C. A. ROSETTI SCRIERI DIN JUNEŢE SI ESILIQ TOMUL. I fj- A DUOA EDITIUNH Preciul ambelor Tomuri 10 I-el BUCURESCI TIPOGRAFIA „ROMANUL1-, CAROL GOHL l-î, STRADA DOAMNEI, l i PFTMPFRISTRftT 88 JUL, 1§?8 | SCRIERI DIN JUNEŢE TABLA MATERIELOR TOMUL I Pagina Prefaţa coşurilor de mulţămire............................ 3 Manfred.................................................. II Leşurile de mulţămire.....................................99 Dedicaţiune la secsul frumos-. ..... ... 101 '■fA cui e vina? .... 103 şCPisma....................................................io5 Schimbarea mea . . 107 .‘'-Dorinţa............................................... 110 Pe albumul unei Domne Ii- Căinaşa fericitului-.................................. Tribunalul AmoruluK-..................................117 Vremea . . l-° Judecata ochilor ........................................122 —L Revederea.............................................1 2 6 ^Bracul meu................................................I29 ..Bolnava ţerăncuţă.....................................13 1 Tânguirea unui poet...................................13^ Xeaternatu!..............................................!39 'f'l Iaina mea..........................................142 La S*-...................................................>44 Mângâctea poetului.......................................*47 Cântec arab..............................................I5° Din englezesce, a lui lord Biron.........................IaI P'aceţî zeu şi voi aşa...................................*52 II La Domna***...............................................155 Invocaţiune...............................................157 Dupe Victor Hugo........................................ 159 Fluturul..................................................162 Femeia cca mai nobilă sdu perderea ilusiunii mele . . 164 Demisiunca la Amor................................. 171 Ajunul dascălului Vilibald................................176 Cuvînt pus la îmormîntarca lui Dimitrie Roset. în schitul Paserea 1842, Septembre 3...............................188 Epitaful lui Dimitrie Roset...............................192 Câtc-va pocsii mai noul...................................193 Răspunsul femeie! la acusarea ce i s’a făcut prin poesia '<^A cui e vina:..........................................195 La o di înorată......................................... 197 Influinţa ţigaretei asupra mea............................199 Un bilion de dăruit pentru anul nou. ...... 202 Câte-va cuvinte asupra canţonetei.........................206 Q PR EFATA Socrttf a n f mixte, cRomduc, te «jăicic ! a^lbi-am n octal cu de când 7 Lccj ca te ici ii pe tine'; ^tăiduţî, auztxite, ţe'tă, tu mai pacait iadotd V aceita dat ca ufcdia Cuctate de la 'mine zdmeice a pi şi n piunte-x, piimeiceo ca odor-. -9.- oi- . Iloppner: „Daca poţi silesec-te sc vcijl pc acel om, şi dându'lorl-ce va ccrefâ'l sc „ardă traducţiunca, si tot dc uă dată ia’I si făgăduiala de a nu mal întreprinde în viitor a traduce nici una din scrierile mele.» Şi 'îl adevăr pentru 2000 de franci a împlinit traducătorul amenduoă comliţiunile. Adevărată nenorocire, cânii trăieşte Lord llvion; ce mal negoţătoric s’ar fi făcut cu densul pe la noi 13 In tocmai ca şi ploia ce cade pe nisip. Din coşul cela grosnic, cu totul nenumit. Eu nu sciîi ce c groza, şi simţ acel blestem, Da nu simţi uă frică fi reşcă ’n mine ’n veci, Nici palpitul acela, cel lin legănător, Ce bate de nădejde, de planuri seu doriri, Nici dragostea aceia cu —atâtea ’nselăciunî De ore-ce trăiesce, se află pe pământ. — Acum, l’a mea osândă! — O, tainice luciri! Voi, duhuri nevedute a lumii fâră ţârm! Voi, cari în lumină, în besn’aţi cântat — Voi, cari c’uă păşire pământul măsuraţi Ş'aveţi locaşul vostru în cel mai nalt eter — Voi, cari pină ’n culme străbateţi munţi rîpoşî, Ş’aveţi un lucru lesne afund se scormoniţi Pământul pînfi ’n pesceri si oceanu ’n fund — Ve chiârn acum la mine prin farmecul înscris, Ce ’mi dâ pe voi putere - sculaţi! veniţi! v’ascept! («a pmisii.) Dar âncă nu veniră. — Acum, prin mândrul glas Acelui care este ăntâiul între voi,— Prin ast semn, ce ve face pe voi se tremuraţi — Prin strigătul acelui ce Iar' de morte e, Ve clic sculaţi în dată, sculaţi! veniţi! veniţi! (na pansa) De e dar ast-fel — duhuri de aer şi pământ, Eu nu ve las cu mine uşior se vâ jucaţi. Acum printr’uă putere, mai mare şi mai mult, De cât acele tote, ce eu am aţîţat, Un tarmcc crud, tiranic şi care se născu Intr'un cornet d’osândă, de ceruri blestemat. Sdrobire ardetore d’uă lume ce-a perit în spaţiul cel vecinie, un iad rătâcitor; 1-1 Printr’un blestem puteric pe sufletu'mî ce e; Prin gândul ce e ’n mine şi împrejurul meu, Ve dic, a ve supune. — Veniţi! Ve poruncesc! (Ua stea se aral:l întrtin iinglmi întunecos al galeriei; ca este nemişcata, vi uri glas s’aiuîc tc&nlâml). Autâiiil Puii. Muritor! l’a ta dorinţă Eu cu totul aplecat Din înalta'mî locuinţă, Ce de nori sa ’nfâşurat, Ce ’i zidită din suflare, De crepuscul luminat .Şi da soreluî culcare Aurită tot cu smalţ; A ta cerere întinsă S’o refus cu aş putea : Dar cu tote—acestea insă Pus p’uă rază de uă stea, — Viu supus l’a ta jurare. — Muritor — dorinţa ta Împlinită fie-acum! (Pasul Duliiiltii al diioilea. Albul munte e monarcul Peste munţi ce ’i aşedat, Este multă vreme ancă De când eî l’a ’ncoronat Pe un tron de stânci pleşuve 15 Cu zăpadă instemat Şi c’uă mantie pe densul 'Fot de nori înfăşurat, împrejurul cingători'î Tot păduri se împletesc Şi troieni de zăpadă Toţi în mână! se opresc; Pin’ a nu cădea jos însă Globul cesta trâsnitor, Stă în loc, încrcmenesce L’al meu glas poruncitor; Magie reci neodinite Ale "bietelor aci O » Se aplecă înainte Si se mişcă di din di; Eu dar sunt acel ce dice: Mergeţi, treceţi, năvăliţi, Seu, cu sloi toţi grămadă Staţi acilea, ve opriţi! Eu sunt duhul astor locuri, Şi putere mi s’a dat Munţi se fac se se aplece Seu se’i sguduî şi se’i salt Fină ’n cele mai afunde Scorburose temelii — Ce vrei dar cu mine, tu? Glasul buhului al treilea în albastrele adâncuri Si afund al mărit lin, Unde unda n'are creţuri Ş'unde ventul e strein; Unde pcscele viază Şi Sirenele în hop Cu ostrace ’ncoroneză Invercjita coma lor; Ca furtuna ce cu uet Pe surfaţ' a năvălit, Ast-fel glasul teii c’un sunet Plin de farmec a venit Şi ’1 roti echo d’asupra Peste bolta’mî de mărgen: Ce vrei dar acum? — vorbesce, Eu, al mării duh te-ascult. Al patrulea Duli. In acele locuri, unde Şi cutremurul robit Pe jăratice de focuri Pirotesce prigorit, Unde ’n colcăte s’asvîrle Ferbe lacuri de asfalt, Unde Andi rădăcina Pină ’n fund ’.şî-au încleştat, Cum şi culmele spre ceruri Falnic, falnic saltă ’n sus, Străbătend a ta chiămare Şi de farmecu’ţî supus, Am lăsat acele-abisurî Intru care mani născut.— Spune dar a ta dorinţă, Fu sunt gata se te-ascult! 17 Al cincilea Duh. Eu pe centuri stau călare Şi furtuni am cârmuit; Eră viscolul pe care Eu în urmam năpustit Tot de fulgere ’nfocată Este ancă nficrbintat; Vrend la tine da străbate Pun vîrtej m'am aruncat, Peste ţermurî, peste mare, Am trecut cu grabnic sbor; Iară fîot’aceea care Intelniu plutind uşor, Pîn’a nu se duce noptea, Ea supt unde va cădea! Al şcsolea Duh. Umbra nopţii ’rni-e locaşul. Pentru ce dar tu voiesci Prin vrăjireaţî, cu lumina Astădî se me chinuescî; AI şeplclca Duh. Steua, care ’i nnduită Sorta ta a cârmui, Fu de mine cârmuită, Mai nainte da inceiie cest pămmt a se zidi. 18_ Ea era uă lume vie Si frumosă cum n’a stat » Ca ea alta se maî fie Dintre câte sus în aer lângă sore-a circulat. Slobod, lin mergea pe drumu’i Şi din reguli nu ’.şî eşia, Eră spaţiul pe sinu’î Ca se legene n’avuse maî plăcută altă stea. Ora insă iî sosise Şi îndată s’a făcut Ca un glob ce rătăcise, Uă vîlvore schidolită, un cornet ce s’a perdut Ş’un blestem ce îngrozise Lumea ’ntreagă ’şî-a pătruns; Cu puteri ce se născuse Ea rotea tot înainte fâr’ de sferă, fâr' de curs; Strălucită schidolire. Ce pe sus se învîrtea; Fiară, iasmă şi peire Dupe bolta înstelată ce atuncea locuia! Şi tu ce cu ’ncredinţare Supt putere’! te-aî născut — O tu verme, şi pe care Eu defaim, uresc cu totul, dar acuma te ascult — Câcî silit sunt d'uă putere (Ce ’n nimic nu e a ta, Ci o aî cu ’mprumutare Ca se potă maî la urmă totul niie se te dea) Pentr’uă forte scurtă vreme Eu acilea am venit, Unde aste duhuri slabe Stau vorbesc c’un ce ca tine, Şi ’mprejuru’ţî s’aii smerit. — Ce vrei clar acum cu mine, Fiu de lut! vorbesce, cli! Câte sepie duhuri. Ocean, păment şi aer, Nopte, munţi, vînt, steoa ta, La porunca’ţî şi dorinţa’ţl Sunt acum, o fiţi de lut! După cerere’ţl ’nainte’ţl Aste duhuri etă stau: Ce vrei dar cu noi acuma, Spune, fiu de muritor! Uitarea — iUaufreil. Duhul ânteifi. Câror lucruri: — a ce — şi pentru cer Manfred. De ceia ce e ’n mine; puteţi citi aci — Yoî asta o cunosceţî, eu nu pot s’o descriu. Duhul. Noi nu putem da ţie de cât ce stăpânim; Poţi cere stăpânire, mulţime de supuşi L>0 Putere pe pământuri, uă parte seu şi tot, Seu cere semn cu care se poţi a controla întinsei' elemente pe care stăpânim, — In parte şi chiar tbte, acestea ţi le dăm r 0-. CkA t f\ C-u ,c\U CUh/jyx-uX > Maufml. c< crrv Uitarea, dic uitarea — se uit aşi vrea de tot Aceea ce e ’n mine, — acesta ce v’o cer, Voi nu puteţi s’o smulgeţi din "naltele craii, Pe cari cu atâta bilşug mi le nchinaţi: Duhul. Acesta nu e dată natureî ce avem, Nici chiar puterea nostră se ’ntinde pin’ aci; Dar — ca se mori se pote. Han Irod. Şi mortea mi o va da Duhul. Noi suntem fâr' de morte şi nu uităm nimic ; Noi suntem în vecie, şi pentru noi trecut. Precum şi viitorul, în veci e tot presint, Acest respuns ’ţî ajunge: 2.1 Manfrcd. Voî me batjocoriţi! — Puterea însă care acilea v’a adus, V’a dat supt stâpănire’mî. E! robi, nu ve jucaţi; Nu rîdeţi de dorinţa’mî! — Simţirea, duhul meu, Sciinţa prometană, lumina care am, E—atât de lucitore, pătrunde—atât de mult Precum şi chiar a vostră, şi nu se va pleca L’a vostră nici uă dată, cu tote câ acum Ea stâ întemniţată, închisă într’un lut! — Răspundeţi! — seu îndată ve ’nveţ eu cine sunt. Duhul. Ce am dis, noi iar maî dicem ; tot ce maî repetăm, Aî clis-o tu în tocmai. Manfml. Cu asta ce aţi dis: Duhul. Afirea’ţî ca a nostră de e precum dise.şî, Noi diserâm spuindu’ţt câ voî cel muritori. Aceea care morte cu toţii o numiţi, Cu noi amestic nare, nu seim ce pute li. Muui'ml. Aşa dar eu zadarnic acilea vani chiămat, CâcI ajutor nu’nrî faceţi, nu vreţi, seu nu puteţi. Duhul. Di; tot ce avem în mână, îţi dâm; al teu va fi: Iaţî seina, mai ’nainte d'a ne goni; ce vrei? Imperii, stăpânire, putere, dile lungi.— Manfrcd. Blestem! cu multe dile, ce vreţi ca se mai fac? Şi astea ’mî sunt pre multe. — Fugiţi daci — periţî Duhul. Mal stâî; fiind acilea dorinţa nostră e Se’ţî facem vre uă slujbă : gândesce-te puţin, Nu este vr’un alt lucru pe care se putem Se’l facem nu nevrednic a fi în ochii tel? JlanlVcd. Nici unul! nu — Staţi înse — aşi vrea ca un minut ’Nainte d’a ve duce, se pot ca se ve veci Pe toţi în faţă ’n faţă. Aud al vostru glas, Un sunet melancolic ş’atât de mult plăcut Ca musica pe ape, şi veci aţintă stând •i; 5 Uă stea senină mare; dar alt nimic mai mult. Veniţi dar lângă mine, aşa cum ve aliaţi, Seu toţi seu câte unul supt formele ce aveţi. Duhul. Noi n'avem alte forme de cât de element Al căruia noi suntem şi suilet şi princip. Alegeţi îns’uâ formă — şi în ea ne vom schimba. Maufred. Eu nu mai pot alege, câci pentru mine-acum Nu e în tot pămîntul vr’uă formă ce ar iî Schidolă seu frumosă. — Lăsaţi p’acel din voi, Ce e mai mult puteric se ia uă form’ aşa, Precum o vrea el însuşi, se vie — il aştept ! Al (louilea Duh. (Sc analii supt forma unei femei pre frumuse) Te uită ! Maufml. O cer! Domne! — De este dar aşa, Şi tu de nu eşti numai părere de nebun, Un vis, seu amăgire, se gust eu âncă pot Uă mare fericire. — Voi Ci se te ’mbrăţişez, Ş’o se mai fim noi âncă...... (I'igura per'}. 24 Manfred. O! anima 'ml s’a rupt (Cade fiîr’ de simţire.) Tll i^lîlS (se aude cu urmă torc a fermecare:) Când luna e pe unde, Pe grupă meteor, In erbă licuriciul, Din rovinî flăcări sbor; Când stelele din ceruri ' S’asvîrle ne’ncetat, Şi bulia ne răspunde C'un ţipet blestemat, Şi frunzele tăcute De vînt când or cădea, Şi pacînice la umbra Movile'! vor şedea, Atuncea al meu suflet Pal teu se va lăsa, Şi greu cu uă putere Ş’un semn va apăsa. — Cu tote câ se pute Se poţi a aromi, Dar duhu’fi nici uă dată Nu va putea dormi. Sunt umbre pentru tine Ce n veci nu vor peri. Simt gânduri .şi pe care N’o se le poţi goni; Printr’uă putere mare Ce ’nvecî nu o s'o scit, Tu n’o se poţi secundă Ca singur se maî fu; Ca ’ntr’un linceu acuma Te aili ’nlăşurat, In nori de grozăvie Tu estî întemniţat; Şi pentru tot-d’a-una Tu o se locuescî In duhul astuî farmec, D’acum în care estî. Trecend pe lângă tine Tu nu me vei zări, Dar însă chiar cu ochi-’ţî Că sunt me veî simţi, In tocmai ca ş’un lucru, Ce nu îl poţi zări, Dar însă lingă tine Ş’a fost, şi pote fi: Şi când în ast de groză Secret în prejma ta Tu capu’ţî veî întorce, Atunci te veî mira, De ce şi eu ca umbra’ţî Pe pajisce nu sunt; — Puterea, ce-aste trude Te face-a suferi, O s’aî uă marc grije De a o tăinui, Cu farmec, cu blesteme Un glas te-a botezat Ş’un duh măreţ din aer Cu laţuri te-a legat; Un glas în vuituri este, Ce nu te va lăsa Se cuşti vr’uă bucurie, Şi noptea nu ’ţl va da Nimic din fericirea Odineî ce ascepţî; Iar dioa de acuma » Un sore va avea, Ce vet dori se piară. — Din lacrima'ţî viclenă Un spirt am strecurat, ' Şi ’ntrensul uă putere De morte am aflat; Din negrele isvore Ce ’n inima'ţî au curs, Am stors un sânge negru; Din zîmbetu’ţî am smuls Şopîria ce ca ’n crivint Aci pitită sta. Cules’am după busa’ţî Dulceţa care da La toţi uă trudă mare; Apoi le-am comparat Cu orl-ce cunoscută Otravă, şam aliat Din tote cea mal tare Cum câ a ta era. — 27 Prin peptu'ţî cel de sloiuri Prin zîmbetu’ţî şerpesc, Prin multa’ţl viclenie. Ce fundul nu’î găsesc Prin ochiu’ţi ce s’arată Atât de virtuos, Prin ipocritu’ţl suflet Ş’atât de mult petros; Prin multa ta sciinţă, Şi care mai pre sus De totă omenirea Chiar inima ’ţî-a dus; Prin multa bucurie Ce aî, de a vedea Pe omeni în trudire In chinuri a cădea; Prin scumpa ta frăţie Cu Cain ce-al legat, Asupră’ţî chiem blesteme! Şi te-osândesc se fii Tu însuşi iadul teu! Acuma torn pe capu’ţî Estractul fermecat, Ce la aceste trude Ce-am clis te-a subjugat. Nici somn, nici morte ’n sortă’ţî D’acuma nu va fi, Aci o se vrei mortea, Saci te va ’ngrozi. — A! farmecul hicreză Acum în jurul teu, 28 Şi lanţul fără sunet Te va înfereca. — Pe capul teu, pe pîeptu’ţî Magia’m se lăsa. — Acum clar, ciute! pieii SCENA A DUCA (Muntele Iitngfrafl, — Se revarsă J Lăsând în nori un caos, şi cu căderea lor Loviră şi săltară pe fraţii lor Alpini;-Umplură, grămădiră pe coptele verclî vel, Cu ţăndări de sdrobire, isvore stăvilind Cu reped! iuţi zăgaze, ce apele schimba In pulbere, în ceţă, silind al lor isvor Un alt canal se’mî cate. — Aşa, aşa căclu In vremile betrâne c!e vîrste scorburat Şi Rozenbergul munte. — De ce n’am fost supt el: . Yînătonil. Prietene! ia’ţî seina, un pas acum mai mult Grozav se’ţî fie pote, — de mai iubesci p’acel Ce te-a făcut în lume, nu sta p’acest pripor! Manfred (fura sei .mda.) Ce 'vrednic pentru mine un ast fel de mormînt! Atunci aceste ose eu sciu câ ar fi fost In pace, liniştite, în adâncimea lor; Atuncea semănate nu ar fi fost pe stânci Uâ prostă jucărie a vîntuluî turbat, — Aşa, cum o se fie acum c’un singur salt — Adio, voue ceruri, ce-acuma v’aţî deschis! Nu ve uitaţi asupră’mi c'un oclltfi atât de crunt — Voi n’aţî fost pentru mine! — Pămînte! se priimesci Atomele acestea: (Când Manfr'cd este se se arunce după pripor vînălorul c’uâ săritură îl oprescc). Yînălonil. Nebuniile, ce faci: Cu tote câ de vieţă’ţi tu estî îngârbovit, Dar valea nostru âncă curată n’o păta Cu vinovatu’ţî sânge. — Aideţî! — nu te mai las. 34 Mâiifrcd. O! ânima’mî sc rupe! stât, nu ine stnnge mult; — Simt mare slăbiciune—veci munţii ca rotesc— Uă ceţă e pe ochi’mî — clar tu, cSr’ cine estîr Vînătoriil. Ţt-oiu spune mat la urmă—acuma îns’atdeţt, CAcî nori se ’ndeseză.— Aşa!—aci — acum 'l'e rezemă de mine—aci se cald!—aci! — Na, ţine astă cârjă,—apuca âst hăţiş — Acuma adu mâna ş’apucă-me de brici — Aşa!—uşor;— ajungem la stână într’un ces; Nat frică, mat încolo găsim vre un ţepaş, Vr'un fel de potecuţă, pe care yr'un torent în iarna cea trecută o tî spălat p’aci.— Aşa, — frumos!—pre bine! — Umbla-şî ca un voinic! Aş lî făcut din tine un vinător vestit. — Acuma după mine te ţine tot mereu! (In vreme ce se cobunl cu greutate dupil stâne!, scena sc închi Dar ensă ori şi care trudirea ta va fi, Tu trebue s’o suferi, căci aste nebunii Si furii de sălbatic n’aduc nici un lolos. Manf'red. Şi cită nu o suferi — Privesce-mă—trăiesc. Vînăloriil. Acesta e turbare, nu traiu de sănătos. ilIaulVeil. Iţi spuiu, o! om, uă dată. Eu am trăit ani mulţi, Ani mulţi şi lungi de morte, dar care sunt nimic, Acum pe lângaceia ce am număra; Sunt vîrste—vîrste—vecuri,— sunt spaţiu, vecîniciî 9U Ş’avend şi cunoscinţa de câte ’n mine am Cu cruda sete—a morţii — neadăpată ’n veci. Vîuălorul. Dar cumi eu ved pe fruntea'ţî c’abia se se li pus Pecetea vîrsteî copte; eu sunt mai marc mult. — Maiifml. Grecii tu câ esistinţa atîrnă de la vremi: Aşa, atirnă : însă prin fapte socotim Epocele în vieţă; şi ale mele vai! Făcutu-mi-au şi clile şi nopţi făr’ de sfîrşit! Făr de sfîrşit în tocmai ca un nisip pe ferm, Atome făr' de mâner; şi un pustiu deşert, Sterp, rece şi pe care sălbatic se sdrobesc Se sparg turbate valuri, dar nu rămâne alt, De cât sdrobiri, schelete, dărimăturî de stânci Şi erburi veninate. Vînfdonil. Sărmanul! e nebun. Dar însă eu acuma nu trebue se 1 las. Maiifred. Aş vrea ca se fiu astfel, fiind c atunci n ar li Aceste lucruri, care acuma eu le veci, De cât uă aiurare a unui cap bolnav. -10 Yînâtorul. Şi ce'vecii tu acuma, seu credi cum că zăresc!: .Manfml. Pe tine şi pe mine — şatenul de Ia Alpî, — Smerita, virtuosa, ospeţa casa ta, Şi duhu’ţi cu răbdare, cucernic, liber, blând; Cinstirea cea de sine’ţî, săpată în găndirî In veci nevinovate; şi clilele ce ai, Plăcute sănetose, şi nopţileţi cu somn; Şi munca’ţi prin primejdii cinstită, tăr’ de vini; Nădejdea ta d’uă vîrstă betrână ’n fericiri, Ş’uă gropă liniştită c’uă cruce lângă ea, D’asupra c’uă ghirlandă de llori cu brasde vercji, Şi’n loc de epitafe amor de strănepoţi ; Acestea sunt, acestea pe care eu le veci. — Ş’apoî, când m’oiu întorce în mine se me uit ... . Destul! — de multă vreme mi-e sufletul rănit! Yîiiătornl. Ai vrea clar tu, ca sorta’ţî cu mine se’ţî o schimbi Manfred. O nu! în veci iubite ! nu voiţi se te înşel ; Nici n’aşî schimba cu nimini, cu nici un lucru viu ; Eu pot se rabd — cu tote câ sunt destul trudit, 41 Dar pot se rabd in vieţi — ce alţii n’ar putea In vis ca se le rabde, ci ar peri dormind. Vîiiâtonil. Ş’apoi cu astă milă, cu simţul care al La pătimiri streine, se pote ca se fii Pătat aşa de rele ? — O, taci, eu nu te cred ; Se pote câ vre unul, c’un gând aşa milos, Se vre ca se’.şî resbune cu reu pai sel vrăjmaşi? Manl'red. O nu, nu, ~ nu ! crudimea’mî căclu in veci pace! Ce mau iubit — p aceia ce’i am iubit mai mult; De cât spre aperare-’mî eu n’am lovit vrăjmaş, Dar însă îmbrăţişarea’mî, fatală mult a fost. Viiiătorul. Toţi sfinţii se'ţi ajute! şi facă ca d'acum Uă dreptă pocăinţă se’ţi dea ce ai perdut ; La ceruri pentru tine me voi ruga mereu. Manfrcd. Lu nu am trebuinţă, dar mila ’ţî pot so rabd. Me duc — acum e vreme — fii frate sănetos Priimesce astă pungă, şi ’ţi forte mulţumesc. — Te rog, — te rog, priimesce — acesta ’ţî sunt dator — Se nu vii după mine, poteca mi-o cunosc — Si eră înc’uă dată te rog nu me urma ! (Ese Manfrcd) 12 SCENA A DUOA (Ui vale adânci la Alj»î — un cataract.) Manfrctl (intra.i Amiadul ancă nu 'e, câct raclele le veci A arcului de sore câ ancă mal boltesc Torentul cu mulţimea a feţelor cerescî *) Rotind întins colona in argintii undârî D'a dreptul peste capul al stâncilor pleşuv, Şi aruncând şi spuma’i luciosă în stropiri în jos, în sus d'a lungul ca coda spulberând A calului cel serbăd, fugaciul uriaş Şi carele de morte se va incălica Cum elice—Apocalipsul. Acuma nici un ochiţi De cât al meu nu sorbe ast amoros tablou; Aş vrea ca se fiu singur în ast plăcut pustiu Şi se ’mpărţesc cu clina acestui loc iubit Cinstirea astor ape. — S’o chiem acum pe ea. — (Io puţină apă în palmă ş'o spulberă în aer, murmurând cuvinte ma-ţjice. După uă pausă, se ardică (lina Alpilor supt arcul dc soro al rîitlul). .îlant'red. Duh, plin de frumuseţe! cu perul teu lucios, Cu ochi rădo.şî de slavă, cu formele cerescî. •) Acest iris se formeză de razele sdrclut d’asupra părţii de jos a torentului Alpilor; el este în tocmai ca un curcubeu caro se cobdră se facă uă vizită, şi atât de aprdpe în cât poţi se treci pe supt cl. Acest fenomen ţine până Ia amiadl. în care ni s’arută c’un trup nepămînten Intr’uă afire sfântă de element curat întregă frumuseţea a celor mat ceresci Feciore ce pământul vr’uă dată a făcut; Când feţele plăcute a unei tinereţi — Roşite ca obrajii dorminduluî copil. Da inimei bătae a mamei legănat, Seu feţele rujate, ce-al soreluî murgit Le lasă pe feciora zăpadă după munţi. Roşaţă de sfială a mamei cei obscescî Când cerul cu iubire ii dă un sărutat, — Colora ta vedere cerescă, ’ntunecând Frumosul arc de sore, ce — asupră’ţî e plecat, (j! duh frumos! pe lina, curată fruntea ta, Pe care se restrânge seninu’ţi sulletesc Şi care nemurirea’ţî arată insuşi el, Citesc câ tu acuma o se voiescî se erţi Pun fiu de lut. pe care ascunsele puteri îl iartă câte—uă dată cu ele a vorbi — Când el vrea al sâCi farmec a’i întrebuinţa — Ca se te chieme ast-fel pe tine ’n faţa sa Şi se te—aţinte numai uă clipă, un minut. ! , i> i Dina. O.tv.v A' UU (3, fiu de lut! pe tine eu te cunosc de mult Precum ş’acia putere, ce dânsa ţie ’ţi dă; Te sciîi d’un om cu multe puterice gândiri, Cu fapte bune, rele, şi ’n ambe covirşit, Fatal şi pentru tine, fatal şi celor-lalţî în ale tâlc trude. Te aşteptam de mult.— Vorbescc dar acuma, ce vrei cu mine tu? J4 3Ianfmh Ca se me uit la tine, la frumuseţea ta, — Nimic mai mult. Vederea acestui trist păment M’a nebunit cu totul ; şi caut un asii In tainele ce are : me duc, petrund a fund In locuinţa celor ce'l cârmuesc pe el; — Dar .însă la nimica ei nu’mî pot ajuta : Eu le-am cerut aceea ce nu pot ca seini dea Ş’acuma nu mai caut, nici câ mai cer nimic. bina. j Şi ce-a putut se iîe acea dorinţa ta, Ce nu e în puterea acelor ce tot pot Şi cârmuesc vesduhul ? Manfred. Un bine, un favor Dar pentru ce acuma se ţi-1 maî poftoresc; E de prisos cu totul. bina. Acesta nu o sciţi; Dâ voe buzei tele şi las’o a rosti. Manfred. Ei bine dar, cu tote câ asta mi e aun chin, Dar tot-de-una ’mî este; durerea mea va sci 45 Un Dar ca d’un val în trageri, eu fu iii strivit napoi In ocna cea grozavă, ce numai are fund, A gândurilor mele; apoi m’ara aruncat In centrul omenirii — am câutat mereu Uitarea in tot locul, afară dintr’acel In care ea se află; — Şi asta am s’o ’nveţ! Sciinţele’mî şi arta’mî cu munci ce am urmat Atâta lungă vreme si care e mai sus De totă omenirea, acilea am vedut * » Câ este muritdre — în desnădejde-mi stau — Trăiesc cu tote acestea — şi pentru veci trăiesc. Dina. Se pote ca Ia asta se pot se te ajut. Manfred. Ca se o faci acesta tu treime se poţi Pe morţi se’î scoli din gropă, seu se me culci cuci! 4 50_ O! fâ-acesta, fa-o — în orî-ce form’o fi — Cu orî-ce chinuire — în ori şi care ceas, — Destul se fie numai cea mai d’apoî ce cerc. Dina. Acesta nu se află în stâpînirea mea; Dar daca vrei voinţi’mî supunere se juri, Şi se urmezi porunca’mî acesta ar putea Dorinţa se'ţî ajute. Manfml. Eu nu voiîî se me jur— Se fiu supus! — la cine -- la duhuri ce comand. Se fiu un serv l’aceia, ce’mî slugăreaţi î — în veci ! Dina. y Acesta este totul: n’aî alt respuns mai bun; — îţi dau de scire ancă şi pân' a refusa.— Maî stâî şi te gândesce. Mau ( ml. Am dis uă dată tot. Dina. y Atâta numai ? spune, pot dar se plec. Maiifml. Tc (Dina piere), MaillVotl (singur) Aî vremii şi al friceî nebunii suntem noî. Furiş a nostre clile ne vin, furiş se duc ; Trăim cu tote astea viiaţa ’mpovărând Şi tremurând de frică mereu de a muri. Din tote ceste clile acestui jug grozav — Ast greu grozav al vieţeî pe inim’-apăsend, Ce de ’ntristârî s’abate, seu bate ’n isbucnirî De chinuri seu plăcere, şi care se sfirşesc în marc agonic seu în zăceri, topiri;— Din tote aste clile trecute ş’a veni,— Fiind-câ ’n astă viaţă nu e de loc presint, — O ! cât de mult puţine putem înumăra Cât mal puţin puţine, în care noi simţim, Că sunetul de morte s’opresce-a palpita. Dar însă tot se trage ’napoî ca şi un rîu. Iii iarnă, de şi gerul c numai un moment. Mai am un midloc âncă, ce’mi dâ sciinţa mea — Eu pot se chiâm şi morţii şi se-î întreb pe ei, Ce este câ ne temem aşa grozav se fim : Răspunsul cel mai aspru nu pote altul Îl, De cât mormîntul numai, şi asta e nimic — Dar daca n'or răspunde î — Profetu-’mmormîntat Răspunse vrăjitorii ci’Andor; ş’acel monarc Al Spartei, de la duhul ce priveghia în veci Al fiicei Bizantine, el scose un respuns, Ce’î oţărî şi sorta. — Lovi p’a d'o iubia, Dar fâră se cunoscă pe cine a lovit, Ş’apoî ’şt-a dat sfîr.şitul făr’ de a fi ertat. De şa chiemat spre rezăm pe Joe l'icsian, Si’n Figalia Magi Arcadiem scula, Ca umbra necăjită s’o siluiască eî, Mănia’î se’şî depue, seu se aţinte 'ncaî Sorok de resbunare; — ea dete un respuns Cu duoă înţelesuri, pe care la ’mplinit. —*) De nu născeam în lume, aceea ce iubesc Ar fi cu viaţă ancă; de nu iubiam de vecT, Aceea ce-am iubit’o, ş acuma ânc ar fi Frumosă — fericită, şi dând la fericiri. Ce este ea acuma? Acum ce este ea ? — Uă mare pătimaşă de crime ce-am făcut — Un lucru ce la densul mi-e temă se gândesc, — Seu pote un nimica. Acum, puţin mai vrea, Se nu mai cliieni zadarnic; dar însă ’n ăst minut Mî-e frică de aceea, ce îndrăsnesc se fac : Eu pînă ’n cesul cesta în veci nu m’am sfiit S’aţint vr’un duh în faţă, d’a fost el bun seu reîi — Acuma înse tremur, ş’o brumă rece simţ Pe iuimâ’mî că este. Dar pot a săver.şi Chiar ceia ce din tote urăsc mai cu prisos Şi fricele umane se le nesocotesc.— S’apropie şi noptea acuma a veni. *) Istoria Iul Pausanias, Regele Spartei (oarele a comandat pe Grccî la ba-talia de la Platca şi apoi a pcrit printr’uil întreprindere de a preda pe I.acc* demoni) si a ClemanscI este disil de Plutarc în viaţa Iul Simon si de sofistul Pausanias, în descrierea Greciei. na SCENA A TREIA (Culmea muntelui lung frâu). An t e ia ursită, (intri.) Lucios rotundă luna şi plină s’a sculat; Şi pe zăpeclî aicea, pe unde n’a atins Picior uman vr’uă dată de muritor vulgar, Păşim şi trecem noptea şi urme nu lăsam; D'asupra peste marea sălbatică d’aci, Pe ’ntinderca ’nghiăţată a muntelui sloios Abia atingem ceste rîpose sdrobiturî, Ce iau vederea spumei a unei vijelii Ce cade şi înghiaţă îndată ’ntr’un , minut.— Icon’adeverată a unul mort vfrtej; Si ceste mult vîrtdse fantastice crestârî, P'orfecătura vr’unul cutremur de păment— Pe care ’n trecăt norii se pun a s’odini— Sunt pentru ale nostre veghiârl seu desfătări; Aci în drumul nostru surorile ’mt pândesc Se mergem la boltitul palat lui Iriman, P'iind-câ ’n astă ndpte noi suntem a serba Serbarea cea mal mare. — Ciudat ca nu mal vin Un glas afară căutând. Usurpătoru’n robire, Jos din tronu’I aruncat, îngropat în amorţire, Zace singur si uitat; Somnu ;i e strerupt de mine Lanţurile ’I am sdrobit, ’L am unit cu milione— Iar tiranu- i pre’noit! Cu a mii de mii de sânge va plăti el grija mea Cu peirea unei naţii—fuga şi turbarea sea. Al iluoilcu glas afara. Se umila din pânze bricul şi plutea întemeiat, înse nu’I lăsaiu uă pânză, nici catart nu 'î-am lasat! Nici măcar uă blană nu e din pojghiţa’! seu podirî, Nici un ticălos nu este se jelescă pe sdrobiri; Unul numai, ce de peru’i, ’l am ţinut când a ’nnotat; El era supus prea vrednic, de ’ngrijirea ce’i am dat: Un pirat vestit pe mare, pe uscat un trădător — ’L am scăpat pe densul, însă numai ca şi ’n viitor Se descarce pustiirea pentru mine peste tot! Anlcia ursită (rospumieiui). Somn adânc cetatea prinse; Zorile a o jăli, Pot pe ea se vie plânse, Negurosă, mult tărclie, Negra ciumă sbor’ aci — Jos căduţi zac una mie; Dece mii o se se perdă — Cei în viaţă vor fugi De bolnavi cu mare groză Ce datori sunt se ’i iubescă; Dar nimica nu va fi Prin putinţă se ’i fereşcă De atingerea ’mî de care O se moră mâne toţi. Groză, ren, dureri, trudire Pe uă naţie ’nvălesce — P'ericiţi cei ce sunt morţi Câ nu ved cu — a lor vedere Inşii eî peirea lor. — Cum distrusam un imperiu, ceste morţi ce sever.şesc. Ce le fac pe multe vecuri, ş’o se le mai pre'noiesc. (Intră a cluoa ş’a treia ursită). Câte trele. Ale omenilor inimi noi în mână le avem, Şi-a călcării nostre urme sunt mormînturile lor; Noi la robii no.ştrii suflet pentru alta nu le dâm, De cât numai ca la urmă se’l luâm napoî cu zor. A uleia ursită. Venire bună! unde e Nemesis acum ? A J » Al tluoilea duli. Eu il cunosc pe om Un vrăjitor puteric şi de uă mare mult Grozavă iscusinţă! 5;i Al treilea duh Cu faţa la păment, Rob, cadt si te închină: de ce nu ingenuchi L’al teu stăpân ş'al nostru: — Se tremuri şi s’asculţi Tute duhurile. Inclină-te pe tine şi osânditu-ţl lut, Te ’nclină şi slăvesce, născute din păment, Seu teme-te de reni din rele cel mal reu! Maufred. Efi il cunosc, dar însă vedeţi câ nu ’ngenuchiu. > O Al patrulea duh. Acesta dar îndată te-om face s’o înveţi. Maufred. De mult am mveţat’o; nopţi multe pe păment, Pe uă ţărână golă, am stat cu fruntea jos, Şi capul cu cenuşă ’mî-am presărat; cunosc Josirea cea mai marc, căci eu mani obidat Naiotea dcsnădejdi'mi zadarnică ce fu. Si chiar l’a mea dosadă eu am îngenuchiat* O (io Al cincilea duh. Şi al tu setncţia se nu voiescî se dai Lui Iriman pe tronu’î, ce tot pămentu’î dâ, Şi fără se privescă nici groza slavei luî? — Cadî jos şi te tărasce! îţî dic, îţî poruncesc! Manfred. I)iî luî se se închine la cel mal sus de el. L’a tot cărmuitorul şi nesfârşit stăpân — La ziditorul, care pe densul l’a făcut Nu pentru adorare;—se îngenuche el, Ş'atuncî şi eu cu densul me voiii îngenuchia. Duhurile. Sdrobiţî, sdrobiţî pe verme se'l sfişiaţî bucăţi! Anteia ursită. ’Napoî! fugiţi, lăsaţi’l! e-al meu! Prinţ de.puteri Cu totul nevedute! ast om e de un fel Ce nu c ’n rînd cu obştea, precum şi faţa sea S’a luî aci venire, vedesce, crecj destul. Trudirile lui fură d'uă fire peste om, Aşa ca şale nostre, şi cunoscinţa luî, Puterile’!, voinţa’î, pe cât se ’ngâduiesc Cu lutul, cc coprinde esinţă de eter, A fost aşa cum lutul rar forte lea purtat. GL Dorinţele lui fură mal sus de cât la cei Ce locuiesc pământul şi ele l’a nveţat Aceea numai care noî o cunoscem toţi: — Acestă cunoscinţă ferice nu e, nu; Sciinţa ierăş nu e nimic, de cât un schimb De neştiinţă pentru aceia care e Uă altă neştiinţă.— Acesta nu e tot; Ci patimile tote, ce-atribute sunt Ceresc! şi pâmentene, de care nici puteri, Fiinţă seu suflare chiar pin’ la vierme jos Nu pote fi scutită, pătrunseră a fund In inimă’I; şi ast-fel în ale lor urmări Pe densul îl făcură un ce pe care eu, Ce nu sciu ce e milă— dar ert pe cel ce au I-al meu, şal teu, se pote — o fi seu nu o fi, Dar însă ’n aste regii nu este nici un duh, Ce arc suflet mare aşa precum i-al seu, Seu s’aibă cea mal mică putere pe al lui. Xemcsis. Ce der vre el acilea? Âiiteia ursiiă. Se’l laşi se spue el Miiufml. Sciinţa ml-o cunosceţî; şi fără de puteri Naş fi putut acuma se fiu aci ’ntre voi; 62 Dar sunt puteri mat 'nalte şi ancă mat adânci — Venit’am în cutarea acestor mari puteri, Se’mî dea respuns la ceea, ce caut eu mereu. Nemesis. Si ce vrei tu se afli? î Manfrctl Tu nu poţi se’mî respuncl Afară chiamă morţii — pe eî am se'î întreb. Netnesis Ne daî tu nuoă voie, slăvite Irimam Se împlinim dorinţa acestui muritor? Ir iman Da. Netnesis Spune, cli, pe cine voiescî se încarnezi? Manfml Pe uă fiinţă care e iară de morment — Astarte! chiam’o afară! G3 Xoinesis. Umbră! club! ce ’i fi măcar. Care Ancă ai păstrat Tot seu parte fie chiar, Din al nasceri’ţi format, Din al lutulu’ţî tipar, Ce ’n păment ier a intrat — Vedî acum lumina ier! i Portă ceea ce-ai purtat, Inima şi forma’ţî chiar, Chip, ce vcrmiî ’ţi-au stricat De la denşii cere ier! Arată-te în grabă! se vii! se vii! la noi! Acel ce te trimise, te chiamă ier 'napoî! (Fantoma Aslartcl se ridica, si sta în midlnc.) MaiilVed. Se fie asta mortcar e Horea pe obraji? Dar veci acum că asta nu este nici de cum Uă faţă trâitore, ci numai e un fel De oftică ciudată — ca roşul nefiresc Ce tomna il sădesce pe frunzele ce per. li însăşi ca! O, Domne! ş’apoî eu se mc tem Ca se mc uit la densa. — Astartc! — nu, nu pot Ca se vorbesc cu densa — dar se’mî vorbescă, Cc cos sc fie r Manfred. Krnian. Unul mai \a pin’Ia sfinţit, Şi ne făg.âdiiesce un prea frumos apus. Manfred. Sunt totc aşecjate in turn, aşa, precum Am Unduit eu însumi: 70 Erntan. Sunt gata, Domnul meu Şi cheia şi lădiţa acilea eată sunt Manfred. Prea bine; tu acuma aî voie se te tragi. (lise Ermnn). llaufl'Cd (singur) O linisce prea mare in mine simţ că e -— Ticnire ne’nţelesă! şi care pîn'acum Nu sau atins de ceea ce-am cunoscut din traiu. Filosofia, daca nu aşi cunosce-o eu Din tote ale nostre zădărnicii că e Cea mal împestriţată, un simplu şi deşârt Cuvînt, ce vre uă dată urechia a ’mpuiat Prin limba cea stricată şcolasticuluî om. Aş crede taina d’aur, cel căutat Că sa "âsit si sede în sufletu’m acum. O * * Acesta nu se pote ca se mal ţie mult, . Dar însă este bine cam cunoscut’o eu, De şi uă dată numai; gândirea ’mî a lărgit Cu simţuri nuol acuma, şi în tăbliţe ’mî voiu C’uă ast-fel de simţire se s’afle, s’o ’nsemnez. (Erman intră iarăşi). Dar cine e acilea? < Emum. Stepânul-meu, veni De Sânt Moris Abătui şi cere-a saluta A vostră înturnare. (Intrft Abătu! tis S.tut Moris). Vitalul. Se fie pace! Cu Contele Manfred Miuifrwl. Sfinte părinte-’ţî mulţumesc! In aste ziduri astădî tu bine aî venit; Allarea ta de faţă uă cinste le-a adus, Şi bine-cuvinteză pe ceî ce ’n ele şed. \ Imlul. Se fie ast-lel, Conte! — aşî vrea ca se vorbesc Cu tine singur. Manfred. Erman, te trage. — Ce me va Prea vrednicul de cinste şi ospele meu sfânt r Abătui, Aşa, fâr’ de preludiu: — zel, versta, slujba mea Şi bunul gând, un rezăm vor da la dreptul meu; Vecinătatea nostră, ce e aprope mult, De şi rar visitată, dar ensă va putea Şi ea se me ‘ntroducă. Ciudate turburârî Şi d’uă nesfântă fire sunt respăndite-aci, Lucrând cu al teu nume, un nume nobil mult De veacuri ârtcă; fie, e’acel ce ’l port' acum Se 1 lase fâr’ de pată! Manfred. Urmeză! te ascult Abătui. Se elice ca te-amestid cu lucruri cari sunt La om prea mult oprite de a le cerceta; Că cu locuitorii din negre locuinţî. Cu multe duhuri rele cu totul neceresci Ce umblă n valea morţii, tu cunoscinţe ai. Cunosc şi eu din parte’mî, cu nemul omenesc. Cu soţi'ţî în zidire, că gânduri schimbi prea rar; Ş’a ta singurătate, că este, eu o sein, Ca şi a unui pusnic, dar nu şi sfânt aşa. Manfred: Şi cine sunt aceia ce n lume respăndesc Aceste lucruri tote? Altatul. Putericiî mei fraţi — Fricosa ţărănime —■ şi chiar vasali tel, Ce te privesc cu toţii c'un ochii! ce e prea mult Neliniştit. Primejdii amcrinţă acum A ta viiaţă. Manfred. Ia-o ! Abătui. S'o scap tiu, nu s'o stric. Naş vrea se intru ’n taina a sufletului teu; Dar daca aste lucruri adevărate sunt, Mal este ancă vreme ca tu se dobândesc! Către şi ertare; impacă-te în grab Cu cea adevărată biserică, ş’apoî I'rintr ensa şi cu cerul. Mau trai. 'Pe înţeleg. Acum Se’ţî dau şi eu răspunsul; or ce-am putut se fiu, Seu sunt acum, acesta rămâne intre cer Şi intre mine însumi — in veci nu o s’aleg P’un muritor se fie mijlocitorul meii. P'ăcut-am vr’uă călcare eu împotrivă chiar A prăvililor vostrer dovedi, şi pedepsiţi! O, fiul meu! vorbirea’mî nu fuse de pedepsi, Ci de căirî, iertare; remâne ca s’alegî — Şi pentru cea din urmă, al nostru-aşecjămînt Ş'a nostră lege tare ’mî a datară puteri Se netezesc poteca de la pecat în sus La 'nalta mult nădejde şi la nn gând mal bun O las la cer p’a primă. — „Pedepsa e a mea! Aşa ne dice Domnul, şi totul umilit Resună a lui slugă cuvântul august. Manfred. Hetrâne! nici puterea a omenilor slînţi, Nici farmecul în rugă — nici cea de pocăiri Curâţitore formă — nici un obraz înfrînt, — Nici post, — nici agonie, — nici, ceia care e De cât aceste tote mal mare mult mal mult, Strujirea înăscută acelei desnădejdi Ce este mult adâncă, şi care este ea Mustrări de cuget fâră uă temere de iad, Dar care totă ’n tote e ’ntr’ensa de ajuns A face iad din ceruri, — nu pot a isgoni Din duhul fâr’ de lanţuri înflâcăratul simţ De a le luî păcate, greşelă, suferinţl Şi cruda resbunare a lui pe însuşi el; Nu e vr’uă viitore durere seu vr’un chin, La care-acea dreptate se potă osândi Pe cela ce el singur se dâ de vinovat, C’acele, ce-al seu sullet ’şi'l osendesce el. (•> Abătui. Sunt bune cestea tote; fiind că prea curmei Acestea or se trecă, şi le vor succeda Nădejdi maî norocite, ce vor privi în sus Cu ’ncredere ticnită spre sfântiî-acela loc, Pe care toţi aceia cel cată ’l dobândesc, De le-ar ii fost ori cari greşalele lumeşti, — Destul ca el pe ele se le fi curăţit: Şi ’nceperca acesta a curăţirii lor Atîrnă de simţirea a trebuinţei iei, Vorbesce —- şi a nestră biserică din tot Ce pote se te ’nveţe, ea te va învăţa; Şi tote câte ţie putere noi avem Se’ţl deslegâm, acelea ţi se vor şi erta. Manfred. Când împeratul Romei al şeselea era Aprope de sfirşitu’l, junghiat de mâna sa, Spre a scăpa de truda a unei morţi obstescî Gătită de Senatori, uă dată robii lui, Atunci un ore care soldat, ce arăta Uă milă neviclenă, ca se oprescă vru Curgândul sânge, care ţişnea din gâtul lui, Cu hain’oficială; Romanul cel murind Î! îmbrânci şi dise — un ce împărătesc Murrinda lui cătarc păstra: ;>E prea târdiu/ H asta uă credinţă: Cu asta ce 'ntelegî : » O 7 i » t Drept umbra’! ce te-alese! tu steaua cea danteiu! A multor stele centru! tu, care trainic faci A fi pămentuî nostru, şi care cumpetezî Şi inima şi faţa la toţi acel ce stau Subt ale tcle racle! tu care eşti stăpân *) nCâ fiii lui Dumncdeu vtfdură fiicele omeuilor şi Ie găsirii frumuşei *Era uriaşi pe pământ în acele vremi; şi asemenea pe urmă, când fiii Iul Dumncdeu cunoscură pe fiicele (jmenilor si făcură copil cu ele, care se făcură putericii omeni din vechime şi de mare famă. (îenesis, lc. VF, 24. 6 Pe timpurile tute ! al climelor momire, Şi al acelor cari in ele locucsc ! C’aprope seu departe cu noi născutul duh. El de la tine numai îşi ia colorea sa. Ca şi cel din afară al nostru chip ; — te scoli Luceşti, te culci în slavă. Adio dar acum ! In veci de adl ’nainte eti n'o se te mal ved. > » Cum cea danleiu cătare-’mî d’amor şi de slăviri A fost ca pentru tine, aşa ş’acum îmi iei Privirea cea din urmă; tu n’o se mal luceşti Pe vr’unui, pentru care al vieţel dor ş'ata Căldură dulce pote se fie pentru el D'uă fire mal fatală. Se duse; sel urmez. SCENA A TREIA (Munţi — cetuţuia lui ManlYed la drc-care distanţii. ... — Uă îe raţii dinaintea unui Uirn — Apusul sdrelul). Erman, Manuii şi alţi supuşi ai lui Manfred. Knnaii. li prea ciudat acesta; nopţi peste nopţi, ani mulţi, Lungi priveghiarî urmat-a în turnu-acesta el Şi far’ de nici un martur. Am fost aci — şi des L’am vizitat cu toţii ; dar însă de aci, Din cele ’n el coprinse, putinţă nu a fost Se scoţ vr’uă încheiere deplină, ca la ce Se ’ntind a sole studii. Aci c negreşit O ’ YVuă cameră în care nici linul n’a intrat, Aşî ila ce am acuma p'aceştî trei ani se iau Ca se pătrund în taină-’î. M.niuil. Ar fi primejdios; Pe câte ştii acum, tu se te mulţumeşti. Erman. A ! ManuiI, eşti marc de ani şi înţelept, Şi poţi se spui tu multe ; ai locuit mereu In astă cctăţue. — Câţi ani mai sunt d'atiincî : ManuiI. ’Nainte da se naşte şi Contele Manfred, Pe tată-seu slujitam, cu care el nici cum Nu semenă. Erman. Se allă în ast predicament Mai mulţi copii în lume. ManuiI. Hîi nil vorbesc de chip! Ci d'obiceiu şi suflet; Cont’ Skţismund era Intr’adever om mândru — dar slobod, vesel mult-Resbelnic bun, dar insă şi de petreceri bun ’ Cu cârţî şi singuratic, el nu şedea închis, Nici tristă priveghere din nopte nu făcea, Ci vreme d’ospâtare, de desfătări mai mari Mai multe de cât dioa; pe stânci şi prin păduri El nu umbla ca lupul nici nu se depărta, El nu dosea de omeni şi dale lor plăceri. Ermaii. Sa deochiat mult cesul ; acele, vecii erau Vremi vesele şi bune ! eu aş dori prea mult, Ca clile ca acelea se viziteze iar Aceste triste ziduri! se uită ele-aşa, Aşa, ca cum ar spune că le-au uitat de tot. Mnmiil. Aceste ziduri, crede, au trebuinţă ’ntâiu, P'al lor stăpân se'l schimbe. O! eu vr’uă câte-va Ciudate lucruri, Erman, în ele am veclut. Enuaii. Aideţî, fii bun şi spune'mî din cle-acum ceva, Se speriem şi somnul: te-am audit spuincl întunecos cl'un lucru, cl’uă întâmplare ce Sa făcut în prejma chiar a acestui turn. Mau nil.' Şi’ntr’adever câ ndpte atuncea iar era. ’.Mî aduc aminte ancă, era pe la sfinţit, Aşa cum e ş’acuma, ş’uă altă seră iar întocmai ca ş’-acesta — acel nor roşiu, vecjî Pe cresta a lui Eigher ce stă, el sta ş’atunci — Atât de ’ntocmai este, cât pote e tot el; Sufla atuncea ventul păclos şi furtunos, Şi neua du pe munte la lună strălucea ; Era, ca şi acuma, în turnu-’î Cont’ Manfred —-La ce ’ndeletnicire, noi nu putem se seim — Dar ânse împreună cu densul maî era Şi singura părtaşa la ale lui veghierî Şi cât râtăcitore — ea care dintre tot, Ce pe păment trăiesce, era tot ce părea Că el iubesce pote — cum .şi într’adever Era silit prin sânge. Ladi-Astarte-a lut.... Pst.; cine vine acilea? Intru Aliatul. Acum stăpânul vostru? Ascultă, unde e Kniian. Colo, închis în turn. Aliatul. Eu trebuc cu densul in dată se vorbesc. 8(5 Maimil. Prin neputinţă este, câcî forte e retras Şi întrerumpt se fie ’l-e lucru neplăcut. A halul. Asupră’mî iau osânda, or cât de grea va fi, De fac vre uă greşelă. — Dar trebue se’l veci. Ennan. Tu âncă astă seră noi seim câ l’al veclut. Aliatul. Iţi poruncesc eu, Ennan! se caţî şi se vestesc! Pe Conte de venirea'mî. Ennan. Dar noi nu cutezâm. Aliatul. De e aşa, se vede câ însumi sunt silit Se’mî fiu şi vestitorul. 87 Manuil Te rog, aşteptă ancă. Părinte sfinte ; stal! Aliatul. Dar pentru ce s’ascept ? Mţuiuil. Pe drumul cesta vino câ voită se’ţî spui mai mult. (Ies toţi) SCENA A PATRA (In îutnil turnului) .TlaulVcd (singur). Sunt stelele eşite şi luna ’n crcscet e Pe munţi lucioşî de neuă -- e pre frumos! Lăngesc Eti ancă de natură, fiind câ nopte-a fost Un ch'p ea pentru mine mult mat familiar De cât de om uă faţă şi ’n înstelată iei De întunerec umbră şi amoros tăcut. Am invetat eu limba a unei altei lumi. > 'Ml aduc acum a minte că ’n tinereţea mea, Pe când eram tot singur in retăcite câî, P’uă nap te ca acesta in coloseu am stat In midlocul acelor de frunte mdscc vecin Acelei mal puterîcl nebiruite Romi — Copaci, crescuţi d’a lungul sdrobitelor boltirî, In miedul nopţil-albastru undau întunecos Şi p'într’ale ruinei spărturi se ’ntrevedea Şi stelele lucinde; in depărtare iar Privegătorul câne lătra neîncetat Pe dincolo de Tibru; .şi mal aprope mult Afară din palatul Cezarilor eşia Al bubei lungul ţipet, ş’apoî din când in când A strejilor în stânţiî căntârî de veselii Pe ventul lin şi dulce născeau ş’apol muriaii Prin cea de vremi lucrată spărtură şareta De orizont aprope vrc câţî-va chiparoşi, Dar el erau cât bate săgeata depărtaţi D’acolo, unde-uă dată Cezarii locuiau, Şi pasări ţipetore de nopte şed acum In inidlocul a unei dumbrave mugurând Prin creste dârămate, ce ’şî împletesce strîns Cu vatra ’mperătescă a sele rădăcini. — Şi edera răpesce al laurel răsad — Dar circul plin de sângiurî de gladiatori stâ, Uă nobilă sdrobire perfectă in ruinî! Când boltele-augustane, cezarele odâî Zac într’uă nealesă topire pe păment; — Şi tu rotindă lună luceai tu peste tot, Ş’uă dulce mare ’ntinsă lumină aruncai Ce îndulcea cu totul bătrânele asprimi A unei prea barbare şi aspre pustierî; Ş’a vecurilor braiştî tu le umplea!, făcend Ca nuoî se se arate, lăsând acel frumos Ce mal era tot ast-fel, pe cel ce nu era A fi făcendu’l, până ce locul se făcu Sil Ca uă religiune, şi inima atunci Se râvărsa c’uă multă slăvire pe cei mari Ai vremilor bătrâne — morţi, insă toţi ceptraţi Stăpâni şi carii âncă clin urne cârmuesc Ei sufletele ndstre. — Era uă noptc-aşa! Ciudat, că ’n astă vreme a minte îmi-aduc; Dar gândurile nostre găsit-am câ îşî iau Un sbor selbatic, iute. chiar în acel minut Când cere trebuinţa de a se aşecla In regula gândirii. O O (Ini rit A ba Iul.) Vbaful. Iubite Domnul meu! Iţi cer pentru acestă din nou venire-a mea A duoa ertăciune; smeritu’mî zel, te rog, Prin multa lui iuţelă a nu te supera — Se cadă peste mine tot ce-o avea el reu; Iar bunul seu în faptă ’î lucescă p’al teu cap - -O! cerul se ’mî ajute ca inima ’ţî se pot S’o mişc în adăncime cu vorbe şi cu rugi, Pe cale ’i a întdrce un forte nobil duh Ce rătăcit se află Dar nu e tot perdut. Manf'rcd. 'Pil nu me ştii Abate ; înnumerate sunt Minutele viieţi’mî şi laptele’mî de mult Sunt tote ’nregistrate ; te trage, căci apoi Te afli în primejdii; — te du daci ! Tu vrei !M) Aliatul. Se me ’ngrozeştî pe mine: Mau frai. Eu nu; dar numaî-’ţt clic C’aprope mult de tine primejduirea e, Ş'a.ş vrea ca se te apei*. Aliatul. Ce vrei se înţelegi: i O .Mau frai. Te uită bine colo ! ce vecii ? Aliatul. Nimic Maiifral. Alintaţi ochii colo;—acum se-mî spui ce Aliatul. clic Aceea, care tremur putea a’mî insutla — Del* însă nu me spcriCi -- uă ’ntunccosă veci 1)1 Şi falnica figură că ese clin pământ, Ca Dumncdeu de iaduri cu chipul într’un vel înfăşurat, şi forma ’î înveşmîntată e Ca intr'un nor în furii; acuma stâ ’ntrc noi — Dar ensă nu ’mî e frică 3Iaiif‘re > Aliatul. l,)ic - nici uă dată — piuă ce nu voiţi birui P’acest vrăjmaş de morte. — Ce face el aci: Mau freci. Cum: —Aî—ce face-acilea : eu n'am trimis se’l chiem, — Neinvitat el este. Aliatul. Vai 1 muritor perdut ! Cu ospeţî ca acesta ce al tu se ’mpărţescî: De causa ta tremur! De ce te-aţintă el, Şi tu pe densul ast-fel: A! faţa-’şi desveli; Pe truntea lui săpate de trăsnet semne sunt; Tartara nemurire lucescc ’n ochii lut — Se piei! !)2 Maiifred. Di, — care ’ţî este însărcinarea: Duhul. IMn ! Aliatul. Tu cine eşti fiinţă necunoscută r di ! Respunde ! Duhul. Efi sunt duhul acestui muritor. — Aideţî! sosita vremea! Manfred. Mi aflu pregătit De or ce lucru, însă refuz, nesocotesc Puterea ce me clvamă. De cine eşti trimis r Duhul. Acesta mai la urmă o vei afla— vin! vin! Manfred. Am comandat fiinţe de uă afire mult De cât a ta mal mare, şi cu al tei stăpâni Eu m’am luptat adese. Piei! ciute ! Diiiiui. Muritor ! Acum sosit-a cesu'ţl cel după urmă— mergi! Miiufred. Eă ştiu, cunosc prea bine câ cesul ’mî a sosit, Dar nu ca la fiinţe ca tine se’mî predau Eu sufletul: piei! dute ! eu o se mor aşa Cum am trăit — tot singur. Duhul. Se’l chiâm e trebuinţă. Eşiţî! Aşa dar ; fraţii mei (Alte duhuri cs aiurit.) Alia ful. Periţî daci! Fiinţe rele — mergeţi! ve dic voi nu aveţi Putcre-acolo unde credinţa ’n Dumnecleu Domnesce cu putere, ş’acum ve isgoncsc în numele. . . . llubiil. Bătrâne! cunoscem enşiî noi 01 A nostrâ 'însărcinare şi ministerul teu, Prea sfmtele'ţl cuvinte tu nu le risipi în astfel de deşarte, seci întrebuinţări, Zadarnice sunt tdte; ast om e confiscat. Uă dată ânc’a merge iţi poruncesc. — Aideţî! Manfrwl. Eu ve provoc — cu tote câ sufletul meu simţ Din mine câ se trage, dar ensă ve provoc; Nici nu me mişc d’acilea, pe cât voiu mai avea Suflare pâmentescă dispreţul meu pe voi Se'! suflu — pâmăntescă putere se me lupt Dar fi şi chiar cu duhuri; ce-o se luaţi, va ti Ihicâţî, bucăţi, sfărâme. Duhul. Rebele muritor! Acesta este Magul acela ce-a voit Ca lumea nevedută se o pătrund adânc Si ast-fel se se facă cu noi el mal egal: Se pote tu cu viaţa se fii aşa ’n amor: Adeverată viaţa ce te-a ticăloşit! .Manfretl. Amăgitor vrăjmaşe, tu minţi! viiaţa mea E'n cesu’l cel din urmă — acesta eu o sciţi, Şi n’aş vrea se rescumpăr dintr’ensul nici minut; Eu nu lupt contra morţii ci numai contra ta Şi a acestor ungeri ce împrejuru’ţT stau; Trecuta mea putere ea dobândită fu Nu printr’uă legătură cu ceî din ceta ta Ci prin sciinţt maî 'nalte — canone — îndrăsncll, Lungi privegheri şi multe —- putere de un duh — Ş’adâncă iscusinţă în strămoşesc! sciinţt —. Pe când vechi pământul pe omeni umblând Cu duhuri costă ’n costă; şi vuoă nu v’a dat De loc întâietate: p’a mea putere stau — Eu ve provoc — ve lepăd — vă îmbrâncesc ’napoî Şi vă clefaim cu totul! buliul. Prea multe te făcură . . . . Dar crimele ’ţl ce sunt Manfml. Şi ele ce pot fi La ast-fel de fiinţe aşa precum eşti tu : Or crimele se cade prin alte crime iar Se fie pedepsite, de criminali maî mari : ’Napoî te du în iadu’ţl! tu nu aî nici de cum Asupră’mî vr’uă putere; acesta eu o simţ; în veci n’oiii fi avere’ţî, acesta eu o sciîi. Ce am făcut, făcut’-am: uă strujă ’n mine port Ce printr’a ta nu pute nimic a câsciga : Nemuritorul suflet îşi face singur el Răsplata celor bune seu rele cugetări — El însuşi este propriu începere, sfîrşit 96 Al râului — şi vremea şi locul este el — Simţirea-’! înăscută când jupuită e De astă mortăciune, colore ea nu’şî ia Din lucruri sburătore ce împrejuru’l sunt; Ci este mistuită în trude seu plăceri, Ce nasc din cunoscinţa a pustieriî ieî. Tu nu ni’aî tras în parte'ţî şi nici că ai putut; Eu n’am fost amăgirea’ţî şi prada’ţî n’o se fiu. Ci surpător de mine eu însumi chiar am fost, Şi de acum ’nainte eu însumi iar vom ii, ’Napol! fugiţi d’acilea vrăjmaşi batjocoriţi! A morţii este mâna ce-asupra mea s’a pus — Dar însă nu a vostră ! (Duhurile pier.) Aliatul. Val! cât de galben estî Şi buzele’ţî sunt albe — tresare pieptul teu — Accentele ’n gătîeju-’ţl căscat reshorcăiesc. — La cer tu rugi îndreptă — te rogă — fie chiar Si ’n gândul teu — dar en’să, val! nu muri asa! Manfml. S’a dus-a mea privire în rătăcirea ieî In stare nu mal este de a te aţinta. Der lucrurile tbte în prejma mea înot, Şi pare câ supt mine pământul s’ar sălta Adio! — adu mâna ! 97 Aliatul. E rece! rece mult — Chiar pînă în atundul al inimii recit — Măcar uă rugă numai—vai! ce o se te faci? * Manfml. Bătrânule! nu este aşa grena muri. (Manfrcil mure) Abătui. Ş’a dat sfîrşitul — duliu’i sburâ de pe păment — Dar în cotro?—’im e temă d’ast gând — dârei s’adus! O ) CESURIL-E OF. MULŢUMIRE 9 A l)i;OA KD1ŢHINE CU CÂTE-VA POESlI FĂCUTE MAI ÎN URMĂ BUCURESCI 1885 DEDIOAŢIUNE I.A SECSUL FRUMOS. Se perclă ungeri cerul, se perclă omul raiul Se perdă însuşi tatăl pe fiul seu iubit; Păstorul cinste, suflet; corona, vieţa craiul; Femei! c’uă vorba numai, se perei’ aţi isbutit! Se dobendescâ tronul gonitul, esilatul, Slăvit şi marc nume un mic necunoscut; Virtutea necinstitul şi raiul vinovatul, Femei! se dobendescâ c’un zîmbet aţi făcut! în mâna vostră este a lumii cârmuire! La voi dar plec genunchii, iubirea vostră cer, Căci voi aveţi putere, c’uă vorbă, c’uă clipire, Se m’afundaţî în iaduri se me’nălţaţl la cer. C. A. ROSETTI ■S43 /' A CUI E VINA ? \ Tu ’mî elicea! uă odată cum că pân’ la moi Dragostea ta totă mie ’mî veî păstra; M’aî uitat pe mine, le-a! uitat pe tote, Ast-fel merge lumea, nu e vina ta. Tu.’mî elicea! uă dată, ah! al meu iubite, Partea mea elin ceruri ţie ’ţi o voiţi ela; Tote sunt uitate, tote sunt perdute, Ast-fel este ved.il, nu _e vina ta. [' ’ Când versat, sciî, lacrămi, şi ’n genunchi hi Îmî elicea!; o dragă, nu te voii! uita! Me uitaşi îndată, mort fu iu pentru tine; ^Vremea şterge tote nu e vina ta. Când te-avem în braţe, buza ta cea dulce Rouă fericiri! pe a mea lăsa ; Dar acum otravă şi venin ’mî aduce, Ast-fel ’ţî este secsul nu e vina ta (1839) •te mine . 104 Aurul şi Slava îţi goni amorul Şi ’ţî vecluiu credinţa câ în vînt sbura, ’Ţî-aî închis şi rana, îţî peri şi dorul, Ast-fel ’ţî este secsul, nu e vina ta. Cinste şi iubire, dragoste, credinţă, Ieri jurai tu mie, adi cui s’o ’ntempla; Nu cunoscî iubire, nu simţi pocăinţă, Astfel ’ţt-este secsul, nu e vina ta. Dar cu totă însă, multa’ţî necredinţă, Inima’mî tot bate orî cănd te-oiîi vedea ; Anger est! în ochi-’mî, sfântă mult fiinţă, Ast-fel e amorul, nu e vina mea! (*) (*) La iS47, autorul a ficat iii întâmpinare răceşti poesie. Kste acusarea cc (ace fcmea birbatulul. Se publici aci Ia finile cesuriior ile mulţumire/ P I S M A. (1841.) ' Tu te plângi, Eleno, ne’ncetat de mine, DicI că de tot omul eu te bănuiesc; Te înşeli iubito, eu me ’ncrecl în tine, ; inse fâr’ de voiă-’mî eu te pismuiesc. Eu sunt forte sigur de a ta iubire, De a ta credinţă nu me îndoiesc; Der iubirea’mî dragă este peste fire Şi de a ta umbră eu te pismuiesc Când te strâng în braţe, când sunt lângă tine, Când nimic în lume alt nu mai doresc; Nu sciţi ce simţire de uă dată ’mi vine, Câ de clici: ’mî sete, eti te pismuiesc. Când îţi sorb suflarea, când îţi veci zîmbirea. Când în ochi’ţl cerul, raiul îl privesc, Deca veci că luna ’ţî-atras privirea Simţ că fâr’ de voie-’mî eu o pismuiesc. 10G ■\ • Când Zefirul suflă, şi te râcoresce, Fâlfăind cosiţa’ţî, drag’mî e s’o privesc; Dar când ved suflarea’!, câ te muţumesce, Simţ atunci d’uă dată câ îl pismuiesc. De’ţî măngâî canarul şi el ciripesce, Deca n sinu'ţî roza mândră stând zăresc, De veci fluturaşul câ te ocolesce, A lor fericire eu o pismuiesc. Pismuiesc eu totul, ce te mulţumesce. Valurile undei, ce te învelesc; Stele, lună, sore, tot ce te privesce, Pot ce te atinge, eu le pismuiesc. Iartă'mî dar iubito astă pismuire Şi nu te mai plânge câ nu te iubesc; Câcî şi chiar in templu, la Dumnedeire, Când vei fi plecată, o se pismuiesc. SCHIMBAREA MEA. (1843) M'am schimbat cu tot acuma, Lumea dice ne’ncetat ; Dar lăsând’ încolo gluma, Au cuvînt, eu m’am schimbat. Ce făceau şi eî şi ele Imî păreau de lăudat; Tote-acuma îmi par rele; Au cuvînt, eu m’am schimbat. Ca se fiu în Adunare Mie-atuncea îmi plăcea Şi’î găsem cu duh prea mare, Unii d ălţi când rîdea. Fug acuma cât se pote Când iî veci câ s’adunat ; Neroclil imî par mai tote, Au cuvînt, eu m’am schimbat 108 De vedem atunci câ jură Un boer judecător, Eli credeam că nu mat fură Câ e sfânt, nemuritor; Astăclî inse mie ’mî pare Cum câ mulţi ce au jurat, Se ’ţî ia pielea sunt în stare ; Au cuvînt eu m’am schimbat. Când vedem că se adună Deputaţii şi vorbesc, Eu credem câ fapta bună Toţi din suflet o doresc; Astăclî inse mie ’mî pare Cum câ unii ne-a ’n.şelat Şi de ţeră nu îi dore ; Au cuvînt eu m’am schimbat. Eli credem cum câ cinstitul Patriot e lâudat, C’adeverul şi talentul E plăcut şi mult stimat. Din potriv’ acum îmi pare, Şi ’nc’uă dată am visat, Câ se pun şi la ’nchisore, Au cuvînt eu m’am schimbat. 109 Când vedem vrc uă femee Frumuşică, o iubem, Imî eşia din ochi scîntee, Câ e ângfer o credem. Cum Ie cred .... o ţiu în mine, Dar .... ş’acuma ne'ncetat Când le veci, suspin îmi vine ; N’ati cuvînt, nu m’am schimbat. DORINŢA. (1840.) De ce nu sunt dumbrava, ce sera pe recore De braţ cu un prietin ’ţî e drag a visitar De ce nu sunt uă roză, de ce nu sunt uă flore, C’atuncî gândesc, o dragă, ci tu nu m’ai uita! De ce nu sunt Zefirul, ce sînu’ţî râcoresce, De ce nu sunt parfumul ce puî pe haina ta! De ce nu sunt eu valsul ce şopta ţî înlesnescc! C’atuncî aşî crede lesne, câ tu nu m’aî uita! De ce nu sunt sticluţa cu apa înfiorată, Ce ’n totă dimineţa îţî spală faţa ta! De ce nu sunt oglinda frumosă ce te-arată! C’atunci aşi fi mat sigur, câ tu nu m’aî uita? De ce nu sunt eu luesul ce sufietu ţt iubesce! De ce nu sunt podoba, ce puî pe fruntea ta! De ce nu sunt eu slava, ce inîma-’ţî cloresce! C’atunci aşî fi prea sigur, că tu nu m’aî uita!— 111 Dar vai! nu sunt nimica! sunt simplă uă liinţ Ce-a te iubi din sullet amorul m’a ’nveţat ; Eu nu am alte daruri, de cât a mea credinţă Şi de aceea, crudo! me tem că m’aî uitat! PE ALBUMUL UNEI D6MNE. (1841.) In mii de suvenire şi eu spre suvenire Pe uă foiţă verde, la umbră me strecor. Pe lângă mii, plăcute şi dulci resuvenire Supt foie ca insecta necunoscut se mor. Aci într’uă mulţime de nume însemnate, Ce pân’ la morte !ţî jură se’ţî fie închinate, Credinţă şi iubire ce îţi făgâduesc, Acum că estî frumosă, în fericiri, în bine Ş’un numer d’adoratorî se ţi se ’nchine vine. Ascuns, uitat, me lasă se stau se te privesc. — Er deca vre uă dată de vr’unul înşelată, De altul părăsită, de altul er uitată, Vei da şi de foiţa, pe care-am scris şi eu Despreţuit de tine, tu se ’ţi aduci a-minte Cum câ se află ’n lume un om ce ’n veci nu minte Ş’a căruia iubire o scie Dumnedeîî! 113 Satanei, ca şi acuma, me vei găsi tot gata Şi anima, şi viaţa şi suflet se ’ţl jertfesc; Cerencl spre răsplătire, cerând spre totă plata, Al teu sincer prieten că sunt se ’ţî dovedesc. CĂMAŞA FERICITULUI. (1843) Ascultă, Imperate, cu multa ta răbdare, Se ’ţî dâm uă socotelă de greoa’nsărcinare, Ce tu ne-aî rînduit. Am fost trimişi de tine, spre-a bole’ţî vindecare Se ’ţî cumperâm cămaşa acelui om orî-care In lume ’î fericit. Dorind se ’ţî facem slujbă şi sufli lecuire, Umblarăm pretutindinî, cătând cu îngrijire Cămaşa ce-aî dorit. Dar însă astă lume e haos de dorire Si ’ntr’ensa nimeni nu e se n’aibc vr’uă mâhnire Se fie fericit. Găsirăm pe un tîner, frumos, cu bogăţie, Dar însă vrend se aibă şi bună uă soţie, Era nenorocit. Colea jălea un tată pe Jlis’o ce murise Şi ieî plângea un altul câ fiî nu dobândise Şi nu e fericit. 115 Doria un altul tronul, şi altul cc ’l avuse Şi ţera-’şî jăfuise, la alţii o vînduse Plângea că ’l au gonit. Un altul frumuseţea, un altul poesia, Un altul sănătatea; un altul bogăţia. Si nimeni fericit ! • > Credeam, cu ceşti tovarăşi, pătrunşi toţi de mâhnire, Că nu se află ’n lume vr’un om în fericire Şi eşti nelecuit; Dar ensă dintr’uă vale, mergend, noi audirăm De bucium uă cântare, şi ’ndată ’mmârmurirăm D’ast sunet fericit! Acolo alergarăm. O cer! ce frumuseţe! Trecea un nu printr'insa c’un murmur de blândeţe Uşor şi liniscit; Păştea uă turmă pacinic, pribegă prin vâlcele Şi ’n (lori culcat păstorul il asculta şi ele Dicend: e fericit! sPăstor*, noi ii cliscrăm, ^trăiesc! în serăcic, sŢî-e turma forte mică, se 'ţi chim dar bogăţie ^Acilea am venit. >Cu noi vin la ’mperatul, el va ca astă dată ^Sermanul şi săracul, avendu’l ca p’un tată, .^Se fie fericit.* Trăiască împăratul! eu nu am trebuinţă, ,,,,Bogat sunt cu-astâ turmă şi ’n astă locuinţă „„Sunt forte mulţumit; 116 „Iubesc dumnedeirea, ş’un câne me iubesce, „„M’adapă astă apă, uă turmă me hrănesce ,„,Şi sunt prea fericit/1'-'— — s Curend, curend cămaşa, câ boia me trudesce! .Se ’mbrac curend cămaşa, o! frate te qrăbescc, „Că sunt prea chinuit!* — — Iţi spunem, împărate, cu mare întristare, Că nare nici cămaşc pe densul, omul care Se află fericit! TRIBUNALUL AMORULUI (1843). (Galanteria era spiritul domnitor în vceul al 12-len şi al 13-lea. Cavalerii şi Trubadurii se esercitau numai în acesta. El aven ui curte de amor, unde se îndeletnicea la asemenea lucrări, aşa cam de felul acesta de care vi dau aci ui pilda, şi la care ei pune ii mai multă osârdie de cât la cele mai principale pricini ale statului. Din nenorocire mie îmi pare câ şi Ia noi a cam ajuns acea vreme vrednici de rîs seu de plâns (cum veţi voi). Din judecătoriile nostru vidufim într’ui vreme cşind multe feluri de liotirîrl mai vrednice de rîs de, cât acesta. (Şi daca nu mu credeţi pot se vi dau şi dovedi). O dau dar şi eu acesta ca cel puţin ridând judecători de densa se se siîesci se ilc mai serioşi intr’ale Demnelor ca se nu mC faci şi pe mine se plâng citindul-c), I1 Dupe jalba care dete pătimaşul Costandin, Credincios amant şi care a trăit în mare chin,-Ce pe podul jârtfeî şede, tabla patimi şi oftat. In parohia vestită de sincerii ce ne-a dat, t Contra Domne! Elencuţa, care are ochi vii, Fiică bună a Cruzime! ş’a grozavei Tiranii, Ce lăcaşul şeii ’şî ’l are peste podul de nevoi, In parohia asprimii, tabla animă de sloi ; AdI la nouă ale lunii Sârguinţcî celil mari Şi în anul Stârnirii de civili şi militari, Marele d’aprodl vătaful credinciosul şi supus, Drept în sala zălojirii a adus pe cel de sus 118 înaintea judecaţii, unde este prezident Cupidon, Prinţ al dreptăţi General locotenent Al credinţi, şal blândeţi e Marchiz, şi decorat Cu cordon de sfinte animi care el le-a săgetat ; Şi citindu-se şi jalba ce a dat’o Costandin, Unde dice câ Elena ’î a făcut un mare chin, Ne-pădindu’şî jurământul ce prin graiu şi’n scris ’î a datî Sau vecjut câ ea îi jură se’l iubescă ne’ncetat, Se’î jertfescă a iei viaţă, chiar şi partea iei din cer, Şi se’î ţie pân’ la morte un amor curat, sincer; Mai adăogând sus disul câ ea ’n dată s'a schimbat, Şi, iubind un om cu stare, în trei clile l'a ’nşelat. — Şi ’ntrebânduse pârâta n’a putut tăgâdui, Ci a clis câ numai pote de acum a’l mai iubi. Judecata. Chibzuind dar judecata cele drepte-asupra lor Şi vedend cum câ Elena asupresce pe amor, Pe temeiul legiuirii s’al oficiului ce-avem, ' Şi pe pravilele sfinte hotărîrea noî o dâm, Potrivită cu jurarea ce Elena a făcut, Şi credinţa şi iubirea ce amantu’î a avut; Anima ’î se ’î dea îndată totă ’ntregă înapoi, Şi prin serutârî prea calde se’l măngâe de nevoi; Dar fiind că ea şi crima necredinţei a făcut, Crimă, care* pe amantu’î se’l omore-ar fi putut, Se s’adune de acuma voie ea nu va avea Cu nici unul dintre secsuKbărbătesc ce'îl iubea. Daca ense şi dup’ asta hotărîre n’o voi Pe amantu’î cu credinţă de acuma a’l iubi, Fi-va iarăşî osendită pentru totă viaţa sa 119 La uă mare nesimţire ce într’ensa va purta. — Costandin dar prin urmare voie-atuncea va avea A lur inimă se potă se o dea or-cuî va vrea, Şi cu drept ciivent atuncea înapoi lui întorcând Cheltuell, despăgubire şi dobândi, mal coprindend întristări şi neodine, muncă, luptă, trude, chin, Care ea pricinuosce lui sărmanul Costandin. Preşedinte: Cupidon JudectUorl: Statornicul si Credinciosul. Grefier: Biletul Dulce. Controlaţii la osrovul Citerel, în dina Desuniril, anul Ruperii. Protestul D. Procuror. Eu Nicola Iubitorul, procurorul, protestez în potriva otărîril, care dreptă nu o cred. Osândiţi pacea Elenă, fără mult a ve gândi, Curiică ast-fel merge lumea totă ’n care ea trăi; Şi’mpotriva chiar a firii, lâră se ve socotiţi, Că se uite muritorii de la ceruri sunt ursiţi. Ea apoi şi dreptul are, câcî amantu-î e sărac Şi săraci de cănd lumea, n’aii plăcut şi nici că plac Şi ve rog d’acum ’nainte ca mal mult a ve gândi, Câcî aşa pe ijptâ lumea prea curînd veţi osândi. VREMEA. (1843). Imitnţiui'.e, Un betrân, anume vreme, Ce în veci călătorea La un rîu sosind uă dată Cu-aste vorbe se jelea: sCe! cum veci pe aste ţermurî 2, Toţi eu totul m’aţî uitat, 2, Când a vostră şi secunda 2,Eu în veci am numerat. --s De adânca’mi betreneţe, jFraţî, ve rog ve umiliţi, 2,Şi se treceţi astădî vremea; Alergat! si ve grăbit! Dincocî iar ia mal mai multe Copiliţe se uitau Vrend se-’o trecă cu uă barcă; Ce amorul o ducea. 121 Dintre ele însă una Maî cu minte se alia Ş’aste vorbe forte drepte Cu suspin le repeta: 5A! găndiţi-ve maî bine, sCâcî prea des s’a întâmplat, >Câţî pe vreme a vrut se trecă sCu-astă barca sau ’necat * Dar Amorul cu iuţelă Şi căutând la mal s’a dus, S’a oprit drept lângă Vreme Şi se mergă ’î a propus. Se îmbarcă şi se lasă Intrai undei curs turbat. Şi cu mica sa lopată Dând, el cântă nencetat s Copiliţe, dragi, iubite sVe uitaţi la luntrea mea, „Si vedeţi cum câ amorul y> > * s Trece vremea când o vrea/ îns' Amorul numa’ndată Lopătând a ostenit, Ast defect el de când lumea ’L a avut necontenit; Vremea-atuncî îî prinse locul Şi cun zîmbet iî dicea: 122 5Eştî prea slab o bâieţele, „Tu nu aî puterea mea. , Dormi acuma, dormi în pace, jCâcl eu cânt încetişor sVechiul cântec şi cu minte — s Vremea ir cec pe Amor!* JUDECATA OCHILOR. (Din dicţionarul amorului.) Ochii cel negri, vie scîntee Şi cei albaştri dulci amoro.şî ; Vrut-au se alic s’aibă idee, Care dintrenşii sunt mai frumoşi. Nici uă dată judecată ca acesta n’a mai stat Pe femeele frumose se le fi interesat. Ca se sflfşescă aste mari sfade. Jalbă porniră la deu Amor, Vrând se le spue ce li se cade Si se le-arate ce e al lor. i La uă ast-fel de ’ntemplare se vedeţi pe advocaţi Când se judecă e lucru ca se nu îl mai uitaţi. 124 Ast fel Amorul înţelept mare Prigonitorii ’l a ’nfăţişat, Martin: aduse pe ’mbrăţi.şare Si hotârîrea ast-fel ’.ş’a dat: Hotărîrea. Ochii cel negri în adunare Sciu mult mal bine de a luci Er cel albaştri în înserare Mal cu lesnire pot a robi. Ochii cel negri lesne el scie Animi se fure ş’a le răni; Er cel albaştri pot ca se ţie Vreme mai multă ce-o birui. Animă vie, dor sburătore Ochii cel negri ne dovedesc; Er cel albaştri mal simţitore Si cu credinţă multă iubesc. » i Cel negri-aruncă via’mi săgetă ; In cei albaştri flacăra ’ml ţiu Cel negri duhul cel viu arată; Er cel albaştri suflet descriu. 1-25 Protest din partea gustului. Femei cu ochî-albaştri, Se nu ve îngânfaţî, Câcî cri duo! ochi ca cerul Pe mine m’a n.şielat! Si voiu ce-avetT ocliî negri Se nu ve superaţî, Căci numai' c’o clipire De’ţî vrea, maţi subjugat. REVEDEREA. (1842) (La Doinna I). S.) Te maî veduiu uă dată, prietină iubită, Te reveduiu, şi viaţa acuma o iubesc! Tu adî ’mî aî aretat’o cu llorî împodobită Dar fi ca adî şi mâne, aş vre se maî trăiesc! Maî tii acum tu minte, câtî ani d’atuncî trecură, De când noî în grădină la tata ne jucam r Căci frunte ’mî viscolită nu pote da mesură Cât e, de când de ruje cunună îţi făcem! — Ce de dureri d’atuncea pe noi nu năvăliră, Ce de fiinţe drage pământul ne-a nghiţit! Ce de doriri plăcute, ce de nădejdi periră, Ce lume de iantome, o! cer, ne-ă ocolit!-—-Dam fi betreni ca timpul, eu nu cred că se pote Maî mult de cât atâtea ruine se călcăm. 127 Si nu cred cum că crime, vendâri, predări şi morte Mai mari pot ii în lume, de cât în care stăm ! — Moneda şi femeea pe omeni cârmuesce. j... */ Seracul şi cinstitul e ’n veci gonit de eî; Şi mama ’.şî vinde fiul când preţ mai bun găsesce Şi fiii ’şî vind chiar ţera, părinţi şi Dumnedeî! __Virtutea stâ în aur şi cinstea ’n nebunie; Frumos patriotismul când pote da folos; Iubirea speculare, poetul jucărie, Sciinţa e uă vorbă, seracul ticălos! — Acesta este lumea, prietenă iubită, Acesta este viata ce de atunci trăiesc; Şi dam găsit vr’uă dată uă di mai liniscită, A fost, ca cu ’ndoite dureri se o plătesc. Dar a'stădî dup’uă astfel de lungă despărţire In urma astor trude, când iar te-am reveclut, Acum când eu pe buze’ţî yecjuiu ace zîmbire Din dile fericite, ca vis ce au trecut, Ca orbul din pruncie, ce na vedut el sore De cât arşiţa’! numai pe pleope’l o simţea, Deschide iarăşi ochii şi vede lucitore Uă stea ce o perduse şi care o iubea, Se simte câ renasce şi uit’ orl-ce durere Ce omenii, orbia, ’I a fost pricinuit; Şi eu tot ast-fel astă-dî la astă revedere Uitai orl-ce trudire, uitai că am trăit : Te ’nfăţişaşl în mintc’mî c’atuncea copiliţă, Pe când inimoşi în chipu’ţî vedeam pe ângerl eu ; Ş’un prunc adl lângă tine, dicendu’ţî măîculiţă, îmi arată pe mama cu fiul Dumnedeu! 128 Atunci erai copilă, în albe înveşmântată, Aveai obrajii rumeni şi ochii ’ţî scinteea ; Acuma eşti în negre cu fruntea aplecată, Ş’uă lacrimă in ochi’ţi acuma licurca.— In tote astă-di timpul îmi arată schimbare Vedu-i uscata-î mână că ’n tote s’a ’nfierat; Dar sufletul meu ancă il veci tot într’uă stare Ş’acum ca şi atuncea vederea’ţi la mişcat Ş’acum ca şi atuncea el bate lângă tine, Din cercul teu afară ş’acum nu simţ nimic. Iluzia renasce, îmi par că tote-s’ bune, Ş’acum ca şi atuncea sunt gata ca se clic: Te mai veduî uă dată, prietină iubită, Te reveduî şi viiaţa acuma o iubesc; Tu aclî mî-ai aretat’o cu flori împodobită, De-ar fl ca aclî si mâne, asî vrea se mai trăiesc. FRACUL MEU (1843). Aşa de gol în tote, cum mani născut in lume, Trăiesc şi până astă-di; muncesc, dar n’am putut Se nil fac trăsură, haine, parale şi un nume ; Dar ens’ am pus eu minte ş’un frac adi ’mi-am făcut! Si adî ca ’n tută vremea datornicii veniră, Gbrasnici cât se pote; bocrî, ’i aţi cunoscut! Dar clisă cu ocară, cu brânci mai toţi eşiră, Fiind cam pus eu minte ş’un frac adi ’mî-am făcut. Acum se fac mătănii, la piept eii a me strânge, Se ’mî plec şi ochi şi capul, şi mâna s’o sărut, Se muşc, se vîiid pe unul, pe altul iar a linge Le-am inveţat pe tote, ş’un (rac adi ’mî-am făcut, Rang, slujbă, bogăţie, acuma vin grămadă, Acea idee prostii de cinste am perdut; La un bocr prea mare me duc acum îndată Şi mâne şi poimâne, ş’un frac adî ’mi-am făcut. 9 Plecat se merg, cler ensă împins de îngănfare, Pe la a mea Elena se trec puţin am vrut; Dar ce, ea ’nu dise: ^dragă, şi tu în astă stare. Şi tu cu haina curţii, şi tu frac ’ţt-aî făcut?'* Ca vis, ca nălucire, cum pere tote ’n lume. Zadarnica ’mî mândrie îndată a trecut! Şam clis: de cât ast ^dragă11, nu-voiţi eu un alt nume, Nu voiţi palat, rang, aur, şi fracul l’am vîndut. BOLNAVA TERANCUŢA. (1843) Din satul Obedenil uă fată, Ilincuţa, Ca luna de bălae cu oclu scînteetorî, Cu forme de slăvire, ce are ţerăncuţa Ce cresce ’n locuri simple, in câmpuri tot cu Hori Născută far’ de pată, la trup desevîrşită Ca fiicele romane Vestalei ce jărtfea; Ca manta auroriî la faţă rumenită, Ca focul ce cu rade de sore se ’noia. Blajină ca si pruncul când nu mai are fdme, Si ’n mica sea surită cu senul cel mămesc » O * D’a ânimeî bătaie el legănat adorme Şi vise de ferice obrajii ii roşesc. A zcfiru-'l soţie, a fiorilor deiţă, C’o simplă lăcrămioră pe ea o ’mpodobea; Şi ’n riurî cristăîose irumosa copiliţă Cu blândele Naiade obrajii îşi spăla Ea n’avea altă grijă de cât ca se urmeze Pe mamă-sea Marin, la lucrul ce avea; Mătasea se o tragă şi in se tlărăceze. De puii, de meî, de tote ce ’n casă trebuia Căntând lăcea de tdte şi sera mulţumită Sferşia modesta-’t cină, slăvind pe Dumnecleî; Şi noptea cu-a iei mamă dormea prea liniscită Găsind’o aurora în veci la lucrul iei. Aşa crescea acestă copilă drăgălaşe, A mamei fericire, a satului iei stea; Dar sorta ce pe lucruri de bine e pismaşă li dete uâ lovire, din tote cea mal grea. S’o scriu, o simţ prea bine că pena-’mî nu e ’n stare. Me trag dar la uă parte ş’o las se spue ea, Aşa precum cu gura ’î, fiind bolnavă tare, Ş’adusă la un medic, ea simplu povestea: jEra uă vreme, când dintre tote 5Cu mult mai sburdu în veci eram, „Tot cântec vesel căutam di nopte, 3,Pe mama, tata şi fiori iubeam. jFacem tot lucrul cu bucurie >Şi naveam gânduri în mintea mea; s Mergeam la horă cu veselie, jŞi sera somnul me prididea. 133 aDe la uă vreme încoce însă „Eu simţ în mine un foc ardend; ^In loc d’a rîde, eu sunt tot plânsă, jjn loc de cântec, me simţ oftând; „Când cucul cântă, simţ câ me dore >Şi’m! curge lacrămî din ocln isvor. „Câ sunt pustie atunci îmi pare „S’aprinde ’n mine un mare dor. „Cu noptea clioa pe când se ngână „Şi pâsări cântă eu lăcrămez; „ Când vârcolaci ciugeşc^din ,Jună— „Aci îmî place, si aci oftez. ,Dar la fântână cănd veci că trece „ Pe lângă mine şi Costandin „Aci îmî vine sudore rece, Aci căldură, aci suspin. „ Aci simţ peplu câ mî isbucnesce, „Că al meu sânge mi s’aj aprins; „Ş’aci simţ iarăşi câ amorţesce ^Şi răsuflarea câ mi sa prins.' „Apoi d’acilea, când viu acasă „Şi veci pe mama eu me roşesc; ;>Nu ’mbuc nimica de şed la masă, . Şi totă noptea nici n’aromesc. 134 „Şi când ast nume se pomenesce „Un ce me'necă şi me sfirşesc; .Or unde-oî merge, el me ’nsoţesce, „P’or ce puî ochi, pe el zăresc. „Cântări de bucium, de păsărică „D’aud, îmi pare că el vorbi; ,,De ved vr'uă rujă, vr’uă floricică, „Eu cred că buza’î parcaşi privi. „Când nul ved iară, ’mî e reu mal tare „Şi simţ prea bine că me sfîrşesc; „Se fac vr’un lucru nu sunt în stare „Ş’ap>o! îmi place se pătimesc. „De n’ar lî mama, n’aş! vrea vr’uă dată „Acestă bolă s’o lecuiesc; „Dar însă plânge, e întristată! „Se’mî spui dar lecui, s'o ’nveselesc.“ (Doctorul). „„Boia ta o copiliţă „„Al dreptate s’o iubesc!; „„E uă bolă pre plăcută, „„Când o perdl n’o mat găsesc!! „„Eu ’mî aş da averea totă, „„Jumătate viaţa mea; 135 >2>Eu ’mî aş vinde şi din suflet, j^Ca s’o cumpăr d’aş putea. .,5 Dar fiind-câ a ta mamă ssVa se nu mal pătimesc!, „jPerde’ţî totă fericirea 2,5Numai ca s’o mulţumesc!: 2, ^Costandin şi de un preot „2,Di! se vie însoţit: 5>Se’ţî citescă trei cuvinte ?>Şi pe loc te-a! lecuit.*4 TÂNGUIREA UNUI POET. Români, iubiţi prieteni, femei mult simţitore, Ve spuiu duiosa ’mî sortă ca se me miluiţi; Se ’mî faceţi de se pote, vr’uă mică uşurare, De nu, dar duoă lacrimi ve rog se ’mî dâruitî! 7 O > în orî-ce pas în viaţă ’mî întâmpin uă durere, în tote ale mele, tot stăvili întâlnesc; Eîi sunt uă minge-a sortcî, şi veci, nu e pârcre, Că nu se află ’n lume nimic din ce doresc. Românî, iubiţi prieteni ş. c. 1. Me spel. me raz, me curăţ, îmî streng midlocul bine, Dar tote sunt de geba, câcî tot urât remâiu; Alerg, muncesc di, nopte, şi banii fug de mine Şi orî-ce ’ncep a face, nu ’î daîî de câpetâiu. Românî iubiţi prieteni ş. c. 1. In versuri şi în proză, toţi cântă, toţi ne spune, Că ’n vecul de acuma femeile iubesc; 137 Eu cânt amor la tote, la rele si la bune 7 1 Şi ’n loc cl’a lor iubire uă palmă dobendesc. Români, iubiţi prieteni ş. c. 1. Iubesc mâncarea bună, friptură turturică, Dar cum merg la vr’uă mesă, de loc me bolnăvesc Şampania îmi place dar şi ea mult me strică, CâcI cum beii picătură, eu ţera ’ml o jălesc. Români, iubiţi prieteni ş. c. 1. Ml e drag şi adeveriţi, dar daca vre-ufi dată Am clis cum că ne fură acel ce stâpănesc; Un om cădu pe mine ca uleul îndată Me smulse şi me ’nchise dicendu’mî câ bărfesc. Români, iubiţi prieteni ş. c. 1. Tot ast-fel de durere încerc şi ’n poesie; De şi brodesc cu vr’una la unii ca se plac, Dar însă al meu nume e mort, nu o se ţie, Şi ’n veci un Goete, Şiler eu nu o se me fac. Români, iubiţi prieteni ş. c. 1, Acum ved că şi legea dorinţa ’ml prigonesce: Imî plac vre trei blondine, cinci ocheşe iubesc; Soţii le voiţi pe tote, şi ea me stavilesce, Cănd alt fel pe nici una nu pociţi se dobendesc. Români, iubiţi prieteni ş. c. 1. 138 Apoi dup’ astea tote mai am uâ presimţire, Ce ’n veci me chinuesce, ca un judecător! Că trupu ’mî într’uă gropă gol, rece ’n nesimţire Câ mâne o se intre; me prind câ o se mor! Români, iubiţi prieteni, femei mult simţitore, Ve spuiîi duiosa ’mî sortă, ca se me miluiţi; Se ’mî faceţi de se pote vr’uă mică uşurare, De nu, dar duoă lacremî, ve rog se ’mî dăruiţi! NEATâRNATUL. (1841). (I)upă Deranger). /■U ■ Slăviţi, cinstiţi’mîjiea turnarea, Aî vanităţii robi ruşinaţi; în sărăcie şi ’n depărtarea De lues de slavă eu am găsit Stând libertatea ce n’o gustat!! O » Din aste inme de ea ’nsuilate Vedeţi asupră’mî drep ce-a luat Lizeta pote care dreptate Ca se zîmbescă când eu î! clic? Sunt liber, liber, neaternat! (bis) Aşa acuma eu sunt în lume Un biet selbatic, gol, rătăcit; N’am rang, n’am aur, nici chiar un nume, Se poc! robia s’o îmbrâncesc Un arc am numai de ocrotit. 140 Tăiate pene săgeata’ni! este, Moi câte una când sunt călcat. Lizeta numai veci câ ’ndrăsnesce Ca se zîmbescă când eu ii dic: Sunt liber, liber, neaternat! (bis) De robii ceia va rîde-orî-care Ce în genuche pe brânci lăsaţi Merţr de se ’nchină la un birt mare O A cârul portă nu s’a deschis De cât la omeni încoronaţi. D’acela rîde ce ’n veci cer.şesce Cu a sea liră pe la palat; Lizeta numai ved că ’ndrăsnesce Ca se zîmbescă când eu îl clic: Sunt liber, liber, neaternat! (bis) E chin şi trudă orî-ce putere O! cât plâng sorta de împerat: Ferice nare, plăcere n’are E conductorul al unul jug, Trist ca şi robul ce c legat. Nu voi domnie, nu voi palate, Chezaş amorul s’a ’nfâţişat, Lizeta are puţin dreptate Ca se zîmbescă cănd eu ii clic: Sunt liber, liber, neaternat! (bis) 141 Cu sorta ’mî bine în împăcare, Căutând şi vesel pe drum pornesc De pânea cjili bogat şi mare Si de nădejdea c’a duoa di A vieţe’mî hrană o s'o găsesc. Si sera somnul plăcut sosesce De semnul cruci fiind armat, Lizeta numai veci că ’ndresnesce Ca se zlmbescă când eu ii clic: Sunt liber, liber, neaternat! (bis) Dar ce! Lizeta împodobită Dacele graţii ce m'au rănit, în lanţuri grase e pregătită Se puc braţul ce-o mângăia; îmi cere nuntă, jug ’mî a gătit. Aşa se perde domnii, rigate, Dar nu, acuma sunt neplecat; Lizeta s’aibă în veci dreptate De a surîdc când oî strioa: O Sunt liber, liber, neaternat! (bis.) HAINA MEA. (1841) (După Bcrangcr) O! haină dragă nu fii ingrată, Vecii câ ’mpreună noi ne-am trecut, Tu chiar de mâna ’mt eşti maturată Ani clece astăcll neîncetat, Socrat mal bine n’ar fi făcut. Şi de ca sorta tot furiată In alte valuri te va muia Se fu ca mine îmbărbătată De pildă ia-me, se rabclî, cum rabd ; Bătrână haină, nu me lăsa! Ca astăcll âncă ’raî aduc a minte, Câcî anevoie sunt la uitat, De cea d anteia îmbrăcăminte La al meu nume când te pusei!! Şi pentru slavă’ţl toţi te-aii căutat 143 De scâpătarea’ţî, cc mc cinstescc, Nu me goniră câţi mc cliiema, Ca şi atuncea ne prăznuesce Aî mei prieteni când ne-adunâm; Bătrână haină nu mc lăsa! Şi vcchiu’ţî guler ved cu zîmbire Că ’ntr’un loc este împetecat; Dar e uă dulce resuvenire: Cănd într’uă seră m’am prefăcut Că pe Eliza m’am mâniat; Eu fug, ea ţine şi te sfîşie Ş’acea necinste de mâna sa Nu îmi aţâţă a mea mânie C’abia ’n trei clile ea te-a cărpit. Bătrână haină nu me lăsa! Te-am pus vr’uă dată în mosc, în ambră Oglinda ’n faţă, se ’mi spui, ’ţî am pus? Am stat vr’uă dată în antişambră, Străngendu’mî pieptul pe la cei mari, La defăimare eu te-am supus ? Dorind uă cruce şi mic şi marc îşi vinde cinstea şi slava sa, La cheotore’ţî de câmp uă flore Erumosă, simplă în veci luci; Bătrână haină nu mc lăsa! 144 Dacele (Iile prea durerose, Ce alergarăm n avend yr’un rost, Când vent, cănd sore, şi când ploiose, Nu te mai teme, nu te sfii; A noştri sortă un fel a fost. Şi vremea ’mî pare acum sosesce Trudirea nostră a înceta; Puţin mal rabdă, me însoţesce. Ca împreună se ne sfirşim. Bătrână haină, nu me lăsa! LAS*** (1843) Nu’mî place nici chiar roşa când nu veci şa ta faţă, Nu’mî place primăvera, când tu nu’mî vei zâmbi; Nu’mî place nici cărlogul cu fiori şi cu verdeţă, Nici viaţa, când în ochi’ţî iubirea’mî n’01 citi! Nu’mî place nici pictura, când chipu’ţî nu’niî arată, Nu’mî place poesia, cănd nu te va descri; Nici harpa când nu cântă simţire’ţî cea curată Nicî viaţa când în ochi’ţî iubirea’mî n’oî citi! Nu’mî place avuţia, cănd nu’ţî o da vr’un bine, Nu’mî place nicî corona cu tine când n’o fi; Nu’mî place nicî uă slavă când nu e pentru tine, Nicî viaţa când în ochi’ţî iubirea’mî n’oî citi! IO 146 Şi tote’mî plac. când buza’ţl de faguri e p’a mele Şi îngânând un ^dragă^ pe sînu’mî te lipesc; Şi când tu eşti în braţe’inî. când sunt într’ale tele, Sunt fericit. în ochi’ţî iubire’nri d’o citesc MÂNGÂIEREA POETULUI (1842). I Tu poţi a mea trăire în trude s'o prefaci Şi ori-ce fericire Uă negură s’o faci; Ca trăsnet, când trăsneşte Stejarul înverdit Şi’l rupe il sdrobesce îl lasă ars pîrlit. II. Tu poţi cu uă privire Mai aspră dai lăsa în tot’a mea simţire Otrava a versa. 148 Ca şcrpcle ce pote în sus când o privi în sbor s’arunce morte La paseri ce-o zări. III. Tu poţi se verşi mâhnire în totă viaţa mea, De’mî veî lua umbrirea Ce’mî dâ iubirea ta. Ca rima ce stîrpise Din rădăcina sa Uă plantă ce umbrise Uă di pe Ioana. IV. Dar am un ce în mine Ce nu poţi se mi’l iei; Trăiesce fâr’ de tine, E dar de DumnedeT. Aşa precum trăiesce Lumina cănd e di De nori ea se umbresce Dar fără a peri. 149 V Un ce, ce el me urcă De tote mai presus, Un ce, ce el m’aruncă La cer me 'nalţă ’n sus. Cum merge ’n sus suspinul FecioreT, amoros Cum roşele şi crinul înalţ’ a lor miros. * VI. Acea dar bucurie Viiaţa cea de deî, Ce-am în poesie, Tu nu poţi se mi-o iei; Câcî este uă suflare Un abur, fum sfinţit, Un suflet ce nu more, Căci e ’ndumnedeit! CÂNTEC ARAB (1843). O tu! ce-mî fad mustrare, că sunt în veci în trude, Supus la ale sortel loviri atât de crude Ce curg neîncetat! Crudimele ’î învaţă că nu le respîndesce De cât pe lucruri numai ce ea le preţuiesce C’un preţ maî însemnat. Nu vedi tu câ ’n gradine ce sunt împodobite Cu flori de multe feluri, sunt rupte şi răpite Răsuri şi viorea: Şi stele numerose pe cer în respîndire Dar numai sore, lună, încercă eclipsire Şi nici uă altă stea. Şi leşurile ’n mare pe unde legănate Cănd perlele ascunse, în funduri aruncate De haos se ’nvSlescr Se nu te ’nşelî dar astăclî, când timpu’ţî dâ vr’un bine, C’adesea fug ca umbra aceste vremi senine Şi pegurî năpădesc! DIN ENGLEZESCE gg np a Iul ifA.il Xjord. Byron. In cesurî de ferice în braţe’ţ! consfinţite C’un ton atât de tîner, îmî clici tu: „viaţa mea!'1 Cuvinte dragi şi scumpe, clar fi neveştejite, De s’ar putea ca mortea în veci se nu le ia! Dar vai! ca tote, ş’astea spre morte curg mereu! Te rog dar, aste vorbe a nu le mal rosti; Seu „viaţa mea/“ uă schimbă; şi cli’mî: „sufletul metil* Cticî el ca si amoru’m! în secol! va trăi. ? FACEŢI DEU SI VOI ASA. > > ) > Ori ce-o vrea se dic or cine Sorta mea e de ’mperat; Sciţi câ ’n lume este bine Numai cin’mî-a semenat. Pildă luaţi voi de la mine De nu vreţi s’aveţi nevoi, Eu nu fac nici reu nici bine; Faceţi cjeti aşa şi voi. Cânt şi rîc) şi joc di, nopte, Beau mănânc cât voiu putea, Patu’mi, mesa şi bucate Etă fraţi comora mea. O se ’mî ved sfârşitul vieţii, Fâră s’am nici uă para Ca se nu ve calce hoţii Faceţi deu şi voi aşa Eu nu stau în sal’ afară La miniştri se pândesc; N’am suit eu nicî uă scară Rang şi slujbe se cerşesc Ca se n’aibâ eî putere, Ingâmfare-a le scădea, Ca se n’aibă eî avere Faceţi deu şi voi aşa. Spun că adî femei, feciore Fac newt de sărutat; Spun că tote simţitore P’al lor soţ danţ l’a ’nveţat. Ca se ştiu de se mai pote Credinciosă vr’un’ a sta, Eu le cânt amor la tote. Faceţi deu şi voî aşa. Judecăţi şi bătălie Este perdere de stat Numai, fraţi la veselie Fiţi voî vrednici de luptat; Eu nu bat de cât pahare Şi căutând m’aş judeca Pentru-a lumi bilşugare, p'aceţî deu şi voî aşa. 154 în maî mult d'uă adunare Câte-un vers am audit, Fâr’ de şir, fâr’ de cărare, Fâr’ de duh şi prea silit, El era luat din Iele Şam cerut al copia, Când veţi da peste-ale mele, Faceţi deu şi voi aşa. LA DOAMNA;*:*;*: Trimiţcmlu’I uit filomiltl pentru sărbătorea iei., (1843). A pasărilor bardă născută în pustie, Eu slobodă prin crânguri căntam, ş’a mea soţie Ce cânt înţelegea Dar crud e omul vostru, e crud chiar în simţire, Căci simte el plăcere închisă în robire Se’I cânt durerea mea! Prin rose şi isvore, pe deal, livedl, câmpie. De zefiri legănată cu scumpa mea soţie Plăcut căntam cu ea; Uă pasăre e bună, şi rea e omenirea, Că’nri smulse libertatea, ferice, şi iubirea, Si cânt durerea mea! 7 Aşa cântam di, nopte dar val nenorocită! Făr’ de resunet jale-mî de inimi nesimţită . Uă milă nu găsea! Când adl d’aî voştri unul, tot cântăreţ ca mine M’aude , me ’nţelcge, şi’mî elice; 3, tot ca tine 5Cănt singur truda mea! ,,Dar insă sciîi un suflet din cele sfinte, bune, jUă inimă în care durerea’ţî se resune Se simţă ce’i căuta! 156 j.Suspinele’ţî ca ’n ceruri se fie priimite, jCu lacrăm! de iubire se’ţî fie resplătite jCănd cânţi durerea ta ! jîn suflete ca astea ce domnul locuiesce, „Şi slava şi azilul poetul îşi găsesce „Aci în viaţa sea, „Maî dulce resplătire el pe păment nu are .,De cât resunet s’aibă în inimi simţitore „Cănd truda’î va cânta!* Ca densul alt ferice nu voi nici eu în lume D’acea adî la tine când este şal teu nume Se fiu viu roba ta. Ferice şi iubire urez d’acum se’ţî fie, Pe soţul teu în viaţă în bine se ţi’l ţie Şi eu îţî voi cânta! Vr’un nor p’a tale dile d’acuma de va trece Pe fruntea ta vr’un zefir de va sufla mai rece Ş’uă lacrimă ’ţî va da, Primesce-me ca martor la muta ta durere, Numesce-me prietin şi eu spre mângâiere Pi nopte ’ţî voi cănta! Eu nu maî am tovarăş d’aceia în robire Se fiă eu la un suflet ce’mî dâ a luî iubire E tot ce-aş ascepta. Primesce-me de milă se’mî îndulcesc! viiaţa Primesce-me de robă. şi’n totă dimineţa Cu drag îtî voî cănta! INVOCATIUNE. j Tradusă din De la Martin. Tu ce păruşi în cale’mî, în ast glob de pustie. Tu ce locaş aî cerul ş’aci treci ca un nor; O tu! ce ’n astă nopte de beznă de urgie Aî licurit în ochim! uă rază de amor; Arată-te întregă la stinsa mea cătare Şi spune’ţî nume, sdrtă, di unde locuescî? ’Ţî a fost pămentul legăn, pe munţi, în vent, pe mare. Seu numai uă suflare ccrescă sfântă eşti? O se te ’ntorcî iar mâne, în vecînica lumină? O se arunc! acilea, tot ce maî a! lutos? Seu numai ’n aste locuri d’osândă, doliu, vină O se păşeşti ca mine trudosul drum spinos? Ori care ’ţ! o fi sorta şi patria şi nume, O! fiică pâmentenă seu din locaş ceresc, A! lasă-me ca ’n viaţă ’mî în ceruri seu în lume Se ’ţî dau a mea iubire, seu templu’ţî se slăvesc. 158 De eşti şi tu p’aicea ca noi de osândită Se treci, atunci me lasă, ca nici măcar minut Se nu fiu far’ de tine: şi pulberea sfinţită De paşii tel ce-o calcă, dâ ’mî voie s’o sărut. Iar daca îţi iei sborul mai sus de omenire A ungerilor soră! la el de te’l muta, Atuncea dâ ’mî acilea uă di a ta iubire Şi când t’eî duce ’n ceruri, te rog nu me uita! DUPE VICTOR HUGO. (1842) Fiind câ orî-ce suflet La altul dâ aci Seu muzica seu focul Seu tâmăierea sa; Fiind c’aci tot lucrul Ursit e de a da Şefi ghimpele seu roşa In veci Tal şefi amor; Fiind c’ April dâ frunzei Un fremât cântător Şi noptea dâ dureri Uitarea într'un somn Fiind câ ventul crâciî Pe păsărică ’î dă, Şi aurora crinul îl udă puţintel; 160 Fiind c’atuna când vine Puţin a s’odini — La ţerm amara undă. Ii dâ un sărutat; Şi eu in cesul cesta, Spre tine aplecat Iţi dau cel mai bun lucru, Ce ’n mine eu găsesc; Primesce der gândirea ’mî Mâhnită ’n adever Şi care ca uă roă Iţî va sosi plăngend, Primesce-a mea dorinţă Ce e far’ de sfîrşit, Velvorea seu tăciunul A vieţeî mele ’ntregî; Delirul minţii mele Fecior de bânueli Şi t6tă mângâierea Ce scote lira mea; Ast duh ce fâră pândă Plutesce ’n ocean Şi care drept stea n’are De cât cătarea ta: 161 Şi muza ’ml ce de cesurî Se legănă visând, Ce, când tu plângi, ea plânge. Ş’adesea e suspin. Primesce, o iubită! Tu partea mea clin cer, Şi inima 'ml ce piere, Când n'o avea amor. 11 FLUTURUL Traducţiune. (3 dragă flutur nenorocite Fugi de lumină că te-aî topit; De pildă ia-me şi vecii iubite Tot de lumină că sunt pârlit. De si cu morte a ta iubire Lumina’ţî dragă nu’ţî va plăti Îţî arde aripi, ochi şi simţire Te face în trude de a trăi. —Praf şi cenuşă de m’aşî şi face Orb, far’ de aripi doi remănea, Tot în lumina ce mie ’mî place Cu uâ turbare eu voi cădea. 1(53 De cât în trude durere mare, Se’mî trecă viaţa, se me topesc Doresc mat bine uă ’mbrăţişare Ş’apoî cu mcrtea se o plătesc. FEMEIA CEA NOBILA sau PIERDEREA ILUSIUNII MELE. *) (1842). I O cer! acum resudu. ... aci ’n pustietate Renasc ’mî-alină clorul, icona ta găsesc Tăcere. . . . nici un sgomot. . . . ş’a lumi reutate N’ajunge pân’ la mine, nu scic de trăiesc! A omenilor lipsă în tot aci se vede Şi calc cu bucurie tapetu-acesta verde Ce numai căpriora se vede c’a călcat; Eu sorb aci în aer de zefiri uă suflare, Ce nu e smreduită da omului duhore Şi care pân’ la pieptu’mî prin (lori s’a strecurat. *) Traşi dintr’un Romanţ. 1G5 Acum viiaţa’ml este cât pdte ri de dulce L’acela cari ’n lume în 'cote-a păgubit; Uă apă curgătore ce ’n cursul iei se duce Eu beau dar fâr’ de sete, d’un obiceiu pornit. II. O! cu câtă adî plăcere durerosă eu priveam Când lrumosai blondă buclă ce ca mosce uă slăvem Fir cu fir am ars’o totă! se sbîrlea şi sfirîia, Şi părea cerend ertare când de foc se mistuia! Spun că chipul c oglinda sufietescă, ş’-el frumos Spun c’arată tot d’a una şi un sufiet virtuos! Ce fu dar astă femeer câct vedend’uă am creclut Că pe densa după chipu’I Dumnecleu o a făcut! Am vedut’o Fale lumii prejudiţiî cum zîmbea Pravilile sociale cât de rele sunt scia; Cum fugea de lues, de baluri, tîrgul cela de femei, Uncie omul se aruncă cu profanele ’I idei In acel de lucsuri caos d’un amestec felurit Cu vinderi, predâri, necinste forte des împodobit, Ia femeia care ’I place un minut a înverti Ş’un prilej păndcsce pote ca s’o potă necinsti. Ea de şi era femee, viaţa simplă ii plăcea, Asculta şi adcverul, îl iubea şi îl vorbea. O! c’Arhangeli de tare şi curată o credeam Şi ca uă fiinţă sfântă eu în taină uă slăvem, In ascuns, căci nu venise cesul ca s’o dobendcsc; Ca serac păndem eu vremea cuib se pot ca se ’I zidesc 1GG III. Dar într’uă di, ce groză! o cer! ’mî aduc aminte, Un om intra în casă, clicend. . . . s’a măritat! Aşa! — se măritase! femeia cea cu minte, La regula obştescă şi ea s’a închinat. ’l-a şovăit iubirea şi neavend putere Ca raiul se ’l aştepte în trude şi ’n tăcere, Primi ’n slîrşit şi iadul şi ’n el se asverli. Atunci şi ea ca tote, perdend orî-ce simţire In fie-care seră făr’ d’a avea iubire Simţi un om pe senin strein că se lipi. Işî asverli ruşinea la patu ’î de culcare, Cu haina ’î de uă dată de ea s’a despoiat, Şi priimi în braţe’î un om strein şi care Nicî braţu’î la plimbare nu l’ar fi meritat. La un bărbat ea dete, făr’ d’a avea iubire In fie-care seră un trup far’ de simţire, Precum ’î ar da şi cina; —în veci tot regulat; Şi tote aste groze putu ea d’a le face, N’avend nicî uă ruşine, în linisce şi ’n pace, Arhanghelul acela atâta de curat! Şi eu, ce ca un ânger întocmai am slăvit’-o, Eu, ce ca la uă sfântă, la ea m’am închinat. Eu, care de departe şi ’n taină am iubit’-o, Eu, care în genuche in faţa iei am stat, 167 In sera cea fatală, în care îşi vînduse, La soţul iei virtutea şi cinstea îşT perduse, Eram jos subt ferestră, ca un nebun gemem! Cu unghiile carnea ’mî rupem într'uă turbare, Şi când stingea ea lampa, şi ’î da uă serutare Strigam slăvitu’î nume; ca mortă o plângem! Ce nopte de durere, de crime, de trudire! A morţii agonie atunci am suferit! .... A duoa di în cliipu ’î vecluî uă mulţumire Şi patima ’mî îndată ca fulger a perit. IV. Spun că este fericită, ancă multe-o pismuiesc, Orî-ce uşă ’î e deschisă, toţi în lume o cinstesc; Soţul iei e de rang mare, e ales şi deputat El în almanah un nume port’ acuma imprimat; Merit el într’ensul nare, necinstit şi ne ’nveţat, Ea de loc nu îl iubesce, inima ea nu ’î.a dat Insă este măritată, face-acum orî-ce o vrea, Sta. se plimbă cum îî place, se îmbracă ’n catifea, Are slugî, trăsură, case, curtezani neîncetat, Şi cu cugetu ’î se ’mpacă: ^alt de ce uram măritat!* V. Şi eu, sciî tu Eleno că aşi fi fost in stare Armat d'a ta iubire se trec prin foc, prin mare, 1GS Se birul elemente ca se te mulţumesc? Amorul ine ’ntărise, şi daca bucurie Pute-va se ’ţî aducă uă mare bogăţie, Eu pentru tine ’ndată putem s’o dobendesc. ’Ţî aşi fi gătit palate de marmură zidite, Cu statue, cu ape, cristale, diamant, Cu flori, cu pesărele în prejmă ocolite Te-aşî fi muiat în aur, metase, briliant! Alai moi de cât zăpada, când cade moleşită, Tapete aşternute în veci ai fi călcat; In blonde, catifele întregă învelită, Şi patul teu de stofe de zefiri legănat! Ş’atuncî a ta cătare de lucsurî amorţită, D’atâta bogăţie cu totul obosită Aî fi lăsat’o-asupră ’mî, frumos, blajin, uşor Şi mâna ta prin pâru’mî plimbându-se în pace, Tu mi-aî fi dis îndată; cât astea sunt serace Şi fâr’ de preţ în ochi ’mî pe lâng’ al teu amor!* VI. Iubescî, îţi place slava! eî bine, pentru tine Eîi dobendem un nume, un nume strălucit! Un nume de acelea aî fi făcut din mine Ce vremea nu ’l omoră, de yecurî e slăvit! 169 Eu ’ţi aş fi pus pe frunte o stea strălucitore, Umbrită d’al meu geniu al fi nemuritore, Uă singură cunună ne-ar. fi încoronat! Când ai eşi în lume, de toţi aî fi slăvită, In orî-ce pas tot omul ’ţi ar elice: fericită, CâcI lira mea virtutea ’ţî slăvind ar fi căntat. Ai audi ’naintc-'ţi un sgomot, o strigare; Veniţi, ea este, iat’o, p’aci ea a trecut; Ne-ar arăta părinţii la fiul lor cel mare Ca într’o di el mândru se clică: ’î am veclut! ’Ţi aş fi făcut în lume un raiu de fericire, Şi m’aş fi pus Ia portă aci în pironire C’Arhangeli în ceruri, m’ai fi veclut a sta Cu sabia în mână, lucind seînteetore Şi asvărlind în prejmă'mi foc, flăcări ardătore, Ca se opresc durerea la tine da intra. Şi ’n loc de astea tote, tu ai luat în lume Ca ori şi ce femeie un loc de tot obştesc, Vînduşî lrumosu’ţi suflet, pătaşi sfinţitu ’ţi nume, Ş’aşa acum, Eleno, te blestem! te uresc! . . . Te blestem clic, Eleno, că ’mî'aî stricat dulceţa A viselor acelea, ce ’mî îndulcea viiaţa, Corona ’mî de ilusii, în rîu ’mi aî înecat Te blestem, câci acuma în lume pentru mine N’a mai rămas ferice, nu mai aştept vr’un bine, De când ce e femeia se sciîî m’ai învăţat. 170 Acum de creatorul se fii tu oropsita C’Arhangelul în Demon se veci că te-a schimbat D’a Domnului mânie ca densul asverlită Din ceruri jos în tartar c’urgie c’aî picat. In pulbere ’nfocată d’alţl demoni tăvălită De alţii îmbrâncită, de luriî biciuită, Prin păru ’ţî de metase vipere şerpuind; Ca Tantal’ chinuită, cu buza sângerată Se veci că mori de sete, că !n chinuri eşti uitată, Eu nu o se ’ţî ud buza şi o se trec zîmbind; Aşa cum treci acuma şi tu pe lângă mine. Setos de fericire, lăsându-me a fi Aşa precum vendarea'ţî, răpindu’mî al meu bine, In ocnă de trudire pustiii me părăsi. Schimbat-aî tu cu aur uă sfântă fericire In tocmai ca Iuda venduşî dumnedeire, Mânjişi altare sfinte, predaşî al teii amor! — Remât dar la stăpân teii, de mobilă slujasce, Cu ceia laltă lume în caos te tărasce, Pân’ţ’el lua resplata ca tot cel vindetor! — DEMISIUNEA LA AMOR.*) (1841). Acum şi clei se umiliră De câte chinuri am suferit A mea iubire tămăduirii, De necredinţa’ţi ei mau scăpat; Trăiesc, resuflu, sunt fericit. Scăpaiii de trudă, de amăgire Dacei crud zâmbet înşelător, Sunt slobod, slobod, sunt în simţire Plăcerea vieţi acum o gust Ca maî’nainte nu voi se mor. Peri, se stinse a mea iubire, Amor în mine eu nu găsesc Si al meii suflet în liniscire y Nu se mai bate când ne ’ntâlnim; L’a ta numire nu ’ngălbenesc! *) Traşi din dicţionarul amorului. Dorm, şi dorm bine, eu dorm în pace Nu salt în spasmuri, nu te visez, Mi e dragă luna, cămpia ’mî place, Me ’nchin la ceruri, la Dumnedeu, Că eşti un ânger nu te mai cred. Fug de la tine făr’ de durere Făr’ de dorinţă d’a mai veni Me ’ntorc, viu iarăşi făr’ de plăcere Făr’ de ’ntristare c’o se te las, Făr de a cere a te ’ntelni. De stai în faţă’mî, seu lângă mine. Numi bate peptul, nu me sfiesc; Vorbesc prin lume cu toţi de tine, Că eştî frumosă o clic şi eu, Dar sărutarea’ţi n’o mai doresc. Arunc’ asupră’mi tu uă cătare Ca fericirea poţi se'mî zîmbesci, Seu cu mândrie cu defăimare, îmi e tot una de m’aî privi; Tu drum în peptu’mî nu mai găsescî D’oi fi acuma în veselie, In întristare de m’oi alia; Păduri, colnice, livedî, cămpie De nu’mi vor place, dc’mi vor plăcea, Capriţul este, nu fapta ta. îmi pari tu ancă destul plăcută, Dar mii ca tine maî pot găsi, Şi maî frumosă, şi maî urâtă Pe totă clioa eu întâlnesc; Sincer sunt, dragă, nu te mălini. Când rupt-am lanţul ce lângă tine Viiaţă, suflet ’mî a lănţuit, O spun, Eleno, cam cu ruşine Cam fost aprope se me sfîrşesc. Durere multă am suferit! Dar ca se scape de uă robie, Se nu se veclă şi refl tratat, Stăpân pe sortă ’î în vecî se fie Sărmanul omul, ce n’ar răbda? Bucăţî din carne ’mî aş fi tăiat! In laţuri puiul se jumulesce îşi rupe aripi vrând a fugi, Apoî când scapă şi pena ’î cresce Esperienţă el dobândind De curse fuge cât o trăi. Că simţ de tine, găndescî tu pote, Fiind c’adesea eu îţi repet Că nu ’mî eşti dragă, că fum sunt tote Orî câte ’n braţe ’ţî eu am gustat; Eştî înşelată ’ţî o spun prea drept. 174 De şi eu ancă vorbesc de tine, De spun la lume ce-atn pătimit, Urmez firescul acel ce vine La om se spue din ce-a scăpat, Şi câte chinuri a suferit! Aşa ostaşul la toţi descrie Cu foc, cu mortea cum sa luptat, El va ca lumea ’n veci se scie; Cu stegu ’n mână cum s’a rănit, Cu câte trude s'a vindecat. Aşa şi robul se lericesce Că de robie s’a mântuit, Şi di şi nopte tot povestesce In lanţ tiranii cum Iau ţinut, Barbarii, crud! cum I au muncit. Tot ast-fel dară şi eu de tine Acum la lume mal povestesc, Dar nu am grije de ţi pare bine, De ntrebî de mine, de nu întrebi; De ’ţî bate peptul când te ’ntelnesc. Eu nu sciţi însă din noi duoî care Mal înainte s’o mângâia; Las uâ femeie prea sburătorc, Ce tot d’a una ma înşelat. Tu perdî un suflet, ce te slăvia. 175 Dar sunt prea sigur, aşa ca mine Se te iubescă n’o se q-ăsescî Şamăgitore aşa ca tine, In tată casa o se ’ntelnesc; Naş vrea Eleno, se te căiesc!! AJUNUL DASCĂLULUI VILIBALD*). (1843-) I. Cum se usucă Horea, cum se topesce ghiaţa, D’a vîntuluî suflare cum norii, fumul, sbor! Tot ast-fel piere ’n lume şi fericirea, viiaţa, Şi craii, cerşetorii, trăiesc, suspină, mor. Trăi bătrânul dascăl in satul ce născuse, Trăi în fericirea, ce Regi n’at'i cunoscut! — Acuma ensă p’Anna, socia lui, perduse Ş’amara cupa vieţeî la rendu’l a băut! Era uă di d’acelea atâtea de frumose, Ce chiar pe rob îl face viiaţa a I plăcea; Şi el a lui cămară Inimos o îmbrăcase Şi puse lângă patu’I cadavrul ce iubea. *) Acest subiect mi l’a dat un prieten dintr'un romanţ nemţesc. 177 Şi cum şedea pe patu’i, pe paie ea culcată Cu chipul iei cucernic bătrân. senin, frumos, Părea câ dorine numai, şi când o fi sculată O se'l vorbescă erăsî cu Hasu’l drăgăstos. Chiar pân* la gura gropcî nădejdea Mie momescc Şi animi veştejite se bată face ea! Cu perul alb sărmanul şi tot nădejduesce, Dar ense ea tot tace şi ’n vecurî va tăcea. Kşi in multe rîndurt din mica sea cămară Dar ins' atât de singur pustiu el se simţea ; Pe sulletu’i acuma era uâ grea povară, CâcI el vedea în tdte că Alina îl lipsea. Ş’un ce ascuns magnetic iar îl trăgea in dată Napoî in cămăruţa in care ea era; Şi îl lua iar mâna cea rece şi uscată Şi o spăla cu lacrăml şi jalnic îl elicea: „O! Anno scumpă, o! mult iubită, >Uă dată âncă voiu se’mî vorbesc!! s Antâiaşî dată te ved recită, „Antâiaşî dată me chinuescl! Pu pe betrânu ţî răspunde, spune, j,Vreî tu acuma se’l părăsesc!! „Vrei fâr’ de densul in altă lume „Se mergi, o dragă, se te-odinescî.: * ' „Şi a nostră tinereţe ce ’n iubire s’a topit. „Vecii d’atuncî ne gârbovirăm, chipul nostru s’a uscat; „Pola ensă ca iubirea noi tot nuoă am păstrat. „ Vrei tu acjî ântâia-şî dată se me laşi ca s'o puî eu; „Voi putea aşa de bine;—Anno! pentru Dumnecleu, „Scolă, vin ca tot-d’a-una pune-o, dragă, iarăşi tu! — „Dar eşti mută şi’ngheţată, buza’ţî pentru veci tăcu! „Anno! simţ c’a ta răcelă şi prin vine’mi a trecut, „Şi curând şi eu ca tine o se fiii aşa tăcut! — „Ţii tu minte, dragă, sera ’mpreună ne ’nchinam „Şi pe Dumnecleu, d’uă dată se murim noi îl rugam; „Şi cu tote-accstea, iată, tu ântâi aî adormit; „Dumnecleu a vrut’o as-fel şi porunca'! s’a ’mplinit! „Am eu ensă ’ncrcdinţare, c’ascultat acum voi fi „Şi curând, o dragă Anno, dupe tine voi veni!" 180 Sfîrşi aceste vorbe, stătu, ş’apoî depuse Pe buza iei cea rece un serutat ce-ardea; Apoi cu multă silă se smulse şi se duse; Dar des şi cu dor mare spre ea ’napol privea. III. Un vînt de primăveră sulla plin de dulceţă, Un aer viu şi tîner natura ce ’nviea Ce înflorea copacii, punea pe câmp verdeţă, Ce ’mbobocea pe ruje, frumosa viorea. Ş’apoî trecea copilul pe fruntea’i încreţită Şi pletile’î albite uşor le fâllîia; Dar ens’ a lui putere aci era slăbită Şi ’n loc s’aducă viaţă el singur se răcea In sat pe din afară domnea uă amorţire Şi numai în colibe un sgomot s’audia! Copii, bătrâni, cu toţii făceau uă pregătire De sfânta serbătore ce-a doua di era. Ş’incct, încet bătrânul cu pieptu ’n apăsare Sui movila sfântă; mormintele privi Ce înverdeu atuncea, ş'apoî cu. suspinare Intrâ în sfânta casă şi slujba ’şî împlini. Când tote fură gata ş’aşa de drâgăstosă Biserica curată gătită strălucea 181 In roşia lumină ce sorele o lasă, Simţi că dioa bună el trebue se'şî ia Ue la amvonul unde copil el petrecuse Prea des, şi de la piatra botezului sfinţit. D’asupra peste care copii el ii ţinuse Mai toţi locuitorii din satul seu iubit. Şi dintre cari iarăşi pe mulţi ii petrecuse La casa de vecie; de la acel sfinţit Altar p’a cârui trepte el în genuchi se puse Şi sfânta ’mpărtăşire cucernic a primit; Pe care el şi Anna ’i fecîoră înflorită Pătrunşi de fericire credinţă şi au jurat; Era lui tote scumpe în casa cea sfinţită Câci viaţa Iui întregă în ea s’a strecurat Şi cum se n’o iubescă, când el în ea trăise. Când tot în ea prietini şi cunoscuţi era. Strămoşi şi moşi şi tată ’naintea’i o slujise Ş’afară altă lume el nu mai cunoscea. JPaceia el acilea simţea că e la densul; D’aceia fote ’ntr’ensa dragi, scumpe îi era; Şi cu un glas pe care îl înecase plânsul In midlocul ticnitei biserici stând, elicea: 182 „Vilibald. e multă vreme de când pâru’ţi a albit „Şi pleşuvu’ţî cap acuma spre mormînt e povîrnit; „Peste prea puţină vreme altu ’n locu’ţî va veni „Iară tu ca şi părinţi’ţi in tăcere vei porni. ^Ca se ţi ţie ense locul tu nu laşi ca ei un luă. „Singuru’ţi născut, e vreme de când numai este viu; „Şi streinul o se lase totul ast-fel aşecjat „Cum 'ţi le-a lăsat părinţii, cum tu ensu’ţî le-ai păstrat: „Vestejitele bătrâne ale morţilor cununi, „Care sunt colo ’n părete şi ţi arată pe cei buni; „Ş’aste table cu vechi nume cunoscute ce ’ţî era „Şi a Anneî tele polă o săiă lase tot aşa: „O se aibă tot ca tine pentru ele un amor; „A! de le-ar lăsa în cinste el pe tote ’n locul lor! „Câci uă pace de vecie mie ’mî pare câ ar ii „Lănţuită d’astea tdte, şi cum că le ar păcii „Şi le-ar priveghia ca ângeri duhul morţilor mereu; „Sfântă, scumpă şi iubită casă a lui Dumnedeu! .Cât de pacînic şi ’n ticniră, peru ’n tine ’mî a albit .,Cât de mult in totă vremea eii am iost de fericit! „Cu cucernica mea Anna când în tine ne ’nchînam „Şî la sărbători cu brasde şi cu flori te ’mpodobem. ..Pentru cea din urmă oră astădî pote te-am gătit „Ast-fel de irumos cu aste flori ce-acuma a’nflorit, „Cu verdeţă multă nuoă şi cu plopii argintii. ,,Câci frumosă verde totă imprejuru’ţi voiţi se fii „Ca a cerului miresă, când poîmâne p’Anna mea „ Yoiii aduce-o iar la tine, câci aşa ea te iubea. „Dar cosciugul meu de nimeni nu va lî împodobit. „Câci bătrânii mei prietini prea de mult toţi au murit, „Şi in astă lume nuoă uă simţire nu găsesc; „Omenii acum la rele si la viaţă se văndesc. 183 5Trebue acuma ensă se mă duc afară eu jLa mormîntul scump al tati unde e şi 'fiul meu, jjCâcî îmi pare câ me chiamă : Vilibald la noî jos vin, jDilele ’ţî îmbătrâniră, vinele nu te maî ţin.® IV. E dat prieteşugul la om ca se 'i arate Cum Dumnedeu iubesce, cum va se fim iubiţi; Se scerg de vreme tote, dar el e far’ de morte! Vă plâng, o! Regi, din suflet câcî rar îl dobăndiţî. Der Vilibald bătrânul pre des îl cunoscuse Şi anima şi viiaţa el ’î o ’nfrumuseţă; D’aceea prin morminte acuma el se duse Ş’a vechilor prieteni ţerîna vizită. El maî vorbi cu denşiî şi crucele culcate Şi fâră de inscripţii la loc le îndreptă; Le curăţi de erburî şi florile surpate De criveţe gerose, in sus le ridică. Pe ceea-l-altă parte apoi daci se duse Şi un bătrân ca timpul uă gropă deschidea; Ca densul el în viiaţă’î la gropi mereu făcuse Ş’acum şi pentru Anna bătrânul Franţ făcea. 184 Mişca adânc acesta vedere trudi torc Pe Vilibald, şi lacrimi în jos se strecurau Pe supt a le luî gene argintuite, rare. Şi slabele ’I pici ore supt trupu'I tremurau. Cu capul gol bătrânul cu mâna ardicată Spre cer şi în genuche fierbinte sa rugat Ca Dumnedeu se’l lase se mor acum în dată, Cu An na luî iubită se fie ’mpreunat. Bătrânul Franţ, ce ’n gropă el singur nu căxluse Din dragii lin prieteni încet .şi el plângea, Vedencl în astă stare p'acel ce’l cunoscuse In tinereţe ’I âncă, când fericit era. SJ Dumnedeu se te ajute, o cumetre, ii elicea, ,Dar a Alinei tele gropă e lucrare forte grea! „Insă n grab şi tu acilea o se te coborî, ’ţl o spuiu, >Ş’între voi, se fii tu sigur, câ pe nimeni nu maî puiu; sVecii bătrânele coseiugurî tote-acum au putredit, Dar al fiului teu âncă bun, întreg eu fam găsit, sAnna ta pe el d’asupra bine se va odini ,,Şi tu erăşl lângă densa; şi apoi voi prăvăli Vechia piatră mormîntală peste toţi aceşti cinstiţi ,Vilibalzî ce şi cu tine toţi acilea sunt sfîr.şiţî. ..Grop'apol eu pentru nimeni de aci n'oiîî mal săpa, j,Ci ascept ca lângă tine se îmi facă si p’a mea. „Bine e cumetre dragă câ de noi sau isprăvit, „Lumea numai e a nostră, ş'asta nuoe ce-a venit, de tot cu totul alt-fel; ea în tote s’a schimbat „Dar mat bună ânsă nu e. .. noi murind am câştigat;* Dar Vilibald acuma abia îl audia, Un ce ceresc bătrânul pe faţa îuî avea;. . . „Ascultă, Franţ, iî disCj prieten bun aî stat, „Vrei der se'mt faci un bine : mă simţ aşa ciudat, sUă seră de serbare prea mare ’mX pare a li 5,Ajun al lumii tute; aşa, par’ car vorbi „Si Dumnedeu el însusi, si sorele acel, „Ce vecji colo c'apune, lăsând un foc din el, „Si ângerii şi morţii ei între dânşii chiar „De pacea de vecie! ca cum ar sta văd iar sColo ’n roşeţa seri d’al soreluî sfinţit „Pe Anna mea în braţe cu fiul meu iubit! „Şi mai încolo âncă pe tatăl meu îl văd, „Ce’nri face semn a merge si eu cu ei se şed; „ Vedi tu, o Franţ, că este ca cum ei mâna’sî dau „Şi ast-fel par’c'ar plânge de bucuria ce-aii; „Ca cum drept lângă dânşii şi Dumnedeu ar sta, „Şi el pe toţi acuma pe peptuVi ar lua „Ce e iar ca un sore; ca cum în prejma lor „'lot primăveri de vecii şi prea frumose sbor ..Si (lori săltând si ângerî căntând şi dănţuind! — „Apoi imî pare iarăşi, eu mat în jos cătând, „Ca cum pe tot pământul cu verde îmbrăcat, Cu multe ruje albe, c’ ar fi ingenuchiat „Mai multe mii de omeni si cum câ ar striga ..Cu toţii Aleluia, mărire! Osana!* „Vilibald si tu acuma o se mori, iî (lise Franţ, „Fu nu vâd nimic, dar ânsă, cum că trebue eu simţ „Ca se fie tote ast-fel cum ic clict. căci ce vorbesci, 186 jDumnedeu prin tine astădi ne vorbesce! ce voescî? sVilibald se spui ce slujbă de la mine tu ai vrea? s Câcî tu scit că eu sunt gata ca se ’ţî fac tot ce voiu pute.4 — „In biserică, organul, vin, se ’l tragi, câcî sunt dator, 5Ca se ’mi împreun eu glasul cu acelea ce în hor j,Sus colo ’n roşaţa serii Aleluia cântă toţi.4 Franţ pe bunul seu prietin sus la hor îl şi urmâ Şi organul el îl trase; iară Vilibald căntâ Cu cătarea’î îndreptată spre apusul aurit Şi c’un glas încet cu totul şi din ce în ce slăbit. La bunurile tele Me trage tu în cer Din astă tristă vale De trude si de trer! Hetrânu’ţi fiu, părinte, De tot e obosit; Uă taică, taică sfinte Dâ ’i pace şi sfirşit! Nu me lăsa pe mine Ca singur se jelesc! Sunt toţi ai mei cu tine Cu cin’ se mai trăiesc? 187 O! mortea tu trimite Ca ealea-a’mî areta Şi n locurile sfinte Cu eî a ine muta. A urli' ini tânguirea Slăvite Dumnedeu! Mi-a obosit privirea Dar ângeru’ţî veci eu! Me chiatnă el la tine, O! etă... etă... viu! lui simţ că mortea vine, O! sunt cu al meu (iu! Roşaţa cea din urmă a sdcelui se stinse Luciose candelabre pe orison s’aprinse Iar limba de aramă un mort iar mar vestea. A duoa di tot satul gătit de serbătore Ieşi căutând pe Domnul, in mâini toţi cu vlăstare Şi dupe denşfî duoă coşgiuge mai venia! * C U VINT pus In hnmormiutarea Iul Dimitric Posct, iu schitul Paserea rS.pa. Septembrie y. La voî viu cucernice maici, se’mî uşurez prin plângere inima de grozava durere ce o sfişie ; la voî îmi îndreptez tânguirea mea, câcî numai în singuratica vostrâ retragere nădăjduesc că pote se mai găsesc vre-un su-llet compătimitor şi necorumpt dacele fierose, tică-lose, şi nenorocite legăturii sociale, cari degrad inima, cortimp sufletul, şi fac din om, pe unul uă jertfii nenorocită, pe altul uă fiară săngerosă! Ktă, că ve aduc aci in ocolul vostru, una din acele nenorocite jertfe ale societăţii, si care cu tote că acum este mută. înghe-tată şi veştejită, însă. printre diformitatea morţii puteţi ancă se mai vedeţi pe fruntea’! încreţită, săpate furtii-nele sociale, pe care nici chiar mortea nu le au putut şterge! Daţi’mi dar voe, ca în midlocul acestei triste ceremonii pe care religiunea a pus’o ca un punt de odină între jertfă şi vecinicie, in midlocul acestui vapor de smirnă ce se înalţă la ceruri mestecat cu fumul făcliilor şi cu jalnica rugă a acestor cerescî miniştri ce reclamă nesfîrşita milă a Creatorului pe marginea mor- 189 mintulni făpturcî lui, sc plâng nenorocita pierdere a acestui cinstit bărbat, se vi* descriu uă mică parte din viaţa sa, ş’apol se ascund aci, departe de lume, aceste triste rămăşiţe ce am mai putut smulge din ghiarele iei »Câ s’aii stins ţjitru durere viaţa mea, şi anii mei în suspinurl, slăbi t-aii întru sSrăcie virtutea mea, şi dsele mele s’au turburat.u David. Ast fel plânge David, şi tot ast-fel ar fi plâns şi a-cest Dimitrie Roset, deca ar fi putut plânge; însă, până în astă verstă de 39 ani, cu tote câ sunt 10, de când inima lui ne ’ncetat săngera, şi trei de când zăcea trudit de mal multe bole cronice, nu se pote găsi nici un om, care se fi vădut uă dată măcar lacrima sa, nici unul, care se fi auclit din gura sa uă vorbă de durere, de nemulţumire, seu un suspin; pen-tru-câ un adevărat nenorocit nici uă dată nu se plânge, şi fiind-câ el scia câ in societate acela ce ascultă plângerea nenorocitului îşi însuşesce dreptul de a’l îmbrânci; ba, âncă el refuzaşi chiar micul ajutor medical ce-ar fi putut se’l mal uşureze durerile trupesc!; seu fiind-că ele erau de tot mici pentru densul, seu câ acel amestec îl mal uşura, seu câ le primea ca pe nisce prietini ce ii prevesteu mântuitorul sflrşit! Ku numai, prietine, în cesu’ţî după urmă am văcjut pentru ântâiaşî dată două lacrimi şiroind din ochi’ţî şi o-prindu-se în gropile obrajilor tel; dar însă ţi le am şters în dată cu buzele mele, ca se nu le vedă vre un om şi se se bucure cu veselia indianululul biruitor, când se adapă în cranul mortului seu antagonist. »CeI cc mC vedea, afara au fugit tic la mine, uitat am fost ca un mort de la inimfl, fileu* tu-m’am ca un vas pierdut.w Mai iată, o cucernice Maici, ancă uă plângere a lui David, potrivită cu prietenul meu! dar, potrivită; pen-tru-câ acest om atât de cinstit, acest om in potriva câr-uia nici unul nu are nimic se reclame, acest bărbat, care era unul din cei mai literaţi tineri Români, fu nesocotit, defăimat, uitat ca un mort strein, şi a-runcat ca un vas netrebnic; şi pentru ce? pentru-că nu se ingănfa, pentru-câ nu linguşa, şi pentru-că nu a voit se-şî vînclă inima, fu, precum mal diseî, nesocotit şi necunoscut, întocmai ca una din acele stele care modeste lucesc într’uă parte intunecosă a cerului, şi ale cărora nume numai astronomii il sciu'. Aşa; nîminl nu tea cunoscut, niminî nu te-a sciut afară din mine, şi nîminl afară din malcă-ta şi din mine nu va plânge pentru tot-d'a-una perderea ta; pentru-că pentru densa erai un fiu. şi pentru mine aceea ce nici sorta nici Dumnedeiî nu au fost; un frate, un prietin, o! ş’acum căduşî ast-fel precum cade uă frunză, perişl ast-fel precum pere uă insectă, şi nici un semn in natură, nici uă mişcare care se însemneze lipsa ta! perişî şi numai lăsaţi m urmă’ţî de cât uă vecînică durere în inima mea. şi uă mamă nenorocită, Uă mamă, pe care cerul o o-sândi se ascundă in păment aceea ce 9 luni ascundea in pântieile iei, se dea spre hrana vermilor un trup ce ea l’a hrănit cu sângele’!, şi uă piatră ce va arăta vre-unuî călător rătăcit uă dată un nume, ş’o pul bere de om! Triste rămasuri, prietene, duiosă moscenire nc-aî mai lăsat cu care se ne hrănim in astă ocnă numită 101 lume! O! de ce tu nu'ţî ardicî un minut capul, de ce strigătul meu nu mai pdte străbate in audul teu! de ce nu poţi vedea durerea mamei tele, câcî atunci negreşit inima’ţî armată de iubire ar goni ghiaţa morţii, şi fiescul amor ar recircula sângele ’n vinele tele; dar ce clic ! durere orbă! chiar de aşi putea, ar trebui ore se te mal chiem aci! Nobilul teu suflet, abia scăpat din robie, abia urcat în acel cor de ângerî, pentru care era născut, şi eu voiţi se 1 mai robesc, se’l immormintez iar prin viaţă! câcî cine ’ml pote da a-sigurare că locul în care m’al lăsat nu este mormîn-tul, şi acela, unde mergi nu este vieţa? NiminI! ciute dar prietine, dute sprijinitorul meu, dute sbre şi pri-mevară a sufletului meu, dute fericirea dilelor mele! Şi voi toţi cel cari aţi trăit cu densul, voi fraţi concetăţeni pe cari el ve iubea, voi rude, cunoscuţi, prietini, veniţi, se ’l dâm sărutarea cea mal din urmă, veniţi. . . Dar val! nlminî.. . niminî afară din mine şi sluga ta!... Aramă sună dar! sună căci tu cel puţin ştii a jeli de uă potrivă pe toţi! Preoţi, clic’eţl veclnica pomenire! Şi voi, cucernice maici, căutaţi, cu duiosul vostru glas: „Pămente desfăcendu-te primcsce pre cel zidit din tine!5 EPITAFUL LUI DIMITRIE ROSET, E mult maî cald pământul de cât uă mbrăţişare D'acelea ce în lume rmî da al met iubiţi; Maî creştinos mormintul de cât palatul mare. Şi vermil ce rne rode sunt mult maî omcniţî! De viî dar în morminte împins de \ r'uă durere. Măngâe'tc cu mine ce ’n vecî am suspinat; Nesocotesce totul si rabdă în tăcere, Câcî ce sciî pote-acilea, cu ce’î li mângâiat1 >5 i). Acesta s’a scris pc la 1S47. ^stc wft întâmpinare, un rgspuns din partea fenieel Ia acusarca cc i s’a făcut prin cea d’ânteiu, supt titlul „A cui e vina?“ Te du, tu aî palatul, pomposa-î amăgire Surîsul ş’uă panglică, regescă răsplătire Ce ve răpesce mintea ş’uitaţî amorul chiar. Temea ense-î slabă, n’o ’mbat’ ast farmec mare Si când amoru-î vindetî, ea alt azil nu are De cât amorul eră-.şî ca se se perclâ er. (Bis) (Ter.) Părinţi, virtute, cerul, a mea ş’a lumii stimă, Jertfitule-am pe tote, şi d’a-şî mai sci vr’uă crimă Aşi face-o pentru tine, acum uitată chiar. Vecii tu! sunt orbă ’n tote, der chipu-ţî îmi lucesce, C’aşa lemeia cade, ş’alt lec ea nu găsesce De cât amorul eră-şî ca se se perclă er. (Bis) (Ter.) Te du, trompeta cântă, şi negru-ţî cal rînchiază Soţi, fii, amanţi omdră, arcll tot şi pustiază 19G C’atuncl erou e.ştî mare, omorî amorul chiar. Femeia ense-î slabă, nu pote se omore, Si când amoru-î vindetî ea alt azil nu are > > De cât amorul eră-şî ca se se perdă er. Te du, voiagiu, comerciul, ambiţii, bogăţie Frumosa-ţî frunte faina, cu lauri se o ’nviuc Te chiamă; tot conspiră se uiţi amorul chiar. Femeia ense ’n astea nu-şî află vindecare; Şi când amoru-î vinderi ea alt azil nu are De cât amorul eră-şî ca se se perclă er. Te du, lucios şi mendru, frumos de fericire Prietini, curtezane, ţi-or vinde-a lor iubire Câcî astă-dî tot se vinde, se vînd şi patrii chiar. Femeia ense ’n astea nu-şî află vindecare Si când amoru-î vindetî ea alt azil nu are > » De cât amorul eră-şî ca se se perclă er. (Bis) (Ter.) (Bis) (Ter.) (Ter.) LA UĂ DI ÎNORATĂ. i (1847) înseninez;!, Domne! e grea uă di no roşă & ’ / ■ Câcî ânimile nostre se ’nchid şi nu iubim! Cu nori când este cerul noi fruntea ’ţî luminosă Par cam vedea-o tristă şi Domne! . . . ne ’ngrozim! Dar! norul e urgie; câcî sufletul lumină, Lumină ’n tote cere; şi când sau încercat Tirani ’n el se stingă scânteia-tî cea divină, Cu întuneric mare pămentu-aî spălmîntat. Dar! patru-deci de clile fu fruntea-ţî înorată Când lumea ta iubită căclu ’n pecatul greu; Si când prin bunătate-tl ea fu ’n sfîrşit ertată ,\ ' 1 ’ . Inseninând’uă iarăşi zîmbişî prin curcubeu. Vaî, norul e urme! căci când cădem în vină Senina sfântă irunte a mamei se 'nora; Şi când vedea de tine că inima-mî e plină Ca şorele ’ţî atuncea şi ochii lumina. 198 O! cât eram ferice, măicuţă cu iubire, Când cu senină frunte cu drag me mângăial Tn inimă’ml iubirea crescea-I cu uă zlmbire, Şi cu uă vorbă dulce credinţa’mî întăreai. — Şi tu luceai senină iubită Românie Când Cristul sfânta cruce prin tine o ’nălţa. Cu cugete senine în noi era frăţie De orî-ce reu şi armii Românul triumfa. O! senineză Domne! e grea uă di norosă Câcî ânimile nostre se ’nchid şi nu iubim! Mal dâ-ne curcubeul ş’uă di mal luminosă Câcî lungă ’ţî e urgia şi Domne. ... ne ’ngrozim! INFLUINTA TIGARETBI-ASUPRA MEA • > Imitatiune 1847, August >*/, Dedicată D-lui major Ion Voinescu II-le a Când ostenit de lume credinţa’mî şovâiesce Şi la filosofie alerg se ’mi-o ’ntăresc Icone roditore ţigara ’mî înlesnesce Şi ’n nori ce p’alţî ’necă eu viaţa o găsesc. Când mintea mea voiosă, improvizaţii cere, Şi ’n cântece uşore va lecţiunî se dea, Iuţela ţigaretei o 'nalţă, ’î dâ putere Şi ’n câte-va minute eu cânt ^plapăma mea4') Eleno! noptea focuî ca ochi’ţt îmi lucesce; Pe talia’î cu mâna ’mî, pe gura’î buza mea i) i) U:t poesie a autorului care, opriţii de ecnsură, a circulat manuscript.! numai şi n'o mal puturăm găsi. 200 Cu sete u sorb viaţa; şi când se mistuesce In arderea iubirii. . . . m’addrme-atuncî şi ea. U - r Aşa ţigara numai e scumpa mea soţie, Ea numai se topesce spre a me mulţumi Şi când me ’nghiaţă lumea şi ’mî ia din poesie Căldura’! me ’nviază, şi ’ncep iar a simţi. . Când sorb din ţigaretă tutunul de Havana Şi undele’! albastre în prejma mea rotesc, ' In jocuri amorose veci şârpiî din Savana Şi lumea nouă totă cu stepele’! zăresc. Levantul cu puterea’! uşor im! desemneză Pe Mihail, peFarcaş, cu Crucea biruind ; Creştin Românul este şi vrea în el se credă, Pe zidurî otomane,1) veci stegu’î fâlfâind; Şi ’ncet, încet slăbesce şi ’ntr’uă subţire ceţă Veci mortea că cu giulgiu’! vrea tot a înveli, Şi Crucea sus pe turnurî cerşând uă di de viaţă Se lasă ca de ventur! încă! a se clăti A! ţigaretă dragă, aş vrea, deca se pote, Ca patimile melc în focu’ţî se topesc, Şi se aţint uă clipă iluziile tote Ce-al teu vapor crează şi iar se risipesc. - - *) *) Zidurile Andrianopolei. 201 Dar val, duiosă sortă! ca undele’ţî A fericirii visuri au cursul efemer; Uă jumătate cade şi ’n pulbere jos Iar cea laltă se 'nalţă, se duce sus uşore mo re în cer! Din Calendarul publicat supt censură pentru începutul anului 184S. Un bilion de dăruit pentru anul nou Intr’una din seri, fiind forte strimtorat de bani, • câcî eram stăpânit de doriri forte mari, ’mî am făcut socotela de câţi bani aş avea trebuinţă, potrivit dorinţelor ce voiam se ’mî împlinesc, se le cumpăr cum am elice; şi am văcjut că ’mî trebuesce tocmai un bilion — mai mult se pote dar maî puţin nu pociţi se las nici uă lăseae. In acestă agonie fiind mintea mea ostenită, si os-tenela aducend somnul, şi somnul aducând visuri, şi visul urmarea dorinţei mele; se făcea că eu me închinasem cu multă căldură şi cerusem lui Dum-nedeu un bilion — câcî şi bani când ne trebuesc pentru ori-ce întrebuinţare, chiar de a cumpăra un rob seu a corumpe uă copilă ş. c. 1. noi tot de la Dumnedeu ii cerem;—şi se făcea că se înorâ d’uă-dată Şi fulgeră forte, şi norul apoi se coborî pe pământ şi stătu lângă ferestra mea, şi se deschise uşa norului, — câcî am uitat mi se pare se ve spuifi, că norul avea forma unei carete; şi eşi un ânger din no- 203 rul caretă, un ânger urât, un ânger bancher — pen tru că trebue se sciţi, d-vostră, că bancherii şi mare parte clin funcţionarii publici chiar şi când se urcă în trepta de ânger! sunt urâţi forte; — şi veni la mine ângerul bancher si ’ml clise: căldurosa ta cerere se urcă pînă la ceruri; lacrimile tele se prefăcură în nor, suspinele tele în lulger, clin care se făcură cai şi careta mea cu care veniţi se ’ţi dau bilionul — scolă clar — numără’l şal tăă va lî. Orî-ce om înţelept pote prevedea că am primit cu mare bucurie propunerea, şi că îndată m’am pus pe lucru — clar val! puţin mal pe urmă am veclut — câcî noi, nenorocirile tocmai la urmă le vedem — am veclut, clic, că este mult mal greu după cât se pare a număra un bilion. Ce este un bilion? răspunsul este forte simplu, de uă mie de ori câte un milion: acesta se scrie într’uă clipă şi se pronunţă asemenea; nici un om ensă nu este în stare se ’l numere. Poţi numera 160 seu 170 într’un minut. Se ne închipuim ense că o se poţi merge chiar pînă la 200; şi atunci într’uă oră vel avea 12,000; într'uă di 28S,ooo; şi într’un an seu 365 (Iile (câcî la fie-ce patru ani, cum am elice în anul a-cesta biscct îţi rămâne uă di de odină) vel avea 105,120,000. Se ne închipuim acum, — câcî cu închipuirile mal trăim — că Aclam la începutul vieţel sele a avut în acel paradis, alăturea cu arburele cu pricina, âncă unul cu un bilion, şi că el, adică moş Adam, se dicem că sar fi apucat se '1 numere, şi că în loc se stea de vorbă cu soţia lui, seu se s’apuce de mâncat la mere, precum se elice, el a numărat mereu şi tot a numărat de atunci şi pînă în cliuliţa de astăcll; şi 204 aşa fiind, potrivit vîrsteî presupuse pămîntuluî el tot nu ar fi isbutit se numere afurisitul de bilion. Pentru că de a ’l numera trebuesc 9,512 ani, 34 de dile, 5 ore, şi 2 minute, potrivit reguleî de maî sus. Se mai dicem că nenorocitul numerâtor din 24 ore ’ş'a o-prit pentru odină, somn, mâncare, ş. c. 1. 12 numai — seu cu alte cuvinte că a lucrat 12 ore pe di — lucru de necredut pentru un Român, dar care cu tote acestea se întemplă la uă mare parte din dmeniî a-ceia ce se numesc Voltaire, Lafitte, Michelet şi la ori care om cu minte — atunci ’l ar trebui 19,024 de ani, 69 clile, 10 ore, şi 40 de’ minute. Ast-fel am păţit’o, domnii mei; şi veclend că merge lucrul ast-fel, ’mî am clis că negreşit deca omului nu i s’a dat a putea numera un bilion, prin urmare nici nu ’î pdte fi folositor; — şi iarăşi prin urmare — câcî tote lucrurile lumii nu sunt de cât urmarea urmării ş’a urmărilor, — dorinţele mele de un lucru nefolositor fiind numai nisce friguri ale trupului (de ’mî daţi voie se me esprim aşa) vor trece lesne şi atunci voiu sci se fiu fericit cu ceia ce am şi cu ceia ce pot avea; şi îndată ce am clis aşa am şi creclut şi cre-clend se şi împlini, câcî eu sunt creştin, şi Cristul ’mî a clis că cu credinţa voiu strămuta munţii; — se împlini, clic, câcî fără părere de reu am poftit pe domnul bancher se se întorcă a casă la dumneluî şi se me lase în pace cu. serăcia mea. Ense, pentru că vorbim între noi, pot se ve spun la ureche că sunt minute în care tot doresc bilionul acela; mal vertos când me uit la fraţii mei, la ţera mea şi ved. ... de prisos se ve maî spun ce veci fiind că le vedeţi şi dumnevostră; clar ce şe ve fac de ca bancherul nu voiescc se mi ’l dea nenumărat nici în altă monedă mai mare. Cine dar nu se mulţumesce pe ceea ce pote dobendi cu sudorea frunţii sele şi doresce bilionul, şi se bizue a ’l număra, se poftescă la mine şi eu iî voiu da uă poliţă către mai sus disul bancher a primi bilionul ce i’l dăruesc pentru anul nuoii. Câte-va cuvinte asupra Canţonetei.J) (Chanson) La începutul calendarului acestuia dăruirăm un bi-lion cititorilor noştri, -şi voim se ’l sfîrşim cântându-le un cântec. Noi credem că ne purtarăm cu mărinimie, de şi sunt mulţi, prea mulţi ce o se clică că bilio-nul nostru a fost pe hârtie numai, şi că cântecul este urât: calomnii născocite de gelosie ca se ne dărapene gloria; pentru că noi de când ne invertim prin lume, vedurăm că cele mai multe daruri şi făgâdueli, de care omenii şi naţiunille iernaseră forte mulţumite, fură pe hârtie numai, şi audirăm canţonete cântate, mult maî proste de cât acestea: dar lumea merge după proverbul 5mâna ce no poţi muşca sărut’o" şi altul: „unde este aţa slabă acolo se rupe*, şi prin urmare altora le înalţă statue şi nuoă ne muşcă mâna şi ne rupe aţa. Cu tote-acestea noi vom cânta, pentru câ acum numai săracul şi poporul cântă. Pricina nu o putem Acest mic articol a fost mal pe jumCtate ciuntit de ccnsura. 207 sci; pote că sărăcia te face mai simţitor, câcî veclu-răm adesea că la orî-ce neajuns, la orî-ce trebuinţă, chiar şi pecuniară, acela ce compătimesce şi te ajută este iar săracul. Pote că locul suferinţelor ascute simţurile, curăţă inima de patimi, o nobileză şi face pe om mal apt a simţi frumosul şi sublimul; si pentru că cela ce suferă mal mult este poporul, de aceea el este mal simţitor, el este -poet, şi de el numai am putea elice că se nasce, suferă, cântă şi more. Pote că cântecul este un suspin al sufletului şi Dumnedeu ---------dar sunt multe pote de clis, dintre care mal este şi unul că pote ar fi mal bine se ne oprim aci. Canţoneta dar avu şi ea timpii iei de glorie, pe când Menesri şi Truveri deschideţi porţile cele mari şi grele ale castelelor cu un singur cântec, şi Castelana le plătea cu un surîs dulce; nu rîdeţl domnilor! un surîs de Castelană, şi mal vârtos de uă Castelană frumosă, pentru uă inimă de poet este uă plată mult mai mare de cât gratificărî şi ranguri pe care mulţi le cerşesc tăvălindu-se în ţărână -- Castelana dar le suri-dea şi Castelanul, pentru că bărbaţii sunt mal prozaici, după un bun ospăţ le da une ori şi câte un cal; şi ast fel Canţoneta ce venise pe jos, pleca călare. Ce timpuri şi ce Canţonete. De la trubadurii de atunci şi pînă la Canţoniaril de astădî mult timp şi timp greu trecu. De la Abeliard, care precum se elice, făcea canţonete latinesc! Eloi-sel sele, şi pînă la nemuritorul Bcrajijc, mulţi poeţi trecură pe pământ ca msce călători a cârora misiune a fost se mal înveselescă puţin acestă lume bătrână, care, nu putem sci seu spune de ce, cam are un fel de aplecare spre întristare. Abeliard dar dorme în 203 morment lângă Eloisa sea; şl Thibauld, comite de Şampania, Jade, Colic, Pavart, Bouffius, Armând, Gouffe, Cărlova şi Râmnicenu v) dorm---------------nu — eî nu dorm; ei sunt deştepţi sus în ceruri, .câcî Canţoneta este fiică a cerului şi acolo copii nu fac anticameră la părinţii lor. Enric al IV făcea şi el Canţonete şi voia ca poporul se le cânte puind găinuşa în olă; dar bunul Enric muri, şi poporul adăstând un stăpânitor poet, aşteptă a veni şi găinuşa în slaba lui fertură; dar aşteptând cântă, şi tot e bine, câcî Dumnedeu o se audă în sfîrşit cântecul lui. Nu seim cum e făcută ea de Dumnedeu, dar seim că dintre tote naţiunile Franţa face cea mai mare consumaţiune de canţonete; Italianul mai mult gun-gună de cât cântă; Spaniolul cântă cu madolina; A-lemanul nu cunosce de cât balada sa de Burger, 5mbrţii merg iute'5 care este prea frumosă, deca vreţi, dar forte tristă; Austria şi Prusia c