Coperta de : Russu. lordache
SORIN STATI
TEORIE ȘI METODĂ
ÎN
SINTAXĂ
3/
e.ditura academiei republicii SOCIALISTE ROMÂNIA
BUCUREȘTI, 1967
Cap. I
1.	Introducere
(§ 1. Creșterea interesului pentru sin-
taxă în lingvistica actuală. § 2. Sintaxa
,,tradițională”. § 3. Sintaxa „modernă”.
§ 4. Scopul lucrării.)
2.	Sistem și structură
(§ 1. Introducere. § 2. „Langue” și
,,parole” în sintaxă. §3. Relații paradig-
matice și sintagmatice. § 4. Sistemul.
Proprietățile unităților ca elemente ale
unui sistem. § 5. Structura. § 6. Sistemul
și structurile se presupun reciproc. § 7.
Noutatea preocupărilor paradigmatice
în sintaxă. § 8. Considerații paradigma-
tice în sintaxa tradițională. § 9. Opo-
ziții, perechi minimale, echivalență și
neutralizare în sintaxă.)
3.	Cum se studiază sistemul
și structurile în sintaxă
(§ 1. Formalism și schematism. Carac-
terul obiectiv al sistemului și structurii.
§ 2. Relația dintre teorie și metodă în
structuralism. § 3. Inducție și deducție ;
izomorfism și specificitate. § 4. Prin-
cipiul ,,pluralității soluțiilor”. § 5. E
posibilă o „sintaxă universală”?. § 6.
Sincronie și diacronie. § 7. Proprietăți
cantitative în sintaxă.)
4.	Autonomia sintaxei față de
lexic
(§ 1. Prima dovadă de autonomie : fra-
zele absurde. § 2, A doua dovadă : fra-
zele cu cuvinte inventate. § 3. Relati-
vitatea autonomiei: pertinența sintac-
tică a sensurilor lexicale. § 4. „Grad de
gramaticalitate”. §5. „Gramaticalitatea“
și dinamica limbii. § 6. Asemănări între
sintaxă și logică : noțiunile „formă”,
„regulă”, „corectitudine”, independența
relativă a formei, bivalența.)
5.	Sintaxă și morfologie
(§1. Antichitatea. Constructiones și par-
tes orationis. § 2. Sec. XVIII —XIX.
Propoziția și partea de propoziție. § 3.
Critica împărțirii gramaticii în morfo-
logie și sintaxă. § 4. Clasificările lui Ries
și Ullmann. § 5. Clasificarea lui Mathe-
sius. § 6. Pozițiile lui Saussure, Hjelms-
iev și Kurylowicz. § 7. Sintaxa-studiu
al vorbirii („parole”). § 8. Școala des-
criptivistă și școala de la Praga. § 9. Cri-
tica cuv intui ui. Concepția lui Martinet.
§ 10. Concluzii. Distincția e utilă numai
pentru limbile care deosebesc cuvîntul
de morfem. § 11. Morfologia și sintaxa
diferă prin unități specifice. § 12. Auto-
nomia relativă a sintaxei față de morfo-
logie.)
Capitolul I
AUTONOMIA SINTAXEI
1.	INTRODUCERE
§ 1.	în cercetarea lingvistică actuală problemele sintaxei sînt
dezbătute cu o pasiune și un entuziasm care anunță o perioadă de
înnoire, de restructurare profundă. Din ciocnirea concepțiilor — opuse
sau complementare —, din confruntarea rezultatelor obținute cu
metode variate, se va naște fără îndoială o sintaxă nouă, de la care
se așteaptă suprimarea principalelor semne de întrebare și elaborarea
câtorva noțiuni fundamentale, de o claritate indiscutabilă. Pînă
atunci, fiecare cercetător înaintează pe drumul său, drumul pe care
îl crede cel adevărat, singurul bun.
Tabloul pe care îl oferă stadiul actual al cercetărilor în materie
de sintaxă e atît de complex și de contradictoriu, încît a devenit o
cvasi-imposibilitate să discerni ce e valoros și adevărat nou în fie-
care punct de vedere. Cuprinderea sectorului ele preocupări ale sintac-
ticienilor reclamă un efort de înțelegere greu de supraestimat. Una
din piedicile care taie accesul la tot mai multe lucrări de sintaxă
este limbajul, terminologia. Alta — care o explică, în parte, pe cea
dintîi — este înmulțirea, contactelor dintre lingvistică și alte științe.
Simpla glosare a termenilor tehnici din logica simbolică, teoria mulți-
milor, algebră, calculul probabilităților, teoria informației etc. nu
înlătură dificultatea, căci terminologia nouă ascunde de fapt sisteme
noi de referință, raționamente de o factură nouă, un nou fel de a
gîndi problemele de sintaxă.
§ 2.	S-a creat deprinderea de a discuta orice problemă de teo-
rie sau de metodă în sintaxă opunînd lingvistica ..modernă” lingvis-
ticii ,,tradiționale”. Etichetele ,,modernă” și ,,tradițională”, mai
ales cînd sînt folosite ca și cum s-ar referi la două corpuri de doctrină
antagonice, pot da o imagine falsă a situației.
Referindu-ne strict la sintaxă, trebuie să spunem mai întîi că
,,tradiția” e în același timp foarte lungă și foarte variată, încît ar
fi mai potrivit să se vorbească de mai multe sintaxe tradiționale.
Prin ,,sintaxă tradițională” unii înțeleg orice concepție nestructura-
listă și nematematică; alții înțeleg prin această expresie sintaxa
(elementară) din manualele școlare sau sintaxa copiată după tiparele
6
teorie si metodă în sintaxă
gramaticilor greco-latine. în lucrarea de față am adoptat prima
accepțiune. Ar fi greșit să se creadă că „tradițional” echivalează cu
„vechi” : se pot spune, și efectiv se spun, multe lucruri noi în sintaxă
de către specialiști care n-au aderat la nici una din școlile structura-
liste și nu acceptă nici lingvistica matematică. Pînă la verificarea
deplină a metodologiei structuraliste și matematice, este la fel de
greșită stabilirea unei echivalențe — insinuată de unii, proclamată
de alții — între „tradițional” și „învechit”.
§ 3.	Cît privește sintaxa „modernă”, e de remarcat și aici
lipsa de unitate (în cadrul școlilor structuraliste sau între acestea și
X orientările matematice; de altfel, o „sintaxă matematică” nici nu
există la ora actuală). în al doilea rînd, „modernitatea” unor lucrări
este mai degrabă terminologică, deci aparentă : cu toate exageră-
rile regretabile, exista un fond de adevăr în afirmația că gramaticile
structuraliste reformulează — cel puțin parțial— ceea ce se spune
în gramaticile tradiționale.
Este semnificativ și îmbucurător faptul că cea mai nouă teorie
ț /sintactică de prestigiu, sintaxa transformațională, care ține în ace-
Xlași timp de lingvistica structurală și de cea matematică, marchează
o apropiere evidentă (și mărturisită) de gramatica tradițională.
Este cu totul prematur să se tragă acum concluziile disputei
dintre „tradiționaliști” și „moderniști”. Totuși nu sînt puține pro-
blemele sintactice care se cunosc astăzi mai nuanțat, mai multila-
teral și mai temeinic, tocmai ca rezultat al acestei dispute. Nu sînt
puține nici problemele cu totul noi, pe care un lingvist de acum
treizeci-patruzeci de ani putea cel mult să le intuiască. Cercetătorii
de azi sînt mai preocupați de rigoarea metodei și mai atenți la valoa-
rea termenilor de specialitate. Sînt constatări simple, care țin deocam-
dată locul concluziilor.
§ 4.	Lectura lucrării de față îl va familiariza pe cititor cu felul
în care tratează sintaxa reprezentanții orientărilor noi în lingvistică.
Cum e și firesc, structuraliștilor li s-a dat atenția cea mai mare; lor
\le datorăm un examen necruțător al concepției înaintașilor și — tot lor
— principalele înnoiri din domeniul nostru. Lingvistica matematică
este prezentă, în paginile care urmează, mai mult prin spiritul, decît
prin litera ei, și ocupă un loc desigur prea redus. Faptul nu corespunde
unei aprecieri de valoare, ci dificultății încercate de autor în depă-
șirea limitelor specialității sale.
în țările socialiste, un număr de lingviști dezbat noțiunile de
lingvistică generală de pe pozițiile materialismului dialectic. Lucra-
AUTONOMIA SINTAXEI
7
rea noastră a beneficiat de primele roade ale acestor discuții, mai
ales în probleme ca: interdependența compartimentelor limbii,
distincția dintre limbă și vorbire (sistem și realizare a sistemului),
raportul formă-conținut, dialectica real-posibil ș.a. Urmărirea discu-
țiilor amintite ne-a ajutat să înțelegem mai bine raportul dintre meto-
dologia propusă de structuraliști și concepția filozofică profesată de
ei (uneori în termeni foarte expliciți).
Materia cărții o formează cîteva din chestiunile majore ale dome-
niului sintactic. Prezentarea stadiului actual al cercetării e însoțită
de precizarea poziției autorului, de unele idei și aplicații originale.
Expunerea urmărește în mod constant degajarea aspectelor de
sistem și structură, desprinderea generalului de particular, a abstrac-
tului de concret.
Scopul nostru va fi atins dacă, încheind lectura acestei cărți,
cititorul va rămîne cu cîteva principii de sintaxă descriptivă și cu
convingerea că o sintaxă a limbii române care să le experimenteze
și să le valorifice ar merita să fie elaborată.
2.	SISTEM ȘI STRUCTURĂ
§ 1.	între lingviști nu există un consens în înțelegerea acestor
doi termeni, lucru cu atît mai supărător cu cît ei revin cu o frecvență
obsedantă în lucrările de lingvistică din ultimele decenii1.
Pentru a explica mai bine valoarea pe care o vom acorda celor
doi termeni în cauză, e necesară o scurtă discuție prealabilă asupra
altor două perechi de termeni:
limbă — vorbire
paradigmatic — sintagmatic.
§ 2.	Pornind de la distincția saussuriană între langue și parole,
va trebui să deosebim elementele concrete, particulare ale oricărui
idiom, de elementele abstracte, generale. Aceasta este numai una din
interpretările termenilor langue și parole2: langue este sistemul,
2.	1 Pentru „structură”, cf. Bastide, Structiire, passim.
2 Pentru orientarea cititorului în această chestiune, pot fi consultate cu folos :
Moller. Contribution ; Coseriu, Sistema; Vasiliu, Limbă, vorbire; Motsch, „Langue” —
„parole”. Pentru anticiparea dihotomiei saussuriene de către H. Paul, W. v. Humboldt
și G. von der Gab eleni z, vezi Iordan, L. R., p. 286 — 287, nota 1.
8
TEORIE METODĂ ÎN SINTAXĂ
parole este manifestarea, realizarea, ,,interpretarea”'3 sistemului.
Limba și vorbirea trebuie delimitate, dar nici una nu există fără cea-
laltă. Prin,urmare sînt deopotrivă de greșite tezele:
— ce	rcetarea sintactică să se limiteze la studiul vorbirii, punctul
de vedere al sintacticienilor care stau pe pozițiile pragmatismului4
și adoptat și de alți cercetători5;
— ob	iectul cercetării e limba ca formă pură, imanentă, adică inde-
pendentă de realizarea, de manifestarea ei, punct de vedere prin exce-
lență glosematic6.
Indiferent de nivel —- deci și în sintaxă — lingvistul observă
în procesul de comunicare prezența elementelor concrete, cu toate
detaliile individuale cu care le-a înzestrat emițătorul mesajului.
Ceea ce percepe lingvistul, și orice receptor al unei comunicări ling-
vistice, este substanța acustică, sensul contextual al fiecărui cuvînt,
conținutul complex al enunțului (unde intră conținutul de gîndire,
încărcătura afectivă, felul cum vede vorbitorul anumite procese din
realitate, intenția cu care își comunică gîndurile și sentimentele).
Pentru că, din punctul de vedere al elementelor concrete, enunțurile
sînt de o varietate (sonoră și semantică) infinită, iar realizarea înțe-
legerii mutuale dintre interlocutori e incompatibilă cu existența unei
atare varietăți, lingvistul e pus în situația să admită că elementele
concrete își îndeplinesc funcția lor comunicativă deoarece la decodifi-
carea mesajelor are loc un proces de raportare a concretului infinit
la abstractul finit. Dacă numărul unităților ar fi infinit, vorbitorii
nu le-ar putea învăța și nici recunoaște cînd le percep. Procesul
acesta e cunoscut în lingvistica actuală sub denumirea de ,,reducție
a variantelor” și e analog procesului gnoseologic de identificare a
obiectelor prin raportarea lor la noțiuni.
Studiul sistemului sintactic și al structurilor sintactice presu-
pune descoperirea elementelor sintactice abstracte (a invariantelor)
și operează cu astfel de unități.
§ 3.	Cînd analizăm un enunț7, la oricare din nivelurile sale,
descoperim un anumit număr de unități (foneme, respectiv morfeme,
cuvinte ș.a.) dispuse într-o anumită ordine. Pentru ca oamenii să
3 Motsch, „Langue” — „parole”, p. 19 ș. u.
4 Ahmanova-Mikaelian, p. 6.
5 Cf. infra, 5,	2, 3.
6 Ahmanova-Mikaelian, p. 6. După cum se știe însă, dintre marile școli structu-
raliste, cea daneză a dat cele mai puține aplicații sintactice.
7 în înțelesul de ,,comunicare lingvistică de sine stătătoare”. Mai pe larg, infra
VII, 1.
AUTONOMIA SINTAXEI
9
poată comunica între ei, este necesar ca atît unitățile lingvistice, cit
și modalitățile de aranjare a lor să fie în număr limitat.
Cînd formulează un mesaj, vorbitorul alege o serie de unități
din mulțimea de care dispune, în calitatea sa de cunoscător al unei
limbi. în anumite limite, alegerea se referă nu numai la unități, ci
și la un anumit mod de aranjare a acestora.
Fiecare parte a enunțului își realizează funcția comunicativă
datorită complexului de relații în care se află cu mulțimea elemen-
telor din care a fost selectată și, în același timp, datorită complexu-
lui de relații cu celelalte părți ale enunțului..
Relațiile dintre fiecare element al enunțului (fonem, morfem,
cuvînt etc.) și elementele din grupul cărora a fost selectat se numesc
relații paradigmatice. Acestea sînt de tipul „sau A sau B... sau X”,
adică relații între termeni alternativi sau, cum spune Saussure, între
termeni in absenții ; e cunoscută și denumirea de „disjuncție logică”9.
Relațiile dintre fiecare constituent și ceilalți constituenți ai
unui enunț se numesc relații sintagmatice. Termenii lor sînt coexis-
tenți, in,praesentia™, deci reprezintă tipul de relație numit „conjunc-
ție logică” : și A și B ... și X11.
Prin urmare orice limbă cunoaște două feluri de organizare a
unităților sale : una paradigmatică — ea se traduce prin selecție
— cealaltă sintagmatică, a cărei manifestare e aranjarea într-o anu-
mită succesiune12.
§ 4.	Totalitatea unităților lingvistice abstracte care se află
în relații paradigmatice formează un sistem 13.
Ca termeni ai unui sistem, unitățile fiecărui nivel lingvistic au
două proprietăți importante :
(a)	nu pot fi definite decît în cadrul relațiilor paradigmatice,
căci valoarea lor depinde de unitățile din același sistem (acesta este
principiul saussurian al opozițiilor14; despre opoziții se va discuta
8 Saussure, C. L. G., p. 171.
9 Disjuncția logică e numită în glosematică „relația sau-sau”. Hjelmslev, La
structure morphologiqiie, în Essais, p. 127.
10 Saussure, p. 171.
11 Sau „relația și-și”. Hjelmslev, ibidem.
12 „Nivelul paradigmatic” și „nivelul sintagmatic” sînt cele două niveluri de
organizare ale limbilor naturale. Garvin, Model, p. 20.
13 „Sistemul, prin definiție paradigmatic...” Hjelmslev, ibidem. Termenul sistem
se folosește în legătură cu clasele de elemente legate paradigmatic. Robins, G. L., p. 49.
14 Pike, Interpenetration, p. 339 : „un sistem e alcătuit din tipuri de unități dintre
care nici unul nu poate fi definit în sine (by itself), fără referire la relația sa cu alte
tipuri de unități din sistem”.
10
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
infra § 9 a). De aceea, dacă se adaugă sistemului un termen nou,
toți ceilalți își schimbă valoarea, sensul 15;
(b)	au un număr finit și caracteristic de posibilități de utilizare
în prezența altor elemente de același ordin (= din același sistem)16.
Pentru a dovedi caracterul de sistem al unui compartiment al
limbii, unii cer și probe diacronice : o schimbare produsă într-un
anumit punct al sistemului antrenează schimbări în alte puncte;
există o ,,presiune a sistemului”17.
§ 5.	O secvență de unități lingvistice abstracte care apar în
același enunț și sînt legate între ele prin relații sintagmatice formează
o structură 18. într-o structură, fiecare element al sistemului își reali-
zează una sau mai multe ,,posibilități de utilizare în prezența altor
elemente de același ordin ( = din același sistem)”19.
Folosind imaginea propusă de Saussure pentru axele paradig-
matică și sintagmatică, vom spune că elementele sistemului sînt dis-
puse vertical, iar elementele unei structuri sînt dispuse orizontal20.
§ 6.	Sistemul și structura trebuie studiate în strînsă interdepen-
dență, pentru că se presupun reciproc21: sistemul presupune structu-
rile, căci elementele din care e alcătuit se definesc prin însușirile lor
combinatorii din structuri. Structurile presupun sistemul, căci
constituenții lor au valoare în virtutea relațiilor contractate în
sistem.
Se pune întrebarea dacă nu ar fi indicat să utilizăm o termino-
logie diferită pentru elementele sistemului și elementele structurilor
(aceleași entități privite din două puncte de vedere, paradigmatic
15 Halliday, Categorics, p. 244.
16 Definiția unui sistem lingvistic după Garvin, A Linguist’s View, p. 115 : “An
orderly aggregate of various kinds of elements, each of which bas a finite and typical
set of cooccurrence possibilities with regard to other elements of the system”.
17 De aceea sistemul a fost definit și ca „un complex de clemente care se influ-
ențează reciproc [subl. ns.] și sînt coordonate între ele în vederea îndeplinirii unei funcții
comune”, Graur, S. L. G., p. 19.
18 Termenul structură se folosește în legătură cu grupări de elemente legate sin-
tagmatic. Robins, G. L., p. 49.
19 Supra § 4 (b).
20 înțelegînd termenii sistem și structură exact invers, Reformațki vede legăturile
dintre elementele sistemului pe orizontală și cele dintre elementele structurii pe ver-
ticală. Cf. Zveghințev, O. O.H., p. 65.
21 „Structura are o rețea sintagmatică de elemente corelate, care sînt stabilite
paradigmatic în sistemele claselor și considerate ca valori (stated as values) în structură”.
Halliday, Some Aspects, p. 59. Relațiile paradigmatice există între unități „care comută
în interiorul sistemelor stabilite, ca să dea valori elementelor structurii”. Firth, Sy-
nopsis, p. 5.
AUTONOMIA SINTAXEI
11
și sintagmatic). Lingvistul englez Firth răspunde afirmativ — iar
cazul său nu este izolat —, arătînd că trebuie făcută „o distincție
fundamentală între structuri cu elementele lor, care sînt sintagmatice,
și sistemele de unități sau termeni, care comută și conferă valori ele-
mentelor lor22.
§ 7.	Necesitatea distincției ,,paradigmatic — sintagmatic” a
devenit evidentă, pentru nivelul fonemelor și al morfemelor, o dată
cu formularea doctrinei saussuriene. Nu același lucru se poate însă
spune despre sintaxă.
Studiul paradigmatic al unităților sintactice este nou chiar din
punctul de vedere al școlilor structuraliste și s-au manifestat rezerve
și îndoieli în privința existenței unui ,,sistem sintactic”. Ferdinand
de Saussure era înclinat să rezolve problemele sintaxei numai în pla-
nul relațiilor sintagmatice : „Nu toate fenomenele sintagmatice pri-
vesc sintaxa, dar toate fenomenele sintactice țin de sintagmatică”23.
Urmașii lingvistului genevez s-au îndreptat cu precădere spre studiul
structurilor sintactice, deci spre relațiile sintagmatice; ideea clară
că în sintaxă trebuie să-și găsească locul o analiză de tip paradig-
matic24 apare numai în lucrări relativ recente, într-o formă embrio-
nară și cu un caracter mai mult programatic.
§ 8.	Considerații de natură paradigmatică există, fără îndoială,
și în lucrările de orientare tradiționalistă. Termenii tehnici aflați de
mult în uzul sintacticienilor, ca subiect, predicat, parte de vorbire ș.a.,
reprezintă clase de unități sintactice (importanța criteriului sintactic
în clasificarea părților de vorbire a fost de mult recunoscută). Sin-
taxele tradiționale nu sînt simple liste de propoziții, ci expuneri asu-
pra modului de segmentare a propozițiilor în diverse tipuri de unități,
descrieri ale mecanismului de formare a propozițiilor25. Analiza și
generarea propozițiilor sînt operații care presupun cunoașterea unită-
ților componente ale enunțurilor, și acestea țin de sistem sau, cel
puțin, implică existența unui sistem. Constatarea că există o cores-
pondență între părțile de propoziție și propozițiile subordonate evi-
dențiază caracterul sistematic al limbii printr-un argument de natură
sintactică26.
22 J. R. Firth, în prefața la SLA, p. VI; Hjelmslev, Prolegomena, p. 38 ș.u.
23 Saussure, C. L. G., p. 188.
24 Admoni, O. TT., p. 77, vorbește despre stabilirea „tipurilor paradigmatice
ale formelor sintactice”, iar Danes, Syntax, despre „syntactic paradigmatics”.
25 Cf. observațiile judicioase ale lui Borgstrom, Lingvistic Descriptions, p. 3.
26 Cf. GLR, p. 255.
12
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 9.	O cercetare a sistemului sintactic cere ca atenția specialis-
tului să fie îndreptată spre descoperirea, în planul sintactic, a unor
fapte analoge acelora care conduc la afirmarea existenței unui sistem
fonologie sau a unui sistem morfologic 27 :
(a)	Există și în sintaxă relații paradigmatice de opoziție ?
Răspunsul este afirmativ; într-adevăr structuri sintactice ca :
[ profesorul Ion este tînăr
( profesorul lui Ion este tînăr
au aceiași termeni lexicali, dar relațiile dintre primii doi sînt deose-
bite. înlocuirea termenului Ion cu termenul lui Ion afectează struc-
tura enunțului (mai exact structura părții numite ,,grupul subiec-
tului”). în contextul «profesorul — este tînăr», Ion și lui Ion se află
în raport de opoziție sau de comutare28. Numeroși lingviști sînt dis-
puși să vadă o relație paradigmatică de opoziție între enunțuri ca :
au înflorit merii,
au înflorit merii?
a/u înflorit merii!
Ca și în fonologie, interesează opozițiile minimale. Nu vom porni
de la perechi de enunțuri ca :
Profesorul Ion este tînăr dar foarte capabil
Ce ■zi minunată!
g&tq se opun prin trăsături numeroase, ci de la perechi minimale?
care se opun printr-o singură trăsătură (vezi exemplele de mai sus).
Cu rol de trăsături distinctive apar, pe lîngă însușiri pur sintac-
tice, unele morfologice (cazul, modul ș.a.), fonetice (accentul, into-
nația) sau lexicale29. Se impune separarea calităților fonetice, morfo-
logice, lexicale ale unui enunț care au și rol pertinent sintactic, de
cele lipsite de acest rol. Desigur orice unitate lingvistică are valoare
distinctivă, adică contrastează cu altele în diversele ei contexte.
(Două elemente sînt în contrast dacă substituirea lor mutuală în
27 Sistemul lexical este obiectul unei bine cunoscute controverse.
28 Despre relația de opoziție sintactică vorbesc Muhin, (ȘyHKiț. anajma, p. 21 — 22 ;
Daneă, Syntax, p. 230 — 231.
29 Cf. infra 4, § 3.
AUTONOMIA SINTAXEI
13
aceeași vecinătate produce mesaje diferite30.). Contrastul nu are
totdeauna reflexe la nivelul structurii sintactice : contrastul poate
fi o comutare de ordin fonologie, morfologic, lexical, semantic, fără
a avea în același timp valoarea unei comutări sintactice. Discutînd
despre semnul lingvistic, Karl Buhler vorbea de,,principiul relevanței
abstractive”31: nu toate caracterele fizice ale semnului sînt relevante
pentru funcția sa comunicativă. Mutatis mutandis, nu toate calită-
țile acustice, morfologice, lexicale ale unităților sintactice sînt rele-
vante pentru rolul lor sintactic.
(b)	Există și în sintaxă relații paradigmatice de echivalență
(variație) ? Răspunsul e și aici afirmativ !32 Pot fi considerate echiva-
lente enunțurile :
f profesorul Ion este tînăr *
( elevul Gheorghe este silitor
așa cum rezultă și din analiza sintactică tradițională.
Această echivalență — funcțională — trebuie deosebită de ceea
ce mulți numesc tot ,,echivalență” sau ,,sinonimie sintactică”, înțe-
legînd prin aceasta relația dintre structuri ca :
, v ( complement direct (Am cerut transferul)
'a' | propoziție completivă directă (Am cerut să fiu
transferat
sau
, f construcție activă (Ion citește cartea)
( construcție pasivă (Cartea e citită de Ion)
Pentru a evita confuziile, vom adopta pentru fenomene ca (a)
și (p) denumirea de ,,sinonimie sintactică”. Cf. infra VII, 3, §§ 8—9.
(c)	Există și în sintaxă fenomenul de neutralizare a opozițiilor?
Exemple de ambiguitate structurală (,,omonimie sintactică”, infra
VII, 3, §§ 4—8) existente în orice limbă ilustrează tocmai acest
fenomen, cf. a venit iarna (substantivul e subiect sau circumstanțial?)
(d)	Este adevărată și pentru sintaxă afirmația că ,,grație carac-
terului ei sistematic, limba face economie de material și în felul acesta
30 Cf. Haas, Zero, p. 41. Să nu se confunde cu „contrast = relație sintagma-
tică”, în terminologia lui Andre Martinet.
31 Cit. de Garvin, Model, p. 10.
32 Cf. Muhin, OyHKiț. anajni3, p. 21 — 22.
14
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
este mai ușor să o înțelegem și să o învățăm”?33 Firește că da. E de
ajuns să ne gîndim la marea varietate de relații dintre două obiecte
pe care limba le exprimă prin una și aceeași structură [substantiv +
atribut substantival genitival] sau [ substantiv + prepoziție +
substantiv]. Faptul că există, în fiecare limbă, un număr limitat de
tipuri de îmbinări de cuvinte înseamnă fără îndoială ,,economie de
material” și ,,ușurință”34.
3. CUM SE STUDIAZĂ SISTEMUL ȘI STRUCTURILE ÎN SINTAXĂ
§	1. Problema sistemului și a structurilor e mai întîi o problemă
de teorie a limbii1. Orice teorie are ca scop să explice faptele pentru
care a fost elaborată ; cu cît cuprinde mai multe date ale experienței,
cu atît puterea ei explicativă este mai mare; se cere unei teorii știin-
țifice să se armonizeze cu teoriile propuse pentru alte domenii ale
cunoașterii și să permită o formulare de o eleganță și simplitate maxi-
mă2. Conceptele de ,,sistem” și ,,structură” satisfac aceste exigențe
ale unei teorii.
Pentru lingvistica secolului al XX-lea e tipică recunoașterea
faptului că limba în ansamblul ei este o structură formală — și acest
lucru este valabil și pentru sintaxă. Formalismul este una din caracte-
risticile sintaxei contemporane3.
Esențialul — în limbă și în fiecare compartiment al ei — fiind
sistemul și structurile, ,,lingvistica trebuie să facă tot posibilul
pentru a ne înfățișa limba nu ca pe un conglomerat de fenomene non-
lingvistice (de pildă, fizice, fiziologice, psihologice, logice, sociologice),
ci ca pe un singur tot, independent de orice factor străin, ca o struc-
tură sui generis. Numai în felul acesta limba poate fi supusă unei
cercetări științifice ca obiect în sine”4.
33 Graur, Introd., p. 207.
34 Vezi și Graur, Caracterul sistematic, p. 429.
3.	1 Categoriile fundamentale ale teoriei gramaticii sînt: unitate, structură, clasă
și sistem. Halliday, Categories, p. 247.
2 Cf. Lees, Chomsky, p. 376.
3 Ahmanova-Mikaelian, p. 5.
4 Hjelmslev, Prolegomena, p. 2 — 3. Ultimele cuvinte amintesc de faimoasa frază
de încheiere a Cursului lui F. de Saussure.
AUTONOMIA SINTAXEI
15
Această poziție extremă a întîmpinat o vie opoziție. Fără acei
„factori străini” multe aspecte ale limbii rămm neexplicate și lasă
o imagine mutilată, denaturată a faptelor lingvistice. Critica a fost
formulată în mod explicit și în legătură cu sintaxa5. Ceea ce a supă-
rat pe mulți lingviști, nu neapărat tradiționaliști, a fost abuzul de
scheme lipsite de legătură limpede cu realitatea lingvistică corespun-
zătoare, teorie denumită de Martinet „structuralism formalist”6.
” Structuralismul, așa cum îl concepem, aspiră pur și simplu să cores-
pundă funcționării reale a limbii și nu să-i impună scheme preconce-
pute sau structuri «perfecte»”7; limba nu trebuie considerată „un
sistem de reguli mai mult sau mai puțin artificiale și convenționale”8.
Critica schematismului unor structuraliști vizează adesea dorința
acestora de a clasa faptele în tipare ferme și puține la număr : „Nu
trebuie să pretindem clasificări riguroase. Pretutindeni categoriile
vecine se întrepătrund [urmează exemple din sintaxă]... Este întoc-
mai imaginea gîndirii, cu complexitățile și suplețea ei”.9.
Cine are, pînă la urmă, dreptate ? în primul rînd trebuie condam-
nate pozițiile extremiste : atît ale celor care, de dragul „complexi-
tății” și „supleței”, resping cercetarea orientată spre sisteme și struc-
turi, cît și ale adepților unei forme „pure”, ai schemelor impuse reali-
tății. Formalismul, eliberarea de logicism și de psihologism sînt cîști-
guri importante ale teoriei sintaxei, dar considerăm că ele pot fi valo-
rificate în cadrul unei concepții științifice despre limbaj numai dacă :
— cercetătorul pleacă de la ideea că sistemul și structura sînt
date obiective, că aparțin realmente limbii;
— cercetătorul separă net cele două puncte de vedere în același
timp opuse și complementare : punctul de vedere al celui care e anco-
rat în domeniul vorbirii, cu bogăția ei infinită, domeniul continuului
fără granițe precise, refractar clasificărilor riguroase, și punctul de
vedere al celui care caută simplitatea în complexitate, unitatea în
diversitate, care studiază domeniul discontinuității, cu granițe pre-
cise, opoziții nete, clasificări riguroase și o relativă sărăcie. într-o
imagine globală a limbajului, trebuie folosite ambele perspective : a
sistemului și a realizării sistemului.
5 Reichling-Uhlenbeck, p. 116 („a distorted and incomplete picture of the lin-
guistic facts”).
6 Martinet, Funct. Vietv, p. 4 — 5.
7 Coseriu, Semantique, p. 156.
8 Galichet, Methodologie, p. 73.
8 Brunot, P. L., p. 6.
16
TEOEIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§	2. între teorie și metodă legătura este deosebit de strînsă.
Teoria structurală are nevoie de procedee adecvate10, pe care lingvis-
tica tradițională nu le oferă; metodele aplică o teorie, îi demon-
strează utilitatea, o duc mai departe, o rafinează11.
Dacă prin teorie înțelegem și concepția filozofică, materialistă
sau idealistă, atunci trebuie să fim de acord cu ideea că ,,metodele
sînt, ca să zic așa, mai ,,neutre” din punctul de vedere al orientării
cercetărilor, aceeași metodă putînd fi folosită de oameni conduși
de concepții diferite, după cum oameni care aparțin aceluiași curent
filozofic pot folosi metode diferite12.
Dacă importanța unei metodologii noi, adecvate este evidentă
în afirmarea și dezvoltarea teoriei structurale a limbii, nu e mai puțin
adevărat că s-a abuzat și se abuzează de cercetări metodologice, mai
ales în școala descriptivistă13 (tehnica colecționării și clasificării
informațiilor, tehnica segmentării și, în general, ceea ce în lingvistica
anglosaxonă se numește „discovery procedure”14). ,,Lingviștilor nu
trebuie să li se permită să se angajeze și mai adînc în metodologie”15;
școala americană actuală, în varianta ei cea mai productivă, teoria
gramaticilor generative, are un pronunțat caracter teoretic și critică
la predecesori tocmai lipsa de orizont teoretic.
§	3. Descoperirea sistemului sintactic e posibilă numai dacă
pornim de la fenomenele sintactice concrete, individuale, adică de
la domeniul numit de Saussure parole. Procedura aceasta, inductivă,
duce la elaborarea unei teorii16, dar cu condiția să fie dirijată de un
număr de premise, de ipoteze verificate în alte compartimente ale
limbii. Cercetătorul încearcă să toarne materialul sintactic concret
în tiparele fonologiei și ale morfologiei structurale, deoarece admite
ca ipoteză inițială izomorfismul nivelurilor limbii. Operația aceasta
e de natură deductivă. Din îmbinarea inducției cu deducția, tiparele
inițiale, foarte generale, capătă o formă mai precisă, devin speci-
fice pentru sintaxă. Lor li se adaugă tipare noi, așa încît în cele
din urmă teoria sintaxei nu mai apare ca ceva impus din afară și
10 Benvenisle, Les niveaux, p. 266: «La realite de l’objet n’etail pas separable
de la mcthode propre ă le definir ».
11 Halliday, Categories, p. 241; Longacre, Discovery, p. 12 — 13.
12 Graur, S. L. G„ p. 449.
13 Harris, S. L., spune limpede de la prima pagină că scopul urmărit e de natură
„tehnică”, fără pretenții teoretice.
14 Lees, Chomsky, p. 379.
15 Firth, Synopsis, p. 1.
16 « ...une theorie du langage, c’est-ă-dire un ensemble d’hypothescs ». Bach,
L. S., p. 121.
AUTONOMIA SINTAXEI
17
aplicat faptelor cu violență. Alături de izomorfism se conturează
specificitatea nivelului sintactic, „alomorfismul”17.
§	4. încă din 1934, a fost pus în circulație principiul atît de
,,modern” al pluralității soluțiilor : în articolul său The Non-Vnique-
ness of Phonemic. Solutions of Phonetic System13^ Yuen-Ren Chao
scria că nimic n-ar putea garanta că unui sistem fonetic oarecare i
se poate da o singură analiză fonemică19.
Principiul se bucură de mare credit în lingvistica matematică și
aplicația sintactică cel mai bine cunoscută aparține teoreticienilor
gramaticilor generative20. Prin urmare, se admite, și chiar se reco-
mandă, ca același material lingvistic să fie sistematizat în mai multe
feluri, conform unei multitudini de modelări. Sistemul sintactic real,
obiectiv este unul singur, dar știința limbii îl prinde în mai multe
sisteme teoretice complementare sau cu puteri explicative diferite.
§	5. Este posibilă o ,,sintaxă universală”, adică o descriere atît
de abstractă a sistemului sintactic, încît să se aplice (aproape) tuturor
limbilor? Ideea a fost îndrăgită de autorii de gramatici raționale,
începînd cu aceea de la Port-Royal, și pare multora acceptabilă chiar
astăzi, din cauză că în toate limbile există propoziții, fraze, subiect,
predicat, coordonare, subordonare etc.
Logicienii au văzut cîndva în gramatică aplicarea lingvistică a
legilor gîndirii. Ultimul din această serie de logicieni, John Stuart
Mill, arată că,, gramatica este ... partea cea mai elementară a logicii...
Principiile și regulile gramaticii sînt mijloacele prin care formele
limbii sînt făcute să corespundă cu formele universale ale gîndirii”21.
Din acest punct de vedere, caracterul de universalitate, pancronic,
al sistemului sintactic este limpede.
Universalitatea sintaxei a fost susținută și din perspectiva ling-
visticii psihologiste, dar tot într-o vreme relativ îndepărtată; cf.
aserțiuni ca : „principiile sintaxei sînt psihice și de aceea universale”22.
Dată pentru multă vreme uitării, teza a fost repusă în circulație
de către susținătorii gramaticilor generative, care îi revendică tot
17	După expresia lui Skalicka, Typologie, p. 232.
18	în Readings.
19	Cf. și Vasiliu,-NoupeZZes directions, p. 290. Vezi și discuția purtată de lingviștii
români asupra statutului fonologie al diftongilor limbii române.
20	Cf. de exemplu, Bach, L. S., p. 128.
21	Citat de Jespcrsen, Philos. Gram., p. 47. în lingvistică, Ch. Bally susținea,
în 1909, că,,gramatica ... nu e decît logica aplicată limbajului”. Bally, Stylistique, p. 156.
22	C. Alphonso Smith, Studies in. English Syntax, p. 10, citat de Jespersen, Philos.
Gram., p. 48.
2 — c. 192
18	TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
mai insistent pe autorii gramaticii de la Port-Royal23 și găsim din
nou „categorii gramaticale universale”24.
în ceea ce ne privește, considerăm că sarcina imediată este des-
crierea sistemului sintactic al fiecărei limbi — făcută de pe
anumite baze teoretice și metodologice relativ unitare —, concomi-
tent cu studii de tipologie sintactică, de sintaxă descriptivă compa-
rată. Dacă, pînă la urmă, cercetătorii vor găsi cîteva trăsături ,,uni-
versale”25 sau nu e greu de întrevăzut. Problema aceasta nu va găsi
ecou în lucrarea de față.
§ 6.	Care este raportul dintre descrierea sistemului, a structu-
rilor sintactice și stadiul lor de evoluție?
E cunoscută teza lui Saussure că sistemul limbii este imuabil
și trebuie studiat în sincronie. Cercetarea istorică — spune Bally —
are ca rezultat principal îndepărtarea noastră de la înțelegerea valo-
rilor actuale ale sistemului lingvistic26. De la Saussure, concepția
structuralistă a evoluat. în tezele școlii de la Praga se arată că ideea
de evoluție nu trebuie exclusă dintr-o descriere sincronică : punctul
de vedere diacronic e prezent atunci cînd se face distincția între
ceea ce e viu și ceea ce e caduc sau pe cale de dispariție, cînd se
recunoaște existența unor fenomene periferice în sistem27 (idei reluate
de Martinet28).
Schimbarea sistemului este provocată de acumularea unor
schimbări de vorbire (parole), căci nihil est in Ungna quod non prins
fuerit in oratione29. în sistem, mutația are caracter de salt30; datoria
specialiștilor este să determine factorii care o favorizează. Orice sis-
tem conține ceea ce am numit ,,posibilități dinamice” sau „metastruc-
turale” (posibilitățile a căror realizare duce la schimbarea structuri-
23 Chomsky, Constantes, p. 16 ș. u.
24 Lees, Chomsky, p. 392, susține că teoria categoriilor gramaticale universale
trebuie revizuită, și nu respinsă.
25 Firește, mai semnificative decît conceptul de „propoziție” sau de „predicat”.
26 Bally, L. G., p. 190. Gf. și „O limbă care se schimbă este o contradictio in. adiecto.
E pure si muove”. Malmberg, S. L., p. 178.
27 Vachek, School of Prague, p. 106. Cf. întreg volumul TLP II.
28 Martinet, Fund. Vieiv, p. 20 („Ceea ce se întîmplă dc fapt în prea multe cazuri
este că includerea fenomenelor periferice viciază întreaga descriere în favoarea lor și
în dauna a ceea ce este realmente vital din punct de vedere lingvistic”), p. 9 — 10 (există
sisteme parțiale), p. 107 (trebuie făcută o ierarhie a opozițiilor). O descriere care tra-
tează în mod diferențiat părțile sistemului aparține structuralismului „realist”, după
expresia aceluiași lingvist.
29 Benveniste, Les niveaux, p. 275.
30 „Structurile nu cunosc alunecări; prin definiție, ele se schimbă numai prin
salturi, substituindu-se una alteia”. Hjelmslev, La comparaison, p. 144.
AUTONOMEI SINTAXEI
19
lor și, implicit, a sistemului) 31; obligația lingvistului este să le desco-
pere, deosebind posibilitățile ,.formale” („abstracte”), de cele reale,
care exprimă tendințele esențiale ale dezvoltării32.
Sînt tot măi mulți structuraliști care nu numai că recunosc
importanța lingvisticii istorice și caracterul schimbător al sistemelor
lingvistice, dar admit — mai mult sau mai puțin explicit — că sis-
temul se explică prin evoluție33, că istoria unei limbi înseamnă istoria
mutațiilor sistematice și că scopul lingvisticii structurale este pînă
la urmă să dea o explicație științifică evoluției limbii. Prezența aces-
tei concluzii la membrii actuali ai școlii de la Praga sau la Marti-
net34 nu e de natură să surprindă pe nimeni; formularea ei de către
părintele glosematicii este însă în genere trecută cu vederea : „ling-
vistica structurală are ca scop comparația între structuri obiectiv
găsite, care va da o tipologie și care urmărește să explice tranzițiile
(mutațiile)”35.
în cazul particular al sintaxei, cele spuse mai sus rămîn valabile :
caracter sistematic presupune unități coexistente și un ansamblu
finit de reguli imuabile de combinare a lor. Procesul de comunicare
a gîndurilor și sentimentelor sub forma unor propoziții, construirea
acestora este o „activitate creatoare dirijată de reguli” 36. Dar, o
dată cu limba în ansamblu, sistemul sintactic se schimbă și el; vor-
birea este, în același timp, o „activitate de modificare a regulilor”37.
Pentru a nu absolutiza separarea sincroniei de diacronie trebuie
menajate unele punți de trecere: în descrierea sistemului sintactic
vor fi amintite deosebit elementele periferice, ținînd seama de impor-
tanța funcțională inegală a componentelor sistemului; vor fi căutate
laturile mai puțin stabile, care tolerează fluctuațiile și care trădează
astfel probabilitatea sau iminența unor mutații.
Întrucît studiul paradigmatic al sintaxei se află încă în faza
tatonărilor, istoria structurilor și a sistemului sintactic n-a fost încă
încercată pentru nici o limbă; există afirmații și observații spora-
31 Stati, Posibilitate-realiîate, p. 55.
32 Ibidem, p. 61-64.
33 „Numai diacronia poate explica sistemul unei limbi*’. Meier, Zero, p. 86. Sînt
cuvintele unui nestructuralist.
34 Martinct, Fund. Viciu, p. 134. Cf. și Malmberg, S. L., p. 180 („Din punct de
vedere structural, o schimbare a unei limbi este o schimbare de sistem”); p. 192 („Con-
tribuția structuralismului modern la lingvistica istorică este de a fi accentuat mai mult
ca înainte rolul relațiilor paradigmatice în rezultatul final al schimbăriloi* de expresie”).
35 Hjelmslev, La comparaison, p. 145.
36 „a rule-governed creativity”. Chomsky, Issues, p. 22.
37 „a rule-changing creativity”.
20
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
dice38 sau observații generale39. Astfel, s-a spus recent că în siste-
mele sintactice schimbările sînt mai frecvente decît se crede, spre
deosebire de mutațiile fonologice, care se produc extrem de rar40.
§ 7.	Este meritul cercetărilor de lingvistică matematică de a
fi pus în evidență faptul că enunțurile au o structură statistică ; la
orice nivel de analiză — deci și la cel sintactic — se înșiră pe axa
sintagmatică elemente cu probabilitate diferită. între membrii unei
colectivități lingvistice există acord nu numai în ceea ce privește
ce se folosește, dar și cit de des se folosește (frecvența folosirii fone-
melor, a cuvintelor, a construcțiilor)41. în felul acesta — cum observă
Zveghințev — în sistem (langue) intră și probabilitatea relativă a
folosirii unităților42.
Conceptul de probabilitate are o importanță primordială în deter-
minarea cantității de informație. Cercetarea structurilor sintactice
prin prisma informaticii promite rezultate interesante. Unele obser-
vații de această natură vor apărea în mai multe secțiuni ale lucrării
noastre.
4.	AUTONOMIA SINTAXEI FAȚĂ DE LEXIC
§ 1.	Cuvîntul apare în enunț cu un rol dublu : unitate lexicală
(unitate de denumire, raportată de obicei la o noțiune) și unitate
sintactică (termen în structura enunțului). Din punctul de vedere
al structurii sintactice e relevantă numai cea de a doua calitate și
s-a arătat în repetate rînduri cum poate fi ea izolată de cealaltă.
Dovada disocierii odată făcută, se demonstrează ipso fado că, în
raport cu structura lexicală, structura sintactică este autonomă (în
alți termeni, conținutul lexical al unui enunț nu este pertinent, nu
are funcție distinctivă pentru conținutul sintactic). Ne propunem
să examinăm mai îndeaproape această chestiune.
38 Cf. observațiile privitoare la evoluția sintagmelor de la latină la română, Stati,
Sintagma, p. 438 ș. u. și la evoluția structurii grupurilor nominale latine, Manoliu, I nno^
vations, p. 299 — 307.
39 ,/trecerea de la parataxă la hipotaxă”, ,,înmulțirea tipurilor de relații între
propozițiile unei fraze”, ,,trecerea de la structuri analitice la structuri sintetice” (sau
invers) etc.
40 Closs, Diachr. Synt., p. 415.
41 Herdan, Choice, p. 67.
42 Zveghințev, O. O. R., p'. 126.
AUTONOMIA SINTAXEI
21
Interdependența organizării sintactice față de conținutul lexical
a fost probată mai ales cu fraze absurde: cuvintele unei propoziții
„normale” sînt înlocuite cu alte cuvinte, în așa fel încît rezultatul
să fie un text inacceptabil din punct de vedere semantic. Perceperea
sa evocă imagini absurde, pe care mintea noastră nu le poate lega,
în schimb natura gramaticală a legăturilor rămîne tot așa de clară
ca înainte de experiment. Iată un exemplu cu material românesc :
fratele vecinului lucra în camera însorită
casele pomului vînau în catedra sulfurică
în acest experiment, nu se înlocuiește de fapt decît partea lexi-
cală (morfemele lexicale) a cuvintelor (morfemele gramaticale se
mențin), iar dacă propoziția inițială conține și cuvinte „fără sens
lexical deplin” (care au — cum se spune — numai rol sintactic) nici
acestea nu se înlocuiesc. Caracteristic pentru propozițiile absurde
astfel construite este incompatibilitatea semantică a termenilor1} ele
sînt corecte din punct de vedere lingvistic, dar logic incorecte 2.
Problema a fost dezbătută în numeroase lucrări și literatura de
specialitate nu duce lipsă de fraze absurde, redactate în diverse
limbi :
fr. la lampe fortifie Ies familles violentes; les ciments lents et les
livres commencent la neige3}
germ, dieser viereckige Kreis ist vergniigt*} Caesar ist eine Prim-
zdhl, mein Freund starb iibermorgen5; finster war's, der Mond schien
helle, schneebedeckt die griine Flur^ als ein Wagen blitzesschnelle lang-
sam um die Ecke fuhre}
rus. KeHTasp sapna KpyrjiHîî
engț. my house is built of water8; she slowly wshed upstairs to
the cellar and turned the kettle out to boii tu o fires9; purple cows usually
smoke blue and white bananas10; the flaming zeastepaper basket sonored
4.	1 Aceasta fiind conți arul a ceea ce școala lingvistică londoneză numește „ade-
quate collocational ccmpatibility between the individual items”. Robins, G. L., p. 181.
2 Ele contrazic ,,regulile gramaticii logice”. Neubert, Positivismus, p. 47.
3 Pottier. Semantique, p. 131.
4 E. Otto, cit. de Regula, Syntax, p. 71.
5 Neubert. Positivismus, p. 47.
6 Firth, Synopsis, p. 8.
7 Reformațki, cit. de Zveghințev, O. O. H., p. 73.
8 Sandmann, Subject, p. 68.
9 Firth, Synopsis, p. 8.
10 Stockwell, Model, p. 25.
22
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
violently11; pepper does not sneeze me ; John aslonnded the dark green12;
colourless green ideas sleep furiously13.
Unii au tras concluzia că facultatea vorbitorilor de a înțelege
exclusiv sintactic asemenea enunțuri ar dovedi că gramatica este
„autonomă și independentă de sens -.ning)”14. Din numeroasele
exemple citate mai sus s-a văzut însă că gradul de incompatibilitate
semantică variază și că destule texte par mai mult bizare decît impo-
sibile15. Vorbitorii le înțeleg în parte și semantic (lexical) și, dacă nu
li se dă altă lămurire, sînt dispuși să le considere fragmente cu carac-
ter literar „modernist”. Este riscant să tăgăduiești faptul că, oricît
•de absurde ar fi, enunțurile corecte beneficiază și de o înțelegere lexi-
cală, de aceea afirmația că putem înțelege numai sintactic un text
este mai mult decît îndoielnică 18. Cert e îmă că vorbitorii sînt capabili
să recunoască structura sintactică a enunțurilor absurde și pentru
că le raportează tacit la enunțuri acceptabile clin punct de vedere
semantic17. Deci, măcar indirect, sensurile lexicale joacă totuși un
rol important în înțelegerea structurilor sintactice. Alte observații,
infra § 3.	'
§ 2.	Disocierea structurii sintactice de conținutul lexical a mai
fost încercată pe o a doua cale, mai radicală; morfemele lexicale ale
unui enunț corect sînt înlocuite cu morfeme inventate de cercetător :
fetele vecinului lucrau în camera însorită
lodele mopului Uzau în sadera tolidă
Enunțul al doilea nu evocă nici o imagine, raportarea la noțiuni
e imposibilă, totuși analiza morfologică și sintactică mi face dificul-
tăți. Intervine o singură ezitare : sadera tolidă actualizează schema
11 Mclntosh, Palterns, p. 326.
12 Reichling-Uhlcnbeck, p. 170.
13 Chomsky, Synt. Str., p. 15.
14 Ibidem, p. 17.
15 Cf. în acest sens observațiile pertinente ale lui Jakobson, Essais, p. 204 — 206.
16 De altfel limita între enunț „logic” și enunț „absurd” nu poate fi trasată.
„Nu există limite semantice ale posibilităților de conexiune [lexicală]”. Reichling-
Uhlcnbeck, p. 170.
17 Chomsky însuși arată că acesta este mecanismul de înțelegere a frazelor absurde
(colourless green ideas sleep furiously e interpretată după un model de genul revolutio-
nary new ideas appear infrequently \ la fel remorse felt John după John felt remorse sau
the dog looks barking după the dog looks frightening, Chomsky. Issucs, p. 7 — 8), dar nu
vede în aceasta o dovadă a rolului jucat de structura lexicală in perceperea structurii
sintactice.
AUTONOMIA SINTAXEI
23
[substantiv + atribut adjectival], ca în camera însorită, sau [atri-
but adjectival + substantiv], ca în prima repriză6! Amănuntul poate
fi trecut cu vederea, căci în definitiv tipul de sintagmă e același.
Iată și exemple construite după tiparul altor limbi:
germ. Piroten karulieren elatisch18;
rus. rjiOKHH uyaapa hitcko 6y,u;jiaHyjia SoKpeHKa19;
engl. woggles came (numai primul cuvînt e inventat); the rapy
kools ăasakad the citar molently20;
lat. tulta dubent sopibus21.
Și aici trebuie să arătăm că astfel de enunțuri sînt inteligibile
sintactic numai pentru că le echivalăm în minte, în mod automat,
cy secvențe de cuvinte reale, care se cuplează în ansambluri seman-
tice imaginabile.
§ 3.	Autonomia laturii sintactice a enunțurilor în raport cu mor-
fernele lexicale este numai relativă, ceea ce va rezulta din observa-
țiile care urmează :
(a)	cînd un enunț admite mai mult de o analiză structurală
(fenomenul numit „neutralizare a opozițiilor sintactice”), sensurile
lexicale decid asupra soluției corecte. De fapt, receptorul mesajului
sintactic ambiguu nici nu-și dă seama de pluralitatea interpretărilor
sintactice posibile, decît în situații relativ rare22. Citind propoziția
scrie poemul, nimeni nu va înțelege poemul ca subiect, deși teo-
retic soluția e posibilă : sensul lexical „poem” nu e compatibil
cu funcția sintactică de „subiect” raportat la sensul lexical „a
scrie” 23.
(b)	rolul sintactic al cuvintelor dintr-un enunț dat depinde uneori
de sensul lor lexical. Să se compare propozițiile:
e apreciat de profesor
e acuzat de trădare
e ascultat de frică.
18 Carnap, Syntax.
19 Scerba, cit. de Zveghințev, O. O. H., p. 73.
20 Fries, Structure, p. 108, 197.
21 Stati, Sintagma, p. 432.
22 cînd nici sensurile lexicale nu-1 ajută să înlăture echivocul.
23 între anumite secvențe de sensuri lexicale și unele structuri sintactice există
incompatibilitate, dar cu un caracter foarte relativ : într-un stil metaforic sau voit absurd
(de exemplu, în scopuri umoristice) se realizează combinații de unități sintactice care
par să se excludă mutual.
24
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Deși complementele au aceeași structură, sensul lexical al ver-
belor și al substantivelor cere analize diferite în părți de propoziție
(profesorul nu poate fi o cauză a aprecierii, frica nu ascultă).
Sintagma substantiv + atribut substantival genitival exprimă
relații diverse, în funcție de sensul lexical al celor doi termeni, astfel:
în comediile lui Caragiale relația ,,autor-operă”, în fuga dușmanului
relația „acțiune-autor”, în primirea pachetului relația „acțiune-
obiect direct” etc.
Sensurile lexicale sînt acelea care permit identificarea construc-
ției în fraza engl. she made him a good husband because she made him
a good wife2^.
§ 4.	Dacă, în principiu, e binevenită cercetarea structurilor
sintactice în legătură cu conținutul lexicosemantic, ni se pare totuși
inacceptabilă ideea că „gramaticalitatea” unui enunț e direct propor-
țională cu compatibilitatea lexicală a constituenților săi25: o propo-
ziție ai cărei termeni se asamblează bine semantic are un „grad de
gramaticalitate” superior propoziției cu un conținut de gîndire ciu-
dat sau incompatibil (vezi exemple de fraze absurde, supra § 1).
Se pornește de la observația incontestabilă că „unele secvențe
de cuvinte sînt în mod clar propoziții, altele sînt bizare sau chiar
indecidabile sub raportul caracterului prepozițional26... și unele sînt
cu totul imposibile” 27 și de la constatarea că vorbitorii au capa-
citatea „de a grada secvențele de morfeme după gradul de accepta-
bilitate ca enunțuri”28. Ceea ce urmează e însă cu totul neconvingă-
tor : se cere lucrărilor de gramatică să construiască o „scară a grama-
ticalității”29, căci „gramatica trebuie să explice impresia noastră că
anumite structuri, deși foarte bizare, nu sînt excluse totuși de siste-
mul limbii, și că unele sînt mai puțin exclusedecît altele”30. Să consi-
deri un enunț mai puțin gramatical decît altul pentru că e bizar ni
se pare un abuz de limbaj; scara veridicității, a logicului („verosi-
24 Harris, S. L., p. 271 și comentariul lui J. Larochette, în „Proceedings Cam-
bridge”, p. 172.
25 E una din ideile ce se desprind din lucrările teoretice consacrate gramaticii
transformaționale. Conceptul generativ de„gramaticalitate"’ a fost adesea criticat pentru
imprecizie.
26 „undecidable as to sentencehood”.
27 Harris, Transf. Theory, p. 370.
28 Lees, Chomsky, p. 383.
29 „scale of grammaticalness”, ibidem.
30 Ibidem, p. 401. Pentru întreaga chestiune vezi expunerea lui Hill, Gramma-
ticality.
AUTONOMIA SINTAXEI
25
mii” „bizar”, „foarte bizar”, „absurd”) nu este o scară grama-
ticală 31.
După cît se pare, unii înțeleg prin „grad de gramaticalitate”
„grad de corectitudine” : de pildă, din trei construcții sintactice apte
de a exprima aceeași idee, una singură este recomandabilă, cu ade-
vărat literară, alta este mai puțin literară („mai puțin corectă”),
alta e la limita dintre corect și incorect. Iată un exemplu german :
La întrebarea — Hat Peter bleiben durfen6! se răspunde — J a,
er hat es durfen. în limba vorbită e posibil și răspunsul — Er darf,
„totuși gradul său de gramaticalitate pare să fie mai mic”32.
Pe această linie am putea cita și fapte românești ca exercițiul
trebuie reluat / exercițiul necesită reluat sau dorința omului acesta /
dorința omidui acestuia. Un foarte redus grad de gramaticalitate are
cartea aceasta n-a fost vrută de mine în comparație cu cartea aceasta
n-a fost dorită de mine.
§ 5.	înțeles astfel, conceptul de „gramaticalitate” ni se pare
util și îl vedem ca pe un mijloc de a micșora distanța dintre studiul
sincronic și cel diacronic.
în principiu, sistemul sintactic ar trebui descris pentru fiecare
limbă în așa fel, încît să permită numai două judecăți de valoare
gramaticală : enunțul dat X este sau conform cu sistemul, deci corect,
sau în contradicție cu sistemul, deci incorect33. Cu toate acestea, nu
e ușor să distingi întotdeauna un enunț corect de unul incorect (situație
care se reflectă în faptul că există divergențe între lingviști cu privire
la corectitudinea unor construcții); pe de altă parte, istoria limbilor
demonstrează cu o cantitate impresionantă de fapte că ceea ce într-o
vreme a fost incorect a devenit corect, și invers. De aceea construc-
țiile cu un grad inferior de gramaticalitate sînt sau construcții foste
corecte sau viitoare construcții corecte; există firește și inovații
sintactice care nu izbutesc să se impună, care deci nu sînt și nu ajung
31 Absurditatea nu e un concept gramatical, ci aletheutic. Reichling-Uhlen-
beck, p. 170.
32 Isacenko, Ellipsc, p. 173. Observații de această natură ău putut fi făcute încă
de la sfîrșitul secolului trecut. Sweet, de pildă, spunea că limba e adesea irațională în
felul cum combină cuvintele în propoziții, căci: ,,chiar în acele cazuri în care grama-
tica și dicționarul ne permit să exprimăm o idee prin combinații variate de cuvinte,
adesea numai una din aceste combinații se bucură de o utilizare reală (is in actual use)”.
Sweet, Practicai Study, p. 70 — 71.
33 Regulile sintactice trebuie să fie „bine determinate”, adică să ne permită să
decidem, pentru orice permutare sau combinare de elemente sintactice, dacă expresia
aparține sistemului sau nu. Despre regulile „bine determinate” ale oricărui sistem de
semne, cf. Greenberg, Essays, p. 5.
26
TEOEIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
niciodată la corectitudine. Cum tranziția de la „incorect” la „corect”
(sau invers) nu e niciodată bruscă, există întotdeauna puncte slabe
în anumite zone ale sistemului sintactic34 („uzul șovăie”; grama-
ticile normative rămîn de regulă în urma evoluției limbii vorbite).
Descrierea sincronică nu trebuie să neglijeze construcțiile cu un grad
redus de gramaticalitate, ele reflectă existența în sistem a unor laturi
în echilibru nestabil, care admit fluctuațiile tipice pentru un teren
de luptă între vechi și nou.
Conceptul de grad de gramaticalitate se dovedește util și în
încercarea de a cuprinde varietatea stilistică și dialectală a unei limbi.
Ceea ce e incorect într-un stil sau într-un dialect poate fi corect în
altul. S-a discutat și posibilitatea ca același vorbitor să utilizeze, în
ocazii diferite, sisteme sintactice puțin deosebite între ele ale aceleiași
limbi (aceste „sisteme coexistente” caracterizează stiluri ale aceleiași
limbi)35.
§ 6.	Considerațiile de mai sus referitoare la conținutul lexico-
semantic și la corectitudine sugerează o apropiere între sintaxă și
logică, între care există asemănări din mai multe puncte de vedere :
(a)	noțiunea de formă : atît analiza sintactică, cit și analiza
logică au un caracter formal, căci ambele identifică o s t r u c t u-
r ă în care este turnat un anumit conținut. O secvență de noțiuni
se încadrează în forme logice (judecată, raționament), la fel o sec-
vență de semne lingvistice se încadrează în forme sintactice (sintagmă,
propoziție, frază). în lingvistică și în logică deopotrivă, „forma este
modul de existență a conținutului, organizarea internă, structura
conținutului” 36. Forma sintactică este unul din tipurile de organizare
internă a enunțurilor, organizarea la nivelul sintactic;
(b)	noțiunea de regulă : sintaxa e definită în mod tradițional ca
ansamblu de reguli de îmbinare a cuvintelor în propoziții și fraze,
iar logica se ocupă de felul cum trebuie dispuse în secvențe unitățile
gîndirii pentru a genera judecăți și raționamente37;
34 Un descriptivist ca Leonard Bloomfield exprimă foarte bine situația : „în
orice etapă, anumite fenomene sînt relativ stabile și altele relativ nes Labile’. Bloom-
field, Language, p. 409.
35 Klima, Relatedness, p. 1—2 (c vorba despre varietățile stilistice ale sintaxei
engleze din America).
36 B Fii Marx, p. 322; pentru lingvistică cf. Graur, S. L. G., p. 119 ș. u. ; Co-
teanu-Vasiliu, p. 9 — 18.
37 „Regulile care arată cum trebuie legate variabilele ca să formeze expresii noi
sînt reguli de formare analoge regulilor gramaticale”. Maron, A Logician’s View, p. 132.
AUTONOMIA SINTAXEI
27
(c)	noțiunea de corectitudine : compară corectitudinea gramati-
cală a unui enunț (care decurge din conformitatea cu regulile siste-
mului sintactic) cu corectitudinea logică a unui enunț, care rezultă
din respectarea regulilor de constituire a raționamentelor (regulile
implicației logice);
(d)	relativa independență a formei fațade conținut38. Corecti-
tudinea gramaticală se apreciază independent de compatibilitatea
sau incompatibilitatea semantică a termenilor, totuși identificarea
structurii sintactice depinde într-o oarecare măsură de conținutul
logico-semantic. Implicația logică, pe de altă parte, nu depinde de
adevărul premiselor 39, relația de implicație dintre premise și concluzie
e independentă de faptele descrise de propozițiile corespunzătoare,
așa că putem trece cu vederea conținutul lor actual 40, (faptul că
logica privește un anumit tip de relații necesare ,,o face indiferentă
la orice proprietate a unui obiect afară de funcția acestuia într-un
raționament dat”41);
(e)	dacă logica aristotelică este bivalentă, căci o judecată e ori
adevărată, ori falsă, sintaxa este și ea bivalentă, de vreme ce un
enunț e ori corect, ori incorect. Bivalența, sintactică este o realitate
cu condiția să nu depășim limitele unei anumite diviziuni teritoriale
și sociale a limbii și să desprindem totodată un stadiu de limbă din
permanenta sa evoluție. Izolarea aceasta izvorăște dintr-o necesitate
metodologică.
5. SINTAXĂ ȘI MORFOLOGIE
§ 1.	în secțiunile precedente am evitat în mod intenționat orice
referire la îndelungata controversă, neîncheiată încă, între partizanii
și adversarii diviziunii gramaticii în morfologie și sintaxă. Acum însă,
după ce am arătat în ce limite e cazul să se vorbească despre o autono-
mie a structurii sintactice în raport cu componența lexicală a enunțu-
rilor, nu mai poate fi ocolită întrebarea : structura sintactică benefi-
ciază de autonomie (relativă) și în raport cu structura morfologică a
38 B Fii Marx, p. 323; Rozenthal-Ștraks, p. 215 — 216 și 221—222.
39 Cohen-Nagel, Logic, p. 8 — 9.
40 Maron, A Logician's Vieto, p. 131.
41 Cohen-Nagel, Logic, p. 12.
28
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
enunțurilor ? Discuția care urmează va arăta cum concepem delimi- -
tarea sintacticului de morfologic și raportul dintre sistemul morfo-
logic și sistemul sintactic al unei limbi.
Părerile diferite care s-au emis în legătură cu obiectul morfolo-
giei și obiectul sintaxei implică și unele divergențe serioase privind
întreaga problemă a compartimentării limbii.
§ 2.	In accepțiunea cea mai veche a termenului, sintaxa tra-
tează modul îmbinării cuvintelor1; „sintaxă” implică „cuvînt”.
Rezultatul îmbinării este propoziția, cuvintele se leagă între ele
pentru a forma propoziții2. Aceste ,,propoziții” sînt de fapt expresia
unei judecăți, deci termenul are mai degrabă un conținut logic.
Propoziția este segmentată în cuvinte, iar acestea sînt membre ale
claselor numite partes orationis. în interiorul propoziției, cuvintele
se grupează cîte două sau cîte trei 3, formînd niște constructiones4.
Clasificarea părților de vorbire ține seama, printre altele, de rela-
țiile contractate de cuvinte în propoziții (cum reiese și din denumiri
ca ,,prepoziție”, ,,adverb”, ,,conjuncție”)5. Manifestarea relației
dintre termenii unei construcția este uneori recțiunea, alteori acordul.
Ceea ce, în gramaticile greco-latine, corespunde în linii mari
morfologiei de azi se numea analogia; obiectul ei cuprindea în esență
flexiunea nominală și flexiunea verbală (paradigmele, sensul formelor
flexionare inclusiv), iar părțile de vorbire neflexibile erau tratate mai
sumar, sensul fiind avut în vedere și aici. Rudimentele de ,,foi marea
cuvintelor” intrau tot în obiectul analogiei.
Prin urmare, sintaxa studia îmbinările de cuvinte {construcția-
nes} și marcarea flexionară (deci morfologică) a relațiilor dintre
cuvinte, iar morfologia studia clasele de cuvinte {partes orationis},
utilizînd în clasificare și criteriul sintactic; descrierea flexiunii
ținea seama nu numai de variația sistematică a complexului sonor,
ci și de variația sistematică a sensului, care este — în parte — condi-
ționată sintactic. E limpede că împletirea morfologiei cu sintaxa
caracterizează gramatica europeană încă de la începuturile ei.
§ 2.	în secolele al XVIII-lea — al XlX-lea, o concepție sintac-
tică nouă divide propoziția nu în cuvinte, ci în părți de propoziție»
în cadrul acestei teorii au existat și există mai multe modalități
5.	1 ^s^ecov ojvOsok;, ordinatio dictionum, cf. Steinthal, Geschichte, p. 217.
2 După definiția dată de Varro, sintaxa cercetează queTnadinodum uocabula coniun-
gerenlur, ut ea inter se ratione coniuncta sententiam efferant. La Steinthal, Geschichte, p. 190,
3 Steinthal, Geschichte, p. 345, pentru combinațiile de trei cuvinte cercetate de
Apollonios.
4 Traducerea latină a lui auvra^tc;.
6 Clasificarea recurge, între altele, la criteriul sintactic.
AUTONOMIA SINTAXEI
29
de analiză și, implicit, mai multe feluri de a vedea raportul dintre
„parte de propoziție” și „cuvînt” (cf. infra III, 3, §§ 1—4). în legă-
tură cu părțile de propoziție apare noțiunea de „funcție sintactică”
și se descoperă că aceeași formă flexionară îndeplinește roluri sintac-
tice diferite și că, invers, același rol sintactic e jucat de forme flexio-
nare diferite6. Se formulează apoi ideea că fraza este o propoziție în
care cel puțin una din părți are o structură asemănătoare cu aceea a
unei propoziții; propoziția subordonată este „o parte de propoziție
în formă de propoziție” 7.
Dacă sintaxa de tip greco-latin pleaca de la cuvînt și formele
lui, sintaxa secolelor al XVIII-lea — al XlX-lea pleacă de Ia propo-
ziție și părțile ei8. Sintaxa se poate defini acum ca „studiu al propo-
ziției și al părților ei”9, iar „părțile” sînt cuvinte sau grupuri de
cuvinte10 (unele cu structură de propoziție).
în această nouă situație, morfologiei îi revine numai studiul
structurii cuvintelor (morfemele gramaticale și variația lor fonetică
sistematică, morfemele de derivare și, în general, tot ce se studiază
azi la „formarea cuvintelor”), sensul formelor flexionare trecînd în
seama sintaxei, căci acest „sens” se confundă — cel puțin parțial
— cu „funcția sintactică11. Un număr însemnat de lingviști n-au accep-
6 Cf. Glinz, Salzglieder, p. 13; Admoni, O. T. T., p. 95.
7 Heyse (în anul 1849), cit. de Delbruck, Vergi. Syntax, p. 410; Ries, Satz,
p. 52-53.
8 Necesitatea acestei schimbări de orientare e proclamată de Becker la mijlocul
secolului al XtX-lea (cf. Glinz, Salzglieder, p. 45); punctul de vedere nou apăruse însă
cu o sută de ani mai devreme, la Girard (1747), cf. Glinz, Salzglieder, p. 29 — 30 și infra,
IH, 2, § 2.
9 Delbruck, Vergi. Syntax, p. 3.
10 ,,Propoziția constă de regulă nu din cuvinte, ci din grupuri de cuvinte”. Ha vers,
Handbuch, p. 13 ; cf. și Glinz, Salzglieder, p. 12 — 14.
11 E cunoscută formula : sintaxa cercetează conținutul morfologiei. Ca și mul ți
alții, Lindley Murray, autorul unei gramatici engleze din 1797 care a cunoscut o deo-
sebit de mare circulație în Anglia și în Statele Unite, distinge etimologia (clasificarea
cuvintelor în părți de vorbire, formele lor flexionare) de sintaxă (folosirea formelor cuvîn-
tului). Cit. de Gleason, L. E. G., p. 71 — 72. Lingviștii comparatiști, neogramaticii și,
sub influența lor, numeroși alți lingviști (vezi Guevara, p. 77 — 78 și 133-134) susțin
această definiție. Sweet, Practicai Stndy, p. 123, e autorul unor definiții ca : ,,Partea
gramaticii care se ocupă numai de forme și ignorează pe cit posibil înțelesurile formelor
gramaticale se numește „accidence” sau „forms” (germ. Formenlehre); partea care își
concentrează atenția’ asupra înțelesului formelor gramaticale se numește sintaxă”.
Jespersen scrie: ,,tn sintaxă sensul e totul” (Jespersen, M. E. G., V, p. 291). La con-
gresul internațional de lingvistică de la Paris (1947) au reluat această teză, printre alții,
Larochette și Pulgram, cf. Guevara, p. 165 — 166, respectiv 201.
30
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
tat însă această sărăcire a vechii analogii12 și an recurs la soluții de
compromis : sensul unor forme flexionare ține de morfologie (cate-'
goria timpului, a modului; dar apariția unui anumit timp sau mod
e cerută de construcția sintactică, de aceea despre folosirea timpurilor
și modurilor se discută la sintaxă), sensul altor forme flexionare ține
de sintaxă (categoria cazului; sensul vocativului nu e totuși sintactic,
pentru că despre substantivele la vocativ se spune că ,,n-au funcție
sintactică”). De la o gramatică la alta există deosebiri în clasarea
unui sens gramatical la „Morfologie” sau la „Sintaxă”, unele sensuri
fiind uneori tratate în ambele capitole.
§ 3.	în situația aceasta nesatisfăcătoare (teoretic și metodolo-
gic deopotrivă), diviziunea — clasică și modernă — a gramaticii în
morfologie și sintaxă a fost supusă unei discuții severe. Numărul ne-
mulțumirilor a sporit și din cauză că utilitatea diviziunii părea neînsem-
nată în limbile cu flexiune săracă și foarte greu de mînuit în descrierea a
numeroase limbi „exotice”, de care lingviștii se arată foarte interesați.
Defectele împărțirii gramaticii în morfologie și sintaxă pot fi
rezumate în felul următor :
s — dacă morfologia ar fi un studiu al formelor, sintaxa ar trebui
să studieze sensurile : morfologia nu e însă un studiu al formelor
gramaticale, căci nu se ocupă de „formele sintactice” (grupurile de
cuvinte, propozițiile, frazele sub aspectul modului lor de organizare
și al felului cum sînt marcate relațiile sintactice);
— dacă sintaxa ar fi studiul propozițiilor, morfologiei i s-ar
cuveni cercetarea cuvintelor; în realitate, după cum se știe, de cuvinte
se ocupă și sintaxa;
— dacă sintaxa studiază propozițiile atit sub raportul formei,
cit și al sensului, morfologia ar trebui să studieze cuvîntul sub toate
aspectele13; de fapt unul din aspectele esențiale — cel lexical — iese
parțial din limitele gramaticii.
Problema este complicată și de lipsa de claritate a conceptelor
„formă și „sens” (= funcție?) în gramatică.
Urmarea încercărilor de a da o clasificare mai bună decît cea
tradițională a fost că s-au propus cam tot atîtea delimitări între
morfologie și sintaxă cîți gramatici au abordat chestiunea14.
12 K. Brugmann, în ediția a H-a a Compendiului său, reunește studiul formelor
și al sensului formelor — pe care în ediția întîi le despărțise, după exemplul lingviștilor
comparatiști din primele generații. A. Meillet și școala tradițională franceză în general
sînt împotriva separării. Pentru detalii, cf. Guevara, p. 82, 115 — 116.
13 Pentru formulările subliniate, cf. Guevara, p. 9.
14 Guevara, p. 120.
AUTONOMIA SINTAXEI
31
§ 4.	Temeiurile diviziunii gramaticii în morfologie și sintaxă au
fost contestate cu forță persuasivă pentru întîia oară de J. Ries, în
cartea sa Was ist Syntax, apărută la sfîrșitul secolului trecut. E prima
dezbatere de proporții a bazelor teoretice și metodologice ale sintaxei
și totodată prima încercare de constituire a unei ,,wissenschaftliche
Syntax” 15.
Așa cum apare în tradiție, opoziția morfologie (Formenlehre)
— sintaxă e vulnerabilă mai întîi prin aceea că în sintaxă nu intere-
sează formele. Sintaxa nu este studiul înțelesului părților de vorbire
și al formelor cuvîntului16 și nici nu se reduce la studiul propozi-
țiilor. 17. Sintaxa trebuie opusă nu morfologiei, ci unui studiu numit
de Ries Wortlehre (lexicologie) : lexicologia are ca obiect cuvîntul
(Einzelwort), sintaxa are ca obiect grupul de cuvinte (Wortgefitge)18
(propoziția este o specie de „Wortgefiige”). Cele două secțiuni ale
gramaticii au fiecare o morfologie (Formenlehre) și o semantică
(Bedeutungslehre)19. Prin urmare sintaxa se ocupă de forma și sensul
grupurilor de cuvinte.
St. Ullmann reia, într-o formă modernizată, clasificarea lui
Ries 20. Gramatica se împarte în studiul cuvintelor și studiul com-
binațiilor de cuvinte; fiecare studiu comportă două subdiviziuni
— o morfologie ( = cercetarea formei; în sintaxă : flexiunea, ordinea
cuvintelor, acordul, recțiunea și celelalte mijloace de exprimare a
relațiilor) și o semantică, în semantica sintactică intrînd cercetarea
sensurilor și a funcțiilor elementelor sintactice21.
§ 5.	Altă clasificare originală aparține lui V. Mathesius : ling-
vistica are două ramuri, onomatologia funcțională (se ocupă de moda-
litățile și mijloacele de a denumi elemente alese din realitatea con-
cretă sau abstractă) și sintaxa funcțională (se ocupă de modalitățile
și mijloacele de a organiza aceste nume aplicate la o situație ac-
tuală, în propoziții). Morfologia nu e o ramură aparte, ci intră în
15 Ries, Syntax, p. 142.
16 Ibidem.
17 Ibidem, p. 143.
18 Ibidem.
19 Schematic :
{Wortlehre	( Formenlehre
<
Syntax	( Bedeutungslehre
20 Ullmann, Semantics, p. 32. Otto, Allg. Sprachwiss., p. 41, se arată și el de
acord cu Ries că opusul sintaxei nu e morfologia, ci „Wortlehre”.
21 Rămîne nelămurită diferența dintre „sens sintactic” și „funcție sintactică”,
termeni pe care unii îi echivalează.
32
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
ambele ramuri menționate : atît onomatologia, cit și sintaxa com-
portă cîte o morfologie, un studiu al mijloacelor de expresie, al afi-
nităților formale 22.
§ 6.	F. de Saussure a criticat înțelegerea sintaxei ca studiu
al unor funcții și a morfologiei ca studiu al formelor corespun-
zătoare (formele și funcțiile sînt solidare și e greu, dacă nu
imposibil, să le separi23). După părerea sa, toate fenomenele
sintactice țin de sintagmatică24.
Mergînd pe aceeași linie, L. Hjelmslev arată că materia repar-
tizată de lingvistica tradițională în morfologie și sintaxă este clasi-
ficată de teoria modernă în conformitate cu împărțirea limbii în două
planuri (conținutul, expresia) și două axe (paradigmatică, sintag-
matică) 25. Fenomenele denumite de tradiție ,,morfologice” intră în
studiul dependențelor paradigmatice („funcțiile26 în sistem”), iar
cele denumite „sintactice” intră în studiul dependențelor sintagma-
tice („funcțiile în proces 27”) 28.
Poziția saussuriană explică de ce studiul paradigmatic al sin-
taxei, cercetarea sistemului sintactic, a fost atîta vreme neglijată.
Opoziția morfologie-sintaxă e văzută ca o realizare a opo-
ziției paradigmatic-sintagmatic și de J. Kurylowicz :
— si	ntaxa se ocupă de opozițiile (relațiile) dintre cuvinte ca
membre ale unei structuri (grup de cuvinte, propoziție);
— mo	rfologia se ocupă de opozițiile (relațiile) (a) dintre cuvinte
ca membre ale unei clase definite prin funcția sintactică primară a
membrilor săi29, (b) dintre aceste clase 30.
§ 7.	Un grup însemnat de lingviști, cu orientări diferite, consi-
deră că faptele sintactice țin de planul vorbirii, în vreme ce faptele
morfologice țin de planul limbii31. Unul dintre aceștia, Viggo Brondal,
22 Mathesius, Systematic Analysis, p. 97 — 98.
23 Saussure, C. L. G., p. 186 — 187.
24 Ibidem, p. 188.
25 Hjelmslev, în Acte Paris, p. 478.
26 în glosematică „funcție” = relație, în terminologia curentă.
27 „Proces” echivalează cu „vorbire” (parole').
28 Togeby, în Acte Paris, p. 298 — 300. Vezi și Ahmanova-Mikaelian, p. 37—38.
29 Aceste clase sînt „părțile de vorbire”. Sînt numeroși lingviști care văd în cla-
sificarea cuvintelor în părți de vorbire o clasificare sintactică și apreciază că ea trebuie
amendată în sensul accentuării caracterului sintactic. Cf. infra II, 2, §§ 3, 7.
30 Kurylowicz, în Acte Paris, p. 285 — 286. într-o formă mai mult sau mai puțin
clară, Karcevski, Trubețkoi, Brondal, Gardiner reduc și ei deosebirea dintre morfologie
și sintaxă la diferența dintre analiza paradigmatică și sintagmatică. Vezi, Trnka și alții,
K ducKycuu, p. 48 — 50.
31 Ahmanova-Mikaelian, p. 5.
AUTONOMIA SINTAXEI
33
opune cît se poate de categoric morfologia (studiul formelor și cla-
selor de unități lingvistice) sintaxei (studiul construirii vorbirii,
funcționarea în vorbire a unităților lingvistice) 32, recunoaște totuși
că fenomene ca acordul și recțiunea aparțin ambelor domenii33, deci
separația nu e chiar atît de tranșantă.
La unii gramatici din această categorie apare stăruitor ideea
că propoziția e unitatea vorbirii, iar cuvîntul e o unitate a limbii.
De aceea, substantivul, adjectivul etc. sînt impropriu denumite
„părți de vorbire”, căci denumirea corectă ar fi „părți de limbă”
(părțile de vorbire ar fi subiectul, predicatul etc.) 34.
§ 8.	Începînd cu Bloomfield, descriptiviștii americani consi-
deră că relații paradigmatice există și în sintaxă și se preocupă de
„clasele formale ale sintaxei” (construcțiile endo- și exocentrice),
ele tipurile formale de propoziții (sentence-patterns) 35. Se face dife
rența între propoziție ca unitate a vorbirii și propoziție ca unitate
abstractă, generală a limbii (în acest din urmă sens, „propoziția
poate fi privită ca o urzeală cu anumite compartimente în care pot
intra diferite clase de cuvinte” 36). Unii le diferențiază terminologic
prin cuplul utterance-sentence sau phrase-allophrase 37.
O poziție asemănătoare ocupă reprezentanții actuali ai cercului
lingvistic de la Praga 38 și unii lingviști sovietici 39. Relații paradig-
matice și sintagmatice pot fi întîlnite în toate compartimentele
limbii, iar diferența principală dintre morfologie și sintaxă o dau
unitățile fundamentale (cuvînt și morfem, respectiv propoziție)40.
Recunoașterea existenței relațiilor paradigmatice în sintaxă
este una din tezele de bază ale lucrării de față.
32	Ibidem, p. 54.
33	După Guevara, p. 136.
34	Alan Gardiner, cit. de Ahmanova-Mikaelian, p. 55 — 56. în cartea celor doi
lingviști sovietici se susține în esență același punct de vedere, ibidem, p. 122 — 123 (de
exemplu, propoziția e unitatea de bază a vorbirii, p. 49 și 122, și definiția sintaxei, la
p. 123).
35	Vezi în special contribuțiile lui Nida, Fries și Hill, adesea citate în lucrarea
de față.
36	Nida, Synopsis, p. 10.
37	Ultimul la Hill, Introduction, p. 117.
38	Gf. perechile de termeni veta [— propoziție] in abstracte — veta in concrete
(sau vijpovgd’), Mrăzek, K otâzce, p. 29 (cu unele indicații bibliografice), sentence — alto-
sentence, Danes, Syntax, p. 49.
39	Termenii corespunzători propoziției abstracte și propoziției concrete sînt
npeaJiO/KeHne și BBicKaBbiBaHiie. Cf. titlul edificator al cărții Iui P. P. Kostruba,
BbiCKadbieaHue, kgk ocHosHan eduHiiya wcueozo nsbiKa, Lvov, 1959.
40	Trnka și alții, K du-CKycuu, p. 49.
3 — c. 192
34
TEOBIE 81 METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 9.	Dacă, pentru cei mai mulți lingviști, sintaxa a rămas un
studiu al combinațiilor de cuvinte (cu diferențe arătate sumar în
paragrafele anterioare), o minoritate aderă la ideea că enunțurile
se segmentează în morfeme și că atît morfologia cît și sintaxa au ca
obiect combinațiile de morfeme. „Cuvîntul” — noțiune atît de con-
troversată în lingvistica modernă — a dispărut din analiza grama-
ticală (cel puțin cu numele) 41.
Reprezentanții școlii glosematice subliniază caracterul nesis-
tematic al cuvîntului42. Cuvîntului îi corespunde (în glosematică)
de cele mai multe ori o sintagmă minimală^. Relațiile sintactice,
descrise în mod obișnuit ca relații între cuvinte, devin relații între
morfeme: în lat. discipulus nouus, morfemul discipul- regizează
morfemele -us al substantivului (determinare homosintagmatică) și
-us al adjectivului (determinare heterosintagmatică).
Sintaxa lui Martinet este clădită pe moneme ca unități minimale.
Termenul aparține școlii structuraliste geneveze; se numește monem
„un semn cu semnificant indivizibil” 44, adică ceea ce înțelegem în
mod obișnuit prin morfem45. Monemele se clasifică în autonome,
dependente, funcționale și predicative, după criteriul autonomiei
sintactice (= permutabilitatea în cadrul unui enunț)46. Monemul
corespunde cînd cuvîntului, cînd unei părți de cuvînt, și chiar unui
grup de cuvinte : propozițiile, conjuncțiile și desinențele sînt moneme
funcționale, grupul substantiv + articol (engl. the auditorium) e de
asemenea un monem unic 47. Gramatica fiind studiul monemelor,
diviziunea morfologie-sintaxă devine neinteresantă. în legătură
cu concepția lui Martinet, cf. și infra § 10 (a) 48.
E poate interesant că H. Erei, pornind tot de la noțiunea de
monem, propune totuși o împărțire a gramaticii în două mari capi-
41 Pentru detalii, cf. infra II, 1, § 2.
42 în sistem există numai teme și caracteristici, două tipuri de morfeme. J. Hoit,
cit. de Guevara, p. 214 — 215 ; Togeby, în Acte Paris, 478 — 480.
43 Togeby, ibidem, p. 290 — 300 și 478 — 480.
44 Frei, Zero, p. 162.
45 S-a simțit nevoia acestei înnoiri terminologice fiindcă morfem e folosit în
lingvistica actuală și cu sensul de „segment minimal de expresie” (la descriptiviștii
americani), și cu acela de „unitate de conținut” — deci entități cu o singură față.
46 Pentru analiza sintactică așa cum o vede lingvistul francez, cf. Martinet, Fu.nct.
View, p. 45; id., Syntax, p. 5 — 8.
47 Martinet, Funct. View, p. 45 ; id., Syntax, p. 5.
48 Morfemul apare ca unitate semantică minimală și la Whatmough ; cf. afirmații
ca : „O propoziție poate fi descrisă ca o structură de morfeme (morphomes)... Morfe-
mele frecvente sînt elemente constitutive importante într-un model sintactic”. 'What-
mough, Math. Lingu., p. 72.
AUTONOMIA SINTAXEI
35
tole : o monematică (teoria monemelor, semne al căror semnificant e
indivizibil) și o sintagmatică (teoria sintagmelor, semne cu „signi-
fiant” complex)49.
§ 10	Discuția purtată în jurul utilității unei diviziuni, universal
valabile, a gramaticii în morfologie și sintaxă a pus în lumină cîteva
fapte importante:
(a)	diviziunea merită să fie luată în considerare doar pentru
limbile care fac deosebire între cuvînt și morfem, mai exact pentru
limbile flexionare 5G‘. Problema a fost formulată foarte clar în ter-
menii următori: ,,în engleză, ca și în multe alte limbi, pare a fi con-
venabil să împărți morfemele în baze și toate celelalte, și apoi să
tratezi secvențele morfematice care conțin o singură bază sub titlul
morfologie și pe cele care conțin mai mult de o singură bază sub
alt titlu — sintaxă si •
(b)	chiar în limbile flexionare, morfologia și sintaxa sînt împle-
tite strîns, de aceea o parte din studiul morfologic presupune cunoaș-
terea sintaxei, după cum o parte din studiul sintactic presupune
cunoașterea morfologiei. A devenit tot mai clar faptul că morfe-
mele (mai ales cele gramaticale) au și funcție morfologică (în limi-
tele cuvîntului), cît și funcție sintactică (în combinațiile de
cuvinte).
S-a spus, nu fără dreptate, că între morfologie și sintaxă limi-
tele sînt tot atît de puțin nete ca între dialecte și totuși ambele dis-
tincții sînt utile în practică52.
§ 11.	Cercetarea noastră are în vedere limbile flexionare, mai
exact limbile indo-europene de mare circulație vorbite în Europa
precum și limba română. Vom ține deci seamă de concluziile înfăți-
zșate supra § 10.
Unitatea sintactică minimală va rămîne, în conformitate cu
tradiția, cuvîntul, și nu morfemul. Problema cuvîntului ca unitate
sintactică va fi tratată infra II. Morfologia are ca obiect sistemul
combinării morfemelor (unități ale limbii) în cuvinte (privite ca
structuri morfologice); prin conținutul lor morfemele exprimă re-
49 Frei, în raportul linul la Congresul Internațional de lingvistică de la Londra
(1952), cil. de Guevara, p. 248.
50 Cf. Martinet, Acte Paris, p. 294. Bloomfield, Language, consideră că morfo-
logie și sintaxă există numai in acele idiomuri care deosebesc ,,formele legate’' (= mor-
femele gramaticale și de derivare) de „formele libere”. ( = morfemele lexicale, cuvin-
tele formate numai dintr-un morfem lexical). Cf. și Ahmanova-Mikaelian. p. 8.
51 Trager-Smith, p. 55.
62 Pulgram, în Acte Paris, p. 482—483.
36
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
lația cuvînt—noțiune, relația între morfemele aceluiași cuvînt, cali-
tăți ale cuvîntului în relația sa cu alte cuvinte. Sintaxa are ca obiect
sistemul combinării cuvintelor sintactice ( =,,functori”, infra 4)
în unități superioare (structuri sintactice). Relațiile sintactice se
stabilesc numai între cuvinte sintactice sau între unități superioare
acestora.
Considerăm că atît faptele morfologice, cît și cele sintactice
trebuie cercetate :
— în planul vorbirii,
— în planul limbii,
— pe axa sintagmatică,
— pe axa paradigmatică.
Orice unitate sintactică există ca invariantă (în sistem) și ca
variantă (în realizarea acestuia). Noi percepem variante pe care le
raportăm automat la invariante. Orice unitate sintactică analizată
într-un enunț dat are valoare în opoziție (a) cu celelalte unități de
același rang al sistemului sintactic și (b) cu unități de același rang
împreună cu care formează o structură.
§ 12.	Sintaxa e, în anumite limite, autonomă în raport cu mor-
fologia. într-adevăr :
(a)	enunțuri formate din morfeme diferite sînt cîteodată sec-
vențe de cuvinte despre care ne dăm seama că sînt cuprinse în ace-
leași relații, cf. elevii citesc manualul de istorie și mama răsfoiește
volumul de versuri. Ceea ce e identic în aceste două propoziții e tocmai
latura lor sintactică;
(b)	enunțuri formate din aceleași morfeme sînt cîteodată sec-
vențe de cuvinte despre care ne dăm seama că nu sînt cuprinse în
aceleași relații, cf. mi-a adus jucăria stricată, (răspunde la întrebarea :
Cum ți-a adus jucăria?) și mi-a adus jucăria stricată (răspunde la
întrebarea : Ce jucărie ți-a adus?). Ceea ce e diferit în aceste două
propoziții e tocmai latura lor sintactică.
(c)	diferența dintre secvențele oaia vede lupul și lupul vede oaia
este o diferență sintactică perceptibilă, cu toate că deosebirile
de ordin morfologic nu sînt accesibile observației. De altfel se știe că
analiza sintactică trebuie uneori să preceadă analiza morfologică
a unui text.
Autonomia este relativă, căci analiza sintactică se sprijină în
mare măsură pe analiza morfologică (unele calități sintactice,, unele
relații sintactice sînt exprimate prin morfeme specializate). Grama-
AUTONOMIA SINTAXEI
37
tica tradițională a subliniat importanța procedeelor de marcare
morfologică a funcțiilor sintactice.
Natura relațiilor dintre conținutul lexical și organizarea sin-
tactică, dintre acesta și stiuctura morfologică a unui enunț pro-
bează interdepenența compartimentelor limbii53.
53 Cf. Graur, S. L. G., p. 31 — 37; cf. și Galichet, Methodologie, p. 4: „într-o
limbă toate părțile sînt solidare și, dacă trebuie totuși să le izolezi pentru a le studia
cu precizie, în orice caz nu trebuie niciodată să pierzi din vedere rolul pe care îl joacă
fiecare în raport cu celelalte”.
Cap. II
1.	Definiția cuvîntului
(§ 1. Cuvîntul —prima unitate sintactică.
§ 2. Opinii contradictorii. § 3. Cauzele
divergenței : cuvîntul are funcții di-
ferite. § 4. Criterii logice și semantice.
Lexem și alolexem. § 5. Criterii seman-
tice și gramaticale. § 6. Criterii fonetice.
§ 7. Topica morfemelor. § 8. Topica cu-
vintelor. § 9. Criteriul „enunțului mi-
nimal”. Obiecții. § 10. Cuvintele se com-
portă diferit în ceea ce pivește posibi-
litatea de a fi enunțuri monoreme. § 11.
Obiectul cercetării noastre : Cuvîntul ca
parte de enunț și cu valoare de enunț.)
2.	Părțile de vorbire
(§1. Antichitatea. § 2. Critica doctrinei
tradiționale. § 3. îmbunătățirea clasifi-
cării ia structuraliști. § 4. Clasificarea iui
Jespersen. § 5. Clasificarea lui Bally.
§ 6. Școala pragheză. § 7. Școala des-
criptivistă. Contextul diagnostic. § 8.
Gramaticile generative. § 9. Concepția
noastră : definitorii pentru cuvîntul sin-
tactic (functor) sînt însușirile combina-
torii (funcțiile).)
3.	Un euvînt sau mai
multe cuvinte?
(§ 1. Aspectul paradigmatic și cel sin-
tagmatic al întrebării. § 2. Dilema : omo-
nimie sau polisemie? § 3. Formele fle-
xionare, abstractele verbale, partici-
piile. § 4. Forme și cuvinte compuse,
locuțiunile. Criteriul semantic. § 5. Cri-
teriul sintactic. § 6. Procedura structu-
ralistă : comportamentul sintactic. § 7.
Omonimia dintre locuțiune și îmbinare
liberă. § 8. Labilitatea graniței dintre
locuțiune și îmbinare liberă.)
4.	Cuvîntul ca functor
(§ 1. Definiția functorului. § 2. Analiza
sintactică începe cu identificarea func-
torilor. § 3. Fiecare functor e o clasă de
variante fonetice ale aceluiași lexem.
§ 4... o clasă de variante morfologice
ale aceluiași lexem. § 5 - • • • o clasă de va-
riante semantice ale aceluiași lexem.
§ 6. Functorul nu conține totalitatea va-
riantelor unui lexem. § 7. Enunțuri cu
structură sintactică identică. § 8. Defi-
niția clasei de functori : eterogenitate
lexematică și morfologică, omogenitate
funcțională. § 9. Clasă de functori și
parte de vorbire. § 10. Paradigma sin-
tactică de functori — grup de clase de
functori opuse. § 11. Paradigma sin-
tactică de functori caracterizează o clasă
de functori. § 12. Cum se stabilește
componența unei paradigme sintac-
tice.)
Capitolul II
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
1.	DEFINIȚIA CUVÎNTULUI
§ 1.	Originile scrierii arată că, dintre unitățile lingvistice,
prima intuită de oameni a fost cuvîntul1. începuturile sintaxei,
pe de altă parte, demonstrează că tot cuvîntul a fost și prima uni-
tate sintactică descoperită : cel mai vechi model folosit în lingvistică
— numit de C. F. Hockett „Word-and-paradigm (WP)” 2 — pre-
zintă limba ca un ansamblu de cuvinte flexibile din combinarea că-
rora rezultă orice enunț. Prima sa formulare explicită apare la
Apollonios Dyskolos, părintele sintaxei europene.
§ 2.	Pe măsură ce orizontul gramaticii s-a lărgit prin cunoaș-
terea structurii unor limbi de tip neindo-european, și paralel cu dez-
voltarea teoriei limbii, noțiunea de ,,cuvînt” — cu tot caracterul ei
,,de la sine înțeles” 3 — și-a pierdut simplitatea și claritatea inițială.
Ca în orice știință, acumularea de cunoștințe noi cu privire la un
fenomen a avut ca efect și în lingvistică apariția unor teorii contra-
dictorii și apoi a atitudinii sceptice față de existența fenomenului
însuși. în lingvistica contemporană :
— un	ii consideră justificată perpetuarea tradiției și cred că
se poate da o definiție universal valabilă a cuvîntului (după opinia
cea mai răspîndită, în orice limbă există trei entități: sunet, cuvînt,
enunț);
’ —	alții rămîn la atitudinea tradițională numai cînd e vorba
de limbile flexionare și aglutinante;
— al	ții (în majoritate structuraliști4) resping cu hotărîre
noțiunea de ,,cuvînt” : critica cea mai categorică aparține glose-
maticii5. Andre Martinet are îndoieli în privința posibilității de a de-
1.	1 Scrierea cu cuvint.e ca unități lingvistice individuale implică începutul analizei
gramaticale. Robins. Gram. Theory, p. 13, n. 1.
2 Hockett, Models. p. 210-234.
3 „self-evident” : Robins, Gram. Theory, p. 13.
4 Pentru obiecțiile tradiționaliștilor cf. Vcndryes, Le langage, p. 105 ; Șcerba,
OnepedHue npoâ^ieMbi &3biK08edeHii& în Hbb. Ak. H. CCCP, ot#. jiht. ii H3., 1945,
nr. 4, p. 173 — 183, cit. de Hiorth, Word, p. 4.
5 Astfel, Hjelmslev socotește că „definiția cuvîntului pare dinainte că e un lucru
arbitrar, care nu are întru nimic de-a face cu realitățile”. Hjelmslev, Principes, p. 93 — 94.
40	TEORIE $1 METODĂ ÎN SINTAXĂ
fini cuvîntul, fie și în limitele unei singure limbi6, și se întreabă
dacă lingvistica are realmente interesul să descopere o unitate semni-
ficativă intermediară între semnul minimal (monem) și propoziție,
în așa fel încît orice enunț să fie analizabil într-o succesiune neîntre-
ruptă de astfel de unități7. Multă vreme cuvîntul a fost considerat
indispensabil, căci denumea semnul lingvistic 8, dar studiile recente
lasă să se întrevadă că semiologia nu are nevoie de cuvînt9.
Din considerente practice, termenul cuvînt nu lipsește însă
din nici o lucrare de lingvistică : ,,Să ni se permită, tot de dragul
comodității, să păstrăm acest termen depreciat — și de neînlocuit”10.
§ 3.	Definiția cuvîntului. Lingviștii care nu resping conceptul
și termenul ,,cuvînt” fie nu se ocupă de definiție, fie încearcă, prin
definiții, să dovedească temeinicia punctului de vedere tradițional.
Definițiile propuse sînt foarte numeroase și relativ divergente
pentru că se bazează pe diferite funcții ale cuvîntului și utilizează
criterii deosebite n. în general, fiecare definiție satisface un aspect
particular al problemei: „chaque definition vaut pour son propre
secteur” 12.
§ 4.	Criterii logice și semantice, Definiția și clasificarea după
criteriul corespondenței cu noțiunile13 interesează astăzi pe cei care
se ocupă de semasiologie, logică și teoria cunoașterii. Noțiunea ne-
fiind o mărime lingvistică, acest punct de vedere a fost adesea cri-
ticat. în schimb definițiile bazate pe sens sînt mai importante, căci
sensul este o categorie lingvistică. Definițiile semantice sînt de tipul:
„Cuvîntul e un complex sonor care exprimă un anumit sens” 14;
aceste formulări au de înfruntat obiecția că și morfemele exprimă
un anumit sens15.
Definițiile de tip logico-semantic se referă de regulă la cuvînt
ca invariantă a planului lexical al limbii (invariantă simbolizată
printr-o formă-tip, convențională, folosită în dicționare ca titlu de
6 Martinet, Elements, p. 112.
7 Martinet, Le mot, p. 48. Răspunsul e negativ (ibidem, p. 53).
8 Expresia „arbitrarul semnului lingvistic” echivalează cu „arbitrarul cuvîntului”.
9 Martinet, Le mot, p. 40.
10 Benveniste, Les niveaux, p. 269.
11 Dintre prezentările mai recente ale chestiunii, vezi Rosetti, Mot; id., Def. du
„mot”; Togeby, Mot; Hiorth, Word; A.T.A.L.A. Colloque sur le mot, 1962; Schultink,
’word. '
12 Rosetti, Def. du „mot”, p. 261.
13 Unele cuvinte „denumesc și exprimă noțiuni”, altele „exprimă noțiuni fără
a le denumi”, altele în sfîrșit „exprimă relații între noțiuni”. Cf. Graur, Introd., p. 40 — 41.
14 Pentru exemple, cf. Hiorth, Word, p. 14.
15 De altfel noțiunea de „sens” are ea însăși nevoie de clarificări.
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
41
articol), ceea ce unii numesc lexem 16, și au în vedere funcția deno-
minativă a cuvîntului17.
în planul lexical se vorbește, de fapt, și de cuvînt ca variantă :
cuvîntul există și în sistem (langue) și în realizările sale (parole)18.
Lexemului FETIȚĂ îi corespund infinit de multe variante (alo-
lexeme)19 — fonetice, morfologice (sinonime, ca lat. laudauerunt /
laudauere sau nesinonime, ca lat. laudo, laudauisti, laudaturus
etc.), combinatorii (ca rom. meu/ al meu, variante caracterizate
prin distribuția lor complementară).
§ 5.	Criterii semantice și gramaticale. Întrucît cuvîntul func-
ționează și ca element component al enunțurilor, cu rol de unitate
gramaticală 20 sau sintagmatică 21, unii au încercat să cuprindă într-n
singură definiție atît caracterul lexical, cît și cel gramatical: „aso-
cierea unui sens dat cu un ansamblu de sunete, susceptibil de o
întrebuințare gramaticală dată” 22. Definiția poate fi aplicată însă,
și morfemelor.
Cînd spunem „un enunț poate fi descompus în cuvinte”, înțe-
legem prin cuvinte niște unități lexico-gramaticale, ceea ce nu se
confundă nici cu lexemele (de care se deosebesc prin multiplele valori
gramaticale determinate în contextul dat); și nici cu alolexemele
(cuvîntul ca parte de enunț, ca „unitate lexico-gramaticală”, este
ceva de natură abstractă, căci realizarea sa fonetică, concretă, nu e
relevantă; este o clasă de realizări fonetice). Pentru cuvintele fle-
xibile s-a propus următoarea diferențiere terminologică: Cuvînt
— pentru unitatea sistemului lexical —, și formă a cuvîntului —
pentru fiecare din formele paradigmatice23.
16 ,,.. .cuvîntul studiat ca lexem, în situația de izolare. Atunci trebuie să inclu-
dem într-o unitate toate formele flexionare etc.”, Benveniste, Les niveaux, p. 269.
17 Cf. nota urm.
18 ,,în limbă avem cuvîntul și sensul său conceptual..., în timp ce în vorbire
avem cuvîntul ca referință la realitatea concretă”. Mathesius, Systematic Analysis, p, 106.
19 Alolexem sau aloglosem la Makaev, în BH, 1961, p. 53 ; în lingvistica ame-
ricană se folosesc alloivord și allolog, cf. Gleason, L.E.G., p. 54 și Hill, Introduction,
p. 117. Această terminologie nouă se conformează așa-numitului „allo and eme prin-
cipie”, Gleason, ibidem.
20 Cuvîntul participă la două planuri ale limbii, la denumire, unde conți-
nutul gramatical e nerelevant, și la sintaxă, unde se mobilizează toate posibilitățile
sale gramaticale. Isacenko, Slovo, p. 89 — 90.
21 Benveniste, Les niveaux, p. 269 („Dans la pratique, le mot est envisage sur-
tout comme element syntagmatique, constituant d’enonces empiriques”.)
22 A. Meillet, în „Rev. de metaphysique et de morale”, 21, 1913, p. 11.
23 Rus. CJiOBO$opMa, ceh. slovni tvar. Cf. Novăk, N^ktere otăzky, p. 10, n. 6 și
passim ; Admoni, O.TT., p. 9 ; Miller, L. C., p. 124.
42
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Prin confuzia dintre cuvînt ca unitate lexicală (lexem) și cuvînt
ca fiecare dintre formele paradigmatice ale unui lexem, capabile de a
îndeplini o funcție sintactică, se explică dezbaterea oțioasă în jurul unei
întrebări, de felul: „carte și cărți sînt două cuvinte sau unul singur ?”24.
§ 6.	Criterii fonetice. In această categorie intră definiții care
au în vedere locul accentului (cuvîntul e un complex sonor accentuat
pe ultima, respectiv pe penultima, prima silabă — în funcție de
limbă), felul accentului (cuvîntul e o secvență de sunete în care
există un singur accent principal), armonia vocalică. Obiecțiile sînt
binecunoscute: criteriile fonetice nu permit o definiție universal
valabilă și chiar în limbile favorizate din acest punct de vedere
întîmpinăm tot felul de dificultăți, cum este existența cuvintelor
monosilabice, atone (proclitice sau enclitice), formate dintr-o sin-
gură consoană etc.
Identificarea pur fonetică a cuvîntului se arată a fi o imposi-
bilitate. După W. L. Graff, o anumită cantitate sau o anumită cali-
tate nu poate constitui o bază substanțială pentru identitatea acus-
tică a cuvîntului25. Se știe că un vorbitor nu articulează totdeauna
toate sunetele aceluiași cuvînt și nu rostește cuvîntul ca un întreg
totdeauna la fel. Cu cît numărul vorbitorilor e mai mare, cu atît
șansele unei articulări unitare sînt mai reduse. Ceea ce percepem cia
realizări ale aceluiași cuvînt sînt segmente de expresie destul
de variate, diferențele explicîndu-se într-o oarecare măsură prin
redundanța sunetelor 26.
§ 7.	Criterii sintactice 27. Topica morfemelor. în recunoașterea
cuvintelor dintr-un text se folosește proba inversării: dacă un lanț
de două morfeme nu admite inversarea termenilor, înseamnă că
formează un cuvînt28. Criteriul e bun numai pentru limbile cu o
24 Engl. bock și books (do și did etc.) sînt considerate de unii structuraliști cuvinte
diferite. Bloomfield, Language, p. 178 (Membrii unei paradigme flexionare cu desi-
nențe diferite și sensuri diferite sînt cuvinte diferite. Bloch, Stud. Japanese, p. 205 — 206).
Ceilalți consideră formele flexionare ca variante condiționate gramatical (mai exact,
sintactic) ale unui singur cuvînt, opinie în acord cu doctrina tradiționalistă. Cf. Schultink,
Word, p. 359.
25 Graff, Word, p. 164 ș.u.
26 Krâmsky, Acoustic Identitg, p. 44.
27 O definiție sintactică a cuvîntului apare încă din antichitate. O cităm pentru
valoarea ei documentară. După Dionysios Thrax, ,,Cuvîntul e cea mai mică parte a
propoziției, care ia naștere prin îmbinare”. Delbruck, Einleitung, p. 18.
28 Garvin, Inductive Method, p. 110. Altă formulare, mai puțin fericită, la Togeby,
Mot, p. 107 : ,,o schimbare a ordinii cuvintelor poate provoca o schimbare de sens, pe
cînd o schimbare a ordinii părților unui cuvînt nu va avea acest efect”.
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
43
ordine determinată a morfemelor29, și nici aici întotdeauna (în
merg pe stradă s-ar putea crede că pe stradă e un cuvînt, căci nu se
spune merg stradă pe); se ridică și problema „sintagmelor blocate17,
formate din două sau mai multe cuvinte într-o ordine fixă. O excep-
ție importantă o constituie formele verbale care admit inversarea
morfemelor componente (de tipul am văzut/văzut-am).
în utilizarea criteriului inversării trebuie să se țină seama nea-
părat și de înțeles, căci altfel am spune că reda reprezintă două
cuvinte (există și dare !).
§ 8.	Criterii sintactice. Topica cuvintelor. Față de acest cri-
teriu, cel discutat supra § 7 apare ca un caz particular. Definițiile
din categoria aceasta se formulează fie după tiparul „cea mai mică
unitate cu sens formată din foneme și permutabilă în propoziție” 30,
fie după tiparul „unitate în interiorul căreia posibilitățile de inserare
a altor elemente sînt limitate” 31.
Obiecții: posibilitățile de inserare sînt uneori foarte limitate
chiar între două cuvinte (cf. mă apreciază sau îmi dă); inserarea e
uneori posibilă în interiorul formelor verbale compuse (cf. am mai
văzut) — ceea ce dovedește că există cuvinte discontinue32.
Pentru marea majoritate a situațiilor, criteriul se dovedește bun.
Definiții de tipul celor discutate la §§ 7, 8 sînt numite „opera-
ționale” 33.
§ 9.	Criteriul sintactic al „enunțului minimaV'. în baza acestui
criteriu sînt denumite cuvinte „cele mai mici forme libere” 34, adică
„cele mai mici unități care se rostesc izolat” 35 sau enunțurile poten-
țiale cele mai mici36. Prin urmare cuvîntul e definit prin capacitatea
sa de a alcătui o comunicare.
29 Garvin, ibidem.
30 Trnka, Words, p. 134. „Opacitatea de permutare caracterizează cuvîntul’’.
Guțu-Romalo, Vb. comp., p. 193. De exemplu propoziția pleacă tirziu acasă e formată
din trei cuvinte, fiindcă se poate spune și pleacă acasă tirziu, tirziu pleacă acasă etc.
31 Ebeling, Units, p. 134 ; Cf. și „un cuvînt nu poate fi întrerupt de alte forme”.
Bloomfield, Language, p. 180. între două cuvinte posibilitățile de inserare ar fi infinite.
Greenberg, Essays, p. 14 (unde se arată și faptul că granițele dintre cuvintele unui enunț
ar putea fi descoperite și fără a se recurge la sens, tocmai pentiu că posibilitățile de
inserare sînt infinite).
32 Cf. și exemplele mult discutate lat. saxo cere- comminuil -brum (Ennius), port.
far-lo-ei „voi face-o”. Togeby, Mot, p. 106.
33 Ebeling, Units, p. 134.
34 Bloomfield, Language, p. 178.
35 Pike, I. C., p. 76.
36 Bloomfield, Postulates, p. 153 ; Trnka, Words, p. 763 ; Pike, Morph.-SynL, p. 126 ;
„Any fraction that can be spoken alone with meaning in normal speech”, Bloch-
Trager, p. 54.
44
TEOBIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Definiția aceasta — care s-a bucurat de succes mai mult în
rîndul descriptiviștilor americani37 — nu poate fi privită decît cu
multă rezervă. Iată cîteva obiecții:
(a)	sînt cuvinte care, prin însuși rolul lor specific (conjuncțiile,
prepozițiile, articolele), apar cu valoare de enunț numai în dialog și
cu o frecvență extrem de scăzută 38;
(b)	dintre cuvintele care aparțin părților de vorbire mai ușor
de găsit în situația de enunțuri monoreme, pot fi citate excepții
ca : formele conjuncte ale pronumelui personal în franceză 39, adjec-
tivele pronominale40, adverbe ca fr. y, ne,
(c)	un enunț format dintr-un singur cuvînt, și anume din
categoriile supra (a) și (b) e ceva tot atît de neobișnuit ca și un
enunț realizat dintr-o parte a unei forme verbale compuse (cf. rom.
văzut! sau am ! cu sensul de am văzut, ca răspuns la întrebarea
ai văzuti) sau chiar dintr-un fragment de cuvînt, cf. dialogul fr. :
— J^y assisterai.
— rai ou rais ? 41
(d)	în general trece neobservat faptul că nici măcar substan-
tivele — parte de vorbire cu „sens lexical deplin” — nu sînt folosite
singure în calitate de enunțuri, decît în situații speciale, de felul
37 Prioritatea acestui tip de definiție nu aparține structuraliștilor, ci gramati-
cului englez Henry Sweet, care încă din 1876 definea cuvîntul ca „an ultimate, or inde-
composible sentence” ceea ce trebuie desigur înțeles ca ,,o formă care poate apărea ca
o propoziție izolată și care nu e susceptibilă de împărțiri ulterioare în propoziții”. Hiorth,
Word, p. 9 — 10. în afara școlii descriptiviste, criteriul enunțului minimal e rar folosit,
cf. totuși Polivanov, în TCLP VI, 1936, p. 79 („Das Wort ist ein potentielles Satzmi-
nimum...”) și, recent, Benveniste, Les niveaux, p. 269 («Le mot peut... se definir
comme la plus petite unite signifiante libre susceptible d’effectuer une phrase, et d’etre
elle-meme effectuăe par des phonemes »).
38 Totuși și ,,uneltele gramaticale” intră, după părerea descriptiviștilor, în defi-
niția citată, căci sînt folosite în același fel ca și celelalte cuvinte ale limbii : engl. the e
folosit ,,paralel” cu adjectivele demonstrative (the man ca și this man). Bloomfield,
Language, p. 179; Pike, Morph.-Syntax., p. 126. Cf. totuși obiecțiile lui Robins, G. L..
p. 195.
39 în baza argumentului descriptivist arătat în nota precedentă, je, tu, îl sînt
cuvinte, căci alternează cu substantivele în aceleași contexte : il vient, ca și Jean vient.
Trnka, Words, p. 762, aduce și argumentul permutabilității și al posibilității de inver-
sare : fr. je cherche, je le cherche, cherche-je.
40 Fr. mon, ce, quel, chaque, quelque ; engl. my; germ. mein. Jespersen, Philos.
Gram., p. 99 — 100. [Bineînțeles și rom. meu]. Pronume folosite numai ca determinanți :
germ, derjenige, sued. dens ș. a. Magnusson, Parts of speech, p. 33.
41 Buyssens, în Proceedings Cambridge, p. 276. Sau în engl. :
— Do you mean house or hoases?
— /ziz/ [ = houses]
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
45
celor prezentate supra (c) 42. în engleză, verbele se comportă la fel,
cu excepția imperativului: o propoziție walked, fără subiect, e posi-
bilă numai în dialog (— What did he do all day'l — Walked*3.) E
greu să admiți că icalked e o ,,formă liberă” 44.
§	10. în fața situației care rezultă din observațiile de mai sus,
nu ne rămîne decît să aderăm la părerea acelor lingviști care constată
că, în privința calității virtuale de enunțuri monoreme, cuvintele
nu se comportă toate la fel și că există unele deosebiri de la o limbă
la alta :
(a)	Numărul categoriilor de cuvinte care apar cu valoare de
enunț în condiții normale e mai mic decît își imaginau descriptiviștii;
(b)	Unele cuvinte au variante lipsite de calitatea sintactică
în discuție : engl. m e o astfel de variantă a lui am sau madam, la
fel have pentru v, rom. m?u, își, nici un, văzîndu- ș.a. față de al
meu, sieși, nici unul, văzînd;
(c)	Unele cuvinte se prezintă sub formă de perechi: unul din
termenii perechii este o ,,formă legată”, cf. engl. my-mine, no-none;
fr. mon-le mien, ce-celui-ci, quel-lequel, chaque-chaqunj quelque-
quelqu'un 45;
(d)	există cuvinte care nu apar în mod normal ca enunțuri.
Trnka le numește sintagmatice (în opoziție cu cuvintele autonome) 46,
iar Benveniste synnomes (celelalte fiind autonomes) . Cuvinte ca fr.
dans și le din dans le château nu diferă ca autonomie de elementele
-(e)r și -ons din donnerons 48.
Hiorth, Word, p. 17 ; magii.
— Megnezted a kbnyvetl [= Hast du das Buch gesehcn?].
- Meg [= Ge-]
sau slovac :
— Budes vecer v meste?
- Ba.
Isacenko, Ellipse, p. 166 (Am reprodus numai o parte din exemple).
42 Buyssens, în Proceedings Cambridge, p. 276, compară frecvența unui enunț
ca fr. table cu aceea a terminației -rai (vezi nota 41), iar Martinet, Le mot, p. 43, scrie
că „o formă pretinsă liberă”, ca memoire este enunț în condiții tot atit de excepționale
ca și prepoziția potir sau morfemul -âtre.
43 Robins, G. L., p. 225.
44 Robins, ibidem, o numește pe drept cuvînt ,.contexlually bound”.
45 Jespersen, Philos. Gram., p. 99 — 100.
46 Trnka, Words, passim.
47 Benveniste, Les niveaux, p. 270.
48 Martinet, Le mot, p. 42. Merită să fie citate în încheierea acestei secțiuni, con-
siderațiile părintelui sintaxei europene, Apollonius Dyskolos, pentru neașteptata lor
,, modernitate” : într-o formulare care anticipează izomorfismul din lingvistica actuală,
Apollonius spune că unele cuvinte pot fi rostite izolat, iar altele așteaptă să se combine
46
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§	11. Așa cum am arătat încă de la începutul acestei discuții
(supra §3), varietatea definițiilor propuse se explică, parțial, prin
varietatea funcțiilor cuvîntului. Pentru cercetarea noastră interesează
numai cuvîntul ca unitate în planul sintactic, deci îl vom discuta în
cele două ipostaze sintactice posibile : ca parte de enunț și cu valoare
de enunț.
Rolul cuvîntului ca parte de enunț constituie unul din criteriile
clasificării elementelor vocabularului în părți de vorbire, de care ne
vom ocupa în secțiunea următoare.
2.	PĂRȚILE DE VORBIRE
§ 1.	Clasificarea tradițională a cuvintelor în părți de vorbire
își are originea în sec. al II-lea î.e.n., la Dionysios Thrax, care
vorbea de opt [xsp?] Xoyou 1 : substantiv, verb, participiu,,
articol, pronume, prepoziție, adverb și conjuncție2. Interjecția
avea să fie introdusă de gramaticii latini (Remmius Palaemon, sec. I
e.n.), înlocuind articolul care nu există în latină 3.
Cei vechi și-au dat seama că între diferitele partes orationis
nu pot fi trasate granițe precise4.
cu unul din cele aparținînd primei categorii, așa cum vocalele nu cer o consoană, dar
consoanele cer o vocală. Cuvintele din categoria a doua au înțeles numai în combinație
cu alt cuvînt, calitate denumită cu verbul <yuacr£p.a(vELv. Cf. Steinthal, Geschichte, p. 230,
Aici își are rădăcina distincția pusă în lumină mai tîrziu (și reluată pînă azi sub dife-
rite forme), între cuvinte sinsemantice și cuvinte auto semantice.
2.	1 Platon împărțea cuvintele în nume și verbe, după cum îndeplinesc rolul de subiect
sau de predicat, clasificare reluată de Aristotel (Cf. Vanț, Aristotel. p. 97 ș. u.). Pentru
opoziția nume-verb cf. Platon, Kratylos, 399 A —B, 425 A, 426 E, 431 B ; Sophistes, 262 A,
Adjectivele se încadrează în aceeași clasă cu verbele, căci pot fi folosite ca predicate.
Baza logică a clasificării e evidentă. Cf. Robins, Gram. Theory, p. 18 (unde este citată
teza, susținută între alții de A. Stbhr, după care categoriile și termenii logici ai grecilor
sînt dictați în mare măsură de trăsăturile principale ale structurii cuvintelor și propo-
zițiilor în grecește).
2 ouv8£crp.oț. Pentru accepțiunea acestui termen la stoici, cf. Robins, Gram^
Theory, p. 29.
3 Ibidem, p. 58 — 59.
4 Cf. observația lui Apollonios, după care același cuvînt, în funcție de îmbinările
în care intră, e articol sau pronume. Steinthal, Geschichte, p. 308. Priscian (sec. VI e. n.)
face constatarea că participiul are caracter de nume (se spune amans illius ca și amator
illius) și de verb (se spune amans Uium ca și amo Uium). Ibidem, p. 217—218.
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
47
Clasificarea antică recurge la mai multe criterii (flexionar,
semantic, sintactic), importanța celui din urmă rezultînd chiar din
denumirile prepoziției^ adverbului și conjuncției.
§ 2.	Clasificarea tradițională a fost supusă, în repetate rînduri,
examinării critice. Cea mai bună dovadă a slăbiciunii ei e faptul că
lingviștii contemporani nu se pot pune de acord asupra numărului
părților de vorbire 5. Din critici a rezultat că :
(a)	împărțirea e valabilă cel mult pentru limbile clasice, greaca
și latina. Aplicarea la limbile moderne cere amendamente, căci
nu există o schemă universală. Cei ce cred altfel cad în păcatul logi-
cismului 6;
(b)	sînt necesare categorii noi7; categorii existente trebuie
contopite : s-a propus, de exemplu, ca tot ce nu e substantiv, ad-
jectiv, pronume sau verb să formeze o singură clasă, sub denumirea
de particule 8;
(c)	există într-adevăr o pars orationis a numeralelor ?9 Adverbul
este o categorie prea eterogenă;
(d)	efectele se explică, în parte, prin folosirea mai multor
criterii simultan; la un examen mai atent însă, se vede că partes
orationis sînt mai degrabă clase gramaticale, decît semantico-gra-
maticale10 (de altfel, unele clase de cuvinte par să nu aibă decît
sens gramatical — așa-zisele ,,unelte gramaticale”11 — și de aceea
5 Brunot, P. L., p. XIV și XX. Principalele defecte au fost semnalate
de Paul, Prinzipien; Jespersen, Philos. Gram., p. 37 — 39; Sunik, O0in;aH TeopiiH,
p. 14-19.
6 Părțile de vorbire nu sînt deci niște universal ia.
7 Cf. „prezentativele” limbii franceze (voici, voilă. Brunot, P. L., p. 8); ,,cate-
goria stării” în rusă; «les representants », «les nominaux », «les nominaux fonction-
nels » de care vorbește Galichet, Physiologie, p. 49; clasificarea din Damourette-Pichon
ș.a. Bibliografia problemei este extrem de vastă.
8 Jespersen, Philos. Gram., p. 91 (tot el propune ca substantivul și adjectivul
să formeze o singură clasă — a numelui). Există unele asemănări cu clasificarea ling-
vistului german Bernhardi (1769 — 1820), după care cuvintele se împart în: I. partes
orationis (substantive, atributive — adjective, participii și adverbe —, copula a fi),
II. particulae (prepoziții, conjuncții și adverbele primare), III. o categorie de cuvinte
care e și pars orationis și particula — pronumele.
9 întrebarea a suscitat interes și în lingvistica românească, cf. GLR, I, p. 32
și Golopenția-Eretescu, Numer.
10 Pottier, Semantique, p. 126, le numește grameme.
11 Engl. form-words (celelalte fiind full words), cf. Sweet, Practicai Study, p. 125
și New English Grammar, I, Oxford, 1892, p. 22 ș. u. ; Robins, Gram. Theory, p. 20. Chiar
Aristotel (Poetica, 20) considera conjuncția un cuvînt
48
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
studiul lor revine sintaxei și nu lexicologiei12), iar criteriul semantic
e folosit mai mult în definiții decît ca criteriu de clasificare13;
(e)	definițiile „clasice” trebuie serios revizuite; e binecunos-
cută critica definiției adjectivului („cuvînt care exprimă o calitate,
o însușire” ; frumusețe, curaj etc. exprimă și ele însușiri, fără a fi
însă adjective !). în legătură cu pronumele, s-a spus că definiția
lor n-ar trebui fundată pe capacitatea de a înlocui substantive, de
vreme ce există și alte cuvinte care pot înlocui substantive și, pe
de altă parte, ar trebui să vorbim și de proadjective (ca astfel de,
atare, așa), pronumerale (ca mult, mulți), proadverbe (ca aici etc.),
pro-verbe (engl. to do) și chiar de pro-propoziții (ca da, nu)^ ; în plus,
posibilitățile de substituire sînt limitate la anumite structuri sin-
tactice 15;
(f)	e necesară introducerea conceptului de locuțiune : grup
de cuvinte care se comportă ca o singură parte de vorbire16;
(g)	împărțirea e sorbită să rămînă mereu imperfectă, căci
granițele dintre clase nu sînt rigide 17; aproape toate cuvintele sînt
susceptibile de a trece dintr-o clasă în altele 18, adică de a fi folo-
site, în contexte diferite, cu valoarea mai multor părți de vorbire 19.
§ 3.	în lingvistica structurală, îmbunătățirea clasificării merge
pe linia consolidării criteriului sintactic și a folosirii lui în dauna
12 Ullmann, Semantics, p. 48.
13 „Chiar atunci cînd definițiile sînt bazate pe înțeles, termenii sînt folosiți de
fapt ca etichete pentru funcții”. Gleason, L. E. G., p. 74. Pînă la urmă se vede că vul-
nerabile sînt definițiile părților de vorbire (Jespersen, Philos. Gram., p. 59), și nu cla-
sificarea propriu-zisă, care în linii mari s-a menținut rezistînd, în fond, destul de bine
criticilor venite atît din tabăra tradiționaliștilor, cît și de la structuraliști. („The time-
honoured paris of speech”. Magnusson, Parts of Speech, p. 1). Mulți lingviști de azi au
îndoieli asupra posibilității de a defini noțiuni atît de elementare cum sînt părțile de
vorbire. Gleason, L. E. G., p. 119.
14 Magnusson, Parts of Speech, p. 34. în plus, numeroase cuvinte numite con-
vențional „pronume” sînt astfel folosite încît nu s-ar zice că înlocuiesc un substantiv,
cf. engl. what on earth, some of my friends, ripeness is all. Ibideim, p. 35.
15 Cf. engl. the good food]*the good it sau my ne^ hoțise is ivhitei*my neiu it is white.
Gleasson, L. E. G., p. 126. Restricțiile diferă desigur de la o limbă la alta.
16 Pînă la ora actuală, problema criteriilor de delimitare a locuțiunilor a rămas
însă la fel de controversată ca și aceea a criteriilor de clasificare a cuvintelor în părți
de vorbire.
17 Cf., printre numeroși altii, Isacenko, Slovo, p. 89 ; Admoni, O. T. r., p. 83
și GLR, I, p. 32-33.
18 Galichet, Methodologie, p. 5. «La nature d’un mot varie souvent selon son
emploi ». Ibidem, p. 90.
Dintre limbile flexionare europene, engleza ilustrează poate cel mai bine această
aserțiune.
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
49
oricăror altora. E tipică o formulare ca: „Orice formă poate fi atri-
buită unei părți de vorbire conform cu funcțiile sintactice pe care le
poate guverna și cu cele cărora le poate servi ca subordonat” 20.
Aceste „funcții” sînt de fapt niște însușiri combinatorii (unii le
numesc valențe 21).
însușirile combinatorii sînt factorul determinant în clasificarea
structuralistă a cuvintelor.
înainte de a da unele detalii privitoare la clasificarea structu-
ralistă, considerăm necesară o referire la poziția lui Otto Jespersen,
a cărui influență asupra unor structuraliști nu poate fi tăgăduită.
§ 4.	Jespersen propune o dublă clasificare a cuvintelor unei
limbi:
— în părți de vorbire;
— în clase sintactice (the „rank” clasification) : termeni pri-
mari, secundari și terțiari; aceștia corespund în linii mari cu func-
țiile de (I) subiect și obiect, (II) predicat și atribut, (III) circum-
stanțial 22.
Cele două clasificări reprezintă două unghiuri din care poate
fi privită aceeași formă lexicală: cum este ea în sine și cum este în
combinație cu altele 23. în propoziția he made a very dever remark
sînt primari he și remark, secundari made, a și dever, iar very e terțiar24.
între cele două clasificări există o corespondență, în sensul că
prin apartenența sa la o anumită parte de vorbire, fiecare cuvînt e
destinat unei anumite funcții sintactice : verbele sînt totdeauna ter-
meni secundari, substantivele sînt de obicei primari, iar adverbele
— terțiari, dar corespondența e departe de a fi completă 25.
§ 5.	Școala geneveză. La Ch. Bally apare foarte limpede ideea
că împărțirea cuvintelor în clase (în loc de „părți de vorbire” el
spune „categorii”) 26 are o bază sintactică: „Categoriile lexicale
20 Hays, Research Procedures, p. 197.
21 Cf. Novâk, Nektere otăzky, p. 16 — 17 ; lordanskaia, O neKOTopbix, p. 102 — 112 ;
Rizescu, Observații, p. 519 et alii.
22 Jespersen, Philos. Gram., p. 77. Clasificarea după „rang” are caracter de uni-
versalitate, ceea ce denotă că are o bază logică. („The distinction between primary,
secondary, and tertiary is purely logical”. Jespersen, M.E. G., II, p. 5).
23 Ibidem, p. 107.
24 Ibidem, p. 77.
25 Ibidem, p. 98 — 99.
26 Prepozițiile, conjuncțiile, verbele copulative și desinențele ( !) nu sînt „cate-
gorii”, ci „ligamente”, al căror rol este de a lega în sintagme membrii categoriilor. Bally,
L. G., p. 115.
4 — c. 192
50
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
sînt caracterizate prin valoarea lor și această valoare e inseparabilă
de funcția lor. Un adjectiv e predestinat să servească drept epitet
ai substantivului și substantivul nu poate fi caracterizat decît de un
adjectiv sau de un verb”. Bally vorbește apoi de ..caracterul comple-
mentar al relațiilor dintre categorii”; pe care îl socotește corespon-
dentul în sistem al raporturilor sintagmatice în care cuvintele intră
în enunțuri. De aceea, categoriile presupun sintagmele, așa cum
sintagmele presupun categoriile; prin marca lor categorială, cuvin-
tele sînt termeni potențiali de sintagme 27.
§ 6.	Școala pragheză. Pe linia Jespersen-Bally se înscrie un
studiu al lingviștilor cehi M. Dokulil și Fr. Danes : substantivul (la
forma „zero”, adică la nominativ 28) e destinat rolului de nucleu al
întregului sintactic; adjectivul și verbul sînt părți de vorbire secun-
dare, căci în enunțuri depind de substantive, iar adverbul, depin-
zînd de părți de vorbire secundare, este terțiar 29.
După cum s-a văzut, la unii lingviști europeni, însușirile com-
binatorii sînt prezentate ca o complementaritate sau „predestinare”
funcțională a părților de vorbire 30.
§ 7.	Școala descriptivistă. Părțile de vorbire sînt definite și
clasificate aici după criteriul „contextului diagnostic”, adică după
una sau mai multe însușiri combinatorii caracteristice. Deoarece
formele flexionare ale aceluiași cuvînt au în principiu valențe dife-
rite și chiar cuvintele neflexibile se comportă, din punct de vedere
funcțional, foarte eterogen, din totalitatea valențelor se rețin numai
cîteva sau chiar una singură. Materialul lingvistic care satisface aceste
valențe este un context diagnostic; toate cuvintele admise aici
formează o parte de vorbire. De exemplu, substantivele limbii engleze
se definesc prin contextul diagnostic «the — islare good » 31; în ro-
27 Bally, L. G., p. 114. în problema clasificării cuvintelor după funcțiile sintactice
pe care le pot împlini, L. Tesniere (Elements) se apropie mult de Bally. O dublă clasi-
ficare concomitentă a cuvintelor în părți de vorbire propun și Trager-Smith : o împăr-.
țire morfologică paralelă cu una sintactică. Clasele ce rezultă din împărțirea sintactică
poartă numele celor din prima clasificare, urmate de sufixul -al, deci: adjectiv/adjec-
tival, verb/verbal, prepoziție/prepozițional. Pentru critica propunerii, cf. Gleason, L.
E. G., p. 118.
28 La acuzativ, substantivul apare ca un cuvînt dependent, tipic adverbal, iar
la celelalte cazuri — adverbal sau adnoininal.
29 Dokulil-Danes, p. 242.
30 Bally, L. G., p. 102 — 103 (« categories complementaires »); Firth, Synopsis.
p. 82 ; Galichet, Physiologie, p. 82 (pentru termenul „predestinare”).
31 Gleason, L. E. G., p. 79 (după Fries, Siructure).
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
51
mână, drept context caracteristic al substantivului e dat adjectivul 32;
în spaniolă, articolul hotărît se definește prin contextul «— hombre
este», iar cel nehotărît prin .< — hombre cualquier^
Contextul în care se realizează celelalte însușiri combinatorii
ale cuvintelor astfel definite nu sînt caracteristice pentru partea de
vorbire respectivă, adică n-o diferențiază de celelalte părți de vor-
bire 34; zona contextelor neearacteristice reprezintă domeniul de
întretăiere, de suprapunere a distribuției părților de vorbire 35.
Descoperirea însușirilor combinatorii duce și la sub-clasificarea
fiecărei părți de vorbire în grupe de cuvinte 36.
Rezultatele aplicării metodei descriptiviste americane nu di-
feră în esență de datele clasificării tradiționale, deosebirile apar
mai mult la nivelul sub-clasificărilor. Nici clasificarea lui Fries, în
patru ,,clase formale majore” și cincisprezece ,,grupe de cuvinte func-
ționale” 37, nu se depărtează prea mult de tradiție 38.
Rezultatele clasificării descriptiviste pot fi în bună parte echi-
valente cu cele ale clasificărilor lui Jespersen și Bally. în definitiv,
a spune că adjectivul e predestinat să determine un substantiv echi-
valează cu afirmația că adjectivul e context caracteristic al substan-
tivului 39.
§ 8.	Gramaticile generative. Cel puțin la prima vedere, clasifi-
carea cuvintelor în părți de vorbire nu pare să intereseze pe autorii
de gramatici generative ; ei își propun să deducă propoziții reale din
scheme prepoziționale, să explice majoritatea schemelor prepozi-
ționale admise de sistemul unei limbi ca transformări ale cîtorva
scheme propoziționale de bază40. în realitate însă, clasificarea sin-
tactică foarte amănunțită și riguroasă a cuvintelor este o conditio
sine qua non a construirii unei gramatici transformaționale și re-
32 „Un cuvînt este și rămîne substantiv în toate pozițiile în care își păstrează
capacitatea de a guverna un adjectiv". Guțu-Romalo, Dclimif. paradigm., p. 65.
33 Copceag, Articula, p. 64.
34 Vasiliu, Cas, p. 313 — 314.
35 Guțu-Romalo, Delimit. paradigm., p. 61.
36 Cf. clasificarea sintagmatică a verbelor românești, la Guțu-Romalo, Clasif. vb.
37 Fries, Structura.
38 Gleason, L. E. G., p. 81, o acuză de ,,timiditate”.
39 Pottier, Semantique, p, 126 și Guțu-Romalo, Delimit. paradigm., p. 65, pentru
cele două concepții echivalente.
40 Regulile de transformare se pot defini ca reguli care convertesc o secvență
cu o structură anumită a constituenților înti-o secvență cu o structură diferită. Vasiliu,
Gram, gen., p. 227.
52
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
zultatele obținute în această direcție constituie unul din meritele
cele mai evidente ale noii teorii41.
O gramatică transformațională operează cu o mulțime de
simboluri, care notează clase de unități lingvistice; dintre acestea,
unele sînt clase de cuvinte. Se presupune deci că cercetătorul a efec-
tuat în prealabil o serie de operații analitice (segmentarea în cuvinte
și morfeme, în baza unor însușiri combinatorii) și sintactice (gruparea
segmentelor în clase și sub-clase). Dacă se oferă mai multe posibilități
de segmentare, un sistem generativ poate utiliza oricare din alterna-
tive, întreaga problematică a segmentării lanțului vorbit și a re-
ducției variantelor rămînînd în afara gramaticii generative propriu-
zise42. Construcția unei astfel de gramatici este independentă de
procedura de analiză și de clasificarea aplicată unei limbi naturale43.
Vazînd aceste principii, cititorul poate rămîne cu impresia că autorul
unei gramatici generative are la dipoziție mai multe clasificări deja
efectuate și că i se cere doar să aleagă una, indiferent ca-re. Din
păcate, nici una din clasificările tradiționaliste sau structuraliste nu
satisfac exigențele unui ,,transformaționalist”, de aceea e obligat să
elaboreze una nouă.
Simbolurile întîlnite în mod curent în lucrările de gramatică
generativă se acoperă, în majoritatea lor, cu clasele și sub-clasele
uzuale : substantiv, prepoziție, verb tranzitiv, verb personal etc.
Unele simboluri generative reunesc două sau mai multe subcategorii
pe care lingvistica tradițională le atribuie unor părți de vorbire dife-
rite (cf. simbolul WH folosit de Lees pentru pronumele și adverbele
relative ale limbii engleze44 sau simbolul — ,,cuvînt interogativ”,
necesar pentru generarea propozițiilor interogative indirecte45).
Altele se referă la sub-clase ignorate în lucrările anterioare : de exem-
plu, adjectivele limbii engleze formează trei grupuri distincte, după
cum pot apărea (a) și ca atribute, și ca nume predicative46; (b)
numai ca nume predicative47; (c) numai ca atribute48.
41 Unele sub-clasificări sînt așa de amănunțite, incit depășesc limitele gramaticii.
Gleason, L. E. G., p. 134.
42 Vasiliu, Nouvelles directions, p. 292.
43 Lees, Chomsky, p. 378 — 381.
44 Lees, Ndminalizations, p. 41.
45 Mancaș, La syntaxe des completives, p. 130.
46 the boy is tall, the tall boy. Gramaticile tradiționale lasă să se înțeleagă că toate
adjectivele ar intra în această grupă.
47 Lees, Nominalizations, p. 16. Pentru germană, Motsch, Adjektiv, p. 21.
48 Cf. the right side, an elder statesman etc., Winter, Transforms, p. 485.
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
53
Se dovedesc necesare simboluri pentru grupuri mici de cuvinte
(R-^ cine, oricine, ce, orice, ceea ce, simbolul R fiind utilizat la
generarea propozițiilor relative din limba română 49) sau chiar pentru
un singur cuvînt (engl. noi, folosit la nominalizarea propozițiilor
nucleare)50.
§ 9.	Vom prezenta infra 4. punctul nostru de vedere în pro-
blema cuvîntului ca unitate sintactică minimală. Definitorii pentru
cuvîntul sintactic fiind însușirile combinatorii (funcțiile 51), îl vom
numi functor, încercând astfel să evităm confuzia, atît de frecventă,
între cuvîntul sintactic (ca termen al unei structuri propozițio-
nale) și cuvîntul ca unitate (invariantă sau variantă) a planului
lexical.
3.	UN CUVÎNT SAU MAI MULTE CUVINTE?
§ 1.	întrebarea din titlu are un aspect paradigmatic (formele
lexicale x, y și z sînt cuvinte diferite sau variante ale aceluiași cu-
vînt?) și un aspect sintagmatic (secvența x + y + z dintr-un enunț
reprezintă trei cuvinte, două sau unul singur?). Prin cel de al doilea
aspect, problema e analogă controversei fonologice ,,Un fonem
sau două foneme?”
§ 2.	Din punct de vedere paradigmatic prezintă dificultăți
binecunoscuta dilemă: ,,omonimie sau polisemie?”2. Cîtă vreme
dificultatea se limitează la aspectul pur lexematic (ca în cazul
broască ,,animal” și broască ,,dispozitiv de închidere”), sintacticianul
nu-i acordă atenție, dar există și sensuri lexicale diferite asociate
cu deosebiri funcționale. Aici soluția omonimică e preferabilă, ca
în engl. round : nu un singur cuvînt cu cinci sensuri, ci cinci cuvinte
omonime (substantiv : o ne round is enough, verb: yoti round the
49 Pană, Propositions relatiues, p. 75.
50 Lees, Nominalizations, p. 41. Statutul aparte al negației not, încadrată în mod
tradițional printre adverbe, a fost observat și de alți cercetători.
51 Diversele accepțiuni ale acestui termen în lingvistica actuală sînt discutate
în Stati, Funcție.
3.	1 Vezi expunerea recentă a lui Vasiliu, Fonologia, p. 37 — 39.
2 ,,în fiecare limbă, fiecare cuvînt are tot atîtea sensuri cîte întrebuințări și
poate fi considerat, într-o anumită măsură, un fascicul de omonime”, Vendryes, Le lan-
gage, p. 2.
54
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
benă too quickly, adjectiv : a round tower, adverb : he come round,
prepoziție : he wandered round the town) 3.
§ 3.	Tot de natură paradigmatică e întrebarea dacă masă și
mese sînt două cuvinte sau două variante ale aceluiași cuvînt 4.
Din punctele de vedere lexematic și al apartenenței la o anumită
parte de vorbire, masă și mese trebuie desigur raportate la un singur
cuvînt. E însă tot așa de sigur că mănunchi din strînge florile mănunchi
e același cuvînt cu mănunchi din strînge un mănunchi de flori 5 ?
Adverbul derivat de la un adjectiv poate fi considerat ca făcînd
parte din paradigma acestuia ?6 Abstractele verbale și participiile
nu au drepturi egale de a figura în paradigma verbală? Din punct
de vedere strict lexematic, n-ar exista dificultăți, dar tradiția gra-
maticală șovăie.
Dacă la întrebări de felul celor menționate mai sus e greu de
dat un răspuns foarte convingător, aceasta se datorește dorinței
noastre de a satisface și analiza lexemitică, și cea sintactică. Ee-
curgînd la criteriul ,,valențelor”, situația se limpezește7.
§ 4.	în diferite limbi, anumite secvențe de unități lingvistice
semnificative au fost interpretate de unii cercetători ca un singur
cuvînt (plurimorfematic), de alții ca o succesiune de cuvinte. Exem-
plele care revin mereu în discuție sînt : formele verbale compuse,
cuvintele compuse, locuțiunile, construcțiile care exprimă analitic
gradele de comparație. Fiecare limbă își are dificultățile ei.
Cei care dau întîietate criteriului semantic optează în genere
pentru soluția monolexematică (,,grupul de elemente are un sens
unitar”). în lingvistica actuală, acest mod de interpretare e apreciat
ca desuet și chiar cei ce-1 mai susțin îl întăresc cu argumente de formă,
construcționale. Argumentul situației din alte limbi, care a jucat pînă
nu demult un rol însemnat în analiză — de obicei în mod implicit —
se bucură de tot mai puțin credit; mai fericit, cel mai fericit, foarte
fericit sînt considerate construcții monolexematice și din motive
3 Exemplele sînt reproduse din Robins, G. L., p. 229.
4 Vezi și supra 1, § 5.
6 Guțu-Romalo, Delimit. paradigm.. p. 64.
6 Isacenko, Slovo, p. 89, citează un răspuns afirmativ (exemplele sini din limba
slovacă).
7 Există un substantiv mănunchi și un adverb mănunchi; adverbul
omonim cu adjectivul e desigur un cuvînt aparte; abstractele verbale cu regim de sub-
stantiv și participiile cu regim de adjectiv trebuie excluse din paradigma verbală.
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
55
semantice (exprimă „a c e e a ș i însușire la diferite grade”), dar
și pentru că în limbile clasice le corespundea cîte o formă sintetică 8.
§ 5.	Cei care dau întâietate criteriului sintactic optează de
obicei pentru soluția „un cuvînt” la cuvintele compuse și la locu- <
țiuni9, în schimb gradele de comparație exprimate analitic își
găsesc o interpretare plurilexematică 10.
Se întâmplă cîteodată ca punctul de vedere sintactic să justi-
fice două interpretări contradictorii; e cazul formelor verbale com-,
puse din românește. Dacă se ține seama de valențele întregului/ *
soluția e „un cuvînt” (căci însușirile formațiilor analitice coincid în
linii mari cu cele ale formațiilor sintetice), dacă primează criteriul
permutabilității (distanțarea, inversarea părților componente), so-
luția care se impune e „mai multe cuvinte” n. Foarte obscură este*
situația diatezei pasive realizate cu auxiliarul a fi. Alături de multi
lingviști structuraliști, ne arătăm preferința pentru interpretarea
binară : secvența este lăudat credem că trebuie analizată ca și pare
apreciat sau ajunge iubit} în structuri mai ample, este din este lăudat
8 Dovada că argumentul situației din alte limbi e decisiv în multe gramatici tra-
diționale este că acestea acordă valoare monolexematică numai construcțiilor care cores-
pund, în alte limbi, unor formații sintetice. Tocmai de aceea se menține afirmația că
adjectivele au t r e i grade de comparație, pentru că latina, greaca și unele limbi mo-
derne au exact trei forme adjectivale și adverbiale care diferă prin categoria „compa-
rației”. Consecvent criteriului semantic („de ia idei spre forme”), un lingvist ca Brunot
cere să nu mai reducem, în franceză, numărul gradelor de comparație la trei, cum se
face sub presiunea situației din greacă, latină și germană, ci să recunoaștem multitu-
dinea acestor grade, de la, de pildă, assez beau la parfaitement beau sau ravissant. Brunot,
P. L„ p. XVII. O clasificare semantică consecventă a gradelor de comparație în fran-
ceză, la Galichet, PhysaUogie, p. G3.
9 Criteriul sintactic e utilizat tot mai insistent pentru a deosebi locțiunile de
îmbinările libere de cuvinte. Cf. infra § 6. Pentru superioritatea criteriilor formale
asupra celor semantice în interpretarea cuvintelor compuse, cf. Martinet, Elements,
p. 114.
10 Manoliu, Comparația, discută problema gradelor de comparație românești ca
în glosematică: elementele auxiliare din structura comparativului și superlativului
sînt morfeme gramaticale (cerute in determinarea heterosintagmatică) sau lexicale
(pentru care nu există contexte care să ceară ocurența lor)? Răspunsul autoarei des-
parte pe mai cerut de un context ca Ioana e. . . harnică decit Ileana și cea mai (cerut
de un context ca Ioana e.. . harnică dintre eleve), de foarte (inclusiv celelalte mijloace
de exprimare a superlativului absolut), pentru care nu există contexte care să-1 ceară ;
înlr-adevăr, oriunde apare superlativul absolut e admis și gradul pozitiv.
Rezultă pentru noi că superlativul absolut — al cărui element auxiliar nu s-a
gramaticalizat — este plurilexematic, iar celelalte două construcții sînt monolexematice.
11 Guțu-Romalo, Vb. comp., discută un număr de forme verbale din română
care conțin un verb auxiliar. Perfectul compus și optativul intră în paradigma verbului,
dar viitorul cu a avea este exclus.
56
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
se comportă ca și este din este bun, iar complementul de agent nu
determină grupul este lăudat, ei numai pe lăudat (de altfel, comple-
mentul de agent nu cere cu necesitate prezența auxiliarului, cf.
lăudat mereu de prieteni, a ajuns un înfumurat).
§ 6.	în chestiunea recunoașterii locuțiunilor, lucrările de ins-
pirație structuralistă procedează în felul următor : sînt locuțiuni
secvențele de cuvinte care se comportă sintactic ca un singur cuvînt^
Calitatea aceasta rezultă din două trăsături caracteristice (mai ales
a doua apare frecvent) :
(a)	cel puțin unul din cuvinte nu e folosit în îmbinări libere,
cf. îi vine de hac12, fr. sans vergogne 13;
(b)	combinația e fixă.14 Această caracteristică se manifestă în
mai multe feluri:
(a) cel puțin unul din termeni nu poate primi determinanți
tipici pentru situația sa în îmbinările libere; intervine deci supri-
marea sau o reducere considerabilă a însușirilor combinatorii (fi-
rește, minus cele realizate de locuțiune), cf. loc în în loc de; fr.
longue în chaise-longue15; fr. a în il y a16; engl. to each other (și
rom. unii cu alții, unele cu altele);
(P) transformările sînt excluse, cf. engl. supreme court: nu se
poate spune this court is supreme 17; cf. rom. a luat-o la sănătoasa,
care nu admite transformarea pasivă : ea a fost luată la sănătoasa18;
(y) grupul conține un termen invariabil, dar flexibil în îmbi-
nările libere, de pildă cu privire la, a lua la zor;
(8) pentru anumite categorii de locuțiuni e semnificativă to-
pica fixă și imposibilitatea distanțărilor (în primul rînd cuvintele
compuse : locotenent-colonel, talmeș-balmeș, cel ce).
12 Spunem că hac este un cuvînt pentru că zz, vine și de sînt sigur cuvinte și știm
că orice propoziție se analizează fără rest în cuvinte.
13 Din secolul al XVII-lea, vergogne e limitat la această construcție. A. Dauzat,
J. Dubois și H. Mitterand, Nouveau dictionnaire etymologique et historique, Paris, 1964,
s. v. Cf. sp. sinverguenza.
14 Pentru formularea celor două criterii și aplicarea lor la locuțiunile prepo-
ziționale ale românei vezi Laura Vasiliu, Prep., p. 104 și passim.
15 Martinet, Elements, p. 133 ; adjectivul poate primi plus dar chaise plus longue
nu e la comparativ față de chaise-longue.
16 Verbul încetează de a fi tranzitiv și cere elementul il care nu e subiect (« Cc
mot ne joue aucun role veritable ». Brunot, P. L., p. 13).
17 Holk, Constructions, p. 174. Autorul numește aceste construcții ,,sintagme
amalgamate”.
18 Argumentul e discutabil, căci nu orice adjectiv-atribut poate ocupa și poziția
de nume predicativ și nu orice construcție activă cu verb tranzitiv poate fi transfor-
mată în construcție pasivă (de exemplu, rom. el are o carte / *o carte este avută de el).
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
57
Tipul cel mai clar — din păcate nu și cel mai frecvent — de
locuțiuni se caracterizează prin redundanța tuturor constituenților
cu excepția unuia singur, de obicei primul19. Rostind talmeș un vor-
bitor al limbii române e obligat să rostească imediat balmeș; în fran-
ceză, după au fur urmează necesarmente et ă mesure 20.
§ 7.	Există cazuri de omonimie între o locuțiune și o îmbinare
liberă; de regulă omonimia are un caracter virtual, căci în context
ambiguitatea nu se actualizează. Sînt puține șanse ca grupul nu mă
uita sau nu știu ce să fie realmente echivoc (ca locuțiuni sînt de obicei
precedate de articolul nehotărît21). Omonimia dintre lat. nescio-
quo-modo ,,într-un mod oarecare” și nescio quo modo ,,nu știu în ce
fel” nu se realizează din pricina formei flexionare diferite pe care o ia
verbul următor : nescio quo modo boc fecerit / nescio-quo-modo boc
fecit22.
§ 8.	Granița dintre o îmbinare liberă de cuvinte și o locuțiune
nu e ceva rigid și consacrat pentru totdeauna : în istoria limbilor
există exemple destule de îmbinări libere care au devenit locuțiuni 23 ;
în aceeași perioadă și în același stil al unei limbi, un anumit grup de
cuvinte poate fi tratat și ca locuțiune și ca îmbinare liberă (cf. gen.-
dat. bunăstării și bunei stări, nou-născutului și noului născut ș.a.).
Aceasta e un fapt obiectiv și nu rezultă dintr-o insuficiență metodo-
logică a gramaticii descriptive 24.
Considerăm că labilitatea graniței dintre „grup fix” și „grup
liber” de cuvinte este motivul principal pentru care, cu toată stră-
duința lingviștilor, nu există o procedură — unică și eficace — de
recunoaștere a locuțiunilor. Din aceeași cauză, nici pentru română,
nici pentru altă limbă, mulțimea locuțiunilor nu poate fi
inventariată.
19 în orice caz nu ultimul cuvînt al locuțiunii.
20 « II y a autant de monemes que de choix ». Martinet, Mol, p. 152.
21 La fel în engl. with a don’t-come-near-me expression on her face. Locuți-
unea citată de Garvin, Model, p. 18,— o evidentă creație personală, — demon-
strează posibilitatea limbii engleze (și de fapt, și a altor limbi), de a crea neîn-
cetat locuțiuni, dînd unui lanț de cuvinte valoarea sintactică a unui singur cuvînt.
22 Holk, Constructions, p. 174, pentru exemplu.
23 Nu cunoaștem exemple de locuțiuni transformate în îmbinări libere.
24 în ultimii ani, lingviștii români au acordat o atenție sporită problemei locu-
țiunilor (vezi, în primul rînd, Florica Dimitrescu, Locuțiunile). Tratarea lor în GLR I
e încă destul de aproximativă, criteriile nu sînt explicitate și există și o doză de incon-
secvență. Lucrările publicate după apariția GLR atacă problema mai mult cu meto-
dele gramaticii tradiționale, cf. Dragomirescu, Locuțiuni.
58
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
4.	CUVÎNTUL CA FUNCTOR
§ 1.	Numim functor segmentul sintactic minimal. într-un enunț
dat, cele mai mici părți purtătoare ale unei funcții sintactice sînt
functori. Orice enunț se analizează fără rest în functori 1. Functorul e
un alolexem sau un lanț de alolexeme.
Presupunem că inventarul de cuvinte al limbii române ne
este cunoscut (o mulțime finită) și că orice enunț în limba română
poate fi analizat fără rest în alolexeme — realizări concrete, parti-
culare ale lexemelor. Enunțul minimal conține un singur alolexem.
§ 2.	Analiza sintactică a unui text începe după ce componența
sa lexicală a fost identificată. Prima etapă a analizei sintactice e
raportarea alolexemelor la cele mai mici unități sintactice : iden-
tificarea functorilor.
Identificarea functorilor este o operație de reducție a varian-
telor. Pentru că analiza sintactică se aplică unui nivel superior al
limbii și ea a fost precedată de analiza fonetică, fonologică, morfolo-
gică și lexical-semantică, e firesc ca variantele de care vom ține
seamă să fie eterogene.
Vom ilustra concepția noastră cu o propoziție elementară a
limbii române : profesorul de fizică e absent, compusă din cinci alo-
lexeme.
§ 3.	Fiecare din cele cinci alolexeme poate fi substituit prin
alte alolexeme (aparținînd aceluiași lexem) care se deosebesc de cele
dinții din punct de vedere fonetic (prin înălțimea, intensitatea, du-
rata sunetelor). Variația fonetică poate trece neobservată sau poate
avea repercusiuni asupra înțelegerii textului; în acest caz ea devine
relevantă. din punct de vedere semantic. De exemplu, al treilea alo-
lexem poate fi accentuat în mod deosebit în raport cu celelalte :
profesorul de Fizică e absent
(se înțelege : ,,cel de fizică, nu de alt obiect”). Prin variația fonetică
a alolexemelor se poate obține o curbă melodică ce sugerează o
4.	1 Termenul functor sugerează, credem, cu destulă clarific ideea de ..purtător
al unei funcții”. Pînă în prezent nu l-am iaiiinit în nici o lucrai e de lingvistică. Pentru
noțiunea de ,,element lingvistic aflat într-o relație oarecare cu alt(e) elemcnt(e) ling-
vistic^)”. Hjelmslev recurge la termenul funcții) (in glosematica funcție înseamnă „rela-
ție”). Functor e curent utilizat în logica modernă : se numesc functori modurile de a
forma din una sau mai multe propoziții date o propoziție nouă ; un functor binar con-
stiuieșle o nouă propoziție din două propoziții date. (După Gr. C. Moisil, Un exemplu
de model în logica heclasicu, în MDSN, X, p. 9). Este eviclent că între sensul din logica
propozițiilor și cel din lucrarea noastră nu trebuie căutată nici o apropiere.
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
59
anumită stare afectivă a vorbitorului (de pildă, supărarea, bucuria
etc.).
Dacă facem abstracție de variantele fonetice (relevante din
punct de vedere semantic sau nu), spunem că enunțul nostru a fost
împărțit în cinci clase de alolexeme, fiecare clasă conținînd o infinitate
de variante fonetice.
Acesta e primul pas spre identificarea functorilor: analiza 9
textului în clase fonetice de alolexeme. Fiecare functor este o clasă
de variante fonetice ale aceluiași lexem.
§ 4.	Alolexemul e poate fi înlocuit cu este, clasa de variante
fonetice e e substituibilă cu clasa de variante fonetice este. Deosebi-
rea dintre cele două clase e de natură morfologică 2. Celelalte com-
ponente ale enunțului nu au variante morfologice.
Dacă facem abstracție de variantele morfologice (firește, acolo
unde există), spunem că textul a fost împărțit în clase morfologice t
de alolexeme. Fiecare functor este o clasă de variante morfologice3
ale aceluiași lexem.
§ 5.	în propoziția noastră, absent poate însemna „care nu
este prezent” sau „distrat”, fiecărui sens corespunzîndu-i un alo-
lexem.
Dacă facem abstracție de variația semantică (în principiu,
toate cuvintele sînt polisemantice), spunem că propoziția a fost
împărțită în clase semantice de alolexeme. Fiecare functor este o clasă
de variante semantice ale aceluiași lexem.
§ 6.	Functorul este o unitate abstractă, o clasă de alolexeme^
ale aceluiași lexem. Din observațiile de mai sus rezultă că functorul
este o clasă de variante fonetice, morfologice si semantice ale unui
lexem.
Este evident că functorul nu conține totalitatea variantelor
unui lexem; de exemplu, lexemul profesor are și alolexemele pro-
fesori, profesorului etc. încercarea de a include unul din aceste alo-
lexeme în enunțul nostru nu are succes, căci s-ar obține secvențe
nereperate (*profesori de fizică este absent etc.). Functorul este o
clasă omogenă din punct de vedere lexematic și al categoriilor mor-
fologice.
2 Ca și deosebirea dintre chibrite și chibrituri, trebuie și trebuiesc; lat. laudauerunt
si laudauere etc.
3 Nu trebuie să se confunde „variante morfologice’’ cu „forme flexionare” : absent
și absentă nu sînt variante morfologice. De cele mai multe ori clasa conține un singur
membru.
60
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Din cele de mai sus a rezultat că definiția functorului nu a
ținut seamă de funcția sintactică, deși functori înseamnă tocmai
„cele mai mici părți de enunț purtătoare ale unei funcții sintactice”
(supra § 1). Analiza unui functor ca purtător al unei funcții cere în
prealabil discutarea conceptului de „clasă de functori”.
§ 7.	Scriem unul sub altul enunțurile:
profesorul de fizică este absent	(a)
profesrii de fizică sînt absenți	(b)
profesoara de fizică a fost absentă	(c)
manualul de franceză este interesant	(d)
între enunțurile (a), (b), (c), (d) există cîteva deosebiri impor-
tante :
—	(a) diferă de (b) din punct de vedere morfologic. Lexemele
sînt aceleași, dar primul și ultimul cuvînt din (a) se opun cuvintelor
corespunzătoare din (b) prin categoria morfologică a numărului.
—	alolexemul este din (a) și (d) se opune lui sînt din (b) prin
număr și a lui a fost din (c) prin timp.
—	(a) și (b) diferă de (c) și de (d) prin componență lexematică.
Rezultă că primul alolexem din (a) nu poate fi raportat la un
functor de care să țină și primul functor din (b), (c) și (d). Tot așa,
al patrulea și al cincilea alolexem din (a) nu poate fi raportat la func-
tori de care să țină al patrulea și al cincilea alolexem din (b), (c)
și (d).Raportarea nu e posibilă căci (supra § 6) functorul este o clasă
omogenă din punct de vedere lexematic și al categoriilor morfolo-
gice.
§ 8.	între enunțurile citate există și cîteva asemănări impor-
tante :
—	au același număr de functori;
—	în toate propozițiile primul cuvînt este legat de al patrulea
și de al cincilea cuvînt, iar legătura se manifestă prin acord în număr;
al doilea cuvînt e legat de al treilea, legătura fiind marcată prin rec-
țiune cazuală, al doilea cuvînt e legat de primul prin aceea că îl cere
(prepoziția e, cum se știe, un cuvînt care cere alte două cuvinte:
unul trebuie să fie un nume la un caz determinat — prepoziția
cere cazul4 —, celălalt poate să fie în principiu orice parte de vor-
bire).
4 Neglijăm aici faptul că reacțiunea prepozițională e la rîndul ei dirijată uneori
și de verbul care precedă propoziția, cf. germ, ich bin in der Stadt: ich gehe in die Stadt.
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
61
Avînd același număr de functori și aceștia fiind legați prin
aceleași relații ajungem la concluzia că cele patru enunțuri seamănă
prin organizarea lor sintactică : sînt enunțuri izomorfe.
Functorii care, în două sau mai multe enunțuri, seamănă prin
relațiile sintactice contractate formează o clasă de functori5.
în enunțurile (a), (b), (c), țd) există următoarele clase de
functori:
(I)	profesorul, profesoara, profesorii, manualul
(II)	fizică, franceză
(HI) este, sînt, a fost
(IV)	absent, absentă, absenți, interesant.
Clasa de functori se constituie făcînd abstracție de deosebirile
lexematice (clasele I, II și IV)6 și morfologice (clasele I, III și IV),
ceea ce dovedește încă o dată autonomia sintaxei.
Functorul profesorul din profesorul de fizică este absent și func-
torii omonimi din m-am întâlnit cu lonescu, profesorul și nu-l mai
așteptăm pe profesorul de fizică intră în clase de functori cu o com-
ponență diferită.
Se vede că o mulțime de enunțuri sînt izomorfe dacă admit
aceeași analiză în clase de functori, conțin aceleași clase de
functori.
Clasa de functori este lexematic și morfologic eterogenă, dar f
omogenă prin însușirile combinatorii realizate (omogenitate func-
țională).
§ 9.	în gramatica tradițională enunțurile izomorfe de mai sus
sînt identice din două puncte de vedere : ca lanț de părți de vorbire
(subst. + prep. + subst. + vb. + adj.) și ca lanț de părți de pro-
poziție (subiect + atribut substantival prepozițional + predicat no-
minal). Deoarece în aceste enunțuri numărul părților de vorbire
coincide cu numărul claselor de functori, se poate pune întrebarea : "
,,clasa de functori” se acoperă cu ,,partea de vorbire”? Răspunsul
nostru este negativ, în primul rînd pentru că am definit clasa de
functori exclusiv sintactic, pe cînd clasificarea cuvintelor în părți
de vorbire nu urmează numai acest criteriu (supra 3). Pe de altă
parte, se știe că adesea același lanț de părți de vorbire se poate
5 Sînt în relația de variație.
6 profesor și profesoară țin de lexeme diferite.
62
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
organiza sintactic în două (eventual mai multe) feluri, cf. consider
poezia reușita și citește poezia reușită. Pentru alte precizări, cf. supra
§ 8 și infra V, 3, §§2-5.
§ 10.	Paradigma sintactică de functori este o noțiune cu un
grad de abstractizare mai înalt decît ,,clasa de functori”.
Pentru a o defini vom pleca de la un enunț elementar al limbii
române : mama citește acum. Presupunem că s-a cerut prelungirea
propoziției cu încă un functor, cu un cuvînt care să fie subordonat
predicatului. Avînd în vedere că predicatul este un anumit tip
sintactic de verb, adică un verb cu anumite însușiri combina-
torii, functorul adăugat va satisface una din aceste valențe; el
poate fi :
(a)	un nume la acuzativ : mama citește acum cartea (cărțile,
reviste, afișul etc.);
(b)	un nume la dativ : mama citește acum copilului (băie-
ților etc.);
(c)	un adjectiv la nominativ: mama citește acum liniștită
(tristă etc.);
(d)	un adverb: mama citește acum repede (bine, pe înde-
lete etc.);
(e)	o prepoziție (după care enunțul trebuie extins cu cel puțin
încă un functor) : mama citește acum la (birou), fără (oche-
lari etc.)
Functorii care satisfac o valență formează o clasă de functori;
totalitatea claselor de functori care satisfac valențele unui functor for-
mează o paradigmă sintactică de functori.
între clasele conținute de o paradigmă există raportul de
opoziție sintactică, în timp ce între functorii aceleiași clase raportul
> este de variație sintactică.
§ 11.	însușirile combinatorii ale functorilor ies la iveală numai
în structuri plurifunctoriale : în grupurile binare, ca și în grupurile
în care sînt satisfăcute mai multe valențe simultan (eventual toate
valențele) 7. Din cercetarea acestora va rezulta că sînt mai mulți
functori care au același fascicol de însușiri combinatorii (în propoziția
discutată în § 10 paradigma citește rămîne valabilă și dacă îl substi-
tuim prin dictează). De fapt, o paradigmă sintactică de functori ca-
racterizează o clasă de functori.
Cu excepția, neglijabilă, a valenței satisfăcute de propoziții (supra § 10 e).
CUVÎNTUL CA UNITATE SINTACTICĂ
63
§ 12.	Componența unei paradigme sintactice de functori se
stabilește printr-o operație laborioasă de excerpție, Descoperirea
paradigmei e o cercetare cu caracter distribuțional; ca și în fonologie
se caută toate posibilitățile de combinare ale functorilor. E limpede
că în fiecare limbă paradigmele vor arăta altfel, chiar pentru cuvinte
cu sens asemănător și cu încadrare identică în sistemul părților de
vorbire.
Din exemplul dat supra § 10 a rezultat că termenii paradigmei
pot fi descriși în terminologia părților de propoziție8; considerații
ulterioare vor duce însă la concluzia că suprapunerea clasă de functori/
parte de propoziție este foarte aproximativă.
8 Problemele acestea formează obiectul capitolelor V, 2 și VI, 3 — 4 infra.
Cap. III
1.	Privire istorică. Antichitatea
(§1. Apariția tardivă a „părților de pro-
poziție”. § 2. Subiectul și predicatul. § 3.
Apoziția. § 4. Diviziuni retorice. § 5.
Elipsa.)
2.	Construirea sintaxei
tradiționale moderne
(§1. Părțile secundare de propoziție. § 2.
Clasificarea lui Girard.)
3.	Sintaxa tradițională actuală
(§ 1. Două direcții în analiza sintactică
tradițională. § 2. Caracterizarea primei
direcții. § 3. Concepțiile lui Jespersen,
Brunot, Galicliet, Magnusson, Glinz,
Hjelmslev. § 4. Caracterizarea direcției
a doua. § 5. Sistemul părților de pro-
poziție.)
4.	Critici și încercări
de îmbunătățire
(§ 1. Propozițiile monoreme și problema
elipsei. § 2. Propozițiile fără subiect și
predicat. § 3. Păreri divergente despre
subiect și predicat. § 4. Lărgirea con-
ceptelor „subiect” și „predicat”. § 5.
Subiectul și predicatul denumesc două
tipuri de noțiuni lingvistice. § 6. Aceeași
confuzie la complementul direct. § 7.
Categorii noi de părți de propiziție, cu-
vintele „fără rol sintactic”. § 8. Concluzie
la discuția aspura categoriilor noi. § 9.
Poziția structuraliștilor în privința păr-
ților de propoziție.)
Capitolul III
PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE
1.	PRIVIRE ISTORICĂ. ANTICHITATEA
§ 1.	„Partea de propoziție” este un concept sintactic care a
apărut mai tirziu decît „cuvîntul”. Apariția sa trebuie pusă în legă-
tură cu propunerea unui mod nou de segmentare a enunțului, modelul
structurii prepoziționale. Deși constituirea noului model nu pare să fie
anterioară secolului al XVIII-lea, unele elemente care îl prefigurează
pot fi detectate încă la gramaticii greci, precum și la filozofi.
§ 2.	Propoziția este pentru antichitate o unitate a limbii coexten-
sivă cu judecata — unitate a gîndirii h Subiectul și predicatul, cele
<louă părți ale judecății, sînt proiectate asupra propoziției, de aceea
avem tot dreptul să afirmăm că, pentru antichitate (și pentru evul
mediu), structura subiect-predicat nu este o structură sintactică, ci
rezultatul unei analize logice. în baza acestei analizeiPlaton împarte
cuvintele în nume și verbe după cum îndeplinesc rolul de subiect
sau de predicat, clasificare reluată de Aristotel 2ț Termenii „subiect”
și „predicat” se consacră în gramatică foarte tîrziu — în legătură
cu gramaticile raționale —, adică la începutul secolului al XVIII-lea.
în sintaxa tradițională viziunea logicistă asupra propoziției nu a fost
încă abandonată, de aceea subiectul și predicatul se definesc în unele
gramatici exact ca pe vremea lui Boethius (sec. V e.n.) : Subiectum est
de quo dicitur id quod praedicatur. Praedicatum est qtiod de eo dicitur
quod subiectum est 3.
§ 3.	Alt concept sintactic căruia i se poate atribui o origine
străveche este apoziția	formată dintr-un singur
1.	1 Confuzia prepoziție (gramaticală) / judecată persistă încă ; în logică, propoziție
este un teimcn consacrat pentru a denumi judecata.
2 Asupra acestuia din urmă cf. Vanț, Aristotel. p. ICO —103.
3 Boethius, ed. Migne, Patrologiaef 64, p. 1130. Subiectum și praedicatum
sînt calcuri după u~oxcip.evov și xaT^YOpoup-evov. Pînă la începutul epocii mo-
derne, gramaticile folosesc perechile de termeni subiectivum, declarativum (la Marcianus
Capella) și (în evul mediu) suppositum, appositum, iar în gramaticile engleze nominative
of the verb, the verb. Poldauf, English Grammar, p. 165. Istoria gramaticii dovedește prin
urmare că între subiectul și predicatul logicii antice și subiectul și predicatul sintaxei
tradiționale cum o cunoaștem astăzi nu există continuitate.
- c. 192
66
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
cuvînt sau din mai multe 4 — apoziția simplă și dezvoltată din gra-
maticile noastre. Appositio nu lipsește din cea mai celebră gramatică
a secolului al XVI-lea (Minerva sive de causis linguae latinae) a spa-
niolului Sanchez [Sanctius], 1587.
§ 4.	Un mod de descriere tradițională a structurii prepozițio-
nale în grupuri de cuvinte legate într-o unitate semantică își găsește
un precedent în diviziunea retorică a enunțului în zoAa ( = mem-
bra}. Iată un exemplu :
— av7)p yap
— EV KOZeL SvjfĂOXpaTOU'XEVT)
— v6[agj xod 4^9
[GacnĂsusL
— „căci cetățeanul particular
— într-o cetate democratică
— stăpînește prin lege și
[dreptul la vot” 5.
§ 5.	Una din dogmele primilor susținători ai modelului struc-
turii prepoziționale este caracterul obligatoriu al prezenței subiec-
tului și predicatului. în privința aceasta, Apollonios credea și el că o
propoziție este incompletă dacă îi lipsește (săăelttel) numele sau
verbul6/ Pe această idee s-a clădit teoria elipsei (cf. infra VI,
4, § § 8—9), foarte agreată de gramaticii secolelor al XVII-lea — al
XVIII-lea.
2.	CONSTITUIREA SINTAXEI TRADIȚIONALE MODERNE
§ 1.	Conturarea modelului structurii prepoziționale marchează
începutul sintaxei tradiționale moderne. Seria părților de propoziție
înseamnă tot atîtea invariante sintactice.
Gramaticile raționale impun în studiul propozițiilor subiectul
și predicatul; relația subiect — predicat este presupusă la baza ori-
cărei combinații între un cuvînt determinat și un cuvînt determi-
nant1 (asupra acestei idei, cf. infra 3, § 2).
4 Ca în Iliada, 103 : Sthenelos, gloriosul fiu iubit al lui Kapaneu. „Părintele”
apoziției este Apollonios.
5 Steinthal, Geschichte, II, p. 347.
6 Delbruck, Vergi. Syntax, p. 112.
2.	1 Cf. analiza propoziției Dieu invisible a cree le mondc visible, reprodusă din Gra-
matica de la Port-Royal și comentată de Chomsky, Issues, p. 15—16.
PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE
67
Din teoria cunoașterii pătrunde în gramatică noțiunea de
obiect, mai ales datorită prestigiului filozofiei kantiene. în Franța,
„obiectului” din Germania îi corespunde regime, complement sau
terme 2. Obiectul este coextensiv cu o formă flexionară a numelor,
de aceea gramaticile germane vorbeau și vorbesc încă de „Akkusa-
tivobjekt” „Dativobjekt” 3.
Tot în secolul al XVIII-lea apare germenele noțiunii de atribut. \
De pildă, în gramatica engleză a lui Ward (1765), un nume dependent
de alt nume e pe același plan cu un adjectiv, din moment ce ambele
denotă niște „coalescent circumstances” ale cuvîntului la care se
referă4. (Nu încape îndoială că noțiunea aristotelică de „ac-
cidens” care determină o „substantia” a contribuit la crearea
conceptului gramatical de atribut.)
La sfîrșitul secolului trecut exista distincția între propoziții
dezvoltate și simple, între părți secundare de propoziție necesare,
indispensabile în structura propoziției, și altele accidentale5. Inte-
resul pentru sitaxă începe să crească ceea ce va face, în prima
jumătate a secolului următor, să i se acorde un spațiu mai mare
în cărțile de gramatică6.
§ 2.	Prima împărțire completă a propoziției în constituenți
care nu se acoperă cu partes orationis, și care sînt noi ca denumire, :
este aceea a lui Girard, în Les vrais principes de la langue frangaise
(1747): există „șapte părți constructive” sau „șapte funcții diferite
pe care cuvintele trebuie să le îndeplinească în armonia frazei”.
Acestea sînt: adjonctif (exprimă o adresare, o chemare), conjonctif,
subjectif, attributif [= predicatul], circonstanciel, objectif [= comple-
mentul direct] și terminatif [ = complementul indirect]. Aceeași
parte de propoziție poate fi exprimată prin diferite părți de vorbire ;
2 Glinz, Satzglieder, p. 20 — 21, 27.
3 De altfel, în sintaxa limbilor clasice, se mai practică și azi clasificarea părților
de propoziție după cazul la care stau. O încercare de a abandona acest tipar în ILR,
I, p. 215-272.
4 Poldauf, English Grammar, p. 175. Completarea seriei de termeni sintactici
! tradiționali cu atributul (în genitiv, prepozițional și apozițional) i se atribuie lui Becker.
/ Glinz, Satzglieder, p. 49—52.
5 notivendige și zufăllige Ergănzungen, J. W. Meiner (1781), cit. de Glinz, Satz-
glieder, p. 35 — 36.
6 în cea mai mare gramatică engleză dinainte de 1800, din 440 de pagini numai
7 erau consacrate sintaxei 1 Poldauf, English Grammar, p. 131.
$8
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
o parte de propoziție conține unul sau mai multe cuvinte. Iată un
exemplu de analiză:
le plus profond des physiciens
ne connaît pas
avec une certitude evidente
le moindre des ressorts seerets de la
nature
— subjectif
— attributif
— circonstanciel
— objectif 7
Concepția atît de nouă a lui Girard n-a izbutit să se impună
pretutindeni. Această modalitate de analiză — necunoscută la noi —
a fost reluată și dezvoltată de gramatici francezi8; în forme mai mult
sau mai puțin clare o regăsim la numeroși alți autori.
3.	SINTAXA TRADIȚIONALĂ ACTUALĂ
§ 1.	Cu toate progresele realizate în ultimile decenii de teoria
gramaticii, sintaxa tradițională — mai ales în forma ei școlară — nu
se dezvoltă decît pe făgașul ei propriu. Pentru a nu simplifica excesiv
realitatea, trebuie să adăugăm că există de fapt două asemenea
,,făgașe”, în limitele fiecăruia fiind tolerate unele divergențe. Spe-
cificul celor două metode de analiză va reieși din amănuntele date
mai departe.
§ 2.	Una din direcții — care amintește de segmentarea lui
Girard, supra 2 § 2 — are două variante mai importante; le vom
expune succint.
? Se susține de către unii că propoziția este necesarmente bi-
mebră; oricît de multe cuvinte ar conține, ea se lasă împărțită
în două : subiect și predicat (mai bine zis ,,grupul subiectului” și
,,grupul predicatului’)x. în interiorul fiecărei părți de propoziție
pot figura mai multe cuvinte, relațiile dintre ele fiind văzute ca
relații între partes orationis.
< Există și gramatici care deosebesc acest fel de predicat ( =
grupul predicatului) de predicatul care e centrul acestui grup, nu-
7 Glinz, Salzglieder, p. 29 — 30.
8 Cf. infra 3, § 2.
3.	1 Citează această părere larg răspîndită, tipică pentru „vechea lingvistică”,
Jespersen, Philos. Gram., p. 306 ; Ahmanova-Mikaelian, p. 31 ; (după Alain Gardiner,
singurele părți de propoziție sînt subiectul, predicatul și cuvintele introductive. Ahmanova-
Mikaelian, p. 59); Bach, Transf. Gram., p. 33 („whole subject” și „whole predicate”).
PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE	6$
mindu-1 pe cel dinții „predicat logic” și pe celălalt „predicat gra-
matical” 2.
§ 3.	Majoritatea sintacticienilor care urmează prima direcție
recunosc existența mai multor părți de propoziție (în general patru),
fiecare dintre ele avînd' 6 structură simplă (= un cuvînt) sau com-
plexă ( = mai multe cuvinte, eventual o întreagă propoziție) :
(a)	Otto Jespersen, de pildă, e unul dintre susținătorii ideii
că termenii propoziției (primar, secundar, terțiar 3) constau uneori
din cîte un grup, de cuvinte „care ocupă același rang ca un cuvînt
singur” în propoziția he lives on this side the river partea subliniată
reprezintă un termen terțiar; în the buildings on this side the river
are ancient același grup de cuvinte e termen secundar 4.
(b)	F. Brunot este autorul frazei „Diverșii termeni ai unei
propoziții pot fi propoziții la fel de bine ca și cuvinte”; în fai
laisse le poisson mordre grupul le poisson mordre e complement ex-
primat printr-o „propoziție infinitivală” ; în je vois mon frere gui
arrive ultimele patru cuvinte formează o propoziție, care e comple-
mentul lui je vois 5.
Georges Galichet recomandă exact același tip de analiză 6 și
critică analiza practicată în școli (o vom prezenta infra § 4) pentru
„morfologismul” ei, care o împiedică să recunoască „grupurile sin-
tactice” și o duce la „falsificarea structurii fundamentale a frazei” 7.
Lingvistul francez consideră că propozițiile limbii franceze conțin
(a) doi termeni, (Ș) trei si maximum (y) patru termeni:
(a) subiect + verb
(P) subiect -r verb + complement
sau
subiect + verb copulativ + nume predicativ
(v) sub. + vb. 4- compl. + nume pred, al compl.
(on + a nomme + son pere + capitaine)
2 H. Sweet, cit. de Jespersen, Philos. Gramm., p. 149. Pentru istoricul problemei
subiectului și predicatului, cf. ibidem, p. 145 ș.u.
3 supra II, 2, § 4.
4 Jespersen, Philos. Gram., p. 102.
5 Brunot, P. L., p. 23. E de remarcat și felul descompunerii frazei în propoziții.
Cf. și Jespersen, Anal. Syntax, p. 161 : în I have got the book you ivant, cuvîntul the book
e în același timp obiectul complet („full object”)al lui ivant și parte din obiectul lui have got.
6 Părțile propoziției le maitre punit Ies eleves qui n’ont pas travaille sînt trei: le
maitre, punit și complementul Ies eleves qui n’ont pas travaille. Galichet, Phijsiologie, p. 109.
7 Ibidem; Galichet, Methodologie, p. 60 — 61.
70
TEOEIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
O propoziție oricît de lungă se reduce la unul din aceste tipuri, de
pildă, după tipul (Ș) :
les rues larges... bordees de fagades
blanches	[termenul I]
limitaient	[termenul II]
des pâtes de maisons un peu
epaisses, vieillottes	[termenul III]8.
(c)	Lingvistul suedez Rudolf Magnusson susține, pe aceeași
linie, că în I have got the book you nant, grupul you want e atribut
(d)	Iată și un exemplu din lingvistica germană : analizînd
propoziția die heute beștelite Ware geht morgen ab, Glinz consideră că
heute nu e parte de propoziție, ci formează, împreună cu die beștelite
Ware, subiectul10.
(e)	Un netradiționalist ca Louis Hjelmslev recunoaște că, în
le bon enfant aime ses parents, grupul le bon enfant formează un ter-
men relativ independent. în măsura în care aceste unități-grup pot
fi definite prin criterii morfologice, ele sînt bineînțeles categorii gra-
maticale, de care e legitim să ții seama u.
LJ § 4. A doua direcție analitică a sintaxei tradiționale fragmen-
tează enunțul în părți de propoziție care se acoperă aproape total
cu părțile de vorbire (dacă exceptăm uneltele gramaticale)12, așa
încît nu e de loc limpede care este unitatea sintactică minimală,
cuvîntul sau partea de propoziție?
Confuzia aceasta e veche; o descoperim și la Delbriick, care
denumește părțile de propoziție (Satzteile) astfel: Substantiva,
Aussagewdrter, Attributiva, verbindende (und trennende) Wbrter,
hervorhebende Wbrter 13.
§	5. Modelul de tip propoziționaL — mai ales în varianta de la
§ 4, practicată și la noi — are meritul de a fi pus în lumină relațiile
8 Galichet, Physiologie, p. 105 — 107.
9 Magnusson, Parts of Speech, p. 98.
10 Glinz, Satzglieder, p. 16.
11 Hjelmslev, Principes, p. 38.
12 Acesta e sistemul adoptat de GLR II, cu excepții (neexplicate) ca : adverbul
de negație intră în structura predicatului (nu e complement), apoziția dezvoltată (pre-
zența ei amintind de celălalt sistem de analiză), diferite părți de propoziție dezvoltate
ca de azi înainte (circumstanțial de timp), nu avem ce face (predicat + complement
direct dezvoltat) ș.a. GLR, II, p. 83.
13 Delbriick, Vergi. Syntax, p. 116.
PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE
71
structurale din interiorul enunțului, stabilind o ierarhie verticală
(„cine pe cine determină?”; părțile subordonate se așază sub cele
regente) și o ordine orizontală (pe aceeași linie orizontală se pla-
sează termenii cu un element regent comun).
Modelul este valoros și pentru că permite subsumarea unui
număr incalculabil de enunțuri la b singură schemă structurală.
De exemplu, propoziția sora mea Ileana și-a luat o bluză de mătase
naturală deosebit de fină se reprezintă schematic astfel14 :
sora--------------------a luat
mea Ileana	și— o bluză
de mătase
naturală fină
I
deosebit de
sau, folosind terminologia sintactică uzuală:
subiect-----------------predicat
atribut atribut compl. compl. direct
indirect	|
atribut
atribut atribut
I
complement
Schema aceasta, a cărei ierarhie verticală are cinci niveluri,
apropie propoziții foarte diferite ca sens, de exemplu : fratele meu
Ion mi-a cumpărat o haină de piele sintetică extrem de lucioasă sau
un bun prieten al meu mi-a împrumutat romanul unui scriitor francez
extrem de apreciat etc. etc. Prin reducerea enunțurilor la astfel de
scheme, gramatica tradițională se apropie de una din cerințele de
bază ale analizei funcționale: reducerea numărului infinit de va-
14 în chestiunea schemelor, cf. Gleason, L. E. G., p. 142 — 167.
TE0B1E SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
72
riante (r e a 1 e) la un număr finit și cît mai mic posibil15 de inva-
riante (potențiale).
Caracterul „ structural” al acestei modalități de concepere a
propoziției este evident16. Noțiunile corespunzătoare termenilor
subiect, atribut etc. nu satisfac însă exigențele de rigoare ale struc-
turaliștilor 17 (cf. infra 4, § 9). Cu toate acestea, avem dreptul să vorbim
de un s i s t em (fie și rudimentar) al părților de propoziție; nu
înțelegem de ce le-am considera ,,unități ale vorbirii”, în opoziție cu
părțile de vorbire — ,,unități ale limbii” 18.
4.	CRITICI ȘI ÎNCERCĂRI DE ÎMBUNĂTĂȚIRE
(ț § 1. în sintaxa tradițională modernă și-a făcut loc mai de mult
' noțiunea de propoziții formate dintr-un singur cuvînt (monoreme).
Fiind sintactic indivizibile, unii le consideră ,,echivalente de propo-
ziții”1, „pseudo-propoziții”, iar alții le ,,întregesc”, ca și cum ar fi
15 Reducerea obținută grație modelului structurii prepoziționale este totuși negli-
jabilă, întrucît numărul de modele (de felul schemei din text) este foarte mare. Redu-
cere există, dar nu a enunțurilor, ci a cuvintelor-sintactice. Zecile (sutele) de mii de
cuvinte-sintaclice (functori) ale unei limbi se reduc la cîteva părți de pro-
poziție.
16 Cf. Coseriu, Semantique, p. 143 : Gramatica a fost totdeauna ,,structurală ’,
iar lingvistica structurală nu e, în principiu, decît aplicarea explicită și extinderea la
restul limbii a metodelor și a tehnicii implicite a gramaticii; ibidem, p. 149 : Foarte des,
gramatica structurală reformulează în termeni mai stricti și cu mai multă coerență
fapte deja cunoscute.
Afirmațiile reproduse aici subestimează cercetările structuraliste. Teoriei păr-
ților de propoziție i se potrivesc însă destul de bine aprecierile lui Coseriu. Cel mai cunos-
cut dintre modelele structuraliste („Immediate constituents”) — infra IV, 3, § 7 — nu
e ceva esențialmente nou. față de una din analizele sintactice tradiționale, supra, § 4.
17 Chomsky (Synt. Str., p. 100) consideră că noțiuni ca ..subiect” și ,,obiect”
țin de teoria gramaticii, dar „autor al acțiunii” sau „țintă” nu. Vezi și Belasco, Tag-
memics, p. 13—14.
18 Ahmanova-Mikaelian, p. 144 și 149. Ibidem, p. G : opoziția dintre părți de
vorbire și părți de propoziție este aceea dintre forme (ale limbii) și funcții (ale vorbirii).
4.	1 Observații de această natură pot fi găsite în unele gramatici engleze din secolul
al XVUI-lea. Astfel, Mattaire se referă la engl. yes, tuhere ? și la adverbe, iar ĂVard pre-
zintă interjecțiile ca echivalente de propoziții, incluzînd aici și substantivele care exprimă
singure un ordin, o rugăminte etc. (Peace l Silencel). Poldauf, English Grammar,
p. 164, 175.
PÂET1LE DE PE OPOZIȚIE
73
eliptice. întregirea enunțurilor zise eliptice e un principiu metodo-
logic cu largă circulație în sintaxa tradițională, împotriva căruia au
fost formulate numeroase critici2.
§ 2.	Ideea că există propoziții în același timp fără subiect și fără
predicat este una din urmările acestor critici, și o găsim atît la struc-
turaliști3, cît și la unii tradiționaliști:
(a)	Se includ aici unele enunțuri formate dintr-un singur cuvînt,
care nu este verbum finitum ca Da., Ajutor !, Foc !4 într-o comunicare
de tipul Ajutor ! nici nu avem cum decide dacă acest cuvînt e comple-
ment direct (= Dați-mi ajutori), indirect (= Am nevoie de ajutor)
sau subiect (= îmi trebuie ajutor);
(b)	Au fost aduse în discuție și propoziții care, deși sînt formate
din mai multe cuvinte, se integrează greu în schemele de structuri
prepoziționale. în absența unui verb-predicat — spun unii — nu
putem vorbi nici de subiect, nici de complement5. Astfel de enunțuri
au fost numite „propoziții fără părți”6,,,enunțuri nepropoziționale”7
sau „construcții semipropoziționale”8. între._cuvintele unor atare
enunțuri există totuși relații sintactice, ai căror termeni ar trebui
denumiți nu ,,subiect”, ,,atribut” etc., ci ,,termen de bază” și „ter-
men subordonat”9. Un exemplu românesc : Buni băieți ! (băieți ar
putea fi nume predicativ [ = ei sînt buni băieți} sau element predi-
cativ suplimentar [= îi consider buni băieți}, de aceea aplicarea denu-
mirilor tradiționale ale părților de propoziție e nejustificată).
§ 3.	Definiția semantică a subiectului și predicatului (cf. supra
1, § 2) a nemulțumit pe mulți lingviști; asistăm chiar la exprimarea
îndoielii în legătură cu necesitatea menținerii subiectului și predi-
2 Delbruck (Vergi. Syniax, p. 5) își exprimă și el îndoiala că toate verbele fără
subiect ar forma propoziții eliptice.
3 în măsura în care recunosc ca legitimă folosirea termenilor subiect, predicat,
complement etc.
4 Cf. ,,propozițiile neanalizabile” recunoscute de GLR, II, p. 64—65.
5 Sensurile ,,subiect” și ,,obiect” sînt diferențiate numai în prezența sensului
,,predicat”. Garvin, Syntactic Units, p. 115.
6 ,,Elementless sentencc”. Hill, Jntroduction, p. 348, cu exemple ca Nice day!
-4 pleasant parly!, John!, Good boys! (p. 259, 348).
7 Dokulil-Danes, p. 235, cu exemplul : Velmi sympaticky clovek ! ,,foarte sim-
patic om 1”.
8 Nosek, Condensation, p. 281.
c Mrâzek, Syntaxe, p. 248.
74
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
catului într-o gramatică riguroasă10, iar unii structuraliști le resping
cu hotărîre u.
Lingviștii contemporani soluționează problema subiectului și
predicatului destul de puțin unitar : unii încearcă să corecteze doc-
trina clasică punînd accentul pe formă 12, alții propun tocmai înlătu-
rarea restricțiilor formale (subiectul în nominativ, predicatul la un
mod personal).
§ 4.	Au fost interpretate ca structuri ,,subiect + predicat”
ablativul absolut și acuzativul cu infinitiv din latină (precum și
construcțiile similare din alte limbi)13.
Gerunziului nu i se mai refuză valoarea de predicat, atunci cînd
are un subiect diferit de acela al predicatului propoziției14.
Unii admit că același cuvînt poate îndeplini două funcții sintac-
tice simultan : him e complement și subiect în she can hardly prevail
upon him to eat sau you may count on him to come15; la Malibran
e complement direct și subiect în hf regardaisla Malibran mourir18;
la fel Za în il la regarde peindre un paysage11; Mary e complement
direct și subiect în I saw Mary drop the box18, la fel him în I sau) him
swim sau siviming18; ceh. ho în vidim ho prichăzet ,,îl văd venind”20.
Ar urma că în rom. îl văd venind (de ce nu și în o învăț să seriei)
pronumele ar fi obiect și subiect.
Pentru subiectul care are și valoare de complement s-a propus
denumirea ,,subiect dependent”. Acesta și ,,predicatul dependent”
sînt ,,centre de organizare de gradul II”21.
10 Ries, Syntax, p. 7 Falls sie uberhaupt aufrecht zu erhalten sind, was
noch genaueren Prufung bedarf”.) Schuchardt acceptă subiectul și predicatul numai
din considerente practice. Schuchardt- Breu ier, p. 225.
11 Hjelmslev, Principes, p. 33.
12 ,,Subiectul e un substantiv sau un echivalent de substantiv acordat cu un
verb finit, iar predicatul e tocmai acest verb finit”. Le Bidois, Syntaxe, p. 382; Sand-
mann, Subject, p. 100.
13 Jespersen, Philos. Gram., p. 126 — 127; Muhin, <I>yHKy. anajius, p. 47—48.
Subiect și predicat există și înfr. mes enfants mendier î lui, mourir ! Brunot, P. L., p. 11,
231 ; moi, mentir ! sau et les oiseaux de s’envoler. Galichet, Methodologie, p. 27.
14 Ca în engl. The manhaving read this, we left the house. Muhin, ipyHxq ana^us,
p. 48. Pentru română, cf. Caragiu, Gerunziu, p. 68 ș.u. Predicatul la gerunziu sau la
infinitiv este un ,,predicat dependent”, Muhin, (pyHny. anajius, p. 50—51.
15 Jespersen, Philos. Gram., p. 118.
16 Brunot, P. L., p. 231.
17 Gallichet, Methodologie, p. 60. Vezi și alte exemple similare la p. 27, 61, 94.
18 Long, Sentence, p. 88 ș. u.
19 Muhin, (pyHKty. anajius, p. 42 — 43.
20 Nosek, Condensation, p. 283.
21 Muhin, <PyHKq. anajius, p. 50 — 51.
PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE
75
în anumite limbi, pronumele relativ-interogativ care introduce
o subordonată, fiind și subiectul ei, stă la un caz oblic cerut de un
cuvînt din propoziția regentă dau cui cere, laud pe cine merită22 sau
în rusă xapaKTepngyeMbiîi npriaHaKaMU, kotopkmh MoryT 6litj>.
S-ar putea vorbi și aici de două valori sintactice realizate concomitent.
Neexistînd posibilitatea de a atribui pronumelui în nominativ sen-
sul de ,,autor” sau ,,purtător al acțiunii”, nu i se recunoaște calitatea
de subiect în construcții ca : il y a un Dieu23; il neige, il court des
bruits alarmante2^, es regnet, oland. er ivordt geklopt „se bate la ușă” 25.
Numele în vocativ — și, în limbile fără vocativ, numele folosite
cu sensul vocativului — pot fi subiecte? Răspunsul tradițional e
negativ26. Ar rezulta că verbele la imperativ nu pot avea subiect,
totuși gramaticii au ezitări în cazul acesta27. La fel de obișnuită ca
și afirmația că ,,vocativul nu are rol sintactic”28 este aceea că verbele
la imperativ au subiectul inclus în desinență29, totuși nu vedem cum
se pot concilia aceste două aserțiuni. Faptul că între numele în voca-
tiv și imperativ se stabilește acordul în număr (vino, băiete ! — veniți
băieți !) — s-ar putea spune și în persoană, dacă admitem că voca-
tivul e un fel de ,,persoană a doua” a numelor30 — contrazice în mod
flagrant teza că vocativul trebuie exclus din structura propoziției.
§ 5.	Enumerarea unor opinii atît de diverse (majoritatea lor
fără ecou în cercetările românești de sintaxă) nu credem că poate
duce la altă concluzie decît aceea că subiectul și predicatul sînt două
categorii inacceptabile într-o sintaxă "funcțională coerentă. Utili-
zarea celor doi termeni nu poate provoca decît confuzie, cîtă vreme
vom încerca să acoperim cu ei două tipuri de noțiuni lingvistice :
22 Cf. GLR, II, p. io.
23 Brunot, P. L.,p. 13. (Autorul adaugă :« Ce mot z7 ne joueaucunrole veritable »).
24 Galichet, Physiologie, p. 73.
25 Zatocil, O nekterfich, p. 226. Se citează părerea că aici s-ar putea vorbi cel
mult de un subiect aparent („Scheinsubjekt”). O interpretare analogă a adverbului
there în expresia engl. there were la Karlsen, Studies, p. 75. O tratare mai veche, dar
încă interesantă a construcțiilor impersonale este Brandenstein, Impersonal iert. Vezi
acum Regula, Impers. (pentru construcțiile germane cu es, însoțit sau nu de un subiect
autentic, cf. es geht ein Geriicht, respectiv es regnet).
26 GLE, p. 170 ; GLR, I, p. 79 etc., etc.
27 GLR, loc. cit., face totuși mențiunea că un substantiv la vocativ se poate referi
la subiectul (neexprimat) al unui verb. E vorba de situații ca Vino, Ioane! în vous din
coas, venez pr^s de moi!, Brunot vede un „interpelativ” (Brunot, P. L., p. 11); în you
take that chair I Jespersen (Philos. Gram., p. 184) susține că you e subiectul imperativului.
28 în Gl există totuși un capitol intitulat „complemento vocativo” (p. 473).
29 Galichet, Methodologie, p. 101.
30 Jespersen, Philos. Gram., p. 184.
76
TEOEIE $1 METODĂ ÎN SINTAXĂ
(a)	niște entități semantice : „proces”, „stare”, respectiv „autor
al acțiunii”31;
(b)	niște entități gramaticale: nume acordat cu un verb, verb
a cărui formă flexionară e cerută de un nume32.
Entitatea semantică „autor al acțiunii” (agent) se exprimă :
prin entitatea gramaticală „nume acordat cu un verb” (ca în copil ud
cîntă); prin complementul de agent (ca în a fost apreciat de toți)
prin atribut (ca în plecarea rîndunelelor)33 ; prin anumite substantive,
adică prin mijloace lexicale (ca în trădător [cel care face acțiunea de
a trăda])34.
La rîndul său, numele acordat cu verbul exprimă fie „autorul
acțiunii”, fie „obiectul asupra căruia se răsfrînge acțiunea”, fie carac-
terul impersonal al acțiunii (ca în es regnet, it rains, il pleut etc.)35.
în sfîrșit, trebuie să acceptăm ca pe un bun definitiv cîștigat de
sintaxă recunoașterea existenței unor enunțuri fără subiect sau fără
subiect și predicat (luate ca entități semantice și gramaticale), cf.
supra § 2. Ele sînt structuri sintactice simple (Da.) sau complexe
(Ce mai freamăt, ce mai zbucium !), cu un loc bine determinat în siste-
mul sintactic al fiecărei limbi. Le putem considera propoziții % Dacă
cerem propoziției să aibă subiect și predicat, firește că nu36. Deocam-
dată ne mulțumim cu constatarea că există un tip de enunțuri care
nu sînt construite pe scheletul „subiect + predicat”37.
§ 6.	Sintaxa tradițională amestecă cele două planuri (supra
§ 5, a și b) și în definirea părților secundare de propoziție38. Conceptul
31 «Des notions infra-graminaticales », « ellcs correspondcnt ă des aspects fon-
damentaux de Fetre ». Galichet, Methodologie, p. 70 ; id., Physiologie, p. 70.
32 «Les notions de sujet, de complement, d’attribut, d'epithete, d'apposition,
ellcs, soni des valeurs grammaticales ». Galichet, Methodologie, p. 70.
33 Galichet, Physiologie, p. 73. Brunot (P. L., p. 229) numește «complement
subjectif'» atributele prepoziționale din l’arrivee du train și raccession de tous aux fonc-
tions publiques. Cf. și GLR II, p. 218: [Una din valorile atributului adjectival este]
Subiectul (agentul) acțiunii exprimate de un substantiv de origine verbală sau cu sens
verbal : activitatea scriitoricească. (Cf. și Mioara Avram, Atribut.) Ibidem, p. 122, pentru
atributul substantival în genitiv, și p. 126, pentru cel prepozițional, care exprimă adesea
subiectul.
34 Cf. Galichet, Physiologie, p. 73.
35 Enumerarea nu arc pretenția de a fi exhaustivă.
36 Sandmann, Subject, p. 3-1, crede mai potrivit calificativul ,,echivalent de
propoziție”.
37 Problema structurii propoziției va fi discutată infra VI, 1, § 3.
38 Regula, Syntax, p. 37 — 38, enumeră opt ,,categorii sintactice” (entități seman-
tice), incercînd să stabilească o corespondență între ele și funcțiile sintactice cunoscute
(subiect, predicat, apozilic etc.).
PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE
de „complement direct” este confundat cu „obiect asupra căruia se
răsfrînge acțiunea”; apar imediat dificultăți, căci „obiectul” poate
fi exprimat și prin atribut (ca în alungarea dușmanilor) sau subiect
(dușmanii au fost alungați), iar complementul direct exprimă și alte
sensuri39. E absurd să consideri că în privesc tabloul acțiunea se răs-
frînge direct, iar în mă uit la tablou se răsfrînge indirect40 !
§ 7.	Deoarece criticile aduse sintaxei tradiționale au subliniat
imposibilitatea de a încadra unele construcții în tiparele părților de
propoziție recunoscute „oficial”, unii gramatici au introdus diferite
categorii noi41:
— e	cunoscută seria de părți de propoziție introduse la noi de
GLR : complementul opozițional, cumulativ, de excepție;
— în	gramaticile academice ale unor limbi e de multă vreme
consacrată o parte de propoziție care, în gramatica limbii române,
este nouă : elementul predicativ suplimentai; partea de propoziție
director din l-a numit director e pentru GLR tot element predicativ
suplimentar43, Fries ar considera-o „complement al obiectului di-
rect”44, iar Galichet „predicat al complementului”45;
— une	le gramatici vorbesc de „complemente rezultative” (în
traducere, exemplele sînt de tipul: s-a transformat în stană de piatră,
casa s-a prefăcut în ruine)46;
— o categorie aparte o constituie părțile de propoziție care ex-
primă o apreciere a vorbitorului asupra conținutului propoziției:
sigur că știe, din nefericire nu s-a mai întors. S-a propus denumirea
„evaluări modale”47. GLR atribuie acestei părți de propoziție (cînd
e legată prin că de ceea ce urmează) funcția de predicat (verbal sau
39 Ni se pare greu de admis că in scrie o carte acțiunea se răsfrînge asupra unui
obiect care încă nu există.
40 Această confuzie de planuri trebuie făcută răspunzătoare și de neînțelegerile
care există în chestiunea definiției și clasificării diatezelor.
41 Cf. rPH II, I, p. 95 — 96.
42 Pentru limba cehă, CM, p. 367 (denumirea este „doplnek”); în gramaticile
spaniole apare denumirea ciudată „predicado de complemente’' (GLE, p. 162, cu exem-
plele Jaan anda descalzo și venia muy fatigado).
43 în cehă tot ..doplnek” (la instrumental: jmenovat nekoho pfedsedou ,,a numi
pe cineva președinte”), CM, p. 365 — 368.
44 „object complement”, Fries, Structure, p. 185 — 186.
45 «atribut du complement», Galichet, Physiologie, p. 105.
46 Trâvnfcek, cit. de Mrâzek, Syntaxe, p. 247 — 248.
47 Kopecny, Zăkladnă pojmy, p. 217. O opinie similară la Poldauf, English Gram-
mar, p. 243 — 245, cu exemplele engl. unfortunately, no wonder. it is triie, cehe Skoda se
,,păcat că”, ovSemse ,.desigur’’.
78
TEOBIE $1 METODĂ ÎN SINTAXĂ
nominal), interpretare discutabilă48. Problema acestor ,.evaluări moda-
le” trebuie pusă în legătură cu o problemă mai generală, dar la fel
de grea, și anume aceea a clasificării părților secundare de propoziției
în două mari categorii: care determină întreaga propoziție și care|
determină numai o parte a ei49;	|
— o	descriere completă a structurii propoziției trebuie să aibă,
în vedere și constituenții izolați (ca în farfuriile — Ion le-a spălat™,
precum și — bineînțeles — cuvintele care nu sînt părți de propoziție51;
Afară de conjuncțiile introductive (și, poate, în unele limbi, de pa^rti^
cule), aprecierea unor cuvinte ca ,,lipsite de rol sintactic” (expresi^
prin care se înțelege ,,nu sînt părți de propoziție”) dă loc la control
verse, pentru că sintaxa tradițională nu dispune de un criteriu pre-
cis, în baza căruia să putem discerne ce este și ce nu este parte de"
propoziție într-un enunț.
§ 8.	încercările de îmbunătățire enumerate mai sus sînt numai
cîteva dintr-o serie relativ bogată. Numărul, felul, denumirea părților
de propoziție variază aproape de la un autor la altul. Cele mai multe
concepții despre structura prepozițională se caracterizează prin
efortul de a stabili o corespondență între funcțiile sintactice și enti-
tățile semantice și de a da o bază mai solidă categoriilor tradiționale52.
§ 9.	Lingviștii structuraliști nu acceptă în bloc părțile de propo-
ziție; unii le resping pe toate53, acuzînd gramaticile tradiționaliste
actuale că au rămas la nivelul celor de acum un secol, menținînd în
uz niște categorii fosilizate și refuzînd să se preocupe de justificarea
lor prin criterii interne, lingvistice54. Descriptiviștii americani — înce-
48 GLR I, p. 318-319.
49 Cf. Ahmanova-Mikaelian, p. 144.
50 După Hill, Introduction, p. 333 — 334, care îi numește „adjunct sentence
elements”.
51 „Clause dependents” (de exemplu particulele), cuvinte lipsite de „funcție
prepozițională”. Garvin, Syntactic Units, p. 115. Cf. GLR, II, p. 86 — 87.
De ex., GI, p. 473 — 510. Pentru clasificarea lui Alf Lombard din Les membres
de la proposition franșaise. Essai d’un classement nouveau („Moderna sprâk” XXIII,
1929, p. 202 ș. u.) și Les constructions nominales dans le frangais moderne, Uppsala-
Stockholm, 1930, vezi Sandmann, Subject, p. 106. Pot fi menționate și încercările de
sistematizare din Damourette-Pichon și Galichet, Physiologie, p. 71 — 73. Din literatura
românească a problemei, vezi Stati, Elementul regent și Guțu-Romalo, Părțile de
propoziție, care își propun să evite defectul cel mai vizibil al clasificării tradiționale :
amestecul de criterii (pe care GLR îl ridică la rangul de principiu, II, p. 75).
63 Hjelmslev (Principes, p. 33 — 35) afirmă că : „nefiind în mod indubitabil niște
categorii formale, caracterul lingvistic al părților de propoziție e îndoielnic, dacă nu
chiar iluzoriu” sau „chestiunea valorii lingvistice a termenilor [= părțile de propo-
ziție] e încă în suspensie... Pare verosimil că rezultatul va fi negativ”.
64 Lees, Chomsky, p. 377.
PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE
79
pînd cu Bloomfield — nu cred în utilitatea părților de propoziție,
deoarece în spatele termenilor predicație, predicat, subiect, părți
secundare de propoziție nu s-ar afla niște concepte sintactice propriu -
zise; ei preconizează o descriere a structurilor sintactice în termenii
secvențelor de morfeme și ai constituenților imediați55. Pe această
linie, Harris e dintre cei mai consecvenți, iar Fries poate cel mai
legat de tradiție. Școala de la Praga nu evită cu destulă fermitate
termenii consacrat!56, iar Martinet recurge frecvent la ,,subiect” și
,,predicat”57. Școala londoneză nu se arată dispusă să inoveze în
materie de structură prepozițională 58, preocuparea sa sintactică ma-
joră fiind însă studiul îmbinărilor de cuvinte (colii gations).
Persistența modelului structurii prepoziționale și cvasi-imposibi-
litatea majorității cercetătorilor de a-1 abandona definitiv ne amin-
tește de o frază a lui Albert Sechehaye, valabilă încă : „Așteptînd
ceva mai bun, gramatica școlară constituie în continuare fondul
comun de idei de la care plecăm pentru a căuta să le aprofundăm
și să le corectăm prin discuții”59.
Urmează să ne ocupăm în continuare de alte modele sintactice,
care descriu structura enunțurilor pe baze mai mult sau mai puțin
originale, trădînd efortul lingviștilor de a depăși imaginea perimată
a comunicărilor ca secvențe de părți de propoziție60. Le vom reuni
sub denumirea convențională de ,,modele sintactice neclasice”, consi-
derînd ,,clasice” concepțiile care explică alcătuirea sintactică a enun-
țurilor ca un aranjament de cuvinte61 sau de părți de propoziție.
55 Cf. Ahmanova-Mikaelian, p. 10 — 12.
56 Face excepție teoria originală a lui Mathesius, infra 1V, 1. în legătură cu pre-
dicatul, menționăm atitudinea critică față de cel nominal. Separația între verbele pre-
dicative și copulative e justificată doar semantic; pentru o analiză sintactică formală,
copula e un termen tot atît de central ca și oricare alt verbum finitum. Dokulil-Danes,
p. 245.
57 ,,Subiect e ceea ce însoțește în mod necesar predicatul...” Martinet, Fund.
View, p. 49.
58 Structura propozitională („clause structure”) conține „subject”, ,,predicator”,
,,complement”, „adjunct”. Halliday, Categories, p. 257.
59 Sechehaye, Essai, p. 2.
60 Expresia „parte de propoziție” trimite la noțiunea de „propoziție”, pe care
în mod intenționat am ocolit-o. îi vom consacra o parte din capitolul VI, 1—2 infra,
61 Cuvintele sînt legate — conform acestui model — două cîte două, un regent
și un subordonat, în unități numite constructiones. Pentru aceasta, ca și pentru formele
moderne ale modelului constructio, cf. infra V, 1.
Cap. IV
1.	„Perspectiva sintactică
funcțională44
(§1. Tema și tema, cele două părți obli-
gatorii ale enunțului. § 2. Utilitatea con-
cepției lui Mathesius în comparațiile
tipologice. § 3. Tema și rema aparțin
unui nivel „suprasintactic”. § 4. „Cîm-
purile sintactice” ale lui Drach.)
2.	Analiza în moneme
și grupuri
(§ 1. Definiția monemului. § 2. Moneme
autonome, dependente, funcționale și
predicative. § 3. Moneme și părți de vor-
bire. § 4. Grupul autonom. § 5. Asemănări
cu concepția descriptiviștilor. § 6. Con-
cluzii.)
3.	Structura sintagmatică
(§ 1. Conceptul de sintagmă. § 2. Sin-
tagma ca grup de cuvinte formind o
unitate semantico-siutactică a vorbirii,
ca îmbinare de două părți de propo-
ziție, ca grup subordonativ binar. Enum
tul ca ierarhie de sintagme. § 3. Puncte
de sprijin în gramatica tradițională. § 4.
Concepția lui Tesniere. ,,Stemele”. § 5.
Concepția lui Galichet. „Moleculele”.
§ 6. Concepția lui Mikus. § 7. Modelul
constituenților imediați. Scurt istoric.
§ 8. Descrierea modelului. Comparație
cu alte conpceții structuraliste. § 9.
Conceptul de „distribuție”. § 10. Redu-
cerea enunțurilor la scheme. § 11. Cri-
teriul semantic. § 12. Centru și modifi-
cator. § 13. Analiza în „lanțuri” (String
Analysis). § 14. Modelarea matematică.)
Capitolul IV
MODELE SINTACTICE NECLASICE
1.	,.PERSPECTIVA SINTACTICĂ FUNCȚIONALĂ”
§	1. Lingvistul ceh. Vilem Mathesius propune în 19241 un mod
de a concepe alcătuirea sintactică a enunțurilor care pune accentul
pe funcția comunicativă a propozițiilor, pe însușirea lor fundamen-
tală de a transmite informații.
Orice enunț conține două părți:
—	tema (fr. theme, engl. the theme), adică ceea ce este cunoscut
sau evident în situația dată și de la care pleacă vorbitorul cînd își
formulează mesajul și
—	rema (fr. propos, engl. rheme), adică partea care furnizează in-
formația nouă, ceea ce nu este cunoscut sau evident într-o situație dată.
Diviziunea seamănă cu distincția „topic-comment”, folosită de
unii lingviști americani și amintește fără îndoială de ceea ce G. von
der Gabelentz numea „subiect psihologic,, și „predicat psihologic”2.
§ 2.	Cele două definiții ar putea să sugereze impresia greșită
că „tema” trebuie să stea neapărat la începutul propoziției. în pri-
vința aceasta există deosebiri notabile de la o limbă la alta, cf.
ceh. v pokoji sedel stary muz
engl. there was an old man sitting in the room3.
Utilitatea concepției lui Mathesius în comparația dintre siste-
mele sintactice a fost adesea subliniată. De exemplu, rusa poate
forma din cuvintele nana, npunec și eMy trei propoziții cu trei
„perspective sintactice” diferite :
temă
(1)	nana
(2)	enny nprlnec
(3)	enny nana
remă
npUnec eJiuy
nana
npnriec
1.	1 Articolul, publicat in CMF 10, 1924, p. 1 — 6, se intitulează Nekolik slov o pod-
stale vety ,,Cîteva cuvinte despre esența propoziției”. Vezi apoi art. din SaS 5, 1939,
p, 171 — 174, în titlul căruia apare expresia „aktuălni cleneni vetne” numele sub care
e cunoscută teoria lui Mathesius și pe care lingviștii cehi o traduc în englezește „func-
țional sentence analysis” sau „funcțional sentence perspective”. Firbas, The theme,
p. 267 ; Vachek, School of Prague, p. 88 —94 ; Firbas, Subjects ; Admoni, Sprachbau, p. 248.
2 Vachek, School of Prague, p. 89 — 90.
3 Firbas, The theme, p. 274.
6 - C. 192
82
TEOKIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Engleza nu poate proceda astfel4.
§ 3.	Pare destul de evident că acest tip de analiză — care sur-
prinde o realitate incontestabilă — nu se poate substitui celorlalte
tipuri de analiză sintactică, pentru că nu ține seama de legăturile
dintre părțile temei și remei, de relațiile dintre o parte a temei și o
parte a remei etc., pe scurt, nu se aplică relațiilor dintre cuvintele
sintactice (,,functori”, în terminologia pe care am propus-o)5. E de
aceea firesc ca unii să considere planul de analiză în care se situează
Mathesius „un nivel suprasintactic”6.
§ 4.	Deși clădită pe altă bază, concepția lui Erich Drach a
„cîmpurilor sintactice” are unele afinități cu aceea a lui Mathesius,
lucru care ne determină să o amintim aici.-
Pentru Drach, orice enunț are trei părți: cîmpul inițial („Vor-
j feld”), cîmpul mediu („Mitte”) și cîmpul final („Nachfeld”), segmen-
tarea făcîndu-se — ca și la Mathesius — după conținut7.
De obicei, cîmpul inițial conține das Sinnwort (= partea de pro-
poziție cea mai importantă prin conținutul ei de gîndire)8, sau face
legătura cu ceea ce a fost anterior, cîmpul mediu e ocupat de un verb
care exprimă un eveniment, ceea ce s-a întîmplat (das Geschehen),
iar cîmpul final e ocupat de cuvîntul (cuvintele) care dau explicații
sau fac completări. Exemple :
I	II	III
(1)	endlich	kam die ersehnte Nachricht
(2)	nach langwierigen Un-
tersuchungen	erging das Urteil9
în majoritatea cazurilor, cîmpul final are o articulație mai com-
plexă decît cel inițial. Cîmpurile extreme formează, fiecare, cîte un
întreg, iar acțiunea din cîmpul II le leagă sintactic10.
4 Vachek, School of Prague, p. 90. Putem adăuga : și nici româna întru totul,
cf. (1) tata a adus un brad, (2) bradul l-a adus tata, (3) tata bradul l-a adus (am subli-
niat tema ; să se observe deosebirile sintactice și morfologice dintre cele trei propoziții).
5 De asemenea, nu vedem cum s-ar putea descrie cu metoda lui Mathesius struc-
1 urile sintactice majore: grupurile de sintagme, de propoziții.
6 Vachek, School of Prague, p. 89.
7 Autorul spune ,,conținut de gîndire” (Denkinhalt). Drach, Satzlehre, p. 19.
8 Drach, Satzlehre, p. 27.
9 Ibidem, p. 18.
19 Ibidem, p. 20-21.
MODELE SINTACTICE NECLASICE
83
Teoria aceasta, construită pentru a explica faptele limbii ger-
mane, e de esență psihologistă și poate fi apreciată cel mult ca ana-
liză de conținut11.
2.	ANALIZA ÎN MONEME ȘI GRUPURI
§ 1.	Această secțiune e consacrată concepției lui Andre Marti-
net1. Lingvistul francez atribuie calitatea de unitate Imgivstică mini-
mala nu cuvîntului, nici părții de propoziție, ci monemului — ter- 4
men luat de la funcționaliștii genevezi și care e sinonim cu morfem
(în accepțiunea, uzuală la noi în ultimii ani, de „semn minimal,,
cea mai mică entitate lingvistică cu expresie și conținut”)2.
§ 2.	După criteriul autonomiei sintactice, monemele se clasifică
astfel:
(a)	autonome: sînt permutabile în enunț, fără ca valoarea
lor sintactică să fie afectată. Monemele autonome poartă în sine indi-
cația funcției lor. Cf. cuvintele subliniate din yesterday the President
spoite in the auditorium; il viendra dimanehe;
(b)	non - autonome sau dependente: îndeplinesc
roluri sintactice diferite în funcție de poziția ocupată în enunț sau
de monemele care li se adaugă. Ele nu poartă în sine indicația funcției,
cf. cuvintele subliniate din yesterday the President spoke in the audi-
torium (funcția de subiect a celui dinții e marcată prin poziția
sa înainte de spoke, iar funcția celui de-al doilea se realizează grație
monemului funcțional in);
(c)	funcționale: conferă autonomie monemelor depen-
dente, aratînd raportul lor cu restul enunțului. Sînt moneme funcțio-
11 Un conținui pur semantic, căci conținutul sintactic funcțional nu figurează
în schemele lui Dracii („Satzplăne”). Este evident că „analiza cîmpurilor” nu se poate
substitui procedeelor care caută să descopere relațiile gramaticale dintre cuvinte și gru-
puri de cuvinte.
2.	1 Martinet, Elements; id., Funct. View; id., Syntax.
2 Corespondența de terminologie nu e deplină: secvența „articol hotărît + sub-
stantiv” e un singur monem (Fund. Viei», p. 45; Syntax, p. 5) și tot moneme sînt „da-
tivul” din lat. hotnini și -nt din uenatores animal occidunt (Funct. View, p. 45; Syntax,
p. 5—6, 8). Mai trebuie făcută precizarea că modul în care Martinet segmentează un
enunț în moneme se deosebește de descompunerea în morfeme, așa cum e practicată
]a noi, prin abundența de unități discontinue.
84
TEORIE 81 METODĂ ÎN SINTAXĂ
nale prepozițiile, conjuncțiile, desinențele3 (in în propoziția engleză
de mai sus, -nt din uenatores animal occidunt)',
(d)	p r eduative: sînt acelea în raport cu care se marchează
autonomia sau dependența celorlalți constituenți. Se identifică cu
tema verbelor la mod personal; cinci verbul nu are desinență, mone^
mul predicativ coincide cu predicatul din sintaxa tradițională, cZ
porțiunea subliniată din uenatores animal occidunt, respectiv he
spoke in the auditorium'1.
§ 3.	Același monem, în raport de context, este autonom, depen-
dent, funcțional sau predicativ. Cu un exemplu românesc: ieri
e autonom în Ion aplecat ieri (căci e permutabil), dar dependent în ziua
de ieri a fost minunată. Se pare totuși că, în virtutea apartenenței lor
la anumite părți de vorbire, cîteva categorii de moneme rămîn mereu
de același tip (prepozițiile și conjuncțiile sînt funcționale, substantivul
și adjectivul sînt dependente)5.
§ 4.	între monem și enunț există o unitate sintactică interme-
diară: grupul autonom („phrase autonome”, „autonomous phrase”),
care corespunde în linii mari părții de propoziție. într-adevăr, Marti-
net dă ca exemplu cuvinte grecești și latinești a căror formă flexio-
nară exprimă funcția lor în propoziție („inflected words”)6 și îmbinări
ca with the dog sau down the road ori in the auditorium.
Grupurile autonome au aceeași distribuție ca și monemele auto-
nome (in the auditorium, de exemplu, are aceleași contexte ca și
yesterday}. Dintre toate grupurile autonome se remarcă grupul predi-
cativ (,,predicative phrase”), constituit din subiect (un monem
non-autonom) și un nucleu (un monem predicativ), de exemplu
the President spoite1.
§ 5.	Introducerea criteriului distribuției — pe care Martinet îl
folosește și la clasificarea monemelor8 și în identificarea grupurilor
autonome — marchează apropierea de concepția descriptiviștilor
americani. Aceeași constatare se impune în legătură cu folosirea
conceptului (și a termenului) expansiune : o parte din monemele
și grupurile autonome conținute de un enunț sînt expansiuni, adică
3 Influența școlii geneveze e pertinentă și aici; Bally grupează și el uneltele gra-
maticale cu desinențele, numindu-le pe toate „ligamente*’. Cf. supra II, 2, § 5.
4 Fund. Vieiu, p. 45 ; Syntax, p. 5, 6, 8 ; Unites significatives, p. 288.
5 Lucrul acesta învederează o dată mai mult înrudirea concepției lui Martinet
cu aceea a școlii de la Geneva.
6 Amintim că aceste cuvinte conțin minimum două moneme. unul (desinența)
fiind numit „monem funcțional”.
7 Fund. View, p. 90 ; Syntax, p. 5.
8 Syntax, p. 9.
MODELE SINTACTICE NECLASICE
85
— în concepția lui Martinet — elemente care^ adăugate la un enunț,
nu modifică raporturile mutuale și funcția elementelor preexistente9.
§ 6.	Modelul elaborat de Martinet ocolește dificultățile legate
de definirea, e^vîntuhii și evită părțile de propoziție (cu excepția celor
două principale), cu imperfecțiunile lor binecunoscute, iar criteriul
structural al distribuției înlătură dezavantajele analizelor bazate pe
descoperirea unităților de sens.
Noțiunea de „grup autonom’’ înseamnă totuși o întoarcere la
părțile de propoziție și chiar la teoria — de mult părăsită — că predi- '
catul și subiectul sînt constituenti obligatorii. I se mai poate reproșa
doctrinei lui. Martinet neglijarea structurilor sintactice superioare
grupului autonom30.
3, STRUCTURA SINTAGMATICĂ
§ 1.	Există un înțeles foarte larg al termenului sintagmă; el
include orice grup binar de elemente unite prin relația de dependență1.
§ 2.	în sintaxă interesează trei accepțiuni2, dintre care una
formează obiectul prezentei secțiuni :
(a)	grup de cuvinte alcătuind, într-un enunț dat, o unitate de
sens; anumite trăsături ale complexrilui respectiv conferă
sintagmei și însușirea de unitat^ritmico-intonațională :3 ,,Sintagma
este o unitate semantico-sintăctică ă vorbirii, care reflectă «un frag-
ment al realității» și dă comunicării respective o expresie și o into-
nație vie”4. De reținut din formularea lingvistului sovietic notele
9 Elements, p. 127.
io De altfel, Martinet și-a prezentat concepția sintactică mai mult ca pe o schiță
și nu i-a acordat încă o tratare amplă. Vezi poziția exprimată în prefața la Elements.
3.	1 Varietatea sintagmelor rezultă din următoarea enumerare făcută de Saussure :
re-lire, contre — tous; la vie — humaine; Dieu — est bon; s’il fait beau temps — nous
sortirons. Saussure. C. L. G., p. 170. Se cunosc și accepțiuni încă mai largi ale terme-
nului, de pildă pentru unii există și „sintagme fonologice”.
2 Pentru accepțiunile termenului „sintagmă” cf. Iordan, L. R. C„ p. 517 — 518;
Sizova, Canin., p. 17 — 23.
3 Șcerba, 0oh. gjp., p. 80, își începe definiția cu cuvintele „Unitate fonetică...”.
Sintagma în sensul cuvintelor lui Șcerba constă fie dintr-un singur cuvînt, fie dintr-o
îmbinare de cuvinte, fie, în sfîrșit, dintr-un grup de îmbinări de cuvinte.
4 Vinogradov, CunmasMa, p. 253. Mai mulți lingviști ruși și sovietici concep sin-
tagma (criHTarMa) ca pe o „unitate semantico-intonațională” subordonată propoziției
(cf. Sizova, Cuum., p. 17), deosebind-o de îmbinarea de cuvinte (cjiOBOCOHeTarine),
•86
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
„semantică” și „a vorbirii”. Fiindcă direcția de analiză este de la
conținut spre formă, adică se pornește de la gîndire, e normal să
se susțină că, pentru a descompune un enunț în sintagme „este nevoie
să luăm în considerație întreg contextul și să-l înțelegem punîndu-ne
din punctul de vedere al vorbitorului, al autorului care l-a „gîndit”.
Și tot de aceea unul și același context poate fi analizat, adică descom-
pus în sintagme, în mai multe feluri de către mai mulți oameni”5,
în raport de interpretarea pe care o dau ei intențiilor vorbi-
torului.
Unități de felul sintagmei — astfel înțelese — sînt, prin defi-
niție, excluse din sistemul limbii și au defectul elementelor lingvistice
descoperite și definite plecînd de la gîndire spre exprimarea lingvis-
tică. Utilitatea acestor unități semantico-intonaționale în arta orato-
riei, a declamației și a lecturii expresive nu poate fi desigur tă-
găduită ;
(b)	îmbinări de două părți de propoziție (inclusiv sau exclusiv
grupul subiect + predicat)6;
(c)	orice grup sintactic binar format dintr-un determinat și un
determinant, indiferent de gradul de complexitate a termenilor;
grupul cuvînt + cuvînt e numai unul din tipurile de sintagmă.
Conform acestei concepții, enunțul este o sintagmă formată
din termeni care sînt și ei sintagme, ai căror termeni sînt tot sintagme,
și așa mai departe pînă ajungem la termeni ale căror părți nu
au caracter de unități sintactice. Reprezentarea oricărui enunț ca o
ierarhie de sintagme este un model de mare succes în lingvistica struc-
care are un caracter gramatical sau semantic-gramatica] (cf. FPR, II, I, p. 45 ș. u. ;
Gvozdev, C.P.JLR.; larțeva, npedaoMceHue, p. 450 : „cMbicnoBoe n rpaMMaTimecKoe
obieAnHenHe abvx nojiHOBHaHHLix cjiob” ; Rizescu, Observații, p. 516 ; Muhin, (pyUKi^.
anajiua, p. 66, clasifică îmbinările de cuvinte în nominale, verbale și adverbiale).
5 Iordan, L. R. C., p. 519.
6 Cf. clasificarea sintagmelor în predicative, atributive și completive la Muhin,
(pyHKy. anajiua, p. 66. Accepțiunea aceasta e destul de larg răspîndită, cf. Stati, Sin-
tagma, p. 435. Sub denumirea de ,,îmbinare de cuvinte”, sintagma astfel înțeleasă e
prezentă în GLR : „cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili
un raport sintactic este îmbinarea de cuvinte, constituită din cel puțin
două cuvinte cu sens lexical deplin” (II, p. 7 — 8). în realitate, constituenții nu pot fi
oricare „două cuvinte cu sens lexical deplin”; un grup ca elevii învață, deși satisface
definiția de mai sus, nu va fi considerat „îmbinare de cuvinte”, căci autorii GLR pre-
cizează că această unitate sintactică „nu poate apărea niciodată de sine stătătoare”.
„Ea este lipsită de predicație și nu poate constitui o unitate de comunicare decît prin
încadrarea ei într-o propoziție” (II, p. 8).
MODELE SINTACTICE NECLASIC E
87
turală. Părțile constitutive ale enunțului7 nu sînt nici cuvinte, nici
părți de propoziție, ci un lapț de sintagme de diferite nivele. în mai
multe variante, această concepție dezvoltă ideile lui F. de Saussure.
§	3. Singurul sprijin pe care modelul ,,structurii sintagmatice”
îl găsește în unele gramatici tradiționale (vechi) este ideea că propo-
ziția se divide în subiect și predicat (în structura ambelor segmente
intrînd îmbinări de cuvinte și chiar propoziții întregi; supra III, 3,
§§ 1—3), în interiorul cărora poate fi regăsită aceeași relație subiect-
predicat8.
§	4. începem seria exemplificărilor cu Lucien Tesniere. Acesta
pune la baza enunțului cuvîntul: fiecare cuvînt depinde de alt cuvînt;
ansamblul constituit dintr-un cuvînt regent și cuvintele care i se
subordonează se numește nod. Nodul central se identifică cu fraza,
în spirit saussurian, Tesniere vede fraza ca pe o ierarhie verticală
de conexiuni9. într-un enunț există un singur cuvînt independent,
iar toate celelalte depind de acesta, direct sau indirect10.
Ansamblul trăsăturilor de conexiune constituie o stemă (fr.
stemme);ea materializează vizual structura frazei. Deosebim steme
7	Folosim mereu termenul „enunț”, cu toate că, în lucrările pe care le avem în
vedere aici, apar și termeni traductibili cu „propoziție”. încercăm să evităm astfel con-
fuzia cu accepțiunea termenului „propoziție” în tradiția gramaticală românească.„Enunț”
înseamnă comunicare lingvistică de sine stătătoare; poate conține un număr teoretic
nelimitat de propoziții, eventual una singură. Problemele enunțului sînt discutate infra,
Cap. VII.
8	în Dieu invisible a cree le monde visible, Gramatica de la Port Royal (1G60)
vedea trei judecăți comprimate, deci relația subiect-predicat există în stare latentă
in Dieu invisible [= Dieu est invisible] și le monde visible [= le monde est visible]. După
Chomsky, Issues, p. 15 — 16.
9	Tesniere, Elements, p. 14 — 15.
10	Aceasta este „teoria dependenței”, cf. Hays, Research Procedures, p. 189 — 190,
cu următorul exemplu de analiză, adaptat pentru limba engleză :
eaten
had lunches under
I I I
children their trees
three small	the
88
TEORIE 81 METODĂ ÎN SINTAXĂ
r e a 1 e (cu cuvinte; vezi infra două exemple) și steme virtual e
(cu simboluri ale claselor de cuvinte)11. Stemele reale ale lui Tesniere
corespund în linii generale cu schemele structurii prepoziționale;
iată două exemple12:
(1)
a la recherche	nodul 2
du temps 1	/
|	> nodul 1
perdu	J	J
donne
Alfred le livre ă Charles
§ 5.	în același spirit, G. Galichet concepe orice enunț complex
ca pe o macromoleculă. în fraza un ecrivain contemporain a dit gue
les peres de familie etaient les grands aventuriers du monde moderne,
adjectivul moderne e epitet al lui monde în „molecula” monde moderne,
care e atribut al moleculei les grands aventuriers. Cele două mole-
cule formează o a treia moleculă, mai mare, cuprinsă în cea de-a
patra moleculă (les peres de familie etaient les grands aventuriers du
monde moderne) ș.a.m.d., pînă se ajunge la „macromoleculă’’ — care
este însăși fraza reprodusă inițial13.
§ 6.	Pentru R.F. Mikus, structurile gramaticale au forma
L(a.b).c].d} .e, unde a, b, c7 d, e sînt moneme : sintagma (a.b) e inclusă
în sintagma [(a.b.).c], care face parte din sintagma și mai amplă
{[(a.b.).c].d} . Structurile pot fi reduse și la scheme ca [(a.b).(c.d)],
dar caracterul lor de ierarhie sintagmatică rămîne intact14. Ca și repre-
zentanții școlii de la Geneva, lingvistul iugoslav afirmă că în limbă
nu există decît structuri sintagmatice15.
De vreme ce îh limbă există un singur fel de relație („das syntag-
matische Verhăltnis”), funcțiile termenilor (ale reiatelor) nu sînt
11 Tesniere, Ele'ments, p. 15, 64. A stabili stema unei fraze înseamnă a transforma
ordinea lineară a cuvintelor în ordine structurală ; a vorbi într-o limbă înseamnă a trans-
forma ordinea structurală în ordine lineară. Ibidem, p. 19.
12 Ibidem, p. 100.
13 Galichet, Physiologie, p. 98 — 99. Potrivit tezelor gramaticii sale, „molecula
e în esență o realitate psihologică”. Ibidem, p. 100.
14 Mikus, Sapir, p. 24 ș. u.
15 Pentru interpretarea excepțiilor (structurile coordonative si interjecțiile), cf.
Mkus, Koordination, p. 138.
MODELE SINTACTICE NECLASICE
89
decît două : de identificare (aparține termenului determinat) și de
diferențiere (aparține termenului determinant). Orice semn lingvistic
— indiferent de gradul de complexitate — este sau „identificator”
sau „diferențiat or”16.
Spre deosebire de Tesniere si de Galichet, dar mai aproape de
Saussure, Mikus vede un raport sintagmatic și între părțile cuvîn-
tului17.
O concepție asemănătoare, care numește „sintagmă” grupurile ț"
binare de morfeme, cuvinte, îmbinări de cuvinte, propoziții, adoptă / /
A.A. Reformațki18.
§ 7.	Modelul constituentilor imediați (IC) este în fond varianta ?
americană a concepției lui F. de Saussure, pe care o desăvîrșește19. ’
Leohard Bloomfield dă primele indicații asupra acestui model, în
cartea sa Language. Zece ani mai tîrziu, K.L. Pike publică un articol
în care dezvoltă ideile expuse de Bloomfield și formulează unele
obiecții20. Lucrarea rămasă pînă astăzi fundamentală pentru cunoaș-
terea metodei de analiză în IC este expunerea lui R.S. Wells21.
§ 8.	Modelul IC al unui enunț e conceput ca un lanț de poziții, i.
iar fiecare poziție e ocupată de o clasă de forme lingvistice22. Dintre
aceste poziții (numite și „puncte în modele”23), unele coincid cu
cuvintele din modelarea tradițională, altele acoperă grupuri de cu-
vinte^în sfîrșit altele sînt grupuri de morfeme. într-adevăr, concep-
ția descriptivistă americană nu socotește că ar fi justificată o împăr-
16 „Identifikationsglied”, „Unterscheidungsglied”. Mikus, Synt. Str., p. 130— 132.
în lucrări mai vechi, cele două categorii erau asimilate subiectului și predicatului. Mikus ,
Rozwadowski, p. 42.
17 Germ. Federmesser sau Korkenzieher. Mikus, Synt. Str., p. 133. Ideea aceasta
apare mai întii la Karcevski, Kypc, p. 25 (cuvîntul compus este o „sintagmă internă”).
18 Reformațki, BR, p. 265.
19 Ahmanova-Mikaelian, p. 87.
20 Pike, IC.
21 Corectări și adaosuri se datoresc cercetătorilor americani Z. S. Harris (S. L.),
E. A. Nida (în Synopsis, pe care autorul o prezintă — la p. VI — ca pe „cea mai dez-
voltată privire sinoptică asupra construcțiilor englezești, descrise în termenii consti-
tuenților imediați”, și în Morphology), Ch. F. Hockett (Mod. Lingu.). O descriere româ-
nească amănunțită în art. ns. Constituenta imediați din LR, 1964, 3. Dintre prezentă-
rile străine ale modelului IC putem cita : Ahmanova-Mikaelian, p. 7—37 ; O. H. CmpyKm,.
p. 272—288 ; Mohrmann-Sommerfelt-Whatmough.
22 „Propoziția poate fi privită ca o urzeală cu anumite compartimente în care
pot intra diferite clase de cuvinte”. Nida, Synopsis, p. 10.
23 „points in patterns”.
90
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
țire a domeniului gramaticii în sintaxă și morfologie. De o adevărată
utilitate este examinarea următoarelor trei fenomene lingvistice :
modelele (patterns), punctele în modele și listele de elemente substi-
tuibile în aceste puncte24.
în esență, descompunera în IC dă rezultatele pe care le-am văzut
în legătură cu Tesniere (supra § 4), Galichet (supra § 5), Mikus
(supra § 6), adică o imagine a structurilor gramaticale de tipul:
sau :
[(a.b).c].d
abcd
abc d
ab c
a b
(pe orizontală)
(pe verticală)25
Aceasta înseamnă că IC ai lui (abcd) sînt (abc) și d; IC ai lui
(abc) sînt (ab) și c; IC ai lui (ab) sînt a și b.
Schema verticală are avantajul că permite să se vadă mai
bine ,,punctele în model” (la extremitățile tuturor liniilor se află
astfel de puncte : abcd, abc, d, ab, c, a, b)26.
Dacă facem abstracție de analiza în IC a cuvintelor, adică ne
limităm la partea de sintaxă, diferența dintre o schemă cu părți
de propoziție și una cu IC se vede foarte clar confruntînd A și B
24 Pike, Morph.-SynL, p. 125.
25 Schemele „arborescente” se bucură de preferință.
26 Aceeași claritate se obține grație desenelor cu „căsuțe” :
După Hockett. Mod. Lingu., p. 158-159.
MODELE SINTACTICE NECLASICE
91
de mai jos; propoziția tata a citit scrisoarea lungă se descompune
astfel27:
a citit
tata scrisoarea
lungă	|	|
tata a citit scrisoarea	lungă
Comparația pune în lumină una din slăbiciunile modelului ^struc-
turii prepoziționale” : acesta recunoaște numai fraze, propoziții și
părți de propoziție, fără a se ocupa de structuri superioare părții de
propoziție, dar inferioare propoziției, de structuri superioare propo-
ziției, dar inferioare frazei28.
Constituenții imediați sînt, în fond, cei doi termeni ai sintagmei
saussuriene, termenul de identificare și cel de diferențiere de la Mikus ;
în loc de ,,sintagmă”, se spune „constitut”. Ceea ce e nou în concep-
ția descriptiviștilor e, în afară de terminologie, conceperea fiecărei
poziții din structură ca loc de realizare a unei clase de forme, defi-
nită distribuțional, și o tehnică de segmentare29, elaborată oarecum pe
loc gol, căci ceilalți susținători ai modelului,,structurii sintagmatice”
n-au dat o astfel de tehnică.
§ 9.	Distribuția unei forme lingvistice este totalitatea contex-
telor în care poate apărea. Se apreciază ca o descoperire de impor-
tanță primordială a lingvisticii moderne teza că este posibil să găsești
relații între unitățile lingvistice studiind distribuția lor30.
Mulțimea de cuvinte pe care tradiția le unește sub denumirea
de ,,substantive” nu constituie o clasă din cauza înțelesului lor
27 După Novâk, Nektere olâzky, p. 11.
28 ,,Practica normală a fost să se ia diferite părți de vorbire și să se indice toate
construcțiile în care pot intra. Cusurul fundamental e nerecunoașterea structurilor mai
dezvoltate (the larger pattems)”. Nida, Synopsis, p. 12.
29 Predilecția tradițională a lingviștilor americani pentru ,.proceduri mecanice”,
pentru „tehnici de descoperire” a unităților și claselor este acum criticată de „trans-
formaționaliști”. Vezi Lees, Chomsky, p. 378.
30 Diderichsen, Distribution., p. 23 ; Haugen, Directions, p. 360.
92
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
asemănător („uume de lucruri”), ci fiindcă toate apar în anumite
contexte, adică seamănă prin distribuția lor31.
Cercetarea distribuției arată că orice porțiune dintr-un enunț
e substituibilă cu fragmente din alte enunțuri. Formele lingvistice,
simple sau complexe, care se pot înlocui mutual într-un context dat
sînt echivalente32 și formează o clasă de forme. într-o astfel
de clasă intră atribute adjectivale alături de propoziții atri-
butive, complemente directe alături de propoziții completive di-
recte etc.
Ca să împărțim un enunț în IC (ei sînt de regulă doi), vom alege
din totalitatea împărțirilor posibile33 pe cea care dă naștere la
două lanțuri morfematice cu cele mai mari posibilități de înlocuire;
e preferată segmentarea din care rezultă clasele de forme cele mai
bogate.
Criteriul bogăției claselor de forme nu e ușor de aplicat, căci,
oricum am face segmentarea, obținem de obicei secvențe cu posibili-
tăți foarte mari de substituire. In practică nu se face un calcul
complet34. Unele împărțiri posibile ies din discuție pentru că sărăcia
relativă a claselor de forme se impune de la sine. De exemplu, dacă
ar trebui să aflăm IC ai propoziției citesc un roman de aventuri, seg-
mentarea posibilă (citesc un roman) + (de aventuri) ar fi abandonată
în favoarea segmentării (citesc) + (un roman de aventuri); e ușor de
intuit că determinantii care pot lua locul lui de aventuri sînt mult
mai puțini decît complinirile virtuale ale lui citesc35.
§ 10.	Prin modelarea cu IC, infinitatea enunțurilor unei limbi
(rostite sau scrise vreodată, ori numai posibile) se reduce la o serie
de scheme (,,patterns”, „models”) :
31 Cf. Diderichsen, Distribuitori, p. 23 ; Haugen, Directions, p. 360.
32 Tehnica substituției furnizează pe această cale „clase paradigmatice”. Garvin,
Model, p. 20 — 21.
33 De pildă, IC ai propoziției merii din grădina noastră au înflorit iar (abcdef)
ar putea fi (abcd) 4- (ef), dar și (a) 4- (bcdef) sau (abcde) 4- (f).
34 Cf. Strâng, Morpheme, p. 246; Bach, L. S., p. 132: „Distribuția... [este]
o noțiune confortabilă și reconfortantă pentru unii, care servește la definirea cu mai
multă rigoare a tehnicilor care teoretic ar putea fi aplicate, dar care nu se aplică nicio-
dată in practică” [subl. ns.].
36 Sînt mai puține feluri de romane decît obiecte pe care le poți citi î La fel, divi-
ziunea (citesc) 4- (un roman de aventuri) e preferabilă diviziunii (citesc un) 4- (roman
de aventuri), căci după citesc un trebuie să urmeze un substantiv masculin sau neutru,
la singular, pe cînd citesc nu limitează alegerea genului și a numărului la substantivul
complement și nici măcar nu impune ocurența unui substantiv.
MODELE SINTACTICE NECLAS1CE
93
Propoziția Ion declamă o poezie nouă (abcde) se încadrează în
schema :
care este valabilă și pentru Vlad aduce niște albume frumoase, el
cumpără o pălărie nouă etc., etc.
Numărul schemelor e bineînțeles foarte mare; descriptiviștii
și-au propus să-l reducă mult, pornind de la ipoteza că modelele
descoperite sînt de fapt construite pe un inventar mult mai mic
de modele mai simple. Se caută deci modele cu o putere de generali-
zare superioară36.
Cum se poate ajunge la modele mai simple și totodată mai
puțin numeroase ? în acest scop se utilizează tot analiza distribuțio-
nală. De pildă, se constată că acolo unde apare grupul (substantiv +
adjectiv) poate apărea și grupul substantiv + substantiv în genitiv
sau grupul substantiv + atribut prepozițional: casa nouă, casa vecinu-
lui, casa de zid sînt reciproc substituibile în contextul «îmi place—».
Dar în acest context poate apărea și casa fără atribut. Prin urmare
putem construi schema enunțului: Pron. D + VP + S< + Atr.>
[Parantezele<> exprimă faptul că atributul e facultativ; Pron.
D = pronume în dativ; = verb care cere un complement în
pativ]. Printr-o simplificare mai avansată, enunțul nostru va fi de-
scris ca o realizare a schemei GN + GV [ = grup nominal + grup
verbal].
36 Dintre încercările în acest sens, trebuie citai, pentru limba engleză, E. A.
Nida, care a construit aproape 150 de modele (Synopsis ; cf. schemele și exemplele de
la p. XI —LVII). Descriptiviștii declară expressis verbis că analiză sintactică înseamnă
raportare la modele, ci. Wells, IC, p. 186; Hockett, Mod. Lingă., p. 160 nteresant
că prima atestare în lingvistică a termenului model (folosit în legat i u metoda mode-
lării) se referă tocmai la modelele IC (într-un articol de Z. S. Har s, publicat în UAL,
10, 1944, p. 156 — 211, cit. după Yuen Ren Chao, în Proceedings Stanford, p. 550). Pentru
R. S. Wells (IC, p. 186) scopul metodei IC e ,,să dea o teorie unificată, sistematică, pen-
tru determinarea constituentilor imediați, pe baza conceptului faimos de modelare’’.
94
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 11.	Descompunerea în IC și simplificarea schemei de IC se
pot face într-adevăr fără a recurge la criterii semantice ? Unii descrip- ;
tiviști declară categoric: nu.
în fața unei propoziții ca merii din curtea noastră nu dau rod,
noi „simțim”37 că noastră merge cu curtea sau că grupul nu dau rod
trebuie raportat la grupul merii din curtea noastră. După K.L. Pike,
în cursul segmentării e indicat să tulburăm cît mai puțin relațiile
dintre sensul părților unui constitut și sensul acestuia ; cu alte cuvinte,
trebuie să tăiem în așa fel textul, încît sensul întregului să pară
că a rezultat din combinarea înțelesului constituentilor, plus cîteva
sensuri gramaticale38. Rolul criteriilor formale, structurale, este de
a confirma, dar și de a corecta — unde e cazul — datele obținute cu
criteriul semantic. „Deși în lingvistică considerațiile de sens pot fi
înlocuite, pînă la un anumit punct, cu proceduri structurale riguroase,
adică proceduri care includ numai tipurile și ordinea elementelor
limbii cercetate, ele nu pot fi înlocuite cu proceduri distribu-
ționale^^.
§ 12.	Constituenții imediați (indiferent de gradul de complexi-
tate) se deosebesc prin funcție : orice constitut se descompune în
centru și modificator^ (= termenii regent și dependent, cum spunem
de obicei; T,T' în notația lui Bally; termen de identificare și de
diferențiere la Mikus). Problema acestor funcții, ca și aceea a naturii
relației dintre constituenții imediați, se include în obiectul Cap. V
infra.
§ 13.	Școala descriptivistă americană a dat încă o modelare
sintactică de tip distribuțional, numită „string analysis” (SA)41,
pe care autorul ei, Z.S. Harris, o definește astfel :
Descompunerea enunțului conform „analizei în lanțuri” înseamnă
segmentarea sa într-un lanț central și un număr de lanțuri adjuncte,
legate de lanțul central sau de cele adjuncte.
Fraza however, a sample which a young naturalist can obtain
directly is often of value se descompune în următoarele lanțuri :
1.	central: a sample is of value-,
37 Nida, Morphology, p. 8 7, scrie ive „feel”.
38 Pike, IC, p. 79.
39 Bar-Hillel, Logical Syntax, p. 230.
40 Binarismui sintagmatic are caracter aproape axiomatic. Doar structurile coor-
donative beneficiază de altă interpretare : un termen coordonat cu altul înseamnă pen-
tru schema enunțului o repetare a poziției. Amintim încă o dată că propozițiile subor-
donate sînt considerate în genere niște modificatori (de pildă la Fries, Structurc,
p. 205-206).
41 Concepția e expusă în Harris, S. A.; id., l'ransf. Theory, în special p. 363 — 365.
MODELE SINTACTICE NECLASICE
95
2.	adjunct al lui 1 : however^;
3.	adjunct de dreapta al subiectului43 din 1 : which a naturalist
can obtain;
4.	adjunct de stingă al subiectului din 3 : young;
5.	adjunct (de dreapta) al verbului din 3 : directly ]
6.	adjunct al lui 1 : often.
în modelarea cu IC nu se poate descoperi existența lanțului
central, a propoziției a sample is of valu^.
Lanțurile sînt de fapt niște clase, căci fiecare segment al lanțu-
rilor e conceput ca loc de ocurență al membrilor unei categorii de
forme lingvistice. Un studiu distribuțional duce la precizarea restric-
țiilor în construirea lanțurilor; de exemplu, (a) un anumit segment
poate fi ocupat de membrii unei categorii de forme numai dacă în
lanț există alt anumit segment ocupat de reprezentanții unei subclase
determinate (de pildă, anumite verbe apar numai cu subiecte care
denumesc animate) sau (b) un lanț poate fi adăugat unui segment
al altui lanț numai dacă acel segment e ocupat de o anumită catego-
rie de forme45.
Metoda SA amintește de analiza tradițională a frazei, în centrul
căreia există o propoziție regentă.
Diferența e totuși considerabilă : spre deosebire de cuvinte și
de părțile de propoziție, lanțurile au o organizare variată (un cuvînt,
o propoziție formată din mai multe cuvinte); se vorbește despre
cuvinte care lămuresc o întreagă propoziție fhowever și often); se dă
o atenție specială topicii adjuncților (lucru explicabil, SA fiind con-
struit pentru limba engleză).
Analizele de tip IC și SA sînt complementare în descrierea propo-
zițiilor46.
§	14. Enumerarea modelelor neclasice se oprește aici, deși n-a
fost o prezentare completă. Cititorul poate observa absența informa-
țiilor privind modelarea matematică. Din punctul de vedere al uni-
tății sintactice minimale, modelele matematice pornesc fie de la
cuvînt, fie — mai rar — de la monem (chiar dacă termenul folosit
nu e de regulă acesta)47.
42 Lungimea minimă a unui lanț este de un cuvînt.
43 De remarcat terminologia !
44 Harris, Transf. Theory, p. 364—365.
46 Harris, S. A., p. 41.
46 Harris, Transf. Theory, p. 365.
47 Pentru o privire generală asupra modelării matematice a sintaxei, cf. Marcus-
Nicolau-Stati, p. 93 — 107.
Cap. V
1.	„Construetiones”
(§ 1. Grupul binar de cuvinte s-a bucurat
totdeauna de o atenție specială. § 2.
Acord și recțiune. „Constructio”. § 3.
Ideea de „regim” la Apollonios și la
stoici. § 4. Grupul binar ca unitate
abstractă. § 5. Concepția lui Ries. § 6.
Concepția lui de Groot. § 7. Descripti-
vismul. Construcții endocentrice și exo-
centrice. § 8. Școala londoneză. § 9.
Clasele de sintagme și critica lor. § 10.
„Sintagmemele” lui Longacre. § 11.
Clasificarea îmbinărilor de cuvinte după
criteriul transformărilor. § 12. Criteriul
formei sau criteriul conținutului? § 13.
Comparația sintagmelor în limbi dife-
rite. § 14. Necesitatea alcătuirii unui
repertoriu de structuri sintactice mini-
male pentrtr fiecare limbă.)
2.	Microstructuri și clase
de microstructuri
(§ 1. Definiția microstructurii. § 2. „Va-
lența” (însușirea combinatorie). § 3.
Microstructuri echivalente și opuse. § 4.
Distribuția. § 5. Caracteristici ale micro-
structurilor echivalente. § 6. Micro-
structuri transpozabile. § 7. Clase de
microstructuri netranspozabile. § 8. A-
preciere generală asupra conceptului nou
„microstructură”’. § 9. Relația sintactică
elementară leagă doi functori.)
3.	Suprapunerea claselor
de functori
(§ 1. Studiul microstructurilor comportă
două capitole : o sintagmatică și o para-
digmatică. § 2. De la alolexem la clasa
de microstructuri. § 3. Clasa functorială
de suprapunere. § 4. Exemplificare. § 5.
Clasele de suprapunere în enunțuri.)
4.	Sintagmatica microstructu-
rilor. Forma constituenților
(§ 1. Forma și conținutul claselor de
microstructuri. § 2. Formă și formă
flexionară. § 3. „Coprezență selectivă”.
§ 4. Rolul desinențelor. § 5. Variabili-
tatea morfologică selectivă. § 6. Varia-
bilitate uni- și bilaterală. § 7. Variabili-
tate totală, parțială și nulă. § 8. Varia-
qilitate independentă, concomitentă și
mixtă. § 9. Clasificarea combinată a
tipurilor de variabilitate. § 10. Compa-
rația tipologică după criteriul varia-
bilității morfologice. § 11. Variabil i-
tatea morfologică selectivă în sintaxa
diacronică. § 12. Topica nu este mor-
fem. § 13. Rolul topicii în microstruc-
turi ; topica fixă, liberă distinctivă, li-
beră nedistinctivă. § 14. Distanțarea.
§ 15. Topica în clasele de microstruc-
turi. § 16. Topică, ritm și eufonie. § 17.
Topica în comparația tipologică. § 18.
Dificultățile studiului intonației. § 19.
Accentul. § 20. Conturul intonațional.
§ 21. Intonația distinctivă. § 22. Rolul
distinctiv al pauzei. § 23. Cuvinte conec-
tive. § 24. Articolul și rolul său sintactic.
§ 25. Prepoziții, verbe auxiliare sintac-
tice, conjuncții. § 26. Combinarea măr-
cilor formale.)
5.	Sintagmatica microstructu-
rilor. Conținutul constituenților
(§ 1. Ce înseamnă „Conținut sintactic”?
§2. Varietatea semnificațiilor gramatica-
le. § 3. Sensuri „morfologice” și „sin-
tactice”. § 4. Sensuri „reale” și „grama-
ticale”. § 5. Clasificarea noastră : con-
ținut funcțional, categorial, denota tiv.
§ 6. Definiția funcției. § 7. Conținutul
funcțional în relațiile de subordonare,
coordonare și subiect-predicat. § 8.
Conținutul morfemului adjectival cerut
de acord. § 9. Acest conținut e multiplu ?
§ 10. Conținutul morfemului verbal cerut
de acord. § 11. Genul substantivelor.
§ 12. Tranzitivitatea verbelor. § 13. Ge-
nul la pronume. § 14. Varietatea de con-
ținut a morfemului substantival de caz.
§ 15. Conținutul funcțional și distribu-
ția. § 16. Conținutul funcțional și can-
titatea de informație. § 17. Categoriile
sintactice. § 18. Logicismul în seman-
tica sintactică. § 19. Semantica sintactică
și neopozitivismul. § 20. Concepte gene-
rale și particulare în semantica sintac-
tică. § 21. Conținutul categorial în com-
parația tipologică. § 22. Segmentarea
în functori nu coincide cu segmentarea
în categorii sintactice. § 23. Confuzii
între conținutul categorial și cel func-
țional. § 24. Un exemplu : diatezele. § 25.
Alt exemplu : subiect și predicat. § 26.
Varietatea conținutului denotativ. § 27.
Asimetria dintre conținutul denotativ
și cel funcțional. § 28. Conținutul deno-
ta tiv nu trebuie exclus din sintaxă.)
Capitolul V
COMBINAȚIILE SINTACTICE MINIMALE
1.	„CONSTRUCTIONES”
§ 1.	Concepțiile lingviștilor asupra combinațiilor sintactice mini-
mate sînt în principiu tot atît de variate ca și acelea asupra unității
sintactice minimale. Grupul binar de cuvinte s-a bucurat dintot-
deauna de o atenție specială, apoi grupul binar de părți de propoziție.
Lingvistica mai nouă a reluat aceste unități sintactice tradi-
ționale sau a descoperit alte tipuri de combinații sintactice
minimale.
§ 2.	Gramaticii antichității au făcut observația că, în lanțul de
cuvinte care formează o propoziție, există grupuri binare : un cuvînt
care cere + un cuvînt care e cerut1. La baza observației au stat desi-
gur atît considerente de sens "(la baza acestei structuri elementare
cercetătorul de azi e îndreptățit să recunoască tiparul logic ,,substan-
tia et accidens”2; fără îndoială că și fără această schemă logică
în minte, filologii vechi erau capabili să remarce că, într-o propoziție
dată, cuvîntul X completează, precizează înțelesul cuvîntului Y),
cît și — mai ales — considerente de forma' (sînt observate combina-
țiile minimale de cuvinte în care legătura dintre cei doi constituenta
se manifestă morfologic, prin a c o r d3 sau r e c ț i u n e4, două proce-
dee de marcare ,,vizibile”5).
Grupul de două cuvinte — un regent + un dependent — a fost
numit de Apollonios GuvtaEu; (în traducere latină constructio,
1."	1 Priscian (sec. VI e. n.) folosește verbul regere în accepțiunea gramaticală ,,a
cere, a guverna”. în evul mediu se va forma de aici termenul tehnic al sintaxei regimen
,,regim”. Delbruck, Einleitung, p. 22.
2 Sandmann, Subject, p. 208.
3 Descoperirea acordului e atribuită unui contemporan al lui Platon, sofistul
Protagoras.
4 De exemplu, Apollonios clasifică verbele după cazul pe care îl cer (gr. co).
Pentru modul — în parte greșit — în care gramaticul grec făcea deosebirea dintre acord,
și recțiune, cf. Delbruck, Einleitung, p. 19 —20.
5 Preocuparea de a descoperi legăturile sintactice plecînd de la unele trăsături
morfologice ține de o dominantă a gramaticii vechi — „formalismul primitiv” (defi-
nirea și clasificarea se face după forma exterioară, accesibilă observației).
7. - c. 192
98
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
cuvînt care, în ambele limbi a căpătat și sensul de ,,ramură a gra-
maticii”)6.
§ 3.	Problema „cine cu cine se combină” ocupă un loc central
în sintaxa lui Apollonios (gramaticul grec are în vedere și combinațiile
de trei cuvinte7). Se remarcă ideea că fiecare formă de cuvînt se poate
combina numai cu anumite altele, de exemplu, adverbele de timp
se pot construi cu orice persoană sau număr, dar nu cu orice timp al
verbelor8: așa cum adverbul „ieri” se unește numai cu un
verb la trecut, imperativul-interjecție aye „hai !” se leagă numai
de un verb la imperativ9.
Regimul a servit în antichitate drept criteriu de clasificare; de
pildă, stoicii deosebeau formele verbale active de cele pasive după
combinațiile în care intră : sînt active verbele [= formele verbale]
care se construiesc10 cu unul din cazurile oblice și pasive cele con-
struite cu prepoziția uko „de către”11.
§ 4.	Grupul binar „cuvînt regent — cuvînt dependent” poate
fi regăsit în întreaga istorie a gramaticii. Criteriul morfologic („cum
e marcată, prin forma celor două cuvinte, relația dintre ele”)
se combină cu cel semantic („cuvîntul dependent lămurește
cuvîntul regent, arată o însușire, o caracteristică a lui”).
Trebuie remarcat caracterul abstract al acestor grupuri binare.
Mai ales în cercetarea modernă, nu neapărat structuralistă, există
preocuparea de a clasifica îmbinările de cuvinte; orice construc-
ție întîlnită într-un enunț e de fapt un membru al unei clase de
constructiones12. O astfel de clasă are doi termeni, fiecare din ei fiind
o parte de vorbire; de aceea se vorbește de „îmbinări substantiv +
adjectiv, adjectiv + adverb etc.”, de „recțiune verbală, substantivală,
adjectivală, prepozițională”13.
6 Ideile sintactice ale lui Apollonios Dyskolos sînt expuse în lucrările speciale
A. E. Egger, Apollonius Dyscole. Essai sur PHistoire des Theories Grammaticales dans
l’antiquite. Paris, 1854 ; A. Thierfelder, Beitrăge zur Kritik und Erklărung des Apollo-
nius DyscolUs. Leipzig, 1935 ; vezi și prezentările din Steinthal, Geschichte, și Delbriick,
Vergi. Syntax.
7 Steinthal, Geschichte, p. 345.
8 Ibidem.
9 Ibidem, p. 320.
10 în gr. Qi)vTaacr6p.Eva.
11 Steinthal, Geschichte, p. 299. Considerarea participiului (p-ETO/t) ca 0 parte
de vorbire distinctă de verb se datorește însușirilor sale combinatorii, care îl apropie
atît de verb, cît și de nume. Cf. Steinthal, Geschichte, p. 217—218.
12 Denumirile moderne sînt „grup de cuvinte”, „îmbinare de cuvinte”, „sin-
tagmă”, mai rar „frază”. Cf. §§ 5 — 10.
13 Vezi și infra § 8.
combinatii sintactice minimale
99
§ 5.	După afirmarea modelului „structurii prepoziționale”, care
tindea să se substituie analizei frazei în constructiones, asistăm la o
revenire — e adevărat, cu mijloace superioare și într-o formă foarte
mult dezvoltată — la constructiones, repuse în drepturi de John Ries, ?
sub numele de „Wortgefiige” (ramura lingvisticii care le studiază
este „Wortfiigungslehre”).
In lumina doctrinei lui Ries, îmbinările de cuvinte se clasifică
astfel:
(a)	Combinații nominale (nume + nume)
(a) numele sînt pe același plan : „Beiordnung”
(p) unul din nume e regent: „Rektion” (numele subor-
donat e la genitiv sau e construit cu o prepoziție34)
(b)	Combinații verbal-nominale (verb + nume)
(c) Combinații verbale (verb + verb)15
Pentru Ries, propoziția este o clasă de „Wortgefiige”, și nu o
unitate sintactică superioară; îmbinarea subiect + predicat intră în
categoria (b) de mai sus.
§ 6. Conceptul de „Wortgefiige” e preluat, printre alții, și de
A.W. de Groot, sub denumirea de „woordgroep”16, engl. „word-group”.
Clasificarea grupurilor de cuvinte, pe care o întreprinde lingvistul
olandez, se întemeiază în mod exclusiv pe marcarea morfologică a
constituenților, deci păstrează spiritul originar al noțiunii de construc-
tio.
Reproducem pe scurt această clasificare17; toate categoriile
sînt ilustrate cu exemple din sintaxa latină :
I.	,yGovernmentV (recțiune). Primul termen al grupului e varia-
bil, nu are o formă flexionară caracteristică, iar cuvîntul al doilea
are o caracteristică morfologică fără alternativă (cf. uti gladio : cazul
e unic determinat18) sau cu un număr limitat de categorii alternative
(cf. in urbem / in urbe, la fel niemini Ciceronis / memini Ciceronem).
Clasa aceasta e simbolizată :
. . . — A
II.	„Reciproca! government” (recțiune reciprocă, bilaterală).
Forma flexionară a ambilor termeni este obligatorie, lipsită de posi-
14 în acest caz combinația include trei cuvinte : nume1 -f- prep. 4- nume2.
15 Cf. Delbruck, Vergi. Syntax, p. 3.
16 Strukturelle Syntaxis; cf. Ahmanova-Mikaelian, p. 67.
17 de Groot, Word-groups, p. 127 — 128.
18 Autorul are în vedere, fără îndoială, sintaxa latină clasică.
100
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
bilitatea alternării (cf. regent abiisse; primul cuvînt trebuie să stea
în acuzativ, al doilea la infinitiv). Simbolul clasei II este :
A — B I
III.	„Concord” (acord). Constituenții au aceleași categorii morfo-
logice (cf. bonarum feminarum19). Simbol :
IV.	„Concord of one category without alternative” (acord obli-
gatoriu pentru o singură categorie morfologică), cf. capta urbe,
unde cuvintele trebuie să stea amîndouă în cazul ablativ. Simbol:
îmbinarea subiect + predicat este pentru de G-root, cum era
și pentru Ries, o clasă de „word-groups”, și nu o entitate de ordin
superior.
§	7. în școala descriptivistă americană, grupurile binare de
cuvinte sînt studiate ca realizări ale schemei „headmodifier” ^„cen-
tru-modificator” sau „nucleu-satelit”) sau în raport de clasificarea
construcțiilor în endocentrice și egocentrice20, preconizată de Bloom-
field21. Grupul de două cuvinte este u,n caz particular de constitut:
cele două cuvinte sînt niște constituenți imediați22. Grupul e endo-
centric subordonativ dacă distribuția unuia din cuvinte este egală cu
distribuția îmbinării (tipul „head-modifier” : casa nouă apare în
aceleași contexte ca și casa); e endocentric coordonativ cînd distribuția
îmbinării e identică cu distribuția fiecăruia din constituenți luat
separat și e exocentric dacă întregul are o distribuție diferită de aceea
19 Firește, dacă adjectivul ar fi la gradul comparativ sau superlativ, identitatea
categoriilor morfologice s-ar pierde, substantivul neavind grade de comparație.
20 Ea se aplică tuturor structurilor, independent de gradul lor de complexitate.
21 Language, 12.10 și 12.11.
22 Bloomfield și majoritatea descriptiviștilor definesc acești IC în termenii păr»
ților de vorbire.
combinatii sintactice minimale
101
a fiecăruia din cuvinte în parte. După cum se vede, clasele de îmbinări
de cuvinte diferă în funcție de :
— ra	portul dintre parte și întreg (de aceasta depinzmd caracte-
rul endo- sau exocentric al structurii);
— ra	portul dintre părți (care este de coordonare și de subor-
donare)23.
§ 8.	Clasele descrise mai sus ca structuri sau construcții binare
conțin ca termeni două clase de cuvinte ; lingviștii americani, cu puține
excepții, se referă la ele în limbajul tradițional: substantiv, verb etc.
Același lucru se poate spune despre clasele numite în școala londo-
neză coUigations. Acestea sînt , .grupuri de cuvinte considerate ca
membre ale unor clase de cuvinte legate între ele în structurile sintac-
tice”24.
§ 9.	Construirea claselor după criteriul distribuției este o opera-
ție de o valoare teoretică și practică destul de îndoielnică. De vreme
ce un calcul complet al contextelor în care poate apărea o construc-
ție, și fiecare din constituenti săi separat, e posibil numai în teorie25,
iar clasele de cuvinte (părțile de vorbire) nu pot fi nici ele formate,
practic, pe calea preconizată de susținătorii entuziaști ai analizei
distribuționale, înseamnă că gramatica n-a obținut în clasele de sin-
tagme un concept mult mai riguros definit decît mai vechile grupuri
de două cuvinte sau de două părți de propoziție.
Analiza distribuțională, acest principiu de cercetare empirică,
nu poate duce la niște caracterizări finite, căci, în principiu, pentru
orice segment de expresie există nedefinit de multe posibilități de
substituire26. Prin aceasta nu vrem să minimalizăm importanța
contextelor în descrierea unităților sintactice (ca, de altfel, a tuturor
unităților lingvistice). E vulnerabilă doar procedura elaborată por-
-nind de la recunoașterea importanței contextelor. Această procedură
nu era singura posibilă27.
23 Wells, IC, p. 94. întreaga concepție izvorăște din teza că există grupuri (phrases)
care au aceeași distribuție ca și unele elemente sintactice minimale, Hays, Dependency,
p. 511.
24 Robins, G. L., p. 234 (unde se face și diferența dintre coUigations și coli oca-
tions „grupuri de cuvinte considerate ca unități lexicale individuale, independent de
clasele și relațiile lor gramaticale '). Firth, Synopsis, p. 17 : „Constituenții structurilor
sintactice nu sînt cuvinte, ci clase și categorii generalizate, piin intermediul cărora pot
fi stabilite relațiile interne dintre elemente".
25 Vezi și supra, IV, 3, § 9.
26 Hays, Dependency, p. 511.
27 Vom reveni asupra acestei chestiuni în legătură cu noțiunea de „funcție”,
infra 2, §§ 2—5.
102
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 10.	Vom cita aici două concepții noi despre clasele de sin-
tagme, care renunță — explicit sau implicit — la ajutorul oferit de dis-
tribuție.
Eobert E. Longacre consideră grupurile binare de cuvinte reali-
zări ale unor sintagme : lat. puella bona și puellam bonam diferă prin
distribuție, dar sînt, în fond, același sintagmem^. Sintagmemele sînt
constituite pe baza structurii lor interne contrastante. Autorul pro-
pune ca unitate de rang superior ,,clasa de sintagmeme” : clasele
acestea au distribuție diferită; în interiorul fiecărei clase se desco-
peră că există sintagmeme contrastante cu distribuție similară sau
identică29.
A.M. Muhin interpretează îmbinările de cuvinte cu metoda ana-
lizei funcționale : fiecare termen al îmbinării este în același timp un
element al vorbirii și un element abstract, un sintaxem, invarianta
sintactică30.
§ 11.	în clasificarea îmbinărilor de cuvinte criteriul posibilită-
ților de transformare începe să fie luat în considerare31. Astfel
A. van Holk apreciază că există o deosebire de structură între oland.
de muren van de stad ,,zidurile orașului” și de verovering van de stad
,,cucerirea orașului”, deoarece numai prima îmbinare admite sepa-
rarea constituenților prin copulă, deci transformarea atributului
genitival în predicat nominal : de muren zijn van de stad ,,zidurile
sînt ale orașului”32.
Construcții aparent identice sînt totuși diferite dacă au o istorie
generativă deosebită33. într-o descriere pur formală cucerirea orașului
și creația poetului se clasează împreună, dar e sacrificată o realitate
gramaticală mai profundă. în situații de acest fel, lingvistica tradi-
țională adaugă la descrierea formală o precizare de semantică grama-
28 Longacre, Discovery, p. 21 și, mai departe: ,,ne opunem ... să apreciem
distribuția externă a unui sintagmem ca fiind o trăsătură distinctivă de luat
în seamă”.
29 Ibidem, p. 22.
s0 Muhin, (pyHwq. ana^us, p. 251. Sintaxemul este nu „cea mai mică”, ci „unica
invariantă sintactică”. Ibidem, p. 271.
31 Deși autorii de gramatici generative nu-și propun o astfel de clasificare.
32 Holk, Constructions, p. 116.
33 fuga calului este o transformare a propoziției calul fuge, citirea cărții este o
transformare a propoziției citește cartea, iar casa vecinului are o istorie transformațio-
nală distinctă de primele două sintagme. Vasiliu, Gram, gen., p. 230. Cf. discuția situa-
COMBINAȚII SINTACTICE MINIMALE
103
ticală {orașului are sens de obiect, poetului are sens de subiect)34.
Se poate recurge și la denumiri deosebite, ca în construcțiile franceze
un chapeau de paille [subst. + «complement determinatif»], la viile
de Paris [subst. + «apposition »], un drdle de bonhomme (al doilea
substantiv e de fapt ,,termenul principal”), un homme de cceur [subst.
+ «epithete »]35. Autorii de gramatici generative pun un accent tot
mai insistent pe semantică; de exemplu, ni se spune că numai o
analiză superficială poate să considere nerelevante diferențele de
conținut relațional dintre sintagmele englezești:
talking machine ,,mașină care vorbește”
eating apple „măr de mîncat”
washing machine „mașină pentru spălat”
boiling point „punct de fierbere”
laughing gas „gaz care provoacă rîsul”
A neglija atare deosebiri de conținut înseamnă a construi grama-
tici formaliste36.
Printre calitățile care fac din gramatica transformațională un
model superior gramaticii cu IC este citată și exprimarea sinonimiei
dintre construcțiile cu formă gramaticală diferită. Din punctul de
vedere al gramaticii cu IC, nu poate fi exprimată echivalența seman-
tică dintre propozițiile oaia vede lupul și oaia este văzută de lup37,
ției similare în care se afla engl. John is easy to please și John is eager to please care au
același arbore de constituent! :
Chomsky, Issues, p. 61 — 62.
34	Cf. speciile de atribut adjectival și substantival în GLR II.
35	Galichet, Methodologie, p. 6.
36	„formalistic grammars”. Lees, Nominalizations.
37	Ele nu au aceeași structură a constituenților.
104
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
în schimb gramatica transformațională exprimă acest raport de echi-
valență prin regula de transformare a propoziției active în propoziție
pasivă38. Tot astfel, reducerea la un arbore de constituenți („phrase-
marker”) maschează faptul că în engl.
(a)	did John expect to be pleased by the gift^
(b)	the gift pleased John
termenii John, pleased și gift sînt legați la fel39.
§ 12.	Toate aceste considerații readuc în actualitate o veche și
neîncheiată dispută : în constituirea claselor de sintagme ținem sea-
ma de formă, de conținut sau de amîndouă (și, în acest caz, cum
procedăm ?) ?
Dacă ținem seamă numai de formă, trecem cu vederea calități
esențiale ale structurilor (cf. supra § 11); dacă ținem seamă numai
de conținut, ne izbim de dificultatea specificării deosebirilor semantice
(varietatea calitativă a sensurilor tinde către infinit); lingvistica
tradițională are în vedere și forma și conținutul, dar numărul și impor-
tanța inconvenientelor și a nelămuririlor care rezultă din abordarea
uzuală a chestiunii au suscitat vii obiecții. Se știe că aceeași construcție
poate acoperi mai multe semnificații și că aceeași semnificație e
redată uneori prin mai multe construcții. Sintagmele am aștepta
o ord și am așteptat un răspuns sînt clasate diferit pe baza criteriului
semantic40; sintagmele o privește și se uită la ea sînt clasate tot dife-
rit, de astă dată în ciuda criteriului semantic. E oare bine să procedăm
astfel? în multe limbi e adesea neclară diferența dintre clasele de
îmbinări [verb + complement indirect] și [verb + complement cir-
cumstanțial]41 sau dintre [verb + circumstanțial de cauză] și [verb
+ complement de agent]42.
Problema conținutului gramatical într-o îmbinare sintactică
minimală va fi reluată, din punctul nostru de vedere, infra 5.
38 Vasiliu, Gram, gen., p. 230.
39 Chomsky, Issues, p. 62. Cercetătorul american conchide că reprezentarea struc-
turilor sintactice prin „phrase-markers” e incapabilă să exprime relații structurale
mai adinei.
40 Forma substantivului nu arată care este funcția sa sintactică.
41 în il travaille pour ses parents înțelesul grupului subordonat e în același timp
de obiect indirect și de circumstanțial. Galichet, Physiologie, p. 75 — 76.
42 Cf. rom. amețit de băutură. Am citat aici numai două din numeroasele inter-
ferențe semantice posibile.
combinatii sintactice minimale
10^
§ 13.	Studiul claselor de constructiones ale unei limbi cîștigăy
firește, dacă se recurge la comparația cu situația din alte limbi:
(a)	aflăm pe această cale că ceea ce o limbă exprimă sintag-
matic, alta redă printr-un singur cuvînt: lat. aduesperascit / fr. l&
soir tombe; sp. anochece / germ, der Abend kommt^;
(b)	conținutul relațional diferit al mai multor sintagme din
limba A se întîmplă să fie redat printr-o singură constructio în limba
B, cf.
germ.
ein Berliner Kaufmann
ein Kaufmann in Berlin
ein Kaufmann aus Berlin
rom.
teama tatălui
teama de tata
engl.
a London merchant^
lat.
timor patris^
Ca metodă de lucru, lingviștii au căzut de acord de mai multă>
vreme să nu clasifice faptele unei limbi după schemele elaborate în.
cercetarea altei limbi; fiecare limbă are sistemul ei sintactic. Compa-
rația ne ajută doar să punem în lumină anumite trăsături care altfel
ar rămîne ascunse46.
§	14. Importanța degajării tipurilor de îmbinări, a claselor de j
constructiones se explică prin importanța pe care lingvistica actuală;
o acordă analizei funcționale. Schemele frazelor sînt infinit de multe, ]
dar numărul tipurilor de sintagme este limitat. Alcătuirea reperto-j
riului de structuri sintactice minimale — repertoriu valabil bineînțe-i
les pentru o singură limbă — reduce varietatea la unitate și arată
cum limbajul e capabil să exprime prin cîteva forme sintactice o
diversitate nesfîrșită de conținuturi, fapt ce demonstrează caracterul
sistematic al sintaxei47.
43	Situația există și în interiorul aceleiași limbi se înserează/se lasă seara etc.
44	Drach, Satzlehre, p. 72.
45	Latina dispunea, ca și engleza de altfel, și de construcții care evită echivocul.
46	Cf. un exemplu de comparație între sintagmele mai multor limbi infra
4, § 10.
47	Graur, Caracterul sistematic, p. 429; Gleason, L. E. G., p. 103; Stati, Sin-
agma, p. 446.
106
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
2.	MICROSTRUCTURI ȘI CLASE DE MICROSTRUCTURI
§ 1.	Numim microstructură cea mai mică grupare de functori
pe axa sintagmatică. Microstructura este în sistemul nostru combi-
nația sintactică elementară.
Functorul a fost definit ca purtător al unei funcții (al unor
funcții) sintactice, funcție însemnînd însușire combinatorie, valență.
Fiecare valență se realizează într-o microstructură ; ca să aflăm fasci-
colul de valențe al unui functor trebuie să determinăm toate micro-
structurile opuse în care poate apărea1.
Rezultă că analiza functorială impune examenul functorilor în
microstructuri.
Fiind o îmbinare de functori, microstructura are un caracter
abstract; ea se actualizează în vorbire ca o secvență de alolexeme,
deci are variante fonetice, morfologice și semantice (cf. supra II,
4, § § 3—5). La acestea se adaugă acum variantele sintactice, de
exemplu : om bun / bun om, rezultat al variației topicii.Această varia-
ție antrenează și modificări în planul semnificațiilor : o deplasare a
accentului logic, o inversare a ierarhiei semantice (cuvîntul mai impor-
tant devine mai puțin important și invers), o schimbare a înțelesului
unuia din termeni de (tipul observație simplă / simplă observație) sau
a raportului semantic (vezi diferența dintre ,,adjectivul explicativ”
numit și epitet, și ,,adjectivul determinativ”, în sp. la manșa oveja,
la blanca nieve / las ovejas blancas2).
§ 2.	Pentru că noțiunea de ,,însușire combinatorie” este esen-
țială în înțelegerea functorului și a microstructurii, vom începe expu-
nerea noastră cu explicitarea ei.
Se constată că, într-un enunț dat, forma unor cuvinte flexibile
este condiționată de prezența în enunț a altor cuvinte. în lipsa aces-
tora din urmă, primele ar trebui să capete altă formă sau n-ar putea
apărea de loc. Ocurența cuvintelor neflexibile din enunț este adesea
impusă și ea de alte cuvinte ale enunțului.
De exemplu, prezența unei prepoziții reclamă prezența altor
două cuvinte, a căror identificare în enunț nu face dificultăți. în
citește un roman de aventuri, prepoziția e în relație atît cu roman3,
2.	1 Noțiunea de „microstructuri opuse” va fi explicată infra § 3.
2 GLE, p. 177.
3 și nu cu grupul un roman, căci nu cere decît prezența substantivului ca atare,
neexercitînd nici o constrîngere asupra articulării sale.
combinatii sintactice minimale
107
cit și cu aventuri; roman și aventuri satisfac două însușiri combina-
torii ale functorului de, și astfel obținem microstructurile :
roman de
de aventuri
La fel, functorul un apare în microstructura un roman, iar citește
în microstructura citește roman.
Din exemplele de mai sus s-a văzut că o însușire combinatorie
a unui functor se manifestă în felul cum apariția sa e legată de apari-
ția altui functor. Prin definiție, ceea ce satisface o valență este un
functor. Pentru functori care cer simultan doi alți functori, cf. infra § 5.
§ 3.	Functorul A care satisface o valență a functorului B poate
fi substituit cu un al treilea functor C, de care B să fie legat în
același mod. Această operație generează o microstructură AC echiva-
lentă cu AB. De exemplu, în microstructura citește romanul înlocuim
functorul al doilea cu altă formă a lui roman sau cu alt substantiv :
citește roman, citește romane și citește reportaj sînt microstructuri echi-
valente. Mulțimea functorilor care pot apărea în aceste condiții în
locul lui roman formează o clasă de functori. Se poate proceda la
înlocuirea simultană a lui A și B ; citește roman e în raport de echiva-
lență cu scrie reportaj. Pentru că termenul ,,echivalență” e folosit și
în accepțiunea de ,,sinonimie” de exemplu, ca să învăț e ,,echivalent”
cu pentru a învăța, preferăm să spunem ,,echivalență funcțională”.
Sînt funcțional echivalente două sau mai multe microstructuri ai
căror functori sînt legați în același fel; în exemplul nostru legătura
s-ar putea numi ,,recțiune verbală tranzitivă”. O clasă de microstruc-
turi este o mulțime de microstructuriînraport de echivalență funcțională.
Două microstructuri care fac parte din clase diferite sînt, prin
definiție, opuse* în cazuri speciale, explicabile în interiorul fiecărei
limbi, opoziția se poate neutraliza:
(a)	poate învăța, microstructură echivalentă cu poate citi, poate
merge etc., e opusă și totuși fonologie identică cu
(b)	poate învăța, microstructură echivalentă cu probabil învăța,
poate citea etc.
§ 4.	Revenind la substituirile făcute în microstructura citește
roman, va trebui să stabilim o distincție între grupul (a) și grupul (b)
de microstructuri echivalente :
grupul (a) conține microstructurile citește roman și citește repor-
taj ; dintre cele enumerate la § 3 numai acestea două sînt posibile
în contextul « — un — de aventuri»;
108
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
grupul (b) conține microstructurile citește romane și citește-
romanul} ele nu sînt tolerate în contextul <— un — de aventuri».
Eliminarea functorului un ar face să dispară această restricție, în
schimb n-ar mai fi tolerat grupul (a) (★citește roman de aventuri).
Distincția făcută aici relevă două fapte semnificative :
— microstructurile funcțional echivalente nu au în mod necesar
o distribuție identică;
— într-un enunț, un functor poate satisface simultan mai multe
valențe. Ca atare, apariția sa în fluxul vorbirii e supusă unei condi-
ționări multiple. De exemplu, functorul roman din citește un roman
de aventuri are cazul cerut de verb, genul și numărul impus de un
(care, în plus, interzice forma cu articol hotărît).
§ 5. Stabilirea claselor de microstructuri depinde de modul în.
care concepem propoziția : ,,microstructurile AB, CD țin de aceeași
clasă (sînt echivalente) numai dacă functorul A este legat de func-
torul B în același fel în care functorul C e legat de functorul D”.
Ce înseamnă în definitiv ,,în același fel”?
Exemplul de la § 3 a arătat că e vorba de o restricție de natură
sintactică și morfologică : A cere de la B să fie un substantiv la un
anumit caz (,,substantiv” e o clasă sintactică tradițională; „caz”'
e o categorie morfologică). Situațiile sînt relativ variate și prezintă,
diferențe de la o limbă la alta.
(a)	Dacă microstructurile :
citește repede
învață acasă
repetă acum
sînt echivalente, aceasta se datorește faptului că poziția „1” e ocu-
pată de un verb la orice formă flexionară, iar poziția „2” de un adverb.
Spunem că functorii sînt legați la fel în toate trei construcțiile pentru
că sînt identici prin apartenența lor la anumite părți de vorbire, ca
și prin posibilitățile de variație morfologică (cf. infra 4, § 5);
(b)	Dacă microstructurile :
[citește] romane, reviste
[repetă'] cuvinte, gesturi
sînt echivalente, explicăm aceasta prin faptul că ambii functori
satisfac aceeași însușire combinatorie a unui al treilea functor, exte-
combinatii sintactice minimale
109
rior microstructurii considerate. „Sînt legați în același fel” înseamnă
nici „satisfac într-un enunț aceeași valență a unui functor”;
(c)	Să se compare enunțurile engl.
I sent Mary a gift
I give John a book
■	din punctul de vedere al functorilor 2 și 3. Echivalența microstruc-
turilor sent Mary și give John se poate exprima astfel: substantivul
e legat de verb în așa fel încît ocurența unui al treilea functor, un
substantiv, e cerută cu necesitate (deci previzibilă). Dacă totuși
acesta nu apare în propoziție, relația din microstructură se schimbă4.
Corespondentele românești ale construcției citate nu prezintă această
particularitate5.
Situația (c) evidențiază un aspect interesant al analizei functo-
Tiale : descoperim existența unor valențe care pot fi satisfăcute numai
în enunțuri care satisfac și o altă valență6.
§	6. Descompunerea enunțurilor în microstructuri produce două
tipuri de secvențe :
—	unele care „sună corect”, adică ni le putem imagina ca enun-
țuri de sine stătătoare;
—	altele care „sună incorect”, adică n-ar putea forma singure
o comunicare.
Microstructurile „corecte” par complete sau incomplete.
Vom ilustra aceste distincții cu microstructurile obținute în
analizele din paragrafele precedente.
(a)	microstructuri care ar putea fi folosite ca enunțuri și nu par
incomplete : citește romane, citește romanul, citește repede, învață acasă ;
(b)	par incomplete : de aventuri (La întrebarea — Ce fel de roman
<e acesta^. se poate răspunde numai — De aventuri.); romane, reviste;
<cuvinte, gesturi.
Construcțiile discutate sub (a) și (a) sînt microstructuri transpo-
izabile. înțelegem prin transpunere utilizarea unei unități de un anumit
nivel cu valoarea unei unități de rang superior7.
4 Mary, John devin complemente directe.
5 dau lui Ion e simțit, firește, ca un enunț lacunar, dar funcția sintactică a sub-
stantivului e limpede; scoasă din contextul I give John a book, secvența I give John
uși pierde calitatea de a conține un complement indirect, iar John e înțeles ca obiect
direct.
6 Vezi și infra § 7.
7 Există și functori transpuși.
110
TEOEIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
(c)	Nu ne putem imagina enunțuri ca : roman de; citește roman,
citește reportaj. Acestea sînt microstructuri netranspozabile8.
Dintre membrii unei clase de microstructuri, unii sînt transpo-
zabili [citește romane), altii nu (citește roman),
§ 7.	Există și clase întregi netranspozabile; engl. I sent Mary
a gift conține un membru (sent Mary) al unei atare clase; relația
dintre verb și nume nu se poate realiza decît în prezența altui nume,
obiect al verbului (cf. supra § 5). Iată și un exemplu românesc :
clasa de microstructuri [substantiv articulabil9 + substantiv
în dativ], pe cale de dezvoltare în limba contemporană10, nu se actua-
lizează decît în structuri sintactice complexe, cf. acordarea (de ajutor
economic) țărilor (înapoiate); atribuirea (unui rol de seamă) organiza-
ției (noastre).
§ 8.	Exemplele înfățișate în secțiunea aceasta dovedesc că prin
microstructură nu înțelegem un grup de două cuvinte cu „sens lexi-
cal deplin” (cf. roman de) și nici îmbinare de părți de propoziție
(terminologia tradițională „subiect”, „complement” etc. a fost evi-
tată), ci lanț de doi functori în relație. Pentru simplificare, am des-
cris relația sintactică numai ca satisfacere a unei valențe a functo-
rului A de către functorul B11, dar A și B reprezintă clase, în relație
sintagmatică. în descrierea sistemului sintactic, clasa de microstruc-
turi se dovedește un concept de importanță primordială.
§ 9.	Conceptul de microstructură, ca și teza că un enunț se
divide în microstructuri, pleacă de la postulatul că relația sintactică
elementară se stabilește de la functor la functor : fiecare functor e legat
de unul sau mai mulți functori separat, și nu de un lanț de functori.
Dacă enunțul conține functorii a b c d e, oricare din aceștia, să
spunem c, poate fi legat simultan cu a, cu b, cu d și cu e (sau
numai cu. unul din ei), dar nu poate fi legat de ab sau de bde, adică
de un lanț de functori. De exemplu, în merii din grădina noastră
au înflorit, vom raporta verbul la merii și nu la complexul functorial
merii din grădina noastră, Vom proceda în mod analog cu propoziția
stiloul este nou, adică vom lega pe este (și nu pe este nou) de stiloul,
8 Mai multe lămuriri Stati, Transposition (passim).
9 Prin aceasta înțelegem „care poate primi articol enclitic”. Precizarea e nece-
sară pentru a opune această clasă construcției arhaizante [substantiv nearticulabil +
substantiv în dativ], actualizată în preot deșteptării (noastre).
10 Construcția a fost semnalată recent, cf. Mioara Avram, Atribut, p. 423 ș. u.
11 Relațiile sintactice în microstructuri vor fi discutate infra 4 — 5.
combinatii sintactice minimale
111
și — ceea ce va părea desigur mai neobișnuit — într-o propoziție ca
scrie cu stiloul nu vom considera că există o singură microstructură
cu termenul secund compus din doi functori, ci trei microstructuri
(scrie cu, scrie stiloul și cu stiloul)12. Aceasta contravine unor practici
curente și unor idei cu foarte largă circulație, ca aceea că există cuvinte
care determină o întreagă propoziție (de exemplu, unele adverbe)13
sau că o conjuncție intră în relație cu toată propoziția pe care o intro-
duce14.
Expunerea rezervată secțiunilor următoare va lămuri poziția
noastră în problemele de acest tip.
3.	SUPRAPUNEREA CLASELOR DE FUNCTORI
§ 1.	Studiul microstructurilor comportă două diviziuni :
(a) o sintagmatică: componența microstructurii ca men-
bru al unei clase de microstructuri și particularitățile care nu sînt
ale întregii clase, ci numai ale unei anumite microstructuri;
(b)o paradigmatică: trăsăturile distinctive ale unei
clase de microstructuri în opoziție cu celelalte. Problema inventarului
claselor de microstructuri.
§ 2.	Constituenții unei clase de microstructuri sînt două clase
de functori.
Analiza sintactică pe care o propunem (,,analiză functorială”)
cere ca alolexemele să fie reduse la functori, iar aceștia la clase de
functori. Operația aceasta se face considerînd alolexemul ca parte
componentă a unei îmbinări de alolexeme, îmbinare ce actualizează
o microstructură și, prin aceasta, o clasă de microstructuri.
§ 3.	Cînd un functor e simultan în relație cu mai mulți functori
din același enunț, el participă la mai multe clase de functori și a fost
ales de vorbitor din grupul de functori cuprins în zona de suprapunere
(sau intersecție) a respectivelor clase de functori. Vom spune că func-
torul în cauză face parte dintr-o clasă functorială de suprapunere.
12 Explicatii infra VI, 3, § 3.
13 Gleason, L. E. G„ p. 131.
14 Karlsen, Studies, p. 22.
112
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 4.	Noțiunile noi, intro duse în § 3, „zonă de suprapunere”
și „clasă functorială de suprapunere” vor fi explicate acum cu material
românesc :
Ca punct de plecare alegem enunțul a cumpărat un album minu-
nat și ne concentrăm atenția asupra functorului album. II găsim în
următoarele microstructuri:
(a)	a cumpărat album
(b)	un album
(c)	album minunat
în (a) functorul album satisface o valență cu noscută ca „recțiune
verbală tranzitivă”1; album trebuie să fie un nume la acuzativ. Ca
atare, e membru în clasa de functori album, albume, albumul, cărțile,
volumul etc., etc. Notăm clasa aceasta cu Fa;
în (b) substantivul satisface o însușire combinatorie a artico-
lului nehotărît un : acesta cere să fie urmat de un substantiv masculin
sau neutru la numărul singular, cazul nominativ sau acuzativ. Rela-
ția dintre un și album se caracterizează și prin acord : numărul, genul
și cazul articolului se orientează după aceleași categorii de la substan-
tiv. în combinație cu articolul, album face parte dintr-o clasă de func-
tori în care mai intră an, tablou, copil etc., etc. Notăm această clasă
cu Fb;
în (c) substantivul poate sta în orice caz, poate fi articulat sau
nu, dar trebuie să fie la singular, masculin sau neutru, deci intră în
aceeași clasă de functori cu albumului, anul, anului, tablou, t abloului,
copil, copilului etc., etc. Aceasta este clasa Fc.
Comparînd clasele de functori Fa, Fb, Fc sub raportul numărului
de functori, se observă că Fa este cea mai bogată ; în Fc intră functori
excluși din Fb (cei cu articol hotărît) și din Fa (de exemplu, subs-
tantive la genitiv); Fc e mai bogată decît Fb. Clasa de intersecție
a lui Fa, Fb, Fc conține numai substantive masculine și neutre, la
singular, cazul acuzativ, fără articol hotărît, deci nu coincide cu nici
una din cele trei clase și e mai săracă decît toate. (Cel mai mult se
apropie de Fb, dar nu conține substantive la nominativ).
§ 5.	Marea majoritate a enunțurilor unei limbi sînt secvențe
de clase functoriale de suprapunere. Analiza functorială raportează
3.	1 Pe de altă parte, verbul e selectat de complementul său direct prin urmare
a cumpărat satisface o valență a lui album. Neglijăm aici acest fapt, pentru că intere-
sează numai valențele satisfăcute de album.
combinatii sintactice minimale
113
alolexemele la clase de functori, cuplate în clase de microstructuri
(supra § 2) și consideră enunțurile ca realizări ale unui lanț de clase
functoriale de intersecție.
In enunțul propus spre analiză a cumpărat un album minunat,
numai functorii 1 și 4 nu țin de clase de suprapunere, căci fac parte
din cîte o singură microstructură (a cumpărat album și album minu-
nat). E de la sine înțeles că un enunț care e compus dintr-o singură
microstructură (am numit-o ,,transpusă”) nu implică nici o clasă
functorială de suprapunere.
4.	SINTAGMATICA MICROSTRUCTURILOR. FORMA CONSTITUENTELOR
§ 1.	Întrucît orice clasă de microstructuri conține două clase
de functori, urmează să studiem aceste clase sub raportul formei și ‘
al conținutului lor.
(a)	în privința formei, am arătat deja că felul relației dintre
constituenți impune anumite restricții formale; ele trebuie precizate k
mai în detaliu și cu referire la cele două accepțiuni ale cuvîntului
,,formă” în gramatică : ,,aspect, formă exterioară” și ,,mod de orga-
nizare” ;
(b)	descrierea enunțurilor ca secvențe de părți de propoziție ne-a
deprins cu raportarea fiecărui segment de text la o entitate semantică :
„autorul acțiunii”, ,,calitatea, însușirea unui obiect”, ,Jocul
ele unde pornește acțiunea” etc. Atare trăsături de conținut
pot fi atribuite claselor de functori?
Problema prezintă un interes cu totul special, căci în istoria gra-
maticii s-au emis toate trei tezele posibile privind forma și conținutul
sintactic :
— sintaxa studiază numai forme
— sintaxa studiază numai conținuturi
— si	ntaxa studiază și forme, și conținuturi.
Evident, prin ,,formă” și ,,conținut” nu s-a înțeles și nu se înțe-
lege totdeauna același lucru.
§ 2.	Faptul că un cuvînt e într-o anumită relație cu alt cuvînt
din același enunț se exprimă prin anumite caracteristici, numite .
uneori ,,mărci” sau ,,indici formali”. Nu putem admite că există
8 — C 192.
114
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
relații nemarcate prin nimic1, căci ele n-ar mai fi sesizabile2. Cînd
se afirmă totuși acest lucru, cercetătorii au în vedere structurile
cărora le lipsește o marcă flexionară (de exemplu, microstructurile
care conțin unul sau doi functori cuvinte neflexibile, cum e combina-
ția verb + adverb3).
în cercetarea lingvistică actuală predomină înțelegerea ,,formei”
ca „mod de organizare”, ceea ce a dus la reliefarea unor mărci igno-
rate de studiile mai vechi, precum și la reinterpretarea mărcilor flexio-
nare.
§ 3.	în concepția tradițională, dependența și natura dependen-
ței unui cuvînt de altul își găsesc expresia în desinența unuia dintre
ei sau a amîndurora. De pildă, în lat. mater clamat puellas depen-
dența lui pitellas de clamat e marcată prin -as, care exprimă totodată
calitatea de obiect direct4. La aceasta se poate obiecta că, în sine,
-as nu are această calitate, căci substantivele în -as pot fi și subiecte
(în construcția „acusatiuus cum infinitiuo”), complemente de relație
ș.a. Referindu-se la propoziția citată, G.F. Meier consideră că forma
corespunzătoare conținutului de complement direct („Objektsvor-
stellung”) este atît -as, cît și topica (?) și prezența verbului tranzitiv
clamat5, iar H. Frei, care discută un caz similar (-um ca semnificant
al valorii lui puerum din puerum uidet), precizează : aflăm că puerum
e complement direct din faptul că e însoțit de forma verbală uidet
și observînd că în grupul puerum uidet -um poate fi substituit cu -os,
iar verbul poate apărea la orice formă paradigmatică. Marca nu e
-um, ci „coprezența selectivă” a două semne lingvistice, substantivul
și verbul6.
Interpretarea structuralistă citată se înscrie printre cele care nu
înțeleg forma sintactică, marca unei funcții sintactice, ca pe un dat
4.	1 Cum susține Tesniere, Elemenis § 4, sau Brunot. P. L., p. 5, care adaugă
mențiunea că, în aceste cazuri, înțelegem relațiile prin analogie cu situațiile în care
relațiile sînt marcate. Dacă admitem că ceea ce Miltner (Relations, p. 14 și passim)
numește,,relații exosintagmatice” merită într-adevăr numele de „relații”, acestea, desi-
gur, nu sînt marcate.(De exemplu, elevul și lecția din propoziția elevul învață lecția se
află într-o relație exosintagmatică. în rezumat, fiecare termen al unei propoziții e în
relație cu toți ceilalți termeni ai acelei propoziții.)
2 Frei, Lf unite, p. 134, califică această teză drept „incompatibilă cu p ostulatul
semnificat-semnificant. ”
3 O „relație sintagmatică zero” numită „adjuncție”. Dokulil-Danes, p. 245.
4 Nu interesează aici rolul lui -as în redarea categoriei numărului.
6 Meier, Zero, p. 53.
6 Frei, L’unite, p. 138 — 139.
combinatii sintactice minimale	115
nemijlocit, ceva care „se vede”; forma e un anumit mod de orga-
nizare pe care îl descoperim grație unei tehnici analitice d est ol de
complicate.
§ 4.	Sub influența unor situații des întîlnite în limbile indo-
europene, s-a născut ideea că rolul sintactic al desinenței este acela
de a marca poziția de subordonat a cuvîntului din care face parte.
Obiecțiile se impun aproape de la sine :
(a)	o desinență poate avea un rol decisiv în recunoașterea rela-
ției de coordonare, cum se întîmplă cu propoziția latină animal
nenatorem uident „(ei) văd animalul și vînătorul”. Dacă substituim
desinența -nt prin -t, structura devine echivocă („animalul vede pe
vînător”) sau „(el) vede animalul și vînătorul”?); dacă substituim
pe -em prin -es obținem altă ambiguitate („vînătorii văd animalul”
sau „(ei) văd animalul și vînătorii”?); dacă substituim desinența
zero prin -ia, rezultatul va fi din nou o propoziție echivocă („anima-
lele văd pe vînător” sau „(ei) văd animalele și vînătorul”?); în
sfîrșit înlocuind pe -em cu zero obținem o structură clară, dar deose-
bită de cea inițială : animal, uenator uident „animalul și vînătorul
văd” ;
(b)	uneori — cel puțin în anumite limbi — termenul regent are
o desinență care îi precizează calitatea de a fi însoțit un determinant:
în magh. az apjân hâzaja „casa tatălui”, cuvîntul haz „casă”
e la forma posesivă 7;
în bască, verbul primește semnul dativului cînd e construit cu
un complement în dativ8;
în limba ebraică, substantivul regent stă în „casus constructus”,
inexistent în limbile indo-europene9.
§ 5.	Acceptînd și dezvoltînd unele sugestii de metodă citate mai
sus, propunem să se considere ca marcă formală a claselor de micro-
structuri în primul rînd10 variabilitatea morfologică selectivă. După
cum e și firesc, avem în vedere clasele de microstructuri în care măcar
unul din constituenți e o clasă de functori flexibili. Ni se pare edifi-
catoare examinarea acestor clase de functori sub aspectul numărului
7 Isacenko, Slouo, p. 88 — 89.
8 Martinet, Elements, p. 120.
9 de Groot, Word-groups, p. 127.
10 De la o limbă la alta importanța acestei mărci poate să difere; în engleză,
de pildă, e mai puțin însemnată decît în română.
116
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
de forme paradigmatice ale unui singur lexem conținute de clasa
respectivă.
De exemplu, în clasa de microstructuri ilustrată printr-o îmbi-
nare ca am spus copilului e admisă numai o parte a paradigmei lexe-
mului COPIL, și anume copiilor (am spus copilului este o microstruc-
tură transpozabilă), copil și copii11 (ocurența lor generează microstruc-
turi netranspozabile; ca enunțuri, am spus copil sau am spus copii
reflectă altă structură sintactică decît am spus copilului12). Numim
,,selectivă” această variabilitate flexionară, întrucît limitele ei sînt
dictate de funcția 13 termenului corelat.
§ 6.	Un lexem poate figura ca termen de microstructură cu
oricare din formele paradigmei sale, cu o parte din ele, sau cu una
singură, după cum cere funcția celuilalt constituent al grupului binar.
Vom distinge în al doilea rînd variabilitatea unilaterală (Care sînt
formele lexemului A care se pot substitui mutual cît timp termenul
B rămîne constant14?) și bilaterală (Care sînt formele lexemului A
care se pot substitui mutual cînd termenul B variază și el15).
§ 7.	Menținînd imul din termeni constant sau cînd acesta e o
clasă de functori neflexibili, termenul celălalt are o variabilitate mor-
fologică selectivă totală, parțială sau nulă. Iată exemple :
(a)	variabilitate totală : verbul din sintagma lat. uideo Cassium
poate figura aici cu oricare din membrii paradigmei sale, cf.
uideo
uidebat
uidere
uidens
etc.
± Cassium1*
11 în am spus (acestui) copil, am spus (acelor) copii.
12 copil, copii sînt aici incluse într-o clasă care cuprinde toate cuvintele limbii
române, cu toate formele și variantele lor, cf. am spus ,,buni”, am spus „de”, am
spus „iată”. Ga actualizare a structurii verb + complement indirect în dativ microstruc-
turile am spus copil, am spus copii sînt netranspozabile.
13 în accepțiunea de „însușire combinatorie”.
14 Presupunînd că termenul B e o clasă de functori flexibili.
15 Vezi nota precedentă.
16 Situația a fost semnalată de A. W. de Groot (Word-groups, p. 127), căruia îi
aparține și exemplul.
combinatii sintactice minimale
117
(b)	variabilitate parțială: al doilea substantiv din sintagma
privirea băiatului poate figura aici cu majoritatea formelor sale, cf.
privirea +
băiatului
băieților
băiat17
băieți17
a băiatului13
a băieților13
(c)	variabilitate nulă : lexemul-adjectiv BONUS e admis pe
poziția termenului subordonat din microstructura pueros bonos cu
această unică formă.
§ 8.	Lăsînd să se manifeste variabilitatea ambilor termeni ai
microstructurii19, exemplul dat supra § 7 (a) intră în categoria :
A total variabil 4- B parțial variabil 20; variația este bilaterală^
independentă, căci substituirile posibile în A nu antrenează schimbări
în B și vice versa; exemplul de la § 7 (b) intră în categoria :
A total variabil + B parțial variabil; variația este bilateral
mixtă, adică unele substituiri efectuate în A nu antrenează schimbări
în B (privirea băiatului, privirile băiatului, privirii băiatului ș.a.),
alte substituiri în A cer o schimbare concomitentă în B (privirea
băiatului, privire a băiatului21); exemplul de la 7 (c) intră în cate-
goria :
A total variabil + B parțial veriabil; e un exemplu tipic de
variație bilaterală concomitentă în număr și caz22.
§ 9.	Variabilitătea morfologică selectivă a celor doi termeni
ai unei microstructuri apare în forme destul de variate:
r unilaterală
variabilitate <
l bilaterală
independentă
mixtă
concomitentă
17 Microstructuri netranspozabile, obligatorii în contexte ca privirea (acestui)
băiat, privirea (acestor) băieți.
18 Microstructuri netranspozabile, cerute în secvențe de tipul privirea luminoasă
a băiatului, a băieților.
19 cînd aceștia sînt clase de functori flexibili.
20 Cassium și Cassios.
21 într-o secvență ca această privire a băiatului.
22 Orice schimbare de caz sau număr în A e corelată cu o schimbare identică
în B ; o schimbare de gen în B e imposibilă cîtă vreme discutăm numai de variația lexe-
mului PVER, dar în clasa de microstructuri [substantiv + adjectiv], B devine total
variabil. Variația lui B pe baza categoriei comparației este independentă, cf. puer bonus
puer melior, puer optimus.
118
TEORIE 81 METODĂ ÎN SINTAXĂ
La rîndul său, variabilitatea bilaterală cunoaște nouă posibili-
tăți teoretice, cum rezultă din tabloul de mai jos :
termenul A	termenul B
v. nulă	v. nulă
v. nulă	v. parțială
v. nulă	v. totală
v. parțială	v. nulă
v. parțială	v. parțială
v. parțială	v. totală
v. totală	v. nulă
v. totală	v. parțială
v. totală	v. totală
Studiul sistemului sintactic al fiecărei limbi urmează să stabi-
lească ce posibilități eventual nu se realizează și cum se repartizează
în cele nouă categorii toate clasele de microstructuri.
§ 10.	în baza criteriului marcării formale a microstructurilor
prin variabilitatea morfologică selectivă se poate face o comparație
între sistemele sintactice. De exemplu, clasa de microstructuri de
care ține sintagma lat. mulier pulchra, rus. KpacrtBaa îKeHiunna,
ceh. peknâ zena ilustrează categoria „A total variabil — B total
variabil” ; în schimb structurile reprezentate prin rom. casa e frumoa-
să și germ, das Haus ist schbn, care par atît de asemănătoare, diferă
totuși sub raportul variabilității morfologice selective : în română,
adjectivul-nume predicativ intră în microstructura e frumoasă cu
toate formele sale flexionare, la cazul nominativ, pe cînd în germană
numai cu cele trei grade de comparație :
română
germană
A
ești
e
sînt
am fost
etc.
B
frumoasă
frumoase
frumos
frumoși
A
bist
ist
sind
bin gewesen
etc.
B
schon i
sehoner ?
schonste J
în ambele limbi A este total variabil, B parțial variabil, dar
acest „parțial” nu se acoperă : variația lui B se face după categorii
c ombinatii sintactice minimale
119
diferite în cele două sisteme (interesează de fapt numai flexiunea
după gen și număr : în alte construcții adjectivul german deosebește
genurile și numerele; adjectivul românesc nu are flexiune după
gradul de comparație, deosebirea față de germană e aici numai de
morfologie).
§ 11.	Variabilitatea morfologică selectivă poate fi urmărită și
într-o cercetare istorică a sistemului de microstructuri, bineînțeles
pentiu fiecare limbă în parte. Se descoperă fapte de genul următor :
(a)	în română s-a afirmat treptat tendința de a nu face acordul
între apoziție și substantivul corelat; tot mai des întîlnim în scris
adjectivul și participiul feminin neacordate în caz cu substantivul
regent (tipul: din cauza acestei dorințe izvorîtă din...), reflectînd o
situație din limba vorbită; dezacordul în caz e frecvent în structura
substantiv + adjectiv demonstrativ, mai ales în limba vorbită (G.-D.
oamenilor aceștia, femeilor acelea);
(b)	și în istoria limbii germane a fost semnalată tendința de
reducere a numărului mărcilor flexionare în grupul nominal23;
(c)	schimbările în sistemul variației morfologice selective din
grupul nominal latin au. fost discutate recent prin prisma sistemului
corespunzător din limbile romanice24.
§	12. După flexiune, gramaticile tradiționale și structurale pre-
zintă ordinea cuvintelor ca pe un indice formal25. E un adevăr cunos-
cut de mai multă vreme că rolul topicii e invers proporțional cu bogă-
ția flexionară a unei limbi.
S-a pus în discuție caracterul de „semn” al topicii. Poate fi
întîlnită aserțiunea că o relație sintagmatică poate să nu aibă alt
semn decît gruparea termenilor, ordinea lor fiind un semn „tactic”™.
De la „semn” s-a trecut cu ușurință la ,,morfem” și unii lingviști
23 Admoni, O.TT., p. 55.
24 Manoliu, Innovations, p. 299 — 307. Autoarea se ocupă de aspectele diverse ale
structurii grupului nominal, din care variabilitatea formei flexionare e doar unul.
25 ,,Forma unei propoziții depinde în parte de ordinea cuvintelor ei”. Sweet, Prac-
ticai Stiidy, p. 123. Despre topică s-a spus că e un ,,indice sintactic”, un „mijloc de ex-
primare a relațiilor” (Ullmann, Semantics, p. 32), un mijloc de marcare a raporturilor
sintactice (GLR II, p. 428), de exprimare a legăturilor dintre cuvinte, dar nu atît
ca mijloc de redare a structurii gramaticale a propoziției, cît mai ales ca mijloc de
redare a structurii ei semantice („...obsahove vyznamove vystavby”. CM, p. 336), un
mijloc de semnalizare a unor sensuri gramaticale (Isacenko, PpaM. 3Hau., p. 28).
26 Godel, Zero, p.34.
120
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
consideră ordinea cuvintelor un „element lingvistic”, o „unitate”27
ca și fonemele, morfemele, cuvintele, un „morfem-zero”28.
* Nu poate fi vorba să contestăm importanța topicii în semnali-
zarea rolului sintactic al constituenților propoziției, dar trebuie făcut
în prealabil un distinguo (de regulă ignorat de gramaticile tradițio-
nale și încă vag conturat în studiile structuraliste), între cele două
feluri de indicații cu caracter sintactic pe care le poate da ordinea
cuvintelor : relaționale (cine cu cine și în ce fel se leagă) și
modale (atitudinea vorbitorului față de poziția cuvintelor în pro-
poziție, ierarhizarea lor după importanța relativă ce le-o acordă,
încărcătura afectivă pe care ține s-o comunice etc.).
Calitatea de „morfem” e presupusă pentru ordinea cuvintelor
ca indice relațional, dar termenul morfem folosit astfel ni se pare un
abuz de limbaj. Topica poate semnaliza29 rolul sintactic al unui
cuvînt fără a deveni ipso fado morfem, așa cum nu sînt morfeme nici
alternanțele fonetice, locul accentului sau tipurile de variabilitate
morfologică selectivă — cu toate că și acestea au sau pot avea
funcție distinctivă. Nu orice caracteristică formală pertinentă este
fonem sau morfem, adică o unitate care se integrează într-o succe-
siune omogenă (lanț de foneme, respectiv lanț de morfeme) pentru
a forma un enunț30.
în comparație cu desinențele, topica este o marcă mai abstractă;
acum mai bine de o sută de ani, Henry Sweet susținea că ordinea
cuvintelor e cea mai abstractă formă gramaticală31.
§	13. în microstructuri, rolul topicii este mult mai mic decît
în structurile cu peste doi functori32.
Propunem următoarea clasificare a microstructurilor folosind
criteriul aranjamentului constituenților :
(a)	cu topică fixă : fiecare om (*om fiecare), fr. cet enfant (enfant
ce, germ, jenes Buch (*Buch jenes) etc. Cînd topica e fixă, ea este
27 Critica adusă acestei idei la Haas, Zero, p. 42 — 43.
28 Galichet, Physiologie, p. 134.
29 Rămîne totuși de văzut dacă semnalizează singură, și nu împreună cu
flexiunea, distribuția, intonația.
30 Haas {Zero, p. 42—43) expune deosebirea dintre ,,morfemul tactic” și unită-
țile limbii în termenii următori: unitățile limbii intră în două feluri de relații (para-
digmatice și sintagmatice), pe cînd topica e s t e o relație (sintagmatică).
31 Sweet, Practicai Study, p. 124. Atare afirmații par astăzi îndoielnice, fiindcă
nu desinențele ca atare sînt mărci relaționale, ci — așa cum am arătat supra §§3,5 —
variabilitatea morfologică selectivă, trăsătură formală abstractă, care depășește dome-
niul observației empirice.
32 Infra.
combinatii sintactice minimale
121
implicit nedîstinctivă; cînd spunem „nedistinctiv” ne gîndim numai
la microstructură ca atare. Precizarea ni se pare utilă, căci în enun-
țurile plurimembre, fixitatea ajută uneori la perceperea structurii, de
pildă în a adus pentru fetițe aceleași jucării ca și anul trecut nu poate
exista nici o îndoială că aceleași determină pe jucării și nu pe fetițe,
căci adjectivul acesta nu poate sta decît înaintea substantivului
determinat; la fel, pentru că spunem elevul de serviciu și niciodată
de serviciu elevul, propoziția a intrat de serviciu elevul Popescu admite
o singură interpretare sintactică (de intră în microstructurile de
serviciu și a intrat de).
(b)	cu topică liberă sintactic nedistinctivă. în acest caz per-
mutabilitatea functorilor este absolut liberă (elev bun / bun elev,
realizare importantă / importantă realizare) 33 sau supusă unor exi-
gențe de natură morfologică : forma unuia din functori sau a amîn-
durora variază concomitent cu topica (omul celălalt / celălalt om,
omul bun / bunul om). La acestea se adaugă unele exigențe de ordin
extralingvistic. Dispunerea functorilor reflectă cîteodată o anumită
ordine în realitatea obiectivă comunicată, și aceasta îl împiedică pe
vorbitor să varieze topica : considerăm că textul latin ueni, uidi,
uici conține trei microstructuri 34; o aranjare diferită a functorilor
ar exprima altă desfășurare a acțiunilor; în rom. artera cerebrală
mijlocie stingă ordinea atributelor nu admite modificări35.
O topică liberă într-un anumit context se poate transforma în
topică fixă în alt context. Cf. eu am spus (asta) t / am spus eu (asta)
dar numai (cînd) am spus eu (asta)6!
(c)	cu topică liberă distinctivă. Iată cîteva exemple româ-
nești :	----------------
(casă) tip vagon / vagon tip ; poziția întîi în această microstruc-
tură conferă cuvîntului care o ocupă calitatea de termen principal,
iar poziția secundă aparține termenului subordonat;
33 ,,liberă” numai sub raportul felului relației sintactice ; altfel cele două aranjamente
nu se prezintă vorbitorului și ascultătorului ca perfect sinonime; deosebirea rămîne
afectivă (copil frumosIfrumos copil) sau chiar noțională (cf. adjectivele românești care
își schimbă sensul în funcție de poziția lor față de substantiv sărman, diferit, deose-
bit, distins, sărac, simplu, GLR II, p. 435; situația e cunoscută și în alte limbi, cf.
fr. (une) chose certaine — (une) certaine chose etc.).
34 ueni, uidi; ueni, uici și uidi, uici.
35 din cauză că mijlocie determină pe cerebrală, iar stingă pe mijlocie; dacă atri-
butele ar fi coordonate, permutarea ar fi liberă. (Exemplul e luat din GLR II, p. 433»
dar interpretarea diferă.)
122
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
dacă intonația rămîne neschimbată 36, topica e distinctivă în
scriitorul Sadoveanu / Sadoveanu scriitorul;
înlănțuirea unor functori coordonați beneficiază de o
topică liberă (pot interveni cel mult restricții de natură extralingvis-
tică) ; aceeași functori, în relație apozițională, admit o dis-
punere unică : cf. (lucrul acesta îl cunosc mai bine) specialiștii, autorii;
dacă relația e de coordonare, putem spune și (...) autorii, specia-
liștii, dacă însă vrem să facem din autorii un atribut apozițional (spe-
cialiștii sînt în același timp și autorii), el va rămîne pe locul al
doilea; dacă specialiștii e considerat apoziție (autorii sînt în același
timp specialiști), el va trebui să ocupe locul secund. (între coordo-
nare și relația apozițională deosebirea e marcată și prin intonație.)
La fel ne explicăm de ce (propoziții) subordonate completive directe
are o topică fixă (după părerea noastră, completive e apoziția lui
subordonate și are la rîndul său apoziția directe), iar (propoziții) fru-
moase, clare, corecte admite orice aranjament, căci adjectivele sînt
coordonate. (Să se remarce și aici variația intonației.) Vezi și exemplul
artera cerebrală mijlocie stingă, discutat supra, sfîrșitul lui (b).
Ordinea e liberă, dar distinctivă sui generis în microstructura
calul vede, căci aranjamentul vede calul admite două analize sintac-
tice (calul e complement direct sau subiect).
§ 14.	De studiul topicii ține și problema distanțării: între
functorii unei microstructuri există sau nu posibilitatea intercalării
altor functori. în raport de aceasta, o microstructură e obligatoriu
continuă, (cf. rom. văzîndu-mă 31, engl. (the) boxer dog 38), facultativ
continuă (marea majoritate a microstructurilor românești)2sau obli-
gatoriu discontinuă (microstructura acordarea (de ajutor economic)
țărilor subdezvoltate, cf. supra N, 2, § 7 ; sau engl. they clected him
president39).
§ 15.	Topica a fost discutată mai sus în legătură eu micro-
structurile ; nu e nevoie să argumentăm utilitatea deplasării obiecti-
vului asupra claselor de microstructuri.
Mai întîi trebuie semnalat aici pericolul unor generalizări
eronate, cum ar fi aceea de a spune că îmbinarea [substantiv + ad-
36 Rațiunea acestei specificări va fi lămurită infra § 21 b.
37 Dacă posibilitățile de inserare sînt limitate la cîteva cuvinte (ca în mă vede ;
își spune), nu credem că e o greșeală să socotim microstructurile în cauză ca obliga-
toriu continue.
38 Gleason, L. E. G., p. 140.
39 Ibidem, p. 163.
combinatii sintactice minimale
123
jectiv posesiv] are în română o topică liberă nedistinctivă. E foarte
adevărat că alături de părinții mei există și ai mei părinți, dar la
genitiv se spune numai părinților mei, la sg. părintelui meu. în mod
similar, sintagma [substantiv + numeral orclinal] face impresia că
admite permutarea functorilor ; dacă lucrul acesta e adevărat pentru
nominativ și acuzativ (programul al doilea / al doilea program), la
genitiv-dativ se zice programului al doilea și topica inversă e permisă
numai în structura mai complexă (celui de) al doilea program^).
Dacă spunem despre o clasă de microstructuri că e caracteri-
zată prin topică liberă, aceasta nu exclude anumite preferințe pentru
un aranjament sau altul (descoperirea acestor preferințe e necesară
mai ales în stabilirea diferențelor dintre mai multe stiluri ale ace-
leiași limbi și în caracterizarea unor procedee literare; e evident că
al meu prieten și prietenul meu nu aparțin aceluiași stil și că numai
un poet își permite să scrie lacul codrilor albastru).
Ca ilustrare pentru topica fixă pot fi citate următoarele clase
de microstructuri românești:
—	atributul adjectival exprimat printr-un adjectiv interogativ-
relativ stă numai înaintea substantivului regent (care prieten) 41;
—	microstructurile [prepoziție + nume] (cu Ion, la mine);
—	microstructurile [substantiv + verb la gerunziu] (argument
demonstrînd) ș. a.
în cehă, determinantul adverbial al unui adjectiv (velmi
droby) sau al unui adverb (neobycejne presne) stă totdeauna înaintea
acestuia42.
Distanțarea obligatorie se întîlnește în clasa de microstructuri
[substantiv verbal articulabil + substantiv în dativ], deja amintită
supra § 14 (acordarea ... țărilor). în engl. clasa ilustrată prin elected
president43 din they elected him president (siipra § 14).
Fixitatea sau libertatea topicii, ca și distanțarea, în clasele
de microstructuri trebuie apreciate în funcție de context:
—	cînd substantivul are mai multe atribute în genitiv, toate
se așază obligatoriu după substantiv44, deși fiecare atribut — în
absența celorlalte — poate sta și înainte;
40 Vezi și comportarea adjectivelor mult, puțin, tot: inulți copii / copii mulți,
puține cărți I cărți puține, toată lumea [lumea toată, dar numai firea multor copii, valoa-
rea putinor savanti, a tuturor savantilor.
41 GLR II, p. 439.
42 CM, p. 338.
43 Termenul secund e numit în multe gramatici „object complement”, cf. Gleason,
G. L. E., p. 163.
44 GLR II, p. 440.
124
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
— cînd substantivul e determinat de un atribut adjectival
și de unul prepozițional45, se pune cel adjectival întîi, cf. colb
mărunt de aur 46. Prin urmare colb de are o distanțare obligatorie
deoarece colb este regent în microstructura colb mărunt.
§ 16.	în sfîrșit, topica trebuie judecată în legătură cu pro-
blemele de ritm și eufonie : în GLR II, p. 434—436 se arată că locul
adjectivului față de substantiv depinde, printre altele, de succesiunea
silabelor accentuate și neaccentuate, de lungimea substantivului
și adjectivului47.
în felul acesta facem trecerea de la topică la mijloacele fonetice
de marcare a relațiilor microstructurale.
§ 17.	Studiul topicii în clasele de microstructuri interesează
comparația tipologică a limbilor. Observații elementare, ca aceea că
în relațiile de subordonare unele limbi preferă antepunerea deter-
minantului (germana, engleza, rusa), altele postpunerea (româna,
franceza), trebuie aprofundate, poate mai cu seamă în cercetarea
îmbinărilor plasate în diverse tipuri de contexte.
Examenul situației din diverse limbi indo-europene ne-a for-
mat convingerea că ordinea functorilor nu joacă un rol important în
microstructuri și că joacă un rol cu totul neînsemnat în microstruc-
turile transpuse. O anumită dispunere a termenilor e obișnuită,
frecventă, cea opusă este mai rară și servește unor scopuri expresive,
deci extrasintactice. Alteori există o singură posibilitate de aranjare,
în aceste cazuri topica nu are rol distinctiv. Microstructurile — și, cu
atît mai puțin, clasele de microstructuri — cu topică liberă distinc-
tivă nu sînt multe în nici o limbă dintre cele pe care le-am avut în
vedere.
O comparație cu organizarea celorlalte niveluri ale limbii
evidențiază deosebiri apreciabile: ordinea unităților pe axa sintag-
matică e foarte importantă în planul fonematic (cf. rom. al / îa,
ca / ac, sa / as etc., ca să cităm numai grupuri difonematice); la
polul opus sînt morfemele (ordinea „morfem! + morfem2” e nere-
levantă deoarece, de regulă, ordinea „morfem, + morfem!” e nere-
perată). Ca libertate de aranjare, functorii seamănă mult cu fone-
46 Atributul prepozițional este în concepția noastră o microstructură.
46 GLR II, p. 442. La fel, în ceh. odjezd zabranicnîch delegaci z Prahy „plecarea
din Praga a delegațiilor străine”, termenii microstructurii odjedz z „plecarea din” sînt
obligatoriu distanțați din cauză că odjezd e însoțit și de un atribut genitival (CM, p. 338).
în echivalentul românesc, distanțarea nu numai că nu e obligatorie, dar e chiar nere-
comandabilă.
47 Probleme similare se discută în CM, p. 338—339.
combinatii sintactice minimale
125
mele, dar caracterul impertinent al topicii îi apropie de morfeme (de
cele mai multe ori „functor! + functor2” are aceeași interpretare
relațională ca și „functor2 + functor^’ sau „functor^ functor2”
este unicul aranjament reperat).
§ 18.	O descriere riguroasă a sintaxei nu e posibilă fără studiul
intonației și al accentului de intensitate48 — iată o aserțiune la care
numeroși gramatici sînt dispuși să subscrie, mai ales cînd e vorba
de structuri ample49.
Există două dificultăți majore ale cercetării mijloacelor fone-
tice uzitate în sintaxă, pentru rezolvarea cărora s-au depus eforturi
mari în lingvistica structurală :
(a)	o problemă a conținutului, aceea de a separa din
tot ce se exprimă prin intonație50 conținutul sintactic și
(b)	o problemă a formei: reducerea infinitei varietăți a
curbelor melodice din vorbire la un număr finit și cît mai mic de
„tipuri de intonație” („intonation patterns”) între care să existe
un raport paradigmatic de opoziție, adică la un număr de „unități
suprasegmentale”51.
Dacă cercetarea marcării relațiilor sintactice prin variabili-
tatea morfologică selectivă este o „sintaxă morfologică”, analiza
care apelează la unitățile suprasegmentale este o „sintaxă fonologică”52.
In prezenta secțiune avem în vedere numai „sintaxa fonologică”
a microstructurilor.
§ 19.	Cercetările moderne asupra intonației53 au pus în evi-
dență rolul accentului, care, reliefînd o silabă proeminentă a unui
cuvînt dintr-o propoziție, exprimă o însușire din planul conținutului:
cuvîntul conține emfază54.
48 Gleason, Introduction, p. 139.
49 „Fără studierea mijloacelor muzicale utilizate de sintaxă se dă o definiție
prea îngustă — și inexactă — a dependenței și interdependenței propozițiilor”. Ries,
Syntax, p. 32. „Intonation patterns mark other syntactic constructions, generally larger
ones [sub. ns.]”. Gleason, L.E.G., p. 84.
50 Caracterul eterogen al « signifie »-ului mărcilor fonetice se poate întrezări în
această formulare succintă din GLR II, p. 468 : „Cu ajutorul accentului, intonației și
pauzei se exprimă raporturi sintactice, se schimbă sensul unor propoziții sau se redau
anumite stări afective”.
61 Cum au fost ele denumite de descriptiviștii americani.
52 Expresia „phonologic syntax” cu accepțiunea de mai sus apare la Gleason,
L. E.G., p. 84.
53 Cf. Bolinger, Intonation; Dane§, Intonace; Hockett, Phonology; Pike, Into-
nation; Roceric-Golopentia, Observații; Trager-Smith ; Vasiliu, Fonologia, în special
p. 58-82 ; Wells Pitch. '
54 Vasiliu, Fonologia, p. 71.
126
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
în gramatica tradițională, emfaza aparține cuvîntului ca ter-
men al unei propoziții, accentul care exprimă emfaza fiind numit
adesea logic sau retoric, pentru a-1 deosebi de accentul obișnuit al
cuvîntului55.
Se pune întrebarea dacă avem dreptul să vorbim de emfază
și în legătură cu o microstructură. Dacă microstructura este folosită
cu valoare de enunț, emfaza poate fi atribuită tocmai acestei folosiri
speciale a îmbinării de cuvinte (cf. el a venit față de el A venit56),,
de aceea limităm întrebarea la microstructurile conținute de un
enunț.
Microstructurile (nu numai cele românești) au de regulă un
singur functor accentuat57 (carte frumoasă, Ion învăță, înotînd repede,
de lină). Accentuarea celuilalt functor creează impresia de emfază.
(carte frumoasă etc.), ca și rostirea celui de-al doilea functor cu o
intensitate sporită (carte frumoasa etc.). Accentuarea functorului
al doilea este tipică și pentru clasele de microstructuii ilustrate prin
exemplele de mai sus, cînd topica este cea neutră.
Variația accentuală are un reflex indubitabil asupra înțelegerii
microstructurii (succesiunea „functor neaccentuat + functor ac-
centuat” nu este sinonimă cu succesiunea inversă), dar diferențele
de semnificație nu privesc relațiile sintactice: carte frumoasă, carte
frumoasă, carte frumoasă țin de aceeași microstructură (și, cu
atît mai mult, de aceeași clasă de microstructuri). Emfaza nu este
deci sintactic pertinentă. Urmează să discutăm totuși o excepție
importantă (infra § 21 (b)).
§ 20.	Printre mijloacele fonetice utilizate ca marcă sintactică,
gramaticile discută întotdeauna „curba melodică”, prin care opunem,
de exemplu, o propoziție enunțiativă unei propoziții interogative,
în lucrările structuraliste se vorbește de „contururi terminale”
(ascendent, descendent și neutru), care, întocmai ca fonemele
55 în s-a întors aseară la zece?, accentul ultimului cuvînt ca și accentul propo-
ziției cade în mod normal pe ze-. Dacă vrem să subliniem faptul că tocmai la acea oră
și nu mai devreme sau mai tîrziu (și așteptăm răspunsul Da, la zece), ze- devine silaba
proeminentă și capătă accentul logic.
56 Cu capităluțe notăm cuvintele ce conțin emfază.
67 S-a observat că pronunțarea reliefează determinantul, pentru că acesta e de
obicei elementul nou, necunoscut interlocutorului. Generalizarea ar fi însă dăunătoare,
căci functorul subordonat nu e neapărat termenul cel mai important și cel mai puternic
accentuat. („Falsch ist die gelegentlich geăuBerte Meinung, daB grammatisch Unter-
geordnete einer Wortgruppe miisse das inhaltlich Bedeutsamere und deshalb um so
mehr betonte sein. So kann gelegentlich ein Satz gebaut sein, muB es aber keineswegs”.
Drach, Satzlehre, p. 22 — 23.)
COMBINAȚII SINTACTICE MINIMALE
127
segmentale, „sînt constituenți ai unor semnificanți, fără a fi ele
însele semnificanți” 58. Dacă o microstructură conține de regulă un
functor accentuat și unul neaccentuat, în schimb nu e obligatoriu ca o
microstructură să fie acoperită de un contur intonațional59.
§ 21.	Sînt în evidentă minoritate microstructurile pentru care
intonația este distinctivă, în sensul că secvența de functori poate fi
rostită în două feluri, corespunzînd la două structuri opuse.
(a)	Perechea de microstructuri (reprezentînd două clase de
microstructuri) :
Radu, a venit !
Radu a venit !
se înțeleg diferit din cauza conturului melodic si a pauzei; cf. infra
§ 22 a; ,
(b)	In raport de intonație, termenii unei microstructuri își
pot schimba reciproc valoarea sintactică, clasa de microstructuri
rămînînd aceeași:
— secvența de tip profesorul lonescu actualizează schema
[substantiv + apoziție], cu particularitatea — în genere trecută cu
vederea — că rolurile sintactice se pot interverti: cînd e accentuat
functorul secund (accentuarea normală, obișnuită), acesta e într-
adevăr apoziție, dar dacă reliefăm primul cuvînt, el devine emfatic
și capătă rol de apoziție 60. Trebuie deci corectată opinia curentă,
care lasă să depindă rolul sintactic de topică : apoziția ocupă locul
secund 61.
— în propoziția Ion este vinovat, rostirea obișnuită accentuează
functorul vinovat ; avem deci microstructurile Ion este, este vinovat
și Ion vinovat62. în terminologia tradițională, propoziția Ion este
vinovat conține subiectul fon și predicatul este vinovat.
Dacă reliefăm prin accent substantivul Ion, analiza se schimbă :
vinovat e subiect, iar Ion este e predicat63.
58 Vasiliu, Fonologia, p. 81.
59 Această unitate suprasegmentală poate să cuprindă un cuvînt, mai multe
cuvinte și, uneori, numai o parte a unui cuvînt. Ibidem.
60 Cu accentuarea profesorul lonescu, microstructura poate apărea ca răspuns
la întrebarea „Care profesor?”, cîtă vreme rostirea profesorul lonescu e răspuns
la „Care lonescu?”
61 Cf. GLR II, p. 442-443.
62 Prezența a doi functori accentuați (al doilea accent e mai intens) într-o micro-
structură se abate de la situația cea mai frecventă (supra § 19).
63 în prima variantă accentuală aflăm despre Ion că este vinovat, iar în a doua
că vinovatul este Ion.
128
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 22.	Un rol distinctiv remarcabil se atribuie pauzei. Cit pri-
vește microstructurile (despre structurile majore infra), următoarele
fapte sînt semnificative :
(a)	opoziția dintre Radii a venit și Radu, a venit e marcată
atît prin curba melodică diferită 64, cît și prin pauza clar perceptibilă
între cele două cuvinte. Rostite cu această pauză, cele două cuvinte
nu mai constituie o microstructură; pauza are aici un rol distinctiv;
(b)	tot împreună cu linia melodică, pauza contribuie la dife-
rențierea unei structuri ca o carte de logică clasică de o carte de logică,
clasică. Un exemplu similar : enunțul grafic ambiguu aceste eleve
noi poezii nu știu se rostește cu o pauză fie după eleve (și atunci
noi poezii e o microstructură), fie după noi (care intră acum într-o
microstructură cu eleve)65.
în (a) și (b) rolul sintactic al combinației pauză-intonație 66
constă în semnalizarea felului cum trebuie legați functorii în micro-
structuri, mai ales cînd simpla secvență a functorilor poate sugera
mai multe interpretări sintactice 67. Cît de importante sînt fonemele
suprasegmentale pentru repartizarea functorilor în microstructuri,
o dovedește un experiment foarte simplu : dacă citim cuiva o frază
cu intonația unei enumerări (fiecare cuvînt are un contur, între
cuvinte e o pauză de lungime egală), e sigur că nu vom fi înțeleși68.
(c)	Pauza are alt rol distinctiv cînd opune două microstructuri
formate din aceiași functori:
(a)	omul înțelegător se supune imediat. Microstructura omul
înțelegător nu conține pauză și are altă linie melodică decît micro-
structura formată din exact aceiași functori în
(P)	omul, înțelegător, se supune imediat. Folosind terminologia
uzuală, am putea spune că înțelegător e atribut necircumstanțial în
‘(a) și cauzal în (P). După unii cercetători, înțelegător din (P) are un
64 Radu a venit are un singur contur, iar Radu și a venit din enunțul al doilea
au fiecare cîte un contur. Cf. o analiză similară la Gleason, L.E.G., p. 173.
65 Vezi și exemplul dat de Fries, Structure, p. 265 : theking # of England’s empire
și the king of England’s # empire.
66 E greu de spus care are un rol mai mare, sau care poate fi considerată redun-
dantă. Discutăm aceste situații într-un paragraf consacrat pauzei, fiindcă deosebirile
formale semnalate par să fie legate de aceasta (vezi de altfel și punctuația : virgula
notează o pauză).
67 Dacă incompatibilitatea semantică face improbabil un echivoc, pauza poate
Ii neglijată (cf. o carte de logică voluminoasă).
68 Pentru această „list-intonation”, cf. Gleason, L. E. G., p. 174.
COMBINAȚII SINTACTICE MINIMALE
129
sens predicativ S9, De altfel pauza „ține locul” predicatului în enun-
țuri ca mie îmi plac romanțele, ție — versurile (unde nu are rol dis-
tinctiv, căci pronunțarea ție versurile n-ar corespunde altei structuri)
sau vorba e de argint, tăcerea — de aur (unde e pertinentă, căci tăcerea
de aur utilizează schema [substantiv + atribut prepozițional]).
§ 23.	Printre procedeele de marcare a relațiilor sintactice
gramaticile înregistrează îndeobește „uneltele gramaticale”70 (engl.
„function words”) : prepoziții, conjuncții, articole, verbe auxiliare.
Primele două categorii de cuvinte sînt cunoscute și sub denumirea
de conective 71.
§ 24.	Se poate atribui articolului un rol de diferențiere sin-
tactică în contexte ca :
(a)	_	/	6	aw.p 6	,,bărbatul bun” 72
1	6	av<p ava66<; „bărbatul e bun”;
(b)	f	a	rămas asistent [copulă + nume predicativ]
( a rămas asistentul [predicat + subiect] 73;
(c)	f conducătorul priceput (e totdeauna ascultat)
} conducător priceput, (e totdeauna ascultat)
Microstructurile subliniate țin de aceeași clasă, ceea ce diferă e
poziția substantivului în afara microstructurii (subiect, respectiv
a p o z i ț i e pe lingă un subiect subînțeles). Rolul intonației nu
trebuie nici el pierdut din vedere.
(d)	f preotul deșteptării
| preot deșteptării
§ 25.	Prepozițiile și verbele auxiliare (cele „sintactice” :
copulative, modale, de aspect) sînt, spre deosebire de articol74,
functori.
69	în le chat. immobile, guette la souris, adjectivul e numit de Galichet (Metho-
dologie, p. 25) «epithete detachee » sau «attribut [subl. ns.j sans. verbe». între primele
două cuvinte din el, zelos, primea fără a crîcni, Rizescu (Observații, p. 518) vede o „relație
de semiprcdicație’'.
70	Utilizarea lor în sintagme e discutată de Frei. L’unite, p. 135.
71	Cf. Jespersen, Philos. gram., p. 97 sau, din lucrări mai noi, Harris, Transf.
Theory, p. 364—365, 370 etc.
72	Ne referim la al doilea 6 ; acesta nu ar^ „sensul propriu al articolului”, se
mărginește să constate Havers, Handbuch, p. 12 — 13.
73	Rolul diferențiator al articolului e anulat cînd substantivul e urmat de un
atribut, ca în a rămas asistentul nostru (formulare ambiguă, asistentul e sau subiect sau
nume predicativ).
74	Ne referim mimai la articolul hotărît. Cel nehotărît e un functor din grupul
care include și adjectivele demonstrative, deci are un caracter pronominal (evident în
română din pricina flexiunii : un / unui ca și acest / acestui, fiecare / fiecărui).
9 - c. 192
130
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Depărtîndu-ne de procedura tradițională, analizăm un grup ca
teama de mine în microstructurile teama de și de m ine (prepoziția avînd
două valențe intră simultan în două microstructuri) și teama mine.
Firește că există justificări ale împărțirii în două (teama + de mine),
dar ele nu sînt de natură funcțională, ci privesc conținutul sintactic
denotativ (cf. infra, §§ 17 ș.u.). Din punct de vedere funcțional,
avem a face cu o prepoziție, un membru al unei clase de functori cu
două valențe obligatorii, și cu doi functori care satisfac aceste valențe.
Conjuncțiile seamănă în această privință cu prepozițiile, căci
și ele au două valențe obligatorii: elevul <—>și<—> eleva, rîde<—>și<—>
cîntă, istețe—>dar<—>leneș etc.75. în majoritatea contextelor cele
două valențe sînt omogene (substantiv^ substantiv2; verb1? verb2;
adjectiv1, adjectiv2 în exemplele de mai sus). E una din deosebirile
dintre conjuncții și prepoziții, la care cititorul va adăuga imediat
poziția interverbală, atît de tipică (deși nu obligatorie) pentru toate
conjuncțiile și în același timp imposibilă la majoritatea prepozițiilor76.
Conjuncția e functorul care cere, și cere de obicei cuvinte din aceeași
clasă și — dacă e vorba de cuvinte flexibile — cu aceleași categorii
flexionare 77.
Structurile [X + prep. + Y] și [W + conj. + Z] se deosebesc
de alte secvențe de trei functori prin existența unei relații sintactice
între X și Y, W și Z. De exemplu, comparînd structura Ion citește
repede (A+B+C) cu [am comunicat] studenților și studentelor (W +
conj. + Z), se vede că în prima cei trei constituenți compun două
microstructuri (A+B și B+C, iar A nu este în relație cu C), iar în
cea de a doua structură fiecare constituent e în relație cu ceilalți
doi (W + conj., conj. + Z, W + Z), relația dintre substantive fiind
marcată prin acord.
Am discutat aici tipul acesta de combinații — care, fiind tri-
membre, depășesc nivelul combinațiilor elementare — fiindcă ele
caracterizează conectivele neflexibile și, într-o oarecare măsură, și
pe cele flexibile (de pildă, verbul copulativ a fi figurează în contextul
tipic «substantiv— adjectiv», unde iarăși toți trei functorii sînt în
76 Conjuncțiile ca clement conectiv a două structuri sintactice majore (două
propoziții oricît de ramificate) vor fi amintite infra VI, 2, § 7.
76 Cf. a învățat a scrie, mănîncă de speriat ș. a., dar niciodată prepoziția nu leagă
în românește două verba finita.
77 Construcții ca spune-mi cine și cui au un caracter prea special pentru a fi dis-
cutate aici.
combinatii sintactice minimale
13î
relație : elevul este + cuminte + elevul cuminte sînt microstruc-
turile propoziției elevul este cuminte.
§ 26.	Variabilitate morfologică selectivă, topică, intonație,:
conective — iată patru mijloace de marcare a relațiilor între functori,
într-un fel sau altul, ele sînt tratate în lucrările tradiționaliste și nu
lipsesc nici din cele structuraliste78.
Punctul în care toți cercetătorii, mai vechi sau mai noi, se
întîlnesc este constatarea că „numai în cazuri speciale un singur
mijloc e suficient pentru a marca o structură”, tipică fiind corobo-
rarea, acțiunea conjugată a mai multor semnale 79.
împletirea lor e atît de desăvîrșită, încît e riscant să atribui
unuia rolul de trăsătură distinctivă, celelalte rămînînd cu califica-
tivul mai modest de „redundante”. Dacă totuși într-un caz se im-
pune atenției o trăsătură morfologică și în altul aranjamentul func-
torilor, e probabil pentru că rolul componentei fonetice n-a fost
elucidat încă în proporția dorită 80.
Pluralitatea mărcilor e un fenomen de asimetrie între conținut
și formă, cunoscut și în morfologie 81; ea asigură mesajului redun-
danta de care acesta nu se poate lipsi.
78 Trăsăturile distinctive („the significant contrastive f ca Iureș”) ale tipurilor
structurale („structural patterns”) sînt : (1) alegerea unităților din anumite părți de
vorbire, (2) forma acestor unități, (3) aranjamentele de poziție și (4) intonația. Fries,
Structure, p. 257. Același autor (Meaning, p. 67) menționează ca trăsătură formală și
distribuția (ea e de fapt inclusă în (1) și (2) din citatul de mai sus). Sub denumirea de
„semnale ale structurii”, Gleason (L. E. G., p. 168) enumera : partea de vorbire, topica,
conectivele („function words”), unele afixe [autorul se referă desigur la desinențe],
accent, intonație, împărțirea textului in cuvinte, punctuația. Rolul distribuției (cu-
prinsă în teoria noastră sub forma valențelor fiecărei clase de functori) e precizat de
Garvin (în NLC, p. 21), cînd spune că : tehnica substituțiilor duce la definirea claselor
paradigmatice, iar tehnica omisiunilor e utilizată ca să demonstreze existența unei relații
sintagmatice de dependență. Tot el adaugă (ibidem.) că pentru a confirma existența
unei dependențe între două cuvinte ale aceluiași enunț e nevoie și de alte probe.
79 Gleason, L. E. G., p. 168.
89 Unii se tem parcă de supraestimarea factorului „intonație”, cf. Frei, L’unite,
p. 135—137, și relevează faptul că între contururile intonaționale și diversele categorii
gramaticale (morfologice și sintactice) nu există o legătură necesară. Vasiliu, Fonologia,
p. 81, care citează acolo pe Reformațki, BH, p. 239 și pe Roceric-Golopenția, Obser-
vații, p. 33.
81 Cf., de exemplu, marcarea pluralului în română (cuști), germană (Worter față
de sg. Wort), suedeză (bok, pl. bbcker) etc.
132
TEOEIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
5. SINTAGMATICA microstructurilor, conținutul
CONSTITUENȚILOR
§ 1.	Începînd acum o cercetare a conținutului în microstructuri,
ne manifestăm adeziunea la două principii metodologice fundamen-
tale : expresia nu trebuie ruptă de semnificație, deoarece nu există
una fără cealaltă ; punctul de plecare al investigației nu va fi semni-
ficația (pentru a descoperi ce expresii îi corespund), ci expresia, cău-
tînd să vedem ce semnificații acoperă b Considerațiile privitoare la
forma microstructurilor (supra 4) nu s-au mărginit însă la aspecte
ale expresiei.
Stăruie încă disensiunea lingviștilor în fața întrebării capitale
dacă sintaxa trebuie să se ocupe de conținutul unităților sintactice
în toată complexitatea și eterogenitatea sa (lingvistică, logică, psi-
hologică, situațională 2) ori numai de ,,conținutul sintactic” (con-
cept invocat adesea, dar de o consistență încă nebuloasă), sau dacă
nu cumva semnificația se află dincolo de hotarele lingvisticii3.
§ 2.	Ceea ce lingviștii înțeleg prin ,,semnificație gramaticală”
sînt realități destul de variate. Supunînd unei analize gramaticale
microstructura întețindu-se furtuna, sîntem obișnuiți să enu-
merăm, în legătură cu conținutul gramatical al celui de al doilea
termen următoarele caracteristici: (a) este substantiv, (b) comun,
(c) feminin, (d) singular, (e) cazul nominativ, (f) cu articol hotărît
(care exprimă sensul ,,determinat, cunoscut”), (g) e subiect. Oare în
<<la face signifiee » a functorului furtuna trebuie să distingem toate
aceste caracteristici4 ?
Gramatica tradițională definește unele sensuri gramaticale
prin realitatea obiectivă semnificată, pe altele prin atitudinea vor-
5.	1 Pentru formulare, cf. Hjelmslev, Principes, p. 88. Separația dintre expresie
și conținut este una din cele trei distincții preconizate de F. de Saussure și acceptate
(mai ales din considerente metodologice) de curentul structuralist, celelalte două fiind
,,între formă și substanță” (terminologia nu aparține lingvistului elvețian, ci, cum se
știe, lui Hjelmslev) și ,,între limbă si factorii extralingvistici”. Cf. Wells, Meaning,
p. 198-199.
2 Ahmanova-Mikaelian, p. 109.
3 Glosematica, doctrina căreia i se impută această concepție (categoric inaccep-
tabilă), declară nelingvistică numai „substanța conținutului", nu și „forma conținutului”.
4 Unii cercetători sînt dispuși să identifice încă mai multe sensuri gramaticale
decît cele cunoscute din analiza de tip școlar. în germ, die Hunde bellen, termenul die
Hunde, are după părerea lui Admoni (O. T. P., p. 43), nu mai puțin de unsprezece sen-
suri, unele „directe’', celelalte „indirecte” (exprimate de un cuvînt numai datorită
enunțului din care face parte) : (1) substantiv, (2) subiect, (3) individualizare, (4) deter-
combinatii sintactice minimale
133
bitorului față de conținutul exprimat sau prin calitatea de a indica
raporturi sintactice etc.5.
§ 3.	O primă distincție tradițională e aceea dintre „categorii z
gramaticale” (caz. gen, diateză etc.) și „funcții (valori, sensuri)
sintactice”. Folosesc termenul „sens” în legătură cu rolul sintactic
atît unele gramatici tradiționale6, cît și unii reprezentanți ai struc-
turalismului 7.
Discuția celor două categorii își găsește locul, în numeroase
lucrări de tip tradițional, la capitolele „Morfologie”, respectiv,, Sin-
taxă” 8, lăsînd poate impresia că niște „sensuri morfologice” se opun
unor „sensuri sintactice”. Obiecții a ridicat încă Delbruck, remarcînd
că, de pildă, genul și numărul la un substantiv sînt morfologice, căci
exprimă însușiri interne ale cuvintelor (innere Angelegenheiten), dar
apar și în sintaxă cînd prezența lor se justifică numai prin acorde
Cazurile țin de sintaxă, deoarece exprimă diferitele relații în care e
situată noțiunea substantivului față de acțiunea exprimată în pro-
poziție, dar afirmația nu e valabilă pentru toate formele cazuale 9..
§ 4.	Există încă o modalitate tradițională de a diferenția con-
ținutul gramatical:
—	unele note de conținut gramatical ale cuvîntului sintactic
se referă la însușiri ale realității denumite de acesta : numărul obiec-
telor, momentul vorbirii, durata unei acțiuni ș.a. ;
—	altele pot fi definite ca dependențe între cuvintele aceluiași
enunț : conținutul gramatical al formei de acuzativ a lui meam din
lat. saluaui animam meam este „acest cuvînt depinde de un substantiv
feminin, la acuzativ singular, în speță animam”.
minare, (5) masculin, (6) plural, (7) persoana a treia, (8) neutralitate din punct de vedere
emoțional, (9) sensul de constituent inițial din desfășurarea propoziției, (10) indicarea
caracterului enunțiativ al propoziției (rezultă din topică), (11) sensul de propoziție inde-
pendentă sau principală (rezultă tot din ordinea cuvintelor). [Unele sensuri se explică
prin aceea că die Hunde bcllen e o microstructură transpusă, adică are și conținut de
propoziție.] Se înțelege imediat că trăsăturile de conținut nu se realizează într-o succe-
siune clară, una după alta, în mod linear, așa cum ne apar segmentele de expresie ale
functorului die Hunde. Descoperirea celor unsprezece sensuri contrazice, după cerce-
tătorul sovietic, teza saussuriană a linearității semnului lingvistic. Admoni, O.TT., p. 40.
5 Manoliu, Morptemes, p. 89 — 90.
6 De exemplu, „sens de atribut” la Iordan, L. R. G., p. 265, „sens sintactic”
ibidem, p. 267.
7 Cf. afirmația lui Garvin (Syntactic Units. p. 115) că sensurile „subiect” și „obiect”
sînt diferențiate numai în prezența sensului „predicat”.
8 în celelalte gramatici tradiționale, aproape tot ce e semnificație gramaticală
se tratează la „Sintaxă” (= studiul conținutului formelor gramaticale).
9 Delbruck, Vergi. Syntax, p. 2 și 99.
134
TEORIE $1 METODĂ ÎN SINTAXĂ
Distincția e veche și e utilizată încă, dar n-a fost niciodată
precizat ce intră în fiecare categorie 10, precum și terminologia cores-
punzătoare. Unii opun cele două categorii de sensuri denumindu-le
„reale”, respectiv „gramaticale” : sensul real al unui cuvînt sintactic
depinde de caracterul său de semn al unui fenomen din realitate, iar
sensul gramatical e cel pe care un cuvînt îl are în legătură cu cuvin-
tele din aceeași structură u. Ch. Morris deosebea trei feluri de sens
ale semnului lingvistic: pragmatic12, sintactic (sau „formal”) și
semantic (sau „existențial”). Aici ne interesează ultimele două :
sensul sintactic exprimă relația dintre semn și alte semne, iar sensul
semantic exprimă relația dintre semn și semnificat (obiectul extra-
lingvistic) 13. Dacă expresia „sens semantic” nu e bine găsită, dis-
tincția poate fi totuși reformulată utilizînd, de pildă, teimenul
„funcție” pe care mulți îl consideră echivalent cu „sens”14. în felul
acesta procedează A. W. de Groot, cînd susține că genul, numărul și
cazul au o funcție semantică și sintactică la substantive, și numai
funcție sintactică la adjective. în general există foime flexionare
care au numai funcții sintactice și altele care au atît funcție sintac-
tică, cît și funcție semantică 15.
§	5. Propunem în cele ce urmează o clasificare a conținutului
sintactic în trei categorii de sensuri:
(a)	conținut funcțional —infra §§ 6—16
(b)	conținut categorial — infra §§ 17—25
(c)	conținut denotativ — infra §§ 26—28.
10 De exemplu : Care este locul „diatezei” în această clasificare? (în elevul citește
cartea și cartea e citită de elev acțiunea e aceeași, astfel că „activ” și ,,pasiv” par să intre
în categoria a doua ; totuși deosebirea dintre ,,activ” și „mediu” consta în participarea
mai intensă sau mai puțin intensă a subiectului la acțiunea pe care o săvhșește — ceea
ce ne trimite Ia prima categorie de sensuri gramaticale.) Genul substantivelor ține și
el de ambele categorii (cf*. „genul motivat” și „genul gramatical”).
31 Șahmatov, citat de Zveghințev, O. O. H., p. 111. Terminologia e nepotrivită,
căci ar trebui să refuzăm denumirea de „sens gramatical” unor note de conținut al căror
caracter gramatical se impune totuși (de exemplu, numărul la numele-subiect sau la
un nume-complement).
12 Sensul pragmatic exprimă relația dintre semn și situație, comportament, relația
dintre semn și om.
33 Vezi Osgood-Suci-Tannenbaum, p. 285; Neubert, Positivismus, p. 63 — 64.
14 „Uses, or funclions, i. e. meanings assigned to the dative”. Jespersen, Philos.
Gram., p. 178; „meaning of function”, ibidem, p. 40; J. R. Firth, The Technique of
Semantics, în „Trans. Philol. Soc. of Great Britain”, 1935, p. 54, cit. de Robins, G. L.,
p. 22. Punctul nostru de vedere în această chestiune terminologică va fi expus infra
§6-8.
15 de Groot, Word-groups, p. 12/.
combinatii sintactice minimale	135
Considerațiile noastre se limitează la microstructuri, dar vala-
bilitatea lor poate fi extinsă (cu unele precizări și adaosuri ce vor fi
făcute la locul potrivit) asupra grupărilor sintactice majore.
§ 6.	într-o microstructură dată AB, functorul A, membru
al unei clase de functori determinate de clasa de microstructuri pe
care o actualizează AB, are o anumită însușire combinatorie, pro-
prie clasei sale. Pentru că în AB functorul A apare cu o singură însu-
șire combinatorie, satisfăcută de un singur functor (B), spunem că
valența lui A este o funcție simplă16.
Simultan, A satisface o funcție simplă a lui B.
Funcția unui functor împreună cu însușirea sa de a satisface o
funcție formează conținutul său funcțional17.
Se vede ușor că mulțimea functorilor care satisfac o funcție e
de fapt o mulțime de contexte posibile : B simbolizează o mulțime de
contexte posibile pentru A, iar A o mulțime de contexte posibile
pentru B. Dar functorul A nu e folosit numai în clasa de microstruc-
turi actualizată prin AB, ci și în alte tipuri de microstructuri (AC,
AD etc.), unde e înglobat în alte clase de functori, deci clasa de
functori actualizată prin B reprezintă numai o parte din contextele
posibile pentru A 1S. Totalitatea functorilor cu care se poate com-
bina în diverse microstructuri un functor oarecare A este o mul- -
țime de functori pe care o numim clasa funcției totale a lui A (această
clasă e o paradigmă sintactică de functori, cf. supra II, 4, § 10).
Noțiunea aceasta echivalează oarecum cu ceea ce mai ales în
școala descriptivistă se numește ,,funcție” 19 (fără limitarea la combi-
națiile din microstructuri) sau ,,distribuție”.
16 într-o structură majoră ABC, functorul A poate avea o funcție simplă repetată
(cf. citește romane, reviste) sau o funcție complexă (cf. citește azi reviste).
17 Accepțiunea dată termenilor „funcție” și „conținut funcțional”' amintește do
definiția funcției la Hjelmslev, Principes, p. 127 : „facultatea unui element de a se
combina exclusiv cu anumite alte elemente date”. Lingvistul danez distingea atunci
„funcția gramaticală" (o specie de f o r m ă — în sensul de mod de organizare) de „sem-
nificația” morfemelor (ibidem, p. 123). în Prolegomena, „funcție” corespunde cu „rela-
ție” din terminologia lingvistică uzuală (de exemplu la p. 20 — 24), cf. Siertsema, Glosse-
matics, p. 87—91.
18 La fel A reprezintă numai o parte din contextele posibile pentru B.
19 „The positions în which a form can appear are its functions, or collectively,
ils function. AII the forms which can fiii a given position thereby constitute a fonn-class”.
Eloomfield, Language (1950), p. 185. (Function denumește prin urmare atît ansamblul
valențelor, cit și fiecare din valențe în parte; pentru accepțiunea a doua cf. „fiecare
element dependent satisface o anumită funcție sintactică a regentului său... (o funcție
dată poate fi satisfăcută de mai multe elemente coordonate [conjoined occurrences] sau
136
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 7.	Conținutul funcțional se manifestă, in cazul cuvintelor
flexibile, prin variabilitatea morfologică selectivă. Din această cauză,
clasificările structurilor sintactice după formă pot folosi într-o oare-
care măsură la clasificarea lor după conținutul funcțional.
(a)	Se spune în mod obișnuit despre un termen că e subordonat
dacă forma lui flexionară e dictată de alt termen 20? iar forma ter-
menului regent nu e influențată de aceea a termenului subordonat21.
Calitatea de „subordonat” e însă o trăsătură de conținut. Pentru a
descrie conținutul funcțional al termenilor unei microstructuri, ter-
menul „subordonat” e mult prea general. în raport de funcțiile
celor doi constituenți, calitățile de „regent” și „subordonat” comportă
destul de multe clasificări, ținînd seama de specificul sistemului sin-
tactic al fiecărei limbi;
(b)	calitatea de „coordonat” aparține și ea conținutului func-
țional și poate fi descrisă ca atare. în recunoașterea unei relații de
coordonare forma joacă un rol decisiv (chiar atunci cînd relația a
fost definită semantic) : identitatea părților de vorbire, acordul cate-
goriilor morfologice. Ideea că doi sau mai mulți termeni coordonați
satisfac aceeași însușire combinatorie a unui anumit functor se as-
cunde în spatele definițiilor mai vechi și mai noi ale coordonării22;
(c)	calificativele „subiect” sau „predicat” se referă la con-
ținut. Dar acest conținut a fost adesea conceput și descris prin
prisma formei care îl redă, și această formă corespunde destul de
bine cu ceea ce am numit „conținut funcțional” și „funcție”. S-a spus,
de pildă, că subiectul „are facultatea de a se combina cu un verb
de două sau mai multe elemente în relația de apoziție.)” Hays, Research Procedures,
p. 190). Cf. și „Prin «funcția » unui element lingvistic înțeleg vecinătățile în care apare
ca parte a unor unități mai complexe”. Haas, Zero, p. 52.
20 „într-o sintagmă, membrul dependent poate fi socotit o variabilă dependentă
(el capătă valori în funcție de membrul regent)”. Danes, Syntax, p. 233.
21 „Celălalt tip de determinare este subordonarea ; el nu presupune nici un raport
reciproc...; forma cuvîntului dominant nu exprimă nici un raport cu termenul sub-
ordonat”. Juret, Synt. lat., p. 5.
22 Sînt, de pildă, coordonate două subiecte care se referă la același predicat, doi
determinant! ai aceluiași determinat, două predicate cu același subiect. Cf. N. S. Trubețkoy
în Melanges Bcdy, cit. de Bos, Coordonative, p. 50 ș. u. Iată formulări mai recente : „Coor-
donarea leagă numai semne și structuri homofuncționale din punct de vedere sintag-
matic”. Mikus, Koordinaiion, p. 138 (sau, ibidem, „funcția șirului coordonativ e identică
cu funcția fiecărui termen al înșirari?*); Martinet, Elements, p. 128, definește coordo-
narea prin metoda adăugirii de cuvinte homofuncționale: relația se numește de
coordonare „cînd funcția elementului adăugat e identică cu cea a unui element pre-
existent în același cadru, în așa fel încît am regăsi structura enunțului inițial suprim înd
acel clement preexistent și eventuala marcă a coordonării”.
COMBINAȚII SINTACTICE MINIMALE
137
în așa fel încît verbul e supus concordanței de persoană, număr și
eventual de gen” 23 sau ,,subiect e acel substantiv care selectează
forma verbului”, iar predicat e „acel verb a cărui formă e selectată
de subiect” 24. însușirile „subiect” și „predicat” sînt însă caracte-
ristice pentru conținutul categorial, cf. infra § 25;
(d)	clasificarea glosematică a relațiilor în determinare, inter-
dependență și constelație poate fi folosită în clasificarea microstruc-
turilor după conținutul funcțional al constituenților 25.
§ 8.	Vom discuta aici cîteva însușiri ale functorilor în anumite
tipuri de microstructuri, însușiri care fac parte din conținutul lor
funcțional:
§ 9.	Gen, număr și caz înseamnă realități gramaticale deose-
bite la substantiv și la adjectivul-atribut. Distincția e prezentă și în
lucrările tradiționaliste, dar cele trei categorii morfologice sînt pri-
vite la adjectiv mai mult ca o chestiune de formă, decît de conținut.
Vorbindu-se de o „potrivire formală” între determinant și deter-
minat 26, nu e clar dacă această exprimare implică sau nu golirea con-
ținutului gramatical al adjectivului de un corelat al morfemului de
gen-număr-caz.
Considerăm corect răspunsul: morfemul adjectival de gen-
număr-caz exprimă un conținut funcțional, fiind un signans al depen-
denței adjectivului. în sintagma latină incuruo aratro, -o din incuno
este un indice sintactic al cărui conținut este, după părerea lui
Ebeling27, o funcție [= sens] sintactică sau, cum scrie Martinet28,
„un indicator al funcției adjectivale 29 în conexiune cu un substantiv
non-feminin la un anumit caz”.
Se mai pune întrebarea dacă putem distinge în acest con-
ținut funcțional trei părți, corespunzînd genului, numărului și cazului.
Răspunsul lui Hjelmslev pare să fie negativ : deosebirile fonetice
23 Hjelmslev, Principes, p. 124.
24 Hill, Introduction, p. 273.
25 Trebuie însă făcută rezerva că, în grupurile (le dcuă cuvinte, după Hjelmslev reia
ția se stabilește nu între un cuvînt și celălalt, ci între două morfeme, de exemplu între o pre-
poziție și un caz, între o conjuncție și un mod (prepoziția cere cazul, nu numele întreg-
conjuncția regizează modul sau timpul, și nu verbul sau propoziția întreagă). Essais,p. 145.
2® „Formangleichung”, Havers, Hanbuch, p. 12—13: „potrivirea formală cu
substantivul sau echivalentele lui”, GLB I, p. 38; „modificare formală, cerută de așa-
zisul acord” si „adaptare foimală”, Iordan, L. B. C., p. 256, „formal au genuri și alte
părți ale vcibhii”, ibidem, p. 251.
27 Units, p. 124-129.
28 Syntax, p. 7.
29 La ambii autori „funcție” nu înseamnă „însușire combinatorie”, „valență”
ci „rol, valoare”.
138
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
dintre lat. bonus, bona, bonum nu se datoresc unor diferențe de
înțeles, ci au rolul de a arăta că adjectivul depinde de un anumit
substantiv dat30. S-ar putea susține însă și părerea contrarie, că
morfemul adjectival de acord are o expresie unică și un conținut
multiplu, sincretizat31 sau amalgamat.
După părerea noastră, conținutul funcțional al unui functor
ca incuruo discutat mai sus este acesta : cere un substantiv, căruia
îi satisface valențele de gen, număr și caz. (în planul formei, acestui
conținut îi corespunde o variabilitate morfologică în parte conco-
mitentă, în parte liberă.) Există aici o pluralitate de note ale con-
ținutului funcțional: „cere”, „substantiv”, „satisface”, „valență
de gen”, „de număr”, „de caz”. Ni se pare însă inexact să atribuim
toate acestea morfemului -o. Conținutul funcțional descris aici mai
sus e repartizat pe întreg lanțul incuruo aratro, ținînd seamă și de
posibilitățile de substituire ale celor două morfeme -o. Nu credem că.
un conținut funcțional poate fi atribuit unui morfem, acesta fiind
doar unul dintre semnalele conținutului 32.
§ 10.	Numărul și persoana verbului se exprimă în limbile
indo-europene de obicei printr-un singur morfem. Opinia curentă
vede și aici un simplu indice formal, o „potrivire formală” între
subiect și predicat 33. Puțini sînt cercetătorii care consideră că
„persoana” sau „numărul” ar fi note de conținut ale verbului (și
nu ale subiectului, reflectate în forma verbului finit) 34. Majoritatea
cercetătorilor apreciază desinența predicatului ca morfem cu funcție
sintactică (indice al relației predicative). Pe linia celor arătate
supra § 9, vom susține că morfemul verbal cerut de acord are
următorul conținut funcțional: satisface valența de număr a unui
30 Hjelmslev, Principes, p. 118. în incuruo terram diinouit aratro, -o din incuruo
e redundant ca indicație de „ablativ” si „singular” (Martinet, Syntax, p. 7) și, de vreme
ce e redundant, pentru Martinet nu are sens. Asupra acestei din urmă idei, infra § 16.
31 Despic sincretismul conținutului unui morfem gramatical, Isacenko, PpaM.
3Hau., p.34.
32 Așadar, lat. bonus, bona, bonum nu au același conținut funcțional, dar variația
acestuia nu se realizează, pur și simplu, înlocuindu-1 pe -us cu -a sau cu -um.
33 „Singularul și pluralul la verb... sînt nu ale acțiunii înseși, ci... ale autorului
acțiunii, verbul trebuie să-și adapteze forma la a acestuia din urmă”. Iordan, L. R. C„
p. 252. „Dacă verbul are „persoane” faptul se datorește pronumelui. Verbul nu face
altceva decît să-și adapteze forma la aceea a persoanei exprimate prin pronume’'. Ibi-
dem, p. 254, n. 2.
34 Cf. părerea mai vechea Iui Hjelmslev : „Concordanța de număr arată că o parte
din semnifi cația fiecăruia din cei doi tei meni c identică” (Principes, p. 142), de aceea diferen-
ța dintre membriiperechii lat. curritlcurrunt c mterpretalăaltfel decît aceea care separă pe
bonus de bona și bonum, unde nici nu există deosebire de conținut (ibidem, p. 118).
COMBINAȚII SINTACTICE MINIMALE
13^
nume și de persoană a pronumelor personale. (în unele limbi substan-
tivul-subiect cere numai pers. III, în altele această restricție e igno-
rată, cf. lat. discipulus ueni; de asemenea există diferențe de la o
limbă la alta în ce privește obligativitatea ocurenței subiectului;
în primul caz verbul apare cu o valență obligatorie, în altele cu o valență
implicită). Acest conținut nu e redat numai prin desinența verbală,
ci e coextensiv cu microstructura analizată ca [subiect + predicat] 35.
Desinențelor verbale li se atribuie însă și rolul de purtătoare
ale altor categorii, pe lîngă număr și persoană (diateză, mod, timp) 36,
care nu sînt unic determinate de subiect. Asupra diatezei cf. infra § 24.
§ 11.	Diferența incontestabilă dintre genul substantivelor și
genul cerut prin regula congruenței adjectivelor nu poate fi formulată
cu destulă claritate, din cauza amestecului inextricabil gen natural/
gen gramatical, ca și din alte pricini.
Lăsîndla o parte excepții neînsemnate, substantivele au un gen
fix. Dacă admitem teza lui Martinet că unde nu există posibilitatea
alegerii nu există sens, urmează că genul, cel puțin la substantive,
nu e un sens37. Cum se știe, genul are manifestări morfologice (desi-
nențe speciale), paradigmatice38 și mai ales sintagmatice (e adesea
marcat numai prin forma functorului cu care substantivul formează
o microstructură : timpul trecut, diateza reflexivă în rusă, adjecti-
vul-atribut39, articolul40). Desinențelor și sufixelor specific (de ex.
La observația lui Martinet (Syntax, p. 7) că lat. -nt e distinctiv în uenatores
animal occidunt (cccidit schimbă structura relațională) și -t e nedistinctiv în discipulus
uenit (felul conexiunii rămîne același și fără -/), adăugăm că și desinența subiectului
și posibilitățile ei de substituire sînt pertinente (cf. lat. puer uidet- puerum uidet: animal
uidet reprezintă două structuri diferite după cum -t admite sau nu înlocuirea cu -nt).
36 unu» din Oemiimb exprimă sincretic — afirmă Isacenko, FpaM. anau., p. 34 —
sensurile gramaticale „pers. 2”, „sg.”, „activ”, „indicativ”, „prezent”, întreg ansam-
blul alcătuind o unitate de conținut numită de Prieto noem (analogul fonemului în planul
conținutului. Prieto, Paradigmatique-syniagmatique, p. 707). Analize similare la Ja-
kobson, Essais, p. 164 ; Stati, Unitățile de conținut, p. 40.
37 Martinet este categoric : „în limba franceză, genul — inclusiv cel natural —
nu este morfem”, căci nu corespunde unei alegeri a vorbitorului. Fund. Vietv, p. 16.
38 Genul substantivelor se manifestă paradigmatic în substituirea cu unele pro-
nume (de pildă, cele personale), ca în geimanii Herr se înlocuiește cu er, Frâu cu sie,
Eind cu es; în engl. manifestarea pare să fie numai de această natură (boy se înlocu-
iește cu he, girl cu she, book cu it), adică genul este o „covert category” — cum spun
lingviștii ameiicani. Bloomfield, Language, cap. 15; Robins, G. L„ p. 74, n. 1.
39 Varro (LL, IX, 41) face observația memorabilii „ea uirilia dicimus non quae
uirum significant, sed quibus praeponimus hic et Iii”.
40 Articolul e prezentat ca mărcii a genului substantivelor încă din antichitate :
„Articolul este un element declinabil al vorbirii care deosebește genul și numărul sub-
stantivelor”. Diogene Laerțiu, VII, 58.
140
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
rom. -uri, -iță, rus. -o, germ, -chen, -lein) și recțiunii manifestate în
microstructuri41 nu le corespunde nimic în conținutul functorului-
substantiv? Genul natural, indiferent dacă vorbitorul are sau nu
latitudinea să-l aleagă, genul determinat de însușiri ale obiectelor
denumite (genul ca ,,principiu de clasificare a experienței”42) este un
sens denotativ al functorului (infra § 2.6). Genul manifestat prin
selectarea unor forme adjectivale sau verbale (fie că are, fie că nu
are un teniei extralingvistic, o ,,motivare”) este o notă a conținutului
funcțional al oricărui substantiv. Prin specificul său, el seamănă cu
calitatea verbului sau a prepoziției de a cere un caz, a conjuncției
de a regiza un anumit mod.
§ 12.	Clasificarea verbelor în tranzitive și intranzitive răspunde
criteriului însușirilor combinatorii, este o „clasificare sintagmatică”43,
deși tradiția gramaticală a exprimat-o în termeni semantici44.
Cînd se spune că o combinație [verb tranzitiv + obiect] exprimă
aceeași relație ca și [prepoziție + obiect] sau [conjuncție subordo-
nată + propoziția pe care o introduce]45, ne găsim în fața unor apre-
cieri asupra conținutului funcțional. „Tranzitiv” și „intranzitiv” sînt
note ale conținutului funcțional al functorilor-verbe.
§ 13.	însușirea combinatorie „gen” a substantivului e satisfă-
cută numai în anumite microstructuri (cînd al doilea constituent e
un adjectiv etc., vezi supra § 11). La fel se întîmplă la pron u m e :
genul se realizează sintactic în ea este veselă^ sau a rămas cu ei rupți
[de exemplu, nasturii}, dar beneficiază numai de o exprimare morfo-
logică (în structura functorului regent) în ea cîntă.
Dacă genul substantivelor e fix, genul prenumelor evariabil,
fără ca unitatea lexematică să fie afectată47. Alegerea formei de gen
este dictată de un substantiv în cadrul unui enunț (pe Ioana am
văzut-o ieri sau ea mi-a spus, Ioana sau cere cartea de la Maria, fiindcă
ei i-am dat-o,) de un substantiv situat într-un enunț anterior (A venit
Ion. Du-te la el.) sau sugerat de situație48.
41 ..determinare hctcrosintaLmalică” o numește Hjelmslev (Essais, p. 148 ș. u.).
42 Coseriu, Semantique, p. 154, n. 17.
43 în sensul atribuit acestei expresii de Guțu-Romalo, Clasif. vb., passim.
44 La fel Robins, G. L., p. 266 (,,diferență de posibilități sintactice’’).
45 Magnusson, Parts of Speech, p. 7.
46 Mai exact, în microstructura ea veselă.
47 elev și elevă sînt d o u ă lexeme, acest și aceasta reprezintă un singur lexem.
48 O interpretare diferită dă Larochette în Proceedings Cambridge, p. 174 : m
Pierre a rencontre sa soeur, cile lui a remis le paquet există o ,,conexiune sintactică” între
elle și soeur, deși cele două seme țin de construcții diferite. Fenomenul aparține nive-
lului numit de autor ..synlaxe des signifies”.
combinatii sintactice minimale
141
Prin urmare, conținutul funcțional corespunzător genului la
pronume are două aspecte care trebuie disociate net :
— cere un substantiv (cu care nu se leagă într-o microstructură49)
care nu trebuie să figureze neapărat în același enunț;
— în anumite microstructuri cere acordul în gen al unui functor
subordonat (ca în ea este veselă).
§ 14.	Valorile cazurilor la substantiv caracterizează uneori con-
ținutul categorial (infra § 17), alteori conținutul funcțional, și anume
cînd ne referim la cazul nominativ cerut în microstructura [subiect
+ predicat]50 și, în genere, la recțiunea cazuală a prepozițiilor. în
anumite limbi cazul e cerut și în microstructuri cu numerale ca ter-
men regent: rus. ceMi> mscob , ceh. pet jablek?1.
Cazul în microstructura [prepoziție + substantiv] e dirijat în
română numai de prepoziție, dar comparația cu alte limbi revelează
încă o situație posibilă : cf. germ, ich gelie in die Scitul e și ichlerne
in der Schule. Cazul substantivului e selectat simultan de prepoziție
și de verb, mai bine zis recțiunea cazuală e dirijată de verbul cu care
prepoziția intră într-o microstructură.
§ 15.	Notele conținutului funcțional sînt descrise de unii cerce-
tători în termenii analizei distribuționale și s-a ajuns chiar la o echi-
valare îndrăzneață a sensului (sintactic) cu distribuția5-.
Următoarea formulare este tipică 53: calitatea de element54
independent se manifestă prin funcția sa de centru într-o construcție,
calitatea de element dependent55 se manifestă prin funcția de adjunct
(sau modificator) în construcția respectivă. Fie elementele A, B, C
și o frază corectă ABC. Bacă ABC și AC sînt fraze corecte și BC o
frază incorectă, A e centru și B e adjunct în construcția AB :
elevul bun citește, elevul citește, *bun citește.
49 în combinația [subst. + pron. acordat], acesta din urma e, de fapt, adjectiv.
O excepție : microstructurile apoziționale, cf. ele, studentele sau ca mi-a spus. Ioana.
50 La fel, acuzativul cerut în structura lat. „acusatiuus cum infinit iuo”, dativul din
rom. dau cui cere.
51 Pentru cei cbișnuiți cu interpretarea numeralului ca atribut în echiva-
lentul românesc al microstructurilor citate (șapte ceasuri, cinci mere), calificarea nume-
ralelor ca functori regenți poate să pară bizară. Nepotrivirea rezidă în sistemele
sintactice diferite, al românei și al limbilor slave amintite. Particularitățile sintagmei
slave [numeral + substantiv] sînt discutate de Kopecny, Zâkladnd pojmy, p. 222 — 223.
52 Cf. Nida, în „Word”, 1951, p. 1 —14; id., în „Language”, 1948 ; critica la Lees,
Chomsky, p. 394 — 395.
53 Vasiliu, Cas, p. 315.
54 E vorba de cuvinte.
56 „dependent” și „independent” sînt trăsături de. conținut pe care unii le apre-
ciază într-un mod caracteristic pentru conținutul categoria], infra § 20.
142
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
în alți termeni, aceeași idee este în mod curent formulată și
astfel: este determinant termenul care poate fi suprimat56 fără a afecta
poziția în enunț a regentului său57. Se ajunge și la formularea unor
relații matematice: fiind date două cuvinte x, y, spunem că x
domină pe y (x-+y) dacă în orice frază a limbii române înlocuirea
lui x cu y dă naștere unei fraze care aparține de asemenea limbii
române {numește lucrează). x și y sînt c o n g r u e n t e {x <-----> y)
dacă în orice frază a limbii române înlocuirea lui x cu y sau a lui y
cu x dă naștere unui enunț care aparține de asemenea limbii române
{sac «---> pom). Totalitatea cuvintelor congruente cu un cuvînt dat
x e clasa de distribuție a cuvîntului x, care se notează 8 (#)58.
§ 16.	în legătură cu conținutul funcțional credem că trebuie
examinată și problema trăsăturilor unic determinate : morfemul de
acord (al adjectivului cu substantivul, al verbului cu subiectul ș.a.)
nu oferă vorbitorului posibilitatea alegerii, de aceea teoria informa-
ției îl poate considera în mod legitim r e d u n d a n t: morfemul
de acord nefiind rezultatul unei alegeri nu poartă informație59. Iden-
tificând ,,informație*’ cu „sens”60, Andre Martinet consideră că nu
are sens acel segment de expresie pe care vorbitorul nu l-a ales din
mai multe posibile61. Ne raliem la părerea celor care refuză această
identificare : în lat. Homines ueniunt, -nt e redundant, dar grație
lui verbul exprimă un conținut funcțional, contribuind la sesizarea
unei structuri sintactice.
56 Proba suprimării e denumită în literatura americană „omission test”,cf. Wells.
Meaning, p. 199; Stati, Sintagma, p. 436.
57 Martinet, Unites significaiives, p. 286. ,,Se numește expansiune orice element
care, adăugat la un enunț, nu modifică raporturile mutuale și funcția elementelor pre-
existente”, id., Elements, p. 127. Aceeași idee, într-un limbaj „matematizant” : un sub-
stituent compus (tall dark houses) e echipolent cu substituentul simplu houses (ei sînt
substituibili mutual în orice propoziție fără a altera altminteri structura ei sintactică).
Regentul („the governor”) se definește ca acel component care nu poate fi echipolent
cu nici un alt component care ar putea fi adăugat substituentului fără a schimba struc-
tura sintactică a propoziției. Parker-Rhodes, Interlingual, p. 178 — 179.
68 Marcus, Adj, rom., p. 178 ș. u.
69 Poartă informația-etalon ( = 1 bit) varianta pe care vorbitorul o alege din
două variante egal probabile. Marcus-Nicolau-Stati, p. 238.
60 Netemeinicia acestei identificări e evidențiată de Miller, L. C., p. 60 și de
Les, Chomsky, p. 399. (Identificarea e falsă, de vreme ce se poate atașa unui mesaj
orice număr de sensuri diferite, indiferent de cantitatea de informație ce o poartă.)
61 „Dacă sensul trebuie menținut în lingvistică, ar trebui definit ca rezultînd
din necesitatea pentru vorbitor, de a alege într-un punct între mai multe unități, pentru
exprimarea unui element de experiență”. Martinet, Funct. View, p. 95 — 96 (cf. și p. 16).
combinatii sintactice minimale
143
§ 17.	Conținutul categorial al functorilor acoperă o realitate
lingvistică mai apropiată de ceea ce se înțelege în mod obișnuit prin
„sens”. Descoperirea categoriilor sintactice dintr-un enunț ține de
o ramură de mare actualitate a gramaticii : semantica sintactică™Q
Un text ca focul a distrus pădurea comportă o analiză sintactice- "
semantică prin proiectarea schemei [agent + acțiune + „patiens”],
unde figurează trei din cele mai cunoscute categorii sintactice63.
După cum se vede, categoriile sintactice trimit la anumite fapte
extralingvistice, au un caracter „real”, „obiectiv”. Tocmai acest
suport aflatun realitatea exprimatăprin limbaj face ca semnificațiile cate-
(joriale^iwjLC^e funcționale, să lase impresia unor adevărate sensuri.
Enunțul ales de noi pentru exemplificarea conceptului de „con-
ținut categorial” se bucură de o claritate și de o simplitate rar întîl-
nite în practica analizelor gramaticale. Majoritatea enunțurilor ridică
probleme spinoase de descompunere în categorii sintactice. E de ajuns
să amintim că specialiștii nu se înțeleg nici cînd e vorba să răspundă
la întrebarea elementară : Cîte și care sînt categoriile sintactice ale
limbii X? Subiect de controversă e și chestiunea dacă aceste feno-
mene sintactice sînt niște „universalii”.
Categoriile sintactice ca atare au fost considerate de numeroși
structuraliști ca neinteresante, fie pentru că vedeau în ele noțiuni
vagi, tipice pentru gramatica tradițională, fie pentru că nu le recu-
noșteau caracterul lingvistic („agent”, „patiens” și celelalte
ar fi mai degrabă concepte logice sau elemente aparținînd realității
obiective).
§ 18.	Considerațiile de semantică sintactică au destul de frec-
vent o aparență logică (sau poate chiar un fundament logic), de altfel
conținutul relațiilor sintactice e descris adesea ca un „conținut de
gîndire”64.
Eelația de subordonare acoperă, pentru unii, raportul logic de
incluziune65 sau de tipul aristotelic „substantia-accidens”. Eelația
62 Ea formează o preocupare centrală a „transformaționaliștilor”.
63 Am ales această denumire pentru avantajul paralelismului cu conținutul morfologic :
categoriile morfologice sînt sensuri (gen, diateză, timp etc.), categoriile sintactice sînt
tot sensuri. Galichet (Physiologie, p. 73) le califică drept ,,noțiuni infra-gramaticale”.
Chomsky are fără îndoială dreptate cînd susține că ,,nu există aspect în studiul limbii
mai supus confuziei si care să necesite în mai mare măsură o formulare clară și plină
de grijă decît acela care tratează despre punctele de legătură dintre sintaxă și seman-
tică”, în Psycholinguistics, p. 261.
64 Mrâzek, Syntaxe, 249.
•5 Sfera noțiunii exprimate prin termenul subordonat e cuprinsă în sfera noțiunii
exprimate prin regent.
144
TEOlilE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
dintre subiect și predicat are și ea o bază logică66, de altfel termino-
logia însăși este logică. Despre coordonare s-a scris că „asociază doi
termeni într-un mod pur logic, care îi lasă independenți din punct
de vedere gramatical. Ea nu creează ierarhii sintaiice și, in consecință,
nu generează funcții gramaticale. Ea stabilește un simplu raport de
succesiune logică^. Termenii coordonați intră, în concepția tradițio-
nală, în patru feluri de raporturi : sînt asociați, sînt opuși făiă a se
exclude, sînt opuși și, în același timp, se exclud, sau al doilea e con-
cluzia primului68.
Seria exemplelor de interpretare logicizantă a conținutului sin-
tactic poate fi prelungită ad libitum.
§ 19.	Caiacterul „extralingvistic'’ rezultă din aserțiuni ca „în
structura gramaticală e fixată reflectarea generalizată a relațiilor
obiective”69, îmbinarea de cuvinte conține două sau mai multe cu-
vinte care exprimă relații dintre fenomenele realității70. Definițiile
semantice ale subiectului și complementului direct sînt criticate în
numele aceleiași viziuni gramaticale, cînd ni se spune că adesea nu
obiectul, ci subiectul e cel afectat de acțiune71.
Denumirea „semantică sintactică” e firească, din moment ce
„semantică” înseamnă studiul raporturilor dintre limbă și realitate72.
Pentru filozofii neopozitiviști, relații frecvent întîlnite în limbă,
cum sînt „A are însușirea B” sau „A aparține clasei X” sînt de fapt
niște scheme impuse realității de către limbaj. Conținutul categoria]
ar însemna deci un număr de moduri tipice de organizare proiectate
de limbaj asupra realității, unde nu există „atribute” și „clase”73,
în schimb întreaga noastră cunoaștere devine „lingvistică”, iar teoria
limbii ajunge tributară unei gnoseologii idealiste.
Criteriul extralingvistic al „realității obiective” joacă un rol
decisiv în analiza gramaticală tradițională : un atribut aiată originea
obiectului denumit de cuvîntul regent, autorul, creatorul său, alteori
66 „între o notă din conținutul subiectului și o notă din conținutul predicatului
se pune seninul egal. Copilul aleargă reprezintă între altele identificarea unei însușiri
a copilului cu o însușire a ideii din aleargă’'. Cotcanu, Note, p. 184.
67 Galichet. Methodologie, p. 30. Cf. și id., Physiologie, p. 55.
68 Cf. definițiile celor patru feluri de coordonare în GLR II, p. 243 ș. u.
69 Isacenko, PpaM. suau., p. 31.
70 Admoni, O. T. T., p. 8.
71 Jespersen, Philos. Gram., p. 157 — 158. (Tot aici, critica — susținută cu refe-
rințe bibliografice — a ideii că în structura [verb -- complement direct] acțiunea se
răsfrînge asupra obiceiului).
72 Hays, Research Procedures, p. 194.
73 Cf. Neuberl, Posilivismus, p. 160.
combinatii sintactice minimale
143
materia din care e făcut etc. „Autor al acțiunii” este o categorie
sintactică bine înrădăcinată în tradiție, dar „origine”, „creator”,
„materie”? Ne vom întîlni cu acestea din urmă în analiza conținu-
tului denotativ, infra § 26.
§ 20.	Aprecierile de semantică sintactică recurg numai la corp
cepte generale (a) sau și la concepte de o generalitate mai redusă,;
cărora le vom spune particulare (&).	î
(a)	Pentru numeroși lingviști, concepte ca „subordonare”, 1
„coordonare” nu sînt funcționale, ci categoriale: cuvîntul subor-
donat „exprimă o însușire, o calitate” a cuvîntului regent, termenii
coordonați stau pe „același plan” de importanță. în conținutul unui
functor ar intra deci una din aceste trei note : subordonat, coordo-
nat sau independent74, trăsături foarte generale.
Opoziția semantică dintre subordonare și coordonare nu se im-
pune de la sine, de aici numeroase deosebiri de vederi între specia-
liști75 ; unii operează cu trei categorii, adăugind relația predicativă ca o î
specie aparte76, alții rămîn la două (subordonarea și coordonarea77
sau predicația78 și coordonarea). Conceptul de „predicație” este pe
cit de important, pe atît de obscur79.
74 Cînd functorul formează un enunț, adică este transpus.
75 „Se pare că există mai puțin consens în privința structurii construcțiilor coor-
donative decît în privința celorlalte”. Bos, Coordinative, p. 45. Dacă „subordonare”
șl „coordonare” se referă la conținut, „parataxă” și „hipotaxă” se referă la formă (atît
coordonarea cît și subordonarea se pot exprima paratactic sau hipotactic), dar există
și opinia contrară : parataxa și hipotaxa nu sînt categorii gramaticale, ci ale gîndirii.
Bauer, Parataxa, p. 270 — 271.
76 „Coordonare”', „determinare” și „predicație” (Kopecny, Zâkladnâ pojmy,
p. 213 — 214; Miltner, Relations, p. 13); „adjuncție”, „determinare” și „predicație”
(Danes, Syntax, p. 227). Cf. și GLR II, care vede în relația subiect-predicat o „core-
lație de inerentă”, ceva deosebit atît de coordonare, cît și de subordonare (p. 79). Cele
trei relații sînt pentru Trubețkoy (Le rapport, p. 75 — 82) „determinativă”, „predi-
cativă” și „asociativă” [ = de coordonare], iar pentru Smirnițki (Am^.	X3.,
cit. de Ahmanova-Mikaelian, p. 145 — 146) „predicativă”, „atributivă” și „completivă”.
77 Mikus, Koordination și Synt. Str. ; Drach, Satzlehre, p. 19 („Bestimmung” și
„Erweiterung”) și mulți alții.
78 „Und wirklich ist die Bestimmung nichts anderes als ein degradicrtes Pră-
dikat”, Paul, Prinzipien (1937), § 97; întreg edificiul sintagmatic al limbii se bazează
pe exprimarea raportului subiect-predicat «qui en est la piece maîtresse » (Sechehaye,
Lssai, p. 39); raportul subiect-predicat și raportul determinat-determinant sînt în fond
unul și același, «une compenetration intime des termes » (Bally, L. G., p. 107).
’ 79 prin predicație se înțelege de obicei faptul că conținutul enunțului e raportat
ia realitatea obiectivă. Ries, Satz, p. 72 — 77; TPH II, I, p. 79 — 80; Stati, Propo-
ziția, p. 296 ș. u., GLR II, p. 18 — 19. Contrastul semantic dintre subiect și predicat e
redat de Regula (Syntax, p. 43) prin termenii „Nennung” și „Setzung” „.. .wobei unter
«Nennen » das bloBe Vorstellen, Supponieren oder «Ergreifen », unter « Sețzen» das
seinsartliche Fixieren des Denkinhalts gemeint ist”.
10 - c. 192
146
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
La un nivel înalt de generalitate se mențin și unele subclasificări
ale subordonării: subordonare propriu-zisă și relația apoziționalăs0;
caracterizare, indicare, specificare81; un termen sintactic subordonat
„identifică”, ,,descrie”, ,,califică”, ,,dă o indicație de natură circum-
stanțială” etc.82.
Pentru asemenea trăsături semantice gramaticile folosesc denu-
mirea generică de ,,conținut al relațiilor sintactice”, fiecare din ter-
menii relației avînd o „valoare” („funcție” sau „rol”). Unii lingviști
americani spun „pattern-meaning”83, iar H. Frei a creat termenul
<de catene », un signifie al cărui signifiant sînt „procedeele sintac-
tice”84.
(b)	Numărul distincțiilor semantice posibile, al conceptelor par-
ticulare, este incalculabil — unele greu de formulat. (De pildă, ce
exprimă wife în she will make a good wife 85)
E oare utilă pentru gramatică distincția „înmulțit cu” dinfr.
deux cent și „adunat cu” din fr. cent deux^ Dar aceea dintre „socia-
tiv” și „instrumental”87? Printre complementele instrumentale GLR
i nclude exemple ca scrie cu stiloul și pudrat cu brumă88; ambele
complemente indică realmente un „instrument” ? Dacă răspunsul
e afirmativ, înseamnă că „instrument” a devenit o categorie sintac-
tică generală, căreia îi subsumăm un număr de fenomene (ale reali-
tății obiective) relativ variate, de „practicai events”89. Poate fi tăgă-
duită existența unei deosebiri semantice între ma def din fr. fai
per du ma clef și mon train din pai rate mon trăind Firește că nu90,
dar e cazul să desprindem din atare exemple două categorii sintac-
tice de atribut? Probabil că nu, dar pe baza cărui principiu optăm
pentru această soluție ? Răspunsurile obișnuite în ultima vreme sînt
două: pentru a vorbi de două categorii sintactice ele trebuie să
se exprime în forme diferite sau să aibă transformări diferite.
80 GLR II, p. 79.
81 H. Frei, în For Roman Jakobson, p. 161 — 168.
82 Vezi întreg capitolul „Atribut” din GLR II.
83 De exemplu, Wells, în „Word” 1947, p. 9.
84 Frei, L’unite, p. 134, 137-139.
85 Ceva intermediar între ,,obiect” și „predicat”, răspunde Jespersen, Philos.
Gram., p. 159.
86 Wells în „Word”, 1947, p. 9.
87 Vezi paragrafele consacrate celor două complemente circumstanțiale denu-
mite astfel în GLR II.
88 GLR II, p. 188.
89 Bloomfield, Language, p. 74.
90 Larochette, în Proceedings Cambridge, p. 172.
combinatii sintactice minimale
147
Trăsăturile semantice cărora le corespund forme sintactice91
diferite formează conținutul categorial, iar celelalte trăsături seman-
tice formează conținutul denotativ (infra § 26). Conținutului cate-
gorial i se aplică principiul: „doi semnificanți sînt diferiți dacă sînt
asociați cu doi semnificați diferiți’’92.
§ 21.	în comparațiile dintre limbi, conținutul funcțional are o
importanță mai mare decît cel categorial. De exemplu, considerăm
că descrierea sistemului sintactic al limbilor latină, română, franceză
și engleză va trebui să depășească consemnarea similitudinii (identi-
tății?) de conținut categorial dintre:
lat. filius meus
rom. fiul meu
fr. mon fils
engl. my son
și să insiste asupra divergențelor funcționale (termenul regent selec-
tează genul, numărul și cazul termenului subordonat — în latină și
română93 — ; selectează genul și numărul în franceză, nu selectează
nici o categorie morfologică în engleză \ în aceste două limbi topica,
e fixă, deci nedistinctivă94.
§ 22.	O deosebire însemnată între cele două tipuri de conținut
discutate pînă aici este că segmentarea în categorii sintactice nu
coincide cu diviziunea în functori, pe cînd fiecare functor are conți-
nutul său funcțional propriu. Cu alte cuvinte, o microstructură nu
trebuie să conțină doică categorii sintactice și o categorie sintactică nu
se exprimă în mod obligatoriu printr-un functor. Analiza categoriilor
sintactice depășește analiza microstructurilor. Exemple:
(a)	Secvența casă de zid conține trei functori, dar numai două
categorii sintactice (casă și de zid);
(b)	Categoria „autorul acțiunii” e exprimată printr-un functor
în incendiul a distrus pădurea, prin doi functori (o microstructură)
în pădurea a fost distrusă de incendiu, printr-un functor simplu și
unul complex aprobarea de către parlament a bugetului.
91 Neglijăm deocamdată criteriul transformărilor.
92 Ruiperez, în TIL, II, p. 171.
93 Diferențe funcționale între versiunile română și latină : meu cere articol (pen-
tru substantiv : fiul meu: pentru sine : [acest] fiu al meu sau al meu fiu), topica e per-
tinentă stilistic, dar inversiunea e limitată la anumite forme cazuale (la G.-D. sg. topica
obiectivă e singura posibilă).
91 Deosebirile de conținui, funcțional sintactic se explică in parte prin deosebirile
de sistem morfologic.
148
TE01UE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Schema semantico-sintactică [auctor + actio] decupează seg-
mente relativ variate, cum sînt:
[I sau)]
[I saw]
lat.
(c)
engl.
fr.
^erm.
the Doctor arrived
the Doctor arrive
the Doctori arrival^
Tarquinio rege**
Schema [actio + patiens]:
this done \he shut the window]
once the murderer found
une fois Vaction terminee
sitât achevee [cetie] tâche
[Louise kommt zuriick, einen} Mantei
umgeworfen*7
Cuvintele once, une fois, sitât nu exprimă categorii sintactice.
§ 23.	Cînd se spune că și tuturor, și la toți exprimă cazul dativ
sau că fr. du pere e un genitiv, se confundă conținutul categorial eu
cel funcțional. în le-am spus tuturor și le-am spus la toți, o categorie
sintactică (,,obiectul indirect”98) e redată printr-un functor în dativ,
respectiv printr-o microstructură care n-are nimic comun cu dativul.
Explicația confuziei" e că se atribuie expresiei ..dativ” înțelesul
de categorie sintactică. Tot așa e conceput ,,genitiv” de cei care văd
în du pere un genitiv.
Mai multe limbi indo-europene cunosc verbe cu dublu regim;
faptul că într-o limbă complementul persoanei stă în dativ și comple-
95 Conceptele „doctor” și „a sosi” sînt legale la fel în cele trei construcții citate
(Jespersen, Philos. Gram., p. 115), idem conceptele „cîine” și „a lătra” în a furiouslg
barking dog [grupul subliniat se numește „junction”] și the dog barks furiously [grupul
subliniat se numește „nexus”’]. Ibidem, p. 97.
96 Exemplul arată cît de departe este „autor” ca termen tehnic (desemnînd o
categorie sintactică) de sensul acestui cuvînt în limbajul comun. La fel „actio” Jelinvk
(Construct, p. 180) arată că în limbile naturale există serii paradigmatice de structuri
care exprimă predicația „on different degrees of explicitness”. Începînd cu Chomsky.
autorii de gramatici generative arată un interes particular asocierii dintre structuri
sintactice diferite și un conținut categorial identic.
97 Exemplele sînt date de Jespersen (Philos. Gram., p. 127) pentru construcția
numită de lingvistul danez „nexus subjunct”.
98 Denumirea e mult mai puțin fericită decît „auctor” sau „patiens”, deoarece
nu sugerează un conținut tipic de semantică sintactică.
99 Ea se întîlnește frecvent. Dintre lucrările mai noi putem cita pe Regula, Syntax,
p. 84 (cazul „e indicat prin anumite elemente de formare (analitice sau sintactice) sau
de topică”).
combinatii sintactice minimale
149
mentul obiectului în acuzativ, în vreme ce în altă limbă ambele com-
plemente stau în acuzativ, constituie o dovadă suficientă că nu tre-
buie să identificăm cazurile cu categoriile sintactice100. Cazul este o
categorie morfologică prin care se manifestă un conținut funcțional;
între formele cazuale și o anumită serie de categorii sintactice nu
există o corespondență de la unu la unu (biunivocă)101 și se întîmplă
[vezi exemplul citat la începutul acestui paragraf] ca o anumită
categorie să fie exprimată fie prin forma cazuală a unui functor, fie
printr-o microstructură.
§ 24.	O confuzie similară tulbură înțelegerea noțiunii de diateză.
Din punct de vedere s e m a n t i c, nu numai sînt lăudat, dar și sufăr
este la pasiv. (Aprecierile semantice sînt în genere vagi și relative:
în A vede B nu e de loc evident că acțiunea c făcută de A și suferită
de B, și nu invers.)
O clasificare a diatezelor pornind de la sensuri ca „face acțiu-
nea” n-ar trebui să dea rezultatele pe care știm că le dă în grama-
tica tradițională. în realitate, criteriul de clasificare e forma, și nu-
mai definițiile sînt redactate în termeni sintactici102. „Activ” și „pasiv”
sînt niște categorii sintactice care ar putea fi definite mai degrabă
prin conceptul de „direcție de desfășurare” a acțiunii. în A lăuda
pe B și B laudat de A acțiunea e în fond aceeași, cele două construcții
sînt sinonime, dar „direcția de desfășurare” e dinspre subiect și înspre
subiect103.
în limbile care cunosc o diateză medie, categoria sintactică „me-
diu” s-ar defini ca „intensitate a realizării acțiunii”.
Categoria diatezei comportă diferențe însemnate de la o limbă
la alta, astfel că o discuție amplă a chestiunii ar depăși limitele lucrării
de față.
§ 25.	„Subiect” și „predicat” sînt denumiri folosite cu un con-
ținut atît de divers, încît utilitatea menținerii lor în lingvistică e mai
mult decît îndoielnică. Puși în fața marii varietăți semantice expri-
100 Cf. Jespersen, Philos. Gram., p. 162.
101 ,,Fiecare caz are definiția („funcția”) lui, dar nu există o relație necesară
între funcția cazuală și funcția în propoziție”. Brondal, în Atti Congr. di lingu. Roma,
1933, p. 146, cit. de Jakobson, Kasuslehre, p. 245. Nu se poate spune că ordinea cuvin-
telor exprimă cazuri, ci că arată funcția sintactică [= conținutul categorial] a cuvin-
telor. Ibidem.
102‘ Jespersen, Philos. Gram., p. 165, califică drept greșită ideea că distincția
lingvistică „activ/pasiv” e congruentă cu distincția „activitate / pasivitate” (a unor
obiecte, persoane).
103 Sugestia interpretării ne-a fost dată de Galichet, Methodologie, p. 93 — 94
(direcțiile sînt « en descente » și « en remont^e »).
150
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
mate de subiectul și predicatul gramatical, nu am izbutit să găsim
o notă comună, pe care s-o consideiăm categorie sintactică. Subiec-
tul și predicatul se pot înțelege relativ bine în analiza conținutului
funcțional, adică plecînd de la însușirile combinatorii și fără a mai
căuta o bază semnatică de tipul ,,autor al acțiunii” sau ,,raportare
la realitatea obiectivă”. Există însă mai multe tipuri de subiect și
de predicat și, nu e de loc clar ce e comun între ele.
De exemplu, nu avem dificultăți în descrierea conținutului func-
țional al functorului copilul din copilul aleargă, al functorului cui din
dau cui cere sau al functorului să scrii din e greu să scrii. Dar, func-
țional vorbind, de ce se numesc toate acestea la fel — subiecte^. Ce
leagă funcțional predicatele :
firește,
da
aleargă
ca să le acordăm o denumire comună ?
Problema rămîne, firește, deschisă.
§ 26.	Conținutul denotativ este de o varietate nesfîrșită (unii
vor recunoaște aici conceptul glosematic de ,,substanță a conținu-
tului”), pe care o raportăm la conținutul categorial (mult mai abstract )
și, prin intermediul acestuia sau direct, la conținutul funcțional.
(a)	Conținuturi denotative ca :
—	o acțiune produce ca rezultat un obiect (fabrică ceasornice),
— o acțiune transformă un obiect (dilată metalele);
—	o acțiune distruge un obiect (sparge geamul) j
etc. etc.
se subsumează schemei de categorii sintactice [actio + patiens],
ai cărei termeni sînt doi functori104, fiecare cu conținutul lui func-
țional.
Iată încă un exemplu de analiză : fie propoziția lat. amici uersus
Mărci ignorabant. Intuiția lingvistică a receptorului descoperă o
relație între cuvintele uersus și Mărci și proiectează în realitatea obiec-
tivă existența unei persoane numite Marcus, care e considerată autor
al unor versuri. însușirea ,,autor al” e conținutul denotativ (referen-
104 Pentru simplificare, am ales un exemplu în care exista corespondență biu-
nivocă între functori și categoriile sintactice.
combinatii sintactice minimale
151
țial) al lui Murei: „alcătuite de” e conținutul sintactic denotativ al
functorului uersus. Dar intuiția poate ajunge la interpretări eronate.
Nu e greu să ne închipuim, pentru propoziția citată, un context din
care să rezulte că Marcus era un actor care recitase versurile. Alte
contexte ar impune alte soluții, căci versurile în cauză ar putea fi
citate sau aduse sau criticate etc. de Marcus. în principiu, e greu să
descoperi toate relațiile posibile între persoana Marcus și obiectul
uersus. Cele cinci interpretări sugerate mai sus sînt tot atîtea conți-
nuturi denotative diferite (ele nici nu se exclud : să presupunem, de
exemplu, că Marcus e autorul și că își recită propriile versuri). Alege-
rea celui care decodifică propoziția e dirijată mai ales de sensul lexi-
cal al cuvintelor componente (Mărci n-ar putea fi conceput ca „obiect
al unei acțiuni”, interpretare posibilă în timor Mărci), de sensul mai
multor cuvinte învecinate și de cunoașterea anumitor date nelingvis-
tice (de exemplu, dacă Ma/rcus e actor sau poet). Toate semnifica-
țiile denotative compatibile cu Mărci din propoziția de mai sus se
reduc la un singur conținut categorial: „atribut substantival geni-
tival”.
(b)	Din cauza dificultăților de a opera cu categorii sintactice
riguros stabilite, se poate trece direct de la conținutul funcțional
(mai legat de forma sintactică) la cel denotativ. O dată conținutul
funcțional stabilit, procedăm la examinarea posibilităților semantice
oferite de cadrul funcțional105 sau, cum spune Hays, „putem începe
cu funcțiile sintactice și încerca să determinăm cîte relații semantice
diferite pot fi indicate de fiecare funcție”106.
Sensurile denotative nu trebuie să fie susținute de cîte un func-
tor ,ci exprimarea lor poate însuma două sau chiar mai multe cuvinte107.
§ 27.	Asimetria dintre conținutul denotativ și cel funcțional
trebuie bine pusă în evidență : același conținut funcțional poate cores-
punde (și, în regulă generală, corespunde) mai multor conținuturi
denotative și același conținut denotativ se realizează- în microstructuri
diferite.
Ceea ce apropie limbile e conținutul categorial (se poate vorbi
de o cvasi-universalitate a categoriilor „actio”, „patiens” ș.a„ măcar
în domeniul indo-european), dar sistemul microstructurilor și cores-
105 Credem oportună observația subtilă a lui J. Larochette (in Proceedings Cam-
bridge, p. 171): „o construcție nu exprimă o relație semantică între constituenții săi;
■ca se mărginește să indice că există o relație, ceea ce nu e același lucru”.
106 Hays, Research Procedures, p. 195.
107 Sensurile lexicale exprimate de functori au adesea rolul decisiv în perceperea
•semnificației denotative.
152
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
pondența conținut denotativ — conținut funcțional variază de la o
limbă la alta și cunoaște aspecte specifice108.
§ 28.	Există vreo justificare pentru includerea sensurilor deno-
tative în obiectul sintaxei ? Mai potrivită ni se pare însă întrebarea :
care e justificarea excluderii lor din sintaxă ? Intr-adevăr, dominanta
sintaxei structurale (cu excepția importantă a teoriei gramaticilor
generative în faza ei cea mai recentă) este o oarecare repulsie în fața
unor aspecte care țin mai degrabă de psihologie, de antropologie
sau de logică decît de lingvistică109, deși rostul organizării gramaticale
a limbii e tocmai să mijlocească transmiterea acestor semnificații cu
aparență extralingvistică.
Să fim de acord cu cei prudenți, care scot sensul din gramatică
nu pentru că i-ar tăgădui importanța, ci fiindcă ar intra într-un
sistem sui generis și studierea acestuia n-a depășit faza inițială a tato-
nărilor110 sau afirmă că „diferența de sens nu e un criteriu necesar
[subl. ns.] în stabilirea distincțiilor morfematice sau a contrastelor
construcționale”111 ? Sau să-i aprobăm pe cei care susțin că nu pot
fi acuzați de excluderea sensului din gramatică din moment ce nu
li se poate spune lămurit ce au exclus112”?
Polisemia termenului „sens” e firește derutantă : C.K. Ogden
și I.A. Richards au colecționat 23 de accepțiuni113 și de atunci s-au
adăugat și altele114: în lipsa unei explicații satisfăcătoare a noțiunii
de „înțeles” lingviștii care cultivă domeniul semantic sînt în situația
de a nu ști despre ce vorbesc115. Unii au tras de aici concluzia că se
poate face o lingvistică as emantică116 și că gramatica este „autonomă
108 Nu poate fi îndeajuns subliniată semnificația principiului : „Limbile diferă
nu în ceea ce pot exprima, ci în ceea ce exprimă regulat și trebuie să exprime’". Gleason,
Introduclion, p. 153. Ideea e dezvoltată mai mult cu material morfologic de Jakobson,
Essais, p. 179 —20G (Cap. X: La notion de signification grammaticale. selon Boas).
109 Cf. „In practice, we define the meaning of a linguistic form, wherever ve
can, in terms of some other Science. ĂVhere this is impossible, we resort to makeshift
devices”. Bloomfield, Language, p. 140, cf. și Ullmann, Semantics, p. 262 — 263.
110 Cf. Gleason, L. E. G., 59. Insuficiența cunoștințelor noastre în chestiunea
sensului e invocată și de Bloomfield, Language, p. 140.
111 Lees, Chomsky, p. 398.
112 Chomsky, Explan. Models, p. 537, n. 14 („.. .infact, it bas not yel been shown
that there is anything of substance to avoid”).
113 Ogden-Richards, Meaning.
114 Ullmann, Semaniics, p. 54; Schaff, Semantică, p. 228 — 329.
115 Quine, Meaning, p. 251.
116 „O caracteristică generală a metodologiei lingvisticii descriptive, așa cum c
practicată de lingviștii americani astăzi [1950] e efortul de a analiza structura lingvis-
tică fără referire la înțeles”. J. B. Carroll, A Survey of Linguistics and Related‘ Disci-
plines, Cambridge Mass., cit. de Fries, Meaning, p. 57. „Mentalismul” e tabu. Ibidem,
combinatii sintactice minimale
153
Și independentă de sens’5117 și astfel „sens” a devenit „un cuvînt
murdar”118, care a fost anatemizat119. în realitate, evitarea termenilor
„sens”, „înțeles” nu a însemnat niciodată eliminarea conceptului
corespunzător un „fapt evident”, fără de care lingvistica nu poate
subsista120.
Distincțiile propuse de noi în domeniul conținutului sintactic
al functorilor accentuează asupra varietății existente în acest plan,
sugerează un mod de abordare a problemelor și afirmă importanța
1 i n g v i s t i c ă a celor trei specii de conținut.
117 Chomsky, Synt. Str., p. 17.
118 W. S. Allen, On the Linguistic Study of Languages, Cambridge, 1957, p. 22,
cit. de Ullmann, Principles, p. 317—318.
119 Cf. Fries, Meaning, p. 58.
120 Haas, Zero, p. 35, n. 2 ; "W. S. Allen, ibidem.
Cap. VI
1.	Conceptul de ..propoziție^
(§1. Definiția propoziției — obiect de
controversă. § 2. Cauzele controversei.
§ 3. Structura bimembră și predicativi-
latea. § 4. Intonația predicativă.' § 5.
„Echivalente de propoziții”. § 6. Pre~
dicația — esența propoziției. § 7. Ter-
menul propoziție acoperă realități dife-
rite. § 8. Propoziția ca variantă și ca
invariantă. § 9. Concluzie.)
2.	Propoziții principale
și subordonate
(§ 1. Scurt istoric. § 2. Echivalența din"
tre părțile de propoziție și propozițiile
subordonate. § 3. Subordonatele sini
propoziții? § 4. „Subordonarea” si
„sinsemantism”. § 5. Deosebiri și ase-
mănări între coordonare și subordonare.
Numărul speciilor de propoziții subor-
donate. § 6. Care este elementul regent
al unei propoziții subrdonate? § 7. Re-
ducerea la un singur functor regent. § 8.
Echivalențe semantico-sintactice. § 9.
Functori nucleari și modul izolării lor în
frază. § 10. Exemple de reducere la
functori nucleari.)
3.	Macrostructuri
(§ 1. Definiția niacrostructurii. § 2. Ma-
crostructuri transpozabile și netranspo-
zabile.ș 3. Macrostructuri minimale.
Structuri ternare.. § 4. Echivalențe se-
mantico-sintactice. § -V Extensiunea ma-
ximă a unei macrostructuri. § 6. Topica
și actualizarea valențelor centrului. § 7.
Clasificarea părților de vorbire după
criteriul funcționării lor ca centre ma-
crostructurale. § 8^ Extensiunea maximă
teoretică și condiționată contextual.
§ 9. Exemplu de analiză a unui enunț in
macrostructuri. § 10. Formarea macro-
structurilor. § 11. Functori non-omisi-
bili.)
4.	Influența la distanță în
structurile sintactice majore
(§1. Influența la distanță in informa-
tică. § 2. Influența la distanță in lingvis-
tică. § 3. Redundanță și sens. § 4. „Re-
guli de tranziție”. § 5. Influența la dis-
tanță într-o macrostructură. § 6. Varie-
tatea situațiilor în care ocurența unui
functor e cerută de alți functori din
enunț. § 7. Redundanță și non-omisi-
bilitate. § 8. Elipsă, subînțelegere, semn
zero și redundanță. § 9. încercări mo-
derne de a deosebi elipsa de subînțelegere
și, amîndouă, de semnul zero. Există
functori-zero?)
Capitolul VI
COMBINAȚII SINTACTICE DE ORDIN SUPERIOR
1.	CONCEPTUL DE „PROPOZIȚIE"
§ 1.	E un lucru îndeobște cunoscut că lingviștii nu se înțeleg
asupra definiției propoziției, deși recunosc — implicit sau explicit
— existența propoziției în toate limbile. Se pare că nu există idiom
lipsit de aceste două entități cu care operează sintaxa — cuvîntul
și propoziția1. ambele la fel de greu de definit (numărul definițiilor
propuse pentru propoziție întrece cifra 300 )2.
Controversele teoretice n-au avut ecou în învățămînt, căci
gramaticile școlare de pretutindeni se mențin la formulări de tipul :
„propoziția e exprimarea unei gîndiri, a unei idei închegate”, unde
stăruie, într-o formă mai mult sau mai puțin mascată, vechea teză
logicistă a suprapunerii judecată/propoziție3.
§ 2.	Care poate fi explicația dificultății de a defini propoziția ?
— Propoziția nu e marcată formal, nu poate fi identificată printr-o
analiză care pleacă de la formă spre conținut ?4 — infra §§ 3—5.
— Conținutul, ceea ce exprimă propoziția, e ceva atîUde divers
sau atît de vag conturat, încît nu oferă o bază solidă pentru explici-
tarea acestui concept? întrebarea se pune imediat ce citim definiții
ca : propoziția este ..unitatea care arată raportul dintre vorbitor și
realitate”5 — infra § 6.
— Se cere să definim într-o formulare unică fenomene lingvis-
tice eterogene ? Cf. mai ales divergența dintre cei care identifică propo-
1.	1 Cf. Halliday, Some Aspects, p. 58.
2 Trecerea în revistă a acestor definiții la Ries, Saîz; Seidel, Xatzdefuiilionen;
Sizova, CuHjn., p. 8 — 17.
3 1 se atribuie gramaticului german K. F. Becker (prima jumătate a sec. XIX)
rolul de „reprezentant clasic" al acestui punct de vedere; Sizova, CuHm., p. 8 — 9;
cf. și Stati, Propoziția, p. 292 — 293.
4 „O propoziție ca un tip formal definit nu pare să existe (sau încă nu există)
în limbile mai cunoscute, ci există numai propoziții și diferite tipuri de propoziție’’.
Ries, Satz, p. 94. Aceeași opinie la Seidel, Satzdefinitionen, p. 78. „Sătze aber findet
eine formale Analyse zuforderst nicht". Ries, Syntax, p. 48. „Pentru ca un cuvînt sau
un grup de cuvinte să fie numit propoziție nu se cere o formă gramaticală particulară".
Jespersen, Philos. Gram., p. 308. „Fraza nu pare să fie o noțiune de ordin lingvistic".
Hjelmslev, Principes, p. 3o.
6 Vinogradov, npechi12.
15G
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
ziția cu enunțul (un enunț poate conține teoretic oiidt de multe verba
finita) și cei care leagă noțiunea de propoziție de aceea de verb la
mod predicativ (și în felul acesta un enunț e compus din una sau
mai multe propoziții). E posibilă o definiție, care să cuprindă toto-
dată accepția largă (= enunț) și accepția îngustă a termenului „pro-
poziție” ? — infra §§ 7, 8, 9.
§ 3.	Gramatica nu acceptă astăzi decît unități caracterizate
printr-o formă lingvistică distinctă, pe care să se întemeieze recunoaș-
terea lor în fluxul vorbirii.
Structura bimembră [subiect predicat] a fost invocată ca tră-
sătură formala universală a propozițiilor, desigur în virtutea înțele-
gerii logiciste a faptelor de limbă6. Ideea a fost împărtășită și de unii
lingviști influențați de psihologism7 și chiar de un grup structuralist8.
Segmentarea în subiect și predicat nu dă rezultate identice la lingviști,
logicieni și psihologi, de aceea se vorbește despre subiect gramatical,
subiect logic și subiect psihologic (la fel, despre predicat).
în privința structurii g r a m a t i c a 1 e [subiect + predicat],
singura care ne poate interesa aici, obligativitatea ei a fost de mult
tăgăduită9 și se vorbește de multă vreme despre propoziții monomem-
bre (care au numai subiect sau numai predicat)10 — și acestea nu sînt
6 Pentru logicianul Erdmann (Logik, p. 320) „forma de bază a propoziției ele-
mentare este formularea lingvistică a afirmării predicative bimcmbre”, iar pentru lingvis-
tul Bourciez (Elements, p. 11) „propoziția rezultă în chip esențial din atribuirea unei
acțiuni sau unei calități unui subiect”.
7 „Aussi longtemps qu’il y a commuuicalion, c’est-ă-dire aclc, il y a necessai-
rement un mouvement de la pensee qui va du terme admis comme base, predonne ou
presuppose, au terme d’aboutissement, donc un sujet et un predicat”'. Sechehaye, Essai,
p. 31. în propoziție, substantivul-subiect reprezintă un punct fix, care rămîne identic
cu sine în ciuda procesului în care e implicat, în timp ce verbul-predicat traduce ideeâ
schimbării. Karcevski, L’idee de proces, p. 25. Psihologiștii (Steinthal, Potebnea) au
combătut totuși energic identificarea categoriilor gramaticale cu categoriile logice. Cf.
Sizova, Cuum., p. 9.
8 Orice structură lingvistică, orice relație lingvistică, conține un subiect și un
predicat. Cf. supra IV, 3, § 6.
9 S-a susținut, de pildă, că la începuturile graiului uman propozițiile erau pro-
babil monomembre. Schuchardt-Brevicr, p. 208. Imperativul a fost inițial o propoziție
monomembră. Delbriick, Vergi. Syntax, p. 7. Observația că există propoziții compuse
dintr-un singur cuvînt a fost făcută nu o dată în gramaticile sec. al XVIII-lea (cf. Poldauf,
English Grammar, p. 164 — 175).
10 Fr. je viens, tu dors, il reste sînt propoziții « ă terme unique », compuse numai
din predicat. Meillet, L. H. L. G., II, p. 4. „One-member sentence” (Jespersen, Philos.
Gram., p. 306), „eingliedriger Satz” (Regula, Syntax, p. 28), propoziții monomembre
nominale și verbale (Stati, Propoziția, p. 294; GLR II, p. 69 ș. u.).
combinatii, sintactice de ordin superior
157
eliptice11, nu trebuie „întregite” — și chiar despre propoziții (neelip-
tice !) care nu au nici subiect, nici predicat”12. Jespersen propune
clasificarea propozițiilor în :
— „inarticulate”; exemple: Thanks!, What?, Off!
— „semi-articulate”; exemple: Tharik you!, What to do6!, Off
u'ith his head!
— „articulate” : I thank you, What am I to do? Toîi must strice
off his head13.
în felul acesta, verbul, de fapt „uerbum finitum”, considerat un
indice formal par excellence al propozițiilor, își pierde această calitate.
Explicația^ poziției favorite de care se bucură verbul în teoria clasică
nu o dă numai preponderența numerică a propozițiilor cu verb finit,
ci aprecierea că predicativitatea — pentru mulți lingviști, esența
oricărei propoziții — implică sensuri gramaticale ca „persoană”,
„timp”, „mod”, ori acestea se exprimă tocmai prin uerba finita1*.
Verbele „cu sens lexical deplin” au și rol de predicat și de exprimare
a unui conținut lexical, în timp ce verbelor copulative15 li se atribuie
in primul rînd rolul de indice de predicație (afi ar avea exclusiv această
funcție16).
§ 4.	La cele de mai sus, se adaugă intonația ca o caracteristică
sine qua non a propozițiilor — o intonație specifică, p r e d i c a t i v ă17.
11 Meillet, L. H. L. G., II, p. 2. „Se aplica în largă măsură și fără nici un temei
principiul „subînțelegerii” elementelor care lipseau în raport cu norma”. Vinogradov,
Ilpedji., p. 5.
12 „ungegliederte Sătze” (Regula. Syntax, p. 28) „propoziții neanalizabile”
(GLR II, p. 64 — 65). Cf. și Sandmann, Subject, p. 208; Vinogradov, Ilpeda., p. 10;
Muhin, <PyHKy. anasius, p. 65.
13 Jespersen, Philos. Gram., p. 308.
14 F. F. Fortunatov, cit. de Sizova, CuHm., p. 11 (ibidem, respingerea de către
I. I. Meșcianinov a echivalării conceptelor ,}npe^UKamueHocmb’, și „CKasyeMocmb”);
Vinogradov, Ilpeda., p. 14; FPH, II, I, p. 78 — 79.
15 Din păcate această categorie nu e bine delimitată (ea pare a fi sintactică, func-
țională, dar tradiționaliștii încearcă definiții semantice, negramaticale), de aceea apar
destule nepotriviri între diverse gramatici de tip clasic (GLR evită să dea o listă com-
pletă, verbe considerate de GI, p. 469, copulative sînt apreciate altfel în GLR).
16 Sechehaye, Essai, p. 58.
17 Șahmatov spune că „propoziția este o expresie verbală a comunicării psiho-
kgice, îmbrăcată (prin intermediul acordului între părțile componente sau printr-o into-
nație corespunzătoare — subl. ns. —) într-un tot gramatical” ; opinia lui Peșkovski era
că „dacă dăm unui cuvînt o intonație vie, o intonație de frază, atunci orice cuvînt poate
exprima o gîndire, devenind prin însuși acest fapt o frază întreagă”. [Pentru referințe,
cf. Stati, Propoziția, p. 294, 297, nr. 3]. Mai ales în propozițiile fără uerbum finitum se
atribuie intonației valoarea de marcă, cf. Meillet, L. H. L. G„ p. 3 ; Vinogradov, Ilpeda.,
p. 12. în loc de „intonație predicativă” se spune și „intonație de comunicare”. Muhin,
^yHKiț. auasiua, p. 65.
158
TEORIE $.1 METODĂ ÎN SINTAXĂ
Afirmații ca „propoziția e o unitate de sens și de intonație” nu sînt
rare18, dar ele se referă la propoziția înțeleasă ca enunț și nu ca parte
de frază. Chiar cu această limitare, susținătorii criteriului intonației
trebuie să mai facă față unei obiecții: un fragment de enunț și un
enunț admit câteodată aceeași rostire. De exemplu, grupul de cu-
vinte nici o vorbă nu trebuie rostit cu o curbă melodică în :
— Nici o vorbă !
si cu altă curbă melodică în :
— Să n-aud nici o vorbă !
(Tot așa : afară cu el ! și afară !; plouă de mult și plouă etc.). Simpla
percepere a segmentelor de expresie :
nici o vorbă !
afară !
plouă !
nu ne informează dacă am auzit un enunț întreg sau o parte a lui
(și emiterea mesajului va continua).
§ 5.	Deosebirile formale prea mari dintre tipurile de propoziții
au dus pe unii gramatici la o concepție care simplifică puțin situația :
— denumirea de „propoziție” este rezervată unităților sintactice
cu subiect și predicat sau măcar cu un verb la mod personal;
— cuvintele și secvențele de cuvinte care sînt folosite în calitate
de comunicări de sine stătătoare sînt numai „echivalente de propo-
ziții”, „pseudopropoziții”, „enunțuri nepropoziționale”19; H. Sweet
le considera ceva intermediar între cuvinte și propoziții20. Studiul
limbii vii formează la mulți lingviști convingerea că „vorbirea nu se
compune din propoziții complete, ci numai din simple fragmente de
propoziții, care nu se pot completa nici gramatical, nici mental”21.
§ 6.	Dacă o formă unică nu poate fi detectată, rămîne soluția
— mult mai puțin convenabilă pentru lingvistică — de a accepta
ideea că în toate propozițiile există o esență comună. Aceasta este
predicația.
Pentru a înțelege această noțiune, trebuie să devenim conștienți
de diferența care există între sensul unui cuvînt ca „etichetă” a unei
18 M. N. Peterson, cit., de Sizova, Cunm., p. 11.
19 Sandmann, Subject, p. 34; Doknlil-Dane§, p. 235; Nosek. Candensation, p. 3CG.
20 Jespersen, Philos. Gram., p. 3C6.
21 Lcnz, Oracion, p. 34; în lingvistica actuală, Chomsky, Explan. Models, p. 531.
COMBINAȚII SINTACTICE DE ORDIN SUPERIOR
159
noțiuni (de pildă, zăpadă) și conținutul aceluiași cuvînt cînd constituie
singur o propoziție (zăpadă !) și exprimă bucuria unei constatări
referitoare la un eveniment, la ceva din realitate • propoziția afirmă
existența unui proces în realitatea obiectivă, arată în ce fel privește
vorbitorul producerea, existența lui. „Predicație” înseamnă deci
referirea la realitate22, raportarea la această realitate a unor sensuri
lexicale 23.
Dacă predicația este acceptată ca esență a propoziției, se poate
trece la încercarea de a defini propoziția pe baza conținutului, cum
a făcut J. Ries, urmat de alții: ,,O propoziție este o unitate minimă,
formată gramatical, a vorbirii, care își exprimă conținutul în perspec-
tiva relației sale cu realitatea”24.
încercări de tipul acesta, satisfac probabil intuiția lingvistică a
vorbitorilor și exprimă fapte destul de clare, totuși ,,referirea la reali-
tate”, cu tot caracterul ei universal, este un concept de tip psihologic,
de aceea lingvistica structurală l-a privit totdeauna cu suspiciune și
l-a ocolit.
§ 7.	Am arătat în § 2, și a rezultat din observațiile cuprinse în
§§ 3—6, că, în ciuda denumirii adesea comune, propoziție înseamnă
lucruri diferite.
Distincția operată mai sus deosebea „propoziția-enunț” de ,,pro-
poziția-parte de enunț”, comunicarea de sine stătătoare (indiferent
de structura ei, mai simplă sau mai complexă) de o secvență de cu-
vinte cu o anumită structură (bimembră sau cu centru verbal).
în prima accepțiune, termenul ,,propoziție” e redat mai exact
prin fr. phrase sau enonce (preferăm traducerea lui prin enunț25.)
«Phrase» este o unitate de comunicare, o unitate a vorbirii lipsită de
o structură gramaticală specifică26; unele enunțuri au o organizare-
22 Expresia aparține lui Ries, Satz, p. 73 — 74.
23 ,,Funcția proprie propoziției, și numai ei, constă în stabilirea unei relații între
conținutul ei și existența reală, de fapt (..die Tatsăchlichkeit”) a lumii externe'*’, ibidem,
p, 74, cf. și p. 77 ; Stati, Propoziția, p. 296 — 298. E desigur prea succintă formularea
lui Vinogradov (Jlpedji., p. 12) : propoziția este o ,,unitate care arată raportul dintre
vorbitor și realitate”.
24 Ries, Satz, p. 99; PPH. II, 1, p. 79 — 80; Ganshina-Vasilievskaia, E. G.,
p. 259; Stati, Propoziția, p. 299.
26 căci frază implică minimum două propoziții conexate în aceeași comunicare.
Considerăm necesară introducerea, chiar în gramaticile tradiționale, a unui termen care
să denumească unitatea de comunicare, indiferent de complexitatea ei (o propoziție
sau mai multe). Acesta ar putea fi tocmai enunț.
26 ,,das kleinste Mitteilungsganze” sau „niederste Redcganzhcit”, definiții citate
de Regula, Syntax, p. 32. Concepția apare cu toată precizia la Karcevski, Phrase, p. 190 :
„Enunțul (la phrase) e o unitate de comunicare actualizată. Ea nu are o structură gra-
160
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
tip (de exemplu cu subiect și predicat),'altele nu27. Tradiția giama-
ticii spaniole rezervă termenul proposicion pentru enunțurile („frases”)
care au o veritabilă „forma oracional”28. Lingviștii anglo-saxoni dis-
pun de termenul „utterance” pentru „enunț” și de „clause” pentru
propoziția cu formă-tip (în schimb sentence e folosit în ambele accep-
țiuni).
Echivalentul rus pentru „enunț”, „frase”, „piuase”, „utterance”
este „BHCKasbiBaHiie” ; autorii GI (p. 517) folosesc cu aceeași valoare
termenul periodo (Cf. și GLE, p. 153).
Propoziția-enunț fiind considerată unitate de vorbire, era de
așteptat să se acorde intonației un rol important29, și chiar să ser-
vească drept bază a definiției: enunțul e unitatea de comunicare
cuprinsă între două pauze30 și, grafic, între două semne principale
de punctuație31.
Ca denumire a unei structuri gramaticale, „propoziție” (mai
exact echivalentul acestui termen în gramaticile altor limbi) cuprin-
de adesea atît grupul de cuvinte cu un singur predicat, cît și comuni-
carea încheiată, de sine stătătoare, oricît de multe nerba finita ar
conține. Gramaticul german Adelung (1782) folosea termenul „Satz”
și deosebea „einfache Sătze” (cu subiect și predicat), „zusammen-
gesetzte Sătze” (secvență de propoziții, fiecare cu subiectul și pre-
dicatul ei) și „erweiterte Sătze” (propoziții ale căror părți erau
tot propoziții, „Nebensătze”)32. Denumiri de tipul „propoziție
simplă” și „propoziție compusă” [=„frază”, în terminologia româ-
malicală proprie/ [, căci] orice cuvînt sau grup de cuvinte, orice formă gramaticală...
pot servi ca unitate de comunicare, dacă situația o cere”. Ceea ce Karcevski numește
,,proposition” este un tip abstract de structură. Ibidem, p. 189.
27 S-a propus diferențierea celor două categorii prin epitete ca „gramatical” și
„negramatical” sau „propozițional” și „nepropozițional”. Astfel, Hausenblas, Dis-
courses, p. 71, împarte enunțurile (le consideră și el unități de vorbire), după caracterul
lor gramatical, în „sentence structures” (dintre care unele sînt „semi-sentenccs”, „an-
nexed phrases”) și „non-sentence expressions”.
28 Guevaia, p. 36, n. 7.
29 «C’est prtcisement Fintonation qui fait la phrase ». Karcevski, Phrase, p. 190.
30 Ideea apare încă de la Delbruck (cf. Sizova, Ciiht., p. 10). Din lingvistica
modernă pot fi citati Z. S. Harris (S. L., p. 14) și alți descriptiviști; Gardiner, Theory,
p. 208.
31 „Un cuvînt sau un grup de cuvinte dintre o majusculă inițială și un semn de
punctuație finală sau dintre două semne de punctuație finala.” Fries,Structure, p. 9.
Cf. și Hausenblas, Discourses, p. 71. (Enunțul dispune de un semnal demarcativ final,
un punct sau un semn de punctuație ce eoni ine un punct.)
32 Delbruck, Vergi. Syntax, p. 408.
c ombinatii sintactic ce de obdin SUPERIOR
161
nească uzuală] circulă de mult în gramaticile germane, franceze,
ruse, spaniole, engleze 33.
§ 8.	în legătură cu distincția saussuriană „langue-parole”, un
număr <de lingviști contemporani aplică termenul „propoziție” atît
unei unități a limbii, cît și realizării ei în vorbire, invariantei și va-
riantei.
. Punctul acesta de vedere a fost exprimat de A. Sechehaye34
și V. Mathesius35, și dezvoltat de A.W. de Groot36. El are adepți și
astăzi, deși pentru propoziția-invariantă și propoziția-variantă mulți
preferă o terminologie diferențiată37. Divergențele importante privesc
însă conceptul de propoziție-invariantă însuși („tip de propoziție”,
„model al propoziției”, „schemă propozițională” etc.), care presupune
aplicarea analizei funcționale într-un mod care apropie cercetarea
sintactică de cea fonologică.
Pentru Saussure formarea propozițiilor e un'fapt de parole și
nu un proces de actualizare a unor invariante sintactice. Poate sub
influența lui, sint încă numeroși cercetători care consideră că propo-
ziția este o unitate a vorbirii38; propoziția nu e ceva care se r e p r o-
d u c e mereu în vorbire, ci se c r e e a z ă în fiecare caz concret *
din unități lingvistice în interacțiune39. în limbă — conform acestei
opinii — nu există „tipuri de propoziții”, ci numai regulile de con- !
struire a lor (modul de îmbinare a cuvintelor în propoziții și de trans-
formare a îmbinărilor de cuvinte în unitățile enunțării)40.
§ 9.	înșirarea atîtor păreri contrastante nu poate decît să ne
întărească convingerea că dificultatea de a defini propoziția se explică
foarte bine prin diversitatea conceptelor cărora li s-a aplicat, printr-
33 „phrasc simple”/,,phrase complexe” (Galichet, Physlologle, p. 108). ,.oracion
;simple)”/,,oracion compuesia” (GLE, p. 155), rus. „npej.noweiii-ie” / „cncrKHOe
engl. ..sentence”/,,complex sentence”.
34 Sechehaye, Methode, passim; id., în BSL 35, p. 58 ș.u.
35 ,,în limba avem propoziția ca model abstract, in timp ce în vorbire avem pro-
poziția ca enunț concret”. Mathesius, Systematic Analysis, p. 106.
36 ,,a sentence is a concrete fact, the result of an actual act of speech. The sen-
tence is an abstraction”, de Groot, Synt. Lotus, p. 3.
37 „phrase” și ..allophrase” (Hill, Introduction, p. 117); ,,sentence1' și „allo-
sentence” (Danes. Syntax, p. 233) ; „veta in abstracto" și ..vela in concreto” (vypo-
ved’) (Mrâzek, K oiâzce, p. 29, cu referințe bibliografice): unii lingviști sovietici fac
ia ultimul timp distincția între npeflJiOHcenue și BMCKasbiBaHHe cf. titlul cărții lui
P. P. Kostruba Bbic^asbieaHite KaK oCHoenaa eduHiiua oicueoeo asuma, Lvov. 1959
{Mrâzek, ibidem).
38 Indicații bibliografice la Meier, Zero, p. 36 : Sizova, CuHm., p. 1-1.
39 Ahmanova-Mikaelian, p. 123.
40 Ibidem, p. 70.
162
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
un abuz de limbaj, un singur nume41. Propoziția-enunț, propoziția
compusă, propoziția-model (,,invariantă”), propoziția-variantă, propo-
ziția-fragment de vorbire — toate aceste accepțiuni întîlnite de noi
în literatura de specialitate vor rezista întotdeauna încercărilor de
subsumare la o denumire unică. Sintaxa nu e confruntată cu com-
plexitatea unei investigații care s-ar putea numi ,,problema propo-
ziției”, ci are de rezolvat cîteva probleme particulare — cele enumerate
aici mai sus sub denumiri care, bineînțeles, n-ar mai trebui să
înceapă cu factorul comun ,,propoziția”.
2.	PROPOZIȚII PRINCIPALE ȘI SUBORDONATE
§ 1.	Gramatica elenă nu cunoștea în materie de sintaxă a frazei
decît KpoTaau; și airoSocn^, care aparțineau de fapt logicii și reto-
ricii1. Către sfîrșitul secolului al XVIII-lea, Adelung face observația
că ,,Vordersatz” și „Nachsatz” (traducerea termenilor grecești)
sînt unități în același timp logice și gramaticale2. Termenul „propo-
ziție relativă” apare pentru prima dată într-o gramatică germană
din 1827 3.
în prima jumătate a secolului al XlX-lea capătă consistență
teza echivalenței dintre părțile de propoziție și propozițiile subor-
donate :
Pentru A.F. Bernhardi, „poți gîndi propozițiile în frază ca adjec-
tive față de substantive, ca apoziții...4” ; ideea e preluată de Herling,
care scrie că propozițiile subordonate sînt „dezvoltări sau substi-
tute ale unei părți de propoziție în cadrul propoziției regente”5,
și apare cu toată claritatea la Heyse (1849); acesta din urmă stabi-
lește echivalențe de tipul subiect-propoziție subiectivă („Substan-
41 O situație analogă complică enorm problema „cuvîntului”. Cf. Sizova, Cuum.,
p. 16-17.
2.	1 Delbriick, Vergi. Syntax, p. 406. Grecii nu clasificau conjuncțiile după speciile
de propoziții introduse. Ibidem, p. 407.
2 Ibidem, p. 408.
3 Ibidem, p. 406.
4 Ibidem, p. 410.
6 Cf. Glinz, Satzglieder, p. 41.
combinatii sintactice de ordin superior
163
tivsatz”), cf. da/i er kommt [ist gewi/3~\ — sein Kommen [ist gewi/i]*.^
§ 2.	Teza echivalenței, cunoscută și sub numele de „principiul*
corespondenței dintre propozițiile subordonate și părțile de propo-
ziție”, a rămas în centrul atenției pînă astăzi, cînd o acceptă tradi-
ționaliști și structuraliști deopotrivă.
Denumirea subordonatelor corespunde părților de vorbire („pro-
position adjective”, ca în the man I sâw, „proposition substantive”, r
ca în on m'annonce que Jean est parti7; ,,oraciones substantivas,
adjetivas y adverbiales”8) sau părților de propoziție („Subjekt-,
Objekt-, Prădikat-, Prădikativ-, Attribut-, Apposition-, Adverbial-
sătze”9; GLR procedează la fel10).
Otto Jespersen împărțea propoziția în termeni primari, secun-
dari și terțiari; în mod corespunzător, propozițiile secundare sînt
primare (that he will come is certain), secundare (this is the land
where I was born) și terțiare (when he comes, I must go)*1.
Georges Galichet consideră că enunțul se divide în ,,termeni”
și că există cu totul patru feluri de termeni (echivalentul lor în lim-
bajul obișnuit la noi fiind : subiect, predicat, complement direct și
element predicativ suplimentar). Un ,,termen” poate avea o struc-
tură simplă (dacă e redat printr-un singur cuvînt), poate conține mai
multe ,,elemente” (= cuvinte; atributul, de orice fel, care însoțește
subiectul sau alt substantiv din propoziție este un ,,element”), even-
tual este o propoziție. Galichet arată că ceea ce gramatica numește
,,propoziții subordonate” sînt fie „proposition-terme” (de pildă, o
completivă directă), fie „proposition-element” (de pildă, o atributivă).
O „propoziție-termen” se poate descompune și ea în „termeni”12.
§ 3.	Un număr mare de definiții ale propoziției sînt inaplicabile
subordonatelor, care, prin însăși natura lor, nu exprimă o „idee de
sine stătătoare” și nici nu au o independență fonetică (nu formează
6 „Întrucît propozițiile secundare sînt numai părți ale propoziției principale,
care determină sau completează, ele se comportă față de propoziția principală sau față
de părțile ei exact la fel ca și părțile secundare de propoziție („wie die erweiternden
Bestimmungen des einfachen Satzes”) față de aceasta sau față de părțile ei”. Cit. de
Delbruck, Vergi. Syntax, p. 410.
7 Sechehaye, Essai, p. 193.
8 Herrera, Oraciones, p.802 („las oraciones subordinadas son elementos insertos
en el campo simbolico de la oracion total tal como palabras o frases” [„frase”, ca și
engl. phrase, în sensul de grup de cuvinte cu un centru].
9 Regula, Syntax, p. 35.
10 Vezi explicațiile din GLR II, p. 255 — 256.
11 Jespersen, Philos. Gram., p. 103 —105.
12 Galichet, Methodologie, p. 103.
164
TEORIE METODĂ ÎN SINTAXĂ
o „unitate semantico-mtonațicma^ Pentru a rămîne consecventi
definițiilor propuse, unii lingviști nici nu cred că e bine să se dea
subordonatelor numele de „propoziții” : ele sînt părți de propoziție
în formă de propoziție13, o structură de trecere de la grup de cuvinte
la propoziție14.
§ 4.	S-a emis și teza că propozițiile subordonate sînt niște „semne
sinsemantice” (asemănătoare prin aceasta cu cuvintele sinseman-
tice), un fel de propoziții „degradate”15. Caracterul sinsemantic rezultă
din faptul că, luate în sine, izolat, n-au nici un sens sau au alt sens
decît în contextul frazei16.Conținutulunei propoziții subordonate este un
„act de gîndire lingvistică” („Sprachdenkakt”) inclus în alt „act”17.
Identificarea caracterului s u b o r d o n a t (însușire gramaticală),
cu cel s i n s e m a n t i c (însușire semantică) a suscitat obiecții18.
Se arată astfel că într-o relație de subordonare, mai cu seamă cînd
legătura este deosebit de strînsă, se întîmplă adesea ca nici propoziția
principală regentă să nu aibă sens decît în relația dată (sau să aibă,
în afara relației, alt sens)19, cu alte cuvinte există și propoziții princi-
pale, sinsemantice20. Faptul că vocea nu coboară la sfîrșitul unei
propoziții principale, arată că, deși principală, ea cere o urmare,
o complinire21. Două propoziții, ambele piincipale coordonate, pot fi
sinsemantice, cf. rom. nu numai căuu a plecat, dara cerut și despăgu-
biri22^ de asemenea există propoziții „principale dependente”, de
tipul fr. le moment etait on ne peut plus favorable sau venez ă n’importe
13 „Satzglieder in satzartiger Form”. Ries, Satz, p. 52 — 53. Subordonatele nu
au funcția specifică propoziției. A. Nehring, cit. de Seidel. SatzaefinUionen, p. 76.
14 Ries, Satz, p. 52 — 53. Se propune denumirea „(Satz-)Gliedsătze”. Și alți gra-
matici germani folosesc termenul „Gliedsalz” (cf. Drach, Satzlehre, p. 28). Cf. si for-
mularea lui Jespersen : ,,a member of a sentence which bas in itself the. îorm of a sen-
tence” (Philos. G;cm., p. 103).
15 „Nu numai nume, dar propoziții întregi pot fi degradate, [ajungînd] simple
semne sinsemantice („mitbedeutende Zeichen”), ele devin propoziții secundare, nu mai
sînt independente, ci au sens numai prin dependentă’'. ,31arty, cil. de Biihler, Sprach-
theory, p. 413.
16 Brandcnstcin, Nebensatz, p. 135.
17 Drach, Satzlehre, p. 28 — 29.
18 Sechehaye, Essai, p. 126 ș.u.
19 Hermann, Nebensătze, p. 483.
20 în literatura românească a problemei, faptul a fost pus în evidență de Graur,
Prop. principale ; Stati, Dependenta semantică, mai ales p. 144 ; acum GLR 11, p. 237 — 239.
21 Slotty, Nebensatz, p. 142.
22 Nici una din propoziții nu poate fi folosită cu valoare de enunț, de comu-
nicare de sine stătătoare, nici una nu este transpozabilă.
combinatii sintactice de ordin superior
165
guelle keure23 (am putea adăuga exemple românești ca discutăm o
problemă care e necesar să fie rezolvată rapid). în cele din urmă putem
susține că clasificarea propozițiilor după poziția structurală în frază
e independentă de clasificarea după suficiența și insuficiența, semna-
îică24. Mult mai rar se admite că anumite propoziții subordonate
pot avea un sens deplin25.
§ o.	Implicațiile semantice ale teoriei propozițiilor subordonate
nu se rezumă însă la aprecieri de „suficiență” sau „insuficiență”.
Două probleme centrale ale sintaxei — înțelegerea subordonării în
opoziție cu coordonarea și determinarea speciilor de propoziții coor-
donate și subordonate — sînt discutate adesea (și nu numai de tradi-
ționaliști !) observînd conținutul propozițiilor :
(a)	încă de la sfîrșitul secolului trecut, J. Bies arăta că „nu s-a*.
găsit încă o diferență care poate fi susținută științific între propoziții
dependente și independente''26, iar acumularea cercetărilor de sin-
taxă a frazei în ultimii 70 de ani pare să confirme această opinie,
dacă avem în vedere imposibilitatea de a descoperi deosebiri de sens.
Faptele sînt cunoscute :
— aceeași idee poate fi exprimată prin coordonare, ca și prin <
subordonare (cf. am avut o singură dorință, si ea nu mi-a fost îndepli-
nită / am avut o singură dorință, care nu mi-a fost îndeplinită)21;
— două dintre speciile de propoziții coordonate (cele aflate în
raport condu siv și adversativ) seamănă destul de bine (au „atingeri
semantice”) eu două specii de subordonate (consecutivele și conce- /
sivele28), ceea ce demonstrează că „nu există limite tranșante între
coordonare și subordonare”29. Discuția purtată în jurul propozițiilor
..coordonate cauzale” (există astfel de propoziții sau sînt tot niște
23 Dintre aceste principale dependente, cele mai multe sînt .,insuficiente”.
24 Stati, Dependența semantică, p. 124 ș. u. ; cf. schema clasificării combinate
de la p. 143. Expresia ,.propoziție insuficientă” [— sinsemantică] e împrumutată de
}a Graur, Prop. principale, acum GLR II, p. 237 — 239.
26 «elle demeure un tout ayant un sens complet en dehors de son rapport avec
la proposition principale ». Sechehaye, Essai, p. 193.
26 Ries, Syntax, p. 35.
27 Cf. și Brunot, P. L., p. 27.
28 Aprecieri generale în GLR II, p. 231 ; detalii asupra adversativelor în com-
parație cu concesivele la Dragomirescu, Sintaxa.
29 Graur, Prop. principale, p. 132. Asemănări de înțeles există și între propo-
zițiile introduse cu în loc să (subordonate ,,opoziționale”) și coordonatele adversative,
intre subordonatele ,,cumulative” (pe Ungă că...) și coordonatele copulative. Mioara
Avram, Subord. circumst., p. 15 — 16.
166
TEORIE 81 METODĂ ÎN SINTAXĂ
subordonate?)30 a dovedit, după părerea noastră, aceeași insuficiență
a mijloacelor de diferențiere a subordonării de coordonare;
— lingviștii au admis de mult că gramatica recunoaște numai
distincții cu un suport formal31, dar tocmai aceasta e marea dificul-
\ tate : ce trăsături formale opun coordonarea subordonării ? Trăsături
universal valabile n-au fost încă descoperite (topica părților de
propoziție, posibilitatea inversării ordinii propozițiilor ș.a. pot fi
considerate indici formali în anumite limbi), iar criteriul formal folosit
în mod curent32 este diferența dintre mijloacele introductive; se
întocmește un inventar de conjuncții coordonatoare și altul de con-
juncții subordonatoare, iar operația aceasta pleacă de la considerente
semantice și recurge uneori la criteriul traducerii din alte limbi (după
principiul: dacă conjuncția X introduce în limba A o propoziție
coordonată, conjuncția Y cu care îl traducem pe X în limba B va
introduce tot o propoziție coordonată)33. în lipsa elementului conec-
tiv, gramaticile tradiționale nu pot distinge coordonarea de subordo-
nare decît (sau aproape numai) după înțeles, și astfel intră în impas 34.
E destul de curios că, deși se recunoaște prioritatea criteriului
formei, unii specialiști discută despre ,,propoziții care formal sînt
subordonate, iar în ce privește conținutul lor sînt principale” 35 sau
menționează că există propoziții secundare cu valoare de propoziții
principale, și principale cu valoare de subordonate 36. Existența
30 Argumentele pro și contra, precum și indicațiile bibliografice necesare, se
găsesc la Mioara Avram, Subord. circumst., p. 64—68. în gramaticile franceze car e pre-
zentat ca introducînd propoziții coordonate, iar parce que subordonate, franceza fiind
printre limbile care — ca și germana — ar face o distincție clară între cauzala coordo-
nată și cauzala subordonată. Brunot, P. L., p. 27, își exprimă însă rezerva, căci diferen-
țele de sens nu sînt pregnante.
31 Pentru sintaxa frazei, ideea apare încă la Delbruck, Vergi. Syntax, p. 415 :
„Den Haupteinteilungsgrund werden also stets die sprachlichen Ausdrucksinittel ab-
geben miissen, wăhrend in zweiter Linie die Denkformen zu beriicksichtigen sind”. „în
studiul sintaxei e un apriorism nepermis să postulezi existența unor diferențe sintactice,
adică, relaționale, între două propoziții date, pe motiv că aceste două propoziții sînt
simțite intuitiv că diferă prin conținut0. Reichling-Uhlenbeck, p. 167.
32 Adesea rolul său preponderent nu e recunoscut de cei care îl utilizează.
33 Gf., de exemplu, Iordan, L. R. G., p. 697 — 698.
34 E edificatoare în această privință interpretarea oscilantă a propozițiilor juxta-
puse, în GLR II, p. 233. Structurile paratactice sînt apreciate, de regulă, ca fiind coor-
donative. Karcevski, Deux propositions, p. 36.
35 Graur, Prop. principale, p. 137 — 138.
36 „Nebensătze mit Hauptsatzwert” : Wenn es nur so bliebe ! Si je le connais I,
propozițiile introduse prin „cum inuersum”; „Hauptsătze mit Nebensatz\vert” : Du
fragest nach den Riesen, du findest sie nicht mehr; N’etait mon ami, j’etais perdu; Iile
uoudrait qu’il ne pourrait pas. Regula, Syntax, p. 32 — 33.
combinatii sintactice de ordin superior
167
acestor fenomene a căror formă contrazice conținutul nu poate fi
trecută, firește, cu vederea, numai că folosirea termenilor ,,principal”
și ,,subordonat” și în legătură cu unele trăsături ale formei, și în
legătură cu sensul nu poate decît să producă neînțelegeri și lipsește
sintaxa de rigoarea limbajului.
(b)	Cîte specii de propoziții subordonate există? La întrebarea
aceasta, răspunsul trebuie să țină seamă de rezultatele pe care le-a
dat diferențierea coordonării de subordonare. Admițînd că lingviștii
ar fi în posesia unui mijloc infailibil de recunoaștere a propozițiilor
subordonate, determinarea numărului de specii se izbește de dificul-
tatea principală semnalată aici mai sus : în baza căror indicii for-
male sîntem autorizați să afirmăm că două propoziții subordonate
oarecare țin de aceeași specie sau de specii diferite?
Un rol important îl dețin, și de astă dată, cuvintele introduc-
tive. Dacă un anumit sens e exprimat de obicei prin anumite conjunc-
ții (sau alte elemente conective), prin acel sens vom defini o specie
subordonată37. Respectarea principiului priorității formei e mai
mult aparentă, de vreme ce, pînă la urmă, tot sensul e cel care
decide.
Gramaticile 38 nu concordă în privința numărului speciilor de
subordonate, și aceasta nu atît din pricina divergențelor de sistem
lingvistic, cît datorită deosebirilor de vederi care îi despart pe sintac-
ticieni39. Prestigiul tiparelor tradiționale e adesea invocat ca un fel
de scuză a progreselor slabe realizate în sintaxa frazei, deși tiparele
acestea nu sînt chiar atît de vechi cum poate se crede. De altfel,
tiparele considerate clasice nu sînt toate aceleași în gramaticile la-
tine, franceze, engleze, germane, românești etc., astfel că timiditatea
cu care s-a încercat la noi amendarea clasificării subordonatelor nu
e justificată.
37 Printr-o obișnuită lipsă de consecvență gramaticile tradiționale definesc toate
propozițiile circumstanțiale prin înțelesul lor; în schimb diferențierea în interiorul pro-
pozițiilor necircumstanțiale ascultă de alte principii.
38 Am renunțat la epitetul „tradiționale”, căci structuralismul n-a dezvoltat
o sintaxă a frazei care să meargă mai departe de stabilirea echivalenței dintre un cuvînt
(un grup de cuvinte) o propoziție substituibile mutual într-un context dat. Clasificarea
propozițiilor subordonate după conținut nu este o temă apreciată de structuraliști.
39 Pentru a da un exemplu mai puțin cunoscut, vom cita părerea că propozi-
țiile subliniate în frazele care urmează sînt niște „determinări adnominale”, propoziții
pe care — în acord cu tradiția — am fi dispuși să le numim circumstanțiale, calificîn-
du-le drept „determinări adverbale” : In der Nacht, als alles schlief, fliichtete er heim-
lich aus der Stadt; Alle Sprachen, solange sie gesund siad, haben einen Naturtrieb.. .
Dracii, Satzlehre, p. 21.
TEOKIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
16S
Nu putem decît subscrie la afirmația, cu substrat polemic :
„Eu nu cred că ne oprește cineva de a îmbunătăți descrierea struc-
turii gramaticale prin completarea tiparelor clasice cu noi categorii,
dacă situația obiectivă o cere, adică dacă faptele de limbă neglijate
de gramaticii anteriori nu pot fi încadrate, fără siluire, în tiparele
existente”40.
întrebarea care rămîne totuși tulburătoare este dacă recunoaș-
terea de specii noi41 folosind drept criteriu aproape unic elementele
introductive (criteriu care e numai în aparență formal) duce la desco-
perirea unor categorii sintactice sau e poate sortită să încarce grama-
tica cu aprecieri de conținut denotativ, cu varietatea sa nesfîrșită.
Echivalența funcțională propoziție subordonată / parte din propoziție
nu oferă nici ea. o bază solidă, căci numărul categoriilor sintactice
denumite „părți de propoziție” a rămas și el neprecizat.
§	6. Punctul de vedere semantic intervine de asemenea în pro-
blema foarte grea a elementului regent al unei propoziții subordonate.
Se observă o nesiguranță în interpretarea funcției în frază a
propozițiilor subordonate : sintaxa tradițională le consideră fie (a)
în relație cu propoziția regentă, fie (b) în relație cu un cuvînt din
regentă. Firește, propozițiile atributive—cu excepția a poziționa lelor—
au ca element regent totdeauna un nume, deci nu poate fi vorbii
de a le pune în relație cu propoziția regentă în întregimea ei. S-a expri-
mat și opinia că unele subordonate determină o parte a regentei,
altele — regenta întreagă42. Pentru cei care rămîn la ideea că o propo-
ziție subordonată este o parte a regentei, avînd funcția unei părți
de propoziție, relația se stabilește totdeauna între subordonată și un
cuvînt din regentă43.
Avem impresia că numai din considerente semantice subordonata
e pusă în relație cu întreaga, propoziție regentă. De exemplu, în fraza
Scrie cu creionul, dacă ți s-a terminat cerneala! pare normal să confe-
rim propoziției scrie cu creionul și nu verbului scrie cali-
40 Mioara Avram, Subord. circumst., p. 17.
41 Vezi exemplul oferit de GLR.
42 „Avem a face numai cu două feluri în care o propoziție dependentă se leagă
de supraordonata ei. Primul fel : dependenta se sudează strîns cu un antecedent de care
nu se poate lipsi ; al doilea : dependenta rămîne un tot cu sens complet în afara re-
lației sale cu propoziția principală.” Sechehaye, Essai, p. 193 ; cf. și p. 111.
43 De aici concluzia că propozițiile nu se juxtapun, nu se leagă fiecare în urma
celei dinainte, ci se includ din punct de vedere sintactic una în alta. Galichet, Methodo-
logie, p. 103. Propoziția inclusă [să nu se confunde cu „incidență” !] este o „imbedded
clause” (textul subliniat din fraza wheiț I first came bere he ivas gone; a doua propo-
ziție, regenta, este „the imbedding clause”). Longacre, Discovery, p. 37.
COMBINAȚII SINTACTICE 1>E ORDIN SUPERIOR
169
tatea de element regent. „Normal” înseamnă aici „logic”, „acceptabil
din punctul de vedere al evenimentelor din realitatea obiectivă”44.
De acest tip este argumentarea Mioarei Avram45, cînd scrie : „e drept
că definițiile curente ale propozițiilor subordonate circumstanțiale
pun în legătură conținutul acestora numai cu „acțiunea” din propo-
ziția regentă, de unde s-ar putea înțelege că subordonatele se referă
doar la verbul din propoziția46 regentă, eventual cu complementul
lui direct, dar acesta e doar un procedeu metodic de simplificare a
lucrurilor în definiție : în realitate, subordonatele circumstanțiale
se referă aproape totdeauna la întreg conținutul [subl. ns.] propoziției
regente”47.
Această procedură analitică redă într-adevăr conexiunea idei-
lor într-o frază, numai că ne angajează pe o cale care nu mai este
a sintaxei tradiționale — cel puțin, așa cum se practică la noi. într-
adevăr, consecvența ne-ar duce la interpretări de felul acesta :
(a)	într-o frază ca s-a îmbrăcat cu ce avea mai elegant ca să-l
impresioneze, finala ar avea ca element regent un grup de două pro-
poziții ;
(b)	în fraza disprețuiesc inteligența care slujește cauza răului,
complementul lui disprețuiesc n-ar trebui să fie inteligenta (subiectul
nu disprețuiește inteligența !), ci grupul inteligența, care slujește cauza
răului^;
(c)	în sintaxa propoziției ar trebui să procedăm într-un mod
analog, de exemplu, în disprețuiesc inteligența pusă în slujba cauzei
răului, complement direct ar trebui să fie lanțul format din ulti-
mele șase cuvinte. Tot așa, în palavragiul este un om bun de gură pare
nelogic să consideri predicat numai este un om.
44 Nu poți cere cuiva să serie cînd îți spune ca i s-a terminal cerneala, dar e firesc
sâ-i ceri să scrie cu creionul.
45 Subord. circumst., p. 66.
4<i [Cf. afirmația lui Brunot, P.L., p. 27 : «il y a cn particulier si peu de differencc
entre ce qui se rattache au verbe et ce qui se rattache â la proposition dans l’ensemble ». |
47 Autoarea analizează fraza Seara făcură de mincare într-o groapă adîncă, să
nu se vadă lumina focului și arată că propoziția finală nu exprimă scopul acțiunii pro-
priu-zise din regentă (făcură de mincare), ci explică de ce s-a făcut de mîncare într-o groapă
adîncă și nu într-un loc deschis.
48 Citînd fraza je hăis seulement le sience et l’esprit qui gâtenl les personnes, Bru-
not, P.L., p. 24, arată că „cele două substantive și determinările lor formează o uni-
tate’". Grupul sintactic un homme qui se respecte poate funcționa ca subiect. Ibidem,
p. 11. în professer une doctrine et en pratiquer une autre est une indignite, subiect este
grupul professer.. .autre. Ibidem, p. 12. în ceh. pojola plăn schovat loho cloveka ve svem
byte „a conceput planul de a ascunde pe omul acesta în locuința sa”, grupul schovat.. .
byte este atribut. Hrabe, Vedlejsi pr edifice, p. 260.
170
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§	7. Ni se pare preferabilă o analiză care să reducă elementul
regent la un singur cuvînt 49. O reducere similară poate fi operată
asupra propoziției subordonate.
Ținem să reamintim aici că, în concepția noastră, doi functori
aparținînd de propoziții diferite pot forma o microstructură, așadar
' * granița dintre două propoziții nu constituie o piedică pentru stabili-
rea de relații între termenii lor50: lat. homo qui uenit dixit conține
microstructura homo qui51.
Reamintim de asemenea că una dintre liniile directoare ale
sintaxei tradiționale este echivalarea grupului sintactic cu cuvîntul.
în forme relativ variate, unități sintactice cu grade diferite de comple-
~ xitate sînt reductibile funcțional la valoarea unității sintactice ele-
mentare — cuvîntul. Astfel, în fraza :
Cînd cel din urma buzunar fu explorat fără izbîndă, colonelul
Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin52
sintacticienii structuraliști descoperă mai multe echivalențe :
— între cînd cel din urmă buzunar fu explorat fără izbîndă și
după explorarea fără izbîndă a celui din urmă buzunar (echivalența
dintre o propoziție subordonată și o construcție sintactică (nepredi-
cativă) ce exprimă aceeași idee53 )54, precum și echivalența dintre
aceste două structuri complexe și structura simplă după explorare :
— între cel din urmă buzunar și buzunar;
— între propoziția regentă și grupul colonelul suspină.
Secvențele de cuvinte reductibile funcțional la valoarea unui
singur cuvînt (= functor) au fost denumite în școala americană
_ expansiuni. Descrierea structurii enunțurilor cu ajutorul conceptului'
? expansiune55 este ilustrată prin metoda constituenților imediați.
Echivalentul (aproximativ) al conceptului de expansiune este în sin-
taxa tradițională ,,dezvoltarea” : o propoziție cu subiect, atribute,
predicat și complemente este dezvoltată în raport cu aceeași
49	Cf. expunerea mai detaliată Stati, Elementul regent.
? c- 50 Concepția curentă pune în relație fiecare parte de propoziție numai cu cuvinte
din aceeași propoziție.
51	Dependența e marcată prin acordul în gen și în număr.
52	Cezar Petrescu, întunecare.
53	Pentru astfel de structuri există denumirea de „propoziții implicite” (cf. GI,
p. 525); în numeroase gramatici ele sînt prezentate ca rezultate ale contragerii
unor propoziții, ar fi deci niște „propoziții contrase”.
54	Primul cuvînt din heureusement que je m’en sois apperțu este „sensibil sino-
nim” cu il est bien heureux (și de aceea e propoziție !). Brunot, P.L., p. 27.
65	Wells, IC; Harris, Utterance', Robins, Gram. Theory, p. 94 — 95. La Martinet
(Elements, p. 127), expansion are altă accepțiune : element care, adăugat la un enunț,
nu modifică raporturile mutuale și funcția elementelor preexistente.
combinatii sintactice de ordin superior
171
propoziție din care atributele și complementele au fost eliminate;
ce este altceva apoziția dezvoltată decît o expansiune a apoziției
simple ? Fraza pe care am citat-o mai sus este dezvoltarea, expan-1
siunea propoziției după explorare, colonelul suspină, sau a frazei cînd "
buzunarul fu explorat, colonelul suspină.
§ 8.	Criteriul de apreciere a echivalențelor discutate în para"
graful precedent este de natură semantică-sintactică (aceeași idee
de timp, considerată categorie sintactică, se exprimă atît prin cînd
cel din urmă buzunar fu explorat fără izbîndă, cît și prin după explo-
rarea fără izbîndă a celui din urmă buzunar sau prin după explorare
și cînd buzunarul fu explorat 56) și distribuțională (cele patru structuri "
echivalente sînt admise de contextul format de propoziția regentă)*
§ 9.	La ideile înfățișate supra §§ 7, 8, adăugăm observația
noastră că de foarte multe ori relația dintre două propoziții dezvol-
tate 57 poate fi redusă la relația dintre doi functori, deci la o micro-
structură, sau la un grup de trei functori dintre care unul este uu
conectiv. Cele două propoziții sînt coordonate sau subordonate :
fraza n-ai procedat corect, dar nici el n-a avut dreptate se'
reduce la ai procedat-dar-a avut58;
— fraza am procedat în felul acesta pentru că n-avea dreptate
se reduce la am procedat-pentn că — avea.
Functorii la care reducem structura formată din două propo-j
ziții dezvoltate59 sînt functori nucleari. Nu are importanță dacă su-
primarea celorlalți functori produce un text cu insuficiență semantică
(vezi ambele exemple supra) sau dacă functorii nucleari au în parte
alt sens dacă îi considerăm în afara enunțului, cf. deodată simți cum
că pe marginea patului său șede cineva 60 și simți-că-șede (în formă
redusă, s-ar putea crede că cele două verbe au același subiect) sau
— și mai evident — scrie mai repede că nu avem timp de pierdut!
față de scrie-că-avem.
Izolarea functorilor nucleari se realizează astfel: se elimină
toți functorii a căror dispariție nu afectează legătura dintre propo- z
ziții (ceea ce confirmă teza tradițională că verbul finit este nucleul
propoziției). Relația dintre cele două verbe-nucleu se manifestă
56 Structurile mai simple au rezultat din îndepărtarea acelor elemente care nu
contribuie la redarea categoriei sintactice a timpului.
57 „dezvoltate’* înseamnă aici „care nu au numai verb-prcdicat**.
58 Liniile (pauzele) semnifică faptul că sîntem în prezența unei secvențe de func«
tori nucleari (infra).
59 „dezvoltate” înseamnă și aici „care nu au numai verb-predicat”.
60 Eminescu, Proză literară, E.L, 1964, p. 63.
172
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
"uneori prin restricții morfologice (cf. regulile de corespondență a
timpurilor). Functorii corelați cu fiecare verb, precum și functorii
corelați cu aceștia, sînt nerelevanți pentru relația contractată de
cele două verbe.
Dacă fraza are trei sau mai multe propoziții, extragerea func-
torilor nucleari urmează același procedeu; de exemplu, a poruncit
să-i spînzure pe toți trei, ca să dea o pildă strașnică 61 se reduce Ia
a poruncit-să spînzure-ca să-dea.
Aceste analize contrazic procedura uzuală în sintaxa frazei,
dar coincid aproape perfect cu analizele practicate în sintaxa pro-
poziției ; de exemplu, prietenul meu Ion s-a întors ieri din vacanță
jeste o dezvoltare a schemei-nucleu prietenul s-a întors, și afirmația
aceasta nu pare cîtuși de puțin bizară. Prezența determinanților
meu, Ion, ieri, din vacanță e tot atît de puțin semnificativă pentru
relația subiect-predicat ca și ocurența functorilor ne-nucleari din
frazele citate mai sus 62.
§ 10.	Functorii nucleari nu sînt totdeauna verbe și cîteodată o
propoziție poate fi redusă la mai mulți functori nucleari (o secvență
de functori din care unul este verb). Rezultatul acesta apare folosind
același procedeu al eliminării functorilor care nu participă la mani-
festarea relației dintre propoziții.
Fraza eu nu mai cred că omul care vorbește acum este un impostor
este o expansiune a scheletului cred că-omul-care-vorbeste-este (din
propoziția, că omul este un impostor, am desprins trei functori nucleari)63.
3. MACROSTRUCTURI
§ 1.	Unitatea sintactică imediat superioară microstructurii
• este — în concepția noastră — maerostructura; ea conține minimum
4 trei functori, grupați în două microstructuri. Functorul comun celor
două (eventual mai multe) microstructuri se numește centrul macro-
61 Rebreanu, Pădurea spinzuraților.
62 Analiza prin reducerea expansiunilor amintește probabil de tehnica analitica
de lip școlar, care cere elevilor să sublinieze verbele la mod predicativ și cuvintele in-
troductive (conjuncții, pronume și adverbe relative).
63 în fraza mai amplă Pascalopol, cunoscător profund al acestei stări de spirit,
fiindcă el însuși trăise în astfel de condiții și avea milă mai mult de un om de familie bună,
scăpătat, decît de un vagabond nemîncat, simțea datoria de a înlocui pe Moș Costache (Căîi-
nescu, Enigma Otiliei, ESPLA, 1956, p. 35) izolăm functorii nucleari cunoscător-fiindcă-
tr ă ise-și-avea-s imiea.
combinatii sintactice de ordin superior	173
structurii. De exemplu, întîia încercare izbutită este o macrostructură
formată din microstructurile întîia încercare și încercare izbutită,
iar centrul ei este încercare ; întîia și izbutită satisfac valențe ale func-
torului încercare.
§ 2.	Există macrostructuri transpozabiie (exemplul de mai
sus) și netranspozabile : întîia noapte de1 (prepoziția avînd două -
valențe care se cer satisfăcute, lanțul de cuvinte citat nu poate
constitui o comunicare de sine stătătoare).
§ 3.	Exemplele date mai sus sînt macrostructuri minimale, căci
suprimarea unora din constituenți desființează macrostructura.
Deosebim macrostructuri minimale formate din două micro-
structuri {supra, exemplele : întîia încercare izbutită; întîia noapte de)
și din trei microstructuri (de exemplu, profesorul de fizică). Acestea
din urmă sînt caracterizate prin faptul că fiecare functor e în relație
cu celelalte două ; astfel de combinații de functori ar putea fi numite
structuri ternare. Dependența lui profesorul de prepoziție și a Iui
fizică de aceeași prepoziție este un fapt evident, prepoziția fiind o
categorie de cuvinte care cer ocurenta altor două.
Relația profesorul-fizică necesită o explicație : considerăm că*
acești doi functori formează o microstructură (netranspozabilă),
adică sînt în relație sintactică, pentru că alegerea termenului al ?
treilea depinde de primul termen al structurii ternare, și invers. Dacă 1
primul termen ar fi fost lauda, al treilea termen putea fi pronumele
reflexiv sine, dacă primul termen ar fi fost grija, pe locul al treilea ar
fi putut figura pronumele personal noi. Dependența este bilaterală,
căci putem raționa și invers : dacă termenul III era noi, termenul I
futea fi grija (dar nu lauda sau profesorul) 2 etc.
Combinația [verb + prepoziție + nume] este de asemenea'o
structură ternară clacă se poate face dovada că verbul e în relație cu
numele. O dovadă de natură morfologică indubitabilă există în4
limbi ca latina, germana ș.a., unde anumite prepoziții se construiesc
cu două cazuri, alegerea fiind hotărîtă de verbul care e însoțit de
grupul prepozițional (tipul: ich gehe in die Schule / ich bin in der
Schule).
Alt exemplu de structură ternară : elevul este silitor ; dependența
fiecărui functor de ceilalți doi se manifestă și prin variabilitatea mor-
fologică selectivă.
3.	1 Centrul este noapte.
2 „The object of a preposition sometinus restricts the range of governors that
the prepositional phrase can serve”. Hays, Research Procedures, p. 216.
174
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Grupul coordonativ format din doi functori legați printr-un.
conectiv {cărți și reviste) este o macrostructură care are conjuncția
drept centru; microstructurile sînt cărți și; și reviste; cărți reviste
(între acești doi termeni există o relație sintactică dovedită de faptul
că alegerea unuia din termeni limitează posibilitățile de alegere a
celuilalt și de obicei intervine acordul în caz). Cărți și reviste este încă
un exemplu de structură ternară.
§-4. între o microstructură și o macrostructură ternară există
cîteodată o asemănare de înțeles; conținutul funcțional rămîne însă
deosebit. Să se compare perechile :
f rezistă încercărilor
l rezistă la încercări
f privește la ceva
1	privește ceva
■ consideră obligație
(din consideră asta o obligație}
consideră drept obligație
(din consideră asta drept o obligație)
' sent Mary
(din I sent Mary a gift)
sent to Mary
(din I sent a gift to Mary)
Structurile legate prin acoladă ilustrează fenomenul de sino-
nimie sintactică, infra VII, 3, §§ 8—10.
§	5. Numrăul maxim de termeni ai unei macrostructuri este
egal cu numărul de valențe ale centrului. O anumită valență poate fi
satisfăcută prin mai mulți functori coordonați, fenomenul fiind numit
„repetarea unei poziții”; deoarece — teoretic— extensiunea unei
macrostructuri cu ajutorul coordonării nu cunoaște limite, cercetarea
sistemului sintactic al unei limbi se interesează numai de aflarea
extensiunii maxime a unei macrostructuri fără coordonare 3. Pro-
blema e deci să se găsească toți determinanții cu care se poate com-
bina un cuvînt în același context fără repetarea pozițiilor 4.
Pentru substantivele limbii engleze, extensiunea maximă ar
apărea într-o macrostructură ca all the ten fine old stone hou-
3	De fapt, intră în discuție numai relația copulativă și disjunctivă, căci celelalte
două tipuri de coordonare sînt, în exprimarea firească, nerepetabile în interiorul aceleiași
macrostructuri.
4	Principiul a fost utilizat de Guțu-Romalo, Clasif. vb.
combinatii sintactice de ordin superior
175
ses5, dar s-ar putea adăuga și alți determinanți (de pildă, un atribut in-
trodus cu of), un verb-predicat (căci apariția lui în enunț ar satisface
o valență a aceluiași centru houses) ș.a. Mai dezvoltat este textul
propus de Fries : allmost all / the / twenty-five / very famous / Army /
officers / of the US / listed in the catalog / who are still in active ser-
vice .. .6 Determinanții sînt pasibili de calificări semantice 7.
Pentru substantivul românesc ne-am putea gîndi la expresii ca
toți acești zece minunați prieteni din (copilărie) ai vecinului, frații
(lui de cruce)..,, iar pentru adjectiv la foarte îndatorat tuturor
pentru (ajutor) 8. în legătură cu numărul maxim de valențe nominale
ale unui verb românesc s-a propus enunțul ei ni l-au ales președinte
toamna9.
§ 6.	Specificarea claselor de functori care satisfac valențele'
centrului macrostructurii poate duce la o ierarhizare după topică.
Textul propus de Hill și citat aici mai sus se scrie :
VI V IV III II I
all the ten fine old stone houses
E important să se determine ce cuvinte pot ocupa locurile I, II, III;
etc. înainte de nume (și, bineînțeles, locurile I, II, III etc. după
nume: valențele post-nominale). Se stabilesc astfel ,,clasele de or-
dine” 10 ale determinanților unui substantiv; le-am putea nota cu
— I#, — II#, — III# ( = determinanții pre-nominah), + I#, + II#,
+ III# (= determinanți post-nominali)11.
§ 7.	Pe baza conceptului de extensiune maximă se poate
întreprinde o clasificare a functorilor, clasificare de natură sintactic-
5 Hill, Introduction, p. 176. Ar fi trebuit făcută precizarea că nu toate substantivele
limbii engleze se pretează la atare extinderi. Bloomfield {Language, p. 196 — 197) citează
construcția all this fresh milk, susținînd că milk nu mai poate primi alți determinanți
[autorul a avut în vedere atributele].
6 Fries, Structure, p. 213. De remarcat că textul nu e de fapt o macrostructură,
fiindcă unii determinanți sînt bi- și plurifunctoriali (ultimul este o propoziție subordo-
nată).
7 Pentru determinanții pre-nominali din engleză Longacre (Discovery, p. 97) face
următoarele specificări semantice : „identifier [art. a, the], quantity, size [inclusiv durata],
condition, colour, material, name [ca în Ford cur]’*.
8 în acest exemplu nu apar toate tipurile de determinanți virtuali ai unui adjec-
tiv românesc, cf. dornic să vadă, verde închis.
9 Guțu-Romalo, Clasif. vb., p. 34—36.
10 Hill, Introduction, p. 176. Problema ordinii categoriilor de determinanți e dis-
cutată de Roose, Order, în legătură cu substantivele limbii olandeze.
11 Cf. Gleason, L.E.G., p. 140 (sistemul de notație este N-5, N-4, N-3 etc.,
N+l, N + 2 etc.).
176
TEORIE $1 METODĂ ÎN SINTAXĂ
funcțională. Exemplul care urmează se referă la substantivele limbii
române.
Substantivelor limbii române le sînt comune valențe ca : (a)
verb acordat în număr și persoană (cu rolul de predicat) și verb-
copulă (substantivul e nume predicativ), (b) atribut adjectival (ex-
primat prin adjectiv propriu-zis, numeral, participiu, adjectiv pro-
nominal) ș.a. Aceste însușiri combinatorii nu pot sta la baza unei
clasificări (cu excepția adjectivului pese siv, asupra căruia vom face o
observație mai departe). Alte valențe nu caracterizează orice substantiv.
(c)	atribut cu sens categorial de agent: condamnarea de
către tribunal;
(d)	adverb, ca în plecarea acasă12;
(e)	,atribut la infinitiv cu prepoziție, ca în dorința de a învăța:
(f)	atribut substantival în dativ în acordarea {de ajutor eco-
nomic) țărilor subdezvoltate]
(g)	atribut posesiv, exprimat printr-un adjectiv posesiv sau
printr-un pronume personal în genitiv. E adevărat că orice sub-
stantiv poate primi un astfel de determinant, dar dacă substantivul
are deja un atribut substantival genitival, el nu poate primi întot-
deauna și un atribut posesiv; cf. condamnarea lui, a vinovatului sau
copilul său, al vecinului13, dar* protecția ei, a muncii, * setea ei, a liniștii.
în tabloul de mai jcs am notat pe orizontală valențele neco-
mune (c—g) și pe verticală în stingă categoriile de substantive repre-
zentate prin cîte un exemplu, iar în dreapta figurează un atribut
substantival genitival, valență comună. Semnele „ + ” și „ —” simboli-
zează prezența, respectiv absența funcției specificate în capul coloanei.
Sintagma de tipul floarea florilor ilustrează o clasă aparte de
microstructuri; conform tabelului ea intră în aceeași categorie cu
Țara Moldovei — soluție neconvenabilă. în realitate, n-o putem asi-
mila cu celelalte exemple de structură [substantiv H- atribut sub-
stantival genitival] din cauza varia bilității morfologice (al doilea
termen trebuie să fie la plural, iar primul e la singular), a topicii
12 Adverbele de comparație (mai, foarte) nu intră în discul.ie întrucît, pe de o
parte, determină rar substantive și. pe de altă parte, actualizarea acestei însușiri combi-
natorii anulează aproape toate celelalte valențe alo substantivului : determinat de mai
substantivul poet nu mai e susceptibil de a primi atribute (apare de obicei ca apoziție
sau ca nume predicativ). Valența ,,adverb de comparație” este incompatibilă cu majo-
ritatea valențelor tipic substantivale. însoțit de mai, foarte substantivul trece în uită
clasă, fiind sintagmatic (și semantic !) mai aproape de adjective.
13 între cele două atribute relația este apozițională, marcată prin acord (selecția
bilaterală de gem număr, caz — pentru pronumele personal in genitiv —, de gen si
număr — pentru adjectivul posesiv, dar poate li și de coordonare.
COMBINAȚII sintactice de ordin supebior
177
I c I d I c I f I g I
plecarea	—	4-	—	—	_1_	l renului
condamnarea	+	4-	—	—	—-	vinovatului
zidurile	—	—	—	—	4-	casei
Țara	—	—	—	—	—	Moldovei
acordarea		4-	—	-ț-	—	unui împrumut
dorința	—	—		—	-4-	copilului
(cei doi constituenți nu pot fi distanțați) și apare și o restricție de
natură lexicală : ambii termeni trebuie să fie forme ale aceluiași
lexem14.
în mod analog se pot discuta adjectivele (inclusiv participiile)
ca centre de macrostructuri. Vom considera comune valențe ca :
(a) determină un substantiv; (b) e legat de un verb copulativ; (c) e
determinat de un complement prepozițional. Vom avea în vedere
însușirile combinatorii următoare:
(ci) adverb de comparație (maf foarte):
(e)	complement de agent, ca în învățat de părinți,
(f)	nume în dativ, ca în credincios idealului;
(g)	verb la conjunctiv, ca în capabil să înfrunte
(h)	conjuncția ca15, ca în fericit că m-a văzut.
Obținem un tablou de felul acesta :
!	d	e	f	g 1	h	
sigur	+	—	—	—	4-	de victorie
răbdător	4-	—	—	—	—	la dureri
născut	—	4-	—	4-	—	la București
capabil	_L	—	—	4~	—	de eforturi
bucuros	4~	—	—	4-	-L	de întîlnire
asemănător	_L	—		—	—	la corp
14 Toate aceste însușiri formale sînt suficiente pentru a face clin floarea florilor,
z metil zmeilor etc. o clasă de microstructuri fără a mai recurge la o caracteristica seman-
tică („ideea de superlativ7’).
15 în terminologia obișnuită ar trebui să spunem că e vorba de capacitatea unor
adjective de a guverna o propoziție subordonată introdusă prin că.
178
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 8.	în funcție de context, numărul de valențe actualizabile
ale centrului este mai mare sau mai mic, actualizarea unor valențe
este incompatibilă cu actualizarea altora (unele exemple au fost
date supra § 7)16. E evident că toți acești zece prieteni nu poate figura
într-un context ca «Oamenii aceștia păreau». Trebuie deci făcută
distincția între extensiunea maximă teoretică a unei macrostructuri
și extensiunea maximă condiționată contextual a aceleiași macro-
structuri.
Numim macrostructură închisă macrostructura care are, într-un
context dat, extensiune maximă 17 (fără repetarea pozițiilor). Cele-
lalte sînt macrostructuri deschise.
§ 9.	Dacă în alcătuirea sintactică a unui enunț prezența unei
microstructuri nu e obligatorie (există si enunțuri formate dintr-un
singur cuvînt), cu atît mai puțin necesară e prezența unei macro-
structuri.
Numărul de macrostructuri ce compun un enunț se deter-
mină cercetînd cîți functori apar în cel puțin două microstructuri,
cu alte cuvinte căutînd centrele. în fraza :
„Din șosea și de la marginea satului începea coasta lină cu sute
de parcele, unele galbene, altele verzi, altele cenușii, învălmășite și
încurcate, țintuite ici-colo cu cîte un păr sau măr pădureț”18
cuvintele subliniate sînt centre de macrostructuri; iată numai cîteva
exemple :
macrostructura cu
centrul din
începea din
din șosea
din și de la
macrostructura cu
centrul începea
începea din
începea de la
începea coasta
16 „Determinanții de tip diferit ai unui singur element regent pot să-și impună
restricții unii altora”. Hays, Research Procedures, p. „210. în contexte diferite, verbul
manifestă o capacitate diferită de combinare”. Guțu-Romalo, Clasif. vb., p. 37.
17 Pentru termen cf. Bloomfield, Language, p. 196 — 197.
18 L. Rebreanu, Ion, ESPLA, 1955, p. 11.
combinatii sintactice de ordin superior
179
de parcele
macrostructura cu
centrul parcele
sute parcele 19
parcele unele 20
parcele altele™
parcele altele™
parcele învălmășite
parcele încurcate
parcele țintuite
Din aceste ilustrări reies cîteva constatări generale asupra
macrostructurilor ca părți componente ale unui enunț :
(a)	enunțul nu e o secvență lineară de macrostructuri, adică,
după ce am determinat macrostructurile dintr-un enunț nu putem
recompune textul punînd cap la cap macrostructurile 21;
(b)	comunicarea se divide fără rest în macrostructuri; în fraza
reprodusă nu aflăm microstructuri care să nu figureze în nici o ma-
crostructură;
(c)	o microstructură se poate integra simultan în două ma-
crostructuri (cf. începea din). Constatarea nu surprinde : unul și ace-
lași functor poate figura în două (mai multe) microstructuri.
§ 10.	Urmează să răspundem aici la întrebarea : Cum se
formează o macrostructură ?
Am discutat macrostructurile din punct de vedere analitic,
arătînd din ce sînt alcătuite (descompunerea macrostructurilor în
microstructuri). Din punct de vedere sintetic, generarea unei
macrostructuri poate fi concepută (a) ca alegere a unui functor-cen-
tru și actualizare a cel puțin două valențe ale sale sau (b) ca proces
de fuziune a două (mai multe) microstructuri.
(a) După ce am ales centrul, determinăm fascicolul de însușiri
combinatorii și alegem cîteva valențe pe care dorim să le satisfacem,
în această operație survin unele fenomene interesante, de pildă :
(a) actualizarea unei funcții nu întîmpină nici o rezistență din
partea funcțiilor deja realizate. Exemplu : macrostructura oastea
trece rîul admite extinderea cu acum;
19 Relația numeral-substantiv se realizează direct (cf. două parcele) sau prin inter-
mediul conectivului prepozițional de.
20 Relația din aceste microstructuri ar putea fi numită „opozițională partitivă”.
21 Tot așa cum o macrostructura nu se obține punînd cap la cap două sau mai
multe microstructuri (functorii comuni nu se repetă).
180
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
(p) actualizarea unei funcții Fx e împiedicată de faptul că
anterior s-a actualizat o funcție Fy. Fx și Fy nu sînt incompa-
tibile în același text, dar Fx trebuie satisfăcută înainte de Fy. Exem-
plu. : prietenii aceștia au venit; extinderea macrostructurii cu ai
mei nu e posibilă după au venit, ci înainte. Alt exemplu : centrul
fetița poate fi dezvoltat de functorii veselă și pleacă. Dacă veselă e
conceput ca un actualizator al categoriei sintactice „atribut adjecti-
val” trebuie să preceadă functorul pleacă; dacă e conceput ca actua-
lizator al rolului de „element predicativ suplimentar”, veselă apare cu
necesitate după verb 22;
(y) generarea întîmpină rezistența formelor flexionare ale func-
torilor preexistenți. Exemplu: microstructura băiatul crește poate
deveni macrostructură cu centrul băiatul adăugîndu-i functorii și,
fetița; trebuie însă ca functorul crește să fie înlocuit cu cresc;
(8) actualizarea lui Fx e oprită de prezența în macrostructură
a unui cuvînt care actualizează Fy; Fx și Fy sînt funcții incompa-
tibile. Exemplu : functorul alegerea apare ca centru în așteaptă ale-
gerea mea și presupunem că mea are aici sens obiectiv ( = așteaptă
să fiu ales); extinderea macrostructurii cu a ta în sens obiectiv
(= tu să mă alegi) e imposibilă, căci un text ca așteaptă alegerea mea,
a ta impune interpretarea adjectivelor posesive ca exprimînd amîn-
două sau obiectul sau subiectul. La fel, valențele „genitiv obiectv”
și „genitiv subiectiv”, care fac parte din fascicolul de însușiri com-
binatorii ale unui grup de substantive (printre care același alegerea),
sînt actualizate numai cîte una într-un enunț 23.
(e)	actualizarea lui Fx e posibilă numai dacă a fost sau va fi
actualizată și altă funcție, Fy. Exemplu : pronumele cui apare cu
rol de centru în macrostructură dau cui merită-, e limpede că actua-
lizarea lui merită cere actualizarea prealabilă a lui dau. La fel, în
structura îmi laud prietenii, pronumele nu poate apărea fără nume,
în fr. elle savait toujours apparaître le souriresur les levres 24, substan-
tivul le sourire nu putea fi pus în relație cu verbul apparaître (cu
înțelesul exprimat aici) decît cu condiția să fie urmat de un deter-
minant. Functorii a căror prezență nu e posibilă decît cu condiția ca
22 în engl. (Marii) kissed her old father, adjectivul old clin macrostructură kissed
her old father trebuie să apară înainte de centru, iar în (Mary) thoughl her father old același
adjectiv trebuie să urmeze centrului. Ci. și diferența de structură sintactică dintre I
found the cage empiy și I found the empty cage (cf. Jespersen, Philos. Gram., p. 122).
23 alegerea lui lonescu, lui Popescu nu poate însemna nici „tonescu l-a ales pe Po-
pescu’', nici ,,Popescu l-a ales pe lonesciv’.
24 Fraza e citată de Regula, Syntax, p, 8 7.
COMBINAȚII SINTACTICE DE ORDIN SUPERIOR
181
și alți anumiți functori să figureze în macrostructură ilustrează
fenomenul numit „influență la distantă”. Același lucru rezultă din
examinarea situațiilor descrise sub (3—3).
(b)	deoarece fenomenul nu a fost încă cercetat, se poate naștd
părerea că din două sau mai multe microstructuri care au un functor
comun e foarte simplu să se genereze o macrostructură. în realitate
problema prezintă aspecte variate pentru aceeași limbă și cu atît mai
mult cind comparăm sisteme sintactice diferite. Consemnăm aici
următoarele constatări :
(a)	formarea macrostructurii e imposibilă : acest prieten nu
poate fuziona cu fiecare prieten (valențele actualizate prin acest și
fiecare fiind incompatibile);
((3	) fuziunea e posibilă, iar termenul comun apare în macro-
structură o singură dată : (această încercare) + (încercare izbutită)
-> această încercare izbutită ;
(y)	fuziunea e posibilă, dar termenul comun figurează în macro-
structură și prin înlocuitorul său pronominal : (a cumpărat cartea) +
(văzînd cartea) —> văzînd cartea a cumpărat-o ;
(3)	dacă termenul comun e de fapt un lexem comun, care e folosit
în microstructuri Ia forme flexionare deosebite, există reguli după care
una din aceste forme este cea preferată în mecanismul fuzionării :
(această carte) -î- (cartea prietenului) -> această carte a prietenului
sau (dau vecinului) -p (vecinul meu) dau vecinului meu;
(e)	un caz particular : dacă în microstructura o văd pronumele
se referă la un inanimat (de pildă coliba), ea nu poate fuziona cu
microstructura văd casa 25; dacă însă o se referă la o ființă, fuziunea
e posibilă prin adăugarea unor functori : (o văd) + (văd casa) o
văd pe ea și casa.	r
§	11. Am avut de mai multe ori prilejul să constatăm că unii
functori au valențe care trebuie să fie neapărat satisfăcute. Functorii
a căror ocurență este cerută cu necesitate într-o macrostructură sînt
niște functori non-omisibiii.
Observația că prezența unui cuvînt (a unui grup de cuvinte, a
unei propoziții) e indispensabilă într-un enunț poate fi găsită și în 1
lucrările tradiționale, unde necesitatea sintactică (gramaticală)
se confundă cu necesitatea semantică (lexicală). E limpede că
în pe Ion l-am văzut cuvîntul l este sintactic non-omisibil, în timp
ce cireșe din mi-a adus cireșe este necesar semantic (chiar dacă cireșe
este omis, contextul sau situația îl sugerează; o propoziție ca mi-a
25 Forma corectă este văd coliba .și casa.
182
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
adus trebuie să informeze pe ascultători cu privire la obiectul ac-
țiunii). Granița dintre ceea ce este necesar pentru structura sintactică
și necesitățile semantice e foarte greu de trasat — atît în studiile tradi-
ționale 26, cît și în cele structuraliste.
Expunerea care urmează va plasa fenomenul „non-omisibili-
tății” unui functor (unor functori) din macrostructuri în cadrul mai
larg al influenței la distanță, noțiune importantă în teoria infor-
mației 27.
4. influența la distanță în structurile sintactice majore
§ 1.	Noțiunea de „influență la distanță’’ are, în informatică,
un conținut matematic precis, de natura probabilistică : probabili-
tatea apariției unei unități într-u,n punct anumit din lanțul vorbit e
determinată de ceea ce precedă; influența la distanță se calculează
și se exprimă în cifre1. Influența maximă a unei unități A asupra unei
unități B înseamnă că, dacă apare A, va apărea cu certitudine și B.
în acest caz B este o unitate redundantă.
în sintaxă calculul influenței la distanță a fost mai mult preco-
nizat decît efectuat realmente.
§ 2.	în forma ei cea mai generală, și fără aparat matematic,
influența la distanță de la stînga ia dreapta 2 poate fi descrisă astfel:
la fiecare nivel lingvistic (fonologie, morfologic, sintactic), orice
enunț este o secvență de unități; apariția fiecărei unități este rezul-
tatul unei alegeri făcute de vorbitor între toate unitățile nivelului
respectiv. Faptul că a fost aleasă o anumită unitate restrînge posi-
26 GLR a consacrat (II, p. 235 ș.a.) o expunere a propozițiilor principale ,,insufi-
ciente” (propoziții care cer completări, deoarece nu pot forma enunțuri — nu sint trans-
pozabile, cum spunem noi), făcînd deosebirea între insuficiența sintactică și insuficiența
semantică. în lipsa unor criterii limpezi de diferențiere, asemenea considerații nu au
decît valoarea unei intuiții.
27 O prezentare generală în Marcus-Nicolau-Stati, p. 244 — 248.
4.	1 Cercetările efectuate de Burton și Licklider pentru limba engleză ajung la con-
cluzia că, în general, apariția unei litere influențează apariția următoarelor 30 de litere,
dar de la litera a 31-a influența se stinge. Cu alte cuvinte, apariția unei litere e influen-
țată, în medie, de cele 30 de litere imediat precedente. I.M. laglom și A.M. laglom emit
ipoteza că această valoare de 30 este valabilă și pentru celelalte limbi. Marcus-Nicolau-
Stati, p. 245.
2 adică așa cum e concepută în informatică.
combinatii sintactice de ordin superior
183
bilitățile de alegere a unității imediat următoare și a unui număr de
unități succesive 3. în sintaxă acest fel de a privi succesiunea uni-
tăților unui enunț apare cu deosebită claritate în gramaticile genera-
tive cu număr finit de stări4 : activitatea de construire a unui text e
modelată cu ajutorul unei mașini cibernetice care trece printr-un
număr de „stări” (fiecare „stare” corespunde cu o poziție a enunțului,
poziție ocupată de un cuvînt). „Fiecare stare prin care trece [mașina]
reprezintă restricțiile gramaticale care limitează alegerea cuvîntului
următor în acest punct al enunțului” 5.
§ 3.	Dacă alegerea unui functor dintr-un enunț este unic deter-
minată de un functor precedent, adică, practic vorbind, nu mai
există alegere, ocurența functorului în cauză nu aduce nici o infor-
mație, functorul e redundant 6. De aici unii au tras concluzia — la
care nu vom subscrie — că „redundanță = zero-sens”, de vreme ce
sens presupune alegere : „Semantica e în esență o chestiune de dis-*
tribuție liberă. Distribuția limitată din punct de vedere sintactic e
relevantă negativ pentru înțeles; din moment ce sens presupune
alegere, orice limitare sintactică implică zero-sens” 7. Concepția
noastră a fost expusă supra V, 5, § 16 ; un functor are sens sintactic
(conținut funcțional, categorial, denotativ) chiar dacă e redundant.
§ 4.	Putem evidenția influența la distanță într-o structură
sintactică majoră, urmărind nu generarea pas cu pas, functor cu
functor, a unui enunț, ci studiind un enunț complet realizat, pentru a
vedea cum se influențează mutual termenii lui în toate sensurile;
într-o formulare abstractă fenomenul se descrie astfel: dacă
din enunțul ABCD înlăturăm un functor oarecare, să presupunem B,
aflat în relație sintactică cu A, C și D, în locul rămas liber ar putea
3 „Teoria informației tratează un sistem lingvistic ca pe o secvență de quanta
fizice de energie. Transmisia fiecărui quantum restrînge alegerea quantelor următoare care
pot fi transmise”. Whatmough, Math. Lingă., p. 75 — 76. „Whenwe distributea sequence
cf morphems in a sequence of blanks, we limit the choice of elements that can be placed
in the unfilled positions to form a grammatical sentence”. Chomsky, in Psycholinguistics,
p. 269.
4 Ideea e împărtășită și de nestructuraliștii care s-au arătat interesați de problema
în cauză. Iată opinia lui Galichet (Methodologie, p. 126 — 127) : „îndată ce [emițătorul]
începe să se angajeze într-o schemă gramaticală, îndată ce alege o specie de cuvînt, o
valoare gramaticală, o construcție formală, urmarea i se impune mai mult sau mai puțin
[de la sine]”.
5 Chomsky, Synt. Str., § 31.
6 Amintim că informația pe care o poartă fiecare unitate a unui lanț e direct
proporțională cu numărul de unități care ar fi putut apărea în locul acestei unități.
7 Bazell, Lingiiistic Form, Istanbul, 1953, p. 11, cit. de Meier, Zero, p. 130.
184
TEORIE $1 METODĂ ÎN SINTAXĂ
să apară unul din functorii b17 b2, b3 etc. Presupunem mai departe că
alegerea e limitată la cinci functori („sau b1? sau b2 ... sau b5”) s.
Această limitare e rezultatul influenței la distantă conjugate a lui
A, 0 și D. Dacă, dintr-un motiv oarecare, textul ABCD ajunge la
receptor în forma lui trunchiată A.. .CD, influența functorilor rămași
îi permite receptorului să reconstituie (cu aproximație, uneori cu
precizie) functorul omis9. Desigur, în stabilirea listei de înlocuiri
posibile b17 b2...b5, influența celorlalți trei functori (A, C, D) nu
are o forță egală, iar influențele acestea.: sînt de natură variată (relație
lexematică 10, selecție lexico-semantică u, selecția conținutului func-
țional, a categoriei sintactice, a conținutului denotativ).
Faptul că în fiecare poziție a unui lanț poate apărea un număr
limitat de functori dă naștere unui anumit tip de reguli sintactice 12.
Acestea, alături de celelalte reguli ale sistemului sintactic, ne permit
să decidem, pentru orice combinație de unități sintactice, dacă ex-
presia aparține sistemului sau nu. S-a propus denumirea de „reguli,
de tranziție” (ele prevăd „limitarea de ocurență a unor elemente în
anumite poziții dacă anumite alte elemente sînt prezente” 13).
§ 5.	într-o macrostructură, pe poziția centrului pot figura
numai acei functori care se pot combina în același timp cu toți ter-
menii macrostructurii, avînd același conținut funcțional. (Intere-
sează posibilitățile pur funcționale, și nu numai posibilitățile admise
de compatibilitatea semantică a functorilor legați în macrostructură.)
Deoarece, așa cum am arătat, macrostructura e o fuziune de micro-
structuri, în clasa centrului intră functorii care pot figura simultan
în toate microstructurile fuzionate. Componența clasei centrului
macrostructurii rezultă din studiul influenței la distanță conjugate a
celorlalți functori, limitînd însă această influență la conținutul
funcțional. în mod analog se determină componența clasei de functori
s în regula generală cei cinci functori nu sînt echiprobabili.
9t<Ca in orice sistem, unitățile limbii sînt aranjate în. modele care se repeU5
(„reccurent designs”), așa incit, dacă e văzută o parte din model, pot fi făcute prezi-
ceri despre întreg, așa cum un triunghi poate fi desenat dacă sînt date o latură și doua
unghiuri. Hill, iniroduclion, p. 5.
10 în prezența lui A, C, D, ascultătorul își formează o părere despre lexemul
care poate fi reprezentat de poziția B.
11 Dacă un lexem e polisemantic (cum se intîmplă de cele mai multe ori), contex-
tul ACD sugerează sau chiar determină alegerea unui singur sens.
12 Ocurența unui functor exclus din clasa functorială B din exemplul nostru ar
fi o încălcare a regulii și ar genera un text incorect.
13 Greenberg, Essays, p. 5.
COMBINAȚII SINTACTICE E'E OKDIN SUPERIOR
185
pentru oricare din pozițiile macrostructurii sau altei structuri sin-
tactice majore. Cf. și supra.
§ 6.	Vom exemplifica varietatea situațiilor în care ocurența
unui functor e cerută de alți functori din enunț (care îl precedă sau
îl urmează); acțiunea acestora este o influență la distanță.
(a)	Există functori care apar în text cu condiția să apară și
anumiți alți functori : rom. sfruntată cere substantivul minciună,
macră cere de obicei substantivul carne; fr. vergogne cere prepoziția
sans 14 etc. Elementul care cere este aici 1 e x e m u 1, și nu un
anumit functor; indiferent de poziția' sintactică, cuvinte ca sfrun-
tată, macră, vergogne cer anumite alte cuvinte. Lexemul poate cere nu
un a n urnit cuvînt, ci o clasă de functori : astfel, există verbe
care nu apar decît însoțite de un complement direct (ceh. stary
ucitet potkal mladeho studenta „bătrînul învățător a întîlnit pe tînărul
student” reprezintă alt tip de enunț decît stary ucitet piie dopis
,,băt-rînul învățător scrie o scrisoare”, întrucît psâti are complement
direct facultativ, iar potkati are complement direct obligatoriu15).
Complementul direct este aici un determinant non-omisibil. Formele
pronominale conjuncte îmi, îți, ne etc. cer cu necesitate un verb din
categoria celor care admit construcția cu dativul. Fiecare limbă
prezintă situații aparte, de exemplu în engleză și franceză verbul
finit apare de regulă,. însoțit de subiect16, spre deosebire de latină,
rusă, română ș.a.
(b)	Variantele semantice ale unui lexem apar adesea în con-
strucții diferite. Cînd are un anumit sens, cuvîntul trebuie să fie
însoțit de o anumită clasă de functori, iar cînd are alt sens e necesară
altă clasă de functori sau nici una. De exemplu lexemul lux cînd
înseamnă ,,număr, cantitate mare” cere determinantul de amă-
nunte (eventual un sinonim); profesiune în accepțiunea, de „decla-
rație de principii” cere de credință', A începe, cînd este factitiv,
cere un obiect direct și subiect (această țară a început războiul17),
14 în țoale exemplele întilnim un termen regent non-omisibil. (în literatura de spe-
cialitate se discută de obicei despre determinanti non-omisibili.)
15 Danes, Syntax, p. 232.
16 Inclusiv verbele impersonale, cf. it rains, il pleut. Unica excepție importantă
este modul imperativ. (Abaterile constatate in stilul „telegrafic”, cf. frazele extrase din
cărți poștale ilustrate (Longacre, Discovery, p. 39) nu sînt demne de luat în seamă.)
Pentru germană, cf. Meier, Zero, p. 47. Materialul sîrbo-croat se găsește la Ivic, Non-
omissible, p. 200 — 203.
17 Prezenta subiectului e necesară mai ales cînd verbul a începe și complementul
direct sînt la aceeași persoană și la același număr ; sensul factitiv se realizează clar în
microstructura au început războiul, din cauza deosebirii de număr.
186
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
iar cînd înseamnă „a se produce, a deveni o realitate” ocurența
complementului direct este exclusă (războiul a început).
(c)	Unele lexeme sau anumite sensuri ale unor lexeme pot cere
doi functori (două clase de functori). De exemplu, prepozițiile și con-
juncțiile apar de regulă cu două valențe satisfăcute18. Lexemul
A face cînd înseamnă „a determina, a decide, a constrînge, a con-
vinge” apare în construcții trimembre de tipul mă face să renunț.
Construcția e interesantă și pentru că există o relație gramaticală
între cele două complemente: subiectul verbului la conjunctiv eîn mod
obligatoriu persoana (obiectul) substituită prin pronume.
Forma de comparativ sintetic apare în multe limbi în struc-
turi de trei functori (adj. sau adv. la gradul comparativ + adverb
de comparație + termenul al doilea al comparației)19. Existența
așa-numitului comparativ absolut reduce valoarea acestui exemplu,
în structura rom. mai înalt decît mine, tipică pentru cuvintele la
gradul comparativ, considerăm că există patru functori, iar decît
{centrul macrostructurii) are trei valențe, toate obligatorii.
Un cercetător glosematician al sintaxei susține că, în limbi ca
daneza și engleza, complementul indirect poate fi considerat ca deter-
minant al unui grup verbal în care prezența obiectului direct este
obligatorie; într-adevăr sintagma give the girl, în care substantivul să
fie complement indirect nu apare decît în enunțuri care conțin un
complement direct (de exemplu, în give the girl a kiss). în dan. han
malede bordet hvidt ,,a vopsit masa în alb” 20, substantivul bordet
selectează doi functori (autorul se referă numai la morfemele-
rădăcină, așa cum cere concepția glosematică) malede': și hvidt (au-
torul scrie mole- și hvid-). La fel ca în dan. han spyttade ham i ansigtet
,,el l-a scuipat în față”, ham selectează grupul trifunctorial spyttade
i ansigtet21.
O importanță deosebită în cercetarea structurilor sintactice
ale unei limbi prezintă functorii (clasele de functori) a căror prezență
18 Considerăm că în votează pentru prepoziția a devenit adverb. Enunțuri ca La
mine sau De acasă'l sînt posibile numai în dialog (al treilea functor se subînțelege; el
trebuie să apară, dar nu neapărat în același enunț cu cei’alți doi functori). Cf. și Gunter,
Elliptical, p. 137, 146.
19 Karlsen, Studies, p. 26 — 27, numește forma de comparativ „connecter”, căci
ocurența sa într-un enunț din care lipsește al doilea termen al comparației (de ex., Ion
este mai cuminte) presupune că s-a rostit un enunț, care îl conține (de ex., Gheorghe este
cuminte). Forma de comparativ constituie elementul de legătură (de aici denumirea
.„connecter”) dintre cele două enunțuli.
20 Să se observe acordul dintre bordet „masa” și hvidt „albă”.
21 Hansen, cit. de Ahmanova-Mikaelian, p. 46 — 47.
COMBINAȚII SINTACTICE DE ORDIN SUPERIOR
187
în enunț e impusă nu de un singur functor, ci de doi (eventual mai
rnulți) functori. Aici se încadrează construcțiile latine ca dixit puerum
uenisse (puerum nu trebuie construit neapărat cu un verb la infi-
nitiv, dar dacă vorbitorul a ales această relație ocurența lui dixit22
devine necesară 23), urbe capta dixit (verbul finit este cerut de îmbi-
narea urbe capta, căci relația de tip [ subiect + predicat] dintre
acești doi functori nu se poate realiza decît în prezența unui verb
finit), longus duos pedes (un substantiv latin nu trebuie să fie însoțit
de un numeral, dar dacă substantivul determină un adjectiv {adj. +
subst.] cere numeralul)24.
Iată exemple de același tip din alte limbi:
—	în rom. îmi laud prietenii, își recunoaște greșelile etc., sub-
stantivul este cerut cu necesitate de grupul bifunctorial [pron. pers,
sau refl, la dat. + vb. tranz. 25]26, căci microstructurile îmi laud, își
recunoaște sînt netranspozabile. La fel, pronumele aton în dativ e
cerut de microstructurile e foame, e sete etc.
—	în mai multe limbi există construcții de tipul [substantiv +
adjectiv + substantiv], unde ultimele două exprimă o calitate a
primului substantiv; adjectivul (atributul adjectival) e cerut de
ceilalți doi functori, căci relația dintre ei este mijlocită de adjectiv :
lat. Iwmo magni ingenii, v. engl. hundtwentig icintra man „om de
120 de ani” 27, rus. ueJioeeK cypoeoeo Hpaea, ceh. muz vysolw pos-
tavy ,,bărbat de statură înaltă”, germ, (er ist ein) Mann mittleren
Alters, sued. (vid) tjugu ars alder ,,(la) vîrsta de 20 de ani”. Exemplele
corespunzătoare românești sînt tetrafunctoriale (bărbat de vîrsta
mijlocie 28), functorul non-omisibil fiind tot atributul adjectival.
—	o situație mai complexă găsim în construcții engl. ca I
found Mm UI: I e cerut de foimd, relația found-ill cere prezența lui
Mm, relația Mm-ill cere prezența lui found 29. în Mary thought Mr
father old există relațiile tMugM-father care cere old thought-old care
22	care reprezintă o clasă de verbe.
23	puerum uenisse apare ca un enunț numai dacă are o intonație exclamativă.
24	Cf. exemplele date de de Groot, Word-groups, p. 12.
25	Totuși nu orice verb tranzitiv : mi-atn spus nu cere complement direct.
26	Această microstructură are o marcă formală interesantă : pronumele și verbul,
dacă sînt la persoana I sau II, trebuie să fie și la același număr.
27	Situațiile din v. engl. sînt consemnate de Muhin,	ohoms, p. 266 —
268.
28	Pentru exemple, cf. Rizescu, Observații, p. 521.
29	în echivalentul rom. l-am găsit bolnav, relația l — + bolnav cere prezența lui
am găsit. în această macrostructură cu trei functori, fiecare e în relație cu ceilalți doi.
188
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
cere un subiect și pe father și father-old care, prin topica functo-
rilor, semnifică integrarea microstructurii într-o structură majoră 30.
— si	mpla percepere a unor secvențe de functori desprinse de
orice context poate avea ca rezultat ambiguitatea, de exemplu duș-
manii zdrobiți : se presupune fie structura majoră în care zdrobiți e
atribut (cf. dușmanii zdrobiți s-au retras în dezordine), fie structura
majoră în care zdrobiți e nume predicativ (cf. în zece minute victoria
era gata și dușmanii zdrobiți). Pentru clarificare se cere un context.
§ 7.	Discuția functorilor non-omisibili poate ridica întrebarea
dacă între ,,non-om.isibilitate” și „redundanță” există vreun
raport.
O unitate redundantă este prin definiție previzibilă ; nu înseamnă
aceasta că ea este ipso facto omisibilă? E corectă afirmația că un
functor e cu atît mai ușor de omis cu cît ocurența sa e mai ușor
de prevăzut ? Identificarea Iui „redundant” cu „omisibil” ni se pare
greșită; dimpotrivă, „redundant'' echivalează cu „non-omisibir' :
calificăm un functor ca non-omisibil dacă structura îl cere cu nece-
sitate, dacă e o parte fără de care întregul nu subzistă, e incorect;
de pildă, propoziția pe Ion nu-l cunoaște este anulată prin supri-
marea lui -l; vorbitorul nu are de ales, trebuie să-l rostească pe -l;
-1 este non-omisibil și redundant 31. în comunicări telegrafice (la
propriu sau la figurat), functori redundanți pot fi omiși din mesaj,
clar textul devine prin aceasta incorect. După cum se vede, apreciem
omisibilitatea în raport cu limba literară.
Dezideratul reducerii redundanței sintactice prin omiterea
functorilor predictibili sacrifică normele limbii literare și ca atare
oportunitatea sa nici nu trebuie pusă în discuție. Cu valoare de docu-
ment înregistrăm aici propunerea scriitorului german Jean-Paul de a
suprima verbele auxiliare de la sfîrșitul propozițiilor secundare 32,
ca în: Das Rittergut, das er bisher besessen [hatte].. . sau Dine
Stunde, nachden der Gast eingetroffen [war], wurde zu Tische gebeten^.
Elementele [hatte] și [war] sînt redundante și non-omisibile.
§ 8.	Elipsa, subînțelegerea, semnul zero sînt termeni care se
leagă de problema omisibilității și a redundanței. Noțiunile acoperite
de acești termeni nu oferă destulă claritate; toate sugerează natura
30 father old este o microstructură netranspozabilă.
31 Elementul pe este non-omisibil (Ion nu-l cunoaște trimite la altă configurație
sintactică), dar nu este și redundant, căci nu are atributul predictibilității.
32 „Aceste oribile cozi de șobolan”.
33 Cit. de Drach, Satzlehre, p. 30.
combinatii sintactice de okdin supekiob
189
incompletă a unor structuri lingvistice, dar tocmai acesta e lucrul cel mai
dificil, să precizezi ce înseamnă ,,incomplet”34 : problema e de vorbire,
de limbă, de stil, de structură gramaticală, de componență lexicală ?
De vreme ce putem comunica și prin mijlocirea unor structuri
,,incomplete”, înseamnă că porțiunile (functorii) care le completează
sînt omisibile, adică purtătoare de informație.
Datorită confuziei, deja semnalate, între ,,informație” și
„sens”, se formulează ideea că textele eliptice, incomplete, sînt mai
puțin redundante decît cele complete; elipsa reduce redundanța
textului 35. După părerea noastră e preferabil să lăsăm termenului
,,redundanță” accepțiunea sa consacrată de informatică și atunci
eliptic nu va însemna „mai puțin redundant”. Să comparăm struc-
turile dati-mi două de trei lei și dați-mi două pachete de trei lei, prima
eliptică, cealaltă completă. Dacă pachete ar fi un functor redundant,
prima exprimare ar fi negreșit „mai puțin redundantă” ; numai că
pachete nu este un functor redundant ! Respectînd corectitudinea
enunțului, pachete e substituibil cu orice substantiv feminin sau neu-
tru și cu zero, deci există, posibilitatea alegerii. Omiterea lui pachete
nu afectează înțelegerea, fiindcă împrejurarea în care e rostită pro-
poziția sugerează acest cuvînt; din punct de vedere lingvistic ocu-
rența lui pachete nu e predictibilă (să se compare cu -l din pe Ion
nu-l cunoaște). în situația care sugerează pachete, propozițiile dați-mi
do%iă de trei lei și dați-mi două pachete de trei lei sînt perfect sinonime:
expresia mai lungă conține un element superfluu, inutil poate.
§ 9.	Se cunosc încercările moderne de a distinge elipsa de
subînțelegere și, amîndouă, de semnele zero:
— subînțelegerea se referă la cuvinte enunțate într-un text
precedent (și care, tocmai de aceea, nu trebuie reluate) 36 sau care
urmează a fi enunțate într-o frază succedentă37: cînd o face plopul
mere și răchita micșunele (functorul o face e subînțeles), engl. I ha-
venH seen it, but hope to 38 (se subînțeleg aici I, see și it). Se admite
(explicit sau implicit) că subînțelegerea e facultativă (cum arată cele
34 Pentru istoria noțiunii de „elipsă” vezi Maurenbrecher, Die lateinische Ellipse’
Satzbegriff and „Salzformen, in „Streitberg Festgabe”, p. 234 — 257 ; cf. și Paul, Prinzipiem
§ 218 — 224; Gunter, Elliptical, passim.
35 Isacenko, Ellipse, p. 165. Printr-o „redundancy-removal operat ion” engl. he
denied his having slepl se reduce la he denied having slept, care exprimă același lucru. Harris,
Transf. Theonj, p. 391, 388.
36 GLR II, p. 398.
27 Bally, L.G., p. 245 («un signe figurant dans un contexte precedent ou suivanl»).
38 Bloomfield, Language, p. 252, care dă acest exemplu, numește fenomenul „ana-
phoric zero feature ’. Gunter, Elliptical, p. 144, folosește expresia ,,elipsă contextuală”.
190
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
două exemple de mai sus), cf. totuși o frază ca engl. he neither wanted
to write her a letter, nor actually wrote one, unde subiectul subînțeles
(he) al lui wrote nu poate fi explicitat39.
Un caz aparte și, în același timp, foarte important de subîn-
țelegere se întîlnește în dialog: replicile unei persoane se pot dis-
pensa de o parte din functori, fiindcă aceștia sînt conținuți în repli-
cile celeilalte (altei) persoane care participă la dialog. E desigur
exagerat să spunem, împreună cu Fries, că întrebarea e o parte din
structura răspunsului40, dar sintacticianul american are toată drep-
tatea cînd observă că replicile cuiva care vorbește la telefon sînt
adesea structuri ininteligibile dacă nu putem auzi ce se spune la
celălalt capăt al firului41. Posibilitatea elipsei în răspunsuri e îngră-
dită de norme care aparțin sistemului sintactic al fiecărei limbi. La
întrebarea—L-ai văzut pe Ion0! se răspunde afirmativ—Z-am văzut,
dar nu— Am văzut42. La întrebarea germ. Ist Peter dein Freund^
răspunsul afirmativ e Ja, er ist es 43, pe cînd echivalentul românesc
e structural diferit: (Da), este.
— elipsa ar fi ,,omiterea unor elemente necesare din punct de
vedere gramatical sau lexical, pe care vorbitorii le au în minte, fără
să fi fost exprimate mai înainte”44, functorii omiși există în enunț
într-un fel de stare latentă45, dar identificarea, reconstituirea lor
tolerează unele aproximații, cf. exemplul nostru (supra § 8) dă-mi
două de trei lei, cînd facem abstracție de contextul extralingvistic, sau
exemplul E cuminte săraca, da mai știi. .., unde putem reconstitui și
ce poate face sau de ce e capabilă sau ce o duce capul etc. 46, precum
și suspensiile. Elipsa e concepută ca un fenomen facultativ, cu men-
39 Karlsen, Studies, p. 36. în nota precedentă arătam că Bloomfield numește un
exemplu de subînțelegere „trăsătură zero” ; tot „zero” scrie Karlsen, Studies, p. 292,
în legătură cu nerepetarea copulei în fraza his obligation is to do the ivork; mine to pag...
Altfel, Karlsen numește subînțelegerile „elipse’", ceea ce arată că distincțiile la care ne
referim în prezentul paragraf nu beneficiază de o susținere unanimă.
40 Fries, Structure, p. 165.
41 Ibidem, p. 169.
42 Elipsa ambelor complemente nu e tolerată.
43 Isadenko, Ellipse, p. 170. Mrăzek, K otâzce, p. 29, atrage și el atenția asupra
legității respectate de elipse (termenul include și ceea ce am numit aici, împreună cu
unii cercetători, „subîntelegeri”).
44 GLR II, p. 397.
45 Godel, Zero, p. 32 ; „Elipsa presupune totdeauna echivalența exactă a semnului
latent cu semnul explicit” (p. 33); cf. și Bally, L.G., p. 1 — 16; Meier, Zdrojp. 106
ș.u.; Rizescu, Zero, p. 118.
46 GLR II, p. 399.
combinatii sintactice de ordin superior	191
țiunea că anumite construcții eliptice nu sînt sinonime cu perechile
lor neeliptice. E vorba, pe de o parte, de conținutul afectiv pe care
exprimarea eliptică îl poate reda uneori mai bine decît construcția
completă, pe de altă parte ni se atrage atenția că elipsa este o moda-
litate de a exprima relația dintre structuri succesive 47; într-adevăr,
structurile eliptice presupun alte structuri (de cele mai multe ori
anterioare) și prin aceasta exprimă, într-un fel, o dependență.
— există „functori-zero” ? Există, cu alte cuvinte, structuri
sintactice în care unul din termeni (mai mulți eventual) să fie repre-
zentat numai prin latura sa de conținut ? 48 Un exemplu favorit
este construcția rus. 9om hog sau oh cmydeHm; aici copula
nu poate fi introdusă explicit, dar lipsa ei are valoare distinctivă în
opoziție cu dbu, 6ydem^ 6ydy 49. Un functor-zero nu e
rezultatul unei omisiuni facultative, explicitarea lui e prin definiție
imposibilă50. Aderăm la opinia exprimată, înaintea noastră, dealți
cercetători că „semn zero” e un non-sens, o contradictio in adiecto
se poate vorbi cel mult de „signatum zero” 51 și numai atunci cînd
lipsa functorului-expresie are rol distinctiv în planul sintactic52.
,,Copula zero” din limba rusă este un astfel de ,,signatum zero”.
47 cf. Gunter, Elliptical, p. 137 și definiția lui Karlsen, Studies, p. 35 : elipsa e „a
connective blank when an explicit connecter can be supplied by implicit connecter”.
U. Ohlander, în ,,Studia Neophilologica” XVI, 1943 — 1944, p. 106, susține că omiterea
unor părți de propoziție într-un enunț îl leagă de alt enunț (precedent) mai strîns decît
s-ar putea realiza cu o structură completă.
48 Bibliografia chestiunii e destul de bogată : cităm aici Jakobson, Signe ztro, p.
143 — 152; Godel, Z^ro, p. 31 — 41; Meier, Zero, passim. Cf. și nota următoare.
49 Saussure, C.L.G.,p. 123—124; Bally, Zero, p. 1 —6 ; id., L.G., p. 86, 160 — 161.
50 Karlsen, Studies, p. 35.
51 Isacenko, FpaM. 3Hau., p. 30; Haas, Zero, p. 43 („the form of zero”).
52 Ca și în morfologie : desinența zero are valoare în opoziție cu desinențele „pline”.
Cap. VII
1. Enunțurile-variante și inva-
riantele corespunzătoare
1. Varietatea ele structură a enunțuri-
lor. § 2. Variante și invariante. § 3. De-
finiția enunțului. § 4. Cuvintele denu-
mesc, enunțul comunică. § 5. Caracterul
independent și relativ complet al enun-
țului. § 6. „Suficiența” enunțului (în
raport cu vorbitorul). § 7. Dificultatea
segmentării unui text în enunțuri. § 8.
Enunțul-invariantă în istoria sintaxei.
§ 9. Scheme prepoziționale de bază
(structuri sintactice elementare). § 10.
Scheme prepoziționale opuse. § 11.
Critica tezei opozițiilor între schemele
propoziționale. § 12. Schemele prepozi-
ționale sînt prea generale. § 13. Redu-
cerea enunțurilor la invariante — princi-
pii de analiză. § 14. Sintaxem și alosin-
taxem. § 15. Extensibilitatea (teoretic)
nelimitată a sintaxemelor.)
2. Tipuri speciale și caracte-
ristice de sintaxem
(§ 1. Introducere. § 2. Sintaxeme des-
cendente. § 3. Sintaxeme ascendente.
§ 4. Sintaxeme cu funcție repetată. § 5.
Sintaxeme convergente. § 6. Sintaxeme
divergente. § 7. Sintaxeme discontinue.
§ 8. Sintaxeme concentrice. § 9. Sinta-
xeme cu adaos.)
3. Fenomene de neutralizare
(§ 1. Clasificai ea enunțurilor după ex-
presie, semnificație și conținut sintactic.
§ 2. Enunțuri omonime. § 3. Omonimie
aparentă. § 4. Varietatea de structură a
enunțurilor omonime. § 5. Enunțuri omo-
nime simetrice șiasimetricc. §6. Deosebiri
morfologice între enunțurile omonime.
§ 7. Diferente stilistice. § 8. Enunțurile
sinonime în gramatica tradițională. § 9.
Enunțurile sinonime în lingvistica struc-
turală. § 10. Concepția autorului. § 11.
Enunțuri echivalente. § 12. Clasificarea
enunțurilor după expresie, semnificație
și conținut sintactic.)
Capitolul VII
ENUNȚUL
1.	ENUNȚURILE-VARIANTE Șl INVARIANTELE CORESPUNZĂTOARE
§ 1.	Unitatea de bază, fundamentală, specifică a nivelului
sintactic este ,,comunicarea de sine stătătoare”, enunțul, termen cu
ț dubla accepțiune de unitate concretă, individuală, și de entitate
abstractă, generală. Functorul este unitatea sintactică minimală,
. microstructura e combinația sintactică cea mai simplă, macrostruc-
tura e un amalgam de microstructuri cu un functor comun. Enunțul
se prezintă ca :
— functor
— microstructură
— macrostructură
— lanț de macrostructuri,
în raport de gradul de complexitate al structurii.
§ 2.	în procesul comunicării vorbitorii formulează neîncetat
enunțuri noi și sînt capabili să înțeleagă infinit de multe propoziții
pe care le aud pentru prima dată 1; de fapt, cînd rostim sau auzim
o comunicare nici nu contează dacă e nouă sau a mai fost pronun-
țată (percepută).
Dispunem de asemenea de posibilitatea de a califica un text
drept incorect; în anumite limite atare texte pot fi corectate2.
Aceste constatări probează teza că mulțimea infinită de enun-
țuri corecte sînt construite dintr-un număr finit de elemente (repe-
1	.	1 „Cele mai multe... [propoziții] sînt alcătuite sub impulsul momentului... Una
din greșelile fundamentale ale vechii științe a limbii a fost că a operat cu toate enun-
țurile... ca cu ceva pur și simplu reprodus din memorie”. Paul, Prinzipien, p. 97 — 98.
„Majoi itatea experienței noastre lingvistice, ca vorbitori și ascultători deopotrivă, se
bazează pe enunțuri noi”. Chomsky, Issues, p. 7 ; cf. și Katz, Mentalism, p. 131. „Nou-
tatea” este atît a conținutului cît și a expresiei. Faptul a fost remarcat nu numai de ling-
viști, cf. cuvintele esteticianului Benedetto Croce : „orice conținut [lingvistic] e diferit
de oricare altul, pentru că nimic nu se repetă în viață, iar variației continue a conținu-
turilor îi corespunde varietatea ireductibilă a formelor expresive, sinteze estetice ale
impresiilor” (Estetica, p. 76).
2	Cf. Chomsky, Issues, p. 7.
13 - c. im
194
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
tabile la infinit), aranjate după un număr de asemenea finit de reguli 3 ;
cu semne și reguli infinit de multe înțelegerea mutuală ar fi de ne-
conceput.
Orice enunț, un datum concret, individual, actualizează un
tipar abstract, general; orice enunț este varianta unei invariante.
Istoria lingvisticii cunoaște o pluralitate de reprezentări ale acestor
invariante, forme diferite de reflectare a realității. E bine ca ter-
minologia să diferențieze entitățile sistemului de cele ale realizării
lui; rezervînd enunț pentru unitatea de vorbire, invarianta cores-
punzătoare necesită un nume special, cf. infra § 14. Această inva-
riantă e prezentată de obicei ca o structură. Structura unui
enunț nu e numai o proprietate a acestui enunț, ci și o reflectare a
unui sistem care îi stă la bază și care caracterizează toate propo-
zițiile limbii. Enunțurile au, fiecare, structură fiindcă limba are
caracter sistematic 4. Reducția variantelor sintactice duce la reve-
larea sistemului sintactic al limbii. Operația inversă, deducția va-
riantelor dintr-o invariantă, generează un număr teoretic nelimitat
de enunțuri, dintre care numai o parte sînt semantic acceptabile, cf.
supra5.
§ 3.	Definiția conceptului fundamental de enunț conține note
ca :
(a)	comunicare, infra § 4.
(b)	independentă, infra § 5.
(c)	completă, infra § 6.
Acești termeni necesită explicații, deși toate impreciziunile nu
vor putea fi corectate.
§ 4.	Specificul enunțului este calitatea sa de a comunica.;
cuvintele denumesc6, morfemele sînt cele mai mici segmente
semnificative ale cuvintelor, iar fonemele sînt cele mai mici unități
3 Iată, în formularea lui Robins (G.L., p. 180), această idee care poate primi ade-
ziunea unanimă: ,, Posibilitatea nelimitată a enunțurilor diferite în toate limbile reve-
lează în fiecare din ele un număr limitat de modele („patterns”) regulate compuse din
membrii unui număr limitat de clase de elemente...”.
4 Gleason, L.E.G., p. 100.
5 Referitor la faimoasele propoziții absurde (a căror acceptare în gramatică a fost
considerată de B. Groce o dovadă că gramatica nu e știință : „Come pud esscre scienza
quella che farebbe la teoria di prodotti del genere di „Una ta voia rotonda d quadrata” ;
e, ciod, di parole vuote di senso?” Croce, Problemi di Estetica, p. 175), s-a arătat pe
bună dreptate că absurditatea nu e în propoziție, ci în realitatea pe care o sugerează.
Gleason, L.E.G., p. 100.
6 Un cuvînt comunică numai dacă e transpus, adică e folosit cu valoare de
enunț.
ENUNȚUL
197
de expresie (ele nu au conținut, signifie). Enunțul nu este semn, deși
e format din semne 7. Facultatea de a comunica poate fi denumită și
predicativitate 8, concept pe care l-am discutat în legătură cu pro-
poziția (supra, VI, 1, § 6). Unele segmente de expresie, percepute
acustic sau vizual, își trădează valoarea de enunț independent de
situație și context (de pildă, a început iarna); alte segmente sînt
interpretate ca enunț numai dacă situația, contextul, o anumită
rostire (sau punctuația) sugerează calitatea aceasta (de exemplu,
la mine, într-un context grafic ca: — Unde e acum cartea^ —La
mine). Unii încearcă să deosebească cele două categorii prin conceptul
de ,,tipar” („sentence-pattern”) : sînt percepute ca enunț, indiferent
de situație și context, acele secvențe de cuvinte asamblate conform
unui atare „tipar”9; cu ajutorul situației, al contextului, capătă
valoare de enunț și alte segmente de expresie, deformări, distorsiuni
ale „tiparelor” 10. In realitate, cel puțin după părerea noastră, un
segment de expresie e apreciat ca enunț numai într-o situație dată*,
într-adevăr propoziția a început iarna, deși bazată pe un „sentence-
pattern”, ar putea fi numai un fragment de enunț. însușirea emir-
țului de a comunica nu trebuie pusă în legătură cu respectarea sau
nerespectarea „tiparelor” sintactice amintite.
§ 5.	Enunțul este o unitate independentă, în sensul că vorbi-
torul își poate începe transmiterea gîndurilor cu primul cuvînt și
poate înceta transmiterea o dată cu ultimul cuvînt al enunțului,
independența se explică prin caracterul (relativ) complet al enun-
țului, de aceea „independent” și „complet” sînt calități menționate
de obicei împreună n. Independența manifestîndu-se în vorbire (în
raport de situație, context, de intonație, este enunț un lanț de cuvinte
ininteligibil sau non-enunț în alte condiții), enunțul este considerat
de unii cercetători ca unitate de vorbire 12 fără corespondent în planul
invariantelor.
Independența se manifestă prin pauze : s-a spus că enunțul e
un corp fonetic precedat și urmat de pauze care se pot prelungi,
7 Benveniste, Les niveaux, p. 274.
8 Caiacterul distinctiv al enunțurilor (phrases) e faptul că sînt predicate; ele țin
de nivelul categorematic. Ibidem, p. 273.
9 Dancs, cit. de Vachek, School of Prague, p. 94, ca exponent al tradiției școlii
pragheze îmbinate cu teoria generativă a lui Chomsky.
10 Chomsky, Explan. Models, p. 531.
11 Jespersen, Philos. Gram., p. 307; Galichet, Physiologic, p. 108.
12 «Vunite du discours ». Benveniste. Les niveaux, p. 274.
196
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
teoretic, la infinit13. Se au în vedere pauzele marcate prin punct sau
alt semn principal de punctuație, de aceea s-au formulat și definiții
ale enunțului întemeiate pe criteriul punctuației14, supra. Dacă ne
gîndim și la mesajele formate prin juxtapunerea unui lanț de enun-
țuri, remarcăm că pauzele pot fi mult reduse (eventual suprimate),
de aceea s-a vorbit de caracterul potențial al pauzelor care înca-
drează un enunț15.
Independența unui enunț nu înseamnă calitatea de a fi înțeles
independent de context și situație; dimpotrivă constatăm adesea, mai
ales în dialog, că un enunț depinde de altul (altele) dinainte, atît
semantic, cît și gramatical (vezi discuția despre elipse și subînțelegeri,
supra VI, 4, § 8). Structura răspunsului la întrebări e dependentă de
acestea 16; adesea un răspuns nu poate fi înțeles decît de cel care a
pus sau măcar a auzit întrebarea. Răspunsul e totuși enunț, căci
realizează funcția comunicativă în situația dată, e ,,de sine stătător”
întrucît partenerii dialogului n-au nevoie de mai mult pentru a se
înțelege. Dependența dintre două enunțuri rezultă și din folosirea în
enunțul al doilea a unui pronume care trimite la un substantiv din
enunțul întîi17.
Dependența semantică a unui enunț de enunțuri precedente e
marcată prin ,,cuvinte de legătură” (și narativ, locuțiuni adverbiale
ca așadar, de aceea18). Subînțelegerea e și ea un mijloc de legare (un
„connecter”) a enunțurilor pe axa sintagmatică19. Există enunțuri
cu construcție de propoziție subordonată (încep, de pildă, cu o con-
juncție circumstanțială), separată de regenta ei prin punct sau punct
și virgulă 20. Ele au valoare stilistică tocmai pentru că autorul (de
obicei un scriitor) dorește să le prezinte ca ,,de sine stătătoare”. Pune-
13 ,,Any stretch of speech by one pcrson beforo which there was silence on his part
and after which there was also silence on his part”. Fries, Slructure, p. 23 ; "Stretches of
speech activiiy by a single speaker preceded and followed by silence’'. Garvin, Syntactic
Units, p. 345 ; ,,...preccded and followed by indefinite pause or silence, together with those
phonetic features associated ineach language with prepausal position”. Robins, G.L.,
p. 191.
14 Fries, Structure, p. 9 ; Hausenblas, Discourses, p. 71.
15 ,,There is always potentiality of pause at sentence boundaries”. Robins G.L.,
p. 191.
16 Problemă semnalată recent de Gunter, Elliptical și de Isacenko, Ellipse.
17 Gunter, Elliptical, p. 139; Robins, G.L., p. 190 — 191.
18 Cf. Vianu, Contexte legate, passim.
19 Cf. engl. We can just slip in without evening dress. Nobody loill notice. Enunțul
al doilea e dependent de primul, deoarece sugerează întregirea semantică necesară
ihat we slip in without evening dress. Karlsen, Studies, p. 19 : Gunter, Elliptical, p. 144.
20 Bulgăr, Izolarea; GLR II, p. 231.
ENUNȚUL
197
tuația reflectă o realitate : anumite idei accesorii sînt (gîndite și)
exprimate cu oarecare întîrziere față de ideea principală; această
întîrziere le conferă un grad de independență adică tocmai caracterul
de enunț. Intonația de comunicări independente confirmă interpre-
tarea subordonatelor izolate ca enunțuri; a le refuza această calitate
înseamnă acceptarea unui punct de vedere logicist în analiza feno-
menului lingvistic.
§ 6.	în baza considerațiilor expuse mai sus, caracterul complet
al enunțurilor se înțelege ca ,,suficiență” într-o situație dată. Alt-
minteri, destule enunțuri par incomplete (cele eliptice, cu subîn-
țelegeri, dependente de întrebări). Caracterul complet se realizează
printr-un singur cuvînt, printr-o micro- sau macrostructură, printr-o
frază amplă 21. Prin ,,complet” se înțelege de obicei o calitate rapor-
tată la vorbitor (,,complet din punctul de vedere al vorbitorului” 22),
căci receptorul poate avea dificultăți de înțelegere și cere completări,
precizări.
§ 7.	Caracteristicile discutate supra §§ 4—6 nu permit o seg-
mentare unică a unui text în enunțuri. Structuraliștii descriptiviști
au evidențiat această dificultate, arătînd că în genere lipsesc mărci,
semnale demarcative precise, fără echivoc 23. Din punctul de vedere
al înțelesului, același lanț de cuvinte admite cîteodată două sau mai
multe fragmentări în enunțuri și nici intonația nu se dovedește un
criteriu decisiv. S-au făcut experiențe de tipul următor: s-a prezentat
mai multor persoane un text fără nici un semn de punctuație și li
s-a cerut să-1 despartă în enunțuri, adică să pună punctele și majuscu-
lele 24. Răspunsurile obținute nu au fost concordante. Ca exemplu
românesc am putea cita lanțul de functori da, sînt, de, acord, trebuie,
să plecăm, care admite trei segmentări:
Da, sînt de acord, trebuie să plecăm.
Da, sînt de acord. Trebuie să plecăm.
Da. Sînt de acord. Trebuie să plecăm25.
21 Pentru Galichet, Physiologie, p. 108, există «phrases simples »( = o propoziție
simplă suficientă, independentă din punct de vedere gramatical, care exprimă o idee completă)
și «phrases complexes » (= grup de propoziții suficient, care exprimă o idee completă).
22 Mathesius, O podstat# v^ty, p. 1 — 6.
23 Fries, Structure, p. 22; Isacenko, Ellipse, p. 164.
24 Fries, Structure, p. 22.
25 înțelesul rămîne același. Admițînd și modificări semantice, apare și posibili-
tatea altor diviziuni, de exemplu : Da, sînt. De acord. Trebuie să plecăm.
198
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Textele greco-latine oferă un auxiliar prețios în operația de
delimitare a enunțurilor : cuvintele cu rol de semnal demarcativ,
lat. enim, nam, gr. Țap ș.a.
E destul de clar că, pornind de la înțeles, nu vom rezolva situa-
țiile echivoce 26 (de tipul înfățișat mai sus). Pauzele, intonația sînt
criterii utile, deoarece țin de formă, dar nu se dovedesc totdeauna
suficiente. Problema segmentării textului în enunțuri rămîne o
problemă deschisă.
§ 8.	Așa cum am arătat (supra § 2), faptul că oamenii înțeleg
enunțuri pe care nu le-au perceput niciodată și că erorile pot fi detec-
tate și corectate demonstrează pînă la evidență că la baza enunțurilor
stau niște invariante, unități abstracte, generale ale sistemului.
Istoria sintaxei cunoaște mai multe modalități de concepere a enun-
țului-invariantă :
(a)	lanț de unități sintactice : propoziții, sintagme27, părți
de propoziție;
(b)	lanț de părți de vorbire 28; lanț de clase de cuvinte, definite
după poziție (context, vecinătăți) — concepție tipic descriptivistă 29;
marea majoritate a lingviștilor admit că enunțul se divide fără rest
în cuvinte sau (pentru a evita un concept a cărui definire face difi-
cultăți) în morfeme 30; procedurile (a) și (b) dau un număr foarte
mare de modele, imposibil de inventariat31;
(c)	expansiune a unei structuri propoziționale simple (elemen-
tare). Despre aceasta infra § 9 ;
26 Fries, Meaning, p. 60 : „anumite folosiri ale sensului în anumite procese specifice
de analiză lingvistică nu duc la rezultate satisfăcătoare, verificabile și utile”. Cf. și «Au-
cune ligne de demarcation precise, pour peu qu’on s'attache aux idees et non aux for-
mes, ne separe une proposition d’une phrase ». Brunot, P.L., p. 29.
27 Ierarhia stabilită de Baudouin de Courtenay : enunț — propoziții — cuvinte
— morfeme — foneme (Jakobson, Sel. writ., p. 418); Halliday, Categories, p. 253:
sentence — clause — group — word — morpheme.
28 Gleason, L.E.G., p. 101 (unde se aratei și inconvenientul acestei modalități:
structurile sintactice omonime, echivoce, sînt descrise la fel).
29 Ea ascunde o contradicție: structura enunțului se definește în termenii claselor
de cuvinte și, la rîndul lor, acestea se deduc din structura enunțului, pe baza pozițiilor
pe care le pot ocupa. Ahmanova-Mikaelian, p. 26.
30 Reichling-Uhlenbeck, p. 168, ocupă o poziție singulară : afirmația că orice propo-
ziție poate fi analizată complet în cuvinte și — tot fără reziduu — în morfeme este o
afirmație neverificată (după părerea autorilor, în lanțul vorbit pot apărea și elemente
care nu sînt nici cuvinte, nici morfeme).
31 Cf. Gleason, L.E.G., p. 102.
ENUNȚUL
199
(d)	o structură de constituenți imediați;
(e)	orice propoziție (enunț) este sau o structură nucleară sau
rezultatul transformării unei astfel de structuri — punctul de vedere
al gramaticilor transformaționaliști32, care poate fi apropiat de
cel tradițional, cf. dogma structurii universale [subiect + predicat]33,
j;	după care infinitatea propozițiilor concrete e
redubfcEbnă la cîteva structuri simple, elementare e astfel sintetizată
de Robins : „Se poate arăta că fiecare din enunțurile mai mari ale
unei limbi (și acestea formează majoritatea) e structurat în același
mod ca una din relativ puținele propoziții ireductibil de scurte,
numite tipuri prepoziționale de bază” 34. Pentru a-și formula mesajul
vorbitorul își alege unul din tipurile sintactice posibile, apoi cîte
unul din constituenții posibili pentru un atare tip, după care sînt
alese cuvinte aflate în diverse raporturi cu termenii structurii de
bază 35.
în sistemul de analiză gramaticală Reed-Kellogg, tradițional
în S.U.A., figurează de mult (1877) astfel de tipuri sintactice :
—	subiect + verb : fish surim;
—	subiect + verb + obiect direct: farmers grow food;
—	subiect + verb + „subjective complement” 36: grass is
green;
—	subiect + verb + „objective complement” + obiect direct:
they elected Washington president 37.
32 Regulile de transformare sînt de mai multe feluri, după cum prevăd (a)
înlocuirea simultană a unor simboluri din propoziția nucleară; (b) introducerea de
simboluri noi și (c) suprimarea de simboluri într-o propoziție nucleară; (d) combinarea
tipurilor de modificări de sub (a) — (c). Cf. Vasiliu, Gram, gen., p. 227—228.
33 Uhlifovâ, Word Order, p. 162, nu poate admite pentru limba cehă ceea ce R.
Lees susține pentru engleză, și anume că toate propozițiile limbii engleze au fie forma
[subiect + predicat], fie transformări ale acestei organizări.
34 ,,basic sentence types”. Robins, G.L., p. 231. Alte denumiri la Admoni, Sprach-
bau, p. 230.
36 Nida, Synopsis, p. 18 — 19. („Every word in an English sentence involves a
selection, and this selection is delimited by the pat tern and the previous selections of
words”).
36 Denumire pentru numele predicativ.
37 Gleason, L.E.G., p. 143. Despre president se spunea încă de acum aproape un
secol că e o parte de propoziție cu dublă legătură sintactică : cuvîntul e în relație atît
cu elected, cît și cu Washington.
200
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Schemele lui Brunot și Galichet sînt aproape indentice cu
acestea :
—	sub. H- vb. + n. pred.;
—	sub. +vb. subiectiv : le probleme se pose;
— sub. + vb. + ob. dir.38
sau, respectiv :
—	sub. + vb.;
—	sub. + vb. + ob. dir. sau sub. + vb. cop. + n. pred.;
—	sub. + vb. + ob. dir. + «attribut du complement»: on a
nomme son pere capitaine^, >
Termenii acestor tipuri sînt clase; ele se actualizează sub forma
unui cuvînt sau a unui lanț de cuvinte, dintre care unul e centru
(„head”), iar ceilalți determinanti („modifiers”) simpli sau complecși40.
Iată și alte clasificări de structuri sintactice elementare:
—	,,factor facit factum” ;
-Hilfe !;
—	das Kind sehlăft*1;
sau :
—	John spoke;
—	run !;
—	do you see % ;
— where is iH42
sau :
—	zâk pișe ,,elevul scrie” ;
—	otec je nemocen „tata e bolnav”;
—	je pulnoc „e miezul nopții “ ;
—	prsi „plouă” ;
—	odpoledne bude oblacno^3, „după masă va fi înnorat”.
38 Brunot, P.L., p. 10.
£9 Galichet, Physiologie, p. 105.
40 Gleason, L.E.G., p. 139.
41 Drach, Satzlehre, p. 15 — 16.
42 Robins, G.L., p. 231.
43 Mrâzek, K otâzce, p. 30 — 32. Am reprodus numai ceea ce autorul consideiă
scheme prepoziționale de bază; la acestea se adaugă schemele secundare și schemele
limbii vorbite. împărțirea în ,,favourite sentence types” și „minority pattern senten-
ces” e propusă și de Robins, G.L., p. 232.
ENUNȚUL
201
Un caracter foarte general are schema propusă de Bernard Pot-
tier, în care se include orice enunț44 (ar exista deci un singur model
sintactic) :
enunț
_______________________________________i______________________________________
I______________________________________I
constituent	constituenți
central	marginali
i	.
subiect	predicat
__________l_______
I	i
verb	obiect
Termenul central, grupul [subiect + predicat], e partea nece-
sară și suficientă a enunțului; cum se explică însă excluderea enun-
țurilor nominale?45
§ 10.	în ultima vreme s-a preconizat construirea de scheme
structurale după principiul opozițiilor46. Se pornește de la ideea că
nu toate propozițiile diferite ca structură sînt în același timp opuse.
De exemplu, nu sînt opuse propozițiile :
(a)	a plecat repede
(b)	Ion a plecat
(a) și (b) actualizează același model, căci în (a) se poate cu ușurință
insera un subiect, iar în (b) poate fi adăugat un circumstanțial47,
în schimb
(a)	va !
(b)	tu vas
sînt propoziții opuse în franceză48. Considerăm că rom. scrie în
gazete (construcție impersonală, care exclude ocurența unui functor-
subiect)49 se opune propoziției Ion scrie în gazete sau propoziției
44 Pottier, Analyse, p. 9.
45 Ele nu sînt eliptice de verb. Mrâzek, K otâzce, p. 22 ; GLR II, p. 71.
46 Seria de modele prepoziționale ale unei limbi reprezintă un sistem parțial,
constituit din opoziții. Dane§, Syntax, p. 230 — 231.
47 Cf. Jelinek, Construct., p. 171 : (a) father came home, (b) father came home yesterday.
48 Frei, Zero, p. 161 ș.u.; va 1 este o ,,sintagmă cu zero ca prim termen”.
49 Absența subiectului e obligatorie pentru a marca faptul că verbul are un
subiect nedeterminat. Rizescu, Zero, p. 123. Această absență (,,subiect zero”) este în
„opoziție semnificativă” cu prezența subiectului în altă construcție, ca orice „semn
zero” opus monemelor explicite. Cf. Frei, Zero, p. 162.
202
TEORIE ȘI METODA ÎN SINTAXĂ
scrie în gazete din textul: Ion a ajuns un personaj foarte cunoscut.
Scrie în gazete. Vorbește la radio.
După un principiu asemănător au fost construite următoarele
trei scheme, valabile, desigur, nu numai pentru limba cehă50:
(1)	(pronume personal la nominativ + ) verb finit (+ substantiv
la acuzativ). între paranteze se scriu constituenții facultativi. După
acest tipar e construită propoziția stary ucitel pișe u stolu dopis synovi
,,bătrînul învățător scrie la masă o scrisoare fiului său”. [Se vede
că autorul a admis echivalența dintre substantiv și pronumele per-
sonal, dintre substantiv și substantiv determinat de un adjectiv.]
(2)	(pron. pers, la nom. + ) vb. finit. Exemplu : stary ucitel jde
velmi pomalu „bătrînul învățător merge foarte încet”.
(3)	(pron. pers, la nom. +) vb. finit + subst. la acuz. Exemplu :
stary ucitel potkal mladeho studenta ,,bătrînul învățător a întîlnit pe
tînărul student”51.
Cele trei modele se opun prin aceea că unul din constituenți
(obiectul direct) este facultativ, în primul, exclus în al doilea, obliga-
toriu în al treilea.
§ 11.	Teza existenței unor invariante propoziționale în raport
mutual de opoziție nu a fost adoptată unanim. Alături de refuzul
categoric al lui Emile Benveniste52, trebuie consemnat faptul că în
teoria gramaticilor generative, care operează cu tipuri de structuri
sintactice, conceptul de opoziție nu este valorificat53. între diversele
tipuri de structuri trebuie căutate mai degrabă relațiile de transfor-
mare^ — aceasta e concepția lui Z.S. Harris.
50 Danc§, Syntax, p. 232 — 235.
51 Pentru a facilita înțelegerea ideii am renunțat la simbolistica utilizată de
autor în cele trei scheme.
52 Enunțul (la phrase) nu este o clasă formală care ar avea ca unități niște
„frazeme”, delimitate și opozabile intre ele. Tipurile de enunț care ar putea fi deosebite
se reduc la unul singur, propoziția predicativă”. Les niveaux, p. 273 — 274.
53 ,,Gramatica transformațională se distinge prin exclusivismul ei; ea se ocupă
numai de axa sintagmatică a limbii și ignoră axa paradigmatică”. Șaumian, La cyber-
netique, p. 145. în sprijinul tipurilor (schemelor, modelelor) sintactice (,,patterns”) și
împotriva regulilor generative, Longacre, Discovery, p. 15.
54 E posibil să definești transformările ca relații între propoziții. Harris, Transf.
Theory., p. 1. ,,Unele probleme insolubile ale lingvisticii descriptive s-au datorat cău-
tării unei analize în constituenți, în tipuri de propoziții [subl. ns.], acolo unde... propo-
ENUNȚUL
203
,,Pentru Chomsky și adepții săi, transformările nu sînt cons-
truite ca o relație între propoziții, ci ca instrucțiuni în cursul gene-
rării propozițiilor (pornind de la propoziții mai simple, deja gene-
rate)”55. Structura de adîncime (,,deep structure”) a oricărui enunț
e bazată pe niște ,,lanțuri elementare”56, la care se ajunge făcînd
istoria transformațională a frazei57. Renunțarea la principiul opo-
zițiilor e clară; nici relațiile dintre propozițiile nucleare („kernel
sentences”) nu sînt văzute ca niște relații de opoziție.
§ 12.	în concepția noastră, schemele (modelele) sintactice de
tipul [sub. + vb. + compl. dir.] etc. nu sînt considerate inutile, dar
gradul lor de generalitate este mult prea mare pentru a fi de un real *
folos în analiza funcțională a enunțurilor. Nu ni se pare convenabil
să spunem, de exemplu, că cele trei enunțuri foarte eterogene pe care ;
le vom reproduce în continuare sînt variante ale aceleiași invariante •
[sub. + vb. cop. + nume pred.] :
—	elevul este silitor;
—	parcă nici o zi^ în viața lui Titu, n-a fost mai posomorită ca
joia aceasta^
—	doamna Herdelea era cîntăreață înflăcărată și o femeie foarte
evlavioasă58.
§	13. Reducerea enunțurilor la invariante ar trebui făcută în
baza analizei functoriale, care descompune orice text în clase de
functori, de micro- și de macrostructuri. Propunem următoarele
principii de analiză :
(a) deosebirile de topică și de intonație dau naștere la invariante
diferite numai dacă afectează analiza în clase de microstructuri. De
aceea :
(a) enunțurile s-au întors cinci profesori și cinci s-au întors
profesori țin de invariante diferite;
(Ș) enunțurile a vrut să afle și a vrut să afle6! țin de aceeași
invariantă;
(y) functorii omiși datorită posibilității de subînțelegere vor fi
avuți în vedere la analiza în clase de microstructuri numai dacă, fără
aceștia, nu s-ar putea justifica structura sintactică, de exemplu:
zițiile sînt derivate transformațional din altele. Din acest motiv, și din altele, o lim-
bă nu poate fi complet descrisă în termeni pur construcționali, fără relația de trans-
formare”. Harris, Co-occurrences, p. 338.
55 Harris, Transf. Theory, p. 370, n. 16.
66 „elementary underlying strings”. Chomsky, Issues, p. 15.
57 Lees, Chomsky, p. 392; Chomsky, Issues, p. 13.
58 L. Rebreanu, Ion, ESPLA, 1955, p. 207, respectiv 67.
204
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
[mie îmi plac merele^ Ție perele, lat. uideo fratrem meum și fratrem
meum, două răspunsuri posibile (și sinonime) la întrebarea quem uides
actualizează aceeași invariantă. în schimb, în plec din București
analiza nu va opeia cu functorul eu (așa-zisul subiect inclus59), propo-
ziția citată nefiind incompletă60. Tot așa, am spus mamei nu va fi
raportat la i-am spus mamei, căci i nu este necesar pentru înțelegerea
funcțională a celorlalți termeni.
Caracterul complet sau incomplet (din punct de vedere func-
torial) al textului urmează să fie examinat de la caz la caz, pentru
fiecare limbă în parte61.
§ 14.	Propunem ca invariantele la care se reduc, în analiza
functorială, enunțurile să fie numite sintaxeme; orice actualizare a
unui sintaxem se va numi, în mod firesc, alosintaxem62.
Sintaxemul e o unitate de același rang cu fonemul, morfemul și
lexemul și respectă principiul stratificării: orice enunț conține mini-
mum un cuvînt, cuvîntul conține minimum un morfem, morfemul
conține minimum un fonem. Spunînd că sintaxemul e o unitate func-
țională formată din cel puțin un lexem, nu am delimitat cu precizie
conceptul de sintaxem. Principiului stratificării trebuie să i se adauge
principiul calității specifice (sau „al calității sui generis”). Așa cum
calitatea specifică a fonemului este cuprinsă în formularea „cea mai
mică unitate a planului expresiei care diferențiază sensuri lexicale
sau gramaticale” sau „semnificantul minimal care diferențiază cel
puțin doi semnificați”63, pentru sintaxem calitatea specifică este
însușirea de a forma o comunicare de sine stătătoare. Prin urmare :
Sintaxemul este unitatea funcțională alcătuită dintr-un lanț
de clase de functori (eventual dintr-o singură clasă — de functori
transpuși) și dotată cu calitatea specifică de a forma o comunicare
independentă.
59 GLR II, p. 91.
60 iau o carte este o variantă nerelevaniă a lui eu iau o carte. Guțu-Romalo, Clasif.
v b., p. 32.
61 doM Hoe e complet în rusă, casa nouă [sub. H- nume pred.] e incomplet
In română.
62 Terminologia respectă ceea ce Gleason, L.E.G., p. 54, a numit „allo and eme
principie”. în istoria sintaxei, termenul sintaxem apare și la Muhin, (pyHKi^ anajiua,
p. 253 și passim, într-o accepțiune care se acopeiă parțial cu ceea ce am numit ,,clasă
de functori” (parțial, pentru că Muhin admite și existența unor ,,sintaxeme” formate
din două cuvinte alăturate sintagmatic).
63 Formularea definițiilor ne aparține, dar conținutul lor nu contravine accep-
țiunii curente a termenului ,,fonem”.
ENUNȚUL
205
§ 15.	Numărul de sintaxeme este foarte mare, incalculabil.
Faptul acesta nu e de natură să surprindă, căci inventarul unităților
unui nivel e mult mai bogat decît cel al unităților nivelului imediat
inferior; bogăția vocabularului (de ordinul zecilor de mii) este infe-
rioară bogăției sintaxemelor. Pe de altă parte, lungimea enunțurilor
e teoretic nelimitată (nu există enunț atît de lung, încît să nu mai
tolereze adăugarea unui constituent)64 și faptul acesta explică de ce
numărul de sintaxeme este incalculabil. Spre deosebire de fonem,
morfem și lexem, sintaxemul se caracterizează prin extensibilitate
nelimitată. Reducția variantelor este totuși posibilă pentru că numărul
claselor de functori și de microstructuri este limitat. Oricît de lung
și de variat ar fi un enunț, în perceperea lui observăm în mod inevi-
tabil că de la un punct încep să se producă repetări ale unor tipuri
de functori și de construcții. Cum s-a observat foarte just:,,structura
unei secvențe [sintactice] prezintă o finitudine calitativă și o infini-
tate cantitativă”65. Reducerea infinitului cantitativ la finitul cali-
tativ (reprezentat în esență de clasele de functori și de microstruc-
turi), a enunțurilor la sintaxeme, este un proces a cărui urmărire
detaliată e posibilă numai pe materialul oferit de o limbă anumită,
într-un anumit moment al evoluției sale.
2.	TIPURI SPECIALE ȘI CARACTERISTICE DE SINTAXEM
§ 1.	Din marea varietate a sintaxemelor și a alosintaxemelor
se desprind cîteva categorii aparte — cum sînt cele formate dintr-un
singur functor sau cele posibile numai în dialog. Unele tipuri de
enunț sînt caracteristice pentru anumite limbi și trebuie avute în
vedere în cercetările tipologice. Semnalăm aici cîteva :
§ 2.	Sintaxeme și alosintaxeme descendente: functorii
sînt astfel dispuși, încît fiecare e dependent de termenul precedent1.
E caracteristic faptul că fiecare functor îl determină pe cel dinainte
64 Fries, Structure, p. 11, citează cazul unui raport al președintelui universității
din Columbia : textul ocupă unsprezece pagini cu 4248 de cuvinte între care nu există
nici un punct. Galichet, Physiologie, p. 111 — 112, reproduce o frază uriașă din Marcel
Proust, A rombre des jeunes filles en fleur.
65 Pottier, Analyse, p. 11.
2.	1 Termenul „sintaxem descendent” ne-a fost sugerat de ,,construcția descen-
dentă”, definită în GLE, p. 155, după cum urmează : construcția „en la cual los voca-
blos se ordenan en la oracion de manera que cada uno venga a determinai' al que
precede.”
206
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
și împreună (prin conținutul categorial) determină o secvență prece-
dentă, după scheme generale ca :	
a b c d	a b c d e f
	i	sau	î î t	 t ț	i
ț	i	ț	!
Acest gen de construcție2 e considerat specific pentru limba spa-
niolă și îl găsim ilustrat de GLE prin exemplul următor : cinco lobos
del bosque de fulano acosados por unos cazadores mataron cinco perros
del ganado de zutano en la noche del dia tal3 ; cf. și rom. studiază basmele
create de fantezia poporului român, în sintaxa frazei apar exemple
asemănătoare, cf. germ, sie glaubt, da!3 er froh wird wenn wir ihm
sagen wer du bist^; engl. I don^t want to have to be forced to begin
to try to make money5. în această din urmă ilustrare se remarcă că o
anumită relație se repetă (want to have, have to be forced, forced to
begin, begin to try și try to make); cf. infra § 4.
§ 3.	Sintaxeme (alosintaxeme) ascendente, construite exact
invers decît cele descendente, cf. rom. minunat de frumoase povești știe !
§ 4.	Sintaxeme cu funcție repetată. Am dat un exemplu englez
supra §2 (b); iată altele : germ, die Bucher der Frâu des Bruders
meines Freundes6; rom. propoziții subordonate circumstanțiale modale
2 Schemele amintesc de modelul sintagmatic al lui Mikuă, cf. supra IV, 3, § 6.
3 lobos determină pe cinco (gramatica noastră vede relația exact invers : cinci->
lupi); del bosque c determinat de de fulano și, împreună, determină pe cinco lobos;
lanțul acosados por unos cazadores c subordonat gropului format din toate cuvintele
precedente etc. GLE, p. 155. Stabilirea relațiilor se bazează pe ceea ce am numit
,,conținut categorial'’.
4 Bcch, Technik. p. 7, scrie cele patru propoziții în felul următor : (sic glaubl
(dap er froh wird (wenn ivir ihm sagen (wer du bist)))). Schematic ar fi:
a b	c	d
I t
I t
!ț
5 Hill, Introductivi. p. 217. Autorul numește acest tip de structură „open-ended
construction”.
6 Bech, Technik, p. 3. Autorul vede aici relațiile conform^schemei :
a b c d e
I__________t
I ț
!ț
I	t
ENUNȚUL
207
comparative condiționale. Adjectivele se determină din aproape în
aproape de la dreapta spre stînga, după schema :
a*->b<-c^-d<-e^-f
Rareori sintaxemele folosesc acest tipar în stare pură ; exemplele
de mai sus au arătat că, în poziții variate, se mai intercalează și alte
funcții (meînes Freundes, propoziții subordonate), în exemplele urmă-
toare amestecul e mai pronunțat:
germ, mufit ihn bitten hier bleiben zu durfen1 sau rom. acum vreau
să-l rog din nou să mai încerce o dată să-l convingă pe Ion să nu plece9
§ 5.	Sintaxeme (alosintaxeme) c o n v e r g e n t e sînt acelea
în care toți functorii îl determină pe cel care încheie construcția ca în
rom. acum tu nu mă crezi sau rus. bli MHe 06 OTOro euțe ue roBopnjin8.
în terminologia noastră, vom spune că sintaxemul convergent e o
macrostructură în care valențele centrului sînt satisfăcute înaintea
ocurenței acestuia.
§ 6.	Sintaxemele (alosintaxemele) divergente sînt macro-
structuri care au centrul pe prima poziție, ca în rom. vin iarăși
oaspeți.
§ 7.	Sintaxeme (alosintaxeme) discontinue.
(a)	o variantă importantă, prezentă în toate limbile, este enunțul
cu o construcție incidență : nebunia lui a fost — de ce nu? — salutară
sau intervenția lui, ca să zic așa, intempestivă a stricat totuF,
(b)	altă variantă, mult cultivată de unele limbi ca greaca veche
sau germana, a fost denumită ,,structură paranteză” (în germană,
Umldammerung). O ilustrează exemple ca :
gr. 6 [tou StSauxaXov] 7vaT7;p textual „cel al învăță-
torului tată”.
germ, das [schbne} Haus, mit [gro0er] Milhe, ich babe micii sehr
[uber das Bucii] gefreut1Q,
7 Ibidcm, p. 5.
8 Exemplul îi aparține lui Admoni (O.TT., p. 27 — 28). O parte din propozițiile
limbii ruse urmează acest tipar.
9 Cei mai mulți socotesc că, penii u a merita numele de „incidența”, o struc-
tură sintactică nu trebuie să fie legată gramatical de restul enunțului; cf. P. L. Garvin,
Syntax in Machine Translation, în NLC, p. 230 : Indica, Incidente.
10 Exemplele aparțin lui Drach, Satzlehre, p. 39, care subliniază importanța acestui
tip de structură pentru limba germană : Sie modelt fast alic Wortgruppen in Innern des
Satzes. Ibidem, p. 38.
208
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
După cum reiese din exemple, în acest fel de sintaxeme deter-
minantul e plasat oarecum ,,în mijlocul” determinatului, ca între
paranteze.
§ 8.	„Schaclitelsatz”, vemboîtemenV\ Sub aceste denumiri cunos-
cute se ascund sintaxemele pe care am prefera să le numim con c e n-
t r i c e. Un exemplu simplu îl oferă lat. aequam 'memento rebus in
arduis seruare mentem, enunț care poate fi dispus grafic astfel:
I	।	1	.	। i	i
aequam memento rebus in arduis seruare mentem11
Sintaxemele concentrice sînt tipice pentru germană; cf. Er
{blickte [auf die (lichen / von < schimmerndem^ Schnee bedeckten)
Berge} kinuber}12.
§ 9.	Sintaxeme cu adaos (completare); această construcție pla-
sează anumiți functori la sfîrșitul enunțului, deși locul lor obișnuit
e mai înainte, pentru că vorbitorului i-au venit în minte abia la înche-
ierea comunicării; cf. germ, ich will dich froh machen und jung;
fr. je n'arrive pas ă le resoudre, ce probleme13.
3.	FENOMENE DE NEUTRALIZARE
§ 1.	Secțiunea aceasta își propune ca, urmărind neutralizarea
în sintaxă să ajungă la o clasificare a enunțurilor. O vom numi „clasi-
ficare comparativă”, deoarece are în vedere totdeauna două sau mai
multe enunțuri, comparate după anumite criterii.
La baza clasificării noastre stau trei criterii: expresia (orga-
nizarea fonologică), sensul denotativ (latura signifie) și organi-
zarea funcțională (conținutul funcțional al functorilor). în
raport de expresie, de sensul denotativ sau de organizarea funcțio-
nală, două sau mai multe enunțuri sînt identice sau diferite. Cele trei
calități ale oricărui enunț care folosesc aici drept criterii de clasifi-
care sînt prin urmare susceptibile de a primi două valori : identic
11 Cf. notația {aequam [memento (rebus in arduis) seruare] mentem}. Drach, Satz-
lehre, p. 74.
12 Ibidem, p. 39.
13 Ibidem, p. 333. Autorul citează — fără referințe bibliografice — o denumire
franceză a construcției: «phrase segmentec ».
ENUNȚUL
209
și diferit. Luînd la întîmplare două enunțuri posibile (corecte) într-o
limbă, vom constata sau că sînt diferite prin una, două, trei dintre
calitățile specificate aici mai sus sau că sînt asemănătoare din toate
trei punctele de vedere.
Notăm expresia cu „E”, conținutul denotativ cu ,,D”, organi-
zarea funcțională cu „F”, identitatea prin „+”, diferența prin
Oricare două enunțuri intră în unul din cele opt tipuri (a—h) simbo-
lizate în tabloul de mai jos:
	i E i	D	F
a		+	+ .
b	4-	4>	—
c	“T~	—	4-
d	4-	--	—
e	—	+	4-
f	—	+	—
g	—	—	+
li	—	—	—
Criteriul ,,E” are în vedere, cum am precizat de altfel, organi-
zarea fonologică. în clasificarea noastră, considerăm că două (mai
multe) fragmente de vorbire au expresie identică cînd se descompun
în aceleași foneme segmentale și intră în același contur melodic
(tip, invariantă de intonație, fonem suprasegmental). Deosebirile de
intonație anulează identitatea de expresie numai dacă afectează conți-
nutul funcțional sintactic al functorilor. De exemplu, în următoarele
propoziții considerăm expresia identică :
(a)	vipera mușcă — intonație lipsită de conținut afectiv : deno-
tatum-ul cuvîntului viperă e un animal;
(b)	vipera mușcă — aici viperă se referă la o persoană;
(c), (d), (e) etc. vipera mușcă ! e vorba de animal, dar emiță-
torul mesajului exprimă prin variația melodică un avertisment (c)r
spaima (d), satisfacția răutăcioasă (e) etc.
Rolul distinctiv al intonației se evidențiază în perechea de
enunțuri a, p :
(a) Găsește, mănîncă (e înșirarea unor acțiuni săvîrșite, de exem-
plu, de un animal; ne putem imagina această frază ca răspuns la :
14 - C. 192
210
TEORIE 31 METODĂ ÎN SINTAXĂ
— Găsește pe aici hrana de care are nevoie Mănîncă normali).
Cele două propoziții sînt coordonate juxtapuse;
(P) Găsește, mănîncă (frază desprinsă din următorul context:
încaltea lupul nu mai chinuiește așa, el îi flămînd : găsește, mănîncă;
nu, rabdă... Sadoveanu, Opere 3, ESPLA, 1955). Raportul e aici de
subordonare1.
Cînd analizăm conținutul unui enunț, se impun următoarele
distincții :
— Deosebim mai întîi predicativitatea, termen cu care desem-
năm semnificația esențială și specifică a enunțului; ea face ca un
cuvînt sau o înlănțuire de cuvinte să fie percepute ca niște comuni-
cări lingvistice complete și independente. (într-un context dat, orice
enunț este suficient.)
—- în al doilea rînd, vorbim despre conținutul modal: percepe-
rea enunțului permite ghicirea sentimentelor vorbitorului (întrebare,
entuziasm. îndoială etc.) sau a lipsei atitudinii afective („afectivi-
tate zero”).
— în al treilea rînd, e sensul denotativ (referențial) : ceea ce
mesajul conține, exprimă și transmite, reflexul lingvistic al denota-
£$m-ului, care este un „eveniment” extralingvistic.
Trebuie să despărțim cu grijă, respectînd cerințele metodei,
două fapte pe care limbajul tinde să le confunde : sens denotativ și
denotatum.
Denotatum-ul unui enunț este un fapt, un eveniment, un afect
pe care vrei să-1 codifici și să-l transmiți. Ca și denotatum-ul unui
cuvînt (un „obiect”, ceea ce semantica engleză numește „thing-
meant”), cel al enunțului nu este o semnificație, și în consecință
trebuie exclus din conținutul enunțului. Orice denotatum preexistă
codificării, în schimb sensul denotativ este o componentă a mesaju-
lui, este un fapt de limbă. Iată cîteva exemple de analiză :
Dacă aceeași întîmplare e povestită prin copiii se joacă în grădină
și, în germană, prin die Kinder spielen im Garten, cele două propoziții
au același denotatum.
Propozițiile (1) el s-a întors tîrziu și (2) el s-a întors tîrziu au
același sens denotativ, denotatum-ul putînd fi însă identic (dacă
(1) și (2) codifică aceeași întîmplare) sau diferit (să presupunem
3.	1 Intonația exclude interpretarea celor două grupe de propoziții, (găsește, mă-
nîncă și nu, rabdă) drept coordonate copulative, arătînd că e vorba de subordonate con-
diționale (eventual cu nuanță temporală) + regentele lor. GLR II, p. 233. Pentru
alte exemple de intonație distinctivă cf. supra V, 4, §§ 21 — 22.
ENUNȚUL
211
că el din (1) nu e aceeași persoană cu el din (2), iar tîrziu înseamnă
„ora 11”, respectiv ,,miezul nopții”).
După ce s-a vorbit despre un vînător și un lup, propoziția el
l-a văzut ar putea să însemne „vînătorul vede lupul” și, la fel de bine,
,,lupul îl vede pe vînător”. Expresia fonologică și sensul denotativ
sînt aceleași, dar corespund la două denotată opuse. E un echivoc
sintactic, căci sensul denotativ trimite pe receptor la mai multe
denotată simultan.
Propozițiile Ion îl ceartă pe Gheorghe și îl ceartă diferă, desigur,
prin sensul denotativ, dar denotatum-vl ar putea fi același. Această
specie de „sinonimie virtuală” între enunțuri se realizează grație
onominalizării” numelor de persoană. (Există și alte tipuri de sino-
nimie virtuală prin pronominali zare : Ion e în grădină / Ion e acolo.)
Numeroase cazuri de sinonimie potențială (identitate posibilă între
mai multe denotată) se datoresc sinonimiei lexicale și echivalenței
semantice între cuvînt și grup de cuvinte : s-a întors seara, la șase fia) /
s-a întors exact la orele optsprezece etc.
Sensul denotativ din frazele (1) Caesar legatos misit qui pacem
peterent, (2) ... ut pacem peterent, (3)... ad petendam pacem nu e același,
deși construcțiile sînt sinonime.
Considerăm utilă observația că identitatea de denotatum nu exclu-
de cîtuși de puțin constrastele de conținut modal. De exemplu, propo-
ziția Ion mă urmează peste tot se referă la același fapt, indiferent de
atitudinea afectivă a vorbitorului: frică, nemulțumire etc.
Experiența ne pune mereu în contact cu enunțuri identice prin
semnificația lor : în fiecare zi la ora 14,15 auzim la posturile de radio
aceeași propoziție Următorul buletin de știri va fi difuzat la ora 15.
Ceea ce numim, în cursul unei săptămîni, al unei luni etc., „aceeași
propoziție” e de fapt o mulțime de (șapte, treizeci etc.) propoziții
cu exact același sens2. Deși nu sînt ”aceeași propoziție”, enunțurile
următoare sînt simțite și ele ca avînd același sens cu cel de mai sus :
Buletinul de știri următor va fi difuzat la ora 15
„	orele 15
*	„ ora 3 după amiază
Următorul buletin de știri se va difuza la orele 15
etc., etc.
Comparînd două enunțuri oarecare, descoperim perechi ai căror
termeni se înțeleg totdeauna diferit (în orice condiții, sensul propo-
2 Neglijăm deocamdată faptul că expresia e și ea identică.
212
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
ziției copacul acesta crește vertiginos se va deosebi de sensul propoziției
de ce n-ai plecat la timpi) și perechi ai căror termeni coincid cîteodată
din punct de vedere semantic (mama i-a cumpărat lui Ionel jucăria
asta are același înțeles cu ea i-a cumpărat copilului trenulețul, dacă
se pot stabili identitățile mama = ea, Ionel = copilul, jucăria asta =
trenulețul. în prima eventualitate, propozițiile au sensuri opuse,
în cea de a doua — sensuri contrastau t e3).
Combinarea celor trei criterii dă naștere unei clasificări cu opt
specii; dintre acestea numai o parte sînt de un interes real în cerce-
tarea sistemului sintactic, și anume enunțurile omonime, sinonime
și echivalente. Explicația denumirilor va rezulta din expunerea fie-
cărei categorii.
§ 2.	Se numesc omonime enunțurile cu expresie identică și
conținut funcțional diferit4; opoziția de conținut sintactic se neutra-
lizează. Astfel de enunțuri au de regulă semnificații deosebite (în
contras t);e categoria d din tabloul supra § 1. Existența fenome-
nului a fost semnalată de mult, sub denumirea deamfibiologie
sau e c h i v o c : propoziția a trecut noaptea unde noaptea e acordat
cu verbul, și propoziția a trecut noaptea unde subiectul lui a treciit
e subînțeles, pot fi rostite exact la fel, de aceea perceperea expresiei
fonematice respective dă naștere echivocului. Desigur, contextul
și intonația ajută de cele mai multe ori la clarificarea interpretării
sintactice, astfel că omonimia rămîne potențială, nu se actuali-
zează5. Probabil că tocmai din această cauză lucrările românești
3 După terminologia lui Prieto enunțurile il a vu le chat și il n’a pas va le chat
au semnificați opuși; ele nu pot provoca niciodată reacții complet identice, deoa-
rece nu comunică în nici o situație imaginabilă același conținut de conștiință. Propo-
zițiile il a vu le chat și le chien Va vu pot fi înțelese diferit sau la fel; laturile lor signi-
fiees sînt în raport de contrast. Vezi Prieto, Asymetrie, p. 90 — 93 ; id. Paradigma-
tique, p. 711 — 713.
4 Stati, Omonimia sintactică, pentru ansamblul problemei și exemple românești,
în ultima vreme asistăm la o treptată lărgire a sferei de întrebuințare a termenului
omonimie. Pentru ,,omonimia morfologică” cf. art. ns. Omonimia în sistemul morfo-
logic, în PLG, II; Pentru „omonimia fonologică’’, cf. Andrei Avram, Omonimia și sino-
nimia în fonologie, în SCL XIII, 1962, fasc. 1. Analogia dintre planul expresiei și planul
sintactic poate fi formulată astfel: se întîmplă ca o anumită variantă a a^ sintaxemului
A să se confunde fonologie cu o anumită variantă by a sintaxemului B, așa cum uneori
un alofon ax al fonemului A e identic fonetic cu un alofon by al fonemului B.
6 Sensul lexical al cuvintelor joacă un rol de prim rang. Posibilitatea unor inter-
pretări sintactice e anulată de conținutul de gîndire, absurd, inadmisibil, pe care l-ar
evoca. în a ținut discursul cu lacrimi în ochi, nimeni nu va analiza cu lacrimi ca atribut ’
Referindu-se la omonimia din lexic și gramatică, Isacenko, TpaM. 3HH4. p. 29,
arată că ea nu există pentru vorbitor și e îndoielnic dacă există pentru ascultător.
Omonimia e numai o problemă... a lingviștilor.
ENUNȚUL
213
de gramatică n-au tratat chestiunea; omonimia sintactică pare să
intereseze pe specialiștii noștri numai cînd primejdia echivocului e
reală și actualizarea omonimiei devine greșeală, ca în textul
acordarea dreptului de exploatare a petrolului unei societăți naționale*
(unei societăți depinde de acordarea sau de petrolului^.). Altfel, găsim
doar mențiuni de genul următor ,,Felul de exprimare a unei con-
strucții sintactice (propoziție sau parte de propoziție) poate fi de multe
ori nespecific, comun cu felul de exprimare a altor construcții. în
asemenea situații poate exista posibilitatea unei duble interpretări
a unei construcții7”.
Lingvistica structurală și matematică8, dimpotrivă, se arată
preocupate de omonimia gramaticală numind-o și „omofonic”,
,,ambiguitate”9, ,,omonimie construcțională”10, equi vocal phrasing11]
segmentul de expresie pasibil de mai multe interpretări sintactice
e un text cu ,,organizări ierarhice alternative”12.
Faptul că lanțuri fonematice identice acoperă uneori structuri
sintactice diferite poate fi ilustrat cu un exemplu din limbajul
matematic : expresia cinci plus patru înmulțit cu șase minus trei
conține o serie de termeni aritmetici (numerele 5, 4, 6, 3 și opera-
țiile ,,adunare”, „scădere”, „înmulțire”) care pot fi dispuși în mai
multe structuri13. Diferențele structurale sînt simbolizate cu ajutorul
parantezelor și se manifestă prin rezultatele diferite ale calculului :
(5 +	4)	x	(6	-	3)	=	27
5 +	4	x	(6	-	3)	=	17
5 +	(4	x	6)	-	3	=26
[(5 +4)	x	6]	-	3	=	5114
6 Mioara Avram, Atribut, p. 423. Autoarea nu utilizează termenul „omonimie”.
7 GLR II, p. 11.
8 Cf. Marcus, Automate, p. 201, 207.
9 Greenberg, Essays, p. 13.
10 Chomsky, Synt, Str., p.
11 Ullmann, Semantics, p. 158.
12 Hockett, Mod. Lingu., p. 152.
13 Acest exemplu de limbai matematic este deosebit de util, deoarece echivocul
persistă dacă traducem enunțul în diverse limbi străine — ceea ce de regulă nu se
intîmplă cu enunțurile din limbajul obișnuitcf. fr. cinq plus quatre multiplic par
six, minus trois etc.
14 Fries, Structure, p. 257, Cf. și exemplul (cu „aer” matematic) engl.
{two-hundred-year-old houses „case vechi de 200 de ani”
huo hundred-year-old houses „două case vechi de 100 de ani”
two-hundred year-old houses „200 de case vechi de 1 an”
Hill, Introduction,p. 185.
214
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 3.	Pentru a preciza conceptul de omonimie sintactică trebuie
să excludem mai întîi unele situații care — după părerea noastră
— nu ilustrează acest fenomen.
(a)	Există enunțuri care admit mai multe segmentări la nivelul
lexical:
el se duce
el seduce
Venfant cherche la fontaine
Venfant cherche Lafontaine 15.
Constituția identică (din punct de vedere fonologie) a termenilor
fiecărei perechi este evidentă, dar situația aceasta nu ne interesează,
fiind vorba de accidente, fără legătură cu sistemul sintactic;
(b)	Excludem și enunțurile a căror ambiguitate se datorește pre-
zenței unor omonime lexicale :
f se întoarce la mine (pronume)
întoarce la mine (substantiv)
(je vois sans lunettes
vois cent lunettes
f lacul (,,vopsea”) strălucește în soare
(lacul („apă stătătoare”) strălucește în soare
fii etudie ce vers
I il etudie ce ver
Și aici e un accident fără consecințe pentru sistemul sintactic,
în plus, laculx și lacul^ și /ver/2 participă la aceeași clasă de
functori, astfel că cei doi membri ai ultimelor două perechi
10 Cf. și faimoasele două versuri ale lui Marc Monnier :
( Gal, amant de la Reine, alia, taur magnanime,
[Galamment de Varene ă la Tour Magne, ă Nimes
Galichet, Physlologie, p. 21.
ENUNȚUL
215
actualizează de fapt același sintaxem (conținutul sintactic nu
diferă).
(c)	Nu vor fi considerate omonime enunțurile :
’ Ion mi-a spus că el nu acceptă
<	[el = Ion]
Ion mi-a spus că el nu acceptă
[el 4= Ion]
fiindcă realizează același sintaxem (conținutul funcțional și denotativ
e identic);
(d)	Pentru același motiv,
( uenatores animația occidunt „vînătorii ucid animale”
( uenatores animația occidunt „animalele ucid pe vînători’’
nu sînt considerate de noi enunțuri omonime16.
§ 4.	O pereche de enunțuri omonime poate avea simplitatea
unei singure propoziții cu doi functori sau dimensiunile unei propo-
ziții complexe ori ale unei fraze, cf.
f animal uidet „animalul vede” {animal e sub.)
1 animal uidet „vede ainmahil” (	„ e ob.)17;
the equipment of the group which is there is new
(„echipamentul” sau „grupul” e aici?)18;
come to the dance and bring a date or come stay and
have a good time (Cele două interpretări au fost sim-
bolizate astfel) :
I (p-q) v (r-s)
l p-(q v r)-s19
16 în exemplul ceh analog v techto dolech cinovec provâzi wolfram („în aceste mine
zincul e însoțit de wolfram’' sau „în aceste mine wolframul e însoțit de zinc”?), Danes,
Syntax, p. 239, n. 19, vede un exemplu de „syntactic liomonymity”, dar recunoaște că,
în cele două interpretări, structura e identică.
17 în funcție de intonație traducerea românească admite și ea două interpretări
(animal e complement sau subiect).
18 Fries, Structure, p. 215.
19 Maron, A Logician’s View, p. 135, p, q, r, s sînt propozițiile, • e semnul coordo-
nării cu și, iar v e semnul coordonării cu sau.
216
TE01UE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 5.	Vom numi simetrice enunțurile omonime care au
aceeași schemă relațională și diferă prin natura unei relații (eventual
a mai multor relații) :
{amor patris „dragostea tatălui”
amor patris „dragostea față de tată”20;
his last briUiant booh on Plato (între last și brilliant
relația e de coordonare — cartea e strălucită și e
ultima carte a autorului — sau de un tip aparte,
eventual apozitiv — cartea despre Platon e ultima
carte strălucită, după care au urmat altele, mai puțin
izbutite—)21.
Dacă schema relațională e diferită, functorii grupîndu-se în
microstructuri de fiecare dată altfel, enunțurile sînt asimetrice:
voici le marteau et les ferrailles que pai achetees
(/aste/ se referă numai la al doilea substantiv sau
la ambele?)22;
they gave him a seat, by Jupiter ! „i-au dat un loc,
. pe Jupiter !”
they gave him a seat by Jupiter ! „i-au dat un loc
lîngă Jupiter !”23
(ne-am putea gîndi la o pereche asemănătoare în românește : l-am
lăudat, pe Jupiter ! / l-am lăudat pe Jupiter !)
am. primit băuturile calde (adjectivul e atribut sau
element predicativ suplimentar?)24
20 Sau, în românește, alegerea lui Ion (Ion a ales sau a fost ales?) deosebirea e
de sens denotativ.
21 După de Groot, Word-groups, p. 125.
22 Galichet, Physiologie, p. 32.
23 Hill, Introduction, p. 320. De obicei, primul enunț se rostește cu o pauză înainte
de by Jupiter („a dependent, elementless sentence”, ibidem), dar, potențial, omonimia
există.
24 Exemple analoge: maitre d’tcole de village. Bally, L.G., p. 103; Mary saw the
boy walking toivards the railroad station (cu trei interpretări posibile), John kept the car
in the garage (cu două interpretări). Chomsky, Issues, p. 44 — 45; they ordered the poli.ee
to stop drinking after midnight. Stockwell, Model, p. 25.
ENUNȚUL
217
§ 6.	Un număr considerabil de enunțuri omonime prezintă deo-
sebiri la nivelul analizei morfologice, de exemplu :
trecea rîul pe aici (= cineva trecea...)
trecea rîul pe aici (= rîul trecea ?..)
spune anecdota lui Radu (lui Radu e la genitiv)
spune anecdota lui Radu (lui Radu e la dativ)25
Pentru descrierea sistemului sintactic al unei limbi interesul
major îl prezintă enunțurile omonime care diferă exclusiv din punct
de vedere sintactic. La exemplele deja folosite în paragrafele prece-
dente putem adăuga următoarele :
a rămas profesorul nostru (continuă să fie profesorul
( nostru)
a rămas profesortil nostru (profesorul nostru n-a
plecat);
Importanța ... acordării de credite în condiții avanta-
joase țărilor în curs de dezvoltare^ (indiferent dacă
determină subst. acordării sau adj. avantajoase,
țărilor rămîne la cazul dativ);
s-a întâlnit cu Ion, cu Popescu (aici cu Popescu e sau
coordonat— Ion și Popescu fiind două persoane
diferite — sau apoziție);
a cumpărat unelte de lemn și de fier (a cumpărat două
feluri de unelte sau un singur fel — făcute din lemn
și fier?)
aduce lemnele de acasă (de acasă e atribut sau com-
plement ?)
§ 7.	E de observat că limba literară evită enunțurile a căror
omonimie nu e potențială, ci actuală; echivocul este un neajuns
stilistic, chiar atunci cînd deosebirea semantică dintre cele două
26 Cititorul poate adăuga aici o parte din exemplele a minți le în paragrafele pre-
cedente.
26 Citatul se află la Mioara Avram, Atribut p. 424.
218
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
(eventual mai multe) interpretări nu e prea mare. Cf. fraza :
Ion Barbet cultivă o poezie de o luciditate și o imagistică precisă, dură,
opusă net fluidității și muzicalității simboliste21. Cine e dură și opusă...,
luciditatea și imagistica, numai imagistica, eventual poezia 1
Cel mai mult interesează omonimia enunțurilor care aparțin
aceluiași stil, dar există perechi de enunțuri constituite din termeni
care aparțin unor stiluri diferite :
noaptea cîntă [circumstanțial + predicat], în
vorbirea obișnuită
noaptea cîntă [subiect + predicat], în stilul poetic.
§ 8.	Prin,,sinonimie sintactică” se înțelege de obicei faptul că
două sau mai multe enunțuri diferite ca expresie corespund unui
singur denotatum ori — mai degrabă — au denotată asemănătoare
(ca și în lexicologie, existența sinonimelor perfecte e pusă la îndoială).
Sinonimia se numește ,,sintactică” pentru că privește enunțurile,
care sînt unități sintactice, dar ținem să observăm că similitudinea
de conținut e stabilită între denotată (,,conținut de conștiință”, „gîn-
duri”, „idei”, „mesaj de comunicat”28) nu și între conținutu-
rile sintactice în sensul cerut de analiza functorială. Printre
exemplele citate figurează însă și perechi de fraze omogene din punct
de vedere structural.
Se pare că B. Lafaye29 e primul lingvist care s-a ocupat de sino-
nimia sintactică. El citează perechi sinonime ca : crier/faire des cris,
sagement / avec sagesse sau se batire ă Vepee / se batire avec une epee.
E un fel de a vedea lucrurile lexicologie și sintactic în același timp,
căci e vorba de asemănarea semantică dintre un cuvînt și un grup
de cuvinte sau dintre două unități frazeologice, dar am fi nedrepți
dacă ani tăgădui interesul sintactic al acestei culegeri de material.
Sintaxa tradițională modernă ne-a obișnuit să înțelegem prin
termenii sinonimie^ și echivalență asemănarea (cvasiidentitatea)
27 Ileana Vrancea, E. Lovinescu, București, 1966, p. 121.
28 ,,Aceeași idee poate într-adevăr să intre în diverse cadre psihologice și grama-
ticale". Sechehaye, Essai, p. 178. ,,între formele cele mai diverse de exprimare, între
semnele cele mai disparate există o legătură, ideea comună pe care aceste semne con-
tribuie s-o exprime". Brunot, P. L., p. XVIII.
29 Vezi lucrările sale Trăite des synonymes gramaticaiix, Paris, 1841 și Diction-
naire des synonymes de la langue franțaise. Paris, 1858.
30 Printre lucrările recente care se ocupă de problema noastră și folosesc expresia,
sinonimie sintactică trebuie citate: I.I. Kovtunova, în „Bonpocbi KyjibTypbi pe^n,
Moscova, 1955 și Jelfnek, Skl. Syn.
ENUNȚUL
219
semantică a unor construcții gramaticale diferite, de tipul magister
puerum laudat / puer a magistro laudatur sau Mi-a spus : „Du-te și
încearcă să ajungi la timp” / Mi-a spus să mă duc și să ajung la timp21.
Gramaticile ne oferă liste ele întorsături de fraze capabile să exprime
una și aceeași idee, - de exemplu toate formulele gramaticale care
corespund unei idei circumstanțiale (ideea de scop în latină : legatos
misit qui pacem peterent / ad petendam pacem / pacem petituros etc.).
Gramaticii au pus în evidență principiul corespondenței dintre propo-
zițiile secundare și părțile de propoziție, unități sintactice care se
opun mai degrabă prin forma decît prin înțelesul lor (cf. am dat un
exemplu bun / am dat un exemplu care e bîtn).
Rezumînd concepția tradiționalistă asupra sinonimelor sintac-
tice, M. Jelinek propune clasificarea următoare32:
— o parte de vorbire
— propoziție verbală
— construcție activă
— frază cu coordonare
— parte de propoziție
/ altă parte de vorbire33;
/ propoziție nominală;
/ construcție pasivă34;
/ frază cu subordonare;
I propoziție subordonată
(tipul de sinonimie cel mai important — după
părerea autorului);
— sinonimia enunțurilor care diferă prin caracterul mai
strîns sau mai liber al relațiilor dintre constituenți;
— sinonimia enunțurilor care se opun numai din rațiuni
stilistice (stil afectiv, livresc, familiar, neutru etc.).
Din toate aceste specii, numai ultima (într-o oarecare măsură
și penultima) privește enunțurile cu structură identică. De altfel
socotim că similitudinea structurală e mai sensibilă decît cea seman-
tică.
31 GLR II, p. 347. Echivalența vorbire directă/ vorbire indirectă nu e totuși
prezentată aici ca un exemplu de sinonimie sintactică.
32 Jelinek, Skl. syn., p. 253 — 255.
33 Echivalența dintre două partes orationis a fost simțită și de gramaticii antichi-
tății, dovadă termenul pronomen, echivalentul lui nomen.
34 Cf. totuși opinia lui Chomsky (în Psycholinguistics, p. 266) după care „între
activ și pasiv nu e în general nici cea mai slabă relație semantică0. Exemplul adus în
sprijin e neconcludent, el reprezentînd un caz praticular (enunțurile engl. everyone inthe
room knows at least tivo languages și at least two languages are knotvn by everyone in the
room într-adevăr nu sînt tautosemantice ; să presupunem că prima persoană știe franceza
si germana, iar cealaltă spaniola și italiana).
220
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
§ 9.	Structuraliștii și lingviștii influențați de școlile moderne au
semnalat existența enunțurilor cu expresie și structură diferită, dar
cu înțeles apropiat (dacă nu chiar identic). V. G. Admoni citează sub
denumirea ,,sinonime sintactice și funcționale” exemple ca rus. npn-
exas /nocjie Toro kdk npuexaai, v. germ, ich rufe dich / ich rufe dir33.
Ch. Fries observă unitatea de sens și contrastul de structură dintre
friction made the skin red și friction reddened the skin sau fire burns
in the fireplace și a burning fire is in the fireplace33. H. J. Ulldall
compară the furiously barking dog și the dog barks furiously și con-
chide că între cele două exprimări există o echivalență relațională37.
A.V. Isacenko constată echivalența dintre diversele modalități de
a exprima în germană „casa tatălui meu” : meines Vaters Haus I das
Haus meines Vaters / das Haus von meinem Vater / meinem Vater
sein Haus38.
Considerăm că ar fi util ca, la studiul construcțiilor ce exprimă
aceeași idee, să se adauge cercetarea enunțurilor non-omonimice și cu
conținut funcțional identic. Obiectul ei este mai comod, căci e mai
greu să recunoști identitatea de denotatum39 decît identitatea de con-
ținut funcțional. De altfel caracterul pur lingvistic și sintactic al unei
astfel de cercetări e cît se poate de evident; cf. infra § 11.
§ 10.	în cazul enunțurilor sinonime opoziția fonematică și de con-
ținut funcțional se neutralizează. Este tipul î din tabloul de la § 1.
Credem că studiul sinonimiei sintactice va fi în măsură să dea rezul-
tate pozitive în descrierea sistemului sintactic numai dacă îi îngră-
dim, cu limite precise, obiectul. într-adevăr nu vedem utilitatea
grupării sub eticheta „sinonimie sintactică” a tuturor enunțurilor
care pot comunica același denotatum, ca în exemplele următoare :
(a )« copilul vine
s Ion vine
L el vine
(Presupunem bineînțeles că pe copil îl cheamă Ion și că el substituie
numele acestui copil.)
(b)
a sosit la șapte fără zece
a sosit la ora șapte fără zece
a sosit la orele optsprezece cincizeci
35 Adnoni, OTP p. 12, 17-18 etc.
36 Fries, Structure, p. 203.
37 Ulldall, Relations, p. 71.
38 Isadenko, Slovo, p. 88 — 89.
39 Noțiune destul de subiectivă.
ENUNȚUL
221
(Cînd șapte—șapte seara)
(c)	La întrebarea germ. Hat Peter bleiben durfenl
se răspunde :
Ja, er hat es durfen
sau
Er darfiQ
(d)	Enunțuri ca da, nu, poate etc. echivalează cu un
număr infinit de răspunsuri complete.
Pentru a limita numărul situațiilor posibile la un inventar într-
adevăr edificator pentru sistemul sintactic, propunem următoarele
restricții:
Două (mai multe) enunțuri cu expresie fonematică deosebită
vor fi considerate sinonime dacă :
(a)	au același denatotum (aprecierea identității e fără îndoială
subiectivă) :
(b)	conținutul lor funcțional e diferit. Excludem așadar perechi
de felul: Ion șade în fața lui Gheorghe / Gheorghe șade în spatele lui
Ion sau nu pot pricepe problema aceasta f nu pot înțelege chestiunea asta;
(c)	conțin aceleași „cuvinte-pline”; din punct de vedere lexe-
matic diferența e limitată la alegerea uneltelor gramaticale. Sînt
deci semantic echivalente propozițiile elevul citește cartea / cartea e
citită de elev, dar nu și a sosit la șapte seara / a sosit la ora nouă-
sprezece, deși condițiile (a) și (b) sînt satisfăcute.
§ 11.	Enunțuri echivalente. Concepția noastră. Sînt enunțuri care
au același conținut funcțional și expresie fonematică diferită ; de regulă
astfel de enunțuri au denotată deosebite. Aici se neutralizează
opoziția fonematică.
(a)	Există mai întîi enunțuri sinonime formate din cuvinte dife-
rite, de aceea semnificațiile contrastează considerabil: lat. mater
puellam amat / magistri pueros laudabunt; fr. elle a vu les soldats par-
tir / ii a entendu les cloches sonner; engl. I told my sister a story /I
give my mother a book etc., etc.
(b)	Al doilea tip de enunțuri coincid perfect din punct de vedere
lexematic (sînt formate din aceleași cuvinte), ceea ce face ca semni-
ficația să nu difere în mod considerabil.
40 Isadenko, Ellipse, p. 173.
222
TEOEIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Prin schimbarea topicii se obțin adesea enunțuri care țin de
aceeași idee : Petrus ferit Paulum / Paulum Petrus ferit etc. Dacă
o anumită aranjare a constituenților aparține stilului neutru, celelalte
combinații — în măsura în care sînt corecte — capătă valoare stilis-
tică. Enunțurile formate din aceleași cuvinte și cu același conținut
sintactic se pot deosebi așadar prin sensurile stilistice41. Schimbarea
topicii antrenează adesea modificarea conturului intonațional al
propoziției42.
Fără a schimba ordinea cuvintelor, dar lăsînd să varieze into-
nația, obținem de asemenea enunțuri foarte apropiate și în privința
denotatum-ului : a plecat aseară / a plecat aseară % !
§ 12. Clasificarea enunțurilor. Revenind la clasificare propusă
la § 1, putem enumera, denumi și exemplifica speciile după cum
urmează :
(a)	enunțuri identice ca expresie, denotatum și conținut func-
țional. Sînt simțite de vorbitori ca repetări ale unuia și aceluiași
enunț (deosebirile de substanță fonică trecînd de obicei neobservate).
Categoria e neinteresantă. Numele cel mai adecvat e acela de enun-
țuri identice ]
(b)	enunțuri identice ca expresie și denotatum dar opuse prin
conținutul funcțional par să nu existe43. Cf. totuși perechea :
începură a descărca lemnele din căruță
[pred. + compl. + compl. + atribut]
începură a descărca lemnele din căruță
[pred. + compl. + compl. + circumst. de loc]44
(c)	enunțuri identice ca expresie și conținut funcțional, dar cu
denotată deosebite, de exemplu :
uenatores animația occidunt „vînătorii ucid animale”
uenatores animația occidunt ,,animalele ucid pe vînă-
tori”
41 Enumerînd tipurile de sensuri ale cuvîntului, Zveghințev, Typologie, p. 451,
distinge trei categorii: sens lexical, sens gramatical și sens stilistic.
42 Schimbările de topică și de intonație în interiorul propoziției germ. : Wir haben
miitags Sonne sînt analizate de H. Seiler, în „Word”, 1962, nr. 1 — 2, p. 126.
43 Conținutul funcțional e de regulă identic dacă atît expresia cît și semnificația
coincid.
44 „A descărca din căruță lemnele” și „a descărca lemnele care se află în căruță”
este extralingvistic același lucru.
ENUNȚUL
223
(d)	enunțuri identice ca expresie și deosebite prin denotatum
și conținut funcțional; astfel de enunțuri sînt omonime;
(e)	enunțuri deosebite ca expresie, dar identice în privința deno-
tatum-ului și a conținutului funcțional. E unul din tipurile de echiva-
lență sintactică. Identitatea de denotatum apare mai clar în exemple
ca acest copil știe / copilul acesta știe sau Petrus ferit Paulum / Paulum
Petrus ferit; în alte exemple, identitatea semantică se limitează la
sensurile lexicale și e anulată de diferențele stilistice;
(f)	enunțuri deosebite ca expresie și conținut funcțional, dar
identice ca denotatum; este categoria enunțurilor sinonime;
(g)	enunțuri asemănătoare numai prin conținutul funcțional;
le-am numit echivalente;
(h)	enunțuri din toate trei punctele de vedere diferite.
Dacă numim enunțurile identice ca expresie omofone, pe cele
identice ca denotatum tautosemantice și pe cele cu același conținut
funcțional izomorfe, iar enunțurile cu însușiri contrare vor primi denu-
mirile de heterofone, heterosemantice, respectiv opuse, atunci clasifi-
carea noastră bazată pe trei criterii capătă aspectul următor :
{omofone	। tautosemantice	r izomorfe
j	<
heterofone	l heterosemantice	’ opuse
Cele opt tipuri de enunțuri capătă în consecință denumiri com-
puse din cîte trei termeni:
(a)	omofone tautosemantice izomorfe
(b)	omofone tautosemantice opuse
(c)	omofone heterosemantice izomorfe
(d)	omofone heterosemantice opuse
(e)	heterofone tautosemantice izomorfe
(f)	heterofone tautosemantice opuse
(g)	heterofone heterosemantice izomorfe
(h)	heterofone heterosemantice opuse.
Denumirile ,,enunțuri omonime”, ,,sinonime” și ,,semantic
echivalente” se aplică speciilor celor mai interesante; pentru cele-
lalte nu rămîne decît să recurgem la denumirile complete, cu cîte
trei termeni.
Cap. VIII
1.	Sistem și structură în sintaxă
(§ 1. Acest capitol sintetizează concepția
autorului. § 2. Paradigmatic și sintag-
matic, sistem și structură. § 3. Dovezile
existenței sistemului sintactic. § 4. In-
ducție și deducție, descriere și istorie.
§ 5. Sintaxă și lexic. § 6. Sintaxă și mor-
fologie.)
2.	Unitatea minimală—functorul
(§ 1. Varietatea de sensuri a termenului
„cuvînt”. § 2. Definiția functorului.
Analiza enunțului în „cuvinte lexicale’"
și în functori. § 5. Paradigma sintactică
de functori.)
3.	Combinația minimală —
microstructura
(§1. Definiția microstructurii. § 2. Clasa
de microstructuri. § 3. Microstructuri
transpozabile și netranspozabile. § 4.
Clasa functorială de intersecție. § 5.
Forma în clasele de microstructuri. § 6.
Conținutul funcțional, categorial și de-
nota tiv.)
4.	Macrostructura
(§ 1. Propoziție și macrostructură. § 2.
Macrostructuri transpozabile și netrans-
pozabile. § 3. Structuri ternare. § 4.
Extensiunea maximă a macrostructu-
rilor. § 5. Functori non-oinisibili.)
5.	Enunț și sintaxem
(§ 1. Definiția enunțului. § 2. Sintaxem
și alosintaxem. § 3. Reducția variante-
lor. § 4. Tipuri speciale de alosintaxeme.
§ 5. Enunțuri omonime. § 6. Enunțuri
echivalente. § 7. Enunțuri sinonime.)
6.	Aspecte practice
(§ 1. Scopul lucrării. § 2. Polemica în
jurul noțiunilor sintactice de bază. § 3.
Avantajele analizei în functori. § 4.
Foloase ale descompunerii enunțului în
micro- și macrostructuri. § 5. „Influența
la distanță”. § 6.Apropierea metodologică
de fonologie. § 7. Semnalarea unor pro-
bleme nerczolvate.)
Capitolul VIII
PRIVIRE GENERALĂ. CONCLUZII
1.	SISTEM ȘI STRUCTURĂ ÎN SINTAXĂ
§ 1.	Din dorința de a oferi cititorului o imagine detaliată a
stadiului actual al cercetărilor, am expus și am discutat diverse
păreri și teze emise în legătură cu problemele de bază ale sintaxei,
în felul acesta se poate aprecia mai bine și propria noastră poziție,
originalitatea și eventuala ei utilitate.
Pentru că, în cursul expunerii, concepția proprie a alternat cu
numeroasele teorii supuse de noi dezbaterii critice, considerăm nece-
sară strîngerea într-un capitol de încheiere a ideilor ce ne aparțin.
Cititorul va cuprinde astfel în cîteva pagini întreaga teorie ce i se
propune.
§ 2.	în paginile rezervate anume chestiunii sistemului și struc-
turii sintaxei {supral, 1—2), ca, de altfel, în întreaga lucrare, am
militat pentru orientarea investigațiilor sintactice spre degajarea
unităților invariante. Numărul acestora, ca și numărul regulilor de
concatenare, este prin forța împrejurărilor finit, și nici nu ar putea
fi altfel în cadrul unei teorii care proclamă funcția comunicativă
a limbii.
Fiecare parte a enunțului — deci și elementele nivelului sintac-
tic — își realizează funcția specifică în virtutea complexului de relații
în care se află cu mulțimea elementelor din care a fost selectată {relații
paradigmatice) și, în același timp, datorită complexului de relații
cu celelalte părți ale enunțului {relații sintagmatice). Studiul paradig-
matic al unităților sintactice este nou chiar din punctul de vedere al
școlilor structuraliste; o bună parte a cercetării noastre i-a fost dedi-
cată.
Invariantele sintactice formează sistemul sintactic; există mai
multe tipuri de invariante sintactice, dispuse ierarhic de la simplu
la complex. în gramatica tradițională ierarhia e reprezentată prin
triada ,,cuvînt — propoziție — frază” sau ,,parte de propoziție —
propoziție — frază”. în concepția noastră, treptele ierarhiei sînt
,,functor — microstructură — macrostructură — sintaxem” (detalii
infra 2—5). Orice enunț individual este realizarea, actualizarea unor
invariante sintactice.
15 - c. 192
226
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
Un lanț (o secvență) de unități sintactice abstracte actualizate
în același enunț formează o structură sintactică dacă între ele există
relații sintagmatice. Structura, ca și sistemul, este ceva abstract.
în sintaxă — ca în orice compartiment al limbii — sistemul și
structurile constituie esențialul; ele sînt date obiective, ce aparțin
realmente limbii, cercetătorul propunîndu-și să le descopere, să le
degajeze. Țelul acesta rămîne mereu un i d e a 1,: descrierile nu fac
decît să a p r o x i m e z e sistemul și structurile sintactice. Valoarea
aproximativă a unui aparat tehnic și metodologic de studiere a sin-
taxei e dovedită, printre altele, de faptul că nu este unicul posibil,
§ 3.	Probele care confirmă existența unui sistem sintactic sînt
următoarele ^valoarea fiecărei unități sintactice depinde de relațiile
paradigmatici contractate ^fiecare unitate sintactică are un număr
finit și caracteristic de posibilități de utilizare în prezența altor ele-
mente de același ordin există relații sintactice de opoziție două
(mai multe) elemente sintactice individuale corelate sînt opuse sau
(funcțional-) echivalente jfsintaxa cunoaște fenomenul de neutrali-
zare a opozițiilor (ambiguitate, sincretism) j-o mare varietate de relații
extralingvistice se exprimă prin una și aceeași structură sintactică
și în fiecare limbă există un număr limitat de tipuri de îmbinări de
cuvinte, un număr relativ mic de tipuri de enunțuri (sintaxeme),
ceea ce implică o considerabilă economie de material și ușurință (rela-
tivă, firește) în învățarea limbii.
§ 4.	în elaborarea concepției sintactice expuse în lucrarea de
față, am urmat atît calea inductivă (de la fenomenele sintactice con-
crete spre sistem și structură), cît și cea deductivă : de la premise,
ipoteze, noțiuni, principii utilizate de lingvistica structurală în ceice-
tarea fonologiei și a morfologiei spre fenomenele sintactice, cu speci-
ficul lor. Firește nu am ignorat câștigurile obținute de sintaxele
structuraliste și am căutat să valorificăm în spirit pur lingvistic
cuceririle sintaxei concepute matematic. Cercetarea structurilor sin-
tactice prin prisma teoriei informației promite rezultate interesante;
observații de această natură au apărut în mai multe secțiuni ale
lucrării.
Am expus o teorie și o metodologie destinate unui studiu descrip-
tiv ; de altfel, în materie de sintaxă structuralistă diacronică, totul
rămîne de făcut abia de aici înainte. Am aderat însă la teza că ideea
de evoluție nu trebuie exclusă dintr-o descriere sincronică : punctul
de vedere diacronic e prezent cînd se face distincția între ceea ce e
viu și ceea ce e pe cale de dispariție sau în curs de afirmare, cînd se
recunoaște existența unor fenomene periferice în sistem. în această
CONCLUZII
227
ordine de idei am formulat principiul că orice sistem conține posibi-
lități „dinamice”, a căror realizare duce la schimbarea structurilor
și, implicit, a sistemului.
§ 5.	Faptele sintactice sînt atît de strîns împletite cu cele lexi-
cale, morfologice și fonetice, încît ne-am văzut obligați să acordăm
un spațiu destul de întins (și, totuși, insuficient) unor delimitării
posibile și justificate, dar care nu trebuie absolutizate. Autonomia
sintaxei există, dar este relativă.
Frazele absurde (idei verzi incolore dorm furioase) și cele construite
din cuvinte inventate (Piroten karulieren elatisch) dovedesc capaci-
tatea vorbitorilor de a înțelege sintactic ceea ce lexical nu se poate
înțelege. Comentînd aceste argumente „clasice”, am susținut ideea
că atare enunțuri sînt inteligibile sintactic numai pentru că le echi-
valăm în minte, în mod automat, cu secvențe de cuvinte reale, care
se cuplează în ansambluri semantice imaginabile.
Relativitatea autonomiei sintaxei față de nivelul lexical decurge
din observarea unor fenomene ca : interlocutorul interpretează corect
enunțurile cu ambiguitate construcțională (omonimia rămîne poten-
țială) grație sensurilor lexicale, compatibilității dintre acestea ; valoa-
rea sintactică a cuvintelor unui enunț depinde uneori de sensul lexi-
cal ; relația dintre termenii unei structuri S2 poate exprima alt conți-
nut decît relația dintre termenii structurii S2, deși „structura de supra-
față” e aceeași (de pildă, substantiv + substantiv în genitiv), conți-
nutul (denotativ) modificîndu-se concomitent cu comutarea sensurilor
lexicale (cf. fuga dușmanukd și primirea pachetului}.
§ 6.	Care e limita dintre morfologie și sintaxă? Istoricul ches-
tiunii (supra I, 5 §§ 1—9) a permis desprinderea cîtorva concluzii :
diviziunea tradițională a gramaticii în „Morfologie” și „Sintaxă”
merită să fie luată în considerare doar pentru limbile care fac deose-
bire între cuvînt și morfem, deci este utilizabilă în studiile consa-
crate familiei lingvistice indo-europene (singura considerată în lu-
crarea noastră); o parte din morfemele ce compun un enunț au
valoare morfologică (în limitele cuvîntului) combinată cu valoarea
sintactică (în concepția noastră, morfemul nu este o unitate sintac-
tică, dar prin unele caracteristici ale sale participă la organizarea
sintactică a enunțurilor; în mod analog, accentul este un element
nesintactic utilizat de sintaxă ca trăsătură a formei structurilor);
există diferențe, nu îndeajuns studiate, între cuvînt ca unitate a
planului lexical (unde valoarea sa e dată de conexiunile cu celelalte
cuvinte ale limbii — relații paradigmatice — ) și cuvînt ca unitate
a planului sintactic (unde cuvîntul interesează în primul rînd ca celulă
228
TEOKIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
a structurilor cunoscute sub denumirea tradițională de „propoziții”
și intră în relații paradigmatice de altă natură decît cele specifice
vocabularului).
Am întemeiat cercetarea de față pe afirmația că, în anumite
limite, sintaxa e autonomă în raport cu morfologia. într-adevăr,
există enunțuri diferite prin componența lor morfematică (de exem-
plu apreciez versurile lui Minulescu și căutam sohtția problemei) și
asemănătoare prin structura sintactică; un enunț ambiguu din punct
de vedere sintactic poate avea totuși o singură interpretare la nivelul
analizei morfologice (cf. mi-a adus jucăria stricată).
Natura relațiilor dintre conținutul lexical și oganizarea sintac-
tică, dintre acestea și structura morfologică a unui enunț probează
interdependența compartimentelor limbii.
2.	UNITATEA MINIMALĂ - FUNCTORUL
§ 1.	Pentru marea majoritate a specialiștilor din trecut și de
astăzi, cuvîntul este unitatea minimală a sintaxei. Tot cuvîntul este
și unitatea fundamentală a vocabularului. Prin cuvînt înțelegem atît
o invariantă (lexemul), cît și variantele lui flexionare și orice realizare
individuală (alolexeme). De aici controversa născută în jurul defini-
ției cuvîntului, a cărei concluzie este că o formulare aptă să cuprindă
tot ce se înțelege prin termenul cuvînt este imposibilă. (Vezi discuția
supra II, 1—3.)
§ 2.	în fața acestei situații, am propus o concepție și o termino-
logie nouă, în speranța de a aduce ordine într-un domeniu
confuz.
Am numit functor segmentul sintactic minimal. Orice enunț
se analizează fără rest în functori.
Analiza sintactică nu poate începe înainte de identificarea uni-
tăților lexicale. Presupunem că inventarul de cuvinte al limbii este
cunoscut și că orice text poate fi descompus fără rest în alolexeme,
realizări concrete ale lexemelor.
în linii mari se poate spune că într-un enunț numărul functorilor
este egal cu acela al cuvintelor. Cînd numărul cuvintelor nu poate
fi stabilit cu precizie și se propun mai multe interpretări, ținem sea-
ma de interpretarea care respectă cel mai bine criteriul unității sin-
CONCLUZII
229
tactice. De exemplu, o propoziție ca rom. Al meu a fost lăudat zi de
zi în fața întregii clase conține cîteva cazuri litigioase de analiză :
(a)	al meu și în fața sînt cuvinte sau grupuri de cîte două cuvinte ?
(b)	zi de zi reprezintă o unitate sau un lanț de trei unități?
(c)	cum se analizează a fost lăudati
Indiferent de răspunsul pe care îl dă întrebărilor de sub (a),
(b), (c) analiza lexicală, pentru noi al meu, în fața și zi de zi consti-
tuie segmente minimale (al meu este un functor, în față și zi de zi
la fel), cîtă vreme a fost lăudat reprezintă o secvență de doi functori.
§ 3.	Functorul este o unitate abstractă, mai precis o clasă de
variante fonetice, morfologice și semantice, și în același timp o clasă
omogenă din punct de vedere lexematic și al categoriilor morfolcgice.
Oricare din realizările unui functor este de obicei un alolexem, mai
iar un lanț de alolexeme care funcționează ca o singură unitate în
planul sintactic (ceea ce rezultă din studiul posibilităților combi-
natorii).
§ 4.	Principala deosebire dintre analiza în cuvinte (unități ale
nivelului lexical) și functori (sau ,,cuvinte sintactice”) nu constă însă
în felul cum descompunem enunțul; am arătat că foarte frecvent
granițele lexicale se suprapun celor functoriale. Important este — cel
puțin în teoria noastră — că functorii se raportează la niște clase cu
o componență esențial deosebită de clasele la care se raportează
segmentele lexicale.
Segmentarea lexicală recunoaște alolexeme, lexeme și îmbinări
foarte strînse de lexeme care formează niște unități denumite în
general locuțiuni sau expresii. Segmentarea sintactică recunoaște ca
unitate minimală functorul, membru al unei clase de functori (din
punct de vedere paradigmatic) și al unei microstructuri, eventual și
al unei macrostructuri (pe axa sintagmatică).
Exemplu : în propoziția profesorul este absent, primul functor
este profesorul. P a r a d i g m a t i c, intră în aceeași clasă cu profe-
sorii și cu orice alt substantiv al limbii române. Clasa de functori nu
este unitară din punct de vedere lexematic și nici morfologic. între
,,parte de vorbire” și clasă de functori nu există suprapunere (în
exemplul ales aici, din toate formele substantivale sînt selectate nu-
mai variantele de nominativ; în alte cazuri o clasă de functori con-
ține numai o parte din cuvintele unei părți de vorbire).
Componența unei clase de functori se stabilește avînd în vedere
funcțiile potențiale, adică însușirile combinatorii. în orice enunț,
din fascicolul de funcții potențiale se actualizează de regulă numai
o parte (iar unele funcții se pot actualiza și repetat, de pildă un sub-
230
TEO1UE Si METODĂ ÎN SINTAXĂ
stantiv poate f i determinat în același timp de dona atribute substan-
tivale genitivale). Studiul detaliat al acestei chestiuni cere ca, în
prealabil, gramatica limbii analizate să fi subclasificat părțile de vor-
bire după criteriul însușirilor combinatorii.
Am consacrat un întreg capitol (III) discuției critice a părților
de propoziție. Considerăm că noțiunea clasică ele parte de propoziție
poate fi înlocuită în mod satisfăcător cu aceea de clasă de functori.
definită unitar și pe oaze structurale.
Din punct de vedere sintagmatic, profesorul intră în rela-
ție cu fiecare din ceilalți functori. Profesorul este e o microstructură
(combinație sintactică minimală); la fel profesorul absent.
§5.	Clasa de functori face parte dintr-o clasă mai abstractă:
paradigma sintactică de functori. Fiecărei funcții ale unui functor
îi corespunde o clasă de functori care o pot satisface. Totalitatea
claselor de functori care satisfac valențele (însușirile combinatorii)
ale unui functor formează o paradigmă sintactică de functori. între
clasele conținute de o paradigmă există raportul de opoziție sin-
tactică.
3.	COMBINAȚIA MINIMALĂ - MICROSTRUCTURA
§ 1.	Am numit microstructură cea mai mică grupare de functori
pe axa sintagmatică. Ea are, ca și functorul, caracter abstract și se
realizează ca variante fonetice, morfologice, semantice și sintactice.
Termenii microstructurii satisfac fiecare cîte o valență a celuilalt.
Valența se definește ca însușire a unui functor de a se combina
cu membrii unei clase de functori, combinația avînd un număr de
trăsături formale și de conținut. Deoarece trăsăturile de conținut
sînt eterogene (cf. infra § 6), e mai simplu să descriem valențele din
punctul de vedere al formei lor. De exemplu, în microstructura AB,
A este reprezentantul unei anumite clase de verbe și B un adjectiv
la nominativ (este bun sau pare cuminte sau devine agresiv etc.).
§ 2.	Cele trei exemple seamănă prin clasa de cuvinte la care
aparțin termenii și prin felul de manifestare a relației dintre ei;
este bun, pare cuminte și devine agresiv sînt microstructuri echivalente
și aparțin unei clase de microstructuri.
Clasele de microstructuri seamănă cu tipurile de combinații bi-
nare studiate în antichitate sub numele de constructiones și cu tipurile
CONCLUZII
231
de grupuri de cuvinte așa cum le-a clasificat — pe baze strict formale
— A. W. de Groot.
Față de modul obișnuit de a înțelege îmbinările de cuvinte,
concepția noastră consideră microstructuri și un grup ca [prepoziție +
nume regim], de exemplu cu putere sau la mine, sau grupuri ca [verb +
prepoziție], de exemplu pleacă la sau constă în.
§ 3.	Am numit transpunere utilizarea unei unități de un anumit
nivel cu valoarea unei unități de rang superior. Microstructurile care
pot constitui singure o comunicare (de pildă, cu p%âere sau copiii
aleargă) sînt transpozabile. Microstructuri ca pleacă la, citește roman
(pe care ie găsim în macrostructuri) sînt netranspozabile.
§ 4.	Cînd un functor participă într-un enunț la mai multe micro-
structuri (ceea ce revine la a spune că e simultan în relație cu mai
mulți functori), el face parte dintr-o clasă functorială de intersecție
(sau suprapunere). Această clasă cuprinde toți functorii care pot
figura simultan în microstructurile ce compun enunțul.
§ 5.	Studiul microstructurilor comportă o sintagmatică și o
paradigmatică.
Din punct de vedere sintagmatic ne preocupă întîi forma în
clasa de microstructuri. Propunem să se considere ca mărci formale
ale acestor clase următoarele :
—	variabilitatea morfologică selectivă (ce forme flexionare sînt
cerute pe fiecare poziție a microstructurilor, variația concomitentă
sau independentă a termenilor);
—	ordinea functorilor (există microstructuri cu topică fixă și,
implicit, nedistinctivă, cu topică liberă sintactic nedistinctivă și cu
topică liberă distinctivă); distanțarea obligatorie, facultativă’ sau
exclusă a termenilor microstructurii e tot o marcă formală;
—	intonația (are rareori funcție distinctivă) și pauza.
Mărcile formale acționează de obicei împletite; conlucrarea lor
e atît de desăvîrșită, încît într-un caz dat e riscant să atribui uneia
singure calitatea de trăsătură distinctivă, celelalte fiind redun-
dante.
§	6. Conținutul pe care îl revelează analiza microstructurilor
este variat, eterogen, ceea ce explică în bună parte situația nesatis-
făcătoare care domnește încă în investigațiile de semantică sintac-
tică. Am consacrat cîteva pagini discuției critice a tratării semnifi-
cațiilor gramaticale în lingvistica secolului al XX-lea (V, 5, §§ 1—4),
după care am trecut la expunerea propriei noastre teorii.
Conținutul sintactic e de trei feluri: funcțional, categorial și
denotativ.
232	TEOBIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
—	într-o microstructură, funcția unui functor împreună cu
însușirea sa de a satisface funcția celuilalt termen al microstructurii
formează conținutul său funcțional. în general, acesta se manifestă
prin selectarea, pe ambele poziții ale microstructurii, a anumitor
clase de cuvinte și, la cuvintele flexibile, prin variabilitatea morfo-
logică selectivă. Clasificarea tradițională a relațiilor care leagă două
cuvinte din enunț în coordonare și subordonare e, de fapt, o clasificare
după conținutul funcțional (chiar dacă lucrul acesta nu reiese din
definițiile uzuale). Și clasificarea glosematică (determinare, interde-
pendență și constelație), aplicată la microstructuri, are la bază ceea
ce am numit conținut funcțional;
—	categoria sintactică exprimată de un functor este conținutul
său categorial: ,.subiect”, ,,agent”, „complement instrumental” sînt
denumiri care se referă la conținutul categorial al unităților enunțu-
rilor. Pentru a putea vorbi de o categorie sintactică e necesar ca ea
să beneficieze de o formă sintactică; categorii sintactice existent e
într-o limbă lipsesc din alte limbi. Inventarierea categoriilor sintac-
tice pentru fiecare idiom este o operație care încă n-a fost efectuată
cu destulă rigoare. Orice functor are conținut funcțional, dar conți-
nutul categorial și-l poate împărți cu alt functor. O categorie sintac-
tică e adesea exprimată printr-o microstructură, (cf. redarea „agen-
tului” în pădurea a fost distrusă de incendiu și aprobarea de că (re
parlament a bugetului)-,
—	conținutul denotativ (referențial) este mai puțin general
decît cel categorial și nu reclamă o formă specifică. Al doilea func-
tor din microstructurile :
fabrică ceasornice
dilată metalele
sparge geamul
vede literele
are același conținut categorial („patiens”), dar conținuturi denota-
tive deosebite („obiect produs de o acțiune”, „obiect transformat
de o acțiune” etc.). Ceea ce într-o limbă e conținut denotativ în alta
poate fi categorial, și invers. Uneori, un anumit conținut denotativ
e redat printr-o microstructură.
între conținutul denotativ și cel funcțional există asimetrie :
același conținut funcțional corespunde mai multor conținuturi deno-
tative, și invers.
CONCLUZII
33
4.	MACROSTRUCTURA
§ 1.	Propoziția este un concept sintactic nebulos. Dificultatea
de a-1 defini se explică prin aceea că termenul propoziție acoperă
realități lingvistice eterogene. Numeroasele slăbiciuni ale teoriei
clasice a propoziției ne-au făcut să propunem ca, după functor și
microstructură, unitatea sintactică imediat superioară să fie macro-
structura.
O macrostructură conține minimum trei functori grupați în două
microstructuri, de exemplu întîia încercare izbutită sau elevul învață
lecția. Functorul comun pentru două microstructuri e centrul macro-
structurii.
§ 2.	Macrostructurile care pot funcționa ca enunțuri se numesc
transpozabile. Dacă cer o dezvoltare, o amplificare (de exemplu,
întîia noapte de), sînt netranspozabile.
§ 3.	Macrostructura cu trei functori se numește structură ter-
nară dacă fiecare constituent e în relație cu ceilalți doi (exemplu :
elevul este silitor). O structură ternară are trei functori grupați în
trei microstructuri.
Conceptul de macrostructură este nou, în raport cu sintaxa tra-
dițională, structurală și matematică.
§ 4.	Numărul maxim de termeni ai unei macrostructuri este
egal cu numărul de valențe ale centrului. Există o extensiune maximă
teoretică și una condiționată contextual.
§ 5.	Functorii a căror ocurență este cerută cu necesitate într-o
macrostructură se numesc non-omisibili. Exemple : îmi laud prietenii,
lat. longus duos pedes (★îmi laud și ★longus pedes sînt posibile cu con-
diția^ adăugirii celui de-al treilea functor).
în legătură cu omisibilitatea, am discutat în încheierea capito-
lului VI redundanța, elipsa, subînțelegerea și semnul zero.
5.	ENUNȚ ȘI SINTAXEM
§ 1.	Acordăm termenului enunț accepțiunea de unitate sintac-
tică a vorbirii. Calitatea sa specifică este aceea de a comunica
(„predicativitatea”); celelalte unități sintactice (functorul, micro-
și macrostructura) nu comunică decît atunci cînd sînt folosite cu
valoare de enunț (cînd sînt transpuse). Enunțul este o unitate in d e-
234
TEORIE SI METODĂ ÎN SINTAXĂ
p e n d e ii t ă, în sensul că vorbitorul își poate începe transmiterea
gîndurilor cu primul cuvînt și poate înceta transmiterea o dată cu
ultimul cuvînt al enunțului. Independența se manifestă fonetic prin
pauzele între care e cuprins un enunț, și care pot fi prelungite (teo-
retic) la infinit. Despre enunț se mai poate spune căe complet
sau suficient; e o însușire care trebuie interpretată prin rapor-
tarea la emițător (căci receptorul poate avea dificultăți de înțelegere,
și cere completări, precizări) și la situația în care a fost rostită comuni-
carea (unul și același enunț e ,,complet” într-o împrejurare și ,,incom-
plet” în altele).
§ 2.	Enunțul, unitate a vorbirii, este realizarea unei inva-
riante (unitate a limbi i). Am numit această invariantă sintaxem,
iar actualizările ei alosintaxeme.
Sintaxemul e o unitate de același rang cu fonemul, morfemul și
lexemul și respectă principiul stratificării : orice enunț conține mini-
mum un cuvînt, cuvîntul conține minimum un morfem, morfemul
conține minimum un fonem. Calitatea specifică & sintaxemului este
aceea de a forma o comunicare de sine stătătoare. Sintaxemul constă
dintr-un lanț de macrostructuri, dintr-o macrostructură, o micro-
structură sau un singur functor.
§ 3.	Nu se pune problema calculării numărului de sintaxeme
al unui sistem lingvistic. Calculul e imposibil, căci sintaxemele au
extensibilitate teoretic nelimitată. Oricît de lung și de variat ar fi
un enunț, de la un punct încep totuși să se producă în mod inevi-
tabil repetări.
Reducția variantelor se realizează prin analiza functorială :
enunțul, conceput ca alosintaxem, se divide în functori, micro- și
macrostructuri, iar functorii și microstructurile se raportează la
clase de functori, respectiv la clase de microstructuri. Ne imaginăm
sintaxemul ca un lanț de clase de functori combinate în clase de micro-
structuri.
§ 4.	Din marea varietate a sintaxemelor și alosintaxcmelor se
desprind cîteva tipuri speciale : descendent (constituenții sînt astfel
dispuși încît fiecare e subordonat celui dinainte), cu funcție repetată
(al doilea termen e față de primul în aceeași relație ca și al treilea
față de al doilea, ca și al patrulea față de al treilea etc.), convergente
(toți constituenții sînt subordonați celui care încheie enunțul) etc.
§ 5.	Două enunțuri care au aceeași expresie (fonologică), și
aceeași componență lexematică, dar aparțin de sintaxeme diferite
(au conținut funcțional diferit) se numesc omonime.
CONCLUZII
235
Majoritatea enunțurilor omonime se deosebesc la nivelul anali-
zei morfologice; altele sînt identice din punct de vedere morfologic
(exemple : spune anecdota lui Radu; a rămas profesorul nostru [profe-
sorul ca subiect sau ca nume predicativ]).
Omonimia sintactică e, de regulă, potențial ă, căci sensurile cuvin-
telor, contextul, situația permit receptorului să rezolve automat
echivocul. Omon imia sintactică realizată e un defect de exprimare.
§ 6.	Două en nețuri cu expresie (fonologică) diferită și conținut
sintactic (funcționai) identic se numesc echivalente sau izomorfe (ulti-
ma denumire se ju^y/ică prin faptul că unui conținut funcțional
identic îi corespunde o .formă sintactică identică). Unele enunțuri
echivalente sînt de tipul
f aces^ copil știe
l copiei acesta știe
altele au însă componență lexematică diferită, de pildă :
( mater puellam amat
| magistri discipulos laudabunt
§ 7.	Două enunțuri care au același denotatum, adică transmit
același mesaj, se numesc sinonime (tautosemantice) indiferent dacă
seamănă sau se deosebesc prin expresie (fonologică) și conținut
sintactic (funcțional).
Pe baza criteriilor ,,conținut sintactic funcționar’, ,,expresie
fonologică” și ,,denotatum” (mesaj transmis) se obține o clasificare
combinată a enunțurilor.
G.	ASPECTE PRACTICE
§ 1.	Concepția pe care am expus-o în prezenta lucrare și am rezu-
mat-o în ultimul ei capitol este destul de generală pentru a servi
ca punct de plecare în reexaminarea faptelor de sintaxă particulară,
din gramatica unei limbi de tip indo-european.
Deși am dat exemple numeroase, mai ales din limba română,
sîntem conștienți de sărăcia faptelor, de caracterul incomplet al speci-
ficărilor, de posibilitatea formulării unor contra-exemple. Nici nu
236
TEORIE ȘI METODĂ ÎN SINTAXĂ
putea fi altfel, într-o carte de teorie sintactică generală, care nu este
sinteza mai multor monografii consacrate unor sisteme sintactice
particulare, ci a fost concepută cu caia eter de prolegomena la viitoare
cercetări sintactice speciale. Acestor cercetări le revine rolul de a
evalua principiile și metodele propuse de noi.
Nu autorul este cel chemat să aprecieze utilitatea în practică a
teoriei sale. Ne permitem totuși să credem că măcar unele aspecte
teoretice își găsesc un folos imediat.
§ 2.	Polemica (cu ecouri nedorite în procesul de învățămînt)
suscitată de noțiunile sintactice fundamentale ,,cuvînt”, „propoziție”,
„subiect”, „predicat”, „frază” nu se poate încheia cită vreme specia-
liștii insistă în tentativa absurdă de a numi cu aceiași termeni reali-
tăți lingvistice eterogene. Nu formularea unor definiții perfecte, ci
distingerea clară a acestor realități diferite — iată obiectivul teoretic
cel mai urgent, și, de fapt, obiectivul principal.
§ 3.	Noțiunea de functor („cuvînt sintactic”) rezolvă unele difi-
cultăți de segmentare a enunțului în cuvinte. (Diviziunea în „cuvinte
lexicale” nu trebuie să coincidă cu aceea în „cuvinte sintactice”).
Analiza functorială pune pe prim plan analiza însușirilor combina-
torii ale cuvintelor, adică o materie evident nedreptățită de gramatica
tradițională.
§ 4.	Prin analiza textului în micro- și macrostructuri se adîncește
studiul formei sintactice, fără de care considerațiile semantice (tradi-
ționale și transformaționiste) sînt lipsite de suport și se clarifică ra-
portul dintre formă și conținut în sintaxă. Distincția pe care am
operat-o între conținut „funcțional”, „categorial” și „denotativ”
risipește destule confuzii și ni se pare utilă într-o analiză sintactică
completă, multilaterală, structuralistă și, în același timp, scutită de
pericolul schematismului.
§ 5.	Studiind relațiile contractate de functori în cadrul enun-
țului, constatăm că analiza tradițională în propoziții și părți de pro-
poziție este în multe privințe depășită (atît ca studiu al formelor,
cît și ca studiu al conținuturilor lingvistice). Ies la iveală relațiile
dintre functori aparținînd la propoziții diferite și se conturează un
concept de mare importanță și în planul sintactic al limbii — acela
de „influență la distanță”.
§ 6.	Nuanța „fonologizantă” a concepției noastre desigur n-a
scăpat atenției cititorului. Fără să fim adepții unor izomorfisme ă
outrance, credem totuși în utilitatea unor noțiuni și procedee verifi-
cate în studiul expresiei sonore (variantă-invariantă, raport de comu-
tare, analiza distribuțională, neutralizare ș.a.). Pentru teoria gene-
CONCLUZII
237
raia a limbii, apropierea metodologică dintre fonologie și sintaxă
se poate dovedi avantajoasă.
§ 7.	Un aspect de utilitate imediată care ni se pare evident
este semnalarea sau sugerarea, în diversele capitole și secțiuni ale
acestei cărți, a numeroase probleme de teorie și metodă care își așteap-
tă încă soluția. încheiem cu speranța că, după parcurgerea atîtor
pagini, un cercetător al sintaxei își dă acum mai bine seama unde e
granița dintre cunoscut și necunoscut pe terenul de lucru în care s-a
angajat.

BIBLIOGRAFIE
AL — „Acta Lingvistica”, Copenhaga.
ALH — ..Acta lingvistica Academiae ScieuLarum Hungariae”, Budapesta.
Acte Oslo — Act os du huitieme congres internațional des lingvist es, Oslo, 1958.
Acte Paris — xActes du VH-e congres internațional des linguistes, Paris, 1952.
Admoni, O.TT. — V.G.Adnioni, Ochocoi meupuu spaMMamuKii, Moscova-Leningrad, 1964.
Admoni, Sprachbau — V. G. Admoni, Der deulsche Sprachbau, ed. II, Moscova-Lcnin-
grad, 1966.
Ahmanova-Mikaelian — O. S. Ahmanova și G. B. Mikaelian, CoepeMeHHbie cuh-
maKCunecKue meopuu, Moscova, 1963.
Antal, Word Order — Lâszlo Antal, Word Order and Sgnlactic Position, in „Linguistics”,
1964, 8.
Mioara Avram, Atribut — Mioara Avram, O specie modernă a atributului in dat iu și
alte probleme ale determinării alributive, în LR, XIV, 1965, 4.
Mioara Avram, Subord. circumst. — Mioara Avram, Evoluția subordonării circumstan-
țiale cu elemente conjunct ionale in limba română. București, 1960.
B Fii Marx — Bazele filozofiei marxiste, Editura politica, București, 1959.
BSL — „Bulletin de la Societe Lingvistiqve de Paris”.
Bach, L. S. — Emmon Bach, Linguistique structurelle et philosophie des Sciences, în PL.
Bach, Order — Emonn Bach, The. Order of Elcments in a Transformational Grammar
of German, în „Language”, 38, 1962.
Bacii, Transf. Gram. — Emmon Bach, An Introduction to Transformational Grammars,
New York, Chicago, San Francisco, 1964.
Bally, L. G. — Ch. Bally, Lingustique generale et linguistique franeaise, ed. III, Berna, 1950.
Bally, Intonation — Ch. Bally, Intonation et syniaxc în CFS 1, 1943.
Bally, Stylistique — Ch. Bally, Trăite de stylistique frangaisc, Hcidclberg, 1909.
Bally, Zero — Ch. Bally, Copiile zero et faits connexes, în BSL, XXIII, 1922.
Bar-HHlcl, Logical Syntax — Yehoshua Bar-Hillel, Logical Syntax and Semantics, în
„Langvage” 30, 1954, 2.
Bastide, Structure — Sens et usages du terme Structure, dans les Sciences humaines et so-
cialcs, edite par Roger Bastide, The Haguc, 1962.
Bauer, Euol. syst. synt. — Jaroslav Bauer, Phenomenes centraux et peripheriques dans
Tevolution du s y steme syntaxique de la langue tcheque, în TLP II, 1966.
Bauer, Parataxe — Jaroslav'Bauer, Parataxe a hypotaxe pri studia sonveti/m VPSJ.
240
BIBLIOGRAFIE
Bazell, Neutralizalion — C. E. Bazell, On the Neutralization of Syntactic Oppositions, în
în TCLC, V, 1949.
Bazell, Synt. Relations — C. E. Bazell, Syntactic Relations and Linguistic Typology,
în CFS, 8, 1950.
Bech, Technik — Gunnar Bcch, Zur Technik der syntaktischen Analyse, în „Lingua”,
XI, 1962.
Belasco, Tagmemics — Simon Belasco, Tagmemîcs and Transformational Grammar in
Linguistic Analysis, în „Linguistics”, 1964, 10.
Benveniste, Les niveaux — E. Benveniste, Les niveaux de V analyse Unguistique, în „Pro-
^eedings Cambridge”.
Le Bidois, Syntaxe — G. Le Bidois și R. Le Bidois, Syntaxe du frangais moderne, Paris, 1935.
Bloch, Stud. Japanese — B. Bloch, Studies in colloquial Japanese. II Syntax, în „Lan-
guage” 22, 1946.
Bloch-Trager — B. Bloch și G. L. Trager, Outline of Linguistic Analysis, Baltimore, 1942.
Bloomfield, Language — Leonard Bloomfield, Language, New York, 1961.
Bloomfield, Postulates — L. Bloomfield, A Set of Postulates for the Science of Language,
în „Language”, II, 1926.
Boer, Syntaxe — C. de Boer, Syntaxe du frangais moderne, Leyden, 1954.
Bolinger, Intonation — Dwight L. Bolinger, Intersections of Stress and Intonation, în
„Word” XI, 1955.
Bolinger, Synt. Blends — Dwight L. Bolinger, Syntactic Blends and Other Matters, în
„Language”, 37, 1961.
Bos, Coordinative — Bep Bos, The Coordinative Construction in Modern Danish, în „Lin-
gua”, XI, 1962.
Borgstrom, Linguistic Description — Cari Hj. Borgstrom, The Technique of Linguistic
Descriptions, în AL V, 1945 — 1949, 1.
Bourciez, Elements — Ed. Bourciez, Elements de Unguistique romane, ed. a IV-a, Paris,
1946.
Brandenstein, Impersonalien — W. Brandenstein, Das Problem der Impersonalien, în
„Indogermanisclie Forschungen”, 46, 1928.
Brandenstein, Nebensatz — W. Brandenstein, Kritische Musterung der neueren Theorien
des Nebensatzes, în „Indogermanisclie Forschungen”, 44, 1926.
Brunot, P. L. — Ferdinand Brunot, La pensee et la langue, ed. III, Paris, 1965.
Bulgăr, Izolarea — Gh. Bulgăr, Izolarea propozițiilor subordonate în proza artistică con-
temporană, în SG I, 1956.
Buyssens, Langages — Buyssens, Les langages et le discours, Bruxelles, 1943.
Biihler, Sprachtheorie — K. Biihler, Sprachlheorie, Jena, 1933.
CF — „Cercetări filozofice”. București.
CFS — „Cahiers Ferdinand de Saussure”.
CLTA — „Cahiers de Unguistique theorique et appliquee”. București.
Caragiu, Gerunziu — Matilda Caragiu, Sintaxa gerunziului românesc, în SG II.
BIBLIOGRAFIE
241
Carnap, Syntax — R. Garnap, Die logische Syntax der Sprache, Viena, 1936.
Chomsky, Constantes — N. Chomsky, De quelques constantes de la theorie linguistique,
în PL.
Chomsky, Explan. Models — N. Chomsky, Explanatory Models in Linguistics, în Pro-
ceedings Stanford.
Chomsky, Issues — Noam Chomsky, Current Issues in Linguistic Theory, Haga, 1964.
Chomsky, Synt. Str. — Noam Chomsky, Syntactic Slructures, Haga, 1957.
Closs, Diachr. Synt. — Elisabeth Closs, Diachronic Syntax and Generative Grammar, în
„Language”, 41, 1965, 3, part. 1.
Cohen — Nagel, Logic — Morris R. Cohen și Ernest Nagel, An Introduction to Logic,
New York, 1962.
Collinson, Trends in Syntactics — Collinson, Some Recent Trends in... Syntadics, în
„Lingua”, I.
Copceag, Articulo — D. Copceag, Sobre la definicion del articulo espanol, în RRL, XI,
1966, 1.
Coseriu, Semantique — Eugenio Coseriu, Pour une semantique diachronique structurale,
în TLL II, 1964.
Coseriu, Sistema — Eugenio Coseriu, Sistema, Norma y Habla, Montevideo, 1952.
Coteanu, Note — I. Coteanu, Note pe marginea cîtorva studii recente despre cuvint, în
SCL VIII, 1957, 2.
Coteanu-Vasiliu — I. Coteanu și Em. Vasiliu, Conținut și formă în limbă, în PLG II,
1960.
Croce, Estetica — Benedetto Croce, Estetica come scienza dell’espressione e linguistica
generale, ed. VIII, Bari, 1945.
Croce, Problemi di estetica — Benedetto Croce, Problemi di Estetica, Bari, 1910.
CM — Bohuslav Havrănek și Alois Jedlicka, Ceskă mluvnice, Praha, 1963.
CMF — „Casopis pro moderni filologii”. Praga.
Damourette-Pichon — J. Damourette și Ed. Pichon, Essai de grammaire de la langue
francaise, Paris, 1911 — 1940.
Danes, Intonace — Fr. Danes, Intonace a veta ve spisovne cestine, Praga, 1952.
Danes, Syntax — Jr. Danes, A Three-level Approach to Syntax, în TLP, I, 1964.
Delbriick, Einleitung — B. Delbriick, Einleitung in das Studiam der indogermanischen
Sprachen, ed. a IV-a, Leipzig, 1904.
Delbriick, Vergi. Syntax — B. Delbriick, Vergleichende Syntax der indogermanischen
Sprachen, III. Teii, Strassburg, 1900.
Paula Diaconescu, Morfem — Paula Diaconescu, Pe marginea unor lucrări despre mor-
fem, SCL XIII, 1962, 4.
Paula Diaconescu, Nombre et genre — Paula Diaconescu, Le nombre et le genre du substantif
roumain. (Analyse contextuelle), în RRL, IX, 1964.
Diderichsen, Distribution — Paul Diderichsen, The Imporcance of Distribution versus other
Criteria in Linguistic Analysis, în Acte Oslo.
16 —c. 192
242
BIBLIOGRAFIE
FI. Dimitrescu, Locuțiunile — Florica Dimitrescu, Locuțiunile verbale, București, 1958.
Dokuiil-Danes — M. Dokulil și Fr. Danes, K t. zv. vyznamove a mluvnicke stavbe vety
în VPSJ.
Drach, Satzlehre — Erich Drach, Grundgedanken der deuischen Satzlehre, ed. a IiI-a,
Frankfurt am Main, 1940.
Dragomirescu, Atributul — Gh. N. Dragomirescu, „Atributul predicativ” în limba ro-
mână, în LL VI, 1962.
Dragomirescu, Locuțiuni — Gh. N. Dragomirescu, Problema locuțiunilor ca obiect al
analizei gramaticale, în LR XII, 1963, 6.
Dragomirescu, Sintaxa — Gh. N. Dragomirescu, Sintaxa și stilistica propozițiilor inde-
pendente cu privire specială asupra coordonatelor adversative comparate
cu subordonata concesivă. Brașov, 1939.
Drăganu, Elemente — N. Drăganu, Elemente de sintaxă a limbii române, București,
1945.
Drăganu, Ist. Sini. — N. Drăganu, Istoria sintaxei, București, 1945.
Dugas, Str. synt. — Andre Dugas, Etudes de linguistique appliquee sur les slructures syn-
taxiques du franșais oral de Montreal (Canada) [Thcse], Univ. de Grcnoble,
1966.
Ebcling, Units — G. L. Ebcling, Linguistic UnUs, Haga, 1958.
Erdmann, Logik — B. Erdmann, Logik, Halle, 1907.
Firbas, Subjects — Jan Firbas, Non-thematic Subjects in Contemporary English, în TLP
II, 1966.
Firbas, The Theme — Jean Firbas, On Defining the Theme in Funcțional Sentence Ana-
lysis, în TLP I, 1964.
Firth, Synopsis — J. R. Firth, A Synopsis of Linguistic Theory, 1930—1955, în SLA.
For Roman Jakobson — For Roman Jakobson, Haga, 1961.
Frei, Zero — H. Frei, Zero, vide et intermiltent, în „Zeitschrift fiii' Phonetik und allge-
meine Sprachwissenschaft”, IV, 1950.
Frei, L’unite — H. Frei, L’unite linguistique complexe, în ,,Lingua” XI, 1962.
Fries, Struclure — Charles Carpenter Fries, The Structure of English, New York, 1952.
Fries, Meaning — Ch. C. Fries, Meaning and Linguistic Analysis, în „Language”, 30,
1954, 1.
GI — S. Battaglia și V. Pernicone, La Grammatica italiana, ed. a Il-a, Torino, 1963.
GLE — Real Academia Espanola, Gramatica de la lengua espanola, nueva edicion refor-
mada, Madrid, 1931.
GLR — Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică, Gramatica
limbii române, ed. a H-a, București, 1963.
rPH — FpaMMamuKa pyccxoeo sisbiKa. Pe^KOJiJieruH B.B. BiiHorpa^OB, Moscova, 1960.
Galichet, Methodologie — Gcorges Galichet, Methodologie grammaticale. Etude Psycholo-
gique des slructures, H-eme ed. revue et augmentee, Paris, 1963.
BIBLIOGRAFIE
243
Galichet, Physiologie — Georges Galichet, Physiologie de la langue francaise, coli. „Que
sais-je?”, Paris, 1964.
Ganshina-Vasilievskaia, E. G. — English Grammar by M. Ganshina and N. Vasiliev-
skaya, Moscova, 1953.
Gardiner, Theory — A. Gardiner, The Theory of Speech and Language, ed. a Il-a, Londra,
1951.
Garvin, Inductive Method — P. L. Garvin, A study of Inductive Method in Syntax, în
„Word”, 18, 1962, 1-2.
Garvin, A LinguisCs Viciv — Paul L. Garvin, A LinguisCs Viciu of Language-data Process-
ing, în NLC.
Garvin, Method — P. L. Garvin, On Linguistic Method, Haga, 1964.
Garvin, Model — P. L. Garvin, The Definitional Model of Language, în NLC.
Garvin, Syntactic Units — P. L. Garvin, Delimitation of Syntactic Units, în „Language”
30, 1954, nr. 3.
Gleason, Inlroduction — H. A. Gleason, An Introduci ion to Descriptive Linguistics, New
York, 1961.
Gleason, L.E.G. — H. A. Gleason, Linguistics and English Grammar, New York-Chi-
cago-San Francisco-Toi’onto-London, 1965.
Glinz, Satzglieder — Plans Glinz, Geschichte und Kritik der Lehre von den Satzgliedern in
der deutschen Grammatik, Berna, 1947.
Godel, Zero — R. Godcl, La question des sign.es zero, în CFS 11, 1953.
Golopenția-Eretescu, Sumer, — Sanda Golopenția-Eretescu, La delimitation de la classe
des numeraux, RRL IX, 1964, 5.
Graff, Word — W. L. Graff, The Word and the Sentence, in „Language” 5, 1929.
Graur, Caracterul sistematic — Al. Graur, Caracterul sistematic al sintaxei și vocabula-
rului, în SCL XV, 1964, 4.
Graur, Prop. principale — Al. Graur, Pentru o sintaxă a propozițiilor principale, în SG I,
1956.
Graur, S.L.G. — Al. Graur, Studii de lingvistică generală, București, 1960.
Graur-Wald — Al. Graur și L. Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, ed. a Il-a, București,
1965.
Greenberg, Essays — Joseph H. Greenberg, Essays in Linguistics, The University of
Chicago Press, ed. IV, 1963.
de Groot, Oppositions — A. W. de Groot, Les oppositions dans les systemes de la syntaxe
et des cas, în Melanges Bally, Geneva, 1939.
de Groot, Strakturele Syntaxis — A. W. de Groot, Strukturele Syntaxis, Haga.
de Groot, Subject-predicale — A. W. de Groot, Subject-predicate Analysis, în „Lingua”
VI, 1957.
de Groot, Synt. Laivs — A. W. de Groot, Structural Linguistics and Syntactic Laivs, în
„Word” V, 1949.
244
BIBLIOGRAFIE
Grunig, Transf. — Blanche Grunig, Les theories transformationnelles, în „La linguistique”,
I, 1965, 2 și II, 1966, 1. Paris.
Guevara — A.L.M. de Guevara, Morfologia y sintaxis. El problema de la division de la
gramatica, Granda, 1955.
Gunter, Elliptical — R. Gunter, Elliptical Sentences in American English, în „Lingua”
XII, 1963, 2.
Guțu-Romalo, Clasif. ub. - V. Guțu-Romalo, în problema clasificării verbelor. încer-
care de clasificare sintagmatică, în SCL XIV, 1963, 1.
Guțu-Romalo, Delimit. paradigm. — V. Guțu-Romalo, Un procedeu distribuțional de
delimitare a paradigmelor, în SCL XV, 1964, fasc. 1.
Guțu-Romalo, Părțile de propoziție — V. Guțu-Romalo, Despre clasificarea părților
secundare de propoziție, în LR, XII, 1963, 1.
Guțu-Romalo, Vb. comp. — V. Guțu-Romalo, „Forme verbale compuse'', în SCL, XIII,
1962, 2.
Gvozdev, C.P.JI.H. — A. H. Gvozdev, CoepeMeuHbiu pyccKuu aumepainypHbiu si3bin.
Moscova, 1958.
Haas, Zero — W. H. Haas, Zero in Linguistic Description, în S.’L.A.
Halliday, Some Aspects — M.A.K. Halliday, Some Aspecls of Systematic Description and
Comparison in Grammatical Analysis, în S.L.A.
Halliday, Class — M.A.K. Halliday, Class in Relation to the Axes of Chain and Choice
in Language, în „Linguistics”, 1963, 2.
Halliday, Theory of Gram. — M.A.K. Halliday, Categories of the Theory of Grammar, în
„Word”, 17, 1961, 3.
Harris, S. L. — Z.S. Harris, Structural Linguistics, Chicago, 1961.
Harris, Co-occurrences — Z. S. Harris, Co-occurrences and Transformations in Linguistic
Structure, în „Language”, 33, 1957.
Harris, S.A. — Z. S. Harris, String Analysis of Sentence Structure, Haga, 1962.
Harris, Transf. Theory — Z. S. Harris, Transformational Theory, în „Language” 41,
1965, 1, part. 1.
Harris, Utterance — Z. S. Harris, From Morpheme to Utterance, în „Language”, 22,
1946, 2.
Hartung, Passiv — Wolfdietrich Hartung, Die Passivlransformationen im Deutschen,
în SG Berlin, I, 1962.
Hatcher, Sentence — A. G. Hatcher, Syntax and Sentence, în „Word”, 12, 1956.
Haugen, Directions — Einar Haugen, Directions in Modern Linguistics, în „Language”,
27, 1951, 3.
Hausenblas, Discourses — K. Hausenblas, On the Characterization and Classification of
Discourses, în TLP I, 1964.
Ha vers, Handbuch — W. Havers, Handbuch der erklărenden Syntax, Heidelberg, 1931.
BIBLIOGRAFIE
245
Hays, Dependency — David G. Hays, Dependency Theory : a Formalism and some Obser-
vations, în „Language”, 40, 1964, 4.
Hays, Research Procedures — David G. Hays, Research Procedures in Machine Trans-
lation, în NLC.
Hegediish, Pauses — L. Hegediish, On the Problem of the Pauses of Speech, în ALH, III,
1-2.
Hcrdan, Choice — Gustav Hcrdan, Language as Choice and Chance, Groningen, 1956.
Herdan, Gen. Gram. — Gustav Hcrdan, Quanlitatiue Linguistics or Generative Grammar?,
în „LinguisLics”, 1964, 4.
Hermann, Nebensătze — Hermann, Gab es im Indogermanischen Nebensătze?, în KZ, 33.
Herrera, Oraciones — Gaston Carrillo Herrera, A proposito de las oraciones subordinadas,
în Proceedings Cambridge.
Hill, Grammaticality — A. A. Hill, Grammaticality, în „Word”, 17, 1961.
Hill, Introduction — Archibald A. HiU, Introduction to Linguistic Slructures, New York,
1958.
Hiorth, Satz — Finngeir Hiorth, Zur formalen Charakierisierung des Satzes, Haga, 1962.
Hiorth, Word — Finngeir Hiorth, On Defining „Word”, în SL, XII, 1958, 1.
Hjelmslev, Cas — Louis Hjelmslev, La categorie des cas, Aarhus, 1935.
Hjelmslev, La comparaison — Louis Hjelmslev, La comparaison en linguistique struc-
turale, în AL IV, 1944, 3.
Hjelmslev, Essais — L. Hjelmslev, Essais lingijjMFjuesFCopenhaga, 1959.
Hjelmslev, Principes — L. Hjelmslev, Principes de grammaire generale, Copenhaga,
1935.
Hjelmslev, Prolegomena — L. Hjelmslev, Prolegomena to a Theory of Language, Balti-
more, 1953.
Hjelmslev, Rection — L. Hjelmslev, La notion de rection, în AL, I, 1939, 1.
Hockett, Models — C. F. Hockett, Tiuo Models of Graminatical Dcscription, în „Word”,
10, 1954, 2-3.
Hockett, Mod. Lingu. — Ch. F. Hockett, A Course in Modern Linguistics, New York,
1958.
Hockett, Phonology — Charles F. Hockett. A Manual of Phonology, Baltimore, 1955.
Hocnigswald, Some Uses — H. M. Hoenigswald, Some Uses of Nothing, în „Language”
35, 1959, 3.
Holk, Constructions — Andre van Holk, Referențial and Attitudinal Constructions, în
„Lingua”, XI, 1962.
Hoit, Order — Jens Hoit, Order of Content Entities, în Language and society — essays
presented to Arthur M. Jensen on his 70. birlhday, Copenhaga, 1961.
Houscholder, Terms — Householder Jr., On Linguistic Terms, în Psycholinguistics.
Hrabe, Vedlejsi predikace — VI. Hrabe, O polovetne vazbe a vedlejsi predikace, în VPSJ.
UAL — „International Journal of American Linguistics”.
246
BIBLIOGRAFIE
ILR — Academia Republicii Socialiste România. Institutul de lingvistică, Istoria limbii
române, voi. I (Limba latină), București, 1964.
larțeva, n pedjbootcei-iue — V. N. larțeva, IIpedAo^ceHue u czioeocouemaHiie, în BBC.
Indrea, Incidente — Al. Indrea, Construcții și cuvinte incidente, în GL, VI, 1961, 2.
Mclntosh, Patterns — Angus Mclntosh, Patterns and ranges, în „Language”, 37, 1961, 3.
Iordan, L. R. — lorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluție-curente-metode. București,
1962.
lordanskaia, O HeKomopbix — L. N. lordanskaia, O ueKomopbix ceoiicmeax npaeunb-
hou cuHinaKCuuecuoib cmpyKmypbi în BH, 1963, 4.
Isacenko, Ellipse — A. V. Isacenko, Kontextbedingte Ellipse und Pronominalisierung im
Deutschen, în Steinitz-Festschrift, Berlin, 1965.
Isacenko, rpaM. 3Hau. — A. V. Isacenko, O epaMMamuuecKOM snanenuu în BR,
1961, 1.
Isacenko, Slovo — A. V. Isacenko, Slovo a veta, în VPSJ.
Isacenko-Schâdlich, Satz-intonazionen — A. V. Isacenko și H. J. Schădlich, Entzeu-
gung kitnsilicher deutscher Satz-intonazionen mit ztvei kontraslierenden
Tonslufen, în „Monatsberichte der Deutschen Akademie der Wissenschaf-
ten zu Berlin”, V, 6.
Ivic, Non-omissible — Milka Ivic, The Grammatical C aleg or y of Non-omissible, în „Lin-
gua”, IX, 1960.
Jakobson, Essais — Roman Jakobson, Essais de Unguistique generale, Paris, 1963.
Jakobson, Kasuslehre — R. Jakobson, Beilrag zur allgemcinen Kasuslehre, în TGLP,
VI, 1936.
Jakobson, Sel. Writ. — R. Jakobson, Selected 'Wrilings, Haga, 1962.
Jakobson, Signe zero — R. Jakobson, Signe zero, în Melanges Bally, Geneva, 1939.
Jakobson-Halle — R. Jakobson și M. Hallc, Grundlagen der Sprache, trad. G. F. Meier,
Berlin, 1960.
J. Jelinek, Construct — Jiri Jelinek, Construct classes, în PSML I, 1966.
M. Jelinek, Sk!. syn. — Milân Jelinek, Skladebna synonymika, în VPSJ.
Jespersen, Anal. Syntax — Otto Jespersen, Analytical Syntax, London, 1937.
Jespersen, M.E.G. — O. Jespersen, A Modern English Grammar, London, 1946.
Jespersen, Philos. Gram. — Otto Jespersen, The Philosophy of Grammar, Londra, 1963.
Juret, Synt. lat. — A. G. Juret, Systeme de la syntaxe latine, Paris, 1926.
Karcevski, Deux propositions — S. Karcevski, Deux propositions dans une seule phrase,
în CFS 11, 1953.
Karcevski, IA idee de proces — S. Karcevski, IA idee de proces dans la langue russe, în
CFS 14, 1956.
Karcevski, Kypc — S. I. Karcevski, IIoGmopuinenbHbiu xypc pyccKoeo asbiKa,
Moscova-Leningrad, 1928.
Karcevski, Phrase — S. I. Karcevski, Sur la phonologie de la phrase, în TCLP, IV, 1931.
BIBLIOGRAFIE
247
Karlsen, Studies — Rolf Karlsen, Studies in the connection of clauses in currenl English.
Zero, ellipsis and explicit form, Bergen, 1959.
Katz-Postal, Integrated Theory — Jerrold J. Kalz și Paul AI. Postai, An Integrated
Teory of Linguistic Descriptions, The M.I.T. Press, Cambridge Alass.,
1965.
Katz, Mentalism — Jerrold Katz, Mentalism in Linguistics, in ,,Language ”40, 1964, 2.
Klima, Relatedness — Edward S. Klima, Relatedness between grammatical systems, în
,,Language”, 40, 1964, 1.
Kopecny, Cs. skladba — Fr. Kopecny, Zâklady ceske skladby, ed. II, Praga, 1962.
Kopecny, Zâkladnâ pojmy — Fr. Kopecny, Zăkladnâ pojmy sonvztaznosti syntakticke,
in VPSJ.
Krămsky, Acoustic Identity — Jiri Krămsky, On the Acoustic Idenlity of the Word, în
,,Linguistics", 16, 1965.
LL — „Limbă și literatură", publicație a Societății de științe istorice și filologice din
Republica Socialistă România.
LR — „Limba română”, București.
Lambeck, Synt. Calculus — Joachim Lambeck, On the Calculus of Syntactic 2'ypes, în
For Roman Jakobson.
Lees, Chomsky — R. B. Lees, recenzia cărții lui N. Chomsky Syntactic Structures, în
„Language”, 33, 1957, 3.
Lees, Nominalization — Robert B. Lees, The Grammar of English Xominalizations,
third printing, The Haguc 1964.
Lejnieks, Predicate — Vyldis Lejnieks, The English Predicate Constituent, în „Linguis-
tics”, 40, 1964, 3.
Lenz, Oracion — R. Lenz, La oracion y sus partes, Madrid, 1925.
„Linguistics” — „Linguistics”, An International Review, The Hague-London-Paris.
Llorach, Gram. — E. Alarcos Llorach, Gramatica estructural, Madrid, 1951.
Llorach, Xeutralizacion — E. Alarcos Llorach, Sobre la neutralizacion en morfologia, în
„Archivum”, VII, 1958.
Long, Sentence — R. B. Long, The Sentence and its Parts, Chicago, 1961.
Longacre, Constituent— Robert L. Longacrc, String Constituent Analysis, în „Language”
36, 1960.
Longacre, Discovery — Robert E. Longacre, Grammar Discovery Procedures, Haga, 1964.
MDSN X — Materialismul dialectic și științele naturii, voi. X „Rolul modelului în cu-
noașterea științifică”, București, 1965.
Malmberg, S. L. — B. Malmberg, Structural linguistics and human communication, Ber-
lin- Goteborg-Heidelberg, 1963.
Magnusson, Parts of Speech — Rudolf Magnusson, Studies in the Theory of the Parts
of Speech, Lund-Copenhaga, 1954.
248
BIBLIOGRAFIE
Mancaș, La syntaxe des completives — Mihaela Mancaș, Observations sur la syntaxe des
completives et des subjcctives dans la grammaire generative, în GLTA, II,
1965.
Manoliu, Comparația — Maria Manoliu, Asupra categoriei comparației din limba română,
în SCL XIII, 1962, 2.
Manoliu, Innovations — Maria Manoliu, Innovations dans la structure du groupe nominal
roman, în RRL X, 1965, 1 — 3.
Manoliu, Morphemes — Maria Manoliu, Morphemes lexicaux et grammaticaux, în CLTA
I, 1962.
Marcus, Adj. rom. — S. Marcus, Un criteriu contextual de clasificare a cuvintelor (cu
aplicație la adjectivele din limba română), în SCL XIII, 1962, 2.
Marcus, Automate — Solomon Marcus, Gramatici și automate finite, București, 1964.
Marcus, Lingv. mat. — Solomon Marcus, Lingvistica matematică, ed. II, București, 1966.
Marcus, Modelarea — S. Marcus, Modelarea matematică a limbii, în LR XII, 1963, 5.
Marcus-Nicolau-Stati — Solomon Marcus, Edmond Nicolau, Sorin Stati, Introducere in
lingvistica matematică, București, 1966.
Maron, A Logician's View — M. E. Maron, A Logician's Vieiv of Language-data Proces-
sing, în NLC.
Marouzeau, Lexique — J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique, Paris, 1951.
Martinet, Elements — A. Martinet, Elements de linguistique generale, Paris, 1960.
Martinet, Fund. Vieiv — A. Martinet, A Funcțional Vieiv of Language, Oxford Uni-
versity Press, 1962.
Martinet, Syntax — A. Martinet, Elements of a Funcțional Syntax, în „Word”, 16, 1960, 1.
Martinet, Unites significatives — A. Martinet, De la variete des unites significatives, în
„Lingua”, XI, 1962.
Materialismul dialectic — Materialismul dialectic, manual, București, 1963.
Mathesius, O podstate vety — Vilem Mathesius, Nekolik slov o podstate vety, în CMF 10,
1924.
Mathesius, Systematic Analysis — Vilem Mathesius, On some Problems of the Systemalic
Analysis of Grammar, în TCLP, VI, 1936.
Meier, Zero — G. F. Meier, Das Zero-Problem in der Linguistik, Berlin, 1961.
Meillet, L.H.L.G. — A. Meillet, Linguistique hislorique et linguistique generale, Paris, I,
1921, II, 1938.
Mikus, Belic— R. F. MikuS, A propos de la syntagmatique du professeur Belic, Ljubljana,
1952.
Mikus, Koordination — R. F. Mikus, Die Koordination und die Syntagmatik, în ZPhSK
15, 1962, 1-2.
Mikus, Rozwadoivski — R. F. Mikus, Jan V. Rozwadoivski et le struduralisme syntagma-
tique, în „Lingua” V, 1956, 2.
Mikus, Sapir — R. F. Mikus, Ed. Sapir et la syntagmatique, în CFS, 11, 1953.
BIBLIOGRAFIE
249
Mikus, Synt. Str. — R. F. Mikus, Die klassische Grammatik and. der syntagmatische Slruk-
turalismus, în ZPhSK 15, 1962, 1 — 2.
Miller, L. G. — George A. Miller, Langage et coinmunication, trad. din 1b. engleză, Paris,
1956.
Miltner, Relations — Vladimir Miltner, The Exosyntagmatic Relations, în RL VIII,
1963, 1.
Mohrmann-Sommerfelt-Whatmough — G. Mohrmann, A. Sommerfelt, J. Whatmough,
ed., Trends in European and American Linguistics, 1930—1960, Utrecht-
Antwerp, 1961.
Motsch, Adjectiv — Wolfgang Motsch, Syntax des deutschen Adjektivs, în SG Berlin,
III.
Motsch, „Langue” — „parole"" — Wolfgang Motsch, Observații preliminare cu privire
la distincția lui F. de Saussure intre „langue” și „parole”, în LR XII,
1963, 1.
Moller, Contribution — Kristen Moller, Contribution to the Discussion concerning „lan-
gue” and „parole”, în TGLG V, 1949.
Mrâzek, Syntaxe — R. Mrâzek, K zăkladnim otâzkâm syntaxe, în VPSJ.
Mrâzek, K otâzce — R. Mrâzek, K otâzce ceskych vctnych schemat a typu, zvlâste neslo-
vesnych, în SaS, XXIII, 1962, 1.
Muhin, <l)yHKy. aua^us — A.M. Muhin, (PyHKyuoHasibHbiil ana^us cuHmaKCuuecKUx
MeMeHinoe, Moscova-Leningrad, 1964.
NLG — Natural Language and the Computer, edited by Paul L. Garvin, University of
California, Engineering and Sciences extension series, 1963.
Narski, Pozitivismul — S. Narski, Pozitivismul contemporan, trad., București, 1964.
Neubert, Positivismus — Albrecht Neubert, Semantischer Positivismus in den USA,
Halle (Saale), 1962.
Nida, Morphology — E. N. Nida, Morphology, The Descriptive Analysis of Words, ed.
II, The University of Michigan Press, 1957.
Nida, Synopsis — E. A. Nida, A Synopsis of English Syntax, University of Oklahoma,
1960.
Nosek, Condensation — Jiri Nosek, Notes on Syntactic Condensalion in Modern English,
în TLP, I, 1964.
Novâk, Nektere otăzky — Pa vel Novâk, Nekterc otâzky syntakticke analyzy (z hlediska
strojoveho pfekladu), în SaS, 23, 1962, 1.
O. H. Cmpynm,. —Ochoghim Hastpacaeiuin cnipyKmypaxu3Ma, lucrare colectivă, publ.
de Acad, de Șt. a U.R.S.S., red. rcsp. M. M. Guhman și V. N. larțcva.
Moscova, 1964.
Omagiu Iordan — Omagiu lui lorgii Iordan, București, 1958.
Ogden-Richards, Meaning — G. K. Ogden și I.A. Richards, The Meaning of Meaning,
Londra, 1953.
250	BIBLIOGRAFIE
Osgood-Suci-Tannenbaum — C. E. Osgood, G. Suci, P. Tannenbaum, The Logic of
Semantic Differentiation, în Psycholinguistics.
Otto, AUg. Sprachiviss. — Otto, Stand und Aufgabe der allgemeinen Sprachivissenschaft,
Berlin, 1954.
PF — „Probleme de filozofic”, București.
PL — Probleme du langage, CoIIection Diogene, Paris, 1966.
PLG — Probleme de lingvistică generală, București, I, 1959—IV, 1962.
PL JMat — Probleme de lingvistică matematică (Traduceri din literatura sovietică de spe-
cialitate). Biblioteca Analelor româno-sovietice, Seria tehnică, nr. 79,
București, 1960.
PSML — „Prague Studios in Mathematical Linguistics”.
Palmer, Ilierarchy — F. R. Palmer, Linguistic Hierarchy, în „Lingua”, VII, 1957 — 1958.
Pană, Propositions relatives — Gabricla Pană, La generation des propositions relatives dans
une grammaire transformationnelle, în RRL, XI, 1966, nr. 1.
Parker-Rhodes, Interlingual — A. F. Parker-Rhodes, Is there an interlingual element in
Syntax? în Proceedings Cambridge.
Paul, Prinzipien — H. Paul, Prinzipien der Sprachgeschichte, Halle, 1880.
Pike, 1 nte r penetrați o n — K. L. Pike, Interpenetration of Phonology, Morphology and
Syntax, în Acte Oslo, 1957, I.
Pike, Intonation — K. L. Pike, The Intonation of American English, Michigan, 1945.
Pike, Morph.-Synl. — K. L. Pike, A Problem in Alorphology-Syntax Division, în AL V,
1945-1949, 3.
~ K. L. Pike, Taxemes and Immediate Conslituents, în „Language” 19, 1943,
republicat în Readings (trimiterile se fac la acest volum).
Poldauf, English Grammar — Ivan Poldauf, On the History of some Problems of English
Grammar before 1800. Praga, 1948.
Poldauf, Third Plan — I. Poldauf, The Third Syntaclical Plan, în TLP I, 1964.
Postai, Constituent Structure — Paul M. Postai, Constituent Structure. A Study of Con-
temporary Alodels of Syntactic Description. The Hague, 1964.
Pottier, Analyse — B. Pottier, Du tres general au trop particulier en analyse Unguistique,
în TLL, I, 1963.
Pottier, Contraintes — Bernard Pottier, Contraintes dans le choix morpho-syntaxique,
în RRL, VIII, .1963, 1.
Pottier, Semantique — Bernard Pottier, Vers une semantique moderne, în TLL II, 1964, 1.
Pottier, Systematique — B. Pottier, Systematique des elements de relation, Paris, 1962.
Preprints Cambridge — Preprints of papers for the Ninth International Congress of Lin-
guistics.
Prieto, Asymetrie — L. J. Prieto, D'une asymetrie entre le plan de Texpression et le plan
du contenii de la langue, în BSL, 1957 — 1958.
Prieto, E xpresion-Contenido — L. J. Prieto, Figuras de la expresicn y figuras del con-
tenido, în AI iscelânea homenaje a Andre AI ar linei. Estructuralismo e historia !•
BIBLIOGRAFIE
251
Prieto, Paradigmatique-syntagmatique — L. J. Prieto. Rapport paradigatimaque et rapport
syntagmatique sur te plan du contenu, în Omagiu Iordan.
Prieto, Zero — L. J. Prieto, Signe Zero et absence de signe, în BSL, 1959, 1.
Proceedings Cambridge — Proceedings of the ninth International Congress of Linguistics,
' Cambridge Mass., 1962, H. C. Lunt ed., The Hague, 1964.
Proceedings Stanford — Logic, Methodology and Philosophy of Science. Proceedings of
the 1960 International Congress, Stanford, California, 1962.
Psycholinguistics — Psycholinguistics, A book of readings, edited by Sol Saporta, New
York, 1961.
Quine, Meaning — W. V. Quine, The Problem of Meaning in Linguistics, în Psycho-
linguistics.
R L — ,,Revue de linguistique”, București.
RRL — „Revue roumaine de linguistique’’, București.
Readings — Readings in Linguistics, edited.. . by M. Joos, New York, 1958.
Reformațki, BR— A. A. Reformațki, Beedenue e aabiKoaiioHue, Moscova, 1960.
Regula, Impers. — M. Regula, Das Impersonalienproblem in allseitiger Beleuchlung, în
,,Lingua” VII, 1957 — 1958.
Regula, Syntax — Moritz Regula, Grundiegung und Grundprobleme der Syntax, HeideL
bcrg, 1951.
Reichling-Uhlenbcck — Anton Reichling și E. M. Uhlcnbeck, Fundamentate of Syntax,
în Proceedings Cambridge.
Revzin, Models — I. I. Revzin, Models of Language, trad. de N. F. C. Owcn si A. S. C.
Ross, London, 1966.
Ries, Satz — J. Ries, Was ist ein Satz 2, Praga, 1931.
Ries, Syntax — J. Ries, ist Syntax2, ed. II, Praga, 1927.
Rizescu, Observații — L Rizescu, Observații asupra îmbinărilor de cuvinte, în LR XI,
1962, 5.
Rizescu, Zero — I. Rizescu, Observații asupra semnului zero, în PLG, IV, 1962.
Robins, G. L. — R. H. Robins, General Linguistics. An Introductory Survey, Londra, 1964.
Roceric-Golopcnția, Observații — Alexandra Roceric și Sanda Golopenția, Observații
asupra intonației in limba română, în SCL XII, 1961.
Roose, Order — H. Roosc, Order of Post-adjuncts to Nouns in Dutch, în ,,Lingua”, IX, 1960.
Rosetli, Def. da „mol” — A. Rosetti, Remarques sur la definition du „mot”, în CLTA
II, 1965.
Rosetli, Mol — A. Rosei li, Le înot, Copenhaga — Bucarest, 1947.
Rozenlhal-SLraks — AI. M. Rozenthal și G. M. Straks, Categoriile dialecticii materialiste,
trad., Bucuroșii.
SaS — „Slovo a slovesnost”, Praga, 1935 — .
SCL — ,, Studii și cercetări lingvistice”, București.
S G — ,,Studii de gramatică” I, 1956 —IV, 1960, București.
S G Berlin — ,,Studia Grammalica”, Berlin, 1961.
252
BIBLIOGRAFIE
S L — „Studia linguistica”, Lund.
S L A — Studies in Linguistic Analysis. Special volume of the philological society.
Oxford, 1962.
St CI — „Studii clasice”, București.
Sandmann, Subject — Manfred Sandmann, Subject and Predicate, The Edinburg Uni-
versity Press, 1954.
Saussure, C. L. G. — F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Paris, 1931.
Săteanu, Coord. explicativă — Cornel Săteanu, Coordonarea explicativă, în LL 11, 1966.
Schaff, Semantică — Adam Schaff, Introducere în semantică, trad. din 1b. polona, Bucu-
rești, 1966.
Schultink, Word — H. Schultink, On Word-identity, în „Lingua”, IX, 1960.
Sechehaye, Essai — A. Sechehaye, Essai sur la structure logique de la phrase, Paris, 1926.
Sechehaye, Methode — A. Sechehaye, La methode constructive en syntaxe, în „Rcvue
des langues romanes”, LIX, 1919.
Seidel, Satzdefinitionen — E. Seidel, Geschichte und Kritik der wichtigsten Satzdefini-
tionen, Jena, 1935.
Siertsema, Glossematics — B. Siertsema, A Study of Glossematics, den Haag, 1955.
Sizova, CuHm. — I. A. Sizova, Umo maKoe cunmaKCuc? Moscova, 1966.
Skalicka, Typologie — V. Skalicka, O soucasnem stavu typologie, în SaS 19, 1958.
Slotty, Nebensatz — F. Slotty, Zur Theorie des Nebensatzes, în TCLP VI, 1936.
Sollberger, Note — E. Sollberger, Note sur Tunde linguistique, în CFS 11, 1953.
Stati, Funcție — S. Stati, Noțiunea de funcție în gramatică, în LL XIV, 1967.
Stati, Omonimia sini. — S. Stati, Omonimia sintactică, în LL XI, 1966.
Stati, Posibilitate-rcalitatc — S. Stati, Categoriile posibilitate și realitate în lingvistică,
în PLG III, 1961.
Stati, Dependența semantică — S. Stati, Dependența semantică a propozițiilor și rolul
lor sintactic, în SG II, 1957.
Stati, Elementul regent — S. Stati, Elementul regent în relația de subordonare, în SCL
VIII, 1957, 3.
Stati, Propoziția — S. Stati, Contribuții la studiul definiției și clasificării propozițiilor,
în SCL VI, 1955.
Stati, Sintagma — Sorin Stati, Sintagma și sistemul sintactic al limbii, în SCL, VIII,
1957, 4.
Stati, Transposition — Stati, La transposition des syntagmes, în RRL XI, 1966, 6.
Stati, Unitățile de conținut — S. Stati, Analiza unităților de conținut, în PLG, IV, 1962.
Steinthal, Geschichte — H. Steinthal, Geschichte der Sprachivissenschaft bei den Griechen
und Romern, ed. II, Berlin, 1890 — 1891.
Stockwell, Intonation — R. P. Stockwell, The Place of Intonation in a Generative Grammar
of English, în „Language” 36, 1960, 3.
Stockwell, Model — Robert P. Stockwell, The Transformational Model of Generative
or Predicative Grammar, în NLC.
BIBLIOGRAFIE
253
Stolz-Schmalz, Lat. Gram. — Stoiz și Schmalz, Lateinische Grammatik, ed. V, Munchen,
1928.
Strâng, Morpheme — B. Strâng, Theory and Practice ia Morpheme Identification, în
Preprints Cambridge.
Sunik, Ofiiqan meopun — O. P. SuniK, Oouiaa meopu.% uacnieU pemi, Moscova-Le~
ningrad, 1966.
Sweet, Practicai Study — Henry Sweet, The Practicai Stady of Languages, Oxford Uni-
versity Press, 1964.
Sabrsula, Form. premorphologiqu.es — Jan Sabrsula, Un probleme de la peripherie du
systeme morphologique : ă propos des formations premorphologiqu.es, în
TLP II, 1966.
Saumian, La cybernetique — S. K. Saumian, La cybernetique el la langue, în PL.
Șcerba, <I>oh. <fip. — L. V. Șcerba, (PoHemuxa cfipaHuysCKoso asbiKa, Moscova-Lenin-
grad, 1937.
Flora Șuîeu, Atribut — Flora Șuteu, Atribut pronominal sau complement indirect? în
LR, XI, 1962, 3.
TGLC — „Travaux du ccrcle linguistique de Copenhague”, Copenhaga, 1945.
T C L P — „Travaux du cercle linguistique de Prague”, Praga, 1929 — 1939.
TIP — „Travaux de l’institut de linguistique de Paris"*.
T L L — „Travaux de linguistique et de litterature”, publies par le Centre de philologie
et de litteratures romanes de FUniversite de Strasbourg.
TLP — „Travaux linguistique de Prague”, Praga.
Tesniere, Elements — L. Tesniere, Elements de syntaxe structurale, Paris, 1959.
Togeby, Mot — K. Togeby, Qu’est-ce qu’un mot? în TCLC V, 1949.
Tosh, Automatic Gram. — L. W. Tosh, Development of Automatic Grammars, în „Lin-
guistics”, 1965, 12.
Trager-Smith — G. L. Trager și H. L. Smith, An Outline of English Structure, 1951.
Trnka și alții, K ducKycuu — B. Trnka și alții, K ducKycuu no eonpocaM cmpyKmypa-
în BH. 1957, 3.
Trubețkoy, Le rapport — N. S. Trubețkoy, Le rapport enlre le determine, le determinant
et le defini, în Melanges Bally.
Ulldall, Relations — H. J. Ulldall, On Equivalent Relations, în TCLC V, 1949.
Ullmann, Principles — St. Ullmann, The Principles of Semantics. A Linguistic Approach
to Meaning. Oxford, 1957.
Ullmann, Semantics — St. Ullmann, Semantics. An Introduction to the Science of Mean-
ing, Oxford, 1962.
BH — Bonpocu&3biK03HaHusi, Moscova.
BGPH — Bonpocbi cuumaxcuca pyccKoso nsbiKa, Moscova, 1950.
B r G — Bonpocbi spaMMamuuecKoso empon, Moscova, 1955.
V P S J — O vedeckem poznâni soudobych jazyku (culegere de studii), Praga, 1958.
254
BIBLIOGRAFIE
Vachek, School of Prague — Josef Vachek, The Linguistic School of Prague, Indiana
University Press, 1966.
Vachek, Dictionnaire — Josef Vachek, Dictionnaire de linguistique de l’ecole de Prague,
Utrecht-Antwerp, 1960.
Vanț, Epicurieni — Felicia Vanț-Ștef, Citeva probleme de lingvistică și gnoseologie la
filozofii epicurieni, în StCl, II, 1960.
Vanț-Ștef, Aristotel — Felicia Vanț-Ștef, Probleme de limbă in opera lui Aristotel, în
StCl, V, 1963.
Vasiliu, Cas — Em. Vasiliu, Le systeme des cas en roumain, în CLTA, II, 1965.
Vasiliu, Gram. gen. — Em. Vasiliu, Gramaticile generative, în LR XIV, 1963, 3.
Vasiliu, Nouvelles directions — Em. Vasiliu, Nouvelles directions de recherche dans la
linguistique et les problemes du roumain, în RRL 10, 1965, 1 — 3.
Vasiliu, Limbă, vorbire — Em. Vasiliu, Limbă, vorbire, stratificare, în SCL X, 1959, 3.
Laura Vasiliu, Prep. — Laura Vasiliu, Cuvinte și grupuri de cuvinte cu funcție prepo-
zițională, în LR, XIII, 1964, 2.
Vendryes, Le langage — J. Wmdryes, Le langage, ed. II, Paris, 1950.
Vianu, Contexte legate — Tudor Vianu, Contexte legate și nelegate din punct de vedere
stilistic, în Problemele metaforei și alte studii de stilistică, București, 1957.
Vinogradov, Ilpedji. — V. V. Vinogradov, OcHoeHbieeonpoCbicuHmaKCucanpedjiootceHa^^
în BrC.
Vinogradov, CuumaeMa — V. V. Vinogradov, IIoHainue cuHmaeMbi e cunmaKCuce
pyccKoeo a-3biKa, în BCPH.
Wackernagel, Vorlesungen — J. Wackernagel, Vorlesungen iiber Syntax mit besonderen
Berucksichtigung von Griechisch, Lateinisch und Deutsch, I—II, Basel,
1926-1928.
H.	Wald, Lingvistică — Henri Wald, Lingvistică substanțială și lingvistică relațională,
în ,,Viața Românească”, XVI, 1963.
Wells, IC — R. S. Wells, Immediate Constituents, în Readings.
Wells, Meaning — R. S. Wells, To What Extent Can Meaning be said to be Structured,
în Acte Oslo.
Wells, Pilch — Rulon S. Wells, The Pitch Phonemes of English, în ,,Language”, 21, 1945.
Whatmough, Math. Lingu. — J. Whatmough, Mathematical Linguistics, în Acte Oslo.
Winler, Transforms — Werner Winter, Transforms without Kernels*) în „Language”.
41, 1965, 3, part 1.
Z Ph S K — „Zeitschrift fur Phonetik, Sprachwissenschaft und Kommunikationsfor-
schung”, Berlin.
Zatocil, O nekierych — L. Zatocil, O nekterych syntaktickych otăzkăch germânskychjazyku,
în VPSJ.
Zveghințev, Typologie — V. A. Zveghințev, De la typologie des sens des mots, în RRL,
X, 1965, 5.
Zveghințev, O.O.H.—V. A. Zveghințev, OuepKu no oouteMy ^SbiKosHaHuio, Moscova, 1962.
INDICE DE MATERII*
ablativ absolut III, 4, 4
abstract și concret I, 2, 2
accent, ~ logic V, 4, 19 ; ~ și cuvînt II, 1, 6
acord I, 5, 1, 7 ; V, 7, 6 ; 5, 8, 9, 10
actualizarea valențelor VI, 3, 8, 10
acuzativ cu] infinitiv III, 4, 4; V, 4, 3
adjectiv VI, 3, 5,' 7 ;— determinativ V, 2, 1 ;
~ explicativ V, 2,1;
acordul]^ ului V, 5, 8, 9
adjunct IV, 3, 13; V, o, 15
adverb V, 2, 9
alolexem II, 7, 4, 5; 4, 1-5; V, 3, 2; VIII,
2, 2
alomorfism I, 3, 3
alosintaxcm VII, 7, 14; VIII, 5, 2
ambiguitate (structurală) I, 2, 9; V, 4, 4;
VÎ, 4, 6 ; v. și omonimie
amfibologie VII, 3, 2
analiză, ~ distribuțională IV, 3, 10 ; V, 7, 9 ;
5,	15; v. și distribuție ; ~ functorială V,
3, 2, 5 ; VII, 7, 13 ; VIII, o, 3 ; — funcțio-
nală III, 3, 5; 7, 13; ~ în constituenți
imediați IV, 3, 13; v. și constituenți ime-
diați; în lanțuri IV, 3, 13
analogie I, 5, 1
apoziție III, 7, 3 ; V, 4, 21 ; 5, 20; ~ dezvol-
tată III, 7, 3 ; VI, 2, 7 ; v. și relație apozi-
țională.
articol II, 2, 7 ; \^4, 24
atribut III, 2, 1 ; 4, 5, 6 ; transformarea ~
ului V, 7, 11
autonomia sintaxei I, 4 ; 5 ; II, 4, 8 ; VIII,
7, 5 —G
bivalenta sintaxei I, 4, 6
caracterul sistematic al sintaxei I, 3, G ; V,
7, 14
categorii, ~ gramaticale V, -5, 3 ; lexicale II,
2, 5; ~ sintactice V, 5,17, 23, 26 ; VI, 2, 5
caz V, 5, 10, 14, 23
centru IV, 3, 12 ; V, 7, 7 ; 5, 15 ; ~ de macro-
structură VI, 3, 1, 3, 6, 9 ; 4, 5
cîmp sintactic IV, 7, 4
clasă, ~ de construciiones V, 1, 4 : ~ de dis-
tribuție V, 5, 15 ; ~ de forme IV, 3, 8, 9;
de functori II, 4, 12 ; V, 3 ; VI, 4, 5 — 6 ;
VIII, 2, 4, 5 ; ~ de microstructuri V, 2,
3, 7 ; VIII, 3, 2 ; ~ de sintagme V, 7, 12 ;
~ de sintagmeme V, 7, 10 ; — functorială
de intersecție (suprapunere) V, 3, 3, 4 ; VI,
4, 5; VIII, 3, 4;~a funcției totale V,
5, 6
clasificarea, enunțurilor VII, 3;
^propozițiilor subordonate VI, 2, 5
colligation 7, 8
comparație, ~ între sistemele sintactice IV,
7, 2; V, 4, 10; 5, 21 ; ~ tipologică V, 4,
17 ; grade de — II, 3, 4, 5 ; VI, 4, 6
* Cifrele romane trimit la capitole, cifrele arabe cursive la secțiuni, iar cele drepte
la paragrafe. Nu s-au făcut trimiteri la chestiuni discutate în note.
256
INDICE DE MATERII
compatibilitate semantică VI, 4, 5
complement, ~ direct III, 4, 3, 6; VII, 7,
10 ; ~ indirect VI, 4, 6 ; rezultativ III,
4, 7 ; ~ al obiectului direct III, 4, 7 ; ~
de agent II, 3, 5; III, 4, 5
comutare I, 2, 9
concret și abstract I, 2, 2
conective V, 4, 23; VII, 1, 5
conjuncție V, 2, 9; 4, 25 ; VI, 2, 5; ~ logică
I, 2, 3
constelație V, 5, 7
constituenți imediați III, 4, 9; IV, 3, 7 ; V,
1,	7; VI, 2, 7 ; arbore de ~ V, 1, 11;
segmentarea în ~ IV, 3, 8, 11
constitut IV, 3, 8,; V, 1, 7
constructiones I, 5, 1 ; V, 1
context V, 1, 9; ~ diagnostic II, 2, 7
contrast I, 2, 9
contur terminal V, 4, 20
conținut, afectiv VI, 4, 9; categorial V,
5, 17 — 25, 27; ~ denotativ V, 5, 26 — 28;
VI, 2, 5 ; ~ funcțional V, 5, 6 — 16, 25 —
27; VI, 3, 4; 4, 5; VII, 3, 1, 9-10; ~
modal VII, 3, 1 ; ~ al enunțului I, 2, 2;
~al functorului VI, 4, 3 al constituenți-
lor microstructurii V, 5 ; VIII, 3, 6 ; ~ al
microstructurilor V, 4, 1 ; al relațiilor
sintactice V, 5, 20; ~ de gîndire V, 5,
18 ; ~ și formă v. formă ; ~ și intonație
V, 4, 18 ; v. și sens
coordonare V, 4, 4, 13 ; 5, 7, 18, 20 și subor-
donare VI, 2, 5
coordonativ, grup ~ V, 1, 7 ; VI, 3, 3
coprezență selectivă V, 4, 3
copulă VI, 4, 9
corectitudine, în sintaxă și logică I, 4, 6
corespondența dintre propozițiile subordonate
și părțile de propoziție I, 2, 8; VI, 2, 1,
2, 5; VII, 3, 8
cuvînt II, 7; VIII, 2, 1 ; autonom II, 1,
10 ; ~ discontinuu II, 7, 8 ; ~ fără rol
sintactic III, 4, 7; sintagmatic II, 7,
10 ca enunț II, 1, 9 ; ~ ca functor
II, 4 ; VIII, 2, 2, 4 ; ~ ca unitate lexicală
II, 1, 4, 5; ~ ca unitate sintactică I, 4, 1 ;
5, 11 ; II; ~ ca unitate a limbii I, 5, 7;
— și grup sintactic VI, 2, 7;—și noțiune
II, 1, 4 ; ~ și parte de propoziție I, 5,
2;~și sens II, 7, 4; și sintagmă II,
2, 5; clasificarea cuvintelor în clase sintac-
tice II, 2, 4 — 6
dativ V, 5, 23
decodificare I, 2, 2
deducție și inducție I, 3, 3 ; VIII, 7, 4
denotatum VII, 3, 1, 8 — 12
desinență, ~ a predicatului V, 5, 10; rolul
sintactic al desinențelor V, 4, 3 — 4
determinant V, 5, 15; ~ non-omisibil VI, 4,
6
determinare I, 5, 9 ; V, 5, 7; v. și subordonare
diacronie V, 4, 11 ; VIII, 7, 4 ; ~ și sincronie
I, 3, 6; 4, 5
diateză V, 5, 24 ; activă V, 5, 24 ; ~ pasivă
II, 3, 5; V, 5, 24
diferențiator (în sintagmă) IV, 3, 6
disjuncție logică I, 2, 3
distanțarea functorilor V, 4, 14, 15
distribuție IV, 2, 5, 6; 3, 9, 10; V, 7, 9 ; 2,
4; 5, 15; VI, 4, 3
echivalență VI, 2, 7, 8 ; VII, 3, 11 ; ~ funcțio-
nală I, 2, 9 ; ~ relațională VII, 3, 9; ~
semantică VI, 3, 4; ~ între parte de pro-
poziție și propoziție subordonată VI, 2,
1, 2, 5 ; ~ și sinonimie V, 2, 3 ; VII, 3, 8
element predicativ suplimentar III, 4, 7
elipsă III, 7, 5 ; 4, 1 ; VI, 4, 8, 9
emfază V, 4, 19
INDICE DE MATERII
endocentrică, construcție — I, 3, 8 ; V, 4, 7
enunț, — absurd I, 4, 1 ; — corect I, 4, 5;
— echivalent. VII, 3, 11; VIII, 5, 6; —
hcterofon, heterosemantic VII, 3, 12 ; —
incorect I, 4, 5 ; — inventat I, 4, 2 ; —
izomorf II, 4, 8; VII, 3, 12; — minimal
II, 1, 9; — nepropozițional III, 4, 2; —
omofon VII, 3, 12; — omonim VII, 3,
2-7; VIII, 5, 5; — opus VII, 3, 12 ; ~
sinonim VII, 3, 8 — 10; VIII, 3, 7; —
tautosemantic VII, 3, 12; — ca varianta
și invariantă VII, 1 ; v. și sintaxem, alo-
sintaxem; — ca invariantă VII, 1, 8 — 12;
— ca lanț de clase functoriale de suprapu-
nere V, 3, 5; — și macrostructură VI, 3,
9 ; — și propoziție VI, I, 2, 7 ; — și sin-
tagmă IV, 3, 2 ; — și sintaxem VIII, 5 ;
clasificarea — urilor VII, 3, 12; segmenta-
rea — urilor în membra III, 4, 4 ; în micro-
structuri V, 2, 6 ; segmentarea textului în
— uri VII, 4, 7; poziții în — IV, 3, 8
evaluare modală III, 4, 7
exocentrică, construcție — I, <5, 8; V, 4, 7
expansiune I V, 2, 5 ; VI, 2, 7, 10
expresie VII, 3, 1 ; — și semnificație V, 3, 1
extensiunea, — macrostructurii VI, 3, 5, 6, 8;
— sintaxe mului VII, 1, 15
îonem VII, 4, 14
formalism I, 3, 1
formarea cuvintelor I, 5, 1, 2
formă, — în microstructuri V, 4, 1 ; VIII, 3.
5;—în sintaxă V, 4, 1 — 3; VI, 2, 5; —
în sintaxă și logică I, 4, 6 ; — și conținui
I, 4, 6; V, 4, 12; VI, 2. 5: — și funcție
I, 5, 5 — 6; — și sens V, 4, 2; — „legată’’
II, 7, 10
frază v. enunț ; — absurdă I, 4, 1 ; Vili, 1, 5
functor II, 2, 9 ; 4, 1, 6 ; V, 2, 2 ; VIII, 2 ; —
non-omisibil VI, 3, 11 ; 4, 6 — 7; — nuclear
M, 2, 9, 10 ; — predictibii VI, 4, 7 ; —
redundant VI, 4, 3; — zero VI, 4, 9 ; — •
In enunț V, 2, 4; — în microstructuri A',
2, 8 ; — și alolexem VIII, 2, 3 ; — și con-
ținutul categorial V, 5, 22 ; — și sensul
denotativ V, 3, 26; clasă de — i II, 4,
8, 9; paradigmă sintactică de —i II, 4,
10; conținutul funcțional al —ului VII,
3, 1 ; identificarea — ilor II, 4, 2
funcție V, 5, 6; — potențială VIII, 2, 4 ; —
simplă V, t5, 6 ; —sintactică I, 5, 2; II,
2, 3 : III, 4, 8 ; V, 5, 3, 4, 8, 10, 20 ; — a
propoziției IV, 4, 1 ; VI, 2, 6 ; — de dife-
rențiere. IV, 3. 6 ; — de identificare IV”, 3,
6; —în glosematică I, 5, 6 ; — și formă
I, 5, 5-6
functorială, analiză — v. analiză
fuziunea microstructurilor VI, 3, 10
gen V, 5, 8, 9, 11, 13
genitiv V, 3, 23
gerunziul ca predicat III, 4. 4
gramaticalitate I, 4, 4, 5 ; grad de. — I, 4, 4, 5
gramatică, critica diviziunii în morfologie și
sintaxă I, 3, 3, 4, 6, 10 ; — formalistă V, 1,
11 ; — generativă I, 3, 2, 4, 5 ; II, 2, 8 ;
V, 4, 11 ; 3. 28 ; VI, 4, 2 ; VII, I, 11 ; —
rațională I, 3, 5; III, 1,2:2, 1; — și
sens 1, 4, 1
grup, — autonom IV, 2, 4, 6 binar de
cuvinte V, 4, 1 ; — coordonativ VI, 3, 3;
endocentric V, 1, 7 ; — predicativ IV,
2,	4; — sintactic și cuvin! VI, 2, 7 ; v. și
îmbinare de cuvinte
identificator (in sintagmă) IV, 3, 6
incompatibilitate semantică I, 4, 1
independența formei față de conținut I, 4, 6
inducție si deducție I, 3, 3 : VIII, 4, 4
17- c. 192
258
INDICE DE MATEBlT
influență la distanță VI, 3, 1.0—11 ; 4
informație, și sens V, â, 16 ; cantitate de
I,	3, y
inovații sintactice 1, 4. o
insuficiență semantică VL 2, 4-5, 9
interdependenta V, 5, 7 ; dintre sintaxă și
iexic I, 4, 1
interjecție 11, 2. 1
intonație V, 4, 18 — 22: VII, 1, 3\ 3, .1 ;
distinctivă V, 4, 21 ; ~ predicativă VI,
J, 4 : ~ si enunț VI I. 1, 5
invariantă 1, 2, 3; 3, 11; VI, 7, 8; VII, 7;
VIII, 7, 2; v. și enunț, sintaxem
izomorfism I, 3, 3
îmbinare de cuvinte HI, 4, 9; V. 7, 6; v. și
colligation, grup
însușire combinatorie V, 2, 2; VI, 3, 1, 10;
VIII, 2, I, 5; v. și valență
laiuji-c I, 2, 2; H, 7, 4: VI, 7, 8
lanț IV, 3, 13 ; ~ elementar VII, 7, 11;^
de functori V, 2, 9
lexem II, 7, 4, 5 ; VI, 3, 10 : 4, 6 ; VII, 7, 14
lexicologie I, 5, 4
limbă I, 5, 7 ; și vorbire I, 2, 2 ; v. și lampie ;
-—literară VII, 3, 1
lingvistica, — modernă I, 7, 2 ; ~ tradițio-
nală 1, 7, 2
locuțiune ii, 2, 2 ; 3, G - 8
macromoleculă IV, 3, 5
macrostructură VI. 3: VIII, 4 ; deschisă,
închisă Vi, 3, 8; ~ minimală VI, 3, 3;
ternară VI, 3, 4 ; transpozabilă. netrans-
pozabilă VI, 3, 2 ; ~ și enunț VI, 3, 9 ;
extensiunea macrostructurilor VI, 3, 5, 6,
8; generarea macrostructurilor VI, 3, 10
marcarea relațiilor V, 4, 2, 16
marcă flexionară V, 4. 2
metodă, deductivă, inductivă 1, 3, 3 ;
VIII, Z, 4; legătura dintre teorie și ~ I,
3, 2
microstructură V, 2, 1, 8 ; VIII, 3 ; -- echiva-
lentă V, 2. 3, 5; ~ netranspozabilă VI,
3, 3 ; 4, 6 ; ~ opusă V, 2, 3 ; ~ și con ținu-
tul categorial V, 6, 22; conținutul consti-
tiienților într-o ~ V, 5; functorii într-o
"- VI, 2, 7; clasă de microstructm: V,
2, 3, 5
model, lingvistic II, 7, 1 ; ~ sintactic IV,
VII, 7, 9 ; descriptivist IV. V 8, 10;
~ ul structurii prepoziționale HI, 7, 1;
3, 5; 4, 9; IV, 3, 4
modificator IV, 3, 12; \r, 7, 7 ; â, 15
moleculă IV, 3, 5
monom I, <5, 9; II» 7, 2; IV, ? ; 3, 14
monem atică I. 5, 9
monoreme H, 7, 9; III, 4. 1
morfem I, 3, 2, 9, 11 ; redundant V, 5, 16 ;
zero V, 4, 12; de acord V, 5, 8 — 10,
16; ~ și monem IV, 2, 1
morfologie I, 5, 1, 2 ; și sintaxă I, <5 ; VIII
7, 6
neopozitivism V, 4, 19
neutralizare I, 2, 9; 4, 3 ; VII, 3
nod IV, 3t 4
nucleu IV, 2, 4; V, 7, 7
număr V, 5, 8-10
nume IV, 7, 2
numeral V, 5. 14
obiect III, 2, 1 ; 4, 6; v. și complement
omisibilitatea functorilor VI, 3, 11; 4, 6—7;
VIII, 4, 5
omonimie, —sintactică I, 2, 9; VII. 3} 2 — 7 ;
sau polisemie? II, 3, 2 ; v. și ambiguitate
onomatologia funcțională I, 5, 5
INDICE; DE MATERII
259
opoziții I, 2, 9 ; II, 4, 10; VII, 1, 10, 11
ordinea cuvintelor v. topica
paradigmatic, studiul ~ al unităților sintac-
tice I, 2, 7; relațiile I, 2, 3, 4, 7
paradigmatică V, 3,1
paradigma sintactică de functori II, 4, 10, 11 ;
VIII, 2, 5
parole I, 2, 2; 3, 3 ; II, 1, 4 ; VI, 1, 8
părți de propoziție I, o, 2; III; ~ în lingvis-
tica structurală III, 4, 9; ~ și clase de
functori II, 4, 12 ; VIII, 2, 4 ; și cuvînt
I, 5, 2; III, 2, 2 ; 3, 3, 4; — și langue III,
3,	5^ și propozițiile subordonate v.
corespondența . ..
părțile de vorbire I, 2, 8 ; 5, 1, 7 ; II, 2 ; V, 1, 9
particulă II, 2, 2
pauza V, 4, 22; VII, 1, 5, 7
periferice, elementele ~ ale sistemului I, 3, 6
persoană V, 5, 10
perspectiva sintactică funcțională IV, 1
pluralitatea mărcilor V, 4, 26
poziție în enunț IV, 3, 8
pragmatism I, 2, 2
predicat I, 2, 8 ; 5, 7; III, 1, 2, 5 ; 2, 1 ; 3, 2 ;
4,	3, 5; IV, 3, 3 ; V, 4, 21 ; 5, 7, 10, 25 ;
VI	, 1, 3 ; ~ dependent III, 4, 4;~ logic
III, 3, 2 ; ~ psihologic IV, 1, 1 ; ~ al com-
plementului III, 4, 7; ~ în concepția
descriptiviștilor III, 4, 9; griipul ~ului
III, 3, 2; relația subiect-~ v. relație
predicativitate (predicație) V, 5, 20; VI, 1,
3,	6; VII, 1, 4; 3, 1
prepoziție II, 4, 8 ; V, 2, 2 ; 4, 25
principiul, ~ pluralității soluțiilor I, 3* 4 ; ~
relevanței abstracti ve I, 2, 9 ; ~ stratifi-
cării VII, 1, 14
probabilitate I, 3, 7 ; VI, 4, 1
proces III, 4, 5
pronominalizare VII, 3, 1
pronume II, 2, 2
propoziție I, 5, 1, 8 ; III, 1, 2; VI, 1; VIII, 4,
1 ; ~ atributivă VI, 2, 6 ; dezvoltată VI,
2,7 ; ~ invariantă VI, 7, 8 ; ~ monomem-
bră VI, 1, 3 ; ~ principală VI, 2, 4 ; —
relativă VI, 2, 1 ; ~ sinsemantică VI, 2, 4 ;
~ subiectivă VI, 2, 1 ; ~ subordonată I,
5,2 ; VI, 2, 2 —7 ; VII, 1, 5 ; ~ fără subiect
și predicat III, 4, 2 ca unitate a vorbirii
I, 5, 7; tipuri de ~ VII, 1, 9; corespon-
dența (echivalența) dintre ~ subordonată
și parte de propoziție v. corespondența. . . ;
structura—4 III, 4, 5
punctuația VII, 1, 5
recțiune I, 5, 1, 7 ; V, I, 6; ~ verbală tran-
zitivă V, 2, 3 ; 3, 4 ; ~ a prepozițiilor V,
5, 14
reducția variantelor v. variante
redundant, functor ~ VI, 4, 3 ; unitate ~ ă
VI,4, 1, 7
redundanță V, 4, 26 ; VI, 4, 8 ; și non-omisi-
bilitate VI, 4, 7 ; ~ și sens VI, 4, 3
regent, elementul ~al propoziției subordonate
VI, 2, 6-7
regim V, 1, 3
regulă, ~ de tranziție VI, 4, 4 ; în sintaxă
și logică I, 4, 6	;
relație, ~ apozițională V, 4, 13; 5, 20; ~
exosintagmatică V, 4, 3 ; paradigmatică
I, 2, 3, 4, 7; 5, 8 ; VIII, 1, 2-3; ~ sintac-
tică elementară V, 2, 9 ; sintagmatică
I, 2, 3, 7 ; VIII, 1, 2, 3 ; ~ subiect-predicat
III, 2, 1; V, I, 6; 5, 10, 18, 20; VI, 2, 9;
4, 6 ; ~ de implicație I, 4, 6; ~ de inclu-
ziune V, 5, 18 ; ~ de transformare VII, 1,
11 ; ~ între două propoziții dezvoltate VI,
2, 9 ; conținutul relațiilor V, 5, 18 ; marca-
rea 'relațiilor V, 4, 2
remă IV, 1
ritnl și topică V, 4, 46^ ^
260
INDICE DE MATERII
satelit V, 2, 7
schimbarea sistemului sintactic I, 3, 6
segmentare, — In constituenți imediați IV, 3,
8; v. și enunț
selecție VI, 4, 4
semantica, — sintactică I, 5, 4; V, 5, 17, 19;
— în gramaticile generative V, 2, 11
semn, — lingvistic V, 5, 4 ; tactic V, 4, 12 ;
— zero VI, 4, 8 — 9
semnal demarcativ VII, 2, 7
semnificație, — și expresie V, 5, 1; — grama-
ticală v. sens
sens V, 5, 28; — contrastant VII, 3, 1 ; —
denotativ V, 5,11 ; VII, 3,1; v. și conținut
denotativ ; — gramatical V, 5, 2 — 4; —
morfologic V, 5, 3; ~ opus VII, 3, 1 ; —
real V, 5, 4; — sintactic V, 5, 3, 4, 8; —
și cuvînt II, 2, 4; — și distribuție V, 5, 15;
— și funcție sintactică I, 5, 2 ; — și infor-
mație V, 5, 16; — și propozițiile subordo-
nate VI, 2, 5; — și redundanță VI, 4, 3;
— și segmentarea în constituenți imediați
IV, 3, 11; — și valență VI, 4, 6 ; — ul
formelor flexionare I, 5, 2 ; — ul în grama-
tică V, 5, 28
silabă proeminentă V, 4, 19
sincronie v. diacronie
sinonimie sintactică I, 2, 9; VI, 3, 4; 4, 9 ;
VII, 3, 8 —10;—virtuală VII, 3, 1
sintagmatice, relații — v. relație
sintagmatică I, 5, 6, 9; V, 3, 1 ; V, 4
sintagmă IV, 3; VI, 3, 7; 4, 6; — minimală
I, 5, 9; — și cuvînt II, 2, 5 ; — și enunț
IV, 3, 2
sintagmem V, 1, 10
sintaxa I, 5, 1, 2, 4, 11 ; — bivalentă I, 4, 6;
— funcțională I, 5, 5 ; — structuralistă I,
1, 3 ; v. și model; — tradițională modernă
III, 2; — tradițională actuală III, 3; —
transformațională I, 1, 3; — universală I,
3,	5; — frazei în antichitate VI, 2, 1 ; —
și logica I, 3,’ 5 ; 4, 6 ; — și morfologia I, 5 ;
— și sensul I, 4, 1
sintaxem V, 1, 10 ; VII, 2, 14 —15 ; — și enunț
VIII, 5; tipuri de—VII, 2
sistem, — sintactic I, 2, 4 ; 3, 1, 3 ; — și struc-
tură I, 2 ; VIII, 2 ; — și stilurile limbii
I, 4, 5; presiunea — ului I, 2, 4
specificitate I, 3, 3
stare III, 4, 5
stemă IV, 3, 4
structuralism formalist I, 3, 1
structură I, 2, 5; — elementară VII, 2,9; —
formală I, 3, 1 ; — incompletă VI, 4, 8; —
propozițională v. model; — statistică I, 3,
7; — ternară VI, 3, 3; VIII, 4, 3; — de
adîncime VII, 1, 11 ; — de suprafață VIII,
2, 5; — și sistem I, 2 ; VIII, 1
subiect I, 2, 8; 5, 7; III, 2, 2, 5 ; 2, 1 ; 3, 2 ;
4, 2-6; IV, 3, 3; V, 4, 21 ; 5, 7, 10, 25 ;
VI, 2, 3; — dependent III, 4, 4 ; — inclus
III, 4, 4 ; — psihologic IV, 1, 1 ; — ul
verbelor la imperativ III, 4, 4; — ul ca
monem IV, 2, 4; — în concepția descrip-
tiviștilor III, 4, 9; — și propoziție subiec-
tivă VI, 2, 1 ; grupul — ului I, 2, 9 ; III,
3, 2; relația — predicat v. relație
subînțelegere VI, 4, 8 — 9; VII, 2, 5
subordonare V, 5, 7, 18, 20; VI, 2, 4; — și
coordonare VI, 2, 5
subordonativ, grup endocentric — V, 2, 7
substantiv II, 2, 7 ; IV, 3, 9 ; VI, 3, 5 — 7,10 ;
4,	6
substanța conținutului V, 5, 26
suprapunerea claselor de functori V, 3
suprasintactic, nivel — IV, 2, 3
temă IV, 2, 1
teorie, legătură dintre — și metodă I, 3, 2;
— a limbii I, 3, 1
INDICE DE MATERII
261
termen primar, secundar, terțiar VI, 2, 2
ternare, structuri ~ v. structură
tipuri, de enunț I, 5, 8 ; de intonație V,
4, 18 ; ~ de sintaxem VII, 2
topica, ~ cuvintelor II, 3, 6 ; V, 4, 12;
functorilor V, 4, 12 — 13, 15, 17; VI, 3, 6;
morfemelor II, 1, 7; V, 4, 17 ; ~ și
ritmul V, 4, 16
transformare II, 3, 6; V, 1, 11 ; VII, 1, 8
transpunere V, 2, 6; VIII, 3, 3
trăsături distinctive I, 2, 9; V, 4, 26
unelte gramaticale V, 4, 23
universalii sintactice V, 5, 17
valență II, 2, 3; VI, 3, 2, 5-8, 10; 4, 6; ~
implicită Vr 5, 10; ~ obligatorie V, 5,
10; ~ omogenă V, 4, 25
variabilitate morfologică selectivă V, 4, 5 —
11; 5, 7 ; VI, 3, 3
variante I, 5, 11; ~ și invariante VII, 1; ~
în microstructuri V, 2, 1; reducția lor
I, 2, 2; II, 4, 2; VIII, 5, 3
variație II, 4, 10
verb III, 1, 2; VI, 3, 5; ~ auxiliar V, 4, 25 ;
~ finit VI, 2, 9; ~ intranzitiv V, 5, 12;
~ pasiv V, I, 3; ~ tranzitiv V, 5, 12
verbale, forme ~ compuse II, 3, 5
vocativ I, 5, 2; III, 4, 4
vorbire 1,5,7; v. și parole; ~ și limbă I, 2t 2
zero v. functor, niorîem, semn
zona de intersecție a claselor de functori V, 3,
3, 4

THEORIE ET METHODE EN SYNTAXE
RESUME
1.	INTRODUCTION
Ce livre est consacre aux problemes theoriques de la syntaxe, le
stratum linguistique pour lequel les specialistes temoignent dans les
derniers temps un interet extraordinairement vif.
Le deșir de faire connaître au lecteur le niveau actuel des recher-
ches nous a oblige de faire une large part ă l’expose critique des diffe-
rentes opinions emises surtout par les structuralistes. Au cours de
la discussion nous nous sommes permis d’inserer constamment
notre propre conception sous la forme d’exposes parfois assez longs
et complexes.
Nous jugeons utile de rassembler dans ce re sume frangais les
vues tant soit peu originales soumises ă l’attention du lecteur dans
les quelque trois cents pages precedentes. A l’aide de Vindex rerum
que nous faisons suivre en roumain, on se rendra ensuite compte
de la totalite des faits envisages dans notre ouvrage.
2.	«SYSTEME» ET «STRUCTURE»
L’auteur a concentre son attention sur le probleme ardu de la
reduction des variantes. Le nombre des invariants syntaxiques, celui
des regles d’enchaînement, est fini, et il ne saurait etre infini, puisque
la langue est un moyen de communication, dont l’apprentissage et
le fonctionnement supposent la repetition des formes et des con-
tenus.
Chaque pârtie de l’enonce — les elements du niveua syntaxique
aussi — remplit sa fonction specifique grâce aux relations quil’unis-
sent aux elements parmi lesquels on l’a choisie (les relations paradig-
matiques) et aux relations avec les autres parties de l’enonce (les
264
THEORIE et methode en syntaxe
relations syntagmatiques). L’etude paradigmatique des unites de la
syntaxe est recente et ă peine esquissee dans la linguistique actuelle;
de nombreuses pages de ce livre lui ont ete consacrees, mais c’est
quand meme une simple ebauche.
L’ensemble des invariants syntaxiques c’est le systeme. II y a
plusieurs types d’invariants ; ă la triade traditionnelle «mot — propo-
sition (simple) — phrase (= proposition complexe)» ou bien « membre
de phrase (all. Satzglied) — phrase simple — phrase complexe»
on a substitui une nouvelle hierarchie : «foncteur — microstructure
— macrostructure — syntaxeme ». Chaque enonce concret, individuel
(parle ou ecrit) actualise des invariants syntaxiques.
Une chaîne d’unites syntaxiques comprises dans la meme
phrase et unies par des relations syntagmatiques est une
structure.
Le systeme et la structure sont des faits linguistiques abstraits
et objectifs, que les chercheurs se proposent de degager d’un corpus
infini de faits de parole. C’est un but purement theorique, vu que
tonte description est une image incomplete de la realite et qu’il n’y
en a pas une description, mais plusieurs (partielles et complemen-
taires).
L’existence du systeme en syntaxe est prouvee par les faits
suivants : la valeur de tonte unite depend des relations paradigmati-
ques; chaque unite a certaines qualites combinatoires sur l’axe hori-
zontal des associations; il existe des relations syntaxiques d’opposi-
tions et d’equivalence, ainsi que le phenomene de la neutralisation
des oppositions; il arrive que diverses relations non linguistiques
s’expriment par une seule relation syntaxique; dans chaque idiome
il y a un nombre limite de types d’agencements de mots, ce qui im-
plique une economie remarquable et facilite l’apprentissage de la
langue.
Bien que notre conception s’appliqne ă l’etude synchronique
du langage, nous sontenons que l’idee d’evolution ne devrait pas
etre exclue d’une description du systeme. Du point de vne diachro-
nique on etablit la distinction entre ce qui est caduc et ce qui est
en voie de developpement, et on reconnaît l’existence des phânome-
nes periphâriques. Nous avons formule en syntaxe le principe que
tont systeme contient des possibilit^s « dynamiques », dont l’actuali-
sation entraîne des changements au niveau des structures et ipso
faeto des changements du systeme.
THEORIE ET METHODE EN SYNTAXE
265
3.	FAITS SYNTAX IQUES ET FAITS CONNEXES
Une etude tant soit peu objective du domaine syntaxique mene
forcâment ă la decouverte d’un enchevetrement decevant de
traits heterogenes. 11 convient sans doute de faire des distinctions
entre syntaxique et lexical, entre syntaxique et phonetique, entre
syntaxique et morphologique avant tont. Ce sont des distinctions possi-
bles et legitimes, qu’on ne doit cependant pas croire d’une nettete
absolue. L’autonomie de la syntaxe existe, mais c’est une autonomie
relative.
Les phrases absurdes (d^ncolores idees vertes dorment furieuse-
ment), ainsi que celles inventees de toutes pieces (Piroten karulieren
elatisch) prouvent la faculte humaine de comprendre des structures
syntaxiques ă substance inintelligible. A vrai dire, la comprehension
en est concevable seulement ă cause d’un fait qu’on se plaît ă passer
sous silence: de tels ânonces spâciaux sont instamment mis en
rapport avec des phrases reelles, normales, coherentes sur le plan
semantique aussi.
Le râie des âlements lexicaux dans la perception du cotâ synta-
xique d’un message est mis en âvidence par des faits tels que: le
decodeur resout automatiquement les cas d’homonymie (ambiguîte,
âquivoque) grâce ă la compatibilii semantique des mots (les interpre-
tations structurelles qui meneraient ă des contresens passent inaper-
țues); la valeur syntaxique des mots depend parfois de leur sens
lexical; la relation entre les termes d’une structure elementaire chan-
ge souvent en meme temps que les mots qui actualisent la structure
(cf. le depart du train, la punition de Veleve).
Les differences entre mot-lexeme (dont la valeur resulte des
relations paradigmatiques contractees avec les autres lexemes de la
langue) et mot syntaxique (terme de phrase) ont âte remarquâes depuis
longtemps, mais elles sont traitees d’une maniere empirique. Sur ce
probleme delicat la science moderne du langage n’a pas encore pro-
jete la lumiere attendue.
La di Vision de la grammaire en morphologie et syntaxe s’avere
utile ă condition qu’il y ait difference notable entre morpheme etmot.
C’est le cas pour les langues indo-europeennes. Parmi les morphemes
d’un enonce, il y en a plusieurs munis d’une fonction syntaxique
ajoutee ă la fonction morphologique. Le morpheme n’est pas une
unii syntaxique, mais il participe parfois — conformâment â un
ensemble de regles specifiques pour chaque langue — au râseau de
la forme syntaxique des enonces. De la meme fașon, Vaccent, ele-
266
THEORIE ET METHODE EN SYNTAXE
ment non syntaxique, est utilise en syntaxe en tant que trăit
formei.
L’independance de la syntaxe par rapport ă la morphologie est
incontestable quand l’enonce admet plusieurs analyses syntaxiques
basees sur une structure morphologique unique (cf. les livres et les
cahiers que je vois sur la table sont neufs. Les cahiers, ou bien les livres
aussi sont-ils sur la table?).
Les relations multiples et complexes entre morphologie, lexico-
logie, phonetique et syntaxe demontrent l’interdependance des ni-
veaux du langage.
4.	L’UNITti minimale de la syntaxe
Par mot on entend ă la fois les invariants du niveau lexical de
la langue (les lexemes), leurs realisations dans la parole (les allolexemes)
et les unites syntaxiques (les membres de la phrase). II est par conse-
quent chimerique de recouvrir par une seule definition tant d’em-
plois divergents, ce qui explique d’ailleurs l’mterminable debat
autour du mot.
On a propose d’appeler foncteur le plus petit segment syntaxi-
que ; tont enonce est decomposable en foncteurs, la di Vision etant
sans residu. Pour la plupart des cas, il y a superposition entre
chaîne de foncteurs et chaîne de mots, mais il arrive qu’un groupe
de deux (ou plusieurs) mots soit inanalysabie au niveau syntaxique
(en frangais : tant soit peu, ă peu preș, celui-lă, le mien, [il~] a ete
puni [par ses parents}, etc.). L’analyse des foncteurs est fondee sur
l’etude des qualites combinatoires des mots.
Le foncteur est une abstraction qui releve du sy steme; en par-
tant de l’analyse de la parole, on se rend compte qu’il s’agit d’une
classe de variantes phonetiques, morphologiques et semantiques,
dont le contenu lexematique et morphologique reste invariable (lat.
laudauerunt et laudauere sont deux variantes morphologiques du
meme foncteur ; « qui peut etre peren par les sens » et qui est faci-
lement emu » sont deux variantes sâmantiques du foncteur sensible;
l’ensemble des prononciations, forcement dissemblables, de tont mot
est une classe de variantes phonetiques).
La difference principale entre la segmentation en lexemes et
en foncteurs est que les unites qui en resultent se rapportent ă des
THfiORIE ET METHODE EN SYNTAXE
267
classes foncierement differentes. Soit, par exemple, la proposition
latine magister prieros laudat. Le second foncteur (pueros) represente
une classe qui comprend en outre puerum, puellam, discipulos, etc.
C’est une classe denuee d’unite morphologique et lexematique. Le
second mot (toujours pueros) se trouve dans la serie paradigmatique
puer, pueril puero, puerum, etc. (c’est-ă-dire, la classe qu’on appelle
« paradigme d’un substantif »).
Trouver la classe d’un foncteur signifie enregistrer toutes les
variations possibles dans telle position de l’enonce, toutes les substi-
tutions avec d’autres foncteurs. Chaque classe de foncteurs est carac-
terisee par un faisceau de qualites combinatoires («fonctions », «va-
lences »), dont seulement une pârtie est actualisee dans l’enonce.
Nous pensons que la notion traditionnelle de « membre de phrase »
saurait etre remplacee d’une maniere satisfaisante par le concept de
« classe de foncteurs ».
La classe de foncteurs entre dans une classe encore plus abstrai-
te: le paradigme syntaxique. A chaque valence d’un foncteur corres-
pond une classe; l’ensemble de ces classes de foncteurs est appele
paradigme syntaxique. II arrive tont ă fait exceptionnellement que
dans un seul enonce se trouvent, disposes sur l’axe horizontal, des
representants du paradigme entier d’un foncteur. (Supposons que le
foncteur/ait cinq valences (LA, VB, VC, VD, VE) et qu’il soit pos-
sible de construire la phrase f + A + B + C + D + E-, l’ordre
de succession des foncteurs n’entre pas en ligne de compte.)
5.	LA MICROSTRUCTURE
Le groupe binaire de foncteurs est appele microstructure. C’est
une entite abstraite qui comporte des variantes phonetiques, morpho-
logiques, semantiques et syntaxiques. La proposition precitee, magis-
ter pueros laudat, resulte de la fusion de deux microstructures :
magister laudat + pueros laudat. La proposition uenit in urbem
contient les microstructures in urbem, uenit in et uenit urbem (entre
les foncteurs uenit et urbem il y a relation syntaxique, puisque le
choix du cas est dirige par la preposition et en meme temps par le
verbe).
A un niveau superieur d’abstraction il y a la classe des micro-
structures (le groupe de microstructures equivalentes) : pueros laudat,
uersus fecit, animal uidet, etc.
268
THEORIE et mEthode en syntaxe
Nous proposons de nommer transposition le fait d’employer une
unite en tant qu’entite d’un niveau superieur. Parmi les microstruc-
tures d’un enonce, quelques-unes pourraient former ă elles seules
des enonces (elles sont donc transposables\ tandis que les autres sont
non transposables (dans la phrase il a etudie chague personnage la micro-
structure a etudie personnage est*non transposable).
II convient de faire le depart entre la paradigmatigue et la syntag-
matigue des classes de microstructures. La paiadigmatique s’occupe
de l’inventaire des classes, des differences (de l’opposition) entie les
classes et de leurs variations (variantes libres, contextuelles, indivi-
duelles). La syntagmatique envisage d’abord la forme des chaînes
de foncteurs, dont les traits les plus remaiquables sont les suivants :
la variabilite morplwlogigue selective (les formes flexionnelks regies
dans les deux positions de la microstructure, la variation soit conco-
mitante (simultanee), soit independante des termes); Vordre des fonc-
teurs (qui est libre et non pertinent, libre et pertinent, fixe et par
consequent non distinctif); V intonation (qui est rarement distinctive
en ce qui concerne les structures syntaxiques). En regie generale,
l’action des traits formels est conjuguee, de sorte qu’il est risque
d’assigner ă un seul trăit le role distinctif et d’appeler les autres
« redondants ».
Une section importante de retude syntagmatique des classes
de microstructures est dediee aux significations syntaxiques. Nous
avons etabli trois types : le contenu fonctionnel (les valences des
deux termes), le contenu categoriei (par exemple «agent», «patient»,
etc.) et le contenu denotatif (referenciel). Le second foncteur des syn-
tagmes les vers d^Horace, le cahier de Veleve, Veclat du soleil a le meme
contenu categoriei, tandis que le contenu denotatif change («auteur »,
«possesseur d’un objet », «porteur d’une qualite »).
Le meme contenu categoriei peut etre exprime par un foncteur
ou par une chaîne de foncteurs : Jean m^a vu / ^ai ete vu par Jean.
Entre contenu denotatif et contenu fonctionnel il y a asymetrie :
un seul contenu fonctionnel correspond parfois ă plusieurs contenus
d6notatifs. Les types de signification denotative sont assez nombreux,
mais l’inventaire n’en a pas ete dresse iusqu’ă present pour aucune
langue (ă notre connaissance). II faut peut-etre l’attendre du develon-
pement de la grammaire generative, dont l’interet recent pour la
semantigue syntaxigue est bien connu.
THfiORIE ET MfiTHODE EN SYNTAXE
269
6.	LA MACROSTRUCTURE
La proposition est une notion linguistique peu claire. S’il est
tellement difficile d’aboutir ă une definition acceptable, c’est ă cause
de la variete des faits qu’on s’efforce vainement de ramener ă l’unite.
II nous a semble plus convenable de renoncer ă ce concept deux fois
millenaire. Apres foncteur et microstructure notre hi^rarchie poseune
unite sans homologue dans les recherches anterieures — la macro-
structure. Un foncteur X et tous les foncteurs A, B, C,... en rapport
avec X dans un enonce constituent une macrostructure dont X est
le centre et A, B, C,... les developpements. Pour qu’il y ait macrostruc-
ture il faut au moins deux developpements. En d’autres termes, une
macrostructure contient deux microstructures au minimum.
On appelle macrostructure ternaire la chaîne de trois foncteurs
dont chacun est en rapport syntagmatique avec les deux autres,
p. ex. la feuille est verte, lat. uenit in urbem.
11 y a des macrostructures transposables et non transposables.
L’extension maximale d’une macrostructure depend du nombre
des valences du centre. Tout contexte d’une macrostructure empe-
che la realisation de cette extension, qui reste forcement un concept
theorique.
A l’interieur de maintes macrostructures se trouvent des fonc-
teurs dont la presence est requise pour assurer la grammaticalite
du texte. Ce sont des foncteurs non omissibles : lat. longus duos
pedesj homo magni ingenii, roum. îmi laud prietenii «je loue mes
amis».
7.	ENONCE ET SYNTAXEME
Par enonce on entend une unite de la parole. Son essence est
la predication («le fait de communiquer »; l’essence du mot est de
«nommer »). L’enonce est independant, complet, il se suffit ă soi-meme.
L’invariant auquel on ramene l’enonce est le syntaxeme; afin
d’assurer l’unite terminologique, l’enonce est appele alosyntaxeme.
Le syntaxeme est une entite linguistique du meme rang que
phoneme, morpheme, lexeme, puisqu’il obeit au principe de stra-
tification : un syntaxeme contient au moins un mot, le mot contient
au moins un morpheme, le morpheme contient au moins un pho
neme.
270
THÎ3ORIE ET METHODE EN SYNTAXE
La structure du syntaxeme connaît une tres grande variete :
un foncteur transpose, une micro- ou macrostructure transposee
ou bien une chaîne de macrostructures. Le nombre des syntaxemes
d’une langue est incalculable. La longueur de la sequence des fonc-
teurs qui constituent le syntaxeme est theoriquement infinie, mais
l’infinitude quantitative est compensee par la finitude qualitative.
Ce qui se repete, ce sont les classes de microstructures, le syntaxeme
s’avere donc une chaîne de classes de foncteurs combinees en classes
de microstructures. Reduire un enonce ă son syntaxeme signifie
transformer la sequence d’alolexemes en une sequence abstraite de
classes de foncteurs et de microstructures. II va sans dire que cette
reduction est differente d’une langue ă l’autre.
Deux enonces formes des memes mots et phonologiquement
identiques, mais differents quant ă la structure syntaxique, sont des
enonces homonymes : (1) animalia uident «les animaux voient» et (2)
animalia uident «ils voient des animaux ».
La plupart des enonces homonymes s’opposent au niveau de
ranalyse morphologique (voir l’exemple ci-dessus), mais il y en a
d’autres qui ont la meme constitution morphologique : roum. (1)
a rămas profesorul nostru «celui qui est reste est notre professeur »
et (2) a rămas profesorul nostru «il est reste notre professeur »; fr. (1)
roici le marteau et les ferrailles que j^ai achetees; (2) voici le marteau
et les ferrailles que j^ai achetes.
Si la structure phonologique de deux enonces syntaxiquement
dentiques est differente, on les appelle equivalents ou isomorphes
(requivalence a trăit au contenu fonctionnel) : lat. Paulus Petrum
ferit, Petrum Paulus ferit, etc. (la structure lexematique aussi est
la meme); mater puellam amat, magistri discipulos laudabunt (deux
enonces isomorphes dont la composition lexematique est differente).
II s’ensuit que les enonces equivalents se repartissent en deux cate-
gories : synonymes et heteronymes.
8.	COXCLUSIONS
La conception syntaxique exposee brievement ci-dessus est assez
generale pour servir comme point de depart d’une etude consacree
ă une langue donn^e. En tous cas, elle fournit des suggestions en vue
d’un remaniement de la syntaxe traditionnelle, que les theories struc-
turalistes et mathematiques n’ont pas encore reussi ă remplacer.
JHEORIE ET METHODE EN SYNTAXE	271
La critique des opinions exprimees sur la proposition, Ie sujet,
la phrase, etc. a demontre d’une maniere decisive (ă notre avis, du
moins) que le grand probleme de la syntaxe actuelle ne devrait pas
etre de forger des definitions irreprochables de ces concepts surannes,
mais de trouver d’autres entites syntaxiques, susceptibles d’une
analyse formelle precise.
Le foncteur resout certaines difficultes de segmentation syntaxi-
que de l’enonce et met l’accent sur rimportance (indument ignoree
en syntaxe traditionnelle) des qualites combinatoires («valences »).
L’analyse des micro- et macrostructures approfondit l’etude du
cote formei du niveau syntaxique. L’examen du contenu fonctionnel,
categoriei et denotatif des unites syntaxiques represente un pendant
necessaire des recherches dediees a la forme.
La methode generale, la demarche analytique et la terminologie
employees dans notre ouvrage ont rappele assurement ă nos lecteurs
les travaux classiques sur la phonologie. Nous pensons en effet que
le rapprochement theorique et methodologique de la syntaxe et de
la phonologie, loin d’etre nuisible et de reveler un isomorphisme ă
outrance, s’averera le fondement logique d’une conception unitaire
du langage.

SUMAR
Pag.
Capitolul I. Autonomia sintaxei................... $
1.	Introducere ................................... 5
2.	Sistem și structură.................... 7
3.	Cum se studiază sistemul și structurile în
sintaxă................................... 14
4.	Autonomia sintaxei față de lexic...... 20
5.	Sintaxă și morfologie................. 27
Capitolul II. Cuvîntul ca unitate sintactică..... 39
1.	Definiția cuvîntului.................. 39
2.	Părțile de vorbire.................... 46
3.	Un cuvînt sau mai multe cuvinte?	....	53
4.	Cuvîntul ca functor................... 53
Capitolul III. Părțile de propoziție............. 65
1.	Privire istorică. Antichitatea........ 65
2.	Constituirea sintaxei tradiționale	moderne	66
3.	Sintaxa tradițională actuală.......... 68
4.	Critici și încercări de îmbunătățire	....	72
Capitolul IV. Modele sintactice neclasice........ 81
1.	„Perspectiva sintactică funcțională” ...	81
2.	Analiza în moneme și grupuri.......... 83
3.	Structura sintagmatică................ 85
Capitolul V. Combinațiile sintactice minimale	....	97
1.	„Constructiones”...................... 97
2.	Microstructuri și clase de microstructuri . .	106
3.	Suprapunerea claselor de functori	....	111
4.	Sintagmatica microstructurilor. Forma con-
stituenților ................................... 113
274
Pag.
5.	Sintagmatica microstructurilor. Conținutul
constituenților.................................. 132
Capitolul VI. Combinații sintactice de ordin superior 155
1.	Conceptul de	,,propoziție”................... 155
2.	Propoziții principale	și	subordonate ....	162
3.	Macrostructuri............................. 17 2
4.	Influența la distanță în structurile sintac-
tice majore.................................... 182
Capitolul VII. Enunțul................................ 193
1.	Enunțurile-variante și invariantele corespun-
zătoare ......................................... 193
2.	Tipuri speciale și caracteristice de sintaxem	205
3.	P'enomene de neutralizare.................... 208
Capitolul	VIII. Privire generală. Concluzii .....	225
1.	Sistem și structură în sintaxă .............. 225
2.	Unitatea minimală — functorul................ 228
3.	Combinația minimală — microstructura. .	230
4.	Macrostructură .............................  233
5.	Enunț și sintaxem............................ 233
6.	Aspecte practice.............................  235
Bibliografie ........................................... 239
Indice de materii • • .................................. 255
Theorie et methode en syntaxe........................... 263
Redactor responsabil: STELLA XICOLAU
Tehnoredactor : T. 1) î AGONESCU
Dat la cules 17.05.1967. Bun de tipar 19.08.1967 Apărut 1967.
Tiraj 5 400 ev. legate. Hîrtie. Scris I A de 63 g'm2 ft. 16)61 x 86. Coli
editoriale 19,48. Coli de tipar 17,25. A 7730 C.Z. pentru bibliote-
cile mari 415.6(021) - 59. C.Z. pentru bibliotecile mici 415(021) —59.
întrepr. Poligrafică ,r£ufonnația" str. Brezoianu nr. 23--2-’>
Bueurești, Republica Socialistă România, Cd. 192.