RADU SCOROJIȚI
TERMINOLOGIA MEDICALĂ
POPULARĂ ÎN OLTENIA
Editura Didactica Nova
1996
Consilier editorial: Dumitru Gherghina
Tehnoredactare computerizată: Denisa Bălăci
ISBN 973-96361-8-7
Prezenta lucrare este teza de doctorat a autorului
susținută la Centrul de Cercetări Etnologice și
Dialectologice din București, în anul 1982
Referenți științifici:
Academician Al. Graur - Universitatea București
Prof. univ. dr. Radu Popescu
- Universitatea Craiova
Prof. univ. dr. Maria Iliescu - Innsbruck - Austria
Prof. univ. dr. Gr. Brancuși - Universitatea București
Prof. univ. dr. Ion Toma - Director General în Ministerul
învățământului
Conf. univ. dr. V. Gr. Chelaru - Universitatea Craiova
Cercetător principal, dr. N. Neisescu - Cluj-Napoca
Conducător științific ; Cercetător științific, dr. Teofil Teaha -
I.C.E.D. București
Lucrarea a fost lecturată și apreciată cu calificativul
maxim de regretatul academician Alexandru Rosetti de
ale cărui îndrumări de excepție autorul a beneficiat între
anii 1975-1977

Terminologia populară medicală în Oltenia
- polisemantism și expresivitate -
Microsistemul terminologic al defectelor fizice și al bolilor corpului
omenesc, așa cum se prezintă la nivelul limbii vorbite, este mai puțin
”ordonat” decât alte domenii ale vocabularului, cum ar fi, de exemplu,
microsistemul terminologic al culorilor, al înrudirii etc. Cauzele sunt foarte
îndepărtate, în timp. Cea mai importantă a fost (și a continuat să fie, la
nivelul graiurilor populare, până către mijlocul secolului nostru)
contradicția dintre interesul mare pe care corpul omenesc, bolile și
terapeutica lor l-a suscitat dintotdeauna oamenilor și puținătatea
cunoștințelor pe care aceștia le aveau, în general, despre afecțiuni.
Din timpuri străvechi, omul a încercat să-și explice cauzele bolilor
pentru ca, aflându-le, să găsească și cele mai eficiente metode de vindecare
a lor. Absența mijloacelor de intervenție medicală competente a fost
suplinită multă vreme de practici medicale empirice, unele dintre ele foarte
vechi și cunoscute multor popoare, altele de dată mai recentă. Medicina
populară a fost întotdeauna un ansamblu eterogen de practici medicale
menite să vindece bolile corpului omenesc. Așa-zisele "tratamente” erau în
numeroase cazuri diferite de la regiune la regiune și nu de puține ori în
același sat două "doftoroaie” aplicau “tratamente” diferite pentru
vindecarea aceleași boli.
Varietății "metodologice" îi corespunde, pe plan lingvistic, o mare
diversitate terminologică. Vocabularul popular medical constituie una din
părțile cele mai dinamice ale lexicului, considerat în ansamblul său.
Varietatea afecțiunilor corpului omenesc, cauzele lor, formele de
manifestare au stimulat sensibilitatea și fantezia vorbitorilor, ajungându-se
la o terminologie medicală populară extrem de detaliată și nuanțată.
Ansamblul termenilor din sfera semantică a medicinei populare
cunoaște, pe de altă parte, o mare mobilitate, raportabilă, în timp, la
acumularea de noi cunoșințe despre corpul omenesc și bolile lui. Graiurile
populare din Oltenia, de exemplu, au păstrat vechile denumiri ale unor
infirmități fizice sau boli, dar au creat și numeroase sinonime,
corespunzătoare unor perioade mai recente ale istoriei civilizației, până
5
astăzi, când a început procesul de asimilare a terminologiei de specialitate,
adecvate.
Extrem de variată, fără motivații științifice riguroase și bazându-se pe
o experiență de viață empirică, terminologiei populare medicale din
Oltenia îi sunt particulare, aproape în toate situațiile, două trăsături
esențiale: polisemantismul și expresivitatea, ambele decurgând din aceea
că, datorită necunoașterii vocabularului medical adecvat, majoritatea
termenilor medicali populari aparțin, prin înțelesul lor de bază, altor
sectoare ale lexicului. Iată câteva exemple: astupătură (astupare), păs,
suspin pentru ASTMĂ, urdinare, ieșire, scurgere și trecătură pentru
DIAREE, cârtiță, broască, scurtă, motrună, cute pentru UIMĂ, nevoia
(rea), răutate pentru EPILEPSIE, huruială și surupătură (surupare)
pentru HERNIE, floricele și strugurel pentru VĂRSAT, arsuare,
aprindere, călduri pentru FEBRĂ, bâgniță, govie pentru GUTURAI,
ceață, pieliță, perdea, pâclă, cârnoteie pentru ALBEAȚĂ, zgrăbunță,
iuburi, drăgostițe sau poșuri pentru COȘURI (pe obraz) etc.
Raportați la conținutul semantic al noțiunilor pe care le denumesc, nu
totdeauna acești termeni reușesc să le exprime exact. Una dintre cauze este,
fără îndoială, necunoașterea exactă a afecțiunii. Este concludentă, în acest
sens, tendința vorbitorilor de a denumi umflăturile, indiferent de natura lor
(gușa, varicele sau uima) prin gâlcă (modovâlcă) sau dul (duluri). Tot
datorită necunoașterii denumirii exacte, urciorului (la ochi) i se spune
negel, coșurilor (pe obraz): broboane, brobință sau zgrăbunță, varicelor:
varicocel (confuzia poate avea la origine și asemănarea fonetică a celor
două cuvinte), uima, denumire mai puțin uzitată, este numită prin broască,
bășică și umflătură sau, mai rar, cancer; cârtiță denumește deopotrivă
GUȘA, FURUNCULUL și UIMA, bube sau buboi sunt uzitați pentru
FURUNCUL, COȘURI (pe obraz) dar și pentru ZĂBALE (la gură) etc.
Alți termeni sunt pur descriptivi și chiar dacă nu se raportează la mai
multe noțiuni ca în cazurile precedente, nu pot fi înțeleși în afara unui
context: pojghiță și pieliță pentru ALBEAȚĂ, sulziu pentru URCIOR (la
ochi), govie și bâgniță pentru GUTURAI, zapăt pentru ASTMĂ, uscătură
pentru TUBERCULOZĂ, ieșire și pârțuică pentru DIAREE, zgârciuri și
fântâniță pentru VARICE, țurțoi pentru FURUNCUL, pârpur pentru
RÂIE, motrună și moangă pentru UIMĂ, neștiință, neștire, năplăială și
6
leșuială pentru LEȘIN, arșiță, fierbințeli, arzime, arsuare, aprindere,
foc, dogoreală și încinteală pentru FEBRĂ etc.
Raportați la noțiunea pe care o denumesc, toți acești termeni reprezintă
mai degrabă detalii ale afecțiunii denumite decât sensul ei general. De cele
mai multe ori, vorbitorul are în vedere forma afecțiunii, când aceasta este
externă, sau simptomele bolii, cum este cazul unor denumiri ale
guturaiului, leșinului sau febrei. Fiecare dintre aceste denumiri sunt
determinate de circumstanțe particulare, impuse, pe de o parte, datorită
necunoașterii terminologiei medicale comune, iar pe de altă parte tendinței
limbii vorbite de a evita abstractizarea, preferându-i concretețea lingvistică
prin folosirea acelor termeni din limbajul comun, susceptibili de a evoca
într-o măsură mai mare o boală sau alta. Așa se explică marea varietate
terminologică prin care sunt reprezentate noțiuni referitoare la infirmități,
care prin specificul lor au un efect puternic asupra colectivității umane,
determinând observații ironice, depreciative sau numai pur descriptive, ca
de pildă SAȘIU, PELTIC sau SCHILOD, ori referitoare la boli care, prin
specificul lor, determină în imaginația vorbitorilor asociații inedite.
Expresivitatea cuvântului, forța sa de sugerare a trăsăturilor unor
infirmități, de multe ori exagerate, realizându-se puternice efecte de
evocare, pluridimensionarea semantică a termenului prin multipla sa
raportare, la afecțiune, pe de o parte, și la trăsături morale negative, pe de
alta, sunt alți factori care au condus la diversificarea terminologiei
medicale populare. Structura onomasiologică a noțiunilor referitoare la
infirmități fizice ale corpului omenesc este edificatoare, în acest sens.
Termeni ca chiordiș, chiorâș, chiordui, chiontui, ponciș, pieziș, paliu
pentru SAȘIU, tântav, limbut, sâsâit pentru PELTIC, damblagiu, pocit,
paliu pentru SCHILOD, șontorog, șovârnog, șontrop pentru ȘCHIOP etc.
au și o funcție socială, fiind atribuiți ironic și chiar batjocoritor și
indivizilor perfect sănătoși, dar care prin comportamentul în colectivitate
constituie exemple negative. Dubla funcționalitate - denumiri ale unor
infirmități fizice dar și morale - le conferă o foiță de circulație sporită la
nivelul limbii vorbite îngreunând de cele mai multe ori impunerea
termenului literar chiar dacă acesta este înțeles de vorbitori. Este cazul
unor denumiri ca schilod, indicat într-un număr mare de localități din
Oltenia ( cf.NALR Oltenia, I, h. 143), sașiu și peltic, indicați sporadic
7
(cf.h.3O și 57) deși au o vechime apreciabilă în limba română și, așa cum
ne-am convins în cursul anchetelor dialectale întreprinse de noi în regiune,
vorbitorii le cunosc foarte bine.
Un loc mai puțin important dar deloc neglijabil în sistemul semantic al
terminologiei medicale populare în Oltenia îl ocupă un grup mic de
termeni care sugerează specificul diverselor noțiuni referitoare, în special,
la infirmitățile fizice ale corpului omenesc, prin simbolismul lor fonetic :
chiormaliu, chiorsav, chiorsoc, chiurteag, chiombiș, chionsâu, chiormez,
pachios, pandaoichi, panchiom, parniu, panțachior pentru SAȘIU sau
caierog, sohorând pentru SCHILOD etc. reflectă tendința, specifică limbii
vorbite, de a crea efecte emoționale prin folosirea unor forme lexicale a
căror forță constă în calitățile expresive ale sunetului. Raportați la noțiunile
pe care le denumesc, toți acești termeni le reprezintă în mai mică măsură.
Ei exprimă mai degrabă un mod de gândire, o anumită concepție de viață
și, mai ales, o stare de spirit cu care se confruntă individul în mijlocul
colectivității. Majoritatea lor circulă și ca porecle. Aria de circulație a
acestor termeni este limitată. Fiind, de cele mai multe ori, rezultatul unor
reacții spontane, îndeajuns motivate semantic, termenii aceștia ocupă
poziții periferice în câmpul onomasiologic al noțiunilor pentru care au fost
înregistrați.
O terminologie populară există prin atestarea ei în grai. Pe de altă
parte, având în vedere că orice terminologie este intim legată de cultura
materială și spirituală a unei colectivități, iese mai pregnant în evidență
însemnătatea termenilor din sfera semantică a medicinei populare din
Oltenia pentru înțelegerea specificului de viață din această regiune, a
istoriei sale trecute și a celei prezente.
R^du Scorojitu
8
TERMENI REFERITORI LA DEFECTE FIZICE ALE
CORPULUI OMENESC
A.	Termeni referitori la defecte de văz
Câmpul semantic al termenilor care denumesc defectele de văz se
structrează în jurul a trei noțiuni: ORB (OARBĂ), CHIOR (CHIOARĂ),
SAȘIU (SAȘIE).
Orb înseamnă "lipsit de simțul văzului" (Cf.DM), chior se referă
la persoana "care vede numai cu un ochi; căreia îi lipsește un ochi" (ib.);
semnificația lui sașiu nu mai este absența totală sau parțială a vederii, ci
descrie un aspect al ei: "cruciș, încrucișat". Așadar, raportate la realitatea
pe care o desemnează, noțiunile respective sunt strict delimitate.
în limba vorbită însă, sferele semantice ale celor trei noțiuni se
întrepătrund, foarte frecvent în ce privește pe ORB și CHIOR, mai rar și de
obicei cu sens depreciativ intră în discuție și SAȘIU.
ORB
în limba veche cuvântul orb (<lat.orbus) este atestat cu sensul de
"lipsit de vedere; nevăzător": "Domnul mijeaște orbii"
(PSALT.HUR.,ap.DLR); "văzu un orb den născută" (CORESL EV, ib.);
"Cela ce va fi vrut să fure un bou den cireadă... să i se scoată ochii, să fie
orb" (PRAV. 10,ib.); "A striga prădațâlor slobodzâre și orbilor vedeare"
(DOSOFTEI, ib.). Tot în documentele vechi se întâlnește și sintagma orb
de un ochi (M.COSTIN, ap. ROSETTI - CAZACU, ILR, 238), iar mai
recent, în Hronicul lui Gh.Șincai se spune: "Bogdan..., cel orb de un ochiu,
...n-au fost viteaz" (ap.DLR). Rezultă că la început orb desemna afecțiuna
de văz, totală sau parțială, tendință care se manifestă și astăzi în graiurile
vorbite pe întreg teritoriul dacoromân. De dată mai recentă, chior (<tc.kor)
impune în planul semnificațiilor diferențierea de sens, corespunzătoare
specificului afecțiunii, dar utilizarea celor doi termeni este tranșantă numai
la nivelul limbii literare. în graiurile limbii vorbite confuzia sferelor
9
semantice ale lui ORB și CHIOR se produce adesea și hărțile atlaselor
lingvistice demonstrează în mod convingător această realitate. Astfel, în
ALR I/I,h.67, chior d'un ochi formează arii întinse în Muntenia, Dobrogea
și Moldova în timp ce în Banat și Ardeal predominantă este sintagma orb
de un ochi. Și într-un caz și în celălalt dezvolarea răspunsului printr-o
sintagmă duce la concluzia că în limba vorbită cele două noțiuni nu și-au
precizat definitiv conținutul semantic, fapt relevat, de altfel și de atlasele
lingvistice regionale apărute până acum.
Studiul ariilor lexicale ale celor două noțiuni ilustrate pe hărțile
NALR Oltenia (h.27 pentru ORB, h.28 și 29 pentru CHIOR/CHIOARĂ)
vin în sprijinul afirmației de mai sus. Astfel, în jumătatea sud-estică a
regiunii dar și în puncte situate în vest și nord, indicarea singură a lui
chior pentru "(individul) care vede cu un singur ochi” a părut insuficientă
informatorilor pentru redarea conținutului semantic al noțiunii și s-a
răspuns prin sintagma chior de un ochi (pct. 913, 919, 924, 927, 934, 946,
957, 981, 985, 992, 997). Echivalența semantică între chior și sintagma
orb de un ochi este mai pregnantă în nord-vestul și sud-estul regiunii unde
au fost înregistrate ambele răspunsuri. Iar într-o microarie din apropierea
Craiovei precum și în două puncte diametral opuse din sud (pct. 93 6) și
nord (pct. 905) orb denumește ambele genuri de infirmitate, neutralizarea
semantică fiind rezolvată de vorbitori prin încadrarea termenului în
construcția explicativă orb de un ochi, corespunzătoare lui chior în planul
semnificațiilor.
La aromâni și meglenoromâni s-a conservat, în genaral,
construcția orb de un ochi pentru CHIOR și orb când infirmitatea a afectat
ambii ochi: orbu di-un ocl’u; orgi (pct.05), orbu di un oclTu, orgi di un
ocfu (pct.07), orbu di unlu ocl’u; orgia di unlu ocfu (pct.03) /cf.ALR
I/I,h.67/ dar diferențierea semantică se realizează și prin folosirea
termenului mai nou, chior, exact înțeles, de exemplu de vorbitorii aromâni
din Pleasa (pct.09): k’iop, k’iopi, ”când nu vede cu amândoi e uopb” (ib.)
întâietatea - ca importanță - pe care o deține orb în câmpul
semantic al termenilor ce denumesc defecte de văz este justificată nu numai
de faptul că acesta preia pe întise arii și semnificația lui chior dar și de
ciculația termenului în expresii de o mare varietate stilistică al căror sens
principal este acela de "lipsit de ...”. Notăm numai câteva: (a fi) orb de
10
minte - ”a fi prost” (ZANNE,P. 11,665), (a fi) orb de inimă - "a fi lipsit de
duioșie, a fi nesimțitor” (cf.DLR). Alte construcții echivalează cu un
superlativ: prin nord-estul Olteniei, orb de gras - ”foarte gras”
(MAT.DIALECT.1,232), orb de foame - ”foarte flămând, lihnit de foame”
(ap.DLR).
CHIOR
în ce-1 privește pe CHIOR, în afara ariilor în care noțiunea a fost
reprezentată fie de termenul adecvat fie de sintagma orb de un ochi ,
izolat, s-au înregistrat și alți termeni: infirm (<fr.infirme) în pct.925 și
miop (<fr.myope) în pct.961, două neologisme provenite din franceză a
căror prezență în câmpul de referință al noțiunii este cu totul accidentală și
pedestru (<lat.pedester ”care merge pe jos”) care ni se pare un caz
interesant de extensiune semantică. Ov.Densusianu îl înregistrează în
regiunea Hațegului în expresii de tipul: pedestru de un ochi, pedestru de
mână, pedestru de picior1. Mai recent, NALR Oltenia consemnează
construcția pedestru de-un ochi la Cireșu, în Mehedinți. O întâlnim și în
graiurile transcarpatice unde cunoaște și alte semnificații:''(persoană)
căreia îi lipsește o mână sau un picior”,"infirm de ambele picioare”, mai
frecvente decât aceea care se referă la infirmitatea ochiului. Cu toate
acestea, dacă avem în vedere polisemantismul termenului în celelalte
graiuri2, circulația sa în Oltenia, redusă la câteva puncte și concurat de
termenul literar, apare ca neconcludentă.
1.. în Histoire de la langue roumaine, I,II,Paris 1901, 1914, 1938
2. D.Șandru, în Enquetes..., EL,VI(1938),p. 180-181, menționează că
în Bistrița-Năsăud pedestru circulă cu sensurile "slab, debil, infirm,
impotent"; Teofil Teaha, în Graiul din valea Crișului Negru,
Buc. 1961,p. 112-113, arată că aria de răspândire a lui pedestru cuprinde
Banatul, Hunedoara, sudul Crișanei, Munții Apuseni, Turda, Clujul,
Bistrița-Năsăud, până în Maramureș; cf. și Al.Rosetti, art. dr.PEDESTRU
în RLR, tom.33, 1969, nr. 129-130, p.75-78; și V.Rusu, în dr.PEDESTRU,
în SCL, XXI(1970), 4,p. 491-493, menționează termenul cu semnificațiile
"mic (de statură), (om) sărac, leneș, nemernic".
11
SAȘIU
Cea de a treia noțiune din câmpul semantic studiat, SAȘIU
(<tc.sasi) este reprezentată în graiurile din Oltenia de o mare varietate de
termeni. Importanța lor este inegală. Majoritatea sunt descriptivi și au un
caracter peiorativ, ironic și depreciativ. Mulți aparțin vorbirii familiare,
ceea ce le conferă o valoare expresivă sporită.
între denumirile noțiunii de SAȘIU, cea mai bine reprezentată este
familia cuvântului chior, el însuși având și semnificația de ”sașiu” în
câteva microarii din nord-est (pct. 904,908), în sud-est, în jurul
municipiului Craiova (pct. 970,984,987,989) și într-un punct izolat din
extremitatea nord-vestică a Olteniei (pct.936).
Din punct de vedere al înțelesului, ceea ce atrage de la început
atenția este “identitatea”, în Oltenia, a conținutului semantic al noțiunilor
CHIOR și SAȘIU. Amândoi termenii au origine turcească și sunt explicați
astfel în DM: chior ”(persoană) care vede numai cu un ochi; căreia îi
lipsește un ochi” și sașiu ”(Despre oameni) Care se uită cruciș; zbanghiu;
(despre ochi, privire) cruciș, încrucișat”. Având în vedere că termenul
chior a fost indicat pentru SAȘIU și nu invers, putem vorbi de o lărgire a
semnificației lui chior care adiționează particularitățile semantice ale lui
sașiu, pornind de la trăsătura lor comună ''(persoană) cu defect de vedere”1.
Elementele lexicale care alcătuiesc familia lui chior lărgesc
conținutul semantic al termenului de la care s-au format prin note
semantice suplimentare. Dacă acceptăm ideea lui Ch.Bally2 potrivit căreia
fiecare fapt de limbă se prezintă ca un echilibru instabil de elemente
intelectuale și afective, putem găsi o explicație mai clară a modificărilor
semantice de întrebuințare a unor cuvinte, în cazul de față familia
cuvântului chior.
Chiormaliu, chiorsav, chiorsoc, chiortopan, chiurteag, chiosan
și panțachior au valoare adjectivală și denumesc ironic individul care
privește sașiu.
1. DA consemnează pentru chior și semnificațiile de "cruciș, chorâș,
chiomb, ceacâr, șasiu” cu care cuvântul circulă în graiurile limbii vorbite.
2. Cf. Trăite de stylistique franțaise, Troisieme Edition, Paris,
1951
12
în cazul tuturor acestor termeni elementele denominative predomină.
Putem deci afirma că le este caracteristică dominanta afectivă în dauna
conținutului intelectual, limitat la maximum datorită tendinței de
exagerare a realității extralingvistice. Din acest punct de vedere, revenind
la raportul dintre sașiu și chior, se observă că deși ultimul termen își
modifică parțial sfera de semnificație prin lărgirea conținutului său cu
câteva note semantice secundare, proprii termenului sașiu, îi este
caracteristică dominanta intelectuală, gradul său de afectivitate fiind mai
redus. Plusul de expresivitate și de sugestii depreciative și chiar peiorative
sunt însă elemente definitorii ale termenilor care au în componență
cuvântul chior.
Chiorâș, deși are o circulație mare în limba comună, în Oltenia a
fost înregistrat sporadic, fiindu-i preferați termeni mai expresivi. Așa se
explică faptul că în punctele în care a fost înregistrat s-au indicat și alte
denumiri, de obicei creații locale mai expresive.
DEX indică pentru chiorâș următoarele sensuri: ”(în expr.) A privi
(sau a se uita) chiorâș = a) a privi sașiu; b) a se uita pe furiș, încruntat, cu
dușmănie, cu dispreț”. DA subliniază identitatea semantică a acestui
termen cu "cruciș, cu privirea ceacâră, chiondorâș", consemnând totodată și
înțelesul figurat al cuvântului: ”dintr-o parte, cu coada ochiului, cu dispreț,
peste umăr, cu asprime, cu dușmănie”. Aceste semnificații sunt cunoscute
și în graiurile din Oltenia.
ALR I/I (h.68) nu a înregistrat termenul în Oltenia și acest fapt se
datorește, poate, și rețelei rare de localități anchetate. Izoglosele lui chiorâș
circumscriu, potrivit datelor atlasului lingvistic al regiunii, o arie relativ
compactă în centrul Olteniei. Izolat, cuvântul a fost indicat în două puncte
din extremitatea nord-vestică a regiunii (pct.935,941) și într-un punct din
sud-vest (pct. 976), la Ciupercenii - Vechi, lângă Calafat.
Deși chiorâș denumește aproape fidel noțiunea de SAȘIU,
vorbitorii din Oltenia au imprimat termenului note semantice
secundare: "(Cutare) privește chiorâș. E un om șiret dar nu-i rău”
(Balta-Verde - Mehedinți; Izbiceni - Olt).
în pct. 925 chiorâș suplinește numai parțial semnificația lui
chior:"îi cam chior”.
Că termenul nu pare suficient de expresiv pentru a scoate în
13
evidență trăsăturile individului caracterizat, el este dublat de alte denumiri:
paliu (pct.934), chiortui (pct.941), pane (pct.976) etc. Diferența dintre
chiorâș și aceste denumiri constă în capacitatea ultimelor de a sugera mai
expresiv infirmitatea.
Forma lingvistică prin care se exprimă o anumită latură a realității
are în unele cazuri o mare forță de sugestie, determinată adesea chiar de
structura cuvântului. în regiunea Fălticenilor găsim cuvântul atestat cu
același sens care vizează deopotrivă felul privirii și o trăsătură morală a
individului: chiorâș = a te uita cu ciudă, rău” (cf. SEZ.XXIII,39). ALR
I/I,h.68 consemnează termenul cu sensul de "sașiu” în Argeș, Ialomița,
Constanța, în regiunea Târnavelor și pe lângă Tg.Mureș. ALRR
Maramureș înregistrează denumirea la Săpânța (pct.227) și la Hoteni
(pct. 23 8). în această regiune,pentru denumirea noțiunii a fost înregistrat
foarte frecvent un derivat al lui cruciș: încrucișat.
Chiormaliu a fost înregistrat cu înțelesul de ”sașiu” în câteva
puncte din județul Dolj (pct. 971,979) și într-un singur punct din Olt
(pct.993). Este formație analogică cu chiompaliu, cuvânt cu sens
depreciativ mai accentuat, însemnând "prost, nesocotit, care nu vede bine”.
”Cam nebun, pe-o parte, chiompaliu" este și semnificația lui chiormaliu
după unii cercetători ai graiurilor din Oltenia care au relevat astfel cuvântul
cu înțelesul său mai rar, mai puțin cunoscut1
în pct. 993 termenul dobândește o notă semantică suplimentară
prin asociația dintre privirea individului și uitătura șarpelui. Consemnarea
a fost făcută de noi în Mehedinți: ”(Omul chiormaliu) se uită ca șarpele
pentru că mamă-sa, când l-a făcut, s-a uitat după șerpi” (Izvoarele).
Chiorsav și chiorsoc sunt mai nuanțați decât ceilalți termeni din
familia cuvâtului chior datorită silabelor finale -sav și -soc. Trăsăturile
indivudului sașiu sunt astfel îngroșate, exagerarea tinzând în limba vorbită
de a fi mereu expresivă.
Chiorsoc este indicat în pct.994 din sudul regiunii, împreună cu
alți termeni: șerpește și chionțoban; forma chiorsav am consemnat-o la
vorbitorii din satul Balta-Verde, în Mehedinți. în același județ, ALR
I/I,h.68 a înregistrat denumirea în pct.856.
1. Cf. Luca Preda, în Lexic regional, I,p.34
14
Atestările acestor vocabule sunt rare și par mai degrabă denumiri
ocazionale și familiare ale noțiunii de SAȘIU.
Modificări ale sferei semantice, în sensul unei lărgiri a
conținutului, suferă cuvântul chior în combinație cu silabele finale -topan
și -teag. Această transformare semantică se explică prin tendința limbii
vorbite de a modifica uneori conținutul elementelor lexicale existente și de
a recurge la formații noi. Iată explicația unui vorbitor din Mehedinți: "Chior
e un fel de-a spune, că vede rău cu stângu... Da' chiortopanu ăsta le vede pe
cele nefacute, da' la treabă nu poate merge că e infirm" (Izvoarele -
Mehedinți). Notabilă este nuanța peiorativă pe care o dobândește în vorbire
acest cuvânt. în același timp, imprecizia semantică a lui chiortopan îl
situează la marginea câmpului semantic al termanilor care denumesc
defecte de vedere.
Chiurteag, înregistrat de anchetatorii atlasului regional în două
puncte (pct.973 și 994) este ca și termenul precedent, mai puțin întrebuințat
pentru a sugera defectul de vedere și mai mult cu sens peiorativ. De altfel,
la întrebarea directă: "Când ziceți că un om este chiurteag ?"am obținut
răspunsuri într-un însemnat număr de localități din județul Dolj dintre care
cele mai multe nu s-au referit la infirmitate în sine.
Alături de familia cuvâtului chior, se detașează prin frecvență și
prin coerența ariilor pe care le formează, cuvântul chiordiș (contaminație
între chiorâș și cordiș/cf.DA). în general, valoarea sa este adverbială. O
singură excepție a fost înregistrată în pct.916 unde circulă ca adjectiv: om
chiordiș. Prin analogie cu expresia a trage cu coada ochiului " a arunca o
privire pe furiș",chiordiș este atribuit ironic de vorbitori felului de a privi
al indivizilor sașii. în credința populară oamenii care privesc astfel sunt
considerați "însemnați" și pot pricinui celor din jurul lor rău:"Se uită
chiordiș încolo și-ncolo de la naștere; se uită urât la om, cu invidie, are
ceva în inima lui" (Balta - Verde - Mehedinți).
Izoglosele acestui cuvânt circumscriu arii în jumătatea de nord a
Olteniei dar în numeroase puncte este indicat alături de alte denumiri, de
obicei termeni familiari cu circulația restrânsă la câteva puncte sau la unul
singur, însă cu valoare expresivă superioară.
Câțiva dintre ei sunt, în general, bine reprezentati în câmpul
semantic al lui SAȘIU, al cărui sens l-au adoptat, alături de semnificația
15
principală care nu vizează, de obicei, defectul de vedere. Trebuie
menționat, în primul rând, chiordui (var.chiortui) format prin derivare cu
sufix de la cuvântul chioardă, reconstituit din chiordiș după modelul a
trage cu coada ochiului, a trage cu chioarda "a se uita cu coada ochiului"
(cf.DA). Așadar, chiordui (chiortui) denumește pe cel care "privește cu
coada ochiului". Sufixul -ui are de obicei valoare adjectivală, exceptând
două puncte (pct.941,949) unde chiordui (chiortui) apare ca adverb. în
pct.941 chiortui este sinonim cu chiorâș. Chiortui este altfel frecvent în
vorbirea mehedințenilor:"Omul ăla privea chiortui, cam pe sub sprâncene;
așa e vederea lui" (Balta-Verde - Mehedinți).
Izoglosele acestui cuvânt formează o microarie în județul
Mehedinți, infiltrându-se, parțial, în aria lui chiordiș (pct.920, 940-941,
945, 949, 953-954, 959, 966), fără să depășească însă această zonă. Tot aici
este consemnat și de ALR I/I, h.68, pct.837, 842.
Din contaminația dintre chiortui și chiomp a rezultat un al treilea
termen, chiontui, înregistrat în extremitatea sud-vestică a județului
Mehedinți (pct.956,961). Este o formație hibridă care are la bază două
cuvinte deosebit de expresive și cu un polisemantism nuanțat datorită
elementelor conotative din conținutul lor semantic. în plus, chiomp,
chioampă (var. chiomb, chioambă) sunt cunoscuți sub diferite accepțiuni,
în majoritatea regiunilor țării. Vom insista, sub acest ultim aspect, asupra
lui chiomp deoarece reprezentarea sa în conștiința lingvistică a vorbitorilor
din Oltenia este puțin diferită de aceea a vorbitorilor din regiunile unde
acest termen este cunoscut.
Etimologia lui chiomp nu este cunoscută. DA emite ipoteza
provenienței sale din magh.dial.tbmpe<tompa "nătărău, netot, idiot" care
circulă prin nordul Ardealului. Aceeași sursă menționează cuvântul, cu
sens depreciativ, la Brașov: "netot, nătăfleț; împiedicat"; și la
Năsăud:"neputincios, care abia-și mișcă mâinile și picioarele". Cu referire
la defectul de vedere este atestat îndeosebi în Moldova: "care nu vede
tocmai bine" (SEZ.II,186); "Nu sunt plăcuți la vedere cei ce se uită cruciș,
ai căror ochi sunt încrucișați, cei chiombi, spanchii, sașii etc." (SEZ.VI,20).
în jurul Brașovului, deci într-o regiune în care semnificația cuvântului este,
în primul rând, depreciativă, DA consemnează pentru chiomb, chioambă
și sensul de "chior" fără ca acesta să fie predominant. Care este situația
16
termenului în Oltenia ? NALR înregistrează varianta chionc cu sensul de
"sașiu" într-un singur punct din sudul regiunii (pct.981). Un defect de
vedere denumește cuvântul și în Vâlcea, fără referire specială la privirea
sașie (cf CIAUȘanu,V.,150). în același județ, chiomb înseamnă și "chior"
(ib.id.). Semnificații depreciative ca în Ardeal ( dar nu sub influență
ardelenească) dobândește cuvântul în întreaga Oltenie. în județul Vâlcea
termenul este atribuit unei persoane "cam pe-o ureche, cam într-o parte"
(cf.ARH.OLT.XXI,260). Anchetele pe care le-am efectuat pe teren, în
câmpia Băileștilor, precum și în localități din județele Olt și Mehedinți
ne-au prilejuit constatarea că termenul este mai puțin cunoscut ca denumire
a infirmității vederii. Circulă de obicei în imprecații în care semnificațiile
cele mai familiare vorbitorilor sunt:"trăsnit, nesocotit, aiurit": "E așa
chiomp de felul lui, le face pe toate de-a-ndoaselea" (Dănceu - Mehedinți).
Derivatele sale, chiomiș și chiompaliu, sunt puțin uzitate de
vorbitorii olteni. Chiombiș circulă cu valoare adverbială în două puncte din
nord-est (pct.902,918), iar chiompaliu într-un punct din Dolj (pct.974) ca
adjectiv. Acest cuvânt are sensul peiorativ de "aiurit, gură-cască" cu care a
mai fost atestat în Oltenia1, alături de semnificația, mai puțin nuanțată, "nu
vede bine", cunoscută și în alte regiuni2: "Merge chiompaliu, habar n-are
de mma, n-are treabă cu nima" (Dănceu - Mehedinți).
Bine fixat în câmpul semantic al termenilor care definesc defecte
de văz, cruciș (<cruce + suf.-iș) "(despre ochi, p.ext.despre oameni)sașiu"
(cf.DEX), este destul de răspândit în limba română. Așa cum reiese din
datele AER I/Lh.68, izoglosele acestui cuvânt circumscriu arii coerente
aproximativ în sud-estul Munteniei și Dobrogei. în celelalte regiuni este
înregistrat sporadic: în Caraș-Severin, Miercurea Ciuc, Mureș, Bihor,
Maramureș etc. în Moldova pentru SAȘIU s-a generalizat un derivat al lui
cruciș: încrucișat. Pretutindeni unde sunt cunoscuți, cruciș și încrucișat
denumesc exact infirmitatea. Sensul figurat de "dușmănos" (cf.DEX) este
rar întrebuințat.
1 Cf. Lexic regional, I,p.34
2. Cf D.Udrescu, Glosar dialectal - Argeș, unde chiombaliu este
atribuit indivizilor cu defecte de vedere
17
în cele mai multe regiuni semnificația figurată a termenului nu s-a impus
datorită concurenței numeroaselor creatii lexicale aparținând limbajului
familiar.
Cercetarea atentă a configurațiilor ariilor lexicale ale lui cruciș și
ale derivatului său încrucișat conduc la concluzia că nu cu multă vreme în
urmă izoglosele acestui cuvânt formau arii unitare pe întregul teritoriul
dacoromân. Cu atât mai mult cu cât în structura semnificativă a cuvântului,
ca denumire a lui SAȘIU, elementele denotative predomină. Sub acest
aspect, apare cu totul interesantă situația Olteniei, unde ALR I/I nu
înregistrează termenul în nici un punct. Preferința vorbitorilor din această
regiune pentru creații mai expresive nu a putut fi influențată de poziția
relativ solidă în graiurile vecine a lui cruciș așa cum nici astăzi denumirea
literară, sașiu, din ce în ce mai prezentă în graiurile locale, nu este
deocamdată prea des întrebuințată de vorbitori. De altfel, mai recent,
NALR Oltenia, în ciuda rețelei dese de localități anchetate, înregistrează
cruciș în numai patru puncte, numai în arii laterale: în județul Vâlcea
(pct. 808), nord-vestul regiunii (pct. 938), în pct. 980, pe Dunăre și în
pct. 931, lângă Olt. Față de situația termenului în graiurile oltenești,
configurația izogloselor lui cruciș în Muntenia și Dobrogea este radical
diferită. în Muntenia, termenul a fost înregistrat pe arii întinse. în afară de
Dobrogea, unde este atestat mai rar datorită frecvenței superioare a
denumirii literare, în celelalte județe ale Munteniei cruciș formează, cu
puține excepții, o arie unitară. Numai în Olt, Argeș și parțial Dâmbovița și
Teleorman aria lui cruciș apare fărâmițată datorită infiltrării izogloselor lui
paliu, ceacâr și zbanghiu (cf.NALR Munt. Dobr., I,mss., chest. 121).
Printre denumirile noțiunii de SAȘIU un loc aparte dețin patru
termeni cu valoare adverbială, care se detașează de toți ceilalți atât prin
polisemantismul lor cât și prin numărul mare de localități în care au fost
înregistrați cu semnificația de ”sașiu”. Este vorba de păliș (derivat de la
verbul a păli <v.sl. păliți), pieziș (<piez / piază <lat. pes,-dis), ponciș
(derivat de la adj.ponc / poancă) și șerpește (derivat de la subst.
șarpe<lat.serpes).
Semnificația principală a lui păliș este "oblic, pieziș, dintr-o
parte" și circulă de obicei ca determinant al verbelor a (se) izbi, a (se) lovi,
a (se) ciocni.
18
Prin extensiune și ca determinant al verbului a privi (a se uita),
păliș adiționează nuanțe semantice secundare și în același timp particulare
unei arii pe care o vom defini mai jos : ”a se uita pe furiș, cu coada ochiului
(la cineva)”. Această semnificație este cunoscută în nord-vestul Olteniei
unde construcția se uită păliș a fost indicată în șase localități
(pct.901,915,939,950,952,960), adică într-o zonă foarte diversificată de
numeroasele accepțiuni pe care le are aici noțiunea de SAȘIU. Consemnăm
pentru această regiune forma învechită pălișat, indicată de CADE și care
ne sugerează că izoglosele lui păliș ocupau pe la începutul secolului arii cu
mult mai întinse. Polisemantismul său l-a ajutat să supraviețuiască în ciuda
faptului că atât verbul a păli cât și adverbul păliș sunt concurați astăzi,
chiar în graiurile populare, de termeni cunoscuți cu acest sens, chiar la
nivelul dacoromânei: adverbul oblic și verbul a lovi. O altă semnificație
importantă pe care cuvântul păliș a dobândit-o în graiurile din Oltenia este
aceea de ”a privi neprietenos (la cineva)": "Dacă-1 pui la treabă, se uită
păliș, te-ar mânca" (Dănceu - Mehedinți). Această semnificație este
consemnată și în regiunea Argeș alături de altele două: "urât" și "ironic",
cum reiese din Glosarul lui D.Udrescu.
în câteva puncte din Dolj, Mehedinți și Olt, păliș a fost înlocuit cu
sinonimul său pieziș "(se uită) cu ciudă, cu invidie": "Se uită pieziș, urât, nu
se uită ca omu’, se uită în jos" (Gruia - Mehedinți). Termenul a fost
înregistrat în NALR Oltenia în construcția se uită pieziș într-o singură
localitate, în Mehedinți (pct. 961). Dincolo de Olt, în Muntenia, termenul
pieziș a fost indicat foarte rar (cf.NALR Munt. Dobr.,I,mss.). Semnificația
sa principală este, ca și în cazul lui păliș, "oblic, dintr-o parte". O foarte
veche atestare este consemnată de DLR:"Notarul ... lăsând matca pârăului
face peste câmp cam chezâș până la marginea pădurei"
(a. 1776,URICARIUL, XIX,33). în legătură cu verbe ca a privi, a se uita
pieziș dobândește aceleași semnificații figurate ca și păliș: "iscoditor,
bănuitor, cu răutate, cu dușmănie, cu rea-voință" cu care circulă frecvent în
graiurile muntenești și moldovenești dar și în Oltenia: "De ochii lumii (cei
doi vecini) s-au împăcat, nu-și mai pretind nimic, dar se privesc pieziș de
câte ori se întâlnesc" (Carpen - Dolj). Cu sensul de "sașiu" l-am înregistrat
sporadic, cuvântul netraducând exact nici în aceste situații defectul de
vedere, ca atare. Altfel spus, elementele minimale de semnificație,
19
particulare noțiunii de SAȘIU, coexistă în aceiași semnificam cu elemente
de făcură depreciativă, ironică sau peiorativă care diferă deseori de la
localitate la localitate și de la vorbitor la vorbitor. Transcriem o explicație
din Mehedinți: "E stricat la ochi, privește pieziș. Doctorii n-au ce-i mai
face, e din naștere...”, comuna DĂNCEU. în exemplul citat, echivalența
semantică dintre pieziș și sașiu este perfectă. în sfârșit, foarte rar, pieziș
este uzitat de vorbitori în legătură cu verbul a zâmbi: a zâmbi pieziș ” a
zâmbi din colțul gurii, cu ironie, cu răutate, cu amărăciune”(cf DLR).
Semnificațiile figurate pe care ie dezvoltă cuvântul în construcția respectivă
sunt foarte apropiate de acelea ale construcției privește pieziș, ceea ce
sugerează că în conținutul lui pieziș se pot distinge două categorii de
trăsături semnificative: una variabilă, reprezentată de elementele denotative
ale cuvântului, și alta invariabilă, aceea constituită din elemente conotative
de tipul "cu răutate, cu ironie”.
Derivat de la ponc (<magh. ponk "deal"), ponciș este astăzi un
cuvânt învechit, foarte rar întrebuințat cu înțelesul de "sașiu, cruciș,
chiondorâș, chiorâș” chiar și în regiunile unde până la sfârșitul secolului
trecut cuvântul acoperea o arie extrem de întinsă ce cuprindea Banatul și
sud-vestul Transilvaniei, Moldva, Bucovina și Maramureșul.
Cuvântul de la care este derivat, ponc, însemna el însuși prin
Banat și Transilvania "sașiu, zbanghiu" (cf.DLR).
în textele vechi, ponciș este atestat adverbial cu sensul figurat de
"împotrivă, ostil". "Lucrurile ce sămt în ponciș unul altui"
(VARLAAM,C. 163,ap.DLR); "Cându-i va stropși cu picioarele, sau-1 va
ucide cu pumnii ponciș în inima, pănâ-1 va omora" (PRAV.85,ib.). Prin
secolul al XVII-lea, la Dosoftei, ponciș este menționat în construcția a se
pune ponciș "a se opune, a se împotrivi", cu același sens figurat întâlnit și
la Varlaam:"Toți jârtfind, numai trei se puseră ponciș" (ap.TDRG).
Construcția a sta de-a poncișul, cu aceeași semnificație, va dovedi o
vitalitate impresionantă, mai ales în graiurile din Transilvania: "Mereu
încrețea gene, cătând la spăzi tăișul/ Cu toată lumea largă sta Sânger de-a
poncișul" (COȘBUC,P.II,77). Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul celui următor, în diverse scrieri, ponciș înseamnă "de-a
curmezișul, oblic":"Și-au luat-o cu trăsura ponciș, trăgând de-a curmezișul"
(a. 1804,CAT. MAN.,I, 261, ap.DLR).
20
Urmând evoluția termenului de la care s-a format, ponciș își va
lărgi considerabil sfera de semnificație, polisemantismul său trimițând la
domenii de referință dintre cele mai diverse: "(Despre terenuri, suprafețe
etc.) înclinat, abrupt, pieziș" - prin Moldova, Bucovina, Maramureș (cf.
SCRIBAN,D.,SEZ.XII,4;ALR SN III H.810); prin Bucovina:"povârniș,
râpă" (cf.DLR); în expresia a spune (a vorbi) ponciș "a se exprima în mod
direct, fără a menaja pe interlocutor" (cf.DDRF) - în Transilvania; în
expresia a da (cuiva) ponciș " a înghionti (pe cmeva)"(cf.SEZ.IX,153) în
Moldova; substantivat, "numărul 5 la unele numărători Ia jocurile de copii"
(cf.DLR).
Ca denumire a lui SAȘIU, circulând cu valoare adjectivală sau
adverbială în legătură cu verbe ca a privi, a se uita, a căuta, ponciș este
caracteristic, în primul rând, graiurilor moldovenești și ardelenești unde
dezvoltă nuanțe multiple în legătură cu felul de a privi "cruciș, chiorâș,
chiondorâș; cu ciudă, cu dușmănie, cu răutate". în secolul al XVIH-lea
semnificațiile figurate "cu dușmănie, cu răutate" au o frecvență superioară
celorlalte semnificații:"Noi ne urâm și ne căutăm ponciș unul altuia"
(ANTIM,P.21,ap.DLR). Mai târziu, elementele conotative vor predomina,
de asemenea, în operele scriitorilor din diverse generatii: "Umblă căutând
ponciș" (NfUMULEANU, ap.DDRF), "Nu veți lăsa (lumea) să caute
totdeauna ponciș la casa voastră" (ap.TDRG), "Se uită boieroaicele ponciș
la dumneaei ca la o dușmancă" (SADOVEANU,O.XIII,135), "El se uita
ponciș la noi, dintr-o latură" (LÂNCRÂJAN, C.,11,59).
în Oltenia, circulația termenului, limitată la câteva puncte, pare o
influență a graiurilor transcarpatice. De altfel, NALR Oltenia îl
înregistrază în județele învecinate zonei transcarpatice: Mehedinți (pct.
946,958,964,968), Vâlcea (pct.922), Gorj (pct.913,918,943) și, izolat, în
Dolj (pct.974). Dintre numeroasele semnificații pe care le are termenul în
celelalte regiuni, graiurile oltenești cunosc numai câteva:"pieziș":"(Casa) e
cam ponciș așezată acolo, dar așa vine locu'..." (Gruia - Mehedinți);"cu
răutate, cu dușmănie":"(Cutare) la început te privea ponciș, pe sub
sprânceană..." (Balta-Verde - Mehedinți); "sașiu": "E și privire poncișă și
vorbă poncișă, nu vorbește la locu' ei vorba și privește într-o parte"
(Balta-verde - Mehedinți). Influența de care vorbeam nu este, cu toate
acestea, de profunzime. în aceeași zonă, ponciș este concurat de termeni
21
din familia lui chior sau de formații lexicale locale care exprimă mai
expresiv noțiunea. De altfel, în sudul și estul regiunii ponciș nu este
întrebuințat. Nici graiurile muntenești nu cunosc cuvântul cu semnificația
de “sașiu”. La chest.121 ponciș nu a fost indicat pentru SAȘIU în nici un
punct (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.).
Alături de termenii discutați mai sus și despre care sugeram că pot
constitui o grupă valorică particulară în ansamblul denumirilor noțiunii de
SAȘIU, poate fi așezat și adverbul șerpește pe care DLR îl prezintă astfel:
Fig. în legătură cu verbele a se uita, a privi etc.)"cu răutate și viclenie; cu
agerime”. Termenul formează o arie compactă în sudul regiunii, îndeosebi
pe Dunăre și Olt (pct.932,965,975,977, 983,985,990,992,995,997-998),
aproximativ în aceeași zonă în care l-a înregistrat și ALR I/I (pct.870,878)
precum și izolat, pe valea Jiului, în extremitatea de nord-vest a regiunii
(pct.973). C.F.Ciaușanu îl înregistrează în județul Vâlcea: "Se uită șerpește;
crunt, gata de atac, să te bage în boală"1. Este probabil ca această observație
să fie valabilă și pentru indivizi cu uitătură sașie așa cum,-de altfel, am
notat și în Mehedinți: "E un cântec : se uită-așa șerpește, Ca să nu-i mai
trag nădejde..., cum s-ar zice, cam sperios" (Balta-Verde). Pare verosimilă
explicația că apelativul se datorează analogiei dintre privirea vicleană, rece,
a șarpelui și privirea individului sașiu care, prin specificul infirmității,
creează impresia de "viclenie, răutate". Cu înțelesul de "sașiu" circulă
destul de rar. A fost înregistrat totuși de ALR I/I în Teleorman și fostul
județ Vlașca1. Mai recent cuvântul a fost atestat înjumătățea muntenească a
județului Olt (pct.777,783,804)/cf.NALR Munt. Dobr., I, mss./. în celelalte
regiuni semnificația de "sașiu" a termenului este aproape necunoscută.
Totuși CADE oferă un exemplu în care adjectivul șerpiu califică modul de
a privi:"Ochii săi șerpii și crunți". Sintagma enunțată aparține poetului
V.Alecsandri, bun cunoscător al graiurilor moldovenești. Aici, însă, spre
deosebire de Lunca Dunării, ponderea o dețin elementele conotative ale
cuvântului.
în afară de termenii discutați mai sus, au mai fost înregistrați
pentru SAȘIU, cu totul izolat, următoarele denumiri:
1. Cf. Glosar de cuvinte din județul Vâlcea, p.63
22
Ceacâr (<tc.cakir "albastru cu ape cenușii"). DM dă pentru
ceacâr următoarele explicații:"(Despre ochii unei ființe)l.Care prezintă
anomalia de a nu fi de aceeași culoare, care au culori diferite; cu lumina
ochiului înconjurată de un cearcăn albicios. 2. Care suferă de strabism;
sașiu, zbanghiu".
Cu semnificația de "sașiu" termenul nu are o răspândire unitară în
Oltenia. A fost înregistrat în cinci puncte dintre care trei în Vâlcea
(pct.903,906,91) și câte unul în Olt (pct.932) și Gorj (pct.950). întrebuințat
rar de către vorbitori, ceacâr este însoțit în pct.903,932,950 de creații mai
expresive. Astfel, în pct.903 informatorul , după ce a indicat termenul
ceacâr, a adăugat:"sau pandaoichi", iar în pct.932 răspunsul primit a
fost:"să uită șerpește, îi ceacâr sau pachios". în pct.950, termenul ceacâr
apare pe al doilea plan, după construcția se uită păliș.
Termenul în discuție nu este caracteristic numai graiurilor din
Oltenia. înregistrat în Muntenia și în alte zone (pct.595, 805, 954, 988)
/cf.ALR I/I,h.68/, vocabula înseamnă "sașiu" și în câteva localități din jurul
Bacăului (pct.530,582 etc.,cf.ALR I/I,h.68). Față de datele ALR, NALR
Muntenia și Dobrogea consemnează frecvent cuvântul în vestul Munteniei,
județele Argeș și Olt și, parțial, în nord, în Dâmbovița. în jurul Sucevei,
ceacâr cunoaște aceeași semnificație: "încrucișat=om care nu se uită bine
cu ochii" (cf.SEZ.,XXXII,13).
Cunosc denumirea și dialectele sud-dunărene. în dialectul aromân,
cuvântul cacărcu-cârti a fost înregistrat la Băiasa (pct.08,cf. ALR I.h.68).
Tache Papahagi înregistrează pentru același dialect următorul exemplu:
"âeacâr’lu tine mutreâști ș' mine veâde" (ceacârul se uită la tine și vede pe
mine)1. La meglenoromâni, la Târnareca (pct.013), informatorii au indicat
pentru SAȘIU denumirea âacârlif;l’ihi (ALR I,h.68). .Toate aceste date
conduc la concluzia că ariile lui ceacâr erau într-o perioadă mai veche
unitare și aparțineau cu precădere graiurilor moldovenești și celor de tip
muntenesc și oltenesc, adică acelor regiuni unde influența turcească a fost
mai intensă. în Moldova ceacâr a dobândit și un sens figurat, unic acestei
regiuni: "posac; cherchelit, amețit de băutură" (cf.SIO,SEZ.XXXII, 15):
1 Cf.Dicționarul dialectului aromân, Ed.Acad.R.S.R.(ediția a Il-a),
Buc. 1974
"Aga ca un chior/Bea dintr-un urcior/Iar nenea Murat/ e ceacâr turbat"
(ap. DA).
Paliu (et.nec.) est consemnat de DM cu semnificația de "oblic,
pieziș; ponciș, chions". Un om "paliu" este în Oltenia și Muntenia "schilod,
infirm, paralizat, șchiop" (cf.ClAUȘANU,GL.), "nebun, aiurit, trăsnit;
prost" (cf SCRIB AN,D., TOMESCU, GL., UDRESCU, GL.), "sașiu"
(cf. SCRIB AN,D.); sau în varianta paniu: "sașiu":"Ce te uiți paniu9"
(COMAN,GL.), (Adverbial)"într-o parte, strâmb":"Nu sta paniu, că te
doare gâtul" (ib.id.), "viteaz, cutezător" (ap.DLR). Etimologia necunoscută
a cuvântului a favorizat dezvoltarea sa polisemantică, iar marca ironică și
chiar peiorativă conferă termenului expresivitate.
Circulația lui paliu în Oltenia, reflectată prin hărțile atlasului, se
rezumă la o microarie compactă în estul regiunii (pct.924,927-928,
930,934). în Mehedinți am consemnat varianta pariiu: "Am o cumnată
care se uită chionâu, parliu, se uită într-o parte" (Dănceu).
Ca denumire a lui SAȘIU, izoglosele lui paliu circumscriu arii
unitare în vestul Munteniei, în județele .Argeș și Olt.
Pane (et.nec.) a fost indicat într-un singur punct dinDolj (pct.
976). în același județ ALR I/I consemnase forma pachioi (pct. 865). Circulă
cu sens depreciativ. DLR stabilește pentru pane nu mai puțin de cinci
semnificatii : "nebun, trăznit, aiurit, zăpăcit, țicnit", afirmându-se totodată
că termenul circulă în nord-vestul Munteniei. In județul Vâlcea, cuvântul
este atribuit peiorativ unui individ "bleg, tont, nătâng, prost" (cf.
CIAUȘANU, V..189). Aceiași sens este consemnat și în Argeș (cf.
UDRESCU, GL., 193). în Glosarul lui D. Udrescu este consemnată și
expresia a umbla pane "a umbla fără rost, aiurea; a bate câmpii".
Semnificațiile depreciative sunt și cele mai importante în conținutul
semantic al cuvântului. Alături de cele menționate mai semnalăm și sensul
de "indolent", consemnat de M. Tomescu în județul Olt. Este atribuit unui
om care "parcă tot calcă în străchini" (cf.ARH.OLT.,XXII,280). Prin
extensiune semantică cuvântul înseamnă și "sașiu", sens mai pițin
cunoscut. De altfel, sub acest aspect, situația actuală a termenului nu este
prea diferită de aceea din trecut. Numărul redus de atestări fac dovada
viabilității sale reduse în câmpul semantic al cuvintelor ce definesc defecte
de vedere. Și totuși de la pane s-au format numeroși termeni , dintre care
24
panchion și pachios denumesc în Oltenia noțiunea de SAȘIU.
Panchion a fost indicat în pct.975. Nu este numai o formație
izolata în extremitatea sud - vestica a Olteniei , fiind consemnată
regional și în graiurile transcarpatice1.
Pachios a fost obținut în pct.932, intr-o zonă geografică unde se
întrepătrund izoglosele lui chiordiș, chiormaiiu, șerpește etc. Pachios este
indicat ca sinonim al lui ceacâr fiind mai expresiv datorită valorii
expresive superioare a silabei finale -chios și, în primul rând, al lui pane
care are multe derivate cu valoare depreciativă în majoritatea graiurilor
limbii vorbite2.
în județul Argeș, într-o zonă vecină Olteniei, și izolat în Prahova,
NALR Muntenia și Dobrogea (mss.) înregistrează formele panchiu, spâne
și spanchiu Credem că este vorba de contaminația dintre pane și
zbanghiu, ultimul, cum vom arăta mai jos, suplinind în Muntenia foarte
frecvent termenul literar.
Parniu (et.nec.) a fos obținut în Mehedinți, la Jiana (pct.963).
Regional, înseamnă și "zăpăcit, capiu" la Monmglav - Balș (cf.LR,l, 63),
iar prin extensiune semantică este atribuit cu sens depreciativ persoanei
care privește sașiu.
în .Argeș, Dâmbovița, Olt și Teleorman parniu (uneori paniu) este
consemnat în numeroase puncte (cf.NALR Munt.Dobr.,1, mss.).
Pandaoichi a fost creat prin contaminarea dintre pandala "nărav,
dambla" (cf.LEXIC.REG.J,49) și ochi. Față de dambla "chef, poftă" de la
care s-a format, pandala mai are sensul de "nărav" și cuprinde în sfera sa
de semnificație și sensul cuvântului damla
1. Cf. panchioană "femeie care umblă într-o ureche; calcă-n
străchini; cu un ochi la slănină și cu altu' la faină" la Mățău - Câmpulung
(cf.COMAN,GL.). Aceeași sursă consemnează termenul cu forma feminină
panchioancă "femeie care nu vede bine, cu vederea slăbită" la Țepeș Vodă,
Cernavodă.
2. în afară de panchioană și panchioancă, pane intră în alcătuirea a
numeroase cuvinte printre care: panchită "femeie de moravuri ușoare",
pancilită "fudulă, gătită" la Zorleni - Bârlad; pancotă "om îndărătnic la
muncă" prin nordul Munteniei (cf.RÂDULESCU -CODIN,56);"om fără
căpătâi; derbedeu" (ap.DLR)
Raportând cei doi termeni, se observa că pandala a suferit procesul de
extindere semantică. Figurat, dambla mai înseamnă și "boală, defect",
sensuri atribuite cu nuanță depreciativă. Alteori dambla are sensul de "tic"-
mișcare spasmodică și repetată, rezultată din contractarea involuntară a
unuia sau mai multor mușchi, de obicei ai celor oculari. Așa s-a născut
expresia dambla la ochi "ticul ochiului" și mai ales "boală la ochi" de unde
s-a ajuns, prin analogie, la sintagma pandala la ochi, cu aceeași
semnificație. Din contaminarea celor doi termeni ai construcției s-a creat
adjectivul pandaoichi, formă lexicală particulară graiurilor oltenești.
Indicată într-o singură localitate din județul Vâlcea (pct.903), pandaoichi
este o denumire familiară, insuficient fixată în graiurile din Oltenia.
Varianta panțachior a fost înregistrată de NALR Muntenia și
Dobrogea în mai multe puncte din județul Argeș.
Panțachior, indicat în Oltenia în pct. 929, este o formație lexicală
în structura căreia chior apare dublat de bisilaba panta-1 ceea ce sugerează
că sensul principal al cuvântului este acela de "strâmb, pe-o parte". în
județul Vâlcea este mai frecventă forma feminină panțachioară care indică
un defect de vedere diferit de "sașiu":"Fată sau femeie chioară sau c'un ochi
mai mic" (cf.ARH. OLT.,XXI,2 72). Atribuirea adjectivului cu intenție
peiorativă sau batjocoritoare nu este totdeauna obligatorie, deși trăsătura
depreciativă este bine conturată în conținutul cuvântului. Cu înțeles
depreciativ însă, vorbitorii din Vâlcea atribuie denumirea unei femei "când
se ceartă" (ib.) chiar dacă aceasta are ochii (privirile) fără nici un defect.
Pătrat (<lat.quadratus) circulă în construcția se uită pătrat
(pct. 962). Ea este cunoscută și în alte localități mehedințene, cum a rezultat
din ancheta întreprinsă de noi în acest județ.
Deși prin sensul său de bază pătrat face parte din categoria
cuvintelor neexpresive, în expresii de tipul cap pătrat, minte pătrată etc.
cuvântul dobândește o reală forță expresivă datorită, în primul rând,
1. în alte cuvinte, ca de exemplu pațachină, epitet injurios pentru o
femeie vulgară, strident îmbrăcată, cu purtări necuviincioase etc. (cf.DEX)
și pațîrcă"femeie ușuratică"(ib.), grupurile pata- și pațî- (probabil variante
familiare ale lui panta-), intră în componența unor termeni depreciativi,
nuanță ce nu trbuie exclusă nici din semnificația lui panțachior.
26
capacității adjectivului de a scoate foarte bine în evidență anumite trăsături
negative ale indivizilor. Expresiile citate mai sus aparțin limbii comune iar
nuanța lor depreciativă este evidentă: "lipsit de inteligență, lipsit de
capacitatea de a gândi; prost". Mai puțin frecventă, construcția se uită
pătrat dezvoltă în Oltenia, ca și în alte graiuri ale limbii române, sensul de
"(se uită) speriat, curios, surprins". Ceea ce particularizează însă graiurile
oltenești nu este atât construcția ca atare cât absența nuanței depreciative
din conținutul semantic al cuvântului. Se uită pătrat înseamnă în Oltenia
"(se uită) sașiu" iar valoarea adverbială a termenului exclude de această
dată orice intenție de ironie. Astfel, în Mehedinți, la Dănceu, informatorul
a făcut precizarea:"E totuna cu ponciș; nu vede drept".
Pleșuv (<bg.pleșiv) este un caz rar de extindere semantică într-o
direcție neîntâlnită în alte regiuni.
In cele mai vechi atestări, sensul este acela de "lipsit de...", cu
referire la oameni:"chel":"(Era) cam pleșiv" (DOSOFTEI,V.s.ap. DLR);
"Pleșiv iaste" (BIBLIA 1688, ANON.CAR.,LEX.MARS.,ib.). în aceste
consemnări cuvântul este indicat cu forma din limba de unde a fost
împrumutat (<bg. pleșiv), dovadă în plus că în secolul al XVII-lea prezența
termenului în limba noastră era de dată recentă.
Astăzi sensurile cuvântului pleșuv "lipsit, sterp" se referă de obicei
la forme naturale de relief: soluri, munți "lipsiți de vegetație, fără arbori",
ogoare "fără semănături", arbori "fără frunze" (cf.DEX). Cu referire la
oameni, pleșuv devine sinonim cu chel, sens cu care circulă și în Oltenia
(cf.NALR Oltenia,I,h.23,pct.910,936). Trăsătura semnificativă minimală
"lipsit de..." specifică deopotrivă lui PLEȘUV și SAȘIU a favorizat extensia
semantică a primului cuvânt : "Pleșuv de vedere; nu vede el taman bine,
privește de-a-ndoaselea" (Carpen - Dolj). în județul Dolj și NALR Oltenia
consemnează cuvântul cu aceeași semnificație, alături de chior : "(se mai
spune) și chior (pleșuvului) că se uită cruciș. Se uită cu un ochi la gaie și cu
unu' la tigaie"(cf.h.23,pct.982). în Mehedinți, cel care privește pleșuv este
"bolnav" : "(Cutare) nu prea e sănătos. Privește pleșuv, cam într-o parte"
(Balta-Verde).
Risipit (<v.sl.rasypati) are sensul de "răspândit în toate părțile,
împrăștiat, răsfirat". în alte contexte, cuvântul are semnificații inedite :
"dărâmat, prăbușit, năruit, surpat, minat" (ap.DLR); (Fig.) "copleșit de
27
durere, demoralizat"(ib.). Foarte rar, cu valoare adverbială, risipit se referă
la felul de a privi al individului dar fără să scoată în relief un defect de
vedere : "Pare atentă. Dar știu că ochii viorii privesc risipit" (ap.DLR). în
exemplul citat, DLR atribuie adverbului risipit semnificațiile de "fără țintă,
în gol".
NALR Oltenia consemnează termenul în județul Vâlcea (pct.919).
Analogia dintre risipit și sașiu este clară, direcțiile diferite în care sunt
îndreptate privirile individului sașiu au determinat comparația.
NALR. Muntenia și Dobrogea (mss.) notează termenul în județul
Argeș, dar circulația sa în Muntenia este destul de sporadică.
Zbanghiu (<țig.bango) "răsucit, strâmb, schilodit" a fost indicat
în nordul Olteniei, într-o singură localitate (pct.912).
Inițial, zbanghiu era echivalentul aproape perfect al lui sașiu.
Câteva surse lexicografice confirmă acest lucru. Transcriem din TDRG un
exemplu:"Bietele fete se uitau...toate cruciș. Mahalaua întreagă le zicea:
fetele zbanghii sau fetele sașii". Cu acest sens cuvântul este puțin cunoscut
în Oltenia. De altfel, anchetele dialectale pentru NALR confirmă acest
aspect. O consemnare o găsim totuși într-un glosar de cuvinte din județul
Vâlcea: "E zbanghiu la ochi", însemnând "care se uită cruciș"
(cf.CIAUȘANU,V.,212). Acest sens este secundar, cuvântul însemnând în
primul rând, "drăgălaș, iubit" (ib.id.). Mai frecvente sunt astăzi în Oltenia
semnificațiile de "neastâmpărat, flușturatic, zvăpăiat":"Are pe dracu-n el;
nu stă locului o țâră, zbanghiul naibii !" (Islaz - Teleorman); "...Fiindcă așa
îmi place mie/ Fata să fie zbanghie/ Nu o fleoașcă de momâie" (Carpen -
Dolj).
Semnificația de "sașiu" a cuvântului a mai fost conservată în
Muntenia. NALR Muntenia și Dobrogea (I,mss.) înregistrează cuvântul în
numeroase localități din județele Olt, Teleorman, ilfov, Brăila, Prahova și
Tulcea.
Goldiș, înregistrat în extremitatea sud-estică a ariei, alături de
șerpește (pct.992). Este vorba de cuvântul ghioidiș, formație lexicală
înregistrată și de M.Tomescu în Oltenia:"ghioidiș, adv.Pieziș; mai ales în
expresii ca a lovi, a da ghioidiș"1
1 Cf Glosar din județul Olt, Slatina, 1944
28
In aceeași zonă, extensiunea semantică a cuvântului a fost
favorizat și de semnificația de "pieziș” a termenului (cf se uită pieziș). Tot
în județul Olt, NALR Muntenia și Dobrogea înregistrează izoglosele lui
goldiș în numeroase localități: pct.774-775,782,706, 807,808,810.
Mierl (mierliți) / Probabil din lat.vulg. mer(le)lus<merus "curat"/
este un termen vechi, rar uzitat astăzi ca adjectiv, cu referire la ochi, privire
sau adverb, în legătură cu verbe ca a privi, a se uita. O primă semnificație
a termenului se referă la culoarea ochilor și o întâlnim în secolul al
XVII-lea, la M.Costin: "le-au zis Grecii Savromați, de pe ochi
mierăi-albineti" (ap.CADE), unde adjectivul înseamnă "albastru, albastru
deschis, violet". Sporadic, cuvântul circulă ca adverb în legătură cu verbul
a se uita. DLR îl consemnează în nord-estul Olteniei în construcția se uită
mierliu "se uită galeș, visător". în această regiune este consemnată și
forma verbală mierli "a se închide pe jumătate, a se face mici" (ib.). De
altfel, în cele mai multe atestări cuvântul are valoare verbală și diferite
înțelesuri în legătură cu modul de a privi al cuiva: "a trage la somn"
(cf.CIAUȘANU,GL.,ARH.OLT.,XXI,270). Figurat, prin vestul
Transilvaniei:"a privi la ceva cu sete, cu dor; a-i sticli cuiva ochii" (cf.
SEZ.,XXV,129).
Cu înțelesul de "sașiu" termenul este consemnat extrem de rar,
NALR Oltenia indică o singură localitate (pct.996), lângă Dunăre unde
adjectivul mierl are această semnificație. Tot în Câmpia Dunării, în
județele Olt și Teleorman, informatorii au indicat cuvântul cu înțelesul de
"sașiu" deși în aceeași zonă mierl (mierliu) este cunoscut și cu alte
semnificații. în Mehedinți, în urma anchetei efectuate de noi într-o serie de
localități, numai la Gruia am putut identifica în răspunsul informatorului
trăsăturile semnificative ale noțiunii de SAȘIU: "Se uită mierliu, într-o
parte și alta...". în restul județului, cuvântul dezvoltă diferite nuanțe
semantice dintre care, alături de cele amintite, mai menționăm: "a insista
cu privirea (asupra cuiva)" (Izvoarele - Mehedinți); "E cu ochii cârpiți de
somn" (Dănceu - Mehedinți). Așa cum -se poate observa, în conținutul
semantic al lui mierl(iu) există o constantă semantică ce se referă la ochi,
privire și la verbe ca a privi, a se uita și mai multe semnificații secundare,
semnificative pe arii restrânse dar nuanțând conținutul unui cuvânt foarte
29
vechi1.
în afară de termenii discutati mai sus și care au importanță diferită
în câmpul semantic al lui SAȘIU în Oltenia, în câteva localități NALR a
înregistrat câteva construcții indicate de informatori în absența sau
necunoașterea unor termeni care să releve trăsăturile semnificative ale
noțiunii:
Se uită de-a doua "se uită în două părți deodată; priveștre în două
direcții diferite" este o construcție apropiată prin conținutul ei semantic de
câteva expresii care denumesc în Oltenia, cu sens figurat, noțiunea de
SAȘIU, se uită cu-n ochi Ia slănină și cu unu’ Ia făină (pct.917); se uită
cu-n ochi Ia gaie și cu unu’ la tigaie (pct. 969). Aceste expresii sunt foarte
frecvente în limba română, în majoritatea regiunilor țării. Prin abstragerea
notelor semantice generale, s-a ajuns la sintagma se uită de-a doua,
renunțându-se, contrar tendinței limbii române, la efectul pin evocare în
favoarea abstractizării.
în pct. 947 și 949 din Mehedinți, construcția a fost indicată alături
de chiordiș și chiortui.
.Mături de chior, în pct.984 din sud-estul regiunii, s-a răspuns
întrebării anchetatorului prin sintagma (se uită) cu ochi amestecați, iar în
nordul regiunii (pct.905) a fost notată construcția nu vede bine. Dacă în
primul caz, prin evocare, se creează imaginea, în cea de-a doua construcție
efectul este anulat de caracterul general al sensului ei.
§
în încheierea prezentării denumirilor noțiunii de SAȘIU, în
graiurile din Oltenia, vom prezenta în cele ce urmează, câțiva termeni care
nu apar în NALR. O parte dintre ei - bolboiat, ciocuș, chiorsav și chiosan
- au fost înregistrati de ALR I/I,h.68, alții - chionsau și chiormez - ne-au
fost indicați de către informatori în anchetele pe care le-am întreprins în
diferite localități ale regiunii de care ne ocupăm.
1. Mierliu mai este consemnat în județul Vâlcea cu referire la o apă
care nu este nici tulbure nici limpede: "Oltul e mierliu; având apa limpede ,
din ploaie, când e viitură, se face tulbure puțin" (cf. ARH. OLT.,IX,245)
30
Aceștia din urmă completează câmpul semantic al denumirilor noțiunii de
SAȘIU și, implicit, pe cel al termenilor referitori la defecte de văz.
Bolboiat (prin analogie cu bolboșat / despre cai / "bulbucat",
cf.DM), a fost indicat în nordul municipiului Craiova, în localitatea
Sărbătoarea. Semnificația de "sașiu" a acestui cuvânt este foarte rară.
Frecvent adjectivul denumește persoanele cu ochii exagerat de mari, "ieșiți
din orbite", cu aspect neplăcut: "Era una bolboiată la noi și-a luat unu' tot
bolboiat ca și ea" (Dănceu - Mehedinți). Cu acest sens, bolboiat (mai rar
bolboșat) este cunoscut și în Vâlcea (cf. CIAUȘANU,V., 144;ARH.OLT.,
XXI,258). Cu valoare verbală, conținutul semantic al cuvântului se
îmbogățește, dezvoltând și o ușoară nuanță peiorativă. Astfel, în județul
Olt, a bolboi (ochii) înseamnă "a arunca priviri dușmănoase cuiva, făcând
ochii mari și vorbind iute, cu cuvunte aproape neînțelese" (cf.
TOMESCU,GL.; ARH.OLT.,XXII,267). Această semnificație mărește forța
expresivă a cuvântului.
Ciocuș (cu valoare adjectivală și adverbială) a fost înregistrat de
ALR 1/1 la Voineasa (pct. 798). Termenul este cunoscut și în regiunile Cluj
și Satu-Mare. Este tot un apelativ ironic adresat celui care "înțeapă cu
privirea", care "privește pe ascuns și este rău intenționat", trăsături
semantice prezente și în conținutul altor denumiri ale noțiunii.
Chiorsav, în pct.856 și chiosan în pct.880, fac parte din familia
cuvântului chior și au o remarcabilă valoare expresivă datorită silabelor
finale. Alături de acestea mai notăm chionsâu, frecvent în Mehedinți, care
pare a însemna, în primul rând, "sașiu", elementele conotative, depreciative
și familiare ocupând locul secund: "(cutare) nu prea vede bine, și-o ia
aiurea, e chionsâu din naștere" (Dănceu); "(A Iu1 cutare) se uită chionsâu
când merge, nu se uită cu amândoi ochii într-o direcție" (Balta-Verde).
C.F.Ciaușanu înregistrează în glosarul său pentru județul Vâlcea
forma chiormez, din familia lui chior de care se detașează prin
semnificația de "sașiu": "cu’n ochiu la slănină și altul la faină, cu'n ochiu la
tigaie și altul la gaie, cu privirea crucișe" (p. 14). Ca și ceilalți termeni
formati de la chior, chiorsav aparține limbajului familiar. în conținutul său
semantic coexistă elemente denotative și conotative care realizează efecte
surprinzătoare.
31
B.	Termeni referitori ia defecte de auz
Termenii care denumesc defectele de auz sunt în număr restrâns și
definesc noțiunile de SURD (cfh.44) și SURDĂ (cf.planșa 2).
SURD (SURDĂ)
Surd (<lat.surdus) este un cuvânt foarte vechi. îl consemnăm la
Varlaam: "Dintr-apă vin făcu, din ologi cu picioare făcu, din surdzi și din
muți a grăi" (cf.DLR). Iată și un scurt fragment din Psaltirea 72: "Eu ca
surdu nu audziiu și ca mut nu deșchiș rostui meu" (ib.), în care semnificația
cuvântului s-a păstrat până astăzi atât în limba literară cât și în graiurile
limbii vorbite.
Hărțile care ilustrează configurația onomasiologică a denumirilor
lui SURD în Oltenia consemnează în majoritatea localităților anchetate
termenul literar care, probabil, și datorită specificului infirmității, mai
puțin perceptibilă în afara contactului direct cu persoana care o suferă, nu
și-a dezvoltat o bogată sinonimie. Creativitatea vorbitorilor s-a manifestat
în cazul lui surd în direcția lărgirii conținutului său semantic, deci spre
polisemantism, cuvântul dobândind în diferite contexte semnificații dintre
cele mai diverse, reprezentative pentru majoritatea regiunilor țării, altfel
spus, devenite populare.
în afara termenului literar, am consemnat în Oltenia două
denumiri, una formată prin derivare - surzilă -, alta prin compunere:
surdomut
Surzilă, termen depreciativ pentru un individ "care nu aude bine",
este întrebuințat de obicei ca substantiv propriu: "Tobele-i bătea/Goarna îi
zicea/ Fluier fuiera/ Dar Surzilă ba 1" (Carpen - Dolj).
Surdomut (<fr sourd-muet) "(persoană) care nu aude și nu
vorbește": "Din boală e surdomut, i-a lovit boala capul și i-a damblagit
urechile" (Balta-Verde - Mehedinți).
Cei doi termeni nu sunt înregistrați de NALR Oltenia,
informatorii anchetați preferând cuvântul care exprimă cel mai fidel
noțiunea. Cu particularitățile semantice specifice fiecăruia dintre ei, surzilă
și surdomut sunt cunoscuți în majoritatea regiunilor țării.
Semnificația principală a lui surd este exact preluată de expresia
tare de urechi, consemnată de NALR Oltenia în Mehedinți
(pct.945,949,963) dar cunoscută, de asemenea, în majoritatea graiurilor
limbii vorbite.
In ansamblu, se poate aprecia că aria lui surd este foarte unitară.
Cuvântul este cunoscut și la aromâni unde, pe lângă sensul său de
bază, dezvoltă și nuanțe secundare, depreciative: "la poarta surdului aurlă
di nu ai lucru" (dacă nu ai treabă, urlă la poarta surdului) / cf. PAP AH AGI,
D./
C.	Termeni referitori la defecte de vorbire
Câmpul semantic al termenilor care denumesc defecte de vorbire
se conturează în junii noțiunilor de MUT (planșa 4) și PELTIC (h.57),
dintre care numai ultima dezvoltă o bogată sinonimie.
MUT
Mut (<lat.mutus) "care nu poate vorbi, care este lipsit de
facultatea vorbirii" (cf.DM), formează o arie unitară și generală în toată
Oltenia. Este cel mai vechi termen care denumește absența totală a
facultății de a comunica, atestat cu acest sens sau cu semnificații secundare
și în scrierile vechi: "Mute să-i fie rosturile hiclene ce grăiesc despre
derepți fără-lege" (PSALT.57,ap.DLR); "Giudețul să îndeamnă a mai
micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste
surd și mut" (PRAV.293,ib.L "Să mira mulțimea văzând muții grăind"
(N.TEST. 1648,ib.); "Tăcut-am ca mutul" (DOSOFTEI,PS.,ib.); "Au fostu
sol mut și adusă carte nescrisă la cetate neîntemeiată" (cca. 1750,ib.). Cu
acest sens cuvântul este cunoscut în toate graiurile limbii vorbite și în
limba literară. Un interes aparte prezintă semnificațiile secundare ale
termenului.
Pentru Oltenia și Muntenia sunt caracteristice semnificațiile de
"tăcut, ursuz", prima utilizată de altfel foarte des în vorbirea familiară:
"Mai spune și tu ceva, mutule, dormi din picioare !" (Carpen - Dolj). Tot
prin Oltenia întâlnim semnificația de "surd" și "care nu vrea să audă; face
pe surdul" pe care o are cuvântul în diferite contexte: "L-am rugat, cum nu,
dar (cutare) a rămas la toate rugămințile mele mut" (Dănceu - Mehedinți).
Prin Transilvania și Maramureș mut înseamnă ocazional și "bâlbâit,
gângav" (cf.ALRM II/I,h.4O). Unele dintre semnificații au o vechime
considerabilă. Astfel, prin Banat și Transilvania este cunoscută expresia a
bate (pe cineva) a mîitu (sau a mîita) "a bate (pe cineva) pe înfundate,
muțește" (cf.DLRA Prin Moldova și Transilvania, cuvântul este uzitat
eufemistic, ca unul din numele dracului: "Du-te mândro mutului/Nu-mi fa
voal tu capului" (ib.). Iar în descântecele care circulau prin Moldova și
Bucovina muta apărea ca numele unei flinte supranaturale, rele și deosebit
de periculoase: "Tu, muta pământului/Ieși din vatra focului/Și te du la
(cutare) pe umeri/Cu coada să-l plesnești" (SEZ.,VU,91). Tot veche ni se
pare și expresia mutu Ia ușă prin care se denumește un obiect care se pune
în fata ușii pentru a arăta că nu e nimeni acasă, consemnată de DLR pe la
Câmpulung Moldovenesc. Cu înțelesul figurat de "(om) nepriceput, prost,
tont, idiot; nătărău, zăpăcit" mut este consemnat în Transilvania, Moldova
și Bucovina (ap.DLR). Familiar, în fraze exclamative, mutu exprimă o
negație, însemnând "nimeni, nimic, nici vorbă, deloc etc.": "Știam că
pleacă joi, dar când m-am dus miercuri să-1 caut, mutu ! Plecase." (LR,
XII, 1963,6, 54).
Aromânii cunosc cuvântul: "mușăta a locului nu ira mută"
(Frumoasa pământului nu era mută)/PAPAHAGI,D./. în acest dialect, se
pare, cuvântul nu cunoaște diversitatea semantică din dacoromână.
PELTIC
Două grupe de termeni își împart câmpul semantic al noțiunii de
PELTIC în graiurile din Oltenia. Din prima categorie fac parte gângav și
șișcav împreună cu derivatele lor ale căror arii împart regiunea în două
jumătăți aproape simetrice, despărțite printr-o fâșie de tranziție, la nord de
municipiul Craiova unde izoglosele se întrepătrund; o a doua grupă
cuprinde denumiri pe arii mai mici sau consemnate sporadic. Unele dintre
ele desemnează mai rar vorbirea peltică. Acestea sunt: bâlbâit, fonf,
limbut, pișcav, pâtpâit, tântav și derivatul acestuia tântălog. Alături de
aceștia, un număr de unități frazeologice dezvoltă conținutul semantic al
noțiunii, între care vorbește în vârfu limbii este cea mai uzitată.
34
Gângav (<sl.gongnavu) "persoană care vorbește greu, nedeslușit
și împiedicat, repetând silabele", formează împreună cu cuvintele din
familia sa (a gângavi, gâng, gângăială, gângăvit) o arie circumscrisă în
jumătatea sudică a Olteniei cu infiltrații până în nord și nord-est, în Gorj și
Mehedinți. Se pare că este cea mai veche și cea mai cunoscută denumire a
noțiunii de PELTIC. Termenul este consemnat de Ch. Laugier1 ca circulând
frecvent în Oltenia : "Ca să nu devie copilul gângav sau dacă nu vorbește
la timp, moașele îi taie ața de sub limbă". Este cunoscut și în alte regiuni:
Suceava (cf.SEZ., V,169), Neamț, Iași (ib.,VII, 184), Poiana-Sibiu,
Vălcani-Timiș, Voiniceni-Reghin (cf.ALR II,h.33), Banat (cf.NALR
Banat,I,h.57), Muntenia și Dobrogea (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.).
Rareori gângav și termenii din familia sa dezvoltă semnificații secundare,
în Mehedinți gângăială este întrebuințat adesea depreciativ, ca apelativ
pentru un om "bleg, moale; care abia vorbește": "Pierzi timpul (cu cutare),
e gângăială de tot" (Dănceu). în nordul aceluiași județ, NALR Oltenia îl
înregistrează în pct. 941.
Șișcav (<scr.suscav "a vorbi peltic") este alături de gângav cea
mai importantă dintre denumirile lui PELTIC în Oltenia, unde formează
arii unitare în nordul și estul regiunii. în această zonă NALR Oltenia a
înregistrat și forma adjectivală șișcăvit precum și verbul a șișcăvi, foarte
uzitat în construcții care dezvoltă sensul noțiunii. Cele trei cuvinte de care
am amintit deocamdată își prelungesc aria în Transilvania, regiune care
împreună cu nordul și estul Olteniei poate fi considerată centrul de iradiere
al termenilor spre celelalte regiuni, unde circulația lor este sporadică. Pe
lângă înțelesul principal, în nord-vestul Olteniei șișcav înseamnă și "știrb,
lipsit de dinți" (cf.ARH.OLT.,XVII,221-275). Evoluția semantică este
firească, absența dentiției afectează fluxul vorbirii creând impresia de
defect de vorbire chiar dacă se schimbă numai timbrul vocii și pronunția
corectă a cuvântului nu este afectată. în județul Vâlcea, semnificația
cuvântului a evoluat într-o direcția neașteptată: "slăbit de boală"
(ib.,IX,248), sens rar și particualar acestei zone. în același județ este
"șișcav" și porumbul ale cărui boabe "sunt zbârcite și care joacă pe cocean
(știulete) ca mărgeaua" (CIAUȘANU,V.,201).
1 în Contribuțiiini la etnografia medicală a Olteniei, Craiova, 1925
35
întrebuințat adjectival sau adverbial, șișcâvit este consemnat numai în
Oltenia cu semnificațiile "peltic, sâsâit" la Bulzești-Craiova și "bâlbâit,
gângav" în Vâlcea (ib.id.,201). Verbul șișcăvi circumscrie ani în nord-estul
Olteniei și Transilvaniei, având semnificațiile "a pronunța defectuos
anumite sunete; a se bâlbâi; a gângavi" (ap.DLR). Alături de verbul a
șișcăvi, în aceeași zonă, NALR Oltenia înregistrează verbul a șișcăi cu
sensul mai general "nu poate vorbi bine". în Dolj șișcăie nu notează
totdeauna vorbirea peltică. Trăsătura semnificativă "nu poate vorbi bine"
are ca motivație și alte cauze, nu obligatoriu defectul de vorbire: "Nu
gângăne vorba, numai o șișcăie dacă-1 iei repede" (Carpen Dolj). Această
formă este destul de rară și se pare că nici în Transilvania nu a fost
preferată lui șișcăvi. Un glosar de cuvinte publicat în Șezătoarea
(XXV, 121) înregistrează verbul sub această formă la Vașcău - Bihor cu
semnificația "vorbește peltic". în sfârșit, mai consemnăm pentru Oltenia
adverbul șicănit, variantă a lui șișcănit în județul Vâlcea.
Prin analogie cu gângav și șișcav, de la verbul a pișcă și
adjectivul tânt, alte două formații lexicale denumesc în Oltenia noțiunea de
PELTIC: pișcav "care vorbește în vârful limbii" (cf. BOCEANU,GL.,17) și
tântav "peltic" dar și "prost, neghiob" (Dănceu -Mehedinți).
Primul termen are la bază unul dintre sensurile figurate ale
verbului în construcția pișcă vorbele "rostește (vorbele) în vârful limbii;
pronunță cuvintele pe jumătate" și a fost înregistrat de NALR Oltenia în
vecinătatea ariei lui șișcav, cu valoare adverbială: (vorbește) pușcăvit, la
Izvoare, în Mehedinți (pct.958), (vorbește) pișcav, la Ostrovu-Mare, în
același județ; ca adjectiv : la lablanița - Mehedinți (pct.964); ca verb: la
Godinești, în Mehedinți (pct. 942): pâșcălește. De altfel, în județul
Mehedinți aria lui pișcav este mai unitară decât lasă să se întrevadă NALR.
In majoritatea localităților pe care le-am anchetat în acest județ, pișcav și
familia sa de cuvinte sunt cunoscuți fie cu sensul de "peltic", fie dezvoltând
și alte semnificații. .Astfel, la Balta-Verde pișcav înseamnă "peltic" fără
nici o nuanță semantică suplimentară: "Omu’ acela are un beteșug, vorbește
pișcav, nu vorbește corect". La Dănceu se cunoaște forma pișcăvit "nu
poate să vorbească bine, nu nemere vorbele bine". în aceeași localitate
informatorul face deosebirea între pișcăvit "peltic, fonf, bâlbâit" și
pișcălește (vorba) "vorbește fără socoteală, aiurea", ultimul termen având
36
în prunul rând o semnificație depreciativă. In sfârșit, (vorbește) pișcav
înseamnă la Gruia "vorbește ascuțit". Aria lui pișcav se prelungește în
Banat unde se întâlnesc și variantele pâșcav și pâtcav (cf.NALR
Banat,Lh.57,pct.47,74,95-96) fără să aibă aici consistența ariei oltenești
unde circulația cuvântului cu diferite valori gramaticale este mai vie.
Tânt este varianta regională a lui tont (comp.it.,sp.,port. tonto) și
înseamnă "prost, nătâng, neghiob". Sensul său depreciativ este evident. Se
pune însă întrebarea cum a ajuns acest termen (sinonim cu tâmp) să
însemne "peltic" ?
Considerăm valabilă următoarea explicație: sensul de bază al
cuvântului "peltic" este "(persoană) care rostește defectuos anumite
consoane". Sinonimele acestui cuvânt sunt, în primul rând, bâlbâit și
gângăvit, apelative cu o ușoară nuanță depreciativă. Semnificațiile cu care
circulă, în general, în limbă sunt: "care nu reușește, nu poate să exprime
ceva cursiv, clar; inexplicit" și familiar: "care încearcă să ascundă ceva".
Toate aceste semnificații sunt apropiate prin anumite trăsături
semnificative de conținutul semantic al lui tânt: "prost, nătâng, neghiob",
invective adresate uneori și persoanelor care "nu știu să exprime ceva, să se
facă înțelese". Transferul semantic s-a realizat în aceste condiții foarte ușor
și tânt și-a lărgit sfera de semnificație cu o trăsătură semantică nouă, aceea
de "peltic", aceasta din urmă având un mai puternic caracter expresiv.
Prin analogie cu formații ca gângav, pișcav sau șișcav, foarte
răspândite în Oltenia, de la tânt s-a format adverbul tântav înregistrat de
NALR în Mehedinți (pct.941,944-945) cu sensul "peltic, bâlbâit, gângav",
în nordul acestui județ, la Mărășești, lângă Baia de Aramă (pct.941) s-a
indicat verbul a tântâvi în construcția tântăvește vorba (vorbele). în
sfârșit, de la tânt s-a derivat adjectivul tântăiog (tanatalog) indicat pentru
PELTIC într-un singur punct (pct.946) în Mehedinți, deși în zonă cuvântul
este cunoscut și în alte localități. Menționăm totodată că numai verbul a
tântâvi și adverbul (uneori adjectivul) tântav cunosc semnificația
secundară de "(vorbește) peltic, bâlbâit" pe când tânt și tântâlog (tantalog)
nu și-au alterat conținutul semnificativ, fiind întrebuințați cu sensul lor
principal, depreciativ și peiorativ. "Vecinul de care vorbeam e tântăiog de
când îl știu, niciodată n-a avut rostul lui" (Dănceu - Mehedinți).
Din prezentarea termenilor de mai sus a reieșit cu pregnanță că
trăsăturile semnificative depreciative, peiorative etc. lipsesc în general
cuvintelor din câmpul semantic al noțiunii de PELTIC. Totuși, limbut
(<lat.linguutus), termen depreciativ, "care vorbește mult, vorbăreț, guraliv,
flecar", a ajuns, prin extensiune semantică, să fie sinonim cu peltic.
Raportul de sinonimie este însă firav. Cu înțelesul de "peltic" formează o
microarie în nord-estul Olteniei (pct. 971,990,993). Mai indicat este în
județul Gorj, într-o singură localitate (pct.939) și foarte aproape de
extremitatea sud-vestică a regiunii (pct.974). Cu înțelesul de "peltic"
termenul este cunoscut și în alte regiuni. ALR ll,h.33 notează limbut
(var.limbosu) în Caraș- Severin (pct.27), Târnava Mică (pct. 141) precum și
în câteva localități din Muntenia: pct.723,762,769,784,886,928. De altfel,
în Muntenia și Dobrogea NALR (mss.) înregistrează frecvent termenul. In
Banat, circulația termenului este sporadică (cf.NALR Banat,I,h. 57).
Forma limbuțescu "guraliv" este cunoscută vorbitorilor aromâni:
"feată limbuțescă" (fată guralivă)/ cf.PAPAHAGI,D./. Este probabil ca în
acest dialect extensiunea semantică să nu fi avut loc. Aromânii cunosc
turcescul peltek care a pătruns cu fonetismul său în dialect (ib.id.).
în afara termenilor prezentați, denumesc noțiunea PELTIC câteva
formații onomatopeice a căror arie se reduce, potrivit datelor atlasului, la
puncte izolate, în ciuda faptului că termenii sunt în general cunoscuți de
vorbitori:
Bâlbâit, indicat în pct. 997, este descriptiv. Sensul depreciativ cu
care termenul circulă frecvent în limba română lipsește în cazul de față și
acest lucru se răsfrânge în circulația precară a cuvântului în graiurile din
Oltenia, Muntenia și Dobrogea.
Cu sensul de "peltic" .ALR II îl înregistrează prin Moldova
(cf.h.33).
Verbul a (se) bâlbâi cu semnificația "a fi pus în încurcătură;
nesigur (în ceea ce afirmă)" est puternic fixat în conștiința vorbitorilor,
ceea ce face ca frecvența sa în limba literară să fie, sub acest aspect,
considerabilă. Sub formă verbală, a bolbăi, sau substantivală, bolbăitură,
circulă rar, în Moldova. De altfel, cele două forme lexicale sunt atestate de
D.Cantemir cu sens depreciativ, substantivul însemnând "vorbă proastă,
prostie, fleac": "Aceasta încă ei bolbăind, și stropii vinului din gura unuia
38
în obrazul altuia sărind, iată...", și: "Fietecare dihanie glas de sfat și
bolbăitură de învățătură începu a da" (ap.DA).
Cuvântul, sub forma bâlbăescu este cunoscut de vorbitorii
aromâni (cf.PAPAHAGI,D.).
Pâtpăit este tot o onomatopee care imită vorbirea sacadată,
întreruptă de defectul de vorbire. Este o creație fragilă. Nu a fost indicată
decât într-o singură localitate (pct.994), în extremitatea sudică a regiunii,
unde circulă alături de termenul gângăit.
Pâlpâie și pârpăie (vorba), înregistrate la Cerneți și Sășiștuța, în
Mehedinți, și-au nuanțat conținutul semantic prin trăsături semnificative
suplimentare și, firește, numele și sensul au încetat de a se mai situa pe
același plan, noua trăsătură semnificativă ne mai putând fi receptată decât
cu ajutorul unui context minimal.
Astfel, pentru a sugera defectul de vorbire, pâlpâie și pârpăie au
fost indicați într-o construcție explicită: pâlpâie (pârpăie) vorba.
Pâlpâie, derivat de ia intejectia pâl, care imită bătaia de aripi a
păsărilor (cf.DEX) dar și mișcarea repetată a flăcării vechilor lămpi cu gaz,
și-a lărgit sfera semantică, sugerând prin sintagma pâlpâie vorba
caracteristicele vorbirii peltice. Prin folosirea verbului a pâlpâi s-a recurs
la o formă lexicală care sugerează nu numai defectul de vorbire dar și
trăsături de caracter ironizate de colectivitate: "(Cutare) pâlpâie vorbele, le
încurcă dinadins, ca să ne ducă de nas" (Balta- Verde - Mehedinți). Alteori
nuanța depreciativă lipsește,cuvâtul având numai semnificația de "guraliv,
vorbăreț": "Vezi câte-o muiere care dă din gură mult: ia uite-o, o luă iar la
pâlpâit, nu-i mai tace gura" (Dănceu - Mehedinți).
Pârpăie este o creație onomatopeică care are la bază interjecția
pâr, cuvânt care imită zgomotul sau trosnetul produs de un corp solid care
se rupe sau se despică, de arderea lemnelor, de presiunea exercitată asupra
zăpezii etc.(cf.DEX). Extensiunea semantică nu ar fi fost posibilă în afara
construcției pârpăie vorba. Este o expresie rară care dezvoltă nuanțe
expresive, deosebit de puternice prin forța evocării defectului de vorbire. A
fost creată prin analogie cu alte cuvinte onomatopeice care imită zgomotul
și mișcarea ca, de exemplu, fâlfâit, sâsâit etc.
Sâsâit (pct. 917) este tot o onomatopee, născută prin analogia
dintre vorbirea peltică și sunetul caracteristic al unui S prelungit. Forța sa
39
expresivă constă în utilizarea ca adjectiv a termenului, deși la origine
caracterizează un mod de vorbire.
în județul Mehedinți am mai consemnat pentru PELTIC
denumirile de păliș și ponciș: "Fiindcă nu vorbește vorba de-o are, vorbește
păliș, cam ponciș, adică în vârfu limbii" (Balta-Verde).Există în această
explicație a informatorului și o altă nuanță, diferită de conținutul noțiunii
de PELTIC. Cel care vorbește păliș, ponciș nu vorbește "vorba lui", adică
este "necinstit, ascuns"față de interlocutor. Ponciș și păliș sunt termeni
care în aceeași regiune denumesc și noțiunea de SAȘIU, cu aceeși nuanță
semantică suplimentară: "felul de a privi (al individului) ascuns, viclean,
necinstit".
După descrierea termenilor care definesc noțiunea de PELTIC în
Oltenia, se pune firesc întrebarea: care este situația termenului literar 9
Care este locul său în câmpul semantic al termnilor care exprimă
trăsăturile semnificative ale noțiunii ?
Peltic (<tc.peltek) are o circulație limitată la două punte din
județul Vâlcea (pct.914,922). Alături de peltic (varianta peltiu, pct. 914),
în extremitaea nord-estică a regiunii (pct.901) a fost indicat termenul
pertiv cu valoare adjectivală.
ALR II, h.33, nu a înregistrat termenul în Oltenia. Peltic a fost
semnalat totuși în Muntenia și Dobrogea (pct.705,723,728,769, 899,987) și
în graiurile transcarpatice (pct. 157,182). NALR Muntenia și Dobrogea
(I,mss.) înregistrează cuvântul literar în cea mai mare parte a teritoriului
lingvistic anchetat.
Cunosc denumirea și aromânii. în localitatea Liuminița - Caliacra
(pct.012) a fost înregistrată forma piltec (cf.și PAPAHAGL D.,care indică
forma peltec).
Deși, deocamdată, peltic nu cunoaște popularitatea lui gângav sau
bâlbâit, acesta din urmă, mai ales în limba scrisă, există totuși tendința ca
ariile sale să se extindă în graiurile populare, sub influența limbii literare.
Configurația ariilor lui peltic în Muntenia și Dobrogea este un argument în
acest sens.
Câteva cuvinte stau în centrul unor unități frazeologice cu
semnificație figurată care încearcă să dezvolte conținutul noțiunii prin
expresii ce suplinesc, de cele mai multe ori, forța sugestivă a termenilor
40
simpli.
Vorbește-n vârful limbii, cea mai frecventa construcție, este
răspândită în întreaga Oltenie. Muntenia și Dobrogea. De cele mai multe
ori construcția a fost indicată singură. Alteori dezvoltă sintactic conținutul
semantic al unor denumiri, cu care circulă paralel: gângav "vorbește-n
vârfu limbii care gângăne vorba" (pct.972); bâlbâit (pct.997); șișcav
(pct.974).
Următoarele unități frazeologice au o circulație restrânsă la câteva
puncte: (om) împiedecat la limbă (pct.923, în nordul județului Dolj),
pâsâie pe limbă (pct.945, în Mehedinți), cu limba prinsă (pct 973,984, în
Dolj), vorbește păliș (pct.976, în Dolj), pălește vorba (pct.976, în Dolj),
îngână vorba (pct.954, în Mehedinți), pișcură vorba (pct.966, în
Mehedinți), nu poate rupe vocea (pct.905, în Gorj).
In construcțiile enumerate, verbele a păli, a îngâna, a pișcura, a
nimeri, a rupe, ultimele două întrebuințate cu forma negativă, pierd sensul
lor propriu, ajungând să sugereze, împreună cu unitățile frazeologice al
căror nucleu sunt, vorbirea peltică.
D.	Termeni referitori la defectele membrelor
superioare și inferioare
Terminologia defectelor fizice ale membrelor superioare și
inferioare constituie partea cea mai dinamică din câmpul semantic al
noțiunilor referitoare la defecte fizice ale corpului omenesc. O descriere
sistematică a acestui vocabular impune împărțirea termenilor, după
semnificația lor de bază, în trei categorii:
a)	Termeni care se referă la infirmitatea membrelor, în general. Ei
denumesc noțiunea de SCHILOD;
b)	Termeni care se referă la infirmitatea membrelor superioare.
Denumesc noțiunea de CIUNG;
c)	Termeni care se referă la infirmitatea membrelor inferioare.
Denumesc noțiunile de ȘCHIOP și OLOG.
Prima grupă este cea mai bine reprezentată. Varietatea aspectelor
sub care se prezintă infirmitatea a creat o terminologie detaliată din care se
41
detașează, prin frecvență, vocabule cunoscute pe întreg teritoriul lingvitic
dacoromân: schilod, beteag, anchilozat, pocit, damblagiu, șoimănit
SCHILOD
Schilod (et.nec.). Termenul literar are circulația cea mai mare
fiind indicat în majoritatea localităților anchetate, singur sau împreună cu
alte denumiri, cu excepția unei mici arii în sud-est și în nord.
Situația este asemănătoare în Muntenia și Dobrogea (cf.NALR
Munt.Dobr.,I,mss,chest.456). Și la Berbești, în vestul Maramureșului, a
fost consemnat termenul literar deși această regiune conservă câteva
denumiri mai vechi (cf.ALRR Maramureș, l,h. 170).
Rareori, în Oltenia, schilod și-a limitat sfera de referire numai la
denumirea infirmității mâinii sau numai a piciorului, totuși o atestare din
județul Vâlcea menționează cuvântul cu înțelesul de "fără un picior (ori
chiar fără amândouă)" (cf.ARH.OLT.,XXI,275). Nu este vorba, totuși, de o
tedintă de specializare a termenului pentru denumirea infirmității
piciorului ci, mai degrabă, de obișnuința vorbitorilor de a întrebuința
cuvântul mai des în legătură cu o astfel de infirmitate.
Forma verbală a (se) schilodi este des întâlnită în Oltenia, Banat
și Transilvania cu sensurile "a (se) deforma, a (se) schimonosi". Particulară
nordului Olteniei (județul Vâlcea) este semnificația "a-și bate joc, a necinsti
/ a silui/ o fată" (cf.CIAUȘANU,V.,197), inexistentă în alte regiuni și
destul de rară în restul Olteniei unde verbul este uzitat și cu o ușoară tentă
ironică: "Măi, (cutare) a crezut c-o va schilodi bărbatu-său, da' ăla a
adormit înaintea ei" (Șimnic - Dolj).
Derivatul verbului, schilodit, formează o microarie în jurul
Craiovei: pct.933-934,983.
în câteva puncte din nordul regiunii (pct.906,935,939) NALR
Oltenia înregistrează formele chilav, tilav și schilav sub influența
graiurilor bănățene și ardelenești unde circulă frecvent. Schilav este o
contaminație între schilod și chilav, ultimul foarte vechi, cunoscut în
Transilvania, Moldova și Bucovina cu diferite semnificații: "bolnav (de
picioare), olog, bolnăvicios, slab, prăpădit, neputincios, infirm, invalid,
diform, sfărâmat" (cf.DA). în regiunea Neamțului termenul își lărgește aria
de referință: "(despre un obiect) stricat, hodorogit" (cf.I. CR., VI,30). Mai
42
recent, ALRR Maramureș îl înregistrează cu sensul de “ciung”
(cf.h. 126,pct.228,231,238) sau cu semnificația de "schilod”
(cf.h. 170,pct.222,223,228) fiind preferat termenului literar, înregistrat
într-un singur punct: 224.
în Oltenia, schilav este o prezență sporadică, nesemnificativă.
Tot în urma unui proces de contaminație între termenul literar și
chirnav ”schilod" (cf.TOMESCU,GL.,ll), a rezultat cuvântul schirnav,
înregistrat de NALR Oltenia în județul Vâlcea. Semnificația noului cuvânt
este "bolnăvicios, convalescent” și este cunoscută și în Mehedinți, unde
denumirea ne-a fost indicată: ”E schirnav de la o vreme, n-are poftă de
mâncare, zace d-a-n picioarelea” (Dănceu).
Un loc important în câmpul semantic al lui SCHILOD îl are, fără
îndoială, beteag (<magh.beteg) conservat cu sensul său regional de
‘'schilod, infirm” nu numai în Transilvania și Banat, de unde a iradiat în
celelalte regiuni dar și în Oltenia și Muntenia unde acoperă arii întinse
(cf NALR Oltenia,I,h. 143; NALR Munt.Dobr.,I,mss).
Cea mai veche semnificație cu care este atestat termenul în
documentele vechi este aceea de "schilod”: "Și avea cu ei șchiopi și orbi și
muți și betegi și alți mulți” (TETRAEV.,1547,ap.DA). Termenul avea și
înțelesul de "milog, cerșetor"explicabil prin aceea că cerșetorii proveneau
în majoritate dintre oamenii infirmi. "După slujbă, meargă creștinii la orașe
și la sate, să caute oameni betegi, să miluiască pre ei.” (CORESI,ap.DA).
Această trăsătură semnificativă o vom găsi mai târziu la Hasdeu: "Ai miluit
vr'un beteagu ?" (cf.CUV. BATR.,11,454). O altă semnificație veche care
s-a păstrat până astăzi este aceea de "bolnav”, cu referire la infirmitate: "De
va fi vreuna din oi beteagă, trebuie... să-i taie carnea cea putredă" (ANTIM,
P. 90, ib.).”Unul nestătoriu și de răscoale și gălceave scornitoriu...ca un rău
și beteag mădulariu din trupul monarhii curmat și tăiat a fi se cade”
(CANTEMIR,IST.,52,ib.). în Moldova semnificațiile de "infirm,
neputincios; bolnav, bolnăvicios" (cf.SEZ.,V,37;XXXI,152) s-au păstrat
până astăzi, ca și în alte regiuni, de altfel. Totuși, dintr-o perioadă mai
veche datează semnificațiile secundare pe care le are cuvântul în situații
determinate: "șchiop”: "Nu se pot certa...stricații și beteagii” (PRAVILA
MOLD.,ib.); "chior": "Ochiul muierii cel beteagu" (DOSOFTEI,VS.,ib.);
"prost": "Cine-i atâta beteag la minte, carile să nu cunoască"
43
(CANTEMIR,IST.,ib.); (Cu referire la femei): "însărcinată”: "Pază...! Să te
lași de cea beteagă” (cf MARIAN,NA.,39); (Fig.,prin Transilvania):
”nemangâiat (în dragoste)”: “Cine are dor și drag / Câtu-i lumea-i tot
beteag” (cf.JARNIK-BÂRSEANU, D.,396).
în Oltenia, în ciuda influenței termenului literar, beteag are o
circulație relativ unitară în jumătatea sudică a regiunii (pct. 928-929,
958,969,975-977,979,987,996-997) și într-un singur punct din nord-vest
(pct. 93 8). Dintre acestea, numai în șase puncte (pct. 928-
929,965,975,977,997) a fost înregistrat termenul singur, în celelalte
informatorii indicând și alte denumiri.
în pct. 979 și 976 alături de beteag a fost indicat termenul olog.
Dar dacă în pct. 996 beteag și olog sunt sinonimi (cf.h. 143 unde a fost
transcrisă precizarea informatorului: ”beteag;-te£ sau uolog; -lot”), *n
pct.979 vocabulele denumesc precis membrele infirme: ”uolog de picioare,
beteag de mâini”.
Și în pct.938 beteag indică infirmitatea mâinii. Aici echivalentul
lui schilod este șovârnog, termen care denumește infirmitatea membrelor,
în general.
în sud-estul Olteniei, în pct.987, deși informatorul a explicat
cuvântul beteag prin sensul său general (”beteag de mâini și de picioare”),
prezența unui termen expresiv, șontorog, ne face să credem că aici există
un început de specializare a lui beteag pentru infirmitatea mâinii, față de
șontorog, denumire cvasi-ironică, atribuită indivizilor cu picioarele
infirme.
O prelungire a ariei din sud-estul Olteniei o găsim în Muntenia,
de-a lungul Oltului, cu infiltrații în Dâmbovița, Teleorman și sporadic în
celelalte județe (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.).
Se observă așadar în Oltenia începutul unui proces de restructura-
re al conținutului semantic al lui beteag, într-o arie lingvistică unde
concurența termenului literar este foarte puternică. în afara punctelor unde
beteag se opune în planul semnificațiilor lui olog, iată alte două exemple
din Mehedinți: "(Cutare) e olog și beteag din război..., (nu are) nici mână
nici picior" (Dănceu);”(Pe cutare) nu-1 ascultă picioarele și merge rău, e
olog, și anu’ trecut i-au betegit doctorii și o mână...” (Balta-Verde). Dar în
același județ, alături de semnificația obișnuită, cercetătorii graiului din
44
zona "Porțile de Fier" (I, Texte-sintaxă. Ed. Acad.R.S.R..Buc., 1973)
consemnează pentru beteag sensul rar de "durere de burtă" (p.42) care pare
să se refere la o afecțiune cronică - boala de stomac - și nu la crampele
trecătoare ale stomacului. Această explicație ne-a fost sugerată și de
înțelesul de "(om) bolnav" pe care cuvântul îl are în același județ: "Ăsta e
beteag, betegos, îl suflă vântul, mai tot timpul e prin spitale și sanatorii"
(Gruia).
Anchilozat (<anchiloza<fr ankyloser) și variantele închitozat și
chilozat înseamnă "înțepenit". Este un neologism care a fost repede
"adoptat" ca denumire a lui SCHILOD deși sensurile celor doi termeni sunt
foarte diferite. Este bine răspândit în Muntenia și izolat în Dobrogea
(cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.) de unde a iradiat în Oltenia unde circulă
sporadic, de obicei alături de alte denumiri. în Banat aria lui anchilozat
este restrânsă la câteva puncte, necunoscând amploarea ariilor lui chilav,
schilod, schilav sau olog, termenii cei mai uzitați în regiune pentru
noțiunea de SCHILOD (cf. NALR Banat,I,h. 122). NALR Oltenia îl
înregistrează în județul Vâlcea (pct.902,907), în Gorj (pct.912-915), în Dolj
(pct. 923,970). Olt (pct.985) și o microarie în Mehedinți
(pct.949,958,961,964-966). Din cele 13 puncte unde a fost indicat, în cinci
au mai fost indicate și alte denumiri: pocit (pct.964,966), milog (pct.949),
beteag (pct. 958) și țeapăn (pct.902). Mai apropiat, semantic, este de
țeapăn și foarte îndepărtat de milog.
In cele mai multe localități anchetate de noi, semnificația lui
anchilozat este cea consacrată: "înțepenește de mâini și de picioare"
(Dănceu - Mehedinți); "Când a anchilozat, i s-a înțepenit mâinile și
picioarele" (Balta-Verde - Mehedinți); "La (omul) anchilozat, mâna e ca
fierul, piciorul e ca de lemn" (Giuvărăști - Olt); "(individul anchilozat) nu
mișcă, e bâtă" (Carpen - Dolj).
Damblagiu, pocit, șoimănit și paliu dezvoltă nuanțe semantice
peiorative și depreciative. Prin prezența elementelor conotative, cuvintele
câștigă în expresivitate și asta explică, în parte, frecvența lor mare în ariile
lexicale ale lui schilod și beteag
Damblagiu (<damla suf -(a)giu<tc damla) înseamnă "persoană
bolnavă de dambla; paralitică" și a fost indicat în 12 puncte geografice ale
Olteniei, cele mai multe în nord-vest (pct.941. 943-944, 948, 951. 957.
45
960, 962): "Acela de damblagiu îi tremură mâinile" (Balta-Verde -
Mehedinți), unul în nord-est (pct911) și două în sud-est (pct.933,990). Prin
extensiune are și sensul de "lipsit de putere" fără ca slăbiciunea fizică să se
datoreze neapărat paraliziei. Explicația pe care o dă informatorul în pct.988
este concludentă: "Când mâinile și picioarele sunt moi". Și tot datorită
aceluiași proces semantic, sensul cuvântului s-a lărgit, însemnând și
"schilod" într-o arie în care termenul litarar este general cunoscut.
O foarte largă răspândire o are termenul în Muntenia. Una dintre
cauze este caracterul său puternic depreciativ, specific, în general, lexicului
de origine turcească.
In graiurile din Oltenia, damblagiu se raportează, semantic, la
două categorii de trăsături umane, net diferențiate: a)particularități fizice și
b) particularități morale. In funcție de aceste trăsături, sensurile lui
damblagiu sunt complet diferite.
în ce privește trăsăturile fizice ale persoanei, sensul cu care circulă
cuvântul în Oltenia este parțial diferit de cel indicat de dicționare, pentru
limba literară. Față de înțelesul de "paralitic, (persoană) care suferă de
paralizie" (cf.DM,DEX), semnificația cuvântului în Oltenia este și
"(persoană) lipsită de putere", prin urmare sensul inițial s-a modificat,
sugerând slăbiciunea organismului indiferent de formele ei de manifestare.
Damblagiu este însă mai frecvent uzitat în regiune ca termen
calificativ pentru individul care încalcă normele de comportare civilizată în
mijlocul colectivității în care trăiește. Cuvântul înseamnă în sens mai larg
"ieșit din comun", iar în situatii particulare este atribuit depreciativ
individului "nebun, nesocotit" și chiar "prost": "S-a damblagit, săracul, de
la război. A căzut obuzul lângă el" (Dănceu - Mehedinți); "Nu te poți
înțelege cu el, e zănatic, damblagiu rău de tot" (Carpen - Dolj); "(Cutare) e
mai rău decât prost, e damblagiu..." (Cioroiași - Dolj).
Pocit (<poci<potcă<sl.potuka, cf DEX) a fost indicat în zona de
sud-est a regiunii, de-a lungul Oltului și Dunării și în câteva puncte din
sud-vest: pct.917,924,926,932,934,964,966,972,980,986, 989,991-994.
Izoglosele sale, circumscrise în această zonă, se prelungesc dincolo de Olt,
în sudul și vestul Munteniei, întretăindu-se cu cele ale vocabulelor milog și
infirm (cf.NALR Munt.Dobr.,1, mss.). în Oltenia, în majoritatea punctelor
anchetate, informatorii au precizat cuvântul împreună cu alți termeni care
46
definesc mai precis infirmitatea. Prin conținutul său semantic, adjectivul
pocit dezvoltă sugestive efecte prin evocare.
Cu valoare adverbială, pocit circulă frecvent în legătură cu verbul
a vorbi. Vorbește pocit "vorbește stricat, rostește greșit cuvintele" nu
înseamnă totdeauna "(vorbește) bâlbâit, gângav". "Ne vorbea pocit, ca și
cum noi nu știam, așa credea el, că ne trage pe sfoară" (Carpen - Dolj).
Aici înțelesul cuvântului este acela de "strâmb, necinstit, incorect".
Astăzi are ioc un proces, tot mai accentuat, de "deplasare" a lui
pocit, în cadrul câmpului semantic al lui SCHILOD, dintr-o poziție
aproximativ centrală, spre extremitatea câmpului, odată cu impunerea, în
limba vorbită, a termenului literar. Iar în grăbirea acestui proces un rol
important îl are și schimbarea raportului dintre elementele denotative și
cele conotative în favoarea celor din urmă.
Șoimănit (<șoimări "(mitol.pop.) a sluti, a poci la chip") a fost
înregistrat în câteva puncte din județele Olt și Dolj (pct.932,974, 984,994),
în două dintre ele fiind sinonim cu pocit (pct.932,944). în sfârșit, în
nord-vestul regiunii șoimănit circulă alături de strâmb.
Cea mai veche semnificație a termenului este "pocit, schilodit".
Infirmitatea este datorată unor ființe supranaturale cărora li se atribuie „
puteri nefaste: "De cele mai multe ori (ielele) îi iau mâinile sau picioarele,
ori îi strâmbă fața. Atunci se zice că omul e șoimănit, căci au dat șoimanele
peste el" (cf.CANDREA,F.,160). Credințe similare se păstrează în Olt: "Cei
care ascund bani (în pământ) nu-i mai pot lua îndărăt. Sunt păziți de
șoimane și-i șoimănesc" (Giuvărăști).
Ca și pocit, cu care are elemente comune, șoimănit își lărgește
sfera de semnificație, însemnând în Oltenia și "smintit, prost": " Copil
șoimănit" (cf.ALR II,h.33); (Substantivizat): "Umblă ca un șoimănit"
(ap.DLR); "anormal (la minte; trup)" (Balta-Verde - Mehedinți);
"neastâmpărat, zburdalnic", la Peștișani, lângă Târgu Jiu
(cf.LR, 1961,3,232), cunoscut, de altfel, în întreaga Oltenie și devenit foarte
uzual. Cu referire la infirmitate,în Mehedinți, adverbul șoimănit și-a lărgit
sfera de semnificație însemnând și "sașiu": "Este din naștere șoimănit. Am
văzut unu' la Maglavit, se uita rău" (Dănceu). Tot prin Mehedinți am notat
semnificația familiară de "palavragiu": "Vorbește vrute și nevrute, cică:
ăsta-i șoimănit, mă !" (Balta-Verde).
47
in sfârșit, mai notam într-o arie învecinată cu Oltenia, în
sud-vestul Munteniei, sensul rar de "excepțional, foarte dotat"
(cf.UDRESCU.GL.): "E un copil șoimănit..., la cinci ani scrie, citește".
în afara vocabulelor discutate, mai denumesc ocazional noțiunea
de SCHILOD următorii termeni:
Țeapăn (<v sl cepemi), sinonim cu anchilozat, are pe lângă
sensul de bază și semnificațiile "voinic, robust, puternic, viguros". Fără
îndoială că nu aceste semnificații au sugerat vorbitorilor din pct.902,913
(în nord-est) și pct.945,947,963 (o microarie din nord- vest) denumirea.
Dimpotrivă, când termenul înseamnă "schilod" dobândește o semnificație
opusă înțelesului său inițial: "De reumatism stă sângele din curgere și
piciorul devine țeapăn" (Dănceu - Mehedinți). Țeapăn are și o însemnată
încărcătură afectivă când intră în componența unor expresii familiare în
care cuvântul capătă semnificația de "mort": "vedea-te-aș țapăn" sau "să te
cânte, țapăn" sunt frecvente în graiurile din Oltenia și, în general. în
graiurile muntenești.
Echivalent cu schilod, cuvântul a fost notat într-o arie învecinată
cu Oltenia de NALR Muntenia și Dobrogea (I,mss.). Același sens îl are și
în Maramureș (cf.ALRR Maramureș,I,h. 170) și Banat (cf.NALR
Banat,I,h. 122).
Caierog (et.nec.), formă intraductibilă, atestată în nord-vestul
regiunii (pct.936), desemnează infirmitatea totală a membrelor: "Nici
mâinile, nici picioarele nu sunt sănătoase" (cf h.43).
Debil (<fr debil), "lipsit de rezistență, firav" a fost indicat în
județul Mehedinți alături de schilod. Este un neologism al cănii sens
vorbitorii nu-1 cunosc exact. Pentni SCHILOD aceiași termen a fost indicat
și în vestul Munteniei (cf.NALR Munt.Dobr.J,mss.).
Milog, apelativ astăzi ironic, familiar și depreciativ, era
denumirea frecventă a acelor indivizi care din cauza unei infirmități erau
nevoiți să cerșească. însăși formarea cuvântului - contaminație între milă și
olog (cf.DLR) - explică semnificația termenului. Astăzi milog și-a
modificat parțial conținutul semnificativ1.
1. Prin Dolj, în expresii de tipul "nu fi milog !", "(cutare) nu e băiat
de gașcă, este milog", termenul are semnificația de "zgârcit" și
"nesociabil", trăsături semnificative care nu sunt străine de spiritul
"milogilor " autentici, dinainte vreme, care-și disputau un loc cât mai
"privilegiat" în preajma bisericilor mari, unde șansele de câștig erau
sporite.
48
Cu sensul de "schilod" a fost indicat în două localități din nord-vestul
județului Mehedinți (pct.946,949). Cu această semnificație formează două
microarii în Muntenia, una de partea stângă a Oltului, cealaltă în județul
Brăila (cf. NALR Munt. Dobr.,I,mss.).
Molatic (<moale+suf.-atic) a fost înregistrat în Câmpia Dunării
(pct.968,998), alături de alți doi termeni, schilod și sucit al căror sens
molatic numai îl explică.
Ratizm (probabil de la reumatism) a fost indicat în pct.941.
Schirnav, înregistrat în pct.904, din extremitatea nord-estică a
regiunii, este rezultatul contaminării dintre chirnav "bolnăvicios,
convalescent"1 (cf.CADE) și schilav "schilod". Evitarea ambiguității a dus
la formarea unui termen mai nuanțat, cu o coloratură afectivă mai
pregnantă. Conținutul semantic al noului cuvânt se precizează în
comparație cu semnificația lui chirnav "bolnăvicios, convalescent" (cf. și
ARH.OLT., XXI,260).
Sohorâng (et.nec.) "fără mâini și fără picioare" a fost indicat în
pct.946 alături de schilod care, pentru a evita confuzia, desemnează
"(persoana) fără o mână sau fără un picior" (cf.h. 143).
Obâdat (<obadă<sl.obedu) a fost înregistrat numai în județul
Vâlcea pct. 908). Este o creație metaforică care are la bază asemănarea
dintre picioarele strâmbe ale cuiva și obadă "bucăți de lemn încovoiat care,
împreunate, alcătuiesc partea circulară a unei roți de lemn" (cf.DM).
Comparația s-a făcut, ca în majoritatea cazurilor, cu un obiect din universul
material rural și este un exemplu ilustrativ de felul cum limba reușește să
dea, prin procedee generale, valoare expresivă unor cuvinte care, prin
sensul lor inițial, sunt inexpresive.
Printre numeroasele semnificații pe care le are termenul în
Mehedinți, o găsim și pe aceea de "schilod": "E adus ca odaba; merge cam
pe-o parte" (Balta -Verde). De altfel, prin nord-estul Olteniei,cuvântul
înseamnă și "încovoiat, gârbovit" (cf.CIAUȘANU,V.,183).
1. Cf. "(cutare) e chirnav, n-are poftă de mâncare, e bolnav"
(Dănceu- Mehedinți). în județul Olt cuvântul are și înțelesul de "schilod"
(cf.TOMESCU,GL. 11).
49
Secâr (de picioare) a fost indicat la Siliștea, în Mehedinți (pct.940).
Cuvântul secâr (=ceacâr) circulă în această zonă alături de schilod care
este atribuit aici persoanei "fără un picior". Pentru evitarea confuziei, secâr
denumește infirmitatea ambelor picioare. în felul acesta, prin modificarea
conținutului semantic, ce doi termeni s-au specializat, evitând confuzia.
Paliu (et.nec.), cuvânt polisemantic, este cunoscut în Oltenia și
Muntenia și cu înțelesul de " schilod, infirm, paralizat" și prin specializare
relativă "șchiop": "Are picioarele palii și, dacă îl mână vreo treabă pe la
primărie... e purtat de două slugi pe brațe" (cf.CIAUȘANU,V.,186). Cu
semnificația de "schilod" NALR Oltenia nu înregistrează cuvântul în nici
un punct, în schimb îl indică într-o microarie din estul regiunii cu înțelesul
de "sașiu" (cf.h.30). în Muntenia, situația lui paliu este asemănătoare,
cuvântul fiind înregistrat numai cu semnificația de "sașiu" (cf.NALR
Munt.Dobr.,1, mss ). Comparând datele atlaselor lingvistice ale regiunilor
menționate de referințele lui G.F.Ciaușanu, se desprinde concluzia că
sensul de "schilod" nu este particular lui paliu în graiurile discutate.
Nuanțarea semantică din județul Vâlcea s-a realizat, probabil, sub influența
altor termeni, ca damblagiu, șoimănit, pocit.
CIUNG
în ansamblul termenilor care fac parte din câmpul semantic al
infirmității membrelor, câțiva sunt uzitați,, de obicei, cu referire la
membrele superioare.
Dintre aceștia, ciung (<comp.it.cionco, ung. csonk,friuL zomp)
este și cel mai cunoscut. Cu semnificația "fără o mână" este atestat în
scrierile vechi: "Tot omul la care va fi dânsul hulă, nu va veni, om orb sau
șchiop sau ciung sau cu urechile tăiate" (BIBLIA, 1688,ap.DA). în aceeași
epocă și pe la începutul secolului al XVIII-lea este atestată semnificația
"ciont, ciunt, fără vârf, fără ramuri", referitoare la arbori: "Toate trupurile
ciunguri de copaci pârjoliți ..ochilor miei văd" (CANTEMIR,IST.,263,ib.);
"Dinaintea casei din gios pân' la patru ciungi de stejari" (a.URICARIUL,
XXXIV,ib.). Substantivat, cu semnificația "fără ramuri" s-a conservat în
graiurile moldovenești: "Cămila de la bărbat / Ca umbra-i de ciung uscat"
(cf.SEZ., I, 72).
Astăzi ciung este bine fixat atât la nivelul limbii literare cât și cel
50
al graiurilor limbii vorbite ca denumire a infirmității mâinii1.
în Oltenia cuvântul formează arii unitare (cf.NALR Oltenia, I,
MN7). Semnificația sa principală este aceea de "fără o mână", rar "fără
degete". în pct.987 din județul Olt, se face distincție între ciung "fără
degete" și invalid "fără mână". Dimpotrivă, la Dănceu, Balta- Verde,
Izvoarele și Gruia, în Mehdinți, cuvântul își lărgește semnificația: "fără o
mână sau fără un picior".
Rar, prin Mehedinți, se face distincție între ciung "fără o mână" și
ciolac (<tc.culak) "cu degete retezate". în general, ciolaceste puțin
cunoscut în Oltenia, formează arii extinse în jumătatea estică a Munteniei
și în numeroase puncte din Dobrogea (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.) unde
specializarea sa pentru un anumit gen de infirmitate rezultă clar din
precizarea informatorului din pct.875: "Un om e ciung când îi lipsește toată
mâna; când îi lipsesc doar degetele e ciolac" (ib.,chest.327); "(ciolac e
când) are mână dar nu o poate folosi" (ib.,pct.851); "(ciolac e omul) fără
palmă" (ib.,pct. 852,859,870). în Oltenia și Muntenia nici o sursă nu
consemnează forma verbală a ciolăci "a ciuntă, a ciunti, a schilodi, a
mutila" (cf. DA). Este de altfel o formă învechită, ieșită din uz, întâlnită
foarte rar prin Moldova: "Sii-ar fi ciolăcit mânele babei" (ib.).
Sporadic, de obicei adverbial, ciolac circulă în graiurile
transcarpatice (cf.ALR II,h.33) datorită, probabil, vecinătății cu ariile
muntenești.
Pentru a evita confuzia, la Bechet (pct.994) vorbitorii fac distincția
între ciung "fără mână" și mont (din bont, prin substituirea lui /b/ cu /m/,
cf.GRAUR, Etim.,21) care înseamnă "cu palma tăiată de la încheietură". în
județul Vâlcea moantă înseamnă "mână fără degete" (cf.ARH.OLT.,
IX,245). Termenul circulă rar în Oltenia și în Muntenia, iar apariția sa
sporadică se datorește influenței ariilor transcarpatice unde vocabula este
1. Există și excepții. Astfel, în Transilvania ciung înseamnă și
"schilod" (cf.DA), iar în Maramureș este atestat rar ca denumire a
infirmității mâinii (cf.ALRR Maramureș,I,h.l26). Tot în graiurile
ardelenești consemnăm semnificația rară de "a arunca cu vehemență, a
trânti" pe care o avea cuvântul la 1892.
51
foarte cunoscută1.
Dintre noțiunile care se referă la infirmitatea piciorului ȘCHIOP și
OLOG sunt cele mai cunoscute.
Șchiop (<lat.excloppus) "(Despre ființe) care, în mers, se sprijină
mai puțin pe un picior decât pe celălalt; care are un picior anchilozat,
paralizat, mutilat etc." (cf.DLR), formează arii unitare pe tot teritoriul
dacoromân. Vechimea termenului argumentează răspândirea sa în limbă
precum și polisemantismul nuanțat al cuvântului și al derivatelor sale.
Dintre izvoarele care consemnează cuvântul, amintim câteva: cu valoare
adjectivală sau adverbială șchiop este cunoscut în secolul al XVII-lea:
"(Iapa) au fost ră și scopă de un picior" (a. 1620-1640,ap. DLR); "Mai bine
iaste ție ciung sau șchiop să întri în viață, decât doao mâni sau doao
picioare având, aruncat în focul de veaci" (N.TEST.,1648,ap.DLR).
Substantivat, este întrebuințat de vechii cărturari. Cea mai veche atestare
datează din secolul al XVI-lea: "Avea cu ei școpi și orbi și muți și betegi"
(CORESI,TETR.,35,ib.); sau la Varlaam, la începutul secolului următor:
"Chema pre cei săraci și neputernici, șchiuopii și orbii" (ib.). în cele mai
vechi izvoare scrise apare și verbul a șchiopa: "Au căzut și s-au șchiopat"
(BIBLIA 1688,ib.); ."Să se șchiopeteadze-n călțăminte aparte"
(DOSOFTEl,PS.,16,ib). Astăzi forma șchiopa s-a păstrat regional, mai
ales în Transilvania. în Oltenia, forma șchiopa nu este uzitată, în schimb,
în Gorj DLR consemnează verbul cu înțelesul " a se îmbolnăvi (oile) de
șchiop".
1. Termenul este carateristic jumătății de nord a dacoromânei de
unde a iradiat spre regiunile sudice unde același gen de infirmitate este
cunoscută prin turcescul ciolac. Regional, mont a însemnat inițial "mică
ridicătură de pământ pe un loc de șes" (ap.DLR) și prin comparație
"morman, grămadă, movilă (de lemne, de piatră, de lut)" (ib.), "obiect prea
scurt", în Moldova (cf.SEZ.,XX,137), "rădăcina cozii vitelor" (ap. TDRG).
Cu referire la corpul omenesc, termenul păstrează în parte semnificația sa
principală, aceea de "bont - parte a unui întreg care iese în relief’
(ap.DLR). Astfel, prin Ardeal, termenul indică "partea superioară a labei
piciorului" (ib.). Prin generalizare, înseamnă și "membru nedezvoltat,
închircit" (ib.)
52
Astăzi șchiop și familia sa de cuvinte dezvoltă în graiurile limbii
vorbite, ca și în limba literară, numeroase semnificații secundare.
Diversitatea conținutului semantic a cunoscut un proces îndelungat care a
început cu câteva secole în urmă.
Cu sensul figurat de "a se abate (de la ceva)" verbul a șchiopa
circula în secolul al XVI-lea: "Fiii striinL.șchiupară den cărările sale"
(CORESI,EV.,164,ap.DLR). Această semnificație este ieșită din uz ca și
aceea de "a fi lipsit (în general) de tradiție" cu care circula șchiop prin
Moldova: "Care istorie cât sâ fie de șchioapă în calea adevărului...să va
arăta" (CANTEMIR,HR.,276,ib.).
In dialectele sud-dunărene ALR I/I,h.71 consemnează termenul la
aromâni (pct.05,07,08,09) sub formele scl’op; scTop01; și la istroromâni, la
Jeian (pct.02): sl’op; sl’op: "uare un pidor mai mic".
Raportând astăzi teremenul la un singur aspect al realității pe care
o desemnează, aceea a infirmității fizice, constatăm că semnificația sa
principală și cea mai veche "infirmitatea piciorului" este cunoscută în
majoritatea graiurilor limbii vorbite. Fac excepție Transilvania și Moldova
unde sensul cuvâtului s-a lărgit, însemnând și "fără o mână"
(cf ALRM,H/I,h. 127). Tot prin extensiune semantică, cu referire la arbuști,
la Turburea, lângă Craiova, cuvântul înseamnă și "pipernicit, nedezvoltat":
"Să-ntâmplă de al mare atacă producția aluilant...unu face umbră prea
multă și unu...rămâne șchiop" (cf.DLR).
Olog (<alb.ulok "cu picioarele paralizate"), întrebuințat ca
adjectiv, denumește în limba română persoana "căreia îi lipsește un picior
sau amândouă; care nu poate umbla (bine)" (cf.DLR), mai rar: "schilod (de
picioare)" (ib.).
Atestările termenului ca denumire a infirmității piciorului sunt
foarte vechi: "Neputincios de picioare, șădea olog" (CORESI,L.,ap. DLR);
"Bolnavii au tămăduit, ologii au făcut cu picioare" (VARLAAM,C.,99,ib.);
"I s-au zgârcit vinele și-au rămas olog păn la moartea lui"
(NECULCE,L.,81,ib.); "Fost-au din pântecele maicii lui olog"
(ANTIM,P.,222,ib.).
Trăsătura semnificativă "schilod", absentă din câmpul semantic al
cuvântului șchiop, individualizează cei doi termeni deși într-un plan mai
general se face deseori confuzia între olog și șchiop. In zece puncte din
Oltenia termenul înseamnă "schilod” (cu referire la infirmitatea piciorului)
/ cf.NALR Oltenia,I,h. 143 /. Cele zece puncte sunt dispuse astfel: trei în
Gorj (pct.95,920,942), altul în Mehedinți (pct.948), șase pe valea Dunării,
în județele Olt și Dolj (pct.967, 979, 989, 991-992, 996). în județul Olt, în
pct.989,991-992, alături de olog s-a indicat și pocit. Cu sensul de ”schilod”,
olog este foarte răspândit în Muntenia și Dobrogea (cf. NALR Munt.
Dobr., I, mss., chest. 456). Cu aceeași semnificație, izoglosele cuvântului
circumscriu în Banat arii întinse (cf.NALR Banat, I, h. 122). Același înțeles
îl are cuvântul și în alte regiuni (cf.PAMFILE, Boli,27).
Vechimea termenului este demonstrată și de prezența sa în
dialectul aromân: olug (ulog)/cf.PAPAHAGI,D./.
Hărțile onomasiologice ale noțiunilor de SCHILOD și ȘCHIOP
înregistrează în Oltenia, relativ la infirmitatea piciorului, și câțiva termeni
familiari, uneori depreciativi, cu o circulație limitată la puncte izolate:
Șontorog (Comp. magh.dialect, czomtorag) înseamnă de obicei
"șchiop, schilod": p.ext. "lipsit de vlagă" (ap.DLR): "Bietul tata, șontorog
cum era el..." (cf.TDRG). Foarte rar și învechit are sensul de "sucit, strâmb,
diform": "O vacă...cu coarne șontoroage" (a. 1880,ap.DLR).
înregistrat sporadic în Oltenia (pct.909,987), cuvânul are o
incontestabilă valoare expresivă. Este cunoscur mai ales cu sensurile de
"bleg, neputincios" prin Mehedinți: "Ogu Șontorogu/îl trimiți la fete/Merge
să se-mbete" (Balta-Verde); și în Dolj: "Șontorogu..., îi fură furnica
mămăliga" (Carpen).
Șovârnog (<șovârni<ucr.șevernoghi) este obișnuit în graiurile
moldovenești unde înseamnă "(ființă) care abia își târăște picioarele, care
șchiopătează" (cf.TDRG, SCRIBAN,D.DM) dar și în alte graiuri
(cf.com.Furtună, corn, din STRAJA - RĂDĂUȚI, COM AN,GL.,LEXIC
REG.,II,63). Prin nord-vestul Munteniei, forma șofârnog desemnează
infirmitatea piciorului și a mâinii, fiind uneori sinonim cu mont și ciolac:
"E șofârnoagă de-o mână" (cf.UDRESCU,GL.), "Umblă cu șofârnogul gol"
(ib.id.). Alteori este sinonim cu olog: "Și-a pus șofârnogul picior de lemn"
(id.ib.). Cu semnificația de "olog, șchiop" este atestat și în jurul Sibiului
(cf.LEXIC REG., II, 6) și în Banat (forma hodârn/u/og, cf.NALR Banat, I,
h.122, pct.34, 64).
în nordul Olteniei (pct.938) termenul indică numai infirmitatea
54
piciorului. în aceeași zonă, corespunzătoare, geografic, județului Gorj,
consemnăm forma adverbială șovârna cu sensul figurat de "anapoda,
nebunește" (PASCA,GL.). în Mehedinți, semnificația cuvântului este
neclară vorbitorilor: "șovârnog e unul care nu e bun (sănătos)" (Dănceu).
Foarte rar prin Oltenia mai este întrebuințat șontrop, denumire
familiară, depreciativă, care redă mersul greoi, șchiopătat al cuiva. S-a
format prin contaminarea dintre șont, regional "șchiop, schilod" și trop,
onomatopee care imită mersul apăsat. Forța expresivă a termenului rezidă
din contaminarea adjectivului cu interjecția, cuvântul rezultat sugerând
acustic - dar și vizual - mersul îngreunat al individului cu piciorul infirm
(cf.CIAUȘANU,V.,201;LR, 1959,3,67,LEXIC REG.,II,38).
NALR Oltenia a indicat denumirea într-un punct marginal din
zona nord-vestică a județului Mehedinți (pct.945). în același județ, șontrop
denumește o persoană indiferent dacă suferă de infirmitate sau nu.
Semnificația cuvântului este aceea de "bleg": "(cutare) e șontrop, nu-1 mâni
să facă vreo treabă de care pregeți" (Gruia); "Una e șontorog, alta (este)
șontrop; ăsta e molâu" (Izvoarele). Prin extensiune semantică, cuvântul
înseamnă în Oltenia și "prost, neghiob" (cf.LEXIC REG.,II,38).
Șoldit (<șold+suf.-it) a fost înregistrat în două puncte, pe valea
Oltului: pct.917, în Vâlcea și pct.986, în Olt. C.F.Ciaușanu îl înregistrează
în județul Vâlcea (cf.GIosar...,p,63) cu sensul de "spetit, cu șoldul sărit de
la locul lui (luxat)". în Banat șoldit este consemnat sporadic (cf.NALR
Banat,I,h. 127) sub influența graiurilor oltenești unde vocabula a fost
înregistrată sub diverse forme lexicale și cu mai multe valori gramaticale.
Substantivat, CADF consemnează în Oltenia forma Șoldea "poreclă dată
unui om șchiop, care umblă șoldiș". Aceeași sursă indică în Oltenia verbul
șoldâcăi (contaminare între șold și șontâc care înseamnă "a merge șoldiș;
a șchiopăta")/cf. și SCRIBAN,D./; "Merge șoldâcăind prin gropi"
(cf.PASCA,GL.53). Se pare că, cu referire la oameni, termenul este
caracteristic Olteniei, denumind noțiunea de ȘCHIOP. în celelalte regiuni
cuvântul desemnează infirmitatea la animale sau, prin extensiune
semantică, sugerează anumite particularități ale obiectelor. Astfel, în
Bucovina, Transilvania și Maramureș adjectivul șoldiat se referă la
infirmitatea șoldului la cai (cf.DR,V,230). DLR referă adjectivul șoldit la
animale, obiecte, mai rar la oameni. Sensul cuvântului este "lăsat într-o
55
parte, strâmb”. Regional, cu sens depreciativ, șolditură înseamnă "casă
urâtă" la Broșteni, Vatra Dornei (ap.DLR).
în concluzie se poate spune că în Oltenia șoldit și-a restrâns sfera
de semnificație la denumirea mersului șchiop la oameni, referirile la
animale facându-se foarte rar. Evoluția spre nuanțarea depreciativă este
accentuată în același timp prin județele Dolj și Mehedinți unde, în afară de
semnificația "șchiop", șoldit dezvoltă în alte contexte și nuanțe semantice
secundare: "a fi bătut rău (de cineva), a fi stâlcit (în bătaie)": "în armată ne
șoldeau rău de tot, nu ca acuma că se poartă cu tine ca domnișoarele"
(Dănceu - Mehedinți); "Mi-a șoldit unu, a lu (cutare), da' și eu când l-am
prins..." (Carpen - Dolj).
E.	Termeni referitori la infirmitatea coloanei
vertebrale
Termenii la care ne vom referi în acest capitol denumesc în
Oltenia noțiunile de COCOAȘĂ "deformare patologică a trunchiului (unei
persoane)" și COCOȘAT "(Persoană) care are cocoașă".
COCOAȘĂ (COCOȘAT)
Denumirea COCOAȘEI în Oltenia se face printr-un număr de opt
termeni (cf.NALR Oltenia,I,h. 101) dintre care se detașează prin frecvență
cuvântul literar.
Cocoașă (et.nec.) formează o arie unitară în întreaga regiune, cu
excepția părții de nord-vest, fragmentată de izoglosele altor denumiri.
Alături de termenul literar, NALR Oltenia mai indică: cocoșâtură,
gușbă, ghebă, gâlcă, gogoașă, tolboașă și țăst.
Cocoșâtură, derivat de la cocoașă, prin analogie cu umflătură,
adiționează în plus sensul de " urât, neplăcut" pe care deformarea coloanei
vertebrale o face impresiei indivizilor. A fost indicat numai în județul Dolj
(pct.974).
Gheb (<lat.glibbus), cu varianta ghebă, este un termen frecvent
în graiurile moldovenești unde înseamnă "cocoașă" (cf.DA): "Ghebul care-i
ieșise în spate" (ib.).
56
în Oltenia, ghebă a fost indicat în trei puncte marginale: pct.
946,950 în Mehedinți și pct.930 în Dolj. Consemnarea termenului în
Mehedinți, în plină arie a lui cocoașă se explică prin persistența cuvântului
în arii izolate, conservatoare, fragmente ale ariei generale pe care gheb
(ghebă) o forma altădată pe întreg teritoriul dacoromân, iar în Dolj, prin
infiltrațiile ariilor muntenești din vecinătatea Oltului.
Forma mai veche, ghib,-e,-uri este atestată în scrierile lui
D.Cantemir: "Unele (dintre cămile) sunt cu un ghib numai, iar altele cu
doauă" (cf.IST.,89,ap.DA). Chiar această formă învechită s-a conservat în
Moldova alături de gheb: "Intră în rând moșneagul cu baba, învârtindu-se
cu ghibele lor poznașe" (cf.SEZ.,111,182). Forma gheabă circulă în
graiurile ardelenești din junii Brașovului, iar ung. gbb "cocoașă" este
probabil o influență românească în această zonă a țării. Denumirea guabă
atribuită cocoașei în nordul județului Vâlcea (pct. 902) trebuie considerată
în legătură cu vecinătatea graiurilor transcarpatice din nordul Olteniei.
Gâlcă (<bg.glăki), prin generalizare, înseamnă "umflătură". A
fost înregistrat în Gorj (pct.905,937-938), Mehedinți (pct.941, 962), Dolj
(pct.956) și Olt (pct.998). în majoritatea punctelor (cu excepția pct.905, în
Gorj) denumirea a fost indicată alături de termenul literar cu intenția,
probabilă, de a-i explica semnficația prin indicarea unui termen de
comparație, procedeu frecvent folosit de vorbitori atunci când se crede că o
denumire sau alta este mai puțin explicită. Vocabula este comună și
graiurilor bănățene (cf.NALR Banat,I,h. i 10) unde denumește, în general,
orice umflătură.
Gogoașă (et.nec.), fig. "nume care se dau unor obiecte umflate și
rotunde" (cf.DM), indicat în Gorj (pct.942) este, prin generalizare,
denumire inedită a infirmității, o metaforă bazată pe comparația dintre
cocoașă și produsul alimentar, atât de comun. Se pare că în Oltenia
denumirea este o influență bănățeană, NALR Banat (I,h. 110)
înregistrând-o pentru COCOAȘĂ în numroase puncte.
Prin alte comparații, particulare, de această dată, graiurilor din
Oltenia, cocoașa mai este denumită țăst (<lat.testam) în județul Olt
(pct.990) și tolboașă în același județ (pct.987).
Țestul este un capac, de obicei din pământ, cu care se acoperă pe vatra
încinsă pâinea, prăjitura etc. Forma sa, bombată mult în sus, a generat
57
comparația, sugerând pentru infirmitatea coloanei vertebrale o denumire
deosebit de expresivă.
Tolboașă (comp.toltoașă, et.nec.) este frecvent uzitat în Oltenia,
cu referire mai ales la îmbrăcăminte, cu semnificațiile de '‘încărcat,
îmbrăcat cu haine groase" care, de obicei "nu vin bine, ridică spinarea"
(Carpen - Dolj); "Cad ca nelumea pe tine că-s prea multe" (Izvoarele -
Mehedinți). Denumirea atribuită inifrmității, prin extinderea semnificației,
este explicabilă prin tendința vorbitorilor de a prefera termenului consacrat,
formații lexicale mai expresive tocmai prin aceea că sunt bazate pe o
comparație cu elementele universului (de obicei casnic) înconjurător.
Numărul termenilor care definesc noțiunea de COCOȘAT în
Oltenia este restrâns. NALR Oltenia indică doar trei: cocoșat, ghebos și
gârbovat. La aceștia se adaugă construcțiile om cu gâlca-n spate și om cu
gogoașă, în câteva puncte din Gorj, unde s-a indicat și COCOAȘĂ pentru
termenii gâlcă și gogoașă.
Termenul literar cocoșat formează în Oltenia arii unitare, situație
asemănătoare în Muntenia, Dobrogea și în celelalte regiuni ale țării, cu
excepția Moldovei, unde este concurat de ghebos și prin Transilvania unde
gheboșat se mai păstrează cu sensul de "(persoană) cu cocoașă" în jurul
Brașovului.
în privința vechimii, cocoșat pare a fi mai nou decât ghebos. Una
din primele atestări o putem atribui începutului secolului al XVIII-lea: "Era
la trup coc(o)șat și strâmb" (a. 1705,ap.DA). De la această dată atestările
sunt numeroase, îndeosebi în Muntenia unde termenul s-a și impus mai
repede: "Niște cocoșați...văzând pe un tânăr drept...bufniră în râs" (ib.).
Prin extensiune, în Oltenia, cocoșat (de muncă) înseamnă "obosit,
împovărat": "Ne cocoșa cu munca unu’, a lu Nicioară..." (Dănceu -
Mehedinți); un alt înțeles figurat este acela de "bătut zdravăn": "Numai o
vorbă dacă arunca unu* împotriva ta, te lua jandarmii fără altă dovadă și te
cocoșa cu ciomegele" (Carpen - Dolj); în sfârșit, cocoșat mai înseamnă
"fricos, cu conștiința încărcată": "Nu sta cocoșat printre ceilalți, nici nu
ridica privirile" (Dănceu - Mehedinți).
Ghebos (<gheb+suf.-os) are, probabil, vechimea cea mai mare
dintre termenii care denumesc noțiunea: "Om ghiebos" (BIBLIA, 1688, ap.
DA); "La statul trupului era gârbov, ghebos și la cap cucuiat" (M.COSTIN,
58
LET., 1,302, ib.). Forma învechită ghibos (<ghib+suf-os) este prezentă la
Dosoftei: "Era cam...ghibos" (cf.V. S.,17,ib.) și D.Cantemir (cf IST.,57,ib.).
Este preferat lui cocoșat în graiurile moldovenești, deși și aici termenul
literar este cunoscut. Forma gheboșat (rar îngheboșat) "cocoșat" aparține
acelorași graiuri dar și celor din Transilvania unde verbul a gheboșa, de la
care s-a format gheboșat are nuanțe secundare. Prin extensiune înseamnă
și "gârbovat de bătrânețe, aplecat de spate, încovoiat" (ib.). în general însă,
se poate spune că în graiurile din Transilvania și Moldova gheboșat este tot
mai frecvent uzitat cu sensul de "încovoiat, aplecat de spate", trăsături
semnificative particularizatoare, față de ghebos care și-a păstrat nealterată
semnificația, aceea de "(persoană) cu gheb (=cocoașă)".
în Oltenia ghebos formează o microarie în nordul județului Vâlcea
(pct.902-903) fiind consemnat și în Gorj (pct.912) precum și în Mehedinți
(pct.950). Izoglosele lui ghebos formează două microarii în nordul
Munteniei și nordul Dobrogei, cu infiltrații în partea centrală a județului
Constanța (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss., chest.310).
Circulația paralelă a celor doi termeni - cocoșat și ghebos - a
determinat în unele zone ale Munteniei diferențierea semantică: "ghebos
dacă ai ghebă în spate, iar cocoșat dacă mergi strâmb" (ib. pct.975).
Credem că această tendință diferentiatoare operează nu numai în Muntenia,
unde s-a consemnat nota, dar și în Moldova și Transilvania unde mai
vechiul ghebos continuă să circule alături de termenul literar.
Gârbovat (<gârbov<bg.gărbav "cu spinarea adusă, încovoiată")
este un cuvânt foarte vechi. Ca adjectiv sau adverb, gârbov este atestat la
primii căturari: "O muiere gârbovă" (VARLAAAM,C.,354,ap.DA); "Cel
gârbovu" (BIBLIA 1688,ib); "La statul trupului său era gârbov"
(M.COSTIN,LET.,I,302,ib.). Și astăzi gârbov este frecvent uzitat în
vorbirea moldovenilor care, se pare, îl preferă termenului literar. Forma
gârbav este atestată de DA în Banat. Cu înțelesul figurat de "a (se)
încovoia, a (se) îndoi, a (se) cocoșa" verbul a (se) gârbovi circulă frecvent
în Transilvania și Moldova. Aceste semnificații au o vechime apreciabilă.
Notăm un singur exemplu, aparținând Bibliei de la 1688: "Și umărul lor
puterea îl gârbovește" (ap.DA).
59
§
ALR l/I,h.7O a înregistrat pentru noțiunea de COCOȘAT și
termenul deșelat la Lăpușata - Vâlcea (pct. 808), Cloșani (pct. 83 7), Imeasa
(pct.842) și Bistreț (pct.870). Sensul cuvântului este "(animal, persoană)
care are spinarea încovoiată, îndoită, vătămată, frântă de poveri, de eforturi
mari sau de lovituri; spetit" (cf.DM). Prin extensiune înseamnă și "foarte
obosit": "Se întorc deșelați că nu mai au chef nici de mâncare, cad jos și
adorm" (Carpen - Dolj). Trăsăturile semnificative ale termenului sunt
comune cu cele ale lui cocoșat uzitat cu înțeles figurat: "spinarea îndoită"
sau "(cocoșat) de poveri, eforturi". Conform datelor ALR I/I, adjectivul este
frecvent în Muntenia și circulă sporadic în Transilvania și Moldova. Dar ca
și în atlasul lingvistic al Olteniei, NALR Muntenia și Dobrogea (I,mss.)
nu-1 înregistrează ca denumire a lui COCOȘAT în nici un punct, ceea ce
exclude posibilitatea unei eventuale confuzii între semnificațiile principale
ale celor doi termeni’
TERMENI REFERITORI LA BOLILE CORPULUI
OMENESC
A.	Termeni care denumesc bolile ochilor
în acest subcapitol vom studia câțiva termeni care denumesc
noțiunile de ALBEAȚĂ și URCIOR (la ochi) în graiurile din Oltenia.
Hărțile care ilustrează configurația ariilor vocabulelor uzitate de vorbitori
pentru exprimarea noțiunilor respective, permit constatarea că termenii
literari au de această dată un rol preponderent, formând arii întinse și, în
marea parte a teritoriului lingvistic de care ne ocupăm, foarte unitare (cf.
NALR Oltenia, h.34 și 38). Se impune, de asemenea, să precizăm că cei
mai uzitați termeni din câmpul semantic al cuvintelor care denumesc bolile
de ochi sunt de origine latină sau derivate pe teren românesc de la cuvinte
de origine latină : albeață, ceață, urcior. Și nu e lipsit de importantă nici
faptul că vocabulele subliniate au dobândit în limba vorbită numeroase
nuanțe semantice, unele dintre ele caracteristice unui grai sau altul.
ALBEAȚĂ
Pentru noțiunea de ALBEAȚĂ (alb+suf.-eață) "pată albă, formată pe
cornee” (cf.DM), au fost înregistrați în Oltenia zece termeni. Circulația lor
este însă restrânsă la câteva puncte izolate, ponderea cea mai mare
deținând-o termenul literar, cunoscut, de altfel, în majoritatea regiunilor
țării.
Albeață1, boală cunoscută și sub denumirile de albeață albă și albeață
neagră (cf.DA), este un termen foare vechi. Este atestat în scrierile
vechilor istoriografi unde este uzitat cu sensul său actual: "Având fata lui
Scarlat albeață pre un ochiu...” (NECULCE,LET.II, ap.DA);
1. în descântecele populare, albeața poate fi și de altă natură;
probabil se au în vedere numeroasele cauze care provoacă boala. Cf.
"Curățiți Albeața albă, Albeața neagră, Albeața roșă, Albeața de 99 de
feluri, Albeața de 99 de chipuri”(ap.DA).
61
"Cei ce ar avea oareșicare cunoștință de ochi, i-au zis că aceea ce i-au
acoperit chiar lintea luminei ochiului, fiind puțin cam albă, nu este albeață
ce zic unii «apă-albă» iar unii zic «apă-neagră»" (URICARIUL, VII,
a. 1815 ,ib.). Un manuscris de pe la 1788 ne relevă faptul că același termen
denumea afecțiunea la animale: “Pentru albeață la cal să caute lemn de
mesteacăn" (ib.).
Termenul ocupă arii întinse în toate regiunile. Pentru Oltenia,
hărțile ALR I/I și NALR Oltenia prezintă situații asemănătoare. în vestul
regiunii ariile lui albeață sunt străbătute și de izoglosele altor termeni iar
în astfel de situații vorbitorii nu confundă termenii în contact, aceștia
denumind trăsături particulare ale bolii: "Se face o pată în ochi și aia se
face mare și coperă vederea și aia e albeață; când e bolnav (omul), când
(este) aproape să moară, se face pâclă pe ochi" (Dănceu - Mehedinți); "Din
lovituri se face albeață pe ochi; ceața provine din boală sau din băutură"
(Balta-Verde - Mehedinți).
Denumirea de apă-neagră operează destul de rar. în pct.924
raporturile dintre albeață și apă-neagră nu sunt sinonimie : "albeață se
spune când mai năzărește nițel, iar când nu mai vede deloc, atunci are
apă-neagră la ochi" (cf.h.34).
Cu sensul menționat, albeață este cunoscut în Banat (cf. NALR
Banat,I,h.35), Muntenia (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest. 125) dar și în
alte regiuni (cf. PAMFILE, Boli).
Termenul s-a conservat la aromâni. ALR I/I, h. 111 înregistrează
cuvântul la Giumaia-de-Sus, Crupnic (pct.05).
Dintre semnificațiile figurate pe care le dobândește cuvântul în
diferite contexte, "a nu vedea bine lucrurile; a se înșela" (cf.CADF) este
cunoscută în județul Dolj: "Ce, măi, ai albeață ! O ții una și bună. Nu-ți ieși
din ale tale !" (Carpen). Cu acest sens, cuvântul este întrebuințat însă destul
de rar.
Tot cu albeață s-a răspuns în majoritatea punctelor anchetate
pentru ALBUL OCHIULUI (cf.h.32). Credem că formularea întrebării:
"Cum îi zici la partea ochiului care e albă ?" a generat confuzia, deoarece și
pata formată pe cornee este tot albă și în acest fel informatorului nu i-a fost
suficient de clar ce i se cere, de fapt, să exprime. Nu este de altfel exclus ca
albul ochiului să fie denumit, prin extensiune semantică, albeață, însă
62
generalizarea termenului pentru exprimarea acestei noțiuni este exclusă.
Ceață (<caecia<caecus ”orb”) formează o microarie în Mehedinți
(pct.948,950,963,965). Izolat, a fost înregistrat în Dolj (pct.977) (cf. și
ALR I/I,h. 111,pct.846 și 850).
Etimologia cuvântului sugerează procesul semantic prin care
ceață indică un defect de vedere, în cazul de față boala de albeață.
Cuvântul însemna ”orb” dar sensul lui nu eate echivalent cu cel al
latinescului orbus "lipsit (total) de vedere", ci indica, mai degrabă,
începutul procesului de orbire "boală de ochi înrudită cu albeața, care
întuneca vederea, un început de albeață" (cf.DLR). în limba veche, ceață și
albeață nu se confundă, situație similară în graiurile limbii vorbite, unde
cei doi termeni indică boli ale ochilor. Astfel, în Mehedinți, vorbitorii
diferențiază cele două cuvinte, atât de apropiate semantic: "Are albeață în
ochi că s-a lovit cândva ..., și i-a crescut fetița ochiului" (Balta-Verde). Un
alt informator explică în felul următor cuvântul ceață: "Nu vede bine, nu se
lămurește bine vederea și trebuie să deschidă ochii mari ca să vadă"
(Dănceu). Explicații din care reiese diferențierea semantică a celor doi
termeni am primit și de la informatorii din localitățile Izvoarele și
Cioroboreni (Mehedinți), Șimnic, Carpen (Dolj) și Izbiceni (Olt).
Spre deosebire de albeață care indică lipsa totală a vederii
ochiului afectat de boală, ceață a evoluat la semnificația de "tulburare a
vederii", sens cu care este atestat încă într-o epocă foarte veche: "Și-i era
părul alb ca omătul și se pună pre ochi ceață, de albiea lor" (DOSOFTEI,
V.S., 81, ap. DA). Mai recent, în folclor găsim numeroase exemple din
care raporturile semantice dintre cei doi termeni reies cu claritate. într-un
decântec, ceață este opus lui albeață: "De voi mergeți/ Și vă duceți,/ De
curățați albețele/ Și cefele/ De pe ochii lui (cutare)" (cf.DA). De la
semnificația "tulburare a vederii" cauzată de boli ale ochiului, printre care
și începutul de albeață, termenul evoluează semantic, încă în limba veche,
la "vedere slabă" și chiar la "absență a vederii" cu referire la fenomene
naturale: "Să făcu întunerec, negură, ceață, pre tot pământul" (BIBLIA
1688,ib.); "La ’ntunerec de ceață va vedea lucruri de viață"
(DOSOFTEI,PS., 391, ib.); "Să răsărești cum zbucnești și răsări sfântul
soari, din toți nourii și din toati cețile" (DESCÂNTEC,a. 1784,ib.). Evoluții
asemănătoare are latinescul caecus și-n alte limbi romanice unde înseamnă
63
''negură, cearcăn al lunii, volbură și ninsoare" (ib ), deci fenomene naturale
care micșorează vizibilitatea.
Astăzi, semnificațiile cele mai cunoscute ale termenului sunt în
legătură tocmai cu fenomenele naturale de care aminteam: "negură, pâclă"
sunt trăsături semnificative pe care cuvântul le are și în limba literară.
Smnificațiile mai vechi "vedere slabă (cauzată de boală)" și, mai rar,
"albeață" sunt cunscute în graiurile populare unde circulă , de obicei, în
construcții de tipul are ceață pe ochi, deci într-un context explicativ. Nu
este totuși lipsit de interes să amintim că denumirea de ceață pentru
ALBEAȚĂ a fost înregistrată cu numai câteva decenii în urmă în
majoritatea regiunilor țării, deși nu pe arii prea unitare: Caraș- Severin,
Arad, Mediaș, Alba, Cluj, Satu-Mare precum și în Moldova
(cf.ALR,h.lll). Atlasul lingvistic al Banatului consemnează cuvântul
într-o arie destul de întinsă (cf.h.35) și este probabil că de aici a iradiat în
Oltenia, în județul Mehedinți.
Povăială (et.nec.) "Boală de ochi, perdea, albeață (la oameni și
cai)" (cf.CADF) însemna în vechime membrana care învelea diferite
organe ale corpului (cf.DLR), uneori fiind sinonim cu prapur: "I s-au spart
pântecele și povăiala, de i se vedea mațele" (DOSOFTEI,PS.,ib.). Prin
sudul Transilvaniei, Oltenia și nordul Munteniei, cuvântul însemna "partea
de jos a burții animalelor, deasupra coapselor; spec. vintre": "Lupul îi
înfipse colții la povăială și-i vărsă măruntaiele" (cf.GS,VI,243). Cu referire
tot la animale, prin sudul Transilvaniei și nord-estul Olteniei cuvântul
denumește acea parte a corpului animalelor "situată între ultima coastă și
osul șoldului, formând o adâncitură" (cf.DLR). Cu sens figurat, cuvântul
înseamnă pentru vorbitorii graiurilor amintite "deșert, flămânzire", sens
explicabil prin aceea că povăiala este localizată în regiunea stomacului
(intestinelor)/ib./. Aria de răspândire a termenului s-a extins în Muntenia
unde povăială se referă și la alte părți ale corpului omenesc: "șira spinării,
spatele" (cf.LEXIC REG.,II,41).
NALR Oltenia înregistrează denumirea pentru ALBEAȚĂ foarte
rar (două puncte în sud-est: 988,994), probabil sub influența lui pohoială
"nume dat mai multor boli de ochi; cataractă" (cf. CANDREA,F., 225),
"leucom" (cf.DDRF), "urdoare" (cf.GHETIE, Dicț), "conjunctivită
(granuloasă)" (cf. DLR). Arhivele Olteniei (XXI, 273) consemnează de
64
asemenea termenul cu înțelesul de "albeață" și mai ales de "ceață", ceea ce
sugerează că în Oltenia noua semnificație a cuvântului este de dată recentă,
"îi vine așa câteodată o povăială pe ochi de nu mai vede bine" (Giuvărăști -
Olt). Alte atestări ale termenului cu semnificația de "albeață" le
consemnează sporadic ALR 1/I,h. 111: în Mehedinți, la Cloșani (pct.837),
Bumbești-Jiu, în Gorj (pct. 825) forma poivială și la Ciupercenii-Vechi, în
Dolj (pct. 865). Oscilația semantică este evidentă, noua semnificație nefiind
suficient de clară pentru vorbitori care, uneori, fac distincție între povăială
și albeață: "(Povăială) este când se înțeapă și iasă zeama din ochi și ochiul
seacă" (Balta-Verde - Mehedinți); "povăială sau ceață" (cf.NALR Oltenia,
I, h.34, pct. 960).
Ponov (cf. scr.ponova "înnoire") are, pe lângă alte semnificații și
pe aceea de "ceață pe ochi” (cf.DLR). Cu acest sens, NALR Oltenia îl
înregisrează la sud de Craiova: "Să pusă ponov pe uochi" (pct.983). în
județul Dolj, ponov este consemnat și de ALR I/I,h. 11 l,pct.81O, indicând
un sens diferit de cel avut de albeață: "(albeața este) ceea ce se face pe
ochiu de nu vezi; ponov, când e numai ca o ceață". în județul Mehedinți,
unde izoglosele lui ceață formează numai o mică arie, ponov este sinonim
cu albeață: "S-a pus ponovul pe ochi și nu mai vede” (Balta-Verde);
"Ponovul se pune pe ochi de nu vezi bine, că e ochiul rău” (Dănceu).
Cuvântul circulă și în județul Vâlcea, sinonim cu o denumire mai veche,
orbul găinilor (cf.ARH.OLT.,IX,247), însemnând odinioară "albeață”.
Astăzi orbul găinilor este întrebuințat mai mult peiorativ, cu înțelesul
"neatent" sau "a face ceva pe dos; rău" (cf.inf.din Carpen -Dolj, Giuvărăști
- Olt și Dănceu - Mehedinți).
în legătură cu alt domeniu de referință, cel agricol, ponov este
particular graiurilor din Banat și Oltenia, unde înseamnă "teren care se ară
și se seamănă, pământ cultivabil; spec. porumbiște" (cf.CADE; COSTIN,
GR.BAN.,163), "cultivare a pământului, muncă agricolă"
(cf.CIHAC,II,276), "recoltă, rod, bucate ale câmpului" (cfCADE). DLR
indică și forma verbală a ponovi "a lucra la câmp, a ara”, în nord-estul
Olteniei.
Perdea (<tc.perde)denumea în medicina populară cataracta,
leucomul: "Ochii celui cuprins de pohăiele sunt curați. Pohăielilor li se mai
zice și perdea" (cf.CANDREA,F.,225); "Alifia pentru curățirea și topirea
65
perdelei ochilor" (ap.DLR), Mai aproape este de semnificația de "albeață"
sintagma perdea albă: "ochii cei vătămători...înveliți să fie cu perdele
albe, să nu mai privească la obraze dalbe" (cf.SEZ.,1, 118).
Termenul este mai puțin uzitat în Oltenia și Muntenia unde a fost
consemnat în județul Olt (cf.NALR Oltenia,I,h.34,pct.985) și județul
Teleorman (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.).
Necunoscut în Oltenia este sensul de "placentă", frecvent în
medicina populară, mai ales în Moldova: "Strigoiul se naște ca orișice
copil; el însă se cunoaște, căci are pe cap o chitie, tichie, căiță, perdea" (cf.
PAMFILE, Dușm , 30).
Pâclă (<sl.piclu) este sinonim cu ceață: "Zi de întunerec și de
negură, zi de nor și de pâclă" (VARLAAM - IOASAF,ap.DLR). A fost
înregistrat în Mehedinți (pct. 959), în aceeași zonă geografică unde
noțiunea este denumită de ceață. De altfel, în cercetările dialectale făcute
de noi în acest județ, informatorii au indicat frecvent pentru ALBEAȚĂ,
pâclă sau ceață. Ca și ceață, pâclă nu este întotdeauna sinonim cu
albeață: "La albeață crește fetița ochiului; pâclă e atunci când slăbește
vederea" (Dănceu); "pâclă ai pe ochi din alcool" (Balta-Verde); "Pâclă-i un
fel de ceață. Dacă-i pâclă nu vezi cu amândoi ochii, dacă-i albeață nu vezi
decât cu unu" (Gruia). Interesant este faptul că Oltenia este singura regiune
unde, deși sporadic, pâclă a fost indicat pentru ALBEAȚĂ. Și chiar dacă
trăsăturile semnificative ale noțiunii nu sunt exact cuprinse de cuvântul
pâclă, folosirea sa ca denumire a unor afecțiuni ale ochiului este
particulară acestor graiuri.
Cimotie (Cârnoteie, cârnotei, cămie), forme diminutivale de la
carne, denumesc în mod curent acele tumori formate în țesutul conjunctiv
fibros, cărora vorbitorii nu le cunosc denumirea exactă. Cu înțelesul de
"tumoare, fibrom, vegetație" cârnoteie a fost înregistrat atât în Oltenia
(cf.LEXIC REG.,1,28), cât și în alte regiuni (de exemplu, în Argeș,
cf.UDRESCU,GL.k
Analogia dintre aspectul acestor țesuturi și cel al albeței a
favorizat extensiunea semantică a cuvântului: "s-a făcut un cârnotei pe ochi
și nu mai văd" (cf.NALR OLTENI A,PCT. 960); "i-a crescut cârnoteie pe
fetița ochiului" (ib.,pct.976); "ăia cân-ocupă fetița nu să mai vede"
(ib.,pct.982). A fost înregistrat în sudul regiunii unde formează o microarie
66
relativ unitară în Lunca Dunării. în câteva puncte termenul este însoțit și
de alte denumiri: ceață (pct.977), albeață și povăială (pct.994).
Streliță (probabil din val.strela "săgeată”, cf.CADE) a fost
consemnat în județul Mehedinți (pct. 954). Termenul nu denumește albeața,
ci o pată provenită dintr-un accident (cf. răspunsul informatorului din
pct. 954). Denumirea este în legătură cu numele unui fluture mic de culoare
albastră, streliciu, care, dacă e prins, lasă pe degete o pulbere care, după
credința poporului, produce pe piele pete roșii (cf.CADE). în Transilvania
cuvântul denumește și pistruile pe obraz (ib.), dar denumirea albeței
aparține graiurilor oltenești, deși atestările sunt foarte rare. Mai menționăm
totuși un exemplu din Dolj: "Cântecu’ zice așa: pe ochi streliță, pe nas
neghiță, pe obraz brobință, e făcut de însurat” (Carpen); și un alt exemplu
din județul Olt: ”(are) streliță la ochi, nu știu cum..., o albeață"
(Giuvărăști). Pe lângă Vânju-Mare streliță denumește pistruile, ca în
Transilvania (cf. LEXIC REG.,1,56). Prin Mehedinți strelicele denumesc
"petele negre ce ies pe piele, pe ficat" asemănătoare cu cele făcute de
untdelemn deasupra apei (cf.BOCEANU,GL.). Tot în aceeași zonă
"strelicele - se crede - ies când bubează cineva și atunci e semn că moare"
(id.ib.). Este de înțeles că dat fiind polisemantismul termenului în Oltenia,
cu referiri la "pete" de naturi și cauze dintre cele mai diverse, extensiunea
semantică pentru "albeață" s-a realizat cu ușurință.
Pe lângă acești termeni, mai menționăm pentru ALBEAȚĂ,
câteva denumiri care, ca valoare, ocupă în câmpul semantic al
reprezentărilor noțiunii poziții periferice:
Pogită (comp.pojghiță, et.nec.) indicat la sud de Craiova
(pct.971) și pojviță de albitură (pct.979, pe Dunăre). Același răspuns a
fost înregistrat de NALR Muntenia și Dobrogea (I,mss.) în pct. 961, pe Olt,
și în două puncte din județul Teleorman (pct. 821 și 824).
Pieliță (<piele+suf.-iță) este atestat cu sensul de "albeață" pe la
1800: "Apă neagră s-a pogorât din pricina răcelii printre pielița ochiului și
i-a acoperit lumina" (a. 1815, URICARILJL,VII,69,ap. DLR). în folclorul
medical românesc pieliță este un termen frecvent uzitat cu diferite
accepțiuni. în legătură cu bolile ochiului, LA. Candrea semnalează
cuvântul într-o credință populară: "Pielițele se depun pe ochi când mănânci
ceapa cu pieliță cu tot" (cf.F.,70).
67
Alte atestări ale termenului: în Argeș, Dobrogea, Brașov (cf. ALR
I,h. 16), Banat (cf.NALR Banat,I,h.35).
Terie (<lat.tela1) ”o pată pe pupilă, nu pe tot globul ochiului”
(cf.NALR Oltenia,I,h.34,pct.969) a fost indicat alături de albeață.
URCIOR 0a ochi)
în afară de termenul literar, noțiunea mai este denumită de
următoarele vocabule: minigoci, negel, broboană, sulziu și cur de găină.
Ulcior și minigoci au fost înregistrați în arii întinse; ceilalți termeni au o
circulație restrânsă, circumscrisă la un punct sau două.
Urcior (<lat.hordeolus "mic furuncul care apare la rădăcina
genelor", cf.DM) formează o arie întinsă în Oltenia, cu excepția părții
vestice în care a fost înregistrat izolat.
în județul Vâlcea există credința că ulcior fac cei care "se spală
din ulcior" (cf.CIAUȘANU,GL.,69). Credințe asemănătoare sunt
numeroase în toate regiunile în care cuvântul este cunoscut: "Dacă bei apă
din urcior faci urcior la ochi" (cf.CANDREA,F.,319); "Să nu te speli pe
față din urcior că faci urcioare la ochi" (cf.SEZ.,XII, 157,170); "Când ai
urcior la ochi, să te uiți printr-un gât de urcior, că~ți trece" (cf.PAMFILE,
Boli, 65); "Se vindecă «ulciorul» dacă-1 ungi cu tină de pe fundul unui
ulcior de apă" (cf. PACALA,M.R., 271); "Am un urcior/Burcior/Nici eu
câine/Nici tu până mâine" (descântece din județul Teleorman,
cf.CANDREA,F.,329); "Cu urină de câine se spurcă urciorul în județul
Vâlcea și funigeii în județul Dâmbovița" (id.ib.,406); "Ulcioarele se fac pe
genele ochilor; pricina lor este că te uiți pe fereastră de aproape"
(cf.SEZ.,1,118) etc.
Atlasele lingvistice regionale îl consemnează pe arii întinse nu
numai în Oltenia ci și în Maramureș (cf.ALRR Maramureș,I,h.45), Banat
(cf.NALR Banat,!, h.40), Muntenia și Dobrogea (cf.NALR
Munt.Dobr.,I,mss.).
1. Cf. T. Teaha, Lat. TELA - element de continuitate și de unitate
în istoria culturii populare românești, în "Anuarul ICED"
nr.3,1981,p.403-423
68
Aromânii cunosc termenul: ”Ocrir i s’afurn’isesc, es ulciori” (ochii
i se irită, ies 12^2^1 urcioare) /PAPAHAGI,D./.
Minigoci (miligoci, miligos, inigos, minegoci, minigoz,
mânigoși) a fost înregistrat în restul Olteniei, într-o arie compactă formată
din 22 de puncte. Este o prelungire a ariei din sud-estul Banatului, unde
minigoci (et.nec.) denumește noțiunea (cf.NALR Banat,I,h.4O) și unde
urcior (la ochi) apare sporadic (cf.CANDREA, F.,225). Așadar, termenul
formează o arie care cuprinde sud-estul Banatului și vestul Olteniei, cu
infiltrații în Gog (cf.ALR I/I,h. 16) și sporadic în sud. "Un minigoci iasă în
ochi și te doare; e o boală care iasă pe pelița ochiului” (Dănceu -
Mehedinți); "Minigoci se face la ochi când trece calea la borțoase”
(Balta-Verde - Mehedinți); ”La noi se spune așa: Minegoci, minegoci/ Până
mâine să te coci..., ca să-i descânte și să-i treacă” (Gruia - Mehedinți).
Negel, forma diminutivală a lui neg (<lat.naevus) “Tumoare mică,
nedureroasă, care apare pe piele datorită unei hipertrofîi a papilelor”
(cf.DEX).
Cu sensul indicat în dicționar, cuvântul este atestat și la vechii
cărturari: ”Avea un negel în nas din naștere" (NECULCE,L.336,ap. DLR);
"Negelul de va fi supt falca dreaptă, însemnează norociri vieții acelui om”
(a.l785,ib.).
Sensul consacrat al termenului este cunoscut și de vorbitorii olteni:
"Negeii se fac pe de-a rândul, pe gât și pe spinare, sunt roșii și sunt semn
de boală grea" (Dănceu - Mehedinți).
Asemănarea dintre forma tumorii și urciorul (la ochi) a favorizat
în Oltenia transferul semantic. Semnificația de "urcior (la ochi) pare uneori
datorată confuziei, explicabilă prin asemănarea de care vorbeam: "buboi
sau mnâzăl care se roșește, se face tare și apoi dă în copt” (cf,ALR
I/I,h. 16,pct. 840). Aceeași sursă consemnează vocabula și în pct. 850. NALR
Oltenia (I,h.38) indică termenul cu semnificația de "urcior (la ochi)” în
Mehedinți (pct.944,954,957,960), iar din anchetele noastre din același
județ a reieșit că pentru unii vorbitori diferențierea dintre negel și ulcior nu
operează: ”negel și urcior e totuna” (Dănceu - Mehedinți); ”Când buba aia
e roșie e ulcior, când devine neagră și tare e negel; vine de se învechește”
(Izvoarele). Izolat, negel a fost indicat și în județul Olt (pct. 991).
69
Extensiunea semantică a termenului la "urcior (la ochi)" este
caracteristică numai Olteniei. în alte regiuni cuvântul dobândește trăsături
semnificative inexistente în regiunea de care ne ocupăm: "Casele erau tot
mai mărunte cu acoperișurile bătucite cu negi mari de mușchi verde"
(AGARBICEANU,L.T.,99). Prin părțile Câmpulungului Moldovenesc
negel înseamnă "bătătură (în talpă)" /cf. DLR/, iar la Piatra Neamț
"căpușă" (ib.).
Broboană (<bg.brăbonka) "Picătură mare (de sudoare); bubuliță,
zgrăbunță", a fost indicat pentru URCIOR (la ochi) în Dolj (pct.973) și Olt
(pct.988). Această extindere a semnificației se explică prin aceea că
"urciorul (la ochi)" este, prin natura sa, o bubuliță comparabilă, ca și
aceasta, cu forma unei picături (=broboane). Comparația operează, de
altfel, și în alte situații (cf, de exemplu, denumirea de brobință "bubulițe"
pentru unele forme ale vărsatului). Prin Moldova, broboană denumește
stadiul incipient al bubei vinete, când aceasta nu-i decât o "broboană
roșioară" (cf.SEZ.,VI,83). Ca și în Oltenia, vărsatul mare este cunoscut în
aceași regiune sub numele de broboane (cf.I.CR. ,111,149).
Sulziu (et.nec.), cuvânt învechit, atestat sporadic cu sens imprecis.
NALR Oltenia îl consemnează ca denumire a urciorului (la ochi) în
Mehedinți (pct.946), unde pare a fi provenit din regiunea Hunedoarei, unde
forma verbală sulzi are semnificația de "a strânge, a aduna" (cf.LEXIC
REG.,II,104). Cuvântul trebuie pus în legătură cu sulgiu care însemna mai
demult "veche dare pe vaci, un fel de văcărit" (cf.CADE). Această
semnificație trimite la sensul lui sulziu de prin părțile Hunedoarei, aceea de
"strâns, adunat" și, prin metaforizare, probabil, la "urcior (la ochi)",
motivată atât de forma acestuia cât și de faptul că furunculul, atunci când
coace, "strânge puroi".
Cur de găină a fost indicat în județul Gorj (pct. 938). Este un alt
caz de extidere semantică, deoarece sintagma, bine cunoscută în
terminologia medicală populară, este atribuită, în special, pecinginii
(cf.DA). Este foarte pribabil ca denumirea să fi fost atribută urciorului (la
ochi) prin compararea acestuia cu pecinginea "boală de piele...
caracterizată prin bubulițe...; bolnavul simte o mâncărime grozvă..."
(cf.CADE). Nu neapărat forma de manifestare - extindere pe mari porțiuni
ale pielii -, cât simptomele bolii, numită și cur de găină, au prilejuit și
70
favorizat comparația. în fostul județ Lăpușna a fost de asemenea
consemnată denumirea pentru URCIOR (la ochi) /cf.ALR I/I,h. 16,pct.504/.
Zgrăbunță (et.nec.) ”bubuliță” nu este consemnat în hărțile
atlaselor lingvistice ale Olteniei, Munteniei și Dobrogei. Semnificația sa
principală este "bube mici”. Prin specializare, înseamnă și “urcior (la
ochi)" la Bumbești - Gorj (cf.ALR I/I,h. 16). Am consemnat denumirea și în
județul Mehedinți, alături de minigoci: "La minigoci se spune și zgrăbunță
când iese de sub piele" (Balta-Verde).
B.	Termeni care denumesc bolile organelor de
respirație
Termenii care denumesc bolile organelor de respirație au fost
cuprinși în trei categorii distincte, astfel : bolile nasului, bolile gâtului și
bolile pieptului, în legătură cu noțiunile de GUTURAI, GUȘĂ, ASTMĂ,
TUBERCULOZĂ (după NALR Oltenia, I, h. 135, 83, 96, 93).
a)	bolile nasului
GUTURAI
Numărul termenilor care denumesc această noțiune este foarte
mare. De aici decurge varietatea terminologică, situarea termenilor pe
poziții extrem de diferite în câmpul semantic al noțiunii și nu în cele din
urmă cofigurația principalilor termeni guturai, trognă, răceală, fărâmițate
de izoglosele denumirilor cu o circulația restrânsă adesea la câteva puncte.
Foarte rar au fost înregistrate și creații spontane, cvasi-individuale, de
obicei într-un singur punct.
Guturai (<lat.guturalium) și variantele lexicale (guturari,
guturar, gutunari) formează o arie întinsă înjumătățea de nord a regiunii,
cu infiltrații în sud. Aproximativ în aceeași zonă (pct.837, 840,850,856 în
Mehedinți, 825,839 în Gorj, 808 în Vâlcea și 810, 860,874 în Dolj) a fost
înregistrat și de ALR I/I,h. 112. Frecvența mare a termenului care
denumește "inflamarea acută a mucoasei nazale, fiind însoțită de o bogată
secreție apoasă" (cf.DEX) se explică prin influența limbii literare asupra
graiurilor din Oltenia, fenomen lingvistic specific în acest sfârșit de secol și
altor regiuni. Termenul este încă serios concurat de echivalentul său
regional trognă dar în unele județe cei doi termeni evită confuzia, fiind
71
uzitați diferit, cu referire la oameni sau animale. Astfel, în județul Vâlcea
(pct.907), Gorj (pct.937) și Mehedinți (pct.940-941) s-a precizat: "numa la
cai le spunem că au guturar" (cf.h. 135). Forma guturar(iu) este cel mai
frecvent atestată în graiurile limbii vorbite: "Cine vrea să scape de
guturariu n-are decât să-l trimită altuia, sărutându-1 în spate (fără ca acesta
să știe)’’ (cf.SEZ.,I,127). Disimilat, prin Moldova, se cunoaște forma
gutunar(i) /cf.DA/. Izoglosele lui gutunar(i) se întindeau spre vestul
Dacoromaniei, ariile cele mai unitare fiind consemnate în Moldova
(cf.ALR I/I,h. 112). în Țara Oașului termenul a fost consemnat pe la
începutul secolului nostru (cf.C ANDREA, Oaș). Astăzi formele guturai,
guturar(i), gutunar(iu) circulă sporadic și în Banat (cf.NALR
Banat, I,h. 53).
învechite și ieșite din uz sunt forma verbală gutuuări (guturai):
”Spre a nu se gutunări de timpul cel umed’’ (cf.TDRG), precum și
adjectivele guturăit (cf.DDRF) și guturoios (cf.DA), inexistente în Oltenia
unde guturai nu a format derivate.
Guturai s-a conservat și în dialectul aromân, la grămoșteni
(cf.PAPAHAGI,D.). Astăzi ariile lui se întind dinspre sud și est spre
nord-vest, întâlnind opoziția, încă puternică, a lui trognă (cf.de ex. ALRR
Maramureș,h.53, unde situația este aproximativ asemănătoare celei din
Muntenia și Oltenia) și concurența mai recentului gripă. Opoziția
semantică între termenii în discuție care se face uneori de către vorbitori
tinde spre neutralizare.
Trognă (et.nec.) cu variantele trocnă, trohnă, tromnă, trumă,
troaină, a fost consemnat sporadic de ALR I/I,h. 12 în Oltenia: în județele
Goij (pct.815,820), Mehedinți (pct.846) și Vâlcea (pct.798). NALR Oltenia
(I,h. 135) îl consemnează în întreaga regiune cu excepția unei zone centrale
unde predomină guturai și răceală. Subliniem faptul că în Oltenia, în
ciuda autorității termenului literar, se face încă distincția între trognă
(denumirea bolii la oamenia) și guturai care prin analogie cu formele mai
vechi guturar,guturari denumește boala la animale. O arie compactă
circumscriu izoglosele lui trognă (și variantele sale lexicale) în Mehedinți
unde, cu mici excepții, termenul literar a fost evitat: "Doctorii i-au spus să
ia cărbuni și fumul să-1 tragă pe nas, nimic nu face ca fumul fainii de
porumb la vindecarea trognii" (Balta-Verde); "Trognă se face din mai
72
multe cauze. Mai des din frig” (Izvoarele). Așa cum am arătat, în centrul
regiunii și într-o serie de localități de-a lungul râului Olt, termenul este
concurat de denumiri aparținând limbii literare: guturai și răceală. în
aceste zone se înregistrează diferite variante lexicale ale termenului
popular, datorită întrebuințării sale mai rare în vorbire: truaină
(pct. 906,917), tromnă (pct. 982), trună (pct. 911,996). Dispunerea ariilor
lexicale ale acestui cuvânt este compactă în sudul regiunii și în vest,
probabil și sub influența graiurilor transcarpatice: la Orăștie și în regiunea
Hunedoara este semnalat tromnă (și trohnă) /cf.LEXIC REG.,2,234/.ALR
I/I h. 112, îl înregistrează în jurul Brașovului și în regiunea Clujului unde
ariile cuvântului sunt mai unitare decât în Oltenia și Muntenia. ALR
Maramureș îl înregistrează în trei localități. în Banat este, de asemenea,
mult răspândit (cf.NALR Banat,I,h.35). Dimpotrivă, în Muntenia, deși
cunoscută, varianta troană este concurată de termenii limbii literare
guturai și gripă (cf. NALR Munt.Dobr.,I,mss.chest.442). în Moldova, la
Tecuci, T. Pamfile înregistrează troană alături de boleșniță (cf.Boli,15),
iar în LEXIC REG. (1,62 și 15) este atestată forma verbală trohni în
fostul raion Vaslui și la Rădăuți. Tot în Moldova, ALR I consemnează
termenul în regiunea Bacăului.
Se pare, din prezentarea acestor date, că în trecut trognă și
variantele sale lexicale făceau parte din terminologia medicală populară de
bază și circulau pe arii întinse în întreaga țară. Atlasele lingvistice ale
Olteniei, Munteniei și Dobrogei (mss.) reflectă însă foarte clar procesul
rapid de impunere a termenului literar în graiurile populare din această
parte a țării, proces mai accentuat în Muntenia și mai lent în Oltenia care,
în privința utilizării lui trognă, se dovedește mai conservatoare.
Alături de cei doi termeni, în partea centrală a Olteniei a fost
înregistrat cuvântul răceală (<răci+suf.-eală<răci<rece<lat.recens) cu un
conținut semantic mai larg, raportabil și la alte noțiuni (tuse, stări febrile
etc.). Același termen a mai fost consemnat într-o mică arie din sud-estul
regiunii (pct.988-989,991,992,997-998) și izolat în județele Vâlcea
(pct. 907), Gorj (pct. 942) și Mehedinți (pct. 936,963). Cu același sens
cuvântul circulă destul de sporadic și în Muntenia (cf. NALR
Munt.Dobr.,I,mss.,chest.442) unde i se preferă denumirile de guturai,
troană și gripă.
73
Se pune întrebarea: cât de veche este întrebuințarea cuvântului cu
înțelesul de "guturai” ? Cele mai vechi atestări (aparținând lui CORESI,
EV., 364, HERODOT /1645 /, 218, PRAV. 128, M.COSTIN, 0.85,
GRECEANU, CM.II, 142, ANON.CART, AMIRAS, LET.III,
CALENDARIU / 1814 /, ap.DLR) consemnează termenul cu sensul foarte
cunoscut, acela de ''temperatură scăzută a aerului, vreme rece; frig" (ib.).
Foarte vechi este și sensul figurat de "lipsit de însuflețire sau de entuziasm;
indiferență, nepăsare; atitudine distantă, rezervă" pe care cuvântul îi are în
opera lui M.Costin, de pildă, și mai târziu, la C.Conachi (ib.). Fără a numi
boala, dar în legătură cu ea, răceală este atestat la autorii vechi și cu sensul
de "senzație de frig (provocată de boală, de frică etc.)": "laste caldă acea
iarbă și de răceala boalei curățitoare" (CORESI,EV.,425,ib.). Cu înțelesul
de "guturai, tuse, stare febrilă" termenul este atestat destul de târziu și în
literatura cultă. Așadar, acest sens "se naște’’ în limba literară și sub
influența acesteia pătrunde în graiuri, ca și gripă, de altfel, de care se
deosebește totuși prin trăsături semnificative particulare.
Gripă (<fr.grippe), înregistrat cu precădere în sudul regiunii, este
un neologism care, la nivelul limbii literare, se detașează de guturai prin
anumite trăsături semnificative, deși prin altele cei doi termeni se apropie.
Asemănarea constă în: 1.Denumesc boli contagioase de natură virotică;
2.Denumesc boli localizate la nivelul aparatului respirator; 3.Ambele boli
se manifestă prin inflamația căilor respiratorii. Cele două noțiuni sunt
diferențiate de următoarele trăsături: 1. Gripa se manifestă prin febră, dureri
musculare și de cap etc., simptome absente în cazul guturaiului;
2.Guturaiul conduce la inflamarea acută a mucoasei nazale; gripa, a căilor
respiratorii, în general; 3.Din punct de vedere al evoluției bolii, guturaiul
poate precede gripa și nu invers.
Ca denumire a noțiunii de GUTURAI, gripă a fost consemnat
frecvent în sudul regiunii dar ariile nu sunt unitare, ceea ce înseamnă că
termenul nu s-a impus suficient. în pct.953,961,976 și 983 termenul este
însoțit de trognă, ultimul fiind preferat. Izolat, gripă a fost indicat pentru
GUTURAI la sud de Craiova (pct.983, 987), pe râul Olt (pct.985,993) și în
extremitata județului Gorj (pct. 918). Procesul impunerii acestui termen în
graiurile populare din Oltenia, deși lent, este totuși incontestabil. începe
din Muntenia unde gripă circumscrie arii întinse și influențează graiurile
74
din Oltenia, în defavoarea denumirii mai generale, răceală. Sinonimia
cvasi-perfectă dintre răceală și gripă favorizează înlocuirea primului
termen de o parte și de cealaltă a Oltului, ariile neologismului înaintând în
acest fel spre vest și nord, suprapunându-se într-o primă fază peste ariile lui
guturai și mai vechiului trognă. Influența limbii literare grăbește astăzi
coniderabil acest proces și un prim efect îl constituie coexistența în aceeași
localitate a denumirilor tradiționale și a celor mai noi.
Denumesc efecte ale bolii câțiva termeni consemnați sporadic în
județele regiunii:
Tuse (<lat.tussis) a fost consemnat în județele Dloj (pct.967, 997),
Gorj (pct.937) și Mehedinți (pct.940). La Dănceu, în Mehedinți "tușă și
guturai e totuna"; la Giuvărăști, în Olt: "Dacă guturaiu nu e tratat, te ia o
tușă mare și călduri în tot corpul și faci gripă"; la Carpen, în Dolj: "Tușă și
guturai faci dintr-o răceală, ceva: ai tușă sau guturai". Termenul formează
o arie întinsă în stânga Oltului (cf.NALR Munt. Dobr.,I,mss.,chest.442). în
Banat este consemnat sporadic (cf. NALR Banat,I,h.53).
Străfig (et.nec.) "strănut" prin Oltenia și Banat, a fost consemnat
de NALR Oltenia în județul Mehedinți (pct.941). Foarte rar, și sub formă
verbală, denumește tușea la cai: "Caii străfigă, oamenii tușesc" (Dănceu);
"Străfigul îl au numa caii" (Balta-Verde).
înfundat (<înfiinda<lat.infundare), cu referire la înfundarea
căilor respiratorii nazale, a fost consemnat în județul Vâlcea (pct.907).
Senzația de înfundare, datorată greutății de respirație, este un simptom care
precede manifestările propriu-zise ale guturaiului: "Horcăne numai când e
înfundat de boală; e astupat nasul și nu poate respira" (Balta-Verde -
Mehedinți). Exemplele sunt numeroase, vorbitorii preferând termenul
atunci când semnele bolii încep să devină evidente: "E înfundat. Să tragă
ceai cald sau țuică fiartă pe nas; dacă nu face asta dă în gripă" (Carpen -
Dolj).
Am arătat când am discutat termenul guturar(i) că în unele
județe ale Olteniei, cu predilecție în Mehedinți, cuvântul acesta denumește
răceala la vite, îndeosebi la cai. în afră de această denumire, în câteva
puncte din Olenia au fost indicați pentru GUTURAI și alți termeni
întrebuințați, în primul rând când e vorba de animale. Aceaștia sunt
târnafest și răpciug.
75
Târnafest (et.nec.) desemnează starea gripală la cai. Cu referire la
om a fost consemnat în județele Mehedinți (pct.936) și Olt (pct.985),
alături de denumirile consacrate ale guturaiului. O arie mai întinsă
formează cuvântul în Muntenia (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.). Aceasta
pătrunde în ariile lui guturai sau gripă în județele Olt, Teleorman, Ilfov
etc.
Răpciug (<răpciugă /et.nec./ "boală contagioasă (la cai),
caracterizată prin ulcerații la mucoasa nazală, respirație grea etc.”, cf. DM)
este o denumire mai puțin întrebuințată cu referire la oameni dar foarte
frecventă când este vorba de animale. în acst sens, atestările sunt
numeroase: ”Boala răpciugă...vine din mai multe cauze vătămătoare la cai,
asini și catâri” (cf.DLR); ”Coțofana împușcată, arsă, pisată și amestecată cu
lapte se dă la cai pentru răpciugă" (cf.LEON, Med.,85); "Răpciugă se
vindecă tare greu" (cf. CANDREA,F.222); "Morva sau răpciugă este boală
infecțioasă pe care omul o ia de la cal, măgar și catâr" '(cf.DLR). Termenul
ese comun, în primul rând, graiurilor moldovenești unde circulă frecvent
formele verbale răpciugi, răpciugă, răpcigăi (ib.). Când se referă la
oameni verbele respective exprimă o exagerare a tusei, datorată bolii: "îți
vine câte unul cu căciula și hainele să i le storci de ude și cât dă de cădură
începe să tușească, să răpcigăiască, de crezi că-i ies ochii" (cf.
CONV.LIT.,XXXVII,ap.DLR).
Tot prin Moldova răpciugos mai înseamnă "(animal) rău îngrijit,
slab, prăpădit; (om) sărac, zdrențăros", semnificații întâlnite sporadic și în
Oltenia.
în Oltenia și Muntenia termenul a fost consemnat rar, nefîind
caracteristic acestor graiuri unde echivalentele lexicale sunt guturari și (cu
referire la un animal rău îngrijit, slab) gloabă. NALR Oltenia consemnează
răpciug "guturai" într-un punct din județul Vâlcea (pct. 914), iar în
Muntenia s-a consemnat vocabula cu aceeași semnificație la sud de Ploiești
(cf.ALR I/I,h.H2).
în afară de termenii descriși și care se referă prin trăsăturile lor
semnificative la GUTURAI, noțiunea mai este reprezentată izolat de câteva
denumiri mai puțin semnificative:
Govie (et.nec.) în județul Olt (pct.986) s-a indicat semnificația de
"guturai" pe care o dobândește cuvântul, pe lângă aceea de "petrecere,
76
nedeie", specifică Olteniei (cf.DA). Credem că noua trăsătură semantică se
datorește influenței graiurilor moldovenești unde goveală înseamnă
”bolire”: ”După vr’o trei zile de goveală-n țoale scoase capu’ din procov și
zise gemând...” (cf.I.CR., 111,188). Semnificația de "petrecere, nedeie”,
specifică Olteniei, este apropiată de sensul pe care govă îl avea în limba
veche1.
Cu pronunția dialectală a govi (cu varianta a gogi) vocabula
înseamnă prin Moldova, Bucovina și Transilvania ” a boli” (ib.,187),
"cuprins de o boală care roade pe încetul; a fi beteag" (la Vicovul-de- Sus,
ap.DA). Apropiat de semnificația cuvântului în Oltenia este sensul de "a
tuși tare (fiind bolnav)", cunoscută în Moldova (ap.DA); aceeași
semnificație este consemnată lângă Hunedoara: "Ce tot gogești acolo ?"
(cf. VICIU,GL.).
în legătură cu semnificațiile de "boală", prin extensiune
semantică, în județul Vâlcea verbul a govi înseamnă "a trage rău cuiva, a
cobi” (cf.COMAN,GL.). Noua trăsătură semantică nu depășește însă spațiul
lingvistic al nord-estului Olteniei, în celelalte județe fiind complet
necunoscută.
Bâgniță (et.nec.) ”ceață” la Tg.Jiu (cf.LEXIC REG.,1,44)
denumește probabil o formă de manifestare a bolii, într-un stadiu evoluat.
La această concluzie duce și explicația informatorului din Dolj, care a
precizat: ”(Starea bolnavului) vine ca un fel de bâgniță pe ochi, ți-e rău și
cazi din picioare" (Carpen). Este consemnat rar de atlasele lingvistice:
pct. 971 în Dolj (cf.NALR Oltenia,h.l35) și în regiunea Argeș (uneori
forma bâhniță)/cf.NALR Munt.Dobr.,1, mss./.
1. La Dosoftei, govă înseamnă "fecioară, virgină": "Govile nejelite
fură” (PS.,264,ap.DA);	”Lăudați pre Domnul... giuni și govi”
(id.ib.,493). Aceeași semnificație o aflăm mai târziu în Serbia și Banat
(cf.GRAIUL, 11,152); verbul a govi este întâlnit tot la Dosoftei, cu
semnificația ”a sta pe lângă mireasă, ținându-i de urât": "Toate veni-vor la
nuntă. Și soațele tale...ce-au govitu cu tine" (V.S.,150,ap. DA).
Semnificația s-a păstrat în Mehedinți: "Au govit toată noaptea" (cf.DA).
77
în sfârșit, pentru noțiunea de GUTURAI, NALR Oltenia
consemnează în nordul județului Dolj construcția cuprins de caramelă
(pct. 924), iar în județul Olt bolnav de jugubenie (pct. 990). Atât caramelă
cât și jugubenie denumesc, foarte rar, boala la animale, de obicei la cai.
Sunt termeni familiari, cu un grad sporit de expresivitate și de aceea,
ironic, s-a făcut raportarea la manifestările bolii la oameni. Menționăm
expresia a duce (animalele, în spcial caii) la caramelă, "a-i sacrifica
atunci când nu mai sunt buni de muncă”, cunoscută în Câmpia Băileștilor.
b)	Bolile gâtului
GUȘĂ
Gușă (<lat.geusiae ”gâtlej") este cea mai veche denumire a
gâtului în limba română. O primă atestare o găsim la Coresi care folosește
verbul șugușa cu semnificația de ”a sugruma”: ”dusese robul acela, află
unul din megieșii lui...și-l sugușă el, grăia: «dă-mi câtu-mi ești datoru»”
(cf.CADE). Acest verb, caracteristic graiurilor populare din Transilvania și
Moldova (ib.) pare a nu fi prea departe de a șugui care este cunoscut în
Oltenia cu același înțeles: ”(câinele) le-a șuguit pe toate (păsările), n-a mai
rămas una bună” (Cioroiași - Dolj).
Cu semnificația de ”gât”, gușă a fost consemnat frecvent până la
începutul secolului al XX-lea, mai ales în Banat și Moldova. Prin Oltenia
găsim cuvântul în Mehedinți, probabil sub influență bănățeană: ”Unii
oameni vorbesc din gușă, abia-i auzi; broaștele la gușă au mai multe
pricini” (Balta-Verde); "(Cutare) are semne pe gușă de la război” (Dănceu).
Ca denumire a umflăturii, în partea exterioară a gâtului, prin
mărirea glandei tiroide, cuvântul este astăzi cunoscut în majoritatea
graiurilor limbii vorbite. în Oltenia formează arii întinse în cea mai mare
parte a teritoriului (cf.NALR Oltenia,!,h. 83). ”La munte oamenii au gușe,
se umflă în gât când vorbesc” (Balta-Verde - Mehedinți); ”Gușa e un fel de
carne crescută sub gât; gușa roșie se vindecă, cealaltă așa rămâne"
(Carpen-Dolj). Situația se prezintă asemănător în Muntenia (cf.NALR
Munt.Dobr.,I,mss.,chest,270), Banat (cf.NALR Banat,I,h. 83) și în
Maramureș (cf.ALRR Maramureș, I,h.94). Superstițiile, descântecele și, în
general, toate izvoarele folclorice consemnează termenii medicali populari,
78
dovadă de netăgăduit a luptei omului din cele mai vechr timpuri, prin
diverse mijloace, împotriva acțiunilor malefice ale bolilor: ”Femeia
însărcinată să nu treacă peste proțap, căci copilul ce se va naște va avea
gușă” (cf.CANDREA,F.,240); (Prin Suceava): ”Popa toacă, gușa seacă”
(cf.SEZ.,II,71); ‘'Curcubeu beu/Bea de unde-i vrea/Bea din gușa mea/Gușa
ta cât o ulcică/Gușa mea cât o mărgică” (ib.,1,223,226;II, 71); (în Banat):
gushe "struma” (cf.ANON.CAR.,ap.DA); (Prin Transilvania); "Dragă mi-e
lelea cu gușă/Io mă duc vara la fân/Ea cu gușa-mi cară vin”
(cf.MÂNDRESCU,L.P.,133).
Denumirea s-a conservat la aromâni: "Sun grun’iu adră gușe
mare" (Sub bărbie a făcut gușe mare) (cf.PAPAHAGI,D.).
Pentru noțiunea de GUȘĂ, NALR Oltenia înregistrează câțiva
termeni care numai în anumite situații denumesc boala:
Gâlcă (<bg.glăki) este cunoscut și sub numele de amigdală:
"Babele calcă gâlcile cu degetul...ca să spargă gâlcile și să facă să iasă din
ele materia" (cf.LEON, Med., 133). Asemănarea formală dintre diferitele
afecțiuni denumite prin gâlcă / galei (cf.amigdale, NALR Oltenia,h. 84,
uimă,h.l42) a favorizat extensiunea semnificației cuvântului în Oltenia.
Gâlcă denumește noțiunea de GUȘĂ într-o arie întinsă în jumătatea de sud
a regiunii cu infiltrații spre nord și vest, punctul terminus fiind localitatea
Sovarna din județul Mehedinți (pct. 946).
Extensiunea semantică de care vorbeam nu este un proces
lingvistic de dată recentă. Cu înțelesul de : "gușă" termenul este atestat la
începutul secolului trecut într-un Calendar din anul 1814: "Gușea, gâlcile
sau umflătura în grumazi" (ap.DA). Interesantă este amploarea pe care o
are termenul cu semnificația de "gușă" în graiurile din Oltenia, situație
aproximativ asemănătoare și în Muntenia unde gâlcă "gușă" formează arii
întinse în județele Olt, Teleorman, Dâmbovița etc. în Banat gâlcă a fost
consemnat cu înțelesul de "gușă" mai frecvent în sud și sporadic în vest.
Cârtiță (<bg.kărtica, scr.krtica) "Boală a cailor... caracterizată
prin buboaie ulceroase mai ales la coapse sau prin umflături la extremitățile
membrelor" (cf.CADE) și, popular, "un fel de noduri ce se fac sub piele, pe
care le capătă acela care risipește multe mușuroaie de cârtiță" (ib.), a fost
indicată pentru GUȘĂ, prin extindere semantică, favorizată de existența
unei trăsături semnificative comune conținutului acestei noțiuni și aceluia
79
al noțiunii de UIMĂ, denumită popular și cârtiță: ”umflătură mare”.
Inexistența altor trăsături semnificative comune, cum ar fi "umflătură
dureroasă”, “umflătură tare (la pipăit)”, "noduri sub piele” etc., specifice lui
UIMĂ dar inexistente în conținutul lui GUȘĂ, au făcut ca termenul să fie
sporadic înregistrat în Oltenia pentru noțiunea aceasta (cf.NALR
Oltenia,h.83,pct.986). în Mehedinți se face uneori distincția între cârtiță și
cârtițoi: "(cârtița) e umflătura mare, sub gâtul omului; cârtițoiul e o bubă
care iese în pielea gâtului și coace" (Dănceu). Mai rar, cuvântul denumește
noțiunea de GUȘĂ în Muntenia. NALR Muntenia și Dobrogea (mss.) a
înregistrat vocabula cu înțelesul de "gușă” în județul Olt (pct.766,776) și
Teleorman (pct.835). în celelalte regiuni și mai ales în Moldova cârtiță
este denumirea populară a uimei, furunculului etc., așa cum am constatat și
în Oltenia, cu prilejul cercetărilor dialectale pentru noțiunile respective.
Broască (<lat.brosca) denumire comună pentru GUȘĂ și UIMĂ
Confuzia se datorește, ca și în cazul lui cârtiță, asemănării dintre formele
afecțiunilor externe cunoscute de popor. De altfel, explicațiile
informatorilor din localitățile unde au fost înregistrați termenii sunt
edificatoare: pct.975: ”unii spun broaște, doctorii spun ganglioni”; pct.979:
prin broască se înțelege și "furuncul" (cf.NALR Oltenia,h. 83).
Nesemnificativă este circulația cuvântului cu înțelesul de "gușă” în
Muntenia și Dobrogea (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss., chest. 270).
La aromâni cuvântul denumește "scrofulele", ganglioni situați în
zona cervicală (cf.PAPAHAGI,D.). Confuzia se face și în graiurile limbii
vorbite din regiunile Dacoromaniei și se datorește neutralizării
(deocamdată, un proces lingvistic în evoluție) trăsăturilor semnificative
particulare fiecărui termen, datorită concurenței fie de către termenul
literar, fie a unui alt termen împrumutat din graiurile învecinate.
Elementele extralingvistice ca forma afecțiunii sau localizarea acesteia nu
sunt nici ele neglijabile în crearea confuziei.
Scrofiiri (<scrofulă<fr.scrofiile,lat.scrofiilae) "ganglion limfatic
din regiunea cervicală, inghinală sau axială atins de scrofuloză" (cf.DEX) a
fost consemnat într-o mică arie din sudul regiunii: pct.973,982 în Dolj,
pct.985,988 în Olt. în stânga Oltului, aria cuvântului cu înțelesul de GUȘĂ
se prelungește în câteva puncte, termenul mai fiind consemnat sporadic în
județele Brăila și Dâmbovița (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.). în Mehedinți,
80
gușa este o “umflătură” sau "carne crescută" fără urmări grave pentru
individul "gușat"; dimpotrivă, scrofulele sunt "buboaie pe de-a rândul
gâtului", iar gușa poate fi urmarea netratării la timp a acestora
(Balta-Verde). în Dolj, scrofulele sunt "umflături la gât care, dacă nu le
tratezi, coc și sparg" (Carpen); "Dacă nu te vede doctorul sau vreo babă
să-ți dea leac și să-ți treacă, scroturile vin de se-ntăresc, un fel de gușe ca la
curcan" (Cioroiași).
Brâncă (probabil derivat din paleoslavul brekna "mă inflamez",
ap.DA) este o boală infecțioasă specifică animalelor. Numeroase izvoare
atestă numele bolii în legătură cu vitele:	H.III,
141,232,X,25,72,XI,419,ap.DA); sau la porci: H.XII,SEZ.IX,I.CR.,
I,46,ECONOMIA,102 (ib.): "Vita cuprinsă de brâncă se umflă la gât sau la
cap, porcul se umflă la gât..." ((cf.GRIGORIU - RIGO,M.P., 11,5);
"Mânca-l-ar brânca să-1 mănânce (pe purcel)" (cf.CREANGĂ, P.,76);
"Dete și brânca într-înșii (în porci)" (cf.SEZ.,II,219). La om boala se
manifestă printr-o umflătură dureroasă a straturilor superficiale ale pielii
(la fată și la gât, la mâini și la picioare)/cf. CADE/. Denumirea s-a
generalizat repede pentru diferite umflături datorate unor cauze dintre cele
mai diverse (cf. C ANDREA, F., 117). "Brânca se face la picioare, mâini,
șolduri și la cap; ea e o bubă ascunsă și lucrează la os" (cf.SEZ.,VI,85). Ca
mai toate bolile greu vindecabile și molipsitoare, brânca este atribuită unor
ființe "necurate" și pentru a o vindeca, în descântece, numele bolii e însoțit
de diferite epitete (cf.CANDREA,F.,l 17). Acest obicei se practica odinioară
în toate regiunile țării. Iată, de exemplu, un fragment dintr-un descântec
din județul Vâlcea: "A plecat furca cu brânca/Furca a venit/Dar brânca n-a
mai venit" (id.ib.,328).
Semnificația de "gușă" a cuvântului consemnată în județul Dolj de
Atlasul lingvistic al Olteniei, este caracteristică acestei zone, chiar dacă
atestările termenului cu acest înțeles nu sunt prea numeroase. Să mai
notăm că în județul Mehedinți informatorii au indicat vocabula și în
legătură cu umflătura produsă de un abces dentar: "Te umfli la o măsa și se
face brâncă" (Dănceu).
Scurtă (<scurt<lat.xexcurtus) "inflamarea glandelor de la
subsuoară" este mai puțin cunoscut cu acest sens în Oltenia. Prin Mehedinți
scurta este o umflătură mai puțin periculoasă localizată la gât și care poate
81
fi tratată cu mijloace empirice: ”Scurta se face la gât, la copii și-i dai cu
slănini la gât să dea scurta înapoi” (Dănceu). Cu înțelesul de “gușă” scurtă
(la gât) a fost indicat în județul Vâlcea (cf NALR Oltenia,h.83,pct.919) și
Olt (ib.,pct,989). în același județ consemnează termenul și NALR Muntenia
și Dobrogea (I,mss., chest. 270,pct,768) dar, în general, cu semnificația de
”gușă" termenul rămâne o prezență destul de sporadică.
în Moldova bubele (inflamabile) netratate provoacă scurta: ”când
ai o bubă la mână sau la picior și obrintește ori nu se trece curând, faci
scurtă” (PAMFILE, Boli, CADE). Aceeași proveniență are afecțiunea și în
Ardeal: ”Mi s-a făcut o scurtă la picior" (cf. VICIU,GL. 77).
Pentru denumirea noțiunii de GUȘĂ au mai fost indicați:
Cancer (<fr.,lat.cancer) în pct.972 din județul Dolj. Comparația
s-a făcut cu unele forme de manifestare ale acestei tumori maligne,
caracterizată prin apariția unor duluri pe piele.
Bășică (mare) (<lat.xbessica) în județul Dolj (pct.979) alături de
gâlcă.
Umflătură (<umfla+suf.-ătură<latinflare), denumirea
generalizată pentru inflamații, indiferent de natura lor, a fost indicată în
două localități din județul Dolj: pct. 969 și 991.
c)	bolile pieptului
Termenii care se referă la bolile pieptului denumesc noțiunile
ASTMĂ (h.96), TUBERCULOZĂ (h.93) și TUBERCULOS (h.94).
Acești termeni nu sunt prea numeroși, câmpul semantic al noțiunii
respective fiind dominat de denumiri mai vechi: năduf pentru ASTMĂ,
oftică pentru TUBERCULOZĂ și ofticos pentru TUBERCULOS. Dacă
ultimii termeni sunt serios concurați de neologismele tuberculoză și
tuberculos, în schimb astmă și năduf se află în planuri valorice diferite,
termenul literar fiind înregistat numai sporadic.
Descrierea onomasiologică a termenilor care denumesc cele două
noțiuni în Oltenia va fi în măsură să ofere o imagine generală a
configurației ariilor denumirilor bolilor pieptului în regiunea de care ne
ocupăm, a locului fiecărui cuvânt în câmpul semantic al noțiunilor, al
raportului dintre diferite denumiri.
82
ASTMĂ
Năduf, înecătură (înec, înecăciune), astupă tură, astmă, păs,
zapăt și suspin au ca trăsături semnificative comune "greutate în evacuarea
aerului din plămâni” și "senzație de înăbușeală (asfixiere)" (cf.NALR
Oltenia,I,h. 96).
Năduf (<sl.x naduch) are diverse semnificatii al căror nucleu îl
constituie trăsătura semnificativă "senzație de înăbușeală".
Cea mai veche atestare este cu sensul de "căldură mare, arșiță,
caniculă etc." și o găsim la Varlaam: "Dzua lucratorii lucreadză și rabdă
năduvul și gerul" (C.,320,ap.DLR). Cu această semnificație, termenul este
cunoscut în cea mai mare parte a teritoriului dacoromân: "Cân’ soarele e
sus și nu bate vântul, dân miez de vară năduful omoară totul..." (Carpen -
Dolj); "Simț așa o nădușeală, un năduf, îți pierzi respirația" (Cioroiași -
Dolj). Exemplele menționate sugerează că impresia comună de
"înăbușeală" cauzată de "căldura mare" dar și de boală, manifestată prin
greutatea în respirație a favorizat lărgirea conținutului semnificativ al lui
năduf cu o trăsătură nouă: "astmă".
în Oltenia, ALR I/I a înregistrat cuvântul în majoritatea
localităților anchetate (cf.h.114, pct.800,810,815,820,825,842,860,
865,874,878,880,887). Izoglosele acestui termen circumscriu și astăzi arii
întinse, compacte, în sud și est și mai puțin unitare în nord-vest, unde se
întrepătrund cu izoglosele unui cuvânt moștenit, extrem de expresiv, păs.
"Uite, eu am năduf. Fumez și nu-mi dă voie să mai răsuflu, mi se înfundă
la beregată și dimineața mi-e rău" (Gruia - Mehedinți); "Nădufu te ia cu
necăciune, tușești greu de-ți ies ochii din cap și n-ai aer" (Șimnic - Dolj);
"Am un năduf în piept, nu-mi e bine deloc" (BOGEANU,GL.).
La data publicării ALR, termenul forma arii compacte în vestul
Munteniei, cu infiltații spre sud și nord, până în Dobrogea (cfh. 114).
Bazându-se pe o rețea mai largă de puncte anchetate, NALR Muntenia și
Dobrogea (I,mss.,chest,1646) consemnează vocabula pe arii mult mai
întinse unde este concurată numai de astupătură (mai frecvent în sud-est)
și de astmă, aproximativ în aceeași zonă, iar NALR Banat (I,h.96) îl
înregistrează sporadic în această regiune.
Raportul de forțe dintre năduf și astmă este, contrar altor noțiuni,
unde termenul literar s-a impus, favorabil celui dintâi. Numeroasele izvoare
83
dovedesc că năduf este una dintre cele mai cunoscute denumiri în
terminolgia medicală populară românească: "Să vindice și să ușureze toate
boalele pieptului, astmul (năduful)” (cf. MAN.SANAT.,110); "Pe loc
m-apucă tusa cu năduf’ (cf.PANN,P. V.,1,121); "Pentru tuse cu năduf, se
stoarce mustul de ceapă, se amestecă cu zahăr candel și se bea" (cf.LEON,
Med.,31); "O arșiță învechită și necăutată se schimbă în năduf, care n-are
leac" (cf. PAMFILE, Boli, 11); "îl pălise un năduf pe bietul moșneag, de nu
mai putea...să răsufle" (cf.SEZ.,I,101). Adăugăm la acestea datele ALR I/I,
h.114 care mai consemnează vocabula pentru ASTMĂ în Moldova și
Ardeal și avem o imagine de ansamblu a repartiției acestui cuvânt în
Dacoromania.
Dicționarul lui Tache Papahagi consemnează năduflu în dialectul
aromân, cu aceeași semnificație: "năduflu dit keptu" (sufocarea în piept).
Cuvântul dezvoltă și alte semnificații, parte dintre ele învechite și
familiare: "sudoare, nădușeală" - rar în Oltenia și Muntenia, frecvent în
Moldova, Banat și Transilvania. Prin lărgirea semnificației, nădușeală
înseamnă prin Moldova și Bucovina "astmă" (cf.CADE) ca și în
nord-vestul Banatului (cf.NALR Banat,I,h. 96); "supărare, necaz" - mai ales
în Moldova, dar și în Oltenia, deși mai rar: "Ofta cu năduf ori de câte ori îl
puneau să facă câte ceva" (Dănceu - Mehedinți).
înecătură (înec, înecăciune) "greutate de a respira; înăbușeală,
sufocare" este consemnat în textele vechi și cu înțelesul de "sugrumare",
astăzi ieșit din uz: "Se ferească-și sine de cumandări și de sânge și de
necătură" (N.TEST. 1648,ap.DA); foarte vechi este și sensul de "greutate în
respirație", trăsătură specifică bolii de astmă: "Nu iaste lesne...celuia ce se
chinuiește într-o necătură a înota bine" (cf.CORESI,EV.,ib.).
înecătură a fost consemnat în Oltenia cu sensul de "astmă" destul
de rar. NALR menționează cuvântul în pct.977 și 981 din județul Dolj. Este
o influență a graiurilor muntenești, unde înecătură (înec, înecăciune)
circumscrie arii în județele Teleorman, Ialomița, Constanța etc. (cf.NALR
Munt.Dobr.,I,mss.).
Astupă tură (<astupa<lat.asstuppare) formează o arie în
sud-estul regiunii (pct.978-980,989-991,993,995,997-998) care se
prelungește în sud-vestul Munteniei (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.). Cum
ALR I/I,h.l 14 nu a consemnat termenul în nici un punct din Oltenia,
84
înregistrându-1 în schimb parțial în Muntenia, credem că este vorba de
influența graiurilor din stânga Oltului infiltrate până în partea centrală și
sudul județului Dolj, în aria lui năduf: ”(Cel bolnav de astmă) vine de se
astupă în gât, nu mai poate respira; zicem năduf sau astupătură” (Carpen -
Dolj). In Mehedinți astupătură este asemănătoare cu senzația pe care o are
bolnavul de năduf dar cauzele pot fi diferite: "Astupătură se face din tutun,
te îneci, tușești și nu mai poți respira" (Balta-Verde).
Astmă (<fr.asthme), mai puțin răspândit, a fost înregistrat de
atlasele lingvistice regionale cu precădere în Muntenia, în special în partea
vestică a regiunii și mai rar în zona centrală și de est. Izolat, neologismul a
fost indicat și în câteva puncte din Dobrogea, predominante fiind în
amândouă regiunile denumirile mai vechi ale noțiunii: năduf, astupătură
și înecătură (cf. NALR Munt. Dobr., I, mss.). Deși se află în vecinătatea
vestică a Munteniei, unde astmă s-a impus mai mult decât în restul
teritoriului lingvistic, graiurile din Oltenia nu întrebuințează neologismul,
preferându-i terminologia medicală tradițională. Astfel, ALR I/I,h. 114 nu
înregistrează în nici un punct astmă, iar NALR Oltenia,h. 96 îl
consemnează doar în două localități, alături de astupătură și năduf:
pct. 950 și 997. La Imoasa, în Mehedinți, (pct. 950), informatorul indică o
formă hibridă, iasmă (iazmă), o dovadă în plus că termenul nu este
cunoscut. De altfel, vocabula este însoțită de precizarea "se zice după cărți",
preferându-i-se termeni mai familiari. în același județ, în câteva localități
anchetate de noi, localnicii au făcut deosebire între astmă și năduf
considerând că "greutatea de respirație" - trăsătură principală a celor doi
termeni - are cauze diferite. Astfel, la Balta-Verde am obținut următoarea
explicație: "(cutare) era o femeie grasă, împlinită și avea năduf, respira
greu, era bolnavă de plămâni" și "astmu devine de la inimă, e inima
bolnavă și face greutate în respirație".
Păs (< lat.pensum) formează o arie relativ unitară în nord-vestul
regiunii (pct.936-938,940-942,944-946,949,962). Cu semnificația de
"astmă" nu este consemnat în Muntenia (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.) iar
în Banat a fost înregistrat mai frecvent în sud (cf.NALR Banat,I,h. 96).
în cele mai vechi atestări, păs are înțelesul de "suferință, chin;
necaz,supărare, nemulțumire; grijă; împrejurare dificilă, grea, impas"
(cf.CORESI,EV.,410,ap.DLR); "Cunoscând că au venit lucru la mare și
85
greu păs..., s-au sfătuit cu toți boierii" (cf.R.GRECEANU,CM,II, 191,ib.);
"Având eu trebuință de bani la păsul mieu..., m-am tocmit cu dumnealui"
(a.l813,DOC.EC.,150,ib.).
Este probabil că o primă etapă în evoluția termenului de la
"suferință, chin" la "astmă" să fie marcată de înțelesul de "boală" pe care îl
mai avea cuvântul, așa cum se uzitează și astăzi frecvent în graiurile din
Oltenia, fără raportare la o anumită afecțiune: "am un păs, îl port de câțiva
ani și doctorii nu-i dau de capăt" (Balta-Verde - Mehedinți); "Fiecare om a
avut un păs, nu se poate; unele sunt grele, altele mai ușoare" (Carpen -
Dolj); "...i-am spus «domnule doctor, păsul meu e mai vechi»" (Cioroiași -
Dolj). Uneori păs înseamnă "boală grea": "Nu, copiii n-au păsuri, ei îs
mici, când să ducă boala pe picioare ca mine ? Eu am păsul ăsta din
război..." (Dănceu - Mehedinți). Specializarea pentru ASTMĂ este, în orice
caz, de dată mai recentă. ALR I/I,h. 114 nu consemnează cuvântul în nici
un punct; dimpotrivă, NALR Oltenia înregistrează denumirea într-o arie
relativ închegată, în Mehedinți și Gorj dar, probabil, și neînțelegerea
întrebării "Ce boală are omul care suflă greu și se îneacă ?" (cf.NALR
Oltenia, chest.295) a determinat răspunsul, semnificația de "boală" căreia
nu i se cunosc cauzele fiind caracteristică lui păs în graiurile din Oltenia.
Pentru noțiunea de ASTMĂ au mai fost înregistrați termenii de
zapăt și suspin, prezențe nesemnificative în câmpul semantic al noțiunii.
Zapăt (probabil este vorba de zapăt "vânt care bate din nord-
vest", cf.rus.zapad,ap.DEX) a fost indicat ca denumire a astmei datorită
impresiei pe care o fac celor din jurul lor bolnavii de astmă. Aceștia suflă
greu, se îneacă, uneori horcăie, emițând un sunet strident, asemănător,
probabil, cu cel al vântului puternic (zapatul) care a și sugerat comparația.
Termenul a fost înregistrat în Mehedinți, într-o singură localitate: pct. 945.
Suspin (<suspina<lat.suspirare) denumește astma la cai (cf.
DM). Prin lărgirea semnificației, cuvântul denumește în județul Gorj și
năduful la om (cf. și NALR Oltenia,h.96,pct.935). LEXIC REG. (11,54)
consemnează termenul în Făgăraș: "Suspin=boală care se manifestă prin
respirație greoaie, prin contracția anormală a mușchilor bronhiei; năduf'.
Cu înțelesul de "astmă" (la oameni) suspin a fost consemnat și în Banat
(cf.NALR Banat,I,h.96)
86
TUBERCULOZĂ (TUBERCULOS)
Examinând hărțile 93 (TUBERCULOZĂ) și 94 (TUBERCULOS)
se constată cu ușurință echilibrul de forțe a doi termeni - oftică și
tuberculoză - a căror arii se suprapun ori se întrepătrund aproape pe întreg
teritoriul lingvistic al Olteniei. O pondere încă mare o are în sudul regiunii
cel de-al treilea termen, în ordinea mărimii ariilor, atac (și boală de atac);
arii mai restrânse circumscriu izoglosele cuvântului plămânie și cu totul
izolat a fost înregistrat un termen preferat poate numai pentru
expresivitatea lui: uscătură. Boală de plămâni și tebece întregesc
terminologia prin care este denumită noțiunea în Oltenia.
Oftică (<ngr.6htikas) este cea mai veche denumire a bolii de
plămâni cunoscută, la nivelul limbii literare, sub numele de tuberculoză
pulmonară. ”Măcar că să nevoiește un cap cu 3 coroane coronat a tămădui
aceasă oftică, dacă doftoriile nu i să află” (FN,122,ap.DLR); ”Bolnavă de
oftigă" (CANTEMIR,S.M.,ib). Numeroasele atestări conduc la concluzia
că termenul s-a bucurat totdeauna de o vie circulație în graiurile românești
(cf,POLIZU, DDRF, SĂINEANU, BĂRCI ANU, SCRIBAN,D.,FD,II,126,
SEZ.,VI,43; osfică, cf.CADE, SCRIBAN,D.,CANDREA,F.,220,ib.).
NALR Oltenia,h. 93 îl înregistrează înjumătățea nordică a regiunii
de unde ariile se infiltrază de-a lungul Dunării până în sud și sud-est. într-o
bună parte a județelor Mehedinți și Gorj, ariile lui oftică se răresc,
întâlnind izoglosele lui atac ori suprapunându-se cu cele ale lui
tuberculoză: "Și atac (se zice) dar oftică (se spune) dacă tușea este cu
sânge" (Balta-Verde - Mehedinți); "Oftica e lucrul dracului: mănânci,
mergi, muncești și te usuci din picioare" (Carpen - Dolj). Exemplele sunt
numeroase. Mai vechi, osfică e consemnat astăzi destul de rar
(cf.ARH.OLT.,XXI,271; ALR I/I,h. 122,pct.810). Iată și o referință din
județul Vâlcea: "De toate-i scăpa dar de osfică ba: - sapa și lopata !"
(cf CIAUȘANU,V.,185).
NALR Muntenia și Dobrogea (mss.) înregistrează termenul într-o
arie limitată la județul Argeș. în Maramureș cuvântul circulă izolat în
nordul regiunii (cf.ALRR Maramureș,I,h.93,pct.239). Chiar dacă într-o
regiune ca Maramureșul termenul este atestat rar și, în general, foarte
îndepărtat de ariile compacte din Moldova și Muntenia, prezența sa, deși
sporadică, este o dovadă în plus a vechimii sale.
87
în dialectul aromân, oftică a fost conservat sub forma ohtică
(cf.PAPAHAGI,D.).
Aproximativ în aceeași zonă geografică unde a fost înregistrat
substantivul oftică, NALR Oltenia consemnează și adjectivul ofticos
"bolnav de oftică" cu variantele ofcicos, ofticaLosficat. Foarte rar,
adjectivul a fost indicat singur. în cele mai multe puncte informatorii l-au
menționat alături de mai noii tuberculos și tebecist. Numeroasele variante
lexicale ale celor trei termeni demonstrează că actualul stadiu de asimilare
a noilor denumiri este încă incipient dar și procesul, paralel, de renunțare
la mai vechiul ofticos.
Adjectivul ofticos "bolnav de oftică" și-a lărgit considerabil aria de
răspândire însemnând și "lipsit de putere; slab, pipernicit, anemic":
"Privesc într-o livadă copăcelul ofticos, cu crăngi tocite de omide și cu
trunchiul găunos" (cf.HAȘDEU,R.V.,117). Toate aceste semnificații sunt
cunoscute și în Oltenia și se datorează credinței, nu lipsită de temei, că
bolnavul de oftică "se usucă din picioare, scuipă sângele afară din trup"
(Carpen - Dolj).
Semnificațiile verbului a oftica, în cele mai multe situații, nu au
nici o legătură cu boala de oftică. Trăsătura semnificativă care le este
comună este "a face să sufere". Câteva dintre acestea sunt bine cunoscute în
Oltenia ca ,de altfel, și în alte regiuni: "a învenina viața (cuiva), "a face
(cuiva) zile amare" etc. "Că gurița de la tine/M-a ofticat, vai de mine !"
(cf.CIAUȘANU,V.,185); "Au un boțălnic de copil și m-a osfîcat cu
nebuniile lui" (cf.ARH.OLT,XXI,271). în Moldova, unde cuvântul este
foarte familiar vorbitorilor, DLR înregistrează forma învechită oftigi (cf.și
CADE).
"A se necăji" este o altă semnificație cu care cuvântul este uzitat în
Oltenia, mai ales de către adolescenți: "Dirigu (^dirigintele) ne-a
consemnat pe toți pentru unu’, numa’ să ne oftice" (Șimnic - Dolj). în
schimb, cu înțelesul de "a tânji, a se amărâ" vocabula s-a conservat prin
Moldova: "în zadar am ofticat cu vorba, ba încă am și scris-o în gazetă"
(cf.CADE).
Nu este mai puțin adevărat că numeroasele semnificații ale
cuvântului, particulare unui grai sau altul, măresc imprecizia semantică a
termenului favorizând, în același timp,extinderea și impunerea mai rapidă
88
și la nivelul limbii vorbite a neologismului tuberculos.
Tuberculoză (<fr.tuberculose) și adjectivul tuberculos s-au
impus în graiurile limbii vorbite mai ales în ultimele 4-5 decenii. ALR I
h.122 îi înregistrează într-un număr mic de puncte și sub diferite variante
lexicale: tuberculoză (pct.839), tuberculoază (pct.798), terbiculos
(pct. 815), turbicălos (pct. 870), tubercloz (pct. 878). Diferențele formale de
la localitate la localitate și chiar de la vorbitor la vorbitor demonstrau
începutul unui proces de asimilare a termenului nou, proces în curs de
desfășurare și astăzi când influența limbii literare asupra graiurilor locale a
favorizat răspândirea noului cuvânt, suprapunerea ariilor sale paste cele ale
termenilor curenți oftică și atac și chiar impunerea neologismului în foarte
multe localități ale regiunii: ”Azi tuberculoză e mai cunoscut. Numai
bătrânii zic atac; da’ lui fi-tu nu poți să-i vorbești ca mai demult fiindcă
vorba aia a trecut” (Cioroiași - Dolj).
Izoglosele lui tuberculoză (tuberculos) și ale lui oftică (ofticos)
se suprapun sau numai se întrepătrund în Muntenia și Dobrogea (cf.NALR
Munt.Dobr.,I,mss.,chest.292 și 293). De altfel, Oltenia, Muntenia și
Dobrogea cunosc pregnant procesul de asimilare a termenului literar în
defavoarea denumirilor tradiționale ale căror arii se fărâmițează treptat.
Atac (<fr.attaque) și boală de atac (Refl., cu sens pasiv, fam.) "a
se atăca la plămâni” și, eliptic, a se atăca ”a căpăta boală de piept, a oftica"
(cf.DA), circumscriu o arie întinsă în jumătatea sudică a Olteniei, cu o
densitate mai mare în Valea Dunării și a Oltului și infiltrându-se până în
vest (Ilovița Vârciorova, pct. 948). La nord de municipiul Craiova, pe o rază
cuprinsă între pct. 948 (pe Dunăre) și 985 (pe râul Olt) termenul împarte o
zonă de semnificație comună cu sinonimul său oftică.
Boala face parte din categoria acelora cu efect adesea mortal atât
din pricina necunoașterii cauzelor care o generează cât și prin efectul
ei întârziat asupra organismului uman, de obicei alarmând pe bolnav
când, din lipsa unui tratament adecvat, nimic nu mai era de făcut.
Descrierea conținutului semantic al termenului în medicina populară vine
în sprijinul celor afiramate : ‘‘Năvălire neașteptată a unei boale care
aduce moartea și ruinează sănătatea, lovire năpraznică de vreo boală”
(cf.DA). Prin specializare, atac înseamnă și “tuberculoză pulmonară
(cf.DEX) și se pare că există și o tendință eufemistică în înlocuirea
89
cuvântului uzual - oftică - cu un teremen care evită pronunțarea numelui
consacrat al bolii.
Astăzi ariile lui atac sunt fărâmițate prin pătrunderea în sudul
regiunii a termenului literar. De exemplu, în pct. 980 se notează
explicația: "Nainte-i spunea atac și uscătură ; acu bolnav de tebece” (cf.
NALR Oltenia, h. 93). în Mehedinți, unde și înainte puterea de
circulație a termenului era destul de precară, atac și tuberculoză nu sunt
simțiți totdeauna ca sinonime : "Bolește de atac (cineva) când răcește,
de-1 prinde vreo ploaie pe undeva; tuberculoza e de la părinți și de la
părinții acestora" (Dănceu); "Mai spunem că e atacat fie din răceală,
fie din tutun, fie din băutură; tuberculoza (provine) numa’ din răceală;
sau din naștere" (Gruia).
în Muntenia atac a fost înregistrat sporadic în județele Olt și
Teleorman, în apropierea ariilor oltenești (cf.NALR Munt.Dobr.,1,
mss.,chest.292). Probabil că și aici aria cuvântului era mai întinsă. în orice
caz, concurența lui oftică și, mai recent, a termenului literar, a fost decisivă
în ce privește păstrarea cuvântului într-o regiune care s-a dovedit în toate
privințele mai puțin conservatoare decât Oltenia.
Ca denumire a individului tuberculos, atacat a fost consemnat în
cea mai mare parte a Olteniei (cf.h.94). Ariile termenului pătrund până în
nord, în Gorj și Vâlcea, județe unde atac "tuberculoză" nu a fost înregistrat
de NALR. De altfel, în toate județele Olteniei, adjectivul (sau adverbul)
atacat este mai frecvent consemnat decât atac, denumirea bolii. Din
analiza celor două hărți lingvistice, TUBERCULOZĂ (h.93) și
TUBERCULOS (h.94), se desprinde concluzia că pentru denumirea bolii
rspective vorbitorii preferă oftică sau tuberculoză, iar când se referă la
individul bolnav, indicii de frecvență a principalilor termeni sunt sensibil
diferiți: sunt preferați atacat și tuberculos și mai rar ofticos .
O grupă aparte de termeni, după importanța lor în câmpul
semantic al denumirilor noțiunii de TUBERCULOZĂ în Oltenia, este
formată din plămânie (<plămân+suf.-ie, după pneumonie, cf. DLR),
sporadic: pleomonie, plămânărie, boală de plămâni, tebece.
Plămânie și variantele plumânie, plămânărie, pleomonie
formează o arie în partea centrală a regiunii, aproximativ în jurul
municipiului Craiova (pct.929-930,932,956,970-972) și izolat în
90
extremitățile regiunii (pct. 904,908 în Vâlcea, 936,949 în Mehedinți,
976,998 pe Dunăre, în județele Olt și Dolj).
In dicționarele mai vechi plămânie este consemnat cu aceeași
semnificație, iar cel care suferea de aceasă boală era numit plămânie
(cf.DLR). Prin nord-vestul Transilvaniei, persoana bolnăvicioasă și cu
afecțiune pulmonară era numită plămânar (ib.).
Deși foarte rar, se mai face distincția între termenii care denumesc
noțiunea. în pct. 936 (Obârșia-Cloșani - Mehedinți) informatorul consideră
plomonia "pneumonia” o boală mai ușoară, care se vindecă. în același
județ, la Dănceu, distincția este explicată astfel: "De plomonie scapi, azi se
vindecă repede, da’ tuberculoza o duci pe picioare, mori cu ea și o dai și
copiilor tăi"; notăm și un exemplu din Dolj: "Atacul și tuberculoza scot
sângele din corpul omului; plomonia te ia cu călduri și transpirație și
tușă..." (Șimnic).
în Muntenia, plămânie (pleomonie) circumscriu arii reduse în
județele Argeș, Dâmbovița, Olt etc. (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.,
chest.292). Mai puțin plămânie și îndeosebi pleomonie, forma populară a
neologismului pneumonie (<fr. pneumonie) are șansa să reziste,
viabilitatea termenului datorându-de și circulației lui pneumonie în
literatura cultă, bine cunoscută astăzi în mediul rural.
Sub influența lui ofticos, în pct. 929 din județul Dolj a fost indicat
plumânos "bolnav de plămâni" (cf.h.94). Este o formație lexicală hibridă,
fără șanse să reziste, cu atât mai puțin cu cât ariile lui ofticos, unitare
odinioară în această zonă, sunt astăzi în regres.
Boală de plămâni (pct.905,923,928,931,986) și tebece (pct. 976),
denumiri noi, prima cu un conținut foarte general, cea de-a doua indicând
precis "tuberculoza" nu au putere de circulație la nivelul limbii vorbite, deși
sintagma este uzitată când vorbitorul nu insistă asupra aspectului bolii
pulmonare (cf. răceală (la plămâni), pneumonie, tuberculoză), iar tebece
este recunoscut ca denumind "tuberculoza" într-un limbaj specializat:
"Tebece e după cărți, oftică mai demult" (Carpen - Dolj); "Doctorii zic
tebece, noi am apucat oftică" (Islaz - Teleoraman).
Dacă tebece a fost înregistrat într-un singur punct, alături de
oftică și tuberculoză, în schimb tebecist "bolnav de tebece" este consemnat
în numeroase localități ale regiunii, singur sau alcătuind cupluri
91
sinonimice cu ofticos, tuberculos sau atacat. NALR Oltenia (h.94) îl
menționează frecvent în Gorj (pct.906,912,935,942-943), arie care se
prelungește în nordul județului Mehedinți (pct.941,947) și ajunge până în
partea centrală a acestui județ (pct.953), în nordul județului Dolj (pct.924),
în zona centrală a aceluiași județ (pct.969) precum și în punctele dunărene
976-977 și 981. în județul Vâlcea formează o arie mică în nord-est
(pct.902,909,911), iar în județul Olt a fost indicat în numai două localități
(pct.988,995) alături de tuberculos. De altfel, tebecist a fost rapid
“adoptat” de limbajul familiar unde circula deseori ca adresare ironică la
adresa unui individ foarte slab: ”La un’ slab îi zici: bă, tebecistule, pune
carne pe tine" (Carpen - Dolj); "E un ăla slab, jigărit, un tebecist, vezi prin
el" (Cioroiași - Dolj). Firește, persoanele bolnave de tuberculoză slăbesc în
cele mai multe cazuri, dar slăbirea organismului nu este indiciu obligatoriu
al bolii. Lărgirea sferei de raportare a cuvântului (fie și printr-o nuanțare
depreciativă, ironică), bazată pe un fapt real (slăbirea organismului bolnav
de tuberculză) demonstrează, în primul rând, preferințele vorbitorilor din
regiune pentru apelativul tebecist care tinde să înlocuiască într-un viitor nu
prea îndepărtat, atât pe vechiul ofticos cât și pe mai recentul tuberculos.
Uscătură (<usca+suf.-ătură<lat.exsucare) "slab, costeliv" a fost
consemnat în județul Dolj și indică efectul fizic al unei boli, în cazul acesta,
al bolii de plămâni. Denumirea a fost înregistrată și în Muntenia, într-o
zonă învecinată cu Oltenia, pct.768: "uoftică cum se zâcea înainte, uscătură
îi zâcea ăi bătrâni" (cf.NALR Munt.Dobr.,1, mss.,chest.292), pct.776,782,
în județul Olt; pct. 810, pe Dunăre etc. (ib.).
C.	Termeni care denumesc bolile intestinelor
Referitor la bolile intestinelor, NALR Oltenia consacră două hărți
noțiunilor de DIAREE (h.136) și CONSTIPAT (h.104). Noțiunea de
CONSTIPAȚIE nu este prezentă în Atlasul lingvistic al Olteniei, de aceea,
prezentarea noastră se va baza în legătură cu CONSTIPAT
(CONSTIPAȚIE) atât pe datele atlasului câr și pe cercetările dialectale
întreprinse de noi și în care am vizat în mod deosebit termenii pentru
CONSTIPAȚIE.
92
DIAREE
Harta consacrată noțiunii de DIAREE în Oltenia înregistrează
termenul literar - diaree (<fr.diarrhee) cu variantele diarie, diharie - în
majoritatea punctelor anchetate. Impunerea neologismlui în limba vorbită
este de dată recentă, ALR I,h.l24 consemnându-1, cu puține decenii în
urmă, numai în trei localități : la Flămânda, în Mehedinți (pct.856), la
Gemeți, în același județ (pct.850) și la Voineasa, în județul Vâlcea
(pct.798). Situația se prezenta aproximativ identic în Muntenia: față de
ariile unitare înregistrate de NALR Muntenia și Dobrogea
(I,mss.,chest.445), ALR I consemna vocabula sporadic în județele Olt
(pct.805), Argeș (pct.792,803), Dâmbovița (pct.750, 760), Ilfov
(pct.727,954), R.Sărat (pct.595,708), Ialomița (pct.695, 725,980), Tulcea
(pct.675,679,684), Constanța (pct.984) etc. Cu câteva decenii în urmă,
procesul lingvistic de pătrundere a noului termen în graiurile populare era
o realitate tot mai evidentă și în Moldova (cf.ALR I,h.24) unde este
consemnt în județele Neamț, Iași etc.
în Oltenia ariile lui diaree s-au suprapus peste cele ale unor
termeni foarte vechi, farâmițându-le sau înlocuindu-le, astfel că denumiri
ca acelea de care vom vorbi mai jos, când nu circulă alături de denumirea
literară, circumscriu arii reduse ori sunt consemnate într-un punct sau
două, poate ca ultime dovezi târzii a unei alte structuri lexicale a Olteniei.
Este cazul, în primul rând, al lui trecătură (și tracatură,
trăcătură, trecătoare), provenit din verbul a trece (<lat.treicere)
consemnat de DM și cu următoarele semnificații: "(Tranz.Despre anumite
stări fiziologice) a năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit)” și ”(Pop.Despre
excremente și urină) a nu putea fi reținut".
Cu înțelesul de "diaree" termenul este specific vocabularului
medical popular din Oltenia. ALR I,h.l24 îl consemnează în Mehedinți
(pct.840,842) și Gorj (pct.820,839). Fără îndoială că izoglosele teremenului
circumscriau la începutul secolului arii mult mai întinse decât lasă să se
întrevadă datele ALR, rezultate în urma anchetării unei rețele foarte rare.
Cercetări lingvistice mai amănunțite consemnează denumirea prin Vâlcea
(cf.LEXIC REG.,II,33); "Trecătură (pl.neîntrebuințat) urdinare, diaree,
scursură, se zice despre cel pe care l-a lovit pârțuica, care se duce
ceas-după-ceas în poiană, pe care l-a lovit inima, se zice iarăși că trece prin
93
el” (cf.CIAUȘANU,GL.,66). NALR Oltenia îl consemnează în nord-vestul
regiunii, într-o arie compactă care se rarefiază treptat spre sud și est și
înaintează în unghi ascuțit spre partea centrală. în ciuda concurenței
termenului literar, trecătură (și variantele sale lexicale) este încă foarte
popular în Mehedinți unde e preferat altor denumiri: "Cine are trecătură
iese subțire afară și-i toacă stomacul" (Dănceu); "Trecătură e foarte ra, nu
se încheagă mâncarea în stomac și curge afară; diaree după carte"
(Balta-Verde).
în sprijinul ideii că termenul aparține fondului lexical al Olteniei
vin și datele NALR Muntenia și Dobrogea (I,mss.,chest,445) care
consemnează trecătoare sporadic, în județul Dâmbovița (pct. 712). Datele
atlaselor lingvistice regionale publicate până acum confirmă absența
termenului din alte regiuni, situație reflectată înainte cu câteva decenii de
ALR I,h. 124.
Alteori, trecătură se dezvoltă sintactic în construcția trece prin
om (trece prin el), consemnată în județul Mehedinți (pct.959) dar având o
răspâdire mult mai mare decât o atestă datele atlasului. "Trece prin el și
iasă mereu afară" s-a explicat, de exemplu, la Dănceu, Mehedinți.
C.F.Ciaușanu consemnează sintagma în județul Vâlcea (cf.Glosar,66), iar
ALR I o înregistrase în localități situate pe întreg teritoriul Olteniei
(cf.h. 124). Aceeași sursă a atestat construcția în vestul Munteniei, sub
influența graiurilor din Oltenia, influență ce s-a dovedit suficient de slabă
în cazul respectiv din moment ce Atlasul lingvistic al Munteniei n-o mai
înregistrează în nici un punct.
Ordinare (urdinare, urdină)/<urdina<lat.ordinare/ "a merge
des la cineva sau undeva; a avea diaree" (cf.DM) circulă în Oltenia sub
influența graiurilor bănățene (cf.NALR Banat,I,h.ll5) precum și a celor
din jurul Sibiului și Brașovului unde ALR I atestă cuvântul pe arii întinse.
Prezența termenului în Gorj și Mehedinți (pct, 905,955,958) justifică
această influență. Deși numărul localităților în care a fost înregistrată
denumirea este mic, viabilitatea vocabulei în județele amintite este în afară
de orice îndoială. în anchetele noastre, mai ales în Mehedinți, ordinare (și
variantele) a fost indicat frecvent ca denumire a diareei: "Omul urdină
afară mâncăruri care nu i-au priit" (Balta-Verde); "Te tot scoate ordinarea
afară și toată ziua nu mai ești bun de nimic" (Izvoarele). în acest județ
94
denumirea este foarte des suplinită de perifrază a fi lovit de inimă
(cf.ARH.OLT., VII,521), cunoscută și în restul regiunii.
Rețeaua deasă a atlaselor lingvistice regionale a permis depistarea
și a acelor insule lingvistice unde termeni vechi supraviețuiesc încă paralel
cu alte denumiri.
în județul Dolj urdinare a fost înregistrat în numai două localități
(pct.975,977), iar în județul Olt, în afară de semnificația cunoscută, verbul
a urdina mai înseamnă și "a merge undeva mai în fiecare zi, a plictisi pe
cineva cu dusul pe la el” (cf.ARH.OLT,XXII, 287). Acest sens are la
origine și cuvântul urdiniș "loc prin care albinele intră și ies”, sugerând
ideea de "mișcare repetată".
în Muntenia, în județele Olt, Argeș, Dâmbovița, Tulcea
etc.influența pare a fi exercitată de graiurile transcarpatice (cf.ALR I, h.
124). în orice caz, și în această regiune circulația termenului se reduce la
numai câteva localități din județele amintite (cf.NALR Munt. Dobr., I,mss.,
chest.445).
Termenul este consemnat și în dialectul aromân, unde urdinare
înseamnă "circulație, diaree" (cf.PAPAHAGI,D.): îl urdina (îl scoate afară,
are diaree)/id.ib.).
Printre denumirile noțiunii de DIAREE în Oltenia, câțiva termeni
au fost înregistrați izolat, ponderea lor în câmpul semantic al noțiunii fiind,
la o primă vedere, nesemnificativă: cufureală, ieșire, pârțuică, dezinterie.
Cu toate acestea, nici unul dintre acești teremeni nu fac parte din categoria
acelor creații cvasi-individuale, familiare unor grupări etnice restrânse,
născute ca efect al tendinței limbii vorbite de a-și îmbogăți permanent
registrul de exprimare prin utilizarea unor cuvinte de o mai mare
expresivitate. Vocabulele amintite, departe de a constitui elemente lexicale
adiacente câmpului semantic al termenilor care denumesc noțiunea de
DIAREE, fac parte integrantă din acest câmp lexical, reprezentându-1 prin
trăsăturile lor semnificative particulare.
Cufureală (<a cufuri<lat.conforio "a murdări cu balegă lichidă"
din foria "diaree") are astăzi aceeași semnificație pe care o avea și
latinescul foria, probabil cu referire la animale (cf.și conforio) deși cele
mai vechi atestări ale cuvântului în limba română se referă atât la animale
cât și la oameni: "Constantin Cufuritul carele s-au cufurit în scăldătoarea
95
botezului” (DOSOFTEI, V.S.,ap,DA); ”Să o lăsăm să se cufurească (oaia)”
(cf. CALENDARIU,1814,ib.).
Numeroasele atestări (cu diferite valori gramaticale) sugerează că
în terminologia medicală populară cufureală făcea parte dintre acele
denumiri a căror circulație depășea limitele unui anumit grai,
integrându-se unui fond lexical comun majorității provinciilor românești,
la nivelul limbii vorbite: ”Boii și vacile ... încep să se cufurească”
(cf.PAMFILE, Boli,72), ”Oile dacă beau apă din tău...se cufor”
(cf.DENSUȘIANU, Hațeg, 157). Explicația înțelesului denumirii, făcută în
diverse lucrări lexicografice, conduce la aceeași concluzie: a cufuri ”a da
afară excrementele apoase” (cf.CIAUȘANU,GL.), ”a avea diaree, a ieși (a
avea scaun) des și subțire, a avea treapăt; s.urdinare" (cf.DA); cufureală
(cufurire) P. ext.”boală a omului sau a animalelor) numită și vintre,
pântecare, urdinare, scursoare, diaree” (ib.).
Atlasele lingvistice regionale înregistrează și astăzi termenul în
nord-estul Banatului, sporadic și în restul regiunii (cf.NALR
BAnat,I,h.l 15), Muntenia și Dobrogea unde formează arii întinse pe întreg
teritoriul (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest.445), în Maramureș (cf.ALRR
Maramureș, h.157) și în Oltenia (nordul județului Mehedinți, cf.NALR
Oltenia,I,h. 136). în Oltenia izoglosele cuvântului apar într-o zonă de
interferență a doi termeni cu o frecvență mai mare: trecătură și diarie,
aproximativ situată între granițele județului Mehedinți (ib.). în acest județ,
ca în întreaga regiune, de altfel, se observă preferința vorbitorilor de a uzita
cuvântul cu nuanță depreciativă, fapt care explică, în parte, atestările puțin
numeroase ale vocabulei în Atlasul lingvistic al Olteniei, preferându- i-se,
când intenția depreciativă lipsește, un alt termen, de obicei trecătură sau
diarie: "De sperietură, mai ales, se cuforește omul, uită că e om, devine
animal” (Izvoarele - Mehedinți); ”Mă, cufuritule, mă, se zice în râs, lasă
femeia, mă, de-alde tine umblă după foste, mă ?” (Carpen - Dolj); ”(Cutare)
e cuforit la cur și nu-și vede de treabă..., cu oameni de-ăștia să nu-ți intri-n
cârd" (Cioroiași - Dolj).
Substantival și adjectival, cuvântul s-a conservat în dialectul
aromân : cufurire și cufurit (cf.PAPAHAGI,D.): ”ti-edreși ca noatin
cuforit” (te-ai făcut ca un noatin cuforit)/id.ib./, unde atribuirea
calificativului nu este lipsită de intenționalitatea ironică, depreciativă, ca în
96
graiurile din Oltenia. Iar la meglenoromâni cufoare (pct.013) are aceeași
semnificație (cf. ALR I,h. 124).
Ieșire (<ieși<lat.exire) este astăzi foarte puțin uzitat cu înțelesul
de ”diaree”. Denumirea poate fi o prescurtare a sintagmei ieșire afară (des)
"scaun, diaree" (cf.SEZ.,IV,24). CADE consemnează substantivul ieșitoare
"privată", un indiciu în plus că ieșire nu este o prezență întâmplătoare în
câmpul semantic al noțiunii de DIAREE.
în Oltenia este simțit ca abstract și de aceea nu s-a impus. ALR
I,h. 124 nu-1 consemnează în nici un punct, iar NALR Oltenia îl indică în
extremitatea județului Vâlcea (pct. 909).
Pârțuică (<pârț+suf.-uică) înseamnă popular "diaree" (cf. DLR):
"în contra diareii sau...pârțuică, cum îi zice poporul, băbăresele recomandă
rădăcină de papură roșie" (cf.CANDREA,F., 121). în Oltenia cuvântul a
fost consemnat mai demult în județul Vâlcea, în sintagma l-a lovit
pârțuică "l-a lovit inima, are urdinare, diaree, îi face curul ici-ici-ici !"
(cf.CIAUȘANU,GL.). în același timp, pârțuică face parte din categoria
termenilor care nu pot depăși "condiția" de "denumiri familiare" și în
consecință, în ciuda expresivității lor, termenii aceștia sunt înlocuiți odată
cu schimbarea contextului familiar vorbitorilor. NALR Oltenia îl
înregistrează în județul Gorj (pct.942), iar în Mehedinți își lărgește
înțelesul, însemnând și "balonare a stomacului": "Când ai pârțuică, ți se
umflă pântecele și ieși afară des, tot câte puțin" (Dănceu).
Dezinterie (și dezenterie) "ieșire afară cu sânge, urdinare cu
sânge" (cf.CANDREA,F.,221) a fost înregistrat de NALR Oltenia la
Sovarna, în Mehedinți. Conținutul său semantic este parțial diferit de cel al
noțiunii. Probabil că trăsăturile semnificative diferențiatoare dintre
dezinterie și diaree sunt și ele mai puțin sesizabile de vorbitori. Este unul
din motivele pentru care denumirea a fost, în general, mai puțin preferată
de informatorii anchetați atât în anchetele pentru ALR cât și în cele
efectuate în vederea realizării atlaselor lingvistice regionale. Numai în
Muntenia izoglosele lui dezinterie formează o mică arie în nord-vestul
regiunii și sporadic în nord (cf. NALR Munt.Dobr.,I,mss.).
în numeroase localități nu s-a indicat propriu-zis o denumire
pentru noțiunea de DIAREE. Informatorii au dat răspunsuri sub forma unor
construcții în care se indică organul afectat: inimă "stomac", burtă sau
97
stomac.
Bolnav de inimă înseamnă "bolnav de stomac” fără referire
specială la o boală anume. A fost consemnată și de ALR I,h. 124 în pct.
885, pe Dunăre, în județul Olt. NALR Oltenia atestă construcția într-o mică
arie din vestul regiunii (cf.h.l36,pct.964,966,973). Este consemnată alături
de construcții similare în Muntenia (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.) dar și în
celelalte regiuni (cf.CANDREA,F.,532).
Durere de inimă "durere de stomac", simptom care însoțește
boala de diaree. ALR l,h.!24 consemnează în Oltenia dor de inimă
(pct. 874), (îl) doare inima (pct.850); durere de inimă este înregistrat în
județul Olt, într-un singur punct; 988 (cf.NALR Oltenia, h. 136). Aria pe
care o formează izoglosele acestei construcții în celelalte regiuni este foarte
întinsă. Este frecvent uzitată în Moldova ca denumire a oricărei boli de
stomac: "Toate boalele acestuia (stomacului) se cheamă dureri de inimă"
(cf.PAMFILE,Boli,38); "Sătenii, când îi doare stomacul, zic că au «durere
la inimă»..., când le vine greață zic că au venin la inimă”
(cf,LEON,Med.,134). Moldova,Muntenia și Dobrogea trebuie să fi fost
regiunile în care izoglosele lui inimă "stomac" și ale construcțiilor în care
termenul intră, cu înțelesul de "boală de stomac", au cunoscut circulația cea
mai vie. Durere de inimă, de exemplu, este și astăzi consemnată în
Muntenia și Dobrogea pe arii întinse (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.,
chest.445).
Lovit de inimă "lovit de diaree" este construcția în care inimă .
înseamnă "diaree", semnificație cu care este notat cuvântul de Dr.Charles
Laugier în studiul său Contribuțiuni la etnografia medicală a Olteniei
(Craiova, 1925,p.84): "Se descântă de inimă cu apă luată din 9 oale cu 9
linguri". Aria construcției se limitează astăzi la câteva puncte din județul
Dolj (pct. 981,987,989), Mehedinți (pct. 960) și Teleorman (pct.998).
Preferința pentru alte denumiri este evidentă în majoritatea localităților în
care lovit de inimă însemna "a făcut diaree": "Tată-meu zâcea lovit de
inimă cân’ îl durea burta și ieșea des afară; doctorii zâc diarie" (Carpen -
Dolj); "Lovit de inimă și frecătură e totuna" (Izvoarele - Mehedinți); "L-a
lovit inima" se spune și în județul Vâlcea unde construcția este sinonimă cu
alți doi termeni care denumesc diareea : urdinare și pârțuică (cf.
CIAUȘANU, GL., 31).
98
Alături de aceste construcții, pentru denumirea noțiunii de
DIAREE au fost indicate sintagme în care vechiul inimă este înlocuit de
sinonimele sale burtă și stomac: dor (durere) de burtă, în Mehedinți
(pct.945) și Dolj (pct.970), boală de stomac în Vâlcea (pct.917), durere de
stomac în Dolj (pct. 972) și Olt (pct. 997), scurgere la stomac în Vâlcea
(pct.917).
Câmpul semantic al denumirilor noțiunii de DIAREE păstrează și
un termen considerat arhaic, conservat în nordul județului Gorj (pct. 93 8),
într-o zonă lingvistică în care terminologia medicală tradițională este în
bună parte a ei, preferată celei moderne: conac (<tc.konac), cuvânt
polisemantic însemnând, printre altele, și "loc de popas", semnificație
asupra căreia insistăm deoarece reprezintă punctul de plecare în evoluția
ulterioară a înțelesului cuvântului până la semnificația figurată de "diaree",
pe care o sugerează vocabula în construcția mută conacu Ia latrină,
consemnată de NALR Oltenia în județul Gorj. Așadar, conac însemna în
limba veche "loc de popas" (prin prescurtare, "popas") și are un dublu scop:
el prilejuiește oamenilor (și animalelor) posibilitatea să se hrănească și să
se odihnească. Atestările cuvântului cu acest sens sunt foarte îndepărtate în
timp: "Au purces Vasile-Vodă den Iași spre Țeara-muntenească...; cu al
doilea conac, au stat la podul înalt, spre Bârlad" (URECHE,ap. DA);
"Descălecă oastea leșească conacul" (=își așează tabăra)/M. COSTIN,ib./.
Atestări mai recente întâlnim la PAMFILE,J.III, VÂRCOL,V.,93,ib. De la
"loc de popas pentru mâncare și odihnă" conac a început să fie mai
frecvent uzitat numai cu înțelesul de "mâncare", cum rezultă din
numeroasele consemnări ale termenului: "Una din cele trei mâncări de
peste zi; mâncare" (cf.RĂDULESCU - CODIN,L.), "prânz"
(PAMFILE,A,81,ap.DA), "ospătare" (cf. RĂDULESCU-CODIN,L.),
"masă" (cf. MARIAN, Nunta, 101): "A fost nuntă cu conac" (cf. MAT.
FOLK., 110); "Doi curcănași că tăia... Frumos conac că-i gătea" (cf. REV.
CRIT., IV, 542). Consemnări asemănătoare sunt făcute în județele Dolj și
Vâlcea: "Muncirăm, făcură, dresărăm; acum haid’ să-i facem și conacul,
adică să mâncăm" (cf.I.CR.,V,345). Impresia că omul bolnav de diaree
elimină din corp mâncarea nemistuită a dus la lărgirea semnificației
cuvântului, astfel că expresia mută conacu la latrină poate fi descrisă în
alți termeni: "Tot ce a mâncat elimină (foarte des) la latrină". Notabil
99
rămâne aspectul lingvistic că în ciuda circulației sale reduse, conac se mai
păstrează ca termen viabil în graiurile populare și chiar dobândește
semnificații noi, cum ar fi aceea de "diaree” în graiul gorjean (cf. și ”are
conac cu crampe", la Cărbunești), chiar dacă pentru înțelegerea noii
semnificații este necesară încadrarea cuvântului într-o construcție.
CONSTIPAȚIE (CONSTIPAT)
Așa cum afirmam în succinta prezentare a noțiunilor referitoare la
bolile intestinelor, NALR Oltenia nu consacră o hartă denumirilor noțiunii
de CONSTÎPAȚIE. De altfel, studiind comparativ termenii care denumesc
boala și pe cei care numesc individul bolnav de constipație, se ajunge la
concluzia că numărul denumirilor de CONSTIPAT este mai mare decât cel
al lui CONSTIPAȚIE. Acest aspect se reflectă și în actul vorbirii unde
preponderența numelor bolii este inferioară vocabulelor care denumesc
"bolnavul de constipație". Altfel spus, când cineva are constipație,
vorbitorii preferă, de exemplu, construcția este încuiat (constipat, oprit,
închis, înfundat) decât, să zicem, are încuietură (constipație etc ). De
altfel, în câmpul semantic al termenilor lui CONSTIPAT și
CONSTIPAȚIE, au valoare operantă perechile încuiat / încuietură,
constipat / constipație, mai rar oprit / opri tură dar nu s-au format perechi
analoage în ce-i privește pe ceilalați termeni ca, de exemplu închis /
închidere, încărcat / încărcătură etc.
Cei mai mulți dintre termenii care denumesc noțiunile de
CONSTIPAȚIE și CONSTIPAT nu depășesc ca putere de circulație câteva
puncte. Aceștia formează gruparea denumirilor expresive, preferate de
obicei de vorbitori pentru concretețea lor și pentru nuanțele semantice,
familiare, pe care le dezvoltă de la localitate la localitate. Cei mai mulți
denumesc noțiunea de CONSTIPAT: închis, înfiindat, închietrit, încărcat,
oprit, umflat, zăprit și intocsicat. Paralel cu aceștia circulă perechile
unora dintre ei, cu referire la numele bolii de constipație: încuietură
(perechea lui încuiat, cuvântul cei mai vechi și cu aria cea mai întinsă),
opritură (rar) și zăpreală. încuiat, constipație și constipat circumscriu
ariile cele mai întinse.
Din punct de vedere al densității termenilor, în Oltenia există două
zone caracterizate printr-o mare concentrație de denumiri a celor două
100
noțiuni: prima, situată în partea centrală a regiunii, în jurul Craiovei și
înspre est, până la râul Olt. Aceeași zonă are ca limită opusă, partea de vest
a Olteniei, până la Dunăre; cea de-a doua zonă se întinde de-a lungul
Dunării, în sudul județelor Dolj și Olt.
Cei mai vechi termeni referitori la CONSTIPAȚIE și
CONSTIPAT sunt încuietură și încuiat, formați de la încuia (<lat.
incuneare) Denumirile formează arii compacte în nord-vestul regiunii, pe
tot cuprinsul județului Vâlcea, în partea centrală a județelor Dolj și Olt și
izolat în nordul acestora. Termenii sunt foarte concreți și de o rară
plasticitate și în consecință sunt încă vii în graiurile limbii vorbite: ”E
încuiat la fiind, i se închide stomacul și nu poa’ să-și facă nevoile”
(Balta-Verde - Mehedinți); ”M-am încuiat” (=sunt constipat), în județul
Vâlcea (cf.CIAUȘANU,GL.,33); "încuiat îi spunea femeile”, în Dolj
(cf.NALR Oltenia, h. 104,pct. 969); "încuietură e boală ra; umflă stomacul
și-l face cum e pietroiul" (Carpen - Dolj).
Printre cele mai vechi atestări, Anonymus Caransebesiensis
(datat cam pe la sfârșitul secolului al XVILlea, cf.CADE) înregistrează
Encunyat "obseratus, constipatus" și Enkunyeture "obseratio, constipatio”
(ap.DA). La începutul secolului următor, în calendarele popularizatoare,
aflăm că "astuparea mațelor" se numește încuietură iar bolnavul de
încuietură se zicea că e încuiat (cf. CALENDARIU,1814,ib.). într-un alt
calendar se menționează că "semnele otrăvirei (sunt)...trupul se usucă,
scaunul se încuie" (cf. CALENDARIU,1844,ib.). Alte izvoare consemnează
denumirile într-o arie care cuprinde, în principal, Moldova și Muntenia:
"încuierea e cunoscută în județele Prahova, Tecuci, Bacău, Dâmbovița, Iași,
Teleorman, Gorj" (cf.GRIGORIU-RIGO,Med.,88- 89); tot astfel, îi zice
constipației în județele Neamț (cf.I.CR.,IX,113), Dorohoi (ib.,VIII,327),
Baia (cf.SEZ. ,111,140) și din nou Tecuci (cf. PAMFILE,Boii,38). Mai ales
Sub forma încuniat este atestat frecvent în Banat, cu excepția zonei sudice
(cf.NALR Banat,I,h.ll4). Atlasul lingvistic al Munteniei și Dobrogei
(I,mss.,chest.314) confirmă viabilitatea lui încuiat în graiurile muntenești
și astăzi, raportul dintre acest termen și celelalte denumiri ale noțiunii
prezentându-se ca în Oltenia.
Termenii literari constipație și constipat (<constipa<fr.
constiper) s-au impus, ca și alți termeni noi, datorită influenței tot mai
accentuate a limbii literare asupre graiurilor limbii vorbite: ”Pe limba
noastră încuiat, doctorii spun constipat” (Gruia - Mehedinți); "Constipație
se zice acum, da’ noi, țăranii, tot încuietură zicem” (Islaz - Teleorman);
"Constipație, mai nou...” (Giuvărăști - Olt).
Constipat formează arii foarte restrânse în județul Vâlcea, partea
centrală a Olteniei, sudul județului Mehedinți precum și o arie mică pe
Dunăre (pct.976-978). Izolat, termenul a fost consemnat în județul Dolj
(pct.972). în câteva localități din Mehedinți (pct.941, 946,960-961,963),
Dolj (pct.969,973,983-984), Olt (pct.985,997), Gorj (pct.937,939) și Vâlcea
(pct. 910) ariile lui constipat și încuiat se întrepătrund, reflectând, de fapt,
dinamismul “disputei” celor doi termeni.
în Banat termenul nu a reușit să se impună (cf.NALR Banat,I,
h. 114), iar în Muntenia este consemnat într-o arie compactă, de-a lungul
Oltului. Infiltrațiile neologismului străbat, de altfel, întreaga Muntenie și
Dobrogea, suprapunându-se de cele mai multe ori peste ariile lui încuiat.
Constipație circumscrie arii alături de constipat: "Constipația se face din
înghegătura ouălor, zeamei de orez și de morcov" (Brezoaiele - Ilfov);
"Pentru constipație face bine mierea de albine” (Moldoveni - Teleorman).
în afară de aceste denumiri, în Oltenia mai circulă un mare număr
de termeni, mulți dintre ei fiind produsul fanteziei vorbitorilor. Că
majoritatea aparțin registrului afectiv și familiar al limbii, o dovedește și
circulația lor sporadică, limitată la câteva puncte.
Prin analogie cu încuiat, despre bolnavul de constipație se mai
zice că este închis, înfundat sau oprit: simptomele pe care le simte
bolnavul stau la baza dezvoltării lanțului sinonimic, prin apariția în câmpul
semantic al noțiunii a termenilor închietrit, încărcat și umflat; prezența în
acest câmp a lui intocsicat este motivată de credința că bolnavul își
datorește constipația consumării unui aliment alterat; în sfârșit, zăprit
"care nu poate urina" și-a lărgit ușor aria de raportare, denumind și
noțiunea de CONSTIPAT. Prezența tuturor acestor termeni într-un teritoriu
lingvistic dominat de izoglosele lui încuiat și constipat exemplifică cu
argumente lingvistice tendința limbii vorbite de a-și reînnoi vocabularul
prin utilizarea unor termeni mai expresivi.
Iată repartiția geografică a acestor denumiri:
închis (<închide<lat. includere) a fost consemnat în nordul
102
județului Vâlcea (pct.904), într-o mică arie a lui încuiat precum și în partea
centrală a regiunii (pct.918,952,970), într-o zonă în care denumirea literară
formează o arie aproape compactă. Izolat, cuvântul a fost înregistrat și în
Banat (cf.NALR Banat, I, h.114) și în Muntenia. Această repartiție
geografică se explică prin întrebuințarea relativ nouă a lui închis cu
semnificația de "constipat". De la verbul a închide nu s~a format un termen
pentru denumirea CONSTIPAȚIEI: “închis (se zice) mai rar, când zace
urina în el, zile de-a rândul...; zicem că e bolnav de încuietură" (Carpen -
Dolj).
înfundat (<înfunda<lat.infundare) are și înțelesul de "închis
ermetic", trăsătură semnificativă care a favorizat comparația cu starea celui
"constipat". Este specific Olteniei (cu referire la noțiunea de CONSTIPAT)
unde formează o microarie în Câmpia Dunării (pct.
972,975,981,990,995,998). L-am consemnat și în Mehedinți: "E înfundat
la fund, i se închide stomacul de nu poa’ să iese afară" (Balta-Verde). în
aceeași localitate constipația este denumită fundătura curului, denumire
familiară,, poate și spontană, prin analogie cu încuietură.
închietrit (^mpietrit<mpietri<4m-+piatră<lat.petra) "care este
(tare) ca piatra", consemnat de NALR Oltenia într-un singur punct din
județul Dolj (pct. 967), se datorește, în multe privințe, acelorași cauze care
explică prezența lui înfunadat și închis în câmpul semantic al noțiunii de
CONSTIPAT: expresivitatea denumirii, impresiile și asociațiile pe care le
trezește în imaginația vorbitorilor cuvântul: "La omul la care se ticsește în
stomac mâncarea și nu mai poate ieși afară zicem că e împetrit"
(Balta-Verde - Mehedinți); "dintâi se-ncuie, apoi vine de se umflă și pe
măsură ce mănâncă se împetrește toată strânsura în stomac" (Șimnic -
Dolj). Foarte rar este consemnat în Banat (cf.NALR Banat,I,h. 114).
încărcat (<încărca<lat.mcarricare), înregistrat în sudul județului
Dolj (pct. 980). Semnificația de "constipat" a termenului a fost favorizată și
de prezența trăsăturii semnificative "umflat (de mâncare sau băutură)’’ în
conținutul semantic al lui încărcat. Prin Dolj, primele simptome ale
constipației fac ca individul să se simtă "încărcat": "Nu știu, n-am mâncat
nimic de-aseară și mă simt încărcat; o să iau o bulină de constipație"
(Cioroiași). Foarte rar, constipația este denumită prin încărcătură: "Bea
lapte cu miere de albine sau (mănâncă) pere, fără nimic altceva și scapi de
103
încărcătură” (Carpen).
Asemenea denumiri aparțin limbajului familiar, au un anumit
specific și deși cunoscute de vorbitori, atestarea lor în lucrările
lexicografice este rară. Actul vorbirii și contextul socio-lingvistic în care se
desfășoară, impun vorbitorului o anumită atitudine față de terminologia pe
care o folosește într-un caz sau în altul.
Oprit (<opri<sl.opreti) îl găsim înregistrat în Dolj (pct.933) și
Gorj (pct. 93 8). Sensurile cuvântului “închis, reținut, împiedecat” au
favorizat atribuirea apelativului individului constipat. Substantivizat, foarte
rar, denumește constipația: “Bătrânii mai zic opritură ... , rar, câte
unul...,e oprit să iese afară" (Carpen - Dolj). Mai cunoscut este oprit în
Banat unde formează o mică arie în sud (cf.NALR Banat,I, h. 114).
Umflat (<umfla<lat inflare) descrie senzația pe care o are
bolnavul de constipație, care își simte stomacul umflat, neputând elimina
fecalele. A fost consemnat în Câmpia Dunării alături de alte denumiri ale
noțiunii de CONSTIPAT. în schimb nu am înregistrat în anchetele noastre
denumirea de umflătură pentru CONSTIPAȚIE, ceea ce ne-a sugerat că
umflat “constipat” este o denumire nesemnificativă în câmpul semantic al
noțiunii.
Zăprit (<zăpri<v.sl.zapreti) ”a i se opri udul, a nu putea urina”
(cf.CADE), a fost consemnat în două puncte depărtate unul de celălalt,
pct. 929, în Dolj și pct. 996, în Olt. Termenul este cunoscut în Oltenia mai
ales ca denumire a ”încuieturii" la animale: ”Caii, când nu se opresc de
vizitiu ca să urineze, se încuie urina și ei nu se mai pot urina”
(cf.CIAUȘANU,GL.72). în diferite zone geografice ale regiunii, zăprit
denumește individul care suferă de zăpreală “oprirea udului” (la animalele
de tracțiune și mai ales la cai); ”Să nu te urinezi contra vântului că te
zăprești” - în Gorj (cf.CADE); "Caii se zăpresc repede dacă nu-i lași din
trap” (Giuvărăști - Olt); ”se zăpresc caii și vitele, oamenii se încuie, se
constipă” (Șimnic - Dolj). în Mehedinți, în unele localități aria de raportare
a termenului se lărgește: "Zăprit e un om care nu prea se pișe, încuiat care
nu face treaba mare" (Dănceu); "Zăprit nu e un om încuiat, omul ăsta nu se
poate pișa repede" (Balta-Verde). Termenul este cunoscut și în Banat unde
a fost înregistrat în sud și est (cf.NALR Banat,I,h. 114) și unde se referă, ca
și în Oltenia, la animale și prin generalizare la oamenii bolnavi de
104
constipație (zăpreală).
Zăpreală ''constipație” nu am înregistrat-o în nici una din
localitățile anchetate. Este posibil ca termenul să fie cunoscut, dar
inutilizabilitatea sa se datorește forței de circulație a lui încuietură și, mai
recent, a lui constipație precum și faptului că termenul este puțin uzitat cu
referire la oameni. Prin Transilvania s-a consemnat zăpreală cu sensul său
principal "oprirea udului": "Unii vindecă zăpreala cu ceaiu de mătasa
cucuruzului" (cf.CADE).
Intocsicat (<intoxicat<lat.intoxicare) se datorește credinței că
boala e cauzată de introducerea în organism a unor alimente alterate. în
situații foarte rare se folosește denumirea cu sensul de "constipat", de obicei
alături de termenii consacrați. NALR Oltenia îl înregistrează în județul Olt
(pct.986). Necunoașterea cauzalității precise și obiective a producerii
constipației a impus explicația cea mai simplă: "(persoana) s-a intoxicat” -
și într-o serie de localități din județele Dâmbovița, Ialomița și de pe malul
stâng al Oltului (cf. NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest.314).
D.	Termeni care denumesc boli articulare
REUMATISM
în ciuda varietății fonetice cu care a circulat și mai circulă
cuvântul în graiurile limbii vorbite (cf./învechit/ reumatismos/ a. 1840/,
revastism, revastismos, refmatism, /învechit, neobișnuit/ reumateism,
/regional/ rematism, rematismă, rămătism, rimatizm, rumatism,
romatism, romatizm, romatizmă, ramatizm, ap.DLR) și care ar putea
conduce la concluzia că reumatism (<lat. rheumatismus) nu este suficient
fixat, termenul literar formează arii întinse în toate regiunile țării. Situația
este asemănătoare în Oltenia (cf.NALR Oltenia,I,h. 145), Banat (cf.NALR
Banat,!,h. 154), Muntenia și Dobrogea (cf.NALR Munt. Dobr., I, mss.,
chest. 458). în Maramureș este consemnat în sudul și estul regiunii
(cf.ALRR Maramureș,I,h.l69). Prin Transilvania circulă și forma
prescurtată reumă (cf.DLR) iar în Moldova sunt, în general, cunoscute
formele lexicale din Oltenia și Muntenia.
105
Atestări mai numeroase ale termenului avem începând cu secolul
al XlX-lea: "Apa care se află la boboci...este de folos la cei ce pătimesc de
pecingini, râie, refmatism hronic” (CR.,1829,ap.DLR); "Apa de Borca se
va arăta folositoare...la podagră, revmatism și la multe feliuri de bube pe
trup" (AR.,1830,ib.). Pe la mijlocul secolului trecut, boala de reumatism,
neavând o cauzalitate precisă pentru locuitorii satelor, ținuți în multe
privințe în ignoranță și neștiință de carte, era sinonimă cu orice suferință
fizică, dacă aceasta persista : "S-au văzut oameni scăpând fără greutate de
suferinți...de reumatismuri" (CALENDAR,1854,ib.). în secolul nostru,
înțelesul de "suferință fizică", în special a oaselor și a articulațiilor, s-a
fixat în conștiința lingvistică a vorbitorilor, persistând până astăzi. Vom da
câteva exemple din Oltenia. "(Pe cutare) îl dor șelele, are reomatism din
răceală" (Dănceu - Mehedinți); "Pe umezeală sau pe vreme rea mă ia
durerea de romatism, nu-mi mai simt nici mâinile nici picioarele" (Islaz -
Teleorman); "Romatismul începe așa: durerea merge de la șale în jos pe un
picior..." (Carpen - Dolj). Este greu de stabilit în ce măsură durerile acuzate
de informatorii respectivi se datoresc reumatismlui sau altor boli. în orice
caz, inexactitatea înțelegerii cuvânului nu a dezvoltat, așa cum se întâmplă
în alte cazuri, o bogată sinonimie. Răceală, febră, anchiloză sunt
răspunsuri pe care le-am primit în diferite localități ale județelor anchetate,
cu mențiunea că informatorii care ni le-au furnizat cunoșteau și termenul
consacrat.
E.	Termeni care denumesc boii ale aparatului
circulator și ale sângelui
în acest subcapitol vom descrie câmpul noțional al bolilor
omenești cunoscute sub numele de BĂTAIE DE INIMĂ și VARICE.
Singura trăsătură comună a acestor afecțiuni: sunt boli ale sângelui,
datorate unei proaste circulații a acestuia. Trăsăturile proprii fiecăreia
dintre ele le diferențiază categoric. NALR Oltenia nu le-a consacrat hărți
lingvistice. Termenii care denumesc noțiunile respective sunt prezentați în
planșele nr.6 și nr. 12, în partea a doua a atlasului, rezervată materialului
lingvistic necartografiat.
106
BĂTAIE DE INIMĂ
Denumirea cea mai cunoscută, bătaie de inimă este pur
descriptivă. Inima, organul afectat, și bătaie, reacția bolii, exprimă ceea ce
s-ar putea traduce, prin alti termeni, ca "zvâcniri", "palpitații" etc.
ALR I/I,h. 123 înregistrează bătaie de inimă în toate regiunile.
Aceeași configurație dialectală este reprezentată și de atlasele lingvistice
regionale ale Olteniei, Maramureșului (I,h.ll2), Munteniei și Dobrogei
(I,mss.,chest.300).
Se remarcă utilizarea primului termen al sintagmei numai la
singular. Pluralul ar fî dus la schimbarea semnificației: bătăi de inimă
"puls (normal)”.
Denumirea este foarte veche. S-a conservat la aromâni: ”îl’ bați
inima de-aspârere” (cfALR I/I,h. 123,pct.05); "îl bați inima” (cf ib.,pct.O7);
"băti inima multu” (ib.,pct.O8). Batere de inimă semnifică boala la
meglenoromâni (cf.ib.,pct.O13).
Sub influența terminologiei medicale moderne și datorită faptului
că bătaia de inimă, prin natura ei, atrage mai puțin atenția decât alte
afecțiuni, în câteva localități din Dolj (pct.963,973) și Olt (pct.986) a fost
indicat neologismul tensiune (<fr.tension), referitor la fiziologia corpului
omenesc, "presiune cu care circulă sângele în artere..., presiune mai mare
decât cea normală” (cfDEX). La nivelul limbii vorbite, se remarcă faptul
că în localitățile urbane sau în curs de urbanizare, tensiune este frecvent
utilizat pentru BĂTAIE DE INIMĂ: "Cafeaua și vinul îți crește tensiunea și
inima nu mai bate normal” (Băilești - Dolj); "Bătăile de inimă e la om cu
tensiune” (Pătulele - Mehedinți).
Tendința de anulare a diferenței semantice dintre bătaie de inimă
și tensiune este evidentă și în Muntenia unde ultimul termen a fost
înregistrat recent (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest.300) în arii
deocamdată restrânse, de-a lungul Oltului și în județul Teleorman. Este
greu de anticipat dacă tendința de care vorbeam are șanse să se
generalizeze dar deocamdată reprezintă un aspect lingvistic care nu poate fi
ignorat.
Cord (<lat.cor<dis "inimă"), atestat sporadic în Oltenia (pct. 909,
în județul Vâlcea și pct. 912, în județul Gorj) și la fel de rar în Muntenia
(pct. 802) este probabil prescurtrea sintagmei boală de cord, ea însăși fără
107
rezonanță în graiurile limbii vorbite. Denumirea este atribuită sub influența
limbii literare și datorită tendinței de ”intelectualizare" a limbajului, proces
lingvistic foarte accentuat în ultimele decenii și care se manifestă prin
renunțarea (în parte și nu la nivelul tuturor elementelor lexicale) la termeni
familiari, locali sau numai foarte vechi în favoarea terminologiei mai noi,
transmisă prin cultură.
Boală de inimă are un conținut semantic foarte general. A fost
indicat în județul Dolj (pct.971,973,980,982), Vâlcea (pct.902) și
Mehedinți (pct.955). în aceste localități sintagma se datorește fie
necunoașterii denumirii exacte, fie dorinței de a explicita sensul lui bătaie
de inimă, insistându-se asupra semnificației de "palpitație, zvâcnire" -
simptome ale bolii -, evitându-se confuzia cu semnificația de "puls" pe care
o are sintagma bătăi de inimă.
VARICE
Varicele, "inflamații și dilatații cronice ale pereților vinelor", se
formează datorită unei boli a aparatului circulator a cărei cauză nu este
prea cunoscută de oamenii din popor. Se crede că sunt boli ale bătrâneții
sau ale gravidității (la femei) iar aspectul lor neplăcut a stimulat imaginația
lingvistică a vorbitorilor care ie atribuie denumiri dintre cele mai diverse,
marea majoritate a lor fiind apelative familiare, care denumesc și alte
noțiuni: umflături, galei, modovâlci, cucuioave, zgârcituri etc. Alteori nu
s-a indicat o denumire ci numai s-a descris afecțiunea: vine cu sânge rău,
vine încordate, sânge sturit pe vine etc. Repartiția geografică a
vocabulelor și sintagmelor care denumesc noțiunea de VARICE ilustrează
caracterul subiectiv și adesea conjunctural care stă la baza indicării celor
mai multe dintre apelativele afecțiunii pereților vinelor. Izoglosele
majorității lor se întrepătrund sau se suprapun ori se limitează la o
localitate sau două și numai impunerea termenului literar, aspect lingvistic
de dată recentă, poate "limpezi" configurația dialectală a unei noțiuni
reprezentată deocamdată de denumiri fără "personalitate" lingvistică.
Varice (<fr.varice) nu este înregistrat de ALR I/I,h. 126 în nici un
punct din Oltenia. Influența limbii literare, manifstată cu precădere în
ultimele decenii, a fost determinantă în impunerea neologismului. NALR
108
Oltenia consemnează varice într-o arie compactă în sudul și centrul
regiunii cu infiltrații în est și vest. Impunerea rapidă a cuvântului a fost
posibilă datorită inexistentei unor termeni tradiționali puternici, denumirile
afecțiunii fiind, așa cum sugeram, de cele mai multe ori ocazionale:
"Gâlcilor mici și numeroase care apar la femei pe picioare, ori la babe, li se
mai zice varice” (Balta-Verde - Mehedinți); ”La varice tată-meu le zicea
noduri...” (Carpen - Dolj). Aceași situație se constată și în Muntenia unde
varice formează arii compacte (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss., chest.449).
Aici termenul s-a impus mai repede, datele atlasului oferind imaginea unor
arii clare, nefărâmițate de mulțimea denumirilor familiare (altfel, deosebit
de expresive) ca în Oltenia.
Un studiu comparativ al datelor ALR și NALR Oltenia conduce și
la relevarea altor aspecte, în afara impunerii ulterioare a lui varice, fapt pe
care l-am amintit.
Astfel, ALR I/I,h. 126, bazându-se pe o rețea redusă de localități
anchetate, înregistrează pentru VARICE un singur termen: umflătură (la
picioare) în pct. 874 și 880 în câteva construcții în care se explică felul
afecțiunii: i se umflă pulpele (pct.798, 810, 815, 820, 846, 856, 865, 870,
878, 885, 887), picioare groase (pct.808, 825), are venin (pct.800, 850),
se gâmfează (pct.837, 839-840, 860).
NALR Oltenia deși are la dispoziție un număr mult mai mare de
localități, consemnează față de ALR numai denumirea de umflătură în
estul regiunii: pct.931. La data anchetelor dialectale pentru ALR, acest
termen sau construcția care denumește "umflarea picioarelor” erau în
general utilizați ca denumiri ale varicelor în toate regiunile țării (cf.ALR
I/I,h. 126). Același atlas consemnează la aromâni: ”il' s-umflară CiCuarli”
(pct.05,08), ”îi umflu pulpili” (pct. 07); și ia meglenoromâni: ”ăl’ ți umfla
âiduarl'i” (pct.03). în schimb, aria lui VARICE este fărâmițată de o
mulțime de termeni, probând fantezie și aplecarea spre cuvântul expresiv a
vorbitorilor:
Duluri (<dul+suf.-uri,et.nec.) "umflătură pe corp”, cunoscută sub
această denumire în Oltenia și Transilvania (cf.CADE) dar și cu înțelesul
de ”nod pe suprafața unui lemn” cu care este cunoscut termenul în Moldova
(ib.), a fost consemnat în Dolj (pct.933) și Mehedinți (pct.966).
Cucuioave (comp.cucuie) “dealuri mai ridicate, piscuri de munte"
109
este o denumire specifică graiurilor bănățene (cf.CADE) sub influența
cărora cuvântul denumește gâlcile în Mehedinți. Prin extensiune, la Cireșu
(pct.945), denumirea a fost atribuită varicelor, prin analogie cu umflătură,
cum erau cunoscute înainte aceste afecțiuni.
Modovâlci (et.nec.), variantă lexicală a pluralului modalei "galei”
sau "umflături pe corp", denumește varicele în pct.943 în Gorj. în același
județ a fost indicat galei pe picior (pct. 918); tot galei pe picior li se mai
spune varicelor în Mehedinți (pct. 918). Galei "varice" este consemnat în
Muntenia alături de denumirea literară (cf. NALR Munt. Dobr., I, mss.,
chest. 449).
Zgârciuri (<zgârci+suf.-uri<vsl.sugruciti) "cartilaje" a fost
atribuit de vorbitori varicelor datorită asemănării acestora cu zgârciurile
(pct.920, în Gorj). Este de asemenea posibil ca denumirea să aibă ca punct
de plecare compararea varicelor cu vinele zgârcite "vine contractate", prin
analogie cu alte părți ale corpului, cf. degete, brațe, picioare zgârcite.
Fântâniță (la picior)/<fântână+suf. 4ță<lat.fontana/ a fost indicat
în nordul județului Vâlcea (pct. 925). Chirurgia populară cunoștea termenul
fântână "ulcer artificial, derivativ", la care se recurgea mai înainte și prin
care se întreținea o supurație locală (cf. DA). Este evident că răspunsul
informatorului din pct. 925 se datorește apropierii inflamației de acest gen
de ulcer, boală care se manifestă deseori la suprafața pielii.
Varicocel (<fr.varicocele) "tumoare formată prin dilatarea
varicoasă permanentă a vaselor organului spermatic" a fost indicat pentru
VARICE în județele Dolj (pct.973,976,982) și Olt (pct.933). Exceptând
localizarea, cele două afecțiuni au ca element comun deformarea, exagerată
a venelor și ieșirea lor în relief dând un aspect neplăcut organului afectat.
Necunoașterea exactă a bolilor a dus la confuzia lor și la extinderea
semantică a lui varicocel: "Vinele groase, urâte și pline cu cheguri sunt
după carte varicocel" (Carpen - Dolj).
Vintrice, diminutiv al lui vintre (<lat.ventrem) "pântece,
abdomen" denumește varicele în pct. 930 (Dolj) și pct. 947 (Mehedinți).
Uneori, la femeile gravide, pe abdomen, ies în relief vene de culoare
vânătă, asemănătoare cu varicele pe picioare. Vintrice este indicat greșit de
informatorii din punctele menționate ca însemnând acele vene care apar
uneori pe abdomenul (vintrele) femeii. Este probabil că asemănarea
110
acustică dintre varice și vintrice, în special când accentul cade în cazul
ultimului pe penultima silabă, a generat confuzia, și greșita întrebuințare a
unui cuvânt care nu este altceva decât diminutivul lui vintre.
Târpie (<srb.trpija) denumește în Banat "umflătura pântecului"
(cf.COSTIN,GR.BAN.,200). Pentru VARICE vocabula a fost înregistrată la
Cerneți (pct.953) sub influența graiurilor bănățene dai* și datorită
necunoașterii exacte a înțelesului cuvântului.
Streiice (cf.explic.la ALBEAȚĂ) a fost indicat în Dolj (pct.
968,971). Se poate admite că sensul figurat de "varice" cu care circulă
destul de rar cuvântul, are la bază vechea credință că atingerea fluturașului
numit streliciu are drept rezultat apariția pe piele a unor pete de culoare
roșie, asemănătoare blândei. Nu este exclus ca aceeași explicație să stea și
la originea apariției varicelor.
Argintul viu, denumirea populară a mercurului, făcea parte, în
credința poporului, dintre acele metale care aduceau nenorociri, în contact
cu ele: "Sunt veninuri înfricoșate: argintul viu, arama, grispanul,
antimoniu și altele" (CALENDARIU,1844,ap.DA). Medicina populară
utiliza frecvent mercurul în vindecarea unor boli iar practicienii
ocultismului atribuiau argintului viu puteri miraculoase. Nu este de mirare
cum o boală ale cărei cauze nu se cunoșteau în popor era atribuită infectării
cu argint viu sau, nu de puține ori, persoana bolnavă era considerată
victima unor "vrăji" cu argint viu: "Argintu viu e bun la vindecarea multor
boale dar babele știu să și-1 pună și împotrivă" (Carpen - Dolj).
NALR Oltenia a înregistrat denumirea la Cloșani (pct. 937) în
județul Gorj.
în afară de denumirile pe care le-am citat, într-o serie de localități
ale Olteniei necunoașterea unei denumiri a bolii a fost suplinită de
construcții care descriu afecțiunea: vine cu sânge rău în partea centrală a
regiunii, în județele Mehedinți și Dolj: pct.933,959,970,983; sânge sturit
pe vine în județul Vâlcea (pct. 928). Răspunsul informatorului din pct.928
nu este întâmplător. în același județ verbul a sturâ (<lat.medie
stordatus,-a,-um, cf.CIAUȘANU,V.,200) circulă frecvent cu două
accepțiuni, în aceeași măsură cunoscute: l."a scoate sângele în piele, prin
izbirea cărnii cu lucruri tari; a zdrobi, a prăpădi, a face vânătăi" și 2. "a bate
zdravăn": "M-a sturât în bătaie" (id.ib.). Trăsăturile semnificative ale
111
cuvântului, când este întrebuințat cu primul sens, sunt comportate și de
vocabula varice care, în limbajul comun, nu sunt altceva decât "apariția la
suprafața epidermei a venelor cu sânge"; sânge stricat în județul Dolj
(pct.957), vine încordate la Costești, în Mehedinți (pct.944).
Rod. al fanteziei vorbitorilor, cele mai multe dintre denumirile
varicelor în Oltenia sunt dublate de termenul literar, tot mai des uzitat în
graiurile populare. Avem convingerea că o viitoare anchetă dialectală,
peste un deceniu sau două, va consemna o cu totul altă configurație a lui
VARICE și a principalilor termeni care denumesc această noțiune.
F.	Termeni care denumesc boii de piele
în acest subcapitol vom studia termenii care denumesc
următoarele noțiuni: COȘURI (pe obraz)/cf. NALR Oltenia,h.49/,
FURUNCUL (ib.,MN12), RÂIE (ib.,MN5), CHELIE și CHEL (ib.,h. 23).
Terminologia referitoare la fiecare dintre aceste noțiuni este
inegală ca număr și varietate. Astfel, COȘURI (pe obraz) și FURUNCUL
sunt reprezentate prin numeroși termeni, mulți dintre ei de o mare
expresivitate, ceea ce le conferă stabilitate în graiurile locale, în ciuda
ariilor uneori reduse pe care le formează. Bolile de piele manifestate prin
coșuri ori funinculi stimulează fantezia vorbitorilor, mai ales fiindcă există
posibilitatea numirii lor "concrete", posibilitatea raportării lor la elementele
universului familiar vorbitorilor, de aici decurgând firesc bogata polisemie
a multora dintre vocabule. Mai puțin reprezentate, CHELIE, CHEL și
RÂIE se remarcă prin unitatea și amploarea ariilor dar și prin
expresivitatea denumirilor literare, primele de origine turcească, cealaltă
latină și care au dezvoltat numeroase semnificații atât la nivelul limbii
literare cât și la cel al graiurilor vorbite.
COȘURI (pe obraz)
în afară de termenul literar, denumesc noțiunea de COȘURI (pe
obraz) încă șapte vocabule dintre care bubuță, broboane, brobință și
zgrăbunță au în vedere aspectul formal al- afecțiunii, poș (poșuri) are la
bază comparația coșului (pe obraz) cu un obiect din universul material
comun și familiar vorbitorilor, iar drăgostiță și iuburi raportează
112
afecțiunea la vârsta adolescentei când, datorită unor cauze fiziologice, apar
astfel de bubulite pe fata tinerilor. Le vom discuta în această ordine.
Coșuri (pe obraz), sg.coș (<lat.cossus) "bubulită purulentă care se
formează (...) ca urmare a unei leziuni sau a unei inflamatii a glandelor
sebacee” (cf DEX)este atestat în limba veche: ”Cosu înflorește în pialea
trupului” (BIBLIA, 1688,ap.DA). Cercetări mai recente consemnează
termenul pe arii întinse în Moldova și Dobrogea (cf.ALR I,h.25), în Banat
(cf.NALR Banat,I,h.48), în Muntenia (mai puțin vestul acestei regiuni unde
apare izolat), într-o arie mică în jurul Sibiului, Brașovului, Făgărașului
precum și în regiunea Clujului, Maramureșului (ib.). în Oltenia, ALR I
înregistrează cuvântul în jumătatea sudică a regiunii, pct. 810,860,870 (în
Dolj), 846,856 (în Mehedinți), 878,880 (în Romanați) și rar în nord:
pct. 798 (județul Vâlcea). Sub influența limbii literare, unii termeni
familiari ca broboane, brobință sunt mai puțin preferați de vorbitori, astfel
că ariile lui coș se măresc, NALR Oltenia consemnând cuvântul în întreaga
regiune. ” Coșii se fac pe gât și pe obraz; sunt ca niște zgrăbunțe, cum le
zicea pe limba veche” (Dănceu - Mehedinți); ”Nici un leac nu e bun pentru
stârpirea coșilor ca drojdia” (Carpen - Dolj).
în Moldova, Bucovina și Transilvania este frecvent uzitat verbul a
coși ”a bășica, a face coși pe piele” (cf.CADE). în Oltenia, forma verbală
este rar folosită și am consemnat-o în Dolj: ”Se coșesc copiii din praf, din
țărână și din apă murdară” (Șimnic). în Mehedinți, verbul a coși este uzitat
și în legătură cu ”bășicarea pielii din cauza unei arsuri ușoare”: ”I-a căzut
ulei încins pe mână și l-a coșit” (Gruia). Dar în ansamblul limbii vorbite,
verbul a coși rămâne totuși o formație izolată.
Bubuță, forma diminutivală a lui bubă (cf.ucr.buba) a fost
consemnat de ALR I,h.25 la Imoasa, în Mehedinți (pct.842) și la Poenari,
în Gorj (pct. 820). Izolat, în Gorj, este înregistrat și de NALR Oltenia,
alături de termenul literar. Comparația se datorează asemănării coșului (pe
obraz) cu o bubă de dimensiuni mici dar și faptului că în nordul regiunii
coș s-a impus mai târziu, aici resimțindu-se influența graiurilor
transcarpatice unde un alt termen, zgrăbunță, circumscrie arii întinse. Prin
indicarea lui bubuță ”bubă mică” tendința informatorului de a-și explicita
răspunsul folosindu-se de forma diminutivală a numelui generic dat
umflăturilor cu caracter purulent este evidentă.
113
Broboane (cf.bg.brăbonka) are ca semnificație învechită și
aproape ieșită din uz "boabe, bobite": "Broboanele strugurilor coapte"
(BIBLIA, 1688, ap.DA); "Scutură vița de cad broboanele jos"
(ANTIM,C.,ib); "Ia broboane de soc, când vor fi coapte" (cf.SEZ.,
VIII, 154). Mai notăm cu aceeași semnificație borboană: "Borboane de
măsline"	(BIBLIA, 1688,ap.DA);	"Borboane de brad"
(JAHRESEER.VIII,314,ib.); și, în sfârșit, burboană "Burboana
strugurului" (ap.DA).
Am menționat cele trei forme substantivale care în diverse epoci
au fost consemnate cu înțelesul de "boabă, bobiță" deoarece cunoașterea
încă a acestui sens, astăzi învechit, a favorizat comparația și apoi numirea
coșurilor (pe obraz) prin broboane. Vom mai aminti, îaninte de a arăta
repartiția geografică a acestui termen, că forma borboane (rar borboane)
este cunoscută azi în județul Dolj ca nume generic al unor fructe verzi, de
mărime mică sau mijlocie, cum ar fi prunele, corcodușele, caisele sau
zarzărele necoapte: "E slab ca un țâr. Mănâncă toată ziua borboane și la
masă nu-i e foame" (Carpen).
Semnificația mai nouă, aceea de "coșuri (pe obraz)" cu care
circulă adesea broboane (sporadic și forma diminutivală brobonițe) a fost
consemnată de atlasele lingvistice destul de rar pentru Oltenia. ALR I,h.25
înregistrează cuvântul în pct.865, pe Dunăre și în pct.980, în județul Olt,
iar NALR Oltenia menționează același termen la fel de rar: în Mehedinți
(pct.947) și în Olt (pct.932.996). Nu există decât o explicație a acestei stări
de lucruri: în graiurile muntenești îndeosebi, broboane și-a generalizat
semnificația, denumind orice "bube mici", indiferent de natura lor. în
același timp, existența unui termen specializat, bine fixat în conștiința
lingvistică a vorbitorilor - coșuri (pe obraz) - a grăbit și mai mult procesul
de fixare a termenului ca nume generic al bubelor (bășicilor) mici: "Vara,
pe a căldură, umblăm îmbrăcati cu ce-apucăm pe noi dimineața, când e
răcoare și nădușim și ne ies broboane pe corp" (Dănceu - Mehedinți);
"Broboanele sunt tot bube, da' mai mici, ca bobul de grâu" (Carpen- Dolj);
"Și coșurile-s un fel de broboane mici, pe piele" (Islaz - Teleorman).
Brobință (brubință, bmmbiță), formație diminutivală din
contaminarea dintre broboană și bobiță (cf.DA), înseamnă "broboană,
boabă" (cf.CADE), iar în Oltenia termenul mai desemnează și "bubulițele,
114
zgrăbunțele" (ib.).
Cele mai noi atestări indică termenul ca fiind foarte cunoscut în
Mehedinți: ”Mi-au ieșit o sumă de brubințe pe față, nu știu cum să mă scap
de ele” (cf.BOCEANU,GL.,4). NALR Oltenia îl înregistrează în județul
Mehedinți (pct.965-966) precum și în nord-vestul județului Dolj (pct.952),
alături de zgrăbunță. în anchetele noastre întreprinse în localități
mehedințene, brobință (brubință) înseamnă frecvent "coșuri (pe obraz)":
"(Lui cutare) nu-i vor săca brubințele până ce nu se va însura" (Izvoarele);
"Brubințele i-au umplut fața din cauza argintului viu" (Balta-Verde). în
județul Vâlcea brobință a fost consemnat la Lăpușata (pct. 808) de ALR
l,h.25. în acest județ termenul și-a lărgit semnificația, însemnând în afară
de "bubuliță" și "asperitate a unei suprafețe oarecare": "Săpun brobințos -
cu asperități pe el" (cf.CIAUȘANU,GL.,9). Tot în județul Vâlcea NALR
Oltenia înregistrează denumirea în pct. 907. Aici s-a făcut net distincția
între brobință și coș: "numai vitele au coșuri pe spinare" (ib.,h.49).
Precizarea informatorului este cu atât mai interesantă dacă avem în vedere
că specializarea celor doi termeni, ca denumiri ale afecțiunii la oameni și
animale, s-a petrecut în plină arie a lui coș. Sporadic, a fost indicat și în
Dolj, alături de coș: pct.952, 984.
Brobință ca și broboană a însemnat inițial tot "boabe, bobițe", cu
referire la fructele unor plante: "Strugurele cu brobință albă sau neagră"
(ap.DA). Era, firește, vorba de un strugure cu boabe mici iar distincția s-a
realizat în plan lingvistic prin contaminarea lui broboană, "simțit" de
vorbitori ca augmentativ, cu bobiță, formație lexicală diminutivală. în
acest fel, opoziția mare/mic s-a tradus în plan lexical prin opoziția
broboană/brobință, obținându-se în acest fel și opoziția semantică
corespunzătoare și evitându-se confuzia. Un alt exemplu din județul
Mehedinți pare a ilustra mai pregnant sfera de raportare a lui brobință:
"Brobinți sau boabe verzi care se fac în mărăcini"
(cf.I.IONESCU,M.,694,ap.DA). O fructele acestor plante, mărăcinii, sunt
foarte mici iar uzitarea lui broboane în loc de brobinți era, evident, simțită
de vorbitori ca neadecvată.
Zgrăbunță (et.nec.) "bubuliță, coș" (cf.DEX) circulă frecvent cu
această semnificație în graiurile transcarpatice (cf.ALR,I,h.25).
Consemnarea sa în județul Gorj (ib.,pct.825,839 și NALR Oltenia, pct.905
115
și 952, alături de brumbiță) se datorește acestei influențe. Dar influența nu
s-a dovedit prea pregnantă, graiurile transcarpatice adoptând ele însele
masiv termenul literar.
Poș (poșuri) /et.nec./ a fost înregistrat în județul Dolj (pct.972).
Remarcabilă este denumirea termenului printr-un cuvânt aproape ieșit din
uz, poșuri "alice de dimensiuni mijlocii sau mari, întrebuințate la
vânătoare” (cf.DLR). Prin nordul Munteniei, poș înseamnă "glonț de
vânătoare, cartuș" (ib.). Comparația cu alicele de vânătoare este motivată
prin forma asemănătoare a acestora cu a coșurilor (pe obraz) ilustrând și
prin acest exemplu o tendință mai veche în limba vorbită, aceea de a
reînnoi vocabularul prin utilizarea unei terminologii mai expresive, paralel
cu cea comună.
Două denumiri ale noțiunii de COȘURI (pe obraz), drăgostițe și
iuburi au un pronunțat caracter afectiv. Prima dintre ele se remarcă
printr-o autentică plasticitate și poate de aceea este preferată denumirii
literare într-un mare număr de localități. Ambele aparțin limbajului
familiar iar contextul în care se utilizează de obicei presupune un grad de
intimitate sporit, diferit de circumstanțele comune, de fiecare zi, ori de cele
"speciale" în care se desfășoară de obicei anchetele dialectale.
Drăgostiță (dragostea, dragostele) este specifică Olteniei cu
referire la "coșuri (pe obraz)" și în mod deosebit județului Mehedinți, unde
a și fost consemnat de ALR I (h.25,pct.840) și mai ales de NALR Oltenia
(h.49,pct.954-955,958,963). Spuneam că de obicei apelativul presupune un
cadru anumit de "rostire" a cuvântului și acesta se dovedește a fi de cele
mai multe ori petrecerile satului: "Cân’ se bate hora-n loc/ Drăgostițele-i
dau foc/ Drăgostiță, dragostea/ Vă adapă inima/ Fața mi-ați îmbrobonat/ Să
n-am ochi pentru un alt’..." (Izvoarele). Dar, în alte situații, denumirea este
raportabilă la o anumită vârstă. Drăgostiță înseamnă "coșuri (pe obraz)" la
tineri și, de obicei, la tinerii necăsătoriti (adolescenți): "Drăgostele au
băieții și fetele, brobinți ceilalți" (Dănceu). în județul Vâlcea, drăgostițele
înseamnă "bubulițe (pe față)" (cf.CIAUȘANU,GL.,23) dar ALR I a
înregistrat sporadic termenul în acest județ (cfh.25,pct.8OO), iar NALR
Oltenia în nici un punct. în celelalte județe prezența cuvântului a fost
atestată destul de rar: pct. 874 (cf.ALR I,h.25) și pct. 952,984 în județul
Dolj (cf.NALR Oltenia) și în pct.912 și 939 din Gorj (ib ).
116
Iub (iuburi) derivat de la a iubi înseamnă în Oltenia ”dragoste,
iubire” (cf.CADE): ”s-apucă de iuburi” (cfTOMESCU, GL.,17); ”Iubul e
mai rău ca jugul/ lubul e mai rău ca focul/ E mai rău ca nenorocul...”
(Giuvărăști - Olt). Prin extensiune, semnificația cuvântului s-a îmbogățit cu
un sens nou: ”coș (pe obraz)” cu aceleași restricții de uzitare în vorbire ca și
sinonimul său drăgostiță, adică denumind afecțiunea la tineri. A fost
indicat în județul Vâlcea (pct. 911,927) aproximativ într-o zonă unde
vocabula a fost consemnată și de LEXIC REG. (11,14) cu înțelesul de
"broboane pe față". Față de drăgostiță care este simțit și astăzi în graiurile
din Oltenia ca foarte ”viu”, iub (iuburi) are o situație destul de precară, pe
de o parte concurența termenului literar, pe de alta desuetudinea în care a
căzut iub, corespondentul regional al lui iubire, duc la dispariția sa din
limbă.
FURUNCUL
Polisemia lui bubă n-a favorizat impunerea în Oltenia a unui
termen specializat pentru denumirea afecțiunii descrise ca fiind “abces care
se formează pe piele, coace și produce febră” (cf.CADE).
Furuncul (<lat.furunculus) este cunoscut în diferite graiuri ale
limbii vorbite mai ales sub numele de furnice!, pi. furnicei și funigei
(cf.CANDREA,F.,223).
O.Densusianu stabilește ca etimologie a lui furnicei latinescul
furuncellus (cf.Romanica, XXXIII,77).
Forma lexicală cea mai veche o găsim atestată în BIBLIA de la
1688: "Om la care va fi într’însul râie sălbatică sau funecei" (a.DA). Alte
variante, mai puțin obișnuite: funicel (cf.CUV.D.BĂTR.,1,281) și funincel
(ap.DA).
în țara Oașului s-a păstrat forma furincel (cf.CADE), iar prin
Muntenia întâlnim consemnat funicei ”Cu urină de câine se spurcă /.../
funiceii în județul Dâmbovița” (cf.LEON, Med.,84). NALR Muntenia și
Dobrogea (mss.) consemnează denumirea într-o arie unitară dar cu diferite
variante: funicel, funigel, furnicei, furningel, funingur (I,chest.451).
în Oltenia, furuncul a fost consemnat numai în trei localități
dunărene (cf.NALR	Oltenia,I,MN 12,pct.963,967,980), desigur, sub
117
influența limbii literare. De altfel, cele trei localități fac parte din aria lui
buboi, denumirea cea mai uzitată a furuncului în întreaga regiune.
Buboi "bubă mare și dureroasă, plină de puroi, furuncul" (cf.
CADE), augmentativ al lui bubă (<ucr.buba) este consemnat în atlasele
lingvistice regionale în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Maramureș unde
formează arii întinse. Spre deosebire de Muntenia, unde cuvântul împarte o
arie de semnificație comună cu funigel (și variantele lexicale), în Oltenia și
Maramureș buboi este consemnat în majoritatea punctelor anchetate.
"Petecit de răni și umplut de buboaie, ta-su n-a vrut să-1 știe" (Dănceu -
Mehedinți); "Buboaiele ies din infecție dar și din bube vechi și neîngrijite"
(Carpen - Doj); "Buboiul s-a întins pe față, i-a mâncat carnea până la os"
(Giuvărăști - Olt).
în Moldova, buboi circulă alături de furnicel (cf.SEZ.,VI, 23).
Buboiul și uima se pot confunda sub aspect formal, diferența constând în
aceea că uima este mai dureroasă: "Uimele...au forma buboaielor, însă sunt
mult mai dureroase ca buboiul" (ib.,II, 19). Am redat acest citat pentru a
scoate în evidență următorul aspect: în alte graiuri, cu precădere în acelea
unde circulația lui furnicel (funigei etc.) este încă vie, buboi are tendința
de a denumi orice "bubă mare", de exemplu uima, aspect lingvistic mai
puțin comun Olteniei, de pildă, unde uima nu este denumită în nici un
punct prin buboi (cf.ALR I,h. 113, NALR Oltenia, h. 142). în această
regiune circulația lui buboi cu semnificația de "furuncul" este deosebit de
vie.
Izolat, pentru noțiunea de FURUNCUL, NALR Oltenia mai
înregisrează următorii termeni:
Cârtițoi (augmentativ al lui cârtiță<bg.kărtica, scr.krtica) în
pct. 941, județul Mehedinți. Denumirea are la origine obiceiul străvechi de
a vindeca unele umflături prin aplicarea pe inflamație a animalului mort,
în Oltenia, prin cârtiță se denumește mai ales UIMA (cf.NALR
Oltenia,h. 142) și, mai rar, GUȘA (ib.,h.83). Odată cu încetarea acestor
practici de medicină empirică, motivația denumirii se uită treptat și apare
confuzia: "înainte vreme cârtița vindeca gușile și buboaiele" (Balta-Verde -
Mehedinți). La fel de rar a fost consemnată denumirea pentru FURUNCUL
în Muntenia (cf. NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest.451) unde cârtiță
înseamnă de obicei "uimă".
118
Țurțoi, augmentativ al lui țurțur (et.nec.) este o denumire
familiară creată datorită asemănării dintre furuncul și obiectul al cărui
nume l-a împrumutat. A fost consemnat în Mehedinți, la Hinova (pct. 957).
Dalac (<tc.dalak "splină") "boală care se ivește mai adesea la cai,
la boi, la oi, caracterizată prin umflarea splinei (...) e molipsitoare și se
poate lua și de oameni, la care produce o umflătură mare la ceafă, pe obraz
etc., numită de popor «bubă-rea» sau «bubă-neagră»" (cf.CADE).
Cuvântul este foarte vechi. Iată o consemnare de la 1740: "Că le
trebuie leac/ Pentr’un cal ce-are dalac" (ap.CADE).
în trecutul mai apropiat denumirea era destul de cunoscută în
graiurile populare desemnând, când se referea la oameni, în general bubele
care se vindecau foarte greu (cf.LEON,Med.,123).
De mărimea unei cireșe (ib.,37), cu siguranță că dalac (rar: dalac)
însemna și "furuncul". Prin aspectul său neplăcut și fiindcă era considerat o
"bubă primejdioasă", furunculul și dalacul s-au confundat, sinonimia
nefiind totuși perfectă: "La buboi i se mai zice și dalac când capătă infecție,
crește și negrește" (Cioroiași- Dolj). într-o zonă apropiată, în județul Olt
(pct. 997), a fost înregistrat termenul și de NALR Oltenia.
Tărpie (<srb.trpija) a fost indicat la Sovarna, în județul
Mehedinți (pct. 946). Termenul a mai fost înregistrat în Oltenia pentru
TIFOS (cf.NALR Oltenia, MN 11,pct.941,946) și VARICE (ib.,MN
12,pct.953,968,971). Frecvența cu care este întâlnită denumirea în
Mehedinți se explică prin influența graiurilor bănățene unde cuvântul
înseamnă "umflătura pântece lui" (cf.CADE). Cu toate acestea, chiar și în
acest județ cuvântul este ambiguu: "Târpia poa’ să fie pe pântec, te lovește
și greu scapi de ea" (Dănceu). Dar la Gruia, Izvoarele și Balta-Verde
cuvântul denumește două afecțiuni cu totul diferite: varice și furuncul.
RÂIE
Noțiunea de RÂIE dezvoltă în graiurile limbii vorbite o sinonimie
bogată. în general, doi termeni își dispută o zonă de semnificație comună:
râie (<lat.aranea) și scabie (<lat.scabies). Dintre aceștia, râie este
denumirea populară și veche a bolii de piele ce se manifestă "prin apariția
unor bubulițe (localizate mai ales între degete) care produc mâncărime"
(cf.DEX). Scabie este neologism uzitat mai ales în limbajul medical de
119
specialitate dar și în graiurile populare, în situatii mai puțin familiare
vorbitorilor.
Cele mai vechi atestări ale denumirii de râie le aflăm în secolul al
XVII-lea: ”Tearoa...să zice că iaste apă foarte bună...și vindecă răie pe
oameni și cai” (HERODOT,1645,ap.DLR); ”Voi pune pe voi...răia și
gălbenarea” (BIBLIA,!688,ib.). Atestările devin numeroase mai ales în
secolul al XlX-lea, în lucrări de popularizare, cum ar fi calendarele, sau în
culegeri și studii consacrate obiceiurilor și practicilor poporului nostru:
”despre vătămături, râie” (CALENDARIU,1814,ib.); ”Dacăfaci lăutoare ori
speli cămăși lunea, ai să te îmbolnăvești de râie și de rapăn"
(cf.CANDREA,F.,215); ”Nouă feluri de mâncare...este bine ca fiecare om
să le mănânce...ca să nu facă râie” (cf.PAMFILE,CR.,27) etc. Se face
distincție între râia provocată la om din cauza murdăriei, a neîngrijirii
corpului și boala contractată în contact cu animalele. Aceasta din urmă este
numită (învechit) râie sălbatecă și (frecvent) râie căprească. ”Râia e de
două soiuri: râie curată și râie căprească” (cf.LEON,Med.,143). Râie
căprească este o denumire frecvent uzitată în graiurile din Moldova: "De
râie căprească, argint viu..., iarbă de pușcă...și rădăcină de stirigoaie”
(cf.SEZ.,X,58).
în Oltenia, râie căprească este o denumire cunoscută și, probabil,
în secolul trecut opoziția râie/râie căprească marca gravitatea mai mare
sau mai mică a bolii. Astăzi opoziția semantică nu mai operează: ”Râie sau
râie căprească e totuna” (Dănceu - Mehedinți); ”Parcă știi de unde o iei;
râie (se spune) dar și râie căprească, în batjocură” (Carpen - Dolj). Foarte
rar, vorbitorii recunosc cele două denumiri ca pe două unități semantice
distincte: ”Râia te ia cu mâncărime și se vindecă cu alifie, dar de râie
căprească te scapă numa’ babele” (Cioroiași - Dolj).
NALR Oltenia (MN5) consemnează râie în toată regiunea.
Interesantă este consemnarea alături de termenul consacrat a lui area
(ib.,pct.940-941) apropiat fonetic de latinescul aranea. Chiar dacă area
este astăzi ieșit din uz (cf.specificării informatorului: area era di mult)
menționarea făcută, în cazul că apropierea de aranea nu este
întâmplătoare, e de o indiscutabilă valoare lingvistică. în ceea ce privește
concurența lui scabie, ariile lui râie sunt net superioare celor ale
omologului său din limbajul medical tehnic.
120
Foarte familiar vorbitorilor, râie a dezvoltat în graiurile limbii
vorbite o mulțime de nuanțe semantice și sensuri figurate de o mare
expresivitate.
Ca termen depreciativ, notăm în primul rând semnificația sa de
"pacoste” care pare a fi una dintre cele mai vechi. Asuprirea turcească era
plastic comparată încă din aceea perioadă cu ”râia" de care greu scapi:
”Curățindu-se țara (de turci) ca de mare râie ce avea" (Sf.sec.al
XVIII-lea,LET. III,ap.DLR). Semnificația figurată de "pacoste" este în
același timp cea mai frecvent uzitată de vorbitorii din diverse provincii
românești. Iată un exemplu din județul Dolj: "Păi, ce-și face omu' cu mâna
lui..., a crezut că din străini aduce miere și s-a procopsit cu o râie" (în
legătură cu un proaspăt însurat)/Carpen - Dolj/.
Semnificațiile de "insistent, cicălitor" sunt de asemenea foarte vii
deși, se pare, nu au o vechime prea mare: "El nu tu cârciumă, nu tu vorbă
cu unu’, cu al tu’..., nevastă-sa taman ca râia aia, nu-1 slăbește o clipită"
(Balta-Verde - Mehedinți). Expresia se ține ca râia de om dezvoltă același
înțeles: "Rău dar ai, măi băiete; ești ca râia, nu lași omu’ să răsufle nițel"
(Cioroiași - Dolj).
O altă expresie, a-i face (cuiva) râie pe inimă are înțelesul de "a-i
fi necaz de ceva, a fi invidios pentru ceva; a-i face cuiva în ciudă, a necăji"
(cf.LR,3,1959,67). Expresia este destul de rară în Oltenia.
Mai consemnăm în Dolj, lângă Craiova, a da râia (peste cineva),
sinonim cu a se ajunge "a ajunge la o situație (materială) bună și a nu mai
băga în seamă pe ceilalți" și "a fi cu nasul pe sus, înfumurat": "A dat râia
peste el, a uitat de unde-a plecat" (Șimnic). Semnificația este depreciativă
și este de dată recentă.
Foarte rar, mai ales prin Moldova, râie înseamnă "capră"
(ap.DLR). Probabil sub influența acestor graiuri, în Oltenia, prin județul
Mehedinți, termenul este uzitat depreciativ, pentru animale (rar pentru
păsări) slabe, jigărite, neputincioase. Echivalentul cuvântului în acest caz
ar fi depreciativul javră: "Am să vând toate râiele astea din curte. Mănâncă
degeaba, parcă nu mănâncă..." (Gruia).
în sfârșit, râie are și înțelesul rar de "gălbează", denumirea unei boli
de cu totul altă natură, specifică animalelor (ap.DLR). Această semnificație
nu a fost atestată în Oltenia.
121
Din familia de cuvinte a lui râie amintim, în primul rând, câteva
substantive:
Râială, formă regională și învechită a lui râie. A fost consemnat
în nord-vestul Munteniei: "este râială peste tot" (cf UDRESCU,GL.);
Râiat, consemnat la Cleșnești - Tg. Jiu cu înțelesul de "râie la vite”
(cf.DLR);
Râiere, apariție destul de sporadică, înseamnă "a se îmbolnăvi de
râie" (ib.);
Râiuță, diminutiv al lui râie. în județul Dolj am consemnat
cuvântul cu înțelesul de "cărpănos, zgârcit", în sintagma "pui de râiuță"
(Carpen).
Dintre adjective, cel mai vechi și uzitat este râios, derivat de la
râie.
Primele atestări le avem din secolul al XVII-lea: "Orb sau zdrobit,
au tăiat la limbă,... au râios, au pecinginos să nu le aducă (jertfă)"
(BIBLIA, 1688,ap.DLR). Ca și râie, adjectivul râios indică faptul de "a fi
(cineva) bolnav de râie" sau dezvoltă sensuri figurate. în ultima jumătate a
secolului nostru, când boala era rară atât la oameni cât și la animale,
semnificațiile figurate ale cuvântului cunosc o circulație mai intensă decât
sensul de bază "bolnav de râie".
Unul dintre sensurile cuvântului este și acela de "nesociabil",
uzitat mai ales în mediul periferic al marilor orașe: "Dă-i naiba, e râios al
dracului" (Craiova); "îți fac zile fripte proștii și râioșii" (Drobeta
Turnu-Severin). Semnificația este cunoscută și în mediul rural, deși aici
este uzitată mai rar: "El și mumă-sa sunt niște râioși; d-aia nu stă nima la
ei" (Dănceu - Mehedinți).
Cuvântul este întâlnit frecvent și cu sensul de "murdar, jegos".
"Râiosul e certat cu apa și săpunul; râia se adună pe el și-i ține de cald"
(Dănceu - Mehedinți). Regional, semnificația a fost consemnată și la
Ciunbrud - Aiud (cf.DLR), dar credem că aria termenului cu acest sens este
cu mult mai întinsă.
Depreciativ, râios înseamnă mai rar "parșiv, rău (al dracului)"
/ib./. în Dolj am consemnat următorul exemplu: "Ferește-te de (al lui
cutare). E râios, îi sare țandăra din fiece" (Șimnic).
122
Des uzitată este astăzi expresia a face pe râiosul "a fi îmfumurat,
a face pe grozavul, a-și da aere", în special în limbajul familiar: "eu nu-mi
cat taină cu râiosul ăla. Nu-i mai ajungi cu prăjina la nas" (Carpen - Dolj).
Foarte rar, adjectivul este uzitat cu referire la lucruri, pentru a
scoate în evidentă aspectul neplăcut al acestora. Semnificația rară de "plin
de asperități, scorojit" cu care mai circulă termenul (cf.DLR) este întâlnită
mai ales la nivelul limbii literare, în operele unor scriitori care, prin
folosirea figurată a cuvântului, accentuează liniile unei descrieri, ale unui
portret: "Caier așa de rău scărmănat/ Așa de ghimpos, sălbatic/
Nodoros,râios, iernatic" (ODOBESCU,S.111,560); "Contemplă casa
mucegăită de ploi și zăpezi, enorma ușă gotică de lemn, mai umflată și mai
râioasă ca oricând" (CĂLINESCU,E.O.,7).
în sfârșit, regional, râios înseamnă și "bolnav de zgaibă" (cf.DLR), boală
care prin aspectul ei exterior seamănă cu râia. Această semnificație nu este
cunoscută în Oltenia.
Râiat, adejectiv care înseamnă bolnav "bolnav de râie" (ib.), este
destul de rar uzitat. Probabil că prin nord-vestul Munteniei, unde se
întâlnesc și formele râială (substantivat) și a râia (verb), râiat să circule
izolat. Dar generalizarea lui râios în graiurile muntenești exclude
posibilitatea ca termenul să depășească sfera unui anumit context, familiar
și afectiv.
Verbul a râia "a căpăta râie, a se îmbolnăvi de râie" este
neobișnuit în vorbirea oltenilor care îi preferă o construcție: a căpăta (a
face) râie. La fel ca și substantivul râie sau adjectivul râios, verbul a râia
are o longevitate remarcabilă, fiind atestat încă pe la jumătatea secolului al
XVII-lea: "Ca pentru să nu râieze și ca să nu pată rău..., să taie ei în legea
lor" (a. 1652,ap.DLR). Mai frecvent în graiurile moldovenești și mai rar în
Muntenia, a râia a fost consemnat în ultima sută de ani de numeroși
cercetători ai graiurilor populare: "Nouă feluri de bucate...să le mănânce ca
să nu râieze peste an" (cf.PAMFILE,CR.,27); "Cine o mânca dovlete, de la
Crăciun înainte, râiază" (cf.GOROVEI,CR.,455); "M-am râiat, nu știu de
unde!" (cf.UDRESCU,GL.).
Râioșa, sinonim cu a râia, este o formă lexicală învechită, ieșită
din uz (cf.DLR).
întrebuințat frecvent în limbajul medical de specialitate, scabie
123
(<lat. scabies) nu s-a impus deocamdată în graiurile din Oltenia, în multe
zone ale regiunii fiind chiar complet necunoscut. Aria lui râie este rar
fragmentată de prezenta sporadică al lui scabie (și cabie) în Mehedinți
(cf.NALR Oltenia,MN5,pct.955,957,961, 965), Dolj (ib.,pct.973,982-983),
Olt (ib.,pct.996) și Gorj (ib.,pct. 937). în majoritatea punctelor menționate,
alături de scabie s-a indicat și termenul popular râie, informatorii oferind
și explicații din care reiese cu claritate faptul că scabie nu le este familiar:
”o mângâie când îi zice scabie, dar din bătrâni (se zice) râie” (ib.,pct.965);
”la noi ie râie, la oraș ie scabie” (ib.,pct.976); "scabie sau râie, zâs
românește” (ib.,pct.979); "în carte scrie scabie” (ib.,pct.996). Consemnări
asemănătoare au fost făcute în anchetele dialectale pentru Atlasul lingvistic
al Munteniei și Dobrogei, unde izoglosele lui scabie circumscriu arii mai
întinse(op.cit.,I,mss.,chest.278). Sub acest aspect, Muntenia și Dobrogea
sunt mai puțin conservatoare, aici terminologia de specialitate
impunându-se mai rapid. O ilustrare convingătoare oferă datele recentului
atlas lingvistic al acestor regiuni, cu referire la noțiunea de RÂIE. Scabie și
râie au fost înregistrați în proporție aproximativ egală, chiar dacă
vorbitorii recunosc că primul termen nu le este, deocamdată, familiar:
"râie, pă românește, scabie îi zice mai pă ocolite, pă boierește”
(ib.,pct.820); "scabie să zicea în armată” (ib.,pct.843); ”medicu-i spunea
scabie” (ib.,pct.854) etc.
Pârpur (=pârpor<scr.prpor,cf.DLR) denumește râia la Stolojani,
în județul Gorj (pct. 943) și la Costești, în județul Mehedinți (pct. 944).
în Oltenia pârpor însemna prin Gorj "cenușă udă din ciubărul în
care se opăresc rufele” (cf.DLR), iar în județul Dolj ”soluție preparată din
sodă caustică dizolvată în apă” (ib.). în același județ, soluția preparată
pentru vindecarea râiei este ”o leșie, un amestec de cenușă cu pucioasă cu
care mânjești mâncăricile”125 (Cioroiași). Ca și în cazul altor afecțiuni,
denumirea tratatamentului empiric a ajuns să fie atribuită bolii, deși
exemplificările de acest fel au un caracter sporadic , limitat la un grup
etnic, restrâns. în Mehedinți pârpor denumește boala de râie, ajunsă
într-un stadiu înaintat de evoluție, "vine de nu mai dormi noaptea de
mâncărimi, îți freci pielea cu mărăcini" (Dănceu). Tot prin nord-vestul
Olteniei, în medicina populară, la înțeparea cu un cui se folosea ca leac
pârporul: "un tăciune stins cu apă..." (cf. PASCA, GL.).
124
Comun graiurilor oltenești și celor moldovenești le este înțelesul
de "foc de paie" pe care îl are cuvântul în alte contexte (cf DLR). Trăsătura
semantică "care are proprietatea de a arde" este invariabilă, indiferent cu ce
înțeles este uzitat cuvântul: "soluție din sodă caustică", "foc de paie" sau
"căldură, arșiță, fierbințeală", acesta din urmă cunoscut bine în Mehedinți:
"Pe pârporă ne mai ascundem dupe copaci, alt’ timp sub căruțe, da’ tot te
prinde și-apoi vine de e năbușeală..." (Gruia). Tot în legătură cu această
trăsătură semantică trebuie considerat și înțelesul de "copt de mântuială",
în legătură cu unele alimente (porumb, friptură) pe care îl are pârporeală
în județul Vâlcea (cf. CIAUȘANU, V.,187).
Ca adjectiv, pârpor înseamnă în Oltenia și Muntenia "plăpând,
care nu rezistă la frig": "E un ăla pârpor, nu suferă neam la frig" (ap.DLR)
dar și "debil, slăbuț" prin județul Olt (cf.ARH.OLT.,280). Aceste
semnificații sunt întâlnite totuși destul de rar. Este, de altfel, interesantă
evoluția semantică a acestui cuvânt, de la "căldură, arșiță", la "nerezistent
la frig", "plăpând" și "debil, slăbuț".
Experiența a învățat oamenii (mai ales pe cei din mediul rural) că
în zilele de vară, după câteva ceasuri de arșiță, "din senin" cade o ploaie
repede și scurtă, deși nimic nu o prevestise. Aceste ploi care cad când
temperatura aerului este foarte ridicată se numesc în unele regiuni
pârpără. înțelesul cuvântului este de "aversă (de ploaie)’7cf. DLR/. Prin
analogie și prin înlocuirea primei silabe cu onomatopeea pâl care imită
zgomotul bătăilor din aripi, s-a realizat vocabula pâlpără cu înțelesul de
"vânt slab, adiere" sau "vânt (iscat din senin)" /ib./, semnificații
necunoscute în Oltenia. De asemenea, necunoscute sunt în această regiune
și sensurile de "pojar" (în sudul Banatului,ib.), "agitație, zbucium, avânt,
entuziasm, înflăcărare" (în graiurile moldovenești,ib.).
Câteva expresii, mai puțin uzitate astăzi, consemnează cuvântul și
cu semnificații figurate, învechite: își dă (sau își face) pârporul "este
foarte schimbător" în județul Vâlcea (cf.CIAUȘANU, GL.), a trece prin
(sau printr-o) pârporă "a trece prin împrejurări grele, prin emoții"
(cf.DLR), necunoscută în Oltenia.
125
CHELIE (CHEL)
DEX explică astfel noțiunea de CHELIE: "Cădere definitivă a
părului de pe cap, provocată de diverse boli”. LA.Candrea în Folklorul
medical român comparat (Casa Școalelor,București,1944,p.35) introduce
afecțiunea în categoria bolilor de piele. Astăzi se știe că bolile care
provoacă ”căderea părului” sunt de diferite naturi. însă specialiștii
consideră că procentajul cel mai mare de îmbolnăviri se datorează bolilor
cutanate. Iată de ce, adoptând clasificarea lui I.A.Candrea și bazându-ne pe
datele medicinei moderne, am crezut că nu ne îndepărtăm prea mult de
adevăr studiind noțiunea de CHELIE în subcapitolul consacrat bolilor de
piele.
Chelie (<chel<tc.kel) este, în general, termenul cel mai răspândit
în majoritatea graiurilor limbii vorbite, fiind mai serios concurat de
pleșuvie în Moldova și Ardeal. Atestările sunt numeroase dar nu foarte
vechi: ”Pentru căderea părului (chelie sau plesnete în cap) întrebuințează
(baba) o buruiană pe care o numește areu” (cf. MAT. FOLC.,1,699);
"Chelului despre chelie/ Să nu-i spui vr’o istorie” (PANN,P.I.,5,ap.DA);
"Chelia e o însămnare a omului rău, sau a omului piriculos” (Gruia -
Mehedinți); ”Mai cu blândețe îi spunem piele; dar altfel chelie” (Carpen -
Dolj).
Deseori cuvântul este uzitat cu sens figurat. Expresia râie și chelie
era uzitată mai demult pentru a scoate în relief sărăcia cuiva: ”Mă
mir...ce-a găsit la ea! Că mai erau fete în sat. Râie și chelie, glumi moșul”
(IOVESCU,N.,49,ap.DA). Rar, prin Mehedinți, vocabula este uzitată cu
același înțeles de ”sărăcie” dar atribuit ironic cuiva: ”Avea casa chelie de
curățenie. Și dacă nu avea, nu mânca. Da' la treabă nu mergea, ferită-1, că
se murdărea de țărână și bălegar” (Izvoarele).
Rar, prin Dolj, chelie este întrebuințat depreciativ și cu înțelesul
de "prost, găgăuță": "Mă, chelie, tu nu bagi pe cap ce spusei?" (Șimnic).
NALR Oltenia studiază repartiția izogloselor cuvântului chel
(I,h.23) ca, de altfel, și alasele lingvistice ale Maramureșului (I,h.l7),
Banatului (I,h.23), Munteniei și Dobrogei (I,mss.,chest.92). Deși nu prea
variată, terminologia prin care este denumită noțiunea are o notă în plus de
expresivitate ceea ce justifică, în parte, preferința vorbitorilor pentru unele
dintre denumiri.
126
Chel împreună cu derivatele sale chelios și chelat formează în
Oltenia o arie unitară. "(Cutare) e chel din neam. O fi vr'un sămn, zac eu"
(Carpen - Dolj); ”S-a aprins casa și el dormea înăuntru și s-a trezit cu foc
pe el și de spaimă a chelat; e chel” (Izvoarele- Mehedinți); "(Cutare) e chel
din arsură, din opăreală" (Balta-Verde - Mehedinți). Izoglosele termenului
formează arii întinse în Muntenia și Dobrogea (cf.NALR
Munt.Dobr.,I,mss.,chest.92). Substantival sau adjectival, chel este cunoscut
și în celelalte regiuni. în Moldova, Banat și Maramureș este concurat de
pleșuv. Cu toate acestea, chel nu era necunoscut în trecut nici aici (cf.DA).
în limba vorbită cuvântul dezvoltă și nuanțe ironice și chiar
peiorative, mai ales în limbajul familiar: "S-a-ntovărășit râiosul/Cu chelul
și păduchiosul" se spune atunci când se întovărășesc indivizi la fel de răi
(cf.PANN,P.V ,11,74). Nuanțele peiorative reies mai pregnant în evidență
de obicei când cuvântul este uzitat într-un grupaj de denumiri care fiecare,
luată în parte, este și termen de adresare depreciativă. în Oltenia: "Șchiop,
strâmb și chei, trei oameni au fost chemați să judece un proces..." (Șimnic -
Dolj). întrebuințat singur, cuvântul nu mai are aceeași coloratură, nuanțele
depreciative aproape lipsind.
Sub forma kel și keleșu circulă la aromâni: "îl’i strigă: keleș,
keleș!" (îi striga: chelule, chelule!)/cf.PAPAHAGI,D./.
Derivat de la chel, chelios are valențe expresive pregnante. A fost
înregistrat în două localități din Mehedinți (pct.953 și 963) și lângă
Craiova (pct. 934) unde informatorul a și explicat caracterul afectiv al
denumirii: "ăla cu păru kel, cu keliie-n cap, în glumă îi spui: mă
keliuosule!" Nu totdeauna chelios înseamnă "lipsit de păr". Prin Dolj sunt
cunoscute și semnificațiile de "dușmănos, invidios" ale cuvântului: "Suflet
ros/De chelios/Te vede/O dă pin dos/Chelios și dușmănos" (Carpen). Aceste
semnificații sunt însă destul de rar întâlnite. Tot rar, în Mehedinți, chelios
are și sensul de "om deștept", potrivit credinței greșite că învățătura multă
provoacă căderea părului "(Cutare) e de-i chelioși, cu barbă, de pin
academii" (Dănceu).
Cel de-al doilea derivat, chelat, a fost înregistrat într-o arie
marginală din nord-estul regiunii (pct. 914). Este întrebuințat rar și de
obicei cu valoare verbală: "De citanie a orbit, de griji a chelit, dar în
sufletul său e tot afurisit" (Islaz - Teleorman).
127
Pleșuv (<bg.pleșiv) este cel de-al doilea termen ca importanță
care denumește noțiunea în limba română. Vechimea termenului este foarte
mare: "(Oameni) care zic să fie toți din naștere pleșuvi, și bărbați și fimei"
(HERODOT, 1645,ap.DLR); "Era cam pleșiv" (DOSOFTEI, V.S.,ib.);
"Pleșiv iaste" (BIBLIA 1688,ib.).
Cu semnificația de "chel" cuvântul este atestat frecvent în
graiurile moldovenești și relativ frecvent în cele transcarpatice. "Se
întâmplă adesa ca bărbaților să le cadă părul cu totul și să rămână che(l)i
sau pleșuvi, pleșivi, pleși sau pelegi" (cf.CANDREA,F.35); "Va căpăta un
bărbat pleșuv" (cf.GOROVEI,CR.,190). Amploarea răspândirii cuvântului
în Moldova este demonstrată și de prezența sa în credințele populare
străvechi, care circulau în această regiune (cfCANDREA,F.,36). Din
Transilvania, câteva atestări: "Au scuipat pe creștetul lui cel pleșug"
(ȘINCAI,HR.III,ap.DLR); "Fruntea largă care se pierdea în creștetul pleșuv
și lucitor" (cf.REBREANU,1,478).
în Maramureș, pleșuv este înregistrat de ALR II/II, chest. 6815 și
ALRR,h.l7.
în Banat circulă sporadic, fiindu-i preferată forma pleș (cf. NALR
Banat,I,h.23).
în Oltenia, pleșuv circulă rar. Noul atlas lingvistic român pe
regiuni Oltenia îl consemnează în județele Vâlcea (pct. 910) și Mehedinți
(pct.936). Situația este aproximativ asemănătoare în Muntenia unde
termenul a fost înregistrat sporadic, în puncte destul de depărtate unele de
altele.
în Mehedinți am consemnat cuvântul și cu sensul depreciativ de
"prost": "Noi la omul prost îi zicem pleșuv" (Dănceu). Sensul acesta pare
însă circumscris la un spațiu geografic limitat.
Prin analogie cu "cap fără păr" în graiurile moldovenești și
ardelenești pleșuv are înțelesul de "golaș, uscat, sterp, arid" în legătură cu
formele de relief sau cu referire la plante, mai ales la arbori, semnificații
destul de rar cunoscute în Oltenia.
Forma învechită și populară pleș am consemnat-o în județul Olt:
"Să zic eu că e pleș, da’ după neam, nu din boală (este) lipsit de păr"
(Giuvărăști). Se remarcă nesiguranța uzitării termenului, dar o influență
mai veche a graiurilor moldovenești sau a celor ardelenești este de
128
presupus că stă la baza cunoașterii cuvântului pe aceste meleaguri. De
altfel, atestările acestei forme prescurtate a lui pleșuv sunt numeroase în
graiurile respective (cf.DLR).
Forma feminină a substantivului, pleașă, își schimbă parțial
înțelesul. în loc să însemne "(femeie) cheală" cum ar fi fost de așteptat,
cuvântul devine sinonim cu chelie. Consemnarea denumirii, nu prea
frecventă, a fost făcută în județul Vâlcea (cf.ARH. OLT.,XXI, 272).
Pleșuv și-a format o bogată familie. Numeroasele consemnări,
unele dintre ele foarte vechi, dovedesc că vocabula se numără printre acele
cuvinte cu o istorie lungă, bine fixată în conștiința lingvistică a
vorbitorilor, circumscriind arii care cuprind Moldova, Ardealul, Banatul
(cf.ALR II/II,MN,chest.6815) dar fiind cunoscut și în celelalte regiuni.
Pleșuvitură, substantiv învechit, înseamnă "parte a capului de pe
care s-a ras părul": "Să nu puneți pleșuvitură întru mijlocul ochilor voștri
pe mort" (BIBLIA 1688,ap.DLR).
Pleșuvi re "acțiunea de a pleșuvi și rezultatul ei" (cf.DEX) este
întrebuințat destul de rar. Atestările sunt sporadice: "Pleșuvirea capului de
păr" (cf.DDRF).
Pleșuvie "chelie" este unul dintre termenii familiei cuvântului
pleșuv cei mai cunoscuți. "Pleșuvia predispune la guturai, la durere de cap"
(cf.BIANU,D.S.,557); "Flăcăii loviți prea timpuriu de pleșuvie își întăresc
rădăcina părului cu fierturi" (cf.V.ROM.,martie,1954).
Deși în Oltenia i se preferă chelie, denumirea este totuși cunoscută
în Dolj: "Străinii zic pleșuvie, dară asta e cam pe la bătrânețe când cade
părul..., noi zicem chelie" (Cioroiași); "în armată căpraru ne amenința cu
pleșuvia de nu ezecutam ordenele" (Carpen).
Pleșuveală înseamnă "chelie" în regiunea Făgărașului (cf.LEXIC
REG., 11,52).
Pleșuvit "chelit" este rar uzitat, fiindu-i preferat pleșuv. Termenul
este bine cunoscut în regiunile unde pleșuv și familia sa circumscriu arii
întinse: "Timpul acela ferice a căruia suvenire singură... mai poate să le
descrețească fruntea pleșuvită" (NEGRUZZI,S.,I,344,ap.DLR).
Semnificații mai rare: "ars de soare, pârjolit, uscat" (ib.). Prin
Oltenia: "îmbătrânit" "M-au pleșuvit necazurile și grijile copilului"
(Dănceu - Mehedinți).
129
Pleșuvi, verb cu semnificația de ”a rămne fără păr, a cheli”. Cea
mai veche consemnare o avem din Moldova: "Pletele Veronicăi să se
pleșuvească, coroana frumoasă nu le-mpodobească" (CANTEMIR, IST.,
308, ap.DLR). Numeroasele atestări dovedesc că vocabula este familiară
graiurilor moldovenești, ardelenești și bănățene și mai puțin Munteniei
(cf.DLR).
Alături de chel și pleșuv, fără îndoială cei mai importanți termeni
care denumesc "absența părului (pe cap)" în Oltenia, pentru noțiunea de
CHEL au mai fost înregistrați:
Piei (pieliț)/<piele<lat,pellis/ este o denumire rară în limba
română, motivată de observația că persoanei "cu chelie" nu i-a mai rămas
pe cap decât pielea. Crearea adjectivului demonstrează capacitatea
inepuizabilă a limbii de-a exprima noțiunile prin forme lingvistice foarte
variate și cu o reală forță expresivă.
Denumirea, insuficient adoptată de vorbitori, a fost înregistrată în
județul Dolj (pct.979). în același județ am consemnat: "Mai zicem: mă,
ăsta, pielițule, adică chelule, dar pieliț e mai alintat" (Carpen). Cu înțelesul
de "chel" piei a fost consemnat și în județul Ialomița (cf.NALR
Munt.Dobr. ,I,mss. ,chest. 92, pct. 863).
Spân (<lat.spanus) "care e lipsit (biologic) de barbă și de mustăți"
(cf.DEX), este uzitat foarte rar cu înțelesul de "chel". Este un caz de
extindere a semnificației datorat analogiei dintre absența părului de pe cap
și lipsa bărbii și a mustăților : "Unii e și spâni în cap, alții numa’ în cap
și-și lasă mustăți și e ca dracu" (Carpen - Dolj).
G.	Termeni care denumesc leziuni externe și
chirurgicale
Termenii care denumesc leziuni externe și chirurgicale fac parte
din câmpul semantic al noțiunilor de UIMĂ (h. 142) și HERNIE1 (h. 137).
1. Paralel cu termenii care denumesc "hernia", am studiat și
denumirile noțiunii de VĂTĂMAT "(persoană) bolnavă de hernie" (cf.
NALR Oltenia, I, h. 139).
130
Vom afla în cele două câmpuri semantice termeni de importantă
inegală. Pe de altă parte, sub raport semantic, remarcăm mobilitatea
denumirilor noțiunii de UIMĂ, polisemantismul majorității lor;
dimpotrivă, noțiunea de HERNIE este reprezentată de termeni a căror
dimensiune semantică este limitată și în același timp mai precisă, descriind
exact afecțiunea.
O comparație a hărților care descriu repartiția geografică a
denumirilor celor două noțiuni scoate în evidență configurația mult mai
unitară a ariilor lui hernie față de aceea a izogloselor lui scurtă, denumirea
tradițională și extrem de populară și astăzi a uimei în Oltenia. Numeroasele
corespondente pe care le stabilesc vorbitorii între aspectul fizic al
inflamației ganglionilor limfatici de la gât și de la subsuori (= uima,
cf.DEX) și afecțiuni de cu totul altă natură ca gușa, varicele, furunculul au
făcut ca numeroși termeni a căror trăsătură semnificativă comună este
aceea de "umflătură, inflamație" să denumească și noțiunea de uimă,
necunoașterea prea sigură a afecțiunii sau chiar a denumirii ei avându-și
importanța sa în această privință.
UIMĂ
Pentru denumirea noțiunii de UIMĂ au fost înregistrați în Oltenia
următorii termeni: adenită, broască, cârtiță, cute, duli, gâlcă, moangă,
motrună, roșață, scurtă, surmă și uimă.
Dintre aceștia, se detașează prin frecvență termenul popular
scurtă (<lat.excurtus) "inflamație a ganglionilor de la subsuoară sau de la
vintre" (cf.DM) care formează arii unitare în întreaga regiune. însă, în
ciuda răspândirii largi a denumirii în Oltenia (cum reiese din datele
atlasului lingvistic regional) ALR I,h.ll3 înregistrase cuvântul numai în
Banat, la sud de Timișoara (pct.40,45) dar în nici o localitate din Oltenia,
fapt curios chiar dacă avem în vedere că rețeaua de localități anchetate de
ALR era cu mult mai redusă decât aceea a noilor atlase lingvistice.
Conform cu datele NALR Oltenia raportul dintre acest termen și celelalte
denumiri ale noțiunii pare să fie astăzi altul.
Gâlcă, cârtiță și broască, principalele vocabule care desemnau
uima în ALR și-au redus mult ariile. Izoglosele lor par chiar mici "insule"
lingvistice în aria foarte întinsă a lui scurtă. Circulația atât de vie a acestui
131
termen în Oltenia este cu siguranță motivată și de faptul că gâlcă poate
denumi, în general, orice umflătură iar broască și cârtiță și-au generalizat,
fiecare în parte, sfera de raportare. Scurtă rămâne astfel singura denumire
a noțiunii de UIMĂ care evită echivocul raportării și care exprimă exact
trăsăturile pertinente ale afecțiunii de uimă.
în anchetele dialectale întreprinse de noi în județele regiunii,
precizările informatorilor au scos în repetate rânduri în evidență faptul că
scurtă este singura denumire a noțiunii care evită confuzia, posibilă în
cazul altor termeni din același câmp lexical: "(Cutare) făcea des scurtă, o
gâlcă care se umflă și nu poți să miști mâna” (Dănceu - Mehedinți);
"Bătrânii noștri păleau scurta cu boji și securea caldă ca să se tragă”
(Balta-Verde - Mehedinți); ”Ți se-nnoadă câteodată vinele și se umflă de
nu mai întinzi brațul; adică faci scurtă” (Carpen - Dolj); "Am avut scurtă la
cheietura piciorului” (Giuvărăști - Olt).
Frecvența mare a cuvântului în Oltenia particularizează graiurile
de aici în raport cu cele din alte regiuni ale țării.
Am arătat că scurtă a fost consemnat de ALR în Banat. Atestări
ale denumirii există și în alte regiuni. în Moldova: "Când ai o bubă la
mână sau la picior și obrintește or nu se trece curând faci scurtă"
(ap.CADE); în zona Făgărașului: "Mi s-a făcut o scurtă la picior = i s-a
scurtat vreo vână, în urma vreunui morb" (cf.VICIU, GL.,135). ALRR
Maramureș înregistrează izolat cuvântul la leud (cf. h. 163,pct.233) iar
NALR Muntenia și Dobrogea (mss.) consemnează denumirea ca formând
arii relativ unitare alături de uimă (huimă).
Uimă (cf ngr.idhma) "umflătură dureroasă” este foarte puțin
cunoscut în Oltenia. ALR I a înregistrat-o numai într-o singură localitate,
la Voineasa (pct.798) din județul Vâlcea, sub influența graiurilor
transcarpatice. în același județ se cunoaște și sensul figurat de "slută,
arătare", când cuvântul este uzitat ca adjectv și cu o tentă peiorativă
evidentă: "O uimă de fată!" (cf.CIAUȘANU,V.,207). Aspectul neplăcut al
afecțiunii și trăsăturile fizice respingătoare ale persoanei constituie
elementul cel mai important care a favorizat lărgirea semnificației lui
uimă.
NALR Oltenia înregistrează vocabula în patru puncte apropiate
dispuse de-a lungul Dunării, în județul Dolj: pct.978,980, 990,994.
132
Uimă (și variantele sale cele mai răspândite huimă și udmă) sunt
menționați în ALR I pe arii întinse pe întreg cuprinsul teritoriului
dacoromân, mai puțin Banatul și sud-vestul Munteniei care împreună cu
Oltenia formează o zonă în care se întâlnesc, se întrepătrund sau se
întretaie izoglosele a numeroși termeni între care gâlcă se detașează prin
frecvență.
Numeroase izvoare confirmă repartiția termenului, așa cum
rezultă ea din datele oferite de ALR. în Moldova denumirea este
menționată cu sensul de "umflătură cu puroi" și este una din afecțiunile
prin vindecarea căreia modalitățile de "tratament" sunt dintre cele mai
diverse (cf.CADE). ALRR Maramureș (h. 163) înregistrează termenul în
partea estică a regiunii iar în Muntenia și Dobrogea uimă (și huimă) a fost
consemnat aproximativ proporțional cu alte denumiri: scurtă și cârtiță
(cf.NALR Munt.Dobr.,l,mss., chest.453).
La aromâni s-a conservat uimă cu aceeași semnificație (cf.
PAPAHAG1,D.) iar ALR I/I,h. 113 consemnează la ruteni forma ufma
(pct. 364).
Doi termeni denumesc, în general, orice umflătură (inflamație) și
ca atare se numără și printre denumirile noțiunilor de UIMĂ în Oltenia:
gâlcă și dul.
Gâlcă (<bg.glăki) înseamnă de obicei "inflamație a ganglionilor
la gât sau a amigdalelor". De mărimi variabile, ele se identifică uneori cu
"gușa" (cf.NALR Oltenia,l,h. 83), "varicele" (ib., MN12) ori "amigdalele"
(ib.,h.84) dar aceeași semnificație generală o are cuvântul și în alte regiuni
ale țării, mai ales în Moldova unde denumirea este prezentă în descântece:
"Așa că nu se știe/Ce s-au făcut gâlcile,/Motâlcile,/Năpârcile lui N"
(cf.PAMFILE,Boli,35,36); "Gâlcilor, Motofâlcilor,/Apucați potecele,/Ca să
pașteți gâștele" (ib., 37), "O venit nouă cocostârci și-o luat-nouă gâlci; o
venit opt cocostârci și-o luat opt gâlci" (cf.SEZ.,I,l 19). Descântecele de
"gâlci" de aceeași factură stilistică, circulau și în sudul țării, aproximativ în
aceeași perioadă. Nu face excepție Oltenia de unde transcriem acest
fragment de descântec din județul Dolj: "Gâlcile, motofâlcile,/Gâlcile ca
merele,/Gâlcile ca perele,/Gâlcile ca bobul de meiu,/ Bobul de meiu e
mic,/Gâlcile nu sun nimic" (cf.CANDREA,F.,348). Acest descântec nu se
deosebește din punct de vedere formal (anihilarea simbolică a afecțiunii
133
prin eliminarea numerică sau comparația cu obiecte din ce în ce mai mici,
sugerându-se scăderea până la dispariție a inflamației) cu descântecele din
alte regiuni, ceea ce ne sugerează că frecvența lui gâkă cu diferite
accepțiuni era foarte mare în Moldova, Muntenia și Oltenia și mai redusă
în celelalte regiuni.
Ca denumire a noțiunii de UIMĂ, gâkă ocupa potrivit datelor
ALR ariile cele mai întinse. A fost înregistrat în județul Mehedinți (pct.
837, 840, 842, 850), Gorj (pct.820), Vâlcea (pct.800), Dolj (pct. 847) și Olt
(pct. 878).
Numărul de localități unde s-a înregistrat denumirea în anchetele
dialectale pentru NALR Oltenia s-a păstrat același dar raportul față de
numărul total al punctelor anchetate este mult mai mic, noua rețea de
localități fiind mai deasă : în Mehedinți (pct.945, 955,963), Gorj
(pct.913,942), Vâlcea (pct.962), Dolj (pct.967) și Olt (pct.986) denumirea a
fost indicată rar, fragmentând aria unitară a lui scurtă.
De altfel, și din anchetele noastre a rezultat cu pregnanță că gâkă
servea de cele mai multe ori ca element de comparație și de precizare, în
același timp, a semnificației lui scurtă, denumirea cea mai populară a
uimei în regiune: ” Scurta e un fel de gâlcă care-ți înțepenește brațul și nu-1
mai poți îndrepta” (Balta-Verde - Mehedinți); ”Gâlcă rea (zicem) când
scurta vine de coace adânc și nu sparge” (Carpen - Dolj).
Dul (uzitat mai ales la plural: duluri, et.nec.) are înțelesul prin
Oltenia și Transilvania de "umflătură ce iese pe corp; ganglion” (cf.
CADE). Ca și gâkă, termenul are tendința de a denumi orice fel de
umflături, indiferent de natura acestora, de cele mai multe ori când
vorbitorii nu cunosc despre ce afecțiune este vorba: ”Din ce, din nece, i-au
ieșit duluri pe corp și nu ies nici cu tras nici cu comprese” (Carpen - Dolj);
”Din loc în loc avea duluri și pe picere, pe de-a rândul, vezi mata, nu avea
sângele bun în el” (Islaz - Teleorman); ”Dulurile se fac din lovituri,
căzături ori din aplecat și atunci ies la descântat” (Cioroiași - Dolj); ”Să fi
văzut ce duluri avea când l-am tras” (cf.BOCEANU,GL.8).
Ca denumire a uimei, NALR Oltenia l-a înregistrat în nordul
județului Gorj (pct.938). Foarte rar, un individ ”cu carnea numai duluri”
este "sănătos” (cf.ARH.OLT.,XXI,264). Mențiunea s-a făcut pentru județul
Vâlcea unde cuvântul poate fi considerat echivalentul lui ”tare” și ”gras”,
134
două trăsături fiziologice esențiale, în concepția poporului, ale omului
sănătos.
Semnificații rare ale cuvântului consemnăm și în graiurile
moldovenești: "Niște umflături pe gheață sau pe lemne” (cf.SEZ.,V,69);
”val de grăsime” (ib.,XXXV,39).
Câteva denumiri ale noțiunii amintesc de o practică medicală
străveche: cârtiță, broască, cute. întrebuințate frecvent în vindecarea unor
afecțiuni, cele două animale și piatra folosită la ascuțitul uneltelor tăioase
au împrumutat inflamației numele lor.
Cârtiță (<bg.kărtica, sb.krtica) avea în medicina populară
diferite accepțiuni: "buboiul care se face mai ales pe picioare” (cf. DA);
"bube mari, roșii-vinete” (cf.PAMFILE,Boli,21); "(un fel de ) bube și
buboaie care se fac pe întreg corpul omenesc" (cf.DA); "(un fel de ) noduri
care se fac sub piele" (cf.LEON,Med.;124); "scrofule" (cf.DA); "boală de
om" (ib.); "boală de vită" (ib.) etc.
întrebuințarea animalului pentru videcarea diferitelor leziuni este
o practică străveche. între alții, pomenesc leacul acesta Plinius, Marcellus
Empiricus și Sextus Platonicus (sec ai IV-lea î.e.n.)/cf.CANDREA,F.,326/.
Numeroase atestări ale acestui tratament empiric aparțin și veacului trecut:
"Lăbuțele cârtiței numite lopățele zice ca să fie de leac pentru vindecarea
bubelor numite cârtițe, un fel de noduri sub piele" (cf.SEZ.,V,128); "Când
cineva e bolnav de «cârtiță» (bubă sub gât), să ia o cârtiță și s-o omoare
între degete, la spate, ca să nu vadă cârtița" (cf.CANDREA,F.,315).
Din prezentarea făcută, reiese că acest cuvânt denumea atât bubele
și buboaiele care se făceau pe corpul omenesc sau pe cel al animalelor
precum și numeroasele "umflături" de diferite naturi, dar asemănătoare
între ele prin aspectul fizic, singurul care, de cele mai multe ori, a
determinat denumirea. între acestea, uima "umflătură mare care se face la
subsuoară, doare și e tare când o pipăi" se număra printre afecțiunile cel
mai frecvent numite prin cârtiță (cf. CANDREA,F.,315 ș.u.;cf.și LEXIC
REG.,II,12,unde cârtiță înseamnă "furuncul mare, de obicei subsuoară" în
regiunea Argeș).
w Ca denumire a noțiunii de UIMĂ, cârtiță (cu variantele cârtițoaia
sau mai rar cârtițoi) a fost înregistrată de ALR I/I, h.113 la Lăpușata -
Vâlcea (pct. 808), la Butoiești, în județul Mehedinți (pct. 846) precum și la
135
Osica de Jos, în județul Olt (pct.878). în acest ultim punct informatorul a
adus precizări menite să diferențieze cele două denumiri ale uimei, gâkă și
cârtiță: gâkă (se spune, de obicei la astfel de umflături dar "când se umflă
și se sparge e cârtiță").
NALR Oltenia consemnează vocabula într-o arie destul de unitară,
în jumătatea estică și partea centrală a regiunii, cu infiltrații în vest. în cele
mai multe puncte cuvântul a fost indicat singur, vorbitorii preferându-1 lui
scurtă probabil datorită expresivității mai accentuate a primului. Spre
deosebire de alte regiuni unde cârtiță denumește tot felul de afecțiuni, ca
bube, noduri sub piele, leziuni deschise1 etc., în Oltenia cuvântul este
uzitat mai ales ca denumire a uimei, gușei și furunculului. Aria mare și
foarte unitară în care a fost consemnat ca denumire a noțiunii de UIMĂ
sugerează tendința de specializare a termenului, de fixare a conținutului
său semantic la un singur semnificat. Ca și în cazul lui scurtă extinderea
ariei sale lexicale față de datele ALR este motivată de necunoașterea
termenului uimă precum și de conținutul imprecis al lui gâkă a cărui arie
lexicală este astăzi mult în regres.
Broască (<lat.brosca), denumirea populară a umflăturilor ce apar în
special pe corpul omenesc2, este tot atâr de cunoscută și răspândită în
graiurile limbii române ca și cârtiță.
1. Datorită vechimii obiceiului de a vindeca în special bubele prin
aplicarea animalului mort, regăsim termenul în numeroase descântece și
credințe provenite în special din Moldova unde cârtiță denumește afecțiuni
foarte diferite unele de altele. în Suceava se zice cârtiță și la "noduri ce se
fac sub piele, pe care le capătă acela care risipește multe mușuroaie de
cârtiță" (cf.SEZ.,V,128). Denumirea este cunoscută și în sudul țării dar se
pare că aici există tendința ca ea să se limiteze a denumi afecțiunea
cunoscută sub numele de uimă (cf.și NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest.453).
De exemplu, în Valea Dunării "cârtița sparge"; în aceeași regiune "cârtița
coace" și "cârtița (se face) la gât" (ib.).
2. Totuși, pe la sfârșitul secolului trecut se credea, în Moldova, că
"broască fac numai vitele cornute, mari: boii, vacile, buhaii etc..Broasca se
face pe limbă, în o margine" (cf.SEZ.,III,146).
136
Cuvântul denumește de obicei: "umflătura (fără dureri) ce se
formează sub pielea de la poalele ochilor sau a obrajilor" - în Moldova
(cf.CANDREA,F.,315); "nod sub piele" (cf.DA); "gușă" (ib.); "modâlcă,
pumn" (ib.); "scrofule" (cf.TDRG); "umflătură la stomac" (cf.DA); "urcior"
(cf.DDRF). în Banat cuvântul mai înseamnă și "umflătură sub limbă"
(cf.NOVACOVICI,Cuv.băii.,II,32) iar în jurul orașului Hunedoara
varicelor li se spunea tot broască (cf.LEXIC REG.,II,98).
Sfera de referire a denumirii este foarte largă. Gâlcile, scrofulele,
ulcerele sunt numite de popor broască iar leacul cel mai utilizat împotriva
lor este batracianul aplicat pe locul afecțiunii (cf. CANDREA,F.,315).
Procedeul este străvechi. Francezii și fără îndoială și românii dar și alte
popoare vindecau în acest fel scrofulele și gâlcile, procedeu aplicat încă
prin secolulu al XVI-lea (id. ib.).
în Oltenia și Muntenia consemnările sunt foarte vagi și de dată
mai recentă. ALR nu a consemnat termenul în Oltenia. NALR
înregistrează denumirea cu semnificația de "gușă", ca în Moldova (cf.
h.83,pct.975,979) și "uimă" sporadic în județele Vâlcea (pct.901), Olt
(pct.995), Dolj (pct.931) și Mehedinți (pct.948). Izolat, cuvîntul a fost notat
și în Muntenia, într-o zonă lingvistică dominată de izoglosele lui scurtă și
cârtiță (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest.453). Cunosc denumirea și
dialectele sud-dunărene, un element în plus în argumentarea vechimii ei.
La aromâni scrofulele se numesc broaște (cf.CANDREA,F.315). Ca și în
dialectele dacoromâne, denumirea are la origine o practică străveche:
"bolnavul de broaște (un fel de umflătură la gât, la subțioară, la mâini sau
la picioare) să puie pe partea bolnavă broaște pisate amestecate cu zahăr..."
(id.ib.,305). Din exemplul precedent se deduce cu ușurință că umflăturile
despre care se vorbește nu reprezintă altceva decât uima și argumentul cel
mai convingător îl constituie localizarea lor pe organe care, în cele mai
frecvente cazuri suferă astfel de afecțiuni.
Pentru noțiunea de UIMĂ denumirea a fost înregistrată și la
meglenoromâni, la Târnareca (cf.ALR I/I,h. 113,pct.013).
Fără îndoială că numai cu un secol în urmă ariile lui broască și
cârtiță erau mai întinse. Cei doi termeni fac parte din fondul terminologic
medical popular cel mai bogat nuanțat și în spiritul acestei idei pledează
chiar repartiția actuală a denumirilor, chiar dacă terminologia mai nouă,
137
impusă prin factori civilizatori, a căpătat dimensiuni geografice aproape
generale.
Cute (<lat.cos, cotis) "piatră de gresie pentru ascțit unelte tăioase"
este un termen foarte vechi: ’Briciu ascutât pre cute" (DOSOFTEI, PS.173,
ap. DA); "Cuțitul pre cute se ascute" (CANTEMIR,IST.,146,ib.).
Această denumire a gresiei este cunoscută mai ales în partea
vestică și de nord a tării (cf.DA). în Oltenia cute este des întrebuințat în
vorbirea mehedintenilor care cunosc și denumirea de gresie dar sub
influență bănățeană preferă primul termen: "Și gresie, da’ noi cute zicem"
(Gruia). Ceea ce paricularizează termenul în vorbirea mehedintenilor este
noua semnificație, aceea de "uimă" înregistrată sporadic de NALR Oltenia
și cu toate acestea bine cunoscută. Explicația obținută de anchetatori în
singurul punct în care a fost consemnat cuvântul (pct. 941): "Dacă pui
cutea (de la coasă) rece, pe ea, se trage" este valabilă și în alte localități ale
județului unde această practică este bine cunoscută: "După felul umflăturii
punem pe ea cutea sau muchea toporului care vine de trage umflătura și
dispare" (Dănceu).
Denumirea uimei prin cute este particulară acestei zone a țării și
explică acea tendin ță a limbii vorbite de a concretiza conținutul unor
termeni prin mijloacele care-i sunt specifice, cum ar fi, de pildă, denumirea
unor afecțiuni prin numele obiectului folosit pentru vindecarea lor.
Datorită necunoașterii denumirii adecvate, multe boli care se
manifestau prin inflamații și culoarea roșie a pielii erau numite mai demult
roș(e)ață (<roșu/<lat.roseus/+suf.-eață). Erau astfel denumite: erizipelul,
brânca: "A doua zi i s-au schimbat sănătatea lui Brâncoveanu și a treia zi i
s-au făcut roșață, precum zicea doftorul" (ȘINCAI,HR.,III,208,ap.DLR);
"Tai roșața din fața obrazului, din măsăli, dinț" (cf.SEZ.,VI,91); pelagra
(cf.CANDREA,F.221); inflamația gingiilor (cf. GOROVEI,CR.,139);
bășicuța foarte dureroasă care iese din nas (id.ib.,165); prin Bucovina
bubele care apar uneori la copii pe cap sau pe față, îndată după naștere;
rofiile (cf.MARIAN,NA,349).
Aria geografică a termenului cu diferitele sale accepțiuni nu
ocolește Oltenia: "Rușața e la început ca bobul de mei, apoi crește, se umflă
și coace" (Dănceu - Mehedinți). Tot în Mehedinți "rușață cu mâncărime"
previne apariția coșurilor, a râiei sau a unor boli infecțioase (Balta-Verde).
138
în Dolj, "roșeața curge din carne, sapă în carne și o poate lua cine o atinge"
(Carpen). Iar în județul Gorj informatorul din pct.906 (cf.NALR
Oltenia,I,h. 142) face distincția între scurtă "când nu coace" și nișeață
"când coace și sparge".
Pe măsură însă ce bolile sunt cunoscute și li se cunosc denumirile,
apelative ca roșeața, gâlcă etc., cu un conținut semantic foarte imprecis,
sunt tot mai mult evitate.
Motrună (et.nec.) a fost indicat în două localități învecinate din
județul Dolj (pct.973 și 975). Comparația s-a făcut cu un soi de pere mari,
numite astfel (cf.DLR) sau prune foarte mari (ib ).
Moangă (et.nec.) înseamnă "viață, trai, zile" lângă Roșiorii de
Vede: "Așa îți mănânci moanga cu el" (cf.COMAN,GL.).
în Oltenia, la Măceșu de Jos a fost consemnată expresia a da
moanga "joc cu pietricelele" (cf.DLR) iar în sudul județului Dolj expresia
a-ți mânca moanga înseamnă "a pierde încrederea (cuiva)": "Așa și-a
mâncat (cutare) moanga, azi așa, mâine așa, nu s-a mai uitaț nimeni în
gura lui" (Cioroiași). Tot cu sens figurat, a-și face moanga Ia cineva se
zice în județul Vâlcea despre un băiat care "e îndrăgostit de o fată și care
merge de multe ori la ea ajutându-i părinții la gospodărie"
(cf.ARH.OLT.,IX,244).
Simbolismul fonetic al cuvântului sugerează vorbitorilor diferite
asociații cu elementele lumii înconjurătoare. Astfel, în județul Dolj,
denumirea "simțită" ca desemnând ceva neplăcut, este atribuită
"umflăturilor mari și dureroase de sub braț", într-o microarie din
nord-vestul acestui județ (cf.NALR Oltenia,h. 142,pct.968,971,973- 974). în
pct. 974 se face distincția între moangă și motrună, ambele denumind însă
"umflătura de sub braț", cu singura deosebire: "motrună care sparge;
moange care dau înapoi".
Surma (et.nec.) a fost înregistrată în aceeași zonă cu moangă și
motrună: pct.981 și 982 din județul Dolj. Conținutul semantic al
termenului este mai nuanțat, dacă avem în vedere mențiunea
•informatorului anchetat de noi, la Șimnic: "surma la subțioară, când e
sângele stricat pe om". Totuși, în câmpul semantic al noțiunii de UIMĂ, în
Oltenia, surma rămâne o creație efemeră.
139
Adenită (<fr.adenite) este un neologism care înseamnă
"inflamație acută sau cronică a ganglionilor limfatici" (cf DEX). Or, cum
acești ganglioni se localizează mai ales la încheieturi, atribuirea denumirii
uimei este explicabilă. Cu toate acestea, neologismul nu este răspândit în
graiurile populare. NALR Oltenia l-a înregistrat o singură dată în județul
Dolj (pct.983) iar în Muntenia denumirea a fost consemnată în județul
Dâmbovița, într-o arie marginală (cf. NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest.693).
HERNIE
Noțiunea de HERNIE este reprezentată în Oltenia, în principal, de
trei termeni: surupare (surupătură), boșeală și denumirea literară hernie.
Alături de aceștia, boșorogeală și slobozât (acesta din urmă însemnând
"care este bolnav de hernie" a fost preferat lui slobozire, denumirea
afecțiunii, dar termenul, extrem de rar uzitat de vorbitori, cf.NALR
Oltenia,I,h. 137) ocupă poziții secundare în câmpul semantic al noțiunii.
Surupare/surupătură (<surpa<lat.xsubrupare) este foarte uzitat
astăzi în graiurile din Oltenia și Muntenia în ciuda concurenței pe care i-o
face termenul literar. Cuvântul ocupă o poziție importantă în terminologia
medicală populară fiind menționată de numeroase izvoare în care se
vorbește de boala caraterizată prin "lăsarea intestinelor în jos", datorită
ridicării unei greutăți: "Dacă un băiat s-a îmbolnăvit de surupătură, să
despici un cireș drept în mijloc ca să poți trece băiatul prin el"
(cf.CANDREA^F.,388); "el se temea de ridicături pentru că se temea de
surpătură" (cf.CADE); "la surupătură se leagă cu mațe de ariciu pisate"
(ib.).
Poziția cuvântului printre termenii care denumesc noțiunea în
Oltenia este secundară dacă avm în vedere numai datele ALR I/I,h. 125.
Surupat - denumirea individului bolnav de surupătură și nu apelativul
bolii! - a fost indicat în numai trei puncte: pct.860,880,885, ceea ce
reprezintă numai o treime din totalul localităților unde a fost consemnat
boală (și boșit). Raporturile cantitative dintre cei doi termeni se păstrează
și astăzi, deși nu la aceiași indici, dar rețeaua deasă a atlasului lingvistic al
Olteniei (h. 137) oferă o imagine mai clară a preponderenței pe care o are
surpătură (surupare) în câmpul semantic al noțiunii. NALR Oltenia
înregistrează termenul pe arii întinse în județele Dolj și Olt, sud-estul
140
județului Mehedinți, nordul județelor Gorj și Vâlcea. Spre deosebire de
su rupă tură (surupare), surupat "bolnav de surupătură (surupare)” este
consemnat rar în Gorj (pct. 921) și Vâlcea (pct. 910,927) fiindu-i preferati,
de obicei, termenii mai expresivi, boșorog și boșit (boșat)/cf.h. 139/.
Denumirea este bine reprezentată și în Muntenia și Dobrogea,
unde atlasul lingvistic al acestor regiuni (I,mss.,chest.446) menționează
surupătură pe arii întinse alături de mai vechiul boșorogeală și
neologismul hernie.
Anchetele efectuate de noi în Oltenia conduc la concluzia că
surupătură (surupare) și surupat sunt încă termeni foarte populari:
"Când se rupe povăiala mațelor devine acolo o gâlcă la care îi zice
surupare” (Balta-Verde - Mehedinți); "Surupătură se face când ridici ceva
foarte greu și ți se lasă mațele în jos" (Carpen - Dolj); "(Cutare) e surupat,
s-a rupt jos și poartă cerc" (Giuvărăști - Olt).
Boșeală, derivat de la boș/boașe/ (<lat.bursa "piele,cf.DEX) este
specific graiurilor din Oltenia, singura regiune, după părerea nostră, unde
cuvântul are semnificația de "hernie".
Boș (boașe), cuvânt polisemantic, era cunoscut cu diferite
înțelesuri în limba veche: (la plural) "Punga care cuprinde testicolele"
(cf.DA), sens cu care cuvântul este atestat în BIBLIA de la 1688: "îl va
apuca de boașe" (ap.DA); MINEUL,1766: "Dureare de boașe" (ap.DA).
Această semnificație s-a conservat până astăzi și este destul de bine
cunoscută în graiurile limbii vorbite.
"Testicol" este o semnificație la fel de veche, menționată de
Dosoftei: "Având două chile la amândoi boșii" (în V.S.,74,ap.DA). Uzitat
de obicei la plural, boașe este tot atât de bine cunoscut și cu această
accepțiune în graiurile limbii vorbite. Firește, Oltenia nu exceptează în
această privință.
O semnificație mai rară și, în orice caz, necunoscută în Oltenia
este aceea de "mațul-gros” (la om sau la animale) consemnată de DA la
Brașov. Aceeași sursă arată că "mațele de jos" se numesc la Rudina, în
județul Mehedinți, tot boașă.
Cum spuneam, boșeală "hernie" și boșit (boșat) "bolnav de
hernie" sunt caracteristici graiurilor din Oltenia. ALR I/I,h. 125
înregistrează denumirile în majoritatea localităților anchetate. Cu excepția
141
unor puncte izolate din Argeș, situate în imediata apropiere a Olteniei,
ALR nu a consemnat termenii, cu aceste semnificații, în alte regiuni.
NALR Oltenia precum și atlasele lingvistice regionale ale Maramureșului
(I,h.l58), Munteniei și Dobrogei (mss.)confirmă datele ALR: cu excepția
Olteniei, semnificația de "hernie” nu este menționată ca aparținând lui
boșeală, derivat care, de altfel, nu a fost atestat nici de CADE, DLR sau
DEX.
Izoglosele lui boșeală circumscriu arii în Dolj (pct.933,956,
967,974), Vâlcea (pct. 914,919,925), Gorj (pct.906) și Mehedinți
(pct. 941,948). Dacă luăm în considerație și localitățile unde s-a înregistrat
termenul cu valoare adverbială sau adjectivală (cf.boșit în Vâlcea:
pct.904,907-908,911,917,cf h.137, dar și în celelalte localități ale județului,
cf.h.139; CIAUȘANU,V.,145; în Gorj: pct.913,918, 942; sud-estul
județului Mehedinți, cf.h.139; sudul și nordul județului Dolj, cf.h.137 și
139) rezultă că boșeală (și boșit, boșat) cu înțelesul de "hernie” și "care
suferă de hernie" circumscria o arie aproape unitară în partea centrală și
nord-estul regiunii și izolat în sud și nord-vest. Concurând pe surupătură
(sunipare) și pe mai noul hernie, boșeală circulă în perimetrul lingvistic
al ariilor celor doi termeni, substituindu-i adesea în vorbirea familiară.
Explicabil prin tendința foarte accentuată în graiurile populare de a conferi
mesajului lingvistic un plus de expresivitate prin uzitarea frecventă a
termenilor cu cele mai mari posibilități în această direcție.
Foarte frecvent, boșit 'bonav de hernie" este uzitat cu valoare
verbală: "i s-a rupt prapurele și s-a boșit" (cf.NALR Oltenia,I,h.l37,
pct.930); "Era unu de făcea sport, fugea de-a sminteala și taman când să
se-nsoare s-a rupt pelița și s-a boșit” (Cioroiași - Dolj).
Boșorogeală (<boșorogi+suf.-eală) ocupă o poziție mai puțin
importantă în câmpul semantic al termenilor care denumesc hernia,
datorită concurenței lui surupătură (surupare), boșeală și mai recent a
neologismului hernie. în al doilea rând, pentru că boșorog înseamnă,
familiar, și "bătrân (neputincios), ramolit”, boșorogeală circulă și cu
înțelesul de bătrânețe și (ironic; mai rar) ”ramoleală", semnificații preferate
în Oltenia lui ”hernie” care în anumite zone ale regiunii nici nu este
cunoscută. ”Boșorogul dracului, moartea îl caută pe-acasă și el se zgâie la
fomei” (Carpen - Dolj); "Boșorogeală e boală grea..." (Dănceu-Mehedinți).
142
Că semnificația cea mai veche a cuvântului era aceea de "hernie”
o demonstrează în primul rând sensul cuvântului boș de la care probabil s-a
format boșorogeală prin derivarea succesivă. Cele mai frecvente forme,
boșorog (cu valoare substantivală, adjectivală sau adverbială) și a boșorogi
(verb) sunt des mentionte în izvoare (cf DA). Boșorogeală este comun
graiurilor din Muntenia și Dobrogea unde izoglosele acoperă o zonă de
semnificație comună cu vătămătură (cf.ALR I/I,h. 125). ALR I
consemnează sporadic denumirea în Oltenia (pct.825,839,874) și în
Moldova (pct.516,518). Revenind la Oltenia, NALR consemnează vocabula
în puține localități: pct.931 în Dolj, pct.932 în Olt, pct.903,922 în Vâlcea,
pct. 938 în Gorj și pct.947 în Mehedinți. Să mai menționăm și aspectul,
deloc neglijabil în a explica circulația slabă a termenului cu sensul de
"hernie" în Oltenia, acela că spre deosebire de surupătură (surupare) sau
boșeală, boșorogeală restrânge sfera de raportare la persoanele în vârstă.
Nu este, firește, o regulă generală, dar numeroși vorbitori explică înțelesul
cuvântului raportându-1 la o anumită vârstă: "Noi zicem boșeală; se mai
zice și boșorogeală, când e oamenii bătrâni, boșorogi" (Șimnic - Dolj).
Răspunsul sugerează analogia pe care a încercat să o facă informatorul
între înțelesul de "bătrânețe, ramoleală" pe care îl are prin parea locului
boșorogeală și cel de "hernie", boală care se manifestă de obicei la
persoanele în vârstă. Uneori vorbitorii mai "simt" cuvântul ca fiind
învechit, ieșit din uz. îl menționează totuși fiindcă îl cunosc: "ai bătrâni
ziceau că s-a boșorogit" (cf.NALR Oltenia,h. 137,pct.920). Alteori se
încearcă fixarea trăsăturilor denotative ale cuvântului la un anumit aspect
al realității desemnate. în pct.947 din Mehedinți, de exemplu, boșorogeală
și hernie nu sunt sinonimi, informatorul încercând să stabilească o
diferență tranșantă între cei doi termeni: "bolnav de boșurog «se lasă
mațele în jos», iernie când iasă gâlca" (ib.).
Cu referire la persoana bolnavă de hernie, boșorog este foarte
frecvent în județul Gorj și menționat sporadic în celelalte (ib.,h. 139). Cât
privește pe boșorogit, acesta a fost consemnat destul de rar: pct. 920,922 și
924, în apropierea ariei lui boșorog (ib.). Din punct de vedere al
informației pe care o transmite, boșorogit poate că e simțit de vorbitori mai
expresiv decât boșorog dar nuanțarea suplimentară, așa cum reiese și din
datele atlasului, nu a impus, cu toate acestea, vocabula.
143
Hernie (<fr. hernie) nu este atât de expresiv ca sinonimele sale
surupătură (surupare), boșeală sau boșorogeală dar influența limbii
literare a fost determinantă în impunerea sa treptată în Oltenia. ALR
I/I,h. 125 înregistrase forma iarniiă în numai două localități: pct.815 și
856. Atlasul lingivistic al regiunii îl consemnează pe arii întinse în toate
județele, singur sau alături de mai vechii termeni despre care aminteam. Cu
toate acestea, în localitățile unde au fost indicate cel puțin două denumiri,
vorbitorii au preferat de obicei lui hernie (cu variantele iernie și iagnie)
echivalentul popular. în Mehedinți, de exemplu, este bine cunoscut dar
într-o conjunctură familiară vorbitorilor îi este preferat surupătură
(surupare): ”Se surupă omu' la boașe și se lasă o parte în jos și una rămâne
sus. Aia se cheamă surupătură, sau ernie, cum zice doctorii1’ (Dănceu);
"Muncește prea mult și din munca asta îi cad boașele și se îmbolnăvește de
iernie sau cum îi zicem noi, surupătură" (Izvoarele). în județul Dolj, zonă
geografică mai puțin conservatoare, hernie pare mai bine consolidat:
"Boșeală se zice, dar sună urât, mai ezact iernie" (Carpen); "îi cad mațele,
se măresc boașele și dai în iernie" (Cioroiași).
Situația vocabulei este aproximativ identică în Muntenia și
Dobrogea (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest.446). Nu s-a impus în
Maramureș (c.ALRR Maramureș,I,h. 158) iar prin Moldova este cunoscută
destul de puțin (cf. ALR I/I,h. 125).
Alături de termenii discutați până acum, mai denumesc noțiunea
de HERNIE câteva cuvinte fără importanță prea mare pentru configurația
generală câmpului semantic al noțiunii. Este vorba de termeni atestați în
puține puncte sau care denumesc accidental noțiunea. Este vorba, de
asemenea, de cuvântul vătămătură, a cărui semnificație de "hernie" este
puțin cunoscută vorbitorilor din regiune. îi vom discuta în continuare.
Huruială (<hurui/probabil din huhii, cf.ung.hullani "a
cădea",cf.DA/+suf.-eală) este o formație onomatopeică. Verbul a hunii are
prin Banat și Transilvania sensul de "a se surpa, a se nărui" cu referire, în
primul rând, la obiecte de mari dimensiuni (clădiri, poduri, maluri de râpe
etc.)/ib./. Ca și a (se) surpa, își lărgește conținutul semantic, însemnând și
"a se îmbolnăvi de hernie", boală care se manifestă prin "căderea
(suruparea, năruirea) intestinelor". ALR I/I,h. 125 îl consemnează în Banat
dar în nici un punct din Oltenia. Existența omologului său surupătură
144
(surupare) nu a favorizat fixarea denumirii nici în Mehedinți unde a hunii
înseamnă ”a se prăbuși cu zgomot, a se prăvăli” (la Vânju-Mare, cf.Gh.
Trandafir, în LEXIC REG.,1,5) și unde influenta bănățeană este mai
accentuată, și nici în județul Vâlcea unde denumirea, cu înțelesul de
”hernie” (cf.NALR Oltenia,h. 137,pct.909,914) este o apariție izolată. De
altfel, în ambele localități vocabula a fost indicată alături de termeni bine
cunoscuti în regiune: hernie și boșit.
Slobozit (<slobozi<slobod<bg.sloboden) are sensul de bază de
”pus în libertate, eliberat”, trăsături semantice existente și în conținutul lui
hernie, ceea ce a favorizat lărgirea semnificației celui dintâi: ”La iernie se
rupe povăiala și mațele sunt slobozâte în jos și apare o gâlcă pe care o taie
doctoru’” (Cioroboreni - Mehedinți). în același județ, la Hinova (pct.957)
termenul a fost indicat de NALR. Din datele atlasului rezultă că nu există o
denumire a herniei care să aibă ca punct de plecare verbul a slobozi (cf.de
ex.slobozire). De altfel, consemnarea singulară a lui slobozit ”bolnav de
hernie” poate sugera caracterul nesemnificativ al prezenței cuvântului
printre denumirile noțiunii de HERNIE în Oltenia.
ALR I/I,h. 125 a înregistrat slobozit la Năsăud (pct.217) și Rădăuți
(pct.385). Este probabil ca în aceste zone aria lui slobozit să fie mai
consistentă. Rămâne de văzut în ce măsură noile atlase lingvistice ce vor
apărea vor consemna prezența termenului în nordul teritoriului lingvistic
dacoromân.
Soborât (et.nec.) “bolnav de hernie”, adesea soborâtură "hernie”
este caracteristic graiurilor bănățene (cf.ALR I/I,h. 125,pct. 1,
12,18,24,28,40) de unde s-a infiltrat în vestul Olteniei (ib.,pct.837,
840,850). Mehedințiul este singurul județ al Olteniei în care soborât și
soborâtură au fost indicați în legătură cu bolnavul și boala de hernie.
Potrivit datelor NALR Oltenia, aria termenului este relayiv mică
dar foarte unitară, cuprinzând opt puncte: pct.936,940-941,944-
945,948-949,953. în trei localități vpct.936,949 și 953) termenul a fost
indicat alături de iernie; în pct. 948 soborât și boșit își împart o zonă de
semnificație comună. Se poate afirma că Banatul, nord- vestul Olteniei
(mai puțin județul Gorj unde a fost înregistrat numai în pct. 937) reprezintă
principala zonă geografică de circulație a termenului cu infiltrații posibile
în celelalte regiuni. Izvoarele lexicografice existente nu atestă vocabula ca
145
fiind particulară și altor județe ale țării.
Vătămătură (<vătăma/ <lat. victimare/ + suf. -ătură) este
denumirea populară a mai multor boli interne, printre care hernia, colicile,
pelagra (cf.DEX). Frecvent în graiurile transcarpatice (cf.și ALRR
Maramureș, h. 158 unde vătămătură este principala denumire a herniei) nu
a fost menționat în Oltenia nici de ALR nici de NALR. Sub influența
graiurilor transcarpatice este cunoscut totuși în județul Vâlcea deși și aici i
se preferă de obicei alți termeni (cf.CIAUȘANU, GL.,70). în același județ
vătămat "bolnav de hernie” este înregistrat de NALR Oltenia,h.l39 în
două puncte, alături de boșit: pct.901, 906.
H.	Termeni care denumesc bolile creierului și ale
sistemului nervos
în acest capitol vom studia termenii care denumesc noțiunile de
EPILEPSIE și LEȘIN, având ca punct de plecare rezultatele anchetelor
dialectale pentru NALR Oltenia înscrise în hărțile 146 și 147.
Cele două noțiuni sunt descrise astfel în DEX:
Epilepsie "boală a sistemului nervos caracterizată prin crize
convulsive intermitente, însoțite de pierderea cunoștinței, halucinații și alte
tulburări psihice";
Leșin "Pierderea subită și trecătoare a cunoștinței, fără oprirea
inimii și a mișcărilor respiratorii, provocată de o anemie a creierului, ca
urmare a unei stări maladive, a unor eforturi fizice mari, a unor emoții
puternice".
Noțiunile de EPILEPSIE și LEȘIN se diferențiază deci prin
trăsături specifice fiecăreia dintre ele, dar totodată, au comună trăsătura
"pierderea cunoștinței", în legătură cu simptomele principale ale
afecțiunilor, precum și raportarea comună la sistemul nervos central.
Termenii care le denumesc, considerați în sine, nu descriu afecțiunea,
epilepsia fiind denumită prin cele mai nuanțate eufemisme, iar leșinul prin
termeni cu un conținut foarte general, adesea abia tangenți cu specificul
afecțiunii. Raporturile indirecte care se stabilesc între conținutul semantic
al noțiunilor și al denumirilor lor constituie și ele o particularitate
lingvistică comună lui EPILEPSIE și LEȘIN.
146
EPILEPSIE
Epilepsia este una dintre cele mai temute boli datorită credinței
străvechi că ea s-ar datora unor duhuri necurate. Astfel se explică și faptul
că atât la noi cât și la alte popoare majoritatea denumirilor bolii au devenit
termeni tab .
Este greu de precizat câți termeni denumesc noțiunea în fiecare
regiune a țării. Parte dintre ei sunt comuni tuturor graiurilor limbii noastre,
impuși mai ales prin tradiție orală îndelungată și, mai târziu, prin
literatură, cum este cazul denumirii de boala copiilor. Alți termeni
circumscriu arii numai în câteva regiuni ca, de exemplu, boală rea,
cunoscut în Oltenia, Muntenia, Maramureș și Moldova (rar în celelalte
regiuni) dar există numeroase apelative ale bolii cunoscute numai într-o
singură regiune și nu trebuie desconsiderată nici ponderea acelor denumiri
care variază de la localitate la localitate, accidental uneori, dar care se
justifică prin aceea că în credința poporului "orice cuvânt trebuie rostit,
numai acela (epilepsia) nu, că te întâlnești cu acelea (duhurile necurate) și
nimic nu te mai scapă de ele (Cioroboreni - Mehedinți).
Pentru exemplificare să arătăm că, pentru noțiunea de
EPILEPSIE, NALR Oltenia a înregistrat 12 denumiri (cf.h. 146), în timp ce
în Muntenia, la aceeași întrebare s-a răspuns printr-un număr aproape
dublu (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest.461).
Dar să vedem cum se prezintă câmpul semantic al noțiunii în
Oltenia, elementele lexicale specifice acestei regiuni și, deopotrivă,
denumirile comune graiurilor oltenești și altor graiuri ale limbii vorbite.
La data efectuării anchetelor dialectale pentru ALR, epilepsie
(<fr.epilepsie) a fost notat în Oltenia într-o singură localitate, la
Dumitrești, în județul Olt (cf.h. 119,pct.805) alături de sintagma cea mai
uzitată în regiune boala copiilor. Termenul este atestat sporadic și în
celelalte regiuni. Anchetele dialectale pentru atlasele lingvistice regionale
consemnează mai târziu vocabula la fel de sporadic: ALRR Maramureș
nu-1 înregistrează în nici un punct (cf.h. 167), în Banat formează o arie
mică în nord-est și este consemnat sporadic în restul regiunii (cf.NALR
Banat,I,h.l52), în Muntenia și Dobrogea este atestat foarte rar (cf.NALR
Munt.Dobr.,I,mss.,chest.461), iar în Oltenia epilepsie formează o mică arie
înjumătățea sudică a regiunii: pct.924,953,961,973-974,978,986,993.
147
Ne-am pus, firesc, întrebarea: nu este cunoscut termenul sau există
încă reținerea de a-1 pronunța? Cel puțin în Oltenia, anchetele întreprinse
de noi, au condus la următoarea concluzie: astăzi, când analfabetismul s-a
lichidat, când mijloacele mass media au infuzat profund cultura, sub toate
aspectele ei, la sate, explicând cele mai diverse aspecte ale lumii
înconjurătoare, prejudecăți ca acelea care au diversificat structura
onomasiologică a noțiunii de EPILEPSIE nu mai constituie o cauză a
menținerii în conștiința lingvistică a vorbitorilor a numeroșilor termeni
eufemistici care o denumeau. Aceștia s-au fixat în limbajul popular, uneori
familiar, în decurs de generații și dincolo de prejudecățile care le-au
determinet apariția, cunoscute sau mai puțin cunoscute astăzi, menținerea
lor în vorbire este motivată, în primul rând, prin tradiție: "Epelepsie sau
boala copiilor se zice când cade jos din picioare și nu mai știe de el”
(Carpen - Dolj); "La epilepsie ’nainte-i zicea boală pentru că nu se știa din
ce provine și-atunci ziceai: mă, ăsta suferă de boală, cade ca mortu’"
(Izvoarele - Mehedinți).
Așa cum rezultă și din răspunsurile celor doi informatori din
județele Dolj și Mehedinți, printre denumirile bolii circulă și numele
generic al oricărei afecțiuni, acela de boală (<sl.boli) "modificare organică
sau funcțională a echilibrului normal al organismului" (cf DEX). Această
semnificație, deși foarte imprecisă, este și cea mai veche a cuvântului.
Menționări întâlnim în scrierile din secolele al XV-lea, al XVI-lea și al
XVII-lea, ca să ne referim numai la perioada cea mai îndepărtată (cf.DA).
Foarte rar, termenul, neînsoțit de determinante, are semnificații
speciale. în județul Gorj însemna la începutul secolului "boala copiilor" și
circula cu acest înțeles în descântece a căror origine este foarte îndepărtată
în timp: "Și cum s-a părăsit osul ăsta de tote ciorile și de tote hoiturile, Așa
să se părăsească boala după trupul (cutăruia)" (cf.MAT.FOLC.1,636). Rar,
circulă în județul Dolj și astăzi: "Să te ferească Cel de Sus de bubă neagră
(= cancer) și de boală, da’ mai ales de asta, că pătimești și-ți dă moarte
unde nici nu gândești" (Cioroiași).
Cu înțelesul de "epilepsie" boală este cunoscut și în regiunea
Brașovului (cf.DA) și în Banat (cf.CADE).
Boală însoțit de diferite determinante stă la baza a numeroase
construcții eufemistice. Dintre acestea, boala copiilor are frecvența cea mai
148
mare în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova (mai ales prin părțile
Bacăului și ale lașiului) /cf.ALR I/I,h. 119; NALR Oltenia, h.146, NALR
Munt.Dobr.,mss./. în special în Oltenia și Muntenia aria acestei denumiri
este foarte întinsă, probabil datorită expresivității ei, în primul rând:
"(Cutare) avea boala copiilor și când l-apuca cădea din picioare și se
tăvălea și-odată înțepenea ca mortu’, de zicea că-i mort și dacă se scula nu
știa nimic, zicea că nu știe nimic” (Cioroiași - Dolj); "Dete de Doamne
păzește! de boala copiilor, are pe dracu-n el, ăsta are boala copiilor..."
(Dănceu - Mehedinți).
Raportată la celelalte sintagme în care boală este însoțit de diferite
determinante (mare, rea, urâtă, diavolească etc.) boala copiilor pare cea
mai rezistentă în timp și poate tocmai de aceea cea mai autentică denumire
eufemistică a epilepsiei. Nu numai aria ei mare (comparativ cu celelalte
denumiri ale bolii, deși Banatul și Ardealul au adoptat mai puțin sintagma)
dar și faptul că această denumire evită ambiguitatea (ceea ce nu se
întâmplă cu celelalte denumiri) întărește ideea că vitalitatea ei este încă
considerabilă.
La bulgari este uzitat detinska bolest (cf.CANDREA,F.,258) și se
pare că este singurul popor care mai cunoaște această denumire
eufemistică. Este foarte probabil ca aici denumirea să fi pătruns din limba
română, fiindcă în celelalte limbi slave, cu acest sens, sintagma nu este
cunoscută.
Foarte cunoscută în Oltenia este și denumirea de boală rea a cărei
arie este stabilită în județele Vâlcea și Gorj, cu infiltrații mai accentuate în
nordul județului Dolj și sporadic în celelalte județe (cf. NALR
Oltenia,h. 146). "Se zice boală rea. E om zdravăn și-odată cade jos din
picioare" (Balta-Verde - Mehedinți); "A murit mai anu’ trecut, la noi, unu’
d-avea boală ra" (Carpen - Dolj).
în ansamblul graiurilor populare boală rea eate aproape la fel de
bine cunoscut ca și boala copiilor. Izoglosele denumirii circumscriu arii
întinse în Muntenia și Dobrogea (cf.NALR Munt. Dobr.,I,mss.,chest.461),
în sudul și partea centrală a Maramureșului (cf.ALRR Maramureș,h. 167),
în județul Bihor (cf.ALR I/I,h. 119) și destul de frecvent în Moldova (ib.).
în Banat, sintagma este mai puțin uzitată (cf.NALR Banat,h. 152). în
majoritatea regiunilor țării folclorul medical românesc cunoaște numeroase
149
practici străvechi, menite să alunge boala sau s-o preîntâmpine: ”De
boala-cea-rea se recomandă bolnavului să tot scuipe, câte ape trece, și se va
duce răul cu apa” (cf.CANDREA,F.,65).
Denumirea este tabu și la unele popoare slave. La ruși se cunoaște
sintagma lihâja bolezni (id.ib.,259) iar bulgarii uzitează și ei losa bolest
(id.ib.,258).
în nord-vestul Olteniei circumscrie arii aproape unitare boală
urâtă. Frecvența cea mai mare a denumirii o înregistrăm în județul
Mehedinți. "Dar te miri cum îi zice ăștei boli! Muma mea avea o vorbă: să
nu bleastămi pe nimeni de boală urâtă. Se poate întoarce asupra ta."
(Izvoarele). Izolat, NALR Oltenia a înregistrat denumirea și în județul Dolj,
alături de boala copiilor (pct.944). Arii relativ întinse formează denumirea
în Muntenia, regiune unde numărul denumirilor eufemistice este
considerabil, raportat la numărul localităților anchetate (cf.NALR
Munt.Dobr.,I,mss.).
Boală mare este atestat cu acest sens sau cu semnificația de
"lingoare, tifos" (cf.LEON,Med., 121). "Din spaimă urmează amețeală,
cutremuri, boala mare" (CALENDARIU, 1844,ap.DA). Ca denumire
eufemistică a epilepsiei, latina evului mediu cunoștea sintagma morbus
major (cf.CANDREA,F.,259), francezii au le grand mal (id.ib.), iar sârbii
cunosc velika bolest sau bolja velika (id.ib.,258).
După CADE semnificația de "epilepsie" a acestei sintagme este
caracteristică graiurilor din Banat, în timp ce în Oltenia boală mare
înseamnă "tifos, lingoare". ALR I/I,h. 119 menționează denumirea numai în
Gorj (pct.839) iar NALR Oltenia într-o mică arie din centrul regiunii.
Atlasele lingvistice regionale ale Maramureșului, Munteniei și Dobrogei
(mss.) nu înregistrează boală mare în nici un punct. Probabil că vorbitorii
au evitat denumirea care numea, în aceeași regiune, și tifosul.
Aboală (ă boală=acea boală, cf.CANDREA,F.,258) denumește
epilepsia în județul Vâlcea (pct. 919), Mehedinți (pct. 95 8-
959,961,963,965-966) și Olt (pct.985). Răspândirea apelativului era, nu
demult, cu mult mai mare (cf.DA) dar înțelesul său foarte vag, aproape
inexpresiv, a făcut să i se prefere denumiri mai familiare. "(Cutare) s-a
îmbolnăvit de aboală, sau, cum se mai zice, de boala copiilor" (Cioroiași -
Dolj).
150
în Muntenia a fost consemnat în Valea Oltului, în aria lui boală
urâtă (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss), ceea ce exclude ideea că odinioară
aboală (și boala aia) să se fi bucurat de o răspândire mai mare în întreaga
vale a Dunării. în orice caz, în câmpul semantic al noțiunii de EPILEPSIE,
aboală pare să aibă atât în Oltenia cât și în Muntenia poziția cea mai
precară.
în susținerea ideii că aboală făcea parte în trecut dintre
denumirile cele mai reprezentative ale noțiunii vine și prezența cuvântului
la ruteni: ta slăbist' (cf.CANDREA,F.,258), probabil o influență
românească.
Pentru denumirea aceleeași noțiuni, boală este însoțit și de alte
determinante, menite să suplinească numele epilepsiei, atât de temute:
(boală) lumească, câinească, diavolească etc., menționate în Muntenia
(cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.), neagră în Muntenia dar și în fostul județ
Lăpușna (cf.CANDREA,F.,258) etc.
în Oltenia, atlasele lingvistice dialectale ALR și NALR nu
înregistrează astfel de denumiri ale bolii de epilepsie. Cu toate acestea, prin
județul Dolj, boală diavolească este menționat în descântece: ”Se iau nouă
feluri de mătase, se pun în gura unei broaște și se îngroapă cu unghiile
diavolului într-o oală nouă care se îngroapă la hotar, zicând: când s-o
împreuna olar cu olar și-o mai face târg cu oale, atunci să mai vie boala
diavolească la (cutare)” (cf.MAT. FOLC.,1,636).
Terminologia semantică a EPILEPSIEI mai cuprinde, în Oltenia,
potrivit datelor NALR, o serie de termeni care nu apar ca determinante ale
lui boală. Aceștia se situează pe al doilea plan, ca importanță, în câmpul
semantic al lui EPILEPSIE, dominat de denumiri eufemistice structurate în
jurul vocabulei boală. îi vom studia în cele ce urmează.
Răutate (<rău/<lat.reus/+suf.-ătate) face parte din fondul lexical
principal al limbii române și este un cuvânt remarcabil prin
151
polisemantismul său. Multe dintre semnificațiile cuvântului sunt atestate în
primele izvoare ale limbii române1.
Indiferent de nuanța semnificativă care particularizează uzitarea
cuvântului într-un context sau altul, trăsătura semnificativă de bază a
vocabulei este "care este defavorabil (omului)". Această trăsătură a
favorizat întrebuințarea eufemistică a cuvântului cu înțelesul de "epilepsie",
boală datorată, după credința poporului, unor "duhuri rele".	«
Extinderea geografică a termenului cu înțelesul de "epilepsie"
cuprinde Moldova (în sintagma răutatea copiilor, cf.PAMFILE,
Dușm.,237), Muntenia (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest.461) și Oltenia
(cf.NALR Oltenia,h. 146).
în Oltenia, răutate formează o mică arie în sud-estul regiunii, în
județele Dolj și Olt (pct.982,991,997). La Șimnic, în județul Dolj, termenul
însemna mai demult "epilepsie". Astăzi această semnificație este cunoscută
mai puțin de vorbitorii localnici: "îi venea răutate și cădea jos din
picioare...; răutatea nu se vindecă, nu e tratament pentru ea...". Pentru cei
mai mulți vorbitori din sudul Olteniei, răutate înseamnă "boală" dar nu
orice boală, iar simptomele prin care se manifestă "răutatea" ne fac să
credem că denumirea era atribuită, nu cu mult timp în urmă, epilepsiei:
"îmi vine să caz din picioare; nu mai văz, mi se taie respirația și simț că
sunt pierdut când îmi vine răutatea" (Cioroiași - Dolj).
învechit și popular, nevoia rea, cu înțelesul de "epilepsie" a fost
consemnat în Oltenia în nordul regiunii (pct. 902). Deși puțin răspândit în
Oltenia, merită discutat, pentru evoluția semantică deosebit de interesantă a
lui nevoie (<sl.nevolja) de la înțelesul de "boală" la "epilepsie".
1. Cf. "însușirea de a fi rău": "Arată câtă răutate și amărăciune
avut-au dracii spre oameni" (CORESI,EV.,237,ap.DLR); "neîndurare,
cruzime": "Muiarea de răutatea bărbatului va fugi" (DOSOFTEI,PS.,
NECULCE,L.,65, VARLAAM-IOASAF,ib.);"faptă rea, nelegiuire, rău" (cf.
VARLAAM, C., 347, PRAV.,317, N.COSTIN,L.,566, NECULCE,L.,132,
CANTEMIR,HR.,476, R. GRECEANU,CM.II.129 etc.,ib.); "nenorocire,
necaz, pacoste" (cf. M. COSTIN, 0.165,DOSOFTEI,V.S.,ib.); "caznă, chin,
totură" (cf. VARLAAM, C. 424, URECHE,L.,106,ib.) etc.
152
Cu înțelesul de "boală" cuvântul este menționat în izvoarele vechi
la Coresi: "Și când avem în trup vreo nevoie noi în toate chipurile cugetăm
a întări el" (EV.,57,ap.DLR). De obicei urmat de determinant, nevoia și-a
restrâns semnificația la "(criză de) epilepsie". Și acest sens are o
longevitate apreciabilă: "Din băutură fără măsură l-au lovit cea nevoie
și-atâta l-au ținut de mult...cât toți s-au gândit că au murit"
(CANTEMIR,HR.,296,ib.). Ulterior, cuvântul și-a păstrat și această
semnificație, deși cu acest sens secundar era uzitat destul de rar: "îl va
apuca nevoia și vor fi cu ochii crunți întorși și cu părul răspândit întru acea
turbată stropșeală" (MAIOR,IST.,ib.). Mențiunile sunt numeroase pentru
secolul trecut, deși denumirea era concurată și de alte apelative între care
boală și determinantele sale s-au impus.
Astăzi, înțelesul de "epilepsie" al cuvântului nu mai este sesizabil
în afara unui context foarte explicit, datorită semnificației mai noi de
"necesitate, trebuință" cu care este întrebuințat cuvântul. Contribuie la
aceasta și procesul tot mai accentuat de slăbire a forței semantice a
termenilor eufemistici, în general, datorită pătrunderii culturii la sate, cu o
consecință imediată: înlăturarea superstițiilor și prin urmare pierderea
motivației care a condus la crearea denumirilor eufemistice.
Pentru a întregi tabloul geografic al extinderii lui nevoie cu
înțelesul de "epilepsie", vom adăuga că este cunoscut și la ruteni: nuzda
(=nevoia, boala, id.ib.,259).
Bătăi (este de fapt vechiul bată-i, menționat de I.A.Candrea și în
județul Vâlcea, op.cit.,258, sinonim cu forme lexicale de tipul ducă-se (pe
pustii), exprimând atât intenția de a evita numele adevărat al bolii, dar și o
imprecație la adresa "duhurilor rele" care se credea că o generează) a fost
consemnat în județul Gorj (pct. 918). Denumirea nu a avut niciodată o
extindere geografică prea mare. Este menționată, de altfel, într-o zonă în
care boală rea formează arii aproape compacte. Decisivă în disputa celor
două denumiri a fost expresivitatea ultimei, chiar nota de afectivitate pe
care o conține, față de sensul foarte vag al lui bată-i.
în afară de aceste denumiri, următorii termeni întregesc
terminologia bolii de epilepsie în Oltenia:
Ceas-rău în Dolj (cf.CANDREA,F.,258). Sensul special de
"epilepsie" particularizează astăzi prea puțin denumirea. Ceas-rău este
153
cunoscut în Oltenia, ca de altfel și în limba comună, cu semnificația mai
largă de ‘‘nenorocire, necaz” și "boală (gravă)": "Când e să vină ceas-rău,
vine, nu te poți feri" (Islaz - Teleorman).
Doamne-păzește, menționat în județul Dolj (cf.CANDREA,
F.,258). Atlasele lingvistice nu consemnează denumirea. în Mehedinți ne-a
fost indicată alături de boala copiilor în mai multe localități: "Dete de
Doamne-păzește, asta le mai trebuia, după tot ce-au pătimit cu ăl bătrân"
(Dănceu).
în sfârșit, pentru EPILEPSIE, NALR Oltenia a înregistrat izolat
două denumiri pe care le considerăm accidentale în câmpul semantic al
noțiunii:
Izdat (et.nec.) a fost înregistrat în județul Gorj (pct.937).
Cuvântul este încă viu în graiurile din Oltenia și Banat unde denumește
"colici intestinale, crampe la stomac" (cf.CADE). Vechimea lui în aceste
regiuni este confirmată și de numeroase producții folclorice (mai ales
descântece) în care cuvântul circulă des: "Izdat Nebotezat/Ieși din inima lui
N de unde-ai intrat" (descântec din județul Gorj, cf.PAMFILE,Boli,40).
Descântece asemănătoare circulă în județele Vâlcea (cf.CANDREA,F.,337),
Romanați (id.ib.,120) dar și prin Moldova (cf.SEZ.,XIX,186) unde izdat a
evitat specializarea, denumind de obicei o boală gravă, greu vindecabilă. în
Banat, izdat mai înseamnă chiar "necuratul, boală necurată"
(cf.SEZ.,XXXII,233), semnificație care a favorizat atribuirea cuvântului
tuturor bolilor aflate "sub stăpânirea necuratului, a duhurilor rele", dintre
care făcea parte și epilepsia. Cu acest înțeles atestările vocabulei nu sunt
semnificative.
Peleftică (et.nec.), creație lexicală efemeră, probabil comparativ
cu oftică, denumește epilepsia în două localități mehedințene (pct.947 și
949). Denumirea este rară și fără forță de circulație.
LEȘIN
Denumirea literară, leșin (<leșina, et.nec.) are două sensuri de
bază: A. "pierdere subită și trecătoare a cunoștinței, fără oprirea inimii și a
mișcărilor respiratorii..." (cf.DEX) și B. "Stare de slăbiciune mare, de lipsă
de putere, de vlagă, provocată de foame, de sete; sfârșeală" (ib.).
154
Sensul A. este menționat în Pravila lui Matei Basarab: “Preotul
care leșină și cade... nici o apărare să n’aibă” (ap.CADE).
Structura onomasiologică a noțiunii este reflectată în NALR
Oltenia de h.147.
Termenul literar formează o arie unitară în întreaga regiune,
rareori fragmentată de termeni sau construcții pe care le vom studia mai
jos. Semnificațiile A. și B. sunt deopotrivă de bine cunoscute. Mai rar și
oarecum impropriu, termenul denumește simptomele bolnavului de astmă:
"Mă ia la început cu leșin, de nu mai văz, și-apoi tușesc și tușesc, sparii
p-ai mei" (Islaz - Teleorman), "Uite, așa îmi vine un leșin și mă-nec și
tușesc, o tușă ra..." (Balta-Verde - Mehedinți).
Sub influența unificatoare a limbii literare, izoglosele lui leșin
s-au impus, ocupând aproape compact teritoriul lingvistic al Olteniei.
Totuși, în câteva puncte NALR înregistrează o serie de termeni și
construcții care denumesc mai mult sau mai puțin exact noțiunea. Este
probabil că încă la începutul secolului nostru câmpul semantic era mult
diversificat. Astăzi, conservatorismul unor zone geografice este motivat de
expresivitatea unora dintre denumiri. Circulația lor paralel cu termenul
literar este o dovadă în acest sens.
într-o bună parte a județului Dolj și, izolat, în județul Olt, leșin
este suplinit sau circulă alături de construcții care descriu noțiunea:
Se sfârșește (îi vine sfârșeală), a fost menționată într-o mică arie
din jurul Craiovei (pct.973,983,985) și în județul Olt (pct.995).
Semantic, sfârșeală și leșin sunt foarte apropiați. Definiția din
DEX este concludentă. Sfârșeală "stare , senzație de slăbiciune, de leșin".
Toate județele Olteniei uzitează vocabula pentru expresivitatea ei: exprimă
aproape excat senzații asemănătoare cu aceea pe care o dă leșinul: "Am
simțit sfârșeală la inimă și mi s-a întunecat vederea" (Carpen - Dolj);
"Păienjeneala ochilor e semn se sfârșeală" (Cioroboreni - Mehedinți).
Termenul este răspândit în toate graiurile limbii române. Cu
semnificația de "leșin" sau cu un înțeles apropiat, cuvântul circulă în mod
sigur în Muntenia și Moldova: "Când i-a venit sfârșala n-a mai știut de el,
strigau, dar el ca mortu’..." (Brezoaiele - Ilfov); "(De inimă rea) simți el o
lâncezeală, o sfârșeală, o slăbiciune, o piroteală" (cf.PAMFILE, Boli, ap.
CADE).
155
Cade în neștiința a fost menționat în județul Dolj (pct. 969) și Olt
(pct. 986). Este destul de improprie construcția cu semnificația de "leșin” în
primul rând că nu este, sintactic, în spiritul limbii române.
Neștiință "faptul de a nu ști, de a nu avea știință de ceva; situație
în care se află cel care nu știe ceva, nu are știință de ceva; neștire"
(cf.DEX) este atestat destul de frecvent cu acest sens. O veche menționare o
aflăm la Coresi: "Ispitiia să înțeleagă. Iară Domnul desfăcu loru neșiință,
răspunse și zise" (EV. 168, cf. și PRAV. 220,ap.DLR).
In afara construcției menționate, neștiință nu este sinonim în nici
un punct cu leșin. Trăsătura semantică comună celor două cuvinte fiind
"care nu are știință de ceva", neștiință înseamnă în construcția amintită și
"leșin", semnificație care îi este totuși fragilă, secundară.
Cade în neștire se află aproximativ în aceeași situație cu
construcția precedentă, numai că între leșin și neștire există mai multe
puncte comune. Trăsătura care le unește poate fi considerată "care nu-și dă
seama (de ceva, de el însuși)". Dar și preponderența acestei construcții în
limba vorbită este destul de labilă, mai ales în condițiile când termenul
literar este foarte bine cunoscut în regiune. A fost înregistrată în județul
Gorj (pct. 977,982).
Cade în agonie este o exagerare a modului de manifestare a celui
care "leșină". A fost consemnată în județul Dolj (pct.980).
Se pierde descrie starea celui care și-a pierdut cunoștința.
Adjectivul pierdut însemna în limbajul bisericesc și eufemistic
"mort" și "care și-a pierdut cunoștința, care este aproape de moarte"
(cf.DLR). Aceeași semnificație o are și leșin și nu este exclus ca ea să se fi
conservat în graiurile populare, așa cum este cazul zonei din sud- estul
județului Dolj (pct. 990,994) unde a fost consemnată construcția.
Câțiva termeni denumesc simptome ale fenomenului fiziologic:
Năplăială (<năplăi/et nec /+suf.-eală) înseamnă "căldură mare",
"arșiță, zăpușeală, zăduf; sufocare (din cauza căldurii sau a unei
boli)’7cf.DLR/. Este apropiat semantic de leșin. în Oltenia este cunoscută și
forma năplai cu același sens (cf. ARH.OLT,XX,270).
Termenul are înțelesul de "cădură mare" de obicei în Oltenia și
Muntenia, regiuni în care este foarte uzual: "Cu năplăiala d-afară picotesc
oarele pe sub garduri" (Dănceu - Mehedinți).
156
în special în Oltenia (cf.CADE), dar și în celelalte regiuni,
semnificația de ”(senzație de) sufocare” constituie trăsătura semnificativă
cea mai importantă a cuvântului. Mențiunile sunt numeroase și aparțin, în
general, producțiilor folclorice. "îți vine năplai, te năplăiești. îți vine năplai
și când e căldură prea mare în casă" (cf. ARH.OLT.,XXI,270) etc.
Având în vedere semnificația de "sufocare" pe care o avea
cuvântul este explicabilă extensiunea semantică la "leșin" cu care termenul
a fost atestat în Oltenia (cf.NALR,!,h. 147,pct.925,965). Cu toate acestea, se
poate spune că năplăială și leșin, deși apropiati semantic, sunt bine
individualizați. Vitalitatea celor doi termeni în regiune a făcut ca
trăsăturile semantice ce le sunt proprii să se confunde foarte rar, astfel ca
sinonimia lor în câmpul semantic ai termenilor pe care i-am prezentat să
apară ca un caz excepțional deși, sub un anumit aspect, motivat.
Leșuială (Comp.leșială, et.nec.) are înțelesul de "stare de
slăbiciune; sfârșeală" și este destul de bine cunoscut în Oltenia: "De câteva
zile am o leșuială în tot corpul..." (Carpen - Dolj); "De gripă zaci polog și
simți o leșuială în tine care te sfârșește" (Giuvărăști - Olt).
Consemnarea lui leșuială cu înțelesul de "leșin" este sporadică și
nesemnificativă: câte un punct în județele Dolj (pct. 931) și Vâlcea
(pct.928).
Amețeală (<ameți/<lat.ammattire/+suf.-eală), indicat la plural,
amețeli, a fost consemnat în județele Dolj (pct.923,972) și Mehedinți
(pct. 942). Denumește o stare fiziologică asemănătoare cu aceea pe care o
dă leșinul, stare în care omul își pierde simțul echilibrului (cf.DEX).
în limba veche, amețeală se substituia adesea unor termeni care
denumeau boli care se manifestau la început prin astfel de simptome: "L-au
lovit o amețeală de se zice damla" (NECULCE,L., I,ap.DA).
Astăzi semnificația cuvântului este bine conturată: "pierderea
echilibrului", fie că aceasta este acuzată de boală sau de factori
extrafiziologici ca băutura, mișcarea rapidă, sau se întrebuințează figurat:
"amețeala gloriei" etc.
Slăbătate (varianta populară a lui slăbiciune<slăbi<slab, cf.bg.
slabia, scr.slabiti+suf.-ciune) a fost consemnat în județul Mehedinți, în
localitatea Crăguești (pct. 949).
157
Inițial, între vocabula indicată în NALR și leșin se pare c-ar fi o
legătură foarte labilă, slăbătate ducându-ne cu gândul la slab, în general
însemnând "uscățiv, debil". înțelesul de "leșin" cu care a fost menționat
cuvântul în Mehedinți trebuie însă privit în legătură cu semnificațiile mai
puțin uzitate ale cuvântului, acelea de "stare, senzație (trecătoare) de sleire,
de pierdere a puterilor; sfârșeală" (cf. DEX).
Totuși, este greu de presupus că chiar în zona în care a fost
menționat cu înțelesul de "leșin", cuvântul să denumească starea fiziologică
propriu-zisă. Mai degrabă informatorul s-a referit la cauza care o
determină, slăbiciunea organismului uman.
I.	Termeni care denumesc boli infecțioase
Conform cu datele NALR Oltenia, în acest subcapitol vom studia
noțiunile de TIFOS (MN11) prin care poporul înțelege "boală grea" care se
manifestă prin "căderea părului" (cf.chest.444), FEBRĂ (h.133)
"temperatură ridicată", datorată unor boli infecțioase; TURBARE "boală
infecțioasă contagioasă care generează paralizie" (cf.DEX); VĂRSAT
(MN11), "boală de copii, caracterizată prin apariția pe corp și pe față a
unor bășicuțe de natură virotică" (ib.); ZĂBALE (la gură)/h.75/, "bubulițe
albicioase și molipsitoare care apar la oameni la colțurile gurii, cunoscute
și sub numele de bube dulci.
Denumirile populare ale bolilor infecțioase sunt puțin numeroase.
Ele aparțin, în principal, la câteva familii etimologice, dar bine cunoscute,
cu o vitalitate foarte mare în graiurile limbii vorbite. O parte dintre acestea
sunt comune tuturor graiurilor limbii române, câteva circulă numai în
puține regiuni, iar altele sunt particulare Olteniei.
TIFOS
Cea mai veche denumire a noțiunii de TIFOS în graiurile
populare este lângoare (cu variantele lexicale lingoare și lungoare)/
<lat. languor,-oris/.
Semnificația originală, aceea de "boală" este atestată în limba
română veche (cf.TDRG,s.v., care menționează sensurile: l."Siechtum,
158
Krankheit” atestat și la Coresi și 2.”Hitzigen Nervenfieber, Typhus”
prezent și la Dosoftei). în secolul al XVI-lea cuvântul este atestat cu
sensurile de ”boală, suferință, durere” (cf. Rusu,Term.,209-219). Tot în
limba veche lângoare însemna și ”febră, tifos, boală” (id.ib.).
Lângoare și variantele sale lexicale ocupau, probabil, în trecut,
cea mai mare parte a teritoriului dacoromân.
Lingoare forma arii în Dobrogea, Muntenia (mai puțin partea de
sud-vest), sud-vestul Transilvaniei, o mică arie din nordul Maramureșului,
partea centrală a Moldovei și izolat în celelalte regiuni (id.ib.).
în partea centrală a teritoriului dacoromân predomină lângoare
dar, în general, vorbitorii folosesc și aici lingoare opoziția â/i nefiind în
graiurile limbii vorbite prea perceptibilă. Lângoare este întrebuințat și în
ariile laterale ale Dacoromaniei, de exemplu în Moldova (cf. CADE).
Varianta lungoare dezvoltată prin etimologie populară sub
influența lui lung (cf. Rusu, Term.,209-219)era comună sud-estului
Olteniei, sud-vestului Munteniei, nordului Banatului, vestul și nordului
Transilvaniei, vestul Moldovei (id.ib.).
Atlasele lingvistice regionale consemnează și astăzi termenul (cu
variantele sale) în Muntenia (aria generală alături de tifos, cf. NALR
Munt.Dobr.,I,mss.,chest.444), în Maramureș (forma lungoare, ca în
Oltenia, cf.ALRR Maramureș, h. 156), Banat (arie compactă în centru și
nord-vest, cf.NALR Banat,h. 149) și Oltenia unde aria vechii denumiri este
astăzi extrem de redusă (câteva puncte în județul Olt: 932, 985, 997; Gorj:
pct.905; Mehedinți: pct.951). Cu excepția Maramureșului, atlasele
lingvistice regionale apărute până acum reflectă suficient de clar procesul
lingvistic de rarefiere a ariilor lui lângoare în favoarea termenului impus
de limba literară. Tifos s-a impus deja în Oltenia, iar în Muntenia
izoglosele sale se suprapun, în cele mai multe județe, peste cele ale
denumirii vechi.
Cuvântul s-a conservat și în dialectele din sudul Dunării: la
meglenoromâni: lâgoare; lăngoari (cf.Rusu, Term.,209-219); la aromâni:
lângoare, lângoare, lungoare (id.ib ), ”cădzu tu lângoare greaua” (căzu în
boală grea); ”lângoarea-a lui, sănătatea a noastră” (lângoarea lui, sănătatea
noastră)/cf. PAP AH AGI ,D. /.
159
Tifosul, în trecut boală extrem de periculoasă, a stimulat
imaginația vorbitorilor în a găsi diferite denumiri care să înlocuiască
numele bolii pentru ca "duhurile rele" să nu fie "atrase" asupra celui care
rostește cuvântul tabu. Atitudinea eufemistică a vorbitorilor s-a dovedit mai
puțin productivă în ceea ce privește terminologia tifosului decât, să zicem,
în cazul lui epilepsie, a cărei terminologie era extrem de variată și de
nuanțată. In Oltenia, dar și în alte regiuni, boală (mai rar), boală mare și
boală lungă reflectă această tendință, ariile lor fiind cu toate acestea foarte
reduse, datorită impunerii termenului literar.
Boală, pe lângă înțelesul de "epilepsie", cum am arătat în
subcapitolul precedent, are și sensul de "tifos", mai ales în Oltenia
(cf.CADE). Polisemantismul cuvântului a făcut ca aria acestuia să se
reducă cu timpul, pe măsură ce numele afecțiunii pe care le denumește erau
mai bine și mai exact cunoscute de vorbitori: "De boală îți cade tot păru’
din cap, da’ e mai multe feluri de boală" (Băilești - Dolj), de unde reiese că
imprecizia sensului conținutului semantic al termenului stă și la baza
determinării adjectivale a acestuia pentru exprimarea semnificației de
"tifos", cum vom vedea în cele ce urmează.
Boală lungă, înregistrat în județul Gorj, pct.912, are o motivație
clară. Durata bolii, dar și a perioadei de convalescență, când suferindul este
slăbit, a făcut ca determinantul lui boală să fie un adjectiv care să exprime
această realitate. Explicația este valabilă și pentru mai uzitatul, în trecut,
lângoare (lingoare, lungoare) și, așa cum vom vedea, și pentru sintagma
boală mare.
Aria lui boală lungă era în prima jumătate a secolului nostru mai
pronunțată dar nu exagerat de mare, datorită vitalității lui lângoare (și
variantele). ALR I, h.121 menționează denumirea sporadic și în Banat
precum și la sud-vest de orașul Deva, sub forma boală lungoasă și bănuim
că și alte regiuni o cunoșteau.
Boală mare "lângoare" (cf.DA) este atestat pe la mijlocul
secolului trecut ca una din denumirile comune în medicina populară: "Din
spaimă urmează amețeală, cutremuri, boala mare" (CALENDARIU, 1844,
ap. DA).
în câmpul semantic al noțiunii de TIFOS, în Oltenia, boală mare
nu constituie o prezență efemeră. ALR I,h.l21 consemnează sintagma în
160
sud-vestul regiunii, într-o arie destul de compactă. Astăzi aria denumirii
este în regres, tifos impunându-se masiv în toate județele. Totuși, NALR
Oltenia mai menționează boală mare în câteva puncte centrale
(pct.918,920,922,956) și la Hinova, în Mehedinți. în acest județ am notat
denumirea și în alte localități: "De boală mare zaci până ți se urăște, câte
șase săptămâni, și din cauza căldurilor care le ai, cade părul" (Gruia);
"Slăbești, te usuci, cum se zice, și îți cade păru’ din cap; asta e numai boala
mare" (Balta-Verde).
Alături de aceste denumiri, tifos (<ngr.tifos,fr.typhus), termen
savant, și-a lărgit considerabil aria de circulație. Referindu-se la
răspândirea acestui termen, Valeriu Rusu1 stabilește câteva arii principale:
prima ar cuprinde sud-estul Banatului și partea centrală a Olteniei, cea de-a
doua centrul Transilvaniei, o arie corespunzând nord-estului
Maramureșului și partea de est a Moldovei precum și o arie compactă pe
teritoriul Republicii Moldova. în Oltenia, forma tifos corespunde
aspectului literar al cuvântului ca și în estul Moldovei, în timp ce în
celelalte regiuni (sud-estul Banatului, centrul Transilvaniei și nord-estul
Maramureșului) termenul circulă sub forma tifus, corespunzătoare
maghiarului tifusz sau germanului Typhus.
Care este situația repartiției geografice a cuvântului astăzi?
Publicarea tuturor atlaselor lingvistice regionale ar oferi un
răspuns clar la această întrebare. Deocamdată, ALRR Maramureș, h. 156,
înregistrează lungoare, NALR Banat consemnează tifos (cu variantele sale
lexicale) în toată regiunea, alături de lungoare (și variantele) cu
prepoderență în nord-vest și partea centrală a regiunii, NALR Muntenia și
Dobrogea (I,mss.,chest.444) prezintă izoglosele lui tifos ca formând arii
întinse alături de denumirea populară cu care-și împarte, aproape în
proporții egale, cele două regiuni. NALR Oltenia consemnează tifos în cea
mai mare parte a regiunii, ariile cuvântului fiind mai puțin fărâmițate de
izoglosele altor termeni, ca în Muntenia. Anchetele noastre confirmă
rezultatele atlasului: "Tifosul e o boală afurâsâtă..." (Islaz - Teleorman);
1. Cf. Termeni pentru denumirea tifosului (pe baza ALR), în
ED,II, 1960,p.209-219
161
"De tifos se bolnăvea nainte, când nu era doctori ca acuma” (Carpen -
Dolj); "Odată, la noi s-a murit din tifos; a murit din tifos tot satu’” (Dănceu
- Mehedinți).
La Cireșu, în județul Mehedinți, s-a înregistrat și forma tifotă
denumirea locală a febrei tifoide, iar în pct.950, în același județ, s-a
consemnat sintagma tifos negru care indică stadiul avansat (mai grav) al
bolii. Asemenea determinări conferă denumirii o deosebită expresivitate,
sugerând plastic gravitatea bolii care în trecut făcea ravagii în populația
lipsită de medicamentele necesare. în câteva puncte din jumătatea vestică a
regiunii s-a indicat tifos iezantematic ca rezultat al procesului de asimilare
a terminologiei moderne în vorbirea populară.
O poziție precară între denumirile tifosului o are tărpie (<sb.
trpija) consemnată în județul Mehedinți (pct. 941,946), sub influența
graiurilor bănățene unde cuvântul are înțelesul de "umflare a pântecelui”
(cf.CADE).
FEBRĂ
"Temperatura ridicată a corpului, care constituie reacția
organismului la un agent infecpos, toxic" este denumită în Oltenia prin 13
termeni (cf.NALR Oltenia,h.l33). Marea lor majoritate sunt polisemantici,
semnificația de "febră = căldură mare a corpului" fiind secundară în
conținutul acestor cuvinte. Procesul de degradare a acestui sens este mai
accentuat astăzi, când limba literară a impus termenul modem în graiurile
populare.
Călduri (<lat.x căldură) este un cuvânt vechi, cu multiple
semnificații. El face, de altfel, parte din fondul lexical principal al limbii
române și este printre cuvintele bogat nuanțate, în diferitele contexte unde
apare.
Cu înțelesul de "febră" este menționat încă în scrierile lui R.
Greceanu1, însă circulația sa cu astfel de accepțiune a fost la început cu
totul accidentală. Sub influența limbii literare, termenul pătrunde în
1. Cf. Lucreția Mareș, Termeni pentru noțiunea de febră în limba
română, în LR,XVII (1968),nr.l,p.25-27
162
graiurile populare, astfel că ALR I,h.llO îl consemnează în întreaga
Muntenie, câteva puncte în Dobrogea și, izolat, în Transilvania, Crișana,
Banat și nordul Moldovei.
Oltenia nu exceptează și se poate afirma că în raport cu numărul
de localități anchetate în această regiune, cele opt puncte în care a fost
consemnat termenul (cf ALR I, h. 110, pct. 808, 810, 842, 860, 870, 874,
878, 880) formează o arie destul de unitară. Izoglosele cuvântului formează
arii întinse în regiune până către mijlocul secolului nostru când, deși
preponderentă, denumirea cedează tot mai mult teren neologismului
temperatură (cf.NALR Oltenia,h. 133). Impunerea neologismului nu este
deocamdată un proces lingvistic încheiat decât în localitățile rurale din
preajma marilor orașe, în rest vorbitorii preferând denumirea tradițională
sau utilizează când unul când celălalt termen, după conjunctură: "M-am
încintat și m-am băgat în apă rece și-o lună de zile am stat la pat culcat, cu
carnea pe mine pufăind și cu călduri în tot corpul" (Balta-Verde -
Mehedinți); "Am avut călduri. Suflam greu, mă durea capul, beam multă
apă rece că mă ardea și pe dinăuntru și mă ținea așa vreo două, trei zile"
(Gruia - Mehedinți); "Am avut și eu călduri, mă simțeam sfârșită, nu eram
bună de nimic; temperatura e cu nădușeală multă" (Cioroiași - Dolj).
Călduri nu este singurul cuvânt care înseamnă "temperatură
ridicată (a corpului)". Majoritatea denumirilor din câmpul semantic al lui
căldură au în conținutul lor și această trăsătură semnificativă.
Dintre acestea, fierbințeală (<fierbinte/,lat.fervens,-tis/+suf.
-eală) și variantele sale lexicale sunt menționate cu înțelesul de
"temperatură ridicată (a corpului)" în lima veche, la N.Costin (cf.DA) și
D.Cantemir: "L-au lovit buba ce-i zice anthraxi, și decia mare fierbințeală"
(ib.).
Cu înțelesul de "febră" fierbințeală este consemnat la începutul
secolului în Oaș (forma hierbințeală, cf.CANDREA,Oaș, 12), în Moldova
alături de arșiță (cf.PAMFILE,Boli,ll) unde circula și în descântece și în
alte regiuni.
ALR I,h. 110 ne oferă o imagine mai clară a izogloselor cuvântului
ca denumire a febrei, așa cum se prezentau acestea la mijlocul secolului
nostru. Fierbințeală forma arii întinse în Maramureș, Transilvania și
Moldova. Rețeaua se rărea treptat spre sud, astfel că în Banat
163
(pct.26,35,40,85), Oltenia (pct.800,803,845) sudul Moldovei și Dobrogea
termenul apare izolat. Vecinătatea cu ariile lexicale ale unor termeni cu o
mai mare putere de circulație (călduri, temperatură) face ca vechea arie a
lui fierbințeală să se fărâmițeze treptat și termenul să dispară ca denumire
a noțiunii de FEBRĂ în graiurile oltenești1. Atlasul Olteniei consemnează
fierbințeli numai în două localități diametral opuse, în județele Vâlcea
(pct. 907) și Dolj (pct. 984, alături de călduri). în Muntenia și Dobrogea
denumirea este consemnată destul de rar în județele Argreș, Dâmbovița,
Prahova, Brăila, Tulcea și Constanța (cf.NALR Munt.Dobr., I, mss., chest.
440) iar în Maramureș, regiune unde cuvântul cu înțelesul de "febră” forma
arii întinse, este înregistrat numai în sud-vest (cf.ALRR Maramureș, h.152,
pct.221 și 224, forma serbințeală). în Banat denumirea este consemnată
mai frecvent în nordul regiunii, alături de temperatură (cf.NALR Banat,
I,h.l46).
în ciuda degradării semnificației de "febră", cuvântul ocupă un loc
dintre cele mai importante în vocabularul limbii române prin numeroasele
semnificații pe care le are. Cu referire la medicina populară, menționăm
sensul învechit și rar de "(un fel de) bășicuță la picioare, plină cu apă"
(cf.LEON,Med.,129).
Semnificația de "căldură mare", prin extinderea raportării nu
numai la temperatura aerului ci și la aceea a corpului omenesc, echivalând
astfel cu "febră", o au și alți termeni deși ponderea lor în câmpul semantic
al noțiunii este secundară. Pe de altă parte, datorită vitalității superioare a
lui căldură, pe de alta datorită impunerii neologismului temperatură, sub
influența limbii literare. îi vom prezenta în cele ce urmează.
Arzime (cf.arde, ardere) este caracteristic Olteniei unde aria sa
era anul trecut mai întinsă deși era concurat de mai uzitatul călduri. ALR
I, h.110 îl consemnează destul de compact în aria lui călduri:
pct. 820,825,846,865,870. DA îi indică sensul de "căldură mare (a
corpului), fierbințeală (de friguri) și menționează un descântec din județul
Gorj: "Tu strigoaică...Râmnă cu durori, Râmnă cu dogorime,...Nu săgeta,
nu încuțita...Nu gâmfa".
1. Cf.Paul Lăzărescu, în legătură cu raporturile dintre limba
standard și graiurile locale, în SCL, XVIII (1967),nr.2,p. 187-201
164
Ca și alți termeni vechi, arzime nu a fost consemnat de Atlasul
lingvistic al Olteniei. Acest fapt se datorează procesului lingvistic de
unificare a ariilor lexicale, deocamdată în jurul a doi termeni, ei înșiși în
dispută: călduri și temperatură. Pe de altă parte, substantivului arzime i
se preferă verbul arde, echivalent cu construcțiile are călduri sau are
febră, general răspândit în Oltenia pentru a sugera “temperatura ridicată"
a corpului: “Din pricina căldurilor, arde tot, cere apă și aiurează” (Carpen -
Dolj). Consemnările din NALR Oltenia (pct. 940-941,944) sau din NALR
Muntenia și Dobrogea (mss.) într-o arie mult mai întinsă nu încearcă să
prefigureze întinderea geografică a termenului (cu referire la febră, de
altfel bine cunoscut) ci reprezintă reacția subiecților față de simptomele
organismului la agentul infecțios, materializarea, în fapt, a febrei.
Arsuare (Comp.arsură<lat.arsura) este un cuvânt vechi, care
înseamnă, în primul rând, “faptul de a arde; faptul de a produce o senzație
dureroasă, usturătoare; rană produsă cuiva de foc, de căldură, de un agent
chimic etc." (cf.DEX). Prin extensiune semantică și prin analogie cu
călduri, arzime etc., arsuare denumește și “senzația de cădură internă
mare (de la friguri etc.)” (cf. CADE). Lărgirea semnificației s-a produs
foarte devreme, fiindcă scrierile vechi consemnează cuvântul și cu înțelesul
de "febră": “Pielea mea s’au ucis tare și oasele mele să ajogiră de arsură"
(BIBLIA, 1688,ap.DA). Mai recent, DA consemnează arsuare în Banat, cu
înțelesul de “căldură mare”, în aceeași regiune, la granița cu Oltenia, fiind
consemnat și înțelesul de "febră” (cf.ALR I,h.llO,pct. 18,840,847)’. Sub
influență bănățeană, NALR Oltenia consemnează cuvântul în județul
Mehedinți (pct.936) în plină arie a lui călduri. Ca și alți termeni, indicați
pentru noțiunea de FEBRA, arsuare nu s-a impus într-un spațiu lingvistic
dominat cu autoritate de izoglosele lui călduri și temperatură, iar forma
arsuri (rar arsură), frecventă în Muntenia cu înțelesul de ”febră”
(cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss.,chest. 440) este numai sporadic întâlnită ca
denumire a febrei în Oltenia: ”Mă trec apele și am arsuri în tot corpul”
(Cioroiași - Dolj).
în terminologia medicală populară românească s-a impus ca
denumire a mai multor boli aprindere (<aprinde<lat.appre(he)ndere)
care este sinonim în anumite contexte cu fierbințeală sau căldură (mare):
” Atâta aprindere ca acum o vară n-am cunoscut; se roșise cerul și iarba s-a
165
uscat toată și din te miri ce se aprindeau pădurile și casele” (Dănceu -
Mehedinți).
Cu înțelsul de ”febră" cuvântul forma o mică arie în vestul țării
(cf.ALR I,h.ll0,pct.61,65,75,87), în Transilvania (ib.,798,850). în Oltenia
este înregistrat pe ari întinse de NALR, fiind al treilea termen ca putere în
câmpul semantic al denumirilor febrei călduri și temperatură. A fost notat
în județul Dolj (pct.929,933,970,976,978- 979,987), Olt (pct.988,996,998)
precum și în două localități din nord și est: pct.935 și 904.
Uzitarea cuvântului cu înțelesul de "febră” este însă mult mai
mare decât lasă să se întrevadă datele atlasului lingvistic. Noi L-am notat
frecvent în județul Mehedinți, unde NALR nu a înregistrat denumirea: ”Un
om încintat are aprindere, îl dor toate oasele...” (Dănceu); ”Aprinderea vine
ca o căldură și oricât e de rece afară, ți-e cald, curge apa pe tine”
(Balta-Verde).
Ca termen medical popular, aprindere denumește și alte boli:
PNEUMONIE, popular: aprindere la plămâni: "înfocarea (sau
aprinderea) plămânilor... ” (CALENDARIU,1814,ap.DA). Cu acest înțeles,
cuvântul circulă des. L-am consemnat în Oltenia în toate județele ca
principală denumire a pneumoniei. Determinat de substantiv cu prepoziție,
aprindere înseamnă întotdeauna '‘pneumonie” și această semnificație o are
numai rareori, când este întrebuințat nedeterminat: “înainte se murea din
aprindere, nu era ca azi doctori” (Giuvărăști - Olt). Dar în zonele unde
cuvântul este cunoscut și cu semnificația de “febră”, precizarea numelui
organului afectat este obligatorie pentru claritatea comunicării.
Mai rar, cuvântul însoțit de determinante, înseamnă. OFTALMIE,
popular: aprindere la ochi (cf.MARIAN, Nast.,69); MENINGITĂ,
popular: aprindere de creieri (cf.DA); GASTRITĂ, popular, aprindere de
mațe (ib.); INFLAMAȚIE, popular, rar: aprindere: ”S-au constatat
aprinderi cu puroiu în ficat” (ap.TDRG).
Foc (<lat.focus) cuvânt polisemantic, aparținând fondului nostru
lexical principal, este cunoscut cu înțelesul de “febră" într-o arie bine
conturată, în Banat și, izolat, în centrul Transilvaniei și Maramureșului
(cf.MAREȘ, Term.,25-37; ALRR Maramureș,h. 152). Sub influența
graiurilor bănățene, mehedințenii cunosc parțial și această denumire a
febrei (cf.NALR Oltenia,h.l33). în vecinătatea județului Mehedinți
166
(pct. 93 8, în județul Gorj), foc a fost, de asemenea, înregistrat de NALR. în
restul județelor cuvântul este adesea întrebuințat în legătură cu senzația de
"căldură mare” pe care o are bolnavul de febră, dar fără să denumească
propriu-zis starea febrilă: "Iese foc din mine, nu știu ce să mă fac; mă doare
capul și nădușesc" (Băilești - Dolj).
Forma focărie consemnată de ALR în pct.837, nu este înregistrată
de atlasul lingvistic regional. Cuvântul, derivat al lui foc, denumește
"căldura mare" în Banat (cf.DA) într-o arie unde foc are și această
semnificație (cf.NALR Banat,I,h. 146). în Oltenia este uzitat extrem de rar
ca denumire a febrei: "Simțea în el așa, o focărie care nu se sfârșea"
(Dănceu - Mehedinți).
Dintre sensurile pe care le mai are foc ca element al terminologiei
medicale populare, menționăm: "bube mici, vărsatul cel mărunt, ce ies pe
trupul sau pe limba copilului", în Transilvania (cf.VICIU,GL.). în această
parte a țării, sintagma foc viu înseamnă și "bășicuțe roșii pe trup, foarte
dureroarse; brâncă" (cf.DA) sau "orbalț, erisipel" (ib.). Nu este exclus ca
aceste semnificații să le fi avut cuvântul și în Oltenia. Concurența altor
termeni cu o mai puternică personalitate lingvistică a făcut însă ca astăzi
înțelesul de "febră" al lui foc (focărie) să nu mai fie cunoscut.
Mai puțin semnificative ca denumiri ale noțiunii de FEBRĂ sunt
cuvintele încinteală și dogoreală, sensul lor principal fiind acela de
"căldură mare". Denumesc febra prin analogie cu vocabule ca
temperatură, călduri, fierbințeală etc. De altfel, nu au fost consemnate de
NALR Oltenia în nici un punct, iar ALR le-a înregistrat sporadic.
Dogoreală (<dogorâ/<bg.dogorja, scr.dogoreti/+suf.-eală) este
bine fixat în limba română cu semnificația de "căldură mare; aer încins".
Cu înțelesul de "febră" este menționat de ALR I,h. 110 în pct. 839.
încinteală (<încinta/et.nec./+suf.-eală) înseamnă "căldură mare,
fierbințeală" prin Banat, Romanați, Mehedinți și Vâlcea, aproximativ în
județele unde verbul a incinta este bine cunoscut cu semnificația de "a
aprinde, a încinge": "Cum veți săca bălțile...și care cu vapura lor ce
împuțită otrăvesc și cu epidemie incintă aerul" (a. 1807,ap.DA).
Prin extensiune semantică, verbul înseamnă și "a se înfierbânta, a
se aprinde de căldură sau de mânie" (ib.).
167
Prin Mehedinți, substantivul încinteală este uzitat adesea cu
înțelesul de "nădușeală”: "Să se schimbe, i s-a muiat cămașa de încinteală”
(Dănceu). Preferat adesea lui călduri, cu referire la atmosferă sau la corpul
omenesc, încinteală suplinește termenul literar și pentru exprimarea
înțelesului de ”febră”: ”De câteva zile tușesc, mă dor ochii și corpu’, îs
cuprins de încinteală mare" (Gruia).
Termenul cel mai uzitat astăzi cu înțelesul de "febră" în Oltenia
este neologismul temperatură (<fr.temperature), consemnat masiv în
regiune alături de călduri. Sub acest aspect, Oltenia merge alături de
Muntenia (cf.NALR Munt.Dobr.,I,mss., chest.440), celelalte regiuni
dovedindu-se mai conservatoare.
în Oltenia denumirea este de dată mai recentă. ALR I â consemnat
temperatură numai într-o singură localitate (pct. 815).
Semnificația de "febră" este secundară, cuvântul însemnând, în
primul rând, "gradul, starea de căldură a unui mediu, a unui corp etc."
(cf.DEX) și în al doilea rând "căldură mare", cu referire la efectul unui
agent infecțios.
Când este raportat la căldura corpului omenesc, nu totdeauna
cuvântul înseamnă "febră". Cei doi termeni definesc grade diferite de
manifestare a stării maladive, febra, o căldură intensă, însoțită și de alte
simptome ale bolii care o generează iar temperatură un început de răceală
care poate fi trecător: "Eu am văzut că ăla micu are temperatură, da’ am zis
că din joacă, din alergătură, și nu i-am dat seama, dar mai apoi, sara, când
n-a mâncat și ardea ca focu’ am chemat doctoru’ și-a zis că din durerile de
stomac copilu’ făcuse febră" (Carpen - Dolj).
Denumirea de febră (<lat.febris, it.febbre) prin care se înțelege
"temperatură ridicată a corpului, care constituie reacția organismului la un
agent infecțios, toxic etc." (cf.DEX) pătrunde în limbajul medical pe la
mijlocul secolului al XlX-lea, concurând termeni cu o mai puternică forță
de circulație, cum ar fi călduri, fierbințeală și mai târziu temperatură.
Noua denumire nu reușește să se impună în graiurile populare.
ALR I,h.llO nu consemnează termenul în Oltenia. Atlasul
lingvistic al acestei regiuni îl înregistrează izolat, într-o singură localitate
(pct.997) alături de temperatură. Situația este asemănătoare în Banat,
unde cuvântul este înregistrat sporadic (cf. NALR Banat,I,h. 146). Nici în
168
Muntenia, regiune în general mai puțin conservatoare, febră nu s-a impus.
Atlasul lingvistic al Munteniei și Dobrogei (mss.) a înregistrat vocabula
destul de rar, în județele Olt, Dâmbovița și Teleorman. Nu face excepție
nici Maramureșul (cf. NALR Maramureș,h.l52), aici preferințele mergând
spre (are) foc și fierbințeală, ca în Banat dar și în alte regiuni.
Existența unei terminologii bogate a noțiunii, foarte concrete,
expresivă și, mai ales, familiară vorbitorilor prin faptul că cele mai multe
denumiri (călduri, fierbințeală etc.) sunt cuvinte din fondul nostru lexical
principal, polisemantice și intens întrebuințate în vorbire cu un sens sau
altul, este principala cauză a limitării ariei lui febră, în ciuda influenței
limbii literare care, în cele mai multe situații, a impus decisiv o
terminologie mai exactă, mai puțin expresivă dar monosemantică într-un
registru terminologic profesionalizat cum este cel al limbajelor tehnice, de
specialitate. Se poate afirma cu certitudine că febră este un termen
cunoscut de vorbitori dar în vorbirea uzuală i se preferă denumirile mai
familiare: "Febra te ia cu frig, tremuri, pe urmă dai în aprindere"
(Balta-Verde - Mehedinți); "Când ai călduri, din vro boală sau așa ceva, se
zice că ai febră, că arzi, că ț-e rău" (Șimnic - Dolj). Numeroase alte
consemnări pot întări ideea că febră nu are încă o suficientă personalitate
lingvistică la nivelul limbii vorbite. Se întrevede, de asemenea, că spre
deosebire de alți termeni literari, cuvântul va întâmpina o rezistență mai
mare pentru a se impune, cel puțin pentru unul din motivele invocate mai
înainte: echivalentele sale semantice fierbințeală, călduri, aprindere etc.
sunt încă foarte vii, foarte cunoscute, chiar dacă în conținutul lor semantic,
așa cum am arătat, sensul de "temperatură ridicată a corpului" le este
secundar.
în dialectele românești din sudul Dunării, febră apare în câteva
puncte. Astfel, la istroromâni, în pct. 01 și 02 s-a înregistrat: "uâre febra" și
"febra mș tresșâ". în listele lui Bartoli, publicate de Sextil Pușcariu
(cf.Studii istroromâne, III, 113) apare mențiunea "tremură de febră".
ALR I,h. 110 înregistrează pentru aromână, în pct.07 h’iăvri, iar
Th.Capidan consemnează variantele h’avra (heavră) și h'iavră în lucrarea
sa Aromânii-Dialectul aromân (București, 1932). Havra este semnalat și
de I.Coteanu (cf.Elemente de dialectologie, București, 196 l,p. 145) printre
cuvintele aparținând fondului lexical principal al aromânei. în același
169
dialect se cunosc și formele de plural hevri (hevniri)/cf.PAPAHAGI,D./.
în sfârșit, meglenoromânii cunosc forma iavră (cf ALR I,h.
110,pct.013).
TURBARE
"Boala infecto-contagioasă comună omului și animalelor,
caracterizată prin accese nervoase violente, stări de agitație, urmate de
paralizie și apoi de moarte" (cf.DEX), cunoscută sub numele de turbare
(<turba<lat.turbare) formează arii întinse în toate regiunile țării (cf.ALR
I,h.l27).
Până către sfârșitul secolului trecut, cuvântul era concurat de
variantele sale lexicale turb și turbă, ultimul uzitat și ca apelativ al unui
bolnav de turbare: "Ferește-te de turbă. Umblă cu gura căscată, pare bolnav
și-i curg balele" (Cioroiași - Dolj). Astăzi turbă este rar în Oltenia, iar turb
nu are forță de circulație. Forma turbă "turbare" este mai vie în graiurile
din Moldova, unde circulă și cu valoare verbală: turbă "turbează"
(cf.CADE).
în Oltenia turbare este general cunoscut (cf.NALR Oltenia,h.
140): "De turbare mor câinii, animalele, da’ și oamenii, mai ales copiii
mușcați" (Dănceu - Mehedinți); "Turbează cei mușcați de câini, de pisici;
turbarea e un fel de bale care intră în sânge, ca veninu’ la șerpi" (Islaz -
Teleorman); "Turbează numai câinii, o iau razna pe câmp, eu nu am văzut
om bolnav de turbare" (Carpen - Dolj).
Ca răspândire, termenul este cunoscut în toate dialectele limbii
române, originea sa latină constituind factorul cel mai important al
viabilității sale la nord și la sud de Dunăre.
Aromânii cunosc forme lexicale apropiate fonetic de cele
dacoromâne: "lîndedî di trubâri" (la Selia-de-Jos, pct.06, cf.ALR I,h. 127),
"di turbare" (la Avdela, pct.08,ib.), "(este) tupbâțu" (la Pleasa, pct.09,ib.).
Tot la vorbitorii aromâni se cunoaște forma verbală turbu ca în Moldova,
ceea ce ne face să credem că această forma este cea mai veche în toate
dialectele limbii române: "câ’nile turbă" (cf. PAPAHAGI,D.).
în ALR I,h.l40, pentru meglenoromâni s-au menționat: "(el) ăi
turbat" (la Liumnița, pct.012) și "(are) turbat" (la Târnareca, pct.013).
170
Lipsa de varietate, sub aspectul sinonimiei, se poate explica prin
aceea că boala se manifestă extrem de rar la om și nu prea frecvent nici la
animale. în cazul acestei noțiuni, poporul a fost mai degrabă înclinat să-i
dezvolte conținutul semantic printr-o nuanțare ironică și, nu în puține
situații, peiorativă. Semnificațiile de ”mânie, furie nestăpânită,
înverșunare” sunt bine cunoscute în toate regiunile țării; de asemenea, cele
care exprimă ‘‘intensitate, violență mare” cu referire la oameni sau
fenomene ale naturii circulă des în limba vorbită ca și în cea literară. Mai
recent poate fi considerat sensul de “invidios” cunoscut, în general, în
Oltenia, Muntenia și Dobrogea. “Privea turbat cum alții horesc, dar ce să
facă, săracu”’ (Carpen - Dolj) etc. Aceste nuanțări de sens demonstrează
vitalitatea cuvântului, valoarea sa de circulație ridicată precum și marca lui
expresivă și pronunțata notă afectivă pe care o conține.
Izolat, în județul Gorj, NALR Oltenia a înregistrat pentru noțiunea
de TURBARE denumirea de jigodie (Comp.magh.zsigora) “boală
infecțioasă de natură virotică a câinilor tineri, care se manifestă prin
tulburări generale, atrofierea mușchilor etc.(și se termină cu moartea
animalului)’’ (cf.DEX). în județul Vâlcea, primele simptome ale animalului
bolnav de jigodie sau turbare sunt asemănătoare, dar termenii denumesc
boli diferite, cum se poate observa din următoarea "adresare” simbolică,
către animalul bolnav: ”De-ăi fi jigodit să-ți treacă; de-ăi fi turbat, să iei
câmpii” (cf.CIAUȘANU,V.,173). Există totuși, așa cum arătam, câteva
trăsături comune între cele două boli, manifestate, parțial, prin simptome
asemănătoare și care explică, în ultimă instanță, extensiunea semantică a
lui jigodie. Totuși, în câmpul semantic al denumirilor lui TURBARE,
denumirea aceasta pare accidentală.
VĂRSAT
în graiurile din Oltenia, variola denumirea științifică a bolii
infecțioase și contagioase ”care se caracterizează prin apariția pe suprafața
pielii a numeroase pustule care, după vindecare, lasă cicatrice definitive”
(cf.DEX) este cunoscută frecvent sub numele de bubat, vărsat și pojar,
termeni ale căror izoglose acoperă aproape în întregime câmpul semantic
al noțiunii. Repartiția geografică a celor trei denumiri este ineagală în
171
regiunea de care ne ocupăm, ca și în ansamblul teritoriului lingvistic
dacoromân, de altfel.
Bubat, termen format din contaminarea lui bubă și vărsat (ib.)
este denumirea cea mai frecventă a variolei în Oltenia. Conform datelor
ALR I,h. 117, izoglosele denumirii formează arii întinse în Banat și
Oltenia, foarte rar în Transilvania, Muntenia și Moldova (cf.și
SEZ.,IX,125; LEON,Med.,153; MARIAN,SE. 11,27). Oltenia merge cu
Banatul, în aceste două regiuni înregistrându-se cele mai diverse
determinări adjectivale ale bubatului prin care se descrie forma, gravitatea
sau amploarea bubelor pe față sau pe corp:
Bubatul (ăl, cel) mare "bubatul mare” (cf.GRIGORIU - RIGO,
Med.,1,181). ”Lățindu-se bubatul cel mare” (a. 1812,ap.DA). Boala se
manifestă sub forma unor pustule mari, nedureroase, care, de obicei, nu
acoperă întrega suprafață a pielii. ”Sunt oameni cu pielea îngăurită...ăștia
au avut bubatul ăl mare și l-au scărmănat de-au făcut răni care rămân urât
în obraji” (Cioroiași - Dolj).
Bubatul (ăl, cel) mijlociu, mai rar indicat, preferințele mergând
spre specificări de tipul mare/mic. Totuși, vorbitorii cunosc toate cele trei
tipuri ale bolii: ”Există bubat mare, mijlociu și mic. Cel mijlociu e ca bobul
de orez...” (Carpen - Dolj).
Bubatul (ăl, cel) mic ”vine ca spuza, mult și des, nu deosebești
broboană de broboană și ăsta arde și dă călduri” (Cioroiași - Dolj).
După gravitatea bubatului, manifestată de obicei prin perioade mai
mici sau mai mari de convalescență ale bolnavului, se mai uzitează în
Oltenia bubat ușor și bubat greu (de exemplu, în județul Vâlcea, cf.NALR
Oltenia,MN11). Astfel de perifraze sunt uzitate mai rar ca denumiri ale
variolei.
După amploarea pustulelor, se întâlnește și astăzi prin județul Dolj
denumirea de bubat spoit: ”Bubulițele sunt atât de multe și mici și apar ca
niște pete roșii pe piele; noi le zicem spoială sau bubat spoit” (Cioroiași).
Această varietate de bubat este confundată ușor cu bubatul mic, de aceea
denumirea este uzitată destul de rar.
Sporadic, în județele Olteniei, se întrebuințează pentru exprimarea
noțiunii și perifrazele bubat roșu și bubat negru. Ele descriu gravitatea
bolii, bubatul (ăl, cel) negru fiind considerat cel mai periculos dintre toate
172
formele afecțiunii: "Există și bubat roșu, broboanele mici care dau călduri;
bubatul ăl negru e rău; murdăria din sânge, stricăciunea aceea e în bubă și
după ce trece rămâne pielea neagră și urâtă" (Cioroiași - Dolj).
Nuanțarea cuvântului prin însoțirea lui de cele mai diverse
determinante demonstrează vitalitatea termenului în regiune, interesul cu
care a fost observată această boală despre care se afirmă în popor că "de
bubat nu scapi; vine și la bătrânețe" (Dănceu - Mehedinți), mai ales că ea
se manifestă de obicei la vârsta fragedă a copilăriei.
Vărsat (<vărsa<lat.versare), denumirea populară medicală a
variolei nu s-a impus în graiurile din Oltenia.
ALR I,h. 117 îl înregistrează pe arii întinse în Muntenia, Moldovă
și Ardeal (cu excepția unei zone situate la nord de municipiul Brașov unde
s-a consemnat bubat). în Oltenia este menționat sporadic: în județul
Mehedinți (pct.850: "a avut bube de vărsat", 842: "semne de bubat sau
semne de vărsat"), Gorj (pct.839) și Vâlcea (pct.798). Este, fără îndoială, o
influență transcarpatică și nu muntenească, în județele din vecinătatea
Munteniei - Dolj și Olt - denumirea nefiind consemnată în nici un punct.
Atlasele lingvistice regionale confirmă, bazându-se și pe o rețea
mai deasă de puncte, datele ALR. în Oltenia, vărsat este preferat în câteva
puncte din nordul regiunii (pct. 906-907), în partea centrală (pct. 921,931)
și într-o mică arie din județul Dolj (pct.967, 969,973,977). în cele mai
multe puncte, informatorii au oferit explicații din care reiese că, deși
termenul este cunoscut, i se preferă, totuși, denumirea de bubat. Iată câteva
dintre explicațiile consemnate de anchetatori: pct.921 "vărsat e pe
doctoricește", pct. 977 doctorii-i spun vărsat, noi (spunem) s-a bubat
copiii", pct.969 "vărsat cu știință (se spune)" (cf.MNll). Configurația
dialectală a ariilor termenului tinde să se modifice sensibil în sensul unei
lărgiri a acestora, odată cu asimilarea formelor moderne de viață, între care
asistența medicală se bucură de o atenție deosebită.
ALRR Maramureș, h.155 înregistrează izoglosele lui vărsat în
toată regiunea; teritoriul lingvistic al Munteniei și Dobrogei este "disputat"
de doi termeni: vărsat și pojar, acesta din urmă denumind o formă mai
ușoară a variolei, cunoscută și sub numele de vărsat mic (cf.NALR
Munt.Dobr.,I,mss.,chest.443).
173
Pojar (<sl. pozării) "boală contagioasă (la copii), caracterizată
prin apariția unor pete roșii pe piele" (cf.DEX) ese forma cea mai ușoară a
vărsatului, cunoscută și sub numele de vărsatul mic: "Vărsatul cel mic și
ghinduros ce-i zice pojar" (PISCUPESCU,O.,ap. DLR).
Termenul este mai frecvent în Moldova unde denumește și formele
mai grele de variolă, cum ar fi bubatul mare sau negru: "E păzită de
teama arsurilor, opărelilor, pojarului" (cf.CANDREA,F. 211). în Oltenia
denumirea este cunoscută ca fiind cea mai ușoară formă a bubatului:
"Spunem pojar la bubulițele mici, la copii; sunt mici și trec repede, sunt ca
brobonițele din transpirație când copilul e gros îmbrăcat și afară pârpălește
soarele" (Carpen - Dolj). NALR Oltenia (MN11) l-a consemnat sporadic în
regiune, pentru bubatul mic: pct.905,924 în județul Gorj și pct.944 în
județul Mehedinți și pentru bubatul mare în trei localități mehedințene:
pct.940,948,956. Cele câteva puncte unde a fost înregistrat se află în plină
arie a lui bubat care se prelungește în partea de vest, în Banat. Influența
muntenească (cu vărsat și pojar) acoperind în mare parte teritoriul
lingvistic al acestei regiuni, s-a făcut simțită îndeosebi la nivelul limbii
vorbite de la orașe, unde pojar este bine cunoscut. O anchetă dialectală în
mediul urban ar scoate în evidență, credem pe de o parte impunerea lui
pojar, vărsat și chiar variolă alături de bubat, și, pe de altă parte absența
diferențierii diferitelor forme ale bolii prin determinante: perifrazele bubat
mare, mic, mijlociu nu au putere de circulație.
Semnificația cuvântului de "vărsat mic" este printre cele mai noi
în conținutul său semantic. Pojar este un cuvânt polisemantic, bine
cunoscut în limba română datorită, în primul rând, numeroaselor
semnificații pe care le are, unele foarte vechi. "Foc, incendiu, pârjol" este
atestat începând cu mijlocul secolului al XVII-lea (cf. HERODOT,1645;
PSALT.,1651;DOSOFTEI,M.COSTIN, D. CANTEMIR etc.,ap.DLR). Prin
extensiune semantică, în limba veche cuvântul însemna și "calamitate,
pacoste, năpastă, nenorocie" (ib.). "Să dea război și să apere pe craiul și pre
cei scăpați dintru acel pojar" (URECHE, L.,105; cf. și M. COSTIN, LET.,
CANTEMIR, HR., NECULCE,L.,ib.). Toate aceste semnificații se mai
păstrează și astăzi în graiurile limbii vorbite, cu precădere în Moldova, dar
și în limba literară, pentru valoarea lor expresivă intensă.
174
O altă dovadă certă a valorii de circulație a cuvântului și a
viabilității sale în limbă, o constituie familia sa de cuvinte, variată și
nuanțată semantic: pojări (verb) ”a pârjoli, a incendia”, sens învechit,
atestat în primele izvoare de limbă (cf.SIMION DASC.,LET.,ap. DLR); cu
referire la boala de pojar, verbul înseamnă ”a se îmbolnăvi de pojar" prin
Transilvania (ib.). în Banat se întâlnește și accepțiunea rară de J'a descânta
de pojar" (cfCOSTIN,GR.BAN.,162); pojărit, atestat tot în Banat cu
valoare substantivală și adjectivală. Substantivul are și înțelesul de
"descântec de pojar" (cf. NOVACOVICI,Ban.,I,17), adjectivul înseamnă
"distrus prin incendiu", cu referire la ierburi, buruieni etc (id.ib.,18);
pojamiță este numele unei plante întrebuințate în medicina empirică
pentru vindecarea unor boli, printre care și a pojarului (cf.DLR). Un alt
sens este acela de "loc pe care a fost un foc mare, un incendiu; morman de
jăratic" la Salăja-Hațeg (cf. SCRIB AN,D.). Este puțin cunoscut în Oltenia:
"Nu i-a mai rămas (după incendiu) decât plațu și pojamița" (Carpen -
Dolj). în Dobrogea înseamnă "epidemie de pojar" (cf. DLR). Forma
poj amică, cu același înțeles, este cunoscută și în regiunea Maramureș (pe
lângă Baia Mare, cf.DLR); pojeritură înseamnă la Buru-Turda "loc
devastat de foc într-o pădure" (ib.).
în afara celor trei termeni discutați și care la scara teritoriului
lingvistic dacoromân au o mare vitalitate, NALR Oltenia mai menționează
sporadic următoarele denumiri ale vărsatului:
Scarlatină (<fr.scarlatine) în pct.979 din sudul județului Dolj.
Confuzia se datorește asemănării dintre formele de manifestare ale acestei
boli cu erupțiile de culoare roșie pe care le produce pe corp pojarul.
Identitatea semantică dintre pojar și scarlatină se întâlnește și în Banat
(cf.NOVACO VICIU, Ban., 1,18).
Floricele (sub forma florișele) în Mehedinți, pct.945. în același
județ, variola este denumită prin bube, o influență bănățeană (cf.ALR
I,h.ll7).
Strugurel (pct. 948, în județul Mehedinți) are la bază, ca și în
cazul lui floricele, o comparație. Termenul denumește bubatul mic
(cf.NALR Oltenia, MN11), forma diminutivală a cuvântului fiind ea însăși
prima dovadă în acest sens.
175
Intoxicare (pct. 990, în județul Olt). Confuzia care a determinat
această denumire a vărsatului se explică prin relativa asemănare dintre
formele cele mai ușoare ale variolei și aspectul formelor de intoxicare pe
epidermă.
ZĂBALE (la gură)
Cea mai cunoscută denumire a bubulițelor albicioase care apar, de
obicei, la oameni, în colțurile gurii, este caș (<lat.caseus), cu varianta caș,
care are la bază asemănarea coloristică dintre respectivele bube și substanța
alimentară, preparată din lapte. Cu acest ultim înțeles, caș este atestat în
izvoare încă la sfârșitul secolului al XVIII-lea și fără îndoială că vechimea
vocabulei este și mai mare (cf.DA). Alte surse explică denumirea de caș a
zăbalelor (la gură) prin asemănarea cu "un fel de spuzeală de o parte și de
alta la încheietura gurei (omului) prin analogie cu materia de la ciocul
găinii" (ib.), dar este sigur că și denumirea substanței gălbui-albicioase
care se formează mai ales la colțurile ciocului puilor de pasăre a fost
determinată tot prin comparație cu cașul "substanță alimentară din
lapte...".
Termenul circumscrie în Oltenia arii întinse, ocupând cam a treia
parte din regiune. A fost notat de NALR Oltenia (h.75) în județele Dolj, Olt
și cea mai mare parte a județului Vâlcea și sporadic în Gorj (pct. 918) și
Mehedinți (pct.955,959-960).
Bubulițele numite astfel apar de obicei la copii și acest aspect,
deloc neglijabil, a favorizat extinderea semantică a cuvântului.
Semnificația sintagmei caș la gură este mai ales de "lipsit de experiență"
și, ironic, "neputincios, lipsit de posibilitatea de a vedea clar aspecte ale
unei realități (de o natură sau alta) elementare pentru un matur": "(mai
zicem) mă, tu, ăsta cu caș la gură, tacă-ți fleanca, ești străin de cauză"
(Carpen - Dolj); "Șterge-ți cașul ăla de la gură mai bine se spune despre
unul care se vâră unde nu-i fierbe oala" (Șimnic - Dolj). Sensul figurat de
"naiv, lipsit de experiență" este foarte familiar vorbitorilor olteni și este
probabil că el este cunoscut vorbitorilor din întreaga Muntenie.
Chișăț (chișiț/ă, cășiță) a fost înregistrat în județul Mehedinți,
într-o arie relativ compactă și, sporadic, în apropierea acestui județ, în
pct.943 din Gorj. Este, se pare, specific graiurilor din Mehedinți (cf.DA) și
176
stă în legătură cu paleoslavul kusati "a mușca" sau cu bulgarul kăsej
"bucată, îmbucătură". Celelalte județe nu cunosc termenul, iar conservarea
sa în județul Mehedinți se dovedește încă statornică, în ciuda unfluenței
ariilor lui caș sau a infiltrărilor lui bube (dulci) dinspre Gorj dar și dinspre
Banat, unde bube cunoaște o frecventă uzitare pentru majoritatea
umflăturilor cu caracter purulent. Totuși, din disputa celor trei denumiri ale
ZĂBALELOR (la gură), caș, chișăț (chișiț/ă, cășiță) și bube (dulci)
ultimul are cele mai mari șanse să se impună și în această zonă dominată
de izoglosele lui chișăț (și variantele sale lexicale). Cercetările noastre
dialectale în județul Mehedinți ne-au oferit numeroase dovezi de orientare a
preferințelor vorbitorilor spre bube (dulci). Chișăț (și variantele) deși
cunoscut, este considerat o denumire "bătrânească": "chișiț (se zice) mai
demult, azi bube dulci" (Dănceu); "Le spunem bube dulci din cauza
murdăriei sau fructelor stricate" (Balta-Verde).
Bube (bubiță) și mai ales bube dulci s-a consemnat sporadic în
toate județele Olteniei. NALR Oltenia, h.75, înregistrează denumirea în
aria lui caș dar și în cea a lui chișăț (și variantele) fără însă a se realiza
cupluri sinonimice. Aceasta nu înseamnă că în localitățile anchetate nu
sunt cunoscute ambele denumiri ale afecțiunii respective.
Zăbale (<zăbală<magh.zabola)nu este o denumire prea
cunoscută în Oltenia. De altfel, în cele zece puncte din nord-estul regiunii
au fost consemnate, alături de forma corectă, alte câteva variante lexicale
ale cuvântului, un element în spiritul ideii că vocabula nu s-a impus:
zabile, zăbile sau zambile. Prezența denumirii în jumătatea nordică a
județelor Gorj și Vâlcea se explică prin influența transcarpatică. ALRR
Maramureș, h.83, consemnează vocabula în toată regiunea iar în Moldova
cuvântul este menționat de cercetătorii folclorului din regiune în
"învățături populare" de o mare vechime, cu înțelesul de "rană superficială
ce se face la colturile gurii la copii sau la aceia cărora le curg balele"
(cf.CADE).
în Banat a fost înregistrat în două puncte pe Dunăre: pct.3-4 (cf.
NALR Banat,I,h. 74).
DEX indică pentru zăbală ca semnificație principală, acea parte a
căpăstrului "constând dintr-o bară subțire de metal cu două brațe, prevăzute
cu câte un inel mare, care se introduce în gura calului înapoia ultimilor
177
incisivi”, obiect cunoscut sub această denumire în majoritatea regiunilor
țării. Este sigur că extinderea semnificației a fost obiectivată de simetria (în
cele mai multe cazuri) a bubulițelor infecțioase care se formează în colțul
gurii, determinând comparația cu zăbalele căpăstrului la animale. O a doua
explicație a lărgirii semnificației ar putea avea la bază tot o comparație: din
cauza metalului pe care îl țin o bună parte de timp în gură, pe buzele
animalelor se formează uneori bube infecțioase numite de popor și zăbale,
deoarece cauza apariției lor este în legătură cu obiectul cu același nume.
Prin comparație cu bubulițele ce apar la oameni în colțul gurii și, mai ales,
datorită localizării aproximativ identice a infecției, lărgirea sferei de
raportare a denumirii s-a realizat ușor. De altfel, aceleași cauze, mai mult
sau mai puțin obiective, au condus în unele graiuri la denumirea prin
zăbale și a balelor (la om și la animale) chiar dacă nu mai este vorba de
bubele infecțioase, urmarea posibilă a infectării regiunii buzelor (cf.DEX).
în câteva puncte din județul Vâlcea și Gorj vorbitorii nu au făcut
distincția între zăbale (la gură) și coșuri (pe obraz). în pct. 910 și 925 din
județul Vâlcea, bubulițele infecțioase din colțul gurii se numesc brobință
(sau borbință și broboane) denumirea dată și coșurilor (pe obraz) și, în
general, bubelor mici. în județul Olt (pct.988), după ce a indicat brobință,
informatorul a adăugat caș, evitând confuzia cu denumirea coșului (pe
obraz). Iar în județul Gorj (pct. 942) s-a indicat o altă denumire a coșurilor
(pe obraz): zgrăbunță.
în toate punctele citate confuzia poate fi explicată prin gradul mic
de periculozitate al afecțiunii, de aici decurgând importanța prea mică pe
care poporul a dat-o acestor bube, fie că este vorba de coșuri (pe obraz) sau
de zăbale (la gură): ”Tot una e buba mică cu brobință; buboiul e altceva..."
(Dănceu - Mehedinți).
Necunoașterea denumirii afecțiunii stă la baza indicării cuvântului
bășici pentru ZĂBALE (la gură). Ca și bube, bășici desemnează pentru
vorbitori toate umflăturile mici care ies pe piele, ca și atunci când se
cunoaște și denumirea corespunzătoare: "Tot un fel de bășici sunt și bubele
dulci, cașul, cum îi mai zice la copii" (Carpen - Dolj). NALR Oltenia a
consemnat bășici destul de sporadic, în județele Olt (pct.932), Gorj
(pct.937) și Mehedinți (pct.940,966).
178
Observația ironică, rareori depreciativă, că zăbalele care apar în
colțul gurii dau acesteia un contur neplăcut și-a găsit exprimarea
lingvistică în vocabula buzărie, notată în nord-vestul regiunii, în județele
Mehedinți (pct. 941,944) și Gorj (pct. 93 8). Denumirea face parte din
categoria acelor forme lexicale expresive frecvent uzitate cu referire la
indivizi cu buze mari ori numai afectate de răni și bube: buzălaie, buzoaie,
buzărie. Ca și acestea, buzărie denumește zăbalele (la gură) într-un
anumit context lingvistic, când intențiile vorbitorului urmăresc în mod
deosebit efectul evocării. în aceeași situație se află și denumirea coada
mâțului (pct. 945, în județul Mehedinți), sugerată de mulțimea bubulițelor
care apar în colțul buzelor. în Banat, cuvântul a fost consemnat în sud
(cf.NALR Banat, I,h.74,pct. 10,15).
Mai puțin motivate par a fi vocabulele /u/ocol (pct. 948) și alămi
(pct. 951), ambele în județul Mehedinți.
Dintre numeroasele semnificații ale lui ocol (<bg.okol) ne
interesează, în cazul de față, aceea de "împrejmuire, îngrăditură”. Este
probabil că această semnificație să fi determinat atribuirea denumirii
zăbalelor (la gură), a căror dispunere în jurul colțurilor buzelor seamănă
foarte bine cu o mică îngrăditură, altfel spus, cu un ocol.
O întrebuințare străveche a alamei (cf.it.lama ”placă de metal”)
era și aceea de '‘îmbrăcăminte de metal aplicată unui obiect pentru a-1
fereca" (cf.DA). Foarte frecvent, pluralul alămuri este uzitat cu înțelesul de
"ferecături", un fel de aplicații metalice pe suprafața unor obiecte, cu scopul
de a le întări și astfel putând fi păstrate un timp mai îndelungat. Poziția
zăbalelor pe suprafața pielii, în jurul gurii, precum și culoarea alb-gălbuie
pot fi elemente demne de luat în seamă în explicarea înțelesului cu totul
inedit al lui alămuri (sub forma alămi). Cu toate acestea, atât alămi cât și
ocol sunt formații lexicale cu totul izolate, fără putere de circulație, cu o
poziție precară în câmpul semantic al termenilor ce denumesc ZĂBALE (la
gură) în Oltenia, regiune unde caș, bube (dulci) și chișăț (chișiț/ă, cășiță)
se detașează prin arii mult mai unitare.
179
consideratii finale
J
Observațiile onomasiologice ce se desprind din studiul termenilor care
denumesc defecte fizice și boli ale corpului omenesc în graiurile din
Oltenia nu pot fi despărțite de cele semasiologice. Forma onomasiologică
sub care hărțile lingvistice sugerează diversele raporturi ce se stabilesc
între noțiune și termenii care o denumesc este numai un aspect al studiului
unui domeniu sau altul ai lexicului. îmbinarea celor două forme de
cercetare - semasiologică și onomasiologică - este în măsură să ofere o
imagine mai completă a structurii lexicale a vocabularului unei limbi,
relevându-se nu numai bogata sinonimie a unor termeni dar și potențialul
lor lingvistic, concretizat prin polisemie și, mai ales, prin derivatele cu
diverse sensuri și multiple nuanțe. De aceea, după ce am descris
numeroasele vocabule care denumesc defecte fizice și boli ale corpului
omenesc dintre cele mai cunoscute, sub dublul aspect, semasiologic și
onomasiologic, considerațiile următoare vor sintetiza unele aspecte ale
lexicului studiat, mai mult sau mai puțin scoase în evidentă în paginile
precedente : originea termenilor, configurația ariilor lexicale, raportul
cantitativ și calitativ dintre fondul tradițional de cuvinte aparținând
medicinii populare și noile denumiri impuse de pătrunderea medicinii
moderne la sate, raportul denotativ-conotativ în câmpul semantic al
noțiunilor bogat și variat reprezentate, trăsăturile onomasiologice și
semasiologice specifice Olteniei.
*
Din punct de vedere al originii, aproximativ 35% din termenii studiați
aparțin fondului lexical latin sau sunt derivate pe teren românesc de la
cuvinte latinești. Aproape jumătate din denumirile de bază ale noțiunilor
referitoare la defecte fizice și boli ale corpului omenesc, cuprinse în
prezenta lucrare, au origine latină : ORB, SURD, MUT, ȘCHIOP, URCIOR
(la ochi), GUTURAI, GUȘA, REUMATISM, COȘURI (pe obraz),
FURUNCUL, RÂIE, BĂTAIE (de inimă), FEBRA. Cele mai multe sunt
cuprinse în fondul lexical principal al limbii române.
Au origine latină sau sunt derivate de la cuvintele latinești numeroși
termeni aparținând medicinii tradiționale : pedestru, scroturi, păs, scurtă,
180
lungoare, astupătură, suspin, uscătură, trecătură, urdinare, cufureală,
încuietură, surupătură, boșeală, boșorogeală, vătămătură, aprindere
etc.
După cuvintele de origine latină, locul al doilea în ansamblul
terminologiei de care ne ocupăm, îl dețin cuvintele de origine slavă sau
derivate de la cuvinte de origine slavă : gângav, șișcav, gâlcă, năduf,
târpie, boală, pojar, bubă, gârbov, zăpreală, pleșuvit, slăbătate,
șovârnog, obădat, oprit, drăgostiță, iuburi, sfârșeală etc.
Câteva cupluri sinonimice iatino-slave sau slavo-latine, în aceleași
puncte geografice, demonstrează întrepătrunderea elementelor moștenite
din latină și a celor de proveniență slavă, conviețuirea lor armonioasă,
bazată pe afinități semantice : năduf-astupătură (astupare) și năduf-păs
pentru noțiunea de ASTMĂ în sud-estul Olteniei, respectiv nord-vestul
acestei regiuni, scurtă-cârtiță pentru noțiunea de UIMĂ în județele Dolj,
Vâlcea și Mehedinți, limbut-gângav și iimbut-șișcav pentru noțiunea de
PELTIC în județele Dolj și Gorj; ulcior-broboană pentru URCIOR (la
ochi) în județul Olt și, parțial, în Mehedenți etc.
Ponderea elementelor lexicale de origine franceză este de 8%.
Circumscriu arii extinse termenii : tuberculoză, diaree, hernie indicați în
majoritatea localităților anchetate, deși corespondentele lor regionale :
oftică, trecătură sau surupătură au o forță de circulație încă puternică,
încep să fie cunoscute în mediul rural cuvinte ca infirm, debil, astmă,
tensiune, varice, adenită, agonie etc. chiar dacă uzitarea lor este încă
restrânsă și nu totdeauna exactă.
Deși mai puțin semnificativă în domeniul terminologiei medicale
decât în alte domenii ale lexicului, influența franceză reliefează cu
pregnanță și în acest domeniu latinitatea limbii și a poporului nostru,
legătura strânsă dintre limba română și celelalte limbi romanice.
Dintre celelalte influențe care se reflectă în terminologia sferei
semantice ale bolilor și infirmităților corpului omenesc studiate de noi, mai
importante sunt influențele turcească, neogreacă și maghiară.
Cuvintele de origine turcească reprezintă 8% din totalul termenilor
medicali studiati și denumesc, în majoritatea cazurilor infirmități : chior,
chel, sașiu, peltic, ceacâr, conac, perdea ș.a. Ultimele trei prezintă o
interesantă evoluție semantică de la sensurile de origine până la apelative
181
pentru infirmități și boli ale corpului omenesc; desele războaie de apărare a
ținuturilor strămoșești purtate împotriva agresiunii otomane ne sunt
amintite de termeni ca ciolac "ciung, schilod", "fără degete; fără palmă" -
infirmități frecvente mai ales în războaie.
Termenii de origine neogreacă sunt rari. De altfel, numărul cuvintelor
neogrecești este redus la nivelul întregului vocabular al limbii române.
Printre cei mai importanți amintim : tifos, oftică și uimă.
Cuvintele de origine maghiară reprezintă un procent de 3,3 %. Cele
mai cunoscute sunt zăbale (la gură) și beteag. O mențiune aparte pentru
șontorog, consemnat rar cu înțelesul de "bătrân, neputincios". Cuvântul
este atribuit ironic unui individ "bleg" și această semnificație este deosebit
de frecventă în limbajul familiar.
în ceea ce privește configurația ariilor lexicale, se observă că,
exceptând câteva noțiuni : ORB, CHIOR, SURD, MUT și ȘCHIOP, cele
mai multe dezvoltă o bogată sinonimie care conduce de obicei la
fărâmițarea ariilor termenilor principali. Se detașează prin complexitatea
structurii lor onomasiologice : SAȘIU și SCHILOD, două infirmități care
au stimulat în modul cel mai intens sensibilitatea și imaginația vorbitorilor.
Dar dintre cei peste 60 de termeni care denumesc cele două noțiuni, puțini
formează arii unitare. Se impun atenției chiordiș, chiordui (chiortui)
"sașiu" cu arii inegale și discontinui pe tot teritoriul regiunii, mai închegate
în județele Mehedinți și Vâlcea și schilod (cu variantele sale) în toate
județele regiunii.
în numeroase localități ale Olteniei, pentru denumirea aceleeași noțiuni
au fost indicați doi, trei sau chiar patru termeni, realizându-se cupluri
sinonimice. Cele mai numeroase s-au realizat a) între denumirile
tradiționale ale unor boli și denumirile lor mai noi, impuse de limba
literară : oftică-tuberculoză (19 puncte), atac-tuberculoză (10 puncte),
trecătură-diaree (12 puncte), constipat-încuiat (14 puncte), râie-scabie
(10 puncte), surupătură-hernie (6 puncte), călduri-temperatură (17
puncte), trognă-guturai (4 puncte), trognă-răceală (3 puncte),
trognă-gripă (4 puncte), boala copiilor-epilepsie (5 puncte), boala
mare-tifos (4 puncte) etc.
Se realizează cupluri sinonimice și b) între denumirile medicale
tradiționale năduf-astupătură (7 puncte), năduf-păs (4 puncte),
182
boșeală-surupătură (3 puncte), scurtă-cârtiță (3 puncte), boala rea-boala
copiilor (9 puncte), călduri-aprindere (5 puncte) etc.
Cuplurile sinonimice c) între termeni moderni sunt foarte rare și, în
general, au fost consemnate în puține puncte. Cel mai închegat pare a fi
acela dintre tuberculoză și plomonie, indicat în 8 localități. Mai
menționăm cuplurile : tebecist-tuberculos (5 puncte) și guturai-răceală (4
puncte).
Cele mai importante cupluri sinonimice din trei termeni au fost
înregistrate în legătură cu noțiunile : SCHILOD : strâmb-ratizm-
damblagiu (pct. 941), milog-sohorâng-schilod (pct. 946); ALBEAȚA :
cărnie-povăială-albeață; GUTURAI : trognă-guturai-gripă (pct. 957);
TUBERCULOZA: atac - oftică - tuberculoză (pct. 955, 978, 991), oftică -
tuberculoză - plomonie (pct. 958, 969); DIAREE : diaree-urdinare-
trecătură (pct. 954); EPILEPSIE : boala copiilor - boala rea - boala
urâtă (pct. 948), boala urâtă - boala mare - epilepsie (pct. 950), abuală -
boala copiilor - epilepsie (pct. 961), răutate - boala copiilor - epilepsie
(pct. 97); VĂRSAT : pojar - bubat - strugurel (pct. 948); FEBRA :
aprindere - temperatură - călduri (pct. 998).
Cuplurile sinonimice între patru termeni au fost înregistrate
sporadic, plomonie-tuberculoză-atac-oftică (pct. 948) și tebece -
tuberculoză - oftică - plomonie (pct. 976) pentru TUBERCULOZĂ, boala
rea- epilepsie- abuală- boala copiilor (pct. 985) pentru EPILEPSIE.
Structura cuplurilor, preponderența termenilor tradiționali, întărește
concluzia că vechile denumiri sunt încă vii iar procesul de asimilare al
terminologiei medicale moderne este departe de a se fi încheiat.
Termeni specifici Olteniei. Particularități semasiologice.
O serie de denumiri ale bolilor și infirmităților corpului omenesc,
particulare Olteniei, s-au format de la cuvinte existente în limbă.
Majoritatea denumesc noțiunea de SAȘIU : chiormez, chiorsoc,
chiortopan, chiurteag, chiorsav, chiosan, chiordui, panțachior ș.a.
Mijloacele lingvistice de nuanțare a înțelesului cuvântului chior - altfel, cu
un conținut semantic foarte precis - sunt dintre cele mai simple : noile
183
cuvinte s-au format prin derivare cu prefixe cu nuanțe depreciative - în
majoritatea situațiilor - sau bisilaba inițială panta (panțachior) cu valoare
augmentativă, obținându-se în planul semnificației trecerea de la înțelesul
"care nu vede cu un ochi”, pentru chior, la cel "care privește sașiu” și
diversele nuanțe semantice ironice ori depreciative care nu vizează
infirmitatea propriu-zisă.
Chiordui este format prin derivare cu sufixe de la chioardă,
echivalentul depreciativ al cuvântului coadă (a ochiului) iar pachios este
singurul cuvânt din familia lexemului pane care înseamnă "sașiu”. De la
pane s-au format în limba română numeroși termeni depreciativi, cu alte
semnificații.
Pentru noțiunea de PELTIC sunt caracteristici Olteniei adjectivul
tântălog, verbul tântăvi în construcția tântăvește vorba (vorbele), forma
pișcură (vorba), varianta familiară a lui pișcă (ceva). Primele vocabule
s-au format de la cuvântul tânt ”neghiob, nătâng, prost” și aceste nuanțe
semantice nu lipsesc nici din conținutul altor cuvinte, chiar atunci când
sunt uzitate cu înțelesul de ”peltic”.
Printre denumirile noțiunii de SCHILOD, sunt proprii Olteniei ratizm
și obădat, prima fiind o formă prescurtată a cuvântului reumatizm, cea de
a doua este formată de la cuvântul obadă "element component al roților de
lemn", cu care s-a făcut comparația.
Noțiunea de COȘURI (pe oraz) este denumită numai în Oltenia prin
drăgostiță (drăgostea, drăgostele) și iuburi (iub), derivate de la
substantivul dragoste, respectiv verbul a iubi, termenii aparțin limbajului
familiar.
Printre vocabulele specifice unor zone ale Olteniei au mai fost
înregistrați țurțoi (țurțure) pentru noțiunea de FURUNCUL și buzărie
(buză) pentru ZĂBALE (la gură). Ambele sunt derivate cu sufixe
augmentative care le conferă o nuanță afectivă puternică.
Termenii formați prin contaminație, specifici Olteniei, sunt puțini la
număr. Au fost notați în legătură cu următoarele noțiuni :
SAȘIU : chiontui, din chiomp "prost, nesocotit" și chiortui "Persoană
care privește cu chioarda (coada) ochiului"; pandaoichi din pandala
"nărav, dambla" și ochi.
SCHILOD : schirnav din schilod și chirnav "bolnav, convalescent".
184
ȘCHIOP : șontrop din șont "șchiop, schilod" și onomatopeea trop
"zgomot făcut de picioare când lovesc pământul, în mers".
COȘURI (pe obraz) : brobință din broboană și bobiță.
Termeni cu origine necunoscută : bolboiat, chionsâu, chionțoban
pentru SAȘIU, pertiv pentru PELTIC, caierog, sohorâng pentru
SCHILOD, terie pentru ALBEAȚĂ, caramelă, jugubenie pentru
GUTURAI, surma pentru UIMA, peleftică pentru EPILEPSIE, tifotă
pentru TIFOS, chișiță, alămi pentru ZĂBALE (la gură).
Termeni comuni graiurilor limbii române cu nuanțe proprii
graiurilor oltenești
Numărul lor este mare. Puține dintre cuvintele care și-au nuanțat
conținutul semantic în graiurile din Oltenia, aparțin în limba comună
domeniului lexical al bolilor corpului omenesc. Majoritatea, prin înțelesul
lor de bază, erau specifice altor sectoare ale lexicului. Le-am grupat astfel :
Termeni care în limba română denumesc :
-	afeciuni ale corpului omenesc : cărnotie "tumoare formată de obicei
în țesutul conjunctiv fibros; fibrom, vegetație". în Oltenia înseamnă și
"albeață", prin analogia dintre aspectul acestor țesuturi și boala ochiului,
numită în regiune și prin alte denumiri asemănătoare (Cf. pieliță,
pojghiță etc ); negel "tumoare mică, rotundă, nedureroasă", broboană
"bubuliță" și zgrăbunță "bubuliță, coș" înseamnă în Oltenia și "urcior la
ochi", datorită corespondențelor formale care există la toate aceste
afecțiuni.
-	trăsături umane, fizice și morale : chiompaliu "prost,nesocotit;
care nu vede bine", prin extensiune semantică, în Oltenia înseamnă "sașiu".
Pleșuv "chel; lipsit de vegetație; sterp, arid" evoluează în Oltenia la
semnificația "sașiu".
-	acțiuni, stări : risipit "răspândit în toate părțile; împrăștiat, răsfirat"
înseamnă în Oltenia și "sașiu"; a pâlpâi indică o mișcare cu referire la
flăcări, foc, zborul păsărilor. în construcția pâlpâie (vorba) înregistrată în
graiurile oltenești, cuvântul se referă la vorbirea peltică; înfundat "a fi
astupat; îndesat", încărcat "umplut, plin cu ceva", oprit "ținut pe loc;
185
reținut” și umflat "care și-a mărit volumul; balonat" și-au nuanțat
conținutul în graiurile din Oltenia cu o trăsătură nouă : "constipat".
-	elemente ale universului familiar vorbitorilor : cel mai interesant
exemplu de evoluție semantică îl reprezintă cuvântul conac care însemna în
limba veche "popas - loc de odihnă pentru oameni și animale"; prin
restrângere, înseamnă : "prânz, masă; mâncare; ospătare; interval de timp
egal cu o jumătate de zi". Particular în Oltenia este înțelesul de "diaree", în
construcția mută conacu la latrină; cucuioave "dealuri mai ridicate,
piscuri la munte" este atribuit în Mehedinți "varicelor"; fântâniță "ulcer
artificial derivativ" înseamnă în Oltenia tot "varice"; poșuri "alice" circulă
în graiurile oltenești ca denumire a COȘURILOR (pe obraz). în regiunea
în discuție, motrună "pară/prună mare" mai înseamnă "uimă", floricele și
strugurel "vărsat", ocol "împrejmuire" și alămi "ferecături" desemnează
ZĂBALELE (la gură); pentru UIMA a fost indicat și cute a cărei
semnificație este "piatră de gresie pentru ascuțit unelte tăioase".
-	fenomene atmosferice : pâclă "ceață groasă; negură" înseamnă în
Oltenia și "albeață", Zapăt "vânt care bate din nord-vest" cunoaște și
semnificația de "astmă" iar încetineală "căldură (mare)" denumește în
județul Mehedinți FEBRA
*
O terminologie populară există prin atestarea ei în graiuri. Atlasele
lingvistice sunt reprezentări sincronice a vorbirii individuale din fiecare
zonă geografică, la un moment dat. O investigație de profunzime a unui
subansamblu al vocabularlui presupune nu numai o descriere generală a
acestuia ci și o apreciere asupra trăsăturilor sale particulare în structura
dialectală a dacoromânei. Este ceea ce am încercat să realizăm noi în aeastă
lucrare.
186
ANEXE
CHIOR [119]
O = chior
□ = chior de un ochi
• = orb de un ochi; orb pedestru (de-un ochi): pct. 945
infirm : pct. 925
187
PELTIC 1171|
O = gângav (gang, gângăială), gângăie (gangăiește) vorba
□ = vorbește-n vârfu’ (sfarcu’) limbii; vorbește pe limbă
•	= șișcav (șișclav, șișcănit, șicănit); șișcăvit; (le) șâșcâie
■	= tântav (tânt, tântăiog)
limbut : pct. 939, 971, 974, 990, 993
pișcav (pușcăvit); pâșcălește (vorbele) : pct. 942, 58, 962, 964
peltic (peltiu, pertiv) : pct. 901, 914, 922
sâsăit (sâsăie) : pct. 917, 940
fonf: pct. 967, 970
bâlbâit : pct. 997
188
SCHILOD [456]
O= schilod (șchilog. schidol. schilot. schilozât. schilozât. schilodit)
□	= anchilozat (închilozat. chilozat)
•	= pocit
■	= beteag
= olog (holog)
#	= damblagiu (tamblagiu) : țeapăn : pct. 903, 913. 945. 947. 963
schilav (chilav. tilav): pct. 906, 935. 939 ; schimav : pct. 904;
infirm : pct. 901.987. 988 ; șoimănit: pct. 932. 974, 984. 990, 994;
strâmb : pct 940. 941 • molatic : pct. 968. 998; șovâmog : pct. 928
năbădat (la picior) : pct. 908; caierog : pct. 936
debil : pct. 953; sucit: pct. 998 ; sohorâng: pct. 946
ratizm : pct. 941; șontorog : pct. 909. 987
milog : pct. 946. 949 ; ciung : pct. 973 ; șchiop : pct. 973
189
ALBEAȚA [125]
O — albeață (la ochi; pe vedere)
□	= cârnotei (câmie; cârnoteie; câmotie)
ceață : pct. 950, 963, 965,977
pâclă : pct. 958
pieliță : pct. 981,996
perdea : pct. 985
pojiță^ojghiță (de albitură) : pct. 971, 979
povăială : pct. 988, 995
ponov : pct. 983
terie : pct. 968
190
Q = urcior (ulcior)
□	= minigoci (minigoși, minigos, mânegoz, miligoci, miligoz,
inigos)
• = negel (nigel)
broboană : pct. 973, 988
mezin : pct. 946
cur de găină : pct. 938
191
GUTURAI [442]
O= guturai (guduroi, guturai*, guturari. guturare)
□ = trognă (trocnă, truoină. trumă); intrognat. trognit. tronit
•	= gripă (gripcă)
■	= răceală, răcit
tușă : pct. 927. 940. 942. 976-977. 997
bâgniță : pct. 971: tâmazest : pct. 985
răpciug :pct. 914 ; govie : pct. 986
înfundat : pct. 907 : străzis : pct. 941.942
192
GUȘA [270]
O = gușe (gușă, gușă)
□	= gâlcă
•	= scroturi
■	= scurtă
umflătură : pct. 969, 991
cancer : pct. 972
cârtiță : pct. 986
bășică mare : pct. 979
193
ASTMA [295]
O= năduf (năduh)
□	= păs
• = astupătură (astupare)
înecătură : pct. 977,981
astmă (iazmă): pct. 950, 997
suspin : pct. 935
zapăt: pct. 945
atacat: pct. 996
194
DIAREE [445]
O = diarie (diaree, diarâie, diharie)
□ = trecătură (tracatură, trăcătură, trecătoare)
O = inimă; (lovit, bolnav, boală, durere) de inimă
urdinare (ordinare): pct. 954-955, 959, 975
ieșire : pct. 909
scurgere (la stomac) : pct. 917
pârțuică : pct. 942
cufureală : pct. 944
dezenterie : pct. 946
trece prin el (om) : pct. 959, 967
195
UIMA [453]
O = scurtă
□ = cârtiță (cârtițoi, cârtițoaie)
• = gâlcă
■ = uimă
broască: pct. 902, 911, 995
moangă: pct. 968, 971, 973-974
motrună: pct. 973, 975
surma: pct. 981-982
dul: pct. 938
rușeață : pct. 906
adenită: pct. 983
umflătură: pct. 986
cute : pct. 941
196
HERNIE [446]
O = hernie (iernie, emie, iagnie)
□	= boșeală; boșit
•	= surupătură (surupare); surupat
boșorogeală; boșorog (boșurog); boșorogit: pct. 903, 922, 931
932, 938, 947
huruială; huruit: pct. 909, 914
soborât : pct. 940, 944-945, 948
197
EPILEPSIE [461]
□ = boala copiilor
•	- epilepsie (epelepsâie, epidepsie, pelipsâie)
■	= abuală
boală mare : pct. 913, 952
boală urâtă : pct. 935, 936, 938, 941, 944, 948, 950-951,994, 997
răutate : pct. 982, 991,998
nevoia (rea) : pct. 902
bătăi: pct. 918
neștire : pct. 986
izdat: pct. 927
peleftică : pct. 947, 949
198
FEBRA [440]
O= călduri
□	= temperatură (temperaturi)
O — aprindere (aprinderi)
fierbințeli : pct. 907,984
arsură (arsuare) : pct. 936, 945
foc : pct. 938, 945
febră : pct. 997
arde : pct. 940-941, 944, 978
199
ZĂBALE (la gură) [256]
O = caș (căș, câș, cașuri)
□	= bube, bbe dulci, bubiță
•	= chișăt (chișiț/ă/, cășiță)
■	= zăbale (la gură); (zabile, zăbile, zambile)
brobință (borbință, broboane) : pct. 910, 925
bășici : pct. 932, 940, 966
buzărie : pct. 941
uocol : pct. 948
alămi : pct. 951
coada mâțului : pct. 936, 945
200
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ
ANON. CAR.	Anonymus Caransebesiensis (Dictionarium valachico-latinum), București, 1883
ARH. FOLK. ARH. OLT.	Anuarul Arhivei de Folklor, Cluj, voi. I (1932) ș.u. Arhivele Olteniei, Craiova, I (1922) ș.u.
BL	Buletin Linguistique, București, I (1993) ș.u.
BOGDAN, GL.	Damian P. Bogdan, Glosarul cuvintelor românești din documentele slavo-române, București, 1946
BUJOREANU, Boli	Boii, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea română, de Gh. Bujoreanu, în Biblioteca Asociatiunii "Astra”, Sibiu, 1936
BUL. FIL.	Buletinul Institutului de Filologie Română "Alexandru Philippide", Iași, I (1934) ș.u.
CADE	I. Aurel Candrea-Gh. Adamescu, Dicționarul enciclopedic ilustrat "Cartea Românească", București, 1931
CANDREA, F.	I. A. Candrea, Folklorul medical român comparat, București, 1944
CAPIDAN, AR.	Th. Capidan, Aromânii-Dialectul aromân, București, 1925
CAPIDAN, MG. II, III	I, Th. Capidan, Meglenoromânii, București, I (1925), 11 (1928), 111 (1935)
CUV. D. BATR. B. Petriceicu Hasdeu, Cuvente den bătrâni,
I-III	București, 1(1878), 11(1879), 111(1881)
DR	Dacoromania, Cluj, I (1920) ș.u.
EPISCUPESCU, Pr.	St. V. Episcupescu, Practica doctorului de casă, București, 1856
GOROVEI, CR.	A. Gorovei, Credințe și superstiții ale poporului român, București, 1915
GRIGORIU-RIGO, Gr. Grigoriu-Rigo, Medicina poporului, I-II,
Med. GS	București, 1907 Grai și suflet, București, 1(1923) ș.u.
H I-XVIII	Răspunsurile la Chestionarul lingvistic trimis de B. P. Hasdeu (Ms. legat în 16 volume la Biblioteca Academiei)
HEM	B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, 1-11(1877), 111 (1893)
I. CR. IONESCU-GION, Doft	Ion Creangă (revistă), Bârlad, I (1908) ș.u. G. I. Iones.cu-Gion, Doftoricescul meșteșug în trecutul țărilor române, București, 1892
LAUGIER, Etn. Dr. Charles Laugier, Contribuțiuni la etnografia
med. LEON, Med.	medicală a Olteniei, Craiova, 1925 Dr. N. Leon, Istoria naturală medicală a poporului român, București, 1902
LEXIC REG. LONGINESCU, Med LUPAȘCU, Med.	Lexic regional, București, 1960 S. G. Longinescu, Medicina legală în legile vechi românești, București, 1924 Dim. P. Lupașcu, Medicina babelor, București, 1889
PAMFILE, Boli PAPAHAGI, D. AR. REF	T. Pamfile, Boli și leacuri, București, 1911 T. Papahagi, Dicționarul dialectului aromân, București, 1963 Revista de ortografie și folclor, București, I (1955) ș.u.
SAMARIAN, Med.	» P. Gh. Samarian, Medicina și farmacia în trecutul românesc, Călărași, 1935
SEVERE ANU, Med. pop. SEZ	C. D. Severeanu, Medicina populară, București, 1880 Șezătoarea, Revistă pentru literatură și tradițiuni populare, Fălticeni, I (1892) ș.u.
VOICULESCU, Leacuri	Dr. V. Voiculescu, Toate leacurile la îndemână, București (fa.)
NOTĂ : în afara anchetelor dialectale, pe teren, și a Bibliografiei
speciale prezentate, cercetarea noastră s-a bazat pe studiul Atlaselor
lingvistice mai vechi sau noi (regionale), precum și pe o bibliografie
exhaustivă cuprinzând dicționare, reviste, studii monografice, glosare
202
dialectale, colecții de literatură folclorică din toate regiunile țării, culegeri
de texte dialectale, articole ș.a.
ABREVIERI
adj.	- adjectiv	mss.	- manuscris
alb.	- albaneză	Munt.	- Muntenia
an.	- anul	nec.	- necunoscut (ă)
ap-	- apud	ngr.	- neogreacă
ar.	- aromână	nr.	- număr
Ban.	- Banat	Olt.	- Oltenia
bg.	- bulgară	op. cit.	- opus citatus
cap.	- capitol	P-	- pagina
cf.	- confer	pct.	- punct cartografic
com.	- comună	pl.	- plural
Criș.	- Crișanascr.	reg.	- regiune
Dobr.	- Dobrogea	rom.	- română
dr.	- dacoromână	ser.	- sârbocroată
etim.	- etimologie	sec.	- secol
ex.	- exemplu	sg-	- singular
fr.	- franceză	sl.	- slavă
germ.	- germană	suf.	- sufix
h.	- harta	ș.u.	- și următoarele (pagini)
it	- italiană	tc.	- turcă
jud.	- județul	Trans.	- Transilvania
lat.	- latină	ucr.	- ucraineană
magh.	- maghiară	V.	- verso
Maram.	- Maramureș	var.	- variantă lexicală
Mold.	- Moldova	voi.	- volumul
203

CUPRINS
Terminologia medicală populară în Oltenia - polisemantism și
expresivitate -...................................................5
TERMENI REFERITORI LA DEFECTE FIZICE ALE
CORPULUI OMENESC..............................................9
ATermeni referitori la defecte de văz.............................9
B.Termeni referitori la defecte de auz...........................32
C.Termeni referitori la defecte de vorbire.......................33
D.Termeni referitori la defectele membrelor superioare și
inferioare...............................................41
E.Termeni referitori la infirmitatea coloanei vertebrale....56
TERMENI REFERITORI LA BOLILE
CORPULUI OMENESC............................................ 61
A.Termeni care denumesc bolile ochilor....................... 61
B.Termeni care denumesc bolile organelor de respirație....... 71
C.Termeni care denumesc bolile intestinelor...................... 92
D.Termeni care denumesc bolile articulare...................... 105
E.Termeni care denumesc boli ale aparatului
circulator și ale sângelui............................. 106
F.Termeni care denumesc boli de piele.......................... 112
G.Termeni care denumesc leziuni externe și chirurgicale.......... 130
H.Termeni care denumesc bolile creierului și ale
sistemului nervos...................................... 146
I. Termeni care denumesc boli infecțioase...................... 158
CONSIDERAȚII FINALE............................................. 180
ANEXE........................................................... 187
BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ........................................... 201
ABREVIERI....................................................... 203