (Cărtărescu), „rană supurăndcT (Cărtărescu), „fălcile tremurânde” (Călinescu), „efectul final al corzii vibrânde” (Liiceanu), „raza acestei păsări zburânde” (Stănescu). 6. CONCLUZII Evoluţia adjectivului în secolul al XX-lea se caracterizează, în linii mari, prin fixarea tiparelor de flexiune şi prin dinamica inventarului de mijloace de exprimare a gradelor de intensitate, în special a superlativului absolut. Adjectivele vechi cu radicalul în -r, -c, -g (tiparul rar, veşnic, aprig), precum şi adjectivele neologice în -uu (tiparul perpetuu, ubicuu) îşi consolidează poziţia în clasa adjectivelor cu patru forme flexionare, diferenţiind masculinul plural, marcat prin desinenţa -i (rari, veşnici, aprigi, perpetui, ubicui), de femininul plural, marcat prin desinenţa -e (rare, veşnice, aprige, perpetue, ubicue). Alte adjective cu radicalul în -c sau -g (tiparul mic, drag, întreg, larg, întreg, nătâng) îşi consolidează poziţia în cadrul clasei adjectivelor cu trei forme flexionare, cu omonimia masculin plural - feminin plural. Câteva adjectivele neologice circulă cu serii duble de forme, în -or, respectiv -oriu (tiparul civilizator / civilizatoriu, respirator / respiratoriu), oscilând între flexiunea cu omonimie de gen la plural (civilizatoriu - civilizatorie - civilizatorii) 465 şi cea cu omonimie de număr la feminin civilizator - civilizatoare - civilizatori). Se produc uneori şi paradigme hibride de tipul civilizator - civilizatoare -civilizatorii. Se observă îmbogăţirea clasei adjectivelor invariabile prin avalanşa de împrumuturi şi, într-o măsură mai restrânsă, prin creaţiile interne dezvoltate după modele neologice. Adjectivele gerunziale îşi restrâng treptat uzul doar la textele cu un pronunţat caracter livresc. Se remarcă, de asemenea, dinamica sistemului de formare a superlativului absolut, care, pe de o parte, abandonează procedeele mai vechi de exprimare a intensităţii (superlativul format cu morfemul mult) şi, pe de altă parte, consolidează procedee mai noi (formaţiile cu prefixoide - mega, super etc., morfemul tare etc.). SURSE Agârbiceanu [c. 1908-1910] - Ion Agârbiceanu, Fefeleaga şi alte povestiri, Cluj-Napoca, Dacia, 1981. Anania [1992] - Valeriu Anania, Pro memoria: acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992. Antoniu [1901-1904]- Alex. Antoniu, Album general al României: compus din 300 tablouri reprezentînd monumentele istorice şi contimporane, positiuni pitoresci, Domeniul Coroanei si costume naţionale cu descrierea istorică si pitorească, Dresda, G.D. Roger, 1901-1904. Bacovia [c. 1901-1902] - George Bacovia, Plumb: versuri şi proză, Bucureşti, Editura Minerva, 1981. E. Barbu [1957] - Eugen Barbu, Groapa, [Bucureşti], Editura pentru literatură, 1968. I. Barbu [1924] - Ion Barbu, Opere, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2000. Bart [1916] - J. Bart, Datorii uitate, Bucureşti, Editura Librăriei H, Steinberg, 1916. Băjenaru [1968] - Grigore Băjenaru, Cişmigiu & Comp., Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1978. Bănulescu [1998] - Daniel Bănulescu, Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti, Bucureşti, Editura Nemira, 1998. Blaga [c. 1895-1961] - Lucian Blaga, Corespondenţă (A-F), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989. Blandiana [1985] - Ana Blandiana, Autoportret cu palimpsest, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. Blandiana [1970] - Ana Blandiana, Calitatea de martor, Bucureşti, Cartea Românească, 1970. Borbely [2004] - Ştefan Borbely, Mitologie generală, Cluj-Napoca, Limes, 2004. Brătescu-Voineşti [1912] - Al. Brătescu-Voineşti, întuneric şi lumină: nuvele şi schiţe, Editura pentru Literatură, 1969. Camilar [1945] - Eusebiu Camilar, Avizuha, Bucureşti, Cartea Românească, 1945. M. Caragiale [1929] - Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Bucureşti, Editura Minerva, 1975. Călinescu [1938] - George Călinescu, Enigma Otiliei. [Voi.] I—II. Bucureşti, Cartea Românească, 1988. Călinescu [1953]- George Călinescu, Bietul Ioanide, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986. Cărtărescu [1993]- Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Bucureşti, Humanitas, 1997. Cărtărescu [1990] - Mircea Cărtărescu, Levantul, Bucureşti, Humanitas, 1998. Cărtărescu [1994] - Mircea Cărtărescu, Travesti, Bucureşti, Humanitas, 2004. Cărtărescu [1999] - Mircea Cărtărescu, Postmodemismul românesc, Bucureşti, Humanitas, 1999. Chiriţă [c. 1956-1958] - Constantin Chiriţă, Cireşarii I-V, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976. Cimpoeşu [2001]- Petru Cimpoeşu, Simion liftnicul, Iaşi, Editura Polirom, 2007. Cioran [1940] - Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Bucureşti, Humanitas, 1996. Cioran [1934] - Emil Cioran, Pe culmile disperării, Bucureşti, Humanitas, 1993. Cordoş [2003] - Sanda Cordoş, In lumea nouă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003. Delavrancea [1909]- Barbu Ştefănescu Delavrancea, Apus de soare, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966. 466 DI - C. Căpăţînă (coord.), Dicţionar invers al limbii române, Bucureşti, Editura Niculescu 2007. DV -Dilema veche, 3-9 februarie 2006. Eliade [1933] - Mircea Eliade, Maitreyi, Bucureşti, Editura Minerva, 1997. Eliade [1942] - Mircea Eliade, Salazar sau revoluţia în Portugalia, Bucureşti, Editura Scara, 2002. Eliade [1956] - Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Bucureşti, Humanitas, 1992. Galaction - Gala Galaction, Bisericuţa din răzoare, Iaşi, Editura Vieţii Româneşti, 1914. Hogaş [1912] - C. Hogaş, Pe drumuri de munte. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. Voi. I: Amintiri dintr-o călătorie în Munţii Neamţului, 1944. Voi. II: Răzleţe şi diverse, 1947. Holban [c. 1928-1934] - Anton Holban, Opere. [Voi] 1-3. Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Elena Beram, Bucureşti, Editura Minerva, 1972-1975. Ibrăileanu [1909] - Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, „Viaţa românească”, 1922. ID -Idei în dialog, 12 decembrie 2005. Iordan [1943] - Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a ,greşelilor*’, ediţia a D-a, Bucureşti, Socecu, 1947. Iorga [1913] - Nicolae Iorga, Istoria statelor balcanice în epoca modernă, Vălenii de Munte, Tipografia Societăţii Neamul Românesc, 1913. Labiş [1955-1956] - Nicolae Labiş, Poezii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984. Liiceanu [1992] - Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, Bucureşti, Humanitas, 1996. Liiceanu [1991] - Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, Humanitas, 1991. Mihăescu [1935] - Gib. Mihăescu, DonnaAlba, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1968. Minulescu [1924] - Ion Minulescu, Roşu, galben şi albastru, Bucureşti, Editura Minerva, 1991. Moldovan [1894] - Silvestru Moldovan, Ţara noastră: descrierea părţilor Ardealului de la Mureş spre meda-dişi Valea Mureşului, Sibiu, Tipografia Archidiecesană, 1894. Naum [1985] - GelluNaum, Zenobia, Bucureşti, Humanitas, 2003. Noica [1934] - Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Bucureşti, Humanitas, 1992. OC - Observator cultural, 2,9,16 februarie 2006. Paleologu [1997] - Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2006. Paler [1984] - Octavian Paler, Un om norocos, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984. Papadat-Bengescu [1926-1933]- Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite. Concert din muzică deBach. Drumul ascuns, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986. Patapievici [1995] - Horia Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii, Bucureşti, Humanitas, 2002. Patapievici [2001] - Horia Roman Patapievici, Omul recent, Bucureşti, Humanitas, 2001. Petre [2000] - Zoe Petre, Cetatea greacă între real şi imaginar, Bucureşti, Editura Nemira, 2000. C. Petrescu [1930] - Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ediţie îngrijită de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Bucureşti, Editura Minerva, 1989. Pleşu [1993] - Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, [Bucureşti], Humanitas, 1996. S. Popescu [1997] - Simona Popescu, Exuvii, Iaşi, Editura Polirom, 2004. Preda [1977] - Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. Preda [1980] - Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni. I - DI, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980. Preda [1971] - Marin Preda, Imposibila întoarcere, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971. Rădulescu-Motru [1923]- Constantin Rădulescu-Motru, Curs de psihologie, Bucureşti, Cultura Naţională, 1923. Rebreanu [1922] - Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, Ed. EL Bucureşti, Editura Cartea românească, [1922]. Rebreanu [1932] - Liviu Rebreanu, Răscoala. Roman. Volumul I—II. [ Bucureşti], Editura Adevărul, [1932]. Sadoveanu [1898-1904] - Mihail Sadoveanu, Corespondenţa debutului (1898-1904), ediţie îngrijită, note şi studiu introductiv de Savin Bratu şi Constantin Mitru, Bucureşti, Editura Minerva, 1977. Sadoveanu [1910-1928] - Mihail Sadoveanu, Opere IV, Opere V, Opere VIII, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954-1959. 467 Sadoveanu [1909/1911] - Mihail Sadoveanu, Alexandria. Esopia, Bucureşti, ESPLA, 1960. Sadoveanu [1930] - Mihail Sadoveanu, Istoria Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India, Sibiu, 1930. Stănescu [1970] -Nichita Stănescu, Epica Magna, Iaşi, Junimea, 1978. Steinhardt [începutul anilor 1970] - Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991. Topârceanu [1916] - George Topârceanu, Balade vesele şi triste, Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1931]. Topârceanu [1934] - George Topîrceanu, Minunile Sfântului Sisoe, Iaşi, Editura Junimea, 1972. Verdeş [2000] - Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze, Bucureşti, Editura Univers, 2000. Vlahuţă [1899] - Alexandru Vlahuţă, Clipe de linişte, Bucuresci, Socecu, 1899. 468 ARTICOLUL 1. ASPECTE PRELIMINARE 2. ARTICOLUL HOTĂRÂT 3. ARTICOLUL NEHOTĂRÂT 4. ARTICULAREA NUMELOR PROPRII 5. CONCLUZII................ 470 470 474 477 478 ARTICOLUL întrucât în secolul al XX-lea nu există modificări importante de inventar în clasa articolului, ne vom concentra atenţia asupra fenomenelor de dinamică morfosintactică a articolelor şi a implicaţiilor acestor fenomene pentru gramatica grupului nominal în secolul al XX-lea. 1. ASPECTE PRELIMINARE Deoarece clasa articolului cuprinde un număr restrâns de membri, având două serii de elemente (o serie de afixe enclitice, care apar împreună cu un suport nominal, constituind clasa articolului hotărât, şi o serie de morfeme libere, constituind clasa articolului nehotărât), nu există modificări de morfologie a clasei (de inventar sau de forme) faţă de perioada anterioară (vezi XIX, Articolul). în schimb, în secolul al XX-lea există o dinamică complexă a utilizărilor elementelor din clasa articolului, considerate tendinţe sau greşeli, fapt care îi conferă acestei perioade câteva trăsături specifice. Articolul este prezentat în gramatici (Philippide 1897, Slavici 1914, Scriban 1925, Drăganu 1945, Tiktin 1945, Iordan 1956, GLR 1966, Graur 1973, Avram 1987, 1997, GALR 2005/2008, GBLR 2010) şi în lucrările importante de dinamică a limbii ale secolului (Iordan 1943, Graur 1968, Guţu Romalo 1972/2000/2008, Gruiţă 2006); există, de asemenea, o serie de studii care privesc direct sau tangenţial probleme de dinamică a clasei determinanţilor, deci, implicit, şi a clasei articolului (Guţu Romalo 1958, Ciobanu 1970, Ionaşcu 1970, Nedelcu 2003, Stan 2006, 2007b). 2. ARTICOLUL HOTĂRÂT 2.1. Gramaticile de secol XX (Slavici 1914, Graur 1973 şi alţii) indică drept normă ortoepică specifică acestei perioade nepronunţarea sunetului -/ final şi preluarea funcţiei de articol de către u plenison: „forma / (nu se pronunţă) o primesc cuvintele terminate în u, u. (...)” (Philippide 1897: 64); „articulul masculin după vorbele terminate în u ori în consonantă el nu mai e rostit în graiul viiu, ci se zice «codru» în loc de «codrul», «muşuroiu» în loc de «muşuroiul» şi «plopu» în loc de «plopul»” (Slavici 1914: 35); „acuma vre-o 2-3 sute de ani, se zicea omu-l, dar astăzi nu se mai zice de cât omu, iar rolu articulului îl împlineşte acel -u final, adică om (nearticulat) şi omu (articulat). (...) la cuvinte ca socru nu se mai deosebeşte forma articulată de cea nearticulată” (Scriban 1925: 55). La unii autori, -/ final nu se realizează grafic cu consecvenţă, -u final plenison fiind suficient pentru a conferi interpretare definită grupului nominal: „substantivu, articulu, adjectivu, pronumele şi numeralu se mai numesc la un loc şi nume” (Scriban). Articolul enclitic -/ rezistă însă ca normă grafică: „articolul se scrie alipit direct (fără cratimă) la cuvântul articulat, formând cu acesta o unitate grafică (şi 470 fonetică), cu excepţia unor cuvinte neadaptaţe sau a unor sigle, când poate apărea separat prin cratimă, dar împreună cu vocala de legătură: show-ul, CFR-ului” (Avram 1997: 91). Indicaţiile normative ale DOOM2 în cazul problemelor litigioase de grafie a articolului hotărât sunt următoarele (DOOM 2005: XCI-XCII): „1. Articolul hotărât la nominativ-acuzativ masculin şi neutru singular -1 este obligatoriu în scris, precum şi în vorbirea solemnă, chiar dacă în vorbirea curentă actuală se manifestă tendinţa de a nu-1 mai pronunţa (la numele proprii de locuri, situaţia este încă neclarificată). (...) 10. Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă: - în împrumuturile a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: acquis-ul [acidul], \bleu-ul [bloul], show-ul [şoul]; - în împrumuturile care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: !dandy-ul (nu dandiul), dandy-i; *gay-ul, gay-i; \hippy-ul, hippy-i; *party-ul; *playboy-ul, playboy-i; *story-ul.____________________________________________________________ !Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile - chiar neadaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: boardul [bordul], clickul [cheul], *gadgetul [ghegetul], *itemul [itemul], trendul [trendul], !week-endul [uikendul]._________________________________________________ - la cuvintele greu flexionabile: pH-ul, RATB-ul; x-ul; 10-le, 11-le; - în numele de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: Bruxelles-ul [bruselul].” 2.2. în secolul XX se produce o extindere a folosirii mărcii de genitiv-dativ lui (în vorbire, -i final nu se pronunţă întotdeauna, după cum remarcă încă din prima parte a secolului şi Scriban 1925: 55) cu substantive comune (Graur 1973) şi nume proprii care pot forma genitivul flexionar: lu(i) mama, lu(i) soră-mea, lu(i) Elena, lu(i) Maria. Această utilizare a mărcii lui se poate explica, pe de o parte, ca tendinţă de evoluţie internă a limbii - lui se specializează ca marcă a subgenului personal / animat (Pană Dindelegan 2003c: 41) -, pe de altă parte, ca o consecinţă a împrumutării de nume de persoane invariabile străine: „numele feminine împrumutate recent, care se termină în -o, -i sau în consoană, n-au putut forma genitiv-dativul în -ei, căci nimeni n-ar fi acceptat să zică Cleoei, Edithei, astfel că în mod fatal s-a ajuns la lui Cleo, lui Edith. Dar după acest model se zice şi lui Mimi, deşi aici, la rigoare, s-ar fi putut adăuga -ei la sfârşit” (Graur 1965: 143). Frecvenţa ridicată a mărcii lui este întărită şi de faptul că lui participă la formarea genitiv-dativului în cazul substantivelor invariabile (lui nenea, lui ianuarie) şi, mai rar, la integrarea morfosintactică a împrumuturilor („Modelingul în ţara lui Second-Hand”, Cotidianul, apud Stoichiţoiu Ichim 2006a: 44). 2.3. Foarte răspândită începând din perioada interbelică (vezi Iordan 1943, 1956, 1972, Graur 1968) este o formulă care implică un substantiv articulat şi un genitiv adiacent, în care există o contradicţie între forma articulată hotărât a substantivului şi interpretarea sa predicativă: fie după prepoziţia de, fie după prepoziţiile „calităţii” ca, drept, fie în poziţie de complement predicativ. Structura în discuţie este considerată fie o tendinţă, în sensul că „aglutinarea articolului feminin face progrese” (Graur 1968: 165), fie o greşeală (Iordan 1943: 289-290, 1956: 328 notai, 1972: 63). Considerăm că ipoteza „aglutinării” nu este îndeajuns de convingătoare pentru a acoperi toate situaţiile descrise mai jos şi că fenomenul are o cauză de ordin sintactic. în română, începând cu secolul al XlX-lea (vezi XIX, Articolul, 471 3.2), se fixează constrângerea de adiacenţă: când dependentul în genitiv este postpus şi adiacent regentului său articulat hotărât, nu se mai introduce marca al. Aşadar, în construcţiile de mai jos, substantivul primeşte articolul hotărât pentru a introduce un genitiv. Nu este vorba aşadar de aglutinarea formativului al. în acelaşi spirit, Iordan (1972) arată că morfologia articolului enclizat pe substantivul regent nu susţine ipoteza aglutinării în toate cazurile (vezi, pentru detalii, Iordan 1972: 63). Există trei astfel de tipare, în care, deşi necesar, formativul al nu se realizează, funcţia sa fiind preluată de articolul hotărât: a) Structura de tipul de + substantiv regent articulat enclitic + atribut în genitiv, în care se încalcă regimul de utilizare a lui de (a cărei complinire este predicativă, deci nearticulabilă): „sistem unificat de achitarea pensiilor” (România liberă, 1962), „cabinet medical de îndreptarea nasurilor diformate” (Tempo, 1939), „bazin de încălzirea apeF (Tempo, 1939), „legea de accelerarea judecăţilor’’’ (apud Graur 1968), „oficiul de eliberarea cartelelor”, „împrumutul de înzestrarea ţării”, „preocuparea autorului de salvarea unităţiî' (apud Iordan 1943: 289-290). O altă serie de exemple se încadrează tot în această categorie sintactică, însă se impune observaţia că există o diferenţă de interpretare faţă de exemplele de mai sus, în sensul că regentul şi atributul în genitiv formează o unitate de semnificaţie (desemnează un domeniu de activitate): „un tratat de istoria filozofieF (apud Iordan 1943: 289), „Studii de istoria limbii române literare” (titlul volumului lui G. Ivănescu, Iaşi, 1989). b) Structuri cu substantiv articulat enclitic, precedat de prepoziţiile calităţii ca / drept, care au compliniri predicative: „sunt decretate ca domeniile statuluii”, „se afirmă ca partizanii unei absolute literaturi”, „să-i servească drept decorul unei alte existenţe”, „pentru refugiaţii din Basarabia, adoptaţi ca fiii acestui comandament’ (apud Iordan 1943: 289-29Q), „fenomenul care se manifestă ca purtătorul cauzei” (apud Iordan 1956: 328, nota 1). c) Substantiv articulat enclitic ocupând o poziţie de complement predicativ (nume predicativ sau complement predicativ al obiectului): „ajungând ministrul învăţământului” (apud Iordan 1943: 289), „a fost numit ministrul României la Londra” (apud Graur 1968: 306), „Principesa Margrethe a fost aleasă regina Danemarcei” (apud Iordan 1972: 63). Se mai poate semnala şi o structură asemănătoare, alcătuită dintr-un adjectiv prenominal şi un substantiv, în care articolul se realizează morfologic pe substantiv pentru a introduce un constituent în genitiv (structura apare foarte rar): „fost şeful_ secţiei geologice”, „moartea lui N., fost vicepreşedintele Uniunii” (apud Iordan 1943: 306). Acest tipar este un arhaism sintactic, prezent în limba română în perioada XVI-XVIII (vezi Comilescu, Nicolae 2011); cu unele reminiscenţe în secolul al XlX-lea (vezi XIX, Articolul, 3.1). 2.4. Articolul hotărât poate exercita o influenţă morfofonologică asupra formei substantivului-bază sau a adjectivului în antepoziţie, când acesta preia articolul (pentru influenţa articolului hotărât asupra formei substantivului-bază, vezi XX, Substantivul, passim; pentru inventarul tuturor tiparelor în care se produc abateri de la norma literară prin ataşarea articolului la substantiv sau la adjectiv şi pentru explicarea acestora, vezi Nicolae 2006). Se constată următoarele inovaţii faţă de situaţia din secolul al XlX-lea: ataşarea articolului poate determina 472 fie un fenomen de disimilare care afectează desinenţa nominală (yictimile pentru victimele, ultimile (fete / acorduri) pentru ultimele (fete / acorduri), grijei pentru grijii), fie un fenomen de asimilare (dragele (prietene / locuri) pentru dragile (prietene / locuri), veşnicii (tăceri) pentru veşnicei (tăceri)). Avram (1987) consideră acest fenomen ca fiind nemotivat (în ansamblu), iar Iordan (1943) oferă diferite explicaţii pentru tiparele pe care le înregistrează: hiperurbanism, influenţă fonetică şi morfologică, dezacord. 2.5. Lucrările de cultivare a limbii (Graur 1973, Avram 1997) atrag atenţia asupra unor fenomene care privesc lipsa nejustificată a articolului. 2.5.1. O situaţie de nefolosire a articolului hotărât priveşte nume de titluri şi de funcţii antepuse numelor proprii de persoană: inginer XY (în loc de inginerul XY), academician XY (în loc de academicianul XY): „ne va vorbi inginer Ivan Makarovici Perfilov” (anunţ TVR, 1962, apud Graur 1968), „delegatul român, academician Iorgu Iordan, a intervenit în mai multe rânduri” (Scânteia, 1958, apud Graur 1968), ,proprietar Librăria Cărtureşti” (TV, Kanal D). Altă situaţie de nefolosire a articolului apare în denumiri conţinând substantivul hotel (+ numele propriu al hotelului respectiv): Hotel Intercontinental, Hotel Unirea, Hotel Dacia (în loc de Hotelul Intercontinental, Hotelul Unirea, Hotelul Dacia). Graur (1973: 91) explică nearticularea substantivului hotel în acest context prin calc după franceză („imitarea servilă a unei formule franceze”), arătând că alte nume de instituţii de acest tip sunt articulate: vezi Librăria Eminescu - *Librărie Eminescu, Restaurantul Carpaţi - * Restaurant Carpaţi. 2.5.2. Un caz de variaţie sintactică observat pentru prima dată de Iordan (1943: 291), semnalat consecvent în majoritatea lucrărilor de cultivare şi de dinamică a limbii şi care se manifestă inclusiv în limba actuală priveşte utilizarea grupării cvasilocuţionale (vezi Guţu Romalo [1972] 2000: 80 pentru detalii) din punctul de vedere al în forma din punct de vedere al, cu substantivul punct nearticulat: „interpretare a religiunii din punct de vedere al acestui sistem” (Ionescu), „din punct de vedere al politicii culturale” (Liiceanu). Structura apare ca atare inclusiv în lucrările lingviştilor din prima parte a secolului: „numai din punct de vedere al unei limbi date” (Rosetti). 2.5.3. Absenţa articolului hotărât atunci când acesta este necesar a fost semnalată şi pentru alte situaţii: a) în locuţiuni care introduc genitivul şi care sunt aparent articulate (conţin un substantiv articulat): „în prim-plan al cărţii stă povestea” în loc de „în prim-planul cărţii” (Iordan 1943); b) în GPrep: (bj) după prepoziţia cu, care este urmată, în mod obişnuit, de substantiv articulat: „uniunea omului cu om” (Iordan 1943) pentru „cu omul', „pedeapsa cu moarte" (Adevărul, 1930, apud Graur 1968) pentru „cu moartea"; (b„) în grupuri prepoziţionale în care substantivul-complement este urmat de subordonaţi, articularea acestuia fiind obligatorie sintactic: „executat de orchestră simfonică din Londra” (Adevărul 1934, apud Graur 1968) pentru „de orchestra simfonică din Londra”, „introducere în psihologie socială” (Revista de psihologie, 1967, apud Graur 1968) pentru „în psihologia socială”. 473 c) în grupări cvasilocuţionale, la substantive în poziţie de subiect: „e timp să intru în subiect”, „era timp să se isprăvească cu aceşti rebeli”, „este timp de altfel să ne dăm seama” (apud Iordan 1943) pentru e timpul, „e vreme ca justiţia” (apud Iordan 1943) pentru e vremea. Iordan (1943: 292) arată că aceste colocaţii sunt calchiate după franţuzescul il est (grand) temps de, punând aşadar nearticularea substantivelor pe seama originii expresiilor; d) cel mai probabil prin analogie cu ambii, ambele, apare un fenomen de omitere a articolului hotărât după amândoi-. „în amândouă cazuri" pentru „în amândouă cazurile?', „amândouă atacuri lasă impresia” pentru „amândouă atacurile", „amândouă teze sunt greşite” pentru „amândouă tezele" (semnalate de Iordan 1943: 292-293). 2.5.4. în ce priveşte siglele, se remarcă o variaţie de articulare în poziţie argumentală, în special în poziţia de subiect şi de obiect direct: „CNA-ul a decis, cu o majoritate de şapte voturi pentru, aplicarea sancţiunii maxime de 100.000 de lei” 0Gardianul), „CNA a decis să suspende trei ore emisia” (Cotidianul), „Timişoara urcă CFR-ul în ierarhia Europa League” {Ziua de Cluj), „Berceanu acuză CFR că s-a apucat de afaceri imobiliare” {Evenimentul). Această variaţie de articulare este consemnată şi în DOOM2: „La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le folosi nearticulat, ca nume proprii: \O.N. U./ONUa decis... (nu: O.N.U.-ul...)" (DOOM2 2005: XCI). 2.6. O tendinţă opusă este articularea superfluă. Articolul apare superfluu mai ales în expresii şi locuţiuni, în care substantivul sau adjectivul din prima poziţie a grupului nominal din componenţa colocaţiei nu variază după număr şi nu acceptă articularea: „într-o singură săptămână şase vemişaje, atracţioase de la bunul început prin varietatea lor” {Săptămâna, 1969, apud Guţu Romalo [1972] 2000) pentru de la bun început, „a ţine seama de” pentru a ţine seamă de, „din momentul ce” pentru din moment ce, „personal am luat parte la conferinţele?', „în restul, ei îşi păstrează”, „importantul este ca romanul să fie bun” (apud Iordan 1943: 292). Iorgu Iordan (1943: 292) descrie structurile drept calcuri după franceză sau germană, structurile articulate astfel existând în ambele limbi. Aceste structuri sunt rare, din ce în ce mai greu reperabile în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Altă colocaţie în care articolul hotărât este superfluu se înregistrează la Iordan (1943: 292), de această dată fiind implicat în fenomenul articulării un adverb: „ce-i dreptul' pentru ce-i drept (Iordan 1943: 292). 3. ARTICOLUL NEHOTĂRÂT Cele mai interesante fenomene care caracterizează secolul al XX-lea privesc apariţia unor noi tipare de articulare, semnalate în diverse studii (Stan 2006) şi monografii (Gruiţă 2006). 3.1. Un tipar sintactic recent în limba română, caracterizând sfârşitul secolului al XX-lea, cu tendinţă de extindere în exprimarea orală, familiară, a vorbitorilor cultivaţi, încă neînregistrat în gramaticile româneşti, este semnalat şi analizat de Stan (2006; exemplele şi datarea acestora sunt preluate din aceeaşi sursă). Structura în discuţie este următoarea: articolul nedefinit un + numeral cardinal (...+ prepoziţie + grup nominal), inovaţia constând în combinarea articolului nehotărât cu 474 un numeral: „să ne întâlnim pe la un 9 dimineaţa!” (1998), „eu am trăit această experienţă pe la un 21 de ani" (2003). Articolul nehotărât are în aceste construcţii un comportament adverbial (Stan 2006): (a) este utilizat invariabil, întotdeauna în forma un; (b) nu participă la acord („asta ar fi aşa, un una la un milion şansă” -IVLRA); (c) exprimă „imprecizia, aproximaţia, eventualitatea”, semnificaţie derivată din cea de bază, actualizată ca articol, „nedefinirea”; (d) se combină cu elemente adverbiale, cum sunt pe sau aşa (vezi exemplele de mai sus), şi cu grupări de două numerale juxtapuse, juxtapunerea creând efectul de vag şi de imprecizie - „aş avea nevoie de un 10-20 de lei” (1998), „dau şi eu un cinci-zece milioane de Ier (2004). Construcţia apare recent şi fără prepoziţie, în diverse poziţii sintactice argumentale şi predicative - obiect: „îmi daţi dumneavoastră un 3500 de lei” (2003); subiect: ..un 9 dimineaţa mi-ar conveni”, ..un 10-20 de studenţi tot au venit”, ..un 5 la sută tot ar fi fost să fie” (2004); nume predicativ: „asta ar fi aşa, un una la un milion şansă”. Tiparul se găseşte în italiană şi în friulană şi, cu diferenţe formale semnificative, se realizează, de asemenea, în spaniolă, sardă şi portugheză. Un în această structură este recategorizat gramatical, fiind interpretat sintactico-semantic drept clitic adverbial (Stan 2006): (a) este un adjunct, care cliticizează pe un alt component al construcţiei sintactice (suportul este fie un grup nominal cuantificat: un 20 de lei, fie un numeral care se comportă, în context, similar unui nume propriu, indicând data, ora etc.: „ne întâlnim pe la un 5 aprilie”); (b) este omisibil în toate aceste structuri; (c) semantic, este un operator. Distribuţia lui un diferă parţial de distribuţia adverbelor nonclitice (se comportă precum vreo, dar nu şi precum circa, aproximativ, cam, eventual). Construcţia ar putea fi interpretată şi ca grupare eliptică conţinând un centru sintactic neexprimat (substantivul abstract NUMBER / NUMĂR), interpretare sugerată de analiza din Kayne (2007) pentru construcţiile englezeşti de tipul a few houses („câteva case”) < a few NUMBER houses (Stan 2006: 179). 3.2. Alt proces (semnalat de Gruiţă 2006: 206-207) care implică articolul nehotărât şi care contribuie la crearea unei opoziţii în sistemul limbii - o nouă opoziţie de deflnitudine - este specific pentru a doua jumătate a secolului al XX-lea. Structura este alcătuită din articol nehotărât (variabil aici, spre deosebire de tiparul de mai sus) + numeral ordinal + substantiv (lexicalizat sau elidat): „A fost aprobat ca trei deputaţi PSD să poată exercita o a doua funcţie” {Adevărul), „Constituţia nu permite un al treilea mandat”, „«agentul capitalist» local să impună o a doua şerbie” {Timpul), „Valeriu Râpeanu republică la Editura Eminescu patru volume simultan, însoţite de un al cincilea, de note” {România literară), „Suntem toţi alături de voi, cu gândul şi cu sufletul, susţine un al treilea” {Evenimentul zilei). Grupurile nominale conţinând un numeral ordinal în prima poziţie sunt obligatoriu definite, formativul al / a conferind automat o interpretare definită grupului. Structurile evidenţiate simt, graţie articolului nehotărât, nedefinite; astfel, se creează o nouă opoziţie de definitudine care priveşte grupurile nominale cu numeral ordinal (definit — nedefinit): „Trecuse Primul Război Mondial, iar al Doilea nu se anunţa încă” i'.v „Trecuse Primul Război Mondial, iar un al doilea nu se anunţa încă”. Ideea că aceste structuri au interpretare nedefinită se verifică şi prin apariţia în contexte nedefinite coordonate: „doi soldaţi americani au fost prinşi şi un al treilea rănit” {Adevărul); fără un, structura discutată nu ar putea apărea în această coordonare, întrucât ar fi definită: „Idoi soldaţi americani au fost prinşi şi al treilea rănit”. 475 3.3. Articolul nehotărât este implicat intr-un proces de dislocare atipică pentru limba română în combinaţie cu lexemul (cu comportament dual, adverbial şi adjectival) aşa. în mod tipic, în grupul nominal, aşa este adjectiv, însă, prin topică, manifestă şi trăsături adverbiale, întrucât tinde să ocupe prima poziţie a grupului. Structurile apar rar în textele din prima perioadă a secolului al XX-lea: „să fac aşa un serviciu la un vecin” (Călinescu), „noi suntem aşa un fel de oameni, care nu ne mulţumim numai cu atâta” (Topîrceanu). Frecvenţa apariţiei lor se măreşte în cursul secolului al XX-lea, fiind foarte ridicată în limba actuală: „mai curat şi mai uşor, cu aşa un ajutor” (reclamă TV), „Dacă liderul de la Kremlin a dat aşa un ordin, înseamnă că” {Naţional), „Poţi să te superi pe nişte politicieni care îi oferă gratis aşa un desert?” {Adevărul, 2003), „Aşa un succes, d-le Iliescu, înseamnă tâlhărirea patrimoniului” {România Mare), Asa o întâlnire este «Breviar pentru păstrarea clipelor», dialogul lui Al. Paleologu cu Filip-Lucian Iorga” {România literară) (apud Gruiţă 2006: 208-209). Examinarea textelor de secol XIX arată că aşa apare destul de rar în grupul nominal; iar când apare, apare în grupuri nominale fără articol (de pildă, „aşa poznă” la Alecsandri). Apariţia lui aşa într-un grup nominal cu articol nehotărât este un fenomen caracteristic secolului al XX-lea. Fenomenul aparţine secolului al XX-lea şi este o dezvoltare internă a românei: aşa are în aceste contexte un comportament adverbial, deci poate apărea şi la stânga articolului nehotărât. Posibilitatea ca structura să fie un calc după englezescul such a („aşa un / o”) se exclude datorită vechimii fenomenului. In paralel, apar şi grupuri nominale cu o topică prototipică: „nu a fost de mult timp o aşa bucurie în Sala Dinamo” {Pro Sport). Ipoteza calcului după such a este respinsă şi de Gruiţă (2006: 209): „Să fie oare excepţia cu aşa un calc structural după modelul englezesc such a man, such a boy etc.? Se pare că apariţia «inovaţiei» s-a produs înainte de «invazia» anglicismelor. în acest caz, rămâne de văzut dacă în comportamentul atipic al adjectivului aşa nu este implicată cumva natura adverbială a acestui cuvânt. Ca adverb, el are într-adevăr o topică mai liberă”. 3.4. Accidental, lucrările de cultivare a limbii înregistrează căderi nejustificate ale articolului nehotărât: „rareori tratat de filozofie a fost redactat într-o formă mai agreabilă”, „niciodată, poate, conducător de stat n-a fost mai regretat” (Iordan 1943: 292). 3.5. în ce priveşte „articolul” nişte, nu există fenomene specifice pentru secolul XX. Se poate remarca totuşi că libertăţile sale combinatorii sunt foarte mari, nişte intrând în diverse combinaţii care creează efecte stilistice (Graur 1973, Nedelcu 2003): cu substantive singularia tantum - nişte treabă, nişte animaţie, nişte literatură engleză (apud Nedelcu 2003) -, nişte nu este articol nehotărât propriu-zis, ci cuantificator indefinit, şi are efect peiorativ. Faţă de perioada anterioară, se poate remarca extinderea folosirii lui nişte cu substantive nume de materii. Nedelcu (2003) semnalează şi unele combinaţii atipice, de tipul nişte unii, nişte fitecine, în care nişte are rolul de „caracterizator”: sensul nedefinit pe care îl exprimă este pus în legătură cu caracterul necunoscut, nesemnificativ al personajelor sau al faptelor la care se face referire; aceste combinaţii nu sunt recurente, deci nu pot fi considerate un fenomen specific secolului al XX-lea. 476 4. ARTICULAREA NUMELOR PROPRII 4.1. în ceea ce priveşte combinarea articolului nehotărât cu numele proprii (antroponime sau toponime) - proces care nu este nou în secolul al XX-lea, dar a cărui frecvenţă este mai mare în această perioadă se constată existenţa a două fenomene semnificative. 4.1.1. Pe de o parte, combinarea articolului nehotărât cu nume proprii are ca rezultat o serie de antonomaze (Ciobanu 1970), articolul participând la crearea unei categorii de obiecte de acelaşi fel şi schimbând, aşadar, statutul numelui propriu. Mai multe tipuri de nume proprii sunt implicate în procesul de antonomază: nume geografic, nume de persoană sau numele mărcii unui obiect (exemple sunt preluate de la Ciobanu 1970). Fenomenul apare foarte rar şi în perioada anterioară. „Mi-am luat un Luchian (minime!) şi un Ressu excepţional” (Călinescu) „Alături de Caragiale al nostru şi al satirei acţionează un Caragiale universal” (Arghezi) „am ceva bun de tot, un Pommery extra garantat” (Caragiale) [= vin de marca Pommery] „în odaia mea un Buhara, moale şi gros” (Călinescu) [= un covor de Buhara] „în locul meu ai vinde azi, pripit, un Cezannel” (Călinescu) [= un tablou de Cezanne], Combinarea articolului nehotărât cu un nume propriu are valoare afectivă când face parte dintr-o construcţie care exprimă o comparaţie sau o metaforă sau când are la origine o construcţie de acest fel (Ciobanu 1970: 120): „Frumos ca o poveste, isteţ ca un Arghir” (Coşbuc) „Nu orice arhitect găseşte un Justinian care să-i comande o Sfântă Sofia” (Călinescu) „E o blasfemie // Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Mărie” (Coşbuc). 4.1.2. Pe de altă parte, combinarea numelui propriu cu articol produce un efect sintactic special, distinct de antonomază, care nu presupune schimbarea statutului denotaţional al numelor proprii. Combinând numele propriu cu articolul nehotărât şi cu un atribut, se creează efectul calificării acestuia, însă nu şi schimbarea (de denotaţie) nume propriu > nume comun: „Leonida a visat un Mizil mare, un Mizil cel puţin capitală de district” (Caragiale, apud Ciobanu 1970) „Ei ne-au dat un Bucureşti melancolic în rămăşiţele trecutului său” (Sebastian, apud Ciobanu 1970) „am văzut astăzi un Gică Popescu foarte afectat (Realitatea TV). Acelaşi efect se obţine prin combinarea demonstrativului cu numele propriu: „acest Bănel Nicoliţă” (Prima TV). 4.2. A existat o permanentă încercare de normare a toponimelor (Graur 1968, 1973, Iordan 1943, Philippide 1897, Slavici 1914 şi alţii) în sensul articulării cu articol hotărât a acestora. Aceste nume proprii, inerent definite, se folosesc însă variabil articulat sau nearticulat pe tot parcursul secolului al XX-lea. 477 Graur (1968: 307) semnala următorul aspect: „în limba actuală găsim multe exemple unde articolul nu mai este folosit: 1. tipul cu nume topice masculine (cele feminine nu se folosesc în general fără articol), în primul rând cu nume străine: a) cu apoziţie: „Constantinopol, capitala imperiului, avea o populaţie foarte numeroasă” {Istoria evului mediu, 1958), ploieşti, un nou centru universitar” {România liberă, 1967); b) fără apoziţie: ,J)ortmund nu trebuie să fie o bază de rachete atomice a NATO” {Scânteia, 1959), bucureşti a existat înaintea lui Bucur Ciobanul” {România liberă, 1957)”. Situaţia înfăţişată de autor nu corespunde realităţii lingvistice, întrucât uzul variabil caracterizează şi perioada anterioară (vezi XIX, Articolul, 4.2). 5. CONCLUZII în secolul al XX-lea nu există modificări importante în clasa articolului din perspectiva inventarului de membri şi a formei acestora. în schimb, clasa articolului în secolul al XX-lea cunoaşte o impresionantă dinamică a utilizărilor. Printre cele mai importante fenomene, menţionăm: extinderea folosirii mărcii proclitice de genitiv-dativ lui cu substantive comune şi cu substantive variabile, extinderea folosirii articolului în structuri predicative, apariţia unui tipar sintactic nou {un nouă dimineaţa), a unei noi opoziţii de determinare {al treilea mandat [+ definit] vs un al treilea mandat [- definit]) şi a unui proces de dislocare atipică a lexemului aşa (aşa un serviciu pentru un aşa serviciu). SURSE Surse literare Călinescu [1938] - G. Călinescu, Enigma Otiliei, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969. Ionescu [1925] - Nae Ionescu, Curs de filozofie a religiei, ediţie de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998. Liiceanu [1991] - Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Humanitas, 1991. Rosetti [1946] - Al. Rosetti, Filosofia cuvântului, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă. Scriban [1925} - August Scriban, Gramatica limbii româneşti (morfologia) pentru folosinţa tuturor, Iaşi, Institutu de Arte Grafice „Viaţa Romînească” S.A., 1925. Topârceanu [1938] - G. Topârceanu, Minunile Sfântului Sisoe, ediţie şi prefaţă de George Sanda, Iaşi, Junimea, 1972. Presă Adevărul 2003 Cotidianul 2008 Evenimentul 2008 Evenimentul zilei 2005 Gardianul 2009 Kanal D 2009 Naţional 2003 Prima TV 2008 Pro Sport 2003 Realitatea TV 2009 România literară 2004, 2005 România Mare 2003 Timpul 2003 Ziua de Cluj 2009 478 PRONUMELE 1. PRONUMELE PERSONAL............................................. 482 1.1. Inventar şi forme......................................... 482 1.2. Utilizarea formelor neaccentuate.......................... 482 1.2.1. Exprimarea posesiei prin forme pronominale neaccentuate de dativ............................................. 482 1.2.2. Clitice de dativ precedate de prepoziţii............ 484 1.3. Seria insul............................................. 484 1.4. Seria dânsul................;........................... 484 2. PRONUMELE DE POLITEŢE.......................................... 485 3. PRONUMELE REFLEXIV............................................. 486 3.1. Inventar şi forme......................................... 486 3.2. întrebuinţarea formelor accentuate...................... 487 3.2.1. Formele accentuate de dativ......................... 487 3.2.2. Formele accentuate de acuzativ...................... 487 3.3. întrebuinţarea formelor neaccentuate...................... 488 3.3.1. Exprimarea posesiei prin forme pronominale neaccentuate de dativ................................................ 488 3.3.2. Cliticele de dativ precedate de prepoziţii.......... 488 4. PRONOMINALUL DE ÎNTĂRIRE..................................... 489 4.1. Inventar şi forme......................................... 489 4.2. Variaţia formelor pentru persoana a IlI-a................. 489 4.2.1. Forme pentru feminin plural: înseşi, înşile, însele. 489 4.2.2. Forme pentru feminin singular G-D: însăşi şi înseşi. 490 4.3. Utilizarea invariabilă a pronominalelor de întărire....... 490 4.4. Acordul greşit al adjectivelor de întărire................ 490 4.5. Ipostaza pronominală a seriei însuşi...................... 490 4.6. Distribuţia adjectivelor de întărire...................... 491 4.6.1. Configuraţii semantice provenite din asocierea cu diferite centre de grup......................................... 491 4.6.2. Topica formelor de întărire......................... 492 5. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL POSESIV................... 492 5.1. Inventar şi forme......................................... 492 5.2. Actualizarea formantului din structura posesivului........ 493 5.3. Forme conjuncte ale posesivului........................... 493 5.3.1. Forme conjuncte asociate substantivelor nume de rudenie uzuale................................................. 493 5.3.2. Posesivul asociat cu forme arhaice de substantive nume de rudenie................................................... 493 5.4. Concurenţa dintre posesiv şi pronumele personal.............. 494 5.4.1. Adjectivul posesiv şi formele de genitiv ale pronumelui personal................................................ 494 5.4.2. Posesivul şi cliticul de dativ al pronumelui personal. 497 6. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL RELATIV..................... 497 6.1. Inventar şi forme............................................ 497 6.2. Variabilitatea formei care................................... 498 6.3= Relativul compus............................................ 499 6.3.1. Relativul compus aceea ce............................. 499 6.3.2. Relativul compus ceea ce.............................. 499 6.4. Pronume relative în concurenţă............................. 499 6.4.1. Concurenţa dintre ceea ce şi ce....................... 499 6.4.2. Utilizarea relativului ce în locul lui care........... 500 6.4.3. Concurenţa grupărilor cel ce vs (a)cel care........... 501 7. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL INTEROGATIV.... 502 7.1. Formele pronumelor şi adjectivelor interogative............ 502 7.2. Pronumele şi adjectivele pronominale hibride............... 502 8. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL DEMONSTRATIV... 503 8.1. Inventar şi forme............................................ 503 8.2. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de apropiere............ 503 8.2.1. Seria acest(a).......................................... 503 8.2.2. Seria ăsta.............................................. 504 8.3. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare............ 504 8.3.1. Seria acel(a)........................................... 504 8.3.2. Seria ăla............................................... 505 8.3.3. Concurenţa dintre demonstrativul de depărtare şi pronumele semiindependent cel....................................... 505 8.4. Demonstrativul de identitate................................. 506 8.5. Demonstrativul de diferenţiere............................... 506 8.6. Pronumele semiindependente................................... 507 8.6.1. Pronumele semiindependent cel........:................ 507 8.6.2. Pronumele semiindependent al............................ 508 8.7. Unităţi lexicale asociate clasei adjectivelor pronominale demonstrative................................................ 509 8.7.1. Adjectivul atare........................................ 509 8.7.2. Adjectivul asemenea..................................... 510 8.7.3. Gruparea adjectivală astfel de.......................... 510 8.7.4. Adjectivul aşa.......................................... 510 9. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL NEHOTĂRÂT........................ 511 9.1. Inventar şi forme......................................... 511 9.2. Realizări ale tipurilor semantico-sintactice ale nehotărâtelor. 511 9.2.1. Altul, unul, vreunul....................................... 511 9.2.2. Seriile cineva, ceva, careva, câtva; altcineva, altceva, altcareva.................................................... 512 9.2.3. Seriile fiecine, fiece - fiecare; oarecine - oarece - oarecare, oarecât.................................................. 512 9.2.4. Seriile mult, puţin, atât, tot....... ..................... 512 9.2.5. Tipul cutare ......... .................................... 513 9.3. Aspecte ale utilizării pronominalelor nehotărâte................ 513 9.3.1. Pronumele unul......................................... 513 9.3.2. Pronumele altul şi adjectivul alt...................... 515 9.3.3. Pronumele şi adjectivul fiecare........................ 515 9.3.4. Adjectivul pronominal fiece............................ 516 9.3.5. Pronumele oricine...................................... 516 9.3.6. Pronumele şi adjectivul orice........................ 516 9.3.7. Pronumele şi adjectivul oricare........................ 517 9.3.8. Adjectivul pronominal oricât........................... 518 9.3.9. Pronumele tot.......................................... 518 10. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL NEGATIV................................ 519 10.1. Pronumele nimeni........................................ 519 10.2. Pronumele nimic........................................... 520 10.3. Pronumele şi adjectivul niciun(ul) / niciuna, nicio....... 520 10.3.1.niciunul............................................... 520 10.3.2 .Adjectivul niciun / nicio........................... 521 11. CONCLUZII...................................................... 521 PRONUMELE 1. PRONUMELE PERSONAL 1.1. Inventar şi forme Textele secolului XX evidenţiază unităţi lexicale pe care gramaticile le înregistrează consecvent ca forme „tonice” (accentuate / lungi) ale pronumelui personal propriu-zis: N sg.: eu (pers.I), tu (pers.a Il-a), el şi ea (pers. a IlI-a); A sg.: (pe) mine (pers. I), (pe) tine (pers. a Il-a), (pe) el şi (pe) ea (pers. a IlI-a); D sg.: mie (pers. I), ţie (pers. a Il-a), lui şi ei (pers. a IlI-a); Voc. sg: tu (!); N-A pl.: noi (pers. I), voi (pers. a Il-a), ei şi ele (pers. a IlI-a); dativ plural: nouă (pers. I), vouă (pers. a Il-a), lor (pers. a IlI-a), Voc. pl.: voi (!) (vezi Lambrior 1892: 121-122; Iordan 1937: 125-132, 1943:111-113, Rosetti, Byck 1945: 49-51, Tiktin [1893] 1945: 70-75, dar şi GLR11: 192-195, GLR2 I: 136-141; GALRI: 194-208. In texte sunt utilizate mai frecvent formele atone (neaccentuate / scurte), numite în ultimele decenii clitice (GALR I: 202). De subliniat că nu mai apar în texte formele de acuzativ i şi ăl şi nici formele de dativ -m, îm-, me- -ţ, h nă, ni, ăi (vezi XIX, Pronumele, 1.1.2). Cliticele de dativ singular - îmi, îţi, -mi, mi-, -mi- (pers. I sg.); îţi, ţi-,-ţi, -ţi- (pers. a Il-a sg.), îi,-i,i-,-i- şi îi, -i, i-, -i- (pers. a IlI-a sg.), ne, -ne, ne-, -ni- (pers. I sg.), vă, -vă, v-,vi (pers. a Il-a sg.), îi,-i, i-,-i, le,-le, li- (pers. a IlI-a pl.) - se regăsesc în diverse construcţii utilizate în general şi în secolul anterior. Diferenţe apar mai ales în frecvenţa acestor structuri în diferitele perioade. Fără a le integra în paradigma pronumelui personal, gramaticile secolului al XX-lea menţionează şi formele însul, însă, înşii, însele şi dânsul, dânsa, dânşii, dânsele, forme utilizate pentru persoana a IlI-a (vezi infra, 1.3 şi 1.4). 1.2. Utilizarea formelor neaccentuate în privinţa formelor neaccentuate, textele redactate în acest secol ilustrează un fapt de stabilitate a sistemului pe care şi studiile de gramatică a limbii române îl consemnează: pronumele personale atone stau în vecinătatea (directă a) diferitelor forme verbale. în vecinătatea verbului apar atât în ipostaza de clitice libere, aşadar păstrându-şi statutul silabic - „îmi zicea ctitorul mâniat” (Delavrancea), „îl consider ca o introducere la alte studii” (Ibrăileanu), „îi împiedica pe oameni să lucreze” (Preda), „după ce i s-a luat totul” (Liiceanu), cât şi în ipostază de clitice conjuncte - care, neavând accent silabic se grupează cu un cuvânt suport - „şi-mi ziceam” (Mihăescu), „numai să vi-i arăt!” (Barbu), „nimeni nu i-l poate fura” (Liiceanu). 1.2.1. Exprimarea posesiei prin forme pronominale neaccentuate de dativ Cercetarea textelor ilustrează faptul că forma atonă de dativ a pronumelor personale, purtătoare a informaţiei de posesie alienabilă sau / şi inalienabilă (aşa- 482 numitul „dativ posesiv”), apare în patru tipare: (i): [pronumeD + verb la o formă personală / infinitiv + substantiv cu articol hotărât / verb la gerunziu + pronumeD + substantiv cu articol hotărât]; (ii) [substantiv + pronumeD]; (iii) [substantiv + pronume + adjectiv], (iv) [adjectiv + pronumeD + substantiv]. Ocurenţa acestora este semnalată în gramatici (de pildă, la Iordan 1943: 304, în GLR11: 197, GLR2 I: 141-144). Materialul pune însă în evidenţă că frecvenţa tiparelor şi preferinţa pentru anumite structuri folosite în exprimarea diverselor tipuri de posesie sunt diferite în cele două jumătăţi ale secolului. 1.2.1.1. în prima jumătate a secolului, tiparul constant utilizat este cel menţionat la (i). Prin acest tipar se exprimă curent şi cu o frecvenţă similară atât posesia alienabilă - „fiindcă-/;?/ stric rochia” (Teodoreanu), „contemplându-z vestigiile sublime” (M. Caragiale), „să-ţi văd garsoniera” (Mihăescu), cât şi posesia inalienabilă - „Astupă-// ochii cu mâinile”, (Teodoreanu), „dezmorţindu-mz trupul” (Eliade), „şi-ţi îmbracă nesiguranţa” (Noica). Şi în a doua jumătate a secolului, pentru exprimarea posesiei prin forma neaccentuată a pronumelui personal se utilizează cu precădere această structură, cu pronumele aflat în vecinătatea centrului verbal. De remarcat că dativul posesiv este folosit frecvent pentru exprimarea posesiei alienabile: „să-mi caut actele” (Preda), „nu-mi onorez obligaţiile morale” (Liiceanu), „să-ţi ajuţi semenii” (Pleşu), „oamenii să-mi privească portretuF (Popescu). Mai puţin utilizate sunt contextele în care se redă posesia inalienabilă: „păstrează-// rânjetele” (Preda), „mângâindu-m/ creştetuF (Patapievici). 1.2.1.2. Al doilea tipar (vezi supra, (ii)) este bine reprezentat în prima jumătate a secolului al XX-lea. De altfel, Iordan (1943: 304) observă tendinţa de răspândire a exprimării posesiei prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui ataşată unui substantiv. Exemplificările autorului vizează mai ales textele praxiologice: „marea finanţă este prin esenţa-i internaţională” (apud Iordan loc. cit.). Tiparul menţionat este utilizat în textele artistice, dar şi în textele estetico-filozofice. Sunt înregistrate contexte în care prin această construcţie se exprimă posesia alienabilă: „să întâlnesc în cale-mF (Hogaş), „trupul gol şi auriu al nevesti-mF (Petrescu). Construcţia este folosită în egală măsură pentru a exprima posesia inalienabilă: „pleoapele-mi căzură peste ochi” (Hogaş), glasu-mi se auzi numai pe jumătate” (Mihăescu). în a doua jumătate a secolului al XX-lea construcţia cu forma de dativ asociată direct unui substantiv este rară: „Vântul sufla înpieptu-mF (Popescu). 1.2.1.3. Tiparul (iii) apare frecvent în prima parte a secolului al XX-lea. La fel ca şi în cazul structurii discutate mai sus, se poate remarca un echilibru în redarea posesiei alienabile şi a celei inalienabile: (a) posesie inalienabilă: „vorbele-i hodorogite” (Hogaş); (b) posesie alienabilă: „pentru efectele-i economice salvatoare” (Mihăescu). După deceniul al cincilea şi acest tipar are o frecvenţă redusă: „sub coaja-i translucidă” (Patapievici). 1.2.1.4. în prima parte a secolului, tiparul (iv) este utilizat cu preferinţă pentru exprimarea posesiei inalienabile: „răcoroasa-i ospitalitate” (Hogaş), „prie-tenoasa-i întâmpinare” (M. Caragiale), „minunata-i făptură regească” (Mihăescu). După prima jumătate a secolului, dintre structurile cu pronume ataşat substantivului, tiparul menţionat aici este cel mai răspândit în limba literară: „aleasa-i însuşire de cântat” (Patapievici), „imensele-i cisterne de petrol” (Popescu). 483 Se observă o preferinţă pentru apariţia acestei structuri când adjectivul este propriu, proprie, proprii: „propria-i viaţă” (Preda), „propria-i fiinţă morală” (Liiceanu). 1.2.2. Clitice de dativ precedate de prepoziţii Cercetarea textelor confirmă observaţia din gramaticile din ultimele decenii (vezi GLR21: 143-144): tiparul [prepoziţie / locuţiune prepoziţională + pronumeD] este folosit în limba literară a secolului. Totodată, materialul oferit de diferite tipuri de scrieri pune în evidenţă şi faptul că, de-a lungul secolului, există o diferenţă în privinţa frecvenţei în utilizare. In prima jumătate a secolului exemplele sunt destul de generoase: „înfloritele văi (...) se deschideau înainte-mi” (Hogaş), „răspuns din parte-mi” (idem); „se năpustiseră toţi asupra-i” (M. Caragiale), „le lasă în urmă-i” (Noica), „trecerii ei pe dinaintea-mi” (Mihăescu). în ultima parte a secolului acest tip de construcţie este extrem de rară: „căzând la rându-i sub efectul propriului său gest” (Liiceanu); „privind în urmă-mi la fiecare pas” (Popescu). 1.3. Seria însul în secolul al XX-lea, însul etc. este înregistrat de gramatici cu menţiunea că reprezintă un tip de formă pronominală învechită, pe baza căreia s-a format pronumele dânsul. La fel ca în secolul precedent, în româna literară a vremii sunt folosite grupările într-însul, într-însa, într-înşii, într-însele, dintr-însul, dintr-însa, dintr-înşii, dintr-însele, printr-însul, printr-însa, printr-înşii, printr-însele. (GLR11: 198-199). Aceste forme apar mai ales în prima parte a secolului, fiind prezente doar la unii autori. în primele decenii formele menţionate sunt folosite mai ales cu antecedent [- Animat]: „se denumeşte printr-însul [prin cuvântul politicianism]” (Rădulescu-Motru), „n-au putut descoperi într-însul [în manuscrisul memoriului confiscat] nimic ridicol” (Negulescu), „republicile au avantajul că într-însele poporul (...) are putinţa” (idem), „Mai aduc dintr-însele [din păcatele lor] şi la călugărie” (Hogaş), „puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor” (Teodoreanu), „făcuse dintr-însa [din moşie] o grădină” (Mihăescu). Structurile cu antecedent [+ Animat] sunt preferate de unii autori din al doilea deceniu. Este de remarcat faptul că există chiar autori (precum Rebreanu sau M. Caragiale) care nu utilizează deloc structura cu antecedent non-animat: „numai acela care are destulă putere de iniţiativă într-însul” (Ibrăileanu), „Se uita la Petre (...) având impresia că într-însul...” (Rebreanu), „ura ce mocnea într-însul neadormită” (M. Caragiale), „Matematicianul ăsta (...) pulsaţia vieţii este aproape inexistentă într-însul” (Ibrăileanu), „pe ei, sau măcar pe câte unul dintr-înşiî” (Mihăescu). 1.4. Seria dânsul Iordan (1937: 128-129, 1943: 111, 303) arată că utilizarea pronumelui dânsul, dânsa este constrânsă de două condiţii: (1) substituirea unui substantiv cu trăsăturile [+ Animat, + Uman]; (2) integrarea într-un grup prepoziţional. Aceste 484 condiţii, respectate mai ales în limbajul din zona Moldovei, cu preponderenţă în registrul popular, sunt totuşi încălcate în vorbirea populară şi familiară din Muntenia. în textele culte ale vremii, pronumele dânsul etc. se remarcă printr-un comportament sintactic şi o anume configuraţie semantică, care nu corespunde întru totul cu recomandările şi cu observaţiile lingviştilor. Acest fenomen este mai accentuat în prima jumătate a secolului. în privinţa comportamentului sintactic, se remarcă faptul că dânsul etc. apare în general precedat de prepoziţii: „Sentimentele mele pentru dânsa" (Ibrăileanu), „se uită lung la dânsul" (Rebreanu), „să se mintă pe dânsa" (Holban), „fusese vorba şi de dânsul" (Călinescu). Totuşi, dânsul este înregistrat destul de frecvent şi cu formă de nominativ: „la fel se ascunde şi dânsul de doi ani de zile” (Rebreanu), „dânsa era bălană” (M. Caragiale); „dânsa a şi observat prezenţa fetei” (Holban); „idealul ar fi să vină chiar dânsul” (Eliade), „a închis ochii şi dânsa” (Mihăescu). Cât priveşte configuraţia semantică, în prima parte a secolului este evidentă preferinţa utilizării formei dânsul pentru a evoca fiinţe umane şi, rar, fiinţe nonumane. Să se compare în acest sens exemplele de mai sus cu următorul context: „Lopătarii (...) Pentru dânşii el e spumă sau spinare de narval” (Pillat). Cu toate acestea, se întâlnesc şi contexte în care dânsul este folosit pentru a substitui substantive nonanimate: „Dacă ar fi fost atunci un partid nou în Roman (...) poate ar fi fost cu dânsul' (Ibrăileanu) „Când căpiţa sosi lângă noi (...), Ţâlică răsări de sub dânsa în picioare.” (Hogaş) „râuleţul rămâne în fiecare zi identic. Pe dânsul se agită (...) gâşte şi raţe” (Holban) „Nu, lumea nu e grea. Numai, noi nu ştim întotdeauna ce să facem cu dânsa" (Noica). în a doua parte a secolului, pronumele dânsul, mult mai puţin folosit, este utilizat în limba literară preponderent cu antecedent [+Animat], [+Uman]: „A trăit el ce-a trăit cu ea, a pus Stăpînu ochii pe dânsa” (Barbu) „un ziarist (...) asistă la căderea unui corp ceresc la câţiva metri de dânsul" (Popescu) „Dragostea unui intelectual între două vârste pentru o fată mult mai tânără decât dânsul.” (Paleologu) Aşadar, seria pronumelui dânsul apare din ce în ce mai puţin în a doua parte a secolului, specializându-se treptat, restrângându-şi semnificaţia şi alunecând către clasa prenumelor de politeţe (vezi şi GALRI: 215). 2 2. PRONUMELE DE POLITEŢE Dintr-o perspectivă care vizează redarea reverenţei într-un sistem cu unităţi dispuse ierarhic, unele gramatici din prima parte a secolului al XX-lea (vezi Iordan 485 1937: 131-132, 1954: 337-338) remarcă utilizarea următoarelor pronume de politeţe: domnia-ta, domnia-voastră, domnia-sa, domniilor lor: „Cucoane Iorgule (...), moş Gheorghe (...) mi-o încredinţat o hârtie pentru domnia-ta” (Rebreanu); „slujbaprinţului Maxenţiu (...) nu era destul de înaltă pentru domnia-sa” (Papadat-Bengescu). In expunerea autorului, aceste pronume au variante: dumneata (pentru domnia-ta), dumneavoastră (pentru domnia-voastră), dumnealui / dumneaei (pentru domnia-sa) şi dumnealor (pentru domniile lor): dumneata eşti român? - Da, excelenţă, răspunse locotenentul repede” (Rebreanu);,JDomnule căpitan (...) Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila?” (Petrescu); „dacă baba iubea pe duduia, trebuia să iubească şi pe cei din jurul dumneaei” (Papadat-Bengescu); „eu sunt dascăl şi dumnealui este recrut” (Hogaş). La mijlocul secolului al XX-lea studiile de specialitate consemnează faptul că formele care s-au generalizat sunt cele înregistrate pe al doilea loc, aşadar dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei şi dumnealor. Textele epocii relevă faptul că dumneata este utilizat în adresarea curentă şi fără a fi marcă de reverenţă: „Ei,flăcăule (...) ce crezi dumneata” (Delavrancea), „Eu unul te înţeleg (...) şi dumneata eşti o ruină” (M. Caragiale). Dintre formele regionale mneta, mata, mat aii, mătălucă, menţionate de Lambrior (1892: 126), s-au păstrat în uzul românei comune familiare şi populare, în întreaga perioadă a secolului al XX-lea, formele matale şi mata. Prima formă, matale, este marcată prin trăsătura [+Afectivitate], trăsătură care o deosebeşte de dumneata (Iordan 1954: 387): Compară: „N-ai vrea matale să intrăm înăuntru?” (Barbu), dar „Ei, şi dumneata...!” (Barbu). Nuanţa afectivă este atenuată în cazul lui mata, considerat o variantă a lui matale (resimţit ca o formă de genitiv-dativ, vezi Iordan 1954: 387): „dar am fost, cuconaşule; ş-am văzut toate, cum te văd pe mata” (Sadoveanu). GALR (I: 212-217) sistematizează observaţiile din diversele lucrări anterioare subliniind că în limba română actuală reverenţa se exprimă prin diferite forme pronominale care redau: (a) „gradul zero de politeţe” (în adresare: pers. a Il-a sg. tu, pers. a Il-a pl. voi; în relatare: pers. a IlI-a sg.: el / ea, pers. a IlI-a pl. ei / ele); (b) gradul minim de politeţe (în adresare, pers. Il-a sg: dumneata (mata,matale) şi, în relatare, pers. a IlI-a sg. dânsul /dânsa); (c) gradul maxim de politeţe (în adresare, pers. a Il-a sg şi pl. dumneavoastră, iar în relatare, pers. a IlI-a sg. dumnealui / dumneaei, pers. a IlI-a pl. dumnealor). Totodată, în GALR se arată că în româna ultimelor decenii se remarcă o reactivare a unor forme vechi ale pronumelor de politeţe (domnia voastră, domniile voastre, domniile lor) prin care se manifestă opoziţia: formal, emfatic politicos ( carii, cu supţirimea şi gingăşia condeiului său”; vezi şi XIX, Pronumele, 5.1.4) este considerată o formă veche, reactivată în limba literară exclusiv pentru exprimarea persoanei a IlI-a singular cu un singur posesor (Scriban 1925: 88). De asemenea, paradigma posesivului nu mai cuprinde forma pentru persoana a IlI-a, mai mulţi posesori, săi („Copiii simt cea mai scumpă avere a părinţilor săi”; vezi Tiktin [1893] 1945: 75). Regionale şi nerecomandate sunt şi formele ortografiate mieu, miei, şi variantele teu, tei, tea, tele, seu, sei, sea, sele. (Tiktin [1893] 1945: 76 şi GLR1 I: 203). Există studii în care posesivul este considerat un singur lexem, o singură unitate lexicală plină: meu etc. (Lambrior 1892: 127-128, Tiktin [1893] 1945: 74-76, Philippide 1897: 69-70, Slavici 1914: 23-25). în general însă se acceptă că pronominalul posesiv este o combinaţie de unităţi: un lexem şi un formant care îl precedă, al meu (Rosetti, Byck 1945: 54, Iordan 1943: 114, GLR11: 203, GLR21: 155-156, GALRI: 234-237). 492 5.2. Actualizarea formantului din structura posesivului Textele din prima jumătate a secolului ilustrează fenomenul de actualizare a componentului al, cu preponderenţă în construcţia [substantiv fără articol hotărât + al + posesiv]: „cel mai bun prieten al meu din copilărie” (Hogaş), „o construcţiune a noastră proprie” (Ionescu), „această ofertă a mea îi dezgustase” (Camil Petrescu), „orice drept al său la recunoştinţă şi prietenie” (Mihăescu) „prieten intim al meu” (Călinescu), „Bărbatu ăsta al meu” (Barbu). în aceeaşi perioadă, componentul al etc. este exprimat şi în construcţia [al + posesiv + substantiv]. Această structură este rară în prima jumătate a secolului, atât în textele de proză, cât şi textele de poezie: „Ah, Doamne, cum a fost al meu bărbat / Nu mai găsesc uşor pe altul.” (Blaga). Structura [al + posesiv] apare şi în textele din a doua jumătate a secolului, fiind foarte frecventă mai ales în ultimele decenii, când preferată este tot structura în care posesivul urmează substantivului, [substantiv fără articol hotărât + al + posesiv]: „cărţi de idei literare, hermeneutică, teorie literară şi comparatistă ale mele” (Marino), „urlet al meu şi al Dumnezeirii, teroare a mea şi triumf’ (Cărtărescu). Rar, apare şi cealaltă construcţie [al + posesiv + substantiv fără articol hotărât]: „cu al său celebru manifest” (Marino), „Shiva dansând, cu ale sale patru braţe” (Popescu). 5.3. Forme conjuncte ale posesivului 5.3.1. Forme conjuncte asociate substantivelor nume de rudenie uzuale Rar, şi numai în textele sau secvenţele de text care redau limbajul popular, se regăsesc forme ale posesivelor conjuncte cu unele substantive care exprimă relaţii de rudenie: „nu mai poate trăi cu bărbată-său” (I. L. Caragiale), „despre soră-sa mai mică” (M. Caragiale), „nici pe tată-tău să nu-1 ierţi!” (Barbu), „O poză din casa soră-siF (Cărtărescu), „Ce face tată-tol” (Hogaş), „ce face frate-toT (Hogaş). Alături de aceste structuri înregistrate chiar de primele gramatici din secolul al XX-lea (Lambrior 1892: 129, Tiktin [1893] 1945: 75-76, Phillippide 1897: 70), în limbajul popular redat în textele beletristice sunt prezente şi alte forme conjuncte asociate unor substantive cu corp fonetic redus: „N-ar fi iertat nici pe tat-său pentru un leu” (Barbu). Un alt tip de structură în care posesivul se ataşează enclitic fără formantul al este cel în care substantivul este „scurtat”: mă-ta, mă-sa şi mă-tei, mă-sei şi sor-mii, -tii,-sii. Structurile respective sunt considerate de către unii lingvişti muntenisme familiare (Scriban 1925: 88), au caracter colocvial, popular-regional, şi nu sunt recomandate de norma academică (GALR I: 239). Ele funcţionează ca o singură unitate, componentul final pierzându-şi sensul posesiv (GLR21: 158). în texte se înregistrează cu precădere seria mă-sa, mă-ta etc: „se rugase cu cerul şi pământul de mă-sa” (I. L. Caragiale), „nici ta-su n-a fost poamă mai bună” (Călinescu), „Aşa mămăligă nici la mă-ta n-ai halit” (Barbu). 5.3.2. Posesivul asociat cu forme arhaice de substantive nume de rudenie Gramaticile din prima parte a secolului al XX-lea înregistrează ca învechite şi structurile în care posesivul se asociază cu substantive nume de rudenie arhaice, precum tătâne, frăţâne etc. Simt menţionate în lucrările de specialitate formaţiile: 493 tătâne-meu, tătăne-tău, tătăne-său; frăţâne-meu, frăţâne-tău, frăţâne-său; mâni-ta, mâni-sa; surori-mea,surori-ta, surori-sa; nurori-mea, nurori-ta, nurori-sa sau noru-mei,-tei,-sei (Tiktin [1893] 1945: 181). De asemenea, apar menţionate tătâne-tu, mâne-ta, frătâne-su, pe care Scriban (1925: 89) le consideră familiare şi nu le recomandă (vezi XIX, Pronumele, 5.2). Deşi gramaticile din a doua jumătate a secolului nu mai discută aceste structuri decât sumar (GALR I: 239), formele apar în literatura beletristică în situaţiile în care este redat sau conservat limbajul popular: „când iacătă maică-ta..”. (I. L. Caragiale), „Bietul neică, frăţână-meu !” (I. L. Caragiale), „tac-tu ăla” (Preda). 5.4. Concurenţa dintre posesiv şi pronumele personal 5.4.1. Adjectivul posesiv şi formele de genitiv ale pronumelui personal Gramaticile din prima jumătate a secolului observă existenţa unei concurenţe în utilizarea formelor (al) lui vs (al) său, al ei vs (al) său etc. Iordan (1937: 133, 1943: 312) remarcă preferinţa limbajului oral pentru utilizarea formelor al lui şi al ei, pe când al său apare doar în structuri consacrate, cu substantive ce desemnează grade de rudenie, de tipul: tată-său, sor(ă)-sa etc. în schimb, în limbajul cult, mai ales în forma scrisă, sunt folosite, deopotrivă, ambele forme. Mai mult, autorul constată că pe de o parte, există tendinţa de a utiliza nediferenţiat pronumele al său / a saşi al lui / ei şi pe de altă parte, există tendinţa de „utilizare abuzivă” a lui al său / a sa etc. Iordan (1937: 134-135, 1943: 312) propune ca regulă folosirea lui său în situaţia în- care posesivul se raportează la nume de fiinţă (de preferinţă [+Uman]), nume care îndeplineşte funcţia de subiect al propoziţiei. în textele de la începutul secolului, concurenţa dintre său etc. şi lui etc. este bine marcată, fără însă ca recomandările menţionate să fie respectate. Fenomenul este evident în toate tipurile de texte. Iordan evidenţiază în special ocurenţa posesivului în textele praxiologice: „descrierea mai amănunţită a înfăţişării sale [o cupă]”, „combate spiritul şi lumea sa [a spiritului]” (apud Iordan 1943: 312). Concurenţa posesiv vs personal este însă bine reprezentată deopotrivă şi în textele beletristice. De exemplu, la Hogaş, în Pe drumuri de munte, înregistrăm următoarele ocurenţe: său, 64 de ocurenţe; sa, 23 de ocurenţe, săi, 16 ocurenţe; sale, 57 de ocurenţe (dintre care 20 pentru singular şi 37 pentru plural), faţă de lui, 105 ocurenţe, ei, 94 de ocurenţe, lor, 54 de ocurenţe. Pentru ilustrare redăm următoarele exemple: „Nicio pasăre nu-şi îndreaptă zborul său rătăcitor” (Hogaş), dar şi „în cercul comunei lui are şi îndatoriri poliţieneşti” (Hogaş); „Agapia Nouă cu albele sale chilii şi cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale” (Hogaş), dar şi „sub noi, Valea-Sacă se răsfăţa cu casele ei albe şi curate” (Hogaş). Şi în textele estetico-filozofice din aceeaşi perioadă, din primul deceniu al secolului, său are o largă răspândire: „Pasul său e sigur (...); viaţa sa se scurge ...” (Rădulescu-Motru [1904]), „această pasivitate îşi are şi ea avantajele sale” (idem), dar şi „Arta lui e rudimentară” (idem), „Esenţa divinităţii consistă (...) într-o forţă dinamică externă, iar nu în valoarea ei morală” (idem). Este ilustrativ textul următor, în care în acelaşi paragraf sunt utilizate formele lui şi său, în condiţii semantico-sintactice similare: 494 „Omul, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, face parte din toate aceste lumi. Raţiunea lui, sau sufletul lui raţional, face parte din prima lume, ca manifestare directă a divinităţii, ca scânteie izvorâtă de-a dreptul din flacăra raţiunii divine. Sensibilitatea lui, cu dorinţa şi voinţa, sau sufletul lui senzitiv, face parte din lumea a doua. Din lumea a treia face parte sufletul său vital, al cărui simbol e respiraţia şi de care atârnă voinţa organică, în fine, corpul său material face parte din lumea a patra, din lumea menită schimbării şi pieririi.” (Negulescu) în următoarele decenii (1920-1930), tendinţa de folosire în exces a formelor din seria său, sa, săi, sale este evidentă doar la unii autori. Astfel, la M. Caragiale, în Craii de Curtea-Veche, numărul de apariţii ale lexemelor este: său, 29 de ocurenţe, sa, 17 ocurenţe, săi, 8 ocurenţe, sale, 20 de ocurenţe (dintre care 13 pentru singular şi 5 pentru plural), lui 69 de ocurenţe, ei, 59 de ocurenţe şi lor, 28 de ocurenţe. în schimb, în alte scrieri din aceeaşi perioadă este vizibilă tendinţa de evitare a seriei său. Dacă Rebreanu, în Pădurea spânzuraţilor, utilizează sporadic său (23 ocurenţe), sa (3 ocurenţe), săi (o ocurenţă) şi sale (6 ocurenţe, dintre care trei au antecedent singular şi trei plural), Teodoreanu nu foloseşte său şi sa, dar utilizează săi (3 ocurenţe) şi sale (2 ocurenţe pentru singular), acestea fiind asociate substantivelor nume de rudenie sau celor asimilate lor - stăpân, domn etc.: „Şi se duceau părinţii săi în fiecare an la Ierusalim” (Teodoreanu), „venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale” (Teodoreanu), „luându-şi rămas bun de la stăpânii săi” (Teodoreanu). Aceeaşi situaţie o regăsim la Papadat-Bengescu, care, în Concert din muzică de Bach, utilizează de trei ori său şi de câte două ori sa şi sale: „făcând haz cu bunul său amic”; „în vestonul său subţire”; „noul său rang”; „munca sa laborioasă”; „un debuşeu activităţii sale materne”; „strălucirea propriilor sale merite”. Atât la începutul deceniului, cât şi la sfârşitul lui există autori de texte beletristice care nu folosesc seria său, ca, de exemplu, Camil Petrescu, în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. în privinţa textelor estetico-filozofice, utilizarea celor două serii depinde de autor. Unii autori (de exemplu, Ionescu) folosesc aproape în exclusivitate seria pronumelor personale, utilizarea celeilalte serii fiind întâmplătoare. Alţii utilizează în exces seria său (de pildă, Rădulescu-Motru). în deceniile al patrulea şi al cincilea se înregistrează tendinţa de evitare a formelor său, sa, săi, sale în textele beletristice. Astfel, Eliade, în Maitreyi, utilizează formele său şi săi în câte un singur context. Aceeaşi situaţie apare la Ibrăileanu şi la Sadoveanu. La Ibrăileanu, în Adela, formele săi şi sale apar o singură dată, pentru plural. La Sadoveanu, în Ţara de dincolo de negură, am înregistrat patru contexte cu său şi două cu săi, dar niciun context cu sa şi sale. La sfârşitul deceniului trei, seria său apare întrucâtva mai bine reprezentată în literatura beletristică. La Călinescu, în Enigma Otiliei, său este ocurent în 19 contexte, sa într-un singur context, săi, în două, dar sale apare în 14 contexte (6 cu antecedent singular şi 8 cu antecedent plural). Raportul este însă în favoarea celeilalte serii: lui (246 de ocurenţe), ei (124 de ocurenţe), lor (30 de ocurenţe). Folosirea posesivelor discutate nu respectă însă nici acum cerinţele regulilor sau ale normelor invocate de gramaticile vremii (vezi Iordan 1937: 134-135, 1943: 495 312), nefiind asociate cu substantive [+ Uman], cu funcţia sintactică de subiect (vezi şi XIX, Pronumele, 5.3): „iubitul nostru conu Iorgu cu familia sa”, „spre a proba prietenilor săi”, „casele sale de raport” (Călinescu). Această tendinţă de revenire a folosirii seriei său continuă să se manifeste şi în următoarele decenii, fiind vizibilă şi în deceniul al cincilea al secolului. De pildă, Barbu foloseşte în Groapa întreaga serie în proporţii diferite pentru fiecare unitate: său, 14 ocurenţe, şi sale, 7 ocurenţe, toate pentru plural, săi, 2 ocurenţe, sa, o singură ocurenţă, preferinţa fiind în mod evident pentru lui, înregistrat cu 223 de apariţii, ei, cu 64 de apariţii şi lor, cu 119 apariţii. De altfel, în gramaticile normative din cea de-a doua jumătate a secolului regula folosirii lui său pe lângă substantiv [+ Animat, + Uman], cu funcţie de subiect este abandonată, singura recomandare fiind aceea a evitării echivocurilor de tipul: „Eminescu a lăsat încă o variantă a acestei poezii. După moartea sa, X. a găsit manuscrisul variantei într-un sertar” (GLR21: 157). In a doua jumătate a secolului al XX-lea, încă din deceniul al şaselea, textele relevă faptul că său etc. şi lui etc. sunt folosite în variaţie liberă, fiind simţite de către locutori ca sinonime. Pe când în limbajul colocvial şi popular său etc. este perceput ca livresc, cult, politicos (Iliescu 1995), în textele scrise - indiferent de tipul lor, beletristice, ştiinţifice, estetico-filozofice sau praxiologice, - selecţia formelor nu este constrânsă de factori semantici sau sintactici. Frecvenţa de utilizare a seriei său variază de la autor la autor. Astfel, Pleşu, în Minima moralia, foloseşte destul de mult formele seria său: său [19], sa [16] săi [4], sale [21, dintre care 16 pentru feminin singular şi 5 pentru plural] şi lui [47], ei [58], lor [25]. De asemenea, Popescu păstrează un anume echilibru între ocurenţe: său / lui [10 / 17], sa şi sale (cu antecedent singular) [5+3] / ei [7], săi şi sale (cu antecedent plural) [1+3] / lor [17], Şi la Gabriel Liiceanu, în Jurnalul de la Păltiniş, seria său etc. este bine reprezentată: său [18]/ lui [111], sa [15] şi sale (cu antecedent singular) [13] / ei [49], dar săi [1], sale (cu antecedent plural) [9] / lor [30]. La Marino se constată o preferinţă pentru seria său etc.: său / lui [40 / 0], sa şi sale (cu antecedent singular) / ei [62+10 / 3], săi şi sale (cu antecedent plural) / lor [9+30 / 36]. Interesant este faptul că lui apare doar ca morfem al genitivului pentru numele proprii. O situaţie similară o regăsim la Patapievici, în Zbor în bătaia săgeţii, unde lui funcţionează ca morfem al cazului oblic al numelor proprii sau al substantivelor asimilabile, pronumele lui fiind folosit destul de puţin. Astfel, numărul de ocurenţe este următorul: său [47], sa [75], săi [5], sale [52, dintre care 23 pentru singular şi 29 pentru plural] şi lui [63], ei [79], lor [51], Este de remarcat frecventa întrebuinţare a posesivului său etc. în textele ştiinţifice, unde se poate constata că său etc. şi lui etc. sunt sinonime. De pildă, la Borundel, în Manual de medicină internă pentru cadre medii, pe parcursul a 100 de pagini se înregistrează 37 de ocurenţe ale lui său, 11 ale lui sa, 8 ale lui săi şi 59 ale lui sale (20 pentru singular şi 39 pentru plural), în contexte precum: „Mercaptopurina şi derivatul său, Imuranul”; „se poate reda organismului o parte sau întreaga sa capacitate de muncă”; „opiul şi alcaloizii săi (morfina, papaverina)”; „Organismul devine astfel victima propriilor sale celule”. 496 Pe de altă parte, în textele beletristice ale sfârşitului de secol, său alternează cu lui, de multe ori numai pentru variaţie stilistică. La Cărtărescu, în Orbitor. I. Aripa stângă, de exemplu, proporţia dintre cele două serii este evident în favoarea pronumelor personale în genitiv: său [61], sa [38], săi [5], sale [18, dintre care 7 pentru singular şi 11 pentru plural]; lui [519], ei [448], lor [362]. 5.4.2. Posesivul şi cliticul de dativ al pronumelui personal Posesivul apare precedat de prepoziţii ca îndărătul, asupra etc. şi locuţiuni prepoziţionale precum în faţa, în spatele, în urma etc.: „Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viaţă omenească” (Hogaş), „Şi-n urma noastră veneau nişte domnişoare” (Teodoreanu), „prăbuşind în spatele meu o etajeră” (Petrescu), „licuricii care zburau în jurul nostru” (Eliade), „din cauza ta şi-a luat lumea în cap” (Călinescu), „unii au ei grijă înaintea noastră să nu lase aurul pe degetele răposaţilor” (Barbu), „lucruri din mine sau din afara mea” (Liiceanu), „înlăuntrul meu ştiam” (Patapievici), „Cerul gol deasupra noastră” (Popescu). Anumite grupări cvasilocuţionare impun acelaşi regim: „Dacă nu-i place, din partea mea e liber” (Călinescu). Rar, în primele decenii ale secolului, dar în extensie în ultimele decenii, acelaşi comportament se înregistrează şi prin asociere cu grupările (cvasi)locu-ţionale la rândul şi din punctul de vedere: „Voi mistifica la rândul meu geniul speciei” (Ibrăileanu), „suntem la rândul nostru atinşi de-o agnozie ciudată” (Cărtărescu), „refuzăm la rândul nostru să mai iubim” (Patapievici); „consecinţele ar fi neînsemnate, din punctul nostru de vedere” (Ibrăileanu), „A postula ca ţel cumpătarea nu e (...) din punctul nostru de vedere, decât un proiect abstract” (Pleşu), „sunt puţine lucruri esenţiale de spus din punctul meu de vedere” (Marino). în această situaţie, posesivul concurează cu pronumele clitic de dativ integrat în acelaşi tip de construcţii prepoziţionale (vezi supra, 1.2,2). 6. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL RELATIV 6.1. Inventar şi forme Pronumele relative sunt identice formal cu pronumele interogative; deosebirea dintre cele două clase de pronume rezidă doar în funcţia lor (Iordan 1937: 144). Identificarea relativelor şi, respectiv, a interogativelor depinde de contextul sintactico-pragmatic (vezi infra, 7). în mod constant, gramaticile înregistrează următoarele forme ale pronumelor relative: cine, care, ce. De la gramatică la gramatică, în clasa relativelor sunt incluse şi alte unităţi lexicale; cât, câtă etc. (Tiktin [1893] 1945: 82, Rosetti, Byck 1945: 60-61, GLR1 I: 214, GLR2 I: 160, GALR I: 280-283); ce fel de (GLR11: 208). în lucrările de specialitate se impune treptat şi recunoaşterea ca pronume relativ a seriei cel ce. în primele gramatici (Slavici 1914: 28, Scriban 1925: 93; Iordan, 1937: 144, 1954: 407-408) sunt menţionate anumite diferenţe semantice şi formale între membrii clasei relativelor. Cine redă o persoană şi nu acceptă context de plural, aşadar are trăsăturile [+ Uman], [- Plural]. Care evocă, deopotrivă, o fiinţă sau un obiect şi acceptă contextul de plural, pentru care însă nu există - în româna secolului al XX-lea - o formă specială. Trăsăturile acestui pronume sunt: [± Animat], [± Plural]. Ce indică numai un obiect, având trăsătura [-Animat]. 497 Formele carele, carea, carile nu mai apar în texte, fiind totuşi înregistrate în lucrările de specialitate ca arhaisme (Tiktin [1893] 1945: 80; Slavici 1914: 28; GLR2 I: 161—162). Numai Lambrior (1892: 132) integrează în prezentarea paradigmei relativului formele cari [şi carii\, carile). Deşi considerate învechite şi nerecomandate de unele lucrări de cultivare a limbii (Iordan 1943: 118), cari şi acel(a) ce apar totuşi în scrierile din prima jumătate a secolului (vezi infra, 6.2, 6.4.3 şi 8.3.1.1), 6.2. Variabilitatea formei care Forma cari apare în textele primelor decenii ale secolului XX, aflându-se, în general, în concurenţă cu forma care: „nu ştia nici o altă limbă decât a ţării, pe cari o ştia însă minunat” (Iorga), dar şi „la efemera stăpânire a lui Ştefan Petriceicu, pe care (...) Neculce-1 ştia ca un „om bun şi slab, prost” (Iorga); „va plăcea, va fermeca pe burghezi, cari din pricina trândăviei şi a bogăţiei (...) sunt storşi” (Ibrăileanu), dar şi românii, care n-au creat aproape nimic” (Ibrăileanu), „să vedem (...) cari sunt faptele pe cari oamenii le numesc fapte religioase” (Ionescu), dar şi „cele două probleme fundamentale care se pun acestei discipline speciale” (Ionescu). In prima jumătate a secolului există scriitori ce utilizează frecvent cari, în alternanţă cu care. De pildă, Ionescu, în Curs de Filosofie a religiei, înregistrează 213 ocurenţe ale lui cari cu antecedent plural. Trebuie remarcat, în acelaşi timp, că există autori la care repartiţia formelor care (cu antecedent la singular) şi cari (cu antecedent la plural) este aproape sistematică. Rădulescu-Motru, de exemplu, în toate scrierile sale, până în deceniul trei, respectă această regulă: Credinţele religioase, obiceiurile, instituţiunile şi valorile morale, operile de artă şi adevărurile ştiinţei sunt singurele cari înving moartea.” (Rădulescu- Motru [1904]) „Ele construiesc pentru societate o armătură care îşi are individualitatea sa proprie” (idem). Totuşi, şi la acest autor în scrierile apărute după deceniul al doilea se observă o tendinţă de utilizare a lui care cu antecedent la plural: „omul care nu are alte funcţiuni sufleteşti care să-l pună la adăpostul reflexelor sensibilităţii sale” (Rădulescu-Motru [1930]). Unii autori de la începutul secolului folosesc forma cari şi în context de plural, şi în context de singular. Este de fapt folosirea invariabilă a acestui pronume, iar forma cari se poate explica prin considerente de natură fonetică: „lucruri pe cari trebuie să le aibă în minte cel cari se foloseşte de aceste izvoare indispensabile” (Iorga), sfetnicul de căpetenie a lui Dimitrie-vodă cari ştia tot” (idem). Chiar şi în aceste cazuri în textele respective este utilizată uneori şi forma care: ,JDreptatea, care (...) nu i s-a recunoscut până la urmă”, „împăcarea lucrurilor pe care dorise să le descurce astfel” (Iorga). Spre deceniul al cincilea, forma cari nu mai este înregistrată în textele scrise. 498 6.3. Relativul compus 6.3.1. Relativul compus aceea ce O problemă care nu este surprinsă de gramaticile vremii este utilizarea lui aceea ce în contexte tipice pentru ceea ce. Utilizarea lui aceea ce în locul lui ceea ce este rară. Aceea ce apare totuşi consecvent la unii autori, precum Rădulescu-Motru, în texte din primele trei decenii ale secolului: ,Aceea ce era înainte un mijloc pentru înălţarea totalităţii poporului devine, în urmă, un scop care ascunde interesul individual.” (Rădulescu-Motru [1904]) ,Aceea ce este românesc în filosofia pe care o dorim nu este doar felul cunoştinţelor asupra cărora se reflectează.” (Rădulescu-Motru [1927]) ,Aceea ce-mi apare mie ca dulce, altuia îi apare ca amar” (Rădulescu-Motru [1930]). 6.3.2. Relativul compus ceea ce Textele din secolul al XX-lea evidenţiază o frecventă utilizare a pronumelui ceea ce. în funcţie de perioadă şi de autor, acest pronume relativ compus apare, pe tot parcursul secolului, dar cu frecvenţă diferită, în diverse contexte: introducând o completivă, fiind sinonim cu ce (vezi infra, (i) şi 6.4.1.1); cu valoare neutră, în structuri scindate (vezi infra, (ii)); în propoziţii apozitive (vezi infra, (iii)); în propoziţii având ca regent pronumele nehotărât tot (vezi infra, (iv) şi 6.4.1.2), (i) „a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi” (Hogaş) (ii) „Ceea ce se clarifica din tot rostul concertului era prezenţa lui Marcian deunăzi la Prundeni, pe proprietatea ei personală, în izolarea unui doliu personal” (Papadat-Bengescu) (iii) , Aceasta este a patra cauză pentru care în Moldova s-a născut şcoala critică, adică -ceea ce este acelaşi lucru - pentru care exagerările n-au prins” (Ibrăileanu) (iv) „Tot ceea ce curge, tot ceea ce se întâmplă, stă sub legea, sub regimul unor legi anumite. însă, nu tot ceea ce există propriu-zis” (Ionescu). 6.4. Pronume relative în concurenţă 6.4.1. Concurenţa dintre ceea ce şi ce 6.4.1.1. în concurenţă cu ce, ceea ce este folosit cu precădere în textele estetico-filozofice. La Ibrăileanu, în Spiritul critic în cultura românească, se înregistrează 105 ocurenţe, la Ionescu, în Curs de Filosofle a religiei, 165 de ocurenţe. Utilizarea lui ceea ce diferă în funcţie de autor: în unele texte frecvenţa acestui pronume este destul de mare, în altele ceea ce apare rar. Făcând o statistică pe aproximativ 150 de pagini, ocurenţele sunt următoarele: (a) Hogaş, 26 de ocurenţe, Papadat-Bengescu, 55 de ocurenţe, Rebreanu, 7 ocurenţe, iar Teodoreanu, 4 ocurenţe. într-o situaţie intermediară poate fi considerat textul Craii de Curtea-Veche, în care M. Caragiale foloseşte ceea ce sinonim cu ce de 16 ori. în următorul deceniu, ceea ce este mai bine şi mai echilibrat reprezentat în textele artistice: Petrescu, 34 de ocurenţe, Eliade, 21 de ocurenţe, Ibrăileanu [1933], 36 de ocurenţe, Mihăescu, 32 de ocurenţe, Călinescu [1938], 29 de ocurenţe. 499 6.4.1.2. Uneori ceea ce apare în context cu tot. Gruparea tot ceea ce alternează cu tot ce: „tot ceea ce se poate dovedi” (Ionescu), şi „tot ce am spus ieri şi alaltăieri” (Ionescu), „tot ce se întâmpla în casă şi tot ceea ce putea izbucni din ceas în ceas” (Eliade), „tot ceea ce trebuia să aflu” (Mihăescu) şi „mi-a spus tot ce ştia” (Mihăescu). In textele din a doua jumătate a secolului se observă în continuare o preferinţă pentru folosirea pronumelui ceea ce atât în texte estetico-filozofice (vezi infra, a) şi în texte beletristice (vezi infra, b), cât şi unele texte ştiinţifice (vezi infra, c). De asemenea, se constată o concurenţă între grupările tot ceea ce şi tot ce, cu o evidentă preferinţă pentru utilizarea celei din urmă. Astfel, frecvenţa structurilor este următoarea: (a) Pleşu, Minima Mor alia: [59] pentru ceea ce, [ 1] pentru tot ceea ce şi [10] pentru tot ce; Liiceanu, Tragicul: [55] pentru ceea ce, [2] pentru tot ceea ce şi [43] pentru tot ce; Liiceanu, Despre limită: [110] pentru ceea ce, [3] pentru tot ceea ce şi [33] pentru tot ce. (b) Preda, Imposibila întoarcere: [103] pentru ceea ce şi [19] pentru tot ceea ce, [7] pentru tot ce; Preda, Cel mai iubit dintre pământeni: [211] pentru ceea ce, [14] pentru tot ceea ce, [19] pentru tot ce; Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş: [55] pentru ceea ce, [2] pentru tot ceea ce şi [43] pentru tot ce; Marino, Pentru Europa: [42] pentru ceea ce, [4] pentru tot ceea ce şi [7] pentru tot ce; Cărtărescu, Orbitor I: [29] pentru ceea ce, [0] pentru tot ceea ce şi [24] pentru tot ce; Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii: [335] pentru ceea ce, [10] pentru tot ceea ce şi [33] pentru tot ce, Paleologu, Despre lucrurile...: [63] pentru ceea ce, [0] pentru tot ceea ce şi [15] pentru tot ce; Popescu: [21] pentru ceea ce, [0] pentru tot ceea ce şi [5] pentru tot ce. (c) Borundel: [27] pentru ceea ce, [1] pentru tot ceea ce şi [1] pentru tot ce. 6.4.2. Utilizarea relativului ce în locul lui care încă de la începutul secolului lucrările de lingvistică constată existenţa posibilităţii de substituire a lui care prin ce. Observaţiile lingviştilor privesc condiţiile semantice şi sintactice de înlocuire a celor două pronume relative. Astfel, este recomandată substituirea dacă substantivul antecedent are caracteristica semantică [-Animat], este la singular sau la un caz oblic (Slavici 1914: 29, Iordan 1937: 144, 145, Iordan 1943: 320, 321). în acelaşi timp însă, gramaticienii recunosc că regulile de înlocuire nu sunt respectate în scrierile secolului, consemnând o folosire excesivă a lui ce (Iordan 1943: 321). Relativul ce cu antecedent substantiv sau (rareori) pronume este utilizat frecvent în textele din primele trei decenii ale secolului concurându-1 pe care în poziţia sintactică de subiect, nume predicativ sau complement direct. Numărul de ocurenţe ale lui ce în astfel de contexte este următorul: Ibrăileanu, Adela [68], Ionescu, [30], Hogaş, [191], Papadat-Bengescu, [155], M. Caragiale, [160]. în următoarele decenii frecvenţa lui ce cu valoarea lui care este mai redusă: Petrescu, [6], Eliade, [5], Ibrăileanu, [4], Sadoveanu, [3]. Mai ales în situaţia în care frecvenţa lui ce este ridicată, acesta are antecedent nu numai substantive nonanimate, ci şi substantive caracterizate prin trăsăturile [+Animat], [+Uman]: „Cea mai mare parte a capitolelor ce alcătuiesc acest volum” (Ibrăileanu Adela), dar şi „nu cum fac «învăţaţii» ce «leapădă tradiţia»” (idem), „caracterul obiecţiunilor ce i se fac” (Ionescu), dar şi „înlocuire a divinităţii prin 500 noul idol ce şi l-a creat omenirea” (Ionescu), „Am privit ca un har al Proniei simpatia ce dânsul a avut pentru mine” (M. Caragiale), dar şi „rarii trecători ce se prefirau prin ceaţă erau mai toţi afumaţi” (idem), „o umoare acră, ce părea intenţionată” (Călinescu), dar şi „ca un om ce stă să se-nece” (idem). Şi după deceniul al cincilea utilizarea relativului ce cu antecedent [+Animat], [+ Uman] este curentă: „mirosul de lucruri vechi ce stăruia în odăi” (Barbu), dar şi Jupanii adevăraţi ce se plimbau” (Barbu); ,.prieteniile ilustre ce se pot arăta ca exemple” (Paleologu), dar şi „oamenii ce se consacră unor mari idealuri şi acţiuni” (Paleologu). Totuşi, această folosire a lui ce este mai slab reprezentată în a doua parte a secolului. Există mulţi autori care respectă regula de utilizare a lui ce cu antecedent [- Animat], Aşa sunt, de pildă, Preda, Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Popescu, în scrierile cărora numărul de ocurenţe ale lui ce substituibil cu pronumele care sau pe care este destul de ridicat, dar numai în contexte cu antecedent [-Animat] de felul: ,priviri ce ardeau de curiozitate” (Preda), „valori cristaline ce trebuie exercitate” (Pleşu), ,.paginile ce urmează” (Liiceanu), „Acea Franţă istorică ce a trezit interesul lui Dumas” (Patapievici), Jilţul ce îi era rezervat” (Popescu). 6.4.3. Concurenţa grupărilor cel ce vs (a)cel care Textele din prima jumătate a secolului evidenţiază prezenţa seriei cel ce, alternând deseori cu seria cel care sau cu acel care: „aceasta este şcoala celor ce doresc (...) a scrie pentru români şi româneşte” (Ibrăileanu), şi „El nu scrie nici vechea limbă literară bisericească (...) nici limba nouă literară, cea care a triumfat” (idem), dar şi „unul - şi ultimul - dintre acei care au prezidat la formarea culturii române” (idem), ,Jcel care dispreţuia starea din acea vreme” (Ibrăileanu); „cel ce se închină lui se închină cu trupul şi cu adevărul” (Ionescu), şi „la dispoziţiunea bogăţiei celui care filosofează” (Ibrăileanu), dar şi „acei cari au stat pe scaunul pe care stau eu acum” (Ibrăileanu); „o gelozie mare pe cei ce se bătuse” (Papadat-Bengescu), şi „baba era cea care da de băut domnişorului” (idem), dar şi „fusese acel care (...) sosise cu mesagiul senzaţional” (idem). Gruparea acel care în concurenţă cu cel care apare cu precădere în primele decenii ale secolului: la Ibrăileanu [1909], 14 vs 29 de ocurenţe, Ionescu, 17 vs 9 ocurenţe, Hogaş, 5 vs 1 ocurenţă, Teodoreanu, 6 vs 9 ocurenţe, Papadat-Bengescu, 5 vs 9 ocurenţe, M. Caragiale, 6 vs 1 ocurenţă. După 1930, frecvenţa lui acel care scade. De exemplu, Petrescu, care, în Ultima noapte de dragoste..., foloseşte forma cel care de 50 de ori, utilizează doar o singură dată acel care; de asemenea, Mihăescu, în Donna Alba, foloseşte de 5 ori gruparea acel care şi de 15 ori gruparea cel care. în a doua parte a secolului, acel care nu este folosit decât extrem de rar: asocierea celor două unităţi lexicale apare de 9 ori la Liiceanu, în Despre limită, şi de 3 ori la Paleologu, în Despre lucrurile cu adevărat importante. în aceste texte cel ce are 73, respectiv 20 de ocurenţe. Aşadar, în ce priveşte concurenţa dintre acel care şi cel care, se observă faptul că de-a lungul secolului se impune gruparea cel care. Cel ce, concurent al lui cel care, are o frecvenţă mai mică decât acesta din urmă. Totuşi, în prima parte a secolului cel ce este destul de bine reprezentat: 501 Ibrăileanu, Spiritul critic... [11 vs 29], Ionescu, [5 vs 9], Hogaş [6 vs 1], Rebreanu [5 vs 2], Papadat-Bengescu [5 vs 9], M. Caragiale [9 vs 1], Petrescu [16 vs 50], Eliade [16 vs 3], Mihăescu [14 vs 15], Călinescu, Enigma Otiliei [5 vs 1]. în a doua jumătate a secolului al XX-lea, tendinţa de evitare a lui cel ce este mai pronunţată. Cel ce este slab reprezentat în textele beletristice: Barbu, 3; Preda, 3; Liiceanu, 0; Pleşu, 1; Patapievici, 1; Popescu, 2. Doar la Cărtărescu au fost înregistrate mai multe apariţii ale lui cel ce (27 de ocurenţe). în schimb, mai bine reprezentată este gruparea cel care. Paleologu, în Despre lucrurile cu adevărat importante foloseşte cel care în 20 de contexte, pe când cel ce are doar 7 apariţii. Şi în textele estetico-filozofice cel care este mai frecvent decât cel ce: de pildă, ia Pleşu, în Minima moralia, raportul cel care - cel ce este 20 vs 3; la Liiceanu, în Despre limită, raportul este 73 vs 29. Prezenţa seriei acel ce, care poate fi pusă în legătură cu utilizarea grupării aceea ce (vezi supra, 6.3.1), este probabil extrem de rară în textele secolului al XX-lea. In corpusul cercetat nu a fost înregistrată nicio ocurenţă a formelor din această serie. 7. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL INTEROGATIV 7.1. Formele pronumelor şi adjectivelor interogative Gramaticile secolului al XX-lea înregistrează următoarele forme ale pronumelor interogative: cine, care, ce, cât. Unele gramatici includ în clasa interogativelor şi gruparea ce fel de (Lambrior 1892: 133-134, Tiktin [1893] 1945: 80-81, Scriban 1925: 95-97). Altele (Iordan 1937: 143, GLR1 I: 214, GALR I: 274) menţionează că această grupare poate funcţiona ca interogativ numai în ipostază adjectivală. Totodată se subliniază identitatea comportamentului semantic şi gramatical al interogativelor şi al relativelor (vezi XIX, Pronumele, 9). Deosebirea dintre cele două clase este legată numai de contextul sintactico-pragmatic, interogativele fiind ocurente doar în propoziţii interogative: „Şi cine nu ştie pe Cucoana Chiriţa?” (Ibrăileanu) „întrebă aproape înfricoşat: «Pe cine spânzuraţi?»” (Rebreanu) „Monica, ce culoare îţi place ţie mai mult?” (Teodoreanu) „Parcă era acolo şi tânărul de adineaoră. Care tânăr?” (Papadat-Bengescu) „Ce fel de fete simt astea?” (Camil Petrescu) „Câţi ani ai avea peste cinci ani?” (Eliade) „Născut în ce secol, în ce ţară, din ce părinţi şi aparţinând cărei castel Vorbind ce limbă şi aparţinând cărei religii?” (Liiceanu). 7.2. Pronumele şi adjectivele pronominale hibride Integrate în discursul indirect, interogativele cine, care, ce, cât sunt pronume hibride - relativ-interogative: „spunându-i cine suntem” (Hogaş), „dar care era acel tainic Horeb (...) nu ştia, nici nu se întreba nimeni” (M. Caragiale), „ar putea să spuie (...), câte prepeliţi şi câţi iepuri am puşcat eu în toamna trecută” (Sadoveanu). 502 Componente ale unor propoziţii exclamative transpuse în discurs indirect, cât şi ce se actualizează ca pronume hibride relativ-exclamative: „m-a uimit (...) ce sănătos judeca şi limpede” (M. Caragiale), „e uluitor câtă funciară indiferenţă (...) iese la iveală” (Paleologu). 8. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL DEMONSTRATIV 8.1. Inventar şi forme Configuraţia clasei este sintetizată de GALR (I: 241-252), unde se discută despre (1) pronume demonstrative independente şi (2) pronume semiindependente (vezi inffa, 8.6). Primele se grupează în următoarele (sub)tipuri semantice şi sintactice: (a) pronumele demonstrative de apropiere - acesta şi variantele lui (vezi infra, 8.2), pronumele demonstrative de depărtare - acela şi variantele lui (vezi inffa, 8.3), pronumele demonstrative de identitate - acelaşi, acestaşi (vezi infra, 8.4), pronumele demonstrative de diferenţiere - (a)cestălalt, celălalt şi variantele lor (vezi infra, 8.5). Unele lucrări (Tiktin [1893] 1945: 77, Scriban 1925: 89, GLR1 I: 218) integrează în clasa demonstrativelor pronominale şi formele atare, asemenea, astfel de, aşa (vezi infra, 8.7). 8.2. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de apropiere Textele secolului al XX-lea evidenţiază circulaţia a două serii de forme ale pronumelui şi adjectivului demonstrativ de apropiere: seria acest (a) şi seria ăst (a), forme menţionate şi în gramaticile vremii. 8.2.1. Seria acest(a) 8.2.1.1. în primele decenii ale secolului al XX-lea se semnalează ezitări în folosirea formelor cu sau fără particula -a, mai ales în limbajul oral: aceasta carte, aceştia oameni sau întrebările aceste esenţiale, unele din aceste (Iordan 1943: 313). Astfel de ezitări se întâlnesc şi în limba scrisă: „aceşti din urmă (...) preferă să născocească” (Rădulescu-Motru), „legile acestor din urmă” (Rădulescu-Motru), „în metoda acestui din urmă” (Rădulescu-Motru), dar şi „afirmă acesta din urmă” (Rădulescu-Motru), „intuiţiunea obiectivă sau reprezentarea acesteia” (Rădulescu-Motru). Totuşi, încă de la începutul secolului, se remarcă tendinţa de generalizare a regulilor de folosire a formelor în funcţie de ipostaza demonstrativului de apropiere şi de poziţia adjectivului corespondent. Au particula -a: (i) pronumele - „adăugăm la aceştia şi pe cosmopolitul D. Cantemir” (Ibrăileanu), „a fost publicat după moartea acestuia” (Ibrăileanu), „acesta era portul ei de drum” (Hogaş), „aceasta era un soi de plăcere” (Hogaş), „o da în seama acestuia” (M. Caragiale), „acestea erau singurele lucruri” (M. Caragiale) şi (ii) adjectivul postpus - „drumul acesta” (Hogaş), „privirea aceasta'1'’ (Rebreanu), „oamenii aceştia” (Ionescu), „istoriile acestea” (M. Caragiale). Nu au particula finală -a adjectivele antepuse: „acest tratament” (Teodoreanu). în textele din a doua parte a secolului, folosirea cu particula finală -a respectă sistematic regulile (i) şi (ii). 503 8.2.1.2. în primele decenii ale secolului al XX-lea, gramaticile înregistrează ca formă a demonstrativului de apropiere, alături de acest, şi forma redusă cest (fără a- iniţial) cu distribuţie restrânsă: „oamenii ceşti de astăzi”, dar „aceşti oameni”, „oamenii aceştia”. (exemplificări la Tiktin [1893] 1945: 77-78), „învingerea cestui dualism” (Rădulescu-Motru). Formele menţionate apar şi în lucrările de la jumătatea secolului, fiind tratate însă ca regionalisme cu flexiune după tiparul acest(a) (GLR2 1:171). 8.2.2. Seria ăsta Unele gramatici de la începutul secolului al XX-lea, nediferenţiind între norma dialectală şi norma supradialectală (Philippide 1897: 59-60) înregistrează forme care nu mai apar menţionate în alte lucrări: G-D sg. (femeii) ăştiia şi ăştii femei, iştei, iştiia. La jumătatea secolului, GLR2 (I: 170) menţionează pentru G-D sg. formele în variaţie liberă ăstei(a) / astei(a). Alte forme, specifice graiului moldovenesc, {aist(a), ist(a)), cu flexiune pe acelaşi tipar, apar în gramaticile deceniului al patrulea, unde se menţionează tendinţa de a fi înlocuite de munte-nismul ăst(a), mai ales în mediul urban (Iordan 1937: 138, 1943: 116). într-adevăr, în texte este pus în evidenţă fenomenul generalizării utilizării seriei ăsta mai ales în registrul familiar. Dintre membrii seriei, cel mai folosit este pronominalul cu formă de feminin: „dihania asta" (Hogaş), „romantismele astea” (Rebreanu), „fata asta” (Papadat-Bengescu). Este foarte răspândită forma asta cu valoare neutră: „Dar asta ar însemna o laşitate” (Rebreanu), „Te-a bătut; asta nu se face!” (Teodoreanu), ,^4sta este numai din pricina oboselii” (Călinescu). Ast nu mai este înregistrat, iar ăsta, rar în prima parte a secolului, este frecvent în cea de-a doua parte mai ales în situaţiile în care se redă limbajul colocvial: „era oare ăsta drumul nostru?” (Preda). Forma astă îşi pierde statutul pronominal apărând doar în primele decenii în structura de astă dată: ,J)e astă dată, (...) trebui totuşi să ne întoarcem” (Hogaş), „auzi, de astă dată chiar la spatele lui” (Rebreanu). Demonstrativul astea este puţin folosit. în a doua parte a secolului apare însă în calitate de component al locuţiunii cu toate astea. 8.3. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare Toate gramaticile din secolul XX prezintă paradigma demonstrativului de depărtare, menţionând existenţa a două serii de forme: acel(a) etc. şi ăl (a) etc. 8.3.1. Seria acel(a) 8.3.1.1. în privinţa caracteristicilor formale, demonstrativul de depărtare se comportă identic cu demonstrativul de apropiere (vezi supra, 8.2.1.1). Trebuie remarcat totuşi faptul că spre deosebire de demonstrativul de apropiere, în prima parte a secolului fenomenul de ezitare în folosirea formelor demonstrativelor de depărtare cu sau fără particula -a este mai pregnant. în prima jumătate a secolului al XX-lea se observă tendinţa de utilizare a formei fără particula finală -a, forma adjectivului pronominal antepus, în structuri în care poate apărea şi forma pronominală: (a) cu nume în genitiv (sau pronume posesiv); (b) cu propoziţie relativă; (c) cu grup adjectival. 504 (a) „o figură mai elocventă decât acea a omului meu” (Hogaş), dar şi „ce mâncare-i gebeaua aceea a tal" (ibidem), „oprindu-se mai întâi la aceea a frumoasei ovreice” (M. Caragiale); (b) ,^icel care, teoreticeşte, a reprezentat spiritul de conservare a fost A. Russo” (Ibrăileanu), dar şi „acela care se jertfeşte de bunăvoie (Rebreanu); „nu pentru acei care trebuie să fie captaţi, ci tocmai pentru aceia cari exercită acţiunea de captare” (Ionescu); (c) „nici jargonul latinist al lui Laurian, nici acel italienist al lui Eliade” (Ibrăileanu), dar şi „Un punct de vedere este acela obiectiv-ştiinţific” (Ionescu); Dintre structurile de mai sus, cele mai reprezentative pentru concurenţa dintre formele cu şi fără particula -a sunt primele două. Ca regent al unui adverb precedat de prepoziţie, tipar mai rar utilizat, textele pun în evidenţă preferinţa pentru folosirea lui acel: „altul decât acel de adineauri" (M. Caragiale), „nici acel de astăzi' (apud Iordan 1937). în acest context este preferat cel (vezi infra, 8.6.1.2). Mai rar este folosit acela pentru acel. Cele câteva cazuri înregistrate sunt considerate neconcludente: „îmi zic cu aceea inefabilă emoţie, abaterile de la instinct, de la cele individuale, ca şi de la acelea sociale” (apud Iordan 1943: 314). în a doua jumătate a secolului, se impune norma limbii literare, utilizarea formei acel ca pronume nemaifiind înregistrată în texte. 8.3.1.2. La mijlocul secolului al XX-lea, formele reduse cela, ceea (fără a- iniţial) nu sunt considerate abateri de la limba literară: „Dar necazul cela de babă, ce păzea!” (Papadat-Bengescu), „măcieşul cela de acolo” (Sadoveanu). Se remarcă extinderea folosirii lor în limbajul popular. De asemenea, se observă şi integrarea în structuri fixe, uneori cu sensuri diferite: „vorbesc şi eu ca prostul acela", „la cela mal [celălalt mal]”, „pe ceea lume [lumea cealaltă]” (apud Iordan 1937). După prima jumătate a secolului al XX-lea, aceste forme sunt considerate regionale, alături de alte cele şi toate cele (GLR21: 217). Cel, cea din contexte de felul: „Mă Gavrile, ia vezi de cel cal!” (Hogaş), „Ia vezi de umple cea garafă” (Hogaş) pot fi considerate forme scurtate, variante ale lui cela, ceea. 8.3.2. Seria ăla Seria ăla se generalizează ca modalitate de expresie a nonproximităţii în registrul popular şi familiar al limbii române: „şovinismul tatălui său, că şi ăla a fost turbat rău” (Rebreanu), „zugravul, ăla care cântă cu armonica” (M. Caragiale). Totuşi, spre deosebire de corespondentele lor de proximitate (vezi supra, 8.2.2) demonstrativele ăla, aia, prezente în texte pe întreg parcursul secolului, au, de obicei, o nuanţă peiorativă: „Eu cu mojica aia nu vorbesc!” (Papadat-Bengescu), „Pascalopol, satirul ăla bătrân” (Călinescu). 8.3.3. Concurenţa dintre demonstrativul de depărtare şi pronumele semiindependent cel în primele trei decenii ale secolului al XX-lea se înregistrează frecvente contexte în care pronumele demonstrativ independent de depărtare acela este în variaţie liberă cu pronumele semiindependent cel. Această concurenţă între acela şi 505 cel se regăseşte până la jumătatea secolului, manifestându-se din ce în ce mai slab după deceniul al treilea (vezi infra, 8.6.1.2). Fenomenul apare în următoarele tipare: (a) [pronume + propoziţie relativă]: „Cel mai însemnat eveniment politic (...) acela care ne dă măsura” (Ibrăileanu) (b) [pronume + al + substantive]: „credinţa mea e alta decât aceea a parveniţilor, ciocoilor şi chiar multor boieri autentici” (Teodoreanu) (c) [pronume + adjectiv]: „n-avea decât o singură clasă socială: aceea rurală” (Călinescu). Recomandările normative sunt diferite: pentru primul tipar se consideră că utilizarea ambelor pronume este justificată; în cazul celui de-al doilea este preferată utilizarea pronumelui semiindependent; pentru al treilea tipar, se recomandă folosirea pronumelui semiindependent. Totuşi, mai ales în textele praxiologice se constată o preferinţă pentru selecţia lui cel în structurile (a) şi (b) (vezi infra, 8.6.1.2). 8.4. Demonstrativul de identitate în prima parte a secolului al XX-lea, gramaticile menţionează faptul că demonstrativul de identitate reprezintă un cultism, nefiind utilizat în limbajul popular sau familiar (Iordan 1937: 140-141, 1943: 318). în primele decenii ale secolului al XX-lea, semnificaţia suplimentară [+Identitate] se actualizează atât în sfera proximităţii (acestaşi), cât şi în sfera nonproximităţii {acelaşi). în aceeaşi perioadă, unele gramatici înregistrează demonstrativul de diferenţiere din sfera proximităţii, dar semnalează pe de o parte „desemantizarea” acestuia, iar, pe de altă parte, frecvenţa redusă (Iordan 1937: 141, Scriban 1925: 89). în textele cercetate acestaşi nu a fost înregistrat. La mijlocul secolului al XX-lea sunt înregistrate două tipuri de structuri cu adjectivul demonstrativ de identitate: (a) tiparul [articol nehotărât + demonstrativ de identitate + substantiv]: „un acelaşi criteriu” (Iordan 1943: 318); (b) tiparul [pronume nedefinit unul + şi + demonstrativ de identitate + (substantiv)] (Scriban 1925: 89, Iordan 1943: 318): „este unul şi acelaşi” (Ionescu), „în unul şi acelaşi peisaj” (Blaga). Structurile, alcătuite după model străin (prima, după franceză - vivre sous un meme toit, a doua, după germană - ein und derselbe), nu sunt considerate abateri de la normă, ci modalităţi de clarificare a echivocului (Iordan 1943: 318). Astfel de structuri rezistă în limba română, fiind întâlnite mai ales în texte de la sfârşitul secolului: „un acelaşi om este o dată Răufăcătorul şi apoi, tot el, Eroul” (Liiceanu), „Platon şi Plotin nu e unul şi acelaşi filozof’ (Preda). 8.5. Demonstrativul de diferenţiere Toate gramaticile din secolul al XX-lea subliniază faptul că demonstrativul de diferenţiere este compus din pronumele demonstrativ de apropiere (a)cest(a) / de depărtare (a)cel(a) şi adjectivul pronominal nehotărât alt: (a)cestalalt / (a)cestâlalt etc.. (a)celalalt / (a)celălalt tic. 506 Demonstrativul de diferenţiere prezintă două serii de forme: o serie corespunde demonstrativului de apropiere {(a)cestalalt / (a)cestălalt etc.), iar a doua, demonstrativului de depărtare ((a)celalalt / (a)celălalt). în prima jumătate a secolului al XX-lea, semnificaţia [+ Diferenţiere] se realizează atât şi în zona semantică a proximităţii, cât şi în zona semantică a nonproximităţii. Totuşi, seria (a)cest(ă)lalt în ipostază pronominală sau adjectivală este rară în textele secolului al XX-lea: „despre acestălalt (....) nu ştiam încă nici cum îl chema adevărat” (M. Caragiale). Ca urmare, după 1950, gramaticile care înregistrează forma cestălalt o consideră învechită. Textele cercetate evidenţiază în primul rând preferinţa pentru utilizarea demonstrativului de diferenţiere din seria celălalt etc. In al doilea rând, materialul oferit de scrierile vremii confirmă observaţiile gramaticilor referitoare la (a) păstrarea aceleiaşi forme în ambele ipostaze, pronominală şi adjectivală - „apărătoarea tuturor celorlalte grupuri nemulţumite” (Ibrăileanu), „fiecare datoreşte ceva celorlalte” (idem) şi (b) posibilitatea plasării adjectivului atât la stânga nominalului determinat, cât şi la dreapta acestuia: „tendinţa cealaltă” (Ibrăileanu), „invidia celorlalţi comercianţi” (Teodoreanu). Gramaticile din primele decenii ale secolului observă tendinţa de a folosi cu o mai mare frecvenţă formele „scurtate” precum cel(ă)lat, celuilalt (Tiktin [1893] 1945: 79). Gramaticile începutului de secol înregistrează forma celălalt, dar lucrările de specialitate din deceniul al patrulea (Iordan 1943: 117) recomandă evitarea ei în registrul cult. Abateri de la norma literară sunt, în această perioadă, şi celăla(n)t, cellalt (cu varianta celalt). Formele de masculin N-A apar însă în limbajul cult, în texte în care formele de masculin G-D, de feminin sau de plural sunt conforme normelor supradialectale: „cată cu milă spre cellalt”, „făceau onorurile, imul, cele artistice, cellalt, cele de amfitrion” (Papadat-Bengescu), dar şi „simţi laşitatea celuilalt”, „De cealaltă, de cea adevărată, nu se pomenea” (idem). Uneori celalt apare în variaţie liberă cu celălalt: „Celalt preot îmi vorbeşte” (Iorga), „le răspundeau în celalt sens” (Lovinescu), dar şi „la celălalt pol al simbolismului” (idem). Gramaticile mai noi (GLR21: 167) semnalează alte forme incorecte în raport cu normele limbii literare: cealălalt, ceailaltă. De altfel, aceste forme simt rare în textele de factură literară: „Una avea ochii albaştri, ceailaltă verzi” (Ibrăileanu). Formele cu a- iniţial (a)celalalt, considerate „pretenţioase”, nu sunt recomandate şi nu apar în textele cercetate. 8.6. Pronumele semiindependente Pronumele semiindependente, caracterizate prin faptul că ocurenţa lor în enunţ este condiţionată de asocierea cu un determinativ, sunt cel şi al. 8.6.1. Pronumele semiindependent cel 8.6.1.1. La începutul secolului al XX-lea, forma de feminin singular G-D cei („Măgulite toate sunt / De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ” (Eminescu, apud GLR1 I: 168) este rară şi considerată populară şi învechită (GLR1 507 1:168, Avram 1997: 104). Totodată, sunt înregistrate ca regionale şi nerecomandate construcţii destul de frecvente de tipul: omul cela bunul (GLR1 I: 168, Avram 1997: 105). Potrivit normelor gramaticilor româneşti din secolul al XX-lea, pronumele semiindependente copiază forma de gen şi de număr a substantivului pe care îl evocă: „deosebirea în privinţa curentului poporan şi a celui istoric” (Ibrăileanu); „trăsătură caracteristică tuturor balcanicilor, ca şi celor din orientul apropiat” (Blaga). Totuşi, gramaticile consemnează situaţii de abatere de la normă, iar textele (mai ales cele praxiologice) înregistrează astfel de fenomene. Din primele decenii ale secolului al XX-lea până în epoca actuală se constată tendinţa de folosire a lui cel fără a-1 acorda cu nominalul pe care îl evocă: „lupta Rusiei de ieri şi cea de mâine” (apud Iordan 1943:423), „în interesul publicului cel mare” (idem). Compară cu limba română actuală: „fetelor celor harnice, nu fetelor cele harnice” (apud Avram 1997: 104). 8.6.1.2. In cazul lui cel, gramaticile se ocupă mai ales de structuri în care termenul evocat se situează în imediata apropiere a pronumelui. Construcţia [substantiv + cel + determinativ] apare în textele de diferite tipuri ale secolului al XX-lea: „salonul cel mare al arhondaricului” (Hogaş), „soldaţii cei mulţi” (Petrescu). Această structură nu este însă cea mai frecventă. De cele mai multe ori pronumele semiindependent cel apare la distanţă de termenul evocat, asociindu-se cu acelaşi tip de determinativi ca şi pronumele demonstrativ independent de depărtare (vezi supra, 8.3.1.1). Cel este compatibil cu: (a) adjectivul propriu-zis: „între spiritul cel vechi şi cel nou” (Ibrăileanu), „avea două nume, sau şi-l schimbase pe cel vechi” (Călinescu), „sistemul de valori europene - şi nu numai cele culturale” (Marino); (b) adjectivul participial: „o justificare a celor spuse de noi” (Ibrăileanu), „cel aşteptat va sosi” (Rebreanu), „pasiunea, fiind suferinţă, atât cea dată, cât şi cea primită’ (Patapievici); (c) adverbul precedat de prepoziţia de / din: „lumea dinlăuntru şi cea de afară” (Rebreanu), „urmarăm în pas mai viu pe cei din faţă” (Preda); (d) substantivul cu prepoziţie: „două săli (...) în cea dinspre uliţă,(...) zăcea căpitanul” (Rebreanu), „nici cei din ţară, nici cei din străinătate” (Marino); (e) propoziţia relativă: „sub picioarele celor care vin din urmă” (Petrescu), „pe toţi cei ce se încăpăţânează” (Marino). Asocierea lui cel cu un substantiv cu formă de genitiv impune coocurenţa obligatorie a lui al: „pe alte căi decât cele ale raţiunii” (Ionescu), „Misterul suprem al cosmosului e cel al luminii” (Blaga). 8.6.2. Pronumele semiindependent al 8.6.2.I. Pronumele semiindependent, caracterizat prin selectarea obligatorie a unei compliniri, este compatibil cu: (i) posesivul: „o patrie ca a noastră’ (Rebreanu), „alte mâini decât ale mele” (M. Caragiale), „până la saţietatea lui şi a mea” (Ibrăileanu), „un braţ subţire se 508 strecura pe lângă al său” (Călinescu), „zid de blocuri, mai înalte decât al nostru” (Cărtărescu). Structura [al + posesiv] este de fapt cea mai frecventă în textele literare ale secolului al XX-lea. (ii) pronume / substantiv cu formă de genitiv: „un calibru mai mare decât al puştii'’ (Teodoreanu), „ca ai dânsei” (M. Caragiale), „s-a întors la ai lui" (Preda). 8.6.2.2. Din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea gramaticile remarcă faptul că al are forme cazuale pentru întreaga paradigmă de singular când are drept complinire un posesiv. Textele scrise în a doua jumătate a secolului (chiar cele din ultimele decenii) ilustrează această situaţie care încalcă recomandările gramaticilor (Iordan 1937: 133, dar şi GLR11: 203), „luptă contra alorsăr (Preda), „biblioteca alor mei” (Patapievici). în prima jumătate a secolului se observă tendinţa de asociere a formei alor şi cu pronumele personale: „să le scriu alor dumitale” (Stahl). în materialul oferit de textele de după a doua jumătate a secolului această tendinţă nu este înregistrată. în primele decenii ale secolului al XX-lea se remarcă tendinţa de extindere a flexiunii pronumelui semiindependent, care se asociază posesivului la ambele genuri şi numere: „uşa ei se afla cam în faţa alei mele” (Mihăescu), „identificarea alui meu [a glasului meu]” (apud Iordan 1943: 426). Tot în prima parte a secolului al XX-lea este frecventă utilizarea invariabilă a lui al pentru întreaga paradigmă a pronumelui semiindependent: „cele două gheene: al târfelor şi al cerşetorilor” (apud Iordan 1943: 426). Ambele tendinţe nu s-au impus, în ultima jumătate a secolului astfel de forme nemaifiind înregistrate în texte. 8.7. Unităţi lexicale asociate clasei adjectivelor pronominale demonstrative 8.7.1. Adjectivul atare Adjectivul atare este folosit rar, cu forma de singular, în textele estetico-filozofîce ale începutului de secol, dar şi în cele ale ultimelor decenii: „o atare activitate” (Ibrăileanu), „meşteşugul unor atare diferenţieri” (Blaga), „un atare pas” (M. Caragiale), „un atare sfârşit benefic” (Liiceanu), „vederea unei atare fiinţe” (Cărtărescu). Forma atari (ca G-D feminin singular şi plural) este rară, fiind înregistrată doar în ultimele decenii ale secolului: „misiunii unei atari teorii” (Liiceanu), „o reacţie la atari intoleranţe” (Paleologu). Atare se regăseşte în structura ca atare. Structura cu sensul „deci, în consecinţă” este înregistrată în texte de diverse tipuri mai ales în prima parte a secolului: „ştia prin urmare ce ştia Radii, şi ca atare putui obţine o bună confirmare” (Mihăescu), „nu are un caracter universal şi ca atare e efemer” (Preda), „Cultura e o forţă şi ca atare atrage în sfera ei gravitaţională pe cei slabi” (Preda). Cu semnificaţie apropiată de cea a adjectivului de întărire este utilizată mai ales în ultimele decenii: „nu despre carte ca atare este vorba aici” (Liiceanu), „Principiile nutritive nu se găsesc ca atare în natură” (Borundel). 509 8.7.2. Adjectivul asemenea Materialul oferit de textele cercetate confirmă folosirea adjectivală destul de bine reprezentată a lui asemenea pe tot parcursul secolului: „Cu asemenea rachiu, cu asemenea zglăvoace şi, mai ales, cu asemenea salată de hribi” (Hogaş), Asemenea istorii” (M. Caragiale), „o asemenea mistificare a sufletului unui biet preot” (Preda), „asemenea rostiri” (Pleşu), „un lanţ de asemenea prăvălii” (Cărtărescu). Trebuie remarcat însă că există autori care evită folosirea lui în această ipostază. De pildă, nu a fost înregistrat asemenea în ipostază adjectivală la următorii autori: Ionescu, Teodoreanu, Papadat-Bengescu, Mihăescu, Liiceanu, Popescu. Atunci când apare, frecvenţa lui este diferită de la text la text şi de la autor la autor: Ibrăileanu [1909], 10 ocurenţe, Hogaş, 11 ocurenţe, Rebreanu, 18 ocurenţe, M. Caragiale, 20 de ocurenţe, Petrescu, 9 ocurenţe, Eliade, 20 de ocurenţe, Ibrăileanu [1933], 3 ocurenţe, Sadoveanu, 42 de ocurenţe, Blaga, 51 de ocurenţe, Călinescu, 5 ocurenţe, Barbu, 4 ocurenţe, Preda [1972], 20 de ocurenţe, Preda [1980], 21 de ocurenţe, Pleşu [1988], 24 de ocurenţe, Liiceanu [1994], 38 de ocurenţe, Pleşu [1993], 2 ocurenţe, Marino, 11 ocurenţe, Cărtărescu, 11 ocurenţe, Patapievici, 2 ocurenţe, Paleologu, 31 de ocurenţe. 8.7.3. Gruparea adjectivală astfel de Spre deosebire de atare, astfel de (sinonim cu asemenea) este prezent consecvent în toate textele cercetate. Este de remarcat faptul că în primul deceniu, astfel de se foloseşte extrem de rar: „numai un astfel de om putea deveni reprezentativ” (Ibrăileanu). în schimb, în unele texte apărute în anii ’20-’30 este mai bine reprezentat: „tipărea astfel de broşuri” (Petrescu), „un astfel de neadevăr” (Ibrăileanu), „astfel de subtilităţi” (Blaga), „un astfel de ratat sunt şi eu” (Călinescu). Astfel de are o frecvenţă mai mare la unii autori din ultimele decenii: „stârnind în mine o astfel de ură” (Preda), „patosul unui astfel de personaj” (Pleşu), „într-o astfel de lume” (Liiceanu), „astfel de concepţii” (Marino), „astfel de semne” (Paleologu). 8.7.4. Adjectivul aşa Aşa apare în ipostază adjectivală mai ales în prima jumătate a secolului: „o aşa dihanie” (Hogaş), ,Aşa dulceaţă nu mai este!” (Teodoreanu), „aşa întreprinderi mari şi curajoase” (Papadat-Bengescu), înregistrând numeroase ocurenţe mai ales la Hogaş, Teodoreanu şi M. Caragiale. în a doua jumătate a secolului, aşa adjectival apare sporadic, mai ales în texte sau contexte care evocă limbajul oral: .Aşa cămăşi purta numai jupânul lui” (Barbu), „Nici ţarina nu are aşa catrinţă, fameie !” (Cărtărescu). Aşa se asociază cu pronumele nehotărât ceva formând o sintagmă care este utilizată din ce în ce mai frecvent, glisând treptat spre o structură cu valoare de substantiv sau de pronume. în prima jumătate a secolului construcţia este rară: „nu se gândea la aşa ceva” (Hogaş), „aşa ceva nu era departe” (Petrescu). După deceniul al cincilea, sintagma aşa ceva este des înregistrată în texte: „la aşa ceva nu mă pricep” (Liiceanu), „în România, aşa ceva nu există” (Marino), „Lumea se minunează de aşa ceva” (Paleologu). 510 9. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL NEHOTĂRÂT 9.1. Inventar şi forme Gramaticile din prima jumătate a secolului semnalează ca forme învechite, ieşite din uz: neştine (cu forma de dativ nescui), nescare şi niscare, niscareva, vericare, vericine, vericare, verice (Iordan 1937: 140, Scriban 1925: 97-98, Rosetti, Byck 1945: 62). Nu se regăsesc în textele din prima jumătate a secolului formele înregistrate de unele gramatici ca populare, cu utilizare circumscrisă dialectal: cevai (Lambrior 1892: 134 -136) şi nişte, niscai, niscaiva şi niscaivai şi variantele v’un (< vreun), v’o (< vreo) (Scriban 1925: 97). După prima jumătate a secolului, gramaticile nu mai consemnează utilizarea formelor: (1) oareşicine, oareşicare, oareşice; (2) vericine, vericare, verice; (3) verişicine, verişicare, verişice; (4) fieşicine, fieşicare, fieşice; (5) fieştecine, fieştecare, fleştece; (6) fitecine, fitecare, fitece; (7) niscare, neştine, niscareva. Orişicine, orişice, orişicare apar foarte rar, doar în textele din primele decenii: „nu va delega la conducerea ţării pe orişicine” (Ibrăileanu), „e bună orişice civilizaţie adevărată” (Teodoreanu), „hotărâtă să găsească un cusur, orişicare, chiar împotriva evidenţei” (Papadat-Bengescu). Componenţii seriei formată cu ori- nu apar dislocaţi decât sporadic: „Ori pe ce loc îşi aşază omul cultul” (Papadat-Bengescu). 9.2. Realizări ale tipurilor semantico-sintactice ale nehotărâtelor în general, materialul oferit de textele scrise în secolul XX justifică încadrarea nehotărâtelor în tipurile structurale menţionate de GALR (I: 261-263): (1) altul, unul, vreunul; (2) cineva, ceva, careva, ?câtva', (3) altcineva, altceva, altcareva, ?altcătva; (4) oricine, orice, oricare oricât', (5) fiecine fiece fiecare? fiecât', (6) oarecine oarece oarecare, ?oarecât; (7) tot, mult, puţin, atât şi (8) cutare. Totuşi, unele forme (îndeosebi de genitiv-dativ) nu sunt prezente în corpusul supus cercetării (indiferent de perioada în care aceste texte au fost redactate). De asemenea, există diferenţe de utilizare a nehotărâtelor în ipostază pronominală şi, respectiv, adjectivală. 9.2.1. Altul, unul, vreunul Dintre nehotărâtele care alcătuiesc primul tip {altul, unul, vreunul), numai unul şi altul prezintă forme pentru toate cazurile, în ambele ipostaze, pronominală şi adjectivală: (ai) unuia şi unui: „talentul unuia din reprezentanţii ei” (Ibrăileanu), „în faţa unui vrăjmaş ameninţător” (Rebreanu); (bj) uneia şi unei: „Bani de la femei nu lua, nici nu le da. Uneori uneia o floare pe care i-o dase cealaltă” (Papadat-Bengescu), „tăişul unei săbii’ (Teodoreanu); (ci) unora şi unor: „Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voievozi” (M. Caragiale), „prin simplă recalculare a unor termene de prescripţie” (Mihăescu). (a2) altuia şi altui: „să nu cadă pe capul altuia” (Călinescu), „în capătul altui ogor” (Sadoveanu); (b2) alteia şi altei: „naşterea enigmatică a alteia” (Patapievici), 511 „de dragul altei ţări” (Preda); (c2) altora şi altor. „în conştiinţa altora” (Pleşu), „după modelul altor internaţionale, de universală circulaţie” (Blaga). Al treilea termen al clasei - vreunul etc. şi vreun etc. — se comportă diferit. în corpusul supus analizei nu au fost înregistrate forme de plural. De asemenea, remarcăm faptul că pe tot parcursul secolului există o preferinţă de folosire a nehotărâtelor vreun(ul) etc. ca adjective, înregistrându-se maximum 4-5 ocurenţe în ipostază pronominală în fiecare text. Cu ambele valori, formele de caz oblic sunt extrem de rare: „fără să semene cu a vreunuia (Ibrăileanu), „creanga vreunui fag” (Hogaş), „victima fără răspundere a vreunei sminteli stranii (M. Caragiale), „corespunde vreunei realităţi obiective sau subiective (Preda), „textul original al vreuneia din contribuţiile care...” (Patapievici). Vreo, cuantificator de aproximare, utilizat adverbial, este foarte bine reprezentat: „de vreo cincisprezece zile” (Papadat-Bengescu), „să dorm o noapte pe chei şi alte vreo două-trei prin stepă” (Mihăescu), „avea vreo douăzeci de pagini” (Preda), „un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de anz” (Liiceanu), „reprodus în vreo două-trei publicaţii centrale” (Marino). 9.2.2. Seriile cineva, ceva, careva, câtva; altcineva, altceva, altcareva în ce priveşte situaţia componenţilor din seria a doua (cineva, ceva, careva, câtva), observăm că unitatea lexicală câtva nu are nicio ocurenţă, careva nu este înregistrat în textele din prima jumătate a secolului, pe când cineva şi ceva au o largă răspândire. în deceniile următoare careva este folosit extrem de rar, concurenţa între acest pronume şi cineva fiind favorabilă celui din urmă: „aveţi careva un chibrit?” (Barbu), „citeşte careva ce-ai publicat” (Popescu). La fel, nu sunt utilizate formele altcareva şi altcâtva (vezi seria altcineva, altceva, altcareva, altcâtva), dar apar frecvent altcineva şi altceva. 9.2.3. Seriile fiecine, fiece - fiecare; oarecine - oarece - oarecare, oarecât Dintre componenţii seriilor 5 şi 6, nu au fost înregistrate formele fiecine, fiecăt, oarecine, oarecât. Fiece este slab reprezentat, fiind preferat fiecare (vezi infra, 9.3.3 şi 9.3.4). Oarece şi oarecare sunt forme folosite în toate tipurile de texte din secolul al XX-lea (vezi infra, 9.3.6 şi 9.3.7). 9.2.4. Seriile mult, puţin, atât, tot Mult, puţin, atât, tot sunt frecvent folosite mai ales în ipostază adjectivală. Numai mult şi tot mai apar şi în ipostază pronominală. (a) ,piuite lucrări în materie de filosofie a religiei” (Ionescu), dar şi „îndeamnă pe mulţi a ieşi din vârtejul oraşelor mari” (Hogaş); „Fără cuvinte multe” (Preda), dar şi „trăise multe în viaţa lui” (idem); „nefericirea multor imbecili” (Ibrăileanu), dar şi „multora (...) el le-a prevăzut, apropiata, trista prăbuşire” (M. Caragiale); (b) „Şi-n puţine zile chinuit muri” (Teodoreanu), „repulsie pentru puţinele îngrijiri(Papadat-Bengescu), „slujea de adăpost unor gânduri puţine, dosnice, încăpăţânate” (idem); (c) „vezi atâta tinereţe, atâta vigoare şi atâta frumuseţe” (Hogaş), „făcuseră de acasă atâtea teze” (Călinescu), „supuşi atâtor erori” (Preda), dar şi „să înţeleagă atâtea” (Preda); (d) „în tot anul'' (Hogaş), dar şi „sfărâmau şi doborau tot în calea lor” (idem); „Toţi servitorii ieşiseră din casă” (Teodoreanu), dar şi „toţi îi zăriră râsul” 512 (Teodoreanu); „din toate cusururile (...) nu mă învoiam a-i recunoaşte decât unul singur” (M. Caragiale), dar şi „scârbit de toate peste măsură” (idem); „lupta tuturor popoarelor ei” (Preda), dar şi „arată tuturor curăţenia ta” (Eliade). 9.2.5. Tipul cutare Tipul cutare este destul de bine reprezentat în primele decenii ale secolului, dar este folosit rar după deceniul al treilea. în a doua parte a secolului, cutare apare de regulă în texte care redau limbajul familiar. Excepţie fac unele texte ale lui A. Pleşu sau G. Liiceanu, în care, de altfel, au fost înregistrate câte o singură ocurenţă a lui cutare. De remarcat faptul că în corpusul cercetat au fost înregistrate extrem de puţine contexte în care cutare are forma de caz oblic: „cutare şcoală literară dintr-o ţară e fiica cutărei şcoli literare din alta” (Ibrăileanu). în majoritatea cazurilor, cutare apare în ipostază adjectivală: „ieşirea pe cutare uşă” (Ionescu), „«accidentul» din gara cutare” (Petrescu), „cutare magistrat deocheat” (Mihăescu), „în cutare sau cutare împrejurare” (Preda), „în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi” (Pleşu). în ipostază pronominală cutare este mai puţin folosit: „Vezi ăla de acolo (...)? E cutarel” (Papadat-Bengescu), „cutare din colegele mele” (Călinescu), „Tot de obicei cutare răspunde printr-o constatare identică” (Popescu). Diminutivul cutărică, specializat pentru limbajul colocvial, apare în texte care evocă acest registru al limbii: „domnu cutărică, domnu cutărică!” (Barbu). 9.3. Aspecte ale utilizării pronominalelor nehotărâte 9.3.1. Pronumele unul Materialul oferit de textele secolului al XX-lea evidenţiază utilizarea din ce în ce mai frecventă a lui unul, în contexte noi, remarcate, de altfel, şi de unele lucrări de gramatică şi de cultivare a limbii literare. De pildă, Iordan (1943: 323-329) aduce în discuţie diferite construcţii, unele acceptate, altele nerecomandate. Impunându-se în limba literară a secolului structurile respective au fost sistematizate şi de GALR (vezi infra, 9.3.1.1). Totodată, unul este utilizat în structuri corelative (vezi infra, 9.3X2). 9.3.1.1. în ipostază pronominală, unul este mai puţin frecvent în primele trei decenii ale secolului (1900-1930), impunându-se în perioadele următoare, (1930-1950) şi (1950-2000). Unul este ocurent în diverse tipuri de structuri. Apare singur, fără determinări, în diferite poziţii sintactice: „unul a declarat” (Ibrăileanu), „pe unul l-a ales” (Petrescu), „s-a apropiat de unul” (Preda), „La unele încă subzistă flori pergamentoase” (Pleşu). Pronumele nehotărât unul înregistrează frecvenţa cea mai ridicată în structuri partitive introduse cu din / dintre: „e numai unul din momentele fenomenului” (Ibrăileanu), „una dintre cele mai ciudate pretenţiuni” (Ionescu), „unul dintre membrii importanţi ai guvernului” (Petrescu), „era unul din aceia care...” (Eliade), „pe unul dintre ei” (Preda), „unul din acele gesturi” (Liiceanu), „una din dezbateri” (Patapievici). Pronumele nehotărât unul este regent al adjectivului, în structuri de asemenea foarte frecvente: „Curentul latinist (...) în aparenţă era unul lingvist şi istoric” 513 (Ibrăileanu), „despre o spiritualitate catolică, despre una evanghelică, sau despre una ortodoxă’ (Blaga), „nu ciocnii însă cu unul roşcat” (Preda), „ritualul (...) e unul hibernai (Pleşu), „nu constituie numai o totalitate cantitativă, ci şi una calitativă” (Marino). Textele relevă frecvenţa ridicată şi diversitatea structurilor [unul + grup prepoziţional]: „unul de dincolo” (Hogaş), „cu o mână pe frunte şi una în dreptul inimii” (Călinescu), „o să ne dea un raport, dar nu unul de activitate” (Liiceanu), „două studii, unul despre Monet şi celălalt despre morală” (Patapievici). Apar des acele structuri considerate de Iordan nerecomandabile, în care pronumele unul este urmat de o relativă: „una pe care vrei s-o citeşti de zece ani” (Ibrăileanu), „unul ce nu făcuse serviciul militar” (Călinescu), „unul care povestea” (Preda), „unul care găseşte stilul fără să-l caute” (Paleologu). Mai puţin numeroase sunt construcţiile în care unul primeşte determinări nominale în genitiv. Acest tip a fost înregistrat mai ales în textele de după a doua jumătate a secolului: „Am cinci icoane: una cu potopu, una a sfinţilor Dimitri fără arginţi” (Barbu) „secolul 21 va fi unul al regăsirii spiritualităţii, după ce secolul 19 fusese unul al istorismului, iar al nostru, unul al ştiinţei” (Liiceanu) „prezenţa ei este mai degrabă una a sfârşitului (Patapievici) „civilizaţia medievală fiind una a libertăţii (Paleologu). De asemenea, deşi rară, construcţia de unul singur este utilizată totuşi nu numai în limbajul oral, ci şi limbajul scris, până în perioada actuală: „de unul singur a mutat istoria din loc” (Liiceanu). 9.3.1.2. Pe tot parcursul secolului, pronumele unul apare în mod obişnuit în structuri corelative precum unul... altul, în care, de cele mai multe ori, termenii sunt elemente cu funcţie de organizare a discursului: „orice act religios are doi termeni: unul subiectiv, omenesc, altul în afară de om” (Ionescu), „să tragă pe sfoară pe unul sau pe altui (Petrescu), „umbla pe la unul şi pe la altui (Preda). Alteori, construcţiile unul...altul redau semnificaţia de reciprocitate: „fără să se cunoască unul pe altui (Ibrăileanu), „să se uite unul la altui (Papadat-Bengescu), „nu puteam vorbi unul cu altui (Petrescu), „supărate una pe alta” (Ibrăileanu), „se ajutau unul pe altul (...): îşi cred unul altuia mai repede” (Barbu) „oamenii se pot salva unii pe alţii numai iubind” (Patapievici). In structuri corelative uneori perechea lui unul este celălalt: „Paşadia şi Pantazi ţineau la mine lucru mare, unul fiindu-mi unchi, celălalt naş” (M. Caragiale) „Cele două exemple, aparţinând unul artei, celălalt metafizicii” (Blaga) „o preocupare constantă, mergând în principal pe două linii, una a lumii şi a vieţii, cealaltă a lumii şi a artei” (Paleologu). 9.3.1.3. Textele evidenţiază şi construcţia în care unul exprimă cuantificarea prin aproximare, calificată drept utilizare peiorativă de către Iordan (1954: 410), mai ales în contexte care redau limbajul popular: „Un sublocotenent ceh, unul Svoboda” (Rebreanu), „un tip de prin nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru” 514 (Petrescu), „o fată superbă, una Georgeta, curtezană de lux” (Călinescu), „Se uita după unul Nicolae” (Barbu), „Lângă noi era unul Cîrstea al lui Ion Dumitrache” (Preda). 9.3.I.4. Fără a înregistra o frecvenţă ridicată, pronumele unul apare şi în structuri apozitive, în contexte care evocă un stil subiectiv, adesea colocvial: „Eu una aveam groază de mutare” (Papadat-Bengescu), „Eu unul te înţeleg” (M. Caragiale), „Mie unul îmi spune mai mult expresia «limită de rupere» din fizică” (Liiceanu), ,JEu unul mă detaşasem deja” (Paleologu). 9.3.2. Pronumele altul şi adjectivul alt Textele cercetate pun în evidenţă în primul rând folosirea în corelaţie a pronumelui / adjectivului alt/altul cu unul (vezi supra, 9.3.1.2). Nesemnalată de gramatici, dar înregistrată în texte, puţin frecventă în prima parte a secolului, dar în extindere în ultimele decenii este structura [un altul / o alta]: „a fost întrupat de un altul mai mare decât tine” (Ibrăileanu), „Bun trăgător, adaugă un altul” (Petrescu), „facându-i mici infidelităţi cu o alta” (Călinescu), „Cu o faţă spre «Occident» şi cu o alta spre «Orient» şi «Balcani»” (Marino), „Această cheie este înlocuită apoi cu o alta, cheia credinţei” (Patapievici). Totodată, materialul oferit de corpusul analizat indică o extindere a utilizării adjectivului pronominal în structura [un / o + alt / o altă + substantiv]: „un alt reprezentant al curentului critic” (Ibrăileanu), „eu am cunoscut un alt om” (M. Caragiale), „călăuzi pe Felix la o altă uşă deschisă de perete” (Călinescu), „copiii să vadă pe urmă în casa mamei un alt bărbat, în casa tatălui o altă femeie” (Preda), „avusesem cu părintele Stăniloae o altă «întâlnire»” (Paleologu). De asemenea, mai ales în textele din ultimele decenii, se observă existenţa unor structuri în care alt este precedat de orice: „orice altă specie a poeziei populare” (Ibrăileanu) şi, „spre deosebire de orice altă mathesis” (Liiceanu), „orice alte «centre» şi «centrisme»” (Marino), „orice altă consolare” (Patapievici). 9.3.3. Pronumele şi adjectivul fiecare Nehotărâtul fiecare are o largă răspândire în tot secolul al XX-lea. Se observă preferinţa pentru utilizarea adjectivală, raportul dintre numărul de apariţii în calitate de adjectiv sau de pronume variind de la autor la autor. în corpusul consultat raportul dintre valoarea pronominală şi cea adjectivală se repartizează astfel: Ibrăileanu [1909], 4 vs 7, Rebreanu, 8 vs 28, Ionescu, 11 vs 16, Teodoreanu, 8 vs 18, Papadat-Bengescu, 6 vs 18, M. Caragiale, 13 vs 19, Petrescu, 11 vs 25, Ibrăileanu [1933], 3 vs 32, Eliade, 14 vs 33, Blaga, 9 vs 16, Pleşu [1988], 10 vs 5, Liiceanu [1994], 12 vs 30. în ambele ipostaze, fiecare apare cu forme pentru întreaga paradigmă: ,fiecare datoreşte ceva celorlalte” (Ibrăileanu), „cu iuţeala potrivită foamei fiecăruia dintre noi” (Hogaş), „le dă la fiecare câte o sută de lei parte din casă” (Preda), „o referinţă constantă a fiecăruia” (Pleşu), dar şi , fiecare epocă, fiecare mişcare socială, literară etc. îşi găseşte omul său” (Ibrăileanu), „înălţarea fiecărui individ’ (Rebreanu), „buzunarul fiecărei hăinuţe’’’ (Călinescu). Pronumele fiecare este ocurent în construcţii partitive cu dintre sau din: ,fiecare dintre noi facem ştiinţă” (Ionescu), ,fiecare dintre cele trei spiritualităţi 515 creştine” (Blaga), ,.fiecare dintre noi va fi infirmierul celuilalt” (Liiceanu), dar şi „se cuveneau fiecăruia din cei opt copii rămaşi” (M. Caragiale),flecare din cărţile sale” (Călinescu), „el există în fiecare din noi” (Pleşu). 9.3.4. Adjectivul pronominal fiece Forma fiece este rară, dar apare totuşi, mai ales în primele patru decenii, în concurenţă cu adjectivul pronominal fiecare. De obicei fiece este asociat cu substantive care redau partiţii temporale: „pe fiece minut” (Hogaş), „de fiece minut” (Hogaş), „pe fiece clipă” (Hogaş), „de fiece moment” (Ibrăileanu), „în fiece zi” (Călinescu). Au fost înregistrate şi combinaţii apropiate de structurile fixe, cum este, de pildă, fiece pas” (Hogaş, Rebreanu, M. Caragiale, Blaga). Fiece poate însoţi însă şi alte substantive: „la fiece şovăire” (I. L. Caragiale), „în fiece lucru” (Hogaş), fiece motiv” (Papadat-Bengescu). Concurenţa dintre fiece şi fiecare poate fi ilustrată prin exemple precum: „Şi la fiecare poticnire mă uit în fundul prăpăstiilor... la fiece poticnire!..” (Rebreanu) fiece gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare făgăduinţă” (Eliade). De altfel, la Rebreanu, în Pădurea spânzuraţilor, fiecare în ipostază adjectivală are 28 de ocurenţe, iar fiece, 21. In ultimele decenii, astfel de structuri apar foarte rar, având un caracter livresc: „în fiece clipă, bucuria reculeasă pentru ceva de necuprins în timp” (Liiceanu), dar şi fiecare clipă este importantă” (idem). 9.3.5. Pronumele oricine Cu utilizare exclusiv pronominală, oricine apare în textele secolului al XX-lea cu formele cerute de normele gramaticale: „oricine are dreptul să guste ce-i place” (Ibrăileanu), „eram gelos pe oricine” (Eliade), „Religia care se ocupă de oricine” (Liiceanu), „ce-ţi voi scrie poţi citi oricuF (Hogaş), „Este strigătul oricui a plecat în căutarea Ideii” (Liiceanu). 9.3.6. Pronumele şi adjectivul orice 9.3.6.1. Orice, care poate funcţiona în dublă ipostază, se realizează ca pronume mai ales când are şi rolul de conector concesiv: „Orice va spune Biserica de Apus (...), lucrurile aşa stau” (Ionescu), „Dar orice a simţit atunci, orice simte acum, raportul dintre ea şi mine s-a schimbat radical” (Ibrăileanu), „orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămâne pozitivă, inalterabilă” (Pleşu). Frecvent, orice apare şi în structuri cvasilocuţionare precum: orice s-ar zice (Ibrăileanu, Preda), orice s-ar întâmpla (Rebreanu, Papadat-Bengescu, Liiceanu). Orice poate funcţiona ca pronume şi în alte contexte: „Putem, fireşte, admira orice, dar nu orice ne este posibil” (Ibrăileanu), „mă ruga să-i vorbesc de dânsa orice” (M. Caragiale), „să ajungă un medic celebru, în sfârşit, orice, dar ilustru” (Călinescu), „Din orice face creaţie monumentală” (Paleologu). 9.3.6.2. Ca şi în cazul celorlalte nehotărâte care pot fi utilizate pronominal şi adjectival, ipostaza adjectivală este mai bine reprezentată. 516 Iorgu Iordan (1943: 328) atrage atenţia asupra utilizării lui orice în context de plural, situaţie considerată neconformă limbii române. Totuşi, în textele cercetate orice este adeseori asociat substantivelor cu formă de plural. Construcţia este foarte răspândită în primele decenii: „opreau orice silinţi spre lumină” (Ibrăileanu), „Orice băgări de seamă ai mai avea de făcut” (Hogaş), „orice urme de îngrijorare din suflet” (Rebreanu) „apucăturile lui lipsite de orice precepte” (Ionescu), „chei pentru orice sertare” (Papadat-Bengescu). Fenomenul de asociere a lui orice cu substantive la plural continuă să se manifeste, mai puţin reprezentativ însă, după deceniul al treilea: „respingând orice forţe inamice” (Petrescu), „la adăpost de orice preferinţe preconcepute” (Blaga), „gata de-a face unei femei orice capricii” (Călinescu). în deceniile ’40-’70, pare să fie mai slab reprezentat, dar se reactivează în ultimii douăzeci de ani ai secolului: „orice explicaţii ar fi lipsite de sens” (Preda), „departe de orice drumuri şi orice năvălirf (Liiceanu), „dincolo de orice izolaţionisme şi respingeri obtuze” (Marino). 9.3.6.3. Textele relevă posibilitatea de asociere a lui orice (în ipostază adjectivală) cu nehotărâtul alt (vezi supra, 9.3.2). în primele două decenii ale secolului, construcţia este extrem de rară, dar se extinde după anii ’30: „la orice alte detalii de peisagiu şi tratament” (Papadat-Bengescu), „ar fi făcut orice altă mişcare” (Petrescu), „orice altă dragoste ar fi zadarnică” (Eliade). în ultimele două decenii ale secolului este bine reprezentată în texte de diverse tipuri: „orice altă disciplină” (Pleşu), „orice altă formă a plăcerii” (Liiceanu), „orice alt cetăţean” (Patapievici), „în loc de orice altă reacţie” (Cărtărescu). Totodată, în ultimele decenii se observă tendinţa de utilizare a lui orice în asociere cu altceva: „orice altceva aş fi făcut” (Liiceanu), „a creat sforţarea de a îi substitui orice altceva” (Patapievici). 9.3.7. Pronumele şi adjectivul oricare Oricare funcţionează atât ca pronume, cât şi ca adjectiv, cunoscând o largă răspândire în textele secolului al XX-lea. Ca şi în cazul lui orice, ipostaza pronominală este mai puţin reprezentată. Această situaţie, remarcată încă de la începutul secolului, se continuă consecvent, pe tot parcursul lui. în acest sens, se poate remarca, de pildă, că, la Ionescu, în Curs de Filosofie a religiei, oricare apare ca pronume într-un singur context („Acest caracter este absolut general tuturor preocupărilor religioase şi tuturor actelor religioase; indiferent de oricare ar fi această religiune”), pe când ocurenţele adjectivale sunt mult mai numeroase („regula oricărei deveniri sau a oricărei existenţe”, „două elemente constitutive ale oricărei realităţi”', „Aceste caractere sunt fundamentale oricărei atitudini religioase”). Pentru ilustrarea aceluiaşi fenomen se poate observa faptul că la Pleşu, în Minima moralia, text apărut la sfârşitul secolului, pronumele oricare înregistrează doar două apariţii, ambele în construcţii partitive („sursa posibilă a oricăruia din ele”, „oricare din faptele noastre”), în timp ce adjectivul pronominal este mult mai bine reprezentat („în suspensia oricărei exigenţe”, „relativitatea oricărui cod”, „în afara oricărui interes şi a oricărei discuţii”). 517 După cum se poate remarca (chiar din exemplificările de mai sus), ca şi în cazul lui fiecare, formele de cazuri oblice apar, în egală măsură, în ambele ipostaze ale lui oricare. Totodată, la fel ca fiecare, în ipostază pronominală, oricare apare în construcţii partitive cu din sau dintre: „la oricare din ei” (Ibrăileanu), „în oricare din ele” (Camil Petrescu), „oricăreia dintre cunoştinţele ei mai îndepărtate” (Ibrăileanu), „Tâlcul ascuns al oricăruia dintre aceste moduri arhitecturale” (Balga), „oricăruia dintre noi” (Preda), „Oricare dintre noi s-ar fi simţit jignit” (Patapievici). Oricare adjectival se asociază cu alt, altă, alte, alţi: (vezi inffa, a). De asemenea, oricare se asociază cu pronumele altul, alta, alţii, altele (vezi infra, b). Deşi raportul dintre cele două grupări este destul de echilibrat, se remarcă totuşi o preferinţă pentru utilizarea structurilor cu pronumele altul. Construcţiile se regăsesc în texte de diferite tipuri de-a lungul întregului secol, neobservându-se o frecvenţă mai accentuată într-o perioadă anume. (a) „oricare alt critic” (Ibrăileanu), „oricare altă problemă” (Blaga), „legile oricărui alt district al cunoaşterii” (Pleşu), „evaluarea oricărei alte limite” (Liiceanu), „oricare alt autor” (Patapievici). (b) „un fenomen tot atât de real şi de legitim ca oricare altul’ (Ibrăileanu), „mai aproape de mine decât oricare alţii” (Rebreanu), „raport de simultaneitate cu oricare altul” (Pleşu), „distinct de oricare altul’ (Patapievici). 9.3.8. Adjectivul pronominal oricât Nehotărâtul oricât nu este foarte frecvent în textele cercetate (cel mult 4 ocurenţe în fiecare text), dar prezenţa lui este înregistrată de-a lungul întregului secol: „cu oricâtă greutate” (Hogaş), „oricâtă bunăvoinţă am avea” (Blaga), „cu oricâte cheltuieli suplimentare” (Călinescu), „oricâte afinităţi avea cu acea mişcare” (Paleologu). 9.3.9. Pronumele tot 9.3.9.1. Forma tutulor, frecventă în secolul anterior, este în secolul XX extrem de rară. Se întâlneşte doar la unii scriitori din prima parte a secolului (cum este, de pildă, M. Caragiale): „flori culese din literatura tutulor popoarelor”. în scrierile secolului al XX-lea se impune forma tuturor. în privinţa formei de dativ, în unele studii (Iordan 1954: 408-419) se remarcă tendinţa de înlăturare a particulei -a (tuturor, în loc de tuturora). Materialul oferit de textele cercetate confirmă această situaţie, forma pronominală fără particulă, fiind utilizată până în româna contemporană: „în mijlocul tuturor” (Hogaş), „în faţa tuturor...” (Rebreanu), „cu o inconştienţă care pare magnifică tuturor” (Petrescu), „le merge tuturor la fel” (Barbu), „tuturor ne-a făcut un program de lecturi filozofice” (Liiceanu). Tendinţa se impune, lucrările normative din a doua parte a secolului (GALRI: 261-263, DOOM1'2) indicând forma tuturor ca formă corectă. 9.3.9.2. în legătură cu pronumele tot, toată, toţi, toate, Iordan (1943: 323-329) observă apariţia formei „articulate” în structuri ca: „neagă totul ce se găseşte în Rusia” (Iordan 1943: 329). 518 Forma totul concurează, de fapt, forma tot şi este foarte frecvent utilizată în textele secolului XX: „Totul începuse a se deştepta” (Ibrăileanu), „în sufletul lui totul era foarte limpede” (Rebreanu), „Totul era pregătit de cu ziuă” (Teodoreanu), „totul era numai un fum parfumat” (Barbu), „Totul era spontan şi perfect informai” (Patapievici), dar şi: „doborau tot în calea lor” (Ibrăileanu), „să-i spuie tot” (Rebreanu), „pierdu tot - o avere” (M. Caragiale), „atentă la tot din jur” (Eliade). în acelaşi timp, se observă o extindere a folosirii acestei forme {totul). în primele trei decenii, numărul de ocurenţe ale celor două forme este destul de echilibrat: Hogaş - totul, 6 ocurenţe, faţă de tot, 7 ocurenţe, Rebreanu - totul, 2 ocurenţe, faţă de tot, 3 ocurenţe, Teodoreanu - totul, 2 ocurenţe, faţă de tot, o singură ocurenţă, Ionescu - totul, 6 ocurenţe, faţă de tot, nicio ocurenţă, M. Caragiale - totul, 3 ocurenţe, faţă de tot, 2 ocurenţe. Dintre textele deceniului doi, excepţie face romanul Concert din muzică de Bach (Papadat-Bengescu), unde se foloseşte forma totul de 35 de ori, iar tot, de 3 ori. De altfel, nici în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Camil Petrescu) nu se utilizează deloc pronumele tot, dar se foloseşte de 41 de ori pronominalul totul. în textele apărute în deceniul al patrulea, tot are cel mult o singură ocurenţă, în schimb totul înregistrează un număr destul de mare de apariţii: Eliade, 19 ocurenţe, Ibrăileanu [1933], 13 ocurenţe, Mihăescu, 15 ocurenţe, Călinescu, 18 ocurenţe. După anii ’50, tot pronominal este evitat, iar numărul de ocurenţe ale formei totul creşte: Barbu, 23 de ocurenţe, Preda, în Imposibila întoarcere, 18 ocurenţe, Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni, 75 de ocurenţe, Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 55 de ocurenţe, Patapievici, în Zbor în bătaia săgeţii, 80 de ocurenţe. 10. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL NEGATIV în secolul al XX-lea, clasa pronominalelor negative este reprezentată, în registrul literar, de nimeni, nimic, care funcţionează doar ca pronume, şi niciunul / niciun, care apar atât ca pronume, cât şi ca adjective. 10.1. Pronumele nimeni Unele variante ale pronumelui nimeni utilizate în secolul precedent precum nime etc. (vezi XIX, Pronumele, 8.1) nu mai sunt înregistrate nici în texte, nici în gramatici. Doar în primele decenii, unii autori folosesc forma nimenea, nerecomandată de lucrările de specialitate. Aceasta apare însă în variaţie liberă cu nimeni: „nimenea nu poate contesta” (Ibrăileanu), „sărmane formule de nimenea înţelese” (Blaga), dar şi „pe care nimeni n-o va tăgădui” (Blaga). Nimeni are trăsături semantice comune cu nehotărâtele cineva, careva [+ Animat], [+ Uman], acestora adăugându-se şi semnificaţia [+ Negativ], Comportamentul flexionar şi sintactic este similar: „nimeni nu osândeşte cu inima uşoară” (Rebreanu), ..n-am simţit nevoie să mă spovedesc nimănui’ (M. Caragiale), „avem doar chipul nimănui” (Liiceanu). Nimeni apare în construcţii partitive cu prepoziţia dintre: „Nu mai e nimeni dintre ai noştri” (Petrescu), „nimeni dintre noi nu s-ar mântui” (Pleşu). 519 10.2. Pronumele nimic Nimic, corespondentul nehotărâtului ceva, se caracterizează prin trăsăturile [- Animat], [+ Negativ]. Forma nimică şi varianta nemică nu sunt prezente în textele literare din secolul XX. In schimb, nimica apare cu precădere în primul deceniu, fiind însă concurat de forma nimic: „aceşti eminescieni nu spun nimica decât cuvinte” (Ibrăileanu), dar şi „nu mai găsim nimic din acele idei” (idem). In deceniile următoare, nimica este folosit în situaţiile în care se redă limbajul popular: „Apoi azi nu-i mai era frică de nimica în lume” (Rebreanu), dar şi „Nu se auzi nimic despre strămutarea diviziei” (Ibidem); „Nimica nu zice, surdo! răbufni Ţinea” (Barbu), dar şi „nu-1 mai lega nimic de pământul muncit de surorile lui” (Barbu). Mai ales în ultimele decenii ale secolului pronumele nimic se asociază cu nehotărâtul altceva: „Nu va mai fi nimic altceva de făcut” (Liiceanu). Nimica se asociază cu nehotărâtul toată, pierzându-şi caracterul pronominal: „să dezlege, ca o nimica toată, grele, irezolvabile probleme seculare” (Mihăescu), „Acolea, câte o maimuţă şi vreo patru ghiuluri, nimica toată” (Barbu). în ultimele decenii, în textele estetico-filozofice, nimic se substantivizează prin articulare, la fel ca şi pronumele reflexiv sine (vezi supra, 3.2.2.4): „A fi făcut din pământ e a avea ca temei informul, inertul, nimicul însuşi” (Pleşu), Nimicul este spaţiul libertăţii nongravitaţionale” (Liiceanu), „ceva a ieşit din indeterminarea absolută a nimicului, din nelimitarea lui, şi a primit limita fiinţei” (Liiceanu). 10.3. Pronumele şi adjectivul niciun(ul) /niciuna, nicio Niciun(ul) cu trăsăturile semantice [± Animat], [+ Negativ], funcţionează în ipostază de pronume cu forma niciunul, niciuna şi de adjectiv (în antepoziţie) cu forma niciun, nicio, comportându-se flexionar ca nehotărâtele un(ul), una (o). Mai ales în prima parte a secolului, în registrul popular sau familiar al limbii, este folosit şi dislocat în elementele componente: „nici pe unul dintr-înşii”, „nici într-un caz” (Iordan 1954: 416). Gramaticile nu recomandă această formă care, de altfel, nu se regăseşte în textele literare scrise. 10.3.1. Seria niciunul Deşi unele gramatici menţionează şi formele de plural, în textele cercetate au fost înregistrate numai forme de singular. Foarte rar apare forma de plural în construcţii fixe menţionate - de altfel - şi în lucrările de specialitate: „voi n-aveţi de niciunele aici” (Călinescu) Pronumele niciunul / niciuna este mai puţin frecvent în primele decenii ale secolului (1900-1930), impunându-se în perioadele următoare (1930-1950 şi 1950-2000). Pronumele negativ niciunul, niciuna apare fără determinări mai ales cu forme de nominativ-acuzativ (fără sau cu prepoziţie), dar şi cu forme de genitiv-dativ: „nu ştiam niciunul limba celuilalt” (Hogaş), „nu s-a uitat niciun moment, la niciuna şi la niciunul” (Mihăescu), dar şi „adevăr mai înalt care este al tuturor şi al niciunuia în parte” (Liiceanu). 520 Cel mai des pronumele negativ niciunul este ocurent în construcţii partitive cu din sau dintre: „n-a văzut-o niciunul din noi” (Ionescu), „niciunul dintre noi n-am risca” (Preda), „el nu este consecinţa niciunuia din actele sale” (Patapievici). în a doua jumătate a secolului, rar, niciunul apare şi urmat de un nume precedat de prepoziţie („niciunul cu aere de criminal”, Preda) sau de o relativă („Mână-mică n-a găsit niciuna care să se potrivească”, Barbu). 10.3.2. Adjectivul niciun / nicio Pe parcursul întregului secol, niciun(ul) etc. apare mai ales în ipostază adjectivală. Preponderenţa utilizării adjectivului pronominal poate fi ilustrată prin numărul de ocurenţe înregistrate în corpusul cercetat. în exemplificarea noastră, primele cifre reprezintă numărul de ocurenţe ale lui niciunul, respectiv, niciuna, iar următoarele, numărul de apariţii ale lui niciun şi nicio. I. (1900-1930): Ibrăileanu, Spiritul critic: [2+2] / [20+29]; Hogaş: [6+2] / [30+47]; Rebreanu: [2+0] / [16 + 36]; Teodoreanu: [0 +2] / [7+5]; Ionescu: [3+2] / [19+21]; M. Caragiale: [0+2] / [8+10]; Petrescu: [6 + 8] / [38+ 37]; II. (1930-1950): Eliade: [0+0] / [2+2]; Ibrăileanu, Adela: [0+0] / [15+32]; Mihăescu: [2+4] / [42 +73]; Blaga: [2+1] / [19+18]; Sadoveanu: [0+0] / [14+17]; Călinescu, Enigma Otiliei: [1+2] / [55+55]; III. (1950-2000): Barbu: [5+1] / [7+13]; Preda, Imposibila întoarcere: [6+2] / [32+ 26]; Preda, Cel mai iubit dintre pământeni: [9+2] / [62+56]; Pleşu, Minima moralia: [0+2] / [6+10]; Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş: [2+1] / [12+13]; Pleşu, Jurnalul de la Tescani: [0+0] / [4+6]; Liiceanu, Tragicul: [0+2] / [7+26]; Liiceanu, Despre limită: [1+1] •/ [8+21]; Marino: [2+0] / [30+25]; Cărtărescu, Orbitor I: [3+0] / [46+51], Patapievici: [6+14] / [29+41]; Popescu: [3+1] / [9+5]; Paleologu: [1+0] / [23+26], în ipostază adjectivală, pronominalul negativ se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul pe care îl însoţeşte, fiind plasat totdeauna în antepoziţie: „Nu corespunde niciunei realităţi” (Petrescu), „deschiderea niciunei ferestre” (Preda), „nu aparţin niciunui plan de ansamblu” (Marino). Similară cu asocierea adjectivelor nehotărâte [un /o + alt /altă + substantiv], neremarcată de gramatici, înregistrată în perioada anilor ’30 şi în extindere în ultima jumătate a secolului (la fel ca şi structura menţionată) este structura [niciun / nicio + alt / altă + substantiv]: „nu se mai găseşte nicio altă ieşire” (Mihăescu), „nicio altă calitate” (Preda), „nu a cunoscut nicio altă ţară din est” (Liiceanu). 11 11. CONCLUZII Dintre pronumele înregistrate în textele din primele decenii ale secolului, unele sunt frecvent utilizate, altele, rar folosite, nu mai apar în ultima perioadă: însul (integrat în structuri prepoziţionale precum într-însul, dintr-însul etc.), sie şi sieşi (formele accentuate ale pronumelui reflexiv de dativ), înşile (formă de pl. feminin plural pronominalului de întărire), cari (formă a pronumelui relativ cu antecedent de plural), aceea ce (relativ compus), cest şi cela, cellalt 521 (formă „scurtată” a demonstrativului de diferenţiere şi depărtare), acestălalt (formă a demonstrativului de diferenţiere şi apropiere), tutulor şi tuturora (forme oblice ale lui tot), cutare, fiece, nimenea, nimica, niciunde. Sunt, de asemenea, pronume înregistrate în gramaticile din a doua jumătate a secolului care nu au fost regăsite în texte: acestaşi, câtva, altcareva, altcâtva. Există forme pronominale care, înregistrate în secolul anterior, se remarcă acum printr-o extindere de uz prin care se produce uneori şi o diversificare semantică: careva, sine, unul, totul, niciunul, niciuna. Există ezitări în uz mai ales în prima jumătate a secolului în ce priveşte formele cu / fără particula finală -a care diferenţiază ipostazele pronominale de cele adjectivale la N-A sau la G-D ale pronominalelor demonstrative de apropiere şi de depărtare, precum şi ale unor nehotărâte. Mai ales în prima parte a secolului, există forme pronominale care circulă în variaţie liberă (de exemplu, formele de feminin ale pronominalului de întărire înşile, înseşi, însele pentru plural; însăşi, înseşi pentru singular sau grupările cel ce, cel care, acel care). Treptat, uzul impune excluderea unei forme (de pildă înşile şi acel care), celelalte rămân în concurenţă (de comparat: înseşi vs însele şi cel ce vs cel care), pentru ca, spre sfârşitul secolului, independent de recomandările studiilor de specialitate, una din forme să fie preferată (de exemplu însele şi cel care). In general, pronominalele nonpersonale care pot funcţiona şi ca pronume, şi ca adjectiv sunt folosite mai ales în ipostază adjectivală: vreun, puţin, atât, fiecare, orice, oricare, oricât, niciun, nicio. Numai unele pronominale nonpersonale au fost înregistrate în texte cu toate formele paradigmei indicate de gramaticile vremii: unul, altul, fiecare, oricare, tot, mult (toate în ambele ipostaze: pronominală şi adjectivală). Fără a fi în concordanţă cu recomandările unor lucrări de cultivare a limbii din prima parte a secolului, unele pronume / adjective pronominale (ce, orice) apar în context de plural, uzul impunând în cele din urmă modificarea normei. De asemenea, deşi nu respectă regulile stipulate de gramatici, dânsul şi ce sunt folosite consecvent cu antecedent [± Animat] până după prima jumătate a secolului. In ultimele trei decenii, această folosire a celor două pronume este mai slab reprezentată, preferându-se utilizarea cu antecedent [+Animat], [+ Uman] pentru dânsul şi, respectiv, cu antecedent [-Animat] pentru ce. Posibilităţile de asociere a pronumelor între ele se diversifică; apar în perioada interbelică grupări pronominale noi care se extind şi se impun în limba literară: [oricare altul], şi [oricare alt + substantiv]; [orice alt + substantiv], [niciun alt + substantiv], [unul şi acelaşi], [nimic altceva], [unul...altul/celălalt]. în secolul XX se înregistrează o proliferare a asocierilor formelor pronominale în diferite tipare, unele folosite şi în secolul anterior, altele noi, apărute sub influenţa modelelor străine. Dintre aceste structuri, unele sunt productive şi în româna literară actuală, altele sunt evitate. Astfel, formele clitice de dativ ataşate unui substantiv sunt utilizate pentru exprimarea posesiei în tipare folosite şi în secolul anterior. în perioada anilor ’30-’40, se constată însă o extindere a folosirii structurilor de tipul zâmbetu-i sau şi a grupurilor extinse de tipul zâmbetu-i sinistru. în a doua parte a secolului aceste structuri sunt rare, fiind înregistrate în special în textele din ultimele două decenii. în schimb, pe întreg parcursul secolului cunosc o 522 largă răspândire tiparele cu adjectivul antepus de felul picanteie-i calambururi. Cu o frecvenţă redusă în prima parte a secolului, structurile [un altul/o alta\ [un /o + alt / o altă + substantiv], [nici un / nicio + alt / o altă + substantiv], [unul + propoziţie relativă] se extind în ultimele decenii. Unele pronume îşi pierd proprietăţile caracteristice, devenind componenţi ai unor grupări prepoziţionale sau adverbiale (este de remarcat situaţia lui sine din construcţiile în sine, de la sine etc., ori a lui unul din de unul singur) sau integrându-se în alte clase lexico-gramaticale (aşa cum se întâmplă, de pildă, în cazul substantivizărilor sine(le) şi nimicul). Se remarcă faptul că, treptat, mai ales în a doua parte a secolului, se instituie anumite reguli de utilizare a limbii literare în câteva stiluri / registre, fapt confirmat de diferenţele de utilizare a anumitor forme şi structuri pronominale, în texte de facturi diferite: beletristice, estetico-filozofice, ştiinţifice sau praxiologice. SURSE Barbu [1957] - Eugen Barbu, Groapa, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1968. Blaga [1936] - Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Oficiul de librărie, 1936. Borundel [1994] - Comeliu Borundel, Manual de medicină internă pentru cadre medii, Bucureşti, AII, 2000. I. L. Caragiale [1892] - Ion Luca Caragiale, Păcat, în Kir Ianulea. Nuvele şi povestiri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969. Caragiale [1929] - Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Bucureşti, Editura Minerva, 1975. Călinescu [1941] - G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2005. Călinescu [1938] - George Călinescu, Enigma Otiliei, [Voi] I—II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946. Cărtărescu [1999] - Mircea Cărtărescu, Postmodemismul românesc, Bucureşti, Humanitas, 1999. Cărtărescu [1996] - Mircea Cărtărescu, Orbitori. Aripa stângă, Bucureşti, Humanitas, 1996. Delavrancea [1883] - Barbu Ştefanescu Delavrancea, Hagi Tudose, Bucureşti, Editura Minerva, 1974. Eliade [1933] - Mircea Eliade, Maitreyi, Bucureşti, Editura Minerva, 1997. Hogaş [1912] - Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Voi. I: Amintiri dintr-o călătorie în Munţii Neamţului, 1944, Voi. II: Răzleţe şi diverse, 1947. Holban [1931] - Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. Ibrăileanu [1909] - Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1974. Ibrăileanu [1933] - Garabet Ibrăileanu, Adela, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961. Ionescu [1924] -Nae Ionescu, Curs de filosofie a religiei, [Bucureşti], Editura Eminescu, 1998. Iorga [1918] - Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Tipografia ziarului „Neamul Românesc”, 1918. Iorga [1901] - Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), voi. I—II, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, 1901. Iorga [1926] - Nicolae Iorga, Trei zile în Basarabia, Bucureşti, Tipografia Lupta, 1926. Liiceanu [1991] - Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, Humanitas, 1991. Liiceanu [1993] - Gabriel Liiceanu, Tragicul O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Bucureşti, Humanitas, 1993. Liiceanu [1994] - Gabriel Liiceanu, Despre limită, Bucureşti, Humanitas, 1997. Lovinescu [1937] - Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Socec, 1937. Marino [1995] - Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, Iaşi, Editura Polirom, 1995. Mihăescu [1935] - Gib I. Mihăescu, Donna Alba, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1968. 523 Negulescu [1910-1914] - Petre Paul Negulescu, Filosofici Renaşterii, voi. I-n, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. Paleologu [1998] — Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Bucureşti, Cartea Românească, 2006. Papadat-Bengescu [1927] - Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite. Concert din muzică de Bach Drumul ascuns, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986. Patapievici [1995] - Horia Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii: eseu asupra formării, Bucureşti, Humanitas, 2002. Petrescu [1930] - Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ediţie îngrijită de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Bucureşti, Editura Minerva, 1989. Pleşu [1993] - Andrei Pleşu, Jurnalul de la Teşeam, [Bucureşti], Humanitas, 1996. Pleşu [1988]- Andrei Pleşu, Minima Moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, [Bucureşti], Cartea Românească, 1988. Popescu [1998] - Cristian Tudor Popescu, Copiii fiarei, Iaşi, Editura Polirom, 1998. Preda [1980] - Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Voi. I-III, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980. Preda [1971] - Marin Preda, Imposibila întoarcere, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972. Rădulescu-Motru [1927] — Constantin Rădulescu-Motru, Personalismul energetic şi alte scrieri, studiu, antologie şi note de Gh. Al. Cazan, text stabilit de Gheorghe Pienescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984. Rădulescu-Motru [1904] - Constantin Rădulescu-Motru, Cultura română şi politicianismul, Craiova, Scrisul Românesc, 1995. Rădulescu-Motru [1930] - Constantin Rădulescu-Motru, Puterea sufletească, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1930. Rădulescu-Motru [1928] - Constantin Rădulescu-Motru, Elemente de metafizică pe baza filozofiei kantiene, Iaşi, Editura Timpul, 1997. Rădulescu-Motru [1935] - Constantin Rădulescu-Motru, Vocaţia. Factor hotărâtor în cultura popoarelor, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1935. Rebreanu [1922] - Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, ediţia a H-a, Bucureşti, Cartea Românească, 1922. Sadoveanu [1936] - Mihail Sadoveanu, Ţara de dincolo de negură. Povestiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1971. Stahl [1941] - Henriette Yvonne Stahl, între zi şi noapte, Bucureşti, Editura Minerva, 1971. Teodoreanu [1924] - Ionel Teodoreanu, La Medeleni, [Voi.] I-III, Bucureşti, Cartea Românească, 1985. 524 NUMERALUL 1. INVENTARUL ŞI FORMELE NUMERALULUI CARDINAL............ 526 1.1. Numeralul cardinal la cazurile oblice............. 527 1.2. Topica numeralului cardinal........................ 527 2. INVENTARUL ŞI FORMELE NUMERALULUI ORDINAL.............. 528 2.1. Numeralul ordinal la cazurile oblice.............. 528 2.2. Topica numeralului ordinal......................... 528 3. INVENTARUL ŞI FORMELE NUMERALULUI COLECTIV............ 529 3.1. Numeralul colectiv la cazurile oblice............. 530 3.2. Topica numeralului colectiv........................ 530 4. NUMERALUL FRACŢIONAR.................................. 530 4.1. Inventarul şi formele numeralului fracţionar...... 530 4.2. Numeralul fracţionar la cazurile oblice........... 531 5. NUMERALUL MULTIPLICATIV............................... 531 5.1. Formele numeralului multiplicativ ................ 531 5.2. Numeralul multiplicativ la cazurile oblice........ 532 5.3. Topica numeralului multiplicativ................. 532 6. NUMERALUL DISTRIBUTIV ŞI NUMERALUL ADVERBIAL.......... 532 7. CONCLUZII.............................................. 533 NUMERALUL Diferenţele faţă de secolul anterior în ceea ce priveşte formele şi utilizările numeralelor sunt nesemnificative. Se abandonează, în cazul unor tipuri semantice de numeral, anumite forme şi se consolidează sau se fixează prin uz alte forme. Fenomenul este foarte vizibil în cazul numeralului multiplicativ (consolidarea formelor neologice), dar şi în cel al numeralului fracţionar (consolidarea derivatelor fracţionare în -ime, precum şi fixarea unor reguli de citire a fracţiilor). 1. INVENTARUL ŞI FORMELE NUMERALULUI CARDINAL Formele numeralului cardinal sunt, în linii mari, comune cu cele din secolul anterior. In prima parte a secolului, primul numeral din serie mai apare uneori, în textele ştiinţifice sau administrativ-comerciale, cu forma una: „una acţiune nouă pentru trei acţiuni vechi” (Palliu, Groeger, Popescu), „100 (una sută) butoae de untdelemn de Nice” (Grigorescu). Se consolidează tendinţa de exprimare a primei zile a lunilor calendaristice cu numeralul cardinal una, în locul numeralui ordinal întâi: „în ziua de una” (Sadoveanu), „până la una mart” (Sadoveanu). Cu privire la această tendinţă, Graur ([1934] 1987: 198) menţionează: „Cu ocazia sărbătorii de la 1 Mai, un personaj oficial originar din Bucovina a vorbit despre Unu Mai. Transilvănenii zic Prima Mai, iar noi, întâi Mai. Care dintre aceste forme este corectă? Toate, căci nici una nu e absurdă. Deoarece însă trebuie adoptată una singură de toată ţara, trebuie să ne oprim la expresia literară, care este şi cea mai răspândită, şi să păstrăm pe întâi Mai al nostru”. Se generalizează forma trei pentru feminin: „venitul a trei pogoane din pământul parohiei” (Brătescu-Voineşti), „prin trei prăvălii de grade felurite” (Călinescu). Forma trele se mai întâlneşte rareori doar în structura numeralului colectiv tustrele / câteşitrele sau a celui distributiv - câtetrele (vezi infra, 3). Formele patrusprezece, şasesprezece, şasezeci sunt menţionate de gramatici până dincolo de jumătatea secolului, precizându-se, de regulă, că între acestea şi corespondentele lor „scurtate” analogic - paisprezece, şaisprezece, şaizeci - există diferenţe stilistice. La Philippide (1897: 72) sunt enumerate doar formele lungi, iar Scriban (1925: 102) consemnează că formele patrusprezece, şasesprezece sunt literare. în a doua jumătate a secolului, la Tiktin [1891] 1945, sunt menţionate ambele serii de forme, precizându-se că cele scurte sunt familiare. Aceeaşi diferenţă este menţionată şi în legătură cu numeralele cardinale cincisprezece şi cincizeci, considerate de Scriban (1925: 102) variante literare ale lui cinsprezece şi cinzeci. în textele consultate, formele menţionate sunt în variaţie liberă pe tot 526 parcursul secolului: „acu vreo cinsprezece ani” (I. L. Caragiale), „pentru cei cincisprezece ani ai ai ei” (Ibrăileanu), „trimisese să-i aducă cincisprezece bănuiţi ai Vaideei” (Rebreanu), „zece-cinsprezece fete” (Bănulescu). La Iordan (1947: 123, 1956: 356) se precizează că formele paisprezece, şaisprezece, şaizeci au apărut prin analogie cu celelalte numerale compuse cu prepoziţia spre, al căror segment iniţial e monosilabic. Pronunţiile „întregi” patrusprezece, şasesprezece, şasezeci au fost păstrate în unele graiuri, precum şi în vorbirea literară sau în mediul comercial, din necesitatea unei exprimări cât mai exacte şi mai clare. Graur [1934] 1987 condamnă formele patrusprezece, şasesprezece, şasezeci, pe care le consideră „extrem de greoaie”. în textele literare, predomină formele scurte: „toţi cei paisprezece ofiţeri” (Petrescu), „era băiat de vreo paisprezece ani” (Călinescu), „ţi-o dau cu paisprezece lei” (Călinescu), „într-o lună împlinesc şaisprezece ani” (E. Barbu), „ea încă de la şaisprezece ani” (Preda). Formele patrusprezece, şasesprezece, şasezeci apar destul de frecvent în prima jumătate a perioadei şi se întâlnesc, rar, până spre finalul secolului: „nu lipseau decât trei din patrusprezece” (Slavici), „reîncep pentru a suta oară, şasezeci şi şase” (Holban), „după patrusprezece ani” (Steinhardt), „patrusprezece ani mai târziu” (Djuvara). în lucrările normative din a doua jumătate a secolului - Iordan (1956: 159), GLR11: 183, Avram (20013: 131) -, se semnalează tendinţa din limba vorbită de a folosi formele scurte ale numeralelor cardinale compuse cu prepoziţia spre: unşpe, doişpe/douăşpe, treişpe etc., precum şi pronunţiile contrase ale numelor de zeci de tipul douăjde (de mii), despre care Avram (20013: 133) precizează că nu aparţin limbii literare. De asemenea, se remarcă tendinţa generalizată foarte puternică a folosirii numeralelor cardinale în locul celor ordinale, semnalată la Iordan (1943: 47), Graur (1968: 336) ş.a.: „anul doi şi trei”, în locul construcţiilor „anul al doilea” şi al treilea”, „capitolul trei”. în loc de „capitolul al treilea”, „etajul doi”, în loc de „etajul al doilea” (vezi şi XX, Sintaxa, 1.14.2). 1.1. Numeralul cardinal la cazurile oblice Numeralele cardinale exprimă cazurile oblice analitic, cu prepoziţiile a şi la: „venitul a trei pogoane” (Brătescu-Voineşti), „mama a trei copii” (Preda), „atunci când aceeaşi idee le vine la doi oameni” (Ibrăileanu). 1.2. Topica numeralului cardinal Numeralul cardinal cu valoare adjectivală este, de obicei, antepus substantivului, în textele comercial-administrative şi în cele ştiinţifice se mai întâlnesc situaţii în care adjectivul numeral este postpus substantivului, ceea ce conduce la neexprimarea prepoziţiei de: „augmentarea capitalului său de la lei 75 000 000 la lei 100 000 000” (Palliu, Groeger, Popescu). Această trăsătură, a inversării numeralului cu substantivul, se mai păstrează în prima parte a secolului în exprimarea datelor calendaristice: „februar 26” (Sadoveanu). 527 2. INVENTARUL ŞI FORMELE NUMERALULUI ORDINAL în prima parte a secolului al XX-lea, formele întâi şi dintâi, cu valoare adjectivală şi pronominală, se folosesc mai frecvent decât corespondentele lor neologice, primul şi prima, care predomină, generalizat, în a doua parte a secolului: „cel întâi fior al apei” (Sadoveanu), „cel întâi tren” (Sadoveanu), „cel dintâi foc de puşcă” (Sadoveanu),,primul vai trecuse” (E. Barbu), „primul îşi e suficient sieşi” (Blandiana). Faţă de secolul anterior, forma întâia cu valoare adjectivală este întâlnită mult mai frecvent postpusă substantivului: „ziua întâia a revederii noastre” (Holban), „clasa întâia” (Teodoreanu), „de mâna întâia” (Papadat-Bengescu), „clasa întâia” (E. Barbu), „prelucrarea la persoana întâia’'’ (Blandiana). Folosirea formei adjectivale întâi postpuse substantivului este destul de extinsă. Iordan (1947, 1956) condamnă această tendinţă. Alte dicţionare normative, îndreptar1'3, precum şi DOOM1, înregistrează forma invariabilă întâi în postpoziţie şi forma întâia doar în antepoziţie. în DOOM2, forma întâia este admisă atât în antepoziţie, cât şi în postpoziţie, în variaţie cu întâi. în textele literare, forma dintâia se întâlneşte foarte rar: „în locul celei dintâia” (I. L. Caragiale), „cum trebuie făcută o frază şi mai ales cea dintâia” (Arghezi). îndreptar1"3 consemnează doar forma dintâi, iar în DOOM1 şi în Avram (20013: 143) se precizează că forma este invariabilă. Destul de frecvent, se întâlneşte forma nearticulată întâie, antepusă sau postpusă substantivului: „o întâie răpăială” (C. Petrescu), „în săptămâna întâie a lunii dechemvrie” (Sadoveanu). La feminin plural, se folosesc formele întâile, pluralul corespunzător formei invariabile întâi, şi, mai rar, întâiele, pe care Iordan (1947: 123) o consideră hiper-urbanism: „întâile raze ale zilei” (Hogaş), „întâile amintiri ale copilului” (Rebreanu), „întâile scrisori venite din ţară” (Petrescu), „întâiele flori din Bucureşti” (M. Caragiale), „întâiele zile ale Regenţei” (M. Caragiale). 2.1. Numeralul ordinal la cazurile oblice Numeralul întâi(a) exprimă cazurile oblice sintetic. Compusul dintâi exprimă cazurile oblice prin asocierea cu demonstrativul ceh „lucrarea aceasta e soră mai mare celei dintâi” (Sadoveanu). Celelalte forme ale numeralului ordinal, formate cu a / al, exprimă cazurile oblice analitic (vezi XIX, Numeralul, 2.2). 2.2. Topica numeralului ordinal Adjectivul numeral ordinal are topică variabilă, fiind antepus sau postpus substantivului, după cum precizează şi Scriban (1925: 106): „clasa întâia” sau „întâia clasă”, „rândul al doilea” sau „al doilea rând”. De remarcat este tendinţa semnalată de Iordan (1943: 46), reluată în îndreptar3 şi la Avram ([1980] 1987: 106), în legătură cu numeralele ordinale postpuse cu formă de feminin, care, aflate pe lângă anumite substantive determinate hotărât, 528 precum clasă, companie, pagină, serie etc., îl pierd pe a: „clasa doua”, „partea cincea” etc. Această tendinţă se manifestă mai ales în limba vorbită, în stilul publicistic şi în textele ştiinţifice: „emisiunea Il-a” (Palliu, Groeger, Popescu), „clasa opta” (Teodoreanu). în textele literare, numeralele ordinale de genul feminin îl păstrează în general pe a, atunci când se află în postpunerea substantivului şi când sunt scrise în litere: „jumătatea a doua a secolului trecut” (Sadoveanu), „din cauza influenţei romantismului francez de mâna a cincea” (Ibrăileanu), „pe când eram la Divizia a unsprezecea” (Rebreanu). O explicaţie a fenomenului se găseşte la Graur (1968: 310, 336), care precizează că punctul de pornire al folosirii acestor construcţii a fost, probabil, o prescurtare în scris, „vorbitorii citind aşa cum li se prezenta textul”. 3. INVENTARUL ŞI FORMELE NUMERALULUI COLECTIV încă de la începutul secolului, se constată abandonarea formelor învechite îmbi şi îmbe. Formele neologice nearticulate ambi, ambe sunt încă prezente, în puţine contexte, în prima jumătate a secolului al XX-lea: „tineri de ambe sexe” (Călinescu). Forma ambe se întâlneşte şi în unele texte de la sfârşitul secolului al XX-lea doar în construcţia consacrată „ambe sexe”: „dorinţa năvalnică a numeroase persoane de ambe sexe” (C. T. Popescu), „câte un membru exaltat al acestei secte gnostice postmodeme, de altfel de ambe sexe” (Patapievici). în alte contexte, folosirea numeralului se justifică prin stilul arhaizant al scrierii: „ambe mâne” (Cărtărescu). Se impun numeralele amândoi, amândouă şi formele neologice ambii, ambele: „duminica ieşeau amândoi la plimbare pe Griviţa” (E. Barbu), „amândouă sunt percepute cu auzul” (Blandiana), „ambele părţi” (Călinescu), „pe care ambii o posedăm la perfecţiune” (Naum). Numeralele neologice au, totuşi, mult mai puţine ocurenţe decât formele amândoi şi amândouă. Raportul de frecvenţă se explică şi prin capacităţile combinatorii mult mai reduse ale numeralelor ambii, ambele faţă de amândoi, amândouă - ambii, ambele apar mai ales în ipostaza adjectivală. Dialectal, în graiurile din Muntenia, se înregistrează destul de des forma articulată amândouăle: „ele amândouăle verişoarele” (TDM, comuna Grindu, judeţul Ialomiţa), „ai să fugim noi amândouăle” (TDM, comuna Borcea, judeţul Ialomiţa). Prin analogie cu amândouăle, se foloseşte şi forma douăle, care are sens colectiv în următorul context: „Păi ţi-am spus că aveam patru tânjăli, un om mâna caii şi unu care ţinea tânjala de punea furca acolo, lanţurile alea douăle, şi-şi lua targa şi-o ducea acolo unde se facea şiră” (în TDM, Podu Pitarului, comuna Plătăreşti, judeţul Ilfov); vezi Mărgărit (1998: 337-344). Compusele cu tus- şi cele cu câte(şi)— tustrei, tustrele, tuspatru, câteşitrei, câteşitrele, câteşipatru, câteşicinci - sunt încă destul de frecvente până spre jumătatea secolului: „deschiseră gura câteşipatru” (Zamfirescu), „acum dorm câteşitrei, cu jucăriile alături pe pernă” (Brătescu-Voineşti), „tuspatru deterăm un pas înapoi” (M. Caragiale), „se întoarseră ca la o comandă, câteşicinci cu coasta spre inamic” (Topârceanu), „tustrele zilele Crăciunului” (Sadoveanu). 529 în textele consultate, formaţiile cu tus- şi cele cu căteşfi)- se ataşează doar numeralelor cardinale de la unu la cinci. Formaţiile cu câte (şi) au fost abandonate treptat, în timp ce formaţiile cu tus-, deşi rare, circulă şi în limba actuală. Cel mai frecvent întâlnite sunt construcţiile cu sens colectiv în structura cărora apar nehotărâtele toţi, toate: „am trei medalii de vitejie, toate trei dobândite” (Rebreanu), „toate trele se sileau să-i găsească o poreclă” (Rebreanu), „toate trei rămaseră atente drumului” (Papadat-Bengescu). 3.1. Numeralul colectiv Ia cazurile oblice Numeralele ambii, ambele, amândoi, amândouă exprimă cazurile oblice prin flexiune: „prin consimţământul ambelor părţi” (Călinescu), „masa dată în cinstea ambilor amirali” (Teodoreanu), „toate cele zece degete moi, calde şi răsfirate ale amânduror mâinilor sale mici” (Hogaş), „nu era un secret al amândurora” (Ibrăileanu). Colectivele amândoi, amândouă apar sporadic la cazurile oblice şi cu forma amândoror(a): „asupra durerii amândorora” (Zamfirescu), „în mintea amândorora treceau lucruri ciudate” (Eliade). Forma condamnată de normă amândorura apare în puţine contexte: „şi casa va fi a lor amândorura” (Papadat-Bengescu), „privirile amândorura exprimau o teribilă ură” (Chiriţă). în legătură cu forma de la cazurile oblice a numeralului colectiv, Iordan (1954: 373) precizează: Amândurora, cu u pentru o, trebuie evitat. Tot aşa trebuie evitată accentuarea pe -ro- \ în Iordan (1956: 359) se menţionează însă că norma ortografică recomandă formele cu u, în locul celor cu o, recomandare pe care autorul nu o consideră justificată. Accidental, marcarea la cazurile oblice se realizează sintetic, prin flexiunea numeralului cardinal din componenţa numeralului colectiv: „pe toate trei se sprijină şi tustrelelor le face loc” (Steinhardt). 3.2. Topica numeralului colectiv Numeralele colective amândoi şi amândouă se folosesc postpuse sau antepuse substantivului, cu preferinţă pentru antepoziţie: „întrebară muierile amândouă” (E. Barbu), „ţinându-se cu amândouă mâinile” (Cărtărescu), „o bătu la capetele amândouă’ (E. Barbu). 4. NUMERALUL FRACŢIONAR 4.1. Inventarul şi formele numeralului fracţionar Se remarcă consolidarea şi extinderea formelor în -ime (vezi şi XIX, Numeralul, 4.1): „în aceeaşi miime de secundă” (Rebreanu), „o cincime şi jumătate” (Chiriţă), „o şeptime din pământul arabil al ţării” (Djuvara). Iordan (1956: 365) remarcă faptul că, uneori, numeralele fracţionare derivate cu sufixul -ime pot ajunge să exprime un raport multiplicativ: „în loc să însemneze a suta parte, a mia parte etc., sutime, miime etc. au, la plural şi în construcţii ca sutimi de oameni, miimi de fiinţe etc., sensul de multe sute, multe mii (sau cu sutele, cu miile)”. 530 Pentru partiţia la o sută se foloseşte generalizat substantivul procent în variaţie cu exprimarea zecimală a fracţiilor: „un procent de glucoză” (Călinescu). Frecvent, acest tip de raport fracţionar se exprimă pleonastic, prin structura alcătuită din substantivul procent, urmat de o fracţie: „acelaşi procent de 5%” (Călinescu), „teribilul procent de 16%' (C. T. Popescu). Modalităţile de citire a fracţiilor variază: %% - jumătate la sută (Palliu, Groeger, Popescu), % % - trei sferturi la sută (Palliu, Groeger, Popescu), 2 'A %-două şi un sfert la sută (Palliu, Groeger, Popescu). în GLR2 I: 192 se menţionează că în limbajul matematicii se folosesc şi construcţiile de tipul una a treia sau unu pe trei pentru fracţia Vz. în limba actuală, în manualele de matematică, modalitatea cea mai frecventă de citire a fracţiilor este cu prepoziţiile pe sau supra: trei pe opt sau trei supra opt, pentru fracţia Vs (vezi şi Avram 20013: 137). 4.2. Numeralul fracţionar la cazurile oblice Numeralele fracţionare simple derivate cu sufixul -ime au flexiune substantivală: „în contra tuturor semizeilor, pătrimilor şi optimilor de zei” (Ibrăileanu), „cu diferenţe de ordinul sutimilor” (I. Barbu). Numeralele fracţionare jumătate şi sfert exprimă cazurile oblice şi cu mijloace sintetice (au deci flexiune substantivală), şi cu mijloace analitice: „această precizare a jumătăţii ei de valoare” (Blandiana), „în Japonia jumătăţii de secol trecut” (C. T. Popescu), „înfăptuirea unui sfert din visul lui Gonzalv” (Călinescu), dar şi „notele a jumătate dintre ei”, „contribuţiile a un sfert dintre colegi”. Numeralele fracţionare compuse exprimă cazurile oblice prepoziţional: „diferenţa a două câtimi foarte mici” (Marinescu). 5. NUMERALUL MULTIPLICATIV 5.1. Formele numeralului multiplicativ Se constată consolidarea formelor derivate cu prefixul în- şi sufixul -it, folosite cu valoare adjectivală, adverbială şi substantivală (pentru observaţiile detaliate cu privire la frecvenţă şi la construcţiile în care apar aceste numerale, vezi Nicolae 2009): întreit, împătrit, încincit, înzecit, înmiit etc.: „împătrit câştig” (Brătescu-Voineşti), „o împătrită ipostază a trufiei” (Steinhardt), „vina îndoitei mele specialităţi: toxicomania şi matematica” (I. Barbu). Numeralele înşesit şi înoptit sunt mult mai rar folosite decât cele menţionate mai sus, aşa cum arată şi contextele înregistrate pe Internet: „scopul înşesit”, „înşesitul cor”, „sperând că le vor recâştiga, dacă nu înoptit, cel puţin îndoit” (contexte preluate de pe Internet, ianuarie 2010). Numeralul înşeptit are mai multe înregistrări pe Internet, în diferite construcţii: „timpul înşeptit, „darul înşeptit”, „să dea înapoi înşeptit”, „să restituie înşeptit”, „va fi pedepsit înşeptit”. Numărul contextelor în care se înregistrează numeralele multiplicative în -it (corespunzătoare numeralelor cardinale de la 2 la 9) este mai mic odată cu creşterea valorii desemnate de acestea: contextele înregistrate pe Internet indică, la momentul 531 realizării analizei, foarte puţine ocurenţe ale numeralelor înşesit şi înoptit. Frecvenţa numeralului înşeptit, mult mai mare decât a celorlalte două numerale, poate fi pusă şi pe seama conotaţiilor bogate şi a simbolurilor pe care le are numeralul-bază şapte. Se remarcă totodată şi nesiguranţa vorbitorilor în ce priveşte existenţa şi folosirea acestor forme: „O dăm mai departe înşesit (se poate zice înşesit?) (subl. n., IN), la Sabina, Zu, Alex, Diana, Schmoo şi Raluca” (Internet, citat extras din textul unui blog, ianuarie 2010). Se remarcă, de asemenea, consolidarea formelor neologice dublu, triplu, cvadruplu, cvintuplu, sextuplu, septuplu, mult mai frecvent folosite decât corespondentele vechi, mai ales în a doua jumătate a secolului. Dintre acestea, cele mai frecvente simt dublu şi triplu, independent de specificul textului: „să plătească dublu” (Teodoreanu), „misterul triplu, multiplu” (Papadat-Bengescu), „cea mai bună combinaţie pentru o dublă pneumonie perfectă... triplă, cvadruplă, sextuplă, infmituplă să fie şi tot nu mă scol!” (Chiriţă). In limba actuală, ocurenţele numeralelor neologice cvadruplu, cvintuplu, sextuplu, septuplu sunt circumscrise în special domeniului sportiv (vezi Avram 2001 : 140, GALR I: 313). Contextele înregistrate pe internet arată că acestea simt înregistrate cel mai frecvent în structuri de tipul: „cvadruplu /cvintuplu /sextuplu / septuplu campion mondial, câştigător”. în statistica realizată de Nicolae (2009: 215), se arată că, în limba actuală, formele neologice triplu, cvadruplu, cvintuplu, sextuplu sunt mult mai frecvente decât formele vechi întreit, împătrit, încincit, înşesit. Cu sens multiplicativ, cel mai frecvent se folosesc structurile alcătuite din prepoziţia de + numeral adverbial + mai mult / adjectiv la gradul comparativ: „de zece ori mai oneşti, mai morali” (Ibrăileanu), „de mai mult de zece ori milionar” (Paler). In limba română actuală, se remarcă tendinţa de folosire a numeralului multiplicativ cu sensul numeralului fracţionar (vezi şi XIX, Numeralul, 5.1.1): „Minerii au primit salariul întreit. Unu dintre ei a declarat că, de o jumătate de an, continuă să primească doar a treia parte a salariului şi, uneori, chiar mai puţin” (Realitatea TV, 2006, apud Nicolae 2009), „vermut îndoit (sau înşesit) cu sifon” (Internet, extras dintr-un blog, ianuarie 2010). 5.2. Numeralul multiplicativ la cazurile oblice Formele derivate ale numeralului multiplicativ au flexiune adjectivală: „vina îndoitei mele specialităţi” (I. Barbu), „răscumpărarea întreitului suflet al cetei crăieşti” (I. Barbu). 5.3. Topica numeralului multiplicativ Adjectivele numerale multiplicative au topica variabilă, apărând atât în antepoziţia, cât şi în postpoziţia substantivului: „uniformă cu întreite galoane” (Brătescu-Voineşti), „împătrită ipostază a trufiei” (Steinhardt), „semnele întreite” (Holban). 6. NUMERALUL DISTRIBUTIV ŞI NUMERALUL ADVERBIAL Formele numeralului adverbial şi cele ale numeralului distributiv nu prezintă particularităţi faţă de secolul anterior. 532 Numeralul distributiv se formează cu elementul câte şi cu numeralul cardinal: „câte şase coloane de foileton” (Sadoveanu). Dispare din uz forma de feminin câte trele, păstrându-se forma unică câte trei pentru masculin şi feminin. Numeralele distributive exprimă cazurile oblice analitic, cu prepoziţia a, pentru genitiv şi la, pentru dativ: „a câte şapte”, „la câte trei” - „poţi socoti 700 de săptămâni a câte şapte seri” (Internet). Forma întăia(şi) din structura numeralelor adverbiale întâia(şi) dată, întâia oară este înlocuită treptat de numeralul neologic prima: „pentru prima oară” (E. Barbu), „când am auzit prima oară” (Blandiana). 7. CONCLUZII Modificările care survin pe parcursul secolului ai XX-lea privesc consolidarea unor forme ale numeralului şi dispariţia din uz a altora. Se abandonează forma adjectivală una a numeralului cardinal, fiind înlocuită total de o. Se consolidează formele scurte paisprezece, şaisprezece, şaizeci, abandonându-se cele vechi -patrusprezece, şasesprezece, şasezeci. în limba vorbită, sunt din ce în ce mai frecvente formele scurte de tipul unşpe, doişpe / douăşpe, treişpe etc., precum şi pronunţiile contrase ale numelor de zeci ca douăjde (de mii). în scrierea numeralelor cardinale cu cifre, se renunţă deseori la exprimarea prepoziţiei de care leagă unităţile mai mari de douăzeci de substantiv: „20 elevi”, în loc de „20 de elevi”. Numeralul ordinal dintâi este înlocuit total de forma întâi, care circulă în limbă şi cu forma de feminin întâia. Formaţiile colective cu câte(şi)- şi tus- sunt abandonate treptat şi sunt înlocuite cu structuri echivalente alcătuite din nehotărâtele toţi / toate şi numeral cardinal. în cazul numeralului fracţionar, se fixează anumite reguli în citirea fracţiilor: cu numerale cardinale pentru numărător şi numitor şi cu prepoziţiile pe / supra (2/3 „doi pe / supra trei”) sau cu numeral cardinal pentru numărător şi numeral fracţionar pentru numitor (2/3 „două treimi”). în cazul numeralului multiplicativ, se renunţă treptat la formele derivate şi se consolidează formele neologice dublu, triplu. Pentru rapoarte numerice mai mari, se folosesc de regulă expresii echivalente de tipul „de ... ori” şi adjectiv sau adverb la gradul comparativ (este preferată structura „de cinci ori mai mare” formei neologice cvintuplu). Forma de feminin câte trele a numeralului distributiv este abandonată treptat, fiind înlocuită total de forma câte trei. SURSE E. Barbu [1957] - Eugen Barbu, Groapa, [Bucureşti], Editura pentru literatură, 1968. I. Barbu [c. 1930-1950] - Ion Barbu, Opere, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2000. Bănulescu [1998] - Daniel Bănulescu, Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti, Bucureşti, Editura Nemira, 1998. 533 Blandiana [1985] - Ana Blandiana, Autoportret cu palimpsest, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. Blandiana [1970] - Ana Blandiana, Calitatea de martor, Bucureşti, Cartea Românească, 1972. Brătescu-Voineşti [1912] - Al. Brătescu-Voineşti, întuneric şi lumină: nuvele şi schiţe, Editura pentru Literatură, 1969. I. L. Caragiale [1901] - Ion Luca Caragiale, Momente, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Comp., 1901. M. Caragiale [1929] - Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Bucureşti, Editura Minerva, 1975. Călinescu [1953] - George Călinescu, Bietul Ioanide, Bucureşti, Cartea Românească, 1986. Călinescu [1938] - George Călinescu, Enigma Otiliei, [Voi.] I—II, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1946. Cărtărescu [1993] - Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Bucureşti, Humanitas, 1997. Cărtărescu [1990] - Mircea Cărtărescu, Levantul, Bucureşti, Humanitas, 1998. Chiriţă [c. 1956-1958] - Constantin Chiriţă, Cireş arii, [Voi.] I, IU, V, Bucureşti, Cartea Românească, 1976. Djuvara [1999] - Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, Humanitas, 1999. Eliade [1933] - Mircea Eliade, Maitreyi, Bucureşti, Editura Minerva, 1997. Grigorescu [1928] - Teodor Grigorescu, Carte de aritmetică comercială: pentru clasa Il-a şcoalelor superioare de comerţ, Bucureşti, Cultura Românească, 1928. Hogaş [1912] - Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte, Bucureşti, Editura Minerva, 1988. Holban [c. 1928-1934] - Anton Holban, Opere. [Voi.] 1-3. Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Elena Beram. Bucureşti, Editura Minerva, 1972-1975. Ibrăileanu [1933] - Garabet Ibrăileanu, Adela, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. Marinescu [1935] - P. Marinescu, Curs elementar de algebră superioară: pentru clasa a VH-a, secţiunea ştiinţifică, Bucureşti, Editura Naţionala Ciornei, 1935. Naum [1985] - Gellu Naum, Zenobia, Bucureşti, Humanitas, 2003. Paleologu [1997] - Al. Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Iaşi, Polirom, 1997. Palliu, Groeger, Popescu [1927] - Ioan Palliu, Eric Groeger, Vasile Popescu, Corespondenţă de bancă, Bucureşti, Cartea Românească, 1927. Papadat-Bengescu [1926-1933] - Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite. Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986. Patapievici [2001] - Horia-Roman Patapievici, Omul recent, Bucureşti, Humanitas, 2001. C. Petrescu [1930] — Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ediţie îngrijită de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Bucureşti, Editura Minerva, 1989. C. T. Popescu [1997] - Cristian Tudor Popescu, Copiii fiarei, Iaşi, Editura Polirom, 1998. C. T. Popescu [2002] - Cristian Tudor Popescu, Nobelul românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2002. Preda [1977] - Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. Rebreanu [1932] - Liviu Rebreanu, Răscoala, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961. Rebreanu [1922] - Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, ediţia a Il-a, Bucureşti, Cartea Românească, 1922. Rebreanu [1920] - Liviu Rebreanu, Ion, [Bucureşti], ESPLA, 1955. Sadoveanu [c. 1928-1954] - Mihail Sadoveanu, Opere VIU, Opere X, Opere XII, Bucureşti, ESPLA, 1957-1958. Sadoveanu [1898-1904] - Mihail Sadoveanu, Corespondenţa debutului (1898-1904), ediţie îngrijită, note şi studiu introductiv de Savin Bratu şi Constantin Mitru, Bucureşti, Editura Minerva, 1977. Slavici [ 1894] - Ioan Slavici, Mara, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. Steinhardt [1991] -Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991. Teodoreanu [1925-1927] — Ionel Teodoreanu, La Medeleni, [Voi.] I—III, Bucureşti, Cartea Românească, 1985. Topârceanu [1904-1937] - George Topârceanu, Minunile Sfântului Sisoe, Iaşi, Editura Junimea, 1972. Zamfirescu [1898] - Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară, ediţie îngrijită de Mihai Gafiţa, Bucureşti, Editura Minerva, 1980. 534 VERBUL 1. CLASE DE CONJUGARE: -A, -EA, -E, -I(-î)......................... 537 1.1. Fluctuaţia verbelor împrumutate............................. 537 1.2. Fluctuaţia verbelor din fondul vechi........................ 539 1.3. Productivitatea conjugărilor: raportul numeric dintre conjugări.... 542 2. PREZENTUL INDICATIVULUI ŞI AL CONJUNCTIVULUI.................... 545 2.1. Prezent „slab” vs prezent „tare”............................ 546 2.1.1. Variaţia verbelor de conjugarea 1...................... 546 2.1.2. Variaţia verbelor de conjugarea a IV-a................ 549 2.1.3. Specializarea variantelor.............................. 552 2.2. Iotacizare vs deiotacizare.................................. 553 2.2.1. Stadiul fenomenului la sfârşitul secolului al XlX-lea.. 553 2.2.2. Extinderea deiotacizării............................... 554 2.3. Variaţia accentuată a verbelor: „a desfăşura”, „a împresura”, „a înconjura”, „a înfăşură”, „a măsura”, „a strecura”........ 555 2.4. Omonimiile prezentului...................................... 557 2.4.1. Omonimia 3 sg. =3pl.................................... 557 2.4.2. Omonimia 1 sg. =3 pl.................................. 557 2.4.3. Omonimiile verbelor de conjugarea a IV-a cu prezent tare‘, evoluţia tipului „a acoperi”, „a descoperi”, „a suferi”. 558 2.5. Alternanţe.............................................L... 560 2.5.1. Verbe împrumutate...................................... 560 2.5.2. Verbe din fondul vechi................................. 561 2.6. Desinenţa -u pentru 1 sg.................................... 562 3. TIMPURILE TRECUTULUI............................................ 563 3.1. Imperfectul................................................. 563 3.2. Perfectul simplu............................................ 563 3.2.1. Pluralul; extinderea lui -ră-.......................... 563 3.2.2. Singularul; sufixulperfectuluisimplu la verbele de conjugarea I.... 564 3.2.3. Frecvenţa de apariţie................................. 564 3.3. Mai-mult-ca-perfectul....................................... 565 3.3.1. Extinderea lui -ră la 3pl.............................. 565 3.3.2. Extinderea lui -ră- la 1 şi 2pl........................ 566 3.3.3. Desinenţe pentru pers. 2 sg............................ 567 3.3.4. Forme analitice de mai-mult-ca-perfect................. 568 3.4. Perfectul compus............................................... 569 3.4.1. Forma auxiliarului la pers. 3 sg. şi 3 pl................. 569 3.4.2. Forma participiului....................................... 570 3.4.3. Inversiunea auxiliarului.................................. 570 4. FORMELE VIITORULUI................................................. 570 4.1. Raportul dintre formele de viitor.............................. 570 4.2. Viitorul anterior.............................................. 573 5. PREZUMTIVUL......................................................... 573 5.1. Apariţia în gramatici.......................................... 573 5.2. Apariţia în texte.............................................. 574 5.3. Prezumtivul perfect............................................ 575 6. IMPERATIVUL AFIRMATIV ŞI NEGATIV.................................... 575 7. INFINITIVUL ŞI CONJUNCTIVUL......................................... 576 7.1. înlocuirea cu subjonctivul..................................... 576 7.2. Construcţia infinitivului fără „a”; comportamentul lui „a şti”. 578 7.3. Infinitivul perfect............................................ 579 7.4. Conjunctivul fără „să”......................................... 579 7.5. Conjunctivul perfect........................................... 580 8. SUPINUL............................................................. 580 9. NEREGUL ARITĂŢI..................................................... 581 9.1. Flexiunea prezentului indicativ şi conjunctiv.................. 582 9.1.1. Variaţia radicalului la verbe de tipul: „a dărâma”, „a sfărâma”, „a usca”, „a mânca”......................................... 582 9.1.2. Istoria flexionară a verbului „a trebui”.................. 582 9.1.3. Relaţia dintre variantele de prezent ale verbului „a fi” (este - e - i-îi; sunt--s-îs; sunt-sânt)................................ 584 9.1.4. „A da”, „a sta”, „a lua”, „a bea”, „a vrea” la conjunctiv prezent 3 sg. şi pl......................................... 586 9.1.5. „A avea” la conjunctiv prezent........................... 587 9.2. Flexiunea timpurilor trecute................................... 587 9.2.1. „A da”, „a sta” la imperfect.............................. 587 9.2.2. „A da”, „a sta” la perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect.. 589 9.2.3. „A avea”, „a fi” la perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect. 590 9.3. Concurenţa „a vrea” - „a voi”.................................. 591 10. CONCLUZII.......................................................... 592 VERBUL La sfârşitul secolului al XlX-lea, particularităţile flexionare ale verbului (clase de flexiune, inventar de afixe şi repartiţia acestora, omonimii, sistem de alternanţe, forme sintetice vs analitice, inventar de auxiliare şi repartiţia lor) erau deja fixate. Modificările survenite după această dată sunt minore şi privesc treceri între diversele clase de conjugare, ponderea în sistem a unei clase, extinderea sau fixarea unor afixe, modificări ale radicalului, prin pierderea iotacizării şi pierderea unor alternanţe, frecvenţa de utilizare a unor forme. 1. CLASE DE CONJUGARE: -A, -EA, -E, -I (-Î) După 1880, cele mai multe modificări se înregistrează în inventarul claselor flexionare de verbe (al conjugărilor), stabilite în funcţie de sufixele de infinitiv şi de repartiţia în paradigmă a formelor omonime ale prezentului, constatându-se numeroase treceri de la o conjugare la alta şi, numai în mică măsură, modificări care afectează flexiunea unei întregi subclase flexionare (infra, 2.4.3). în perioada la care ne referim, se produc numeroase interferenţe între cele patru conjugări, manifestate fie prin forme oscilante, fie prin treceri definitive de la o conjugare la alta, care au afectat atât verbele împrumutate, cât şi clasa verbelor vechi. Oscilaţii între conjugări (vezi XIX, Verbul, 1.2) sunt înregistrate şi în secolul anterior, mai ales în cazul împrumuturilor; dublete precum: concede / conceda, precede /preceda, protege /proteja, succede / succeda, între conj. I şi a IlI-a, sau dublete precum: prefera /preferi, rezolva /rezolvi, între conj. I şi a IV-a, apar atât în textele anterioare, cât şi în indicaţiile gramaticilor din sec. al XLX-lea. 1.1. Fluctuaţia verbelor împrumutate _____ Se produc interferenţe între conjugările I şi IV, I şi III, şi, în mai mică măsură, între III şi IV. (a) Fluctuaţia între conj. I şi a IV-a se înregistrează la verbe precum: adera ~ aderi (Hamangiu: a aderi, dar Hamangiu, Georgean: a aderat)-, constitua ~ constitui (Hasdeu: constituă, prez. ind. de la a constitua, alături de ar constitui", Hamangiu: constituie / constituiesc); continua ~ continui (Hamangiu: să conti-nuească); prefera ~ preferi (Hamangiu: se prefereşte, a fi preferit, Hasdeu: au preferit, preferim, preferii, Caragiale: a preferit, preferim, Delavrancea: de preferit, faţă de Iorga: a preferat, Iordan: „trebuie preferată”-, vezi şi indicaţia de variaţie preferi ~ prefera din Rosetti, Byck 1945: 71); referi ~ refera (vezi indicaţia de variaţie din Puşcariu [1936] 1974: 414); repeta ~ repeţi (Hasdeu: repeţit, a repeţi, Lambrior: repeţirea, Hamangiu: a fi repeţită, „poate repeţi”, Iorga: repeţite, paralel cu Hamangiu, Georgean: a fi repetată, Rădulescu-Motru: repeţite, alături de „poate repeta”, repetată); restitua ~ restitui (Hasdeu: restituă, 537 ind. prez. de la a restitua); rezolva ~ rezolvi (Lambrior: s-a rezolvit, Tiktin: „se poate rezolvi”, Hamangiu: se va resolvi, Rădulescu-Motru: a rezolvit, DRP: s-a rezolvit, rezolvirea, paralel cu Hamangiu: resolvată, Iorga: a resolvat-o, Slavici: a resolva). Iordan (1943: 128-129) înregistrează şi variantele absolva ~ absolvi, disolva ~ disolvi, indicând un început de diferenţiere lexicală a formelor: absolvi „a termina studiile” ~ absolva „a achita un inculpat, a ierta pe cineva de păcate”, disolvi „a topi” (termen ştiinţific) ~ disolva „a împrăştia o adunare de oameni”. (b) Fluctuaţia între conj. I şi a IlI-a apare la verbele: coincidă ~ coincide (Hasdeu: coincidă, prez. ind. de la a coincidă, Caragiale: azz coincidat, Topârceanu: a coincidat, faţă de formele actuale: coincide, a(a) coincis); concura ~ concurge (Hasdeu: a concurs, va fi concurs, să concurgă, Lovinescu: concurg, faţă de Ibrăileanu: concură); dirija ~ dirige (Hasdeu: dirige)', elida ~ elide (Scriban, Hasdeu: (se) vezi şi indicaţia de variaţie din Iordan 1935: 123); excede ~ exceda (Hamangiu: escede); exprime ~ exprima (Hasdeu: a exprime, ar fi expres), gera ~ gere (Hamangiu: gere, prez. ind. de la forma a gere); neglija ~ neglige (Hamangiu: neglige, prez. ind. de la forma a neglige); poseda ~ posede (Philippide: posede, prez. ind., saposeadă, conj., faţă de Tiktin: posedă, ind. prez., Hamangiu, Iordan: a poseda); preceda ~ precede (Hasdeu: preced, prez. ind., sa fi fost preces, Maiorescu: este preces, Ibrăileanu: precede, prez. ind., faţă de formele recomandate în îndreptar4 şi în DOOM1"2preceda, infi, precedă, prez. ind.; vezi şi indicaţia de variaţie din Puşcariu [1936] 1974: 414); presida ~ preside (Hamangiu: se va preside); proceda ~ procede (Hasdeu: procede, prez. ind., o? procede, a procede, Hamangiu: se va procede, se procede, a procede, proced, Philippide: a procede, faţă de Stoicescu: „să poată proceda”); proteja ~ protege (Caragiale, Hasdeu: protege, prez. ind., faţă de protejează, forma recomandată de îndrepta,r4, DOOM1'2); succeda ~ succede (Hamangiu: succed, prez. ind., faţă de succedă, formă recomandată de îndreptar4 şi de DOOM1"2); suprime ~ suprima (Hasdeu: „nu se poate suprime”, se va suprime, au fost suprese); suspenda ~ suspende (Hamangiu: va fi suspens, „poate suspende”, faţă de Hamangiu, Georgean: „poate suspenda”). Iordan (1935: 96, 123) înregistra şi alte verbe împrumutate oscilând între formele de conj. I şi a IV-a: conceda ~ concede, corija ~ corige, decerna ~ decerne, discernă ~ discerne, diviza ~ divide, erija ~ mge. In stadiul actual al limbii, fenomenul variaţiei libere s-a încheiat pentru majoritatea situaţiilor semnalate, impunându-se mai ales formele de conj. I ( a shareui-shara, to host > a hosta-hostui, to email > a emaila-emaili / emailui); (b) există verbe nou împrumutate care selectează o unică formă de conj. a IV-a (killer > a chilări / killări, to chat >a chatui, hacken > a hăcui). Situaţia este totalmente diferită în româna cultă, unde, în tot cursul secolului al XX-lea, ponderea cea mai mare, atât sub aspect numeric, cât şi ca productivitate, revine conjugării I. Aici sunt asimilate, în scurta perioadă de influenţă rusească (de după 1950), puţinele verbe cu bază rusească (iaroviza, marşrută - marşrutiza, radiofica; apud Iordan 1956: 105). Tot aici sunt primite, cu foarte mici excepţii, împrumuturile din secolul al XX-lea, indiferent de provenienţa lor franţuzească, englezească sau germană. 2. PREZENTUL INDICATIVULUI ŞI AL CONJUNCTIVULUI în linii generale, paradigma prezentului, atât la indicativ, cât şi la conjunctiv, era constituită în forma de astăzi înainte de 1880. Modificările ulterioare acestei date sunt puţin numeroase şi afectează numai anumite clase şi subclase de verbe. în cele mai multe cazuri, ele continuă şi desăvârşesc procese începute în etapele anterioare. 545 2.1. Prezent „slab” vs prezent „tare” Distincţia prezent slab (cu supliment afixal pentru persoanele 1, 2, 3 sg. şi pl.5 care primeşte şi accentul) - prezent tare (fără acest supliment afixal, accentul căzând pe radical) priveşte numai conjugările I şi a IV-a, fiind vorba de distincţiile cântă — lucrează (pentru conjugarea I), sare - iubeşte (pentru verbele conjugării a IV-a cu sufix infinitival -/) şi vâră - hotărăşte (pentru cele cu infinitivul în -î). 2.1.1. Variaţia verbelor de conjugarea I La sfârşitul secolului al XlX-lea, se constată, în cadrul conjugării în -a, o mare fluctuaţie între cele două paradigme, cu sufixul de prezent -ez şi fără -ez9 continuându-se un proces mai vechi din flexiunea verbală românească (vezi, pentru perioada anterioară, XIX, Verbul, 2.1.2). 2.1.1.1. Fluctuaţia afectează, în primul rând, verbele împrumutate, ca semn al insuficientei fixări a formei în procesul de adaptare a împrumutului. Ezită între cele două tipuri de flexiune verbele: asigura (Caragiale: asigură, alături de s-o asigureze; vezi şi Philippide 1897: 85, care indică paralelismul formelor asigur-asigurez); autoriza (Maiorescu: să autorize, Hamangiu: autoriză, prez. ind., alături de autorizează); caracteriza (Hasdeu: caracterizăm prez. ind., faţă de Maiorescu, Rădulescu-Motru: caracterizează); consacra (Puşcariu [1936] 1974: 414 înregistrează variaţia consacru-consacrez); coordona (Hasdeu: coordoană, dar la Rădulescu-Motru: să-şi coordoneze); interesa (Hasdeu: interesăm prez. ind., dar intereseazăm la Hamangiu, Hasdeu, Rădulescu-Motru); interpreta (Hamangiu, Rădulescu-Motru: se interpretăm prez. ind., dar să interpretezem la Caragiale); libera (Hamangiu: liberăm prez. ind., dar şi liberează); proba (Hamangiu: probăm prez. ind., să se probe, faţă de probeazăm să probeze, la Hamangiu, Hasdeu, Philippide); raporta (se rapoartă/se raportă, la Hasdeu, Philippide, Lambrior, Hamangiu, Densusianu, alături de se raportează, să se raporteze, la Philippide, Rădulescu-Motru); scuza (Ibrăileanu: să mă scuzeZm dar să scuzim la Eminescu). Altele circulă cu forme diferite de cele actuale. Unele apar cu formă nesufixată, limba fixându-se ulterior la forma cu sufix (Hamangiu: abusă „abuzează”, anulă „anulează”, se calculă „se calculează”, cedă „cedează”, se compensă „se compensează”, să compense, să se degrade, se deterioară, dispensă „dispensează”, se esceptă / exceptă, se estimă, se intentă, perfectă „perfectează”, perpetuă, usă „uzează”; Hasdeu: demonstră „demonstrează”, protestă, suggeră „sugerează”; Delavrancea: se operă „se operează”; Hasdeu, Iorga, Delavrancea: protestă „protestează”; Densusianu: tortură „torturează”). Altele circulă cu formă sufixată, limba alegând ulterior forma fără sufix (Hamangiu: să accepteze, executeazăm să executeze, exercitează; Hasdeu: adoptează, circulează, concordează, recitează, transformează; Maiorescu: atesteazăm circuleazăm determinez, precedează, respectează; Slavici: eliminează; Tiktin, Lambrior: imitează; Caragiale: prosperează; Caragiale, Scriban: iritează; Philippide: precedează; Tiktin, Densusianu: relevează; respectează). împrumuturi cu formă diferită de cea de astăzi apar până târziu (Ibrăileanu: abundez; Sadoveanu: se amuzează; Scriban: angajă, detaşă; Stoicescu: să se conforme, se manifestează („dreptul se manifestează ca un fel de instinct”), necesitează, probă, succedează; Rădulescu-Motru: elimineazăm să elimineze, 546 exercitează, imitează, să proceadă, se raportă, paralel cu se raportează; Topârceanu: rezumează, secretează; Călinescu: sugeră, ind. prez.; Sadoveanu: sa «e sugere). în cazul unor verbe, lucrările normative recunosc formele duble. în DOOM1 se recomandă: anticipează - anticipă, decalcă - decalchează, decemează - decernă, dezagregă - dezagreghează, evaporă - evaporează, ignorează - ignoră, perturbă -perturbează, proferează - proferă, prosternă - prosternează, a raporta „a aduce venit”: raportează - rapo(a)rtă, reanimă - reanimează, secretă - secretează. DOOM2 reconsideră inventarul de variante. Pentru unele, reţine numai forma sufixată {decalchează, decernează, proferează, prosternează), pentru altele, numai forma nesufixată (zd, venind vs [eu] vzz/, sa vie, viind; [eu] scctf, sa scoată vs [eu] sco/, sa scoaţă; [tu] jpzerz vs [tu] pzez; [eu] pot vs [eu] poci(u)), deci a seriei de forme deiotacizate, este cu mult mai veche decât perioada la care ne referim. Punctul de iradiere l-au constituit graiurile nemunteneşti: graiul moldovenesc şi graiurile de peste munţi, pentru verbele cu radicalul în -d şi -t, şi graiul bănăţean şi zdnele limitrofe, pentru verbele cu radicalul în -n. La verbele cu radicalul în -d şi în -t, seria iotacizată caracterizează numai Muntenia şi sudul Transilvaniei, iar la verbele în -n, formele iotacizate au o arie de răspândire mai largă, cuprinzând şi Moldova. Pentru vechimea şi istoria fenomenului, vezi Gheţie (1971: 607-611), Gheţie (1972: 253—255, 1975: 617), Iancu (1975: 92-105), Zamfir (2005: 417 şi urm.); vezi şi XIX, Verbul, 2.1.1. 2.2.1. Stadiul fenomenului la sfârşitul secolului al XlX-lea La sfârşitul secolului al XlX-lea, seria formelor deiotacizate pătrunsese în toate tipurile de texte (beletristică, texte ştiinţifice şi de critică literară, texte juridice, publicistică, scrisori particulare) şi apărea la autori din regiuni diferite. Formele noi se foloseau paralel cu cele iotacizate, fenomenul variaţiei libere fiind prezent în toate categoriile de texte. în textele ştiinţifice ale moldovenilor, forme ca: să auză, să întinză, să tinză, să vază, să pătrunză, să crează, să corespunză (Hasdeu), pociu, poci (Hasdeu), să vie, să devie, să rămâie, rămâind, să trimeaţă (Lambrior) coexistă cu formele deiotacizate: să tindă, să rămână, să vină, să devină, rămânând, punând (Hasdeu, Lambrior). Fenomenul variaţiei libere este prezent şi la Maiorescu, scriitor cu o limbă evoluată şi extrem de îngrijită {viu, 1 sg., rămâind, presupuind, să rămâie, să puie, să ne auză, să vază, să paie, alături de rămânând, revenind, să răspundă). Apare, de asemenea, în textele juridice (Hamangiu: să se prindă, dar să vânză; rămânând, paralel cu rămâind). Acelaşi fenomen de oscilaţie apare şi în beletristica lui Caragiale, scriitor cu particularităţi lingvistice munteneşti (Caragiale: (sa) spui, alături de să spun; să prinz, alături de prind; poci, dar şi pot; să spuie, să puie, să ţie, să rămâie, alături de să spună, să pună, să ţină, să rămână; să răspunză, să deschiză, alături de să răspundă, să-nchidă; să scoaţă, alături de să scoată). Toate gramaticile epocii consemnează prezenţa formelor duble pentru un verb sau altul, pentru o formă din paradigmă sau alta. Tiktin, Philippide, Suchianu înregistrează forme paralele: ţiind - ţinând, viind - venind, ceri - cei, sari - sai, pieri — piei, scoţ - scot, văz — văd, pui -pun (Tiktin [1893] 1945: 106, 113); par — pai, rămână — rămâie, ţină — ţie, mânând — mâind (Philippide 1897: 92, 127); cred — crez, viu - vin, să vie - să vină (Suchianu 1895: 185, 201). în cazul unora, sunt recomandate încă formele iotacizate (Tiktin, loc. cit.: „mai bine ţiind, rămâind, puind, spuind’; „de preferit” formele scoţ, văz, pui, „fiind conforme cu tradiţia literară”), iar, pentru altele, formele cu dentală refăcută (Tiktin [1893] 1945: 106: „mai puţin bune” sunt rostirile cu r muiat la prez. ind. 1 sg.: ceiu şi la prez. conj. 3 sg. şi pl.: să ceie). Fluctuaţia se manifestă şi în normele ortografice din 1904, care 553 admit formele cu n refăcut la prez. ind. 1 sg.: rămân, spun, dar recomandă numai forma iotacizată: rămâie sau ambele variante: spună, spuie, la conjunctiv (apud Gheţie 1975: 569). Menţinerea formelor iotacizate în tipuri diferite de texte (inclusiv în texte ştiinţifice) şi în regiuni diferite (forma [eu] poci apare la munteanul Caragiale, pentru caracterizarea personajelor (Hristea 1958: 200), dar o găsim şi la moldoveanul Hasdeu, fără funcţie de caracterizare), apariţia lor şi la scriitorii cu o limbă foarte îngrijită (Maiorescu), prezenţa iotacizării şi la verbe împrumutate (Hasdeu: să tinză, să corespunză, să pretinză, propuind; Maiorescu, Caragiale: să interviu, să intervie) demonstrează că seria formelor iotacizate era, la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, încă foarte puternică. 2.2.2. Extinderea deiotacizării Deiotacizarea s-a realizat treptat, în funcţie de regiunea din care provine textul, de natura textului, de finala radicalului, de forma din paradigmă. 2.2.2.1. Fluctuaţia e consemnată în lucrările normative până târziu. Scriban (1925: 124) recunoaşte „câte două forme”, indicând şi o preferinţă dialectală {„ard, văd, râd, răspund (...) (Mold.) şi arz, văz, raz, râz, şez (...) (Munt., dar nu absolut [subl.ns. - GPD]). Tot aşa: vin, ţin, mân, rămân faţă de viu, ţiu, mâi, răi şi sar, cer faţă de sai, cei)”. La Puşcariu ([1936] 1974: 414-415), unde se comentează forme flexionare „şovăitoare” ale vremii, sunt înregistrate ca variante şi formele iotacizate să compuie, să dispuie, să expuie, interviu, să intervie, să obţie, să previe, să rămâie, să răpuie, să reţie, să revie, să vie, alături de formele deiotacizate să compună, să dispună, intervin, să intervină, să obţină, să prevină, să rămână, să răpună, să reţină, să revină, să vină. Cele mai conservatoare au fost formele iotacizate ale verbelor cu radicalul în -n. Iordan (1943: 131) constata că „formele iotacizate ale acestor verbe nu sunt simţite încă destul de lămurit ca dialectale (sau, dacă vreţi, arhaice), cum e cazul cu văz, scoţ, pieiu, şi de aceea apar, concurând pe cele neiotacizate, atât în vorbire, cât şi în scris”. Rosetti, Byck (1945: 81, 83, 85) continuă să recomande forme duble pentru conjunctivul verbelor cu finala în -n: spue (spună), dar folosesc forme refăcute pentru gerunziu (venind, spunând). Pătrunderea definitivă a formelor deiotacizate în limba literară a fost consfinţită de-abia începând cu îndreptar1 (1953), şi GLR1 (1954), moment de la care se adoptă o atitudine neezitantă de apreciere a tuturor formelor iotacizate, indiferent de finala radicalului şi de forma paradigmei, ca neliterare. Ultimele lucrări normative (DOOM1"2) nu mai înregistrează fenomenul iotacizării. 2.2.2.2. Textele vremii indică mari fluctuaţii până prin deceniile 4-5 ale veacului al XX-lea, inclusiv cele ştiinţifice. La Iorga, apar forme variante atât pentru verbele cu radicalul în -n (să convie, să se ţie, să li spuie, să intervie, să rămâie, să parvie, să ţie, să devie, să se supuie, puindu-l, viind, presupuind, propuind, alături de să se pună, venind, punându-l), cât şi pentru verbe cu radicalul în -d (să vânză, alături de să nu-şi piardă, să cadă, să răspundă, o să pătrundă, să se creadă). La moldoveni se păstreză până târziu, inclusiv în textele lingviştilor (Iordan: să intervie, să rămâie, să obţie, să spuie, să vie). 554 Formele iotacizate se împuţinează la Rădulescu-Motru (alături de forme ca: să pună, să provină, apar şi forma veche simţ) şi la Densusianu (alături de să devie, să vie, să puie, să-şi spuie, să ţie, apar mai frecventele să intervină, să rămână, să devină). La Călinescu, iotacizarea se limitează la verbele cu radicalul în -n (spuindu-şi), dar şi la acestea apare sporadic. Formele iotacizate sunt eliminate complet la Lovinescu şi la Stoicescu, unde seria de forme deiotacizate apare pentru toate categoriile de verbe. în scrisul lui Puşcariu, formele iotacizate de orice fel, inclusiv cele pentru verbe cu radicalul în -n, sunt totalmente absente. 2.2.2.3. Literatura beletristică este mai conservatoare, fiind mai puternic tributară preferinţelor lingvistice regionale ale scriitorilor. Munteanul Delavrancea, de exemplu, foloseşte în exclusivitate forme iotacizate pentru verbe cu radicalul în -n şi -t şi, destul de frecvent, recurge la forme iotacizate şi în cazul verbelor cu radicalul în -d. La moldoveni (Hogaş, Ibrăileanu, Sadoveanu) sunt generale formele deiotacizate ale verbelor cu radicalul în -d şi -t (cred, să închidă, să prindă, să repeadă, simt, să vadă). Se păstrează însă formele iotacizate pentru verbe vechi cu radicalul în -n, care, în majoritatea cazurilor, şi-au creat şi o formă deiotacizată (Hogaş: să puie, să rămâie, să supuie, să ţie, să vie; Ibrăileanu: să devie, să spuie', Sadoveanu: să puie, să rămâie, să ţie, alături de forme refăcute din Hogaş: să pună, să ţină, să vină', din Ibrăileanu: să rămână sau din Sadoveanu: rămânând). Topârceanu, ca urmare a deprinderilor lingvistice munteneşti, se distinge de moldoveni prin mulţimea şi varietatea formelor iotacizate folosite, atât la verbe cu radicalul în -n, cât şi la verbe cu radicalul în -t sau -d (Topârceanu: să depuie, să devie, să puie, să ţie-, să arză, să prinză, să simţă, să vaza), atât la pers. 3 prez. conjunct., cât şi la pers. 1 prez. ind. şi prez. conjunct.: (să) văz, ţiu, (să) viu, să deviu). Alături de formele iotacizate, foloseşte, mai rar, şi seria deiotacizată (să simtă, să vadă, să spună). La ardeleni (Rebreanu, Dan, Agârbiceanu) apar forme iotacizate pentru toate clasele de verbe (Rebreanu: să simţă, să auză, să şază, să vază, să piarză, să întinză, viu, să revie, să rămâie, spuindu-i). Paralel şi aproximativ în egală măsură, Rebreanu foloseşte şi seria deiotacizată (să împartă, să scoată, să simtă, să audă, să creadă, să prindă, să deschidă, să vadă', să spună, să rămână, să ţină). în literatura beletristică, fenomenul iotacizării, limitat la verbele cu radicalul în -n, se înregistrează fără întrerupere (Călinescu: să viu, să vie, să puie; Stancu: să ţiu, să vie, să devie, să puie; Barbu: să vie, să ţie, să puie, să mâie; Preda: să viu, să spuie, să viu, să vie). Izolat, verbele iotacizate cu radicalul în -n apar şi astăzi în texte literare şi nu totdeauna cu funcţie de caracterizare (Popescu: să viu; Verdeş: să vie). Pentru verbe cu radicalul în -d, apar, cu funcţie de caracterizare, până aproape de momentul prezent (Adameşteanu: văz, auz, arz, mă văz; vezi variaţia formelor în funcţie de personajul care le foloseşte: Veta: „îo crez, da’ dracu ştie?” vs personajul Ivona: „Ba, madam De'lcă, eu cred’"). 2.3. Variaţia accentuată a verbelor: „a desfăşura”, „a împresura”, „a înconjura”, „a înfăşură”, „a măsura”, „a strecura” Verbele cu prezentul tare se împart, ca sistem de accentuare, în două categorii (Guţu Romalo, 1968: 156, 337-338): (a) o clasă cu accentuare paroxitonă, având accentul pe ultima silabă a radicalului {aplic, apuc, arunc, astup)\ (b) o clasă, mai puţin numeroasă, 555 cu accentuare proparoxitonă, ale cărei verbe primesc accentul pe penultima silabă a radicalului {apăr, blestem, bucur, caut). Verbele de conj. I terminate în -ura se încadrează atât în (a), cât şi în (b), unele prezentând o accentuare paroxitonă {însura -însoară, îndura - îndură), altele, o accentuare proparoxitonă {gudura - gudură, tremura - tremură). Există o relaţie între sistemul de accentuare şi variaţia radicalului. Verbele cu accentuare proparoxitonă îşi păstrează radicalul nemodificat {gudura - gudur - gudură - să gudure). Verbele cu accentuare paroxitonă îşi modifică, în cele mai multe cazuri, radicalul, sub forma alternanţei vocalice u ~ o ~ oa {însura — însor — însoară — să însoare). Există puţine verbe care, deşi se accentuează paroxiton, nu se supun acestui sistem de alternanţe {înjura - înjur - înjură - să înjure, îndura - îndur - îndură - să îndure). Sistemul verbelor cu prezentul tare dă posibilitatea creării a trei serii de forme pentru prez. ind. şi conjunct., diferite ca accent şi ca variaţie a radicalului. Tiktin ([1893] 1945: 109) observa această particularitate, întrebându-se: „Cum să zicem de la a măsura, eu măsor (comp. a răsturna: eu răstorn), eu măsur (comp. a picura", eu picur) sau eu măsur (comp. a răzbuna: eu răzbun)T\ La sfârşitul secolului al XlX-lea, o grupă puţin numeroasă de verbe în -ura nu era fixată ca sistem de accentuare, oscilând între accentuarea mai veche, pe penultima silabă a radicalului (desfăşur — desfăşură — să desfăşure) şi accentuarea mai nouă, pe ultima silabă a radicalului (desfăşor — desfăşoară — să desfăşoare). Variantei accentuale proparoxitone îi corespunde un radical invariabil. Cealaltă variantă se asociază, în mod curent, cu o alternanţă vocalică (măsor - măsoară, desfăşor - desfăşoară)-, în cadrul ultimei variante, este posibilă şi forma nealtemantă {măsur, înconjur). Gramaticile înregistrează fluctuaţia. Tiktin ([1893] 1945: 108) notează faptul că „la câteva verbe, intonarea şovăieşte: înconjor şi încunjuf\ dar recomandă formele „care se intonează mai bine pe ultima”: măsor şi măsur, strecor şi strecur, împresor şi împresur. El stabileşte şi o repartiţie regională a formelor: măsor - în Muntenia, măsur - în Moldova şi măsur - în Transilvania. Aria muntenească este inovatoare, adoptând formele analogice, create după modelul de accentuare a altor verbe cu prezent tare, iar aria moldovenească este conservatoare, păstrând formele etimologice (Gheţie 1975: 597-598). Textele confirmă indicaţia gramaticilor, oscilaţia fiind prezentă în toate tipurile de texte. Apare în textele ştiinţifice: desfăşură (Hasdeu), se desfăşură (Rădulescu-Motru), să măsure, se desfăşură, desfăşur (Densusianu), încunjură (Iorga), înconjură (Rădulescu-Motru), paralel cu desfăşoară, să-nfăşoare (Hasdeu), să înconjoare (Densusianu), se desfăşoară (Rădulescu-Motrw), înconjoară (Hamangiu, Rădulescu-Motru, Puşcariu). Apare şi în textele de critică şi istorie literară: desfăşură (Maiorescu), desfăşură, să se desfăşure, se înconjură (Călinescu), dar, paralel, apare şi se strecoară, 3 sg. pl. (Călinescu), semn că extinderea formelor munteneşti s-a făcut diferenţiat, primele care au cedat fiind verbele a măsura, a strecura). Se întâlneşte şi în textele beletristice, atât la scriitorii munteni (Caragiale: înconjoară, măsoară, paralel cu înconjură, se desfăşură', Galaction şi Delavrancea: împresoară, înfăşoară, dar şi împresură, desfăşuri), cât şi la cei moldoveni (Hogaş: împresoară, măsoară, alături de înfăşură, să înfăşure, să se desfăşure-, Ibrăileanu: înconjoară, dar să măsur, Sadoveanu: împresoară, alături de împresură, să 556 împresure) sau la ardeleni (Dan: să nu ne înconjori, alături de s-o înconjuri, măsură', Rebreanu şi Agârbiceanu: se desfăşoară, măsoară, dar şi înconjură, să înconjure, să-l înconjure). Deşi prezente în toate regiunile, frecvenţa de folosire a diverselor forme este diferită de la o regiune la alta: „formele etimologice sunt foarte rare la munteni, apărând de regulă la ardeleni şi moldoveni” (Gheţie, loc.cit.). La moldoveni, formele etimologice se păstrează până târziu (Iordan: desfăşură). Academia recomandă încă din 1953 formele analogice, exceptând verbul a înconjura, pentru care admite ca literară forma înconjur (îndreptar1 - îndreptar3; DEX). Lucrările normative ulterioare: DOOM1 şi îndreptar4 acceptă, pentru acest verb, variante libere, indicând, în ordine, variantele: înconjur-înconjor, înconjură-înconjoară, înconjure-înconjoare. DOOM2 consimţeşte, inclusiv pentru a înconjura, o formă unică, acceptând numai formele desfăşor, desfăşoară, desfăşoare; înconjor, înconjoară, înconjoare. Literaţii moldoveni continuă şi astăzi, în cazul verbului înconjura, să folosească ambele variante (la Mungiu, trei atestări înconjură, faţă de numai două înconjoară). 2.4. Omonimiile prezentului în funcţie de tipul de conjugare, altă / alte omonimii particularizează flexiunea verbelor. 2.4.1. Omonimia 3sg.=3 pl. în graiurile din zona sudică, există altă configuraţie flexionară decât în limba literară, caracterizată prin generalizarea omonimiei 3 sg. prez. ind. = 3 pl. ([el, ei] fuge) la verbele de conjugarea a Il-a, a IlI-a şi a IV-a. In consecinţă, în aria sudică omonimia 3 sg. = 3 pl. apare la toate conjugările, eliminând tipul de flexiune lsg. = 3 pl. ([el, ei] merge, [el, ei] dă, [el, ei] este). Formele de 3 pl., identice cu 3 sg., au pătruns şi în literatura cultă de inspiraţie ţărănească din zona sudică (Preda). în cercetările actuale privind morfologia graiurilor sudice (Donovetsky 2009: 42) se observă extinderea acestui tip de omonimie şi la alte timpuri (imperf., perf.c., viitor). Observaţiile de sub 2.4.1 nu au atins însă limba literară. 2.4.2. Omonimia 1 sg. =3 pl. Fenomenul invers al extinderii omonimiei 1 sg. = 3 pl., implicând modificarea subclasei coborî din conj. a IV-a ([eu, ei] cobor) şi a subclasei zbura din conjugarea I ([eu, ei] zbor), apare accidental după 1880. După o perioadă de utilizare frecventă la poeţii secolului al XlX-lea: Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri (pentru secolul al XlX-lea, vezi XIX, Verbul, 2.1.3.1), unde se explică, în mare măsură, prin necesităţi ritmice (Iordan 1943: 135 şi Mancaş 1974: 163), acest tip de flexiune şi-a restrâns utilizarea; rarele lui apariţii sunt explicate ca fapte de „hiperurbanism morfologic (Iordan, loc.cit.)”. Scriban (1925: 125) neagă existenţa formelor de tipul ei jur, ei cobor, considerând că înregistrarea lor de către Tiktin n-ar corespunde realităţii lingvistice. Iordan (1943: 135) apreciază că „(ei) cobor este greşit, chiar dacă-1 găsim în Mioriţa („se cobor în vale”), unde-1 va fi pus Alecsandri, nu poporul, pentru trebuinţele versificaţiei”. 557 Fenomenul în discuţie, mai extins în secolul al XlX-lea, ajunge, în secolul al XX-lea, să iasă completamente din uz, inclusiv din limbajul poetic. 2.4.3. Omonimiile verbelor de conjugarea a IV-a cu prezent tare; evoluţia tipului „a acoperi”, „a descoperi”, „a suferi” 2.4.3.1. Potrivit constatărilor făcute de gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi confirmate de texte, în interiorul clasei verbelor de conj. a IV-a cu prezent tare existau, în funcţie de repartiţia în paradigmă a formelor omonime, următoarele subclase de flexiune: (a) 3 sg. prez. ind. = 3 pl. prez. ind.: -ă 3 sg. prez. ind. f 3 sg. şi pl. prez. conjunct, -ă I -e (tipul a oferi, a referi, a conferi) Sub aspectul tipului de omonimii, subclasa (a) este reprezentată atât de seria oferi, referi, conferi, cât şi de seria coborî, doborî, vârî. Singura deosebire dintre ele priveşte realizarea afixelor, care, plecând de la cele de infinitiv (-/' vs -î), au diferenţe corespunzătoare în întreaga paradigmă {coborâm, dar oferim; coboram, dar ofeream). (b) 3 sg. prez. ind. = 3 pl. prez. ind. = 3sg. şi pl. prez. conjunct.: -ie (tipul a sui, a mârâi) (c) 1 sg. prez. ind. = 3 pl. prez. ind.: -0 3 sg. prez. ind. f 3sg. şi pl. prez. conjunct.: -e / -ă (tipul a fugi, a sări) (d) 1 sg. prez. ind. = 3 pl. prez. ind.: -0 3 sg. prez. ind. = 3 sg. şi pl. conjunct.: -e (tipul a acoperi, a descoperi, a azvârli, a sprijini, a suferi). în subclasele (a), (b), (c), modificările intervenite după 1880 sunt de natură cantitativă, în sensul lărgirii sau al restrângerii inventarului de verbe care aparţin fiecăreia. S-a discutat anterior (vezi 2.1.2.2) extinderea tipului (b), prin cuprinderea a numeroase verbe vechi şi împrumuturi, cu radical vocalic, care, la prez. ind. şi conjunct., şi-au abandonat sufixul {atribuie, constituie, contribuie, dezvăluie). Potrivit indicaţiilor date de Tiktin ([1893] 1945: 104), tipul (a) cuprindea, pe lângă verbe a căror flexiune a rămas aceeaşi în româna actuală {oferi, referi, conferi), şi verbele curăţi, rezolvi, servi, care au trecut ulterior la alt tip flexionar, primele două fixându-se la conj. I, iar al treilea, la conjugarea cu sufix. 2.4.3.2. Tipul flexionar (d) a suferit modificările cele mai mari, fiind afectat însuşi sistemul de omonimii, ceea ce a determinat dispariţia lui din sistemul limbii actuale (în GALR [2005] 2008,1: 549-550, subclasa cu trăsăturile de tip (d) nu mai e înregistrată) şi, implicit, reorganizarea subclaselor din interiorul conjugării a IV-a. Prezenţa tipului (d), la sfârşitul secolului al XlX-lea, este atestată de Philippide (1897: 95, 104, 1 sg. acoper, descoper, sufer, 3 sg. prez. ind. acopere, 3 pl. prez. ind. acoper, 3 sg. şi pl. prez. conjunct, să acopere, să descopere, să sufere) şi de Tiktin ([1893] 1945: 104), unde apare şi indicaţia normativă „dialectale şi de evitat în vorbire şi în scris [sunt formele] ei acopere [...], în loc de ei acoper, de 558 asemenea, de evitat el, ei să acopără, să descopără, să sufără, în loc de el, ei să acopere”). Gramaticile următoare continuă să înregistreze existenţa acestei subclase (Scriban 1925: 124-125, Puşcariu [1936] 1974: 414, Iordan 1943: 137). Textele confirmă indicaţiile gramaticilor, atestând, cu destulă consecvenţă şi până târziu, prezenţa acestui tip flexionar la scriitorii moldoveni, inclusiv la lingvişti (Maiorescu: acopăr, 3 pl. prez. ind., sufere, descopere, 3 sg.; Hasdeu: se descopăr, 3 pl., acopere, 3 sg. prez. ind.; Philippide: sufere; Lambrior: sufăr, 3 pl. prez. ind., sufere, 3 sg. prez. ind.; Hogaş: acopăr, 3 pl. prez. ind., acopere, 3 sg. prez. ind.; Ibrăileanu: acopăr, 3 pl. prez. ind., acopere, 3 sg. prez. ind., sufere, 3 sg. prez. ind.; Sadoveanu: acopere, 2 sg. imper., sufere, 3 sg. prez. ind., descopăr, 3 pl. prez. ind.; Iordan: sufere, 3 sg., prez. ind., descoper, 3 pl. prez. ind..). Izolat, aceste forme apar şi la munteni (Caragiale: sufăr, 3 pl. prez. ind., acopere, 3 sg. prez. ind., sufere, 3 sg. prez. ind.; Delavrancea: acoper, 3 pl. prez. ind.) şi la ardeleni (Rebreanu: acopere, 3 sg. prez. ind., descopere-, Puşcariu: descoper, 1 sg., descopere, 3 sg., sufere, 3 sg.; Blaga: sufere, 3 sg. prez. ind., sufăr, 3 pl. prez. ind., descopăr, 3 pl. prez. ind.). Muntenii şi ardelenii recurg, pentru aceleaşi verbe, şi la formele tipului flexionar (a), caracterizat prin omonimia 3 sg. prez. ind. = 3 pl. prez. ind. şi prin suprimarea omonimiei cu prez. conjunct. (Caragiale: suferă, 3 sg. prez. ind.; Delavrancea: suferă, 3 sg. / pl. prez. ind, acoperă, 3 sg. prez. ind., descoperă, 3 sg. prez. ind.; Rebreanu: suferă, 3 sg. prez. ind.; Blaga: suferă, 3 sg. prez. ind.). Aceeaşi normă este respectată şi de unele texte ştiinţifice şi de critică literară din prima parte a secolului al XX-lea (Rădulescu-Motru: suferă, 3 sg. prez. ind., acoperă, 3 sg. prez. ind., sprijină, 3 sg. prez. ind.; RDP: se sprijină; Stoicescu: suferă, 3 pl. prez. ind.; Călinescu: suferă, prez.ind. 3 sg., să sufere, conjunct.). Gramaticile circumscriu formele suferă, acoperă pentru 3 sg. şi pl. prez. ind. la aria lingvistică muntenească (Scriban 1925: 124-125). în limba ultimelor decenii ale secolului al XX-lea, norma muntenească s-a impus cu destulă stricteţe pentru acoperi, descoperi. Pentru celelalte verbe, oscilaţiile între subclasele (a) şi (d) au continuat să se manifeste (Guţu Romalo 1972: 111-112). DOOM1 acceptă încă forme variante pentru azvârli-, pentru 3 sg. azvârlă-azvârle, iar pentru 3 pl. azvârlă-azvârl, recomandând, pe primul loc, formele flexionare ale subclasei (a) şi numai pe locul al doilea, formele subclasei (d). DOOM2 consfinţeşte trecerea definitivă la subclasa (a) a verbelor acoperi, descoperi, suferi, sprijini. Verbul azvârli, deşi normat cu formă flexionară unică, primeşte statut neregulat, cele patru forme indicate neaparţinând nici tiparului (a), nici tiparului (d) (3 ind. prez. azvârle = 3 conjunct, azvârle f 6 ind. prez. azvârlă). în concluzie, în interiorul conjugării a IV-a, s-a produs o reorganizare a subclaselor, eliminându-se subclasa (d) şi extinzându-se subclasa (a). Anterior, subclasa (a) era reprezentată de câteva verbe vechi (coborî, doborî, vârî) şi de un număr restrâns de împrumuturi: diferă (Maiorescu), se referă (Hasdeu), oferă, referă, conferă (în Tiktin [1893] 1945: 99). Atragerea tipului (d), reprezentat prin acoperi, descoperi, suferi, spre subclasa (a) nu se poate explica numai prin influenţa verbelor în -f, grup puţin numeros şi neproductiv în sistemul limbii actuale, şi nici a grupului de verbe împrumutate, puţin numeros şi el 559 însuşi oscilant, ci trebuie explicată prin presiunea exercitată de clasa foarte numeroasă şi productivă a verbelor de conjugarea I cu prezent tare, care au un sistem de omonimii comun cu subclasa (a) şi 4 desinenţe identice din cele 6 forme ale prezentului. 2.5. Alternanţe 2.5.1. Verbe împrumutate S-a observat, în nenumăratele rânduri, restrângerea fenomenului alternanţelor, prin neparticiparea celor mai multe împrumuturi la regulile de alternanţă mai vechi. Diftongii ea, oa, urmaţi, în ultima silabă, de flectivul ă, apar rar în radicalul verbelor împrumutate (Brâncuş 1976: 126). Cele mai multe verbe îşi fixaseră forma cu radical nealtemant încă înainte de perioada la care ne referim (Maiorescu: dezvoltă, conservă, observă-, Scriban: se observă-, Hamangiu: conservă, se referă-, Hasdeu: se referă). Altele, până a se fixa la forma de astăzi, cu radical invariabil, au circulat, după 1880, cu forme duble. Semnalăm forme ca: abroagă („unii spun abrogă, alţii abroagă,\ comentează Puşcariu [1913] 1974: 119), (se) acoardă (Philippide, Hasdeu), deroagă (Hamangiu, Hasdeu), concoardă (Hasdeu), se dezvoaltă, să se dezvoalte (Hasdeu), invoacă, să invoace (Hamangiu, Densusianu, RDP, Stoicescu, Iordan), provoacă, dar şi provocă (Rădulescu-Motru), revoacă (RDP), să se transpoarte (Hasdeu), pentru care, în limba actuală, s-a impus varianta fără alternanţă vocalică (excepţie forma provoacă). Urmărind textele, se constată că, între diftongii alternanţi -ea- şi -oa-, mai răspândit pare a fi -oa-. De notat că grafia epocii (forme grafice de tipul: derogă, invocă) maschează, uneori, pronunţarea cu diftong. Multe împrumuturi circulau la sfârşitul secolului al XlX-lea cu forme fără alternanţă (Hamangiu: se compensă, dispensă, se intentă, se interpretă, liberă, se operă, se perfectă, se probă; Hasdeu: interesă, protestă; Scriban: se raportă), forme care dispar ulterior ca efect al încadrării lor în clasa celor cu prezent slab (supra, 2.1.1.1). Paradigma lui a poseda a evoluat de la forme în care distincţia prez. ind. -prez. conjunct, se realiza exclusiv prin alternanţă (prez. ind. posedă, la Hasdeu, Rădulescu-Motru, Stoicescu vs prez. conjunct, să poseadă, la Hamangiu, Philippide, Rădulescu-Motru, Stoicescu) la forme în care aceeaşi distincţie se realizează exclusiv desinenţial {îndrepta/, DOOM1'2: posedă vs să posede). La restrângerea fenomenului alternanţelor a contribuit şi extinderea lui -ez la verbele împrumutate, sufixarea limitând considerabil condiţia fonetică a producerii multora dintre alternanţe (supra, 2.1.1.3). în locul unor forme cu alternanţă precum: se deterioară, coordoană (Hasdeu), se rapoartă (Hasdeu, Densusianu), se prostearnă (Rebreanu), s-au impus formele cu radical invariabil, cerute de ataşarea sufixului (DEX, DOOM1"2: deteriorează, coordonează, se prosternează, se raportează). De observat că ataşarea sufixului impune anularea alternanţei din radical, dar, în acelaşi timp, introduce o nouă alternanţă în sufix {prosternez - prosternează). Există şi verbe împrumutate care au continuat să se supună regulilor de alternanţă: provoacă, convoacă, deleagă, neagă. Acest comportament diferit în condiţii fonetice similare sau chiar identice are ca urmare o scădere, în aspectul 560 contemporan al limbii, a ponderii condiţionării fonetice a alternanţelor, dezorganizând şi complicând flexiunea sub aspectul radicalului. în ce priveşte alternanţele consonantice, pentru alternanţa d / z, păstrată şi astăzi în formele de gerunziu (cincide - coincizănd, decide - decizând), s-au înregistrat fluctuaţii, existând texte în care se manifesta o tendinţă de abandonare (Eminescu: „coincidând cu ziua cesiunii Basarabiei”; Densusianu: coincidând). Grafia epocii (d cu sedilă) maschează adesea pronunţia, în unele situaţii fiind dificil de decis dacă pronunţia era z sau d. Prezenţa lui -ez s-a asociat cu păstrarea, pentru verbele terminate în velară, a alternanţelor consonantice k I k\ g / g’ (braca - brachează, brusca - bruschează, extorca - extorchează, clica - clichează, antologa - antologhează), în timp ce pierderea sufixului a însemnat şi abandonarea alternanţei (bifurca - se bifurcă, dezagrega - se dezagregă). 2.5.2. Verbe din fondul vechi Verbele vechi sunt, în general, mai conservatoare în privinţa alternanţelor. Excepţiile sunt rare şi nu modifică situaţia de ansamblu; constrângerile impuse de sistemul alternanţelor sunt încă puternice în cazul verbelor vechi. Extinderea sufixelor -ez, -esc a antrenat, şi în cazul verbelor vechi, eliminarea unor alternanţe. în locul formelor hoalbă (Rebreanu), săgeată (Caragiale), s-au impus formele cu sufix holbează, săgetează, dispărând condiţia diftongării. înainte de 1880 (XIX, Verbul, 2.1.3.2), se eliminase deja alternanţa -o-/-u-din paradigma verbului a dormi: în locul formelor durmim, durmiţi, se impuseseră formele dormim, dormiţi. Gramaticile care după această dată semnalează prezenţa formelor durmim, durmiţi le atribuie ariei Ardealului (Lambrior [1882] 1976: 106) şi zonei Oltenia-Banat (Scriban 1925: 127). Alternanţa -o-/-u- continuă să funcţioneze în cazul altor verbe (rog - rugăm, zbor - zburăm). La verbele depăna, lepăda, legăna, semăna, rezema, trepâda a fost evidentă tendinţa limitării variantei diftongate la prez. ind. (DOOM1'2 şi îndrepta/ recomandă numai formele: deapănă, leapădă, leagănă, seamănă, reazemă, treapădă). La conjunct, s-a generalizat forma nediftongată, singura indicată de lucrările normative recente (depene, legene, lepede, rezeme, semene, trepede). Pentru prez. ind. 1 sg., în gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea (Tiktin [1893] 1945: 108), alături de forma recomandată leagăn, se semnalează şi legăn, cu indicaţia ,,prov.[incial]”). Variaţia e înregistrată şi în miniancheta lui Puşcariu ([1936] 1974: 409), unde apar formele variante: deapăn - depăn/depen, leapăd — lepăd, seamăn — semăn, treapăd — trepăd. Variaţia apare şi în lucrările normative recente, cu unele diferenţe între DOOM1 şi DOOM2. în DOOM1, în cazul unor verbe se recomandă formele nediftongate {lepăd, semăn, trepăd) sau, dimpotrivă, numai varianta diftongată (reazem), iar, în cazul altora, se acceptă variante libere (deapăn - depăn, leagăn - legări). în DOOM2, cu excepţia lui rezema, s-au generalizat formele nediftongate şi la 1 sg. (depăn, legăn, lepăd, trepăd). Cu mult înaintea DOOM-urilor, Scriban (1925: 128) recunoştea că deapăn, leagăn, leapăd, seamăn, reazăm „odinioară se zicea”, „ceea ce astăzi nu se mai aude decât pin Maramureş, precum şi-n Moldova; arhaicul ea nu a rămas decât la substantive: leagăn, seamăn („fără seamăn pe lume”), reazem (mold. razăm)”. 561 în conjugarea verbului a trimite, în locul unui radical cu alternanţa vocalică -e-/-ea~: trimet (Sadoveanu), trimete (Delavrancea), să trimeaţă (Lambrior), să trimeată (Caragiale, Iorga), s-a extins radicalul trimit-, singurul acceptat ca normă academică actuală (.îndreptar4, DOOM1'2: trimit, să trimită). Forme cu radical alternant, inexistente în limba literară, apar în limba unor scriitori, ca particularitate dialectală (să lese, să Ieşi, înregistrate la moldoveni: Hogaş, Sadoveanu, Ibrăileanu). Tot ca deprindere dialectală, apare, în limba unor scriitori, o repartiţie diferită a termenilor alternanţi. în cazul verbului a ieşi, varianta ias-, distribuită în limba literară numai la 3 sg. şi pl. prez. conjunct, (să iasă), apare în limba scriitorilor ardeleni şi la 3 sg. şi pl. prez. ind. (Dan, Agârbiceanu). Muntenii, pentru aceeaşi formă, folosesc varianta ies- (Caragiale). Tot ca particularitate dialectală se menţine, în limba unor scriitori provenind din zona sudică, alternanţa -şc-/-şc-, în locul celei devenite literare -şc-/-şt-, în poziţia termenului -şt-, distribuit în limba literară la 2 sg. prez. ind. şi la 3 sg. şi pl. conjunct., apare -şc- (să muşce, la Delavrancea; chiar şi în unele texte ştiinţifice: să mişce, la Rădulescu-Motru). Forme de tipul să mişce, să muşce simt înregistrate în Puşcariu ([1936] 1974:415) ca forme „şovăitoare”, alături de radicalele cu grupul -şt-. 2.6. Desinenţa -u pentru 1 sg. In raport cu sistemul desinenţial actual, singura desinenţă care a intrat în atenţia gramaticienilor a fost -u de la pers. 1 sg. a verbelor cu radical vocalic. Philippide (1897: 86) îi atestă existenţa, distribuind-o la următoarele categorii de verbe: (a) verbele terminate în cons. + i (apropiu, dezmâniu, înfuriu, întârziu, mâniu, spariu, zgâriu)-, (b) verbele terminate în k’,g’ (deochiu, îngenunchiu, înjunghiu); (c) verbele terminate în diftong (descheiu, descuiu, înfoiu, înmoiu, mângăiu). Tiktin ([1893] 1945: 108), dimpotrivă, atrage atenţia asupra procesului de amuţire pe care l-a parcurs această desinenţă (,Acest u s-a păstrat întreg după 1, r precedaţi de altă consoană: umblu, aflu, urlu, prov. lucru pentru lucrez. După i, acest u a scăzut” (subl. ns. - GPD) în ia iu. moiu, apropiu). După câteva decenii, Scriban (1925: 124) atribuia trecutului („sunau odată”) pronunţări cu u final ca taiu, moiu, apropiiu, periiu; „astăzi acel u a amuţit de tot şi nu mai este nicio deosebire între eu tai, sui, şi tu tai, sui" şi sublinia efectul flexionar al amuţirii desinenţei -u, constând în apariţia, la această clasă de verbe, a unei omonimii suplimentare: 1 sg. = 2 sg. Fenomenul este greu de urmărit în texte, dată fiind păstrarea grafică a desinenţei încă multă vreme după amuţirea ei. Reforma ortografică din 1932 recomanda păstrarea lui -u final în cele trei situaţii indicate de Philippide. E relevant comentariul lui Densusianu ([1931-1932] 1968: 573), care, comentând menţinerea lui -u la sfârşitul unor substantive, adjective şi verbe (puiu, voiu), pe motiv că s-ar mai distinge uneori în pronunţare, conchide categoric: „Nu are [...] niciun temei păstrarea în scris a lui -u după z”, căci „pronunţarea astfel este dialectală: în limba literară acest u e inexistent” [subl ns. - GPD], Textele arată că acest u final desinenţial a dispărut mai repede la verbele terminate în diftong (taiu, moiu, suiu) şi a fost mai persistent, cu deosebire în aria vestică, la verbele terminate în cons. + i- (zgâriu, apropiu). Fenomenul se explică prin caracteristica primei clase, unde s-a produs o simplă amuţire, pe când la a doua, a intervenit o substituţie desinenţială: apropi- /« —»• i. 562 Desinenţa -u, care face parte din finala -iu (pronunţată ca diftong ascendent sau descendent) apare destul de des la scriitorii ardeleni (Rebreanu: să mă apropiu; Agârbiceanu: m-apropiu, mă mâniu), dar şi la aceştia, în variaţie liberă cu formele noi, terminate în -ii (Agârbiceanu: să mă apropii, mă mânii). La scriitorii provenind din alte zone, formele în -iu fuseseră abandonate mai devreme (Delavrancea: mă mlădii, mă zgârii; Sadoveanu: mă apropii, întârzii). 3. TIMPURILE TRECUTULUI 3.1. Imperfectul Desinenţele de pers. 1 sg. şi 3 pl., singurele care au suferit modificări în evoluţia limbii din ultimele secole, se impuseseră în forma lor actuală {-m, respectiv -u) înainte de 1880. în toate gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea se recomandă formele noi (Tiktin [1893] 1945: 110, Suchianu 1895: 168, Philippide 1897: 96-97). Textele literare din jurul anului 1880, inclusiv cele ale moldovenilor, atestă numai forme cu -u (Hasdeu: explicau, aveau, expuneau, constituiau, formau). După 1880, formele arhaice de 3 pl. sunt circumscrise ca fapt popular. Tiktin {loc. cit) notează că „poporul rosteşte până în ziua de astăzi ei jura”, iar în Scriban (1925: 125), găsim indicaţia: ,,popom[l] zice şi azi: Văile se limpezea, Toţi ciobănaşii fugea”. în subdialectul muntean, acolo unde omonimia 3 sg. = 3 pl. este aproape generală la indicativ prezent, extinzându-se şi dincolo de această zonă a paradigmei, formele fără -u la 3 pl. imperfect sunt predominante (Donovetsky 2009: 51). în aria muntenească (Donovetsky 2009: 87), sunt înregistrate şi forme perifrastice de imperfect, alcătuite din perfectul lui a fi şi gerunziu {a fost spunând, a fost strigând, s-a fost tăvălindă), dar toate acestea n-au depăşit semnificaţia unui fapt dialectal. 3.2. Perfectul simplu 3.2.1. Pluralul; extinderea lui -ră- Extinderea lui -ră- de la 3 pl., unde se explică etimologic, la 1 şi 2 pl. datează din secolul al XVIII-lea şi are ca punct de iradiere zona Olteniei (Frâncu 1967: 175-192). Generalizarea formelor cu -ră- s-a produs, în limba literară, înainte de 1880 (XIX, Verbul, 3.3). Gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea, inclusiv cele ale moldovenilor (în Moldova, inovaţia s-a răspândit mai târziu decât în celelalte regiuni), înregistrează ca singure forme care circulau în epocă pentru 1 şi 2 pl. pe cele cu -ră- (Philippide 1897: 101: aleserăm, aleserăţi; Lambrior [1882] 1976: 109, 111: ziserăm, ziserăţi; Tiktin [1893] 1945: 111: jurarăm, jurarăţi, tăcurăm, tăcurăţi, făcurăm, făcurăţi, fugirăm, fugirăţi). Textele literare ale aceleiaşi perioade conţin numai forme cu -ră-. Menţinerea unor forme arhaice, fără -ră-, este semnalată ca fapt regional până prin deceniul al optulea al secolului al XX-lea (Bidian 1973: 217-225), fiind limitată la puncte din vestul ţării, cele mai multe, izolate lingvistic şi caracterizând, mai ales, verbele de 563 conj. a Il-a şi a IlI-a, unde, şi în absenţa lui -ră-, perfectul simplu era marcat neambiguu, distingându-se clar de forma corespunzătoare de prez. ind. (văzum vs vedem, plânsem vs plângem). Generalizarea lui -ră- în toată paradigma pluralului are ca efect asocierea afixului -ră- cu o nouă încărcătură funcţională: cea de marcă de plural. Această nouă organizare în forma perfectului simplu este punctul de plecare pentru modificări şi din alte zone ale paradigmei, şi anume: extinderea, ca fapt literar, la pluralul mai-mult-ca-perfectului (infira 3.3.1, 3.3.2) şi, ca fapt dialectal (Marin 1991: 52, 55), la pluralul perfectului compus (am venitără, am plecatăra), al conjunctivului şi al condiţionalului perfect (să fi fugitără, ar fi văzutăra), al unor forme de prezent (săntără, se batără) sau de imperfect (făceauără, petreceauără). Regional, în partea subcarpatică a Munteniei, s-a înregistrat extinderea lui -ră- şi la 3 sg. (Donovetsky 2009: 62, 71), determinată, probabil, de valoarea iniţială a lui -ră-, de sufix temporal. Fenomenul nu a depăşit însă semnificaţia unui fapt dialectal. 3.2.2. Singularul; sufixul perfectului simplu la verbele de conjugarea I La singular, singurul afix care cunoaşte fluctuaţii este sufixul verbelor de conj. I, care, spre sfârşitul secolului al XlX-lea, se realiza la pers. 1 şi 2 sg. ca -a-(jurai, juraşi) şi ca -ă- (jurăi, jurăşî). Varianta -ă- este înregistrată de unele gramatici (Philippide 1897: 10, Tiktin ([1893] 1945: 111), care o califică drept „provincială (moldovenească)”. în raport cu secolul anterior, când formele cu -ă- erau mult mai răspândite, înregistrându-se în texte din toate provinciile (vezi XIX, Verbul, 3.3), în secolul al XX-lea aceleaşi forme sunt limitate la textele moldovenilor (Hogaş: încrucişăî), dar şi aici sunt concurate de formele mai vechi şi mai frecvente cu -a- (Hogaş: încălecat, descălecai, astâmpăr ai, gustai, urcai, mă încredinţai, amânai, rădicai). Formele cu -ă- simt inovaţii de tip analogic, explicabile prin extinderea la 1 şi 2 sg. a realizării -ă- de la 3 sg. (jură —» jurăi, jurăşî). Paradigma singularului parcurge un proces similar cu al pluralului, cu deosebirea că, la singular, extinderea lui -ă- este determinată de tendinţa uniformizării paradigmei, în timp ce, la plural, extinderea lui -ră- rezolvă, în acelaşi timp, o supărătoare omonimie temporală (cântarăm - cântam, cântarăţi — cântaţi). 3.2.3. Frecvenţa de apariţie La sfârşitul secolului al XlX-lea, frecvenţa de utilizare, în limba literară, a perfectului simplu şi valorile lui nu par să fi fost mult diferite de cele de astăzi. Lambrior ([1882] 1976: 110) constata restrângerea folosirii lui până aproape de dispariţie: „Preteritul este ameninţat să piară, căci o formă se cheamă moartă, când nu mai este întrebuinţată. Pierderea lui ar fi de mare pagubă pentru elementele estetice ale cuvântărei, căci, chiar dacă am admite că preteritul are acelaşi sens cu perfectul compus (...), încă tot ar servi pentru a varia stilul”) şi recomanda „reînvierea” acestuia pe cale livrescă, „prin limba literară”, „prin Academie”. în limba literară actuală, perfectul simplu a rămas un timp prin excelenţă al limbii scrise, apărând numai în literatura beletristică, în varianta ei narativă. Stilul ştiinţific, care, într-o măsură limitată, îl mai folosea la sfârşitul secolului al XlX-lea şi în prima parte a secolului următor, a renunţat aproape în întregime la folosirea lui. 564 în Hasdeu, la 86 de forme de perfect compus apare o singură formă de perfect simplu; în Maiorescu, la 51 de forme de perfect compus apar 5 forme de perfect simplu. Construcţii precum (a), în care se recurgea la perfect simplu în modale de tip metacomunicativ, cu rol de legare textuală, sunt înlocuite cu forme de perfect compus (b) sau de imperfect (c): (a) „După cum mai sus (§ 30) noi văzurăm că în Gorj s-a păstrat un sat” (Hasdeu) „le şi aflăm scrise în latineşte cu u sau cu i şi niciodată cu y după cum arătarăm mai sus” (Maiorescu) „avem indicii care o neagă, după cum văzurăm în nota de la pag. 23” (Maiorescu) „Acest stadiu a rămas, precum văzurăm, în unele limbi” (Puşcariu) (b) „care, după cum am arătat mai sus, a fost definitiv părăsită” (RDP) „ Sânt caracteritice, cum am văzut şi cu alte prilejuri” (Iordan) „Aşa cum am observat” (Mancaş) (c) „Aşa cum arătam la început, cercetarea de faţă menţine (...)” (SCL). Cu totul diferită e situaţia perfectului simplu în limbajul popular şi dialectal, unde cunoaşte o circumscriere teritorială precisă - aria sudică şi sud-vestică - şi realizează alte valori decât în limba literară (Brâncuş 1957: 159-173; vezi şi Vulpe [1977] 2004: 266-270, unde se examinează răspândirea teritorială a perfectului simplu, precum şi valorile temporale şi stilistico-modale ale acestuia în graiurile munteneşti). 3.3. Mai-mult-ca-perfectul La sfârşitul secolului al XlX-lea, paradigma sintetică a mai-mult-ca-perfectului era constituită în forma sa actuală: tema perfectului (diferită de la o conjugare la alta) + -sem, -seşi, -se, -se(ră)m, -se(ră)ţi, -se(ră). La plural, circulau două serii de forme: cele vechi, fără elementul afixal -ră-, şi cele noi, cu -ră-. Impus din nevoia de a rezolva omonimia 3 sg. = 3 pl., -ră-, de la pluralul perfectului simplu, s-a extins la mai-mult-ca-perfect, întâi la pers. 3 pl., iar apoi şi la celelalte persoane ale pluralului. Inovaţia este anterioară anului 1880, dar destul de apropiată de această dată (vezi XIX, Verbul, 3.4.1, unde se constată că, în secolul al XlX-lea, formele cu -ră-, mai ales la persoanele 1 şi 2 pl., erau „accidentale”), pentru ca formele cu -ră- să nu se fi generalizat, iar variaţia liberă să se înregistreze în întreaga perioadă de după 1880 şi până astăzi. 3.3.1. Extinderea lui -ră la 3pl. încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, forma cu -ră pare să fi fost destul de frecventă, cu toate împotrivirile şi constrângerile lucrărilor normative. Este una dintre situaţiile de neconcordanţă între indicaţiile gramaticilor şi realitatea lingvistică, mai complexă, pe care o consemnează textele. Gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea indicau numai forme fără -ră- (Philippide 1897: 106) sau, dacă le consemnează, le apreciază ca „modeme” şi „mai puţin bune” (Tiktin [1893] 1945: 113). Rezerva gramaticilor în acceptarea noilor forme se prelungeşte mult în timp, astfel că Scriban (1925: 125) recomanda, ca normă a limbii literare, identitatea 3 sg. = 3 pl. şi aprecia forma cu -ră ca regională, muntenească, iar Iordan (1943: 142) continua să susţină că „cel puţin deocamdată, aspectele moldoveneşti (fără 565 -ră, nota ns. — GPD) sunt tot atât de corecte ca şi celelalte, mai ales că vorbirea populară le întrebuinţează într-o foarte largă măsură”. Rosetti, Byck (1945: 76) înregistrează ca forme variante toate persoanele pluralului. în realitate, formele cu -ră circulau frecvent în epocă, apărând la scriitori din regiuni diferite, inclusiv la moldoveni, şi în tipuri diferite de texte. Ele sunt curente la Hasdeu, Lambrior, Maiorescu, Delavrancea, Caragiale, Slavici. Sunt generale la Iorga, Rădulescu-Motru, Rebreanu. Apar regulat în texte ştiinţifice (RDP). Oscilaţia apare în textele de lege (Hamangiu: dedeseră, dar şi „din partea celor ce le dăduse”). O întâlnim, de asemenea, la unii scriitori, predominante fiind formele noi: la Hogaş, 10 atestări ale formelor cu -ră, faţă de numai 5 atestări ale formelor fără -ră („ai căruia ochi recăpătase privirea lor vicleană”, „puterile întunericului (...) izbise’')-, la Ibrăileanu, 5 atestări cu -ră, faţă de numai 2 fără -ră („toate câte se întâmplase", „Constelaţiile se mutase..."). Formele arhaice se păstrează la moldoveni până târziu, inclusiv în scrisul lingviştilor. Philippide foloseşte numai forme fără -ră: „după ce românii, care vorbesc aceste dialecte, se despărţise", „de cum fusese ele atunci”, „Dacoromânii care au ocupat Muntenia se despărţise de trunchiul istro-dacoromân”), iar la Iordan, formele fără -ră sunt predominante: „gramaticilor şi filozofilor (...), care făcuse", „aceste consoane se păstrase"). Formele arhaice apar ca generale la Densusianu: „elementele slavone «pângărise» prea mult limba noastră”, „la care se oprise filologii de mai înainte”. Preferinţa pentru formele vechi de pers. 3 pl. se păstrează, ca fapt individual, până târziu, astfel că la Călinescu (1960) se înregistrează oscilaţia celor două forme, folosite aproximativ în aceeaşi proporţie: 13 atestări ale formei noi, alături de 15 atestări ale formei vechi. După 1960, chiar şi în situaţia folosirii unui limbaj popular, dialectal sau familiar, s-au generalizat, pentru pers. 3 pl., formele cu -ră, inclusiv la scriitorii moldoveni. Autorii care cu câteva decenii în urmă utilizau curent formele fără -ră recurg după 1960, pentru pers. 3 pl., numai la formele noi (Iordan 1976-1979: terminaseră, fuseseră, rămăseseră, confirmaseră, aparţinuseră). Norma literară pare să se fi impus fără excepţie. 3.3.2. Extinderea lui -ră- la 1 şi 2 pl. La 1 şi 2 pl., procesul extinderii lui -ră- s-a realizat mai lent, variaţia liberă între formele vechi şi cele noi fiind mai frecventă decât pentru 3 pl. şi continuând până astăzi. Dat fiind specificul acestui timp, utilizat de preferinţă în naraţiuni, atestările pentru pers. 2 pl. sunt rare. Observaţiile vor avea în vedere, în special, persoana 1 pl. La Hogaş şi Ibrăileanu, la care am constatat alegerea în variaţie liberă a celor două variante pentru 3 pl. (supra, 3.3.1.), sunt generale formele fără -ră- la 1 pl. (Hogaş: „Noi înşine (...) devenisem tăcuţi”, „atât ajunsesem de uşori”; Ibrăileanu: „nu ne spusesem", „râsesem împreună”). La Topârceanu, Sadoveanu, Agârbiceanu, Rebreanu sunt predominante formele noi la 3 pl., dar recurg, în mod constant, la forme fără -ră- la 1 pl. (Topârceanu: ,Jncepusem să ne deprindem”, „nu avusesem a ne plânge”; Sadoveanu: „noi auzisem", „ne legasem”; Agârbiceanu: „nu ne văzusem-, Rebreanu: „ne plictisisem”). Chiar şi lingviştii recurg la forme fără -ră-(Puşcariu: „Cei ce intrasem în templul ştiinţei”). 566 O situaţie deosebită au Delavrancea, Caragiale, Slavici, Dan, care utilizează de preferinţă forme cu -ră- şi pentru 1 pl., confirmându-se observaţia că inovaţia a iradiat din aria nemoldovenească (Caragiale: auziserăm; Delavrancea: crescuserăm, trecuserăm, ajunseserăm; Slavici: adunaserăm, iubiserăm, fuseserăm', Dan: seceraserăm). în cazul lui Slavici, situaţia din texte concordă cu poziţia din gramatică (1914: 123), unde sunt indicate numai realizări cu -ră- la toate persoanele pluralului. în deceniile 6-9, procesul extinderii lui -ră- la pers. 1 şi 2 pl. este departe de a se fi încheiat. Chiar la scriitori reprezentativi pentru aria sudică, inovatoare din punctul de vedere al fenomenului discutat, la pers. 1 şi 2 pl. formele vechi sunt încă predominante. Astfel, în Preda, formele fără -ră- sunt utilizate în variaţie liberă cu celelalte {ne atinsesem, ne întâlnisem, noi începusem, ne căsătorisem, alături de ne împrieteniserăm, ne făcuserăm, ne enervaserăm, cunoscuserăm). Generalizarea lui -ră- la plural, impusă, la un moment dat, de lucrările normative ale limbii actuale (în GLR2 1966 I: 260-261, formele fără -ră- sunt apreciate ca „arhaism”), nu s-a încheiat şi în fapt, în cazul persoanelor 1 şi 2 pl. Este motivul pentru care DOOM1 (1982: XIX) revine asupra recomandării normative din GLR I şi acceptă, pentru pers. 1 şi 2 pl., variante libere: cântaserăm - cântasem, cântaserăţi - cântaseţi, dar recomandă o unică formă pentru 3 pl.: cântaseră. în schimb, DOOM2 (2005: XC VII) revine asupra libertăţii normative din ediţia anterioară, calificând ca „învechite / populare” formele fără -ră-. în ciuda recomandărilor normative, uzul literar actual este departe de a indica un proces încheiat, fiind încă foarte numeroase, în cazul persoanelor 1 şi 2 pl., apariţiile fără -ră- (Patapievici: „ne pusesem”, , fusesem avertizaţi”; Dan Petrescu: „noi, la Iaşi, renunţasem”, ,.făcusem noi la Iaşi”; Simionescu: „îl înfiripasem, cuprinşi de febra neştiutului”, „amândoi alunecasem greşit”; Agopian: „stătusem despărţiţi”, „ne enervasem amândoi”). în Verdeş, apar numai forme cu -ră- pentru 3 pl., dar numai fără -ră- pentru 1 pl. {trimiseseră, făcuseră, completaseră, dar „ne apucasem să vorbim”, „toţi scrisesem la mişto”, ne moleşisem). Chiar şi la lingvişti apar forme oscilante pentru 1 şi 2 pl. (Sala: „discutaserăm degeaba”, dar „cei ce trăisem mişcarea seismică”). 3.3.3. Desinenţe pentru pers, 2 sg. Paralel cu desinenţa -şi de pers. 2 sg. (Caragiale: rugaseşi', Delavrancea: împliniseşi', Ibrăileanu: povestiseşi), s-a înregistrat regional şi varianta -i (realizată ca i semivocalic). Desinenţa este semnalată în Iordan (1943: 140-141). Problema este reluată de Avram (1973a: 487-492; [1974] 2005: 43-44), care, pe baza materialului oferit de ALR SN, confirmă existenţa acestei desinenţe şi-i circumscrie circulaţia regională. Potrivit ALR, circulaţia lui 4 se limitează la două zone: o arie mai întinsă acoperă Oltenia, cu unele prelungiri în Muntenia, sudul Transilvaniei şi în Banat, iar o arie mai mică, în nordul Moldovei. Răspândirea actuală a fenomenului (Marin 1991: 57) este diferită, în sensul că aria lui 4 este mai extinsă, cuprinzând vestul Munteniei şi o bună parte din Dobrogea. Dată fiind lipsa unor atestări vechi, fenomenul a fost considerat de dată recentă şi explicat analogic prin „paralelismul” cu imperfectul (Iordan, lucr.cit.). După altă opinie (Avram, art.cit.), este greu de acceptat pierderea influenţei perfectului simplu, odată 567 exercitată în impunerea formei -seşi, tocmai în zona Olteniei, unde perfectul simplu şi-a păstrat vitalitatea. în consecinţă, -sei este interpretat ca „arhaism morfologic”, care „s-ar situa alături de atâtea alte arhaisme ale graiului oltenesc”. Izolat, desinenţa -i apare la unii scriitori ca deprindere lingvistică regională (Mihăescu: dădusei; Preda: auzisei, făcusei; Anghel: luasei, venisei) şi, mai recent, apare în textele „oralizate”, în fragmentele ale căror povestitori vin din zona Olteniei (Istodor: spusesei, plecasei, făcusei). Raritatea atestărilor nu trebuie pusă pe seama rarităţii fenomenului, ci a naturii mai-mult-ca-perfectului, care, ca timp al naraţiunii, se utilizează puţin la 2 sg. 3.3.4. Forme analitice de mai-mult-ca-perfect Alături de formele sintetice, predominante în ansamblul limbii, gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea înregistrează şi forme perifrastice (Lambrior [1882] 1976: 91, Tiktin [1893] 1945: 121, Philippide 1897: 106), indicând restrângerea lor ca frecvenţă şi ca arie de răspândire („mai puţin uzitate”, „particular graiului moldovenesc”, Tiktin, loc.cit.). Cu toate acestea, în texte ştiinţifice din epocă şi de la începutul secolului al XX-lea se folosesc încă (Hamangiu: „Locatarul trebuie să restituie [...] dacă s-a fost făcut un asemenea act între dânsul şi locatar”; Iorga: „după cele întâmplate la Versailles, după ce Adunarea în revoltă s-a fost mutat la Paris”). Gramaticile de la începutul şi mijlocul secolului al XX-lea continuă să le noteze (Slavici 1914: 112, Scriban 1925: 130), dar le însoţesc cu comentarii normative din ce în ce mai nefavorabile (Slavici caracterizează forma ca „arhaică şi neraţională”; Rosetti, Byck 1945: 82 indică uzul limitat la „Moldova, Bucovina şi Basarabia”). Ca fapt neliterar, dialectal, formele analitice persistă până astăzi într-o arie care cuprinde Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, vestul Moldovei (Pătruţ 1969: 132). în cercetări recente (Donovetsky 2009: 87-89), fenomenul se înregistrează şi în aria Munteniei. Realizarea analitică poate fi urmărită în limba literaturii culte până pe la 1940. Formele apar la Caragiale: ..Biletele le-a fost cumpărat cu bani împrumutaţi”, „pe care împăratul (...) l-a fost trimis... în străinătate”, „iar el, începător în ale negustoriei, a fost uitat s-o asigureze”. De notat folosirea, în variaţie liberă, a formei analitice şi a celei sintetice la Caragiale: „pentru că-i dăruise ce a fost rugat-o ea”, şi la Delavrancea: „nu făcuseră decât să fure prosteşte ceea ce li s-a fost părut mai uitat”. Formele analitice apar şi la Hogaş: „pe nişte hoţi care-o fost prădat o stână”, la Agârbiceanu: „s-a fost bolnăvit baciul”, la Dan: „Nastasia s-a fost întors pe o parte”. La începutul secolului al XX-lea, formele apar şi în literatura ştiinţifică (Iorga: s-a fost mutat), iar în publicistică (apud Iordan 1943: 142, 364), până pe la jumătatea secolului al XX-lea. Menţinerea formelor analitice în literatura cultă încă mult timp după ieşirea lor din uzul curent se explică fie ca fapt regional sau arhaic, păstrat funcţional în literatură, fie ca folosire accidentală - mai ales în publicistică - a unei forme cunoscute insuficient, „din auzite” (Iordan, loc. cit.). 568 3.4. Perfectul compus 3.4.1. Forma auxiliarului la pers. 3 sg. şi 3 pl. Timp cu structură analitică, alcătuit din auxiliar {am, ai, a, am, aţi, au) + participiu, perfectul compus îşi definitivase forma actuală înainte de 1880. Inovaţie de origine muntenească, datând din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, a de la pers. 3 sg. (Zamfir 2007: 100) nu s-a răspândit câteva secole în afara acestei arii. La intervenţia lui Heliade (discuţii, polemici, folosirea noii forme în revistele şi tipografia lui), a s-a impus, pe cale cărturărească, în limba de cultură, fiind adoptat în Muntenia în jurul anului 1830, iar în Moldova şi Transilvania, unde nu avea un suport popular, ceva mai târziu, în jurul anului 1860 (pentru istoria auxiliarului, vezi Frâncu 1969: 299-318, Gheţie 1973: 421—4-29). Deci, înainte de 1880, limba literară adoptase, pentru 3 sg., forma a, înlocuind norma mai veche au. Urme ale normei literare mai vechi, cu au la 3 sg., se mai pot întâlni în textele moldovenilor de la sfârşitul secolului (Hasdeu: „Latinizarea tracilor nordici, făptuită între secolii III-VI, au produs trei dialecte”, formă care apare în aceeaşi pagină alături de 7 atestări ale variantei a; vezi şi Lambrior: „de unde au şi rămas vorba”, „Oricine au atins băţul”, alături de forma nouă: „s-a îngrijit limba”, „dentala (...) a devenit”). Dar chiar şi Lambrior ([1880] 1976: 33), care mai foloseşte forma au, este conştient că ea nu reflectă nici pronunţarea, nici norma literară scrisă, modificată cu puţin timp înainte: „S-a zis şi se zice popular în Moldova o făcut, o mers etc., dar s-a scris au făcut, au mers (asupra acestei forme observăm că o deprindere literară luată de câtăva vreme întrebuinţează pe au numai pentru plural, iar forma muntenească a pentru singular, şi aceste fără gânduri etimologice, ci numai din bun-simţ, de estetică a limbei”. Toate gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea, inclusiv cele ale moldovenilor, înregistrează, ca normă unică a limbii literare, forma nouă (Tiktin [1893] 1945: 117, Philippide 1897: 105). în limba populară, exceptând zona Munteniei, au continuat să se folosească descendenţii formei vechi au > o, pentru ambele numere, în partea de nord a ţării (Moldova şi Transilvania) şi o, pentru pers. 3 sg., în Banat şi în zonele vecine (Frâncu, art.cit. şi Gheţie, art.cit.). Banatul reface, pentru 3 pl., după modelul viitorului, o formă nouă: or (Gheţie 1973: 422). în întreaga perioadă de după 1880, repartiţia dialectală a formelor auxiliarului împarte teritoriul dacoromân în trei arii: (a) Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sud-estul Transilvaniei şi sud-vestul Moldovei, aria de folosire, pentru 3 sg. şi 3 pl., a formelor omonime a - a; (b) Transilvania şi Moldova (cu excepţia zonelor indicate anterior), aria de folosire a formelor omonime o - o; (c) Banatul şi zonele limitrofe, unde se folosesc formele distincte o - or. Realizările dialectale pătrund şi în literatura cultă, ca deprinderi regionale sau ca mijloace de individualizare a personajelor (Caragiale: „ale cărui balamale s-a cam slăbit”, „Ieri s-a tras lotăriile noastre!”). Hogaş şi Dan folosesc pentru ambele numere forma o (Hogaş: „lăieşi, care s-o aşăzat”, „o venit aici cotoroanţa de vrăjitoare”, „ţi s-o lăsat negurile pe faţă”; Dan: „s-o pornit baba” „şi ei, sărmanii, s-o trudit”). 569 3.4.2. Forma participiului Intr-o arie dialectală vastă, cuprinzând nord-nord-estul Munteniei şi parte din Dobrogea (Marin 1991: 61-63), se utilizează participiul cu forma -ă (am luată, am fostă, a căzută), fenomen care n-a depăşit semnificaţia unui fapt dialectal. 3.4.3. Inversiunea auxiliarului Formele inversate apar, izolat, în texte ştiinţifice, mai ales în construcţii interogative (Hasdeu: „în ce an petrecutu-s-a acel eveniment atât de însemnat?”). Inversiunea în interogaţii primeşte, uneori, şi rol modalizant de incertitudine, ca în exemplele: „Sufixul (...) nu este slavic la şerbi, după cum nu e latin la români. Luatu-l-au românii de la şerbi? Dar atunci rămâne deschisă cestiunea: de unde-1 au serbii? Luatu-l-au serbii de la români?”; „Fost-au la dânşii (...)? Nu se ştie.”; Fost-a el popă în realitate sau numai prin poreclă?”; „de la cine oare putut- au ei să împrumute memoria marelui împărat?” (Hasdeu). Izolat, apare şi în texte beletristice, tot în construcţii interogative (Hogaş: „Da’ venit-ai, mă Vasui, întrebă baciul cel bătrân [...], găsit-ai meoarele, mă?”). Deşi, stilistic, este posibilă, inversiunea apare cu totul izolat. 4. FORMELE VHTORULUI De la sfârşitul secolului al XlX-lea, gramaticile şi textele înregistrează mai multe forme de viitor, dintre care o formă „principală” (cu auxiliarul voi + infinitiv) şi alte câteva, pe care gramaticile le însoţesc cu aprecieri privind uzul lor regional sau stilistic. 4.1. Raportul dintre formele de viitor 4.1.1. Toate gramaticile epocii, începând cu cele de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi continuând cu cele din sec. al XX-lea, înregistrează mai multe forme de viitor. în Tiktin ([1893] 1945: 118-119), se indică o singură paradigmă cu auxiliarul voi + infinitivul „scurtat” şi numai într-o Notă se dau şi alte realizări ale viitorului, specializate dialectal sau ca registru stilistic: (a) „în graiul familiar”, apare o variantă în care „iniţiala v- a auxiliarului se leapădă”: oi jura, ei jura, a jura, om jura, eţi jura, or jura, cu indicaţia fonetică a rostirii în Moldova îi jura, îţi jura\ (b) în „graiul familiar” apare şi formaţiunea cu auxiliarul o „scurtat din va” (o să jur) ; (c) „în Moldova, viitorul se formează mai obicinuit [subl.ns. - GPD] din prezentul verbului a avea şi conjunctivul prezent” (am să jur), paradigmă pentru care indică „cele două înţelesuri”, unul temporal, de viitor, şi unul modal, de necesitate. în textul Gramaticii şi în exemplele sale (p. 200-230), Tiktin nu foloseşte decât una dintre forme: 16 exemple de viitor „principal” şi numai un exemplu cu auxiliarul o + conjunctiv (o să dai seama). în Philippide (1897: 111), se înregistrează, fără nicio indicaţie de uz şi de frecvenţă, două forme de viitor: viitorul I, de tip voiu afla, şi viitorul II, de tip am să aflu, indicându-se pentru persoana a IlI-a variaţia de auxiliar are / a să afle. în textul Gramaticii, apar însă numai formele viitorului I. 570 Slavici (1914: 112) înregistrează ca fiind de bază forma cu „voi” + infinitiv, pentru care indică şi posibilitatea inversiunii auxiliarului, chiar şi pentru verbul de bază a voi (voi-voi). Suplimentar, indică faptul că „unii dintre scriitori se folosesc şi de forma „am să vorbesc”, dar numai ca formă „imperativă”, având înţelesul „trebuie să vorbesc”. în textul Gramaticii, apar însă ambele forme (se vor folosi, va fi, voi pute, alături de am să mă desfac, avem să scriem). In Scriban (1925: 130-131), sunt înregistrate cinci forme de viitor, cu următoarele indicaţii de uz: „va jura (lit.), o să jure (Munt.), are să jure şi a să jure (Mold.), va să jure (vechi)”. Forma literară (voi jura) se întrebuinţează în limba familiară „numai fără v şi numai în subordonate sau când e vorba de o acţiune mai îndepărtată”. Comentariile nu reflectă însă situaţia din propriul text, unde lingvistul foloseşte numai forma cu infinitiv, fără nicio restricţie sintactică sau temporală. De altfel, nicio altă lucrare gramaticală nu notează asemenea restricţii. în Iordan (1943: 142-143), se înregistrează numai viitorul cu infinitiv, indicându-se formele diferite ale auxiliarului: oi, oţi, „în vorbirea populară şi familiară muntenească”, în raport cu îţi, ăţi, forme „moldoveneşti”. Autorul notează că formele munteneşti au pătruns şi în limba cultă, dar recomandă evitarea lor. în Iordan (1943) apar numai forme cu infinitiv. 4.1.2. în textele vremii, apare o deosebire clară între cele de tip ştiinţific, inclusiv de critică literară, şi cele ale literaturii beletristice. în textele ştiinţifice, ca şi în textele gramaticilor (supra 4.1.1), exceptându-i pe Rădulescu-Motru şi pe Iorga, apar numai forme de tipul voi + infinitiv. în Maiorescu, găsim predominant forme de viitor prototipic (25 de apariţii). Mai rar (3 apariţii), apare şi viitorul cu subjonctiv: am să probez, are să se întindă. Nu o dată viitorul prototipic şi cel cu subjonctivul apar în acelaşi context, variind expresia şi realizând, suplimentar, şi o distincţie de modalitate: cel cu subjonctivul exprimă o nuanţă modală („pe care le simţim mai toţi că sunt greşeli şi de care, prin urmare, nu avem să ne temem că se vor întinde prea departe”). în Hasdeu (1887, Introducere), toate cele 26 de forme de viitor utilizate sunt „prototipice”. în Hamangiu, la un număr de 57 de apariţii de viitor „prototipic”, nu găsim, cu excepţia viitorului anterior, niciun alt tip de viitor. în Densusianu, sunt generale formele de viitor prototipic, exceptând câteva formaţii analitice de viitor (vor avea să aducă, avea să o ajute), în care predomină valoarea modală. în Hamangiu, Nicolau, la 28 de apariţii ale viitorului prototipic, nu găsim nicio altă apariţie a formelor de viitor, exceptând o formă perifrastică de viitor în trecut: aveau să se nască. Face excepţie Iorga, care foloseşte în proporţie de 2:1 formele principale (vor da, se va desfăşura), alături de toate celelalte tipuri: cu auxiliar invariabil + conjunctiv (o să vie, o să aibă, o să pătrundă, o să meargă), cu auxiliarul variabil avea + conjunctiv (va avea să meargă), cu auxiliarul o + infinitiv (vi s-o părea). Face excepţie şi Rădulescu-Motru, care foloseşte, în proporţie de 10:7, forme ale viitomlui principal, alături de forme cu auxiliarul a avea + conjunctiv (are să răspundă, au să înveţe, are să ni se spună, avem să rotim, chiar şi cu structura va avea să, cu 3 apariţii: va avea să le îndrepte, va avea să aleagă, va avea să urmeze). în literatura artistică, situaţia este mult diferită, utilizându-se toate formele de viitor. Astfel, în Rebreanu (35 de pagini), scriitor atent la vorbirea ţărănească, pe 571 care o redă adesea, găsim viitorul principal (34 de apariţii) alături de o să + conjunctiv (cu 6 apariţii), am să + conjunctiv (cu 3 apariţii), oi / o + infinitiv (cu 12 apariţii). Majoritatea formelor o + infinitiv, mai ales în cazul verbului a fi, apar cu sens de prezumtiv, valoare marcată contextual: „Cine ştie, o fi chiar mai bine”, „poate n-o fi nimic”, „poate să ştie ce-o fi” etc. Pentru tiparul principal, specială este păstrarea, în textul anumitor autori, a unei construcţii arhaice de repetare a cliticului pronominal o în procliză şi encliză (Densusianu: o voi proba-o, o vom studia-o, o vom aplica-o, alături de vom avea-o) sau a unei construcţii cu cliticul aşezat o singură dată, dar în encliză (Hamangiu: nu va primi-o). în mod curent, însă, construcţia apare ca în limba actuală, cu cliticul o în procliză şi nerepetat (Hamangiu: o va putea redobândi-, Hasdeu: o vor cerceta-, Maiorescu: o vom stabili). Pentru tiparul principal, rar se înregistrează şi inversiuni ale auxiliarului, preferate în propoziţii / fraze interogative, unde inversiunea dobândeşte şi o valoare modală de incertitudine (vezi supra, 3.4.3, unde apare aceeaşi observaţie privind inversiunea formei de perfect compus): „Pretinde-va un Hunfalvy, pentru a nu-şi perde procesul cu românii, cum că şi acei unguri lăcuiau peste Dunăre tot din epoca lui Aurelian (...)?” (Hasdeu). 4.1.3. Pentru româna actuală, o analiză detaliată apare în Avram (1997: 231), care face o distincţie clară între trei tipuri de viitor, separându-se, dintre acestea, cel cu auxiliarul voi + infinitiv, apreciat drept „exclusiv literar”, „având chiar un caracter livresc”. Derivat din tipul „principal”, prin diferenţele de formă ale auxiliarului, se disting variantele „din limba vorbită, familiară” oi / ăi /o /om/ ăţi/or, care apar mai puţin cu valoare de viitor (valoare existentă „numai regional”) şi mai mult cu valoare de prezumtiv prezent. Al doilea tip de viitor, alcătuit din auxiliarul invariabil o + conjunctiv (o să adun), este apreciat ca aparţinând „limbii vorbite”, inclusiv celei literare vorbite. Al treilea tip, alcătuit din auxiliarul a avea, cu paradigmă completă de prezent, + conjunctiv (am să adun, ai să aduni, are să adune), aparţine şi el „limbii vorbite”, inclusiv celei literare. Cu insistenţă, se face distincţia între tipul principal, caracterizând limba literară scrisă, precum şi stilurile ştiinţific şi administrativ, şi celelalte două tipuri (o să adun, am să adun), aparţinând şi ele limbii literare, dar caracterizând varianta ei familiară şi vorbită. O analiză cantitativă (Mîrzea Vasile 2012) a distribuţiei pe stiluri funcţionale a formelor de viitor a permis obţinerea următoarelor date privind folosirea lor actuală: (a) In textele de lege şi cele ştiinţifice, se folosesc numai formele viitorului principal (voi / vei /va + infinitiv). (b) în presă, în literatura beletristică şi în transcrierile de română vorbită, se folosesc atât viitorul principal, cât şi celelalte două tipuri de viitor, în proporţii diferite, după cum urmează: în limba presei scrise, 45,1:1; în literatura beletristică, 3,29:1; în româna vorbită, 1,19:1. Toate proporţiile sunt în favoarea tipului principal, cu observaţia că româna vorbită se apropie de literatura beletristică, utilizând, cu o diferenţă aproape nesemnificativă, viitorul principal alături de celelallte forme de viitor, în timp ce limba presei scrise se distinge fundamental, folosind covârşitor viitorul de tip principal. 572 (c) Pentru stilurile funcţionale şi registrul oral în care se folosesc tipurile „secundare” de viitor (presă, literatură beletristică, română vorbită), există o diferenţă de frecvenţă între tipul cu auxiliar invariabil (o să) şi cel cu auxiliarul a avea variabil {am să), diferenţă în favoarea tipului o să, într-o proporţie după cum urmează: 6,93:1 (în presă), 1,67:1 (în literatura beletristică), 8,07:1 (în limba vorbită). (d) Dintre formele cu auxiliarul a avea variabil, se evită total formele de pers. 1 şi 2 pl., iar, dintre celelalte persoane, se preferă formele de persoana 1, 2 sg. şi 3 pl., faţă de 3 sg. {am să, ai să, au să, în raport cu are să), probabil ca urmare a ambiguităţii ultimei forme, care, în mai mare măsură decât celelalte, dezvoltă şi o valoare modală de necesitate. 4.2. Viitorul anterior încă de la începutul perioadei (pentru sec. al XlX-lea, valoarea de viitor anterior, limitată la contextele în care este exprimat şi reperul temporal, este foarte rar înregistrată; XIX, Verbul, 4.2), viitorul anterior era constituit deja cu forma perifrastică actuală (deci cu auxiliarul temporal fi ca invariabil), şi cu valoarea relativă pe care o prezintă şi astăzi, raportându-se la alt reper temporal cu proiecţie în viitor: „Cererea pentru separaţiunea patrimoniilor nu se va socoti formată, decât după ce o va fi autorisat preşedintele tribunalului.” (Hamangiu) „copii [sic!] morţi nu vor fi număraţi, decât numai atunci când şi aceştia vor fi lăsat copii vii.” (Hamangiu) „Iar până când vor ajunge şi străinii să ne auză şi să ne înţeleagă în chiar limba noastră, să sperăm că ne vom fi îndreptat şi vom fi ieşit din nepăsarea în care ne aflăm astăzi” (Maiorescu) „Tipărirea definitivă se va putea începe în sesiunea generală din anul 1885, după ce Academia va fi luat cunoştinţă de un specimen al operei” (Hasdeu) „Numai cu timpul unele din ele vor putea să treacă înaintea altora - când acestea vor fi ajuns să fie elucidate” (Densusianu) „ca să creezi regiunea n-ai să iei de la comună şi judeţ, ci, dimpotrivă, ai să le mai dai după ce vei fi organizat regiunea” (RDP). Formă eminamente cultă, viitorul anterior circulă numai în texte aparţinând registrului cult, mai exact stilului ştiinţific şi textelor de lege. 5 5. PREZUMTIVUL 5.1. Apariţia în gramatici Prima gramatică unde apare consemnat chiar sub numele ,presumtiv” este cea a lui Slavici (1914: 118), desemnând modul care „arată starea ori lucrarea ca fiind numai presupusă (subl. ns. - GPD)”. Se indică o unică formă de prezumtiv prezent {aşi fi vorbind) şi una pentru trecut {aşi fi fost vorbind). Anterior, apărea sub numele potenţial (Philippide 1897: 119, 137: voiu fi aflând, unde se indică o unică formă derivând de la viitor). 573 Tot la Philippide se specifică şi faptul că forma lipseşte din paradigma verbului a fi, căci „viitorul I al acestui verb face serviciul şi de potenţial”. Hasdeu (1887-98, 1: 49) observă diferenţa între formele va şi a / o ale auxiliarului pentru viitor, prima semnificând viitorul „afirmativ” (sigur), iar a doua, viitorul „dubitativ” („Cu sens dubitativ e şi mai obicinuită în popor contracţiunea lui va în o: „dacă n-o putea, n-o veni şi s-o alege cu atât”, Hasdeu). Găsim, în observaţiile lui Philippide şi ale lui Hasdeu, primele anticipări a ceea ce mai târziu s-a oficializat, adică includerea formelor de viitor de tipul o fi, o pleca sub paradigma prezumtivului. în GALR ([2005] 2008 I: 374) tipul o spera, o face este inclus în paradigma prezumtivului prezent, ca a patra serie, pe lângă celelalte trei serii concurente (fv)oi fi cântând- aş fi cântând- să fi cântând - oi cânta). Valoarea modală de prezumtiv a celeilalte forme de viitor (o + conjunctivul: o să cânte), semnalată ca fapt dialectal muntenesc (Vulpe [1984] 2004: 271-277), nu a pătruns niciodată în limba literară. In alte gramatici, forma perifrastică incluzând gerunziul fie nu e semnalată deloc (gramaticile din secolul al XlX-lea nu pomenesc existenţa prezumtivului ca mod distinct; vezi XIX, Verbul, 2.3), fie, dacă e semnalată, apare sub diverse alte denumiri şi cu alte valori sau fără indicaţii speciale de valoare. Astfel, Tiktin ([1893] 1945: 121) indică forma va fi gândind, numită „viitor perifrastic”; Scriban (1925: 115) indică pentru gerunziu forme de prezent şi de „viitor al doilea”: venind, va fi venind', Rosetti, Byck (1945: 83) indică forma vor fi spunând, un „viitor anterior”, utilizat „în limba vorbită”; Iordan (1943: 143) include, printre formele de viitor, şi formele oi fi vrând, oţi fi crezând, oi fi ştiind, fără nicio observaţie de uz şi de valoare; în Iordan (1956: 433), pentru aceeaşi realitate lingvistică apare termenul „prezumtiv (sau potenţial)”. Este termenul sub care va fi denumit şi în lucrările următoare (vezi GLR2 ([1966] I: 271). 5.2. Apariţia în texte în toată perioada dintre 1880 şi 1950, prezumtivul, deja constituit ca formă verbală distinctă, avea mare frecvenţă, fiind regăsibil în toate tipurile de texte, inclusiv în cele ştiinţifice. Limbaj juridic. Hamangiu: se vor fi aflând, va fi existând, va fi având. Critică şi ştiinţă. Hasdeu: o fi trebuind, va fi figurând, se va fi trăgând, vor fi păstrând, se va fi aflând, ar fi având, s-ar fi aflând', Maiorescu: va fi având', Densusianu: va fi plăcând, nu-l va fi mustrând', Iorga: va fi existând, vor fi vorbind', Rădulescu-Motru: s-ar fi petrecând, s-ar fi întâmplând, ar fi existând, ar fi rezultând, s-ar fi localizând, ar fi având; Philippide: vor fi având, nu se va fi găsind, trebuie să fi aparţinând; Iordan: trebuie să fi având, va fi intervenind. De observat întrebuinţarea formelor din cele trei paradigme (cu viitor - cele mai numeroase, dar şi cu optativ sau cu subjonctiv). După 1950, în textele ştiinţifice formele cu gerunziu se împuţinează vizibil. Literatură beletristică. Hogaş: va fi călcând, va fi lepădând, a fi sămănând, s-a fi găsind (atât cu auxiliar nealterat fonetic, cât şi cu varianta aferezată); Rebreanu: m-oi fi bucurând. 574 Repartiţia formelor de viitor pe stiluri şi valori (supra, 4.1.2) indică frecvenţa de utilizare a tipului o + infinitiv cu sens de prezumtiv. în Zafiu (2009a: 301), se subliniază specializarea variantei de viitor cu afereză pentru valoarea epistemică (oi pleca, oi fi), varianta cu afereză concurând puternic perifrazele mai greoaie cu gerunziu. Jurnalistica actuală oferă numeroase exemple de folosire (uneori chiar paralelă) a două dintre seriile de prezumtiv: forma (cu afereză) omonimă cu viitorul I (oi cânta), alături de perifrază gerunzială ((v)oi fi cântând): „S-or fi răfuind grupări din justiţia clujeană, s-or mânca oamenii din poliţie, dar dacă judecătorul făcea chef cu infractorii, iar poliţiştii vindeau droguri confiscate traficanţilor, ce ne mai sfiim atâta?” (EZ, apud Zafiu 2009a). 5.3. Prezumtivul perfect Sunt la fel de frecvente şi formele de prezumtiv perfect, omonime cu viitorul anterior, pentru care dezambiguizarea se obţine numai contextual (adesea, prin raportare la o situaţie anterioară momentului vorbirii): „Cine va fi fost Albert Gergej şi când va fi trăit, nu ştim.” (Hasdeu) „înaintea acelor auditori care nu au avut timpul să se ocupe de întreaga noastră mişcare literară şi cărora le vei fi rămas prea puţin cunoscut” (Maiorescu) „Când nefilologi vor fi văzut pe d. Puşcariu citind pasagii din reviste îşi vor fi zis” (Densusianu) „care deci vor fi fost în afară de pământul regal” (Iorga) „Deci va fi fost o sugestiune românească” (Scriban). Relaţia cu prezumtivul prezent, omonim cu forma de viitor I (supra, 5.1), contribuie la extinderea formei cu afereză, simţită ca specializată pentru valoarea de prezumtiv: „Ce-o fi fost aşa de îngrozitor? m-am întrebat. O fi fost escrocată!” (EZ, apud Zafiu 2009a). Contextual, numeroase forme de conjunctiv perfect au valoare de prezumtiv în întreaga perioadă la care ne referim: „Care să fi fost oare raţiunea de stat a acestei reduplicări?” (Hasdeu). 6 6. IMPERATIVUL AFIRMATIV ŞI NEGATIV Există câteva verbe pentru care recomandările gramaticilor de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi din prima parte a secolului următor sunt fluctuante. Tiktin ([1893] 1945: 123) indică în variaţie liberă ai şi aibi; Slavici (1914: 118) indică numai forma ai, distingând-o de radicalul subjonctivului (să aibă). Scriban (1925: 140), deşi recunoaşte ca literare pentru conjunctiv atât să am, să ai, cât şi să aib, să aibi, nu reţine pentru imperativul afirmativ decât pe ai. Forma aibi, singură sau în variaţie cu ai, este menţionată până târziu; vezi recomandarea din Rosetti, Byck (1945: 79): 2 sg. aibi, 3 sg. aibă, 2 pl. aveţi, 3 pl. aibă. 575 în concordanţă cu stadiul de evoluţie a iotacizării (supra, 2.2.1), gramaticile moldovenilor de la sfârşitul secolului al XlX-lea recomandau forme de imperativ cu iotacizare (Philippide 1897: 121, observa că pier, răsar, sar, tresar îl pierd, la imperativ, pe r: piei!, răsai!, sail, tresaiî). în ce priveşte verbul a sta, norma literară a gramaticilor indică până târziu variaţia stăi / stai (Rosetti, Byck, 1945: 102). Lucrările normative ulterioare (GLR2 I 1966: 284) elimină pe aibi dintre formele literare („forma aibi este învechită”), dar menţine încă pe stăi, indicând variaţia stai / stăi (GLR2 I 1966: 291). De-abia DOOM1 elimină definitiv pe stăi. Tiktin ([1893] 1945: 114) admite forme paralele în cazul verbelor a aduce (ado / odă / ad) şi a veni (vino /vină /vin), la unele dintre ele renunţându-se ulterior (în GLR21 1966: 265 se recunoaşte ca „actuale şi literare” numai adu, vino). Philippide (1897: 142) înregistrează, fără diferenţiere de registru, două forme: duceţi-vă! şi duce-vă-ţi! Scriban (1925: 143) înregistrează ca „foarte des pop[ular]” duce-vă-ţi, face-vă-ţi!, în locul formelor recomandate duceţi-vă, faceţi-vă!. Formele cu încorporarea cliticului pronominal (duce-vă-ţi! / duceţi-vă-ţi!), deşi păstrun-seseră, rar, şi în literatura cultă (Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Delavrancea; apud Byck [1935] 1967: 132), nu caracterizează registrul cult. Ele sunt frecvente în textele populare şi regionale, explicându-se „prin preocuparea stăruitoare de a marca net persoana” (Byck, art.cit.: 142). Imperativul negativ, omograf cu infinitivul, este recomandat de toate gramaticile vremii (Tiktin [1893] 1945: 114, Slavici 1914: 117-118). în GLR2 I 1966: 265, formele refăcute după imperativul afirmativ (nu fă!, nu zi!, nu du!) sunt neacceptate, fiind considerate ca aparţinând vorbirii „populare şi familiare”. 7. INFINITIVUL ŞI CONJUNCTIVUL în linii generale, cele două forme erau deja fixate la începutul perioadei analizate. Evoluţia ulterioară interesează doar câteva aspecte. A 7.1. înlocuirea cu subjonctivul 7.1.1. Dintre gramaticieni, Scriban (1925: 137) notează că ,,Infinitivu[l] scurt (...) e foarte des înlocuit în limba vorbită cu subjonctivu[l] sau cu supinufl], precum: e uşor a trece, e uşor să treci, e uşor de trecut”. Scriban (1925: 137) înregistrează concurenţa infinitiv - conjunctiv în toate poziţiile, inclusiv în construcţiile relative infinitivale: „n-am cu cine vorbi, n-am ce face (dar mai des n-am ce să fac)”. E semnificativ şi comentariul lui Sextil Puşcariu (1940: 250) despre stadiul general al înlocuirii infinitivului prin conjunctiv („Cu cât mergi mai înspre nord, cu atât găseşti mai des infinitivul. Creangă îl întrebuinţează de multe ori, iar în Transilvania de Miază-noapte se aude are a veni şi chiar ştie a facere”). Indicaţiile lui Puşcariu concordă cu rezultatele analizei realizate de Vulpe ([1963] 2006: 193-226), care, pe baza ALR (serie veche şi serie nouă) şi a textelor dialectale publicate de E. Petro viei, constată că procesul înlocuirii infinitivului cu subjonctivul nu s-a încheiat definitiv, în sensul că există o arie nordică (Maramureş şi nordul Crişanei) 576 arhaică, în care infinitivul „şi-a păstrat maximum de vitalitate”, spre deosebire de aria de sud-est a ţării (Muntenia, Dobrogea, Moldova de sud, mai puţin consecvent Oltenia), unde conjunctivul s-a impus ca „prototip sintactic”. Toate lucrările normative observă că verbele modale, modal-aspectuale şi cele aspectuale prezintă un oarecare conservatorism în construcţia cu infinitivul. Pe de altă parte, apare o destul de clară diferenţiere între verbe. în Slavici (1914: 112), e indicată variaţia liberă „încep a vorbi” şi „încep să vorbesc”, dar numai folosirea subjonctivului în construcţie cu unele verbe modale: „era să viu”, „a fost să stau”, „am să caut”, „va să umblu”, „va trebui să adun”. Tot el (1914: 49) observa, în cazul lui a începe, diferenţa de frecvenţă: „a’nceput a ninge, [mai des subl. ns. -GPD] a început să ningă”. în textul Gramaticii lui, verbul a începe are construcţie oscilantă, apărând când începe a („începură a se tipări”), când începe să („începea să-nveţe latineşte”). Alte verbe aspectuale şi modale sunt construite numai cu subjonctivul: „am continuat să lucrez”, „care vor voi să pătrundă”, „Cine va voi să subscrie”, „a ajuns să fie confundat”, „ajunsese să aibă valoare”. în Scriban (1925: 144), în cadrul „conjugării impersonale”, sunt indicate construcţii ca: „îmi vine să”, „era să”, conţinând verbe modale construite obligatoriu cu subjonctivul. Analizând verbele modale şi aspectuale din punctul de vedere al construcţiei cu infinitivul sau conjunctivul, Vulpe (art.cit.) confirmă existenţa deosebirilor de comportament, propunând şi unele explicaţii: - Toate impersonalele {trebuie să, era să, va să, urma să) se construiesc obligatoriu cu subjonctivul, dată fiind nevoia de a diferenţia persoana prin forma verbului subordonat. - Verbele caracterizate prin „controlul” subiectului (coexistenţa ambelor verbe cu acelaşi subiect) acceptă ambele construcţii (pot cânta - pot să cânt, încep a cânta -încep să cânt), fiind evidentă distincţia teritorială între formele cu subjonctivul, preferate numeric în Muntenia de sud şi est şi în Dobrogea, şi formele de infinitiv, preferate numeric în aria nordică. - Verbele admiţând atât subiect „controlat”, cât şi subiect diferit (vreau să plec vs vreau să plece) cer obligatoriu un conjunctiv, care are rolul neechivoc de a exprima persoana. 7.1.2. La scriitorii savanţi, în stilul ştiinţific şi juridico-administrativ, precum şi în jurnalistică, se constată de timpuriu tendinţa inversă de extindere a construcţiei cu infminitivul. - încă de la începutul perioadei, textele ştiinţifice abundă în infinitive, folosite uneori în cascadă: „Nu cutezăm a ne rosti până a nu se urmări mai întâi toate formele şi toate accepţiunile cuvântului, precum şi a se preciza regiunea unde se întrebuinţează, în orice caz pare a fi de o provenienţă latină.” (Hasdeu) - în textele ştiinţifice şi în cele de lege apare infinitivul cu valoare imperativă, utilizat în construcţiile clişeizate de trimitere la bibliografie sau la alte paragrafe din text: „A se vedea şi legea minelor din 1895.” (Hamangiu) „A se vedea varianta bucovineană la S.F.Marian” (Hasdeu) 99A se vedea în acelaşi sens, prin asimilare cu cazul fortuit din art. 1423, c. Civ. C. Bucureşti IV, 51 din 27 februarie 1918” (RDP). 577 - După moda occidentală, infinitivul apare chiar şi atunci când se foloseşte în locul indicativului, construcţii apreciate în Avram (1997: 210) ca „livreşti, nerecomandabile”: „istoricul literaturii vechi a pretins a da şi judecăţi literare” (Călinescu) „Crede a putea rezolva mai bine decât alţii”, „bănuieşte a se fi produs”, „considerată a fi. insuficientă”, „se dovedeşte a fii eronatăr” (GALRI). - Infinitivul, aşezat în poziţia subiectului, în special a subiectului impersonal, sau în poziţia complementului direct, apare frecvent, în texte culte, legat prin conectorul prepoziţional de: „Ar fi curios de a-şi închipui cineva că domnul va fi dat jos o zidire ” (Hasdeu) „ar fi legitim chiar de a bănui (...) o înrâurire slavică” (idem) „Nu vom căuta de a mai înmuţi analogiile” (idem) „domnul Ţărei Româneşti n-a încetat de a fi va. bună înţelegere cu tronul” (idem). 7.2. Construcţia infinitivului fără „a”; comportamentul lui „a şti” 7.2.1. Hasdeu ([1887-1898] I: 58), vorbind despre prepoziţia a ca marcă a infinitivului, indica obligativitatea apariţiei ei în faţa infinitivului, „afară numai atunci (...) când urmează după verbul pot: pot face şi după ştiu: ştiu face”. O observaţie similară găsim la Scriban (1925: 137), care notează că prepoziţia a a infinitivului, în afara construcţiilor infinitivale relative, „nu se pune [...] după verbele a putea şi a şti: nu poate veni (mai des nu poate să vie), nu ştie ‘nota şi, mai des, nu ştie să ‘noate”; autorul nu face niciun fel de deosebire între a putea şi a şti. în textul Gramaticii sale, Scriban foloseşte după a şti subjonctivul, şi nu infinitivul („mulţi nu-/ ştiu să-l scrie”). în exemplul dat, interesantă aici „ridicarea” cliticului (nu-l) şi repetarea lui, ridicarea amintind de construcţia similară cu a putea (nu-l poate scrie). E important de amintit şi comentariul lui Puşcariu (1940: 250): „La noi, în limba literară (subl. ns. - GPD), afară de câteva construcţii (ca ştie cânta, poate vorbi), infinitivul e înlocuit”, asociind, fără nicio diferenţiere, pe a putea şi a şti. Construcţia fără a după a şti apare în textele de lege de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi în unele texte ştiinţifice din primele decenii ale celui următor. Apare la Hamangiu: „declaraţiunea sa că nu ştie subscrie”, unde este în variaţie cu infinitivul construit cu a: „nu poate vorbi, dar ştie a scrie”. O găsim la Iorga: să ştie umbla, să ştie mâna. Este generală la Rădulescu-Motru: „Prostul nu ştie deosebi esenţialul, nu ştie generaliza în mod logic”, „este necesar să ştim recruta, să ştim alege pe acei cu acelaşi nivel”. In textele ardelenilor, inclusiv în cele ale lingviştilor, infinitiul fără a se păstrează până târziu şi după a şti (Puşcariu: „femeile ştiu vorbi croăţeşte” „pe care l-a ştiut încadra cu atâta măiestrie”). La alţi autori, însă, construcţia cu infinitivul fără a lipseşte încă de la începutul perioadei (Maiorescu, Hamangiu, Nicolau: a ştiut să, ştie să, au ştiut / 578 ştiau să) sau, când apare infinitivul, el se construieşte cu a (Maiorescu: va şti a sacrifica). Oricum, în textele de după 1940-1950, construcţia cu infinitivul fără a nu mai apare. 7.2.2. în schimb, formele cu a putea + infinitiv (fără a) apar curent în toată perioada, la toţi autorii şi în toate provinciile. Apare şi în construcţii cu două infinitive coordonate (Maiorescu: „Nicio individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţinea cu desăvârşire în mărginirea ei”); o întâlnim şi la diateza reflexiv-pasivă şi la pasivul propriu-zis (Philippide: nu se poate explica, n-a putut fi atrasă), chiar şi în combinaţii cu verbe care, astăzi, evită construcţia reflexiv-pasivă (Rădulescu-Motru: „care se pot avea în orice formă”, „când acestea se pot avea în mod permanent”). Izolat, în textele de lege, apar construcţii în care, după a putea, infinitivul se construieşte cu a (Hamangiu: „nu au putut a subscrie”), ceea ce antrenează şi păstrarea cliticelor pronominale în vecinătatea verbului la infinitiv (Hamangiu: „nu va putea a nu-l recunoaşte”, „pot a se apăra de primirea tutelei”). Dar chiar şi la Hamangiu, precumpănitoare numeric sunt construcţiile fără a. Spre deosebire de a şti, a putea continuă să se construiască şi astăzi, în orice tip de text, cu infinitivul fără a. 7.3. Infinitivul perfect De la începutul perioadei analizate, forma şi valoarea infinitivului perfect sunt aceleaşi cu cele de astăzi (a fost atestat, cu puţine apariţii, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; vezi Frâncu 2009: 321; vezi şi XIX, Verbul, 5.2). Ca şi astăzi, opoziţia temporală infinitiv perfect - infinitiv prezent se manifestă clar în unele contexte (Maiorescu: „A înţelege pe altul însă însemnează a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analogă cu gândirea lui”), dar se neutralizează în altele (până a pleca -până a fi plecat, înainte de a pleca - înainte de a fi plecat', Hamangiu: „înainte însă de a fi fost trădat”). Dintre gramatici, infinitivul perfect e înregistrat de Tiktin ([1893] 1945: 120). Apare şi în textul Gramaticii lui Scriban, deşi nu e cuprins în comentariul său gramatical („să-l puie la cale înainte de a-l fi făcut alţi ortodocşi”). Infinitivul perfect este o formă eminamente cultă. îl găsim în texte culte de la începutul perioadei examinate (Maiorescu: „Departe dc a se fi lăţit metrul antic chiar în literatura germană”,,,mulţi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi făcut”', Hasdeu: „se pare a fi exercitat”, „pare a fi renunţat”; Densusianu: „cu care ar fi venit în contact înainte de a se fi îndreptat spre nord”) şi va continua să circule, în acelaşi registru stilistic înalt, în toată perioada. 7.4. Conjunctivul fără „să” Conjunctivul fără să, prezentând aceleaşi restricţii morfosintactice de apariţie ca în româna actuală (propoziţie principală şi formă de persoanele 3, 6), pare a fi mai frecvent la începutul perioadei analizate decât astăzi. îl găsim şi în texte ştiinţifice: 579 „şi desigur se va supăra foc şi acuma când eu, fără a vorbi, zic numai că nu vorbesc despre Dimitrie Filippide. Ierte-măV’ (Hasdeu) „Cetească-se numai acelea romane ale lui Jokai, care, scrise mai târziu, oglindesc totuşi impresionant această stare a sufletelor!” (Iorga) Jncerce cineva să producă o reacţiune muşculară” (Rădulescu-Motru). 7.5. Conjunctivul perfect Spre deosebire de perioada anterioară (vezi XIX, Verbul, 3.5; vezi şi Frâncu 1970: 205-227), conjunctivul perfect apare fixat cu forma actuală, invariabilă, încă de la începutul perioadei. Unele gramatici ale vremii mai amintesc încă de formele variabile ale auxiliarului, pe care însă nu le mai recomandă: „sânt astăzi mai puţin uzitate” (Tiktin [1893] 1945: 118), „foarte necorect” (Suchianu 1895: 170). Altele nici nu le mai indică (Philippide 1897: 117). Şi sub aspectul valorilor, conjunctivul perfect contextualizează, încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, aceleaşi valori ca în româna actuală: „nu credem că în tot decursul ei [al vieţii] să fi avut vreo întâmplare din afară o înrâurire mai însemnată asupra lui” (Maiorescu) [+Perfect, +Incert] „n-ar fi de mirare să mai fi existat o nuanţă” (Hasdeu) [+Perfect, +Incert] „rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc” (Maiorescu) [+ Perfect, + Posibilitate] „în care lucrează şi acum la Bucureşti, fără să fi trecut graniţa şi fără să fi fost înrâurit de contactul imediat al unei culturi occidentale” (Maiorescu) [sinonim cu inf. pf.]. 8 8. SUPINUL Gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi din primele decenii ale celui următor înregistrează supinul cu valorile şi distribuţia din limba actuală (Tiktin [1893] 1945: 97, 184, Scriban 1925: 115—116). Făceau şi unele erori de interpretare, etichetând drept supin forme fără legătură cu acesta („Supinu[l] lui vând e obişnuit de vânzare [sic!]”, spune Scriban 1925: 139). în Philippide (1897: 312-325), sub termenul participiu se includ trei categorii distincte: gerunziul, ca „participiu activ”, participiul, ca „participiu pasiv” şi supin, ca „participiu pasiv cu înţeles activ şi invariabil”. In textele aceleiaşi perioade, supinul apare în toate tipurile de construcţii cu care îl întâlnim astăzi: - în construcţii impersonale, ca subiect al unui verb impersonal „rămâne încă de aflat cum să exprimăm pe celelalte treisprezece” (Maiorescu) - în poziţie de nume predicativ „fără de care nu este de închipuit viitorul unei naţiuni de cultură” (Maiorescu) - în poziţie de complement al adjectivului / al adverbului 580 „Demn de observat e d. Sion când se desfată în tăria expresiilor” (Maiorescu) - ca modificator al numelui „dar mai sunt rezerve de făcut’ (Maiorescu) „drept controversă de discutat” (idem) - ca „temă suspendată”, funcţionând ca circumstanţial de relaţie „Nu e vorba, de învăţat, se învaţă întruna psihologie” (Maiorescu) ,JDe meritat, toate merită să fie cunoscute” (idem). în ultimele 3-4 decenii ale secolului al XX-lea, în discursul didactic, este înregistrat şi supinul cu valoare imperativă: ,f>e reţinut că viitorul de tipul voi + infinitivul nu este singurul literar” (Avram) ,JDe evitat verbul hibrid a voi” (idem). Frecvenţa cu care apar construcţiile „acordate” cu supin, chiar şi la scriitori care cultivă un stil elevat (Maiorescu, Hasdeu), este o probă pentru faptul că tipul de construcţie reprezenta, la sfârşitul secolului al XlX-lea. norma epocii: „o eroare de altmintrea uşoară de îndreptat” (Hasdeu) „Viaţa lui externă e simplă de povestit” (Maiorescu) „lucrurile simple simt cele mai grele de priceput şi de primit” (Maiorescu) „Noţiunea concubinatului este destul de delicată de precizat’ (Hamangiu, Nicolau). Norma actuală, potrivit căreia verbul copulativ se acordă cu subiectul şi este urmat de un adverb modal neacordat („Criticile sunt greu de acceptat’), sau, în absenţa copulativului, un adverb (neacordat) urmează direct substantivului („critici greu de acceptat”), este discutată şi fixată târziu (Avram 1997: 217; Nedelcu 2012: 151). Chiar şi autorii atent preocupaţi de aspectele cultivării limbii atrag atenţia asupra greşelilor de acord „aproape inevitabile” (Hristea 1984: 260) în construcţii în care adverbul de mod este precedat de marca de gradare cel: „Operaţia cea mai uşor de înfăptuit” „Lucrările cele mai greu de realizat”. Explicaţia stă în funcţiile îndeplinite simultan de componentul cel: marcă de gradare (un superlativ relativ al adverbului) şi determinant demonstrativ postpus al regentului substantival, ultima funcţie impunând realizarea acorduluui (operaţia cea...). 9. NEREGULARITĂŢI Gramaticile de la începutul perioadei analizate înregistrează numeroase verbe cu flexiune neregulată, neregularităţi privind diverse forme din flexiune şi având diverse tipuri de cauze. 581 9.1. Flexiunea prezentului indicativ şi conjunctiv 9.1.1. Variaţia radicalului la verbe de tipul: „a dărâma”, „a sfărâma”, „a usca”, „a mânca” Gramaticile de la sfârşitul secolului al XTX-lea consemnează, pentru prezentul indicativ şi conjunctiv al verbelor dărâma, sfărâma, întărâta, forme oscilante: darme -dărâme, sfarme - sfărâme, întarte - întărâte (Philippide 1897: 115). Variantele reflectă, în fond, o oscilaţie de accent, între accentuarea paroxitonă (dărâme, sfărâme, întărâte) şi proparoxitonă (*darăme, * sfărâme, *întarăte), ultima permiţând sincoparea vocalei neaccentuate şi deci modificarea structurii silabice a radicalului {darme, sfarme, întarte). Formele sincopate apar în orice tip de text, în literatura ştiinţifică (Iorga: să sfarme) şi în beletristică (Ibrăileanu: se darmă', Sadoveanu: se-ntartă), uneori, singure, alteori, în variaţie liberă cu formele nesincopate (Caragiale: se sfarmă, paralel cu să sfărâm', Rebreanu: să-şi sfarme, se sfarmă, paralel cu să se dărâme, se usucă). în limba literară actuală, s-a impus accentuarea paroxitonă şi, implicit, forma nesincopată (îndreptar4, DOOM1'2: dărâm(ă), sfarâm(ă), întărât{ă)). La sfârşitul secolului al XlX-lea, se înregistrau două serii variante şi pentru prez. ind. şi prez. conjunct, al verbelor mânca, usca: seria mâne, mânci, mâncă, mâncăm..., usc, uşti, uscă, uscăm..., serie regulată, constituită prin extinderea la singular a radicalului de plural, şi seria mănânc, mănânci, mănâncă, mâncăm..., usuc, usuci, usucă, uscăm..., cu radical diferit la singular faţă de plural. Seria regulată avea, încă din acest moment, o arie de circulaţie restrânsă, fiind considerată „provincială”, „uzitată în Transilvania” (Tiktin [1893] 1945: 107, Lambrior [1882] 1976: 107, Scriban 1925: 127). Norma se consolidează în perioada următoare, astfel că, dacă la sfârşitul secolului al XlX-lea formele se înregistrează şi în afara zonei Ardealului (Hasdeu: să se uşte), mai târziu sunt atestate numai la scriitorii ardeleni (Dan şi Agârbiceanu), la care apar ca deprinderi lingvistice regionale sau cu funcţie stilistică în caracterizarea personajelor. Lucrările academice de după 1960 consfinţesc ceea ce uzul limbii impusese de mult, admiţând ca literare numai formele: mănânc, mănânci, mănâncă', usuc, usuci, usucă (GLRI: 291,292; DOOM1'2). 9.1.2. Istoria flexionară a verbului „a trebui” O istorie aparte a cunoscut raportul dintre prezentul tare şi prezentul slab în cazul verbului a trebui (Graur 1968: 245). La sfârşitul secolului al XlX-lea, a trebui circula cu forme din ambele paradigme (cu şi fără -esc\ vezi indicaţia din Philippide 1897: 95), fiind evidentă o tendinţă de specializare sintactică a formelor. Erau preferate formele cu -esc în două tipuri de construcţii: (a) în construcţie cu subiect (de obicei la plural) şi un participiu pasiv acordat cu subiectul (Maiorescu: „acestea trebuiesc cunoscute şi trebuiesc deprinse”; Philippide: „trebuiesc făcute cunoscute”; Hasdeu: „ele trebuiesc clasificate”), mai rar, şi cu subiect la singular (Caragiale: „Programa (...) trebuieşte comunicată”; Hamangiu: „Hotărârea trebuieşte înscrisă”); (b) în construcţie cu un subiect (de obicei, la plural) şi un obiect indirect în dativ (exprimat sau neexprimat), ca actualizare a sensului „a avea nevoie” (Teodorescu: „merindele câte trebuiesc pentru călătorie”; Caragiale: „toate câte trebuiesc”). 582 Formele fără -esc erau preferate în construcţiile cu o propoziţie conjuncţională, deci în ipostaza de verb modal, indicând fie necesitatea (Maiorescu: „nu trebuie să introducem”; Hasdeu: „ceilalţi slavi trebuie să recurgă”; Caragiale: „trebuie să avem curaj”), fie probabilitatea (Maiorescu: „Ce mică trebuie să fi fost deosebirea pronunţării”; Teodorescu: „Dar multe păcate trebuie să fi păcătuit”). Din această repartiţie a formelor, se constată preferinţa pentru formele cu -esc în cazul raportării la un subiect, deci în situaţia sintactică în care se simte nevoia, prin fenomenul de acord, a unei mărci distincte de persoană şi, dimpotrivă, pentru cele fără -esc în cazul utilizării impersonale a verbului. Este neîndoielnic că sufixul (care marchează prezentul) funcţionează aici şi ca marcă de persoană, cumulând şi o funcţie desinenţială. Această tendinţă de repartiţie sintactică a formelor este evidentă până prin deceniul al cincilea (Iorga: „altă politică trebuieşte începută”, paralel cu „trebuie neapărat să dispară”; Rădulescu-Motru: „testele trebuiesc înmulţite”, alături de „psihologia trebuie să se razime pe (...); Stoicescu: „trebuiesc adoptate”, „trebuiesc evitate”, alături de „nu trebuie să confundăm”; Hogaş: „trebuiesc udate”, alături de „trebuie să plănuiască”). Nu este exclusă, în această perioadă, nici folosirea formelor sufixate în construcţii impersonale (Sadoveanu: „trebuieşte să purceadă”, Rădulescu-Motru: „trebuieşte să găsim”) sau, invers, a prezentului tare în construcţiile cu subiect şi participiu (Philippide: „trebuie căutată”). Există şi texte în care este generală forma fără sufix, chiar şi în construcţie cu participii pasive la plural: Densusianu: „trebuie neglijate”, „trebuie confundate”. De pe la 1940, direcţia de evoluţie a flexiunii lui a trebui se identifică cu a tuturor verbelor cu conjugarea a IV-a cu radical terminat în vocală (supra, 2.1.2.1), fiind evidentă tendinţa de abandonare a sufixului în toate ipostazele sintactice ale verbului. Mai rezistente în păstrarea sufixului simt construcţiile cu participiu pasiv şi subiectul la plural. în acelaşi text, se pot întâlni variante diferite ale verbului, după cum subiectul este la singular sau la plural (Iordan: „celelalte trebuiesc socotite”, alături de „Acest ultim fapt trebuie invocat”). în limba literară actuală s-a ajuns la abandonarea sufixului inclusiv în construcţiile cu participiu pasiv şi subiectul la plural. începând cu GLR2 (1966 I: 298), lucrările normative apreciază formele cu sufix ca fiind „pe cale de a ieşi din uz” şi recomandă evitarea lor. în DOOM1'2 se recomandă numai forme nesufixate pentru ambele sensuri şi pentru oricare ipostază sintactică. în literatura beletristică actuală, formele cu sufix sunt rare şi apar, de preferinţă, în aceleaşi condiţii sintactice ca la începutul secolului trecut (Preda: „trebuiesc mărturisite”). Ceva mai frecvent formele sufixate sunt prezente în literatura ştiinţifică (Borundel: „trebuiesc asociate cu un diuretic”) sau în ideolectul unor scriitori culţi (Pleşu: „ce trebuiesc exercitate”, „ce trebuiesc actualizate”). în locul unei specializări sintactice, la care s-a renunţat definitiv în a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a produs o specializare morfologică a formelor: formele cu sufix sunt utilizate la prezent conjunctiv, iar cele fără sufix, la indicativ: trebuie, dar să trebuiască. în GLR2 loc.cit., se recomandă forma să trebuiască, „preferabilă variantei (o) să trebuie”. DOOM1'2 indică numai să trebuiască. Prezenţa acestei paradigme mixte asigură, în cazul unui verb cu radical vocalic -cum este a trebui -, rezolvarea omonimiei indicativ-conjunctiv. E surprinzător că 583 această omonimie, tolerată pentru un număr considerabil de verbe vechi şi neologice (tipul (să) suie, (să) distribuie', supra, 2.1.2.1; 2.1.2.2), nu este admisă în cazul lui a trebui. 9.1.3. Relaţia dintre variantele de prezent ale verbului „a fl” (este - e - i - îi; sunt - -s - îs; sunt - sânt) Alte forme sub care a circulat verbul sunt ieşite din uz. Forma iaste, generală în limba veche, ieşise aproape din uz încă din secolul al XlX-lea (vezi XIX, Verbul, 6.3.3). Forma sunt, introdusă de latinişti, este consemnată, indirect, de Tiktin ([1893] 1945: 122) prin indicaţia normativă prohibitivă („nu [e recomandat] sunt”) sau de Hasdeu, care, cu funcţie stilistică, o mai foloseşte încă în proză (apud Chivu 2006: 52-53), dar forma nu mai apare în textele culte de după 1900. Gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor menţionează, pentru pers. a 3-a sg. şi pentru persoanele 1 şi 3 pl., forme variante, indicând o formă de bază (de exemplu, pentru a 3-a sg., este) şi altele asociate cu indicaţia „scurtat”, „enclitic”, „proclitic”, „enclitic şi proclitic”, „neaccentuat”. Astfel, în Tiktin ([1893] 1945: 122), indicându-se paradigma neregulată a lui a fi, sunt menţionate toate formele, cu precizările: sânt („scurtat” îs, -s), este („scurtat” îi, -i, fără altă indicaţie normativă sau de uz). Textul Gramaticii (p. 200-230) indică următoarea frecvenţă: este - 30 de apariţii, e - 57 de apariţii, o singură apariţie a lui -i (ce-i), sânt - singura formă înregistrată. în ediţia din 1945, editorul I.-A. Candrea, care anunţă în Precuvântare modificarea ortografiei, înlocuieşte regulat pe sânt cu sunt, intrând în contradicţie cu indicaţia normativă a autorului (care afirmă că „nu [e indicat] sunt'). Philippide (1897: 95) înregistrează, paralel, toate formele, indicând o diferenţă de poziţie: -s, -î sunt „enclitice”, îs, u sunt „proclitice”, iar e apare şi „enclitic, şi proclitic”. în textul propriu-zis al Gramaticii, variaţia există numai la persoana a 3-a sg.: este apare ca formă predominantă (46 de apariţii), în timp ce e, ca formă rară (4 apariţii). Pentru pers. 1 sg. şi 3 pl., recomandă o singură formă sânt (1897: 104), pe care o şi foloseşte fără excepţie în text. Slavici (1914) nu se opreşte în mod special asupra formelor lui a fi pentru prezent. în text însă, pentru pers. a 3-a sg., apare atât este, cât şi e, într-un raport de frecvenţă favorabil cu mult formei e (p. 110-120 + Prefaţa: 44 de forme e şi numai 3 forme este). Scriban (1925: 141) are în epocă o poziţie singulară, atât în ce priveşte comentariul, cât şi în ce priveşte uzul din propriul text. „Formele sânt şi este (corect ieste) se întrebuinţează când îs întonate şi după adverbul mai: Eşti fericit? Sânt! Este vin? Este! Mai este? Nu mai este! Sânt bani? Sânt! Dar când nu-s întonate, se întrebuinţează formele scurte, de care se feresc aşa de mult unii (subl.ns. - GPD): îs fericit, nu-s fericit, e (Mold. îi) fericit, nu e (Mold. nu-î) fericit, îs fericiţi, nu-s fericiţi”. în privinţa pronunţiei sânt vs sunt, Scriban (loc.cit.) comentează „nu se zice pe româneşte sunt (care e pe latineşte), ci numai sânt”. Textul Gramaticii concordă cu indicaţiile normative. Astfel, pentru pers. a 3-a sg., în text (p. 75-204), apar 154 de exemple cu e, 2 cu -i, o singură construcţie cu estel Pentru 3 pl., 20 de forme sânt, 23 exemple -s (ele-s, nu-s, acestea-s, multe-s, care-s, flindcă-s, ci-s, toate-s, forme-s, cele mai obişnuite-s, şi-s preferabile), 26 forme îs 584 („Aceste propoziţiuni îs condiţionale”, „Unele impersonale îs pasive”). Pentru 1 sg., 4 exemple îs, o apariţie -s. Trebuie remarcat că poziţia lui Scriban este singulară în epocă. în Iordan (1943), nu găsim indicaţii speciale de uz. în textul Gramaticii (30 de pagini), este predominantă forma este: este - 55 de apariţii; e — 1 apariţii; -/ -17 apariţii (că-i, nu-i, dacă-i, care-i); sunt, 3 pl. - 7 apariţii; o singură apariţie -s (că-s). Textul lui Iordan este o dovadă clară că norma actuală, care separă formele clitice -i, -s, aparţinând numai oralului, familiarului, de cele nonclitice (e, este, sânt), nu se impusese încă. Cu excepţia lui Scriban, celelalte texte, pe tot parcursul perioadei 1880-1940, confirmă o nediferenţiere de registru stilistic a formelor esie-e. La Maiorescu, Hasdeu, Hamangiu, Rădulescu-Motru, predominantă este varianta este. La Densusianu, Puşcariu, Rebreanu, predominantă este forma e. Pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, apar şi indicaţii normative: „familiar”, „popular”, „livresc”. De-abia în DOOM1 şi Avram (1997: 244), apar indicaţiile: 1 sg şi pl. „familiar s-, popular îs”, iar la 3 sg., pe lângă enumerarea formelor este, e, apar şi indicaţiile „familiar i, popular îs”. DOOM2 păstrează aceleaşi distincţii. O cercetare cantitativă pe limba actuală, diferenţiată pe tipuri stilistice de texte, indică pentru literatura contemporană: 8027 „e” vs 5724 „este”; pentru româna vorbită: 2434 „e” vs 895 „este”; pentru presă: 9528 „e” vs 14778 „este”; pentru literatura ştiinţifică: 1432 „e” vs 5691 „este”; pentru textele de lege: 276 „e” vs 3884 „este”, ceea ce înseamnă un total de 21697 „e” vs 30972 „este”. Reiese clar că formele coexistă, cu o anumită preferinţă de selecţie pe tipuri stilistice de texte: „e”, formă preferată în limba vorbită şi în literatura artistică, faţă de „este”, formă preferată în textele de lege şi, în ordine descrescătoare, în literatura ştiinţifică şi în presă. în ce priveşte relaţia dintre formele sunt şi sânt, ea a fost mult influenţată de deciziile (nu o dată forţate) ale normărilor ortografice. în legătură cu reforma din 1904, S. Puşcariu ([1904] 1974: 3), comentând noile principii ortografice, combate reziduurile etimologismului, mirându-se, pe bună dreptate, „care etimologism, al latinei clasice sau al latinei vulgare?” în consecinţă, se întreabă „Scrie-vom sunt sau sînt [.prima formă, după modelul latinei clasice, iar a doua, după modelul latinei populare, unde s-a impus conjunctivul sint9 aflat la baza prezentului românesc sînt, formă generală altădată. După Reforma ortografică din 1936, care păstrează, în cazul lui a fi, normarea din 1904: sunt, suntem, sunteţi, Iordan (1943: 145-146) atrage atenţia asupra faptului că avem a face cu forme impuse de latinişti şi susţinute de Academie, forme care nu reflectă nici pronunţia („ţăranii pronunţă, în unanimitate, sânt”), nici corecta etimologie, care trimite la lat. pop. sint Ultimele două instrumente normative, DOOM1 şi DOOM2, reflectând, în cazul în discuţie, două soluţii diametral opuse: primul, soluţia fonetică, iar al doilea, pe cea etimologistă, propun variante grafice, dar şi de pronunţare diferite, al căror efect, în momentul actual de limbă, l-a constituit amestecul fără precedent de pronunţări şi de grafii, inclusiv la nivelul limbii literare. 585 9.1.4. „A da”, „a sta”, „a lua”, „a bea”, „a vrea” la conjunctiv prezent 3 sg. şi pi. Gramaticile şi textele de la 1880 încoace înregistrează fluctuaţia între formele etimologice în -ea (să dea, să stea, să ia, să bea, să vrea) şi cele analogice în -ele (să deie, să steie, să ieie, să beie, să vreie). Pe plan regional, cele două serii de forme sunt complementare, seria etimologică fiind utilizată în aria sudică (Muntenia, Dobrogea, Banatul şi sudul Ardealului), iar seria analogică, în graiurile din nordul ţării (Gheţie 1975: 599). Inovaţie din secolul al XVII-lea (Zamfir 2005: 61), seria nouă apare în variaţie cu seria etimologică pe întreaga perioadă a secolului al XlX-lea (vezi XIX, Verbul, 6.3.1). Gramaticile consemnează evoluţia normei literare de la acceptarea dubletelor literare - la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului următor - până la respingerea formelor analogice, în limba literară actuală. Astfel, gramatica lui Tiktin ([1893] 1945: 121-122), cea a lui Suchianu (1895: 197), a lui Philippide (1897: 113), a lui Slavici (1914: 114) sau Rosetti, Byck (1945: 96, 99, 107) recomandă ambele serii de forme; Tiktin, Suchianu, Philippide, Rosetti, Byck notează pe primul loc formele etimologice, iar Slavici, pe cele analogice, ceea ce ar putea fi interpretat ca o indicaţie de preferinţă. La Philippide (1897: 113), se indică ambele forme şi pentru verbele neologice cu aceeaşi bază: dea / dee, dar şi dedea / dedee. Puşcariu ([1936] 1974: 415) le înregistrează ca forme variante, „şovăitoare” (să vrea /să vreie). Singură Gramatica lui Scriban (1925: 140-141) admitea ca literară o unică formă, cea etimologică, dându-se pentru cealaltă indicaţia de specializare regională, moldovenească. Indicaţiile gramaticilor următoare merg în acelaşi sens (Iordan 1937: 189 „să deie, să ieie, să steie nu sunt admise de Academie”). în mod surprinzător, GLR1'2 (1954, 1966) acceptă forme duble pentru da şi sta la conjunctiv 3 sg. (în GLR2 1966 I: 289, 290, 293, 294, sunt indicate să dea / să deie, să stea / să steie, să bea / să beie, să ia / să ieie), considerând regională numai forma să vreie (GLR2 1966 I: 286). îndreptarul, începând cu prima ediţie, şi DOOM1'2 recomandă, nediferenţiat pe verbe, formele etimologice. Textele confirmă, în general, indicaţiile gramaticilor, evidenţiind o mai sensibilă diferenţiere pe zone geografice. Textele scriitorilor munteni, inclusiv cele de factură populară (Teodorescu), conţin numai forme etimologice (Caragiale: să stea, să dea, să ia; Delavrancea: să dea, să bea, să ia, să vrea; Teodorescu: să dea, să ia, să stea). Textele scriitorilor moldoveni şi ardeleni înregistrează numeroase fluctuaţii între cele două forme; vezi Lambrior: să dea, alături de să deie; Hogaş: să dea, să stea, să bea, să ia, paralel cu să deie, să ieie, să beie, să ieie; Sadoveanu: să dea, să bea, să ia, alături de să deie, să beie, să ieie; la Ibrăileanu predomină formele etimologice: o unică formă analogică (să deie), faţă de numeroase alte apariţii ale formelor vechi (să dea, să ia, să stea, să bea, să vrea). La ardeleni sunt folosite ambele serii de forme; vezi Slavici: să ia, să dea, dar şi să ieie, să deie; Dan: să dea, alături de să deie. Excepţie face Agârbiceanu, la care sunt predominante formele analogice (să vreie, să beie, să ieie, să deie, să steie). Face excepţie şi Rebreanu, la care sunt generale formele etimologice (să dea, să stea, să ia). 586 Textele ştiinţifice şi cele de lege abandonaseră, în cea mai mare parte, formele analogice încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea (Hasdeu: să dea, să ia; Maiorescu: să dea; Hamangiu: să dea, să ia), iar, mai târziu, Rădulescu-Motru: să dea; Lovinescu: să ia, să dea; Stoicescu: să ia, să dea). Chiar la autorii din zona Moldovei sunt generale formele etimologice (Iordan: să stea, să dea). Atunci când apar, fluctuaţiile sunt, din punct de vedere numeric, în favoarea formelor etimologice (Densusianu: să deie, alături de mult mai frecventele să dea, să stea, să ia, să redea; Iorga: să deie, să steie, faţă de mai frecventele să dea, să ia, să reia). 9.1.5. „A avea” la conjunctiv prezent Tiktin ([1893] 1945: 123) înregistrează în variaţie liberă ambele forme: să am / să aib, să ai / să aibi. în Scriban (1925: 140), alături de forma literară de conjunctiv prezent 3 sg. şi pl. să aibă, se indică, pentru pers. 1 şi 2 sg., formele „vechi” să aib, să aibi. La pers. a 3-a, Iordan (1943: 19) indică drept „neliterară” forma să aibe. Textele ştiinţifice nu înregistrează-decât să aibă (Maiorescu, Hasdeu, Iorga, Slavici, Densusianu, Rădulescu-Motru, RDP). 9.2. Flexiunea timpurilor trecute 9.2.1. „A da”, „a sta” la imperfect La sfârşitul secolului al XlX-lea, verbele a da şi a sta apar la imperfectul indicativ cu trei paradigme: (1) o paradigmă cu radicalul etimologic da-, sta-: dam, dai, da, dam, daţi, dau; stăm, stai, sta, stăm, staţi, stau; (2) o paradigmă cu radicalul analogic dădea-, stătea-: dădeam, dădeai, dădea, dădeam, dădeaţi, dădeau; stăteam, stăteai, stătea, stăteam, stăteaţi, stăteau; (3) o paradigmă cu radicalul analogic dedea-, stetea- (cu varianta fonetică didea-, stitea-): dedeam (sau dideam) etc.; steteam (sau stiteam). Primele atestări ale formelor cu radical refăcut datează din secolul al XVIII-lea (Frâncu 1977: 81-85). Frâncu (art.cit) nuanţează teza susţinută de obicei, a influenţei exclusive a perfectului simplu, propunând, ca explicaţie, pentru apariţia formelor analogice, presiunea întregului sistem al timpurilor trecute. Inovaţia trebuie să fi început cu verbul a sta. Participiul trecut stătut a influenţat paradigma imperfectului în regiunile în care perfectul simplu îşi limitase întrebuinţarea sau chiar dispăruse (Moldova, Bucovina, estul Transilvaniei, estul Moldovei), iar perfectul simplu de tipul stetei (în limba veche stetiu) a putut influenţa paradigma imperfectului în regiunile în care perfectul simplu era frecvent întrebuinţat (Oltenia, Banat). Prin urmare, cele două paradigme: steteam / stăteam, dedeam / dădeam nu derivă una din cealaltă, ca urmare a unor simple modificări fonetice, ci au o bază de iradiere diferită; radicalul perfectului simplu vs radicalul participiului. Ceea ce deosebeşte paradigma (1), cu radical etimologic, de paradigmele (2) şi (3), cu radicale refăcute, este sistemul de omonimii: în afara omonimiei generale a imperfectului: 1 sg. = 1 pl., comună paradigmelor (1), (2), (3), la paradigma (1) se adaugă omonimiile: 2 sg. imperf. = 2 sg. prez., 2 pl. imperf. = 2 pl. prez., 3 pl. imperf. = 3 pl. prez. Acest încărcat sistem de omonimii conferă paradigmei (1) o poziţie slabă în ansamblul sistemului temporal, facând-o susceptibilă de modificări. Evoluţia limbii române de la 1880 încoace vine în sprijinul acestei idei. 587 9.2.1.1. La sfârşitul secolului al XlX-lea, procesul de concurenţă se afla în plină desfăşurare. Situaţia pe câteva texte se prezintă astfel: Hasdeu întrebuinţa ambele serii de forme, dar tipul dedea, stetea este predominant. La Maiorescu, apar de preferinţă formele cu radical etimologic: da, sta. în articolele lui Lambrior, se constată oscilaţia între formele vechi şi cele refăcute. în poveştile lui Teodorescu, apar numai formele vechi: da, sta. Nu toate gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea înregistrează prezenţa paralelă a mai multor paradigme. în Philippide (1897: 97), singurele forme indicate sunt cele etimologice. Spre deosebire de acesta, Lambrior, tot moldovean, înregistrează în gramatica sa (1892: 155) formele „duplicate”, alături de cele „primitive” şi consideră formele refăcute ca fiind populare („poporul zice dădeam, în loc de dam”). Tiktin ([1893] 1945: 121—122) înregistrează oscilaţia între: „dam sau dedeam {dădeam)”, „stăm sau steteam {stăteam)”. Slavici (1914: 109), ardelean trăit în Muntenia, notează aceeaşi ordine de preferinţe: „fie dam şi stăm, fie dădeam, stăteam”. Scriban (1925: 140), moldovean, indică drept literare numai formele noi: dădeam, stăteam, apreciind ca „dial. dedeam, steteam, vechi dam, stăm”. Iordan (1943) nu discută fenomenul, ceea ce ar putea să însemne că, pentru autor, tipul dam, stăm era încă singurul folosit. De altfel, mult mai târziu, în scrisul mai neconstrâns al Memoriilor (1976-1977), Iordan le folosea încă destul de frecvent. în Rosetti, Byck (1945: 94, 101), continuă să se indice ca normă câte două sau trei forme {„dam sau dădeam sau dedeam”, ,jstam sau steteam”). 9.2.1.2. în perioada 1900-1950, textele indică următorul raport între seriile de forme: Dintre ardeleni, Goga şi Blaga întrebuinţează numai formele etimologice. La Agârbiceanu, Slavici, Dan, este evidentă oscilaţia între formele vechi şi cele refăcute. La Agârbiceanu, cele două tipuri de forme par a coexista în aceeaşi proporţie, iar, dintre fomele noi, utilizează tipul dăd-, stăt-. în Slavici, predomină formele refăcute, întrebuiţându-se atât tipul dăd, stăt-, cât şi tipul ded-, stet-. La Dan, dimpotrivă, raportul este în favoarea formelor vechi: dam, stăm. La Rebreanu, sunt predominante formele cu radicalul dăd-, stăt-. Dintre moldoveni, la Hogaş, deşi apar forme din cele trei paradigme, predominante sunt formele noi. La Sadoveanu, alternează formele vechi cu cele refăcute de tipul dăd-, stăt-. Fenomenul variaţiei libere se manifestă şi în textele ştiinţifice. în unele predomină formele cu radical refăcut încă de la începutul secolului al XX-lea (la Iorga, alături de numeroase forme refăcute: stătea, dădea, dădeau, stăteau, sunt prezente numai câteva apariţii ale formelor regulate: da şi sta). La unii sunt frecvente formele reduplicate cu radicalul ded- (Densusianu). în alte texte ştiinţifice, predomină formele arhaice (Stoicescu: da şi sta). Dar, în ansamblu, textele ştiinţifice reflectă aceeaşi situaţie de oscilaţie, predominând formele vechi sau cele refăcute în funcţie de preferinţele autorilor. în concluzie, în perioada 1900-1950, raportul dintre cele trei paradigme evoluează în favoarea formelor cu radical refăcut. în acest proces, persoanele se comportă diferit: se elimină complet formele vechi la 3 pl., se restrâng considerabil formele vechi la 1 sg. şi pl., este încă puternică oscilaţia la 3 sg. (Frâncu 1977a: 588 81), persoana a 3-a fiind cea mai conservatoare. S-a modificat şi raportul dintre formele refăcute, în sensul restrângerii regionale şi al specializării ca registru stilistic a tipului stet- / ded-, care încetează a mai fi admis în limba literară. 9.2.1.3. La persoanele 3 sg. şi 1 sg., în limbajul beletristic procesul eliminării formelor etimologice a continuat şi după 1960, înregistrându-se forme din ambele categorii. La Călinescu şi Barbu, alături de da şi sta, apare forma dădea. La Preda, oscilaţia priveşte atât 3 sg., cât şi 1 sg.: stăm, dar şi stăteam', dam, dar şi dădeam', sta şi da, alături de stătea şi dădea. Norma gramaticilor este, până târziu, foarte permisivă. în GLR2 (I 1966: 288, 290), sunt acceptate perechile dădeam / dam, stăteam / stăm, singurele forme apreciate ca „regionale” fiind seria dedeam, steteam. în DOOM1 variaţia se acceptă pentru a sta {stătea / stă), nu şi pentru a da, pentru care se recomandă o unică formă {dădea). De-abia DOOM2 generalizează, pentru ambele verbe, o formă unică {dădea, stătea). 9.2.1.4. în stadiul prezent de limbă, apariţiile de pe internet, urmărite comparativ prin sistemul google (deci fără diferenţiere riguroasă de registru stilistic), indică încă o largă utilizare a formelor etimologice: dam - 938 000 de apariţii vs dădeam - 40 300 de apariţii; stăm - 688 000 de apariţii vs stăteam -61 800 de apariţii, semn clar că norma literară şi realitatea uzului simt departe de a coincide. 9.2.2. „A da”, „a sta” la perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect în paradigma acestor verbe, se constată după 1880, atât la perfect simplu, cât şi la mai-mult-ca-perfect, oscilaţia între două radicale cu reduplicare (Frâncu 1980b: 307-316), radicalul mai vechi, etimologic: ded-, din care derivă varianta cu disimilare consonantică det-, stet-, şi radicalul mai nou cu vocală refăcută: dăd-, stăt-. Paralelismul perfectului simplu şi al mai-mult-ca-perfectului se explică prin componentul identic al celor două forme temporale (m-m-c-p se formează din radical + suf. perf. s. + sufixul m-m-c-p + desinenţa de plural + desinenţa de persoană). Formele vechi continuă să circule frecvent la scriitori din regiuni diferite: apar la moldovenii Hasdeu {dete) şi Hogaş {dete), dar tot la Hogaş, apar şi numeroase forme noi; apar la muntenii Caragiale şi Delavrancea {dete, stete, dedese), la ardelenii Dan şi Agârbiceanu {dete, deteră, stete). Face excepţie ardeleanul Rebreanu, care foloseşte numai forme cu radicalul mai nou {dădu, dădură, se dăduse). Circulă şi în tipuri diferite de texte: pe lângă texte beletristice, apar în texte de lege (Hamangiu: dedeseră; Hamangiu, Georgean: dedese, dedeseră), în texte ştiinţifice (Hasdeu: deduse, Rădulescu-Motru: deteseră) şi în texte de comentariu juridic (Stoicescu: dete). Face excepţie Iorga {dădu, dădură, dăduse, dăduseră, stătu, stătuseră), care foloseşte numai formele noi. Face excepţie şi Iordan, unde apar numai forme noi. La sfârşitul secolului al XlX-lea, norma literară admitea ambele forme, cu preferinţă pentru formele cu radical vechi; vezi Tiktin ([1893] 1945: 121-122), unde formele sunt înregistrate în ordinea: „dedei, dedeşi, dede {deteiii şi dădui)”, ,estetei {sfătui)”, „dedesem {dădusem)”, „stetesem {stătusem)”. După câteva decenii, în Scriban (1925: 140), se schimbă raportul dintre forme: „dădui, dial. dedei şi de tei, deteşi, dete, deterăm, deterăţi, deteră”, „dădusem, dial. dedesem şi detesem”, „statui, dial. stetei”, stătusem, dial. stetesem”. Dar chiar şi după Scriban, norma 589 gramaticilor continuă să fie oscilantă (în Rosetti, Byck 1945: 94, 95, 101, se recomandă câte două sau trei forme, aşezându-se pe prima poziţie când forma mai veche, când forma ulterioară: „dădui sau detei sau dedeF, „dede sera sau dădusem”, pieţei sau stătui”, ,ştetesem sau stătusem”). Dintre gramaticieni, face excepţie moldoveanul Philippide (1897: 199), care indică o singură paradigmă, cu radicalele noi dădusem, stătusem, forme care apar, consecvent, şi în textul Gramaticii sale (dăduse). Face excepţie şi ardeleanul Slavici (1914: 100), care indică, pentru perfect simplu, numai formele refăcute (dădui, stătui). Lucrările normative din a doua jumătate a secolului al XX-lea (GLR2 1 1966: 288, 289,290, şi DOOM1) abandonează formele cu radical vechi, pe care le consideră „regionale”, recomandând numai formele mai noi (dădui - stătui, dădusem - stătusem). Din compararea formelor de perfect simplu şi de mai-mult-ca-perfect reiese că ultimele sunt mai inovatoare în impunerea variantelor noi. Varianta veche şi regională det- se păstrează la perfect simplu până târziu (Călinescu: de te). în schimb, n-a mai fost înregistrată, după 1925, în formele de mai-mult-ca-perfect, inclusiv la scriitorii care folosesc frecvent forme vechi pentru perfect simplu (Dan: dăduse, stătuse; Agârbiceanu: stătuse, dăduse). Rebreanu foloseşte numai forme noi şi la perfect simplu, şi la mai-mult-ca-perfect (dăduse, stătuse). Pentru mai-mult-ca-perfect, radicalul verbelor a da, a sta cunoaşte şi altă variantă: da-, sta-, inexistentă în cazul perfectului simplu. Această variantă se explică analogic, prin influenţa exercitată de radicalul vechi al imperfectului, care continuă să circule frecvent în graiuri, păstrându-se, în uz, până astăzi (supra, 9.2.1), Variantele cu da-, sta- se înregistrează în tipuri diferite de texte, în întreaga perioadă de după 1880 (Maiorescu, Delavrancea, Stoicescu, Barbu, Munteanu: dase, dasera). Apariţia acestei variante oferă un argument în plus pentru ideea influenţei reciproce (supra, 9.2.1) a întregului sistem al timpurilor trecute. 9.2.3. „A avea”, „a fi” la perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect Indicaţiile gramaticilor şi ale lucrărilor normative sunt fluctuante. în Philippide (1897: 108, 110), se recomandă, pentru perfectul simplu al ambelor verbe, numai formele cu două sufixe: -u- + -se- (avusem, avuseşi, avuse-, fusem, fuseşi, fuse),.iar, pentru mai-mult-ca-perfect, formele cu trei sufixe (fusesem, fuseseşi, fusese). în Scriban (1925: 140-141), pentru verbele a avea, a fi se indică o formă literară de perfect simplu cu un singur sufix (avui, fui), şi se califică drept dialectale („spre Olt”) formele avusei, fusei. La mai-mult-ca-perfect, formele indicate sunt avusesem, fusesem. în GLR2 I (1966: 280, 283, 286), apar cele mai multe fluctuaţii, cu diferenţe chiar în interiorul aceleiaşi paradigme. ,fi avea” şi „a fi" merg împreună, recomandându-se forme variante pentru perfect simplu (diferă doar ordinea acestora: avui / avusei, dar fusei / fui, ordine care variază, în interiorul paradigmei, chiar pentru acelaşi verb: fusei / fui, pentru singular, dar furăm / fuserăm, pentru plural), dar formă unică pentru mai-mult-ca-perfect (avusesem, fusesem). Fluctuaţia e păstrată şi în DOOM1'2, unde se recomandă, pentru perfect simplu, câte două forme la ambele verbe, cu singura deosebire că ordinea este inversată (avui / avusei, dar fusei / fui), iar, pentru m-m-c-p, câte o singură formă (avusesem, fusesem). 590 Textele vremii confirmă indicaţia de fluctuaţie a gramaticilor, diferenţiind ca uz cele două verbe. La Iorga, în cazul lui a fi, se utilizează pentru perfect simplu numai forma cu un singur sufix, dar se generalizează forma cu trei sufixe la mai-mult-ca-perfect: fu, fură, dar fusese, fuseseră. In cazul lui a avea, se folosesc la perfect simplu, în variaţie liberă, formele cu un sufix (avu) şi cu două sufixe (avuse, avusera), dar se generalizează formele cu trei sufixe la m-m-c-p (avusese). La Hogaş, în cazul perfectului simplu, apare în variaţie liberă fu (predominant) şi fuse (mai rar), dar sunt generale, pentru a avea, formele cu două sufixe (avuse, avusera). Câteva texte simt nefluctuante; la Scriban, apar numai formele cu un singur sufix: fu, avu. 9.3. Concurenţa „a vrea” - „a voi” Gramaticile de la sfârşitul sec. al XlX-lea înregistrează ambele forme. La Philippide (1897: 95), apar, paralel, forme din trei paradigme, fără nicio indicaţie specială de uz, incluzând şi formele auxiliarului: voesc, vreau, voiu / voeşti, vrei, vei / voeşte, vrea, va / voim, vreţi, vom / voiţi, vreţi, veţi / voesc, vreau, vor. In textul Gramaticii apare numai voesc. Tiktin ([1893] 1945: 122) indică folosirea paralelă şi amestecată a paradigmelor a vrea, a voi (,,Pe lângă a vrea, se uzitează foarte mult şi a voi”, amestecându-se paradigmele: „vreau (vroiu)”, „a voi (a vroi), prez. voiesc (vroiesc)”. în textul Gramaticii sale foloseşte, de regulă, formele lui a vrea. Lucrările normative actuale (DOOM2: XCVIII) apreciază că „sunt considerate la fel de corecte (subl.ns. - GPD) formele verbelor a voi şi a vrea, nu însă şi cele rezultate prin contaminarea lor (imperfect vroiam etc.)”. Dintre forme, mai fluctuante sunt perfectul simplu şi mai-mult-ca-perfectul, pentru care GLR2 1 (1966: 286) recomandă o singură formă (vrui), pentru pf.s. sg., dar admite ambele paradigme pentru pf.s. pl. (voirăm / vrurăm) şi pentru m-m-c-p (voisem / vrusem). Analiza textelor ne indică faptul că la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea circulau foarte frecvent forme din paradigma lui a voi, indiferent de tipul de text (Maiorescu: voieşte, am voi, a voit; Hamangiu: voesc, voeşte, va voi, n-ar voi, vor voi, au voit', Hasdeu: voind, voiesc, voim', Iorga: vo(i)esc, voiţi, voieşte, să voieşti, să voiască, a voit, voise, voind', Hogaş: ar fi voit, voind', Galaction: voieşte, voiesc, voim, să voiască, (n-)a voit, voind', Densusianu: voiesc, voieşti, voieşte, voim, au voit, n-a voit, ar voi, am voi, aş voi, voind', Rădulescu-Motru: voiesc, voim; RDP: voiesc, voim, a voit, a voi). Formele lui a voi se folosesc până târziu (Călinescu: voieşte, a voit, voind), dar, începând cu deceniile 4—5 din secolul al XX-lea, ele sunt în vizibilă descreştere. în ce priveşte uzul actual, ele au ajuns să se utilizeze complementar, a voi fiind selectat cu precădere pentru imperfect, în timp ce a vrea, pentru restul paradigmei. O căutare prin sistemul Google indică 15.000.000 de apariţii ale formei vreau, faţă de numai 24 600 ale formei voiesc; a vrut cu 31 800 000 de apariţii, faţă de numai 1 500 de apariţii ale formei a voit; voiam, cu 743 000 de apariţii, în raport cu 37 700 de apariţii ale formei vream. Diferenţele sensibile de frecvenţă indică clar o specializare (o complementaritate) a formelor: imperfect vs restul paradigmei, astfel încât paradigma, în ansamblu, apare ca mixtă, fiind profund neregulată. 591 Formele hibride, rezultate din amestecul paradimelor celor două verbe (a vrea, a voi), apar de mult în limbă. Philippide (1897: 132), vorbind despre formele de participiu, recomanda voit, vroit, vrut. Scriban (1925: 141) recunoştea şi el existenţa formei vroiesc, izvorâtă „din amestecu[l]” celorlalte, dar o apreciază ca „puţin întrebuinţată”. Formele hibride sunt frecvente în textele întregii perioade. Le găsim la Hasdeu: vroise, vroia. Apar frecvent la Iorga: a vroit, alături de a voit, vroia, vroiau, alături de voia. Apar şi în textele juridice (RDP: vroiţi, vroia). Apar în beletristică (Hogaş: vroiţi', Rebreanu: vroise). Deşi puternic combătute de lucrările normative, în limba actuală, mai ales la imperfect, unde, curent, se recurge la paradigma lui a voi, formele hibride apar extrem de des, indiferent de tipul de text (Verdeş: vroia', Patapievici: vroiam; Caranfil: vroiam; Blandiana: vroiam; Cărtărescu: vroiam; Muşatescu: vroiam). O căutare cu sistemul google a dat cam aceeaşi frecvenţă pentru cele două forme: voiau - 146.000 de atestări, iar vroiau - 145.000 de atestări, semn că uzul nu s-a fixat încă; vezi şi Dragomirescu 2009b: 232-233. în Avram (2007: 247), găsim un prim pas de acceptare, ca literare, a formelor hibride de imperfect („De evitat verbul hibrid a vroi (...), de la care se tolerează cel mult (subl. ns. - G.P.D.) formele de imperfect: vroiam..."). 10. CONCLUZII în linii generale, flexiunea verbală şi clasele ei de flexiune erau constituite, în forma de astăzi, cu mult înainte de 1880. Modificările ulterioare acestei date sunt, în esenţă, puţin numeroase şi afectează numai anumite (sub)clase de verbe, numai anumite forme din paradigmă. în cele mai multe cazuri, ele continuă şi desăvârşesc procese începute în etapele anterioare. Numeroase dintre modificările produse sau generalizate în această perioadă au ca punct de iradiere o particularitate dialectală, care, găsind un punct de sprijin în interiorul sistemului (în flexiunea unei clase de verbe mai bogate şi mai productive, în avantajele flexionare ale unei forme), ajung să se extindă şi să se generalizeze. Sintetizăm principalele tendinţe şi modificări de normă care s-au extins şi s-au impus în evoluţia limbii literare de după 1880. Facem abstracţie de fenomenele care, deşi aflate în mişcare în această perioadă, n-au depăşit stadiul de fapt dialectal şi / sau popular. - Continuă să scadă ponderea numerică a clasei de verbe cu infinitivul în paralel cu creşterea, în limba cultă, a forţei productive a clasei de verbe cu infinitivul în -a, clasă care, cu mici excepţii, atrage împrumuturile verbale din secolul al XX-lea, indiferent de provenienţa lor franceză, engleză sau germană. - în cadrul conjugărilor cu infinitivul în -a şi -i, continuă să se întărească poziţia predominantă a prezentului slab (verbe conjugate cu -ez, respectiv cu -esc), tendinţă care atinge, în egală măsură, împrumuturile şi formaţiile interne. - Se reorganizează subclasele de flexiune din cadrul conjugării în -i, mai exact, din cadrul tiparului flexionar cu prezent tare, eliminându-se, pe de o parte, subclasa reprezentată de tipul a acoperi, a descoperi, prin atragerea ei în tiparul 592 flexionar 3 sg. = 3 pl., iar, pe de altă parte, îmbogăţindu-se subclasa reprezentată de tipul atribuie, constituie, contribuie, verbe care şi-au abandonat sufixul -esc şi au intrat în alt tipar flexionar. - Continuă procesul de extindere a deiotacizării, prin impunerea definitivă, în limba cultă (pentru întreaga clasă de verbe şi pentru oricare formă flexionară atinsă de iotacizare), a variantelor deiotacizate, fenomen consfinţit, fără excepţie, de lucrările normative din a doua jumătate a secolului al XX-lea. - Se extinde şi se impune ca normă literară varianta muntenească de accentuare a subclasei cu prezent tare reprezentate de verbele a desfăşura, a împresura, a înconjura, a înfăşură {desfăşor, desfăşoară vs deşfaşur, desfăşură). - La verbele împrumutate, se restrânge fenomenul alternanţelor, în primul rând al alternanţelor vocalice: forme ca se acoardă, concoardă, deroagă, dezvoaltă, invoacă, revoacă, să se transpoarte etc. cedează locul formelor nonaltemante, iar forme precum coordoană, se deterioară, se rapoartă, se prostearnă, prin trecerea lor la formele sufixate, pierd, de asemenea, radicalul alternant. Prezenţa, în româna actuală, a unei serii de verbe împrumutate care nu mai participă la regulile de alternanţă, alături de verbe care, în aceleaşi condiţii fonetice, păstrează alternanţele a avut ca,efect accentuarea, în ansamblul flexiunii, a laturii de neregularitate. - S-a încheiat procesul de extindere analogică a desinenţei -ră la 3 pl. m-m-c-p şi s-a manifestat, în întreaga perioadă, fenomenul de extindere a flectivului şi la celelalte două persoane ale pluralului, proces care, în ciuda recomandărilor lucrărilor normative, nu s-a încheiat încă, variaţia de forme manifestându-se şi astăzi. - începând cu deceniul al 5-lea din secolul al XX-lea, s-au eliminat definitiv din limba cultă formele analitice de mai-mult-ca-perfect. - S-a generalizat, dincolo de deprinderile regionale, norma literară a distingerii celor două forme de auxiliar pentru perfectul compus a vs au. - într-o situaţie generală de recunoaştere ca literare a celor trei forme de viitor {voi cânta, o să cânt, am să cânt), a continuat diferenţierea lor ca registru stilistic: prima are frecvenţa cea mai mare şi funcţionarea cea mai largă şi este singura admisă în registrul scris şi în stilul ştiinţific; a doua, cu frecvenţă medie, circulă în registrul literar oral, iar, dintre stiluri, în stilul presei şi cel beletristic; a treia, cu frecvenţa cea mai mică, apare în beletristică şi cunoaşte limitări gramaticale, fiind evitată totalmente la pers. 1 şi 2 pl. şi, în oarecare măsură, şi la 3 sg. - S-a continuat limitarea la registrul „înalt” a viitorului anterior şi a infinitivului perfect; chiar şi în limitele registrului înalt, s-a restrâns considerabil frecvenţa de apariţie a viitorului anterior. - S-au restrâns considerabil, pentru exprimarea valorilor de prezumtiv, a perifrazelor cu gerunziu, preferându-se specializarea, cu aceeaşi valoare, a formelor de viitor cu auxiliar aferezat {o veni vs ofi venind). - După model occidental, a continuat, în limba cultă, extinderea infinitivului în dauna conjunctivului, procesul concurenţei infinitiv-conjunctiv complicându-se continuu, prin interferenţa unor tendinţe contradictorii (cultă vs populară). - S-a eliminat din uzul literar tiparul sintactic a şti + infinitiv fără a. 593 - în locul unei specializări sintactice, distingând, la începutul perioadei, cele două forme (sufixată şi nesufixată) din flexiunea verbului a trebui, s-a ajuns, în faza actuală de limbă, la o specializare morfologică (conjunctiv vs indicativ) şi, implicit, la acceptarea unei paradigme neregulate (mixte) pentru acest verb. - S-a restrâns considerabil folosirea variantelor „enclitice” din flexiunea de prezent a verbului a fi (-/, -5), admise actualmente, cu puţine excepţii, numai în registrul literar oral; s-a abandonat total varianta latinistă sum; s-a abandonat, din registrul literar, varianta protezată îs; continuă să coexiste, în limba literară, variantele e şi este, cu o anume specializare de registru şi pe tipuri stilistice de texte, e fiind preferat în registrul oral şi în beletristică. - S-au abandonat definitiv formele analogice, preferate în zona nordică, de conjunctiv prezent să deie, să steie, să ieie, să beie, să vreie. - S-au generalizat, în limba literară, formele reduplicate cu vocală refăcută ale verbelor a da şi a sta pentru imperfect, perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect (dădeam, stăteam; dădui, stătui; dădusem, stătusem). - S-a restrâns, până la dispariţie (exceptând formele de imperfect), utilizarea verbului lexical a voi în favoarea lui a vrea; s-a acceptat ca literară paradigma neregulată (mixtă) a lui a vrea (folosind formele lui a voi la imperfect); continuă să se folosească, în ciuda reglementărilor şi opoziţiei normative, formele hibride de imperfect vroiam. SURSE Adameşteanu [1983] - Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută, Bucureşti, Editura Albatros, 1991. Agârbiceanu [1905—1961] - Ion Agârbiceanu, Opere, 1-3, Schiţe şi povestiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962. Agopian [2003] - Ştefan Agopian, Fric, Iaşi, Polirom, 2003. Anghel [1982] - Petre Anghel, întoarcerea fiilor risipitori, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982. Antonesei [2004] - Liviu Antonesei, Despre dragoste. Anatomia unui sentiment, LiterNet, 2004. Avram [1986] - Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, ed. a D-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Humanitas, 1997. Barbu [1957] - Eugen Barbu, Groapa, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. Blaga [1965, postum] - Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, ediţia a D-a, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973. Blandiana [1983] - Ana Blandiana, Coridoare cu oglinzi, LiterNet, 2003. Blandiana [1985] - Ana Blandiana, Autoportret cu palimpsest, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. Borundel [1994] - Comeliu Borundel, Manual de medicină pentru cadre medii, Bucureşti, AII, 1994. Caragiale [1889-1900] -I. L. Caragiale, Opere 3, Nuvele, povestiri, amintiri, versuri, parodii, varia, Opere A, Publicistică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962,1965. Caranfîl [2002] - Nae Caranfil, Filantropica, LiterNet, 2005. Călinescu [1941] - George Călinescu, Istoria literaturii române de la origină până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941. Călinescu [1960] - George Călinescu, Scrinul negru, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960. Călinescu [1967] - George Călinescu, Ulysse, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967. Cărtărescu [1996] -Mircea Cărtărescu, Orbitor, I, Aripa stângă, Bucureşti, Humanitas, 2002. Cărtărescu [2002] - Mircea Cărtărescu, Orbitor, II, Corpul, Bucureşti, Humanitas, 2002. Cărtărescu [2004] - Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, Bucureşti, Humanitas, 2004. Dame [1893, 1895] - Frederic Dame, Nouveau dictionnaire roumain - franşais, Bucarest, Imprimerie de l’Etat, 1893,1895. Dan [1935-1937] - Pavel Dan, Scrieri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965. 594 Delavrancea [1885-1887,1909] - Barbu Ştefanescu Delavrancea, Scrieri alese, voi. I Proză, voi. II Teatru, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958. Densusianu [1898-1934] - Ovid Densusianu, Opere, I, Scrieri lingvistice, ediţie îngrijită de B. Cazacu, V. Rusu şi I. Şerb, cu o prefaţă de B. Cazacu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. DCR2 - Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a D-a, Bucureşti, Editura Logos, 1997. DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a Il-a, Bucureşti, Editura „Univers Enciclopedic”, 1996. DLRM [1958] -Dicţionarul limbii române modeme, Bucureşti, Editura Academiei, 1958. DOOM1 [1982] - Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti Editura Academiei, 1982. DOOM2 [2005] - Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005. Eminescu [1872,1876] -Mihai Eminescu, Opere VII. Proză literară, Bucureşti, Editura Academiei, 1977. Galaction [1911-1919] - Galaction, Opere alese, voi. G, Articole, Ediţie îngrijită de Teodor Vîrgolici, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961. Hamangiu [1897] - C. Hamangiu, Codul civil adnotat, Bucureşti, Editura Librăriei Carol Mtiller, 1897. Hamangiu, Georgean [1927] - C. Hamangiu şi N. Georgean, Codul civil adnotat, Bucureşti, Editura Socec, voi. I-V, 1927. Hamangiu, Nicolau [1930] - C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, Dreptul roman, volumul I, Bucureşti, Editura Librăriei SOCEC, 1930. Hasdeu [1886-1898] - B. Petriceicu-Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Grigore Brâncuş, Bucureşti, Editura Minerva, voi. 1,1972, voi. G, 1974, voi. GI, 1976. Hogaş [1921] - C. Hogaş, Opere, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956. Ibrăileanu [1933] - G. Ibrăileanu, Adela, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959. Ibrăileanu [1908-1930] - G. Ibrăileanu, Opere 6, Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Internet Iordan [1943] - Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor ”, Iaşi, Institutul de Arte Grafice Alexandru A. Ţerek, Mârzescu, 1943. Iordan [1976,1977,1979] - Iorgu Iordan, Memorii I, G, GI, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976,1977, 1979. Iorga [1915] -N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1915. Istodor [2005] - Eugen Istodor, Vieţaşii de pe Rahova. Din mărturiile unor condamnaţi pe viaţă, Iaşi, Polirom, 2005. Istodor [2007] - Eugen Istodor, Cartea vieţii mele. Şulea 31, N3, sc. 2. Cu ocazia comunismului, Iaşi, Polirom, 2007. îndreptar1'5 - îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia I (1960), ediţia a G-a (1965), ediţia a IG-a (1971), ediţia a IV-a (1983), ediţia a V-a (1995), Bucureşti. Lambrior [1892] - A. Lambrior, Gramatica română. Fonetica şi morfologia, ed. de Gh. Ghibănescu, Iaşi, 1892. Lambrior [1880-1882] - A. Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică, ediţie îngrijită şi studiu de Ion Nuţă, Iaşi, Editura Junimea, 1976. Liiceanu [2002] - Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, Bucureşti, Humanitas, 2002. Lovinescu [1924—1925] - Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române modeme, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972. Maiorescu [1880—1909] - Titu Maiorescu, Critice, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966. Mancaş = Mihaela Mancaş, Tablou şi acţiune. Descrierea în proza narativă românească, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005. Mihăescu [1935] - Gib Mihăescu, DonnaAlba, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967. Mungiu [2003] - Cristian Mungiu, 7 scenarii, LiterNet, 2003. Munteanu [1973] - George Munteanu, Hyperion. 1. Viaţa lui Eminescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1973. Muşatescu [1975] - Vlad Muşatescu, De-a puia-gaia, LiterNet, 2005. Patapievici [1995] - Horia-Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii, ediţia a IG-a, Bucureşti, Humanitas, 2002. Patapievici [2001] - Horia-Roman Patapievici, Omul recent, Bucureşti, Humanitas, 2001. Petrescu D. [1994-2004] - Dan Petrescu, Scrisori către Liviu. 1994-2004, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004. 595 Philippide [1897] — Alexandru Philippide, Gramatica elementară a limbii române, Iaşi, Editura Librăriei I. j Kuppermann, 1897. j Philippide [1928] - Alexandru Philippide, Originea românilor, volumul al doilea, Ce spun limbile română | şi albaneză, Iaşi, Tipografia „Viaţa Românească” S.A., 1928. ? Pleşu [1988] - Andrei Pleşu, Minima moralia, Bucureşti, Humanitas, 1994. j Pleşu [2005] - Andrei Pleşu, Toleranţa şi intolerabilul Criza unui concept, LiterNet, 2005. Popescu [1997] - Cristian Tudor Popescu, Copiii fiarei, edţia a H-a, Iaşi, Polirom, 1998. Popescu [2002] - Cristian Tudor Popescu, Nobelul românesc, Iaşi, Polirom, 2002. Preda [1955] - Marin Preda, Moromeţii, voi. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1970. Preda [ 1972] - Marin Preda, Marele singuratic, ed. a Il-a, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976. Preda [1975]- Marin Preda, Delirul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1975. Preda [1980] - Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, voi. I, II, EI, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980. Puşcariu [1940] — Sextil Puşcariu, Limba română, voi. I, Privire generală, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1940. Puşcariu [1904-1943] - Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, ediţie îngrijită de Ilie Dan, prefaţă de G. Istrate, Bucureşti, Editura Minerva, 1974. Rădulescu-Motru [1923] - C. Rădulescu-Motru, Curs de psihologie, Bucureşti, Cultura Naţională, 1923. RDP [1926] - Revista de drept public, organ al Institutului de Ştiinţe Administrative, anul I, Bucureşti, Cultura Naţională, 1926. Rebreanu [1921—1932] — Liviu Rebreanu, Opere alese, voi. I, Nuvele, schiţe, povestiri, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959. \ Rosetti, Byck [1945] - Al. Rosetti şi J. Byck, Gramatica limbii române, ediţia a doua revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Ziarul „Universul” S.A., 1945. Sadoveanu [1914-1944] - Mihail Sadoveanu, Opere, 6 (1956), 8 (1953), 13 (1958), 16 (1959), Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Sala [2006] - Marius Sala, Portrete, Suceava, Editura Universităţii din Suceava, 2006. SCL - Studii şi cercetări lingvistice Scriban [1925] — August Scriban, Gramatica limbii româneşti {Morfologia) pentru folosinţa tuturor, Iaşi, 1925. Slavici [1914] - Ioan Slavici, Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Minerva, 1914. Slavici [1921-1924] - Ioan Slavici, Opere IX, Memorialistică, Varia, Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Stancu [1948] - Zaharia Stancu, Desculţ, Ediţia a VTQ-a, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962. Stoicescu [1931] - C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1931. Teodorescu [1884] - G. Dem. Teodorescu, Basme române, Editura pentru Literatură, 1968. Tiktin [1893] - H. Tiktin, Gramatica română, Partea I-E, Etimologia. Sintaxa, Iaşi, 1893; ediţia a Il-a revăzută de I.-A. Candrea, Gramatica română. Etimologia şi sintaxa, Bucureşti, 1945. Topârceanu [1918-1938] - G. Topârceanu, Opere alese, voi. II, Proză, ediţie îngrijită, bibliografie şi studiu introductiv de Al. Săndulescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959. Verdeş [2000] - Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze, Bucureşti, Editura Univers, 2000. 596 ADVERBUL 1. ADVERBE ANALIZABILE ÎN -EŞTE (-ICEŞTE), -IŞ/-ÂŞ, -MENTE, -EŞl-0...................................................... 598 1.1. Adverbele în -eşte (-iceşte)........................... 598 1.2. Adverbele în -iş /-âş.................................. 601 1.3. Adverbele neologice în -mente.......................... 601 1.4. Adverbele neologice în -e şi -o........................ 605 2. ADVERBE COMPUSE.......................................... 606 2.1. Adverbe nehotărâte cu structură regulată............... 606 2.2. Adverbe negative cu structură regulată................. 607 3. LOCUŢIUNI ŞI EXPRESII ADVERBIALE............................ 607 3.1. Locuţiuni şi expresii adverbiale cu structură regulată. 608 3.2. Alte adverbiale multilexicale....................... 610 4. ADVERBE OBŢINUTE PRIN CONVERSIUNE........................ 611 4.1. Adverbe omonime cu adjectivul.......................... 612 4.2. Adverbe provenite din substantive................... 614 5. VARIAŢIA FORMALĂ A ADVERBIALELOR......................... 615 5.1. Formele adverbelor simple şi compuse................ 615 5.2. Variaţia formală şi sinonimia adverbialelor dezvoltate. 617 6. GRADELE DE INTENSITATE ALE ADVERBULUI.................... 619 7. CONCLUZII................................................ 621 ADVERBUL în epoca premodernă şi modernă, cele mai importante inovaţii referitoare la clasa adverbului s-au manifestat cu precădere în domeniul lexicului (crearea de adverbe din adjective neologice romanice, adoptarea adverbelor în -mente, construcţii adverbiale calchiate etc.). După 1880, multe dintre aceste inovaţii s-au generalizat. Modificările din clasa adverbului în perioada studiată nu sunt la fel de importante ca acelea din perioada anterioară. Ele privesc, în mod special, inventarul derivatelor, alternanţa diverselor variante şi normarea unora ca forme literare. Insistându-se asupra particularităţilor perioadei, vor fi descrise situaţia adverbelor derivate, a celor omonime cu alte părţi de vorbire (în special, cu adjectivul şi cu substantivul), concurenţa dintre anumite variante şi adverbiale sinonime şi realizarea gradelor de intensitate. 1. ADVERBE ANALIZABILE ÎN -EŞTE (-ICEŞTE), -IŞ/-ÂŞ, -MENTE, -E ŞI -O în perioada studiată, inventarul activ al adverbelor cu structură morfematică analizabilă este în scădere faţă de secolul al XlX-lea. Sufixele -eşte (-iceşte) şi -mente nu sunt total neproductive, ci formează derivate expresive mai ales în limbajul presei, în cel beletristic şi în limba vorbită. Adverbele în -iş / -âş au o frecvenţă redusă, sunt populare, regionale, familiare, învechite, mărci care le fac incompatibile cu limbajul ştiinţific (şi juridic). La începutul secolului al XX-lea, adverbele neologice în -e mai sunt folosite de intelectualii ardeleni. Numărul adverbelor în -o creşte prin adoptarea de neologisme, în special din domeniul muzicii, însă aceste forme neadaptate nu circulă în limba standard. 1.1. Adverbele în -eşte (-iceşte) Adverbele terminate în -eşte / -iceşte şi-au restrâns utilizarea pe parcursul perioadei analizate. Faţă de inventarul de tip thesaurus al Dicţionarului invers din 1957, dicţionarele recente (DOOM2, DILR) înregistrează aproximativ o treime, unele unităţi având o circulaţie restrânsă (vezi Mîrzea Vasile 2009a: 238-242). Câteva adverbe, precum creştineşte, dumnezeieşte, franţuzeşte, frăţeşte, iepureşte, inginereşte, îngereşte, lumeşte, mânzeşte, nebuneşte, omeneşte, româneşte, au avut o situaţie în general constantă în ce priveşte inventarul şi frecvenţa. Adverbele călăreşte, dăscăleşte, fulgereşte, hoţomăneşte, înţelepţeşte, lăcomeşte, măgăreşte, meştereşte, mojiceşte, neghiobeşte, nerozeşte, ogăreşte, pescăreşte, pisiceşte, plugăreşte, preoţeşte, slugăreşte, ştiinţificeşte, tehniceşte sunt marcate în DOOM2 ca „rare”, iar elineşte, eroiceşte, făţămiceşte, husăreşte, ideologiceşte, leşeşte, maşinaliceşte, măiestreşte, obrăzniceşte, obşteşte, penaliceşte, ticăloşeşte, volintireşte, voiniceşte, vrăjmăşeşte, vremelniceşte sunt considerate în acelaşi dicţionar „învechite”. Gramaticile amintesc aceste forme derivative (Tiktin [1893] 1945: 132, Philippide 1897: 179, Slavici 1914: 147, GLR1 I: 328-329, GLR21: 301-302, Graur 1973: 164, 598 GALR I: 588 etc.); vezi şi Quintescu (1895: 611) şi Pascu (1916: 179). Mai multe informaţii şi exemple se găsesc în Haneş (1960) şi în Ciompec (1985: 70-73,104—106), şi, pentru limba actuală, în Mîrzea Vasile (2009a). Derivatele cu sufixul -eşte au fost mai mult folosite la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea decât ulterior. Productivitatea relativă a sufixului este explicată de Iordan (1943: 172): „Graţie faptului că înlocuiesc construcţii relativ lungi şi, deci, greoaie, adverbele în -eşte se răspândesc cu mare uşurinţă sub ochii noştri. Ele prezintă, de multe ori, avantajul unei expresivităţi neobişnuite, care provine atât de la « scurtimea » lor (în comparaţie cu sinonimele perifrastice), cât şi de la asociaţia involuntară cu adjectivul în -esc având aceeaşi temă”. Sufixul -eşte este productiv în registrul expresiv. De exemplu, adverbele funcţionăreşte, muşchetăreşte, paiaţereşte, răţeşte, vrăjitoreşte nu apar în DI, DEX2, DOOM2 şi DILR, dar apar în texte: „intra de-a dreptul, funcţionăreşte, în biroul şefului gărei” (Teodoreanu); „Părea într-adevăr vrăjitoreşte adusă şi-n lumină de penelul lui” (idem); „vor fi totdeauna parveniţi care să folosească paiaţereşte formele în care au intrat de curând” (G. Călinescu); „Lăutarii (...) osteniţi, călcând răţeşte” (E. Barbu). De asemenea, derivatele bădărăneşte, blogăreşte, boureşte, broscăreşte, caragialeşte, camavaleşte, câmpeneşte, cereşte, cerşetoreşte, ciocoieşte, cizmăreşte, cronicăreşte, elefănţeşte, pamfletăreşte, pionereşte sunt creaţii personale, întâlnite în texte din ultimele decenii (vezi Mîrzea Vasile 2009a: 239 şi Chircu-Buftea 2011:43-50). Atunci când exprimă o evaluare a enunţului sau a enunţării, adverbele în -eşte sunt concurate slab de formele obţinute prin conversiunea adjectivelor corespondente (cf. (este) firesc vs fireşte): „Petrece, fa-ţi poftele, căci şi asta e creştinesc” (G. Călinescu) vs „Aduceţi o lumânare, frate, să fie creştineşte” (idem); „E omenesc să te doară profanarea cărnii” (Holban) vs „e omeneşte să ne agravăm păcatul originar” (Paler). în ultimele două secole, s-au produs schimbări lexicale şi sintactice importante în domeniul numelor de limbi (vezi Lombard 1971: 94-99, Mîrzea Vasile 2010). Până în prima parte a secolului al XX-lea, formele cu sufixul adverbial -eşte, în afară de sensul „nume de limbă / de dialect (ca mijloc de comunicare)”, sens care s-a conservat şi în perioada ulterioară, aveau şi înţelesul „obiect de studiu, materie” şi, mai rar, şi „cuvânt dintr-o anumită limbă” (vezi şi GLR2 1: 306). Aceste denotaţii, specifice substantivului, şi construcţiile sintactice în care lexemele în -eşte apăreau sunt interdependente. Cele două sensuri din urmă au ieşit din uz, iar inventarul de glotonime adverbiale s-a micşorat semnificativ. Iată câteva exemple: „Luând exemple din textul publicat de Hattala, noi vedem bulgăreşte enzik = polonul jfzyk (îenzyk), pe când ruseşte, ruteneşte, bohemeşte şi serbeşte cuvântul sună îazyk sau îezik fără nici o nazală; bulgăreşte rănkă = polonul reka (renka), pe când ruseşte, ruteneşte, bohemeşte şi serbeşte: rukd''’ (Hasdeu); „Se învăţa mai puţin latineşte de cum se învăţa greceşte în Roma cea cuceritoare” (idem); „m-am apucat să mărturisesc, în scris, profesorului meu de latină, mult îngăduitorul Mihail Caloianu, de ce nu sânt mai silitor la latineşte” (Galaction); „Păcat că nu eşti dascăl de nemţeşte” (Paul, în Junimea şi junimiştii). în limba actuală, construcţiile sintactice de tip substantival s-au restrâns la verbele 599 tranzitive care se referă, în general, la: a vorbi, a şti, a cunoaşte, a înţelege, a învăţa (o limbă). Pentru alte contexte, sunt uzuale construcţiile cu prepoziţiile în, pe, din. Scriban, în gramatica sa din 1925, preciza: }yPolon şi Polonez se întrebuinţează şi ca adjective, iar ca adverbe se poate zice şi poloneşte, dar se zice des şi leşesc (raţă leşească) şi ca adverb leşeşte, că Polonii se numeau şi se mai numesc şi acuma popular Leşi, singular Leah. Polonezeşte nu se zice, dar se zice portughezeşte, cerchezeşte, chinezeşte” (Scriban 1925: 149). Formele poloneşte, leşeşte, portughezeşte, cerchezeşte au ieşit însă din uz destul de repede; iar portughezeşte probabil că a fost folosit foarte puţin chiar în acea perioadă. Destul de multe adverbe glotonime înregistrate în DI nu apar în DEX2, DOOM2 şi DILR: austrieceşte, cehoslovăceşte, croăţeşte, perseşte / persieneşte, poloneşte, săseşte, sirieneşte, şcheieşte. în DOOM2 sunt marcate ca învechite adverbele elineşte, leşeşte, muscăleşte; ovreieşte este şi învechit, şi regional; americăneşte este considerat familiar. în limba actuală, cele mai frecvente adverbe nume de limbi (şi dialecte) sunt: româneşte, ruseşte, franţuzeşte, ungureşte, nemţeşte, englezeşte, bănăţeneşte, ţigăneşte, greceşte, turceşte (Mîrzea Vasile 2010: 407). Şi acestora le sunt preferate substantive (rusa / rusă, franceza /franceză etc.) şi sintagme nominale {limba rusă, limba franceză etc.). Formele adverbiale în -iceşte au înregistrat un declin la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor (Ciompec 1985: 106). în anii ’50-’60 ai secolului trecut s-a observat o revitalizare a acestora (Haneş 1960: 144-145, Ciompec 1985: 106). în limba actuală, sunt puţin folosite, apar mai ales în registrul cult, arhaizant. Adverbele în -iceşte, care au, în general, un sens relativ, de limitare a referinţei, s-au dovedit mai rezistente decât alte unităţi adverbiale terminate în -eşte\ acestea apar în texte şi după înlocuirea adjectivelor în -icesc cu forme în -ic (vezi Haneş 1960: 143), fiind preferate de unii scriitori. Iată câteva exemple: „Rău impresionat esteticeşte” (Ibrăileanu); „mai ales că politiceşte nu ştiu ce voi face” (Bassarabescu, în Junimea şi junimiştii)-, „Să mă neutralizeze sexualiceşte” (Eliade); „un rang deosebit, ierarhiceşte distinct” (Noica); „dovedindu-i ştiinţificeşte inevitabilitatea” (Mihăescu); „Franţa este o ţară atât biologiceşte, cât şi istoriceşte bătrână” (Cioran); „Georgeta îi era trebuitoare fiiziologiceşte” (G. Călinescu); „scriere stilisticeşte cam trudnică” (idem); „Vlahul este, etimologiceşte, domn, stăpân al popoarelor” (idem); „Ideea însă apărea pedagogiceşte şi mai riscantă” (idem); „O ajută cultural iceşte'' (idem); „Rareori compensată materialiceşte prin salariul câştigat” (Eliade); „Acum i se ia şi duhul, să rămână — spiritualiceşte — jupuit de viu” (Steinhardt); „Rusia era, economiceşte vorbind, grav atinsă” (Preda); „înzestraţi excepţional spiritualiceşte” (Liiceanu). în vorbirea curentă, acestor forme le sunt preferate adjectivele corespondente sau expresiile adverbiale (ştiinţificeşte -ştiinţific, în mod ştiinţific, din punct de vedere ştiinţific-, economiceşte — economic, din punct de vedere economic). Despre productivitatea sufixului -icesc la mijlocul secolului trecut, Haneş (1960: 144-145) afirma: „Constatăm că -iceşte a început din nou să câştige teren. Formaţiile de acest gen, care la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru erau aproape înlăturate de adjectivele în -al, -ar, -at folosite adverbial, ca spre exemplu: penal, intelectual, literar, automat etc., sunt întâlnite tot mai des - sub influenţa legăturilor noastre culturale şi economice cu Uniunea Sovietică şi reîntărite şi sprijinite de traducerile din limba rusă - în presă, în limbajul administrativ, juridic, tehnic etc. De exemplu: intelectualiceşte, Uter ariceşte, scriitoriceşte, penaliceşte etc.”. Vezi şi 600 Ciompec (1985: 106): „Totuşi se poate constata că, în ultimii 30-40 de ani, derivatele de acest fel, care la începutul perioadei pe care o avem în vedere [1880-1980] erau aproape total înlăturate, sunt tot mai des întâlnite, atât în limba vorbită, cât şi în scris”. 1.2. Adverbele în -iş / -âş Adverbele terminate în -iş / -âş (majoritatea aparţinând limbajului popular şi familiar, preluate şi în stilul beletristic) nu alcătuiesc o clasă bogată după 1880. Inventarul de termeni activi este din ce în ce mai redus în limba contemporană. Faţă de Dicţionarul invers din 1957, în dicţionarele actuale sunt înregistrate aproximativ jumătate dintre unităţi, acestea neavând însă un uz generalizat; adverbe precum alăturiş, arciş, bontiş, buziş, cosiş, frunziş, încolătăciş, îndoiş, hăţiş, lăţiş, lungiş, lupiş, proptiş, repeziş, tălpiş, tăvăliş, tâlhăriş, care apar în DI, nu au fost reţinute şi în inventarul DILR (vezi Mîrzea Vasile 2009a: 245-246). Derivatele în -iş / -âş apar în general în contexte recurente, cele mai frecvente fiind verbele de mişcare şi de poziţionare (a merge, a se duce, a sta, a pune etc.), precum şi cele care exprimă percepţia vizuală intenţionată (a privi, a se uita etc.): „tot mai încet mergea dânsa şi tot mai zburiş venea el” (Slavici); „oftează şi privesc furiş la Oana” (Delavrancea); „Printre pereţii ei umezi, ne strecurarăm lăturiş” (Hogaş); „Mansardele acelea care privesc pitiş pe sub streşini cu ochiurile lor de geam?” (Mihăescu); „răzbătea chiorâş o lumină searbădă” (idem); „Şi tu te uiţi chiondorâş la mine” (G. Călinescu); „Nu voi să recunoască făţiş acest adevăr” (idem). în limba actuală, sufixele sunt total neproductive (vezi şi Ciompec 1985: 104). Inventarul de derivate în -iş / -âş din dicţionarele actuale este mic: DEX1 înregistrează 23 de unităţi, apud Ciompec (1985: 104), iar DOOM2, 25. Dintre intrările din DOOM2, numai 6 sunt nemarcate stilistic (brânciş, cruciş, curmeziş, grăpiş, pieptiş, târâş), 6 (orbiş, păndiş, pitiş, pituliş, rotiş, şoldiş) fiind marcate ca populare, 5 (boldiş, bulziş, cordiş, păliş, rătutiş) - regionale, 4 (clipiş, cotiş, hoţiş, zburiş) - rare, 2 {chiondorâş, morţiş) - populare şi familiare, unu {lăturiş) - învechit, unu (chiorâş) - familiar. Adverbele terminate în -iş / -âş, în general, sunt doar amintite în gramaticile şi lucrările despre adverb (Philippide 1897: 179, Slavici 1914: 169, GLR1 I: 329, GLR2 I: 306, Iordan 1956: 470, Graur 1973: 164, Iordan, Robu 1978: 503-504, GALRI: 588 etc.); în Pascu (1916: 356-358) şi Ciompec (1985: 73-74, 80, 104) se găsesc mai multe informaţii. Pentru o descriere mai amănunţită, vezi Chircu (2006). 1.3. Adverbele neologice în -mente La sfârşitul secolului al XEX-lea, adverbele în -mente continuă să fie frecvente, mai ales în limbajul de tip jurnalistic sau juridico-administrativ. în perioada 1850-1890, „folosirea adverbelor în -mente a luat mari proporţii” (Dănăilă 1960: 188). Vezi şi Quintescu (1895: 609): „Să venim acum la faptul introducerei în limba noastră a unui număr, care merge crescând, de adverbe, ca: necesarmente şi necesarminte, actualmente, finalmente, pertinamente, francamente, eminamente, literalmente, probabilmente, moralmente, materialmente, siguramente ori securamente, fatalmente, completamente sau complectamente, totalmente, legalmente, absolutamente, ordinarmente (ordinairement) şi extraordinarmente (extraordinairement), forţamente, unicamente, şi câteva altele, [cu nota:] Aceste două din urmă auzite de curând chiar în Academie în timpul discuţiunilor”. 601 Adverbele în -mente au avut şi o variantă autohtonizată, în -minte: „Datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituţiune” (I.L. Caragiale); „Dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini” (idem). Aceste forme, criticate de Scriban (1925: 149-150), apar în exemplele lui Tiktin ([1893] 1945: 132). în primele decenii ale secolului al XX-lea, mai ales din cauza atitudinii anumitor lingvişti care nu le recomandau, considerându-le străinisme inutile, pedantisme, formaţiile adverbiale în -mente încep să fie mai puţin frecvente decât în perioada anterioară. Adverbele actualmente, esenţialmente, eminamente, idealmente, legalmente, moralmente, socialmente sunt exemple extrase de Iordan (1939: 55-56) din presa vremii, despre care autorul spune: „evident, nu le-am ales, ci le-am adunat la întâmplare”. în gramatica din 1943, autorul adaugă: colegialmente, precizamente, sinceramente (Iordan 1943: 187-188). Exemple similare se întâlnesc şi în Candrea (1944: 3): actualmente, amicalmente, complectamente, fatalmente, financiarmente, francamente, generalmente, legalmente, literalmente, moralmente, pertinamente, realmente, totalmente. Tiktin şi Candrea considerau mai potrivită înlocuirea adverbelor în -mente prin sinonime. „în loc de camera e legalminte constituită, el vine probabilminte mâine, cine e actualminte ministru de interne, se zice mai bine camera e legal constituită, el vine probabil mâine, cine e actual ministru de interne, după cum se zice eu personal, propriu zis, mă voi adresa direct la dânsul, franţ. moi personnellement, proprement dit, je vais m’adresser directement ă lui, etc. (...) Adverbul se poate şi circumscrie prin în mod urmat de adjectiv: camera e constituită în mod legal, puterile bolnavului au scăzut în mod simţitor (fr. sensiblement), etc.” (Tiktin [1893] 1945: 132). Candrea recomanda adverbele şi construcţiile adverbiale: acum, în momentul de faţă, în vremile noastre, pentru actualmente; cu totul, pentru totalmente; îndeobşte, pentru generalmente] cu desăvârşire, pentru complectamente (Candrea 1944: 3). în unele gramatici de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în capitolul despre adverb, nu sunt amintite şi formele în -mente (Lambrior 1892, Philippide 1897, Slavici 1914, Rosetti, Byck 1945). Tiktin ([1893] 1945: 132), în notă, spune: „Este neromânească formarea de adverbe din adjective cu ajutorul sufixului -minte (sau -mente), ca legalminte, probabilminte, actualminte etc., imitate după franţ. legalement, probablement, actuellement etc.”. Dame face aceeaşi observaţie în prefaţa dicţionarului său român-francez (DDRF1 1893: 25). Atitudinea negativă faţă de aceste neologisme este ilustrată şi de concluzia poetică a luării de cuvânt împotriva adverbelor în -mente a lui Quintescu: „încetaţi cu finalmente / D-alde şi eminamente, [...] Conteniţi cu francamente / D-alde şi pertinamente, / Că mă scoateţi, zău! din mente; / N-o spun deloc şagamente” (Quintescu 1895: 615). Nici Iordan nu recomandă adverbele în -mente: „De altfel mai de mult numărul însuşi al formaţiilor de acest fel era mai mare decât astăzi, când ele par a fi evitate de cătră oamenii atenţi la modul cum vorbesc şi scriu. Căci adverbele în -mente caracterizează cu deosebire stilul administrativ şi pe cel jurnalistic (cu anexa lui vorbită, adică limbajul oratoric, de calitate mai mult sau mai puţin inferioară)” (Iordan 1939: 55-56). Autorul nuanţează această caracterizare stilistică în gramatica sa din 1943: „Nu sunt prea numeroase adverbele derivate cu acest sufix. [...] Dacă m-am oprit totuşi asupra lui, este ca să-l caracterizez din punct de vedere stilistic. Cred că într-o vreme -mente era mai întrebuinţat decât astăzi. Oricum, în momentul de faţă face impresia unui arhaism (relativ, bineînţeles), întocmai, de pildă, ca -iune (în comparaţie cu -ie). Din această cauză se pretează la efecte (uşor) satirice. Datorită aceleiaşi particularităţi apare, 602 cred, mult mai des în limbajul birocratic şi juridic (cf. responsabil civilmente şi penalmente) decât în vorbirea curentă. Şi acest amănunt poate contribui la nuanţa ironică pe care, chiar fără intenţie specială, o conţin de multe ori adverbele în -mente” (Iordan 1943: 187-188). Efectele „(uşor) satirice” despre care vorbeşte Iordan apar în teatrul lui I.L. Caragiale: „Spiridoane băiete, du-te, du-te iute; te aşteaptă siguralmente... du-te... spune-i să aştepte, viu şi eu după tine numaidecât, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica”. Candrea, de asemenea, condamnă aceste adverbe: „Acest eminamente a fost, pare-mi-se, unul din cei dintâi recruţi înarmaţi cu -mente, cari au pornit atacul împotriva adverbelor curat româneşti. Geloşi de gloria nepieritoare cu care s-a încununat voinicosul eminamente, alţi viteji de aceeaşi teapă au dat năvală să se înscrie în legiunea creată de el. Rând pe rând, în cadrele acestei caraghioase oştiri încep să strălucească figuri din ce în ce mai brave, ca actualmente, amicalmente, complectamente (!), fatalmente, generalmente, legalmente, literalmente, moralmente, realmente, totalmente ş.a. Numărul acestor recruţi a început să se îngroaşe peste măsură. în diferite ziare citim acum: financiarmente, francamente, pertinamente, etc. [...] De astă dată, s-a întrecut cu şaga. Gluma a devenit macabră. Adverbele noastre, moştenite din moşi-strămoşi, au început a se jelui că aceşti străini nepoftiţi şi-au pus în gând, zor-nevoie, să-i alunge, să-i stârpească, să-i prăpădească până la unul pe cei de baştină şi să le ia locul. O luptă pe viaţă şi pe moarte s-a încins între cele două tabere. [...] Bietele noastre adverbe, văzând prăpădul ce le ameninţă, strigă să li se dea ajutor. Strigătul lor de deznădejde a fost auzit de la un capăt până la celălalt al ţării şi glasul tuturor se ridică acum împotriva acestor cotropitori străini” (Candrea 1944: 3). Scriban (1925: 149-150) susţine formele în -mente, considerându-le mult mai potrivite „spiritului limbii româneşti, oricât s-ar opune unii” (aluzie probabil şi la gramatica lui Tiktin, pe care o critică în mod consecvent). în dicţionarul său din 1939 (SDLR), Scriban include peste 40 de adverbe în -mente, dintre care pe trei le consideră barbarisme: eminamente, forţamente şi precizamente. Pentru forţamente, autorul explică: „Rom. forţată şi mente nu poate da decât forţatamente, ca flzicamente, moralmente” (SDLR). în anii ’50-’60, dicţionarele înregistrează un număr redus de adverbe de acest tip. Faţă de cele peste 220 de unităţi atestate în perioada aproximativă 1840-1960 (Dănăilă 1960), în DI sunt cuprinse 39 de forme şi variante în -mente. Unele dintre ele aparţin limbii literare de la acea vreme: „o vreme eminamente scâmavă” {Corespondenţa lui I.L. Caragiale); „în capul lor, republica era forţamente democraţie” (Ibrăileanu); „Astfel de atitudini uciseseră moralmente^ Imperiul” (Iorga); „Dar civilmente, Monica nu era sora lor” (Teodoreanu); „îşi violase propria fiică, trăind cu ea maritalmente” (idem); „Aşa că numai Dicke-Bertha era francamente disponibilă” (idem); „Ziua şi noaptea {literalmente), nu puteam gândi decât la ea” (Camil Petrescu); „Ţi-i indiferent moralmente, la urma urmei, pe cine supui” (Ibrăileanu); „E imbecil, completamente idiot” (G. Călinescu); „Educaţia ei a fost fatalmente neglijată” (idem). Adverbele inventariate în DI sunt: actualmente, artificialmente, complectamente, dia-lecticamente, directamente, documentalmente, eminamente, esenţialmente, exclusivamente, fonciarmente, forţamente, generalmente, imperiosamente, legalmente, literalmente, magistralmente, materialmente, moralmente, mutualmente, naturalmente, necesariamente / necesarmente, penalmente, pertinamente, prealabilmente, precizamente, principial-mente, probabilmente, productivamente / productivemente, realmente, sinceramente, singur almente, socialmente, specialmente, succesivamente, textualmente, tocitamente, totalmente. Adverbele actualmente, complectamente, eminamente, fatalmente, forţamente, legalmente, literalmente, materialmente, moralmente, necesarmente, oficialmente, 603 probabilmente, realmente, sinceramente, singuralmente, socialmente, totalmente apar şi în DLRLC, apud Dănăilă (1960: 194), ceea ce arată că aveau o oarecare utilizare la mijlocul secolului trecut. Despre sufix, în GLR11: 329 se precizează că: „nu apare decât în limba literară, mai ales în operele ştiinţifice, juridice şi în publicistică. (...) astăzi nu se bucură de mare răspândire. Singurele adverbe în -mente care mai au putere de circulaţie sânt cele derivate de la adjectivele cu terminaţia -ah realmente”. Comparativ cu primele decenii, începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea se pot constata o oarecare reabilitare a adverbelor în -mente şi, ca şi în perioadele anterioare, preferinţa unor scriitori pentru aceste forme (vezi şi Ciompec 1985: 108): „O să vă simţiţi absolutamente în cea mai bună formă” (Preda); „voi cădea fatalmente” (idem); „Râdea literalmente cu gura până la urechi” (idem); „să nu depindă materialmente de el” (idem); „Persoane mult inferioare lor socialmente” (idem); „fără să obţin, spiritualmente, eliberarea totală” (idem); „sentiment eminamente viril” (Paleologu); „vreo acţiune moralmente blamabilă” (idem); „Un astfel de critic, capabil de fecunde hiperbole şi de formulări izbitoare, e necesarmente un autor concis” (idem); „Inteligenţă subtilă, realmente cultivată” (idem); „A avut nişte efecte catastrofale, socialmente probabil iremediabile pentru o generaţie” (idem); „Toţi suntem virtualmente apţi de mari ticăloşii” (idem). în limba română actuală, conform DILR, sunt active 36 de adverbe în -mente. In DOOM unele au primit marca „rar” (artificialmente, forţamente, generalmente, legalmente, materialmente, necesarmente, oficialmente, simplamente, sinceramente), iar completamente este considerat livresc, mărci confirmate de textele parcurse. în texte de română actuală, se găsesc şi adverbe neînregistrate în DOOM2 şi DILR: absolutamente, cordialmente, culturalmente, fundamentalmente, idealmente, individualmente, intelectualmente, literarmente, paradoxalmente, politicamente, solemnamente, spiritualmente, strictamente, vocalmente (vezi Mîrzea Vasile 2009a: 242). Formele în -mente sunt considerate cultisme (Doca 1996: 256-257, Avram 19972: 254, Zafiu 1999: 11), nu sunt folosite în toate registrele limbii. în româna actuală, apar cel mai frecvent în scrierile intelectualilor de o anumită formaţie (mai ales filozofică) şi în presă. în textele ştiinţifice, inclusiv juridice, adverbele în -mente sunt utilizate neutru stilistic (civilmente, moralmente, materialmente etc.). Sufixul adverbial -mente poate indica şi reluarea ironică, simularea critică a limbajului cult, pretenţios sau a stilului ştiinţific, riguros. Adverbele în -mente, cu excepţia lui eminamente, au un adjectiv neologic corespondent care poate funcţiona ca adverb. în limbajul curent, adverbelor în -mente le sunt preferate formele omonime cu adjectivul, expresiile cu structură regulată în mod..., din punct de vedere... (materialmente — material, din punct de vedere material', oficialmente — oficial, în mod oficial, din punct de vedere oficial etc.) sau locuţiuni prepoziţionale (finalmente - în cele din urmă', totalmente - cu totul, în întregime, cu desăvârşire; eminamente - prin excelenţă, cu deosebire), vezi şi Zafiu (1999: 11). Adverbele inventariate în DILR sunt: actualmente, amicalmente, artificialmente, certamente, civilmente, completamente, eminamente, esenţialmente, fatalmente, finalmente, formalmente, forţamente, francamente, fundamente, generalmente, largamente, legalmente, literalmente, materialmente, moralmente, naturalmente, necesarmente, 604 oficialmente, penalmente, pertinamente, precizamente, profesionalmente, radicalmente, realmente, simplamente, sinceramente, socialmente, structuralmente, substanţialmente, totalmente, virtualmente. Faţă de DI, în acest dicţionar nu mai sunt incluse 18 astfel de forme şi variante (dialecticamente, directamente, documentalmente, exclusivamente, imperiosamente, magistralmente, mutualmente, necesariamente, prealabilmente, princi-pialmente, probabilmente, productivamente, productivemente, singuralmente, specialmente, succesivamente, textualmente, tocitamente) şi sunt adăugate 15 (amicalmente, certamente, civilmente, fatalmente, finalmente, formalmente, francamente, largamente, oficialmente, profesionalmente, radicalmente, simplamente, structuralmente, substanţialmente, virtualmente), comune fiind 21 (cel mai des folosite în toate subperioadele amintite). Folosite în exces în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, adverbele în -mente şi-au diminuat frecvenţa spre sfârşitul secolului amintit şi în primele decenii ale celui următor, apărând mai ales în stilul publicistic şi juridico-administrativ. Pe tot parcursul secolului al XX-lea au fost folosite adverbe în -mente, însă inventarul lor în diversele subperioade a suferit modificări din punct de vedere numeric, compoziţional şi formal (de exemplu, complectamente, fonciarmente, în DI, faţă de completamente, funciarmente, în DOOM2). Indiferent de tendinţa în utilizarea acestor forme şi de dezbaterile teoretice, au existat autori (Hasdeu, Scriban, G. Călinescu, Preda, Paleologu, Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu etc.) care au manifestat o anumită preferinţă pentru adverbele în -mente\ acestea însă au avut întotdeauna un uz restrâns în română. 1.4. Adverbele neologice în -e şi -o Spre sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, dintre adverbele neologice în -e utilizate de latinişti {afirmative, certe, colective, directe, exprese, negative, provizorie, pure, relative, respective, succesive etc.), se mai întâlnesc în scris destul de puţine (vezi şi Limba română în Transilvania. Sfârşitul secolului al XlX-lea - începutul secolului al XX-lea, 3.3.4): „Judecata analitică arată dar explicite ceea ce este implicite conţinut în subiect” (Maiorescu, în DLR). Aceste adverbe, considerate ardelenisme, s-au păstrat însă mult timp în secolul următor în exprimarea intelectualilor ardeleni (Avram 1992b: 13-14). „Cele mai rezistente adverbe în -e, transmise şi în secolul următor [al XX-lea], s-au dovedit cele intrate în limbajul curent prin stilul juridic-administrativ: inclusive, proprie, relative, respective; singurul neregional şi nearhaic este semianalizabilul recte” (Avram 1992b: 14). în limba română actuală, mai ales în limbajul muzicii, sunt prezente o serie de neologisme latino-romanice (marea majoritate din italiană) în -e\ affabile, agile, amabile, andante, cantabile, dolce, facile, innocente, marciale, mezza-voce, mezzo-forte, mobile, pastorale, pesante, piacevole, piano-forte, piccante, sensibile, simile (DILR). Clasa adverbelor neologice terminate în -o, folosite în limbajele de specialitate, cu precădere în domeniul muzicii, s-a îmbogăţit pe parcursul secolului al XX-lea, având ca sursă de bază limba italiană. DI înregistrează 42 de asemenea termeni, în timp ce în DILR sunt listaţi 161. Aproape jumătate din adverbele terminate în -o din primul dicţionar invers nu apar în cel de-al doilea {altissimo, apropozito, culo, dictando, dito, recto, resto, tanto etc.); DILR are 139 de intrări 605 noi (accelerando, addolcendo, affettuoso, appassionato, capricioso, disinvolto, eroico, estatico, funesto, glissando, ironico, leggiero, maestoso, mesto, obligato, patetico, pizzicato, rallentando, ripieno, rubato, sciolto, sospirando, staccato, tardando, tenuto, vivacissimo etc.). 2. ADVERBE COMPUSE Numeroase adverbe compuse din perioada precedentă sunt folosite în continuare: ades, alături, altădată, alteori, altfel, cică, degrabă, deodată, deoparte, departe, deplin, înainte, înapoi, întocma, niciodată, numaidecât, odată, odinioară, parcă, pretutindeni, totdeauna, totodată, uneori etc. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, multe continuă să apară în texte cu variante formale (vezi intra, 5). Perioada analizată se caracterizează prin reducerea acestor variante (graţie instrumentelor normative oficiale) şi prin fixarea în limba literară, standard, a unor serii de nehotărâte cu structură regulată (seriile cu ori- şi -va). 2.1. Adverbe nehotărâte cu structură regulată Cele mai folosite adverbe indefinite cu structură regulată din limba literară sunt construite cu ori- (oricând\ oricât, oricum, oriunde) şi -va (cândva, câtva, cumva, undeva)-, la acestea se adaugă modalul oarecum: „Sfaturi pentru un anchetat (valabile oricând, oriunde)” (Steinhardt); „aştept oricât, şi mă port oricum vrei tu” (G. Călinescu); „era dus undeva” (Rebreanu); „râmaserăm câtva în cumpănă” (Hogaş); „să ajungem cândva la pădure” (Sadoveanu); „emoţiile mele rele să fie oarecum falsificate” (Holban). Formele din seria construită cu oare-, cu excepţia lui oarecum, sunt sporadice în textele din prima parte a perioadei studiate, apoi nu mai sunt utilizate: „i s-a arătat, oarecând, o scară în vis” (Hogaş); „El îl chiti oarecând şi-n pept cu săgeata-1 împunse” (Mumu, în DLR); „Totuşi conştiinţa savantului îl stăvilea oarecăt” (Papadat-Bengescu); „Chiar sincer să fi fost, şi oarecât era, n-ar fi meritat compătimire” (M.I. Caragiale); „Oareunde auziia că să nevoiaşte cineva întru lucruri bune, îndată mergea acolo” (Gavril, în DLR). Compusele cu fie(-) şi măcar(-) nu circulă în limba literară a secolului al XX-lea. Adverbele indefinite alternative construite cu alt- (altcum, altunde, altcândva, altcumva, altundeva etc.) au frecvenţă redusă: „Ah, bătrânii, bieţii oameni, / Grijulii altcum la foc” (Blaga); „o soartă amară pe care ai dori-o altcumva” (Cioran); „întâmplările adevărate, petrecute altcândva, altunde” (Liiceanu); „nu avem voie să ne uităm altundeva” (Steinhardt); „o voluptate, altcândva resimţită” (Papadat-Bengescu). Se observă, mai ales în prima parte a perioadei analizate, o oarecare preferinţă a scriitorilor transilvăneni pentru acestea. Indefinitele explicit direcţionale oriîncotro şi încotrova sunt folosite foarte rar, fiindu-le preferat adverbul oriunde: „în aceste locuri, oriîncotro te întorci, te împresoară singurătatea” (Hogaş); „Când porneşti încotrova, să nu te întorci, că nu-ţi merge bine” (Şezătoarea I, în DA); „oriunde ţi-ai întoarce privirile” (Ibrăileanu); „oriunde te-ar duce destinul, ai să faci treabă” (Rebreanu). 606 Informaţiile din dicţionare şi din gramatici concordă, în general, cu situaţia din texte. Adverbele cu oare- (exceptându-1 pe oarecum) sunt marcate ca învechite în dicţionare (SDLR, DLRM, DLR, DEX2 etc.; vezi şi Scriban 1925: 100, care le consideră rare). Compusele cu alt- sunt apreciate ca rare şi regionale (Banat, Ardeal) în lucrările din prima parte a secolului (SDLR, CADE etc.; vezi şi Scriban 1925: 101); în DLRM şi DEX2 doar altcândva este marcat ca rar. Indefinitele cu fle(-) şi măcar(-) sunt, în general, neglijate în dicţionare sau considerate cu uz restrâns. De exemplu: în SDLR nu sunt înregistrate compusele adverbiale cu fle(-)\ în CADE apare numai fiecum; în DLRM şi DEX2, apar numai fiecum ş\fleunde\ în DLRM, compusele cu măcar(-) sunt populare. Tiktin ([1893] 1945: 84) menţionează seriile cu oare-, fie(-) şi adverbele altcum, altundeva, dar nu şi compusele adverbiale cu măcar(-). în lunga lui listă, Philippide (1897: 180-195) nu are şi compuse adverbiale cufle(-) şi măcar(-). In textele parcurse, mai ales în prima parte a secolului al XX-lea, apar şi compuse din seria cu ori- cu particula -şi- intercalată: „o greşeală, fie orişicât de mică” (Slavici); „subiectele care mă interesau orişicânct (Holban); „Pentru soţul ei păstrase orişicum un respect cel puţin teoretic” (Rebreanu); „orişiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare” (Slavici). Cele din seria oare- sunt mult mai rare: „i se făcu oareşicum milă” (Vlahuţă, în DLR). In limba actuală, caracterul învechit şi popular şi sensul accentuat nedefinit al acestor forme, ca şi al celor de tipul undevaşi, cumvaşi(lea), fieştecum, fitecum, au stat la baza revitalizării şi valorificării în registrul expresiv, în special al oralităţii: „toţi profii îl ştiau de tâmpit, da’, orişicât, era penibil” (Verdeş); „revin oareşcum târziu cu unele clarificări” (forum.softpedia. corn); „mă gândesc să comentez oareşicât savant” (romaniaculturala.ro); „se potriveşte cumvaşilea la acest subiect” (onlinesport.ro). 2.2. Adverbe negative cu structură regulată Seria compuselor negative cu structură regulată este alcătuită din nicicând, nicicât, nicicum, niciunde: „n-am cunoscut mai apoi nicicând asemenea morb” (Sadoveanu); „nicicând nu mi-aş fi închipuit” (Preda); „Ce n-avea-n lume seamăn niciunde pre pământ” (Vulpescu, în DLR, s.v. seamăn); „cu privirea aţintită niciunde” (Liiceanu); „o lume nicicum închegată” (idem); „nici învăţată nu-i şi nicicum nu se potriveşte cu dumneata” (Rebreanu); „fusese adevărat şi nicidecum jucat” (G. Călinescu); „de grăit, nu poate grăi nicicacum” (Sadoveanu, în DLR). Modalul negativ are mai multe variante, înregistrate şi în texte, şi în gramatici şi dicţionare: nicidecum (Tiktin [1893] 1945: 84, Philippide 1897: 186, Scriban 1925: 101 etc.), nicicacum (Scriban 1925: 101, DLR etc.). Scriban (1925: 100-101) afirmă că niciunde şi nicicând sunt „traduse după slavoneşte ni kogda, ni gde, întrebuinţate rar în Transilvania şi Bucovina, în locul obişnuitelor nicăiuri, nicăieri, nicăiri” (vezi şi SDLR). în dicţionar, lingvistul marchează toate aceste adverbe negative ca rare, învechite, regionale, uz restrâns indicat şi în DLR. In DLR se marchează şi circulaţia regională (în special în Moldova) a negativului nicicacum. în DEX2, numai nicicum, niciunde şi nicicacum sunt populare. 3 3. LOCUŢIUNI ŞI EXPRESII ADVERBIALE După 1880, inventarul adverbialelor dezvoltate nu înregistrează modificări importante faţă de perioada anterioară: unităţile noi sunt puţine, iar o parte dintre ele (în special expresiile latineşti) au o folosire restrânsă. Variaţia formală a 607 locuţiunilor şi expresiilor adverbiale, ca şi în cazul adverbelor simple şi compuse, se reduce treptat în secolul al XX-lea; se generalizează expresiile în mod... şi din punct de vedere... urmate de adjectiv şi apare o variantă nouă a primei, la modul... . Construcţiile de tipul pe întrecute, pe nemăncate se înmulţesc analogic. 3.1. Locuţiuni şi expresii adverbiale cu structură regulată 3.1.1. Adverbele monolexematice de mod (derivate sau omonime cu forma de m. sg. a adjectivelor), în general, sunt echivalente cu expresii regulate alcătuite din în mod... sau în chip... şi din punct de vedere... urmate de un adjectiv: „Răspunsul se publică gratuit” (Codul penal 1939) cf. „Care nu publică, în mod gratuit, comunicatele oficiale” (idem); „Vrea s-o adopte, şi pace. Legal nu e nici o piedică” (G. Călinescu), „se face vinovat penal de refuz de serviciu datorat legalmente" (Principii de drept, în DLR) cf. „evadarea unei persoane arestate sau reţinute în mod legal'' (Codul penal 1939), ..Din punct de vedere legal, totul e ireproşabil” (Camil Petrescu, în DLR). Această echivalenţă este menţionată în unele gramatici: Tiktin ([1893] 1945: 132), Philippide (1897: 178), Slavici (1914: 147), Scriban (1925: 149-150), Avram (19971: 254) etc. Vezi şi DDRF 1 1893:25. Construcţiile care au la bază substantivul mod sunt mai frecvente decât cele cu chip\ acestea din urmă apar mai des la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, ulterior folosirea lor fiind o alegere stilistică (vezi Mîrzea Vasile 2009a: 253). Expresiile modale conţinând la modul, în(tr-o) manieră, de o manieră sunt mult mai rare şi caracterizează limbajul unor scriitori şi jurnalişti. Construcţia la modul... apare în prima jumătate a secolului al XX-lea (după Iordan 1961: 46, este introdusă de G. Călinescu) şi, în ciuda aprecierii lingviştilor, este adoptată în registrele amintite, ajungând în româna actuală destul de frecventă. Iată câteva exemple din Istoria literaturii române de la origini până în prezent'. „Tot ce nu este inteligibil la modul plan e declarat supranatural”; „Eliade e un mistic la modul dantesc cu uriaşe viziuni profetice”; „un om afemeiat la modul eteric”; „basmele lui Delavrancea simt teroriste şi delirante, la modul înfocat”; „lumea trăieşte la modul scitic” (G. Călinescu). Construcţia pare destul de frecventă şi în presa de la mijlocul secolului trecut: „rezolvată, şi ca mijloace, şi ca perspectivă, la modul strămoşesc” (Contemporanul, 1959, în Iordan 1961: 45); „relevă o intuiţie adâncă a naturii, la modul romantic" (Gazeta literară, 1960, idem); „Sânt trecute în revistă, la modul analitic, câteva din romanele” (Viaţa românească, 1960, idem) şi ulterior: „Şi totul, fireşte, la modul absolut" (Steinhardt); „Arătaţi bine, la modul provincial” (Cărtărescu); „naratorul revine în scenă, dar la modul ironic şi parodic” (idem); „Celulita, la modul sincer, nu are tratament” {adevărul.ro); „(...) ştii din auzite. Eu ştiu la modul concret" (IVLRA). In expresiile conţinând substantivul manieră se fixează prepoziţia în, iar de apare mai rar. Şi acestea caracterizează registrul cult şi vorbirea celor care vor să-l imite: „Se continuă a se scrie în maniera tradiţională” {Viaţa Românească, 1963, în DLR, s.v. tradiţional)-, „se dezintegrează într-o manieră foarte ciudată” (Preda); „trăiesc înfrângerea într-o manieră fictivă şi proiectivă" (Liiceanu); „Scrierea unor 608 cuvinte româneşti în manieră engleză” (România Literară, 2006, în DLR, s.v. K); „exprimă toată situaţia de o manieră cu totul nouă” {Azi, 1939, în Iordan 1943: 256); „Adevărata provocare este să vedem dacă execuţia acestui buget (...) va fi făcută de o manieră mai transparentă, de o manieră mai eficientă, de o manieră mai ţintită către obiectivele reale” {Monitorul oficial al României: Dezbateri parlamentare, 2009). Construcţia din punct de vedere... este generalizată: „nu este, din punct de vedere sufletesc, absolut nici o asemănare” (Holban); „nu discutăm chestia din punct de vedere particular, personal” (Rebreanu). A fost concurată slab pentru puţin timp de calcul din unghi de vedere... (vezi Iordan 1943: 262-263): „aceasta, din unghiul de vedere ideologic” (G. Călinescu, în Iordan 1943: 264). 3.1.2. Expresiile de tipul pe alese, pe nemâncate, pe întrecute, pe înserate se înmulţesc în perioada analizată (vezi şi Ciompec 1985: 103). Un inventar alcătuit pe baza dicţionarelor uzuale şi a textelor, inclusiv foarte recente, postate pe internet, cuprinde peste 190 de unităţi (vezi Mîrzea Vasile 2013). Câteva sunt uzuale, frecvente {pe neaşteptate, pe nemâncate, pe nerăsuflate, pe nesimţite; pe alese, pe apucate, pe ghicite, pe înfundate, pe întrecute, pe nimerite, pe ocolite, pe sărite etc.); multe sunt însă creaţii expresive, personale, cu un model analogic intrat în uz: pe mâncate, prin analogie cu pe nemâncate\ pe ghiftuite, prin analogie cu pe săturate; pe nerespirate, prin analogie cu pe nerăsuflate etc.: „Aleg struguri pe dibuitelea şi pe gustatelea” (Stancu, în DLR); „Am luat-o pe desculţe prin mirişte” (Udrescu, în DLR); „am jucat cărţi (...) pe dezbrăcatelea” (IVLRA); „plânse ceasuri întregi pe înfundate” (G. Călinescu); „Aurica trase prima împuşcătură, pe nepregătite” (idem); , Aşa, numai pe spuse şi pe crezute, n-o putem pomi” (Slavici); „Aşa, din întâmplare, pe neaşteptate şi pe nevrute” (idem); „moartea venise pe nechemate” (Gârleanu). Baza lexicală a acestor expresii locuţionale are, în majoritatea cazurilor, formă de „plural” (în -e); aceasta îşi poate ataşa şi particulele adverbiale -a, -le sau, cumulat, -lea. în limba actuală, cele mai multe (peste două treimi) apar cu succesiunea de particule -lea (pe aleselea, pe aranjatelea, pe atinselea, pe cercetatelea, pe demonstratelea, pe neanunţatelea, pe nemuncitelea, pe tăcutelea, pe vorbitelea etc.), iar aproximativ un sfert, (şi) numai cu particulele -le {pe apucatele, pe controlatele, pe tăcutele, pe verificatele etc.) sau -a (pe alesea, pe bănuitea, pe testatea,pe verificatea etc.), vezi Mîrzea Vasile (2013). Unele dintre aceste locuţiuni sunt incluse în dicţionare. Tratarea lor lexicografică a fost inconsecventă şi în cadrul aceluiaşi dicţionar, şi de la un dicţionar la altul (vezi Bulgăr 1960: 395-397). Din cauza dificultăţii teoretice de a încadra baza lor lexicală, şi în dicţionarele actuale există această inconsecvenţă; de exemplu, DEX2 tratează locuţiunile pe alese, pe ascunse, pe brodite sub intrările ales1 s.n., ascuns1 s.n., brodit s.n., iar pe apucate, pe bâjbâite, pe furate, pe furişate, pe ghicite, sub verbul la infinitiv {apuca, bâjbâi, fura etc.); pentru negativele pe neaşteptate, pe nebăute, pe negândite, pe nemâncate, pe nerăsuflate, pe nesimţite, se creează o intrare specială, s.n. (ineaşteptat s.n., nebăut s.n., negândit s.n. etc.). Gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea citează ca exemple aceste locuţiuni (Lambrior 1892: 214, Philippide 1897: 192-193, Scriban 1925: 151 etc.); ulterior, acestui tip de construcţie i se acordă puţin mai multă atenţie în unele lucrări (GLR1 I: 331, GLR2 I: 305, Ciompec 1985: 103, 132, GALRI: 590, GALRII: 532 etc.). 609 3.2. Alte adverbiale multilexicale în perioada analizată sunt folosite numeroase locuţiuni vechi (de-a pururea, în zadar, în vecii vecilor, de jur împrejur, din când în când, zi de zi etc.). Locuţiunile noi, relativ recente în pragul secolului al XX-lea, se generalizează în limba standard (cu atenţie, cu forţa, cu intenţie, cu orice preţ, cu sânge-rece, în aparenţă, în consecinţă, în detaliu, în esenţă, în fine, în fond, în principiu, într-un cuvânt, la discreţie, la prima vedere, la termen, la un moment dat\ pentru mai multe exemple, vezi Stanciu-Istrate 2006: 261, 263). Variantele formale ale acestor adverbiale s-au redus în a doua parte a secolului al XX-lea (vezi inffa, 5). Dinamica inventarului de adverbiale multilexicale este destul de redusă în comparaţie cu perioada anterioară. Unele îmbinări locuţionale au ieşit din limba literară: „Pentru a se putea opune mai cu izbândă lui Frideric” (Pârvan); „poporul românesc şi-a reluat cu deciziune şi cu cumpăneală munca neîntreruptă” (Onciul); „Revistele de ordinar le face el” (Vlahuţă). Clasa locuţiunilor adverbiale s-a îmbogăţit cu câteva unităţi care au dobândit şi o circulaţie mai largă (cu aproximaţie, cu intermitenţe, cu nonşalanţă, din oficiu, din start, în totalitate, în trombă, la maxim(um), la minim(um), la negru, pe puţin „cel puţin”, mai nou etc.): „Se purta ca o consolatoare trimisă din oficiu la un condamnat la moarte” (G. Călinescu); „dacă nu era cu spatele, mi-aş fi imaginat din start că-i mama” (IVLRA); „Am luat-o spre maşina mea, m-am urcat şi am pornit şi eu în trombă” (Preda); „în jurul unui casetofon Sony dat la maximum” (Cărtărescu); „Elena reduse protocolul la minimum” (Papadat-Bengescu); „reducându-i costul materialului la minim” (G. Călinescu); „Riscul de a schimba valută la negru” (România liberă, 1993, în DCR2); „a muncit pe puţin doi ani” (Ghilia, în Ciompec 1985: 101). Iordan discută în gramatica sa din 1943 o serie de unităţi frazeologice recente la acea vreme. Multe dintre creaţiile adverbiale (în general, după model francez) nu se dovedesc viabile: fără contest „incontestabil”, în eminenţă „în special, prin excelenţă”, de înaltă frecvenţă „foarte impresionant, puternic”, pentru odată „de data aceasta, în cazul de faţă”, în secundar „în al doilea loc”, în sumar „pe scurt, în rezumat” etc. (Iordan 1943: 249-264). Locuţiunea mai nou „mai de curând”, frecventă în limba actuală, are ca primă datare în DCR2 anul 1984: „Va fi perioada în care scurtele din blană creaţă (ondulată, cum mai nou am aflat că i se spune)” {Săptămâna culturală a Capitalei, 1984, în DCR2). Ea este însă mai veche: „(Odinioară se zicea) a face, a rândui, a strânge conace cuiva s. pentru cineva (...); {mai nou) a face, a găti (un) conac” (DA [1936], s.v. conac), dar, probabil, a devenit mai frecventă începând cu ultimele decenii ale secolului trecut. Originea acestei locuţiuni poate fi explicată în mai multe moduri, care nu se exclud: fixarea construcţiei comparative a adjectivului devenit adverb („Scrie-mi şi mie ce e mai nou. Cui au rămas ţara, la turci au la muscali”, Furnică, în DLR, s.v. englez), probabil şi prin analogie cu mai recent („Avea, dobândită mai recent, o moşie”, Rebreanu, în DLR); începutul imitativ al răspunsului la întrebarea Ce mai (e) nou?”, în care verbul copulativ e elidat („Ia spune-mi ce mai noul Ce veste? Ce poveste?”, I. Văcărescul, în DLR, s.v. poveste; „Ce mai nou pe la d-v?”, I.L. Caragiale, în DLR); reducerea locuţiunii în timpul mai nou > mai nou (cf. şi mult timp > mult, puţin timp > puţin etc.) sau, cel puţin, caracterul fix al comparativului în această locuţiune: ,jn timpul mai nou, chiria e, mai ales, o locaţiune de edificii, de prăvălii”, DA, s.v. chirie-, „în faptă (înlocuită, în timpul mai nou, prin) = de fapt”, DLR, s.v. faptă). O serie de expresii internaţionale alcătuite din elemente latine sunt folosite şi în română încă din secolul al XlX-lea. Ele au o circulaţie restrânsă, cele mai multe 610 fiind limitate la anumite domenii profesionale. Iată câteva exemple extrase din MDN10: ab antiquo, ab origine, ad calendas graecas, ab ovo, adpatres, ad rem, de facto, de visu, ex abrupto, ex cathedra, exempli gratia, expressis verbis, grosso modo, in abstracto, in aeternum, in corpore, in extenso, in extremis, in nuce, in situ, in spe, in vitro, in vivo, ipso facto, per pedes, post festum, pro domo, sine die, tale quale. Tipul de texte în care apar indică uzul lor negeneralizat în limba standard: „reuşeşte să modifice ad libitum condiţiile” (Patapievici); „Scrisorile către Boicescu au fost luate de cei mai mulţi ad litteram, fără pic de umor” (Paleologu); „vorbeşte ex cathedra” (Steinhardt); „elevi de şcoală mergeau in corpore pe trotuare” (G. Călinescu); „Am hotărât să îi recitesc in extenso, pentru a mă verifica, verificându-i” (Patapievici); „un fel de pre-postmodemi, ale căror poeme cuprind in nuce trăsături importante ale optzecismului” (Cărtărescu). Numărui adverbialelor neadaptate din alte limbi este mai mic: (fr.) ă la carte, ă la frangaise, ă la grecque, ă la longue, ă la russe, mot-ă-mot, par avion; (engl.) fifty-fifty, step-by-step, last but not least; (it.) al segno, da capo, da capo al fine etc. Şi acestea au o utilizare destul de restrânsă: „O ia da capol” (Teodoreanu); ,fast but not least, mulţumesc editurii Humanitas pentru cecul în alb cu care mă creditează în continuare” (Cărtărescu). Ca şi alte adverbiale, multe dintre locuţiunile menţionate anterior au şi utilizare adjectivală. Gramaticile şi studiile despre adverb conţin liste variabil de mari cu adverbiale cu structură dezvoltată. Vezi, de exemplu: Tiktin ([1893] 1945: 133), Scriban (1925: 151— 152), GLR1 (I: 330-331), GLR2 (I: 304-305), Iordan (1956: 473^74), Iordan, Robu (1978: 505), Avram (19972: 261-263), GALR (I: 590-591), Chircu-Buftea (2011: 103-134). De notat că unii autori de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi din primele decenii ale secolului al XX-lea (de exemplu, Tiktin [1893] 1945: 133-134, Lambrior 1892: 213, Scriban 1925: 151) folosesc termenul de locuţiune adverbială într-un sens foarte larg: orice grup sintactic cu valoare circumstanţială (adverbială). 4. ADVERBE OBŢINUTE PRIN CONVERSIUNE Cele mai multe adverbe româneşti provin din recategorizarea adjectivelor şi a participiilor. în perioada analizată, se întăresc câteva tipare de adverbializare a adjectivului; acest fenomen a fost favorizat de pătrunderea şi, mai ales, de generalizarea în uz a unui mare număr de adjective neologice. în ce priveşte adverbele care au la bază substantive, sunt interesante câteva cazuri particulare, precum chip (urile). Urmând un tipar mai vechi, dobândesc valoare adverbială în registrul familiar-expresiv şi argotic şi substantive ca beton, meserie, parfum. în limba literară standard, nu au fost observate schimbări însemnate în utilizarea cu valoare adverbială a celorlalte clase de cuvinte (numerale, pronume, mai ales, interogativ-relative, gerunzii etc.). Unele fapte de limbă privesc unităţi izolate, precum nimic şi ceva, care şi-au restrâns posibilităţile combinatorii semantico-sintactice în limba literară actuală: „Prin iunie mă voi duce undeva la vreo baie din apropiere şi pe urmă în vreo regiune ceva muntoasă, din apropiere” (Humpel, în Junimea şi junimiştii); „Nimeni nu ştia nimic ce gânduri îl bat” (Agârbiceanu). 611 Toate gramaticile şi lucrările tematice despre adverb menţionează acest procedeu sintactic de adverbializam: Tiktin ([1893] 1945: 132), Lambrior (1892: 213, 215), Philippide (1897: 178-180), Slavici (1914: 146-148), Scriban (1925: 149-150), GLR1 (I: 329-330, 341), GLR2 (I: 302-303), Iordan (1956: 467^171), Iordan, Robu (1978: 502-504), Ciompec (1985: 99-101), Avram (19972: 253-254), GALR (I: 603-605) etc. Adverbializarea adjectivului este tratată mai detaliat în Mihai (1963) şi Mîrzea Vasile (2009b). Despre valoarea adverbială a substantivelor şi grupurilor nominale neprepoziţionale, mai multe informaţii se găsesc în Seche (1958), Neamţu (1979), Rădulescu (1985). 4.1. Adverbe omonime cu adjectivul Folosirea cu valoare adverbială a adjectivelor, prin amploare, este caracteristică românei. Adverbele provenite din adjective coexistă cu formele derivate şi, când există echivalenţă, le sunt preferate acestora în limbajul standard, mai ales în a doua parte a perioadei: „în lumea supusă, politiceşte, Islamului, iar, cultural, elenismului” (Iorga); „De altfel, continuai, Faust e un personaj nesărat, absolut neinteresant” (Preda); bsolutamente exact, zisei” (idem); „E precumpănitor o problematică etică şi virtual religioasă (existenţială însă, nicidecum teologică)” (Paleologu); „De fapt, râdem virtualmente de noi înşine” (idem). Multe lexeme neologice, adoptate majoritatea în secolul al XlX-lea, au şi utilizare adjectivală, şi adverbială - abominabil, abrutizant, balcanic, cerebral, cinematografic, concomitent, debusolant, decent, decorativ, diametral, electronic, emfatic, evaziv, expeditiv, ezoteric, formal, fortuit, frenetic, global, gradual, halucinant, idilic, ignobil, inopinat, insistent, jenant, just, lapidar, magistral, maxim, mecanic, meteorologic, momentan, nazal, net, nominal, nonconformist, obsesiv, ocazional, ostentativ, paralel, paranoic, penibil, punctual, raţional, relativ, riguros, sardonic, simultan, sportiv, succint, tardiv, ubicuu, unanim, vag şi multe altele (vezi şi Ciompec 1985: 99): „când Marcian va consimţi formar (Papadat-Bengescu); „încearcă să confere sens haosului, dar de data aceasta nu global, ci punctual” (Cărtărescu); „ce ar putea fi dacă inopinat maestrul mi-ar răsări în cale” (Mihăescu); „Niciodată gândul lui n-o desemna pe Olguţa, nominal” (Teodoreanu); „îmbrăcată sportiv şi cu rucsac” (G. Călinescu). în uz, adverbele maximum şi minimum alternează cu formele neliterare maxim şi minim: „Putem depăşi planul (...) cu cincizeci, maximum o sută de hantri” (Mihale, în DLR); „Cu toate acestea, până într-o lună, maxim două, voi fi gata” (Teodoreanu). Vezi şi Nedelcu (2012: 114-115). Şi următoarele unităţi neadaptate au contextual valoare adjectivală sau adverbială: cash, cool, crazy, fair, freaky, full-time, live, nice, off off-line, O.K., on-line, sexy, soft etc. Aceste englezisme nu au o circulaţie generalizată, sunt utilizate de anumite categorii socioprofesionale şi de vârstă: „puteai bea privind orgia live de pe scenă” (Cărtărescu); „De notat că nimeni n-avea nici o armă asupra sa, contând numai pe intimidare. Voiau să lucreze fair” (G. Călinescu); „De obicei comenta din off şi, nu rareori, îi smulgeam hohote de râs” (Liiceanu). Lexemele mişto, moca, naşpa, nasol caracterizează limbajul familiar-argotic (vezi Zafiu 2010: 242-245, 247-249, 254-257): „Altfel, e mişto, mai vezi şi tu lumea!” (E. Barbu); „M-am ofticat nasol de tot” (Verdeş). 612 Numărul adjectivelor care au şi valoare contextuală de adverb creşte, cum s-a putut vedea mai sus, ca urmare inerentă a îmbogăţirii inventarului de adjective şi de generalizare a folosirii acestora şi, interdependent, după cum vom vedea în continuare, ca urmare a întăririi anumitor tipare de adverbializare. Devin mai frecvente şi mai variate construcţiile impersonale de tipul [(verb copulativ +) adverb + propoziţie subiectivă, introdusă prin că, să, dacă / infinitiv ori supin], conţinând adverbele provenite din adjective care exprimă o apreciere de tip epistemic, deontic, pur subiectiv: „Maz recomandabil ar fi să se încerce, barem deocamdată, o aplanare paşnică” (Rebreanu); „Emite un sunet dificil de redat în scris, dar uşor de interpretat” (Muşatescu); ,Jmposibil să mă duc aşa la cursuri!” (Preda). Şi tiparul mai vechi [adverb + de + adjectiv / adverb], descris detaliat în Pană Dindelegan (1992a: 85-110) şi discutat şi de Ciompec (1985: 183-184), se întăreşte. în afară de adverbe precum aşa, astfel, destul / îndestul, îndeajuns, atât sau amarnic, grozav, straşnic, acceptă multe alte adverbe provenite din adjective, în special neologice. Aceste adverbe exprimă excesul {enorm, imens, infinit etc.), calificarea negativă, dezagreabilul {abominabil, dezgustător, monstruos, oribil, sinistru etc.; vezi şi Byck 1937) sau, în mult mai mică măsură, calificarea pozitiv-superlativă {admirabil, excelent etc.) etc. Unele dintre acestea sunt legate derivativ de un verb {incalculabil de scump, enervant de cicălitoare, exasperant de needucat etc.): „Ea-1 iubeşte, e grozav de fericită” (Manolescu, în Junimea şi junimiştii); „Dacă ţinem seamă de aceste resultate importante, de întinderea neaşteptat de mare a morvei larvate şi latente la cai” (Babeş, în AAR); „în gura unui personaj ridicol de fricos, care tremură şi de umbra lui” (Ibrăileanu); „Căci sunt nespus de frumoase toamnele noastre” (Vlahuţă); „Era un om extrem de inteligent” (Galaction); „Când Ioanide, devenit deodată straniu de imperios şi mineral în ochii-i albaştri, o săgetă cu privirea” (G. Călinescu). în construcţiile culte [adverb + adjectiv / adverb], adjectivul adverbializat poate exprima gradul superlativ absolut, ca în exemplele: „Al Dv. adânc devotat” (Kirileanu, în Junimea şi junimiştii)', „Dânsul a fost serios bolnav” (Humpel, în Junimea şi junimiştii)', „Cu foarte multă iubire sânt şi rămân deplin devotata D-tale amică” (Humpel, în Junimea şi junimiştii); „Am rămas profund mirat” (Galaction); „Untul tatuat cu linguriţa şi împodobit cu două ridichi violent roşii” (Teodoreanu); „însă nota znafr-specifică a figurii lui erau ochii” (Galaction); „Ori cădea greu bolnavă câte o femeie din sat” (idem); „Acest bun prieten, acest om adânc cinstit şi nerăbdător să mă vază şi pe mine procopsit” (idem); „Ne ştiam legaţi noi între noi, ne preţuiam şi eram imens încredinţaţi că vom cuceri, într-o zi, cununele notorietăţii” (idem). De asemenea, poate indica o ajustare discursivă a denominaţiei: „Producţiile pretins moderniste” (G. Călinescu, în DLR); „Caracterul epic al operei sale rămâne pur formal” (Lovinescu, în DLR). Tiparul [adverb + adjectiv / adverb] acceptă şi adverbe provenite din adjective de tip calificativ, evaluativ {gratuit, inutil, inocent, inteligent, patetic etc.): „Nici chiar la Roma nu se vorbea de marea majoritate a poporului atât de clasic şi de literar latineşte” (Ionescu-Gion); „Caragiale, voind să scoată un puternic efect comic, pune frazele cele mai războinic-revohiţiomre în gura unui personaj ridicol de fricos” (Ibrăileanu); „Bunătatea coborâtă din ceruri şi - la atâţia 613 dintre noi - strâmt, sărăcăcios şi dureros găzduită” (Galaction); „Se uita discret interogativ în ochii lui Saferian” (G. Călinescu). A devenit mai productivă după mijlocul secolului al XX-lea structura [adverb + adjectiv / adverb], preferată de unii scriitori, în care adverbul modificator este de tip calificativ, evaluativ, iar regentul este de asemenea un adjectiv calificativ propriu-zis, neparticipial, situaţie în care tiparul sintactic poate fi considerat şi un tipar lexical (vezi şi FC I: 171— 176). Iată câteva exemple din volumul de critică Mateiu I. Caragiale: recitiri al lui M. Călinescu: „o pagină w/cw/z-vibrantă”; „în religia decadent-aristocratică”; „o purtare distantă .s'«o6-dispreţuitoare”; „o oralitate rafmat-vulgară”; „patriotismul lui Pirgu - sincer mincinos”; „ca scriitor cu pană tăios-clasică, Paşadia”; „acuzaţia jucăuş-răsfăţată”; „o lectură atent-imaginativă’’. „Recente şi livreşti, construcţiile de acest tip [adverb + adverb / adjectiv] sunt de o mare varietate combinatorie şi înregistrează o frecvenţă ridicată, mai ales în beletristică, în publicistică şi în critica literară, adverbul dovedindu-se un mijloc economic şi adesea foarte subtil de precizare şi nuanţare a calităţii” (Ciompec 1985: 266). Pentru mai multe exemple, vezi Ciompec (1985: 265-266) şi Pană Dindelegan (1992a: 93-94). Adjectivul singur apare rar ca intensificator („însuşi”, „chiar”) sau ca restrictiv („doar, numai”): „Pentru că nu sânt în stare să-i silesc prin singură facultatea mea” (Delamarina); „Orice poate fi făcut dacă e făcut cu singură complicitatea noastră” (Liiceanu). în contextele de acest tip, în care, deşi antepus, nu primeşte articolul hotărât, lexemul singur se plasează la limita dintre adjectiv şi adverb. La nivel dialectal (în Muntenia şi Oltenia), cuvântul singur cu sens restrictiv are trăsăturile unui adverb tipic (nu se acordă în gen şi număr): „îmi loam decât singur cămaşa pă mine”; „N-aveam decât singur felinaru aprins”; „lucra omu la Bărăganu... ş-aşa ce putei să trăieşti din singur două palme atâţia inşi” (apud Dinică 2009a: 56). 4.2. Adverbe provenite din substantive în perioada analizată, nu se înregistrează fenomene importante legate de substantivele care au caracteristici adverbiale, adică numele de unităţi temporale şi momente ale zilei - vara, iarna, joia, duminicile, dimineaţa, noaptea etc. - şi unele substantive din construcţii comparative expresive - (răcit) cobză, (singur) cuc, (frumos) foc, (a se duce) glonţ, (beat) mort, (îngheţat) tun etc. Substantivul weekend are aceeaşi utilizare adverbială ca şi substantivele temporale vechi (weekendul, weekendurile, tot weekendul, (în) weekendul ăsta / trecut etc.): „în timpul săptămânii sunt ocupată cu jobul, serile mi le petrec cu copilul meu, weekendurile mergem în parc” (forum.desprecopii.com); „Află unde te poţi distra weekendul ăsta” (emaramures.ro). într-un registru expresiv al limbii (familiar, familiar-argotic), au o utilizare superlativă nouă câteva substantive vechi în română (belea, beton, marfă, meserie, trăsnet; vezi Zafiu: 2010: 104-106, pentru belea, 234-235, pentru marfa, 240-242, pentru meserie): „Noi ne-am distrat beton anul trecut” (motociclism.ro); „Instalaţia are doi ani şi motorul merge meserie, nu consumă ulei deloc” (clubopel.com); „Nu-s probleme tehnice, mie mi se mişcă parfumV' (playzeek.com); „eu încă am o Dacie din 1977 şi merge trăsnet” (youtube.com). Lexemele marcate au, în primul rând, valoare adjectivală (puteau fi discutate şi supra, 4.1). 614 Dintre cazurile izolate de lexicalizare ca adverbe, merită amintite chipurile şi culmea. Adverbul chipurile, provenit din substantivul chip, avea la începutul perioadei o variantă omonimă cu forma de singular, nearticulată (chip); aceasta apare rar în textele din prima jumătate a secolului al XX-lea, apoi nu mai este înregistrată: „Ai vreun subiect anume sau pot scrie despre ce mi-o da prin gând? -Ba, chip, aveam un subiect” (I.L. Caragiale). Forma generalizată este cea omonimă cu pluralul: „Sunt, chipurile, revizor peste păduri” (Hogaş); Da cum nu, domnişorule; nişte potlogari din Calu-Iapa, feciori - chipurile - de gospodari... ne-o golit stâna de urdă şi de caş, ba ne-o luat şi câteva mioare” (idem); „auzind mitraliera, se întoarseră ca la o comandă câteşicinci cu coasta spre inamic şi începură să se târască spre o tufă de la capăt, căutând, chipurile, un adăpost acolo” (Topârceanu); „Când revenii la mansardă, chipurile din voiajurile mele de afaceri” (Mihăescu). Substantivul culmea (la începutul perioadei analizate, cu varianta pentru culme) poate avea o valoare intermediară între adverb de modalitate, exprimând surpriza, şi inteijecţie: „în mijlocul unor oameni carq, pentru culme, mai şi despreţuiesc o biată profesoară, dacă cumva fac parte din societatea ha bună” (Delamarina); „Eu aş lua-o bucuros, s-o scap din mizeria asta, dar te lasă dumnealor? Culmea, nu vrea nici ea” (G. Călinescu). Ulterior, caracteristicile adverbiale sunt mai pronunţate: „Ce e culmea e că m-au furat copii de până în 8 ani... Ce e şi mai culmea e că am chemat poliţia (...) Ce e foarte culmea şi umilitor pentru mine e că m-am hotărât să îmi fac singură dreptate” (urbaniulian.ro). 5. VARIAŢIA FORMALĂ A ADVERBIALELOR La sfârşitul secolului al XlX-lea şi în prima jumătate a secolului următor, adverbele, în special cele moştenite sau compuse cu elemente moştenite, continuă să prezinte variante formale în limba standard. Acestea rezultă, în special, din ataşarea particulelor -a, -le, -şi, -i, din sudarea unor prepoziţii (totdeauna, întotdeauna; destul, îndestul etc.), din modul de formare a bazei (totodată, totdeodată; nicicum, nicidecum etc.). Lucrările normative din a doua jumătate a secolului al XX-lea acordă statut de forme literare unora, diferenţiindu-le de cele populare, familiare sau regionale. Aceeaşi este şi situaţia multor locuţiuni şi expresii adverbiale, însă reducerea variantelor acestora este mai degrabă rezultatul unui proces natural decât al intervenţiei normative. Aspecte ale variaţiei formale a adverbelor şi locuţiunilor adverbiale sunt prezentate în mai multe lucrări: Iordan (1943: 151-153, 249-270), Ciobanu (1957: 62-66), Iordan (1966: 616-617), Ciompec (1985: 101-103, 129-134), Irimia (1987: 202), Avram (19972: 256-257) etc. 5.1. Formele adverbelor simple şi compuse Adverbul aci alternează cu sinonimul aici în limba literară de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi din prima jumătate a celui următor; ulterior, numai forma aici este considerată literară: „Timpul şi p-aici a fost abominabil” (Corespondenţa lui Grigorescu); „A ici a nins şi a viscolit toată noaptea” (Corespondenţa lui I.L. Caragiale); „Aici o duc ca un sihastru” (Corespondenţa lui Rebreanu); „D-aci 615 eroarea mea” (Corespondenţa lui Grigorescu); „Pensa de sprâncene o ai ataşată aer (Corespondenţa lui Rebreanu); „Reprezentată aci prin fruntaşii cugetării naţionale” (Onciul); ,^4ci, după o vreme infamă” (idem); „Coloniştii aduşi aci romanizară cu încetul ţinutul” (Dragomirescu, Adamescu); ,Aci, lângă fratele adormit” (Galaction); ,^ici, introducând încă principiul ariilor positive şi negative” (Ghibaldan, în AAR). Adverbul acum înregistrează o variaţie formală mai mare în textele din prima parte a perioadei analizate decât după aceea: „Până acum n-am desperat” (Delamarina); ,^4cum altceva, un serviciu ce ţi-1 cer eu ţie” (Corespondenţa lui Rebreami)\ „N-am văzut până acuma fenomenul acesta nordic. Acum la 10 dim. când îţi scriu, parcă e şi mai întunecos ca azi-dimineaţă” (Corespondenţa lui 11 Caragiale); „Când i s-a apropiat ceasul [mama] ne-a sculat pe toţi: « Amu daţi pară la lampă şi să aveţi lumânare la îndemână, că se apropie ceasul ». [...] D-aia zic: acum e rândul meu, mi s-a împlinit şi mie ursita” (Dan); „De spus ce mi-ai mai putea spune, mai învederat şi mai important decât ce mi-ai spus până acumal” (Delamarina); ,..Acuma m-o îmbrăcat în haine cătăneşti” (Corespondenţa lui Rebreanu); „îmi pare rău mai mult acu ca totdeauna că nu pot scrie notele muzicale” {Corespondenţa lui I.L. Caragiale). Multe alte adverbe, în special moştenite sau compuse din elemente moştenite, au variante care alternează în textele, gramaticile şi îndreptarele de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi din primele decenii ale celui următor. Această situaţie este reglementată prin apariţia lucrărilor normative oficiale din a doua jumătate a secolului al XX-lea. De exemplu, în româna actuală, forma nicăieri este literară (DOOM2); la începutul perioadei studiate, în texte apare şi varianta nicăierea (considerată populară în DOOM2): „Un om care s-a odihnit pe scaunul domniei nicăieri nu mai găseşte odihnă” (Delavrancea); „Coana Profira dori să vază pe Ţinea la plecare, dar fata nu se găsi nicăierea” (Zamfirescu). Varianta nicăiri nu mai este utilizată în limba literară actuală: „Nicăiri n-am găsit atâta iubire de ţară” (Vlahuţă); „De nicăiri nu se ivea nici un ajutor” (Pârvan); „am crezut că nu voi găsi alinare nicăiri” (Rebreanu). Pentru variantele adverbelor negative, vezi şi Dominte (2003): nicăieri (p. 100-103), niciodată, niciodinioară, nicicând (p. 108-110), nicicum, nicidecum (117-118). De asemenea, dintre numeroasele variante în uz în prima parte a perioadei, doar forma altminteri este astăzi literară (DOOM2): „Până va trece primejdia trebuie să urlăm cu lupii, altminteri ne mănâncă” (Rebreanu); „Cum se vede de altmintrelea şi din felul de a vorbi al cronicei” (Pârvan); „Unge ferestrele cu usturoi şi pune cruce de ceară galbenă pe borta cheii; altmintrele, toate bufniţele şi toate cucuveicile, de pe unde-or fi, toate -or să se strângă în preajmăTdasei d-tale” (Hogaş); „E desigur tot ce am făcut mai drept în viaţă, mai cinstit; să fi procedat altmintreli, ar fi fost imoral” (M.I. Caragiale). Un alt exemplu este cel al compusului totdeodată, care este abandonat în favoarea sinonimului totodată', „privindu-1 curios, cu admiraţie şi totodată cu teamă” (Eliade); „tirul blând şi totodată primejdios al întrebărilor” (Preda); „Felix lăsase capul în jos iritat şi ruşinat totdeodată’ (G. Călinescu); „Comemorează totdeodată o nouă epocă” (Onciul); „Expansiune care însemna totdeodată un triumf’ (Iorga); „Cameră modestă şi comodă totdeodată’ (Papadat-Bengescu). 616 Dintre formele cu grafie ezitantă alcătuite dintr-o prepoziţie urmată de adverb şi formele sinonime fără această prepoziţie, în limba literară rămân fie cele conţinând prepoziţia (ca întotdeauna), fie cele fără prepoziţie (ca destul şi îndată). Iată câteva exemple care arată această variaţie: „era întotdeauna la înălţimea unei bune execuţii” (Papadat-Bengescu), „Unghiul de incidenţă este în totdeauna egal cu unghiul de reflecţiune” (Poni, în DA, s.v. incident), „A avut totdeauna o deosebită însemnătate” (Onciul), „Legătura logică dintre propoziţiuni este mai totdeauna nelămurită” (Dragomirescu, Adamescu); „în termeni destul de cunoscuţi” (Hogaş), „am sângerat destul pentru patrie” (Rebreanu), „Aşa de iute îi umbla pristenul, încât mama lui (...) n-avea timp să se mire în destul” (Reteganu, în DLR), „un loc îndestul de adânc” (Hogaş), „masa s-a prelungit îndestuP’ (Camil Petrescu); „Ioana părăsi teatrul îndată după căderea definitivă a cortinei” (G. Călinescu); „vom pleca îndată’ (Holban), „zise doamna Culala deîndată supărată” (Preda), „se întâmpla foarte rar ca să nu se ştie de îndată toţi noii veniţi” (Brătescu-Voineşti, în DA, s.v. băieţeşte), „Deîndată după sosirea în Bucureşti” (Steinhardt). Iordan (1943: 367) consideră că variantele cu în ale unor adverbe precum contra, deajuns, destul, totdeauna, preferate de mulţi contemporani de-ai săi, sunt nejustificate şi „mai greoaie”, „mai puţin eufonice”. Formele rar, rareori alternează cu arar, arareori: „Furii d-astea grave totuşi se întâmplă rar” (Rebreanu); „Totuşi conacul nu-şi capătă înfăţişarea de viaţă decât rareori, când se adună mai mulţi boieri” (idem); „Uneori, arar, se făcea linişte” (idem); „El nu pleda decât prea arareori” (idem); „răsună arar şi câte un foc de armă” (Topârceanu); „Nu arareori însă, Sfântul Părinte (...)” (Pârvan). Asemănător, formele des, deseori alternează cu ades, adesea, adeseori: „lucruri care se întâmplă des” (G. Călinescu); „Atât de deseori am auzit exclamaţia asta” (Camil Petrescu, în DLR); „Din somnul puţin şi agitat astfel, mă trezeam ades, ca să ascult dacă nu s-a stârnit o vreme rea afară” (Sadoveanu); ,^4des găsim în versuri nesiguranţă de limbă” (Lovinescu, în DLR, s.v. vulgaritate)-, „Mă uitam adesea îndărăt” (Hogaş); „Dragostea e, cele mai adeseori, frăţietate în amar” (Camil Petrescu); „mai adese ori” (Iorga). Spre sfârşitul perioadei, adesea şi adeseori au o frecvenţă comparabilă cu a formelor sinonime fără a- iniţial; formele arar şi arareori au marca „rar” în DOOM2. Iordan (1943: 151) nu recomandă forma ades. Lingvistul consideră că formele adeseori şi adeseaori „sunt absurde şi urmează să fie înlăturate din uz” (Iordan 1943: 152). Previziunea se adevereşte numai în cazul celei din urmă, care este condamnată şi de Avram (19972: 257): „Avea adeseaori spectacolul ciudat al unei trăsuri sau maşini, care întoarce foarte lent şi nesupărată, în mijlocul străzii” (Arghezi, în DLR, s.v. lent); Adeseaori în polemicile dv. uitaţi obiectul propriu al polemicei” (I.L. Caragiale, în DLR, s.v. erezie). 5.2. Variaţia formală şi sinonimia adverbialelor dezvoltate Unele adverbe terminate în -iş / -âş au şi o variantă prepoziţională sinonimă, care, în general, este mai frecventă: „îmi luam codrul de pâine (...), îl spintecam lungiş cu briceagul” (Ciauşanu, în DLR), „se întind pieile în lungiş şi curmeziş” (Pamfile, în DLR); „cu o curea adusă cruciş peste piept” (Hogaş), „Ia două topoare şi le împlântă încruciş” (Marian, în DA); „se uita furiş la mine” (Hogaş), „sclipind 617 pe furiş” (idem); „drumul nepietruit care taie câmpia curmeziş” (Rebreanu), „în fund albăstresc, în curmeziş, coamele munţilor” (idem), „se împiedică într-un trunchi putred, răsturnat parcă dinadins de-a curmeziş” (idem). Exemplele de mai sus arată că nu sunt totuşi adevărate afirmaţiile din Pascu (1916: 357): „Unele adverbe în -iş se întrebuinţează numai cu prepoziţie: în lungiş, în curmeziş, pe furiş; - de-a curmezişul, vr. pre a furişul'’ şi din Iordan (1956: 470): „lungiş (totdeauna precedat de prepoziţia în)”. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, unele adverbe de mod, precum iute, greu, încet, apar în texte şi precedate de prepoziţii: „Şi toate acestea pe iute, de grabă, d-a-fuga: o alergătură fără seamăn” (Ionescu-Gion); „Le fac o nedreaptă şi necinstită concurenţă, căreia i se pot împotrivi tot mai cu greu” (Iorga); „Bulgarii avură domnia lui Nogai Tatarul, din care se desfacură cu greu şi peste măsură de slăbiţi” (idem); „Cărturarii slavi fuseseră pe încetul izgoniţi de exclusivismul grecesc” (idem); „Coloniştii aduşi aci romanizară cu încetul ţinutul” (Dragomirescu, Adamescu); „Cu încetul se încălzeşte în casă” (Dan). în afară de cu greu, aceste variante prepoziţionale nu sunt utilizate în limba literară actuală. Adverbul degeaba, cu sensul „gratuit; fără motiv”, este utilizat destul de des precedat de prepoziţia pe: „c-a bătut-o degeaba” (Gârleanu); „le-o va împărţi lor pe degeaba” (Rebreanu); „îţi trage o bătaie, aşa pe degeaba...” (Preda); „Portarul îi lăsă să intre pe degeaba” (Cărtărescu). După acest model (cf. şi pe de-a moaca, pe moca, Zafiu 2010: 247-49), în limbajul relaxat, şi neologicului gratis i s-a creat o variantă prepoziţională (pe gratis): „ar fi putut mânca două luni în şir gratis” (G. Călinescu); „să cumpere un motor şi să-l predea, gratis, bineînţeles, gospodăriei” (Preda); „biletele au fost pe gratis” (Preda); „sticle de-alea mici de băuturi, care se dau pe gratis” (Verdeş). Varianta pe de gratis se îndepărtează şi mai mult de limba literară: „practic, tu le-ai făcut lor un proiect pe de gratis” (eva.ro). Pentru mai multe exemple, vezi Ciompec (1985: 102-103). Autoarea consideră că „fenomenul întăririi formelor adverbiale cu ajutorul prepoziţiilor caracterizează îndeosebi limba populară” (p. 102), dar că aceste construcţii „apar totuşi destul de frecvent, datorită expresivităţii lor, în beletristică” (p. 103). Vezi şi Scriban (1925: 146) şi GLR2 (I: 306-307). Numeroase adverbiale cu structură extinsă sunt înregistrate în textele din prima parte a perioadei cu variante formale care se vor reduce în limba actuală standard. De exemplu, dintre unităţile adverbiale adevărat, cu adevărat, într-adevăr / în adevăr şi cu adevăr, rămân în uz locuţiunile într-adevăr şi cu adevărat, iar adverbul adevărat îşi restrânge utilizarea: „Cărţile şi mai ales ziarele noastre îs scrise adevărat jalnic!” (Dragomirescu, Adamescu); „Dar am păstrat prietenia mea faţă de ei cu o vigilenţă adevărat sacerdotală” (Galaction); „Aci cu adevărat se simte dragostea şi preţuirea” (Babeş, în AAR); „compoziţia era într-adevăr mişcătoare” (G. Călinescu); ,jn adevăr, un examen istologic îngrijit nu putea să descopere nici o urmă de iritaţiune” (Babeş, în AAR); „Iată, mi-am zis, un critic în adevăr modem” (Corespondenţa lui I.L. Caragiale); „fii cu adevăr om în veci memorabil” (Odobescu, în DA). 618 La 1907, în DA se preciza că adverbul adevăr „corespunde modemului «într-adevăr, cu adevărat»” (p. 38) şi că locuţiunea cu adevărat este mai frecventă decât adverbul adevărat (p. 40). în afară de locuţiunea la drept vorbind, care se impune în limba literară, sunt utilizate şi variantele la dreptul vorbind' pe drept vorbind' drept vorbind: „La dre/tf vorbind, mă bucură această revelaţie” (Mihăescu); „La dreptul vorbind, nici prietenii lui nu se aşteptaseră” (Gârleanu); „pe drep* vorbind, ştim că ai putea să faci cum vrei” (Slavici); „şi, drept vorbind, eroismul meu se simţea cam la strâmtoare” (Hogaş). Variante libere au şi expresiile adverbiale alternative cu rol în organizarea textului pe de o parte şi pe de altă parte: „De altă parte, din punct de vedere cultural, influenţa grecească (...)” (Onciul); „Sub influenţa Regatului ungar de o parte, sub cea a Imperiului româno-bulgar pe altă parte, s-au desvoltat începuturile de organizare proprie a Românilor în Dacia” (Onciul); „Unirea dintre Ştefan şi Mathias şi pe de altă parte bunele relaţii - relativ - ale amândorora cu regele Poloniei” (Pârvan). Şi conectorii transfrastici cu bază numerale au forme variate şi asimetrice în prima jumătate a perioadei descrise: „Caragiale deprinsese naveta Berlin - Leipzig, dintr-un concurs de împrejurări. întâi, era adesea lipsit de societate românească, la Berlin. Al doilea, prefera programele muzicale de la Gewandhaus, din Lipsea. în al treilea rând, prinsese o predilecţie deosebită pentru confortul saxon” (Cioculescu, în Corespondenţa lui I.L. Caragiale); „Pe mine mă ard două lucruri: întâi scăparea de cursuri, cât se va mai putea [,] şi a doua aş vrea să lucrez la Biblioteca Academiei” (Paul, în Junimea şi junimiştii). Pentru relaţiile de sinonimie în care intră adverbele în -iceşte şi -mente, precum şi expresiile cu în mod..., din punct de vedere..., vezi supra, 1.1,1.3, 3.1.1, 4.1. 6. GRADELE DE INTENSITATE ALE ADVERBULUI Adverbul, expresiile şi locuţiunile adverbiale gradabile realizează categoria intensităţii prin aceleaşi mijloace ca şi adjectivul (vezi XX, Adjectivul, 4). Această perioadă se caracterizează prin consolidarea statutului morfematic al adverbului foarte, marcă literară a superlativului absolut, şi prin întărirea unor tipare de gradare (grozav de bine, grav bolnav etc.), prin care intensitatea este exprimată mai nuanţat, mai expresiv. Pentru mai multe informaţii despre gradarea adverbelor, vezi Tiktin ([1893] 1945: 134), Lambrior (1892: 214-215), Philippide (1897: 371), Scriban (1925: 152), GLR1 (I: 339), GLR2 (I: 314), Iordan (1943: 272-273), Iordan (1956: 474-475), Iordan, Robu (1978: 508-509), Ciompec (1985: 145-150, 175-186), Irimia (1987: 202-204), Avram (19972: 258-259), GALR (I: 154-166, 602-603), Chircu (2008: 137-144). în această perioadă, morfemul general şi neutru al superlativului absolut este foarte: „Nouă, mai ales celor de la oraşq, foarte cu greu îşi deschide inima lui largă şi răbdătoare” (Vlahuţă); „Prin urmare, venind aci, ai risca doar să te întorci înapoi foarte grabnic şi neplăcut” {Corespondenţa lui Rebreanu). La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, adverbul foarte continuă să apară cu sens intensiv (echivalent în context cu „foarte mult”, „foarte bine”, „foarte frumos”, „foarte tare” etc.), antepus sau postpus verbului: „Foarte mulţămesc, mătuşică, şi 619 noapte bună!” (Sbiera); „Mulţumesc foarte D-lui Meissner” (Humpel, în Junimea şi junimiştii); „Din toată această încercare de latinizare exagerată, dar care se înţelege foarte din punctele de vedere ale luptei pentru naţionalitate” (Ionescu-Gion); „L-am sărbătorit foarte pe fratele meu atât la Bucureşti cât şi la Iaşi” (Humpel, în Junimea şi junimiştii); „nu se plânge foarte în o scrisoare” (Humpel, în Junimea şi junimiştii). în a doua jumătate a secolului al XX-lea, adverbul foarte apare autonom doar în „montaje emfatice presupunând adverbul mult' (Iordan, Robu 1978: 502) de tipul: „Vă foarte mulţumesc”, „Chiar îti place? - Foarte\” (Iordan, Robu 1978: 502). La începutul aceluiaşi interval, adverbul prea apare rar ca morfem al superlativului şi, în general, în sintagme recurente: „Mulţumindu-ţi prea mult îţi strâng mâna şi rămân vechiul tău prieten” (Gruber, în Junimea şi junimiştii); „Prea bine!... Voi lua măsurile de cuviinţă” (Rebreanu); „Te rog prea mult, ai grijă de fiu-meu” (Bassarabescu, în DLR). Cel mai des, prea exprimă excesul: „Şi văd că te iubesc prea mult. M-ai robit prea mult. Nu mai sunt bun de nimic fără tine, Fănicule, Fănicule, grozav sunt de tulburat” (Corespondenţa lui Rebreanu). în limbajul colocvial, mai ales popular, intensitatea absolută se poate exprima şi prin adverbe precum tare, grozav, mult, amar, amarnic, rău (pentru prima parte a perioadei analizate, vezi şi Byck 1937) sau locuţiuni adverbiale: de tot, cu totul etc. Adverbul tare înlocuieşte deseori morfemul foarte în limba vorbită: Tare rău, măicuţă, tare rău, zisei eu” (Hogaş); „Oamenii o duc tare greu” (Rebreanu) Adverbele tare, mult, grozav, amar pot reda singure intensitatea absolută: „Şi, adresându-se doamnei M..., declară că i-i foame tare, tare de tot” (Ibrăileanu); „Atitudinea lui Samurcaş mult m-a supărat” (Meissner, în Junimea şi junimiştii); „La franţuzeşte o cam codălghea: se gâdila grozav când îi vorbeai limbă străină” (Vlahuţă); „I-a înverşunat grozav afacerea tramvaielor” (Humpel, în Junimea şi junimiştii); „atunci se vor căi amarnic” (Rebreanu); „Te-ai înşelat amarnici” (Preda). Adverbul amar, sinonim cu foarte mult, apare în texte din prima parte a perioadei descrise: „Nedreptăţile însă la studii, acestea mai amar te mănâncă” (Delamarina); „Vă înşelaţi amar” (Vlahuţă); „Dacă îţi închipui că ai să mă terorizezi, te înşeli amar” (Corespondenţa lui Rebreanu). Locuţiunea adverbială de tot poate exprima ideea de superlativ absolut, raportându-se la un adverb ori singură: „Creangă purta o pălărie mare şi totdeauna cu un băţ gros pe umăr, călca lat de tot şi niciodată grăbit” (Ichim, în Junimea şi junimiştii); „îl presimţise el, aşa vag de tot, în unele zile de hoinăreală” (Vlahuţă); „S-au îmbătat de tot” (Sbiera). Locuţiunea cu totul poate marca, de asemenea, intensitatea absolută: „numiţi, mai dulce, «amăuţi» sau, cu totul eufemistic, «macedoneni»” (G. Călinescu). Intensitatea absolută se poate reda nuanţat şi prin construcţii de tipul [adverb + de + adverb] şi [adverb + adverb], care, în secolul al XX-lea, devin mai variate, sporindu-şi frecvenţa (vezi supra, 4.1). Aceste tipare de gradare simt foarte productive cu precădere în registrul elevat: „Fetiţa aceea vorbeşte deosebit de mlădios” (Agârbiceanu); „în urechi îi huruiau exasperant de uniform glasurile ploii” (Rebreanu); „Şi poţi vorbi cu mine perfect franc” (Humpel, în Junimea şi junimiştii). 620 Tot în registrul cult, intensitatea absolută poate fi redată şi prin expresii adverbiale (uneori pleonastice) precum cele din exemplele: „M-ar nemulţumi şi pe mine în cel mai înalt grad" (Vârgolici, în Junimea şi junimiştii)', „Cari ne-au atras atenţiunea în cel mai înalt grad’ (Babeş, în AAR); „Concordă, în modul cel mai perfect posibil, nu numai cu desvoltarea politică a Statului român (...)” (Onciul). în cazul adverbelor la gradul superlativ relativ care determină un adjectiv sau un adverb, se constantă tendinţa constantă, indiferentă la prescripţiile normative, de a le acorda: „Problema, astfel pusă pentru ştiinţa istoriei, este, fără îndoială una din cele mai grele de deslegat, fiind strâns legată de acele ştiinţe” (Onciul); „Se culeg prin sate copiii cei mai bine înzestraţi” (Iorga); „Cele mai bine cultivate relaţii” (idem). 7. CONCLUZII Schimbările care afectează clasa adverbului după 1880 nu sunt foarte însemnate. Derivatele în -eşte (-iceşte), -iş / -âş şi -mente, numeric şi funcţional, au o pondere în scădere faţă de adverbele omonime cu adjectivele. Din ce în ce mai puţine adverbe în -eşte sunt folosite curent, multe având tendinţa de a se fixa în anumite contexte. Marginal, au fost înregistrate exemple în care, în locul adverbelor modalizatoare în -eşte, sunt folosite formele în -esc (tipul este lumesc să..., cf. este firesc să...). Inventarul adverbelor nume de limbi s-a micşorat foarte mult, iar lexemelor rămase în uz le sunt preferate grupuri nominale. Adverbele terminate în -iceşte sunt în regres la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor. în deceniile al 6-lea şi al 7-lea ale secolului trecut, aceste forme au cunoscut o relativă revitalizare, apoi au avut o utilizare mai restrânsă, limitată la registrul cult, arhaizant. Cele câteva adverbe în -iş / -âş din fondul activ al limbii sunt populare şi apar în general în expresii. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, adverbele în -mente, condamnate de majoritatea lingviştilor, au devenit mai puţin frecvente. Au fost folosite însă pe parcursul întregii perioade, mai ales în stilul publicistic şi juridico-administrativ şi, izolat, de către unii intelectuali, dar nu au intrat în limbajul curent. în limba standard, adverbelor derivate în -iceşte şi -mente le sunt preferate echivalente: adverbe omonime cu adjective, expresii adverbiale cu structură regulată, locuţiuni prepoziţionale (juridiceşte -juridic, din punct de vedere juridic; totalmente - total, în totalitate, cu totul etc.). Numărul adverbelor omonime cu adjective a crescut, ca efect firesc al măririi numărului de adjective neologice. Tiparele sintactice mai vechi în care adjectivul are funcţionare adverbială [adverb + de + adjectiv / adverb], [adverb + adjectiv / adverb], [(verb copulativ +) adverb + propoziţie subiectivă / infinitiv ori supin] s-au întărit, fapt care a contribuit la dezvoltarea acestui procedeu de îmbogăţire a clasei adverbului. în prima parte a perioadei, adverbele simple şi compuse, expresiile adverbiale cu structură regulată şi locuţiunile adverbiale se caracterizează prin variaţie 621 formală. Această variaţie se reduce treptat în secolul al XX-lea (şi graţie lucrărilor normative oficiale). Dintre fenomenele mai generale, importante sunt: fixarea în limba literară a două serii de nehotărâte cu structură regulată (seriile cu ori- şi -va, la care se adaugă modalul oarecum), generalizarea expresiilor în mod... şi din punct de vedere... urmate de adjectiv şi crearea unei variante a primei {la modul...), mărirea numărului de construcţii adverbiale de tipul pe întrecute, pe nemâncate. Dintre faptele izolate, menţionăm fixarea în limba literară a formelor aici, acolo, totodată, destul, întotdeauna. Gradele de intensitate ale adverbului se realizează în acelaşi fel ca în cazul adjectivului. în perioada studiată, se consolidează statutul morfematic al mărcii de superlativ foarte şi se întăresc / reînnoiesc câteva tipare sintactice care permit exprimarea mai nuanţată a intensităţii. în perioada analizată, nu sunt înregistrate nici schimbări importante în structura lexico-etimologică a clasei adverbului. Unele calcuri intră în limbajul curent {cu nonşalanţă, din start, în trombă etc.). Cuvintele şi expresiile neadaptate (în special, din latină: ex cathedra, in nuce etc., şi, în ultimele decenii, din engleză: fair, O.K., fifty-fifty etc.) au o circulaţie restrânsă. Câteva forme specifice limbajului familiar-argotic {moca, nasol etc.) tind să-şi lărgească utilizarea. SURSE AAR [1894-1895] - Analele Academiei Române, seria II, tomul XVII (1894-1895). Secţiunea a Il-a: Partea administrativă şi dezbaterile: Discursuri, memorii şi notiţe, Bucureşti, Academia Română, 1894-1895. Agârbiceanu [1913] - Ion Agârbiceanu, Arhanghelii, [Bucureşti], Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956. E. Barbu [1957] - Eugen Barbu, Groapa. Roman, ediţia a IV-a, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1968. Blaga [1910-1961] - Lucian Blaga, Opere, voi. I ş.u., ediţie critică de George Gană, Bucureşti, Editura Minerva, 1982 ş.u. CADE [1926-1931] - I.-Aurel Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat. Partea I: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de I.-Aurel Candrea. Partea II: Dicţionarul istoric şi geografic universal de Gh. Adamescu, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, [1926-1931]. I.L. Caragiale [1873-1912] - I.L. Caragiale, Opere, voi. I-VH, ediţie îngrijită de Paul Zarifopol (voi. I-HI) şi Şerban Cioculescu (voi. IV-VII), Bucureşti, Cultura Naţională şi Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1930-1942. I.L. Caragiale [1901] - I.L. Caragiale, Momente, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Comp., 1901. M.I. Caragiale [1929] - Mateiu Ion Caragiale, Craii de Curtea- Veche, Bucureşti, Editura „Cartea românească”, [1929]. G. Călinescu [1938] - G. Călinescu, Enigma Otiliei, voi. I—II, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946. G. Călinescu [1941] — G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941. G. Călinescu [1945] - G. Călinescu, Istoria literaturii române: compendiu, ed. a 2-a, revăzută, Bucureşti, Naţionala Mecu, 1946. G. Călinescu [1953] - G. Călinescu, Bietul Ioanide. Roman, ediţia a Ii-a, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1965. M. Călinescu [2003] - Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, ediţia a D-a, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, Iaşi, Polirom, 2007. Cărtărescu [1994] -Mircea Cărtărescu, Travesti, Bucureşti, Humanitas, 1994. Cărtărescu [1996] - Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă, Bucureşti, Humanitas, 1996. 622 Cărtărescu [1999] - Mircea Cărtărescu, Postmodemismul românesc, Bucureşti, Humanitas, 1999. Cărtărescu [2004] - Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, Bucureşti, Humanitas, 2004. Cioran [1934] - Emil Cioran, Pe culmile disperării, Bucureşti, Humanitas, 1990. Cioran [1936] - Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Humanitas, 1990. Codul penal [1939] - Codul penal Carol al II-lea: întocmit conform art. 608 din legea decretată sub nr. 3274 /1938publicată în Monitorul Oficial nr. 222 din 24 septemvrie 1938, cu introducerea în text şi a modificărilor făcute prin decretul-lege nr. 3629 /1939, publicat în Monitorul Oficial nr. 233 din 7 octomvrie 1939, Bucureşti, Imprimeria Penitenciarului „Văcăreşti”, 1939. Corespondenţa lui I.L. Caragiale [1905-1912] - Şerban Cioculescu, Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905-1912), Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1935. Corespondenţa lui Grigorescu - G. Oprescu, Corespondenţa lui N. Grigorescu, Bucureşti, Tipografia „Universul” S.A., 1944. Corespondenţa lui Rebreanu [1900 1943] - Liviu Rebreanu. Opere 21. Corespondenţa de familie: 1900-1943, ediţie critică de Niculae Gheran, Bucureşti; Bistriţa-Năsăud; Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă: Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, Muzeul Judeţean Bistriţa-Năsăud, 2002. DA* ** - Academia Română, Dicţionarul limbii române. Sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Tomul I. Partea I: A -B, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, 1913; Tomul I. Partea II: C, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul”, 1940; Tomul I. Partea HI. Fascicula I: D - De, Bucureşti, „Universul”, întreprindere Industrială a Statului, 1949; [Fascicula E: De - Desţina; şpalt, 1948]; Tomul E. Partea I: F - I, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 1934; Tomul E. Partea E. Fascicula I: J - Lacustru, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul” S.A., 1937; Tomul II. Partea II. Fascicula II: Ladă - Lepăda, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul” S.A., 1940; Tomul E. Partea II. Fascicula IE: Lepăda - Lojniţă, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul” S.A., 1948. Dan [1935-1937] - Pavel Dan, Scrieri, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Comeliu Regman, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965. DCR2 - Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a E-a, Bucureşti, Logos, 1997. DDRF [1893-1895] - Frederic Dame, Nouveau dictionnaire roumainfrangais, voi. LTV, Bucarest, Imprimerie de l’Etat, 1893-1895. Delamarina [n.l870-m.l896] - Victor Vlad Delamarina, Ăl mai tare om din lume: versuri, proză memorialistică, scrisori, ediţie îngrijită şi prefaţată de Simion Dima, Timişoara, Facla, 1972. Delavrancea [1909] - [Barbu] Delavrancea, Apus de soare. Dramă în IV acte, Bucureşti, Socec & Comp., 1912. DEX1 [1975] - Academia Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975 (conducătorii lucrării: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche). DEX2 [1998] - Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a E-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998 (conducătorii lucrării: acad. Ion Coteanu, dr. Luiza Seche, dr. Mircea Seche). DI [1957] - Academia Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionar invers, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957. DILR [2007] - Cecilia Căpăfină (coord.), Dicţionar invers al limbii române, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007. DLR - Academia Română, Dicţionarul limbii române. Serie nouă. Redactori responsabili: acad. Iorgu Iordan, acad. Alexandru Graur şi acad. Ion Coteanu. Din anul 2000, redactori responsabili: acad. Marius Sala şi acad. Gheorghe Mihăilă. Bucureşti, Editura Academiei. Tomul I. Partea a 3-a. Litera D (D-Deînmulţit), 2006; Tomul I. Partea a 4-a. LiteraD (Deja-Deţinere), 2006; Tomul I. Partea a 5-a. Litera D (Deţinut - Discopotiriu), 2007; Tomul I. Partea a 6-a. Litera D (Discord - Dyke), 2009; Tomul I. Partea a 7-a. Litera E (E - Erzaţ), 2009; Tomul I. Partea a 8-a. Litera E (Es - * în cazul volumelor de corespondenţă, autorul a fost trecut explicit numai dacă nu era cel din titlul volumului. ** Pentru citatele din DA-DLR, atunci când cuvântul / construcţia care a interesat nu este cuvântul-titlu, s-a făcut trimitere la cuvântul-titlu de sub care a fost luat exemplul prin indicaţia s.v. 623 Ezredeş), 2010; Tomul EI. Literele J, K, Q, 2010; Tomul IV. Litera L (L - Lherzolită), 2008; Tomul V. Litera L (Li - Luzulă), 2008; Tomul VI. Litera M, 1965-1968; Tomul VII. Partea 1. Litera N, 1971; Tomul VII. Partea a 2-a. Litera 0, 1969; Tomul VEL Partea 1. Litera P (P - Păzui’), 1972; Tomul VEI. Partea a 2-a. Litera P (Pe - Pînarj, 1974; Tomul VTE. Partea a 3-a. Litera P (Pînă -Pogrilanie), 1977; Tomul VEI. Partea a 4-a. Litera P (Pogrijanie - Presimţire), 1980; Tomul VIE. Partea a 5-a. Litera P (Presin - Puzzolană), 1984; Tomul IX. Litera R, 1975; Tomul X. Partea 1. Litera S (S-Scîabuc), 1986; Tomul X. Partea a 2-a. Litera S (Scladă - Semînţărie), 1987; Tomul X. Partea a 3-a. Litera S (Semn - Sîveică), 1990; Tomul X. Partea a 4-a. Litera S (Slab - Sponghios), 1992; Tomul X. Partea a 5-a. Litera S (Spongiar - Swing), 1994; Tomul XI. Partea 1. Litera Ş, 1978; Tomul XI. Partea a 2-a. Litera T (T- Tocăliţă), 1982; Tomul XI. Partea a 3-a. Litera T (Tocăna -Twist), 1983; Tomul XE. Partea 1. Litera Ţ, 1994; Tomul XE. Partea a 2-a. Litera U, 2002; Tomul XEI. Partea 1. Litera V (V - Veni), 1997; Tomul XEI. Partea a 2-a. Litera V (Venial - Vizurină), 2002; Tomul X3E. Partea a 3-a. Litera V (Vîclă - Vuzum) şi Literele W, X, Y, 2005; Tomul XTV. Litera Z, 2000. DLRLC [1955-1958] - Dicţionarul limbii române literare contemporane, sub direcţia prof. univ. Dimitrie Macrea şi acad. Emil Petrovici, voi. I, A-C, 1955; voi. al E-lea, D-L, 1956; voi. al El-lea, M-R, 1957; voi. al IV-lea, S-Z, 1958, [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Populare Române. DLRM [1958] - Academia Republicii Populare Române, Dicţionarul limbii române modeme, sub direcţia prof. univ. D. Macrea, [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958. DOOM2 [2005] - Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a E-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005 (coord.: Ioana Vintilă-Rădulescu). Dragomirescu, Adamescu [1920] - Mihail Dragomirescu, Gh. Adamescu, Curs de limba română pentru şcoalele secundare. Manual de limba română pentm clasa VIII a Liceelor de Băeţi şi a Şcoalelor secundare de fete. Conform programului din 1908, ediţia EI, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., Societate Anonimă, 1920. Eliade [1933] - Mircea Eliade, Maitreyi. Roman, ediţie definitivă, Bucureşti, Editura Cugetarea, [fia.]. Eliade [1942] - Mircea Eliade, Salazar şi revoluţia în Portugalia, Bucureşti, Editura Scara, 2002. Galaction [1914—1961] - Gala Galaction, Chipuri şi popasuri: confesiuni literare, ediţie îngrijită, prefaţată şi tabel cronologic de Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969. Galaction [1914-1961] - Gala Galaction, Opere, voi. 1-10, ediţie îngrijită, prefaţată, tabel cronologic, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Minerva, 1994-2005. Gârleanu [1905-1910] — Emil Gârleanu, Din lumea celor cari nu cuvântă: nuvele şi schiţe, antologie, postfaţă şi bibliografie de Ion Baiu, Bucureşti, Editura Minerva, 1988. Hasdeu [1892] - B.P. Hasdeu, „Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice”, în Pierit-au dacii?, ediţie îngrijită de Gr. Brâncuş, Bucureşti, Dacica, 2009, p. 302-350. Hogaş [1874-1917] - C. Hogaş, Pe drumuri de munte [nuvele], voi. I. Amintiri dintr-o călătorie în Munţii Neamţului, 1944; voi. E. Răzleţe şi diverse, 1947, cu o introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, Fundaţia Regală pentm Literatură şi Artă. Holban [1931, 1934] - Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic. Ioana, ediţie îngrijită, prefaţă şi curriculum vitae de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 100+1 Gramar, 1995. Ibrăileanu [1908] - G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, ediţia a E-a, Iaşi, „Viaţa românească”, 1922. Ibrăileanu [1933] - G. Ibrăileanu, Adela. Fragment din jurnalul lui Emil Codrescu (iulie-august 189...), Bucureşti, Editura „Adevărul”, [f a.]. Ionescu-Gion [1890] - Gh. I. Ionescu-Gion, Cum vorbim: conferinţă rostită la Jubileul Atheneului şi însoţită de scrisorile d-lor: A.I. Qdobescu, B.P. Hasdeu, L. Şăineanu, A.D. Xenopolu, Th. D. Sperantia, A.I. Ciurcu (25 Nevember, 1890), cu o caracterizare de N.I. Apostolescu; cu un studiu introductiv şi note de Petre V. Haneş, Bucureşti, Editura Tipografiile Române Unite, 1936. Iordan, Robu [1978] - Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978. Iorga [1911] -N. Iorga, Breasla blănarilor din Botoşani. Catastihul şi actele ei, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, 1911. Iorga [1913] - N. Iorga, Istoria statelor balcanice în epoca modernă, Vălenii-de-Munte, Tipografia Societăţii „Neamul Românesc”, 1913. IVLRA [2002] - Liliana Ionescu Ruxăndoiu (coord.), Interacţiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiţă de tipologie, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002. 624 Junimea şi junimiştii - Junimea şi junimiştii: scrisori şi documente inedite, ediţie îngrijită, introducere şi note de Ion Arhip şi Dumitru Văcariu, Iaşi, Junimea, 1973. Lambrior [1892] - A. Lambrior, Gramatica română. Fonetica şi morfologia, [publicata postum de Gh. Ghibănescu], Iaşi, 1892. Liiceanu [1983] - Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983. Liiceanu [1994] - Gabriel Liiceanu, Despre limită, Bucureşti, Humanitas, 1994. Liiceanu [2002] - Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, Bucureşti, Humanitas, 2002. Lovinescu [1909-1923] - Eugen Lovinescu, Critice, voi. I. Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1909; voi. II, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., 1910; voi. III, Bucureşti, Institutul de editură şi arte grafice „Flacăra”, 1915; voi. IV, Bucureşti, Tipografia „Gutenberg”, 1916; voi. V, Bucureşti, Editura Viaţa Românească, S. A., 1921; voi. VI, Bucureşti, Editura Ancora, 1921; voi. VII. Bucureşti, Editura Ancora, 1922; voi. VID, Bucureşti, Editura Ancora, 1923; voi. IX, Bucureşti, Editura Ancora, 1923. MDN10 - Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, ediţia a X-a revăzută, augmentată şi actualizată, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2008. Mihăescu [1935] - Gib Mihăescu, DonnaAlba, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1968. Monitorul oficial al României: Dezbateri parlamentare, 2009, voi. 20, Bucureşti, Parlamentul României, Adunarea Deputaţilor. Muşatescu [1975] - Vlad Muşatescu, De-a puia-gaia (Jocurile detectivului Conan), Bucureşti, Albatros, 1975. Noica [1934] - Constantin Noica, Mathesis sau Bucuriile simple, ed. a 2-a, Bucureşti, Humanitas, 1992. Onciul [1906] - D. Onciul, Epocele istoriei şi împărţirea ei: discurs rostit la 22 martie (4 aprilie) 1906 [cu răspuns de Dimitrie A. Sturdza], Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, 1906. Paleologu [1997] - Al. Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Iaşi, Polirom, 1997. Papadat-Bengescu [1919-1955] - Hortensia Papadat-Bengescu, Opere, voi. I ş.u., ediţie şi note de Eugenia Tudor, prefaţă de Const. Ciopraga, Bucureşti, Editura Minerva, 1972 ş.u.. Patapievici [1995] - Horia-Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii: eseu asupra formării, Bucureşti, Humanitas, 1995. Patapievici [2001] - Horia-Roman Patapievici, Omul recent: o critică a modernităţii din perspectiva „Ce se pierde atunci când ceva se câştigă? ”, Bucureşti, Humanitas, 2001. Pârvan [1905] - Vasile Pârvan, Relaţiile lui Ştefan-cel-Mare cu Ungaria, Bucureşti, Socec, 1905. Camil Petrescu [1930] - Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946. Philippide [1897] - Alexandru Philippide, Gramatica elementară a limbii române, Iaşi, Editura Librăriei Isr. Kuppermann, 1897. Preda [1980] - Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, voi. I—EH, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980. Rebreanu [1908-1944] - Liviu Rebreanu, Opere, text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, studiu introductiv de Al. Piru, voi. 1-3, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1968; voi. 4-14, [Bucureşti], Editura Minerva, 1970-1989. Rebreanu [1922] - Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor. Roman, ed. a Ii-a, Bucureşti, Cartea Românească, [1922]. Rebreanu [1932] - Liviu Rebreanu, Răscoala. Roman, [Bucureşti], Editura, Adevărul”, [1932]. Rosetti, Byck [1945] - Al. Rosetti, J. Byck, Gramatica limbii române, ediţia a doua revăzută şi adăogită, Bucureşti, Editura Ziarului „Universul” S.A., 1945. Sadoveanu [1897-1961] - Mihail Sadoveanu, Opere, voi. I-XVUI, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1954-1959; voi. XIX ş.u. Bucureşti, Editura pentm Literatură [1964—1967] şi Editura Minerva [1970 ş.u.]. Sbiera [1886] - Ion G. Sbiera, Poveşti poporale românesci, Cemăuţ, Tipografia arhiepiscopală, 1886. SDLR [1939] - August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti. (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme), ediţiunea întâia, Iaşi, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939. Slavici [1881-1925] - Ioan Slavici, Opere, voi. I. Nuvele', voi. II. Mara, [Bucureşti], Editura de Stat pentm Literatură şi Artă, 1952. Steinhardt [1991] - N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Virgil Ciomoş, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991. 625 Teodoreanu [1925-1927] - Ionel Teodoreanu, La Medeleni, voi. I. Hotarul nestatornic; voi. II. Drumuri; voi. EI. între vânturi, ediţia I, Bucureşti, „Cartea românească”, [1925-1927]. Topârceanu [1904-1937] - George Topârceanu, Scrieri, ediţie îngrijită, prefaţă, note, comentarii, tabel cronologic şi bibliografie de Al. Săndulescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1983. Verdeş [2000] - Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze, Bucureşti, Univers, 2000. Vlahuţă [1901, 1910, 1894] - Al. Vlahuţă, România pitorească. Pictorul Nicolae Grigorescu. Dan, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965. Zamfîrescu [1877-1922] - Duiliu Zamfirescu, Opere, voi. I-V, ediţie îngrijită, prefaţă, cronologie, note, glosar, indici şi bibliografie de Mihai Gafiţa; voi. VI, ediţie de Ion Adam şi Georgeta Adam; voi. Vn-Vm, ediţie îngrijită de Al. Săndulescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1970-1985. 626 PREPOZIŢIA 1. ASOCIERI ALE PREPOZIŢIILOR................................. 630 1.1. Asocieri ale prepoziţiei pe............................ 630 1.2. Asocieri ale prepoziţiei până.......................... 630 1.3. Asocieri ale prepoziţiei drept......................... 631 2. CONSTRUCŢII PREPOZIŢIONALE ECHIVALENTE CU FORME CAZUALE..................................................... 631 2.1. Construcţii corespondente formei cazuale de dativ şi de genitiv.... 632 2.2. Construcţii cu prepoziţii funcţionale (golite de sens). 632 3. EXTINDERI ŞI RESTRÂNGERI DE UTILIZARE A PREPOZIŢIILOR............................................. 633 3.1. Prepoziţia a........................................... 633 3.2. Prepoziţia asupra...................................... 633 3.3. Prepoziţia întru....................................... 634 3.4. Prepoziţia între....................................... 635 4. PREPOZIŢII ŞI LOCUŢIUNI PREPOZIŢIONALE ÎN CONCURENŢĂ............................................... 635 4.1. în contra şi contra.................................... 635 4.2. în ciuda şi cu tot..................................... 636 4.3. în privinţa şi cu privire la........................... 636 4.4. Privitor /privitoare la şi referitor /referitoare la... 637 4.5. Cât despre şi cât priveşte............................. 637 4.6. în legătură cu şi legat de............................. 637 4.7. Potrivit şi potrivit cu................................ 637 4.8. Conform, conform cu şi în conformitate cu.............. 638 4.9. în ce priveşte şi în ceea ce priveşte.................. 638 5. CONCLUZII.................................................. 639 PREPOZIŢIA în textele secolului al XX-lea sunt utilizate următoarele prepoziţii (înregistrate, de altfel, şi de gramaticile vremii): a) a, asupra, către, cu, de, drept, după, fără (fără de), în, între, întru, la, lângă, până, pe, pentru, peste, spre, subt, sub; b) de-a, de la, despre, din, dintre, înspre, prin, printre şi întru, dintru, printru (cu variantele justificate fonetic într-, dintr- şi printr-). Primele (cele de sub a) sunt interpretate de către gramaticieni drept prepoziţii simple, celelalte (vezi supra, b) sunt considerate prepoziţii compuse (Tiktin [1893] 1945: 134-136, Scriban 1925: 152-158). Deşi nu apar în texte, prespre, prespe, preste sunt menţionate totuşi în gramaticile începutului de secol ca forme vechi, corespunzătoare lui peste. Rare în texte, sunt înregistrate în gramatici drept regionalisme formele: cătră (moldovenism pentru către), dân (moldovenism pentru din), dântre (muntenism pentru dintre), dântru (moldovenism pentru dintru), întră (folosit în Banat, pentru între), pântru, păntru şi pintru (muntenisme şi, respectiv, moldovenisme, corespunzătoare lui pentru), dă şi pă (muntenisme pentru de şi pe). Acestea din urmă, variante regionale / populare, ca şi formele vechi pre şi fără de nu simt recomandate de către lingvişti. De altfel, ele nu sunt utilizate în limba standard. O situaţie aparte o are prepoziţia sub concurentă a lui supt. Sub, considerată neologism în primele decenii ale secolului, nu este recomandată de către unii specialişti, dar este acceptată de alţii (compară: Scriban 1925: 153, Iordan 1943: 400 cu Tiktin [1893] 1945: 134). în textele scrise în această perioadă sub se impune, subt fiind destul de slab reprezentat în primii ani ai secolului („slujeau mercenarii, supt «condotierii» care se angajau cu contract”, Negulescu). în următoarele decenii supt apare doar în opera unor scriitori care utilizează un limbaj arhaizat (,.Dăvidei (....) o luă pe supt piciorul ţancului”, Sadoveanu). în a doua jumătate a secolului supt nu mai este folosit. Dintre prepoziţiile curente, unele au o utilizare limitată, apărând doar în anumite contexte (de exemplu, a; vezi infra, 3.1), altele dispar din limba literară comună (de pildă dintru, înde', vezi XIX, Prepoziţia, 1), unele îşi restrâng domeniul specializându-se pentru anumite registre lingvistice (de exemplu, întru-, vezi infra 3.3), altele îşi extind semnificaţia (vezi, de pildă, asupra-, infra, 3.2). Studiile din a doua jumătate a secolului includ în clasa prepoziţiilor şi pe mulţumită, datorită, graţie, precum şi pe ca (= în calitate de), drept (= în calitate de, lângă, pentru), decât. Totodată, în studiile recente (GALR I: 583) se arată că „au valoare apropiată de prepoziţii” unele adverbe precum contrar şi unele forme verbale nepersonale ca exceptând sau privind. în ultimele decenii pătrund în limba română şi per, pro, supra, versus, via etc. (Avram 1997: 264, Avram 2005, Guţu Romalo 2000). Pe tot parcursul secolului al XX-lea continuă procesul de trecere a adverbelor în clasa prepoziţiilor fără / cu modificarea formei. De pildă, alături de în contra 628 („A. Russo a scris (...) în contra stricătorilor de limbă”, Ibrăileanu), conform („conform intereselor strategice ale diverselor grupuri”, Cărtărescu), potrivit („potrivit voinţei sale”, Caragiale) etc., apar în texte şi înlăuntrul, deasupra, dedesuptul, înaintea, înapoia, îndărătul, împotriva, împrejurul - adverbe la care se ataşează o particulă omonimă cu articolul hotărât (infra, 4.). Unele dintre aceste prepoziţii şi locuţiuni pot apărea şi fără particula similară articolului, în construcţii de tipul: înainte-ţi (alături de înaintea-ţi), împotrivă-i (dar şi împotriva-i), în urmă-i (dar şi în urma-\) etc., construcţii pe care GLR2 1: 328 le semnalează ca fiind mai vechi şi mai frecvente, iar GALRI: 202 le înregistrează ca rare şi învechite. Cercetarea textelor literare arătă că, într-adevăr, în secolul al XX-lea, grupurile cu prepoziţie fără particulă au o utilizare restrânsă: „se desfăşura înainte-mC (Hogaş); „să fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe duşmănii” (Caragiale); „nu mă lăsai până (...) nu-1 repezii năprasnic împotrivă-mi” (Mihăescu). Sunt preferate structurile alternative (cu particulă): „nu voi stărui asupra-i” (Caragiale), „un eu închis asupra-şi” (Noica); vezi şi XX, Pronumele, 1.2.2, Textele secolului abundă în grupări alcătuite prin asocierea unor prepoziţii cu adverbe sau substantive, grupări cu un comportament prepoziţional (aşa-numitele locuţiuni şi grupări cvasilocuţionale prepoziţionale). Unele sunt deja construcţii îngheţate, fiind utilizate şi în secolul anterior: afară de, împreună cu, afară din, conform cu, cât pentru, cât despre, în dreptul, în lungul, în faţa, în dosul, în locul, în / de dragul, în urma, din pricina, faţă cu, faţă de, faţă-n faţă de (sau cu). Altele sunt noi, formate din unităţi lexicale româneşti (prin asocierea unor adverbe cu unele prepoziţii, uneori sub influenţa tiparelor din limbi străine): potrivit cu (vezi infra, 4.7), în (ceea) ce priveşte (vezi infra, 4.9), în ciuda (vezi infra, 4.2), cu tot („Cu tot farmecul atâtor amintiri scumpe”, Caragiale), în urma („în urma înstrăinării dintre noi”, Ibrăileanu), în vederea („va veni la Bucureşti, în vederea continuării studiilor”, Călinescu), în virtutea („lucrurile merg aşa cum au fost aşezate, în virtutea unei armonii prestabilite”, Ionescu), din cauza („Suferinţa din cauza depărtării divine”, Blaga). Nu apar în textele literare cercetate, deşi sunt înregistrate în gramatici deosebit de, peste drum de. Apar rar şi mai ales în textele din primele decenii cât pentru („Adeseori Cantemir a fost acuzat de stil greoi şi pedant. (...) Cât pentru pedantism, nu-1 pot descoperi”, Iorga) şi alăturea cu („Faptul că (...) pus alăturea cu faptul că...”, Ibrăileanu). Unele grupări (cvasi)locuţionale prezintă forme paralele: afară de şi în afară de, faţă de şi faţă cu, în afara şi în afară de, în jurul şi în jur de. Lucrările de cultivare a limbii remarcă faptul că unele dintre aceste variante sunt folosite în texte din domenii specializate, iar altele au configuraţii semantice diferite. De exemplu: afară din se diferenţiază (în) afară de, primul exprimând localizarea, cel de-al doilea redând excepţia: „ieşind iute cu dânsa afară din chilie” (Hogaş) „nimeni nu intra în biroul domnului Deleanu, afară de Olguţa” (Teodoreanu) ,.jn afară de înjurăturile româneşti neaoşe (...), nu mai vorbea decât franţuzeşte.” (Caragiale) 629 De asemenea, în timp ce în funcţie de are o răspândire generală, varianta funcţie de este specifică limbajului matematic. în ce priveşte raportarea la normele limbii literare actuale, lucrările de specialitate contemporane subliniază că în limba română din ultimele două decenii sunt preferate următoarele locuţiuni: alături de, faţă de, vizavi de, în raport cu, pe baza, în temeiul. Formaţiile paralele ale acestora (alături cu, faţă cu, vizavi cu, în raport de, în baza) nu sunt recomandate (Avram 1997: 277). Clasa locuţiunilor prepoziţionale este deschisă, anumite grupări fiind în concurenţă unele cu altele sau concurând adverbele cu statut prepoziţional (vezi conform / conform cu / în conformitate cu; potrivit /potrivit cu etc.; vezi infra, 4.). 1. ASOCIERI ALE PREPOZIŢIILOR 1.1. Asocieri ale prepoziţiei pe Un fapt de limbă înregistrat constant în textele secolului XX şi consemnat chiar în primele gramatici din această perioadă priveşte particularitatea prepoziţiei pe, care, antepusă altei prepoziţii de loc sau de timp, introduce trăsătura [+ aproximaţie, vag] (Tiktin [1893] 1945: 135, Scriban 1925: 155), context în care pe îşi schimbă statutul, devenind adverb. Fenomenul este bine reprezentat în corpusul cercetat: „Venea pe la Sia în fiecare seară” (Papadat-Bengescu), „dam câte o raita pe la mănăstiri” (Caragiale), „pe la mijlocul verii le păzea” (Barbu), „mici excursii pe la marginea oraşului” (Preda), „trebăluise pe la cuptor” (Cărtărescu). 1.2. Asocieri ale prepoziţiei până Un fapt de limbă constant îl constituie particularitatea prepoziţiei până care este utilizată numai înaintea adverbelor (vezi infra, a) sau a grupărilor cu substantive temporale ce pot fi asimilate adverbelor (vezi infra, b): a) „de la sfârşitul veacului de mijloc până azi” (Ibrăileanu), „până unde poate merge laşitatea?” (Rebreanu), „Mă invitase până acum de două ori” (Eliade), „în stânga, până departe” (Ibrăileanu), „simţiri până atunci latente” (Călinescu), „merg până acolo încât te rog” (Liiceanu); b) „găzduiţi până a doua zi” (Hogaş), „de dimineaţa şi până seara” (Preda), „de luni până sâmbătă, făcea acelaşi lucru” (Cărtărescu). în corpusul cercetat apar numai contexte în care substantivul este precedat de până asociat cu altă prepoziţie postpusă, iar gramaticile subliniază acest fenomen înregistrat consecvent pe întreg parcursul secolului. Cu toate că lucrările de specialitate (Tiktin [1893] 1945: 135, Scriban 1925: 155) remarcă frecvenţa grupărilor până la, până după, până în, materialul cercetat evidenţiază unele diferenţe. Sunt foarte des utilizate grupările până la şi până în: „ajungea până la noi glasul omului” (Hogaş), „înaintă până la marginea gropii” (Rebreanu), „o boltă apăsătoare până la disperare” (Blaga); „până în zarea apusului” (Teodoreanu), ,pănă în mijlocul străzii înguste” (Petrescu), „trăim cu vehemenţă - până în concretul ultim - misterul obnubilării lui” (Pleşu). Până după apare mai rar şi mai ales în prima jumătate a secolului: „ţine de la 1840 până după 1860” (Ibrăileanu), ,până după miezul nopţii, am pierdut suma” 630 (Petrescu). Frecvenţa acestei grupări este similară cu a altora precum: „Şi-mi întinse paharul până sub nas” (Hogaş), „coada ajungea până aproape de marginea satului” (Rebreanu), „se rostogoli până lângă noi” (Caragiale), „Masa o prelungeam până spre miezul nopţii” (ibidem), „cu turetcile până peste genunchi” (Sadoveanu), „până către ora 12” (Liiceanu), „până prin deceniul al şaptelea” (Marino), „până în jurul orei zece p.m” (Patapievici). 1.3. Asocieri ale prepoziţiei drept Materialul faptic al limbii nu este totdeauna în concordanţă cu cerinţele normei literare. De pildă, drept care şi drept pentru care apar în textele secolului XX până în etapa actuală. Prima construcţie se regăseşte în textele artistice pe întreg parcursul secolului, cu o frecvenţă mai mare după deceniul al cincilea: „Glasul îi suna gol şi prefăcut, de două ori se încurcă, drept care generalul îi aruncă două priviri scrutătoare” (Rebreanu) „s-a hotărât să sfârşească cu hoţia (...). Drept care, domn' primar Rigo a început cu pavarea străzilor” (Barbu) „Păi dacă e vorba de aşa ceva, ce mare ispravă, şi noi ştim să muncim... Drept care, cei mai îndrăzneţi dintre ei (...) s-au şi pus cu brâncile pe treabă.” (Preda) „Mi-am propus să pun capăt traducerilor, drept care privesc acest dialog, ca şi volumul heideggerian, ca restanţe.” (Liiceanu) „Oarecari remuşcări artisticeşti îl mai încearcă pe regizorul Paul Verhoeven, drept care se opinteşte s-o cotească prin textualisme.” (Popescu) Drept pentru care, considerată o construcţie tautologică şi, în consecinţă, nerecomandată (Avram 1997: 272), este prezentă în textele praxiologice din cea de-a doua parte a secolului: „Parlamentarii au fost trimişi în teritoriu, la munca de jos, dar campania lor a fost una în care s-a dorit doar sabotarea PDSR, drept pentru care fiecare a mers pe cont propriu” (Adevărul) „Acesta nu cunoştea foarte multe amănunte în legătură cu subiectul sau subiectele, drept pentru care ne-a trimis la M.F” (Capital) „el a fost acuzat că nu a realizat investiţiile de 1.400.000 de dolari la care se angajase în momentul preluării societăţii de la FPS, drept pentru care i-a fost reziliat contractul.” (Evenimentul Zilei) 2. CONSTRUCŢII PREPOZIŢIONALE ECHIVALENTE CU FORME CAZUALE Unele construcţii prepoziţionale redau semnificaţii echivalente cu formele cazuale de dativ sau de genitiv. Frecvente în texte, aceste construcţii semnalate în gramaticile primelor decenii (Scriban 1925: 135-136) sunt descrise amănunţit şi raportate la normele limbii literare în gramaticile din a doua jumătate a secolului (GLR1!: 346-375, GLR21: 334-282, Avram 1997: 268-271, GALRI: 614). 631 2.1. Construcţii corespondente formei cazuale de dativ şi de genitiv 2.1.1. Corespondentă dativului este construcţia [la + substantiv] ocurentă în contexte cu verbe precum a cere, a da etc., verbe care, prin configuraţia lor sintactică impun asocierea cu un nominal obiect indirect: „furăm nevoiţi a cere la stariţa schitului pe cineva” (Hogaş), „o dăm la paseri” (Eliade), „Le mai dai la ucenicii dumitale” (Barbu), „le spuneam la toţi" (Preda). Deşi apare şi în textele literare, construcţia cu la este înregistrată mai ales în limbajul oral, unde, pe parcursul secolului, s-a extins: termenul precedat poate fi orice fel de substantiv (comun - cu formă de singular sau plural - sau propriu). în registrul popular şi familiar structura [la + substantiv comun pl.: „Le-am dat la copii”] înregistrează o frecvenţă mai mare, pe când structura [la + substantiv comun sg. / substantiv propriu: „I-am dat la un copil”, „I-am spus la Veronica”] este preferată în limbajul regional (Avram 1997: 270). Nu au fost înregistrate în textele literare cercetate, dar sunt menţionate în gramaticile din a doua jumătate a secolului (GLR11: 366-367, GLR21: 331, 367, GALR I: 614), construcţiile în care la precedă un numeral („Am cumpărat cărţi la doi copiF) sau un grup nominal cu un cuantificator invariabil („A răspuns la orice solicitare”). în această situaţie construcţia cu la este singura modalitate de expresie a semnificaţiei de dativ. De asemenea, la poate însoţi un pronume sau adjectiv pronominal („Le-am dat cărţi la toţi”, „Am dat cărţi la toţi copii”), fiind în variaţie liberă cu forma de dativ. Şi alte prepoziţii, precum către, cu, de la, în, pentru, formează construcţii prepoziţionale în variaţie liberă cu formele de dativ: „a zis către mine” (reg.), „asemănător cu celelalte”, „a se sustrage de la îndatoriri”, „a se încrede în cineva”, „tipic pentru cineva” (apud Avram 1997: 271). 2.1.2. Conforme structurii limbii sunt construcţiile în care prepoziţia a precedă un nominal total sau parţial invariabil - numeral, adjectiv care exprimă cantitatea, adjectiv calificativ sau pronume, alcătuind împreună structuri cu semnificaţia genitivului: „tată a trei băieţi”, „exemplu a numeroşi elevi”, „părerea a diferiţi colegi”, „valoarea a (ceea) ce s-a construit” (apud Avram 1997: 270; vezi şi GLR11: 346-348, GLR21: 334-336, GALR I: 614); vezi infra, 3.1. 2.2. Construcţii cu prepoziţii funcţionale (golite de sens) Sunt echivalente cu forma de genitiv unele structuri cu de, cu răspândire generală (exemplificate de gramaticile-vremii) precum: „Prefectul de judeţ”, „Viaţă de călugăr”, „casă de boier”, „sunet de metal” (Scriban 1925: 155), „fecior de împărat”, „muncă de cercetător” (GLR2 I: 341-348). în limba română literară a primei jumătăţi de secol XX, unele construcţii de acest fel sunt deja expresii consacrate: fapt de zi, mijloc de oraş, cap de masă (GALR I: 354) Rare - specifice limbajului popular şi familiar - sunt grupările cu de la, menţionate în lucrările de specialitate: „căprioară de la munte / Cu steluţă albă-n frunte”; „Du-te neică, tot te-ai duce (...)/ Să duci dor de la neveste” (poezie pop.), „cheia de la ladă”, „uşa de la beci” (apud Scriban 1925:155); „acoperişul de la casă” (apud Avram 1997: 271). 632 3. EXTINDERI ŞI RESTRÂNGERI DE UTILIZARE A PREPOZIŢIILOR 3.1. Prepoziţia a 3.1.1. Cu toate că potrivit gramaticilor din primele decenii (Tiktin [1893] 1945: 134, Iordan 1943: 380) prepoziţia a cu valoare modal-comparativă, este folosită popular şi familiar în construcţii fixe, după verbele a călca, a face, a meni, a mirosi etc., în texte se înregistrează doar grupări în care regentul este verb de percepţie olfactivă: „dacă nu mirosea tocmai a smirnă şi a tămâie, apoi mirosea cel puţin a un parfum obişnuit pe vremuri” (Hogaş), „puţind a sărăcie” (Caragiale), „duhnind a tutun” (Călinescu). După primele decenii ale secolului se constată o extindere a utilizării acestei prepoziţii, în construcţii cu alte tipuri de verbe. Explicaţia acestui fenomen constă în dorinţa autorilor de a obţine efecte stilistice, prin mimarea limbajului popular sau familiar (Iordan 1943: 380): „F. se lumină a pricepere” (idem)fgemea, în răstimpuri, a lugubru şi a pustiu” (Hogaş), „greieri ţârâiau a arşiţă” (ibidem), „capul întors a necaz, în profil” (Petrescu). în a doua jumătate a secolului această tendinţă dispare, în textele literare fiind înregistrate numai sintagme de tipul [a mirosi + a + substantiv]. 3.1.2. Prepoziţia a din structurile cu valoare de genitiv (vezi supra, 2.2) sau din grupurile prepoziţionale având centre pe datorită, mulţumită sau graţie este folosită frecvent mai ales în textele literare din cea de-a doua jumătate a secolului: „împotriva a tot ce o poate lua înaintea experienţei” (Preda), „datorită a numeroase cauze obiective” (Adevărul). 3.1.3. Deşi rar, este folosită pe tot parcursul secolului, mai ales în limbajul oral sau în stilul administrativ-comercial, prepoziţia omonimă neologică a (< fr. ă), cu sens distributiv, precedând numerale („10 nasturi a 5 lei”, GLR11: 348). 3.2. Prepoziţia asupra Intens folosită în textele secolului XX, prepoziţia asupra funcţionează deja cu o extindere de semnificaţie (Vasiliu 1961: 34). Semnificaţia se deplasează de la sensul „direcţie concretă” („Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii”, Rebreanu; „mişca mâinile asupra mesei”, Călinescu) la cel de „direcţie abstractă” („Nemulţumirea ei se răsfrângea asupra fetei”, Papadat-Bengescu; „Paşadia, singur, reveni întrucâtva asupra severei sale păreri”, Caragiale). Asupra intră în concurenţă cu despre în contexte ca: „să-şi facă o idee asupra bătăliei” (Rebreanu), „o teorie foarte frumoasă asupra faptului cum naşte iubirea pentru o femeie” (Rădulescu-Motru). Deşi unii lingvişti (precum Iordan 1943, 1954) condamnă această utilizare a prepoziţiei asupra, fenomenul rezistă, devine din ce în ce mai răspândit şi este foarte bine reprezentat până în româna actuală: „lucrarea mea de filozofie asupra caracterului unitar al conştiinţei umane” (Preda), „Eseu asupra formării” (Patapievici). Totodată, prepoziţia asupra este folosită frecvent în locul lui contra. Extinderea sensului în acest fel este condamnată de lucrările normative din prima parte a secolului (Iordan 1943: 381), dar în texte este evidentă impunerea acestei 633 tendinţe: „să tragă asupra unor bieţi oameni ca şi dânsul” (Rebreanu); „să se mai năpustească odată asupra duşmanului biruitor?” (Caragiale); „Atacul asupra Poloniei a declanşat..(Preda). In acelaşi fel, se înregistrează o altă extensie de sens, asupra redând foarte frecvent semnificaţia „relativ la, în ceea ce priveşte”: „vreo legendă asupra acestor două pâraie” (Hogaş); „mă întrebasem asupra locului propriu-zis” (Preda); „Am rezerve (...) asupra lui Klee” (Liiceanu). In prima jumătate a secolului prepoziţia asupra apare în anumite contexte, reliefând şi sensuri care nu s-au impus, nemaifiind înregistrate în următoarele decenii: „asupra plecării la oraş, se întâmpla la fel” (Teodoreanu); „să tacă asupra vieţii ei intime” (Ibrăileanu); Asupra salariului dumitale voi putea să mă hotărăsc...” (Mihăescu). 3.3. Prepoziţia întru înregistrată în toate gramaticile secolului XX, prepoziţia întru apare rar în texte. 33.1. în primele decenii, întru redă semnificaţia finală, semnificaţie remarcată deja la sfârşitul secolului al XlX-lea (Tiktin [1893] 1945: 135): „tăifasui cu ea până târziu (...) întru bucuria mamei” (Rebreanu) „veneau întru întâmpinarea trăsurii” (Ibrăileanu) „uniţi întru dărâmarea vechii lumi” (Mihăescu) Cu semnificaţie finală, prepoziţia întru este reactivată în ultimele decenii ale secolului, mai ales în textele estetico-filozofice sau praxiologice: „Logica pe care urmează să o scrie - întru desăvârşirea sistemului propriu” (Liiceanu) „Aşa s-a ajuns ca mii de miliarde să încapă - întru administrare (...) pe mâinile iscusite ale unor «specialişti».” (Adevărul) în acelaşi timp, cu repartizare similară - la începutul secolului şi la sfârşitul secolului - întru cu semnificaţia „interioritate spirituală” este utilizat în unele texte / secţiuni de text cu subiect estetico-filozofic-religios sau care evocă o astfel de temă: „neîndestulată va fi inima mea până nu se va odihni întru tine” (Ionescu); „El era avut întru bucurie” (Pleşu), dar şi „el însuşi crescut întru aroganţă în curtea lui G. B.” (Capital); „da exemplul imunităţii împinse la paroxism întru sfidarea legii” (Evenimentul Zilei). în secolul al XX-lea întru apare frecvent în structuri îngheţate, pierzându-şi statutul prepoziţional. Unele expresii - mai vechi (întru nimic(a)) — sunt mai frecvente în prima parte a veacului: „nu răstoarnă întru nimica cele spuse de noi mai sus” (Ibrăileanu); „nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gângănii!” (Rebreanu). Altele -'mai recente, neînregistrate în prima parte a secolului (întru totul) - sunt mai des utilizate în ultimele decenii: „imaginea iubitei lui, întru totul psihică” (Cărtărescu), „intervenţia în forţă a poliţiştilor este întru totul îndreptăţită” (Adevărul). 3.3.2. Mai frecventă este folosirea acestei prepoziţii cu forma scurtată, într-. Astfel, sensul vechi, temporal, al lui întru se păstrează numai în expresii ca într-o zi, într-un an etc. (= de-a lungul unei zile, în cuprinsul unei zile-, de-a lungul unui an, în cuprinsul unui an), şi întruna (= continuu, mereu)-, vezi Iordan (1943: 398). 634 De la începutul secolului XX se remarcă tendinţa de utilizare a lui într- în locul lui în: Jnîr-un vechi articol din «Sămănătorul»” (Ibrăileanu), „acest factor îndepărtează în mod spontan pe unii într-unele direcţii şi pe alţii înîr-altele” (Negulescu), „c-un pahar într-o mână şi cu o sticlă de rachiu în alta” (Hogaş). Acest fenomen se impune, într- devenind sinonim al prepoziţiei în. Din cauza asemănării la nivel fonetic, într- (forma scurtată a lui întru) se confundă cu între. Se utilizează astfel expresii ca într-acestea în loc de între acestea, pe care lucrările de cultivare a limbii literare actuale nu le acceptă: „ într-acestea, prin birouri, emoţia sporită” (apud Iordan 1943: 398). 3.4. Prepoziţia între 3.4.1. Prepoziţia „concretă” între funcţionează de-a lungul secolului cu următoarele sensuri (Vasiliu 1961: 19): a) „interiorul unui spaţiu discontinuu”: „Dar între cei care-i socotesc aşa e şi Enache Damian” (Ibrăileanu); b) „pătrunderea în interiorul unui spaţiu discontinuu”: „iar între îndoiturile verzi ale dealurilor, turmele albe păşteau” (Hogaş); c) „relaţia reciprocă”: „fapte concomitente şi legate cauzal între ele” (Ibrăileanu); „polemici între diferite şcoli şi curente în idei” (Ionescu); d) „asocierea”: „a făcut un fel de învoială între vin şi rachiu” (Hogaş). 3.4.2. în structuri alcătuite prin coordonare copulativă se observă o modificare de comportament a lui între. în unele texte din primul deceniu între însoţeşte ambii termeni coordonaţi: „Strâns între tovarăşul meu (...) şi între Axinia” (Hogaş). Tendinţa este însă aceea de a plasa prepoziţia doar înaintea primului termen: „deosebiri mai adânci între cultura muntenească şi cea moldovenească” (Ibrăileanu). Această tendinţă devine regulă şi textele din deceniile următoare o ilustrează. 3.4.3. Uneori între este utilizat în locul lui dintre a cărei semnificaţie este „ieşirea, desprinderea din interiorul unui spaţiu discontinuu” (Vasiliu 1961: 20): „deosebirea între ele nu se face” (Ionescu). în anumite contexte variaţia între cele două prepoziţii se înregistrează pe întreg parcursul secolului: „Subliniez însă legătura aceasta, dintre credinţă şi cunoaşterea religioasă” (Ionescu), dar şi „nu există nicio legătură necesară între diferiţi indivizi în actul religios” (idem); „raportului dintre individ şi naţiune” (Blaga), dar şi „sentimentul raportului posibil între transcendenţă şi lumea concretă” (idem); „raporturi posibile existente între agentul şi pacientul tragic” (Liiceanu), dar şi „Raportul dintre teoria tragicului şi filozofie” (idem). 4. PREPOZIŢII ŞI LOCUŢIUNI PREPOZIŢIONALE ÎN CONCURENŢĂ 4.1. în contra şi contra Pentru exprimarea semnificaţiei „opoziţie”, „daună”, în textele secolului este folosită constant şi cu precădere prepoziţia împotriva: „Am păcătui (...) împotriva amintirilor noastre de călătorie” (Hogaş), „iritată împotriva doctorului Rim” (Papadat-Bengescu), „te poţi baricada împotriva iubirii!” (Pleşu). în primele decenii ale secolului sunt utilizate în variaţie liberă contra şi în contra: „neexistând încă o literatură, nu aveai în contra cui să te singularizezi” 635 (Ibrăileanu), dar şi „Arta unei clase care piere e o armă contra sa însăşi” (idem); ,Jn contra acestei atitudini noi zicem...” (Ionescu), dar şi „Contra lui Feuerbach s-a făcut obiecţiunea”(idem). In următoarele decenii, deşi unii autori (de pildă, Ibrăileanu, Călinescu) au o preferinţă pentru în contra, acesta este, în general, evitat, fiind utilizat cu precădere contra: „contra purităţii” (Eliade), „contra lor şi contra mea” (Mihăescu). Prepoziţia contra nu mai este însă folosită după deceniul al patrulea. Construcţii cu prepoziţia contra reapar de-abia după deceniul al optulea, fiind însă destul de puţin frecvente: „Cine luptă contra cui, ce se opune la ce?” (Pleşu), „această erezie contra naturii şi contra graţiei” (Paleologu). în ultimul deceniu, în textele cercetate, se întâlnesc - extrem de rar - grupuri nominale precedate de în contra: „totul vrea să ne convingă, în contra oricărei evidenţe” (Cărtărescu), „Schelling (...) este vizibil atras de partea visată a lumii, în contra celei experimentale” (Patapievici). Faptul că aceste structuri sunt puţin numeroase şi preferate numai de unii autori nu ne permite să vorbim de o reactivare a concurenţei dintre contra şi în contra. 4.2. în ciuda şi cu tot în ciuda - locuţiune înregistrată doar de la începutul secolului - este utilizată în locul grupurilor cu tot: „cu tot interesul însă (...), n-am putut afla nimic” (Hogaş), „Cu tot raglanul neplătit, Lică simţea că furia i se urcă” (Papadat-Bengescu), „Cu tot farmecul atâtor amintiri scumpe, şederea în oraşul acesta mi-a părut din ceasul sosirii un surghiun” (Caragiale), dar şi „Ştiam frica ce, în ciuda ruperii lui de lume, Paşadia avea de părerea acesteia” (idem). Deşi lingviştii de la începutul secolului nu o recomandă considerând-o livrescă (vezi Scriban 1925: 156), în ciuda se impune în limba română literară. Apare rar în texte din primele decenii: „nemulţumit de educaţia ultra-religioasă ce o primea copilul acasă, în ciuda prescripţiunilor lui” (Rebreanu), „comuniunea aceasta în închipuire (...) ne lega în ciuda despărţirii şi a morţii” (Eliade). Este, în schimb, des utilizată în lucrările de după deceniul al şaselea: ,Jn ciuda cercetărilor” (Preda); „lovit în ciuda virtuţilor sale” (Pleşu); „la capătul acestei culturi, în ciuda şi datorită gloriei ei” (Patapievici); „în ciuda pierderii puterilor, în ciuda tuturor necazurilor” (Paleologu). 4.3. în privinţa şi cu privire la Locuţiunile în privinţa şi cu privire la sunt folosite de-a lungul întregului secol. Locuţiunea în privinţa apare cu o frecvenţă constantă pe tot parcursul secolului: „cerni (...) lămuriri (...) în privinţa greutăţilor şi primejdiilor” (Hogaş), „Şovăirea în privinţa vizitei luase sfârşit” (Papadat-Bengescu); „în privinţa notelor era la fel de sever” (Preda), ,Jnprivinţa ştiinţei, sunt încântat să văd...” (Liiceanu), „promisiune ferma în privinţa cooptării României in Alianţă” (Adevărul). Cit privire la este utilizată frecvent doar în primele decenii ale secolului (mai ales în textele estetico-filozofice) şi reapare în ultimii treizeci de ani: „numai cu privire la ceea ce a fost şi este potrivit” (Ibrăileanu), „Concluzie generală cu privire 636 la viaţa religioasă” (Ionescu); „referiri cu privire la originalitatea lui I. L. Caragiale” (Preda), „pot spune oricând ceva plin de spirit cu privire la orice subiect” (Liiceanu), „Cuprivire la sine, trebuie să fii plin de speranţă” (Pleşu). 4.4. Privitor /privitoare la şi referitor / referitoare la în ultimele două decenii ale secolului cele două locuţiuni menţionate mai sus (4.3) simt concurate de noile grupări privitor /privitoare la şi referitor / referitoare la, în extindere în româna contemporană: „întrebarea cea mai grea este aceea privitoare la început, la temei” (Liiceanu), „Lăsând la o parte cele privitoare la Camil Petrescu” (Paleologu); „această aserţiune referitoare la mase” (Preda), „referitor la ce gând?” (Patapievici). 4.5. Cât despre şi cât priveşte Cât despre este conectorul preferat pentru exprimarea circumstanţialului de relaţie tematizat: „Cât despre tovarăşul meu, el se făcuse mic” (Hogaş), „Cât despre coana Anica (...), ea nu există” (Ibrăileanu), „Cât despre Stere, acesta avea treburile lui” (Barbu), „Cât despre naşa tânără şi fiică-sa Aura, Maria nu le putea suferi” (Cărtărescu), „Cât despre celălalt obiectiv (...), avantajul e limpede” (Adevărul). Locuţiunea cât priveşte - sinonimă cu gruparea cât despre - apare rar în prima parte a secolului (deceniul al treilea): „Cât priveşte pe mătuşă-mea, ea s-a interesat de-a dreptul” (Mihăescu), „Cât priveşte istoria, aceasta este realitate mai recentă” (Blaga). Cât priveşte este însă frecventă după deceniul al şaselea, mai cu seamă în textele praxiologice: „Câtpriveşte faptul că...” (Preda), „Câtpriveşte relaţia dintre «specificul naţional» şi «integrarea europeană»” (Paleologu), „Cât priveşte paradoxul deznodământului tragic” (Liiceanu), „Cât priveşte calităţile sau defectele respectivului” (Adevărul), „Cât priveşte costurile periodice” (Capital), „Cât priveşte locaţia din Galaciuc” (Evenimentul Zilei). 4.6. în legătură cu şi legat de în legătură cu apare rar în primele şase decenii (fiind înregistrat mai ales în deceniul al treilea), dar are o frecvenţă mai ridicată în perioada următoare: „vorbeau numai în legătură cu afacerile lor” (Călinescu); „în legătură cu viaţa adevărată a scriitorului iată un exemplu” (Preda), „în legătură cu un critic român” (Marino), „Craig face, în legătură cu Montaigne şi cu Shakespeare, o suită bruscă de mărturisiri uluitoare” (Paleologu). Mai cu seamă în textele praxiologice, în legătură cu este uneori substituit cu legat de, grupare nerecomandată de lucrările de cultivare a limbii (vezi Guţu Romalo, 2000): „Ce vreau eu să vă zic legat de el” (Capital), „Nu mai ştiu nimic legat de inginerie” (Evenimentul Zilei). 4.7. Potrivit şi potrivit cu La începutul secolului XX în unele texte este folosită locuţiunea potrivit cu, având semnificaţia „în conformitate cu”: „Şi-şi da un aer grav, potrivit cu înalta 637 slujbă” (Caragiale). Deşi este considerată livrescă de către unii lingvişti (de exemplu, Scriban 1925 sau Iordan 1945), potrivit cu rămâne în limba română literară ca modalitate de expresie a conformităţii, locuţiunea fiind utilizată şi în româna literară actuală: „până într-atât încât relaţiile cu el să nu poată continua potrivit cu afinităţile pe care se întemeiaseră înainte” (Paleologu). Sinonimă cu potrivit cu este prepoziţia potrivit, destul de frecventă şi înregistrată din primul deceniu al secolului până în prezent: „potrivit pornirilor mele” (Hogaş),,.potrivit realităţii acesteia” (Ionescu),,.potrivit instrucţiunilor sale” (Mihăescu), ,.potrivit naturii lor specifice” (Preda), „potrivit limbajului curent” (Patapievici), ,.potrivit unor cifre care se vehiculează” (Adevărul), potrivit legislaţiei în vigoare”(Capital). 4.8. Conform, conform cu şi în conformitate cu O situaţie similară există şi în cazul altor unităţi lexicale prin care se exprimă „conformitatea”: conform cu şi conform. Conform cu apare destul de rar în primul deceniu („cântărite, căutate, se vor manifesta conform cu ele înseşi”, Ibrăileanu), dar este reactivat în ultima perioadă a secolului XX şi începutul secolului XXI („rearanjând lumea conform cu visurile sale”, Revista 22). în aceleaşi perioade ale secolului XX se observă şi concurenţa dintre locuţiunea în conformitate cu şi conform: „în conformitate cu calitatea superioară a mobilierului” (Papadat-Bengescu), dar şi „nu conform adevărului strict, ci conform importanţei pe care o avea pentru ea” (Ibidem); „în conformitate cu altă lege” (Adevărul), «Iar şi „Conform capitolului XI” (idem). Din deceniul al treilea până în ultimul deceniu conform este preferat, concurând, în fapt, cu potrivit (vezi supra, 4.7): „Ne-am oprit, conform tradiţiei venerabile, la ilustra băcănie «Tomovici»” (Ibrăileanu), „îi fuseseră daţi de moş Costache, conform unui aranjament” (Călinescu), „adaptarea la spaţiul românesc a gândirii spengleriene conform căreia...” (Preda), „mărturii scrise conform cărora...” (Marino), „să-ţi creşti copiii conform stilului de viaţă al locului” (Cărtărescu). 4.9. în ce priveşte şi în ceea ce priveşte Două locuţiuni apărute în secolul XX (în ce priveşte şi în ceea ce priveşte) sunt folosite cu frecvenţă din ce în ce mai mare, concurând între ele şi fiind în ultimele decenii utilizate pentru exprimarea circumstanţialului de relaţie tematizat. în ce priveşte este mai puţin folosit în prima parte a secolului, fiind preferat de unii autori din deceniul al doilea (de exemplu, Papadat-Bengescu, Caragiale): „bun de studiat în ce priveşte ravagiile repezi ale tuberculozei” (Papadat-Bengescu); „Paşadia îi tăgăduia lui Pirgu în ce priveşte sexul gingaş orice fel de pricepere” (Caragiale). în această perioadă se înregistrează şi forma în ce privea: „ziua (...) nu fusese reuşită în ce privea amorul” (Papadat-Bengescu). în ce priveşte reapare în textele din ultimele decenii, ocurenţa lui fiind legată de preferinţa unor autori: Jn ce-1 priveşte pe Leonardo, eu văd în el..(Liiceanu), „în ce priveşte concluzia lui Camus (...), ea înscrie (...) întregul sau demers” (idem). 638 în ceea ce priveşte concurează cu în ce priveşte după deceniul al cincilea: „are preferinţele ei în ceea ce priveşte restaurantele capitalei” (Preda), „în ceea ce îl priveşte pe Heidegger, trebuie spus că...” (Patapievici). Concurenţa dintre cele două locuţiuni (favorabilă pentru în ceea ce priveşte) este bine reprezentată în textele praxiologice de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI: „ei au competenţă în ce priveşte verificarea modului în care...” (Revista 22), „în ce îl priveşte pe israelianul cu bani mulţi...” (Adevărul), dar şi Jn ceea ce priveşte aderarea la NATO, Robertson a apreciat...” (Adevărul), „Romania stă bine în ceea ce priveşte statutul minorităţilor” (Formula AS), „o comunicare cu bucluc în ceea ce priveşte produsele şi serviciile oferite pe piaţa românească” (Capital), „este sceptică în ceea ce priveşte şansele dascălilor de a fi despăgubiţi” (Evenimentul Zilei). 5. CONCLUZII în secolul XX clasa prepoziţiilor cuprinde - în general - aceleaşi unităţi lexicale sau grupări de unităţi înregistrate în secolul anterior. Faţă de secolul precedent, nu există diferenţe majore în privinţa asocierii unor prepoziţii sau a construcţiilor prepoziţionale echivalente cu anumite forme cazuale. Se observă o continuare a procesului de conversie a adverbelor (şi grupărilor (cvasi)locuţionare adverbiale) în prepoziţii (şi, respectiv, în grupări cu statut prepoziţional). în cazul prepoziţiilor provenite din adverbe sunt preferate formele cu particula finală -a. Influenţa limbilor străine se manifestă pe două direcţii: pe de o parte, sunt utilizate din ce în ce mai des locuţiuni prepoziţionale formate după model străin (în ce priveşte etc.); pe de altă parte, pătrund în limba română prepoziţii simple, cu o arie mai restrânsă de răspândire, în anumite limbaje specializate (precum via, per etc.). în cadrul clasei prepoziţiilor se remarcă o anumită mobilitate în modificarea configuraţiei semantice a unor prepoziţii (care îşi „restrâng” sau, dimpotrivă, îşi „extind” semnificaţia). De la începutul secolului până la etapa actuală caracteristică pentru clasa prepoziţiei este dinamica concurenţei între anumite prepoziţii sau / şi grupări (cvasi)locuţionale. SURSE Barbu [1957] - Eugen Barbu, Groapa, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1968. Blaga [1936] - Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Oficiul de librărie, 1936. Caragiale [1929] - Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Bucureşti, Editura Minerva, 1975. Călinescu [1938] - George Călinescu, Enigma Otiliei, [Voi.] I—EL, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946. Cărtărescu [1996]- Mircea Cărtărescu, Orbitor I. Aripa stângă, Bucureşti, Humanitas, 1996. Eliade [1933] - Mircea Eliade, Maitreyi, Bucureşti, Editura Minerva, 1997. Hogaş [1912] - Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte. Bucureşti. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Voi. I: Amintiri dintr-o călătorie în Munţii Neamţului, 1944. Voi. II: Răzleţe şi diverse, 1947. 639 Ibrăileanu [1909] - Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1974. Ionescu [1924] -Nae Ionescu, Curs de fllosofie a religiei, [Bucureşti], Editura Eminescu, 1998. Iorga [1901] - Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVUI-lea (1688-1821), voi. I—II, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, 1901. Liiceanu [1991] - Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, Humanitas, 1991. Liiceanu [1993] - Gabriel Liiceanu, Tragicul O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Bucureşti, Humanitas, 1993. Liiceanu [1994] - Gabriel Liiceanu, Despre limită, Bucureşti, Humanitas, 1997. Marino [1995] - Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, Iaşi, Editura Polirom, 1995. Mihăescu [1935] - Gib I. Mihăescu, DonnaAlba, [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1968. Negulescu [1910-1914] - Petre Paul Negulescu, Filosofia Renaşterii, voi. I—II, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. Paleologu [1998] - Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Bucureşti, Cartea Românească, 2006. Papadat-Bengescu [1927] - Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite. Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986. Patapievici [1995]- Horia Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii: eseu asupra formării, Bucureşti, Humanitas, 2002. Petrescu [1930] - Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ediţie îngrijită de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Bucureşti, Editura Minerva, 1989. Pleşu [1993] - Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, [Bucureşti], Humanitas, 1996. Pleşu [1988]- Andrei Pleşu, Minima Moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, [Bucureşti], Cartea Românească, 1988. Popescu [1998] - Cristian Tudor Popescu, Copiii fiarei, Iaşi, Editura Polirom, 1998. Preda [1980] - Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Voi. I -EI, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980. Preda [1971] - Marin Preda, Imposibila întoarcere, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972. Rădulescu-Motru [1927] - Constantin Rădulescu-Motru, Personalismul energetic şi alte scrieri, studiu, antologie şi note de Gh. Al. Cazan, text stabilit de Gheorghe Pienescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984. Rebreanu [1922] - Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, ediţia a n-a, Bucureşti, Cartea Românească, 1922. Sadoveanu [1936] — Mihail Sadoveanu, Ţara de dincolo de negură. Povestiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1971. Teodoreanu [1924] - Ionel Teodoreanu, La Medeleni, [Voi] I—IE, Bucureşti, Cartea Românească, 1985. Ziare şi reviste: Adevărul - „Adevărul”, 2001. Capital - „Capital”, 2001. Evenimentul Zilei - „Evenimentul Zilei”, 2001. Formula AS - „Formula AS”, 2001. Revista 22 - „Revista 22”, 2001. 640 CONJUNCŢIA 1. VARIAŢII DE CONSTRUCŢIE ŞI CONFUZII ÎNTRE CONJUNCŢII............................................... 642 1.1. Conjuncţiile coordonatoare ci, dar şi or........... 642 1.2. Conjuncţia să şi conjuncţia casă................... 644 1.3. Variaţia ca să I pentru casă........................ 645 2. EXTINDEREA UTILIZĂRII CONJUNCŢIEI CĂ.................... 645 2.1. Conjuncţia subordonatoare că........................ 645 2.2. Că în construcţii (cvasi)locuţionale................ 647 3. CONJUNCŢII CIRCUMSTANŢIALE: RESTRÂNGERI ŞI EXTINDERI DE UTILIZARE................................... 648 3.1. Conjuncţia căci..................................... 648 3.2. Variaţia pentru că şi fiindcă....................... 649 3.3. Conjuncţia deoarece................................. 649 3.4. Conjuncţia întrucât................................. 651 4. ASPECTE ALE DINAMICII GRUPĂRILOR (CVASI)LOCUŢIONALE....................................... 652 4.1. Locuţiunea cu toate că.............................. 652 4.2. Locuţiunile din pricină că şi din cauză că......... 652 4.3. Locuţiunea în caz că................................ 652 4.4. Locuţiunea pe motiv că.............................. 653 5. CONCLUZII............................................... 653 CONJUNCŢIA 9 Ansamblul unităţilor lexicale care alcătuiesc clasa conjuncţiilor propriu-zise (interpretate ca simple sau compuse) înregistrate de gramaticile secolului XX diferă intr-o oarecare măsură de cel înregistrat în secolul anterior. Inventarul conjuncţiilor propriu-zise rămâne, în general, acelaşi. Nu mai sunt folosite conjuncţiile: i, au şi căci că; sub influenţa limbilor străine apar noi conjuncţii (precum or); alte conjuncţii, înregistrate încă din secolul al XlX-lea sunt folosite în exces. Deosebirile faţă de secolul precedent se manifestă mai cu seamă la nivelul formei. Pe de o parte, unele „conjuncţii compuse” întâlnite în secolul XIX şi în formă nesudată, şi în formă sudată, precum fiindcă, aşadar, deoarece, întrucât sunt utilizate doar ca unităţi neanalizabile „îngheţate”. Din acest motiv sunt încadrate de gramatici în categoria conjuncţiilor simple. Pe de altă parte, dispar din limba literară anumite variante fonetice: de pildă, între dar şi dară, textele literare selectează numai forma dar. Locuţiunile conjuncţionale reprezintă subdomeniul cel mai dinamic al clasei. Unele grupări deja formate în secolul precedent îşi întăresc poziţia în sistem, cunoscând o largă utilizare: aşa că, ca şi când, ca şi cum, chiar dacă, chiar de, cum că, cu toate că, în afară că, în vreme ce, lasă că, măcar că, măcar de, odată ce, pe când, pe câtă vreme, pentru ca să, precum şi. Altele (bez că, în cât, în vreme când, în vreme cât, pentru căci) nu mai sunt folosite. în schimb, se observă intensificarea procedeului de formare a locuţiunilor sau a unor grupări cu un comportament conjuncţional pe baza unor locuţiuni prepoziţionale (Ciobanu 1961 b, Graur 1968: 334). GALR (I: 655) menţionează că la sfârşitul secolului procedeul este încă productiv. în acest secol, în texte apar noi grupări, care devin din ce în ce mai răspândite (din cauză că, din pricină că, pe motiv ca). Observând materialul concret oferit de textele secolului, o serie de lucrări de gramatică şi de cultivare a limbii abordează în primul rând probleme referitoare la tendinţele de folosire neadecvată / abuzivă a conjuncţiilor din perspectivă semantică sau / şi sintactică, tendinţe care conduc spre restrângeri sau extinderi de sens al acestora. De asemenea, lucrările de specialitate semnalează fenomene care privesc tiparele de construcţie pentru principalele conjuncţii şi elemente conjuncţionale (Iordan 1943: 402-406; GLR1 I: 376-392, Ciobanu 1961b, GLR2 I: 383^120, Graur 1968: 333-336, GALR I: 631-655). 1. VARIAŢII DE CONSTRUCŢIE ŞI CONFUZII ÎNTRE CONJUNCŢII 1.1. Conjuncţiile coordonatoare ci, dar şi or Iordan (1943: 403) remarcă faptul că numeroşi scriitori şi publicişti, pentru a obţine efecte stilistice, utilizează pe ci la începutul frazei. La scriitorii vechi şi în 642 limbajul popular ci se foloseşte numai la începutul unei fraze exclamative (de tipul: „Ci, lasă-mă în pace!”; „Ci, pleacă odată de-aici!”). Este aşadar, considerată greşeală utilizarea lui ci (cu valoare concluzivă) la începutul unei fraze de felul: „Ci fenomenele culturale cresc în pregătiri latente, simplificate la răscruci de epoci de personalităţi creatoare” (apud Iordan 1943: 403). în textele cercetate, nu a fost înregistrat ci în poziţie frontală în frază. Deşi lucrările de specialitate din a doua jumătate a secolului (GLR1 I: 378, GLR2 I: 392) arată că prezenţa lui ci este impusă în româna actuală de prezenţa negaţiei la termenul precedent (ci în context afirmativ / pozitiv, fiind considerat un aspect al limbii vechi), totuşi chiar şi în unele texte praxiologice din perioada actuală se regăsesc contexte precum: „Mircea Vlad Ionescu, Marketing-Research Director la ARBOmedia, consideră că nivelul comparativ de dezvoltare economică a contat mai puţin, ci mai cu seamă atracţia deosebită a romanilor faţă de televiziune şi impactul acesteia faţă de alte canale de comunicare.” (Capital) Dacă fenomenele menţionate mai sus sunt slab reprezentate în corpusul cercetat, în schimb, cazul de substituire a lui ci prin dar în redarea raportului adversativ prin perechea corelativă nu numai... ci şi este foarte bine ilustrat. Această tendinţă este semnalată încă din primele decenii de către Iorgu Iordan (1943:403). Concurenţa dintre ci şi dar din structura corelativă menţionată apare mai ales în prima parte a secolului, manifestându-se uneori chiar în cadrul aceluiaşi text: „cea mai bună partitură, nu numai muzicală, ci şi omenească” (Papadat-Bengescu), dar şi „găsea în ele nu numai amuzamentul unui copil mare pentru o mare jucărie, dar şi anume armonii noi” (ibidem); „Deci nu numai înţelegeri cu mine asupra altora, ci şi invers” (Holban), dar şi „printr-o hotărâre în care intră nu numai un sacrificiu, dar şi grija de a-şi aranja o viaţă nesigură” (ibidem); „Dar mi-e scump nu numai tot ce este ea şi tot ce face ea, ci şi rochiile ei” (Ibrăileanu), dar şi „nu numai ca să-i fac plăcere, dar şi pentru că împărtăşesc părerile ei” (ibidem). Rar, această situaţie este înregistrată şi în ultimele decenii ale secolului: „nu numai apa ameninţa, ci şi vântul” (Preda), dar şi „îi înveselea foarte tare nu numai pe ţărani, dar şi pe ceilalţi intelectuali ai satului” (ibidem); „va aduce cu el nu numai obişnuitul orgoliu rănit al culturilor mici, ci şi mândria esenţială de a fi rămas, dincolo de o istorie care îşi propusese să îl transforme în altă specie de om” (Liiceanu), dar şi ,JVu numai despre germană, dar şi despre Heidegger însuşi ştiam prea puţin” (ibidem). Se consideră că concurenţa lui nu numai... ci şi cu nu numai... dar şi favorizează apariţia lui dar şi în alte structuri în care corectă ar fi folosirea lui ci: „de a nu mai fi văzut în el nişte elemente periculoase..., dar în primul rând” (apud Iordan 1943: 404), „nu pe apă, înot..., dar cu trenul” (ibidem). După părerea lui Iordan (1943: 404), această tendinţă trebuie combătută, deoarece dar nu este sinonimul perfect al lui ci. Tendinţa semnalată de către Iorgu Iordan este puternică şi în limba actuală, frecvenţa unor astfel de substituiri fiind destul de ridicată în toate tipurile de texte, astfel încât nu mai poate fi considerată o abatere de la norma limbii literare. 643 Neologicul or (< fr. or) cu valoare adversativă de un tip special (adică „obiecţie, rezervă, corecţie, contraargument care antrenează o concluzie”, vezi Avram 2007a: 119) este utilizat încă de la mijlocul secolului. „Ipoteza însă e simplistă şi nu rezistă experienţei istorice. Ce ţară a fost un mai agitat mediu de circulaţie decât Italia? Or Italia alcătuieşte un adevărat bâlci de dialecte.” (Blaga) „Stările cele mai des cântate şi exprimate sunt, precum se ştie: «dorul», «jalea», «urâtul». Or toate aceste stări, care alcătuiesc substanţa celor mai multe poezii populare, sunt stări de «nuanţă»” (ibidem). După deceniul al şaselea frecvenţa utilizării lui or cu valoarea menţionată este din ce în ce mai mare: „Şi numai o clipă violenţa mea dăduse la o parte ca un fulger perdeaua abandonului şi la lumina lui îi văzuse foind şi ţipase. Or eu, abia în acea clipă, auzind acel ţipăt, mă îndrăgostisem cu adevărat de ea.” (Preda) „Pentru că filozofia înseamnă mania, nebunie, or nici un om de ştiinţă nu poate avea mania. (Liiceanu) „Dar trăim, or a trăi ţine în chip obvios loc de cunoaştere” (Patapievici). Mai ales în a doua jumătate a secolului, unii autori utilizează or ca sinonim al lui sau, ori: „fără să am habar măcar ce este istoria, or dacă ea (...) există” (Patapievici). 1.2. Conjuncţia să şi conjuncţia ca să Fenomenul folosirii lui ca să în locul lui să este remarcat pe întreg parcursul secolului XX, constituind o problemă de cultivare a limbii, nerezolvată nici prin impunerea normelor limbajului literar (vezi XIX, Conjuncţia, 2.2.1). Conform normelor limbii române invocate de gramaticile academice din a doua jumătate a secolului (GLR1 I: 382, 383, GLR2 I: 399), ca să se foloseşte pentru a reda raporturile exprimate mai ales de subordonatele finale („Feţi-frumoşi din turbinca lui Ivan îşi pregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ”, Teodoreanu), dar şi de subordonatele consecutive („Pantazi însă mă lămuri că el venise de-a dreptul de-acasă, iar Paşadia cu Pirgu de-a dreptul şi ei de la «club», vremea fiind prea urâtă ca să mai zăbovească la aperitive” (Caragiale). Până în deceniul al patrulea al secolului ca să este frecvent folosit în textele praxiologice în contexte neadecvate sintactic, citate de lucrările de specialitate: „nici nu-şi are rost ca să măsori cu ea” (apud Iordan 1943: 402), „vreţi ca să-i inspire” {ibidem). Discutând contextele de tipul celor de mai sus, Iorgu Iordan vorbeşte de utilizarea lui ca să în locul lui să, fenomen care constituie, potrivit autorului, o particularitate a limbajului semicult (1943: 402). De asemenea, ca să apare în locul lui să şi în textele ştiinţifice sau estetico-filozofice: „Ce opreşte pe aceştia ca să se ridice deasupra cunoştinţelor lor speciale?” (Rădulescu-Motru). în textele beletristice variaţia ca să / să este evitată. în ultimele trei decenii ale secolului lucrările de cultivare a limbii menţionează însă persistenţa aceleiaşi variaţii între să şi ca să, fenomen considerat tipic pentru limbajul oral („Vreau ca 644 să plece”, apud Avram 1997: 285; „Nu e suficient ca să vrei, trebuie ca să poţi” ibidem) şi pentru cel jurnalistic („Toate acestea au contribuit ca să dea publicităţii noastre caracterul de revistă «lunară»”, apud Guţu Romalo 1972: 76-77; 2000: 69-70; „Pentru aceasta trebuie ca să fie stârpite dezinteresul şi manifestările de birocratism”, ibidem). 1.3. Variaţia ca să / pentru ca să Alexandru Graur (1968: 333-334) constată că, începând cu textele cele mai vechi, întâlnim unităţi sau formaţiuni lexicale care au apărut datorită mecanismului de „amplificare”, în scopul obţinerii unei exprimări mai clare. Sunt considerate rezultatul unui astfel de fenomen: dacă, deşi (pe care autorul le consideră conjuncţii compuse) şi fiind că, pentru că, pentru ca să, până să, fără să (pe care Al. Graur le califică drept locuţiuni conjuncţionale). Preferinţa pentru locuţiunea pentru ca să (în detrimentul lui ca să) este ilustrată în texte de diverse tipuri mai ales în prima jumătate a secolului XX: „Animalele au nevoie de mii de generaţiuni pentru ca să-şi modifice instinctul faţă de o situaţie nouă cosmică” (Rădulescu-Motru) „Avea să fie proces. Să fie! îl va purta toată viaţa pentru ca să rămână ea stăpână.” (Papadat-Bengescu) „Lorenzo Valla găseşte prudent să facă şi apologia eticei creştine, pentru ca să se poată apăra, la nevoie, în contra celor ce l-ar ataca ca propovăduitor al unei doctrine primejdioase.” (Negulescu) Dacă variaţia ca să / pentru ca să este admisă în întrebuinţările circumstanţiale (finale, consecutive, opoziţionale), înlocuirea lui să prin pentru ca să, în contexte necircumstanţiale, este considerată o abatere de la norma limbii literare (cf. Avram 1997: 285, Guţu Romalo 2000: 69). Folosirea lui pentru ca să în locul lui să este un fenomen specific limbii populare vorbite. Rar, astfel de structuri se regăsesc în textele secolului XX, în condiţiile în care sunt redate replici ale unor personaje: „Asta e adevărat, conveni el, pot pentru ca să spun că unii din subalternii lui 1. C. chiar îmi. fac curte, şi însuşi I. C. m-a numit mintenaş, după deviere, redactor-şef.” (Preda) 2. EXTINDEREA UTILIZĂRII CONJUNCŢIEI CĂ 2.1. Conjuncţia subordonatoare că în limba română că este considerată conjuncţia subordonatoare tipică, fiind, alături de să, conectorul cemt de regenţi verbali, adjectivali, adverbiali sau nominali. în anumite contexte, că este utilizat însă şi cu semnificaţii circumstanţiale în construcţii mai puţin recomandate de către lingvişti. De pildă, Iorgu Iordan se referă la următoarele utilizări ale lui că, considerându-le folosiri greşite: (a) că este folosit în locul lui când: „e prima oară că un român”; (b) că este folosit în construcţia în caz că, înlocuind structura în cazul în care: „în cazul că Aneta”; (c) că apare în locul lui de când (după ce, odată 645 ce): „nici trei luni nu trecuseră că biata mamam...”; (d) că este inutil: „să fie cetită aproape că de prisos”; (e) conjuncţia că este «întărită» inutil de cum sau precum (sub influenţa limbii vechi şi a celei populare): „să creadă cum că sensul” (Iordan 1943: 402-403). Rar, dar pe tot parcursul secolului, că este utilizat în structuri cu subordonate cauzale, pentru a exprima raportul cauză-efect: „Nici n-aveam nevoie să-i dau de mâncare, că se hrănea ea singură” (Sadoveanu) „Femeia dogarului deschisese un geam, că se făcuse cald.” (Barbu) Mai frecvente sunt contextele care evocă limbajul oral, unde subordonate introduse prin că sunt cauzale metadiscursive (GALR II: 567-568), redând justificarea unei enunţări: „D-zeu să vă dea sănătate, că ne-aţi luminat!” (Hogaş) „Să te fereşti de ea, că umblă să se mărite şi se-ndrăgosteşte de cine-i iese-n cale” (Călinescu) „Stai aşa că îţi arăt eu ţie baie!” (Cărtărescu) Că este utilizat şi în structuri care exprimă rezultatul, urmarea desfăşurării unui proces ce presupune un anume grad de intensitate. Cu semnificaţie consecutivă, că este folosit mai ales în textele beletristice din prima jumătate a secolului (deceniile al doilea şi al treilea): „răspunse caporalul atât de tare, că ofiţerul întoarse repede ochii spre dânsul” (Rebreanu) „în acea seară, eram în aşa hal de sfârşeală că n-aş fi crezut să mă pot scula nici să fi luat casa foc” (Caragiale) „E aşa de încântătoare femeia asta urâtă, că începe să mi se pară frumoasă!” (Ibrăileanu) „Vorbele acestea le spuse cu atâta copilărie, că nu avură nici un sens erotic” (Călinescu). în ultimele decenii, în limbajul literar sunt evitate construcţiile menţionate, care apar extrem de rar: „în buzunarul genţii am găsit vreo două ceasuri de mână, atât de vechi că aveau un fel de sare negricioasă depusă pe cadran.” (Cărtărescu) în schimb, construcţia acum că, prin care se exprimă un raport temporal sau cauzal, apare în textele literare ale secolului, deşi este considerată „greşeală” (Iordan 1943: 403), „element de jargon” (GLR1 I: 384) şi utilizarea ei nu este recomandată: „Acum, că fiinţa în care întrupasem visul de iubire al tinereţii mele era pentru mine pierdută, mi-am zis că nu-mi mai rămânea decât s-o dau uitării” (Caragiale) „ar fi trebuit să-l simţi acest pietroi înainte, nu acum, că ai scăpat de Petrică.” (Preda) 646 Constatându-se frecvenţa ridicată a acestui tip de enunţ, gramaticile academice mai noi acceptă construcţiile respective, considerându-le conforme normei (vezi GLR21: 401, GALRII: 502-503, 746). 2.2. Că în construcţii (cvasi)locuţionale Prin asociere cu alte unităţi lexicale, că participă la formarea unor grupări (cvasi)locuţionale. 2.2.1. Astfel, conjuncţia necircumstanţială că este precedată de cum sau precum. Gruparea întâlnită şi în secolul anterior (vezi XIX, Conjuncţia, 2.2.1) este considerată de către Iordan o construcţie greşită (sub influenţa limbii vechi şi a celei populare). Astfel, în limba română literară nu este recomandată utilizarea unei fraze precum „opera mea este excepţională, pot să zic cum că clasică”, citată de Iorgu Iordan (1943: 403). Totuşi, cum că se foloseşte destul de frecvent în textele literare ale secolului XX: „Cum că din pricina acestei lupte cultura muntenească a fost mai în scădere, ne-o mărturisesc de la început scriitorii vremii” (Ibrăileanu) „îmi vine în minte vorba aruncată de Paleologu lui Andrei cum că Noica, dacă nu ar avea geniu, ar fi un prost.” (Liiceanu) Apariţia constantă a lui cum că a produs o modificare a regulilor impuse de lucrările de specialitate: cum că şi precum că, despre care nu discută nici GLR1, nici GLR2, sunt înregistrate de GALR, iar utilizarea lor este considerată conformă normei. 2.2.2. Un fenomen important, corelat cu tendinţa de amplificare a exprimării prin formarea unor locuţiuni (sau grupări) conjuncţionale priveşte înlocuirea lui că prin faptul că. Compară tiparele: „Că acest curent a fost mai tare în Muntenia, o mărturisesc şi contemporanii” (Ibrăileanu) „Nu înseamnă că sunt înclinat să repudiez rândurile scrise atunci” (Liiceanu) „ceea ce mă deosebea de ei era numai faptul că (...) mă răzvrăteam de-a surda contra lor şi contra mea, instinctiv” (Ibrăileanu) , faptul că mi-au rămas însemnările ce aveam grija să iau de ele, mă consolă.” (Caragiale) în prima parte a secolului construcţia apare mai ales în poziţie frontală, deplasată la stânga: ,.faptul că ea a gustat din felul lui de mâncare cu poftă (...) m-a abătut cu totul” (Petrescu). ... în cea de-a doua jumătate a secolului în texte este înregistrată mai ales construcţia postpusă regentului: „Miraculos e până şi faptul că realizăm această disproporţie” (Pleşu) „Tulburător era faptul că acest om tremura” (Cărtărescu) 647 „nu mai are importanţă faptul că a folosit metode uneori de-a dreptul gangstereşti pentru a-1 edifica.” (Popescu) Construcţia faptul că apare şi în contexte în care omiterea substantivului ar impune o reorganizare sintactico-semantică: „orice aluzie la faptul că era orfan îi era supărătoare ca o umilire nedreaptă” (Călinescu) „Nu e vorba numai de o treabă valabilă în sine, ci şi de faptul că ea este semnificativă pentru secolul 20” (Liiceanu) „Trebuie ţinut seama şi de faptul - esenţial - că multe se pot schimba, în timp, dar geografia nu.” (Marino) Lucrările de gramatică şi de cultivare a limbii semnalează şi fenomenul ocurenţei substantivului faptul şi în grupări conjuncţionale, precum pe lângă [faptul] că (Ciobanu 1961b: 71-72, Graur 1968: 334). în acelaşi timp, se subliniază că, în unele cazuri, grupările prepoziţionale stau la baza unor structuri conjuncţionale, numai prin inserarea substantivului faptul. în virtutea, dar şi în virtutea faptului că; împotriva, dar şi împotriva faptului că', în conformitate cu, dar şi în conformitate cu faptul că', în raport cu, dar şi în raport cu faptul că, în ciuda, dar şi în ciuda faptului că. Fenomenul caracterizează mai ales limbajul publicistic; în textele beletristice, ştiinţifice şi estetico-filozofice cercetate aceste structuri sunt slab reprezentate: „Cât despre carte, le-o dedic ca semn al unui mod de viaţă care a ştiut să fie fertil şi bogat în ciuda faptului că a fost condamnat să se nască şi să trăiască în aerul fetid al catacombei.” (Patapievici) în lucrările citate (de exemplu, Ciobanu 1961b, Graur 1968) se arată că pe acelaşi tipar sunt construite locuţiuni având drept component demonstrativul aceea, deşi frecvenţa grupărilor cu demonstrativ este mai mică: cu privire la aceea că, în afară de aceea că. într-adevăr, în ultimele decenii ale secolului XX acest tip de construcţii nu a fost înregistrat în corpusul consultat. 3. CONJUNCŢII CIRCUMSTANŢIALE: RESTRÂNGERI ŞI EXTINDERI DE UTILIZARE 3.1. Conjuncţia căci Textele pun în evidenţă frecventa utilizare a lui căci, în dubla sa ipostază: conector cauzal propriu-zis (căcii) şi conector metadiscursiv, explicativ (căci2). De altfel, fenomenul este observat şi de unele lucrări de specialitate ale vremii (Iordan 1954: 500-505). Cercetarea textelor evidenţiază o frecvenţă diferenţiată a acestei conjuncţii -mai accentuată la începutul secolului, mai atenuată în deceniile ’30-’40 şi iarăşi accentuată în ultimele trei decenii. în texte au fost înregistrate ambele ipostaze ale lui căci. Căcii (cauzal) apare mai des în prima jumătate a secolului: 648 „asemenea poet nu va putea împrumuta forma, căci sentimentele şi ideile (...) se vor manifesta conform cu ele înseşi” (Ibrăileanu) „Ieşise după el pentru ca, în sfârşit, să-l vadă, căci dincolo în birou nu-1 văzuse.” (Papadat-Bengescu) Mai rar este folosit în a doua jumătate de veac: „dar nu ştiu de ce, tocmai pe ea vroiam s-o rănesc şi mai tare, căci cu adevărat gestul ei îmi făcea rău” (Preda) „Teorie fiind, filozofia nu poate fi invocată pentru a spune ceva riguros despre esenţa tragicului, căci principial, în ordinea cunoaşterii, ea nu este chemată să găsească legea lucrurilor şi să le definească fiinţa. (Liiceanu) Căci2 (explicativ) este utilizat pe parcursul întregului secolul, dar apare frecvent în anii ’90, cu precădere în texte unde cauzalul căci ( „neatent a greşit” (pentru predicatele complexe cu verb copulativ, vezi şi infra 1,3; pentru operatorul a fi din structura diatezei pasive, vezi infra 3.3). Semiauxiliarele de mod. Principalele semiauxiliare de mod, înregistrate în toate etapele de evoluţie a limbii române şi gramaticalizate în grade diferite, simt a putea, a trebui, a avea, a fi, a vrea / a voi, a veni, a părea (vezi Guţu Romalo 2005). Semiauxiliarul a putea, exprimând diverse nuanţe ale posibilităţii (vezi Guţu Romalo 2005: 158-165), a acceptat, în diverse perioade istorice, combinarea cu infinitivul în a („puteau a se realiza”, „poate a se întări”, vezi XIX, Verbul, 5.1), cu infinitivul fără a („poate veni”) sau cu subjonctivul („poate să vină”). Pentru secolul al XlX-lea, o statistică parţială indică regresul evident al combinaţiilor cu infinitiv prepoziţional şi concurenţa strânsă dintre infinitiv şi conjunctiv (vezi XIX, Verbul, 5.1), „în textele vechi, cele două construcţii [cu infinitiv, respectiv cu conjunctiv] apar în proporţie egală, cum se întâmplă şi în textele populare contemporane, indiferent de regiunea din care provin. în limba literară contemporană, constatăm preferinţa netă pentru infinitiv” (Guţu Romalo 2005: 160). Semiauxiliarul a trebui urmat de conjunctiv exprimă diverse nuanţe ale necesităţii (vezi Guţu Romalo 2005: 167-171). Ca reflex al gradului avansat de sudură dintre cele două verbe, a trebui realizează acord prin atracţie cu subiectul ridicat din subordonată: „trebuia să plece oamenii” > „oamenii trebuiau să plece”, „va trebui să răspundă aleşii în faţa poporului” > „aleşii vor trebui să răspundă în faţa poporului”. Limba literară actuală acceptă acordul în număr cu subiectul la plural {„ei trebuiau să poarte un nume”), nu însă şi acordul în persoană („eu trebuiam să plec”, „tu trebuiai să rămâi”). Pentru evoluţia paradigmei flexionare mixte a verbului a trebui (cu şi fără sufixul -esc al conjugării a IV-a), vezi XX, Verbul, 9.1.2, Verbul a avea funcţionează cu sens de necesitate, azi mai frecvent în comparaţie cu limba veche. Cel mai adesea este urmat de supin („are de scris”; „ce avem de făcut?”), rar de conjunctiv („o să ai multe să pătimeşti cu el”) şi deloc, în limba literară actuală, de infinitiv (cf. „n-ai a te teme de mine”, secolul al XlX-lea, apud Guţu Romalo 2005: 171). A fi cu valoare modală este urmat de supin („e de aşteptat aici”, „ce e de făcut”), adesea în construcţii amalgamate („cartea e de citit pentru mâine”). Exprimând voinţa şi dorinţa, a vrea şi a voi, primul mai frecvent în secolul al XX-lea, al doilea mai frecvent în secolul al XlX-lea (vezi XX, Verbul, 9.3), sunt urmate de conjunctiv („n-am vrut să-'i cred”), în timp ce infinitivul, frecvent în epoca paşoptistă, este simţit azi arhaic („nu voiesc a cunoaşte alt prinţ”) (apud Guţu Romalo 2005: 177). Mai frecvente în limba actuală sunt însă construcţiile cu predicative suplimentare exprimate prin adjectiv („nu le vreau crude”), participiu („se vrea înconjurată de lucruri frumoase”), substantiv („îl vreau soldat curajos”), vezi Guţu Romalo 2005: 178. 667 A veni se construieşte în special cu conjunctivul („nu-mi vine să cred”), dar şi cu infinitivul („mai că nu-mi vine-o crede”). Faţă de secolul al XlX-lea, a părea îşi restrânge uzul impersonal („Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”, Eminescu) şi marchează, prin ridicarea subiectului morfemul reflexiv, opoziţia personal / impersonal („£z păreau interesaţi” / „Se părea că erau interesaţi”); uzul impersonal nereflexiv persistă când o părea este urmat de un alt verb impersonal („Părea să se lumineze”). Semiauxiliarele de aspect Construcţia semiauxiliarelor de aspect a cunoscut variaţie în timp şi spaţiu (vezi Guţu Romalo 2005: 184, 196). Astfel, dintre verbele care exprimă gradul de desăvârşire a acţiunii (punctul iniţial, punctul final, acţiunea văzută în desfăşurarea ei), unele sunt vechi, conservate şi în limba literară actuală (o începe, a continua, a se opri, a termina), altele au ieşit astăzi din uzul literar standard şi s-au păstrat doar regional, dialectal, popular (o fi, a prinde, a se pune, a se porni, a se apuca, a se lua, a purcede, a se scula, a ajunge, a apuca, a izbuti, a înceta, a isprăvi, a sfârşi, a mântui, a găta, apud Guţu Romalo 2005: 184-192). în construcţiile incoative şi durative, verbul predicativ al structurii apare în limba actuală la conjunctiv („a început să vorbească”, „a continuat să scrie”), după ce în limba veche predominase infinitivul. în construcţiile cu valoare terminativă se foloseşte astăzi supinul („a terminat de vorbit”, „s-a oprit din scris”), în timp ce în fazele anterioare de limbă fusese preferat infinitivul. Gradul de gramaticalizam a semiauxiliarelor de aspect este mai mic decât al semiauxiliarelor de mod. 1.1.2. Regimul sintactic al verbelor Faţă de secolele anterioare se înregistrează modificări de regim sintactic al unor verbe sau specializări stilistice ale unor structuri sinonime (vezi Iordan 1943, Rosetti, Byck 1943: 128, Sandfeld, Olsen 1962: 125-129, Graur 1968, Gruită 2007: 183). Regimul sintactic al unor verbe, fluctuant în secolul al XlX-lea, se stabilizează în secolul al XX-lea, în sensul eliminării calcurilor de influenţă franceză („a asculta pe / la cineva” > „a asculta pe cineva”) sau al fixării prepoziţiilor regim („a se încrede pe / în” > „a se încrede în”, „a contribui spre / la” > „a contribui la”). La fel, fluctuaţiile din prima jumătate a secolului al XX-lea se rezolvă în cea de a doua jumătate („a se lăuda de / cu” > „a se lăuda cu”; „a se inspira de / din / de la” > „a se inspira din /de la”, „a se asocia de / cu” > ”a se asocia cu”); altele persistă în limba actuală, favorizate de tendinţa accentuată de calchiere a unor structuri străine, în special englezeşti („a insista pe / asupra”, „a reflecta la / asupra”, „cunoştinţe despre / în”, „a participa la / în”). Faţă de secolul al XlX-lea, în secolul al XX-lea regimul sintactic al unor verbe se îmbogăţeşte cu noi valenţe, datorită evoluţiei interne, împrumutului unor unităţi lexicale sau calcului semantic. Unităţile lexico-sintactice omonime intră în următoarele opoziţii sintactice: a) intranzitiv / tranzitiv („el bombănea” / „îl bombănea pe colegul de cameră”; „a răcnit de durere” / „răcni tot felul de acuzaţii la adresa tuturor”; „aleargă bine / a alergat cursa în 9 secunde”, „îmi place Ion” / „îmi place de Ion” / „îl plac pe Ion”, „a arunca pietre” / „a arunca cu pietre”); b) ergativ / cauzativ („el aţipf’ / „vârtejul planurilor de plecare îl aţipi”, „bătrânul a paralizat' / „zăpada abundentă a paralizat transporturile”); c) reflexiv / nonreflexiv („îşi închipuia o lume feerică” / „Goethe închipuia un mit al artei”; „îşi aminteşte de 668 iama lui ’57” / „expoziţia aminteşte numeroasele sale lucrări”; „mă bucur de victoria lui” / „mă bucură victoria lui”); d) dativ / acuzativ („a ajuta cuiva” / „a ajuta pe cineva”, „a îngădui cuiva” / a îngădui /?e cineva”, „a servi cuiva” / „a servi pe cineva”, „a sluji cuiva” / „a sluji pe cineva”); e) prepoziţional / cazual (dativ) {„aparţin de lumea internă” / „aparţin lumii interne”, „se aseamănă cu oamenii aceia” / „se aseamănă oamenilor”, „ajută la crearea de noi locuri de muncă” / „ajută creării de noi locuri de muncă”). Diferenţele de structură sintactică se corelează adesea cu opoziţii semantice: „a folosi cuiva / a folosi pe cineva”, „a mulţumi cwzva / a mulţumi pe cineva”, „a scăpa timpului” / „a scăpa pe cineva” / „a scăpa o înjurătură”, „a striga pe cineva” / „a striga cuiva”, „a prinde pe cineva” / „aprinde bine cuiva”, „a dărui ceva cuiva” / „a dărui pe cineva cu ceva”, „a trece drumul / a trece r/e cineva”, „a vedea ceva” / „a vedea de cineva”). Alteori, asociate în diferite grade cu schimbări semantice, omonimele lexico-sintactice intră în opoziţii stilistice şi de registru: uz general / uz înalt („se încrede în prieteni” / „se încrede soartei”)', uz general / uz specializat {se sedimentează / sedimentează)', uz general / uz argotic („a scos cuiul din perete” / „s-a scos”); actual / învechit („a ajutat pe cineva” / „a ajutat cuiva”)', literar / neliterar (ra/ râcă / m/ .ve riscă). Unele unităţi lexico-sintactice ies din uz, fiind înlocuite cu altele: „învăţase o clasă de călugăriţe” > ,predase la o clasă de călugăriţe”, „lucra tâmplărie” > , făcea tâmplărie”, „obişnuieşte ţigarete” > „de obicei, fumează ţigarete”, „ridicam obosit poteca pădurii” > „mergeam în sus / la deal pe poteca pădurii”. Alteori, modificările de regim sintactic determină recategorizarea unităţilor lexicale. Astfel, dacă în secolele anterioare tematizarea prin ridicarea unui constituent din subordonată în faţa unui verb impersonal regent era mai degrabă o opţiune stilistică individuală (vezi şi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 2.2.1, 2.2.2), în secolul al XX-lea devine frecventă şi se gramaticalizează, odată cu marcarea formală a acordului dintre predicat şi subiectul nonargumental: „aceste cărţi meritau citite” (< merita ca aceste cărţi să fie citite), „ei trebuiau ajutaţi” (< trebuia ca ei să fie ajutaţi), „oamenii păreau dezinteresaţi” (< părea că oamenii sunt dezinteresaţi), „descoperirile lor se cuvin amintite” (< se cuvine ca descoperirile lor să fie amintite), „informaţiile se presupun adevărate” (< se presupune că informaţiile sunt adevărate) (Pană Dindelegan 1976: 64, 1992b: 50—52). Unele unităţi lexicale neologice introduse în limbă după 1989 şi-au conservat regimul sintactic din limba de origine: „a apela un post telefonic”, „a accesa un fişier”, „a mapa adresa”, „a parola informaţia”, „a accesa date”, „a aplica pentru o bursă”, „a printa un fişier” etc. (Zafiu 2001: 88). Construcţiile par la momentul actual barbarisme, dar au şanse de generalizare datorită frecvenţei ridicate cu care sunt folosite. Inovaţii în domeniul verbului se produc şi prin încălcarea restricţiilor selecţionale. De exemplu, clişeul „care ne doare” este rezultatul selectării în poziţia de subiect a unor nominale din alte câmpuri lexicale decât cel al părţilor corpului („harta care ne doare”, „cămaşa de forţă - care ne doare”, apud Zafiu 2007). Totodată, unor unităţi lexicale vechi în limbă li se ataşează sensuri noi („sfidează concurenţa”, „bate orice concurenţă”, „nu ne bate la preţuri”, apud Zafiu 2001). 669 1.1.3. Actualizarea predicatului în toate etapele de evoluţie a limbii, predicaţia s-a exprimat, în mod tipic, prin forme verbale finite (personale). Unele modificări au survenit în mijloacele atipice de exprimare a predicatului: forme verbale nonfinite, interjecţii şi adverbe predicative. Infinitivul. în secolul al XX-lea, infinitivul s-a specializat cu funcţie predicativă în enunţuri telegrafice, afirmative şi negative, modalizate (obligaţie, necesitate, interdicţie), adesea cu sens pasiv în comunicarea instituţională impersonală: ,A nu se arunca în foc după golire”, ,A se păstra la loc uscat, întunecat şi rece”, ,A se citi prospectul înainte de întrebuinţare”, ,A nu se lăsa la îndemâna copiilor”. Mai rar, cele două forme verbale se folosesc şi în interacţiunea curentă, ca strategie a brevilocvenţei, impersonalizării şi emfazei: ,A se vedea şi recentele întâlniri de la sediul PNL!”, nu se confunda PSD cu PDSR!” Faţă de secolele anterioare, când infinitivul putea apărea ca predicat construit cu subiect (personal) (Clavdie Lisia [...] a se bucura, apud Stan 2009a; XIX, Sintaxa, 3.1), în limba actuală el are exclusiv valoare impersonală. Construcţiile relative infinitivale, organizate ca formă verbală personală + relativ (pronume / adverb) + infinitiv, frecvente în limba veche, sunt neproductive în secolul al XX-lea, limitându-se la câteva realizări colocviale şi populare: (i) mai rar, în poziţia de subiect - a fi, a avea impersonal + relativ + infinitiv („nu e unde merge”, „nu e ce mânca”, „nu e cine mă ajuta”, „nu are cine mă ajuta”, „nu are ce se întâmpla rău”); (ii) mai frecvent, în poziţia de complement direct, a avea personal + relativ + infinitiv („n-are ce face”, „n-are ce zice”, „n-are unde merge”, „n-are când dormi”). Cele două tipare au fost atrase în tendinţa generală a limbii de înlocuire a infinitivului cu conjunctivul, dezvoltând variante: „nu e unde merge / unde să merg”, „nu e ce mânca / ce să mănânc”, „nu e cine mă ajuta / să mă ajute”, „nu are cine mă ajuta / să mă ajute”, „nu are ce se întâmpla / să se întâmple”, „n-are ce face / să facă”, „n-are ce zice / să zică”. Supinul. Supinul predicativ apare în rezoluţii pe documente administrative şi în indicaţii în practica şcolară, cu valoare modală (obligaţie, necesitate, interdicţie), rar în interacţiunea curentă, ca strategie a brevilocvenţei şi emfazei: ,f)e afişaţi”; „ De verificaţi”; ” De revăzut!”; „De reţinut!”; „De refăcut!”; „De precizat că presa a aflat foarte târziu despre acest eveniment”. Gerunziul Dacă în limba veche gerunziul funcţiona uneori predicativ în traduceri (vezi Stan 2009a), în secolul al XX-lea, această ocurenţă, dacă apare accidental într-un text scris, este considerată greşită, rezultat al unei redactări defectuoase; totuşi, nu este exclusă apariţia ei ca opţiune stilistică a unor scriitori: „Visând des fantome, monştri înfiorători, foc, fum, sufocări: semn de proastă funcţiune a inimii. Visând lupte, arme, mare agitată, călătorie dificilă: semn de rea funcţiune a plămânilor. Visând că eşti obosit, că înoţi cu greutate, că eşti gata să te îneci: semn de rea funcţiune a rinichilor” (Călinescu) sau popular, cu valoare aspectuală: „Un om pus de socru să cinstească oamenii, dându-i întâi nunului, nunul dând la altul, cântând lăutarii. Aducând sculele, dând pistoale la plecare şi la sosire la poarta ginerichii, ieşind mama ginerichii, luând mireasa de mână şi întrebând pe nună” (apud Graur 1987). 670 Continuând o tendinţă din secolul al XlX-lea (vezi XIX, Sintaxa, 3.1), gerunziul nepredicativ echivalent cu o propoziţie redusă devine frecvent, specializat pentru stilul înalt. în secolul al XX-lea funcţionează mai multe tipuri de structuri gerunziale: (i) gerunziul bazat pe coordonare; (ii) gerunziul bazat pe subordonare de tip adnominal; (iii) gerunziul bazat pe subordonare de tip circumstanţial, mai ales în construcţii gerunziale absolute, unele aflate la limita cu anacolutul: (i) „Totuşi însemnătatea lui documentară a rămas întreagă, niciunul din elementele esenţiale ale formei şi ornamentării sale nefiind pierdut” (Pârvan); „Ajunse lângă uşa dormitorului, potrivindu-şi manşetele şi mânecile boţite, dar uitându-se mereu uluit la sofaua pe care ea zăcea neclintită.” (Rebreanu); „Originea lor e nehotărâtă, ele găsindu-se la mai toate popoarele din lume” (Călinescu); Un moment l-a ispitit teatrul scriind 2 comedii” (Densusianu, apud Sandfeld, Olsen 1936); „A părăsit trupa, începând o carieră solo în 1977” (REA, septembrie 2010). (ii) „o acţiune prezentând nenumărate riscuri; o atmosferă amintind de perioada interbelică; „Se povesteşte o anecdotă probând cunoaşterea vaporilor sub presiune” (Călinescu). (iii) „A renunţat crezând că aşa vor face toţi.”; „Oferind materialul brut şi, mai ales, punându-1 în circulaţie în masele cele mai adânci ale poporului, el pregăteşte calea scriitorului pentru selectarea unei limbi noi şi reale.” (Lovinescu); „Ministerul Educaţiei Naţionale, expirând mandatul Consiliului de Administraţie [...], a instituit următoarea comisie” (apud Graur 1987). O structură nou apărută în limbă în secolul al XX-lea este cea cu gerunziul precedat de ca, folosită pentru scurtarea enunţului (iv) sau, dimpotrivă, pentru amplificarea lui (v): (iv) „o maşină înregistrată de radar că circula cu 140 km la oră” > „o maşină înregistrată de radar ca circulând cu 140 de km la oră” (Internet); „a fost suspectat că spionează în favoarea unei puteri străine” > „a fost suspectat ca spionând în favoarea unei puteri străine” (Internet); „Antena 3 estimează China ca având 200 de posesori de computere” (Internet) (v) „a fost diagnosticat cu gripă porcină” > „a fost diagnosticat ca având gripă porcină” (Internet). Ceea ce caracterizează evoluţia structurilor cu gerunziu în secolul al XX-lea în raport cu perioadele anterioare este mecanismul de control al subiectului. Dacă în secolul al XlX-lea şi la începutul celui următor erau reperate construcţii gerunziale absolute cu subiect diferit de subiectul propoziţiei: ,jsuflând [el] odată din nări, s-au făcut 2 suluri” (Creangă, apud Sandfeld, Olsen 1936); ,,făcând un semn cu mâna, apa eleşteului se trase într-o parte şi într-alta” (Ispirescu, apud Sandfeld, Olsen 1936); „clopoţelul sbâmâind, pianul amuţeşte ca prin farmec”; „izbucnind războiul, Hobâncescu fu nemângâiat”; „oboseala ajutând, ofiţerul căzu mai mult decât se aşeză pe scaunul capitonat”, apud Sandfeld, Olsen 1960), treptat acestea sunt abandonate, iar ocurenţele accidentale sunt criticate în lucrările de cultivare a limbii (Graur 1968: 60, Avram 19972: 212-213). Cumulul de gerunzii coordonate sau relaţionate prin subordonare, frecvent în secolul al XlX-lea (vezi XIX, 671 Sintaxa, 3.1; „sluj inelu-mii vreo douî luni, nefiindu-mi de nuilţămire, ///77t/ obraznic l-am depărtat”), e considerat nerecomandabil de norma secolului al XX-lea (Avram 19972: 212-213). Participiul Participiul nu funcţionează ca predicat, dar apare frecvent în construcţii participiale absolute, în special în textele elaborate, cu fraze ample, specifice stilului înalt, ştiinţific sau publicistic. ,ffesprijinită de curente literare şi de scriitor, în genere, limba literară a viitorului şi-a găsit, totuşi, un puternic punct de reazim în presă.” (Lovinescu) Dacă în prima parte a secolului se mai înregistrau construcţii cu subiectul participiului diferit de subiectul propoziţional („masa sfârşită, am urcat în odaia lor”, „cugetul limpezit, înţelese îndată că toate n-au fost decât amăgiri”, apud Sandfeld, Olsen 1960), astăzi aceste structuri sunt accidentale şi greoaie. Devin din ce în ce mai frecvente construcţiile în care participiul acordat este adiacent unui verb, ca urmare a elipsei auxiliarului pasiv a fi: „hoţii nu trebuiesc V cruţaţi”, „o masă bună trebuie V urmată de...”, „se lasă V sărutată’, „se dă Vplecată”, „fetele nu aşteptau V rugate”, „chestiunea se cere V lămurită” (apud Sandfeld, Olsen 1936). De asemenea, câştigă teren atributele participiale rezultate din contragere: „participă reprezentanţii celor 45 de ţări membre ale acestui comitet, însărcinat să definească politica industrială ONUDI” (apud Irimia 1986). Interjecţia. Interjecţiile funcţionează ca predicate (integrate sau neintegrate sintactic) în special în registrul vorbit, colocvial (uite, na, iată, poftim, hai, haide, vai), dar şi în cel scris, în stilul beletristic şi în cel publicistic. Inventarul interjecţiilor predicative este comun cu cel din secolele anterioare. Probabil, datorită uzului limitat cvasiclişeizat, interjecţiile îşi conservă regimul sintactic (vezi XIX, Interjecţia, 2). Dacă în presa dinainte de 1989, limba de lemn evita mărcile afectivităţii, astăzi, odată cu relaxarea limbajului, inteijecţiile se întâlnesc în mod curent, ca strategie de marcare a apropierii comunicative şi a complicităţii cu cititorul. Ele tind să evolueze dinspre statutul predicativ spre cel de particule pragmatice: mobilizatori discursivi clişeizaţi (,Jdai să vedem imaginile!”) (vezi Magda 2009), focalizatori („Imaginile, iată, ni-1 arată pe infractor intrând în Casa de Amanet”, „Uite, îţi propun ceva!”, „Uite că a venit!”), mărci ale emoţiei („Iar el, vai!, căzuse victimă acestui complot”), conectori pragmatici (,JSfa, ce să zic, data viitoare am să fiu mai atent!”). Adverbul. în secolele anterioare adverbele modalizatoare (fireşte, poate) funcţionau în special integrate în propoziţie ca circumstanţiale sau ca echivalente ale unor propoziţii incidente. Uzul predicativ devine frecvent spre sfârşitul secolului al XlX-lea (vezi XIX, Sintaxa, Modalizarea, 6). Pe parcursul secolului al XX-lea, în vechiul tipar [verb copulativ impersonal + adverb] („e probabil să...”, „e posibil să...”, „e învederat că...”), elipsa copulativului a consolidat uzul predicativ al adverbelor („probabil că...”, „posibil să...”, „adevărat că...”), iar elipsa subordonatei a favorizat uzul independent („Probabil”, „Foarte posibil”, „Sigur!”). Unele construcţii adverbiale urmate de subiectivă dispar din limba literară odată cu arhaizarea adverbelor / locuţiunilor adverbiale care le compun („neîndoios că”, „nesmintit că”, „pagubă că”, „cu dreptate că”), dar în tiparul rămas productiv sunt atrase neologisme („cert că”, „evident că”, „natural că”). La jumătatea secolului al XX-lea, în textele culte, s-a manifestat tendinţa folosirii expletive a 672 conjuncţiei după adverbele predicative („poate că importantă”, „evident că necesară”), pe care Iordan (1943) o consideră un calc după franceză şi o combate. 1.1.4. Elipsa predicatului La jumătatea secolului s-a conturat, sub influenţa limbii ruse, tendinţa omiterii predicatului, în special a verbului copulativ. Fenomenul era frecvent în special în titlurile unor articole din presă: „Repetarea complementului direct şi indirect sub forma pronumelui personal, care, deşi V foarte răspândită, face mereu progrese.” (apud Iordan 1966) „Angajamentul socialist - cuvânt de onoare; „V Grâne bune statului”; „Economia, V în atenţia brigăzii noastre.” (apud Bulgăr 1962) Prin elipsa operatorului pasiv rezultă structuri cu participii în vecinătatea verbului, în poziţii sintactice atipice: „împrumutul se cuvine V restituit”; „merită V încercat”; „procedura se cere V respectată”. Elipsa verbului este frecventă în limba vorbită: „Ea a plecat la munte, eu V la mare”; în dialog poate apărea elipsa auxiliarului: „- Ai mâncat? / - V Mâncat!”. Colocvial se înregistrează elipse extinse, prin care enunţul se reduce la elemente de obicei fără independenţă sintactică (auxiliare şi clitice, conjuncţii, prepoziţii): „Ţi-a plăcut? / Mi-a Vî”, „Să te ajut? I -Să V.”, „O pun pe masă? I -Pe V.” (apud Avram 19972). 1.2. Subiectul Frecvenţa relativă a actualizării prin diverse grupuri sintactice şi contextele de ocurenţă prezintă unele diferenţe faţă de secolele anterioare. Structurile sintactice cu subiect nelexicalizat şi cele impersonale se fixează, iar structurile cu dublarea subiectului se specializează stilistic. 1.2.1. Actualizarea subiectului Posibilităţile de realizare a subiectului sunt, în general, aceleaşi cu secolele anterioare: grup nominal în nominativ cu centru substantiv sau proformă, grup posesiv, grup prepoziţional, grup verbal (cu centru infinitiv, supin, gerunziu, participiu), construcţie relativă infinitivală, propoziţie conjuncţională şi relativă (GALRII: 338 ş. u.). Totuşi se înregistrează unele diferenţe. Anumiţi regenţi limitează posibilităţile de actualizare a subiectului comparativ cu secolul anterior. Astfel, verbul a trebui nu mai acceptă infinitivul în poziţia de subiect, ca în secolele anterioare, ci doar conjunctivul postpus în toate stilurile (trebuie să...) sau, colocvial, o propoziţie redusă la participiu („trebuie văzut / încercat / spus”). Analog au evoluat şi structurile cu verbul impersonal a merita („Merită să încercăm” / „Merită încercat”). Ridicarea subiectului în faţa verbului impersonal produce aproape întotdeauna acord prin atracţie („Cărţile meritau citite”, vezi Pană Dindelegan 1976: 64, 1992b: 50-52). Realizările subiectului prin participiu se limitează la câteva verbe inerent impersonale (GALR II: 343). La sfârşitul secolului al XlX-lea încă se mai înregistrau subiecte actualizate prin pronume de întărire: „Ori înşişi erau investiţi cu aceste ranguri” (Kogălniceanu). In secolul al XX-lea acestea îşi restrâng uzul, astfel încât în limba actuală structuri de tipul Jnsămi l-am văzut” sunt posibile, deşi nu uzuale. 673 Structurile cu subiecte atipice provenite din elipsă se fosilizează şi îşi restrâng uzul. Astfel, în prima jumătate a secolului, subiectul partitiv era mai frecvent decât în a doua jumătate („au mai plecat din oamenF, „s-au mai întâmplat din astea”, apud Sandfeld, Olsen 1962). Grupul genitival / posesiv {ai mei, ai casei) s-a clişeizat. Mai frecvent, atât în limba vorbită, cât şi în cea scrisă, este astăzi subiectul realizat prin grup prepoziţional sociativ - cu toţii: „într-o zi vor fi cu toţii oameni mari”, „Răspunsul îl ştiţi cu toţii”, „Cu toţii protejăm mediul” (Internet). Este din ce în ce mai frecvent subiectul realizat prin demonstrativ anaforic, având ca antecedent o propoziţie / o frază; structurile sunt emfatice. „Şi nici cum e să fii mai strategic ca să faci ceva cu viaţa ta nu înţeleg cum vine. Asta ca să nu mai spun că adjectivele sau adverbele care exprimă însuşiri cu caracter absolut, prin natura lor, nu permit comparaţia” (Internet). Subiectele realizate prin infinitiv, frecvente până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea (vezi Stan 2009a) şi devenite din nou productive în secolul al XIX- lea sub influenţa limbii franceze (XIX, Sintaxa, 3.5.1; Jnsă este cu neputinţă de a mă întinde asupra chestiunii rurale în trecut”; „Era de natură a agita popula-ţiunile rurale şi a le face a-şi pierde încrederea”, Kogălniceanu) îşi reduc treptat frecvenţa pe parcursul secolului al XX-lea, conservându-se în câteva structuri cu citire impersonală, atemporală, apodictică (,A şti înseamnă a înţelege”, ,A greşi e omeneşte”). Subiectele actualizate prin infinitiv caracterizau stilul înalt de la sfârşitul secolului al XlX-lea: face istoricul chestiunii rurale în ţările române este a scrie însăşi istoria a trei secole de împliniri” (Kogălniceanu), face o demonstraţiune de geometrie, de exemplu, nu va să zică a pune în acţiune puterea de producere a inteligenţei” (Delavrancea). Construcţia subiectului la infinitiv cu prepoziţia expletivă de („este absurd de a susţine”; vezi XIX, Sintaxa, 3.5.1), frecventă în secolul anterior printr-un calc din franceză şi persistentă în limbă până la jumătatea secolului al XX-lea (vezi XX, Verbul, 7.1), este treptat marginalizată, folosită rar, ca marcă suplimentară de impersonalizare: „se încearcă de a vinde pe eBay” (Internet). Construcţiile relative infinitivale cu funcţie de subiect s-au fosilizat, fiind conservate într-un număr mic de contexte, specifice registrului colocvial. Subiectul actualizat prin gerunziu este slab reprezentat în limba secolului al XX- lea. Apare în două tipuri de structuri: (i) structura cu verbe de percepţie folosite reflexiv-pasiv („se aude tunând", „se simte mişcând’, „se vede strălucind’); (ii) structura ecuativă cu verbul a însemna înregistrată doar în prima jumătate a secolului („numai gândind şi înseamnă că doreşte...”, „stând de vorbă înseamnă vreme pierdută”, apud Sandfeld, Olsen 1962). Realizând o comparaţie între subiectivele relative şi cele conjuncţionale, Iorgu Iordan (1943) era de părere că propoziţiile subiective introduse prin relative simt frecvente în toate stilurile limbii, în timp ce „formula conjuncţională este caracteristică mai ales pentru vorbirea şi scrisul oamenilor cultivaţi, care au avut şi continuă să aibă modele străine” (pentru propoziţiile subiective introduse prin relative, vezi GALR II: 344 ş. u.). Dintre subiectivele pronominale construite cu verb personal, în limba actuală două subtipuri sunt mai frecvente: (i) subtipul construcţiilor cu subiective antepuse regentei {„Cine aleargă după doi iepuri nu 674 prinde niciunul”, „Care nu vine la timp este pedepsit”, „Cine greşeşte plăteşte”), simţite arhaice în condiţiile limitării stilului sentenţios în limba actuală, dar cvasiclişeizate pentru anumite situaţii de comunicare („Cine ştie câştigă”, „Cine termină poate să-mi dea lucrarea şi să plece”); (ii) subtipul construcţiilor cu subiective rematice, postpuse regentei, cu o frecvenţă mai mare, simţite mai naturale decât tipul anterior („A venit cine nu trebuia”, „A câştigat cine a meritat”, „Câştigă în viaţă cine minte, fură, dă mai mult din coate”, „Scapă cine poate”). în clasa subiectivelor conjuncţionale a crescut frecvenţa subiectivelor dependente de operatori modali în structuri impersonale de tipul: (i) verb impersonal + substantiv; (ii) verb impersonal + adverb; (iii) adverb predicativ. Dacă în secolul al XlX-lea aceste construcţii apăreau în special în textele ştiinţifice, în secolul al XX-lea ele se generalizează, diferenţele de repartiţie stilistică fiind marcate la nivel lexical: stil colocvial (bineînţeles că...; sigur că...; poate că...; bine că..-.); stil înalt (evident că...; cert că...; desigur că...). Conjuncţiile prin care se introduc propoziţiile subiective sunt că, să, ca (...) să, că să, de, dacă, cum că /precum că /cum de (vezi GALRII: 346 ş. u.; vezi şi infra 2). 1.2.2. Subiectul inclus şi subiectul subînţeles (parametrul pro-drop) Deşi structural limba română s-a manifestat încă din secolul al XVI-lea ca o limbă sensibilă faţă de parametrul pro-drop (cu subiect inclus sau subînţeles, vezi Stan 2009a), s-au înregistrat până târziu în secolul al XlX-lea situaţii de exprimare a subiectului pronume personal (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 3.5.2 - „Le-au avut toţi junii mei contemporani, fie că ei s-au adaptat la sorgintea civilizaţiunii germane, fie că ei s-au nutrit de civilizaţiunea franceză”, Kogălniceanu; „Abundenţa de capital e aşa de mare încât el produce numai 1% pe an sau nimic”, Nicolae Titulescu). Exprimarea subiectului pronume funcţionează uneori ca strategie de emfază („E rândul statelor învingătoare să-şi îndeplinească ele acum obligaţiunea morală de a-şi reduce armamentele”, Titulescu; „O existenţă reală are el numai întregit în condiţiile de viaţă ale mediului”, Rădulescu-Motru). în secolul al XX-lea, norma literară se fixează: gramaticile descriptive şi normative consideră neexprimarea subiectului o opţiune nemarcată a uzului şi atrag atenţia asupra caracterului greşit, superfluu al exprimării subiectului prin pronume personal în alte situaţii decât cele de emfază sau de contrast discursiv (Avram 1987: 327). în limba vorbită actuală, lexicalizarea subiectului produce efecte pragma-discursive: marcarea structurii informaţionale a enunţului, vehicularea forţei ilocuţionare a enunţului, declanşator de presupoziţii, gazdă sintactică pentru clitice adverbiale (Vasilescu 2009). 1.2.3. Dublarea subiectului încă din secolele anterioare, româna a dezvoltat posibilitatea dublării pronominale a subiectului (dublarea subiectului prin pronume personal sau demonstrativ) în două ipostaze: (i) dublarea de sorginte orală, se pare răspândită în Moldova; (ii) dublarea de tip cult (vezi Iordan 1943). Dublarea de tip oral se realizează în două variante sintactice, prima tipic populară, a doua colocvială şi emfatică: (i) subiect pronume personal anaforic + subiect substantiv („Vine, ea, mama/”) şi (ii) subiect substantiv + subiect pronume („Ion e şi el om!”) (GALR II: 352). Faţă de secolul al XlX-lea, dublarea de tip 675 popular se restrânge în secolul al XX-lea. Ambele tipuri de structuri corespund unor acte de vorbire indirecte, ca ameninţarea, (auto)reproşul etc. Dacă în secolul al XlX-lea dublarea se putea realiza prin pronumele de persoana a IlI-a, masculin singular el, neacordat („a pleca el mama de acasă „are să-l certe el preoteasa pe popă apud Iordan 1943: 254), în secolul al XX-lea acordul în gen şi număr între pronumele de dublare şi subiect devine obligatoriu („vine el profesorul şi vedeţi voi”, „vine ea vacanţa..”.). Acest tip de dublare este interpretat de Sandfeld, Olsen (1962: 9) ca o „precizare ulterioară adusă prin substantiv unui subiect pronominal”. Dublarea de tip cult se realizează, de asemenea, în două variante: (i) reluarea subiectului prin demonstrativ / pronume personal, după o intercalare („aceste manifestări, chiar dacă nu sunt organizate, ele poartă...”); (ii) reluarea subiectivei prin pronume demonstrativ sau prin substantivele faptul / lucrul („că nu a anunţat, asta / faptul / lucrul e ciudat”). Structurile au fost înregistrate şi în secolele anterioare, când par să fi avut mai degrabă rol explicativ sau de precizare (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 3.5.3); în secolul al XX-lea, sunt folosite mai ales în stilul înalt, ca procedeu sintactic de emfază, conferind enunţului caracter retoric: „Dacă însă Don Quijote merită nu numai admiraţia noastră, dar este vrednic şi de lancea satirică a creatorului său, lucrul provine din aceea că iubirea lui nu este pusă în serviciul realităţii just percepute.” (Vianu, apud GALRII). Treptat, uzul manifestă preferinţă pentru asta neutru („ce vom face, asta rămâne de văzut”) în locul substantivelor lucrul /faptul sau al pronumelui personal el. Dacă la sfârşitul secolului al XlX-lea (vezi XIX, Sintaxa, 3.5.3) aceste structuri erau relativ frecvente, astăzi apar sporadic, fiind simţite pedante. In limba veche sunt atestate situaţii cu tematizarea subiectului substantiv prin izolare la stânga concomitent cu dublarea lui („iară Petrea Şotra, el iaste mortu”; „Al patrul riu, acela iaste Evfratis, apud Stan 2009a). Procedeul pare să se simplifice în secolul al XX-lea, nominalul tematizat fiind izolat de verb doar prin pauză şi intonaţie ascendentă, fără dublare („lonţ # a venit”). Pauza şi intonaţia care separă subiectul tematizat de predicat sugerează posibilitatea interpretării nominalului ca subiect tematizat şi izolat, propoziţia având subiect inclus sau subînţeles: „Ion;ţ # pro, a venit”. Un tip relativ izolat de dublare se realizează în structuri cu trei termeni (subiect substantiv, subiect pronume, pronume de întărire): „Ana luă ea însăşi copilul”, ,fică el însuşi (...)” (apud Sandfeld, Olsen 1936). Mai frecvente în prima parte a secolului, construcţiile sunt întâlnite în special în limba vorbită sau în limba scrisă care imită structurile oralităţii. 1.2.4. Raportul dintre construcţiile personale şi construcţiile impersonale Studiile tipologice au remarcat o slabă orientare a limbii române spre subiect, în favoarea orientării spre obiect (Pană Dindelegan 2002e). în secolul al XX-lea se observă o accentuare a acestei trăsături tipologice prin creşterea frecvenţei structurilor impersonale (vezi şi GALR II: 143) şi a construcţiilor cu subiect nedeterminat. 676 Astfel, în textele scrise şi în cele orale planificate este din ce în ce mai frecventă o structură impersonală cu verbul a fi rezultată prin omiterea subiectului care trimite anaforic la secvenţe textuale mai ample (propoziţii, fraze): „Cândva graniţele Moscovei erau delimitate de zidurile Kremlinului; apoi graniţele oraşului au fost cuprinse de inelul de Bulevarde... în prezent lungimea perimetrului Moscovei este de 109 km... Suprafaţa totală este de 87,5 mii hectare... 0 Este rezultatul faptului că numărul locuitorilor Moscovei se apropie în prezent de şapte milioane. Latura eroică a epocii noastre şi sublimul ei nu se epuizează în marile momente, ci acestea îşi găsesc sensul şi împlinirea prin efortul, atât de eroic, al construcţiei de fiecare zi. 0 Este o bătălie de fiecare clipă pentru drepturile omului la bucuriile vieţii...” (apud Guţu Romalo 19721: 124), „Mii de studenţi sunt pe punctul de a fi exmatriculaţi pentru că nu mai au bani să-şi plătească taxele. 0 Se întâmplă atât la universităţile particulare, cât şi la cele de stat” (Pro TV, ianuarie 2009). în locul subiectului pronominal de persoana a IlI-a, care trimite direct la persoană {el, ea, ei, ele), se preferă tot mai mult demonstrativul {acesta, aceasta, aceştia, acestea), prin care atenţia se deplasează dinspre agentivitate spre relaţia anaforică a demonstrativului cu antecedentul. Fenomenul este frecvent mai ales în stilul înalt, în texte ştiinţifice, administrative şi jurnalistice care tind spre neutralitate, impersonalizare, obiectivitate. „Băsescu le impută magistraţilor greva ilegală, aceştia îl acuză că discreditează justiţia” (Antena 3, septembrie 2009); „Greblă l-a dat în judecată pe poetul Spiridon Popescu, ca urmare a apariţiei pamfletului. Acesta cerea 100 000 de lei daune morale, bani care să ajungă la căminul de bătrâni de la Suseni, dar şi pedeapsa cu închisoarea” {Pandurul, ianuarie 2009). Structurile cu subiect nedeterminat, înregistrate în perioada veche cu forma de persoana a IlI-a singular, mai rar plural (vezi Stan 2009a), sunt preferate în limbajul colocvial: „A scris în ziar”, „A spus la radio că (...)”, „A sunat de ieşire!”, „Sună la uşă!”, „Au oprit căldura”, „Au venit şi au oprit gazele”, „Au oprit apa pentru reparaţii la conductă”. în schimb, în textele elaborate, orale şi scrise, se recurge mai degrabă la structurile reflexiv-impersonale, care opacizează agentivitatea (vezi şi infra 3.2): „Se munceşte cu entuziasm proletar”, „Se învaţă în această clasă!”, „Se urmăreşte creşterea nivelului de trai al populaţiei”, „Se întârzie de la program”, „S-au băgat portocale la alimentara”, „Se preconizează creşterea producţiei cu 25%”, „Se iau măsuri aspre împotriva infractorilor”. Construcţiile cu subiect generic-impersonal se specializează stilistic: limba literară recurge la construcţii reflexiv-impersonale: „Nu se vorbeşte la masă”, „Nu se fac astfel de afirmaţii în public”, „Se citesc cu atenţie instrucţiunile pentru a se evita incidentele”, în timp ce în registrul colocvial predomină structurile vechi - cu subiectul inclus al persoanei a Il-a singular sau al persoanei I plural, cu subiectul tu sau omul: „Nu spui asta dacă nu ai argumente”, „Când suntem tineri nu ne gândim la bătrâneţe”, „Tu poţi avea cele mai bune intenţii, dacă ceilalţi nu le înţeleg”, „Omul cât trăieşte învaţă”. 677 Printre posibilităţile de exprimare a subiectului generic se înregistrează încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea pronumele de persoana I singular (eu): „A: şi dacă eu mă duc într-o clădire şi am investit ceva în ea| ă proprietarul poate fi obligat deci chiar dacă e proprietar // D: să-l despăgubeşti cu ceva” (apud IVLRA 2002). 1.3. Numele predicativ Numele predicativ conservă aceleaşi posibilităţi de actualizare ca în secolele precedente, cu puţine modificări de frecvenţă în uz. Sub influenţa unor calcuri din engleză şi franceză participă la opoziţii stilistico-pragmatice. 1.3.1. Actualizarea numelui predicativ Posibilităţile de actualizare a numelui predicativ sunt aceleaşi ca în limba veche şi modernă (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 3.2): grup adjectival (cu centru adjectiv propriu-zis sau participiu), grup nominal cu centru substantiv, substitut pronominal sau numeral, grup posesiv (cartea este a Măriei / a ei / a sa / a acesteia), grup prepoziţional, grup verbal cu centru infinitiv sau supin, propoziţia conjuncţională şi relativă (GALRII: 272 ş. u.). Cele mai frecvente sunt, şi în această perioadă, numele predicative actualizate prin grup adjectival şi grup nominal. Realizările prin grup posesiv sunt rare, poate şi pentru faptul că româna dispune de mijloace variate de exprimare a relaţiei de posesie (vezi infra, 1.9). Actualizările prin grup prepoziţional sunt reprezentate în limba actuală de câteva structuri relativ frecvente („Masa este de lemn”, „Rochia este de catifea”, „Inelul este de aur”) şi de câteva fosilizate („cartea îmi este de ajutor”, „nu îmi este de trebuinţă”, „a vedea pe Dumnezeu nu este cu putinţă oamenilor”), precum şi de structuri cu grup partitiv, clişeizate („petrecerea a fost cu scandal", „el este de-ai noştri”, „este cât o zi de post”). Construcţiile bazate pe substituţia „sum pro habeo” („copilul e de cinci ani”, „el e cu dare de mână”, „acest om e fără scrupule”, „comunicatul este de importanţă deosebită pentru toţi”), productive în limba veche, funcţionează azi mai degrabă ca o strategie de emfază. Mai frecvente sunt numele predicative prepoziţionale în structuri comparative („e lungă cât o zi de post” > „e cât o zi de post de lungă”, „e roşie ca focul” > „e ca focul de roşie”). Realizările adverbiale ale numelui predicativ sunt cele conservate din secolele anterioare: mai frecvent ca adverbe relative sau interogative („mă interesează cum e Ion”, „Cum e Ion?”) şi în contextul unor verbe impersonale (e bine, e rău, e greu, e uşor), mar rar cu verbe personale („Ei sunt împreună de 8 ani”) (vezi şi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 3.2). Inventarul acestor structuri creşte odată cu intrarea în limbă, la sfârşitul secolului al XlX-lea, a unor adverbe neologice, folosite predicativ, dar şi emfatic, cu verb copulativ (e normal să /că, e natural să, e evident că, e cert că). înscriindu-se în tendinţa de înlocuire a infinitivului cu conjunctivul, în limba vorbită numele predicativ realizat prin infinitiv („Rugămintea mea este a veni la timp”) tinde să fie înlocuit cu propoziţia conjuncţională („Rugămintea mea este să veniţi la timp”). Sub influenţa limbii franceze, la jumătatea secolului al XX-lea s-au înregistrat structuri cu infinitivul precedat de prepoziţia de în exprimarea cultă, pedantă („Dorinţa mea este de a se respecta termenele impuse”), reperate şi astăzi în exprimarea pretenţioasă şi în textele impersonale. 678 Supinul nume predicativ apare în structuri modalizate (necesitate obiectivă), concurat de impersonalul a trebui („cartea e de citit / trebuie citită”, „aceste legi sunt de adoptat / trebuie adoptate”, „încă e de meditat / trebuie meditat asupra acestei probleme”). Cele două structuri paralele par să contureze opoziţia între obligaţia obiectivă (supinul) şi obligaţia impusă subiectiv de vorbitor {a trebui). Propoziţiile conjuncţionale în poziţia de nume predicativ se introduc în special prin conjuncţiile nespecifice să, că, ca...să, dacă (vezi infra 2.1.4). Propoziţiile relative sunt mai frecvente ca interogative indirecte („Problema este ce vom face mâine / cum ne vom descurca mâine”). Cum să introduce propoziţii predicative modalizate („întrebarea este cum [trebuie / e bine / se cuvine] să facem”). în acord cu structura limbii române, numele predicativ realizat prin substantiv se foloseşte nearticulat când nu este însoţit de determinări suplimentare („el este medic”, „el este profesor / el este un medic bun”, „el este un profesor înţelegător”); folosirea articulată a nominalului fără determinări se corelează, uneori, cu diferenţe semantice (el este ţăran - „de la ţară” / el este un ţăran - „needucat, necioplit, mitocan, bădăran”, el este poet - „scrie versuri” / el este un poet - „cu capul în nori”). După jumătatea secolului se extinde articularea nehotărâtă a substantivului nume predicativ, prin calc după franceză sau engleză („Vrea să devină un medic sau un inginer, „Versurile sale sunt nişte elegii”). Norma actuală acceptă nominalizarea prin articulare nehotărâtă a unor adjective conotate negativ („este laş” > „este un laş”, „sunteţi răi” > „sunteţi nişte răi”), dar respinge nominalizarea prin articulare nehotărâtă a celor conotate pozitiv („e drăguţă şi deşteaptă” > „e o drăguţă şi o deşteaptă”) (vezi Stan 2009b). 1.3.2. Opoziţii stilistico-pragmatice Sub influenţa limbilor străine (engleză, franceză, germană), în stilul înalt, numele predicativ tinde să fie focalizat printr-un pronominal: acela/cel - pentru referenţializarea definită -, respectiv unul, pentru referenţializarea indefinită. Structurile apar înregistrate încă de la începutul secolului; Iordan (1943: 324) le considera o inovaţie, iar astăzi sunt tot mai frecvente: „Una din cele mai spinoase probleme ale esteticii modeme e aceea a stilului” (Ralea); „meritul principal e unul de tehnică” (Iordan); „opera sa e o frescă însă una care (...)”, (CL); „căsnicia lor va fi mereu una tristă” (VR); „Preşedintele executiv al UDMR, Kelemen Hunor, consideră că decizia lui Crin Antonescu de a demisiona din funcţia de vicepreşedinte al Senatului este una gândită foarte bine” (Mediafax). Se constituie astfel opoziţia pragmatică nefocalizat („această măsură este importantă pentru pensionari”) / focalizat („această măsură este una importantă pentru pensionari”). 1.4. Complementul direct în realizarea complementului direct există numeroase elemente de continuitate în raport cu secolele anterioare, iar unele fluctuaţii de uz sunt fixate în norma sintactică sau învestite cu valori stilistice şi / sau de registru. 679 1.4.1. Actualizarea complementului direct Posibilităţile de realizare a complementului direct sunt aceleaşi ca în secolele anterioare. Elementul tipic al clasei de substituţie este cliticul de acuzativ (deictic sau anaforic); alături de acesta se înregistrează grupul nominal cu centru substantiv sau proformă în acuzativ, grupul posesiv (rar: îl vreau pe al meu / al lui / al Măriei / al oricui, i-am întrebat pe-ai noştri), grupul verbal (cu centru infinitiv, supin, gerunziu), construcţia infinitivală relativă, propoziţia conjuncţională şi relativă (GALRII: 395 ş. u. j. în prima jumătate a secolului atrage atenţia construirea cu obiect direct a unor verbe de mişcare {colindase toată ţara, a mers trei ţări, umblăm tot satul), a unor verbe durative {nopţile nu le dormise bine, trăise văduvie / vremuri grele / un roman) şi a unor verbe intranzitive cu sens cauzativ („se răsuciră plouând un ropot sonor şi rece”, „îşi plimbă pe Calea Victoriei voluptatea prestigiului său birocratic”, „casele suiau fum tihnit în văzduh”, apud Sandfeld, Olsen 1962). O evoluţie aparte cunoaşte complementul direct actualizat prin verb, implicând aspecte legate de: (i) raportul dintre infinitiv şi conjunctiv; (ii) raportul dintre infinitivul fără a şi conjunctiv; (iii) raportul dintre infinitivul precedat / neprecedat de prepoziţia de. Astfel, evoluţia merge în sensul înlocuirii treptate a infinitivului din limba veche şi modernă (Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 3.6; „Voiesc a vă vorbi din ziua de 29 Octombrie”, Kogălniceanu) prin subjonctiv. Deşi gramaticile din secolul al XlX-lea prezentau raportul dintre infinitiv şi subjonctiv ca variaţie liberă, uzul manifesta preferinţă pentru infinitiv în registrul scris, dar pentru subjonctiv în registrul oral. în prima jumătate a secolului al XX-lea se înregistrau ambele realizări. Principalele verbe care favorizau construcţia cu infinitiv sunt inventariate de Sandfeld, Olsen (1936: 258-260): a căuta, a cerca, a cere, a primi, a cuteza, a îndrăzni, a începe, a apuca, a prinde, a urma, a înceta, a învăţa, a deprinde, a hotărî, a cugeta, a avea modal {avea a se preda), a crede, a aduce aminte, a uita, a ruga, a învăţa, a ajuta, a face, a lăsa, a vedea, a găsi. în a doua jumătate a secolului al XX-lea gramaticile fixează norma conjunctivului pentru toate stilurile. în uz se înregistrează totuşi situaţii în care unii autori / vorbitori, în stilul înalt, pretenţios, recurg la infinitiv, simţit mai formal în comparaţie cu conjunctivul („încercase a-1 compromite înainte de 1989”, „a promis a nu se abate de la acest principiu”); de asemenea, infinitivul apare astăzi în stilul juridic-administrativ, structurile fiind simţite probabil ca impersonale în lipsa mărcilor de persoană pe care le are subjonctivul („Atât reclamanta, cât şi pârâtul pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului”). De asemenea, se produc schimbări în folosirea infinitivului fără a. Dintre verbele pe care gramaticile din secolul al XlX-lea le descriu construite cu infinitivul fără a {a voi, a şti, a putea), chiar dacă folosirea lor părea, la acea dată, mai degrabă regională, persistau în textele de la începutul secolului al XX-lea a putea {nu poate spune) şi a şti {ce ştiţi face; nu ştie stărui, apud Sandfeld, Olsen 1936). Limba literară actuală îl admite doar pe a putea {,poate constitui probă la dosar”, „fonemul poate fi definit ca o clasă de alofone ”) în structuri cu ridicare a cliticului (te pot ajuta; se poate întâmpla oricui; îl pot ajuta; o putem întreba etc.); a şti urmat de infinitivul fără a apare în limba actuală doar regional (vezi XX, Verbul, 7.2). Selecţia infinitivului vs a conjunctivului pare să se coreleze cu focalizarea acţiunii v.v a actantului. în ceea ce priveşte folosirea 680 prepoziţiei de în faţa complementului direct exprimat prin verb la infinitiv, fenomenul, înregistrat în limba veche (Stan 2009a), a fost în regres până la jumătatea secolului al XlX-lea, când a redevenit frecvent ca urmare a calcului din franceză XIX, Sintaxa, 3.6.4: „refuză de a mai trata cu turcii”, „Trivialitatea atacului înceta de a mai juca vreun rol”, Delavrancea), iar astăzi este din nou în regres, fără a fi exclus în exprimarea pretenţioasă (vezi XX, Verbul, 7.1): „Guvernul încearcă de a le menţine pe linia de plutire” (Internet), „Cârmuirea B.C. Eximbank S.A. în cadrul şedinţei din 11 martie 2005 a hotărât de a reduce ratele anuale ale dobânzilor aferente depozitelor la termen cu rata fixă a dobânzii.” (Internet). în secolul al XX-lea devin din ce în ce mai frecvente complementele directe exprimate prin substantive provenite prin conversiunea infinitivului lung în limba veche sau prin derivarea verbelor neologice cu sufixul abstract -re: „a hotărât reluarea demersurilor”, „ a decis amânarea şedinţei”, „ a dispus neînceperea urmăririi penale”, „a ordonat demolarea bisericii Sfânta Vineri”. în stilul înalt, infinitivul lung tinde să înlocuiască atât infinitivul scurt, cât şi conjunctivul, conturând o preferinţă a limbii pentru „stilul nominal”, în defavoarea „stilului verbal” în construcţia frazei. Abstractele în -re apar adesea în stilul formal şi în locul propoziţiilor completive directe corespunzătoare construite cu indicativul: „a observat întârzierea cu care a început şedinţa”, „şi-a demonstrat priceperea”, „a arătat preocuparea pentru situaţia creată”, „a văzut sponsorizarea ca o soluţie eficientă pentru realizarea proiectului”, „a crezut salvatoare strângerea de fonduri pentru ca micuţul să fie operat în străinătate”. Complementele directe exprimate prin supin şi gerunziu sunt limitate la combinaţii fixe cu un număr redus de verbe. Astfel, supinul se combină doar cu verbul a avea cu sens modal („are de scris”) şi cu alte câteva verbe aspectuale cu sensul „a termina” („am terminat de scris”), alături de a sfârşi, a încheia, a înceta şi de câteva sinonime arhaice (a isprăvi, a mântui). Gerunziul apare din ce în ce mai rar, în contextul câtorva verbe de percepţie: „am văzut căzând un sloi de gheaţă de pe acoperiş”, „am auzit bubuind ceva”. Relativele infinitivale apar rar, în structuri clişeizate cu verbul a avea adesea cu sens modal: „n-are ce face”, „n-are cum demonstra asta”, „n-are unde se duce”, „n-are pentru ce lupta”, „n-are cui povesti durerea lui”. Faţă de secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, când erau frecvente (vezi şi Stan 2009a), în secolul al XlX-lea şi, mai accentuat, în secolul al XX-lea, complementele directe interne îşi reduc ocurenţa. Sandfeld, Olsen (1962: 68-69) înregistrează câteva structuri relativ frecvente în prima jumătate a secolului al XX-lea: „a visat un vis”, „a râs un râs”, „a urlat urletul”, „să mugească mugetul”, „tocând toaca morţii”, „a cânta cântece”, „vorbea o vorbă două”, ”şoptea o şoaptă”, „şi-a trăit traiul”, „au dansat dansuri”. Astăzi, astfel de structuri sunt evitate deoarece sunt percepute ca repetitive şi neeufonice, deşi nu sunt excluse cu conotaţie arhaică sau ca modalitate inedită de emfază. Restrângerea construcţiei a avut loc în special prin eliminarea posibilităţii de apariţie a complementului direct intern la verbele cu experimentator („se veseliră veselia”, „se scârbi mare scârbă”, „pohtiră pohtă”, „temură-să temere”, „râvniia râvnire”, apud Dragomirescu 2010) şi la cele inacuzative („adormi somnul cel amar”, „aş vie viiaţă”, „va fi viiatu viaţa lui”, apud Dragomirescu 2010). 681 Propoziţiile completive directe sunt introduse prin relative (pronume, adjective pronominale relative / interogative) şi prin conjuncţiile că, să, ca (...) să, de (arhaic), dacă şi limitat cum că, cum de\ vezi intra, 2. în interogativele indirecte, în prima jumătate a secolului erau coocurente conjuncţia specifică completivei directe şi pronumele interogativ („te voiu întreba că ce sens are organismul ăsta să trăiască dacă odată va muri”, apud Sandfeld, Olsen 1962). în limba literară actuală este exclusă dubla marcare a subordonării, care se menţine doar popular. Folosirea absolută a verbelor tranzitive în construcţii coordonate, înregistrată în textele scrise din prima parte a secolului, este evitată astăzi în limba literară, dar se păstrează în limba vorbită: „a ridicat ceva de jos şi a pus V în buzunar”; „cară apă cu ce pot şi aruncă V pe foc”; „am tot auzit că popa cu notarul nu se au bine în Văleni, dar acum cred V” (apud Sandfeld, Olsen 1962). 1.4.2. Pe - morfem al individualizării Chiar dacă prima gramatică românească de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Eustatievici Braşoveanul 1757) înregistrează construcţia cu pe a complementului direct (vezi şi Stan 2009a), iar gramaticile din secolul al XlX-lea o înregistrează şi o descriu sumar (XIX, Sintaxa, 3.6.3), de-a lungul secolelor uzul pare să urmeze mai degrabă o normă implicită, decât una explicită. Ceea ce aduce nou secolul al XX-lea este preocuparea lingviştilor de a stabili regulile uzului, fapt vizibil în spaţiile din ce în ce mai ample acordate de gramatici acestui aspect (GLR2 II: 154-156; Guţu Romalo 1973: 162-165; Avram 19972: 367-370; GALRII: 398-399). Marcarea prin pe a complementului direct este atestată în uz din secolul al XVI-lea, dar a cunoscut fluctuaţii în timp. Conform descrierilor din gramaticile secolelor anterioare, se pare că iniţial pe a funcţionat în special ca morfem al complementului direct, cu rol diferenţiator între subiect (nominativ) şi complementul direct (acuzativ) în situaţii de omonimie intolerabilă; a dobândit, treptat, statutul de morfem al subgenului personal, iar în a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a specializat ca morfem al individualizării nominalelor cu trăsătura semantică [+ Uman]. Fiind probabil o inovaţie a daco-românei, prezenţa / absenţa din uz a lui pe a fost influenţată de modelul altor limbi (vezi folosirea lui pe în traduceri şi în scrierile originale din secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, Stan 2009a; influenţele limbilor modeme în textele culte din secolul al XlX-lea); ezitări ale uzului se înregistrează şi în secolul al XX-lea, când „numeroase interferenţe între construcţia neprepoziţională şi cea prepoziţională cu pe probează că deosebirile semantice [...] nu sunt suficiente pentru o delimitare riguroasă” (GALR II: 399). Conform datelor înregistrate de lucrările normative, opoziţia uman individualizat / uman neindividualizat se pare că a cunoscut ea însăşi o evoluţie: a apămt întâi la substantivele care exprimă grade de rudenie - pe mama, pe tata, pe fraţi, pe surori (Lambrior 1892). Opoziţia de individualizare nu era încă fixată şi generalizată la jumătatea secolului al XX-lea, când pe era folosit inconsecvent în faţa substantivelor cu trăsătura [+ Uman], atât definite, cât şi indefinite: „în această privinţă întrecem pe orice alt popor romanic” (Iorga), „autorul aduce pe mai toate personagiile din Plaut”, „îmi trebuie pe cineva care...”, „un sătean ucide pe un hoţ”, „l-am văzut pe un om”, „un copil de 11 ani omoară pe un bandit” (apud Graur 1968). Mai mult, Graur (1968: 304) nota: „între duce copilul la şcoală şi duce pe copil la şcoală nu se poate stabili o diferenţă”. Acelaşi autor considera greşite 682 construcţii cu complement direct exprimat prin nume propriu fără pe, azi acceptate de uz pentru lecţiunea [Nonindividualizat]: „să citiţi cu atenţie Lucreţiu, Virgiliu şi alţi câţiva poeţi”, „în fine, avem Latinii”, „să-şi caute Reveica lui”, „au avut darul să influenţeze unii tineri de la noi”, „cursurile lui atrăgeau cei mai mulţi studenţi”, „tineretul înfrânsese bătrânii retrograzi”, „eu caut marile prietin”, „organele locale aleg noii învăţători”. Rar, complementele directe unice, individualizate, apăreau la jumătatea secolului dublu marcate, prin articol hotărât şi prin prepoziţia pe („/-am văzut pe Regele”, apud Rosetti, Byck 1943). Prescripţiile normative sunt astăzi relativ clare. Pe funcţionează ca morfem obligatoriu al individualizării la complementele directe exprimate prin: substantive proprii (nume de persoane şi animale), substantive desemnând grade de rudenie, unice {mama, tata) sau asimilate acestora prin diverse determinări („sora mamei”, „fratele mai mare”, „cumnatul meu” etc.), substantive comune individualizate prin diverse compliniri sintactice (construcţii atributive categoriale - profesorul Ionescu, genitiv şi posesiv - prietenul Măriei, prietenul tău, adjectivul antepus - măritul împărat), substantive comune tratate contextual ca proprii („Vulpea l-a păcălit pe urs”), diverse specii de pronume - cine, care şi compusele lor, demonstrativele compuse cu ecce, demonstrativele simple, când trimit la referenţi cu trăsătura [+ Animat], posesivele, pronumele negative nimeni şi niciunul, acesta din urmă trimiţând la referenţi cu trăsătura [+ Animat], pronumele nehotărâte cu trăsătura [+ Animat], numeralele ordinale. Spre deosebire de secolul anterior, în secolul al XX-lea pe nu mai apare în faţa complementelor directe nume de instituţii. în faţa substantivelor inanimate morfemul pe este permis de norma literară doar în construcţiile comparative pentru evitarea ambiguităţii: „îşi pregătea plecarea ca pe o fugă”, „socotise refuzul ca pe o atitudine ostilă”. Prezenţa facultativă a lui pe este determinată de opoziţia [+/- Individualizat], care se poate actualiza: (i) la substantivele cu trăsătura [+ Uman, + Specific], dobândită prin articulare hotărâtă / nehotărâtă sau printr-o determinare demonstrativă: „Caut profesorul de chimie / (îl) Caut pe profesorul de chimie”, „Caut un student din anul al II-lea / (îl) caut pe un student din anul al II-lea”, „Aştept acest student de 2 ore” / „(îl) aştept pe acest student de 2 ore”; (ii) în uzurile metonimice ale substantivelor proprii: „Citesc Eminescu / îl citesc pe Eminescu”; (iii) când complementul direct este exprimat prin pronumele unul, altul, niciunul, mult, puţin şi numeralele cardinale când substituie nominale cu trăsătura [+ Uman]:, Aduceţi-mi unul / Aduceţi-mi pe imul”, „Să văd altul” / „Să văd pe altul”, „Nu cunosc niciunul / pe niciunul”, „Cunosc mulţi / Cunosc pe mulţi”, „Am apreciat puţini / pe puţini dintre ei”, „Cunosc doi dintre ei / îi cunosc pe doi dintre ei”; (iv) demonstrativul scurt, când substituie nominale cu trăsătura [- Animat] („vreau asta / o vreau pe asta”). în secolul al XX-lea pe era în distribuţie complementară cu complementul posesiv („să-l întrebe pe profesor / să-şi întrebe profesorul”), spre deosebire de secolele anterioare, când construcţiile cu pe erau coocurente cu complementele posesive („să-şi întâlnească pe un coleg al lui”). 683 Forţa coercitivă a normei conduce la o relativă regularizare a uzului literar din secolul al XX-lea. Totuşi, devieri ale uzului de la norma în constituire s-au înregistrat în patru direcţii: (i) în prima parte a secolului frecvent, apoi sporadic în limba literară, pe este folosit şi în prezenţa unui nominal însoţit de un determinant nehotărât, cu rol asemănător particulelor focale: „în această privinţă întrecem pe orice alt popor romanic” (Iorga, apud Wald (ed.) 1991), „l-am întrebat pe un om” (apud Graur 1968), „trimite pe un argat”, „întâlni în cale pe un om care striga”, „a trimis pe un chelner”, „ să iubesc pe un om”, „ar fi adus pe un băieş” (apud Sandfeld, Olsen 1960), „îl sunăm acum pe un ascultător din Bacău” (Europa FM, aprilie 2008); (ii) La jumătatea secolului s-a manifestat tendinţa de extindere a lui pe ca morfem al complementului direct la substantivele inanimate: „fabrica a dat în folosinţă şi pe cel de al treilea bloc”, „şi tocmai pe aceste filme diversele instituţii le privesc cu neîmcredere”, „care nu cuprind pe cei treizeci de ani”, „pe talent îl recunoşti după febra [...]”, „a-1 ajuta efectiv pe Stat”, „o regăsesc pe adevărata toamnă” (apud Sandfeld, Olsen 1960); (iii) Din primele decenii ale secolului al XX-lea până azi, sub influenţa unor modele străine, în stilul înalt s-a manifestat tendinţa omiterii lui pe în faţa complementelor directe cu trăsătura [+ Uman, + Individualizat]: „să împingă tatăl să facă...”, „gândind să apere rătăcitorul de urgia părintelui”, „ţinea minte numele familiilor... şi chiar ale celor mai umile” (apud Iordan 1943); „au primit invitaţii la aeroport”, „preşedintele a premiat sportivii medaliaţi la Olimpiadă”, „vom alege cele mai frumoase fete care să ne reprezinte la Elite Model Look” (Antena 2, iulie 2011). Prin raportare la echivalentele lor construite cu prepoziţia pe şi cu dublare, astfel de structuri sunt simţite în limba actuală ca neutre, obiective. în felul acesta, între structurile cu complement direct precedat de pe şi dublat, pe de o parte, şi structurile cu complement direct fără pe, pe de altă parte, tinde să se constituie o opoziţie pragmatică: focalizarea complementului direct vs focalizarea verbului. (iv) Cea mai puternică tendinţă din limba actuală vorbită o reprezintă absenţa prepoziţiei pe în faţa complementului direct exprimat prin pronumele relativ care („Au venit oamenii V care i-am chemat”). înregistrată şi în secolele anterioare, această abatere de la normă, intens criticată în lucrările din toate perioadele, este totuşi foarte puternică, având în vedere că apare deseori şi în vorbirea oamenilor instruiţi („Am propus mai multe măsuri V care le vom supune Parlamentului spre aprobare”, Călin Popescu Tăriceanu, prim-ministru). Care tinde să nu se mai integreze ca un constituent în propoziţia subordonată, dobândind statut strict relaţional, conjuncţional (Gheorghe 2009a). 1.4.3. Dublarea complementului direct în decursul secolului al XX-lea se modifică unele dintre regulile dublării complementului direct şi se restrânge variaţia liberă. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea dublarea clitică a complementului direct postpus - „(îl) aştept pe Ion”, „(îi) ajut pe colegi” -se realiza inconsecvent şi se întâlnea mai ales în limba vorbită, mai rar în limba scrisă ori în stilul înalt (XIX, Sintaxa, 3.6.1; „ca să goneşti pe străini, nu poţi, şi chiar dacă ai putea, la ce folos?”, Rădulescu-Motru). Regulile dublării nu erau pe deplin 684 fixate nici la jumătatea secolului: „Vor putea despăgubi pe proprietari?” (Kogălniceanu), „Această simplă probă din urmă face pe elev să se adreseze conştiinţei lui”, „Aş fi sfătuit pe amicul meu să tacă, să nu scrie”, „Am dezlegat pe acuzat de această obligaţiune legală” (Delavrancea), „A luat pe Dragomir” (Vlahuţă), „auzeam pe Coriolan” (Caragiale), „văz pe tirani” (Caragiale), „întreabă prin telefon pe un prieten”, „Ei nu pot să atingă pe rege”, „Altele făceau posesorul lor invizibil”, „de a ocroti pe pelerinii de la Ierusalim” (Călinescu), „dar a adus-o şi pe vară-mea, Diţa” (Stancu). Totuşi fenomenul era consemnat de Slavici (1914), care considera că în structurile cu dublare, comparativ cu cele nedublate, complementul direct este mai precizat: Jl văd pe Ioan / Văd pe Ioan”. Dublarea se realizează mai întâi la complemente directe postpuse cu trăsătura semantică [+ Specific, + Individualizat], exprimate prin demonstrativ şi grup posesiv, unde, pe parcursul secolului, devine obligatorie (Jl văd pe acesta”, Jl vreau pe al meu”). în afara acestor situaţii, în limba actuală dublarea nu este permisă la complementele directe fără pe şi la cele exprimate prin pronumele (ori)cine, (alt)cineva, nimeni ori prin demonstrativul neutru asta / aceasta. Substantivele comune complemente directe precedate de pe se folosesc nearticulate şi sunt dublate (Jl povăţuieşte pe părinte”), spre deosebire de secolul al XlX-lea, unde dublarea nu se realiza, în schimb substantivul se folosea articulat hotărât („povăţuieşte şi pe părintele”). în toate celelalte situaţii dublarea este facultativă, fiind, însă, „evidentă preferinţa pentru extinderea anticipării” (Avram 19972: 372). Anticiparea tinde tot mai mult să devină un procedeu gramaticalizat de focalizare a complementului direct aflat în poziţie rematică (vezi Vasilescu 2009b), după ce la jumătatea secolului era considerată mai degrabă un fenomen de oralitate: „Reluarea sau anticiparea complementului prin pronume este un fenomen care s-a dezvoltat treptat în ultimele secole şi continuă să se dezvolte şi astăzi (în limba veche repetarea era obligatorie în mult mai puţine cazuri faţă de uzul actual” (GLR2 II: 146); „Ca şi reluarea sau anticiparea complementului, reluarea sau anticiparea propoziţiei completive este un fenomen specific limbii vorbite” (GLR2 II: 147). De asemenea, dublarea tinde să participe la opoziţia colocvial (cu dublare: „Elevul îl întreabă pe profesor”, „Examinatorul are dreptul să-/ întrerupă pe candidat”) / oficial (fără dublare: „preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi”, „preşedintele are dreptul să întrerupă pe cei care au cuvântul”). Ca şi în secolul al XlX-lea, complementul direct antepus (tematizat) se dublează în majoritatea situaţiilor. Se dublează obligatoriu ori de câte ori este realizat prin pronumele relativ sau interogativ care, precum şi când are trăsătura semantică [+specific, +/-individualizat], rezultată din combinarea nominalului (substantiv, pronume, numeral substitut) cu prepoziţia pe (,fe Ion l-am întrebat”, ,fe fiecare îl interesează rezultatul”, „Pe copil l-am pedepsit”, ,fe doi /-au lăsat repetenţi”), cu articolul hotărât („Cartea am cumpărat-o de la anticariat”), cu demonstrative (Aceeaşi întrebare ai pus-o de două ori”) sau cu cuantificatori (, fiecare capitol l- am citit de două ori”, „Trei cărţi le-am pierdut”), cu genitive şi posesive („Caietul Măriei l-am pierdut”, „Caietul tău l-am uitat acasă”) ori cu numerale ordinale („Al doilea caiet l-am găsit sub masă”). Vezi descrieri de detaliu 685 ale dublării clitice a complementului direct în româna actuală în GLR2 II: 144 ş. u., Guţu Romalo 1973: 165-167; Avram 19972: 370 ş. u., GALRII: 401 ş. u. Dacă în prima parte a secolului - ca şi în secolul al XlX-lea - mai apar inconsecvenţe de dublare („pe niciun pelerin nu interesează”; „numai pe ţărani n-au îmbogăţit”; „nu pe aceştia a avut în vedere”, apud Iordan 1943), spre sfârşitul secolului devin din ce în ce mai rare. Fluctuaţii cu caracter sistematic se mai înregistrează încă la complementul direct exprimat prin substantiv articulat nehotărât, unde reluarea se realizează, de obicei, pentru a distinge între subiect şi complement direct, ambele inanimate: „un exemplu (îl) oferă lucrarea”; „cărţile ce (le) recenzează”; „asta am înţelesf'-o/’. în prima jumătate a secolului, complementul direct antepus, exprimat prin demonstrativul neutra asta era, de preferinţă, dublat („asta încă n-am văzut-o”, apud Sandfeld şi Olsen 1962). Faţă de secolul al XlX-lea, când propoziţiile atributive erau frecvent introduse prin relativul ce nedublat în poziţia de complement direct („Consideraţiunea ce sincer port şi unuia şi altuia”, Barbu Ştefanescu Delavrancea), în secolul al XX-lea este preferat care, iar atunci când, din diverse motive, este folosit ce, acesta se dublează („sângele ce verşi > sângele pe care /ce îl verşi”; „făgăduinţei ce dase domniţei Ruxandra” > „făgăduinţei pe care / ce o dase domniţei Ruxandra”, apud Sandfeld, Olsen 1936). Complementul direct exprimat prin cine era dublat la începutul secolului („pe cine l-a muşcat”; „pe cine o apucă durerile de cap”, apud Sandfeld, Olsen 1936), în timp ce astăzi apare obligatoriu nedublat. Sub influenţa modelelor străine, în prima jumătate a secolului se extinde în limba cultă dublarea prin clitic a propoziţiei completive directe: „ei bine, v-o declar acum că nu voi ceda presiunilor de niciun fel” (Titulescu). Fenomenul este frecvent după 1990 în limbajul publicistic. în ultima vreme, pentru emfază este frecvent fenomenul trecerii de la structurile cu subordonate completive directe la propoziţii coordonate şi reluare prin clitic: „Statisticile demonstrează că în ultima vreme a crescut numărul accidentelor rutiere” > „în ultima vreme a crescut numărul accidentelor rutiere. O demonstrează statisticile”, „Banul e ochiul dracului. Ne-o spun regizorii mari” (Internet). în propoziţii succesive, evocarea unui enunţ anterior se poate face prin anaforicul clitic neutru o („nu o ştiu”, „am aflat-o”, „o declar”, „am spus-o”, „v-o mărturisesc”); fenomenul era mai frecvent în prima parte a secolului al XlX-lea, când influenţa franceză era mai puternică, în timp ce astăzi este preferat demonstrativul neutru anaforic asta („nu ştiu asta”, „am aflat asta”, „declar asta”, „am spus asta”; „mărturisesc asta”). Complementul direct exprimat prin clitic acuzativ poate fi emfatizat prin pronume accentuat („îl văd pe eF, „mă ajută pe mine”, „pe el îl va întreba”, „pe noi ne interesează”). Fenomenul dublării pronominale a cliticului complement direct se înregistra şi în secolul al XlX-lea. Ceea ce se schimbă în secolul al XX-lea este atitudinea normei faţă de acest tip de redundanţă: dacă în secolul anterior gramaticile oscilau între condamnarea pleonasmului şi admiterea lui datorită valorii emfatice, acum gramaticile normative acceptă dublarea pronominală ca formă de insistenţă (GLR2 II: 144 ş. u., GALR II: 401 ş. u.). în uz, dublarea pronominală apare mai frecvent în limba vorbită decât în cea scrisă. 686 Gramaticile de orientare tradiţională din secolul al XX-lea consideră structurile de tipul mă caută pe mine actualizări ale anticipării prin clitic a complementului direct exprimat prin pronume personal. GALRI: 206 avansează ipoteza, recurentă în mai multe articole ale unor lingvişti străini, interpretării acestor structuri ca ipostaze de reluare emfatică prin pronume accentuat a cliticului complement direct. Această din urmă interpretare este convergentă cu situaţia din limba secolului al XlX-lea, când anticiparea complementului direct era extrem de rară, în schimb, reluarea era cvasigenerală, iar gramaticile epocii considerau pronumele accentuat un mijloc de reluare a cliticului. 1.4.4. Propagarea cliticului complement direct Propagarea cliticului complement direct, înregistrată atât în limba veche, cât şi în limba modernă se restrânge în secolul al XX-lea la registrul popular: „o voi face-o”, „o voi întreba-o”, „o va lua-o”, „s-o pot s-o iau de la-nceput”. 1.4.5. „O” neutru înregistrate în secolul al XlX-lea, construcţiile cu o neutru în poziţie asintactică (a o pune de, a o da pe, a o lua la, a o termina cu etc.) au o origine şi o evoluţie relativ controversată (Pană Dindelegan 1994: 9-16, Zafîu 2001: 231). Sandfeld, Olsen (1962: 42) înregistrează mai multe exemple extrase din literatura primei jumătăţi a secolului al XX-lea: „o pornise pe jos”, „o luase pe tonul oficial”, „o luă la drum”, „a rărit-o cu vizitele”, „cum o duci cu sănătatea?”, „când ai s-o sfârşeşti cu prostiile?”. Dacă în prima parte a secolului al XX-lea aceste structuri caracterizau limba populară, iar în a doua jumătate a secolului mai degrabă vorbirea argotică, după 1990 au pătruns în limbajul presei ca urmare a relaxării limbajului şi a spontaneităţii prin fructificarea stilistică a mărcilor colocvialităţii şi a vorbirii populare. 1.5. Complementul secundar Construcţiile cu două forme legate direct de verb (două complemente directe, vezi GLR2; complement direct şi complement secundar, GALR II) sunt vechi în limbă, moştenite din latină şi înregistrate de prima gramatică românească (vezi Stan 2009a). Clasa verbelor „dublu tranzitive”, cu regim conservat din latină, nu a cunoscut modificări esenţiale în timp. Astăzi, ca şi în secolele anterioare (XIX, Sintaxa, 3.7), verbele construite cu complement secundar sunt: „a ruga pe cineva ceva”, „a întreba pe cineva ceva”, „a învăţa pe cineva ceva”, „a costa pe cineva ceva”. în acest tipar au intrat şi verbele neologice sinonime: „a informa pe cineva ceva”, „a implora pe cineva ceva”, „a conjura pe cineva ceva”. în timp, câteva verbe şi-au consolidat statutul de omonime lexico-sintactice: „a trece strada” / „a trece pe cineva strada”, „a traversa” / „a traversa pe cineva strada”. Limba actuală manifestă tendinţă spre marcarea prepoziţională a celui de al doilea complement pentru o mai mare diferenţiere a poziţiilor sintactice: „a mga pe cineva pentru ceva”, „a întreba pe cineva despre ceva”, „a învăţa pe cineva despre ceva / la ceva”, „a informa pe cineva despre ceva”. 1.6. Complementul indirect Comparativ cu limba veche (vezi Stan 2009a), numărul verbelor de origine latină sau slavă cu regim de dativ a scăzut treptat, însă au intrat în limbă neologisme de origine franceză, germană, engleză, care, în stilul înalt, conservă regimul de 687 dativ (vezi supra 1.1.2). în privinţa actualizărilor complementului indirect nu se înregistrează modificări structurale. Dublarea complementului indirect se stabilizează sub presiunea normei. 1.6.1. Actualizarea complementului indirect La nivelul sistemului, posibilităţile de actualizare a complementului indirect sunt aceleaşi ca în secolele anterioare: nominale (substantive, pronume, numerale) în dativ şi propoziţii relative fără antecedent în regentă (v. GALRII: 418 ş. u.). Limba literară fixează marcarea cazuală a complementului indirect, în timp ce marcarea prepoziţională este neliterară, iar numărul prepoziţiilor specifice scade comparativ cu limba veche (vezi Stan 2009a). Totuşi, la sfârşitul secolului al XlX-lea, dativul cu diverse prepoziţii se înregistra încă în registrul cult („Fură încredinţate spre studiere la deosebite comisiuni", „Munca datorită către stăpânii de moşii", Kogălniceanu). Tendinţa de folosire a dativului prepoziţional în limba vorbită, familiară, populară (la + acuzativ, către + acuzativ), pe care o remarcau în prima parte a secolului al XX-lea Sandfeld, Olsen (1962: 99), se continuă şi astăzi („vorbi către fiică-sa", „adresându-se către cei ce ascultau”, „zise către femeie"). Dacă în prima parte a secolului sunt înregistrate în limba scrisă construcţii în care un complement indirect marcat cazual se coordonează cu unul marcat prepoziţional („s-a plâns stareţului şi la jandarmi",,.femeii nu i-a spus nimic, dar a spus la alţii", „amândurora le lipsea o cultură estetică, la amândoi calitatea esenţială”, „primarul a împărţit oarecare ajutoare la cetăţenii înscrişi în registrul partidului şi celorlalţi alegători”, apud Sandfeld, Olsen 1962), astăzi astfel de situaţii de inconsecvenţă sintactică se restrâng. Relativ frecvent astăzi în vorbirea familiară, populară este fenomenul dativului articulat proclitic, care se înscrie în tendinţa de simplificare a flexiunii nominale („i-am spus lui mama”, „i-am dat lui domnul Popescu", „i-am adus lui Maria un cadou”). în prima jumătate a secolului se înregistrează tendinţa de modificare a regimului verbal şi de redare a beneficiarului / destinatarului / ţintei prin construcţii cu complement prepoziţional în acuzativ („îmi face un mare bine” > „faci un mare bine pentru mine şi pentru familia mea"’, „sunt rezervate proprietarilor” > „sunt rezervate pentru proprietari"’, „nu i se cade” > „nu se cade pentru el, un băiat de popă”, apud Sandfeld, Olsen 1962). Aceeaşi fluctuaţie între dativ şi construcţia prepoziţională se înregistrează şi în limba actuală, în special în contextele în care este necesară dezambiguizarea între genitiv şi dativ („acreşte murături nepoţilor / pentru nepoţi", „aduce bomboane copiilor / pentru copii", „adună caise copiilor / pentru copif’, „dezvăluie adevărul publicului / pentru public”, „articol favorabil ţării / pentru ţară", „perioadă propice specializării l pentru specializare"; Dragomirescu şi Nicolae 2011). Prepoziţia care marchează complementul cu rol de beneficiar acceptă numeroase substituţii sinonimice („execută reparaţii clienţilor / pentru clienţi / în favoarea clienţilor / în beneficiul clienţilor”, „depune bani copiilor / pentru copii / în favoarea copiilor / în beneficiul copiilor”). Nu se realizează prin clitic (ci doar prin forme pronominale accentuate sau prin nominale) complementele indirecte subordonate unor verbe cu pronume reflexiv obligatoriu în acuzativ, conjugate la persoana I (singular şi plural) („m-am adresat ţie / lui Ion") (GALR II: 435) şi nici cele cu regent adjectival sau adverbial („devotat mie", „interzis lor’’’). 688 Clasa regenţilor complementului indirect în limba actuală este aceeaşi eu cea din stadiile anterioare de limbă: verbe, adjective, adverbe, interjecţii. Schimbarea regimului sintactic al unor verbe şi calchierea structurilor cu dativ după franceză, germană, rusă, precum şi intrarea în limbă a unor adjective neologice cu regim de dativ {accesibil, favorabil, fidel, inerent, necesar, ostil, tipic, util, vezi Pană Dindelegan 1992a; GALR II: 423) fac să crească ponderea structurilor cu complement indirect. Totodată, se produce specializarea stilistică a construcţiilor cu dativ: stilul înalt („a răspuns întrebărilor”, „a aderat ideii”, „puteau fi înglobate limbii artistice”, „perspectivele închise generaţiilor bătrâne”, „identificându-se normelor”, „necesară implementării”, „utilă definirii”, „favorabil participării”, „prielnic găsirii de noi soluţii”, „propriu momentului actual”) / uzul general („a răspuns la întrebări”, „a aderat la ideea”, „înglobate în limba artistică”, „închise pentru generaţiile bătrâne”, „identificându-se cu normele”, „necesară pentru implementarea”, „utilă la / pentru definirea”, „favorabil pentru participarea”, „prielnic pentru găsirea”, „proprii pentru momentul actual”; vezi Iordan 1956: 643). Spre deosebire de limba veche, sunt excluse realizările complementului indirect prin pronume personal accentuat cu regent verbal {„lor pot să slujească acele cuvinte”, „grăiesc vouă”)\ excepţie fac verbele construite cu un clitic acuzativ, care refuză combinarea cu un al doilea clitic dativ (*„vă mă închin” > „vouă mă închin”; * „li le arată” > „lor le arată”; vezi GALR I: 205). Adjectivele derivate în -tor cu regim de dativ din secolul anterior („câte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahăr”, vezi XIX, Sintaxa, 2.3.1; „supărător oamenilor”) sunt marginalizate. înregistraţi şi în secolul anterior, regenţii participiali devin frecvenţi în stilul înalt, în special spre sfârşitul secolului al XX-lea („o ne-adormire contemplativă opusă adormirii active din jur”, „concurs deschis elevilor din toată ţara”, „a unei copilării mie necunoscute”, apud GALR II). Complementele indirecte cu regent adverbial tind spre clişeizare {„conform instrucţiunilor”, „potrivit purtătorului de cuvânt”, „asemenea / aidoma vechilor pelerini”), iar cele cu regent interjecţional tind spre arhaizare, fiind folosite afectiv în limba vorbită {„vai nouă!”, „na-ţi-o/”). Complementele indirecte cu regent nominal ca urmare a unei elipse apar şi în prima jumătate a secolului („salutări domnului Nicolau”; „felicitările noastre tinerei şi simpaticei perechi”; „rămas bun visurilor de mărire”; „Doamne, slavă Ţie”; „Mărire Ţie, Doamne”; „ruşine lor”), dar devin mai frecvente în a doua jumătate a sa, având ca model limba rusă şi fiind folosite datorită forţei perlocuţionare mobilizator-persuasive („Cinste lor!”, „Glorie strămoşilor!”, „Moarte trădătorilor!”, „Ruşine mincinoşilor!”), în limba actuală sunt în regres. 1.6.2. Dublarea clitică a complementului indirect Dublarea complementului indirect, în ambele ipostaze - reluare şi anticipare -, a fost înregistrată din limba veche, deşi fenomenul era puţin frecvent în raport cu numărul complementelor indirecte nedublate (vezi Stan 2009a). Pe un corpus de 1000 de pagini de text din secolul al XVTI-lea, de pildă, au fost înregistrate 142 de construcţii cu complement indirect dublat (apud Ilie Fătu 2011, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, ms.). în uz, dublarea este fluctuantă de-a lungul secolelor (Gheţie 1978: 205), căpătând o relativă stabilitate în secolul al XX-lea, probabil şi datorită intensificării 689 acţiunilor normative (vezi GLR2 I: 144-147; Gutu Romalo 2005: 165-167; Avram 19972: 376-377). In limba actuală, cu mici fluctuaţii, operează următoarele reguli de dublare: a) complementul indirect clitic antepus verbului nu se dublează (i-am spus); b) complementul indirect nominal sau exprimat prin propoziţie relativă se dublează obligatoriu când este antepus regentului („copilului z-a plăcut prăjitura”, „cui nu-i place friptura, îi dau doar legume”); c) complementul indirect postpus verbului regent, realizat prin nominal cu trăsătura semantică [+ Animat] se dublează facultativ; prezenţa / absenţa dublării se corelează cu opoziţia + / - formal {„le-am prezentat elevilor noua lor clasă / am prezentat delegaţiei proiectul”, „i-am dat căţelului un os / s-a administrat un vaccin eficient animalelor bolnave”). Dublarea pronominală a complementului indirect clitic este înregistrată în limba veche (vezi Stan 2009a) şi în secolul al XlX-lea (XIX, Sintaxa, 3.8.1), iar în limba actuală funcţionează ca strategie de focalizare a complementului indirect clitic prin formă pronominală accentuată („îi spuseră lui, nu altcuiva”, GALRII: 436). 1.7. Complementul prepoziţional In ceea ce priveşte regenţii şi realizările complementului prepoziţional, nu se înregistrează modificări majore pe parcursul secolului. Diferenţele faţă de secolul al XlX-lea sunt rezultatul modificării regimului prepoziţional al unor verbe / adjective / adverbe: bogate de / în, gelos de / pe, interesat pentru / de, e nevoie de / despre: „O comisiune compusă de reprezentanţi ai proprietarilor mari şi de deputaţi săteni”; „Comisiuni însărcinate de a elabora” (Kogălniceanu). Fluctuaţii ale regimului prepoziţional se întâlnesc şi pe parcursul secolului al XX-lea, atât la complementele prepoziţionale actualizate prin nominal („a reflecta la / asupra”, „a lucra la un capitol / asupra unui capitol”), cât şi la cele actualizate prin infinitiv („se reduce în / la a iubi”, „mă resemnez în / la a crede”). Complementele prepoziţionale realizate prin infinitiv cunosc modificări în privinţa marcării relaţiei cu sau fără prepoziţie: „Situaţia echivalează cu a renunţa la un drept al tău”, „el este dornic de a se afirma”, „se grăbesc în a dovedi / se grăbesc a dovedi”, „mă resemnez în a crede / mă resemnez a crede”. Prezenţa prepoziţiei de ca morfem de legătură între regent şi infinitiv în secolul al XlX-lea s-a restrâns pe parcursul secolului al XX-lea: „preparaţi de a se specializa în universitate” (Delavrancea), „să-i oprească de a vorbi româneşte”, „se lipseau de a lua de neveste nişte fete (...)”, „nu se mai sătura de a vărsa sânge” (apud Sandfeld, Olsen 1936), „să ne împiedice în momentul de faţă de a lua măsuri energice” (Titulescu); în limba actuală se conservă în expresii fixe ca departe de a înţelege. Complementul prepoziţional realizat prin infinitiv fără prepoziţie („dator a recunoaşte”, „se siliră a linişti spiritele”) se foloseşte şi în limba actuală în stilul înalt, limba standard preferând conjunctivul. Inventarul verbelor construite cu complement prepoziţional se modifică prin oscilaţia unor verbe între regimul prepoziţional şi cel tranzitiv („a se hotărî ceva / la ceva”, „a se gândi ceva / la ceva”, „a se ruga ceva / pentru ceva”) sau între dublul regim direct şi înlocuirea celui de al doilea acuzativ cu un complement prepoziţional („a întreba pe cineva ceva / despre ceva”, „a ruga pe cineva ceva / pentru ceva”, „a învăţa pe cineva ceva / la ceva / despre ceva”, vezi supra 1.4). 690 Pentru concurenţa dintre complementul indirect în dativ şi complementul prepoziţional, vezi supra 1.6. în clasa complementelor prepoziţionale tinde să se constituie o subclasă semantică din ce în ce mai bine reprezentată, „complementul calităţii”, marcat prin prepoziţia ca („în calitate de...”). Este frecvent în stilul înalt. în locul prepoziţiei ca tinde să se generalizeze în limba actuală gruparea ca şi, dezvoltată iniţial pentru evitarea cacofoniei şi extinsă ulterior prin analogie la contexte unde şi nu îşi justifică prezenţa din raţiuni eufonice („ca şi contribuabil”, „tot ce ştim noi ca şi creştini”, „vi l-aţi dorit ca şi candidat”; „ca şi ghid”; „să transmitem ca şi mesaj”; „ca şi ţară cu care nu avem cea mai bună relaţie”; „nu neapărat ca volum, ci ca şi atitudine”; „ce ai întreba-o tu ca şi reporter”; „alături de noi ca şi oaspete”, apud Croitor et ai. 2010: 68). 1.8. Complementul de agent Dacă în secolul al XlX-lea complementul de agent era introdus frecvent prin prepoziţia de (vezi XIX, Sintaxa, 3.10.1), pe parcursul secolului al XX-lea se extinde uzul prepoziţiei compuse de către şi, spre sfârşitul perioadei, se manifestă tendinţa de specializare stilistică: de în uzul general, de către în stilul oficial, ştiinţific şi administrativ (Forăscu 2001). în secolul al XX-lea devin frecvente complementele de agent inanimate, convertite din instrumentale, ca urmare a înlocuirii prepoziţiei prin cu prepoziţia de, prin analogie cu structurile pasive: „raporturile de recţiune sunt marcate de ambele prepoziţii”, „acest lucru este demonstrat elocvent de datele pe care le furnizează (...); „tezaurul vechii sale civilizaţii îmbogăţit continuu de realizările prezentului”; „sunt echilibrate de o muzică uimitor de diversă; cercetarea filozofică e reprezentată de cinci teme”, apud Iordan 1966). Este frecventă neexprimarea complementului de agent ca strategie de imper-sonalizare. 1.9. Complementul posesiv Structurile cu complement posesiv, în care un dativ este echivalent cu un genitiv / adjectiv posesiv, sunt bine reprezentate în limbă pe parcursul tuturor secolelor (vezi Stan 2009a; XIX, Sintaxa, 3.11; XX, Pronumele, 5). Toate construcţiile atestate în limba actuală au fost atestate şi în limba veche, fără diferenţe esenţiale: aceeaşi tipologie a structurilor şi aceleaşi libertăţi şi constrângeri; structurile cu posesiv intern (determinant al unui nominal) erau însă mai frecvente, ca şi cele cu posesor dublu exprimat (Dindelegan 2009c). La sfârşitul secolului trecut şi începutul celui următor se înregistrau încă numeroase structuri cu genitiv / posesiv, acolo unde astăzi se foloseşte complementul posesiv: „Deputaţii ţărani, ridicând braţele lor înnegrite de arşiţa soarelui şi pline de rănile muncii silnice” (Kogălniceanu). Faţă de limba veche, în secolul al XX-lea dativul posesiv se generalizează în structurile cu posesie inalienabilă („deşchise buzele lui”, apud Stan 2009a vs „îşi deschise buzele”). Graur (1987: 210-211) remarca o modificare a structurilor pe parcursul secolului: tiparele sintactice cu complement prepoziţional prin care se codifică raportul parte-întreg („m-am lovit la picior”, „mă leg la mână”, „se şterge pe picioare”) au evoluat spre tipare cu complement posesiv („ştergeţi-vă picioarele”, „îşi freacă fruntea”, „îşi leagă mâna”). 691 Uzul tautologic, cu complement posesiv şi posesiv / genitiv, era frecvent la începutul secolului, nu doar popular (ca în limba actuală), ci şi în stilul înalt: „Această simplă probă din urmă face pe elev să se adreseze conştiinţei lui, să-şi pună în mişcare şi in ordine impresiile lui, percepţiunile lui, întreaga lui maşină intelectuală în deplina ei personalitate” (Delavrancea), „îşi găseşte echilibrul său sufletesc” (Rădulescu-Motru). Pentru gradele de rudenie se pare că la jumătatea secolului al XX-lea nu erau încă fixate structurile cu complement posesiv, deşi uzul le înregistra („z s-a născut primul copil”, Stancu). Astfel, într-un articol din 1970 (reprodus în Graur 1987: 210-211), Alexandru Graur considera inacceptabile construcţii astăzi frecvente: „nu mi-am întâlnit fratele”, „îmi salut unchiul” (ci „îl aştept pe fratele meu”, „îl salut pe unchiul meu”); aceiaşi autor semnala însă construcţiile „îşi duce copilul la şcoală”, „întreabă-ţi mama”, „răzbună-ţi tatăl”, „îşi înmormântaseră mama”, „îmi aştept fratele”, „şi-a luat mama şi a dus-o”. în aceste condiţii autorul observa o schimbare a regulii: „când substantivul denumeşte o persoană, nu punem posesivul neaccentuat, marcând astfel că e vorba de ceva ce nu e în stăpânirea subiectului”. Sandfeld, Olsen (1936: 23) precizează că, în limba vorbită, „articolul are mai mult sau mai puţin sens posesiv” în structurile fără posesiv în care articolul substantivului nume al gradului de rudenie exprimă „apartenenţa şi obiceiul”, preluând funcţia posesivului: „am întrebat-o pe mama [mea]”, „l-am văzut pe cumnatu’ [meu]”. In unele contexte semnificaţia posesivă este recuperată contextual (GALRI: 233-234): „a dat votul lui Tătaru”, „biletele, domnilor!”, „îmi dădu adresa”, „m-am dus cu calul până acolo”, „am parcat maşina în faţa casei”, „a deschis ochii şi nu-i venea să creadă ce vede”. Totuşi, „dintre substantivele care exprimă grade de rudenie, fac excepţie soţ, soţie, frate, soră, văr, verişoară, nepot, nepoată, la care nu este recomandabilă folosirea articolului cu sens posesiv: se spune corect A venit soţia mea [...], nu A venit soţia." (Avram 19972: 93). Atunci când este posibilă, opţiunea între dativul posesiv şi genitiv / adjectivul posesiv se corelează cu opoziţii pragmatice încă insuficient fixate în limbă: relaţia dintre interlocutori, distanţa scenică, gradul de implicare în acţiunea verbală. Ca şi la complementele indirecte cu rolul tematic beneficiar (vezi supra 1.6), şi la dativul posesiv (cu lecţiune ambiguă între complement posesiv şi complement indirect) este posibilă sinonimia cu o construcţie prepoziţională {„le-am mediat disputa / am mediat disputa pentru ei"). 1.10. Complementul comparativ Cele trei tipuri de complemente comparative (de inegalitate, de egalitate şi partitiv, v. GALR II: 473 ş. u.) prezintă caracteristici de construcţie şi actualizare comune cu secolele anterioare. Pentru realizarea comparaţiei la adjective şi adverbe, vezi XIX, Adjectivul, 4; XIX, Adverbul, 4; XX, Adverbul, 6). Folosirea superlativului fără cel de al doilea termen al comparaţiei - recuperat contextual - este din ce în ce mai frecventă: „cele mai actuale descoperiri”, „cel mai înalt for”, „formele cele mai adecvate” (Irimia 1986: 201). Se extinde uzul progresivului cu corelativ (cu cât...cu atât, pe cât de...pe atât de) şi a celui fără corelativ („tot mai bune”, „din ce în ce mai costisitoare”, „pe zi ce trece mai grele”, apud Irimia 1986: 201). 692 Se produce o relativă specializare stilistică a mărcilor complementului comparativ de superioritate: decât este general, în timp ce ca este colocvial. Este pe cale de generalizare varianta extinsă a lui ca, anume ca şi, apărută iniţial pentru a evita cacofoniile, folosită tot mai frecvent şi în contexte în care nu se justifică prin principiul eufoniei. Pentru comparativul partitiv, structura din + plural („cel mai bun din colegil”) este colocvială, în timp ce structura dintre + plural („cel mai bun dintre colegi”) este recomandată de normă, dar puţin frecventă. Construcţiile pleonastice semnalate la jumătatea secolului de Iordan (1966: 611) - „asemenea oameni ca”, „asemenea forme cum sunt” - au rămas accidente ale uzului posibile şi astăzi, mai ales ca procedeu de emfază prin amplificarea structurii. 1.11. Complementul predicativ al obiectului Sintaxa complementului predicativ al obiectului (GALR II: 296-300) nu a cunoscut mutaţii importante în decursul secolelor. Subclasele semantice de verbe care selectează un complement predicativ (a boteza, a chema, a numi, a porecli, a spune, a zice, a alege, a unge, a categorisi, a lua) au rămas relativ constante în timp; faţă de secolele al XVI-lea - al XVIII-lea s-au îmbogăţit în secolul al XlX-lea cu câteva sinonime neologice atrase în clasa sintactică a verbelor trivalente (a denumi, a intitula, a angaja, a desemna, a vota, a califica, a caracteriza, a considera). In limba actuală structurile sunt stabile, aşa cum reflectă corelaţiile dintre tipul de predicaţie şi clasa de substituţie a complementului predicativ. Complementele predicative predicaţii categorizante se realizează prin substantive denumind clase socio-profesionale, fără prepoziţie sau, mai rar, precedate de prepoziţia calităţii ca („L-au angajat (ca) profesor’’’)', prepoziţia de, atestată în secolul al XlX-lea ca marcă a complementului predicativ al obiectului („îl aleseseră de domn”, „îl proclamară de domn”, vezi XIX, Prepoziţia, 2.2.2) dispare în secolul al XX-lea. Complementele predicative predicaţii calificante se realizează prin adjective calificative adesea precedate de prepoziţia calităţii, mai rar legate direct de verb („l-au luat de fraier”, „l-au considerat prost”); complementele predicative predicaţii denominative se actualizează prin nume proprii („l-au botezat Ion"). Tipul de predicaţie se reflectă în întrebări în cuvintele interogative corespunzătoare complementelor predicative: „(Ca) ce l-au angajat?”, „Cum îl consideră?”, „Cum l-au botezat?”. După a doua jumătate a secolului, când câştigă teren realizările prin gerunziu ale diverselor poziţii sintactice, clasa de substituţie a complementului predicativ al obiectului se îmbogăţeşte cu gerunziul precedat de ca: „L-au calificat ca având cel mai bun start” (apud GALR II); „maşină detectată de radar ca având 140 de km pe oră”, „o suspectează ca trăgând de timp” (TVR 2012). în limba actuală predomină realizările nominale ale complementului predicativ al obiectului; propoziţiile corespunzătoare sunt posibile la nivelul sistemului, dar sunt puţin frecvente în uz: „L-au calificat că are cel mai mare coeficient de inteligenţă” (apud GALR 2008); „L-au votat să fie trimisul lor în Parlament". Modul folosit în propoziţia subordonată şi conjuncţia introductivă reflectă componenta modalizare a conţinutului propoziţional. 693 1.12. Predicativul suplimentar Posibilităţile de actualizare a predicativului suplimentar s-au fixat încă din secolul al XVI-lea (vezi Stan 2009a), iar structurile au fost relativ frecvente în toate perioadele de evoluţie a limbii române. în secolul al XX-lea situaţia este următoarea: (i) Unele verbe se construiesc frecvent cu predicative suplimentare nominale / adjectivale / verbale / propoziţionale, iar ca urmare a fixării prin uz, predicativul suplimentar tinde să dobândească statutul de constituent obligatoriu pentru anumite sensuri ale verbului („s-a arătat dispusă”, „s-a lăsat păcălit”, „se face că nu vede”, „mă faci să fiu suspicioasă”, „îl las să se descurce singur”, „l-au dat dispărut”, „ea s-a declarat neputincioasă'”); (ii) Construcţiile cu predicative suplimentare realizate prin infinitiv, atestate sporadic în secolele anterioare (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 3.4), nu mai sunt folosite odată cu slăbirea poziţiei infinitivului în limbă („se făcea a merge” > „se făcea că merge”), iar predicativele suplimentare realizate cu nominale prepoziţionale îşi reduc ocurenţa la sintagme conservate din secolele anterioare („hoţii au lăsat-o fără bani'', „s-a trezit fără ajutor”, „acum se află la ananghie”); (iii) Propoziţiile predicative suplimentare rezultate din ridicarea subiectului şi având ca regent un verb de percepţie sau de opinie tind să funcţioneze ca mijloc sintactic de topicalizare a subiectului din regentă („văd că eşti obosit” > „te văd că eşti obosit”, „aud cum ţipă” > „îl aud cum ţipă”, „bănuiesc că minte” > „îl bănuiesc că minte”); (iv) Predicativele suplimentare realizate prin adjective (ca urmare a elipsei copulativului, „am văzut-o tristă”) şi prin participiu sau gerunziu (ca urmare a reducerii unei propoziţii cu centru verbal nonfinit, „mi-o imaginez enervată”, „mi-o imaginez ţipând”) sunt posibile în vecinătatea unui mare număr de verbe şi devin frecvente datorită tendinţei spre brevilocvenţă (Sandfeld, Olsen 1936: 287-294 înregistrează o mare varietate de structuri cu predicativ suplimentar); (v) După a doua jumătate a secolului al XX-lea, se consolidează tiparul bazat pe recategorizarea unor verbe impersonale („împrumutul se cuvine restituit”, „filmul merită văzut”, „cartea trebuie citită”) (Dindelegan 1976: 157-164), iar în limba actuală câştigă teren structurile rezultate din ridicarea subiectului în faţa unor reflexive-impersonale şi elipsa auxiliarului / copulativului, având ca punct de pornire, după Iordan (1966: 614), limba franceză („vara se anunţă fierbinte”, „cartea se doreşte o contribuţie la istoria României”, „filmul s-a dovedit un succes”, „finalul se vrea unul deschis”, „spectacolul se anunţă de succes”, „contribuţia lui se cuvine amintită’’, „cartea se vrea serioasă”, „problema se cere rezolvată de urgenţă”). O situaţie conservată din limba veche şi întâlnită doar în prima parte a secolului este uzul în poziţie de predicativ suplimentar al pronumelui de întărire: „Negruzzi a recunoscut însuşi”, „Elena ieşi înseşi” (apud Sandfeld, Olsen 1936: 182). Se extinde prin hipercorectitudine acordul cazual ca urmare a unei analize greşite a elementelor din structură: „lectura unei opere socotite celebre”, „m-am adresat unei persoane considerate competente”. 1.13. Circumstanţialele Toate tipurile de raporturi sintactico-semantice înregistrate în secolul al XX-lea existau în limbă încă din secolul al XVI-lea (vezi Stan 2009a): circumstanţiale 694 situative (de loc, de timp), circumstanţiale procesuale (de mod, cantitativ, instrumental), circumstanţiale prin care se redau raporturile logico-semantice stabilite de locutor (cauzal, de scop, condiţional, concesiv, consecutiv), circumstanţiale prin care se focalizează informaţia nouă (opoziţional, cumulativ, de excepţie, sociativ, de relaţie) (pentru o descriere în detaliu a acestor circumstanţiale în limba actuală vezi GALRII: 487 ş.u.). Bulgăr (1962: 417-419), la jumătatea secolului al XX-lea, remarca frecvenţa în uz a circumstanţialelor de scop, de mod şi cauzale. De asemenea, constata tendinţa de plasare a circumstanţialelor la începutul propoziţiei: ,Jn vederea extinderii acestei metode, conducerea uzinei (...); pentru realizarea acestui plan, cabinetul tehnic a organizat un concurs” (apud Bulgăr 1962). Ca şi în secolele anterioare (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 3.13), circumstanţialele se actualizează prin grup adverbial, grup prepoziţional (incluzând un grup nominal sau un grup verbal realizat prin gerunziu, infinitiv, supin), grup verbal (având ca centru un gerunziu, supin, infinitiv), rar, grup nominal şi prin propoziţii conjuncţionale şi rar relative. Actualizarea circumstanţialului - la nivel prepoziţional sau la nivel frastic prin propoziţie - depinde de tipul de circumstanţial: la circumstanţialele de mod, loc, timp nu există diferenţe mari între tipurile de actualizare; circumstanţialele opoziţionale, instrumentale, sociative, de relaţie, cumulative, de excepţie se actualizează mai frecvent ca grupuri adverbiale, grupuri prepoziţionale sau grupuri verbale cu centru formă verbală non-finită şi mai rar ca propoziţii; dimpotrivă, circumstanţialele de cauză, de scop, condiţionale, concesive, consecutive se actualizează mai degrabă ca propoziţii. în timp raportul dintre actualizări nu s-a schimbat fundamental, dar, faţă de limba veche, au dispărut treptat unele tipuri adverbiale şi prepoziţionale (de pildă la cauzală, finală, condiţională, vezi Stan 2009a). în a doua jumătate a secolului se manifestă tendinţa de extindere a acuzativului fără prepoziţie la unele circumstanţiale, sporind astfel clasa, puţin numeroasă însă, a circumstanţialelor actualizate prin grup nominal: „în zilele trecute” > „zilele trecute”, „în anii trecuţi” > „anii trecuţi” (Gâldi 1976: 120); „am umblat tot oraşuF, „am alergat tot drumuF, „locuieşte două case mai încolo”, „doi ani după asta” (apud Avram 19972: 381). Circumstanţialele exprimate prin gerunzii cu valori multiple erau frecvente în limba veche (vezi Stan 2009a), ulterior în limba modernă se restrâng, iar din a doua jumătate a secolului al XX-lea caracterizează stilul cult, unde dobândesc o relativă precizie contextuală: „Curând, regele făcând război Ioniei, fu biruit şi cmcificat (Călinescu), „Directorul, care era însărcinat a gera afacerile Prefecturii - districtul neavând deocamdată titular - la citirea acestor ştiri răutăcioase a zâmbit...”, „Vodă şi doamna plecând în străinătate trebuie să se oprească douăzeci de minute în gara din marginea orăşelului Z”, „Organizându-se munca pe echipe si ansamble, asigurându-se condiţii de muncă bune [...] într-un număr de şapte gospodării de stat s-au terminat complet reparaţiile” (Scânteia, 1962, apud Bulgăr 1962), „Einstein, pornind dintr-un fenomen paradoxal din domeniul 695 opticii, ajunge la negarea hotărâtă a acestor premise fundamentale” (Blaga, apud Gâldi 1976), făcând investigaţiile cele mai atente, sunt în stare a spune următoarele (...)” (Călinescu, apud Gâldi 1976). Odată cu înlocuirea infinitivului cu conjunctivul, circumstanţialele realizate prin infinitiv îşi reduc frecvenţa. în stilul înalt predomină exprimarea circumstanţialei de scop prin infinitiv în locul conjunctivului: „pentru a ne întâlni, am prezentat aceste fapte pentru a reliefa rolul (...); trebuie să avem oameni de talent pentru a exista o poezie-, „Daţi copiilor zahăr spre a fi sănătoşi” (apud Graur 1968). Structurile se întâlneau în stilul înalt şi la sfârşitul secolului al XlX-lea: „Veniţi din Maramureş şi din Făgăraş spre a fonda ţările române” (Kogălniceanu), „Să examinăm dar întâi harta aşezărilor scite din părţile noastre spre a ne da seama de principalele direcţii ale năvălirii” (Pârvan). Raporturile sintactico-semantice ale circumstanţialelor cu regenta se precizează treptat prin corelative. De pildă, dacă la jumătatea secolului circumstanţiala consecutivă apărea şi fără corelativ în regentă, cu valoare ambiguă între consecuţie şi scop („socotindu-se negreşit dator să lămurească chestia Madeleinei încât să nu mai poată rămânea nici un fel de bănuială”, Rebreanu), spre sfârşitul secolului raportul consecutiv se precizează în relaţie cu un antecedent superlativ marcat prin atât („l-au lăudat atât, încât am încercat să-l citesc”, Internet). Faţă de secolele anterioare (vezi Stan 2009a), numărul şi frecvenţa construcţiilor pleonastice se reduce şi persistă doar câteva clişeizate, nerecomandate însă de normă: „timp de două zile”, „pe data de 3 iunie”, „cale de 3 kilometri”, „o greutate de 8 tone”. Construcţiile circumstanţiale eliptice înregistrate în secolul trecut „deşi obosit (....)”, „deşi cu probleme (..)”, „oricât de puţin important (...)”, de mică (...), „copil, era frumos”, „când în parc, nimeni!” se diversifică în secolul al XX-lea în limba vorbită şi în literatură, învestite cu funcţie stilistică (variaţia stilului, concizie). în stilul înalt nu sunt recomandate de normă. După 1990 sunt frecvente în presă, ca mărci ale stilului relaxat. Structurile circumstanţiale paratactice cu verbul impersonal a fi, calc după franceză, înregistrate la sfârşitul secolului trecut, deşi nu erau probabil foarte frecvente, ci mai degrabă o preferinţă de uz a unor vorbitori / autori, au dispărut în secolul al XX-lea: „Sclavia neagră s-a desfiinţat este acum aproape de jumătate de secol” (Kogălniceanu). Propoziţiile circumstanţiale independente exclamative afective apar în registrul oral: „Când ţi-am spus!”, „Unde să scriu asta!?”, „Cum le ştii tu pe toate!”, „Dacă-ţi spun!...”, „Unde nu m-ar întreba pe mine!” 1.14. Atributul Toate structurile sintactice specifice atributului sunt înregistrate încă din secolul al XVI-lea. în secolul al XX-lea însă, se produce o specializare accentuată pe registre şi o reorganizare a sinonimiilor lexico-sintactice. 1.14.1. Atributul substantival în cadrul gmpului nominal constituit din substantiv + determinare de tip atributiv, coeziunea se marchează în special prin genitiv şi prin prepoziţie. 696 Coeziunea prin dativ devine neproductivă. Creşte numărul şi frecvenţa structurilor atributive în cadrul cărora subordonarea se realizează prin parataxă. Coeziunea prin genitiv. Ca şi în secolele anterioare, coeziunea dintre atributul substantival şi regent se realizează, cel mai adesea, prin morfemul de genitiv. Genitiv sintetic vs genitiv analitic. La începutul secolului era pe deplin fixată marcarea sintetică a relaţiei de genitiv la substantive, în timp ce marcarea analitică (prin prepoziţia a) apărea mai ales la unele pronume şi numerale (vezi XIX, Substantivul, 5.1; XX, Substantivul, 3.1). în cursul secolului al XX-lea se produce specializarea mijloacelor de marcare a relaţiei de posesie în limba literară (genitivul), respectiv în limba populară (prepoziţia la, omonimă cu prepoziţia care marchează dativul analitic); lit. „uşa bisericii”; „soţul femeii”; „casa vecini /or”; pop. „uşa la biserică”, „soţul la femeia aia”, „casa la vecini”. Genitivul numelor proprii („băiatul MălăieruluF, apud Sandfeld, Olsen 1936) mai apare accidental doar în primele decenii ale secolului, în variaţie liberă cu marcarea lui proclitică („fiul lui Iancu Mălăieru”). Genitiv lung vs genitiv scurt. Dacă în secolul al XlX-lea norma nu prevedea obligativitatea mărcii al de genitiv după substantivele articulate hotărât, iar uzul era fluctuant („natura dispoziţiunii a Comitetului Central", XIX, Sintaxa, 2.1), în secolul al XX-lea, atât norma, cât şi uzul se fixează: genitivul lung (al) apare ori de câte ori nominalul în genitiv nu este adiacent articolului hotărât. Rar, în varianta scrisă, apare genitivul scurt după secvenţe intercalate în paranteză între nominalul obiect posedat şi nominalul posesor („Promovarea, dacă mai era nevoie să o spunem, cadrelor pe bază de concurs”). Mai frecvent apar fluctuaţii la genitivele coordonate: uzul preferă genitivul scurt pentru cel de al doilea termen („repetarea greşelilor şi gafelor"), deşi norma academică prevede repetarea lui al în faţa fiecăruia dintre termenii coordonaţi („repetarea greşelilor şi a gafelor"). Situaţia este mai frecventă în limba vorbită, dar apare şi în limba scrisă, ca o tendinţă de eliminare a redundanţelor şi de simplificare a expresiei. Falsa analiză a structurii, precum şi paronimia dintre articolul hotărât şi morfemul genitivului lung determină asimilarea structurii substantiv nearticulat + genitiv lung la structura substantiv articulat hotărât + genitiv scurt: „oficiul de eliberare a cartelelor” > „oficiul de eliberarea cartelelor”, „ajungând ministru al învăţământului" > „ajungând ministrul învăţă-mântuluP', „I.A, fost şef al secţiei geologice" > „I.A., fost şeful secţiei geologice, sunt decretate ca domenii ale statului" > „sunt decretate ca domeniile statului” (apud Iordan 1943), „legea de accelerare a judecăţilor” > „legea de accelerarea judecăţilor", „a fost numit ministru al României la Londra” > „a fost numit ministrul României la Londra” (apud Graur 1968). în cazul grupurilor nominale cu centru în vocativ, Sandfeld, Olsen (1936: 80) observă o opoziţie de reliefare („Oh, fată a lui Dariei" / „Oh, fata lui Darie") care funcţionează şi în limba actuală. Modificarea sistemului antroponimic determină ieşirea din uzul literar a grupurilor nominale formate din două substantive proprii, dintre care unul în genitiv (Ion al Măriei, Ştefan a Petri), frecvente în secolele anterioare (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 2.1). Pentru problemele de acord, vezi infra, 3.7. Dubla marcare cazuală. Particularitate a secolelor anterioare (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 2.1), dubla marcare cazuală devine puţin frecventă la începutul 697 secolului al XX-lea („prafurile cocoanei Leonorii”, „chipul Sfintei Măriei Maicii” apud Sandfeld, Olsen 1936: 66 ) şi dispare în primele sale decenii. Absenţa legăturii cazuale. în grupurile nominale cu mai mulţi modificatori, complexitatea structurii creează probleme de analiză unor vorbitori, care au tendinţa de a folosi forma de nominativ-acuzativ în locul celei de genitiv-dativ, în special în situaţiile în care forma de genitiv aşteptată este omonimă cu forma de plural a substantivului respectiv („în cursul celei de a doua luni' > „în cursul celei de a doua lună”, „moartea unei sărmane copile’’’ > „moartea unei sărmane copilă’, „sacrificiul unei mame” > „sacrificiul unei mamă’’). Genitivul rezultat din reorganizarea unor grupuri sintactice. în exprimarea căutat „savantă”, genitivul nonposesiv abstract apare în urma reorganizării unor grupuri sintactice: (i) în locul grupurilor adjectivale având ca centru un adjectiv cu prepoziţie obligatorie sunt folosite frecvent grupuri nominale cu centru nominal abstract urmat de un genitiv („pasionat de artă” > „un pasionat de artă” > „un pasionat al artei”, „îndrăgostit de muzică” > „un îndrăgostit de muzică” > „un îndrăgostit al muzicii”); (ii) în structurile emfatice, adjectivul tinde să fie înlocuit cu substantivul derivat determinat de un genitiv („spirit crud şi nedrept” > „spirit al cruzimii şi al nedreptăţii1’, apud Graur 1968) sau cu un substantiv provenit din adjectivul corespunzător prin conversiune urmat de genitiv („o odioasă crimă stupidă” > „odiosul unei crime stupide”, „întregul trup lehămisit” > „o lehamite a întregului trup”, apud Iordan 1943). Coeziunea prin prepoziţie. Prepoziţia tipică pentru marcarea coeziunii în grupul nominal este de. Dacă în prima parte a secolului se mai înregistrau situaţii în care prepoziţia de cu rol coeziv era absentă („noroiul pe uliţă”, „luminile pe la geamuri”, „la o moşie pe malul Prutului”, „chelia pe cap”, „legătura între ei”, „asemănarea între dialectul istroromân şi dacoromân”, „depărtarea între Bucşin şi Alfalu”, apud Sandfeld, Olsen 1960), în a doua sa parte, de cu rol coeziv în grupul nominal se generalizează („noroiul de pe uliţă”, „luminile de pe la geamuri”, „o moşie de pe malul Prutului”, „chelia de pe cap”, „legătura dintre ei”, „asemănarea dintre dialectul istroromân şi dacoromân”, „distanţa dintre X şi Z”). Totodată, se manifestă tendinţa de înlocuire a acestei prepoziţii abstracte cu prepoziţii predicative specializate pentru diverse raporturi semantice („un om de aceştia” -calificare vs „un om din aceştia” - partitiv, „haină de piele” vs „haină din piele”, „pahar de apă” / „pahar cu apă” / „pahar pentru apă”, „bancă de lemn” vs „bancă din lemn”, „cană de cafea” v.v „cană cu cafea”; „casă de odihnă” vs „casă pentru odihnă”, „plin de noroi” vs „plin cu noroi”) (Iordan 1943/7; Graur 1968; vezi şi XX, Prepoziţia, 2.2). în acelaşi timp, creşte frecvenţa grupurilor nominale având în componenţă prepoziţia abstractă de ca urmare a reorganizării unor structuri: (i) grupurile verbale se reorganizează ca grupuri nominale prin înlocuirea verbului centru cu infinitivul lung corespunzător („acordă distincţii elevilor” > „acordarea de distincţii elevilor”, „au acordat premii participanţilor” > „acordarea de premii participanţilor”); (ii) în exprimări emfatice, căutat „culte”, determinantul adjectival din grupul nominal este transformat în substantiv legat prepoziţional de regent („om (foarte) talentat” > „om de {mare) talent, om (foarte) corect” > „om de (o deosebită / mare) corectitudine”, „realizare (foarte) importantă” > „realizare de mare importanţă’)> 698 iar atributiva este contrasă intr-un substantiv prepoziţional („cavaler care a reprezentat o tristă figură” > „cavaler de tristă figură”, „dictator care este o amintire tristă” > „dictator de tristă amintire”). Un loc aparte îl ocupă construcţiile cu semnificaţie partitivă, organizate pe tiparul [nominal + prepoziţie + nominal plural / nominal singular cu lecţiunea „clasă”] (Nedelcu 2009): „primii dintre ei / din grup”, „fiecare dintre studenţi / fiecare din anul I”, „un om între oameni”, „primul printre codaşi”. Când nominalul desemnând setul în raport cu care se exprimă partea este la plural, norma recomandă prepoziţia dintre, deşi uzul preferă prepoziţia simplă din; în prima jumătate a secolului foarte frecventă în grupul partitiv era prepoziţia de („vin de cel vechi”, „prieteni de cei cu faţă dulceagă”, „funcţionar de cel mare”, apud Sandfeld, Olsen 1936). în ceea ce priveşte forma celui de al doilea nominal (singular / plural), uzul a înregistrat forme paralele încă din secolele al XVI-lea - al XVIII-lea („dzisă de-ale mele / dzisă de-a mea”). în limba actuală, în ciuda prescripţiei normative de folosire a pluralului, singularul pare mult mai frecvent („un prieten de-al meu”, „o bluză de aceasta”). în acelaşi timp, opoziţia singular / plural pare să se coreleze cu două lecţiuni diferite: partitiv („un prieten de-ai mei”) / proprietate („un prieten de-al meu”). în secolele anterioare, reorganizarea grupurilor nominale alcătuite din substantiv + adjectiv ca grupuri nominale alcătuite din substantiv derivat + de + substantiv a funcţionat ca procedeu de emfază, marcat afectiv: „fată deşteaptă” > „o deşteptăciune de fată”, „o compunere proastă” > „o prostie de compunere”, „un răspuns tâmpit” > „o tâmpenie de răspuns”. în secolul al XX-lea structurile îşi limitează apariţia la stilul colocvial. După 1989 redevin frecvente, fiind puternic marcate afectiv (adesea negativ) prin cumulul de determinări: „dobitocul ăsta beţivan de Voronin”, „fripturistul ăla mitocan de Arhire”, „paparuda aia oxigenată de Margareta”, „o jigodie agramată de machidon” (apud Mihail 2009). în urma nominalizărilor, creşte numărul grupurilor nominale în care atributul este legat de regent printr-o altă prepoziţie decât de, şi anume prepoziţia corespunzătoare construcţiei verbale din care provine nominalul: „urăşte pe Ion” > „ura pe Ion”, „se teme de duşmani” > „teama de duşmani”, „s-au salvat prin cultură” > salvarea prin cultură”, „se întrece cu colegii de muncă” > „întrecerea cu colegii de muncă”. în procesul de reducere a redundanţelor în grupul nominal, mărcile cazuale ale substantivului sunt eliminate în combinaţia cu prepoziţii care, tradiţional, se construiesc cu dativul sau genitivul („Axiotti contra Spakow”, „ochelari contra praf şi soare”, apud Graur 1968; Kramer contra Kramer, apud Avram 19972: 269, „manifestaţie contra Bush”). De aceea, prepoziţiile tind să fie înlocuite cu elemente de compunere sinonime, care nu pun probleme de regim cazual: „manifestaţie anti Bush”, „manifestaţie pro America”. Ca urmare a dezvoltării conştiinţei lingvistice a vorbitorilor în urma unor acţiuni concertate de „cultivare a limbii”, structurile pleonastice („un timp de vreme”, „un an de zile”, „o săptămână de zile”) sunt eliminate din limba scrisă, păstrându-se doar în limba vorbită, fie ca şabloane ale uzului, fie cu valoare expresivă. 699 Coeziunea prin morfentul de genitiv vs coeziunea prin prepoziţie. Ca şi în secolele anterioare, în secolul al XX-lea se înregistrează concurenţa dintre marcarea flexionară, respectiv marcarea prepoziţională (prepoziţiile de, a, la) a coeziunii atributului în cadrul grupului nominal. Marcarea flexionară vs marcarea prin prepoziţia de. în secolele XVI-XVIII fluctuaţia se explică adesea prin calchierea structurii grupurilor nominale după limbi diferite (uneori slavonă, alteori turcă, alteori greacă etc.); în secolul al XlX-lea, prin influenţa limbii franceze şi prin tendinţa de corelare în grupul nominal a opoziţiei gramaticale genitiv / prepoziţie cu opoziţia semantică posesiv, referenţial / nonposesiv, nonreferenţial („casa boierului / casă de boier", „ viaţa călugărului / viaţă de călugăr"), deşi nu se instituise o regulă („Se sileşte a găsi o scuză a măsurilor silnice decretate”, Kogălniceanu). Situaţia este înregistrată ca atare în gramaticile de la sfârşitul secolului al XlX-lea (Tiktin 1895: 34) şi confirmată de uz („strângerea de relaţii”, Iorga; „o dovadă de această însuşire a noastră”, Densusianu; „un semn de relativul talent al mitropolitului”, Călinescu; „cu excepţie de Ţara Bârsei şi Ţara Oltului”- Philippide, apud Dindelegan 2008: 227-238). După a doua jumătate a secolului al XX-lea coeziunea prin genitiv se generalizează, devenind opţiunea standard, nemarcată stilistic, în timp ce coeziunea prepoziţională aduce nuanţe stilistice şi semantice suplimentare, în acord cu două direcţii de evoluţie a limbii în această perioadă: intelectualizarea şi abstractizarea expresiei, pe de o parte, marcarea mai precisă a raporturilor semantice, pe de altă parte. Astfel, pentru a da expresiei caracter impersonal - generalizator - abstract, unii vorbitori preferă, în locul atributului substantival genitival, un atribut prepoziţional: „noutatea subiectului > noutatea de subiect”, „istoriile obişnuite ale literaturii germane > istoriile obişnuite de literatură germană” (apud Iordan 1943). Acest tipar romanic (francez) s-a răspândit în presă şi în documentele oficiale devenind o marcă a limbii de lemn („continuitatea de viaţă şi de cultură”, „interferenţe de planuri”, „pericolul de folosire a armelor nucleare”, apud Bulgăr 1962), iar uneori a stat la baza unor structuri cu caracter fix („unitatea de voinţă şi acţiune a întregului popor”, „unanimitate de voturi”, „conducător de partid şi de stat”). înlocuirea genitivului cu un grup prepoziţional {de + nominal în acuzativ) este înregistrată de Graur (1987: 52) la jumătatea secolului şi în „graiul vânzătorilor ambulanţi” („mersul de tren”,,planul de Bucureşti”), unde s-ar putea să se explice prin nevoia de brevilocvenţă specifică acestor situaţii de comunicare. Marcarea flexionară vs marcarea prin prepoziţia a. în secolul al XX-lea, marcarea genitivului cu prepoziţia a se generalizează pentru toate grupurile genitivale al căror prim membru este invariabil („a cinci copii”, „a tot felul de copii”, „a ditamai profesorului”, apud Pană Dindelegan 2008d: 227). Variaţia liberă este posibilă cu regenţii adjectivali (cauzatoare de moarte / cauzatoare a morţii, apud Pană Dindelegan 2008d: 229), precum şi în situaţia grupurilor nominale cuprinzând adjective variabile cu cinci forme („a mulţi oameni” / „multor oameni”, „a puţini oameni” / „puţinor oameni”, „a toţi participanţii” / „tuturor participanţilor”, „a anumiţi producători” / „anumitor producători”, „a diferiţi producători” / „diferitor producători”) sau a unor adjective care exprimă o cantitate nedefinită sau diversitatea {destul, divers, felurit, numeros) (vezi Avram 19972: 116-117). Sunt accidentale construcţiile în care, prin analogie, sunt marcate prin prepoziţia a alte 700 nominale cu sens cantitativ („concedierii a parte din personal”, apud Iordan 1943) sau grupuri sintactice conţinând un adverb slab, cu semnificaţie cantitativă („a costat viaţa a încă un ostaş”, ibidem). Faptul că aceste cuvinte dispun de dubla posibilitate de marcare a genitivului are ca rezultat contaminarea celor două forme şi apariţia unor construcţii hibride dublu marcate, incorecte („destinul a multor capodopere”, în loc de „destinul a multe capodopere / destinul multor capodopere”, apud Avram 19972). De asemenea, confundarea prepoziţiei a cu morfemul variabil de genitiv (al, a, ai, ale) produce structuri hipercorecte („tată al trei băieţi” pentru „tată a trei băieţi”, „reprezentanţi ai 25 de state” pentru „reprezentanţi a 25 de state”, vezi Avram 19972: 134). Marcarea flexionară vs marcarea prin prepoziţia la. Folosirea prepoziţiei la pentru marcarea genitivului este neliterară („mă-sa la fata asta”, „locu’ la persoana asta”, „partea la Iovana”, apud Pană Dindelegan 2008d: 229). Fenomenul este însă din ce în ce mai frecvent în vorbirea persoanelor cu grad scăzut de instrucţie. Alteori, pentru a preciza raporturile semantice dintre cele două nominale din cadrul grupului sintactic, vorbitorii preferă în locul legăturii cazuale o legătură de tip prepoziţional (cu o prepoziţie predicativă): „uşa bisericii > uşa de la biserică”, „cheia lacătului > cheia de la lacăt”, „capacul sticlei > capacul de pe sticlă”. Călăraşu (2007: 25-26) apreciază: „în sintaxa populară fenomenul exprimării analitice a cazurilor este un fenomen general cu rădăcini în limba română veche. [...] în limba populară actuală numărul prepoziţiilor a crescut, ceea ce probează faptul că fenomenul este în expansiune: stomacu de la oi, picioarele la vacă, taie capu la Ion, cu cozile de la cap; pupă mâna la naş”. Fenomenul caracterizează nu doar limba populară, ci şi stilul înalt: „rezumat al unui text / rezumat asupra unui text”; „dovadă a interesului / dovadă asupra interesului”; „observare a cauzelor / observare asupra cauzelor”. Graur (1987: 235) citează chiar texte ale unor lingvişti: „nu limba, ci o anumită viziune asupra ei”, „o cercetare asupra cauzelor”, „o mărturie asupra culturii”, „concepţia psihologistă asupra limbii”. Autorul explică evoluţia construcţiilor prin tendinţa de diferenţiere a genitivului subiectiv şi a celui obiectiv, prin exprimarea acestuia din urma în construcţii prepoziţionale. Coeziunea prin dativ. Gramaticile notează restrângerea dativului adnominal în secolul al XX-lea (Slavici 1914, Iordan 1943, GLR1, Graur 1968) şi citează câteva structuri arhaice („îi vine unchi mamei mele”), poetice (semnelor vremii profet”) şi retoric-emfatice cu substantive postverbale („se trezeşte fără reazim ochiului”, „se trezeşte moştenitor tronului”, apud Iordan 1947). Relativ frecvente, în special în perioada 1950-1989, sunt câteva structuri exclamativ-afective clişeizate, rezultate din calcuri din rusă şi / sau elipse („Cinste fruntaşilor!”, „Jertfa patriei]”, „Glorie eroilor]”, „Moarte tiranilor]”). Având în vedere elipsa verbului, este discutabil statutul de atribut /complement al acestor determinări. Din a doua jumătate a secolului, o dată cu folosirea masivă a infinitivelor lungi substantivizate, creşte productivitatea structurilor nominale cu atribut în dativ subordonat unui substantiv postverbal: „se acordă premii elevilor > acordarea de premii elevilor”, „se acordă burse studenţilor > acordarea de burse studenţilor”. 701 Coeziunea prin parataxă. Subordonările prin parataxă au fost semnalate în grupul nominal începând cu prima jumătate a secolului în două tipuri de structuri (Iordan 1943): (i) structuri bazate pe coordonare cu elipsa conectivului din grupul sintactic („femeie trecută de 50 de ani, fardată, păr vopsit roşu aprins” - „femeie trecută de 50 de ani, fardată, cu părul vopsit roşu aprins”); (ii) structuri bazate pe subordonare relativă cu elipsa relativului şi a predicatului („limba română posedă o mulţime de proverbe, unele mai înţelepte decât altele - limba română posedă o mulţime de proverbe care sunt unele mai înţelepte decât altele”). Aceste construcţii apar în special în stilul jurnalistic sau în limba vorbită având ca efect stilistic acumularea rapidă a detaliilor descriptive. începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea subordonarea prin parataxă se extinde prin calc din franceză şi ulterior din engleză. Modelul (cvasi)compuselor, intrat în limbă la jumătatea secolului (geantă-diplomat; câine-lup; pantaloni-ţigară) a devenit tot mai productiv (Avram 1987: 249 ş. u.: toc-cui, fustă-pantalon, bloc-tum, oraş-port, om-sandviş, afiş-reclamă, avion-spion, partidă-maraton, termen-limită, cuvânt-titlu), iar după 1989 are o frecvenţă ridicată şi cunoaşte un proces de diversificare semantică (Dediu, Dincă, Dragomirescu, Dragu, Geană 2004, 2005; Dediu 2009). Astăzi câştigă teren compusele hibride, alcătuite dintr-un termen românesc şi unul englezesc („femeie-bodyguard”, „taste-shorcut”, „funcţie on-line”, „reţea multiserver”, „acord stand-by”, „limbă pro-drop”, „dispozitiv hands-free”), precum şi cele formate cu ajutorul elementelor de compunere („campanie proaderare”, „miting anti-Iliescu”, „spray antigândaci”, „scut antirachetă”, „stagiu postdoctorat”), intrate iniţial ca termeni tehnici specializaţi pentru anumite domenii şi răspândite în masa de vorbitori prin intermediul presei. Al doilea termen al structurii are posibilităţi combinatorii limitate şi un statut intermediar între substantiv şi adjectiv, iar construcţia în ansamblu are comportament sintactic încă nefixat. Astfel, unele dintre structuri acceptă determinări interne, ale unuia dintre nominale („deficit [economic] record”, „factor [politic] cheie”, „caiet [studenţesc / de matematică] tip”, „un eveniment [cu adevărat] surpriză”, „o femeie [literalmente] copil”, „o dezbatere [aproape] maraton”), în timp ce altele nu permit determinări interne, ci doar determinări externe, ale întregului grup („[reuniunea Nato] de la Bucureşti”, ,,[o femeie manechin] frumoasă şi inteligentă”). în timp ce unele structuri marchează pluralul la ambii membri ai sintagmei nominale (redactori-şefi, actori-cântăreţi), altele primesc morfemele de plural doar la primul nominal (dezbateri-maraton, copii-problemă, staţii pilot, companii off-shore). Toate structurile însă primesc articolul hotărât şi mărcile flexiunii cazuale doar la primul termen (redactorii şefi / redactorilor-şeji; actorii cântăreţi / actorilor-cântăreţi; dezbaterile maraton / dezbaterilor-maraton; copiii problemă / copiilor problemă', staţiile pilot / staţiilor pilot', firmele off-shore /firmelor off-shore). începând cu a doua jumătate a secolului, în grupurile nominale cu substantive proprii morfemul de subordonare (genitivul / prepoziţia) este uneori elidat, subordonarea se realizează prin parataxă, iar substantivul propriu dobândeşte întrebuinţare autonimică: „agenţia Cook”, „pilulele Pink”, „chei Yale”, „fetele Proleanu”, „căsnicia Popovici” (apud Sandfeld, Olsen 1960), „poartă semnătura [lui] Picasso”, „a fost o acţiune în stilul (lui) Fane Spoitoru”, „a fost o lovitură în genul [lui] Ilie Năstase”, „poartă amprenta [lui] Ovidiu Tender”, „o citaţie emisă pe numele [lui] 702 Ion Ion Ţiriac”, „are ştampila Poşta Română (are ştampila Poştei Române)”, „are acordul [lui] Traian Băsescu”, „o pictură [a lui, făcută de] Sabin Bălaşa”, „specialiştii [de la / ai firmei] Mobexpert”, „asistenţii [de la] Cora”, „comunicat [de la] Mediafax”, „taxa [lui] Băsescu”, „adoptarea amendamentelor [lui] Sălăgean şi Popovici”, „legea [lui] Ticu”. Analizând aceste sintagme, Rodica Zafiu (2001: 67) remarcă faptul că reducerea flexiunii corespunde interpretării celui de al doilea termen ca „determinant cu funcţie de identificare”. Având în vedere contextul extralingvistic al ocurenţei lor, autoarea clasifică sintagmele în depreciative („taxa Băsescu”), neutre („legea Ticu”), apreciativ-encomiastice („epoca Ceauşescu”). Poziţia acestor structuri în limbă este întărită de substantivele acronime, din ce în ce mai frecvent folosite după 1990, a căror legătură în grupul nominal pune probleme de flexiune rezolvate prin parataxă: „responsabilii [de la] FMI”, „agenţiile [marcare de genitiv] BCR; creditele [de la] BRD”. După 1990, sunt din ce în ce mai frecvente enunţurile telegrafice rezultate prin elipsa mărcilor de coeziune din grupul nominal, explicabile prin exigenţa economiei de spaţiu („creator modă”, „comerciant motociclete”, „lider suporteri Steaua”, „proprietar parcul Bordei”, „şef birou comunicare Primărie”, apud Croitor et al. 2010: 74), dar care tind să fie preluate în mod nejustificat şi în vorbirea curentă. Construcţii tautologice. Colocvial, repetarea nominalului în cadrul grupului sintactic funcţionează ca modalitate de întărire a semnificaţiei prin confirmare. Procedeul este vechi în limbă, întâlnit în special ca modalitate de redare a superlativului absolut („floarea florilor”, „prostul proştilor”, „zâna zânelor”, „frumoasa frumoaselor”). Noutatea, începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, pare să fie marcarea coeziunii de grup prin prepoziţie sau prin parataxă: salam ca salamul („chiar salam, nu altceva”), lână de lână („chiar lână, nu înlocuitor”), apă apă („nu apă minerală”), cafea cafea („nu cafea cu înlocuitori”), floarea cea mai floare. După 1990, limbajul argotic - imitat cu intenţii stilistice şi în presă impune un nou tip de structură atributivă la început cu nominal [+Animat] repetat, apoi şi cu nominal [- Animat]: „băiat de băiat”, „maşină de maşină”, „marfa de marfă”, „premiu de premiu”, „berbec de berbec”, „cinema de cinema” (Zafiu 2001: 251-252). Semnificaţia particulară a sintagmei este determinată de context şi este conotată pozitiv sau negativ în baza cunoştinţelor extralingvistice ale interlocutorilor (băiat de băiat - „băiat foarte bogat / deştept / important” / „băiat de bani gata / infractor”). Structura şi-a găsit suport în construcţiile vechi de tipul „neam de neamul tău”, „veci de veci”, „mii de mii”, „bine de bine”, „frig de frig” (cu aceeaşi semnificaţie superlativă, dar clişeizate; Iordan, apud Zafiu 2001). 1.14.2. Atributul pronominal Actualizarea prin pronume a determinării de tip atributiv este condiţionată de fenomene particulare ale referinţei deictice şi anaforice. Se poate face o apreciere globală, chiar şi în absenţa unor statistici exacte: realizările anaforice sau deictice ale atributului sunt mult mai puţin frecvente decât ale altor poziţii sintactice (subiect, complemente, circumstanţiale), deci atributul pronominal este mai puţin frecvent în uz decât cel substantival. Coeziunea pronumelui atribut în cadrul grupului sintactic se realizează ca şi pentru substantivul atribut: cel mai frecvent prin genitiv şi prin prepoziţie; coeziunea prin dativ se restrânge la câteva ocurenţe clişeizate şi la câteva structuri 703 periferice. Parataxa apare la un tip particular de atribute pronominale realizate prin numeral. Coeziunea prin genitiv. Spre deosebire de atributul substantival, la atributul pronominal există câteva situaţii în care, încă de la începutul secolului, norma limbii literare prevede coeziunea prin genitivul analitic (printr-o construcţie prepoziţională urmată de acuzativ, echivalentă cu genitivul): la unele cantitative (pronume şi numerale: „în întâmpinarea a trei dintre ei”, „în mentalitatea a câţi dintre ei găsim aceste valori?”) şi la pronumele relative şi nehotărâte invariabile („deasupra a ceva”, „o ce”, „a orişice”). Aceeaşi recomandare se face şi pentru atributele adjectivale exprimate prin adjectivele pronominale corespunzătoare sau realizate prin numeral („stăpân a cât pământ”, „tată a trei copii”, Slavici 1914). Construcţiile cu atribut pronominal genitival sunt specifice limbii literare („rezultatele acestora”, „propunerea fiecăruia”, „rugămintea tuturor”), fiind, uneori, evitate în limba vorbită sau înlocuite, în varianta neîngrijită, cu structuri cu articol proclitic („căciula lui ăsta”), cu prepoziţia la („casa la fiecare”) sau cu alte structuri prepoziţionale („rugămintea de la toţi a fost să...”). Aceeaşi situaţie se înregistrează şi la atributivele cu pronume relative imbricate: „părerea cui a văzut / părerea la cine a văzut / părerea lui cine a văzut”. La pronumele care acceptă atât genitivul sintetic, cât şi genitivul analitic se observă adesea o redundanţă a mărcilor cazuale (genitiv sintetic şi genitiv analitic), ca rezultat al analizei greşite a structurii („părerile a multora dintre ei”). Selecţia între atributul pronominal în genitiv („cartea lui”) şi atributul adjectival posesiv („cartea sa”) este corelată în gramaticile normative cu opoziţia non-reflexiv (folosirea genitivului pentru a indica posesia cu referire la obiect) / reflexiv (folosirea posesivului pentru a indica posesia cu referire la subiect) (Graur 1968). Uzul nu confirmă această ipoteză, ci mai degrabă influenţa unor factori extralingvistici care au variat de-a lungul secolelor: statisticile indică frecvenţa superioară a pronumelui personal în genitiv în toate perioadele istorice, chiar dacă său predomina în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea în aria nordică, iar în secolul al XlX-lea în textele culte (vezi Niculescu 2003; XIX, Pronumele, 5.3). La jumătatea secolului al XX-lea, său părea asociat cu o marcă pragmatică - deferenţa (Graur 1968). în limba actuală, selecţia pare constrânsă mai degrabă de opoziţii de registru: înalt / colocvial, formal / informai şi, uneori, de criterii de eufonie a enunţului (evitarea unor sintagme ca fetei ei, copilului lui, casa sa) sau de caracterul generic al referentului, în care marcarea genului nu este posibilă („actorul român este, prin structura sa, slujitorul scenei înainte de toate”) (apud Niculescu 2003; XX, Pronumele, 5.4). Coeziunea prin dativ. Atributul clitic în dativ („carte-mz”; "interesanta-/ expunere”) a cunoscut de-a lungul secolului o scădere a frecvenţei în uz, comparativ cu secolul anterior (vezi XIX, Sintaxa, 2.1). Dacă în primele decenii ale secolului al XX-lea se mai întâlnea frecvent în textele beletristice şi ştiinţifice („barba-/ maiestuoasă”; „în viaţa-/' bogată”, Rebreanu), din deceniul al IV-lea îşi restrânge uzul, pentru a fi reactivat în limba actuală, adesea în structuri poetice, arhaizante, retorice, emfatice („a remarcat şi a studiat la rându-z'”, Niculescu 2003: 417; XX, Pronumele, 5), iar uneori în diverse contexte pentru a marca ironia („vorbea la telefonu-/' mobil”; „picioarele-/ încălţate cu o stranie pereche de pantofi”, apud Zafiu 2001: 77). 704 Coeziunea prin parataxă. Coeziunea prin parataxă se realizează în două tipuri de structuri atributive, ambele susceptibile şi de interpretare apozitivă: (a) pronume + pronume; (b) substantiv + numeral. Grupurile sintactice de tipul pronume + pronume au fost interpretate în gramaticile tradiţionale ca pronume + adjectiv pronominal (GLR21, Avram 19972), unde coeziunea se realizează prin acord. în primul tip se încadrează construcţii ca noi' toţi, toate acestea, mulţi alţii, constituite pe baza unei relaţii de adiacenţă nemarcate formal între două grupuri nominale (GN1-GN2). Structurile în cauză, vechi în limbă, sunt rezultatul unei strategii de reluare a GN1 prin GN2 pentru identificarea precisă, neechivocă a referentului {noi românii, ei toţi, nimeni altul, nimic altceva, eu una). Faţă de stadii anterioare de limbă, unele combinaţii îşi fixează topica {noi toţi / *toţi noi; cf. sec. XVI-XVIH, Stan 2009a), altele manifestă preferinţă pentru o anumită topică („toate acestea”, „toate acelea”, „mulţi alţii”, „multe altele”), fără a exclude inversiunea emfatică („acestea toate”, „acelea toate”, „alţii mulţi”, „altele multe”; cf. sec. XVI-XVIII, Stan 2009a), în timp ce alte combinaţii, anterior posibile (vezi Stan 2009a, alţii toţi), nu mai sunt reperate. Construcţiile au evoluat spre gramaticalizare (V asilescu 2009b). Al doilea tip grupează structuri în care numeralul ordinal cu valoare adjectivală tinde să fie înlocuit prin numeralul cardinal cu valoare substantivală, preferat . deoarece este mai scurt şi este perceput ca „mai concret”: „capitolul al cincilea > capitolul cinci”, „grupa a doua > grupa doi”, „pagina a şasea > pagina şase”, „regimentul al doilea > regimentul doi”, „secolul al XVlII-lea > secolul 18”. Lucrările normative au surprins această tendinţă, de altfel veche şi general romanică, acceptând variaţia liberă (Rosetti, Byck 1943; Iordan 1947; Avram 19972). Autorii recomandă însă evitarea în scris a structurilor cu numeral cardinal. Astăzi structura simplificată este aproape generală în limba vorbită, dar în limba scrisă predomină structurile cu numeral ordinal, chiar dacă, în redactările informale, se întâlneşte şi tiparul cu numeral cardinal. 1.14.3. Atributul adjectival Modificatorii adjectivali sunt foarte frecvenţi în grupul nominal (vezi GALR II: 76). Modificările înregistrate privesc frecvenţa cu care sunt folosite unele subtipuri, fixarea unor structuri fluctuante şi constituirea unor opoziţii pragmatice. Adjectivulpropriu-zis. în perioada limbii de lemn, în locul superlativului era preferat adesea un adjectiv cu valoare superlativă, folosit atributiv: „măreţele obiective”, „realizări epocale”,,grandioasă manifestare”, „succes deplin”, „excelentă bază materială” (Irimia 1986: 200). Fenomenul se continuă şi în limba actuală, alături de folosirea atributivă a unor elemente de compunere savantă („super show”, „mega ofertă”) după un model deja existent în limba secolului al XlX-lea, când superlativul se forma adesea cu adverbul prea (vezi Guţu Romalo 1968). Cumulul de adjective cvasisinonime, frecvent în limba de lemn, perpetuat şi după 1989, produce cvasiredundanţa expresiei: „o perioadă grea, dificilă”, „persoană deşteaptă, inteligentă”, „o contribuţie importantă, de referinţă” (Irimia 1986: 201); procedeul devine treptat o modalitate sintactică de emfază, de gradare, de nuanţare a expresiei prin revenire. 705 O tendinţă a ultimei jumătăţi de secol, accentuată după 1990, a fost substantivizarea unor adjective prin elipsă şi, în consecinţă, trecerea lor din poziţia de determinări ale unui centru nominal în poziţia de centre nominale: „câine maidanez > maidanez”, „într-un loc necunoscut > în necunoscut”. Productivitatea fenomenului se manifestă prin atragerea în substantivizare a unor substantive „străine” („un live cap-coadă”), în substantivizări contextuale („gripa aviară” > aviard), în substantivizări în contexte multiple, care produc ambiguitate („câini comunitari”, „poliţişti comunitari”, „cetăţeni comunitari” > comunitarii). Acest tip de substantivizare este frecvent în limbajul sportiv (Brăescu 2009) şi ocupă un loc intermediar între economie şi expresivitate. Adjectivul pronominal. Mutaţii se înregistrează şi în uzul adjectivelor pronominale. Dacă în prima parte a secolului al XX-lea adjectivul pronominal de întărire era frecvent folosit în textele elaborate, atât în contextul unui nominal [+ Uman], cât şi în contextul unui nominal [- Uman], în cea de a doua jumătate a secolului este din ce în ce mai puţin folosit şi în vorbirea curentă, şi în textele scrise, probabil datorită flexiunii complexe şi greoaie, care dă naştere unor greşeli de acord, criticate de lucrările normative (Avram 19972: 170). Totodată, se înregistrează două tendinţe ale uzului: pe de o parte, adjectivul de întărire tinde să îşi restrângă ocurenţa la contextul nominalelor cu trăsătura semantică [+ Uman], pe de altă parte, în locul lui sunt preferate pentru emfaza nominalului adverbele invariabile chiar, tocmai, exact, personal, singur, singur era frecvent în secolul al XlX-lea (vezi XIX, Adverbul, 5), personal la jumătatea secolului al XX-lea (Sandfeld, Olsen 1936), chiar este foarte frecvent în limba actuală. Grupurile nominale cu clitic posesiv conjunct se specializează stilistic: structurile cu adjectiv posesiv simt specifice limbii literare, iar cele cu posesiv conjunct sunt specifice limbii vorbite, familiare: mama mea vs maică-mea / maică-mii; fratele său vs frate-su; tatăl său v.v taică-tu; soacra sa i'.v soacră-sii. Subînţelegerea posesivului este acceptată de normă doar pentru substantivele unice mama, tata (Rosetti, Byck 1943: 162; „Am plecat cu mama [mea]”; „îl aştept pe tata [tatăl meu]”), dar este neindicată la alte substantive nume de rudenie („A venit cumnata”; „Te caută sora”) (Avram 19972: 93). Posesivul sufixai neflexibil este puţin frecvent („în locul soră-sa”; "oftările lungi ale maică-sa”, Sadoveanu), respins de normele limbii române literare din a doua jumătate a secolului. Structurile cu antroponime articulate hotărât urmate de posesive (Martinul meu; Gheorghele vostru), descrise de Diaconovici Loga (1822), dar neconfirmate de uz (vezi XIX, Articolul, 4.2) apar astăzi în tiparul antroponim + al + posesiv în comunicarea orală pentru a marca istoria conversaţională comună a interlocutorilor, complicitatea lor discursivă („Uite ce-a făcut Ion al tău!”). Selecţia între atributul adjectival posesiv („l-a anunţat pe şeful său”) şi dativul posesiv (,ji-a anunţat şeful”) (vezi supra, 1.14.2) tinde să evidenţieze opoziţii de tipul deferent / neutru (Graur 1968) şi să reflecte variabile pragmatice de tipul proeminenţă discursivă, distanţă scenică, grad de implicare în acţiune (Manoliu Manea 1994). în sistemul cuantificatorilor nehotărâţi se produc reaşezări de termeni comparativ cu secolul al XlX-lea: unii se arhaizează sau îşi limitează uzul la anumite dialecte ori la limba vorbită (neştine; nescai; niscai; veriunul; cinevaşi; cinevaşile; oarecareva; oareşce; oareşcare; verce; vercui; altcevaşi; altăceva; altă; aţâţi; atâte; compusele cu 706 fieşte-, fieş-, fite-; compusele cu măcar; formele articulate ale nehotărâtului cutare, vezi XX, Pronumele, 9); apar combinaţii noi {orice + alt; orice + substantive la plural, orice bunuri', orice + substantive abstracte, orice încercări, orice rezultate); apar noi preferinţe de uz {orice este preferat lui oricare şi fiecare, Stan 2009b). Gradul de sudură a unor compuşi se modifică, deci intercalarea unor termeni în interiorul acestora este blocată („ „cu oarece”, „ori pre care” > „pe oricare”, „ori în ce chip” > „în orice chip”, „ori a cui” > „a oricui”, vezi XX, Pronumele, 9), iar flectivele duble se ataşează doar ultimului component din compus (altui cuiva > altcuiva). Pentru cuantificatorii nehotărâţi din limba literară actuală, vezi GALRI: 253 ş. u. După 1990 se produc modificări de natură semantico-stilistică în uzul unor cuantificatori. Astfel, alde, arhaic şi popular, desemnând global un grup familial (alde Moromete), dobândeşte valori contextual-stilistice (depreciere, aproximare, distanţare ironică, comparativ etc.) şi apare în combinaţii atipice („alde Gigi”, „âe-alde tine”, „de-alde ăst”, „alde Hrebenciuc”, „alde PRM”, „alde unii”, „lui d-alde Fault”, „cu asemenea oameni alde George”) (Zafiu 2009). Cuantificatorul tot este adesea înlocuit cu adjective neologice mai expresive (total, global, integral, complet, Stan 2009). Cuantificatorul fiecare începe să aibă sens generic (, fiecare om are o mamă”, Stan 2009). Unii cuantificatori actualizează sensuri diferite în funcţie de topică („om oarecare / oarecare om”, Stan 2009). în acelaşi timp, unele adjective calificative sunt recategorizate ca cuantificatori în grupul nominal („o bună bucată de vreme”; „bani frumoşi”, Stan 2009b). Adjectivul numeral. Cele două tipare cu atribut numeral existente în limbă încă din secolul al XVI-lea îşi consolidează poziţia în sistem: a) numeral (de la 1 la 19 şi compusele) + substantiv; b) numeral (de la 20 în sus şi compusele) + de + substantiv. Faţă de secolele anterioare, inserarea lui de în tiparul (a) (vezi Stan 2009a) nu se mai înregistrează, în timp ce omiterea lui de în tiparul (b) este frecventă în stilul administrativ şi în cel telegrafic („200 persoane”, „27 milioane euro”). Prin hipercorectitudine de apare superfluu („1205 de angajaţi”) (Stan 2009b). în folosirea adjectivală a numeralului multiplicativ se observă frecvenţa în textele actuale a derivatelor cu bază doi şi zece, absenţa celor cu bază unu şi nouă, precum şi a celor cu bază mai mare de zece. De asemenea, se observă o specializare stilistică: în limbajul bisericesc, arhaizant simt frecvente multiplicativele vechi (îndoit, întreit, înzecii), în timp ce în limbajul sportiv neologic sunt preferate multiplicativele neologice (cvadruplu, sextuplu) (vezi Nicolae 2009a). Uneori numeralul multiplicativ este înlocuit cu numeralul adverbial („preţul întreit” > „de trei ori preţul”), iar numeralul fracţionar este preferat în structuri nominale („reducere cu 30%” > „30% reducere”). Adjectivul participial. Atributele adjective participiale sunt frecvente atât în limba vorbită, cât şi în cea scrisă, reflectând o tendinţă de concentrare a expresiei: „rezultatele care au fost înregistrate” > „rezultatele înregistrate”; „recompensele care vor fi primite” > „recompensele primite”; „persoanele care sunt anchetate” > „persoanele anchetate”. Gerunziul acordat. Frecvente în secolul al XlX-lea datorită influenţei latino-romanice (vezi XIX, Adjectivul, 1.1), atributele realizate prin gerunzii acordate sunt în declin spre sfârşitul secolului, pentru a redeveni productive la jumătatea 707 secolului al XX-lea datorită expresivităţii lor („tinereţe izbucnindă”, „negura crescândă a odăii”, „paşii şovăinzF, „pupilele scânteinde”, „sensibilitate fremătândă', „învălmăşeală sporindă”, apud Graur 1968). Astăzi, câteva structuri clişeizate au fost adoptate în uzul curent („coşuri fumegânde”, „căni aburinde cu cafea”, „persoană suferindă”, GALR I: 178), altele, formaţii ad-hoc, sunt folosite în stilul înalt şi au caracter livresc (vezi XX, Adjectivul, 5). Coeziunea prin acord. Acordul în gen, număr şi caz, ca marcă a coeziunii adjectivului cu centrul sintactic al grupului nominal, funcţionează în limbă începând cu secolul al XVI-lea. însă până târziu în secolul al XlX-lea acordul se realiza inconsecvent, atât în uzul oral, cât şi în cel scris, nereprezentând norma ideală („Dialog pentru începutul limbei română”, 1819-1825). Acordul se generalizează în secolul al XX-lea; deşi regulile sunt formulate explicit în lucrările normative, se înregistrează totuşi abateri ale uzului, atât în registrul scris, cât şi în cel oral (vezi infra 3.7). 1.14.4. Atributul verbal Formele verbale nonfinite apar în cadrul grupului nominal ca determinări de tip atributiv. De la jumătatea secolului, prin calc din franceză, gerunziul cu valoare verbală (neacordat) începe să funcţioneze tot mai frecvent cu rol atributiv, ca strategie gramaticală de concentrare a expresiei: „Nu există dificultate derivând din relaţiunile între oameni” (Titulescu); „Ce este însă „reprezentativ” pentru România după alegerile europene? (...) Mircea Geoană anunţînd, hodoronc-tronc, taman în ziua alegerilor, că se retrage din CSAT (...)? Dan Nica, ministrul de Interne, anunţînd senin la emisiunea lui Robert Turcescu cît costă un vot în România? diverşi politicieni demascînd, unul după altul, tentative de fraudă electorală? autobuze cu alegători cutreierînd frumuseţile patriei, de la o secţie de votare la alta? trei sferturi din electorat stând acasă? PSD şi PD-L declarând că au cîştigat alegerile ca doi copii care se contrazic (ba eu\,ba eu\Ţ (DV, iunie 2009). Infinitivul în poziţie atributivă este concurat de conjunctiv: dacă iniţial apăreau în variaţie liberă, chiar la acelaşi autor, după a doua jumătate a secolului se conturează o diferenţiere stilistică, conjunctivul devenind general, iar infinitivul preferat în stilul înalt (sub influenţa francezei, englezei). Supinul în poziţie atributivă cumulează valoare modală („carte de citit”, cu sensul „carte care trebuie citită”) şi intră în opoziţie termporală cu participiul (trecut / prezent, viitor: „carte citită”, cu sensul „carte care a fost citită” vs „carte de citit”, cu sensul „carte care trebuie / va trebui citită”). 1.14.5. Atributul adverbial în secolul al XX-lea rămâne frecvent în uz atributul adverbial legat de regent prin prepoziţie („omul de acolo”, „raftul de sus”, „blocul de aici”), în timp ce clasa atributelor adverbiale provenite prin elipsă dintr-o construcţie comparativă („privirea roată', „coada sfredeF) devine puţin productivă (apud Drăganu 1945: 58). Uneori, atributele adverbiale rezultate din elipsă („armată greu de învins”, „lucruri uşor de învăţat”) sunt greşit recategorizate ca atribute adjectivale printr-un acord prin atracţie („armată grea de învins”, „lucruri uşoare de învăţat”, apud 708 Iordan 1947: 123). Creşterea frecvenţei în uz a substantivelor provenite din verbe prin nominalizare are ca o consecinţă directă creşterea probabilităţii de apariţie a atributelor adverbiale juxtapuse („plecarea luni”, „sosirea târziu”, „acceptarea aseară a propunerii”, „descoperirea acolo a unor obiecte de patrimoniu”). 1.14.6. Atributul cu realizare propoziţională Atât atributivele relative, cât şi cele conjuncţionale se înregistrează pe toată durata secolului al XX-lea. înlocuirea infinitivului cu conjunctivul şi creşterea frecvenţei în uz a substantivelor abstracte determină creşterea numărului de propoziţii atributive conjuncţionale („dorinţa să plec”, „rugămintea să plecaţi mai devreme ”, „speranţa să câştige”). Atributivele relative dependente de un vocativ sunt specifice limbii vorbite şi reprezintă un mijloc sintactic de emfază („nebunule ce eşti”, „diavole ce eşti”, „proastelor ce sunteţi” apud Sandfeld, Olsen 1960). Lucrările normative din a doua jumătate a secolului al XX-lea insistă asupra plasării atributivei în imediata vecinătate a antecedentului şi evitarea intercalărilor: „Te-a căutat cineva înainte să vii tu acasă, pe la vreo 7, care a zis că revine” > „înainte să vii tu, pe la vreo 7, te-a căutat cineva, care a zis că revine”). în consecinţă, comparativ cu secolul trecut (XIX, Sintaxa, 2.1), se reduce în limba scrisă numărul atributivelor plasate la distanţă. O inovaţie a secolului al XX-lea o reprezintă, în opinia lui Iorgu Iordan, atributivă introdusă prin unde cu regent nonlocativ, un calc din franceză: „o tactică complicată, unde şiretenia e utilizată (...)”, „lecţiile de gramatică, unde elevii învaţă (...)”, „feerica ameţeală a visurilor mele, unde cele mai abrupte peripeţii (...)” (apud Gâldi 1976: 120). Fenomenul contragerii atributivei la un atribut participial este frecvent: „Succesele pe care le-a înregistrat în ultimul timp” > „Succesele înregistrate în ultimul timp”). Frecvente în secolele anterioare (XIX, Sintaxa, 2.1.4), propoziţiile atributive cu subiect dublu - relativul care şi un substantiv / demonstrativ {care acest sat, care acela) - sunt eliminate din limba literară, chiar dacă mai apar popular, iar în stilul jurnalistic sunt folosite pentru efecte stilistice: „La începutul anului, Ion Iliescu a stat de vorbă cu ei. Care ei s-au arătat nemulţumiţi că nu vor primi, potrivit noii legi în pregătire, o rentă viageră de 110 euro pe lună” (AC, apud GALRI: 281). 1.14.7. Structuri atributive hiperdeterminate O structură specifică limbii române în comparaţie cu alte limbi romanice este reprezentată de grupurile nominale în interiorul cărora, alături de articolul hotărât enclitic, apare şi demonstrativul cel (substantiv + articol hotărât + cel + grup prepoziţional / grup adjectival: „casa cea nouă”; „casa cea de piatră”). Frecvente în limba veche (vezi Stan 2009a) şi modernă (vezi XIX, Sintaxa, 2.1.5), aceste structuri îşi restrâng treptat uzul, astfel încât, la jumătatea secolului al XX-lea, Bulgăr (1962: 417) remarca frecvenţa redusă a lui cel în structurile cu patru termeni. Dacă la sfârşitul secolului al XlX-lea cel apărea atât în faţa adjectivelor calificative („cartea cea nouă”), cât şi a celor categoriale („cartea cea românească”), în 709 secolul al XX-lea apare doar în faţa adjectivelor calificative. în limba actuală redevin frecvente două tipuri de structuri. Prima, în care cel are rol sintactic: suport sintactic pentru ataşarea unor determinări suplimentare în grupul nominal („casa familiei Popescu cea nouă”) şi precizarea relaţiilor sintactice („pălăria de paie cea nouă”); structurile sunt însă greoaie şi, de aceea, sunt evitate prin topica atributelor („casa nouă a familiei Popescu”, „pălăria nouă de paie”). A doua, din ce în ce mai frecventă, în care cel introduce presupoziţia pragmatică a partajării informaţiei de către interlocutori, în combinaţie atât cu modificatori restrictivi, cât şi nonrestrictivi: revista cea alinătoare este „revista, acea revistă pe care cu toţii o ştim ca alinătoare”, „maneaua noastră cea de toate zilele” este „maneaua, acea manea despre care ştim cu toţii că este de toate zilele”, plăcerea gustului celui straşnic este „plăcerea gustului, a acelui gust pe care cu toţii îi simt că este straşnic”; masa cea mare este „masa, acea masă pe care o vedem că este mare”, dictatura cea rea este „dictatura, acea dictatură pe care cu toţii o considerăm rea”, intelectualul cel bun este „intelectualul, acel intelectual pe care cu toţii îl considerăm bun”, luna cea roşie este „luna, pe care cu toţii o vedem că este roşie”; vezi Vasilescu 2009a). Faţă de secolul anterior, cel apare astăzi rar la cazuri oblice („casei celei noi”, „oamenilor celor răi”) şi doar popular în contextul unui adjectiv antepus substantivului {„cea desăvârşită hotărâre”). La substantivele proprii se constituie opoziţia stilistică neutru / afectiv-emfatic între structura cu cel + atribut adjectival („Betty cea urâtă”) şi structura sinonimă cu substantiv + atribut prepoziţional {„urâta de Betty”) (Mihail 2009). 1.14.8. Determinări atributive multiple Preferinţa pentru grupurile nominale ample, cu multe determinări atributive, manifestată pe parcursul secolelor anterioare (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 2.1.3,2.1.5), continuă şi în secolul al XX-lea. Dintre grupurile nominale ample cele mai frecvente acum sunt: (i) grupurile cu centru nominal postverbal cu un număr mare de determinări: „în cazul intentării unui nou proces fostului prim-ministru”, „atribuirea acestui premiu, de către juriul de la Salzburg, tinerei romanciere Gisela Elsner”, „au demonstrat împotriva conferirii titlului onorific politicianului rasist”, „rolul apelor marine şi oceanice în înmagazinarea de căldură şi cedarea acesteia uscăturilor este de mult cunoscut”, „conştient de aservirea sa cărnii”; „acordarea unui spaţiu exagerat problemei divorţului”, „în prezent foarte multe depind de însuşirea mai departe şi de transmiterea exigentă a cunoştinţelor elevilor'’’’, „importanţa rezolvării problemei acordării de credite în condiţii avantajoase ţărilor în curs de dezvoltare (presă, 1960-1965, apud Avram 1987). (ii) grupurile nominale construite prin cumul de genitive subordonate aceluiaşi centru (apud Graur 1968; Avram 1987: 162 ş. u.; Iordan, Robu 1978): „îndârjita apărare a bolşevicilor a oraşului”, „cunoaşterea lui perfectă a limbii germane”. (iii) grupurile nominale construite prin cumul de genitive succesive, pe care norma literară actuală le consideră neeufonice (Avram 19972: 64): „casa copilului fratelui nepoatei mele”, „importanţa rezolvării problemei acordării creditelor”, „au venit în întâmpinarea dorinţei proprietarilor blocurilor de a (...)”. 710 Pe lângă aceste structuri, începând cu prima jumătate a secolului se răspândeşte, în special în limba scrisă, tiparul substantiv + de + substantiv + adjectiv / atributivă (apud Sandfeld, Olsen 1960: 119): „corpul ei de ştrengăriţă sveltă”, „geamătul greu de animal zdrobit”, „autoritatea sa de cercetător şi culegător neobosit”, „ochii rotunzi şi dureroşi, de focă lovită în inimă”, „o întristare alintată de fetiţă căreia i s-a răpit păpuşa”. Autorii precizează că multe dintre aceste structuri „fac impresia de a fi calcuri după modele franceze”. Concentrarea expresiei prin acumularea de informaţie în grupul nominal a funcţionat în limba de lemn din perioada totalitară ca strategie de opacizare a ideii prin abstractizare, de exagerare, de emfatizare prin redundanţă sau de persuasiune: „Interesul actual pentru cibernetică este numai o manifestare parţială din cadrul unui fenomen mai general, acela al întrepătrunderii reciproce a unor domenii ale ştiinţei, care până mai ieri erau perfect distincte şi izolate unele faţă de altele” (Contemporanul, 1962, apud Bulgăr 1962), „masa eterogenă de utilizatori ai străzii în calitate de pietoni, conjugarea solicitărilor trinomului om-maşină-drum, eforturile conjugate ale factorilor de resort” (apud Zafiu 2001). Chiar dacă discursul actual se remodelează sub influenţa stilului utilitarist de tip anglo-saxon, evoluând spre simplitate, claritate, concizie, antiretorism, pozitivism, empirism şi orientare spre public, grupurile nominale ample se întâlnesc încă frecvent în textele scrise (în stilul ştiinţific, administrativ, publicistic). 1.14.9. Structuri atributive cu semnificaţie de superlativ Multiplicarea formelor de expresivitate după 1990 a determinat apariţia unor grupuri nominale cu semnificaţie superlativă exprimată ca „diferenţiere”: „un alt mod de a locui”, „o altfel de lume”, „acum sub alt nume” (apud Zafiu 2001: 119). 1.15. Apoziţia în limba veche majoritatea apoziţiilor erau acordate cu baza, chiar dacă se înregistrau şi apoziţii cu formă de nominativ (vezi Stan 2009a); aceeaşi situaţie se înregistra şi la sfârşitul secolului al XlX-lea (vezi XIX, Sintaxa, 2.1.2). în schimb, în secolul al XX-lea, structurile cu apoziţii neacordate în caz devin din ce în ce mai frecvente. Situaţia este înregistrată de Graur (1968): „Excelenţei sale, Domnul Apollo Milton Obote”. Astăzi norma academică acceptă ambele tipuri de apoziţii, iar uzul este fluctuant, deşi apoziţiile acordate pierd teren în favoarea celor neacordate în caz: „lui Mircea Badea, prezentatorul de la Antena 3”, „Excelenţei sale, domnul XXX, ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti”. Apoziţia acordată în vocativ, înregistrată în prima parte a secolului („domnule Traiane”, „coane Alecule”, „moş Bogdane”, „coană Raluco”) dispare (apud Sandfeld, Olsen 1936: 66). Imitarea structurii cu apoziţie în vocativ este astăzi o strategie de expresivitate. Spre jumătatea secolului devin frecvente structurile apozitive rezultate prin elipsa mărcilor de subordonare: „trei fete surori” (< „trei fete care sunt surori”), sufletul pereche (< „sufletul care este pereche”), oameni sfori, oameni catarge, oameni telegraf („oameni care sunt ca sforile”, „oameni care sunt asemenea catargelor”, 711 „oameni care sunt ca telegrafii”), rochie numai petece (< „rochie care este numai din petece”), „pădure cu frunzele numai diamantur/” (< „pădure cu frunzele numai de diamante”), „Djuvara omul politic şi Djuvara oratorul” (< „Djuvara în calitate de om politic şi Djuvara în calitate de orator”) (apud Sandfeld, Olsen 1960: 70). Unele dintre aceste structuri tind spre statutul de substantive compuse: leacul-minune, portretul-robot, nava-şcoală. Ca procedeu literar, structurile complexe apozitive erau deja în uz la sfârşitul secolului al XlX-lea: „E o femeie de vreo cinzeci de ani destul de bine ţinută; cam prea dreasă la obraz; sprâncenele ca nişte lipitori; dinţii cam negriţi de ristic şi tutun; foarte veselă şi vioaie vorbeşte şi gesticulează degajat (...)” (Caragiale). La jumătatea secolului al XX-lea, Sandfeld, Olsen (1960: 241-279) remarcau diversitatea structurilor apozitive: „ajutorul lui, un tânăr harnic şi serios”, „grăunţele de nisip, fine şi seci”, „aşa a fost ziua aceea de august 1914, zi grozavă”, „unde o să te duci tu, un copil, pe drumuri”, „ne putem întoarce în partea cealaltă a oraşului prin 2 tuneluri: unul numit Tamisei, şi unul Blackwall”. Bulgăr (1962:416) nota frecvenţa lor în stilul publicistic, ştiinţific, administrativ: „Pacea, această fierbinte aspiraţie a fiecărui om de pe planeta noastră, şi-a găsit în lucrările Congresului o confirmare bărbătească, hotărâtă” (Stancu); „Cinematografia, puternic instrument de înrâurire asupra omului, trebuie să aibă un ţel precis” (Contemporanul, apud Bulgăr 1962). Rezultate prin elipsa substantivului, apoziţiile adjectivale devin din ce în ce mai frecvente pe parcursul secolului: „Frusina, cochetă şi nesentimentală, s-a ascuns” (Galaction). Treptat, apoziţionarea devine un procedeu de emfază („între crengi, o mierlă, alta, îşi fluiera neastâmpărul”, Petrescu, apud Gâldi 1976). 2. RELAŢIILE SINTACTICE Relaţiile sintactice care generează diversele funcţii nu cunosc modificări majore pe parcursul secolului al XX-lea faţă de secolul anterior. Se înregistrează doar schimbări superficiale la nivelul inventarului şi al repartiţiei stilistice a termenilor care le marchează. 2.1. Marcarea relaţiilor de subordonare în gramatica limbii române (GALR I: 17-24) sunt descrise două tipuri de relaţii de subordonare: dependenţa bilaterală (numită şi relaţie de interdependenţă, în care fiecare dintre termenii din relaţie impune restricţii celuilalt; este relaţia specifică ce se instituie între subiect şi predicat) şi dependenţa unilaterală (între un regent care impune constrângeri formale unui termen subordonat din categoria atributelor, complementelor, circumstanţialelor). Evoluţiile din secolul al XX-lea nu au înregistrat modificări la nivelul sistemului, ci doar la nivelul uzului: realizarea legăturii atributive (genitiv / prepoziţie, genitiv / dativ, prepoziţia impusă, vezi supra 1.14), regimul centrului verbal (vezi 712 supra 1.1.2), regimul cazual / prepoziţional al adverbului şi al adjectivului (vezi supra 1.6,1.7), prepoziţia particulară selectată (vezi supra 1.1.2, 1.14,1.7), abateri ale uzului de la regimul cazual impus de prepoziţie. Acordul se manifestă ca repetare de morfeme gramaticale între subiect şi predicat şi între determinarea de tip adjectival şi centrul grupului sintactic (vezi intra 3.7). Pentru topică vezi intra 3.8. Subordonarea prin juxtapunere se actualizează mai frecvent la nivelul propoziţiei, între determinările de tip adverbial şi regenţii acestora (vezi supra 1.13, 1.14.5) şi, mai rar, în cadrul frazei, în registrul vorbit, când intonaţia suplineşte mărcile formale („Ai carte, ai parte”, „Vrei, nu vrei, te supui hotărârii grupului”, „Bine, rău, trebuie să mergi mai departe”). Elementele joncţionale actualizate exclusiv la nivelul frazei sunt: comple-mentizatorii (conjuncţiile necircumstanţiale), relativele (pronumele / adjectivele pronominale relative, nehotărâte şi relativ-interogative, adverbele relative, nehotărâte şi relativ-interogative) şi conjuncţiile circumstanţiale. Uneori, elementele joncţionale sunt însoţite de corelative în regentă. Global se poate aprecia că în secolul al XX-lea marcarea relaţiilor de subordonare a evoluat către precizie în limba scrisă, în timp ce polifuncţionalitatea a persistat în special în limba vorbită (Irimia 1986: 70-71). 2.1.1. Complementizatorii Inventarul complementizatorilor este parţial comun pentru toate tipurile de compliniri verbale şi a cunoscut mici modificări faţă de secolul anterior: unii termeni au dispărut, alţii s-au integrat unor opoziţii semantice şi stilistice, iar în urma contactelor cu franceza, germana, engleza a apărut şi un număr relativ mic de complementizatori noi. Că. Este o conjuncţie veche în limbă, care introduce toate tipurile de subordonate necircumstanţiale şi poate fi selectată atât de predicate factive („Ştiu că ai dreptate”), cât şi de predicate nonfactive („Se pare că ai dreptate”) sau contrafactive („A minţit că va veni”). Că marchează în limba actuală subordonate cu statut de aserţiuni, asumate sau nu de vorbitor. Datorită polifuncţionalităţii este foarte frecventă (vezi GALR II: 237, 346). Nu a suferit modificări de uz comparativ cu secolul al XlX-lea. în prima parte a secolului al XX-lea, continuând o tendinţă din secolul anterior, conjuncţia circumstanţială căci este folosită uneori în locul complemen-tizatorului că („Aflaţi despre mine căci sunt sănătos”). Astăzi substituţia este accidentală în limba literară, dar persistă în limba populară. Dacă în secolul anterior că apărea frecvent în interogativele indirecte alături de cuvântul interogativ („A întrebat că ce caută acolo; ş-o întreabă blând că de ce plânge”, Vlahuţă), în secolul al XX-lea limba literară elimină conjuncţia, relativul ocupând poziţia complementizatorului (vezi pronumele relativ-interogative, GALR I: 287 ş. u.); cele două elemente de subordonare mai apar azi asociate doar în limba populară. După a doua jumătate a secolului se manifestă tendinţa de amplificare a lui că prin substantive abstracte, în diverse combinaţii cvasilocuţionale (faptul că, datorită faptului că, în ciuda faptului că, din cauza faptului că, ca urmare a faptului că, ca o consecinţă a faptului că etc.), prin intermediul cărora se marchează cu mai multă precizie diverse raporturi sintactico-semantice. 713 Să. Veche şi frecventă în limbă, conjuncţia să îndeplineşte simultan rolul de marcă a modului conjunctiv şi de complementizator. Cunoaşte două realizări omonime: să\ este selectată de verbe modale şi aspectuale, iar propoziţia subordonată introdusă se plasează în sfera modalizării deontice a „posibilului” („Se încearcă să se acrediteze ideea că (...)”, „Speră să reuşească”, „Se aşteaptă să vii şi tu” etc. ); să2 introduce în vorbirea indirectă propoziţii corespunzătoare imperativelor din vorbirea directă (,Aşteaptă!” > „A spus să aştepţi”). Dacă în secolul trecut transpunerea imperativelor în vorbirea indirectă era adesea marcată redundant prin două conjuncţii („A spus că să aştepţi”), astăzi acest tip sintactic este respins de normă, persistând doar în varianta populară a limbii, între că şi săi funcţionează astăzi opoziţia sistemică aserţiune / posibilitate. Ca (...) să. Este varianta poziţională a lui să, actualizată atunci când în subordonată apar elemente antepuse predicatului: „Vreau să vii mâine” / „Vreau ca tu să vii mâine”, „Vreau ca mâine să vii”). în secolul al XlX-lea, conjuncţia ca să era frecventă în uz şi era acceptată de norma limbii literare fără intercalare (vezi XIX, Sintaxa, 2.2.3, 3, passim). Gruparea nedislocată se înregistra frecvent în prima parte a secolului al XX-lea, inclusiv în textele ştiinţifice: ,A sosit ceasul ca să înmormântăm această mare lege”, Delavrancea; „Cinstea ca să fiu ales preşedinte al adunării”, Titulescu), alături de varianta cu dislocare („Trebuie ca securitatea să preceadă dezarmarea sau trebuie ca dezarmarea să preceadă securitatea”, Titulescu). Conjuncţia nedislocată se restrânge treptat în a doua jumătate a secolului, când recomandările normative consideră gruparea semicultă şi prescriu intercalarea obligatorie (Iordan 1943, GLR2, Avram 19972). Cu toate acestea, persistă în limba vorbită de azi: „Nu era normal ca să mergeţi împreună cu avocata”, „dacă exista posibilitatea ca să-l pedepsească”, „vor ca să-şi găsească puterea şi liniştea sufletească, i-a împiedicat ca să-şi (...), riscul ca să-i apară complicaţii”, apud Croitor et al. 2010: 70). La sfârşitul secolului al XlX-lea era frecventă confuzia lui ca să cu pentru ca să (specifică circumstanţialelor de scop: „pot pentru ca să zic”); astăzi este accidentală şi reflectă adesea intenţii ironice sau emfatice. Dacă. Complementizatorul dacă are două realizări omonime: dacăi, conjuncţie subordonatoare ipotetică, introducând în frază subiective, predicative, completive directe (,JDacă muncesc aşa mult e pentru că am nevoie de bani”; „Dacă munceşte aşa mult o face pentru că are nevoie de bani”); dacă2, marcă a interogaţiei totale sau alternative transpuse în vorbire indirectă („M-a întrebat dacă vii”, „M-a întrebat dacă vii sau nu”). Structurile cu dacă\ sunt cel mai adesea emfatice, ancorate presupoziţional; erau mai frecvente la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, astăzi fiind simţite retorice, pedante (vezi infra 3.6). Pentru dacă, vezi 2.1.3. De. Frecvent în secolul al XlX-lea în toate cele trei ipostaze conjuncţionale („Se întâmpla de\ veneau sâmbătă seara”; „Nu se ştie de2 vom reuşi”; „Depinde de voi de3 veţi reuşi sau nu”; vezi XIX, Sintaxa, passim), de a fost în regres ca frecvenţă pe parcursul secolului al XX-lea: de\ devine arhaic şi popular; de2 şi de3 mai apar uneori în limba colocvială. Astăzi pentru de\ s-a generalizat în limba literară că / să (în funcţie de modalitatea din subordonată), iar în locul lui de2 şi de3 se folosesc dacă\ şi dacă2. Cum că. Precum că. Cum de. Frecvente în secolul trecut în ipostaza de conectori sintactici ai unor propoziţii necircumstanţiale, cele trei conjuncţii au 714 pierdut treptat teren pe parcursul secolului al XX-lea; astăzi funcţionează şi ca mărci ale modalizării epistemice, exprimând, alături de mod şi timp, distanţarea vorbitorului de conţinutul propoziţional al subordonatei („S-a auzit cum că s-ar fi mutat la Iaşi”, „A povestit precum că ar fi fost căutat de poliţie”) sau surpriza („Nimeni nu ştia cum de a ajuns tocmai el în acel post”). Decât. Cum. Precum. Ca şi cum, ca şi când, de parcă. în mod particular, decât, cum, precum funcţionează ca operatori conjuncţionali specializaţi în propoziţiile comparative. Decât funcţionează conjuncţional ca marcă tipică a comparativei de inegalitate („Am cheltuit mai mult decât aş fi vrut”). Cum („Scrie la fel de bine cum scria acum un an”) şi precum („la fel de curată precum e cristalul”) în ipostază coniuncţională (GALRII: 480) sunt mărcile specifice ale comparativei de egalitate. Ca şi cum, ca şi când, de parcă simt locuţiunile conjuncţionale tipice pentru comparativele ipotetice („Se uită ca şi cum nu ar înţelege ce-i spun”). 2.1.2. Relativele Din clasa relativelor fac parte pronumele şi adjectivele pronominale relative, nehotărâte, relativ-interogative şi adverbele relative, nehotărâte, relativ-interogative. 2.I.2.I. Pronumele şi adjectivele relative, nehotărâte, relativ-interogative. Pronumele şi adjectivele pronominale relative şi nehotărâte funcţionează ca operatori de subordonare a unor propoziţii necircumstanţiale (subiective, predicative, completive directe, completive secundare, completive indirecte, completive prepoziţionale, completive predicative ale obiectului, predicative suplimentare, completive de agent, comparative) şi, însoţite de prepoziţii, ca operatori de subordonare în unele propoziţii circumstanţiale (de mod, de loc, de timp, de cauză, de scop, condiţionale, instrumentale, sociative, cantitative, de relaţie, concesive, opoziţionale, cumulative, de excepţie). Relativa poate avea un antecedent în regentă („Am aşteptat trei luni cartea de care am nevoie”, GALR II: 812 ş. u.) sau poate fi fără antecedent în regentă, iar operatorul relativ este marcat cazual de verbul propoziţiei matrice („Am trimis cartea cui are nevoie de ea”). La trecerea unei propoziţii interogative parţiale (cu pronume interogativ) din vorbirea directă în vorbirea indirectă, relativul dobândeşte statut de pronume relativ-interogativ {„Cine lipseşte azi?” > „A întrebat cine lipseşte azi”) (GALR II: 208 ş. u.). în timp, frecvenţa conectorilor relativi şi nehotărâţi a fost variabilă. Astăzi, în propoziţiile relative neinterogative ordinea frecvenţei conectorilor este următoarea: care (peste două treimi din ocurenţe; mai frecvent în relativele cu antecedent), ce (frecvent în special în relativele fără antecedent); ceea ce, cât, cine, oricare, orice, oricine. în interogativele indirecte ordinea frecvenţei este: ce, cine, care (v. GALR II: 213; Vasilescu 2009c). La circumstanţiale, frecvenţa relativelor este, per ansamblu, redusă şi diferă de la un tip de subordonată la altul. Actualizările tipice ale pronumelor / adjectivelor pronominale relative, nehotărâte, relativ-interogative sunt cele din propoziţiile necircumstanţiale. Care. în toate perioadele de dezvoltare, limba română a cunoscut fluctuaţii în privinţa formelor cazuale ale relativului care: textele consemnează probleme legate de acordul încrucişat al relativului („băiat a cărui carte”, „fată a cărei carte”, „băieţi ale căror cărţi”, „fetele ale căror cărţi”) şi de marcarea prepoziţională a acuzativului („omul pe care”). Cele două situaţii se întâlnesc şi în limba actuală, în 715 special în registrul oral, în timp ce în registrul scris, uzurile greşite au fost puternic limitate în a doua jumătate a secolului al XX-lea sub presiunea coercitivă a normei literare, larg popularizate. în vorbire însă, slăbirea flexiunii relativului care tinde să confere acestuia, tot mai mult, statut conjuncţional, de operator conectiv, ale cărui relaţii sintactice cu constituenţii propoziţiei subordonate slăbesc (Gheorghe 2009a). In limba populară, în locul lui care se foloseşte adesea de cu valoare de relativ: „Omul de l-ai văzut aseară era fratele lui”; azi, uneori este valorificat stilistic în limba literară: „în toţi anii de trecură, numai din povestirile martorilor [...] am aflat ceva” (apud GALR II: 215). în a doua jumătate a secolului, în stilul înalt se constată tendinţa înlocuirii lui care prin îmbinări cvasilocuţionale emfatice echivalente: fapte de natură să...; om în măsură să.... Ce. In secolul al XlX-lea ce şi care erau în variaţie liberă; la începutul secolului al XX-lea era frecvent ce, fiind treptat înlocuit cu care: „Persoane ce purtau rangurile de protipendată”, „Drept răsplată a lungilor lupte ce au susţinut”; „Obiectele ce aduceau din străinătate” (Kogălniceanu), „Greşelile ce s-au comis cu noi” (Delavrancea), „în orice stat ce merită numele de cult, în orice stat ce înţelege să trăiască unitar şi să-şi pregătească un viitor, în orice stat ce are mândrie, ce are putere şi conştiinţă, limba naţională-şi menţine toate drepturile (...)” (Iorga), „Scopul ce urmărim este pacea” (Titulescu), „Văru-meu Guţă, care-a murit anul trecut de dalac” (Stancu). Discutând exemple extrase din presa primei jumătăţi a secolului, Graur (1987: 98) comentează: „folosirea lui ce în locul lui care e artificială. Totuşi poate fi tolerată atunci când înlocuieşte un care neprecedat de virgulă”. Statistica realizată de Gheorghe (2009a) indică ocurenţa lui ce în loc de care în 20% din contexte. Folosirea lui ce este înregistrată în special în stilul jurnalistic, academic, precum şi în vorbirea îngrijită. Autoarea remarcă şi preferinţa pentru celor ce în locul lui celor care. Lucrările normative din a doua jumătate a secolului (GLR2; Avram 19972) consideră literare structurile atributive introduse prin care şi poetice, arhaice, pe cele introduse prin ce, acceptate doar pentru evitarea unor repetiţii supărătoare şi a unor cacofonii. Evitarea cacofoniei pare să îi preocupe pe lingvişti abia după a doua jumătate a secolului; în sens restrâns, cacofonia este definită ca alăturare neeufonică de două silabe de tipul ca ca, ca că etc.; în sens larg, sunt considerate alăturări cacofonice toate alăturările de silabe identice sau foarte asemănătoare („sora sa s-a măritat”, „la /atitudinea”, „m-a marcat” etc.). „Cacofoniile” erau însă curente la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor în scrierile unor oameni de cultură: „...ştie toată lumea că corespondenţa noastră diplomatică se poată până acum (...) exclusiv în limba franceză” (Iorga); „numai prin solidaritatea sufletească care merge de la cel dintâi la cel din urmă” (Iorga). Astăzi, se constată o revigorare a lui ce în stilul înalt, atât în registrul scris, cât şi în cel vorbit: „tema ce face obiectul prezentei cercetări”, „RTV are un public ce iese din agenda pe care i-o face clasa politică” (Realitatea TV, februarie 2006), „Publicarea rectificării sau a replicii nu împiedică persoana ce se consideră lezată să se adreseze instanţelor judecătoreşti competente pentru acordarea de despăgubiri (...)” (Antena 1, aprilie 2001, apud Gheorghe 2009a). 716 Ceea ce. Dacă la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor se înregistrau grupări de tipul acela ce, aceea ce {,Aceea ce era înainte un mijloc pentru înălţarea totalităţii poporului, devine, în urmă, un scop care ascunde interesul individual”, Rădulescu-Motru; vezi XX, Pronumele, 6.3.1), în secolul al XX-lea gruparea ceea ce sudată devine generală. De asemenea, ceea ce neutru înlocuieşte în secolul al XX-lea pe care neutru din secolul al XLX-lea („Târgul au fost slab de tot, care altă dată nu s-au pomenit”, vezi XX, Pronumele, 9.2). în limba actuală ceea ce este în variaţie liberă cu ce în majoritatea contextelor („tot ce/ceea ce mă interesează”, „mă tem de ce/ceea ce se va decide”, „ceea ce/ ce mă interesează este să (...)”); substituţia nu este însă posibilă în relativele cu antecedent nominal şi în enunţurile în care ce apare în ipostază adjectivală („iritarea ce / *ceea ce îl cuprinsese”, „i-a spus ce / *ceea ce carte vrea”) (GALR II: 214). Acolo unde variaţia liberă este posibilă, se pare că ceea ce este preferat în stilul înalt, iar ce este general. Cât. Exprimă cantitatea, proporţia, durata. Nu înregistrează modificări de uz faţă de secolul anterior. Cine. în ipostaza de relativ, ulterioară ipostazei interogative (GALR II: 215), este puţin frecvent în limba actuală {„Cine sapă groapa altuia cade singur în ea”), iar în secolul al XlX-lea apărea în special dublat de un corelativ pronominal {el, acela) în regentă (vezi XIX, Sintaxa, 3.5.3). Fenomenul dublării prin pronume personal nu mai apare în limba literară actuală, iar dublarea prin acela este emfatică. Dacă în limba veche cine introducea şi atributive cu antecedent nominal (vezi Stan 2009a), în secolul al XlX-lea şi al XX-lea doar care este acceptat cu acest rol („omul care a venit”). Oricare, orice, oricine. Au comportament analog prenumelor relative care intră în componenţa lor. Ipostazele circumstanţiale. Actualizările prenumelor / adjectivelor pronominale relative, nehotărâte, relativ-interogative în subordonatele circumstanţiale sunt puţin numeroase. Propoziţiile relative respective sunt adesea realizări ale unor grupuri prepoziţionale, în care capul prepoziţional are drept complinire o propoziţie relativă. Se întâlnesc, cel mai adesea, în registrul colocvial: „Se uită spre cine l-a strigat”, „Se duce la ce casă vede cu ochii”,, Aş pleca în orice parte a lumii pentru a găsi ce caut”, „Scriu cu ce am”, „Maria s-a întâlnit cu cine îi e prietenă”, „Nu-i tace gura de câte are de povestit”, „A plecat pentru ce avea de cumpărat”, „Munceşte în locul cui o plăteşte”, „Oricine l-ar ruga, el tot nu s-ar lăsa înduplecat”,, A mai luat şi altceva decât ce i-ai spus”, „A făcut altceva decât ce a promis”. 2.I.2.2. Adverbele relative / nehotărâte / relativ-interogative. Marchează subordonarea circumstanţialelor faţă de un regent verbal / adjectival / adverbial / inteijecţional. Sunt tipice pentru marcarea unor relaţii sintactico-semantice cum (operator specific propoziţiei circumstanţiale de mod, alături de după cum, precum, livreşti şi mai puţin frecvente în limba actuală) şi cât (operator specific propoziţiilor cantitative). Mai apar ca operatori de subordonare în concesive {„Cât aş munci eu, tot ea are cele mai bune rezultate”), consecutive („A mâncat atât cât să pocnească”), cumulative („A venit şi altcândva decât când am invitat-o”), de excepţie („A fost altundeva decât unde a spus la plecare”). In ipostaza de adverbe relativ-interogative marchează subordonarea propoziţiilor necircumstanţiale (subiective, predicative, completive directe, completive secundare, 717 completive indirecte, completive prepoziţionale, predicative suplimentare) faţă de un regent „dicendi” sau de informare („Nu se ştie unde pleacă”, „Nu ştiu când vine”, „întrebarea este cum va proceda”). Combinaţiile numeroase ale unor adverbe relative cu prepoziţii - de pe de când, de de pe când, până de de pe când, până de pe dincotro, de pe de unde, până de pe de unde, de pe de oricând, până ori de de pe când, ori până de pe încotro etc. - înregistrate la sfârşitul secolului la XlX-lea de Philippide (1897, apud Avram 1960: 158-160) dispar în secolul următor. Funcţionează însă în secolul al XX-lea până după ce, neînregistrat de Philippide. Unde. Ori(şi)unde. încotro. Sunt tipice pentru raportul semantic local. încotro, dincotro, oriîncotro, adverbe relative frecvente în secolul al XlX-lea, încep să fie folosite din ce în ce mai rar; este preferat unde (Avram 1960: 36). Colocvial, apar ca operatori ai unor concesive {„Unde m-aş duce, îl găsesc şi pe el acolo”) sau ca operatori însoţiţi de corelative obligatorii ai unor cumulative („A fost şi altundeva decât unde a zis”) şi circumstanţialele de excepţie („Nu merge altundeva decât unde îi dau voie părinţii”). Când. Ori(şi)când. Când, oricând sunt conectori specializaţi pentru exprimarea raportului temporal; pentru exprimarea limitelor temporale se folosesc prepoziţii {de când, până când). Colocvial, apar ca operatori în concesive {„Când aş pleca, acum n-aş mai ajunge la timp”), iar însoţite de corelative obligatorii în cumulative („A fost şi altcândva decât când mi-a spus”) şi circumstanţiale de excepţie („Nu face asta altcândva decât când nu o vede nimeni”). Cum. Ori(şi)cum. Precum. După cum. Sunt operatori tipici pentru circumstanţialele de mod; cum e general, oricum, după cum sunt uşor livreşti. Colocvial, apar ca operatori în concesive {„Cum aş proceda, ea tot nemulţumită ar fi”), iar însoţiţi de corelative obligatorii în cumulative („A făcut şi altcumva decât ţi-a spus ţie”) şi în circumstanţialele de excepţie („Nu face altfel decât cum promite”). Cât Ori(şi)cât. Sunt tipice pentru circumstanţialele cantitative („Mănâncă cât poate”). în temporale, cât exprimă intervalul de desfăşurare a acţiunii şi este colocvial („Cat pregătesc eu masa, tu faci ordine”). 2.1.3. Conjuncţiile circumstanţiale De-a lungul secolelor s-a înregistrat schimbarea condiţiilor de întrebuinţare a conjuncţiilor circumstanţiale în două direcţii complementare: (i) polifuncţionalitatea (de pildă, unde, local, temporal, cauzal, opoziţional, condiţional, concesiv); (ii) specializarea şi precizarea sensului {dacă îşi pierde valoarea temporală din secolul al XVI-lea şi se specializează pentru condiţionale; concesiva întăreşte poziţia corelativului, devenit obligatoriu; între când şi îndată ce apar diferenţe semantice). Diversele tipuri de conjuncţii au cunoscut evoluţii diferite: conjuncţiile concesive, cauzale, circumstanţiale de timp au înregistrat modificări importante, în vreme ce pentru conjuncţiile finale, consecutive, locale, condiţionale şi modale s-au consemnat schimbări mai puţine (Avram 1960: 237). Modificările de inventar au reflectat unele fenomene de sistem: (i) înlocuirea unor elemente arhaice cu unele neologice în structura unităţilor conjuncţionale {în vreme ce / în timp ce, câtă vreme / cât timp, îndată ce / imediat ce, apud Avram 1960: 238); (ii) prezenţa în limbă a unor sinonime diferenţiate stilistic sau interschimbabile pentru variaţia expresiei {din pricină că / din cauză că, în vreme ce / în timp ce, imediat ce / îndată 718 ce, din moment ce / de vreme ce); reducerea, în mod constant, începând cu secolul al XVIII-lea, a unor structuri pleonastice. După a doua jumătate a secolului al XX-lea se manifestă tendinţa de marcare emfatică a raporturilor semantice prin combinaţii cvasilocuţionale cu un component nominal şi unul conjuncţional (cu condiţia să, în ideea că, din cauza faptului că, cu scopul să; în ciuda faptului că, ca o consecinţă a faptului că, ca o excepţie în raport cu, în asociere cu, de natură să etc., vezi Bulgăr 1962: 418) sau relativ (în cazul în care; în condiţiile în care; în momentul în care; indiferent care / cine / ce / cât / unde / când / cum; vezi Gheorghe 2009). Creşte frecvenţa în uz a unor îmbinări locuţionale (cu toate că, din pricină că, din cauză că, în cazul că, pe motiv că) (vezi XX, Conjuncţia, 4). De asemenea, se remarcă tendinţa de gramaticalizare a unor construcţii gerunziale ca elemente conjuncţionale (având în vedere, luând în considerare, ţinând cont de, ţinând seama de, privind, dat fiind că, excepţie făcând' presupunând că, admiţând că etc.). Conjuncţiile temporale. Faţă de secolul anterior se observă o mai mare precizie în marcarea raporturilor de simultaneitate / anterioritate / posterioritate prin creşterea frecvenţei în uz a unor conjuncţii / locuţiuni specializate pentru fiecare dintre raporturile temporale (după ce, imediat ce, (ori) de câte ori, în timp ce, cât timp, înainte să, până + indicativ, cum) şi scăderea frecvenţei mărcilor nespecifice comune cu circumstanţialele de loc (unde) şi condiţionale (daca); se produc însă noi asocieri cu valorile cumulative (după ce) şi opozitive (pe când) (Avram 1960: 42). în acelaşi timp, are loc o specializare stilistică: colocvial (de cum, pe când, câtă vreme, cât timp) / arhaic (pe dată ce, că, unde, dacă, cât ce) / popular (îndată ce, până ce, în vreme ce, cât). Fixarea în sistem a unor conjuncţii a înregistrat fluctuaţii pe parcursul secolului. Astfel, conjuncţia înainte să, astăzi frecventă şi literară, era marginală în prima jumătate a secolului, fiindu-i preferată varianta cu infinitiv înainte de a (Iordan 1978: 357). în schimb, înainte de ce + indicativ, folosită în secolul trecut, este combătută de Iordan la jumătatea secolului (apud Avram 1960), ieşind ulterior din uzul literar. Frecventă în secolul al XlX-lea, în vreme cât dispare din uzul secolului al XX-lea. Se înregistrează însă conjuncţii noi, ca urmare a contactelor cu limba franceză: pentru când apărută la jumătatea secolului şi considerată la acel moment livrescă (Avram 1960: 42), că invers (Avram 1960: 59), pe măsură ce (Avram 1960: 61). Avansează gradul de sudură a unor combinaţii cvasilocuţionale (în vremea ce > în vreme ce). Conjuncţiile modale. Comparativ cu secolele anterioare, inventarul operatorilor conjuncţionali care introduc circumstanţiale modale se reduce la câteva elemente cu frecvenţă scăzută în uz: ca şi cum, de parcă, specializate pentru comparativele ireale, şi precum, învechit. Circumstanţiala de măsură progresivă îşi fixează corelativele obligatorii: „Cu cât intraţi mai mult în detalii, cu atât apare mai întunecat. Cu cât veţi adânci mai mult particularismele naţionale, cu atât situaţiunea apare mai imposibilă” (Titulescu). Conjuncţiile cantitative. în limba literară actuală, singura conjuncţie cantitativă este până şi apare în construcţii puţin frecvente: „A crescut până a ajuns la 2 metri înălţime” (GALRII: 549). 719 Conjuncţiile de relaţie. Raportul de relaţie este puţin frecvent în toată istoria limbii române şi se actualizează de preferinţă la nivel propoziţional (în privinţa, cu privire la, în legătură cu, în ceea ce priveşte, din punct(ul) de vedere), nu frastic. Astăzi funcţionează mai ales ca strategie de tematizare în exprimarea cultă. Rar, raportul de relaţie este marcat prin elementul conjuncţional să, ca urmare a sinonimiei conjunctivului cu supinul în anumite contexte („Să supere pe cineva, n-a supărat / De supărat pe cineva, n-a supărat”). Conjuncţiile cauzale. Faţă de sfârşitul secolului al XVIII-lea, dispar din uz numai căci, şi căci, drept aceea, pentru aceea şi se restrânge uzul structurilor cauzale prepoziţionale frecvente în limba veche (vezi Stan 2009a). Conjuncţiile conservate îşi schimbă poziţia în sistemul stilistic al limbii (Avram 1960: 91): fiindcă, pentru că (ultimul, rar în secolul al XlX-lea), deoarece sunt generale; întrucât, din pricină că sunt specifice stilului ştiinţific şi administrativ, căci (cult în secolul al XlX-lea) şi că devin colocviale; dacă, unde, când, de vreme ce, din moment ce, cum sunt emfatic-retorice, primele puţin frecvente, ultima des folosită; drept ce, pentru ce, foarte vechi în limbă, se păstrează doar regional; din cauză că, răspândit prin traduceri şi purtând în prima parte a secolului recomandarea normativă de a fi evitat, este astăzi folosit frecvent în stilul înalt; din moment ce, pe motiv că, odată ce sunt culte şi emfatice. Locuţiunile conjuncţionale cauzale sunt frecvente în uz (vezi XX, Conjuncţia, 3). Conjuncţiile de scop. Faţă de secolul al XlX-lea, se constată deosebiri de repartiţie stilistică. Conjuncţia finală de construită cu indicativul şi atestată în stilul înalt la sfârşitul secolului („Ţăranii, pontaşii, clăcaşii, iobagii, veniră de luară loc alăturea cu foştii Domni”, Kogălniceanu) devine treptat, pe parcursul secolului al XX-lea, populară şi colocvială. Alături de să final se folosesc adesea ca (...) să, pentru ca să, care marchează neechivoc, emfatic, raportul circumstanţial de scop. Conjuncţiile condiţionale. In inventarul conjuncţiilor condiţionale se regăsesc multe elemente existente în limbă încă din secolele al XVI-lea - al XVIII-lea. Elementul tipic condiţional în limba actuală este dacă („Dacă am timp, trec pe la tine”). De (,f)e veţi creşte oameni care să se grăbească in triumf veţi creşte nişte oameni fără ideal”, Delavrancea) şi să („Să fi ştiut cum stau lucrurile, nu îl ajutam”) s-au arhaizat. In caz că, fără să, de vreme ce apar în stilul cult şi sunt retorice (Jn caz că ai probleme, sună-mă”,,fiară să înveţi, nu poţi reuşi”, „Nu va veni, de vreme ce nu ne-a dat niciun semn”). Când să apare doar popular. Conjuncţiile concesive. Faţă de secolul al XlX-lea dispar din uz concesivele introduse prin măcar urmat de indicativ, iar măcar se conservă ca element adverbial („Măcar tace şi nu te deranjează”). Dispare construcţia concesivelor cu oricum + conjunctiv, iar conjunctivul fără să devine popular („Vină când vrea, eu nu mă duc să o aştept”) sau se conservă doar în câteva structuri clişeizate (,fiie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea”). în acord cu tendinţa constantă de reducere a structurilor pleonastice, dispare operatorul măcar deşi. Unele conjuncţii se mai păstrează doar gramaticalizate în sintagme fixe: fie ce-o fi, fie şi pentru o zi, cât de mulţi, măcar de-ar veni. Mai importante sunt modificările de frecvenţă: în locul lui măcar că este preferat deşi; cu toate că, chiar dacă, deşi, impuse treptat pe parcursul secolului al XlX-lea, devin frecvente în secolul al XX-lea. Alte conjuncţii suferă schimbări de registru: măcar să, măcar că, de, dacă, că pierd 720 teren şi devin populare; bine că, las’ că, să spunem că îşi restrâng uzul la registrul oral, colocvial. Conjuncţiile consecutive. Raportul consecutiv este marcat în limba actuală prin conjuncţiile încât (specializat încă din epoca veche, vezi Stan 2009a), să, rar ca să. Conjuncţiile de şi că aparţin registrului colocvial. Conjuncţiile opoziţionale. Raportul opozitiv este caracteristic limbii culte, genului oratoric. Locuţiunea conjuncţională în loc să, înregistrată în limba veche (Stan 2009a) este şi în secolul al XX-lea frecventă. Pe lângă aceasta, în secolul al XlX-lea sporeşte inventarul conjuncţiilor opoziţionale sub influenţa limbii franceze, iar în secolul al XX-lea, sub influenţa limbii ruse. Operatorul tipic în limba actuală este în loc să. Alături de acesta apar şi conectori specializaţi în funcţie de nuanţa semantică suplimentară a opoziţionalei: falsele condiţionale sunt marcate prin dacă, falsele temporale prin când, câtă vreme, în timp ce, în vreme ce, pe când, pe câtă vreme, falsele locale prin de unde (popular), falsele finale prin pentru ca să, falsele modale prin fără ca să. Conjuncţiile cumulative. Faţă de secolul al XlX-lea, în secolul al XX-lea dispar elementele conjuncţionale negative {necum să, netocma să, nu tocmai să, vezi XIX, Sintaxa, 3.13.14), trec în registrul colocvial şi popular las’ că nu, după ce că, plus că, iar pe lângă că şi în afară că devin mărci tipice pentru cumulativele postpuse şi antepuse. Conjuncţiile de excepţie. Conjuncţiile de excepţie din limba actuală sunt decât, decât să, decât că. 2.1.4. Corelativele Raporturile de subordonare pot fi marcate emfatic prin corelative. Faţă de secolul anterior unele corelative dispar din limba literară {nu numai căci... ci căci, deoarece... dar, măcar că... totuşi, măcar că... dar) sau se folosesc rar {de aceea, apoi, atunci), altele trec de la combinaţii nesimetrice {deşi... dar) la combinaţii simetrice {cu cât... cu atât, pe cât... pe atât), iar altele, frecvente în secolul al XlX-lea (vezi XIX, Sintaxa, 3.13,passim), devin facultative {deşi... însă, deşi / cu toate că... dar însă, cu toate că... dar tot) şi se folosesc pentru marcarea emfatică a raportului sintactic {aşa... cum, acolo... unde, atunci... când, dacă... atunci, deşi... tot). Astăzi există puţine raporturi sintactico-semantice cu corelative obligatorii: raportul cumulativ {şi / mai... decât, „a mai adus şi altceva decât i-am cerut”) şi raportul de excepţie {altceva / altcineva / altundeva etc. ... decât); extrem de frecvent este corelativul consecutivei {atât/aşa... încât). în propoziţiile necircumstanţiale, corelativele demonstrative sunt mai puţin folosite faţă de secolul anterior {„Cine vorbeşte mai mult, acela munceşte mai puţin”, „Pe cine voi vedea primul pe stradă, pe acela îl voi ruga să mă ajute”), iar cele exprimate prin pronume personal nu se mai folosesc în limba literară {„Cine ajunge primul, el ia roadele”). Corelativele adiacente prezintă tendinţa de sudare într-o singură unitate: acolo unde, aşa cum, atunci când, aşa încât. 2.2. Marcarea relaţiilor de coordonare în secolul al XX-lea are loc specializarea pe registre (oral vs scris) a mijloacelor de marcare a subordonării (juxtapunere vs conectori conjuncţionali). în 721 privinţa conectorilor conjuncţionali, au loc modificări minore de inventar şi frecvenţă faţă de secolul anterior. Unele modificări se înregistrează şi în privinţa corelativelor. 2.2.1. Coordonarea prin juxtapunere Coordonarea prin juxtapunere este preferată în limba vorbită, în timp ce limba scrisă tinde spre marcarea raporturilor sintactice prin conjuncţii. Sandfeld, Olsen (1960: 32-33) consideră juxtapunerea în limba scrisă un procedeu literar, cu o relativă doză de „artificialitate”, indicând adesea o serie incompletă sau progresia: „Bătrânii, bolnavii, copiii au spitaluri, azile, orfelinate (Ralea), „ştiu bine că această Gramatică are lacune, probabil şi unele erori (apud Graur 1987); „plouă rece, leneş, monoton” (apud Sandfeld, Olsen 1960). Numeroase şi diverse ca structură sunt construcţiile juxtapuse bazate pe repetiţie; acestea sunt colocviale şi dezvoltă sensuri suplimentare: aproximarea (trei patru, azi mâine), concesia prin alăturare de termeni antitetici (bun, rău; mult, puţin; cu ipotecă, fără ipotecă; vrând, nevrând; de vine, de nu vine; cum, necum), intensificarea (ziua — noaptea, tot - tot - tot, cârduri - cârduri), progresia (încet-încet), emfaza (goală-goluţă, singur-singurel, întreg-întreguţ) etc. (vezi GALR II: p. 778 ş.u.). 2.2.2. Coordonarea prin conectori conjuncţionali Faţă de secolul al XlX-lea, dispar treptat din uz unii conectori: copulativi - i, cât şi, cum şi (ultimii înlocuiţi de precum şi, ca şi; conjuncţii specifice limbii literare); concluzivi - ci, dar, ci dar, drept aceea', disjunctivul au. Adesea cu, şi cu (ultimul pleonastic) se folosesc pentru şi („Gogu cu Eugenia, smeoaica cu smeul”, „părintele Dumitru şi cu părintele Manoil”, apud Sandfeld, Olsen 1960: 18); gramaticile normative din a doua jumătate a secolului (GLR2II; Avram 19972) fac distincţie între subiectul multiplu care impune acordul la plural („Maria cu Ioana au plecat devreme”) şi structurile complexe cu subiect şi complement sociativ („Maria cu Ioana a plecat devreme”). Alţi conectori îşi schimbă frecvenţa. Faţă de ori din secolul al XlX-lea este preferat în secolul al XX-lea sau. Unele modificări sunt determinate de tendinţa de precizare a sensului şi de specializare stilistică: ci este folosit doar disjunctiv, fiind preferat de limba literară, în timp ce dar, de limba vorbită (Sandfeld, Olsen 1960: 25); conectorii concluzivi acum, atunci se folosesc în continuare în limba vorbită, în timp ce în limba scrisă apar prin urmare, aşadar (uz general), precum şi, ca şi (în stilul înalt), iar dar concluziv este concurat şi înlocuit treptat de deci. „înţelegeţi, dar, că respectul şi consideraţiunea ce sincer port şi unuia şi altuia îmi vor da moderaţiunea cuvenită” (Delavrancea); „Cum ne-am putea deci aştepta ca după zece ani de la încetarea lui, lucrurile să intre în ordine?” (Titulescu) Şi este folosit expletiv în faţa celui de al doilea termen din structura unor complemente de timp şi de loc exprimând intervalul (apud Sandfeld, Olsen 1960: 12): „de la Palatul regal şi până aici”, „de la 10 seara şi până a doua zi la amiază”, „de la logodnă şi până la căsătorie”. 722 Cumulul de conjuncţii (şi însă, deci dar, Je aceea Jar) îşi restrânge frecvenţa. De asemenea, formaţiile pleonastice (dar însă, de aceea dar, iar nu, dar în schimb) sunt limitate de recomandările normative. In ciuda uzului deseori eliptic - economic şi facil - înregistrat pe parcursul secolului, norma tinde să impună precizarea relaţiilor sintactice prin repetarea mărcilor relaţionale în faţa fiecăruia dintre termenii coordonaţi: a prepoziţiei („într-un cerc de prieteni şi [Jejcunoscuţi”, „un bătrân cu barbă şi [cu] plete, „mă amestecam în zarva şi [în] larma oamenilor”, „atacuri îndreptate spre sud şi [spre] sud-vest”, apud Sandfeld, Olsen 1960; vezi şi Avram 1987: 179 ş. u.); a morfemului de genitiv al („şesurile Dobrogei şi [ale] Bassarabiei; ţară a singurătăţii şi [a] tăcerii”, apud Sandfeld, Olsen 1960), a articolului hotărât proclitic lui („I-am dat lui Ion şi [lui] Gheorghe”), a morfemului de comparaţie („cea mai preţioasă şi [(cea) mai] eficientă declaraţie”, „cele mai bune şi [(cele) mai] durabile pagini”, „înţelegerea mai adâncă şi [mai] complexă şi a vieţii, tot ce conţine dragostea [mai] tulburător şi [mai] fermecător”, apud Iordan 1966). Un procedeu frecvent de marcare a termenilor coordonaţi este substituţia pronominală: „între degetul mare şi [cel] arătător”, „poporul român şi [cel] bulgar”, „limba engleză şi [cea] franceză”, „între modelele ideale şi [cele] substanţiale, trecerile sunt multiple” (apud Iordan 1966: 614). Prepoziţia între este frecvent repetată ilogic în prima jumătate a secolului (apud Sandfeld, Olsen 1960: 9): „ţinea crâşmă între târgul Şomuz şi între satul Broşteni” (Sadoveanu, apud Sandfeld, Olsen 1960); „trăia aşa singur între şcoală şi între grădină” (Brătescu-Voineşti, apud Sandfeld, Olsen 1960), „Recunosc o deosebire între ştiinţele fizice şi naturale şi între matematici” (Delavrancea). în aceeaşi perioadă este însă înregistrat şi uzul corect: „cu mâinile înfipte între chimir şi cămaşă” (Sadoveanu, apud Sandfeld, Olsen 1960). Uzul actual înregistrează coordonări de verbe la timpuri diferite, cu valoare aspectuală şi emfatică totodată („s-a realizat şi se va realiza”), coordonări de operatori modali şi/sau verbe cu sens modal („pot şi trebuie”, „vreau şi pot”, „cred şi sper”), coordonări de pronume atone, conjuncţii, prepoziţii rezultate prin elipsă („mă şi te cunosc foarte bine”; „înainte, după şi în timpul procesului”; „înainte să şi după ce”). Grupurile sintactice bazate simultan pe coordonare şi elipsă generează enunţuri afective colocviale prin care se subliniază incompatibilitatea termenilor: „Tu şi matematica!”, „El şi sportul!”, „Ion şi atent!”, „Marin şi repede!” 2.2.3. Corelativele în privinţa corelativelor, o comparaţie între secolul al XlX-lea şi secolul al XX-lea pune în evidenţă fenomene diverse. Astfel, unele corelative dispar (au... au, au... dar); altele sunt respinse de normă, dar continuă să fie folosite în exprimarea mai puţin îngrijită (nu numai ... dar şi, încă ... şi, precum ... aşa şi); corelativele nesimetrice (sau ... ori) sunt înlocuite de combinaţii simetrice (sau ... sau, ori... ori); altele se fixează într-o nouă combinaţie (atât... cum şi > atât ...cât şi, nu numai... ci > nu numai... ci şi, „nu numai din neolitic şi bronz, ci şi din epoca fierului”, Pârvan); nici... nici se fixează exclusiv în contexte cu dublă negaţie (vezi XIX, Sintaxa, 4); câteva corelative se specializează stilistic (ori... ori, sau ... sau, şi... şi, nici... nici sunt generale, în timp ce atât... cât / ca şi, nu numai ... ci şi caracterizează stilul înalt); apar noi corelative (conjuncţiile fie ...fie provenite din fie că ... fie că sunt 723 considerate de Iordan 1966: 621 „inovaţie de dată foarte recentă, puţin răspândită deocamdată”); corelativele „eliptice”, întâlnite în textele scrise din diverse perioade istorice sunt puţin frecvente în limba scrisă actuală, iar în limba vorbită apar sporadic, fiind sancţionate de normă („Fetiţa are o bunică, cât şi alte rude”, apud Croitor et al. 2010: 65). 2.3. Marcarea relaţiei apozitive Prin acest tip de relaţie se marchează echivalenţa discursivă dintre două unităţi coreferenţiale într-un context de enunţare. Mărcile tipice sunt adică, anume, vechi în limbă (vezi Stan 2009a); colocvial apar cu alte cuvinte, altfel spus, mai bine zis, mai exact, alias, deci, sau; în stilul înalt, mai exact, respectiv, recte. Relaţia apozitivă poate fi marcată şi prin juxtapunere intonaţie şi pauză: „Domnul Irinel Popescu, medic’', „Panait Istrati, scriitor român de expresie franceză”. în raport cu juxtapunerea, marcarea prin operator este emfatică. Construcţiile apozitive sunt relativ frecvente, cu funcţie explicativă şi de insistenţă. în limba de lemn, structurile apozitive includeau frecvent termeni sinonimi, exprimând ideea în mod redundant. Dacă în limba veche raportul apozitiv era adesea supramarcat prin acord (vezi Stan 2009a), în secolul al XX-lea sunt mai frecvente sintagmele fără acord (vezi supra 1.15). 2.4. Marcarea relaţiilor intradiscursive Relaţiile intradiscursive sunt marcate prin conectori pragmatici care explicitează relaţiile logico-semantice dintre actele de vorbire actualizate prin propoziţii sau fraze. Pot îndeplini rol de conectori pragmatici cuvinte din diverse clase lexico-gramaticale: conjuncţii (coordonatoare şi subordonatoare: deci, dar, aşadar, iar etc.; fiindcă, dacă, căci, cu toate acestea, deşi etc.), relative (adverbe şi pronume: de unde, pe când, cum, care, după care, drept care, ceea ce etc.), adverbe {de aceea, astfel, atunci, apoi, întâi etc.), structuri nominale clişeizate {în concluzie, în consecinţă, pe de o parte... pe de altă parte), inteijecţii {ei, bun, păi), structuri propoziţionale (după cum am arătat, urmează pe cale de consecinţă, după cum v-aţi dat seama). Conectorii pragmatici se pot actualiza ca unităţi simple {fiindcă, drept care) sau ca unităţi corelative (pe de o parte ... pe de altă parte, în primul rând... în al doilea rând etc.). Unii conectori sunt specializaţi pentru anumite roluri argumentative, alţii sunt polifuncţionali. Pot marca: confirmarea (aşa, bun, corect etc.), acordul (corect, de acord, categoric etc.), dezacordul (dimpotrivă, însă etc.), explicaţia (astfel, adică, pentru că, de aici), justificarea (de aceea, pentru aceea etc.), (auto)corecţia (altfel supus, mai precis, de fapt, mai bine zis, de altfel etc.), concesia (dar, deşi, mă rog etc.), obiecţia (păi, numai că), concluzia (în concluzie, pe scurt etc.), secvenţialitatea (apoi, pe urma), organizarea discursului (pe de o parte... pe de altă parte, în introducere, în final, în primul rând ... în al doilea rând, în continuare, pentru a închia, revenind etc.). (vezi GALRII: 767 ş. u.). Dacă în limba veche conectorii transfrastici erau puţin folosiţi (vezi Stan 2009a), în secolul al XlX-lea se constată o îmbogăţire a inventarului şi o creştere a 724 frecvenţei lor în uz (vezi XIX, Sintaxa, 4.5). La jumătatea secolului al XX-lea, Bulgăr (1962: 419) remarcă utilizarea tot mai frecventă a conectorilor transfrastici, pe care, atunci, o punea pe seama influenţei ruse. Ulterior, modele din cultura franceză sau anglo-saxonă au întărit această tendinţă. Evoluţiile din secolul al XX-lea privesc modificări de inventar (intrarea de unităţi neologice) şi preferinţe ale uzului. Dar concluziv, frecvent în secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, este înlocuit treptat cu deci. In anii ’80-’90 deci este folosit abuziv, dobândind, pe lângă valorile primare (concluzivă şi consecutivă), diverse valori contextuale: semnalează preluarea cuvântului, cedarea sau menţinerea lui; are funcţii metadiscursive, ca introducerea intervenţiei, dezvoltarea sau încheierea ei; are rol în organizarea tematică a intervenţiei; marchează focalizarea, reformularea, rectificarea, ezitarea; folosit excesiv devine un tic verbal (Dascălu-Jinga 2007: 283-297). Iordan (1943) semnalează la jumătatea secolului frecvenţa crescută a conectorului neologic or (< ff.), confundat în uz - atunci, ca şi acum, de altfel - cu ori („Consideră că merită promovarea. Or, nu este cea mai bună dintre candidate”). Relativul care, singur sau în combinaţie cu diverse prepoziţii, dobândeşte statut de conector transfrastic, specific limbii vorbite şi fructificat expresiv în stilul jurnalistic: „Vom lua o scurtă pauză publicitară, după care aş vrea să ne răspundeţi la o chestiune totuşi importantă: până la urmă, această Românie poate fi guvernată de cineva sau toată lumea se ceartă cu toată lumea?” (Antena 1, 15.V.2007), „La licitaţie am primit 3 oferte, dintre care una a întârziat, drept pentru care nu am mai trecut la deschiderea ei” (Internet), „(...) s-a constatat o furtună, care n-am putut să dorm cu nevasta mea în pat (...)” (Pro TV, martie 2007). în mod analog se comportă relativul ceea ce: „Toată lumea vrea să creadă că viitorul e după colţ, ceea ce e o atitudine psihologică normală” (apud Gheorghe 2009a). Prin izolare, diverşi conectori sintactici dobândesc statut de conectori pragmatici: „Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz” (Steinhardt, apud GALR II: 770); ,jŞi când te gândeşti că ăsta este doar începutul!” (Antena 3, iulie 2011). Componentele unor construcţii corelative tind să se desprindă din structură, dobândind statut de conectori pragmatici independenţi. Uzul este considerat incorect în lucrările normative (Avram 19972: 486) în absenţa corelativului pe de o parte: „Pe de altă parte trebuie amintită şi contribuţia sa la dezvoltarea învăţământului în limba română”. Dacă în secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea conectorii transfrastici caracterizau în special stilul înalt, în a doua jumătate a secolului se folosesc tot mai mult şi în limba vorbită, iar după 1990 sunt frecvenţi în stilul publicistic. Totodată, se remarcă o relativă specializare stilistică: stil înalt (astfel, de pildă, de asemenea, de aceea, în acelaşi mod, pe de o parte ... pe de altă parte, în fond) / uz general (de exemplu, la fel, de asta, tot aşa, întâi... apoi / pe urmă, adică, deci) / colocvial (păi, care va să zică, bun, aşa). 725 3. STRUCTURA ENUNŢULUI Fără a înregistra schimbări majore în secolul al XX-lea, structura enunţurilor evoluează în direcţia unei opoziţii mai clare între scris şi oral, precum şi a marcării mai precise a relaţiilor sintactico-semantice. La jumătatea secolului se observă o contaminare a stilului jurnalistic cu stilul beletristic şi cu limba de lemn a documentelor politice, iar după 1989, cu limba vorbită şi cu stilul ştiinţifico-tehnic. 3.1. Structura frazei De-a lungul secolelor fraza a prezentat câteva particularităţi constante: lungă, arborescentă, cu subordonări şi coordonări complexe, cu intercalări multiple, incidente şi paranteze, perioade retorice şi limbaj adesea figurat. Un studiu statistic făcut pe texte beletristice (Anghel, Comşulea et al. 1966) relevă; din 1000 de propoziţii, 330 sunt independente, 297 coordonate, 373 regente; 14,7% cu un termen, 20,8% cu doi termeni, 17,6% cu trei termeni, 46,9% peste trei termeni; lungimea medie a propoziţiei este de patru unităţi sintactice şi doar 232 propoziţii din 1000 au peste şapte unităţi sintactice; ierarhia frecvenţei părţilor de propoziţie este: complemente, atribute, predicate, subiecte; predicativul suplimentar este de zece ori mai puţin frecvent decât subiectul. Dacă în secolele al XVI-lea — al XVIII-lea structurile anacolutice erau frecvente, secolele al XlX-lea şi în special al XX-lea tind spre rigoare şi claritate. în prima parte a secolului al XX-lea construcţiile textuale sunt contaminate de stilul înalt al textelor ştiinţifice şi oratorice din culturile europene (în special din cultura franceză şi cea germană): „Dacă ea n-a produs efectele salutare care se aşteptau de bunul Domnitor, cauza trebuie căutată în atotputernicia proprietarilor, în slăbiciunea guvernului, care prin însăşi instituirea sa era provizoriu şi prin urmare fără putere.” (Kogălniceanu) „Ceea ce facem astăzi determină ceea ce vom fi într-un viitor apropiat, şi dacă opera noastră este greşită, timpul va spori greşeala noastră fundamentală pentru a ne pedepsi ca pe nişte îndrăzneţi ce n-am ţinut socoteala de natură omenească şi de adevăratele noastre probleme intelectuale.” (Delavrancea) „Şi nu aş putea preciza dacă raţionamentul unui copil s-ar dezvolta prea mult prin repetarea strictă a raţionamentului altuia, dar sunt sigur, convins de ultimele experienţe psihologice, că memoria, memoria mecanică, aceea cu cari trebuie să reţii întreaga masă de nume proprii, de date, de cifre, de clasificaţii obositoare, această memorie scade prin exerciţii mecanice.” (Delavrancea) „Scriitorului german, poporul român îi apare stratificat astfel: la bază elementul slav, iar deasupra suprapusă o clasă levantină, bizantină. Ţărănimea noastră i se pare o prelungire a ţărănimii ucrainene. Costumele, dansurile, bucătăria sunt, după el, aceleaşi. Aceeaşi e şi indolenţa, pasivitatea, resemnarea. Peste această clasă inertă, onestă şi visătoare, s-a aşezat o pătură subţire, teribil de activă, pătura grecească care s-a aglomerat în oraşe.” (Ralea) „La noi, în România, acum de curând, la 2 martie 1942, Conducătorul statului, dl Mareşal I. Antonescu a luat hotărârea ca să se înceapă cât de 726 repede studierea problemei introducerii măsurătorilor exacte pentru stabilirea tipurilor biologice şi psihologice, după care să se organizeze pe viitor educaţia tineretului şi politica muncii naţionale.” (Rădulescu-Motru) ,Astfel, guvernanţii din ultimii 25 de ani ai Uniunii Sovietelor Ruse, pentru a scoate poporul rus din ignoranţa în care, după părerea lor, l-au ţinut guvernanţii din trecut, n-au găsit mijloc mai potrivit decât să creeze muzee şi şcoli de etnografie, în care erau colectate şi explicate datele etnicului: obiecte vechi, superstiţii, credinţe etc., pentru a dovedi tineretului în câtă ignoranţă a stat poporul rus sub stăpânirea burgheziei şi cât de luminat rămâne pentru el, de aci înainte, drumul spre cultura dirijată de bolşevism.” (Rădulescu-Motru) în a doua jumătate a secolului, structura frazei a fost contaminată de „limba de lemn” a discursului ideologic. Sub aspectul conţinutului, discursul totalitar se caracterizează prin lipsă de informaţie şi de actualitate, prin evoluţia limbajului spre un set de axiome necesare care se pliază pe o realitate predefinită, ocultând adevărul, transformând evenimentele, promovând diversiunea, minciuna, manipularea. în plan stilistic se remarcă lipsa de claritate în prezentarea ideilor, uniformitatea stilistică dincolo de temă şi de autor, lipsa de creativitate, hiperbola şi eufemismul, antitezele tranşante (bine / rău, prieten / duşman, comunism / capitalism), patosul, exacerbarea funcţiei metalingvistice şi a funcţiei fatice a limbajului. Reflexele sintactice ale acestor structuri semantico-stilistice sunt: substantivizarea (frecvenţa substantivelor postverbale, reducerea subordonatelor circumstanţiale în favoarea grupurilor prepoziţionale, trecerea verbului în plan secundar, numărul mare al determinărilor în grupul nominal), absenţa deicticelor, frecvenţa structurilor pasive şi impersonale, a construcţiilor comparative şi a modalizatorului trebuie, tautologia, redundanţa prin sinonimie şi repetiţie, lungimea exagerată a frazei (Thom 2005; vezi şi Forăscu 2007). într-un studiu dedicat „frazeologiei de lemn”, Groza (2007: 310-311) echivalează limba de lemn cu limba discursurilor politice şi delimitează trei etape „determinate de perioadele istorice în care s-a practicat un asemenea tip de discurs”: prima perioadă, înainte de al II-lea Război Mondial, când discursul politic s-a caracterizat prin „canoane retorice considerate alese sau înalte, cele mai multe calcuri sau imitaţii după modele din franceză”, „flori de retorică”, „turnuri elegante de frază”; a doua etapă, în perioada comunistă, când discursul politic a fost marcat de „construcţii frazeologice din domeniul filozofiei marxist-leniniste, al terminologiei administrative sovietice şi al propagandei staliniste; cea de a treia etapă, după 1989, când se remarcă manifestarea „ipocriziei în discursul politic” şi „o deviere semantică accentuată”. Deşi aceste particularităţi se întâlnesc şi în alte tipuri de texte, din diverse perioade istorice, ceea ce este specific limbii de lemn este ansamblul particularităţilor şi funcţia limbii de vehicul al ideologiei. Următoarele enunţuri ilustrează limba de lemn a perioadei comuniste: „Creşterea foarte mare a volumului de cunoştinţe necesare, progresele şi complexitatea metodelor exprimate, ca şi dificultăţile ce apar în procesul elaborării şi rezolvării problemelor teoretice, ca şi a problemelor de proiectare sau de tehnologie, scot în relief, pe de o parte, importanţa pregătirii ştiinţifice, 727 iar pe de alta, necesitatea începerii acestei pregătiri, chiar din primii ani de studiu în institutele tehnice superioare.” {Revista învăţământului superior, 1961, apud Bulgăr 1962) „A observa, a nota, a sublinia întâmplări şi expresii caracteristice omului de azi, a constata şi cerceta modificările sufleteşti în raport cu modificările obiective determinate de revoluţia socialistă, a studia ştiinţific (să nu evităm cuvântul „ştiinţific”) căderea vechilor moravuri şi ridicarea mentalităţii noi, iată datorii care-1 pun pe scriitorul constructor de azi în situaţia unui adevărat cercetător, cu metodă şi precizie, al vieţii” {Gazeta literară, 1961, apud Bulgăr 1962) „Trăim epoca făuririi omului complet, visul de veacuri al marilor umanişti, omul splendidului echilibru, omul creator, omul în care gândirea îndrăzneaţă şi fapta se împletesc într-o armonioasă sinteză, omul care respinge nedreptatea aşa cum pământul respinge aerul viciat, omul pentru care egoismul rapace, generat de orânduirile exploatatoare, devine crimă, omul pentru care curajul e ceva cotidian, obişnuit, omul care descoperă şi trăieşte cu toate fibrele sale universul infinit al dragostei, omul pentru care suferinţa semenului său pe alt meridian devine suferinţa sa proprie.” (Titus Popovici, Scânteia, apud Bulgăr 1962). Tiparele limbii de lemn se continuă în unele texte şi la unii autori şi după 1989 prin „noua limbă de lemn” (vezi Forăscu 2007). Fraza perpetuează şabloanele de gândire şi construcţie tipice ideologiei totalitare: „In acest sens, lucrarea de faţă, prilejuită de împlinirea recentă a 15 ani de la constituirea Fundaţiei „România de mâine” şi a Universităţii „Spira Haret” îşi propune să evidenţieze şi să evalueze analitic - în deosebi din perspectiva reflexiei sociologice întemeiate pe realităţi sociale, economice, culturale -moştenirea haretiană în plan cultural, ştiinţific si social, să prezinte o oglindă nedeformată a tranziţiei din sfera economiei, din viaţa socială in general propunând un model de acţiune socio-culturală în structura asociativă ca expresie a societăţii civile în acţiune, ceea ce semnifică, în multe privinţe neoharetism la începutul secolului al XXI-lea.” {Gândul, 2006, apud Forăscu 2007) „Aşa cum s-a hotărât de către plenară în unanimitate este necesar ca tezele şi orientările cuprinse în acest document să stea în central activităţii pentru pregătirea Congresului al XVI-lea al Partidului, să ducă la intensificarea activităţii ideologice, teoretice, politico-educative în vederea ridicării tot mai puternice a nivelului de trai general, de combativitate şi conştiinţă revoluţionară, să asigure înţelegerea cât mai temeinică şi justă a problemelor complexe din viaţa internaţională, a obiectivelor strategice privind dezvoltarea patriei noastre, dar în general privind construcţia socialismului, intensificarea forţelor progresiste, antiimperialiste, a tuturor popoarelor pentru o politică nouă de dezarmare, de pace, o politică de asigurare a dreptului tuturor popoarelor, de dezvoltare liberă şi independentă la făurirea cu succes a socialismului, a bunăstării lor materiale şi spirituale în deplină independenţă şi suveranitate.” (apud Forăscu 2007) 728 „Vă rog să-mi permiteţi să-mi exprim adeziunea deplină la magistrala expunere a tov. N.C., secretar general al partidului, strălucita analiză ştiinţifică a drumului străbătut de poporul nostru în edificarea noi orânduiri, stadiul actual al construcţiei socialiste în ţara noastră, a fenomenelor şi proceselor majore care au loc în lumea de astăzi.” (apud Forăscu 2007: 300) Absenţa creativităţii lingvistice se manifestă prin şabloane lexico-frazeologice, care trec cu uşurinţă din limbajul politic în cel jurnalistic şi în cel comun: la nivelul / la nivel de, la modul, pe probleme de, pe tema, pe linia, la vârf, în ideea că, în atenţia, sub lupa (Dascălu-Jinga 2009). Ca şi vechea limbă de lemn, noua limbă de lemn exacerbează funcţia metalingvistică („vreau să fiu bine înţeles”, „am spus-o şi o repet”, „doresc să vă prezint intenţiile mele pentru”, „vreau să vă întreb”, „nu mi-aţi răspuns la întrebare”), dă relief expresiei prin enumerarea unor sinonime, opacizează agentivitatea prin construcţiile pasive şi impersonale. Dar spre deosebire de „vechea limbă de lemn”, în care deicticele lipseau, iar persoana I era înlocuită cu „noi” ca plural al autorităţii confundate cu „voinţa întregului popor”, în „noua limbă de lemn” discursul este dominat de persoana I a vorbitorului, care foloseşte cuvântul pentru a manipula şi a-şi impune imaginea în spaţiul public. După 1990, fraza câştigă treptat în simplitate şi acurateţe sub influenţa stilului utilitarist anglo-saxon, devenit cunoscut în special prin intermediul traducerilor. 3.2. Structurile impersonale Structurile impersonale sunt relativ frecvente în diverse tipuri de texte. Impersonalizarea funcţionează ca strategie pragmatică de obiectivare a stilului, de neasumare a conţinutului propoziţional, de opacizare a agentivităţii, de generalizare şi aproximare. La sfârşitul secolului al XlX-lea, semnificaţia impersonală putea fi redată prin mai multe structuri: (i) cu verb folosit la persoana a Ii-a singular; (ii) cu ajutorul subiectului omul, cineva, rar unul / unii-, (iii) cu se impersonal (vezi XIX, Sintaxa, 2.2 passim). In prima parte a secolului al XX-lea are loc o specializare pe registre a structurilor. Astfel, stilul ştiinţific, sub influenţa modelelor străine (fr. on; germ. mau), recurge adesea la impersonalul cu se; de pildă, în Ralea (Fenomenul românesc, p. 77-79) se înregistrează 6 ocurenţe: „s-a făcut exproprierea”, „s-a spus”, „se explică”, „se mai menţine”, „s-ar putea găsi”, „se pot efectua”. Uzul cotidian, mai conservator, preferă structurile (i) şi (ii): „scoase câteva cărămizi cât putea omul să intre”, „a ridicat-o aşa de sus, că putea să umble omul pe sub ea”, „ştiam un lăstăriş des, în care omul se putea strecura” (apud Sandfeld, Olsen 1962), „tot de moarte are să moară cineva”, „acum te întrebi când e unul filozof’ (apud Sandfeld, Olsen 1962), „să nu te vadă cineva”, „să nu ne audă cineva”, „o să rezolve cineva şi problema asta”, „o s-o ia şi pe ea cineva de nevastă”, „în asemenea situaţii unii au început să pună predicatul la plural” (Graur 1987), „zic unii”, „unii spun”, „gura lumii zice” (Zafiu 2001: 77). în română, spre deosebire de franceză (on) şi germană (man), omul - impersonal - se foloseşte şi în alte poziţii sintactice decât cea de subiect: „cum murea omului o vită, boierul o şi cumpăra”, „scoţi omul din minţi cu vorbele tale” (apud Sandfeld, Olsen 1962). în raport cu impersonalele de tipul 729 omul, cineva, unul, structurile cu se, din ce în ce mai frecvente în prima jumătate a secolului, determină creşterea numărului omonimiilor cu pasivul. Iordan (1943) considera, la momentul respectiv, ridicole structuri de tipul „casă în care se locuieşte până trece frigul”, „fără un împrumut - aşa se asigură - dezastrul nu poate fi evitat”, „ceea ce se reuşeşte pe tribuna organizaţiei”, „se râdea încă respectuos”, „se moare”, „se mergea la sigur”, „se poate fi contemporan şi în acelaşi timp clasic”. Pentru Graur (1988: 39) enunţul „după o excelentă bucată de muzică clasică se vine cu o tralala de reclamă” „sună fals, miroase de departe a traducere”. Dată fiind noutatea structurii la jumătatea secolului, se în poziţia subiectului agentiv favoriza dezacordul: „se poate înfrunta adversarii prin forţă”, „dacă se poate fixa principiile”, ,-jse putu spune versuri în franceză” (apud Iordan 1956). In limba actuală structurile impersonale apar şi la verbe agentive puternic subiective: „nu se vrea”, „nu se doreşte”, „s-a refuzat”. Impersonalul dobândeşte funcţie pragmatică, funcţionând ca o strategie de atenuare, de neasumare a enunţului (Dascălu-Jinga 2009). Treptat structura cu se impersonal se extinde în toate stilurile funcţionale, atât în registrul scris, cât şi în cel oral. în limba actuală, se impersonal se combină deopotrivă cu verbe intranzitive, având valoare strict impersonală, şi cu verbe tranzitive, în contextul cărora cumulează valoare pasivă (pentru concurenţa dintre pasivul cu se şi pasivul canonic, vezi infra 3.3). 3.3. Structurile pasive Structurile pasive sunt relativ frecvente în uz: accentul cade asupra acţiunii şi a pacientului, în timp ce agentul trece în plan secundar. Limba română dispune de două structuri pasive, una cu auxiliarul a fi, cealaltă cu se + forma de persoana a IlI-a a verbului. în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea erau bine reprezentate ambele tipuri de pasiv (vezi şi Stan 2009a), fapt înregistrat de gramatici până la sfârşitul secolului al XIX- lea: „Limba română nu are forme deosebite pentru pasiv, ci îl exprimă prin formele conjugării reflexive cu pronumele în acuzativ: Morarul macină [grâul]', Grâul se macină” (Tiktin 1895: 128). Autorul citat recomandă folosirea pasivului reflexiv („în loc de Peştii au fost prinşi de pescar se va zice mai bine Peştii s-au prins de pescar”, p. 129), deşi remarcă o diferenţă de semnificaţie (p. 129) între pasivul cu se (acţiune în desfăşurare: Biserica se clădeşte) şi pasivul cu a fi („lucrare deja săvârşită”: Biserica e clădită). Pe parcursul secolului al XX-lea are loc o repoziţionare a celor două structuri în cadrul sistemului sub influenţa limbii franceze, în prima jumătate a secolului, şi sub influenţa limbii engleze, după 1990. La începutul secolului al XX-lea, Scriban (1925) circumscrie cele două tipuri de pasiv astfel: pasivul reflexiv doar la persoana a IlI-a (singular, plural); pasivul cu a fi la verbele imperfective şi la cele perfective la toate timpurile: „artistu(l) era / a fost / va fi admirat”, ,,grâu(l) a fost / fusese / va fi vândut”. Autorul consideră pasivul cu afi la prezent şi imperfect un calc din franceză („grâu e vândut” în loc de „se vinde”). La sfârşitul secolului al XX- lea şi începutul celui următor, GALRII: 136 remarcă o tendinţă de specializare a celor două tipuri de pasiv: pasivul prototipic, pentru construcţii cu subiect individual, topicalizat, personal vs pasivul-reflexiv, pentru construcţii cu subiect nonindividual, nontopicalizat şi preferabil nonpersoană. Reflexivul pasiv este 730 acceptat astăzi doar în structurile impersonale („Şedinţa a fost suspendată, hotărându-se reluarea ei în ziua următoare”), nu şi în cele personale, ca în secolul al XlX-lea („peste puţin timp a încetat din viaţă, înmormântându-se la biserica Aubeştii”, XIX, Sintaxa, 2.2.3, 3.5.5). De asemenea, se poate observa o evoluţie în privinţa repartiţiei stilistice: dacă în secolele al XVI-lea - al XVII-lea reflexivul pasiv se folosea atât în textele juridic-administrative, cât şi în cele ştiinţifice şi tehnice, astăzi se constată folosirea de preferinţă în textele juridice şi în unele texte administrative a pasivului canonic („imobilul a fost dobândit de cei doi soţi prin cumpărare, în timpul căsătoriei”), iar în textele ştiinţifice, tehnice şi în unele texte administrative cu grad ridicat de „impersonalizare” a pasivului impersonal („Perfectul compus se construieşte cu auxiliarul „a fi” conjugat la cele şase persoane gramaticale şi cu participiul verbului de conjugat”). în limba actuală structurile pasive - în cele două variante - sunt folosite frecvent, la acestea adăugându-se participiile pasive, substantivele postinfinitivale cu semnificaţie pasivă, adjectivele derivate în -bil. De exemplu, într-un articol de ziar de 1508 cuvinte (Adevărul, 15.01.2009) apar 22 de construcţii pasive cu a fi, 11 cu se, 47 de infinitive lungi cu semnificaţie pasivă, 14 participii pasive, 1 adjectiv în -bil cu semnificaţie pasivă. în felul acesta subiectul este impersonalizat sau indeterminat, agentivitatea trece în plan secundar, iar în prim-plan este adusă acţiunea prezentată rezultativ. Fenomenul verifică orientarea limbii române spre proces şi obiect, nu spre subiect şi agent (vezi supra 1.2.4). în textele cu caracter oficial structurile pasive (-impersonale) conferă textului obiectivitate. în locul pasivului, limba vorbită pare să prefere structurile cu subiect nedeterminat, atât în prima parte a secolului, cât şi ulterior: „trage clopotul la biserică”, „peste tot o ştie pe Ţâca”, „m-a numit aici”, „în ziua când ne-am mutat noi în casă, o muta pe dânsa la cimitir”, „sunt obosită, parcă m-a bătut cu ciocanul”, „ne duce pe front”, „îl trimite pe front” (apud Sandfeld, Olsen 1962); „a sunat”, „a spus la radio”, „l-a numit director”, „l-au făcut profesor”, „au deschis magazinul nou”. 3.4. Structurile negative La sfârşitul secolului al XVIII-lea (vezi Stan 2009a) şi începutul secolului al XlX-lea (vezi XIX, Sintaxa, 7) negaţia dublă (nu vrea nimic, n-a venit nimeni, nu plec nicăieri, nu vreau nicio recompensă) era aproape generalizată, chiar dacă se întâlneau, izolat, şi situaţii cu negaţie simplă. în secolul al XX-lea astfel de accidente ale uzului nu se mai înregistrează în limba literară vorbită şi scrisă. Treptat se constituie o opoziţie între anumite enunţuri cu negaţie dublă şi corespondentele lor cu negaţie simplă: „Nu există nicio dificultate în calea acestui plan” / „Nu există vreo dificultate în cale acestui plan”. La jumătatea secolului structurile cu negaţie simplă îi păreau greşite lui Graur (1987: 52), în timp ce astăzi ele par să exprime diferenţe legate de domeniul asupra căruia se produce efectul negaţiei: „Ion n-a spus nimic” / „Ion n-a spus ceva”, cu lecţiunile corespunzătoare „Ion n-a spus x, unde x este mulţime vidă” / „Ion n-a spus x, unde x este mulţime nonvidă” (GALR II: 270-271). Diferenţa de domeniu se corelează cu o diferenţă de intonaţie. 731 Nici se depărtează atât de statutul de negaţie suficientă („eu nici am simţit”), cât şi de cel conjuncţional copulativ din secolul anterior („n-am auzit, nici am pomenit”), fiind folosit în secolul al XX-lea adverbial, cu corelativ: „nici nu pleacă, şi nici nu vine”, „nici nu învaţă, dar nici nu se distrează” (vezi Dragomirescu 2008: 219-226). Constituită după modelul dublei negaţii, negaţia expletivă, în structuri în care nu se justifică logic, persistă până la jumătatea secolului în limba scrisă, iar în limba vorbită neîngrijită şi după acest moment: „nu duce o cană de apă fără să n-o verse”, „nu putem încheia fără a nu menţiona”, „dacă nu i-ar fi fost teamă să nu fie surprins”, „ nu se putură abţine de a nu zâmbi” (apud Iordan 1943), „mai mult ca niciodată”, „rar trecea o zi fără ca directorul să nu fie chemat”, „nu m-am putut stăpâni să nu-i spun” (apud Graur 1968). în construcţiile afective, negaţia funcţionează ca intensificator: „Şi unde-i trage una!” / „Şi unde nu-i trage una!”. Negaţiile auxiliare funcţionează ca negaţii suficiente în structuri retorice şi emfatice, în special în stilul publicistic: „a fi ca nimeni altul", „floră... dezvoltată ca nicăieri în Europa”, „Atunci, ca niciodată, gigantul s-a uimit” (apud Avram 1987: 150). Fenomenul a fost semnalat de Iordan (1948: 371, 373, 375), apoi descris pe larg şi comentat de Avram (1987: 149-153). Adverbele, pronumele şi adjectivele pronominale negative funcţionează ca: (i) negaţii suficiente totale, negând predicatul propoziţiei în răspunsuri eliptice („ - Te interesează? / - Deloc"), în propoziţii nominale („El, nimic”, „Acasă, nimeni"), în construcţii comparative („e ca nimeni altul"), în opoziţie cu un termen pozitiv („Vine rar sau niciodată")', (ii) negaţii parţiale, cu elementul de negaţie antepus cel mai adesea unui atribut („o sarcină deloc uşoară”, „o tendinţă de nimeni combătută”), dar şi unui nume predicativ {„deloc neglijabile sunt eforturile depuse de ei”) sau unui circumstanţial („a răspuns deloc politicos”). Mioara Avram consideră aceste construcţii „livreşti, recente”, având „corespondente în diverse limbi modeme de circulaţie internaţională” (franceză, italiană, germană). în ciuda acestor modele străine, „evoluţia negaţiilor auxiliare spre statutul de negaţii suficiente are şi antecedente de factură tradiţională în limba română, de unde rezultă că explicaţia de natură internă nu poate fi total înlăturată”, iar „fenomenul poate fi privit ca o gramaticalizam a unor fapte stilistice. [...] Din punctul de vedere al istoriei limbii, ele reprezintă o confirmare a tendinţei limbii literare contemporane de a face economie de mijloace, renunţând la cumulul de mărci preferat în fazele mai vechi şi în aspectul popular al limbii române. Mutatis mutandis, s-ar putea vorbi de o revenire, în alte condiţii, la o opoziţie de distribuţie stilistică a negaţiei - simplă sau dublă după varietăţile stilistice ale limbii - care caracteriza situaţia din limba latină” (Avram 1987: 153). în acelaşi timp, structurile negative încep să fie frecvent folosite în locul corespondentelor pozitive, în forma unei litote extinse: „Iertat de a mă ocupa de o altă dată, nu mai puţin memorabilă, de o reformă nu mai puţin însemnată în istoria civilizaţiunii României”, „Au găsit aceste ţări nu pustiuri, ci locuite de populaţiuni sdravene” (Kogălniceanu). Iordan (1943) comentează: „recomand nu combaterea cu orice preţ a noului uz (...), ci oarecare prudenţă în adoptarea lui”. 732 Structurile negative emfatice simt înregistrate în lucrările de cultivare a limbii din diverse perioade: „ultimele două exemple ar trebui să aibă, într-adevăr, substantivul cu articol, dar nu cu cel definit, ci cu cel nedefinit (apud Iordan 1943), „Există o multitudine ...de căutări la televiziuni şi mărturie ne stau programele în care nu lipsesc titlurile noi”, „Tânăra elevă a cucerit nu mai puţin de şapte titluri de campioană”, „Ea nu rămâne prin aceasta cu nimic mai puţin un împrumut neasimilat” (apud Guţu Romalo 19721: 124), „Ne aşteaptă o muncă nu uşoară” (apud Avram 1987: 152), „inegalabilă valoare”, neţărmurită durere”, „credinţă de nezdruncinat”, „teamă de nedescris” (apud Irimia 1986). Negarea însuşirii pozitive pentru a exprima însuşirea (pozitivă) opusă constituie una dintre figurile retorice agreate în general de stilul publicistic; negarea cu nu sau deloc, defel, nicidecum a unor adjective (participii) sau adverbe negate de obicei prin ne- introduce un element de noutate, apreciat, de asemenea, în practica stilului amintit” (Avram 1987: 151-152). Structura calchiată din franceză mai mult ca niciodată, mai de temut ca niciodată (< plus que jamais), înregistrată în prima jumătate a secolului al XX-lea, despre care Graur (1987: 192) scria că „trebuie evitată”, s-a impus în limba actuală. Structura nu... decât, veche în limbă, este frecvent întâlnită în textele scrise din prima jumătate a secolului al XX-lea: „Nu rămâne decât să ne sforţăm a risipi această teamă” (Titulescu); în limba vorbită de azi s-a răspândit o particularitate dialectală sudică, folosirea lui decât fără negaţie la verb, ca sinonim al lui doar. „decât în partea de sud-est va mai ploua” (apud Croitor et al. 2010: 65). Negarea negaţiei nu este pe deplin fixată în limbă la sfârşitul secolului al XlX-lea: ,JVu rezistă de a minţi o ţară întreagă asupra evenimentelor ei” (Delavrancea). Lucrările de cultivare a limbii din a doua jumătate a secolului însă insistă asupra uzului corect al dublei negaţii: ,flu pot să nu vă spun”, „A-am auzit să nu fi înţeles cineva”, „Aw-mi place să nu mă ţin de cuvânt”, „Nu mă aştept să nu vină”. 3.5. Structurile modalizate în sistemul opoziţiilor de modalizare - modalizat / nemodalizat, modalizat epistemic / deontic / apreciativ (vezi GALR II: 702) - şi al mijloacelor de marcare nu s-au înregistrat mutaţii structurale de-a lungul secolelor. Evoluţiile în secolul al XX-lea privesc modificări în inventarul modalizatorilor (înlocuirea unor modalizatori arhaici cu unităţi lexicale neologice), o repoziţionare în sistem a mijloacelor lexicale şi gramaticale de modalizare, constituirea unor opoziţii stilistice şi de registru între unităţi lexicale sau structuri sintactice echivalente sub aspectul conţinutului modal, consolidarea rolului modalizatorilor ca mărci ale unor strategii pragmatice şi retorice. în secolul al XX-lea verbele modale se construiesc din ce în ce mai frecvent cu conjunctivul, faţă de infinitivul (fără / cu a) preferat în secolul anterior. Procesul trecerii de la o structură la alta este însoţit de variaţii de construcţie în cadrul aceluiaşi enunţ: „A putut străbate incinta de fier a aristocraţiei şi a ajunge Vistier Mare” (Kogălniceanu); vezi şi supra 1.1.1, 733 Devin frecvente structurile cu modalizator în vecinătatea unui verb dicendi („trebuie să vă spun că”, „vreau să vă spun că”, „ pot să vă spun că”) (Dascălu-Jinga 2009). 3.5.1. Modalitatea epistemică Privite comparativ, diversele mijloace de evaluare cognitivă a unei propoziţii pe continuumul cert - probabil - posibil - incert - improbabil - imposibil prezintă câteva caracteristici în secolul al XX-lea care indică o repoziţionare în sistemul limbii comparativ cu secolele anterioare. Rolul marcatorilor gramaticalizaţi în modalizare s-a diminuat: (i) modul prezumtiv s-a deplasat treptat în zona expresiei populare; dintre structurile sinonime cu valoare de prezumtiv prezent / perfect aflate în uz în secolul ai XIX- lea (vezi XIX, Verbul, 2.3) şi folosite în stilul înalt (beletristic, ştiinţific) până la jumătatea secolului al XX-lea (vezi XX, Verbul, 5.2), se folosesc colocvial în limba actuală, în special la persoana a IlI-a, formele cu auxiliarul a vrea aferezat + infinitivul / infinitivul auxiliarului a fi + participiul (o veni mâine / o fi venit ieri); (ii) conjunctivul prezent cu valoare modală se conservă în special în structuri interogative retorice („Să fie vinovat?”, „Să fi fost şi el acolo?”) sau dublat de alţi modalizatori („trebuie să-şi fi dat seama că...”, ,.posibil să nu fi auzit”) echivalând cu prezumtivul, preferat însă acestuia; (iii) condiţionalul se îndepărtează de uzul modal şi tinde să funcţioneze ca marcă pragmatică: atenuator de expresie, alături de imperfect (,fiş zice că nu are dreptate”, „Credeam că te interesează”, „ S-ar zice că ar urma o perioadă de criză”, „ Ziceam că nu se va mai întâmpla”), strategie pragmatică în cadrul evidenţialităţii, de atenuare a gradului în care vorbitorul îşi asumă conţinutul prepoziţional („teroriştii ar fi atacat..:’, „tânărul s-ar fi sinucis deoarece...”), iar uneori strategie retorică de marcare a dubiului cognitiv („acesta ar constitui principalul argument în favoarea considerării celor două poziţii sintactice ca distincte”); (iv) prezumtivul prezent funcţionează popular ca modalizator de probabilitate (oi veni; o rămâne; om pleca), iar cel perfect ca modalizator de posibilitate (viitorul perfect: oi fi venit; o fi rămas; om fi plecat); (v) colocvial şi popular, semnificaţia modurilor verbale este întărită prin mărci modale suplimentare (alături de prezumtiv, conjunctiv, condiţional apar frecvent particule modale - oare, cumva) sau prin interferenţa cu expresii ale vagului, imprecisului, indeterminării (oarecum, întrucâtva, cât de cât, cam, pe undeva, vreo etc.). în clasa mijloacelor lexico-gramaticale, modalizarea de tip adverbial este cea mai frecventă şi se realizează prin structuri sintactice variate. Principalele structuri adverbiale sunt comune cu secolul al XlX-lea: adverbe pro-frază (sigur, clar), adverbe prepoziţionale neintegrate sintactic („Sigur, are dreptate”, „Este, evident, vinovat”), adverbe integrate intonaţional şi prozodic („E poate cel mai important lucru pentru mine”), adverbe integrate sintactic ca adverbe predicative („Sigur că voi veni”). în absenţa unor statistici riguroase, apreciem, intuitiv, că structurile cu adverbe prepoziţionale integrate sintactic sunt preferate în stilul colocvial, în timp ce structurile cu adverbe izolate prozodic şi sintactic sunt preferate în stilul înalt. Modalizarea prin substantive este restrânsă la câteva structuri populare, transmise din perioadele anterioare (..Păcat că n-a venit”, „Noroc că mi-ai spus”). Contextual, urmate de supin, verbele a avea şi a fi (are de scris, e de încercat) funcţionează ca modalizatori deontici. Modalizarea evaluativă se poate realiza şi afectiv, în 734 structuri exclamative de tip nominal („Ce fată frumoasă!”) sau de tip adverbial („Ce bine că nu şi-a dat seama”, „Bine că nu te-a văzut!”). Faţă de secolele anterioare se extinde, începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, modalizarea unui constituent propoziţional prin adverb adiacent unui adjectiv / adverb / substantiv („o problemă cu siguranţă rezolvabilă”, „un răspuns evident greu de dat”, „o statuie fireşte de marmură”; „o soluţie poate utilă”). La jumătatea secolului, prin calc din franceză (Graur 1968), adverbele din grupul adjectival apăreau uneori urmate de conjuncţia că („o problemă poate că uşoară”, „o întâmplare probabil că neaşteptată”). Ca urmare a amalgamării unor structuri prepoziţionale în grupuri nominale devin frecvente tiparele nominal + adverb evaluativ + supin („urmări greu de presupus”, „răspunsuri greu de dat”, „oameni uşor de mulţumit”, „cărţi dificil de citit”, „ final interesant de urmărit”). Verbele a trebui şi a (se) putea îşi consolidează statutul de operatori modali (semiauxiliare de mod): se generalizează ridicarea cliticelor în faţa predicatului complex (,jni-l pot imagina”, „nu se poate imagina”), precum şi ridicarea subiectului cu recategorizarea verbului însoţită eventual de acord („elevii trebuiau încurajaţi”, „ei puteau auzi zgomotele”), vezi supra 1.1.1. A trebui, frecvent la începutul secolului Este clar deci, că mult înainte de sec. VII trebuia să înceapă această evoluţie culturală; Dar mai e şi un foarte interesant argument arheologic care arată că între a. 1000 şi 900 au trebuit să înceapă turburările din Estul Europei (Pârvan), apare în două structuri, ambele periferice: prima, veche în limbă, trebuie + conjunctiv prezent / perfect („trebuie să fie foarte supărată pe tine” - colocvială; „trebuie să fi muncit foarte mult la casa asta” - livrescă); a doua, apărută în secolul al XlX-lea (vezi XIX, Sintaxa, 6.1), trebuie + că („trebuie că nu a înţeles”), tot mai frecventă spre jumătatea secolului şi considerată de Graur (1987: 30) provincialism din Transilvania („trebuie că s-o dus”), nerecomandată de normă nici astăzi, dar fructificată în textele scrise ca marcă a oralităţii informale: „trebuie că se petrece [...] ceva” (Noica), „cazuri similare trebuie că există pe listele altor partide” (EvZ, apud GALR II: 209). A putea are valoare modală epistemică în ipostaza sintactică de verb impersonal, marcat sau nu de se {„Se poate /poate să întârzie şi 2 ore”); gradarea posibilităţii se face prin condiţional („s-ar putea /ar putea să întârzie şi 2 ore”); în ocurenţele fără se este obligatorie ridicarea subiectului („Ion poate / ar putea să întârzie şi 2 ore”) şi este posibilă substituirea conjunctivului cu infinitivul („Ion poate / ar putea întârzia şi două ore”). Recategorizarea verbului impersonal ca personal are ca efect pragmatic trecerea enunţului din zona generalizării în cea a subiectivizării şi particularizării. Calcurile din franceză, engleză, germană au contribuit la creşterea frecvenţei construcţiilor modalizate cu operator şi regresul construcţiilor tradiţionale modalizate prin intonaţie. într-o primă etapă, modalizarea cu operator („aia nu putea să fie talpă”, „un supraom nu pot să fiu”) este pusă sub semnul întrebării de lucrările de cultivare a limbii (Graur 1968: 116-117). Dintre mijloacele lexicale, modalizarea prin verbe aparţine, în funcţie de poziţia verbului în limbă, stilului înalt sau celui colocvial, registrului scris sau celui oral: „Aiu că nu e nimeni vinovat”, „consider că ai greşit”, „opinez că nu e cea mai indicată soluţie”. Structurile cu predicativ suplimentar rezultat prin ridicarea subiectului 735 în regentă şi reducerea predicatului la participiu sunt frecvente, reflectând tendinţa limbii spre brevilocvenţă: „te consider nevinovat”, „îl ştiu nevinovat”, „te cred insuficient pregătit”, „îl bănuiesc necinstit”. Particulele modale {oare, cumva, pasămite, chipurile) simt specifice registrului oral. Perifrazele alcătuite din verb impersonal + adverb (e bine, e sigur, e obligatoriu) şi cele alcătuite din verb personal + adjectiv (sunt sigur, sunt convins), integrate sintactic sau nu propoziţiei, tind să exprime grade diferite de implicare a vorbitorului în enunţ. Dintre evidenţiale, cele mai frecvente sunt adverbele pesemne, parcă, verbele a crede, a (i) se părea, prezumtivul (n-o fi înţeles) şi condiţionalul (ar fi auzit bubuituri în uşa). Adverbe (locuţiuni adverbiale) ca vezi Doamne, chipurile, cică, interjecţia iată, expresiile vorba ceea sunt colocviale. 3.5.2. Modalitatea deontică Modurile verbale specializate pentru exprimarea acestei valori sunt imperativul şi conjunctivul, frecvente în special în limba vorbită. Imperativul este adesea atenuat prin te / vă rog, iar conjunctivul este focalizat prin interjecţia hai („hai să vedem...”; „hai să încercăm”). Imperativul negativ a dezvoltat o formă reflexiv-impersonală (,fi nu se arunca în foc după golire”), specifică stilului administrativ. Tot aici apare frecvent viitorul cu valoare deontică („Instituţiile abilitate vor duce la îndeplinire prezentul ordin.”). Verbele a trebui şi a putea, exprimând diverse nuanţe ale modalităţii deontice (GALR II: 719-720), sunt cele mai frecvente în limba vorbită (vezi supra 1.1.1), adesea preferate în locul verbelor şi periffazelor cu sens mai precis (a se cere, a se cuveni, a avea dreptul, a obliga să, a permite) sau al adverbelor (obligatoriu, necesar, neapărat) favorizate în stilul înalt. Din ce în ce mai frecvente în limbajul presei actuale sunt derivatele adjectivale cu sufixul -bit. preţ negociabil; discurs uşor adaptabil; atitudine condamnabilă. A fi cu valoare modală era folosit la începutul secolului se pare cu subiect ridicat („Şi dacă definiţia este să servească la o operă de reformă a vieţii lui sociale şi economice, această cerinţă trebuie numaidecât împlinită”), în vreme ce limba actuală fixează topica având pe prima poziţie verbul modal („Şi dacă este să fie curat, atunci să fie Tide”, reclamă TV la începutul anilor ’90). Faţă de secolul anterior (vezi XIX, Sintaxa, 6.2), se restrânge uzul pleonastic al unor mijloace de modalizare: „trebuie să vii negreşit”, „probabil că se va fi înţeles”. Uneori, operatorii deontici au valoare pragmatică, subordonarea faţă de un modalizator funcţionând ca o strategie de accentuare a actului de vorbire performat: „Am fost la conferinţă şi vreau să-ţi spun că am aflat lucruri foarte interesante”, „îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun că nu mă interesează propunerea ta”, „Am auzit intervenţia lui şi pot spune că a fost cea mai bună”. 3.5.3. Modalitatea apreciativă în exprimarea modalităţii apreciative, limba actuală foloseşte cel mai frecvent structuri vechi în limbă, în care referirea la Experimentator se face prin dativ sau acuzativ („mă fascinează”, „îmi place”). Sub influenţa francezei, apoi a englezei au devenit din ce în ce mai frecvente structuri cu experimentator subiect (,fidor călăria”, „Urăsc să mă trezesc dimineaţa”,,dubesc drumeţiile pe munte”), percepute, şi 736 datorită semanticii verbului, ca emfatice în raport cu sinonimele cu Experimentator nonsubiect {„îmi place”, „mă pasionează”, „mă bucură” etc.). în acelaşi timp, structurile paralele personale / impersonale tind să îşi asocieze o gradare a implicării subiective: „Mă bucur că a reuşit” / „Mî bucură că a reuşit”, „M-am întristat când am auzit vestea” / „M-a întristat când am auzit vestea”, „E important să... ” / „Mi se pare important să...”, „E plăcut să...”/ „ îmi place să...” 3.6. Structurile emfatice în limba scrisă şi, prin extensie, în stilul oral înalt se folosesc frecvent structurile în care emfaza se realizează prin mijloace sintactice. Tiparul cu verbul impersonal a fi şi o propoziţie subiectivă introdusă prin conjuncţia dacă (,JDacă vorbesc tare e ca să mă auzi”; ,J)acă spun asta e pentru că te iubesc”), frecvent în stilul înalt din secolul al XlX-lea (vezi XIX, Sintaxa, 3.5.3), se conservă în secolul al XX-lea dar devine livresc, retoric: „Dar, dacă insist asupra acestor lucruri, este pentru că întrevăd o altă luptă politică în viitor (Titulescu), în schimb, construcţiile scindate, calchiate după franceză în secolul trecut (vezi XIX, Sintaxa, 3.5.3), se fixează în forma propoziţie subiectivă (ceea ce / ce) + este + propoziţie predicativă relativă / conjuncţională cu topică directă („Ceea ce nu ştiu ei este că eu nu fusesem acolo”, „Ceea ce e încă mai curios e că avem chiar o dată cronologică antică pentru începutul năvălirilor cimmeriene”, Pârvan) sau cu topică inversă („Să reuşeşti este ceea ce mă interesează”). Numele predicativ este implicat în construcţii scindate emfatice organizate pe tiparul subiect + a fi + cel + relativă (care, ce): „Ion este cel care a făcut primul pas”, „El este cel ce va continua demersurile tale ”. Structura nu... decât, mai frecventă cu complement direct, dar aplicabilă şi altor poziţii sintactice, este un mijloc frecvent de emfază în prima jumătate a secolului, atât în textele literare, cât şi în cele ştiinţifice, publicistice sau în discursurile politice: „Ei bine, dacă pacea, văzută prin prisma eternităţii este şi nu poate fii altceva decât o stare de spirit, ea este azi, pe tărâmul realizării practice în acelaşi timp, toate cele trei lucruri de care v-am vorbit”; „O doctrină - istoria o dovedeşte - nu se poate impune decât prin spadă sau cuvânt” (Titulescu). Emfaza unor circumstanţiale se realizează prin structuri relative cu verbul a fi („de rea ce este”, „de proastă ce este") sau prin propoziţii cu regent adverbial („de încet ce vorbea”, „de tare ce plângea”, „de repede ce mergea”, „de greu ce învăţa”). Alte strategii de emfază frecvente sunt: elipsa urmată de apoziţionarea adjectivului („pantofii, noi, mă strângeau”, „o primă grupă, cea mai numeroasă, cred, şi, desigur, cea mai remarcabilă o constituie substantivele în -e”), introducerea unei atributive de insistenţă („Ea este cea mai scumpă moştenire a strămoşilor cari au lucrat, generaţie de generaţie, la elaborarea acestui suprem product sufletesc care este limba, Iorga), tematizarea prin complementul calităţii („ca o concluzie importantă s-a desprins necesitatea..”, „se proliferează ca' o problemă de mare importanţă”, „revine ca o sarcină a tuturor specialiştilor”, „ca o concluzie, aş vrea să spun”, apud Iordan 1966), focalizarea prin circumstanţial de relaţie („în ceea ce priveşte rezultatele, rămâne de văzut”), fragmentarea („Povesteşte şi el despre 737 aceste începuturi timide. Timide şi totuşi curajoase. Pline de încredere”, C, apud Bulgăr 1962; „Un glas puţinei mai gros decât al altor fete. Foarte melodios. Ceva de violoncel”, Gazeta literară, apud Bulgăr 1962; „Rabelais scrie o operă fără analogie în întreaga istorie a literaturii. Un roman. O satiră. O epopee comică. O enciclopedie bufa”, Vianu, apud Bulgăr 1962), amplificarea relaţiilor de coordonare prin corelative („Chestiunea este importantă nu numai pentru că, dacă cunoaştem cauzele, avem o îndrumare pentru a remedia defectele, dar şi pentru că exami-nându-le de aproape, putem înţelege de ce considerabilul progres al păcii din ultimul timp n-a fost perceput”, Titulescu; „o spun nu doar jucătorii, ci şi antrenorii”); reorganizarea relaţiilor de subordonare ca relaţii de coordonare între propoziţii principale („Statisticile demonstrează că numărul şomerilor a crescut în ultima lună” > ,JVumărul şomerilor a crescut în ultima lună. O demonstrează statisticile”). 3.7. Acordul Acordul este un parametru tipologic cu manifestări importante în română, iar principalele reguli s-au păstrat din limba veche până astăzi. Ceea ce a variat în timp a fost în special gradul în care vorbitorii / scriitorii s-au conformat normei ideale de acord: în limba veche numărul abaterilor era mai mare, dar a scăzut pe măsură ce au apărut lucrări normative care au stipulat explicit regulile. Lucrările normative din secolul al XX-lea acordă spaţii largi problemelor de acord, înregistrând regulile şi tipurile cele mai frecvente de abateri. In lucrările de cultivare a limbii apărute în a doua jumătate a secolului al XX-lea dezacordul este considerat o abatere gravă. Cu toate acestea, anumite tipuri de dezacorduri / acorduri greşite se înregistrează şi astăzi, mai numeroase în limba vorbită, mai puţine în limba scrisă. Abaterile de la regulile acordului gramatical se explică astăzi prin falsa analiză a unor structuri, prin neînţelegerea de către vorbitori a unor raporturi sintactice complexe între constituenţi, prin graba exprimării sau prin neatenţie. 3.7.1. Acordul subiectului cu predicatul Acordul gramatical este înregistrat în textele vechi cu unele inconsecvenţe care se perpetuează până târziu, la sfârşitul secolului al XlX-lea, chiar şi în stilul înalt: „Iată în ce stare se găseau ajunsă chestiunea rurală” (Kogălniceanu). Regula acordului gramatical al subiectului cu predicatul în număr şi persoană (GALR II: 373 ş. u.) este în general respectată în secolul al XX-lea, atât în textele scrise, cât şi în limba vorbită. Modificările omonimiilor gramaticale 3=6 şi apariţia unor noi variante morfologice la sfârşitul secolului al XlX-lea reduce numărul situaţiilor cu aparent dezacord. Omonimia formelor verbale 3=6, generală în Muntenia, este, de asemenea, limitată sub presiunea normei academice. Ezitări se întâlnesc astăzi la subiectele multiple: „Nici Ion, nici Gheorghe n-a venit / n-au venit”, „A venit / au venit şi Ion şi Gheorghe”. Acordul prin atracţie este favorizat de anumite structuri sintactice: „un grup de fani au luat scena cu asalt”, „un set de principii au fost anunţate în şedinţa de luni”, „o parte a suporturilor au fost dezamăgiţi”. Norma academică respinge acest tip de acord. îl acceptă doar în cazul unor abstracte („Ploaie şi vânt o mai fost”), al unor nominale coordonate care alcătuiesc un bloc semantic („Praf şi pulbere se va alege de tine!”) sau al unui subiect urmat de „autocorecţie” („Inteligenţa, dar mai 738 ales curajul, şi-a spus cuvântul”). Ca abatere de la uz, acordul prin atracţie se mai înregistrează şi astăzi în limba vorbită, chiar la persoanele educate: „Gala Premiilor Nobel au loc în Norvegia”, „partea a doua a calupului de publicitate era rezervat”, „niciunul dintre turiştii cazaţi la hotel nu şi-au întrerupt şederea”, „asta e una din avantajele acestei metode” (apud Croitor et al. 2010: 53-56). Acordul după înţeles este mai puţin răspândit; este acceptat la substantivul majoritatea („majoritatea au / a plecat dezamăgiţi / dezamăgită”), dar este simţit incoerent în alte construcţii cu substantive colective: „presa străină vin aici mai mult sau mai puţin ocazional”, „Televiziunea Română probabil vor pierde drepturile de televizare”, „lipsa de competenţă sau amatorismul, ca să fiu mai exact, au dus echipa la...”, „Celebrul cuplu Monica şi Irinel Columbeanu au fost surprinşi...” (apud Croitor et al. 2010: 54-56). La pronumele de politeţe posibilitatea dublului acord în persoană (2 pl. vs 3 sg.) se corelează cu grade de politeţe, eventual cu opoziţia general / formal („Excelenţa voastră aţi fost... / Excelenţa voastră a fost...”). 3.7.2. Acordul numelui predicativ cu subiectul Numele predicativ realizat prin adjectiv se acordă cu subiectul în gen şi număr (GALR II: 386). Regula este în general respectată, chiar dacă şi în secolul trecut, ca şi acum, falsa analiză a structurii produce uneori acorduri greşite chiar şi în vorbirea oamenilor educaţi: „Să nu crezi că e posibil fericirea unui popor numai cu mijloace practice” (Delavrancea). Când numele predicativ este un nominal (substativ, pronume), se realizează acordul referenţial: „ Vinovatul este el”, ,JEa este o poetă apreciată în ţara ei”. Nesiguranţe în privinţa realizării acordului apar în situaţiile subiectului multiplu alcătuit din substantive de genuri diferite: „Muntele şi dealul sunt împădurite”, „Mărul şi morcovii sunt proaspeţi”, „Morcovii şi merele sunt proaspete” (pentru norma actuală, vezi Avram 19972: 342-345). 3.7.3. Acordul adjectivului cu centrul grupului nominal Adjectivul se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat (GALR II: 649 ş. u.). Abaterile de la normă în limba actuală sunt puţin frecvente şi se limitează, de obicei, la varianta orală a limbii; ele aparţin mai degrabă unei clase de fenomene cauzate de o insuficientă automonitorizare a exprimării, decât de necunoaşterea sau ignorarea normei. în ceea ce priveşte acordul în caz însă, se înregistrează o tendinţă constantă de slăbire a acestuia. Adjectivele postpuse unui substantiv feminin în genitiv tind să evite acordul din cauza omonimiei cu forma de nominativ plural, mai puternică în conştiinţa lingvistică a vorbitorilor decât forma de feminin singular genitiv a adjectivelor. Fenomenul se înregistrează în special la adjectivele participiale (postverbale): „Am crescut sub imperiul aceleiaşi legi, modificată puţin, neaplicată în parte” (Delavrancea), „Vă spun asta pe baza unei convingeri câştigată în numeroşii ani cât am lucrat la Societatea Naţiunilor” (Titulescu), „în schimbul vieţii nesuferite, trăită lângă omul care n-o înţelegea, profeţind o soartă cumplită unei generaţii frivole, risipelnice şi lipsită de instinctul de conservare” (apud Sandfeld, Olsen 1960), „rezultat firesc al poziţiunii avută de creatorii respectivi, în mijlocul unei alei acoperită cu un strat gros”, „părerea domnului C.K 739 asupra educaţiei dirijată’’, „compromiterea acestei instrucţiuni rebelă’, „frecventarea academiei oficială de muzică”; „în jurul unei anecdote destul de spirituală, „coperta a patra a ediţiei tradusă la noi”; „prima frază a predicii adresată la noi de sfântul italian”, „traducerea unei fraze scrisă de un funcţionar” (apud Gruiţă 2007). Adesea, acordul în caz nu se realizează la morfemul superlativului relativ al adjectivelor: „scriitorilor noştri cei mai talentaţi”. La adjectivele demonstrative postpuse, formele acordate sunt simţite greoaie (producţia anului acestuia), deci dezacordul apare frecvent („producţia anului acesta”, Adevărul, apud Graur 1968); pentru evitarea dublei marcări se preferă antepunerea adjectivului („producţia acestui an"). Cele mai frecvente abateri de la normele acordului se întâlnesc în uzul adjectivului pronominal de întărire, din cauza flexiunii sale complexe, simţite azi greoaie (vezi XX, Pronumele, 3). Numeralul ordinal în ipostaza de determinare adjectivală a unui substantiv este înregistrat neacordat până la sfârşitul secolului al XlX-lea; la începutul secolului al XX-lea norma academică prevede explicit acordul, iar uzul devine consecvent („a doua carte” / „cartea a doua”, „al doilea manual” / „manualul al doilea”), lipsa acordului fiind înregistrată doar în limba populară. în exprimarea orei apar ezitări între forma de masculin şi cea de feminin („ora doisprezece” / „ora douăsprezece”). Spre sfârşitul secolului al XX-lea, forma de masculin este tot mai frecventă („doisprezece cărţi”, „doisprezece zile”, „ora doisprezece”, „doisprezece mii” etc.), în diferite contexte şi în diferite medii sociale. în mod constant, în secolul al XlX-lea, adjectivul care determina două nominale coordonate se acorda cu ultimul dintre ele. Din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în varianta cultă a limbii, nu şi în cea populară sau în uzul colocvial, se înregistrează tendinţa realizării acordului cu pluralul, după model romanic, întâi în situaţiile în care ambele substantive sunt de acelaşi gen şi număr („o mândrie şi o bucurie rău ascunse” vs „băutură şi fumat înteţit”, apud Sandfeld, Olsen 1960: 95). Rosetti, Byck (1943) notează variaţia liberă („o armonie şi o rezonanţă nemaiauzită„ un luptător şi un atlet înalţă), iar Graur (1968) observă extinderea acordului la ambele nominale, dar şi diferenţe semantice, în unele situaţii, între acordul cu pluralul, respectiv cu singularul. Gruiţă (2007) notează frecvenţa ridicată a acordului cu pluralul în publicaţiile culturale actuale: „Geo Dumitrescu avea un respect şi un devotament pentru talent nemaiîntâlnite”, „Românii au o memorie şi un spirit de observaţie grozave” (România literară, 2004, apud Gruiţă 2007). Ca urmare a confuziei dintre adjectiv şi adverb se produce hiperacordul („instituţii noi create”, „cea mai greu încercată”), înregistrat atât la începutul, cât şi la sfârşitul secolului al XX-lea. 3.7.4. Acordul participiului în cadrul diatezei pasive Participiul din structura diatezei pasive cu operatorul a fi se acordă în gen şi număr cu subiectul construcţiei. Abaterile sunt rare şi accidentale. 3.7.5. Acordul relativului în istoria limbii române, relativul a tins spre invariabilitate; astfel, faţă de flexiunea mult mai bogată din secolele anterioare (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 740 2.1.4), în secolul al XX-lea care pierde morfemele de plural şi devine invariabil la formele de nominativ-acuzativ; cine are doar flexiune cazuală; ce este invariabil; cât păstrează cea mai bogată flexiune. în aceste condiţii, relativul este cvasiopac la morfemele de acord. Probleme de acord pun, în special, relativele care şi cine la genitiv. Care prezintă „acord încrucişat”, componentul al preluând genul şi numărul nominalului obiect posedat din subordonată, iar relativul, genul şi numărul nominalului posesor din regentă („casa al cărei acoperiş”, „casele ale căror acoperişuri”, „băiatul a cărui pălărie”, „băieţii a căror pălărie”). Această structură complexă pune probleme de analiză şi generează frecvent dezacorduri în toată perioada: „apartamentele al cărui cost trebuie achitat înainte”, „sensibilitatea Elenei Predescu, al cărui text invită la (...); „aleasa inimii lui al cărui tată”, „am produs şi o economie de pe urma căruia voi o duceţi bine” (apud Iordan 1966); mama Adelei Popescu, omul, căreia îi dăruieşte iubirea ei infinită; o poveste al cărui fir epic; va fi o maşină accesibilă, al cărui preţ (...) (apud Croitor et al. 2010: 52). 3.7.6. Acordul morfemului al Morfemul al este specializat pentru marcarea genitivului lung atunci când acesta nu este adiacent nominalului regent. încă din secolul al XVI-lea, al avea forme distincte de masculin / feminin, singular / plural (al, a, ai, ale). Cu toate acestea, în toată istoria limbii, acordul cu nominalul centru de grup s-a făcut inconsecvent, cu tendinţă mai accentuată spre folosirea lui a invariabil, în special în Moldova (vezi şi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 2.1.2). începând cu sfârşitul secolului al XlX-lea, norma academică prevede acordul, regula impunându-se tot mai mult în uz. Astfel, Lambrior (1892) prezintă formele al, a, ai, ale alături de „varianta redusă în vorbire” a, dar el însuşi foloseşte uneori pe a invariabil în textul scris („Iată formele de caz a art. adjectival”); Tiktin (1895) consideră folosirea invariabilă a lui a mai puţin corectă decât variantele acordate; Slavici (1914) insistă asupra acordului, precizând că acesta se face doar în gen şi număr („un cal al vecinului”, „o casă a vecinului”); Scriban (1925), Rosetti, Byck (1943), Iordan (1943) recomandă acordul, dar notează frecvenţa lui a neacordat, aproape generalizat în Moldova. GLR2 I prezintă acordul ca obligatoriu; lucrările de cultivare a limbii consideră gravă şi critică adesea abaterea de la normă. Cu toate acestea, lipsa acordului sau acordul greşit se înregistrează în toată perioada, mai frecvent în limba vorbită (la indivizi cu diferite grade de cultură), dar şi în limba scrisă (ca urmare a unei analize greşite a structurii): „Cu sprijinul Inspectoratului Şcolar şi a unor organizaţii de tineret” (apud Gruiţă 2007); „transfer firesc a unor jucători valoroşi” (apud Croitor et al. 2010: 61-62). Astăzi, (ne)realizarea acordului în uz se corelează cu gradul de instrucţie a vorbitorului şi cu gradul de complexitate a structurii sintactice. în structurile sintactice simple, în care a se află la mică distanţă de substantivul regent, majoritatea vorbitorilor fac acordul; în structurile sintactice complexe, realizarea acordului depinde de capacitatea vorbitomlui de a face analiza construcţiei - vorbitorii puţin educaţi recurg adesea la a invariabil sau aleatoriu la a, ale, dar cei educaţi au conştiinţa lingvistică a acordului, chiar dacă, accidental, nu îl realizează (din neatenţie, graba exprimării, pierderea legăturii cu antecedentul în construcţii ample, în special în limba vorbită etc.). 741 3.7.7. Acordul referenţial La substitutele cu forme flexionare distincte de gen şi număr se realizează acordul referenţial: forma substitutului copiază genul şi numărul de la nominalul substituit: „A venit Madonna la Bucureşti. Ea nu a fost văzută de ziarişti”. Acelaşi tip de acord se realizează şi în dublarea clitică: „Am văzut-o pe Madonna; „L-am văzut pe Michael Jackson". 3.8. Topica Topica liberă a diverşilor constituenţi este evidentă în toate perioadele istorice; în acelaşi timp însă, anumite poziţii simt fixe în grupul verbal / nominal / adjectival / adverbial / prepoziţional. Ceea ce apare cu claritate în secolul al XX-lea este corelarea topicii cu diferenţe stilistice şi pragmatice. 3.8.1. Topica subiectului în grupul verbal în ordinea lineară a constituenţilor, subiectul apare fie obligatoriu postpus verbului, fie obligatoriu antepus, fie are topică liberă corelată cu structura informaţională a enunţului. Situaţiile cu topică obligatorie au fost constante în istoria limbii. Subiectul apare postpus în topica standard în diverse tipuri de construcţii impersonale („se aude ploaia”, „îmi place ploaia”, „mă doare capuC, „trebuie să plec”, „e bine că a înţeles” etc.), în propoziţiile cu relativ („nu ştiu ce mai vrea şi el”) şi în interogativele parţiale („Ce mai face HoriaV, „Unde este DanV), la formele verbale nonfinite („înainte de a veni tu”, „văzând eu asta”, „obosit el de atâta muncă”, „nu e uşor de înţeles acest comportament”), în imprecaţii („Arză-l-ar focul]”) şi în enunţurile exclamative („Ce noroc a avut Marial”). Subiectul apare antepus predicatului în topica standard când este actualizat printr-un pronume relativ sau interogativ {„Cine lipseşte astăzi?”, „Mă întristează ce s-a întâmplat”) sau când îşi subordonează în calitate de adjectiv pronominal un interogativ sau un relativ („Ce carte a apărut?”, „Câţi copii au venit, toţi au fost premiaţi de organizatori”). în celelalte situaţii, subiectul are topică liberă. în limba veche subiectul apărea frecvent în postpoziţie, dar şi în antepoziţie (vezi Stan 2009a). Este greu de apreciat dacă în secolele anterioare postpunerea subiectului în structurile cu topică liberă era o particularitate structurală a limbii, dacă era accidentală, eventual un fapt de oralitate legat de clarificarea ulterioară a unei entităţi subspecificate semantic în prima parte a enunţului, sau dacă era motivată de structura informaţională a enunţului. în limba actuală subiectul postpus verbului ocupă poziţie rematică, deci reprezintă informaţia nouă în enunţ, în timp ce subiectul antepus reprezintă informaţia veche („Aştept poştaşul. Poştaşul vine de fiecare dată la ora 12” / „A venit poştaşul. Poştaşul mi-a adus pensia”). Opoziţia nu părea însă constituită la jumătatea secolului, când regula poziţiei tematice / rematice a subiectului pare contrazisă în textele unor autori importanţi: „Tocmai ajungeau la grilajul dinspre stradă. Un tramvai gol trecea; în mijlocul vagonului conducătorul îşi făcea socotelile sugând desperat creionul. Un automobil veni din partea opusă şi dispăru sunând prelung din claxon; Cincizeci de mii de lei s-au împărţit între săraci” (Rebreanu) vs „Răsare în ochii mătuşii Uţupăr, în ochii mamei, o mare lumină de parcă face albă 742 odaia”, „Din raia, din cetatea Turnului, se repezeau turcii pâlcuri, călări, după jaf’ (Stancu), „Nu tace Evanghelina. Nu tace Ion” (Stancu), „îi trece Tone pe rând în condică” (Stancu), „Nu pierde nimic negustoruF (Stancu). 3.8.2. Topica numelui predicativ, complementului predicativ al obiectului, predicativului suplimentar în grupul verbal Topica standard a celor trei poziţii sintactice intim legate de predicat este cea rematică (infomaţie nouă). Inversiunea este posibilă, iar tematizarea echivalează cu evidenţierea constituentului respectiv. Constituentul tematizat poate fi integrat prozodic enunţului (frumoasă e, deşteaptă e, bogată e...”, profesor l-au numit luna trecută, până atunci fusese suplinitor”, fericită vine mereu de la întâlnirile acestea”) sau izolat prin pauză şi intonaţie ascendentă („Bolnav, a fost de când îl ştiu”, profesor, l-au numit de curând”, fericită, vine mereu după acele întâlniri”). Alteori, inversiunea are funcţie poetică. 3.8.3. Topica complementelor în grupul verbal Poziţia complementelor se corelează, pe de o parte cu unele particularităţi structurale ale limbii, pe de altă parte cu structura informaţională a enunţului. Se poate aprecia că nu au survenit schimbări esenţiale în diversele etape de dezvoltare a limbii române. Topica complementului direct. Poziţia complementului direct în raport cu verbul depinde de actualizarea fiecăruia dintre cele două elemente care intră în relaţie. Topica este fixă sau liberă în funcţie de contextul gramatical. Complementul direct este obligatoriu antepus când se actualizează prin clitice („/-am văzut”, „s-a spălat”), prin pronume interogative şi relative („Pe cine cauţi?”, „Ce vrei tu nu e cu putinţă”), precum şi în unele structuri clişeizate („Cui pe cui se scoate”). în mod excepţional, complementul direct este obligatoriu postpus când este actualizat printr-un clitic dependent de un verb la imperativ („aşteaptă-wă”) sau gerunziu („văzându-/”); când se actualizează cu forma de feminin a persoanei a IlI-a singular, iar regentul verbal este la perfectul compus sau la condiţional („am văzut-o”, „aş întreba-o”). în prima parte a secolului postpunerea se înregistra şi cu viitorul {degeaba veţi căuta-o aiurea, n-o veţi găsi”, Titulescu); la viitor se preferă azi antepunerea cliticului (o voi vedea), postpunerea fiind simţită ca populară şi arhaică (voi vedea-o). Structurile cu inversiune sunt astăzi învechite şi populare {rugatu-l-am). De asemenea, postpunerea este obligatorie când complementul se actualizează prin gerunziu, supin, infinitiv („Am auzit tunând\ „A terminat de scris”, „Poate începe”) sau prin inteijecţie („Hârşti o palmă”), prin nominal cu regent gerunziu („Auzind vestea...”), prin propoziţii relative infinitivale („El nu te poate ajuta”) sau introduse prin de, cum că, precum că („Am auzit cum că ar pleca de la noi”). Când topica este liberă, postpunerea plasează complementul direct în poziţie rematică, iar antepunerea îl plasează în poziţie tematică, emfatizându-1. Poziţia complementului direct faţă de verb are consecinţe asupra dublării (vezi supra 1.4.3). Topica complementului secundar. Topica standard este postpoziţia faţă de verb; inversiunea corespunde tematizării pentru emfază. 743 în raport cu complementul direct obligatoriu coocurent, indiferent dacă acesta din urmă este plasat, din raţiuni structurale sau informaţionale, înaintea verbului sau după acesta, complementul secundar ocupă adesea locul al doilea, („a rugat vecinii să îl ajute”, „i-a rugat să îl ajute”, „i-a rugat pe vecini să îl ajute”), deşi nici prima poziţie nu este exclusă („l-am rugat ceva pe Dan”). Topica complementului indirect. Analog complementului direct, complementul indirect este obligatoriu antepus când se actualizează prin clitic („îi place”), relativ („e bine cui i-ai cerut ajutorul”), interogativ („cui îi dai?”); în mod particular, complementul indirect e antepus atunci când are ca regent un verb impersonal („Măriei îi place muzica”). Este obligatoriu postpus când are ca regent un verb la imperativ („spune-z'i”) sau gerunziu („arătându-z”). Când are topică liberă, postpoziţia corespunde poziţiei rematice, iar antepoziţia corespunde poziţiei tematice, emfatice. Poziţia complementului indirect faţă de verb are consecinţe asupra dublării (vezi supra 1.6.2). Topica complementului prepoziţional. De obicei, complementul prepoziţional stă după verbul regent în enunţurile standard („S-a bazat pe tine”) şi este tematizat pentru emfază („fe tine s-a bazat, şi numai pe tine”). Este obligatoriu antepus regentului doar când se actualizează prin pronume relativ („E puţin important despre ce vorbeşte el”) sau interogativ („Cu cine semeni tu?”). Topica complementului de agent. Dacă în limba veche complementul de agent apărea antepus grupului verbal în formule stereotipe (apud Stan 2009a), în secolul al XX-lea se fixează în postpunere, iar inversiunea corespunde tematizării pentru emfază. Când se realizează prin relativ („Mi-e indiferent de cine sunt lăudată sau criticată”) sau interogativ (,De cine ai fost sunat?”), complementul de agent este obligatoriu antepus. Topica complementului posesiv. Poziţia cliticului dativ posesiv este fixă în raport cu verbul regent: „ş7-a găsit mănuşile”, „şi-a spălat maşina”, „îşi bate capul inutil”, „z-a sosit copilul”. Topica complementului comparativ. De obicei, complementul comparativ este adiacent şi postpus adjectivului / adverbului regent („mai bun / bine decât tine”, „la fel de bun / bine ca tine”, „cel mai bun / bine dintre toţi”). Inversiunea cu funcţie emfatică este puţin frecventă („ca tine mai bun / bine”, „dintre toţi cel mai bun / bine”). O relativă libertate de topică în raport cu complementul comparativ prezintă cuantificatorii mai mult / mai puţin în ipostază adjectivală şi adverbială („mai multe promisiuni decât fapte”, „mai mult lucrează el decât tine”). Topica relativă a complementelor. Poziţia relativă a diverselor complemente depinde de gradul de dependenţă faţă de verb. Topica nemarcată este verb -complement indirect - complement direct; verb - complement direct - complement secundar; verb - complement indirect - complement prepoziţional. Modificările de topică, în general posibile, reflectă modificări în structura informaţională a enunţului; constituenţii situaţi în apropierea centrului verbal au proeminenţă discursivă în raport cu ceilalţi. 744 3.8.4. Topica circumstanţialelor în grupul verbal Poziţia circumstanţialelor este în general liberă. Sunt puţine situaţiile în care topica este constrânsă structural (vezi supra 1.13). Topica nemarcată este postpoziţia în raport cu verbul; topica marcată, emfatică, este antepoziţia. Circumstanţialele prezintă grade diferite de intimitate în raport cu verbul. De pildă, în enunţul următor, indicii de la 1 la 6, indică descrescător legătura semantică dintre verb şi circumstanţiale: „[După cum vă spuneam^, [din fericire^, [mutându-se într-un loc nepoluat]4, [în numai trei luni]3, Ioana s-a refăcut [fiziceşte]] [totali” (apud GALRII: 65). Circumstanţialele cel mai intim legate de verb se plasează în imediata sa vecinătate, iar cele cu legătură slabă se situează la distanţă, în poziţii care depind de relevanţa lor informaţională în contextul de enunţare. Modificările suferite de operatorii conjuncţionali şi relativi specifici fiecărui tip de subordonată atrag şi unele schimbări în construcţia circumstanţialelor. Astfel, cauzalele introduse prin cum, ocurente în secolele anterioare atât înaintea regentei, cât şi după aceasta, sunt posibile azi doar în antepoziţie, iar cele introduse prin că, cu topică liberă în secolele anterioare, sunt posibile azi doar în postpoziţie (apud Avram 1960: 92); finalele introduse prin să nu mai apar antepuse regentei (vezi XIX, Sintaxa, 3.13 passim). în ciuda poziţiei libere în enunţ a circumstanţialului de timp, există totuşi câteva preferinţe de topică: temporalele de posterioritate sunt plasate mai degrabă după regent, cele de anterioritate înaintea regentului. Sunt obligatoriu antepuse temporalele de proximitate de tipul abia... că şi. Topica circumstanţialelor de loc este liberă în toate construcţiile, predominantă fiind, însă, postpoziţia. De obicei, circumstanţialele de mod sunt aşezate după elementul regent. Inversiunea este posibilă în special la circumstanţialele aspectuale („Uită mereu ce are de făcut” / „Mereu uită ce are de făcut”) şi în construcţiile afective {„Repede mai merge!”, frumos vorbeşte!”). Circumstanţialele de modalitate (modalizatorii) au poziţie liberă în raport cu elementul modalizat („băiat evident inteligent” / „băiat inteligent, evident” / „evident, băiat inteligent”), cu mici diferenţe pragmatice. Cel mai frecvent, instrumentalele sunt aşezate în postpoziţie; antepoziţia are efect de emfază. în topica standard, sociativul este postpus regentului; inversiunea corespunde emfazei. în funcţie de regent, cantitativul este postpus verbului, respectiv antepus adjectivului şi adverbului. Inversiunea se produce în special în enunţurile afective {„Mult mai mănânci!”). Poziţia circumstanţialului de relaţie depinde de tipul semantic al acestuia: circumstanţialele de relaţie cu regent verbal / adjectival sunt postpuse şi neizolate prozodic, în timp ce circumstanţialele de tematizare {„de frumoasă, e faimoasă”) sunt cel mai adesea antepuse (deşi nici postpunerea nu este exclusă: „e frumoasă, de frumoasă”), izolate prozodic de enunţ. Antepoziţia circumstanţialului de cauză este constrânsă structural când acesta se actualizează prin locuţiune adverbială interogativă {„De ce ai lipsit?”) sau neinterogativă („De aceea am lipsit”), prin grupare cvasilocuţională cu centru un 745 verb la gerunziu {„având în vedere că...”), prin propoziţie conjuncţională introdusă prin cum {„Cum lipsiseră toţi, nu s-au putut lua măsuri de sancţionare”), prin adjectiv precedat de prepoziţie {„De rea ce e, nu are nicio prietenă”). Postpoziţia este obligatorie pentru cauzalele introduse prin căci, că. în celelalte situaţii opţiunea pentru topică se corelează cu intenţiile de emfază ale vorbitorului: postpoziţia este nemarcată stilistic, antepoziţia este marcată. Sunt obligatoriu postpuse circumstanţialele de scop actualizate prin supin şi prin propoziţii cu operatorii conjuncţionali să, de, ca doar. în celelalte realizări, postpoziţia este topica standard, iar antepoziţia produce emfază. în general, postpoziţia circumstanţialului condiţional este nemarcată stilistic, iar antepoziţia este emfatică, Totuşi, condiţionalele juxtapuse şi cele introduse prin conjuncţia unde sunt obligatoriu antepuse. Tot în antepoziţie apar, de preferinţă, şi condiţionalele cu operatorul dacă, precum şi cele cu corelativele apoi, atunci. Concesivele juxtapuse sunt obligatoriu antepuse. Celelalte tipuri apar liber, antepunerea fiind emfatică. Se observă preferinţa pentru antepunerea concesivului realizat prin gerunziu, respectiv combinarea lui de semiadverbul chiar {„Chiar dormind e mai atent ca tine!”) sau nici {,JVici mort nu mă las!”). Circumstanţialul consecutiv, indiferent de realizare, este obligatoriu postpus regentului. Face excepţie consecutivul actualizat prin grupul prepoziţional cu centru prepoziţia spre, care poate fi şi antepus regentului {„Spre bucuria tuturor, echipa Românei a învins”). Topica circumstanţialului opoziţional depinde de particularităţile sale de construcţie. Sunt obligatoriu antepuse opoziţionalele actualizate ca false locale şi false condiţionale. Sunt obligatoriu postpuse opoziţionalele actualizate ca false finale, false modale, false temporale (cu operatorul când). Opoziţionalele cu mărci specifice au topică liberă, postpoziţia fiind nemarcată, iar antepoziţia emfatică. Poziţia în enunţ a circumstanţialului cumulativ este determinată de particularităţile sale de construcţie: cumulativele introduse prin decât, necum să, plus că sunt obligatoriu postpuse, în timp ce toate celelalte pot fi atât postpuse, cât şi antepuse pentru emfază. Este obligatoriu postpus circumstanţialul de excepţie marcat prin decât. Celelalte realizări permit atât postpunerea, cât şi antepunerea, pentru emfază. 3.8.5. Topica auxiliarelor în grupul verbal Auxiliarele ocupă poziţie preverbală. Inversiunea la formele de perfect compus, viitor, condiţional, curentă în secolul al XlX-lea („văzut-a/”, „spune-ţi-voz”, „jelui-m-<3£”), întâlnită retoric şi în prima parte a secolului al XX-lea („Fi-va el o armătură puternică pentru apărarea viitorului românesc?”, Rădulescu-Motru) s-a arhaizat şi se conservă doar în limba populară. 3.8.6. Topica cliticelor adverbiale în grupul verbal Dacă în secolele anterioare poziţia cliticelor adverbiale în raport cu verbul era relativ liberă, începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi mai accentuat în secolul al XX-lea (vezi Frâncu 1983: 327-333) aceasta se normează şi se fixează în uz. Astfel, cliticele apar, de regulă, în poziţie preverbală, în imediata apropiere a verbului lexical (vezi Mîrzea Vasile 2008: 304-308): „nu a mai făcut asta 746 niciodată”, „ai cam greşit”, „nu prea îl interesează”, „va tot suna”, „ar şi câştiga”), iar în predicatele complexe se ridică în faţa modalului („nu mai poate suporta”), ca şi nici („nici nu poate vorbi de obosită”). Abateri de la normă, în special în vorbirea oamenilor cu grad scăzut de instrucţie, dar uneori şi în vorbirea celor instruiţi, se înregistrează în lanţurile clitice, când alături de cliticul adverbial apar şi clitice personale sau reflexive („poate mai ne vedem”, „să nu mai se întâmple”, „mai ţi-aduci aminte”) sau când în structura formei verbale intră şi un auxiliar / auxiliare („mai am încercat”, „cam aş pleca”, „aş fi mai mâncat”). în cazul unora dintre cliticele adverbiale, diferenţele de topică generează diferenţe de sens („a tot scris” / „tot a scris”, „chiar renunţarea la dreptul dobândit” / „renunţarea chiar la dreptul dobândit”), în ceea ce priveşte concurenţa dintre cele două particule focale restrictive, doar şi numai (ocurente atât în grupul verbal, cât şi în grupul nominal, grupul adjectival, grupul adverbial şi grupul prepoziţional, atât în postpoziţie, cât şi în antepoziţie), Guţu Romalo (apud Dinică 2009b) remarca extinderea lui doar în defavoarea lui numai, cel dintâi fiind simţit probabil desuet şi, prin aceasta, mai elegant; fenomenul se verifică pentru stilul jurnalistic şi, eventual, în registrul colocvial, în timp ce în stilurile mai conservatoare - academic şi beletristic - încă este preferat numai (vezi statistica în Dinică 2009b). Deşi sinonime şi substituibile în majoritatea situaţiilor, pare să se contureze o preferinţă pentru numai în contextele care implică sensul restrictiv exclusiv şi o utilizare mai frecventă a lui doar în contextele care presupun o restricţionare orientată către polul inferior al unei ierarhii. Cliticele tautologice („doar numai”, „decât doar”) sunt excluse din limba literară. 3.8.7. Topica în grupul interjecţional O realizare particulară a grupului verbal este cea inteijecţională, când centrul se actualizează printr-o interjecţie predicativă. Determinările interjecţiei în ipostază predicativă sunt comune cu ale verbului: subiect („el, ţuşti în iarbă!”), complemente („na-//-o!!”, „bravo /or/”, „vai de tineV’, „iat-o acceptând propunerea lor”) şi circumstanţiale („hai mâine la mare cu mine!”). Determinările în grupul interjecţional turnează topica specifică respectivelor tipuri de complemente şi circumstanţiale; inversiunile sunt posibile, cu efecte emfatice sau afective. 3.8.8. Topica articolului în grupul nominal Prin articulare, grupul nominal se referenţializează: definit sau indefinit. Atât la singular, cât şi la plural, atât substantivele articulate hotărât, cât şi cele articulate nehotărât, au în limba română actuală lecţiune ambiguă între „individual, referenţializat” şi „generic”, dezambiguizată în contextul lingvistic şi extralingvistic: „Copilu/ plângea” / „Copilu/, tot copil”, „Copii/ au venit alergând” / „Copii/, tot copii”, „Ţi-am adus o floare” / „O floare e întotdeauna un cadou potrivit pentru o doamnă”, „Te caută nişte copii” / „Du-i nişte flori”). Lecţiunea de plural a articolului nehotărât se apropie foarte mult de cea a cuantificatorilor nedefiniţi. Ca şi în secolele anterioare articolul hotărât este ataşat sufixai substantivului (vezi XIX, Articolul, 3.1). Varianta liberă, proclitică a articolului hotărât (lui, pronunţat adesea Iu') este admisă, conform normelor limbii literare actuale, doar în 747 faţa substantivelor nume proprii masculine (lui lori), a unor feminine terminate în consoană (care nu admit encliza din cauza contextului fonetic: lui Carmen) şi a unor hipocoristice (lui Flori, lui Mimi, lui Bibi). în limba scrisă, regula este în general respectată, în timp ce în limba vorbită articolul hotărât proclitic tinde să se generalizeze, în ciuda recomandărilor normative prohibitive, chiar în exprimarea relaxată a unor vorbitori cu instrucţie medie sau peste medie: „blogul lui Ioana Dobre”, „torţionarul lui Elisabeta Rizea”, „atentatul la adresa Iri Monica Lovinescu” (apud Croitor et al. 2010: 37); encliza este simţită pedantă, formală. în limba populară, lui s-a extins şi în faţa unor substantive asimilate substantivelor proprii (lui şefu, lui vecina) sau a unor pronume („lui ăsta”, „lui cineva”, „lui oricine”, „Iu' dumneavoastră”). Nominalul centru al grupului nominal cu modificator de tip atributiv este, de obicei, articulat (hotărât / nehotărât): „dorinţa de a reuşi”, „o încercare nereuşită”. După 1990 apar frecvent centre de grup nearticulate („cu dorinţă de a călători”, „cupasiune pentru muncă”, apud Zafiu 2001: 95). Articolul hotărât este în distribuţie complementară cu morfemul individualizării specific complementului direct („văd copilu/” / „văd pe copil” / „îl văd pe copil”). De asemenea, este în distribuţie complementară cu determinanţii demonstrativi („omu/” / „acest om”) şi cu unii cuantificatori („om” /,. fiecare om” / „ce om?” / „cinci copii” / „amândoi copiii” / „toţi copiii”); excepţie fac substantivele desemnând grade de mdenie („aştept pe mama / tata”, în limba literară, „aştept pe sora / fratele / cumnata / pe cumnatul / pe naşa”, sunt nerecomandate). Structurile cu modificatori substantivali în dativ conservă particularităţile arhaice de construcţie fără articol hotărât („nepot cumnatei mele”), în timp ce structurile cu modificatori pronominali în dativ presupun articularea hotărâtă în limba actuală, spre deosebire de secolele anterioare („cartea-i interesantă” / „*carte-/ interesantă”). Substitutele pronominale şi numerale nu se articulează, funcţionând ca substitute ale unor grupuri nominale definite; articolul hotărât intră doar ca formant în structura unora dintre pronume. Dintre numeralele ordinale folosite adjectival, doar primul acceptă articularea hotărâtă în antepunere („prima/ inconvenient” / ?„inconvenientul prim”), celelalte având articolul hotărât ca formant în structura lor internă („elevul al doi/ea” / „al doilea elev”). La celelalte numerale ordinale din serie, limba actuală tinde să dezvolte opoziţia pragmatică [- / + Ancorat discursiv] prin intermediul lui cel („al doilea elev” / „cel de al doilea elev”, vezi Vasilescu 2009a). Faţă de secolul al XlX-lea când, în absenţa unor specificări normative, uzul era încă fluctuant („adevărat al meu prietin”, „sângur adivăratul prieteşug”, XIX, Sintaxa, 2.1.3.1), în secolul al XX-lea norma stabileşte neechivoc regula: articolul hotărât se fixează pe constituentul aflat în extremitatea stângă a grupului nominal („importantul eveniment”, „noul format”,,principalii vinovaţi”); fluctuaţii minore se mai înregistrează azi în grupurile nominale conţinând ca modificator adjectivul întreg („întreg obrazul”/„întregul obraz”, „întreg drumul” / „întregul drum”). Dubla articulare (a centrului substantival şi a modificatorului) (XIX, Sintaxa, 2.1.3.1) este respinsă de sistemul actual. Dacă în prima jumătate a secolului se mai înregistra în limba vorbită şi accidental în limba unor scriitori importanţi - „bietului copilaşu/a/ ăstuia” (Brătescu-Voineşti), „săraca/ părinte/e”, „săraca nevasta mea” (Sadoveanu), „bieta/ tată/ tău (Rebreanu)”-, astăzi dubla articulare s-a fosilizat în 748 câteva structuri, considerate de Sandfeld, Olsen (1936: 18) apozitive („săracul tata”, „biata mama”) şi persistă doar în limba populară, ca o conservare a unei particularităţi structurale arhaice a limbii sau ca marcare emfatic-afectivă a grupului nominal („palton/// ăla nou” / „paltonul ăla nouF„copila/ cuminte” / „copila/ ăla cumintele”, „maşini/e alea mari, lungile"). Forma articulată a nominalelor cu semnificaţie numerică inerentă (mie, sută, milion) are citire distributivă („500 dolari pentru mia de metri cubi”, apud Stan 2009b). Pentru articolul nehotărât, statutul de morfem liber aşezat în faţa substantivului (un om, nişte oameni) se conservă din secolele anterioare şi, ca în toată istoria limbii române, articolul nehotărât se poziţionează în extremitatea stângă a grupului nominal: „un om extraordinar” / „un extraordinar om”, „nişte muncitori foarte pricepuţi” / „nişte foarte pricepuţi muncitori”. Fluctuaţii nesemnificative se întâlnesc în grupurile nominale cu modificatorul aşa: „aşa un ajutor” / „un aşa ajutor”, „aşa un ordin” / „un aşa ordin”. în decursul secolelor anterioare, uzul a consacrat absenţa articolului nehotărât în faţa substantivului nume predicativ neurmat de determinări („El este scriitor”). La jumătatea secolului al XX-lea, sub influenţa francezei şi a germanei, se înregistrează tendinţa de articulare nehotărâtă a substantivelor nume predicative. Structurile au fost înregistrate de Iordan (1943): „înainte de a fi un scriitor, era un gazetar şi un economist”, „Blaga este în primul rând un filozof şi un poet". Avram (19972: 106) notează o diferenţă semantică între „este poet” şi „este un poet” (categorizare vs calificare), „este gazetar” şi „este un gazetar” (categorizare vs calificare depreciativă) şi combate tendinţa uzului de articulare nehotărâtă a numelui predicativ. După 1989, sub influenţa limbii engleze, tendinţa se accentuează însă, structurile fiind simţite mai precise datorită, probabil, marcării prin articol a procesului de referenţializare; articolul nehotărât funcţionează contextual ca intensificator al unor conotaţii pozitive („e un deştept”, „e o drăguţă”, „e o frumoasă şi o drăguţă”) sau negative („e un prost şi un rău”, „e o naivă”). S-a observat prezenţa, începând din secolul al XVI-lea, a articolului nehotărât în faţa unor pronume (vezi Nicolae 2008). în secolul al XX-lea sunt înregistrate două tipuri de contexte de acest fel: (i) contexte specifice limbii vorbite, în care articolul are rolul de a substantiviza pronumele, producând, în acelaşi timp, efecte de sens (un ăsta, o aia „o persoană neînsemnată”, un oarecare „un om necunoscut / neimportant”, un nimeni şi un nimic, puternic depreciativ); (ii) contexte specifice stilului înalt („altul a spus că... / un altul a spus că...”, „acelaşi a spus că...” / „un acelaşi a spus că...”), în care articolul nehotărât ataşează reperului asociat cu substitutul semnificaţia „pluralitate conturabilă discursiv şi mai restrânsă” (vezi Nicolae 2008: 123). Lucrările descriptive înregistrează contextele de tip (i) în rândul mijloacelor de substantivizare; în legătură cu contextele de tip (ii) unele lucrări normative acceptă structurile (Iordan 1956), altele le resping (Graur 1976, 1987). Construcţiile împrumutate din franceză sunt considerate de Iordan (1954: 411) utile pentru marcarea unei opoziţii semantice (nedefinit / nedefinit + selecţie din mai multe grupe); „un altul este mai nedefinit decât altuP\ Graur considera contradictorie coprezenţa articolului hotărât din structura pronumelui şi a articolului nehotărât. 749 în mod analog, articolul nehotărât apare din ce în ce mai frecvent în faţa numeralelor ordinale: „primul succes!” / „un prim succes a fost înregistrat...”, „a doua problemă” / „o a doua problemă ar fi...”, „a treia situaţie” / „o a treia situaţie pe care o vom prezenta este cea a unui copil părăsit de mama sa”. Se conturează astfel o nouă opoziţie pragma-semantică: ierarhizare a substantivului într-un şir („Se pun două întrebări: prima întrebare, cine i-a dat această informaţie, a doua întrebare, de unde are datele mele de contact”) v.v ierarhizare şi referenţializare a substantivului ierarhizat („Se pun două întrebări: o primă întrebare, cine i-a dat această informaţie, o a doua întrebare, de unde are datele mele de contact”). Prezenţa articolului nehotărât în faţa numelor proprii folosite metonimic este din ce în ce mai frecventă în stilul înalt (un Grigorescu, un Eminescu, vezi XX, Articolul, 4.1.1), în a doua jumătate a secolului se înregistrează folosirea colocvială a articolului nehotărât pentru a exprima imprecizia, eventualitatea, aproximarea: „la un 9 seara”, „la un 21 de ani” (Stan 2009b). Cumulul de articole. Situaţiile în care, în cadrul unui grup sintactic, apar simultan atât articolul hotărât, cât şi articolul nehotărât (un altul / o alta), sunt puţine. Structurile simt criticate în prima parte a secolului al XX-lea (Sandfeld, Olsen 1936: 187), dar tind să fie acceptate în cea de a doua jumătate a sa (Avram 19972: 107). Limba vorbită şi, mai rar, cea scrisă înregistrează aceste construcţii, exprimând simultan individualizarea şi diferenţierea faţă de clasa obiectelor din care este izolată entitatea la care se face referire (vezi Nicolae 2008). Articolul zero. Spre deosebire de substantivele articulate - cu citire referenţială sau generică - substantivele nearticulate au rar citire generică („Corb la corb nu scoate ochii”, „Cui pe cui se scoate”), dar adesea lecţiunea „calitate” („Caut menajeră1’, „Aceşti copii sunt viitori campioni”, „Nu am primit de la şcoală carte de matematică”). Uzul nearticulat al substantivelor a fost înregistrat la începutul secolului în special ca procedeu stilistic: „a trebuit să treacă multă vreme până ce soţ şi soţie s-au înţeles”, „cal şi călăreţ păreau un vârtej ritmat”, „nu-şi lăsase casă şi nevastă să vină să mă caute, m-a dus pe mine” (apud Sandfeld, Olsen 1936: 54). Pe parcurs s-a îmbogăţit cu un uz jurnalistic, specializat pentru unele titluri: Aviatori americani trec oceanul”, „Viitoare campioane de golf’, familii cu opt sau zece copii nu constituie o raritate” (apud Graur 1968); de asemenea, cu un uz administrativ, în construcţiile atributive categoriale: „academician Iorgu Iordan”, „inginer Ivan Makarovici” (apud Graur 1968), „hotel Intercontinental Bucureşti”. Procedeul, prezent în limbă şi înainte de 1989, este astăzi frecvent, după modelul limbii engleze, la titlurile de ziar: „Convorbiri româno-chineze”, ,Jntâlnire cu cultura”, „Tehnologie eficientă”, „Puncte cardinale”, poliţist agresat de infractori”. Este, de asemenea, prezent în limbajele specializate: „aveţi boală cardiacă ischemică”, „riscul de deces de cauză cardiovasculară” (apud Stan 2009b), unde nominalul nearticulat tinde să dobândească funcţie metalingvistică. în stilul telegrafic de la mica publicitate limba actuală a impus folosirea nearticulată a substantivului, alături de alte elipse: „Domn titrat caută doamnă gospodină, serioasă, fără obligaţii”, „Pensionar, ofer casă, masă pentru ajutor menaj”. 750 3.8.9. Topica adjectivuluipropriu-zis în grupul nominal Topica adjectivului în raport cu centrul nominal depinde de calitatea de substantiv, respectiv de pro-formă a acestuia din urmă (pronume, numeral substitut). Grupul nominal cu centru substantiv. Atât norma, cât şi uzul secolului al XlX-lea consemnează topica relativ liberă a adjectivului faţă de substantiv; deopotrivă adjectivele calificative şi cele categoriale puteau fi antepuse şi postpuse (vezi XIX, Sintaxa, 2.1.3). în secolul al XX-lea adjectivul se fixează în postpoziţie. Astfel, adjective categoriale, care în secolul anterior apăreau şi în antepoziţie, se fixează acum în postpoziţie: „pentru cinstirea mortului ei bărbat / bărbatului ei mort”, „ activă datorie / datorie activă”, „spre curată primire / primire curată sau lepădare de moştenire”). Structura grupului nominal (substantiv + adjectiv) este consolidată de pătrunderea în limbă a unui număr mare de adjective neologice invariabile -diverse ca sferă semantică şi frecvente în toate stilurile funcţionale -, care nu pot apărea decât în postpoziţie (vezi supra 1.14.3.). Antepunerea adjectivelor calificative variabile produce diferenţieri semantice („om mare / mare om”, „directoare foarte tânără / foarte tânăra directoare”, „director nou / noul director”) sau pragmatice (emfază: „înalt spirit revoluţionar”, „nespusă durere”, „ adâncă preţuire”, „extraordinară energie”, „deosebit curaj”). Sandfeld, Olsen (1960: 98, 102, 104) notează că „adjectivele postpuse marchează în mod obiectiv o proprietate”, în vreme ce inversiunea este rezultatul unei calificări subiective, a emfazei. Autorii inventariază şi tipurile de adjective obligatoriu postpuse: adjectivele invariabile (gata, sadea), cele desemnând culori, forme, religii, naţionalităţi, originea, includerea în clasă. Adjectivele la superlativ apar frecvent antepuse {„cel mai important eveniment”), în timp ce adjectivele la comparativ antepuse simt din ce în ce mai puţin frecvente faţă de secolul anterior („o mai plină de taină minune” > „o minune mai plină de taină”). Antepunerea adjectivelor a fost favorizată în secolul al XX-lea de calcuri din alte limbi. Astfel, raportându-se la texte din prima jumătate a secolului, Graur (1987) remarcă frecvenţa antepunerii unor adjective neafective sub influenţa limbii franceze / germane / ruse {„modernă mamă”, „avansată idee”, „controversată teorie”), sintagme pe care atunci autorul le considera inacceptabile, dar care astăzi au intrat în uzul curent („o modernă fabrică de plăci fibro-lemnoase”, „moderna fabrică de rulmenţi din Bârlad”, „un modem hotel”). în limba de lemn antepunerea adjectivelor era extrem de frecventă ca procedeu sintactic de emfază: „vastă arenă”, „nesecat izvor”, splendide statuete”, „nobilă abnegaţie”, gigantică ordine”, „întregul popor” (apud Bulgăr 1962). In limba de azi câştigă teren adjectivele obligatoriu antepuse, specializate semantic {, fostul secretar de stat”, „presupusul asasin”, „adevăratul / falsul om de afaceri”, ,pretinsul succesor”) având ca model structuri din faze anterioare de limbă {„obştescul sfârşit”, „sfântul părinte”). Zafiu (2001: 157) înregistrează în texte de după 1990 inversiunea forţată a unor adjective, ca rezultat al calcului din engleză {„bunele dumneavoastră hotărâri”, „buna dumneavoastră formă”, „eternele recomandări ale mamei dumneavoastră”). într-o succesiune de două adjective, dintre care unul categorial şi celălalt calificativ, adjectivul categorial îl precedă pe cel calificativ („mâncare românească 751 gustoasă', „carte tibetană tradusă în engleză”), deşi, rar, în limba vorbită în special, se înregistrează abateri („accident grav feroviar”, „n-avea procese prea multe personale”, apud Croitor et al. 2010: 75). Atunci când adjectivul are un determinant, el apare în limba actuală postpus, faţă de sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când se înregistrau situaţii de antepunere a adjectivului cu determinant {„cel mai lipsit de gust amestec de mahala”, „vrednicul de cinste şi crezare general Corban”, „ celui mai iubitor de artă om ce am cunoscut în viaţă”, neobişnuită la el uitare a stăpânirii de sine”). „Această particularitate se regăseşte în slavă (rusă, poloneză), dar nu şi în limbile romanice sau germanice, unde, în cazuri asemănătoare, adjectivul precedă imediat substantivul” (Sandfeld, Olsen 1960: 117). în cazul adjectivelor participiale se poate distinge între adjectivele participiale slabe (la care predomină trăsăturile verbale) şi adjectivele participiale tari (la care predomină trăsăturile adjectivale). Adjectivele participiale slabe se plasează după substantiv („cartea cumpărată’, „oamenii filmaţi", „întâmplările povestite”, „spectacolul promovat, „destinaţii solicitate”); antepunerea nu este posibilă astăzi decât dacă adjectivele respective sunt modificate de morfemele gradării sau de intensificatori adverbiali {„cea mai cumpărată carte”, „cei mai filmaţi oameni”, „cele mai povestite întâmplări”, „cele mai solicitate destinaţii”, „mult promovatul spectacol”); dacă adjectivul are regim prepoziţional, antepunerea este blocată („organismul predispus la îmbolnăviri” / „*predispusul la îmbolnăviri organism” / „*cel mai predispus la îmbolnăviri organism”). Adjectivele participiale tari, mult mai puţine, permit atât postpunerea, cât şi antepunerea pentru emfază („omul obosit / „obositul om”, „puşcăriaşul hăituit / „hăituitul puşcăriaş”). Numeralele cardinale se fixează, încă de la începutul secolului, în antepunere (Slavici 1914); în stilul administrativ, este încă posibilă postpunerea („lei 200”; „pături: 22; feţe de pernă: 44; cearcafuri: 22”); postpunerea datelor calendaristice în raport cu luna, înregistrată la începutul secolului {februar 26), dispare din uz (vezi XX, Numeralul, 1.2). Tendinţa de înlocuire a numeralului ordinal cu numeralul cardinal, mai simplu, mai concret, a condus la apariţia unui număr limitat de structuri cu cardinal postpus, cu utilizare autonimică: „regimentul 2”, „lecţia 5”, „pagina 7”, „etajul 10” (pentru „regimentul al doilea”, „ lecţia a cincea”, „ pagina a şaptea”, „ etajul al zecelea”). Numeralele ordinale apar de preferinţă în antepunere, cu focalizarea numeralului {„al doilea copil”, „a treia zi”, „al patrulea argument”, „a cincea neregulă”); prin postpunere, focusul se deplasează pe substantivul centru al grupului nominal („copilul al doilea”, „ ziua a treia”, „argumentul al patrulea”, „neregula a cincea”). în anumite sintagme, diferenţa de topică se corelează cu o diferenţă semantică („a doua clasă” / „clasa a doua”, „ a doua calitate” / „calitatea a doua”). Numeralul care deschide seria ordinalelor {primul) şi adjectivul care încheie această serie {ultimul) acceptă, în limba actuală, doar antepoziţia {„primul om” / „*omul prim”, „ultimul om” / „*omul ultim”); postpoziţia, posibilă în secolele anterioare (vezi Stan 2009a), este rar întâlnită în secolul al XX-lea, limitată la exprimarea pedantă, pretenţioasă, preţioasă („soluţia primă ce se impune”, „ este măsura ultimă la care vrem să apelăm”). întâi, sinonim al lui primul, este puţin folosit, în câteva structuri clişeizate, iar topica lui în cadrul grupului nominal se corelează cu o diferenţă de 752 sens („clasa întâi’ / „întâia clasă”, „ziua întâi" / "întâia zi”). Legarea prepoziţională a numeralului ordinal de substantiv, posibilă în secolele anterioare („soţul dintâi" ; „soţia de-a doua”, vezi Stan 2009a), nu se mai realizează decât popular şi regional astăzi. Pentru numeralul întâi norma literară a respins multă vreme acordul în gen („clasa întâi”, nu „clasa întâia”); DOOM2 acceptă această variantă, dând prioritate uzului aproape generalizat. Iordan (1947: 46- 47) critica tendinţa de contopire a finalei substantivelor feminine cu formativul numeralului ordinal („clasa doua", „partea cincea"). Lexemele încadrate prin tradiţie la numeralele multiplicative au ieşit din uz. Astăzi se mai folosesc îndoit, însutit, mai rar întreit, împătrit, înmiit. Ca determinanţi adjectivali s-au îndepărtat de sensul originar, dobândind un sens neologic specializat: îndoit înseamnă astăzi „în părţi egale” („vin îndoit cu apă”), întreit, împătrit, adesea folosite în serie au sensul general de „mai mare” („firma are azi un profit îndoit, întreit, împătrit”), iar însutit, înmiit introduc ideea de gradare „cu mult mai mare” („firma are astăzi un profit însutit, dacă nu înmiit comparativ cu anul 1990”) (vezi Nicolae 2009a); dacă în prima parte a secolului era posibilă antepunerea lor („Proprietatea noastră are o îndoită origină”, Titulescu), azi au topica limitată la postpunere. Numeralul amândoi apare atât în antepoziţie, cât şi în postpoziţie, alături de un substantiv articulat hotărât {„amândoi copiii” / „copiii amândoi ). Numeralul distributiv apare în antepoziţie {„câte doi copii”, „câte 3 felii la fiecare”). Grupul nominal cu centru substitut. Datorită mecanismelor anaforice, deictice, generice sau de cuantificare la care participă, substitutele (pronume şi numerale) funcţionează, de obicei, ca grupuri sintactice fără determinări. Nu pot primi determinări adjectivale pronumele personale, pronumele demonstrative de identitate, unele nehotărâte, relativele, interogativele, numeralele. Pot primi determinări adjectivale facultative pronumele demonstrative de apropiere, depărtare, diferenţiere {„acesta / acela nou / celălalt vechi”), unele nehotărâte („oricine interesat”, „ cineva important”, „ceva bun”) şi negative („nimeni interesat’, „nimic important”). Substitutele pot apărea şi în contextul unor pseudomodificatori, propoziţii reduse la participiu („Oricine, anchetat, ar face acelaşi lucru”, „El, neatent, a greşit”) sau la gerunziu („în poza asta sunt eu, urcând pe munte”). în toate aceste situaţii adjectivul apare obligatoriu postpus. 3.8.10. Topica adjectivului pronominal în grupul nominal După fluctuaţiile înregistrate în secolul al XlX-lea (vezi XIX, Sintaxa, 2.1.3), în secolul al XX-lea adjectivele pronominale îşi fixează poziţia faţă de substantiv. Astfel, adjectivul pronominal de întărire apare în ambele poziţii („Ion însuşi” / „însuşi Ion”, „omul însuşi / însuşi omul / omului însuşi / însuşi omului”, „Ion însuşi / însuşi Ion / lui Ion însuşi l ?„lui însuşi Ion”) (GALR I: 221 ş. u.). Variaţia de topică pare să se coreleze însă cu două lecţiuni distincte: însuşi Ion (lecţiune emfatică, „chiar Ion, nimeni altul decât Ion”) / Ion însuşi (lecţiune contrastivă, „Ion, şi nu altcineva”). Posesivul se fixează în postpoziţie: dacă în secolul al XlX-lea predomina, în stilul înalt şi în poezie, posesivul antepus, iar în limba vorbită şi în proză cel postpus, acum posesivul antepus este simţit arhaic sau poetic. Este rar folosit în antepunere, cu intenţii expresiv-retorice {„a mea mamă”, „a noastră profesoară”, structuri analoge cu genitivul pronumelui personal, a ei mamă, Zafiu 2001: 79) sau 753 în structuri clişeizate (formule de încheiere, „al tău prieten, ZZ”). De altfel, Slavici (1914), interpretând posesivul ca genitiv al pronumelui personal, îl descrie întotdeauna ca fiind postpus, însoţit de particula a când nu stă imediat după substantivul determinat. Iordan (1943) înregistrează structuri sintactice bazate pe inversiune, în care posesivul tinde să fie înlocuit de structuri prepoziţionale locative („în ţara noastră > la noi în ţară”, „în buzunarul meu > la mine în buzunar”). Atunci când centrul substantival al grupului este determinat de un adjectiv propriu-zis şi de un posesiv, în limba actuală posesivul precedă adjectivul („colegii noştri studioşi”, „prietenii mei credincioşi”), iar structurile cu posesivul în extremitatea dreaptă reperate la începutul secolului, sunt simţite azi arhaice („oamenilor distinşi ai noştri', „fratele cel mare al lui', „tătuca bătrân a meu", „bucăţi din viaţa zbuciumată a lui', apud Sandfeld, Olsen 1962). Cu adjectivul propriu-zis antepus, la începutul secolului erau posibile structuri cu posesivul / genitivul intercalat între articolul nehotărât şi substantiv („o veche a lui cunoştinţă”, „o diplomatică a lui răceală”, apud Sandfeld, Olsen 1962), în timp ce în limba de azi, posesivul / genitivul este obligatoriu postpus substantivului articulat nehotărât, dar obligatoriu antepus substantivului articulat hotărât („o veche cunoştinţă a lui / vechea lui cunoştinţă”, „o diplomatică răceală a lui / diplomatica lui răceală”). Situaţia adjectivelor demonstrative este complexă, pe de o parte datorită celor patru subtipuri semantice, organizate pe axa apropiere - depărtare (acesta - acela), respectiv identitate - diferenţiere (acelaşi - celălalt), pe de altă parte datorită numărului mare de variante lexicale (seria compusă etimologic cu ecce vs seria simplă) şi fonetice pe care fiecare element în parte le cunoaşte, unele cu circulaţie generală, altele cu circulaţie populară, regională sau dialectală. Topica acestor forme faţă de nominalul centru al grupului sintactic a variat în istoria limbii (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 2.1.3). Judecând situaţia global, se poate spune că adjectivele din toate cele patru subclase semantice (cu unele variaţii formale) au ocupat atât poziţie prenominală, cât şi poziţie postnominală. în secolul al XX-lea topica formelor literare — acest(a), acel(a), acelaşi, celălalt — se fixează astfel: acest, acel, acelaşi obligatoriu în antepoziţie, după ce la începutul secolului acelaşi fiisese înregistrat şi postpus (apud Iordan 1943, „psihologii şi tendinţe aceleaşi', „supuneri la un plan acelaşi")-, acesta, acela în postpoziţie; celălalt atât în antepoziţie (cel mai frecvent), cât şi în postpoziţie (emfatic). Cercetările cantitative pe corpusuri de limbă actuală, vorbită şi scrisă, indică preferinţa pentru formele antepuse (Nicula 2009), iar cercetările calitative (Vasilescu 2009c) surprind tendinţa constituirii unor opoziţii pragmatice asociate celor două posibilităţi de topică; de altfel, Iordan (1943) considera formele postpuse specifice limbii vorbite. Dintre formele simple DOOM1 acceptă în limba literară colocvială asta, întotdeauna postpus; în uzul celor două forme paralele aceasta / asta tinde să se constituie opoziţia formal (scris şi vorbit) / informai (scris şi vorbit). După o topică fluctuantă în secolele anterioare (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 2.1.3), în limba literară cuantificatorii nedefiniţi tind să se fixeze în antepoziţie. Astfel, majoritatea cunatificatorilor acceptă doar antepoziţia (alt, orice, oricare, ceva, careva, câtva, fiecare, oarece, fiece); câţiva acceptă postpoziţia, corelată însă cu pierderea valorii cuantificaţionale şi apropierea de o valoare adjectivală („să-mi dai bani oricâţi, nu mă supăr”, cu sensul „mulţi”; „un om oarecare", cu sensul 754 „neimportant”) (Stan 2009b); mulţi, puţini, toţi apar mai frecvent în antepoziţie, deşi postpoziţia nu este exclusă pentru focalizarea cuantificatorului. Câţiva cuantificatori arhaici şi populari {alde, niscaiva), întotdeauna antepuşi, sunt fructificaţi expresiv în limba presei actuale cu diverse sensuri contextuale (pentru alde, vezi Zafrn 2009b). în prima parte a secolului, Iordan (1943) înregistrează pe alt şi în postpoziţie („a unei lumi alte”, „a unei sensibilităţi alte”). Ca şi în secolele anterioare, adjectivele pronominale relative şi adjectivele pronominale interogative sunt antepuse nominalului. Generalizând, se poate spune că în limba literară actuală poziţia adjectivelor pronominale este complementară cu poziţia adjectivelor propriu-zise: dacă în topica standard adjectivele propriu-zise apar în postpoziţie, adjectivele pronominale apar în antepoziţie. în ambele cazuri, inversiunea („topica afectivă”) îşi asociază o lecţiune diferită: în cazul adjectivului propriu-zis inversiunea produce emfază şi uneori diferenţe de sens (vezi supra 3.8.9), iar în cazul adjectivelor pronominale are diverse efecte pragmatice. Postpunerea adjectivelor pronominale (cu excepţia lui mulţi, puţini, cu statut intermediar între adjectivele propriu-zise şi cuantificatori, Pană Dindelegan 2003b: 65) evidenţiază o structură specială a grupului nominal în limba română, comparativ cu alte limbi: substantiv + articol hotărât + adjectiv pronominal. 3.8.11. Topica nominalului modificator în grupul nominal Nominalul modificator, indiferent de caz, este întotdeauna postpus centrului de grup: substantivele şi pronumele în genitiv („cartea Măriei”, „cartea copiilor”, „cartea ei”, „cărţile câtorva”, „cărţile acestora”, „cartea nimănui”), ca şi cele în dativ („frate cumnatului meu”, „cartea-//”). Formele inverse cu genitivul {„a Măriei carte”, „a ei carte”), înregistrate în secolul trecut (XIX, Sintaxa, 2.1.3), se păstrează azi doar regional sau cu uzuri poetice ori retorice. Atunci când modificatorul unui centru nominal este un grup prepoziţional (incluzând un nominal, un infinitiv sau un adverb), acesta este obligatoriu postpus, ca şi în secolele trecute („cartea de la tine”, „cartea de pe masă”, „dorinţa de a pleca”, „cartea de sus”). 3.8.12. Topica altor modificatori în grupul nominal Ca şi în secolele trecute, grupul verbal modificator este întotdeauna postpus centrului: „oameni alergând', „ valuri spumegând’. Grupul adverbial modificator, slab reprezentat în limbă, subordonat unor substantive postverbale, este postpus centrului nominal: „sosirea ieri”. Atributivele sunt obligatoriu postpuse regentului. Dacă în secolele anterioare se mai înregistrau în texte intercalări între propoziţia în care se include antecedentul şi propoziţia atributivă (vezi Stan 2009a, XIX, Sintaxa, 2.1.4), în secolul al XX-lea norma academică impune adiacenţa lor. 3.8.13. Topica relativă a modificatorilor în grupul nominal în secolul al XX-lea topica modificatorilor în grupul nominal tinde să se fixeze, după ce a cunoscut unele fluctuaţii în secolele anterioare. 755 Atunci când unul dintre modificatori este un posesiv acesta apare imediat după nominal, în timp ce modificatorii adjectivali îi urmează („bluza mea nouă”); ordinea „bluza nouă a mea” este posibilă în limba vorbită mai degrabă ca o autocorecţie prin adăugare de informaţie. Inversiunea antrenează de obicei ambii modificatori {„noua mea bluză”), structura doar cu adjectivul inversat fiind simţită arhaică {„noua bluză a mea”). Posesivul apare în imediata vecinătate a nominalului şi atunci când al doilea modificator este un grup prepoziţional („cartea mea de română’, „întâlnirea noastră de 25 de ani”). în grupurile nominale cu doi modificatori, unul prepoziţional, celălalt în genitiv, modificatorul prepoziţional îl precedă pe cel în genitiv („cartea de matematică a elevului”, „sosirea la Bucureşti a artistei”). Inversiunea nu este posibilă la adjectivele intensionale (*„cartea elevului de matematică”, *„ardeii femeii proaspeţi”), dar este posibilă la atributele care determină substantive postverbale („sosirea artistei la Bucureşti”). Când centrul nominal are mai mulţi modificatori, ordinea este: modificator adjectival + modificator prepoziţional + modificator în genitiv („pălăria nouă de paie a bunicului”). Inversiunea atrage după sine introducerea în sintagmă a lui cel („pălăria cea nouă de paie a bunicului”). Când centrul nominal este modificat de un numeral ordinal cu valoare adjectivală antepus, posesivul / genitivul modificator al aceluiaşi nominal apărea în prima parte a secolului şi în postpoziţie („primele manifestări ale ei”, Rădulescu-Motru), în timp ce în norma limbii literare actuale recomandă antepoziţia posesivului / genitivului („primele ei manifestări” / ?„primele manifestări ale ei”). Lucrările normative insistă asupra topicii corecte, pentru o exprimare clară („Festivalul tineretului şi studenţilor pentru pace”, criticată de Graur 1987: 138). 3.8.14. Topica adverbelor slabe în grupul nominal Cliticele adverbiale pot apărea în grupul nominal în ipostaza de adverbe slabe (Mîrzea Vasile 2008: 309-310). Acestea se plasează în extremitatea stângă a grupului nominal sau a grupului prepoziţional. Uzul neîngrijit prezintă însă fluctuaţii demonstrând că procesul fixării topicii nu s-a încheiat: „şi fără acest loc / să rămâneţi fără şi acest loc de muncă”, „cam de 20 de ani / de cam 20 de ani”; „chiar despre acest eveniment / despre chiar acest eveniment” (apud Croitor et al. 2010: 77). în limba actuală există tendinţa înlocuirii adverbelor slabe din grupul nominal cu adverbe pline semantic, clişeizate {„inclusiv poetul”, „inclusiv cu părinţii jucătorului”, „inclusiv cu mâinile goale”, „inclusiv departamentul X nu funcţionează”), precum şi structuri pleonastice („inclusiv şi”) (Dascălu- Jinga 2009). 3.8.15. Topica în grupurile nominale bazate pe coordonare De regulă, termenii coordonaţi sunt adiacenţi („nimeni şi nimic”, „îi trebuie odihnă şi îngrijire”). Topica relativ liberă şi influenţa limbii vorbite asupra limbii scrise favorizează apariţia unor intercalări, adesea cu funcţie stilistică (apud Sandfeld, Olsen 1960: 54): „nimic nu-1 putea opri şi nimeni”, „odihnă îi trebuie şi îngrijire bună”, „se întoarse cuminţit şi - nu-i venea să creadă - fără dureri” . 756 3.8.16. Topica în grupul adjectival Complinirile adjectivului (complemente şi circumstanţiale) sunt adesea postpuse centrului adjectival: „dator colegilor lui, atent acum la detalii, preocupat rareori de rezultat, nehotărât adesea, bucuros de rezultat, hotărât să câştige, speriat de ce s-ar fi putut întâmpla”; în combinaţie cu adverbele, de obicei adverbul precedă adjectivul, deşi nici topica inversă nu este exclusă: „uşor accesibil” / „accesibil uşor”,,.realmente interesant” / „interesant realmente”. în timp ce complementele sunt obligatoriu postpuse, circumstanţialele pot fi şi antepuse, în funcţie de relevanţa lor comunicativă: „invidios adesea pe reuşitele ei” / „adesea invidios pe reuşitele ei” / „*pe reuşitele ei invidios adesea”. între central adjectival şi complinirile sale pot apărea intercalări, de obicei clitice adverbiale şi modalizatori: „veselă parcă de reuşită”; „ bună, cum se zice, la toate”; „premiant&, fireşte, la şcoală”. Morfemele de gradare sunt, de obicei, antepuse. Ca morfem al intensităţii, foarte se fixează în antepoziţie, în timp ce postpoziţia, frecventă în limba scrisă din secolul anterior (vezi XIX, Adverbul, 4), persistentă încă în prima parte a secolului al XX-lea (apud Sandfeld, Olsen 1960: 181), este posibilă doar ca inversiune stilistică în limba vorbită actuală („a venit, obosită foarte”). Celelalte morfeme ale gradării şi-au limitat ocurenţa: mult, întâlnit sporadic în prima parte a secolului {„mult iubit”, „mult învăţatul”, „mult ridicaţi deasupra...”, apud Sandfeld, Olsen 1960: 181), apare azi doar în contextul unor adjective participiale, în combinaţii adesea fixate de uz {„mult iubitul conducător”; „mult discutatul proiect de lege”, „mult dezbătutul subiect”, „mult doritul premiu ”); tare şi-a pierdut statutul de morfem al intensităţii, funcţionând ca intensificator lexical liber pe lângă verbe {„tare mă superi”, „mă enervează tare de tot”), adjective {„tare frumoasă” / „frumoasă tare”) şi adverbe („e greu tare” / „e tare greu”). Faţă de secolul anterior, foarte îşi pierde treptat calitatea de adverb modal cu topică liberă în relaţie directă cu verbul {, foarte se îngroziră”, „mă doare foarte”, vezi XIX, Adverbul, 4), dobândind exclusiv statutul de morfem al superlativului absolut care însoţeşte obligatoriu un adjectiv sau un adverb {, foarte tare”, ,foarte mult”, ,foarte bine” etc.). în limba vorbită, fosilizat, în construcţii emfatice ad-hoc foarte mai poate apărea, limitat, ca intensificator verbal (vezi XX, Adverbul, 6): „vă foarte mulţumesc”, „mă foarte interesează”, „m-ai foarte enervat”. Postpunerea se înregistrează izolat în registrul vorbit şi la superlativul relativ („stofele cele mai fine-, un săpun cel mai bun”), echivalând cu o revenire apozitivă asupra gradării adjectivului. în secolul al XX-lea se extinde exprimarea negramaticalizată a gradelor de intensitate în forma unor grupuri adjectivale cu determinant adverbial antepus paratactic {serios bolnav”, „perfect adevărat”,,profund incorect”, „greu bolnavă”, „adânc melancolic”, „uriaş crescută”, „profund convins”, „unanim acceptate”, ,parţial corecte”) şi, după modelul unor limbi străine, exprimarea superlativului cu ajutorai unor adjective cu sens defavorabil, care întăresc poziţia în sistem a structurii adverb + de + adjectiv {,groaznic de greu”; „teribil de cald”; „îngrozitor de tare”; „înfiorător de ciudat”); confuzia dintre adverb şi adjectiv în poziţia de gradare nu mai are aceeaşi amploare ca în secolul al XlX-lea („nespusă de frumoasă”, , fabuloase de mari”, ,grozavă de mare”, vezi XIX, Adjectivul, 4.1). Postpunerea adverbului intensiv în cadrai grupului adjectival, înregistrată în prima parte a secolului („graşi cumplit”, „sporită amarnic”, „mândri grozav”, „bolnavă straşnic”, 757 apud Sandfeld, Olsen 1960: 189) se limitează treptat doar la locuţiunile adverbiale („proşti la culme”, „bun la nebunie”). Prin calc din franceză se răspândesc galicisme de tipul „cum nu se poate mai pitoreşti”, „nu se poate mai de ispravă”, „cum nu se poate mai natural”, „un lucru dintre cele mai ciudate” (Sandfeld, Olsen 1960:190-191). In exprimarea comparaţiei, în topica standard, complementul comparativ este postpus adjectivului („dulce ca mierea”, „albă ca zăpada”)', pentru emfază grupul adjectival se reorganizează ca grup nominal cu modificator un grup prepoziţional („ca mierea de dulce”). în mod analog se reorganizează grupurile adjectivale cu modificatori adverbiali postsubstantivali („frumoasă foc / foc de frumoasă”), deşi schimbarea topicii nu este întotdeauna posibilă („gol puşcă” / *,puşcă de gol”). Cliticele adverbiale se plasează de obicei imediat înaintea adjectivului centru („cam bolnavă”, „chiar importantă”, „tot premiantă”, „şi deşteaptă”); schimbarea topicii este posibilă rareori („aproape învingătoare” / „învingătoare aproape”). 3.8.17. Topica în grupul adverbial Complinirile adverbului (complemente şi circumstanţiale) simt postpuse centrului: „departe de victorie”, „aidoma tatălui”, „concomitent cu concursuF, „referitor la situaţie”, „bine de ştiut”, „aproape de sfârşit”, „înainte de a termina”, „sigur că vine”, „indiferent că renunţă sau continuă”, „proporţional cu ceea ce s-a estimat”, „ asemenea cui a vorbit". Morfemele gradării sunt antepuse centrului adverbial: „mai bine”, „la fel de bine”, ,.foarte bine” ,.grozav de bine”. Realizările expresive pot fi antepuse sau postpuse: „greu peste măsură / peste măsură de greu”, „ bine peste poate / peste poate de bine”. Adverbele cantitative care funcţionează ca modificatori ai centrului adverbial sunt obligatoriu antepuse în construcţiile cu prepoziţie („destul de greu”, „ extraordinar de uşor”) sau atât antepuse, cât şi postpuse („realmente bine” / „bine realmente”). Cliticele adverbiale sunt antepuse („chiar bine”, „cam greu”, „tocmai acolo”). 3.8.18. Topica în grupul prepoziţional în cadrul grupului prepoziţional, prepoziţiile primesc drept compliniri grupuri nominale („lângă [casa piticilor]”) cărora le impun cazul acuzativ (majoritatea prepoziţiilor, ca de pildă, la, pe, sub etc.), genitiv (prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale în structura cărora intră ca formant articolul hotărât, ca, de pildă, în faţa, în spatele, în mijlocul etc.) sau dativ (graţie, mulţumită, datorită)', grupuri prepoziţionale („de [sub masă\”)', grupuri adjectivale („de [mic]”, „de [rea [ce este]]”); grupuri adverbiale („de [departe [de sat]]”); forme verbale nepersonale („pentru [a spune]”, „fără [a ezita]”); propoziţii conjuncţionale („fără [să regrete]”); propoziţii relative („cu [cine bănuiam]”, „pentru [când va veni]”). în toate situaţiile, prepoziţia precedă aceste elemente în limba actuală, ca şi în toate stadiile ei de evoluţie. Faţă de secolul anterior se înregistrează unele modificări de topică determinate de creşterea gradului de sudură a componentelor unor compuse: „ori supt ce pecete s-ar înfăţişa” (CL) faţă de „sub orice pecete s-ar înfăţişa”, singura topică posibilă astăzi. în mod analog: ori în ce caz > în orice caz; „s-o pârască apoi la Dragomir că nu-i nici de-o treabă” (Vlahuţă) > „că nu-i de nicio treabă”. Altele au grad mediu de sudură: „nici într-un fel (popular)” > „în niciun fel”. 758 Uneori, apar confuzii în utilizarea substantivului la dativ sau genitiv, ca urmare a regimului cazual impus de prepoziţie (apud Iordan 1966: 616): „datorită măsurilor luate, a eforturilor depuse de lucrători...”, „datorită cuceririi şi a însuşirii pământului dac”. 4. CONCLUZII Comparativ cu secolul anterior, în secolul al XX-lea nu se înregistrează modificări structurale privind actualizarea poziţiilor sintactice (regenţii şi clasele de substituţie) şi regulile de combinare. Influenţat de evenimentele socio-politice, contactul cultural sau contactul direct cu alte limbi (franceza şi germana în prima parte a secolului, rusa la jumătatea secolului, franceza şi engleza în ultima perioadă) au determinat intrarea masivă în limbă a unor neologisme care au favorizat calcul structural (preluarea, odată cu unitatea lexicală, şi a regimului său sintactic). Evoluţiile înregistrate pe parcursul secolului au reactivat însă o serie de disponibilităţi structurale existente în etapele anterioare de evoluţie a limbii române. Activitatea intensă de normare a uzului, dezvoltarea studiilor de sintaxă teoretică şi descriptivă, creşterea nivelului de educaţie lingvistică în rândul vorbitorilor cu diferite grade de instrucţie au determinat o nouă dinamică a raportului dintre normă şi uz. Astfel, s-au accentuat opoziţiile uz literar vs uz non-literar; înalt vs colocvial; literar vs popular, arhaic; general vs specializat, precum şi atitudinea vorbitorilor faţă de normă şi gradul de conformitate cu norma. în prima parte a secolului opoziţiile din plan lingvistic se corelau cu o opoziţie de factură sociologică, elite vs masa de vorbitori; spre jumătatea secolului activităţile de cultivare a limbii au vizat atenuarea acestei opoziţii prin influenţarea uzului ca urmare a popularizării normei în masa de vorbitori; după 1990 se produce o relativă neutralizare a opoziţiilor stilistice şi de registru prin fructificarea expresivă a uzului nonliterar. înregistrăm mai jos principalele evoluţii sintactice ale perioadei: • Se produc schimbări de regim sintactic, fie în sensul stabilizării fluctuaţiilor din secolul anterior, fie în sensul apariţiei unor verbe cu dublu regim sintactic (tranzitiv / intranzitiv, ergativ / cauzativ, reflexiv / nereflexiv, dativ / acuzativ, prepoziţional / cazual, infinitiv cu a / infinitiv fără a), corelat cu opoziţii semantice şi / sau de registru. • Se modifică poziţia formelor verbale non-finite în sistem, cu consecinţe asupra organizării sintactice a enunţului: procesul sistemic început în secolele anterioare, de înlocuire a infinitivului romanic cu conjunctivul de influenţă balcanică, se desăvârşeşte în secolul al XX-lea, determinând creşterea numărului de actualizări prin propoziţii conjuncţionale a unor poziţii sintactice (subiect, nume predicativ, complement direct, complement prepoziţional, circumstanţial) şi fosilizarea construcţiilor relative infinitivale; în structura predicatului complex cu operator modal sau aspectual se manifestă preferinţa netă pentru conjunctiv în locul infinitivului, iar operatorii aspectuali a fi şi a termina selectează supinul în locul infinitivului; creşte frecvenţa formelor non-finite în poziţia de modificator în construcţii complexe rezultate din amalgamarea unor grupuri sintactice (cartea merită citită, l-au diagnosticat ca având gripă porcină, dificultăţi derivând din lipsa organizării)', 759 gerunziul acordat, frecvent la sfârşitul secolului al XlX-lea, ulterior periferic în limbă, este revigorat spre sfârşitul secolului datorită latenţelor sale stilistice. • Se consolidează construcţiile cu câteva poziţii sintactice (complementul posesiv, complementul calităţii, complementul de agent, predicativul suplimentar, circumstanţialul), precum şi structurile pasive şi impersonale, ca urmare a îmbogăţirii clasei de substituţie, a frecvenţei în uz, precum şi a unor mecanisme sintactice de amalgamare; adjectivul pronominal de întărire îşi consolidează poziţia de determinant, uzul pronominal ieşind din limba literară. • Se precizează raporturile sintactico-semantice prin diverse procedee: repetarea mărcilor de subordonare (prepoziţie, al) şi a mărcilor semantice (superlativ, comparativ) la fiecare dintre termenii coordonaţi, în limba literară, contrar tendinţei uzului spre simplificare prin elipsă; o mai netă diferenţiere a poziţiilor sintactice; precizarea, prin prepoziţii specifice a relaţiilor semantice din grupul nominal; fixarea lui pe ca morfem al individualizării nominalului complement direct; fixarea dublării complementului direct şi indirect în limba literară, iar, în situaţiile cu dublare facultativă, evoluţia spre un procedeu sintactic de focalizare; eliminarea din limba literară a construcţiilor absolute cu subiect diferit de cel propoziţional; reducerea cumulului de valori circumstanţiale; marcarea neechivocă, în limba literară, a raporturilor semantice prin îmbinări cvasi-locuţionale („datorită faptului că”, „în locul unde”), conjuncţii şi adverbe specifice, corelative; precizarea relaţiilor transfrastice prin conectori pragmatici; după 1990, în limba scrisă, relativa renunţare la frazele lungi, arborescente, cu incidente, intercalări, paranteze, perioade retorice şi figuri de stil în favoarea simplităţii, clarităţii, preciziei sub influenţa stilului utilitarist anglo-saxon. • Se înregistrează modificări în sistemul operatorilor de coordonare şi subordonare (conjuncţii, pronume şi adverbe relative): modificări minore de inventar şi frecvenţă; limitarea polifuncţionalităţii şi tendinţa spre specializare semantică; specializarea stilistică a unor operatori. • Uzul evoluează în direcţia consecvenţei sistemice, prin tendinţa de restrângere, în limba literară, a fenomenelor izolate şi a excepţiilor în raport cu uzul: consecvenţa nelexicalizării subiectului-pronume în situaţii nemarcate de efecte suplimentare de sens; accentuarea slabei orientări spre subiect prin creşterea frecvenţei structurilor cu subiect nepersonal şi nedeterminat, cu subiectivă conjuncţională, a structurilor pasive cu agent opacizat; restrângerea situaţiilor în care poziţiile sintactice au o realizare atipică (subiect actualizat prin grup prepoziţional, grup posesiv, infinitiv, gerunziu, propoziţie relativă antepusă, infinitiv prepoziţional; nume predicativ actualizat prin grup prepoziţional şi grup posesiv; complementul indirect actualizat prin pronume formă accentuată) ori au regenţi atipici (complementul direct al verbelor de mişcare sau durative, al verbelor intranzitive cu aceeaşi rădăcină lexicală; complementul indirect dependent de adverbe, interjecţii şi nominale în construcţii eliptice); circumscrierea morfo-sintactică a ocurenţei genitivului sintetic şi a celui analitic, a coeziunii prin genitiv, respectiv prin prepoziţie în grupul nominal, a marcării cazuale şi prepoziţionale a complementului indirect, a pasivului canonic în raport cu pasivul se; circumscrierea situaţională pentru folosirea predicativă a formelor verbale non-finite. 760 • Sinonimia sintactică evoluează spre omonimii generate de opoziţii semantice, pragmatice, stilistice şi de registru, ca de pildă: obligaţie obiectivă / subiectivă („cartea e de citit” / „cartea trebuie citită”); partitiv / proprietate („un prieten de-ai mei” / „un prieten de-al meu”), referenţial / nereferenţial („casa boierului” / „casă de boier”, „istoriile obişnuite ale literaturii germane” / „istoriile obişnuite de literatură germană”); nemarcat / ironic, emfatic („cartea lui” / „cartea-i”); presupoziţie existenţială / presupoziţie partajată şi selecţie („cartea nouă” / „cartea cea nouă”); focalizare („rezultatul a fost trist” / „rezultatul a fost unul trist”; „văd că eşti obosită” / „te văd obosită”); perspectivă (obiectivitate / subiectivitate, „ambii pretind a avea dreptul de proprietate / să aibă dreptul de proprietate”); uz general / stil înalt („se identifică cu normele / normelor”, „ca să fim sănătoşi / pentru a fi sănătoşi”, „pasionat de artă” / „pasionat al artei”), literar / popular („casa fetei” / „casa la fată”); scris / vorbit („şi-a dat votul candidatului X” / „a dat votul candidatului X”). • Se limitează treptat unele redundanţe, de pildă: dubla exprimare a subiectului prin substantiv şi pronume în cazurile de focalizare sau în relative; cumulul de complementizatori; propagarea cliticului complement direct; dubla marcare a posesivului, prin complement posesiv şi atribut; dubla marcare cazuală în grupul nominal; marcarea simultană prin caz şi prepoziţie în grupul nominal. • Expresia tinde spre concentrare prin elipsă (elipsa auxiliarului ori a copulativului a fii, a mărcilor de coeziune din grupul nominal şi răspândirea subordonării paratactice la apoziţii, a enunţurilor telegrafice ori a uzului autonimic la numele proprii), prin reducerea propoziţiilor finite la gerunziu şi prin răspândirea tot mai largă a stilului nominal. • Se dezvoltă mijloacele sintactice de emfază şi de marcare afectivă, dintre care unele specifice limbii culte, altele specifice limbii vorbite, iar câteva comune celor două registre: dublarea de tip cult a subiectului, substituţia sum pro habeo, anticiparea clitică a propoziţiei completive directe, transpunerea subordonării în coordonare, structuri cu genitiv reorganizat sau cu grup prepoziţional reorganizat, construcţii tautologice, compunerea cu elemente savante, coordonarea cvasisino-nimelor, structuri pseudo-scindate, structuri nu...decât, marcarea coeziunii transfrastice prin anaforicul neutru asta, inversiunea, dublarea de tip popular a subiectului, organizarea enunţului în jurul unor interjecţii predicative, circumstanţialele exclamative independente, convertirea grupurilor nominale cu determinant adjectival în grupuri nominale cu determinant prepoziţional („fripturistul ăla mitocan de Arhire”), grupuri sintactice bazate simultan pe elipsă şi coordonare („Tu şi matematica!”). • Se amplifică preferinţa pentru mijloacele lexicale de modalizare, în defavoarea celor gramaticale. • Creşte consecvenţa în realizarea acordului gramatical, atât în limba scrisă, cât şi în cea vorbită; ezitările care mai persistă sunt provocate fie de structuri complexe (vizând acordul adjectivului nume predicativ cu subiectul multiplu realizat prin substantive de genuri diferite), fie de structuri care produc omonimii intolerabile (acordul adjectivului participial cu substantivele feminine la genitiv singular), fie de structuri greoaie (acordul adjectivului pronominal de întărire, al demonstrativului postpus). • Opoziţia topică standard vs topică inversă se corelează cu opoziţii legate de structura informaţională a enunţului, de emfază sau de proeminenţă discursivă. 761 în concluzie, în secolul al XX-lea s-a manifestat tendinţa de transformare a polisemiilor înregistrate la nivelul sistemului în omonimii lexico-sintactice şi / sau pragma-stilistice la nivelul uzului, ceea ce a conferit expresiei un grad sporit de precizie şi adecvare contextuală. SURSE AC -Academia Caţavencu. Caragiale [1877-1907] - I.L. Caragiale, Proză, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001. Călinescu [1939] - George Călinescu, Oglinda constelată, Editura Saeculum, Bucureşti, 1990. CL - Cuvântul liber, 1936. Co - Cotidianul, 3.07.2009. Delavrancea [1898] - Barbu Ştefanescu Delavrancea, Cum influenţează studiile clasice şi filosofice cerebraţiunea unui elev şi cum influenţează ştiinţele pozitive? în Ghimpu, Ţiclea (1993). DV - Dilema veche, iunie 2009. Eminescu [1876] - Mihai Eminescu, Opere, ed. D. Vatamaniuc, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999-2003. EvZ - Evenimentul zilei, 10.03.2009. Ghimpu, Ţiclea [1993] - Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, 1993, Retorica. Texte alese, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa”. Iordan [1943] - Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a ,greşeliloV\ Iaşi, Institutul de Arte Grafice Alexandru A. Ţerek, 1943. IVLRA - Liliana Ionescu Ruxăndoiu (coord.), Interacţiunea verbală în limba română actuală. Corpus şi tipologie, Bucureşti, Editura Universităţii, 2002. Kogălniceanu [1891] - Mihail Kogălniceanu, Discurs rostit la jubileul unui sfert de veac al Academiei Române, în Ghimpu, Ţiclea (1993). L - Libertatea, 19.11.2004. Mediafax, 30.08.2009. P- Pandurul, ianuarie 2009. Pârvan [1926] - Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982. Pro TV, 2007,2009. RRA - Radio România Actualităţi, 2010. Ralea [1932] - Mihai Ralea, Fenomenul românesc, Bucureşti, Editura Albatros, 1997. Rădulescu-Motru [1942] - C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc, Bucureşti, Editura Albatros, 1997. Rebreanu [1929] - Liviu Rebreanu, Ciuleandra, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985. Stancu [1948] - Zaharia Stancu, Desculţ, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973. Titulescu [1930] - Nicolae Titulescu, Progresul ideii de pace, Conferinţă la Universitatea din Cambridge, în Ghimpu, Ţiclea (1993). TVR, 2012. Vlahuţă [1911] - Alexandru Vlahuţă, România pitorească, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1972. Wald [1991] - Lucia Wald (ed.), Istoria gândirii lingvistice româneşti, Bucureşti, TUB, 1991. VR- Viaţa românească, 1936. 762 BIBLIOGRAFIE SIGLE PENTRU PUBLICAŢII: AUI = Analele Universităţii din Iaşi BL = Bulletin linguistique CL = Cercetări de lingvistică DR = Dacoromania FD = Fonetică şi dialectologie LL = Limbă şi literatură LLR = Limba şi literatura română LR = Limba română RRL = Revue roumaine de linguistique SCL = Studii şi cercetări lingvistice Alecsandri 1863 = Vasile Alecsandri (V. Mircesco), Grammaire de la langue roumaine, Paris. Alexi 1826 = Joannis Alexi, Grammatica daco-romana sive valachica, Viena, J. Geistinger. Andriescu 1979 = Alexandru Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XlX-lea, Iaşi, Junimea. Anghel, Comşulea et al. 1966 = Ioana Anghel, Elena Comşulea, Emese Kis, Ioan Stan, Topica propoziţiilor principale în proza beletristică română contemporană (Aspecte statistice informaţionale), în SCL, XVII, 6, p. 661-681. Arvinte 2002 = Vasile Arvinte, Normele limbii literare în opera lui Ion Creangă, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Arvinte 2007 = Vasile Arvinte, Normele limbii literare în opera lui I. L. Caragiale, Iaşi, Casa Editorială Demiurg. Avram [1958] 2005 = Mioara Avram, „Mijloace morfologice de diferenţiere lexicală în limba română”, în SCL, IX, p. 315-333; republicat în Avram 2005, p. 12-38. Avram 1960 = Avram, Mioara, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale în limba română, Bucureşti, Editura Academiei. Avram 1967 = Mioara Avam, „Contribuţii la studierea derivării cu -zv”, în SMFC IV, p. 87-111. Avram [1967] 2005 = Mioara Avram, „Genul comun în limba română”, în SCL, XVIII, 5, p. 479-489; republicat în Avram 2005, p. 64-79. Avram [1973a] 2005 = Mioara Avram, „O desinenţă regională la persoana a 2-a singular a mai-mult-ca-perfectului”, în SCL, XXIV, 5, p. 487-492; republicat în Avram 2005, p. 182-189. Avram [1973b] 2005 = „Prepoziţii neologice în limba română contemporană”, în SCL, XXIV, 3, p. 239-252; republicat în Avram 2005, p. 251-259. Avram [1974] 2005 = Mioara Avram, „Donnees dialectales recentes et le temoignage des anciennes grammaires du daco-roumain”, în XIV Congresso internazionale di linguistica e filologia romanza, Napoli, 15-10 aprilie 1974. Atti, II, Napoli/Amsterdam, p. 109-119; republicat ca „Date dialectale recente şi mărturia vechilor gramatici ale dacoromânei”, în Avram 2005, p. 39^9. Avram 1975a = Mioara Avram, „Despre formele de perfect simplu cu -ră la singular”, în SCL, XXVI, l,p. 27-36. Avram 1975b [2007] = Mioara Avram, „Particularităţi sintactice neromâneşti în diferite momente ale limbii literare”, în SCL, XXVI, p. 459-466; republicat în Avram 2007a, p. 93-103. Avram [1977] 1987 = Mioara Avram, „Despre flexiunea substantivelor feminine terminate în -(t)oare”, în LR, XXVI, 1, p. 5-13; republicat în Avram 1987, p. 89-97. Avram 1978 = Mioara Avram, „Lingvistica românească între 1828 şi 1870. Gramatică”, în Iordan 1978, p. 48-67. Avram [1979a] 1987 = Mioara Avram, „Un nou semn de punctuaţie”, în LR, XXVIII, nr. 2, p. 193-198; republicat în Avram 1987, p. 211- 216. Avram [1979b] 1987 = Mioara Avram, „Greşeli curente la unele forme articulate: dragele (mele) şi ultimele (ştiri)99, în LL, 2, p. 187-181; republicat în Avram 1987, p. 102-105. 763 Avram [1983] 2007 = „Coordonarea prin or în limba română”, în LR, XXXII, 5, p. 445^153; republicat în Avram 2007, p. 117-129. Avram 1987 = Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, Editura Academiei. Avram 1992a = Mioara Avram, „Introducere”, în Timotei Cipariu, Opere, II, ed. Carmen-Gabriela Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. XIII-XVI. Avram [1992b] 2005 = Mioara Avram, „Cultisme adverbiale cu sufixul -e în limba română”, în SCL, XLIII, 1, p. 9-19; republicat în Avram 2005, p. 234-250. Avram 19972, 20013 = Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Humanitas. Avram [1998] 2005 = „Sur quelques confusions dans le regime casuel des prepositions roumaines”, în RRL, XLIII, 5-6, p. 289-297; republicat ca „Despre câteva confuzii în regimul cazual al prepoziţiilor româneşti”, în Avram 2005, p. 279-289. Avram [2000] 2007 = „Probleme de cultivare a limbii la coordonarea adversativă”, în LLR, 2, p. 3-6; republicat în Avram 2007, p. 159-164. Avram [2003] 2005 = „încadrarea lexico-morfologică a prenumelor (şi pronominalelor) atât şi atare”, în LR, LII, 4, p. 123-127; republicat în Avram 2005, p. 156-161. Avram [2003-2004] 2005 = Mioara Avram, „Despre desinenţa -uri la substantivele feminine”, în Studia linguistica et philologica in honorem D. Irimia, AUI XLIX-L, p. 63-70; republicat în Avram 2005, p. 111-120. Avram 2005 = Mioara Avram, Studii de morfologie a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române. Avram 2007a = Mioara Avram, Studii de sintaxă a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române. Avram 2007b = Mioara Avram (coord.), Sintaxa limbii române în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române. Avram 2007c = Mioara Avram, „Propoziţiile subordonate”, în Avram 2007b, p. 219-276. Banciu 1910 = Axente Banciu, „Câteva spicuiri din dicţionarul greşelilor noastre de limbă”, în Pentru limbă. Doi articoli, Tipografia A. Mureşianu-Branişte, Braşov. Banciu 1913 = Axente Banciu, Cum vorbim şi cum ar trebui să vorbim româneşte? (Ardelenisme şi alte -isme), Braşov. Barbu 1943 = N. I. Barbu, „Remarques sur le style de la syntaxe poetique de M. Eminesco”, Langue et litterature, II, 1-2, 125-168 Bayer, Bhattacharya, Hany Babu 2007 = Josef Bayer, Tanmoy Bhattacharya, M. T. Hany Babu (editori), Linguistic Theory and South Assian Languages: Essays in honour of K. A. Jayaseelan, Amsterdam, John Benjamins. Bălăşescu 1848 = Nicolau Bălăşescu, Gramatică română pentru seminarii şi clase mai înalte (Gramatica dacoromână), Sibiu, Tipografia lui Gheorghiu de Clozius. Bălăşescu 1850a = Nicolau Bălăşescu, Elemente de grammatică română pentru şcolarii începători, Bucureşti, Tipografia lui Iosef Copainig. Bălăşescu 18502b = Nicolau Bălăşescu, Grammatică română pentru seminarii şi clase mai înalte, Bucureşti, Tipografia lui Iosef Copainig. Berea 1961 = Elena Berea, „Din istoria posesivului său, lui în limba română”, în SCL, XH, 3, 319-331. Berea-Găgeanu 1979 = Elena Berea-Găgeanu, Viitorul în limba română, [Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti]. Bidian 1973 = V. Bidian, „Persistenţa unor forme vechi la primele două persoane de plural ale perfectului simplu”, în CL, XVIII, 2, p. 217-225. Blajevici 1856 = Th. Th. Blazewicz [Blajevici], Theoretisch-praktische Grammatik der romanischen Sprache, ed. a Il-a, Lemberg. Bobb 1822-1823 = Ioan Bobb, Dictionariu rumanesc, latinesc si unguresc, dein orenduiala Excellentii sale preosfintitului Ioan Bobb, Vlădicul Făgăraşului asediat, tom I, A-L, in Clus, su typariul Typografii Colegiumului Reformaţilor prin Stephan Torok, 1822; tom II, M-Z, 1823. Botezan 2005 = Ioana Botezan,,Alegerile parlamentare din anul 1906 în Comitatul Arad”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 9/1, p. 127-141. Brăescu 2009 = Raluca Brăescu, „Observaţii asupra substantivizării adjectivului în limba română actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 75-94. Brăescu 2012 = Raluca Brăescu, Adjectivul în română. Sintaxă şi semantică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. 764 Brâncuş 1956 = Grigore Brâncuş, „Limba poeziilor lui Barbu Paris Mumuleanu”, în Vianu 1956a, p. 7-22; republicat în Brâncuş 2008, p. 30-42. Brâncuş 1957 = Grigore Brâncuş, „Sur la valeur du passe simple en roumain”, în Melanges linguistiques publies ă Voccasion du VIIF Congres des linguistes ă Oslo, Bucureşti, Editura Academiei, p. 159-173. Brâncuş 1964 = Grigore Brâncuş, „Titu Maiorescu şi problemele limbii”, în LR, XIII, 5, p. 483^193. Brâncuş [1975] 2007 = Grigore Brâncuş, „Observaţii asupra sufixului gramatical -ez al verbelor neologice”, în SCL, XXVI, 3, p. 247-254; republicat în Brâncuş 2007, p. 37^4. Brâncuş [1976] 2008 = Grigore Brâncuş, „Productivitatea conjugărilor în româna actuală”, în SCL, XXVII, 5, p. 485-492; republicat în Brâncuş 2008, p. 11-17. Brâncuş [1978] 2007 = Grigore Brâncuş, „Pluralul neutrelor în româna actuală”, în SCL, XXIX, 3, p. 253-262; republicat în Brâncuş 2007, p. 26-36. Brâncuş [1985] 2007 = Grigore Brâncuş, „Pluralul femininelor neologice din limba română”, în SCL, XXXVI, 1985, 3, p. 187-191; republicat în Brâncuş 2007, p. 21-25. Brâncuş 2007 = Grigore Brâncuş, Studii de istorie a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române. Brâncuş 2008 = Grigore Brâncuş, Studii de istorie a limbii române, II, Bucureşti, Editura Academiei Române. Bronsert 1992 = Siegfried Bronsert, „Zu einigen Aspekten der Adverbialsatzstruktur im Werk von Ion Creangă”, in Emst, Stein, Weber 1992, p. 271-281. Budai-Deleanu 1812 = Ion Budai-Deleanu, Fundamenta grammatices linguae romaenicae, în Budai-Deleanu 1970, p. 41-54. Budai-Deleanu c. 1815-1820a = Ion Budai-Deleanu, Temeiurile gramaticii româneşti, în Budai-Deleanu 1970, p 101-129. Budai-Deleanu c. 1815—1820b = Ion Budai-Deleanu, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti, în Budai-Deleanu 1970, p. 130-161. Budai Deleanu 1970 = Ion Budai Deleanu, Scrieri lingvistice, ed. M. Teodorescu, I. Gheţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică [manuscrise din 1812-1820]. Bulgăr 1956 = Gheorghe Bulgăr, „Particularităţi de limbă şi stil în opera lui C. Bolliac”, în Vianu 1956a, p. 89-111. Bulgăr 1960 = Gheorghe Bulgăr, „Despre locuţiunile româneşti de tipul: pe alese, pe mâncate, pe nevăzute”, în SCL (Omagiu lui Al. Graur cu prilejul împlinirii a 60 de ani), XI, 3, p. 395—401. Bulgăr 1962 = Gheorghe Bulgăr, Tendinţe sintactice în limba română contemporană, în LR, XI, 4, p. 411-420. Byck 1937 = Jacques Byck, ,Jăesagreable comme moyen de renforcement”, în BL, V, p. 43-55. Byck [1935] 1967 = Jacques Byck, „Imperativul în limba română”, în BL, III, p. 54-64; republicat în Dimitrescu 1967, p. 131-142. Byck, Graur [1933] 1967 = J. Byck, A. Graur, „De l’influence du pluriel sur le singulier des noms en roumain”, în BL, I, p. 14-57; republicat în Dimitrescu 1967, p. 49-92. Candrea 1944 = I. Aurel Candrea, „îndreptarul limbii”, în Universul, anul al 61-lea, nr. 76, Vineri 17 martie 1944, p. 3. Carabulea 1958 = Elena Carabulea, „Observaţii asupra sufixului fracţionar -ime”, în Rosetti 1958, p. 135-138. Carabulea 2007 = „Subiectul. Predicatul. Acordul predicatului cu subiectul”, în Avram 2007b, p. 24—72. Cazacu, Fischer 1956 = B. Cazacu, I. Ficher, „Neologismele în scrierile lui Anton Pann”, în Vianu 1956a, p. 23-56. Cazacu et al. 1969 = Boris Cazacu, Liliana Ionescu, Maria Mărdărescu, Mihai Zamfir, „Limba şi stilul operei lui V. Alecsandri”, în Rosetti, Cazacu 1969, p. 163-220. Călăraşu 2007 - Cristina Călăraşu, „Note pe marginea dinamicii „auxiliarelor” în limba română”, în Stan, Zafiu, Nicolae 2007, p. 23-28. CDDE = I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea); ed. Grigore Brâncuş, Bucureşti, Editura Paralela 45, 2003 [ed. I: 1914]. Chircu 2006 = Adrian Chircu, „Adverbele româneşti în -iş (-âşŢ, în Pană Dindelegan 2006, p. 57-66. Chircu 2008 = Adrian Chircu, L *adverbe dans Ies langues romanes. Etudes etymologique, lexicale et morphologique, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă. Chircu-Buftea 2011 = Adrian Chircu-Buftea, Dinamica adverbului românesc. Ieri şi azi, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă. 765 Chivu 1973 = Gheorghe Chivu, „O normă a limbii române literare din a doua jumătate a secolului al XlX-lea: câne, mâne, pâne”, în LR, XXII, 1, p. 51-58. Chivu 1993 = Gheorghe Chivu, „O modernizare în editarea poeziei eminesciene: sunt, suntem, sunteţr, în SCL, XLIV, 4, p. 283-288. Chivu 2000 = Gheorghe Chivu, „Grafii etimologizante în scrisul chirilic românesc din jurul anului 1800”, în Negomireanu 2000, p. 100-105. Chivu 2006 = Gh. Chivu, „Sum „sâm” - o normă a scrisului românesc modem”, în Sala 2006, p. 49-56. Chivu 2009 = Gheorghe Chivu, 2009, Articolul în primele gramatici ale limbii române”, în Zafiu, Croitor, Mihail 2009, p. 29-33. Chivu, Bărbulescu 2010 = Gh. Chivu, Oana Uţă Bărbulescu (ed.), Studii de limba română. Omagiu profesorului Grigore Brâncuş, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Cihac 1870 = Al. Cihac, Dictionnaire d’etymologie daco-romane. Voi. I. Elements latins, compares avec Ies autres langues romanes, Francfort A/M., Ludolphe St. Goar; Berlin, A. Asher: Bucarest, Socec. Ciobanu 1957 = Fulvia Ciobanu, „Observaţii asupra prepoziţiilor şi locuţiunilor prepoziţionale în limba română”, în SG II, p. 91-104. Ciobanu 1959 = Fulvia Ciobanu, „Sufixul adjectival -icesc”, în SMFC I, p. 101-116. Ciobanu 1961a = Fulvia Ciobanu, „Valorile prepoziţiilor în construcţiile cu adverbe”, în SG III, p. 43-66. Ciobanu 1961b = Fulvia Ciobanu, „Unele aspecte ale corespondenţei dintre elementele prepoziţionale şi cele conjuncţionale, cu referire specială la locuţiuni”, în SG III, p. 67-77. Ciobanu 1970 = Fulvia Ciobanu, „Câteva observaţii despre articularea substantivelor proprii cu articol nehotărât în limba română actuală”, în Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei, p. 119-122. Ciobanu 1981 = Fulvia Ciobanu, „Din istoria exprimării complementului de agent în limba română: prepoziţia de către”, SCL, XXXII, 3, p. 295-298. Ciobanu 2007 = Fulvia Ciobanu, „Complementul”, în Avram 2007b, p. 117-188. Ciompec 1985 = Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ciorănescu 1954 = Alejandro Ciorănescu, Diccionario etimologico rumano, Tenerife, Biblioteca Filologica, Universidad de La Laguna, 1954—1996; trad. rom.: Alexandm Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ed. Tudora Şandm Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001. Cipariu 1841 = Tim. Cipariu, Ecstract de orthografle cu litere latinesci pe temeiul limbii şi orthograflei besericeşti şi osebirea dialectelor, Blaj. Cipariu 1854 = Tim. Cipariu, Elemente de limba română după dialecte şi monumente vechi, Blaj, Tipografia Seminamlui Diocezan; republicat în Cipariu 1992 I, p. 183-276. Cipariu 1855 / 1876 = Timotei Cipariu, Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, Tipariul Sem. Diecesan, 1855 [ediţia a V-a, Sibiu, 1876, în Cipariu 1992 II: 1-64]. Cipariu 18662 = T. Cipariu, Principia de limba si de scriptura, Blaj, Tipografia Seminariului [ed. I: 1855]; republicat în Cipariu 1992 I, p. 1-105. Cipariu 1869-1877 = Tim. Cipariu, Gramateca limbei române, I, Analitica (1869); II, Sintetica (1877), Bucureşti, Societatea Academică Română; Cipariu 1992 II, p. 65-466. Cipariu 1992 = Timotei Cipariu, Opere, I, II, ed. de Carmen-Gabriela Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei Române [1855/1876,1869,1877]. Cîmpeanu 1848 = Petre M. Cîmpeanu, Gramatică românească, Iaşi, Tipografia Institutului Albinei. Clemens 1836 = Andreas Clemens, Walachische Sparchlehre nebst einem Walachisch-Deutshen und Deutsch-Walachischen Bandworterbuche, Hermannstadt, B. D. Lhierrysche Buchs und Runstbandblung. Close 1974 = Elizabeth Close, The Development of Modern Rumanian. Linguistic Theory and Practice in Muntenia, 1821-1838, Oxford, Oxford University Press. Cobeţ 1967 = Doina Cobeţ, „Observaţii privind categoria genului în gramatica românească de până la 1870”, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, XVIII, p. 87—99. Codru Drăguşanu 1848 = Ion Codru Drăguşanu [Ioan Germaniu Codru], Rudimentele gramaticei romane, Bucureşti, Tipografia Colegiului Sfântu-Sava. Colceriu 2012 = Ştefan Colceriu (ed.), Bătrânul înţelept de la Pylos. Volum omagial dedicat lui Andrei Avram la optzeci de ani, Bucureşti, Editura Academiei Române. 766 Contraş 1972 = Eugenia Contraş, „Din istoria adaptării neologismelor în -(a/i)tor(iu), -or(iuf\ în SMFC VI, p. 83-87. Corbea 1691-1697 = Teodor Corbea, Dictiones latinae cum valachica interpretatione, I; ed. Alin-Mihai Gherman, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001. Comilescu, Nicolae 2009 = Alexandra Comilescu, Alexandru Nicolae, „Evoluţia articolului hotărât şi genitivul în româna veche”, în Zafiu, Stoica, Constantinescu 2009, p. 647-668. Comilescu, Nicolae 2010 = Alexandra Comilescu, Alexandru Nicolae, „Observaţii privind evoluţia grupurilor nominale cu articol hotărât în română”, în Saramandu, Nevaci, Radu 2010, p. 325-340. Comilescu, Nicolae 2011 = Alexandra Comilescu, Alexandru Nicolae, „On the syntax of Romanian definite phrases: Changes in the pattems of definiteness checking”, în Sleeman, Perridon 2011, p. 193-222. Costinescu 1979 = Mariana Costinescu, Normele limbii literare în gramaticile româneşti, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Coteanu 1962 = Ion Coteanu, „Discontinuitatea - un procedeu ai stilului artistic actual”, în LR, XI, 1, p. 3-12. Coteanu 1982 = Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura Albatros, 1982. Creangă 1968 = Axente Creangă, Scrierile matematice ale lui Gheorghe Lazăr, Bucureşti [s.n.]. Croitor Balaciu 2004 = Blanca Croitor Balaciu, „Vocativul în limba română actuală”, în Pană Dindelegan 2004, p. 73-78. Croitor 2008 = Blanca Croitor, „Aspecte privind acordul în determinare în limba română veche”, în Pană Dindelegan 2008a, p. 213-218. Croitor 2009a = Blanca Croitor, „Extinderea utilizării prepoziţiei pe în limba actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 309-333. Croitor 2009b = Blanca Croitor, „Dinamica flexiunii substantivale, reflectată în DOOM2”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 33-58. Croitor et al. 2009 = Blanca Croitor, Andreea Dinică, Adina Dragomirescu, Carmen Mîrzea Vasile, Isabela Nedelcu, Alexandru Nicolae, Irina Nicula, Marina Rădulescu Sala, Rodica Zafiu, „Tendinţe morfosintactice ale limbii actuale manifestate în mass-media audiovizuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 493-512. Croitor et al. 2010 = Blanca Croitor, Andreea Dinică, Adina Dragomirescu, Carmen Mîrzea Vasile, Isabela Nedelcu, Alexandru Nicolae, Irina Nicula, Marina Rădulescu Sala, Rodica Zafiu, Eşti COOL şi dacă vorbeşti corect, Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold. Cmcem 1969 = C. Cruceru „Limba şi stilul scrierilor lui D. Bolintineanu”, în Rosetti, Cazacu 1969, II, p. 105-143. Cujbă f.a. = Cornelia Cujbă, „Modelul cult german în Muntenia şi Transilvania”, http://www. ggr.ro/zgrl4.htm. DA / DLR = Dicţionarul limbii române. Tomul I, partea I: A—B, Bucureşti, Librăriile Socec, 1913; Tomul I, partea II: C, Bucureşti, Tipografia ziamlui „Universul”, 1940; Tomul I, partea III, fascicula I: D-de, Bucureşti, „Universul”, 1949; Tomul II, partea I: F-I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1934, Academia Română; Tomul II [partea III]: Ladă-lojniţă [fără editură şi an], Academia Română. (DA); şi seria nouă. Dame 1893-1895 = Frederic Dame, Nouveau dictionnaire roumain-frangais, I-IV, Bucarest, Imprimerie de l’Etat. Dariu 1895 = Ioan Dariu, Gramatica limbei românesci: (fonetică şi ortografie, etimologie, sintaxă, stil) în două cursuri concentrice pentru şcoalele poporale, Braşov, Tipografia „A. Mureşianu-Branişte”. Dascălu-Jinga 2007 = Laurenţia Dascălu Jinga, „Despre folosirea lui deci în româna actuală”, în Stan, Zafiu, Nicolae 2007, p. 283-297. Dascălu-Jinga 2009 = Laurenţia Dascălu-Jinga, „Structuri clişeizate în româna actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 43 L-459. David 1980 = Doina David, Limbă şi cultură (Româna literară între 1880 şi 1920. Cu privire specială la Transilvania şi Banat), Editura Facla, Timişoara. Dănăilă 1960 = Ion Dănăilă, „Sufixul -mente în limba română”, în SMFC II, p. 185-199. Declerck, Reed 2001 = Renaat Declerck, Susan Reed, Conditionals: a comprehensive empirical analysis, Berlin / New York, Mouton de Gruyter. Dediu 2009 = Cristina Dediu, „Adjectivul invariabil în limba română actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 9-75. 767 Dediu, Dincă, Dragomirescu, Dragu, Geană 2004 = Cristina Dediu, Raluca Dincă, Adina Dragomirescu, Cătălina Dragu, Ionuţ Geană, „Adjectivul invariabil nepronominal în româna actuală”, în Pană Dindelegan 2004, p. 73-79. Dediu, Dincă, Dragomirescu, Dragu, Geană 2005 = Cristina Dediu, Raluca Dincă, Adina Dragomirescu, Cătălina Dragu, Ionuţ Geană, „Adjectivul invariabil neologic în limba română actuală”, în SCL, LVI, 1-2, p. 79-90. DELLR = Sanda Reinheimer Rîpeanu (ed.), Dictionnaire des emprunts latins dans Ies langues romanes, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004. Densusianu 1889 = Ovid Densusianu, „Şcoala latinistă în limba şi literatura română”, în Ovid Densusianu, Opere, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1968, p. 157-172. Densusianu [1920] 1981 = Ovid Densusianu, „Şcoala latinistă. Filologii şi istoricii Şcoalei latiniste”, în Densusianu 1981, p. 279-329. Densusianu [1931-1932] 1968 = Ovid Densusianu, „Noua ortografie”, în „Grai şi suflet”, V, nr. 2, p. 204-216; republicat în Densusianu 1968, p. 569 577. Densusianu [1933] 1981 = Ovid Densusianu, „Ultime aspecte ale Şcoalei latiniste”, în Densusianu 1981, p. 540-552. Densusianu [1930] 1968 = Ovid Densusianu, „Limba descântecelor”, I, în Densusianu 1968, p. 231-265. Densusianu 1968 = Ovid Densusianu, Opere, I, ed. B. Cazacu, V. Rusu, I. Şerb, Bucureşti, Editura pentru Literatură. Densusianu 1981 = Ovid Densusianu, Opere, IV, ed. B. Cazacu, V. Rusu, I. Şerb, Bucureşti, Editura pentru Literatură. DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1975. Diaconescu 1977 = I. Diaconescu, Infinitivul în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Diaconescu 1959 = Paula Diaconescu „Exprimarea complementului de agent în limba română”, LR, VIII, 2, 3-17. Diaconescu 1969 = Paula Diaconescu, „Limba şi stilul lui Constantin Negruzzi”, în Rosetti, Cazacu 1969, II, p. 38-77. Diaconescu 1970 = Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti. Diaconescu 1974 = Paula Diaconescu, Elemente de istorie a limbii române literare, Partea L Probleme de normare a limbii române literare moderne (1830-1880), Bucureşti, Universitatea din Bucureşti. Diaconescu 1975 = Paula Diaconescu, Elemente de istorie a limbii române literare moderne. Partea a Il-a. Evoluţia stilului artistic în secolul al XlX-lea, Bucureşti, Universitatea din Bucureşti. Diaconovici Loga 1818 = Constantin Diaconovici Loga, Orthografia sau dreapta scrisore pentru îndreptarea scriitorilor limbii romaneşti, Buda, Crăiască Tipografie a Universitatei Ungariei; ed. Olimpia Şerban şi Eugen Dorcescu, Timişoara, Facla, 1973 [Buda, Crăiască Tipografie a Universiteţii Ungariii, 1822]. Diaconovici Loga 1822 = Constantin Diaconovici-Loga, Gramatica românească, text stabilit, prefaţă, note şi glosar de Olimpia Şerban şi Eugen Doncescu, Timişoara, Facla, 1973. DILR = Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992. Dimitrescu 1967 = Florica Dimitrescu (ed.), Jacques Byck, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Dimitrescu 1978 = Florica Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române. Fonetică. Morfosintaxă. Lexic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Dimitrescu 2004-2005 = Florica Dimitrescu, „Aspecte din biografia unor cuvinte recente în limba română: paparazzo, tsunamF, în Dacoromania, serie nouă, IX-X, Cluj-Napoca, p. 163-172. Dimitrescu 2008 = Florica Dimitrescu, „Elemente recente italiene în lexicul gastronomic românesc”, în Pană Dindelegan 2008a, p. 601-616. Dinică 2009a - Andreea Dinică, „Observaţii asupra utilizării ca adverb restrictiv a adjectivului singur”, în Zafiu, Croitor, Mihail 2009, p. 52-58. Dinică 2009b = Andreea Dinică, „Aspecte ale utilizării semiadverbelor restrictive în limba actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 277-288. Dinică 2012 = Andreea Dinică, Pronumele şi adverbele nehotărâte în limba română, teză de doctorat (ms.), Universitatea din Bucureşti. DO = Dicţionar ortoepic, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1956. 768 Doca 1996 = Gh. Doca, Limba română. III. Probleme de sinonimie gramaticală şi cultivare a limbii, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Dominte 1970 = Constantin Dominte, „Exprimarea relaţiilor spaţiale şi temporale prin prepoziţii în limba română”, în Sistemele limbii, Bucureşti, Editura Academiei, p. 227-269. Dominte 2003 = Constantin Dominte, Negaţia în limba română, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine. Donovetsky 2009 = Ohara Donovetsky, Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti, teză de doctorat (ms.). DOOM1 = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1982. DOOM2 = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005. Dragomirescu 2005a = Adina Dragomirescu, „Substantivele neologice recente şi adaptarea lor morfosintactică”, în SCL, LVI, 1-2, p. 113-123. Dragomirescu 2005b = Adina Dragomirescu, „Inventar de termeni” (anexă nepublicată la Dragomirescu, 2005a, cuprinzând 1581 de substantive neologice recente). Dragomirescu 2008 = „Concordanţa negaţiei în limba română veche”, în Pană Dindelegan 2008a, p. 219-226. Dragomirescu 2009a = Adina Dragomirescu, „Dinamica normei lingvistice. Observaţii statistice asupra verbelor din DOOM2”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 219-226. Dragomirescu 2009b = Adina Dragomirescu, „Relaţia dintre normă şi uz - rezultatele anchetelor lingvistice”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 227-234. Dragomirescu 2010 = Adina Dragomirescu, „Complementul intern: descriere, evoluţie şi statut sintactic”, în: Saramandu, Nevaci, Radu 2010, p. 375-384. Dragomirescu 2011 = Adina Dragomirescu, „De la mişcare şi localizare la aspect. Câteva situaţii de gramaticalizare”, în Rodica Zafiu, Camelia Uşurelu, Helga Bogdan Oprea (ed.), Limba română: ipostaze ale variaţiei lingvistice. Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 95-104. Dragomirescu, Dediu 2006 = Adina Dragomirescu, Cristina Dediu, „Noutăţi privind morfologia verbului în DOOM2”, în Pană Dindelegan 2006, p. 85-90. Dragomirescu, Nicolae 2011 = Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, 101 greşeli de lexic şi de semantică, Bucureşti, Humanitas. Drăganu 1945 = Nicolae Drăganu, Elemente de sintaxă a limbii române, Bucureşti, Institutul de Linguistică Română. Dumistrăcel 1961 = Stelian Dumistrăcel, „Aspecte ale frazei la Petru Maior”, în Studii şi cercetări ştiinţifice, XIII, nr. 1, p. 45-62. Edelstein 1972 = Frieda Edelstein, Sintaxa gerunziului românesc, Bucureşti, Editura Academiei. ELR = Marius Sala (coord.), Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001. Emst, Stein, Weber 1992 = Gerhard Emst, Peter Stein, Barbara Weber (ed.), Beitrăge zur rumănische Sprache im 19. Jahrhundert. Akten des Kolloquiums „Die rumănische Sprache im 19. jahrhundert”, Regensburg 26.-28. April 1990, Tubingen, Max Niemeyer Verlag. Eustatievici Braşoveanul 1757 = Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Gramatica rumânească; ed. N. A. Ursu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969. Fischer 1958 = I. Ficher, „Aspecte ale evoluţiei morfologiei româneşti literare în variantele poeziilor lui Grigore Alexandrescu”, în Rosetti 1958, p. 281-290. FC I ş.u. = Academia Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Formarea cuvintelor în limba română. Voi. I, redactori responsabili Al. Graur şi Mioara Avram, [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970 ş.u. Foartă 1981 = Maria Foarţă, „Structuri retorice transgramaticale (Sintaxa frazei culte în stilurile non-artistice. Secolul al XlX-lea)”, LL, [XXVII], 4, p. 534-541. Forăscu 2001 = Narcisa Forăscu (coord.), Dificultăţi gramaticale ale limbii române, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Forăscu 2007 = Narcisa Forăscu, „Limba de lemn ieri şi azi”, în Stan, Zafiu, Nicolae 2007, p. 299-300. Frâncu 1967 = C. Frâncu, „Din istoria perfectului simplu românesc: formele de persoana I şi a Il-a plural cu sufixul -ră”, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, XVIII, p. 175—192. Frâncu 1969 = C. Frâncu, „Formele de persoana a IlI-a ale auxiliarului de la perfectul compus. Privire Istorică”, în SCL, XX, 3, p. 299-318. 769 Frâncu 1970 = C. Frâncu, „Conjunctivul perfect românesc. Privire diacronică”, în SCL, XXI, 2, p. 205-227. Frâncu 1971 = C. Frâncu, „Cu privire la vechimea a două inovaţii în flexiunea verbală, comune dialectelor limbii române”, în FD, 7, p. 179-188. Frâncu 1972 = Constantin Frâncu, „Din istoria demonstrativelor româneşti: formele (ă)celei(a), aceleiaşi, (a)celeilalte, (a)cestei(a)”, în Gheţie 1972a, p. 25-52. Frâncu 1977a = C. Frâncu, „Din istoria verbelor neregulate: imperfectul verbelor a da şi a sta”, în LR, XXVI, l.p. 81-85. Frâncu 1977b = Constantin Frâncu, „Formarea şi evoluţia complementului concesiv în limba română”, SCL, XXVIII, 1, 15-28. Frâncu 1978 = „Din istoria numeralui românesc. Vechimea formelor paisprezece, şaisprezece, şaizeci", în LR, XXVII, 6, p. 599-606. Frâncu 1980a = C. Frâncu, „Formele de la persoana a Il-a singular de la imperativul negativ al verbelor a avea, a fi, a (a)duce, a face, a zice”, în LR, XXIX, 1, p. 27-33. Frâncu 1980b = C. Frâncu, „Din istoria verbelor neregulate: perfectul simplu şi mai-mult-ca-perfectul verbelor a da şi a sta”, în LR, XXIX, 4, p. 307-318. Frâncu 1980c = Constantin Frâncu, „Vechimea şi răspândirea numeralului articulat în construcţii de tipul partea întâia”, în SCL, XXXI, 2, p. 213-216. Frâncu 1982a = C. Frâncu, „Vechimea formelor de mai-mult-ca-perfect, perfect compus, prezent indicativ şi conjunctiv în -ră\ în LR, XXXI, 4-5, p. 281-293. Frâncu 1982b = C. Frâncu, „Vechimea şi difuziunea lexicală a unei inovaţii comune dialectelor limbii române: desinenţa -uri la pluralul femininelor”, în LR, XXXI, 3, p. 199-212. Frâncu 1983 = C. Frâncu, „Topica lui mai şi a altor adverbe (cam, prea, şi, tot) în construcţii de tipul (nu) mă mai duc”, în LL, III, p. 321-335. Frâncu 1984 = Constantin Frâncu, „Vechimea şi răspândirea unor pronume, adjective pronominale şi numerale cu articol nehotărît: un alt(ul), un al doilea, un acelaşi”, în Analele ştiinţifice ale Universităţii Al I. Cuza din Iaşi, p. 33—44. Frâncu 1997 = Constantin Frâncu, „Sintaxa”, în Gheţie 1997, p. 147-174; 347-375. Frâncu 2009 = C. Frâncu, Gramatica limbii române vechi (1521-1780), Iaşi, Casa Editorială Demiurg. Frâncu 2012a = C. Frâncu, „Pronumele” (sec. XVI-XVIII), în TILRII (ms.). Frâncu 2012b = C. Frâncu, „Substantivul” (sec. XVI-XVIII), în TILR II (ms.). Galaction [1932] 1961 = Gala Galaction, Opere alese, voi. II, ediţie îngrijită de Teodor Vîrgolici, Bucureşti, Editura pentru Literatură. Gâldi 1939 = Ladislau Gâldi, Les mots d'origine neo-grecque en roumain â Vepoque des phanariotes, Budapest. Gâldi 1976 = Ladislau Gâldi, Introducere în stilistica literară a limbii române, Bucureşti, Editura Minerva. GALR 2005/2008 = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, coord.: Valeria Guţu Romalo, Gramatica limbii române. I. Cuvântul II. Enunţul, tiraj nou, revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008. Găitănaru 1992 = Ştefan Găitănaru, Numeralul. Studiu descriptiv şi istoric, teză de doctorat, Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, ms. GBLR 2010 = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold. Gheorghe 2009a = Mihaela Gheorghe, „Aspecte de dinamică a construcţiilor cu relativ”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 415-430. Gheorghe 2009b = Mihaela Gheorghe, „Observaţii asupra unor particularităţi regionale culte ale românei în texte transilvănene de la sfârşitul secolului al XlX-lea”, LR, LVIII, 2, p. 214-220. Gherman 2007 = Cristina Gherman, „Schimbarea valorii gramaticale”, în Popescu-Marin 2007, p. 271-296. Gheţie 1956 = I. Gheţie, „Observaţii privitoare la lexicul prozei artistice a lui N. Filimon”, în Vianu 1962 p. 151 -189. Gheţie 1966a = Ion Gheţie, Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, Editura Academiei. Gheţie 1966b = Ion Gheţie, „Societatea Academică Română şi unificarea limbii române literare”, în LR, XV, 5, p. 519-530. Gheţie 1969, 1972a = Ion Gheţie (red. resp.), Studii de limbă literară şi filologie, I, II, Bucureşti, Editura Academiei. 770 Gheţie 1971 = I. Gheţie, „Un fenomen morfologic surprinzător şi apariţia formelor verbale cu dentală refăcută”, în SCL, XXII, 6, p. 607-611. Gheţie 1972b = I. Gheţie, „Apariţia formelor verbale cu n refăcut în graiurile moldoveneşti”, în LR, XXI, 3, p. 253-255. Gheţie 1973 = Ion Gheţie, „Originea auxiliarului a de la pers. 3 sg. a perfectului compus”, în SCL, XXX, 4, p. 421-429. Gheţie 1975 = I. Gheţie, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, Editura Academiei. Gheţie 1978 = Ion Gheţie, Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Gheţie 1997= I. Gheţie (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti, Editura Academiei Române. Gheţie, Teodorescu, 1965 = Ion Gheţie, Mirela Teodorescu, „în legătură cu desinenţa -u a pers. 3 pl. a imperfectului indicativ”, în SCL, XVI, 1, p. 87-101. Gheţie, Teodorescu 1966 = Ion Gheţie, Mirela Teodorescu, „Asupra desinenţei -u a pers. 3 pl. a indicativului imperfect. Noi contribuţii”, în SCL, XVII, 2, p. 175-184. Gheţie, Teodorescu 1973 = Ion Gheţie, Mirela Teodorescu, „în legătură cu auxiliarul or de la pers. 3 pl. a perfectului compus”, în SCL, XXX, 3, p. 279-289. Gheţie, Teodorescu 1979 = I. Gheţie, Mirela Teodorescu, „Pătrunderea şi difuzarea formei de imperfect pers. 3 pl. în u în textele literare la jumătatea secolului trecut”, în LR, XXVIII, 1, p. 77-81. GLR1 = Academia Română, Gramatica limbii române, I, II, Bucureşti, Editura Academiei, 1954. GLR2 = Al. Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu (coord.), Gramatica limbii române, I, 1963, II, 1966, Bucureşti, Editura Academiei. Golescu 1840 = Iordache Golescu, Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticeşti, Bucureşti, Tipografia lui Eliad. Golopenţia-Eretescu 1969 = S. Golopenţia-Eretescu, „Limba şi stilul poeziilor lui Şt. O. Iosif”, în Rosetti, Cazacu 1969, II, p. 532-543. Gorun 1911 = Ion Gorun, Ştii româneşte? Câteva observări asupra limbii, cum se scrie în vremea de faţă, Bucureşti. Gram. Rum. = Gramatică rumânească, tipărită cu cheltuiala din Casa şcoalelor publice şi priimită în clasurile de începători, Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1835. Graur 1963 = Alexandru Graur, Evoluţia limbii române. Privire sintetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Graur 1965 = Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Graur 1968 = Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Graur 1973 = Al. Graur, Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei. Graur 1976 = Alexandru Graur, „Capcanele” limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Graur 1987 = Alexandru Graur, Puţină gramatică, Bucureşti, Editura Academiei. Graur, Coteanu 1961 = Al. Graur, I. Coteanu (red. resp.), Probleme de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Academiei. Groza 2007 = Liviu Groza, „Observaţii asupra limbii române de lemn din perspectiva frazeologiei”, în Stan, Zafiu, Nicolae 2007, p. 309-311. Gruiţă 1994 = Gligor Gruiţă, Gramatică normativă. 77 de întrebări. 77 de răspunsuri, Cluj-Napoca, Dacia. Gruiţă 2006 = G. Gruiţă, Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, Piteşti, Paralela 45. Guţu Romalo 1958 = Valeria Guţu Romalo, „Unele valori ale articolului în limba română actuală”, în Rosetti 1958, p. 365-369. Guţu Romalo 1968 = Valeria Guţu Romalo, Morfologia structurală a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei. Guţu Romalo 1969 = Valeria Guţu Romalo, „Câteva probleme ale studierii sintaxei”, în Rosetti, Cazacu, p. 48-68. Guţu Romalo 1972V20022/20083 = Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică; ed. a Il-a, versiune nouă, Bucureşti, Humanitas; ed. a IlI-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Humanitas. Guţu Romalo 1973 = Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Guţu Romalo 2005 = Valeria Guţu Romalo, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional. 771 H 1993 = „Hotărârea Adunării generale a Academiei Române, din 17 februarie 1993, privind revenirea la â şi sunt în grafia limbii române”, în „Monitorul Oficial al României”, I, nr. 51; republicat în Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, Ortografia limbii române, Bucureşti, Editurile Floarea Darurilor, Saeculum I. O., 1995, p. 4. Haneş 1904 = Petre V. Haneş, Desvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Bucureşti, Tipografia Munca. Haneş 1926 = Petre V. Haneş, Desvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XDC-lea, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor. Haneş 1960 = Gh. Haneş, „Sufixele adverbiale -eşte şi -iceşte”, în SMFC II, p. 139-149. Hasdeu 1887-1898 = B. Petriceicu-Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Grigore Brâncuş, Editura Minerva, voi. I, 1972, voi. II, 1974, voi. III, 1976. Heliade Rădulescu 1828 = Ion Heliade Rădulescu, Grammatică românească; ed. Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Eminescu. 1980 [Sibiu, 1828]. Heliade Rădulescu 1841 = Ion Heliade Rădulescu [I. Eliade], Paralelism între dialectele român şi italian, Partea II, Forma sau gramatica, Bucureşti, Tipografia lui I. Eliade. Heliade Rădulescu 1870 = Ion Heliade Rădulescu, Principie de orthographia romana, Bucureşti, Noua Tipografie a Lavoratorilor Români. Heliade Rădulescu 1943 = Ion Heliade Rădulescu, Opere, II; ed. Dimitrie Popovici, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. Hristea 1958 = Theodor Hristea, „Elemente regionale în limba operei lui Caragiale”, în Vianu 1958, p. 191-229. Hristea 1984 = Theodor Hristea, Sinteze de limba română, Bucureşti, Editura Albatros. Hristea 1967 = Valentina Hristea, „Adjectivarea gerunziului”, în SMFC IV, p. 253-276. Iancu 1975 = Victor Iancu, Palatalizarea dentalelor în limba română, Timişoara, Editura Facla. Iliescu 1956 = Maria Iliescu, „Concurenţa dintre pronumele relative care şi ce”, în SG I, p. 25-36; republicat în Iliescu 2008, p. 333-347. Iliescu 1995 = Maria Iliescu, „Său, sa ou lui, ei en roumain contemporain”, în Lupu, Renzi 1995, p. 162-172. Iliescu 2008 = Maria Iliescu, Miscellanea Romanica (1956-2007), Cluj, Clusium & Scriptor. Ilie Fătu 2011 = Viviana Monica Ilie Fătu, Sintaxa grupului verbal (complementele) în texte originale din secolul al XVII-lea, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti. Institutiones linguae valachicae (c. 1770), ed. Gheorghe Chivu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2001. Ionaşcu 18942 = Romulus Ionaşcu, Sistemele ortografice cu litere cirilice şi latine în scrierea limbii române, Bucureşti [ed. I: 1889]. Ionaşcu 1914 = Romulus Ionaşcu, Gramaticii români, Iaşi, Institutul de Arte Grafice N.V. Stefaniu. Ionaşcu 1970 = Alexandru Ionaşcu, „Evoluţia sistemului de articulare a numelor proprii româneşti şi datele geografiei lingvistice”, în Sistemele limbii, Bucureşti, Editura Academiei, p. 173-181. Iordan 1935 = Iorgu Iordan, „Forme de conjugare mixtă în limba română”, în Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide», II, p. 47-127. Iordan 1937 / 1946 = Iorgu Iordan, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Cartea Românească. Iordan 1938 = Iorgu Iordan, „Pluralul substantivelor în limba română actuală”, în Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide», V, 1-54. Iordan 1939 = Iorgu Iordan, „Sufixe româneşti de origine recentă (neologisme)”, în Buletinul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide ”, VI, Iaşi, p. 1-59. Iordan 1943 = Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor ”, Iaşi, Institutul de Arte Grafice Alexandru A. Ţerek. Iordan 1947 = Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor ”, ediţia a Il-a, Bucureşti, Socec. Iordan 1954 = Iorgu Iordan, Limba română contemporană. Manual pentru instituţiile de învăţământ superior, Bucureşti, [s. n.]. Iordan 1956 = Iorgu Iordan, Limba română contemporană (pentru uzul studenţilor), Bucureşti, Editura Ministerului învăţământului. Iordan 1961 = Iorgu Iordan, „Note de cultivare a limbii”, în LR, X, 1, p. 45-^48. Iordan 1966 = Iorgu Iordan, „Tendinţe sintactice în limba română actuală”, în SCL, XVII, 6, p. 609-622. Iordan 1972 = Iorgu Iordan, „Observaţii asupra articulării substantivelor”, în LL, XXVIII, I, p. 63-65. 772 Iordan 1975 = Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Iordan 1977 = Iorgu Iordan, „Român-Românesc”, în LR, 1, p. 33-35. Iordan 1978 = Iorgu Iordan (coord.), Istoria lingvisticii româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Iordan, Guţu Romalo, Niculescu, 1967 = Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Iordan, Robu 1978 = Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Iorgovici 1799 = Paul Iorgovici, Observaţii de limba rumânească, Buda, Crăiască Universităţii Tipografie; ed. Doina Bogdan-Dascălu şi Crişu Dascălu, Timişoara, Editura Facla, 1979. Irimia 1979 = Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Junimea. Irimia 1987 = Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române, Iaşi, Editura Junimea. Irimia 1986 = Dumitru Irimia, Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Irimia 1997 = Dumitru Trimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom. Istrate 1970 = Gavril Istrate, Limba română literară, Bucureşti, Editura Minerva. Iszer, 1846 = Andreas Iszer, Walachische Sprachlehre fur Deutsche, Kronstadt, Gedruckt bei Johann Gott. Ivănescu 1958 = G. Ivănescu, „Ortografia şi limba lui Iancu Văcărescu din Poezii alese [Bucureşti] 1830”, în Vianu 1958, p. 55-74. Ivănescu 1980 = George Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, Junimea. Ivănescu 1989 = G. Ivănescu, Studii de istoria limbii române literare, Iaşi, Junimea. Ivănescu 20002 = G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, Editura Junimea. Ivănescu 1955 = G. Ivănescu, „îndrumări în cercetarea morfologiei limbii literare româneşti din secolul al XlX-lea”, în LR, III, 4, p. 19-39. Ivănescu 1980 = G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, Editura Junimea. îndreptar1’5 = îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia I (1960), ediţia a Il-a (1965), ediţia a IlI-a (1971), ediţia a IV-a (1987), Bucureşti, Editura Academiei; ediţia a V-a (1995), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Kayne 2007 = Richard S. Kayne, „On the Syntax of Quantity in English”, în Bayer, Bhattacharya, HanyBabu 2007, p. 73-105. Lambrior [1874] 1976 = A. Lambrior, „Literatură poporană”, în Lambrior 1976, p. 143-171. Lambrior [1880] 1976 = A. Lambrior, „Chestiunea ortografică”, în Lambrior 1976, p. 33-39. Lambrior [1881] 1976 = A. Lambrior, „îndreptariu”, în Lambrior 1976, p. 40-72. Lambrior [1891] 1976 = Alexandru Lambrior, „Cuvinte de reverenţă la români”, în Lambrior 1976, p. 73-80. Lambrior 1892a = A. Lambrior, Gramatica română; ed. Gh. Ghibănescu, Iaşi, Editura Librăriei I. Kuppermann. Lambrior [1892b] 1976 = Alexandru Lambrior, „Introducere la Carte de citire”, în Lambrior, 1976, p. 90-140. Lambrior 1976 = Alexandru Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică, ed. I. Nuţă, Iaşi, Junimea. Laurian 1840 = A. T. Laurian, Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae, Viena; republicat, ed. Katalin Dumitraşcu, Craiova, Editura Universitaria, 2002 [Viena, Typis Congregationis Mechitaristarum, 1840]. Laurian, Massim 1871-1876 = A. T. Laurian, J. C. Massim, Dicţionariul limbei române, Bucureşti, Noua Tipografie a Lavoratorilor Români, I (A-H) 1871; II (I-Z) 1876, III 1871. Lăzărescu 1969 = Paul Lăzărescu, „Grigore Alexandrescu”, în Rosetti, Cazacu 1969 II, p.78-104. Lombard 1971 = Alf Lombard, „Les termes ethniques en roumain”, în Studia Neophilologica, 1, p. 76-100. Lupu, Renzi 1995 = Coman Lupu, Lorenzo Renzi (eds.), Studii rumeni e romanzi. Omagio a Florica e Alexandru Niculescu, Padova, Unipress. Macrea 1959 = D. Macrea, Lingvişti şi filologi români, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Macrea 1968 = D. Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Macrea 1970 = D. Macrea, Studii de lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Maior 1819 = Petru Maior, Ortografia română; ed. Florea Fugariu, în Petru Maior, Scrieri, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 249-301. Maiorescu 1873 = Titu Maiorescu, Despre scrierea limbei rumâne, Bucureşti, Editura Socec; republicat în Maiorescu 1908, p. 11-132. 773 Maiorescu [1868] 1978 = Titu Maiorescu, „Limba română în jurnalele din Austria”, în Opere, I, ed. Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Editura Minerva, p. 81-116. Maiorescu 1908 = Titu Maiorescu, Critice, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Maiorescu [1868, 1892] 1931 = Titu Maiorescu, Critice. 1866—1907, voi. I—III, Bucureşti, Editura Librăriei SOCEC & Comp., S. A. Mancaş 1969 = Mihaela Mancaş, „B. P. Hasdeu”, în Rosetti, Cazacu 1969, II, p. 274-306. Mancaş 1974 = Mihaela Mancaş, Istoria limbii române literare. Perioada modernă (secolul al XIX-lea), Bucureşti, [Tipografia Universităţii din Bucureşti]. Mancaş 1983 = Mihaela Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul al XLX-lea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Mancaş 2005 = Mihaela Mancaş, Limbajul artistic românesc modem. Schiţă de evoluţie, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Manea 2009 = „Aspecte ale dinamicii sistemului corelativelor”, în Pană Dindelegan (coord.) 2009a, p. 335-360. Manliu 1854 = I. Manliu, Curs elementar şi gradat de gramatica română. Partea etimologica, Bucureşti, Tipografia Colegiului. Manliu 1896 = I. Manliu, Povăţuitorul studiului limbii române în clasele primare, Bucureşti, Editura Socec. Manoliu-Manea 1994 = Maria Manoliu-Manea, Gramatică, pragmasemantică şi discurs, Bucureşti, Editura Litera. Mânu Magda 2009 = Margareta Mânu Magda, „Indici de alocutivitate în limba română actuală (clasa alocutivelor inteijecţionale)”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 459-490. Manuilă 1938 = S. Manuilă, „Aspects demographiques de la Transylvanie”, în Academie Roumaine, Connaissance de la terre et de la pensee roumaines. La Transylvanie, Cluj, Bucureşti, Institutul Naţional de Istorie, p. 793-856. Mardale 2009 = Alexandru Mardale, „Un regard diachronique sur le marquage differentiel de l’objet en roumain”, RRL, LIV, 1-2, p. 83-111. Marin 1991 = Maria Marin, „Morfologia verbului în graiurile munteneşti”, în FD, X, p. 45-65. Massim 1854 = 1. C. Massim, Elemente de gramatică română, Bucureşti, Tipografia Colegiului. Massim 18563 = Ioan C. Massim, Elemente de grammatică rumână, Bucureşti, Tipografia Colegiului. Massim 18608 = I. C. Massim, Elemente de grammatică rumână, Bucureşti, Tipografia Collegiuluî Naţionale din St. Sava. Măcărescu 18481 = Nicolae Măcărescu, Gramatica românească pentru clasele normale. Prelucrată după D. P. M. Cîmpeanu, Iaşii, Tipografia „Institutului Albinei”. Măcărescu 18513 = Nicolae Măcărescu, Gramatică românească pentru scoalele primare, Iaşi, Tipografia Buciumului Român. Mărgărit 1998 = Iulia Mărgărit, „Câteva observaţii asupra numeralului colectiv în graiurile din Muntenia”, în LR, XLVII, 5-6, p. 337-344. MDA = Mic dicţionar academic, I-IV, redactori responsabili: Marius Sala, Ion Dănăilă, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001-2003. MDO = Mic dicţionar ortografic, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1953 [ediţia a Il-a, 1954]. Micu 1779 = Samuil Micu, Carte de rogacioni pentru evlavia hornului chrestin, Viena, Joseph Nob. de Kurzbek; ed. (fragmentară) Florea Fugariu, în Şcoala Ardeleană, I, [Bucureşti], Editura Albatros, [1970], p. 57-59. Micu, Şincai 1780 / 1805 = Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Viena; ed. Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980 [Viena, Kurzbock, 1780; Buda, Typis regiae Universitatis Pestanae 1805]. Mihai 1963 = C. Mihai, „Valoarea adverbială a adjectivelor în limba română contemporană”, în SCL, XIV, 2, p. 209-218. Mihail 1963 = Zamfira Mihail, „Gramatica românească a lui Toader Şcoleriu (Lecţione, Iaşi, 1789)”, în Studii şi cercetări ştiinţifice, seria Filologie, XIV, 2, p. 165-182. Mihail 2009 = Ana-Maria Mihail, „Utilizările tiparului afectiv (Det) Nx de N2 (nebunul de Ion) în limba română actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 95-112. Mihelţianu 1870 = N. I. Mihelţianu, Gramatica română pentru clasa III poporală şi normală, Ediţiunea a doua, în tipografia arhidicezană, Sabiiu. Miret 2006 = Femando Sânchez Miret, „Productivity of the Weak Verbs in Romanian”, în Folia Linguistica, XL, 1-2, Berlin, Mouton de Gruyter, p. 29-50. 774 Mîrzea Vasile 2008 = Carmen Mîrzea Vasile „O posibilă reinterpretare a clasei semiadverbului”, în Saramandu, Nevaci, Radu 2008, p. 297-313. Mîrzea Vasile 2009a = Carmen Mîrzea Vasile, „Adverbe şi expresii adverbiale de mod în limba română actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 237-276. Mîrzea Vasile 2009b = Carmen Mîrzea Vasile, „Adverbializarea adjectivelor şi a participiilor în limba română actuală”, în Zafiu, Croitor, Mihail 2009, p. 143-167. Mîrzea Vasile 2009c = Carmen Mîrzea Vasile, „Locuţiunea vizavi de cu sens relativ. Câteva observaţii”, în LLR, LIV, 2, p. 42^18. Mîrzea Vasile 2010 = Carmen Mîrzea Vasile, „Adverbele glotonime româneşti. Observaţii lexicale şi sintactice”, în Saramandu, Nevaci, Radu 2010, p. 405-419. Mîrzea Vasile 2012 = Carmen Mîrzea Vasile, „Utilizarea viitorului în limba română actuală. Note pe baza studiului de corpus”, comunicare la conferinţa Noi perspective în abordarea românei ca limbă străină / ca limbă nematernă, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 21-22 septembrie 2012 (ms). Mîrzea Vasile 2013 = Carmen Mîrzea Vasile, „Le supin avec pe”, în RRL, LVII, 1 (sub tipar). Moga 1938 = I. Moga, „Luttes des roumains de Transylvanie pour l’emancipation naţionale”, în Academie Roumaine, Connaissance de la terre et de la pensee roumaines. La Transylvanie, Cluj, Bucureşti, Institutul Naţional de Istorie, p. 379-452. Moise 1972 = Ion Moise, „Fenomene gramaticale noi în limba română vorbită”, în LR, XXI, 5, p. 445-447. Moldovanu 1981 = Dragoş Moldovanu, „Etapele diferenţierii stilistice în proza românească veche”, LL, [XXVII], 3, p. 349-371. Mortara Garavelli 1998 = Bice Mortara Garavelli (ed.), St oria della punteggiatura in Europa, Roma / Bari, Editori Laterza. Munteanu 1860 = Gavril I. Munteanu, Gramatică română, pentru clasile gimnasiali inferiori. Partea etimologică, Braşov. Munteanu, Ţâra 1978 = Ştefan Munteanu, Vasile D. Ţâra, Istoria limbii române literare. Privire generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Munteanu, Ţâra 1983 = Ştefan Munteanu, Vasile Ţâra, Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Munteanu 1860 = Gavrile I. Munteanu, Gramatică română, pentru clasile gimnasiali inferiori. Partea etimologică, Braşov, Romer şi Kamner tipografi şi propovedutori. Nădejde 1884 = Ioan Nădejde, Gramatica limbei române: fonetica, etimologiea, sintaxa şi istoriea limbei pentru clasele liceale după lucrările lui Diez, Cipariu, Hâjdau, Lambrior, Iaşi, Editura Librăriei Petru C. Popovici. Neagoe 2011 = Victorela Neagoe, „Morfosintaxa articolului în graiurile dacoromâne în secolul al XlX-lea”, în LR, LX, 2, p. 162-176. Neagoe, Vulpe 1994 = Victorela Neagoe,. Magdalena Vulpe, „Numeralele de tipul adoară, d-a dora, adăurat(ă)... în dacoromână”, în FD, XIII, p. 59-74. Neamţu 1979 = G. G. Neamţu, „Despre acuzativul timpului în limba română”, în CL, 24, p. 63-71. Neamţu 1989 = G. G. Neamţu, Elemente de analiză gramaticală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Neamţu 2006 = Gelu Neamţu, „Din corespondenţa lui Alimpiu Barbolovici cu George Bariţiu (1879— 1892) - 26 de scrisori inedite până acum”, în Anuarul Institutului de Istorie „ George Bariţiu ” din Cluj-Napoca, XLV, Series Historica, p. 323-348. Nedelcu 2002 = Isabela Nedelcu, „Utilizarea substantivelor defective de număr în limba română actuală”, în Pană Dindelegan 2002a, p. 105-116. Nedelcu 2003 = Isabela Nedelcu, „«Niscai» observaţii despre «nişte»”, în Pană Dindelegan 2003a, p. 163-172. Nedelcu 2009a = Isabela Nedelcu, „Observaţii asupra conjuncţiilor cauzale în secolul al XlX-lea”, în LR, LVIII, 2, p. 248-253. Nedelcu 2009b = Isabela Nedelcu, „Utilizarea prepoziţiilor partitive în româna actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 291-298. Nedelcu 2009c = Isabela Nedelcu, „Utilizarea prepoziţiilor „simetrice” dintre şi între în limba actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 299-308. Nedelcu 2011= Isabela Nedelcu, „L’infinitif introduit par de en roumain”, în RRL, LVI, 4, p. 403—419. Nedelcu 2012 = Isabela Nedelcu, 101 greşeli gramaticale, Bucureşti, Humanitas. 775 Negomireanu 2000 = Doina Negomireanu (ed.), Ion Coteam. In memoriam, Craiova, Editura Universitaria. Negulescu, Todoran (f.a.) = C. Negulescu şi E. Todoran, Câteva îndrumări în dialectul ardelenesc pentru a vorbi şi a scrie mai corect româneşte, Braşov. Negulici 1848 = Negulici, I.D., Vocabularu romanu de toate vorbele străbune repriimite pină acumu in limba romana şi de tote quelle que suntu a se mai priimi d’acum inainte şi mai allesu in sciinte, Bucureşti, Tipografia Colegiului. Nicolae 2006 = Alexandru Nicolae, „Probleme ale articulării hotărâte”, în LLR, 1, p. 17-19. Nicolae 2008 = Alexandru+ Nicolae, ,,jilţul vs un altul. Noi explicaţii”, în Pană Dindelegan 2008b, p. 119-126. Nicolae 2009a = Alexandru Nicolae, „Utilizarea numeralului multiplicativ în limba română actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 211-217. Nicolae 2009b = Alexandru Nicolae, Articolul în principalele gramatici de secol XIX”, în LR, LVIII, 2, p. 254-261. Nicolae, Dragomirescu 2009 = Alexandru Nicolae, Adina Dragomirescu, „Omonimia sintactică a participiilor româneşti”, în Croitor, Mihail, Rodica Zafiu 2009, p. 193-207. Nicula 2009 = Irina Nicula, „Dinamica pronumelor şi a adjectivelor demonstrative în limba actuală. Observaţii pe corpusurile de română vorbită”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 181-194. Niculescu 1963 = Al. Niculescu, „Elemente de limbă vorbită în limba literară din prima jumătate a secolului al XlX-lea (Probleme generale)”, în SCL, XIV, 1, p. 57-76. Niculescu 1978 — Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, voi. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Niculescu 2005 = Alexandru Niculescu, „«Romania Hungarica» - contacte lingvistice şi culturale româno-maghiare”, în Studia Universitatis „Petru Maior”, seria Philologia, nr. 4, p. 18-34. Niculescu 2007 = Alexandru Niculescu, „Permisivitatea limbii române - o problemă socioculturală”, în Stan, Zafiu, Nicolae 2007, p. 417- 420. Niculescu 2003 = Dana Niculescu, „Observaţii privind statutul cuplului său/lui în româna actuală”, în Pană Dindelegan 2003a, 173-182. Oallde 1983 = Petru Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române, la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Timişoara, Editura Facla. Ocheşeanu 1959 = Rodica Ocheşeanu, „Prefixele superlative în limba română”, în SMFCI, p. 29-50. Oniţiu 1894 = Virgil Oniţiu, Limba română: fiinţa, originea, rudeniile şi istoria ei: manual pentru gimnasii, şcole reale şi pedagogice (normale), Braşov, Librăria „Nicolae I. Ciurcu”. Oniţiu 1910 = Virgil Oniţiu, „Să ne îndreptăm limba”, în Pentru limbă. Doi articoli, Tipografia A. Mureşianu-Branişte, Braşov. Oprea 1992-1993 = Ioan Oprea, „Istoria adaptării împrumuturilor româneşti care au corespondente latineşti în -(t)io, -(t)ionis”, în Anuarul de lingvistică şi istorie literară, XXXIII, p. 81-131. Oprea, Nagy 2002 = Ioan Oprea, Rodica Nagy, Istoria limbii române literare. Epoca modernă, Suceava, Editura Universităţii din Suceava. Pană Dindelegan [1976] 19992 = Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxa limbii române. Grupul verbal, Braşov, Aula. Pană Dindelegan 1987 = Gabriela Pană Dindelegan, Aspecte ale dinamicii sistemului morfologic verbal (perioada de după 1880), Bucureşti, [Tipografia Universităţii din Bucureşti]. Pană Dindelegan 1992a = Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură, Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti. Pană Dindelegan 1992b = Gabriela Pană Dindelegan, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Goresi. Pană Dindelegan 1994 = Gabriela Pană Dindelegan, „Pronumele o cu valoare neutră şi funcţia cliticelor în limba română”, în LL, XXXIX, 1, p. 9-16. Pană Dindelegan 2002a = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Pană Dindelegan 2002b = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Actele Colocviului Catedrei de limba română. Perspective actuale în studiul limbii române, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Pană Dindelegan 2002c = Gabriela Pană Dindelegan, „Formaţii substantivale recente şi rolul «clasificatorilor» în actualizarea lor contextuală”, în Pană Dindelegan 2002a, p. 31-46. 776 Pană Dindelegan 2002d = Gabriela Pană Dindelegan, „Din nou despre terminologia lingvistică. Adaptarea morfosintactică a noilor termeni”, în Pană Dindelegan 2002a, p. 47-56. Pană Dindelegan 2002e = Gabriela Pană Dindelegan, „Reflecţii asupra organizării sintactice a propoziţiei în limba română. Relaţia S - V - O”, în Pană Dindelegan 2002b, p. 61-73. Pană Dindelegan 2003a = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale II, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Pană Dindelegan 2003b = Gabriela Pană Dindelegan, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Bucureşti, Humanitas. Pană Dindelegan 2003c = Gabriela Pană Dindelegan, „Eterogenitatea formelor reunite sub denumirea de «articol»”, în Pană Dindelegan 2003b, p. 27-50. Pană Dindelegan 2003d = Gabriela Pană Dindelegan, „Dificultăţi de recunoaştere, de analiză şi de utilizare a articolului”, în Pană Dindelegan 2003b, p. 51-64. Pană Dindelegan 2004 = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Pană Dindelegan 2006 = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba română. Aspecte sincronice şi diacronice, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Pană Dindelegan 2007a = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba română. Stadiul actual al cercetării, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Pană Dindelegan 2007b = Gabriela Pană Dindelegan, „Reflecţii pe marginea a două tipare flexionare nominale (ea/ a) 0 - le vs u/u/0 - uri”, în Reinheimer Rîpeanu, Vintilă-Rădulescu 2007, p. 425-434. Pană Dindelegan 2007c = Gabriela Pană Dindelegan, „Pe marginea tiparului flexional feminin i-e - ii: albie - albii, manie — manii", în Analele Universităţii din Bucureşti. Seria Limba şi literatura română, XLVI, p. 67-75. Pană Dindelegan 2008a = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Pană Dindelegan 2008b = Gabriela Pană Dindelegan, „Pe marginea tiparelor flexionare de substantive masculine şi neutre terminate la singular în -e: frate-fraţi, nume-nume", în SCL, LIX, 1, p. 197-210. Pană Dindelegan 2008c = Gabriela Pană Dindelegan, „Concurenţa (ţ)iune ~ (ţ)ie. Stadiul actual al fenomenului”, în SCL, LIX, 2, p. 489-501. Pană Dindelegan, 2008d = Gabriela Pană Dindelegan, „Tipuri de gramaticalizare. Pe marginea utilizărilor gramaticalizate ale prepoziţiilor de şi la", în Pană Dindelegan 2008a, p. 227-238. Pană Dindelegan 2009a = Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Dinamica limbii române actuale -aspecte gramaticale şi discursive, Bucureşti, Editura Academiei Române. Pană Dindelegan 2009b = Gabriela Pană Dindelegan, „Trăsături flexionare ale substantivului în româna actuală”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 3-32. Pană Dindelegan 2009c = Gabriela Pană Dindelegan, „Din nou despre dativul posesiv din grupul verbal. Observaţii asupra limbii române vechi”, în LR, LVIII, 2, p. 173-182. Pană Dindelegan 2009d = Gabriela Pană Dindelegan, „Despre de-ul «calităţii» - privire diacronică”, în Zafiu, Stoica, Constantinescu 2009, p. 711-720. Pană Dindelegan 2010a = Gabriela Pană Dindelegan, „Pe marginea a două norme sintactice ale grupului prepoziţional: «prezenţa» articolului hotărât în grupul Prepoziţie + Nominal şi construcţia prepoziţiei între”, în Chivu, Uţă Bărbulescu 2010, p. 187-194. Pană Dindelegan 2010b = Gabriela Pană Dindelegan, „Verbele «denumirii» şi relaţia cu alte verbe care primesc două complemente - cu referire specială la limba veche”, în Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (ed.), Limba română: controverse, delimitări, noi ipoteze (I), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 141-149. Papp 1852 = Andreas Liviu de Papp, Anleitung zur Erlernung der romanischen Sprache, Teschen, Karl Prochaska. Pascu 1916 = G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, Ediţiunea Academiei. Pavel 1969 = Toma Pavel, „Alexandru Macedonski”, în Rosetti, Cazacu 1969, II, p. 481-513. Pătruţ 1969 = I. Pătruţ, „Referitor la evoluţia sistemului verbal românesc”, în FD, VI, p. 131-139. Philippide [f.a.] = Al. Philippide, Raport către Academia Română asupra „Monografiei şcoalei civile de fete din Sibiiu” de dr. V. Bologa. 777 Philippide 1897 = Alexandru Philippide, Gramatica elementară a limbii române, Iaşi, Editura Librăriei Isr. Kuppermann. Poenar, Aaron Hill 1840 / 1841 = P. Poenar, F. Aaron, G. Hill, Vocabular francezo-românesc, Tomul IA-H, 1840, Tomul al doilea, I-Z, 1841, Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava. Pontbriant 1874 = Raoul de Pontbriant, Noua gramatică rumânească pentru şcoalele ambelor sexe, urmată de un curs complect de analize logica, Bucureşti, Librari-editori Socec şi compania. Popescu 1980 = Florin D. Popescu, Limba şi stilul poeziei lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Popescu-Marin 2007 = Magdalena Popescu Marin (coord.), Formarea cuvintelor în limba română din secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române. Popovici 1938 = D. Popovici, „La litterature roumaine de Transylvanie au dix-neuvieme siecle”, în Academie Roumaine, Connaissance de la terre et de la pensee roumaines. La Transylvanie, Cluj, Bucureşti, Institutul Naţional de Istorie, p. 667-708. Protopopescu, Popescu 1862 = E. Protopopescu, V. Popescu, Nou dicţionar portativ de toate zicerile radicale şi străine reintroduse şi introduse în limbă cuprinzând şi termeni ştiinţifici şi literari, Bucureşti, Tipografia lui Toma Teodorescu. Pumnul 1862-1863 = Aron Pumnul, Lepturariu rumânesc, I—III, Viena, Editura Cărţilor Scolastice. Puşcariu [1904] 1974 = Sextil Puşcariu, „Ortografia revizuită a Academiei Române (scrisore către d. Ioan Bogdan)”, în Puşcariu 1974, p. 404-415. Puşcariu 1921 = Sextil Puşcariu, „Despre legile fonologice”, în Dacoromania, II, p. 20. Puşcariu 1928 = Sextil Puşcariu, „Proiect de reformă a ortografiei române”, în Analele Academiei Române, tomul XLIX, p. 203-204; republicat în Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, Ortografia limbii române, Bucureşti, Editurile Floarea Darurilor, Saeculum I. O., 1995, p. 5. Puşcariu [1940] 1976 = Sextil Puşcariu, Limba română, voi. I Privire generală, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti; ed. a Il-a: Bucureşti, Editura Minerva, prefaţă de G. Istrate. Note, bibliografie de Ilie Dan. Puşcariu [1936] 1974 = Sextil Puşcariu, „Rostiri şi forme şovăitoare”, în Puşcariu 1974, p. 404-415. Puşcariu 1938 = S. Puşcariu, „Le role de la Transylvanie dans la formation et l’evolution de la langue roumaine”, în Academie Roumaine, Connaissance de la terre et de la pensee roumaines. La Transylvanie, Cluj, Bucureşti, Institutul Naţional de Istorie, p. 37-70. Puşcariu 1959 = Sextil Puşcariu, Limba română, II, Rostirea, Bucureşti, Editura Academiei Române. Puşcariu 1974 = Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, ed. Ilie Dan, Bucureşti, Editura Minerva. Quintescu 1895 = N.Ch. Quintescu, „O formaţiune adverbială introdusă «fuioarul popei» în limba română”, în Analele Academiei Române, seria II, tomul XVII (1894-1895). Secţiunea a Il-a: Partea administrativă şi dezbaterile: Discursuri, memorii şi notiţe, Bucureşti, Academia Română, p. 606-616. Rădulescu 1985 = Marina Rădulescu, „Observaţii asupra unor adverbe de timp provenite din substantive în limba română”, în SCL, XXXVI, 3, p. 246-250. Rădulescu Sala 2009 = Marina Rădulescu Sala, „Numeralul şi norma lingvistică”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 205-210. Reinheinier Rîpeanu, Vintilă-Rădulescu 2007 = Sanda Reinheimer Rîpeanu, Ioana Vintilă-Rădulescu (ed.), Limba română, limbă romanică, Omagiu acad. Marius Sala la împlinirea a 75 de ani, Bucureşti, Editura Academiei Române. Rizescu 2007 = I. Rizescu, „Afirmaţia şi negaţia”, în Avram 2007b, p. 7-23. Rosetti 1956 = Al. Rosetti, „Limba scrierilor lui Ion Heliade Rădulescu până la 1841”, în Vianu 1956a, p. 57-66. Rosetti 1958 = Al. Rosetti (red. resp.), Omagiu lui lorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei. Rosetti, Byck 1943 = Al. Rosetti, J. Byck, Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Ziarului Universul, SA. Rosetti, Byck 19452 = Al. Rosetti, J. Byck, Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Ziarului „Universul” S.A. Rosetti, Cazacu, Onu 1965 / 1969 = Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române, voi. I, 1965; voi. II, 1969, Bucureşti, Editura Academiei. Rosetti, Cazacu, Onu 19712 = Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Minerva. Rosetti, Cazacu 1969 = Al. Rosetti, B. Cazacu (red. resp.), Studii de istoria limbii române literare. Secolul XIX, I, II, [Bucureşti], Editura pentru Literatură. 778 Rosetti, Gheţie 1969 = Al. Rosetti, Ion Gheţie, „Limba şi stilul operei beletristice a lui Mihai Eminescu”, în Rosetti, Cazacu 1969, II, p. 307-351. Sala 2006 = Marius Sala (coord.), Studii de gramatică şi de formare a cuvintelor. In memoria Mioarei Avram, Bucureşti, Editura Academiei Române. Sandfeld, Olsen 1936 = Kr. Sandfeld, Hedvig Olsen, Syntaxe roumaine I, Emploi des mots ă flexion, Paris, Librairie E. Droz. Sandfeld, Olsen 1960 = Kr. Sandfeld, Hedvig Olsen, Syntaxe roumaine II, Les groupes de mots, Copenhague, Librairie Munksgaard. Sandfeld, Olsen 1962 = Kr. Sandfeld, Hedvig Olsen, Syntaxe roumaine III. Structure de la proposition, Copenhague, Librairie Munksgaard. Saramandu 1966 = Nicolae Saramandu, „Reluarea şi anticiparea complementului indirect exprimat prin substantiv în limba română din secolul al XlX-lea”, SCL, XVII, 4, p. 423-433. Saramandu 1999 = Manuela Saramandu, „Numeralul - parte de vorbire eterogenă”, în LR, XLVIII, nr. 1-2, p. 129-136. Saramandu, Nevaci, Radu 2008 = Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Carmen Ioana Radu (ed.), Lucrările Primului Simpozion Internaţional de Lingvistică (Bucureşti, 13-14 noiembrie, 2007), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Saramandu, Nevaci, Radu 2010 = Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Carmen Radu (ed.), Lucrările celui de al treilea simpozion internaţional de lingvistică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Săulescu 1833 = Gheorghe Săulescu, Gramatică românească sau observaţii gramaticeşti asupra limbei româneşti. Pentru şcoalele normale şi ghimnaziale. Partea I-a, etimologică. II parte, sintactică, Iaşii, Tipografia S. Mitropolii. Schippel 1992 = Larisa Schippel, „Synthetische vs. analytische Strukturen im Nominalbereich der rumânischen Sprache des 19. Jahrhunderts im Vergleich zum 20. Jahrhundert”, în Emst, Stein, Weber 1992, p. 253-260. Scriban 1925 = August Scriban, Gramatica limbii româneşti (morfologia) pentru folosinţa tuturor, Iaşi, Institutu de Arte Grafice „Viaţa Romînească” S.A. Scriban 1939 = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti (etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme), Iaşi, Institutu de Arte Grafice „Presa bună”. Seche 1958 = Luiza Seche, „Substantive sau adverbe?”, în LR, VII, 6, p. 15-19. Seche, Seche 1962 = Luiza Seche, Mircea Seche, „Limba şi stilul lui I. Budai-Deleanu în Ţiganiadd\ în Vianu 1962, p. 7-74. SG I—III = Academia Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Studii de gramatică, voi. I, 1956; voi; al Il-lea, 1957; voi. al IlI-lea, 1961, [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Populare Române (redactori responsabili: Al. Graur şi Jacques Byck). Slave 1957 = Elena Slave, „Prezumtivul”, în SG II, p. 53-60. Slavici 1911= Ioan Slavici, Sbuciumări politice la românii din Ungaria, Bucureşti, Editura Minerva. Slavici 1914 = Ioan Slavici, Gramatica limbii române, Partea I: Etimologia, Bucureşti, Editura Minerva. Slavici [1924] 1967 = Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura Cultura Naţională. Sleeman, Perridon 2011 = Petra Sleeman, Harry Perridon (eds.), The noun phrase in Românce and Germanic, Amsterdam, John Benjamins. SMFC I-VI = Academia Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, voi. I, redactori responsabili: Al. Graur şi Jacques Byck, 1959; voi. al Il-lea, redactori responsabili: Al. Graur şi Jacques Byck, 1960; voi. al IlI-lea, redactor responsabil: Al. Graur, 1962; voi. al IV-lea, redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram, 1967; voi. al V-lea, redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram, 1969; voi. al Vl-lea, redactor responsabil: Mioara Avram, 1972, [Bucureşti], Editura Academiei. Stamato 1851 / 1856 = T. Stamati, Pah., Dicionăraşu romînescu de cuvinte tehnice şi altele greu de înţelesu, Tipografiea Buciumului Romanii, Iaşi, 1851, Ediţia a Il-a, Iaşi, 1856. Stan 2006 = Camelia Stan, „Utilizări de tip special ale articolului nedefinit din limba română”, în Pană Dindelegan 2006 p. 175-182. Stan 2007a = Camelia Stan, „Constituirea normei de punctuaţie a limbii române”, în Reinheimer Rîpeanu, Vintilă-Rădulescu 2007, p. 481-488. Stan 2007b = Camelia Stan, „Articolul nişte”, în Pană Dindelegan 2007a, p. 199-205. 779 Stan 2008a = Camelia Stan, „La punteggiatura nella lingua rumena”, în Mortara Garavelli 2008, p. 339-353. Stan 2008b = Camelia Stan, „Grupul nominal în limba română veche - funcţiile sintactico-semantice ale adjectivelor”, SCL, LIX, 1, p. 229-235. Stan 2008c = Camelia Stan, „Subiectul verbal în limba română veche”, SCL, LIX, 2, p. 583-586. Stan 2008d = Camelia Stan, „Grupul nominal românesc (aspecte diacronice)”, în Pană Dindelegan 2008, p. 239-243 Stan 2009a = Camelia Stan, „Sintaxa limbii române în secolele al XVI-lea - al XVIII-lea”, în TILR, II (ms.). Stan 2009b = Camelia Stan, „Cuantificarea grupurilor sintactice. Fenomene actuale”, în Pană Dindelegan 2009a, p. 393-414. Stan 2009c = Camelia Stan, „Predicativul suplimentar în româna veche”, în LR, LVIII, 2, p. 268-274. Stan 2012 = Camelia Stan, „O structură sintactică veche: complementul predicativ al obiectului”, în Mihaela Constantinescu, Cabriela Stoica, Oana Uţă Bărbulescu (ed.), Modernitate şi inter-disciplinaritate în cercetarea lingvistică. Omagiu doamnei profesor Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2012, p. 473-478. Stan, Zafiu, Nicolae 2007 = Camelia Stan, Rodica Zafiu, Alexandru Nicolae (editori), Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Stanciu-Istrate 2006 = Maria Stanciu-Istrate, Calcul lingvistic în limba română (cu specială referire la scrieri beletristice din secolul al XDC-lea), Bucureşti, Editura Academiei Române. Stilescu 1860 = V. Stilescu, Elemente de gramatică română pentru clasile III şi IV premarie, Bucureşti, Tipografia Colegiului Naţional. Stoica 2004 = Gabriela Stoica, „Observaţii comparative asupra vocativului în limba română”, în Pană Dindelegan 2004, p. 571-583. Stoichiţoiu-Ichim 2001 = Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, Editura ALL. Stoichiţoiu-Ichim 2006a = Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Stoichiţoiu-Ichim 2006b = Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Creativitate lexicală în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Strajan 1880 = M. Strajan, Manual de gramatica limbei române, cu deprinderi pentru aplicarea regulelor, întocmită pentru gimnazie şi licee. Partea I şi II. Fonetica şi etimologia, Bucureşti, Noua Tipografie Naţională Suchianu 1885 = I. Suchianu, Gramatica limbii româneşti cu bucăţi din autorii români moderni {ca exerciţiu de lectură, recitaţiuni şi analisă etimologică) pentru usul clasei I secundare, Bucureşti. Suciu 2009 = Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române, I. Studiu monografic, Bucureşti, Editura Academiei Române. Şcoleriu 1789 = Toader Şcoleriu, Lecţione adică cuvântare, scoase de la întâie parte a gramaticii, Iaşi, Tipografia cea Politicească. Ştefan 1969 = I. Ştefan, „Ecouri ale curentelor italienizant şi latinist în a doua jumătate a secolului al XlX-lea”, în Rosetti, Cazacu 1969,1, p. 309-334. Şuteu 1966 = Flora Şuteu, „Proiectele ortografice ale Societăţii Academice Române”, în LR, XV, 5, p. 503-519. Şuteu 1976 = Flora Şuteu, Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Bucureşti, Editura Academiei. Şuteu 1984 = Flora Şuteu, „Introducere în studiul ortografiei româneşti”, în Hristea 1984, p. 174-186. Şuteu 1986 = Flora Şuteu, Dificultăţile ortografiei limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Tălăşescu 1912 = Al. Tălăşescu, Cum s-a stricat limba românească. Răspuns la studiu literar-filologic cu acelaş titlu al domnului I. Lahovary (reprodus din „Convorbiri literare” 1911), Arad, Concordia. Tempea 1797 = Radu Tempea, Grammatică românească, Sibiu, Tipografia lui Petru Bart; ed. N. A. Ursu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969. Tiktin 1891 = Hariton Tiktin, Gramatica română pentru învăţământul secundar. Teorie şi practică. Partea I: Etimologia, Iaşi, Editura Librăriei Fraţilor Şaraga. 780 Tiktin 1889 = H. Tiktin, Manual de ortografia română, Iaşi, Editura Librăriei I. Kuppermann. Tiktin [1893-1895] = H. Tiktin, Gramatica română, I, Etimologia, Iaşi, Editura Şaraga, 1893; II, Sintaxa, ediţia a Il-a, Bucureşti, Tipografia Nouă, Grigore Panaitescu, 1895; ediţia a IlI-a revăzută de I.-A. Candrea, Bucureşti, Editura Tempo, 1945. Tiktin = H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, 3, uberarbeitete und ergănzte Auflage von Paul Miron und Elsa Ltider, I, 2000; II, 2003; III, 2005, Cluj-Napoca, Clusium. Thom 19931 / 20052 = Frangoise Thom, Limba de lemn, Bucureşti, Humanitas [trad. Mona Antohi]. TILR = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al Rosetti”, Tratat de istorie a limbii române, II, Alexandru Mareş (ed.), Bucureşti, Editura Academiei Române (sub tipar). Todi 2001 = Aida Todi, Elemente de sintaxă românească veche, Piteşti, Paralela 45. Todoran 1962 = R. Todoran, „Contribuţii la studiul terminologiei juridico-administrative româneşti din Transilvania de la începutul sec. al XlX-lea”, în Vianu 1962, p. 103-136. Todoran 1982 = Romulus Todoran, „Toponimele: Sălicea, Săliştea, Sălciud\ în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Âl. 1. Cuza>} din laşi: Lingvistică, voi. 28-32, p. 165-168. Tohăneanu 1965a = G. I. Tohăneanu, „Consideraţii cu privire la stilul artistic al lui Creangă”, I, în LR, XIV, 4, p. 453-466. Tohăneanu 1965b = G. I. Tohăneanu, „Consideraţii cu privire la stilul artistic al lui Creangă”, II, în LR, XIV, 5, p. 563-582. Tohăneanu 1969 = G. I. Tohăneanu, Stilul artistic al lui Ion Creangă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Ursu 1960 = N. A. Ursu, „Problema interpretării grafiei chirilice româneşti din jurul anului 1800”, în LR, IX, 3, p. 33^46. Ursu 1962 = N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Ursu 1964 = N.A. Ursu, „Observaţii asupra adaptării adjectivelor neologice la sistemul morfologic al limbii române în jurul anului 1800”, în LR, 5, p. 413-422. Ursu 1965a = Despina Ursu, „încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760-1860”, în LR, XIV, 3, p. 371-379. Ursu 1965b = Despina Ursu, „încadrarea morfologică a substantivelor neologice în limba română din perioada 1760-1860”, în LR, XIV, nr. 3, p. 113-121. Ursu 1969 = Despina Ursu, „Adaptarea adjectivelor neologice în limba română literară din perioada 1760-1860”, în Gheţie 1969, p. 131-154. Ursu, Ursu 1966 = Despina Ursu, N. A. Ursu, „Observaţii privitoare la adaptarea neologismelor la limba română”, în LR, XV, 3, p. 245-254. ^ Ursu, Ursu 2004 = Despina Ursu, N. A. Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare, I, Studiu lingvistic şi de istorie culturală, Iaşi, Editura Cronica. Vaillant 1840 = J. A. Vaillant, Grammaire roumâne ă Vusage des Franqais, Boucouresc, chez Frederic Walbaum. Vasilescu 2009a = Andra Vasilescu, „Cel: categorie semilexicală”, în Zafiu, Croitor, Mihail 2009, p. 265-287. Vasilescu 2009b = Andra Vasilescu, „Strategii pragmatice de reluare gramaticalizate ca relaţii apozitive de tip GN1-GN2”, în LR, LVTII, 2, p. 275-284. Vasilescu 2009c = Andra Vasilescu, „Elemente de dinamică discursivă a pronumelui”, în Pană Dindelegan 2009, p. 115-162. Vasilescu 2010 = Andra Vasilescu, „Tendinţe în sintaxa secolului al XX-lea”, în Chivu, Uţă Bărbulescu 2010, p. 251-275. Vasiliu 1956 = L. Vasiliu, „Observaţii asupra vocativului în limba română”, în SG I, p. 5-23 Vasiliu 1961a = Laura Vasiliu, „Schiţă de sistem al prepoziţiilor limbii române”, în SG III, p. 11-42. Vasiliu 1961b = Laura Vasiliu, „Câteva observaţii asupra conţinutului semantic al prepoziţiilor în lumina categoriilor generalului şi particularului”, în Graur, Coteanu 1961, p. 139-148. Vasiliu 2007 = Laura Vasiliu, „Acordul atributului adjectival”, în Avram 2007b, p. 110-116. Vasiliu, Fanache 2001 = Gabriel Vasiliu şi Vasile Fanache, Preocupări de limbă în presa românească din Transilvania, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca. Văcărescu 1787 = Ianache Văcărescul, Observaţii sau băgări-dă-seamă asupra regulelor şi orânduelelor grammaticii rumâneşti, Râmnic, Tipografia Sfintei Episcopii; republicat în Poeţii Văcăreşti, Opere, ed. Cornel Cîrstoiu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 85-179. Vianu 1956a / 1958 / 1962 = Tudor Vianu (red. resp.), Contribuţii la istoria limbii române literare în sec. al XlX-lea,, voi. I, 1956, voi. al II-lea, 1958, voi. al IlI-lea, 1962, Bucureşti, Editura Academiei. Vianu 1956b = Tudor Vianu, „Observaţii asupra limbii şi stilului lui A. I. Odobescu”, în Vianu 1956: 113-136. Vîrtosu 1968 = Emil Vîrtosu, Paleografia româno-chirilică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Vulpe [1963] 2006 = Magdalena Vulpe, „Repartiţia geografică a construcţiilor cu infinitivul şi cu conjunctivul în limba română”, în Opera lingvistică II: Dialectologia românească, Cluj-Napoca, Editura Glusium, p. 193-226. Vulpe 1965 = Magdalena Vulpe, „Mijloace sintactice de diferenţiere a stilurilor limbii în prima jumătate a sec. al XlX-lea”, în Iorgu Iordan, Andrei Avram, Alexandru Bălăci (coord.), Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei, p. 1003-1006; republicat în Vulpe 2004, p. 382-387. Vulpe [1977] 2004 = Magdalena Vulpe, „Despre aria de răspândire a perfectului simplu în graiurile munteneşti”, în Vulpe 2004, p. 266-270. Vulpe 1980 = Magdalena Vulpe, Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică; republicat în Vulpe 2006b, p. 15-277. Vulpe [1984] 2004 = Magdalena Vulpe, „O formă regională de prezumtiv”, în Vulpe 2004, p. 271-277. Vulpe 2004, 2006a, 2006b = Magdalena Vulpe, Opera lingvistică, I. Dialectal, popular, vorbit, ed. Ion Mării şi Nicolae Mocanu, Cluj, Clusium, 2004; II. Dialectologie românească. Varia, 2006; III. Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită. Varia, 2006. Zafiu 1998 = Rodica Zafiu, „Neutrul şi tendinţele limbii”, în România literară, 1998, nr. 17. Zafiu 1999 = Rodica Zafiu, „Realmente, fatalmente”, în România literară, nr. 24, p. 11. Zafiu 2001 = Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Zafiu 2006= Rodica Zafiu, „Constituirea unei norme sintactico-stilistice: observaţii despre concatenarea genitivelor”, LR, LV, 5-6, p. 431-438. Zafiu 2007 = Rodica Zafiu, „Criterii estetice în normarea limbii române”, în Stan, Zafiu, Nicolae 2007, p. 467-473. Zafiu 2009a = Rodica Zafiu, „Interpretări ale prezumtivului românesc”, în Zafiu, Croitor, Mihail, 2009, p. 289-305. Zafiu 2009b = Rodica Zafiu, „Utilizări actuale ale lui alde'\ în Pană Dindelegan 2009a, p. 163-180. Zafiu 2009c = Rodica Zafiu, „Constituirea unei norme gramaticale: relativul pe care”, LR, LVIII, 2, p. 285-296. Zafiu 2010 = Rodica Zafiu, 101 cuvinte argotice, Bucureşti, Editura Humanitas. Zafiu, Croitor, Mihail 2009 = Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (ed.), Studii de gramatică, Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Zafiu, Stoica, Constantinescu 2009 = Rodica Zafiu, Gabriela Stoica, Mihaela N. Constantinescu (ed.), Limba română: teme actuale, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Zamfir 2005 = Dana-Mihaela Zamfir, Morfologia verbului în dacoromâna veche (secolele al XVI-lea -alXVII-lea)9 voi. I, Bucureşti, Editura Academiei Române. Zamfir 2007 = Dana-Mihaela Zamfir, Morfologia verbului în dacoromâna veche (secolele al XVI-lea -al XVII-lea), voi. II, Bucureşti, Editura Academiei Române. Zamfir, Dinică 2012 — Dana-Mihaela Zamfir, Andreea Dinică, „Cercetare istorică asupra evoluţiei sintactice şi semantice a adverbului doar(ăf\ în Colceriu 2012, p. 207-252. Zdrenghea 1971 = Mircea Zdrenghea, „Premiers essais de phonetique et de morphologie historiques roumaines â la fin du XVIII6 siecle”, în Actele celui de al XH-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică, II, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 1391-1394. Zdrenghea 1980 = M. Zdrenghea, studiu introductiv şi note la Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae [1780, 1805], Cluj, Dacia, 1980. 782 INDICE* INDICAŢII DESPRE ORGANIZAREA ŞI CONŢINUTUL INDICELUI Cuvântul-titlu apare în forma lui „tip”, reprezentată, în cazul verbului, de forma de infinitiv, în cazul substantivului, de forma de nominativ singular nearticulat, iar, în cazul adjectivului, de forma de masculin singular. Semnul [/] notează situaţiile de variaţie (variante flexionare, fonetice, lexicale; variante arhaice, regionale). înregistrarea cuvintelor-titiu este alfabetică. Criteriului alfabetic i se subordonează un criteriu gramatical: (i) pentru fiecare cuvânt-titlu se indică clasa morfologică căreia îi aparţine (sau clasele, dacă aceeaşi formă corespunde mai multor clase); (ii) se foloseşte modalitatea „cuiburilor”, care strânge sub aceeaşi intrare toate formele flexionare cu care cuvântul este discutat / analizat în text. Informaţia flexionară este anunţată de „etichete” precum: „sb.”, „adj.”, „sg.”, „pl.”, „G-D”, „N-A”, „vb.”, „inf.”, „ind. prez.”, „sbj”, „viit.”, „viitor ant.” etc. (ex.: aduce vb. inf. aduce {a ~) 201; ind. prez. lsg. aducu 201; imper. adu! / adă! / ado! / ad-! 201, 576; impf. 3pl. aducea 203; pf.s. 2 sg. aduseşi 206, 3pl. aduse 206, unde cuvântul-titlu este urmat de indicaţia clasei morfologice „vb.” şi de celelalte informaţii flexionare). Trimiterile la informaţiile sintactice şi semantico-pragmatice, atunci când apar, sunt incluse imediat după indicarea clasei morfologice a cuvântului-titlu şi precedă informaţia morfologică (ex.: adora vb. 736; inf. adora («a ~) 187; ind. prez. 3sg.-3pl. adoră 198, adoară 385; sbj. 3 să adoare, unde, după specificarea clasei „vb.”, indicaţia „p. 736” trimite la o informaţie semantico-pragmatică). într-o secţiune separată au fost înregistrate formele discutate în capitolele consacrate ortografiei şi ortoepiei. ABREVIERI A = acuzativ acc. = accentuat adj. = adjectiv, adjectival adv. = adverb, adverbial; adversativ aprop. = apropiere aprox. = aproximare art. = articol, articulat aux. = auxiliar călit. = calitate cârd. = cardinal cl. = clitic col. = colectiv comp. = compus, compunere compar. = comparativ, comparaţie compar, egal. = comparativ de egalitate compl. = complement concl. = concluziv cond. = condiţional cond. pf. = condiţional perfect conj. = conjuncţie, conjuncţional cumul. = cumulativ cvasiloc. = (grup) cvasilocuţional D = dativ dem. = demonstrativ difer. = diferenţiere depărt. = depărtare elem. comp. = element de compunere excl. = exclamativ f. = feminin fin. = final fr. = formă G = genitiv ger. = gerunziu hot. = hotărât ident. = identitate imper. = imperativ * Echipa de editori mulţumeşte, pe această cale, grupului de studenţi-masteranzi de la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti (format din: Claudia Tatiana Calcea, Enida-Maria Cincora, Cătălina-Elena Dobre, Camelia Mateiana, Cristina Nicoleta Pană, Ana-Maria Pîrvu-Constantin, Alexandra Radu, Alexandru Robea, Simona Rotam, Elena-Lavinia Toabeş), grup care a contribuit, într-o primă formă a proiectului, la realizarea unei variante de Indice alcătuite în exclusivitate alfabetic. 783 impf. = imperfect ind. = indicativ inf. = infinitiv inf. pf. = infinitiv perfect inter. = interogativ inteij. = interjecţie inv. = invariabil înt. = întărire loc. = locuţiune m. = masculin m-m-c-pf. = mai-mult-ca-perfect mult. = multiplicativ N = nominativ neg, = negativ, negaţie neh. = nehotărât (articol pronume ~) num. = numeral ord. = ordinal part. = participiu, participial, particulă pers. = personal pf.c. = perfect compus pf.s. = perfect simplu pol. = politeţe pos. = posesiv pr. = propriu pragm. = pragmatic pref. = prefix prez. = prezent prezumt. = prezumtiv prezumt. pf. = prezumtiv perfect pron. = pronume, pronominal rel. = relativ sb. = substantiv, substantival sbj. = subjonctiv sbj. pf. = subjonctiv perfect semiind. = semiindependent sg. = singular suf. = sufix sup. = supin super. abs. = superlativ absolut super. rel. = superlativ relativ term. = terminaţie val. = valoare viit. = viitor viit. ant. = viitor anterior voc. = vocativ [/] = semnul indică o variantă (flexionară, fonetică sau lexicală) INDICE DE CUVINTE -a art. hot. encl. f. sg. -ua 112, 113; -oa 113; 692, 706 -a part. adv. (pe alesea) 609, 615 -a part. fin. la unele forme pron. 144, 145, 150, 151, 161, 166, 170, 504 a inteij. 278 a marcă inf. 214, 301, 316, 320, 340, 342, 680, 690; cu inf. lung 307; ne cutezăm a 577, pare a 51%, pot a 519, pretinde a 578 a prep. 250, 628, 633; val. compar. 256, 633; marcă G analitic 55, 56, 76, 77, 115, 174, 179, 180, 182, 253, 254, 438, 439, 455, 527, 528, 533, 697, 700, 701, 704 a doua num. ord. val. adv. 619 ă la carte loc. adv. 611 â la frangaise loc. adv. 611 ă la grecque loc. adv. 611 ă la longue loc. adv. 611 ă la russe loc. adv. 611 a(l) dracului loc. adv. 98 ab antiquo loc. adv. 611 ab origine loc. adv. 611 ab ovo loc. adv. 611 abate vb. inf. 543 abbatiale adj. 79 abdominale adj. 79 abecedar sb. sg. abeţedar 384 aberaţie / aberăciune sb. sg. aberăciune 40 abile adj. 78, 79, 81; m. f. sg. abile 78; m. f. pl. abili 78 abisal adj. 459 abitabile adj. 79 abituale adj. 79 abiturient sb. sg. abiturient 386 ablegat sb. sg. ablegat 386 abominabil adv. 612, 613 abominabile adj. 79 abonent sb. sg. abonent 386; pl. abonenţi 386 aborda vb. ind. prez. 2sg. abordezi 394; part. abordat 395 abroga vb. inf. abroga (a ~) 187; ind. prez. 3 sg.-pl. abrogă 549, 560; abroagă 560 abrutizant adv. 612 absente adj. 79 absolut sb., adj. absolut 387; sb. pl. absoluţii 381; adv. 89, 96, 106,612 absolutamente adv. 229, 601, 604, 612 absolute adv. 231 absolutoriu sb., adj. 387,452; absolutor 387 absolvi / absolva vb. inf. absolvi / absolva 387, 538; ind. prez. absolvesc, absolv 552; part. absolvat 387 784 absorbi vb. inf. absorbi (a ~) 542; absoarbe (pot~)542 absta vb. inf. absta {a ~) 387; ind. prez. 3pl. abstau 387; cond. pf abstat (am fi ~) 387 abstinente adj. 79 abstracte adv. 231 abstrage vb. inf. 389 abţine vb. a se ~ 295 abundante adj. 79 aburind adj. ger. f. pl. aburinde 708 abuza vb. 295, 320; ind. prez. 3sg.-3pl. abuză 196, abusă 546 abzice vb. 372; inf. abzice (a ~) 387, 396; part. abzis (a ~) 387; sbj. 3sg.-3pl. să abzică 387 abzicere sb. sg. abzicere 387; abzicerea 387 acacie sb. sg. acacia 422 academiceşte adv. 225 acar elem. comp. 234 acarcare pron. 234 acaret sb. pl. acarete /acareturi 427 accede vb. 188 accelerando adv. 606 accelerat sb. sg. acţelerat 384 accensibile adj. 79 accent sb. sg. acţent 384 accepta / acceptului vb. inf acceptului (a ~) 188; sbj. 3sg.-3pl. să accepteze 546 accepţiune sb. sg. acţepţiune 384 accesa vb. 544, 549, 669 accesibil adj. 689; sg. acţesibil 384 accesor(iu) sb. sg. accesor 431 accident sb. pl. accidente / accidenţi 410 accidentale adj. 79 acciza vb. 544, 549 accommodabile adj. 79 accurat adv. 243 accusabile adj. 79 acel(a) pron., adj., dem. depărt. 308, 317, 335, 339, 679; m. sg. N-A acel 145, 146, 503, 504, 505, 506, acelu 145, acela 145, 146, 505, cel 145, 505, celu 145, cela 146, 505, 521, ahăla 145, ahăl 145; f. sg. N-A acea 145, 505, aceea 145, 505, aceaia 145, ceaia 145, cea 145, ceea 505, ahaia 145; m. pl. N-A acei 145, aceia 505, aceli 145; f. pl. N-A aceale 145, 505, acealea 145; m. sg. G-D acelui 145, aceluia 145, celuia 145; f. sg. G-D aceii 145, 146, 169, acei 145, 146, aceiia 145, acelei 145, 146, 169, celei 145; pl. G-D acelor 145: acel care 501-502, 522; aceea ce 167, 499, 521 aceiaşi pron., adj. dem. ident. m. sg. N-A acelaşi 147, 169, 506; f. sg. N-A aceaiaşi 147; f. sg. G-D aceiiaşi 147, aceleiaşi 147; un ~ 506; unul şi - 506 acervale adj. 79 acest(a) pron., adj. dem. aprop.; 303, 308, 310, 311, 313, 317, 333, 334, 677, 740, 748, m. sg. N-A 141, 142, 144, 503, acestu 141, 142, 503, 504; cest 141, 142, 144, 169, 504, 521; cestu 141, 142, cesta 144, cist 142, ~ însuşi 491; f. sg. N-A: această 141, aceasta 141, 143, 503, ceastă 141, ceasta 141; m. pl. N-A: aceşti 141, aceşti / aceştia 503, 504, acestea 141, ceşti 141, ceşti 504, 521, cestea 141, ceştia 144; f. pl. N-A: aceaste 141, aceste 141, 144, acestea 141, ceste 141, 144, cestea 141, 144; m. sg. G-D acestui 141, 503, acestuia 141, 503, aestuia 143, cestui 141, cestuia 141; f. sg. G-D acestei 142, 144, 503, aceastei 141, aceştii 144, aceştiia 144, acestii 54, 141, aceştiia 141, cestei 142, ceştii 141, cestiia 141; f. pl. G-D acestor 141, 503, acestora 141, cestor 141, cestora 141 acestaşi pron., adj. dem. ident. m. sg. N-A acestaş(i) 147, 169, 503, 507; f. sg. N-A aceastaş(i) 147 achiziţie sb. sg. acviziţie 385 aci adv. 236, 615, 616; de-aci 236; p-aci 236; până aci 236; acilea 236; acileaşi 236 acid sb. pl. acizi / acide 411 aciu(i)a / aciui vb. inf. aciu(i)a / aciui 539, 540 aclus sb. pl. adusele 387 acnee sb. sg.-pl. 424, 433 acolo adv. 622, 709; acolo (...) unde 721 acompania vb. 187 acoperi vb. inf. acoperi (a ~) 197, 558, 559; ind. prez. lsg. acoperiu 196, coperiu 197; 3 sg.-pl. se acoperă 559, s-acopere 197, 558, 559; lsg.-3pl. acopăr, acoper 197, 559; 3sg.-3pl. acoperă 197; sbj. 3 copere, să acopere 559; pf.c. au acoperit 204 acoperitieste adv. 224 acord stand-by sb. (cvasi)comp. 702 acorda vb. inf. acorda (a ~) 187, 385; ind. prez. 1 sg. acord, acordez 552; 3sg.-3pl. acordă 560, acoardă 385, 560 acquis sb. pl. acquis-uri 428 acru adj. 65 actant sb. pl. actanţi 412 activ adj. m. sg. activ 66; f. sg. activă (~ datorie) 89 activ sb. pl. active 429, activuri 429 actor-cântăreţ sb. (cvasi)comp. 702 actual adv. 602 . actuale adj. 79 actualmente adv. 229, 601, 602, 603, 604, actualminte 602 acţiune / acţie sb. sg. acţie 40, 387; acţiune 40 785 acum adv., conector 235, 353, 362, 602, 616, 722; acuma 616; acuşi 235, 236; acumuşi 235; acu 235, 616; acuş 236; acuşa 236; acnu 235; acumşi 236; acuşa 236; amu 235, 616; acmu 236; amuşi 236 acumula vb. 187 acumulator sb. pl. acumulatori / acumulatoare 410,412 acvira vb. 387 acvirare sb. sg. acvirarea 387 ad calendas graecas loc. adv. 611 ad libitum loc. adv. 611 ad litteram loc. adv. 611 adpatres loc. adv. 611 ad rem loc. adv. 611 adagio adv. 232 adaugător(iu) adj. m. sg. adaugătoriu 71; adaugătoare 71 adăuga / adaoge / adăugi vb. inf. adăuga {a ~) 190, 539, 540, 542; adaoge (a ~) 190, 539, 542; adăugi {a ~) 190, 539, 540; ind. prez. lpl. adăugim 542; sbj. să adăugim 539; 3 pl. adaug 542; impf. adăugeau 539; pf. s. 3sg. adaose 206, 542; 3pl. adaoseră 206; m-m-c-pf. adăusese 542; m-m-c-pf. perifrastic au fost adăugit 208; ger. adăugind 542; part.f. adăugită 540; part. adăogat (a ~) 190; adaos (a/au~) 542 adânc adj. m. sg. adânc 70, 71, 104, 451; f. sg. adâncă 70, 71; m. f. pl. adânci 64, 70, 71, 72, 451; f. pl. adânce 72, 451, G-D. adânce 72 adânc adv. 96, 613 adânci / adânca vb. inf. adânci (a ~) 190 / adânca {a ~) 190 additionale adj. 79 addolcendo adv. 606 addressante adj. 79 adecva vb. 544 adecvat adj. sg. adecuat; pl. adecuate 389 adera / aderi vb. 689; inf. adera/aderi 537 aderente adj. 79 adesea adv. 617; ades 606, 617 adeseori adv. 617; adese ori 617; adeseaori 617 adevăr adv. 619 adevărat adj. 289 adevărat adv. 237, 618, 619 adeveri vb. sbj. lsg. să adeverez; pf.s. se adeveri 189 adeveritieste adv. 224 adică adv., conector 724, 725 adict sb. adict 389; pl. adicţii 389 adicţie sb. adicţie 389 adista vb. 389 aditament sb. aditament 389 adiţiona vb 189 adiţională adj. substantivizat 419 adjacente adj. 79 adjectiv sb. sg. adjectivu 470; pl. adjectivi 409, adjectivii 409, adjective 409 adjectivale adj. f. pl. adiectivali 80 adjectiveşte adv. 225 adjunct sb. pl. adjuncţi 412 adjusta vb. inf. adjusta (a ~) 389; ind. prez. lsg. adjustez 389 adjutabile adj. 79 adjutante adj. 79 administrabile adj. 79 administrante adj. 79 administrativ adj. 66 administraţie sb. 40 administrirui vb. 188 admira vb. 187 admirabil adv. 613 admirabile adj. 79 admissibile adj. 79 admissionale adj. 79 admite vb. admiţând că grup cvasiloc. conj. 719 adolescente adj. 79 adopta vb. ind. 3 sg.-3pl. adoptează 546 adoptabile adj. 79 adora vb. 736; inf. adora (a ~) 187; ind. prez. 3sg.-3pl. adoră 198, adoară 385; sbj. 3 să adoare adorabil(e) adj. adorabil 65 / adorabile 79 adorelnic adj. 65 adormi vb. 681 adormit sb. (provenit din part.) m. sg. voc. adormitule 458 adornabile adj. 79 adresa / adresui vb. inf. adresa {a ~) 189, 543 / adresui (a ~) 189, 543 Adrian sb. pr. voc. Adriene! 444 aducător(iu) adj. m. sg. aducătoriu 71; f. sg. aducătoare 71 aduce vb. inf. aduce (r 557; pf.s. 1, 2pl. jurarăm Jurarăţi 563; viit. oi / ei / a / om / eţi / or jura 570; lsg. am să jur; 3sg. are să jure 570; lsg. o să jur, 3sg. o să jure 570; impf. 3pl. jura 203; pf.s. lsg. jurăi 206, jurăiu 206, Isg.jurăşi, 3 sg Jură juridic adj., adv.; adj. iuridic 385; adv. juridic 621 juridiceşte adv. 621 jurist sb. sg. iurist 385 juriza vb. 544, 549 jurnalistic adj. 65 823 just adv. 612 justaminte adv. 602 K kaki adj. inv. kaki 455; f. sg. kakie 455 kamikaze sb. sg.-pl. kamikaze 414, 434; sg. kamikazele 414; pl. kamikazii 414 kidnapa vb. 549 kilui vb. inf. kilui, kilări 544, 545 kiwi sb. inv. 435 knockout sb. pl. knockouturi 428 koala sb. inv. 434 L -1 art. hot. 113, 288,289, 291,470, 697 la prep. 180, 250, 295, 296, 300, 320, 328, 332, 381, 396, 485, 487, 599, 628, 630, 631, 694; marcă D analitic 55, 174, 179, 180, 182, 254, 300, 317, 319, 440, 455, 632, 527, 533, 688; marcă G analitic 55, 254, 439, 697, 701, 704 la aparenţă loc. adv. 372, 400 la caz când loc. conj. 345, 400, 401; la cazul când grup cvasiloc. conj. 344 la caz de loc. prep. 345 la cazul că grup cvasiloc. conj. 344 la cazul în care grup cvasiloc. conj. 344 la culme loc. adv. val. super. abs. 98, 464 la discreţie loc. adv. 610 la drept(ul) vorbind loc. adv. 619 la fel de loc. adv. marcă super. egal. 89, 99, 106, 461,462 la fel loc. adv, conector 725 la loc loc. adv. 400 la maxim(um) loc. adv. 464, 610 la modul (+ adj.) 608, 622, 729 la nebunie loc. adv. 758 la negru loc. adv. 610 la nici un caz loc. adv. 372, 400 la nivelul / la nivel de loc. cvasiloc. prep. 729 la prima vedere loc. adv. 610 la rândul loc. prep. 497 la termen loc. adv. 610 la toată ocazia loc. adv. 400 la tot cazul loc. adv. 400 la un moment dat loc. adv. 610 la vârf 729 laborator sb. sg. laboratoriu 431; pl. laboratorii 431 laboriozitate sb. laboriositate 392 lacăt sb. sg. lacăt 44, lăcată 44 lacon(ic)eşte adv. 227 laetemente adv. 228 lalea sb. pl. lalele, lalelele 424 lampă sb. sg. lampă 48; pl. lampe 48, lămpi 48 lapidar adv. 612 lapte sb. pl. lăpturi 427 larg adj. m. sg. larg 71, 451, 465; m. pl. largi 451; f. pl. largi 72 / large 451 largamente adv. 604, 605 larghetto adv. 232; largetto 232 largo adv. 232 las(ă) că loc. conj. 263, 721; lasă că... dar apoi 271, 642 lat adj., adv. 65,237, 620 latin adj. f. pl. latine 70 latinesc adj. f. sg. latinească 70; m. pl. lătineşti 70 latineşte adv. 599; la ~ 599 latinisirui vb. 188 latură sb. sg. latură 42, lăture 39, 40, 47, 417, 421, laturea 421; pl. laturi 47 laudatio sb. inv. 435 lavoar sb. 392 lăcaş sb. pl. lăcaşe / lăcaşuri 427 lăcomeşte adv. 225, 598 lăcrima vb. ind. prez. lsg. lăcremezu 195 lăfăi vb. ind. prez. 3sg. lăfaieşte / lăfăie 550 lălâu adj. m. sg. lălâu 70, 74, 451; f. sg. lălâie 70, 74, 451; m. pl. lălăi 70, 74; f. pl. lălăi 451 /lălâie 70, 74,451 lămurit adv. 237 lăsa vb. 680; a (se) ~ 305, 694; ind. prez. lsg. lasu 195; sbj. 2sg. să laşi /să Ieşi, 3sg.-3pl. să lase 202, 562 /să lese 562; viit. ant. vor fi lăsat 573; pf.c. 1 lăsatu-l-am 205 lăturalnic adj. 65 lăturiş adv. 227, 228, 601 lăţi vb. inf. lăţi (a se ~) 397; ind. prez. lsg. lăţescu 196; pf.c. s-a lăţit 397; inf. pf. a şe fi lăţit 579 lăţiş adv. 601 lăuda vb. inf a se ~ 668; ind. prez. lsg. laudu 195; impf. 3pl. lăudau\ pf.s. lsg. lăudăi 206, 2sg. lăudaşi 206, lpl. lăudăm 205, lăudarăm 205, 2pl. lăudarăţi 205; m-m-c-pf. lpl. lăudasem 207, lăudaserăm 207, 2pl. lăudaseţi 207; 3pl. lăudase(ră) 207; m-m-c-pf. perifrastic am fost lăudat 208; cond. lăudare-aş 199 lăudabile adj. f. sg. lăudabile 80 lăudat sb., adj. voc. lăudatule! 58 lână sb. pl. lânuri 427 lângă prep. 250, 628 -le art. hot. 471 -le part. fin. adv. (pe apucatele) 609, 615 -le(a) formant num. ord. 183 -lea part. adv. (< -le- + -a; pe tăcutelea) 609 leac-minune sb. comp. 712 824 leafă sb. sg. leafă 41, 47, 48; pl. lefe 425, lefi 41, 47, leafe 48, lefuri 41,47, 444 lega vb. ind. prez. lsg. legu 195 legal adv. 602, 608 legale adj. 80 legalmente adv. 601, 602, 603, 604, 608; legalminte 230, 602 legate cu grup cvasiloc. prep. 399 legător adj. 82 legătură sb. 89 lege sb. sg. G-D legei 51, 420 leggiero adv. 606 legitim adj., adv. 578 legitima / leghitimălui vb. inf. leghitimălui {a ~) 188 legumă sb. pl. legumi 48, legumuri 428 lemn („copac”) sb. 382 lento adv. 232 lepăda vb. ind. prez. lsg. leapăd/ lepăd 561; m-m-c-pf. 3pl. lepădase 207; viit. 3sg. se va lepăda 211 lesne adj. inv. 77 leşesc adj. m. sg. leşesc 600; f. sg. leşească 70, 600; m. pl. leşeşti 70 leşeşte adv. 598, 600 leşinând adj. ger. m. pl. leşinânzi 69 letal adj. 392 levă sb. sg. leva / levă 420 liană sb. pl. liane 442 libera vb. ind. 3 sg.-3pl. liberă 546, 560 / liberează 546 liberator(iu) adj. 453 libero sb. sg.-pl. 434; sg. liberoul 435 libov / libovie sb. sg. libov 40, 48, libovie 40, 48 licoare sb. sg. licoare 40, 45, licor 40, 45 lighean sb.pl. ligheanuri 426 liman sb. pl. limanuri 411, limani 411 limbaj sb. limbaj 431, limbagiu 431 limbă sb. sg. G-D limbii 51, limbei 52; pl. limbe 39, 88, 417, limbele 417, limbi 417, limbile 417 limbută sb. voc. limbuto! 444 limpede adj., adv.; adj. m. sg. limpede 74, 454, voc. limpedele 86; f. sg. limpede 454; G-D limpedei 454; adv. 237 linguşitoriu adj. 71 lingvistic adj. 65 lipsă sb. sg. lipsă 41; G-D unei lipse 425; pl. lipse 41, pl. lipsuri 41,425 lipsi vb. prezumt. prez. vor fi lipsind 200 lirice adj. f. pl. lirici 81 lista vb. 544, 549 literalmente adv. 229, 601, 602, 603, 604 literar(e), literar(iu) adj., adv.; adj. m. sg. literar 78, 81 / literare 81, 83, 104 / literariu 78, 81; f. sg. literare 80, 83 / literară 83; adv. 600, 613 literariceşte adv. 600 literarmente adv. 604 literatură sb. sg. G-D literaturii / literaturei 113 litografia / litografi vb. inf. litografia (a ~) 189, litografii {a ~) 189 liţităluivb. 188 livadă sb. sg. livadă / livede 421 live adv. 612 living sb. pl. livinguri 428 livrea sb. 423 livresc adj. m. sg. livresc 460; f. sg. livrescă 460 lob sb. pl. loburi 410, 411, 412; lobi 411, 412 locui vb. 296-297 locvace adj. inv. 456 loga vb. inf. (a se ~) 544 loggia sb. inv. 422 loghicesc adj. 70 logice adv. logice 231, 400 logicesce adv. 227 -logie sufixoid 422 logoree sb. sg.-pl. 424 loial adj. m. sg. loial460; f. sg. loială 460 love-story sb. pl. love-story-uri 428 lu(i) marcă flex. antepusă G-D 56, 319, 434, 435, 440, 441, 446, 471, 688, 697, 748, 702, 704, 723; lu 56-57, 440 lua vb. 304, 693; a se ~ 668; inf. lua (a ~) 216, 220, 394; ind. prez. lsg. ieu 215; 2sg. iai 394; 3pl. ia 197; irnpf 3pl. luvau 203; pf.s. lsg. luăiu 206; 3sg. luă 206; m-m-c-pf 2sg. luasei 658; m-m-c-pf. perifrastic 3sg.-3pl. au fost luat 208; viit. o să ia 217; 3pl. au a lua 213; sbj. 3sg.-3pl. să ieie 216, 217, 586 /să ia 216, 217, 586; pf.c. am luată 570, luatu-l-au 570; viit. ant. va fi luat 573; luând în considerare că grup cvasiloc. conj. 719; a lua un aer 371 lua de gând loc. vb. (a se ~) 398 luare-aminte loc. sb. pl. luări aminte 89 luced adj. 65 Luchian sb. pr. un Luchian 477 lucra vb. 669; inf. lucra (a ~) 195; ind. prez. lsg. lucru 195, 552, lucrez(u) 195, 552; 3sg.-3pl. lucră, lucrează 195, 546; sbj. 3sg. să se lucre 195; inf. pf. a fi lucrat 215 lucrătoare sb. sg.-pl. 433 lucru sb. 308; 676; sg lucru ’ 113; pl. lucruri 426 Luluţa sb. pr. voc. Luluţă! 57 lume sb. sg. G-D lumii 50, 53, lumei 50, 52, 420 lumesc adv. 621 lumeşte adv. 598 luminător(iu) adj. 81 lună sb. sg. G-D lunei 50, 52; pl. Iune4ll 825 luncă sb. sg. G-D luncii 53 lung adj. m. sg. lung 70, 71, 104, 451; f. sg. lungă 70, 71, 72; m.-f. pl. lungi 64, 70, 71, 72, 451; f. pl. lunge 72, 451 lungiş adv. 228, 601, 617; loc. adv. în ~ 617, 618 luni sb. val. adv. 709 lupiş adv. 601 lupta vb. ind. prez. lsg. luptu 195 ma conj. 266 macara sb. pl. macarale 41 macho sb. inv. 434 macru adj. 65 maestoso adv. 606 magistral adv. 612 magistralmente adv. 603, 605 magistrat sb. maghistrat 384 magistratură sb. pl. magistraturile 416 magnetizavb. 188 mahala sb.pl. mahalăli, măhălăli 424, 443 mai adv. 238, 242, 328, 721, 723, 746, 747 mai adv. marcă compar, de super. 89, 98, 99, 100-101, 103, 106, 461; cel ~ marcă super, rel. 89, 102, 106 mai ales loc. adv. 360 mai apoi loc. adv. 328 mai bine zis loc. adv., conector 724 mai cu seamă loc. adv. 360 mai exact loc. adv., conector 724 mai în urmă loc. adv. 328 mai înainte adv. 330 mai înainte ca să / ca... să loc. conj. 330 mai (î)nainte de loc. prep. 328 mai mult sau mai puţin loc. adv. 103 mai nou loc. adv. 610 mai precis loc. adv., conector 724 mai puţin val. compar, de infer. 89, 100, 105 mai vârtos loc. adv. 361 maică- sb. maică-mea 706; maică-sa 441; G-D maică-mii 706; voc. maică 87 maică sb. sg. G-D maicii 51, 52; pr. Maichii (Precistiî) 53, Maicii 53 maidanez adj., sb. 706 mainte adv. 330 major adj. maior 385 majoretă sb. 419 majoritate sb. sg. maioritate 385 majoritate(a) sb. 739 malcontent adj. 392 mamă sb. sg. G-D mamei 53; voc. mama/ 57; voc. pl. mamelor! 85; voc. interj, mamă! 445 manda vb. inf. 392; m-m-c-pf. 3sg. mandase 392 mandante sb. 413 mango sb. inv. 434, 435 manie sb. sg. 421; pl. manii 421 -manie sufixoid 422 manieră sb. 331 manifesta vb. ind. prez. 3 sg.-3pl. manifestă 552, manifestează 546, 552 mantă sb. sg. G-D menti 50, mentiei 50, 53, menteei 53; mentilei 53, menţii 53, mentei 53 manual sb. pl. manualuri 427 manuale adj. f. sg. manuale 80 mapa vb. 669 mapă sb. sg. 392 marabu sb. sg.-pl. 434; sg. marabuul 435 maraton sb. pl. maratoane / maratonuri 429 marca vb. ind. 1 sg. marchez 548 marcator sb. pl. marcatori 412 marcă sb. pl. maree 418, mărci 443 marchiz sb. sg. marchiz 442; pl. marchiji 442, marchizi 442, marchizii 49 marciale adv. 605 mare adj. m. sg. mare 74, 79, 454 (~ apostolul) 89, mai(-)marele 102; voc. mare 85; f. sg. mare 454; G-D mare 14, marei 74, 454; m. pl. mari 74, 105, mai(-)marii 102; voc. mari 85; f. pl. mari 74, 105 / mare 74, 105, marele 74; G-D marelor 74 mare sb. sg. G-D mării 51, mărei 51 maree sb. sg.-pl. 433 marfă sb. sg. G-D unei mărfi 41, 425; pl. marfe 41, mărfuri 41, 425; marfă de marfă 703; marfă val. adv. 614 Marghioliţa sb. pr. voc. Marghiolită! 57 Maria sb. pr. G-D Măriei 50, 52; voc. Mario! 57, 444; o Mărie 477 Marian sb. pr. voc. Mariane! 444 maritalmente adv. 603 marmoreu adj. m. sg. marmoreu 70, 74; f. sg.,-pl. marmoree 70; f. sg. G-D marmorei 74; m. pl. marmorei 70; f. pl. marmorei 74 marmură sb. sg. marmure 39 maro adj. inv. 455 marşa vb. 544, 549 Martin sb. pr. Martinul 118 masă sb. sg. masă 419; G-D mesei 50, 53, mesii 51; pl. mese 419 mascalzone sb. sg. mascalzone 414, mascalzonele 414; pl. mascalzonii 414; inv. mascalzone 414 mascarpone sb. inv. 414 mască sb. sg. mască 48; pl. maşte 48, masce 48, măşti 48 masculin sb. pl. masculini 409 mass-media sb. sg. o mass-medie 422; G-D mass-mediei 422 826 maşter sb.pl. maştere 429 maşinaliceşte adv. 227, 598; mahinaliceşte 227 mata pron. pol. pers. 2 sg. 486 matale pron. pol. pers. 2 sg. 486 matematiceşte adv. 226 material sb. pl. materialuri 47, 427 material adv. 604 materialiceşte adv. 227, 600 materialmente adv. 601, 603, 604 matrice sb. sg.-pl. matrice 434, matrici 434 maximum adv. 244, 612; maxim 612; loc. adv. la~(um)610 mă inteij. 445 mă pron. refl. 691 mă rog! inteij., conector 724 măcar adv., conj.; adv. 232, 233, 234, 241; măcar conj. 346 măcar(-) formant în adv. comp. 233, 606, 607 măcar care pron., adj. neh.160; G-D măcar căruia 160 măcar că loc. conj. 263, 345, 346, 347, 348, 642, 720; măcar că... dar / totuşi 721; (scris şi) mâcârque, macarche, mecarquo, macaru-că 346 măcar câţi pron., adj. neh. 160 măcar ce pron., adj. neh. 160, 170; măcar cu ce 160 măcar cine pron., adj. neh. 160 măcar de loc. conj. 263, 642 măcar (şi) de loc. conj. 348 măcar deşi loc. conj. 241, 347 măcar oricât loc. adv. neh. 241 măcar să loc. conj. 346, 348, 720 măcarcând adv. comp. 232, 233 măcarcât adv. comp. 233 măcarcum adv. comp. 233 măcarîncotro adv. comp. 232; măcarîncătro 233 măcarunde adv. comp. 232, 233 măcăni vb. ind. prez. 3sg. măcăne / măcăneşte 550 mădular(iu) sb. sg. mădulariu 431, pl. mădularii 431 măgăreşte adv. 598 măi inteij. 276, 277, 280, 444, 656; mă 656 măiestreşte adv. 598 măre inteij. 276; mări 276 mărgăritar sb. pl. mărgăritari 410, mărgăritare 410 mărgineşte adv. 225 mări vb. ind. prez. lsg. mărescu 196 Măria Voastră 126; G-D Măriii Voastre 126; Măria sa 126 măricel adj. 66 mărire sb. 689 Măririlor Voastre formulă pol. G 127 mărişor adj. f. sg. mărişoară 101 mărit adj. m. sg. voc. mărite (~ împărate/) 87 mărunt adj. 65 mărunţel adj. m. sg. mărunţel 450; f. sg. mărunţică 451; f. pl. mărunţele 451 măsea sb. 423; pl. măsele 423 măsura vb. inf. 555; ind. prez. lsg. măsor 198, 556, 557, măsor 556, 557, măsur 198, 556, 557; sbj. 3sg.-3pl. măsoare /măsure 556, 557 măsură sb. sg. G-D măsurii / măsurei 113 mătase sb.pl. mătăsuri 47 mătuşă sb. sg. G-D mătuşicăi 53 mâna vb. pf.s. lpl. mânarăm 206 mână sb. sg. mână 48; pl. mâini 48, mâni 48, 88, mânuri 41, mânile 49, 417, mânele 417 mânca vb. inf. mânca {a ~) 215; ind. prez. lsg. mâncu 195, mâne 215, mănânc 215; 3sg.-3pl. se măncă 215; sbj. lsg. să mănânc 215; 2sg. să mănânci 215; cond. mânca-l-aş 200; pf.s. lpl. mâncăm 205, 2pl. mâncat 205; cond. pf. 1 vream mânca 209; viit. lsg. voi mânca 210 mâncare sb. sg. G-D unei mâncări; pl. mâncări 41, 48, 425, mâncăruri 41,425 mândrie sb. sg. G-D mândriei 52, mândriţi 52 mânea vb. sbj. 3sg.-3pl. să mâne /să mâie 553, 554, 555; ger. mânând/ mâind 553, 554 mânecă sb. pl. mânice 39 mângâia / mângâi vb. inf. mângâia {a ~) 190; sbj. 3sg.-3pl. să mângăiască 190 mângâietoriu sb. sg. voc. mângâietoriulel 87 mâni- sb. f. sg. mâni(-ta), mâni(-sa) 494 mânia vb. ind. prez. lsg. mâniu 562, 563 mântui vb. 668, 681 mânz sb. pl. mânzi 49; mânji 49 mânzeşte adv. 598 mârâi vb. inf. mârâi 558; ind.-sbj. 3sg.-3pl. să mârâie 558 mârşăvia-voastră! formulă pol. voc. 127 Mârzescu sb. pr. G-D Mârzescului 117, 118 mecanic adj., adv. mehanic 385; adv. mecanic 612 mecaniceşte adv. 227 mecanism sb. sg. mecanismul 88 mediatiza vb. 544, 549 mediu sb. pl. mediuri 427, 430 melodios adj. 66 melopee sb. sg. 423; pl. melopei 423 memorabil adj. f. pl. memorabile 81 memorialistic adj. 65 menajarisi vb. ind. prez. 3sg. menajariseşte 187 -mente suf. adv. 224, 228-230, 597, 598, 601-605, 619, 621; -minte 228, 229, 601, 602; -mintre 230 827 menţine / menţinea vb. inf. mânţănea (a ~) 540; mănţine (a ~) 541 mepriza vb.188 merge vb. 669, 680; ind. prez. lsg.-3pl. merg 197; 3sg.-3pl. merge 394, 557; pf.c. 3sg. a / au / o mers 569; viit. lpl. avem să mergem 211 meridian sb. pl. meridiane 443 merita vb. 669, 673, 694 meritoriu adj. 452 mersi interj. 278 meserie sb. sg. meserie val. adv. 611, 614 mesteca vb. ind. prez. lsg. mestecu 195 meşter adj. m. sg. voc. meşteruie 457 meştereşte adv. 598 meşteşugeşte adv. 225 metafiziceşte adv. 226 metaforice adv. 231 metaherisi vb. inf. metaherisi (a ~) 187; ind. prez. lsg. metahiriesc 187; 3sg. metaheriseşte 187 metal sb. pl. metaluri 47, 427; G-D metalurilor 42 metalicesc adj. 70 meteorologic adv. 612 meterez sb. pl. metereze 411/ meterezi 411 metodă sb. sg. metod 45, 407; pl. metode 442 / metoade 442 meu pos. 290-291; m. sg. pos. Im. sg. meu 135, 492; al meu 493; îndărătul ~, la rândul ~, din punctul ~ de vedere 497; mieu 135; f. sg. mea 492; a mea ~ 493; în afara ~, din partea ~ 497, asupra ~ însumi 491, me 135, ma 135; m. pl. miei 135, 492; f. pl.-f. sg.G-D mele 492; ale ~ 493; meale 136; fr. conjuncte: -meu 137, 494, -/mew 137, -mea 138, -ma 135, -mo 137, -mii 138 mezza-voce adv. 605 mezzo-forte adv. 605 mic adj. m. sg. mic 71, 451, 465; f. sg. mică 98; G-D micii / micei 451; m. pl. mici 451; f. pl. mici / mice 72, 451, micile / micele 72 micşora / micşori vb. inf. micşora (a ~) 190 / micşori {a ~) 190; ind. prez. lsg.-3pl. micşoresc 190; 3sg.-3pl. se micşorează 190 mie sb. sg. mie 174, 180; pl. mii 174; mii de mii 703 mielom sb. pl. mieloame 429, 443, mielomuri 429 mieluşea sb. sg. voc. mieluşa! 85 miez sb. pl. miezi 410; mieji 410, 411; miezuri 410, 411; la miez de cale 439 migratoriu adj. 452 miime sb. sg. miime 530; pl. miimi 530 mijloc sb. la mijloc de cale 439 milă sb. pl. mile 48 milostiv adj. m. sg. voc. milostive 457 milui vb. ind. prez. lsg. miluiesc 195 minciună sb. pl. minciune 39 mineralic adj. 65 mineriadă sb. sg. mineriadă 419; pl. mineriade 419 minge sb. sg. minge/mingie 422 minim adj. 102 minim(um) adv. 612; loc. adv. la ~ 610 minimarket sb. pl. minimarketuri 428 minister sb. pl. ministeruri 427, ministere 427 minor sb. sg. minore /minor 413; pl. minori 413 minte sb. sg. G-D minţii 51 mintenaş adv. 393 minţi vb. inf minţi {a ~) 214; lsg. mint, minţ(u) 196, 550 / minţesc(u) 196, 550 minunat adj., adv. 102; minunat de 97, 465 minut sb. sg. minut 44, 45, 407, minută 39, 44, 45, 407 mira vb. pf.s. 3pl. se mirară 206 mir abile adj. 79 miraj sb. sg. miraj 431, miragiu 431 Mircea sb. pr. voc. Mirceo/ 444 mireasă sb. pl. mirese 415 miriadă sb. pl. miriade 442 Miron sb. pr. voc. Miroane! 444 mirosi vb. ind. prez. lsg. mirosesc 196 Mirtil sb. pr. voc. Mirtile! 86, 87 misiune / misie sb. sg. misiune 40, misie 40 misticos adj. f. pl. misticoasele 65 mistifica vb. ind. prez. 3 sg.-3pl. mistifică 549 mişca vb. inf. mişca {a ~); ind. prez. lsg. mişcu 195; sbj. 3sg.-3pl. să mişte 199, să mişce 199, 562 mişel adj. m. sg. mişel 66, 105, 458; voc. mişele 458; f. sg. mişea/ mişală 66, 105 mişto adv. 612 mititel adj. m. sg. mititel 66, 451; f. sg. mititea / mititică 451 Mitrea sb. pr. voc. Mitreol 444 mixta vb. 544, 549 mlădios adv. 620 moale adj. 74, 79 moarte sb. 689; sg. G-D morţii 51, morţei 51 mobil sb. pl. mobile 429, mobiluri 429 mobile adj., adv.; adj. m. sg. mobile 79; f. sg. mobile 85; pl. mobile 85; adv. 605 moca adv. 612, 622; loc. adv. pe ~ 618; pe de-a mo(a)ca 618 mocăneşte adv. 225 mod sb. 331 modalizator sb. pl. modalizatori 412 modă sb. sg. modă / moadă 442; pl. mode 442 model sb. pl. modeluri 427 828 modem sb. pl. modemuri / modeme 429 moderato adv. 232 modifica / modifia vb. inf. modifica {a ~) 188, modifla (