MIRCEA SECHE D15LIOTECA INST TL7UUJT1 SCHIŢĂ DE ISTORIE A LEXICOGRAFIEI ROMÂNE voi. I de la origini pînă la 1880 GO EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Bucureşti — 1966 CUVINT ÎNAINTE Lingvistica noastră dispune, în prezent, de numeroase studii de ansamblu privitoare la starea lexicograf iei române. Ceea ce surprinde însă la parcurgerea lor este faptul că nici unul nu şi-a propus să urmărească dezvoltarea acestei lexicografii de la origini şi pînă astăzi, să cuprindă, adică, toate etapele acestei evoluţii. Astfel, cele mai întinse studii asupra dezvoltării lexicografici române — aparţinînd lui Lazăr Şăineanu1 şi I. Şiadbei2 — deşi lucrări de sinteză istorică, încep abia cu dicţionarele din veacul al XlX-lea; B.P. Hasdeu3 şi, apoi, Gr. Creţu* studiază numai glosarele manuscrise slavo-române, N. Iorga numai lexicograf ia de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi de la începutul celui de-al XlX-lea?, D. Macrea doar lexicografia din ultimul secol6, iar I. Coteanu urmăreşte dezvoltarea lexicografici româneşti de la 1944 încoace1; în sfîrşit, prezentînd principalele opere lexicografice române elaborate începînd de la 1825, academicianul Iorgu Iordan urmăreşte mai degrabă gruparea lor pe tipuri de dicţionare decît obţinerea unei imagini istorice de ansamblu* . La cele arătate se adaugă faptul că studiile de ansamblu existente, fără nici o excepţie, trec cu totul peste dicţionarele vechi ori moderne aşa-zicînd „neconsacrate" şi se opresc doar la cîteva opere care, din punctul de vedere (adesea subiectiv) al fiecărui autor în parte, ar 1 Capitolul Privire critică asupra lexicografici române, în Istoria filologiei române, a doua ediţiune, Bucureşti, 1895, p. 181 şi urm. 2 Lexicografia română şi istoria cuvintelor, în Limba română, VI (1957), nr. 6, p. 14 şi urm. 3 Cuvente den bătrini, I, Bucureşti, 1878, p. 259 şi urm. 4înMardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi tîl- cuirea numelor din 1649, Bucureşti, 1900, p. 22 şi urm. 6 Istoria literaturii române in secolul al XVIII-lea, II, Bucureşti, 1901, p. 283 şi urm. 6 Probleme de lingvistică română. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 122 şi urm. 7 Lexicografia şi lexicologia românească după 23 August 1944, în Limba română, VIII (1959), nr. 4, p. 46 şi urm. 8 Limba română contemporană, (Bucureşti), 1956, p. 123 şi urm. 5 I. LEXICOGRAFIA" ROMÂNEASCĂ DE LA ORIGINI PÎNĂ LA 1825 marca o dată în istoria filologiei române. în felul acesta au rămas pînă astăzi necunoscute numeroase dicţionare valoroase sau cel puţin interesante pentru istoria lexicograf iei; de aici rezultă şi impresia, falsă, care încă mai persistă, că lexicografia română veche şi modernă ar fi fost extrem de săracă în realizări. Prezenta Schiţă de istorie a lexicografiei române îşi găseşte, credem, justificarea în situaţia expusă mai sus. Lucrarea a' fost realizată în primul rînd din dorinţa de a da cititorilor o imagine cit mai completă asupra dezvoltării lexicografiei naţionale, de la origini pînă în zilele noastre. A l doilea obiectiv al lucrării de faţă este acela de a rectifica numeroasele erori care circulă încă în legătură cu începuturile şi cu diversele etape de dezvoltare ale lexicografiei române, de a prezenta date mai exacte asupra concepţiei care a stat la baza diverselor tipuri de dicţionare, asupra influenţelor sub care ele s-au aflat sau pe care le-au exercitat, asupra conţinutului şi organizării lor materiale. Efortul autorului în sensurile amintite a urmării, în ultimă instanţă, să transforme Schiţa de faţă într-un instrument curent de informare sau de lucru la îndemîna cititorilor. Lucrarea a fost concepută în două volume: primul volum este consacrat istoriei lexicografiei române vechi şi moderne, de la origini pînă la 1880; al doilea volum urmăreşte dezvoltarea lexicografiei române contemporane, de la Hasdeu pînă astăzi. Deoarece istoria lexicografiei române pînă la 1870 este cea mai puţin cunoscută, s-a încercat, pentru această perioadă, prezentarea exhaustivă a operelor realizate ori proiectate; de aceea, pe alocuri, în primul volum al lucrării de faţă, n-a putut fi evitată tratarea oarecum factologică. Sperăm ca bogăţia materialului să compenseze, măcar în parte, această tratare şi, totodată, să o motiveze. M. SECHE Tradiţia lexicografică românească este foarte veche. De aceea, părerea, în general acceptată şi astăzi, că cele dintîi încercări lexicografice „datează de pe la sfîrşitul sec. XVII sau începutul sec. XVIII"1, necesită o rectificare. Două fragmente de vocabular slavo-românesc din veacul al XVI-lea, păstrate pînă astăzi 2, ne dovedesc că apariţia lexicografiei bilingve este, pe teren românesc, aproape concomitentă cu aceea a primelor texte bisericeşti traduse din limba slavonă. La aceste fragmente pot fi adăugate, în secolul al XVII-lea, cel puţin alte opt glosare slavo-româneşti 3, dintre care măcar două ţin de prima jumătate a secolului: este vorba de fragmentul de Vocabular biblic sîrbesc [= vechi slav^românesc*, a cărui redactare trebuie situată în jurul anului 1630, precum şi de Lexiconul slavo-românesc al lui Mardarie Cozianul, din 1649, prima operă lexicografică completă păstrată pînă astăzi. Lexicografia slavo-română din secolul al XVII-lea este, fără excepţie, de provenienţă muntenească. Ea rezultă din nevoile practice, ca anexă la o bogată literatură religioasă, slavonă sau tradusă, care circula în Muntenia. Glosarele slavo-române erau destinate în primul rînd slujitorilor bisericii, şi mai ales traducătorilor care, conform dogmelor religioase, erau obligaţi să respecte întocmai sensul textului original, considerat sfînt. înmulţirea acestor glosare în veacul 1 Acad. Iorgu Iordan, op. cit., p. 123—124. a E. Kaluzniacki, Ober ein kirchenslavixch-rumănisches Vocabular, în Aichiv fur slavische Philologie, XV (1894), p. 46 şi urm. Pentru datare, cf. G r. C r e ţ u, în Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc..., cit., p. 23. ' Gr. Creţu, în Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc..., cit., p. 22. 4 T. C i p a r i u, Principia de limba şi de scriptura, ediţia a Il-a, Blaj, 1866, p. 114. 7 al XVII-lea se explică în primul rînd prin avîntul pe care îl iau acum la noi traducerile din limba slavă. Izvorul lor comun este Lexiconul slavo-rusesc şi tîlcuirea numelor, tipărit, la 1627, de ieromonahul rus Pamvo Berînda. Faţă de acesta, autorii români reduc sau adaugă întotdeauna cuvinte. Din punctul de vedere al originalităţii faţă de model se remarcă îndeosebi Lexiconul păstrat in Codicele Sturdzan (circa 1660—1670)1, precum şi Lexiconul lui Mihai (1672)2, lucrări relativ bogate, cu peste 8 000 de cuvinte-titlu, care au mai multe mii de termeni deosebiţi de lucrarea lui Berînda. Lexicografia slavo-română (nu numai cea din veacul al XVII-lea) este rudimentară, lipsită de orice aparat ştiinţific, alcătuită din simple liste bilingve în care termenului slavon i se adaugă corespondentul românesc; ordinea alfabetică a cuvintelor, atît de strictă în lexicografia modernă, nu este, de obicei, respectată. In lista de cuvinte-titlu figurează numeroase îmbinări de cuvinte şi chiar scurte propoziţii, precum şi nume proprii. Dar aceste caracteristici se vor prelungi pînă tîrziu, către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în mai toată lexicografia românească. Către sfîrşitul secolului al XVII-lea şi în primii ani ai secolului al XVIII-lea se produce, în istoria lexicografiei româneşti, o cotitură fundamentală. Mai întîi, locul limbii slavone începe să fie luat, în dicţionarele bilingve sau poliglote, de limba latină sau de o limbă romanică. în al doilea rînd, numărul unor asemenea opere creşte în mod surprinzător ; într-un interval care se întinde pe mai puţin de două decenii înregistrăm şase încercări lexicografice: un vocabular latino-român şi altul româno-latin, unul italiano-român, apoi un dicţionar trilingv, latino-româno-maghiar, o încercare de vocabular greco-român, în sfîrşit un glosar de neologisme. Se mai constată că centrul de greutate al lexicografiei româneşti începe să se mute în Transilvania, care, timp de aproape două secole de acum înainte, va aduce un însemnat aport în acest domeniu. 1Gr. Creţu, în Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc..., cit., p. 28 şi urm. * fbidem, p. 40 şi urm.; enumerarea completă a glosarelor slavo-române din secolul al XVII-lea se găseşte la acelaşi, p. 24 şi urm.; de aceea, n-o mai repetăm şi noi în lucrarea de fată. Prima, în ordine cronologică, dintre cele şase lucrări lexicografice amintite pare a fi însă tot un vocabular de origine muntenească: este un mic Lexicon italian-român redactat, pe la 1700, de stolnicul Constantin Cantacuzino 1, probabil la cererea lui Luigi Ferdinando Marsigli, ambasador italian la curtea lui Brîncoveanu. De proporţii mai mult decît modeste, el are totuşi meritul de a deschide seria de vocabulare italian o-r o m â ne redactate în secolul al XVIII-lea. Manuscrisul are trei părţi bine distincte, prima („Nomi per la lingua valacca") fiind cea mai întinsă şi mai valoroasă: circa 200 de cuvinte comune, împărţite pe materii (părţile corpului, păsări, patrupede, fructe etc.); textul, împărţit pe trei coloane, cuprinde, pe prima termenul italian, pe celelalte două termenul românesc corespunzător, cu caractere chirilice şi latine. Cam în acelaşi fel este organizat materialul şi în celelalte două părţi, care cuprind termeni geografici comuni şi, respectiv, nume proprii geografice. în cadrul materiei, gruparea alfabetică a cuvintelor este aproximativă. Trebuie să presupunem că manuscrisul nu este definitivat, deoarece organizarea materialului contrazice, pe unele porţiuni, concepţia generală a lucrării: de exemplu, enumerarea numeralelor începe cu termenul românesc, nu cu cel italian, iar numele proprii geografice sînt dispuse pe alocuri pe două coloane în loc de trei. Cît despre faptul că termenii sînt grupaţi în primul rînd pe materii şi numai în al doilea în ordine alfabetică, el corespunde unei concepţii care revine des în lexicografia mai veche, românească şi străină, pînă în secolul al XlX-lea: dicţionarele de acest tip suplineau astfel, într-o oarecare măsură, m a -nualele de conversaţie. în sfîrşit, mai subliniem faptul că a doua parte a micului vocabular redactat de stolnicul Constantin Cantacuzino constituie prima încercare de dicţionar de tip special, de termeni ştiinţifici (în cazul de faţă, geografici). Din aceeaşi perioadă (circa 1687—1701) datează c e 1 dintîi dicţionar trilingv care interesează lexicografia românească: este Dicţionarul latin-român-maghiar găsit în biblioteca contelui italian Luigi Ferdinando Mar- 1 Cf. C a r 1 o Tagliavini, Un ţrammentodi terminologia italo-rumena ed un dizionarietto geografica dello stolnic Cost. Cantacuzino, Cernăuţi, 1928. stgli 1. După cum am arătat, Marsigli îndeplinise rolul de ambasador la curtea lui C. Brîncoveanu, dar el se oprise încă mai multă vreme în Transilvania, pe care o cunoştea bine. Autorul vocabularului pe care Marsigli 1-a achiziţionat este ardelean, după toate probabilităţile un ardelean de origine germană; nu pare imposibil ca lucrarea să fi fost redactată chiar la cererea diplomatului italian. De altfel, în secolul al XVIII-lea alţi doi italieni, Amelio Silvestro şi Francantino Minotto, se interesează de limba noastră şi redactează, ei înşişi, vocabulare bilingve în care a doua limbă este cea romînă. Dicţionarul trilingv achiziţionat de Marsigli, cunoscut astăzi sub numele de Lexiconul marsilian, marchează începutul influenţei maghiare asupra lexicografiei româneşti; lucrarea îşi însuşeşte în bună parte lista de cuvinte a cunoscutului Dicţionar latin-maghiar compus de Albert Mol-nâr, probabil după o ediţie de pe la 1700 2. In transcrierea cu caractere latine a corespondentelor româneşti se vede clar originea străină a autorului, dar mai ales influenţa modului de scriere maghiar (cf. exemple ca szluga, karnacz = cîrnaţi, kovăcs = covaci „fierar"). Lexiconul cuprinde aproape 2 500 de termeni, dar are mai multe zeci de omisiuni la corespondentele din limbile română şi maghiară, locuri albe pe care autorul nu va fi ştiut, cu cunoştinţele sale de limbă, să le completeze. Dacă autorul lexiconului pomenit a prelucrat izvorul maghiar şi a redus mult numărul de termeni din acest izvor, în schimb Teodor Corbea, autorul Dicţionarului lalinesc-romănesc din jurul anului 17003, transpune cuvînt cu cuvînt lista ediţiei a patra a Lexiconului lui Molnâr, adăugînd de la el doar corespondentul românesc4. Lucrarea lui Corbea numără, de aceea, cifra enormă de circa 34 000 de cuvinte-titlu. Partea românească cuprinde numeroase cuvinte şi forme vechi ardeleneşti, lucru explicabil prin originea ardeleană a scriitorului. Mai surprinzător este marele număr de neologisme prezente în lucrare, constînd în primul rînd în 1 // „Lexicon Marsilianum", dizionario latino-rumeno-ungherese del sec. XVII, publicat de C. Tagliavini, Bucureşti, 1930. 2 Cf N. Drag a nu, în Dacoroihania, VII (1934), p. 265. 3 Gr. C r e ţ u, Cel mai vechi dicţionar latino-românesc de Todor Corbea (manuscript de pe la 1700), Bucureşti, 1905. Cf. M i h a i C. B ă c e s c u, Păsările in nome clatura şi viaţa poporului român, [liucu-reştij, Editura Academiei R.P.R., 1961, [la B.bliografie], unde lucrarea este datată la 1703. * Cf. N. D r ă g a n u, în Dacoromania, VII (1934), p. 264. 10 'V: jfcl ii' împrumuturi din limba latină (declamaţiia, orator, oraţiia, patria, mod, regula etc). Se constată, de altfel, că prin intermediul dicţionarelor bilingve şi poliglote au pătruns neîncetat termeni noi în limba noastră; neavînd la îndemînă un corespondent românesc vechi pentru termenul străin, lexicografii au fost obligaţi adeseori (mai ales cînd limba de bază se înrudea cu limba noastră) să introducă drept corespondent chiar termenul de bază străin, adaptîndu-1 la sistemul fonetic al limbii române. Corbea merge pe această linie, şi aşa se explică neologismele din lucrarea sa. El este, după toate probabilităţile, primul dintre lexicografii creatori de cuvinte, nu însă în spirit latinist ; dicţionarul abundă, de exemplu, în adverbe formate în chip artificial cu terminaţia -ţeaşte (suneţeaşte = sonor). Lucrarea înregistrează şi toate numele proprii din Lexiconul lui Molnârl. înainte de începutul epocii fanariote semnalăm în Principatele Româneşti prima încercare lexicografică g r e c o-r o m â n e a s c ă. Bizantinologul român D. Russo a descoperit, în biblioteca „metohului sfîntului mormînt din Constantinopol", un mic Vocabular grec-român de pe la sfîrşitul veacului al XVII-lea2. Nu cunoaştem însă alte amănunte asupra lucrării. Tot în jurul anului 1700 a fost redactat şi Dictionarium valachico-latinum, prima dintre lucrările lexicografice bilingve cu limba de bază românească. Dicţionarul, cunoscut sub numele de Anonymus Caransebesiensis 3, nu a fost terminat; numeroase cuvinte româneşti, mai ales derivatele, sînt lipsite de corespondentele latine. Gruparea alfabetică a termenilor româneşti este numai aproximativă. Vocabularul cuprinde peste 1 în afară de exemplarul manuscris (complet) descoperit la biblioteca din Blaj, s-a aflat de curînd şi al doilea exemplar, serios mutilat; se numeşte Dictiones Latinae cum Valachica interpreiatione şi provine din biblioteca Brukenthal din Sibiu (Vezi G. B I e d y. Un dicţionar latin-român din secolul al XVII 1-lea printre manuscrisele bibliotecii Brukenthal, în Studii şi cercetări lingvistice, XI, (1960), nr. 3, p. 377— 379). 2 Vezi prefaţa la Dicţionarul grec-român redactat, în 1935, de H. S a r a f i d i, p. IV. 8 S-a publicat integral în revista Tinerimea română, noua serie, I (1898), p. 326 şi urm., de către Gr. Creju; B. P. Hasdeu, care descoperise şi studiase lexiconul, a publicat o parte din el în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, VI (1891), p. 1 şi urm., atribuin-du-1 unui Anonymus Lugoshiensis. 11 5 000 de cuvinte, printre care numeroşi termeni ardeleneşti, precum şi unele cuvinte maghiare care, după toate probabilităţile, n-au circulat niciodată în limba română. Cuvîntul-titlu românesc este scris cu ortografie latină, într-o transcriere superioară aceleia din Lexiconul marsilian. Ne miră faptul că filologii n-au acceptat încă pe Mihail Halici ca autor al vocabularului, cu toate argumentele, bogate şi convingătoare, pe care Nicolaie Drăganu le-a adus în sprijinul acestei paternităţi 1. Fără a mai reveni asupra acestor argumente, ni se pare că lucrarea Anonymus Caransebesiensis ar trebui să fie popularizată cu datele ei exacte; avem a face, prin urmare, cu Dicţionarium valachico-latinum redactat de bănăţeanul Mihail Halici, cunoscut în cultura noastră ca unul dintre primii poeţi culţi2. De la 1704 datează prima încercare de glosar de neologisme: este cunoscuta Scară a numerelor şi cuvintelor streine tălcuitoare, anexă pe care Dimilrie Cantemir o adaugă la Istoria ieroglifică, în primul rînd pentru a lămuri cititorilor cărţii o serie de termeni pe care îi foloseşte, încă necunoscuţi sau puţin cunoscuţi în limba română. Scara, care cuprinde 286 de termeni, deschide lunga serie de glosare-anexă de neologisme, numeroase mai ales în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Aceste glosare, care însoţesc în primul rînd traducerile, au avut un rol deosebit de important în popularizarea împrumuturilor noi. Cu toate proporţiile sale modeste, Scara lui Dimitrie Cantemir marchează o dată importantă în istoria lexicografiei române. Nu avem a face numai cu primul vocabular de termeni noi, ci, în mod implicit, decurgînd din natura lucrării, cu cea dintîi lucrare lexicografică în care se folosesc definiţii explicative, prin perifrază 3. Cuvîntul neologic anonym este definit. 1 Cf. N. Drăganu, Mihail Halici (Contribuţie la istoria culturală românească din sec. al XVII-lea), în Dacoromania, IV1(1927), p. 77 şi urm. 2 Vezi şi documentele publicate de curînd: Musnai Lâszlo, Uj adatok Halici Mihăly eletehez es haqyatekăhoz şi MusnaiLâszlo es Dani Mihâly, Halici Mihăly higy steki lelti vi. în Nyelv-es Irodalomtudomdnyi kdzlemenyek, IV (1960), nr. 1, p. 57 şi urm., care întăresc în mod hotărîtor paternitatea lui Halici. 3 Exceptăm cazurile izolate din lexicografia bilingvă în care autorul, neavînd pentru termenul-titlu străin un termen românesc corespunzător, a apelat la scurte perifraze pentru explicarea cuvîntului străin. 12 de exemplu, prin perifrază: „Cela ce izvodind ceva, numele nu i se ştie, fără nume". Glosarul lui Cantemir reprezintă de fapt şi cea dintîi încercare de dicţionar unilingv românesc: căci termenii „streini" pe care învăţatul moldovean îi explică la începutul lucrării sale apar frecvent în cuprinsul operei lui româneşti şi, prin urmare, cu sau fără voia lui, ei fac parte integrantă din vocabularul său; dovada o face însăşi adaptarea acestor termeni. Totodată, Scara lui Cantemir este şi primul dicţionar care cuprinde indicaţii etimologic e, e drept, sumare şi în general lipsite de temei ştiinţific: alături de fiecare termen explicat se indică limba din care el a fost împrumutat, notată printr-o abreviere (lat. = limba latină; el. = limba elină; evr. = limba ebraică etc). Marea majoritate a neologismelor din Scară sînt de origine latină şi greacă. Interesantă este adaptarea acestor împrumuturi, în cea mai mare parte introduse în limba română de marele învăţat moldovean: forma lor este surprinzătoare, în sens pozitiv, adică identică sau foarte apropiată de aceea în care ele s-au consacrat, pînă la urmă, în limba română literară (cf. exemple ca avocat, anatomic, an-thrax, anonym, anlepathia, antidot, apothecariu, aporia, argument etc). De la 1704 şi pînă în jurul anului 1780 se constată un regres evident în dezvoltarea lexicografiei române, mai ales din punct de vedere cantitativ. Pe linia tradiţională înregistrăm, în această perioadă, abia două glosare slavo-ro-mâne, două latino-române şi, în sfîrşit, două mici dicţionare italiano-române (acestea redactate de străini). Deşi în plină epocă fanariotă, lexicografia greco-românească nu face nici ea progrese. Mai important ni se pare faptul că înregistrăm, după jumătatea secolului, unele proiecte de dicţionare explicative unilingve româneşti, nepuse în practică, care se datoresc unor reprezentanţi ai Şcolii ardelene, şcoală care va da, la începutul secolului următor, primele dicţionare ştiinţifice ale limbii române. Primul dintre cele două glosare slavo-române, datînd de pe la 1740, aparţine unui muntean, pe nume Misail Lucrarea 1 Gr. Creţu, în Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc..., cit., p. 52. 13 continuă cu fidelitate tradiţia lexicografică slavo-română, fiind o prelucrare după opera aceluiaşi Pamvo Berînda, însă cu numeroase adăugiri care ridică numărul cuvintelor-titlu la circa 8 000. Mai interesant este Păcurariul sau lexiconul păcurariului slavo-românesc, şi el muntenesc, terminat, la 1778, de un călugăr, Macarie1. Spre deosebire de toate glosarele slavo-române anterioare, în acesta cuvintele-titlu din limba slavă veche bisericească sînt amestecate şi cu unele elemente slave mai noi, de obicei ruseşti. O altă caracteristică interesantă a lucrării este extrem de bogata sinonimie românească ce explică termenii străini (KH:jib, de exemplu, este explicat prin „acru, cu acrime, cu acreaţă, cu acriciune, oţătos"; imejuca, prin „albinuta or albiniţa, albinica, albinioara"). Curentului religios iezuit din Transilvania i se datorează, probabil, aşa-numitul Lexicon compendiarium latino-vala-chicum, redactat pe la 1762—1776, prin părţile Oradiei2. Autorul, preot sau călugăr, a fost desigur român3, fapt dovedit de partea românească a lucrării, redactată într-o limbă extrem de îngrijită, dar cu unele particularităţi dialectale ardeleneşti. Lucrarea numără cam 14 000 de termeni, jumătate din cît cuprinde dicţionarul similar al lui Corbea; această sărăcie relativă se explică, în parte, şi prin aceea că autorul a făcut o selecţie destul de riguroasă printre numele proprii, retinîndu-le numai pe cele referitoare la români. Izvorul principal al lucrării, identificat de Carlo Tagliavini, este una dintre ediţiile Dicţionarului latin-maghiar apar-ţinînd lui Pâriz-Pâpai. In sfîrşit, semnalăm că o mînă ulterioară a intervenit ici-colo în manuscris, făcînd unele adaosuri şi corectări. O valoare strict documentară are puţin cunoscutul Voca-bularium valachicum, descoperit în Biblioteca regală din Copenhaga (vezi Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, VI (1891), p. 8). Este vorba de o mică listă bilingvă, latino-română, cuprinzînd cam 170 de termeni, care datează B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrini, ci'., I, p. 260 şi Gr. C r e t u, în Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc.... cit., p. 55. 2 C. Tagliavini, Despre „Lexicon compendiarium latino-vala-cnicum", Bucureşti, 1932. 3 Poate episcopul Grigore Maior (Vezi Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii literare, seria a IlI-a, tomul VI, memoriul 4, 1932 p. 189—194). 14 din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ea aparţine unui diletant danez, Temler, şi conţine numeroase erori de limbă românească. Trecînd la lexicografia bilingvă italiano-română din secolul al XVIII-lea, amintim în primul rînd de Breve vocabu-lario italiano-muldavo, redactat In 1719, al doilea vocabular italiano-român după glosarul lui Constantin Cantacuzino, însă de mai mari proporţii. Autorul este călugărul franciscan Silvestro Amelio1, fost prefect al misiunilor catolice din Moldova, Muntenia şi Transilvania. Vocabularul cuprinde circa 1 000 de termeni: corespondentele româneşti arată numeroasele stîngăcii ale glosatorului străin. Faptul că dato-rim unui călugăr catolic străin o asemenea lucrare nu trebuie să surprindă. Se ştie că prima grijă a misionarilor trimişi să răspîndească, peste hotare, confesiunea pe care o reprezentau, era aceea de a învăţa limba tării respective şi a înlesni învăţarea ei de către alţi confraţi2. De altfel, cel de-al doilea misionar catolic italian, care a compus, în secolul al XVIII-lea, o lucrare similară cu aceea a lui Amelio Silvestro, are preocupări filologice şi mai complexe: pe la 1771, Francantino (sau Francantonio) Minotto termină un plan de gramatică, un dialog şi un mic vocabular italiano-române3. într-o scrisoare trimisă, la 19 octombrie 1777, Iui Ştefan Borgia, secretarul asociaţiei De propaganda fide, Minotto afirmă : „Vado componendo un dicionario in lingua moldava, ecompito Io spediro" (Compun un dicţionar în limba moldavă, şi, o dată terminat, îl voi trimite)4. Lucrarea este aproape întru totul identică, din punctul de vedere al proporţiilor şi realizării, cu aceea a lui Silvestro. Din epoca ascensiunii fanariote în Principatele Româneşti datează două încercări lexicografice greco-române. într-un manuscris miscelaneu aparţinînd lui Calinic al IIMea, fost mitropolit al Proilavei şi patriarh al Constantinopolului, s-a găsit un mic Vocabular grecomân de pe la jumătatea secolului al XVIII-leas. Lucrarea, care conţine abia 18 pa- 'Ovid Densusianu, în Grai şi suflet, I, fasc. 2 (1924), p. 286 şi urm. 2 1. B i a n u, în Columna tui Traian, IV (1883). p. 144. 3 Ş t. Pasca, Manuscrisul itatian-român din Goliingen, în Studii italiene, II (1935), p. 119 şi urm. * I. B i a n u, în loc. cit., p. 145. s Vezi D. R u s s o, în prefaţa Cronicii lui Miirofan Grigoroş. Bucureşti, 1935, p. 9—10; idem, Studii istorice greco-române, II, Bucureşti, 1939, p. 421. 15 gini, este redactată într-un mod cu totul sumar, în genul vechilor glosare slavo-române. Corespondentele româneşti ale termenilor greceşti sînt date tot cu caractere greceşti („dp5s5ia, JtiTtiTodpe"; „(bu,6v, KpouS"; „SxpsXoq, metoda listelor primitive de corespondente. Se indică de i obicei un singur corespondent românesc („ăQâvaxoq. Nemu-, \ ritoriu"; „dOavaaia. Nemurire"), mai rar lanţuri sinonimice I („dppac Stareţ. Igumen. Arhimandrit"). Primitiv se prezintă şi Dicţionarul român-turc şi turc-român al lui Ienăchiţă Văcărescu, datînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea3. Moartea autorului a împiedicat terminarea lucrării; partea româno-turcească este aproape gata, pe cînd aceea turco-românească a fost abia începută. Dicţionarul este conceput tot pe baza listelor simple de corespondente. Din punct de vedere strict tehnic, ni se pare interesantă metoda autorului de a aplica în lucrare, în ordine alfabetică progresivă, numeroase „etichete" lexicale formate din scurte „teme", sub care, apoi, el a notat termenii începători cu „temele" respective: astfel, sub „eticheta" avu apare termenul avuţie; sub „eticheta" sec-, seceră, seceriş, secerător etc. Termenii din limba turcă sînt daţi cu caractere chirilice, ca şi cei româneşti. 1 Vezi N. I o r g a, în Revista istorică, VII (1921), p. 106 şi urm.; cît despre ipoteza acestuia că dicţionarul ar data „de pe la 1700", ea este cu totul neîntemeiată. Faptele de limbă ne obligă să deplasăm cu circa un secol această datare. 2 Se află la Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, sub cota 1577. * Se păstrează la Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, sub cota 1393; partea româno-turcă ocupă filele 9—183, iar cea turco-română filele 183—285. în sfîrşit, de la 1797 datează micul Dicţionar francez-român atribuit lui C. şi Ilie Kogălniceanu x. Mai propriu ar fi să considerăm această lucrare o adunare informă de material în vederea alcătuirii unui dicţionar. Termenii sînt grupaţi întîmplător, nerespectîndu-se în nici un fel criteriul alfabetic şi nici acela pe materii. Cuvintele-titlu franţuzeşti sînt redate cînd cu caractere latine („cerveau, krier"), cînd mai ales cu alfabet chirilic şi în transpunere fonetică, nu literală („k83u«, vară"). Din exemplele date se vede că structura articolelor este concepută în mod tradiţional. * ^eea ce caracterizează primul sfert al secolului al XlX-lea pentru lexicografia românească este mai întîi mutarea totală, din Ţara Românească şi Moldova în Transilvania, a pre- / ocupărilor în acest domeniu. într-adevăr, nici o singură/ lucrare nu poate fi semnalată acum în Ţara Românească şi Moldova, în timp ce Transilvania produce cel puţin zece dicţionare sau proiecte de dicţionare2. Ele stau încă sub influenţa (mai mult formală) a lexicografiei_jnaghiare; dar, din punctul de vedere al concepţiei, al scopurilor, tendin- / ţele latiniste se manifestă acum din plin. Cele mai impor- / tante dicţionare care apar sau se proiectează în această / perioadă năzuiesc, prin aspectul lor general (alegerea cuvintelor şi a formelor, indicaţiile etimologice etc), să demonstreze latinitatea lexicului limbii române, de obicei prin sacrificarea realităţii obiective. Figura cea mai proeminentă de la începutul secolului este, fără îndoială, Samuil Micu-Klein. încă de la 10 martie 1801 învăţatul ardelean terminase redactarea unei lucrări lexicografice bilingve, Dictionarium valachico-latinum3. După o pauză de doi ani, la 1803, autorul se gîndeşte să transforme acest dicţionar bilingv într-unui în patru limbi, prin adău- 1 Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, cota 1232. 2 Avem, în schimb, din această perioadă, dinafară teritoriului daco-românesc, lucrarea aromânului N. I a n o v i c i, autor al celui dintîi dicţionar în careapare, ca limbă componentă, dialectul aromân. Este vorba de Lexiconul etin-grec modern-aromân-german-maghiar, terminat în 1821 (se păstrează la Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, sub cota 1822). 3 în această versiune bilingvă lucrarea a fost tipărită, în 1944, de Gâldi L. 20 21 garea corespondentelor germane şi maghiare1. în acest scop el apelează la două somităţi ale epocii: profesorul universitar I. Molnar-Halitzki, pentru limba germană, şi Virâg Bene-dek, pentru cea maghiară. Aceştia îi dau concursul necesar, astfel că în 1805 lucrarea, în noua versiune, este terminată. Ea constituie prima formă a viitorului Lexicon de la Buda, din 1825. în sfîrşit, la cererea directorului şcolilor din Timişoara, Micu adaugă lucrării şi corespondentul în litere latine al cuvintelor româneşti (scrise cu caractere chirilice). înainte de a-i accepta dicţionarul, tipografia Universităţii din Buda cere autorului asigurarea unui suficient număr de prenume-ranţi; cu toate eforturile depuse în această direcţie de canonicul I. Corneli, listele de prenumeranţi sînt departe de a dovedi interesul pentru lucrare şi nu oferă mijloacele materiale necesare în vederea tiparului. în anul 1806 tipografia budană preia totuşi opera şi, la începutul aceluiaşi an, ea anunţă printr-o „înştiinţare" de popularizare tipărirea a două lucrări lexicografice compuse de Micu: Diciionarium latino-valachico-germanico-hungaricum şi Diciionarium vala-chico-latino-germanico-hungaricum 2. Avem a face, în fond, cu una şi aceeaşi operă, în care numai ordinea primelor două limbi apare inversată. „înştiinţarea", care condiţionează şi ea apariţia lucrării de rezultatul subscripţiei, este însoţită de scurte reproduceri din ambele dicţionare. De la prima vedere se poate constata că această bază a suferit transformări radicale pînă să devină Lexiconul de la Buda; asupra acestor transformări vom insista însă mai jos. Deocamdată constatăm că dicţionarul lui Klein este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv în care se dau, alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare, şi definiţii explicative (cuvîntul regional abros, de exemplu, se defineşte prin „faţă de masă, pînzătură"; după definiţia românească urmează corespondentele în cele trei limbi străine). Procedeul devine frecvent în secolul al XlX-lea, cînd înregistrăm asemenea dicţionare, astăzi ciudate, în acelaşi timp poliglote (sau bilingve) şi explicative. în opera lui Micu partea explicativă ocupă însă un loc mai mult incidental. 1 Afirmaţia lui Al. Borza, Numiri româneşti de plante..., cit., p. 214, că opera a fost lucrată în colaborare cu I. Molnar şi concepută încă din 1801 în patru limbi, este neîntemeiată. 2 Bibliografia românească veche, IV, Bucureşti, 1944, p. 276. „înştiinţarea" se retipăreşte, cu modificări, şi în 1814^ de către admiratorii învăţatului ardelean, la opt ani după moartea aceşiuia-L de data aceasta se anunţă că lexiconul „aşezat" (ie^SamuiTMicu este „ceva îndreptat şi către sfîrşit dus" da^Vasile Coloşi] începe astfel lunga prefacere a lucrării care awa să devkiăV peste 11 ani, Dicţionarul budan. Totuşi mai persistă, pînă tîrziu în secolul al XlX-lea, părerea că Micu este singurul autor al lucrării de la 1825 l. Deşi mult inferioară Lexiconului de la Buda, versiunea lui Micu rămîne „cel dintîi produs lexicografic românesc ştiinţific, alcătuit din izvoare bune" 2. Aproape necunoscută este astăzi activitatea filologică a ardeleanului Ştefan Crişan (Kdrosi), fost profesor, la începutul secolului al XlX-lea, la colegiile reformate din Cluj '; şi Mureş-Oşorhei (Tg. Mureş). într-o notă inclusă în Orlho-graphialatino valachica tipărită la Cluj, în 1805, Crişan ; aminteşte despre redactarea, care îi aparţine, a unui Lexicon român-iatin-maghiar: „Hac proxime pertractata Orthographia elaboratum Lexicon valachico latino hungaricum, para-tamque Grammaticum habeo, haec quoque sum luci publicae editurus, si sensero lectores his meis primitiis favorem non i denegaturos". Pe la 1802 lucrarea era gata de tipar şi, la solicitarea autorului, episcopul Ioan Bobb se arăta dispus să finanţeze o parte din publicarea ei. Se pare chiar că operaţia de tipărire a început, la Cluj, în anul 1803; ea a continuat I pînă în clipa în care autorul a aflat de lucrarea similară I a lui Samuil Micu-Klein. Presupunem că atunci el şi-a retras I lucrarea, sacrificînd-o în favoarea aceleia a lui Micu 3. La 1820, | cînd autorul nu mai era în viaţă, Gh. Asachi cumpără manu-I scrisul dicţionarului de la văduva lui Crişan şi îl duce cu el f la Iaşi, unde se află şi astăzi. Lucrarea, destul de dezvoltată, | numără peste lOOOOde cuvinte-titlu. Autorul a folosit orto-| grafia latină, în sistemul ortografic al lui Micu-Klein. Ten-'■ dintele puriste se manifestă din plin în opera lui Şt. Crişan. Avem, de altfel, în acest sens, la îndemînă, scrisoarea sa din 22 decembrie 1802 către episcopul Bobb, în care se arată 1 Vezi N. Bălă,şescu, Dicfionariu latinu-romanu (prospect), Bucureşti, 1851, p. 15. 2 N. D r ă g a n u, în Dacoromania, VII (1934), p. 265. 3 G. B I e d y. Viata şi activitatea filologică a lui Ştefan Crişan Kdrosi, în Studia Universiialis Babeş Bolyai, seria 4, fasc. 2, 1£60. p. 74 susţine că „proba" tipărită din dicţionar ar constitui doar un material informativ pentru episcopul Bobb. că forma cuvintelor româneşti din lucrare a fost astfel modelată, încît să se vadă uşor înrudirea lor cu formele corespunzătoare latineşti. Pe aceeaşi linie, autorul se angajează să omită termenii „nefireşti" (adică nelatini) ai limbii române şi să-i înlocuiască cu alţii „mai potriviţi" (de origine latină); în felul acesta, el măreşte în mod artificial numărul cuvintelor din dicţionar cu termeni luaţi direct din limba latină. Dicţionarul lui Şt. Crişan are în plus faţă de acela al lui Micu unele „observationes etymologicae", primele din istoria lexicografiei româneşti care indicaşi etimonuf cuvintelor1. Este adevărat însă că indicaţiile etimologice sînt lipsite, de obicei, de temei ştiinţific, avînd mai mult o valoare documentară (cf. exemple ca „botă — gal. [= gală, franceză] baton"; „iad — grae. [= greacă] adys")a. Tot din primul deceniu al veacului trecut datează şi Vocabularium pertinens ad tria regna naturae, redactat, pe la 1808—1810, de Gh. Şincai. Dacă glosarul de la 1783 al lui Benko Jozsef cuprindea doar nume de plante, lucrarea lui Şincai urmăreşte să reunească terminologia generală a ştiinţelor naturii. Cei 427 de termeni ai vocabularului indică nume de plante, de animale şi de minerale, în limbile latină-ro-mână-mughiară-germană şi română-latină-maghiară-germană. Autorul a folosit izvoare germane: pentru numele de plante, lucrarea Verzeichnis der inSiebenburgen wildwachsenden Pflan-zen a lui P. Sigerus 3, care, la rîndul lui, prelucrase glosarul lui Benko 4; pentru numele de animale şi de minerale, lucrarea lui Helmuth Istoria naturei sau a firei, pe care o tradusese în limba română însuşi Şincai5. Termenii româneşti folosiţi de autor sînt, în cea mai mare parte, populari, Şincai manifestînd o deosebită şi evidentă grijă în evitarea terminologiei livreşti, neologice. Deşi n-a văzut lumina tipa- 1 în Scara lui Dimitrie Cantemir se indica, după cum am arătat, numai limba da origina, nu şi form3 etimonului. 2 Despre Ştelan Crişan, cf.: T. C i p a r i u. Principia de limba..., cit., p. 321; Aron Densusianu, Un dicţionar vechi, în Revista critică-literară, IV (1896), p. 33—34; N. I o r g a. Istoria literaturii romine in secoliU al XVIII-lea. cit.. II, p. 297—299; C. S u c i u, Un filolog puţin cunoscut: Ştefan K3rosi (Crişan), în România literară, Aiud-Arad, 1933, nr. 2, p. 45 şi urm. 3 S-a publicat în Siebenburgische Quartalschrift, II, (1791), anexă la fasc. 3. 4 Cf. I. Coteanu, Prima listă..., cit., p. 6. * Cf. Dacoromanla, II (1921—1922), p. 876. 24 rului, vocabularul lui Şincai a fost exploatat, după toat£ probabilităţile, în definitivarea Lexiconului de la Buda, care însă 1-a folosit în mod critic, operînd unele rectificări *. Preocupări lexicografice multiple a manifestat, la începutul secolului al XlX-lea, învăţatul şi scriitorul, şi el ardelean, fi)ă~n~Buăăi-Deteatiu. Dintre numeroasele dicţionare bilingve-ofî~p"oîîglote proiectate sau începute2, singurul terminat este Lexiconul romănesc-nemţesc, pe care autorul îl avea gata de tipar în 1818, după 35 de ani de muncă3. Acest lexicon este foarte important din numeroase puncte de vedere. Prefaţa lucrării4 constituie prima expu-^ nere de motive a unui lexicograf r o-/ mân asupra concepţiilor sale, mai ales i asupra limitelor listei de cuvinte. Pentru întîia/ dată în istoria lingvisticii româneştii o lucrare lexicografică se bazează pe1 un material obţinut prin despuiere a 3 textelor. Autorul menţionează, în corpul articolelor, izvoare (nu însă citate) vechi, ca Biblia, Psaltirea, Mineiul, Cronica lui Simion Dascălul; de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea figurează în bibliografia lucrării texte traduse, ca Aethiopica lui Heliodor, Odiseea, Critil şi Andronie, Istoria lui Sofronim şi a Haritei. Ne aflăm, de asemenea, în faţa primului dicţionar în care seînre-j gistrează atît sensurile de bazăcît şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti,U ordinea sensurilor la cuvintele poli-" \ semantice fiind, în general, cea i s t o-^ 1 A 1. Borza, Primul dicţionar de ştiinţe naturale românesc..., în Dacoromania, V (1927—1928), p. 553 şi urm. Manuscrisul lucrării se află la Biblioteca filialei din Cluj a Academiei Republicii Socialiste România, fondul Oradea, sub cota 125. 2 A început următoarele dicţionare bilingve sau poliglote: un Lexicon nemţesc-romanesc, unul latin-român, un altul „frincesc"-românesc, în sfîrşit un Lexicon latin-german-român (fragmente din aceste lucrări se păstrează la Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, sub cotele 2421—2424). 3 într-un raport din 1784, Cancelaria aulică ungaro-transilvană informa Consiliul de Stat din Viena despre cererea unui „valah din Transilvania", Ion Delean, care solicita sprijin pentru publicarea de către stat a dicţionarului său, desigur o versiune primitivă a operei lexicografice realizate de filolog în 1818 (vezi Cercetări de lingvistică, V (1961), nr. 2, p. 267—291, dar mai ales p. 276). 4 S-a publicat ultima oară în Limba română, IX (1960), nr. 2, p. 37 şi urm. . 25 r i c ă, etimologică. Aspectul ştiinţific al lucrării se evidenţiază şi printr-o altă caracteristică: Lexiconul romănesc-nemţesc al lui Budai este cea dintîi lucrare i lexicografică în care se dau sistema-/ tic indicaţii asupra accentului cuvîn-/ tului-titlu, asupra categoriei gramaticale, a genului (la substantive) şi a diatezei (la verbe), a răspîndiriigeogra-' fice a cuvintelor, în sfîrşit, asupra va-, lorii lor stilistice. Lucrarea conţine şi indicaţii etimologice, într-o anexă formată din mai -multe tabele în care termenii româneşti sînt grupaţi pe origini1. Meritul acestor tabele rezultă mai ales din egala (sau, mai bine-zis, obiectiva) importanţă acordată termenilor româneşti de origine latină şi celor de origine nelatină, fapt care îl deosebeşte net pe Budai de lexicografii latinişti. Lista de cuvinte a dicţionarului cuprinde circa 10 000 de termeni — număr egal cu acela al Lexiconului de la Buda — şi vădeşte, din partea autorului, un purism moderat. Se înlătură, de exemplu, din lucrare acele cuvinte regionale de origine nelatină pentru care limba română dispune de sinonime mai vechi cu largă circulaţie, precum şi termenii livreşti nelatini, care „s-au băgat la cărţile bisericeşti fără trebuinţă"; în schimb, Budai-Deleanu a înregistrat acele regionalisme stricte, de mică circulaţie, care erau „adevărate strămoşeşti". Atitudinea sa moderată intervine însă în principiul de a acorda loc în dicţionar tuturor acelor „cuvinte care sînt obicinuite la tot neamul" sau „mai larg obicinuite", „ori de la care limbă să purceagă", prin urmare fără nici un fel de restricţii de ordin etimologic. Tendinţa puristă a filologului ardelean este întrecută de aceea neo-logizantă, care primează în lucrare. Dealtfel, Budai-Deleanu a început şi redactarea unui dicţionar de neologisme, Lexiconul pentru cărturari, din care s-a păstrat litera A. Din păcate, nici una dintre lucrările lexicografice care aparţin lui Budai-Deleanu n-a văzut lumina tiparului 2. 1Lazăr Şăineanu, Istoria filologiei române, cit., p. 182,. le consideră primele indicaţii etimologice din istoria lexicografiei româneşti, ceea ce, evident, este inexact. Am arătat mai sus că asemenea indicaţii apar încă de la Dimitrie Cantemir şi se regăsesc, apoi, în Dicţionarul lui Ştefan Crişan. 2 Despre activitatea lexicografică a lui Budai-Deleanu, cf. Ion G h e ţ i e, /. Budai-Deleanu, teoretician ui limbii literare, în Limbo 26 Cel dintîi dicţionar tipărit din secolul al XlX-lea este Kleines walachisch-deutsch und deutsch-walachisches Worterbuch, din 18211, şi aparţine germanului ardelean Clemens Andreas. Dicţionarul, care continuă tradiţia lucrărilor lexicografice bilingve, s-a bucurat de o mare circulaţie, probabil în cercurile şcolare şi didactice; două ediţii noi, în 1823 şi 1837, confirmă clar succesul micului dicţionar. Acelaşi autor tipărise, de altfel, tot în 1821, un manual de conversaţie în limba română pentru germani, Walachische Sprachlehre jur Deutsche, care era urmat de „ein kleines Worterbuch". Semnalăm acest tip de dicţionar-anexă întrucît el este frecvent în prima jumătate a veacului trecut (apare incidental şi în veacul al XVIII-lea), cînd însoţeşte diverse manuale, tratate şi mai ales traduceri de opere beletristice 2. Fiecare dintre cele două părţi ale lucrării lui Clemens cuprinde circa 5 000 de cuvinte-titlu. Lista apare însă mult încărcată prin includerea a numeroase nume proprii (la A apar, de exemplu, Aaron, Avva, August, Averchie, Avraam, Agnita, Adam, Adolf, Alexandru, America, Anastasie, Anglia etc), precum şi de unităţile frazeologice sau construcţiile gramaticale lăsate cap de articol (de exemplu, va avea grijă, va ploua, va să fie, vreadnic de iubire etc, la litera V). Termenii româneşti sînt reproduşi cu caractere chirilice şi latine (în ortografie latinizantă). Lucrarea are un oarecare aparat ştiinţific: se indică română, VII (1958), nr. 2, p. 23 şi urm.; acelaşi ne-a oferit personal o serie de date referitoare la această problemă. Manuscrisul complet al Lexiconului romănesc-nemţesc se găseşte la Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, sub cotele 3728-3731; tot acolo, în miscelaneul de sub cota 2424, se află Lexiconul pentru cărturari. 1 Bibliografia românească veche, III, fasc. III-VIII, Bucureşti, 1936, p. 374, pune sub semnul îndoielii existenta ediţiei de la 1821; dr. Andrei Veress, Bibliografia română-ungară, II, Bucureşti, 1931, descrie însă această ediţie, al cărei titlu complet diferă de acela al ediţiei din 1823. 2 Pomenim cîteva exemple de la începutul secolului al XlX-lea: Scară a cuvintelor celor streine şi a celor făcute din firea limbii, care cuvinte au cerut neapărat trebuinţa a să metahirisi in alcătuirea pravititor. Iaşi, 1815, deşi apărută ca lucrare independentă este, în realitate, un glosar-anexă de neologisme, în genul Scării lui Cantemir, la Pravila lui Andronache Donici, care apăruse cu un an înainte (încercarea lui Gr. B r î n c u ş, cf. Limba română, IV (1955), nr. 6, p. 25 şi urm., de a demonstra că glosarul este o lucrare independentă nu ni se pare convingătoare). 120 de termeni (juridici dar şi mai generali) sînt glosaţi în această anexă anonimă, uneori cu definiţii ample. Al doilea exemplu ni-1 oferă ardeleanul Maniu Montan Nicolaus care. 27 genul substantivelor, unele plurale ale numelor, unele forme gramaticale verbale etc. Inovaţia lucrării o constituie organizarea materialului pe „cuiburi" lexicale, adică concentrarea sub un articol unic a cuvîntului-bază şi a derivatelor sale (vinde — vîndut — vînzătoriu; cocon — cocoană — coconită; copil — copilaş — copilă — copilărie). Sistemul apare însă mai mult accidental şi este părăsit cu totul spre mijlocul redactării. La 1822 se tipăreşte, la Sibiu, Vocabularium nemţesc şi românesc, în redactarea doctorului loan Molnar1, cunoscut prin manualele şi gramatica sa. Dicţionarul numără peste 8 000 de cuvinte-titlu, depăşind cu mult, ca proporţii, pe acela al lui Clemens, însă e tot atît de modest ca realizare ştiinţifică, avînd aspectul unei simple liste de termeni. Interesant ni se pare indicele de la sfîrşitul lucrării bilingve, care cuprinde toate corespondentele româneşti folosite în corpul dicţionarului, cu trimiterea la pagină. Acest indice ţine, de fapt, locul unui al doilea dicţionar bilingv, inversul celui dintîi. O altă caracteristică a lucrării o constituie extrem de bogata terminologie medicală inclusă în ea. Faptul este uşor explicabil, dacă ne gîndim că autorul era medic; se pare însă că loan Molnar a vrut să facă din acest dicţionar bilingv şi o lucrare de lexicografie specială, de terminologie medicală 2. Corespondentele româneşti ale termenilor germani sînt date cu litere latine (în ortografie puternic influenţată de cea germană) şi chirilice. Ultima lucrare lexicografică apărută înaintea Lexiconului de la Buda este Dicţionarul rumanesc, Ialeinesc şi unguresc, în două tomuri, realizat „dein orenduiala" lui loan Bobb, vlădica Făgăraşului, şi tipărit la Cluj, între anii 1822 şi 1823. Lucrarea este totodată prima operă în Orlhoepia latina, latino-valachica, hungarica, germanica el serbo-vala-chica (Sibiu, 1826), include un modest Vocabularium lalinum, valachi-cum, hungaricum et germanicum, Lexicon budan în miniatură. în sfîrşit, manualul de conversaţie Noao cuvinte ruseşti şi româneşti (Bucureşti, 1829) începe cu un Vocabular rus-romăn care ocupă mai mult de jumătate din cuprinsul cărţii. Dar cel mai vechi glosar-anexă care interesează lexicografia românească datează din 1666; el aparţine studentului Iohann Troster, originar din Sihiu, şi a fost publicat, în română, latină şi germană, la sfîrşitul lucrării sale Das alt und neu teusche Dacia apărută la Nurnberg (Vezi Al. Borza, Numiri româneşti de plante..., cil., p. 230—201). 1 Autorul nu figurează pe pagina de titlu a lucrării. 2 Vezi V. B o I o g a (care s-a ocupat în mod special de această terminologie), în Dacoromania, IVj (1927), p. 383 şi urm. 28 \ lexicografică tipărită de mari propor-ţ i i, din numeroase puncte de vedere asemănătoare Dicţionarului budan. Ea întrece, ca număr de cuvinte (circa 11 000), Lexiconul din 18251. Ca şi acesta, dicţionarul lui Bobb cuprinde numeroase nume proprii; ca şi acesta, lucrarea are, în lista de cuvinte, numeroase latinisme şi termeni regionali de origine maghiară. Ici şi colo, la unele cuvinte puţin uzuale, alături de termenul românesc apar şi scurte definiţii sau corespondente sinonimice (la armentariu: „pas-toriu de vite"; Ia agape: „ospetiu de iubire"; la ager: „iute, grabnic, straduitoriu"). Unităţile frazeologice (mai ales expresii), frecvente în lucrare, figurează ca articole independente, după cuvîntul-titlu semnificativ, nefiind niciodată incluse în corpul tratării acestuia. Dicţionarul este tipărit în întregime cu litere latine. Forma cuvintelor româneşti este, în general, latinizantă, etimologizantă. Cu aproape o jumătate de secol înaintea lui Laurian şi Massim, lucrarea inaugurează purismul extrem în lexicografie, prin exilarea, într-un apendice de la sfîrşitul tomului al doilea, a cuvintelor populare româneşti de origine nelatină. Autorul a folosit în redactare trei izvoare lexicografice maghiare: izvorul principal pare a fi Dicţionarul lui Fr. Pâriz Pâpai, în ediţia de la 1708, iar cele două izvoare secundare, Dicţionarul lui A. Molnar şi acela al lui I. Mârton2. Ca realizare generală, lucrarea orînduită de loan Bobb este în mod evident inferioară Lexiconului de la Buda. A mai rămas să amintim părerea unor cercetători că dicţionarul aici în discuţie ar fi, în esenţă, forma prelucrată a Lexiconului român-latin-maghiar al lui Şt. Crişan 3, despre care am vorbit în paginile anterioare. Am arătat raporturile pe care Crişan le-a întreţinut cu episcopul loan Bobb şi putem să presupunem, pe baza lor, că acesta din urmă va fi avut la îndemînă unul dintre exemplarele manuscrisului lui Crişan. Fără să fi făcut personal o confruntare riguroasă între cele două lucrări, ni se pare totuşi că poate fi stabilită o înrudire certă 1 Afirmaţia lui I. Ş i a d b e i (Limba română, VI (1957), nr. 6, p. 17) că Lexiconul de la Buda este „superior ca bogăţie de cuvinte [s.n.] ... celui apărut cu cîţiva ani înainte la Cluj (1822)" nu se confirmă la confruntarea celor două dicţionare; de exemplu, aboritoriu, aboros, abis, absinthiu, bachanal, bachant, balsam, balsamină, bancariu, barbar, barbarie etc. apar numai la Bobb. 2 Cf. N. Drăganu, în Dacoromania, VII (1934), p. 266. 3 C. S u c i u, Un filolog puţin cunoscutcit. 29 între ele. Această înrudire nu este, însă, suficientă pentru a afirma că avem a face cu o singură, operă lexicografică, deoarece în lexicografia românească din secolul al XlX-lea se întîlnesc şi alte numeroase similitudini, care arată intensa folosire a operelor predecesorilor. Numai un studiu special şi amănunţit 1 ne va putea spune în ce măsură este reprodusă redactarea lui Şt. Crişan în dicţionarul tipărit de Bobb. Cu Lexiconul de la Buda (sau, după titlul exact, Lesicon romanescu-latinescu-ungurescu-nemţescu, Buda, 1825) lexicografia românească păşeşte pe o treaptă nouă. Afirmaţia lui Lazăr Şăineanu că „de la dînsul datează începutul lexicografiei române moderne" 2 este, desigur, întemeiată, cel puţin pentru lexicografia tipărită. Avem a face cu o operă în care aparatul ştiinţific se află la nivelul celor mai bune lucrări străine similare contemporane. Prestigiul lucrării este şi astăzi atît de mare, încît s-a putut face afirmaţia, desigur eronată, că Lexiconul budan ar fi „singura încercare făcută pînă atunci [pînă la 1825] de a se alcătui un dicţionar al limbii noastre"3. Am arătat mai sus prima etapă în redactarea lucrării; în rîndurile de mai jos vom schiţa şi etapele următoare. După moartea lui Samuil Micu-Klein, tipografia Universităţii din Buda încredinţează lui Vasile Coloşi, parohul unit din Săcărîmb, continuarea lucrărilor de definitivare a lexiconului. Acesta predase el însuşi tipografiei, pe la 1805, un Dicţionar româno-latino-maghiaro-german, desigur în vederea tiparului 4. în urma sarcinii primite, Coloşi contopeşte cele două dicţionare, schimbînd, între altele, ordinea ultimelor două limbi din lucrarea lui Micu. Din prefaţa Lexiconului de la Buda aflăm că Vasile Coloşi „Lesiconul lui Klein foarte mult l-au avuţit", iar din „înştiinţarea" tipărită în 1814, despre care am amintit şi mai sus, desprindem că el a „îndreptat" lucrarea „aşezată" de Micu-Klein. Aportul lui Coloşi la definitivarea lucrării este cu mult mai mare decît se crede îndeobşte. Gâldi L. a descoperit, în biblioteca episcopală din Oradea, fragmente din redactarea acestuia, datate 1805 şi 18105. Pe baza fragmen- 1 După cîte ştim, un asemenea studiu a fost început, la Cluj, de către regretatul G. Bledy. 2 Istoria filologiei române, cit., p. 184. 3 Dicţionarul limbii române literare contemporane, voi. I, Bucureşti, 1955, p. IV. 4 G â 1 d i L., în Samuelis Klein, Dictionarium.... cit., p. 257. 8 Ibidem, p. 257 şi 265. iţelor, extrem de preţioase pentru noi, ne convingem cu uşurinţă că versiunea lui Micu a fost modificată radical. De altfel, autorul se modifică pe el însuşi, prin amplificare, în versiunea de la 1810; unele din articolele sale rămîn aproape neschimbate pînă în faza tipărită a Lexiconului budan1. Moartea lui Coloşi a împiedicat desăvîrşirea lucrării. Ea este continuată de canonicul orădean loan Corneli, de la 1815 înainte. Corneli este trimis la Buda, pe cheltuiala lui Samuil Vulcan, revizuieşte şi amplifică dicţionarul de la litera / înainte, adăugînd lucrării mai ales numeroşi termeni tehnico-ştiinţifici (în sens larg). Gâldi a găsit, tot la Oradea, cîteva fragmente din redactarea lui Corneli 2, cu ajutorul cărora ne putem face o imagine destul de exactă asupra contribuţiei canonicului la definitivarea lexiconului. Volumul articolelor este, la Corneli, în general mai mare decît în Lexiconul budan, cu definiţii uneori interminabile (iţe: „Suntu tortu quelu implettecitu pe fusteii cu corldţie, seu şi cu ochiuri fîcutu, la resboi de supra şi dedesuptu aquatiatu, prin quare se bagî firele s. urdela, şi tessitorul perendu cu piciorul ..." etc). Inovaţja cea mai importantă pe care a introdus-o Corneli în lucrare rămîne, bineînţeles, indicaţia etimologică. După cît se pare, ea ocupa, în versiunea acestuia, un spaţiu mult mai mare decît în forma definitivă3. Corneli este rechemat în ţară şi nu mai poate continua opera care, în 1820, este înmînată spre revizie lui Petru Maior. Deşi a colaborat puţin la lucrare (moare în 1821), aportul lui Maior a fost, probabil, considerabil *, mai ales în definitivarea etimologiilor. Revizuirea şi completarea vastei opere au fost terminate de preotul loan Teodorovici şi de fratele său Alexandru Teodori, doctor în medicină şi filozofie. Aflăm, din prefaţa lexiconului, 1 Cf. redactarea cuvîntului mină în cele două versiuni, ibidem, p. 262—263. 2 Ibidem, p. 268. 3 Cuvîntul înţepa—la Corneli: „Ital. Inzeppare, întrudo. coacervo, congero, spisso. Etyrrt. a praep. in et ceppus, cuneus"; la Lexiconul budan: „Lat. in et cipus", cf. ibidem, p. 269. 4 La mai puţin de patru decenii de la apariţia lucrării, jurnalul românesc Concordia, din Pesta (1861. nr. 7, p. 26), vorbea cu admiraţie despre „lesiconul fericitului P. Maior", considerînd deci, pe nedrept, că acesta ar fi singurul (sau cel puţin principalul ) autor al dicţionarului. 30 31 ■că ei au reluat opera de îmbogăţire pe aproape două treimi din lucrare (iarăşi de la litera / înainte ) S-a insistat prea mult asupra caracterului de dicţionar poliglot al Lexiconului de la Buda, trecîndu-se adesea cu vederea faptul că importanta primordială a lucrării stă în aspectul \ ei_ejcrjHcjLtiv^Ljetirnqlogic. într-adevăr, ne aflăm în fata celui dintîi dicţionar explicativ şi etimologic al limbii române care a văzut lumina tiparului. Dacă în prospectele tipărite de Micu, precum şi în Dicţionarul de la Cluj procedeul de a defini unele cuvinte (rare) apărea în mod cu totul incidental, în Lexiconul de la Buda el devine sistem: aproape toate cuvintele polisemantice, precum şi numeroase cuvinte unisemantice incluse în lucrare au, înaintea enunţării corespondentelor din cele trei limbi străine, scurte indicaţii se- ^ mantice (perifraze sau sinonime) în limba română. Prin această ^ caracteristică, dicţionarul în patru limbi îndeplineşte totodată; şi rolul de dicţionar explicativ românesc. Faţă de versiunea lui Micu-Klein, forma definitivă a Lexiconului budan adaugă indicaţiile gramaticale: fiecare cuvînt-titlu este încadrat în categoria morfologică respectivă, se atestă cu regularitate pluralul substantivelor şi al adjectivelor, infinitivul lung şi participiul verbelor. Cuvintele polisemantice sînt grupate pe sensuri, de obicei sub cifre, spre deosebire de versiunea lui Micu-Klein, care concentra nuanţele semantice, oricît de diverse, într-o enumerare unică. Sensurile, la rîndul lor, sînt dispuse, de obicei, în filiaţie istorică, de la cele etimologice la cele recente, ca în Dicţionarul lui Budai-Deleanu. Ceea ce măreşte enorm valoarea dicţionarului este apreciabilul număr de expresii incluse în corpul articolelor2, adesea cu definiţîP. Cuvintele pe care autorii le consideră de origine latină (eventual romanică sau greacă) au în mod sistematic indicaţii asupra etimonului, celelalte numai în mod incidental. 1 Despre istoricul Dicţionarului de la Buda, în afară de lucrările citate, cf. şi Aron Densusianu, Din istoria Lexiconului de Buda, în Revista critică-literară, IV (1896), p. 193 şi urm.; £. Armeanca, Vasile Coloşi, colaborator la Dicţionarul de Buda, în Societatea de mîine, IX (1932), p. 14; D. Simonescu, Proiecte de dicţionare române, S. Micu şi V. Kolosi, în Ethos, II, (1945), p. 3—4. 2 Rareori şi ca articole independente. 8 La cuvîntul-.itlu nas se dau, de exemplu, unităţi frazeologice ca vorbesc pe nas, port pe cineva de nas, arunc cuiva ceva în nas, umblu -cu nasul pe sus, îmi sare ceva în nas, cu nasul de glaje sau de ceară etc. în partea etimologică însă se manifestă mai cu seamă purismul autorilor, tendinţa de a explica cu orice preţ prin limba latină cuvintele româneşti, nu de puţine ori prin sacrificarea conştientă a adevărului ştiinţific1. „Cu toate acestea,Lexiconul budan conţine peste o mie de etimologii latine rămase valabile şi constituie începutul serios al etimologiei româneşti"2, lucrarea a fost de altfel utilizată, în primul rînd pentru indicaţiile etimologice, în operele a doi mari învăţaţi străini, care au popularizat-o peste hotare: este vorba de romanistul Fr. Diez şi de slavistul B. Kopitar. în raport cu versiunea lui Micu, lista de cuvinte a Lexiconului de la Buda este îmbogăţită în mod apreciabil, fapt relevat şi în prefaţa lucrării. S-au adăugat, după cum am văzut, numeroase neologisme aparţinînd domeniului tehnico-ştiinţific; de asemenea, unele maghiarisme ardeleneşti, sla-vonisme şi chiar turcisme; predominant este însă adaqsul_de„_ elemente latineşti transferate direct din dicţionarele latine şi, prin urmare, fără circulaţie reală în limba noastră. Adaosul latinist nu este totuşi atît de mare ca în Dicţionarul „orînduit" de Bobb, autorii dovedind, din acest punct de vedere, mai multă măsură. Alegerea formei cuvintelor-titlu se face de asemenea în spirit latinist mai moderat decît la Bobb, însă mai accentuat în raport cu versiunea Micu-Klein. Influenţa Lexiconului de la Buda a fost enormă. Mai toate dicţionarele ulterioare, pînă tîrziu în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, îl iau ca model şi îl pomenesc cu cel mai mare respect. Datorită — cel puţin în parte — prestigiului lucrării, curentul latinist se face simţit în majoritatea operele lexicografice din Ţara Românească şi Moldova şi stăpîneşte cu autoritate, pînă după anul 1870. 1 împrumuturi clare din limba slavă (şi derivate ale acestor împrumuturi) de felul lui corabia, drojdii, haiduci, prost, slăbi, slăvi, slovă, slujitor etc. au, în lucrare, etimon latinesc. 2 I. Ş i a d b e i, Lexicografia română şi istoria cuvintelor, cit., p. 18. 32 II. LEXICOGRAFIA ROMÂNEASCĂ DE LA 1826 PINĂ LA 1870 în primul sfert al veacului trecut preocupările lexicografice au fost concentrate, după cum am văzut, în Transilvania. Curînd după apariţia Lexiconului budan, dar mai ales către jumătatea secolului, se constată o nouă repartiţie geografică a preocupărilor lexicografice: Muntenia începe sa concureze în mod evident şi chiar să depăşească, în acest domeniu, Transilvania. Se mai observă şi faptul că Transilvania şi Muntenia tind să se specializeze, fiecare, în anumite tipuri de dicţionare, specializare determinată în primul rînd de nevoile şi de influenţele locale specifice. Astfel, în domeniul lexicografiei bilingve — şi acum cea mai bogată în realizări — Transilvaniei îi aparţin mai toate dicţionarele germano-române (şi româno-germane), iar Munteniei mai toate cele francezo-române (şi româno-franceze). Influenţa latinistă, răspîndită din Transilvania în Muntenia şi foarte activă pe la jumătatea secolului al XlX-lea în această din urmă provincie, explică de ce majoritatea dicţionarelor latino-române care apar acum aparţin de asemenea Munteniei. în sfîrşit, dicţionarele de neologisme, surprinzător de numeroase şi de consultate în aceste decenii, apar numai în ţările române şi în primul rînd în Muntenia, unde influenţa occidentală, directă şi indirectă, s-a exercitat mai puternic. Dacă lexicografia românească bilingvă şi poliglotă apare, în această perioadă, deosebit de fecundă, în schimb dezvoltarea lexicografiei explicative unilingve este, din punct de vedere statistic, nesatisfăcătoare. Exceptînd lexicoanele de neologisme (dicţionare explicative unilingve de tip special, care nu cuprind întregul lexic al limbii), înregistrăm, în această jumătate de secol, un singur dicţionar explicativ general tipărit al limbii române, ascuns şi acela în paginile unei lucrări care se intitulează bilingvă: este vorba de Vocabularul român-francez al lui I. Costinescu (din 1870), în care absolut toţi termenii româneşti înregistraţi sînt definiţi mai întîi pe larg în limba noastră. 34 Lexicografia etimologică a limbii române înregistrează unele progrese: mai întîi prin dicţionarele de neologisme, care de obicei sînt şi etimologice; în al doilea rînd prin cîteva dicţionare bilingve care, continuînd tradiţia lexicografică românească, conţin şi indicaţii asupra originii cuvintelor; în sfîrşit, prin cel dintîi dicţionar unilingv, Condica limbii româneşti (circa 1832), aparţinînd lui Iordache Golescu, interesant sub aspectul etimologic prin aceea că e străin de influenţa latinistă. Un fapt de o deosebită importanţă se desprinde din parcurgerea dicţionarelor redactate în această etapă: contrar părerii curente, observăm că influenţa latinistă în alegerea cuvintelor şi a formelor româneşti împrumutate în veacul al XlX-lea este aproape, tot atît de puternică ca şi aceea a limbii franceze; vom încerca să demonstrăm acest lucru îndeosebi atunci cînd vom ajunge la analiza dicţionarelor de neologisme. * Deoarece numărul lucrărilor lexicografice româneşti redactate între anii 1826 şi 1870 este mare, ne propunem să le grupăm după tipul căruia îi aparţin; în cadrul fiecărui tip de dicţionare putem face cu mai multă uşurinţă caracterizările, comparaţiile şi ierarhizările necesare. Vom începe cu lexicografia bilingvă şi poliglotă din această perioadă, întrucît ea continuă linia tradiţională a lexicografiei româneşti. LEXICOGRAFIA BILINGVA \. Dicţionare germano-române şi româno-germane Se cunoaşte succesul pe care 1-a avut în Transilvania micul Dicţionar româno-german şi germano-român redactat de sasul Andreas Clemens. De la 1821 şi pînă la 1837 lucrarea înregistrase trei ediţii, fiind prima operă lexicografică din istoria lingvisticii româneşti care se reeditează1. împreună cu aceea a lui I. Mol-- 1 Retipărirea vocabularului lui Strilbitki la sfîrşitul gramaticii tul Teodor Şcoleriu, în 1789, despre care am amintit, nu constituie o reeditare propriu-zisă, ci numai o reproducere, cu tiparul schimbat. w nar, ea a servit nevoilor didactice, traducătorilor, cititorilor şi vorbitorilor din această provincie pînă la mijlocul secolului al XlX-lea. De la 1850 înainte, în decurs de 18 ani, se redactează nu mai puţin decît zece noi dicţionare germano-române şi româno-germane, fapt care arată deopotrivă interesul românilor (mai ales ardeleni) pentru limba germană şi al nemţilor pentru limba română. Cu excepţia moldoveanului Teodor Stamati, toţi autorii dicţionarelor amintite sînt ardeleni. Faptul nu are de ce să surprindă, întrucît se ştie că influenţa germană în Transilvania, explicabilă şi prin existenţa unei numeroase populaţii germane, a fost evident mai puternică decît în celelalte două mari provincii româneşti; de altfel, în epoca la care ne referim, germana era limba oficială din Transilvania şi, prin urmare, însuşirea ei era obligatorie, cel puţin pentru intelectualii români din această provincie. Primul în ordine cronologică dintre dicţionarele germano-române apărute în această perioadă este cunoscutul Vocabular de limba germană şi română al paharnicului T. Stamati, tipărit la Iaşi, în 1852. Lucrarea, care numără peste 40 000 de cuvinte-titlu, conţine ceamai bogată listă de cuvinte din întreaga serie de dicţionare apărute în această perioadă, apar-ţinînd celor două limbi. Autorul împarte cuvintele nemţeşti în două categorii: formaţii vechi (moştenite sau împrumutate) şi împrumuturi recente; înaintea împrumuturilor recente el adaugă, ca semn distinctiv, o cruciuliţă (t abandon, t assortiment etc). Procedeul se regăseşte, mai tîrziu, aplicat la cuvintele româneşti, şi în Dicţionarul lui Laurian şi Massim. In privinţa corespondentelor româneşti, Stamati mărturiseşte în prefaţă: „am ţintit totdeauna a fi precis, adecă a rosti o idee cu un singur cuvînt sau pre cît se poate prin mai puţine cuvinte, iară nu prin descrieri largi şi de prisos" (p.II). într-adevăr, partea românească este comprimată la maximum, de altfel în spiritul dicţionarelor bilingve moderne; termenii străini sînt explicaţi printr-un singur corespondent românesc sau prin serii sinonimice. Numeroase paranteze explicative indică domeniul de circulaţie al ter-menilor-titlu, complementul ori subiectul verbelor, diverse construcţii gramaticale specifice etc Superior din multe puncte de vedere operei lui Stamati este Dicţionarul germano-român apărut la Braşov între anii 1853 şi 1854, lucrare masivă, în două tomuri, cu o geneză interesantă. Autorul primei versiuni a lucrării este Andrei Iser care, la 1848, tipăreşte primele patru coli, avînd gata în manuscris întregul dicţionar, evaluat la circa 40 000 de cuvinte-titlu (număr egal cu acela din Vocabularul lui Stamati). Autorul îşi retrage însă manuscrisul de la tipografia braşoveanăa lui loan Gott şi-1 vinde editorului Rudolf Orghidan. înainte de a-1 înainta la tipar, Orghidan trimite manuscrisul la Sibiu, în vederea obţinerii părerii unor referenţi asupra calităţii lucrării. Comisia de referenţi (compusă din Florian Aaron, Paul Baciu şi Andrei Mureşanu) consideră, după o lectură minuţioasă, că lucrarea mai are nevoie de „o corectură [= revizie] pătrunzătoare" (cf. prefaţa, p.II). Cu revizia este însărcinat G. Bariţ, dar acesta înapoiază autorului manuscrisul, întrucît constată, în cursul muncii sale, că volumul de modificări indispensabile este prea mare. Intervine atunci o nouă înţelegere între editor, pe de o parte, şi G. Bariţ cu Gabriel Munteanu, pe de alta, în urma căreia aceştia din urmă păstrează din dicţionarul lui Iser numai primele două coli din cele patru tipărite şi redactează în mod integral restul lucrării. în Dicţionarul lor, G. Bariţ şi Gabriel Munteanu au redus la circa 30 000 numărul cuvintelor-titlu din versiunea lui Iser. Partea românească este mult mai amplă decît în lucrarea similară a lui Stamati. Deşi autorii promit în prefaţă că vor folosi cu măsură sinonimia, „care de la o măsură în sus mai mult întunecă limba decît o ajută" (p-V), dicţionarul cuprinde bogate serii de corespondenţe sinonimice româneşti (Filz: „făltru, filţu, prelă"; Kraft: „putere, forţă, tăriăj virtute"); la acestea se adaugă adesea şi explicaţii analitice. In cazul cuvintelor nemţeşti polisemantice, corespondentele româneşti aparţinînd diverselor sensuri se despart între ele prin punct şi virgulă, oricît de deosebite ar fi aceste sensuri (leiden: „suferiu; păţesc, pătimesc, suport; conced, las"). Interesant este faptul că, deşi lucrarea bilingvă are ca limbă de bază germana, autorii discută totuşi pe larg alegerea termenilor româneşti şi nu a celor nemţeşti. Ei afirmă că au folosit cuvinte „nu numai din toate provinciile româneşti, ci şi după unii scriitori mai buni, sau şi plăsmuite după analogia" (p.III). Prin urmare, sînt puse la contribuţie scrierile epocii şi se admit invenţiile lexicale făcute în spiritul limbii. Conduşi de un bun simţ în general remarcabil, autorii, contra-zicînd tendinţele latiniste ale vremii, acceptă cu circumspecţie latinismele şi chiar neologismele romanice (criteriul acceptării lor în limbă fiind „neapărata trebuinţă") şi nu sînt duşmanii termenilor neromanici: „Nu este ruşine nici semn 36 37 de sărăcia — afirmă ei — a păstra o sumă oarecare de cuvinte străine, care de mai multe veacuri s-au prefăcut în carnea şi în sîngele nostru aşea, încît aceleaşi fac parte eisnţială din materialul limbei" (p. IV). în sfîrşit, autorii folosesc, în partea românească, numeroase arhaisme şi regionalisme; pentru acestea din urmă ei recunosc a fi folosit Dicţionarul lui Stamati. Valoarea lucrării se ridică şi prin marele număr de expresii germane atestate, cu traducerea românească. Interesul primordial al autorilor pentru partea românească se vădeşte şi în faptul că unor corespondente româneşti ale termenilor germani li se indică etimonul. Pentru nevoi didactice apare, la Bucureşti, în anul 7555, Dicţionarul portativ germano-român semnat de Joseph Stahl. Autorul se numără printre aceia care aveau preocupări mai statornice pentru limba română, elabor.nd numeroase metode şi manuale pentru învăţarea limbii germane (prelucrate după F. Ahn), care s-au bucurat de un deosebit succes. Dicţionarul său, care cuprinde peste 16 000 de cuvinte-titlu, este conceput extrem de simplu: după înregistrarea cuvîn-tului german şi indicarea categoriei morfologice, urmează imediat corespondentul românesc; explicaţia prin perifrază lipseşte aproape cu desăvîrşire, iar în cazul cuvintelor germane polisemantice autorul dă corespondentele româneşti pentru unul singur dintre sensuri, cel principal. Partea românească nu este în general atinsă nici de influenţa latinistă şi nici de aceea germană. La 1863 apare la Sibiu un mic Dicţionar (Taschenworter-buch) germano-român în redactarea lui S. Petri. Autorul se făcuse cunoscut ca lexicograf cu doi ani înainte, cînd tipărise un Vocabular româno-german despre care vom aminti mai jos. Versiunea germano-română, care numără circa 16 000 de cuvinte-titlu, este cu mult mai bogată decît aceea româno-germană. Lucrarea lui Petri se înrudeşte mult, în partea românească, cu Vocabularul lui Stamati. Autorul evită aproape cu desăvîrşire explicaţia analitică şi apelează fie la un singur termen românesc corespunzător'celui german, fie la serii sinonimice (Dienerin: „slujnică, servitoare, argată"; klăren: „limpezi, curaţi, strecura"). Surprinzător pentru data la care apare lucrarea, partea românească este scrisă cu caractere chirilice. încă în prefaţa Vocabularului româno-german din 1861 autorul arătase că a păstrat caracterele chirilice din cauză că „ortografia română cu litere latine nu e supusă unei sisteme generale observate [ = respectate] de naţia întreagă" (p.II). Cel mai sumar dintre dicţionarele germano-române care apar în această perioadă aparţine lui Teohar Alexi :este vorba de Dicţionarul portativ german-român tipărit la Bucureşti în 1866. Autorul, ardelean de origine, a trăit multă vreme în Muntenia, unde a condus şi prima bancă transilvăneană din Bucureşti. Faptului că a fost tipărită în Muntenia i se dato-reşte probabil marele succes al lucrării: pînă la 1908 înregistrăm şase ediţii, mereu amplificate. în prima lui ediţie însă, Dicţionarul este modest şi numără abia 14 000 de cuvinte-titlu, lucrate sumar. Faţă de celelalte opere similare, Dicţionarul lui Alexi are în plus o interesantă anexă: „Tablă de cîteva numiri de naţiuni, teri, oraşe, fluvii etc." care diferă în cele două limbi. La Biblioteca Academiei, secţia de manuscrise, sub cota 988, se păstrează un mic Dicţionar german-român de provenienţă ardelenească, redactat probabil în jurul anului 1860. Este de proporţii foarte modeste, cuprinzînd sub 2 000 de termeni-titlu. Structura articolelor este aceea din glosarele slavo-române, lipsită de orice indicaţie gramaticală, simplistă. Numai coloana din stînga, cu termenii germani, a fost definitivată de autorul necunoscut; cea din dreapta, formată din corespondentele româneşti, conţine numeroase lipsuri, care urmau să fie completate ulterior. Ultimele pagini ale manuscrisului conţin îmbogăţiri ale listei de cuvinte. După toate aparenţele, lucrarea urma să îndeplinească mai degrabă rolul de anexă la o operă filologică oarecare decît acela de vocabular independent. Dintre dicţionarele româno-germane care apar în această perioadă primul aparţine lui Andrei Iser, lexicograf despre care am vorbit şi mai sus: se numeşte Vocabular românesc-nemţesc şi apare la Braşov, în 1850. Numărul global de cuvinte pe care îl cuprinde lucrarea, cifrat de autor (în prefaţă) la 15 000, corespunde numai cu aproximaţie realităţii, deoarece numeroase locuţiuni şi expresii date ca articole independente încarcă lista de cuvinte (de exemplu, de apoi, de astăzi, de atunci, de bună voie, de bună seamă, de dimineaţă, de din jos, de dulce etc. figurează ca articole-titlu, independente de cuvîntul-bază de). Dicţionarul are un aparat ştiinţific merituos: alături de cuvîntul-titlu se indică atît categoria gramaticală cît şi principalele forme morfologice (pluralul la sub- 38 39 stantive, formele feminine şi pluralul la adjective, infinitivul lung şi participiul la verbe). Sensurile îndepărtate între ele sînt grupate sub cifre şi litere (procedeu rar folosit în dicţionarele epocii). Corespondentele se indică prin unul sau mai mulţi termeni, explicaţia analitică fiind, în lucrare, aproape inexistentă. In măsură mai mare decît în celelalte dicţionare româno-germane autorul face loc, în lista de cuvinte, termenilor regionali ardeleneşti (cf. sdroaie, sdruhăi, sdrumică, sgău, sgăurâ, sguli, sgurav, sgurăvi). Dintre dicţionarele bilingve româno-germane care apar în această epocă cel mai remarcabil este, fără îndoială, Dicţionarul lui G.A Polizu, tipărit la Braşov în 1S571. După propria afirmaţie a autorului opera sa are „peste numărul de 18 mii ziceri" (p. VII), număr, după statistica făcută de noi, în realitate şi mai mare. Astăzi cifra aceasta poate să nu mai surprindă, mai ales că unele dicţionare germano-române din aceeaşi epocă ajung să înregistreze un număr dublu de cuvinte-titlu. Dar dicţionarele germano-române au la dispoziţie şi folosesc, în alegerea listei de cuvinte, nenumărate izvoare lexicografice străine extrem de bogate, pe cînd cele româno-germane (şi, în general, cele bilingve sau poliglote avînd româna ca limbă de bază) nu beneficiază de asemenea izvoare. De altfel, Polizu însuşi mărturiseşte că „singurele uvraje care s-ar fi putut consulta la această lucrare sînt cunoscutul Lexicon în patru limbi de la Buda (din 1825) şi Vocabularul d-lui Iser de la Braşov (din 1850)" (p. VIII).' Dar autorul, spre lauda hii, nu pleacă de la dicţionarele similare anterioare în stabilirea listei de cuvinte: vreme de aproape 20 de ani, de la 1836 înainte, el culege din texte materialul lexical pentru partea românească (cuvinte, forme, idiotisme), pe care ulterior îl organizează „lexicograficeşte". adăugîndu-i şi „traducţia germană". Afirmaţia lui că Vocabularul pe care 1-a redactat „este original şi totodată mult mai bogat decît cele sus pomenite" (p.VIII) nu este de fel gratuită. Lucrarea a fost îmbogăţită cu circa 2 200 de cuvinte, de la litera E înainte, de către G.Bariţ» amintit şi mai sus în calitate de coautor al unui Dicţionar 1 Vezi şi Gazeta Transilvanii, 1856, nr. 38, p. 147—148, care anunţă aparifia dicţionarului acestui „doctor în medicină" care „îşi făcuse studiile sale... pe la universităţile Germaniei". germano-romăn. Bariţ a adăugat operei mai ales regionalisme; fată de numărul global de cuvinte din lucrare, regionalismele sînt totuşi puţine. Abundă, în schimb, împrumuturile recente; comparat din acest punct de vedere cu Dicţionarul de neologisme de la 1848 al lui I.D. Negulici, Vocabularul româno-german al lui G.A. Polizu, este, pe anumite porţiuni, cu mult mai bogat: neologisme ca narcoză, narcotiza, narcotizare, naturaliza, naturalizare, naturalism, neavizat, nega (toate de la începutul literei N) nu apar în Dicţionarul lui Negulici. Pornind de la o concepţie sănătoasă, realistă, Polizu respinge purismul în lexicografie şi, prin urmare, introduce în lucrarea sa, cu egală îndreptăţire, „şi zicerile [= cuvintele] turceşti, ungureşti etc."(p.VIII). Corespondentele germane, indicate de obicei prin serii sinonimice bogate, au aparatul gramatical tot atît de complex ca şi termenii-titlu româneşti. La unele cuvinte polisemantice cu sensuri disparate sau la cuvinte al căror corespondent a fost greu de redat în limba străină, autorul a adăugat scurte precizări semantice în limba română (luşcâ: „plantă, die Hiihnermilch..."; pricepere: „mintea, der Verstand...; înţelegere, die Wahrnehmung"; pumnaş: „cusătură, pistritură la cămaşă, das Handbesetz..."). La 1861 apare, la Sibiu, Vocabularul portativ românesc-nemţesc; autorul, S. Petri, este acelaşi care redactează şi versiunea inversă a lucrării, despre care am amintit mai sus. Fapt surprinzător la prima vedere, Petri se conduce în redactare după Vocabularul purtâreţ rumânesc-ţranţozesc şi franţozesc-rumânesc, din 1839, al lui J.A. Vaillant, şi nu după dicţionarele româno-germane anterioare. Explicaţia trebuie căutată în structura Vocabularului lui Vaillant, care corespundea mai bine intenţiilor lui Petri de a da la lumină o lucrare sumară, accesibilă din toate punctele de vedere unor cercuri largi." Cît despre afirmaţia autorului că a îmbogăţit vechiul Vocabular al lui Vaillant, ea nu se verifică decît incidental la confruntarea celor două lucrări, care au, aproximativ, acelaşi număr de cuvinte: circa 10 000. Partea românească a •Vocabularului românesc-nemţesc este scrisă cu caractere chirilice, ca şi versiunea germano-română a lui Petri. Autorul adoptă o atitudine conservatoare şi în privinţa acceptării neologismelor ; „m-am ferit ca de foc de neologisme — afirmă el în prefaţă. - Priimirea sau nepriimirea neologismelor, precum răsar ca bureţii în formele şi coloarele cele mai eterogene... n-am socotit-o de competenţa mea, această problemă fiind rezervată mult doritei Academii Române". Se admit totuşi 40 41 unii termeni noi „de artă, ştiinţă şi industrie" (p. I—II). Opera lui Petri înregistrează multe expresii româneşti şi însoţeşte cuvintele-titlu cu numeroase precizări morfologice (asupra categoriei gramaticale, a pluralului, a femininului adjectivelor etc). Corespondentele în limba germană se dau cu sobrietate, de obicei fără explicaţii analitice. Ultimul dintre cele patru dicţionare româno-germane care apar între 1826 şi 1870 este Vocabulariul romano-nemtiescu publicat la Sibiu, în 1868, şi avînd ca redactor pe Sab. Pop. Barcianu. Ca număr de cuvinte (aproape 20 000) lucrarea egalează, cu aproximaţie, Vocabularul lui Polizu. Volumul articolelor este însă cu mult mai redus la Barcianu. Autorul a schimbat, de altfel, structura lucrării în timpul redactării. Iniţial el îşi propusese să „gloseze" prin sinonime sau explicaţii sumare neologismele incluse în lista de cuvinte [cf. de exemplu: „abonatu (carele a solvitu înainte la ceva)..."; „abrevialura (prescurtare).„"; „absentez (nu . sunt faţă)"; \ j:assezu (desfiintiezu)..."]. In felul acesta dicţionarul bilingv avea să îndeplinească concomitent rolul unui dicţionar de neologisme. Dar în cursul redactării Barcianu renunţă tot mai mult la astfel de „glosări", care dispar definitiv de pe la litera D înainte. Demn de remarcat este şi marele număr de expresii româneşti care apar în Vocabular, cu traducerea în limba germană. Succesul acestei lucrări, care apare, pînă la 1910, în patru ediţii, nu poate fi comparat decît cu acela al Dicţionarului germano-român redactat de Teohar Alexi. După cît se pare, succesul operei nu este străin de aspectul ei latinist radical; dintre toate dicţionarele bilingve româno-germane şi germano-române apărute în această perioadă, acela care se conformează mai fidel principiilor latiniste aparţine lui Barcianu. Lista de cuvinte, încărcată cu termeni transferaţi direct din dicţionarele latineşti, deci fără circulaţie reală în limba română (cf. abducu, abjudecu, abjuru, ablegatu, ab-negu, abortu, abradu, abrumpu etc), precum şi aspectul ortografic arată că autorul era cucerit de latinism. Ca şi Dicţionarul lui Alexi (şi probabil inspirat din acesta), Vocabularul lui Barcianu este urmat de o anexă (intitulată Vocabulariu geograficu) în care figurează nume de ţări, de oraşe, de fluvii şi (contrazicînd titlul) de persoane. Amintim, în sîîrşit, că limba germană mai este reprezentată în cîteva dicţionare poliglote, despre care vom vorbi în altă parte a lucrării (vezi p. 63 şi urm). 42 Spre deosebire de lexicografia bilingvă tipărită germano-română, bine reprezentată la noi încă din primele decenii ale veacului al XlX-lea, cea francezo-română (şi româno-franceză) începe abia la 1839. Este adevărat că semnalăm» şi înainte de această dată unele lucrări lexicografice manuscrise care vădesc începuturile influenţei franceze în ţara noastră; dar aceste manuscrise (neterminate sau netipărite) nu s-au bucurat de nici un fel de circulaţie. Către mijlocul secolului al XlX-lea însă, influenţa culturii franceze în Principate, îndeosebi în Muntenia, ajunge la apogeu. Studiile tinerilor români în Franţa, ecoul ideilor şi mişcărilor politice din Franţa în ţara noastră, numeroasele traduceri din limba, franceză, precum şi includerea acestei limbi în învăţămîntul din ţările române, toate au o influenţă hotărîtoare asupra dezvoltării limbii române, care acceptă un mare număr de elemente lexicale occidentale, îmbogăţindu-se necontenit într-un scurt interval de timp. La influenţa franceză directă se adaugă şi una indirectă, prin intermediul limbii ruse,a proape tot atît de puternică. Primul dicţionar tipărit_care interesează cele două limbi aparţine lui J .A .Vaillant, profesor francez stabilit la Bucureşti, director de pension aici, inteligent propagator al limbii sale în rîndul multor serii de elevi munteni. Pentru a satisface nevoile didactice imediate publică el desigur, la Bucureşti, acel mic Vocabular purtăreţ rumânesc-franţozesc şi franţozescz__ rumânescă^Tf8^. Fiecare diiilie Cele doua părţi ale Vocabularului numâra^circa 10 000 de cuvinte-titlu. Numeroase-indicaţii gramaticale însoţesc (ca in vocaoutărul lui Polizu) atît cuvîntul-titlu cît şi corespondentele din a doua limbă. De obicei, corespondentele se dau printr-un singur termen {„părăsi v. abandonner"), rar cu serii de sinonime; explicaţia analitică lipseşte aproape cu desăvîrşire. In partea româno-franceză, după modelul altor dicţionare bilingve şi plurilingve ale epocii, autorul a transformat pe alocuri lucrarea bilingvă în dicţionar ex pj_i_r cativ românesc: el a _definit numeroşi termeni româneşti sau cel puţin a dat, înlîmbaTromanâ, unele îndf- 1 „Prenumeraţia" lucrării, compusă dintr-o amplă expunere de motive, s-a publicat în periodicul naţional România, în 1838 (nr. 68, supliment, p. 1—8). 43 «aţii semantice asupra lor, de obicei după enumerarea cores-/pondentelor din limba franceză {„aerostat, -ţi, b)[ărbătesc]. aerostat. Maşină umflată cu un fluid mai uşor decît aerul şi \care se înalţă în atmosferă"; „democraţie, f. democraţie. Stă-pînirea norodului"; „mazere, -i f. pois, b. Un zarzavat"; „organisi, v. organiser. A orîndui"). Uneori sînt indicate şi / domeniile speciale cărora le aparţin termenii; la azimut se I precizează: ,jrorbă_de_astronomie"; la bemol: „vorbă de mu-\ zică"; la divizie: „vorbă militărească" etc. Faptul cel mai ^important pe care trebuie să-1 semnalăm în acest vocabular este marele număr de ne o 1 o g i s m e, unele, probabil, puse pentru prima dată în circulaţie prin el. /Cuvinte ca abdomen, ablativ, abona, abonat, absorbire, acade-I mic, activ, acuzativ, adverb, adverbial, aerisire, aerostat, agată, yagronomie, azimut şi azot, care figurează în Dicţionarul limbii române al Academiei Române (DA) fără nici o atestare, se găsesc în Vocabularul din 1839 al lui Vaillant1. Amintim, ca -o curiozitate, micul Vocabular de omonime româneşti care întregeşte lucrarea (cuvînt„N-ai cuvînt. Am venit cu vînt"; da: „zicînd: da, întăresc. îţi voi da un cal"; veste: „i-am dat de veste... Am cumpărat două veste"). După cum se vede din exemplele reproduse, autorul înglobează în categoria omonimelor şi cuvintele omofone. Interesant de subliniat este faptul că şi Iordache Golescu, puţin înaintea lui Vaillant (în Condica limbii rumăneşti, circa 1832), redactează un apendice intitulat „Cuvintele ce să aseamănă, dar la înţelegere au deosebire", în acest prim dicţionar de omonime din istoria lexicograf iei româneşti Golescu are o concepţie identică cu a lui Vaillant în privinţa noţiunii de omonim; din materialul pe care ni-1 oferă se vede că şi el acceptă deopotrivă omonimele lexicale, pe cele morfologice şi pe cele sintactice („Un soare!unsoare"; „viu, cel viu/ viu din a veni"; „zi, adică o zi/z/, din a zice"; „săpun, cel cu care ne spălăm /să pun, din a pune"). Şi un oarecare Constantin G. Florescu intenţiona, pe la 1859, să tipărească două dicţionare „purtătoare francioso-român şi româno-francios"2. după cît se pare mai bogate decît lucrarea similară a lui J.A. Vaillant. Proiectul n-a putut fi desăvîr-şit, iar manuscrisele, dacă vor fi existat, nu s-au mai păstrat. 1 Cf. M a r i o R o q u e s. Le vocabulaire routnain de J. A. Vaillant, în Convorbiri literare, anul al 64-lea, iunie 1931, p. 484—491. 2 Cf. Fr. R. de Chateaubriand, Martirii, traducere de C. G. Florescu şi D. P i s o n e. Bucureşti, 1859, o. 175—176. 44 Intre 1840 şi 1841 apar la Bucureşti cele două tomuri ale Vocabularului jranţezo'-românesc^mfe^cJăfea lui P. Pdiermru^ F^Aaron şi G. Ilill. Avem a face cu o lucrare remarcabilă, care marchează o dată în istoria lexicografiei noastre1. Sub raportul numărului de cuvinte-titlu înregistrate, evaluat la circa 45 000, vocabularul nu are precedent printre lucrările tipărite. Modelul folosit este Dicţionarul „de Academia franţo-zească"; la termenii luaţi din acesta se adaugă însă „multe ziceri culese din deosebite dicţionare". „Dorinţa noastră — afirmă autorii — a fost...să dăm aceştii lucrări cît mai multă întindere" (p. III). Autorii mai intenţionau, de altfel, să redacteze şi un vocabular româno-francez de mari proporţii. Vocabularul din 1840—1841 ocupă un loc aparte în lexicografia bilingvă şi prin spaţiul enorm acordat celei de-a doua limbi. Termenii francez^ sînt explicaţi în limba română prin definiţii"ImlflîfTceTlărgi, precedate de sinonime (exporter: „a esporta, a scoate din t/arii producte! de ale pTmTriTufui sau de ale industriei"; bouillon: „undă; colcote, valurile ce se formează pe suprafaţa unui lichid cînd fierbe în colcote"; fanatique: „fanatic; smintit la minte, care crede că are vedenii, inspiraţii în pricini de religie; cel ce se stăpîneşte de o rîv-nă peste măsură mare..."). Lucrarea conţine extrem de multe expresii ale limbii franceze, cu traducerea lor românească, în sfîrşit, numeroase indicaţii ortoepice, stilistice şi asupra circulaţiei termenilor ridică valoarea acestui dicţionar important. Există însă şi unele aspecte negative în lucrare. Cel mai evident este acela că autorii au introdus în limba română ccrcş£ondOTte fără circulaţie sau chiar inexistente, prin „românizarea" teTnTeîTfioT-titlu franţuzeştf; verFui fanfa-ronner, de exempîuV^se-"explica- astfel în limba română: „a fanfarona, a tăia palavre, a se lăuda, a se făli". Numărul de barbarisme astfel introduse în limba română este mare şi ele dau părţii româneşti un caracter adesea artificial. în 1859 apare la Iaşi Dicţionariul franceso-romanu avînd ca autor pe Teodor Codrescu2. Autorul recunoaşte că s:ă folosit în redactare de „ediţiunea domnilor P. Poienaru, F. Aaron şi G. Hill", pe care însă susţine că a sporit-o. Confruntarea celor 1 Iată ce scria Dacia literară, I (1840), p. 476, la apariţia lucrării: „Acest vocabular este cel mai complet şi cel mai bun din toate dicţionarele care s-au ivit până acum în limba romanească". 2 Primele 70 de coli ale lucrării erau tipărite încă din luna mai a anului 1858 (cf. Naţionalul, anul I (1858), mai 12, nr. 44, p. 172). 45 •două dicţionare ne arată că schimbările operate de Codrescu în lucrarea mai veche sînt cu totul neînsemnate şi că, de fapt, avem a face cu o simplă nouă ediţie: lista de cuvinte a rămas aceeaşi, şi doar în partea românească apar unele rectificări, mai mult formale (de exemplu, colcot devine clocot). Singura •contribuţie de mai mari proporţii a autorului constă în intercalarea (nesistematică şi fără un temei ştiinţific), între cuvîntul-titlu franţuzesc şi corespondentul românesc, a termenului latin corespunzător („brochette, s.î. veruculum..."; „coupe-jarret, s.m. sicarius..."). După cum se vede, termenul latinesc nu serveşte ca etimon al cuvîntului-titlu, ci e corespondentul lui semantic. Dicţionarul bilingv (francezo-român) devine însă numai pe anumite porţiuni trilingv (francezo-latino-român). Cum se explică acest paradox? Se pare că Teodor Codrescu a plecat de la ideea de a transforma versiunea anterioară (bilingvă) a lucrării într-un dicţionar trilingv, prin adăugarea sistematică a corespondentelor din limba latină; în acest scop, el s-a servit de o operă lexicografică foarte populară în acea epocă, a lui P.C.V Boiste (Dictionnaire universelde la langue frangaise, avec le latin...), care înregistra, în 1847, a XII-a ediţie. Lexicograful român n-a prevăzut (sau a trecut peste faptul) că lista de cuvinte din cele două lucrări nu coincide; indicînd corespondentele latineşti ale cuvintelor franceze numai acolo unde Boiste i le oferă, Codrescu a transformat remarcabila versiune anterioară într-o opera lexicografică hibridă care reprezintă un regres, cel puţin de structură. Totuşi, lucrarea n-a fost lipsită de succes; autoru 1 scoate o a doua ediţie, în 1875—1876. Tot în 1859 apare şi prima parte a Dicţionarului francez-român în redactarea lui Nifon Bălăşescu, lexicograf foarte activ pe la jumătatea veacului al XlX-lea, despre a cărui personalitate vom mai avea ocazia să vorbim. Lucrarea s-a oprit cu tipărirea la această singură parte, care abia ajunge la începutul literei B. Ea promitea să fie de mari proporţii, sigur mai bogată, ca număr de cuvinte, decît Vocabularul francezo-român al lui Poienaru, Aaron şi Hilhnumai la litera A sînt înregistraţi peste 3 000 de termeni. în lista de cuvinte comune sînt însă înglobate şi nume proprii (de ţări, de oraşe, mai rar de persoane). Dicţionarul se înrudeşte mult, în partea românească, cu Vocabularul amintit mai sus: aceleaşi explicaţii analitice sau, în cazul cînd acestea lipsesc, serii de corespondente sinonimice aproape interminabile (armateur: „armatoru, care posedă, încarcă şi armează singur 46 o corabia..."; amertume: „amăriţiune, fig. întristare, supărare, neplăcere, necaz, scîrbă, durere"). Mai evident decît la Poienaru se constată aici că autorul Dicţionarului a creat în mod conştient şi sistematic cuvinte, pentru a avea corespondentul românesc al termenului-titlu francez (cf. exemple de cuvinte „româneşti" ca astic, atenţionat, attentiv, altera, attri-ţiune, augura etc). După cum se vede şi din exemplele date, în numeroase cazuri termenul străin „românizat" nu a rămas în limbă. Se constată, de asemenea, folosirea unei bogate terminologii regionale — autorul fiind de origine ardelean — pentru a reda cuvîntul străin (acaţiu, armar, împuterit etc). Demn de subliniat este faptul că sensurile mai îndepărtate ale termenilor polisemantici sînt grupate în lucrare sub cifre, pe cînd sensurile apropiate se despart prin punct şi virgulă, lexicograful stabilind astfel o ierarhizare semantică ştiinţifică. Lui Nifon Bălăşescu i se datoreşte şi un Dicţionar român-francez incomplet, apărut, ca şi versiunea inversă a lucrării, la Bucureşti, în 1859. Cele două versiuni sînt, în mod firesc, foarte înrudite. Regăsim în versiunea româno-franceză o listă de cuvinte deosebit de bogată : singura fasciculă apărută, care merge pînă la cuvîntul românesc atermasia (?!), numără circa 3 000 de termeni. Partea franceză ocupă de asemenea un spaţiu mare, deoarece se rezolvă prin lungi explicaţii analitice sau prin numeroase sinonime, formînd adevărate lanţuri. Autorul a încărcat în mod excesiv lista de cuvinte-titlu cu formaţii latineşti, franţuzeşti sau greceşti care n-au circulat, probabil, niciodată în mod real în limba română (exemplele următoare sînt culese de pe o singură pagină : alepină, aletidă, ateuromant, aleuromaniia, alexifarmac, alexipiretic, alfito-mantia, algazella). Cea mai însemnată deosebire care există între cele două versiuni ale lucrării lui Bălăşescu o constituie, în versiunea româno-franceză, introducerea indicaţiilor etimologice la termenii româneşti rari şi la împrumuturile recente („amnestia, f. (duvnCTTia)..."; „amnigenu, -a, adj. (amnies, ge-no..."; „arabagialicu, m. (...m[ot] turc)..."). între cuvîntul-titlu românesc cu caractere latine şi corespondentele din limba franceză autorul a intercalat, de obicei, termenul românesc transcris cu alfabetul de tranziţie; transcrierea lipseşte în mod sistematic la neologismele cu totul recente, probabil 47 pentru motivul că asemenea termeni nici n-au apucat să fie vreodată scrişi cu acest tip de alfabet. La Biblioteca_Academiei, secţia manuscrise, sub cota 863, se păstrează un Vocabulariu romăno-jrancez complet aparţinînd aceluiaşi Niţon Bălăşescu'TMăârea este elaborată pe la 1845, pe principii diferite faţă de Dicţionarul român-francez din 1859. Manuscrisul, într-o redactare îngrijită, migăloasă, probabil definitivă, diferă de versiunea tipărită mai întîi prin proporţii, evident mai reduse: el înregistrează sub 8 000 de termeni-titlu. Această reducere operată în lista de cuvinte s-a făcut într-un fel şi în favoarea lucrării, deoarece autorul a renunţat, faţă de versiunea tipărită, în primul rînd la numeroase formaţii efemere sau suspecte. Schema articolelor este mai concentrată, prin înlăturarea aproape totală a peri-frazelor în partea franţuzească şi prin restrîngerea la minimum a lanţurilor de corespondente; tipul cel mai obişnuit de articol este acela în care termenul românesc este tradus printr-un singur termen francez („hrisov, s.n. document, n."; „soluţie, s.f. soluiion, f."). Diversele sensuri, oricît de îndepărtate între ele, sînt grupate într-o enumerare unică de corespondente („greu, -ea, adj. lourd, lourde; pesant, -ante; rude; difficile; penible; grave"). Autorul a renunţat, de asemenea, la orice .fel de indicaţie etimologică. în 1862 apare (la Bucureşti, Gdttingen, Paris şi Leipzig) Dicţiunarul româno-francesu al lui Raoul de Pontbriant1. Lucrarea are calităţi remarcabile, două dintre ele meritînd a fi relevate în mod special. Cea dintîi este legată de proporţii: înregistrînd circa 28 000 de cuvinte-titlu, Dicţionarul lui Pontbriant devine cea mai bogată opera lexicografică tipărită dintre cele cu limba de bază românească, pînă la 1870 (cînd este depăşită tot de un dicţionar româno-francez, acela al lui Ion Costinescu). A doua însuşire deosebită priveşte partea etimologică a lucrării: avem a face cu o operă lexicografică care (deşi în primul rînd bilingvă) indică etimonul tuturor cuvintelor româneşti pe care le înregistrează (bineînţeles, în măsura în care etimonul se cunoaşte), chiar şi în cazul cînd cuvintele sînt derivate formate pe teren românesc. Pînă la Cihac nu 1 Opera fusese însă terminală înainte de 1860, căci jurnalul Naţionalul anunţa, în 1858 (iunie 19, nr. 55, p. 218), începerea înscrierilor de „prenumeranţi" pentru lucrare. avem în lexicografia românească o operă similară; ba, dintr-un anumit punct de vedere, Pontbriant rămîne superior: lista de termeni la care el indică etimologia este mai bogată decît aceea pe care ne-o oferă ulterior Cihac. Ca etimolog, Pontbriant se arată adversar hotărît al principiilor puriste, care dominau întreaga noastră lexicografie şi care stătuseră la baza Lexiconului budan; el nu are idei preconcepute în privinţa originii cuvintelor, nu caută, ca latiniştii, explicaţii cu orice preţ prin limba latină. în Dicţionarul său îşi găsesc egală îndreptăţire cuvintele de origine latină (sau romanică) şi nelatină. Indicaţiile etimologice se dau imediat după cu-vîntul-titlu („medalia, f., pl. ii [medaglia, it.]..."; „meditat... part. trec. de a medita"; melegaru, m., pl. i[melegâgy,ung.]..."). Erorile existente provin în primul rînd din insuficienta dezvoltare, în acel timp, a acestui important capitol de istorie a lexicului românesc. Merită să fie amintită aici şi atitudinea lui Pontbriant faţă de etimologia neologismelor: ori de cîte ori un împrumut recent poate fi explicat, din punctul de vedere al formei,deopotrivă printr-o sursă latină şi una franceză, autorul preferă explicaţia prin sursă latină (de exemplu, cuvinte ca amabilitate, contramanda, contumacie, convenţiune, intenţiune, itineraru, oportun, oportunitate, simplicitate au indicate etimoane latine). Faptul ni se pare extrem de semnificativ, mai cu seamă că lexicograful este de origine franceză, şi procedeul, departe de a reflecta în cazul de faţă concepţia unui latinist, arată, măcar în numeroase cazuri, o realitate a istoriei limbii noastre: aceea că în veacul trecut influenţa limbii latine în domeniul lexicului românesc a fost cu mult mai puternică decît reiese din dicţionarele contemporane nouă, care au tendinţa să prefere, mai întotdeauna, explicaţia prin filieră franceză. Pontbriant are de asemenea meritul de a fi adoptat, într-o epocă de înflorire a latinismului, „sistema de ortografie cea mai potrivită cu natura şi cu pronunţarea" cuvintelor, aşadar ortografia fonetică (cf. prefaţa). în sfîrşit, autorul optează pentru forma muntenească a termenilor, pe care o consideră literară: „vorbele stricate prin provincia-lisme—scrie el în prefaţă — le-am îndreptat, cît s-au putut...: aşa în loc de hieru am pus feru". Corespondentele în limba franceză ale termenilor româneşti se dau, de preferinţă, prin serii sinonimice bogate (înfrînare: „rdpression, privation, absti-nence, continence, tempeYance, frein"), urmate sau precedate de scurte explicaţii analitice. 48 «—2067 49 Ultimul dintre dicţionarele bilingve româno-franceze care apare în perioada 1826—1870 aparţine lui /. Costinescu: Vocabularu romano-francesu (Bucureşti, 1870)1. Prin structura ei, opera lui Costinescu aparţine în acelaşi timp lexicografieî româneşti bilingve şi unilingve. Am semnalat şi în altă parte a lucrării faptul că în lexicograf ia românească din veacul al XlX-lea nu se produsese încă (cel puţin pînă la 1870) specializarea strictă, astfel că înregistrăm adesea dicţionare bilingve care sînt totodată etimologice sau care au şi caracter explicativ unilingv. Dicţionarul lui Ion Costinescu face parte din această ultimă categorie; deoarece, în pofida titlului pe care i 1-a dat, autorul a făcut din opera sa în primul rînd o lucrare lexicografică unilingvă românească — şi încă una remarcabilă —vom vorbi despre această lucrare în subcapitolul consacrat dicţionarelor unilingve. Limba franceză mai este reprezentată, ca limbă componentă, în mai multe dicţionare poliglote redactate în această perioadă. Acestea vor fi prezentate în subcapitolul consacrat dicţionarelor poliglote. 3. Dicţionare latino-române şi româno-latine Faţă de etapa anterioară, lexicografia latino-română şi româno-latină dintre anii 1826 şi 1870 înregistrează puţine progrese. Din punct de vedere cantitativ, sărăcia aproximativă pare a fi determinată de interesul primordial al epocii pentru limbile vii, de circulaţie; în raport cu acestea limba latină, rămasă ca limbă de studiu, pierde terenul. Şi valoarea dicţionarelor latino-române şi româno-latine apărute în această perioadă este, în general, modestă. Dacă, pînă la Lexiconul budan, lucrările bilingve de acest tip aparţinuseră în exclusivitate Transilvaniei, în schimb după 1825 muntenii (sau ardelenii stabiliţi în Muntenia) sînt cei care iau întîietatea. Noua repartiţie se explică mai ales prin faptul că influenţa curentului latinist depăşeşte hotarele Transilvaniei şi se face puternic simţită în sudul ţării, unde găseşte mai mulţi adepţi 1 Teodor Codrescu anunţa, în 1858, în jurnalul Naţionalul (mai 12, nr. 44, p. 172), că „va continua tipărirea Dicţionarului român-francez, din care litera A este de mult tipărită". Nu ştim li ce dicţionar se referă autorul, dar, după toate probabilităţile, avem a face cu o încercare nerealizată pînă la capăt. decît în Moldova. La extinderea curentului contribuie helia-diştii, dar şi numeroşii cărturari ardeleni care se stabilesc ca dascăli la şcolile muntene. Unii dintre aceştia, printre care ardeleanul muntenizat Nifon Bălăşescu, devin şi autori de dicţionare. Lui Nifon Bălăşescu îi aparţine, de altfel, singura încercare remarcabilă din domeniul lexicograf iei latino-române în perioada de care ne ocupăm. Am spus încercare deoarece cărturarul, cu toate eforturile sale excepţionale, nu reuşeşte nici de această dată (după cum nu reuşise nici în cazul celorlalte dicţionare bilingve amintite) să-şi ducă pînă la capăt opera. Născut pe la 1806, lîngă Sibiu, Bălăşescu trece, începînd din 1834, în Muntenia, unde desfăşoară o prodigioasă activitate didactică şi ştiinţifică. In anul 1842 el primeşte din partea domnitorului muntean Alexandru Ghica sarcina de a redacta un dicţionar latino-român. Prospectul dicţionarului se publică pentru prima oară în 1846, în revista braşovenească Foaie pentru minte, inimă şi literatură1 (p. 277), iar în 1848 prima fasciculă a lucrării (pînă la cuvîntul calabolum) este gata şi apare la Sibiu, sub titlul Dictionarium latino-roma-nicum. Dar continuarea tipăririi este întreruptă pentru multă vreme, din cauze pe care nu le cunoaştem. Bănuim totuşi că la mijloc se va fi aflat un motiv de ordin politic: ştim că în 1848 Bălăşescu participa la marea adunare populară de la Blaj, că a fost arestat la Sibiu, şi că, pînă la urmă, a reuşit să fugă în Muntenia; este firesc ca, după înăbuşirea revoluţiei, autorităţile din Transilvania să nu-1 mai fi îngăduit ca autor de lucrări. La 1 iunie 1851 apare, de data aceasta la Bucureşti, o nouă variantă a prospectului Dicţionarului: el cuprinde indicaţii asupra proporţiilor operei, asupra izvoarelor utilizate, precum şi asupra concepţiei de lucru. In sfîrşit, în anul 1860 se tipăresc la Bucureşti primele patru fascicule ale Dicţionarului, prima fiind o retipărire amplificată a versiunii de la 1848. Aici se întrerupe pentru totdeauna apariţia lucrării. Ea ar fi trebuit să numere 80 de ccU (împărţite în două to- 1 Autorul făcuse încă din 1840 o caldă pledoarie în favoarea elaborării unui mare dicţionar latin-român, prin broşura intitulată Dictionarium latinu-romanu şi cevi pentru limbi română, apărută la Sibiu. Aceasta ar putea dovedi că el a început munca pentru elaborarea dicţionarului înainte de 1842, an cînd a primit, din partea domnitorului Alexandru Ghica, sarcina oficială de a realiza o asemenea lucrare. Pledoaria din 1840 se republică, în 1845, în Curierul românesc (nr. 73 şi 74, p. 295—296, 298—300). 51 muri) si circa 50 000 de cuvinte-titlu. In redactare se folosesc extrem de multe izvoare lexicografice străine (autorul citează pe Scheller, Forcellini, Bauer, Kraft, Freund, Kreussler, Wally şi, dintre cei mai cunoscuţi, pe Quicherat şi Daveluy). Alături de termenii latineşti se dă, în mod obişnuit, indicaţia etimologică [„ ad-nullo...(ad et nullus)..."]. Explicaţia românească (indicată, de obicei, prin mai mulţi termeni sinonimi) apare, în prima versiune a Dicţionarului, atît cu caractere latine cît şi cu alfabet de tranziţie; interesant este faptul că partea românească cu alfabet de tranziţie nu reia întocmai explicaţia dată cu alfabet latin, ci o completează („ ad-noto... [cu litere latine:] Annotezu, insemnezu în scrisu, [cu alfabet de tranziţie:] însemnezu, bag de seamă, ieu a minte"). In fasciculele tipărite la 1860 se renunţă însă la reluarea explicaţiei prin caractere de tranziţie. Sensurile mai îndepărtate între ele sînt grupate în lucrare sub cifre. La sfîrşitul fiecărui articol mai important se indică izvoarele latine unde apare cuvîntul. Şi aici a intervenit, în versiunea de la 1860, o modificare importantă: indicaţiile, iniţial sumare, reprezentate doar prin siglele autorilor, sînt amplificate cu citate din operele lor (traduse şi în limba română). Una dintre scăderile operei este însă evidenta lipsă de consecvenţă în aplicarea principiilor enumerate. în plus, în partea românească se vădeşte influenţa latinistă sub care s-a aflat autorul: corespondentele termenilor latineşti sînt adesea luate de-a gata din limba latină sau create în mod artificial după modelul acestei limbi (comissabundus: „comissabundu,... conductu..."; colo-ratus: „depictu, ornatu, tintu..., lustratu"). De altfel, în problema alegerii termenilor româneşti autorul are, în prospectul la Dicţionar, o expunere de motive cam puristă. Urmărind „curăţirea limbei române", Dicţionarul nu intenţionează să înregistreze „cuvintele cele streine, ce nu le înţeleg decît numai o parte de români" (p.5); sînt citate în această categorie cuvinte ca: hatîr, musafir, tacîm, tutungiu, hangiu, giuvaergiu, ciulama, calabalîc. Se preconizează, de asemenea, evitarea termenilor formaţi cu „finalurile" ălui, -isi, -lîc, -nic, -şug şi -şag şi se anunţă formarea de „cuvinte nuoe române" ori de cîte ori „va cere trebuinţa" de a „esplica adevărat" (adică exact) termenii-titlu latineşti. Caracterul de mijloc al purismului lui Nifon Bălăşescu se vede clar în afirmaţia de principiu că trebuie menţinute toate acele cuvinte „streine... cunoscute tutulor românilor...şi care cuvinte'streine acum aşa zicîndsuntrumânite...: duh, veac, slavă, izbăvire, obşte, norod, bogat; neam, podoabă, obicei..." (p.6). în anul 1852 se tipăreşte, la Bucureşti, Dicţionaru de începători latino-romanescu, în redactarea lui I.H. Livaditu. Lucrarea este o prelucrare modestă a Dicţionarului latin-francez aparţinînd lui Boudot. De altfel, Livaditu tipărise el însuşi (cu unele modificări) o ediţie a Dicţionarului lui Boudot. Versiunea latino-română numără cam 25 000 de cuvinte, cu partea românească comprimată la maximum; semnificaţiile termenilor latineşti, oricît ar fi de multiple şi de diverse, se rezolvă în limba română printr-o enumerare unică de corespondente (exactus: „Gonit; cerut; trecut, isprăvit"). Tendinţa latinizantă în alegerea şi scrierea termenilor româneşti este în general slabă, fapt care constituie unul dintre puţinele merite ale lucrării, probabil cel mai important. Cea mai sumară operă lexicografică latino-română care vede lumina tiparului în această perioadă este Dictiunarelu latinu-romanu pentru începelori; apare la Sibiu, în 1864, şi are ca autor pe Ion Micu Moldovanu. Cuprinde circa 5 000 de cuvinte-titlu şi are partea românească excesiv latinizată. Singurul lucru demn de menţionat în această operă mediocră îl constituie numeroasele forme gramaticale care însoţesc cuvîntul-titlu latinesc (genitivul, la substantive; cele trei forme de bază, la adjective; perfectul şi participiul, la verbe etc). Amintim, cu titlu informativ, că Micu Moldovanu a început şi redactarea unui Glosar de termeni regionali, unul dintre primele glosare regionale din istoria lexicografiei româneşti. Munca de elaborare a avut loc în jurul anului 1880 şi s-a întrerupt definitiv la litera 71. Lui Demetriu Preda, „bibliotecarul Bibliotecii naţionale din Bucureşti"2, îi aparţine Dicţionariul latinu-romanu, publicat la 'Bucureşti, în 1867. Exagerînd desigur, autorul afirmă în prefaţă că Dicţionarul său „conţine mai toate cuvintele latine, traduse corect în limba română şi însoţite de essemple, în tot locul unde subsemnatul a crezut de necesitate; el conţine în parte [?!] 10 000 cuvinte" (p.l). Preda face însă o greşeală surprinzătoare de apreciere, în defavoarea lui: în realitate, numărul de cuvinte care figurează în lucrare este cam de trei ori mai mare decît acela indicat de autor. 1 Mat riale şi cercetări dialectale, I, [Bucureşti], 1960, p. 9 şi urm. • Dîmboviţa, Bucureşti, anul VI (1864), nr. 22, p. 88. 52 53 O altă eroare pe care o surprindem la Preda constă in afirmaţia că, în istoria lexicografiei noastre, lucrarea lui ar fi abia al doilea dicţionar latino-român tipărit. Iniţial, autorul avea intenţia să indice şi etimonul termenilor latineşti (care apare sistematic la primele litere ale Dicţionarului: „ab-alienatio (abalieno)"; „abalieno (ab şi alieno)"; „acatium (aKauov)..."). Treptat însă, el renunţă la acest proiect: pe măsură ce redactarea înaintează, indicaţiile etimologice se împuţinează şi dispar. Partea românească este, în general, concentrată şi stă sub influenţa latinistă, mai ales în privinţa ortografiei. Autorul afirmă că „mai are în lucrare un Dicţionariu româno-latin, care din cauza dificultăţilor ce întîmpină nu se poate şti cînd va apare" (p.2). Lucrarea n-a mai apărut şi nici nu ştim dacă în realitate s-a redactat vreodată x. Intre anii 1826 şi 1870 nu putem înregistra decît un singur dicţionar român-latin: Vocabulariul romănu-latinu al neobositului Nifon Bălăşescu, redactat pe la 1856 şi rămas în manuscris2. Autorul, care a dus de data aceasta lucrarea pînă la capăt, avea intenţia s-o mai îmbogăţească; dovada o constituie faptul că, pe coloana lăsată liberă la fiecare pagină, el a adăugat, ici şi colo, noi cuvinte-titlu. După însăşi aprecierea sa, făcută la sfîrşitul vocabularului, acesta numără „circiter 7 500—8 000 voces (vocabula)". Lista cuprinde şi unele nume proprii (de exemplu, Oşorhei, „un oraş — mai de mult numit"). Autorul a acordat o importanţă deosebită formelor gramaticale-tip la verbe (unde a indicat şi infinitivul lung, uneori şi participiul) şi la substantive (unde se indică pluralul, dar numai în prima parte a lucrării). In mod sporadic şi numai în prima parte a vocabularului apar indicaţiile etimologice („aba... (turc)..."). Spre deosebire de operele sale lexicografice amintite mai sus, în aceasta Bălăşescu a redus simţitor volumul corespondentelor din a doua limbă, rezolvîndu-le mai ales printr-un singur termen. După exemplul altor dicţionare bilingve ori plurilingve ale epocii, autorul a introdus, la cuvintele-titlu mai rare sau 1 D. larcu, Bibliographia chronologică română, 1873, p. 63, mai semnalează un Vocabular latin-român anonim, din 1851, despre care nu cunoaştem amănunte. 2 Se găseşte la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, secţia manuscrise, sub cota 917. 54 la care corespondentul străin exact era greu de găsit, scurte indicaţii explicative în limba română („alunele, pete mici pe facie. — Lentigo, inis"; „prastilă, şindrilă... Scindula"). Diversele sensuri ale cuvintelor polisemantice sînt grupate sub cifre aparte. Se mai constată că autorul s-a străduit să stabilească o ierarhizare între termenii-titlu româneşti sinonimi, din punctul de vedere al circulaţiei lor; termenii regionali, de exemplu, figurează în dicţionar ca trimiteri la sinonimele literare („ortacie v. tovaroşie"), şi numai la acestea din urmă figurează corespondentele din limba latină. Influenţa latinistă asupra limbii folosite de Bălăşescu în partea românească este moderată. Pe la 1775, celebrul gramatic francez Charles-Francois Lhomond publică lucrarea, foarte cunoscută în epocă, De viris illustribus urbis Romae; cuprinzînd de fapt un scurt tratat de istorie a Romei, opera lui Lhomond a servit multă vreme ca manual pentru învăţarea limbii latine în şcolile franceze. Pentru facilitarea învăţării acestei limbi cu ajutorul lucrării amintite, s-au alcătuit în Franţa o serie de glosare-anexă în care termenii latineşti folosiţi în De viris au fost explicaţi în limba franceză. Un asemenea glosar bilingv a stat la baza Dicţionarului din De viris, operă lexicografică latino-română tipărită la Bucureşti, în 1867, sub iscălitura lui C. Boltea. Prin faptul că este dedicată unui singur scriitor şi unei singure opere, lucrarea lui Bottea ocupă un loc aparte, singular, în lexicografia noastră bilingvă. Autorul versiunii româneşti recunoaşte că Dicţionarul său e „tradus din franţuzesce în romanesce", însă „cu adaosse". N-am putut identifica modelul care a stat la baza operei lui Bottea, dar partea românească a dicţionarului său, care desigur îi aparţine, este realizată satisfăcător. Cei peste 4 000 de termeni latineşti (nume comune şi proprii) sînt explicaţi prin serii de sinonime româneşti în general străine de tendinţa latinizantă („acerbus, -a, ■um adj. Aspru, iute, straşnic, crud"; „audio, -is, -ivi, sau ■ii, -itum, -ire. A auzi, a asculta, a pricepe, a consimţi"). Din exemplele date se vede că abundă indicaţiile asupra formelor secundare ale cuvîntului-titlu. Rămîne să arătăm în cîteva cuvinte şi utilitatea reală, în epocă, a prelucrării lui Bottea. Dintr-un raport de la 1861 asupra instrucţiunii 55 publice din Muntenia \ aflăm că în programa obligatorie a gimnaziilor erau prevăzute „traducţiuni din Viris Mustri-bus urbis Romae"2; aşadar, opera lexicografică citată avea un scop didactic clar. în Călindariul pentru poporul român pe anul bisect 1860, apărut la Braşov sub îngrijirea lui G. Bariţ, se publică un mic Vocabular român-latin de strictă specialitate : el cuprinde o parte din „terminologia neguţătorilor colonialişti [= de coloniale]", fiind redactat, corect, sub formă de glosar elementar, de. un „june neguţetor", „locuitor în Bucureşti", Dimilrie Hernea. Cei aproape 100 de termeni româneşti cuprinşi în listă sînt legaţi mai ales de produsele alimentare vegetale (de exemplu, afion, anason, coada-şoarece lui, cui-soare, fasole de India, foi de dafin etc), iar corespondentele străine aparţin, în cea mai mare parte, latinei savante, ca termeni ştiinţifici-nume de plante. Limba latină apare ca limbă componentă şi în mai multe dicţionare poliglote, despre care ne vom ocupa în altă parte a lucrării de faţă. 4. Dicţionare maghiaro-române Extrem de mic este numărul lucrărilor lexicografice maghiare-române care apar la noi după Î825. Abia către sfîrşitul celui de-al şaptelea deceniu din secolul trecut înregistrăm o asemenea operă: este Dicţionariul ungurescu-romanescu redactat de George Bariţ şi publicat la Braşov, în 1869. Personalitatea de lexicograf â lui Bariţ a fost în bună parte amintită: învăţatul ardelean fusese coautorul Dicţionarului germano-român din 1853—1854, de asemenea îmbogăţise Vocabularul româno-german al lui Polizu, din 1857. Dicţionarul ungurescu-romanescu, fără a atinge nivelul lor, prezintă totuşi interes din unele puncte de vedere. Prima lui calitate evidentă constă în proporţii. Numărul de cuvinte inclus în lucrare, extrem de mare, este greu de evaluat întrucît autorul, adoptînd (deşi nu consec- I. Maiorescu. Starea instructiunei publice In Romdnia-de-sus, la finitul anului scolastica 1860—1861, Bucureşti, 1861. * Ibidem, p. 2, 9. 14. 56 vent) metoda „cuiburilor" lexicale, concentrează de obicei într-un singur articol primitivul şi derivatele lui. Această metodă fusese aplicată pentru prima oară în lexicografia românească de Andreas Clemens, în 1821. Partea românească a Dicţionarului redactat de Bariţ conţine serii sinonimice bogate şi arată o predilecţie evidentă a autorului pentru folosirea termenilor regionali (sâr: „tina, imu, imala, glodu, noroiu"). Cînd termenii regionali nu circulă în Transilvania, autorul intervine cu indicaţii privitoare la aria lor de circulaţie (pokrocz: „straiu (munten.), cerga (mold.), tiolu, veringa"). Opera conţine şi unele precizări de natură etimologică, nu însă, cum ne-am aştepta, la cuvintele-titlu maghiare, ci la corespondentele româneşti mai rare, a căror prezenţă lexicograful încearcă s-o justifice prin originea lor romanică (pogâcsa: „coca, turta, pogace (ital. focaccia)"; pok: „painjinu; painginu, rapanu (ital. rappa, fr. rape, morbu de cai)"; polgăr: „cetatieanu, cive, burgesu (ital. borghese)..."). Procedeul fusese folosit şi în Dicţionarul germano-român din 1853—1854; asociaţiile etimologice, în general greşite, arată atitudinea latinistă a lui Bariţ, încercarea de a impune în limbă formaţii — după el — romanice (adică, în ultima analiză, latineşti) sau de a recomanda prin originea lor cuvinte existente mai demult în limba română, în mod frecvent învăţatul ardelean indică termenul ştiinţific (latinesc) la cuvintele-nume de plante şi de animale, în scopul identificării exacte a exemplarului (ezinezor [?!]: „creasta cocosiului (Cynosurus)..."; nyerez: „vidra de baltă (Lutra)..."). Dicţionarul conţine şi numeroase nume proprii (toponimice şi onomastice),inserate printre termenii comuni. Lui Octaviu Bariţ (fratele lui G. Bariţ) îi aparţine Dicţionariul portativa maghiaru-romanu (Cluj, 1870), operă lexicografică modestă, incomparabilă cu aceea apărută cu un an înainte. De altfel, autorul ne previne încă din titlu asupra limitelor lucrării sale: ea numără circa 14 000 de cuvinte maghiare, iar corespondentele româneşti se dau, ca şi în Dicţionarul lui George Bariţ, prin mai multe sinonime grupate în lanţ. în orice caz, Octaviu Bariţ nu a folosit în nici un fel opera, anterioară, a fratelui său, lucru evident 1a o confruntare cît de sumară. Octaviu Bariţ se arată partizanul unei latinizări excesive în scrierea termenilor româneşti. 57 5. Dicţionare greco-române Epoca fanariotă nu a dat nici o lucrare lexicografică în care limba română să figureze, ca limbă componentă, alături de cea greacă. Abia după încheierea acestei epoci înregistrăm două dicţionare greco-româneşti, legate între ele printr-o izbitoare trăsătură comună: enormitatea proporţiilor. Explicarea volumului acestor opere lexicografice trebuie căutată, în primul rînd, în modelele greceşti de care ele s-au servit. După cum se ştie, filologia greacă dispunea, încă de multă vreme, de dicţionare monumentale ale limbii naţionale, precum şi de mari dicţionare bilingve cu limba de bază greacă. Aceste opere sînt exploatate de autorii dicţionarelor greco-române din veacul al XlX-lea. In mai mică măsură se pare că a folosit aceste izvoare vornicul Iordache Golescu, autorul primului Dicţionar greco-român, lucrare redactată pe la 1840 şi rămasă în manuscris .1. Opera nu pare absolut terminată, deoarece lexicograful a adăugat, către sfîrşitul ei, un supliment destul de amplu, cuprinzînd termeni pe care avea intenţia să-i intercaleze printre cei definitiv redactaţi. In orice caz, trebuie respinsă afirmaţia că Golescu ar fi realizat acest dicţionar bilingv prin simpla traducere în limba greacă a termenilor româneşti din Condica limbii rumâneşti2, dicţionar unilingv redactat de acelaşi cu cîţiva ani înainte. De altfel, acela care a făcut vreodată muncă lexicografică îşi poate da uşor seama că transformarea unui lexicon cu o anumită limbă de bază în lexicon cu altă limbă de bază nu se reduce nici pe departe la o simplă inversiune mecanică a elementelor. Confruntarea celor două lucrări la cîţiva termeni identici, din punct de vedere semantic, în cele două limbi, confirmă, cel puţin în general, părerea asupra independenţei lor. Rămâne adevărat faptul că, încă de pe vremea cînd redacta Condica limbii rumâneşli, Iordache Golescu avea intenţia să realizeze şi un dicţionar greco-român: o dovedeşte lunga serie de adaosuri la Condică în care autorul traduce în limba greacă (printr-un singur termen) numeroase sintagme româneşti. Autorul făcea 1 Se află la Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, sub cotele 852—860. 'N. Bănescu, Viaţa şi scrierile marelui vornic Iordache Golescu, Vălenii de Munte, 1910, p. 93. •w-1 '.ţţif -.ipw unele exerciţii preliminare în vederea redactării lucrării bilingve 1. Proporţiile Dicţionarului greco-român al lui Iordache Golescu sînt greu de apreciat, din cauza caracterului său de operă manuscrisă. Putem totuşi sugera într-un fel întinderea lui ieşită din comun: numai primul dintre cele nouă volume (aproximativ egale) care alcătuiesc lucrarea cuprinde peste 8 000 de cuvinte-titlu. In mod sistematic se indică etimonul termenilor greceşti („ăpioc,... din pioq şi a adăug[at]"; „8opu(p6pog... (din 86po, (pspco)..."). Explicaţiile în limba rorrână ale termenilor greceşti se dau în mod foarte variat, de la corespondentul unic şi pînă la definiţia analitică largă, completată de sinonime; se observă, în general, tendinţa autorului de a extinde cît mai mult partea explicativă românească („5opc Un auior român bucovinean din anul 1826—1827 Cernăuţi, 1922. A 2.Lucrarea a fost totuşi apreciată la timpul ei: o găsim recomandata intr-un compendiu semnat de P. Paicu şi apărut în periodicul Amicul şcoalei, anul VI (1865), p. 77. 3 Disertaţie pregătitoare la Dicsionarul românesc, latinesc şi elinesc ,0LuneruJ de ambe xxe' Periodu' al IV-lea (1842—1844), ediţia a Il-a, 1862, p. 28—31, 42—55, 93—96. celor trei limbi şi să facă astfel din opera sa un îndrumar în alegerea formelor lexicale din limba română. în 1865 apare la Bucureşti lucrarea lexicografică a ieromonahului D. Pisone, intitulată Dicţionariu romanescu, la-tinescu, germanescu şi francescu. Autorul ne avertizează în prefaţă: „Acest Vocabulariu nu este vreun opu nou sau vreo invenţiune a mea; ci mai cu seamă numai o imitaţiune, o copie dupre alţi autori" (p. V). Izvorul principal este indicat de subtitlul lucrării: „Lucrat după sistemul Lexiconului de Buda"; faţă de acesta au intervenit însă „multe adaugeri şi modificaţiuni". Prima modificare, în raport cu izvorul, este înlocuirea uneia dintre limbile componente: limba maghiară, puţin folosită în Muntenia, este substituită prin cea franceză. O modificare esenţială a intervenit în lista de cuvinte: pe de o parte, Pisone a omis din Lexiconul budan „multe vorbe neusitate la noi" (p. IV), adică în Muntenia (într-adevăr, cuvinte ca obidat, obidos, oblăduinţă, oblitor, ob-loc, obsă, ocinic, ocşag, înregistrate în Lexiconul de la Buda, nu mai apar la Pisone); pe de altă parte, autorul adaugă în lucrarea sa o serie de cuvinte „usitate şi moderne" absente din Lexiconul budan (cîteva exemple: fabrica, fabricant, fabricaţie, fabrică, fabulist, faliment). Numărul de cuvinte al Dicţionarului lui Pisone (circa 9 000) este inferior aceluia din Lexiconul budan. Autorul îşi însuşeşte sistemul Lexiconului din 1825 de a defini unii termeni româneşti (deşi lucrarea e poliglotă) şi de a ilustra cu exemple unele sensuri. Opera lui Pisone este ultimul dicţionar în patru limbi pe care îl mai înregistrează lexicografia românească din secolul al XlX-lea. Ne aflăm, de altfel, în epoca dispariţiei treptate a lexicografiei poliglote de la noi, semn al impopularităţii ei. Tot la 1865, cititorii Gazetei Transilvaniei sînt invitaţi de ,4-1 loan Cattarigh" pentru „prenumeraţiune şi subscrip-ţiune la un Dicţionariu nou francescu, romanu şi german", în trei tomuri, „elaborat de d-sa", lucrare „care să servească de la academii începînd pînă şi pentru cele din urmă pensionate"1; dar lucrarea n-a apărut vreodată. Cel mai bogat dicţionar poliglot apărut în perioada 1826—1870 aparţine prelatului român Josafat Snagovanu: se numeşte Vocabulaire de quelques mots latins expliques en roumain et en francais (Paris, 1867) şi numără circa 12 000 de cuvinte. (în comparaţie cu lexicografia bilingvă din aceeaşi 1 Gazeta Transilvaniei, 1865, nr. 11, p. 42. epocă se constată că lexicografia poliglotă este cu mult mai săracă, din punctul de vedere al listei de cuvinte.) în lucrarea lui Snagovanu, litografiată după un splendid scris de mînă, importanţa primordială se dă părţii franceze: în timp ce, în partea românească, cuvîntul-titlu latinesc este redat întotdeauna printr-un singur termen, în cea franceză corespondenţa se rezolvă prin serii de sinonime şi chiar prin explicaţii analitice („abacus /Bangă, /Banc, canape, siege/"; „oratorium /oratoriu, /oratoire, lieu ou l'on parle/"). Partea românească are un pronunţat caracter arhaic şi popular. în lista de cuvinte figurează laolaltă cuvintele comune şi cele proprii. întocmai ca în vechile glosare româneşti, lipsesc cu desăvîrşire din Vocabularul lui Snagovanu indicaţiile gramaticale. După vocabularele poliglote speciale, din domeniul ştiinţelor naturii, aparţinînd lui J. Benko şi lui Gh. Şincai, înregistrăm, pe la jumătatea veacului al XlX-lea, şi tot în Transilvania, o a treia lucrare lexicografică similară, mai bogată decît cele precedente. Este vorba de Vocabulariul de numele plantelor transilvane, românesc, latinesc (după sistema lui Linne, L.), nemţesc şi unguresc, apărut, fără iscălitură, în periodicul braşovean Foaie pentru minte, inimă şi literatură din 1847 (nr. 11 şi urm.)1. Ca în vocabularele similare anterioare, avem a face şi aici doar cu o listă primitivă de corespondente dintr-o limbă în alta. Lista cuprinde 710 nume româneşti de plante. Meritul demn de relevat al acestui vocabular sumar este acela că terminologia botanică românească înregistrată a fost obţinută pe teren, prin anchete directe; în felul acesta s-a putut aduna un material de limbă autentic popular. Trebuie să amintim, în treacăt, şi despre marele număr de Dialoguri bilingve şi poliglote care circulă în perioada dintre anii 1826 şi 1870, dovedind interesul pentru limbile străine vii (îndeosebi pentru franceză, germană, rusă si greacă). 1 A fost reprodus, de G. B a r i ţ, şi în Călindarlul pentru poporul român pe 1858, Braşov, p. 25-35 (literele A-F), şi în acelaşi Călin-dariu pe 1859, p. 15—32 (literele G-2). Folosite mai ales în relaţiile obişnuite dintre români şi străini, întocmai ca ghidurile de conversaţie din zilele noastre, aceste Dialoguri serveau şi la învăţarea limbii (sau limbilor) străine, fiind adesea completate cu noţiuni de gramatică şi cu vocabulare sumare. O enumerare cît de aproximativă a acestor lucrări ar depăşi intenţiile cărţii de faţă; vrem numai să arătăm aici, prin cîteva exemple semnificative, marele succes de care s-au bucurat. Astfel, în 1842 Teodor Codrescu tipăreşte la Iaşi prima ediţie a Dialogurilor franţezo-române pentru învăţătura tinerimii; pînă în 1868 lucrarea înregistrează cinci ediţii. în decurs de numai 12 ani, de la 1856 şi pînă la 1868, apar de asemenea cinci ediţii din Dialogi româno-[rancesi redactate de G. Eustaţiu. Acelaşi număr de ediţii scoate M. Droc din ale sale Dialoguri romano-nemţeşti (prima ediţie în 1837, a cincea în 1863). Cît despre Dialogu greco-român al lui Visarion Rusu, acesta înregistrează, în 1866, a şasea ediţie. Asemenea Dialoguri explică în bună parte succesul de care se bucură la noi, în această perioadă, lexicografia bilingvă. Faţă de perioada anterioară, lexicografia românească bilingvă (într-o măsură şi cea poliglotă) dintre anii 1826 şi 1870 marchează o creştere valorica şi numerică evidentă: se înmulţesc lucrările cu jjjnbj^de bază românească; lista de cuvinte a unor dicţionare esteTpnn proporţii, de^a dreptul impunătoare; aparatul ştiinţific care însoţeşte articolele ne apare uneori complex, cuprinzînd indicaţii stilistice, sintactice, dar mai ales morfologice; desprinderea de modelele străine, cu un cuvînt originalitatea dicţionarelor, devine în unele cazuri vădită. Influenţei latinizante, care domină în continuare şi tot mai insistent lexicografia românească, i se adaugă acum o influenţă nouă, cea franceză. Trebuie să subliniem şi rolul important pe care îl joacă dicţionarele bilingve din această perioadă la îmbogăţirea lexicului limbii române; prin intermediul lor sînt puse în circulaţie, pătrund în limbă şi se împămîntenesc numeroase cuvinte străine. Se constată însă că limitele specifice ale operelor lexicografice bilingve şi poliglote nu sînt încă bine precizate: epoca ne oferă asemenea dicţionare în care sînt incluse indicaţii etimologice, note enciclopedice (numele proprii) sau explicaţii unilingve, aspecte oarecum hibride determinate mai ales 66 67 de dorinţa autorilor de a suplini operele lexicografice respective, care ne lipseau. Contribuţia cu adevărat remarcabilă a epocii la dezvoltarea lexicografici noastre o constituie însă dicţionarele unilingve, generale şi speciale: între anii 1826 şi 1870 înregistrăm cele dintîi dicţionare explicative complete âle limbii române, primul dicţionar de sinonime, încercări de dicţionare enciclopedice şi primele dicţionare propriu-zise de neologisme, acestea din urmă bucurîndu-se de un succes pur şi simplu excepţional. LEXICOGRAFIA UNILINGVA 1. Dicţionare explicative generale Lexicografia românească unilingvă a fost, înainte de anul 1825, ca şi inexistentă. Proiectul din 1759 al lui P. P. Aaron şi Gr. Maior, de a redacta primul dicţionar explicativ al limbii române, a eşuat; aceeaşi soartă o are şi proiectul similar al lui Gh. Şincai, din 1780. Am văzut că fa începutul secolului al XlX-lea autorii de dicţionare bilingve şi poliglote cu limba de bază românească adoptă procedeul de a intercala, între termenii româneşti mai rari şi corespondentele străine, scurte definiţii în limba română. Mai'întîi SamuiMicu. apoi, dicţionarul „orînduit" de Ioan Bobb folosesc acest procedeu, dînd ici şi colo lucrărilor lor lexicografice un caracter explicativ unilingv. Mult mai sistematic apare acest caracter explicativ^niHngv în Lexiconul_j>p\jg\otde_ la Buda] 'nu putem totuşi sa considerăm că lucrarea a reuşit să suplinească în mod perfect un dicţionar unilingv propriu-zis. Izvorul procedeului amintit (care poate fi urmărit pînă către sfîrşitul veacului trecut în lexicografia bilingvă şi poliglotă cu limba de bază românească) ni se pare a fi mereu acelaşi: lipsa unor dicţionare explicative ale limbii române. Aceeaşi lipsă a determinat şi interesul cu totul deosebit pe care autorii de dicţionare bilingve şi poliglote cu limba de bază străină l-au acordat, în operele veacului trecut, părţii româneşti; dînd, în general, o mare extindere explicaţiei în limba română a termenilor străini, aceştia făceau, într-un fel, exerciţii pre- 68 liminare în vederea realizării viitorului dicţionar unilingv. Realizarea unui dicţionar al limbii naţionale cerea, în veacul al XlX-lea, condiţii multiple, mult mai numeroase şi mai grele decît acelea impuse de redactarea dicţionarelor bilingve sau poliglote, pentru care existau (şi se puteau folosi) numeroase modele străine. Nu este de mirare că, în asemenea împrejurări, vornicul Iordache Golescu (fratele lui Dinicu) a trebuit să lucreze peste 30 de ani' la redactarea primului dicţionar explicativ al limbii române, Condica limbii rumâneşt'i1. Deşi gata încă de pe la 18322, lucrarea n-a putut vedea lumina tiparuluL De altfel, la o cercetare atentă a manuscrisului3, se constata că el este pe alocuri nefinisat: unele cuvinte înregistrate au rămas fără definiţie, iar aşezarea alfabetică a termenilor (de o parte cei începători cu „glasnice", adică cu vocale, de alta cei începători cu consoane) pare cam ciudată şi, după toate probabilităţile, provizorie. Opera, adresată ..iubitorilor de învăţătură" şi îndeosebi „şcolarilor", depăşeşte limitele unui dicţionar cu caracter didactic; dacă trecem peste aspectul cam arhaic al limbii folosite (explicabil prin aceea că autorul a început redactarea încă în primii ani ai veacului al XlX-lea), Condica limbii rumâneşti are unele calităţi remarcabile. Prima calitate este de natură istorică: avem a face cu cel dintîi dicţionar explicativ complet al limbii române. Lista de cuvinte, greu de evaluat cu precizie (din cauza caracterului manuscris al lucrării, a adaosurilor introduse de autor în cursul redactării, a sistemului de organizare a materialului etc), este excepţional de bogată; pînă la 1870 ea nu poate ii comparată decît cu cele două dicţionare greco-româneşti redactate în această perioadă4. Golescu face deopotrivă loc în opera sa cuvintelor limbii comune, cuvintelor arhaice, regionale şi neologice. Surprinzător de mare este numărul împrumuturilor recente care figurează în Condică, dar mai 1 Cf. N. Bălăşescu, Gramatica românească pentru seminarii, Sibiu, 1848, p. XXVII. 2 N. Bănesc u, Viaţa şi scrierile marelui vornic Iordache Golescu, al., p. 93; transcrierea operei's-ar fi făcut însă după 1834 (cf. D. Pa-n a i t e s c u-P erpessicius, Iordache Golescu lexicolog, folclorist ţi scriitor, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, III (1954), d. 28). 3 Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, cota 844—850. , 4 Primul aparţine, după cum am arătat, aceluiaşi Iordache Golescu; • | ai doilea, lui G. Ioanid. 69 surprinzătoare este siguranţa pe care o vădeşte autorul în adaptarea acestor împrumuturi. într-o epocă în care în lexicul românesc începuseră să se încrucişeze influenţe multiple, cea rusă fiind dominantă, cel puţin-în Moldova şi Muntenia, munteanul Iordache Golescu condamnă în dicţionarul său forme ca avtograf, avtomat, avtonom şi recomandă ca forme - principale pe autograf, automat, autonom. Pe numai două pagini de manuscris întîlnim următoarele împrumuturi recente, toate perfect adaptate şi consacrate ca atare în limbă: aerofob, aerosferâ, aerostat, aeriform, aerian, auroră, aureolă, auspiciu, austral, autenticitate, autocefal, autocrat, autograf, automat, autonom, autoriza. La rînd cu termenii comuni se includ şi unele nume proprii (istorice şi mitologice). Pentru întîia dată în istoria lexicografiei româneşti unilingve se ,adoptă sistemul de redactare a cuvinte-' I o r pe „ c_u i b u r i" le x_Lc.a.l e , sistem în care primitivul şi derivatele lui sTnT concentrate sub un articol , unic, derivatele nemaicomportînd uneori definiţii indepen-:' dente: verbul analisi, de exemplu, este lucrat împreună cu i derivatele sale analiseală, analisire, analisit, analisitor, i analisitură1. Procedeul nu se aplică însă în mod consecvent. Termenii sînt însoţiţi, în general, de explicaţii largi, redactate în stil arhaic-popular („analfabit, -ţi, -tă, -e... adică om neînvăţat, fără nici o ştiinţă, prost de tot la învăţătură, cel ce nu zice nici az, buche"). Uneori autorul dă explica-_ ţiilor un caracter net enciclopedic: el poartă discuţii asupra raportului semantic dintre termenul-titlu şi sinonimele parţiale ale acestuia („gustare, -stări... cercarea bucatelor... Gustare, pregustare, prînz şi cină să asămănă la înţelegere... ; Gustare şi pregustare să zice mîncarea cea dă dimineaţă ' înaintea prînzului" ş.a.m.d.) sau înlocuieşte explicaţia directă prin încadrarea cuvîntului-titlu în seria de noţiuni tangente („alamă, -lămuri... metalurile sînt acestea aurul, argintul, alama, arama, cositorul, plumbul, oţelul, fierul şi platina..."). Adesea cuvîntul este ilustrat în contexte-tip create de autor (la vin: „Vin amestecat cu untdelemn... Gust, încerc vinul..."); la aceste sintagme au fost adăugate şi corespondentele greceşti. 1 După cum remarcă însă acad. P. Panaitescu-Perpes-s 1 c î u s (op. cit., în loc. cit., p. 32—33), lexicograful muntean creează In mod abuziv derivate, aplicînd adesea în mod mecanic, la o întreagă serie de termeni, unele afixe preferate (cîteva exemple: psălmime, pil-dime, păpime, sinvorbi, singlăsui). ceea ce dovedeşte că autorul făcea exerciţii pregătitoare în _ vederea? redactării Dicţionarului greco-român. în afară de exemplele create, Golescu foloseşte şi numeroase proverbe româneşti în scopul ilustrării cuvîn'tului, îmbinînd astfel în chip armonios activitatea de lexicograf cu preocupările sale de folclorist. Condica limbii rumâneşti este şi un dicţionar etimologic. Faţă de Lexiconul budan, în Condică se constată, din acest punct de vedere, unele schimbări radicale de concepţie. Străin cu totul de curentul lati-( nist, Iordache Golescu nu este obsedat, ca autorii Lexiconului 'j de la Buda, de explicarea cu orice preţ a termenilor roma- j neşti prin etimoane latine (eventual romanice sau greceşti); 1 cuvîntul leafă, de exemplu, explicat în Lexiconul budan prin greacă, apare, în dicţionarul lui Golescu, ca termen de origine turcă. Iordache Golescu introduce în opera _ sa şi dublele posibilităţi etimologice ~ (cuvîntul românesc vin ar veni fie „din cuv. ital. vino", fie „din cel grec olvoc;"). Indicaţiile etimologice, care apar în mod sistematic la cuvintele-bază, arată însă că autorul poseda cunoştinţe insuficiente asupra originii termenilor româneşti. Dicţionarul lui Iordache Golescu este precedat de un apendice intitulat „Cuvintele ce se aseamănă, dar la înţelegere au deosebire", prima listă de omonime din -istoria lexicografiei româneşti. în 1857 apare, la Iaşi, Glosariul limbei daco-romane, un prospect" de dicţionar' care âTâtă~p767ecfelc~"d"e-"a" dreptul gigantîc^^lewtofului, G. Săulescu, „primul filolog al ţării", cum îl numea, prin exagerare, G. Asachi. Săulescu avea intenţia să realizeze un dicţionar general, istoric şi etimologica! limbii române, pe baza unor glosare speciale. în acest scop el îşi propunea să alcătuiască mai întîi glosarele exhaustive ale textelor vechi reprezentative, de exemplu ale Cronicii lui Hurul (inventată, după cît se pare, chiar de Săulescu), Psaltirii lui Coresi, operelor lui Dosoftei etc, apoi un glosar „cules din gura poporului" (p. 3), adică al termenilor populari şi regionali, şi, în sfîrşit, glosarul purist al „cuvintelor streine în-locate [= înlocuite] prin cuvintele române" (p.3). Fiecare dintre aceste glosare urma să apară independent, cuvintele-titlu comportînd definiţie, citate ilustrative, indicaţii etimologice, precum şi „observăciuni gramaticale, compărăciuni" (p.3). Autorul se angaja totodată să lărgească lucrarea „şi cu glosografia altor cărţi şi cu culegerea celor poporane ce 70 71 se vor putea tipări.... în urmă se va face din toate un registru general alfabetic, care la formarea unui lessikon vor confăptui mult" (p.4). Ideea de a face un dicţionar general pornind de la un material concret de limbă şi de la o serie de dicţionare parţiale este în sine admirabilă, dar concepţia puristă care stă la baza acestor proiectate glosare prealabile rămîne inacceptabilă. Pare suficient să arătăm, în acest sens, că G. Săulescu avea intenţia să înlocuiască - termenii slavi din textele vechi „prin cuvinte române ale epohei aceleia" (p.4) şi să folosească drept originale aceste texte remaniate. în 1855 Săulescu obţinuse, din partea „departamentului cultului", aprobarea de a-şi tipări lucrarea1, ceea ce dovedeşte că aceasta fusese terminată. Dar ea n-a văzut lumina tiparului, spre amărăciunea autorului, care nota în testamentul lăsat: „Plîng că n-am putut imprima operele mele, şi mai ales glosariul, cît sînt în viaţă"2. Manuscrisul lucrării s-a pierdut după moartea filologului, cu tot apelul pe care îl face Almanahul de învăţătură şi petrecere (anul 1865, partea a Il-a, Iaşi, p. 95) în vederea publicării lui: „Săulescu — afirmă Almanahul — a vizitat în ţeară satele şi cotunurile [= cătunurile], maestriile şi uzurile ţeranilor, şi a adunat o colecţie interesantă de cuvinte române, - ce au pronumit-o Glosariul limbei romane. De dorit este ca Ministeriul Instrucţiei Publice să nu lase înmormîntat fructul laborios al acestui bărbat". Tîrziu după moartea filologului, în 1877, apar în revista ieşeană Buciumul român trei | glosare speciale elaborate de Săulescu, toate consacrate ope-1 relor mitropolitului Dosoftei, destul de impunătoare ca proporţii, dar concepute neştiinţific, de obicei fără explicarea termenilor înregistraţi (vezi anul II, 1877, pp. 1—16, 49—60, 97—108, 149—159, 197—207, 253—261, 301—307, 349—356, 397—404, 445—452, 493—503). Un muntean, C. G. Florescu, pe care l-am văzut mai sus proiectînd două dicţionare bilingve, anunţă, la 1859, că are „în notiţe" [= în manuscris] şi „aplicaţia dipţionarului... româno-român, la care s-au cerut o lucrare foarte gingaşă şi grea". Dicţionarul urma să fie „voluminos"şi „cu ilustraţii"'3. Nu ni s-a păstrat manuscrisul acestei opere. 1 Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1855, nr. 36, p. 201—203. a Perseverenţa, anul I (1867), aprilie 30, nr. 16, p. 4. 3 F r. R. de Chateaubriand, Martirii, cit., p. 175. Primul şi singurul dicţionar explicativ general al limbii române tipărit în această perioadă datează de \aJSZ£U a apărut la Bucureşti şi aparţine lui Ion Costinescu. Titlul lucrării (Vocabularu rbmano-francesuŢlleTuţeaza, deoarece ne determină să credem că avem a face cu o operă lexicografică bilingvă, cum şi este, dar numai în al doilea rînd, Vocabularul. La o răsfoire cît de sumară ne dăm seama că intenţia autorului a fost, în primul rînd, aceea de a redacta un dicţionar unilingv: fiecare cuvînt-titlu românesc este urmafToe explîcltfjiample în limba română; de asemenea, sînt explicate în limba română unităţile frazeologice inserate în lucrare; abia la bîîrşitul articolului (sau al sensurilor, cînd cuvîntul este polisemantic) se indică, extrem de sumar, de obicei printr-un singur termen, corespondentul franţuzesc. în consecinţă, lucrarea are structura clară a unui dicţionar unilingv, com-pletat (pentru a putea fi folosit şi ca dicţionar biTmgv) cu acele scurte indicata_în_Hmba franceză, despre care am pomenit. Autorul ne informeaza"(în~"Kvertisment) că a lucrat 20 de ani la opera sa1, care cuprinde „mai toate vorbele române usitate în limbă şi înseşi quelle vechi abandonate şi de quare nu se mai face us de quat în convorbiri familiarii", apoi „termeni de sciinţie, de arte şi de messerii, cu explicaţiunea lor quat s-a putut mai propria şi mai clară". într-adevăr, prin cele circa 35 000 de cuvinte înregistrate, Vocabularul lui Costinescu depăşeşte, ca proporţii, toate lucrările tipărite anterioare cu limba de bază româneas că. Demn de semnalat este faptul că în această listă de cuvinte,-excepţional de bogată pentru epoca respectivă, termenii fără circulaţie reală în limba română sînt relativ puţini. Deşi, puternic influenţat în ortografie de curentele romanizante. mai ales de varianta italienizantă-heliadistă, Ion Costinescu 1 O primă versiune a lucrării era gata încă din 1857; jurnalul „politic şi literar" bucureştean Concordia anunţa, în acest an (în numărul din 25 iulie, p. 179), darea ei „sub tipar, îndată ce Comisiunea literară {?!] va săvîrşi examinarea manuscrisului". La 6 ianuarie 1858 jurnalul Naţionalul (nr. 9, p. 36) insera în paginile sale: „Litera A din Vocabularul român-francez ieşind de sub tipar în şase coaie, se anunţă d-nii abonaţi ca cîţi din domnia lor vor dori a avea această literă să se adreseze la redacţiunea Vocabularului". Aşadar tipărirea lucrării începuse încă în acest an. 72 73 respinge purismul în lexic şi, prin urmare, deschide larg porţile, în opera sa, cuvintelor neromanice, chiar şi acelora cu circulaţie regională, pentru care limba literară dispunea de sinonime (cf. baraboi, barabulă, becher, beteag, bold, borcuf, bortă, borti, bostan, boştină). Prin marele număr de neologisme pe care le înregistrează, Vocabularul lui Costinescu depăşeşte cu mult cel mai complet dicţionar de neologisme al epocii, acela iscălit de E. Protopopescu şi V. Popescu (a doua ediţie, 1862): pe o porţiune redusă din litera E, de exemplu, Costinescu a introdus împrumuturi noi, ca efectiv, efectua, efemina, eţluviu, eforie, efracţiune, efusiune, enigmatic, entomologie, entomologie, enumera, absente în dicţionarul de neologisme amintit. Potrivit unei adevărate tradiţii lexicografice, în lista de cuvinte sînt introduse şi unele nume proprii (mitologice, istorice sau literare, cf. Enriada, Pallas) Modul de a defini termenii aminteşte în multe privinţe de Condica limbii rumâneşti a lui Iordache Golescu. Cea mai pregnantă înrudire între cele două dicţionare constă în amploarea părţii explicative; ca şi predecesorul său, Ion Costinescu se străduieşte să epuizeze tot ceea ce se poate spune, din punct de vedere semantic, despre fiecare cuvînt înregistrat, prin explicaţii insistente, formulate într-o limbă în general superioară aceleia folosite de Golescu (îngrijire: „Grijă, luare aminte, băgare de seamă asupra stării unui lucru, unei persoane, unei funcţii, spre a nu se vătăma ori sminti"; rutină: „Capacitate, facultate, dobîndită mai mult prin obicinuinţia şi experienţia decît prin studiu etc"). Mai evident decît la Iordache Golescu apare, în Vocabularul lui Costinescu, orientarea spre definiţia enciclopedică, mai ales la termenii de cultură. La cuvîntul zeu, de exemplu (ortografiat, latinizant, deu), ni se arată între altele că „păgînismul sau idolatria numera la 30 000 de zei", că „păgînii adorau mai multe soiuri de zei: ceresci, pămînteşti, aquatici şi ai infernului", că „între anticele obiecte ale cultului idolatru erau soarele, luna şi alte corpuri ceresci...". Informaţia enciclopedică a .autorului este împrumutată din lexicografia franceză; de altfel, filologul român recunoaşte că a folosit, în redactarea Vocabularului său, „Dicţionarul Academiei Francese" precum şi Dicţionarul lui „Napoleone Landais". Ca şi Golescu, Ion Costinescu încearcă să facă, în cuprinsul explicaţiilor, delimitări între conţinutul noţional al termenului-titlu şi sinonimele lui parţiale, delimitări împrumutate tot din lexicografia franceză (invidie: „Neplăcere ce simte cineva pentru binele altuia. Diferă de gelosie într-aceasta ca cineva e gelos de ceeace posedă însuşi, şi envidiosu despre ceea ce alţii posedă"). în cazul cuvintelor care au sinonime „perfecte" (din punctul de vedere al autorului), acestea se indică Ia sfîrşitul definiţiei (lăsare: „Faptul de a lăsa, d'a părăssi... Vezi abandonement..."; pribeag: „Care pribegesce, emigreasă. Vezi emigrant"). Autorul aplică în mod sistematic, pentru întîiaoară în istoria lexicografiei române, principiul dea defini n u mai sinonimul c unoscut din seria sinonim Tc~ăl sinonimele~cTI^iTCu1aţie mai redusă sînt trimise la cele cunoscute („comandir s.m. Vezi comandant"; ,destoinic, -ăadj. Vezi capabil, abil"; „firmăs.f. Vezi marcă"; „leat. Vezi an" etc). Numeroase definiţii sînt urmate de contexte create (sau traduse) de autor, formulate astfel îric^t~is1r ilustrei termenului sau a sensului respectiv. Interesant este faptul că asemenea contexte ilustrative apar aproape exclusiv la împrumuturile recente, şi asta din motive uşor de înţeles („maiestate s.f. Grandoare... Se zice assemenea în stilul oratoriu: Maiestatea unui templu, unui edifficiu magnific etc..."; „spec-taculu ... în genere, tot que atrage privirile: frumos specta-culu, trist spectaculu. în parte [= prin restricţie, în special} represintaţiune teatrală: a assista la spectaculu"). Abundă în lucrare şi indicaţiile stilistice (ca „familiar", „ironic", „figurat"). Vocabularul lui Costinescu conţine un număr enorm de construcţii (expresii, locuţiuni, sintagme apar-ţinînd unor domenii speciale), cu explicarea lor. La cuvîntul aer, de exemplu, sînt înregistrate expresii şi locuţiuni cunoscute, ca: a lua aer, a schimba aerul, a-şi da aere, a avea aerul cuiva, în aer liber. Dacă expresiile şi locuţiunile fuseseră, în general, bine reprezentate şi în unele dicţionare anterioare (bilingve şi poliglote), în schimb, p e n t r u~ întîia oară în lexicografia,românească, ţ| Vocabularul lui Costinescu înregistrează în mod sistematic îmbinările de cuvinte j care aparţin domeniului tehnico-ştiin-l ţ i f i c (în sens larg): crucea ferestrii (la cruce), specula-ţiune de comerciu (la speculaţiune), tentativă de crimă sau de~dellctu~^a tentativă), testament olograf (la testament) etc. După cum se poate vedea din exemplele date, autorul a acordat un mare spaţiu din lucrare construcţiilor recente. 74 75 neologice. Se poate spune, în concluzie, că Vocabularul lui Ion Costinescu este o operă lexicografică de tip modern, ■care rezistă şi astăzi, putînd fi consultată adesea cu folos x. 2. Dicţionarul limbii române vechi al lui Timotei Cipariu, Este cunoscut aportul deosebit pe care T. Cipariu 1-a adus în domeniul filologiei române, prin descoperirea, studierea şi publicarea a numeroase texte vechi. învăţatul ardelean a fost unul dintre cei mai desăvîrşiţi cunoscători ai limbii române vechi. Pentru a facilita consultarea materialelor de limbă din epoci'e îndepărtate, el a redactat un bogat „glosariu sau elencu de cuvinte rare sau uitate şi de semnificaţiuni tot asemenea"2. Iniţial, acest glosar urma să servească drept apendice la Principiile de limbă şi scriptură, apărute în 1866; dar el era atît de bogat, încît autorul se hotărăşte să-1 amplifice şi să-i dea profil de sine stătător, „pentru un op... nedependente — de ne-ar fi cîndva prin putinţă a-1 scrie şi eda de aici înainte"3. După 1870, cînd elaborarea primului dicţionar academic era destul de înaintată, Societatea Academică Română solicită membrului ei fondator materialul lexicografic adunat; în răspunsul dat, Cipariu se arată dispus să ofere acest material, în cea mai mare parte redactat definitiv, şi promite să-1 aducă ■el însuşi redactorilor dicţionarului. Din motive care ne ră-mîn necunoscute, această promisiune n-a fost însă ţinută, astfel că lucrarea lui n-a putut fi valorificată la redactarea dicţionarului academic. Ea n-a mai văzut lumina tiparului nici ca operă independentă şi, după toate probabilităţile, s-a pierdut 4. 1 Mai semnalăm faptul că la Biblioteca Academiei, secţia ma nuscrise, sub cota 988, există mai multe fragmente dintr-un Dicţionar al limbii române, anonim (literele L şi M), care par a data dinainte de anul 1870. 2 Archivu pentru filologie şi istorie, anul I (1867), nr. 5 (mai 25). p. 83. 3 Ibidem. 1 Despre alte preocupări lexicografice ale lui T. Cipariu, vezi Cercetări de lingvistică, V (1960), p. 67—74. 3. Dicţionare enciclopedice După anul 1830 ia fiinţă la Iaşi o „societate literară supt direcţia agăi Gh. Asachi", care îşi propune ca obiectiv principal redactarea Leksiconului de conversaţie, prima enciclopedie românească. Colectivul de redacr tare, format din personalităţi marcante ale epocii (Gh.; Asachi, I. Albineţ, Samuil Botezat, P. Cîmpeanu, I. Costij nescu, G. Săulescu şi T. Stamati), apelează, în scopul adu* nării materialului, şi la concursul învăţaţilor din celelalte provincii româneşti. Avem deci a face cu cea dintîi lucrare lexicografică naţională rod al muncii colective1. Opera, anunţată într-un prospect tipărit la Iaşi, în 1840, trebuia să cuprindă patru tomuri de mari proporţii 2. în anul 1842 apare la Iaşi prima, şi singura fasciculă a lucrării, cuprinzînd aproape jumătate din litera A (pînă la cuvîntul Alexandru). Aflăm, din-tr-o notiţa informativă inclusă în această fasciculă, că Lek-siconul de conversaţie înregistrează „atît cuvintele vechi, cît şi neologismul introdus în limba noastră, încă şi speţiale cunoştinţe despre cele ce interesează pe întreaga Românie". Daca parcurgem însă lista de cuvinte a fasciculei apărute, ne dăm cu uşurinţă seama că modelele străine de care s-au servit autorii au influenţat în mod negativ la selectarea materialului lexical. Cuvintele comune ale limbii lipsesc aproape cu desăvîrşire, absenţă justificată totuşi într-o operă lexicografică de natură enciclopedică; dimpotrivă, neologismele ocupă un loc cuprinzător. Slăbiciunea operei constă în alegerea materialului de nume proprii, alegere făcută după criterii cu totul întîmplătoare: în Leksicon figurează termeni de importanţă minoră, dar lipsesc termeni foarte importanţi, mai ales aceia legaţi de realităţile româneşti (cităm, de pe primele pagini ale enciclopediei, cîteva nume proprii fără importanţă: „Aaron Haakaron, rabin caraitic"; „Aarhus, ţinut în Iutlanda"; „Aasim, doi faimoşi autori turceşti"; „Abano, politie în provinţia Padua"; „Abdalonim, un prinţ de Si don"). Faţă de prospectul din 1840, în care, după cîte ne putem da seama, autorii făceau numeroase con- 1 Contrar aparenţelor, Lexiconul de la Buda n-a fost realizat prin sistemul muncii în colectiv; aici numai moartea fiecăruia dintre autorii succesivi ai operei a obligat pe editori să apeleze, într-un interval de timp, la mai mulţi lexicografi. 2 Dacia literară, I (1840) informa şi ea pe cititori: „In curînd va ieşi tomul I a acestei mari şi vrednice de toată lauda publicaţii" (p. 476). 76 77 •cesii lexicografiei poliglote, forma tipărită a Leksiconu-lui oglindeşte un punct de vedere {nou: dacă în prospect apăreau, după cuvîntul-titlu comun românesc, corespondentele din latină, franceză şi germană^ (de exemplu: „aerul, aer, l'air, die Luft", „asfalt, asphalte, asphaltus, As-phalt), în opera tipărită se renunţă cu totul la aceste corespondente. Deşi lucrare colectivă, Leksiconul de conversaţie condus de Asachi s-a redactat pe baza responsabilităţii individuale: fiecare articol din fasciculă este numerotat cu o cifră (de la 1 la 7) care corespunde unuia dintre cei şapte autori principali. Contribuţia cea mai mare în redactarea acestei singure broşuri apărute o are Samuil Botezat, profesor de limba germană la Iaşi şi secretar al Conservatorului filarmonic din acest oraş. In general, definiţiile sînt formulate într-o limbă cu un pregnant aspect arhaic, aproape surprinzător pentru epoca la care a apărut lucrarea (cîteva exemple: „Următorii [== urmaşii] lui Aeri-cus"; „secte care paradosea" [= propovăduiau]; „O politie [= oraş] de negoţ"; „au cîştigat slobozenie"; „urzitoriul [— întemeietorul] ... unei secte din suta a patra");, ele cuprind descrieri ample, istoricul amănunţit al noţiunii, în diverse epoci şi ţări, într-un cuvînt caracteristicile enciclopedice adecvate. Termenul akademie, de pildă, este explicat pe patru coloane, urmărindu-se instituţia de la întemeierea ei, în Atena, enumerîndu-se principalele ei specii etc. Pentru a da o idee asupra tipului de definiţie adoptat reproducem începutul articolului aerostat: „balon aeric, se numeşte o maşină carea este menită a se sui în sus, pentru că a ei speţifică greutate este mai uşoară decît aerul. Cea întîi cercare au făcut-o ŞtefanMontgolfier la 1782. Acesta luînd în băgare de samă suirea fumului în sus, îi veni în minte...". Şi în Muntenia se înregistrează intenţia elaborării unei lucrări similare. Iniţiativa aparţine lui Heliade care, în-cepînd cu numărul 3 din 1842 al Curierului românesc, publică primele pagini dintr-un proiectat Dicţionar de cunoştinţe universale. Publicarea materialului continuă şi în numerele următoare ale revistei, încetînd definitiv la numărul 31, la cuvîntul abus. Dar la 4 decembrie 1847 Heliade anunţă, în Curierul românesc, publicarea unui Curs de literatură în şase volume, care trebuia să fie un lexicon cu caracter enciclopedic cuprinzînd termeni din domeniul filologiei şi artelor, dispuşi în ordine strict alfabetică. Modelul lucrării lui îl vedem în Elementele de literatură ale lui 78 Marmontel. La litera A, de exemplu, trebuiau să formeze articole-titlu: abondanţă de stil, academie, academician, accent, accord, act, actor, adagio, Adonai, aestetică, affectaţie, allessandrin, allegorie, allegro, allocuţie, allusie etc. Heliade dă chiar o mostră de redactare, publicînd, în Curierul românesc nr. 47—49 din 1847, articolul academie. Proiectul sau a nu fost însă realizat1. în cea de-a treia mare provincie românească, Transilvania, se înregistrează în aceeaşi epocăo altă încercare de a redacta un dicţionar enciclopedic. încercarea aparţine lui Alexandru Gavra, profesor la „Pedagogiul regesc" din Arad şi editor al Cronicii Iui Şincai. Acesta tipărea la Buda, în 1847, tomul întîi al unui Lesicon de conversaţiei storicesc religionariu2, „în care se propun, de Ia începutul lumii pînă-n timpurile noastre, învăţăturile religioase ale paginilor, jidovilor, mahumedanilor, cinstirea dumnezăiască, ţeremoniile, datinele, locurile, persoanele dinpreună cu în-tîmplările acelora". Aşadar, această nouă lucrare enciclopedică este şi ea limitată la un domeniu restrîns, delimitare, cu puţine excepţii, respectată. In munca de redactare Gavra a fost ajutat de un tînăr, Anton Muntean, astăzi necunoscut. Nu avem a face, bineînţeles, cu o operă originală, şi autorul însuşi recunoaşte că a făcut o compilaţie după „Broughton, Samuel Mindszenti, dar şi din alţi momentuoşi autori"; numai domeniul românesc îi aparţine, probabil, în mare parte. Faptul că Gavra a prelucrat izvoare străine şi disparate se reflectă în lista de cuvinte a lexiconului, care conţine numeroşi termeni necunoscuţi sau abia cunoscuţi la noi (abramiţi, abrahas, Abu-Iahia, Abuna, Abuta, Acaid, Acca-Larenţla, Acdah, Achor, Achrat etc). Articolele sînt, în general, foarte dezvoltate: termenul acatist, de exemplu, ocupă 11 pagini ale lucrării, Anton de Padua, 5, Apollo, 7. Autorul şi-a propus scheme unitare de definiţie, pe care le respectă riguros; aproape fiecare 1 Ideea 1-a urmărit totuşi în continuare pe scriitor, căci în 1865 «1 publica, în Gazeta Transilvaniei (nr. 16, p. 64), un ultim proiect de dicţionar enciclopedic, materialul urmînd să fie grupat de această dată pe materii şi eşalonat în nouă volume. Şi lexicograful muntean R. de Pontbriant a avut unele intenţii pe această linie; ziarul Naţionalul. anunţînd în 1858 apariţia dicţionarului său român-francez, preciza că lucrarea va fi urmată de „un vocabular de geografie, de mitologie şi de oameni însemnaţi ai anticităţii" (cf. iunie 19, nr. 55, p. 218). ' 1 Cuprinde literele A şi B. 79 articol mai dezvoltat este compus din două părţi explicative bine distincte: una introductivă, scurtă, care cuprinde definiţia propriu-zisă, şi una largă, cuprinzînd istoricul şi amănuntele noţiunii (Aesculap: „zeul ştiinţei medi-ceşti (doftoreşti), fiul lui Apollon şi al nimfei Korois. Cînd nimfa se cunoscusă cu tînărul Ischys Apollon cu arcul îl săgeta, şi după aceea..."; apologetica: „ştiinţa apărării credinţei creştineşti. Deşi religiunea creştinească, de la Iustin începînd, prin scrisorile a mai multora fu apărată, totuşi..."). Limba folosită de autor, deşi puţin arhaică, este în general clară, îngrijită. Cea mai importantă inovaţie faţă de celelalte lucrări similare româneşti o constituie bogata bibliografie anexată la sfîrşitul fiecărui articol; în această bibliografie, Ga-vra a indicat sursele de informaţie pentru diversele fapte expuse în definiţie, cu trimiterea exactă la texte. Procedeul conferă lucrării un serios caracter ştiinţific. Continuarea Lesiconului nu a mai apărut. A rămas nerealizată şi intenţia lui Nicolaie Şuţu (1799— 1871) de a redacta un dicţionar enciclopedic. Pe la jumătatea secolului al XlX-lea, N. Şuţu (fiul lui Alexandru Şuţu. fost, pe rînd, domnitor al Munteniei şi al Moldovei) a în ceput strîngerea materialului în vederea redactării unei enciclopedii în limba franceză 1. In jurul unor anumite noţiuni-„cheie" (animal, arhitectură, obiecte de îmbrăcăminte, plantă, politică etc), autorul a grupat terminologia subordonată. Astfel, sub noţiunea „arhitectură" figurează diverse ordine arhitectonice, părţi componente ale unor construcţii etc. Aşadar, organizarea materialului este noţională şi nu alfabetică, ca în celelalte dicţionare enciclopedice amintite. Documentarea care s-a făcut în vederea formulării definiţiilor este copiată aproape integral din diverse izvoare lexicografice franţuzeşti; numai pentru unele realităţi româneşti se bănuieşte contribuţia documentară personală a autorului. Pînă la urmă opera a rămas în stadiul strîngerii de material; foarte multe pagini albe, aglomerarea de indicaţii brute, precum şi lipsa aproape totală a definiţiilor dovedesc că Şuţu era departe de faza 1 Se 1049. găseşte la Biblioteca Academiei secţia manuscrise, sub cota definitivării acestui dicţionar enciclopedic, proiectat, desigur, pentru protipendada franţuzită a epocii. Concluzia care se desprinde cu uşurinţă din cele arătate mai sus este aceea că în perioada 1826—1870 lexicografia românească n-a izbutit să realizeze un dicţionar enciclopedic general şi complet. 4. Vocabularul purist al lui 1. Heliade-Rădulescu Se ştie că, pe la jumătatea secolului al XlX-lea, activitatea filologică a lui I. Heliade-Rădulescu a degenerat într-un purism (latinist şi italienist) extrem. Părerea sa nestrămutată, ca a tuturor puriştilor epocii, era că elementele lexicale nelatine ale limbii române o degradează, o „deznobilează". Prin urmare, aceste elemente, cu puţine excepţii, trebuie izgonite din limbă; este ceea ce şi încearcă să facă, \a_1847, Heliade, în Vocabularul de vorbe streine în limba romana,~T:iparit"laBucureşti. Umui de cultufa muntean InreiteTTn^ă^eăsTă privinţă, un novator; el pune doar în practică preceptele bănăţeanului Paul lorgovici, a cărui operă, pe care o preţuia în mod deosebit, a publicat-o în Curierul românesc (din 1839, cf. nr. 55, 56, 61, 65, 67, 72). Paul lorgovici a fost, se pare, cel dintîi filolog român purist care a propus, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, înlăturarea tuturor elementelor lexicale nelatine din limba noastră; el a promis, în acest scop, redactarea unui vocabular în care fiecărui termen nelatin din limba română să i se indice substitutul recomandabil, de origine latină. Vocabularul n-a fost realizat, dar ideea emisă a circulat intens în deceniile următoare. Episcopul Ioan Bobb este cel dintîi care o pune în practică, la 1823, în al doilea volum al Dicţionarului rumanesc, lateinesc şi unguresc; el scoate din lexicul limbii române cuvintele de origine „streină" (adică nelatină sau neromanică) şi le izolează în glosarul de la sfîrşitul lucrării, dîndu-le „româneşte înţielesu", adică sinonimul românesc recomandabil, în sens purist. Şi mai aproape de proiectul lui lorgovici se află Vocabularul lui Heliade. întocmai ca predecesorul său, acesta îşi propune să alcătuiască lista 80 81 cuvintelor „streine" din limba română („slavone, ungureşti, turceşti, nemţeşti, greceşti etc"), cu scopul de a le populariza, în sens negativ, de a face ca aceste cuvinte „să nu se mai auză ... nici în scrierile" româneşti şi „nici în gurele" vorbitorilor de limbă română (p. XXVII). Bineînţeles, datoria fundamentală a autorului era aceea de a găsi un înlocuitor „demn" pentru fiecare termen expulzat şi de a-1 indica în Vocabular. Cînd nu 1-a găsit în limba română, el a „alergat acolo de unde ne este şi numele, şi carnea, şi sîngele" (p. XXXIV) şi a transferat ad-hoc din limba latină în cea română termenul de care avea nevoie. Alteori autorul împrumută corespondentele recomandabile din limbile romanice sau le formează el însuşi din elemente latine, prin procedeul derivării. După cum se vede, Heliade nu acceptă, cel puţin în principiu, nici chiar cuvintele nelatine (sau ne-romanice) care „n-au în gura popolului altele corespunzătoare romane" (p. XXIII); singura excepţie de la acest principiu purist o formează cuvintele „streine" din limba noastră care denumesc noţiuni „de costume, de datine străine, de dregătorii străine" (p. XLI). Credinţa lui Heliade, foarte eronată, era că numărul termenilor „streini" din lexicul românesc ar fi extrem de redus şi că Vocabularul său, care conţine circa 1 200 de asemenea cuvinte, le-ar fi strîns „daca nu pe toate, însă pe cele mai multe şi mai pe toate ce sunt mai ades în us..., cu rădăcini cu nade" (p. XX). Din punctul de vedere al încercării de a „purifica" lexicul limbii române, el depăşeşte, prin exagerările sale, pe toţi lexicografii purişti ai epocii, pînă la dispariţia curentului latinist. Pentru a da o imagine asupra absurdităţii intransigenţei lui ni se pare suficient să amintim că în Vocabular figurează numeroase cuvinte la care, cu toate eforturile, Heliade n-a reuşit să indice corespondentul „demn": „Vei vedea — recunoaşte autorul — vorbe slavone ori turceşti, fără să-ţi arăt cum s-ar putea zice pe rumâneşte" (p. XLVII). într-adevăr, termeni ca măgulire, mirişte, năluc, nălucire, ogor, pir joi, pripas apar, în Vocabular, fără corespondentul sinonim recomandabil, între cuvîntul-titlu şi corespondentul lui recomandabil (cînd acesta există) se precizează şi originea termenului-titlu, adică a termenului condamnat {„povîrniş, slav. clină"; „potcoavă, slav. ferrătură"; „primejduire, slav. pericolare"; „rubar, turc. comparaţie, confruntaţie"). Ca toate încercările care merg împotriva dezvoltării fireşti a limbii, tentativa lui I. Heliade-Rădulescu de a reprofila lexicul românesc, prin înlăturarea şi înlocuirea unor elemente integrate, a rămas fără consecinţe. S. Primul dicţionar de sinonime] / In anul 756*7 apare, la Bucureşti, primul d i c ţ i o- j narde sinonime din istoria lexicogra-j fiei româneşti: este vorba de Vocabularul de qua-teva vorbe synonyme iscălit de C. Cămila 1. După cum re-ycunoaşte, în prefaţă, lexicograful român, lucrarea nu este \decît o traducere selectivă a unui izvor francez: „Mulţi autori francezi dintre quei mai renumiţi, pe lîngă vocabularele de vorbele que compun limba originară a unui popul, s-au ocupat foarte serios a separa şi a alege încă şi vorbele synonyme. Subsemnatul, conservând în biblioteca sea unul din aqueste vocabulare de genul synonym, am culles şi am adunat un număr de vorbe dintre quelle mai essenţiale, quate mi s-a părut mai importante şi mai grelle de înţelles în privinţa parallelismului şi a rapporturilor que au între ele, pentru quare am şi format aquest mic Vocabular, que în adevăr este în sine uă carte unică, quăci pentru prima oară appare în sanctuariul litteraturei noastre naţională". Aflăm, din glosarul anexat de autor la traducerea sa, accepţiunea largă pe care el o dă sinonimului, accepţiune împrumutată, probabil, tot din lexicografia franceză; sinonimul este „vorba que exprimă aqueeaşi semnificare cu alta sau a quăreia însemnare este approape de înţellesul altei vorbe" (p. 379). Acest concept nu corespunde însă cu modul de tratare a cuvintelor în Vocabular; ceea ce se străduieşte -.â demonstreze întreaga lucrare este faptul că nu există termeni al căror sens (sau sensuri) să se acopere perfect. Principiul pe care se axează Vocabularul este tocmai sublinierea diferenţelor dintre sinonime. Discutînd, de exemplu, tripticul lexical orgoliu, vanitate, presumeţie, lucrarea precizează: „Orgoliul face qua să ne stimăm. Vanitatea. qua să voim a fi stimaţi. Presumeţia, ca să ne linguşim de 1 Vezi ziarul Legalitatea, anul I (1866), iulie 24, p. 7, care „face cunoscut că Vocabularul de cîteva vorbe de synonyme s-a pus sub tipar." 82 «3 uă putere vană..." (p. 236). Acelaşi tip de explicaţie la perechea sinonimică materia, subiect: „Materia numim aqueea cu quare ne servim în lucru; subiect e aquella que punem în lucru..." (p. 225). Destul de frecvent apare şi un al doilea tip de caracterizare a lanţurilor de sinonime care formează titlul articolelor: se arată elementele semantice specifice fiecărui „sinonim" din serie numai după indicarea elementelor lor semantice comune („general, universal. Amîndouă aqueste vorbe înfăţişează totalitate... Aqueea que este general înseamnă quel mai mare număr de particulari sau toţi hoamenii cu grămada. Aqueea que este universal înseamnă pe toţi particularii sau toată lumea cu de a mănuntul...", p. 154). Asemenea delimitări între cuvintele sinonime (din care noi am reprodus mici fragmente) ocupă, în lucrare, un spaţiu întins, de aceea C. Canella nici n-a putut înregistra, în traducerea sa, decît 152 de perechi ori de lanţuri sinonimice. Pentru a face şi mai clară diferenţa specifică dintre termenii sinonimi se adaugă, la fiecare explicaţie, contexte largi, care exemplifică folosirea exactă a termenilor în discuţie; iată mai jos (la perechea satisţacţiune-mul-ţumire) un fragment dintr-un astfel de context ilustrativ: „satisţacţiunea adduce mulţumirea, însă cată ca obiectul dorit să procure astă mulţumire ... Mulţumirea adaogă la satisfacţiunea dorinţelor noastre o satisţacţiune dulce de posessiune... Avuţia ne procură multă satisfacţiune, însă mulţumirea întrece avuţia... Quineva face tot pentru satis-ţacţiunea sea şi nimic pentru mulţumirea sea..." (p. 263— 264). Acest mod de analiză semantică bazată în primul rînd pe principiul delimitării a fost multă vreme specific lexi-cografiei franceze, care dispunea, în secolul al XlX-lea. de numeroase dicţionare de sinonime. Autorul nu indică, după cum am văzut, izvorul francez pe care-1 foloseşte în traducerea sa; acest izvor poate fi însă identificat cu uşurinţă : este Diclionnaire universel des synonymes de la langue frangaise, operă de mare succes care concentrează lucrările mai multor lexicografi din epoci diferite (printre care Girard, Beauzee, Roubeaud, D'Alembert şi Diderot). Dicţionarul apare la 1809 şi înregistrează, pînă la 1850, patru ediţii; Canella a folosit o versiune şi mai recentă, nedatată, pe 84 care o traduce cu o fidelitate aproape totală, după cum se poate constata din exemplul următor: Originalul francez: „SOCIABLE, A IMABLE. Ces deux mots designent un caractere convenable â la societe; mais ils different d'ailleurs si fort, que cette idee commune Ies rend â peine synonymes. L'homme so-eiable a Ies qualites propres..." Canella : „SOCIAL, AMABIL. Aqueste doe vorbe înseamnă un character convenabil societăţei, însă ele dif-fer atît de mult în înţelesul lor înquît abia le putem numi sy-nonyme. Hornul sociabil are qua-lităţile sealle proprii..." Niciodată traducătorul nu intervine cu modificări esenţiale în textul original. Numai operaţia de selectare a materialului de sinonime îi aparţine; de asemenea, glosarul Vocabularului (în care se explică termenii rari) şi, probabil, apendicele alfabetic intitulat „Tabellu historic pentru numii cuprinşi în aquest Vocabular", în care se enumera, enciclopedic, date fundamentale asupra vieţii şi activităţii unor personalităţi ca Alexandru cel Mare, Anacreon, Aris-totel, Atila, Bacon, Balzac, Boileau etc. Traducătorul este puternic stăpînit de curentul latinist în alegerea cuvintelor şi a formelor; apar la tot pasul, în transpunerea lui, termeni ca fortunat (si infortunat), imperator, popul, sapient sau veritate. Bineînţeles că, datorită izvorului care i-a stat la bază, Vocabularul de sinonime iscălit de Canella cuprinde un material lexical exclusiv neologic. 6. Dicţionare de neologisme Perioada cuprinsă între anii 1826 şi 1870 se caracterizează printr-o dezvoltare excepţională, sub raport statistic, a lexicografiei de neologisme. în acest domeniu, moştenirea lexicografică era cu totul săracă. Dacă exceptăm numeroasele glosare de împrumuturi noi1 anexate diverselor traduceri (şi chiaf operelor originale), nu înregistrăm, pînă către jumătatea 1 In capitolul de faţă al lucrării dăm neologismului accepţiunea de „cuvînt recent împrumutat (şi derivat al cuvîntului recent împrumutat)". 85 veacului trecut, decît o singură încercare de redactare a unui dicţionar de neologisme, ca lucrare de sine stătătoare: este vorba de Lexiconul pentru cărturari al lui I. Budai-Deleanu, operă neterminată şi rămasă în manuscris. I n-ceputul lexicografiei tipărite de neologisme este făcut, la noi, de Vocabularu romanu^pu-blicat la Bucureşti, în 1848, de filologul şi pictorul'muntean l^Ul^JieguMcll. Apoi, vreme de circa două decenii, pînă "la 1870, filologia românească mai înregistrează, în ordine, următoarele dicţionare de acelaşi tip, publicate: al lui T- Stamati (Iaşi, 1851, a doua ediţie, neschimbată, în 1856) 2, al lui E.JPjQto^opescu şi V. Popescu (Bucureşti, 1860 3, a doua ediţie, mult amplificată, în 1862*, a treia, din nou refăcută, în 18705), al lui G. M. Antone seu (Bucu-/l£//J_J862)5i în sfîrşit, al lui J^.Eauman (Crăiova, circa /S6S7~ă~rJoua ediţie în J869) 7. Din simpla enumerare de mai sus se poate vedea "cTărmărele succes de care s-au bucurat aceste lucrări. Nu vom insista aici în mod deosebit asupra tuturor cauzelor care explică succesul dicţionarelor de neologisme. Cîteva date sînt totuşi absolut necesare. Prima jumătate a veacului al XlX-lea a fost o epocă de profunde transformări în ceea ce priveşte ideile şi instituţiile europene. Ecoul acestor transformări a ajuns şi în ţara noastră: mai fiecare inovaţie a adus cu sine un termen nou. Literatura, arta, ştiinţa încep să se dezvolte acum 1 Titlul complet: Vocabularu romanu de toate vorbele străbune re prUrnite pînă acum. în limba română, şi de toate quelle que sunt a se mai primii d-acum înainte, şi mai allesu in sciinţe. (îl abreviem, în cursul discuţiei, prin: NEG.) 2 Disionăraşu românesc de cuvinte tehnice şi altele greu de înţeles (îl abreviem: STĂM.) 8 Dicţionariu român de ziceri străbune usitate în limba română. 4 Nou dicţionaru portativu de toate zicerile radicale şi streine reintroduse şi introduse în limbă, coprinzînd şi termeni ştienţifici şi literari. îl abreviem: PROT.-POP.) 6 Nou dicţionaru portativu de toate zicerile nuoi (radicale) reintroduse şi introduse în limba română şi de termeni tehnici ai şciinţelor, interilor şi artilor, cu uă esplicaţie mai întinsă a termenilor de drept şi economie politică. (Semnat numai de E. P r o t o p o p e s c u.) • Dicţionar rumăn. Mic repertoriu de cunoşcinţe generali, coprinzînd vorbe streine cu etymologia, termini tehnici, numini proprie, noţiuni his-torice s.c.l. (îl abreviem: ANTON.) ' Dicţionaru românu portativu. Culegere de cele mai necesare cuvinte radicale. (îl abreviem: BAUM.). D. I a r c u mai semnalează (în Biblio-graphia chronologică română, cit.) două dicţionare de neologisme pe care jiu le-am putut găsi pînă acum: Mic dicţionar portativ de zicerile radicale într-un ritm mai rapid şi la noi; o dată cu această dezvoltare intră în limbă numirile corespunzătoare pentru noile forme de cultură. Traducerile din diverse limbi moderne, studiile peste hotare ale tinerilor români şi introducerea limbii franceze în şcolile româneşti, contactul strîns cu oficialităţile şi armatele ruseşti, în timpul războaielor cu turcii şi în epoca Regulamentului Organic, iată cîteva dintre cele mai importante cauze care explică îmbogăţirea fără precedent a lexicului limbii române în prima jumătate a secolului al XlX-lea şi, în acelaşi timp, apariţia unor dicţionare explicative speciale, care să definească împrumuturile recente. Necesitatea unui dicţionar pentru explicarea termenilor noi era atît de acută în epocă, încît s-a făcut propunerea ca cititorii „din clasa de mijloc" care răsfoiesc diverse publicaţii să-şi alcătuiască singuri, pentru uzul personal, un „vocabulariu manuscris", în care să înregistreze acele cuvinte necunoscute „venite în foi din timp în timp (ce sînt între parantezie desluşite sau sub vreo notiţe dedesupt)"1. Proporţiile dicţionarelor de neologisme care apar pînă la 1870 variază mult de la o lucrare la alta şi chiar de la o ediţie a aceleiaşi lucrări la alta; sub 2 500 de cuvinte cuprinde prima ediţie a lucrării lui Protopopescu şi Popescu, circa 3 500 fiecare dintre cele două prime ediţii ale dicţionarului lui Bauman, sub 5 000 cele două ediţii ale dicţionarului lui Stamati, circa 6 000 acela al lui Negulici, cam tot atîtea dicţionarul lui Antonescu, în sfîrşit, circa 8 000 de termeni fiecare dintre cele două ediţii din urmă ale dicţionarului lui Protopopescu şi Popescu (ultima ediţie ceva mai bogată totuşi decît penultima)2. Cu toate aceste deosebiri de proporţii, dicţionarele de neologisme amintite se (două ediţii, în 1862 şi 1864), iscălit de N. Cernovodeanu, şi Micul dicţionariu de vorbe radicale şi vulgare, f.a., datînd din 1864. In sfîrşit, într-un compendiu publicat de P. P a i c u în revista Amicul şcoalei, VI (1865), p. 77, este anunţată apariţia unui „Dicţionarium ic portativ esplicatoriu de zicerile radicale de N. Cernodeanu, Bucureşti, 1864", care, după toate probabilităţile, este una şi aceeaşi lucrare cu aceea, amintită mai sus, pe care D. Iarcu o atribuie unui N. Cernovodeanu. (De altfel, compendiul lui Paicu apare şi în Foaia soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, anul I, 1865, nr. 1—3, p. 99— 100, indicînd numele N. Cernovodeanu.) 1 Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1842, nr. 39, p. 305—306. a în articolul Un dicţionar de neologisme româneşti din anul 1862, în Studii şi cercetări lingvistice, I (1950), fasc. 1, p. 57 şi urm., acad. Iorgu Iordan a luat în consideraţie numai a doua ediţie a acestei lucrări; ulterior, A. Nicolescua semnalat (în Contribuţii la istoria 86 87 înrudesc prin numeroase trăsături comune; cea mai importantă pare a rezulta din influenţa latinizantă-romanizantă care, într-o variantă sau alta, stăpîneşte aceste lucrări, le determină unele aspecte structurale de bază. Prima consecinţă a t_jnfluenţei latiniste (sau romani-zante) apare clar în c o mp o n e n ţ~ă~TTs t e i d e cuvinte a acestor dicţionare. Urmărind purificareal exi-cului limbii române prin relatinizarea ei, autorii au introdus în lucrările lor cuvinte „nobile", latineşti sau romanice, menite să înlocuiască elementele „străine" (în primul rînd slave). S-a arătat că această îmbogăţire lexicală a fost în bună parte artificială, întrucît multe dintre neologismele înregistrate n-au avut o existenţă reală, în vorbire ori în scris, sau, în orice caz, circulaţia lor n-a depăşit graniţele partizanilor curentelor lingvistice la modăx. Faptul că aceiaşi termeni apar în mai multe dicţionare de neologisme din epocă nu trebuie să ne inducă în eroare în privinţa circulaţiei lor, deoarece se poate dovedi cu uşurinţă că autorii ulteriori au preluat adesea mecanic lista de cuvinte din lucrările autorilor anteriori. De exemplu, termeni ca abad, ab judeca (abjudica), ablega, absimil(e), acedle, aca-melt, acanar (acanor), adalid, altier, anodinie, anierid(iu), antesâ (anthese), aplani (= aplana = a netezi) apar, toţi, la NEG., PROT.-POP. şi ANTON, (uneori şi la BAUM-), adesea cu definiţii identice sau asemănătoare2. Cu toate acestea, o cercetare amănunţită a limbii epocii ne-ar putea arăta că numărul de termeni fără circulaţie reală introdus în operele lor de aceşti lexicografi este cu mult mai mic decît ne pare nouă, vorbitorilor de azi ai limbii române. Fără să ne propunem acum o asemenea cercetare, vrem numai să demonstrăm aici în mod sumar, prin cîteva exemple, că unii termeni înregistraţi în dicţionarele amintite, pe care astăzi am fi înclinaţi să-i considerăm fără existenţă reală în lexicul românesc, au trăit şi au fost folosiţi limbii române literare în secolul al XlX-lea, voi. II, Bucureşti, 1858, p. 30) şi ediţia primă, din 1860. La acestea adăugăm acum şi a treia ediţie, datînd din 1870. 1 Cf. acad. Iorgu Iordan, Un dicţionar de neologisme româneşti..., cit., p. 58—59. 2 în prefaţa ediţiei de la 1862 a lucrării lor, E. Protopopescu şi V. Popescu indică, de altfel, printre izvoarele folosite, dicţionarul lui Negulici; la rîndul lui, G. M. Antonescu citează pe Negul ci la numeroase cuvin.e rare pe care le-a preluat din opera acestuia (de exemplu, la absinth, acantilă, accastilagiu, anramatică, antenupţiale). 88 într-o anumită etapă de dezvoltare, fiind eliminaţi într-o altă etapă de dezvoltare. Astuţie, de exemplu, înregistrat la NEG., PROT.-POP., ANTON, şi BAUM-, apare des în articolele politice ale lui M. Eminescu: „ignoranţa, suficienţa şi înnăscuta astuţie a nulităţilor" (Timpul din 12 noiembrie 1880; cf. şi Timpul din 16 mai 1882, Federaţiu-nea din Pesta, 5/17 aprilie, 22 aprilie/4 mai, 29 aprilie/ 11 mai 1870); de asemenea, la B. Maniu, Respunsu res-plicativu, Timişoara, 1856, p. 25: „Astuţia insolinte a călugărului". Fatigă, înregistrat la NEG., PROT.-POP., ANTON, şi BAUM., şi audacie (la aceiaşi) apar în traducerea tragediei Macbeth făcută, în 1850, de St. Bigescu: „Lup-tîndu-se ... făr-a se fatiga", p. 9 (cf. şi 23, 25); „audacia şi curagiul seu", p. 60 (cf. şi Eminescu, Opere, IV, ediţia Perpessicius, p. 139, unde apare audace: „Arde sînta lui coroană, fulger ochii Iui audaci"). Solemnei, înregistrat la NEG., STAM. şi PROT-POP., apare tot în traducerea lui Bîgescu („un banchet solemnei", p. 58). Că unii dintre termenii de acest tip vor fi circulat cu siguranţă mai intens decît ne închipuim noi astăzi se poate dovedi şi cu ajutorul unor indicaţii normative care apar chiar în dicţionarul lui Antonescu, cel mai latinizant-romanizant dintre dicţionarele de neologisme ale epocii. Deşi adept extremist al curentelor lingvistice dominante, Antonescu ia atitudine împotriva unor formaţii lexicale din vremea sa: la cuvinte ca abima, abjudeca, absimile, affama, afţadissament el adaugă indicaţia „r. us." (= rău uzitat), iar la altele ca accusia (= a naşte), agrupa, anobli, mepriza, indicaţia „n. us." (=- nu uzita). Or, este greu de presupus că asemenea termeni nu vor fi circulat în mod real (ba chiar relativ intens, cel puţin în unele cercuri), de vreme ce lexicograful îi înregistrează numai pentru a-i condamna, pentru a atrage atenţia că existenţa lor în limbă este nerecomandabilă 1. Rămîne însă adevărat şi evident că anumite categorii de cuvinte care indică realităţi străine de noi sînt transportate direct din izvoarele lexicografice externe şi n-au avut, cel puţin de regulă, o existenţă reală în limba română; convingătoare în acest sens sînt exemple ca abad (= rinoce-din India), acamelt (= o plantă care creşte în Mexic), adar Ud (— reprezentant al justiţiei militare din Spania) sau alţachin (= preot maur). 1 Pe mepriza l-am găsit la B. M a n i u, Pledoriu In apărarea lui l. G. Valentineanu, 1859, p. 10: „Litera convenţii nu se poate mepriza". 89 Dacă, în cazurile citate mai sus, avem a face cu termeni fără existenţă reală în limba română sau cu existenţă reală mai mult sau mai puţin efemeră, nu se poate nega, totuşi, în numeroase alte cazuri, rolul pe care aceste dicţionare de mare succes l-au avut în punerea în circulaţie, popularizarea şi impunerea neologismelor. O confruntare a acestor dicţionare cu lucrările lexicografice româneşti apărute mult V-mai tîrziu ne duce, din acest punct de vedere, la concluzii surprinzătoare: nenumărate neologisme neînregistrate în Dicţionarul Academiei (fasciculele apărute între anii 1906 şi 1928), dar consacrate astăzi în limba literară, apar în dicţionarele de neologisme amintite. Cităm, de exemplu, termeni ca gazon, germina, gliptică, gliptotecă, goniometru. ideologic, immemorial, immobilisa, immobilitate, immortaliza.. impasibilitate, implicaţie (la NEG.), bombardament, breşă, fertilitate, frondă (la STAM-), abaţie, abject, abjecţie, acce lerator, adulterin, adversitate, afabulaţie, agrement, agrest, akkomodabil, anksietate, aplomb (la PROT.-POP.), abominabil, acerb, actinie, adipos, agasa, agasant, agil, agrimensor. ..altimetru, angiosperme (la ANTON.), fatuitate, feroce, fero ctîăTe, festin, fetid, Jîdeist, ţiguraţiune, flata, formidabile (la BAUM.). Faptul că asemenea termeni nu sînt înregistraţi de cel măi mare dicţionar românesc, la circa o jumătate df secol după apariţia lor în lucrările citate, ni se pare semnificativ; trebuie să presupunem că aceşti termeni erau încă simţiţi, la începutul veacului nostru, fără circulaţie, neintegraţi suficient în limbă, şi de aceea nu este imposibil ca măcar unii dintre ei să-şi fi început existenţa în lexicul românesc prin dicţionarele de neologisme amintite. Interesant este şi faptul că în lista de cuvinte a acestor dicţionare nu figurează numai neologisme, adică împrumuturi recente (sau, eventual, derivate pe teren românesc ale acestor împrumuturi), ci şi unii termeni vechi (şi foarte vechi) ai limbii: din această ultimă categorie fac parte cuvinte ca naft (la NEG.), capăt, erugă, învinuire, june, lucoare (la STAM.), aprig, caimacam, caval, cerni, cruţa (la PROT.-POP.), ager, ban, bei (la BAUM.). La prima vedere, includerea acestor termeni în lista de cuvinte pare o eroare al cărei izvor s-ar găsi în insuficientele cunoştinţe etimologice ale autorilor 1. Credem însă că, măcar în unele cazuri, eroarea 1 Cf. acad. lorgu Iordan, Un dicţionar de neologisme româneşti..., cit., p. 57—58. 90 este doar aparenta. Se poate demonstra că pe autori i-a interesat să explice, în lucrările lor, cuvintele „tehnice" (în sens larg) sau termenii „greu de înţeles" (expresia aparţine lui Stamati), independent de vîrsta lor în limba română; numai faptul că imensa majoritate a cuvintelor al căror sens se cunoaşte insuficient o formează împrumuturile recente a făcut ca acestea să alcătuiască materialul lexical de bază al dicţionarelor pomenite, să le determine compoziţia. Pare elocvent, în sprijinul părerii noastre, faptul că STAM., înre-gistrînd termeni ca erugă, june, învinuire, capăt, lucoare, recunoaşte că sînt „vechi româneşti" 1. De altfel, cu excepţia lucrării lui Bauman, toate celelalte dicţionare similare ale epocii nu recunosc, prin titlul lor, că sînt exclusiv opere lexicografice de termeni „radicali". Eroarea flagrantă şi aproape generală la aceşti lexicografi constă în părerea că şi neologismele cele mai recente ar fi, de fapt, în majoritatea lor, tot elemente vechi (îndeosebi „străbune") ale limbii, dispărute cîndva din lexic în concurenţă cu sinonimele „streine" (de obicei slave); prin urmare, introducerea lor în vocabularul limbii române ar echivala cu o reintroducere, cu o reînviere, atitudine perfect explicabilă la partizanii purismului românesc. O altă trăsătură care apropie între ele dicţionarele de neologisme ale epocii o constituie prezenţa indica-ţiilor etimologice alături de cuvîntul-titlu. Cu excepţia lui Bauman, toţi ceilalţi autori au, în lucrările ^ ior lexicografice, preocupări etimologice, într-o formă sau în alta. Negulici indică forma etimonului, însă numai la cuvintele româneşti considerate de origine latină („accesibbil, adj. accesibilis"; „inabil, adj. inhabilis"; „profan, adj. profanus"); E. Protopopescu şi V. Popescu merg mai departe, dînd forma (de obicei şi sensul) etimonului la termenii româneşti consideraţi de provenienţă latină, greacă, uneori şi romanică [„abroga, v. (lat. abrogare, a desfiinţa)": „afelie, s.m. (djto, departe de, fiXiog, soare)"; „affabilitate. s.f. (lat. affabilitas)... "]; Antonescu, luînd de asemenea în consideraţie numai cuvintele româneşti de origine, latină, greacă şi romanică, dă cînd forma, cînd terminaţişjetiîmo-nului, sau indică numai limba de origine [„altera (lat.)"; „alteţă (fr.)"; abstrage (-here, fr. abstraire)"; „appercep- 1 Indicaţia etimologică „r" care însoţeşte aceste cuvinte este explicată, în lista de abrevieri a lucrării, prin „este vechi romanescu . 91 ţiune (-tio) ..."]; în sfîrşit, Stamati se rezumă doar la indicarea limbii de origine [„abdicaţie, l."(= latină); „abonata, fr." (= franceză); „aligorie, gr." (= greacă)]. Atitudinea latinistă a autorilor în partea etimologică, deşi nu exagerată, este totuşi vădită. Din acest punct de vedere, indicarea originii la cuvintele româneşti împrumutate dirjiz voare ^ „nobile" (latin, grecesc sau romanic), dar omiterea lor la termenii de alte origini este deosebit de semnificativă1. Compararea părţii etimologice din aceste lucrări lexicografice ne duce şi la o altă constatare interesantă: numeroase împrumuturi, cu totul recente ale epocii respective, pe care dicţionarele secolului nostru le consideră de provenienţă franceză, apar, în dicţionarele de neologisme amintite, ca termeni livreşti preluaţi din izvor latinesc. Dacă invocarea limbii latine ca izvor principal de împrumuturi este în cîteva cazuri evident abuzivă (în sensul că forma etimonului nu poate explica termenul românesc), în general însă ea pare a fi întemeiată. Nu trebuie să ignorăm faptul că avem a face cu termeni împrumutaţi chiar în epoca în care trăiau şi activau aceşti autori lexicografi; prin urmare, identificarea exactă a filierei este, pentru ei, mai uşor de făcut decît pentru lexicografii veacului nostru. Făcînd, cu toată circumspecţia necesară, o comparaţie pro centuală între neologismele de origine franceză şi cele de origine latină care apar în dicţionarele de care ne ocupăm, observăm că izvorul latinesc pare să fi fost, în domeniul împrumutului lexical, tot atît de puternic ca şi cel francez, chiar în Muntenia şi în Moldova. Modul în care se reflecta aceste două surse de împrumuturi în lucrările amintite impune în orice caz rectificarea părerii curente că mai toate împrumuturile romanice directe ale limbii române din secolul trecut ar fi — măcar în Muntenia şi în Moldova — de provenienţă franceză. Următoarele neologisme, pe care Dicţionarul Academiei (de obicei şi acela al lui I. A. Candrea) le consideră venite prin filieră franceză, apar la autorii citaţi ca împrumuturi din latină, limbă în care aceste cuvinte există ca atare : aboli (neg, stam, prot.-pop.), aborigen n'eg., prot.-pop., anton.), admira (neg., prot.-pop., anton.), admite (neg., prot.-pop., anton.), adopta neg., 1 Singur S'amati ia în consideraţie şi originea termenilor româneşti veniţi prin rusă, dar- şi la el, ca şi la ceilalţi lexicografi amintiţi, filiera rusă pentru numeroasele împrumuturi occidentale este ca şi inexistentă. stam., prot.-pop., anton.), adora (neg., stam., prot.-pop., anton.), afabilitate (neg., stam., prot.-pop.), afecta (neg., prot.-pop.), album (neg., stam., prot.-pop., anton.), facil (neg., anton.), facilitate (neg., prot.-pop.), facultate (neg. stam., prot.-pop., anton), fatalitate (neg., stam., prot.-pop.), fecunditate (neg., prot.-pop., anton.), fertil (neg.. prot.-pop,, anton.) formulă (neg., anton.), fosil(ă) (neg., stam., prot.-pop..anton.), fragil (neg., prot.-pop., anton.), fragment (neg., stam., anton.), frivol (neg., prot.-pcp., anton.), fugitiv (neg., prot.-pop., anton.), funest (neg., prot.-pop., anton.). Exemplele de acest tip ar putea fi uşor înmulţite; cele enumerate ni se par însă suficiente pentru a ilustra aportul sursei latine la îmbogăţirea lexicului românesc din secolul al XlX-lea. Chiar dacă filiera indicată n-ar fi întotdeauna cea reală, rămîne totuşi să credem că ea corespunde în numeroase cazuri adevărului. Influenţa romanizantă şi latinizantă a epocii se mani- ( festă în dicţionarele de neologisme şi prin dublarea j consoanelor. Această particularitate ortografică — / de natură etimologică sau pseudoetimologică — apare la neg. (kommună, gennere, intellectual, oppunere, procedde. processie), la prot.-POP- (acclama, affabil, agglomera, ammoniac, annexa, apparat, assalta, attac), la anton, (aberra-ţiune, commoditate, ecclesiast, indissolubile, offensă, suppre-siune) şi, mai puţin sistematic, la baum- (accablare, commen-tare, dissidinţâ, possesiune). Stamati, ca şi în alte rînduri, face şi aici opinie separată, în calitate de latinist moderat; el se remarcă în schimb, în mod singular, prin numeroasele dublete lexicale „pumniste" inserate alături de neologismele terminate în -ţie (acuzăciune, alimentăciune, amortizăciune, apelăciune, aspirăciune). Este ciudată această înclinaţie a lexicografului moldovean care, în alte împrejurări, dovedeşte un simţ lingvistic deosebit. Dicţionarele de neologisme care apar între anii 1826 şi • 1870 se deosebesc în mod sensibil prin; ţ HUl_Ljd_e~_ji.e-J. i -ti i X ' e a d o_p t a t. Primul din serie, ( al lui I.D. Negulici, foloseşte"crn^expJica^a_MalLtică (de proporţii variabile), cînd explicaţia prin sinonim (sau prin lanţ de sinonime), cînd, în sfîrşit, amîndouă aceste procedee reunite. Interesantă este atitudinea net puristă a autorului în definiţie: el izolează între paranteze rotunde, pentru a le condamna, cuvintele „streine" folosite, în primul rînd ter- 92 93 menii de origine slavă [accesiune sf. Rendoire, creşterea unei maladii (boale)..."; „concepţie sî....Fapta prin care un prunc este conceput în matrice, (zămislire)"; „pericol sm. (Primejdie)"; „serv, smf. şi adj. (Rob), sclav; (slugă), domestic"]. Procedeul aminteşte de dicţionarul purist al !ui Heliade, care abia apăruse. I.D. Negulici este singurul dintre autorii de dicţionare de neologisme care foloseşte citate pentru a ilustra cuvintele-titlu şi sensurile lor1. Citatele, „sentinţe şi cugetări... de la diferiţi autori mari", nu sînt, din păcate, extrase din textele de limbă românească; avem a face cu contexte pe care autorul român le-a tradus din izvoarele lexicografice străine pe care le-a folosit (de exemplu: „o inimă dreaptă este primul organ al verităţii", la cuvîntul organ). Teodor Stamati foloseşte cu predilecţie explicaţia sinonimică, mai ales lanţul de sinonime („jurista legistu; pra-vilistu"; „jovial voiosu, veselu"; „tributariu birnicu, dajnicu"). Prin generalizare, în cazul unui dicţionar de termeni „radicali", procedeul e nerecomandabil; el duce uneori la erori de explicaţie, deoarece calitatea noului împrumut lexical este, cel puţin în mod obişnuit, aceea de a nu avea corespondente semantice perfecte în interiorul uneia şi aceleiaşi limbi. Lexicograful moldovean „glosează", de pildă, pe jandarm prin „ostaş, soldat", pe considerabil prin „însemnat, important", pe tragic prin „trist", glosări evident aproximative. Cu toate aceste erori, partea explicativă a dicţionarului lui Stamati este realizată satisfăcător şi, spre deosebire de toate celelalte opere similare ale epocii, într-o limbă în care influenţa regională şi arhaică este mai puternică decît aceea latinistă-romant-zantă. Cele trei ediţii ale dicţionarului redactat de E. Protopo-pescu şi V. Popescu diferă radical între ele prin tipul de defi-juţie adoptat. In cea dintîi autorii folosesc mai ales explicaţia _pTîn sinojiLm (sau sinonime), caracteristică, după cum am văzut, şi dicţionarului lui Stamati, şi generînd aceeaşi greşeală : considerarea sinonimului parţial drept sinonim perfect (abominabil: „scîrbos, urîcios"; abrogare: „stricare, nimicni-cire"). în a doua ediţie a lucrării, autorii, modtficîndu-şi principiul, apelează la p*riHra|[aj;nalitir3 lajrj^jgmp letală adesea de sinonime (sincronism: „raportul ce eksistă între 1 Procedeul apare însă în lexicografia bilingvă, poliglotă şi în dicţionarele explicative generale ale limbii române, redactate în această perioadă. V4 doă lucruri făcute în aceeaşi vreme, se zice şi de evenimentele întîmplate în aceeaşi vreme"; studiu: „îndeletnicire la învăţătură, cunoştinţe dobîndite prin învăţătură; învăţătură"). De la Negulici împrumută autorii sistemul de a izola în definiţie termenii „inobili", propuşi izgonirii din limbă [adora: „a iubi cu pasiune (patimă)..."]; la Protopopescu şi Popescu procedeul apare însă mai mult accidental. A treia ediţie a dicţionarului, semnată numai de E. Protopopescu (-Pake), diferă în partea explicativă de cea de-a doua la termenii de drept şi de economie politică (în sens larg); autorul, specialist în drept, a înlocuit la aceştia vechea definiţie printr-o „esplicaţie mai întinsă", cu caracter enciclopedic (de exemplu, termenul act ocupă în noua ediţie două coloane, în care intră, cu explicaţii, diverse sintagme speciale, ca act de administraţie, act autentic, act de accusaţie, act de autoritate, act de commerciu, act confirmativ, act conservator, act de erede etc). G.M.^,A_niQjieacu extinde tipul de definiţie enciclopedică— şi la alte cuvinte ale limbii, indicînd adesea istoricul, limitele, subîmpărţirile noţiunii (animale: „tot ce are animă... toate fiinţele căror e propria mişcarea, de unde împărţirea (or în doue classi, numite regnuri. Regnul animal conţine... Prima ordine din această classe sunt..." etc; brom: „corp simplu, Ucid, discopperit de Balard în 1836..."; abdica[re]: „a renunţa, a se depărta voluntar din uă demnitate supremă, din uă dregătorie suverană; syn. demissiune, care espreme ieşirea din ueri-ce post"). Caracterul enciclopedic al lucrării mai este accentuat şi de includerea, în lista de cuvinte, a numeroase nume proprii (geografice, istorice etc), prezentate cu date bogate. Prin alegerea formelor şi a cuvintelor folosite în definiţie, Antonescu se arată adept al latinismului extremist (columnă, conscindinţi, defipt, depinge, essistinte. fortuna, paviment, potestate, suroarea etc). Fără îndoială că ceJ_jriaj_jlab_dicţionar de neologisme al epocii aparţine lui I. Bauman, şi astăzip'âre'sufpnnz^oT^cce-sul acestei lucrări submediocre care, la 1895, ajunsese la a cincea ediţie. Nenumărate erori grosolane în explicarea cuvintelor arată că autorul însuşi era departe de a cunoaşte atît sensul neologismelor înregistrate, cît şi principiile ele mentare ale redactării lexicografice (antecendent: „a merge înainte"; folio: „numărul pus la pagine"; formale: „a avea toate formele trebuincioase"; messagiu: „comisiune de a zice 95 sau aduce ceva"); la inexactitatea definiţiei se adaugă adesea şi stîngăcia ridicolă a formulării. Vrem să subliniem aici încă un fapt de limbă care ni se pare deosebit de interesant: deşi se folosesc unele pe altele, a dicţionarele de cuvinte „radicale" din epocă diferă totuşi \între ele prin modul de adaptare aneologis-Cjn e 1 o r, aşadar prin forma acestor împrumuturi recente. ^Aproape fiecare lexicograf are punctul său de vedere în acest proces de adaptare. Aceste puncte de vedere reflectă adesea doar ataşarea la o variantă sau la alta a curentelor lingvistice dominante. Uneori însă diferenţele de adaptare reflectă mai mult decît o modă trecătoare: ele arată etapele reale prin care a trecut un cuvînt împruriuiţa.t, de.J^_o.ariunuţa formă, pînă la forma în care el s-a consacrat. în limba română. Vrem să ilustrăm priritr-un singur exemplu roadele pe care un astfe! de studiu comparativ le-ar putea aduce în problema adaptării neologismelor. Este vorba de viaţa neologismelor terminate în -(ţ)ie şi - (ţ)iune. în primul dicţionar de neologisme tipărit, al lui Negulici, formele scurte sînt aproape exclusive (contribuţie, correcţie, digressie, esplicaţie, insinuaţie, reputaţie, vocaţie); în puţinele cazuri cînd apar, formele lungi sînt însoţite întotdeauna şi de cele scurte (emissie-emissiune, emoţie-emoţiune). în dicţionarul imediat următor, al lui Stamati, situaţia acestor neologisme rămîne aproape neschimbată (adnotaţie, alienaţie, alimentaţie, infecţie, organizaţie, restauraţie, retribuţie; aluzie-aluziune); diferenţa faţă de înaintaş constă doar în adăugarea, alături de forma-bază scurtă, a variantei efemere pumniste (alienăciune, alimen-tăciune etc). O situaţie radical deosebită constatăm în lucrarea lui G.M. Antonescu, în care formele lungi ale neologismelor de tipul amintit sînt exclusive (abstracţiune, adopţiune, ap per -cepţiune, composiţiune, formaţiune, informaţiune, oscilaţiune, perdiţiune, soluţiune)1. Cîţiva ani mai tîrziu, la Bauman. cele două tendinţe extreme în adaptarea acestor împrumuturi se conciliază: formele lungi, deşi în oarecare majoritate, alternează cu cele scurte (absoluţiune, abstenţiune-abstenţie, adopţiune, afecţiune, agresiune-agresie, alegaţiune-alegaţie, allocuţiunc, alusie, altercaţie, ambiţiune, apelaţie, aserţiune, atenţiune etc). Se mai poate adăuga ca element comparativ şi dicţionarul lui 1 Dicţionarul lui Protopopescu şi Popescu n-a fost pus la contri-:ie in aceasta comparaţie întrucît el urmează servil pe Negulici în tptarea formelor. 96 I. Costinescu, din 1870, în care neologismele de acest tip sînt înregistrate sistematic cu ambele forme, ca forme-titlu paralele (concessiune-concessie, concreţiune-concreţie, deter-minaţiune-determinaţie, electrisaţiune-electrisaţie, fabricaţiune-fabricaţie, ftotaţiune-flotaţie etc). Aşadar, istoria adaptării neologismelor în -(ţ)ie şi (ţ)iune ne apare clar: pătrunse mai întîi în limba română în forma lor scurtă, ele au fost înlocuite, în epoca romanizantă extremă, de variantele în formă lungă; în jurul anului 1870 ambele forme încep să fie acceptate cu egală îndreptăţire, realitate existentă, în linii mari, şi astăzi, cînd se observă însă preferinţa tot mai accentuată pentru variantele scurte. ■ Un loc aparte printre dicţionarele de neologisme ale epocii îl ocupă mjc_ul Vocabulariu de jurisprudenţă, iscălit de Iancu M. Codrescuşi apărut la laşT^m lt>bb. El este~c'e 1 dintîi d î cfţ îonar de n e~o~l o g Ts m e s p e-c 1 i z aj^. adică consacrat umu~aTfulrîît domeniu, ştiinţelor juridice1. Meritul autorului este în primul rînd acela 1 de a fi făcut o delimitare destul de strictă a specialităţii, pe care o cunoştea foarte bine, ca avocat şi fost substitut de procuror. S-ar părea că autorul n-a făcut de fapt operă de creaţie, ci a prelucrat doar un model franţuzesc, căci iată ce afirmă în prefaţă: „în prelucrarea acestui vocabular am luat de normă pe acel al d. Dupin aîne, părîndu-mi-se mai mai bun şi mai potrivit pentru un nou început" (p. 2). Numai că, printre numeroasele opere ale juristului şi omului politic francez Andre Mărie Jean Jacques Dupin, la care se referă Codrescu, nu am putut găsi o lucrare întru totul similară ; trebuie să presupunem că lexicograful român va fi plecat de la Dictionnaire des arrets, în două volume, apărut Ia 1812 sub iscălitura lui Dupin, pe care însă îl va fi prelucrat serios, atît prin reducerea terminologiei de strictă specialitate, cît şi prin adaos de termeni din domeniul dreptului general. Opera lui Codrescu numără circa 1 700 de articole-titlu; autorul a făcut însă articole independente din fiecare sens al unui cuvînt. La termenul act, de exemplu, există 14 articole-titlu: act (instrumentum), act de stare civilă, act (administrativ), act (autentic), act (confirmativ), 1 Un bogat material de „Terminologie juridică" apăruse, ca operă nedependentă şi anonimă, în jurnalul Vocea Oltului, anul II (1860), nr. 4, 5, 6, 7, 9—15; dar acest material se opreşte la litera D. 97 act (conservatoriu), act (judiciar) etc. Unităţile frazeologice abundă ca articole-titlu. Cum este şi firesc într-un dicţionar de specialitate, definiţiile au caracter enciclopedic, însă fără mari dezvoltări (afinitate: „legătura de cuscrire ce este între unul din soţi cu neamurile celuilalt soţ — precum între bărbat şi copiii femeei dintr-o altă însoţire a ei cu alt bărbat"); efortul autorului de a defini cuvintele într-un mod accesibil (şi chiar în termeni populari) este evident. Adaptarea neologismelor este, în general, foarte potrivită, iar influenţa latinistă aproape inexistentă (chiar în ortografie). 7. Dicţionarul de rime al lui Gh. Asachi Cu mai bine de două decenii înainte de a iniţia elaborarea dicţionarului enciclopedic despre care am vorbit (vezi p. 77), Gh. Asachi începuse redactarea unui dicţionar de rime, primul din istoria lexicografiei româneşti. Lucrarea, rămasă în manuscris \ se intitulează Rimario moldavo 2 şi reflectă o elaborare îndelungată; începută probabil încă în timpul anilor petrecuţi de scriitor la Roma (1808—1812), ea a fost mereu îmbogăţită, pînă după jumătatea veacului al XlX-lea, căci termenii cu caractere chirilice sînt continuaţi cu serii de cuvinte scrise în alfabet latin. Materialul este organizat în jurul unor sufixe (sau terminaţii) şi grupat într-o ordine care nu respectă alfabetul (de exemplu: argument, reglement, testament, instrument, patent, moment etc, sub terminaţia -ent). Ca realizare globală şi proporţii opera este modestă şi, după toate probabilităţile, ea nu fusese făcută spre a' fi încredinţată tiparului, servind doar ca instrument de lucru personal, în activitatea poetică a marelui om de cultură. 8. Primul glosar de argou In anul 1860, în Coarnele lui Nichipercea (una dintre numeroasele versiuni ale vestitei publicaţii satirice Nichipercea, redactată, la Bucureşti, de N.T. Orăşanu), se publică, 1 Biblioteca Academiei, secţia manuscrise, cota 3825. 2 Vezi N. A. U rs u, Rimario moldavo, dicţionarul de rime al lui Gh. Asachi, în laşul literar, XI (1960), nr. 12, p. 87—88. fără nici o semnătură, prima listă de termeni argotici din istoria lexicografiei române (p. 109—110 şi 118—119); cuvintele provin din „dialectul puşcăriaşilor" şi al „cartoforilor de cafenele". Autorul acestui glosar este sigur însuşi redactorul revistei care, un an mai tîrziu, în volumul iscălit intitulat întemniţările mele politice (Bucureşti, 1861), republică primul dintre cele două glosare amintite, adică termenii din argoul (Orăşanu spune: „jargonul") „arestanţilor, în care vorbesc unii cu alţii, fără a fi înţeleşi de guardienii lor" (p. 50). în lista destul de bogată pe care o alcătuieşte Orăşanu figurează cuvinte ca cîrîitor (— hoţ), gagică (= femeie), lovele (= parale), mol(ete) (= vin), mardeală (= bătaie), pili (= a bea), sticlele (= soldat sau dorobanţ), vrăji (= a spune). Se remarcă în aceste liste exactitatea glosării. Materialul dat la lumină de Orăşanu este folosit şi de G. Baronzi,în lucrarea sa Limba română şi tradiţiunile ei (capitolul Limba cîrîito-rilor), publicată la Galaţi, în 1872, şi republicat în revista Dacoromania, XI (1948), p. 143—144. 9. „Dicţionarul grotesc" al lui Vasile Alecsandri Pe la jumătatea secolului al XlX-lea, problemele cultivării limbii române literare au fost viu dezbătute în numeroase periodice. La aceste discuţii a participat, cu un ton polemic adesea violent, şi Vasile Alecsandri. Dicţionarul grotesc se înscrie pe linia acestor preocupări, autorul încercînd să facă din mica sa lucrare o demonstraţie convingătoare a „monstruozităţilor lingvistice" pe care scriitorii şi chiar filologii epocii le comiteau, „făr-a avea conştiinţă că păcătuiesc în contra bunului simţ, în contra esteticei şi în contra poeticei armonii a graiului românesc". Nu avem deci a face cu un dicţionar propriu-zis, ci doar cu o culegere de material lexical orînduit fără un sistem lexicografic riguros, fără respectarea ordinii alfabetice şi adesea fără definiţii l. în lista de cuvinte figurează şi cîteva sufixe ori terminaţii (-minte, -ţiune etc), 1 A apărut mai întîi în două numere din revista Convorbiri literare (anul III, 1869, nr. 11, august 1, p. 173—178, şi nr. 18, noiembrie 15, p. 305—308), apoi în volum, în 1876 (împreună cu alte compuneri în proză). 98 99 ,dar marea majoritate a materialului este formată din variante lexicale şi forme gramaticale pe care autorul le condamnă, propunînd, de obicei, în locul lor, corespondente pentru el mai corecte, Este inexact că Dicţionarul grotesc ar fi îndreptat împotriva latiniştilor3; autorul, care acceptă chiar unele formaţii latiniste, se ridică în contra tuturor „stricătorilor" de limbă, şi numai faptul că, în acea epocă, cele mai multe inovaţii abuzive proveneau de la adepţii curentului latinist face ca în primul rînd aceste inovaţii să fie condamnate în lucrarea sa. Alecsandri propune scoaterea din limbă a unor cuvinte şi forme ca amare (= iubire), amoare (= amor), animă, beleţă, ered, inimici, negles, ord, popul, resbel, vergură etc, a unor etimologii populare ca prospect (— aspect)', regres ( — regret), văzută (= vizită) etc. Surprinde însă în această lucrare argumentaţia „lingvistică" a poetului, orientarea sa filologică, adesea greşite. Neintuind de multe ori tendinţele limbii române literare, Alecsandri a condamnat numeroase forme care, ulterior, au învins şi s-au consacrat: onoare, de exemplu, ar fi „o probă de corumpere" şi prin urmare trebuie înlocuit cu onor; pudoare n-ar avea ce căuta în limba română şi trebuie înlocuit cu ruşinie; singura formă corectă a adjectivului nou, în forma feminină de plural, ar fi nouă; preşedinte şi şedinţă ar trebui înlocuite de urgenţă cu prezident şi seanţă etc. Dicţionarul grotesc al lui Vasile Alecsandri are astăzi o valoare pur documentară şi arată preocuparea scriitorilor români din secolul trecut pentru cultivarea limbii literare. Faţă de contemporanul său, moldovean şi el, Costache Ne-gruzzi, care adusese, prin articolele sale, importante contribuţii în acest domeniu, Alecsandri ne apare ca un diletant, bine intenţionat dar insuficient orientat. 10. Vocabularul de omonime de la 1857 Am amintit în treacăt interesul arătat de cîţiva lexicografi ai epocii pentru omonimele şi omofonele limbii române. I. Golescu şi J. A. Vaillant adăugaseră chiar, la dicţionarele lor, mici suplimente cu asemenea cuvinte. La 1857 apare, în Calendarul de petrecere tipărit la Bucureşti, prima 1 Lazăr Şăineanu, Istoria filologiei române, cit., p. 198. listă de sine stătătoare de omonime: ea se intitulează Din vocabularul lui Păcală şi e lipsită de indicaţia autorului. Acest vocabular „glumeţ" se întemeiază pe un spiritual joc de cuvinte: autorul cumulează în definiţia unică — şi aparent unitară — a cuvîntului-titlu omonim note foarte disparate, aparţinînd tuturor termenilor cu care cuvîntul-titlu se află în relaţii omonimice. De aici se nasc asociaţii absurde, enormităţi de logică amuzante. Porumbul, de exemplu, e definit drept „pasăre din care se face mălaiul", ciubucul „o podoabă de zidărie cu care trag oamenii tutun", ulciorul este un „vas de ţinut apă într-însul şi care se face în ochiul omului", iar vie „a treia persoană singu-rită a subionctivului, din care cresc strugurii ca să însemneze că nu e moartă despre cine e vorba". Valoarea lexicografică a acestui mic vocabular constă în relevarea bogăţiei omonimiei din limba română. 100 III. LEXICOGRAFIA ROMANEASCA DE LA 1871 PINA LA 1880 în cea mai mare parte de valoare minoră. Am socotit necesar, de aceea, să reţinem dintre dicţionarele apărute după 1870 doar pe acelea care, dintr-un punct sau altul de vedere, reprezintă un progres în istoria lexicografiei româneşti. Cu deceniul al şaptelea al veacului trecut începe, în istoria lingvisticii româneşti, epoca pe care am putea-o numi a marilor dicţionare. Acum îşi desfăşoară activitatea sa lexicografică Alexandru Cihac, care tipăreşte i remarcabilul Dicţionar etimologic dacoromân, prima lucrare J riguros ştiinţifică din domeniul etimologiei româneşti; tot acum se deschide lunga serie a dicţionarelor academice, prin apariţia Dicţionariului limbei române, general, istoric I şi etimologic, redactat de A.T. Laurian, I. C. Massim ş.a., singura lucrare lexicografică completă de acest tip realizată sub auspiciile vechii academii. Fiecare dintre cele două opere lexicografice reprezintă orientări opuse ale lingvisticii româneşti: dicţionarul lui ; Laurian şi Massim continuă linia latinistă tradiţională şi împinge pînă la ultimele limite unele dintre exagerările acestui curent, în primul rînd purismul; lucrarea lui Cihac se întemeiază pe o orientare modernă, încercînd să facă, pentru -prima oară la noi, inventarul obiectiv, nepreconceput, al originilor lexicului românesc. Exagerările Dicţionariului limbei române al lui Laurian şi Massim au întunecat în mare parte meritele lui, şi astăzi lucrării, ultima din seria celor -latiniste reprezentative, i se contestă, pe nedrept, aproape orice merit ştiinţific; dimpotrivă, de obicei prin opoziţie cu activitatea lingvistică a lui Laurian şi Massim, meritele reale şi mari ale lui Cihac apar astăzi supraevaluate. Pentru restabilirea cît mai riguroasă a valorii acestor două opere lexicografice de mari proporţii se impune studierea lor amănunţită, multilaterală, monografică; este ceea ce vom încerca să facem în capitolul de faţă al lucrării, în limitele îngăduite de proporţiile ei. Activitatea lexicografică desfăşurată la noi între anii 1871 şi 1880 nu se limitează, desigur, la cele două dicţionare pomenite. De la 1871 înainte tratarea exhaustivă este însă aproape imposibil de realizat în acest domeniu, din cauza numărului enorm de dicţionare apărute sau proiectate, 102 1. Activitatea lexicografică a lui Alexandru Cihac Cu Dicţionarul etimologic^ dacoromân1^ al lui Alexandru Cihac lexicografia rOTnanească inaugurează uhcurerfflle cer-' cetarF ştiinţifică modernă, în general străin de ideile preconcepute. Lucrarea iese de sub tutela influenţei latiniste, ba chiar contribuie în mod decisiv la compromiterea acestui curent, care dominase aproape întregul secol al XlX-lea. De aceea, deşi nu i-a atacat niciodată pe latinişti în mod direct, în vreo declaraţie de principiu, filologul român este astăzi cunoscut şi apreciat mai ales ca adversar al lor; convingerea este dată de dicţionarul său, care constituie un puternic document antilatinist. „Totodată atitudinea lui Cihac a ajutat la crearea în lingvistica românească a unei stări de spirit mai mult ori mai puţin obiective, care a făcut posibilă apariţia lucrărilor de mai tîrziu, remarcabile, în primul rînd, prin osteneala autorilor de a nu se lăsa influenţaţi... de idei preconcepute"2. Deşi adesea citată, pentru meritele ca şi pentru scăderile ei, opera lexicografică a lui Cihac este încă insuficient şi din multe puncte de vedere chiar greşit cunoscută. Surprinzător ne apare faptul, pe care îl vom explica pe larg mai jos, că Cihac însuşi a contribuit la deformarea imaginii propriei sale activităţi ştiinţifice, prin cîteva afirmaţii de principiu necontrolate şi contrazise de opera lui lexicografică concretă. Se impune, prin urmare, o analiză mai amănunţită a dicţionarului său care, fără îndoială, marchează o dată foarte importantă în istoria lingvisticii româneşti. .'* Meritul cel mai evident al lucrării lui Cihac este de natură, iaşa-zicînd, istorică: avem a face cu cel dîntîi dic- 1 Dictionnaire d'etymotogie daco-romane, Francfort s/M. I: Element» latins compares avec Ies autres langues romanes, 1870; II: Elements slavest magyars, turcs, grecs-moderne ei albanais, 1879. a Acad. lorgu Iordan, Limba română contemporană, cit., p. 125—126. 103 {ionar românesc consacrat exclusiv etimologiilor1. Acest merit este cu atît mai mare cu cît lucrarea în discuţie reprezintă pînă astăzi singurul dicţionar etimologic care ia în consideraţie toate elementele constitutive principale ale lexicului limbii române. Dacă ţinem seamă de starea generală a lexicografiei etimologice la data apariţiei acestei opere, trebuie să conchidem că autorul a depus o muncă impresionantă, obligat la o informare amplă în limbi foarte diferite şi avînd adesea la dispoziţie doar izvoare de amănunt, insuficiente, care cereau să fie mereu completate de propriile lui cunoştinţe; întrucît lexicograful român nu poseda cunoştinţe temeinice în absolut toate limbile necesare, inegalităţile lucrării sale rămîn evidente. Dicţionarul lui Alexandru Cihac s-a bucurat de o largă circulaţie. El este prima operă lexicografică românească foarte cunoscută peste hotare, fapt uşurat în bună măsură şi de împrejurarea că a fost redactat într-o limbă de uz internaţional, limba franceză. în anul 1880, lucrarea a fost chiar distinsă, în străinătate, cu Premiul de lingvistică Volney, decernat de Institutul Franţei. Atmosfera defavorabilă care i-a fost creată în ţara noastră, curînd după apariţie, se datoreşte aproape în exclusivitate lui B.P. Has-deu. Dar adversitatea constantă arătată de marele filolog român faţă de remarcabila lucrare a lui Cihac nu-şi are iz vorul, aşa cum se mai crede încă, în celebra statistică asupra compoziţiei lexicului românesc publicată de acesta în pre- 1 Aflăm însă (din revista Aurora română. Pesta, 1863, nr. 11, p. 131) şi de un proiect anterior, probabil nedesăvîrşit: „In Banat se lucră un Vorbăria etimologica, în care... se va arăta că în limba noastră românească mai multe vorbe de origine slavică se află, decît în cea maghiară". Autorul proiectului este Simion Mangiuca, fost profesor la „arhigimnaziul" din Timişoara, apoi judecător şi avocat în comitatul Caras, căci iată ce scria el, în 1866: „Pentru un vorbariu etimologic am adunat mare material; spre acest scop am studiat şi în limbele slave, căci fără cunoştinţa acestora nu este cu putinţă vorbariu etimologic în limba română" (vezi ziarul Concordia, Pesta, 1866, nr. 62/525, p. 272). O caldă pledoarie pentru alcătuirea unui mare dicţionar etimologic al limbii române apare încă din 1858, la G. Bariţ. Acesta îndemna „pe literatorii noştri" ca „mai nainte de toate... să se apuce de compunerea unui Dicţionariu sau vorbariu etimologic, întru care să se adune şi depună întreg tezaurul limbei româneşti, arătîndu-se la fiecare cuvînt sau vorbă originea lui, de unde s-a urzit, cum s-a încorporat şi înnăscut în limbă, în ce formă s-a turnat". Realizarea lucrării, afirma autorul, este însă „o problemă care cere vieţi de oameni" (Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1858. nr. 12, p. 52—54). faţa dicţionarului; cauza reală a atitudinii lui Hasdeu este de natură mai mult subiectivă şi trebuie căutată în întreaga lucrare a lui Cihac, în care sînt criticate la tot pasul părerile, adesea romantice, ale contemporanului său, păreri cărora li se aduc unele corecţii fundamentale x. Foarte importantă este Prefaţa dicţionarului lui Cihac, şi ni se pare ciudat că ea nu a fost analizată încă în adevărata ei lumină. Scurta introducere care însoţeşte primul volum al lucrării arată, pe de o parte, atitudinea net anti-neologizantă a autorului, iar pe de alta o admiraţie excesivă pentru termenii moşteniţi, în dauna celor recent împrumu- 1 taţi. Este ilustrativă în ambele sensuri afirmaţia lui Cihac ' că s-a ferit să aducă în dicţionar „numeroşi termeni noi, introduşi literal din franceză şi dispreţuind, prin ignoranţă, /foarte adesea, termenul potrivit şi vechi din latină" (p. X). ; Imputarea adusă şi astăzi lui Cihac pentru faptul de a fi \ subestimat elementul latin al limbii române nu se justifică, Un orice caz, dacă ţinem seamă de afirmaţia de mai. sus a lexicografului român. Cît despre atitudinea lui antineologi-zantă, şi ea adesea criticată, ni se pare că trebuie să insistăm mai mult asupra adevăratelor ei cauze. în epoca în care autorul îşi aduna materialul pentru dicţionar, lexicul limbii române' era pur şi simplu inundat de împrumuturi foarte recente, mai ales franţuzeşti. Pe de o parte, multe dintre aceste împrumuturi nici nu se integraseră încă în limbă, prin urmare autorul era îndreptăţit să fie circumspect faţă de ele; pe de alta, împrumuturile recente nu puneau lexicografului — care era un contemporan imediat al lor probleme etimologice serioase. De aceea, ideea sa de a elabora un dicţionar etimologic al elementelor mai vechi din limba română nu ni se pare, în principiu, condamnabilă. Cu decenii mai tîrziu, H. Tiktin a procedat în acelaşi fel (şi încă într-un dicţionar explicativ), şi chiar Dicţionarul Academiei s-a arătat deosebit de ciicumspect cu împrumuturile recente, deşi în veacul nostru, cînd cele mai multe 1 Iată mai jos cîteva exemple care explică ostilitatea arătată de Hasdeu: bortă şi bordei, explicate de Cihac prin slavă, ar fi „după domnul Hajdău... de origine dacică"; ortoman, explicat de asemenea prin slavă, e „dedus" de către „domnul Hajdău... dintr-un cuvînt zend arethamant.. , şi din numele propriu persan Artamenesl"; termenul băsău „ură, mînie", plasat de Cihac printre elementele maghiare ale limbii române, este nsoţitde următoarea afirmaţie edificatoare: „domnul Hajdău, înCuvinte den bătrîni 270, zice în felul său categoric: românul băsău, în orice caz, nu este împrumutat de nicăiri, ci cată să fie la noi o moştenire anteromană". 104 105 dintre aceste împrumuturi se consacraseră deja în limba română, o asemenea atitudine devenise fără temei. Prin poziţia francofobă Cihac se apropie iarăşi de latinişti, care negau influenţa franceză asupra lexicului limbii române, pe care o reduceau, în mod greşit, la o influenţă latină. Mult mai însemnată este prefaţa la volumul al doilea al dicţionarului lui Cihac, cuprinzînd elementele nelatine ale limbii române. A făcut vîlvă în epoca latinistă (chiar printre nelatinişti) afirmaţia lui Cihac că „elementul latin al limbii române nu reprezintă azi decît o cincime a vocabularului său, în timp ce elementul slav formează aici o proporţie dublă sau aproape două cincimi" (p. VIII). De la această statistică brută a pornit Hasdeu, cînd şi-a dezvoltat cunoscuta teorie a „circulaţiei" cuvintelor. Marele filolog român, demonstrînd că întrebuinţarea concretă a cuvintelor este mult mai importantă decît situaţia lor statistică, pasivă, a ignorat însă pur şi simplu afirmaţia capitală a lui Cihac, pe care se impune s-o amintim. într-adevăr, în prefaţa dicţionarului său, înainte chiar de a face aprecierile statistice despre care am pomenit, Cihac arătase că în compoziţia lexicului românesc, ca şi în gramatică, „elementul latin., formează fără îndoială substanţa limbii române" (p. VIII). Prin aceasta, Cihac recunoştea, înaintea lui Hasdeu, chiar dacă mai puţin explicit, că fizionomia de bază a lexicului unei limbi (şi chiar a limbii, în întregimea ei) nu este determinată de aportul cantitativ al diverselor ei elemente componente, ci de aportul lor calitativ. De aceea, declaraţia categorică a lui Hasdeu că limba română ar fi pentru Cihac „un dialect neoslavic 1,1 trebuie considerată lipsită de orice . temei; de altfel, această declaraţie mai este contrazisă şi de afirmaţia explicită a lui Cihac, care arătase că este „o mare eroare de a considera pe dacoromâni un popor de origine slavă" (voi. I, p. VII). Curios este doar faptul că, deşi evident nedrept, reproşul lui Hasdeu s-a perpetuat pînă tîţiu şi a fost acceptat, într-o formă sau alta, de numeroşi lingvişti români. Este necesar să mai semnalăm aici că şi din alt punct de vedere cauza care a dus la formularea teoriei „circulaţiei" cuvintelor, altfel foarte importantă, este o cauză falsă, deoarece se bazează pe o eroare aparentă: ea pleacă de la 1 B. P. Hasdeu, Istoria limbei române. Partea I. Principie de tinguistică, Bucureşti, 1881, p. XI. statistica lui Cihac asupra compoziţiei lexicului românesc, adică acceptă (cu obiecţii mai mult de amănunt) afirmaţia acestuia că lexicul românesc ar fi alcătuit din circa o cincime elemente latine, aproape două cincimi elemente slave, aproape o cincime elemente turceşti, circa o zecime elemente maghiare, restul din elemente greceşti şi comune cu albaneza. Din păcate, această statistică, formulată în prefaţa dicţionarului, reprezintă una dintre aprecierile generale necontrolate ale lui Cihac, căci, la o verificare mai riguroasă, ea se dovedeşte foarte inexactă. Făcînd o numărătoare a cuvintelor din lucrare, am stabilit pe baza ei următoarele: peste 45% din termenii înregistraţi sînt de origine latină; sub 35%, de origine slavă; peste 7%, de origine turcă; peste 6%, de origine greacă; sub 6%, de origine maghiară1. Din datele de mai sus rezultă clar erorile din aprecierea statistică a lui Cihac, pe care s-a întemeiat Hasdeu, ca punct de plecare în teoria sa. Interesant ni se pare să arătăm că situaţia lexicului românesc, aşa cum rezultă ea din dicţionarul lui Cihac, este foarte asemănătoare cu aceea expusă, în 1840, de învăţatul rus I. Hinkulov, în prima statistică a compoziţiei lexicale a limbii noastre: „în general, în privinţa numărului cuvintelor care formează limba română — afirma Hinkulov — se poate admite următoarea proporţie aproximativă: de la 4/10 pînă la 5/10 sînt latine, circa 3/10 — slave, iar restul sînt împrumutate în cea mai mare parte din limbile: maghiară, turcă şi greacă" 2. In legătură cu lista de cuvinte a dicţionarului lui Cihac dăinuie încă o părere eronată: circulă pînă astăzi ideea că, înregistrînd abia 5 765 de cuvinte 3, lucrarea — chiar şi 1 Procentele citate rezultă, bineînţeles, din acceptarea absolută a etimologiilor lui Cihac şi, prin urmare, din numărarea mecanică a cuvintelor din diversele capitole ale lucrării, întrucît deocamdată ne interesează numai modul în care lucrarea reflectă, din punctul de vedere al autorului ei, compozijia lexicală a limbii române. 2 Haiepmanue npaeu.i Bajiaxo-juojtdaecKou zpaMMamuicu, Peters-burg, 1840, p. VIII. 3 Eroarea s-a răspîndit de la Sextil Puşcariu care, în 1920, în discursul său de recepţie la Academia Română, Locul limbii române Intre limbile romanice, afirma categoric: „indicele de la sfîrşit [al lucrării lui Cihac] are cu totul 5765 de cuvinte" (s.n.; p. 39). în această afirmaţie se află o dublă inexactitate: mai întîi, se dovedeşte că Puşcariu a numărat superficial cuvintele din indice, care, în realitate, sînt în număr de peste 8 400; în al doilea rînd, el n-a observat că indicele lui Cihac nu reproduce nici pe departe lista de cuvinte din corpul lucrării, pentru că nu indică numeroase derivate propriu-zise (adică formate pe teren românesc) şi 106 107 w '1 fără împrumuturile recente — este foarte săracă şi că ea n-a reflectat, prin urmare, nici la data apariţiei, situaţia reală a volumului lexicului românesc. Din dicţionar lipsesc, desigur, multe cuvinte, însă, în realitate, lucrarea conţine de peste trei ori mai multe cuvinte decît i se atribuie. Făcînd numărătoarea termenilor din dicţionarul lui Alexandru Cihac, am obţinut suma totală de 17 645 de cuvinte înregistrate, exclusiv variantele (fonetice ori lexicale) şi toponimicele. Pe origini, aceste cuvinte se repartizează după cum urmează: elemente de origine latină (şi derivate ale acestora) — 8 038; elemente de origine slavă (şi derivate ale acestora) — 6 141; elemente de origine turcă (şi derivate ale acestora) — 1 250; elemente de origine greacă (şi derivate ale acestora) — 1 100; elemente de origine maghiară (şi derivate ale acestora) — 1 026; elemente comune cu albaneza (şi derivate ale acestora) — 90. Dacă ţinem seamă că autorul n-a înregistrat toate derivatele cuvintelor-bază şi aproape nici unul dintre numeroasele împrumuturi recente, lista de cuvinte a dicţionarului său etimologic este pur şi simplu impresionantă, iar reproşurile legate de ea devin cu totul neîntemeiate. Revenind la prefaţa lucrării lui Cihac remarcăm o altă importantă afirmaţie a autorului, cu privire la elementele slave ale limbii române: „Părerea unora dintre scriitorii noştri că termenii slavi sînt de dată recentă în limba română şi că slavismele ei nu sînt produsul unui amestec etnografic al celor două popoare... ci numai al unui contact de vecină foarte multe cuvinte-bază, moştenite sau împrumutate (de exemplu: călare, descăleca, încăleca, jirovină, lanţug etc). V. Săghinescu, în Scrutare Dicţionarului universal al limbii române de Lazăr Şăineanu (Iaşi, 1898), fusese, cu peste două decenii înainte, mai aproape de adevăr cînd afirma că dicţionarul lui Cihac are „vro 10 000 [de cuvinte]" (p. 97). 108 tate, sînt afirmaţii în contradicţie cu evidenţa faptelor" (p. X). In această afirmaţie sînt vizaţi în primul rînd latiniştii, care minimalizau influenţa slavă asupra limbii române şi prin aceea că o considerau o influenţă externă oarecare, de dată aproximativ recentă. Pentru întîia dată un lexicograf român semnalează faptul că unii termeni slavi au pătruns în limba română prin intermediul limbii maghiare şi că adesea „este greu de stabilit" dacă un termen ne-a venit „direct din maghiară sau prin intermediu] unui dialect slav" (p. XII). Pusă astfel teoretic, problema nu-şi găseşte, din păcate, decît accidental aplicare în dicţionar, unde nu întîlnim un paragraf al elementelor slave intrate în limba română prin filieră maghiară. Contradicţia este cu atît mai evidentă, cu cît autorul arată în prefaţă că îşi propune să clasifice elementele nelatine ale limbii române „după limba care ni le-a împrumutat", astfel ca fiecare termen să apară la limba „de unde ne-a venit direct" (p. XVII). O altă contradicţie între prefaţă şi cuprinsul dicţionarului este legată de problema elementelor lexicale româneşti comune cu albaneza. Autorul a tratat aceste elemente în dicţionar ca şi cum am avea a face cu termeni româneşti de origine albaneză, şi chiar titlul capitolului respectiv („Elementele albaneze") pledează în acelaşi sens. Dimpotrivă, problema este pusă, din punct de vedere teoretic, foarte just în prefaţa lucrării, unde se arată că „albaneza nu ne-a dat direct decît un foarte mic număr de cuvinte şi chiar acestea nu sînt de origine albaneză: ele aparţin diferitelor elemente din care sînt compuse româna si albaneza" (p. XIII). Surprinde şi faptul că, în titlul ca şi în cuprinsul dicţionarului său, Cihac aminteşte numai de o influenţă greacă modernă asupra limbii române, deşi, în prefaţă, el acceptă că în limba noastră a pătruns „în parte" şi un element „grec din evul mediu" (p. XII). Concluzia care se desprinde din cele arătate este aceea a lipsei de concordanţă între cuprinsul lucrării şi unele afirmaţii expuse în prefaţă, poziţia justă a autorului aflîndu-se, ele obicei şi din păcate, în prefaţă. Dintre cele două posibilităţi principale de organizare a materialului — alfabetică sau pe origini — Cihac a ales-o, 109 după cum se ştie, pe cea din urmă, mai potrivită într-un dicţionar etimologic, unde interesează în primul rînd delimitarea diverselor apartenenţe lexicale. Faptul că un volum, primul, este consacrat elementelor latine, iar al doilea elementelor nelatine ale limbii române nu poate fi considerat în orice caz ca un reflex latinist, căci autorul n-a avut intenţia să condamne, prin această defalcare, elementele nelatine, ca Laurian şi Massim, ci numai să ierarhizeze într-un fel principalele surse lexicale, începînd cu aceea care constituia „substanţa" limbii române. De altfel, toate dicţionarele strict etimologice ale limbii române redactate după lucrarea lui Cihac sînt organizate pe origini. Pentru stabilirea listei de cuvinte Cihac a plecat de la numeroase şi variate izvoare scrise. în bogata bibliografie a dicţionarului său întîlnim texte bisericeşti vechi, documente, cronici şi istorii, literatură juridică (printre altele Lepturariul lui Aron Pumnul şi colecţia de documente Uricariut, Arhiva românească, letopiseţele editate de M. Kogălniceanu, opere de D. Cantemir, Pravila şi Codica civilă a Moldovei etc.); apoi, numeroase texte beletristice din veacul al XlX-lea (semnate de Al. Beldiman, A. Pann, C. Conachi, V. Alecsandri, C. Negruzzi, Al. Odobescu ş.a., revista Convorbiri literare etc); în sfîrşit, mai toate dicţionarele tipărite ale epocii, precum şi cîteva manuale, mai ales gramatici. Unele lipsuri bibliografice sînt totuşi evidente, şi ele au avut o influenţă destul de importantă asupra listei de cuvinte. Literatura populară este extrem de slab reprezentată şi din cauză că numărul colecţiilor populare apărute în acea epocă era foarte redus; de asemenea, autorul n-a despuiat nici un text din veacul al XVI-lea, ba a considerat chiar că tipăriturile lui Coresi, cunoscute la acea dată, nu reprezintă nici o valoare filologică Aşa se explică de ce nu figurează în dicţionar termeni arhaici z&agru „ţarină", alămojnă „pomană", auă „strugure", cadilă „tămîie", conob „căldare", deală „lucru", deşidera „a dori", gotovi „a pregăti", încări „a încălzi", întort „viclean", învoalbe „a înveli", lăstiv „înşelător", mese- ,__1 Vezi B. P. Hasdeu. Limba română vorbită între 1550—1600 tom. 1, suplement [la Cuvente den bătrini], Leipzig —Bucureşti, 1880. p.g'. 110 rere „milă", mesiţă „lună", mojdan „măduvă", năvedi „a aduce", ostîmpi „a slăbi", pănăta „a pătimi", pistă „hrană", pre-miedza „a înjumătăţi", pripec „arşiţă", temoare „teamă", ucloni „ a se abate", upovăi „a nădăjdui", zlac „iarbă" etc. Dimpotrivă, lexicograful a acceptat cu prea puţine rezerve materialul lexical din dicţionarele epocii; contrar afirmaţiei făcute în prefaţa lucrării, de a nu înregistra decît regionalismele „de întrebuinţare generală" dintr-un anumit grai, Cihac a preluat din dicţionare nu numai numeroase cuvinte strict regionale, dar şi unele de-a dreptul suspecte, nesus-ţinute de texte. Astfel, din Lexiconul budan sînt luaţi termeni ca bediug, boglar, deplău, jirav, lab,nată, năhor, năratn-ni(ă, vojoi, zai, zlat, din dicţionarul lui R. de Pontbriant bucmea, potoig, din dicţionarul Iui T. Codrescu cehrea, din cel al lui Barcianu zărzăţea etc Rămîne în orice caz neîntemeiată părerea curentă care consideră că dicţionarul lui Cihac are foarte numeroase şi importante lipsuri cantitative. Făcînd o confruntare între lista de cuvinte de la litera C a Dicţionarului Academiei şi porţiunea corespunzătoare din lucrarea lui Cihac, am ajuns la concluzia fermă că lipsurile cantitative din lucrarea acestuia sînt neimportante, cel puţin în sensul că lexicografului nu i-au scăpat termeni de mare circulaţie din uzul epocii sale. Mai puţine — în primul rînd din cauze obiective — sînt izvoarele lui Cihac pentru indicaţiile etimologice. Au fost folosite unele dicţionare, gramatici ori studii speciale iscălite de savanţi ca Fr. Diez, M. Fuss, B.P. Hasdeu, Fr. Miklosich, R. Roesler etc, însă autorul a depăşit aici cu mult informarea pe care i-au oferit-o asemenea izvoare, făcînd el însuşi numeroase investigaţii în limbi foarte diverse, discutînd şi adesea combătînd părerile existente 1. Pentru prima oară în lexicografia românească citatele folosite pentru ilustrarea sensurilor trimit la izvor şi la pagină şi tot pentruîntîia dată discuţiile etimologice ori indicaţiile » La propriile sale păreri, lexicograful a adăugat scurte indicaţii de felul acesta: [la pantă:] „Miklosich Rum 42 L.psl 765 il deduce pe peantă din vechiul slav pa.to"; [la fală. /ăli :\„dupa Roesler 20. din vechea greacă noian, lexicograful acceptă intervenţia absurdă a unui n protetic, precum şi sincoparea tot atît de fantezistă a lui c; termenul unealtă ar proveni dintr-un etimon latinesc utensitia, sincopat (prin căderea lui -si-) şi apoi metatezat, cînd, în realitate, avem a face cu o formaţie din interiorul limbii române ( delimitaţiune delimitativ delimitatoriu delimitat progresa -» progresiune progresiv progresoriu progres (adj.) repercuta -» repercusiune repercusiv repercusoriu repercus. Aceste scheme, elaborate pe baza sistemului limbii, urmăreau aşadar să acorde fiecărui membru principal al unei familii lexicale posibilităţi complexe egale de dezvoltare. Dar cum limba nu se îmbogăţeşte uniform şi egal, nici chiar în cadrul „seriilor" semantice, e de la sine înţeles că ea a respins această „completare" sistematică, cel puţin în principiu. încercarea autorilor dicţionarului de a „completa" vocabularul limbii române a dus totuşi la unele consecinţe practice deosebit de importante: un foarte mare număr de neologisme care astăzi constituie bunuri consacrate ale lexicului nostru şi-au făcut probabil intrarea — ori măcar s-au impus — prin această lucrare, al cărei prestigiu a fost, după cum am arătat, cu mult mai serios decît se crede. Bineînţeles că demonstrarea acestei afirmaţii rămîne deosebit de dificilă, în primul rînd din lipsa unor izvoare lexicografice româneşti care să ne indice momentul exact al apariţiei în limbă a fiecărui neologism; ea trebuie totuşi făcută, în măsura în care acest lucru este cît de cît posibil. Dacă comparăm lista de cuvinte a dicţionarului elaborat de Laurian şi Massim cu aceea a Dicţionarului limbii române, întocmit, în secolul nostru, sub conducerea, lui Sextil Puşcariu, cea mai vastă operă lexicografică apărută pînă astăzi la noi, rămînem surprinşi de lipsurile cantitative existente în acesta din urmă în domeniul neologismelor. Adăugind şi faptul că lucrarea condusă de Puşcariu a început să apară la circa patru decenii după dicţionarul elaborat de Laurian şi Massim, într-o epocă în care cele mai multe împrumuturi noi se stabilizaseră de mult în limbă, lipsurile constatate devin aproape de neînţeles. Este adevărat că Puşcariu, influenţat şi de lexicografia franceză, a impus în dicţionarul său unele restricţii pentru neologisme, deşi nu exagerate, 152 ba chiar cu precizarea că '„din limba ştiinţifică... neologismele trebuie primite fără rezerve, căci ele completează limba"1. Lista de mai jos, cu totul incompletă, cuprinde exemple de-neologisme înregistrate în dicţionarul lui Laurian şi Massim care lipsesc din dicţionarul academic apărut sub conducerea lui Puşcariu: abominabil, abrupt, acantacee, accelerator, acerb,' acidula, adamantin, adjunct, admirativ, adversitate, aerofagie, agil, animator, antitetic, anxietate, arbitra, ardent, articulatoriu, atletică, austeritate, automnal, bacă, balerin, barită, baritină, baritonal, bariu, bazaltic, belicos, benign, benzoat, benzoic, biblioţilie, bibliologie, biochimie, biotic, branhial, bromat, calvar, campestru, fabricabil, fabulaţie, factura, famat, fastuozitate, felin, feroce, ferocitate, fertilitate, fervoare, fetid, figurativ, fisură, floral, fluctuant, fluent, fluenţă, fora, forat, formativ, formidabil, fotogenic, ţracţiona, frazeologic, friabil, genera, genetic, genuflexiune, genuin, geodă, germina, gerundiv, ginecologic, ginecologie, gingivită, giratoriu, glaucom, gliptică, glomerulă, gnoseologie, gnostic, gonoree, grandeţe, grandilocvenţă, iliac (os ~), iluminism, imersiune, imixtiune, imobiliar, imobilitate, imobiliza, imortaliza, impalpabil, impar (număr <~), impudic,_ inabil. Absenţa acestor termeni din cel mai bogat dicţionar românesc poate dovedi, între altele, că ei erau încă simţiţi, în primele decenii ale veacului nostru, cu totul noi, neintegraţi în lexicul limbii române. Această concluzie nu ne îndreptăţeşte totuşi să considerăm că toţi termenii citaţi, precum şi numeroşi alţii similari, au intrat în limba română prin dicţionarul lui Laurian şi Massim. Pentru a ajunge la rezultate mai sigure este necesar să lărgim demonstraţia noastră. Prima operaţie care poate fi întreprinsă în acest scop este aceea de a compara lista de neologisme pe care ne-o oferă cei doi latinişti cu toate dicţionarele româneşti apărute anterior. Din noua confruntare rezultă că o bună parte din terminologia ştiinţifică, precum şi numeroşi alţi termeni livreşti apar numai în opera lexicografică a lui Laurian şi Massim: este cazul lui aerofagie, articulatoriu şi calvar, al îui fabulaţie, factura şi famat, al lui fastuozitate, felin, fisură, fluctuant şi fluenţă, al lui fora, formativ, fotogenic şi fracţiona, al lui frazeologic, genuflexiune, gingivită, glaucom, al lui gnoseologie, gnosticism, grandilocvenţă etc. Şi mai elocvent 1 Dicţionarul limbii române, tom. I, partea I, Bucureşti, 1913, p. XX 153 încă ne apare rezultatul comparării listei de neologisme a dicţionarului lui Laurian şi Massim cu materialul foarte bogat pe care ni-1 oferă N. A. Ursu în recentul său studiu Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti (Bucureşti, 1962). Faptul că în indicele acestei lucrări — care cuprinde terminologia ştiinţifică românească pînă pe la 1860 — nu găsim cuvinte de specialitate ca aerofagie, articulatoriu, felin, fisură, fora, fotogenic, jracţiona, genuflexiune, gingivită, glaucom, glomerulă, ginecologie ori giratoriu, citate de noi în lista de mai sus, ne întăreşte convingerea că aportul lui Laurian şi Massim în lansarea unor neologisme va fi fost deosebit de însemnat. Demonstraţia de faţă, desigur extrem de limitată, poate fi oricînd extinsă, probabil cu aceleaşi rezultate. Nu trebuie să presupunem însă că toţi termenii pe care îi găsim înregistraţi pentru prima oară în dicţionarul latinist s-ar fi impus neapărat prin această lucrare, fiind folosiţi încă de atunci, şi din ce în ce mai des, în scrisul oamenilor de cultură, pentru a deveni astăzi elemente oarecum uzuale, în orice caz integrate ale limbii române literare. Dimpotrivă, e mai probabil ca mulţi dintre aceşti termeni să-şi fi început mai tîrziu viaţa reală în limbă, şi independent de dicţionarul amintit. Dar, şi în acest caz, meritul celor doi lexicografi nu poate fi contestat; căci, în încercarea lor de „completare" sistematică, ideală a lexicului românesc, autorii au ales adesea termenul (şi chiar forma) care avea să se consacre ulterior, au intuit, cu alte cuvinte, numeroase elemente lexicale necesare şi pe care limba română le-a acceptat mai tîrziu definitiv. Dacă unele dicţionare străine, precum şi dicţionarele româneşti anterioare au fost consultate şi exploatate din plin — ba chiar excesiv — de către cei doi lexicograii, surprinde, în schimb, absenţa din Dicţionariul limbei române a oricărei bibliografii extralexicografice. Deşi are, după cum am văzut, profil de dicţionar istoric şi năzuieşte să fie general, dacă luăm în consideraţie şi glosarul, lucrarea lui Laurian şi Massim nu pleacă de la textele romîneşti pentru alcătuirea listei de cuvinte şi pentru precizarea istoriei lor. ci se realizează independent de texte, bazîndu-se doar pe cunoştinţele de limbă ale autorilor; dar aceste cunoştinţe, oii-cît de mari, tot ajung să fie deficitare. Aşa explică faptul că dicţionarul are lipsuri cantitative chiar iu ceea ce priveşte termenii latineşti, mai ales în rîndul arhaismelor. Depistarea acestor lipsuri rămîne, e drept, destul de dificilă, din cauza formei sub care se prezintă cuvintele în dicţionar, dar o demonstraţie restrînsă se poate face cu uşurinţă. Astfel, dintre arhaismele de origine latină care apar frecvent în opera lui Coresi, cunoscută în epoca la care Laurian şi Massim îşi redactau lucrarea, nu figurează în dicţionar ascunsoare (= mister), auă {— strugure), cumîndare (= jertfă), ferica (=a face bine), premiedza (== a înjumătăţi), vipt ( = hrană) etc. Din cauză că n-au pornit de la texte, autorii n-au izbutit să ne dea nici imaginea aproximativ exactă a istoriei multor cuvinte, a vechimii şi dezvoltării lor în limba română; în rîndul cuvintelor intrate în limba noastră după 1830 ei au înregistrat, de exemplu, numeroase elemente mai vechi sau chiar foarte vechi, ca absurd (apare în 1814, la Ţichindeal), acrostih (e în Mineiul de la Rîmnic, din 1776), adamant (relativ frecvent în operele lui Varlaam şi Dosoftei), adresa (atestat în 1776, vezi colecţia de documente Uricariul, I, 181), anatemă (în Biblia din 1688), anatomic şi arctic (ambele la Cantemir), autentica (există la Şincai), azimă (apare încă de la Codicele Voroneţean, în secolul al XVI-lea) etc. Pentru prima dată în istoria lexicografiei române, Laurian şi Massim recunosc utilitatea metodei statistice în dicţionarele istorice. Ei afirmă, în prefaţa lucrării pe care o semnează, că „între elementele care formează obiectul biografiei unui cuvînt se numără... şi punctul de vedere statistic"; dacă „cronologia cuvintelor cere să se precizeze epoca în care ele au intrat în uzul limbii..., statistica aceloraşi spune dacă ele au fost uzitate în toate epocile limbii şi de toţi scriptorii, sau numai în unele epoce şi de unii scriptori; dacă au fost şi sînt în gura poporului întreg, sau numai în gura unei părţi a poporului" (voi. 1, p. XX—XXI). Admirabile principii preliminare, dar totodată gratuite, de vreme ce n-au fost aplicate în dicţionar. Căci metoda statistică impunea despuierea riguroasă a numeroase texte româneşti din toate epocile, precum şi întreprinderea unor anchete dialectale sistematice — condiţii pe care autorii nu le-au îndeplinit. Să amintim, în încheierea acestei părţi a studiului de faţă, şi afirmaţia, extrem de importantă, a celor doi lexicografi, că „limba noastră", chiar de ar avea „de zece ori mai multe vorbe străine, şi totuşi ar rămînea romanică, pre cît timp şi-ar păstra, cum şi-a păstrat, forma [= sistemul] sa romanică" (voi. I, p. VI). Aşadar, înaintea lui Cihac şi a lui 155 Hasdeu, latiniştii Laurian şi Massim susţineau că structura fundamentală a lexicului limbii •este determinată de aportul calitativ sil diverselor elemente componente, iar nu de volumul statistic al acestor elemente. * — Despre forma cuvintelor din dicţionar. Scăderea cea mai •evidentă a dicţionarului elaborat de Laurian şi Massim o •constituie forma sub care autorii prezintă materialul înregistrat, ortografia pe care ei o aplică. Acest aspect al lucrării creează cititorului prima şi cea mai puternică impresie defavorabilă: sentimentul că are, în general, de-a face cu termeni şi cu definiţii aparţinînd unei limbi artificiale create pe baza limbii române. Să dăm un exemplu în acest sens, cules din dicţionar absolut la întîmplare: o enunţare de felul „una ordine de cavallari imaginaria... apperâ si protege assupritii si in particularia pre femine", deşi inteligibilă, nu devine autentic „românească" decît după „transpunerea", cel puţin mentală, în forme româneşti uzuale. Aşa cum am văzut, autorii sînt conştienţi de faptul că ajung, şi pe această cale, la o „limbă cultă artificioasă"; dar consecinţele practice la care duc ideile lor nu-i îngrijorează, de vreme ce formele scrise în care îmbracă cuvintele sînt pentru ei ideale. Laurian şi Massim au aplicat, în opera lor lexicografică, nefericitele principii ortografice etimologiste ale latiniştilor „radicali", foarte răspîndite în epocă, mai ales în scrierile românilor transilvăneni. După introducerea alfabetului latin în limba română,