MIRCEA SECHE SCHIŢĂ DE ISTORIE A LEXICOGRAFIEI ROMÂNE voi. II de la 1880 pînă astăzi 00 EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Bucureşti — 1969 Lexicografici românească contemporană, de la 1880 încoace, se caracterizează prin contribuţiile unor personalităţi proeminente, lingvişti de profesie, ca B. P. Hasdeu, A. PhUippide, L. Şăineanu, H. Tik-tin, S. Puşcariu, Ovid Densusianu, I. A. Candrea şi A. Scriban, pentru a nu cita decît înaintaşi. Încă din ultimele decenii ale secolului trecut începe să se ridice pe primul plan lexicografia explicativă unilingvă, chiar dacă din punct de vedere cantitativ şi calitativ lexicografia bilingvă face în continuare mari progrese. In interiorul lexicografiei explicative unilingve se manifestă tendinţa de adîn-cire a analizei materialului lexical, de organizare a lui cu mijloace ştiinţifice stricte. Amatorismul lexicografic a dispărut, domeniul fiind preluat de profesionişti. Datorită cerinţelor noi, mereu sporite, munca de elaborare a dicţionarelor devine tot mai mult o activitate colectivă, un efort conjugat. Diversificarea ştiinţelor, apariţia şi consolidarea terminologiilor speciale, au dus la necesitatea elaborării unor dicţionare explicative şi bilingve pe domenii de activitate şi chiar pe ramificaţii ale ştiinţelor. Interesul pentru graiurile dacoromâne s-a manifestat, între altele, prin culegerea şi publicarea unui bogat material lexical, în aşa-numitele glosare regionale. Dar cea mai importantă bătălie se duce, în continuare, pînă în zilele noastre, la marele dicţionar al Academiei. Volumul de faţă începe cu analiza istorică o acestei bătălii, care leagă activitatea lui Laurian şi Massim de aceea a succesorilor săi, în-cepînd cu Hasdeu. LEXICOGRAFIA UNILINGVĂ I. DICŢIONARELE EXPLICATIVE GENERALE ACADEMICE 1. Activitatea lexicografică a lui B. P. Hasdeu Există şi astăzi, mai ales printre nespecialişti, 0 părere în general excepţională asupra celebrului Etymologicum magnum Romaniae. Prestigiul aproape popular al lui Hasdeu pare a se întemeia în primul rînd pe opera sa lexicografică. Ea a impresionat atît de profund pe contemporani încît s-a creat de la început în jurul lucrării un fel de admiraţie pioasă, nemărginită. In anul 1889, cînd lingvistul german Gustav Weigand ne străbătea ţara în scopuri ştiinţifice, un localnic simplu dintr-un sat avea să-i spună : „Avem pe un Hasdeu, nu ne mai trebuie nemţi"1. Această afirmaţie arată în mod pregnant că Hasdeu era „singurul dintre toţi academicienii care ajunsese popular"2, iar opera sa lingvistică era considerată incomparabilă, în sensul cel mai propriu al cu-vîntului. In cazul dicţionarului, avem a face într-adevăr cu o lucrare fără precedent prin amploare, şi care demonstrează la fiecare pas valorificarea unui volum uimitor de cunoştinţe. Faptele, datele, demonstraţiile sînt expuse cu o asemenea bogăţie şi seriozitate, încît transmit cititorului o impresie copleşitoare. Savantul a început elaborarea Etymologicului în apogeul activităţii sale ştiinţifice, la vîrsta de 46 de ani, după ce publicase toate operele sale importante din domeniul lingvisticii, filologiei, istoriei şi literaturii beletristice. Este cunoscut faptul că primul dicţionar academic al limbii române, aparţinînd lui A. T. Laurian şi I. Massim, cu toate meritele sale parţiale, a constituit în mod global o nereuşită prin viciul fundamental cunoscut, orientarea ' G. Weigand, Hasdeu ca filolog, în Convorbiri literare, XLI (1907), p. 1169. 1 Ibidem. 9 latinistă. încă înainte de terminarea lucrării, forul academic, eliberat în sfîrşit de latinism., preconiza începerea unei noi opere lexicografice de mare amploare care, de astă dată, să oglindească starea reală, obiectivă a lexicului limbii române, să satisfacă cu adevărat cerinţele ştiinţifice, culturale şi naţionale româneşti. Pînă la moartea autorilor versiunii iniţiale acest deziderat nu şi-a găsit însă traducerea în viaţă. Abia la sesiunea academică din anul 1884 se hotărăşte începerea efectivă a reelaborării lucrării, sarcina fiind încredinţată unei singure persoane, lui Hasdeu, şi eşalonată pe o perioadă de maximum 6 ani1. La acea dată Hasdeu era într-adevăr persoana cea mai autorizată să rearizeze ampla operă lexicografică, lingvistul cu cel mai mare prestigiu din forul academic. Savantul avusese de altfel, pînă la 1884, şi o vie activitate lexicografică. Pe la jumătatea secolului al XlX-lea el elaborase, mai mult pentru nevoi personale, un mic vocabular româno-rus2; începând din 1873 Hasdeu inau- «. gura, în coloanele revistei Columna lui Traian, lunga serie de etimologii dace, din care au apărut şi două volume separate3; apoi, la 1878, în primul volum al Cuventelor den bătrîni*, lingvistul semnalase şi studiase cel dintîi vechile glosare slavo-române. Activitatea de etimologist a continuat şi după începerea elaborării dicţionarului'. Primind sarcina redactării noului dicţionar academic, B. P. Hasdeu întocmeşte un plan general de elaborare, în acest plan de concepţie destul de sumar, şi pe alocuri insuficient de explicit, publicat în fruntea primelor două volume ale lucrării, Hasdeu arată că opera ar rezulta „din starea actuală a ştiinţei limbii"6, deşi dicţionarul româ- 1 Etymologicum magnum Romaniae, tomul I, Bucureşti, 1886 p. VI. 2 Vezi Mircea Seche, Schiţă de istorie ă lexicografiei române, voi 1, Bucureşti, 1966, p. 61—62. s B. P. Ha s-d eu, Fragmente pentru istoria limbei române. Elementele dacice, I—II, Bucureşti, 1876. 4 p. 259 şi urm. 5 Vezi B. P. Hasdeu, Sur Ies elements turcs dans la langue roumaine, Bucarest, 1886. • Etymologicum..., cit, tomul II, f. a., p. X. nesc nu seamănă cu nici unul dintre numeroasele dicţionare străine pe care le citează autorul. Din aceleaşi prefeţe aflăm că dicţionarul „nu va avea în vedere anume limba română literară de astăzi, ci mai ales limba cea veche şi graiul actual al poporului"1, hotărîre, după cum vom vedea, plină de consecinţe importante pentru întreaga fizionomie a lucrării. Primele roade concrete ale muncii de redactare se înregistrează la începutul anului 1885 : la sesiunea academică din februarie-martie Hasdeu anunţă că „volumul I este gata şi se poate începe îndată tipărirea", citind apoi „ca specimene articolele privitoare la cuvintele alun şi aşa2. In acelaşi an, în numărul pe iulie, revista Convorbiri literare face loc „cu plăcere" în coloanele sale articolului aşa. Dar volumul apare abia peste 2 ani : la 5 martie 1887 Hasdeu comunică Academiei că „broşura a 4-a a Marelui etimologic, cu care se termină volumul I, se va putea comunica membrilor în săptămîna viitoare"3. Prin urmare, data reală a apariţiei primului tom din dicţionar trebuie fixată în 1 8 87, adică cu un an mai tîrziu faţă de aceea care apare pe foaia de titlu. Primele aprecieri asupra tomului au fost mai mult decît favorabile ; ele au semnalat totodată, cu satisfacţie, că lucrarea depăşeşte limitele unui dicţionar lingvistic. Secretarul general al Academiei, D. A. Sturdza, ex-primînd punctul de vedere al instituţiei, arăta că „acest dicţionar este o enciclopedie naţională" în care „fiecare cuvînt formează o monografie"4. Elaborarea tomului al doilea, cuprinzînd a doua jumătate a literei A şi litera A, s-a efectuat relativ repede, la mai puţin de doi ani distanţă de tomul I5. A urmat o lungă pauză, explicabilă prin durerea profundă a tatălui care îşi pierduse fiica. Abia la 15 martie 1894 aflăm de tipărirea primelor două 1 Etymologicum..., cit., tomul I, p. VI. 2 Convorbiri literare, 1885, nr. 1 p. 94. * Analele Academiei Române, seria II, tomul IX, Bucureşti, 1887, p. 94 ; v. şi p. 18, 72, 101. 4 Etymologicum..., cit., tomul II, p. VI. 5 Tomul s-a tipărit cu foaia de.titlu nedatată. 1Q 11 fascicule ale tomului al IlI-lea1, iar la 28 februarie 1895 de apariţia celei de a treia.2 In şedinţa Academiei din 20 martie 1895 Hasdeu citeşte cîteva articole din această fasciculă care apare,. încheind cel de al IlI-lea tom, în cursul aceluiaşi an. Se impune aşadar o nouă rectificare de datare : d a t a reală a apariţiei tomului a 1 III-lea trebuie fixată în 189 5, cu doi ani mai tîrziu decît ne arată foaia de titlu tipărită. Rezultă, întocmai ca în cazul dicţionarului lui Laurian şi Massim, că datele tipărite în fruntea tomurilor Etymo-logicului reprezintă anii apariţiei primei fascicule din fiecare tom şi nu a celei din urmă, cum ar fi fost normal. Există păreri contradictorii în legătură cu numărul total al volumelor care alcătuiesc dicţionarul lui Hasdeu. In discursul de recepţie ţinut la Academie de Nicolaie Gane, succesorul lui Hasdeu, şi închinat, conform tradiţiei, înaintaşului său, se afirmă, spre stupoarea noastră, că lucrarea numără „două [s. n.] mari tomuri"3. Mult mai frecventă, pînă astăzi, este părerea că opera ar avea patru volume4. In realitate tomul al IV-lea, apărut în 1898, cuprinde exclusiv studiul istoric închinat lui Negru Vodă, prin urmare el nu poate fi considerat operă lexicografică. Lucrarea are deci numai trei tomuri si se opreşte, după cum bine se ştie, la cuvîntul bărbat. încetinirea ritmului de elaborare a lucrării duce la hotărîrea Academiei de a o „curma", retrăgînd în 1898 lui Hasdeu calitatea de redactor5. încă înainte "de data amintită, forul ştiinţific încredinţase această sarcină lui A. Ph'ilip-pide6. In acest fel se încheie a doua încercare a Acade- 1 Analele Academiei Române, seria II, tomul XVI, Bucureşti, 1894, p. 167. * 2 Analele Academiei Române, seria II, tomul XVII, Bucureşti, 1895, p. 85. 'Nicolaie Gane, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Bucureşti 1909, p. 8. 4 Vezi de exemplu Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, ediţie îngrijită de D. Murăraşu, Bucureşti, 1945, în prefaţă ; George Muntean u, B. P. Hasdeu, [Bucureşti], 1963, p. 43. s Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, ediţie îngrijită de D. Murăraşu, cit., prefaţă. 8 Vezi Dicţionarul limbii române publicat de S. P u ş c a r i u, tomul I (A-B), Bucureşti, 1913, p. I. miei de a realiza dicţionarul general al limbii române ; munca va fi luată de la început. Deşi neterminată — sau, mai exact spus, deşi abia începută, deci cu o valoare practică extrem de redusă —, opera lexicografică a lui Hasdeu a produs, cum am mai arătat, o profundă impresie asupra contemporanilor săi. Ea oglindea, din multe puncte de vedere, sumumul uimitoarelor cunoştinţe ale savantului. In 1894, Consiliul general al instrucţiunii publice introducea în programa şcolilor secundare, drept manual de lectură, o culegere din Magnum etymologicum Romaniae1, din care în acelaşi an aveau să apară şase ediţii succesive. Un contemporan mai tînăr sublinia, cam în aceeaşi vreme, că „grandioasa" lucrare „face dată... în întreaga noastră mişcare intelectuală2, iar Enciclopedia română (tomul II, Sibiu, 1900, p. 661) afirma că ea „se ridică la noi deasupra a tot ce s-a făcut în literatura ştiinţifică". Admiraţia faţă de lucrare nu a scăzut prea mult în timp ; chiar unele critici care i-au fost aduse în secolul nostru au un caracter fugitiv, superficial şi sînt timid exprimate, fiind de obicei anulate de mulţimea laudelor. Ne simţim însă datori să precizăm că nici criticile şi, mai ales, nici laudele, care fac din această operă o piramidă a ştiinţei româneşti, nu se întemeiază pe vreo analiză generală prealabilă a dicţionarului. Numai după o astfel de cercetare cuprinzătoare, făcută de pe poziţii obiective, nepreconcepute, se pot stabili meritele reale ale lucrării şi totodată limitele ei. Conştienţi de greutatea întreprinderii, ne-am luat totuşi sarcina de a face această analiză, în paginile care urmează. Limitele cantitative ale dicţionarului (lista de cuvinte). Este curentă impresia că dicţionarul elaborat de Hasdeu se distinge printr-o bogăţie de cuvinte fără precedent. Analiza atentă a lucrării confirmă doar parţial ' Analele Academiei Române, seria II, tomul XVI, cit., p. 198. 2N. Petraşcu, Scriitori români contimporani, voi. IV, Bucureşti, 1898, p. 34. 12 13 această impresie. Datorită faptului, deja amintit, că autorul n-a avut în vedere limba română literară din vremea sa, lista de cuvinte a Etymologicului conţine deosebiri fundamentale în comparaţie cu aceea din primul dicţionar academic, al lui Laurian şi Massim. In acesta din urmă bogăţia lexicală, enormă şi adesea chiar abuzivă, provenea din sectorul neologistic şi satisfăcea dorinţa autorilor de a completa sistematic, „ideal", vocabularul limbii române. Dimpotrivă, Hasdeu a ignorat, cu puţine excepţii, aportul neologistic masiv din veacul al XlX-lea, acordînd în schimb o excepţională atenţie limbii române vechi, limbii populare şi graiurilor regionale de pe teritoriul dacoromân. Această preferinţă se încadra într-un curent mai general de la sfîrşitul secolului trecut, în esenţă o reacţie antilatinistă, de a căuta în limba veche şi populară izvoarele autentice ale limbii române. Pe de altă parte, întoarcerea spre aspectele lexicale vechi şi populare corespundea preocupărilor lingvistice ale lui Hasdeu, autor de remarcabile studii în ambele direcţii. Consecinţa ignorării lexicului neologistic ne apare cu evidenţă : cu toată bogăţia, în general impresionantă, de termeni vechi, populari şi regionali, dicţionarul are, global, o listă săracă de cuvinte. Cinci sondaje comparative făcute în lucrare ne arată, de exemplu, absenţa unor împrumuturi noi ca amuza, amuzament,' amuzant, anabap-tism şi qnabaptist, anacolut, anacronism, anaglifă, anagramă, anahoret, anal, analecte, analfabet, anălAst, analiza, analiză, analogic, analogie, ananas, anarhic, anarhie, anarhism şi anarhist, anatemiza, anatomic etc. etc. (toate, înregistrate în DA). Chiar şi dintre cuvintele vechi, regionale sau populare constatăm unele lipsuri nejustificate (amuşina şi amuţa, amvon şi anaforniţă, analog subst. şi ananghie, antipat şi arădui etc), totuşi puţine la număr. Pentru a putea face aprecieri cantitative mai exacte ■asupra listei de cuvinte din Etymologicum, am .comparat-o cu aceea aflată în Dicţionarul Academiei (DA) elaborat sub conducerea lui Sextil Puşcariu. în cel dintîi, pe o porţiune însumînd 1097 de pagini, cuprinzînd litera A în întregime, sînt înregistrate 2757 de articole-titlu , aceeaşi literă ocupă în DA un număr de 396 de pagini, cu 4244 de articole-titlu (inclusiv trimiterile). Dacă avem în vedere că DA şi-a impus la rîndul său unele restricţii privitoare la înregistrarea neologismelor, conchidem, din comparaţia făcută, relativa sărăcie a listei de cu^ vinte din Etymologicum, precum şi spaţiul mare acordat în acesta cuvintelor acceptate,1 în realitate, lista de cuvinte a Etymologicului este mai redusă chiar decît rezultă din statistica dată mai sus. Mergînd pe linie enciclopedică, autorul a încărcat lista de termeni comuni cu elemente care depăşesc profilul unui dicţionar lingvistic explicativ. El a inclus, de exemplu, în lucrare numeroase nume proprii (de persoane şi locuri) româneşti (Ana, Anastasie, Anca, Ancuţa, An-dreiaş, Andreiu, Andronic, Anghel, Anghelina, Anghe-luşa, Anica, Aninoasa, Aniţa, Antioh, Antipa, Anton, Anuşca, Apadia, Arap Alb etc. etc.) şi a extins astfel limitele dicţionarului explicativ obişnuit şi la unul ono-mastico-toponomastic. Prin acest procedeu, Etymologicul continuă şi lărgeşte mult vecHea tradiţie din lexicografia naţională potrivit căreia în dicţionarele lingvistice explicative figurau şi nume proprii. Pe aceeaşi linie enciclopedică, Hasdeu înregistrează ca articole-titlu în opera sa numeroase elemente derivative (prefixe, sufixe, elemente de compunere), cărora le consacră adevărate studii de sinteză privitoare la aspecte ale formării cuvintelor îh limba română (de exemplu, -dn, -andru, -ar, -are, arai-, -aş). Lista de termeni ne apare mai bogată decît este în realitate şi datorită procedeului de a secţiona şi izola sub articole-titlu independente mai fiecare valoare morfologică a cuvintelor polisemantice cu valori morfologice multiple, ba chiar şi fiecare sens mai îndepărtat al unor cuvinte unice. Consecinţa acestui principiu a dus la înmulţirea artificială a omonimelor : lucrarea înregistrează ca omonime adjectivul şi adverbul apoi, adjectivul şi adverbul' aprig, adverbul şi substantivul aproape; face două articole din cele două sensuri ' In Etymologicum avem o medie de peste 2,5 cuvinte pe pagină, iar în DA de aproape 11 cuvinte pe pagină. 14 13 ale cuvintelor apostol, apucătură, arnăut, armurar, trei din fiecare sens al cuvintelor arete şi arşiţă, şase din cu-vîntul apă (ape), şapte din cuvîntul arici etc. ; chiar unele unităţi frazeologice dependente (apă-vie, apă-moartă etc.) au fost deplasate în lucrare ca articole independente. Dacă într-un dicţionar explicativ sincronic procedeul ruperii cuvintelor unice poate fi, din necesităţi strict practice, acceptabil, el ni se pare de neconceput într-un dicţionar istoric, în care sarcina fundamentală a lexicografului este tocmai aceea de a strînge laolaltă sensurile şi valorile gramaticale ale cuvintelor unice, spre a putea stabili filiaţiile istorice şi raporturile semantice exacte. Principiul antiistoric aplicat de Hasdeu constituie una dintre marile erori ale dicţionarului său, cu grave repercusiuni asupra organizării generale a materialului lexical. In sfîrşit, surprinde sărăcia variantelor lexicale într-un dicţionar general bazat pe o mare bogăţie de texte. Hasdeu a subestimat rolul variantelor ca verigi de legătură între etapele succesive prin care au trecut formele cuvintelor, şi care ne pot arăta adesea filiera prin care cuvintele au pătruns în limba română, legile la care s-au supus. El a simplificat aşadar în mod nejustificat realitatea lingvistică, literarizînd numeroase forme lexicale. Nu trebuie să rezulte totuşi din cele semnalate mai sus că dicţionarul ar fi lipsit de merite din punctul de vedere al listei de cuvinte. Sub acest raport, meritul fundamental al lucrării constă în bogăţia cu adevărat excepţională a materialului lexical vechi, popular şi regional, fără precedent în istoria lexicografiei româneşti. Chiar DA, apărut în secolul nostru, înregistrează puţine progrese în aceste domenii în comparaţie cu dicţionarul lui Hasdeu. A doua însuşire care trebuie subliniată este aceea că lucrarea conţine o listă de cuvinte integral reală, extrasă din texte, rupînd astfel cu tradiţia de a include în operele lexicografice termeni transportaţi direct din dicţionarele străine. în sfîrşit, autorul a acordat de obicei volumul cuvenit termenilor din fondul lexical principal. Din toate cele spuse mai sus rezultă, sperăm, că meritele lucrării în privinţa listei de cuvinte sînt tot atît de mari ca şi defectele ei. ★ Structura generală a dicţionarului. Am arătat cu alt prilej1 intenţia latiniştilor A. T. Laurian şi I. Massim de a ne oferi, în primul dicţionar academic, „biografia conştiincioasă şi cît se poate de completă" a fiecărui cuvînt înregistrat. In dicţionarul academic al lui B. P. Hasdeu intenţia înaintaşilor este lărgită şi împinsă, adesea, pînă la ultimele ei consecinţe. Cu o pasiune de natură romantică, savantul a îngrămădit în opera sa fapte de limbă şi de filologie, de istorie şi istorie literară, de folclor, de etnografie şi sociologie, de geografie şi de cultură generală, prezentate în chipul cel mai liber. Este totuşi departe de adevăr părerea că „fiecare" articol din lucrare ar constitui o monografie. Constatăm, dimpotrivă, că numeroase cuvinte sînt tratate extrem de sumar, în timp ce altele, de acelaşi tip, conţin mari dezvoltări, cuprin-zînd toate rezultatele activităţii de cercetare specială a autorului. Dacă termenii din fondul lexical principal ocupă în general, aşa cum am spus, un spaţiu corespunzător în lucrare, în schimb ei apar adesea serios concuraţi, sub raportul întinderii, de cuvinte minore, de la periferia vocabularului românesc, asupra cărora s-a îndreptat atenţia lui Hasdeu. S-au creat astfel false egalităţi în expunerea unor cuvinte de valori diferite2, precum şi mari inegalităţi în tratarea unor cuvinte minore de valori egale.8 Dar nu proporţiile, neobişnuit de mari şi nejudicios repartizate, sînt criticabile în primul rînd în lucrare, ci depăşirea obiectului de studiu, a limitelor lexicografice. 1 Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, voi. I, Bucureşti, 1966, p. 161. 2 .Arap, de exemplu, ocupă un spaţiu cam tot atît de mare ca apăsa; arbănaş, arcanaua, arţibur sînt egale, în volumul de tratare, cu arbore sau asupri. 3 Alivenci „horă" se întinde pe un spaţiu de două ori. mai mare decît alivanta, de patru ori mai mare decît alestîncă şi de şase ori mai mare decît alaş, aceră etc. 16 17 Lacuna fundamentală de organizare a dicţionarului ni se pare a fi aceea că faptele de limbă sînt sufocate de datele extralingvistice ; mai mult decît atît : adesea faptele de limbă ne apar sărace, incomplete pentru o operă de asemenea amploare sau comprimate în mod surprinzător, cu sacrificarea unor principii lexicografice de bază, în timp ce acelea extralingvistice sînt expuse în modul cel mai amplu, fără economie. * în organizarea foarte liberă a materialului din Etymologicum distingem cîteva secţiuni ferme, asupra cărora ne vom opri în paginile următoare. Aceste secţiuni sînt : cuvîntul-titlu, variantele lui lexicale şi formele lui gramaticale ; traducerea în limba franceză a sensurilor cu-vîntului-titlu ; indicaţii asupra circulaţiei cuvîntului (în timp, în spaţiu sau în stilurile limbii); definiţia ; izvoarele ; unităţile frazeologice ; în sfîrşit, etimologia. Merite evidente are autorul în privinţa alegerii formei cuvintelor-titlu şi, în general, a scrierii formei cuvintelor din dicţionar. Spre deosebire de predecesorii săi imediaţi, Hasdeu a restituit termenilor înregistraţi forma lor reală, haina lor fonetică, cu puţine reminiscenţe etimologice din ortografia oficială a epocii. Aceste reminiscenţe sînt neînsemnate în comparaţie cu cele care apar în alte opere patronate, în aceeaşi vreme, de forul academic1, ceea ce demonstrează sănătoasa orientare antila-tinistă a autorului în privinţa ortografiei. Alături de cuvîntul-titlu considerat principal se indică şi unele dintre variantele sale lexicale ori fonetice (de exemplu : angarea şi angărie, la angara; arin, la anin; armur, la arm; atunce, la atunci; băcal, la băcan etc), mult mai puţine decît ne-am aştepta, dacă avem în vedere bogăţia şi varietatea izvoarelor de limbă din care s-a cules materialul. Mai constatăm că uneori sub acelaşi cuvînt-titlu au fost grupate forme care în realitate sînt cuvinte independente (de exemplu, batjocoros şi batjocoricios). Verbele apar înregistrate sub forma persoanei întîi a indica- 1 Vezi Operele principelui Demetriu Cantemir, tomul VI : Istoria ieroglificâ, Bucureşti, 1883. tivului prezent, procedeu adoptat ulterior şi în alte dicţionare explicative româneşti. în sfîrşit, cuvintele flexionare sînt însoţite de indicaţii morfologice sistematice (pluralul, la substantive ; participiul şi infinitivul lung, la verbe etc). Urmează traducerea în limba franceză a sensurilor cuvîntului românesc. Lucrarea face aşadar parte din categoria dicţionarelor în acelaşi timp explicative şi bilingve, continuînd o veche tradiţie, inclusiv pe aceea din primul dicţionar academic. De altfel, din acest punct de vedere, procedeul Etymologicului va fi însuşit întocmai şi de Sextil Puşcariu, în Dicţionarul limbii române al Academiei. Evident, principalul scop urmărit de autor prin includerea corespondentelor franceze a fost acela de a da lucrării sale o circulaţie şi o utilitate internaţionale, ceea ce a şi reuşit, printr-o traducere în general exemplară.1 Corespondentele se dau înaintea secţiunii explicative româneşti şi sînt grupate pe sensuri (numerotate) la cuvintele polisemantice, ceea ce conferă articolelor mai întinse o imagine semantică sintetică preliminară. Dar, din păcate, sistemul devine adesea un scop în sine căci înlocuieşte cu totul, cum vom vedea, definiţia românească şi duce la situaţia, de neconceput, ca importante cuvinte înregistrate să fie lipsite, integral sau parţial, de partea explicativă. Extrem de preţioase sînt numeroasele indicaţii pe care opera lexicografică ni le oferă cu privire la situaţia cuvintelor în raport cu limba literară a epocii. Hasdeu a stabilit această situaţie cu o precizie de obicei remarcabilă, explicabilă prin cunoaşterea profundă a limbii române vechi, a istoriei limbii române, a graiurilor populare. Amuşuluiesc, de exemplu, este „provincialism din părţile Transilvaniei" ; andesine, „un arhaism"; angîş, „cuvînt pe care-1 cunoaştem numai din Dobrogea" ; aori e „despărut astăzi din limba literară", iar aprod, în sensul de „paj", „ne întîmpină numai în vechile texturi" ; 1 Articolul lui Gh. Gheorghiu, Partea franceză din Etymologicum magnum Romaniae de d-l B. p. Hasdeu, publicat în Convorbiri literare, XXX (1896), p. 952-972, care încearcă să facă acestor traduceri o aspră critică răuvoitoare, este neconvingător. 18 19 arhon a intrat „din epoca fanariotă" ; armadie „a fost cunoscut oarecînd în Moldova ca şi-n Ţara Românească, întrebuinţîndu-se pînă astăzi în Banat şi-n Ardeal"; artofor e termen eclesiastic" ; arţ, „cuvînt bănăţenesc" ; babac „se aude numai în Moldova printre orăşeni", iar balimez e „de demult dispărut din grai" etc. etc. Faţă de predecesori, Hasdeu a înregistrat, din acest punct de vedere, un salt calitativ imens ; Dicţionarul Academiei elaborat sub conducerea lui Sextil Puşcariu va adopta şi va dezvolta această linie, fără a depăşi de prea multe ori indicaţiile stabilite de Etymologicum1 în partea lor comună. ★ Ceea ce determină în primul rînd structura şi nivelul ştiinţific al unui dicţionar explicativ istoric este organizarea sa semantică, adică definiţia şi filiaţia sensurilor. Explicarea exactă a tuturor cuvintelor, sensurilor şi unităţilor frazeologice (inclusiv a unor rarităţi lexicale, arhaisme, regionalisme, creaţii personale), precum şi orînduirea istorică a sensurilor în interiorul cuvintelor polisemantice implică, mai ales într-un dicţionar general şi istoric, informări şi cercetări speciale, care depăşesc cu mult obiectul propriu-zis al lingvisticii. Din-punctul de vedere al organizării semantice, Etymologicul lui Hasdeu are unele lipsuri fundamentale şi nu constituie, ca rezultat global, un progres evident faţă de primul dicţionar academic aparţinînd lui Laurian şi Massim. Nefixîndu-şi principii de lucru unitare şi ferme, autorul şi-a permis, după cum am mai amintit, mari libertăţi în secţiunea explicativă a cuvintelor înregistrate. Cuvintele sînt prezentate de obicei în dicţionar fără a se ţine seamă de sistemul lexical, ca nişte entităţi nelegate în nici un fel între ele ; numai aşa ne putem explica faptul că termeni întru totul similari ai sistemului capătă, sub pana nestăvilită sau prea zgîrcită a savantului, profiluri şi volume cu totul diferite, iar termeni din 1 Cf. Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, Bucureşti, 3913, la cuvinte ca andesine, aniş, aprod, arhon, armadie, care reproduc întocmai indicaţiile din Etymologicum. serii lexicale valoric foarte diferite au în lucrare egală îndreptăţire. Dacă ne-am conduce după spaţiul acordat în dicţionar cuvântului basm, de exemplu, ar trebui să conchidem că acesta este cel mai important element al lexicului limbii române. Dar in cele peste 56 de coloane consacrate termenului autorul nu face lexicogra-fie, ci folclor : el analizează pe larg, într-un capitol special, tematica basmelor, sprijinindu-se pe Schopenhauer, Alfred Maury, Pott, Hahn ş. a., şi enumerîndu-ne cele 28 de prototipuri posibile ale speciei; înregistrează, într-un alt capitol, problema „deceurilor" (a basmelor „menite să dea soluţiunea unei probleme"); ne informează despre basmele francezilor şi ale... zuluşilor, după care, într-o schemă finală, ne oferă... arborele genealogic al acestei specii literare care descinde (potrivit părerii lui Hasdeu) din vis şi coboară în mitologie. întreaga desfăşurare de forţe se face .cu o seriozitate nemărginită, ca un asalt excepţional pregătit, dar rezultatul eforturilor nu-şi avea în orice caz locul în dicţionar, materialul manevrat depăşind flagrant limitele unei opere de acest gen. Mai mult decît atît: în cele 56 de coloane nici nu găsim o definiţie lingvistică a cuvîntului, dacă exceptăm discutarea unor aşa-zise sinonime (fabulă şi poveste) şi indicarea corespondentelor din limba franceză. Aşadar, în această amplă demonstraţie lipseşte tocmai elementul esenţial unui dicţionar explicativ : explicarea propriu-zisă a cuvântului înregistrat. Din păcate, concentrarea excesivă şi chiar anularea părţii explicative nu apare ca o excepţie în lucrare. Numeroase sondaje, mereu înmulţite, întreprinse de noi în dicţionar, ne-au condus la o concluzie care ar putea să pară multora surprinzătoare, dar care, statistic, este de necombătut : nici jumătate din cuvintele înregistrate de Etymologicum nu au definiţii propriu-zise, formulate explicativ de autor. Astfel, pentru a da un singur exemplu mai elocvent, pe o porţiune de 153 de coloane (1917—2069), m care ânregistrăm 100 de cuvinte „pline" semantic, doar 36 au primit din partea autorului definiţii proprii, explicative ; ân opt cazuri ni se oferă doar unele indicaţii semantice disparate, dipersate in cuprinsul articolelor (asudul-calului, asupra, aşezare, a- 20 21 şezat adj., aşezămînt, aşişi, afîrnat adj. şi atîrnâtură); la 14 cuvinte secţiunea explicativă este redusă doar la sinonimie sau antonimie (asud, asuda, asudat adj., asu-preală, asuprelnic, asupriciune, asuprit, aşău, aşteptat subst., aşternătură, atac „năvală", atătuţ, atins subst., atocma)1; de zece ori definiţia se rezolvă prin reproducerea, între ghilimele, a explicaţiilor date de unul sau mai multe izvoare lexicografice anterioare, de obicei stîn-gace, neclare, contradictorii, fără intervenţia punctului de vedere semantic al autorului care, cel mult, adaugă sinonime (astupuş, asupri, asupritor, aşcă, aşchia, aşterne, at, atingere, atîrnătoare, atît); în sfîrşit, circa o treime din termenii înregistraţi sînt lipsiţi de orice indicaţie semantică, adesea chiar şi de corespondentul francez (astupătură, astupeală, asudare, asudat subst., asudător, asudătură, asudeală, asuprălare, asupraveni asuprinţă, asupritură, asurzire, asurzit, asvîrlire, aşa adv., aşa adj., aşezat subst., aşezător, aşteamăt, aşteptăciune, aşteptâtură, aşternut adj., atac „ftizie", ataca „a năvăli", atacat „insultat", atacat „ftizie", ataman, atingătură, atins adj., a-tinsură, atrniscea, atocmare). Pentru motive greu de înţeles, unele derivate sînt lucrate în dicţionar ca articole independente, iar altele ca simple trimiteri către cuvintele-bază (arendăşiţă v. arendaş, argăsit v. argăsi, asprire v. aspri), unde, adesea, nici nu sînt în vreun fel pomenite. Alteori, cuvinte de sine stătătoare, împrumutate .ca atare, apar înregistrate tot ca trimiteri, către sinonime considerate principale (arhiepiscop v. mitropolit, arhipăstor v. vlădică, aristarh v. hrisoscoleu, armată v. oaste etc), sacrifieîndu-se, prin aceasta, izvoarele lor istorice şi orice analiză ori precizare semantică, adică viaţa lor însăşi. ' Explicaţia prin sinonimie nu se justifică de obicei prin ierarhia stabilită de autor între cuvintele literare şi cele neliterare, sau între cuvintele-bază şi cele dependente, derivate, căci în multe cazuri cuvintele neliterare ori derivate au fost înzestrate cu definiţii explicative propriu-zise, iar cele literare şi de bază, nu. Pe de altă parte, sistemul duce la un mare cerc vicios, căci observăm, în măsura în care acest lucrii poate fi verificat la o operă abia începută, că de obicei nu apare definiţie explicativă nici la sinonimul prin care se defineşte un anumit cuvînt. Importanţa redusă acordată explicaţiei lingvistice a cuvintelor este agravată, în dicţionar, de tendinţa autorului de a se simplifica radical situaţia cuvintelor polisemantice, filiaţia lor semantică. Simplificarea are loc prin reducerea mai multor sensuri de sine stătătoare la unul cît mai general. Este semnificativă în această privinţă atitudinea exprimată de Hasdeu la verbul arăta : criticînd pe Cihac care (în dicţionarul său neexplicativ !) considera că acest cuvînt are „patrusprezece semnifica-ţiuni", Hasdeu susţine că, de fapt, toate se reduc la unui singur, „faire voir", din care se desface o nuanţă la diateza reflexivă, „apparaître". Consecinţa la care duce tendinţa simplificatoare a lexicografului este, bineînţeles, catastrofală pentru istoria sensurilor cuvîntului căci, contrar spaţiului întins pe care îl ocupă cuvintele în dicţionar, filiaţia lor este de obicei redusă aproape la zero, înghesuită în una sau cîteva nuanţe semantice. O comparaţie a Etymologicului cu DA, evident mai redus ca proporţii, scoate şi mai bine în relief viciul dicţionarului elaborat de Hasdeu. Iată numai cîteva exemple comparative : Etymologicum APROPIA „Approcher". ARDE „Cînd ceva se aprinde, apoi arde [?!] pînă se mistuie sau pînă ce... se stinge", cu o nuanţă „a păli" şi o folosire figurată, nedefinită („despre o mare suferinţă fizică sau morală"). ASCULTA 1. „Trag cu urechea". 2. „Iau aminte, mă învoiesc, mă supun". ATINGE „Ajung pînă la ceva, astfel că-1 pipăiesc în treacăt sau îl lovesc încetişor, îl mişc puţin", explicaţie secţionată apoi în două de valoarea tranzitivă şi de cea reflexivă a verbului, şi de DA 4 sensuri principale şi numeroase alte nuanţe subsumate 11 sensuri principale şi numeroase altele subordonate. 6 sensuri principale. 6 sensuri principale. 22 23 sfera „materială" sau „morală" la care el se referă (dar fără definiţii suplimentare). AŞEZA 7 subîmpărţiri semantice (unele, fără definiţie). AŞTEPTA 1. „A sta pînă ce vine cineva sau se întîm-plă ceva, privind acolo cu ochii sau cu gîndul". 2. »A răbda". AUZI „A simţi sonurile, a primi întipăriri prin organul urechilor". 19 sensuri principale. 5 sensuri principale. 5 sensuri principale. Lărgirea comparaţiei, la cuvintele abstracte, duce sigur la aceleaşi constatări. în schimb, se acordă în lucrare o deosebită importanţă aspectelor sintactice şi morfologice, fărîmiţîndu-se unul şi acelaşi sens pe valori gramaticale şi pe construcţii. Verbul asculta, de exemplu, apare secţionat după cum determinările sale sînt introduse cu prepoziţiile de sau la, după cum e tranzitiv sau reflexiv ; arăta, arunca, conform opoziţiei tranzitiv-reflexiv ; apropia, potrivit construcţiilor cu acuzativul, cu dativul, cu prepoziţia de sau la, cu prepoziţia către sau spre etc. ; aşeza apare secţionat în felii de fiecare determinare în parte : în scaun, pe scaun, la scaun, pe la, pe Ungă, Ungă, pe un loc, la o treabă, pe cineva, gîndurile, pacea etc. Pe aceeaşi linie, cuvinte unice cu valori morfologice multiple se rup, după cum am arătat mai sus, în cuvinte independente. Ignorarea primordialităţii criteriului istoric în analiza materialului se manifestă şi în felul cum sînt izolate, în cadrul articolelor, unităţile frazeologice. în mod cu totul surprinzător, căci procedeul este antiistoric, Hasdeu grupează unităţile frazeologice la sfîrşitul tuturor sensurilor cuvintelor polisemantice ; din această cauză, nu se mai poate urmări felul în care diversele sensuri ale cuvIntuU^i au dezvoltat diverse unităţi frazeologice : potrivit sistemului adoptat, oricare dintre sensuri a putut da naştere oricăreia dintre unităţile frazeolo- gice. Deşi autorul are o concepţie foarte largă asupra acestor unităţi, căci include în ele şi multe îmbinări de cuvinte la care nu s-au produs deplasări semantice reale, numărul lor este sub aşteptări, în orice caz evident mai redus în comparaţie cu acela înregistrat de DA1. Regretabil este şi faptul că multe dintre îmbinările unitare de cuvinte2 care apar în Etymologicum sînt lipsite de orice glosare. Concluzia care se impune din cercetarea aspectului semantic al lucrării lui Hasdeu este aceea că ea nu îndeplineşte condiţia de dicţionar cu profil istoric, deoarece, cum s-a văzut, istoria sensurilor cuvintelor este prea adesea sacrificată în favoarea concentrării semantice excesive şi a organizării sincronice. Ceea ce impresionează şi astăzi în primul rînd la parcurgerea dicţionarului lui Hasdeu este imensa cantitate de izvoare pe care se sprijină autorul pentru a demonstra existenţa istorică a cuvintelor înregistrate. Din punctul de vedere al izvoarelor folosite, lucrarea nu are precedent în istoria lexicografiei române, şi numai marile dicţionare academice ulterioare o concurează şi, pe alocuri, o întrec. Nu avem, din păcate, bibliografia acestor izvoare, care urma să apară abia la sfîrşitul întregii opere ; nu dispunem nici de fişierul lucrării care, printr-o împrejurare pe care nu ne-o putem explica în mod satisfăcător, n-a fost folosit la elaborarea următorului dicţionar academic general3. Oricum, simpla răsfoire a Etymolo- 1 La verbul arunca, de exemplu, lipsesc din Etymologicum expresii cunoscute ca a arunca o vorbă, o-i arunca cuiva sare (sau praf) in ochi, a-i arunca (cuiva ceva) în spinare etc. (prezente în DA); la arăta, nu figurează a-şi arăta colţii (sau dinţii), a arăta pe cineva cu degetul, a arăta cuiva uşa, a i se arăta cuiva etc. 2 Numite de savant „idiotismi", tocmai pentru a sublinia specificitatea lor în limba română. 3 V. Arhiva, XVI (1905), p. 555 şi Dicţionarul limbii române, tomul I partea 1, cit., pp. X-XI. Aflăm însă din memoriile lui Sextil Puşcariu că Easdeu nici n-ar fi dispus de un asemenea fişier, căci iată ce ne relatează lingvistul clujean ; „Un amănunt interesant mi 1-a povestit I. Bianu, care a fost elevul lui Hasdeu... Voind să-i vadă materialul în baza căruia îşi clădea opera, Has- 24 25 gicului vădeşte grija excepţională a autorului de a susţine cuvintele cu izvoare, acumularea de izvoare fiind rodul unor eforturi aproape de neînchipuit. în prefaţa dicţionarului găsim unele indicaţii preţioase asupra concepţiei care a călăuzit pe lexicograf la adunarea materialului lexical. Pornind de la ideea evidenţierii cu precădere a cuvintelor arhaice precum şi a celor „din graiul actual al poporului", Hasdeu a avut în vedere două mari categorii de izvoare : din prima au făcut parte vechi tipărituri şi manuscrise, vechi acte şi documente, dicţionare şi glosare de la începuturile lexicografiei române, precum şi texte străine vechi care conţineau cuvinte româneşti ; din a doua categorie, textele scriitorilor moderni „foarte populari", dicţionarele din secolul al XlX-lea („cernute prin excluderea neologismelor"), mai toate colecţiile de texte populare apărute la acea dată, în sfîrşit materialul lexical rezultat din ancheta întreprinsă pentru depistarea arhaismelor, regionalismelor şi a „terminologiei tehnice .vulgare". Este demn de subliniat faptul că textele alese în bibliografie sînt de primă importanţă, autorul demonstrînd un deosebit discernămînt în selectarea lor. Pentru culegerea de pe teren a materialului lexical a fost folosit celebrul chestionar cu 206 întrebări, adresat intelectualilor de la sate. Desigur, numărul întrebărilor era extrem de modest, dar formularea lor cuprinzătoare1 a dus la obţinerea unui volum imens de material, grupat de autor în 18 tomuri manuscrise, aflate astăzi în fondul Bibliotecii Academiei. Avem a face cu prima operă lexicografică românească în care se fructifică în mod sistematic, la numeroase cuvinte, rezultatele unei anchete dialectale. Citatele ilustrative folosite trimit exact la izvoare, procedeu care dă lucrării o înaltă ţinută ştiinţifică. Iz- deu îi arătă un număr mic de însemnări cu nişte notiţe privitoare numai la cuvinte începătoare cu literele A şi B. Alt material nu avea" (S. Puşcariu, Călare pe două veacuri, Bucureşti, 1968, p. 338). 1 De exemplu : .Cari sînt pe acolo... numirile diferitelor buruieni, ierburi şi flori ?" (întrebarea 64) ; „Cum se numesc, una cîte una, deosebitele părţi ale căruţei ?" (întrebarea 105). voarele sînt folosite nu numai spre a demonstra existenţa cuvintelor şi a sensurilor lor, ci şi la formularea definiţiilor înseşi. Astfel, la numeroşi termeni „tehnici" (în sensul cel mai larg) definiţiile se construiesc pe baza unor izvoare de specialitate (v. exemple de nume de plante şi animale ca arumă, babiţă etc). De asemenea, la termeni regionali şi populari la care se constată pe teren diferenţe semantice între o regiune şi alta, autorul defineşte cuvintele pe baza comunicărilor locale, cu indicarea exactă a fiecărui punct geografic. Astfel, aflăm că în fostul judeţ Vaslui (în comuna Ivăneşti) anteriul este identificat cu minteanul, că într-o comună din Prahova el e considerat o zeghe cu găitane, că pe lîngă Tulcea i se mai spune ilic, că prin Rîmnicu Sărat e sinonimul zăbunului etc Etymologicul trebuie considerat cel dintîi izvor lexicografic în care localizarea cuvintelor regionale merge pînă la indicarea comunei în care ele au fost înregistrate. Lucrarea ţine seamă şi de întreaga tradiţie lexicografică românească, folosind din plin experienţa antecesorilor. Izvoarele ocupă în dicţionar mai bine de jumătate din volumul total al articolelor înregistrate. Deschizînd lucrarea aproape la întîm-plare consemnăm, de exemplu, pe o porţiune de numai 5 pagini (coloanele 1505—1514), printre autorii şi textele citate, pe Coresi, Varlaam, Gr. Ureche, Pravila Moldovei, Dosoftei, Cantemir, Neculce, N. Costin, Muşte, pe Zilot, Beldiman, Pann, Alecu Văcărescu, Alecsandri, Ghica, Baronzi, Bolliac, scriitori imediat contemporani ca Vlahuţă, Delavrancea, numeroase texte populare din periodice, din colecţiile Alecsandri, G. D. Teodorescu, Jarnik-Bîrseanu, Marian etc. etc. Multe dintre izvoarele vechi (Codicele voroneţean, Psaltirea scheiană, texte a-parţinînd lui Coresi, lui Cantemir etc) sînt reproduse direct de pe manuscrise, în lipsa unor ediţii tipărite la acea dată. Puţini ştiu totuşi astăzi că, în cursul elaborării dicţionarului, Hasdeu n-a ostenit singur la căutarea materialului lexical din izvoare. Dintr-o mărturie preţioasă a unui contemporan mai tînăr aflăm că savantul era „secundat" de cîţiva discipoli entuziaşti care „căutau exem- 26 27 ple de întrebuinţarea cuvântului în colecţiile folcloristice, în autorii şi texturile vechi, în autorii populari moderni... ca nişte lucrători de mină, săpînd fiecare la cariera sa, iar rezultatele cercetărilor lor veneau sub mîna maestrului, care alegea ce avea de ales" 1. Munca pasionată a acestor tineri a rămas anonimă, căci ea a trecut, cum e şi firesc, în contul marelui savant. Dacă comparăm izvoarele Etymologicului cu acelea date în următorul dicţionar academic (DA), constatăm că în puţine cazuri DA a putut împinge în urmă atestarea cronologică a cuvintelor : de obicei acesta porneşte de la acelaşi izvor şi chiar de la acelaşi context citat de dicţionarul lui Hasdeu. Este, de exemplu, cazul unor termeni ca anapoda (Zilot), angara (document din 1629), anghiră (Codicele voroneţean), anin (Neculce), aniniş (documente din 1646 şi 1699), anocato (Alecsandri), anterlic (document din 1761), antifon (Dosoftei), antimis (document din 1588), aoleu (Neculce), aoli (Dosoftei), aori adv. (Moxa), apărie (Creangă), apătos (Dosoftei), apelpisie (Cantemir), apăra (Codicele voroneţean), apărare (Coresi), apărat (Coresi), apărător (Psaltirea scheiană), aparatură (Coresi), apăsa (Varlaam), apipăi (Dosoftei), apleca (Pravila Moldovei), aprod (Anonimus Caransebesiensis), baccevan (Ienache Kogălniceanu), baci (document slav din sec. al XHI-lea), bagatelă (document din 1794), baie (Coresi) etc. etc. A-ceastă situaţie demonstrează o dată în plus cunoaşterea excepţională a textelor româneşti de către B. P. Hasdeu. Marile merite ale savantului în privinţa izvoarelor sînt, din păcate, estompate de cîteva defecte în organizarea şi folosirea lor. Autorul nu dovedeşte o grijă consecventă în orînduirea cronologică a izvoarelor folosite : adesea ordinea lor este aproape întîmplătoare. Astfel, la asuda, un citat din opera lui A. Pann e urmat de unul din D. Cantemir; la auzi, un text din 1651 urmează după unul din Gr. Alexandrescu ; la asemăna, citate din operele lui Dosoftei, Varlaam, respectiv Moxa urmează (în această ordine !) după citate aparţinînd lui D. Go-lescu şi C. Negruzzi etc. Procedeul se încadrează în acea N. Petraşcu, Scriitori români contimporani, cit., p. 34. 28 tendinţă mai generală de neglijare a istoriei cuvintelor, despre care am vorbit mai sus. Pe de altă parte, contextele citate sînt de multe ori prea lungi, depăşind scopul esenţial pe care trebuiau să-1 aibă într-un dicţionar, acela de a dovedi existenţa cuvîntului în sensul definit; folosirea izvoarelor devine pe alocuri un scop în sine, ajungîndu-se la publicarea unor mici poveşti şi a unor poezii întregi, la reproducerea în întregime a unor acte şi documente etc. In sfîrşit, semnalăm că de prea multe ori izvoarele reproduse ca definiţii substituie cu totul definiţiile autorului dicţionarului. Prin izvoarele sale Etymologicul rămîne totuşi pînă astăzi unul dintre cele mai impresionante rezultate ştiinţifice obţinute de B. P. Hasdeu ; izvoarele determină în cel mai înalt grad aspectul monumental al lucrării, prestigiul ei încă viu. Titlul însuşi al dicţionarului început de Hasdeu arată clar intenţia autorului de a acorda părţii etimologice o mare importanţă. într-adevăr, secţiunea etimologică (sau „filiaţiunea", cum o numeşte savantul), fără a avea un loc stabil în cuprinsul articolelor, ocupă în dicţionar un volum considerabil, neatins pînă astăzi de nici o altă operă lexicografică românească. Autorul cunoaşte, parcurge şi discută, cu citarea exactă a izvoarelor, mai toate părerile anterioare privitoare la originea cuvintelor înregistrate. Manifestînd o probitate ştiinţifică de-a dreptul impresionantă, el citează pe autorii etimologiilor acceptate în dicţionarul său ; astfel, se arată că indicaţiile etimologice date la cuvinte ca anagnost, anerisi, anost, aprig, ara, arcan, argăsi, argint etc. aparţin lui Cihac, că cele alese la anason, antep, arar, arcă, arcaliu, arşic sînt preluate de la L. Şăineanu, că aceea de la aripă este luată după Lexiconul budan. Ample demonstraţii adună argumentele pentru care o explicaţie etimologică este respinsă iar alta acceptată. Hasdeu a avut un orizont mai larg decît Cihac în privinţa cunoaşterii condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o etimologie spre a putea fi 29 considerată valabilă : el susţinea că la stabilirea unui etimon este absolut necesar să se compare între ele dialectele limbii, precum şi limbile „congenere" ; că în acelaşi scop trebuie cunoscute legile fonetice care acţionează în fiecare limbă în parte, precum şi la trecerea unui cuvînt dintr-o limbă în alta ; că trecerea unui cuvînt prin împrumut într-o limbă dată este supusă altor legi decît acelea care guvernează cuvintele moştenite, dar aproape tot atît de stricte ; că orice schimbare sporadică ori mai puţin evidentă trebuie explicată prin cazuri perfect analoge, de preferinţă din aceeaşi limbă ; că atunci cînd un cuvînt există în mai multe limbi „eterogene", nu se poate decide aprioric cine de la cine se va fi împrumutat, ci este necesar să se analizeze istoric debitorul şi creditorul lingvistic ; că la cuvintele polisemantice, genealogia sensurilor depinde în mod hotărâtor de etimologia cu-vîntului etc. etc. 1 Din aceste importante principii derivă, între altele, comparaţia permanentă pe care autorul o face între limba română şi celelalte limbi romanice, pe de-o parte, şi între limba română şi limbile slave, balcanice şi maghiară, pe de alta2. Plecînd de la aceleaşi principii, şi depăşindu-1 net pe Cihac, B. P. Hasdeu pune din plin la contribuţie dialectele româneşti sud-dună-rene, confirmînd sau infirmînd cu ajutorul lor diverse ipoteze etimologice 3. S-a reproşat totuşi savantului faptul că între principiile sale privitoare la stabilirea etimologiilor şi modul lor de aplicare există unele contraziceri fundamentale. A. Philippide arăta, la 1895, că nerespectîndu-şi propriile precepte etimologice, Hasdeu „întîlneşte numai din în- 1 Columna lui Traian, 1876, p. 18-19 ; vezi şi A. Philippide, D-l Hasdeu şi istoria limbii române, în Convorbiri literare, XXIX (1895), p. 851-852. 2 La cuvinte ca apă, apoi, aproape, apropia, ara, arbore, de exemplu, etimoanele latine sînt sprijinite cu numeroase forme similare din diverse limbi şi dialecte romanice. 3 La apune, etimonul latinesc este susţinut şi de existenţa cu-vîntului în aromână ; la aripă se amintesc formele din aromână şi istroromână etc. 30 tîmplare adevărul acolo unde îl întîlneşte"1. Dar această apreciere nimicitoare nu are în vedere Etymologicul, apărut lă data respectivă, ci doar activitatea anterioară a lexicografului, perioada contribuţiilor dace în care, cu adevărat, imaginaţia autorului depăşea realitatea faptelor de limbă. G. Weigand considera însă că şi Etymologicul ar avea „multe greşeli etimologice"2, lansînd o părere care, într-o formă sau alta, stăruie pînă astăzi, constituind una dintre puţinele obiecţii ferme ce se aduc dicţionarului lui Hasdeu. Pentru a ajunge la o apreciere cît mai obiectivă asupra valorii secţiunii etimologice din dicţionar, am comparat-o, pe o porţiune de peste 300 de pagini (coloanele 1117—1743), cu porţiunea corespunzătoare a DA, izvor •etimologic de primă importanţă. Au fost' antrenate în comparaţie 150 de cuvinte-bază (moştenite sau împrumutate), de provenienţe foarte diferite. Rezultatele sondajului comparativ ne oferă, în esenţă, următoarele date : din cele 150 de cuvinte-bază comune în cele două opere lexicografice, la 110 găsim exact aceeaşi explicaţie etimologică3 sau explicaţii foarte asemănătoare4. Pentru cei 40 de termeni-bază la care explicaţia etimologică diferă în cele două dicţionare, am apelat la un al treilea izvor 1 A. Philippide, D-l Hasdeu şi istoria limbii române, cit., P. 860. 2 G. Weigand, Hasdeu ca filolog, cit, p. 1172. 3 E vorba de cuvintele : an (adv.), anadol, anaforă, anaforă, anapoda, anasîni, andăli, anerisi, aniş, anocato, anost, antep, an-tereu, antifon, antimis, antonică, anţerţ, apăsa, apelpisi, apelpisie, apleca, aplos, apoi, aporie, apos, aprilie, aprod, aproape, apropia, apune, ara, aramă, arar, arbiu, arbure, arc, arca (subst), arcaci, arcaliu, arcan, arde, argăsi, argimagzar, argint, argintar, arhanghel, arhon, arhontologie, arie „loc...", arină, arindeaua. ariug, armă, armăsar, arminden, arnăut, arneu, arpacaş, arsură, arşeu, arşic, arşin „unitate...", arşin „jurubiţe...". 4 La amuţi, cm (subst.), anason, anatemă, androc, angara, an-ghinară, anghirete, anglie, anin, anina, antal, aoce apalt. apă, apătos, apăra, apostol, aprinde, apuca, apust, arap, arapină, ar-bănaş, archit, arel, arăta, arendă, arete, argat, argea, argos, arhi-diacon, arhiereu, arhimandrit, arhondar, arie „melodie", arici, aripă, ariu, armadă, armar, armătură, armie, armonie, aromi, ar-senică. 31 de comparaţie, Dicţionarul enciclopedic ilustrat al limbii 1 române (partea elaborată de I. A. Candrea, Bucureşti, | 1931). Constatăm, din această nouă confruntare, că I. A. Candrea adoptă în 10 cazuri, şi nu fără temei, soluţiile din Etymologicum1, iar în alte şapte dă explicaţii etimologice proprii. Din cele arătate mai sus, precum şi din alte cîteva sondaje întreprinse în lucrare, rezultă că proporţia de etimologii valabile la cuvintele-bază este, în Etymologicum, de circa 80%, procent remarcabil, care întrece global pe acela din dicţionarul lui Cihac. Predecesorul este depăşit mai ales la cuvintele de origine greacă, maghiară şi slavă. Hasdeu deosebeşte cu mai multă precizie decît Cihac filierele greceşti indirecte de cele directe, considerînd în mod just de origine slavă o serie de împrumuturi greceşti intrate în română prin intermediu slav. De asemenea, spre deosebire de predecesor, Hasdeu a încercat (şi de obicei a izbutit) să identifice în cuvintele de origine greacă căruia dintre cele trei straturi de influenţă aparţin. El a redus la proporţii mai exacte volumul împrumuturilor române din limbile slave şi din maghiară şi, iarăşi spre deosebire de Cihac, a renunţat la ideea de a considera limbile slave drept o unitate indivizibilă şi nediferenţiată ; în consecinţă, Etymologicul indică limba slavă concretă din care au putut proveni cuvintele româneşti de origine slavă. Hasdeu renunţă şi la procedeul predecesorului de a da explicaţii (sau ipoteze) etimologice pretutindeni şi cu orice preţ : destule cuvinte din lucrarea sa au rămas cu etimologia necunoscută (v. angîş, anghelică, arhondărie, armean, amică etc), lipsă mai puţin gravă decît aceea de a le fi legat neapărat de un anumit etimon. Valoarea cea mai evidentă a părţii etimologice din lucrare o constituie faptul că ea a fost folosită de toate dicţionarele româneşti ulterioare interesate în indicarea originii cuvintelor ; DA, pentru a nu cita decît un exemplu de mare valoare, profită din plin de materialul furnizat de Etymologicum, In multe cazuri în care Hasdeu se desparte 1 La anagnost, anatemisi, anghiră, anume, apar, aprînz, arătură, arhierie, armurar, aromat (subst.). de predecesori şi propune noi soluţii etimologice, acestea sînt acceptate ca atare ori măcar menţionate de DA 1. Dacă la cele de mai sus adăugăm faptul că explicaţiile etimologice date de Hasdeu la cuvintele derivate sînt a-proape fără cusur, putem conchide că meritele lexicografului sînt incontestabile, iar lucrarea sa poate fi consultată şi astăzi cu folos pentru secţiunea etimologică. Ajunşi la capătul expunerii noastre, cîteva concluzii se impun. Activitatea lui B. P. Hasdeu la cea mai importantă operă lexicografică a sa ni se arată astăzi plină de contradicţii. Remarcabilă prin numeroase aspecte, cum sînt bogăţia arhaismelor şi a regionalismelor înregistrate, indicaţiile asupra situaţiei cuvintelor faţă de limba literară, volumul şi calitatea izvoarelor folosite, aparatul ştiinţific, precum şi prin partea etimologică, lucrarea reprezintă o răscruce în istoria lexicografiei române ; dar, pe de altă parte, această răscruce este mai puţin grandioasă decît s-a crezut, datorită unor mari scăderi în organizarea semantică şi istorică a materialului lexical, a unor date şi fapte extralingvistice care sufocă interpretarea lingvistică, a libertăţilor manifestate în tratarea cuvintelor, a absenţei neologismelor din lucrare. Cea mai evidentă lacună a operei este însă aceea de a fi rămas abia începută, fapt care, practic, o face aproape inutilizabilă. Ţinînd seamă de toate aceste aspecte şi împrejurări credem, ca şi Gustav Weigand2, că nu Etymologicul trebuie considerat opera capitală elaborată de Hasdeu. Etymologicul se dovedeşte, în cele din urmă, doar cea mai spectaculoasă demonstraţie a cunoştinţelor savantului, 1 De exemplu, DA acceptă în esenţă părerea lui Hasdeu că moldovenii „n-au luat pe antal d-a dreptul de la unguri", cum susţinuse Cihac, „ci prin poloni" ; că ardei nu provine din latinescul ardivus, ci e derivat pe teren românesc al verbului arde ; că aripă nu este împrumutat din greacă, aşa cum credea Roesler, Şi nici din maghiară, cum afirma Cihac, ci trebuie legat de limba latină; că armaş este derivat în interiorul limbii române (din armă), şi nu cuvînt moştenit, cum susţinuse Cihac etc. etc. Vezi de asemenea DA la cuvinte ca antonică, araci, arminden, unde Hasdeu este citat ca autor al etimologiilor acceptate. 2 Gustav Weigand, Hasdeu ca filolog, cit, p. 1172. 32 33 dar ca rezultat global el este în orice caz depăşit cel puţin de una dintre celelalte "opere ştiinţifice ale savantului, de Cuventele den bătrîni. 2. Activitatea lexicografică a lui A- Philippide La circa un an după ce încredinţase lui B. P. Hasdeu dificila sarcină de a elabora dicţionarul limbii române, forul academic se vede pus în faţa unor oferte întru-cîtva similare. Astfel, în 1885 filologul ceh Jan Urban Jarnik solicită Academiei Române „să-1 însărcineze cu facerea unui dicţionar în care să se cuprindă toate cuvintele adunate din literatura poporală română"1. Baza unui dicţionar al creaţiei folclorice fusese pusă de Jarnik în culegerea Doine şi strigături din Ardeal, publicată, împreună cu Andrei Bîrseanu, în 1885, sub patronajul Academiei, căci la ea filologul adăugase un enorm glosar al colecţiei, remarcabil conceput şi realizat2. Forul academic respinge însă oferta, găsind-o inoportună, întrucît materialul lexical popular intra cu precădere şi în vederile autorului Etymologicului. A doua propunere, de asemenea respinsă, „ţintea la facerea unui dicţionar care să servească de dreptariul limbei, în forma dicţionarului Academiei Franceze"3. Autorii acestor oferte n-au perseverat în intenţiile lor şi în consecinţă nu le-au mai tradus în viaţă. După retragerea împuternicirii acordate lui Hasdeu, Academia Română face cea de-a treia încercare pentru realizarea dicţionarului general. Ea apelează pentru prima oară la un specialist din afara instituţiei, la profesorul 1 Convorbiri literare, 1885, nr. 1, p. 94. 2 In numele Academiei, Em. Bacaloglu aprecia astfel lucrarea lui Jarnik : „Acest glosar sistematic este de mare preţ... prin bogăţia materialului pentru studiul limbei române" (Analele Academiei Române, seria II, tomul VII, 1884-1885, Secţiunea I, 1885. p. 46): 8 Convorbiri literare, 1885, nr. 1, p. 94. Iniţiativa aparţine lui N. Ionescu şi apoi lui G. Sion (v. Analele Academiei Române, seria II, tomul VII, cit., p. 74 şi 149). 34 ieşean Alexandru Philippide. Pe atunci în vîrstă de 38 de ani, cu o pregătire istorică şi lingvistică strălucită, Philippide publicase deja trei opere lingvistice de sinteză1, devenind un nume de prestigiu. In noiembrie 1897 lingvistul ieşean preia sarcina redactării, de la început, a dicţionarului academic, primind ca ajutoare pentru strîngerea materialului lexical pe Si-mion Florea Marian, Jan Urban Jarnik şi patru dintre foştii săi studenţi, G. Ibrăileanu, C. Botez, I. Botez şi I. N. Popovici. A. Philippide eşalonează lucrarea pe două etape : prima, redusă la numai doi ani, cuprinde perioada strîngerii materialului lexical2 ; a doua este consacrată elaborării propriu-zise. împreună cu mica sa echipă, profesorul ieşean excerptează în termenul propus, după o muncă istovitoare, 199 de izvoare din epoci diferite şi de tipuri variate, obţi-nînd un bogat material lexical. Există păreri contradictorii în privinţa volumului total de fişe excerptat de colectiv. G. Pascu, elevul lui A. Philippide, considera că rodul ar fi ajuns la „aproape un milion de citaţii"3, pe cînd Sextil Puşcariu, succesorul la conducerea dicţionarului, aprecia numărul „extraselor" la „vreo cîteva sute de mii"4, estimare vagă dar care, cum vom vedea mai tîrziu, ni se pare totuşi mai aproape de realitate. Curînd după începerea muncii la dicţionar, în 1898, Alexandru Philippide trece în rîndul membrilor corespondenţi ai Academiei, pentru ca în 1900 să devină membru titular al instituţiei. In preajma anului 1900 lingvistul ieşean începe, singur, munca de redactare a dicţionarului. Progresele cantitative sînt, în comparaţie cu acelea înregistrate de Hasdeu, de-a dreptul remarcabile, căci în mai puţin de 6 ani noul redactor elaborează peste un sfert din lucrare, ' Este vorba de Introducere în istoria limbii şi literaturii române (1888), Principii de istoria limbii (1894) şi Gramatica elementară a limbii române (1897). 2 După cum se ştie, fişierul lui B. P. Hasdeu n-a fost pus la contribuţie în următoarele dicţionare academice. 3 G. Pascu, Limba comună în dicţionarul nostru, în Arhiva, XVI (1905), p. 555. 4 Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, cit., p. X. 35 de la începutul alfabetului şi pînă la prepoziţia de. Dar presiunile forului academic, care adesea ascund adversitatea unor membri ai ei faţă de lexicograf, devin tot mai insistente : se pretinde autorului să termine lucrarea cît mai repede şi cu orice preţ1. Nu ni se pare exactă afirmaţia că, în acest scop, s-ar fi cerut redactorului doar „cîteva prescurtări la planul de lucrare"2. Bătălia între aşa-zisa „comisiune a Dicţionarului" (compusă dîn I. Ka-linderu, T. Maiorescu, N. Quintescu, D. Sturdza, Gr. To-cilescu) şi autorul operei, ajunsă la apogeu în şedinţa A-cademiei de la 1 aprilie 1905, s-a dus în realitate în jurul unui principiu fundamental, acela al limitelor listei de cuvinte. Alexandru Philippide pornise la lucru cu ideea că dicţionarul academic trebuie să fie „un inventar al limbii în orice manifestare a ei, cît de accidentală", în-cercînd deci să alcătuiască „un catalog complet" al lexicului ei, în care intrau şi toate neologismele3. Comisia Dicţionarului este însă de altă părere : ea obligă pe autor să facă operă de selectare şi să izgonească din opera lexicografică majoritatea împrumuturilor recente4. Alexandru Philippide refuză să satisfacă această cerere. De asemenea, el respinge propunerea comisiei de a „diminua numărul de citaţii"5, mai ales că, în comparaţie cu dicţionarul academic anterior, restrîngerea izvoarelor fusese deja făcută. Conflictul devine insolubil; în primăvara anului 1905 Philippide se vede nevoit să restituie Academiei întregul fişier lexical, dar este totodată hotărît să continue lucrarea în afara instituţiei oficiale. Numeroşi partizani voluntari ai acţiunii se strîng în jurul lexicografului şi reîncep sub conducerea acestuia operaţia de strîngere a materialului, de la de înainte. Lucrarea preliminară este prevăzută pe o perioadă de circa doi ani şi în 1907 aflăm că 1 Iorgu Iordan, Învăţaţii noştri. Al. Philippide, [1937], p. 9. 2 Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, cit., p. II. * G. Pascu, Limba comună în dicţionarul nostru, cit., p. 548 şi 553. 4 Ibidem, p. 553 şi 554. 5 Ibidem, p. 555. 36 încă „se lucrează asiduu" la acest dicţionar particular1. Dar apariţia, în 1907, a primelor două fascicule din noul dicţionar academic, preluat de Sextil Puşcariu, a redus în mod hotărîtor elanul autorului versiunii anterioare şi 1-a determinat în cele din urmă să renunţe cu totul la întreprinderea sa. Rămîne astfel pentru totdeauna nevalorificat un imens material lexical gata redactat2, din care n-au văzut lumina tiparului decît două mici extrase de probă, de la începutul secolului nostru. ★ Dicţionarul academic conceput şi în parte elaborat de Alexandru Philippide are o structură în multe privinţe foarte diferită de aceea a Etymologicului. Organizarea strictă, exemplară a materialului lexical rezultă din aplicarea unor principii ferme de lucru. Volumul articolelor este mult mai restrîns în comparaţie cu acela din opera lexicografică a antecesorului, în primul rînd prin eliminarea tuturor datelor enciclopedice, lucrarea devenind astfel prin excelenţă un dicţionar al limbii, al explicării cuvintelor, nu a noţiunilor. Lista de cuvinte este de asemenea deosebită în cele două dicţionare căci, aşa cum am arătat, Philippide a deschis în opera sa porţile tuturor neologismelor şi chiar tuturor barbarismelor, înregistrînd în ea absolut tot ce i-au oferit, din acest punct de vedere, izvoarele parcurse3. Efortul înregistrării exhaustive este 1 A. S c r i b a n, Alt dicţionar al limbii româneşti, în Arhiva, XVIII (1907), p. 483. 2 Manuscrisul lucrării, care număra 12 000 de pagini (vezi Grammaticus, Dicţionarul limbii române şi d. Philippide, în Viaţa românească, I, 1906, p. 427), nu se găseşte, spre regretul nostru, la fiul lingvistului, poetul Al. A. Philippide, cum crede G. Ivănescu, întemeiat pe o informaţie mai veche (vezi G. I vane s c u, Alexandru Philippide — 1859-1933 —, în Orizont, 1965, nr. 4, p. 57). Maestrul Al. A. Philippide ne-a comunicat că opera se va fi pierdut probabil în timpul celui de-al doilea război mondial, cînd o parte din lucrurile lingvistului ieşean au fost transportate la Bucureşti. 3 Faţă de DA, de exemplu, dicţionarul lui Alexandru Philippide are îh plus cuvinte ca abalgibaş, abandona, dbaroca, abatesă, abă, abăluţă, abdal, abdes, abdicaţie, abece, abeţedă, abietinee, abima, abiturient, abject, abjura, abjurare, aboa, oboare, abolire, abominabil, abonarisi etc. 37 evident, dar el n-a putut fi dus pînă la capăt, autorul scăpînd din vedere termeni ca abac, abătător, aberant, a-biuţa, ablaţiune, ablegat, abluţiune, abnega etc, existenţi în textele din epocă (şi, de altfel, înregistraţi de DA, în 1907). Prin caracterele tipografice folosite la înregistrarea cu-vintelor-titlu, autorul a încercat să stabilească o ierarhizare în trei trepte a materialului lexical : pe prima treaptă de sus stau termenii consideraţi fundamentali şi tipăriţi, ca atare, cu caractere majuscule aldine (de exemplu, ABATE vb., ABDOMEN subst., ABIA adv.) ; pe treapta a doua se află termenii de importanţă mijlocie, înregistraţi cu caractere minuscule aldine (Abator, Abdica) ; în sfîrşit, rarităţile şi curiozităţile lexicale apar în dicţionar cu caractere minuscule cursive (abă, abnormitate etc). Teoretic interesantă, încercarea de ierarhizare a lexicului limbii române este în practică neconvingătoare, căci limitele dintre categorii sînt adesea greu de trasat. Nu rezultă clar, de exemplu, pe baza căror criterii sînt plasate în categoria fundamentală cuvinte ca aba interj., abagerie, aberaciune, abligeană, aboa sau abonament, iar în a doua termeni de felul lui abdica, abecedar, aboli etc. Pe de altă parte, sistemul are un evident inconvenient practic : datorită caracterelor tipografice cu care sînt înregistrate, multe cuvinte-titlu se pierd în masa paginii tipărite. Autorul a folosit în lucrarea sa un sistem de semne convenţionale cu ajutorul cărora stabileşte situaţia cuvintelor faţă de limba literară a epocii : o cruciuliţă care precedă cuvîntul-titlu identifică termenii consideraţi învechiţi ori ieşiţi din uz (de exemplu, -ţabai, -ţablas) ; o steluţă, termenii regionali (*abaldă, habărlău)t iar două steluţe, cei puţin întrebuinţaţi ^'*abaroca, **abitaţiune) ; cu un semn de exclamaţie se notează neologismele ( ! abdica, ! ablativ), iar cu unul de întrebare cuvintele suspecte ( ?abageresc, ? a-balgibaş). Adesea, aceste semne sînt asociate între ele spre a indica situaţii complexe : neologisme rare (! ^abate subst.) sau neologisme învechite (t ! abeţe, f ! abeţedă), cuvinte învechite şi rare (f**abdal) etc. Unele dintre semnele convenţionale întrebuinţate de Philippide vor fi preluate de lexicografii contemporani. Procedeul, deşi mai puţin ana- litic şi explicit decît acela folosit în Etymologicum, are totuşi avantajul de a crea economie de spaţiu. La fiecare cuvînt-titlu se adaugă, într-o paranteză, accentul normativ şi transcrierea fonetică 1, procedeu adesea superfluu, de vreme ce ortografia limbii române este prin excelenţă fonetică. După precizarea categoriei morfologice, autorul înre-" gistrează numeroase forme gramaticale ale cuvîntului-titlu : infinitivul scurt2, perfectul simplu, participiul, gerunziul, la verbe3 ; pluralul, la substantive ; desinenţa feminină şi pluralele, la adjective etc Secţiunea explicativă, care urmează, diferă de aceea a Etymologicului prin două trăsături fundamentale : în dicţionarul lui Philippide nu există cuvînt, cît de neînsemnat, care să fie lipsit de definiţie ; în al doilea rînd, explicaţiile date sînt aproape fără excepţie adecvate dicţionarului de tip lingvistic, explicite dar reduse la trăsăturile semantice strict necesare, cu eliminarea notelor enciclopedice4. Nuanţele semantice la cuvintele polisemantice sînt net delimitate, prin diverse mijloace tehnice Explicaţia în limba română este urmată de enumerarea corespondentelor • semantice din latină şi franceză. Aşadar, lingvistul a cumulat aici procedeul adoptat de Laurian şi Massim cu acela folosit de Hasdeu, pentru motive care nu ne sînt cunoscute şi a căror raţiune ni se pare cam ciudată. După secţiunea explicativă urmează imediat aceea etimologică, iarăşi diferită, ca proporţii, în comparaţie 1 ABUR (abur), ABAGERIE (abagerile), Abstracţiune (apstrac-ţiune) etc. 2 Căci verbele au fost incluse în dicţionar sub forma-titlu a indicativului prezent, ca în Etymologicum. 3 La verbele neregulate se dă întreaga serie a conjugării, la toate persoanele. 4 Aburca : ,,a) tr. Ridic cam greu... b) refl. Mă ridic, mă sui" ; aburi; „a) tr. 1. Afuma. Expun pe cineva la aburii unui lucru. 2. Exala. Fac să iasă din mine, produc. 3. Fac să asude (să prindă ceaţă) un lucru suflînd asupra lui ; acopăr cu vapori... 4. Răcoresc, hodinesc, b) 1. vb. intr. Dau din mine (exalez, produc) aburi... 2. A sufla lin. Despre vînt"; ac: „instrument pentru cusut*; acadea: „un fel de zaharicale, de bomboane făcute de zahăr topit" etc. 38 39 cu a Etymologicului. Precizarea etimologică apare la absolut toate cuvintele înregistrate (moştenite, împrumutate sau derivate în interiorul limbii române). La cuvintele cu origine necunoscută un semn de întrebare arată neputinţa fixării apartenenţei. Cu rare excepţii, etimologia este concentrată la maximum, reducîndu-se la indicarea limbii şi formei de origine sau, la derivate, a cuvîntului-bază românesc1. In unele cazuri discuţiile nu sînt totuşi evitate, dar şi atunci ele sînt formulate cu o mare economie de cuvinte, fără a fi lipsite de aparatul ştiinţific necesar2. Deşi nu putem trage concluzii categorice asupra acestei secţiuni din cauza insuficienţei materialului publicat, după care ne-am condus, ni se pare că ne aflăm în faţa unei opere de o valoare excepţională, în care aproape toate explicaţiile etimologice au rămas şi astăzi valabile. La sfîrşitul articolelor se dau, în ordine cronologică, izvoare care ilustrează în context sensurile cuvîntului-ti-tlu. în cazul cînd cuvîntul analizat este polisemantic, contextele din izvoare sînt grupate şi ele în mod corespunzător, pe sensuri numerotate şi izolate ca atare 3. Volumul şi numărul citatelor sînt evident mai reduse în comparaţie cu dicţionarul academic anterior, şi adesea diferite, dar de obicei ele nu împing în urmă datele primelor atestări din Etymologicum. La neologisme izvoarele sînt relativ sărace, în primul rînd din cauză că bibliografia excerptată conţine puţine texte contemporane autorului, accentul fiind pus pe izvoarele din epoci mai vechi. Ca proporţii globale, dicţionarul început de Alexandru Philippide este de circa două ori mai redus în comparaţie cu Etymologicul, dar cu aproape o treime mai întins faţă de versiunea elaborată ulterior sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Diferenţa de volum faţă de succesor nu 1 Abdominal: „— Et : fr. abdominal" ; ablas : „— Et. : ? ; accelerare : „ — Et. : infinitivul lui accelerez" ; accelerat : „ — Et.': Participiul lui accelerez" etc. 2 Abia : „— Et. : Dezvoltat din vix în acelaşi fel ca aşa din sic. CIPAPJU. GRAMATICA, I 126. Tot astfel MIKLOSICH, BEITRÂGE, voi. I, 30, 32, CONS., II 35". 8 Acolisitor: „... 1. Care acoliseşte, boclucaş. 2. Molipsitor... 1. [Citate din Pravila de la 1814, Alecu Beldiman, Eterie etc] ... 2. [Citat din colecţia de documente Uricariul]. se explică atît prin mărirea profilului articolelor, cit pnn lista mai bogată de cuvinte, rezultată, cum am spus, din intenţia exhaustivă a lexicografului ieşean. în timp, autorul a operat în lucrarea sa o serie de modificări, mai ales de organizare şi volum, care i-au ridicat în mod sensibil valoarea. Pe baza analizei unor extrase din dicţionar publicate de Philippide în broşura Specialistul român (Iaşi, 1907), constatăm că el a renunţat la ierarhizarea cuvintelor-titlu cu ajutorul caracterelor tipografice, adoptînd un unic sistem de transcriere, cu majuscule ; că a înlocuit numeroase abrevieri inaccesibile prin altele explicite ; că a strîns toate variantele lexicale imediat după forma-titlu principală 1 ; că citatele, pînă acum izolate de definiţie, la sfîrşitul articolului, au fost deplasate imediat după definiţia pe care o ilustrează 2 ; că a fost lărgită enorm secţiunea „izolărilor", adică a unităţilor frazeologice (proverbe, locuţiuni, expresii şi sintagme neutre), lucrarea devenind, din acest punct de vedere, una dintre cele mai bogate din istoria lexicografiei naţionale3 ; în sfîrşit, că secţiunea fundamentală a dicţionarului, filiaţia şi explicaţia semantică, au fost supuse unei analize şi mai amănunţite faţă de prima versiune 4. Lucrarea elaborată în parte de Alexandru Philippide promitea să devină o remarcabilă operă lexicografică şi ni se pare regretabil faptul că autorul a fost împiedicat să o continue ; şi din punct de vedere cantitativ erau speranţe ca ea să înregistreze mari progrese, dovedite în cei şase ani de muncă efectivă a lingvistului. Datorită unor vicisitudini nemeritate, dicţionarul lui Philippide nu s-a publicat şi în consecinţă el este astăzi abia cunoscut, mai mult din cele relatate de Sextil Puşcariu în pre- 1 In prima versiune, variantele lexicale figurau numai la locul lor alfabetic. 2 Constatăm totodată că numărul maxim de citate folosite pentru fiecare cuvînt sau sens a fost redus la trei. 3 La verbul a bate, de exemplu, au fost înregistrate 135 de asemenea unităţi frazeologice. 4 Acelaşi verb a bate, pomenit mai sus, numără în această ultimă versiune 72 de sensuri definite, excelent delimitate şi înlănţuite. 40 41 faţa următorului dicţionar academic al limbii române. Am considerat de aceea un act de dreptate să pomenim aici, fie şi pe scurt, aportul plin de sacrificii al lingvistului ieşean la marile eforturi pentru realizarea dicţionarului Academiei Române. 3. Activitatea lexicografică a lui Sextil Puşcariu A rămas aproape necunoscut faptul că, după înlăturarea lui Alexandru Philippide, conducerea dicţionarului academic a fost încredinţată lui Sextil Puşcariu şi Ovid Densusianu. Cei doi (pe atunci) tineri lingvişti convin să-şi împartă lucrarea în două părţi egale, dar iniţiativa nu izbuteşte ; Ovid Densusianu se retrage curînd din echipă, în urma refuzului Academiei de a-1 accepta pe I. A. Candrea drept colaborator suplimentar al său1. Densusianu va colabora ulterior cu I. A. Candrea la elaborarea a două opere lexicografice în afara forului academic, Dicţionarul general al limbii române din trecut şi de astăzi şi Dicţionarul Ftimologic al limbii române (Elementele latine), ambele, du păcate, neterminate. Dar despre acestea vom scrie în altă parte a lucrării de faţă. Rămîne deci să considerăm că cea de-a patra încercare efectivă de realizare a dicţionarului academic al limbii române aparţine lui Sextil Puşcariu. Desfăşurîndu-se pe o perioadă de circa 40 de ani, aproape pînă în zilele noastre, această încercare este în general bine cunoscută, chiar publicului larg, cel puţin prin rezultatele concrete la care ea a dus. Dacă numele lui Hasdeu este legat, în conştiinţa maselor, în primul rînd de Etymologicum mognum Romaniae, se poate spune că prestigiul lui Sextil Puşcariu a devenit în egală măsură naţional prin Dicţionarul limbii române. Dintre toate încercările făcute pînă astăzi de a elabora un dicţionar academic de tip general, doar aceasta 1 Vezi Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri, Bucureşti, 1968, p. 345, 347, 348, care infirmă părerea lui A. Scriban (Dicţionarul limbii române, în Arhiva, XLIV, 1937, p. 122-123) că dicţionarul ar fi fost încredinţat iniţial numai lui Ovid Densusianu. din urmă a rămas recunoscută sub numele de Dicţionarul Academiei (DA)u iar adesea şi sub acela, mai puţin propriu dar semnificativ pentru autoritatea responsabilului ei, de Dicţionarul lui Puşcariu. într-adevăr, din punctul de vedere al rezultatelor ştiinţifice lucrarea depăşeşte toate variantele academice anterioare, servind şi în prezent ca etalon suprem de comparaţie, şi cel mai mare regret ce se poate exprima astăzi în legătură cu ea este că nu a putut fi terminată. La 1 ianuarie 1906, cînd Academia Română i-a încredinţat misiunea de a relua dicţionarul, Sextil Puşcariu avea abia 29 de ani şi era de un an membru corespondent al înaltului for de cultură. Cel mai tînăr responsabil din istoria lucrării academice exersase încă de la începutul secolului nostru în domeniul lexicografiei, publicînd studii de formare a cuvintelor şi unele note etimologice româneşti. In 1905 el dăduse prima dovadă hotărîtoare a posibilităţilor sale în acest domeniu, tipărind, la Heidel-berg, în limba germană, acel cunoscut dicţionar etimologic al elementelor latine din limba română1, asupra căruia vom avea prilejul să revenim. Pentru prima oară în istoria dicţionarului academic se hotărăşte ca munca de elaborare propriu-zisă a lucrării să fie încredinţată unui colectiv mai larg, în scopul obţinerii unor rapide progrese cantitative. In acest scop, autorul principal a pornit la lucru cu două echipe de redactare, care aveau să elaboreze în mod paralel porţiuni diferite ale dicţionarului. Folosindu-se fişierul preluat de la A. Philippide, precum şi mai multe zeci de mii de fişe extrase anterior de Puşcariu, s-a trecut de la început la redactarea propriu-zisă, urmînd ca îmbogăţirea materialului lexical să se facă „în mers", paralel cu operaţia de redactare. Dar astăzi cele două echipe de redactare ne apar constituite mai mult simbolic, căci, în practică, în fiecare dintre ele cîte un singur lexicograf a elaborat aproape întreaga porţiune repartizată echipei. In primul nucleu, un aport cu totul excepţional a adus profesorul 1 Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache. I : Lateinisches Element. 42 43 C. Lacea, care, vreme de trei decenii şi jumătate, între 1906 şi 1940, cu un devotament nemărginit, a redactat aproape în întregime articolele primelor trei litere ale dicţionarului ; în cea de-a două echipă, Th. Capidan a realizat o performanţă similară, elaborînd aproape singur, între anii 1910 şi 1944, articolele începătoare cu literele F, G, H, I, 1, J şi cea mai mare parte a literei L (pînă la cuvîntul lojniţă). Un aport sporadic la munca de primă redactare au adus lingvişti ori filologi ca C. Diculescu, N. Drăganu, D. Evolceanu, Iorgu Iordan, T. Naum, Şt. Pasca ş. a. In organizarea muncii colectivului a mai fost prevăzută traducerea franceză a cuvintelor româneşti (H. Lolliot şi, apoi, Yves Auger), o revizie „formală" (adică tehnică şi stilistică) a materialului (efectuată de I. A. Ră-dulescu-Pogoneanu, T. Naum şi D. Evolceanu) şi, în sfîrşit, revizia responsabilului lucrării, care a citit, a completat şi adesea a modificat în întregime articolele redactate. Izbeşte, totuşi, în această organizare numărul redus de redactori permanenţi, şi astăzi ni se pare uimitor că el n-a putut fi mărit aproape numai din cauza lipsei fondurilor materiale ; pentru ca elaborarea unei asemenea lucrări de interes naţional să nu fie cu totul întreruptă au fost necesare colecte publice şi acte filantropice umilitoare 1. Faptul că autorii lucrării trebuiau, fără nici o excepţie, să-şi împartă timpul între munca lexicografică şi numeroase alte activităţi a lungit de asemenea în mod simţitor termenele de realizare. Nu este de mirare, în condiţiile arătate, că elaborarea dicţionarului n-a putut progresa în ritmul dorit : vreme de 38 de ani, de la 1906 şi pînă în 1944, în cele 2956 de pagini tipărite (însumînd literele A-C, F-K şi cea mai mare parte din litera L), fusese realizată mai puţin de jumătate din lucrare, cu o medie de apariţie de abia 77 de pagini pe an. După opt ani relativ productivi, între 1906 şi 1914, cînd au apărut 1 Din revista Dacoromania, V (1927—1928), p. 827, aflăm, de exemplu, de „constituirea unei asociaţii pentru... ajutorarea Dicţionarului" care a strîns din obol public „fondul de un milion, ce asigură tipărirea de noi fascicule" ; pe de altă parte, conducerea ziarului Universul se obliga să tipărească gratuit, dar cu mare publicitate, o bună parte din lucrare. 44 1260 de pagini din dicţionar, au urmat lungi perioade de muncă sporadică, mai ales în timpul şi după primul război mondial. La sfîrşitul celui de al doilea război mondial munca la acest dicţionar va înceta definitiv ; a rămas, în ultimă fază de tipar, începutul literei D, iar în formă ma-nuscrisă, nerevizuită de redactorul responsabil, o bună parte din restul lucrării. Lucrările vor fi reluate într-o nouă formulă, începînd din 1949, după reorganizarea Academiei Române. ★ Activitatea de elaborare a dicţionarului a fost însoţită de o vie activitate lexicologică, susţinută şi stimulată în primul rînd de responsabilul lucrării. In coloanele revistei Dacoromania sau în broşuri separate, Sextil Puşcariu studiază, sub titlul semnificativ Din perspectiva Dicţionarului \ numeroase aspecte teoretice legate de redactarea operei, rezultate prin generalizarea experienţei practice la dicţionar. El discută problema definiţiei în dicţionarele explicative, raporturile semantice dintre cuvintele-bază şi derivate, analizează cauzele deplasărilor semantice, relaţiile în cadrul „seriilor" semantice, repartizarea sensurilor cuvintelor polisemantice în spaţiu, raporturile dintre lexic şi gramatică şi dintre lexic şi stilistică, problema onomatopeelor etc. Datorită lui Puşcariu, revista Dacoromania devine tribuna de la care se discută mii de etimologii încă controversate sau nediscutate, furnizînd astfel dicţionarului în curs de redactare un material excepţional de bogat. Pentru întîia oară în istoria lexicografiei naţionale munca de redactare propriu-zisă este dublată de o activitate lexicologică permanentă, foarte utilă pentru continua perfecţionare a dicţionarului, pentru orientarea sa de ansamblu. Şi introducerea semnată de Sextil Puşcariu la primul tom al Dicţionarului limbii române constituie una dintre cele mai cuprinzătoare expuneri de motive din istoria lexicografiei române. Ea trebuie analizată cu atenţie şi 1 Vezi Dacoromania, I (1920—1921), p. 73 şi urm., II (1921—1922), p. 19 şi urm., precum şi Din perspectiva Dicţionarului, Bucureşti, 1922 (în volum separat). 45 în strînsă legătură cu rezultatele concrete ale muncii la acest dicţionar, lucru pe care vom încerca să-1 facem în paginile următoare. ★ Un spaţiu amplu din această introducere este consacrat de autor principiilor de alcătuire a listei de cuvinte. Puşcariu părăseşte, din acest punct de vedere, atît linia exhaustivităţii lexicale, preconizată de A. Philippide, cît şi linia ignorării aportului lexical neologistic, evidentă lâ Hasdeu. Recunoscînd că dacă lucrarea s-ar face „numai pentru filologi" ea „ar trebui să înregistreze tot materialul adunat", căci „din punct de vedere lingvistic, orice cuvînt întrebuinţat o dată în scris sau în vorbire e de însemnătate"1, lexicograful consideră că un asemenea scop ar fi totuşi unilateral; de vreme ce dicţionarul ţinteşte să servească tuturor celor interesaţi de limba română, autorul lui are dreptul şi chiar datoria de a face selecţie în lista posibilă de cuvinte. Această selecţie trebuie să fie mai riguroasă sau mai puţin riguroasă, după natura izvoarelor şi a cuvintelor. Prima sursă de la care pleacă Puşcariu în alcătuirea listei de cuvinte sînt dicţionarele anterioare ; dar, pe bună dreptate, el recomandă multă prudenţă în folosirea acestei moşteniri care, de obicei, datorită unor împrejurări pe care le-am analizat şi noi cu alt prilej 2, nu reflectă în mod fidel fizionomia lexicală reală a limbii române din epoca în care au fost alcătuite. A doua — şi, desigur, cea mai importantă — sursă lexicală o constituie extrasele din literatură, aparţinînd unor texte cît mai variate din epoci diverse. O dată colectate aceste materiale lexicale, dat fiind că opera lexicografică nu trebuie să fie exhaustivă, se ridică întrebarea : „care e criteriul după care se poate spune lămurit : acest cuvînt trebuie primit, acela nu ?" „Un astfel de criteriu", crede Puşcariu, „nu există"3. Totuşi, cîteva jaloane orientative sînt trasate cu destulă fermitate. Este respins mai întîi 1 Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, Bucureşti, 1913, p. XI. 2 Vezi Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, voi. I, Bucureşti, 1966, p. 188. * Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, cit., p. XV. criteriul lexicografiei franceze potrivit căruia uzul ar trebui să- fie supremul arbitru în acceptarea sau eliminarea cuvintelor. Dicţionarul lui Puşcariu este, în consecinţă, din punctul de vedere al listei de cuvinte, totodată mai larg şi mai restrîns decît dicţionarele franceze (care în alte privinţe i-au servit ca model). Ca dicţionar istoric şi general, el este foarte primitor de cuvinte vechi, populare şi regionale, acceptînd chiar şi unii termeni fără sens precizat de acest tip. Cît despre neologisme, autorul îşi ia iniţial un angajament de natură puristă : acela de a nu admite în lista de cuvinte decît împrumuturile recente „care exprimă o idee sau nuanţa unei idei pentru care limba noastră nu are un termin neechivoc"1. Mai mult decît atîta : el hotărăşte să definească împrumuturile recente, ori de cîte ori va putea, exclusiv prin sinonime româneşti mai vechi, spre a contribui astfel „la stîrpirea neologismelor nefolositoare" şi a face ca, în cele din urmă, ... medicii să numească bolile cu vechii termeni populari, iar mecanicul de locomotivă să înlocuiască numele „franţuzeşti" ale părţilor ei componente prin nume corespondente ale ... părţilor carului ţărănesc, cu care se aseamănă în multe privinţe2. Atitudinea lui Sextil Puşcariu faţă de neologisme este compensată (şi în parte infirmată) de hotărîrea ca lucrarea să înregistreze „fără rezervă" împrumuturile aparţinînd terminologiilor ştiinţifice, „căci ele completează limba" 3. De altfel, în timp, pe măsura integrării neologismelor în vocabularul limbii române, autorul îşi schimbă structural concepţia asupra selectării lor în dicţionar. în anul 1926 el afirma, de pildă, că „neologismul e azi pe cale de a pătrunde în popor, deci de a cîştiga toate drepturile de cetăţean" 4, iar cîţiva ani mai tîrziu recunoştea că trebuie să facă „un loc din ce în ce mai mare neologismului" în dicţionar5, » Ibidem, p. XX. 2 Ibidem, p. XXII. * Ibidem, p. XX. 4 Vezi broşura lui Sextil Puşcariu intitulată Dicţionarul Academiei, Bucureşti, 1926, p. 13. 5 Dicţionarul limbii române, tomul II, Bucureşti, 1934, Prefaţă, p. 1. 46 47 apropiindu-se astfel foarte mult de părerile antecesorului imediat, A. Philippide, pe care cîndva le combătuse. Foarte bogat, aşadar, în privinţa cuvintelor vechi, populare şi regionale (fără a mai pune la socoteală termenii de uz comun), dicţionarul realizat sub conducerea lui Sextil Puşcariu este mai puţin reprezentativ în privinţa neologismelor ; cu toate concesiile făcute de-a lungul anilor, lista de cuvinte rămîne lipsită de termeni (mulţi ştiinţifici) ca abrupt, acerb, acidula, adjunct, adversitate, agil, austeritate, bacă, balerin, bariu, calvar, fabulaţie, fecundaţie, felin, feroce, fertilitate, fisură, fluent, formidabil, genera, germina, imobiliza, imortaliza, impalpabil etc. etc, pe care îi întîlnim, fără excepţie, în izvoare din secolul trecut, şi care au devenit bunuri lexicale comune1. Totuşi, dacă exceptăm lucrarea lui A. Philippide, din care, practic vorbind, n-a apărut nimic, dicţionarul academic condus de Sextil Puşcariu ar fi devenit, la apariţia integrală, cea mai bogată operă lexicografică din istoria lingvisticii româneşti, pînă la versiunea academică actuală. Un sondaj comparativ arată că lista sa de cuvinte întrece de două ori numărul de cuvinte româneşti reale din dicţionarul lui Laurian şi Massim, este cu circa 60% mai bogată decît aceea din Etymologicum, întrece de aproape două ori şi jumătate numărul de cuvinte care figurează în remarcabilul dicţionar al lui I. A. Candrea. Autorul a întreprins el însuşi, în anul 1931, o evaluare comparativă a listei de cuvinte din dicţionarul său cu aceea care exista în cea mai importantă operă lexicografică din epocă, Dicţionarul român-german elaborat de H. Tiktin. 1 Atitudinea lui Puşcariu faţă de asemenea neologisme nu trebuie să mire însă prea mult ; este mai mult decît probabil că acestea vor fi avut, în urmă cu o jumătate de secol, o circulaţie mult mai redusă decît ni se pare nouă astăzi. Chiar G. Pascu, adeptul exhaustivităţii lexicale în dicţionarul academic, ca elev al lui A. Philippide, considera, în 1905, spre surprinderea vorbitorilor limbii române de astăzi, că „sînt pe cale de a dispărea" din vocabularul românesc împrumuturi „efemere" ca abandona, avansa, baston, deces, deja, depăşi, erija, incintă, maladie, matineu, obscen, obscur, serată, sesiza, sol, speranţă etc. etc, pe care timpul, dimpotrivă, le-a consacrat (G. Pascu, Limba comună in dicţionarul nostru, cit., p. 554). 48 La patru litere, medii ca întindere (A, B, F şi G), el a numărat 15 444 de cuvinte în dicţionarul academic şi numai 6 438 de termeni în acela aparţinînd lui Tiktin1. Din aceeaşi statistică rezultă şi constatarea, extrem de semnificativă, că dicţionarul lui Sextil Puşcariu este ceva mai bogat în cuvinte româneşti decît este în cele franceze celebrul dicţionar al limbii franceze aparţinînd lui M. E. Littre şi considerat în epocă un etalon absolut de bogăţie lexicală. Aşadar, în pofida lipsurilor neologistice, împuţinate pe parcursul muncii de redactare, dicţionarul realizat sub conducerea lui Puşcariu trebuie considerat prin lista sa de cuvinte o operă fundamentală, comparabilă cu cele mai bune dicţionare similare din lume. El ar fi putut ajunge să înregistreze un număr de cel puţin 100 000 de cuvinte. * Sextil Puşcariu afirma în prefaţa lucrării că s-a străduit să asigure dicţionarului „o unitate desăvîrşită"2. Departe de a fi izbutit pe deplin, de vreme ce a modificat chiar în cursul elaborării unele principii de bază în organizarea materialului, lexicograful a dat totuşi articolelor un profil cu mult mai ferm decît o făcuse Hasdeu în dicţionarul său elementele componente ale fiecărui articol au un loc stabil şi sînt în general armonios pro-porţionate între ele; după cuvîntul-titlu şi indicarea categoriei lui morfologice urmează, în ordine : precizarea domeniului căruia îi aparţine cuvîntul (cînd este cazul), traducerea sensurilor termenului românesc în limba franceză, indicaţii asupra situaţiei sale istorice sau stilistice ori asupra răspîndirii în spaţiu, definiţia, izvoarele ei, unităţile frazeologice (cu izvoarele lor), formele gramaticale, variantele lexicale, în sfîrşit, etimologia. ★ Alegerea cuvîntului-titlu ridică unele probleme deosebite, înregistrînd din izvoare o excepţională bogăţie de variante lexicale, autorul a fost mereu solicitat (îndeo- 1 Academia Română, Anale [Dezbateri], tomul LI (1930—1931), Bucureşti, 1931, p. 203. 2 Dicţionarul limbii române, tomul II, cit., Prefaţă, p. 1. 49 sebi la termenii arhaici, regionali şi, într-o oarecare măsură, la cei neologistici) să aleagă una sau alta dintre! forme, spre a face din ea formă-titlu, cu putere oarecum! normativă. Astfel, forma-titlu la cuvinte ca ciocîltău saul ciobotă a fost aleasă dintre 5 variante lexicale, cea dej la cioinac din 6, cea de la comanda din 13. In această] operaţie de ierarhizare Puşcariu s-a condus, în mod just, după criteriul uzului, iar nu după cel etimologic ; cu alte \ cuvinte, a fost de obicei aleasă ca formă-titlu (din motive • practice lesne de înţeles) varianta lexicală cea mai cunoscută, chiar dacă ea nu reprezenta forma cea mai apro- : piaţă de etimon. Din păcate, principiul este în mai multe feluri încălcat, în unele cazuri, de exemplu, au fost înregistrate ca forme-titlu cu egală îndreptăţire două sau mai multe variante lexicale (blajene şi blajenie, buburuz şi buburuză, carete şi carete, carliţă şi cîrliţă, halucinaţie şi halu-cinaţiune, harbagic şi harbagică) ; în altele, mai numeroase, s-au grupat în unul şi acelaşi articol forme lexicale care constituie, în realitate, fiecare în parte, cuvinte de sine stătătoare ; astfel, s-a considerat, în mod greşit, că apro-bălui ar fi varianta lui aproba, buhai a lui bujni, căsă-tornic al lui căsătoresc (adj.), căscări a lui căsca, ciolnav a lui ciolac, hîrban a lui harbuz, hoanghină şi hoaşcă ale lui hoancă etc. Asemenea concentrări lexicale contravin caracterului etimologic al dicţionarului, care obliga, dimpotrivă, la izolarea termenilor sub articole independente, pe baza provenienţei lor diferite. De pe la mijlocul literei B înainte concentrarea lexicală excesivă se agravează şi prin schimbarea modului general de organizare a materialului. Pentru a doua oară într-o variantă a dicţionarului academic se adoptă metoda „cuiburilor" lexicale1, potrivit căreia derivatele sînt subsumate cuvîntului-matcă, figurînd în acelaşi articol cu acesta. Prin aplicarea noului principiu, derivate ca bubuliţă, bubuţă, buboi, bubuios apar în cadrul articolului bubă, iar crescînd, crescut, crescător, crescătorie, creştere, în articolul creşte. Adesea termenii subsu- maţi nici nu mai sînt semnalaţi la locul lor alfabetic, ca trimiteri spre cuvîntul unde se află subsumaţi. Procedeul, de altfel inconsecvent folosit, a fost dictat de nevoia economisirii spaţiului tipografic, dar el îngreuiază serios consultarea dicţionarului. Organizarea în „cuiburi" lexicale ar fi putut avea un singur avantaj evident, acela de a ne oferi imaginea productivităţii cuvintelor-mamă, a raporturilor existente între aceste cuvinte şi derivatele lor. Am spus „ar fi putut", căci, în realitate, datorită lărgirii sistemului dincolo de limitele îngăduite într-un dicţionar care este şi etimologic, acest unic avantaj se anulează ; autorul a subsumat adesea într-un articol unic nu numai derivatele reale ale cuvîntului-titlu, ci şi împrumuturi independente de acesta. Astfel, structura „cuiburilor" lexicale devine eterogenă, ca şi în Glosarul lui Laurian şi Mas-sim : lui compeţi, de exemplu, îi sînt subordonate, în acelaşi articol, competitor şi competiţie; lui compila —, compilator şi compilaţie ; lui complet —•, completa ; lui complica —, complicaţie; lui colora —, coloraţie, colorist, colorant şi coloratură ; lui imperiu —, imperialism şi imperialist, cuvinte în realitate independente de matca la care au fost ataşate J. S-a ajuns astfel pînă la urmă la o organizare enciclopedică şi care va avea, după cum vom arăta, serioase repercusiuni asupra rezolvării semantice a cuvintelor subsumate. Indicarea categoriei gramaticale a cuvintelor înregistrate nu ridică probleme ; ea se face în spirit tradiţional, ca la predecesori, remarcîndu-se pe alocuri chiar o tendinţă simplificatoare. In schimb, Puşcariu foloseşte în noua variantă a dicţionarului într-o măsură mult mai mare decît antecesorii aşa-numitele precizări de domeniu, care fixează apartenenţa cuvîntului sau a sensului la o anumită variantă a limbajului tehnico-ştiin- 1 Ea apăruse mai întîi în Glosarul dicţionarului lui Laurian şi Massim. 1 Semnalăm faptul, paradoxal, într-un fel, că în timp ce asemenea cuvinte independente au fost silnic subsumate altora, numeroase derivate reale au rămas în dicţionar articole independente. 50 51 ţific. Asemenea precizări, care urmează imediat după cu-vîntul-titlu, capătă un adevărat rol definitoriu, plasînd de la început termenul (sau sensul) în sfera lui semantică specifică. Aflăm, astfel, chiar înainte de a lua contact cu definiţia propriu-zisă, că andantino e un cuvînt din terminologia muzicală, că anelida aparţine zoologiei, iar ananasul botanicii, că anestezia este specific medi-cinei, iar anaplastia chirurgiei, că anatocismul face parte din terminologia juridică, iar anemograful meteorologiei etc. etc. După cum rezultă şi din exemplele date, asemenea indicaţii apar cu precădere la neologisme, care formează grosul terminologiilor speciale fiind, totodată, mai puţin cunoscute la nivelul comunităţii lingvistice. Urmează traducerea sintetică în limba franceză a sensurilor cuvîntului românesc, care precedă definiţia propriu-zisă, în limba română. Sistemul de traducere este preluat întocmai de la Hasdeu şi are ca scop aceeaşi „înlesnire a streinilor" care ar vrea să consulte lucrarea. Este adevărat că dicţionarul a putut fi astfel mai uşor folosit peste hotare, mai ales printre romanişti, deşi era de presupus că, în secolul nostru, specialiştii străini interesaţi de limba română posedau acel minimum de cunoştinţe care să le permită consultarea unui dicţionar unilingv al limbii noastre. Vizînd probabil exagerările care decurgeau, la Hasdeu, din introducerea corespondentelor franceze, devenite adesea un scop în sine, Puşcariu atrage atenţia că scopul său „nu e a scrie un dicţionar român-francez, ci numai un dicţionar al limbii române"1. Totuşi, aşa cum se va vedea, şi în dicţionarul său sensurile de bază ale unor cuvinte uzuale (ac, alb, albină, fericit etc.) apar fără explicaţie, doar cu traducerea în limba franceză. Substituirea explicaţiei româneşti prin corespondentele franceze este însă cu totul accidentală şi procedeul este, în timp, din ce în ce mai rar folosit de autor. Adoptînd şi dezvoltînd linia predecesorilor, Sextil Puşcariu a introdus în dicţionarul său numeroase indicaţii cu privire la situaţia cuvintelor în raport cu limba literară. Efortul impresionant al lexicografului de a identifica poziţia fiecărui cuvînt şi sens, în timp şi spaţiu, faţă de varianta literară actuală a limbii, rezultă din convingerea că lexicul trebuie privit sub cele patru laturi ale sale, „cea istorică, cea sociologică, cea stilistică şi cea geografică", ce „dau împreună aspectul complet" al lui şi fac „ca o lucrare lexicografică să devină cu adevărat ştiinţifică" 1. Sistemul de identificare a diverselor nivele lexicale, adoptat de Puşcariu, constituie cea mai completă ţesătură din istoria lexicografiei naţionale de pînă atunci şi se dovedeşte de un mare folos practic pentru cine consultă astăzi lucrarea. Astfel, cuvinte ca arciş, arel, fo-şălui sînt localizate în Bucovina, bădîu şi contoman în Moldova, botcă în Moldova şi Bucovina, coşarcă prin Transilvania şi Bucovina, cosac prin Oltenia şi ciligaie în Vîlcea, cotoarbă în Oltenia şi Banat, bădaniţă în Banat, iar foroame în Transilvania ; arcos, cinescu, cineşi, gîrbă şi gîrbi, hînsar, sînt notaţi ca termeni învechiţi; cosie, drept o probabilă creaţie personală aparţinînd lui Şincai ; arcuitor e dat ca rar, cofterie şi geanfes, turcisme, cosă, rusism din graiul pescarilor dunăreni, cosalău, maghiarism din Maramureş, iar continenţă, franţuzism ; arbănaş este un arhaism care s-a păstrat în poezia populară, în timp ce cinsăţel aparţine poeziei populare cu caracter mistic ; conţipist are sens peiorativ, hojmalău se foloseşte ca „termen de batjocură", iar cocoşneaţă atît ca termen de batjocură cît şi ca epitet „de dispreţ sau de ură". Asemenea exemple, care ar putea fi cu uşurinţă înmulţite, vor să demonstreze enorma diversitate a indicaţiilor folosite în dicţionar pentru stabilirea identităţii cuvintelor în raport cu limba literară. Chiar dacă ulterior, prin îmbogăţirea materialului lexical, unele dintre aceste indicaţii au devenit pasibile de rectificări, meritele lucrării rămîn, ca rezultat global, excepţionale. In jurul definiţiei, redactorul responsabil al lucrării a emis numeroase consideraţii generale. Cele mai multe se leagă de problema necesităţii explicaţiei. Mai întîi în 1 Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, cit., p. XXXII. 52 1 Broşura : S. Puşcariu, Dicţionarul Academiei, cit., P. 20—21. 53 prefaţa dicţionarului el afirma că, în principiu, „pe lîngă traducerea franceză e necesar a se da definiţia românească a înţelesului cuvintelor"1. Afirmaţia e firească, ba chiar banală pentru un dicţionar prin excelenţă explicativ ; dar ea este urmată imediat de altele, cu caracter amendativ surprinzător : autorul hotărăşte, anume, ca acolo unde explicaţia este „greu" sau „imposibil de dat", unde ea s-ar dovedi „nefolositoare", precum şi la cuvintele „înţelese de oricine", lucrarea să se dispenseze de orice definiţie românească, traducerea franceză fiind, singură, suficientă 2. Această soluţie iniţială, foarte apropiată de aceea din Etymologicum, nu 1-a satisfăcut totuşi pe lexicograf; ulterior el s-a simţit dator s-o reexamineze, în mai multe rînduri, şi s-o rezolve într-un chip nou. Astfel, în 1922 Puşcariu afirma hotărît că izvoarele şi citatele, oricît ar fi de bogate şi de explicite, nu pot dezvălui prin ele-însele „toate nuanţele sensului unui cuvînt" şi, în consecinţă, rămîne obligaţia lexicografului de a formula explicit aceste sensuri şi nuanţe3. „Definiţia e întotdeauna [s. n.] necesară", scria el în 19264, iar într-un dicţionar care este şi istoric ea devine indispensabilă „pentru a înţelege evoluţia sensului cuvîntului"5. Rezultă aşadar pînă la urmă angajamentul de a explica toate cuvintele înregistrate, şi rămîne să vedem în ce măsură el va fi tradus în practică. Cît despre tipul de definiţie adoptat, el ar trebui să rezulte din afirmaţia netă a autorului că „n-a voit să aibă o operă enciclopedică, ci [una] lingvistică", şi de aceea a încercat să lase de-o parte „tot ce nu intră în cadrele stricte" ale disciplinei6. Din păcate şi această afirmaţie, la prima vedere foarte deosebită de principiile Etymologicului, este imediat limitată de altele opuse : lexicograful se grăbeşte să precizeze că delimitarea 1 Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, cit., p. XXXIII. 2 Ibidem, p. XXXIV. 3 S. Puşcariu; Etudes de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937 [articolul datează din 1922], p. 353. 4 Sextil Puşcariu, [broşura] Dicţionarul Academiei, cit., p. 26. 5 Sextil Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine, cit., p. 353. 6 Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, cit., p. XXV. lingvisticii de istorie, istoria culturii şi folclor este adesea dificilă şi că, de aceea, a fost obligat uneori să facă „digresiuni" extralingvistice în intereiorul părţii explicative1. în sfîrşit, amintim din introducerea dicţionarului intenţia lexicografului de a explica derivatele prin defini-ţii-tip, legate de cuvîntul-matcă2. Dar aşa cum sînt concepute, aceste definiţii-tip par mai degrabă nişte indicaţii etimologico-gramaticale decît explicaţii semantice ; astfel, la derivatele verbale se adoptă asemenea formule : „Infinitivul lui cumpăra, devenit abstract verbal" (la cumpărare) ; „participiul [sic !] lui cumpăra devenit abstract verbal" (la cumpărat s. n.) ; „participiul lui cumpăra, devenit adjectiv" (la cumpărat adj.) ; „adjectivul verbal al lui cumpăra (derivat prin suf. -ător)" (la cumpărător). Explicaţii similare se preconizează la derivatele cu sufixele -ime, -ie etc. în practică, autorul n-a respectat neabătut principiile expuse în introducerea dicţionarului sau în lucrări ulterioare, iar între teorie şi practică se ivesc pe alocuri chiar contraziceri flagrante. Este adevărat că Puşcariu a redus la minimum, pe parcursul elaborării lucrării, numărul cuvintelor-titlu fără definiţie ; chiar verbe ca a fi ori a face, cu un conţinut semantic difuz, şi la care lexicograful considerase iniţial drept „nefolositoare" explicaţiile semantice3, vor fi, pînă la urmă, definite. în schimb, prin concentrarea (nu totdeauna consecventă a) cuvintelor pe familii lexicale (reale sau false), în amintitele „cuiburi" lexicale, numeroase cuvinte subsumate unui termen principal apar lipsite de orice indicaţie semantică sau cu explicaţii sumare, insuficiente. Schimbarea sistemului de organizare a materialului lexical a avut deci serioase repercusiuni asupra modului cum a fost rezolvată situaţia semantică a derivatelor; această reorganizare a mărit, în realitate, numărul tipurilor de cuvinte iniţial lipsite de definiţie, obligînd pe cititori să-şi stabilească singuri sensurile, 1 Ibidem. 2 Ibidem, p. XXXIV. ' Ibidem, p. XXXIII. 54 55 pe baza confruntării cuvintelor subsumate cu termenii-matcă sub care au fost plasate. N-au primit, de exemplu, nici o indicaţie semantică cuvinte subsumate ca : biciuire, biciuit, binecuvîntare, binecuvîntător, blajinătate, blazare, blănăreasă, blegoşa, blegi, boierească, boltire, boltitură, bombardare, bombăneală, chinuire, chinuitor, chiorăială, chiotit, cincizecilea, cinstitor, compilator, complinitor, comportare, computaţie, concediere, concentrat, croncănit, croncănitură, crucitură, fragilitate, fragmenta, fragmentar, frămîntat, gaşperiţă, genial, genialitate, geometric, gîlgîitură, împădurit, împăiat, încălcare etc. etc. La asemenea exemple, alese mai mult după criteriul diversităţii, trebuie adăugate altele, mai numeroase, la care indicaţia semantică apare concentrată în mod excesiv datorită aceluiaşi motiv, subsumarea termenului la un cuvînt-titlu considerat principal. In comparaţie cu Etymologicul lui Hasdeu, în noul dicţionar numărul cuvintelor înregistrate fără definiţie este totuşi cu mult mai redus, reprezentînd sub 10o/0 din totalul listei de cuvinte. Este vizibilă strădania autorului principal de a face, prin modul de explicare a termenilor, o operă lexicografică lingvistică şi nu una enciclopedică. Faţă de acelaşi Hasdeu, progresele în direcţia lingvistică ne apar remarcabile. Prezentarea pe mai multe zeci de pagini a cuvîntului basm, aşa cum apărea ea la Hasdeu, este redusă, în lucrarea lui Puşcariu, la o explicaţie de cîteva rînduri. In comparaţie cu lucrarea lui A. Philippide, predecesorul imediat, la Puşcariu concesiile enciclopedice rămîn totuşi încă flagrante. Sextil Puşcariu nu a renunţat cu totul la expunerea narativă a sensurilor unor cuvinte vechi şi populare. „In timpurile vechi — ni se arată la începutul explicaţiei cuvîntului caş —, caş era şi la noi, ca astăzi la aromâni, megleniţi şi istroromâni, termenul generic pentru orice fel de brînzeturi... Mai tîrziu, sensul s-a specializat. Dacă în unele regiuni din Ardeal — la oraşe — subt brînză se înţelege numai brînza sărată..., iară cu caş se numesc toate brînzeturile streine..." etc. etc. Definiţia hînsarilor constituie un mic paragraf de istorie naţională (— „la origine, hînsarii par a fi fost un fel de haiduci slobozi şi se pot constata în sec. XV în Ţara Românească. Cînd Vlad Dracul impută braşovenilor, pe la 1431—1433, că adăpostesc ..."), iar cea a cuvîntului bade începe, la rîndul ei, cu analiza unei ipoteze sociologice (— „cuvîntul bade era odinioară, cînd românii trăiau în comunităţi mai mici şi, prin urmare, cei ce se întîlneau zilnic se şi cunoşteau, termenul general prin care cineva se adresa unui bărbat mai în vîrstă... de cîte ori, nefiindu-i rudă Alteori definiţia lingvistică propriu-zisă este urmată sau precedată de elemente ale lanţului asociaţional, exterioare cuvîntului de definit, dar care ar forma, după Puşcariu, „atmosfera cuvîntului"2. Astfel, despre cal ni se spune că „nechează (ninchează), rînchează, (s)forăie (fornăie), miho(eşt)e (mihoteşte)", că are „mai multe umblete : la pas, în trăncăneală (trăncălău) sau la ţăcă-neală, în trepegior, în treapăd", că „după fire, temperament, constituţie etc. se zice că e : aprig, ager, iute, sirep, trăgaci, sumeţ, fără splină, moale, leneş" etc. etc. ; lacrimile sînt nişte secreţii care „umplu, podidesc sau îneacă pe cel ce nu le stăpîneşte" şi care „ies, pornesc, pică, ciuruiesc sau curg din ochi" ; în sfîrşit, jurămîntul „se face, se dă, se depune, se prestează, se deferă, se ia cuiva", iar „cel ce nu-şi ţine jurămîntul fără să fie dezlegat de el îşi calcă jurămîntul" etc. In unele cazuri, definiţia a fost înlocuită cu totul prin asemenea elemente tangente, aso-ciaţionale. De exemplu, primul sens al cuvîntului foc a primit această unică precizare „explicativă" : „focul se aprinde sau se încinge, arde (... cu pară, cu flacără, cu vîlvătaie sau înăbuşit, mocnit) şi se stinge...", care, desigur, nu poate fi considerată definiţie. Nici definiţiile-tip preconizate de autor, în introducerea dicţionarului, la numeroase cuvinte derivate, despre care am amintit mai sus, n-au fost în general folosite în practică, de data aceasta spre lauda lexicografului ; formulele etimologico-gramaticale au fost adesea înlocuite cu definiţii propriu-zise, explicative. La boierime, de exemplu, 1 Vezi şi I. Coteanu, Probleme şi soluţii lexicale în Dicţionarul limbii române, în Limba română, XV (1966). nr. 5, p. 480—482. 2 Sextil Puşcariu, [broşura] Dicţionarul Academiei, cit., p. 26. 56 57 .1 după formula-tip „colectivul lui boier, derivat prin suf. -ime", s-a adăugat adevărata explicaţie : „boierii, clasa boierească, aristocraţia, nobilimea" ; la cumpărător, înălţime etc. (prevăzute iniţial a fi rezolvate semantic prin formule-tip) întîlnim numai definiţii propriu-zise. Autorul se arătase sceptic în privinţa utilizării sinonimiei, considerînd că „numai foarte rar" sinonimele ,,sînt desăvîrşite"1, dar precizase că „limba literară are cu mult mai multe sinonime decît dialectele, căci ea primeşte cuvinte din toate regiunile"2. în consecinţă el adună, mai ales la termenii literari, o mare bogăţie sinonimică, neîntrecută pînă astăzi în istoria lexicografiei române : 46 de sinonime regionale apar, de exemplu, la cuvîntul cartof, şi 16 sinonime regionale la chibrit. Se constată chiar, contrar precauţiunilor iniţiale, unele abuzuri în selectarea cuvintelor sinonime, considerîndu-se ca atare şi unii termeni ale căror limite semantice coincid numai parţial. Cu rezervele arătate, secţiunea explicativă rămîne în general remarcabilă, putînd fi consultată şi astăzi cu mult folos. Impresionează în mod deosebit efortul de a identifica în materialul lexical cît mai multe nuanţe semantice reale, neînregistrate în alte opere lexicografice. Există şi tendinţa, într-un fel firească, de a favoriza analiza semantică a cuvintelor vechi, populare şi regionale, în dauna neologismelor, care sînt tratate mult mai sumar. Pentru cele dintîi, lucrarea rămîne un izvor de informare şi un instrument de lucru fundamental. Pentru prima oară se arată, într-o operă lexicografică, că unele definiţii consemnate pot să nu corespundă „ultimelor rezultate ştiinţifice", întrucît lucrarea a înregistrat în mod obiectiv situaţia semantică a cuvintelor aşa cum rezultă ea din toate izvoarele3 ; în sfîrşit, vizîndu-1 probabil pe Hasdeu, la care se manifestase tendinţa de a reduce aspectele variate ale cuvintelor polisemantice la un aspect semantic unic, Puşcariu se arată mereu adeptul ideii că de obicei un cuvînt nu reprezintă o idee unică, ci un ansamblu de idei1, care trebuie consemnate în dicţionar. Problema „clasificării înţelesurilor", a filiaţiei semantice, cum spunem noi astăzi, 1-a preocupat în mod deosebit pe Sextil Puşcariu. El considera că orînduirea sensurilor în interiorul cuvintelor polisemantice trebuie să constituie neapărat „grija de căpetenie a lexicografului" şi că aceasta nu poate fi făcută după criterii formale sau întîmplătoare 2. într-un dicţionar cu caracter istoric, cum este şi acela pe care îl discutăm aici, criteriul de bază, singurul îndreptăţit în clasificarea accepţiunilor, este cel etimologic. Aşadar, nu uzul, ci vechimea sensului va prima în organizarea accepţiunilor : „nu vom înşira la locul întîi [accepţiunea]... cea mai răspîndită..., cj vom aşeza în frunte sensul cel mai vechi", scrie Puşcariu3 Astfel formulat, criteriul istoric în organizarea materialului lexical nu este nou, căci el mai fusese expus, chiar mai explicit, în dicţionarul lui Laurian şi Massim. Puşcariu aduce însă o completare originală acestui principiu cunoscut, completare legată şi de situaţia specifică a limbii române : el sugerează că nu este obligatoriu ca cel mai vechi sens atestat să fie în mod real şi primul sens al cuvîntului românesc; uneori sensul etimologic „se păstrează... într-un exemplu modern"4. într-adevăr, limba română avînd o tradiţie a scrisului relativ redusă, textele nu pot constitui mijlocul unic pe baza căruia să se stabilească vechimea unui sens ; faptul că o anumită accepţiune apare în texte tîrzii nu probează neapărat ulterioritatea ei faţă de alte accepţiuni, căci ea a putut exista în mod real, ca sens etimologic, cu mult înaintea textelor scrise şi n-a apărut din întîmplare în textele cele mai vechi. Aşadar, pentru prima oară în istoria lexicografiei noastre se arată (deşi nu suficient de clar) că 1- Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, cit., p. XXXVI 2 Ibidem. 3 Sextil Puşcariu, [broşura] Dicţionarul Academiei, cit., p. 27. 1 Sextil Puşcariu, Btudes de linguistique roumaine, cit., p. 353. 2 Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, cit., p. XXIX. 3 Ibidem, p. XXXI. 4 Ibidem. 58 59 f, indicele de vechime a atestării se subordonează indi- \ • celui semantic etimologic. lv Deşi foarte important, principiul nu poate fi totuşi re- dus la această recomandare generală, cum a făcut Puşcariu, căci regula are numeroase excepţii ; în cazul i, cuvintelor cu etimologie necunoscută ori nesigură, al 1 formaţiilor onomatopeice, al împrumuturilor recente, criteriul de filiaţie semantică amintit este în realitate nerecomandabil sau inaplicabil. Viaţa împrumuturilor recente, de exemplu, poate fi urmărită în textele limbii de-i bitoare încă din momentul împrumutării, şi, prin urmare, ! pentru ele vechimea atestării are o importanţă hotărî- \' toare în clasificarea înţelesurilor: cel mai vechi sens atestat trebuie să fie primul sens al neologismului polisemantic. Aplicînd neologismelor aceleaşi criterii de filiaţie ca şi cuvintelor vechi (în mare parte din cauza lipsei unui material mai bogat din izvoare), responsabilul dicţionarului a transpus în limba română succesiunea semantică din limba de origine, inventînd verigi inexistente ori inversînd verigi semantice reale. Cinism, de 1 exemplu, este înregistrat în dicţionar mai întîi cu sensul de „doctrină a şcoalei filosofice cinice", neatestat şi de | fapt inexistent în limba română, care a împrumutat doar :r sensul derivat, de „atitudine, faptă, vorbă etc. de om ■ ' cinic" (de altfel, singurul atestat) ; chintesenţă începe de asemenea cu un sens filozofic neatestat şi neexistent în limba română („substanţă eterată, considerată ca al cincilea şi cel mai subtil element..."), fiind urmat de altul, real („partea cea mai de seamă, cea mai preţioasă...") : primul sens înregistrat la clientelă („totalitate a clienţilor unui patron ori patrician", la romani), susţinut de un izvor din secolul nostru, e urmat de un al treilea („ocrotire, sprijin, apărare..."), atestat la Şincai şi Bălcescu ; în sfîrşit, figură începe cu o accepţiune („formă vizibilă a unui corp") pentru care nu s-au putut da izvoare, şi continuă cu una („forma obrazului, expresia feţei") avînd izvoare încă de la Dosoftei. Şi concentrarea cuvintelor în „cuiburi" lexicale a avut unele consecinţe negative asupra filiaţiei semantice : aceasta a fost simplificată în mod excesiv la termenii subsumaţi. Substantivul clocitură, subordonat verbului cloci, a primit, de exemplu, o asemenea definiţie : „acţiunea de a cloci, clocire, clocit, cloceală ; timpul clocitului ; rezultatul clocirei ; spec. oul clocit, cuibarul lăsat...; căţel (de insecte) ; apă stătută... ; vin rău... ; mîncare rea, stricată... ; aer stătut şi închis ; pepene copt mai mult la soare... ; om leneş, trîndav..., slab, gălbinicios, palid". Nu mai puţin de 11 sensuri diferite au fost concentrate aici sub o enumerare unică. în ciuda acestor limite, lucrarea elaborată sub redacţia lui Sextil Puşcariu rămîne cel mai remarcabil dicţionar istoric din lexicografia românească. Faţă de Etymologi-cum, care, aşa cum am arătat, mergea pe linia generală a contopirii sub un singur sens a mai multor nuanţe semantice, cu sacrificarea filiaţiei însăşi, în noul dicţionar ne întîmpină o interpretare semantică de o mare bogăţie şi fineţe, cu o organizare de obicei excepţională. Sensurile au fost despărţite în numeroase ramificaţii, cu cele mai diverse sisteme de izolare (cifre romane şi arabe, litere mari şi mici, bare duble şi simple etc), împrumutate, în mare parte, din lexicografia franceză. Pentru prima dată în istoria lexicografiei noastre, organizarea semantică a materialului se face în mod sistematic pe două linii principale : prin coordonare şi subordonare. Potrivit acestui principiu de organizare, sensurile de egală importanţă au fost izolate, ca sensuri principale pe acelaşi plan, după cifre, iar cele secundare, dependente, ramificate din sensurile principale, au fost subsumate acestora. Lui Puşcariu îi datorăm aşadar noţiunea de sub-sens. La verbul aşeza, de exemplu, în cadrul celor 19 sensuri principale (grupate sub cifre), sînt înregistrate 33 de subsensuri, de accepţiuni dependente, cu definiţiile de rigoare. A fost întreprinsă în lucrare o remarcabilă operaţie de ierarhizare a sensurilor în cadrul filiaţiei semantice, care ne oferă o bogăţie semantică diferenţiată, indicîndu-ni-se nucleele principale în jurul cărora s-au grupat accepţiunile secundare, în ordinea lor istorică. 37 de sensuri principale şi secundare la căuta, 7 la cerbice, 22 la verbul învechit şi regional cure, 21 la căpăta (dintre care 12 subsumate), 23 la faţă, 7 la făgădui, 17 la intra, toate remarcabil organizate, iată doar cîteva exemple care demonstrează bogăţia semantică a artico- 61 60 lelor şi care constituie una dintre principalele calităţi ale lucrării, cel puţin pentru cuvintele de uz comun, învechite, populare şi regionale. Rareori, la aceste cuvinte, cititorul obişnuit sau cercetătorul pretenţios vor consulta fără folos dicţionarul. Redactorul responsabil al lucrării îşi exprima regretul, la începerea elaborării dicţionarului, că materialul lexical pe oare el se baza era, cantitativ şi calitativ, insuficient. Se semnala absenţa din bibliografie a unor texte vechi capitale ca Palia de la Orăştie, Noul testament de la Bălgrad, Pravila de la Govora, a unor scriitori moderni ca I. Budai-Deleanu, Heliade sau Bolinti-neanu, dar mai ales lipsa unui material satisfăcător cules din limba vorbită pe popor. Presiunea de a realiza, chiar în aceste condiţii, dicţionarul l-au obligat să pornească totuşi la lucru, pentru a nu prelungi termenele de apariţie. Multe dintre golurile bibliografice au fost ulterior umplute. Preluînd fişierul lui A. Philippide, Sextil Puşcariu a iniţiat în „mers", în cursul muncii de redactare, o serioasă campanie de îmbogăţire a materialului lexical, triplînd, pînă la urmă, numărul titlurilor bibliografice folosite iniţial. Astfel, la încheierea literei B lista celor 199 de izvoare, preluată de la A. Philippide, a fost mărită la 370 de titluri ; la încheierea literei / bibliografia cuprindea 493 -de titluri, iar la apariţia literei C (elaborată după I) ea număra 553 de titluri. Pe la jumătatea muncii de redactare, în 1926, Puşcariu arăta că „prin extrasele făcute de la 1906 încoace... numărul fişelor întrece astăzi milionul" 1, iar în 1931 el adăuga informaţia că „materialul cules de învăţatul profesor de la Iaşi" a fost „augmentat la mai mult de dublu"2. Cu toate progresele cantitative înregistrate, materialul lexical, nedepăşind cu mult cifra de un milion de extrase, a rămas insuficient pentru a realiza, în cele mai bune condiţii, istoria unui vocabular românesc estimat la peste 100 000 de cuvinte. Heliade-Rădulescu, Gh. Asachi, Gh. Lazăr au rămas absenţi pînă la urmă din fişierul lucrării ; n-au intrat în el nici periodicele din secolul al XlX-lea, atît de reprezentative pentru perioada de înflorire a limbii române literare, şi nici suficiente opere ştiinţifice (în sens larg), fapt care face ca viaţa neologismelor să înceapă, în mod fals, aproape invariabil, cu unul şi acelaşi izvor, opera lui Titu Maiorescu ; secolul al XVIII-lea, mai ales a doua sa jumătate, este cu deosebire slab reprezentat în dicţionar. Sextil Puşcariu voia să dea izvoarelor un rol extrem de important şi complex în cadrul lucrării. Cu ajutorul lor autorul nu urmărea doar să demonstreze în context existenţa sensurilor înregistrate ; ele trebuiau să înfăţişeze cuvintele şi sensurile „în evoluţia lor istorică"1 : pe de altă parte, prin numărul de izvoare folosite, proporţional cu acela aflat în fişierul lucrării, dicţionarul trebuia să ofere „o imagine despre frecvenţa cuvintelor în limbă" 2. Tot prin citate urma să se arate „vechimea" şi „extensiunea geografică" a cuvintelor înregistrate, precum şi stilurile în care ele apar3. Urmărirea evoluţiei istorice a cuvintelor prin izvoare îl apropie pe Sextil Puşcariu de Hasdeu, iar indicarea frecvenţei lor, de Laurian şi Massim, care recunoscuseră, pentru prima oară în lexicografia română, dar numai teoretic, utilitatea metodei statistice în dicţionarele istorice4. Prin modul de folosire a izvoarelor, noul dicţionar academic se deosebeşte, adesea radical, de versiunile anterioare. Faţă de predecesorul imediat, care limitase la trei numărul maxim de citate ilustrative pentru fiecare cuvînt ori sens, în lucrarea condusă de Puşcariu numărul izvoarelor se poate ridica, potrivit unor nece- 1 Sextil Puşcariu, [broşura] Dicţionarul Academiei, cit., p. 10. 2 Academia Română, Anale [Dezbateri], tomul LI, cit., p. 202 1 Ibidem, p. 203. 2 Sextil Puşcariu, [broşura] Dicţionarul Academiei, cit, p. 26. 3 Dicţionarul limbii române, tomul I, partea 1, oit., p. XXIII—XXIV. < Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, voi. I, cit., p. 135. 62 63 sităţi diferenţiate, pînă la cîteva zeci, în aşa fel ca fiecare segment dintr-o epocă istorică să fie reprezentat prin texte : 10 izvoare ilustrative apar, de exemplu, la unul dintre sensurile cuvîntului cislă, 13 la primul sens al lui ciolpan, 15 la cel de-al doilea sens al lui chef, 25 la cîte unul dintre sensurile cuvintelor chinui şi cort, 28 la primul sens al lui coasă etc. Faţă de Etymologicum, în noul dicţionar academic contextele ilustrative sînt reduse la volumul strict necesar pentru înţelegerea sensului cuvintelor, iar izvoarele folosite sînt în mai mare măsură organizate cronologic, începînd de la textele culte vechi spre cele moderne şi terminînd cu izvoarele populare. Dicţionarul a putut rareori să împingă în urmă, în timp, atestările care apar în Etymologicum (în porţiunea lor comuna), dar în schimb a realizat, prin completarea izvoarelor, un mai mare echilibru între diversele epoci din istoria limbii române. Ca volum global de izvoare, lucrarea nu are precedent în istoria lexico-grafiei naţionale, întrecînd deci Etymologicul lui Hasdeu şi constituind pînă astăzi principala sursă de informaţie pentru toţi aceia care se interesează de istoria lexicului limbii române. Insuficienţa materialului lexical rămîne însă evidentă la împrumuturile recente. Autorul a acordat o mai mică importanţă neologismelor în ansamblul lucrării, fapt justificat, teoretic vorbind, prin „tinereţea" acestor elemente lexicale, prin existenţa lor recentă în limba română. Dar această realitate obiectivă a fost transformată în una subiectivă : s-a renunţat aproape cu totul la ideea de a se mai urmări existenţa istorică a neologismelor, care adesea au fost ilustrate cu izvoare întîmplătoare. Faptul poate să surprindă întrucît, în cazul neologismelor, exista posibilitatea reală de urmărire istorică, încă din momentul actului împrumutării. Neexploatîndu-se această posibilitate, dicţionarul ne prezintă neologismele cu izvoare mult ulterioare datei cînd au fost împrumutate. Iată, în acest sens, cîteva exemple semnificative de la litera F, alese aproape la întîmplare : facial (înregistrat fără izvoare ; apare în texte începînd din 1843, cf. N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, 64 Bucureşti, 1962, p. 204 şi urm. ; toate indicaţiile de datare care urmează sînt extrase din aceeaşi lucrare) ; factor (DA : 1896 ; apare în texte încă din 1777) ; facultate (DA : la T. Maiorescu ; în realitate, există de la Şincai) ; falangă, fanerogamă, farmacie (toate trei, fără izvoare în DA ; apar in texte din 1843, respectiv 1841 şi 1830) ; fază (DA : la T. Maiorescu ; apare din 1834) ; febră şi fecunda (înregistrate fără izvoare în DA ; apar din 1842, respectiv din 1844); fecunditate (DA : la Iorga ; în realitate, e înregistrat în 1838) ; femur şi fermenta (fără Izvoare în DA ; există în texte din 1843, respectiv din 1816) ; fermentaţie (în DA, la Poni, în 1891 ; există din 1813) ; fertil (DA : la T. Maiorescu ; apare din 1842) ; fibră, filtra, filtru (în DA, fără izvoare ; există în texte din 1830, respectiv 1845 şi 1834) ; fiolă (în DA : M. Eminescu ; în realitate, apare de la Şincai) etc. etc. Rezultă că lucrarea nu satisface în privinţa izvoarelor folosite la neologisme, cu toate că ea înregistrează, chiar şi aici, importante progrese în comparaţie cu dicţionarele româneşti anterioare. Mari merite au autorii noii versiuni a dicţionarului academic în privinţa unităţilor frazeologice. încă în varianta elaborată de A. Philippide se renunţase la procedeul antiistoric (folosit în Etymologicum) de a izola toate unităţile frazeologice la sfîrşitul cuvîntului polisemantic ; lingvistul ieşean integrase aceste îmbinări lexicale în filiaţia semantică a articolului, subordonîndu-le, pe fiecare, direct sensurilor din care ele se dezvoltaseră, iar, pe de altă parte, dăduse acestei secţiuni o mai mare extensiune, în dicţionarul condus de Puşcariu este continuată linia predecesorului imediat ; materialul lexical a fost îmbogăţit într-o asemenea măsură încît lucrarea a devenit, şi din acest punct de vedere, cea mai completă operă lexicografică românească. Au fost înregistrate, de exemplu, 50 de unităţi frazeologice la cuvîntul faţă (locuţiuni, proverbe, sintagme „neutre", expresii şi compuse), 63 la verbul băga, 112 la substantivul coadd, 224 la iarbă etc Adesea volumul ocupat de unităţile frazeologice 65 în cadrul articolelor întrece pe acela al tuturor celorlalte secţiuni luate laolaltă, căci, faţă de versiunea lui Philippide, în cea următoare secţiunea are două însuşiri suplimentare, care îi sporesc considerabil volumul şi valoarea : pe de o parte, s-a urmărit nu numai înregistrarea unui mare număr de unităţi frazeologice, ci şi a tuturor variantelor sub care circulă acestea, cu un cuvînt surprinderea diversităţii în unitate, ţinîndu-se seamă de fiecare izvor în parte ; pe de alta, s-a încercat, întocmai ca la sensurile propriu-zise ale cuvintelor, să se ilustreze aceste unităţi cu cît mai multe izvoare, spre a se stabili în amănunt existenţa lor istorică. La cuvîntul ban („monedă"), spre exemplu, sintagma bani gata este însoţită de toate variantele găsite în texte (bani gheaţă, buni, ~ peşin, ~ naht, număraţi, ~ numărătoare); expresia cît ai bate din palme (v. sub cît) apare cu nouă variante sinonime (cît ai bate în palme, cît ai scapără din amnar, cît te-ai şterge la ochi, cît ai clipi din ochi, cît clipeala ochiului, cît ai zice pis, cît cioara în par, cît trece cioara peste gard, cît ai potcovi puricele), a bate podurile (v. sub bate) cu cinci variante, a face cuiva pe chef (v. sub jaccj, cu zece. O altă expresie, (a trage, a privi, a se uita cu) coada ochiului, este urmărită în vechile texte bisericeşti şi istorice, la scriitorii moderni şi contemporani, în creaţia populară (v. sub coadă); a intra în urechile (cuiva) apare atestată încă din Psaltirea scheiană şi Codicele voroneţean (v. sub intra), iar a-şi aprinde paie în cap (v. sub aprinde), cu izvoare tîrzii, este explicată prin texte proprii din veacul al XVIII-lea, din care rezultă că expresia s-a născut din obiceiul oamenilor de a-şi aprinde pe cap paie sau rogojini, în timpul procesiunilor domneşti, spre a atrage atenţia asupra lor şi a putea în-mîna domnului jalbe. Unităţile frazeologice sînt sistematic şi bine definite, uneori cu adaosuri de tip enciclopedic. Ceea ce s-ar putea obiecta autorilor este îndeosebi faptul de a nu fi ales întotdeauna cuvîntul „cheie", cel mai semnificativ, la care să înregistreze aceste unităţi1, 1 Compusele, de exemplu, care, din punct de vedere semantic, au valoarea unui cuvînt unic, n-au fost grupate fără excepţie la primul element component. 66 sau de a le fi înregistrat în mai multe locuri, adesea în formulări şi cu definiţii diferite1. Oricum, impresia pe care o lasă lucrarea prin bogăţia şi diversitatea unităţilor frazeologice, prin explicaţiile insistente şi exacte ce le însoţesc, precum şi prin volumul izvoarelor folosite, este în mod global covîrşitoare. Indicaţiile asupra formelor gramaticale, deşi relativ numeroase, sînt în general nesistematice şi rezultă din aplicarea, de altfel inconsecventă, a unui principiu recunoscut chiar de Puşcariu ca „destul de arbitrar"2. Autorul a admis existenţa unei declinări şi conjugări regulate în limba română şi, în consecinţă, şi-a propus să înregistreze în lucrare doar formele-tip neregulate, precum şi cazurile de dublete (de plural, prezent indicativ etc). Astfel, apar notate, ca neregulate, pluralele unor substantive ca hram (hramuri), hrean (hreanuri), coerede (coerezi), cof (cofuri), prezentul indicativ al unui verb ca aşeza (aşez), precum şi dublete (ori triplete etc.) de plural sau de prezent indicativ la cuvinte ca aşezămînt (pl. aşezăminte, -mînturi), cofă (pl. cofe, cofi), cotoroi (prez. ind. pers. 3 cotoroie şi cotoroieşte), crivală (pl. -vale, -vele, -văii), împărţi (prez, ind. împart şi împărţesc), adesea arătîndu-se care dintre formele paralele existente este cea mai cunoscută. Dar cum limita dintre „neregulat" şi „regulat" este greu de stabilit la nivelul întregului lexic, principiul selectiv aplicat în alegerea şi consemnarea formelor gramaticale-tip ne apare de multe ori subiectiv. De exemplu, la numeroase verbe de conjugarea I care nu au prezentul indicativ „regulat", adică terminat în -ez, el nu este totuşi consemnat (v. consista, consuma, conturba); la unele substantive cu plural regulat (ex. consistoriu, conte) acesta se indică, iar la altele, cu dublu plural (ex. convoi), nu apare nici o indicaţie în acest sens. în privinţa formelor gramaticale, deci, noua versi- ' De comparat, în acest sens, bani gheaţă, înregistrat la ban şi la gheaţă. 2 Dicţionarul limbii române, temui I, partea 1, cit., p. XXVII. 67 une a dicţionarului academic este mai săracă şi mai inconsecventă în comparaţie cu lucrarea predecesorului imediat. ★ Analiza noastră a ajuns, în sfîrşit, la ultima secţiune a articolelor din dicţionar : indicaţia etimologică. Redactorul responsabil al lucrării a acordat o mare importanţă cunoaşterii originii cuvintelor înregistrate, considerînd identificarea etimologică drept „temelia oricărei cercetări filologice"1. Totodată el aprecia, cu un spirit autocritic exagerat, că, datorită insuficientei dezvoltări a disciplinei, „partea etimologică va fi cea mai nedeplină" din lucrare 2. S-a luat hotărîrea de a se reţine în dicţionar „numai achiziţiile sigure ale ştiinţei"3. N-au putut fi ocolite totuşi unele etimologii probabile, la care s-au indicat şi izvoarele unde ele se găsesc explicate4. Cît despre cuvintele cu etimologie controversată, la acestea autorul şi-a îngăduit să facă ample expuneri de motive, potrivit principiului că „motivarea unei etimologii care nu e evidentă e necesară precum e necesar a arăta şi cari sînt greutăţile cari fac îndoielnice alte etimologii"5. Mai reţinem, din prefaţa lucrării, intenţia au-j torului de a da indicaţii laconice la neologisme, precum şi recunoaşterea, deşi cam unilaterală, a existenţei etimologiei multiple la numeroase împrumuturi recente. Puşcariu subliniază undeva „neputinţa" de „a distinge..., în cele mai multe cazuri,... dacă neologismul e un împrumut din latineşte sau din franţuzeşte"6. Ca proporţii, secţiunea etimologică a dicţionarului păstrează o cale de mijloc între versiunea lui Hasdeu şi aceea a lui A. Philippide, fiind mai concentrată faţă de Etymologicum, dar evident mai amplă în comparaţie cu dicţionarul lui Philippide. Dar nu volumul, ci valoarea acestei secţiuni interesează, desigur, în primul rînd. 1 Ibidem, p. XXXVII. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem. o Ibidem, p. XXXVIII. 6 Ibidem. Ca realizare globală, dicţionarul nu are precedent nici din acest punct de vedere în lexicografia românească, şi faptul că este folosit în mod curent ca etalon de comparaţie în analiza valorii etimologice a tuturor celorlalte dicţionare arată clar nivelul său ştiinţific excepţional. Care sînt, în esenţă, caracteristicile acestei secţiuni ? La termenii moşteniţi din limba latină, lucrarea dezvoltă linia antecesorilor şi este de o siguranţă remarcabilă. Compararea cu alte limbi romanice şi cu dialectele române sud-dunărene se face mai ales la etimoanele reconstituite, mult mai numeroase faţă de dicţionarele anterioare, precum şi la etimologiile probabile. In aparenţă, partea cea mai „nedeplină" a dicţionarului o constituie etimologia termenilor regionali, căci pentru ei s-a manifestat o prudenţă deosebită şi, în consecinţă, numeroase cuvinte regionale înregistrate sînt lipsite de indicaţia originii. Astfel, pentru a nu oferi decît un exemplu semnificativ, pe primele 31 de pagini ale literei H, foarte bogată în regionalisme, 59 de cuvinte nu au nici o indicaţie etimologică, iar 54 au doar indicaţii etimologice probabile ori simple sugestii. Totuşi, unul dintre cele mai mari merite ale lucrării constă în faptul că mii de termeni regionali, unii pentru prima oară înregistraţi într-o operă lexicografică, au primit, aici, etimologia lor exactă. Activitatea efervescentă din paginile revistei Dacoromania a furnizat dicţionarului un imens material etimologic, cu date adesea sigure, folosite ca atare. Cine răsfoieşte astăzi revista citată observă că eforturile cercetătorilor au fost canalizate de Puşcariu în primul rînd spre stabilirea originii cuvintelor regionale şi că aceste eforturi s-au soldat cu succese evidente ; trecute în dicţionar, rezultatele apar pînă astăzi foarte solide. Se mai observă că principiul etimologiei multiple nu se aplică în dicţionar doar Ia cuvintele recent împrumutate, cum ar putea să rezulte din prefaţa lucrării, ci şi la numeroase cuvinte vechi, populare şi regionale pătrunse în limba română, în diverse regiuni ale ţării sau în diverse epoci, din limbi diferite. Circiumă şi covaci sînt, 69 68 de exemplu, explicate din slavă şi maghiară ; coţcă, din sîrbă şi maghiară ; cergă, din turcă şi maghiară ; cîrcioc, din rusă şi ucraineană ; cardaş, din turcă şi sîrbă ; catran, din turcă, bulgară, sîrbă, rusă şi maghiară etc. Pe aceeaşi linie, autorul foloseşte în dicţionar ceea ce am putea numi „alternativa etimologică", potrivit căreia unele cuvinte au intrat în limba română pe o singură cale, dar aceasta trebuie aleasă dintre mai multe ^alternative posibile : cântă ar putea fi de origine sîrbă sau maghiară ; cîrtiţă, colibă, colnic pot proveni din bulgară ori din sîrbă ; furculiţă ar putea fi un derivat intern (din furcă) sau un vechi cuvînt românesc de provenienţă balcanică (în-trucît se regăseşte în albaneză, greacă şi bulgară). Este pentru întîia dată cînd un dicţionar românesc foloseşte în mod sistematic metoda alternativelor în indicaţiile etimologice, de obicei justificată. Ori de cîte ori sensul etimonului nu corespunde cu sensul cuvîntului românesc, el se indică, după precizarea formei etimologice : aflăm astfel că boată („bîtă mare") are în sîrbă sensul de „baston", că bufariu („carte bisericească") însemna în slavă „abecedar" etc. Pe linia lui Hasdeu, se foloseşte şi aici procedeul de a cita pe primii autori ai unor etimologii, acceptate ca atare în dicţionar : la cataroi, de exemplu, e citat ca autor al etimologiei Cihac ; la caterisi şi cernuşcă, Tiktin ; la cer-viş, Cihac şi L. Şăineanu etc. Conform intenţiilor exprimate în prefaţa lucrării, la cuvintele cu etimologie controversată discutarea originii este amplă, cu invocarea tuturor izvoarelor implicate : 14 rînduri sînt consacrate analizei etimologice la adine, cîte 26 la baie şi colac, 29 la ciumpav, 37 la comanac, 123 la copil („cuvînt de origine obscură"). Pentru prima oară în lexicografia românească se indică sistematic, la alineatul etimologic, dubletele lexicale : botă, la bîtă; colurie, la colir; comanda, la co-mînda; comision, la comisie; cumineca, la comunica; cumpăra, la compara etc. La cuvintele împrumutate se constată numeroase concesii enciclopedice ; autorii au indicat adesea nu numai sursele directe din care acestea au fost preluate, ci şi 70 sursele primare : la aeronaut, împrumutat din limba franceză, se arată şi elementele greceşti din care cu-vîntul a fost format în franceză ; bufon şi cantalup sînt explicate tot din franceză, dar se adaugă provenienţa lor italienească în franceză ; cositor şi har au etimoane slave vechi, dar şi formele greceşti care au stat la baza celor slave ; halima, luat prin limba neogreacă, are înregistrat şi etimonul turcesc al cuvîntului neogrec. Modul de rezolvare a etimologiei derivatelor ridică unele probleme speciale. Iniţial, iar pe alocuri şi mai tîrziu, lucrarea a încercat să indice etimologia multor tipuri de derivate prin intermediul definiţiei : adop-tînd, la abstractele verbale, participiile adjectivale, numele de agent, la diminutive şi augmentative, precum şi la alte formaţii interne, definiţii mai mult etimologice decît explicative, cum am mai arătat1, acestea au putut substitui cu totul indicaţia etimologică propriu-zisă. Autorul a înlocuit încetul cu încetul asemenea formule cu explicaţii semantice, şi a delimitat astfel mai net partea explicativă de aceea etimologică, pe aceasta depla-sînd-o consecvent la finalul articolelor. Schimbarea de concepţie amintită a fost, din păcate, serios limitată de o alta cu consecinţe contrare : prin reorganizarea articolelor pe „cuiburi" lexicale, termenii derivaţi subsumaţi n-au mai primit de obicei nici o indicaţie etimologică ; dintre derivatele subsumate combatere, combătut, combativ, combinare, combinat, custurar, cuvîntător, cuvîn-tăreţ, de exemplu, doar combativ a fost înregistrat cu etimologie. Procedeul ar părea mai puţin nerecomandabil dacă în unul şi acelaşi „cuib" lexical n-ar fi concentrate, laolaltă cu derivatele propriu-zise, şi multe împrumuturi lexicale independente (combatant, combativitate, combinaţie, combinezon etc.2) ; această grupare eterogenă impunea, credem, introducerea etimologiei la toate cuvintele subsumate. Cu toate aceste obiecţii, conchidem că lucrarea are mari merite în secţiunea etimologică, fiind pînă astăzi 1 Vezi mai sus, p. 55. 2 împrumuturile au de obicei indicaţia etimologică. 71 izvorul fundamental de informare în cercetarea ştiinţifică, şi cel mai- plin de sugestii dintre dicţionarele româneşti. Dicţionarul academic elaborat sub conducerea lui Sextil Puşcariu reprezintă una dintre culmile lexicografiei naţionale. Lucrarea oglindeşte personalitatea multilaterală a autorului, orizontul său larg, preocupările sale lexicologice profunde şi statornice ; cu riscul de a fi inconsecvent, Puşcariu şi-a schimbat „în mers" importante principii de lucru, în scopul îmbogăţirii şi îmbunătăţirii operei lexicografice. Deşi neterminat, dicţionarul poate fi considerat opera sa capitală. Ea ne oferă o foarte bogată listă de cuvinte şi de variante lexicale, o interpretare semantică a izvoarelor de o neobişnuită fineţe, o organizare a materialului suficient de riguroasă, de tip istoric, un mare număr de contexte ilustrative, din toate epocile şi stilurile, cea mai amplă listă de unităţi frazeologice şi cele mai sigure indicaţii etimologice din istoria lexicografiei româneşti. Calităţile lucrării covîrşesc limitele ei şi fac din ea o operă fundamentală a lingvisticii române şi romanice. 4. Scria nouă a Dicţionarului academic general După transformarea vechii Academii Române în Academia Republicii Populare Române, în 1948, una dintre principalele sarcini ale lingvisticii naţionale a rămas continuarea elaborării Dicţionarului academic general. Intre anii 1949 şi 1952, un colectiv relativ numeros condus de academicianul Iorgu Iordan, şi concentrat în Institutul de lingvistică din Bucureşti, a efectuat revizia părţii tipărite de Puşcariu, precum şi o primă redactare a porţiunilor încă neelaborate din lucrare. Intre timp, conducerea forului academic „a considerat mai urgentă şi mai utilă, pentru satisfacerea necesităţilor de ordin cultural ale unui public larg şi mereu în creştere de intelectuali..., elaborarea unui dicţionar corespunzător acestor necesităţi" 1. De aceea, munca la marele dicţionar a fost întreruptă timp de mai mulţi ani, pînă în 1959, în favoarea Dicţionarului limbii române literare contemporane (4 volume, 1955—1957) şi a Dicţionarului limbii române moderne (1958), opere lexicografice de limbă literară curentă, absolut şi urgent necesare. O dată îndeplinite aceste obligaţii imediate, revenea pe primul plan problema realizării dicţionarului academic general. Dificultatea prealabilă cea mai serioasă care se ridica cu acest prilej ar putea fi rezumată în întrebarea : este necesar şi posibil ca dicţionarul început sub conducerea lui Sextil Puşcariu să fie continuat ca atare, sau lucrările trebuie luate de la început ? în noile condiţii, foarte diferite faţă de acelea în care fusese început dicţionarul, acesta nu putea fi continuat fără numeroase modificări esenţiale ; oricît de valoroasă, lucrarea anterioară era depăşită de progresele ştiinţei, nu numai ca orientare generală, ci chiar ca organizare şi bogăţie de ansamblu. în cazul continuării ei, erau deci necesare schimbări principiale în metoda de lucru, ceea ce, în practică, ducea la efectuarea unei opere independente. Pe de altă parte, însă, a lua de la început munca depusă timp de patru decenii de antecesorii imediaţi însemna a amîna cu mulţi ani elaborarea celei de a doua părţi a dicţionarului, încă neexistentă, şi a dubla, în schimb, chiar dacă în condiţii superioare, partea primă, de mult tipărită, a lucrării. De aceea, s-a considerat mai util ca noua versiune a operei lexicografice, fără a fi propriu-zis o continuare a celei anterioare, să înceapă de la litera M, cam de acolo de unde fusese întreruptă de Puşcariu, urmînd ca ulterior, după terminarea porţiunii pînă la Z, să fie elaborată, pe aceleaşi baze, întreaga porţiune de la A la L, inclusiv literele care nu apăruseră în versiunea lui Puşcariu. Drumul urmat în prezent de autorii dicţionarului academic este din multe puncte de vedere atît de diferit de acela al antecesorilor, încît ni se pare necesar 'Iorgu Iordan, Dicţionarul limbii române, în Limba română, XIII (1964) nr. 4, p. 301. 72 73 să facem unele precizări în acest sens. In paginile urmă| toare ne propunem să relevăm trăsăturile mai important care deosebesc cele două mari opere lexicografice. Mai întîi, noul dicţionar academic se deosebeşte radical de acela imediat anterior prin condiţiile, aşa-zicînc „externe", în care este elaborat : trei echipe largi, la Bucureşti, Cluj şi Iaşi, lucrează paralel la redactarea dicţionarului. La Bucureşti se efectuează, sub conducereaj lui Iorgu Iordan, Alexandru Graur şi Ion Coteanu, revizia finală a materialului, în vederea predării lui eşalonate la tipar. Rezultatele cantitative obţinute de aceste echipe vorbesc mai convingător decît oricare argumente în pri-| vinţa progreselor lucrării : în circa 6 ani de muncă efectivă, au fost predate în întregime la tipar (pe fascicule ori în tomuri) literele M, N şi O, însumînd circa j 2000 de pagini tipărite ; în aceeaşi perioadă au fost redactate, în întregime sau în parte, alte trei litere, P, R şi\ Ş, care vor trece la revizia finală. In mai puţin de un deceniu va putea vedea lumina tiparului o cantitate de circa j 4 000 de pagini. Noul colectiv se dovedeşte astfel de 7 ' ori mai productiv în comparaţie cu antecesorii imediaţi. Pentru întîia oară, în aceşti ani, lexicografia a devenit] profesiune ştiinţifică permanentă, îmbrăţişată de numeroşi cercetători. Noul dicţionar academic se deosebeşte de versiunea i anterioară şi printr-o altă condiţie „externă" capitală, din care decurg numeroase consecinţe practice : prin' ceea ce Sextil Puşcariu numea „materialul lexical". Pre-luînd materialul lexical existent, colectivul noului Dicţionar al limbii române 1-a augmentat în mod radical. în etapa de faţă a muncii sale, colectivul dispune de aproape trei milioane de extrase din izvoare, dar acest volum se află încă în continuă creştere. Numai la litera M, care începe noua versiune, s-a folosit o bibliografie cu 1627 de titluri, de aproape trei ori mai bogată în comparaţie cu cea mai bogat atestată dintre literele versiunii anterioare. Litera P, care s-a redactat de către colectivul j lexicografic din Bucureşti, a avut la dispoziţie circa! 360 000 de extrase, peste jumătate din cantitatea avută j de Puşcariu pentru întregul dicţionar, la începerea lucrărilor. Izvoarele nou introduse încearcă să reprezinte cît mai armonios şi mai complet toate epocile scrisului românesc, toate stilurile limbii şi toate regiunile. Este de la sine înţeles că în aceste condiţii, mereu îmbunătăţite, multe dintre lipsurile semnalate în vechiul dicţionar au fost înlăturate ori măcar diminuate : volumul articolelor apare acum şi mai bogat, iar numărul de articole-titlu şi de variante lexicale poate fi evaluat la cel puţin 150 000 1. Ca dicţionar general, noua versiune înregistrează toate cuvintele atestate în limba literară generală şi în limbajul literaturii artistice, în vorbirea populară şi regională, în textele vechi, dar încetează de a mai fi exhaustivă, ca şi versiunea anterioară, la cuvintele aparţinînd terminologiei tehnico-ştiinţifice. In privinţa selectării acestora, între cele două opere lexicografice există însă nete deosebiri de concepţie : Puşcariu nega, cum am văzut, existenţa vreunui criteriu pe baza căruia s-ar putea stabili acceptarea ori respingerea neologismelor, considerînd operaţia de selectare un moment subiectiv ; dimpotrivă, în noua versiune se aplică un criteriu de selectare ştiinţific : au dreptul să figureze în dicţionar acei termeni ai limbajelor tehnico-ştiinţifice „care au pătruns sau manifestă tendinţa evidentă de a pătrunde în limba literară generală, în limbajul literar artistic sau în cel popular" ; în mod practic, „dacă aceştia apar ...în cel puţin două stiluri diferite ale limbii", existenţă verificată prin izvoare, „introducerea lor în dicţionar este justificată"2. 1 Se realizează astfel însăşi dorinţa lui Puşcariu care, în anul 1906, afirma cu oarecare amărăciune: „După experienţa pe care o vom fi făcut cu această ediţie dinţii, va trebui să adunăm un material nou din operele literare... şi mai ales din limba vorbită de românii de pretutindeni. Cu ajutorul lui vom putea preciza mai lesne şi vechimea şi extensiunea geografică a cuvintelor, vom putea descoperi mai uşor evoluţia schimbărilor de sens, vom găsi adeseori zalele pierdute ale lanţului" (Dicţio-narul limbii române, tomul I, partea 1, cit., p. XL). 2 Dicţionarul limbii române (DLR), serie nouă', tomul VI, Bucureşti, 1965, p. VI. 74 75 Am arătat că intenţia lui Puşcariu de a asigura lucrării sale „o unitate desăvîrşită" n-a izbutit pe deplin, cu toate că materialul fusese elaborat de numai cîţiva redactori şi revizuit de o persoană unică. La începerea noii versiuni, problema unităţii de lucru se ridica în mod acut, în primul rînd datorită faptului că dicţionarul urma să fie redactat prin aportul unui mare număr de persoane, în oraşe diferite şi în echipe independente. De aceea, operaţia de redactare a trebuit să fie precedată de o lungă perioadă de îndrumare unitară. Îndrumarea s-a făcut pe baza unui amplu corp de norme de lucru alcătuit în acest scop, prin şedinţe de lucru consacrate tuturor aspectelor teoretice şi practice ale redactării, prin elaborări de probă, discutate în colectiv şi în forul academic, prin schimb de experienţă între redactori şi între echipe etc. S-au realizat astfel premisele pentru un dicţionar unitar. In noua versiune, sistemul de .concentrare a termenilor în „cuiburi" lexicale a fost părăsit : fiecare cuvînt, cît de neînsemnat, apare înregistrat ca articol independent. Cu excepţia cuvintelor avînd sensul încă neprecizat, toţi termenii înregistraţi au primit definiţia de rigoare, redusă la elementele lingvistice explicative stricte. Aşadar, intenţia predecesorului de a limita enciclopedismul Etymologicului este dusă, în noul dicţionar, pînă la ultimele ei consecinţe, prin eliminarea totală a digresiunilor extralingvistice. în acest fel a fost creat un mai mare echilibru în organizarea semantică a articolelor, căci, după cum s-a văzut, în versiunea anterioară lărgirea excesivă a definiţiei, în sens enciclopedic, pe de-o parte, şi comprimarea ori suprimarea ei, pe de alta, dusese la unele contradicţii interne flagrante. Pentru cuvintele din aceeaşi „serie" semantică (de exemplu, numele de plante şi de animale, de zile, luni, epoci, ere, de grade şi ranguri sociale, de unităţi de măsură etc), precum şi pentru cele care aparţin aceluiaşi tip morfologic (de exemplu, -diminutivele şi augmentativele, abstractele verbale devenite substantive' şi participiile-adjeetive, numeralele şi instrumentele gramaticale etc.) au fost stabilite scheme de tratare unitare şi obligatorii. în sfîr-şit, pentru definiţii autorii s-au servit de numeroase iz- 76 voare documentare speciale, care oglindesc progresele treptate ale cunoaşterii ; înregistrînd din izvoare şi accepţiunile care contrazic astăzi adevărul ştiinţific, dar care au circulat în mod real, lucrarea încearcă totodată să nu piardă în orice caz din vedere nici acest adevăr, consemnat la locul cuvenit. Există unele deosebiri nete între cele două dicţionare academice şi în privinţa filiaţiei semantice. Acceptînd punctul de vedere al predecesorului că înlănţuirea semantică în interiorul cuvîntului polisemantic trebuie făcută pe principiul indicelui etimologic, nu al uzului, noua versiune n-a preluat şi ideea acestuia potrivit căreia indicele de vechime a atestării se subordonează fără excepţie indicelui etimologic. în cazul cuvintelor cu etimologie necunoscută sau nesigură, al formaţiilor onomatopeice, dar mai ales la împrumuturile recente, noua versiune a dicţionarului a început în general filiaţia de la sensul cel mai vechi atestat, chiar dacă această orîn-duire contrazice (la neologisme) filiaţia semantică a limbii de origine. Astfel, manual, înregistrat în limba română mai întîi ca substantiv, la 1829, iar ca adjectiv abia în 1851, apare în dicţionar cu această ordine semantică, chiar dacă ea nu coincide cu aceea a limbii de origine. Primatul vechimii atestării a fost aplicat chiar şi la unele cuvinte vechi ori foarte vechi, atunci cînd s-a constatat că sensurile lor etimologice reprezintă reconstituiri ulterioare, pe teren românesc. Verbul a meşte, de exemplu, se deschide cu sensul „a pregăti (o băutură) pentru a servi, a oferi de băut", înregistrat în textele vechi, şi nu cu „a amesteca", sens etimologic reconstituit de latinişti, în secolul al XlX-lea. Cele două opere lexicografice se deosebesc între ele şi prin modul de folosire a izvoarelor. Deosebirea cea mai evidentă rezultă din volumul diferit de extrase de care a dispus fiecare dintre cele două lucrări. în prima versiune, insuficienţa materialului lexical i-a obligat pe autori, contrar promisiunilor, să renunţe în practică la ilustrarea prin izvoare a continuităţii, extensiunii şi frecvenţei cuvintelor înregistrate ; pe de altă parte, extrasele au fost despărţite la cuvinte în mod arbitrar, ca „izvoare ale definiţiei" şi „izvoare ilustrative", în dublă 77 ordine cronologică. Fără a folosi întregul material adunat, autorii noului dicţionar s-au străduit totuşi să re^ compună sistematic, cu ajutorul izvoarelor, viaţa com-i plexă a cuvintelor şi sensurilor, lucru în general posibil, datorită înmulţirii considerabile a acestor izvoare. S-a remediat îndeosebi situaţia neologismelor, fals re-| prezentate în dicţionarul anterior. In noua lucrare, ordinea tuturor izvoarelor ilustrative este strict cronologică,! încadrîndu-se astfel în caracterul de bază al operei, acela j de dicţionar istoric. Am amintit faptul că în dicţionarul elaborat sub conducerea lui Sextil Puşcariu a fost inclusă traducerea în \ limba franceză a sensurilor cuvîntului românesc. Procedeul fusese justificat, ca şi la Etymologicum, drept o înlesnire făcută străinilor interesaţi de limba română. In ; noua versiune s-a renunţat cu totul la acest procedeu care, justificat ori nu, a dus la rezultate hibride, la concentrarea într-o singură operă lexicografică a două dicţionare de tipuri diferite, cel bilingv devenind uneori un scop în sine şi substituind cu totul explicaţia românească. Pentru a încheia confruntarea întreprinsă, amintim că în actualul dicţionar academic alineatul final al articolelor, cuprinzînd etimologia, este mai redus decît în versiunea anterioară. Concentrarea se justifică prin două împrejurări generale : în primul rînd, faptul că numeroase etimologii controversate au fost rezolvate în timp duce acum în mod firesc la înlocuirea explicaţiei amănunţite cu una sumară precisă ; în al doilea rînd, multe explicaţii de amănunt care ar fi putut fi reţinute în noua lucrare au fost lăsate pe seama Dicţionarului etimologic al limbii române, care se elaborează în prezent, de către aceiaşi autori. eliminînd din ea tot ce nu mai corespunde progresului ştiinţei, colectivul de autori este totodată conştient că lucrarea pe care o elaborează nu va fi nici ea perfectă. De-punînd eforturi sporite, autorii speră totuşi să răsplătească cum se cuvine aşteptarea de un secol a generaţiilor de cititori. De la apariţia primelor fascicule, lucrarea a fost întîmpinată cu căldură de specialiştii români şi străini. Lingvistul spaniol Jesus Cantera a numit-o „un element de bază al lexicografiei române şi un monument al filologiei romanice"1, apreciere care ne umple de mîndric, dar care ne şi obligă. 1 Jesâs Santera, în Filologia moderna, Madrid, tomul 23—24. aprilie-august 1966, p. 360—361. Faptele prezentate ni şe par suficiente pentru a demonstra că Dicţionarul limbii române care se realizează în aceşti ani, sub egida Academiei Republicii Socialiste România, încearcă să corespundă cît mai deplin exigenţelor actuale ale disciplinei. Orientarea şi structura noii opere lexicografice arată clar acest lucru. Pornind de la experienţa înaintaşilor, dar îmbogăţind-o radical şi 78 79 II. DICŢIONARELE EXPLICATIVE GENERALE DE UZ CUREN1 autori sau cu exemple redacţionale sensurile înregistrate ; sînt concentrate în limitele unui singur volum. Primul, în ordine cronologică, din această serie este faimosul dicţionar al lui Lazăr Şăineanu, cea mai populară operă lexicografică din istoria lingvisticii româneşti, pînă după jumătatea secolului nostru. S-a văzut, din cele scrise pînă aici, că dicţionarul lui, Laurian şi Massim avea să rămînă singurul dicţionar,] academic general al limbii române în întregime terminat. Eforturile succesorilor de a relua opera pe baze noi, în primul rînd prin eliminarea exagerărilor latiniste, au dat remarcabile rezultate calitative, dar nu au izbutit să ducă la bun sfîrşit dicţionarul. Progresele cantitative insuficiente ale lucrării, pe de-o parte, caracterul ei mai puţin accesibil publicului larg, pe de alta, au dat naştere, încă de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, unor iniţiative particulare, care încercau să satisfacă mai operativ şi pe o cale mai simplă nevoile reale crescînde ale acestui public. Pe rînd şi-au încercat puterile, în afara forului academic, lingvişti şi filologi (cei mai mulţi, de prestigiu) ca Lazăr Şăineanu, I. A. Candrea cu Ovid Densusianu, Al. Resmeriţă, I. A. Candrea cu Gh. Adamescu, August Scriban. Numărul acestor iniţiative, duse în general pînă la capăt, este totuşi surprinzător de mic, dar el este mereu completat, pînă în zilele noastre, de numeroase dicţionare explicative unilingve de tip special, în primul rînd pe terminologii. De valori şi cu structuri diferite, dicţionarele explicative unilingve generale româneşti elaborate în afara forului academic, de la sfîrşitul secolului al XlX-lea încoace," au totuşi unele trăsături comune izbitoare : cele mai multe fac numeroase concesii enciclopedismului, incluzînd în lista de cuvinte şi nume proprii, apelînd la ilustraţii ori indicînd etimologiile originare ; acordă importanţa cuvenită neologismelor, recunoscînd astfel valoarea lor reală în vocabularul limbii române ; adoptă o organizare semantică în general istorică, dar mult simplificată pentru publicul larg ; încearcă să ilustreze cu citate din 1. Activitatea lexicografică a Iui Lazăr Şăineanu Ideea întocmirii unui dicţionar al limbii române i-a venit lui Şăineanu încă în perioada studiilor universitare, puţin după anul 1880. Lectura unui mare număr de texte vechi şi populare, făcută cu pasiune, şi dublată de căutarea termenilor specifici în dicţionarele existente, l-au dus pe autor la constatarea regretabilă că din aceste dicţionare lipsesc numeroşi termeni arhaici şi populari. Intercalînd între filele Dicţionarului român-francez al lui R. de Pontbriant (din 1862) file albe, el avea să completeze mereu lista de cuvinte a lexicografului predecesor, pînă la îmbogăţirea ei substanţială ; Şăineanu a obţinut astfel o listă lexicală care, după cum declară el însuşi, îi va servi în toate lucrările ulterioare privitoare la limba română1. O puternică impresie i-a produs şi dicţionarul etimologic al lui Alexandru Cihac, din care a copiat de mînă, în întregime, în lipsa unui exemplar personal, lista de cuvinte şi indicaţiile etimologice fundamentale2. Activitatea lexicografică a autorului nu începe însă cu dicţionarul limbii române, ci cu o serie de exerciţii preliminare tangente, unele de mare întindere. Astfel, Şăineanu publică în 1885 lucrarea despre Elementele turceşti în limba română, mult folosită de Hasdeu în Etymologicum, întocmeşte apoi un cuprinzător glosar al Cronicii lui Miron Costin (inclus în ediţia lui V. A. Urechia, 'Luca Vome a, Lazăr Şăineanu, Bucureşti, [1928], p. 14. 2 C. Şăineanu, Lazăr Şăineanu, 1859-1934, Bucureşti, 1935, p. 6, şi D. M a c r e a, Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române, Bucureşti, 1965, p. 139. 81 80 din 1886—1888), în sfîrşit tipăreşte două dicţionare bilingve, unul german-român (în 1887) şi celălalt român-german (în 1889), căutate în epocă, de vreme ce vor apărea şi într-o a doua ediţie (1901—1905). Elaborarea propriu-zisă a dicţionarului a durat circa un deceniu1, intensificîndu-se între anii 1890—1896. în 1896 vedea lumina tiparului, la Craiova, Dicţionarul universal al limbei române, de Lazăr Şăineanu, cuprinzînd — cum se arată în subtitlu — : „1. Vocabularul complet al limbei vorbite şi literare, arhaismele culturale, expre-siunile idiomatice, neologismele uzuale, accepţiunile cuvintelor în ordinea logică a evoluţiunii lor, cu exemple din viul grai şi cu citaţiuni din cei mai buni scriitori români ; 2. terminologia ştiinţifică, artistică şi industrială ; 3. nomenclatura mitologică şi folclorică ; 4. [un] vocabular general biografic, geografic şi istoric cu privire specială la România şi la ţările locuite de români". Am reprodus în întregime acest subtitlu, deearece el arată clar, cu unele exagerări editoriale de ordin comercial, intenţiile autorului. La apariţie, lucrarea a stîrnit printre intelectuali reacţii foarte diferite ; unele laude călduroase au fost înăbuşite de critici adesea violente, al căror substrat îl aflăm de obicei în afara ştiinţei, urmărind, de pe poziţii naţionaliste, să discrediteze pe autor, evreu de origine. Importanţa istorică a dicţionarului ne apare incontestabilă : fără a fi la acea dată „unica lucrare completă asupra vocabularului limbei române", cum afirma unul dintre monografii savantului2, ea reprezintă în orice caz prima operă lexicografi că românească pentru mase, în primul rînd pentru arzătoarele nevoi didactice. Adresa precisă, profilul adecvat în mod excelent acestor nevoi, preţul accesibil, explică marele şi îndelungatul succes de librărie al lucrării, fără precedent în istoria lexicografiei naţionale şi constituind un adevărat fenomen cultural. într-o perioadă de peste patru decenii, pînă după moartea autorului, au apărut din dicţionar nouă ediţii succesive. Unele dintre aceste edi- ' D. Macre a, Studii de istorie a limbii şi lingvisticii române, cit., p. 139. 2Luca Vornea, Lazăr Şăineanu, cit., p. 54. 82 ţii ridică serioase probleme de datare, întrucît, din raţiuni comerciale, editura n-a indicat la toate anul publicării, iar prefeţele lor, precum şi monografii lingvistului (printre care însuşi fratele său, Constantin Şăineanu), ne oferă multe date care se dovedesc inexacte. Fără a discuta aici în amănunt erorile bibliografice existente, putem indica mai jos ca date certe de apariţie (fixate pe baza unor izvoare complementare, în primul rînd pe baza periodicelor epocii, care semnalează ediţiile) : anul 1896, pentru prima ediţie ; 1908, pentru a doua ; 1914, pentru a treia ; 1922, pentru a patra; 1925, pentru a cincea ; 1929, pentru a şasea (ediţie jubiliară, apărută la a şap-tezecea aniversare a naşterii autorului) ; 1939, pentru a opta ; 1943, pentru a noua ; în sfîrşit, ediţia a şaptea n-a putut fi datată în mod exact. Aportul autorului la îmbunătăţirea ediţiilor succesive a fost, din păcate, redus. Părăsind definitiv ţara în 1901, în urma refuzului autorităţilor de a-i acorda cetăţenia română, Lazăr Şăineanu n-a putut supraveghea îndeaproape fiecare nouă ediţie, grija aceasta lăsînd-o în seama lui C. Şăineanu şi a lui M. Stăureanu. De aceea, cu toate asigurările editurii, dicţionarul înregistrează în timp puţine progrese, devenind în cele din urmă un obiect de comerţ în sine. Modificări mai însemnate, chiar structurale, asupra cărora vom insista în altă parte a lucrării, s-au produs numai la a doua ediţie a dicţionarului, lexicograful operind în ea tot ceea ce a considerat îndreptăţit din numeroasele recenzii publicate cu prilejul apariţiei primei ediţii1. Aşa cum am arătat deja în treacăt, intenţia lui Lazăr Şăineanu a fost aceea de a realiza un „dicţionar elementar" destinat cu precădere „pentru şcoalele noastre"2 şi conceput ca o expresie a „uzului contemporan"3.. De 1 Cît despre afirmaţia editorilor din prefaţa celei de-a şasea ediţii, după care „autorul însuşi şi-a revizuit lucrarea de la un capăt la altul, ... sporind în mod simţitor [s. n.] materialul lexical", ea nu se confirmă la confruntarea atentă cu ediţiile anterioare. 2 L. Şăineanu, In jurul unui dicţionar, în Noua revistă română, III (1901), nr. 28, p. 160. 3 L. Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, Craiova, [1896], p. V. 83 aceea, surprinde altă afirmaţie a sa, potrivit căreia mode-:i Iul urmat în acest scop ar fi fost celebrul dicţionar al limbii franceze elaborat de M. Emile Littre1, operă lexicografică de mari proporţii şi cu o structură foarte diferită de a dicţionarului românesc. Cel puţin de la ai doua sa ediţie, dicţionarul lui Şăineanu vădeşte în organizarea (şi chiar în tratarea) materialului sensibile înrudiri cu un alt model francez ilustru, cu una din ediţiile mai vechi ale dicţionarului lui Pierre Larousse (devenit abia în 1906 Micul Larousse, în structura sa actuală). Epitetul „universal" inclus în titlul lucrării este justificat de autor prin caracterul enciclopedic al dicţionarului (în primul rînd, prin prezenţa numelor proprii în lista de cuvinte)2, precum şi prin argumentul că în opera lexicografică figurează întregul material lexical „uzual" comun din limba română3, termenul „universal" echiva-lînd, de fapt, în acest din urmă caz, cu „general". Expunerea de motive asupra limitelor impuse în lista de cuvinte se face atît în prefaţa dicţionarului cît şi în unele studii speciale. Şăineanu are o concepţie clară şi convingătoare în privinţa profilului cantitativ al lucrării. Ideea sa de bază este aceea că lucrarea trebuie să devină „un vocabular cît mai complet al limbei literare şi uzuale, omiţînd în principiu orice termen ieşit din uz şi orice vorbă de valoare locală"4. Se fac totuşi numeroase excepţii justificate cu aşa-numitele „cuvinte istorice" (sau de cultură), de exemplu cu numele de demnităţi,, de monede, de măsuri etc. din trecut (unde, de fapt, nu cuvintele au dispărut, ci realitatea denumită cu ele), precum şi cu regionalismele folosite de marii scriitori. Ambele excepţii se întemeiază şi pe caracterul predominant didactic al operei5. Ca dicţionar al limbii uzuale, lucrarea ' L. Şăineanu, In jurul unui dicţionar, cit. p. 161. 2 Vezi prefaţa la a doua ediţie, p. XI. s L. Şăineanu, In jurul unui dicţionar, cit., p. 161. 4 Ibidem. 5 Limitele impuse în lista de cuvinte echivalează însă cu mari renunţări faţă de dorinţa iniţială, din perioada premergătoare elaborării lucrării, căci pe atunci Şăineanu considera drept cea mai mare lipsă a dicţionarelor apărute tocmai ab- acordă o deosebită importanţă achiziţiilor lexicale noi din toate domeniile vieţii sociale : ştiinţe şi arte, meserii, industrie şi comerţ. Această augmentare este însoţită de o măsură opusă : în afara cuvintelor arhaice şi regionale excluse, lucrarea renunţă să preia de la lexicografii înaintaşi numeroase cuvinte fără existenţă reală în vocabularul românesc (dar păstrate prin tradiţie în dicţionare) şi lasă neînregistrate derivatele verbale care nu reprezintă un spor semantic faţă de cuvîntul-bază. în sfîrşit, la alegerea numelor proprii s-a avut în vedere reprezentarea cu precădere a realităţilor româneşti. Dat fiind profilul elementar al dicţionarului, rezultatele lui cantitative nu impresionează, ridicîndu-se, la prima ediţie, la circa 30 000 de cuvinte-titlu, dintre care circa 7 000 sînt nume proprii1. Comparată cu alte dicţionare româneşti într-un volum, lista de cuvinte comune a lucrării 'ne apare astăzi destul de săracă, mai săracă chiar decît aceea aflată în dicţionarul lui R. de Pont-briant, de la care Şăineanu pornise. Literele A şi B, de exemplu, numără împreună cam 3000 de cuvinte comune, tot atîtea cîte are numai litera A în cunoscutul dicţionar elaborat de I. A. Candrea şi Gh. Adamescu. Dacă ne-am lua după unele indicaţii din ediţiile succesive, ar trebui să credem că această listă a fost completată fundamental de autor în cursul timpului2. Compararea ediţiilor ne dezvăluie însă mari surprize din acest punct de vedere : cuvinte ca abac, abdicaţiune, abductor, abitaţiune, abitu-rient, abjuraţiune, ablaţiune, aboli, aboliţionist, abracadabra, abreviativ, abreviator, abreviatură, abscisă, absolutoriu, absorbant, abstenţionist, abstergent, acaleje, acan-lopterigieni, acceleraţiune, accesiune, aceea, acetos, aciditate, acomodabil, acrobatic, acromatism, acropole, acroter, actinot, actuar, acupunctura, acurat, adamantin, senţa din ele a cuvintelor arhaice şi populare ; or, după cum constatăm, el însuşi închide porţile arhaismelor şi chiar multor cuvinte populare (considerate regionale). 1 Vezi V. Săghinescu, Vocabular românesc de vro cîteva mii de cuvinte..., Iaşi, 1901, p. 39; L. Şăineanu. In jurul unui dicţionar, cit., p. 164. 2 Vezi de exemplu a doua ediţie, considerată „cu totul prelucrată şi adăugită". 84 85 adiacent (aproape toate neologisme), prezente în prima ediţie, lipsesc din cele următoare, în care se adaugă un] număr de cuvinte net inferior celor eliminate (de exemplu, a prep., a art., aba interj., abandon, abdicare, abju-, rare, abracadabrant, absidă, absolvire, absorbire, abţinere, \ abulie, aburire, acarniţă, acătare, accelerare* ac-de-mare, acetilenă, acomodare, adăpostire, adică mai ales abstracte verbale). Aşadar, în ediţiile succesive numărul eliminărilor lexicale fiind mai mare decît acela al adaosurilor, lista de cuvinte regresează cantitativ în timp ; prima ediţie este în orice caz mai bogată în cuvinte comune decît oricare dintre ediţiile următoare. Este adevărat că o bună parte a eliminărilor se justifică prin „îmbătrînirea" în lexic a unor neologisme sau prin raritatea lor, dar cauza principală a noii selectări lexicale (operată în esenţă la ediţia a Il-a) o constituie reacţia în general defavorabilă a recenzenţilor, care au reproşat autorului că îneacă termenii fundamentali în masa celor puţini importanţi, recent împrumutaţi. Reţinînd această obiecţie, Şăineanu se arată dispus să cumpănească cu mai multă severitate dreptul de intrare a neologismelor în dicţionar1, şi refuză adesea chiar propunerile binevenite de completare. Astfel, reproşîndu-i-se de a fi înregistrat pe isomer dar de a fi omis pe polimer, termen corelativ de egală importanţă2, lexicograful procedează, de la ediţia a Il-a, prin reducere, eliminînd din lucrare pe isomer. Eliminarea neologismelor este oarecum compensată de introducerea a noi cuvinte regionale întîlnite la marii scriitori. Reţinînd, de exemplu, semnalarea lui J. Urban-Jarnik că din prima ediţie a dicţionarului lipsesc cuvinte ca bichiri, chiclaz, chilimboţ, crancalîc, răcădui etc.3, toate existente în opera lui Creangă, Şăineanu le introduce, fără excepţie, începînd din a doua ediţie. Aşadar, structura listei de cuvinte se schimbă întrucîtva, în timp, în favoarea lexicului regional ; aşa cum am mai spus, din punct de vedere global modificările operate în lista de cuvinte rămîn însă 1 L. Şăineanu, în jurul unui dicţionar, cit., p. 169. 2 B i r o n, Un „Dicţionar al limbii române", în Convorbiri literare, XXX (1896), nr. 12, p. 600. 8 J. Urban-Jarnik, Dicţionarul universal al limbei române. Dare de seamă, Braşov, 1897, p. 11. 86 puţin însemnate. Totuşi, această listă a servit bine pe cititorii mai multor generaţii, care au găsit în lucrare atît vocabularul fundamental al limbii române cît şi numeroşi alţi termeni populari, regionali, ştiinţifici ori de cultură generală întîlniţi în textele citite. Ni se pare în orice caz foarte nedreaptă critica furibundă a lui V. Săghi-nescu, celebră în epocă, în privinţa lipsurilor cantitative ale dicţionarului aici în discuţie. In două broşuri special consacrate dicţionarului1, pornind cu rea-credinţă de la o premisă falsă, aceea că Şăineanu şi-ar fi propus înregistrarea exhaustivă a vocabularului românesc, Săghi-nescu reproşează autorului absenţa din lucrare a circa 700 de termeni „fundamentali" ca... acana, acrişor, adă-văsi, adetiu, afanisi, ahotă, arfonistă, argalîc, baib, bă-rătui, blagă, bontălui etc, care, cum se vede, nici nu intrau în general în profilul dicţionarului. în privinţa organizării listei de cuvinte semnalăm, în sfîrşit, că (ţinînd seamă de unele obiecţii ce i s-au făcut la apariţia dicţionarului) Şăineanu desparte de la ediţia a doua numele proprii de cele comune2, grupîndu-le în două secţiuni independente. în acest fel structura dicţionarului se apropie în mod evident de aceea a Micului Larousse (apărut cu doi ani înainte). Care este, pe scurt, organizarea lucrării în partea de cuvinte comune ? Datorită caracterului ei elementar, autorul este obligat să opteze (cu rare abateri) pentru o singură formă lexicală dintre mai multe existente, simplificînd deci realitatea lingvistică. Mai curios ni se pare principiul, neargumentat undeva, după care el s-a condus în indicarea accentului la cuvintele-titlu : cu excepţia verbelor, la care accentul se indică în mod sistematic3, la celelalte cuvinte această indicaţie apare rareori, la elemente mai puţin cunoscute (ex. rătoş, peruzea, pacea), dar fără o 1 Scrutare Dicţionarului universal al limbei române de L. Şăineanu, Iaşi, 1898, şi Vocabular românesc de vro cîteva mii de cuvinte..., cit. 2 Cu unele excepţii de personaje de folclor, de titluri de opere etc, menţinute în continuare în lista de cuvinte comune. * Dar nu de la primele ediţii, în care verbele sînt înregistrate cu forma-titlu de prezent indicativ, nu de infinitiv. 87 consecvenţă clară. Modul de identificare a situaţiei cuvintelor înregistrate, în raport cu limba literară, a suferit în lucrare modificări de concepţie importante de la prima ediţie la cele următoare. Astfel, „circulaţiunea teritorială a cuvintelor" şi chiar situaţia lor istorică a fost stabilită, la prima ediţie, doar pe baza cîte unui citat „corespunzător", urmînd ca precizări mai amănunţite în această privinţă să fie indicate într-un Supliment special1, care n-a mai apărut. începînd de la ediţia a doua constatăm însă preocuparea insistentă de a stabili limitele de circulaţie, „pe cît o permit cunoştinţele actuale"2. Astfel, cuvinte ca măzdri, pidosnic, ratoş, rîtan sînt localizate în Moldova, sinic în Oltenia, răt, tenchiu şi vinars în Transilvania. Se atrage atenţia că termenii „fără notaţiune geografică aparţin limbei comune sau graiului muntean, care reprezintă... limba literară propriu-zisă"3. In ciuda puţinătăţii izvoarelor pe care s-a bazat, autorul a dat preţioase indicaţii asupra situaţiei cuvintelor neliterare, confirmate în mare parte de operele lexicografice posterioare. Tot de la a doua ediţie înainte se înmulţesc în mod considerabil indicaţiile stilistice, mai ales acelea care arată apartenenţa la o anumită terminologie ştiinţifică. Cum este şi firesc într-un dicţionar prin excelenţă explicativ, Şăineanu a acordat o deosebită atenţie definiţiei. Analizînd din acest punct de vedere dicţionarele existente, şi în primul rînd Etymologicul lui Hasdeu, lexicograful remarcă faptul că prea adesea acesta a trădat „definiţiunea verbală" (adică explicativă), înlocuind-o prin echivalentul francez şi transformînd astfel dicţionarul unilingv într-unui bilingv4. Şăineanu se angajează să definească toţi termenii, cît mai „simplu şi clar" (v. prefaţa la prima ediţie). Pentru realizarea economiei de spaţiu, la cuvintele sinonime explicaţia analitică este de regulă deplasată la unul singur dintre sinonime, cel popular sau mai cunoscut, în timp ce sinonimele consi- IX. 1 Vezi prefaţa la prima ediţie, p. IX. 2 Vezi prefaţa la a doua ediţie, p. * Ibidem, p. X. * L. Şăineanu, In jurul unui dicţionar, cit., p. 88 160. derate secundare se definesc doar prin sinonimul-bază. Din păcate, sinonimia şi antonimia fiind înţelese într-un sens prea larg, autorul le foloseşte cu mari exagerări, legînd termeni între care nu se pot stabili, în realitate, relaţii de identitate sau de opoziţie semantică. Astfel, au fost considerate sinonime botniţă şi căpăstru, clevetesc şi clefăiesc, conchid şi indic, mazăre şi bob, mohor, costrei şi bursoacă, nădragi şi tîrlici, olog şi şchiop etc. Criticat pe bună dreptate pentru asemenea abuzuri, L. Şăineanu trece de la ediţia a doua în cealaltă extremă, reducînd în mod exagerat proporţiile sinonimiei şi re-nunţînd cu totul la antonimii. Prima ediţie a lucrării conţine şi surprinzător de multe erori în conţinutul explicaţiei, în primul rînd la termenii aparţinînd diverselor ştiinţe. Sînt de-a dreptul comice unele semnalări ale recenzenţilor V. Săghinescu, Biron (deja citaţi) şi Gh. Licherdopol (în Precuvîntare la Nomenclator merciologic şi tehnologic, 1896) : baraca a fost considerată, de exemplu, „colibă ce-şi fac soldaţii în drum", catapiteasma o „perdea de la altar", balerina „dănţuitoare la comedia italiană", hreanul o „ridiche de mare" (traducînd, probabil, pe francezul gros radis !), straiul o „pătură de învălit noaptea", prăseaua „chingă de sabie" etc. etc. Erorile flagrante au fost în general eliminate la a doua ediţie, în care constatăm că autorul a procedat şi la simplificarea definiţiilor. In orice caz, efortul lexicografului de a da definiţii scurte şi explicite este încununat în mare parte de rezultate remarcabile. Pe alocuri nu lipsesc totuşi unele elemente enciclopedice : la abdicare ni se indică cele mai răsunătoare renunţări la tron din istorie ; la lanternă se dă anul invenţiei şi numele inventatorului ; la nas se explică, pe baza legilor vechi, originea expresiei a tăia nasul ; în sfîrşit, la vraci se arată cum sînt alungate bolile prin des-cîntece, în credinţele populare. Ca rezultat global, secţiunea explicativă a dicţionarului lui Şăineanu reprezintă un progres evident în istoria lexicografiei române de la începutul secolului nostru, constituind un preţios instrument de informare rapidă ; deşi depăşită net şi practic scoasă din circulaţie de lucrarea, similară întrucîtva, a lui I. A. Candrea ţi Gh. Adamescu, la începutul dece- 89 niului al patrulea, ea ne apare şi astăzi plină de sugestii şi ar putea constitui oricînd o bază pentru elaborarea unui nou dicţionar elementar, cu caracter didactic. Sensurile cuvintelor polisemantice sînt grupate după cifre şi bare (acestea din urmă, folosite atunci cînd termenul îşi schimbă categoria morfologică sau cînd dezvoltă sensuri foarte diferite). Bogăţia semantică este remarcabilă pentru o lucrare cu caracter elementar (11 sensuri, la negru; opt, la pasiune; şapte, la îneca şi plan ; cîte cinci, la mazil şi piept; cîte patru, la nas şi splină etc). Dacă, aşa cum am spus, lista de cuvinte a dicţionarului nu se dovedeşte mai bogată de la o ediţie la alta, iar definiţiile sînt simplificate, în schimb adaosul de sensuri pare a fi simţitor în timp. De la a doua ediţie a dicţionarului s-au adăugat, de exemplu, noi accepţiuni la cuvinte ca acăţătoare („verigă de agăţat hainele"), aţos („fig. ţanţoş"), bucă (a şezutului), capră („unealtă pe care se taie lemnele cu ferăstrăul"), cleşte („unealtă de luat cărbuni aprinşi din sobă"), livră („măsură de greutate..."), mădular („membru al corpului") etc. etc. Ordinea sensurilor este de regulă istorică, dar autorul, dat fiind caracterul lucrării, se abate de la acest principiu în cazul cînd uzul a consacrat în limba română un sens neetimologic, şi deschide cu el cuvîntul polisemantic, servind astfel în mai mare măsură pe cititorul fără pretenţii. Numeroase definiţii sînt urmate de exemple contextuale, personale ori citate după marii scriitori. Aceste exemple sînt extrem de concise şi nu mai multe decît unul pentru fiecare sens; ele au rolul principal de a explicita definiţia, de a dovedi existenţa accepţiunii definite. Citatele din autori mai îndeplinesc, în prima ediţie, şi rolul de identificare a regiunii căreia îi aparţine cuvîntul regional (în lipsa indicaţiei directe). Autorul evaluează la peste 100 000 exemplele personale şi citatele1, dar dintre aceste două categorii de izvoare exemplele personale covîrşesc pe cele citate din texte : la 238 de cuvinte — multe polisemantice — aflate în porţiunea l-leafă, doar 47 de exemple sînt luate din texte. Oricum, 1 Ibidem, p. 162—164. efortul făcut şi pe această linie este întru totul lăudabil, iar procedeul ca atare îndeplineşte în lucrare o funcţie organică, constituind o completare necesară a definiţiei. Numărul de unităţi frazeologice (locuţiuni, sintagme, proverbe, expresii) este în general redus, restrîngerea secţiunii fiind determinată iarăşi de profilul elementar al lucrării. La prima sa ediţie, Dicţionarul universal al limbei române era lipsit de indicaţii etimologice („cercetarea originii cuvintelor a fost în principiu omisă — se afirmă în prefaţă -—, etimologia fiind rezervată unui supliment special", care n-a mai apărut). Bineînţeles că absenţa din lucrare a acestei secţiuni a fost întîmpinată cu vii reproşuri, iar autorul obligat să o introducă, la a doua ediţie. Secţiunea etimologică prezintă două aspecte generale diferite, diametral opuse : aspectul cantitativ şi cel calitativ. Din punct de vedere cantitativ, lucrarea ne întîm-pină cu mari lipsuri, întrucît indicaţiile etimologice, sistematic prezente la cuvintele moştenite şi la împrumuturile vechi, apar doar sporadic la împrumuturile mai recente şi lipsesc aproape cu desăvîrşire la derivate. De aceea, privind lucrurile statistic, nici jumătate din cuvintele înregistrate nu au indicaţie etimologică, chiar dacă valoarea termenilor la care etimologia a fost dată este incomparabil mai mare, în ansamblul vocabularului. Sub raport calitativ, opera lexicografică are însă merite deosebite la secţiunea etimologică : indicaţiile etimologice care s-au dat sînt în general foarte precise şi pot fi socotite pînă astăzi valabile. Confruntarea lucrării cu Dicţionarul limbii române care se elaborează, în prezent, în cadrul Academiei, ne îndreaptă către o concluzie de-a dreptul surprinzătoare în privinţa valorii secţiunii etimologice : ciroa 90% dintre soluţiile date de Şăineanu în dicţionarul său se regăsesc ca atare şi în actualul dicţionar academic. Dacă ele s-ar fi inclus în lucrare mult mai sistematic, am fi avut a face cu una dintre cele mai remarcabile opere lexicografice etimologice ; numai lipsurile cantitative ne împiedică s-o putem califica astfel. Au primit, de exemplu, etimologie (integral ori parţial) exactă, de la începutul literei M, cuvinte ca mac (s. m.), macaragiu, macara, macat, macaz, machetă, macru, ma- 90 91 damă, madea, madem, madepolon, maestru, magazie, magiun, magopaţă, mahal, mahala, mahalagiu, mahmudea, mahmur, mahon, mahorcă, mai adv., mai s. m. („lună"), mai s. n. („măciucă"), mai s. n. („ficat"), maia, maică, maidan, maimuţă, maioneză, maior, majă, mal, mala, mal-dac, malotea, malţ, mamă, mazăre, mazdrac, mazil, măcar, măcăi, măcăleandru, măcelar, măcina, măciucă, măciulie, mădular, măgar, măguli, măgură etc. etc. Doar la cinci cuvinte din porţiunile citate etimologia diferă în cele două izvoare, dar totodată ea lipseşte cu desăvîrşire la alte cîteva mii de cuvinte în dicţionarul lui Şăineanu. Cum este şi firesc la un specialist în orientalistică, autorul dovedeşte o mare siguranţă în identificarea termenilor româneşti de origine turcă. Ceea ce îl deosebeşte pe Şăineanu de majoritatea etimologilor precedenţi, în primul rînd de Cihac, este însă mai ales faptul că el a stăpînit în mod egal diversele surse etimologice, chiar şi slavistica, nedovedind lacune evidente pentru nici una dintre acestea. Puţine modificări a operat autorul, în timp, în secţiunea etimologică, de la o ediţie la alta1, atitudine care i se poate imputa, mai ales după apariţia primelor litere ale dicţionarului academic condus de Puşcariu. Manifestînd o prudenţă exagerată în stabilirea orip nii cuvintelor înregistrate, Şăineanu a apelat prea des la indicaţia de „origine necunoscută" şi a încărcat astfel lista termenilor fără etimologie propriu-zisă. Regretînd aşadar lipsurile cantitative din lucrare, conchidem că, atîtea cîte se găsesc, etimologiile indicate de Şăineanu sînt aproape fără excepţie exacte şi vădesc marile calităţi ale autorului în acest domeniu, confirmate şi în lucrări ulterioare. Am arătat că, de la a doua ediţie, autorul izolează într-o secţiune independentă a dicţionarului numele pro- 1 La maior, explicat în a doua ediţie exclusiv din germană, intervine în cele următoare şi posibilitatea, îndreptăţită, a filierei ruseşti ; mazu, iniţial lipsit de etimologie, capătă apoi una rusească, exactă ; măcăleandru, înregistrat mai întîi cu „origine necunoscută", este trimis într-o ediţie ulterioară la un etimon ucrainean etc. prii. Nu vom insista asupra acestei secţiuni, dar cîteva precizări sînt totuşi necesare. Se ştie să procedeul de a include în lista de cuvinte comune numele proprii (sau, eventual, de a le adăuga la ea) este frecvent în lexicografia românească mai veche, dar acest adaos ne apare mai mult întîmplător, nesistematic, incomplet, şi cuprinde în mod obişnuit realităţi străine, luate din izvoare externe. Situaţia expusă, precum şi lipsa unei enciclopedii româneşti complete la data apariţiei primei ediţii, au făcut din această secţiune o operă extrem de utilă. Cele circa 7 000 de nume proprii înregistrate, axate în mare parte pe realităţile româneşti, constituie un izvor de informare rapidă şi accesibilă, oferind date elementare fundamentale, îndeosebi din domeniul geografiei şi al istoriei. Apariţia între timp a Enciclopediei române (Sibiu, 3 volume, 1898—1904), elaborată sub conducerea lui C. Diaconovich, nu a scăzut prea mult interesul publicului pentru partea enciclopedică a dicţionarului lui Şăineanu, deoarece lucrarea ardelenească, vastă şi deci mai pretenţioasă, depăşea scopurile didactice imediate şi necesităţile de informare elementară. Aşadar, opera lexicografică elaborată de Lazăr Şăineanu a îndeplinit o funcţie practică efectivă şi prin această secţiune, fiind multă vreme cel mai consultat izvor enciclopedic românesc. La apariţia dicţionarului, I. L. Caragiale sublinia cu căldură „munca îndelungată şi conştiincioasă" a autorului „spre a înzestra şcoala şi societatea noastră cu o carte atît de indispensabilă"1, iar Panait Istrati, mai tîrziu, numea acest dicţionar „cartea sfîntă a adolescenţei mele"2. Folosită şi apreciată de mai multe generaţii de cititori, lucrarea lui Lazăr Şăineanu a constituit, cu toate limitele sale, un important instrument de pătrundere a culturii în mase. Ne întrebăm chiar dacă, într-un viitor cît mai apropiat, nu ar fi binevenită realizarea unui dicţionar cu profil similar, la nivelul lexicografiei actuale. 1 I. L. Caragiale. Opere, tomul al IV-lea, Bucureşti, 1938. p. 427. 2 C. Şăineanu. Lazăr Şăineanu, cit, p. 21. 92 93 2. Colaborarea lui O. Densusianu cu I. A. Candrea la Dicţionarul geacral al limbii române Am arătat altundeva (v. p. 42) cum Academia Română i-a solicitat pe O. Densusianu şi S. Puşcariu să preia conducerea dicţionarului academic, după tentativa pe nedrept întreruptă a lui Alexandru Philippide. Cum Densusianu n-a obţinut consimţămîntul societăţii de a-1 folosi drept colaborator pe I. A. Candrea, el a renunţat curînd la învestitură şi, împreună cu I. A. Candrea, a încercat să realizeze în afara înaltului for un Dicţionar general al limbii române din trecut şi de astăzi, din care, în 1909, avea să apară o primă (şi ultimă) fasciculă, cuprinzînd litera A în întregime. Hotărîrea de a realiza un nou dicţionar explicativ al limbii române, după acela al lui Şăineanu, îşi are izvorul în însăşi opera acestuia, care nu i-a satisfăcut pe cei doi lingvişti. Un an după apariţia primei ediţii a dicţionarului lui Lazăr Şăineanu, Densusianu afirma despre autor că „îi lipsesc calităţile necesare unui adevărat lexicograf", adăugind aprecierea că „materialul [din lucrare] este rău întocmit", iar „lipsa de sistem se vede la fiecare pas"1. Ceea ce pare a-i fi nemulţumit în primul rînd pe I. A. Candrea şi O. Densusianu în opera lexicografică a lui Şăineanu este criteriul restrictiv aplicat de autor în selectarea listei de cuvinte, şi soldat cu eliminarea regionalismelor stricte şi a arhaismelor. Din acest punct de vedere, în noul dicţionar principiul ne apare radical schimbat : a fost reîmbrăţişat criteriul exhaustivităţii lexicale preconizat în epocă de A. Philippide. Aplicarea principiului duce bineînţeles la o listă de cuvinte considerabilă, aproape dublă în comparaţie cu aceea a lui Şăineanu2, şi din care fac parte multe rarităţi lexicale. Atitudinea excesiv primitoare a noului dicţionar a fost chiar criticată de recenzenţi3, căci printre cuvintele înregistrate 1 Revista critică-literară, anul V (1897), nr. 1, p. 21-22. 2 Litera A, cit a apărut din lucrare, numără 3514 cuvinte-titlu. 3 Vezi Ion A. Rădulescu-Pogoneanu, în Convorbiri literare, XLIII (1909), p. 203. în el apar într-adevăr şi barbarisme efemere ca agraţia, ambarda, ambeta, ambosa, amfiguric etc. Pentru obţinerea unei liste mari de cuvinte autorii au plecat de la o bibliografie evident mai întinsă (în timp, spaţiu şl numeric), pe care aveau intenţia s-o îmbogăţească mereu, şi, în consecinţă, şi-au alcătuit un fişier extrem de bogat. Şi proporţia articolelor este, în noul dicţionar, cu mult mai extinsă în comparaţie cu lucrarea lui Şăineanu. La un format aproximativ egal, litera A ocupă, în opera lexicografică a lui I. A. Candrea şi O. Densusianu, un volum de peste patru ori mai mare decît în dicţionarul lui Şăineanu. Diferenţa de volum între cele două opere se explică şi prin diferenţele existente în lista de cuvinte, dar în egală măsură prin spaţiul acordat articolelor în noua lucrare. Îndeosebi cuvintele de circulaţie, din fondul lexical principal, au căpătat acum, prin comparaţie, o extindere surprinzătoare : verbul apăra, de exemplu, care ocupa 8 rînduri în lucrarea lui Şăineanu, are 64 la Candrea-Densusianu ; asemăna, cu 3 rînduri la Şăineanu, are 37 la Candrea-Densusianu, iar aşeza, cu 10 rînduri la Şăineanu, ajunge la 158 de rînduri în noul dicţionar. Se dă o mai mare atenţie şi variantelor lexicale, înre-gistrîndu-se, la locul alfabetic corespunzător, nu numai formele literare concurente, ci şi acelea învechite sau regionale. Printr-un sistem de semne convenţionale, clar inspirat de la A. Philippide, autorii notează neologismele (*), regionalismele (**), arhaismele conservate regional (|) şi cele dispărute (îf), în sfîrşit formele improprii (•). La cuvintele regionale, semnul convenţional este dublat de indicaţia ariei concrete de circulaţie (mergînd pînă la judeţ). Se folosesc, de asemenea, numeroase indicaţii dc domeniu la cuvintele care aparţin diverselor terminologii ştiinţifice. Spre deosebire de dicţionarul lui Şăineanu, în opera lexicografică a lui Candrea şi Densusianu sînt înregistrate în mod sistematic formele gramaticale-tip ale verbelor şi substantivelor (indicativul prezent şi, respectiv, pluralul). 94 95 Autorii urmează destul de aproape pe antecesorul-imediat în privinţa tipului de definiţie: ei folosesc în general definiţii explicative concise, reducînd mai mult proporţiile concesiilor enciclopedice din această secţiune. în privinţa analizei şi delimitărilor semantice, între cele două opere există însă deosebiri nete1. în noul dicţionar ne întîmpină ramificaţii semantice cu mult mai bogate, fapt care explică în mare parte spaţiul extins pe care îl ocupă articolele în lucrare : am numărat, astfel, 8 sensuri la aluneca (faţă de 2, la Şăineanu), 7 la amăgi (la Şăineanu, 2), 15 la apăra (la Şăineanu, 4), 7 la asigura (faţă de 3, la Şăineanu), 9 la azvîrli (la Şăineanu, 1). Avem a face cu o analiză semantică atît de minuţioasă încît, pe alocuri, lucrarea se apropie în această privinţă de Dicţionarul Academiei (din care, la acea dată, apăruseră deja primele fascicule). Dar bogăţia semantică se arată uneori excesivă, deoarece autorii au luat în consideraţie, la despicarea sensurilor, nu numai criteriile semantice, ci şi cele gramaticale. Astfel, verbele cu mai multe valori morfologice (tranzitiv, intranzitiv, reflexiv) sînt împărţite în primul rînd pe aceste valori, unul şi acelaşi sens putînd astfel apărea la fiecare valoare în parte (v. asimila, ataşa). Diversele sensuri ale cuvintelor polisemantice sînt grupate după duble bare transversale (simple sau aldine), inspirate din lexicografia franceză. Sistemul are mari dezavantaje, ducînd la imposibilitatea unei ierarhizări semantice reale : numeroase sensuri principale au fost astfel subsumate pe nedrept unui alt sens principal, ca şi sensurile propriu-zis subordonate. în principiu filiaţia semantică este istorică, dar principiul este serios viciat, după cum am mai arătat, la cuvintele cu valori gramaticale multiple, de primatul organizării gramaticale asupra celei semantice. Numărul de unităţi frazeologice înregistrate este foarte bogat, întrecînd net pe acela din lucrarea lui Şăineanu ; în parte, diferenţa cantitativă este firească, dacă ţinem seamă că noul dicţionar are în vedere şi sectorul lexical arhaic şi regional. La substantivul apă, de exem- 1 Explicabile în primul rînd prin profilul deosebit al dicţionarelor. ilustrate cui sens lucrarea contexte piu, apar 77 de sintagme, locuţiuni, proverbe şi expresii definite (faţă de 11, la Şăineanu). Şi în privinţa citatelor ilustrative există deosebiri sensibile între cele două opere lexicografice. Avînd la dispoziţie un fişier mai bogat, I. A. Candrea şi O. Densusianu şi-au putut permite să reducă, pe de o parte, la maximum numărul de exemple personale, spre a le înlocui cu altele din autori, iar pe de alta să folosească la unul şi acelaşi cuvînt şi la unul şi acelaşi sens mai multe contexte ilustrative : ameţitor şi anina, de exemplu, sint la cîte un sens cu 3 citate din izvoare, iar uni-al lui amănunt, cu 10 citate. Spre deosebire de predecesorului, în noul dicţionar se reproduc mult mai largi, excelent alese. Din păcate, izvoarele nu sînt organizate în ordine istorică. Pentru prima dată în istoria lexicografiei româneşti un dicţionar explicativ cu caracter lingvistic este înzestrat cu ilustraţii şi tabele. Acestea însoţesc definiţiile cuvintelor concrete, le explicitează şi reprezintă o concesie evidentă făcută principiului enciclopedic. Ilustraţiile sînt în general modeste şi puţine, iar procedeul ca atare aplicat cam inegal. în sfîrşit, constatăm că indicaţiile etimologice se dau în principiu la toate cuvintele înregistrate, iarăşi spre deosebire de lucrarea lui Şăineanu. Foarte adesea (dar mai ales la împrumuturile recente) autorii indică şi etimonul etimonului, adică etimologia originară, ca în dicţionarele enciclopedice. în general, etimologiile directe înregistrate sînt excelente, cu excepţia celor de la neologisme, adesea incomplete, căci la ele nu se acceptă posibilitatea originii multiple. Prezentarea de faţă a lucrării lui I. A. Candrea şi O. Densusianu nu s-a extins la mai multe amănunte din două motive : primul, într-un fel secundar, îl constituie împrejurarea că dicţionarul n-a trecut de prima fasciculă, rămînînd în istoria lexicografiei doar ca o încercare abia începută ; al doilea, se întemeiază pe faptul că, după aproape două decenii, opera lexicografică prezentată aici va fi reîncepută, şi în cele din urmă terminată, de I. A. Candrea, care, păstrînd în mare parte neatinsă 96 97 structura iniţială a lucrării, îi va adăuga, prin noul său colaborator, Gh. Adamescu, o secţiune de nume proprii. Ne-am propus, de aceea, să reluăm şi să extindem pe a-locuri analiza de faţă într-un capitol următor, consacrat noului dicţionar. 3. Dicţionarul „etimologico-semantic" al limbii române elaborat de Alexandru Resmerită Vechi profesor de desen la Turnu Severin, Alexandru Resmerită a fost, prin urmare, un filolog diletant. In domeniul lexicografiei el a dovedit o mare pasiune, neegalată decît de cusururile nespecialistului cu veleităţi care a susţinut, o viaţă, convins şi neabătut, unele idei derizorii. Deşi din multe puncte de vedere asemănător cu opera lexicografică a lui Lazăr Şăineanu, dicţionarul lui Resmerită constituie, de fapt, rezultatul concret al unui protest împotriva lui Şăineanu, acuzat cu violenţă de a fi introdus în lucrarea sa părerile etimologice ciha-chiene şi de a fi prezentat, astfel, vocabularul limbii române drept un conglomerat de elemente, un ansamblu eterogen, cu precădere slav 1. De aici porneşte hotărîrea de a elabora „noul şi adevăratul dicţionar... al limbei române"2, în care îşi propune să demonstreze că de fapt vocabularul românesc este, şi din punct de vedere statistic, prin excelenţă latin şi daco-grec ( ? !), că elementul slav ocupă în ansamblu un procent de numai 3—4%, cel turcesc fiind de 2o/n, cel unguresc sub 2% etc.3 Aşadar, noul lexicograf nu este un filolog amator oarecare din secolul nostru, ci, mai grav, unul latinist 1 [Al. Resmerită], Rectificarea unor erori academice..., Turnu Severin, 1923, p. 11. 2 Ibidem, p. 28. 3 „Limba românească — scrie Resmerită — are un fond de aproximativ 60°/o cuvinte latine; 15% cuvinte de origine daco-greacă antică ; 15% cuvinte noi, tot cu fond latin sau grec antic ; 4% cuvinte adevărat slave...; 3% grece bisericeşti şi grece moderne ; 2% turceşti..." (Ibidem, p. 29). In prefaţa dicţionarului (p. 13), procentul cuvintelor slave din vocabularul românesc este redus la „nici 3%". şi purist, legat de o epocă de mult depăşită. Cum anume este făcută demonstraţia originilor lexicului limbii române, vom arăta la locul cuvenit. Redactarea propriu-zisă a dicţionarului i-a cerut autorului 6 ani încheiaţi, fiind precedată de o lungă perioadă în care el şi-a adunat materialul1. Lucrarea a văzut lumina tiparului la Craiova, în anul 1924, deci într-o perioadă cînd, în acelaşi oraş, continuau să apară noi ediţii ale dicţionarului lui Lazăr Şăineanu. Concepută, ca şi acesta, în două secţiuni, a numelor comune şi a celor proprii, noua operă lexicografică este evident mai întinsă în partea de cuvinte comune2, dar mult mai săracă în aceea de nume proprii, redusă în fapt la liste de numiri geografice şi onomastice româneşti, lipsite de explicaţii propriu-zise şi însoţite de etimon. Dicţionarul se deschide cu un studiu plin de enormităţi despre „Formarea limbei române", urmat de un compendiu de gramatică română. în partea de cuvinte comune, singura care ne interesează aici în mod special, au fost înregistrate aproape 35 000 de cuvinte-titlu, cifră impresionantă în comparaţie cu aceea din lucrarea lui Şăineanu. Resmerită a făcut loc în lucrarea sa mult mai multor derivate (de felul lui calicesc, caliceşte, calicire, calicit, căciuleală, căciulire, căciulită, căciuloi) şi unui număr sporit de neologisme şi chiar de barbarisme (de exemplu, nostrom, protocolar, proxim, exorta „a ţine un discurs de îndemn", pudibund „ruşinos" etc.); de asemenea, el s-a dovedit mult mai primitor cu termenii arhaici şi regionali (obrici, pergheli, prujă, samochiş etc), fiind totuşi, în această din urmă privinţă mai ales, încă departe de dicţionarul explicativ următor, al lui I. A. Candrea8. 1 [Al. Resmerită], Rectificarea unor erori academice, cit., p. 28. . . 2 La un format aproximativ egal, ea ocupă 923 de pagini la Resmerită, faţă de 711 pagini, cît are a VUI-a ediţie a dicţionarului lui Şăineanu. _ 3 Cuvinte regionale ca măcădui, macău, magan, macorteaţa etc, sau un arhaism ca madea, prezente în dicţionarul lui I. A. Candrea, lipsesc din acela al lui Resmerită. 98 99 Ca în dicţionarul lui Şăineanu, indicaţiile de accentuare la cuvintele-titlu apar doar în cazuri excepţionale. Variantele lexicale înregistrate sînt în general rare ; ba, uneori, a fost aleasă ca formă unică şi consemnată drept cuvînt-titlu o variantă neliterară (de exemplu, măslin, măslină, perieliu, săcătui). Intre cele două opere lexicografice se semnalează, cum am mai spus, mari deosebiri în ceea ce priveşte etimologia cuvintelor. Am arătat că Şăineanu acordase etimologiei o importanţă secundară în economia articolelor, subsumînd-o secţiunii explicative şi plasînd-o, în consecinţă, ca o anexă, la sfîrşitul cuvintelor înregistrate. Multe cuvinte din opera sa lexicografică sînt cu totul lipsite de indicaţia etimologică sau măcar de indicarea formei etimonului. Dicţionarul lui Şăineanu este prin urmare un dicţionar prin excelenţă explicativ, cu unele indicaţii etimologice. Dimpotrivă, Alexandru Resmeriţă a avut intenţia de a face un dicţionar etimologic cu suficiente indicaţii explicative. Această intenţie s-a concretizat în titlul dat lucrării sale (Dicţionar etimologico-se-mantic al limbei române), în aşezarea secţiunii etimologice înaintea celei explicative, precum şi în proporţiile luate de această secţiune în economia articolelor. Dat fiind concepţia sa latinistă şi puristă, pe de o parte (manifestată mai ales în căutarea cu orice preţ a explicaţiilor etimologice prin latină), pe de alta diletantismul său de-a dreptul pueril, rezultatele „ştiinţifice" obţinute în domeniul etimologiei sînt, bineînţeles, dezastruoase, iar epitetul de „monstruozitate lexicografică"1 ce s-a dat lucrării este în orice caz valabil pentru secţiunea etimologică. Urmează să vedem pe scurt cum procedează autorul spre a dovedi originea prin excelenţă latină şi daco-greacă a vocabularului limbii române. El se bazează mai întîi pe ideea că noi n-am împrumutat aproape nimic de la popoarele vecine ; dimpotrivă, ca popor cu o civilizaţie superioară, românii sînt cei care au furnizat vecinilor mai toate cuvintele pe care astăzi 1 T. P [ a p a h a g i ], în Grai şi suflet, voi. II (1926), p. 414. le avem în comun1. Pus în practică, în dicţionar, acest principiu „purifică" într-o măsură enormă vocabularul românesc : abaua şi habarul nu mai sînt cuvinte turceşti pătrunse în limba română, ci cuvinte româneşti în limba turcă, întrucît noi le-am moştenit din latină (? !), de la habitus, respectiv habere; maghiarismul hagimă este, după Resmeriţă, românism în maghiară şi nu maghiarism în română, căci el e tras dintr-un compus latinesc ad + cyma; hulub („porumbel"), considerat o moştenire românească din latinul columba, ar fi fost împrumutat de români şi slavilor. Fără a mai lungi o listă de exemple care ar putea deveni interminabilă, precizăm doar că procedeul etimologic arătat împînzeşte dicţionarul. S-a văzut, şi din exemplele date, că autorul nu arată nici un scrupul ştiinţific în privinţa legilor fonetice care acţionează la deplasarea cuvintelor dintr-o limbă într-alta ori la cuvintele moştenite : orice sunet poate trece, după el, în oricare altul. Latinescul habitus a putut deveni, prin urmare, deopotrivă aba şi habotnic, iar compusul latinesc a + ito ((ire) a dat cuvintele româneşti haide şi haiti; verbul izbuti e dedus din lat. ex + pote, iar meremetul din lat. mire (?) şi mittere, fiind furnizat de români şi turcilor. Se întîmplă cumva ca etimonul pus la baza unui cuvînt românesc să nu aibă sensurile acestuia ? In cazul acesta, lexicograful „fabrică" la termenul românesc un sens convenabil şi astfol dificultatea este învinsă : ialoviţă, de exemplu, glosat în toate dicţionarele prin „vacă grasă" (şi explicat din slavă), are, în lucrarea lui Resmeriţă, şi sensul de „apă prea multă vărsată pe jos", creat pentru a putea explica cuvîntul dintr-un etimon latinesc eluvies ; bineînţeles, în slavă cuvîntul ar fi de origine românească. Fără a avea intenţia să analizăm îndeaproape toate aberaţiile ştiinţifice comise în această secţiune, vom încerca doar să enunţăm, în cele ce urmează, alte erori generale prezente în ea : autorul nu face nici o distincţie între cuvintele latineşti moştenite şi cele împrumu- 1 [Al. Resmeriţă], Rectificarea unor erori academice, cit., p. 13, 17, 20 şi idem, Discuţii privitoare la limba română, Bucureşti, f. a., p. 6—8. 100 101 tate ; extrem de multe neologisme provenite în română din limbi romanice sânt explicate în dicţionar exclusiv prin latină; indicaţiile etimologice directe sînt adesea înlocuite cu cele originare, ca în dicţionarele enciclopedice (de exemplu, pentru asasin se trimite în primul rînd la un etimon arab, iar metalografie este explicat exclusiv din elemente greceşti) ; lucrarea respinge orice posibilitate de etimologie multiplă ; fără nici un temei, numeroase cuvinte româneşti moştenite ori împrumutate sînt deduse prin compunerea, pe teren românesc, a unor cuvinte străine de sine stătătoare (cartomanţie ar proveni, astfel, din fr. carte şi gr. manteia); indicaţia de etimologie daco-greacă, frecvent folosită în dicţionar (şi sprijinită pe ideea că dacii vorbeau curent limba greacă, pe care au adus-o şi în formarea limbii române1), constituie desigur o absurditate filologică; în sfîrşit, pentru lexicograf nu există cuvînt românesc de origine necunoscută, totul poate fi şi trebuie explicat. Patronată de a-semenea concepţii, secţiunea etimologică a dicţionarului lui Al. Resmerită se dovedeşte deci cu adevărat o monstruozitate. Partea explicativă a lucrării prezintă însă unele calităţi ştiinţifice incontestabile. Ca la Şăineanu, se indică în mod sistematic domeniile cărora aparţin cuvintele ori sensurile înregistrate (de exemplu, liter., jurid., medic, ist.) şi, în mai mică măsură, aria lor de circulaţie. Unele definiţii sînt inspirate direct din opera predecesorului (v. prun, puciocnă, sacagiu, sameş), dar cele mai multe aparţin autorului şi rezultă dintr-o muncă de informare personală adesea foarte serioasă. Faţă de Şăineanu, constatăm diferenţe evidente în modul cum a fost concepută această secţiune. Definiţiile lui Resmerită sînt de obicei mai analitice, mai bogate în explicaţii, în amănunte, perifrază primind asupra sinonimelor. Această tendinţă a dus de altfel şi la mai muite concesii enciclopedice propriu-zise. Formularea explicaţiilor este în general ex- 1 Al. Resmerită, Discuţii privitoare la limba română cit., p. 5. plicită şi sobră, dar pe alocuri afectată de aspecte arhaice (de exemplu, izbitor apare definit prin „cu putere lovitor", iar izolarea prin „stare singur, singurătate"). Şăineanu apare net depăşit în prezentarea polisemantismului cuvintelor, îndeosebi în consemnarea nuanţelor tehnice şi figurate. O confruntare a celor două opere lexicografice ne arată diferenţe cantitative apreciabile în prezentarea ramificaţiilor semantice, în favoarea dicţionarului lui Resmerită. Iată doar cîteva exemple, alese aproape la întîmplare : ŞĂINEANU (ediţia a VUI-a) RESMERITĂ cinematograf: „aparat destinat ,1) Aparat cu care se fotogra-a proiecta pe o suprafaţă fiază orişice mişcări pe o bandă albă vederi pline de viaţă." (peliculă) care apoi, rulată prin faţa unei lămpi electrice, se proiectează pe o pînză albă... 2) Meşteşugul sau arta de a combina şi fotografia astfel scene şi vederi. 3) Locul unde se prezintă vederi sau scene cu cinematograful." icoană: „chip, mai ales de „1) Chipul zugrăvit, ce repre-sfînt." zintă sfinţi... 2) Imagine, tablou. 3) Fig. închipuiri din imaginaţia poeţilor. 4) Reprezentare, înfăţişare." împietri„1. A (se) schimba în „1) A preface în piatră; a (se) piatră. 2. Fig. A se face tare întări ca piatra. 2) A fixa, a face ca piatra." să nu se mai şteargă (coloarea unei stofe sau line văpsite). 3) Fig. A rămîne uimit şi în nemişcare. 4) A se îndărătnici, înrăi (inima). 5) A deveni nesimţitor." Deşi uneori analiza şi despicarea semantică se dovedesc excesive în dicţionarul lui Resmerită, iar unele sensuri sînt, aşa cum am arătat, de-a dreptul inventate (spre a susţine etimonul dorit), meritele autorului în pri- 102 103 vinţa prezentării semantice cît mai complete covîrşesc abuzurile şi erorile sale. In noul dicţionar s-a renunţat la procedeul predecesorului de a ilustra cuvintele şi sensurile cu texte din autori, iar numărul de citate personale, foarte ridicat la Şăineanu, a fost redus la cazuri excepţionale. In privinţa unităţilor frazeologice (sintagme, locuţiuni, expresii, compuse), opera lui Resmeriţă concurează şi de obicei întrece, ca bogăţie de material, dicţionarul lui Şăineanu 1, iar explicarea lor este făcută exact şi cu mare economie de spaţiu. Putem conchide că valoarea părţii explicative a dicţionarului lui Al. Resmeriţă este aproape invers proporţională faţă de secţiunea etimologică; pe nedrept, aşadar, lucrarea a fost integral condamnată, fiind astăzi a-proape uitată. Cercetată cu circumspecţie, prin ignorarea etimologiei şi prin confruntarea lucrării cu alte dicţionare explicative, opera lexicografică a lui Resmeriţă se poate dovedi şi astăzi utilă. Victimă a unor concepţii filologice de mult perimate, profesorul de dexterităţi din Turnu Severin a trezit printre contemporanii săi o reacţie nimicitoare, care a făcut din el un personaj ridicol. 4. Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească" La începutul veacului nostru, casa editorială Socec iniţiase realizarea unui Dicţionar general al limbii române, mobilizînd, în acest scop, pe doi reputaţi lingvişti, Ovid Densusianu şi I. A. Candrea. în 1909 a apărut o primă fasciculă a lucrării, plină de promisiuni, dar neurmată de altele. Am prezentat, pe scurt, într-un capitol anterior (v. p. 94 şi urm.), acest început de dicţionar remarcabil, abandonat în mod surprinzător, în împrejurări pe care nu le cunoaştemexact. Credeam totuşi că pînă la urmă prin- cipala cauză oare a determinat abandonarea proiectului va fi fost distrugerea întregului fişier lexical al lucrării de către trupele germane ce ocupaseră Bucureştiul, în timpul primului război mondial1. Curînd după încheierea primului război mondial, în 1919, ia fiinţă casa editorială Cartea românească, instituţie care îşi înscrie în planul de realizări, ca un fel de veleitate supremă, „editarea unui Dicţionar enciclopedic al limbii române care să poată fi la îndemîna oricui" 2. Proiectul general propus (s-au, mai degrabă, impus) al conducerii editurii se inspiră cu evidenţă după Micul Larousse ilustrat; ca şi acesta, lucrarea românească este înzestrată cu două mari părţi, independente prin conţinut, şi una anexă intercalată : prima secţiune (şi totodată cea mai întinsă), un dicţionar lingvistic explicativ ; ultima, unul enciclopedic, cuprinzînd exclusiv nume proprii; în sfîrşit, între acestea, o sumară listă de locuţiuni, maxime şi proverbe celebre. Pentru aducerea la îndeplinire a planului editurii au fost solicitaţi I. A. Candrea şi Gh. Adamescu. Colaborarea celor doi autori este numai aparentă, căci în realitate fiecare dintre ei a elaborat, singur, cîte o parte absolut independentă a lucrării. Lui Candrea i-a revenit sarcina de a redacta dicţionarul lingvistic explicativ, în timp ce Gh. Adamescu şi-a asumat-o pe aceea a numelor proprii. Observăm, aşadar, că nu s-a mai apelat la Ovid Densusianu, hotărîre de care acesta îşi va aduce toată viaţa aminte, cu o mîhnire abia stăpînită3. Erau cei doi autori amintiţi pe deplin chemaţi să ducă la îndeplinire o asemenea lucrare ? La această întrebare nu putem răspunde decît pozitiv. Multiplele preocupări anterioare ale lui I. A. Candrea — de etimolog, filolog, dialectolog, folclorist, gramatic, şi chiar de autor de dicţionare — ne fac să credem că avem în persoana lui un lexicograf ideal ; pînă şi remarcabilul său talent de desenator a putut fi exploatat la noua lucrare, în care peste 1 De comparat cele două lucrări la cuvinte ca iarbă, lua, nas, ochi. 1 Vezi Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească" [Bucureşti, 1931]. Prefaţă, p. X. 2 Ibidem, Prefaţa ed'turii, p. VII. 3 Vezi Grai şi suflet, voi. VI (1934), p. 360—361. 104 105 500 de ilustraţii sînt realizate de propria lui mînă1. La rîndul său, Gheorghe Adamescu avusese preocupări de istoric şi istoric literar, de filolog, de pedagog, folclorist şi îndeosebi de bibliograf, toate strîns legate de materialul ce trebuia colectat şi organizat în secţiunea numelor proprii a noului dicţionar. Adunarea materialului pentru ambele secţiuni a constituit o dificilă operaţie preliminară, mult mai dificilă totuşi în partea ce revenea lui Candrea, datorită intenţiei acestuia de a depăşi cantitativ toate operele similare anterioare. Ajutat de soţia sa, I. A. Candrea şi-a alcătuit un fişier incomparabil mai bogat decît antecesorii, format din peste 450 000 de extrase, cifră de-a dreptul uimitoare ca rezultat al muncii individuale, căci ea egala aproape numărul de extrase cu care Sextil Puşcariu pornise la elaborarea marelui dicţionar academic. Lucrările de tipărire, pentru care editura a folosit litere special comandate şi numeroase forţe tehnice, au durat aproape 6 ani, din 1926 pînă în 1931 2. în 1931 a apărut deci această foarte cunoscută operă lexicografică. Fără îndoială, avem a face cu cea mai deplină realizare lexicografică românească apărută în afara forului academic, ca rod al muncii individuale. între cele două principale părţi ale dicţionarului există însă nete deosebiri calitative, în favoarea secţiunii numelor comune, elaborată de I. A. Candrea. De aceea, analiza noastră va urmări cu precădere evaluarea acestei secţiuni. Ceea ce impresionează mai întîi în întreprinderea realizată de I. A. Candrea sînt proporţiile ei, pe drept cuvînt impresionante : secţiunea lui întrece de peste două ori, ca volum, pe aceea similară a lui L. Şăineanu şi este, de asemenea, considerabil mai întinsă decît aceea din dicţionarul lui Resmerită. Amploarea lucrării rezultă în bună parte din lista de cuvinte. Titlul însuşi al secţiunii (Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi) arată clar intenţia autorului de a consemna „repertoriul aproape complet al cuvintelor dispărute din grai", precum şi (mai toate cuvintele „care se întrebuinţează astăzi"1. Realist, Candrea nu îşi propune să obţină rezultate exhaustive şi, pe de altă parte, el îşi fixează unele criterii diferenţiate de selectare. Pe alocuri, amendamentele sale restrictive amintesc de acelea formulate de Sextil Puşcariu pentru marele dicţionar academic. Astfel, el respinge din limba veche slavonismele şi turcismele neintegrate, prezente ici-colo în cîte un document ori o traducere românească, şi, de a-semenea, unele creaţii lexicale personale (numeroase la cărturari ca Dosoftei, Cantemir ş. a.). Pentru limba actuală, Candrea stabileşte patru mari categorii de cuvinte, în raport cu care diferă criteriile de selectare şi de tratare : în prima intră cuvintele literare şi populare „comune mai tuturor românilor de dincoace de Dunăre"2, primite fără excepţie în dicţionar, tratate în mod amănunţit (pe alocuri chiar cu note enciclopedice) şi ilustrate cu izvoare mai bogate ; din a doua categorie fac parte cuvintele regionale (sau „provincialismele", cum le numeşte Candrea), acceptate în mare număr în dicţionar (fiind adesea luate de autor de prin glosarele publicate, sau culese cu propriile sale mijloace), dar prezentate mai sumar şi ilustrate mai sărac ; urmează neologismele curente, la care lexicograful operează o selectare, în intenţia sa, mai riguroasă3, şi pe care le tratează de o-bicei sumar, angajîndu-se chiar să le rezolve, semantic, de cîte ori va fi posibil, „prin cuvintele curat româneşti care le corespund"4, idee foarte înrudită cu aceea preconizată de Sextil Puşcariu, la începutul veacului nostru ; în sfîrşit, din terminologia tehnică neologistică s-a reţinut în dicţionar „numai o parte relativ restrînsă", 1 Vezi Dicţionarul enciclopedic ilustrat, cit., p. XIV. 2 Ibidem, p. VII. 1 Ibidem, p. X. 2 Ibidem. 3 „M-am ferit — scrie autorul — de a introduce în dicţionar acele formaţiuni de cuvinte recente, cum sînt, de ex. ... a. conferenţia, a concerta' (Ibidem, p. XII). 4 Ibidem, p. XII. 106 IC 7 adică acele cuvinte „pe care cititorul le poate întîlni cî-teodată în lecturile curente, iar nu în scrierile speciale" Necesităţi legate de economia de spaţiu l-au obligat pe autor să elimine din dicţionar multe derivate verbale care nu reprezintă sporuri semantice faţă de cuvintele-bază corespunzătoare (de tipul infinitivelor lungi devenite substantive abstracte). Structura listei de cuvinte a dicţionarului este deci foarte diferită de aceea a lui Şăineanu, dar se apropie, din cele mai multe puncte de vedere, ce lucrarea lui Resmeriţă, prezentată mai sus, şi chiar de marele dicţionar academic. Comparat cu versiunea anterioară, din 1909, începută în colaborare cu Ovid Densusianu, noul dicţionar se dovedeşte însă mai sărac : constatăm că s-a renunţat nu numai la multe abstracte verbale (abandonare, abonare, abordare, abrutizare, abrutizat etc.) ori la variante lexicale (abaciu, abar, obor, absentism), ci şi la unele cuvinte regionale (abager, abageresc, abagiubă, abăluţă, abrac) sau învechite (abai, abăioară) stricte. Confruntînd, de exemplu, primele patru pagini ale celor două versiuni, observăm că aceea din 1909 are în plus 27 de cuvinte şi variante lexicale. Faţă de 3 514 cuvinte-titlu (fără variante şi trimiteri), cîte numără litera A în prima versiune, în noul dicţionar se găsesc numai 3 029 de articole-titlu, ceea ce, pe întreg volumul, ar fi dus la apreciabile diferenţe cantitative. Din statistica întreprinsă de D. Macrea 2, rezultă că secţiunea elaborată de I. A. Candrea numără „43 269 cuvinte" 3. La prima vedere, această evaluare cantitativă pare a intra într-o oarecare contradicţie cu aceea făcută de Candrea însuşi. Se ştie că pe spaţiile marginale ale secţiunii apare tipărită, din 500 în 500 de cuvinte, indicaţia statistică cumulativă; potrivit acestei statistici4, dicţionarul explicativ ar număra 38 629 de cuvinte, cu aproape 5 000 mai puţine decît rezultă din evaluarea lui D. Macrea. Deoarece Candrea nu a inclus în statistica sa variantele şi dubletele lexicale, sîntem obligaţi să considerăm exactă numărătoarea lui D. Macrea. Puţine dicţionare explicative într-un singur volum se pot lăuda cu o asemenea listă de cuvinte. Recenzenţii au salutat în general cu căldură migala cu care au fost depistate şi incluse în opera lexicografică arhaismele şi regionalismele, precum şi grija deosebită acordată cuvintelor de mare circulaţie, dar au criticat fără excepţie aşa-zisul surplus de termeni neologistici reţinut în ea1. S-a afirmat chiar, din acest punct de vedere, că „folosindu-se de dicţionare franţuzeşti", lexicograful „a transpus pur şi simplu toate [s. n.] cuvintele pe care le-a găsit a-colo"2. Această obiecţie, astăzi cvasigenerală, ni se pare puţin întemeiată, întrucît autorul, vrînd să facă şi un dicţionar al limbii actuale, a trebuit să includă în el numeroasele şi rapidele achiziţii din primele decenii ale secolului nostru (mai ales din domeniul ştiinţelor), adică să facă un dicţionar de neologisme în interiorul dicţionarului explicativ general. Întoarcerea autorului cu faţa la prezent constituie în general o noutate şi, dat fiind scopul dicţionarului său, ea trebuie mai degrabă lăudată, cu toate abuzurile ce a generat. în orice caz, nu se poate în nici un fel demonstra că lexicograful ar fi transpus în dicţionar listele de cuvinte ale modelelor franţuzeşti, iar dintre abuzurile ce i-au fost imputate de recenzenţi observăm că foarte multe (de exemplu, clasament, abscisă, acuminat, alidadă, altern3) s-au consacrat în limba română, de la apariţia dicţionarului şi pînă astăzi. Comparată cu recentul Dicţionar de neologisme al lui Florin Marcu şi Constant Mâneca (ediţia a Il-a, Bucureşti, 1966), opera lexicografică a lui I. A. Candrea se dovedeşte pe alocuri destul de săracă din acest punct de vedere ; ceea 1 Ibidem. - Vezi. mai recent. D. Macrea, Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române, Bucureşti, 1965, p. 161. 3 Ibidem. 4 Sistemul este preluat întocmai din versiunea anterioară. 1 Vezi Ilie Bărbulescu, în Arhiva, XXXIX (1932), nr. 1—3, p. 96; S. Puşcariu, în Dacoromania, VII (1931—1933). p. 483 ; O. Densusianu, în Grai şi suflet, VI (1934), p. 361 ; Iorgu Iordan, Limba română contemporană, [Bucureşti], 1954, p. 134 ; Al. Graur, încercare asupra fondului principat lexical al limbii române, [Bucureşti], 1954, p. 36; D. Macrea, Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române, cit., p. 161. 2 A1. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, cit., p. 36. 3 Vezi I. Bărbulescu, în Arhiva, cit., p. 96. 108 109 ce se poate obiecta mai degrabă lucrării este faptul de a fi reţinut unele neologisme rare în dauna altora, mai; cunoscute, care n-au fost acceptate : de exemplu, figurează în lista de neologisme cedent, cloazon, iremisibil, dar lipsesc din ea ireal, ireverenţios, sadic, conferenţia sau concerta. Intocmindu-şi lista de cuvinte pe baza unui fişier bogat, adică pornind de la numeroase texte, I. A. Candrea ne-a putut oferi o lucrare amplă, în care prezenţa elementelor neviabile este cu totul secundară în întregul ansamblu, şi care satisface pînă astăzi pe cititori. Autorul a grupat variantele (lexicale şi de pronunţare) imediat alături de cuvîntul-titlu, dar cu alte caractere tipografice, pentru a realiza astfel şi vizual o ierarhie între forma-bază şi formele considerate secundare. Numărul de variante înregistrate depăşeşte pe acela din toate lucrările similare anterioare (cu excepţia versiunii neterminate, din 1909), fiind totuşi mai redus decît ne-am aştepta, dacă ţinem seamă de volumul materialului lexical pe care s-a construit lucrarea ; şi din necesităţi practice (publicului larg căruia îi este adresat dicţionarul), I. A. Candrea a simplificat realitatea, reţinînd doar variantele principale ale cuvintelor, adică acelea de circulaţie mai mare. Mai gravă ni se pare însă nu această selectare cît faptul că, pe alocuri, sub acelaşi cuvînt-titlu au fost grupate forme care, în realitate, sînt cuvinte independente : astfel, la acomodare (derivat verbal românesc) se află subsumate acomodaţie şi acomodaţiune (împrumuturi neologistice); la corpacă (împrumut) figurează şi corpănică (derivat în interiorul limbii române) etc. etc. Sistemul amintit (care ţine seamă de criteriul identităţii semantice, nu etimologice) continuă întocmai pe acela inaugurat în versiunea anterioară, dar el ni se pare inacceptabil într-un dicţionar care este şi etimologic. De altfel, în asemenea situaţii autorul a sacrificat cu totul indicaţia etimologică pentru cuvintele subsumate, ca şi cum ele ar avea origine comună cu a formelor principale. Noul dicţionar se deosebşte în mod sensibil de versiunea anterioară la indicarea domeniilor cărora le aparţin cuvintele. Indicaţiile abreviate de domeniu au fost înlocuite printr-un mare număr de simboluri conven- ţionale (în total, 85). Unii recenzenţi (printre ei, A. Philippide şi O. Densusianu) au criticat sistemul, conside-rîndu-1 greoi şi inexplicit; dimpotrivă, alţii (ca S. Puşcariu) l-au socotit potrivit, ba chiar „ingenios". Personal ni se pare că procedeul ales este foarte potrivit cu natura dicţionarului. Semnele convenţionale folosite sînt extrem de plastice, de pregnante, sugerînd precis domeniul respectiv : o notă muzicală, de exemplu, indică termenii sau sensurile aparţinînd muzicii; corpul unei nave identifică termenii din domeniul marinei, iar un plic terminologia poştală. Sistemul, aplicat îndeosebi la neologisme, îşi demonstrează utilitatea şi în alte două direcţii : pe de-o parte, el a adus unele economii de spaţiu, folosite la lărgirea secţiunii explicative ; pe de alta, prin pregnanţa sa, el facilitează aflarea sensului căutat în interiorul cuvîntului polisemantic. Autorul pare a fi folosit ca model, din acest punct de vedere, celebrul dicţionar Sachs-Villatte, cu care prezintă în orice caz asemănări certe. Tot prin semne convenţionale (acestea păstrate, cele mai multe, din versiunea anterioară) ne este arătată şi situaţia cuvintelor în raport cu limba literară : un cerc gol care precedă cuvîntul-titlu ori varianta indică regionalismele, o cruce simplă ori dublă arhaismele, un asterisc neologismele etc. Ca în versiunea din 1909, lexicograful adaugă, la cuvintele regionale, numeroase precizări spaţiale concrete asupra ariei, a extensiunii lor. Autorul arată în prefaţa dicţionarului (p. XI) că, datorită absenţei unor mijloace sigure de control (în primul rînd a unui atlas lingvistic), asemenea precizări s-ar putea dovedi cîteodată arbitrare. în pofida acestei rezerve, utilitatea lor, ca izvor de informaţie, se arată şi astăzi extrem de mare. Chiar Sextil Puşcariu declara că „în general... informaţiile" date de I. A. Candrea „asupra extensiunii şi circulaţiei cuvintelor sînt exacte şi mult mai complete decît la lexicografii anteriori" 1. Bogăţia semantică a articolelor din dicţionar este determinată în primul rînd de o remarcabilă bogăţie a bibliografiei folosite, în dublu sens : cantitativ şi calitativ. 1 S. Puşcariu, în Dacoromania, cit., p. 484. 110 111 Cele 450 000 de extrase din izvoare, pe care s-a construit în principal lucrarea, aparţin la 258 de titluri de opere, de toate tipurile şi din toate timpurile : texte populare şi culte, texte bisericeşti, beletristice şi ştiinţifice, glosare şi reviste etc. Spre a demonstra în mod mai convingător valoarea cantitativă a izvoarelor, ni se pare suficient să amintim faptul că A. Philippide începuse elaborarea marelui dicţionar academic cu o bibliografie de 199 de titluri (însumînd tot sub o jumătate de milion de extrase) şi că versiunea anterioară, din 1909, începută cu Ovid Densusianu, era înzestrată cu numai 151 de titluri. Sporul bibliografic evident adus de I. A. Candrea în noul dicţionar este reprezentat îndeosebi de scriitorii contemporani şi de culegerile folclorice ; astfel, dintre scriitorii români contemporani au fost introduşi D. Zamfirescu, Em. Gîrleanu, C. Sandu-Aldea, I. A. Bassarabescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, M. Sadoveanu, V. Demetrius, iar dintre folclorişti apar nume noi ca T. Bud, V. Păcală, N. Păsculescu, S. Liuba şi A. Iana, D. Furtună, P. Bîrlea, G. F. Ciauşanu. Interpretarea semantică a izvoarelor şi în general secţiunea explicativă constituie, după părerea noastră, partea cea mai solidă a dicţionarului. Ea a fost de altfel: apreciată favorabil de aproape toţi lingviştii români. Sextil Puşcariu afirma, de exemplu, că „un mare merit al dicţionarului lui Candrea îl formează definiţiile"1 ; Ovid Densusianu remarca sobrietatea şi limpezimea acestora*, iar Iorgu Iordan exactitatea lor3. Propunîndu-şi să ia în consideraţie (precum arată şi titlul lucrării) vocabularul „limbii române din trecut şi de astăzi", autorul a fost obligat, în consecinţă, să dea materialului lexical o organizare istorică ; aşadar, la cuvintele polisemantice el' stabileşte că va porni „de la sensul cel mai vechi, din care s-au dezvoltat treptat celelalte", iar nu de la „înţe-,; leşul cel mai comun" (prefaţa, p. XII). Structura generală: a părţii explicative reprezintă însă, de fapt, o preluare; a sistemului din versiunea de la 1909, începută cu Ovid; 1 Ibidem. 2 O. Densusianu, în Grai şi suflet, cit., p. 362. , 'Iorgu Iordan, Limba română contemporană citJ p. 134. • Densusianu : găsim în ea aceleaşi bogate ramificaţii semantice, mergînd adesea pînă la înregistrarea unor sensuri regionale ori arhaice rarisime, bazate pe un singur izvor ; aceleaşi definiţii explicite, sobre, exacte ; din păcate, chiar şi aceleaşi defecte, dintre care cel mai grav ni se pare a fi acela de a continua despicarea semantică a cuvintelor pe criterii predominant gramaticale, fapt ce conduce la înmulţirea excesivă a sensurilor şi la organizarea lor neistorică1. Noul dicţionar se deosebeşte totuşi de versiunea anterioară, în secţiunea explicativă, prin două fericite inovaţii. Mai întîi, Candrea a adăugat la barele transversale ce despărţeau, în prima versiune, sensurile cuvîntului polisemantic, numere de sens ; în acest fel, numeroase sensuri fals subordonate unui sens primordial au ieşit de sub tutela lui şi figurează în lucrare ca sensuri independente, cu egală îndreptăţire faţă de acela primordial2. In al doilea rînd, autorul are meritul de a fi îmbogăţit enorm sinonimia, aşa cum fusese ea concepută în versiunea anterioară ; îndeosebi sinonimia folosită la numele de plante şi de animale ne apare de o bogăţie excepţională. Faptul acesta are nevoie de unele explicaţii. Este cu totul necunoscută împrejurarea că I. A. Candrea a proiectat şi a lucrat mulţi ani la mai multe studii ample de terminologie populară, rămase (neterminate) în manuscris8. Manuscrisele sale vădesc o impresionantă perseverenţă în adunarea şi organizarea unui imens material lexical privind terminologia botanică şi zoologică. In această lumină, nu mai pare surprinzător faptul că tocmai numele de plante şi animale au căpătat în dicţionar 1 La ameliora, de exemplu, valoarea tranzitivă a verbului a fost izolată de cea reflexivă, sub alt sens, dar cu o definiţie aproape identică ; la mort, toate sensurile adjectivului au fost izolate de toate cele ale substantivului, deşi, în realitate, mai fiecare sens aparţinînd unei categorii morfologice se întrepătrunde cu un sens aparţinînd celeilalte categorii. 2 Aplicat exhaustiv, criteriul exclusiv al numerotării generează, e adevărat, o eroare opusă, deşi mai puţin gravă: eliminarea totală a sensurilor real subordonate din interiorul cuvîntului polisemantic. 3 Se găsesc la Biblioteca de lingvistică a Facultăţii de limbă şi literatură română din Bucureşti. o mare extensiune în ceea ce priveşte sinonimia, şi o tratare de o siguranţă fără precedent. In privinţa bogăţiei semantice, dicţionarul lui I. A. Candrea rivalizează în multe cazuri cu cel academic, elaborat sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Iată doar cîteva exemple semnificative, culese aproape la întîmplare1 : Dicţionarul Academiei Dicţionarul lui l. A. Gandrea CLAPA 6 sensuri 8 sensuri CLAR 8 sensuri 6 sensuri CLARITATE 3 sensuri 3 sensuri CLASA 2 sensuri principale 2 sensuri CLASA 6 sensuri principale 7 sensuri CLASIG 3 sensuri principale 6 sensuri GLATI 21 sensuri principale 9 sensuri GLATINA 10 sensuri principale 7 sensuri Ca şi în versiunea anterioară, definiţiile unor cuvinte (concrete) sînt însoţite de ilustraţii. în noul dicţionar numărul ilustraţiilor este însă cu mult mai mare2, iar, pe de altă parte, ele reprezintă un evident progres din punct de vedere al realizării ştiinţifice şi artistice. Ilustraţiile servesc în mod efectiv şi sistematic la precizarea sau la completarea definiţiei, şi justifică epitetul de „enciclopedic" ce s-a dat dicţionarului. Definiţiile sînt în multe cazuri urmate de citate. în comparaţie cu lucrarea lui Şăineanu, în noul dicţionar constatăm o serioasă creştere a numărului de citate, dar mai ales o creştere a ponderii citatelor din texte faţă de cele personale. Dimpotrivă, faţă de versiunea din 1909 se observă o scădere a numărului de citate, precum şi o reducere a volumului fiecăruia în parte. De fapt, această reducere globală ni se pare într-un fel justificată, de vreme ce în nici una dintre cele două versiuni autorii nu şi-au propus să urmărească şi să ilustreze prin izvoare istoria 1 Am ales totuşi pentru confruntare o fasciculă din DA apărută în 1931, anul apariţiei dicţionarului lui I. A. Candrea, spre a avea materiale perfect contemporane. 2 La litera A, de exemplu, se găsesc 281 de ilustraţii, faţă de 131, în versiunea din 1909. In întreaga secţiune a lui I. A. Candrea apar 5 383 de ilustraţii în text. 114 cuvintelor şi a sensurilor înregistrate. Izvoarele citate au în dicţionar rolul exclusiv, pe care şi-1 îndeplinesc în mod excelent, de a dovedi existenţa sensurilor definite, adesea completînd-o. A crescut calitatea citatelor alese din texte, în comparaţie cu lucrările similare anterioare, lexicograful manifestînd o deosebită grijă în operaţia de selectare : s-au folosit citate limpezi, caracteristice, frumoase. Aşa cum am arătat în treacăt şi mai sus, numărul citatelor, acceptarea sau excluderea lor depind într-o mare măsură de locul ocupat de cuvinte în ansamblul vocabularului : ele sînt mai frecvente la cuvintele polisemantice (ajutînd la delimitarea mai clară a sensurilor) şi, în general, la cuvintele din fondul principal lexical, şi mai rare la neologisme (în primul rînd la termenii ştiinţifici), unde adesea au fost substituite prin exemple redacţionale, personale. Notăm faptul că citatele redacţionale, de obicei foarte scurte, indică îmbinările de cuvinte mai frecvente în care apare cuvîntul-titlu (de exemplu, la un sens al lui echipa, ~ soldaţii; la sensul economic al lui echilibru, ^ l bugetului ; la echidistant, două drepte paralele sînt <— e etc). în sfîrşit, amintim că lexicograful a indicat pe autorii citatelor din izvoare, dar fără a trimite exact la text, ediţie şi pagină. Lucrarea elaborată de I. A. Candrea este bogat înzestrată cu unităţi frazeologice (proverbe, sintagme, locuţiuni, expresii). Faţă de versiunea anterioară, lucrarea reprezintă totuşi un regres cantitativ : obligat de economia lucrării, autorul a eliminat unele îmbinări stabile de cuvinte care i s-au părut mai puţin cunoscute. Definirea unităţilor frazeologice înregistrate este în general remarcabilă, concentrată dar explicită, şi de obicei urmată de fericite contexte ilustrative din izvoare. Surprind însă unele inconsecvenţe în organizarea semantică a acestui amplu material lexical : locul ocupat de unităţile frazeologice în interiorul articolului nu se bazează întotdeauna pe principiul ferm al gradului de înrudire semantică între acestea şi un sens general din care ele s-au dezvoltat ; dacă, de exemplu, la un cuvînt ca aghios („cîntare bisericească..."), izolarea sub sens independent a expresiei a trage la aghioase pare întru totul justificată, datorită evoluţiei semantice a expresiei, ea ne apare neconvingătoare, 115 ba chiar forţată, la cuvinte ca aparenţă sau arestare, în-trucît unităţile frazeologice în aparenţă, a salva aparenţele, mandat de arestare, înregistrate aici sub diviziuni numerice aparte, reprezintă în realitate deplasări semantice minore faţă de sensul general al cuvintelor respective, care impuneau subsumarea lor în cadrul sensului general, în orice caz, rămîne dominantă în această secţiune bo- § găţia materialului şi explicarea lui exactă. Din ambele puncte de vedere, lucrarea rămîne pînă astăzi extrem de utilă, nefiind depăşită decît de marile dicţionare academice din secolul nostru. Fiecare articol din dicţionarul lui I. A. Candrea cuprinde şi o secţiune etimologică. Autorul arată în prefaţa lucrării că a dat numai indicaţiile etimologice „sigure" (p. XIII). Absenţa lor la unele cuvinte arată, iarăşi după propria mărturisire a lexicografului (ibidem), originea necunoscută sau dubioasă a acestora. Din fericire, delimitarea netă propusă nu a fost întru totul respectată, astfel că lucrarea conţine totuşi numeroase sugestii etimologice acolo unde nu s-a putut stabili o soluţie certă. Autorul a fixat trei tipuri principale de indicaţii etimologice : la cuvintele vechi (moştenite sau împrumutate), s-a arătat de obicei atît limba de origine cît şi forma etimonului; la împrumuturile mai recente (prin excelenţă la neologisme), indicaţia limbii de origine nu este urmată de aceea a formei etimonului decît atunci cînd se consideră (pe drept ori nu) că acesta ar avea o formă prea diferită de a cuvîntului românesc ; în sfîrşit, la derivatele pe teren românesc se arată (la sfîrşitul definiţiei sau chiar în corpul ei, cu caractere spaţiate) cuvîntul-bază din care acestea provin, nu şi afixele derivative. Sistemul adoptat de I. A. Candrea în secţiunea etimologică diferă în mod sensibil de acela din versiunea anterioară, în care ea avea fără excepţie un loc stabil ( la sfîrşitul articolelor) şi în care se indica întotdeauna atît limba de origine cît şi forma j etimonului. Secţiunea etimologică a dicţionarului elaborat de I. A. Candrea a stîrnit, printre specialiştii din epocă, reacţii contradictorii. Unii recenzenţi, printre care O. Densusianu, deşi propun unele completări şi rectificări la explicaţiile [ date, consideră că în general „partea etimologică dă esen- ţialul după cercetările de pînă acum"1 ; alţii (de exemplu, S. Puşcariu, I. Bărbulescu, A. Scriban) reproşează, dimpotrivă, autorului tocmai faptul că nu a luat în consideraţie toate contribuţiile disciplinei de pînă la data apariţiei dicţionarului. Dar astăzi autorul pare compromis ca etimolog în primul rînd datorită părerii, am zice unanim acceptate, potrivit căreia el ar fi acordat filierei franceze un credit atît de nelimitat încît a trecut în dicţionarul său „ca franţuzeşti fel de fel de cuvinte de altă origine"2. Sînt oare atît de mari abuzurile lexicografului înaintaş la stabilirea etimologiei neologismelor ? Un prim fapt preliminar ar putea să demonstreze contrariul : dacă apelăm la statistica lexicală comparativă pe origini întocmită de D. Macrea, pe baza dicţionarului lui I. A. Candrea şi a Dicţionarului limbii române moderne (Bucureşti, 1958), constatăm că în cel dintîi se află explicate prin franceză numai 29,69o/0 din cuvintele înregistrate, iar în cel de-al doilea, 38,42o/03. Desigur, serioasa diferenţă procentuală între cele două dicţionare este explicabilă, măcar în cea mai mare parte, prin eliminarea din cel din urmă a multor arhaisme şi regionalisme existente în cel dintîi, precum şi prin înregistrarea, în cel de-al doilea dicţionar, a numeroase achiziţii neologistice pătrunse ori consacrate în limba română abia în ultimul sfert de secol, mai toate de origine franceză. Comparaţia arată în orice caz în mod clar că proporţiile influenţei franceze asupra vocabularului limbii române sînt pur şi simplu impresionante şi că acest fapt obiectiv nu poate fi contestat şi nici subevaluat. Se poate aduce, desigur, drept contraargument la demonstraţia de mai sus faptul că izvorul lexicografic ales pentru confruntare de D. Macrea, în speţă Dicţionarul limbii române moderne, ar exagera el însuşi, în secţiunea etimologică, filiera franceză. Spre a preîntîmpina o asemenea obiecţie, ne-am propus să completăm datele statistice citate cu acelea pe care ni le oferă recentul Dicţionar al limbii române (tomul VI, serie nouă, Bucureşti, 1 O. Densusianu, în Grai şi suflet, cit., p. 362. 2 A1. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, cit., p. 35. 3 D. Macrea, Probleme de lingvistică română, Bucureşti, 1961, p. 31—32. 117 116 1965 ş. u.), lucrare monumentală care reprezintă în cel' mai înalt grad orientarea ştiinţifică modernă în privinţa originii neologismelor. Din cele 162 de împrumuturi mai recente ale limbii române, înregistrate ca articole-titlu în prima fasciculă a acestui dicţionar (porţiunea M-Man-dră), 113 au etimon francez exclusiv, iar 25 indicaţie etimologică multiplă în care una dintre limbile considerate furnizoare este cea franceză. Aşadar, circa 85"/o dintre neologismele româneşti ale fasciculei apar explicate exclusiv (sau şi) din franceză, situaţie statistică întru totul înrudită cu aceea pe care o găsim în dicţionarul lui I. A. Candrea. Ceea ce se poate reproşa cu adevărat lexicografului înaintaş, în privinţa etimologiei neologismelor, este tendinţa sa de a le explica, aproape fără excepţie, dintr-o filieră unică, cel mai adesea franceză. Reducerea etimologiei multiple la o etimologie unică, prin urmare valabilă doar parţial, iată care ni se pare slăbiciunea principală a lucrării, în secţiunea discutată. Deşi cu această importantă eroare de concepţie (la care s-ar putea adăuga şi altele, secundare, toate rezultate din necesităţi de economisire a spaţiului), secţiunea etimologică a dicţionarului are şi astăzi, după părerea noastră, o valoare cu totul remarcabilă. Cel puţin egală, sub raport calitativ, aceleia realizate de Şăineanu, ea o întrece net pe aceasta din punct de vedere cantitativ : puţine cuvinte au rămas neexplicate etimologic în noua operă lexicografică, iar, pe de altă parte, lista ei de cuvinte fiind cu mult mai bogată decît a predecesorului, numărul etimologiilor ne apare, în consecinţă, impunător. Pentru â putea aprecia şi mai exact valoarea secţiunii etimologice din dicţionarul lui.I. A. Candrea, am întreprins cîteva sondaje comparative cu ajutorul vechiului Dicţionar al Academiei, publicat sub conducerea lui Sextil Puşcariu ; confruntarea celor două opere lexicografice ne-a furnizat date foarte convingătoare în sprijinul părerii noastre. De exemplu, în porţiunea leş-lipi1, din 200 de cuvinte comune în cele două lucrări, la 180 găsim etimologii identice sau asemănătoare (printre cele cu etimologie identică cităm pe leşie, lesne, lest, letargie, letcă, letopiseţ, leu, leucă, levant, levent, libadea, libert, libov-nic, libuţ, lichea, lichefia, licurici, licurin, ligă, lighean, lighioană, lilie, liliom, limbric, limoniu, limpede, limpi, linariţă, lindină, Unge, lingură, linguşi, liniatură, linoleum, linotip, lipcan etc. etc, cuvinte, după cum se vede, de origini foarte diverse). Mai mult decît atîta : pentru cei 20 de termeni în care soluţiile etimologice diferă radical în cele două opere, explicaţiile lui Candrea par în cîteva cazuri mai convingătoare, fiind chiar preferate de unele dicţionare româneşti ulterioare1. Aşadar, putem considera că peste 90o/0 din cuvintele înregistrate de I. A. Candrea în dicţionarul său au primit o etimologie corectă ori măcar acceptabilă. Prin aceasta, lucrarea se dovedeşte şi astăzi extrem de utilă. în mod global, meritele lucrării copleşesc erorile sale. La apariţia dicţionarului, Sextil Puşcariu afirma cu toată convingerea că „partea lucrată de Candrea este o operă de mare valoare [s. n.], cum nici nu era altfel de aşteptat de la eminentul savant şi marele muncitor care a scris-o"2. La rîndul său, A. Scriban, alt remarcabil lexicograf, considera că lucrarea i-a produs „o mare impre-siune" şi că ea „reprezintă un progres în ştiinţa românească"3. Iorgu Iordan recunoaşte că dicţionarul lui Candrea „posedă calităţi remarcabile"4, iar D. Macrea că avem a face cu „opera cea mai de seamă a lui I. A. Candrea,... un impresionant exemplu de muncă, răbdare şi ştiinţă"5. De acord cu toţi aceşti preţuitori ai lucrării, cre- Am ales în mod special pentru confruntare o fasciculă a dicţionarului academic apărută după lucrarea lui I. A. Candrea, pentru a elimina orice presupunere de influenţă inversă. 118 1 De exemplu, Dicţionarul limbii române moderne, cit., adoptă, la cuvinte ca leşina, liceal, lihăi, lin s. n.. linie, liotă, lipan „plantă", etimologiile propuse de Candrea, nu de dicţionarul academic. 2 S. Puşcariu, în Dacoromania, cit., p. 486. 3 A. Scriban, în Arhiva, XLI (1934), nr. 3—4, p. 131. 4 Iorgu Iordan, Limba română contemporană, cit., p. 134. 5 D. Macrea, Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române, cit, p. 160. 119 dem, repetînd o concluzie formulată mai sus, că I. A. Candrea a dat patrimoniului lingvisticii româneşti cea mai importantă operă lexicografică individuală. Din păcate, aşa cum am afirmat deja în treacăt, nu putem trage aceleaşi concluzii favorabile şi asupra părţii enciclopedice propriu-zise a dicţionarului, cea a numelor proprii, elaborată de Gheorghe Adamescu. Mai toţi specialiştii de prestigiu care au studiat sau consultat dicţionarul în totalitatea lui au considerat, pe bună dreptate, că partea a doua este net inferioară părţii dintîi, deşi, cel puţin pentru realităţile străine, pretenţiile enciclopedice ale lucrării ar fi putut fi satisfăcute cu uşurinţă, prin compilarea atentă, măsurată a unor bune izvoare existente. Este adevărat, faţă de partea enciclopedică similară din dicţionarul lui Şăineanu contribuţia lui Adamescu reprezintă mari progrese cantitative. Aceste progrese se vădesc atît în lista de cuvinte (circa 12 000 de articole-titlu, faţă de circa 7 000, la Şăineanu) cît şi, poate mai ales, în volumul sporit acordat cuvintelor înregistrate. Adăugind la texte numeroase ilustraţii, tabele, planşe ori hărţi, Adamescu a accentuat astfel, în comparaţie cu predecesorul citat, caracterul enciclopedic al întreprinderii sale. Spre lauda lui, autorul s-a străduit să dea în lucrare o mult mai mare pondere realităţilor româneşti, precum şi celor străine strîns legate de patria noastră. Spre a nu da decît un exemplu semnificativ, observăm că în noua operă lexicografică figurează toate comunele româneşti cu o populaţie de peste 2 000 de locuitori. Iarăşi spre deosebire de predecesor, Adamescu a deschis porţile lucrării şi personalităţilor în viaţă, dar pe baza unor criterii prea restrictive şi adesea subiective. Exploatînd calitatea sa predominantă de bibliograf, autorul a avut veleitatea de a oferi cititorilor lista principalelor opere ale personalităţilor româneşti, aceea a traducerilor româneşti din operele personalităţilor străine şi, în general, date bibliografice bogate. In enormele lacune ale acestor date bibliografice informative se constată însă şi un prim mare viciu al lucrării. Să exempli- ficăm afirmaţia noastră pe baza listei (în intenţia autorului, exhaustivă) a dicţionarelor româneşti, întocmită de Gh. Adamescu la pagina 1608 a lucrării sale : în această listă figurează un singur lexicon slavo-român, un singur dicţionar de neologisme, din ea lipsesc nume celebre ca R. de Pontbriant, H. Tiktin ş. a., dar apar, în schimb, autori minori etc. etc. Lacunele amintite sînt aşadar agravate şi de împrejurarea că foarte adesea datele şi faptele esenţiale au fost substituite prin altele fără importanţă. Sîntem însă de acord cu S. Puşcariu că nu lipsa datelor esenţiale constituie scăderea cea mai gravă a lucrării, ci prezenţa multora eronate1. într-adevăr, se poate spune fără exagerare că lucrarea este împînzită de erori care, în ultimă instanţă, pun sub semnul întrebării însăşi valoarea ei generală de izvor informativ. Nu ne referim aici la date sau fapte controversate, asupra oărora n-ar exista un punct de vedere unanim, ci la unele absolut sigure, chiar contemporane autorului sau la îndemîna sa, dacă le-ar fi consultat sistematic din izvoare. Dacă ne întoarcem iarăşi la lista amintită de dicţionare, observăm că multe dintre datele de apariţie indicate de autor, probabil din memorie, trebuie respinse ca inexacte sau incomplete. Spre a nu da decît un exemplu revelator, arătăm că data apariţiei Dicţionarului etimologic al limbii române, elaborat de propriul său colaborator I. A. Candrea împreună cu O. Densusianu, e fixată în 1907, dar aceeaşi lucrare apare datată, în articolul închinat lui I. A. Candrea, între 1910 şi 1914, nefiind în nici un fel datată în articolul despre O. Densusianu2. O ultimă eroare importantă a lucrării rezultă din concepţia autorului de a prezenta faptele, personalităţile, operele etc. aşa-zicînd strict „obiectiv" (v. prefaţa, p. XVI), adică prin renunţarea la analiză, interpretare şi ierarhizare. Cu o asemenea metodă de lucru, în realitate obiectivistă, s-a ajuns la o lucrare strict factologică, în care domneşte o aproape deplină uniformizare a materialului înregistrat. Victor Babeş devine în dicţionar un oarecare „medic român", cu multe studii în străinătate şi 1 S. Puşcariu, în Dacoromania, cit, p. 487. 1 In realitate, dicţionarul a apărut între anii 1907 şi 1914. 120 121 cu diverse funcţii în ţară, care a publicat „în reviste străine şi în buletine speciale rezultatele cercetărilor sale" ; Shakespeare, celebrul Shakespeare, a fost un „actor şi autor dramatic englez" cu o identitate „foarte discutată" şi din opera căruia s-au făcut „traduceri româneşti numeroase", enumerate ca atare (cu lipsuri cantitative şi cu erori de datare). In concluzie, deşi reprezintă un oarecare progres faţă de întreprinderea similară a lui L. Şăineanu, opera enciclopedică a lui Gh. Adamescu nu satisface astăzi şi n-a putut satisface nici la data apariţiei sale : izvor de informare nesigur, cu numeroase date eronate, cu absenţa altora importante şi cu un mod de prezentare a faptelor nediferenţiat, strict factologic, lucrarea rămîne net inferioară atît Enciclopediei române, care apăruse, cu trei decenii în urmă (1898—1904), la Sibiu, sub conducerea lui C. Diaconovich, cît şi enciclopediei Minerva, publicată la Cluj, în anul 1929. 5. Activitatea lexicografică a lui August Scriban Profesorul ieşean August Scriban a avut o activitate lingvistică şi filologică în general modestă. Autor al unei Ortografii româneşti (1912) în care preconiza scrierea fonetică integrală, al unei gramatici incomplete şi puţin cunoscute (din 1925), el a rămas cunoscut în istoria disciplinei prin numeroasele contribuţii etimologice răspîn-dite în periodicele vremii (îndeosebi în Arhiva ieşeană), dar mai ales prin Dicţionaru limbii româneşti (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, pro-vincializme), apărut la Iaşi, în anul 2939. Acest dicţionar are o lungă şi sinuoasă istorie. Concretizarea lui, izbutită în urma unor eforturi de nedescris, face din Scriban un exemplu de excepţională perseverenţă şi pasiune. Ideea elaborării unei asemenea opere lexicografice a încolţit în mintea autorului încă la sfîrşi-tul secolului trecut, pe cînd era elev al liceului din Galaţi (v. Precuvîntarea la dicţionar, p. 13). Adînc impre- sionat de celebrul Petit Larousse Mustre, precum şi de Noul dicţionar francez ilustrat, publicat de A. Gazier în 1887 (şi din care, în anul următor, aveau să apară nu mai puţin decît cinci noi ediţii), Scriban ia hotărîrea de a iniţia şi pentru limba română p întreprindere similară. Punerea în practică a acestei hotărîri începe însă abia în 1903, după ce autorul obţinuse, la Halle, titlul de doctor pe baza unei teze de prozodie românească (Hiatus, Elision und Synaldphe im rumănischen Vers, Halle a. S., 1903). In anul 1907, Scriban comunică publicului intenţia sa : în revista Arhiva (XVIII, 1907, nr. 11, p. 483—484), el demonstrează necesitatea elaborării unui dicţionar explicativ românesc pentru „marele public", în esenţă o versiune independentă şi „ameliorafa" a dicţionarului publicat de Şăineanu, informează că a ajuns cu redactarea unui asemenea dicţionar pînă la jumătatea literei / şi oferă, în încheiere, cîteva mostre de articole elaborate, de la litere diverse. Din aceste mostre ne dăm cu uşurinţă seama că autorul avea o concepţie de lucru fermă, unitară. Faţă de versiunea tipărită a lucrării, articolele de probă publicate în 1907 sînt însă mai sărace, mai puţin întinse. Pe de altă parte, intenţia declarată din 1907 de a adăuga operei lexicografice şi o secţiune a numelor proprii, ca în Micul Larousse1, nu s-a realizat în versiunea tipărită, rămasă în exclusivitate un dicţionar al cuvintelor comune. In anul 1912 stadiul lucrărilor era foarte avansat : autorul se afla cu redactarea la ultima pătrime a literelor S şi Ş2; el ne oferă din nou cîteva articole-model, de această dată mult mai apropiate în comparaţie cu versiunea definitivă. Atunci se comunică cititorilor că dicţionarul „va avea figuri (ca Larousse)" s, intenţie nerealizată nici ea în lucrarea publicata. Prima redactare a dicţionarului este terminată în anul 1913 ; tot atunci Scriban o pune la dispoziţia Academiei, spre publicare, iar în anul următor o înaintează, în acelaşi scop, Ministerului Instrucţiunii. Referenţii conchid 1 Ibidem, p. 484. 2 Arhiva, XXIII (1912), p. 386—387. 3 Ibidem, p. 386. 122 123 că opera lexicografică e „de foarte mare valoare" 1, dar instituţia n-o poate tipări, din lipsă de fonduri. în aşteptarea unei soluţii care întîrzia, autorul îşi reia lucrarea şi o supune, începînd din 1913, unei serioase vizii şi îmbogăţiri, care avea să dureze, cu cîteva întreruperi, aproape un deceniu. în 1923 el face o nouă şi zadarnică încercare de a o publica2. Aşa cum am spus, dicţionarul se va tipări abia în anul 1939, la 36 de ani de la începerea lui şi la peste un deceniu şi jumătate de la definitivarea redactării iniţiale. La vîrsta de 67 de ani, August Scriban şi-a văzut în sfîrşit încununată munca lexicografică de o viaţă. Autorul s-a străduit să facă din opera sa „o armă de propagandă pentru răspîndirea limbii şi culturii româneşti" 3. „Scopul meu — afirmă Scriban în Precuvîntarea dicţionarului — e să dau românului o carte care să-1 facă mai cult şi să-i dezvolte conştiinţa naţională, iar numeroşilor străini care... vor să înveţe româneşte să le dau o carte care să le arate adevărata limbă românească" (P. 16). Lexicograful şi-a alcătuit lista de cuvinte cu mijloace proprii, pe baza materialului adunat de el-însuşi, timp de decenii, din izvoare extrem de variate : scrise (culte şi populare, vechi şi noi), orale (informaţii şi comunicări obţinute de la elevi şi cunoscuţi) sau directe (adică provenite din propria sa experienţă)4. Dacă analizăm bibliografia lucrării (în care figurează 121 de autori şi de colecţii), observăm că ea este, global, inferioară atît cantitativ cît şi calitativ aceleia folosite de I. A. Candrea pentru dicţionarul său. Mult ameliorată faţă de opera similară a lui L. Şăineanu, bibliografia noului dicţionar n-a reţinut totuşi izvoare de primă importanţă, existente la Candrea (de exemplu, Palia de la Orăştie, Biblia de la 1 Precuvîntarea la dicţionar, cit., p. 14 2 Arhiva, XXX (1923), p. 395—398. 3 Precuvîntarea la dicţionar, cit., p. 16. 4 I o r g u Iordan, Dicţionaru limbii româneşti, în Buletinul Institutului de filologie română „Alexandru Philippide", VII—VIII (1940—1941, p. 350. 124 1688, autori ca Antim Ivireanu, I. Ghica, B. P. Hasdeu, I. Slavici), sacrificate în favoarea altora minore (I. Chiru-Nanov, I. Iovescu, Adela Xenopol) ; culegerile de folclor şi literatura ştiinţifică (în sensul cel mai larg) sînt de asemenea insuficient reprezentate. în schimb, colecţiile de periodice (de tot felul) sînt puse la contribuţie într-o măsură mult mai mare decît la predecesor, iar informaţia populară, regională, familiară, argotică — obţinută mai ales pe cale orală, directă — se dovedeşte în general remarcabilă. Evaluarea cantitativă a listei de cuvinte din dicţionar ne arată că Scriban ocupă un loc intermediar între L. Şăineanu şi Al. Resmeriţă, pe de o parte, şi I. A. Candrea, pe de alta : mai bogată decît dicţionarul lui Resmeriţă şi mult mai bogată decît acela al lui Şăineanu, opera lexicografului ieşean rămîne destul de serios în urma lui Candrea în privinţa numărului de cuvinte înregistrate. Faţă de cele peste 43 000 de cuvinte, aflate în dicţionarul predecesorului imediat, Scriban n-a putut înregistra în lucrarea sa decît circa 38 000 de cuvinte. Numărarea exhaustivă a cuvintelor de la primele două litere ale alfabetului, însoţită de numeroase alte sondaje la litere diverse, ne-au condus la concluzia de mai sus. Astfel, literele A şi B numără, în dicţionarul lui I. A. Candrea, 5 950 de cuvinte, iar în acela al lui Scriban, 5 118 cuvinte. Diferenţa cantitativă, în defavoarea lui Scriban, se explică mai ales pe seama neologismelor. Deşi a înregistrat numeroase împrumuturi recente şi chiar barbarisme (de tipul lui abaliena, abalienaţiune, abera, abitual, abominaţiune, faga, falcon, falconerie, fanşon, janşonetă, neexistente la, Candrea), lista de neologisme a lui Scriban este net inferioară în comparaţie cu a predecesorului imediat, şi pe alocuri pare surprinzător faptul că autorul a preferat unele împrumuturi recente extrem de rare altora curente (lipsesc, de exemplu, din dicţionarul lui Scriban, cuvinte ca edilitar, educator, eghilet, electrifica, electrolit, electron, elicoidal, emotiv, emotivitate, encefalită etc. etc, toate înregistrate de Candrea). Mult mai cuprinzătoare şi mai sigură este atitudinea lui Scriban faţă de vocabularul popular, regional, familiar, argotic şi chiar faţă de cel arhaic : se vede clar că aici el nu şi-a pus problema selectării, ci doar aceea a depistării; mai tot ce a găsit în izvoare sau a aflat în afară de ele din aceste sectoare lexicale a fost introdus în dicţionar. Sub acest aspect, dicţionarul lui Scriban nu are precedent printre operele lexicografice de acelaşi tip. Arhaisme ca blăznie, blendău (numai la Cantemir), blîdnic (numai la Dosoftei), regionalisme ca blangoci, blaznic, bleaz, blendina, bleoşteoraie, blescote etc. etc, înregistrate de Scriban, lipsesc de la Candrea, ba uneori chiar din Dicţionarul Academiei. Semnalăm, în sfîrşit, că lexicograful ieşean a inclus în lista de cuvinte şi unele elemente de compunere, prefixaşi sufixe, fapt care constituie o concesie de tip enciclo pedic. Cuvîntul-titlu (la care se indică accentul şi chiar dubletele de accentuare) este însoţit de variantele sale lexicale. Inregistrînd o bogăţie excepţională de variante lexicale, dicţionarul lui Scriban nu are egal, din acest punct de vedere, printre dicţionarele explicative româneşti într-un singur volum. Am putut număra 7 variante la gă-lămoz, 6 la fierăstrău, 5 la ghemotoc, cîte 4 la bogasiu, ghiorlan, hulube), cîte 3 la bogaz, glugă, hanger, jimblă etc. etc. Variantele lexicale nu au un loc stabil în cadrul articolelor : după criterii adesea întîmplătoare, autorul le-a grupat cînd la începutul articolului, imediat după forma-titlu, cînd la sfîrşitul lui, iar adesea le-a dispersat, în acelaşi articol, în ambele locuri arătate. Mai grav ni se pare însă faptul că lexicograful a adunat (ca şî 1. A. Candrea) într-un articol unic forme care, în realitate, sînt cuvinte independente (apostolic şi apostolicesc, dumbrăveancă şi dumbrăvioară, farfurioară şi farfuriuţă, îndrăgosti şi îndrăguli, fercheteu şi brighidău). Apreciind lucrurile global, constatăm că însuşirile dicţionarului la această secţiune covîrşesc scăderile ei. Ca şi lucrarea, analizată, a lui Al. Resmerită (şi în realitate înaintea ei, dacă ţinem seama de data cînd Scriban îşi terminase dicţionarul), noua operă lexicografică acordă o deosebită importanţă etimologiei. Secţiunea etimologică a fost plasată înaintea celei explicative şi a căpătat o extensiune neobişnuit de mare. Autorul însuşi recu- noştea ca a insistat „foarte mult asupra etimologiilor" 1, pe care le-a reluat mereu, pînă la tipărirea dicţionarului. August Scriban a exploatat din plin, în dicţionar, lunga serie de contribuţii etimologice pe care le publicase în revistele vremii. Astăzi această secţiune se bucură de a-precieri mai mult decît favorabile2, fiind adesea opusă aceleia corespunzătoare din dicţionarul lui I. A. Candrea. Personal, credem însă că această apreciere este departe de a fi întemeiată. în pofida unor calităţi evidente, îndeosebi la termenii regionali, secţiunea etimologică a dicţionarului lui Scriban ne apare astăzi net depăşită, utilă în ultimă instanţă doar ca material informativ brut, care trebuie mereu selectat, corectat şi chiar completat. Care sînt, pe scurt, principalele trăsături distinctive ale secţiunii ? în ea apar sistematic atît indicaţia limbii de origine, cît şi formele etimonului; indicaţia etimologică multiplă, atît de rară în opera lui Candrea, ctevine extrem de frecventă în dicţionarul lui Scriban ; la cuvintele moştenite din latină şi la cele împrumutate din vechea slavă, lexicograful apelează des la paralelele din limbile romanice şi slave, spre a-şi susţine etimonul; numărul cuvintelor fără etimologie este foarte redus, curajul lexicografului de a explica mai totul dovedindu-se pe alocuri fertil3 ; autorul adaugă la etimon şi traducerea sa, atunci cînd sensul termenului românesc nu se suprapune exact peste cel etimologic ; adesea a fost dată nu numai etimologia directă, ci şi cele indirecte, cercetarea mergînd uneori în urmă pînă la veriga iniţială a lanţului etimologic4. A-jungem astfel la limita dintre însuşirile şi scăderile lucrării. în mod paradoxal, constatăm că numeroase defecte ale dicţionarului provin din prelungirea excesivă, dincolo de limitele necesare sau îngăduite, a unor principii altfel 1 Precuvîntarea la dicţionar, cit., p. 15. 2 In Arhiva, XLVI (1939), p. 302 se consideră că partea etimologică a dicţionarului este „deosebit de preţioasă", iar în Dicţionarul enciclopedic român, voi. al IV-lea, Bucureşti. 1966. P. 341 se afirmă că dicţionarul lui Scriban este „folosit şi astăzi, nai ales pentru etimologii" [s. n.]. 3 Iorgu Iordan, Dicţionaru limbii româneşti, cit., p. 351. 4 La abanos, de exemplu, explicat din limba turcă, se arată că termenul turcesc provine din persană şi arabă, că în acestea el este de origine greacă, iar în greacă de origine ebraică. 126 127 lăudabile în sine. Astfel, principiul etimologiei multiple, atît de apreciat la lexicograful ieşean, devine prin aplicare excesivă un viciu al operei sale, în măsura în care în ea au fost puse pe acelaşi plan, într-o enumerare unică, sursele etimologice directe şi cele indirecte : substantivul abate, de exemplu, apare explicat deopotrivă din italiană, latină şi greacă veche ; faraon, din turcă, arabă, neogreacă şi sîrbă ; caval, din turcă, albaneză şi bulgară etc etc. Nefăcînd o distincţie tehnică netă între etimonul pro-priu-zis şi reflexele sale din diverse limbi străine, autorul îşi derutează cititorii, obligîndu-i, dacă pot, să aleagă ei | din mulţime acest etimon. Tot exagerată se dovedeşte şi indicarea paralelor romanice şi slave, căci ea s-a dat a-desea în cazuri absolut inutile, adică şi atunci cînd etimologia directă era certă şi prin urmare nu avea nevoie de justificări suplimentare. Deşi numărul cuvintelor care n-au primit explicaţie etimologică este extrem de redus, surprinde faptul că printre ele apar unele a căror origine sigură, ca derivate pe teren românesc sau ca împrumuturi recente, nu putea da naştere la îndoieli (aboliţionist, abonat, abstenţionist, abureală, amidă, anacreontic, anafilactic, apus, ebonită, ebraist, ebraizm, electromagnet, electromagnetizm, electrometru, electromotor, fanariot, fandoseală etc. etc). Mult mai gravă ni se pare eroarea autorului de a considera drept etimoane directe exclusive ale unor cuvinte, verigi etimologice în realitate indirecte. Datorită răsturnării raportului real dintre etimonul direct şi cel indirect, mase întregi de neologisme apar explicate, de exemplu, direct şi exclusiv din greaca veche, prin eliminarea limbii moderne intermediare care ne-a furnizat de fapt împrumutul (anabaptizm, anabaptist, anaco-lut, anacronizm, anadiploză, anaerobiu, anafilaxie, anaglifă, anagogică, analgezie, analitic, emoptizie, emoragie, emoroid, emostatic, emplastru, encefal, farmaceutic, farmacologie, farmacopee etc. etc). Tendinţei uneori excesive de a explica prin franceză, caracteristică lui Candrea, Scriban îi opune una cu mult mai netă : supraevaluarea limbii latine ca sursă de împrumut pentru limba română, într-adevăr, lexicograful explică exclusiv prin latina savantă sute de neologisme româneşti (de exemplu, abdominal, abductor, egoism, egoist, egotist, fracţiune, fragil, frag- ment, fratern, fratricid, frigorific, frugal, frustra) care, în realitate, provin exclusiv din franceză sau măcar din surse multiple avînd în frunte franceza. Uneori, pentru a menţine explicaţia etimologică latină, Scriban a fost nevoit să facă adevărate exhibiţii ştiinţifice, absolut neconvingătoare : egoism, egoist şi egotist, de pildă, ar proveni, toate, direct din latinescul ego ; frigorific s-ar fi format pe teren românesc din cuvintele latineşti frigus şi facere etc. Exagerările de mai sus amintesc de latiniştii veacului al XlX-lea şi ni se par de neconceput la un etimolog cu atîta experienţă ca Scriban. în sfîrşit, lingvistul ieşean manifestă o înclinaţie, adesea nefericită, de a explica prin mijloace interne ceea ce, în realitate, reprezintă împrumuturi cu caracter neologistic ; pe această linie, abrevia-tiv, absolutist, absolutizm, anacronic, antisepsie, echidistanţă, falsificaţiune, fanatizm etc. etc. ar fi, după Scriban, derivate pe teren românesc Unele dificultăţi ivite în calea explicaţiei interne sînt rezolvate de el în mod surprinzător, din nou inadmisibil pentru un lexicograf contemporan : astfel, fumivor ar proveni din fum şi ...-vor, electrocop şi electrolitic din electr-şi -scop, respectiv-Htic. Faptele enumerate mai sus apar întărite şi de rezultatele sondajelor pe care le-am întreprins, în lucrarea lui Scriban, pe porţiuni compacte. Comparînd, în porţiuni diverse, dicţionarul lui Scriban cu acela al vechii Academii (DA), am stabilit că numai circa 60% din explicaţiile etimologice date de Scriban se regăsesc (ca atare sau măcar parţial) în dicţionarul academic. Astfel, în porţiunea fabrica-faringe sînt identice în cele două opere etimologiile la 33 de cuvinte, asemănătoare la 28 de cuvinte şi integral diferite la 39 de cuvinte. Faţă de antecesori, cu excepţia lui Resmerită, lucrarea reprezintă deci, la secţiunea etimologică, un regres în istoria lexicografiei române. Aşa cum am spus, ea poate fi consultată aici doar pentru materialul brut, altfel bogat. Autorul ne oferă în dicţionarul său o reţea extrem de deasă de informaţii asupra situaţiei cuvintelor în timp şi spaţiu, în raport cu limba literară actuală. Multe informaţii privesc domeniul căruia îi aparţine cuvîntul (Gram., Geom., Arh., Bot., Med.), altele sînt de natură stilistică (barbarism, familiar, figurat, ironic, poetic), dar cele mai 128 129 preţioase ni se par a fi acelea care încearcă să fixeze aria de circulaţie în timp şi spaţiu a cuvintelor, a variantelor lexicale şi a sensurilor. Deşi nu atît de consecvent ca predecesorul imediat, Scriban furnizează adesea date mai precise asupra situaţiei istorice şi geografice a elementelor lexicale, lucrarea sa fiind, din acest punct de vedere, un izvor informativ de primă importanţă. La cuvintele, variantele şi sensurile regionale, de exemplu, lexicograful | s-a străduit să delimiteze strîns aria de circulaţie, mergînd pînă la indicarea judeţului unde acestea au fost înregistrate : arcere a fost cules din judeţul Bacău, caliacră din Covurlui, crivitar din Buzău, bambura din Haţeg, iar do-log din Bihor. La termenii arhaici, ne întîmpină dese delimitări temporale : apriat ar fi un arhaism regional din veacul trecut, davagilîc va fi circulat prin secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, dava şi davagiul prin al XVIII-lea, varianta clup (a lui club) este înregistrată „pe la 1800". Mai mult, unele variante lexicale mai puţin obişnuite apar susţinute de izvoare (v. sub baibarac, îndrăgosti, jivină etc). Ca la predecesorul imediat, Scriban notează neologismele cu ajutorul unui asterisc preliminar (procedeu introdus în lexicografia românească încă de Laurian şi Massim). Secţiunea explicativă se distinge prin cîteva însuşiri | remarcabile. Deşi cu un oarecare iz arhaic (explicabil prin aceea că redactarea lucrării fusese începută în primii | ani ai secolului nostru), definiţiile sînt în general sobre, concentrate şi clare. Autorul nu se sfieşte să recunoască : „Ce-am găsit la alţii şi mi-a plăcut mie am luat şi am turnat aproape neschimbat în dicţionaru meu" (Precuvîntarea la dicţionar, cit., p. 15). în pofida acestei afirmaţii, partea explicativă a dicţionarului păstrează o netă independenţă faţă de predecesorii români, o personalitate marcată. în schimb, tradueînd adesea „cuvînt cu cuvînt" (ibidem) izvorul Larousse la noţiunile ştiinţifice, Scriban a introdus din acest izvor unele extensiuni enciclopedice, pe alocuri mai întinse decît la I. A. Candrea. Astfel, despre clor ni se spune că a fost „descoperit de suedezul Scheele la 1774 şi numit aşa de Gay-Lussac" ; despre ghilotină că „la 1789 medicul Guillotin propuse acest aparat cu scop să suprime chinurile condamnaţilor" şi că „alt medic, Louis, o perfecţiona" ; diabetul are cauze „ereditare" (enumerate ca atare), iar „beţia agravează dia-betu" etc. Există prin urmare o oarecare lipsă de unitate în modul cum lexicograful tratează noţiunile ştiinţifice, în comparaţie cu celelalte elemente ale vocabularului. Ordinea sensurilor, la cuvintele polisemantice, este cea istorică. O neîntrecută migală a dovedit autorul în înregistrarea tuturor Valorilor morfologice ale unui cuvînt, adesea cu definiţii de sine stătătoare ; astfel, a fost notată sistematic valoarea adverbială a adjectivelor (v. faeiL ţacţios, facultativ, fad, faimos, fain, falibil, falnic, familiar), cea substantivală a adjectivelor, cea adjectivală a substantivelor. O egală atenţie a fost acordată în înregistrarea valorilor figurate ale cuvintelor, cu rezultate excepţional de bogate pentru o lucrare într-un singur volum. La numele de plante şi de animale identificarea semantică se face de obicei şi cu ajutorul numelor lor ştiinţifice (v. capră, cap-talan, cor oi, garoafă). Sinonimia, destul de bogată, este mai puţin precisă decît în lucrarea lui Candrea. Faţă de toţi predecesorii analizaţi pînă aici (cu excepţia dicţionarelor academice), Scriban se prezintă în secţiunea explicativă cu un element nou : cu un adevărat sistem de sinonime parţiale, analogii şi asociaţii. Preluat din lexicografia franceză, sistemul este adaptat şi îmbogăţit în mod original, fiind de un real folos pentru toţi cei interesaţi să stabilească relaţii semantice reale între diverse cuvinte etimologic independente. Astfel, definiţia lui gavanos este urmată de trimiterea cuvîntului la bocal şi chisea; cea a lui colibă este legată de cocioabă, hălăciugă şi surlă; cea a lui cuartet, de duet şi terţet; la coroană se amintesc sinonimele parţiale diademă şi mitră etc. etc, iar după etimologia aceluiaşi cuvînt se trimite la dubletul lexical cunună. Din păcate, lanţul asociaţional este cîteodată împins dincolo de limitele acceptabile : instinctul, de exemplu, este asociat cu distinct şi sting, demagogul cu pedagog (probabil exclusiv din motive formale), cărbunele cu scînteia. în alte cazuri, în sistem au fost introduşi termeni în realitate sinonimi (caterisi-răs-popi, ciulin-colţan, horpăi-clefăi). Cu toate aceste exagerări şi erori, aplicarea principiului se dovedeşte fructuoasă, constituind o indiscutabilă bază de sugestii. 130 131 Lexicograful manifestă o grijă evidentă de analiză şi delimitare semantică în interiorul cuvintelor polisemantice, chiar dacă această grijă nu atinge nivelul predecesorului imediat. Au fost, de exemplu, înregistrate cîte 4 accepţiuni la boteza şi dărîma, 6 la înţelept, 7 la butuc, 9 la loc, 10 la linie, 14 la cădea. Scriban repetă eroarea lui Candrea de a despica cuvintele în sensuri şi pe baza unor criterii pur morfologice (valoarea tranzitivă a unor verbe ca însura ori limpezi a fost despărţită, astfel, de cea reflexivă, cu definiţie independentă nejustificată semantic). Lexicograful ieşean n-a găsit o soluţie tehnică adecvată minuţioasei sale analize semantice ; în cadrul cuvintelor polisemantice, diversele sensuri apar de regulă într-o enumerare continua-tivă, nediferenţiată (droagă : „...Căruţă de transport, mai ales acoperită. Dric, pataşcă. Cotigă de dus cîinii prinşi. Roabă mai mare..."). Această organizare informă şi neierarhizată impietează, la rîndul ei, asupra modului cum au fost repartizate în articole unităţile frazeologice : proverbele, locuţiunile, sintagmele, expresiile şi compusele apar de obicei înregistrate, ca un fel de secţiune independentă, la sfîrşitul întregii secţiuni explicative şi nu la sensul din care fiecare s-a născut, rezolvare, după cum am mai spus, inacceptabilă într-un dicţionar care se declară istoric. Aportul cel mai preţios adus de autor în această secţiune rămîne acela de la cuvintele regionale ; el a avut de explicat numeroşi termeni şi multe sensuri înregistrate pentru prima dată într-o operă lexicografică (v. fursant, hair, haot, harbăd, hardughi, hazain, hăbîdii etc, care nu figurează nici în DA). Secţiunea explicativă a dicţionarului lui Scriban poate fi consultată şi astăzi cu folos, în pofida scăderilor semnalate. Ea reprezintă rezultatul unor lungi şi mari eforturi de informare personală, vizibile la fiecare pas. Izvoarele adunate de lexicograf în vederea alcătuirii listei de cuvinte au fost în parte folosite şi ca exemple ilustrative, după definiţie. Economia de spaţiu a jucat, şi în cazul lui Scriban, un rol hotărîtor în modul de exploatare al acestor izvoare, obligînd pe autor să nu le citeze decît în cazuri speciale, mult mai rare în comparaţie cu acelea fixate de predecesor. In general, la cuvintele şi sensurile curente Scriban s-a dispensat cu totul de exemplele 132 din izvoare, pe care le-a înlocuit cu altele personale, scurte (braţ cărnos şi cireşe cărnoase, la cărnos; un chip de om, la chip; carte poştală ilustrată, la ilustrat); izvoarele extrase din texte apar (cum e şi firesc în condiţiile unei comprimări serioase) la cuvintele, sensurile, variantele şi valorile morfologice regionale ori arhaice, trimiţînd adesea exact la izvor (v. cărăvei, ciovei, ciurfuială, cîndai, cîrpător, cîrsnic, cîrtog, cîş adj., cît adj., pron., cleanţ, eleată). Lucrarea a căpătat astfel o ţinută ştiinţifică sporită, chiar dacă procedeul ca atare nu a fost aplicat cu toată consecvenţa. Aşa cum am arătat în treacăt mai sus, de obicei după ultimul sens al cuvintelor autorul a înregistrat unităţile frazeologice. Din punct de vedere cantitativ, lucrarea lui Scriban ocupă şi în această privinţă un loc intermediar între aceea a lui L. Şăineanu (mai săracă) şi cea aparţinînd lui I. A. Candrea (în general mai bogată). La Scriban se constată cu uşurinţă două tendinţe opuse : pe de o parte, tendinţa de selectare a unităţilor frazeologice, prin sacrificarea acelora mai puţin cunoscute ; pe de alta, tendinţa de înmulţire excesivă a lor, prin trecerea în rîndul unităţilor frazeologice a unor îmbinări de cuvinte care, deşi au o frecvenţă mare, nu constituie deplasări semantice propriu-zise şi prin urmare nu pot fi asimilate locuţiunilor, sintagmelor, expresiilor sau compuselor. De aceea, compararea dicţionarului cu lucrarea similară a predecesorului imediat ne furnizează date la prima vedere derutante : cazurile de inferioritate cantitativă sînt întrerupte pe alocuri de neaşteptate situaţii opuse. Astfel, Scriban a reţinut la faţă 10 unităţi frazeologice, iar Candrea 25 ; la făină, faţă de 2 proverbe la Scriban întîlnim 5 unităţi frazeologice la Candrea ; la floare, faţă de 12 unităţi frazeologice la Scriban am numărat 40 la Candrea (în majoritate, compuse-nume de plante) ; la foc, constatăm raportul 16/23. în schimb, la un verb ca a da Candrea a înregistrat doar 34 de asemenea unităţi, faţă de 69, la Scriban, dar această superioritate cantitativă se dovedeşte aparentă, întrucît ea are la bază excesul despre care am vorbit mai sus ; au fost trecute, de exemplu, în rîndul unităţilor frazeologice construcţii semantic „neutre" ca dau un copil la 133 şcoală, dau ceva pe foc, dau cep unui butoi, dau bani înainte, dau cuiva (bani) de cheltuială, dau de zestre ceva cuiva etc, în care fiecare element îşi păstrează sensul de sine stătător. Aşadar, nu atît eliminarea unor unităţi frazeologice poate fi imputată lexicografului, cît înregistrarea ' altora false. La acest aspect ar mai trebui adăugat şi acela că organizarea, gruparea unităţilor frazeologice în cadrul articolelor se face nu conform gradului de înrudire semantică, ci adesea după criterii întîmplătoare : lume bună şi om de lume, de exemplu, sînt dispersate la începutul, respectiv la sfîrşitul lanţului celor 19 expresii ; înregistrate la lume, între ele intercalîndu-se îmbinări de cuvinte cu sensuri radical diferite. Deşi nu reprezintă j un progres în istoria lexicografiei române, această sec- j ţiune rămîne totuşi în general utilă şi astăzi, îndeosebi J prin glosările clare şi exacte. 1.. * | Autorul a aplicat în dicţionar ortografia integral fo- l netică, pe care o justificase teoretic încă din anul 1912 î (v. mai sus, p. 122). Organizînd materialul lexical pe su- ;l nete, iar nu pe litere de bază, A. Scriban poate fi consi- ij derat, din acest punct de vedere, un precursor ; astfel, în 3 dicţionar litera ă apare independentă de a, iar î, ş şi ţ, inde- i pendente de i, s şi t. în alte cazuri însă sistemul deru- I tează pe cititori, prin unele exagerări evidente (elimi- i narea articolului hotărît masculin, modul de adaptare j a neologismelor etc), şi nu s-a impus. Deşi plină de contradicţii, opera lexicografică a lui A. Scriban rămîne în general valoroasă, distingîndu-se îndeosebi prin bogăţia excepţională a materialului lexical regional, popular, familiar, arhaic şi argotic, prin marele număr de variante lexicale înregistrate, prin definiţii, prin folosirea izvoarelor. Subscriem de aceea fără rezerve la concluzia pe care Iorgu Iordan o trăgea la apariţia lucrării : „în total — arăta recenzentul — calităţile ei întrec, şi ca număr şi ca importanţă, defectele" 1. 1 Iorgu lord an, Dicţionaru limbii româneşti, cit., p. 354. 134 III. DICŢIONARELE EXPLICATIVE ALE LIMBII ROMÂNE LITERARE Am arătat pe scurt, într-un alt capitol al volumului de faţă (v.p. 72—73), că între anii 1952 şi 1959 lucrările la marele dicţionar academic au fost întrerupte, în favoarea altora stringent necesare. Dicţionarele explicative existente destinate publicului larg nu mai puteau satisface pe deplin, din motive lesne de înţeles. Pe de-o parte, aceste dicţionare erau în general prea bogate, deoarece înregistrau din vocabularul limbii române nu numai cuvintele şi sensurile actuale, curente, ci şi arhaismele ori regionalismele stricte, mai puţin utile într-o lucrare de uz practic imediat, adresată maselor cu adevărat largi; pe de altă parte, dicţionarele existente nu reflectau achiziţiile lexicale considerabile ale ultimelor decenii, determinate şi de adîncile transformări petrecute în ţara noastră după 1944. La cele de mai sus se adăuga, bineînţeles, necesitatea, extrem de importantă, de a interpreta şi prezenta lexicul românesc curent în lumina ştiinţifică a învăţăturii marxiste, de a face, cu alte cuvinte, din noul dicţionar un instrument popular de informare şi de propagandă, în cel mai nobil sens al cuvîntului. De aceea, echipele de lucru ale marelui dicţionar academic, completate cu numeroase cadre tinere de specialişti, au primit, în vara anului 1952, din partea Prezidiului Academiei, sarcina redactării unui dicţionar „explicativ şi normativ, care să cuprindă vocabularul limbii române literare contemporane"1 şi care să răspundă „nevoilor arzătoare ale societăţii actuale şi practicii curente a muncii culturale"2. La operaţia de elaborare efectivă a lucrării au participat, în cadrul institutelor de lingvis- 1 Cuvînt înainte la Dicţionarul limbii române literare contemporane, voi. I, Bucureşti, 1955, p. VII. 2 Ibidem. 135 tică din Bucureşti şi Cluj, şi sub conducerea lui D. Macrea, 85 de persoane, constituind cel mai mare colectiv de lexicografi din istoria lingvisticii române. Mărimea colectivului era strîns legată de urgenţa îndeplinirii misiunii sale. Datorită forţelor impunătoare mobilizate pentru realizarea ei, lucrarea a putut vedea lumina tiparului într-un termen scurt, în 4 volume, între anii 1955 şi 2957, sub titlul de Dicţionarul limbii române literare contemporane. Circumscrisă aşadar la limba literară contemporană, noua operă lexicografică ridica mai multe probleme preliminare specifice fără precedent : delimitarea perioadei istorice, alegerea izvoarelor şi selectarea cuvintelor din masa vocabularului, iată cele trei principale probleme care îşi aşteptau rezolvarea, şi de rezolvarea cărora depindea, în mare măsură, profilul general al lucrării. în privinţa delimitării perioadei, autorii au un punct de vedere explicit, deşi nu la fel de convingător : pentru ei, limba română literară contemporană ar fi „limba română scrisă şi folosită în operele literare [adică beletristice], ştiinţifice etc. ale secolelor al XlX-lea şi al XX-lea şi care serveşte astăzi ca mijloc de comunicare şi schimb de idei în toate domeniile vieţii şi activităţii" 1. Am arătat cu alt prilej 2 că, faţă de perioada istorică pe care o îmbrăţişează, dicţionarul se declară în mod greşit al limbii contemporane, fiind, în realitate, un dicţionar al limbii moderne ; ni se pare în orice caz exagerat să considerăm că limba română literară contemporană îşi va fi avut începuturile în urmă cu 150 de ani, aşa cum rezultă din afirmaţia citată precum şi din izvoarele alese. Strîngerea materialului s-a limitat la izvoare din ultimul secol şi jumătate. O bună parte din izvoare au fost furnizate lucrării de marele dicţionar academic care, la data începerii noului dicţionar, se afla elaborat aproape în întregime într-o primă formă provizorie. Existenţa fişierului acestui dicţionar a permis de altfel înce- 1 Ibidem, p. IX. ! Mircea Seche, Dicţionarul limbii române literare contemporane, în Steaua, IX (1958), nr. 5, p. 92. perea imediată a elaborării Dicţionarului limbii român" literare contemporane. Dar totodată se dovedea necesară completarea serioasă a materialului, întrucît, după cum am arătat, dicţionarul academic neglijase aspectul strict contemporan, neologistic, al lexicului limbii ; de aceea, s-au depus mari eforturi pentru actualizarea fişierului, astfel ca el să ajungă orientat în cele din urmă cu faţă spre prezent, să reflecte cît mai fidel lexicul ultimelor decenii, în toată complexitatea lui. în acest scop au fost introduşi în bibliografia lucrării numeroşi scriitori, publicişti şi oameni de ştiinţă în plină activitate, ca M. Banuş, A. Baranga, M. Băcescu, M. Beniuc, G. Bogza, R. Boureanu, N. Cassian, D. Danielopolu, D. Deşliu, M. Dragomir, V. Em. Galan, Al. Graur, I. Iordan, A. Mi-hale, Şt. S. Nicolau, M. Preda ş. a. în ceea ce priveşte selectarea materialului lexical, stabilirea listei de cuvinte, ea urma să fie determinată de cele două caracteristici principale ale lucrării : acelea de dicţionar al limbii române moderne şi literare. în principiu, prima dintre însuşirile citate excludea intrarea în dicţionar a cuvintelor, accepţiunilor şi unităţilor frazeologice arhaice, pe cînd a doua trebuia să ducă la omiterea cuvintelor, accepţiunilor şi unităţilor frazeologice regionale, a curiozităţilor şi rarităţilor lexicale, a cuvintelor argotice sau de jargon, a formelor corupte. Dimpotrivă, lucrarea urmărea să deschidă mai larg porţile neologismelor, conducîndu-se după criteriul uzului, al viabilităţii imediate. în aceste condiţii noi, lista de cuvinte a dicţionarului urma să fie. evident deosebită de a predecesorilor, fiind totuşi mai aproape (ca structură, nu ca volum) de dicţionarul analizat al lui Lazăr Şăineanu. în practică, criteriile de selectare au fost însă cu mult mai largi, mai elastice, datorită unei împrejurări pe care o vom discuta imediat mai jos. în ciuda intenţiei autorilor, dicţionarul elaborat de ei nu este atît al limbii literare, cît al limbii literaturii beletristice, de vreme ce se întemeiază prin excelenţă pe operele scriitoriceşti ; dar cum scriitorii (inclusiv cei contemporani) folosesc, în operele lor, pentru caracterizarea situaţiilor şi a personajelor, numeroase elemente lexicale neliterare, dicţionarul, conceput ca un instrument de utilitate practică 136 137 imediată, a trebuit să înregistreze şi să definească şi aceste elemente lexicale (arhaisme, regionalisme, chiar elemente de jargon şi argou sau forme corupte). Aşa ne explicăm pătrunderea în dicţionar a unor regionalisme ca hamiş, haşcă, haznă, hărhăti, hărşni, hinteu, hition, hliban, hornet, huci, a unor arhaisme ca hadîmb, halea, hanimă, hataia, hristoitie, husăş, huzmet, sau a unor creaţii lexicale individuale ca hăimăni, hăituşcă etc. De acord cu procedeul de selectare, dacă ţinem seamă de rolul cultural special pe care îl avea de îndeplinit noul dicţionar, observăm însă că el depăşeşte titlul circumscris al lucrării şi face din ea mai degrabă un inventar (selectiv) al cuvintelor existente în textele moderne şi contemporane (independent de calitatea lor), decît un tablou fidel al limbii actuale curente. Cele 4 volume ale dicţionarului numără peste 48 000 de articole-titlu. Pentru o operă lexicografică limitată la limba modernă literară (cu toate concesiile arătate), cifra ne apare remarcabilă, căci ea întrece lucrările tuturor predecesorilor din secolul nostru. Această bogăţie are însă două principale explicaţii opuse : pe de-o parte, avem a face cu un spor lexical real, provenit mai ales din terminologia ştiinţifică ; pe de alta, cu un spor lexical artificial, provenit din ruperea, în articole-titlu independente, pe criterii pur morfologice, a unor cuvinte unice din punct de vedere semantic şi etimologic 1. Deşi sporul lexical real este inferior celui artificial, proporţiile listei de cuvinte rămîn totuşi foarte serioase2. Criteriile selective aplicate la cuvinte au fost extinse şi la accepţiunile acestora : în dicţionar, sensurile neliterare ale cuvintelor polisemantice apar înregistrate numai în măsura în care ele se întîlnesc în izvoarele lite- 1 Ca în Etymologicul lui Hasdeu, numeroase cuvinte unice cu valori gramaticale multiple au fost secţionate ca omonime : la termenii-nume de popoare, de exemplu, valoarea de adjectiv este în mod sistematic complet izolată de aceea de substantiv (v. american, australian, austriac, belgian, bulgar, ceh); suitoare (s. f.), suitor (s. m.) şi suitor (adj.) figurează ca trei articole independente, tare (adj.) şi tare (adv.), tehnic (adj.) şi tehnică (s. f.), sub cîte două etc. etc. 2 Lipsuri cantitative se înregistrează mai ales în primul dintre cele patru volume ale lucrării. rare (mai bine zis, beletristice) culte din ultimul secol şi jumătate. Renunţînd aşadar la numeroase accepţiuni, potrivit cu profilul dicţionarului, autorii n-au mai avut astfel toate verigile principale ale filiaţiei semantice şi, în consecinţă, au putut schimba principiul însuşi al filiaţiei, pornind (din raţiuni practice) de la cel mai cunoscut sens actual, şi nu de la cel mai vechi, şi urmărind în continuare o filiaţie semantică logică. Procedeul a fost aspru criticat, pe temeiul că el ar fi în contradicţie cu caracterul istoric al limbii şi chiar cu logica, întrucît înţelesurile actuale provin din altele anterioare1. Obiecţia a fost combătută cu exemplul a numeroase dicţionare similare străine şi' mai ales cu argumentul, de natură practică, că într-un dicţionar al limbii contemporane organizarea materialului la cuvintele polisemantice trebuie bazată pe principiul suprem al circulaţiei semantice2. în controversa amintită, ambele poziţii pornesc de la ideea ireconciliabilităţii caracterului istoric cu cel sincronic. în realitate, credem că între cele două aspecte prăpastia este inexistentă : cu foarte rare excepţii (cel puţin în limba română), sensurile vechi, etimologice ale cuvintelor sînt totodată şi cele astăzi uzuale, curente. Prin urmare, a începe filiaţia semantică cu un sens uzual înseamnă a o deschide de obicei cu unul dintre sensurile cronologic primordiale. în orice caz, într-un dicţionar destinat uzului contemporan, singura filiaţie acceptabilă, practic utilă, ni se pare a rămîne aceea care pleacă de la sensurile cele mai cunoscute astăzi. în privinţa definirii cuvintelor, autorii au manifestat în general o grijă deosebită ; explicaţiile sînt precise, scurte şi clare, fără concesii enciclopedice. Dat fiind ponderea mare de cuvinte şi sensuri aparţinînd ştiinţelor (în sensul cel mai larg), la această lucrare a fost luată o iniţiativă fără precedent : s-a apelat la concursul specialiştilor din 42 de domenii ale cunoaşterii care, revizuind articolele elaborate de lexicografi, le-au completat, corectat sau reelaborat. 1 Iorgu Iordan, în Contemporanul din 20 mai 1955. 2 D. Macrea. Probleme de lingvistică română, Bucureşti, 1961, p. 129. 138 139 Ţinuta ştiinţifică a definiţiilor a fost astfel asigurată la nivelul cunoştinţelor şi cerinţelor actuale. Este aflevărat însă că viziunea specialiştilor n-a coincis totdeauna cu interesul lexicografilor de a oferi definiţii lingvistice accesibile pentru un public cît mai larg ; de aceea, pe alocuri n-au putut fi reproduse ca atare definiţiile propuse de specialişti. Cu toate criticile acestora, la apariţia lucrării1, noul dicţionar constituie o remarcabilă operă explicativă a achiziţiilor lexicale recente. în operaţia de identificare şi delimitare semantică a fost aplicat (cu unele adaptări de ordin tehnic) sistemul din marele dicţionar academic, folosindu-se variate procedee de ierarhizare : literele mari şi cifrele romane (pentru izolarea grupelor mari de sensuri care alcătuiesc unităţi semantice), cifrele arabe (pentru sensurile principale), romburile pline (pentru sensurile dependente) şi romburile goale (pentru izolarea unităţilor frazeologice, a unor construcţii, a unor valori morfologice ori stilistice etc), literele mici. Deşi consacrat unei perioade scurte din istoria vocabularului românesc, Dicţionarul limbii române literare contemporane este cel mai analitic dintre dicţionarele explicative de întindere medie. Din păcate, organizarea semantică are de suferit datorită dispersării sensurilor unor cuvinte sub articole diferite, procedeu a-mintit mai sus şi inacceptabil chiar într-un dicţionar sincronic, întrucît rupe filiaţia semantică. Pe de altă parte, criteriul semantic folosit în stabilirea filiaţiei este adesea sacrificat în favoarea celui gramatical, ca în dicţionarele predecesorilor. Dicţionarul foloseşte un mare număr de citate din texte beletristice (culte şi populare), din opere ştiinţifice, din periodice. Aceste citate, luate din izvoare apărute în ultimul secol şi jumătate, „ajută şi completează definiţiile, deoarece... înfăţişează cuvîntul aşa cum este el întrebuinţat în limbă" 2. în comparaţie cu toate dicţionarele precedente de întindere medie, numărul izvoarelor folosite este- evident mai mare, reprezentînd peste jumătate 1 Pentru întreaga problemă, vezi D. Macrea, Probleme de lingvistică română, cit, p. 130 şi urm. 2 Cuvînt înainte la Dicţionarul limbii române literare contemporane, cit, p. XI. din volumul total al lucrării ; putem număra, de exemplu, 87 de citate ilustrative la verbul avea, 74 la băga, 122 la substantivul cap. Literatura beletristică ocupă în ansamblul izvoarelor ponderea cea mai mare, în timp ce literatura ştiinţifică este în general slab reprezentată. Ordinea izvoarelor citate este, în mod surprinzător, invers istorică ; această ordine, care încearcă să fie conformă cu modul de organizare semantică (deschiderea filiaţiei cu accepţiunile uzuale actuale), nu ni se pare acceptabilă : în cadrul perioadei alese, chiar într-un dicţionar explicativ sincronic, perspectiva istorică a izvoarelor era absolut necesară. Mai observăm că numărul textelor strict contemporane reprezentînd traduceri, incluse în bibliografia lucrării şi citate ca atare, este exagerat, iar procedeul în general nepotrivit pentru perioada strict contemporană, cînd limba română dispunea de suficiente izvoare originale. Citatele (alese din 385 de titluri bibliografice) sînt clare, bine alese (deşi cam lungi), în general reprezentative, şi trimit totdeauna exact la izvor, fapt care dă operei lexicografice o ţinută ştiinţifică certă. Lucrarea a înregistrat numeroase unităţi frazeologice curente, cu explicaţiile semantice de rigoare şi cu citate. Prin selectarea cuvintelor şi a sensurilor, prin alegerea formelor-titlu, prin indicaţiile gramaticale (precizarea pluralului, a prezentului indicativ etc recomandabile), prin datele de natură ortografică şi ortoepică, dicţionarul năzuieşte să fie o operă cu caracter normativ. Variantele lexicale, dubletele gramaticale, ortografice sau ortoepice apar înregistrate (ca forme secundare) numai în măsura în care au o circulaţie oarecare în limba română modernă, în sfîrşit, dat fiind caracterul sincronic al lucrării, precum şi scopul său practic imediat, autorii au crezut că e bine să renunţe cu totul la secţiunea etimologică. Dicţionarul limbii române literare contemporane în 4 volume s-a bucurat de o primire în general favorabilă. Apariţia lucrării a fost salutată ca „un eveniment de importanţă deosebită" 1, ca „un suces important înregistrat de ştiinţa noastră lingvistică"2, opera fiind socotită de 'Iorgu Iordan, în Contemporanul, cit. 2 C. I. Par hon, în Contemporanul din 1 iulie 1955. 140 141 unii recenzenţi drept „realizarea cea mai completă a lingvisticii noastre", iar acţiunea, dusă la bun sfîrşit, drept „o mare faptă de cultură" 1. Numeroasele critici de amănunt aduse lucrării2 nu ştirbesc în mod hotărîtor recunoaşterea meritelor ei. Personal, ni se pare că trebuie totuşi să ne întrebăm dacă noua operă lexicografică a putut corespunde cu adevărat scopurilor pentru care fusese concepută. Constatăm, din păcate, că dicţionarul n-a devenit aşteptatul instrument de informare la îndemîna maselor, în primul rînd datorită proporţiilor sale : avînd materialul lexical împărţit pe întinderea a patru volume, lucrarea şi-a pierdut astfel caracterul popular, de izvor practic curent accesibil, uşor de procurat şi de manevrat. Pe de altă parte, în afara scăderilor deja semnalate, lipsa de unitate ni se pare a fi principala lacună de conţinut a dicţionarului. Elaborîndu-se de un număr mare de autori şi în oraşe diferite, pe baza unor principii de lucru insuficient de amănunţite, dicţionarul ne apare pe alocuri fisurat de inconsecvenţe, clădit din fragmente imperfect sudate, vizibile în arhitectura lucrării. Cuvinte din aceeaşi „serie semantică" sau chiar sinonime, care ar fi trebuit să primească tratări explicative similare sau identice, au fost rezolvate, în lucrare, în chip diferit3. încă înainte de terminarea elaborării Dicţionarului limbii române literare contemporane, autorii au constatat că profilul (dar mai ales proporţiile) lui fuseseră greşit apreciate ; aşa cum s-a văzut deja, noua operă lexicografică nu putea să satisfacă pe deplin masele largi 1 G. Ivaşcu, în Gazeta literară din 9 iunie 1955. 2 Vezi D. Macre a, Probleme de lingvistică română, cit., p. 129 şi urm. 3 albanez adj. : „care aparţine albanezilor sau Republicii Populare Albania" ; australian adj. : „care aparţine Australiei sau locuitorilor ei ; care provine din Australia" ; austriac adj. : „care aparţine Austriei sau care este originar din Austria" ; italian adj. : „provenit din Italia; propriu Italiei sau locuitorilor ei" etc. etc. ; bubuit şi bubuitură, arsenal şi armărie etc, declarate sinonime „perfecte", au, în dicţionar, definiţii contradictorii. de cititori. Faţă de această constatare, un colectiv de tineri lexicografi din cadrul Institutului de lingvistica din Bucureşti a iniţiat, începînd din 1955, sub conducerea lui D. Macrea, elaborarea unei opere lexicografice paralele, reduse la proporţiile unui singur volum, simplificată şi accesibilizată : ea avea să apară în anul 2956" sub titlul de Dicţionarul limbii române moderne. Iniţial, pentru a putea fi repede terminat, Dicţionarul limbii române modeme fusese conceput doar ca o simplă versiune prescurtată a Dicţionarului limbii române literare contemporane, mai sus prezentat. Pentru ca materialul lexical cuprins în cele patru volume ale acestuia să poată încăpea în limitele unui singur volum, colectivul de lucru a adoptat trei hotărîri generale preliminare : renunţarea la citate (păstrate doar în cazuri excepţionale, la instrumentele gramaticale ori la unele cuvinte şi sensuri învechite, regionale şi figurate) ; reducerea părţii explicative (prin concentrarea definiţiilor, prin contopirea unor sensuri înrudite şi prin eliminarea altora puţin cunoscute) ; folosirea unui corp de literă mai mic. Totodată, faţă de varianta mare, Dicţionarul limbii române modeme într-un volum şi-a propus să fie mai unitar şi să ofere definiţii mai accesibile. Mai unitar, în primul rînd prin adoptarea unor definiţii-tip obligatorii pentru cuvinte care, făcînd parte din aceeaşi „serie semantică", justificau tratamente similare. Astfel, numele de zile şi de luni, de popoare, de grade militare şi sociale, de litere, de numere, abstractele verbale, diminutivele şi augmentativele etc. au fost definite după scheme prealabile, unitare. Mai accesibil, în sensul că a încercat să înlocuiască definiţiile pretenţioase, tehniciste, cu explicaţii mai clare, într-un limbaj comun, dar fără sacrificarea sau vulgarizarea adevărului ştiinţific1. Urmînd după Dicţionarul limbii române literare contemporane — şi avînd în parte aceiaşi autori — Dicţionarul limbii române moderne a profitat considerabil de 1 Cuvîntul progesteronă, definit în Dicţionarul limbii române literare contemporane prin „hormon din corpul galben, necesar în procesul de reproducere", are, în noul dicţionar, definiţia mai accesibilă de „hormon care se formează în ovare şi care este indispensabil în procesul de reproducere." 142 143 experienţa apropiatului său înaintaş. Noua operă lexicografică a luat în consideraţie nenumărate observaţi^ sesizări şi propuneri publicate în presă sau comunicate direct Institutului de lingvistică cu ocazia apariţiei primelor volume ale operei amintite. In acest fel, nivelul Dicţionarului limbii române moderne a fost îmbunătăţit în mod simţitor. Pornind de la observaţiile critice făcute predecesorului, în noua versiune au fost refăcute definiţiile unor cuvinte ca abordaj, abţibild, acadea, accent, accept, acreditiv, acromegalie, cabestan, cal(-putere), cală, calorifer etc, ori s-au adăugat noi sensuri la cuvinte ca cahlă, calendar, cameleon, caracatiţă etc1. Autorii versiunii prescurtate s-au străduit să respecte într-o măsură mai mare decît predecesorii imediaţi principiul circulaţiei în alegerea formelor-titlu, a variantelor lexicale şi gramaticale ; astfel, faţă de cuvinte-titlu ca autobus, cerşitor (şi cerşitori, cerşitorie), competinţă, galimatias, omogeneitate (şi omogeneiza), santinelă sau trolei-bus, din Dicţionarul limbii române literare contemporane, care reprezentau evidente concesii făcute principiului etimologist, Dicţionarul limbii române moderne adoptă formele-titlu, mai uzuale, autobuz, cerşetor, competenţă, galimatie, omogenitate, troleibuz. Dicţionarul limbii române moderne a fost conceput iniţial cu aceeaşi listă de cuvinte ca a antecesorului său. în cursul elaborării s-a ajuns însă la concluzia că această listă trebuia reanalizată şi îmbunătăţită, în ambele sensuri : prin eliminare şi prin adaos. Numărul adaosurilor (mai ales de tip neologistic, ca abiotic, abitaţie, abortiv, absenteist, acantacee, accidenta, acropolă, calce, calcedo-nie, calcinaţie, calomniere, calţavetă, calvinesc etc.) întrece net pe acela al eliminărilor (scăpat, scliviseală, semisumă, sforişoară, sublingual, surduţ etc), ceea ce face ca, în mod global, noul dicţionar să fie mai bogat în cuvinte decît varianta în patru volume. Titlul noii opere lexicografice reflectă mai exact lista sa de cuvinte şi de sensuri, limi- 1 „Revizuirea articolelor... a reprezentat, în general, o îmbunătăţire a acestora, prin realizarea unei clarităţi, precizii şi concizii superioare", afirmă Gh. Trandafir în Limba romană, VIII (1959), nr. 6, p. 77. tele ei; încercînd să îndeplinească în măsură sporită f unc-4a sa de dicţionar prin excelenţă al limbii literaturii beletristice moderne, lucrarea a inclus în lista de cuvinte alte numeroase regionalisme ori arhaisme care apar în operele marilor scriitori ; din opera lui M. Sadoveanu au trecut, de exemplu, în dicţionar termeni neliterari ca aldui, autocartor, bicaş, biţă, bîrnui, botcă, conarâ etc, absenţi în versiunea anterioară. Dicţionarul limbii române moderne are, potrivit statisticii întocmite de D. Macrea ], 49 649 de cuvinte, cu peste 6 000 mai multe decît număra lucrarea similară a lui I. A. Candrea şi cu circa 1000 în plus faţă de versiunea în patru volume. Avem a face, aşadar, cu cea mai bogată listă de cuvinte pe care ne-a oferit-o vreodatăun dicţionar explicativ român într-un singur volum. Dar această listă ne apare iarăşi încărcată de unele nejustificate omonimii lexicale : deşi în mult mai mică măsură decît o făcuse Dicţionarul limbii române literare contemporane, noua operă lexicografică continuă să rupă cuvinte unice în articole independente, pe baza apartenenţei lor la două sau mai multe părţi de vorbire diferite. Conceput, după cum s-a văzut, ca un frate mai mic al versiunii în patru volume, Dicţionarul limbii române mo derne a, devenit pînă la urmă o lucrare cu totul independentă, priu două inovaţii principale : introducerea ilustraţiilor şi a Indicaţiilor etimologice. Cir*..' 3 000 de ilustraţii şi mai multe zeci de planşe îmbogăţesc forma tipărită a Dicţionarului limbii române moderne. Ilustraţiile, deşi reprezintă o concesie enciclopedică, aduc în lucrare o notă vie, atrăgătoare, îndeplinind un scop practic esenţial : ele clarifică, individualizează numeroase noţiuni care au, în dicţionar, definiţii prin forţa împrejurărilor sumare. Să ne gîndim, de pildă, la cuvin-tele-nume de plante şi de animale oare, chiar pe larg definite, pot fi rareori identificate exclusiv pe baza explicaţiilor. Completarea definiţiei cu ilustraţii s-a dovedit de un real folos la noţiunile concrete, mai ales dacă ţinem seama că lucrarea se adresează publicului larg. Numărul de ilus- 1 D. Macrea, Probleme de lingvistică română, cit, p. 31. 144 145 traţii, cu mult mai redus în comparaţie cu dicţionarul lui I. A. Candrea, se explică atît prin structura diferită a listei de cuvinte din cele două opere lexicografice, cît şi prin temperarea exagerărilor lui Candrea, care adăugase desene şi la noţiuni concrete arhicunoscute, ca scaun, masă etc. Indicarea etimologiei cuvintelor reprezintă, după părerea noastră, principala inovaţie a lucrării faţă de versiunea în patru volume. Deoarece Dicţionarul limbii române moderne este (ca şi lucrările anterioare ale lui L. Şăineanu şi I. A. Candrea) în primul rînd un dicţionar explicativ şi numai în al doilea unul etimologic, datele sale etimologice sînt în general sumare. In principiu, s-au indicat însă toate etimologiile sigure, precum şi unel^ probabile. Principiul etimologiei multiple, supraevaluat de A. Scriban, minimalizat de I. A. Candrea şi ca şi inexistent la L. Şăineanu, este aplicat în noua lucrare cu mai multă consecvenţă. Ca în dicţionarul academic de sub conducerea lui S. Puşcariu, autorii s-au străduit să no teze modelele latine ale împrumuturilor romanice recente. La derivatele pe teren românesc, mai toţi predecesorii sînt depăşiţi prin procedeul de a indica sistematic nu numai cuvintele-bază, ci şi elementele derivative (afixe şi elemente de compunere). Un progres cert a fost asigurat la etimologiile cuvintelor româneşti de origine slavă. In pofida eforturilor făcute, rezultatele globale au fost apreciate, de majoritatea specialiştilor, drept nesatisfăcătoare. Părerea unuia dintre primii recenzenţi, după care „partea etimologică" a dicţionarului ar fi „singura despre care se poate afirma cu certitudine că nu este la înălţimea aşteptărilor"1, a fost nu numai acceptată, de la apariţia lucrării, ci chiar agravată, pînă astăzi, de unele constatări negative ulterioare. Fără a respinge cele mai multe dintre observaţiile critice concrete făcute pe marginea indicaţiilor etimologice ale dicţionarului, considerăm însă că aceste observaţii nu îndreptăţesc părerea, extrem de severă, care tinde spre condamnarea globală a secţiunii. Dimpotrivă, din datele obţinute de noi pe ansamblul lucrării rezultă că noua operă lexicografică reprezintă un progres în istoria disciplinei şi prin secţiunea sa etimologică. Din confruntarea Dicţionarului limbii române moderne cu Dicţionarul limbii române, general, istoric şi etimologic, care se elaborează, în prezent, de către unele dintre cele mai autorizate forţe ale lingvisticii româneşti, rezultă că peste 90o/0 din etimologiile antecesorului într-un volum se regăsesc (ca atare sau într-o formă foarte asemănătoare) la succesorul academic. Astfel, în porţiunea m — mahmureală, 94 dintre cele 100 de cuvinte-titlu comune în cele două lucrări au etimologii identice ori asemănătoare, iar în porţiunea mergător — metamorfoza, la acelaşi număr de cuvinte-titlu comune, 97 de indicaţii etimologice se suprapun (total sau parţial) în cele două dicţionare. Pe baza acestor sondaje comparative, înmulţite cu altele asemănătoare, ni se pare că trebuie infirmată părerea existentă în prezent asupra secţiunii etimologice a Dicţionarului limbii române moderne; susceptibilă încă de numeroase îmbunătăţiri, ea corespunde în orice caz în mai mare măsură decît toate operele lexicografice anterioare de acelaşi tip. Succesul dicţionarului în rîndul maselor a fost enorm. Noi şi noi tiraje ale lucrării au făcut ca, în mai puţin de un deceniu de la apariţie, ea să înregistreze aproape 150 000 de exemplare şi să devină cea mai populară operă lexicografică din istoria lingvisticii române. Prin proporţiile sale, prin organizarea materialului lexical, prin îmbunătăţirile aduse versiunii în patru volume, Dicţionarul limbii române moderne constituie, pe bună dreptate, cum afirma un recenzent, „tipul de dicţionar ideal pentru marele public" 1. Un dicţionar de la care cititorii aşteaptă totuşi o nouă ediţie. 1 Th. Hristea, în Limba română, cit, p. 83. 1 Th. Hristea, în Limba română, VIII (1959), nr. 3, p. 83. 146 IV. DICŢIONARELE DE NEOLOGISME Am arătat, în primul volum al cărţii de faţă (p. 86—87), cum îmbogăţirea masivă, prin împrumut, a lexicului limbii române din veacul trecut a dus la necesitatea alcătuirii unor dicţionare speciale, în care noile achiziţii să fie anume explicate pentru un public tot mai larg. In presă, în operele ştiinţifice, în literatura beletristică, cititorii în-tîlneau mereu cuvinte necunoscute (şi de obicei necesare) pe care aveau nevoie să şi le explice cît mai exact şi să le utilizeze ei-înşişi în condiţii adecvate. Aceste nevoi obiective imperioase constituie principala explicaţie a marelui succes de care s-au bucurat dicţionarele de neologisme din secolul al XlX-lea. Bineînţeles că îmbogăţirea lexicului limbii române a continuat şi după anul 1880, ba, în ceea ce priveşte terminologia tehnico-ştiinţifică de amănunt, ea s-a intensificat chiar într-o oarecare măsură, datorită progreselor şi diversificării ştiinţelor, a apariţiei şi dezvoltării unor ramuri noi etc. Prin urmare, este firesc ca perioada contemporană a culturii naţionale să fi produs, şi ea, în aceleaşi scopuri, mai multe dicţionare de neologisme. Rămîne poate să ne întrebăm în ce măsură mai erau ele cu adevărat necesare în condiţiile în care dicţionarele explicative generale ale secolului nostru (de la Şăineanu încoace) cuprindeau ele-însele, în lista lor de cuvinte, şi majoritatea achiziţiilor recente. Chiar numai faptul că dicţionarele de neologisme delimitează, din dicţionarele explicative generale, împrumuturile recente (şi derivatele lor), spre a le concentra şi reorganiza într-o lucrare de sine stătătoare, ni se pare suficient pentru a justifica oportunitatea lor. Este un adevăr de mult cunoscut acela că cititorul obişnuit nu caută într-un dicţionar explicativ general în primul rînd cuvintele ori sensurile cu- rente şi nici cuvintele arhaice sau regionale (prezente în măsură mai mare doar în anumite tipuri de texte, de specialitate şi beletristice) ; cititorul obişnuit are nevoie de dicţionare mai ales pentru termenii şi sensurile noi, pentru explicarea textelor curente şi pentru menţinerea sa în actualitate. Dacă, pe de altă parte, se constată că aproape jumătate din vocabularul limbii române moderne este format din neologisme intrate în limbă în decursul ultimului secol şi ceva1, atunci, în cazul limbii noastre, operele lexicografice care au în vedere explicarea acestor cuvinte sînt chiar mai utile decît pentru alte limbi. Cît despre condiţiile pe care dicţionarele de neologisme ar trebui să le satisfacă spre a-şi îndeplini cu adevărat rolul (de exemplu, o listă de cuvinte cît mai cuprinzătoare, explicaţii suficiente, clare şi accesibile etc), ele sînt, din păcate, rareori îndeplinite de lucrările apărute la noi în ultimele nouă decenii. Dacă luăm în consideraţie numărul dicţionarelor de neologisme apărute de la 1880 încoace, constatăm, cu oarecare surprindere, că el este destul de redus, reprezen-tînd la prima vedere puţine progrese cantitative în comparaţie cu perioada anterioară. Situaţia se schimbă însă în mod sensibil, în favoarea epocii contemporane, datorită numărului considerabil de ediţii şi versiuni pe care îl înregistrează dicţionarele apărute acum. Aproape fiecare dicţionar de neologisme, oricît de mediocru, cunoaşte una sau mai multe reeditări, ceea ce ne duce la concluzia că avem a face cu tipul de operă lexicografică de cel mai mare succes dintre cele explicative unilingve. Cu o singură excepţie netă, calitatea mediocră şi submediocră a acestor lucrări este invers proporţională cu succesul lor : cu un aparat ştiinţific primitiv, cu un material lexical ce pare adunat mai mult la întîmplare, şi de aceea cu mari lipsuri cantitative, cu definiţii sumare adesea aproximative sau greşite, dicţionarele de neologisme publicate între anii 1880 şi 1961 au astăzi doar o valoare documentară. Deşi sumare în secţiunea explicativă, ele mai păstrează totuşi, din lucrările similare ale secolului al 1 D. Macrea, Probleme de lingvistică română, Bucureşti, 1961, p. 32. 148 149 XlX-lea, unele trăsături enciclopedice (cum ar fi înregistrarea numelor proprii), dar renunţă fără excepţie la indicaţiile etimologice (mai ales pentru motivul că, prin dispariţia lexicografilor latinişti şi a curentului însuşi, a dispărut şi nevoia de a demonstra, prin etimologie, latinitatea şi romanitatea lexicului limbii române). Caracteris- | tica esenţială a acestor dicţionare este că se folosesc unele pe altele aproape pînă la identitate şi, de aceea, putem spune că de obicei n-avem a face cu opere lexicografice independente, ci doar cu versiuni concentrate sau amplificate ale unuia şi aceluiaşi prototip. Primul din serie, în ordine cronologică, este Dicţionarul român portativ. Culegere de cele mai necesare cuvinte radicale (ediţia a IV-a, Craiova, 1881 ; ediţia a V-a, Cra- J iova, 1895 1) şi aparţine lui I. Bauman, o mai veche cunoştinţă a noastră. Despre cele dintîi ediţii ale acestui dicţionar am vorbit în primul volum al cărţii de faţă (p. 86 şi urm.), şi nu vom reveni aici asupra lor ; faţă de primele trei ediţii, ultimele două nu reprezintă nici o schimbare : radicală, de aceea modificarea subtitlului celei de a V-aj ediţii (Cu un bogat repertor de cuvinte radicale) nu se justifică decît prin raţiuni comerciale. în ambele ultime ediţii avem a face cu o listă săracă de cuvinte-titlu (subj 4 000), în care se află în continuare incluse formaţii transportate direct din dicţionarele străine (de exemplu, ables-\ tor, absimil, acceptilaţiune, adipsie, ageronte, afesare, | ageustie, agripnie, amoliţie, anegraf, eclegmă, eludi, enci ■ \ protip etc. etc.) ; în ambele, cuvintele-titlu (înregistrate: fără accent şi fără indicarea categoriei morfologice) sînt| urmate de explicaţii sumare, primitive, în mare măsurăî aproximative sau greşite (după acest dicţionar, congediuli ar însemna „voia pentru a se retrage", congestiunea ol „adunătură la un loc", crima orice „faptă rea", iar fla-\ grante „înflăcărat") ; în cazul neologismelor polisemantice,! Aurora Moţiu-Marcus semnalează şi o aşa-zisă ediţie a VI-a| a lucrării lui Bauman, din 1896 (vezi Bibliografia dicţionarelor «H mâneşti unilingve tipărite, în Studia bibliologica, voi. II. partea 1, Bucureşti, 1967, p. 429) ; în realitate, avem a face doar cu uri nou tiraj al ediţiei a V-a. accepţiunile diferite se notează într-o enumerare unică, ce produce nedumeriri (monstrul, de exemplu, este un „animal născut afară de regulele firei, orice peste fire, om crud"). Ne surprinde cum a putut să ajungă la a cincea ediţie o asemenea operă lexicografică submediocră. De un succes şi mai mare s-a bucurat în perioada contemporană Cel mai nou dicţionar de buzunar pentru tălmăcirea cuvintelor radicale şi zicerilor streine din limba română, elaborat de A. Steinberg şi apărut, în prima sa ediţie, la Bucureşti, în 1886. Pînă în anul 1920 lucrarea înregistrase cel puţin şapte ediţii \ devenind astfel cel mai răspîndit dicţionar român de neologisme din prima jumătate a secolului nostru. Toţi lexicografii din această perioadă îl iau ca model pentru operele de acelaşi tip, şi se ţin de obicei foarte aproape de el. Departe de a putea fi considerată o operă exemplară, un model, noua lucrare întrece totuşi, din mai toate punctele de vedere, dicţionarul predecesorului imediat. Prima ediţie cuprinde peste 6 000 de cuvinte, iar ultima aproape 7 000, cifre care, după cum se vede, întrec net pe aceea din dicţionarul lui I. Bauman. Selectarea termenilor se dovedeşte şi ea mai fericită, autorul renunţînd la o serie de formaţiuni nereale care apăruseră la Bauman (de exemplu, la afesare, agripnie, albigine, amoliţie). Pentru a exploata la maximum spaţiul tipografic, autorul a grupat cuvintele pe „cuiburi" lexicale în care, din păcate, se află nu numai cuvinte din aceeaşi familie (degradat şi degradator, la degradare; delator, la delaţiune), ci şi unele foarte diferite, strînse laolaltă pe baza criteriului unic al ordinii alfabetice (astfel, sub articolul carabină figurează caracter, carafă, caramel şi caravană); de la ediţia a doua înainte, o bună parte din materialul lexical adunat în aceste „cuiburi" va fi dispersat în articole independente. 1 Ediţia a Il-a revăzută, Bucureşti, 1887 ; ediţia a IV-a Bucureşti, 1897 ; ediţia a V-a, Bucureşti, 1898 ; o „ediţie nouă, cu totul revăzută şi considerabil adăugită" a apărut la Bucureşti, în ; în sfîrşit, o ultimă ediţie, la Bucureşti în 1920. N-am Putut depista a treia ediţie a lucrării, deşi nu pare imposibil °a ea să nici nu fi existat, întrucît, din interese strict comerciale, editorii exagerau uneori numărul ediţiilor, spre a impune aten-Pei cititorilor opera. 150 151 Ca la predecesor, cuvintele nu poartă indicaţia de accent şi nici aceea a categoriei morfologice, fiind urmate direct de secţiunea explicativă. Definiţiile sînt însă cu mult mai exacte, mai clare, mai bine delimitate şi ierarhizate decît la Bauman. Cînd neologismul are un sinonim mai cunoscut (şi mai vechi), el se defineşte exclusiv prin acesta (roză : „trandafir"; masturbaţie : „onanie"), sau, eventual, printr-o serie sinonimică (mariaj: „măritiş, căsătorie, însurătoare") ; ceva mai des apare definiţia prin perifrază (menagerie : „loc în care se arată fel de fel de animale" ; menestrel: „lăutar şi poet ambulant în evul mediu") sau perifrază urmată ori precedată de sinonime (martir: „mucenic, om care sufere chinuri şi chiar moartea pentru credinţa sau ideile lui"). La neologismele polisemantice, diversele accepţiuni sînt izolate prin punct şi virgulă, procedeu ce depăşeşte iarăşi pe amintitul predecesor (moralitate : „cugetare morală ; înţeles moral; caracterul moral al unui om"). Autorul introduce, ici şi colo, în lista de cuvinte, după tradiţia secolului al XlX-lea, nume proprii uzuale (Confuciu, Mediterana), cu explicaţiile de rigoare. Unele dintre ediţiile ulterioare au fost în mod simţitor îmbogăţite şi îmbunătăţite ; în afara adaosurilor propriu-zise de cuvinte, destul de numeroase, Steinberg introduce în aceste ediţii sintagme şi expresii (cabinet de lectură, la cabinet; a trăi din expediente, la expedient), precum şi scurte citate ilustrative personale pentru expli-citarea definiţiilor (miros cadaveric, la cadaveric). în anul 1923, la Bucureşti, Alexandru Stănceanu publica Cel mai nou dicţionar de buzunar pentru tălmăcirea cuvintelor radicale şi zicerilor streine din limba română („ediţie nouă cu totul revăzută şi considerabil adăugită"). Surprinde identitatea absolută a titlului acestei opere lexicografice cu acela al lucrării lui Steinberg şi, la o confruntare mai stăruitoare, constatăm că noul dicţionar nu justifică un nou autor, fiind, în realitate, o ediţie puţin modificată a dicţionarului lui Steinberg. De altfel, autorul însuşi recunoştea, deşi indirect, în subtitlul lucrării, de a fi dat doar o ediţie nouă a unei lucrări deja existente ; altfel, acest subtitlu devine paradoxal, cîtă vreme Stănceanu nu publicase vreodată o altă primă ediţie. Re- vizuirea listei de cuvinte a antecesorului a dus la unele adaosuri lexicale (abacă, absenteism, absentist), dar mai ales la eliminarea unora fără existenţă reală în limba română) abastardare, abhorare, acquerire, adjucţiune, ad-juraţie etc). Cît despre modul de organizare a articolelor şi despre definiţiile adoptate, ele sînt, cu excepţii de amănunt, aceleaşi cu ale predecesorului arătat. în anul 1925 autorul şi-a reeditat, fără nici o modificare, dicţionarul. Tot de la modelul Steinberg pleacă Dicţionarid pentru explicarea cuvintelor radicale din limba română, apărut la Chişinău, puţin după încheierea primului război mondial (— lucrarea nu a fost datată —), sub îngrijirea unui lexicograf anonim. Noua operă n-a putut fi terminată, în-trerupîndu-se după tipărirea primelor patru coli (de la a pînă la cameră), suficiente spre a o putea încadra în filiaţia istorică a disciplinei. Lista de cuvinte a dicţionarului lui Steinberg a fost serios modificată, aproape numai prin eliminare, şi după criterii adesea subiective, căci printre termenii respinşi figurează nu numai rarităţi suspecte (ca abad, abastardare), ci şi numeroase împrumuturi curente la data elaborării lucrării (ca abator, abatjour, aberaţie). Majoritatea explicaţiilor şi organizarea internă a noului dicţionar sînt preluate ca atare de la Steinberg. Ultima, în ordine cronologică, dintre operele lexicografice aflate sub tutela lui A. Steinberg este Dicţionarul pentru explicarea cuvintelor radicale şi a zicerilor străine din limba română, apărut la Bucureşti, cam în al treilea deceniu al secolului nostru, şi avînd un autor necunoscut. Informaţia din introducere că „dicţionarul de faţă este prelucrarea, cu mult adăogită, a unei lucrări mai vechi care a avut mai multe ediţii" (p. III) se referă în mod cert la dicţionarul amintitului înaintaş. Rămîne să vedem în ce măsură noua operă o prelucrează şi o îmbogăţeşte pe aceea anterioară. O confruntare făcută în acest scop ne arată că lista de cuvinte a fost într-adevăr serios revizuită de lexicograful succesor, dar nu atît în sensul îmbogăţirii (face-ă-main, falenă, famelic, familiar, fanariot, farniente, fatidic, fatum), cît mai cu seamă în acela al reducerii ei, pe alocuri surprinzătoare, căci rămîne iarăşi nejustificată eliminarea unor neologisme de circulaţie (fa- 152 153 cilitate, factorie, faeton, fagot, failibil, făkir, farmacie, farmacist, febră, feculă, feculent, federativ, felcer). Autorul a îmbunătăţit în schimb simţitor secţiunea explicativă, mo-dernizînd aspectul definiţiilor, lărgindu-le şi explicitîn-du-le, înlocuind numeroase explicaţii prin sinonime cu definiţii prin perifrază (şi sinonime), adăugind sensuri noi la cele existente. Definiţii absolut personale s-au dat, de exemplu, la cuvinte ca idiotism, ignorant, imagine, imanent, impenetrabilitate, impecabil, imperceptibil, imperialism, imperialist, impersonal etc. Cu toate că în linii mari dicţionarul reprezintă un progres în istoria disciplinei, valoarea sa rămîne încă extrem de modestă. ★ Cu toată strădania autorilor lor, dicţionarele de neologisme prezentate pînă aici au o structură şubredă, improvizată ; ele ne apar astăzi ca nişte simple liste de cuvinte inegale şi incomplete, cu o parte explicativă primitivă, ce aminteşte pe alocuri de caracterul amatorist al lexicografiei din secolele anterioare. în întreaga epocă contemporană, un singur dicţionar de acest tip a fost conceput la nivelul exigenţelor ştiinţifice reale : este vorba de cunoscutul Dicţionar de neologisme elaborat de FI. Marcu şi C. Mâneca şi apărut în prima sa ediţie la Bucureşti, în anul 1961 (ediţia a doua a lucrării, „revăzută şi adăugită", s-a tipărit în 1966). Noul dicţionar se deosebeşte radical şi din mai toate punctele de vedere de operele similare anterioare. Autorii, filologi de profesie, şi-au delimitat cu precizie domeniul şi perioada istorică înainte de a trece la adunarea şi elaborarea materialului lexical : ei şi-au propus să înregistreze în dicţionarul lor numai împrumuturile recente ale limbii române (şi derivatele pe teren românesc ale acestor împrumuturi), adică au luat neologismul în înţelesul lui mai restrîns, dar practic singurul absolut necesar, iar, pe de altă parte, au considerat, în mod justificat, că au statut de neologisme în limba română actuală împrumuturile făcute de aceasta de pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea încoace. în ceea ce priveşte împrumuturile culte strict contemporane, şi mai ales termenii tehnico- ştiinţifici, selectarea lor s-a făcut pe criteriul uzului, din masa existentă fiind acceptaţi în dicţionar doar cei folosiţi în mod curent în limba literară sau măcar în literatura de specialitate. în operaţia de selectare, autorii au fost în mod considerabil ajutaţi de existenţa Dicţionarului limbii române literare contemporane şi a Dicţionarului limbii române moderne, apărute chiar în perioada cînd noii lexicografi îşi definitivau lista de cuvinte. Se constată limpede că aceştia au efectuat o minuţioasă analiză a celor două lucrări, extrăgîndu-şi din ele întreg eşafodajul dicţionarului proiectat, adaosurile lexicale personale fiind relativ neînsemnate, cel puţin la prima ediţie. Metoda de lucru s-a dovedit extrem de fructuoasă, căci a dus la o listă ce însumează (în prima ediţie) aproape 20 000 de cu-vinte-titlu, cantitate de-a dreptul excepţională, care întrece de mai multe ori cele mai bogate opere similare anterioare. Recenzenţii au semnalat totuşi unele lipsuri în această listă de cuvinte (de exemplu, anost, hidric, paşaport, susura, veleitate x), dar cuantumul lor este absolut neînsemnat, dacă îl raportăm la cantitatea globală înregistrată. Conceput ca „un instrument practic de lucru" „la în-demîna marelui public" şi „capabil să lămurească sensurile cuvintelor noi" (v. prefaţa Din partea autorilor, p. 11), dicţionarul, fără a face concesii enciclopedice (spre lauda lui), s-a străduit, în consecinţă, să ofere definiţii simple, accesibile şi de obicei moderat-analitice. Cu unele modificări de amănunt (mai mult de ordin tehnic), structura secţiunii explicative este preluată după Dicţionarul limbii române moderne, din nou spre lauda autorilor, care n-au ţinut să se distanţeze cu orice preţ de un model care li s-a părut potrivit. Avem a face cu primul dicţionar de neologisme românesc în care au fost înregistrate siste-tematic toate accepţiunile mai cunoscute ale cuvintelor, grupate după cifre romane şi arabe, după cercuri pline şi goale, după bare duble şi litere mici, lexicografii sta- 1 D. U r s u. în Studii şi cercetări ştiinţifice (Iaşi), seria Filologie. XTI (1961), fasc. 2, p. 274; St. Ionică, în Limba română, XI (1962), nr. 5, p. 114. 154 155 I: ■ ii ii ■ ■ bilind o filiaţie şi ierarhie asemănătoare cu acelea din dicţionarele explicative generale. Autorii au corectat, au ■ completat şi au adăugat numeroase accepţiuni la cuvin- tele preluate din Dicţionarul limbii române moderne, pro-fitînd de observaţiile şi sugestiile făcute cu prilejul apariţiei acestuia. Cum era firesc într-o lucrare care îşi propunea ; să explice conţinutul cuvintelor recente, deci mai puţin cu- I noscute, definiţia de tip analitic (prin perifrază) covîrşeşte ; pe aceea prin sinonim şi serie sinonimică. 'i Numeroase indicaţii asupra circulaţiei cuvîntului-titlu, ; asupra domeniului căruia îi aparţin, asupra situaţiei sale j stilistice, grija pentru alegerea formei-titlu recomandabile, . - indicarea accentului şi, uneori, a pronunţării, fac din lucrarea amintită şi un excelent izvor normativ. S-a reproşat însă, pe bună dreptate, autorilor faptul că n-au j dus pînă la capăt funcţia normativă a lucrării lor, deoa- rece au lăsat la o parte indicaţia pluralului substantivelor, a prezentului indicativ al verbelor, precum şi nume- ; roase indicaţii ortoepice, indispensabile într-un dicţionar ■) de neologisme 1. i Iarăşi spre deosebire de toate lucrările similare ante- rioare, numărul unităţilor frazeologice înregistrate în noul dicţionar poate fi considerat apreciabil, sporind bogăţia J şi utilitatea izvorului, oferind o imagine mai exactă asu- ;i pra virtualităţilor semantice multiple ale neologismelor. S-a renunţat cu totul la citatele ilustrative (din izvoare sau redacţionale), nu numai pentru a se realiza astfel o evidentă economie de spaţiu, ci şi pentru motivul, principial, că folosul lor într-un dicţionar sincronic de tip special, cu definiţii în general explicite, nu se dovedea evident. Trăsătura distinctivă cea mai pregnantă a Dicţionarului de neologisme o constituie secţiunea sa etimologică. Prin această secţiune, lucrarea se deosebeşte în mod esenţial de toate operele similare anterioare din perioada contemporană, şi destul de net de modelul ei (altfel cel mai apropiat), Dicţionarul limbii române moderne. Autorii au pornit de la ideea justă că, în mai mare măsură decît ce- \ 1 Şt. Ionică, în Limba română, cit., p. 116. lelalte cuvinte ale limbii, neologismele provin (pe rînd sau concomitent) din mai multe limbi străine cu care româna s-a aflat în contact, în diverse epoci şi provincii. De aceea, ei au sporit în mod considerabil explicaţiile prin etimologie multiplă ; în ciuda aparenţelor, etimologia multiplă este mai exactă, căci oglindeşte situaţia reală în care s-a aflat, mai ales în veacul al XlX-lea, limba româna. A fost semnalată însă, curînd după apariţia lucrării, contradicţia între poziţia teoretică şi cea practică a autorilor în privinţa indicaţiilor etimologice1. Necunoscînd exact istoria concretă a fiecărui neologism în parte, căile şi izvoarele prin care ele au pătruns în limba română, autorii dicţionarului au înşirat adesea în mod mecanic etimoane suplimentare nejustificate sau, dimpotrivă, au omis unele surse reale de împrumut. Datele istorice concrete ne arată, de exemplu, că influenţa italiană a fost mai slabă decît rezultă din dicţionarul analizat, în care apar etimoane italiene fără acoperire reală (să se compare pentru aceasta etimologia unor cuvinte ca echivala, ecuatorial, eficace cu Indicele de cuvinte al lucrării lui N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962) ; aceleaşi date istorice dovedesc că ramificaţie ori crepuscular provin şi din franceză, nu numai din italiană, că nomenclatură n-a intrat în limba română din germană, ci din fran ceză şi latină, că teoretic, considerat în dicţionar drept împrumut din franceză şi germană, provine în primul rînd (cel puţin în Transilvania) din latină etc. etc. Ni se pare totuşi neîndreptăţită critica adusă lexicografilor pentru faptul că nu au luat în consideraţie, la stabilirea etimologiei, diversele forme sub care neologismele au intrat şi au circulat în limba română, forme ce arată adesea clar sursa concretă a împrumutului2. într-un dicţionar sincronic normativ, practic, care a trebuit să opteze în principiu pentru o singură formă a neologismului, cea mai cunoscută astăzi, etimologia poate fi şi chiar trebuie redusă la explicarea originii acestei forme şi numai a ei. A considera, de exemplu, cum s-a făcut, că analiză pro- 1 D. Ursu, în Studii şi cercetări ştiinţifice (Iaşi), seria Filologie, cit., p. 274—275. 2 Ibidem, p. 275. 156 157 vine în primul rînd din neogreacă şi latină, înseamnă a nu explica forma de azi a cuvîntului, ci unele anterioare, de mult dispărute (analisis, analizis, analis, analiz), procedeu care ni se pare de neconceput. Mai supărătoare sînt unele inconsecvenţe ale autorilor, care ne oferă soluţii deosebite la cuvinte de acelaşi tip etimologic : calificativ, receptiv, filtrant, centrifugal, de exemplu, au fost considerate împrumuturi certe din franceză, în timp ce alternativ, adsorbant sau stomacal apar doar ca împrumuturi probabile din aceeaşi limbă. Utilitatea secţiunii etimologice din lucrare a crescut şi prin indicarea frecventă a originii primare a neologismelor, însoţită de traducerea elementelor lexicale originare ; din păcate, datorită unor vicii de ordin tehnic, etimologiile directe se confundă adesea cu cele originare, nefiind ferm delimitate de acestea. Ediţia a doua a dicţionarului constituie un progres evident faţă de prima, ea însăşi remarcabilă, cu toate rezervele făcute. Autorii şi-au îmbogăţit lucrarea cu peste 2 000 de cuvinte-titlu (printre ele, bandieră, baptisteriu, cam-panelă, laser, trauler) i, au introdus în ea circa 3 000 de variante lexicale cunoscute la neologismele deja înregistrate (descorda, direcţiune^ dizertaţie etc), au înmulţit indicaţiile stilistice, gramaticale şi ortoepice (întărind astfel caracterul normativ al lucrării), au revăzut secţiunea explicativă (adesea actualizînd, explicitînd şi îmbogăţind definiţia), au refăcut pe alocuri chiar organizarea materialului lexical, filiaţia semantică. Secţiunea etimologică a profitat şi ea de observaţiile făcute de recenzenţi pe marginea primei ediţii, prezentînd, la ediţia a Il-a, numeroase îmbunătăţiri generale şi de amănunt, o prudenţă sporită în fixarea etimologiei multiple. Pasibil, ca orice operă lexicografică, de noi şi noi ameliorări, cu prilejul apariţiei unor ediţii viitoare, Dicţionarul de neologisme al lui FI. Marcu şi C. Mâneca şi-a atins 1 Noul criteriu suprem de selectare, acela ca termenul să apară „în cel puţin două stiluri ale limbii" (Prefaţa, p. 10), se regăseşte şi în Dicţionarul limbii române, serie noua, Bucureşti, 1965 (v. Introducerea, p. VI). de pe acuma ţelul propus, acela de a servi în bune condiţii ca instrument de informare curentă pentru un public foarte larg. Un loc aparte, prin componenţa listei de cuvinte, îl ocupă în istoria lexicografiei române contemporane lucrarea Mic dicţionar, aparţinînd lui E. Hodoş şi avînd un subtitlu care arată destul de clar conţinutul său : Cuprinde peste 15 mii de neologisme, cuvinte străine, unele provin-cialisme, arhaisme. Noua operă lexicografică, apărută la Sibiu, probabil în deceniul al treilea al secolului nostru, pare la prima vedere un adevărat hibrid : ea nu îndeplineşte nici condiţia de dicţionar explicativ general (căci îi lipsesc cuvintele uzuale), nici pe aceea de dicţionar al limbii literare, dar nu este nici dicţionar propriu-zis de neologisme, deşi împrumuturile recente ocupă în lista ei de cuvinte un loc net preponderent, motiv pentru care am şi încadrat-o în capitolul de faţă al cărţii noastre. Profilul lucrării a fost determinat de constatarea autorului că „ştiutorii de carte din lumea celor mulţi... întîmpină greutăţi, mai mari sau mai mici, la citirea scriitorilor noştri, vechi şi noi, prozatori şi poeţi" (Cătră cititori, p. 3). De aceea, el şi-a propus să întocmească un glosar al eventualelor „dificultăţi" lexicale ce apar în limba literaturii artistice, adică să înregistreze şi să explice termenii mai puţin uzuali, mai puţin cunoscuţi din textele beletristice, independent de situaţia lor în ansamblul vocabularului, de apartenenţa lor la o categorie sau la alta de cuvinte ; dar cum neologismele constituie, prin cantitatea şi noutatea lor, principala „dificultate" în lectura textelor beletristice curente, ele figurează cu precădere în noua operă lexicografică, seria lor fiind întreruptă doar ici şi colo de cuvinte regionale şi arhaice. Lucrarea este concepută extrem de sumar, după modelul dicţionarelor de neologisme ale epocii : singurele părţi componente statornice care alcătuiesc articolele sînt cuvîntul-titlu (cu indicaţia accentului) şi explicaţia, redusă de obicei la unul sau la mai multe sinonime, reale sau numai aproximative („abrevia a prescurta" ; „adolescent băieţandru" ; „adult vîrstnic"; „afina a rări, a înfoia"). în 158 159. acest procedeu explicativ dominant se simte şi dorinţa puristului de a reimpune unele corespondente sinonimice mai vechi. Cuvintele regionale şi cele arhaice sînt identificate, pe cît posibil, de autor şi notate cu ajutorul unor abrevieri speciale. La cuvintele polisemantice, diversele accepţiuni sînt izolate sistematic prin punct şi virgulă (balamuc : „casă de nebuni ; larmă" ; lozie : „răchită ; nuia" ; balcon : „pridvor ; foişor ; galerie"). După modelul dicţionarului de neologisme al lui A. Steinberg, o parte a materialului înregistrat a fost grupată în „cuiburi" lexicale (de ex. macadamiza, la macadam; macagiu, la macaz ; machiavelism, la machiavelic etc). Ca instrument de utilitate specifică imediată şi fără pretenţii, lucrarea a fost ingenios concepută, dar ea nu s-a bucurat de succes şi prin urmare n-a fost reeditată. V. DICŢIONARELE DE TERMINOLOGII SPECIALE Oririt de bogate, dicţionarele explicative generale sau cele ale limbii literare nu îşi pot propune să oglindească suma cuvintelor din toate stilurile limbii literare actuale. Ele preiau şi reţin, din fiecare stil şi substil în parte (cu excepţia stilului beletristic şi, poate, a celui publicistic), doar termenii actuali care au depăşit — sau măcar tind să depăşească —, prin valoarea lor de circulaţie, graniţele stricte ale domeniului. în felul acesta rămîn, în afara listei lor de cuvinte, ceea ce în mod curent se cunoaşte sub numele de „termeni de specialitate". Din dicţionarele explicative generale şi din cele ale limbii literare lipsesc nu numai termenii de îngustă specialitate, ci şi (sau mai ales) accepţiunile speciale ale unor cuvinte care, altfel, figurează în ele, cu sensurile mai cunoscute. Selectarea materialului lexical în dicţionarele generale pare a se impune în orice caz măcar în privinţa termenilor din domeniul tehnico-ştiinţific. în perioada contemporană, progresele ştiinţelor în ansamblu, ale ramurilor şi capitolelor diverselor ştiinţe în special, au devenit atît de excepţionale încît au produs în interiorul vocabularului acumulări şi mişcări cu adevărat revoluţionare : aproape fiecare ştiinţă, ba chiar şi fiecare mare capitol al ei, tinde să-şi creeze o terminologie specifică, în mare parte proprie, folosită de un număr relativ restrîns de membri ai comunităţii lingvistice, de profesioniştii domeniului respectiv. Pentru aceştia s-au elaborat, în secolul nostru, numeroase opere lexicografice explicative specializate, circumscrise la o terminologie sau la alta. Se poate spune chiar că dicţionarele explicative pe terminologii speciale formează unul dintre tipurile cele mai caracteristice ale lexicografiei române contemporane. Aproape 161 inexistente în trecut, ele se înmulţesc rapid în secolul nostru şi reflectă, cum am spus, excepţionala diversificare şi autonomizare a diverselor ramuri de activitate. Acum apar dicţionare dedicate comerţului, economiei şi contabilităţii, dreptului, politicii şi publicisticii, pedagogiei şi filozofiei, folclorului şi muzicii, agriculturii, botanicii şi zoologiei, medicinii şi farmaciei, matematicii şi tehnicii, pentru a nu cita decît exemple. In multe cazuri aceste dicţionare nu îşi propun să înregistreze numai terminologia de specialitate îngustă, care nu se află în dicţionarele explicative generale; dimpotrivă, unele se limitează doar la explicarea noţiunilor fundamentale ale domeniului, repetîod astfel, în cea mai mare parte, secţiunea corespunzătoare de cuvinte şi sensuri specializate din dicţionarele generale. Delimitarea, din dicţionarele cu profil general, a terminologiilor speciale, în lucrări de sine stătătoare, constituie instrumente de lucru elementare utile pentru orientarea şi informarea generală a specialistului. Ultiiitatea acestor instrumente creşte însă pentru specialist în măsura în care ele îmbogăţesc lista de cuvinte şi de sensuri a domeniului, aşa - :m se află ea în dicţionarele explicative generale, iar, pe de altă parte, şi în măsura în oare elementele explicative sînt adîncite, extinse, completate, căpătînd adesea profil enciclopedic. Deşi foarte caracteristice istoriei lexicografiei române contemporane, dicţionarele de terminologii speciale sînt, în cea mai mare parte, mediocre, şi nu par să fi corespuns pe deplin, în cele mai multe cazuri, nici chiar la data cînd au apărut. Ele ni se înfăţişează de obicei surprinzător de sărace, cu o listă de cuvinte adesea întîmplă-toare, care depăşeşte profilul specialităţii fără a-1 epuiza, iar unele sînt neterminate. Se intitulează, în această epocă, dicţionare de terminologii speciale şi lucrări care nu sînt în realitate decît nomenclatoare alfabetice ori indici alfabetici ai unor lucrări de specialitate lipsiţi, în parte sau integral, de secţiunea explicativă. Abia în ultimele decenii, şi mai ales prin eforturi colective, se poate spune că s-a produs un oarecare echilibru între cantitatea şi calitatea dicţionarelor de terminologii speciale. 162 în capitolul de faţă al lucrării noastre ne propunem să întreprindem un tur de orizont general asupra lexicografiei române contemporane de terminologii speciale. Grupînd lucrările pe mari tipuri de terminologii, din necesităţi strict metodologice, avem intenţia principală de a releva bogăţia, varietatea, calitatea şi limitele producţiei din acest vast domeniu. Am inclus în discuţie şi dicţionarele enciclopedice speciale întrucît, pînă astăzi, hotarele între dicţionarele explicative speciale propriu-zise şi cele enciclopedice speciale nu sînt de loc tranşante. a) In domeniul economiei, comerţului şi contabilităţii, lexicografia românească este bogată numai în aparenţă. De la început trebuie să eliminăm din discuţie o serie de opere care se intitulează pe nedrept dicţionare sau lexicoane : este vorba, în ordine cronologică, de Dicţionarul mărfurilor al lui N.C. Nica şi Gh. T. Cristea (ediţia I, Bucureşti, 1908; ediţia a Il-a, Bucureşti, 1911), de Dicţionarul vamal privitor la tarifa generală vamală a României al lui D. Bodescu (Galaţi, 1911) şi de Lexiconul vamal, cu-prinzînd denumirea comercială (uzuală) a mărfurilor, de N. C. Nica (Bucureşti, 1930), opere care conţin, sub formă de simple liste alfabetice, terminologia neexplicată a domeniului. Dacă pomenim totuşi aici aceste nomenclatoare terminologice neexplicative, o facem din motivul că ele prezintă oarecare interes pentru istoria lexicografiei, întrucît ne oferă o imagine bogată a terminologiei de specialitate, eventuale liste de cuvinte pentru dicţionarele speciale propriu-zise. Cea dintîi încercare lexicografică propriu-zisă a domeniului rezultă dintr-o iniţiativă colectivă : un grup relativ numeros de specialişti a hotărît, în al doilea deceniu al secolului nostru, elaborarea'unei Enciclopedii române pentru ştiinţele comerciale, economice, financiare şi de bursă. Din lucrare n-au apărut însă decît primele trei fascicule (Bucureşti, 1919-1920), pînă la cuvîntul agrar. Lista de cuvinte se anunţa extrem de bogată, dar în multe cazuri depăşea profilul dicţionarului special, cu-prinzînd şi nume geografice, mitologice etc. Autorii au folosit numeroase indicaţii de domeniu şi etimologice (cu erori specifice filologilor amatori), au grupat pe cifre sensurile cuvintelor polisemantice şi au subsumat sensu- 163 ' rilor principale multe sintagme de specialitate. Ca în mai toate dicţionarele de tip enciclopedic, secţiunea explicativă se compune dintr-o definiţie lingvistică preliminară (în general izbutită), urmată de date privind istoricul noţiunii, speciile sale, condiţiile de aplicare, relaţiile etc. Primul dicţionar al domeniului elaborat în întregime aparţine lui G. P. Alesseanu, se numeşte Terminologie comercială şi a apărut la Bucureşti, în anul 1924. Este o lucrare modestă ca proporţii (conţinînd abia 530 de ter-meni-titlu, doar aproximativ delimitaţi de ai domeniilor înrudite) ; ca în mai toate dicţionarele de terminologii, şi în acesta articolele au cuvîntul-titlu fără indicaţia de ^accent şi neîncadrat în categoria morfologică. Definiţiile, aproape fără excepţie prin perifrază, sînt în general excelente prin exactitatea şi claritatea formulării lor (cesiune : „operaţie prin care o persoană, cedantul, transferă alteia, cesionar, un drept oarecare" ; scont: „dobînda efectelor de comerţ, cînd se vînd sau se cumpără"). Ele apar adesea însoţite de sinonime şi chiar de unele antonime (aconto s-a dat ca sinonim la arvună, învoială la acord, scrisoare de credit la acreditiv, debitorul se indică drept antonim al creditorului etc). Pentru completarea şi explicitarea definiţiei, autorul a folosit numeroase citate personale, iar la cuvîntul-titlu au fost subsumate şi unele sintagme dependente, definite ca atare. Evident mai întins se dovedeşte Lexiconul economic, bancar şi de bursă pentru practica zilnică, al lui E. Borda şi L. Foris, apărut la Cluj, în 1928. Lucrarea îşi propune să ofere „cele mai uzuale noţiuni comerciale", fiind destinată „în primul rînd pentru cei ce stau în mijlocul vieţii practice, în vreun ram de activitate economică" (v. Prefaţa, p. 3). Autorii sperau ca dicţionarul lor să constituie doar „sîmburele unui mare lexicon economic," pe care îl aveau proiectat dar care n-a putut fi realizat. Lucrarea numără aproape 1500 de cuvinte-titlu, cifră în realitate inexactă, căci a fost mult încărcată prin procedeul auto-] rilor de a face din fiecare sens al cuvîntului polisemantic! şi din fiecare sintagmă articole independente (la asigurare] înregistrăm, conform acestui procedeu, 17 articole-titlu).! Delimitarea domeniului este numai aproximativă (v. humus, raze X, înscrise în lista de cuvinte). In general, s-a folosit definiţia de tip lingvistic, prin perifrază, urmată de frecvente completări de ordin enciclopedic (referitoare mai ales la realităţile naţionale). Şochează totuşi unele glosări aproximative, stîngace ori greşite (absenteismul ar fi, după autori, „persoanele care petrec un timp îndelungat...", avertismentul apare identificat cu ..încu-noştinţare", iar a aclimatiza înseamnă „a deda cu climă şi vegetaţia unei regiuni"). în anul 1962 apare, la Bucureşti, Dicţionarul statistic-e.conomic, lucrare colectivă elaborată sub conducerea lui M. Biji. Opera cuprinde peste 2000 de cuvinte-titlu privitoare la statistică — ca disciplină independentă — şi la economie, care constituie conţinutul material al indicatorilor statistici. Cei aproape 170 de specialişti care au elaborat dicţionarul se adresează unor categorii variate de cititori, în primul rînd economiştilor, planificatorilor, contabililor şi statisticienilor, dar şi publicului ■ din afara specialităţii interesat să cunoască noţiunile de bază ale domeniului. După alcătuirea listei de cuvinte (în cadrul a 19 ramuri de specialitate) şi definirea termenilor, autorii au trecut la orînduirea materialului în ordinea sa logică, nu în cea alfabetică, în cadrul fiecărei ramuri, realizînd astfel un aşa-numit „dicţionar de idei". S-a considerat că* această organizare este mai eficientă şi mai conformă cu scopurile urmărite de dicţionar, întru -cît leagă între ele noţiunile înrudite şi le grupează sistematic ; astfel, în cadrul ramurii de statistică matematică apar, în ordine, articolele statistică matematică, probabilitate, variabile aleatoare, variabile independente, convergenţă în probabilitate etc Secţiunea explicativă este alcătuită din două părţi distincte : o scurtă definiţie cu profil lingvistic, urmată de analiza .complexă a noţiunii, care merge pînă la subîmpărţiri amănunţite, relaţii şi aplicaţii. Un indice alfabetic de cuvinte care încheie lucrarea facilitează găsirea în corpul ei a termenilor sau a sintagmelor căutate1. 1 Amintim că în lexicografia românească de specialitate a servit ca izvor de informaţie şi Micul dicţionar economic al sovieticilor G. A. Kozlov şi S. P. Pervuşin, tradus şi tipărit la Bucureşti, în 1959. b) Şi în domeniul dreptului, administraţiei, vieţii publice, presei şi politicii cantitatea de dicţionare explicative | propriu-zise este cu mult mai redusă decît pare la prima vedere. Au primit numele nejustificat de dicţionar o serie de indici alfabetici ai textelor de legi care comentează articolele, le compară, îndrumă la ele ; faptul că unii dintre aceşti indici conţin ici şi colo definiţii propriu-zise nu le conferă profil de dicţionar, de aceea trebuie scoase din discuţia noastră, cu precizarea, făcută şi mai sus, că ei prezintă interes prin terminologia brută a specialităţii înregistrată (v. C. Ţicu-Ştefănescu, Mic dicţionar juridic de termene în materie civilă, comercială, penală, Bucureşti, 1902, cu a doua ediţie, „revăzută şi sporită"-, .{ Bucureşti, 1907 ; A. Sterescu, Dicţionar administrativ J pentru uzul ofiţerilor şi agenţilor de poliţie, primarilor, medicilor comunali etc, Bucureşti, 1904 ; A. A. Botez ş. a., Dicţionarul Codului penal Carol al II-lea, Bucureşti, . 1938 ; P. P. Sterescu şi M. Gh. Ionescu, Dicţionarul legii contabilităţii publice, Constanţa, 1938; I. Popovici, Dicţionar poliţienesc pentru uzul ofiţerilor şi agenţilor de poliţie, magistraţilor, avocaţilor etc, f. 1., circa 1939). Lucrarea lui C. N. Toneanu, Dicţionar de drept alfabetic... voi. I, Bucureşti, 1931, se află la limita între indicele alfabetic şi dicţionar. Autorul pleacă şi el de la răs-■ foirea textelor de lege existente, alcătuieşte pe baza lor o listă alfabetică de termeni specifici, comentînd în ea mai ales modul de interpretare şi de aplicare a legii : dar, faţă de autorii citaţi, Toneanu adaugă adesea la aceste date definiţii propriu-zise (abuz de încredere : „deturnarea sau risipa în prejudiţiul proprietarilor, posesori sau deţinători de efecte, bani, mărfuri, chitanţe sau orice alte înscrisuri" ; achiesare : „adeziunea dată de o parte la un act, la o cerere sau la o hotărîre"). înrudită cu lucrarea lui Toneanu, dar mai aproape de cerinţele lexicografice, se află Dicţionarul Codului penal Carol II, apărut la Constanţa, în 1936, în redactarea lui M. D. Stănescu. Şi de data aceasta opera îşi propune să servească în primul rînd drept indicator alfabetic al cu-vintelor-cheie aflate în lege, cu arătarea interpretării şi aplicării prevederilor ei; dar lista de cuvinte, deşi săracă (sub 400 de cuvinte şi de sintagme-titlu) şi doar aproxi- mativ delimitată de terminologia extrajuridică (v. aliena-ţie mintală, animale, boale venerice, cale ferată etc), este în mai mare măsură însoţită de definiţii, meritos formulate (delapidare : „însuşire sau deturnare, de către un funcţionar public, a banilor sau a altor lucruri mobile ce îi sînt date spre administrare sau păstrare, în virtutea funcţiunii sale"). Singurul dicţionar explicativ propriu-zis de terminologie juridică pe care îl cunoaştem în lexicografia românească din acesta perioadă aparţine lui Mişu Dobrescu (Vocabular al cuvintelor ce se întrebuinţează mai des în jurisprudenţa noastră română) şi a apărut la Bucureşti, în anul 1936. Lucrarea are o listă de cuvinte sumară (circa 400 de cuvinte şi sintagme-titlu), cu numeroase omisiuni (criminal, proces, procură), dar cu o secţiune explicativă în general excelentă, de tip lingvistic (infracţiune : „faptă săvîrşită prin călcarea legilor" ; pupil: „minorul supus autorităţii tutorului" ; uzufruct: „dreptul de folosinţă ce are cineva asupra unui lucru al cărui proprietar este o altă persoană"). Considerînd, pe bună dreptate, că terminologia juridică românească a fost în cea mai mare parte împrumutată din limbile franceză şi latină, autorul introduce în lucrare corespondentele din cele două limbi, urmate, de regulă, de definiţii independente de aceea românească. în acest fel, opera are caracter de dicţionar explicativ unilingv şi totodată de dicţionar poliglot special. Dorinţa autorului de a realiza ulterior o ediţie îmbunătăţită şi mai amplă a primei versiuni nu s-a putut concretiza1. Fenomenele complexe ale relaţiilor interstatale din lumea contemporană, lărgirea cadrului activităţii diplomatice de la domeniul strict politic la cel de cooperare economică, tehnico-ştiinţifică, culturală etc. au înmulţit enorm numărul noţiunilor domeniului, terminologia diplomatică. Pentru a „permite celor ce urmăresc eveni- 1 Cît despre Albumul Corpului avocaţilor din România (f. a., f. 1.), care conţine biografii unitare excelente ale practicienilor domeniului, întrucît materialul nu este organizat alfabetic, ci după criterii. întîmplătoare, nu-1 putem considera operă lexicografică. 166 167 meritele şi politica internaţională să-şi verifice cunoştinţele, să-şi lămurească înţelesul exact al unor termeni sau expresii de curentă întrebuinţare în documentele de partid şi de stat, în periodice ori ziare", termeni aparţinînd relaţiilor internaţionale şi dreptului internaţional, a fost elaborată şi publicată, la Bucureşti, în anul 1967, lucrarea colectivă intitulată Mic dicţionar diplomatic român. Avem a face cu unul dintre puţinele dicţionare de terminologii speciale adresate prin excelenţă publicului larg. Lista de cuvinte numără circa 900 de termeni-titlu şi este formată atît din nume comune (abrogare, abţinere, acceptare, acord, acreditar, ad-interim), cît şi din numeroase nume proprii de organizaţii, tratate şi documente cu caracter internaţional şi naţional. Numărul sintagme-lor-titlu este foarte mare în raport cu acela al cuvintelor-titlu unice. Lucrarea, concepută în mod simplu, are numai două secţiuni : cuvîntul-titlu (purtînd indicaţia de accent) şi definiţia. Secţiunea explicativă se deschide întotdeauna cu o definiţie sintetică, de tip lingvistic, urmată în multe cazuri de completări enciclopedice oare conţin date istorice, informaţii de tehnică diplomatică, sistematizări ale noţiunii etc. Elaborat de specialişti în colaborare cu lexicografii, dicţionarul are o ţinută echilibrată, un profil bine conturat, constituind un preţios instrument de informare elementară 1. Din domeniul presei trebuie citată lucrarea lui G. Ca-liga, Almanahul dicţionar al presei din România şi al celei româneşti de pretutindeni (Bucureşti, 1926). După o introducere istorică şi un capitol închinat prezentării generale a presei contemporane, autorul enumera, în ordine alfabetică, în patru secţiuni independente, periodicele din trecut, publiciştii din trecut, periodicele contemporane şi publiciştii contemporani. Conceput aşadar exclusiv ca dicţionar de nume proprii, Almanahul lui Caliga oferă date esenţiale preţioase din domeniul abordat : la periodice el indică de regulă data apariţiei, perio- 1 Pentru domeniul politic s-a folosit la noi ca izvor de informaţie şi Dicţionarul politic sovietic elaborat sub redacţia lui B. N. PonomareV, care s-a tradus în limba română şi s-a publicat la Bucureşti, in două tiraje, în anii 1958 şi 1959.' dicitatea, fondatorii şi colaboratorii, orientarea publicaţiei, tirajul, uneori şi un scurt istoric; la publicişti, data şi locul naşterii, studiile, titlurile şi funcţiile, activitatea şi operele, periodicele la care colaborează. Amintim, în sfîrşit, că în 1930 a apărut, la Timişoara, în redactarea lui Jeno Damo şi în limba maghiară, un Lexicon al vieţii publice din Banat (Ki kicsoda ? A Băn-săgi kozelet lexikonja ?) cuprinzînd scurte biografii ale personalităţilor din viaţa publică a acestei provincii, în ordinea alfabetică a numelor. c) Milităria, bine reprezentată în manuale de conversaţie bilingve şi poliglote, este abia prezentă în lexicografia explicativă unilingvă ; cunoaştem o singură lucrare din acest domeniu care poate fi considerată, cu bunăvoinţă, explicativă. Ea aparţine lui E. Radu, V. Raţiu şi /. Vasilescu, se numeşte A-Z-Infanterie-cavalerie-artile-rie-geniu şi a apărut la Bălţi, în anul 1933. Conţinînd numai 152 de cuvinte (şi de sintagme)-titlu, de altfel bine delimitate, opera în discuţie nu a fost concepută atît pentru a explica termenii înregistraţi, cît ca un îndrumător pentru interpretarea şi aplicarea regulamentelor militare. Cînd însă aceste regulamente oferă definiţii propriu-zise la cutare sau cutare cuvînt al domeniului, ele sînt reproduse ca atare, cu citarea exactă a izvorului (de ex. angajarea ar fi „totalitatea acţiunilor preliminare care au loc în faza- luării contactului [cu inamicul] şi care preced şi pregătesc faza atacului propriu-zis", iar asaltul „actul decisiv al atacului,... saltul care duce fără oprire pe asaltator la obiectiv"). Numărul definiţiilor propriu-zise diri acest îndrumător fiind destul de ridicat (ariergardă, atac, autoblindat, avangardă, avanpost, baraj, bază de foc, bază de plecare, bivuac, camuflaj, cartier, cartiruire etc), lucrarea poate fi totuşi încadrată printre dicţionarele explicative. d) Din sectorul pedagogiei şi al filozofiei cunoaştem trei dicţionare explicative româneşti demne de a fi semnalate, în general bine concepute şi cu profil enciclopedic. Primul din serie, în ordine cronologică, este Dicţionarul pedagogic enciclopedic elaborat de institutorul /. 168 169 Dimitriu-Dămieneşti, învăţătorul Iosif Petre şi ofiţeru» medic /. C. Dimitriu, şi apărut la Roman, în anul 1925] Opera n-a fost terminată, cuprinzînd doar primul din cele trei ■ volume proiectate (porţiunea A-educator). Ea se, adresează deopotrivă învăţătorilor, elevilor şi părinţilor] şi adună termeni din domeniul pedagogiei generale, pedologiei, metodicii didactice, istoriei pedagogiei, legilor şi regulamentelor şcolare, psihologiei, igienei infantile etc. Lista de cuvinte apare totuşi în general săracă, fiind invers proporţională cu extensiunea articolelor, şi conţine atît nume comune cît şi nume proprii (de personalităţi ale domeniului). Scurta şi explicita definiţie lingvis-! tică care deschide aproape fiecare articol e urmată de interminabile digresiuni enciclopedice; la abecedar, de exemplu, ni se expune pe larg organizarea materiei din manual conform programei analitice, metodica predării ei etc. ; la educaţie, principiile fundamentale de'j educaţie, educaţia în familie, în şcoală etc. Pentru noţiu-! nile mai importante ale domeniului s-a folosit chiar \ „cumulul" de definiţii propriu-zise, citate după diversei personalităţi celebre (la educaţie s-au reprodus pe rîndj definiţiile lui Socrate, Platon, Aristotel, Erasm, Mon-taigne, Spencer, Kant ş. a.). La cuvintele polisemantice, diversele accepţiuni se află concentrate într-o enumerare unică, adesea cam eterogenă (absolvirea este, potrivit acestui procedeu, „dezlegarea sau desfacerea cu totul de o datorie oarecare, de o culpă sau obligaţie morală, precum şi terminarea cursului unui învăţămînt"). Interesantă ni se pare hotărîrea autorilor de a indica, în finalul articolelor principale, izvoarele de bază din care a fost culeasă documentarea. La lucrarea de mai sus se adaugă două dicţionare filozofice din multe puncte de vedere înrudite între ele ' este vorba de Enciclopedia filozofică a lui /. C. Pîrîianu (Craiova, circa 1930) şi de Dicţionarul filozofiei (înţelesurile a 1 300 de termeni) al lui Al. Duţulescu-Fanu (CraioVa, 1945). Net deosebite doar ca proporţii ale listei de cuvinte (în favoarea lui Duţulescu), cele două dicţionare au o structură aproape identică. Ele cuprind nu numai termeni strict filozofici, ci şi cuvinte aparţinînd psihologiei şi logicii, biologiei şi fiziologiei, religiei şi sociologiei. Amîn-două sînt înzestrate cu definiţii lingvistice stricte urmate si completate de numeroase şi variate date enciclopedice. Unele definiţii sînt citate ca atare după izvoarele de specialitate, iar cînd conceptul se schimbă la diverse şcoli filozofice, la diverşi filozofi sau în diverse ramuri ale ştiinţei, nuanţele semantice se enumera, toate, împreună cu autorii lor. Astfel, la cuvîntul bine apar, după definiţia proprie, acelea formulate de B. P. Hasdeu, Ze-non, Epicur, Cicero, Goethe, Th. Jouffroy ş. a. (Pîrîianu), iar la regresiune accepţiunile pe care termenul le are în logică, psihologie, sociologie, biologie (Duţulescu). Informaţia enciclopedică cuprinde în ambele dicţionare date istorice, diverse clasificaţii, categorii, personalităţi. Atitudinea autorilor faţă de material este în general neutră, fapt mai degrabă lăudabil dacă ţinem seamă de epoca în care lucrările au fost elaborate. Chiar dacă nu mai corespund astăzi, cele două dicţionare pot fi consultate cu folos ca izvoare- de informare brută1. e) Cu excepţia muzicii, arta şi literatura sînt slab reprezentate în lexicografia română de terminologii speciale. Astfel, lucrarea lui T. Papahagi, Din Mic dicţionar folcloric, Bucureşti, 1947, reprezintă doar un proiect în care cele două mostre redactate (cornul de animal si nunta în lumea animală) sînt concepute ca nişte studii monografice de folclor comparat şi nu ca articole de dicţionar. Aşa-numitul Dicţionar pentru note de balet (Bucureşti, 1947) al Valentinei Gheorghiu-Decusac cuprinde în realitate (în franceză şi română) un tabel sumar de semne convenţionale legate de arta baletului, fără explicaţii propriu-zise (şi cu penibile erori de scriere, în partea franceză). Rezultate notabile în domeniul folclorului ni se pare a fi obţinut doar G. T. Niculescu-Varone, cerce- 1 Să amintim aici şi de Dicţionarul pedagogic sovietic în două volume, lucrare colectivă tradusă în limba română şi publicată la Bucureşti, în anii 1963—1964, precum şi de Micul dicţionar filozofic al lui M. Rosental şi P. ludin, publicat în două tiraje româneşti, în 1954 si 1955, trjtTa Bucureşti. De curînd a apărut un remarcabil Mic dicţionar filozofic original (Bucureşti, 1969), opera datorată unui larg colectiv de specialişti. 170 171 tător cu preocupări stăruitoare legate de terminologia dansurilor populare româneşti. Din numeroasele izvoare, dar mai cu seamă din informarea personală pe teren, el a adunat un imens material terminologic, pe oare 1-a organizat alfabetic, în două lucrări preliminare : Jocuri româneşti necunoscute, Bucureşti, 1930 şi Alte jocuri româneşti necunoscute, Bucureşti, 1931. Opera sa de sinteză, Dicţionarul jocurilor româneşti, Bucureşti, 1931, reuneşte un număr de 2 367 de nume de dansuri populare, de circulaţie naţională, regională ori strict locală, însoţite de un aparat ştiinţific impresionant. Autorul indică, alături de cuvîntul-titlu, sinonimul sau sinonimele sale, apoi tipul general de dans în care se încadrează (horă, sîrbă, brîu etc), regiunea unde el este cunoscut şi toate izvoarele în care a fost semnalat. Din păcate, secţiunea explicativă fiind de obicei redusă doar la arătarea genului proxim („joc de brîu", „nume de horă", „învîr-tită"), nu ne oferă decît orientări semantice generale, nu definiţii propriu-zise. De aceea, şi lucrarea aici în discuţie se situează la limita dintre nomenclator şi dicţionar explicativ. Onoarea domeniului apare însă salvată de cîteva remarcabile dicţionare de terminologie muzicală. Primul, în ordine cronologică, este marele Dicţionar de muzică. Voci şi instrumente, biserică, concert, teatru, compoziţie şi istorie, elaborat de Titus Cerne. început în anul 1892, primul volum al dicţionarului apare la Iaşi, în 1898, iar al doilea (mergînd pînă la litera L) în anul următor, lucrarea rămînînd neterminată. Nu atît lista de ouvinte, în general bogată1, constituie caracteristica acestei opere, cît întinderea articolelor înregistrate. Ni se pare elocvent să arătăm că, la o listă de cuvinte aproximativ egală, dicţionarul lui Cerne se întinde pe un spaţiu de circa zece ori mai mare decît acela din dicţionarul muzical imediat următor, al lui T. Popovici. în lucrarea lui Cerne se află incluşi numeroşi termeni de specialitate neintegraţi (italieneşti, franţuzeşti şi germani), apar adesea indicaţii asupra originii lor, precum şi unele ilustraţii la cuvintele concrete ale domeniului. Secţiunea explica- 1 Numai la litera A am numărat 303 articole-titlu. 172 tivă cuprinde două părţi bine distincte : una, care de obicei o deschide, formează definiţia propriu-zisă, aproape fără excepţie excelentă pentru publicul larg ; alta, de natură enciclopedică, apare încărcată de numeroase şi amănunţite date informative ; spre a da un singur exemplu, de la instrumentul muzical puţin cunoscut ane-mocord, observăm că autorul arată cine şi cînd 1-a construit, cine şi cînd a vrut să cumpere primul exemplar fabricat, impresia produsă de sunetele sale asupra lui Beaumarchais etc. Notabil ni se pare faptul că autorul a insistat, pe baza informaţiilor culese prin cercetări personale, asupra realităţilor româneşti. în jurul anului 1930 dicţionarul lui Cerne avea să fie republicat într-un nou tiraj, care, cu excepţia prefeţei (care a fost suprimată), nu aduce absolut nici o modificare versiunii iniţiale. Lucrarea a servit ca izvor dicţionarelor muzicale ulterioare. Primul dicţionar muzical complet aparţine lui Timotei Popovici; se intitulează Dicţionar de muzică şi a apărut la Sibiu, în 1905. Plecînd de la intenţia de a satisface nevoi practice imediate, de natură didactică, autorul a elaborat o lucrare sumară, axată pe programele şcolare atunci în vigoare şi strîns legată de realităţile naţionale. Cu o listă de cuvinte destul de bogată (239 de articole-titlu la litera A), cu secţiunea explicativă predominant lingvistică, foarte clar expusă, cu multe asociaţii, corelaţii şi trimiteri, cu numeroase sintagme ale specialităţii, dicţionarul lui T. Popovici poate servi şi astăzi pentru informarea elementară. Sensurile cuvintelor polisemantice sînt organizate sub cifre, iar multe articole-titlu au indicate şi corespondentele din franceză, italiană şi germană. Semnalăm, în sfîrşit, cele cîteva ilustraţii care completează lucrarea. Un loc intermediar, ca proporţii, între cele două opere lexicografice prezentate mai sus îl ocupă Dicţionarul muzical ilustrat al lui A. L. Ivela, apărut la Bucureşti, în jurul anului 1927. Autorul, profesor orb, şi-a consacrat aproape întreaga viaţă în scopul realizării dicţionarului, care are merite incontestabile. Cu o listă de cuvinte aproape egală cu aceea din lucrarea predecesorului (228 de articole-titlu la litera A), dar cu explicaţii mai ample, 173 opera lui Ivela se deosebeşte de ambii antecesori prin numărul evident mai mare de ilustraţii reproduse, dar mai ales prin introducerea numelor proprii (de creatori şi de opere). Definiţiile, exacte, echilibrate, sînt completate cu multe date şi fapte, cu precădere româneşti. în informaţia enciclopedică universală autorul dovedeşte însă mai puţină siguranţă şi trebuie folosit cu prudenţă (celebrul Rossini, de exemplu, este considerat „compozitor francez"). în anii din urmă a mai servit ca izvor de informaţie elementară în specialitate şi Micul dicţionar muzical al muzicologului sovietic A. Doljanski (Bucureşti, 1960), tradus în limba română şi prelucrat de George De-rieţeanu. în sfîrşit, trebuie pomenit aici şi un dicţionar muzical românesc consacrat exclusiv numelor de personalităţi naţionale ; se intitulează Compozitori şi muzicologi români. Mic lexicon, şi a apărut la Bucureşti,'în anul 1965, sub redacţia lui Viorel Cosma. Materialul, organizat în ordinea alfabetică a numelor, este alcătuit din scurte prezentări unitare consacrate vieţii şi activităţii unor personalităţi din viaţa muzicală românească, urmate pe alocuri şi de indicaţii bibliografice. f) Unele rezultate lexicografice au fost obţinute şi în domeniul bibliologiei. Ele se datorează în primul rînd activităţii neobosite a profesorului N. Georgescu-Tistu, excelent cunoscător al disciplinei, care a iniţiat, în anul 1954, în cadrul Bibliotecii Academiei, elaborarea unui Vocabular de bibliologie. Iniţiativa sa a dus mai întîi la publicarea, în revista de specialitate Călăuza bibliotecarului, a unor articole de probă, iar apoi la apariţia Vocabularului de bibliologie însuşi (Bucureşti, 1965 l), rod colectiv al colaborării dintre bibliologi, filologi şi lexicografi. Lucrarea condusă de N. Georgescu-Tistu cuprinde aproape 1700 de cuvinte şi de sintagme, privind tehnica şi istoria cărţilor, bibliologia şi biblioteconomia, documentarea prin carte, scrisul şi materialele de scris, ti parul, legatul, editura, librăria, anticariatul etc. Cu excepţia cîtorva noţiuni fundamentale, prezentate cu unele 1 Cu un nou tiraj, îmbunătăţit, în 1966. dezvoltări enciclopedice (v. bibliografie), vocabularul este conceput strict lingvistic, ca dicţionarele explicative obişnuite. Sensurile apar izolate sub cifre, sintagmele sînt subsumate la cuvîntul-„cheie" de care depind, numeroase sinonime, asociaţii şi corelaţii completează informarea din definiţia propriu-zisă. Vocabularul publicat în 1965 a fost considerat de autorii lui doar o ediţie provizorie, de probă, care, beneficiind de lectura şi observaţiile tuturor celor interesaţi, să poată fi definitivat prin corectare şi completare şi dublat, în noua ediţie, de o secţiune în care să se indice corespondentele din cîteva limbi străine de mare circulaţie ale termenilor româneşti. g) Istoria lexicografiei române cunoaşte cîteva dicţionare din domeniul religiei şi al mitologiei. Astfel, lucrarea Mic dicţionar al Noului testament, Bucureşti, 1929, a lui C. Dincescu, s-a născut din necesitatea de a explica diverse nume de instituţii, personaje şi localităţi care apar în unul dintre textele religioase fundamentale ale creştinismului. Cu o listă de termeni foarte săracă (nu-mărînd abia 72 de cuvinte-titlu) şi formată în marea ei majoritate din nume proprii, opera este concepută cu apreciabile dezvoltări enciclopedice, iar explicaţiile trimit exact la locul din text în care apare cuvîntul respectiv. Lucrarea citată mai sus a fost însă precedată de una cu mult mai întinsă, dar circumscrisă la biografia sfinţilor creştini ; este vorba de Dicţionarul aghiografic al lui Gh. Timus, publicat la Bucureşti, în 1898. Cît despre Glosarul Psaltirei scheiene elaborat de Gh. Ghibănescu şi publicat la Iaşi, în 1902, nu avem a face cu un dicţionar propriu-zis, ci doar cu un indice al cuvintelor vechi care se găsesc în celebrul text românesc din secolul al XVI-lea. Primul dintre cele două dicţionare mitologice pe care le cunoaştem aparţine transilvăneanului Gavril Pop, se intitulează Dicţionar mitologic conţinător de diferite numiri de persoane şi lucruri din vechea mitologie greacă şi latină şi a apărut la Blaj, în anul 1901. Modestă ca proporţii, lucrarea cuprinde totuşi termenii fundamentali ai domeniului, în primul rînd numele de personaje. Cu o structură enciclopedică moderată, dicţionarul lui 175 Pop are secţiunea explicativă în general clar şi sobrij redactată, cu numeroase elemente de corelaţie într articole. Foarte apropiat de acesta, dar evident mai bogat lista de cuvinte şi în volumul informaţiei, ne apare Mici dicţionar mitologic greco-roman elaborat de Anca Balac şi publicat la Bucureşti, în 1966 Autoarea şi-a fixat| principii ferme în problema atît de controversată a scrierii numelor proprii mitologice, principii care, acceptabile sau nu, sînt aplicate cu consecvenţă în lucrare ; introdus numeroase variante ale formei considerate prin-! cipale ; a ţinut seamă ca din lista sa de cuvinte să nuî lipsească termenii domeniului care se întîlnesc în tex-J tele de cultură ; s-a străduit şi a izbutit să noteze sistematic relaţiile existente între articolele înrudite, care| completează în mod fericit informaţia ; în sfîrşit, a oferiţi nespecialistului, în dicţionarul său, toate datele strict] necesare pentru o informare elementară indispensabilă.: Faţă de lucrarea precedentă, noua operă lexicografică! aduce ca element inedit o serie de ilustraţii reprezen-j tînd personaje mitologice, aşa cum au fost ele înfăţişate! în artele plastice. h) In domeniul geografiei avem a face cu o bogăţie'f de dicţionare, de-a dreptul excepţională. Producţia neobişnuită (cel puţin din punct de vedere cantitativ), axată I în jurul unor idei conducătoare, constituie, credem, o] probă de ceea ce poate însemna munca organizată şi ] susţinută sub egida unei instituţii. In anul 1875 luase fiinţă în România Societatea geo-' grafică română, care îşi propunea ca ţel principal al activităţii sale realizarea unui mare dicţionar geografic al-României. Exista, e drept, la acea dată, excelentul Dicţionar topografic şi statistic al României, al lui D. Frun-zescu, apărut în 2872, la Bucureşti; cu o listă de peste 20 000 de nume proprii, cuprinzînd principalele forme de relief, apele, unităţile administrative şi aşezările omeneşti, nume de cetăţi, de mănăstiri, de locuri istorice etc, date de geografie fizică, economică, politică, de demografie şi chiar de istorie, dicţionarul lui Frunzescu era De curînd a apărut şi a dotta ediţie a lucrării. totuşi departe de a fi putut cuprinde, cantitativ şi în adîncime, ceea ce noua instituţie rîvnea, într-o operă monumentală, dacă nu exhaustivă. De aceea, ea întocmeşte un plan de lucru vast şi unitar, care începe cu trimiterea de chestionare către intelectuali din toate regiunile ţării, pe baza cărora să poată fi alcătuite, într-o primă fază de lucru, dicţionare geografice comunale şi orăşeneşti. Rezultatele obţinute prin aport voluntar se dovedesc însă mai mult decît nesatisfăcătoare, fapt ce determină societatea să instituie concursuri anuale cu premii pentru cele mai bune dicţionare geografice judeţene elaborate. Pentru obţinerea unor date unitare, se comunică şi un punctaj obligatoriu : dicţionarele trebuiau să cuprindă numele actual (la acea dată) şi cele vechi ale aşezărilor, situaţia lor naturală, populaţia şi etnografia locală, producţia agricolă, starea comerţului, meşteşugurilor şi a industriei, instituţiile de cultură şi de cult, obiectivele istorice, plăşile, ocolurile, plaiurile, apele etc. etc. Metoda concursurilor este foarte fructuoasă ; în circa un deceniu de la instituirea lor, între anii 1887 şi 1897, se elaborează şi se tipăresc dicţionarele geografice ale tuturor judeţelor din vechea Românie, după cum urmează : P. Condrea, Dicţionar geografic al judeţului Tutova, Bucureşti, 1887 ; C. Chiriţă, Dicţionar geografic al judeţului Iaşi, Bucureşti, 1888 ; G. I. Laho-vari, Dicţionar geografic al judeţului Argeş, Bucureşti, 1888 ; D. Rotta, Dicţionar geografic, topografic şi statistic al judeţului Putna, Focşani, 1888 ; C. Chiriţă, Dicţionar geografic al judeţului Vaslui, Bucureşti, 1889 ; C. I. Locusteanu, Dicţionar geografic al judeţului Roma-naţi, Bucureşti, 1889 ; P. S. Antonescu-Remuşi, Dicţionar geografic al judeţului Vlaşca, Bucureşti, 1890 ; D. P. Condurăţeanu, Dicţionar geografic al judeţului Dîmboviţa, Bucureşti, 1890 ; P. Condrea, Dicţionar geografic al judeţului Roman, Bucureşti, 1891 ; N. Filipescu-Dubău, Dicţionar geografic al judeţului Dorohoi. întocmit şi prelucrat în formă lexiconică de C. Chiriţă, Iaşi, 1891; C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Ilfov, Bucureşti, 1892 ; B. Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, 1892; M. Pacu, Dicţionar geografic şi statistic al jude- 176 177 ţului Covurlui, Galaţi, 1892 ; I. Vasiliu-Năsturel, Dicţionar geografic al judeţului Gorj, Bucureşti, 1892; C. Ales-sandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Vîlcea,' Bucureşti, 1893; C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Muscel, Bucureşti, 1893; C. Chiriţă, Dicţionar geografic al judeţului Fălciu, Iaşi, 1893 ; I. Delescu, B. De-metrescu-Oprea şi N. Th. Vîlcu, Dicţionar geografic al judeţului Brăila, Bucureşti, 1894 ; S. Ionescu, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti, 1894 ; N.D. Spi-neanu. Dicţionar geografic al judeţului Mehedinţi, Bucureşti, 1894 ; C. Alessandrescu şi I. G. Sfinţescu, Dicţionar geografic al judeţului Olt, Bucureşti, 1895 ; C. D. Gheorghiu, Dicţionar geografic al judeţului Neamţu, Bucureşti, 1895 ; V. Nedejde şi I. Tiţu, Dicţionar geografic al judeţului Botoşani, Bucureşti, 1895; O. Racoviţă, Dicţionar geografic al judeţului Bacău, Bucureşti, 1895; A. Cumbary, M. Manoil, M. Canianu şi A. Candrea, Dicţionar geografic al judeţului Doi jiu, Bucureşti, 1896; Gr. Gr. Dănescu, Dicţionarul geografic, statistic şi istoric al judeţului Rîmnicu Sărat, Bucureşti, 1896; Gr. Gr. Dănescu, Dicţionarul geografic, statistic şi istoric al judeţului Tulcea, Bucureşti, 1896; P. Brătescu, I. Moruzi şi C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Prahova, Tîrgovişte, 1897 ; M. Canianu şi A. Candrea, Dicţionar geografic al judeţului Putna, Bucureşti, 1897; Th. N. Ciuntu, Dicţionarul geografic, statistic şi istoric al judeţului Tecuci, Bucureşti, 1897 ; Gr. Gr. Dănescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Constanţa, Bucureşti, 1897; P. Georgescu, Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Teleorman, Bucureşti, 1897 ; I. I. Provianu, Dicţionar geografic al judeţului Ialomiţa, Tîrgovişte, 1897. Deşi planul de structură lansat de Societatea geografică română a fost în general respectat în aceste dicţionare geografice judeţene, şochează totuşi diferenţele de volum al informaţiei dintre lucrările elaborate. Realizate în mare parte de amatori, ele s-au mulţumit adesea să înregistreze numai datele obţinute prin autorităţile administrative locale şi, de la unii învăţători binevoitori, date heverificate şi necompletate prin cercetări personale, pe teren. Se mai adaugă şi faptul, nerecomandabil, că în multe cazuri autorii nici nu cunoşteau regiunea din care colectaseră numele proprii. Oricum, aceste dicţionare au izbutit să adune un material informativ considerabil, care, prelucrat, unificat şi pe alocuri completat, se transformă, începînd din anul 1898, în Marele dicţionar geografic al României, sub îngrijirea lui G. I. Laho-vari, C. I. Brătianu şi Gr. Tocilescu. Cu o regularitate de apariţie matematică, cele cinci volume monumentale ale lucrării se tipăresc la Bucureşti, între anii 1898 şi 1902. Opera cuprinde circa 30 000 de nume proprii geografice româneşti de tot felul, prezentate monografic, cu o bogăţie de date şi de fapte adesea impresionantă. Cu toate inegalităţile şi lacunele existente în dicţionarele parţiale pe care s-a întemeiat Marele dicţionar geografic al României, cu toate reformele administrative şi modificările demografice, economice etc. survenite de la apariţia sa, lucrarea rămîne fundamentală în istoria disciplinei. De la începutul secolului nostru încoace nu mai cunoaştem decît un singur nou dicţionar geografic judeţean : este vorba de Dicţionarul geografic, istoric şi topografic al judeţului Mehedinţi (Turnu Severin, 1947), iscălit de profesorul C. Pajură, care, mergînd pe schema lucrărilor similare anterioare, actualizează numai datele statistice. In schimb, în primele decenii ale secolului nostru, în provinciile româneşti nealipite ori abia alipite se nasc mai multe iniţiative întrucîtva similare, elaborîndu-se cîteva dicţionare geografice ale acestor unităţi teritoriale. Primul, în ordine cronologică, Dicţionarul geografic al Bucovinei, patronat tot de Societatea geografică română, a fost redactat de cunoscutul profesor bucovinean Em. Grigorovitza şi a apărut la Bucureşti, în anul 1908. Ca şi dicţionarele judeţene, lucrarea lui Grigorovitza adună nume de aşezări, de districte şi ocoluri, de moşii, de monumente istorice, de ape şi forme de relief, într-o organizare ceva mai sumară, dar cu rezultate cantitative şi volum de informare întru totul lăudabile, în pofida criticilor ce i-au fost aduse1. 1 Vezi Recenzia lui VI. M i r o n e s c u din Arhiva, XX (1909), p. 175—183, 204—217. 258—272, 306—317, 361—368, 398—406, 455—460. 178 179 De un deosebit succes s-a bucurat Dicţionarul numirilor de localităţi cu poporaţiune română din Ungaria, al lui S. Moldovan şi N. Togan, apărut în trei ediţii : prima, la Sibiu, în 1909 ; a doua, la Bucureşti, în 1915 ; a treia, din nou la Sibiu, în 1919 (cu titlul actualizat, Dicţionarul numirilor de localităţi cu poporaţiune română din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş). Lucrarea are o structură elementară : ea indică numele românesc al localităţii, urmat de cel maghiar (şi, pentru localităţile mai mari sau cu populaţie săsească, de cel german), comitatul şi cercul unde se află localitatea, numărul de locuitori şi numărul de români din total, numărul paro-; hiilor, dă indicaţii asupra „stabilimentelor" poştale, asupra însuşirilor balneare sau climaterice. La caracterul1 elementar al informaţiei se adaugă faptul că din lista,' de cuvinte a dicţionarului lipsesc cu desăvîrşire alte-nume proprii geografice decît acelea de localităţi. Pe; de altă parte, datele statistice şi mişcările survenite în; organizarea administrativă nefiind aduse la zi în nici' o ediţie ulterioară, lucrarea celor doi transilvăneni apare) depăşită de la ediţia a doua, dacă nu cumva se născuse' deja învechită, de vreme ce folosise ca izvor fundamen- ] tal de informare pentru datele statistice o lucrare de la j 1862 (Consemnaţiunea comunităţilor din Marele princi-i pat al Transilvaniei Sibiu, 1862). Direct legat de izvorul lui S. Moldovan şi N. Togan | se află Dicţionarul Transilvaniei, elaborat de C. Marti-] novici şi JV. Istrati şi apărut la Cluj, în 1921. Avînd o| organizare foarte asemănătoare cu aceea a predecesorilor,) noua lucrare se dovedeşte totuşi superioară, atît prin fap-j tul că înregistrează date statistice şi de administraţie] extrem de recente, cît şi prin faptul că lărgeşte în mod] simţitor volumul şi calitatea de ansamblu a informaţiei. Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania,] elaborat de Coriolan Suciu, din care pînă la data termi-S nării cărţii de faţă apăruse primul dintre cele douăj volume proiectate (Bucureşti 1967 1), cuprinde lista alfa-f 1 în anul 1968 a văzut lumina tiparului, după moartea autorului, şi volumul al doilea al lucrării. betică a aşezărilor existente sau dispărute ale provinciei, alcătuită pe baza izvoarelor documentare ce urcă pînă în secolul al Xl-lea. Autorul pleacă de la numele actual al localităţii, alături de care indică numele lui româneşti anterioare, corespondentele 'ungureşti (mai rar şi cele germane) ; localitatea este fixată în spaţiu pe baza încadrării în unitatea administrativă. Preţioasă şi originală ni se pare a doua secţiune a articolelor din dicţionar, în care se urmăreşte, pe bază de izvoare bogate, existenţa istorică a fiecărei aşezări în parte, din cele mai vechi timpuri pînă în epoca modernă. Un loc oarecum izolat printre operele lexicografice ale domeniului îl ocupă Dicţionarul geografic al săteanului român (Bucureşti, 1909), iscălit de Gh. Băduleşteanu. Depăşind, prin materialul selectat, limitele dicţionarelor judeţene sau pe provincii istorice, lucrarea se referă la întregul teritoriu al României, din care nu reţine însă decît elementele fundamentale : numele de provincii, de judeţe şi de capitale de judeţe, principalele forme de relief şi apele mai cunoscute, unele monumente şi locuri istorice importante. Prezentînd materialul fără mari digresiuni, într-o formă accesibilă, cu intenţia clară de a populariza în mediul rural datele geografice, opera lui Băduleşteanu poate fi socotită un fel de compendiu al Marelui dicţionar geografic al României, de care şi pare a se fi servit într-o oarecare măsură. Din întreaga epocă cunoaştem un singur dicţionar geografic de nume comune : se numeşte Lexicon toponimic („ediţie provizorie"), aparţine lui Petre V. Rotăru şi George A. Oprescu şi a apărut la Bucureşti, în anul 1943. Destinată în primul rînd specialiştilor cartografi, lucrarea cuprinde cuvinte comune legate (direct sau indirect) de relief, de faună şi floră, de bogăţiile subpă-mîntene, de aşezări omeneşti (de exemplu, padină, pajişte, palanca, pantă, papură, parchet, păcură, pădure etc). în lista de cuvinte abundă regionalismele şi arhaismele (dag, derea, deresi, marghilă, merea, moceră, mocşandă). Autorii au introdus în multe cazuri şi indicaţii asupra originii, asupra ariei de circulaţie şi chiar asupra izvoarelor din care termenii au fost culeşi. Organizarea mate- 180 181 rialului, strict lingvistică, cuprinde două secţiuni principale : cuvîntul-titlu (lipsit de accent şi de indicarea categoriei morfologice), urmat de variantele lexicale şi, uneori, de derivatele sale directe ; secţiunea explicativă, cu definiţii scurte dar explicite, completate de numeroase sinonime. S-a înregistrat o surprinzătoare bogăţie polisemantică, fără izolări speciale de ordin tehnic \ (spinare : „partea superioară a unui deal lungăreţ..., ro- tunjit. Ridicătură lată şi lungăreaţă"), dar adesea cu nuanţe despicate în mod excesiv (smidă: „pădure tînără crescută în locul unei păduri nimicite prin foc. Luminiş î mic cu tuferiş crescut între copaci. Pădure deasă şi tînără crescută în locul pădurii arse. Pădure joasă care ' nu închide cerul... Pădure de tuferiş. Hăţiş tînăr..."). în !| ansamblu, deşi de proporţii reduse, avem a face cu o ■{ lucrare interesantă, unul dintre puţinele dicţionare de J terminologie specială conceput strict lingvistic, f La operele amintite se pot adăuga mai multe indi- 1 catoare şi nomenclatoare geografice (de localităţi), îi organizate alfabetic şi cuprinzînd adesea indicaţii expli- | cative sumare. Cel mai întins dintre ele pare a fi Şt Dicţionarul statistic al României întocmit pe baza rezulta- | telor definitive ale recensămîntului general al popula- [| ţiunii din 19 decembrie 1912 (Bucureşti, două volume, I 1914—1915). îi i) Un loc aparte în lexicografia românească de ter- | minologii speciale ocupă Dicţionarul istoric, arheologic şi jt geografic al României, publicat de O. G. Lecca în 1937, ji la Bucureşti. După cum rezultă şi din titlu, lucrarea „cu- :s ' mulează" mai multe domenii, situîndu-se la limita dintre j. enciclopedie şi dicţionar de terminologie specială. Ea a j; fost concepută ca o operă de informare elementară pen- [j. tru trecutul românesc şi pentru aspectele geografice cu- |< rente, şi prin urmare destinată publicului larg. Cuprinde | nume de oraşe, de tîrguri şi de sate vechi, de mănăstiri jţ şi biserici, de instituţii, domnitori şi demnitari, termeni | de diplomatică, heraldică şi numismatică, noţiuni de | geografie fizică (în total, aproape 6 000 de cuvinte-titlu). ;h Contemporanii şi faptele strict contemporane autorului ţ n-au fost acceptate în dicţionar. Articolele, în general i 182 reduse, dar suficient de bogate în date esenţiale, sînt prea adesea pline de inexactităţi, şi concurează, din acest punct de vedere, lucrarea enciclopedică deja analizată a lui Gh. Adamescu (Alexandru Ioan Cuza, de exemplu, este considerat domn al României între anii 1856 şi 1866; Academia Română, socotită a se fi numit Societatea Literară Română pînă în 1879, îşi schimbase, în realitate, numele, în Societatea Academică Română, încă din anul 1867). De aceea, dicţionarul nu constituie o sursă de informare sigură şi poate fi folosit numai cu multă precauţie, dublat de alte izvoare documentare. î) Domeniul ştiinţelor naturii este reprezentat în lexicografia românească mai întîi prin remarcabila personalitate a botanistului transilvănean Zach. C. Panţu. După studii strălucite, şi înainte de a fi împlinit vîrsta de 30 de ani, Panţu fusese solicitat să colaboreze la Enciclopedia Română, în trei volume, de la Sibiu, la care a redactat majoritatea articolelor de botanică sistematică, îndeplinind aproape întreaga viaţă modesta funcţie de conservator al colecţiilor Institutului botanic (viitoarea Grădină botanică), el s-a izbit de la începutul activităţii de numeroasele inexactităţi existente în dicţionare ori în lucrări speciale cu privire la denumirea plantelor. Pornind deci de la situaţia existentă, precum şi de la faptul că nomenclatura botanică românească se afla în multe cazuri insuficient fixată, Panţu începe, de la 1890 înainte, o serioasă campanie de adunare a materialului, din surse foarte diferite : tratate (sau alte izvoare scrise), chestionare, anchete personale, pe teren. Primul rod, puţin cunoscut astăzi, al acestor strădanii, îl constituie micul Vocabular botanic cuprinzînd numirile scientifice şi populare ale plantelor, tipărit la Bucureşti, în 1902 (după ce apăruse, în anii 1901—1902, în Buletinul ierbarului Institutului botanic). Limitele cantitative ale lucrării sînt enorm amplificate în versiunea următoare a lucrării, Plantele cunoscute de poporul român. Vocabular botanic cuprinzînd numirile române, franceze, germane şi ştiinţifice, Bucureşti, 1906. Noua operă lexicografică cuprinde circa 3 600 de nume de plante, explicate mai degrabă de pe poziţia unui lingvist decît de pe 183 aceea a botanistului. într-adevăr, organizarea materialului este predominant lingvistică. O primă operaţie efectuată de autor a urmărit să stabilească (după criterii obiective sau subiective) o ierarhie între numeroasele sinonime existente în domeniul botanicii ; din seria sinonimică s-a ales un singur reprezentant principal, la care a fost deplasată explicaţia, ceilalţi membri ai seriei devenind simple trimiteri către sinonimul considerat principal. Hotărîrea pare a se fi dovedit plină de consecinţe practice, cel puţin în lumea specialiştilor, căci autorul a reuşit să impună astfel o terminologie botanică de bază, formată prin excelenţă din ■ cuvinte populare. La sinonimul principal, Panţu a subsumat, imediat după cuvîntul-titlu, întreaga serie sinonimică. In serie intră adesea şi termeni strict regionali, culeşi personal de pe teren sau comunicaţi dintr-o parte ori alta a teritoriului dacoromân, cu indicaţiile de rigoare. Urmează corespondentele franceze şi germane ale numelor de plante româneşti, introduse din necesităţi practice uşor de înţeles, precum şi numele lor ştiinţific. Un semn convenţional care precedă secţiunea explicativă propriu-zisă arată dacă planta este anuală, bianuală sau perenă, lemnoasă sau erbacee. Definiţia este alcătuită din scheme unitare riguros respectate, care cuprind : încadrarea în familie, caracterizarea tulpinii, a frunzelor, a florilor, a fructelor, indicarea locului de creştere şi a perioadei de dezvoltare ; adesea aceste date sînt însoţite de altele (de natură enciclopedică) privind folosirea plantelor, reţete medicale legate de ele, credinţe populare. Semnalăm, în sfîrşit, că, din motive practice, fiecare sens al numelor de plante polisemantice figurează în lucrare ca articol independent. Dicţionarul propriu-zis este urmat de trei indici alfabetici — al numelor ştiinţifice şi al corespondentelor franceze şi germane —, care trimit la cuvîntul românesc. Avem a face, aşadar, în fond, cu un dicţionar unilingv special dublat de trei dicţionare bilingve speciale. Ediţia a treia a lucrării, apărută la Bucureşti, în anul 1929, cu titlu neschimbat, aduce, faţă de ediţia anterioară, în primul rînd un mare spor în lista de cuvinte ; prin informaţii suplimentare obţinute în timp, autorul a adăugat peste 1 000 de nume noi de plante, cele mai multe regionale (aiuş, albei, albinele, aldan, amărătăciune, anaperi etc). Cu toate progresele înregistrate în ultimele patru decenii în precizarea terminologiei botanice, vocabularul lui Panţu rămîne şi astăzi o lucrare de informare fundamentală, în felul ei încă incomparabilă. Mult mai slab sînt reprezentate ştiinţele naturii prin cel de-al doilea mare domeniu al lor, zoologia. De fapt, în acest domeniu ştiinţa românească nici nu dispune încă de o lucrare lexicografică propriu-zisă. Micul Lexicon zoologic al lui Odiseu Apostol (Cluj, 1926) este, în realitate, un dublu nomenclator alfabetic, fără explicaţii, în care se indică, pe de-o parte, corespondentul românesc al numelor ştiinţifice, pe de alta, numele ştiinţific al unor termeni zoologici româneşti. Asemenea nomenclatoare, mult mai bogate şi mai precise, ne oferă şi AL Băcescu (în Peştii, aşa cum îi vede ţăranul roman... Bucureşti, 1947, dar mai ales în Indexul numelor populare... din lucrarea Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului român, Bucureşti; 1961), foarte interesante ca terminologie brută, dar neîndeplinind totuşi condiţiile de operă lexicografică propriu-zisă Ştiinţele naturii în totalitatea lor au constituit însă obiectul unei opere monumentale, în cinci volume : este vorba de Marea enciclopedie agricolă, apărută la Bucureşti, între anii 1937 şi 1943, şi avînd ca redactor coordonator pe C. Filipescu. Cu eforturi morale şi materiale de nedescris, acesta iniţiază lucrarea încă din anul 1925 ; mai multe tentative succesive eşuează pe rînd ; dar în cele din urmă echipa de lucru, formată din mari personalităţi (române şi străine) ale domeniului, se încheagă şi oferă primele roade. Apărut la început în fascicule şi apoi în volume, noul dicţionar închide între paginile sale termeni din cele mai variate ramuri ale specialităţii : ştiinţa solului şi a subsolului, botanică şi zoologie, horticultura, viticultură, zootehnie, sericicultură, piscicultura, maşini agricole, economie agrară şi industrie alimentară, instituţii agricole, medicină veterinară, meteorologie etc. Avem a face cu o operă prin excelenţă de nume comune, destul de liberă ca structură, în care fie- 184 185 care articol de oarecare întindere apare iscălit, ca dovadă a răspunderii personale. Caracterul enciclopedic al dicţionarului se vădeşte atît în cantitatea şi adîncimea informaţiei, adesea excepţionale, cît şi în modul de selectare a termenilor ; în lista de cuvinte nu figurează de regulă decît un membru al familiei lexicale, acela care reprezintă mai bine noţiunea. Oricum, această listă de cuvinte rămîne impresionantă prin bogăţia ei, bine aleasă şi bine delimitată de a disciplinelor înrudite. Articolele se deschid în secţiunea explicativă cu indicaţia de domeniu, urmată de sinonimele cuvîntului-titlu şi (la numele de plante şi de animale) de denumirea ştiinţifică a speciei. Aproape fără excepţie, prezentarea enciclopedică este precedată de o definiţie de tip lingvistic (suficientă pentru toţi aceia care nu doresc să cunoască alte amănunte despre cuvîntul-titlu), formulată în termeni extrem de accesibili. Diversele sensuri ale cuvintelor nu se izolează însă ferm între ele, fapt care dă uneori articolelor un caracter eterogen, chiar dacă procedeul ajută astfel să se dea părţii enciclopedice o dezvoltare unică. Numeroase ilustraţii, tabele şi planşe, excelent realizate, completează în mod fericit această operă fundamentală, care poate mulţumi şi astăzi pe specialist sau pe cititorul obişnuit, în măsura în care progresele disciplinei nu au învechit unele date cuprinse în ea1. j) Medicina numără în istoria lexicografiei mai mulţi reprezentanţi notorii. Observăm, ca o trăsătură generală, că dicţionarele medicale elaborate în perioada contemporană nu sînt destinate în primul rînd specialiştilor, ci publicului larg, căruia încearcă să-i ofere, în lipsa doctorului sau pînă la venirea lui, indicaţiile necesare pentru identificarea şi tratarea unor boli. Aşa se şi explică marele lor succes (manifestat în reeditările succesive), precum şi modul popular de prezentare a materialului. A devenit aproape celebră lucrarea medicului militar Vasile Bianu, Doctorul de casă sau Dicţionarul sănătăţii, apărută la Buzău, în 1910, într-o ediţie impunătoare ca 1 încercări de culegeri terminologice şi de sistematizări lexicografice în domeniul botanicii au mai făcut îndeosebi Al. Borza şi M. Băcescu. Vezi mai ales Al. Borza, Dicţionar etnobotanic, Bucureşti, 1968. volum1. Autorul afirmă foarte explicit, în prefaţă, că a urmărit să facă din opera sa un „doctor de casă pentru oricare familie" (p. V). Lista de cuvinte are în vedere numele bolilor şi al tratamentelor, al medicamentelor şi plantelor medicinale, alimentaţia şi igiena socială, balneologia, climatologia şi gimnastica medicală, numele, structura şi funcţiile organelor, noţiuni de biologie şi de biochimie generală. In campania de adunare a materialului, Bianu a depus eforturi considerabile ; el s-a străduit să includă deopotrivă în lucrare terminologia medicală cultă şi populară, dar a explicat de obicei noţiunea doar la sinonimul cult, neologistic. Dicţionarul are trei trepte de cuvinte-titlu : un nucleu larg, format din termenii de bază ai domeniului, care sînt urmaţi de partea explicativă ; grupul sinonimelor subordonate, care apar la locul lor alfabetic doar ca trimiteri către sinonimul considerat principal (ex. „coagul — caută la cheag" ; „cori — caută la pojar"); în sfîrşit, grupul termenilor asociativi, de la periferia domeniului, care sînt înregistraţi fără explicaţii independente şi trimişi la cuvîntul sau cuvintele unde apar pomeniţi (şi adesea explicaţi) în definiţie („cremo-metru — caută la lapte"). Cuvîntul-titlu este în mod frecvent însoţit de explicaţii etimologice de tip enciclopedic, adică de corespondentele originare, greceşti ori latine. Alături de sinonimul principal se află înregistrate şi sinonimele subordonate, de o bogăţie şi exactitate, fără exagerare, excepţională (abdomen: „burtă, foaie, pîntece, vintre" ; catar : „cataroi, guturai, troahnă" ; mitră : „matcă, zgău, uter" etc, etc). Secţiunea explicativă propriu-zisă nu are o structură fermă, închisă, dar, fapt lăudabil, ea se deschide cu scurte şi explicite definiţii de tip lingvistic. Urmează de obicei numeroase elemente privind istoricul noţiunii, ramificaţiile sale, relaţiile cu alte noţiuni înrudite. Principalele noţiuni concrete sînt însoţite de ilustraţii. Cel mai mare merit al acestei lucrări 1 Cît despre titlul lucrării, el se inspiră clar din Nouveau dictionnaire de la sânte publicat la Paris, la începutul secolului nostru, de P. Bonami, probabil şi de lucrarea Medicul de casă sau tratamentul elementar al diferitelor boale, a lui D. Ni-colaide, care abia apăruse, la Buzău. 186 187 ni se pare caracterul ei extrem de accesibil, care a contribuit la răspîndirea cunoştinţelor disciplinei în masele largi. A doua ediţie a dicţionarului, „revizuită şi mărită", a fost realizată în colaborare cu doctorul Ioan Glăvan şi a apărut la Cluj, în anul 1929. Lucrarea nu şi-a schimbat în nici un fel structura, iar volumul de modificări, extrem de redus, a fost determinat de observaţiile critice făcute de specialişti la prima ediţie, precum şi de progresele disciplinei. Apare evident doar adaosul de cuvinte (ex. abazie, ablefarie, abulie, acetonemie, aceto-nurie, acefal etc), pe care îl putem considera principala îmbunătăţire a ediţiei. Următoarele două ediţii ale dicţionarului apar la Bucureşti, în anii 1942 şi 1946 (ultima, după moartea autorului iniţial), cu modificări neînsemnate, determinate doar de progresele ştiinţelor medicale. Un an după tipărirea primei ediţii a dicţionarului lui Bianu avea să apară, la Bucureşti, o altă operă lexicografică consacrată terminologiei medicale : ea aparţine lui Aurel Scurtu şi se numeşte Dicţionar ştiinţific pentru termenii tehnici în medicină (1911). Lista de cuvinte, neaşteptat de bogată faţă de proporţiile medii ale lucrării (504 cuvinte-titlu la litera A), este totuşi inferioară cantitativ şi structural diferită în comparaţie cu a antecesorului pomenit. Noul autor a fost preocupat să reţină în opera sa doar terminologia ştiinţifică a domeniului, nu şi cea populară. Faptul se explică prin modelul extern folosit. Lista de cuvinte, şi în mare parte chiar conţinutul dicţionarului, sînt transportate ca atare din celebrul izvor francez Dictionnaire des termes techniques de medecine al lui M. Garnier şi V. Delamare, care înregistra, de la începutul secolului nostru, ediţie după ediţie (în 1952, el va ajunge la a 15-a ediţie). Articolele sînt în general alcătuite din trei părţi distincte : cuvîntul-titlu, elementele etimologice originare şi definiţia. Definiţiile, de obicei sumare, sînt adesea însoţite de scurte note enciclopedice esenţiale. Preţioasă ni se pare şi bogata sinonimie neologistică înregistrată, cu toate că şi aici meritele sînt mai degrabă ale modelului decît ale prelucrării româneşti. O îndelungată şi rodnică activitate în domeniul explicării şi popularizării terminologiei medicale româneşti a avut cunoscutul doctor Ygrec, pseudonim sub care se ascunde /. Glicsman. începînd de la populara lucrare 1001 consultaţii medico-chirurgicale. Dicţionar medical (Bucureşti, f. a.) şi continuînd cu aproape celebrul Medicul nostru. Dicţionar enciclopedic medical, din care cunoaştem patru ediţii (prima a apărut la Bucureşti, prin 1931), harnicul medic a făcut un real serviciu publicului celui mai larg prin dicţionarele sale speciale elementare şi foarte accesibile. Reduse la terminologia fundamentală a domeniului (cea mai bogată ediţie nu trece de 1 500 de cuvinte-titlu), cu o sinonimie (neologistică şi populară) relativ întinsă, cu definiţii libere, elaborate cu talent şi cuprinzînd toate datele strict necesare, operele lexicografice ale doctorului Ygrec au avut o mare circulaţie. Să amintim, în sfîrşit, că la elaborare autorul principal a avut şi concursul cîtorva somităţi ale domeniului, printre care G. Marinescu, G. Banu şi M. Nasta. Cel mai recent dicţionar medical românesc a fost elaborat de un colectiv de 15 autori, sub redacţia lui Th. Burghele : este vorba de ABC-ul sănătăţii. Enciclopedie medicală populară, care a apărut la Bucureşti, în anul 1964. Proiectată de asemenea pentru publicul larg, căruia se străduieşte să-i ofere „un număr cît mai mare de cunoştinţe medicale" într-un limbaj accesibil (v. p. 6), cu o listă de cuvinte de proporţii medii, dar bine selectată şi delimitată de terminologiile înrudite, cu noţiuni suplimentare de istoria medicinii (şi, în consecinţă, cu articole închinate unor personalităţi), cu numeroase şi izbutite ilustraţii, lucrarea izbîndeşte în primul rînd prin secţiunea sa explicativă, mai la obiect şi net superioară predecesorilor, cu toate că, din păcate, în ea s-a renunţat aproape cu totul la indicarea sinonimiei. Articolele se deschid cu definiţii lingvistice sobre, explicite dar de înaltă ţinută ştiinţifică, completate, la toate noţiunile mai importante, de date enciclopedice. Susţinute pe o excelentă documentaţie la zi, originale, aceste definiţii pot servi ca izvor de încredere la elaborarea dicţionarelor 188 189 explicative generale şi îndeplinesc mai ales un rol practic evident, de informare a publicului larg într-un domeniu în care acesta este deosebit de interesat. Dicţionarul medical publicat de M. şi V". Zavergiu-Theodoru (Bucureşti, f. a.) este, în realitate, un dublu nomenclator alfabetic : în primul ni se oferă, în ordine, numele bolilor (abces, absintism, achilie, acidoză, acnee etc), însoţite, pe coloana alăturată, de numele medicamentelor recomandabile ; în al doilea, numele medicamentelor, însoţite de bolile la care ele se recomandă. Bogăţia terminologică din această lucrare este remarcabilă şi poate servi ca punct de plecare pentru un mare dicţionar medical explicativ. k) Din domeniul farmaciei cunoaştem o singură operă lexicografică românească, modestă şi neterminată : Dicţionarul de pharmacologie, chimie şi therapie al lui Dem. Voulf Ioaniu, publicat la Bucureşti, în 1887. El constituie o prelucrare „după mai mulţi autori străini", mai ales după izvoare franceze, şi conţine în lista sa de cuvinte numele unor substanţe chimice farmaceutice, al unor medicamente şi plante medicinale. în multe cazuri, definiţia propriu-zisă lipseşte, fiind substituită de folosirea farmaceutică a substanţei; dimpotrivă, în alte cazuri partea explicativă conţine mari dezvoltări enciclopedice. Lucrarea, care s-a întrerupt către sfîrşitul literei B, reprezintă astăzi doar un interes pur documentar. 1) în anii din urmă, se ştie, chimia a luat o dezvoltare excepţională ; descoperirea unor substanţe şi a unor metode noi, folosirea acestor substanţe şi metode în numeroase ramuri ale economiei, relaţiile noi statornicite între chimie şi alte discipline înrudite, toate au dus la diversificarea ştiinţei, la îmbogăţirea rapidă a terminologiei ei, precum şi la necesitatea explicării acestei terminologii, care tinde să devină în mare măsură populară. Nevoii mai sus-pomenite încearcă să-i răspundă recentul Dicţionar de chimie redactat de un colectiv larg, sub conducerea lui Gr. Bălănescu (Bucureşti, 1964). Lucrarea conţine circa 10 000 de cuvinte şi sintagme-titlu din domeniul chimiei teoretice şi aplicate (elemente chimice, | compuşi chimici, produse industriale cu caracter chimic, fenomene, legi, reguli, reacţii, operaţii, unităţi de mă- sură, instrumente şi aparate ale domeniului), precum şi din domenii care au contingenţă cu chimia. Autorii şi-au fixat principii unitare de tratare a cuvintelor în partea explicativă, formată din două secţiuni distincte : o definiţie lingvistică, descriptivă, şi o parte enciclopedică (privind fabricaţia, folosirea, relaţiile cu alte elemente). Impresionează în mod deosebit bogata sinonimie strînsă în finalul articolelor înregistrate. m) încă din anul 1921, un colectiv format din G. Fili-pescu, A. G. Ioachimescu, I. Ionescu, Tr. Lalescu şi G. Ţi-ţeica publica (în formă şapirografiată) un Proiect de dicţionar de nomenclatură şi notaţii matematice. Proiectul, care cuprindea doar o listă de cuvinte — aproape 2 000 de termeni ai domeniului —, a fost trimis specialiştilor, cu scopul clar de a sonda părerea acestora şi de a colecta, eventual, de la ei, observaţii pentru ameliorarea nomenclatorului. Doi ani mai tîrziu, aceiaşi autori tipăresc un mic Vocabular matematic (Bucureşti, 1923), titlu derutant, căci lucrarea nu este în primul rînd explicativă. Şi de această dată ţinta ei principală, declarată, era de a stabili şi unifica (prin „neaoşizare") terminologia matematică. Doar în cazuri relativ puţine (şi după criterii subiective), de altfel mereu împuţinate pe măsură ce înaintăm în lucrare, termenul matematic este urmat de o scurtă definiţie. Aşadar, pînă la urmă domeniul nu ne-a putut oferi un dicţionar explicativ propriu-zis. n) Domeniul poligrafiei este dominat în lexicografia românească de numele lui Virgil Molin: între anii 1923 şi 1940 el ne-a dat trei ediţii succesive, mereu amplificate, dintr-un Vocabular al tipografului român. Pornind de la poziţia cam puristă că terminologia poligrafică este „încă... încărcată de străinisme", autorul încearcă nu numai să înregistreze lexicul domeniului, dar şi să substituie, în unele cazuri, termenul străin prin cel neaoş (real sau „fabricat"), operaţie pînă la urmă practic nereuşită. în toate ediţiile sale, lucrarea se dovedeşte prin excelenţă lingvistică ; cu o terminologie a domeniului foarte bine delimitată, cu definiţii concentrate şi clare (calandru : ,,maşină specială pentru stereotipie, cu ajutorul căreia se presează matriţele" ; corp; „unitatea cu care se măsoară 190 191 gradaţia literelor"), cu unele ilustraţii, ea ne apare însă în prima ediţie destul de săracă în lista de cuvinte. La ediţia a Il-a (Craiova, 19281, cu titlul schimbat : Vocabularul tipografului), eforturile autorului s-au îndreptat mai ales spre îmbogăţirea acestei liste şi s-au încheiat prin masive completări lexicale (abc, abonament, acci-denţar, agendă, antet, anunţ, artă grafică, autor etc). Folosită în toate şcolile profesionale de ucenici tipografi, lucrarea a contribuit la unificarea terminologiei poligrafice. Ediţia a IlI-a a vocabularului (Bucureşti, 1940) aduce schimbări neînsemnate faţă de aceea anterioară, amplificarea listei de cuvinte fiind din nou ameliorarea ei principală 2. o) Cea mai importantă operă lexicografică românească de terminologie specială din secolul nostru este, fără îndoială, Lexiconul tehnic român. Lucrarea, mai ales în a doua sa versiune, demonstrează, ca şi cu alte prilejuri deja semnalate, rezultatele remarcabile la care se poate ajunge prin efortul conjugat al specialiştilor, sub egida unei instituţii, încă din toamna anului 1947, Asociaţia ştiinţifică a tehnicienilor, de curînd înfiinţată, a iniţiat elaborarea unui dicţionar explicativ destinat specialiştilor, care să reunească terminologia tuturor ramurilor ştiinţelor tehnice. Un colectiv imens (de aproape 400 de colaboratori) condus de R. Răduleţ, Şt. Bălan şi C. Neumann, a pornit la lucru în cadrul a 19 secţii de specialitate, reuşind, într-o perioadă de 8 ani (1949-1956), să publice cele 7 volume ale operei. Lista de cuvinte (cuprinzînd 48 763 de termeni şi sintagme) pare apreciabilă, dar ea nu corespunde nici pe departe realităţii, deoarece a fost încărcată enorm prin procedeul' autorilor de a înregistra fiecare accepţiune a cuvintelor 1 In Limba română, XIV (1965), nr. 2, p. 254, autorul însuşi datează această ediţie în 1927, an care nu corespunde însă cu acela de pe foaia de titlu a lucrării. 2 La Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, sub cota 220, s-a păstrat prima încercare de vocabular tipografic românesc : aparţine lui P. Ispirescu, se numeşte Adunare de principalele ziceri tehnice întrebuinţate în tipografie, datează din jurul anului 1870 şi numără 118 cuvinte-titlu. Vezi şi Virgil Molin, încercări de lexicograf ie tipografică, în Limba română, XIV (1965), nr. 2, p. 251—261, nr. '3, p. 317—327. unice şi fiecare sintagmă a lor drept cuvinte-titlu independente. La fiecare termen şi sintagmă în parte, secţiunea explicativă este precedată de indicarea corespondentelor din cinci limbi străine (rusă, franceză, engleză, maghiară şi germană), ceea ce face ca în dicţionarul explicativ să fie inclus şi un dicţionar tehnic poliglot. Deşi cu profil enciclopedic, lucrarea şi-a propus să deschidă secţiunea explicativă cu scurte definiţii lingvistice, după care. urmează de obicei date complexe asupra structurii, speciilor, obţinerii, utilizării etc. Iese în evidenţă efortul autorilor de a folosi în definiţii şi în informarea enciclopedică limba literară curentă, deşi pe alocuri nu s-au putut evita termenii de strictă specialitate. La sfîrşitul fiecărui articol-titlu se indică sinonimele sale, considerate din punctul de vedere al specialistului. Lexiconul nu este bogat atît în cuvinte noi, în comparaţie cu dicţionarele explicative generale existente (caba, cablier, caboşon, cabrerit, cacodie, cadalină, cadaverină, cadmie etc), cît mai ales- în noi accepţiuni speciale, caracteristice unui domeniu tehnic sau altuia. Numeroase ilustraţii (în primul rînd, scheme) însoţesc partea evplicativă a dicţionarului şi o completează. Trebuie subliniat în sfîrşit faptul, de mare importanţă, că lucrarea reprezintă în întregimea ei rodul unei munci originale, şi nu prelucrarea, fie şi creatoare, a unor modele străine. Net superioară şi mult amplificată se prezintă noua. elaborare a Lexiconului tehnic român, în 18 volume (Bucureşti, 1957-1966). Realizată de peste 400 de specialişti, sub conducerea unică a lui R. Răduleţ, noua versiune a fost cerută de epuizarea celei anterioare, de dezvoltarea unor ramuri tehnice noi, de nevoia completării, adîncirii şi actualizării cunoştinţelor de specialitate. Dublarea volumului din prima versiune ne arată că, de fapt, ne aflăm în faţa unei opere lexicografice de sine stătătoare. Deşi autorii au concentrat sub articole unice numeroase accepţiuni care, în versiunea anterioară, figurau pe nedrept ca articole independente, lucrarea nouă numără 68 550 de cuvinte-titlu, cu circa 20 000 mai multe în comparaţie cu prima variantă. Deoarece între timp apăruseră dicţionare 192 193 tehnice poliglote, a fost suprimată din lexicon traducerea cuvintelor româneşti în cele cinci limbi străine. Pentru prima oară, în această versiune se introduc unele indicaţii de ordin morfologic — în speţă pluralul substantivelor — extrem de utile dacă ţinem seamă că în multe cazuri formele gramaticale ale cuvintelor tehnice se abat de la norma generală. S-au înmulţit enorm figurile şi diagramele oare ilustrează materialul lexical, iar în ceea ce priveşte secţiunea explicativă se fixează, pe baza unei ample expuneri de motive publicate în prefaţă, norme ferme pentru individualizarea termenilor prin genul proxim, diferenţa specifică şi prin numeroase date suplimentare aferente. în această versiune s-a accentuat, prin amplificarea sensibilă a expunerii, caracterul enciclopedic al lucrării. Ca realizare globală, noua elaborare a Lexiconului tehnic român constituie o mare izbîndă a lexicografiei române de terminologii speciale. Prin amploarea şi nivelul datelor sale, Lexiconul tehnic român rămîne totuşi o lucrare pretenţioasă, greu accesibilă tuturor specialiştilor din domeniul ştiinţelor tehnice. Conştienţi de acest fapt, autorii lexiconului au încercat să elaboreze, pe baza lui, opere considerabil simplificate, atît prin reducerea listei de cuvinte cît şi prin concentrarea părţii explicative. S-a ajuns astfel la desprinderea din versiunea mare a trei tipuri de dicţionare tehnice, diferite ca volum şi nivel de cunoştinţe. Tipul cel mai simplificat este reprezentat de Micul dicţionar tehnic, lucrare colectivă apărută la Bucureşti, în anul 1950. Cuprinzînd circa 7 500 de articole-titlu1, din domeniul ştiinţelor aplicate, al tehnicii propriu-zise, precum şi din terminologia economică şi agrară, lucrarea reţine de fapt terminologia fundamentală, pe care o explică în definiţii de tip lingvistic. Se dau în mod sistematic indicaţii de domeniu, sinonimele, iar la cuvintele polisemantice organizarea materialului se face pe sensuri numerotate. Simplificarea excesivă a dus însă pe alocuri la rezultate vulgarizatoare. 1 Cifra de 10 000 de termeni-titlu, estimată de autori în prefaţa lucrării, nu corespunde realităţii. 194 De aceea, în anul 1953, la Bucureşti, o echipă de specialişti formată din P. Bunescu, Z. Karniol, R. Ţiţeica şi M. Solomon publică o operă lexicografică ceva mai întinsă, deşi pe o structură asemănătoare cu aceea a versiunii anterioare. Lucrarea, intitulată Dicţionar tehnic, oferă în lista de cuvinte nume de materiale folosite în procesul de fabricaţie, piese, dispozitive, mecanisme, maşini şi aparate, procedee tehnologice, noţiuni generale din domeniul ştiinţelor pozitive şi unele din ştiinţele sociale, cu scurte definiţii accesibile, adresate tehnicienilor începători sau cu mai puţine cunoştinţe, unor profesionişti din afara domeniului, elevilor şi studenţilor. Cel mai cuprinzător dintre dicţionarele tehnice într-un singur volum desprinse din marele lexicon este cunoscutul Dicţionar politehnic, elaborat de un colectiv condus de Z. Karniol, C. Neumann şi R. Ţiţeica şi publicat la Bucureşti, în 1957. Acesta conservă şi el structura generală a predecesorilor, dar îmbogăţeşte lista de cuvinte, lărgeşte definiţiile, adăugind chiar un apendice alfabetic de nume proprii oare cuprinde tehnicieni iluştri. Organizarea clară a materialului şi proporţiile sale, mai potrivite faţă de bogăţia terminologică a domeniului, au determinat succesul acestui dicţionar, cel mai apreciat din seria celor într-un volum. Datele de mai sus, fără pretenţia de a fi exhaustive, ne dau totuşi o imagine cantitativă suficient de bogată. Dar, cu toate progresele din ultimele decenii, lexicografia explicativă de terminologii speciale este încă departe de a satisface fiecare domeniu în parte. Numeroase sectoare de activitate îşi aşteaptă de acum înainte dicţionarele adecvate, căci, chiar acolo unde există începuturi, ele au fost repede depăşite de progresele disciplinei. Cuprinzînd partea cea mai mobilă a vocabularului, în continuă transformare (prin îmbogăţire ca şi prin eliminare), dicţionarele terminologice trebuie aduse mereu la zi, în ediţii operative şi în variante dintre cele mai diverse. Dacă publicul larg va fi întotdeauna interesat de dicţionarele explica- 195 VI. DICŢIONARELE ŞI GLOSARELE DE CUVINTE REGIONALE tive generale pentru orientarea sa cultural-ştiinţifică de ansamblu, nu e mai puţin adevărat că viitorul este deopotrivă rezervat lexicografiei specializate, axată prin excelenţă spre informarea profesională a membrilor comunităţii lingvistice. încă deficitară, aceasta din urmă va trebui să facă mari eforturi pentru a ajunge în ansamblu la nivelul dorit şi a rivaliza astfel, în sensul cel mai bun al cuvîntului, cu lexicografia explicativă generală, în prezent cu mult mai evoluată. De peste un secol, interesul viu pentru cuvintele regionale a îmbrăcat forme dintre cele mai variate. Acest interes a fost legat la început mai ales de ideea că limba română literară modernă trebuie întemeiată pe aportul echilibrat al tuturor graiurilor dacoromâne. I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi şi alţi scriitori de frunte de pe la mijlocul veacului al XlX-lea considerau că prin selectarea celor mai reprezentative elemente din fiecare grai se poate ajunge la unanim dorita limbă literară unică şi evoluată. „Multe au bune moldovenii, multe au bune ungurenii, bănăţenii, bucovinenii, multe au bune muntenii — afirma Heliade — ; dar multe au toţi şi rele. Să lă-pădăm ce e rău, să îmbrăţişăm ce e bun de la toţi" 1. Negruzzi primeşte laudele filologului muntean tocmai pentru faptul de a fi izbutit să realizeze în operele sale „un amestec fericit" de elemente lingvistice selectate „şi din Ţara Românească şi din Moldova... ; pot zice... mulţi moldoveni — adaugă Heliade — că domnia ta în multe locuri rumâneşti [== muntenizezi], şi mulţi rumâni [= munteni] cum că moldoveneşti, dar acela e rumân şi moldovean adevărat care totdeodată e şi rumân şi moldovean" 2. în numeroase locuri, în epocă, se ridică problema depistării elementelor lexicale regionale ce urmau să fie deplasate, ca elemente reprezentative, în româna literară unică ; acelaşi Heliade scria cu alt prilej că limba română literară visată trebuie să fie „o alegere şi o culegere de tot ce este mai frumos şi mai clasic în deosebitele dialecte", ba filologul muntean redactează chiar 1 Curierul românesc, X (1839), nr. 128, p. 445—446. 2 Vezi Prefaţa la Din operile lui Victor Hugo. Măria Tu-dor, Bucureşti, 1837, p. III—IV. 196 197 un asemenea text-mostră în limba dorităi. Ideea nu putea fi totuşi susţinută multă vreme, întrucît devenea tot mai evident faptul că limba literară unică ce se impunea definitiv avea la bază graiul muntenesc. Mai stabil decît celelalte graiuri şi exercitînd, încă din secolul al XVI-lea, o puternică presiune culturală asupra acestora, graiul muntenesc a fost adoptat încetul cu încetul ca limbă literară unică, curînd după jumătatea veacului trecut, de scriitorii şi cărturarii tuturor provinciilor româneşti, cu unele abateri neesenţiale2. Flacăra interesului pentru cuvintele regionale creşte din nou la înfiinţarea Academiei Române, în 1866 : cum în statutele societăţii se prevedea, la loc de frunte, „compunerea unui Dicţionariu român", urmau să fie trimise pe teren adevărate „misiuni lexicografice" care să adune întregul tezaur lexical ascuns în graiurile dacoromâne. Dar pînă la urmă redactarea lucrării a revenit, după cum se ştie, unor latinişti, puţin interesaţi să înregistreze toate regionalismele, foarte multe nelatineşti, iar ideea colectării efective de material lexical regional a fost părăsită. Abia cînd lucrarea academică trece în seama lui Hasdeu, acesta întreprinde prima campanie de proporţii naţionale, prin anchete, prin strîngerea regionalismelor, cu rezultate cantitative excepţionale, dar numai în mică parte exploatate în dicţionarul rămas abia început. Reluarea lucrărilor sub conducerea lui Sextil Puşcariu dă un nou impuls culegătorilor de material lexical' regional. Datorită mai ales lui Puşcariu se publică, în colecţiile Academiei Române, numeroase glosare regionale, sau monografii şi culegeri folclorice care au anexate bogate glosare regionale, toate folosite de dicţionarul academic. Lingvistul clujean iniţiază de asemenea operaţia de adunare a materialului lexical regional în Atlasul lingvistic român. Aşadar, la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul secolului nostru, campania de culegere a materialului lexical regional este în mare parte axată pe interesul autorilor dicţionarului 1 Vezi întreaga discuţie în Curierul românesc, X (1839), nr. 34. 35. p. 133—136, 137—140. 141—143. ! Luiza şi MirceaSeche, Contribuţii la problema unificării limbii române literare în secolul al XlX-lea, în Limba română, X (1961), nr. 2, p. 156 şi urm. 198 academic de a reprezenta cît mai complet in opera lor graiurile dacoromâne. In aceeaşi perioadă există însă şi iniţiative individuale locale, nelegate strict de nevoile dicţionarului amintit : numeroşi intelectuali, cunoscători şi iubitori ai graiului natal, depun eforturi pentru a demonstra, prin culegeri speciale, bogăţia şi individualitatea lexicală a graiului lor. Există chiar o anumită ostentaţie în această demonstraţie, căci ea încearcă de obicei să convingă, prin afirmaţii explicite sau implicite, de superioritatea graiului local asupra limbii literare. Patriotismul local manifest se explică şi prin amănuntul semnificativ că autorii dicţionarelor de cuvinte regionale sînt, în majoritate, filologi amatori, dominaţi mai mult de sentiment decît de rigorile ştiinţei. In zilele noastre, culegerea materialului lexical regional a devenit tot mai mult o preocupare a lingvistului profesionist. Chiar cînd ea se mai face cu amatori, vorbitori sau cunoscători ai unor graiuri locale, materialul cules de ei este filtrat de profesionist, după criterii pe cît posibil riguroase. Interesul actual pentru lexicul specific al graiurilor regionale şi-a schimbat, pe de altă parte, conţinutul, căpătînd, dacă se poate spune astfel, un caracter documentar. Prin creşterea enormă a prestigiului limbii literare, datorită unor condiţii cunoscute, graiurile regionale încep, cel puţin din punct de vedere lexical, să-şi piardă tot mai mult individualitatea, graniţele specifice. In aceste împrejurări, lingvistul este chemat să înregistreze cît mai operativ şi mai complet situaţia lexicală specifică existentă în prezent în diverse graiuri, căci în interiorul lor putem prevedea, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, apariţia unor modificări esenţiale. De aceea am şi vorbit mai sus despre caracterul documentar al acţiunii ce trebuie întreprinse în epoca strict contemporană. Scoţînd, pentru motive lesne de înţeles, din discuţia noastră dicţionarele explicative generale (care, în mod firesc, înglobează şi regionalismele), constatăm că avem a face cu patru tipuri de surse principie în care se află adunate cuvintele regionale : a) Numeroase glosare regionale (de obicei cu întindere mică şi mijlocie) apar risipite prin paginile unor reviste 199 româneşti cu profil folcloric, filologic, lingvistic, istoric] sau beletristic cult. Pot fi citate, în acest sens, Convorbirile literare, Tribuna din Sibiu, Arhiva din Iaşi, Noua! revistă română din Bucureşti, Şezătoarea din Fălticeni, Ion Creangă din Bîrlad, Revista critică-literară din Iaşi, Ţara Oltului din Făgăraş, Junimea literară din Cernăuţi, Comoara satelor din Blaj, Arhivele Olteniei din Craiova, Grai şi suflet, Cum vorbim şi Limba română, toate din Bucureşti, titluri ce constituie doar exemple reprezentative dintr-o listă de periodice care ar putea fi încă serios augmentată. Printre culegătorii notabili de lexic regional care şi-au tipărit în publicaţiile periodice rezultatele muncii lor amintim, de asemenea cu omisiuni numeroase, pe I. B. Brebenel, I. Bugnariu, Iorgu Iordan, Gr. Sima, V. Vaida, V. Vîrcol. b) Alte glosare sînt anexate la sfîrşitul unor culegeri de folclor sau al unor studii monografice de graiuri locale, şi au adesea proporţiile unor adevărate dicţionare. Dintre folcloriştii şi dialectologii români sau străini, autori ai unor astfel de dicţionare-anexă, trebuie citate aici nume ca J. Urban-Jarnik, C. Rădulescu-Codin, V. Păcală, I. A. Candrea, O. Densusianu, S. Liuba, A. Iana, T. Pam-file, N. Păsculescu, T. Papahagi, G.F. Ciauşanu, V. Vîrcol, T. Teaha şi alţii. c) Sursa cea mai importantă o formează fără îndoială dicţionarele şi glosarele regionale de sine stătătoare (sau extrasele, care au avut circulaţie de opere independente). Asupra lor se va îndrepta în special atenţia noastră. în ordine alfabetică, sînt de citat aici autori ca I. Bo-ceanu, B. Cazacu, G. F. Ciauşanu, P. Coman, L. Costin, V. Gherasim şi E. Herzog, E. Novacoviciu, Şt. Pasca, C. Rădulescu-Codin, R. Todoran, M. Tomescu, D. Udrescu, A. Viciu şi alţii. d) în epoca strict contemporană, se manifestă tot mai mult tendinţa adunării laolaltă, în colecţii, a mai multor glosare regionale de sine stătătoare ; în această categorie intră cele două volume de Lexic regional (Bucureşti, 1960 şi 1967), precum şi volumul Materiale şi cercetări dialectale (Bucureşti, 1960), în care glosarele individuale sînt adesea precedate şi de scurte studii introductive. în fond, numai organizare materialului lexical deosebeşte aceste culegeri de unele dicţionare regionale citate la punctul anterior : în timp ce în acelea cuvintele provenite din diverse regiuni şi de la diverşi informatori erau deplasate într-o organizare alfabetică unică, cu precizările necesare de arie lingvistică, în culegerile recente fiecare glosar apare ca un capitol independent al lucrării, cu ordinea alfabetică reluată. Dacă pentru glosarele regionale precedate de studii procedeul poate fi apărat, în cazul absenţei studiilor preliminare el ni se pare nerecomandabil, căci reduce imaginea de ansamblu la mai multe imagini particulare, fragmentare, şi, pe deasupra, repetă o bună parte din materialul lexical la fiecare glosar parţial, ru-pînd astfel şi imaginea ariei reale de circulaţie. Deosebirile de structură şi de calitate între cele patru tipuri de surse lexicale regionale principale arătate nu sînt însă tranşante. Realizarea de ansamblu a depins aproape întotdeauna de pregătirea şi de intenţiile autorilor, iar nu de modul în care aceste dicţionare şi glosare au fost publicate. Există cel puţin două categorii de autori, filologii amatori şi lingviştii de profesie — cu numeroase trepte intermediare —, în raport cu care variază valoarea lucrărilor, statornic în favoarea profesioniştilor. în unele reviste folclorice, de exemplu în Şezătoarea, Ion Creangă, foarte deschise la orice colaborări pe această linie, materialul lexical regional publicat este adesea încă extrem de „crud", de primitiv organizat, cu identificări semantice aproximative sau greşite, cu indicaţii eronate de categorie morfologică, cu reproducerea după principii sui-generis a formelor întîlnite. Acest material poate fi cu greu exploatat în lucrările dialectologice şi lexicografice ulterioare. Dar, în general, avem a face cu o mare bogăţie de material, ceea ce arată interesul pentru lexicul graiurilor dacoromâne. Din punctul de vedere al ariei lingvistice pe care şi-au fixat-o drept obiectiv, dicţionarele şi glosarele regionale pot fi împărţite, de asemenea, în mai multe categorii : a) Avem, mai întîi, a face cu opere lexicografice consacrate vocabularului specific al unei singure localităţi, de obicei sat sau comună. în această categorie intră prin 200 201 excelenţă scurtele glosare apărute în periodice şi in care autorii comunică, de obicei ca vorbitori ai graiului strict local, „curiozităţile" lexicale ale acestui grai ; aceste „curiozităţi" se dovedesc întemeiate sau nu, după cum autorul a avut în vedere, ca etalon de comparaţie, numai limba literară sau şi graiurile regionale. Cel mai întins dintre glosarele regionale consacrate unui singur punct geografic ni se pare a fi Glosarul dialectului mărginean (al comunei Marginea, de lîngă Rădăuţi), publicat de E. Herzog şi V. Gherasim mai întîi în revista Codrul Cos-minului, I-VII, şi apoi în patru fascicule independente (1924-1932j1. Tot din această categorie fac parte multe dintre glosarele parţiale publicate în culegerile recente din Materiale şi cercetări dialectale, voi. I, cit. (redactori responsabili R. Todoran şi V". Breban)2, Lexic regional, voi. I, cit. (redactor coordonator Gh. Bulgăr) şi Lexic regional, voi. al II-lea, cit. (redactor coordonator L. Mareş)3. b) Intr-o a doua categorie intră dicţionarele şi glosarele care au în vedere un grup de localităţi ce formează împreună, pe teren, o arie lingvistică. Ele au apărut fie ca anexe la o serie de monografii dialectale (de exemplu, O. Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915 sau T. Teaha, Graiul din Valea Crişului Negru, Bucureşti, 1961 4), fie în sumarul unor ziare şi reviste (de pildă, /. B. Brebenel, Graiul popular în jurul ocupaţiilor şi obiceiurilor ţăranului român de pe vatra Oltului în Transilvania, în Ţara Oltului, 1907, nr. 25-30 şi 1909, nr. 12 şi urm., Iorgu Iordan, Lexicul graiului din sudul Moldovei, în Arhiva din Iaşi, 1921), fie, în sfîrşit, sub forma unor extrase sau a unor lucrări de sine stătătoare (cum ar fi I. A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, Bucureşti, 1907, ori Glosarul regional, Bucureşti, 1961, publicat de V. Arvinte, D. Ursu şi M. Bordeianu", care 1 II abreviem în analiza care va urma: HERZOG-GHE-RASIM. 2 Le abreviem : MAT. DIALECT. I. 1 Le abreviem : LEXIC REG. I şi II. 4 II abreviem: TEAHA. 5 II abreviem : GLOS. REG. a adunat material lexical din regiunea situată la nordul Carpaţilor Răsăriteni). c) Relativ numeroase sînt dicţionarele şi glosarele regionale consacrate lexicului specific al unui judeţ (ca unitate administrativ-teritorială din trecut) sau, mai recent, al unei regiuni administrativ-teritoriale. Aici pot fi citaţi mai ales lexicografi cu lucrări de sine stătătoare (C. Rădulescu-Codin, O seamă de cuvinte din Muscel, Cîmpu-lung, 19011, I. Boceanu, Glosar de cuvinte din judeţul Mehedinţi, Bucureşti, 19132, G. F. Ciaşanu, Glosar de cuvinte din judeţul Vîlcea, Bucureşti, 19313, M. Tomescu, Glosar din judeţul Olt, Slatina, 19444, D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, 19675), dar şi unele glosare anexate la culegeri folclorice sau la monografii dialectale (V. Vîrcol, Graiul din Vîlcea, Bucureşti, 1910, G. F. Ciauşanu, G. Fira şi C. M. Popescu, Culegere de folclor din judeţul Vîlcea..., Bucureşti, 1928). d) Alte dicţionare şi glosare regionale se referă la una sau la mai multe provincii istorice, extinzîndu-şi astfel aria de investigaţie, dar fără intenţia de a epuiza materialul lexical specific cuprins între aceste limite ; s-au bucurat de atenţia culegătorilor mai ales Transilvania (A. Viciu, Glosariu de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român, Blaj, 1899, idem, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal, Bucureşti, 19066, idem, Suplement la Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal, Bucureşti, 1925), Banatul (E. Novacoviciu, Cuvinte bănăţene, 2 părţi, Oraviţa, 1924-1926\ L. Costin, Graiul bănăţean, voi. I-II, Timişoara şi Turnu Severin, 1926—1934*) şi Oltenia (C. S. Nicolăescu-Plopşor, Vorbe olteneşti — extras —, Bucureşti 19229, C. Pajură, Lexicon oltenesc, 1 II abreviem : 2 II abreviem : 3 îl abreviem : 4 II abreviem : 5 îl abreviem : 6 îl abreviem : 7 II abreviem : 8 II abreviem : 9 II abreviem : RÂDULESCU- CODIN. BOCEANU. CIAUŞANU. TOMESCU. UDRESCU. VICIU. NOVACOVICIU. COSTIN. PLOPSOR. 202 203 Turnu Severin, 19251, B. Cazacu ş. a., Glosar dialectal Oltenia, Bucureşti, 19672). e) In sfîrşit, unele dicţionare şi glosare adună cuvinte regionale aproximativ din toate părţile ţării, prin metoda informatorilor multipli. Un asemenea profil au, de exemplu, Glosarul dialectal al lui Şt. Pasca (Bucureşti, 1928)3, precum şi Glosarul dialectal al lui P. Coman (Bucureşti, 1939)*, ambele acordînd totuşi un interes preponderent regiunii natale a coordonatorilor. In pofida numărului lor ridicat, dicţionarele şi glosarele de cuvinte regionale nu reprezintă în egală măsură, după cum s-a văzut deja în treacăt, teritoriul dacoromânesc ; Muntenia şi Dobrogea, de pildă, s-au bucurat de mai puţin interes decît celelalte provincii. In ceea ce priveşte Muntenia, ea nu a devenit obiect de cercetare lexicală mai stăruitoare şi datorită părerii — în parte justificate — că vocabularul de aici s-ar diferenţia în mică măsură de acela din limba literară. între dicţionarele şi glosarele pomenite există nete deosebiri în privinţa limitelor cantitative .- aceste limite variază de la cîteva sute de cuvinte înregistrate (BO-CEANU, PAJURA, PLOPŞOR, TODORAN, TOMESCU) pînă la cîteva mii (COSTIN, UDRESCU), chiar în culegeri consacrate unor arii lingvistice aproximativ egale. Parcurgerea lucrărilor ne arată însă cu evidenţă că selectarea materialului lexical s-a făcut adesea după criterii empirice, subiective. In ciuda unor afirmaţii de principiu just orientate, în practică autorii au aplicat de obicei drept unic criteriu selectiv acela ca termenii înregistraţi să nu aparţină limbii literare. Mai orice cuvînt, sens, unitate frazeologică sau formă care erau (sau păreau a fi) din exteriorul limbii literare şi-au găsit loc în aceste culegeri. Se ştie însă că nu poate fi considerat regional tot ceea ce se dovedeşte neliterar ; în afara limitelor limbii literare se situează şi elementele populare, arhaice, argotice etc. Recunoscînd în mod greşit o unică opoziţie fundamentală, 1 11 abreviem : PAJURĂ. 2 II abreviem : GLOS. OLT. 3 II abreviem : PA$CA. 4 II abreviem : COMAN. între literar şi neliterar, mulţi lexicografi au inclus în lista de cuvinte „regionale" elemente lexicale care au, în realitate, în ansamblul vocabularului, o situaţie cu totul diferită. Un penibil exemplu elocvent ne oferă din acest punct de vedere voluminosul izvor UDRESCU, recent apărut, care trece printre regionalismele specifice regiunii Argeş mase întregi de cuvinte curente pe un teritoriu mult mai larg, literare, populare, familiare, argotice sau cu accepţiuni figurate (baftos „norocos", boldiră „femeiemare. grasă mătăhăloasă", băgăcios „care se bagă fără rost unde nu-i fierbe oala", bălţa „a se îmbrăca în haine cu culori ţipătoare", birjă „bîrfeală", bîzîit „care plînge mereu", a uda „a face cinste... cu ocazia unei împrejurări fericite", uitu-cilă „calificativ dat unui om care uită repede", urător „cel care zice oraţiile la nuntă", vacs interj, etc). în prezent s-a ajuns totuşi, cel puţin teoretic, la un consens în privinţa criteriilor de selecţionare a materialului lexical din dicţionarele şi glosarele regionale ; la baza acestor criterii complexe stă ideea că sînt apte de a intra în asemenea dicţionare şi glosare cuvintele, formele, sensurile şi îmbinările de cuvinte nesemnalate încă de izvoare pentru regiunea respectivă şi care, pe de altă parte, au o circulaţie ce nu depăşeşte limitele unor arii regionale. Se supun în mare parte exigenţelor pomenite mai ales culegerile actuale (LEXIC REG. I şi II, MAT. DIALECT. I, GLOS. REG. şi GLOS. OLT.), dovada dezvoltării ascendente a acestei ramuri a lexicografiei naţionale. Vom urmări, pe scurt, în paginile care urmează, structura dicţionarelor şi a glosarelor regionale româneşti Cutnntul-titlu apare de obicei, în aceste culegeri, în formă literarizată şi la cazul ori modul-tip (nominativul, la substantive, adjective etc, infinitivul scurt, la verbe) ; doar cîteva izvoare se abat de la regulă, căci indică (prin semne diacritice suplimentare) pronunţarea exactă a termenului (HERZOG-GHERASIM, COMAN, TODORAN, TEAHA, GLOS. OLT.), numărul lui de silabe (GLOS. 1 Distincţia dintre cele două tipuri de lucrări, dicţionare şi glosare, este, într-un fel, în lucrarea de faţă, convenţională : am considerat drept dicţionare culegerile mai ample şi cu o structură mai complexă. OLT.) sau exclusiv forma sub care el a fost înregistrat pe teren, chiar dacă ea nu este forma-tip (GLOS. OLT.). Accentuarea cuvîntului-titlu, atît de necesară măcar în cazurile cînd ea diferă de aceea a limbii literare, apare indicată în mod consecvent în unele izvoare (BOCEANU, PASCA, MAT. DIALECT. I, GLOS. REG., UDRESCU, GLOS. OLT.), inconsecvent în altele (VICIU, CIAUŞANU, COMAN, TOMESCU), sau ea lipseşte cu desăvîrşire (RA-DULESCU-CODIN, PAJURA, PLOPŞOR, NOVACOVI-CIU, COSTIN, TODORAN). Cu destule excepţii, dicţionarele şi glosarele regionale precizează categoria gramaticală a cuvintelor înregistrate, uneori (de exemplu, HERZOG-GHERASIM, CIAUŞANU, MAT. DIALECT. I, LEXIC REG. I-II, UDRESCU) şi principalele lor forme gramaticale (pluralul substantivelor şi al adjectivelor, prezentul indicativ al verbelor etc). In afara formei considerate principale şi dată, ca atare, drept termen-tîtlu, numeroşi culegători au adăugat serii bogate de variante lexicale (VICIU, PAJURA, HERZOG-GHERASIM, PASCA, COMAN, MAT. DIALECT. I, GLOS. REG., UDRESCU), procedeu ce constituie unul dintre meritele de seamă ale lucrărilor în discuţie. Secţiunea explicativă din aceste opere lexicografice, prin excelenţă de tip lingvistic, prezintă o mare diversitate. Diversitatea poate fi surprinsă deopotrivă cînd analizăm fiecare glosar şi dicţionar în parte sau cînd comparăm între ele glosare şi dicţionare independente. Astfel, definiţiile propriu-zise, prin perifrază, alternează în una şi aceeaşi lucrare cu explicaţia semantică prin sinonim sau prin cumul de sinonime, iar adesea cele două procedee principale, perifrază explicativă şi sinonimia, sînt folosite înmănuncheate. Această diversitate se explică, din păcate, numai în parte prin strădania conştientă şi sistematică a lexicografilor de a prezenta diferenţiat, după criterii ferme, situaţia semantică a materialului înregistrat ; în cele mai multe cazuri, autorii n-au avut o concepţie prealabilă de ansamblu şi, în consecinţă, pro-cedînd mai mult intuitiv, au creat diferenţieri de tratare semantică ne justificate. Dacă, pe de altă parte, confruntăm între ele secţiunile explicative ale diverselor dicţionare şi glosare de cuvinte regionale existente, observăm că autorii lor trădează totuşi unele preferinţe individuale specifice : la unii predomină sinonimul unic (NO-VACOVICIU : posadă „prăjitură" ; pohoduri „nărave" ; pîngială „păstrare" ; COSTIN : galetcă „colivie" ; găgi „a gîndi" ; giep „ştiulete" ; gîrcian „gîtlej"), la alţii asocierea de sinonime (PASCA : fific „sfătos, deştept"), perifrază explicativă (RADULESCU-CODIN : ster „un fel de albie de scînduri pe care se dă drumul apei cînd nu mai trebuie la moară" ; v. şi VICIU, HERZOG-GHERASIM, COMAN, GLOS. OLT.) sau perifrază însoţită de sinonime (CIAUŞANU : înviola „a se mînia, a se înfuria grozav, a ieşi din sărite (pepeni), a spumega de mînie, a fi turbat de mînie" ; v. şi LEXIC REG. I, UDRESCU). Judecind lucrurile în ansamblu, se poate spune, cu regret, că în secţiunea explicativă a acestor opere lexicografice (cu puţine excepţii) calităţile sînt prea adesea covîrşite de defecte. Constatăm mai întîi în această secţiune ciocnirea a două tendinţe excesive extreme : concentrarea exagerată şi întinderea nejustificată. Definirea termenilor regionali printr-un sinonim literar unic nu poate fi considerată, în principiu, metodă semantică de concentrare excesivă, dacă pentru termenul regional se găseşte un corespondent neechivoc ; ba, într-un fel, este chiar de dorit explicaţia opoziţională neliterar/sinonim literar, foarte pregnantă, precisă şi care, pe deasupra, realizează o ierarhizare sinonimică. Dar cum în foarte multe cazuri concrete sinonimul unic prin care s-a explicat termenul regional este polisemantic (RADULESCU-CODIN : scălîmba „a se strîmba" ; BOCEANU : jignită „magazie" ; COSTIN : găgi „a gîndi" ; NOVACOVICIU : posadă „prăjină" ; LEXIC REG. I : prigoni „a prinde" etc), identificarea semantică rămîne, în fapt, nerezolvată. Este adevărat, echivocul apare uneori înlăturat sau micşorat cu ajutorul citatelor ilustrative pe care mulţi lexicografi le adaugă, în completare, la definiţie, dar în general insuficienţa explicaţiei rămîne vădită. Echivocul se adînceşte atunci cînd autorii glosează termenul regional printr-un sinonim de asemenea regional (PASCA : acor-dureţ „acordionet" ; boghiuţă „furcitură" ; ' COMAN : mesărniţă „căsăpie" ; sărănaie „curcubetă"), uneori şi polisemantic, deoarece explicaţia necesită să fie, la rîndul ei, 206 207 glosată. La extrema cealaltă se află tipul de explicaţie cu elemente „redundante", în care, adică, se reiau în mod inutil perifraze cu acelaşi conţinut semantic, se aglomerează inform grupuri întregi de elemente sinonimice (literare şi neliterare), ducînd la ample explicaţii excrescenţe. CIAUŞANU şi UDRESCU excelează mai ales în asemenea explicaţii (CIAUŞANU : înşona „a se întrema, a se împicioroga, a se pune pe picioare, a se împuternici, a se restabili după o boală, a se înciocăla" ; ismeni „a se preface, a se fuduli, a se fasoli, a se da drept ce nu este, a fi nenatural (afectat), a face pe farmazonul, a face pe-al dracului" ; UDRESCU : vraşoli „a răscoli, a scormoni, a arunca lucrurile claie peste grămadă; a răsturna..." etc). La cele spuse mai sus se adaugă faptul, de asemenea nerecomandabil, că multe cuvinte regionale sînt definite prin expresii, iar nu prin perifraze explicative propriu-zise, „neutre" (v. chiar exemplele de mai sus). O circumstanţă agravantă în fizionomia secţiunii explicative se datoreşte atitudinii pasive a autorilor în faţa materialului brut pe care l-au obţinut pe teren. Deşi în cele mai multe cazuri vorbitori ei-înşişi ai graiului din care au cules şi au explicat materialul lexical, şi deci buni cunoscători ai accepţiunilor cuvintelor regionale specifice, aceşti autori au prelucrat în mod insuficient definiţia, care adesea pare reprodusă cu posibilităţile de explicare şi exprimare ale unor subiecte locale simple, în termeni regionali, stîngaci sau echivoci (NOVACOVICIU : tragăn „un fluture care spînzură" ; ponievos „nu vede bine, miop" ; RÂDULESCU-CODIN : bicheriu „ciobanul, care se ridică a fi ortac cu stăpînul, căci are şi el 100—200 de oi şi ciobanii săi" ; CIAUŞANU : chirnov „cam bolnav, mecit, boleşte pe picioare, tîromeşte"). Multe dintre cuvintele (sau accepţiunile) strict regionale folosite în definiţii nici nu figurează în lucrare la locul alfabetic respectiv, cu explicaţia de rigoare (v. mai ales VICIU şi CIAUŞANU). în limitele definiţiilor unice ne întîmpină adesea, chiar la culegători specialişti, nuanţe semantice disparate, eterogene (PASCA : fîrfăit „avar, necomunicativ, răutăcios" ; haboca „violenţă, forţă, îndrăzneală, duşmănie" ; LEXIC REG. I : orbete „milog, prostovan"), care des- 208 cumpănesc, pe bună dreptate, pe cititor, dîndu-i impresia (adesea, se pare, întemeiată) că are a face mai degrabă cu glosări aproximative, de la periferia semantică a cuvîntului de definit, şi nu cu nuanţe semantice reale. Aproximativitatea glosărilor constituie-de altfel una dintre marile scăderi ale dicţionarelor şi glosarelor de regionalisme, iar aşa-numita sinonimie trebuie privită în consecinţă cu destulă circumspecţie. Cu toate excepţiile pozitive existente, tot mai numeroase în zilele noastre, lexicografia consacrată graiurilor regionale dacoromâne se află evident sub nivelul dicţionarelor explicative generale în ceea ce priveşte secţiunea explicativă. Impasul semnalat se explică, credem, nu numai prin amatorismul pînă de curînd dominant din acest domeniu, ci şi prin faptul că aici nu s-au ales încă metodele lexicografice cele mai adecvate, deosebite măcar în parte de acelea folosite în dicţionarele explicative generale. In esenţă, ni se pare că secţiunea explicativă a dicţionarelor aici în discuţie ar trebui să ţină seamă în mod consecvent, cu consecinţele practice de rigoare, de cele două situaţii fundamentale existente : în prima situaţie, cînd cuvîntul regional are un corespondent sinonimic neechivoc în limba literară, trebuie definit exclusiv prin acesta sau, dacă acesta este polisemantic, printr-un cumul de sinonime literare (la care se pot adăuga eventual scurte completări de identificare semantică) ; în al doilea caz, cînd regionalismul nu poate fi „tradus" printr-unul sau mai multe sinonime literare, cuvîntul trebuie definit foarte explicit, am spune chiar mai explicit decît în dicţionarele generale (şi desigur, tot în termeni literari), întrucît izvorul respectiv rămîne, în principiu, unica sursă de' informare pentru specialişti şi nespecialişti, sursă care nu are cu ce să fie confruntată şi confirmată de cititor şi care trebuie să se verse ca atare în dicţionarele generale. Numeroase indicaţii explicative aferente sînt adăugate, în dicţionarele şi glosarele de cuvinte regionale, la definiţia propriu-zisă. Unele arată subiectul sau complementul specific, altele circumstanţele speciale în care apare cuvîntul (cribdă „îl întrebuinţează numai copiii la joc" — TOMESCU), circulaţia sa în regiune (HERZOG-GHERASIM, de exemplu, notează cu o cruce prelimi- 209 nară regionalismele învechite), situaţia lui stilistică (flea-ură „(ironic)" — MAT. DIALECT. I), diverşi termeni corelativi (ciurdă „cireada de vaci (cea de boi se numeşte ciopor)" — PASCA), serii semantice şi sinonime parţiale (TEAHA, GLOS. REG.) sau, în sfîrşit, trimit la izvoare lexicografice în care se află cuvinte, forme ori sensuri înrudite (VICIU, PLOPŞOR). Organizarea materialului lexical s-a impus şi în aceste opere lexicografice caracterizate, adesea, printr-o bogată polisemie1. In cele mai multe dicţionare şi glosare, sensurile diferite ale cuvintelor sînt izolate cu ajutorul mijloacelor tehnice curente : cifre arabe (RADULESCU-CO-DIN, BOCEANU, HERZOG-GHERASIM, MAT. DIALECT. I, LEXIC REG. I-II, GLOS. REG., UDRESCU, GLOS. OLT.) şi romane (VICIU), bare (TEAHA) etc. ; în unele cazuri sînt combinate mai multe procedee tehnice de izolare : cifrele arabe şi barele (CIAUŞANU), cifrele arabe şi punctul şi virgula (TOMESCU) sau cifrele arabe, punctul şi virgula şi virgula (PAJURĂ), aplicate în împrejurări nu întotdeauna clar. diferite. Mai puţin tranşantă apare izolarea semantică cu punct (PASCA), şi net nerecomandabil procedeul de a grupa într-o enumerare unică toate nuanţele semantice ale unui cuvînt, oricît de diverse ar fi ele (PLOPŞOR : opăcit „zăpăcit, uluit..., pocit, schilod" ; NOVACOVICIU : toanie „afunzime de apă, indigestie în urma mîncării" ; TODORAN : golomoţ „amestecătură făcută de tot felul de zdrobituri..., om de statură mică, rotund"). Criteriul fundamental în filiaţia semantică a fost legat în mod obişnuit de forţa de circulaţie locală a sensurilor, iar nu de situaţia etimologică a termenului ; cu alte cuvinte, sensul mai cunoscut a fost plasat înaintea celor mai puţin cunoscute. Adesea definiţiile sînt urmate de contexte ilustrative. Aceste contexte au în dicţionarele şi glosarele regionale un dublu rol principal : de a explicita definiţia dată şi de a demonstra existenţa sensului înregistrat. De 1 Numai în ampla culegere a lui COSTIN observam tendinţa, surprinzătoare, a autorului, de a opta la fiecare termen înregistrat pentru un singur sens, după criterii selective neexplicate. obicei literarizate (sau semiliterarizate), citatele pot fi împărţite, după conţinut, în două tipuri fundamentale : unele (cele mai numeroase) sînt alcătuite chiar de cule-, gător, ca vorbitor al graiului natal local, sau reproduse ca atare de la comunicant ori de la subiectul anchetat, şi au un caracter aşa-zicînd „neutru" ; altele aparţin stilului beletristic popular, în speţă poeziei populare locale, de obicei în varianta orală. In cele mai multe culegeri (VICIU, BOCEANU, PLOPŞOR, PAJURA, COSTIN, CIAUŞANU, COMAN, LEXIC REG. I-II, UDRESCU ş.a.) s-au folosit ambele tipuri de contexte, cu deosebiri cantitative nete de la un izvor la altul, atît din punct de vedere global, cît şi din acela al proporţiei între citatele redacţionale şi cele literare populare ; alte culegeri (HERZOG-GHERASIM, NOVACOVICIU, PASCA, TOMESCU, GLOS. REG., TEAHA, GLOS. OLT.) înregistrează numai contexte ilustrative „neutre", personale sau comunicate. Preţioase în general, mai ales în rolul de explicitare a definiţiilor, contextele amintite nu îşi îndeplinesc totuşi în multe cazuri funcţiunea. Uneori ele sînt inutil de ample, formate din fraze consecutive şi parafrazînd definiţia (v. chiar în GLOS. OLT., altfel excelent izvor, exemple ca acesta : turlă „claie de coceni. Turla să numeşte aceea care-o facem cu coceni car-i-aducem du pe cîmp. Batem uo păleaţă îm pămînt, de vro şasă şapte metri, şi de jur împrejuru iei punem cuoceni aşa la rînd, ruată pe Ungă turlă pîn-ajungem la vîrfu ii"); alteori, dimpotrivă, excesiv de scurte, neajungînd să alcătuiască contexte propriu-zise (v. COMAN, citate ca „m-am strit", la strit „strivit") ; observăm, în sfîrşit, că în prea multe cazuri citatele pun sub semnul îndoielii definiţia dată, pe care mai degrabă o infirmă decît o confirmă (v. de exemplu NOVACOVICIU, citatul „Eşti cu toanie, Ioane", care vrea să ilustreze sensul „baltă, apă afundă" al cuvîntului toanie); în acest din urmă tip de caz, lipsa de corespondenţă între citat şi definiţie arată mai degrabă că.formularea definiţiei este greşită. Autorii dicţionarelor şi glosarelor de cuvinte regionale au introdus în mod frecvent, în lucrările lor, indicaţii asupra ariei de circulaţie a cuvintelor înregistrate. Inutile în cazul culegerilor lexicale aparţinînd unui sin- 210 211 gur punct geografic, dar necesare în toate celelalte situaţii, aceste indicaţii devin absolut indispensabile pentru dicţionarele şi glosarele care strîng cuvinte din regiuni diverse, aparţinînd unor arii lingvistice deosebite. De altfel, şi în practică, cerinţele de principiu se confirmă : cu cît culegerea vizează o regiune mai întinsă, cu atît indicaţiile de arie teritorială apar mai sistematic ; excepţiile (NOVACOVICIU, CIAUŞANU) sînt cu totul neconcludente. Există, din punct de vedere al limitelor geografice, trei tipuri de indicaţii concrete la cuvintele regionale : cele mai restrînse arată comuna, eventual oraşul (şi judeţul, comitatul etc.) în care a fost înregistrat cuvîntul, forma ori sensul (indicaţii sistematice de acest tip ne oferă VICIU, PLOPSOR, COSTIN, PASCA, CO-MAN, TODORAN, GLOS. REG., TEAHA, UDRESCU, GLOS. OLT.) ; la extrema cealaltă se află precizările care arată că elementul regional respectiv circulă pe întregul teritoriu vizat de culegere (COSTIN : harmi-giu... „în tot Banatul"), iar între cele două tipuri de indicaţii extreme se plasează acelea care delimitează circulaţia regionalismului pe arii intermediare (PASCA : alean „...Valea Someşului" ; băscăcăra „...Gorj"). Semnalăm, în sfîrşit, că de obicei se indică (explicit sau prin abrevieri „traduse" în corpul lucrării) şi numele comunicanţilor ori al subiectelor anchetate, fapt care dă autenticitate ştiinţifică culegerilor aici în discuţie. In afara cuvintelor regionale specifice, autorii au avut în vedere şi consemnarea unităţilor frazeologice cu circulaţie locală. Ca şi inexistente în unele dicţionare şi glosare (NOVACOVICIU, COSTIN), extrem de rare (RA-DULESCU-CODIN, VICIU, BOCEANU, PASCA) sau relativ rare în altele (PLOPSOR, PAJURA, COMAN, TO-MESCU, TODORAN, GLOS. REG.), unităţile frazeologice abundă în cîteva izvoare (HERZOG-GHERASIM. CIAUŞANU, UDRESCU), dînd chiar pe alocuri impresia de .exces. Astfel, la CIAUŞANU majoritatea articolelor înregistrate sînt formate din locuţiuni şi expresii, nu din cuvinte unice, iar UDRESCU a adunat şi subsumat la J diverse cuvinte-titlu unice enorme cantităţi de unităţi frazeologice. Efortul ar trebui salutat cu căldură, dacă în categoria îmbinărilor stabile de cuvinte cu caracter regional autorii n-ar fi împins prea adesea elemente de circulaţie comună (v. zor-nevoie să mă duc, n-are de nici unele, veni-ţi-ar numele, de ochii lumii, la CIAUŞANU, sau a se strica cu cineva, a fi cu buzele umflate, a avea orbul găinilor etc, la UDRESCU), ori, mai grav, dacă n-ar fi considerat că fac parte din această categorie îmbinări de cuvinte în realitate întîmplătoare, nestabile (pentru CIAUŞANU, de exemplu, e şi femeia asta o poamă sau nu mă rabd neras ar fi... expresii, şi tot astfel, la UDRESCU, a pune în pămînt „a semăna" etc). In orice caz, în măsura în care se justifică, unităţile frazeologice sînt binevenite în dicţionarele şi glosarele de cuvinte regionale, căci îmbogăţesc simţitor fizionomia lexicală a graiului prezentat. Autorii de dicţionare şi de glosare regionale se străduiesc pe alocuri să explice originea cuvintelor înregistrate. Rară şi inconsecventă în unele izvoare (VICIU, BOCEANU, PAJURA, CIAUŞANU, COSTIN, COMAN), dar destul de sistematic prezentă în altele (PASCA, TODORAN, GLOS. REG.), secţiunea etimologică se justifică la termenii care n-au fost înregistraţi sau explicaţi (corect) de dicţionarele unilingve generale; pe de altă parte,' cînd autorii culegerilor sînt şi vorbitori ai graiului din care au adunat cuvintele, se presupune că adesea ei pot cu mai multă uşurinţă, cunoscînd împrejurările concrete, să lege aceste cuvinte de un etimon cert. Rezultatele globale în acest sector se dovedesc însă destul de modeste şi trădează, în multe cazuri, amatorismul culegătorului. Din cele arătate pînă acum rezultă că dicţionarele şi glosarele explicative de cuvinte regionale se află sub nivelul dicţionarelor explicative generale, găsindu-şi cu destulă greutate, şi abia în ultima vreme, profilul adecvat, încercarea de a aduna tot acest material lexical (împreună cu acela furnizat de atlasele lingvistice române) într-un Dicţionar regional general al dialectului dacoromân, iniţiată cu peste un deceniu în urmă la Institutul de lingvistică din Cluj, avea în vedere nu numai concentrarea materialului specific, ci şi unificarea prezentării 212 213 lui. Din păcate, proiectul a fost abandonat pînă după elaborarea marelui dicţionar academic, deşi rămîne să ne întrebăm dacă atunci lucrarea îşi va menţine oportunitatea, de vreme ce întregul material lexical existent se varsă în prezent în dicţionarul academic general. în afară de dicţionarele şi de glosarele semnalate, lexicografia românească mai dispune de două tipuri de lucrări strîns legate de obiectivele acestora. Din prima categorie face parte Micul dicţionar pentru explicarea provincialismelor şi a altor cuvinte din limba română (Oradea, f. a.), elaborat de Dumitru Oneţ, care adună, pe lîngă numeroase regionalisme (specific transilvănene), şi termeni care depăşesc sfera regională dar care, din punctul de vedere al autorului, meritau să fie explicaţi datorită „rarităţii" lor; dicţionarul de regionalisme devine astfel şi un hibrid dicţionar de arhaisme şi neologisme. Din a doua categorie fac parte mai multe studii preocupate să adune terminologia regională şi populară specifică unuia sau mai multor domenii de activitate ; avem a face, în acest caz, cu o terminologie locală specializată. Se pot cita în această ordine de idei lucrări ca încercare de terminologie poporană română, Bucureşti, 1898, a lui Fr. Dame (concentrată mai ales pe adunarea termenilor locali privind părţile casei, ale carului, ale războiul de ţesut etc), Terminologia agrară în limba română a lui Al. Bocăneţu (apărută în revista Codrul Cosminului, II-III, 1925-1926, şi apoi în extras), Terminologia întrebuinţată la plutăria lemnelor pe Bistriţa, de /. Ciupală (publicată în Revista pădurilor, XXVII, 1913, august-septembrie), dar mai ales Terminologia exploatării lemnului şi a plutăritului a lui V. Arvinte (în Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie, Iaşi, VIII, 1957, fascicula 1), aceasta organizînd materialul strict lexicografic şi oferindu-ne definiţii lingvistice preţioase. în toate lucrările amintite, materialul lexical regional nu este însă izolat de cel popular. Oricum, ele conţin liste relativ bogate, care pot fi exploatate în diverse studii şi în dicţionarele explicative generale. VII. DICŢIONARE ŞI GLOSARE EXPLICATIVE ALE DIALECTELOR ROMÂNE SUD-DUNĂRENE Considerăm întemeiat punctul de vedere al lingvisticii române tradiţionale — şi acceptat încă de majoritatea specialiştilor contemporani —■ potrivit căruia limba română are patru ramificaţii dialectale principale : dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Am făcut această precizare preliminară pentru a justifica includerea, în lucrarea noastră, a lexicografiei dialectale sud-dunărene, deocamdată, în capitolul de faţă, a dicţionarelor cu caracter explicativ. Deoarece dintre toate dialectele române numai cel dacoromân a devenit limbă naţională şi literară, ni se pare firesc să subsumăm acestuia toate celelalte dialecte româneşti. între limba română literară şi variantele sale teritoriale se stabilesc astfel două serii de relaţii : pe de-o parte, în interiorul dacoromânei, între varianta literară şi graiurile regionale, raporturi ce au fost expuse pe plan lexicografic în capitolul anterior ; pe de alta, între româna literară şi dialectele sud-dunărene, relaţii ce vor fi cuprinse în capitolul de faţă. Deşi necomparabilă nici din punct de vedere cantitativ şi nici ca nivel ştiinţific general cu lexicografia explicativă dacoromână, cea dialectală sud-dunăreană dispune totuşi, pentru fiecare dialect în parte, de mai multe dicţionare şi glosare, dintre care cel puţin unul satisfăcător. a) Cel mai bine reprezentat ne apare dialectul aro-mîn, de altfel şi cel mai răspîndit dintre dialectele române sud-dunărene. O trăsătură evidentă a lexicografiei explicative aromâne o constituie faptul.că ea a fost realizată, cu puţine excepţii, chiar de vorbitori prin obîrşie ai dialectului. 215 Primul dicţionar aromân explicativ tipărit din istoria lexicografiei române aparţine lui Şt. Mihăileanu : se intitulează Dicţionar macedoromân şi a apărut la Bucureşti, în 1901, după moartea autorului1. Ca mai toate celelalte dicţionare aromâneşti, lucrarea nu oglindeşte dialectul în întregimea lui, ci mai ales graiurile familiare lexicografului, în cazul lui Mihăileanu cele din regiunea Cru-şova, din Albania şi din Serbia. Dicţionarul face parte din categoria celor dialectale relativ bogate, avînd o listă de circa 10 000 de cuvinte-titlu. S-a reproşat însă autorului că a încărcat această listă cu forme inexistente în aromână, precum şi cu termeni dacoromâni2. Mihăileanu are meritul incontestabil de a fi inaugurat un tip de dicţionar dialectal explicativ ce va fi folosit drept model structural pentru multe dintre operele lexicografice dialectale ulterioare. Ca mai toţi lexicografii următori, el a redat în transcriere fonetică sunetele specifice ale cuvintelor aromâne, servindu-se în acest scop de un sistem minimal de semne diacritice. Sub raport gramatical, aparatul ştiinţific al lucrării ne apare destul de complex : se indică sistematic categoria morfologică a cuvintelor înregistrate, numeroase forme-tip la verbe, pluralele neregulate sau rare la substantive, desinenţa feminină la adjective. Concepţia de bază a secţiunii explicative este foarte înrudită cu aceea adoptată la dicţionarele şi glosarele dacoromâne de termeni regionali : cuvîntul dialectal se glosează prin elemente ale limbii române literare ; se foloseşte, după caz, cînd sinonimul literar unic dacoromân (chirao „doam- 1 Dinaintea acestuia (probabil din a doua jumătate a secolului al XlX-lea) datează însă manuscrisul în patru volume al lui I o a n M u r n u , Dicţionar macedoromân, foarte modest ca realizare, păstrat la Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, sub cotele 4822—4825. Cît despre Th. Cavollioti (v. şi voi. I al acestei cărţi, p. 16, amintit sub numele de Calioti) şi Daniil Moscopo-leanul, citaţi adesea şi astăzi ca deschizători de drumuri în lexicografia aromână, ei nu-şi justifică totuşi pe deplin calitatea ce le-a fost acordată : primul ne-a dat doar un sumar vocabular-anexă trilingv (grec-aromân-albanez) la un fel de abecedar grecesc, Protopiria, tipărit la Veneţia, în 1770 ; al doilea, un manual de conversaţie în patru limbi (greacă, albaneză, aromână, şi bulgară), Lexîkon tetraglosson, anexat la cartea de lectură Eisa-gogiki didaskalia, apărută la Veneţia, în 1794. ' P. Papahagi, Graie aromâne, Bucureşti, 1905, p. ?. na"), cînd cumulul de sinonime (calp „falş, contrafăcut"), cînd, în sfîrşit, perifrază explicativă, atunci cînd n-au fost găsite în româna literară corespondente sinonimice (călimchiară „broboadă de pînză de bumbac cu flori de jur-împrejur"). Cum însă în lucrare n-a fost adunat doar materialul lexical exclusiv specific al dialectului, inexistent în dacoromână, ci şi cuvinte comune cu aceasta, foarte adesea termenii aromâneşti apar explicaţi prin corespondente dacoromâne identice (duduirea ,,du-duirea" ; pruncu „prunc"), deosebindu-se astfel de dicţionarele şi glosarele de termeni regionali. Diversele accepţiuni ale cuvintelor apar, din păcate, într-o enumerare unică, continuativă, adesea excesiv de eterogenă (căidisirea „convorbirea, încîntarea" ; caică „caic, luntre, sanie"). Dicţionarul conţine extrem de numeroase contexte ilustrative personale, însoţite de Versiunea dacoromână (ciarchia: „dă-mi nihiâmă ciarchia, dă-mi puţin briceagul"), precum şi unele unităţi frazeologice, explicate de asemenea în termeni dacoromâneşti (, ,U îşi diiklu, a murit"). Opera lexicografică a lui Şt. Mihăileanu este lipsită de indicaţii etimologice şi în general săracă în variante lexicale. Curînd după dicţionarul pomenit, adică în 1906, la Bucureşti, apărea Dicţionarul macedoromân al lui I. Dalametra, institutor din Caraferia (în apropiere de Salonic). în ciuda dorinţei autorului ca lucrarea sa „să cuprindă aproape toate cuvintele acestui dialect" (p. III), ea reprezintă în realitate prin excelenţă lexicul din regiunea Veriei, şi nu dialectul în ansamblu. Cu o listă de cuvinte mai redusă decît a predecesoru-rului (circa 7000 de articole), dar cu o structură foarte înrudită cu a sa, opera posedă unele însuşiri suplimentare ce ne îndreptăţesc să o considerăm superioară aceleia a lui Şt. Mihăileanu. Autorul a introdus în lucrare şi neologismele (în măsura în care ele depăşesc o circulaţie strict locală), iar, pe de altă parte, a eliminat pe cît posibil din ea rarităţile lexicale şi dacoromânismele. Spre deosebire de antecesor, Dalametra indică sistematic accentul cuvintelor-titlu (transcrise de asemenea cu un sistem simplificat de semne diacritice), înregistrează un număr mult mai mare de variante lexicale şi de forme gramaticale. 216 217 Explicaţiile semantice, exprimate prin mijlocirea dacoromânei literare, sînt şi ele ceva mai insistente : predo-j mină identificarea semantică priii cumul de sinonimej (cîftori „a căuta, a cere, a cerceta" ; cihtisit „smintit, nebun"), procedeu mai explicit în cazul cînd sinonimele sînt polisemantice. Organizarea sensurilor la cuvintele polisemantice se dovedeşte şi ea mai fericită : deşi nu s-lenunţat cu totul la concentrarea într-o enumerare unică| a unor accepţiuni diferite, autorul a introdus totuşi îr numeroase cazuri izolări mai ferme, cu cifre (acîţari „1. a-prinde. 2. a închiria... 7. a atîrna..., a agăţa"). Dacă| comparăm cele două izvoare la secţiunea explicativă-,! constatăm superioritatea netă a lui Dalametra în privinţal analizei cuvintelor polisemantice şi a dezvoltărilor se-f mantice figurate. Şi numărul unităţilor frazeologice (sin-1 tagme, locuţiuni, expresii, proverbe) care figurează înî lucrarea lui Dalametra este mai mare decît la predecesor] (sub cuvîntul apă, de exemplu, întîlnim două unităţi frazeologice la Mihăileanu, faţă de 15 la Dalametra). îr schimb, volumul citatelor ilustrative redacţionale a fostl redus în mod simţitor la succesor. Semnalăm, în sfîrşit,| că nici Dalametra nu a introdus în dicţionarul său indicaţiile etimologice. Tot din primul deceniu al secolului nostru dateazăj şi mult criticatul Etimologikon lexikon tis Kutsovlahi-i kis glossis (Dicţionarul etimologic al aromânei, AtenaA 1909), al profesorului grec de origine aromână Constantini Nicolaidi. în pofida titlului său, care ne-ar putea în-j demna să credem că avem a face cu un dicţionar exclusiv etimologic, lucrarea are şi caracter explicativ, motiv] pentru care am încadrat-o în capitolul de faţă. Autorul! înregistrează cuvintele aromâne cu alfabet grecesc şi înj transcriere latină. La cele 6657 cuvinte-titlu1 se adaugă] şi unele variante lexicale, dar mai ales lungi serii dej forme gramaticale, fără precedent în lexicografia dialectului. Cuvîntul aromân este explicat prin greacă şij prin dacoromâna literară (de obicei prin sinonime sau': cumul de sinonime), după care urmează, ca în dicţionarele anterioare, contexte ilustrative (personale). De altfel, observăm că dicţionarele lui Mihăileanu şi Dalametra au fost puse serios, la contribuţie de Nicolaidi, fără ca lucrarea sa să fie o simplă „compilaţie" a acestor izvoare, cum considera Th. Capidan1. Inovaţia cea mai importantă faţă de antecesori o constituie introducerea indicaţiilor etimologice. Autorul nu se limitează însă la arătarea originii cuvintelor aromâne : punînd faţă în faţă etimonul termenului aromân şi al corespondentului dacoromân, el încearcă să stabilească diferenţele lexicale specifice dintre cele două dialecte în privinţa originilor. Rezultă, de exemplu, din această confruntare, că în dialectul aromân 2605 cuvinte ar fi de origine latină, 3460 de origine greacă, 185 de origine slavă etc, în timp ce în dacoromână 3562 de cuvinte ar proveni din latină, 1165 din slavă, 685 din greacă etc2. Există însă, în confruntarea întreprinsă, un viciu de principiu fundamental : autorul n-a ţinut seamă că limitele lexicului dacoromân nu se suprapun peste cele ale lexicului aromân; pentru numeroase cuvinte aromâne, dacoromâna dispune de corespondente sinonimice multiple, de origini diferite, din care în dicţionar n-a fost solicitat de obicei decît unul, la în-tîmplare (de exemplu, tinie s-a explicat prin „onoare, nu şi prin „cinste"). Pe de altă parte, dacoromâna, în varianta ei literară, ca limbă de cultură evoluată, are un ansamblu lexical cu mult mai bogat decît aromâna, adică numeroşi termeni fără corespondent în dialectul sud-dunărean (mai ales neologismele tehnico-ştiinţifice), care, în consecinţă, n-au putut fi „prinşi" în dicţionarul dialectal. La viciul amintit se adaugă şi altele, importante, care afectează serios rezultatele statistice globale obţinute : ni se pare suficient să amintim că peste 1 000 de termeni de origine turcă din dialectul aromân sînt trecuţi ca provenind din greacă, că multe cuvinte de origine necunoscută se explică în mod forţat prin greacă sau latină, că mai toate neologismele romanice din dacoromână se consideră latineşti, în 1 Cifra exactă ne-o furnizează Th. Capidan în Reponse] critique au Dictionnaire d'etymologie koutzovalaque de Constan-' tin Nicolaidi, Salonic, 1909, p. 6. 1 Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti 1932, p. 124. 2 Vezi T h. G a p i d a n, Reponse critique cit., p. 7 218 219 sfîrşit, că pentru elementele slave se preiau fără ezitare soluţiile lui Cihac, izvor mediocru la acest capitol. Ca şi Cihac, Nicolaidi era străin de cunoaşterea legilor fonetice care acţionează în diverse etape ale dezvoltării limbii sau la trecerea unui cuvînt dintr-o limbă în alta prin împrumut ; considerînd că asemănarea formală cît de aproximativă este singură suficientă, lexicograful a putut explica pe alina dintr-un termen latinesc ad-levo, pe adaru dintr-un latinesc ad-halo etc. Concluziile ni se pare că se impun de la sine : dicţionarul lui Nicolaidi, satisfăcător în secţiunea sa explicativă, rămîne un izvor nesigur în secţiunea etimologică, depăşită chiar de la apariţia lucrării. Seria dicţionarelor explicative propriu-zise ale dialectului aromân se încheie cu o operă de proporţii monumentale : este vorba de Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic (Bucureşti, 1963) al binecunoscutului cercetător aromân Tache Papahagi. Avem a face cu cea mai întinsă operă lexicografică închinată unui dialect român sud-dunărean şi singura care poate rivaliza din multe puncte de vedere cu cele mai bune dicţionare similare dacoromâne. Lucrarea reprezintă rezultatul unei munci de aproape patru decenii, duse cu o perseverenţă greu de comparat. Autorul a atins, prin ea, întîia oară pentru dialectul aromân, două obiective de mare importanţă : a reunit un material lexical provenind din aproape toate graiurile aromâne şi din toate epocile de scris (adică din secolul al XVIII-lea încoace). In consecinţă, de asemenea pentru întîia dată, el a plecat de la texte şi a excerptat în mod exhaustiv izvoare variate, începînd de la Caval-lioti şi Codex Dimonie şi ajungînd pînă în secolul nostru. La materialul din izvoare se adaugă unul tot atît de preţios, cules prin anchete personale efectuate în mai multe graiuri ale dialectului aromân. Nu pare de mirare, în aceste condiţii, că lista de cuvinte a dicţionarului se dovedeşte de două ori mai bogată decît a celui mai bogat dicţionar aromânesc de pînă la el (al lui Mihăileanu), ajungînd la circa 20 000 de articole. Este însă adevărat că procedeul autorului de a face din numeroase variante lexicale cuvinte de sine stătătoare (adică înregistrate şi prezentate independent) grevează asupra aprecierii noastre cantitative globale, dar, oricum, lista de "cuvinte rămîne şi aşa impunătoare. Cît despre obiecţia ce s-a făcut lexicografului de a fi înregistrat în opera sa prea multe rarităţi lexicale ori chiar unele „dacororhânisme" întîlnite în textele aromâne1, ea nu ni se pare justificată pentru un dicţionar care se declară general şi care, în consecinţă, are nu numai dreptul, dar şi datoria de a cuprinde cît mai multe elemente ale vocabularului ; în ceea ce priveşte cazul special al dacoromânismelor, de vreme ce au fost depistate în texte aromâne autentice ele nu pot fi considerate dinafară dialectului sud-dunărean care, cum se ştie, n-a scăpat de influenţa dacoromânei, pătrunsă mai ales prin intermediul şcolii. Autorul a aplicat un sistem de transcriere de o consecvenţă ireproşabilă, a indicat fără excepţie accentul cuvintelor-titlu poli-silabice, a înregistrat o mare bogăţie de variante lexicale (alături de cuvîntul-titlu sau, cum am spus deja, ca articole independente) şi extrem de numeroase forme gramaticale. Secţiunea explicativă a fost concepută în dacoromâna literară şi în franceză, pentru ca lucrarea să fie în mai mare măsură accesibilă cercetătorilor străini. Se poate reproşa totuşi lexicografului faptul că în explicaţia dacoromânească s-a arătat adesea excesiv de sintetic, „tra-ducînd" printr-un corespondent unic termeni aromâni ale căror limite semantice depăşeau în realitate acest corespondent. Astfel,, aromânul gură se explică exclusiv prin dacoromânul gură, deşi termenul aromân avea sensuri suplimentare faţă de corespondent, cum ne dovedesc indicaţiile semantice franceze, mai analitice, care urmează („pretexte", „rapport", „medire" etc). Ca nivel general, secţiunea explicativă întrece însă în mod evident tot ce s-a produs în lexicografia dialectului. Foarte preţioase ni se par şi sinonimele aromâne ale cuvîntului-titlu, care încheie partea explicativă a lucrării (longie : „Sinonime : larmă, lavă, loscut"; parmen: „Sinonim : loat"). Urmează indicarea tuturor izvoarelor lexicografice (dicţionare şi glosare) în care a fost înregistrat cuvîntul- 1 Vezi Matilda Caragiu-Marioţeanu, [recenzia] Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimo-1 logic..., în Limba română, XII (1963), nr. 4, p. 375 şi urm. titlu sau variantele sale, precum şi bogate citate ilustrative ce demonstrează existenţa sensurilor consemnate. Spre deosebire de predecesori, care se limitau la contexte proprii (aşa-numitele citate „redacţionale") sau cel mult la unele obţinute de la comunicanţi, T. Papahagi pune pentru prima dată din plin la contribuţie citate extrase din izvoare scrise, cu trimiterea exactă la texte. La cuvintele polisemantice, citatele nu sînt legate direct de fiecare sens în parte, ci urmează după enumerarea tuturor sensurilor, izolate, ca şi acestea, cu cifre corespunzătoare (de exemplu, la cuvîntul loc, după indicarea în limba franceză a 13 corespondente semantice, ni se oferă contexte pentru fiecare nuanţă semantică în parte). Procedeul mai fusese folosit la noi de A. Philippide, în dicţionarul academic abandonat. Citatele sînt la rîndul lor urmate de numeroase proverbe şi expresii. Atît citatele cît şi unităţile frazeologice aromâne apar reformulate în termeni dacoromâni. Punctul forte al dicţionarului îl constituie secţiunea etimologică. Autorul s-a întemeiat aici pe o documentare impresionantă, ţinînd seamă în luarea unor decizii de tot ce s-a spus despre originea cuvintelor respective, apelînd la numeroase paralele balcanice şi romanice, împingînd documentarea existentă pînă la cercetarea personală şi dovedind o siguranţă care nu pare întrecută decît de un spirit de prudenţă justificat. Nu lipseşte din această secţiune nici posibilitatea etimologiei multiple şi nici indicarea mai multor soluţii etimologice, internă şi externă. în numeroase cazuri concrete, materialul informativ adunat de T. Papahagi în secţiunea etimologică poate servi ca model şi izvor dicţionarelor dacoromâne corespunzătoare. în afară de dicţionarele explicative aromâne citate, dialectul mai dispune de cîteva glosare-anexă, de valori şi întinderi variate. Cel mai cuprinzător este inclus în culegerea de texte a lui P. Papahagi, Basme aromâne şi glosar, Bucureşti, 1905. Organizat pe structura dicţionarelor explicative aromâne din primul deceniu al secolului nostru, glosarul amintit explică termenii dialectali prin corespondentul dacoromân, grupează sub cifre sensurile cuvintelor polisemantice, intercalează printre cele 6 000 de cuvinte-titlu şi nume proprii (de persoane şi de aşezări), oferă numeroase citate şi expresii metaforice, trimite la pagina textului popular unde se găseşte cuvîntul, în sfîrşit introduce ici şi colo indicaţii etimologice sumare. Mult mai redus se dovedeşte glosarul aceluiaşi filolog anexat la a treia ediţie a Gramaticii române sau macedoromâne a lui Mihail G. Boiagi, Bucureşti, 1915 (cuprinde abia 2 000 de cuvinte-titlu), şi, de asemenea, glosarul lui G. Weigand la al doilea volum al monografiei sale Die Aromunen, Leipzig, 1894, care însă trebuie încadrat mai degrabă printre dicţionarele bilingve, de vreme ce ne dă numai corespondentul german al termenilor aromâni, nu şi cel dacoromân1. b) Mai slab reprezentată din punct de vedere cantitativ ne apare lexicografia dialectului meglenoromân, domeniu în care se impune în primul rînd personalitatea lui Th. Capidan. Volumul al III-lea al remarcabilei sale monografii Meglenoromânii cuprinde în exclusivitate un Dicţionar meglenoromân (Bucureşti, 1936), posedînd calităţi puţin obişnuite, care vădesc îndelungata experienţă de lexicograf a autorului la elaborarea dicţionarului academic al limbii române condus de S. Puşcariu. Lista de cuvinte a lucrării (circa 10 000 de elemente lexicale) este similară cu aceea cuprinsă în dicţionarul aromân amintit al lui Şt. Mihăileanu, şi rezultă din patru surse principale : din textele culese de autor şi publicate în al doilea volum al monografiei sale ; din lucrarea anonimă meglenită Cum si cată bubili („Cum se cultivă viermii de mătase"), apărută la Salonic, în 1907; din numeroase comunicări adunate de la vorbitori ai dialectului megle-nit; în sfîrşit, din materialul cules pentru Atlasul lingvistic român în urma anchetelor făcute, împreună cu Sevei' Pop, printre megleniţii din Cadrilater. Opera constituie un model de organizare fermă, unitară, cu multe trăsături care ne amintesc, la scară redusă, de marele dicţionar academic românesc la care Capidan lucra efectiv de circa trei decenii. De aici a fost preluată, de exem- 1 Cît despre G. Pascu şi Chr. Geagea, ei vor' fi amintiţi ca lexicografi ai dialectului în capitolul consacrat dicţionarelor etimologice româneşti. 222 223 piu, metoda „cuiburilor" lexicale, potrivit căreia deriva tele se află grupate împreună cu termenul-mamă ; au foa eliminate însă excesele modelului în această privinţă în „cuibul" lexical fiind acceptate doar derivatele priu-zise, interne, ale cuvîntului-titlu, iar, pe de alt parte, din nou spre deosebire de lucrarea amintită, c vatele subsumate apar aproape fără excepţie cu definiţij independente. Tot de la predecesorul academic provinij grija de a strînge cît mai multe variante lexicale, dar ma cu seamă ramificarea migăloasă pe sensuri şi pe subsenj suri a cuvintelor polisemantice ; avem a face cu cel ma complex dicţionar dialectal din punctul de vedere al sec ţiunii explicative (dar vb. „1. Durez (cu înţelesul de) dese, clădesc, fabric, fac... 2. (Despre bucate) Prepar, gă tesc. 3. (refl.) Devin... //Devin cum eram înainte, ocu| locul de mai înainte. 4. (refl.) Mă îmbrac" ; tsăpăraşcă\ „(La uneltele de plug) Ţăpoiul cu care se strînge fînul., //(La oi) Semn la ureche în formă de furculiţă"). Stnă| duindu-se să formuleze definiţii cît mai explicite, autor apelează în mai mare măsură decît ceilalţi lexicografi dialectelor sud-dunărene la cumulul de sinonime, la pe: frază şi mai ales la termenii asociativi (bardză : „Num^ de capră, cf. neagra, rusa, siva etc"). O altă carac teristică a operei lexicografice amintite o constituie mărul mare de izvoare ce susţin definiţia dată, precur şi înlocuirea citatelor redacţionale, personale, cu u extrase din texte sau provenite de la comunicanţi localij citaţi ca atare. Ca şi lucrarea de mai mari proporţii a lu T. Papahagi, pentru dialectul aromân, dicţionarul megle noromân al lui Th. Capidan este în egală măsură etime logic. Deşi în general sumară, secţiunea etimologică operei ne apare de o mare exactitate, rivalizînd cu cel| mai bune dicţionare similare dacoromâne. în sfîrşit, torul a năzuit să ne ofere în opera sa şi paralelele arc mâne ; ori de cîte ori acestea au fost găsite, ca simple va^ riante lexicale sau ca termeni cu totul independenţi de i meglenoromâni, ele apar inserate în încheierea fiecărv. articol. Dicţionarul lui Capidan rămîne şi astăzi o operă de referinţă fundamentală ; singurul regret ce se poatq exprima în legătură cu el este faptul că n-a reuşit si 224 reprezinte în mai mare măsură din punct de vedere cantitativ dialectul sud-dunărean. La limita dintre glosarele-anexă şi dicţionarele dialectale propriu-zise se află două opere lexicografice meglenoromâne avînd ca autori pe P. Papahagi şi, respectiv, pe I. A. Candrea, foarte asemănătoare între ele prin mai multe caracteristici esenţiale ; este vorba de vocabularul publicat de P. Papahagi în partea a doua a lucrării sale Meglenoromânii, Bucureşti, 1902, şi de Glosarul meglenoromân al lui I. A. Candrea, apărut în revista Grai şi suflet, III, VI şi VII (1927, 1934, 1937). Ambele lucrări au o listă de cuvinte aproximativ egală (circa 4 000) ; în ambele, această listă cuprinde nu numai termenii aflaţi în textele culese şi tipărite de autori, ci şi cuvinte, forme şi sensuri din alte izvoare meglenoromâne, publicate sau comunicate. Explicaţia prin sinonime unice primează (PAPAHAGI : „curmat bucată" ; CANDREA : „curban jertfă"), iar nuanţele cuvintelor polisemantice meglenoromâne se despart prin punct şi virgulă (PAPAHAGI : cuvîciu fierar ; numele insectei răgace ; cărăbuş" ; CANDREA : „curdisiri a se pune, a se aşeza ; a se fuduli") sau chiar prin cifre (CANDREA : „cupă 1. baniţă... 2. măsură de 1/2 oca... 3. cupa ciobanului"). Numărul de citate este redus în ambele opere lexicografice (căci izvoarele trimit de obicei la pagina textului publicat). O ultimă trăsătură comună o constituie procedeul de a indica, ici şi colo, cînd se consideră necesar, corespondentele aromâne. Ceea ce deosebeşte în schimb pe Candrea de predecesor este prezenţa numelor proprii în lista de cuvinte o lucrării sale, formele gramaticale şi variantele lexicale cu mult mai numeroase, folosirea unui sistem de transcriere mai complex şi introducerea indicaţiilor etimologice pentru cuvintele meglenoromâne de origine bulgară şi turcă, ce-1 interesau în mod deosebit pe autor. Evident mai redus, dar conceput pe o structură asemănătoare cu lucrările mai sus-pomenite, se prezintă glosarul anexat de P. Papahagi la culegerea de texte dialectale intitulată Românii din Meglenia (Bucureşti, 1900). Cuprinzînd circa 1 600 de cuvinte-titlu, glosarul are în plus, faţă de versiunea din anul 1902, unele indicaţii etimologice care arată limba de origine (la cuvintele 225 moştenite şi împrumutate) sau cuvîntul-bază (la derivatele interne). c) După încercări de mică importanţă şi neîncheiate1, dialectul istroromân debutează propriu-zis în istoria lexicografiei române prin Ioan Maiorescu. Maiorescu este unul dintre primii dacoromâni care întreprinde o călătorie de studii în Istria, încheiată între altele cu elaborarea unui Vocabular istriano-român. La moartea profesorului, întîmplată în 1864, vocabularul nu era întru totul finisat, dar el va fi publicat astfel, doar cu rectificări de ortografie, de către fiul decedatului, Titu Maiorescu, mai întîi în revista Convorbiri literare (începînd din 1872), apoi în volum (Ioan Maiorescu, Itinerar în Istria şi Vocabular istriano-român, Iaşi, 1874, retipărit în 1900)2. Deşi elaborată de un filolog diletant şi cu o listă de cuvinte redusă la abia 1399 de articole-titlu3, opera lexicografică are o serie de calităţi demne de subliniat. Impresionează mai întîi mulţimea variantelor şi a formelor gramaticale înregistrate, precum şi indicaţiile sistematice asupra circulaţiei termenilor în interiorul dialectului (invărt.- „în Jeiune" ; bisaje : „e uzitat mai mult în Schitazza"). Explicaţiile semantice, în dacoromâna literară, sînt ceva mai insistente decît în alte dicţionare dialectale similare şi adesea însoţite de sjnonime ale dialectului (bevandă : „se mai zice junta şi scaveţ"; calteţă : „tot una cu bici-vele") ori de precizări lexicale suplimentare extrem de utile (bojitele : „crăciun. Numirea crăciun nu le e cunoscută" ; chiar: „limpede, chiar, însă niciodată ca adverb, în loc de togmai"). în multe cazuri, se arată şi limba de origine a cuvintelor istroromâne, dar cunoştinţele autorului sînt aici 'extrem de limitate. Titu Maiorescu a adăugat corespondentului dacoromân din original şi pe cel german, cu scopul declarat de a face din acest vocabu- 1 Vezi semnalările lui S. Puşcariu din Studii istroromâne, voi. al III-lea, Bucureşti, 1929, p. 5 şi urm. 2 Cronologic acest vocabular îşi avea locul în primul volum al Schiţei noastre, dar am preferat, pentru unitatea prezentării lexicografiei dialectale, să-1 deplasăm aici. 3 I. Popovici, Dialectele române. IX. Dialectele române din Istria. Partea a 2-a, Halle, 19^9. p. X. afirmă, în mod greşit, că ar fi numărat în vocabularul lui I. Maiorescu 1215 cuvinte. Iar un izvor de mai mare utilitate pentru specialiştii străini. S-a imputat, pe bună dreptate, lui I. Maiorescu, faptul de a fi remodelat, în sens latinist, formele istroromâne culese de pe teren şi de a fi dacoromânizat muie variante lexicale specifice ale dialectului sud-dunărean1. Din punct de vedere istoric, lucrarea sa are totuşi o valoare incontestabilă. Ea este urmată de altele, de mică întindere, aparţi-nînd lui Fr. Miklosich, A. Ive, Th. Gartner, G. Weigand, St. Nanu ş. a.2 Dar prima lucrare lexicografică fundamentală, neîntrecută nici astăzi, asupra dialectului istroromân aparţine lui Arthur Byhan : se cheamă Istrorumănisches Glosar şi a apărut la Leipzig, în 1899, în al şaselea volum al cunoscutei publicaţii Jahresbericht des Instituts filr rumănische Sprache. Lista de cuvinte a glosarului (2476 de articole-titlu) este în continuare net inferioară dicţionarelor consacrate celorlalte dialecte române, dar lucrarea, explicativă, comparativă şi etimologică totodată, prezintă un mare interes. Autorul a exploatat în ea mai toate textele şi listele de cuvinte istroromâne apărute pînă atunci. Termenul-titlu se reproduce cu un sistem simplificat de semne diacritice, însoţit de numeroase forme gramaticale, cu indicarea izvoarelor şi adesea chiar a punctului geografic de unde provine. Urmează şiraguri întregi de exemple contextuale, glosarul fiind, din acest punct de vedere, unul dintre cele mai bogate izvoare lexicografice pentru dialectele române sud-dunărene. Explicaţia de bază se dă în limba germană (adesea excesiv de sintetic), dar întrucît Byhan adaugă la ea şi corespondentele româneşti din celelalte dialecte (în primul rînd din dacoromână), opera sa poate fi încadrată în rîndul celor explicative. Aparatul ştiinţific al dicţionarului este pur şi simplu impunător, cu citarea exactă a nenumărate izvoare documentare. Remarcabilă se dovedeşte în general şi secţiunea etimologică, îndeosebi prin identificarea originii cuvintelor împrumutate din slavă ; mai puţin exactă pare însă această secţiune în privinţa neologismelor romanice. 1 S. Puşcariu. Studii istroromâne, cit., p. 27 şi urm. 2 Ibidem, p. 46 şi urm. 226 227 Un dicţionar al dialectului istroromân — cuprinzînd de asemenea paralelele din celelalte dialecte româneşti — a început şi M. Bartoli, în primul deceniu al secolului nostru ; conceput ca o completare a glosarului lui Byhan, el n-a putut fi dus la bun sfîrşit1. 0 încercare similară, dar încheiată, aparţine lui I. Po-povici: în partea a 2-a a lucrării sale Dialectele române. IX. Dialectele române din Istria (Texte şi glosar), Halle, 190.91 autorul introduce un vocabular istroromân de 2515 cuvinte (la care adaugă şi un supliment de 98 cuvinte publicat în primul volum, apărut ulterior, în 1914, la Halle). în ciuda aparenţelor, nu avem a face cu un glosar al textelor reproduse în volum, ci cu o operă lexicografică independentă ca structură, în care autorul îşi propune să-1 corecteze şi să-1 completeze pe Byhan, şi care totodată se rezumă la lexicul strict contemporan al dialectului. S-a demonstrat însă că în realitate vocabularul lui I. Popo-vici rămîne inferior operei lui Byhan, fiind, în esenţă, un plagiat simplificat al ei2. Deşi net defavorabil lui Byhan, Popovici îşi construieşte lucrarea pe a celui criticat, dovedindu-se mult mai inconsecvent decît antecesorul în transcrierea formelor dialectale, eliminînd variantele lexicale şi citatele acestuia, alegînd, adesea în mod eronat, o singură explicaţie etimologică din opera predecesorului, apelînd de prea multe ori în secţiunea explicativă la corespondente regionale (bănăţeneşti), dînd traduceri inexacte în germană şi, mai grav, necontrolînd pe teren, cum afirmase, cuvintele înregistrate de vocabularul lui Byhan, adică trădînd o lipsă de probitate ştiinţifică inadmisibilă. La operele de mai sus se adaugă mai tîrziu o serie de dicţionare-anexă, printre care acela publicat de S. Puşcariu în Studii istroromâne, cit., p. 301 şi urm., dar mai ales glosarul care încheie culegerea de Texte istroromâne publicată la Bucureşti, în 1959, de Traian Cantemir, foarte sumar ca structură, dar neaşteptat de bogat prin lista lui de cuvinte (cuprinde circa 2 000 de articole-titlu). 1 Ibidem, p. 97 şi urm. 2 Ibidem, p. 143 şi urm. Să pomenim, cu regret, şi de intenţia lui Sextil Puşcariu (exprimată în Studii istroromâne, cit., p. 3) de a ne oferi, ca al patrulea volum al Studiilor istroromâne, un cuprinzător dar nerealizat Dicţionar istroromân. în sfîrşit, ni se pare util să prezentăm aici pe scurt activitatea lexicografică a istrianului Andrei Glavina. După studii făcute în şcolile din România, Glavina se întoarce, la începutul secolului nostru, în mijlocul compatrioţilor săi şi adună, la îndemnul dacoromânului A. Viciu, un bogat material dialectal. El elaborează şi publică, între altele, în gazeta blăjeană Unirea (din 1904), un Glosar româno-istrian de 593 de cuvinte ; lucrarea este unică în felul său, întrucît pleacă de la dacoromâna literară spre dialect. Extrem de sumar, fără nici un aparat ştiinţific, glosarul alătură doar termenului dacoromân corespondentul istroromân (urmat, pe alocuri, de cîte un context ilustrativ). în partea istroromână, Glavina se lasă adesea influenţat, conştient sau nu, de româna literară, şi consideră drept istroromânisme cuvinte care, în realitate, sînt forme dacoromâneşti. Lexicograful a încercat ulterior să elaboreze, după o schemă identică, şi un Glosar istroromân-dacoromân, pe care n-a izbutit să-1 ducă la bun sfîrşit, lucrarea fiind publicată, cu goluri serioase şi după moartea autorului, de S. Puşcariu (în Studii istroromâne, cit., p. 200 şi urm.). Lexicografia românească dialectală sud-dunăreană are o deosebită valoare documentară în condiţiile actuale, cînd cele trei dialecte sud-dunărene tind să se piardă tot mai mult în masa limbilor înconjurătoare. Concepute şi realizate pe baza unui material adunat cu decenii în urmă, dicţionarele şi glosarele dialectale nu au putut cuprinde lexicul sud-dunărean în totalitatea lui, iar, pe de altă parte, ele nu mai reflectă astăzi situaţia reală de pe teren. în aceste condiţii, ni se pare că elaborarea în viitorul apropiat a unui dicţionar unic, cît mai complet, al celor trei dialecte sud-dunărene ar constitui un act de cultură extrem de necesar. 228 229 VIII. DICŢIONARELE ENCICLOPEDICE Unele aspecte legate de lexicografia enciclopedică românească au fost deja atinse în mai multe capitole anterioare ale volumului de faţă, cu prilejul prezentării dicţionarele elaborate de L. Şăineanu (v. p. 92 şi urm.), I. A Candrea — Gh. Adamescu (v. p. 120 şi urm.), precum şi a dicţionarelor de terminologii speciale (v. p. 161 şi urm.). In primele două cazuri citate, ne-am văzut obligaţi să urmărim activitatea lexicografică enciclopedică în afara acestui capitol pentru motivul că ea s-a concretizat doar în anexe ataşate unor dicţionare explicative prin excelenţă lingvistice şi, de aceea, nu ni s-a părut potrivit să rupem partea de tot. Cît despre dicţionarele explicative de terminologii speciale, dat fiind structura lor adesea eterogenă, lingvistică şi enciclopedică totodată, pe de-o parte, şi faptul că se limitează la domenii circumscrise de activitate (unice sau înrudite), pe de alta, ele justificau, credem, izolarea într-un capitol de sine stătător al lucrării. Am rezervat aşadar capitolul de faţă operelor lexicografice independente în care materialul este prezentat de la un capăt la celălalt noţional şi care depăşesc, prin obiectivul lor, limitele unui anumit domeniu de activitate. Se vorbeşte în mod curent în lexicografia enciclopedică despre două tipuri de opere : dicţionarele enciclopedice şi enciclopediile propriu-zise. Distincţia, deşi nu suficient de clară, se poate totuşi susţine ; ea se bazează pe ideea fundamentală că în enciclopediile propriu-zise expunerea faptelor, organizată lexicografic, se desfăşoară pe spaţii ample, cu un spor de amănunte, de analize, de ramificaţii. Acceptînd în general această distincţie, rămîne să ne întrebăm dacă lingvistica românească dispune pînă acum de o asemenea operă. Răspunsul ni se pare a fi negativ. Am putea să luăm eventual în consideraţie Enciclopedia României, începută în al patrulea deceniu al secolului nostru de un mare colectiv, avînd ca responsabil pe sociologul D. Guşti. Dar în cele patru volume tipărite ale lucrării (din şase, cîte fuseseră proiectate), apărute la Bucureşti, între anii 1938 şi 1943, şi consacrate organizării statale, istoriei şi economiei naţionale, imensul material de fapte nu este orînduit alfabetic nici măcar în jurul unor noţiuni fundamentale şi nici tratat cu instrumente lexicografice. Avem a face doar cu o înşiruire de studii monografice pe o temă dată, dispuse cap la cap potrivit unui sumar. De aceea, considerăm că Enciclopedia României, altfel foarte bogată în date şi fapte, trebuie scoasă cu totul din rîndul operelor lexicografice. In schimb, dacă luăm în consideraţie şi încercările neterminate, constatăm că recolta de dicţionare enciclopedice româneşti este relativ bogată şi că ea înregistrează chiar unele rezultate calitative notabile, în mai multe direcţii. Lexicografia românească dispune de patru tipuri de dicţionare enciclopedice : dicţionare enciclopedice cu caracter general şi universal, cu caracter general şi naţional, de personalităţi universale şi de personalităţi naţionale. Primul dicţionar enciclopedic cu caracter general şi universal terminat din istoria lexicografiei române este cunoscuta Enciclopedie română, publicată, după cum se ştie, în trei volume, la Sibiu, între anii 1898 şi 1904. Lucrarea a fost iniţiată de Asociaţiunea pentru literatura română, şi cultura poporului român şi condusă de o personalitate puţin cunoscută astăzi, C. Diaconovich, căreia disciplina îi datorează însă o mare izbîndă. Merită să urmărim, pe scurt, istoricul acestei remarcabile opere lexicografice, căci el ni se pare din multe puncte de vedere pilduitor prin spiritul de organizare exemplară, de stăruinţă şi abnegaţie ce îl patronează. Lucrările preliminare de elaborare a dicţionarului au început în anul 1895, prin întocmirea listei de cuvinte. „Biroul enciclopediei", cu concursul colaboratorilor externi, a alcătuit un glosar 230 231 maximal, format din aproape 60 000 de termeni-titlu. Pentru cuvintele de uz internaţional, autorii s-au servit în alcătuirea glosarului de izvoare lexicografice străine (Meyer's Konversationslexîkon şi Larousse), în timp ce pentru realităţile româneşti s-au compus liste pe specialităţi -rezultînd dintr-o minuţioasă analiză originală. Din lista iniţială, conducerea lucrării a selectat un număr de 37 622 de articole-titlu, încercînd însă să sacrifice mai puţin din materialul naţional. Reîmpărţit pe specialităţi, glosarul general astfel selectat a fost înaintat pentru avizare şi elaborare specialiştilor din toate domeniile cunoaşterii. Enciclopedia română este prima operă lexicografică naţională alcătuită prin colaborarea unui mare număr de specialişti ; ea numără 172 de colaboratori mai statornici, cei mai mulţi voluntari, din toate provinciile româneşti, printre care pot fi citate numeroase nume ce fac cinste culturii naţionale : Gr. Antipa, T. Antonescu, V. Babeş, T. Burada, O. Densusianu, D. Evolceanu, T. Maiorescu, S. Minovici, G. Murgoci-Munteanu, C. Rădulescu-Motru, D. Onciul, Z. Panţu, A. D. Xenopol ş. a. Responsabilul întreprinderii a vădit un surprinzător spirit de orientare în alegerea colaboratorilor, mulţi la începutul carierii lor şi prin urmare pe atunci abia cunoscuţi. Concepută iniţial în două volume (şi în limitele a 120 de coli de tipar), lucrarea va ieşi pînă la urmă în trei tomuri voluminoase (ce însumează 200 de coli), închein-du-se după aproape un deceniu de muncă efectivă, în anul 1904. Amplificarea dicţionarului, în timpul elaborării lui, se explică prin două împrejurări principale : prin interesul sporit acordat realităţilor româneşti, precum şi prin lărgirea limitelor articolelor aparţinînd unor ramuri ştiinţifice de însemnătate practică largă (medicina, agricultura etc.) ; ambele aceste tipuri de cuvinte au adesea în economia lucrării proporţiile unor articole de enciclopedie propriu-zisă. S-a lăsat autorilor o libertate aproape deplină în elaborarea materialului informativ, de aceea lucrarea rămîne inegal proporţionată nu numai între domenii, ci chiar între cuvinte de acelaşi tip, ale unui domeniu unic. Redactorul responsabil al lucrării nu şi-a permis să intervină în structura articolelor, ci s-a limitat doar, în cele şapte revizii ale materialului, să elimine unele contradicţii de conţinut, unele neclarităţi, sau să atenueze unele trăsături regionale de exprimare şi să lege mai bine între ele articolele înrudite. Revizia limitată a lui C. Diaconovich se explică nu numai prin imposibilitatea sa de a aborda atîtea domenii ale cunoaşterii, ci şi (sau poate mai ales) prin împrejurarea că articolele ce reprezintă contribuţii personale, foarte numeroase, poartă iscălitura celor care le-au elaborat şi care, prin urmare, răspund în întregime de conţinutul lor. Patru însuşiri ale lucrării impresionează în mod deosebit : amploarea listei de cuvinte, neatinsă vreme de şase decenii de nici un alt dicţionar românesc ; o bogăţie deosebită (şi în general exactă) a informaţiei ; locul însemnat ocupat în ea de realităţile româneşti, ce constituie partea originală şi cea mai valoroasă a dicţionarului ; în sfîrşit, accesibilitatea prezentării. La Expoziţia ştiinţifică ce a avut loc la Bucureşti, în anul 1903, lucrarea a fost distinsă cu Medalia de aur. Care sînt, în linii mari, structura şi conţinutul lucrării ? In lista de cuvinte, numele comune şi cele proprii sînt dispuse într-o organizare alfabetică unică ; numele comune sînt alese pe criterii noţionale din familia lexicală şi, în consecinţă, fiecare termen reprezintă o întreagă familie lexicală, iar cuvintele nelegate de noţiuni tehnico-ştiinţifice (în sens larg) nu sînt reprezentate în lucrare. Cu alte cuvinte, avem a face cu un dicţionar general de nume proprii şi cu unul circumscris de nume comune, cuprinzînd terminologia specifică a principalelor domenii de activitate. Deşi nu sînt înregistraţi independent în lucrare, membrii familiei lexicale sînt totuşi adesea pomeniţi la cuvîntul care reprezintă această familie (de exemplu, la articolul despre arhondar se arată că în „mănăstirile femeieşti" funcţia arhondarului este îndeplinită de „o arhon-dăreasă" şi că „arhondăria se numeşte... locul din mănăstire rezervat oaspeţilor"). Cu un asemenea mod de organizare, numărul de cuvinte explicate în dicţionar este în realitate cu mult mai mare decît acela pe care îl obţinem prin însumarea articolelor-titlu. Spiritul enciclopedic este însă împins mai departe, prin gruparea, într-un articol-titlu, în jurul unei noţiuni de bază, a mai 232 233 multor noţiuni înrudite din familii lexicale deosebite ; sub noţiunea car, de exemplu, se definesc, cu indicarea deosebirilor specifice de rigoare, căruţa, telega, poştalionul, camionul şi suianele. In economia generală a dicţionarului se mai observă că, din punct de vedere cantitativ (ca număr şi ca volum), numele proprii covîrşesc pe cele comune, constituind cu evidenţă obiectivul principal al autorilor. Autorii s-au străduit să înregistreze cuvintele sub forma lor mai cunoscută, adăugind însă la aceasta atît variantele concurente cît şi termenii sinonimi. La numele comune apar adesea indicaţii etimologice originare, puţin «tile de vreme ce ele nu explică de obicei şi sensul elementelor lexicale primare. Prima parte a secţiunii explicative conţine de regulă prezentarea generală a noţiunii, cu genul proxim şi diferenţa specifică, care, aşa cum am mai spus, este concepută în termeni foarte accesibili, dar fără concesii vulgarizatoare. Urmează amănuntele de natură enciclopedică, foarte diverse, destul de bogate, bine selectate şi în general utile. în multe cazuri (şi, spre lauda autorilor, mai ales la termenii privitori la realităţile româneşti), faptele şi datele expuse alcătuiesc adevărate studii comprimate, rezultate prin investigaţii personale, originale. O strînsă reţea de trimiteri de la un articol la altele completează structura enciclopedică a prezentării, realizînd legăturile noţionale strict necesare. La cuvintele polisemantice accepţiunile diferite sînt net izolate, după cifre sau cu paragrafe ; pentru economia de spaţiu, numele proprii omonime au fost şi ele grupate adesea sub un articol unic, dar despărţite după cifre, întocmai ca sensurile cuvintelor polisemantice. Autorii au adăugat şi subsumat sensurilor principale extrem de numeroase unităţi frazeologice din domeniul tehnico-ştiinţific (în sens larg), definite ca atare (de exemplu, ni se oferă nouă tipuri de cadenţe muzicale, douăsprezece feluri de ani, şase feluri de calendare etc). Ca rezultat global, prin volumul şi nivelul informaţiei conţinute, Enciclopedia română condusă de C. Diaconovich constituie o remarcabilă realizare a lexicografiei naţionale, în afară de proporţionarea cam subiectivă a articolelor şi a domeniilor, ceea ce se poate imputa astăzi în primul rînd lucrării transilvănene este marea sărăcie a ilustraţiilor, cu mult sub nivelul necesităţilor şi mereu împuţinate de la un volum la altul. Transilvaniei îi datorăm şi cel de-al doilea dicţionar enciclopedic românesc cu caracter general şi universal conceput ca operă independentă : este vorba de lucrarea Minerva. Enciclopedie română, apărută la Cluj, în 2929, în elaborarea unui comitet de redacţie restrîns care avea ca preşedinte pe Alexandru Pteancu. Cei 13 redactori ai operei şi-au împărţit între ei domeniile cunoaşterii, elabo-rînd şi coordonînd terminologia specifică ce le-a fost încredinţată. Dar cum numărul domeniilor depăşea în mod evident pe acela al autorilor, aceştia s-au văzut nevoiţi să răspundă şi de sectoare din afara specialităţii lor. Pentru a da un singur exemplu semnificativ, amintim că lingvistul Sever Pop a avut în grija sa nu numai lingvistica, ci şi... artele plastice. Situaţia arătată n-a rămas fără consecinţe pentru nivelul lucrării, căci în mod firesc articolele elaborate sau coordonate de nespecialişti se dovedesc inferioare celorlalte, cu toate izvoarele documentare folosite. în schimb, numărul redus de autori dă lucrării o unitate pregnantă, superioară antecesorilor. Concepută într-un singur volum şi pentru un public mai larg, lista de cuvinte a noului dicţionar este în mod firesc mai săracă în comparaţie cu aceea pe care ne-o dăruise Enciclopedia română : ea numără sub 30 000 de articole-titlu. în realitate, numărul de cuvinte înregistrat este mai redus, de vreme ce autorii au transformat în articole independente sensuri mai îndepărtate al unor cuvinte comune unice (de exemplu, combustie „ardere" şi combustie „arsură"), şi mai ales unităţi frazeologice de fapt dependente (de exemplu, consiliu de familie apare izolat de consiliu, conservator de muzică de conservator, comedie bufă de comedie, în articole de sine stătătoare). La numele proprii, constatăm o tendinţă opusă, de concentrare excesivă : numeroase omonime apar grupate ca la predecesori, în articole unice (dar izolate în cadrul lor prin diverse mijloace tehnice). Structura generală a listei de cuvinte se deosebeşte în bună parte de aceea întîlnită în Enciclopedia română, prin efortul mult sporit de a reprezenta mai cuprinzător noţiunile denumite prin nume comune ; nu- 234 235 mărul cuvintelor comune nu mai este covîrşit de acela al numelor proprii, doar prezentarea lor devine mai sumară. Se remarcă de asemenea grija deosebită a autorilor de a furniza un bogat material informativ naţional. Adesea acest material aparţine realităţlor imediate, strict contemporane cu perioada în care a fost elaborată lucrarea ; astfel, numărul personalităţilor româneşti în viaţă care au fost înregistrate în dicţionar ne apare surprinzător de mare. Lucrarea a ţinut seamă şi de progresele tehnico-ştiinţifice universale de la începutul veacului nostru, incluzînd în lista ei de cuvinte numeroşi termeni noi care ilustrează aceste progrese. Stăruinţa dicţionarului de a reflecta prezentul constituie una dintre însuşirile lui fundamentale. Secţiunea explicativă este foarte explicită, cuprinzînd fapte şi date esenţiale, numeroase indicaţii bibliografice exacte, legături corelative. Factologia covîrşeşte însă în multe locuri tendinţa de interpretare şi ierarhizare a materialului, deşi, din acest punct de vedere, lucrarea ni se înfăţişează totuşi (în sens bun) mai puţin „neutră" în comparaţie cu enciclopedia precedentă. Sensurile înrudite ale cuvintelor comune apar izolate clar în interiorul articolelor şi definite independent, pe cînd cele îndepărtate au fost transformate, aşa cum am arătat deja, în articole independente. Procedeul nu poate fi condamnat în principiu într-o lucrare cu profil enciclopedic, în care fiecare sens reprezintă în esenţă o noţiune de sine stătătoare. Indicaţiile etimologice date sînt accidentale şi apelează de obicei la etimonul originar, pe care îl citează fără a-1 explica, cum ar fi fost util. în sfîrşit, noua enciclopedie se caracterizează printr-un număr sporit de ilustraţii, de peste şase ori mai numeroase în raport cu lucrarea similară anterioară, dar realizate în condiţii grafice mediocre. Se poate spune, în concluzie, că Enciclopedia Minerva a reprezentat o etapă importantă în istoria lexicografiei enciclopedice româneşti fiind, pînă astăzi, cel mai realizat dicţionar enciclopedic într-un singur volum şi, prin proporţiile sale convenabile, unul dintre cele mai populare. în anul 1935 apărea, tot la Cluj, Dicţionarul enciclopedic administrativ al lui Cavril Ursu. In ciuda titlului 236 său, care ne poate duce la ideea că avem a face cu o operă lexicografică strict specializată, lucrarea citată este în realitate concepută ca dicţionar enciclopedic general şi universal, chiar dacă în economia lui noţiunile de drept, contabilitate, finanţe şi comerţ ocupă un loc favorizat, preponderent. Astfel, alături de abrogare autorul a înregistrat cuvinte ca Abrud şi Albania; alături de alegeri, pe alcoolmetru şi altitudine, iar împreună cu alianţă, pe alfabet şi biserică. Cu toate acestea, lista de cuvinte rămîne evident informă : dacă în privinţa terminologiei administrative lipsurile cantitative ne apar cu adevărat neînsemnate, pentru celelalte domenii selectarea pare a se fi făcut la întîmplare, cu omisiuni fundamentale chiar pentru o lucrare elementară. De aceea, ca izvor practic de informare, dicţionarul lui Ursu n-a satisfăcut decît pentru domeniul administrativ. In cele circa 4 000 de articole-titlu, sînt pe larg prezentate mai ales noţiunile juridice ; autorul nu se mulţumeşte doar cu definirea lor, ci trimite la articolele de lege corespunzătoare, dînd indicaţii de interpretare şi de aplicare ; ba, în unele cazuri, definiţia propriu-zisă ne apare cu totul substituită prin asemenea indicaţii (hornărit: „este reglementat de Regulamentul publ. în Mon. Of. din 15 aprilie 1933"). Din sectorul numelor proprii au fost reţinute doar cuvintele care denumesc continente, state, teritorii, aşezări şi instituţii, personalităţile lipsind cu desăvîrşire din lucrare. Operă inegală şi cu mari lipsuri cantitative, dicţionarul enciclopedic al lui Gavril Ursu nu are astăzi decît o valoare strict documentară. Ultima, în ordine cronologică, dintre operele enciclopedice cu profil general şi universal este recentul Dicţionar enciclopedic român, în patru volume, apărut la Bucureşti, între anii 1962 şi 1966. Această cea mai deplină realizare românească a domeniului enciclopedic s-a născut în plină revoluţie culturală, din necesitatea de a servi publicului larg ca instrument de orientare ştiinţifică curentă în cele mai diverse domenii ale cunoaşterii. Un important număr de cuvinte tratează despre noţiuni de bază ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, ale ştiinţelor sociale, artei şi literaturii, despre evenimente istorice mai însemnate, despre con- 237 tinente, ţări, aşezări şi despre factorii geografici, despre mari personalităţi politice şi culturale etc. Cuvintele comune ale limbii, precum şi termenii de prea îngustă specialitate nu-şi au locul în dicţionar; prin urmare, deşi bogată, lucrarea nu şi-a propus să înlocuiască nici dicţionarele explicative generale şi nici pe acelea de terminologie specială, fiind doar o fericită completare a lor. Prin cele peste 45 000 de articole-titlu pe care le con- ' ţine, noua operă lexicografică întrece net, din punct de vedere cantitativ, toate dicţionarele enciclopedice româneşti similare. Pentru a se asigura lucrării un nivel ştiinţific corespunzător, realizarea ei a fost încredinţată forului suprem de cultură din ţara noastră, Academiei Republicii Socialiste România. In colectivele de elaborare, revizie şi coordonare pe specialităţi au lucrat numeroase personalităţi de frunte ale culturii şi ştiinţei naţionale, alături de tineri oameni de ştiinţă în plină dezvoltare, j Nici o altă lucrare similară nu a mobilizat atîtea forţe şi energii : cei peste 400 de autori ai ei alcătuiesc cel mai mare colectiv care s-a ostenit vreodată la edificarea unei opere lexicografice. Folosind, pentru fiecare ramură şi subramură în parte, pe cei mai cunoscuţi specialişti, dicţionarul şi-a cîştigat o personalitate, o ţinută ştiinţifică şi chiar o originalitate rareori întîlnite în opere de asemenea factură, prin excelenţă de compilaţie. Cu un colectiv de autori atît de bogat, lucrarea punea serioase probleme preliminare legate de unitatea sa de ansamblu. Această unitate a fost în cea mai mare parte realizată cu ajutorul lexicografilor. Pentru prima dată într-un dicţionar enciclopedic românesc, sarcina elaborării principiilor de lucru, a iniţierii lingvistice a specialiştilor şi a coordonării materialului a fost încredinţată unor lexicografi de profesie, coordonatorul principal al lucrării, D. Macrea, fiind el însuşi o personalitate a domeniului. Elaborarea a început după ce s-au stabilit în prealabil listele de cuvinte pe specialităţi şi au fost proporţionate domeniile, după ce s-a efectuat estimarea cantitativă a fiecărui articol în parte, potrivit cu importanţa lui în ansamblu, şi după ce, pe baza unor principii de lucru cît mai complete, redactorii tuturor specialităţilor şi-au însuşit o tehnică lexicografică satisfăcătoare. întoarcerea cu faţa spre pre- zent, bogăţia şi varietatea datelor înregistrate, îmbinarea criteriului strict ştiinţific cu efortul accesibilităţii în prezentarea materialului, strădania de caracterizare şi ierarhizare valorică a acestui material, iată principalele însuşiri ale dicţionarului. Faţă de Enciclopedia română, condusă de C. Diaconovich, în noua lucrare se constată şi o deplasare structurală în lista de cuvinte ; terminologia comună aparţinînd diverselor domenii ştiinţifice, datorită marilor progrese înregistrate de ele în secolul nostru, ocupă un loc dominant în economia dicţionarului, adică două treimi din numărul cuvintelor înregistrate : ebulio-scopie, ecartament, echimoză, echipotenţial, eclator, ecli-metru, ecluză, econometrie, ecosistem, ecran, ecruisaj, efedrina, egrenare, einsteiniu, ejector, elastomer etc. etc, de exemplu, prezente în Dicţionarul encidopedic român, lipsesc (am zice, în mod fatal) din lista predecesorului citat, în numeroase asemenea cazuri, atît la cuvinte comune cît şi la nume proprii, autorii au avut de ales dintre mai multe variante existente pe cea recomandabilă, contribuind astfel la stabilirea şi consacrarea terminologiei de specialitate, îndeosebi pe linia românizării moderate. S-au introdus sistematic indicaţii de pronunţare acolo unde forma scrisă a cuvintelor nu este identică cu pronunţarea ei. în filiaţia semantică a cuvintelor polisemantice se începe de obicei cu accepţiunea cea mai largă spre cele speciale, adică se ţine seamă de uz. Ori de cîte ori s-a considerat că indicaţiile etimologice (primare) pot contribui la lărgirea orizontului semantic al cuvîntului românesc, ele au fost date ca atare, cu explicarea etimonului, măcar la „capul" familiei lexicale. Caracterul factologic, dominant în majoritatea operelor enciclopedice de asemenea proporţii, a fost corelat, pe cît posibil, în cea pe care o discutăm aici, cu interpretări, cu atitudini, cu judecăţi de valoare. Oricare ar fi proporţiile articolelor, ele se deschid cu o definiţie sintetică de dicţionar explicativ obişnuit, care identifică sumar noţiunea. Cititorul neinteresat de amănunte se poate opri la această explicaţie preliminară fundamentală, după care urmează date de natură istorică, ramificaţii şi relaţii, interpretări. Ceea ce deosebeşte de asemenea net Dicţionarul enciclopedic român de predecesorul său cel mai important este canti- 238 239 tatea şi valoarea ilustraţiilor. Aproape 6 000 de ilustraţii, planşe, hărţi, grafice şi tabele, executate la nivelul tehnicii poligrafice moderne, contribuie în mod hotărîtor la completarea explicării noţiunilor. Pentru o lucrare cu profil enciclopedic, tirajul atins de recentul dicţionar — peste 100 000 de exemplare — nu are precedent şi poate, el singur, demonstra că avem a face cu una dintre cele mai populare opere lexicografice româneşti. în aceste împrejurări, sîntem îndreptăţiţi să credem că lucrarea şi-a atins principalul ţel propus, de a servi ca instrument de informare pentru un public cît mai larg. Ca orice operă similară, Dicţionarul enciclopedic român este încă perfectibil, din mai multe puncte de vedere : lista de cuvinte ar putea fi îmbogăţită cu noi termeni necesari şi totodată curăţată de alţii ce depăşesc limitele sale actuale (de exemplu, de cuvinte comune ca bomboană, brînză, caş); unele definiţii tehniciste ar trebui reformulate pentru a putea sluji cu adevărat cititorului din afara specialităţii ; realităţile româneşti din trecut ar merita desigur un loc mai substanţial în ansamblul unei viitoare ediţii noi etc. Oricum, opera lexicografică aici în discuţie constituie în esenţă o realizare de înalt nivel ştiinţific şi ocupă, pe bună dreptate, un loc de frunte în cultura naţională. Pe la începutul secolului nostru, o „comisiune de specialişti" aflată sub conducerea lui R. Seişanu avea intenţia de a elabora o enciclopedie generală cu profil naţional, prima din istoria lingvisticii române. Proiectată în fascicule cu apariţie lunară şi eşalonată pe o perioadă de circa doi ani, lucrarea urma să cuprindă terminologia tehnico-ştiinţifică (în sens larg), precum şi nume geografice, istorice şi de personalităţi româneşti, vechi şi contemporane. O primă şi ultimă fasciculă s-a tipărit, în anul 1910, la Bucureşti, sub titlul Dicţionar enciclopedic român. Faţă de limitele propuse, lista de cuvinte a operei pare destul de bogată, iar numele comune şi cele proprii sînt înregistrate laolaltă, într-o enumerare alfabetică unică. Articolele, de dimensiune medie, se deschid şi aici de obicei cu scurte definiţii lingvistice. Diversele accepţiuni ale cuvintelor apar în paragrafe in- f dependente şi conţin numeroase sintagme subsumate (la acid, de exemplu, am numărat 22 de unităţi frazeologice). Indicaţiile etimologice (directe sau originare) sînt inconsecvente şi poartă în multe cazuri pecetea ama-toristă. Abia începută, opera condusă de R. Seişanu prezintă în istoria lexicografiei române doar un interes documentar. Lucrările enciclopedice cele mai numeroase sînt însă acelea consacrate exclusiv sau prin excelenţă numelor de personalităţi. Dintre ele, numai una se ocupă de personalităţi universale, celelalte limitîndu-se la cadrul naţional. Excepţia amintită o constituie dicţionarul lui N. T. Leontescu intitulat Biografiile oamenilor iluştri şi apărut la Bucureşti, în 1938. Avem a face cu o operă de mici proporţii şi cu o listă de cuvinte extrem de săracă (am zice, „antologică"). Cantitatea redusă de cuvinte se explică prin aceea că autorul şi-a propus să reţină în opera sa doar „geniile" recunoscute, universale şi naţionale ; în consecinţă, la litera A au trecut cu succes examenul... genialităţii doar 16 personalităţi, la litera B doar 22, la litera C numai 31.'Printre românii fericiţi cu acest epitet se numără Alecsandri, Caragiale, Creangă şi Mihai Viteazul, dar altora cam de aceeaşi valoare li se refuză dreptul de a intra în lista de cuvinte. Criteriile de selectare se dovedesc bineînţeles neserioase şi inspiră de la început suspiciuni cu privire la valoarea întreprinderii, în schimb, pentru personajele înregistrate se face o inutilă risipă de amănunte privind etapele vieţii, cadrul familial, studiile, însuşirile, opiniile altora despre ele etc. ; aflăm, de exemplu, că Ampere s-a născut „într-o casă cu mai multe caturi din Lyon", că Bach a cunoscut ..joarda" unui frate mai vîrstnic care îl bătea „ori de cîte ori i se năzărea". Şi judecăţile de valoare, prea categorice şi absolute, supără prin uniformitate (Poe ar fi „cel mai genial poet al Americii", Ceaikovski „cel mai genial compozitor al Rusiei" etc). Din cele spuse rezultă, credem, cu uşurinţă, că încercarea lui N. T. Leontescu rămîne întru totul mediocră. 240 241 Primul dintre dicţionarele enciclopedice închinate personalităţilor româneşti a fost elaborat de D. R. Rosetti: se numeşte Dicţionarul contimporanilor şi a apărut la Bucureşti, în 18981. Autorul şi-a început opera în 1896, printr-un apel adresat contemporanilor, cărora le era solicitat material biografic şi mai ales autobiografic ; dar rezultatele apelului fiind extrem de puţin fructuoase, D. R. Rosetti s-a apucat să-şi adune singur informarea, redusă strict la personalităţile româneşti ale secolului al XlX-lea. In lista de cuvinte relativ săracă (163 de nume proprii, la literele A şi B) intră oameni de ştiinţă din toate domeniile cunoaşterii, scriitori şi publicişti, militari şi artişti, jurişti, profesori şi feţe bisericeşti. Schema articolelor, destul de sumară, cuprinde totuşi elemente esenţiale pentru caracterizarea factologică a personalităţilor: data şi locul naşterii, studiile, domeniile de activitate, data şi locul morţii, opere. Indicaţiile bibliografice asupra operelor, destul de sigure, constituie partea cea mai preţioasă a lucrării şi fac din ea pînă astăzi un util izvor de informare. O remarcabilă operă întrucîtva similară prin obiective, dar cu mult mai întinsă, promitea să fie dicţionarul biografic al lui Th. Cornel intitulat Figuri contimporane din România. Proiectată în trei mari părţi independente (I. Societatea, politica, corpul avocaţilor, magistratura, ştiinţele şi artele, învăţămîntul... II. Clerul, diplomaţia, armata, presa, instituţii publice şi particulare, societăţile, cluburile, finanţele. III. Industria şi comerţuV. delimitate cam arbitrar şi cu ordinea alfabetică reluată, lucrarea n-a fost dusă la bun sfîrşit; din ea nu cunoaştem decît primele două litere ale părţii întîi (apărute la Bucureşti, între anii 1909 şi 1911), precum şi un fragment disparat al aceleiaşi părţi (apărut în anul 1912, în colaborare cu Marc-A. Jeanjaquet). în porţiunile tipărite figurează exclusiv nume de personalităţi româneşti, din perioada circumscrisă la secolul al XlX-lea şi la începutul celui următor. Expunerile autorului sînt foarte amănunţite şi cuprind atît date biografice (numeroase şi exacte), cît 1 Data ..1897' de pe foaia de titlu a lucrării indică probabil momentul începerii tipăririi, nu al terminării ei. şi judecăţi de valoare întemeiate (personale sau citate după alte izvoare), analize şi interpretări, fragmente din lucrările beletristice analizate sau reproduceri de artă (la artiştii plastici). Excepţional de preţios se dovedeşte mai cu seamă paragraful final al fiecărui articol, în care sînt enumerate, în ordine cronologică strictă şi cu foarte puţine omisiuni, operele personalităţii studiate. Textul românesc este dublat, pe coloana alăturată, de versiunea în limba franceză. Multe şi izbutite ilustraţii completează în mod fericit lucrarea, apărută în condiţii grafice fără precedent pentru operele enciclopedice. Faţă de aceste constatări, ni se pare îndreptăţit regretul că dicţionarul n-a putut fi continuat : ca operă de informare generală, el n-ar fi avut probabil nici astăzi rival în sectorul îmbrăţişat. Tot un dicţionar despre personalităţile româneşti (dar, de această dată, strict contemporane) a vrut să fie şi Enciclopedia română. Ilustraţii. Biografii. Istoric, elaborată de L. Scărlătescu şi apărută la Bucureşti, în 1913, în fascicule care din păcate reiau mereu ordinea alfabetică. Domeniul personalităţilor a fost, pe de altă parte, limitat aproape exclusiv la comerţ şi industrie, iar lucrarea în ansamblu pare a îndeplini mai degrabă rolul de propagandist publicitar, de a prezenta şi recomanda (după criterii nu totdeauna obiective) o serie de proprietari de instituţii economice, de întreprinderi industriale şi de magazine. Datele informative sînt destul de bogate, dar opera poate fi cu greu acceptată printre cele propriu-zis lexicografice, datorită atmosferei de reclamă care o domină. în anul 1934 apărea, la Satu Mare, sub semnătura ungurilor transilvăneni Aladăr Vărady şi Geza Berey, Monografia ardeleană (Erdelyi monograf ia), dicţionar enciclopedic consacrat numelor de personalităţi strict contemporane ale provinciei (din toate domeniile de activitate) şi, în mult mai mică măsură, numelor de organizaţii, instituţii şi întreprinderi transilvănene. Avem a face cu o operă de informare elementară, cu suficiente date informative, în care meritul cel mai mare pare a-1 242 243 avea bogata listă de cuvinte, poate excesiv de „deschisă", dar utilă tocmai prin prezenţa în ea a personalităţilor mai modeste, de neaflat în alte izvoare similare. Lista dicţionarelor de personalităţi româneşti se încheie cu o lucrare remarcabilă : este vorba de Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, elaborată de Lucian Predescu şi publicată la Bucureşti, în anul 1940. în afara numelor de persoane, din toate domeniile şi epocile, care constituie marea masă a dicţionarului, autorul a inclus în lista de cuvinte pseudonimele, abrevierile şi iniţialele sub care acestea apar în scris, titluri de opere şi de periodice, unele instituţii şi fundaţii, locuri şi aşezări de importanţă istorică, ba chiar şi cîteva nume comune. Prin cele circa 25 000 de cuvinte înregistrate, lucrarea nu are precedent în istoria lexicografiei române printre dicţionarele de nume proprii. Să notăm, de exemplu, că peste 7 000 de articole sînt consacrate personalităţilor în viaţă, şi un număr aproape dublu se ocupă de cele din trecut. Din păcate, volumul articolelor nu este direct proporţional cu valoarea personalităţii prezentate, mai cu seamă în cazul contemporanilor. Situaţia se explică mai ales prin împrejurarea că personalităţile contemporane şi-au alcătuit ele-însele articolele, pe baza unui chestionar întocmit de lexicograf şi care cuprindea, fără diferenţieri ierarhice de valoare, date amănunţite asupra naşterii, studiilor, funcţiilor şi a demnităţilor, debutului, colaborărilor, activităţii profesionale, operelor etc. în aceste scheme autorul pare a fi intervenit destul de rar, iar aprecierile sale de valoare şi caracterizările trădează pe alocuri concepţii extremiste de dreapta. în orice caz, marea bogăţie a datelor trebuie lăudată în lucrare, iar indicaţiile bibliografice, pe cît posibil exhaustive, constituie şi în cazul de faţă partea cea mai preţioasă a operei, o sursă de informaţie şi în prezent utilă. Ilustraţiile adăugate la text sînt puţine şi slab executate, deservind mai degrabă lucrarea. Dintre dicţionarele numelor de personalităţi care au fost terminate, cel semnat de L. Predescu este fără îndoială nu numai cel mai bogat, dar şi cel mai bine realizat, cu toate scăderile semnalate. Se simte în prezent nevoia alcătuirii unui dicţionar în care să fie adunată atît informaţia enciclopedică cît şi lexicul comun curent al limbii române. încercările anterioare, ale lui L. Şăineanu şi I. A. Candrea — Gh. Adamescu, foarte lăudabile pentru cuvintele comune, au fost de mult depăşite în ceea ce priveşte volumul şi valoarea informaţiei enciclopedice. Noua lucrare ar avea misiunea să echilibreze în mod armonios cele două obiective, lingvistic şi enciclopedic, astfel încît să poată oferi publicului un izvor suficient de cuprinzător pentru ambele domenii, indispensabil în informarea curentă generală. 244 IX. ALTE DICŢIONARE UNILINGVE 1. Dintre numeroasele încercări individuale sau colective de a elabora un dicţionar al sinonimelor româneşti, cunoaştem una singură din epoca contemporană care a putut fi dusă, într-un fel, pînă la capăt. C. /. V. Severin, filolog necunoscut, publica, în anal 1923, la Iaşi, lucrarea Synonimele limbii române cu radicali diferiţi, în raport mai cu seamă la lucrurile divine, la cult şi la terminolo-, gia astfel formulate : lipsuri fundamentale de informare bi- \ bliografică ; reducerea pînă la anulare a elementului de^ substrat; supraevaluarea sursei latine ; exagerarea crea-j ţiei spontane interne cu caracter expresiv (în care ar fi; incluse numeroase cuvinte de origine necunoscută sau* dubioasă). Cu prima dintre obiecţii nu putem fi în orice \ caz de acord : ceea ce impresionează de la început în dicţionarul lui Ciorănescu ni se pare a fi tocmai grija excepţională a autorului de a epuiza citarea surselor posibile, de a face un adevărat istoric al explicaţiilor etimologice ; lipsurile bibliografice semnalate rămîn în ansamblu neînsemnate şi ne apar inerente într-o asemenea operă de sinteză. Celelalte trei obiecţii ni se par cu adevărat justificate, cu rezerva, într-un fel esenţială, că pe baza lor nu poate fi totuşi anulată valoarea globală o dicţionarului, cum s-a făcut. Rămîne de aceea să vedem mai întîi în ce măsură frecvenţa erorilor semnalate afectează ansamblul lucrării. în acest scop, pentru obţinerea unor date statistice cît mai obiective, am confruntat lucrarea lui Ciorănescu cu secţiunea etimologică a Dicţionarului limbii române (serie nouă), al Academiei, elaborat în prezent de unele dintre cele mai autorizate forţe ale lingvisticii noastre. Concluziile confruntării ni se par elocvente : în porţiunea m-mitră, cuprinzînd 400 de cuvinte-titlu prin- 1 Vezi E. Mihăescu, recenzia din Revue roumaine de linguistique, XII (1967), nr. 5, p. 454—456. cipale comune în cele două dicţionare, 344 de cuvinte au etimologii identice ori foarte asemănătoare ; rezultă aşadar un procent de cel puţin 86o/0 etimologii valabile în dicţionarul lui Ciorănescu, indice care întrece evident pe acela obţinut de Cihac 1 şi care ne obligă să susţinem că lucrarea aici în discuţie se dovedeşte extrem de utilă. Şochează totuşi marele număr de cuvinte considerate creaţii expresive sau spontane (matahală, măciucă, măgă-dan, măguli, măgură, mămăligă, mămăruţă, mendre, meteahnă, metehău, migăli etc), deşi ne putem întreba dacă măcar unele dintre ele (înregistrate pînă acum fără etimologie cunoscută în dicţionarele curente) nu şi-au găsit o explicaţie mai adecvată în lucrarea lui Ciorănescu. Miră apoi nesiguranţa lexicografului în privinţa identificării originii latine a unor cuvinte, nu numai în sensul, semnalat de recenzenţi, al supraevaluării acestei surse (v. abur, barză, buză, măgar, măi, mînie, sîmbure), în care au fost atraşi numeroşi termeni comuni cu albaneza, ci şi în sensul subevaluării ei : mai „lună", măciucă, mărat, minune, miţă, de exemplu, au primit în dicţionarul lui Ciorănescu explicaţii nelatine. Faptele de mai sus, care ar putea fi oricînd îmbogăţite, cu rezultate similare, conduc la concluzia că în privinţa sursei latine dicţionarul lui Ciorănescu reprezintă un regres chiar în comparaţie cu Cihac, pe care însă îl întrece net în privinţa tuturor celorlalte surse, chiar în privinţa sursei turceşti. Cît despre elementele de substrat, cele două opere lexicografice au o poziţie comună, de diminuare a cuvintelor daco-geto-trace din limba română. Dar raţiunea care duce la acelaşi rezultat este foarte diferită; Ciorănescu critică sistemul lexical tradiţional care rezolvă explicarea cuvintelor de substrat exclusiv prin trimiterea la paralela albaneză (Prefaţa, p. VIII) şi susţine că această recunoaştere a comunităţii nu este singură suficientă pentru a considera cuvîntul românesc de origine străveche ; de aici, prudenţa sa excesivă în privinţa posibilelor surse străvechi. Care este, în esenţă, structura dicţionarului elaborat de Ciorănescu ? Cuvîntul-titlu principal poartă sistematic 1 Vezi Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, I, Bucureşti, 1966, p. 119 şi urm. 262 263 indicaţia normativă de accent şi este urmat de formele flexionare (pluralul, la substantive ; femininul, la adjective ; prezentul indicativ şi participiul, la verbe), de categoria gramaticală şi de precizări asupra circulaţiei (în timp şi spaţiu) ; în continuare s-a introdus o secţiune explicativă concentrată în limba spaniolă, fiecare sens al cuvîntului românesc fiind totuşi izolat sub cifre independente ; numeroase variante lexicale completează fizionomia cuvîntului-titlu, urmate de formele paralele din dialectele româneşti sud-dunărene (cînd ele există). Secţiunea etimologică ne apare foarte extinsă căci, aşa cum am mai spus, autorul ne oferă în ea nu numai propria opţiune, ci şi toate părerile etimologice, bune sau rele, ce s-au emis cu privire la cuvîntul respectiv, însoţite de izvoare şi adesea de comentarii bogate (aproape inexistente la Cihac) ; în finalul acestei secţiuni se găsesc concentrate numeroase paralele semnificative din diverse limbi străine, în primul rînd romanice şi balcanice. Urmează enumerarea derivatelor, mult mai bogată decît la Cihac pentru cuvintele nelatine, dar tot atît de eterogenă ; în cadrul „cuiburilor" lexicale autorul introduce explicaţii semantice şi etimologice numai la cuvintele împrumutate independent de termenul-titlu la care au fost subsumate, reduse şi ele la strictul necesar elementar. Fără a aduce contribuţii personale substanţiale în domeniul etimologiei, dicţionarul lui Ciorănescu are totuşi meritul esenţial de a fi pus la contribuţie mai toate izvoarele domeniului, de la Cihac încoace, şi de a fi ales de cele mai multe ori soluţia potrivită. Ca lucrare de sinteză dicţionarul amintit reprezintă o treaptă superioară a disciplinei în comparaţie cu opera similară a lui Cihac, chiar dacă cele mai bune dicţionare explicative româneşti actuale îl întrec în general în explicarea originii cuvintelor. Un colectiv de specialişti aflat sub conducerea lui Alexandru Graur elaborează în prezent un nou Dicţionar etimologic al limbii române, pe baza unei concepţii interesante : limitîndu-se să dea explicaţii etimologice certe dar sumare, noul dicţionar îşi propune în schimb, ca punct forte al programului său, să adune între filele lui o enormă cantitate de cuvinte, de toate tipurile şi din toate epocile, care va întrece de mai multe ori lucrările similare existente. Dialectul aromân dispune şi el de un dicţionar etimologic general : este vorba de lucrarea lui G. Pascu, Dic-tionnaire etimologique macedoroumain, în două volume (I. Les elements latins et romans; II. Les elements grecs, turcs, slaves, albanais, germaniques, hongrois, neologis-mes, creations immediates, obscurs), apărută la Iaşi, în anul 1925. Organizarea pe origini a materialului şi chiar o bună parte din structura lucrării (între altele, concentrarea pe „cuiburi" lexicale, explicaţiile semantice în limba franceză) sînt inspirate din vechiul izvor al lui Cihac ; izolarea împreună a elementelor latine moştenite şi a neologismelor romanice ne apare însă nejustificată de istoria dialectului ; mai mult, surprinde procedeul autorului de a intercala în primul volum al lucrării, dedicat „elementelor latine şi romanice", cuvintele româneşti de origine tracă şi greacă veche. Avem a face cu o operă lexicografică relativ bogată (6404 cuvinte-titlu principale, cărora le sînt subsumate numeroase derivate) şi complexă : după enunţarea cuvîntului-titlu şi indicarea categoriei gramaticale, urmează variantele (foarte numeroase) precum şi izvoarele lexicale în care apar aceste forme ; o sumară secţiune explicativă în limba franoeză dă imaginea semantică globală a cuvîntului-titlu ; ea este continuată de indicaţia etimologică, de formele paralele din dacoromână, din limbile balcanice şi romanice, în sfîrşit de familia lexicală. Eforturile lexicografului în edificarea operei sale ne apar evidente, dar nu sînt compensate de rezultate ştiinţifice corespunzătoare : toţi cei care au avut prilejul să folosească dicţionarul au semnalat scăderile lui fundamentale chiar în funcţia de bază, a explicaţiilor etimologice ; abundă etimologiile abuzive (mai ales din latină), formele etimologice pe nedrept reconstruite, invocarea unor forme originare din care nu puteau rezulta în nici un caz cuvintele româneşti. In ge- 264 265 neral, imaginaţia autorului depăşeşte de prea multe ori limitele extreme ale disciplinei, de aceea opera nu are astăzi decît o valoare documentară. Lexicografia românească dispune în prezent şi de un dicţionar etimologic al neologismelor din domeniul terminologiei ştiinţifice; într-adevăr, întreg capitolul Indice de cuvinte şi forme din lucrarea lui N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962 (p. 139 şi urm.), are drept scop fundamental fixarea originii împrumuturilor româneşti din domeniul geografiei, ştiinţelor naturii, agronomiei, medicinii, fizicii, chimiei şi matematicii, adică al terminologiei ştiinţifice (termen care nu acoperă totuşi exact conţinutul, fiind mai larg decît el). In sectorul terminologiei neologice în general — şi în cel al terminologiei ştiinţifice în special — textele româneşti ne permit aproape fără excepţie să urmărim viaţa cuvîntului împrumutat încă din momentul actului împrumutării. De aici rezultă pentru lexicografia ştiinţifică două obligaţii specifice fundamentale : să reconstituie căile de pătrundere a neologismelor în limba română (cu un cuvînt originea lor) pe baza izvoarelor scrise, iar nu pe calea ipotezelor, cum s-a făcut mereu pînă în trecutul apropiat; să fixeze, pe aceeaşi bază, filiaţia lor semantică exactă, cea mai veche atestare echi-valînd, pentru neologismele polisemantice, cu sensul cel mai vechi. Parcurgînd un apreciabil număr de texte din perioada 1780—1860, deşi fără pretenţia de a fi exhaustiv, N. A. Ursu şi-a propus să îndeplinească totuşi în mod exemplar prima dintre obligaţiile citate, adică să ne ofere momentul exact al intrării în limba română a neologismelor din terminologia ştiinţifică, căile lor de pătrundere, formele lor succesive. Procedeul etimologic, preluat şi de seria nouă a dicţionarului academic, confirmă o dată mai mult realitatea etimologiei multiple, chiar în proporţii mai mari decît s-a crezut. Se poate imputa totuşi lexicografului faptul că volumul insuficient al textelor parcurse nu i-au permis în multe cazuri să facă încă adevărata istorie a împrumuturilor înregistrate, iar uneori hiatusurile de datare ni se par de-a dreptul sur- prinzătoare, căci tind să compromită principiul, aşa cum el a fost aplicat. Ni se pare suficient să amintim, în sprijinul regretelor noastre, că parcurgerea fugitivă şi cu totul fragmentară a unui singur izvor dintre cele nefolosite de autor (Amărunturi apărătoare şi higienice pentru mizerere sau holeramorbus, traducere anonimă, Bucureşti, 1831) ne furnizează numeroase datări anterioare sau chiar cuvinte neînregistrate de N. A. Ursu, Astfel, diagnostic (p. 5), endemie (p. 7), manganez (p. 19) etc. nu apar de loc la lexicograful citat, iar pentru adi-namic, bilios, endemic, enterit, peritonit, sifilis, tifus etc. (v. p. 9, respectiv 20, 7, 6, 6, 27, 9) datările lui Ursu sînt sensibil ulterioare. In pofida acestor lipsuri, contribuţia amintită nu are precedent în lexicografia românească. Aproape fiecare sector al lexicului limbii române îşi are propriul său dicţionar etimologic special. Se cuvine să amintim în primul rînd cele două opere lexicografice consacrate elementului latin (moştenit) din limba română : Etimologisches Worterbuch der rumănischen Sprache. I. Lateinisches Element, Heidelberg, 1905, al lui Sextil Puşcariu, şi Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (primele patru fascicule, de la a la putea), Bucureşti, 1901—1914, elaborat de /. A. Candrea şi O. Densusianu. Specialiştii au stabilit o ierarhie netă între aceste două izvoare, în favoarea celui din urmă, extrem de lăudat. Aprecierea nu ni se pare justificată decît în parte : ambele izvoare au o structură aproape identică şi cam aceleaşi însuşiri şi defecte. Puşcariu a adunat în dicţionarul său (premiat de Academie) 1947 de cuvinte-titlu, iar Candrea şi Densusianu 1491 în porţiunea neterminată, ceea ce ne face să credem că volumul de cuvinte ar fi fost aproximativ egal în cele două dicţionare, în condiţiile terminării celui de-al doilea. Deosebirea de volum există totuşi, dar numai în interiorul „cuiburilor" lexicale : aici Candrea şi Densusianu au grupat un mare număr de derivate pe teren românesc (16, la mamă; 9, la minte), fapt care demonstrează în mod convingător productivitatea cuvintelor moştenite ; dimpotrivă, la Puşcariu derivatele sînt 266 267 puţine şi întîmplătoare. In amîndouă dicţionarele s-au luat în consideraţie atît cuvintele moştenite din dacoromână cît şi cele din dialectele române sud-dunărene. Organizarea materialului este strict alfabetică în lucrarea lui Puşcariu, în vreme ce Candrea şi Densusianu au sacrificat adesea această ordine spre a grupa cuvintele după temele latine comune sau înrudite1, pe baza unor criterii nu totdeauna convingătoare şi care, pe deasupra, îngreuiază evident consultarea operei, chiar dacă autorii au introdus de regulă trimiteri la locul alfabetic corespunzător. Ordinea în care Puşcariu a grupat diversele elemente în cadrul articolelor este, în linii mari, următoarea : cuvîntul-titlu (şi variantele sale), categoria sa gramaticală, paralelele din dialectele române sud-dunărene, explicaţia semantică (foarte concentrată) în limba germană, alineatul etimologic (adesea cu discuţii, argumentări, izvoare, precum şi cu întreaga serie a paralelelor romanice şi balcanice), în sfîrşit, seria derivatelor. Această structură este îndeaproape urmată în dicţionarul lui Candrea şi Densusianu : explicaţia germană apare doar înlocuită de una sumară în limba franceză, iar seria derivatelor (însoţită şi ea de izvoare şi adesea de indicaţii semantice şi etimologice) se arată, aşa cum am spus, cu mult mai bogată decît la predecesor, ocupînd cam jumătate din volumul total al articolelor. Izvorul introduce totuşi o inovaţie radicală, încercînd să indice, în finalul articolelor, în ce limbi străine a pătruns cuvîntul românesc moştenit : aflăm astfel că substantivul fin a fost împrumutat de ucraineană, corb de neogreacă, furcă de bulgară şi neogreacă etc. Procedeul, foarte interesant, nu va fi regăsit în celelalte dicţionare româneşti ; doar Sextil Puşcariu va apela din cînd în cînd la el în Dicţionarul limbii române, al Academiei, de obicei pentru a respinge o falsă etimologie. Publicat la 35 de ani după încercarea similară a lui Alexandru Cihac, dicţionarul lui Sextil Puşcariu se străduieşte să reflecte progresele înregistrate între timp în domeniul romanisticii şi să sintetizeze rezultatele cerce- 1 Miazăzi, miazănoapte, meriza, jumătate şi mijloc, de exemplu, figurează toate imediat după miez, fiind subsumate acestuia. ţărilor etimologice de amănunt apărute pînă atunci. Autorul însuşi a adăugat numeroase contribuţii personale la cele existente ; lui îi datorăm, se pare, primele explicaţii etimologice corecte (cele mai multe, din etimoane reconstituite) la cuvinte ca anina, arşiţă, asmuţă, aştepta, caier, ceaţă, cumpăt, fraged, negură, niţel, scuipa, subţioară, vioară, zbiera etc. etc. ; dar tot el a pus pe seama latinei numeroase cuvinte româneşti a căror etimologie nu a fost acceptată ca atare (de exemplu, bulz, căciulă, fulg, gheară, leagăn, naş, neghină, pisc, pînză, puchinos, pururea, reteza etc). Dacă confruntăm explicaţiile pe care ni le oferă Puşcariu cu acelea din recentul Dicţionar al limbii române (serie nouă), obţinem o concluzie sub aşteptări de favorabilă pentru opera lingvistului clujean : din cele 131 de cuvinte româneşti de bază aflate în comun în cele două dicţionare la litera M, doar 98 (adică sub 75%), au primit o etimologie identică ori asemănătoare. Se constată în primul rînd supraevaluarea sursei latine prin înglobarea în rîndul cuvintelor moştenite a unor formaţii în realitate apărute în interiorul limbii române, ca derivate (măcel, măreţ, masai, măsă-riţă, mioară, molicel, muia, morar, merinda, mucigai, mucos, muget, muieros, mulsură, mulzare, muntos, mustăcioară, muţi), sau a unor împrumuturi din surse diverse (mărgea, minie, mintă, matur, mezin, murmura). Cu toate contribuţiile valoroase semnalate, dicţionarul lui Puşcariu nu reprezintă aşadar un progres evident în comparaţie cu izvorul lui Cihac. Dar nici izvorul similar al lui Candrea şi Densusianu nu ne oferă global o imagine prea diferită de cea a predecesorului imediat : comparînd lista sa de cuvinte de la litera M cu Dicţionarul limbii române, amintit, constatăm că dintre cei 140 de termeni comuni în cele două lucrări doar 107 au explicaţii identice sau asemănătoare, ceea ce reprezintă un procent de circa 76% etimologii valabile. Noul izvor înlătură din lista precedentului termeni ca măcel, mă-sălar „august", matur, mezin, minie, mintă, mînz, murmura, muşca etc, pe motivul, întemeiat, că ei nu provin din latină ; dimpotrivă, iarăşi în mod justificat, autorii introduc în dicţionarul lor pe mesereare, meşte, meriză, mîngîia, mistreţ, miţă, absenţi la Puşcariu. Dar supra- 268 269 evaluarea elementului latin este pregnant prezentă şi în noua operă lexicografică : mărunţel, mănunta, mărunta, meriză, mior, moleaţă, mulsoare, muşchios, mustos, mus-tăreaţă, mutătură, mutător etc. (toţi absenţi la Puşcariu, adică consideraţi de el elemente nemoştenite) apar la Candrea şi Densusianu, în mod greşit, printre cuvintele de obîrşie latină. De aici rezultă că progresele înregistrate de dicţionar în comparaţie cu predecesorul sînt neînsemnate, iar procentul arătat de etimologii valabile indiscutabil pare să confirme afirmaţia noastră. Un viitor dicţionar al elementelor latine moştenite de limba română va avea ca sarcină primordială delimitarea formaţiilor interne de cele real moştenite. în mod paradoxal, lexicografia etimologică pe elemente este foarte săracă în cel mai important sector al împrumuturilor vechi : în domeniul elementelor slave. Elaborarea unui dicţionar etimologic al împrumuturilor slave din limba română se preconizează abia de acum înainte Deocamdată există doar încercări parţiale, cele mai multe neorganizate strict lexicografic şi prin urmare rămase în afara limitelor cărţii de faţă : printre acestea se cuvine să cităm totuşi lucrarea Margaretei Ştefănescu, Elementele ruseşti-rutene din limba românească şi vechimea lor (Iaşi, 1924), excelentul studiu al lui Gh. Mihăilă despre Împrumuturile vechi sud-slave în limba română (Bucureşti, 1960), precum şi acela al lui Iorgu Iordan consacrat Influenţelor ruseşti asupra limbii române (Bucureşti, 1949), în care este însă vorba de importul lexical de dată foarte recentă ; la ele se adaugă două recente teze de doctorat (aparţinînd românului V. Vascenco, respectiv sovieticului S. V. Semkovski) închinate de asemenea elementelor lexicale ruseşti din limba română. Singura contribuţie a domeniului organizată strict lexicografic pe care o cunoaştem este ■ aceea a lui H. Brilske, Die russichen und polnischen Elemente des Rumănischen, apărută în periodicul din Leipzig Jahresbericht des Insti- 1 Vezi articolele lui G h. Mihăilă din Romanoslavica, II (1958), p. 115 şi urm., IV (1960), p. 28, XII (1965), p. 34. tuts filr rumănische Sprache, XXVI—XXIX (1921). Lucrarea conţine 395 de cuvinte-titlu, împrumuturi mai vechi şi populare, la care se adaugă un mic număr de derivate subsumate. Autorul nu deosebeşte de obicei elementele ruseşti de cele polone şi ne lasă astfel să înţelegem că termenii româneşti înregistraţi de el provin, prin etimologie multiplă, din ambele limbi, ceea ce nu poate fi adevărat în cele mai multe cazuri. Dar viciul fundamental al contribuţiei lui Briiske constă în confundarea filierelor slave : numeroase cuvinte intrate în limba română prin ucraineană (de exemplu, hrib, hrincă, hu-ceag, hulub, huscă, huşte etc.) sînt considerate de lexicograf drept împrumuturi ruso-polone. De aceea, lucrarea sa rămîne în esenţă nesigură din punct de vedere etimologic, aspect la care se adaugă şi relativa sărăcie a materialului adunat. Elementului grec din limba română îi sînt consacrate mai multe opere lexicografice. Spre deosebire de dicţionarul lui Cihac, aceste opere se străduiesc să inventarieze împrumuturile greceşti pe straturi de influenţă, adică să delimiteze cele trei valuri succesive. împrumuturilor vechi greceşti şi mediogreceşti li se acordă o importanţă preponderentă, dar rezultatele investigaţiilor sînt aici invers proporţionale cu cantitatea lor, datorită mai ales concepţiei, eronate, că greaca din cele prime două straturi ar fi furnizat românei un bogat material lexical ; această eroare apare alimentată de confundarea'filierelor directe cu cele indirecte. Astfel, G. G. Murnu, în Studiu asupra elementului grec antefanariot în limba română (Bucureşti, 1894), deşi consideră că marea majoritate a cuvintelor greceşti antefanariote au intrat în limba română „pe cale indirectă", „şi anume pe calea slavismului" (p. X), include totuşi în vocabularul său atît împrumuturile directe, singurele îndreptăţite, cît şi pe cele indirecte, cu mult mai numeroase. Avem astfel un total de 196 de „cuiburi" lexkale, susţinute cu numeroase izvoare, cu explicaţii semantice (în limba franceză), cu indicaţii etimologice (la etimonul grecesc adăugîn- 270 271 du-se, de obicei, şi cel slav), dar cu puţine elemente lexicale de origine real grecească. Să adăugăm, la cele j arătate mai sus, faptul că printre cuvintele vechi greceşti figurează şi unele (amăgi, farmec, mîngîia) pe care greaca le-a furnizat de fapt latinei, devenind prin aceasta cuvinte româneşti. In mod global, contribuţia lui. Murnu rămîne puţin valoroasă. Nici cele următoare (A. Philippide, Altgriechische Elemente im Rumănischen, în Bausteine zur romanischen Philologie. Festgabe filr A. Mussafia, Halle, 1905 ; C. C. Diculescu, Elementele vechi greceşti din limba română, în Dacoromania, IV, 1924—1926, apoi în extras, sub titlul Dacia romană în oglinda inscripţiilor şi a limbei de azi. Elementele greceşti, Cluj, 1926; G. Giuglea, Elementele vechi greceşti în limba română, în Dacoromania, X2, 1943) nu reprezintă trepte superioare în acest domeniu al cercetării ; cu o organizare lexicografică foarte aproximativă şi fără a-şi propune nici pe departe să fie exhaustive, aceste studii lărgesc totuşi şi mai mult exagerările antecesorilor, tre-cînd în rîndul cuvintelor greceşti numeroşi termeni de origine latină (aiepta, spată, pupăză, la Diculescu ; arinT niţel, plai, sterp, teacă, la Giuglea), slavă (cadă, colac, mintă, streche) ori comuni cu albaneza (cursă, pălărie ,| etc). Abia de curînd, dar într-o operă fără profil lexicografic (H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române pînă în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966), s-a încercat delimitarea şi identifioarea ştiinţifică a primelor două valuri de influenţă grecească din limba română, reducîndu-se la 11 împrumuturile directe provenite din vechea greacă şi la 22 cele pătrunse din greaca bizantină (faţă de 254 de împrumuturi greceşti indirecte, prin sJavă). Elementelor neogreceşti fanariote din limba română îi este consacrată o singură operă lexicografică de sinteză, din mai toate punctele de vedere remarcabilă : este vorba de vocabularul anexat la studiul lui Ladislas Găldi, Les mots d'origine neo-grecque en roumain ă l'epoque des phanariotes. Budapesta, 1939. La sfatul lui Carlo Taglia-vini, cercetătorul maghiar a atacat cu competenţă un domeniu încă neexplorat; el a parcurs un număr impresio- nant de texte româneşti din perioada 1711-1821, încercînd să extragă din ele întregul material lexical de origine neogrecească. Fără pretenţia de a fi totuşi exhaustiv, autorul ne-a pus la dispoziţie o foarte bogată listă de cuvinte, organizată pe „cuiburi" lexicale şi însoţită de un temeinic aparat ştiinţific : glosarea în limba franceză a împrumuturilor; ilustrarea lor cu numeroase izvoare (texte literare şi istorice, tipărite şi manuscrise, dicţionare etc), în care predomină grija pentru prima datare ; în sfîrşit, secţiunea etimologică. Efortul de a delimita, din masa împrumuturilor neogreceşti, a celor strict fanariote, este în general încununat de succes '•. Dar meritul cel mai mare al lexicografului trebuie fixat în siguranţa indicaţiilor sale etimologice : peste 90% din aceste indicaţii au fost acceptate ca atare de izvoarele lingvistice ulterioare, iar rectificările, cîte există, merg mai ales pe linia completării etimologiei unice cu una multiplă în care, din punct de vedere cronologic, greaca ocupă locul primordial. Contribuţia fundamentală a lui Găldi în domeniul elementelor neogreceşti ale limbii române poate fi comparată cu aceea adusă de Şăineanu pentru elementele turceşti. Lexicografia românească mai dispune şi de un dicţionar al elementelor greceşti din dialectul aromân : el aparţine aromânului Chr. Geagea, se intitulează Elementul grec din dialectul aromân şi a apărut la Cernăuţi, în 1931 (mai întîi în revista Codrul Cosminului, VII, apoi în extras). Este cunoscut faptul că în aromână elementul grec are acelaşi rol pe care în dacoromână îl joacă elementul slav, cu deosebirea că vechimea lui în dialectul sud-du-nărean se dovedeşte în general mai redusă. Această situaţie justifica întreprinderea autorului, care adună în vocabularul ce încheie studiul său un bogat material lexical, ferm organizat : cuvîntul-titlu apare explicat în dacoromâna literară şi este însoţit de citate (traduse şi în daco- 1 Progresele lexicografiei române au dus totuşi pe alocuri la rectificarea datărilor autorului şi chiar a apartenenţei împrumuturilor : maranata şi mirodie, de exemplu, se găsesc în texte ante-fanariote, înainte de jumătatea sec. al XVII-lea, vezi Dicţionarul limbii române, serie nouă. 272 273 r română), de izvoare, de indicaţia e'trrriolo'gică dezvoltată, 1 în care figurează şi numeroase paralele balcanice. Dacă 1 însă comparăm' Secţiunea etimologica * Vocabularului' cu" 1 aceea pe care rie-o oferă T. Papahagi în dicţionarul ge- 1 neral al dialectului, analizat în alt capitol al lucrării noas- 1 tre, constatăm că meritele lui Geageâ'' rămîn în esenţă 1 modeste şi trădează amatorismul său filologic. 1 * 1 De la 1880 încoace, istoria lexicografiei noastre con- 1 semnează trei opere notabile consacrate elementelor ma- 1 ghiare, fiecare dintre ele reprezentînd trepte progresive I ale disciplinei. Cea dintîi, în ordine crortolbgică, lucrarea 1 Magyar elemek az olăh nyelvbeh, a'pa¥ţine filologului I şi folcloristului român G. Alexici şr-â* apărut lâ Buda- I pesta, în 1888. Cele 1067 de cuvinte rbrriâneşti înregistrate, 1 în ordine alfabetică, apar transcrise în" ortografie mă- I ghiară şi sînt completate de numeroase^variante lexicale y I urmează corespondentele etimologice^ maghiare şi unele I explicaţii suplimentare, în latină' $i;îfranceză; autorul' ' 1 introduce apoi numeroase contexte :§i izvoare care să do- 1 vedească existenţa cuvîntului îii limbaromână. La cuvin- 1 tele strict regionale s^-a indirat puncţup geografic (comuna, 1 comitatul)' în care: ele au fost înregistrate.-S-â'reproşat 1 lexicografului tendinţa de a. ;fi pus'"pe: seama maghiarei I prea multe cuvinte româneşti şi"rde â "fi vărsat în-' lucra- 1 rea sa numeroase regionalisme'stricte. In anumite limite,' 1 ambele reproşuri sînt justificate : într-adevăr', unele: cu- 1 vinte cu origine nesigură Sau necunoscuta {băncuţă, bo- f dîrlău, boncăli, bordei etc.) au primit l&iftlexici etimoane1 1 maghiare neconvingătoare, iar Hsta^lueflâru este asaltată' 1 de termeni care trebuie consideraţi mai'xîegrabă ungureşti I decît româneşti regionali, de vreme ce nu reflectă nici | o urmă de adaptare (bedergălău, biniătui, birtueuş, bi- j tangăli, tituluş, todoman, toldaş, toltiş, tolvajşag, trucoş, I tulşagoş). Cu toate acestea, opera lui' lAfexici marchează 1 un vădit progres în comparaţie cu ;ş|;cJ4uh\âcbrespunză- j toare a dicţionarului lui Cihac, căcHj^şte^QP/o din etimo- 1 logiile date de autor sînt acceptate.icte'.cele ^mar bune ] 274 j opere lexicografice actuale : la litera B, de exemplu, dintre cele 50 de. cuvinte înregistrate, cu etimon maghiar, 42 figurează ea atare şi în Dicţionarul limbii române moderne.. : Lâ Simeon C. Mîndrescu, Elementele ungureşti în limbă română, Bucureşti, 1892, înregistrăm cîteva noi tendinţe-; autorul reduce proporţiile listei de cuvinte la 778 de articole (mai ales prin eliminarea unor regionalisme) şi împarte vocabularul său în două părţi distincte, prima consacrată „provincialismelor", iar cealaltă „cuvintelor comune tuturor românilor din Dacia Traiană". Termenii româneşti, cu numeroase variante, sînt urmaţi de corespondentul etimologic maghiar, de o scurtă explicaţie în limbă română, de paralelele române sud-dunărene, de izvoare şi indicaţii privitoare la circulaţie. Secţiunea etimologică, esenţială în această lucrare, este excepţional realizată : pentru a oferi un singur; exemplu elocvent, amintim că toate explicaţiile etimologice date de Mîndrescu pentru cuvintele înregistrate la litera M, se regăsesc, întocmai sau în variante foarte înrudite, în Dicţionarul limbii române (serie nouă). Se : observă totuşi o prudenţă exagerată (de natură „patriotică") a lexicografului faţă de împrumuturile maghiare, avînd drept consecinţă sărăcirea listei de cuvinte1.;, ,; , • , Lingvistului ungur Lajos Ţamâs îi datorăm cea mai importantă contribuţie privitoare la elementul maghiar din lexicul limbii române : lucrarea sa, Etymologisch-historischeş Worterbuch der ungarischen . Elemente im Rumănischen, apărută la Budapesta, în 1966, impresionează prin proporţiile ei şi mai ales prin excepţional de bogatul material exploatat. Avem a face cu un izvor lexicografic care se vrea din toate punctele de vedere exhaustiv. Autorul ne oferă, în jurul fiecărui cuvînt înregistrat, o reţea de date şi de fapte care duc la adevărate mici monografii lexicale. Cuvintele româneşti sînt explicate în germană şi franceză, sensurile diferite fiind izolate sub cifre, ca în dicţionarele explicative. Urmează 1 In acest sens, afirmaţia noastră din primul volum, al Schiţei, p. 125, după care Mîndrescu ar avea tendinţe exhaustive, trebuie rectificată. 275 lunga serie de izvoare şi contexte ilustrative, de obicei organizate în ordine cronologică. Au fost puse la contribuţie izvoare regionale dintre cele mai diverse, texte literare culte, vechi şi moderne, documente, material rezultat din anchete personale (mai ales la vorbitorii de limbă română din Ungaria), printre care se intercalează numeroase comentarii ale lexicografului. Cînd termenul circulă în mai multe variante lexicale, acestea se indică, toate, cu izvoarele în care au fost găsite. Se face apoi enumerarea derivatelor pe teren românesc ale împrumuturilor maghiare, de asemenea cu explicaţii semantice şi cu izvoare. Secţiunea etimologică, neobişnuit de întinsă, adună toate explicaţiile, bune sau rele, care s-au dat în timp împrumutului, adică are un evident caracter istoric ; bineînţeles, autorul insistă aici asupra etimonului pentru care a optat personal, cu o remarcabilă stăpînire a mijloacelor şi informaţiei. Lucrarea nu este totuşi lipsită de unele scăderi. Cea dintîi rezultă chiar din excesiva bogăţie a listei de cuvinte : căci printre cei 2 800 de termeni pe care maghiara i-ar fi împrumutat românei figurează serii întregi de elemente lexicale neadaptate, înregistrate la românii din Ungaria sau la ungurii din România ; să pomenim, în acest sens, pe maiuşfa, malombirău, meltoşagoş, meşiaş („Mesia"), mezebirău, mindiar, mirgheş, misă („mesă"), mohoş, exemple dintr-o listă care ar putea deveni oricînd interminabilă. A doua eroare principală ni se pare a fi aceea de a pune pe seama maghiarei o serie de cuvinte cu etimologie necunoscută (mădări, mă-gheruşte, mălată, megheleu, mihalţ), cu altă origine decît maghiara sau cu origine multiplă în care maghiara a putut constitui doar, o sursă cu totul secundară, strict locală (marş interj., mintă, mintie, mişmaş, mîzgă). Supraevaluarea sursei maghiare afectează destul de serios nivelul ştiinţific al lucrării în funcţia sa de bază, a explicaţiilor etimologice : mai multe sondaje comparative ne arată că numai circa 80o/0 din explicaţiile lui Tamâs sînt acceptate de cele mai bune dicţionare române contemporane. Astfel, în porţiunea m-moimă, din cele 84 de cuvinte-titlu pe care lucrarea le are în comun cu Dicţionarul limbii române (serie nouă), doar 71 au explicaţii identice 276 sau înrudite în cele două izvoare. în pofida acestor constatări negative, dicţionarul lui Tamâs rămîne un izvor fundamental. Domeniul turc al lexicului limbii noastre s-a bucurat, încă de pe la sfîrşitul secolului trecut, de o atenţie deosebită din partea cercetătorilor români şi străini. După R. Roesler şi A. Cihac, în decurs de numai trei ani (1884-1886), tot atîţia lingvişti au abordat, în chip diferit, domeniul. Lucrarea lui Fr. Mîklosich, Die tilrkischen Elemente in den siid-ost und- osteuropăischen Sprachen, apărută la Viena, în 1884, se bazează, în privinţa românei, aproape exclusiv pe materialul celor doi înaintaşi citaţi, şi prin urmare nu aduce noi elemente caracteristice ; la rîndul ei, comunicarea lui B. P. Hasdeu, Sur Ies elements turcs dans la langue roumaine, Bucureşti, 1886, dezbate doar aspectele generale ale problemei, fără a ne furniza material sistematizat lexicografic. între aceste două opere avea să apară însă contribuţia fundamentală a lui L. Şăineanu, Elemente turceşti în limba română (Bucureşti, 1885), prima (şi încă nu cea mai izbutită) dintr-un triptic personal. Scopul mărturisit al autorului este dublu : de a îmbogăţi materialul turc cunoscut din vocabularul românesc şi de a rectifica ori justifica mai temeinic unele etimologii deja formulate de alţii. Cercetătorul şi-a construit lucrarea pornind de la texte, numeroase şi foarte variate, tipărite ori manuscrise. în lista de bază el a izbutit să strîngă 1445 de cuvinte-titlu principale, la care se adaugă cîteva sute subsumate (mai ales derivate propriu-zise), căci şi aici organizarea materialului s-a făcut pe „cuiburi" lexicale. în aceste „cuiburi" figurează numeroase variante lexicale ale cuvintelor înregistrate, explicarea cuvintelor în limba română, contexte ilustrative din izvoare (cu trimiterea exactă la ele), familia lexicală şi, în sfîrşit, secţiunea etimologică. în secţiunea etimologică, L. Şăineanu a indicat atît etimonul turc al termenilor româneşti, cît şi reflexul cuvintelor turceşti în diverse limbi balcanice sau chiar occidentale. Faţă de cele 1 250 de cuvinte româneşti de origine turcă, înregistrate în dicţionarul lui Cihac, lucrarea lui Şăineanu ne 277 1 oferă un spor cantitativ sensibil doar la termenii subsumaţi în cadrul familiilor lexicale. Sub raport calitativ contribuţia amintită se dovedeşte remarcabilă, deşi progresele ei ne apar destul de puţin elocvente în comparaţie cu dicţionarul lui Cihac, el-însuşi excelent în această secţiune. Din confruntarea integrală a cuvintelor începătoare cu litera M eu porţiunea corespunzătoare a Dicţionarului limbii române al Academiei (serie nouă), constatăm în cele două opere etimoane identice; sau înrudite la 106 termeni, din cei 119 în comun; rezultă un procent de aproape 90% etimologii valabile, limită întru totul lăudabilă. Eroarea cea mai frecventă pe care o face lexicograful este aceea de a confunda filiera turca cu cea greacă (de exemplu, la cuvinte ca magazie, marghiol, maşala, marolă, măcar etc). Contribuţia cercetătorului nu se va limita însă la acest studiu. De-a lungul anilor următori, el îşi îmbogăţeşte enorm bibliografia, extrăgînd din texte noi turcisme româneşti şi eliminînd din lista de cuvinte anterioară termeni de dicţionar fără acoperire în texte (acamac, aralîc, arsîz, băhtisi, baloş, bent, bolbol etc). Materialul adunat 'este organizat pe două secţiuni, a „vorbelor populare" şi a celor „istorice", şi dispus alfabetic, * în cele două părţi independente care alcătuiesc , al doilea volum al celebrei sale opere, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, Bucureşti, 1900. Fără a schimba în esenţă structura versiunii din 1885, autorul i-a dat în schimb o amploare monumentală : a îmbogăţit mai întîi lista de cuvinte principale (2017 articole-titlu) şi mai ales cea de cuvinte subsumate, domeniul vorbelor „istorice" (adică al cuvintelor ce reprezintă nume de instituţii şi de obiecte dispărute) fiind îndeosebi favorizat ; a lărgit partea explicativă, dînd termenilor polisemantici o filiaţie istorică ; a înmulţit enorm numărul izvoarelor şi al contextelor ilustrative, pe drept cuvînt impresionant ; în sfîrşit — lucrul cel mai important — a amplificat şi îmbunătăţit secţiunea etimologică, apropiind-o de ceea ce am putea numi, poate cu un termen prea; îndrăzneţ, perfecţiunea ştiinţifică. Din versiunea anterioară au fost de exemplu eliminate cuvinte romanice ca berlant şi bezea, împrumuturi slave ca bahadîrcă, ceai, conteş, lele, importuri maghiare ca ham, eoroi, pogace etc. -Toate operele^lexicografice ulterioare, fără excepţie, pornesc de la--lucrarea lui Şăineanu, pe care o .folosesc cu o încredere fărăiigpreeedent; la litera H, de exemplu, bogată în elemente; _de origine turcă, vechiul dicţionar al -Academiei -.condus de S. Puşcariu respinge numai în două. cazuri etiisolpgiile propuse de Şăineanu (la hasur şi hat), adăugind în alte cîteva (havră, havuz, hici, hindi-chiu) posibilitatea" etimologiei multiple, în care turca rămîne ; totuşi - sursa principală; de împrumut. Cu toate criticile (mai. mujţ subiective) care i s-au adus, contribuţiile iui■; Lazăr; Şăineanu rezistă aproape în.întregime şi astăzi, ca un adevărat model al domeniului etimologic. Pentru cercetătorii; străini interesaţi, autorul a publicat şi o versiune comprimată, în limba franceză, a lucrării mai sus citste,. sub , titlul : L'Influence orientale sur la langue et la civilisaţion roumaines. I. La langue. Leş ele-ments.' orientaux i.'en roumain, Paris, 1902 (extrasă din revista Romanici, XXX şi XXXI). în ultimul .deceniu al veacului al XlX-lea, doi lingvişti străini iau-'ridicat: şi ei problema împrumuturilor turce din lexicul.. Hmbii române. Primul,'.în ordine cronologică, este „W. -Rudow, autor al studiului Neue Belege su turkischen Lehnworten im Rumănischen,- apărut în revista Zeitschrift -'.-fur romanische Philologie, XVII (1893), XVIII (1894) şi XIX (1895). Ca şi Şăineanu, Rudow îşi caută materialul specific în texte, mai ales literare, de unde extrage o listă lexicală relativ bogată, dai* inferioară cantitativ, aceleia din 1885 a predecesorului amintit, în organizarea, elementară, a acestui material, s-a renunţat la metoda, ^cuiburilor" lexicale, fiecare termen înregistrat (inclusiv; derivatele pe teren românesc) figu-rînd ca articol-titlu-. .'-Cuvîntul-^itlu, însoţit de explicarea lui în limba germană şi de unele izvoare, nu are, din păcate, indicat in- multe cazuri etimonul concret," lipsă fundamentală într.-o operă lexicografică cu caracter etimologic predominant. ,&e mai observă apoi că în lista de cuvinte figurează- .unele rarităţi neintegrate (arslan, ca-plan; .baibuh, ■Jţiafiţîi)r:vaai ■ degrabă turceşti decît româneşti. Pe de altăipstrte, lexicograful a comis eroarea de a îngloba printee elementele turceşti ale limbii noastre o serie de nec^^şme . romanice (magaziner, mameluc, 278 279 mumie, musulman etc.), confundînd şi el filiera directul cu cele indirecte. L. Şăineanu a făcut numeroase obser-I vaţii întemeiate pe marginea etimologiilor lui Rudow, înl lucrarea sa din 1900 ; din ele rezultă nivelul modest alf contribuţiei lui Rudow, datorită şi împrejurării că ea tre-1 buie judecată prin comparaţie cu excepţionalul aport aTj ilustrului său contemporan. Un obiectiv similar şi-a propus Theofil Lobel în lucrarea Elemente turceşti, arăbeşti şi persane în limba; română, apărută la Constantinopol şi Lipsea, în 1894. Surprinde de la început faptul că autorul n-a utilizat în | întreprinderea sa contribuţiile anterioare ale lui Cihac şi Şăineanu, pe considerentul că ele nu ar determina „nici o schimbare" în conţinutul cercetărilor pe care le face. Lobel şi-a cules materialul exclusiv din dicţionarele româneşti (în primul rînd din acela al lui Laurian şi Mas-sim) şi din studiul amintit al lui F \ Miklosich, depistînd un număr de 1266 de cuvinte-titlu (la care se adaugă circa 300 de derivate subsumate). Titlul lucrării ne arată că autorul admitea, în mod cu totul surprinzător, provenienţa cu egală îndreptăţire în limba română a unor cuvinte persane şi arabe ; Şăineanu a criticat pe bună dreptate această concepţie, susţinînd că „limba noastră nu cunoaşte nici o singură vorbă arabă sau persană, care să nu fi trecut mai înainte prin filiera osmanlie" (Influ- (j enţa orientală asupra limbei şi culturei române, cit., voi I, p. CCXLVII). Dar confundarea surselor directe cu cele -l indirecte nu se rezumă la cele arătate ; lexicograful pune | deopotrivă pe seama limbilor orientale numeroase împrumuturi româneşti din surse greceşti (pastrama, spanac), slave (boiar, bolovan, buimac, cloşcă, cocean) şi mai ales romanice (admirai, alambic, alcov, calibru, camfor, caravană, cifră, elixir, fachir etc. etc). Se mai adaugă, în sfîrşit, totala necunoaştere din partea autorului, filolog amator, a legilor fonetice care acţionează Ia trecerea unui cuvînt dintr-o limbă în alta, soldată cu explicaţii etimologice rizibile (arababură ar proveni, de exemplu, din turcescul alak-bulak, azur dintr-un etimon laguverdi, iar chinovar din... zin^ifre '.). In această lumină, se poate spune că scăderile contribuţiei lui Lobel covîrşesc şi sugrumă puţinele sale merite. Lexicograful a încercat să reia problema împrumuturilor turceşti în lucrarea Con-tribuţiuni la stabilirea originii orientale a unor cuvinte româneşti (Bucureşti, 1908), concepută însă mai degrabă ca o recenzie şi completare răuvoitoare a operei lui Şăineanu din 1900 ; săracă şi viciată de aceleaşi erori, această nouă lucrare nu reprezintă un progres în activitatea autorului ei. Cam pe aceeaşi linie merge şi Gh. Popescu-Ciocănel în micul său dicţionar etimologic intitulat Quelques mots roumains d'origine arabe, turque, persane et hebraique, apărut la Paris, în anul 1907. Titlul însuşi al lucrării aminteşte pe predecesor, iar numărul redus de cuvinte înregistrate (159 termeni-titlu) se justifică prin intenţia autorului de a nu reţine decît împrumuturile orientale nediscutate în contribuţiile similare anterioare. Şi aici se susţine ideea eronată a existenţei. unor cuvinte de origine arabă şi persană primite „direct... în limba română" (p. I). In mai mare măsură decît Lobel, Gh. Popescu-Ciocănel introduce în lista împrumuturilor orientale serii de termeni care în realitate au statut de neologisme occidentale (alambic, alcali, alcool, alchimie, anilină, arsenic, arcadă, azot etc). Opera sa rămîne în consecinţă o încercare neizbutită, inferioară tuturor celor consacrate aceluiaşi domeniu. Dimpotrivă, demnă de laude ni se pare Contribuţia la studiul elementelor orientale din limba română a lui V. Bogrea, apărută în revista Dacoromania, I (1920—1921), p. 272 şi urm. Din păcate, opera nu a fost concepută ca o lucrare de sinteză, ci doar ca un bun apendice de completări şi rectificări la studiile lui Şăineanu, recunoscut de altfel de Bogrea însuşi drept un maestru al domeniului. în sfîrşit, se mai poate cita aici recentul studiu al unui cercetător german, Heinz F. Wendt, Die tiirkischen Elemente im Rumănischen (Berlin, 1960), care îşi propune drept scop principal acela de a fixa originea preos-manlie a unor cuvinte româneşti considerate pînă acum împrumuturi turceşti osmanlii. Mijloacele folosite în acest scop de autor nu se află însă nici pe departe la înălţimea dificultăţilor pe care o asemenea temă le ridica în mod firesc. De aceea, avem cu adevărat a face în ultimă instanţă cu o carte „plină de iluzii", cum a calificat-o un 280 281 recenzent-* ; puţine^ dintre cuvintele explicate (prin: pece--negă, cumană.ori tătară) îşi pot menţine etimonuLţuiQpus de Wendt, într-o lucrare în care organizarea, materialului este numai parţial lexicografică. - . Domeniul elementelor germane din lexicul românesc s-a bucurat şi el de interesul cîtorva cercetători:)' acest interes s-a concretizat în opere modeste, astăzi toate depăşite-de progresele; disciplinei în general. Primaadintre contribuţii, Deutsche Sprachelemente im RumăniseMen, aparţine, lui Ion Borcia şi a apărut la Leipzig, în 1903 (s^a republicat în Jăhresbericht des Instituts filr Rumănţsche Sprache, X, 1904, p. 1.38 şi urm). Vocabularul etimologic inclus în lucrare conţine circa 800 de cuvinte» derivate şi variante, fiind organizat în mod tradiţional, pe metoda „cuiburilor" lexicale. Termenii româneşti apar însoţiţi de traducerea în germană (uneori şi în franceză), de numeroase citate şi izvoare, de indicaţii asupra circulaţiei ; în schimb, secţiunea de bază, etimologică, produce- nedumeriri, Căci autorul n-a mai introdus în ea etimonul -atunci cînd el coincide cu termenul german folosit,- în i*e_eţiuriea explicativă, drept corespondent al cuvîntului românesc. Deşi destul de cuprinzătoare, lista de:cuvinte se dovedeşte totodată' mai bogată şi mai săracă deej-t ar fi fost de dorit : excesiv de bogată, prin reţinerea unor regionalisme stricte, neadaptate (ainmoct, bachendăl,beţîr-cricter, blevais, crontaler, izănban, oberşter); prea SărŞcă, datorită respingerii unor neologisme culte (mangan,-iri..;'. L.i~ i ■ i HĂ"m" "afirmat, în introducerea voltului de faţă, că' lexicografia bilingvă românească contemporană înregis-trşaz'^jmportante progrese, din ambele puncte de vedere : al"cantităţii şi al calităţii. în această lumină, ar putea.să parăgparadoxal faptul, că îi vqm consacra totuşi un spaţiu redus"fn economia lucrării. Cîteva justificări.se dovedesc necesare. Mai.întîi, cantitatea însăşi a dicţionarelor'bilingvele împiedică să le prezentăm, fie şi în treacăt, pe toate,.aşa ciim am încercat sa procedăm în primul volum. Speram.-'să.. compensăm pe' cît, posibil neajunsul amintit prin^lfşta bipliografică bogată ce va încheia capitolul. Nu trebuie să se; creadă însă că numai cantitatea ne împiedica să,evaluăm fiecare dicţionar în partea există cel puţin .alte .'două motive, poate: la fel de întemeiate, care par să justifice atitudinea noastră. Primul este aşarzicînd de naturi., corelativă : dacă progresele lexicografiei bilingve din^Itimul secol nu pot fi puse la îndoială, cele ale lexi-cogrjafţei unilingve (generale şi speciale) se manifestă cu. o,infinit mai mare evidenţa, schimbînd raportul de forţe anterior şi deplasînd pe planul al doilea importanţa ştiinţifică a dicţionarelor bilingve. Pe de altă parte, se produce, în interiorul,, lexicografiei bilingve, o evidentă {şi întemeiată) şablonizare a operelor elaborate, pentru a răspunde cît mai îndeaproape fiecărui tip fundamental de nevoie practică imediată. Privind lucrurile? de jos in sus)W.dcY la aspectele siriiple spre cele complexe-, observăm' -pe. rînd existenţa a trei tipuri principale de opere lexicografice bilingve: dicţionarele de dimensiuni mici, pe t-case le-am putea numi cu Un cuvînt „turistice", căci servesc^ ţn primul rînd trecătorului aflat în ţară străină ; dicţionarele medii, prin excelenţă didactice, care alcătuiesc majoritatea din total; dicţionarele mari, îndeplinind 287 mai ales rolul de auxiliare ale muncii de cercetare ştiin- • ţifică. Fiecare dintre aceste tipuri fiind alcătuit în principiu pe scheme similare, face aproape inutilă analiza individuală a dicţionarelor, impunînd cel mult caracterizarea categoriei generale. Iată deci cel de-al doilea motiv care ne obligă să nu pătrundem în amănunte. Cît despre lexicografii care sparg tiparele amintite şi ne oferă opere neobişnuite ale domeniului (Fr. Dame, H. Tiktin), rămîne să le acordăm atenţia diferenţiată cuvenită, într-un capitol special al lucrării de faţă. în prezentarea generală care urmează am luat în consideraţie atît dicţionarele bilingve elaborate (de români şi străini) pe teritoriul ţârii noastre, cît şi acelea concepute şi publicate în afara lui, în măsura în care ele ne sînt cunoscute. Cauzele care determină cantitatea şi varietatea dicţionarelor bilingve contemporane sînt doar în parte identice cu acelea semnalate pentru epocile anterioare. Desigur, primează şi acum nevoia practică imediată, dar structura, conţinutul acestei nevoi au devenit mai complexe. Faptul că cele mai multe dicţionare bilingve conţin o limbă străină vorbită pe teritoriul ţării noastre de o populaţie minoritară, ori una care se învaţă în şcoală ca limbă obligatorie, este comun cu epoca imediat anterioară. Ni se pare elocvent să amintim, în acest sens, de existenţa a peste 60 de vocabulare bilingve elaborate, între anii 1950 şi 1960, ca anexe independente la manualele elementare de învăţămînt pentru naţionalităţile conlocuitoare, şi pe care, datorită profilului lor modest, nici nu le-am mai inclus în lista bibliografică de la sfîrşitul capitolului. Alte cauze determinante care acţionează în epoca contemporană nu se regăsesc însă în perioadele anterioare, în forma pe care ele o îmbracă acum : pe de-o parte, setea de cultură concretizată prin dorinţa de asimilare a limbilor străine a căpătat proporţii de masă, şi, prin urmare, o bună parte a publicului care consultă dicţionarele o face în afara şcolii, deşi cu obiective similare ; pe de altă parte, înmulţirea evidentă a dicţionarelor bilingve consacrate terminologiilor speciale (economiei, administraţiei, comerţului, dreptului, tehnicii, milităriei etc.) ne arată că lexicografia bilingvă îşi asumă acum şi rolul de instru- 2S8 ment de informare strict profesională, pe domenii, delimitate. Progresele cantitative obţinute de lexicografii bilingvă în perioada contemporană nu sînt direct proporţionale cu numărul autorilor. Se observă cu uşurinţă eă încetul cu încetul domeniul a fost preluat de un număr relativ redus de lexicografi „profesionalizaţi", care, fiecare în parte, a încercat să epuizeze, în sectorul ales, principalele variante posibile de dicţionar bilingv. Cazul lui C. Şăineanu pentru limba franceză, al lui M. W. Schroff sau M. Isbă-şescu pentru germană, al lui V. Cheresteşiu sau B. Kelemen pentru limba maghiară, al lui M. Schonkron pentru engleză etc. ni se pare elocvent : aproape fiecare dintre cei citaţi, şi nu numai ei, sînt totodată autori de dicţionare bilingve mici, medii şi mari, în care, pe rînd, limba română sau limba străină componentă apar ca limM de bază. în bună parte, „profesionalizarea" şi prolificitatea lexicografilor bilingvi a fost încurajată de legea cererii şi >a ofertei ce acţiona în acest domeniu : cererea continuă i-a făcut pe lexicografi să persevereze şi să exploateze o muncă şi o experienţă acumulate o dată, pentru a transforma lucrarea iniţial elaborată de ei în noi ediţii şi variante, potrivit nevoilor curente. Dar raportul dintre cerere şi ofertă a avut în domeniul lexicografiei bilingve două consecinţe opuse : una pozitivă, consacrarea unor lexicografi de profesie, care nu o dată au îmbogăţit disciplina cu noi opere remarcabile ; alta negativă, transformarea unor lexicografi în posesori de marfă căutată, care îşi desfac produsul pe piaţă în ambalaje diferite, adesea fără a-1 îmbunătăţi în timp. Cazul Dicţionarului latin-român „complect" al lui Ioan Nădejde este, din acest punct de vedere, edificator : de-a lungul unei jumătăţi de secol, autorul şi urmaşii săi au oferit publicului 19 tiraje neschimbate ale ediţiei iniţiale, altfel onorabilă, dar evident perfectibilă. Aceluiaşi spirit excesiv comercial îi datorăm faptul că numeroase dicţionare s-au tipărit, pînă în trecutul apropiat, fără indicaţia datei de apariţie, spre a putea fi eventual oricînd considerate lucrări recente. Absenţa, în prea multe cazuri, a datării ne-a obligat de altfel să renunţăm la intenţia alcătuirii bibliografiei finale din acest capitol pe criterii cronologice, 289 şi să organizăm materialul în ordinea alfabetică a limbi- jH lor străine componente şi a autorilor. 9J Prin ce se deosebeşte, în esenţă, lexicografia bilingvă 1H contemporană de aceea creată în epocile anterioare ? S Mai întîi, aşa cum am spus deja în treacăt, prin canti- 9 tate şi varietate. Ultimul secol de lexicografie a oferit ci- 9 titorilor de trei ori mai multe dicţionare bilingve decît în- 9 treaga perioadă istorică anterioară, întinsă pe trei veacuri. 9 Din punctul de vedere al dimensiunilor fiecărei opere, în 9j afară de cele trei tipuri principale semnalate (de volum 9 mic sau „turistice", de volum mediu sau „şcolare", de vo- 9 lum mare sau „ştiinţifice"), există numeroase alte dicţio- ,9 nare intermediare, ca nişte punţi ce năzuiesc să răspundă 9 tuturor cerinţelor, practice sau ipotetice. Variaţia dimen- II sională urcă de la o listă de numai 2 000—3 000 de cu- am vinte-titlu (specifică prin excelenţă dicţionarelor indepen- M dente concepute ca anexe la manualele didactice) pînă -9 la una de 140 000—150 000 de cuvinte-titlu (vezi exem- 9 plul fericit al Dicţionarului gerraan-român elaborat sub 9 conducerea lui M. Isbăşescu şi M. Iliescu şi apărut în 9, 1966). în cazul dicţionarelor bilingve nu se poate vorbi de * un raport determinant între dimensiune şi calitate : orice |j lucrare, mare sau mică, adecvat concepută (şi care, în ^ consecinţă, îşi atinge scopul pentru care a fost concepută). | poate fi considerată bună, pe trepte diverse ale ştiinţei lexi- |J cografice. Se observă însă cu uşurinţă efortul epocii con- fi temporane de a înmulţi dicţionarele bilingve de mari dimensiuni, de a crea pentru fiecare limbă componentă în parte măcar cîte o operă cît mai completă. Printre lucrările -y monumentale ale domeniului, datorită proporţiilor şi corn- | plexităţii lor, se pot cita aici ca exemple de vîrf dicţiona- ,jg rele româno-engleze ale lui H. Lolliot, respectiv L. Leviţ- € chi, cele francezo-române ale lui T. Codrescu, respectiv C. Şăineanu, cele româno-franceze ale lui F. Dame, respectiv -|> L. E. Sinigaglia, cele germano-române ale lui T. Codrescu, V respectiv M. Isbăşescu-M. Iliescu, cel român-german al lui ; H. Tiktin, cel român-maghiar (în două volume) elaborat sub conducerea lui B. Kelemen, cel rus-român (iarăşi în două volume) elaborat sub conducerea lui Gh. Bolocan şi T. Nicolescu (vezi lista bibliografică de la sfîrşitul capito- V lului). în ultimele decenii, realizarea marilor dicţionare bilingve a devenit tot mai mult rodul unor eforturi conjugate, colective. Varietatea sporită a lexicografiei bilingve contemporane se manifestă şi prin enorma înmulţire a limbilor străine componente. Acum apar pentru întîia oară dicţionare în care românei i se asociază bulgara, ceha, engleza, japoneza, polona, sîrba, spaniola, ucraineana, spre a nu cita decît exemple ; tot acum, unele limbi străine abia^ reprezentate în lexicografia bilingvă din trecut (de pildă, rusa) figurează în numeroase opere ale domeniului. Varietatea dicţionarelor bilingve contemporane trebuie apoi subliniată prin poziţia pe care ele o adoptă faţă de vocabularul românesc : din acest punct de vedere, avem acum a face cu dicţionare care iau în consideraţie (cu selectările de rigoare) vocabularul în întregimea lui, cu dicţionare consacrate unor terminologii profesionale (existente doar prin excepţie în trecut), în sfîrşit cu aşa-numi-tele dicţionare frazeologice bilingve (de locuţiuni, expresii, îmbinări lexicale), cu totul necunoscute în epocile anterioare. Faţă de epocile anterioare, în cea contemporană se mai observă tendinţa de echilibrare a lexicografiei bilingve avînd româna drept limbă de bază cu aceea în care primul loc în rîndul limbilor componente este ocupat de o limbă străină. Echilibrarea se produce în dublu sens : prin înmulţirea numărului de dicţionare bilingve cu limba de bază română, precum şi prin amplificarea acestor dicţionare la nivelul celor cu limba de bază străină. S-au creat astfel instrumente de valoare şi amploare aproximativ egale pentru traducerea din şi în limba străină. Progresele făcute de lexicografia bilingvă cu limba de bază română se explică în mare parte prin folosirea unor bune dicţionare explicative unilingve apărute în secolul nostru ; cel puţin în privinţa listei de cuvinte, acestea au putut constitui modele preţioase. Dar izbînda cea mai mare a lexicografiei bilingve contemporane nu trebuie, credem, identificată în cantitatea, amploarea şi varietatea ei, caracteristici în fond exterioare, ci în structura ei internă, în conţinutul şi nivelul ei ştiinţific general. Ni se pare evident faptul că prăpastia care separa în trecut dicţionarele bilingve remarcabile 291 de cele mediocre a dispărut, prin dispariţia însăşi a dicţionarelor mediocre, iar, pe de altă parte, că nivelul dicţionarelor bilingve remarcabile este el-însuşi mai înalt în prezent. De aici rezultă concluzia, foarte semnificativă, că s-a produs o creştere globală, pe întregul front, a nivelului calitativ al lexicografiei bilingve, că piscurile nu mai sînt izolate. Lexicografia bilingvă şi-a precizat în prezent cu fermitate profilul, structura, atît în interiorul propriului ei domeniu, pe trepte diverse, cît şi faţă de lexicografia explicativă unilingvă. Faptul că datorăm veacului nostru apariţia dicţionarelor unilingve aşteptate a scutit încetul cu încetul lexicografia bilingvă să suplinească, prin elemente străine domeniului ei, absenţa îndelungată a acelor dicţionare. Lexicografia bilingvă a putut să restituie astfel celei unilingve aproape tot ce-i era datoare şi să se limiteze în general la sarcina sa esenţială : de a oferi cititorilor corespondente româneşti exacte pentru termenii străini înregistraţi, respectiv corespondentele străine exacte ale termenilor româneşti. Calitatea corespondentelor, siguranţa dovedită în alegerea lor constituie una dintre însuşirile fundamentale ale lexicografiei bilingve contemporane. A doua principală însuşire de structură internă a acestor dicţionare constă în fericita selectare a termenilor ce alcătuiesc listele de cuvinte, reprezentative pentru fiecare tip de dicţionar în parte : dacă în trecut aceste liste, chiar în dicţionarele foarte bogate, erau adesea întîmplătoare, reproducînd de regulă modele străine depăşite de realitatea concretă, în veacul nostru ele încep să rezulte dintr-o analiză personală creatoare, fiind lărgite, strîmtate, îmbogăţite sau sărăcite în aşa fel încît să reflecte tipul lucrării şi epoca în care ea s-a elaborat. Ceea ce caracterizează în al treilea rînd, faţă de trecut, lexicografia bilingvă actuală, din punctul de vedere al structurii interne, este atenţia sporită acordată polisemiei termenilor înregistraţi ; cu alte cuvinte, dacă secţiunea explicativă a fost acum în general redusă ca volum, prin eliminarea justificată a perifrazelor semantice, în schimb cuvintele apar traduse cu toate sensurile lor reprezentative, datorită aprofundării şi diversificării analizei semantice. în sfîrşit, îmbogăţirea enormă a secţiunii ,-| frazeologice (alcătuită din locuţiuni, expresii, sintagme) constituie un mare progres al dicţionarelor bilingve contemporane. Cît despre structura internă generală a lucrărilor aici în discuţie, ea a fost simplificată : cuvîntul-titlu (adesea cu indicaţia de accent şi chiar de pronunţare), categoria gramaticală, corespondentele din a doua limbă componentă, unităţile frazeologice şi corespondentele lor în cea de-a două limbă, iată în esenţă întreaga alcătuire a unui articol de dicţionar bilingv contemporan. Au dispărut din aceste dicţionare (cu excepţii rarisime) datele enciclopedice şi numele proprii, perifrazele explicative, citatele şi indicaţiile etimologice etc. Faptele expuse mai sus ne arată că lexicografia bilingvă românească contemporană şi-a aflat profilul adevărat şi că, în continuu progres, ea corespunde tot mai deplin scopului pentru care s-a născut 2. Marile personalităţi : Fr. Dame şi H. Tiktin Prin structura lor aparte şi prin scopul căruia îi sînt destinate, două dintre dicţionarele bilingve contemporane merită o atenţie deosebită : este vorba de Nouveau dic-tionnaire roumain-jranqais, în 4 volume, redactat de Fr. Dame şi apărut la Bucureşti, între anii 1893 şi 1895, dar mai ales de Dicţionarul român-german (Rumănisch-deutschen Worterbuch), în 3 volume (Bucureşti, 1895—1925), al lui H. Tiktin. împrejurarea că ambii lexicografi au fost străini de origine şi că au învăţat relativ tîrziu limba noastră, pe care au iubit-o apoi cu o pasiune demnă de admiraţie, ni se pare în cazul de faţă extrem de semnificativă, căci ei îi datorăm de fapt aspectul, la prima vedere ciudat, al amintitelor dicţionare. Amîndouă operele au fost concepute cu scopul primordial de a face cunoscut străinilor vocabularul limbii române, în lipsa, la vremea iniţierii lor, a unui dicţionar explicativ unilingv adecvat. încer-cînd aşadar să suplinească, pe cît posibil, încă inexistentul dicţionar explicativ, ele ajung să depăşească, din multe puncte de vedere (dar fiecare în chip diferit), profilul dicţionarelor bilingve, adică al propriului lor domeniu. Dacă partea în limba străină ar fi fost redactată tot în română, am avea astăzi două dicţionare explicative indiscutabile, căci toate celelalte secţiuni s-ar încadra fără greutate noului profil; faptul că în lista de cuvinte s-a acordat o mai mare atenţie arhaismelor şi regionalismelor (adunate cu migală) decît împrumuturilor recente (selectate sever sau chiar respinse), că filiaţia sensurilor a fost concepută istoric şi nu pe criteriul uzului, că s-au folosit numeroase şi variate citate ilustrative româneşti din izvoare (la ambii lexicografi), că perifrază explicativă largă în limba străină a înlocuit sistemul corespondentelor simple, că s-a introdus indicaţia etimologică pentru cuvintele româneşti înregistrate (la Tiktin), pledează, credem, în mod convingător pentru caracterul predominant explicativ al acestor dicţionare bilingve. Aşa se şi explică, de altfel, faptul că cei mai mulţi cercetători le consultă şi le citează exclusiv pentru limba română, încadrîndu-le, explicit ori implicit, printre dicţionarele unilingve. Deşi hibride, căci încearcă să contopească (ca şi alte lucrări similare din veacul trecut) două opere lexicografice de sine stătătoare într-o organizare unică, dicţionarele amintite se înscriu ca date notabile în istoria lexicografiei noastre, prin calităţile lor ştiinţifice intrinseci. Valoarea lor prin comparare reciprocă este însă departe de a fi egală, balanţa înclinînd categoric de partea lui H. Tiktin. Dacă începem totuşi prezentarea de mai jos cu Fr. Dame, o facem obligaţi de factorul cronologic : Dame este predecesorul lui Tiktin. Născut în Franţa, la 1849, Frederic Dame se stabileşte în România la vîrsta de 23 de ani, după ce începuse o carieră strălucită în ţara sa natală. Tînărul intelectual francez abia expatriat desfăşoară la noi o bogată activitate de publicist, istoric, beletrist, profesor şi animator cultural, dar devine cu adevărat cunoscut abia în domeniul lexicografiei. Dintre operele sale lexicografice, Nouveau dictionnaire roumain-francais, în 4 volume, constituie fără îndoială cea mai deplină realizare. Această operă reprezintă totodată două decenii de muncă din partea autorului ei. Adunarea materialului a fost începută încă din jurul anului 1872 şi s-a făcut pe baza a 177 de izvoare variate, cam tot atîtea cît avusese A. Philippide cînd pornise elaborarea dicţionarului academic unilingv. Izvoarele, deşi bogate, nu reflectă în egală măsură toate epocile de scris românesc ; textele vechi sînt slab reprezentate şi nu servesc în suficientă măsură intenţiei autorului de a culege cît mai multe arhaisme. Faţă de criteriile restrictive impuse la neologisme, anume sacrificarea celor mai puţin uzuale, lista de cuvinte româneşti a dicţionarului (aproape 40 000 de articole-titlu) ne apare remarcabilă pentru data cînd el a fost conceput. Cuvîntul românesc s-a înregistrat fără indicaţia de accent şi cu puţine variante lexicale, dar este sistematic însoţit de numele categoriei gramaticale. O remarcabilă însuşire a lucrării stă în reţeaua de indicaţii asupra circulaţiei cuvintelor româneşti în timp şi spaţiu, asupra domeniului căruia îi aparţin, asupra situaţiei lor stilistice ; dar nu toate aceste indicaţii se dovedesc exacte, cele de circulaţie vădind îndeosebi lacunele autorului în dialectologia românească şi în istoria limbii române. Deosebit de preţioasă ni se pare metoda de analiză minuţioasă, prin corespondentele franceze, a situaţiei semantice pe care o au cuvintele româneşti înregistrate; nuanţele şi sensurile diferite au fost grupate independent, izolate cu cifre şi bare (înfiripare, de exemplu, apare cu două sensuri şi cu două subsensuri; izvod, cu trei sensuri, ca şi dulamă; chiti, cu cinci subsensuri etc). limi Dame îi datorăm, aşadar, pentru lexicografia bilingvă, noţiunea de subsens, aşa cum pentru cea explicativă ea va fi inaugurată de Sextil Puşcariu. Din păcate, analiza semantică este pe alocuri împinsă dincolo de limitele îngăduite : sensuri diferite ale aceluiaşi cuvînt au fost transformate în omonime, procedeu ce sparge în mod nejustificat unitatea lexicală ; ni se oferă astfel patru substantive diferite colac, două colăcar, două verbe colăcări şi două lega etc. 294 295 Excepţional de bogată se dovedeşte secţiunea unităţilor frazeologice : aceasta ocupă mai bine de jumătate din volumul total al lucrării şi în ea mai ales a introdus Dame contexte ilustrative din izvoare. Dar şi aici se ivesc unele excese, căci nu toate îmbinările de cuvinte înregistrate sînt în realitate unităţi stabile cu sens specific (a se lega la mină, a lega un bou cu o funie etc). Oricum, meritele secţiunii rămîn majore, şi chiar sporesc datorită eforturilor lexicografului de a găsi corespondentele franceze ale acestor idiotisme, în principiu greu de tradus. Paradoxal la prima vedere apare faptul că tocmai partea franceză a dicţionarului este mai slab realizată ; critica fulminantă făcută părţii franceze de recenzentul Gh. Gheorghiu 1 deşi nu întru totul obiectivă, semnalează excesiv de multe erori (de formă şi conţinut) pentru un autor care stăpînea la perfecţie limba străină. Dacă unele dintre aceste erori, de conţinut, se pot explica mai degrabă prin cunoaşterea insuficientă a prototipului românesc ce trebuia tradus, cele aproape 3 000 de scăpări gra -maticale ni se par de neconceput. Ultimul alineat al fiecărui articol este consacrat formelor gramaticale ale cuvîntului-titlu, bine şi bogat conceput. Concluzia pe care vrem s-o desprindem din cele spuse mai sus este aceea că dicţionarul lui Dame rămîne, cu toate lipsurile sale, o operă remarcabilă, şi astăzi foarte utilă2. ★ Născut în Germania, la 1850, cu un an după Fr. Dame, H. Tiktin s-a stabilit în ţara noastră la vîrsta de 18 ani, fără să fi cunoscut, pînă la acea dată, limba română3. 1 Gh. Gheorghiu, Dicţionarul domnului F. Dame, în Arhiva din Iaşi, VIII (1897), p. 544 şi urm. 2 Dicţionarul „constituie una din cele mai însemnate lucrări ale lexicografiei nu numai române, dar chiar europene" (Arhiva din Iaşi, XVIII, 1907, nr. 5, p. 240) ; el ar fi o „capodoperă a lexicografiei noastre bilingve din secolul trecut" (Petru K o -v â c s, Frederic Dame. Activitatea sa culturală şi lexicografică, în Cercetări de lingvistică, Cluj, X (1965), nr. 2, p. 205). 3 Vezi Precuvîntarea lui I. A. Candrea la H. Tiktin, Gramatica română, ediţia a IH-a, Bucureşti, 1945, p. V. Fixat la Iaşi, tînărul filolog îşi însuşeşte repede şi în mod remarcabil limba de adopţiune, ba în curînd îşi îndreaptă jH chiar interesul spre studierea ei. Dar lipsa cea mai simţi-jH toare ce 1-a întîmpinat atunci a fost aceea a unui dicţionar S explicativ corespunzător. Silit de împrejurări, filologul a JH pornit să-şi adune singur un bogat material lexical, mereu ţm sporit, din texte şi din vorbirea zilnică, pînă în ziua cînd jH avea să se întrebe dacă pe baza acestui material n-ar pu-fl| tea elabora el-însuşi rîvnitul dicţionar. Momentul părea a fi H prielnic, căci chiar atunci Ministerul Instrucţiunii iniţiase jH şi susţinea realizarea unor opere lexicografice cu caracter §1 primordial didactic. Oferta lui Tiktin fiind acceptată, le--9 xicograful porneşte la drum. Lucrarea se tipăreşte pe mk fascicule, începînd din 1895, dar lipsa de fonduri şi indi-lM ferenţa oficialităţilor stau mereu în calea terminării ei; .Jfl ultima fasciculă (a 29-a) avea să vadă lumina tiparului S abia după 30 de ani de la prima, în 1925, spre a încheia o I carieră lexicografică ce se înscrie cu litere de aur în is-fl toria lingvisticii române. Venind imediat după Etymolo-m gicum magnum Romaniae al lui B. P. Hasdeu, dicţionarul W lui Tiktin reprezintă din mai multe puncte de vedere o m reacţie antihasdeiană. Autorul noului dicţionar arăta exil plicit (vezi Introducerea la primul volum, p. V—VI) că M obiectul propriu al cercetării sale îl formează, aşa-zicînd, || limba română „în sine", iar nu măsura în care se oglin-W, dese în limbă credinţele, obiceiurile, activitatea, cu un cu-p vînt spiritul poporului român, şi că, pe de altă parte, ||| atenţia sa principală se îndreaptă asupra aspectului literar lil a* limbii, iar nu asupra celui popular. Este uşor de văzut S| că în ambele cazuri cel respins este Hasdeu. Din aseme-1|1 nea păreri rezultă, bineînţeles, consecinţe practice impor-&| tante pentru întreaga structură a lucrării, începînd cu Wm lista de cuvinte. Criteriile, cel puţin iniţiale, după care |H s-a condus autorul în stabilirea listei de cuvinte încearcă «H să fie cît mai ferme. Călăuzit de dorinţa înregistrării unor ?* date lexicale sigure în această privinţă, Tiktin priveşte cu fljal prudenţă dicţionarele anterioare existente şi preia din ele în primul rînd termenii verificaţi în texte autentice. De 111 vreme ce îşi propune să ofere cititorilor un dicţionar prin $11 excelenţă al limbii literare, el se vede obligat, pe de-o VJB parte, să introducă în lista de cuvinte neologismele uzu- 296 297 ale (absente în principiu la Hasdeu), iar pe de alta să facă operaţie de selectare în rîndul regionalismelor stricte (vezi aceeaşi Introducere, p. VI—VII). Se observă însă şi \ aici, ca în atîtea alte cazuri, că între teorie şi practică există o flagrantă contradicţie. Alarmat că nu-şi va putea ' încheia lucrarea în termenul iniţial hotărît, lexicograful renunţă la neologisme, de la litera E înainte, dar în schimb se arată foarte primitor cu regionalismele şi manifestă un interes deosebit pentru arhaisme. în cele din urmă, aşadar, lista de cuvinte a dicţionarului ajunge să 1 | semene, spre regretul nostru, cu a predecesorului criticat. Absenţa împrumuturilor recente din cea mai mare parte a lucrării nu poate fi trecută cu vederea şi ea impietează în mod serios asupra proporţiilor listei de cuvinte ; fără această lipsă, lista de cuvinte ar fi putut fi calificată drept | excepţională. Dar chiar în condiţiile arătate, ea rămîne destul de bogată. Un calcul statistic exact este greu de J făcut, deoarece multe dintre cuvintele înregistrate (deri- 'J vatele propriu-zise) se află subsumate termenului-mamă, în cadrul „cuiburilor" lexicale. Dispunem însă de numărătoarea parţială, după toate probabilităţile exactă, între-, prinsă de Sextil Puşcariu 1, din care rezultă că dicţionarul lui Tiktin ar fi de peste două ori mai sărac în cuvinte -decît vechiul dicţionar academic2 ; lucrarea adună între J filele sale circa 35 000 de elemente lexicale (cuvinte, varian- | te şi derivate), indice ridicat pentru o operă lexicogra-) [ fică lipsită de majoritatea neologismelor. în orice caz, violenta critică făcută lucrării de A. Philippide pentru lista ei de cuvinte 3 nu ni se pare întemeiată decît în mică | măsură. Puţine dicţionare româneşti se pot mîndri pînă astăzi cu o bibliografie ca aceea pe care se întemeiază Tiktin în edificarea operei sale. Ne uimeşte încă enorma stăruinţă depusă de autor în parcurgerea unui mare număr de izvoare de cele mai variate tipuri, vechi şi moderne, culte i Academia Română — Anale [Dezbateri], tomul LI | (1930—1931), Bucureşti, 1901, p. 203. 8 Literele A, B, F şi G, medii ca întindere,- ar cuprinde 6 438 de termeni în total. 3 A. Philippide, Specialistul român. Contribuţie la istoria culturii româneşti din sec. XIX, Iaşi, 1907 p. 11 —17. şi populare, laice şi religioase, cărţi şi manuscrise, fundamentale sau minore. Pornit la drum cu un material lexical extras din peste 200 de texte, Tiktin adună mereu, în tot cursul elaborării lucrării, date noi şi termină întreprinderea înzestrîhd-o cu o bibliografie ce numără peste 550 de titluri. Această extraordinară acţiune se datoreşte grijii lui de a aduce mereu şi oriunde în sprijin (la cuvinte, la sensuri, la unităţi frazeologice, la forme) izvoare contextuale. Nici unul dintre dicţionarele (explicative sau bilingve) elaborate în afara forului academic nu ne oferă o mai mare bogăţie de izvoare, cu trimiterea exactă la ele. Excelent selectate, contextele ilustrative îşi îndeplinesc rolul primordial ce le-a fost încredinţat, de a demonstra existenţa sensurilor definite. Cuvintele-titlu, ca şi cele subsumate, poartă indicaţia de accent şi de categorie gramaticală ; în mod sistematic se notează pluralul substantivelor şi prezentul indicativ al verbelor. în privinţa variantelor lexicale, opera nu are precedent printre cele similare şi constituie pînă astăzi un izvor de primă importanţă (s-au înregistrat, de exemplu, 5 variante la silitră, 14 la păianjen, 4 la scripet etc.) ; demn de subliniat ni se pare şi procedeul de a susţine cu izvoare fiecare variantă în parte. Superioară lui Dame se dovedeşte de asemenea reţeaua de indicaţii privind situaţia cuvintelor în timp şi spaţiu (faţă de nivelul limbii literare), nu atît prin cantitatea, cît prin exactitatea lor sporită. Ca în orice dicţionar bilingv, situaţia semantică a cuvîntului se explică într-o limbă străină, în cazul de faţă germana ; dar locul corespondentelor, al echivalenţelor simple este adesea luat, în dicţionarul lui Tiktin, de perifrază explicativă, ca în operele unilingve. Dacă procedeul de a explica într-o limbă străină sensul cuvintelor româneşti a îngreuiat (şi mai îngreuiază încă) folosirea lucrării de către români, el a facilitat în schimb răspîndirea operei dincolo de hotare, printre numeroşii străini interesaţi de limba română. Autorul a întreprins o foarte amănunţită analiză semantică a materialului, izolînd (cu cifre arabe şi romane) sensurile diferite ale cuvintelor şi grupîndu-le într-o filiaţie istorică aproape fără cusur. Rareori ni se oferă într-o operă lexicografică o prezentare semantică atît de 298 299 convingătoare ca aici. Aşa cum am spus deja, fiecare cuvînt şi sens apar ilustrate cu contexte, orînduite de obicei şi ele în ordine istorică. Secţiunea unităţilor frazeologice şi a idiotismelor este neobişnuit de dezvoltată, dar în general lipsită de exagerările lui Dame, adică limitată la ceea ce îi aparţine în mod real : 7 unităţi frazeologice la stea, 10 la paşti, 16 la piele etc, bine explicate, sînt doar cîteva exemple alese dintre atîtea care se mai pot da. Iese în evidenţă efortul de a ilustra cît mai variat aceste îmbinări lexicale specifice. In încheierea fiecărui articol autorul a introdus indicaţiile etimologice. S-a format opinia că ele ar reprezenta partea cea mai nedeplină a lucrării. Afirmaţia se poate susţine numai cu o importantă precizare discriminatorie : scăderile secţiunii etimologice nu rezultă din indicaţiile care s-au dat, mai toate exacte, ci din mulţimea celor care lipsesc. De o prudenţă exagerată, Tiktin s-a limitat aici să ne ofere doar achiziţiile certe, considerînd în toate celelalte cazuri că avem a face cu etimoane necunoscute. Numai datorită acestei împrejurări nu putem aprecia la justa valoare secţiunea. Dintre toate dicţionarele bilingve de care dispune lexicografia românească, opera lui Tiktin reprezintă fără îndoială izbînda cea mai mare. Lucrarea îşi arată şi astăzi utilitatea, poate în mai mare măsură ca dicţionar explicativ şi istoric decît ca dicţionar bilingv, cum fusese conceput. 3. Lista principalelor dicţionare bilingve tipărite Fără pretenţia de a fi exhaustivă, lista care urmează se străduieşte să fie însă cît mai bogată. In ea se află incluse dicţionare bilingve apărute de la 1870 încoace, dată de la care, în primul volum al Schiţei noastre, încetasem prezentarea amănunţită a acestor dicţionare. Operele lexicografice au fost grupate, din necesităţi metodologice, în ordinea alfabetică a limbii străine componente, iar în cadrul fiecărei limbi străine componente, în ordinea alfabetică a autorilor ; în sfîrşit, lucrările anonime precum şi cele elaborate de colective mai mari apar în listă după dicţionarele la care s-au indicat autorii. B ARBURE, ZAMFIR C, Bălgarsko-romănski recinik. Dicţionarul bulgaro-român. Bucureşti, 1909, 420 p. ARNAUDOV, VALENTIN-LUCREŢIA MIŞU ş. a.. Rumăno-bălgar-şki recinik. [Dicţionar român-bulgar]. [Sofia], [1954], 920 p. MARCINKOV, A., Pălen romăno-bălgarski recinik. Dicţionar român-bulgar. Sofia, 1914. 846 p. + [2], —, Dicţionar militar româno-bulgar, f. 1., f. a., 17 p. KRKCAN. ANTONIN-JIftI FELIX, Rumunsko-cesky a cesko-ru- munsky kapesni slovnik. Dicţionar de buzunar romăn-ceh şi ceh-român. Praga, 1963, 717 p. KUDRNOVSKY, JAROSLAV, Rumunsko-cesky a cesko-rumunsky technicky slovnik. Dicţionar tehnic român-ceh şi ceh-român. Praga-Bucureşti, 1962, 810 p. STACA, JIRÎ ş. a., Rumunsko-cesky slovnik. [Dicţionar român-ceh]. Praga, 1961, 1033 p. + [1] + [4]. STAŢI, SORIN [redactor responsabil] ş. a., Dicţionar ceh-român. [Bucureşti], [1967], XLIII + 560 p. —, Mic dicţionar român-chinez. [Pekin], 1959 162 p. BECK. M., Vocabular analytic ebraico-romănesc la Pentateuhul sau la cele cinci cărţi ale lui Moise. Bucureşti. 1882. VIII + 247 p. [Ediţia a Il-a, 1893]. FAIBIŞ, DAVID, Dicţionar ebraic-romăn. Voi. I, Iaşi, 1929, [6 f.] + 24 + 114 p. FAIBIŞ, DAVID, Dicţionar portativ ebra:c-ror.:ân. Bucureşti, 1947, VIII + 380 p. LICHTIG, IOSEPH, Vocabular ebraico-romănesc la cartea rugăciunilor pentru israeliţi. Bucureşti, 1896, 68 p. 300 301 MENDEL, P., Dicţionar ebraic-romăn. Piatra Neamţ, [1933], 3 f. + 49 + 438 p. MENDEL, P., Dicţionar român-ebraic. [Piatra Neamţ], [1932], [4 f.] + 536 p. COMAN, G., Dicţionar elino-român. Bucureşti, 1928, 55 p. [Dată drept a Il-a ediţie, probabil din motive comerciale]. ANDRONESCU, ŞERBAN, Dicţionar de buzunar englez-român. [Bucureşti], 1961, 246 p. [Ediţia a Il-a, 1966]. ANDRONESCU, ŞERBAN, Dicţionar de buzunar român-englez. [Bucureşti], 1961, X + 287 p. [Ediţia a Il-a, 1966]. AXELRAD, P., Complete Roumanian-English Dictionary. Dicţionar complet român-englez. New-York, [1942], XXXVI + 532 p. BANTAŞ, A., Dicţionar englez-român. Bucureşti, 1968, 374 p. BANTAŞ, ANDREI, Mic dicţionar englez-român. Bucureşti, 1965, 731 p. BANTAŞ, ANDREI, Mic dicţionar român-englez. Bucureşti, 1965, 534 p. + [2]. BANTAŞ, ANDREI-ANDREEA GHEORGHIŢOIU-LEON LEVIŢ-CHI, Dicţionar frazeologic român-englez. Bucureşti, 1966, 398 p. BOGDAN, MIHAIL [redactor responsabil] ş. a., Dicţionar englez-român. Bucureşti, 1965, 604 p. CALLIGARI, VALSAMACHI, English and Roumanian Dictionary. Dicţionar englez-român. Bucureşti, f. a., XXX + 525 p. CRETU, ALEUTINA, Dicţionarul de buzunar englez-român. Bucureşti, 1946, 428 p. + [12 f.]. EALACEANU, VIRGILIU EM., Marele dicţionar român-englez şi englez-român. I. Iaşi, f. a., V + 317 p. LEVIŢCHI, LEON, Dicţionar român-englez. Bucureşti, 1960, XV + 1170 p. LEVIŢCHI, LEON [-A. BANTAŞ], Dicţionar român-englez. Ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită de autor şi de Andrei Bantaş. Bucureşti, 1965, XII [XIII] + 600 p. [Prima ediţie, numai de L. Leviţchi]. LOLLIOT, HENRY L., Dicţionar englez-român. Voi. I-II Bucureşti. f. a. ; voi I : 746 p. ; voi II : 864 p. NICOLESCU, A.-L. POPOVICI-I. PREDA, Dicţionar frazeologic englez-român. Bucureşti, 1967, 477 p. SADEANU, FLORENŢA [redactor responsabil] ş. a., Dicţionar ^| englez-român. Bucureşti, 1958, 871 p. SCHONKRON, MARCEL, Dicţionar englez-român. [Cu un nou tiraj, nedatat]. Craiova, 1915, 482 p. SCHONKRON, MARCEL, Dicţionar român-englez. Revăzut de M: W. Schroff. Craiova. f. a., XIX+ 235 p. [Cu un nou tiraj, nedatat]. SCHONKRON, MARCEL, Rumanian-English and English-Ruma-nian Dictionary... [Dicţionar român-englez şi englez-român]. New York, [1952], XXIV + 235 p. + 482 p. +19. [De fapt, nou tiraj al celor două ediţii româneşti amintite mai sus, la care se adaugă un mic supliment de S. Mavrodineanu]. WEPPER, C, Dicţionar englez-român. [Bucureşti], f. a., 738 p. ZAHAREANU, ADRIAN, Dicţionar englez-român. Voi. I-II. Bucureşti, 1945 [pe cotorul voi. I : 1946]-1946 ; voi. I : 717 p. : voi. II : 585 p. COLECTIV, Dicţionar tehnic englez-român. Bucureşti, 1967, XI + 1301 p. FIRU, P.-M. BERARU, Dicţionar esperanto-român şi romăn-espe-ranto. Cluj, f. a., 160 p. —, Mic dicţionar româno-finlandez, f. 1., [1962], 16 p. ANTONESCU, G. M., Dicţionariu romăno-francesu şi francesu-romănu... Partea română (I). Partea francesă (II). Bucureşti, [probabil 1874] ; voi. I : V + 337 p. ; voi. II : 590 p. [Ediţia a Il-a, mult amplificată, ante 1893 ; ediţia a IlI-a, 1893-1894]. BARONZI, G., Vocabular de 2000 termini, idiotismi, locuţiuni, pro-verbi şi alte dificultăţi ale limbei francese, traduse în ecui-valentele lor din limba română... Galaţi, 1874, 40 p. BRAESCU, I. [coordonator] ş. a., Dicţionar de buzunar francez-romăn. [Bucureşti], 1961. XXXV + 279 p. [Un nou tiraj, în 1962]. BRÂESCU, I. [coordonator] ş. a., Dicţionar de buzunar român-francez. [Bucureşti], 1961, VII + 280 p. [O nouă ediţie, în 1962], •CANARACHE, ANA [coordonator] ş. a., Dicţionar romăn-francez. Bucureşti, 1967, 688 p. «CODRESCU, T., Dicţionariu franceso-romănu urmatu... de un dicţionar de locuţiuni şi fraze latine. Voi. I-II. Ediţiunea a Il-a. Iaşi, 1875-1876 ; voi. I : II + 941 p. + 48 ; voi. II : 982 p. + 23. [Pentru prima ediţie, din 1859, v. Schiţa noastră, voi. I, p. 45-46]. 302 303 CONDEESCU, N. N. [coordonator] ş. a., Dicţionar francez-român. Bucureşti, 1959, XXII + 844 p. CONDEESCU, N. N. -G. HANEŞ [coordonatori] ş. a., Dicţionar francez-român. Bucureşti, 1967, [4 f.] + 828 p. DAME, FR., Nouveau dictionnaire francais-roumain... Bucureşti, 1900, 494 p. DAME. FR., Nouveau dictionnaire roumain-francais. Voi. I-IV. Bucureşti, 1893-1895 ; voi. I : 415 p. ; voi. II : 297 p. ; voi. III : 352 p. ; voi IV : 264 p. DAME, FR., Nouveau dictionnaire roumain-francais. Nouvelle edition revue, corrigee et considerablement augmentee. Bucarest, 1905, 546 p. [In realitate, o versiune concentrată, cu totul deosebită de aceea în 4 volume din 1893-1895]. DROUHET, CHARLES, Dicţionar român-francez. Bucureşti, f. a., V + 355 p. [Cu trei tiraje ulterioare, nedatate]. FLORESCU. BONIFACIU, Dicţionar franceso-romăn. Volumul I. Bucureşti, 1894, 304 p. GIURGEA, MIHAIL I., Dicţionar militar francez-român. Bucureşti, 1931, 64 p. GLONŢ, VASILE, Dicţionar francez-român. Bucureşti, [1939], 698 p. [Ediţia a Il-a, 1946]. GLONŢ, VASILE, Dicţionar şcolar francez-român. Bucureşti, f. a, 576 p. IOANIŢESCU, EUGENIU, Dicţionar de galicisme şi proverbe franceze. întocmit şi tradus în româneşte. Tîrgu Mureş, 1934, 269 p. LEIST, LUDOVIC, Vocabular sistematic francez-român. Bucureşti, f. a., 168 p. MARTINESCU-ASAU, TH., Dicţionar de expresii (proverbe, zica-tori, particularităţi etc.) român-francez. Craiova, 1934, 240 p. MIHÂESCU, SANDA, Dicţionar francez-român. Bucureşti, 1967, 343 p. MIHÂESCU, SANDA, Mic dicţionar francez-român. Bucureşti, 1964, 464 p. PLOETZ, K., Mic dicţionar francez [-român] şi intîiu conducător de conversaţiune francesă, prelucrat de Ludovic Leist. Bucureşti, 1898, 107 p. RIZO. JEAN, Nouveau vocabulaire, contenant tous Ies rnots usuels avec la prononciation, francais-roumain. Paris, 1904, 352 p. 304 RIZO, JEAN, Nouveau vocabulaire, contenant tous Ies mots usuels avec leur prononciation... roumain-francais. Paris, f. a., 303 p. SARAŞ, MARCEL, Mic dicţionar român-francez. Bucureşti, 1964, 406 p. [Un nou tiraj, în 1965]. SINIGAGLIA, L. E., Dictionnaire complet roumain-francais avec un resume grammatical. Dicţionar complet româno-francez... Iaşi, 1898 [pe copertă : 1899], LXXX + 916 p. ŞĂINEANU. CONSTANTIN, Dictionnaire francais-roumain, Il-e edition. Entierement refondue et augmentee. Bucureşti, [1907], XXII + 986 p. [Prima ediţie, din 1897, a fost iscălită Mariu Şăineanu; a IH-a ediţie, 1914 ; a IV-a ediţie, 1921 ; a V-a ediţie, 1928 ; a Vl-a ediţie, 1939]. ŞĂINEANU, CONSTANTIN, Dicţionar francez-român. Ediţiune şcolară. Craiova, 1912, 574 p. [Nou tiraj, 1914 ; a Il-a ediţie, nedatată]. ŞĂINEANU, CONSTANTIN, Dicţionar româno-francez. Craiova 1900, VIII + 581 p. [In realitate, tiraj nou al Dicţionarului româno-francez publicat, în 1898, cu iscălitura Mariu Şăineanu ; ediţia a Il-a, Bucureşti, 1909 ; ediţia a IlI-a, Bucureşti, 1922 ; ediţia a IV-a, Bucureşti, 1936]. ŞĂINEANU, CONSTANTIN, Dicţionar român-francez. Ediţiune şcolară. Craiova, 1912, 478 p. [Nou tiraj, 1914 ; a Il-a ediţie, nedatată]. ŞĂINEANU. MARIU, Dicţionar francezo-romăn. Craiova, [1897], VII + 705 p. ŞĂINEANU MARIU, Dicţionar româno-francez. Craiova, [1898], VIII + 581 p. URECHI A, [V. A.], Dictionnaire francais-roumain. Bucureşti, 1897, 733 p. [Nou tiraj, 1898 ; o nouă ediţie, nedatată, cu patru tiraje, dintre care numai unul datat, 1923]. —, Dicţionar francezo-romăn. De o asociaţiune de profesori şi literaţi. Iaşi, 1897, 680 p. CIACHIR MIHAIL, Dicţionar gagauzo (tiurco)-român... Chişinău, 1938, 132 p. ALEXI, T., Deutsch-rumănisches WSrterbuch... Dicţionar german-romăn. Braşov, 1908, [2] + 747 p. 305 ALEXI, T., Dicţionar portativ german-romăn. Deutsch rumani-sches Taschenworterbuch. [Ediţie nouă ; pentru prima ediţie, v. Schiţa noastră, voi I, p. 39]. Bucureşti, 1886, VIII + 232 p. ALEXI, T., Deutsch-rumănisches Worterbuch filr Schule und TJmgang. — Dicţionar germano-romăn pentru şcoală şi con-versaţiune. Braşov, 1886, XII + 312 p. ALEXI. T., Dicţionar româno-german. Rumâni sch-deutsches Worterbuch. Braşov, 1906, XVIII + 498 p. BĂRCIANU, SAB. POP., Dicţionar german-romăn şi român-ger-man. Revizat şi complectat de dr. D. P. Barcianu. [Partea a doua: român-german]. [Pentru prima ediţie, v. Schiţa noastră, voi. I, p. 42]. Sibiu, 1888, [10 f.] + 1128 p. BARCIANU, SAB. POP., Dicţionar român-german şi german-romăn. Revizat şi complectat de D. P. Barcianu. Partea I-II. Sibiu, 1900-1905 ; voi. I : [4 f.] + 750 p. ; voi. II : XXIII + 1019 p. BARCIANU, SAB. POP. - D. P. BARCIANU, Dicţionar român-german şi german-romăn... Partea I : WSrterbuch der rumănischen und deutschen Sprache. [Dicţionar român-german]. Sibiu, 1910, [4 f.] + 742 p. BOCANCEA, O. - I. ZAPOLANSKI, Dicţionar indusrial german-romăn, pentru toate ramurile industriale şi meserii... Cernăuţi, [1936], [8 f.] 4- 287 p. BOCANCEA, O. - I. ZAPOLANSKI, Dicţionar tehnic universal român-german, pentru tehnică, ştiinţă, industrie şi meserii. Craiova, [1940], XII + 354 p. BRADAŢEANU VLADIMIR, Dicţionar (tehnic militar) român-german. Făgăraş, 1943, 187 p. CODRESCU, T., Dicţionar germano-romăn după sistemul d-lui M. A. Thibaut. Voi. I-II. Iaşi, [1875] ; voi. I : 719 p. ; voi. II : 922 p. [Un nou tiraj, în 1882-1886 ; în Bibliografia Dicţionarului german-romăn de M. Isbăşescu, M. Iliescu ş. a., Bucureşti, 1966, se citează şi o ediţie din 1909, pe care nu o cunoaştem]. COMAN, G., Dicţionar enciclopedic german-romăn. Voi. I-II. Bucureşti, 1925 ; voi. I : 592 p. ; voi. II : 730 p. [Datarea 1927, din Bibliografia Dicţionarului german-romăn de M. Isbăşescu, M. Iliescu ş. a., Bucureşti, 1966, este greşită]. •:-4 ©OMAN, G., Dicţionar complect român-german. Bucureşti, [1931], 559 p. [Ediţia a Il-a, nedatată]. GRIGOROVITZA, EM., Rumănisch-deutsches und deutsch-rumă- nisch Schulworterbuch... Dicţionar şcolar român-german şi german-romăn. Leipzig-Bucureşti, 1893, 100 p. + 85 + 6 + 44. GRIGOROVITZA, EM. - W. GHUL, Dicţionar complet german-romăn... Bucureşti, f. a., 275 p. [Ediţia a II-a, nedatată, considerabil amplificată ; un nou tiraj la ediţia a II-a, nedatat, considerat ediţia a IlI-a ; ediţia a IV-a, nedatată ; un nou tiraj la ediţia a IV-a, nedatat]. GROSSMANN, S. J., Dicţionar german-romăn complect. Volumul I : A-I. Fascicula 1-2. Iaşi, 1890, 32 p. [In 1889 apăruse un Specimen din acelaşi volum]. ISBĂŞESCU, MIHAI [redactor responsabil] ş. a., Dicţionar german-romăn. Bucureşti, 1958, LXIV + 1183 p. + [2]. ISBĂŞESCU, MIHAI [redactor responsabil] ş. a., Dicţionar român-german. Bucureşti, 1963, 733 p. ISBĂŞESCU, MIHAI, Dicţionar de buzunar român-german. Bucureşti, 1962, 269 p. [Ediţia a II-a, mult amplificată, 1967]. ISBĂŞESCU, MIHAI-MARIA ILIESCU ş. a., Dicţionar german-romăn. [Bucureşti], 1966, CI + 1172 p. LEIST, LUDOVIC, Vocabular german [român]... pentru usul şcoa-lelor secundare. Bucureşti, 1902, 112 p. [Un nou tiraj, în acelaşi an]. ONCIUL, AUREL-FLOREA, LUPU, Dicţionar juridic-politic eer- man-român. Cernăuţi, 1895, 232 p. PAŞCOVICI, N., Dicţionar silvic german-romăn. Rădăuţi, 1931, 87 p. PÂTRAŞCANU, IOAN V., Dicţionar comercial german-romăn... Bucureşti. [1929], 299 p. POP, GHIŢA, Taschenworterbuch der rumănischen und deutschen Sprache. Teii II : Deutsch-rumănisch. [Dicţionar de buzunar român şi german. Partea II : German-român]. Berlin-Scho-neberg, f. a., XLIV + 528 p. [Cunoaştem patru tiraje, nedatate, ale acestui volum). POP, GHIŢA, Taschenworterbuch der rumănischen und deutschen Sprache. Erster Teii : Rumănisch-deutsch. Dicţionar de buzunar român şi german. Partea 1 : Român-german. Berlin-Schoneberg, [1911], XVI + 80+508p. [Cunoaştem zece tiraje, nedatate, ale acestui volum]. 306 307 RlŞCANU, AUREL, Dicţionar tehnic german-romăn (pentru toate ramurile de inginerie, matematică, fizică, chimie, mineralogie...). Cernăuţi, 1920, 235 p. [Ediţia a Il-a, 1929, revăzută în colaborare cu I. S. Zapolansky]. ROMAN, ALEXANDRU, Dicţionar de buzunar german-romăn. Bucureşti, 1961, XLVIII+313p. [Ediţia a Il-a, mult sporită. 1968]. ROMAN, AL. [coordonator] ş. a., Mic dicţionar german-romăn. Bucureşti, 1967, 464 p. ROMAN, AL. [coordonator] ş. a., Mic dicţionar român-german. Bucureşti, 1967. 464 p. SCHONFELDER, MĂRIA, Deutsch-rumănisches Worterbuch. [Dicţionar german-român.] Leipzig, [1962], XXIV + 254 p. [Un nou tiraj, 1963]. SCHONFELDER, MĂRIA, Rumănisch-deutsches Worterbuch. [Dicţionar român-german]. Leipzig, [1963], XIX + 223 p. SCHROFF. M. W„ Deutsch-rumănisches WSrterbuch. [Dicţionar german-român]. Grosse Ausgabe. Craiova, 1916, XXXVII + 920 p. [Al doilea tiraj, 1922 ; al treilea, nedatat]. SCHROFF, MAXIMILIAN W., Dicţionar german-român. Ediţiune mijlocie. Bucureşti-Craiova, f. a., IV + 527 p. SCHROFF, MAXIMILIAN W., Dicţionar german-român. Ediţiune portativă. Bucureşti, f. a., 4 f. + 352 p. SCHROFF, MAXIMILIAN W., Rumănisch-Deutsches Worterbuch. Dicţionar român-german. Grosse Ausgabe. Bucureşti, 1925, XI + 626 p. SCHROFF. M. W. - C. ŞĂINEANU, Dicţionar german-român. Ediţiunea şcolară... Craiova, [1912], XI + 614 p. [Cu mai multe tiraje şi o ediţie, Bucureşti, nedatată]. SCHROFF, M. W. — C. ŞĂINEANU. Dicţionar român-german. Ediţiune şcolară. Craiova, 1913, XII 4- 509 p. [Cu mai multe tiraje]. [SILZER, ERWIN], Bildwbrterbuch Deutsch und Rumănisch... Dicţionar ilustrat german şi român... Leipzig, 1960, 513 p. ŞĂINEANU. LAZAR, Dicţionar germano-român. Bucureşti. 1887, XVI + 502 p. [A doua ediţie, 1901]. ŞĂINEANU, LAZAR, Dicţionar româno-german. Bucureşti. 1889, XII + 429 p. [Ediţia a Il-a, 1905]. ŞOTROPA, CALISTRAT. Deutsch-rumănisches Worterbuch techni-scher Ausdriicke fur : Justiz, Verwaltungs, Bahn, Post, Bank... [Dicţionar german-român de termeni tehnici pentru : justiţie, administraţie, căi ferate, poştă, bancă...]. Cernăuţi, [1923], 106 p. ŞOTROPA, CALISTRAT, Dicţionar român-german şi german-romăn al limbii române oficiale pentru jurişti şi funcţionari de bancă, căi ferate, poştă şi silvicultură. Cernăuţi, 1921, 208 p. TEMPEANU, VIRGIL, Dicţionar german-român. Dicţionar general cu deosebită privire asupra următorilor profesionişti: studenţi, elevi, comercianţi, funcţionari. Bucureşti, 1943, 495 p. TIKTIN, ■ H., Rumănisch-deutsches Worterbuch. Dicţionar român-german. Voi. I-III. Bucureşti, 1895-1925 ; voi. I : XXX -f-VIII + 498 p. ; voi. II : p. 499-1101 ; voi. III : p. 1103-1834 + XI. TOROUŢIU, ILIE E., Lifiput-Worterbuch deutsch-rumănisch. Leipzig, f. a., 503 p. TOROUŢIU, ILIE E., Liliput-Worterbuch rumănisch-deutsch. Leip- . zig, f. a., 688 p. VAlDA, CORNEL, Dicţionar economic român-german... Timişoara, ' [1943], 251 p. COLECTIV, Dicţionar tehnic german-român. Bucureşti, 1966, VII [VIII] + 1538 p. + [1]. —, Deutsch-rumănisches und rumănisch-deutsches Feldtaschen-worterbuch... [Dicţionar de campanie de buzunar german-român şi român-german]. Bucureşti, 1917, XXVI 4- 199 p. —, Rumănisch. Teii I: Rumănisch-deutsch. Teii II: Deutsch-rumănisch. Berlin-Schoneberg, f. a., 400 p. [Cu 4 tiraje cunoscute de noi, ultimul din 1957]. —, Dicţionar român-german. (Cuvinte tehnice militare)... Sibiu, 1941, 94 p. —, Dicţionar de serviciu român-german. Dienstwdrterbuch rumănisch-deutsch. Bucureşti, 1944, 54 p. SARAFIDI, HECTOR, Dicţionar grec-romăn. Constanţa, 1935, VIII + [1] -r 447 p. SARAFIDI, H., Dicţionar romăn-grec. Constanţa, 1922, 3 f. + 533 p. VELCU, ANTON D., Dicţionar grec-romăn. Bucureşti, 1929, 257 p. ALEXANDRESCU-DORNA, [A.]-E. PORN, Dicţionar italian-ro-măn. Bucureşti, f. a., [XXXI] + 616 p. 3c8 309 BALACI, ALEXANDRU-N. FACON-G. PETRONIO, Piccolo vo-cabolario romeno-italiano e italiano-romeno dell'uso mo-derno. I edizione. [Mic vocabular român-italian şi italian-român de cuvinte uzuale]. Bolbgna, [1963], XLIV + 1134 p.. BĂNEA, G., Dicţionar italian-român. Bucureşti, 1922, 218 p. [+ 1]. FACON, NINA [redactor responsabil şi coordonator] ş. a., Dicţionar italian-român. Bucureşti, 1963, LXIII 4- 916 p. FACON, NINA [redactor responsabil şi coordonator] ş. a., Dicţionar român-italian. Bucureşti, 1967, XIII 4- 944 p. IONESCU, M., Dicţionar portativ italian-român. Bucureşti, f. a., 539 p. IONESCU, M1HAIL, Dicţionar român-italian... Bucureşti, [1944], 470 p. IONESCU, M., Dicţionar portativ român-italian. Bucureşti, f. a., 416 p. MARCU, ALEXANDRU, Dicţionar român-italian. [Bucureşti], 1929, 337 p. Litografiat. [Ediţia a II-a, tipărită, considerabil sporită. 1931 ; ediţia a IlI-a, nedatatâ ; ediţia a IV-a. circa 1940], PORN. E. - C: PERUSSI, Dicţionar italian-român. Bucureşti, f. a., 16 4- 537 p. [Apărut în mai multe tiraje]. KARAGHEORGE EVICI, PETRE, Lexicon de campanie româno-jugoslav... Sibiu, 1935, 58 p. [Ediţia a II-a ; prima ediţie n-a putut fi găsită]. MIHA.ILOVIC. U. - A. IANOVICI, Vojnicki refnik jugosloven-sko-rumunski i rumunsko-jugoslovenski. Dicţionar militar romăn-iugoslav şi iugoslav-român. Belgrad. 1938. III + 548 p. J AOYAMA. K. - RADU FLONDOR, Dicţionar român-japonez. Tokio, 1940, [12 f.] 4- 1470 p. + 9. ALBESCU, VIRGIL, Dicţionar romăn-latin cu privire la numirUe populare şi regionale a medicamentelor de casă şi a plantelor medicinale. [Deva], 1928, 89 p. BARCIANU, CONST. P., Nomenclatura plantelor mai principale în limbile latină şi română. Bucureşti, 1893, 38 p. BUDIU, PAUL-ŞTEFAN IOSIF-ANDREI BÎRSEANU, Vocabular latin [-român] pentru clasa I gimnazială, prelucrat după sistemul lui H. Perthes... Braşov, 1887, 88 p. BUDIU, PAUL-ŞTEFAN IOSIF-ANDREI BlRSEANU, Vocabular latin [-român] pentru clasa a Il-a gimnazială, prelucrat după sistemul lui H. Perthes. Braşov, 1888, 128 p. IORDANESCU, TEODOR, Dicţionar latin-romăn... Pentru şcolile secundare, seminarii şi universităţi. Bucureşti, 1945, XXX + 918 p. MANOLIU, EMIL, Glosar romăn-latin. Huşi, 1915, 24 p. MITRESCU, FILON, Mic dicţionar romăn-latin... Bucureşti, 1899, IV + 471 p. [MOLDOVANU, IOAN M.], Lecţiunariu latinu [-român] pentru a doua clase gimnasiale, după M. Schinnagl. Ediţia a II-a. Blaj, 1882, 182 p. [Prima ediţie, în 1864, cu alt titlu, pentru care vezi Schiţa noastră, voi. I, p. 53]. NĂDEJDE. IOAN, Dicţionariu latino-romăn complect... Iaşi. 1894 [în realitate : 1893], VII 4- 724 p. [Ediţia a II-a, nedatată ; apoi, alte două tiraje, primul în 1920, al doilea nedatat, din Bucureşti]. NĂDEJDE, I. - AMELIA NADEJDE-GESTICONE, Dicţionar latin-romăn complect... Bucureşti, f. a., [3 f.] 4- 704 p [De fapt, un nou tiraj al dicţionarului semnat de I. Nădejde singur; la Bucureşti şi Iaşi au apărut 19 tiraje, nedatate, ale dicţionarului ; pe unele nu le-am putut găsi şi este probabil că ele nici n-au existat cu numerotare distinctă]. OCHEŞANU, R. [redactor responsabil] ş. a., Dicţionar latin-romăn. Bucureşti, 1962, 958 p. POPILIANU, DEM. I., Dicţionar latin-romăn cules după cei mai buni autori. Craiova, 1892, 3 f. 4- 544 p. STAUREANU, M., Dicţionar latin-român. Ediţiune şcolară. Craiova, [1913], XL 4- 480 p. [Nou tiraj, 1914]. STAUREANU, M., Dicţionar latin-romăn. Ediţiune mare. Craiova, 1932, LXXII + 577 p. STAUREANU, M., Dicţionar romăn-latin. Craiova, [1924], XXXVIII 4- 294 p. 4- 2 f. 310 311 TEODORESCU, I., Preparaţie la Caesar. Dicţionar special [latiu-român] „De bello Gallico". Cartea I. [Bucureşti], 1936,42 p. VICIU, ALESIU, Dicţionar portativ latin-romăn si romăn-latin în uzul şcoalelor secundari. Voi. I-II. Blaj, 1892-1908 ; voi. I : 320 p. ; voi. II : 557 p. M ANDRASI, TEODOR, Dicţionar maghiar-român. Magyar-romăn szotăr. Sf. Gheorghe, f. a., 399 p. ANDRASI, TEODOR, Dicţionar romăn-maghiar. Sf. Gheorghe, f. a., 1 f. + IV + 269 p. BAKOS, FERENC, Magyar-romăn szotăr. Dicţionar maghiar-român. Budapesta, 1964, 718 p. BAKOS, FERENC, Romăn-magyar szotăr. Dicţionar romăn-maghiar. Budapesta, 1961, 816 p. BOGDAN, I. - R. SUSNEK ş. a., Dicţionar maghiaro-romăn, Magyar-romăn szotăr. Cuprinzînd cuvinte tehnice din instrucţiunile de mişcare, telegraf şi comerţ... Satu Mare, 1921, 141 p. CHERESTEŞIU, VICTOR ş. a., Romăn-magyar es magyar-romăn szotăr. Dicţionar romăn-maghiar şi maghiar-român. Vo!. I-II 1,2 + Suplement. Cluj, 1925-1937. CHERESTEŞIU, VICTOR ş. a., Romăn-magyar âs magyar-romăn szotăr. Dicţionar romăn-maghiar şi maghiar-român. Voi. I-II 1,2. Cluj, 1928-1929. CHERESTEŞIU, VICTOR, Romăn-magyar es magyar-romăn zseb-szotăr I. Romăn-magyar resz. Dicţionar portativ romăn-maghiar şi maghiar-român. I. Romăn-maghiar. Cluj, 1935, 412 p. CHERESTEŞIU, VICTOR, Dicţionar român-maghiar şi maghiar-român. Romăn-magyar es magyar-romăn szotăr. L Romăn-maghiar. II. Maghiar român. Cluj, 1945-1947 ; voi. I : 412 p. : voi. II : 449 p. [Un nou tiraj, Braşov, 1947]. CHERESTEŞIU, VICTOR-ANTON VALENTINY ş. a., Dicţionar român-maghiar şi maghiar-român. Partea II: Maghiar-român. Volumul I: A-K. Romăn-magyar es magyar-romăn szotăr. Cluj, 1949, 1070 p. CRIŞAN, IOAN, Magyar-romăn keziszotăr iskolai es magânhasz-nălatra. [Mic dicţionar maghiar-român pentru uz şcolar şi particular], Budapesta, 1895, 348 p. DAVID, GHEORGHE, Dicţionar român-maghiar şi maghiar-român. Romăn-magyar es magyar-romăn szotăr. Voi. I-II. Braşov, f. a.,; voi. I : 323 p. ; voi. II : 334 p. DEJEU, PETRU - P. FODOR, Dicţionar maghiar-român şi romăn-maghiar. Magyar-romăn es romăn-magyar... [Partea I]. Oradea, 1919, 96 p. DUDA, LIVIU, Magyar-romăn jogi es kereskedelmi szakszotâr. Dicţionar ungar-romăn de terminologie juridică şi comercială. Orşova, 1921, [6] + 462 p. + 13. EVUŢIAN, SABIN-IGNATIE GROSS, Dicţionar portativ romăn-maghiar şi maghiar-român pentru şcolari şi privaţi. [Partea I : român-maghiar]. Arad, 1919, 646 p. GHERASIM, AUREL, Dicţionar practic a terminilor juridici şi al altor espresiuni şi cuvinte folosibile... [maghiar_român]. Sibiu, [1919], 48 p. GHEŢIE, ION, Dicţionar maghiar-român pentru şcoală şi privaţi. Budapesta, [1906], VIII + 803 p. GHEŢIE, ION, Dicţionar romăn-maghiar pentru şcoală şi privaţi. Budapesta, [1896], XIV + 501 p. KELEMEN, BELA [redactor principal] ş. a., Magyar-romăn szotăr Dicţionar maghiar-român. Bucureşti, 1961, XVI + 822 p. KELEMEN, BELA, Dicţionar de buzunar maghiar-român. Bucureşti, 1964, 292 p. KELEMEN, BELA [redactor principal] ş. a., Dicţionar romăn-maghiar. Bucureşti, 1957, 1275 p. + [3]. [Ediţia a Il-a, 1964]. KELEMEN, BELA [redactor principal] ş. a., Dicţionar romăn-maghiar. Voi. I-II. Cluj [-Bucureşti], 1964 ; voi. I : XIX J-743 p. ; voi. II : 847 p. KELEMEN, BELA, Dicţionar de buzunar romăn-maghiar. Bucureşti, 1963, 280 p. PINTERU, TRAIAN AMOS, Glosar de cuvinte [român-maghiar]. Beiuş, 1919, 83 p. POP, TRAIAN, Dicţionar juridic romăn-maghiar şi maghiar-român. Cluj, 1921, II + 676 p. PUTNOKY, MIKLOS, Magyar-romăn nagy szotăr... Marele dicţionar maghiar-român... Lugoj, f. a., 581 p. [Ediţia a Il-a nedatată : ediţia a IH-a, nedatată]. PUTNOKY, MIKLOS, Marele dicţionar român-maghiar... Romăn-magyar nagy szotăr... Lugoj, f. a., 528 p. [Ediţia a Il-a, nedatată ; ediţia a IlI-a, nedatată]. 312 313 PL'TNOKY, MIKLOS, Romăn-magyar keziszotăr iskolai es ma~ gănhasznălatra. [Mic dicţionar român-maghiar pentru uz şcolar şi particular]. Budapesta, 1893, VI + 296 p. VALENTINY, A., Romăn-magyar szotâr... Dicţionar român-maghiar pentru manualele ed limba română... Cluj, f. a., 157 p. [A II-a ediţie, nedatată]. —, Dicţionarul de buzunar ungar-romăn. Bucureşti, [1945], 247 p_ ILIESCU, VLADIMIRi Maly slownik polsko-rumunski. [Mic dicţionar polon-român]. Varşovia, 1963, XV + 272 p. SKARZYNSKI, ZDZISLAW, Mălystownik rumuAsko-polski. [Mic dicţionar român-polon]. Varşovia, 1963, XVI + 428 p STRUNGARU, DIOMID, Slownik ru mu A sko-polski. Vocabular ro-măno-polon. Bucureşti, 1939, 24 p. —, Slownik polsko-rumunski... Mic dicţionar polono-romăn. Cernăuţi, 1939, 77 p. _t Slcwniczek polsko-rumuAski... Mic dicţionar polono-romăn. Bucureşti, [1939], 31 p. R ANDRIANOV, B. A. - D. E. MIHALCI, Rumănsko-russkii slovar. [Dicţionar român-rus]. Moscova, 1953, 975 p. [Un nou tiraj, în 1954]. ANDRIANOV, B. A. - L. E. KOTLEAR - M.H. MANOLE, Rumănsko-russkii politehniceskii slovar. [Dicţionar politehnic român-rus]. Moscova, 1956, 715 p. ANDRIANOV, B. A. - L. E. KOTLEAR - M. H. MANOLE, Rus-sko-rumănskii politehniceskii slovar. [Dicţionar politehnic rus-român]. Moscova, 1953, 820 p. BOLOCAN, GH. [redactor responsabil] ş. a., Dicţionar rus-romăn. Bucureşti, 1964, VIII + 831 p. BOLOCAN, GH. - T. NICOLESCU [redactori principali] ş. a. Sub conducerea redacţională a acad. Emil Petrovici, Dicţionar rus-român. Voi. I-II. Bucureşti, 1959-1960 : vo!. I : 800 p. ; voi. II : 749 p. 4- [1]. BOLOCAN, GH. - T. VORONŢOVA, Dicţionar frazeologic rus-romăn. Bucureşti, 1968, 392 p. CIACHIR, MIHAIL, Russko-moldavskii slovar. Rusesc şi moldovenesc cuvîntelnic. Chişinău, 1907, 474 p. 314 I ii ' Vi CORLATEANU, N. G. - M. RUSSEV, Russko-rumânskii slovar. Moscova, 1954, 1070 p. GRIGOROVITZA, EM., Dicţionar român-rus. Rumynsko-ruskij slovar. Bucureşti, 1901, XXXII + 641 p. [Nou tiraj. 1924 . GRIGOROVITZA, EM., Russko-rumynskij slovar'. Dicţionar rus-romăn... Bucureşti. 1894 [pe copertă: 1897]. L + 768 p. [Nci tiraje, 1896 şi 1921]. IONESCU, TITU, Dicţionarul de buzunar romăno-rus. Braşov, 1944, 75 p. KRUPOVIATKIN, KONSTANTIN. Russko-rumânskii slovar... Dicţionar ruso-român... Chişinău, 1919, XXXVIII + 457 p. MAIEVSCHI, M. - I. KIŞINEVSKI - VL. TREBICI. Dicţionar . economic-financiar rus-român. Bucureşti, 1957, 739 p. NEVEROV, S., Mic vocabular romăno-rus. Moscova, 1956, 136 p. NOVICICOV, EUGEN, Vocabular minim de limba rusă... [Bucureşti], 1964, 76 p. POPOVSCHI. NICOLAI, Dicţionar romăno-rus, cuprinde peste 16 000 cuvinte... Chişinău, 1920, XIII + 647 p. [Ediţia a II-a, 1922]. ROZMARÎR, GH. - S. MIHAILESCU, Dicţionar tehno-chimic ruso-român. [Litografiat]. Iaşi, 1957) 308 p. SERGHIEVSKI. M. V. - C. A. MARŢIŞEVSKAIA, Dicţionar romăno-rus. Conţine circa 30 000 cuvinte. [Bucureşti], [1945], 409 p. [Noi tiraje, în 1947, 1948, 1950, 1951, 1953]. SERGHIEVSKI, M. V. . C. A. MARŢIŞEVSKAIA. Dicţionar ruso-romăn. Conţine circa 30 000 cuvinte. Bucureşti, [1947], 487 p. [Ediţie nouă, 1950 ; tiraje noi, în 1947, 1951, 1953]. ŞPANIER, L. I., Karmannîi rumănsko-russkii slovar. [Dicţionar de buzunar ruso-român]. Moscova, 1931, 1402 p. ŞPANIER, L. I., Russko-rumânskii slovar. [Dicţionar rus-român]. Moscova, 1936, 479 p. URSU I.. Dicţionar romăno-rus. (Rumyno russkij slovar'). Bucureşti, f. a. [circa 1941], 251 p. VASCENCO, VICTOR, Mic dicţionar romăn-rus. Bucureşti, 1966, 820 p. VASCENCO, VICTOR, Mic dicţionar rus-român. Bucureşti, 1966, 700 p. COLECTIV. Dicţionar medical rus-romăn. Bucureşti, 1961. 1124 P- + [1], —, Dicţionar romăno-rus. Bucureşti, 1945, XVI + 999 p. 315 C.F.R. Dicţionar de serviciu româno-rus... Bucureşti, 1945, 89 p. I Dicţionar ruso-român. Bucureşti, 1945, XVI + 1017 p. Dicţionar tehnic ruso-român. Bucureşti, 1951, 446 p. [A doua ediţie, mult amplificată, 1956]. FLORA, RADU, Dicţionar sîrb-român. Vîrşeţ, 1952 [în realitate : 1953], XIII + 645 p. FRENŢIU, IOSIF T., Dicţionar român-sîrb. Timişoara, f. a., 583 p. ESCUDERO, GREGORIO [coordonator] ş. a., Dicţionar de buzunar , romăn-spaniol. Bucureşti, 1967, 380 p. FILIPOVICI, NICOLAE - R. SERRAN6 PEREZ, Dicţionar spa-niol-român. Bucureşti, 1964, XCVI + 1010 p. ABDURAMAN, MUSTA.FA H., Dicţionar român-turc. [Prospect: A-ACV]. Bucureşti, 1915, 11 p. ISA, HALÎM, Romenceden - Tilrkgeye Kamusu umumî. [Dicţionar universal român-turc ; porţiunea : A-CAM], Matbaasi, 1930. 208 p. POPESCU-CIOCANEL, GH., Dicţionar turc-romăn... [NeterminatJ. Ploieşti, 1908, 16 p. U COCOŢ AILO, GH. [redactor responsabil] ş. a., Dicţionar român- ucrainean. Bucureşti, 1963, 561 p. COCOTAILO, GH. [redactor responsabil] ş. a., Dicţionar ucrainean- român. Bucureşti, 3964. 878 p. + [1]. II. DICŢIONARELE POLIGLOTE In ultimele decenii ale secolului trecut, lexicografia plurilingvă românească dezvoltată pe linie tradiţională se afla într-un iremediabil declin, determinat de insuficienţa practică evidentă a operelor produse. Cumulînd mai multe dicţionare bilingve şi fiind în consecinţă greu de consultat, dicţionarele poliglote s-au găsit părăsite, în favoarea celor bilingve propriu-zise. Aşa cum fusese ea concepută, ca sistem de echivalenţe în mai mult de două limbi la nivelul întregului vocabular, lexicografia plurilingvă încetează practic să mai producă ceva, de pe la 1870 încoace. Dar, pe de altă parte, dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi tehnicii, îmbogăţirea permanentă a terminologiilor speciale, dublate de nevoia lărgirii informării şi a cooperării internaţionale, au dus la naşterea unor dicţionare terminologice plurilingve avînd româna printre limbile componente. în perioada contemporană, întreaga lexicografic poliglotă este alcătuită din asemenea dicţionare speciale, mai mari ori mai modeste, în mai multe sau mai puţine limbi, dar concepute pe o schemă unică. Avînd ca unic ţel redarea unor echivalenţe terminologice într-un număr oarecare de limbi străine (mai ales în cele de circulaţie internaţională), dicţionarele plurilingve din secolul nostru se reduc în fapt la punerea pe mai multe coloane a acestor echivalenţe. Toate au caracterul de anexe ale muncii profesionale şi mai toate sînt lipsite de aparatul lexicografic suplimentar. Unele şi-au propus să îmbrăţişeze tehnica în întregimea ei (Virgil Gh. Coman, Dicţionar tehnic în cinci limbi: franceza, germana, italiana, engleza, româna. Voi. I-II. Bucureşti, f. a.; opera colectivă Dicţionar tehnic poliglot. Română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară, Bucureşti, 1963, cu o ediţie nouă) : 317 altele, mai numeroase, s-au consacrat unui domeniu tehnic sau ştiinţific delimitat (Şt. N. Cantuniari, Lexic mineralogic-petrografic, german-francez-român, Bucureşti, 1926; A. Ionescu şi Şt. Sprangate, Dicţionar tehnic silvic. Român-francez-german-englez-italian-ungar-rus, Bucureşti, 1936 ; P. Irinievici, Dicţionar tehnic. Petrol-gaze. En-alez-român-rus, Bucureşti, 1963 / Gr. Obrejanu ş. a., So'l science Dictionary [Dicţionar de ştiinţa solului]. English, french, german, rumanian, russian, Bucureşti, 1964 ; ABC marinăresc. Vocabular de termeni marinăreşti în cinci limbi: română, engleză, franceză, germană şi italiană. Bucureşti, f. a,); se pot aminti în sfîrşit numeroase (dar modeste) vocabulare plurilingve militare, pe care nu le mai enumerăm aici. Fără a avea motive să insistăm în vreun fel asupra dicţionarelor poliglote româneşti contemporane, vrem doar să subliniem în încheierea acestui capitol că în prezent ele se înmulţesc continuu, spre a răspunde nevoilor profesionale despre care am vorbit. ÎNCHEIERE Distinsul filolog şi lingvist contemporan Georges Matore remarca, într-un studiu recent asupra istoriei dicţionarelor franceze \ situaţia delicată a lexicografului în ansamblul ştiinţei lingvistice : datorită specificului vocabularului, în continuă mişcare, lexicograful nu poate niciodată pretinde că munceşte pentru eternitate. într-adevăr, oricît de izbutite, dicţionarele se perimează relativ repede, ca produse ale unei anumite epoci ; mai mult, ele se nasc într-o oarecare măsură gata depăşite, căci la data apariţiei lor vocabularul limbii respective se află deja cu un pas înainte. Nici un dicţionar n-a reuşit vreodată să înregistreze exhaustiv lexicul unei limbi şi nici chiar toţi termenii de oarecare circulaţie. Ar trebui oare să rezulte de aici că lexicografia constituie o disciplină insuficient de fructuoasă, de utilă ? Nicidecum. în măsura în care fiecare dicţionar îşi serveşte epoca, se poate considera că ţelul lui a fost atins. Ca obiecte de larg consum, produsele lexicografice sînt solicitate în prezent de un public tot mai numeros, mai eterogen, de la elevul claselor elementare şi pînă la savant. Amplificarea şi diversificarea nevoilor practice cer mereu mai multe tipuri de dicţionare, generale şi specializate, lingvistice şi enciclopedice, unilingve şi plurilingve, monumentale şi modeste. Unele dintre tipurile actuale nu mai corespund sau nu vor mai corespunde pe deplin ; tiparele existente se dovedesc neîncăpătoare. Rămîne în sarcina viitorului să găsească soluţiile concrete. O revoluţie structurală în domeniul lexicografiei ni se pare în orice caz aproape iminentă, căci noile condiţii şi cerinţe vor impune, fără îndoială, noi şi noi tipuri de dicţionare. 1 G. Matore, Histoire des dictionnaires franrais, Paris 1968, p. 268. 319 INDICELE NUMELOR DE PERSOANE Aaron F. 37, 45, 46 Aaron, P. P. 16, 68 Abduraman, M. H. ÎI 316 Adamescu, Gh. 80, 85, 89, 98, 104 — 122, 183, 230, 245, 253 Ahn, F. 38 Albescu, V. II 310 Albineţ, I. 77, 149 Alecsandri, V. 99, 100, ilO, 133, II 27, 28, 241 Alembert v. D'Alembert Alessandrescu, C. II 177, 178 Alesseanu, G. P. II 164 Alexandrescu, Gr. II 28 Alexandrescu-Dorna, A. II 309 Alexi, T. 39, 42, II 305, 306 Alexici, G. II 274 Ampere, A. II 241 Andrâsi, T. II 312 Andrianov, B. A. II 314 Andronescu, Ş. II 302 Anonymus Caransebesiensis 11, 12, 184, II 28 Anonymus Lugoshiensis v. Anonymus Caransebesiensis Antim Ivireanul II 125 Antipa, Gr. II 232 Antonescu, G. M. 62, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 95, 96, II 303 Antonescu, T. II 232 Antonescu-Remuşi, P. S. II 177 Aristofan 59 Aoyama, K. II 310 Apostol, O. II 185 Arbure, Z. C. II 301 Aristotel II 170 Armeanca, E. 32 Arnaudov, V. II 301 Arvinte, V. II 202, 214 Asachi, Gh. 23, 71, 77, 78, 98, II 63, 252 Auger, Y. II 44 Axelrad. P. II 302 Babeş, V. II 121, 232 Bacaloglu, E. II 34 Bach, J. S. II 241 Baciu, P. 37 Bakos, F. II 312 Balaci, Al. II 310 Balaci, Anca II 176 Bănea, G. II 310 Bantaş, A. II 302 Banu, G. II 189 Banuş, M. II 137 Baranga, A. II 137 Barcianu, C. P. II 311 Barcianu, D. P. II 306 Barcianu, S. P. 42, 111, II 306 Bariţ, G. 37, 40, 41, 56, 57, 62, 66, 104, 133, 138, 139, 147, 159 Bariţ, O. 57 Baronzi, G. 99, II 27, 303 Bartoli, M. II 228 Bassarabescu, I. A. II 112 321 Bauer 52 Bauman, I. 86, 87, 88, 89, 90, 91, 93, 95, 96, II 150, 151, 152 Bâcescu, M. 10, II 137, 185, 186 Băduleşteanu, Gh. II 181 Bălan, Şt. II 192 Bălănescu, Gr. II 190 Bâlăşescu, N. 23, 46, 47, 48, 51, 52, 54, 55, 69 Bănescu, N. 58, 69 Bărbulescu, C. II 257 Bârbulescu, I. II 109, 117 Beaumarchais, P. A. C. II 173 Beauzee 84 Beck, M. II 301 Beldiman, AI. 110, II 27, 40 Benedek, V. 22 Beniuc, M. II 137 Benko, J. 16, 17, 18, 24, 66 Beraru, M. II 303 Berey, G. II 243 Berînda, Pamvo 8, 14 Bezviconi, G. 18 Bianu, I. 15, II 25 Bianu, V. II 186, 187, 188 Biji, M. II 165 Biron II 86, 89 Bizantios, Sc. 59 Bîgescu, St. 89 Bîrlea, P. II 112 Bîrseanu, A. II 27, 34, 311 Bledy, G. 11, 23, 30 Bobb, I. 23, 28, 29, 30, 33, 68, 81 Bocancea, O. II 306 Bocăneţu, Al. II 214 Boceanu, I. II 200, 203, 204, 206, 207, 210, 211, 212, 213 Bodescu, D. II 163 Bogdan, I. II 312 Bogdan, M. II 302 Bogrea, V. II 281 Bogza, G. II 137 Boiagi, M. G. II 223 Boiste, P.C.V. 46 Bolintineanu, D. II 62 Bolliac, C. II 27 Bolocan, Gh. II 252, 290, 314 Bologa, V. 28 Bonami, P. II 187 Borcia, I. II 282 Borda, E. II 164 Bordeianu, M. II 202 Borgia, St. 15 Borza, Al. 18, 22, 25, 28, II 186 Botez, A. A. II 166 Botez, C. II 35 Botez, I. II 35 Botezat, S. 77, 78, Bottea, C. 55, 187 Boudot 53 Boureanu, R. II 137 Brădâţeanu, VI. II 306 Brăescu, I. II 303 Brătescu, P. II 178 Brătescu-Voineşti, I. Al. II 112 Brătianu, C. I. II 179 Breban, V. II 202 Brebenel, I. B. II 200, 202 Brîacoveanu, C. 9, 10 Brîncuş, Gh. 27 Broughton 79 Briiske, H. II 270, 271 Bud, T. II 112 Buda, G. II 259 Budai-Deleanu, I. 25, 26, 32, 86, 183, II 62 Budiu, P. II 311 Bugnariu, I. II 200 Bulgăr, Gh. II 202, 247 Bunescu, P. II 195 Burada, T. II 232 Burghele, Th. II 189 Byhan, A. II 227, 228 Caliani, S. 16 Caliga, G. II 168 Calinic al III-lea 15 Calioti v. Cavallioti Calligari, V. II 302 Canarache, A. II 303 Candrea, A. II 178 Candrea, I. A. 92, 142, 189, II 5, 32, 42, 48, 80, 85, 89, 94— 98, 99, 104—122, 124, 125, 126, 127, 128, 130, 131, 132, 133, 145, 146, 200, 202, 225, 230, 245, 253, 257, 267, 268, 269, 270, 296 Canella, C. 83, 84, 85, 187 Canianu, M. II 178 Cantacuzino, C. 9, 15, 16 Cantemir, D. 12, 13, 24, 26, 27, 110, 150, 155, II 18, 27, 28, 107 Cantemir, Tr. II 228 Cantemir, V. 63 Cantera, J. II 79 Cantuniari, Şt. N. II 318 Capidan, Th. II 44, 218, 219, 223, 224 Caragiale, I. L. II 93, 241 Caragiu-Marioţeanu, M. II 221 Cassian, N. II 137 Cattarigh, I. 65 Cavallioti, Th. 16, II 216, 220 Cazacu, B. II 200, 204 Călinescu, G. 133 Ceaikovski, P. I. II 241 Cerne, T. II 172, 173 Cernovodeanu, N. 87 Chauteaubriand, Fr. R. de 44, 72 Cheresteşiu, V. II 289, 312 Chiriţă, C. II 177, 178 Chiru-Nanov, I. II 125 Ciachir, M. II 305, 314 Ciauşanu, G. F. II 112, 200, 203, 206, 207, 208, 210, 211, 212, 213 Cicero, II 171 Cihac, A. 48, 49, 102, 103—131, 141, 146, 155,. 170, 171, 177, 178, 179, 180, 187, 188, II 23, 29 30, 32, 70, 81, 92, 220, 260, 261, 263, 264, 265, 268, 269, 271, 274, 277, 278, 280 Ciorănescu, Al. II 261, 262, 263, 264 Cipariu, T. 7, 24, 76, 133, 134, 135, 157, II 40 Ciuntu, Th. N. II 178 Ciupală, I. II 214 Cîmpeanu, P. 77 Clemens, Andreas 27, 28, 35, 57 Cocotailo, Gh. II 316 Codrescu, I. M. 97 Codrescu, T. 45, 46, 50, 62, 67, 111, II 258 290, 303, 306 Coloşi, V. 23, 30, 31, 32, 62 Coman, G. II 302, 306, 307 Coman, P. II 200, 204, 205, 206, 207, 211, 212, 213 Coman, V. Gh. II 317 Conachi, C. 110 Condeescu, N. N. II 304 Condrea, P. II 177 Condurăţeanu, D. P. II 177 Constantinescu, N. A. II 250 Corbea, T. 10, 11, 14 Coresi 71, 110, 155, II 27, 28 Corlăteanu, N. G. II 315 Cornel, Th. II 242 322 323 Corneli, I. 22, 31, 62 Cosma, V. II 174 Costin, L. II 200, 203, 204, 206, 207, 210, 211, 212, 213 Costin, M. II 81 Costin, N. II 27 Costinescu, I. 34, 48, 50, 73, 74, 75, 77, 97, 187 Coteanu, I. 5, 16, 17, 24, II 57, 74 Creangă, I. II 28, 86, 241 Creţu, A. II 302 Creţu, Gr. 5, 7, 8, 10, 11, 13, 14 Cristea, Gh. T. II 163 Crişan, I. II 312 Crişan, Şt. 23, 24, 26, 29, 30 Cumbary, A. II 178 Cuza, I. Al. II 183 Dalametra, I. II 217, 218, 219 D'Alembert 84 Dam<5, Fr. II 214, 288, 290, 293— 296, 299, 300, 304 Dam6, J. II 169 Dan, D. 64 Dani, M. 12 Danielopolu, D. II 137 Daniil Moscopoleanul II 216 Daveluy 52 David, Gh. II 313 Dânescu, Gr. Gr. II 178 Dejeu, P. II 313 Delamare, V. II 188 Delavrancea, B. II 27 Delescu, I. II 178 Demetrescu-Oprea, B. II 178 Demetrius, V. II 112 Densusianu, A. 24, 32 Densusianu, O. 15, 156, 189, II 5, 42, 80, 94—98, 104, 105, 108, 109, 111, 112, 116, 117, 121, 200, 202, 232, 267, 268, 269, 270 Derieţeanu, Gr. II 174 Deşliu, D. II 137 Diaconovich, C. 19, II 93, 122, 231, 233, 234, 239 Diculescu, C. II 44, 272, 283 Diderot 84 Diez, Fr. 3.3, 111, 114 Dimitriu, I. C. II 170 Dimitriu-Dămieneşti, I, II 170 Dincescu, C. II 175 Dion 132 Dobrescu, M. II 167 Doljanski, A. II 174 Donici, A. 27 Dosoftei 71, 72, 155, II 27, 28, 107 Dragomir, M. II 137 Drăganu, N. 10, 12, 23, 29, II 44 Drimba, V. II 282 Droc, M. 67 Drouhet, Ch. II 304 Duda, L. II 313 Dupin, A. M. J. J. 97 Duţulescu-Fanu, Al. II 170, 171 Edwards, P.M.H. II 251 Eminescu, M. 89, 131 II 65 Epicur II 171 Erasm II 170 Eschil 59 Escuder6, G. II 316 Eustaţiu, G. 67 Evolceanu, D. II 44, 232 Evuţian, S. II 313 Faţon, N. II 310 Faibiş, D. II 301 Felix, J. II 301 Fenelon 132 Filipescu, C. II 185 Filipescu, G. II 191 Filipescu-Dubău, N. II 177 Filipovici, N. II 316 Fira, G. II 203 Firu, P. II 303 Fischer-Galaţi II 255 Flondor, R. II 310 Flora, R. II 316 Florescu, B. II 304 Florescu, C. G. 44, 72 Florescu, Şt. II 248, 249 Fodor, P. II 313 Forcellini 52 Foris, L. II 164 Frenţiu, I. T. II 316 Freund 52 Frollo, G. L. 62 Frunzescu, D. II 176 Furtună, D. II 112 Fuss, M. 111 Galan, V. Em. II 137 Gâldi, L. 18, 21, 30, 31, II 272, 273 Gane, N. II 12 Garnier, M. II 188 Gartner, Th. II 227 Gavra, A. 79, 80 Gay-Lussac, J. II 130 Gazier, A. II 123 Geagea, Chr. II 223, 273, 274 Georgescu, P. II 178 Georgescu-Tistu, N. II 174 Gheorghiţoiu, A. II 302 Gheorghiu, C. D. II 178 Gheorghiu, Gh. II 19, 296 Gheorghiu-Decusac, V. II 171 Gherasim, A. II 313 Gherasim, V. II 200, 202, 205, 206, 207, 209, 210, 211, 212 Gheţie, I. 26 Gheţie, I. II 313 Ghibănescu, Gh. II 175 Ghica, A. 51 Ghica, I. II 27, 125 Ghiţă, Gh. II 257 Ghiil, W. II 307 Girard 84 Giuglea, G. II 272 Giurgea, M. II 304 Gîrleanu, E. II 112 Glavina, A. II 229 Glăvan, I. II 188 Glicsman, I. II 189 Glonţ, V. II 304 Goethe, W. II 171 Golescu, D. II 28 Golescu, I. 35, 44, 58, 59, 69, 70, 71, 74, 100, 185, II 256 Gott, I. 37 Gradenwitz, O. II 254 Graur, Al. 173, II 74-, 109, 117 137, 250, 252, 254, 264 Grigorovitza, Em. II 179, 307, 315 Gross, I. II 313 Grossmann, S. J. II 307 Guillotin, J. I-, II 130 Guşti, D. II 231 Hahn II 21 Halici, M. 12 Haneş, G. II 304 Hasdeu, B. P. 5, 11, 14, 17, 18, 61 62, 104, 105, 106, 107, 110, 111, 114, 116, 140, 156, 161, 180, 189, II 5, 9—34, 35, 39, 42, 46, 49, 52, 56, 58, 63, 68, 70, 81, 88, 125, 138, 171, 198, 277, 297, 298 Hălâceanu, V. E. II 302 Heliade-Rădulescu, I. 78, 79, 81, 82, 83, 94, 133, 134, 136, 147, 149, 150, II 62, 63, 197 Heliodor 25 325 324 Helmuch 24 Hernea, D. 56 Herzog, E. II 200, 202, 205, 206, 207, 209, 210, 211, 212 Hill, G. 45, 46 Hinkulov, I. 107 Hodoş, E. II 159 Hodoş, I. 133, 138, 147, 159 Hristea, Th. II 146, 147 Hugo, V. II 197 Hunfalvy, P. 126 Hurmuzachi, A. 133 Iana, A. II 112, 200 Ianovici, A. II 310 Ianovici, N. 21 Iarcu, D. 86, 87 Ibrăileanu, G. II 35 Iliescu, M. II 290, 306, 307 Iliescu, VI. II 314 Ioachimescu, A. G. II 191 Ioanid, G. 59, 60, 69 Ioaniţescu, E. II 304 Ioaniu, D. V. II 190 Ionescu, A. II 318 Ionescu, I. II 191 Ionescu, M. II 310 Ionescu, M. Gh. II 166 Ionescu, N. 139 Ionescu, N. II 34 Ionescu, S. II 178 Ionescu, T. II 315 Ionică, Şt. II 155, 156 Iordan, I. 5, 7, 87, 88, 90, 103, II 36, 44, 72, 73, 74, 109, 112, 119, 124, 127, 134, 137, 139, 141, 200, 202, 270 Iordănescu, T. II 311 Iorga, N. 5, 16, 18, 19, 20, 24, II 65 Iorgovici, P. 18, 19, 81, 148, 149, 184 Iorgulescu, B. II 177 Iosif, Şt. II 311 Iovescu, I. II 125 Irinievici, P. II 318 Isa, H. II 316 Isbăşescu, M. II 289, 290, 306, 307 Iser, A. 37, 39, 40 Ispirescu, P. II 192 Istrati, N. II 180 Istrati, P. II 93 Iudin, P. II 171 Ivanovici, S. II 258, 259 Ivaşcu, G. II 142 Ivănescu, G. 160, II 37 Ive, A. II 227 Ivela, A. L. II 173, 174 Jarnik, J. U. II 27, 34, 35, 86, 200 Jeanjaquet, M. A. II 242 Jouffroy, Th. II 171 Juilland, A. II 251 Juilland, I. II 251 Kalinderu, I. II 36 Kaîuzniacki, E. 7 Kant, I. II 170 Karagheorghevici, P. II 310 Karniol, Z. II 195 Kelemen, B. 182, II 289, 290, 313 Kişinevski, I. II 315 Klein, S. v. Micu, Si Kogălniceanu, C. 21 Kogălniceanu, I. 21, II 28 Kogălniceanu, M. 110 Konigstădtler, B. II 259 Kopitar, B. 33 Korosi, Şt. v. Crişan, Şt. - Koşula, A. 61 Kotlear, L. E. II 314 Kovâcs, P. II 296 Kozlov, G. A. II 165 Kraft 52 Krâutner, S. 17 Kfecan, A. II 301 Kreussler 52 Krupoviatkin, K. II 315 Kudrnovsky, J. II 301 Lacea, C. II 44 Lahovari, G. I. II 177, 179 Lalescu, Tr. II 191 Landais, N. 74 Larousse, P. 84 Laurian, A. T. 29, 36, 102, 110. 131—180, 187, II 5, 9, 12, 14, 17, 20, 39, 48, 51, 59, 63, 80, 130, 280 Lazăr, Gh. II 63 Lecca, O. G. II 182 Leist, L. II 304, 307 Leonte, L. 160 Leontescu, N. T. II 241 Leviţchi, L. II 290, 302 Lhomond, Ch. Fr. 55 Licherdopol, Gh. II 89 Lichtig, I. II 301 Littre, M. E. II 49, 84 Liuba, S. II 112, 200 Livaditu, I. H. 53, 62 Lobel, Th. II 280, 281 Locusteanu, C. I. II 177 Lolliot, H. II 44, 290, 302 Lupu, F. II 307 Macarie 14 Macrea, D. 5, 115, 130, 160, II 81, 82, 108, 109, 117, 119, 136, 139. 140, 142, 143, 145, 149, 238 Maievschi, M. II 315 Maior, Gr. 14, 16, 68 Maior, P. 31, 62 Maiorescu, I. 56, II 226, 227 Maiorescu, T. 131, II 36, 63, 65, 226, 232 Mâneca, C. 174, II 109, 154, 158 Mangiuca, S. 104 Maniu, B. 89 Maniu Montan, N. 27 Manoil, M. II 178 Manole, M. H. II 314 Manoliu, E. II 311 Marcinkov, A. II 301 Marcu, A. II 310 Marcu, F. 174, II 109, 154, 158 Mardarie Cozianul 5, 7, 8, 13, 14 Mareş, L. II 202 Margela, Şt. 18 Marian, B. II 258, 259 Marian, S. FI. II 27, 35 Marinescu, G. II 189 Marmontel 79 Marsigli, L. F. 9, 10 Martinescu-Asău, Th. II 304 Martinovici, C. II 180 Mârton, I. 29 Marţişevskaia, C. A. II 315 Massim, I. C. 29, 36, 102, 110, 131— 180, 187 II 5, 9, 12, 14, 17, 20, 39, 48, 50, 51, 59, 63, 80, 130, 280 Matore, G. II 319 Maury, A. II 21 Mavrodineanu, S. II 303 Mendel, P. II 302 Micu-Klein, S. 18, 21, 22, 23, 24, 30, 31, 32, 33, 68 Mihai Viteazul II 241 Mihajlovic, U. II 310 Mihalci, D. E. II 314 Mihale, A. II 137 326 327 r Mihăescu, H. II 262, 272 Mihăescu, S. II 304 Mihăilă, Gh. 121, 123, 124, II 270 Mihăileanu, Şt. II 216, 217, 218, 219, 220, 223 Mihăilescu, S. II 315 Miklosich, Fr. 111, 122, 123, 124, 128, 171, II 40, 227, 277, 280 Mindszenti, S. 79 Minotto, F. 10, 15 Minovici, S. II 232 Mironescu, VI. II 180 Misail 13 Mişu, L. II 301 Mitrescu, F. II 311 Mitrofan, Gr. 15 Mîndrescu, S. 125, II 275, 282 Moise, I. 17 Moldovan, S. II 180 Moldovanu, I. M. 53, II 311 Molin, V. II 191, 192 Molnâr, A. 10, 11, 29 Molnar, I. 28, 35, 186 Molnar-Halitzki, I. 22 Montaigne, M. E. II 170 Moruzi, I. II 178 Moţiu-Marcus, A. II 150 Moxa II 28 Mugur, Gh. D. II 257 Muntean, A. 79 Muntean, G. II 257 Munteanu, G. 37, 133, II 12 Murăraşu, D. II 12 Mureşanu, A. 37 Murgoci-Munteanu, G. II 232 Murnu, G. 129, 130, II 271, 272 Murnu, I. II 216 Musnai, L. 12 Muşte, N. II 27 Nanu, St. II 227 Nasody, A. A. P. 18 Nasta, M. II 189 Naum, T. II 44, 255 Nădejde, I. II 289, 311 Nădejde-Gesticone, A. II 311 Nebunelii, T. II 253, 254 Neculce, I. II 27, 28 Nedejde, V. II 178 Negruzzi, C. 100, 110, 132, II 28, 197 Negruzzi, I. II 258 Negulici, I. D. 41, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96 Neumann, C. II 192, 195 Neverov, S. II 315 Nica, N. C. II 163 Nicolaide, D. II 187 Nicolaidi, C. II 218, 219, 220 Nicolau, Şt. S. II 137 Nicolăescu-Plopşor, C. S. II 203, 204, 206, 210, 211, 212 Nicolescu, A. 87 Nicolescu, T. II 290, 314 Niculescu-Varone, G. T. II 171 Novacoviciu, E. II 200, 203, 206, 207, 208, 210, 211, 212 Novicicov, E. II 315 Obrejanu, Gr. II 318 Ocheşanu, R. II 311 Odobescu, Al. I. 110, 137, 139 Onciul, A. II 307 Onciul, D. II 232 Oneţ, D. II 214 Oprescu, G. A. II 181 Orăşanu, N. T. 98, 99 Orghidan, R. 37 Pacu, M. II 177 Paicu, Pi 64, 87 Pajură, C. II 179, 203, 204, 206, 210, 211, 212, 213 Pamfile, T. II 200 Panaitescu-Perpessicius, P. 59, 69, 70 Pann, A. 110, II 27, 28 Panţu, Z. C. II 183, 184, 185, 232 Papadopol, Gr. 64 Papahagi, P. II 216, 222, 225, 257 Papahagi, T. II 100, 171, 200, 22G, 221, 222, 224, 274 Papazoglu, I. 132 Parhon, C. I. II 141 Pâriz-Pâpai, Fr. 14, 29 Pascu, G. II 35, 36, 48, 223, 265 Pasca, Şt. 15, II 44, 200, 204, 206, 207, 208, 210, 211, 212, 213 Paşcovici, N. II 307 Păcală, V. II 112, 200 Păsculescu, N. II 112, 200 Pătrăşcanu, I. V. II 307 Perthes, H. II 311 Perussi, C. II 310 Pervuşin, S. P. II 165 Petraşcu, N. II 13, 28 Petre, I. II 170 Petri, S. 38, 41, 42 Petronio, G. II 310 Petrovici, E. II 314 Philippide, A. II 5, 12, 30, 31, 34—42, 43, 46, 48, 56, 62, 65, 66, 68, 94, 95, 111, 112, 222, 272, 295, 298 Philippide, Al. A. II 37 Pinteru Tr. A. II 313 Piscupescu, Şt. V. 149 Pisone, D. 44, 62, 65 Pirîianu, I. C. II 170, 171 Platon II 170 Pleşoianu, G. 132 Ploetz, K. II 304 Poe, E. II 241 Poienaru, P. 45, 46, 47, 62 Polizu, G. 40, 41, 42, 43, 56, 62, 186 Poni, P. 163, II 65 Ponomarev, B. N. II 168 Pontbriant, R. de 48, 49, 62, 79, 111, II 81, 85, 121 Pop, E. 16 Pop, G. II 175, 176 Pop, Ghiţă II 307 Pop, S. II 223, 235 Pop, Şt. II 255 Pop, Tr. II 313 Popescu, C. M. II 203 Popescu, V. 74, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96 Popescu-Ciocănel, Gh. II 281, 316 Popescu-Mihăeşti, Al. II 247 Popilianu, D. I. II 311 Popovici, I. II 166 Popovici, I. II 226, 228 Popovici, I. N. II 35 Popovici, T. II 172, 173 Popovschi, N. II 315 Pom, E. II 309, 310 Pott II 21 Preda, D. 53, 54 Preda, M. II 137 Predescu, L. II 244, 245 Protopopescu, E. 74, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 186 Provianu, I. I. II 178 Pteancu, A. II 235 Pumnul, A. 110 Puşcariu, S. 107, 152, 153, 161, 165, 189, II 5, 12, 14, 19, 20, 25, 26, 35, 37, 40, 41, 42—72, 73, 74, 75, 76, 78, 92, 94, 106, 107, 328 329 109, 110, 111, 112, 114, 117, 118, 119, 121, 146, 198, 223, 226, 227, 228, 229, 255, 267, 268, 269, 270, 279, 295, 298 Putnoky, M. II 313, 314 Quicherat, L. 52 Quintescu, N. 136, 137, 170, II 36 Racoviţă, O. II 178 Radu, E. II 169 Rahmil, M. II 257 Raţiu, V. II 169 Rădulescu-Codin, C. II 200, 203, 206, 207, 208, 210, 212 Rădulescu-Motru, C. II 232 Rădulescu-Pogoneanu, I. A. II 44 Răduleţ, R. II 192, 193 Resmeriţâ, AI. II 80, 98—104, 106, 108, 125, 126, 129 Rizo, J. II 304, 305 Rîşcanu, A. II 308 Rîureanu, I. M. II 258 Roesler, R. 111, 126, 127, II 33, 277 Roman, A. II 308 Roman, Al. 133 Roques, M. 44 Rosental, M. II 171 Rosetti, Al. 130 Rosetti, D. R. II 242 Rossini, G. II 174 Rotaru, P. V. II 181 Rotta, D. II 177 Roubeaud 84 Rozmarin, Gh. II 315 Rudow, W. II 279, 280 Russev, E. M. II 315 Russo, D. 11, 15 Russu, I. I. 130 Rusu, V. 67 Sachs-Villatte I f 111 Sadoveanu, M. II 112, 145 Sandu-Aldea, C. II 112 Sarafidi, H. 11, II 309 Saraş, M. II 305 Sâdeanu, F. II 302 Săghinescu, V. 108, 142, 146, 165, II 85, 87, 89 Săulescu, G. 71, 72, 77, 150 Sbiera, I. G. 133 Scalistira, Gh. A. 64 Scărlătescu, L. II 243 Scheele, K. W. II 130 Scheller 52 Schinnagl, M. II 311 Schonfelder, M. II 308 Schonkron, M. II 289, 303 Schopenhauer, A. II 21 Schroff, M. W. II 289, 303, 308 Schuchardt, H. 158 Scriban, A. II 5, 37, 42, 80, 117, 119, 122—134, 146 Scurtu, A. II 188 Seche, L. II 198 Seişanu, R. II 240, 241 Semkovski, S. V. II 270 Serghievski, M. V. II 315 Serrano Perez, R. II 316 Seulescu, G. v. Sâulescu, G. Severin, C. I. V. II 246, 247 Sfinţescu, I. G. II 178 Shakespeare, W. II 122 Sigerus, P. 17, 24 Silvestro, A. 10, 15 Silzer, E. II 308 Sima, Gr. II 200 Simion Dascălul 25 Simonescu, D. 32 Sinigaglia, L. E. II 290, 305 Sion, G. 133, 138, II 34 Skarzynski, Z. II 314 330 Slavici, I. II 125 Snagovanu, J. 65, 66 ■> Soberhaim, I. E. 149 Socrate II 170 Solomon, M. II 195 Spencer, H. II 170 Spineanu, N. D. II 178 Sprangate, Şt. II 318 Staca, J. II 301 Stahl, J. 38 Stamati, T. 36, 37, 38, 62, 77, 86, 87, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 96 Staţi, S. II 301 Stănceanu, M. II 152 Stănescu, M. D. II 166 Stăureanu, M. II 83, 311 Steinberg, A. II 151, 152, 153, 160 Sterescu, A. II 166 Sterescu, P. P. II 166 Stoia, N. II 255 Strabon 59 Străjescu, I. 133 Strilbiţki, M. 17, 18, 35, 64 Strungaru, D. II 314 Sturdza, D. A. 139, II 11, 36 Sturdza, Gh. A. 20 Suciu, C. 24, 29, II 180 Susnek, R. II 312 Şăineanu, C. II 81, 83, 93, 289 290, 305, 308 Şăineanu, L. 5, 26, 30, 100, 115, 127, 128, 140, 142, 148, 164, 165, 189, II 5, 29, 70, 81—93, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 102, 103, 104, 106, 108, 114, 118, 120, 122, 123, 124, 133, 137, 146, 148, 230, 245, 253, 273, 277, 279, 280, 281, 308 Şăineanu, M. v. Şăineanu, C. Şcoleriu, T. 18, 35 Şerban, N. II 253, 254 Şiadbei, I. 5, 29, 33, 170 Şincai, Gh. 16, 24, 25, 66, 68, 79, 155, II 65 Şotropa, C. II 308, 309 Şpanier, L. I. II 315 Ştefănescu, M. II 270 Şuţu, A. 80 Şuţu, N. 80 Tagliavini, C. 9, 10, 14, II 272 Tamâs, L. II 275, 276, 277 Teaha, T. II 200, 202, 205, 210, 211, 212 Temler 15 Tempeanu, V. II 309 Teodorescu, G. D. II 27 Teodorescu, I. II 312 Teodorescu-Craiova, D. II 255 Teodorescu-Kirileanu, S. II 257 Teodori, A. 31 Teodorovici, I. 31 Teofrast 59 Thibaut, M. A. II 306 Tiktin, H. 105, 142, 189, II 5, 48, 49, 70, 121, 288, 290, 293, 294, 296—300, 309 Timus, Gh. II 175 Tiţu, I. II 178 Tîmpeanu, S. 132 Tocilescu, Gr. 36, 179 Todoran, D. II 200, 202, 204, 205, 206, 210, 212^ 213 Togan, N. II 180 Tolan, I. II 255 Tomescu, M. II 200, 203, 204, 206, 209, 210, 211, 212 Toneanu, C. N. II 166 331 TABLA DE MATERII Topl;ceanu, Tr. 19 Torouţiu, I. E. II 309 Trandafir, Gh. II 144 Trebici, VI. II 315 Troster, J. 28 Ţichindeal, D. 155 Ţicu-Ştefănescu, C. II 166 Ţiţeica, G. II 191 Ţiţeica, R. II 195 Udrescu, D. II 200, 203, 204, 205, 206, 207, 208, 210, 211, 212, 213 4. Ureche, Gr. II 27 Urechea, V. A. v. Urechia, V. A. Urechia, V. A. 139, II 81, 305 Ursu, D. II 155, 157, 202 Ursu, G. II 236, 237 Ursu, I. II 315 Ursu, N. A. 98, 154, 164, II 157, 266, 267 Vaida, C. II 309 Vaida, V. II 200 Vaillant, J. A. 41, 43, 44, 62, 100 Valentineanu, I. G. 89 Valentiny A. II 312, 314 Vârady, A. II 243 Varlaam 155, II 27, 28 Vascenco, V. 17, II 270, 315 Vasilescu, I. II 169 Vasiliu-Nâsturel, I. II 178 Văcărescu, A. II 27 Văcărescu, Ienăchiţă 20 Velcu, A. D. II 309 Veress, A. 27 Veszelski, A. 17 Vianu, T. II 259 Viciu, A. II 200, 203, 206, 207, 208, 210, 211, 212, 213, 229, 312 Vîlcu, N. Th. II 178 Vîrcol, V. II 200, 203 Vlad Dracul II 56 Vlahuţă, Al. II 27 Voiculescu, V. II 257 Vornea, L. II 81, 82 Voronţova, T. II 314 Vulcan, S. 31 Wally 52 Weigand, G. II 9, 31, 33, 223, 227 Wendt, H. F. II 281, 282 Wepper, C. II 303 Xenopol, Adela II 125 Xenopol, A. D. II 232 Ygrec v. Glicsman, I. Zahareanu, A. II 303 Zamfirescu, D. II 112 Zanne, I. A. II 256, 257 Zapolanski, I. II 306, 308 Zavergiu-Theodoru, M. şi V. II 190 Zenon 59, II 171 Zilot II 27, 28 A. LEXICOGRAFIA UNILINGVA 7 I. DICŢIONARELE EXPLICATIVE GENERALE ACADEMICE ... 9 1. Activitatea lexicografică a lui B. P. Hasdeu . 9 2. Activitatea lexicografică a lui A. Philippide 34 3. Activitatea lexicografică a lui Sextil Puşcariu . - 42 4. Seria nouă a Dicţionarului academic general . 72 II. DICŢIONARELE EXPLICATIVE GENERALE DE UZ CURENT . 80 1. Activitatea lexicografică a lui Lazăr Şăineanu . 81 2. Colaborarea lui O. Densusianu cu I. A. Candrea la Dicţionarul general al limbii române ... 94 3. Dicţionarul „etimologico-semantic" al limbii române elaborat de Alexandru Resmerită ... 98 4. Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească" ........... 104 5. Activitatea lexicografică a lui August Scriban . 122 III. DICŢIONARELE EXPLICATIVE ALE LIMBII ROMÂNE LITERARE 135 IV. DICŢIONARELE DE NEOLOGISME 148 V. DICŢIONARELE DE TERMINOLOGII SPECIALE .... 161 VI. DICŢIONARELE ŞI GLOSARELE DE CUVINTE REGIONALE . 197 VII. DICŢIONARE ŞI GLOSARE EXPLICATIVE ALE DIALECTELOR ROMANE SUD-DUNARENE........ 215 VIII. DICŢIONARELE ENCICLOPEDICE ....... 230 IX. ALTE DICŢIONARE UNILINGVE........ 246 X. DICŢIONARELE ETIMOLOGICE........ 260 332 333 fi. LEXICOGRAFIA BILINGVĂJŞI POLIGLOTA..... . 285 I. DICŢIONARELE BILINGVE......... 287 1. Privire generală ......... 287 2. Marile personalităţi : Fr. Dame şi H. Tiktin . . 293 3. Lista principalelor dicţionare bilingve tipărite . 300 II. DICŢIONARELE POLIGLOTE ......... 317 încheiere.............., 319 Indicele numerelor de persoane ...... 321 Redactor responsabil: MARIAN BALAT1CA Tehnoredactor : ANA SABAU Dat la cules 26.11.1968. Bun de tipar 12.05.1969. Apărut 1969-Tiraj 2500 + 140 + 30 ex. broşate. Hirtie tipar inait tip B de 63 g/m*. Format '6154X84. Coli editoriale 18,48. Coli tipar 21,00. A. 20.281/1968. Indici de clasificare zecimală : pentru bibliotecile mari 9:4—3, pentru bibliotecile mici 4 întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918", Str. Oligore Alexandrescu nr. 89—97, Bucureşti, Republica Socialistă România. Comanda nr. 2254