Colecţia: Memorii & Jurnale & Corespondenţă Coperta colecţiei: Cristian Negoi Coperta I: reproducere după o lucrare de. Teodora Stendl
Ion Petrovici
Editori: Aura Christi & Andrei Potlog Lector: Ion Lazu Director economic: Mihaela David Tehnoredactor: Alexandra-Alina Preda Departament difuzare: Adrian Preda, Claudiu Moloci Departament proiecte: Alexandru Ştefănescu
de-a lungul unei vieţi
Editura Ideea Europeana O.P. 22, CP. 113, Bucureşti, 014780 Tel./Fax.: 021-2125692; Tel.: 021-3106618 Comenzi carte prin poştă: Tel.: 021-2125692 E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.com www.ideeaeuropeana.ro
Amintiri
) Ideea Europeană
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Petrovici, Ion
De-a lungul unei vieţi / Ion Petrovici; ed.: Aura Christi & Andrei Potlog.- Bucureşti: Ideea Europeană, 2007
ISBN 978-973-7691-64-4
I. Christi, Aura (ed.)
II. Potlog, Andrei (ed.)
14
Printed in România
, ,-rî
Ideea Europeană
181008:
>l 315018
ION PETROVICI s-a născut Ia 2/14 iunie 1882, la Tecuci; este fiul lui Dimitrie Petrovici şi aj Ortansei Petrovici, nepoată de soră a poetului junimist Theodor Şerbănescu. în anii 1892-1899 face studii medii la;Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. în toamna lui 1899 se înscrie la Facultatea de'Litere şi Filosofie din Bucureşti, avându-i printre profesori pe TituMaiorescu şi pe Nicolae lorga. în aceeaşi toamnă Teatrului Naţional din Bucureşti prezintă piesa în versuri O sărutare, care, recomandată de I.L. Caragiale, va fi .reprezentată la 21 martie 1900. Participă, ca membru al unei delagaţii de studenţi ai Universităţii din Bucureşti, la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, care a avut loc la Suceava, în acel timp sub administraţie austriacă (1904). în 1904 se licenţiază în Filosofie cu disertaţia O problemă de filosofie iar un an mai târziu, în iunie 1905, Ion Petrovici devine primul Doctor în Filosofie al unei universităţi româneşti cu teza Paralelismulpsiho-fizic. în anul universitar 1905-1906, timp de două semestre, frecventează cursuri de filosofie la Leipzig, audiindu-i pe Wilhelm Wundt şi Hans Volkelt, şi la Berlin, unde asCulţă prelegerile lui Friedrich Paulsen, Wilhelrrf Diltheyşi Alois Riehl. în 1906 este numit, conferenţiar la catedra de filosofie'la Universitatea din Iaşi iar în 191-2 este definitivat ca profesor. în anii 1923-1926 este decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi. La sfârşitul lui ianuarie 1932 este invitat la Sorbona şi la „Academia de Ştiinţe morale şi politice" din (Paris), unde prezintă comunicările La Nationalite en Philosophie şi respectivii idee de neant. Stabileşte legături de colaborare cu Andrd Lalande şi Paul Gaultier. La 28 mai 1935 este ales membru al Academiei Române. în guvernul prezidat de Octavian Goga (1937-1938), Ion Petrovici devine Ministru al Educaţiei Naţionale; în această calitate : înfiinţează o catedră de filosofie la Universitatea din Cluj pentru Lucian Blaga. în 1941 acceptă portofoliul de Ministru al Culturii Naţionale în guvernul Tui Ion Antonescu. Cu siguranţă, altul ar fi fost destinul postum al operei lui Ion Petrovici, dacă după 23 august 1944, în plină forţă creatoare, la începutul marilor epurări politice efectuate sub regimul comunist, nu ar fi fost arestat şi deţinut până în 1964, când este eliberat împreună cu alţi deţinuţi politici, la o vârstă la care nimeni nu mai poate reface traseul unei gândiri consecvente cu ea însăşi. La 17 februarie 1972, aproape nonagenar, Ion Petrovici, ultimul mare reprezentant al şcolii mafbresciene din gândirea românească, se stinge din viaţă la Bucureşti. în domeniul filosofiei, Ion Petrovici a avut contribuţii originale prin cercetările sale de logică privind teoria noţiuni lor şi prin concepţia sa metafizică, ce aşeza la un loc credinţa şi raţiunea. Ion Petrovici a fost, în perioada interbelică, cel mai cunoscut filosof român în străinătate. Timp de decenii a fost colaboratorul constant al celor mai prestigioase reviste de filosofie din Franţa şi Germania, fiind invitat, nu de puţine ori, să conducă lucrări ale congreselor internaţionale. Dintre volumele scrise de profesorul Petrovici menţionăm: Paralelismul psiho-fizic (1905), Rolul şi însemnătatea filosofiei (1907), Teoria noţiunilor. Studii de logică (1910), Introducere în metafizică (1924), Teoria noţiunilor (1924), Studii istorico-filosofi.ee (1925), Viaţa şi opera lui Kant (1936), Schopenhauer (1937), Scrieri istorico-filosofice (1943).
Prefaţă
Ion PetrovicişitribulAţiileunei vieţi fracturate
Maiorescian declarat şi. recunoscut, Ion Petrovici a căutat să-şi urmeze magistrul cu o fidelitate necamuflată. L-a imitat ca o prezenţă activă în' viaţa publică şi ca 6 înrâurire în viaţa spirituală a ţării,'l-a urmat la catedră, la Academie, în Parlament, în funcţii guvernamentale şi-a încercat să dea seama de epoca pe care a străbătut-o.. Maiorescu printr-un jurnal exact şi cuprinzător, Petrovici printr-o serie de lucrări memorialistice de mare frumuseţe.
Multe dintre acestea au apărut în vremea când autorul reprezenta ceva în această ţară, adică până la instaurarea guvernării comuniste, care l-a prins în plină vigoare şi cu o bogată bibliografie de autor, când apucase să publice mai multe din volumele de factură memorialistică. Menţionăm câteva: Figuri dispărute (1924), Amintirile unui băiat de familie (1925), Felurite. Note de drum. (1928), Din amintirile unui fost dregător (1933) şi mai multe însemriăn de călătorie. Apoi filmul s-a rupt, Petrovici a fost condamnat'lă zece ani de temniţă grea, iar comunismul instaurat prin.intervenţia balşbiului brat răsăritean a malignizat întreaga evbluţie a spiritului românesc. Lumea veche statornicită prin secole de evoluţie normală se prăbuşea peste noapte cu un huruit greu, lugubru şi imund. Cu.orparea lui nevrotică faţă de tot ce însemna elită şi calitate intelectuală, comunismul avea să umple puşcăriile şi lagărele de exterminare cu toţi cei ce vectorizaseră într-un fel spiritul public românesc.'
Nu putea fi exceptat de la acest tratament punitiv Petrovici, care dejjnjise*, printre altele, şi câteva însărcinări „dregătoreşti". A fost inclus în „lotul vinovaţilor de dezastrul ţării" şi condamnat prin sentinţa nr. 123 din, 19 ianuarie 1949 a CJurţii Bucureşti, secţia
Ion Petrovici
6
7
De-a lungul unei vieţi
a IV-a Penală la zece ani de temniţă grea executaţi integral în închisoarea Aiudului. Au urmat, aşadar, zece ani de întrerupere brutală a legăturilor gânditorului cu disciplinele filosofice în care se remarcase cu destulă autoritate. Ceea ce istoria din totdeauna proclamase ca esenţă a filosofiei - libertatea gândului de a nesocoti vreo oprelişte, monopolizare sau încolonare şi de a escalada până şi dizmărginirea - devenise dintr-o dată culpabilitate şi se penaliza cu ani grei de întemniţare tenebroasă.
Când autorităţile comuniste au pus în aplicare sentinţa de condamnare, Petrovici avea 67 de ani, dar era activ, prolific şi în plină vigoare. Apoi, după lungul intermezzo apocaliptic, la 2 octombrie 1958, când a fost eliberat din detenţie, era deja bătrân (avea 76 de ani), era bolnav şi cu vederea slăbită. Nu mai spun că chiar libertatea din ţară în care era basculat, era strict supravegheată de cei peste 20 de informatori dirijaţi pe urmele sale. Eliberarea era de fapt „libertateadin interiorul unei,colivii, pai,spaţioase"1, despre o reintrare în circuitul publicistic nici nu se punea problema, cel puţin până în 1962, când Editura pentru Literatură, prin Mihai Gafiţa şi Ion Bănuţă i-au propus publicarea unui' volum memorialistic. Oferta a căzut bine pentru că Petrovici trăia la limita subzistenţei şi mai mult din jriiiă publică. Foştii săi studenţi şi colaboratori, în special Ralea şi Tudor Viânu îi constituise un fel de rentă lunară pe care o aduna fostul său director de cabinet din vremea când deţinea portofoliul. Culturii Naţionale, C- Micu.
Imediat dwpă acceptarea ofertei, Petrovici a început să lucreze cu tot zelul la împlinirea proiectului. Cărturarul-octogenâr îşi regăsise şi entuziasmului starea de spirit propice pentru grăbirea termenului de predare a manuscrisului. I se prorhiseseră drepturi de autor privilegiate şi Petrovici spera ca suma să-i ajungă pentru a-şi achita o parte din datoriile contractate pentru a supravieţui. Oricum, a refuzat cu îndărătnicie să colaboreze la Glasul patriei şi săintre în graţiile regimului,cdupă exemplul lui N. Crainic, C. Noica şi altor intelectuali trecuţi şl'ei prin Gulagul comunist. Drept este că nici nu i s-a făcut o propunere concretă în acest sens; „ştiu ei (autorităţile comuniste, ad. n.) cui pot să facă (propuneri^concrete de colaborare, ad.n.) şi cui nu", declara sursei Ârdele^in,u la 14 martie 1 £63. Acceptase doar să scrie necrologul la moartea fostului** său student şi prieten Mihail Ralea, care â şi fost publicat în Viaţa
1 Ionel'Necula, Ion Petrovici în vizârul securităţii, Editura Saeeulum I.O., Bucureşti, 2005, p. 98.
Românească nr. 2/1965, pentru care primise o sumă record: 3700 de lei.
Spera, aşadar, ca lucrarea contractată la Editura pentru Literatură Să-i amelioreze cât de cât lipsurile de tot felul şi situaţia ;■ grea prin care trecea - sub indiferenţa autorităţilor care îi refuzau dreptul la pensie şi a Academiei Române din care fusese exclus. Spera ca drepturile de autor ce i s~ar fi cuvenit să-1 elibereze din condiţia de povară pentru surorile sale Elena Gatoschi şi Luluca Stâlpeanu cu'care împărţeăriu doar puţinătatea spaţiului de locuit, dar şi marile lipsuri materiale resimţite. ! Contractase lucrarea cu suma nesperată de 30 000 de lei din
j care primise un acont substanţial, ceea ce i-a redat încrederea, forţa j şi pofta de lucru. La 7 ianuarie 1967, sursa „Marcu Filip" raporta i superiorilor săi (din securitate) că „a terminat 500 de pagini bătute i la maşină"2, adicăjumătatea din lucrarea în pregătire. Abandonase celălalte proiecte, sau le amânase sine die şi se consacra exclusiv |.  travaliului memorialistic.
Cartea a apărut în 1966 şi s-a vândut ca pâinea caldă. Lumea j era intigratâ să vadă iarăşi în librării numele unui autor prohibit, interzis I multă vreme şi cu un bogat stadiu de Gulag românesc. Era imediat i după dedesul'lui Dej şi oamenii se amăgeau cu speranţa unei ameliorări a toxinei despotice. Adia o briză de liberalizare - slabă, e adevărat, ! dar dătătoare de nădejdi. Noul lider al comunismului românesc arăta o înfăţişare'populară, părea mai legat de neam, de popor, de vatră şi j: bătea ţara localitate cu localitate. Ceva în administrarea ţării părea că ţ: se schimbase şi Ceauşescu era privit că o chezăşie a schimbării. Era, ! desigur, o iluzie, dar ea poate fi înţeleasă; se coagula nu pe fondul * unor semne evidente, ci dintr-o nestăvilită dorinţă de primenire. Aceasta I e perioada când Petrovici a început să-şi redacteze memoriile şi aşa se jş explică marea receptivitate de care s-a bucurat la apariţie. Deşi s-a P tras într-un tiraj de masă, cartea n-a întârziat în rafturţle librăriilor, i Spuneam c-a fost scrisă în regim de urgenţă, confracfonometru.
: De fapt, autorul încerca o altă organizare a materialului memorialistic [; de care dispunea. Pagini întregi erau preluate, tale-quale din lucrările f; memorialistice editate anterior. A reaşezat, a triat, a completat şi-a [ ieşit o lucrare păstra nu doar parfumul, dar şi câte ceva din blazonul < şi din înfiorările lumii interbelice. Era un.contrast izbitor între ceea ce propunea Petrovici şi ceea ce umplea piaţa cărţii la acel moment -în specfeHraduceri din limba rusă. Volumul lui Petrovici răsfrângea
2 Ibidem, p. 136.
Ion Petrovici « 8
I
o altă lume, una, după care tânjea toată intelectualitatea românească, i
încă înspăimântată de insaţietatea Gulagului hulpav. j
Dar, dincolo de toate acestea, cartea reconştituia traseul de ;
excepţie ai autorului, descria lumea cu care viaţa l-a intersectat şi |
depunea mărturie despre personalităţile culturale şi politice pe care ;
le-a cunoscut. La data apariţiei, congenerii lui Petrovici, dar şi ;
m.ulţi din generaţia imediat următoare,,purtauiîncă nostalgia epocii \ de dinaintea instaurării domniei comuniste, când tradiţia, religia şi
modul de'viaţaişţatprnicite milenar se păstrau încă nestricate. Cartea i
lui Petrovici inducea şi un fel de balsam şi de slabă consolare la toate \
derapajele impuse vieţii româneşti, după modelul bolşevismul ui estic. i.
■     Să nu pierdem din vedere că Petrovici făcea, parte dintr-o ;
famjlieeare,a datării trei academicieni; este vorbade poetul Theodor i,
Şerbănescu (unchiul său după mamă), de pictorul Gheorghe Petraşcu ;
(unchiul gău după tată) şi chiar ,el, memorialistul, care a intrat în j
Academie inai târziu, după ce s-a constituit o secţie de filosofie. \
Ion Petrovici s-a născut la 2/14 iunie 1882 la Tecuci, ea fiu '
al magistratului Dumjtru Petrovici şi al Ortansei, păscută,Berea. A t
început şcoala primară,la Tecuci şi-a continuat Liceul Sf, Sava din f
Bucureşti. Fire bolnăvicioasă, tatăl său a decedat când autorul era [
încă elev de liceu şi evenimentul i-a zdruncinat serios sensibilitatea i juvenilă. Mai ales că faţă de cel ce i-a luat locul, după recăsători rea
mamei sale cu cpt. Vale Stâlpeanu, nu s-a putut apropia;niciodată j.
afectiv. Vacanţele de acum încolo şi le petrecea mai mult la bunica i
dinspre mamă' Aici, în casavbunicii Berea, va compune în ultima j.
vacanţă de liceu piesa de teatru O sărutare ce,,ya fi introdusă, graţie i
intervenţiei lui Caragiale, în repertoriul Teatrului Naţional, care o \ va ţine pe afiş o stagiune întreagă.
.,., Ca student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, î
Petrovici va deveni studentul şi discipolul lui Maioresc.u căruia îi j
va păstra, o statornică şi nediminuată preţuire în timp. Va fi primul ;
său monografist şi-i va consacra ultima sa conferinţă, publică |
susţinută la 20 martie 1970, la Casa de Cultură „Petofi Sandor" ;
din'Bucureşti cu, prilejul aniversării a 130 de ani de la naşterea sa. j
I-a rămas un discipol credincios şia încercat să-i urmezeexemplul, i
peste tot pe unde l-au purtat întâmpinările vieţii. L-%,.urmat la i Universitate, la Academie, în Parlament şi, bineînţeles, în funcţii.,
ministeriale. L-a fost reper şi model de conduită. i
Ca profesor la Universitatea din Iaşi, şi-a câştigat repede i simpatia studenţilor, dar şi a altor categorii de intelectuali din afara Universităţii, care veneau să-i audieze prelegerile din plăcere. Făcea
9 • De-a lungul unei vieţi
•din profesorat o religie şi oficia cu o punctualitate pilduitoare, cum nu se prea obişnuia printre confraţii'săi de la celălalte catedre. Era activ, harnic şi cu o putere de muncă neobişnuită.
- Admira încă din liceu prestaţia marilor oratori ai vieţii publice româneşti şi căuta să-şi articuleze un stil şi o manieră oratorică prin care să ajungă direct la sufletul ascultătorilor. A reuşit. La vremea sa era recunoscut ca uriuf dintre cei mai mari oratori şi multe oraşe provinciale îl solicitau să conferenţieze pe diferite subiecte. Răspundea Cu amabilitate, mai ales după ce-a intrat în politică şi în calcule electorale. Era popular, frecventa spectacole deteatru şi nu pregeta să dea mâna cu galeria.
întrunea atâtea calităţi auguste că n-a întârziat să fie curtat de partidele politice ale timpului. Ca toate personalităţile importante ale vremii - Goga, Titulescu, Ştefan Zeletin - a făcut parte din Partidul Poporului înfiinţat de mareşalul Al: Averescu, care i-a oferit şi primul portofoliu ministerial,1 devenind^la'38 d'e ani „benjaminul băncii ministeriale". După cum povesteşte Pârhfil Şeicaruîntr-oscrisoare, a fost singurul membru al partidului care n-a depus cerere de intrare în partid, ci s-a deplasat conducerea partidului la el acasă pentru a-1 convinge să accepte 6fert'a'lui AvereSCu.
A devenit rftinistru la Lucrări Publice la 1 ianuarie 1921, iar 'cu prilejul primei remanieri guvernamentale a fost trecut la învăţământ;- Ca ministru ia Lucrări Publice a depus eforturi mari pentru reconstrucţia ţării, mai ales a edificiilor publice distruse de război. îl avea ca ministru secretar de stat pe dr. Petru Groza, dar la vremea respectivă nimeni nu bănuia că raporturile dintre ei, un sfert de secol mai târziu, se vor rnaligniza în victimă şicălăli. Deşi în memoriile sale relatează pe larg despre activitatea sa la Ministerul Lucrărilor Publice, nu aduce toate datele la vedere. Dintr-o scrisoare a Fui Pamfil Şeicaru aflăm ca în satul Dragoslave, distrus de război, au fost construite câteva zeci de case model pentru familiile nepăstufte; „dar te frumoase case, exclamă Şeicaru, „cu camere spaţioase şi cu tot ce necesită o gospodărie ţărănească. De câte ori treceam cu maşina priit Dragoslave îmi venea în minte acea zi de început de octombrie 1920 (anul exact este 1921)3. Este uh aspect despre1 care Petrovici dintr-o modestie deontică nu aminteşte în memoriile sale.
Şi mai târziu, în 1926, când în mod Surprinzător Al. Averescu a fost reinvestit cu funcţia de prim-ministru, Petrovici va fi şi el
3 Ionel Necula, Ion Petrovici, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2006.
rechemat în echipa executivului încredinţându-i-se portofoliul | învăţământului. îl vom regăsi în aceeaşi funcţie şi în timpul efemerei guvernări Goga-Cuza, când n-a putut refuza invitaţia statornicului său prieten, „poetul pătimirii noastre", şi la fel în timpul guvernării antonesciene, când învăţământul românesc trecea printr-o mare criză managerială şi mareşalul a recurs la soluţia Petrovici după o | prealabilă consultare a corpului profesoral. Mai ales această ultimă ' însărcinare i-a fost fatală.
Lucrarea despre care vorbim în aceste rânduri prefaţatorii acoperă perioada dintre copilărie şi intrarea României în afdoilea război. Guvernarea antonesciană n-a mai apucat s-o proceseze memorialistic. Ne-au rămas doar câteva pagini recuperate de poetul George Corbu şi publicate în volumul care reuneşte şi cores- [ pondenţa cu Pamfil Şeicaru şi în care relatează (Jespre vizita ministerială de răspuns făcută în Germania şi Slovacia. Nu mai spun de lunga perioadă a detenţiei despre care avem doar informaţii colaterale, furnizate de cei cu care a îndurat calvarul. I-aş aminti aici pe acad. Gabriel Ţepelea şi pe Gh. Năstase, ultimul semnând o cuprinzătoare relatarqîn nr. 4-2003 al revistei Memoria.
Pentru ultimii ani de viaţă, perioada cuprinsă între eliberarea sadin calvarul Gulagului comunist şi fatidica zi de 17 februarie 1972, când i-a venit sorocul să treacă pe malul celălalt al Ştyxului, există cele două dosare inventariate la CNSAS sub nr. 3080 cu notele informative depuse de cei peste 20 de informatori înşiraţ^pe urmele sale - din parcurgerea cărora putem reconstitui tribulaţiile anilor de viaţă finală, pe*care i-a petrecut împăcat cu sine, dar însingurat şi marginalizat ca „duşman al poporului". Este ceea ce am încercat să realizăm noi în volumul Ion Petrovici în vizorul securităţii, apărută la Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2005. Am făcut această precizare pentru a-i încredinţa pe cei interesaţi că dispun acum de o Cuprinzătoare biobibliografie pentru a-i reconstitui destinul de excepţie.
Reeditarea memoriilor lui Petrovici reprezintă, de departe, un eveniment cultural. Ediţia din 1966 s-a epuizat imediat, iar generaţiile ; mai noi au simţit absenţa acestei cgrţi ca-o adevărată frustrare. Reeditarea ei era imperativă, nu doar pentru cei interesaţi de personalitatea lui Petrovici, dar şi de toţi cei preocupaţi de radiografierea vieţii politice româneşti interbelice. Din multe puncte de vedere, cartea ■ lui Petrovici poate fi comparată cu Hronicul lui Lucian .Blaga, dar" parcă surprinde mai bine epoca şi personalităţile care au nervurizat-o.
Notă asupra ediţiei
Ediţia de faţă reproduce întocmai ediţia de autor din 1966, apărută Ia Editura pentru Literatură. în proiectul autorului, lucrarea trebuia să mai conţină şi un capitol despre vizitele autorului, ca ministru la Culte şi învăţământ din Germania şi Slovacia, capitol care, probabil, la vremea respectivă n-a întrunit sufragiile cenzurii comuniste. Ele întregesc memorialistica filosofului şi o aduc până aproape de intrarea în Apocalipsă (cei zece ani de temniţă grea petrecuţi în închisoarea Aiudului, ca deţinut politic). Cum'aceste pagini au fost publicate de Adrian Michiduţă în culegerea Filosofie şi politică (Editura Aius, Craiova, 2006), n-am considerat necesar să Ie includem şi în această reeditare.
în general, am respectat textul ediţiei Princeps, asupra căreia n-a fost necesar să operăm corecturi. Ani lăsat nemodificate chiar şi cuvintele mai puţin obişnuite, precum deosebitor (pentru diferenţiere, distincţie) smprofesură (pentru profesorat, apostolat), tocmai pentru a conserva câte ceva din parfumul epocii.
Reeditată după mai bine de patru decenii, lucrarea lui Petrovici sperăm să găsească un interes nescăzut printre cei care vor să configureze nu doar profilul autorului, dar şi epoca pe care a străbătut-o exemplar şi cu dispoziţia de a da seama de faptele sale. Reeditarea ei, suntem siguri, va umple un mare gol în bibliotecile cărturarilor noştri. '
Editorul
Ionel Necula
Partea I Amintiri din copilărie şi tinereţe
Pe meleaguri tecucene
Introducere
M-am născut la Tecuci - cel mai mic oraş din constelaţia de patru capitale de judeţ (celelalte erau Galaţi, Bârlad şi Foşcani) care alcătuiau, dimpreună cu teritoriul ce-1 administrau fiecare, regiunea Moldovii de Jos. Regiunea, tară recunoaştere oficială, putea fi indicată ca atare, atât geografic cât şi lingvistic. Acest din urmă epitet i se cuvenea în măsura în care limba moldovenească ce se vorbea la noi, având şi dânsa accentul specific al pronunţiei moldoveneşti în genere, poseda însă mai puţine cuvinte deosebitoare de vocabularul muntenesc. Aşa îmi amintesc că, citind pentru întâia dată într-o carte vorba „curechi", curentă în Moldova de Sus, dar complet nefolosită prin părţile noastre, am crezut, un moment; că este un cuvânt muntenesc. Ştiam doar atâta din spusele celor mari, că unele lucruri se cheamă altfel peste Milcov decât în Moldova, la noi.
Orizontul copilăriei mele nu se confunda Ia început nici măcar cu marginile destul de apropiate ale oraşului natal. Nu aveam voie să părăsesc ograda casei neîntovărăşit şi se socotea ca un act de indisciplină faptul că, uneori, traversam îii fugă strada casei noastre - uliţa liniştită pe care dacă treceau două trăsături pe zi -spre a intra în curtea mamei-mari, peste drum de care ne mutaserăm pentru scurt timp:
La început de tot, cunoştinţele mele urbanistice nu depăşeau cele câteva străzi; pe care le străbăteam cu părinţii, care mă luau şi pe mine să mergem pe la rudele din oraş: bunici, unchi, verişori. Distanţele erau destul de scurte, chiar cele care păreau mai lungi, în Ories^-caz, panorama acestor uliţe modeste se termina cu plictiseala de moarte, care mă aştepta la neamurile unde urma să
Ion Petrovici
16
17
De-a lungul unei vieţi
ajungem, afară bineînţeles, de cazul când găseam şi copii de vârsta mea. Dar lucrul acesta îmi pare că nu se întâmpla decât într-un singur loc!
Cu timpul, raza cunoştinţelor mele s-a mai lărgit, ajungând să-mi întregesc imaginea oraşului meu de baştină. în anume locuri chiar treceam puţin de limitele lui, la aşa-zisele împrejurimi, unele curat rustice, altele cu pretenţie de aşezări.
Spre bariera de miazăzi a oraşului, m-am pomenit într-o zi, fiind cu părinţii într-o trăsură de piaţă, pe care o trăgeau alene doi cai obosiţi, că se termină brusc casele oraşului, cu grădinile lor înconjurătoare, şi mergem mai departe pe şoseaua cealaltă, care ; străbătea prin mijloc Tecuciul, aşternută de-a lungul unui şes înverzit, încheiat în zare cu un fundal de copaci, îngrămădiţi -pădureaDrăgăneşti. Când, la câţiva ani mai târziu, am citit o vestită |; nuvelă a lui Costache Negruzzi, am aflat cu mândrie - nestrăină i de o undă de patriotism local, că acolo a fost întâmpinat Alexandru j Lăpuşneanu de o ceată de boieri moldoveni, invitând,u-l să se ; întoarcă, fiindcă „ţara nu-1 vrea", fără să izbutească a-1 înturna din \ cale pe fostul şi viitorul domnitor, care le-a răspuns cu dârzenie: \ „Dacă nu mă vrea ea, o vreau eu", jn timp ce boierii au început să i se închine umiliţi, căutând pe parcursul drumului dintre Tecuci şi < Iaşi să se aranjeze cât mai bine, reintrând în graţiile stăpânului \. neînduplecat... f
Acum pădurea. Drăgăneştilor servea unui scop mai puţin \ istoric: să ofer^un cadru prielnic pentru petrecerea de la Armindeni, t când o parte din elita oraşului - militari şi civili - sărbătoreau p sosirea primăverii.
Mult mai târziu de această plimbare izolată, pe care o făceam \ în trăsură, stând pe capră lângă vizitiu, pentru a avea perspectiva : peisajului, pădurea aceasta a fost pentru adolescenţa mea unul din \ locurile favorite ale unor plimbări singuratice, în care mai cu seamă \ căutam şă-mi cristalizez reveriile, în forma cadenţată a versului. ! „ Altădată, pe aceeaşi şosea naţională, denumită Bârlad-Galaţi, * am depăşit marginea oraşului înspre miazănoapte.-De partea aceasta j se afla cimitirul, vastă întindere cu aspect de pădure de la distanţă ; - fostă grădină publ ică pe vremea când maică-mea era* nemăritată, j dar ulterior, când morţii au fosţscoşi din curţile bisericilor şi câj\d j s-a înjghebat pentru public o'grădiniţă mai centrală, acest parc j periferic, în care s-a clădit o bisericuţă, a fost transformat în ţintirim. \
Tot în aceastăparte nordică a oraşului, separat printr-o felie j de teren nelocuit, se găsea „Satul meu", botezat de unii „Tecuciul i
-noii"; şi unde, în zilele călduţe ale Paştelui, tecucenii veneau în ; echipaje, pentru a privi amuzaţi rotaţia scrânciobului încărcat, care %#'învârtea molatic'deplasându-şi poliţele' de lemn, pe când alţi tineri din sat, în frumoase c6stu'me'ţărăneşti, şuguiau zgomotos, aşteptând să le vie rândul la acest circuit aerian... <
în sfârşit, mai rămăsese să străbat până la capăt bulevardul gării, o arteră relativ nouă, care mergea rectiliniu din mijlbeul oraşului până la peronul exterior al staţiei drumului de fier. Calea ferată prin aceste locuri nu avea o vechime mai mare de douăzeci de ani, iar după construirea gării ea nu era accesibilă călătorilor decât cu largi ocoluri pe-afară din oraş. •
S-a hotărât să se tragăo linie dreaptă, deschizându-se un frumos bulevard, ceea ce s-a înfăptuit fără â se jertfi locuinţe -erau doar aşa de rare şi de răzleţite! - ci numai expropriindu-se fâşii din imensele grădinii ivezi ale câtorva case, ce rămâneau pe 'Viitor despărţite de podbabaior vegetală; destul de întinsă şi acuma, dar aruncată de ceai al ată parte a străzii. Printre aceste proprietăţi tăiate de bulevard erau două vecine, legate prin portiţe laterale, care îngăduiau să se treacă lesne de către cei doi megieşi-prieteni, :d'e la unul la altul: una era a protopopului, tatăl prozatorului Calistrat jMogaşj cealaltă a tatălui bunicii mele după mamă, deci a străbunicului meu. Amândouă casele, clădiri modeste Ca înfăţişare, :scunde, văruite simplu (pe dinafară ca şi-pe dinăuntru), dar cu multe 'încăperi, necesare duzinilor de copii pe care îi zămisleau abundent familiile^aveau faţade, cu cerdacul lor pe altă uliţă, mai primitivă, dar;singura care existase odinioară pe acolo, pe când în noul bulevard îşr arătau zidul ;de la spate, cu o intrare dosnică şi rudimentară. Şi totuşi, mai toate cunoştinţele care veneau în vizită intrau-acum prin bulevard! Cerdacul din faţa casei era aproape nefolosit. < ;
*•' - • E interesant că, pus la curent de' ascendenţikmei^ de mamă şi'bunică - de:ce fusese înainte, când grădina făcea un tot cu casa 'şi se trecea nemijlocit de la una la alta, simţeam un fior de •'amărăciune, solidar cu înaintaşii mei, care îmi povesteau nostalgic copilăria lor, legată de această proprietate întreagă, neîmpărţită. y" (" Bulevardul, străjuit frumos de castani sălbatici, fusese dat 'circulaţiei înainte de naşterea mea şi nu puteam să nu recunosc -cu-toate insuficienţele vârstei - farmecul său deosebit în comparaţie cu;'alte5 artere ale urbei. Cât despre Utilitatea Iui, sărea în Ochii brişicui! "Latent îmi rămăsese tottlşî 6 undă de regret, în subsolul
Ion Petrovici • 18
meu sufletesc, ce nu şe sfieşte uneori să contrazică avantajele cele mai evidente. Aşa se explică faptul că mult mai târziu, în prada febrei de versificare, m-am pomenit că gânguresc două strofe pe^o temă ce ieşise complet din actualitate:
O stradă nouă-a despărţit livada De zidul vechi al casei bătrâneşti, .... Pe, care n-o mai apără grămada , iGopacilor ajunşi până-n fereşti.
Desişul vechi e-acum în părăsire, E dincolo de stradă, sub zăvor, Iar pe sub pomi nu-i nici o zbenguire De când,au fost tăiaţi de vatra lor...
Poezia, pe ,cât îmi aduc aminte, a rămas .neterminată, j negăsind la vreme un final care să mă mulţumească. Iar dacă a trecut clipa priincioasâ temei în chestiune, s-a abătut aiurea direcţia gândirii, spre alte zări, spre alte plăsmuiri... -, |
Am înşirat o serie de raite cu care icoana Tecuciului se i completa treptat, că m-am simţit deodată ataşat de tot oraşul, în aceeaşi măsură în care,- la început, fusesem numai de un cartier al lui. începuseiTMşă împărtăşesc ambiţiile celor mai mari ca mine, | despre care luasem cunoştinţă trăgând la ocazii cu urechia, ambiţii t referitoare la tângui târgului nostru, depăşit pe nedrept, în unele j privinţe, de alte centre vecine. Erau mai ales două ambiţii rănite, i asupra cărora se discutau uneori cu aprindere, alteori cu o părere j derău ceva,mai calmă.  , [
Izvoarele celor două ambiţii nemângâiate erau, unul, ; Bârladul, iar celălalt, gara Mărăşeşti. Desigur, se recunoştea că fc oraşul Bârlad avea populaţie mai mare şi şcoli superioare acelora ale Tecuciului, mai cu seamă că mulţi copii ai familiilor tecucene mergeau să urmeze liceul Ia Bârlad. Dar ceea ce nu voia să admită nimeni era ca regimentul de infanterie din Bârlad să fie comandat ; fără excepţie de un colonel plin, pe când acela din^Tecuci, deşi I identic şi cu absolut aceeaşi structură, şă fie comandat numai de I un locotenent-colonelul familiei Zamfir Vasiliu (rudă apropia&'â poetului Duiliu Zamfirescu), fiind avansat, în grad, n-a mai putut rămâne la.,Tecupi, unde sejbucura de o preţuire unanimă şi,.după patru ani de convieţuire cu cetăţenii proeminenţi ai oraşului, a fost
19 • De-a lungul unei vieţi
mutat în fruntea regimentului din Bârlad, deşi într-o funcţie egală. De ce la Bârlad neapâratun colonel plin, iar Ia bietul Tecuci totdeauna Un locotenent-colonel?
O altă supărare - ceva mai sporadică - legată tot de Bârlad
- o provoca împrejurarea că marii artişti de la Naţionalul din Bucureşti, în frunte cu celebrul Grigore Manolescu, când erau în turneu, prin Moldova, onorau îndeobşte Bârladul, dar ocoleau sistematic Tecuciul, deşi instalaţiile lui teatrale erau destul de confortabile— un teatru de iarnă şi altul de grădină - şi cu toate că era lume înstărită, care putea să populeze sala până la ultimul loc.
Pe lângă tecucenii care mergeau mai des Ia Bucureşti, şi care îl văzuseră pe Grigore Manolescu, erau unii care se mişcau mai greu, iar alţii chiar deloc, pe acea vreme când lumea provincială era mult mai sedentară şi pirotea la gura sobei într-o măsură neasemănat mai marc.
- Mâhnirea tecucenilor era cu atât mai serioasă, întrucât pe scenele oraşului jucase şi Matei Millo, pe care şi eu în fragedă copilărie, când părinţii mă luau uneori cu ei la teatru, l-am văzut în Kera Nastasia şi în Coana Chiriţa, păstrând încă astăzi imagini răzleţe şi nu prea decolorate despre acest bătrân, travestit în femeie, bineînţeles, fără să urmăresc textul cu continuitate sau să înţeleg cum trebuie sensul său lămurit.
Acum vine rândul micei gelozii a tecucenilor pe gara Mărăşeşti, pe unde treceau una sau două perechi de trenuri în plus, faţă de cele care trăgeau la peronul gării noastre locale. Deşi prin poziţia sa geografică Tecuciul putea fi un mare nod feroviar, Mărăşeştiul vecin îi luase locul, iar acceleratele Bucureşti-Moldova treceau de-a dreptul de ia Mărăşeşti la Roman-Paşcani, lăsând Tecuciul la o parte şi fără legături directe cu Capitala ţării, trebuind să-schimbi totdeauna garnitură în acel afuristit de Mărăşeşti. Oricât aş proiecta astăzi un zâmbet peste aceste frămjinlărj ambiţioase, ştiu că o vreme dădeam şi eu dreptate tecucenilor mânioşi - aceasta până când, trimis la un liceu în Bucureşti, veneam la provincie numai vacanţa, aşa că se slăbise solidaritatea cu pretenţiile şi amărăciunile oraşului meu natal.
. Trebuie să amintesc, totodată, că destinul Tecuciului n-a .persistat să fie tot aşa de „iriclement", cel puţin faţă de „problemele" despre care am vorbit. Pentru a lichida chestiunea trenurilor rapide şi a legaturilor cu Capitala, constat că în scurtă vreme, terminându-se construcţia liniei Vaslui-Iaşi, s-au instituit accelerate de noapte,
Ion Petrovici
20
• De-a lungul unei vieţi
care parcurgeau noua rută Iaşi-Bucureşti contind prin Tecuci. Se sfârşise cu nenorocita schimbare a trenului la Mărăşeşti! i
Ceva mai târziu, s-au orânduit pe deasupra şi două trenuri [ rapide, care se încrucişau chiar la Tecuci, ziua, spre seară, oferind j tecucenilor o plăcută plimbare la gară pentru a asista la întâlnirea î celor doUă rapide, care legau capitala Moldovei de capitala ţării: t trenuri de lux,' cu vagoatie-restaurant, care' în forma aceasta niciodată nu mai cinstiseră staţia târgului nostru.
Mai mult decât atât:; după câtva timp s-a amenajat o linie directă de la Focşani la Tercuci, care nu mai trecea prin gara Mărăşeşti, astfel că staţia acestei localităţi, nod feroviar însemnat, era dânsa acum ocolită şi avea două trenuri mai puţin. în sfârşit, Tecuciul era pe deplin răzbunat! Ce să mai vorbesc că astăzi oraşul copilăriei mele are două gări:, pe când Mărăşeştiul a rămas cu una... f Ce păcat că aproape toţi cei care plesneau de ciudă n-au mai apucat I aceste vremuri reparatoare, întrucât odihnesc de mult în cimitire!
'    In ceea ce priveşte disputa cu Bârladul, de asemenea lucrurile s-au aranjat în scurtă'vreme, peste aşteptări. Făcusem abia o clasă r de liceu, când s-â vestit prin oraş o ştire fulgerătoare: că se vor stabili în Tecuci, peste regimentul de infanterie, încă două regimente I de roşiori. în adevăr, a şi început spre vestul oraşului construcţia unor cazărmi monumentale, unde au descins, când ele au fost gata, cele două regimente, ambele cu colonei plini, ba încă şi cu un comandant de brigadă: general. Prezenţa unui general în garnizoana f Tecuciului eralot aşa de nouă ca şi apariţia unui vagon-restaurant la gara oraşului. 0 dată cu aceasta, la sporirea garnizoanei, atunci când comandantul regimentului de infanterie a fost înaintat colonel, în loc să fie strămutat aiurea, a fost lăsat pe loc!
Şi în această privinţă n&zuinţaTecucenilor era satisfăcută, j dar... fără ca acea aglomeraţie de unităţi militare să depăşească Bârladul - lucru care; poate, se dorea în taină^ fiindcă i se dăruise simultan şi acestuia două regimente de roşiori: în orice caz, eram, milităreşte, la egalitate, încât disputa veche s-a închis. -'■"■''
S-a rezolvat, în fine, situaţia şi în chestia teatrală, întrucât Grigore Manolescu a murit pe neaşteptate, deşi foarte tânăr şi în plină'înflorire a'marelui său talent... |
Fruntaşii scenei buCureştehe, care au rămas după dânsul, s-au arătat mai democraţi în turneele lor prin ţară şi n-au mai dispreţuit micul nostru orăşel. Nu prea târziu, şi Aristizza Romanescu, şi Constantin Nottara,personalităţile cele mai proeminente, au jucat
pe scena teatrului nostru chiar roluri foarte grele, în piese spectaculoase, care totuşi se resimţeau de scena nu prea largă şi de decorurile sărăcăcioase.
Totuşi, reparaţia se făcuse, aşa că şi în această chestiune 'Tecuciul nu mai avea de reproşat Bârladului nimic!
Pedagogia mamei mele
ki"," -s ii .'
" Maică-mea mi-a fost cel'dintâi profesor, timp mai scurt în sectorul instrucţiunii, ceva mai'îndelung în acela al educaţiei. Kl■'Era o persoană inteligentă, calmă, cu spirit logic şi înclinări spre matematică - cu fqtul alt gen de mentalitate decât al mamei sale, care era vie, scânteietoare', plină de duh, cu limbă răutăcioasă, dar cu inimă bună.
Mama'îşi. făcuse studiile la Notre-Dame, pensionul de călugăriţe d,e' la Iaşi, vorbea excelent franţuzeşte, întreţinându-şi 'cultura Cu numeroase lecturi literare, în genere cu romane franceze. ■Fireşte,'din punctul acesta de'vedere depăşea pe mama-mare, fără sâ ajungă, totuşi, vreodată la prestigiul acesteia din urmă. . >; Tată-meu, la început magistrat, fie urmă avocat cu mare iclientejă, era, în afara ocupaţii lor profesionale pe care leîndeplinea cu mujtă conştiinţă,, un orri absent, distrat temperamental. Cu greu s-ar fi ocupat de creşterea mea, pe care a lăsat-o complet în grija mamei, cu excepţia ajutorului pe care mi-l dădea la hărţi şi în genere la':desen,- pentru care avea aptitudini deosebite, un talent impresionant, pe care l-a dezvoltat până la celebritate vărul său primar, pictorul Gh. Petraşcu. Era probabil o dispoziţie a familiei, căci a avut-ofntr-o măsură şi fratele meu mai mic, dar din care eu unul ii-am moştenit nici o fărâmă.
":..Dar să revin la lecţiile mamei, ce avejau, în vedere trei obiecte principale: citirea, geografia cu istoria şi poezîa.
La citire, ea n-a făcut decât să continuie un punct de plecare realizat de mine,"î'n chip aproape spontan. Primisem în dar, de sărbători, de la,nu ştiu care rudă, un abecedar, unde fiecare literă d,e tipar şi de1 mână însoţea urr-desen colorat şi precis. Obiectul se denumea cu. un cuvânt ce începea la rându-i cu litera din dreptul 'desenului. N-am mai lăsat abecedarul din mână o săptămână-două, în'tr'u'câf exercita asupră-mi o magică ademenire. E probabil că pentru două-trei litere mi s'-a arătat procedura spre a dezlipi sunetul
Ion Petrovici
22
23
• De-a lungul unei vieţi
iniţial din ansamblul cuvântului rostit, pentru rest stabilind eu singur pronunţia tuturor literelor.
Pe această bază iniţială, care o uimise, mama s-a apucat |, repede să mă înveţe cum se alcătuiesc silabele şi, din ele, cum se I compun cuvintele, toate s-au înfăptuit cu iuţeală; va fi fost şi dânsa ţ fericită, dar eu unul exultam de încântare, văzând cum mi se ■ deschide, ca un luminiş într-o pădure, taina rândurilor tipărite. \
La geografie am fost curând în stare să înşir, pe numele lor \ corect, capitalele statelor europene. Mama îmi arătă pe o hartă | bătută în perete, din biroul tatălui meu, configuraţia continentului \ nostru şi a ţărilor cuprinse - precum şi locul capitalelor exact ţ memorizate. Izbitde micimea României în raport cu alte ţări vecine, j mama, înehizându-şi pumnul, mi-a spus: „Ce vrei, noi românii . suntem o mână de oameni". Palma redusă la dimensiunile pumnului strâns căuta să exprime această micime dureroasă.
Din povestirile sale de istorie universală, îmi aduc aminte îndeosebi de ziua când m-a informat că la 1870 fusese un crâncen \ război, 'în'care francezii au fost baţuţi de-nemţi. Ea nu putea să uite I jalea călugăriţelor franceze de la Îslotre-Dame (lucrul sepetrecea ■ chiar în anul în care se internasem şcoală), şi furia cu care blestemau pe Bismark, şi ma| ales pe... Garibâldi, care se folosise de înfrângerea franceză pentru a intrafn Roma şi a smulge din mâinile Papei (ocrotit până atunci de împăratul francez) Cetatea Eternă, cu tot teritoriul care alcătuia puterea temporară a şefului Bisericii j Catolice. Mama, cu educaţie franceză, era la fel de amărâtă, chiar j după atâţia ani, iar micul ei copil, fireşte, înregistra în sufletul său j emotiv ecoul nenorocirilor franceze, aliniindu-se fără rezervă alături \ de călugăriţele dezolate şi de mama care îi povestea...   ........
Din istoria noastră naţională îmi amintesc mai mult decât \ de altele de războiul nostru de independenţă, care hu era prea \ depărtat, de Griviţa şi de Plevna, de vitejia ostaşilor noştri, care au j participat în chip norocos la răsturnarea ofensivei turceşti, un f moment ameninţătoare. Era firesc ca în entuziasţnul său pentru ţ izbânda căciularilor noştri să. ma-nveţe poezia Peneş Curcanul, \ destul de devreme, după.ce îmi încărcase la început memoria şi [■ darul de a recita frumos cu poezii mai mărunte, Pe o stâncă neagră [ de Bolintineanu, sau Taci, şopteşte juna mumă de Matilda Cugler- !, Poni. De altminteri, dânsa avea o admiraţie nelimitată pentru „regele. \ poeziei", Vasile Alecsandri, din care m-a învăţat apoi şi Sergentul I şi, nu prea târziu după asta, Santinela română. Cu această poezie ! deosebit de lungă, dar pe care b învăţasem fără greşeală şi îmi era
deosebit de dragă» fiindcă îmi dădea ocaziunea la intonări sonore, permanent însufleţite, cu această poezie, ziceam, am dobândit mari succese, dar mama a căpătat şi unele mustrări, că mă sileşte şi mă surmenează, bucata fiind pentru altă vârstă decât aceea, pe atunci aşa de fragedă, a mea,Nu ştiu ce a răspuns mama - probabil că nu dânsa mă împinge - dar eu, când am aflat de cele petrecute, am protestat aproape înfuriat... Am continuat să mă hrănesc din operele ^regelui poeziei", pe care îl preţuiam dimpreună cu mama, mai presus de toţi ceilalţi, fără să bănuiesc ceea ce se petrecea chiar pe timpul acela, anume că i se zdruncina temeinic regalitatea, pentru a-i lua locul, însă nu o republică de talente,; ci imperiul geniului eminescian.
s< Ce nu mi-a povestit mama niciodată au fost basmele, aşa de atrăgătoare pentru copii. Uneori îmi povesteamama-mare, cu toate că şi dânsa îmi istorisea de preferinţă-amintiri din trecutul său propriu, şi chiar din acelea ale tatălui ei, care apucase vremuri tulburi şi necontenite ocupaţii străine, având de îndurat în propria sa casă insolenţa unor ofiţeri nemţi încartiruiţi.;
Poveştile rămâneau însărcina slugilor, cu care eram foarte prieţesn, simţindu-mă realmente iubit, - însă, cu toate că ele ştiau multe; basme de la ţară, probabil că forma prea neliterară în care ini se povesteau m-a;făcut să nu Ie preţuiesc din cale-afară, chiar dacă subiectul unora mă câştiga.
Abia câţiva ani mai târziu, când un unchi al meu, cu frumoasă bibliotecă, mi-a pus în mână un vechi volum din Convorbiri literare, îndemnându-mă.să citesc două poveşti de Slavici {Zâna Zorilor şi Ileana Casânzeqna), adăugându-mi convins: „Incepe-le, şi nu te vei mai dezlipi de ele", -? abia atunci cârtd am citit poveşti cu conţinut neverosimil, cum sunt toate basmele ca atare, dar într-o frumoasă formă literară, m-am încredinţat că şi bucăţile de această natură se pot sui pe înălţimi de artă autentică, procurând plăceri estetice adevărate. Şi .dacă această impresie am.,|vutrO la basme obişnuite ca cuprins, dar îmbrăcate în stilul lui ^lavi6'î,'ee-a trebuit să simt în ziua când am citit poveştile lui Creangă, culese din popor, dar recreate de unul din cei mai mari meşteri ai prozei româneşti?
în schimb, în sectorul pedagogic al educaţiunii, strădaniile mamei au rămas aproape nule. în această privinţă, a fost între noi îndeobşte un dezacord sufletesc adânc. Atât activitatea ei stăruitoare de-a fa-ee^dela.început, din mine un exemplar desăvârşit de maniere alese, un tip poleit şi cizelat, precum şi aceea de a-mi corija unele
Ion Petrovici • 24
tendinţe spontane, pe care dânsa le socotea greşitey au izbutit foarte ; puţin, iar pe alocuri de fel. ' !
Ostenelile ei de â mă face în lume prevenitor şi politicos, j; de^a săruta mâna la cucoane, de-a oferi, la noi acasă, scaune, de-a ' ajuta la-dezbrăcat şi îmbrăcat, deprinderi pe care căuta să mi le p injecteze încă de Gând eram un prichindel,s'-au izbit de o rezistenţă |; pornită şi din orgoliu; şi din stângăcie, care mă făcea să mă retrag I; în fugă când veneau musafiri la noi, ori, dacă lucrulnu era posibil, | să stau posomorât şi urâeios, şi să'tiu-mi recapăt dispoziţia şi ; comunicativitatea decât dacă erampus să recit o poezie.
Am avut d-a capo o repulsie pentru acele maimuţăreli salonarde, şi nu mi-am însuşit ceva din codul politeţelor clasice decât foarte târziu, poate şi sub influenţa lui Titu Maiorescu, crescut la |; Thefesiarîum la Viena şi care, uneori, când te primea acasă, exagera delicateţea de Compertare Chiar faţă de elevii lui, lucru care a făcut pe Gheorghe Panu să vorbească în Amintiri de la Junimea de „afectările de maniere" ale d-lui Maiorescu.
Mama mea, educată şi dânsa la Notre-Dame, a dezarmat âhevbie, tot nădăjduind să reuşească bătându-mă lâ cap într-una, şfam auzît-o într-o zi plângându-se tttamei sale, bunicii mele iubite, [ rugâhd-b'sa^î dea concurs"şi ea, la care aceasta, c-o intuiţie mai [ justă a realităţii, i-a răspuns (am aUzit-o diritf-o altă odaie, cu uşa j' deschisă): „Lasă-1, dragă, în pace, nu poate cineva să aibă de toate, !? destul că este-întâiul în clasa lui."iJ  • * '
O altă deosebire dintre mama şi mine era faptul că ea preţuia \ oamenii mai rifult după origine şi clasă socială, pe când eu, în mod \ instinctiv, preferam valoarea individuală. îmi amintesc de-o adevărtă j-Scenă, căre a avut ioc între ea şi mine, dânsa apostrofandU-mă, iar eu | dâridu-i replici, ca... în piesele de teatru. Ne întorsesem de la grădina j publică, unde mă plimbasem în rotocolul aleii principale toată , vremea, cu camaradul meu de la şcoala primară, Iliescu Ilie, băiat ! de la ţară, clasificat îndaîă'după mine. Aveam ce vorbi cu dânsul şi j:, am evitat promenada cu un băieţaş de familie bună, copilul unei 1 prietene a mamei, îmbrăcat după ultima modă, dar plicticos şi | prostuţ. A încercat să se agate de mine, dar l-arh expediat cu ! binişorul, preferând să mă plimb cu „rivalul" meu de clasă, dar cu t care'eram prieten bun. '• •'. [
Mama mă mustră cu energie, strigându-mi mâniatăr | „Degeaba te-ani crescut cu grijă, că tragi la lume proastă!" Replica | a venit neîntârziată: „Oi fi trăgând la lume proastă, dar nu trag la j-proşti!" şi dorind s-o lovesc şi mai tare, am adăugat ceva mai în ;
25: • De-a lungul unei vieţi
surdină:... „aşa cum faci dumneata". Totuşi, eaa.pşrins şi finalul şi s-a repezit spre mine, ridicând pumnii în sus: „Mai.zi, te rog, o dată ce-ai spus 4a sfârşit". Puţin înfricoşat de ameninţare, dar păstrându-mi totuşi mândria; i-am răspuns liniştit: „Nu mai repet, fiindcă ştiu că m-ai auzit." - .. r:
.Lucrurile s-au terminat aicea, dar biruinţa mi-a rămas întreagă, fiindcă mustrări pe această temă nu mi-a mai făcut niciodată. Şi, slavă Domnului, îi dădeam ocazie mereu!
Nu s-au istovit încă aducerile-amintenîn acest domeniu educativ. Nu mă îndoiesc că intenţiile mamei erau dintre cele mai bune, însă.adesea procedura era defectuoasă, cu alarmări pripite, naivităţi ineficace, simplificări eronate. Scopul rămânea pe de lături, câteodată chiar;pe poziţie contrară.
Fără a rupe zăgazurile înregistrărilor mele memoriale, voi consemna la acest capitol câteva fapte mai semnificative şi îndeosebi mai.pitoreşti. ,, ;■. O teamă permanentă a primei mele educatoare a fost să nu mi se dezvăluie prea devreme anumite mistere ale existenţei, ca, ;de pi Idă, problema sexual ăi Această-prşocupare apărea uneori aşa de precipitată şi de stranie, încât, departe de a-mi îndepărta gândul de la ceea ce trebuia să-mi rămână taină, mi-1 fixa, dimpotrivă, asupra ei. Astfel, într-o împrejurare, prin intervenţia ei speriată, m-a -făcut să bănuiesc aspecte ascunse la ceea ce îmi apărea până atunci ca un simplu fapt divers. , ,
Intr-o zi, când părinţii lipseau-de acasă şi eram singur cu 'verişoara Elenuţa, şi dânsa cam de vârsta mea (până la^nouă ani n-am avut fraţi sau surori), dădaca mea, o fetişcană ceva mai în etate, şi-a propus şă dirijeze jocurile noastre, dându-ne la un moment ideea să ne jucăm de-a mirele şi mireasa. Am primit eu bucurie şi eu, şi Elenuţa, căci amândoi văzuserăm câteva nunţi la biserica Sf. Gheorghe, catedrala oraşului, ne plăcuse ceremonia,|i-apoi atâta, iubesc copiii să se joace de-a oamenii mari! Dadaca'rie-a aşezat .alături, în picioare, a simulat pentru fiecare, câte un smoc de beteală, prlnzându-mi-1 în piept mie şi Jglenuţei în-.păr,- pe când iniţiatoarea jocului rămânea să oficieze serviciul, cu frânturi disparate din ce mai ţinea minte şi putea reproduce pe de rost. Ştiu c-a fost'o adevărată încântare şi ne-am propus să ne-o mai procurăm şi altădată, poate chiar şi mai dezvoltat.
; ■ Când s-a întors mama acasă şi Elenuţa ieşeape uşă luată de. părinţii ei, i-am povestit c-o, însufleţită mulţumirecâ ne-am jucat de-a mirele şi mireasa şi că am petrecut minunat.-Mama a zâmbit
|
Ion Petrovici
26
amuzată, şi întâmplarea rămânea aicea dacă n-aş fi avut proasta inspiraţie, legând mai multe reminiscenţe între ele, să adaug cu perfectă nevînOvţie: „Data viitoare o să ne închipuim Că după cununie avem un copil şî'îl botezăm."
Atât a trebuit ca mama, roşindu-se deodată de mânie, să-mi strige: „Să nu mâi îndrăzneşti -nici măcar să spui aceasta a doua oară!" Parcă mi-a aruncat şi-un epitet de ocară şi m-a lăsat aiurit pe loc. Rămas singur în odaie, mă gândeam cu un perfect simţământ de inocenţă: „Ce-am spus, oare, mă întrebam în sinea mea, de s-a supărat mama aşâde grozav? Oare unchiul Petrache, după ce s-a însurat cu tanti Smaranda, n-au avut un copil? Şi n-au făcut un botez mare cu1 lume foarte multăyfa care m-au luat părinţii şi pe mine şi am privit spectacolul dintr-un colţ? Atunci, de ce ocară şi cu ce oare am greşit.:.?"
Fireşte, la etatea aceea, gândurile se perindă repede, ocările se uită, fiind înlocuite de alte situaţii şi adesea chiar de dezmierdări. Şi totuşi, mi-a rămas 6 urmă durabilă în minte, care se îndărătnicea să germineze şi care purcedea» din întrebarea repetată în forme variate: „De ce să fie ruşine să Vorbeşti de ceea ce-am vorbit?"
Desigur, tot din dorinţa de a-mi ascunde antecedentele unei naşteri, mama îmi spusese ca pruncii vin-cu trenul de la Paris, după ce tatăl trimite acolo o scrisoare.anume: o variantă modernizată a legendei cu barza, care aduce copilul în plisc. în această ordine de idei, îmi mâi aduc aminte că, o dată, mama, care după opt ani de sterilitate s-a ştiut însărcinată, a venit să-mi spună la câteva ore după ce mă pusesem în gură cu ea:'„Să ştii că tata, fiindcă nu te porţi bine, a scris'Ia Paris să-i mai trimită un copil". Nu ştiu dacă chestia Parisului îmi mai inspira şi acum încrederea, pe care o aveam cu 2-3 ani în urmă, când, aflându-ne o dată pesperonul gării şi văzând pePiinîile de garaj un vagon de-6 formă curioasă şi de culoare'roză, am întrebat discret pe mama: „Acesta nu e-vagonul cu care vin copiii de la Paris?" Acum câmpul cunoştinţelor semai lărgise şi mai văzusem prietene de ale mamei, aflate în preajma naşterii, cu trupul deformat, cu pântecele cre'Scut, ba chiar cum persoana era întrebată, între alţii,' şi de mama, fără^se feri de mine: „Cam pe când aştepţi să naşti?" Desigur, îşi imagina că eu' nu fac nici un fel de legătură, căci iarăşi îmi vorbea senin despre-Paris, ceea ce nu era admisibil - cu toate Că şi în capul Oamenilor maturi apar simultan şiţ>ar valabile idei contradictorii -s'şi atunci cum să nu meargă şi chiar într-o formă mai boacănă, în capetele! primitive ale copiilor mici?
.27
■ De-a lungul unei vieţi
Probabil totuşi, deşi nu am contrazis-o niciodată, îndoiala i îrtii era tot mai înaintată, când vedeam eu ochii cum sarcina mamei se exterioriza, crescând mereu, şi când conversaţiile se ţineau lanţ în casă şi auzeam mărturisiri ca aceasta: „pe cel mare I-am născut greu, cu-o zi întreagă de dureri, nu "ştiu dacă o să fie tbt'aşa, sau j poate mai uşor..."
Mă întreb dâeă mama, care continua cu mine singur să l folosească vechiul limbaj, îşi închipuia că eu eram orb şi surd, că o | Credeam fără şovăire, Sau pur şi simplu înţelegea să întrebuinţeze ; faţă de puritatea vârstei mele un Iangaj simbolic şi convenţional? j Poate că.voia să-mi păstreze măcar acurateţea verbală...
; N-aş putea să închei consideraţiile de faţă, în cadrul acestor \ amintiri, fără să însemnez o ieşire violentă a mamei, ceva mai târziu, \ când eram într-a doua de liceu, dar care se inserează, mai bine <' decât în capitolele Următoare, în paragraful de faţă.
De data asta trebuie să recunosc că avea în aparenţă toată dreptatea şi nu putea rămâne nepăsătoare. Unde a greşit a fost la înţelegerea mobilelor intime care aii pricinuit fapta mea reprobabilă, şi, cu toate explicaţiile mele, a continuat să judece simplist, după şablon, nesocotind complexitatea sufletului omenesc, care se manifestă destul de curând-de altfel cum greşesc şi unii pedagogi ^e profesie; .
Iată întâmplarea. Mai demult, pe când eram şi mai copil, trecea cam la două-trei zile, pe uliţa casei noastre, un beţiv care se legăna în mers, uneori aşa de tare, încât'trecea în serpentină de pe un trotuar pe altul. Am întrebat pe mama ce este cu dânsul, iar dânsa mi-a explicat că oinul s-a îmbătat, bând vin mâi mult decât trebuie, şi că aşa e Ia beţie, nu mai pbţi merge drept, ci învârtindu-te până cazi.
O vie curiozitate s-a deşteptat în mine, să yăd,şl;.e,u cum se ajunge la această ameţeală şi cum e cu putinţă să nu te mai poţi ţine pe picioare. Dar nu era pbsibil să fac această experienţă, fiindcă »vinul de Nicoreşti, din care mi se dădea să gust la masă, era în timpul zilei închis la cămară. A trebuit să aştept câţiva ani, fireşte fără să mă măi gândesc la asta, când o împrejurare favorabilă mi-a scos iarăşi dorinţa la iveală, 'şi m-a împins să experimentez.
Una dinpuţinele excursii ale tecucenilor era un drum până laCosme|t'C localitate pe malul Şiretului, unde se afla o gară şi un pod monumental, cu două etaje, peste apa lată a râului. Aci, o dată, de două ori pe an, teeucenii făceau o partidă „de plăcere"
Ion Petrovici
28
29
• De-a lungul unei vieţi
(expresie .tradusă textual din franţuzeşte) pe la, 5-6 seara,- fie cu trenul, fie^în docare. Copiii mai mari erau luaţi şi dânşii, jaridupă \. ce bărbaţii făceau baie în Şiret ne strângeam cu toţii la o masă f lungă, aşezată în faţa cârciumii din sat, şi consumam mâncare adusă ji de acasă, luând numai vinul de la cârciumar.', ,, i
Ştiu că se înserase bine când a început copioasa cină,-jar eu* f cu ceilalţi tovarăşi de vârstă, am luat loc la. coada meşei, restul ş rezervându-se la doamne şi bărbaţi. Buna dispoziţie a celor mari,- j tradusă într-un „crescendo" de glume şi povestiri, i-a făcut să ne uite cu totul, izolaţi cum eram, şi să ne lase de capul nostru. Aqum este momentul, mi-am zis cu .convingere, să cunosc personal urmările beţiei şi să văd: tot aşa voi şerpui şi eu?
Desigur, am mâncat şi cu .poftă, dar esenţialul era'să beau , într-una din garafa de vin aşezată în dreptul nostru şi pe care nimeni n-o controla. Mi-am răsturnat astfel pe gât pahar după pahar, pe când ceilalţi camarazi ai mei n-au depăşit decât puţin ceea ce li se îngăduia zilnic acasă, până ce ain simţit că limba mi se împleticeşte şi mi-am dat seama că mă aflu în pragul experienţei, aşteptate. Se. înnoptase bine, mram sculat discret de la masă şi am pornit-o pe un > drum cafeniu, temându-mă că totuşi am să umblu ca toată^ lumea. Dar aşteptarea mea n-a întârziat, şi am văzut bucuros de la primii paşi că picioarele mă părăsesc, că merg nesigur şi pieziş, şi din zigzag în zigzag mi-am pierdut la urmă stăpânirea şi, după^o piruetă: neîmplinită, m-am prăbuşit într-un şanţ. Experienţa reuşise admirabil, 1 şi acum cunoşteam prin mine însumiiazele procesului de îmbătare! k
■■ M-am sculat, proptindu-mă în mâini, şi am.ajuns, sfor-ţându-mă să merg ca-lumea, la scaunul meu, la masă,, unde m-aml aşezat binişor la loc. Prietenii n-au bănuit nimic, şi nu s-a cunoscut j de nimeni aventura, nici cât am mai stat în jurul mesei, nici ţn ■ docarul care m-a înapoiat în oraş. . *f I
O dată acasă, m-am dezbrăcat în grabă şi m-am suit în'| aşternut, chinuit de întoarcerea-pe gât a băuturii. Dar acutria a,j început nenorocul şi taina s^a descoperit. Mama a auzitzgomotuljf din încăperea vecină - alergasem la lighean - a înţeles despre ce'.' era vorba numaidecât, a sărit din pat furioasă şi a năvălit în camera mea. O ploaie de cuvinte grele, unul mai teribil decât altul, din,} care reţin până astăzi: „...te,-ai îmbătat ca un... ai să ajungi un ră%, un vicios..., o să te culeagă lumea de pe străzi.,., ai să mori la spital..." Am tăcut o vreme, dar, după ce mi-am-liniştit greaţa, i-am explicat motivele adevărate.,,-Nu= numai că nu le,-a dat nici ,0i = importanţă, dar a început să răcnească; mai departe-- „Drept cine, i
mă iei, de-mi spui astfel de palavre caraghioase, astfel de minciuni neroade!..." - şi-ocările au curs înainte, pe tema repetată: „Nu vafi nimic de capul tău, ai s-ajungi un păcătos, un om de râsul lumii, o ruşine a familiei" şi aşa maideparte, pânaşi-acalmat năduful şi s-a retras, trântind uşa, în dormitorul ei.
Inutil să adaug că, după puţine zile, nu mai vedea perspectiva aşa de întunecată a viitorului meu şi, mai ales, după ce a primit din partea internatului o hârtie întârziată cu media de la sfârşitul anului şi locul meu în clasificarea şcolarilor promovaţi, s-a îmbunat din nou, dând chiar uşoare semne de tandreţe.
Dar rămăsese în mine conştiinţa dureroasă a unor concluzii precipitate şi ofensatoare, a unei interpretări sumare şi greşite, şi mai ales mâhnirea că mărturisirile mele oneste nu s-au bucurat de nici o atenţiune şi n-au făcut-o pe mama să-mi acorde măcar circumstanţe atenuante...
Cât de eronat a fost apreciată curiozitatea rnea de a cunoaşte -curiozitate fie şi ciudat aplicată, ca în căzui de faţă -, dar care rămâne îndeobşte o condiţie a progreselor cugetării!' Iar eu m-am ales cu un blam nemilos pentru faptul că, dincolo de schematismul sărac al unor rubrici sufleteşti elementare - virtute şi viciu, bun şi,' rău r-puţini ajungsă descifreze, sau măcar să bănuiască un complex de nuanţe mai fine, de mobile mai subtile, prezente uneori chiar la spatele unor acţiuni aparent regretabile.....,,
O ultimă amintire, încă destul de vie, în legătură cu metoda pedagogică a mamei. Poate că n-a fost vorba de o depreciere, ci numai de o tactică folositoare. Dorind să-mi frâneze o eventuală îngâmfare, de care mă credea capabil, mai ales din cauza dispreţului cu care tratam pe alţi copii, îmi repeta ostentativ şi diabolic: „Tu nu eşti inteligent, nu ai decât o bună memorie". Cum am zis, poate era numai o tactică, deşi câteodată aveam impresiunea că maică-mea amesteca însuşirea de „deştept" cu aceea de f,btav%r4", iar eu, ce e drept, - mai ales o vreme-, în afară de lecţii, pe care le debitam abundent, păstram perioade de mutism, pierdut în tot felul de visuri haotice, când cel mult vorbeam singur, cu nimeni de faţă. ţ ; Dar, totuşi, ipoteza strategică rămâne jn .picioare, întrucât, mai târziu, când am.avuto surioară de-o rară frumuseţe, o auzeam spunându-i - când aceasta se admira în oglindă: „Degeaba te crezi, nu ai . nirţu^alta decât sprâncene frumoase".,.
Tendinţa de-a tempera o părere exagerată despre sine era, deci, la dânsa un mod de a proceda constant! ?
S t
Ion Petrovici •
30
31'
• De-a lungul unei vieţi
Fireşte că nu-mi făcea plăcere acea afirmaţie a mamei, ce mi^o'spunea cu un aer convins. Dar am mocnit în tăcere, fără să spun nici un cuvânt. Aşteptam, poate, o împrejurare norocoasă ca s-o pot dezminţi în chip"decisiv. Şi iată că împrejurarea a sosit.
După isprăvirea claselor primare, s-a pus problema continuării studiilor la Bucureşti Sau la Iaşi. Au fost discuţii repetate, pentru care din aceste două centre, cu şcoli renumite fiecare, să opteze. A biruit ideea sâ'fiu înscris la Sfântul Sava din Capitală, iar după alte stăruinţe am fost primit în internatul acestei şcoli.
Acomodarea într-o'lume cu totul străină, departe de părinţi, de care nu mă despărţisem niciodată, s-a făcut destul de repede, şi n-am părăsit nici o clipă râvna de-a fi şi.-aicea, la clasificare, dacă nu primul, dar printre cei dintâi. învăţând cu zel lecţiunile, am izbutit din primul trimestru să mă fac remarcat de unii'profesori şi să am note bune, cu excepţia dexterităţilor, lâ! care h-âm reuşit să capăt decât notejTiijlocii.
Dintre toţi profesorii, a fost unul care m-a distins cu deosebire: Ibn Suchianu, un dascăl îndeobşte iubit de toţi elevii, la care păstram nu o linişte înfricoşată, ca la alţii, ci una respectuoasă şi atentă. Când mi-a venit rândul să mă scoată la tablă, dimpreună cu alţi doi-trei colegi (acesta era sistemul lui de ascultare), am păşit cu încredere deplină, dându-mi seama că stăpâneam lecţia perfect. Am răspuns fără greşeală la toate întrebările, am răspuns şi pentru ceilalţi, când aceştia tăceau, în sfârşit am recitat cu patos poezia pe careâie-o dăduse s-o învăţăm. Când să trecem la loc, în bancă, mi-a scris în catalog o notă foarte mare şi a adăugat c-o privire afectuoasă: „D-ta promiţi să fii un elev de seamă... Eşti şi studios, şi foarte inteligent" Eram ameţit de succes, şi riiai Cu seamă de ultimul calificativ, care anula dintr-odată tot şiragul de rezerve ale mamei, exprimate în fraza despre care am pomenit.'-"
Ce admirabil exemplu pentru argumentul gânditorilor-antipesimişti, care relevă tocmai faptul că o Singură bucurie mare poate şterge un şir întreg de dureri anterioare!
In sfârşit, a sosit vacanţa Crăciunului, cea dintâi ocazie să-mi revăd, după trei luni de depărtare, casa părintească! Eram emoţionat cii o săptămână înainte şi era să cad din pîcjLoare când am văzut pe tata, venit să mă ia acasă. Am avut totuşi nenoro^ui1 câtorva zîle de trenuri brusc înzăpezite*, dar, în fine, am ajuns în-preajma Anului Nou la Tecuci. Mama m-a primit cii braţele deschise, ieşind pe balconul locuinţei noastre, pe'urmă m-a dezbrăcat în casă de glugă şi manta, mi-a tras şoşonii şi m-â aşezat
la gura sobei, îh faţă jăratecului, ce toată noaptea fusese mereu s. reînnoit.
Câteva zile am fost înconjurat de un val continuu de afecţiune de cei ai casei, de bunici şi alte rude, care au venit neîntârziat să-mă vadă. Am fost pus, fireşte, să povestesc despre şcoală şi profesori, şi n-am neglijat să vorbesc de izbândă la profesorul Suchianu, omiţând însă cu intenţiune epitetul ce mi-I dăduse la sfârşit; îl rezervam, c-o socoteală răutăcioasă, pentru momentul oportun!
într-adevar, după ce frenezia revederii se mai potolise, într-o ; dimineaţă/convorbind cu mama, am luat un ton pedant şi extrem de încrezut, combătând sistematic tot ceea ce îmi spunea. Exasperată, mi-a azvârlit fraza'sacramentală: „Degeaba te crezi deştept, nu ai decât o bună memorie!"
Scontasem drăceşte apostrofa, la care aveam replica pregătită: „Hei! ce-mi pasă de părerea dumitale, căci iată ce mi-a spus domnul Suchianu... şi orice ai zice, se pricepe mai mult ca dumneata."
Aşteptam s-o văd mânioasă, sau măcar contrariată, însă -mirare! - părea mai mult bucuroasă şi nu şi-a frânat surâsul de la un colţ al gurii.
Oricât nu i-a plăcut să mă revadă înclin'at spre îngâmfare, biruise într-^ânsa bucuria de-a mă şti apreciat - şi încă aşa de bine . -de profesorii de lâ Bucureşti!
în brice caz, la acea afirmaţie cu care mă otrăvise ani de zile renunţase pentru totdeauna!
Interpretări răsturnate şi orizonturi lărgite
Vilegiatură la Slănic. Lecţii cu profesor particular
întâmplările importante nu sunt egal distribuite în diferitele unităţi ale timpului. Sunt ani sterpi de evenimente, cu scurgere uniformă, în care te obişnuieşti să nu mai aştepţi nimica, sau aproape riimic.'în schimb, în alţi ani, evenimente excepţionale'se succed fără întrerupere, ba, am putea să spunem că dau unele peste altele.
Aşa*a fost pentru mine anul 1888, când împlineam, în vară, şase ani. Bogăţie de evenimente, unele strict personale, altele interesând lume mai multă, dar Ia care, cu o fărâmă, arn luat parte
f
Ion Petrovici • 32 ţ
ţ t
şi eu. Aşa trebuieşţe să fac, menţiune de schimbarea politică.din-p Tecuci, pe la finele lunii martie, când satrapul liberal Take [ Anastasiu, îndelungatprefect al judeţului, ora aspru, intolerant, cu i puteri nelimitate şi.eare. inspira un respect înfricoşat, a căzut odată, i cu partidul, fiind înlocuit la prefectură de noul guvern junimist, ! prin fratele tatălui meu,^p;şu Doctorul, medic-şef al oraşului, om [ popular pentru blândeţea şi generozitatea sa proverbială. Au fost j spontane iluminaţii în,t$ţ oraşul, bucuros că a scăpat de tiranul ţ: nesuferit şi că.vepea la conducerea judeţului un om iubit, înţelegător j şi cu largi vederi umanitare, Neapărat că familia lui - cu .mic, cu l mare - a jubilat în primul rând. Aşa că momentul acestei elevaţii | triumfale mi-a lăsat o amintire pe care n-o pot uita.,. , "
Dar o să mi se îngăduie,să fac o mică paranteză,,pentru a,; nota felul oarecum hazliu ţncare am luat. cunoştinţă, trăgând cu ; urechea şi intervenind intempestiv, despre unele personaje, proeminente, carejde multă vreme ;ţineau frânele cârmuirii.,Căci evenimentul din Tecuci era doar o răsfrângere locală a schimbărilor v survenite în politica generală a ţării.
;    Să fi fost cu vreun an mai înainte de 1888. Dejunam cu părinţii în sufragerie, când s-a auzit deodată că sună Ia mai multe, |j biserici clopotele care nu se trăgeau decât sărbătoarea, şi care i acuma, în zi obişnuită,! făceau o larmă curioasă, ce nu mai contenea., {
- De ce-o fi trăgând oare clopoteje? întreabă mama f nedumerită. La care tatăl meu răspunde cu liniştea lui obişnuită şi c-un uşor surâs în colţul gurii. ;, -
- O fi murit Brătianu. r Era întâia oară că auzeam de numele acesta, şi fără să cer
nici o explicaţie am înţeles, totuşi că e vorba de un om însemnat..j
După masă am traversat în fugă strada, trecând, peste drum, ? în curtea mamei-mari. Am,găsit-o trebăluind prin casă, după care * a venit lângă mine, ce mă aflam instalat pe canapea. t •,> \
- Aţi auzit voi clopotele mai adineaori? Ati aflat de ce le-a | tras? ' f:
I-am răspuns evaziv, copiind vorbăxu vorbă reflecţja tatălui | meu:      ■,     .   ■ i- ;    ■    ■• ■- , ■ r':-   ■■    \V. • j1
- O fi murit Brătianu. . ...f . ;[
- Dar unde dă Dumnezeu! răspunse dânsa cii vioiciune&şi| se închină ca în faţa unei icoane, continuând să spună:,
-Ar scăpa biata ţarăde un nelegiuit. ' ..
De data asta mi se completa ideea căpătată, înţelegând că, era vorba de un om detestat de lume, oricât de mare ar, fi fost.
33 • De-a lungul unei vieţi
Aceasta â fost prima mea imagine, ostilă şi deformată, despre purtătorul acelui nume, despre omul pe,care chiar eu, după treizeci: de ani şi mai bine, am avut soarta să-1 elogiez la centenarul naşterii sale, la o ceremonie, în faţa mauzoleului său! ■:
Al doilea moment, acesta şi mai important, al anului pomenit, a fost vilegiatura noastră la Slănicul Moldovei. Părinţii'mei călătoreau puţin, şi asta nu din lipsă de mijloace, fiindcă tatăl meu, de când făcea avocatură, realiza venituri frumoase. Dar cu deosebire mama era extrem de sedentară. La Bucureşti, unde taică-meu se repezea cu treburi o dată* de două ori pe an, dânsa încă nu fusese niciodată: Cunoştea bine laşul, unde făcuse şcoala şi unde, graţie unei mătuşe din acea localitate, se ducea peste tot, ca de pildă la teatrul oraşului, unde văzuse operete ca Madame Angot sau Mascota, din care fredona şi acum unele arii cu text amuzant, dar mai ales asistase la denii, la Mitropolie, despre care păstra o amintire neuitată şi îmi'povestea şi mie fastul acelor sărbători. însă nici în capitala Moldovei, de la absolvirea şcolii, nu mai fusese niciodată. în1 schimb, având ipohondria unei boale de piept, care totuşi s-a dovedit fictivă, a convenit, împinsă de toţi cunoscuţi, să meargă la o staţiune calificată, -la Reichenhall, în Bavaria - pe când eu, încă la doică, am fost lăsatTa mama-mare.
în drum, spre acea localitate de cură, părinţii mei au făcut o escală la Viena. Mama era în aşa hal de sedentară şi, cu toate că inteligentă, aşa de puţin curioasă, încât voia să stea în hotel pentru tot răstimpul în care se întrerupea călătoria. A trebuit ca tatăl meu, care de obicei îi era obedient, să pună cu hotărâre piciorul în prag, ca să convie să iasă o singură dată, mergând să viziteze o expoziţie ad-hoc. Dar acolo era atâta lume încât a ieşit repede crezând că se sufocă, aşa că a simţit numai de la distanţă sosirea împăratului, auzind estompate strigătele tradiţionale: Hoch! Hoch!
j-De la această călătorie, una singură în sţrăinlţate, n-a mai. trecut niciodată frontiera.
Cât mă priveşte pe mine personal, am adorat zborul cii trenul, instalat la un geam al vagonului, privind lacom schimbarea în viteză a peisajului, amuzându-mă cu deosebire când înfi părea, cu prefăcută amăgire a ochilor, că aleargă pomii înapoi. îmi pare că nu făcusem-până atunci decât o singură călătorie cu drumul-de-fier: la Galaţi, despre care îmi rămăsese o imagine teribil de ştearsă, apoi cu vaporul la Brăila, un oraş despre care păstram o amintire
Ion Petrovici • 34
mult mai clară: două străzi pavate cu piatră, cubică, netedă ca o : podea, şi pe care le comparam într-una cu-uliţele prăfuite şi ;; trotuarele cu bolovani neregulaţi, din oraşul meu natal.;!
Dar să revin Ia anul bogat în evenimente, la proiectul vilegiaturii la Slănic. Nu ştiu ce argumente decisive au scos pe ,| mama din toropeala ei sedentară, căci într-o dimineaţă am văzut i\ că hotărârea era luată, că se organiza serios plecarea şi s,e,disculau ti chiar unele amănunte. Deşi nu aveam nici o îndoială, mi.s-a spus că şi eu.voi face parte,din echipa călătoare., ţ Tatăl meu s-a repezit ceva mai înainte în staţiune, pentru a \ închiria o cameră pentru sezon. întorcându-se după vreo două zile, s l^am auzit spunând: „Am reţinut o cameră spaţioasă, pe un şold de i munte, în vila Sion". ,,
Pregătirile au durat şi ele, clădindu-se cu grijă în nişte cufere I arhaice o întreagă garderobă de rufârie şi de haine. | Se vede căplecareanoastră era un fapt neobişnuit, că am fost ţ conduşi nu numai până la gară, dar până la Mărăşeşti, staţia \ următoare, de numeroşi membri ai familiei, de mama-rriare, de tanti | Natalia, de soţul ei> Moşu Albu, şi de fiica lor,, duduia Elenuţa, despre | care am mai vorbit. Aceştia trei dinurmq.se desprindeau, de altfel, ,î în fiecare an de Tecuci, mergând la Constanţa, la mare, întreagă luna | septembrie, considerată pe atuncea sezonul maritim prin excelenţă, f Fireşte că am stat şi acuma tot timpul aplecat la o fereastră a ţ vagonului, cu ochii pironiţi şi faţa încordată, să urmăresc defilarea { peisajului, cam monoton o vreme, dar îneetulcuîncetul,înlocuindu-se ! şesul-farfurie »u nişte ridicaturi cam sterpe, dar care pregăteau [| sosirea colinelor împădurite, până la Târgul Ocnei, unde linia ferată | înceta.     ' '  ' > -"• .. |
Pe înserate, o coloană de trăsuri, din care noi ocupam una, f au apucat drumul Slănicului, o oră-două distanţă. Nu prea târziu, | sporirea întunericului şi legănarea trăsurii mi-au pricinuit o | somnolenţă, care pe alocuri se prefăcea în somn adânc. Ştiu că la * un moment dat m-am deşteptat, auzind pe mama cum exclamă: | „Cât de frumos e!" Intrasem într-un defileu de coline paralele, care f se desfăşurau capricios, întovărăşite.de o lună rotundă, care când | se ascundea după munte, când se ridica deasupra, r^yărsând o I cascadăde lumină feerică. Mi-a plăcut, desigur,, şi mie, dar oboseala f şi-a reluat curând stăpânirea asupra mea, mai ales că tabloul aceîa"" 1 n-a durat până la finele drumului. : |
M-am trezit pe deplin la sosirea în vilă, unde, la intrare,; ne-a I primit o doamnă cu părul alb, apoi axnai sosit să ne salute un tânăr |
35 ; • De-a lungul unei vieţi
falnic, fiul ei. Nu prea mult după asta - când gazdele încă nu ne părăsiseră - a cerut permisiunea să intre în cameră o duduie zveltă şi înaltă, cam de 16-17 ani, care nu era din familia proprietarilor, ci tot o: vilegiaturistă, venită din Buzău cu mama şi alte surori mai mici, debarcate şi ele la aceeaşi vilă unde trăseserăm şi noi. Duduia Sofia -acesta era numele ei - care mai târziu avea să ajungă soţia unui cunoscut ministru liberal, era de felul ei prietenoasă, se interesa de toţi: voiaj orii care descindeau la vila Sion, şi căuta să le facă repede cunoştinţă. în curând a devenit o intimă a mamei mele, purtându-i acea simpatie specială pe care fetele tinere o au câteodată pentru femeile măritate,,încă tinere şi ele...
Cu-adevărat a fost o dată importantă această şedere la Slănic. Sufletul meu, cu multe spaţii goale, a dobândit avuţii variate: încântări cu durată mai scurtă şi chiar idei, pot spune, eu bătaia lungă. îmi rezerv să vorbesc la sfârşitul povestirii despre acestea din urmă, deşi cronologiceşte mi-au apărut printre cele dintâi. ,' Incinta staţiunii, deşi gâtuită de pereţii apropiaţi ai munţilor înconjurători (la vârsta aceea îmi.părea însă destul de vastă), avea totuşi promenade lungi - Valea Dobrului, la Cascadă, la Trei Stejari j drumuri unde plăcerea de mişcare putea fi satisfăcută pe deplin, în special cărarea la cascadă, care încăleca mereu torentul tumultuos a] Slănicului, ,traversându-l pe podeţe, cu balustradă albă de mesteacăn necojit, avea pe parcurs izvoarele minerale, amenajate cu trepte de ciment precum şi o construcţie pentru hidroterapie, iar mai departe o vastă sală cu fereşti colorate, cu destinaţia de a servi, în caz de ploaie, pentru un simulacru de plimbare.
îmi amintesc că, într-o după-amiază, am plecat spre Cascadă, într-o numeroasă companie, din care nu lipseau, fireşte, părinţii mei. După ce am privit spumoasa cădere de apă, pe care o năştea torentul într-un loc, fără a merita chiar numele pretenţios de cascadă, am înaintat câtva, până am dat pe neaşteptate de^un'Zraeuriş întins şi abundent, în desişul căruia am pătruns cu toţii, culegând febril ademenitoarele boabe roşii, pe care le înghiţeam ca nişte flămânzi. La un moment dat, cineva din companie, mai bun cunoscător al locului, ne-a declarat surprinzându-ne: „Ştiţi că acum ne aflăm în Austro;-.Ungaria?" „Cum asta?", au întrebat ceilalţi. „Uitaţi-vă, colo e. hotarul, colo, înapoia noastră. De altfel, nici o mirare, graniţa e foarte apcoape de cascadă." Ne-am văzut de treabărînainte, până ne-am săturat de zmeură şi bucuroşi în fond de această trecere clandestină, săvârşită fără ştiinţă şi fără să ne ia nimeni la rost.
Ion Petrovici
36
37
• De-a lungul unei vieţi
Nu ştiu ce să mai însemn din bogata colecţie de suvenire, adunate în decursul a şase săptămâni,
îmi amintesc, astfel, de un spectacol la parterul unui mare hotel, în care un personaj, costumat în clovn, executa diferite arii, j plimbându-şi degetele pe marginea unor pahare de cristal, înşirate | pe o masă; ori alte arii, produse prin frecarea unor tuburi-de i macaroane, înfipte ca lumânările în sfeşnice. La sfârşit, ca să convingă publicul că n-a fost nici o escrocherie, a rupt o macaroană şi â'.mâncat-o ronţăind. ;
...Mai caut, şi mă opresc la o imagine mai limpede: sala unde luam dejunul, o vastă baracă de lemn, unde se instalase un restaurant ' cu patronul francez. Aproape de masa noastră, reţinută aceeaşi în fiecare zi, se afla o alta - ocupată,.de asemenea, permanent de un medie din Iaşi, cu bărbuţă neagră ascuţită, purtând ochelari cu ramă ; aurie şi fiind înconjurat de-o numeroasă familie; un adevărat bazar • de chipuri diverse, fără nici o asemănare între ele. [
La masa noastră venea adesea vărul tatălui meu, Nieolae Petraşcu, pe atunci în cariera diplomatică şi având perpetuă grijă de eleganţa lui Vestimentară. Uneori, aducea cu dânsul pePetre Missir, spiritualul junimist de la Iaşi; sau, mult maî rar, pe Ionaş Grădişteanu, . acesta mai puţin liber, din cauza unei „dulcinei" cunoscute, prezentă j şi dânsa la Slănic. Dintre aceşti trei oameni de viitor, numai I Grădişteanu a ajuns ministru, cu toate că şi ceilalţinutreau în această privinţă aceeaşi dorinţă arzătoare... < I
Prezenţa, acestor străini, care mă obliga la totală tăcere, îmi [ pricinuia o mare plictiseală; - excluzând,'fireşte, pe Nieolae Petraşcu, | rubedenia noastră, care îmi dădea oarecare atenţiune, ba chiaruneori i mă lua de mână, la plimbare, ceea ce făcea pe tată-m'eu să-i spună, [ în fondimulţumit: „Iar îţi iei, Nieolae, beleaua cu tine?" I
Să povestesc acum şi o întâmplare neplăcută, deşi, devenită | amintirev-este mai mult hazlie. Exista, cum-am spus, o sală de I hidroterapie, evident tot de lemn, darlaexterior.cupfetenţiidestil [ elveţian. Sala era prevăzută cu o rotundă de duşuri ■, fiecare de-o formă j originală, unele stropindu-te de sus, din tradiţionala pâlnie răsturnată, f altele împroşcându-te din flancuri, în fine câteva izbindu-te de jos, cu | o coloană săritoare ca un jedou. Această1 sală deJiidîqţerapie îşi f avea zile rezervate pentru femei şi altele pentru bărbaţi. Mama»a%[ decis samă ia eu dânsa, în ziua femeilor, dorindsă mă supravegheze I personal şi închipuindu-şi că într-un ansamblu feminin mă voi \ bucura, din partea tuturor, de mai multă atenţie şi bunăvoinţă. Cât despre sexul meu, la vârsta aceea-nu conta.
Eu nu puteam să sufăr apa rece, iar în vremea aceea duşuri calde nu existau. într-o dimineaţă m-a luat acolo, m-a îmbrăcat, neavând costum de baie, într^o cămăşuţă de noapte şi-a încercat să mă vâre sub o stropitoare. Când am simţit apa rece, am fugit numaidecât, împotrivindu-mă cu hotărâre să mai încerc. Era un fiasco complet şi maică-meapăreanecăjită, căutând samă convingă cu mustrări. Dar situaţia ameninţa să rămână neschimbată, când deodată intră în scenă domnişoara Sofia, prietena de Ia vilă. Fiind şi voinică, m-a înhăţat puternic de umeri şi m-a plimbat succesiv -alergând cu mine - pe la toate duşurile, ţinându-mă cu sila în revărsarea apei reci, în timp ce eu răcneam cât mă lua gura, apostrofând violent pe mama, deşi stătea nemişcată la o parte, fiindcă o socoteam răspunzătoare de tot ce se întâmpla...
Am ieşit murat, cu şiroaie pe tot corpul. Fusesem învins, dar şi mama m-a lăsat pe viitor în pace şi a renunţat să mă mai aducă în această sală de martiraj...
t> Aş puteasă mă întreb dacă, totuşi, aceste săptămâni petrecute la Slănic n-au avut şi o deficienţă: lipsalunor tovarăşi de vârsta mea,- cu care să fac nebunii. Pe cât mă ajută aducerea-aminte, nu am simţit însă acest gol, cu-atât mai vârtos cu cât până atunci şi acasă ara trăit singuratic, fără copii eu care să mă pot juca. De altfel, la Slănic eram despăgubit cu altceva: priveliştea măreaţă a naturii, de care nu mă săturam, ceva cu totul nou pentrurnine, cu ochiul abrutizat de şesuri monotone. Chiar de atunci am ajuns un pasionat al peisajelor muntoase, traversate de torenţi, şi am blamat pe toţi acei care nu pricep farmecul naturii, fie indivizi, fie epoci -mă gândesc în special la Evul Mediu, victimă a unei educaţii religioase, care dispreţuia natura fizică, îndemnând pe,toţi credincioşii să se afunde cu exclusivitate în meditaţii mistice, fără conţinut concret. Dar să ajung, în fine, la ceeape.am anunţat mai devreme, când spuneam că, osebit de impresii' rţlinunate, dar fugitive, am dobândit şi unele idei mai preţioase, în orice caz de un ordin mai înalt.
Cea dintâi idee a fost o rectificare a unei convingeri eronate, o interpretare nouă care schimba orizontul înţelegerii, lărgindu-1 'şi transformându-1 ca înfăţişare.
Eu credeam - nici o mirare - că norii, pe care îi privisem în atâteararlduri, mişcându-se pe sus, fac parte din regiunea cerului, nu din aceea a pământului.-Pe lângă propria experienţă, ce mă încredinţase de această situaţiune, mai'veneau şi unele picturi
Ion Petrovici
38
39
De-a lungul unei vieţi
bisericeşti, ce înfăţişau pe Dumnezeu,' care avea sediul în cer, sprijinindu-se cu picioarele pe un strat.de nori ca pe un covor.
Este drept că mama îmi spusese o dată că, de la nori, la cer, distanţa e cel puţin tot aşa de mare ca de la pământ la cer - dar această afirmaţie vagă, ce mi-a părut şi curioasă,.alunecase fără să prindă rădăcini în mine.
Şi iată că a venit constatarea decisivă, încă din prima zi de Slănic. Cum am amintit şi mai înainte, am ajuns în staţiune aproape în puterea nopţii, după ce dormitasem în trăsura care ne transporta de la Târgul Ocna. Intrat în aşternut, după ce s-a făcut linişte în camera noastră - invadată la începutele persoane care s-au retras -am dormit profund până dimineaţa, când am fost deşteptat aproape brusc de proaspăta lumină matinală ce Se revărsa prin largile fereşti. Am alergat desculţ la fereastră să văd mai lămurit priveliştea muntelui din faţă, împădurit de sus şi până la poale şi prezentând totodată, puţin mai jos de coama lui, un fel de pată albă, care era un nouraş autentic - maximă surpriză pentru cineva care avusese altă credinţă asupra rostului norilor. E drept că înălţimea muntoasă se ridica şi ea spre cer, dar făcea totuşi parte din zona pământului. Coborârea norilor mai jos de creste; s-a repetat, de altfel, de mai multe ori, încât răsturnarea vechii concepţii puerile s-a definitivat.
Iată şi a doua idee interesantă, pe care aş denumi-o o atingere cu gândireaj^/ozoy?c4 bineînţeles fără un pic de bănuială, neştiind la vremea aceea nici măcar că există „filozofie". A doua idee mi-a răsărit în minte»la foarte scurt interval după prima, la o zi numai depărtare: tabloul măreţ pecare îl văzusem dimineaţa s-a completat; rând pe rând, în decursul zilei, cu alte privelişti asemănătoare, reunite într-o vastă panoramă - un ansamblu feeric cu totul deosebit de ceea ce ştiam eu mai înainte despre aspectul scoarţei pământeşti.
Când am fost trimis seara iarăşi la culcare,, ostenit de-atâta cursă şi de-atâtea impresii înregistrate, şi m-am aCoperit cu plapuma până peste cap, deodată îmi apăru în minte o idee năzdrăvană: Nu cumva tot ce-am văzut de dimineaţă şi până acuma nu este decât un vis pe care îl trăiesc în adâncul somnului, somnul nopţii în care am ajuns la Slănic, şi din care num-am deşteptat până'a^um? Cine îmi garantează că deşteptarea de dimineaţă, cu apariţia muntelui, alergarea la fereastră şi restul, nu sunt simple vedenii ale celei" dintâi nopţi care durează încă? . t.
Câteva zile am rumegat această idee - mă complăcusem 1 întrânsa - şi cu toate că aveam destule motive să mă îndoiesc de ea, totuşi nu găseam destule temeiuri s-o resping ca absolut imposibilă.
Fireşte* n-am împărtăşit-o nimănuia, căci mă temeam de S batjocură.şau poate chiar de ocară. Dar ea m-a obsedat stăruitor şi chiar mai târziu mi-a revenit în minte - şi nu ca o aberaţie de care să mă ruşinez. La baza acestei fantezii era, de fapt, o intuiţie : valabilă, aproape filozofică, anume neputinţa de-a găsi un criteriu hotărâtor pentru a deosebi icoanele visului de imaginea vieţii de veghe, cu toate că acestea din urmă au mai multă claritate, precizie şi coerenţă decât acele-care ne cutreieră prin somn.
Un om de talia lui Voltaire a putut să scrie în Dicţionarul filozofic următoarele: „Dacă organele noastre singure produc t   visurile nopţii, de ce n-ar produce tot ele singure şi imaginile zilei?" Un alt cugetător francez, tot aşa de celebru, Diderot, a afirmat la rându-i: „Este o stare foarte curioasă, aceea a visului; nici unul din filozofii pe care îi cunosc n-a stabilit diferenţa dintre veghe şi vis."
Filozoful german Schopenhauer a căutat să stabilească această diferenţă;, spunând că în vis se răsfoieşte pe sărite acelaşi '. text, căruia în viaţa,de veghe i se întorc paginile la rând. Prin urmare, ceea ce diferenţiază e,doar modalitatea, pe când materialul ar fi în ambele cazuri identic; iar cineva ar putea să se întrebe, ca filozoful englez Berckeley, de ce n-ar exista şi visuri coerente? [ Când m-am îndeletnicit mai târziu cu speculaţii filozofice,
am refuzat această identificare, dar mai mult dintr-un instinct realist, deşi am căutat a făuri şi argumente raţionale. în domeniul filozofic ;  nu există însă certitudini absolute şi, în lipsă de demonstraţii ; hotărâtoare, pot rămâne în picioare puncte de vedere variate, - împărtăşite după circumstanţe şi mai cu seamă după temperament... A doua idee<;încolţită la Slănic n-a fost ca cealaltă o rectificare, ci numai o posibilitate jucăuşă de interpretare, care totuşi k nu se dă bătută uşor...
\ .... Timpul şederii la Slănic s-a terminat şi am p)ecat spre casă, din nefericire într-o, zi de furioasă răscoală â norilor, care se încăierau înverşunat deasupra noastră, străpungându-se continuu ţ cu săbii de foc şi făcând o larmă sălbatică. Munţii, deşi cu crestele retezate, ba uneori înghiţitele nori chiar pe jumătate, aveau totuşi destulă putere să prelungească cu ecoul lor multiplicat bubuiturile carese rostogoleau de sus. Ploaia cădea torenţial, iar potecile se ... prefăcuserărepede în râuri de noroaie. Cu mare greutate am coborât devale,*uf1tle ne aşteptau trăsuri cu poditul coborât până la ultima posibilitate. Drumul până la Târgul Ocnei - de obicei un farmec -a fost un supliciu. Am tras la un han - pe atunci orăşelul nu dispunea
Ion Petrovici • 40
de hoteluri arătoase - unde trebuia să rămânem peste" noapte, într-o odaie scundă şi c-un tavan îmbătrânit, pe unde se scurgeau şuviţe de ploaie, aşa că podelele camerii au fost prevăzute Cu câteva străchini menite să primească picăturile abundente care cădeau prin crăpăturile plafonului.
1 Aşa s-a terminat frumoasa vilegiatură, cu un final mohorât, foarte enervant.
în toamna aceea la Tecuci ne aşteptau schimbări importante. După două peregrinări prin locuinţe închiriate, tatăl meu, având o sumă rotundă, strânsă din veniturile de avocat, s-a hotărât să cumpere o casă nou construită, confortabilă şi frumoasă, situată în centru, pe şoseaua naţională care străbătea mijlocul oraşului.
Toată luna octombrie a fost ocupată de mutare, ceea ce a necesitat şi unele cumpărături dermobilier, noua locuinţă având alte dimensiuni şi altă distribuţie a încăperilor. M-am pomenit cu o cameră personală cu mult mai spaţioasă decât cele din trecut. Mutarea noastră prezenta şi alte avantaje pentru mine. în acelaşi cartier se găseau şi alte frumoase locuinţe, unde îşi aveau domiciliul prieteni de-ai familiei mele, care aveau copii cam de etatea mea şi cu care mă puteam întâlni incomparabil mai lesne ca în trecut. Multe dintre acele case aveau şi ogrăzi întinse, admirabile pentru joacă, compensând micimea curţii de la acaretul nostru, singurul inconvenient. '•
Dar momentul cel mai însemnat după instalarea noastră a fost altul; angajarea unui profesor particular, cu care săfac lecţii după programul de la şcolile de stat, al primei clase primare. Persoana aleasă a fost o faţă bisericească de la-Sfântul Nieolae, un tânăr diacon bine pregătit: diaconul Mascări. Urma să învăţ cu dânsul o oră în fiecare zi. Ca să spun drept, în momentul acela ştiam o largă parte din materia clasei, pe alocuri poate şi ceva în plus. Dar acum era vorba de sistematizarea cunoştinţelor, o dată cu unele completări.1 Lecţiile cu acest diacon nu au nimic aparte, pentru a fi consemnate într-o selecţie de amintiri, M-am iniţiat într-o formă mai ordonată, în istoria sacră şi-n aceea naţională. La gramatică şi aritmetică, exerciţii şirepetiri. Câtevapgeziiîn plus. Cât despre- citire şi scriere, eram destul de savant.
: Lucrul care se cuvine să-şi aibă menţiunea este acela careVa petrecut în primăvara anului următor, când profesorul meu mi-a propus să nu facem lecţia în casă, ci să ieşim la plimbare împreună: lecţie peripatetică, precum am aflat mai târziu că'obişnuiasa facă AristOtel.
4 Îs • De-a lungul unei vieţi
în timpul acestei promenade, care s-a repetat încă o dată, punându-i unele întrebări, am primit răspunsuri cu aerul de a fi simple, dar pe care eu le-am sucit şi învârtit şi, căutând să le cuprind mai bine, am căpătat, la una din ele, conştiinţa unei idei ameţitoare, având iarăşi atingeri cu gândirea filozofică chiarmai importante decât aceea cu aparenţă bizară, care mi s-a năzărit la Slănic.
în timpul uneia din plimbări, preceptorul meu, ştiind că avansasem destul îacronologie, îmi spune deodată că Isus Christos -a cărui naştere în iesle îmi era cunoscută - a văzut lumina zilei la anul I - deci cu 1888 de ani înaintea anului în care ne găseam. Atunci l-arn întrebat repede:
- Dar Dumnezeu-tatăl când s-a născut?
Profesorul-diacon,tfâră să mă privească, mi-a răspuns: „Dumnezeu-tatăl a existat întotdeauna." în clipa aceea am simţit un fel de vertij. Căutam să-mi lămuresc înţelesul frazei auzite şi mă sileam să concep cu limpezime ceea ce mi s-a spus.
Puteam să-mi închipui o cifră colosală de ani care s-au scurs - ajunsesem doar cu numărarea la bilioane şi trilioane - dar ceea ce nu izbuteam să îmbrăţişez cu mintea era o existenţă fără început, o fiinţare fără origine, adică un timp infinit.
tâtevazilem-achinuitchestiunea, şifărăsăomai discut cu nimeni am decretat de la mine că existenţa lui Dumnezeu-tatăl, al cărui chip îl văzusem zugrăvit în biserici, rămâne un mister nu numai pentru mintea mea necoaptă, ci pentru oricine —fie dânsul cât de vârstnic şi de priceput. Mă credeam astfel fără dubiu un reprezentant al omenirii mature şi ajunsă la deplină conştiinţă, atunci când, neputând Concepe un lucru fără început, aveam totuşi convingerea că acea noapte^are se producea în mine de câte ori voiam să cuprind nemărginirea nu se datora minţii mele prea crude, ci;eă ajunsesem chiar la o limită a priceperii omeneşti ca atare.
La urma urmei, mai înţelegeam un Dumnezeu care să nu moară niciodată, dar unul care să fi existat de-a pururi, aceasta nu puteam gândi în nici un chip!
Prezumţioasa mea concluzie nu era totuşi eronată şi - pe alt plan - avusesem realmente o exactă intuiţie a unui mare adevăr filozofie. Anume că infinitatea, chiar dacă eşti silit s-o postulezi, n-o poţi efectiv imagina, că infinitul depăşind orice cifră nu poate fi-niciodată strâns într-un total, motiv care îl face să scape oricărei îmbrăţişări din partea minţii noastre - în sfârşit, că un timp infinit mai lesne*p8ate & conceput în viitor decât în trecut, deoarece vi itorul este o virtualitate, pe când trecutul este ceva efectuat, iar un infinit
Ion Petrovici
42
43
• De-a lungul unei vieţi
virtual - adică în curs - nu implică pentru nimeni nici o contrazicere, pe când un infinit efectuat - adică totalizat - pare absurd şi contrazicător.
Fireşte, departe de precizia pe care ţi-o dau noţiunile adecuate şi expresiile corespunzătoare, dar „grosso modo''pe aci s-a învârtit şi rezultatul reflecţilor copilului de atunci. în orice caz, contactul cu gândirea1 filozofică a fost un lucru care s-a produs.
Datoresc tot diaconului Mascan ocazia unei alte atingeri cu sfera filozofică, de data asta prin aplicarea instinctivă a unei metode logice, care m-a scos din impasul unei îndoieli şi m-a condus la recunoaşterea adevărului. Deci mai semnalez şi această împrejurare, în care am desluşit mai târziu intuiţia bine folosită a metodei variaţiilor concomitente, & cărei denumire şi precisă formulare aparţine logicianului englez J. Stuart Mill.
Mă aflam tot în compania „peripatetică" a profesorului meu, pe care l-am întrebat, nu-mi amintesc în care conjunctură: „Unde se duc în timpul zilei stelele şi luna?" Acesta mi-a răspuns numaidecât: „Ele rămân la locul lor, dar nu le putem vedea ziua din cauza luminii soarelui, care e prea puternică".
Am luat act de această explicaţie, fără să rămân totuşi prea dumirit, adică să-mi pot sădi în minte o înţelegere clară şi deplină.
Am ajuns, totuşi, la dânsa în următoarea circumstanţă:
Mă plimbam într-o zi, spre seară, în grădiniţa casei. Uitându-mă pe cer, văd în direcţia răsăritului luna pe trei sferturi, însă nu strălucitoare ca noaptea, ci palidă, albicioasă ca o bucată de cretă. Prcfcabil că pentru întâia oară dădeam toată atenţia satelitului pământesc în această ipostază sfielnică şi decolorată.-
După ce mai colind câtva timp cărările grădiniţii, mă uit iarăşi la lună şi o văd mult mai îmbujorată. Şi apoi constat succesiv că, în timp ce lumina zilei scade, luna se aprinde tot mai tare. Aşadar, cu cât soarele slăbeşte, luna devine tot mai strălucitoare. De data asta mă încredinţez de adevărul celor spuse de dascălul meu şi-i dau completă dreptate.
Ajunsesem la această convingere aplicând, cum am spus, metoda variaţiilor concomitente, care spune că atunci când două fenomene variază împreună, fie Crescând ori scăzând în^celaşi sens, fie variind în direcţie inversă, între ele există un raport de dependenţă.
Fusesem deci smuls incertitudinii, folosind o metodă logică* dintre cele efectiv concludente.
întâmplarea aceasta a avut şi un epilog tardiv, în sensul că mi-a servit ca exemplu la un examen de logică, în faţa profesorului
Titu Maiorescu, doisprezece ani mai târziu, când eram studentul său la Universitate. .
Maiorescu nu-ţi pretindea, fireşte, să probezi originalitate de gândire - deşi o privea oii bunăvoinţă în cazul când se producea -dar ţinea în schimb, când îi reproduceai la examene un adevăr din carte, să-i aduci măcar exemple proprii. S-a întâmplat să mă întrebe chiar metodele inductive, iar când a fost să-i dau exemple l-am rostit pe acela cu „soarele şi luna" - experienţa mea concludentă din copilărie, Ştiu că Maiorescu mi-a răspuns după o clipă,,cu vorba lui sacadată: „Da, exemplul este bun".
Şi cât era de vechi, Doamne, şi la ce vârstă îl sesizasem!
Aş fi putut să închei aicea paragraful de faţă, dar aş vrea să mă separ cu o altă amintirede preceptorul meu, diaconul Mascan.
în momentul despărţirii noastre - căci după un an tatăl meu m-a înscris la şcoala primară, în clasa următoare, - în momentul despărţirii, cum<zieeam, mi-a adus un dar pe care m-a rugat să-1 păstrez în biblioteca mea, atunci când voi avea bibliotecă proprie.
Mi-a înmânat, c-un gest de duioşie, oearte voluminoasă, legată îngrijit: Letopiseţele Moldovei, publicate de M. Kogălniceanu. Nu numai că am păstrat cartea cu pietate, până la urmă, dar am şi citit-o la vreme, atunci când îmi făceam ucenicia literară şi voiam să-mi făuresc un limbaj cât mai neaoş şi mai pitoresc.
Personalităţi şi personaje locale
S-ar părea, după titlul acestui capitol, că evocările pe care le va cuprinde se subdivid în două clase, despre care ar urma să vorbim succesiv.,Dar mai este şi o altă împărţire, pe care o vom prefera aci, la expunerea amintirilor,, aceea dintrerude şi străini - ceea ce fireşte nu împiedică deloc ca în-cadrul acestor 4puă rubrici să deosebim personalităţile de personaje. De altfel, nici nu va fi nevoie să subliniem întotdeauna această diferenţiere, fiindcă — şi-n caz de omisiune - cititorul o va face singur, după înfăţişarea figurilor prezentate. ,!
" în seria rudelor, nu pot începe decât cu aceea care a fost dominantă pentru mine şi aş putea să adaug că avea un prestigiu aparte flţă de toţi cunoscuţii săi, şi chiar faţă de acei care n-au cunoscut-o decât dinzvon: e vorba de mama mamei mele.
Ion Petrovici • 44
Nu-mi era numai bunică, ci şi naşă - lucru capital pentru dânsa şi motiv de afecţiune suplimentară, pe câre n-o acorda şi nepoţilor pe care nu-i botezase.
■' Era o persoană'care, deşi bună la suflet, te ţinea la distanţă cu-o încruntătură'între sprâncene, pe care foarte rar o lepăda. Fiindcă, mai ales în copilărie, mă încruntam şi eu destul de des, parcă o aud pe mamaspunându-mi fără asprime, dar cu dorinţa de-a mai corija: „Descruntă-te, mamă-mare!"; n-aş şti să spun dacă această similitudine cu bunica era ceva ereditar, aşa precum erau cu siguranţă alte însuşiri, de care nici n-am visat să mă dezbar, aşa cum m-am silit să scap de acea încruntătură în adevăr de prisos.
• Vorbeam de prestigiul excepţional al acestei femei, în tot oraşul ei. Cauza de căpetenie a fost, fără îndoială, viaţa ei exemplară, virtutea ei desăvârşită, care se suprapunea cu perfectă potrivire unui ideal de virtute integrală. Văduvă la119 ani,' divorţându-se de bărbatul ei, care îi fusese găsit de părinţi şi care s-a dovedit un personaj bezmetic - eu nu l-am cunoscut niciodată şi nu-i-am văzut măcar-o fotografie —, şi-a crescut singură şi cu severitate copiii rămaşi la dânsa, cătând să le dea, pe lângă pilda ei personală, o cultură şi o educaţie aleasă.; a înzestrat pe mama ia căsătorie, bineînţelesi'fără a-şi micşora prea mult averea ei proprie moştenită de la tatăl ei, necesară ca să nu-şi îngrădească generozitatea sa nativă, care s-a cheltuit în daruri mărinimoase şi neprecupeţite. Oraşul i se închina cu un respect deosebit.
Suvenirurile mele despre dânsa ar putea să constituie un volum. Voi alege deocamdată câteva, puţine, care se raportează la timpul copilăriei, rămânând să mai vorbesc de dânsa, şi la alte capitole, mai târziu.
în a doua jumătate a lunii decembrie, în fiecare an, magazinele de pe uliţa mare, în special cel din centru, dirijat de unarmean fin şi priceput/ se aprovizionau, în Vedereadarurilor de Anul Nou, pecare şi le făceau familiile între ele, în special unde erau copii - se aprovizionau bogat, afară de felurite jucării ingenioase şi unele chiar complicate, cu obiecte de salon: colţare, bibelouri, statuete, frumoase întruchipări în teracotă, lămpi originale şi altele. ^.
într-o zi, când mama s-a întors din târg, unde vizitase magazinul principal, am auzit-o spunând tatălui meu: „Mi-a plăcut enorm Uri obiect colorat: un ţigan CU ursul în lanţ, aproape Un metru mărime, care s-âr potrivi admirabil în colţul de lângă fereastra salonului. Dar e din cale-âfară de scump:150 de lei, din care n-a
45 • De-a lungul unei vieţi
vrut să lase nici o centimă." (Amintesc, în paranteză, că suma era ; -colosală pentru vremea aceea, când cu 5 lei pe zi puteai să-ţi organizezi ! o masă copioasă la dejun şi la cină.) „M-am ridicat în cele din urmă-. a continuat mama - la 120 de lei, dar a fost de prisos."
- Mama deţinea casieria centrală a casei, unde se vărsaţi toate
■ veniturile, aşa că limitele pe care le punea dânsa cheltuielilor aveau ,un caracter definitiv. Astfel că orice discuţie despre o cumpărare a ţiganului cu ursul era închisă.
Curând după aceasta, mama-mare vine să mă ia în târg, ca să-mi aleg eu singur jucăria care îmi va plăcea mai mult. Am plecat .cu dânsa de mână, dar în mintea mea germina proiectul pe care aveam să i-1 supunla timp. Intraţi în vasta prăvălie, care părea un : bazar de noutăţi, şi punându-mă să-mi aleg ceva,în timp ce negustorul îmi recomanda cutare sau cutare jucărie amuzantă, eu : am descoperit Ţiganul cu ursul, şi l-am arătat mamei-mari cu '. degetul: „Eu aş vrea să mi-1 cumperi pe acesta". ;  !      Bunică-mea a rămas uluită, văzând că-mi aleg un lucru ce nu \ era de joacă şi aflând totodată preţul acelui obiect, pe care şovăiseră 1 să-1 cumpere chiar oameni mult mai avuţi. Dar galantomia bunicii ; mele a trecut peste toate rezervele, a plătit preţul, nu fără să-mi mai i spună o dată: „Poftim, ţi l-am cumpărat, atâta că ăsta nu-i o jucărie
■ şi rămâne numai să te uiţi la el, fără să te apropii prea tare."
', ■ Când obiectul a sosit acasă, mamei nu-i venea să-şi creadă \ ochilor: i-am povestit toată istoria iniţiativei mele izbutite şi cum l lesne am renunţat la jucărie, preferând să-i fac o mulţumire. îndată ! a fost aşezat la loc de cinste, ea privindu-1 într-una fericită, de
asemenea şi tatăl meu, iar eu cu mândria legitimă că, deşi cu banii ; bunicii, eram de fapt, autorul acestei bucurii.generale.
Acest lucru de valoare a rămas ani de zile o podoabă a casei ; părinteşti,,şi drept să spun că-n trecerea anilor şi îmbulzeala ; evenimentelor mi se ştesese de-a binelea din minte„iar când veneam ; în vacanţă acasă, aproape că nu-i dam nici o atenţio -<u .
Şi totuşi, mama n-a pierdut din vedere istoricul acelei '. achiziţii preţioase şi, mulţi ani mai târziu, când cu studiile terminate : urma să mă instalez catânăr universitar la Iaşi, m-am pomenit că-mi [ aduce faimosul obiect la gară şi mi-1 predă spunându-mi: „Acest
lucru e-al tău, ţie ţna fost dat de mama, iar eu n-am făcut decât să : ţi—J păstrez".
Eujrjşă n-am avut deloc sentimentul unei restituirii, sprijinită \ pe.un drept de proprietar, socotind mai degrabă că era vorba de o : danie preţioasă, pe care mama mi-o făcea de casă nouă...
Ion Petrovici
46
47
De-a lungul unei vieţi
Trei zile în fiecare an, intervalul de la Florii la Joia-mare, mă mutam acasă la această bunică venerată. Scopul pente care mă chema la dânsa şi mă supraveghea de aproape/era ca acele trei zile să postesc cu stricteţe ca să fiu vrednic de împărtăşania ce aveam s-o primesc la Maica Precisă, o ctitorie a familieisale.
Se postea şi acasă la părinţii mei, dar nu tocmai riguros, ci un fel de post mixt, cu amestec de mâncări de came. Nu se putea, probabil, cu aşa postire suspectă să mă pregătesc satisfăcător pentru clipa împărtăşaniei şi de aceea mama-mare mă lua la dânsa şi rî-aveara voie să ies cumva pe poartă.  - »   "> .
Cum era expertă în arta culinară, mesele la dânsa, chiar în această epocă de abstinenţă creştinească, erau un deliciu în adevăr de neuitat..Parcă văd, când ne aşezam la masă, defilarea de feluri savuroase: pe lângă porţelanul rotund cu icre negre, farfurii cu rasol de şalău sau de cegă, fasole bătută cuun fel de mirodenii care îi dădeau un gust de budincă. Şi câte altele încă!
Joi de dimineaţă o trăsură apărea la poartă, şi, îmbrăcaţi de sărbătoare, o porneam pe un deal" de uliţi ca să ajungem la acea biserică, puţin cam periferică, dar unde slujeau preoţi afiliaţi de mult familiei, ba şi mai mult decât atâta, care purtau odăjdii lucrate cu cheltuiala generoasei mele bunici.
Două-trei ore de plictiseală la slujba, care precede cuminecătura. în fine, după o spovedanie în şoaptă, scurtaşi puerilă, într-un ungher al bisericii, parohul îmi băga în gură linguriţa!cu sîngele Domnului. Bunica, fireşte, se împărtăşea şi dânsa, când venea rândul celor mai în vârstă. - "
Mai erau încă două momente pentru edificarea mea religioasă; denia de joi şi de vineri seara, Ia care asistam tot cu bunica, de data asta la Sfântul Gheorghe, Catedrala din centrul oraşului. Părinţii mei nu mergeau la denii şi, la dreptul vorbind, nici nu-i văd în cadrul Catedralei decât la o nuntă-două, când am fost şi eu de faţă.
Aşadar, educaţia mea religioasă a rămas în sarcina mamei-mari. Nici preceptorul meu, deşi din tagma sacerdotală, nu m-a ademenit sămerg la biserică, mărginindu-se, la lecţii, să-mi explice paragrafele cu conţinut religios din cartea de citire.
Cât a fost de dezolată mama-mare când a văzat cărn scurtă vreme zelul"frieu religios se micşorează, pentru ca m'âi;târziujn anii de colegian să apună cu desăvârşire! Ba uneori, pentru, a-rriî afişa incredulitatea, făceam şi glume nepotrivite, de valoare îndoielnică. Aşa, asistând o dată la o slujbă stereotipă şi auzind cum aceleaşi lucruri şi aceleaşi cuvinte de rugă se repetau de două-
trei ori, în decursul ceremoniei, am exclamat în faţa bunicii: „Ce fel de Dumnezeuperfect este acesta care are nevoie să i se repete acelaşi 1 ucru de mai multe ori? Gel puţin aşa au aerul să creadă înşi şi slujitorii lui." La asemenea izbucniri atee, replica uneori cu violenţă, iar o dată a rostit o frază cu nuanţe de afurisenie: „Să ştii de la mine că n-ai să ai în viaţă nici o picătură de noroc. Dumnezeu nu iartă."
Nu este cazul să analizez aici întrucât profeţia ei s-a adeverit. Dar faptul de căpetenie e că adânca sa afecţiune pentru mine, în pofida acestor ieşiri mânioase, îşi relua repede-repede cursul ei normal şi a rămas fiinţa pe care m-am putut bizui întotdeauna.
- Câteva cuvinte despre părinţii mamei-mari: babacu şi neneaca, pentru a-i denumi cu apelativele ei. Pe cel dintâi - Jeni Şerbănescu - nu l-am ^apucat, sfârşindu-se din viaţă cu zece ani înaintea naşterii mele. îl cunosc atât din relatările bunicăi, precum şi din acele ale mamei. A fost un om avut, cu vre-o două moşii pe Şiret. în viaţa privată, autoritar şi veşnic posomorât. A avut 18 copii, dintre care nu s-au ridicat decât vreo şapte.
Două momente mai importante, în legătură £u povestirile despre dânsul ale bunicăi. Primul: atunci când mama ei complotase să o trimeată la călugărire, întrro mănăstire din Moldova, babacu a picat intempestiv de la moşie şi a spulberat toate planurile soţiei sale; răcnind cât îl lua gura: „Cucoană, dacă ai făcut păcate, ispăşeşte-ţi-le singură<- eu n-am copii de dat la mănăstire!"
Al doilea moment; care zugrăveşte omul şi care este următorul:
într-o zi, fetiţă de 14 ani, cât avea pe atunci viitoarea mea bunică, pe când îşi culca păpuşile, vede că apare tatăl său pe uşă, spunându-i, într-o comunicare ce nu suferea nici o replică: „Zamfira, să ştii că te-am logodit cu Costache Berea. O să treacă meşterul să-ţi ia măsură pentru verighetă."   , ,,
Cu patru ani în urmă, din:calculele misterioase ale mamei sale, era s-ajungă călugăriţă, iar acum, din voinţa tatălui său, avea să devină nevastă într-un menaj fără noroc. în ambele cazuri se hotăra peste capul victimei şi fără a se cerceta măcar de formă înclinările ei.
•Un ultim detaliu - pe care îl deţin de la mama şi cu care închei naraţiunea. După divorţul său, bunica a revenit la casa părinteasi^cu-doi copii mititei. La masă, babacu prezida impunând o tăcere absolută numeroşilor descendenţi, dintre care unii oameni în toată legea. El singur avea dreptul s-o întrerupă, cu povestiri din
Ion Petrovici • 48
Biblie, dintre care - după spusele mamei - prefera pe aceea a învierii lui Lazăr,'pe care o comenta copios. Băieţii lui, cei mari, se prefăceau că ascultă-cu luare-aminte/deşi probabil istorisirea îi interesa foarte puţin. într-o zi, mama, copilită, aşezată la Coada mesei, şi-a exprimat prea insistent şi prea tare dorinţa ei din acel moment: „Vreau farfurie cu flori, vreau farfurie cu florii," Bătrânul patriarh i-a aruncat o privire cruntă, s-a ridicat de la masă, a venit lângă dânsa, i-a pus mâna în plete şi a scuturat-o bine. Tăcerea s-a restabilit fără zăbava şi,; bineînţeles, de-aci înainte mama s-a mulţumit să mănânce pe farfurii albe, neînflorite, banale.
O schiţă rapidă a acestui om intolerant, fruntaş al urbei, ne-a' lăsat scriitorul tecucean Calistrat Hogaş, în povestirea sa memorialistă: Coriu Ioni'ţă Hrisanti.
Pe „neneaca'Vo femeie scundă, slăbuţă, cu sânge grecesc în | vine, am apucat-o şi eu în primii ani.ai copilăriei, dar îi păstrez în | minte o icoană destul de clară. De fapt, mi-o amintesc numai în \ trei împrejurări: de două ori acasă la dânsa - se adăpostea tot în [ veehealocuinţă, acum cu spatele în bulevard şi cu cerdacul faţadei I către o uliţă dosnică, singura care existase în momentul când s-a | construit. A treia oară, la noi acasă, în odaia mea de copil, o văd \ suită pe un divan şi având o scufiţă de dantelă neagră cu funde ; roşii pe cap. Era o aniversare a zilei mele de naştere şi toate rudele veniseră să ne heritiseâscă, nu atât pe mine, cât pe părinţi. '<
Nu mult după aceea; nineaca a decedat părinţii mei neputând participa la funeralii, deoarece erau copleşiţi de spaima altei morţi în perspectivă, aceea a fiului lor, carezăcea bolnav de febră tifoidă ; şi care se afla în primejdie mare, dar care s-a însănătoşit, supravieţuind ! acelei împrejurări alarmante un timp aproapede optzeci de ani. 1 I
Mama-mare avea dpi fraţi, mai în vârstă ca dânsa, pe Nicu şi Teodor Şerbănescu. Aceştia, împreună cu bunică-mea, alcătuiesc trinitatea de fraţi inteligenţi, cu replica briliantăşi usturătoare, dar şi susceptibili şi violenţi. Capriciile eredităţii au făcut ca alţi patru, care veneau la rând, să fie molatici, mediocri şi în genere şterşi.
Nicu Şerbănescu era fratele cel mai mare. N-a=ânvăţat carte prea multă, aşa că inteligenţa lui naturală nu era hrănîtă'de cultură, dar se subţiase în contact cu lumea cea mai „bună" a oraşului. Erl amator de petreceri şi cheltuitor, aşa că foarte curând şi-a risipit toată moştenirea de la tatăl său, de peste o sută de mii de lei (pe atunci o sumă considerabilă).
49 • De-a lungul unei vieţi
Eu mi-1 amintesc relativ bătrân, cu o bărbuţă albă ascuţită, plecând de la primăria oraşului, unde i se dăduse un serviciu de complezenţă, într-un docar hodorogit, tras de un cal bălan, pe care îl mâna el singur, pentru a veni'să dejuneze regulat la mama-mare, care-1 ajuta indirect oferindu-i o masă zilnică.
într-o zi nu i-am mai văzut docarul intrând în curte la bunică-mea. „Bădiţa Nicu", aşa îi spunea dânsa, se îmbolnăvise şi căzuse la pat. Altădată a venit să mă ia şi pe mine să mergem împreună să-1 vedem. Locuia în vechea casă părintească, deşi nu era proprietatea sa exclusivă, şi l-am găsit zăcând în pat, fără să-mi pară, de altfel, cu o înfăţişare alterată. Purta o calotă brodată pe creştetul capului, şi a convorbit îndelung cu mama-mare, simplu şi natural. Nu puteai bănui că ajunsese la capătul existenţei şi că îl vedeam pentru ultima oară. într-adevăr, peste două-trei săptămâni, a încetat din viaţă, iar eu am păstrat totdeauna un vag regret că nu l-am apucat tânăr, când pare-se că era fosforescent. Dealtfel, la moarte nu împlinise nici şaizeci de ani.
Al doilea frate, Teodor Şerbănescu, a învăţat şi carte, fiind pretutindeni întâiul în clasă. Şi-a făcut carieră, ieşind ofiţer de geniu. Dar notorietatea pe care a-dobândit-o curând a fost în domeniul literar, unde a compus poezii de dragoste ajunse populare, Mama-mare,>care îl adora, nu-i gusta în fond poeziile, fiind refractară la lirism, iar mama de asemenea nu le agreîa din cale-afară, preferând poeziile patriotice cu povestiri de fapte vitejeşti. Eu, deşi aparţinând unei generaţii mai evoluate, am apreciat realmente poeziile acestui unehi - remarcabil din mai' multe puncte de vedere - găsind în ele imagini Originale, expresii fericite şi un vers care le făcuse proprii pentru a fi puse pe muzică. Una din ele: „Ah, te-am sărutat o dată", am avut Surpriza s-o găsesc tradusă în franţuzeşte, într-un număr din / 'Illustration, la care părinţii mei se abonaseră:
Tant d'âmour et tant de tendresse Eut une fois mon baiser, Qu'on en vit prise d'ivresse La l'une au ciel s'arreter etc.
'Nici pe moşul Toderiţă n-am avut norocul să-1 cunosc în tinereţite4ui exuberante,*despăgubindu-mă, totuşi, că l-am cunoscut de aproape mai târziu. Mama îmi povestea însă câte ceva despre succesele lui de tot felul, mai ales din perioada şederii sale în Tecuci,
Ion Petrovici
50
51
De-a lungul unei vieţi
după ce demisionase din.armată, la gradul de căpitan. (Războiul' de Independenţă l-a determinat să reintre în armata activă, unde i' s-a dat^gradul de maior, la statul-major.) ■ .-, ■ ',\ ,k   In această perioadă, în care şi-a mâncat şi el moştenirea, ca frate-său mai mare, era prietenul oficial al unei doamne cu ochi albaştri, pe care a cântat-o în mai multe poezii. Muza aceasta era măritată,cu un om mult mai bătrân, care tolera legătura, cunoscută, dealtfel, de tot publicul tecucean. Se plimbau prin oraş câteştrei,: luau masa împreună, iar după masă soţul legitim îi îmbrăţişa afectuos, pe amândoi şi îi trimitea zâmbind la culcare.
Cel, puţin aşa vorbea oraşul, şi fiecare garanta autenticitatea.
Mama avea grijă să-mi adauge că ea n-a găsit-o niciodată frumoasă, că era cu nasul cârn, şi că o dată întâlnind-o într-o prăvălie, pe când era încă fetiţă, s-a văzut interogată de. .această persoană* ştiind probabil că e nepoata iubitului ei: „Mă placi, fetiţo? Sunt frumoasă?" Mama, cu o francheţă pe care a păstrat-o nu destul de frânată şi mai târziu, i-a răspuns:'„Nu-mi placi, că eşti cârnă." Moşul Toderiţă aflând aceasta s-a făcut foc de mânie şi a invitat pe mama-mare să facă fiicei sale cuvenitele mustrări. "4~.
Când am văzutto şi eu, această muză a unchiului meu era o bătrână complet prăbuşită, retrasă cu totul din lume. Desigur că, în visarea einestânjenită de nici ojmpresie nouă, vedea mereu imaginea ; eroului de altădată, dar care îndată după război s-a căsătorit cu o \ femeie bogată, continuând mai departe să fie tot aşa de nestatornic : precum fusese întotdeauna.
- (Trecem la ramura mediocră a fraţilor Şerbăneşti, oprindu-mă ' numai la două persoane, de care,m-am găsit mai aproape: moş Petrache Şi tanti Natalia. Pecel dintâi tnaică-:mea îl iubea cel mai tare dintre toţi ■ unchii după mamă. Fiind mai tânăr, nu prea departe de vârsta mamei mele, dânsa îi spunea numai „bădie" şi avea pentru dânsul o dragoste contopită cu ceva compătimire. Acesta fiindcă era de-o sănătate debilă şi pentru că la împărţeala moştenirii fusese nedreptăţit de fraţii lui cei mari, atribuindu-i-se o parte vizibil mai mică decât a lor, iar la • protestările sale, hrăpăreţii ceilalţi au sărit şă-1 bată.
Eu pe moş Petrache îl reţin destul de bine şi îl*văd cântând la vioară, aplecându-şi capul şi închizând un ochi. îl mai văd^de asemenea, la botezul singurului său copil - cu vreo patru ani mai mic ca mine - luând la braţ pe mama pentru a trece în altă odaie, de unde s-a întors cu o lumânare groasă,.îmbrăcată în tot felul de panglici colorate, cu învârstări de funde - lumânarea de botez.
''■ - îi mai păstrez şi o imagine degradată, ros de tuberculoză, într-un docar asemănător cu al fratelui său Nicu'- dacă nu chiar plecând de la aceeaşi primărie,-unde primise şi dânsul un post de favoare, îndatorat până în gât din Cauza agriculturii pe care a încercat s-o facă, fără priceperea necesară. N-a trecut mult Şi, de la fereastra casei noastre, am privit cortegiul funebru care se îndrepta Spre cimitirul-oraşului cu trupul său neînsufleţit.
. Cât despre tanti Natalia, care a trăit vreo cincisprezece ani mai mult, aş putea să spun că, osebit de mama şi bunica, mi-a fost ruda cea mai apropiată, şi cu care mă vedeam mai des. Făcuse şi dânsa studii la Notre-Dame; la Iaşi, citea şi dânsa continuu'romane franţuzeşti, dar farăinteligenţa mamei, cam pe nealese şi reţinând în genere puţin. Cu un suflet de zahăr şi foarte blândă- distonând cu Şerbăneştii îndrăciţi, deşi cei mai bine^dotaţi - pe lângă simpatia pe care o inspira tuturor, pentru mine mai avea şi valoarea de-a fi mama Elenuţei, verişoara care o vreme mi-a fost singura tovarăşă de etatea mea - complicea la jocul de-a mirele şi mireasa, despre care am vorbit la început. ' ~ Câteva cuvinte va trebui să spun şi despre bărbatul acestei mătuşi, avocatul Iacob Albu, pe care îl voi denumi de preferinţă cu apelativul ce-i dădeau toţi nepoţii: Moşu Albu. Era un tip special, aproape pitorescj-Seîmbrăca întotdeauna foarte îngrijit, aş putea spune cochet. Jntr-o vreme când toţi bărbaţii purtau ghete cu g'umelastic, dânsul se încălţa cu pantofi. Garderoba lui avea numeroase costume de haine, de forme şi,culori variate. Era singura risipă pe care o făcea, altfel fiind econom, chiar zgârcit. In veci n-a invitat un om la masă, în veci o sindrofie cât de modestă în casa lui - casă închiriată într-o uliţă laterală, cu camere strâmte, dintre care iarna jumătate stăteau închise ca să nu facă foc în sobe.
Ca meserieera avocat, cu studii juridice universitare. Cum în localitate majoritatea avocaţilor nu aveau diplome, dânsul îşi tipărea ostentativ pe cărţile de vizită: licenţiat în drept. Pleda însă puţin, fiind un om comod, şi,care se cruţa, mulţumindu-se să cheltuiască din venitul soţiei sale. * lv ^ •
Avea, totuşi, două pasiuni. Prima, făcea politica liberală, fiind,un devotat al lui Take Anastasiu, care îi punea regulat candidatura şi se alegea deputat. Această calitate, cu bilet clasa I pe calea ferată şi cu şederi îndelungi la Bucureşti, îi dădea o satisfacţie deplină., De altfel, un moment nu s-a gândit să ia cuvântul, ceea ce părea ciudat concetăţenilor săi, deşi pe vremea aceea erau puţini care se-urneau la tribună, în genere numai oamenii cu talent. ,, l I s-a propus să fie prefect la Tecuci, dar el a preferat totdeauna rostul de mandatar al naţiunii, care nu-i dădea prea multă osteneală
Ion Petrovici
52
53
• De-a lungul unei vieţi
şi unde nu avea altă îndatorire decât să aplaude când trebuia şi să voteze alb,la alb.-
, A doua pasiune îi era vânătoarea. L-am văzut de mai multe; ori fabricând.u-şi cartuşe,curăţind ţeava puştii şi chemându-şi câinii, ţinuţi slobozi în curtea în care nu cuteza să intre'nimeni. Totdeauna: pleca la yânat singur, într-o trăsură de piaţă, dând ocazie gurilor ■ rele să afirme că evita orice companie ca să nu-1 vadă nimeni cât trage de prost. Deşi se lăuda adesea cu o bogată pradă.de prepeliţe \ sau de Iepuri, nimeni n-a primit niciodată un vânat cât de mic de la \ el, deşi obiceiul în localitate era ca şi prietenii să se folosească de atenţia-generoasă acelor ce se îndeletniceau-cu vânătoarea.
. Mie personal, Moşu Albu îmi era simpatic şi îmi producea I o reală bucurie când îl zăream de la distanţă,.,cu mersul său caracteristic, cu capul puţin întors pe spate, cu favoritele în vânt. ■ Ori cu cine ar fi fost, se oprea să mă dezmierde şi să mă întrebe cc mai fac. De Anul Nou îmi trimitea totdeauna- căci nevasta lui n-avea nici o iniţiativă - daruri inteligentejCâterO carte potrivită cu \ârsia şi, mergând regulat pe calea aceasta, a sfârşit prin a-mi oferi mai' târziu un Larousse.cu legătură solidă şi cu o dedicaţie afectuoasă, rugându-mă să păstrez această carte în biblioteca mea. :
■ Pe fata lui, desigur, că o iubea temeinic, iar pe soţia sa poate mai moderat. Dar la supărare nu cruţa pe nici una, apostrofându-le ; după caz pe fiecare eu o vorbă de ocară de el născocită, celebră în tot oraşul: „Boala dracului!" Că nici el nu acorda un sens prea ; grav acestei vorbe, cu caracter de blam, stă dovadă faptul, observat de' mine însumi o dată, că fiicei sale, mângâind-o de bărbie cu vizibilă tandreţă, i-a spus totuşi „boala dracului", expresie folosită, 1 aşadar, cu vremea şi la ocară, şi la dezmierdare.- h
Moşu Albu a trăit peste optzeci de ani, deşi se socotea bolnăvicios, ţinea tot felul de'diete, nu bea decât lapte la masă şi; i culmea!, cu toată zgârcenia lui neîndoioasă, a mers o vreme, anual, la mare la Constanţa. E drept că de el însuşi şi-a purtat totdeauna o grijă ; deosebită... - ■-. - ■
Am enumerat rudele după mamă, mărginind-mă la acelea care stăteau în Tecuci, ori au stat o parte din viaţă. Mai erau însă şi . altele; care locuiau în altă parte, în general la Brăilafşj.nu făceau decât vizite de familie în oraşul nostru. Despre unele dintre acestea voi vorbi poate mai târziu. Acum vine rândul rudelor după tată.
Părintele tatălui meu a murit pe când eram copil, şi am amintiri imprecise despre dânsul, pe care nu le pot înlocui măcar ; cu detalii ce le-aş deţine de la alţii.
în schimb, mama tatii, căreia îi ziceam „buia" - prescurtare suigeneris de la vorba bunica - a trăit peste optzeci de ani, am cunoscut-o bine şi mi-o amintersc foarte clar. Părea bătrână de când o ştiu, era scundă şi c-un început de cocoaşă, care a tot crescut, ciirbându-i spmarea tare în ultimii ani de viaţă. Coana Catinca -aşa îi spuneau cei mai tineri - avea o inteligenţă solidă şi o judecată impresionant de sănătoasă. N-avea nici umor, nici ornamente verbale, dar puteai să te bizui pe pătrunderea ei nativă, deşi rămăsese necultivată. După moartea soţului ei, s-a mutat la fiul său mare, la moşul Doctorul, care avea încăperi numeroase şi care a putut să-i dea1 o cameră izolată, de care era foarte mulţumită. Cu Doctorul avea şi altă afinitate: erau amândoi podgoreni', dânsa având o vie mai micuţă, vecină cu aceea a fiului săli, aceasta mult mai întinsă. De cum începea toamna, buia se muta în regiunea viilor, la Nicoreşti, de unde supraveghea Cu pricepere şi energie operaţiile culesului şi cele următoare, care prefăceau zeama boabelor în vin. Nu se întorcea în bra$ decât târziii, după ce da toate dispoziţiile pe întin'derea ambelor podgorii şi până nu expedia darul ei anual, un mare boloboc cu vin roşu, tatălui meu, ce pare să fi fost copilul său favorit.
Această dragoste pentru părintele meu o revărsa vizibil şi asupra mea, care eram, pare-se, nepotul preferat. Nu numai ca nu se sătura privindu-mă, dar îmi; îngăduia şi multe îndrăzneli copilăreşti, care altora ar fi părut poate jignitoare, dar dânsa le aprecia cu o măsură mult mai tolerantă şi, aş putea spune, cu o înţelegere mai largă.
învăţasem să joc concina, iaf buia era partenerul meu regulat, de "câte ori se abătea pe la noi. Mă lăsa să câştig întotdeauna, şi când luam partida îmi spunea cu o expresie locală: „Mi-ai pus o floare la ureche". într-o zi, după o partidă câştigată, am dat fuga în grădină, am rupt dintr-o brazdă o floricică, şi-am venit să i-o spânzur după ureche. Am aşezat-o aşa ca să nu cadă, |n dmp ce dânsa stătea încremenită, ferindu-se să-şi mişte capul câtuşi de puţin. In timpul acesta soseşte mama în odaie şi vede scena pe care n-o pricepea. „Nu te supăra c-o rupt o floare, a spus zâmbind bunica... am pierdut partida şi trebuia să mi-o pună la ureche."
- Afecţiunea ei pentru mine s-a prelungit constantă până la sfârşit, schimbându-şi numai maniera de manifestare, pe măsură ce înainjajn vârstă: strecurându-mi în palmă câte doi lei, care s-au prefăcut într-o bumaşcă, atunci când, adolescent, presupunea că mi s-au mărit cheltuielile mai mult. Ajunsesem student la Bucureşti,
Ion Peţrovicj
54
când am primit înştiinţarea morţii sale şi m-am simţit aşa de abătut că am uita't între altele să telegrafiez în grabă. Moşu Doctorul, după aparenţe, rni-a dat o proastă calificare... f.
Bunicii mei .pe linia paternă au avut 12 copii, din care jumătate au murit de timpuriu. Cât priveşte restul, întâlnim aceeaşi! bifurcare ca şi la Şerbăneşti; unii, remarcabili ca inteligenţă, alţii cam prostuţj. , I
în ordine cronologică, încep cu cel mai destoinic şi mai cult! dintre toţi - moşul Doctorul. Făcuse şcoala de medicină, întemeiată; Ia Bucureşti de doctorul Davila, apoi şi-a luat doctoratul la Paris,; unde s-a dus ca bursier şi unde a fost folosit ca sanitar în războiul | franco-german din 187.0. Nu mai contenea să ne vorbească de incuria] şi debandada armatei franceze, care nu era cu putinţă să învingă, j , întors în ţară nu s-a putut hotărî să se fixeze în Bucureşti unde îl aştepta o catedră universitară, ca pe colegii săi, Râmniceanu şi Demostene. Ş-a stabilit la Tecuci, unde şi-a făcut curând o: splendidă clientelă, osebjt de postul de medic de oraş, iar din averea frumuşică, repede dobândită, şi-a putut înzestra surorile la măritiş; şiajuta fraţii la învăţătură., .-,
între timp s-a ales şi deputat, dar ajuns la Cameră n-a putut să facă pe mamelucul obedient, ci, revoltat de abuzurile lui Take Anastasiu, satrapul, liberal de la Tecuci, l-a denunţat de la tribună, într-o interpelare documentată, lăsând o impresie profundă asupra, asistenţei şi chiar asupra lui C. A. Rosetti - însă, practic, fără nici un rezultat.      .y    ' . '
Talentul său de vorbitor însufleţit nu l-a mai folosit în* Parlament niciodată, căci junimiştii, la care se raliase după conflictul implacabif cu,.dictatorul,,tecucean, au preferat să-1, numească prefect. încetul cu încetul s-a depărtat de politică, dând, concursul (alegeri aceluia care îi părea mai valoros; cât despre dânsul n-a mai, candidat .nicicând.;
Cariera medicală însă şi-a.contjnuat-o cu acelaşi devotament' şi acelaşi succes. îmi, smintesc de ziua când a plecat la Bucureşti pentru a trece examenul de medic primar, precum şi de telegrama ce ne-a trimis-o, o săptămână-două mai târziu:.„Sunt întâiul la, ciasificaţie, sosesc astă-seară." Replica părinţilor mei a^fosto masă' mare, ca s|-i sărbătorească reuşita. , '■<" ■
Fără întârzierea primit postul de medic-şef al judeţufuîf Tecuci (neomenosul Take Anastasiu căzuse în ^opoziţie),,, şi-mi amintpşc de zilele când pleca să inspecteze judeţul, într-o trăsură, cu patru cai răsunând, de zurgălăi. Uneori îmi propunea şi mie să-I
55'
1 De-a lungul unei vieţi
întovărăşesc, ceea ce îmi făcea o nespusă plăcere, fiindcă am adorat de la vârsta fragedă călătoria pe roate, chiar dacă nu alunecam cu aceeaşi viteză ca în vagonul drumUlui-de-fien
Călătoream trei-patru poşte până la Podul Turcului sau i Găiceana - târgurile cele mai îndepărtate din judeţul nostru îngust, dar lung ca o lamă de cuţit. Mama îmi recomanda la plecare: „Să nu superi pe moşu-tău", dar povaţa era inutilă, faţă de cuminţenia mea şi tot atâta faţă de bunătatea lui; căci foarte greu se mânia.
Dar moşul Doctorul nu era numai un excelent specialist, cu intuiţia diagnozei exacte, dar şi un om de cultură generală. Făcea numeroase abonamente la reviste franţuzeşti variate, caRevue des Deux Mondes, Revue Bleue, Revue Scientifique; nu mai vorbesc de cele româneşti, în frunte cu Convorbirile literare.
în fundiilsfeurţii îşi construise o clădire separată, cu două mari încăperi: una cancelaria pentru consultaţii, iar cealaltă o vastă bibliotecă, din care nu lipsea La'Graride Encyclopedie şi unde am găsit câteva volume filozofice (îndeosebi pe Herbert Spencer),pe care-atunci când mi-am ales profesiunea, mi le-a şi dăruit. ■ - •   Dar până atunci, în epoca adolescenţei între 16-20 de ani, hntram aproape zilnic pe poarta locuinţei sale şi de multe ori, fără -să mă mai abat pe la dânsul, treceam glonţ în fundul curţii, la bibliotecă, unde mă cufundam în lecturi variate, de ordin ştiinţific :sau literar. Aveam o deosebită slăbiciune pentru Revue Bleue, pe "care, citind-o, o epuizam. Voi fi avut vreo'vagă presimţire că peste vreo trei decenii am să ajung un colaborator asiduu al acestei reviste, câreîmi primea bucuros articolele iar de multe ori îmi şi cerea?
- închei acest portret rezumativ (mai ales că detalii mai multe am dat în alt volum mai vechi de amintiri) relevând încă o trăsătură frumoasă a caracterului- său: avea un sentiment al dreptăţii, inflexibil 'şi ascuţit, de altfel, trebuie să adaug, întocmai ca şi tatăl meu.
>! Un alt frate înzestrat a fost acela care n-a trăitiecât 18 ani şi care a murit tuberculos, ca elev în ultima clasă a liceului din Bârlad. 'Pare să fi avut o maturitate excepţională pentru etatea lui, iar familia îl botezase „filozoful", bănuiesc nu pentru faptul că ameţea lumea cii expuneri de probleme transcendentale, ci probabil pentru seriozitatea cu care examina Chestiunile şi poate pentru că ştia să 'vadă ojatură mai adâncă în lucrările cele mai obişnuite.
•'Jl jehema Şerbân, iar Semnătura lui am văzut-o pe o carte, ce e'drept autentic filozofică: Echilibru între antiteze,^ care am găsit-o printre cărţile tatălui meu şi i-am făcut loc între ale mele.
Ion Petrovici •
56
57
De-a lungul unei vieţi
Un alt frate, acesta de inteligenţă mijlocie, care a învăţa! farmacia şi a ajuns după trecerea în rezervă până la gradul de colonel, era stabilit în Iaşi şi căsătorit cu o femeie bogată, dar o; specie» ide Harpagon care întrecea în perfecţiune cele mai celebre tipuri de avari ieşite vreodată dinipana unor autori consacraţi, v) ,,' Jvlaiales de hatârul ei, eposibil'să revin mai târziu şi asupra! moşului Mihai, farmacistul militar, „le prince consort" al acestei femeii de un pitoresc unic. Deocamdată prefer să vorbesc de ceii care au avut contact oiiicopilăria mea.
în ordinea aceasta vin două mătuşi: Tanti Zoe şi Tanti Luţaj (Lucia).; -Nici una din ele nu locuia în oraş, >ci în judeţ, la ţară. Soţul tantei Luţa a venit ceva mai târziu judecător de ocol la oraş - plafonuli carierei sale -, ceea ce a făcut să se mutede la ţară în casa părintească,') dincolo de apa,Bârladului, cartier cam periferic, dar: liniştit şi curat.: , i. Tanti Luţa, de altfel frumuşică, avea mintea excesiv,de înceată şi vorba greoaie. în<schimb, Tanti >Zoe, soţia medicului de'plasă'Cii) sediul la Iveşti, era sprintenă, vioaie, guralivă. La,un moment dat, după absolvirea Şcolii centrale, avusese gând să se facă profesoară dar soarta în loc.sări îngăduie a creşte copiii altora, a înzestrat-o cu
vlăstare proprii,,ceea ce a redus-o pentru de-a pururi la rolul de mamă;! Nu era frumoasă şi avea faţa găurită de vărsat. Soţul ei, medicul/, avea un cap de neamţ cu bărbuţă blondă,, dar pare-se că era un* specialist preţuit, chemat uneori şi'.la oraş pentru consult. Avea totodată şi/o vervă îndrăcită, ceea ce ar fi fost o calitate dacă n-ar-fi
tatăl ei unele comportări bizare - deşi- cu toate rezervele: făcute, nu-i pot tăgădui şi ignora însuşirile: / ••••
A mai rămas să amintesc de trei veri primari ai tatălui meu: Nieolae, Vasile şi Gheorghe PătraşcuvEuârivavu't cu dânşii relaţii •frecvente mai târziu, dârîn tiitipul copilăriei mele ei apăreau foarte rar la-Tecuci, unde nu mai locuiau. Gel mai mare, Nieolae, e&'care 'm-am'încrucişat şi la Slănic, a fost'un timp secretar de Iegaţi§4a "Coris'taritinopol, mai înainte de a trece la Paris, dupăo scurtă escală la Ministerul de Externe la Bucureşti. Pica uneori pe la Te'cuei, s-o Vadărpe mama sa, o bătrânică slăbuţă şi prematur albită, hazlie l{cam fără'Să vrea, şi căreia îi plăcea grozav să fredo'nezei'făeâhd «pauze forţate numai când era cu lume, eâ atunci când rămânea'o 'clipă singură, să reînceapăinstantaneu o arie la modă. ^"     Diplomatul Nieolae, când se întorcea de la Cohstantinopol pţinGalaţi, se abătea o zi-dOuă lâTecucî şi atunci ne vizita şi pe noi, vorbind cu mama franţuzeşte şi punându-mî,mie chestiuni întortocheate de gramatică, unde se bucura să mă încurce. Era căni afectat şi încrezut, dar posedă un ngcontestattaleht de'â'pâvSsţi, pe
aşa zămislire.prolifică, încât a procreat mai bine de o duzină de *are a avut norocul şă şi-Pefcploateze, la finele vieţii s'aleîndelttrtgH
- -"----------J---------J- - -'-'J------slaradio, unde, istorisindâmintiri din tinereţe şi-a dobândit oarecare
feelebritate în cercurile nelimitate ale publicului ascultător. Cu aceasta fs-a răzbunat'de reputaţia cani> îndoielnică de care avusese parte mai iot timpul vteţii, când-a practicat cuStăruirîţă critica literară- !'r • """" Al dtiilea frate; Vasile, era dbctbf în medicină; a'fOst câtva
fostobos'itoare. Din puzderia de copii, care umpleau vastacasă de la Sm{j medicul lui Ion Ghica, pe care îl" vizita zii tii& la Gherganij şi Iveşti, voi releva măcar pe unul: pe verişoara mea Marieta, deloc suplinitor la catedrâ'de igieilă, la liceul Sf. Savay unde îmi făceam frumoasă, dar talentată. La vârsta de 3-4 ani avea o voce de cântăreaţă Studiile şi eu.^ '    ' • ,i'->-' "
matură,'pe care din nenorocire a pierdut-o mai bine de jumătate îrîi t Deşi când apărea la Tecuci era, ca şi fratele său mai mare, urma unei maladii contagioase. A rămas totuşi muzicantă în suflet şi; fmbracatdupă ultimuPjurnal de modă şi-cu acelaşi ţilindru CeiufşiU-a devenit o bună pianistă. Avea şi talent de comedie - în special pes'cHis, avea maniere'Iflult mai simple şi rriâi nepretenţioase-, pentru tipuri de mahala. Şi după ce a absolvit conservatorul, Câştigând dintr-odată simpatia tuturor. r '«
Alexandru Davila, alcătuindu-şi trupa lui particulară, a insistat s-o ^ ':c- Ihsfârşit, al treilea frate, I'orgu, era cu un deceniu mai tânăr angajeze şi pe- ea. Probabil că vechile prejudecăţi familiste, ostilei le'eâtceilalţi; îşi făcea liceul la Brăila, după absolvirea căruia s-a libertinajului actoricesc - cel puţin aşa se credea - a făcut-o să ezite; tos la Bucureşti înscriindu-se la Belle-arte, pentru a-şi-dezvolta şi a pierdut momentul capital A trebuit să se mulţumească să ajungă; lentul de desenatori:. - »•-•
maestră de muzică la un liceu, unde a ocupat un loc de seamă .şi 1'. Era*o fire mai ursuză, foarte obedient faţă de fratele său.eel graţie unei diplome adiacente: aceea de licenţă în filozofie.       .' H'are, Cu care a locuit multă-vreme împreună; şi pe care îl ajuta în
. Am cunoscut-o foarte bine în toată evoluţia ei şi am convenit âtură'âdi-njnjstr-ativă â revistei Literatură şi arta româna.    - • căera spirituală, dar cu o conversaţie cam dezordonată, care nu se f ' Dar dispoziţii le sale artistice şi le-a dezvoltat Cu tenacitate şi cu potrivea prea bine cu dragostea mea de rânduială. Moştenise deia basiune,-ajungând marele pictor al fibstru, recunoscut de toată lurtiea.
Ion Petrovici • 58
Şi pe Gheorghe Petraşcu îl vom mai întâlni în continuarea acestor suvenire, ba încă foarte curând.
Urmează ca în cadrul personajelor tecucene să înfăţişez câteva figuri reliefate, streine de familia mea. ,
Nu pot să nu pomenesc de un om, stabilit vremelnic în Tecuci şi plecat înainte.de naşterea mea, dar care a lăsat o dâră de lumină aşa de persistentă, încât mulţi ani am auzit vorbindu-se despre dânsul, cu laude deosebite şi cu unele amănunte pe care le pot consemna şi eu.
, Acesta era D. Olănescu-Ascanio, numele său de scriitor, dar căruia tecucenii, în frunte cu mama mea, îi spuneau, cândpomeneau despre dânsul: Mitică Olănescu. Era şi foarte tânăr în vremea când a fost concetăţeanul lor. ;
Născut în Focşani, a venit la Tecuci ca magistrat, iar după ce-a părăsit această carieră a rămas primar al oraşului. In această calitate îşi făcuse legături locale excelente, datorită şi farmecului său personal, şi înclinărilor sale literare. Se împrietenise strâns cu Teodor,.Şerbănescu, în anii când acesta, părăsind armata, trăia ca civil cu avere la Tecuci şi pe când, paralel cu avânturile amoroase, făcea strofe lirice, agreate de public şi semnalate de presă.
Amândoi se duceau zilnic la d-na Amelie Papadopol-Calimah, soţia istoricului-academician, o bună pianistă,-care ambiţiona să aibă şi salon literar cu lecturi din autori de seamă.
Uneori seratele se terminau şi c-un supeu, la care se cultiva oratoria sub fbrmă de toasturi improvizate, la comanda tinerei gazde, care se amuza ca la o întrecere, ca la un concurs.
Mama mea, pe atunci tânără necăsătorită, participa uneori ca invitată, şi savura şedinţele literare, despre care îmi vorbea şi mie mai târziu: „Citeau amândoi, dar moşul Todoriţă era teatral, declamator. în schimb, Mitică Olănescu vorbea natural, fără o umbră de afectare, dar cu nuanţări aşa de perfecte, că sunt sigura că în arta rostirii nu îl întrece nimeni". Şi apoi, pentru a profita să-mi facă o lecţie şi mie, adăuga îndată: „Şi tu ai tendinţa declamatoare, aş vrea când recitezi să «vorbeşti» - ca Olănescu".
Acest tânăr distins pare să fi fost şi curtezanul doamnei Papapdopol, femeia graţioasă şi, subţire, pe care am eunoscut-o de-aproape mai târziu, când, deşi mai în etate, păstra urme precise de drăgălăşie feminină. Dar cenaclul s-a dizolvat, după ce durase câţiva ani. Teodor Şerbănescu a plecat la Cahul, numit prefectul judeţului, cu un an mai devreme de războiul Independenţei. Pe
59 8 De-a lungul unei vieţi
urmă s-a dus la Plevna, reintrând în armata activă, - iar Mitică Olănescu a plecat şi el la Iaşi, unde a contractat o căsătorie nefericită.
Eram destul de edificat din-povestirile nostalgice ale mamei mele, când tată-meu a primit prin poştă un volum cu dedicaţie, pe a cărui copertă sta tipărit: Teatru de Dumitru Ollănescu-Ascanio. Mama mi l-a recomandat fără întârziere să-1 citesc, cunoscându-mi şi pasiunea pentru teatru, pe care mi-o cultiva şi dânsa cu condiţia de-a nu imita declamaţia actoricească.
Volumul nu avea un conţinut unitar, ci era o colecţie de piesete într-un act, când versuri şi când-proză: Pe malul gârlei, Fanny, Primul balele. Le-am citit pe-ndelete şi uneori cu întreruperi lungi, plă-cându-mi unele mai tare, altele mai puţin. Ce pot să spui e cade mulţi ani de zile, ele nu mai figurau în repertoriul Naţionalului din Bucureşti, unde avusese loc premiera, - până când am avut eu calitateăisă dispun, ca să se dezgroape din arhiveleNaţionalului unele lucrări uitate pe nedrept. S-a jucat astfel, după 1940, Pe malul gârlei. Piesa nu a displăcut, eu am urmărit-o cu interes, nu fără a-mi lăsa sporadic gândul să zboare în trecut şi să bănuiesc că dacă n-ar fi fost entuziasta amintire a mamei, cafea împodobit cu un nimb de lumină personalitatea autorului, poate n-aş fi decis să se reia această piesetă şi ar fi rămas îngropată mai departe. Măina şi-a plătit încântarea de odinioară; fiind un factor latent, care a influenţat poate de dincolo de mormânt hotărârea fiului său. i
Personal l-am încrucişat pe Qllănescu numai de vreo două-trei ori. O dată acasă Ia Nieolae Petraşcu, împreună cu care dirija revista Literatură şi artă română. Se retrăsesCx din corpul diplomatic, fusese ministru la Atena, până când un mare conflict zgomotos a suspendat pe câţiva ani legăturile oficiale dintre Grecia şi România. Deşi nu prea în Vârstă (avea vreo cincizeci de ani), primea salariul fără să mai presteze nici un fel de serviciu... Tradusese, după Ruy Blas a lui Hiigo, operele lui Horaţiu, pentru care a primit cel mai mare premiu academic şi nu mult'după astaa fost ales şi membru activ. A scris versuri lirice ori satirice la revista pomenită, precum şi o interminabilă nuvelă: Petre cioclul, publicată mai multe numere, pe care nu am ajuns să o citesc până la sfârşit.
După ce a mai avut, Ia un moment dat, calitatea de comisar al guvernului la Expoziţia din Paris (1900), s-a înscris în partidul conservator-junimist. Desigur, a avut intenţiunea să activeze în politică, dar^îjj împrejurările de manifestare ale partidului a păstrat o completă pasivitate. L-am văzut la congresul de la Teatrul Liric, din 1903, în timp ce defilau la tribună toate valorile oratorice ale
Ion Petrovici
60
partidului (ba chiar şi unele mai îndoielnice): era aşezat într-o lojă, de unde bătea din palme uneori, dar străin de dorinţa de-a se manifesta personal. Eu, ca june student,, pierdut înţr-un stal mai depărtat, poate că luam p parte mai vie decât dânsul, care era totuşi membru al partidului, înscris din propria sa impulsiune.
în orice caz, am pierdut o ultimă ocazie de-a lua ca model de dicţiune frumoasă pe omul care, după mama, se exprima cu atâta artă, încât nu putea să-i depăşească nimeni!
N-am păstrat direct de la dânsul decât amintirea unei voci guturale, în timpul convorbirii sale cu Petraşcu, precum şi imaginea siluetei. Era om înalt, cu cărare în creştetul capului, cu favorite negre şi cu musteţele rase. ;:.
O altă personalitate, aceasta rămasă îmoraşul nostru până la finele zilelor sale, era bărbatul Ameliei, Alexandru Papadopol-Calimah, descendent direct., prin mamă, din domnitorul Moldovei, Scarlat Calimah. Sensibil mai vârstnic decât soţia sa, era alb la păr de când îl ştiu, cu un barbişon gen Napoleon aj IlI-lea, la a cărui modă s-au supus şi alţii, ca Mihail Kogălni,ceanu şi Tituîylaiorescu. Se ocupa pasionat de studii istorice,, şi în cartea noastră de geografie, care se mărginea la judeţul, nostru, exista un capitol scris cu liteerâ măruntă, intitulat: Notiţe istorice despre oraşul Tecuci. Autorul integral al acestui paragraf, bogat de altfel în amănunte, era Papadopol-Calimah. O monografie mai cunoscută era aceea despre domnitorul Moldovei, Gheorghe Ştefan, pe care totuşi specialiştii o reduceau la mai nimic.
Fie din cauza originii sale princiare, fie că la. înfiinţarea Academiei era lipsă de istorici pregătiţi, Alexandru Papapodopol a fost ales de cu vreme membru activ şi, de câte ori era vreo sesiune mai prelungită, pleca numaidecât la Bucureşti.
în Tecuci era un om retras, fără nici un fel de relaţii, nu întovărăşea niciodată nicăirea pe soţia şi pe fiica sa (inteligentă, dar de copilă cu un gheb monstruos în spinare), dar şi mai mult, în propria lui casă, nu cobora niciodată când era lume la doamna, ci! rămânea cocoţat într-o cămăruţă, alături de podul casei, acolo unde izolat de toată lumea îşi fabrica manuscrisele sale, dintţe care unele nu s-au publicat niciodată. ■  '■ ■
O.şeenă autentică povestită de mama, care se găsea la coana Amelia, la o partidă de cărţi. Pe la 1 noaptea se aude o trăsuri trăgând la peron şi peste puţin Alexandru Papadopol, cu o valiza în mână, coboară la parter. Pleca la Bucureşti, la sesiunea de vari|
61
1 De-a lungul unei vieţi
a Academiei, şi cum nu avea un ban la dânsul niciodată, a trebuit să turbure serata soţiei sale pentru a-M'cere parale de drum. Dânsa, foarte calmă, desface din banii pe care îi avea'în faţă (juca1 maus la miză mare) o monedă rotundă de argint, o patacă de 5 lei, şi-o întinde cu indiferenţă soţului-călător. Acesta o apucă în mână, salută asistenţa şi se îndreaptă spre trăsura ce trebuise să-1 ducă la gară. Probabil că musafirii au rămas oarecum consternaţi, aşa că d-na Papadopol a căutat să-i lămurească: „Lui nii-i trebuie alte parale decât sâ-şi plătească trăsura de aici şi aceea de la Bucureşti,- când va sosi mâine dimineaţă. O dată ajuns la gazda lui, are toată întreţinerea, iar pentru bani de buzunar cere de la Academie avans asupra jetoanelof ce i se cuvin".
Sunt sigur că explicaţia dată a sporit uluiala celor de faţă, -cel puţin aşa am înţeles' de la mama, care ne-a povestit acest incident, ciudat în felul lui. ■ '
Eu, în casa Papadopol, n-am călcat niciodată, dar mă vrăjea de la distanţă cu aspectul ei aparte. O casă cu exterior de vilă elveţiană, îri funduiunui parc întins, ctrbogăţie de roze-şi de crini, ascuns însă privitorilor de pe stradă printr-un front de plopi uriaşi care îşi atingeau coatele, Constituind o perdea vegetală,- trasă de la' poartă până la zidul proprietăţii vecine. Acest şirag de plbpi, caret unul lângă altul, stăteau de strajă, se vedea de la distanţă, aşa că locuinţa acestei familii boiereşti putea fi de departe identificată.
Mult, mult mai târziu, când mă aflam la Tecuci în trecere grăbită, aş fi avut putinţă să păşesc pragul acestei case, vestită în oraş. Dar vechii ei stăpâni dispăruseră de multă vreme, iar acaretele lor aveau o folosire complet heterogenă, şi aşa de prost ţinute, că îţi păreau 'aproape devastate.' Ce să mai spun de vechiul parc, odată cu spumă de flori îmbătătoare, acum invadat de bălării?
Aş fi putut să intru, - dar pentru ce să-mi stric o imagine superbă, făcută din închipuire, însă folosind povestirile acelora care oiştiau din vremea când strălucea de oaspeţi şi de lumini? '
încă o figură proeminentă a Tecuciului; deşi cu totul în alt gen: Take Anastasiu. '
Mare proprietar, intim al lui Ion Brătianu, care îi lăsase pe mână oraşul şi întreg ţinutul pe care îl administra ca prefect. Rău şi vindicativ, prigonind pentru nimica şi terorizând pe toţi, era temut, dar detestat, afară bineînţeles de clica profitorilor, sau de cei foarte puţini ^ cum era moşu Albu - care aveau convingeri sincer liberate
în Tecuci avea casă modestă,-în care îşi primea zilnic partizanii. Palat somptuos avea la moşia Ţigăneşti, moştenire de
Ion Petrovici
62
63
• De-a lungul unei vieţi
la Costache Conachi, vechiul proprietar al acelei moşii, mai târziu cumpărată de Anastasiu. Probabil că tot o locuinţă confortabilă trebuie să fi avut şi la Călmăţui, moşia sa din sudul judeţului, dar pe unde n-am trecut niciodată.
Take Anastasiu, deşi un despot retras şi puţin sociabil, a convenit să cunune pe părinţii mei, fără ca aceasta să atragă,nici un fel de intimitate. ■,
A ştiut totuşi să ordone finului său, care era judecător de instrucţie,; să aresteze în preziua alegerilor peun fruntaş conservator. Tată-meu a refuzat, fireşte, negăsind nici un temei juridic şi înţelegând că e vorba de o meschină combinaţie politică. Rezultatul a fost că l-a demis din magistratură (pe atunci nu exista încă inamovibilitate), provocând mânia mamei-mari, şi ea însufleţită de un puternic sentiment de dreptate. A căutat să-1 întâlnească pe Take Anastasiu şi s-a folosit de prestigiul ei de femeie fără pată, ca să-i facă o scenă plină de mustrări justificate. Satrapul abuziv şi atotputernic s-a muiat în contra obiceiului, şi după o lună de zile tată-meu a fost numit procuror la Focşani. Cum însă în luna aceea începuse să câştige cu avocatura cel puţin dublu decât un salariu de magistrat, a refuzat politicos reintegrarea, ceea ce a sporit răceala acelui om răzbunător.
Şi totuşi, personajul acesta aspru şi neîndurat, cu răutatea zugrăvită pe figură, a avut o aventură, amoroasă, în văzul lumii şi de o durată prelungită.
Partenera nu era alta decât Amelia Papadopol-Calimah, cu care călătorea regulat în străinătate, ascunzându-i la hotele numele ei de familie şi înscriind-o ca soţia lui (pe atunci paşapoartele nu se arătau decât la vamă, aşa că pe urmă nu ţi-1 mai cerea nimeni, niciodată).
Legătura lor era atât de indiscretă, încât, uneori, când dânsa primea lumea la Tecuci, musafirii sosind la casa Papadopol, îl găseau pe Take Anastasiu, tolănit pe-o canapea, de unde nu se grăbea să se scoale îndată.
Dar, întrebarea greu de evitat, e cum a putut această femeie fină şi delicată să cadă prada unei brute, şi, cu toată descendenţa lui boierească, având un limbaj vulgar.
; Taine ale psihologiei femeieşti, care adesea* manifestă! preferinţe bizare-afară doar dacă, în cazul de faţă, averea lui n-ar. fi fost o explicare suficientă, ceea ce parcă nu îmi vine să cred.
Personal nu îmi amintesc să fi schimbat vreodată vreun cuvânt cu Take Anastasiu. îl cunoşteam însă ca figură şi îl
identificam fie la teatru, unde ocupa singur cea mai bună lojă, fie parcurgând pe stradă intervalul dintre casa lui şi primărie, în ziua de alegeri, acompaniat de un bătrânel mic de statură, pe care mama mi l-a arătat cu degetul: „Vezi, acela e Mitiţă Sturza" (era vorba, deci, de şeful partidului liberal după moartea lui Ion Brătianu). îndeobşte candida şi la Tecuci, unde avea moşia de la Găiceana, şi aşa se explică prezenţa sa la alegeri în modestul nostru orăşel.
O dată am fost cu mama şi cu mai multe prietene de^-ale ei cu trăsurile până la Ţigăneşti - la o oră de oraş - unde ni s-a îngăduit, în lipsa stăpânului, să vizităm fostul palat al lui Conachi. Eram tocmai în curs de vizitare, când se întorcea acasă, urcând monumentalul peron cu lespezile crăpate, coana Ileana, fostă menajeră a lui Anastasiu, iar acum soţie legitimă, căreia nu-i dădea, pare-se, multă importanţă.
De altfel, această femeie era cu totul vulgară şi nu ştia bine nici sensul cuvintelor, fiindcă o dată, povestind la alte cucoane impresiile sale din Viena, unde o luase Take o singură dată, - vrând să Ie spuie că ceea ce a admirat mai mult au fost vitrinele, a înlocuit cuvântul acesta cu un altul, asemănător prin unele silabe, dar având un înţeles catastrofal.
Eram pe la finele studiilor liceale, când am aflat de moartea lui Anastasiu la moşia sa din Călmăţui. Am auzit şi de răzbunarea ţăranilor de-acolo, care aveau de plătit un lung şirag de mizerii şi de apăsări. Acum că stăpânul lor -, şi rău, şi necruţător - ajunsese un cadavru neputincios, au intrat în biserica satului, unde fusese vremelnic depus pe catafalc, i-aiî apucat vârtos sicriul şi l-au zvârlit afară pe scări. A trebuit ca devotaţii mortului să-1 aşeze în grabă într-o căruţă şi, biciuind caii fără încetare, să-1 transporte în fugă la Tecuci.
La deschiderea testamentului, sentimentele publicului pe alocuri s-au mai schimbat. Decedatul îşi lăsa toată averea Academiei Române, cu singura obligaţie de a-i transforma palatul într-o şcoală de agricultură, cu elevi din judeţ. Acest act de preocupare mai înaltă l-a făcut probabil sub influenţa lui Dimitrie Sturza, secretarul perpetuu al acelei instituţiuni, - dar poate a contribuit şi ideea răutăcioasă de a-şi dezmoşteni pe cei doi fraţi, pe care nu i-a suferit niciodată. O părticică din publicul tecucean ţinea totuşi qu fraţii deposedaţi - şi reproba avantajaraea Academiei...
Peste vreun an, explodează o bombă, care a emoţionat întregul oraş: se descoperise un testament ulterior, care anula pe celălalt şi •care lăsa toată averea fraţilor, cu legate bine chibzuite şi unora din partizanii săi politici. Moş Albu nu lipsea nici dânsul de
Ion Petrovici
64
65
• De-a lungul unei vieţi
pe listă - adică fiica lui, verişoara mea - însă el, la felicitările primite, ţipa cât îl lua gura, lepădându-se: „Vedeţi-vă de treabă, testamentul nou e un falş!"
S-a desfăşurat un lung şi pasionant proces, care a adus la bara tribunalului local somităţile baroului din Capitală, care s-au războit cu tot felul de subtilităţi juridice, unii vorbind din partea fraţilor, alţii din partea Academiei, care se înscriau în fals. Atât instanţa de la Tecuci, cât şi cele superioare, din Galaţi.şi Bucureşti, au respins intervenţia fraţilor şi au declarat testamentul de „fabricat?'. După lungi tergiversări, Academia a rămas stăpână pe avere, - aşa că figura odiosului dictator s-a mai înnobilat la urmă,
- cel puţin în ochii oamenilor superiori - prin acest ultim gest generos în favoarea culturii româneşti.
Câteva cuvinte acum, despre Constantin, Racoviţă, farmacistul principal al oraşului, situat pe Şoseaua Naţională, peste drum de noi. Stătea într-o casă cu etaj, una dintre cele trei existente, având spiţeria la parter şi locuinţa în catul de sus. Racoviţă era şi dânsul un fanatic liberal, însă fără a râvni vreodată la o situaţie politică. Era om cu stare şi avea şi-o înfăţişare pitorească. Veşnic pe cap cu o tichie, care completa figura sa rotofeie, cu chelie avansată, şi cu o bărbuţă rară, având firele sărace, în care greu puteai deosebi pe cele ajunse albe de cele blonde, care, chipurile, rezistau.
. Farmacia „Racoviţă" nu avea numai medicamente, ci şi cutii de bomboane englezeşti; făcea deci, în parte, şi oficiul de cofetărie, la un timp când diferenţierea prăvăliilor nu era încă avansată, mai ales în centrele mai mici.
Racoviţă făcea haz, simpatizând şcolarii hărnicişi ambiţioşi,
- iar la împărţirea premiilor, care se făcea în salonul primăriei cu un fast deosebit, primeam întotdeauna, pe lângă cunună şi pachetul de cărţi, o cutie cilindrică de metal plină cu bomboane englezeşti. „Ai să primeşti totdeauna acest dar de la mine, cât timp vei fi întâiul din clasă", îmi spunea Racoviţă serios.
Absolvind clasele primare, am mers la Bucureşti, la liceu. Trecusem în clasa a doua şi venisem de vacanţa mare acasă. Mă aflam într-o dimineaţă pe balconul casei, când Racoviţă ieşi o clipă din farmacie şi, zărindu-mă, îmi strigă: - „Ai fost întâiul?" I-am răspuns prompt: „Am fost al doilea".
-Dar cine a fost întâiul?
I-am pronunţat numele rivalului învingător, iar dânsul îmi zise reintrând în prăvălie: „Vei primi cutia de bomboane când ai să-1 biruieşti".
Scena s-a petrecut întocmai şi în anul următor. -L-ai biruit?
-Nu, am fost tot al doilea. *<
- Regret, dar nu îţi pot trimite cutia. Asta dacă îl vei birui!
s '.. în sfârşit, promovez şi clasa a treia. Eram de vreo zi-două întors la Tecuci şi mă plimbam într-o dimineaţă prin grădiniţa noastră, străbătând-o din fund până lazaplazul care dădea în stradă. Racoviţă îmi strigă deodată de pe trotuarul casei sale:
- Hei! l-ai biruit?
- Da, l-am biruit. Cum ai spus?
- Am zis că l-am biruit.
îmi făcu urt semn de satisfacţie şi până în prânz am primit cutia cu tradiţie întreruptă şi cu un bileţel pe care stătea scris: „Primeşte din parte-mi,Tiindcă ai biruit".;. ,
, Când a văzut maică-mea darul a rămas aiurită: . - Cum, l-ai minţit... i-ai spus că ai ieşit întâiul? '    ^ Nu m-a întrebat al câtelea am ieşit; ci numai dacă l-am biruit. Laastaam răspuns: „L-am biruit, fiindcă premiantul întâi din anii precedenţi acum a căzut al treilea. Or, fiind tot al doilea, s&cheamătcă l-am biruit".      > ,■
- Bine, dar Racoviţă şi-a închipuit c-ai fost întâiul.
,     - Treaba lui, eu am răspuns corect la întrebarea lui.
Nenorocirea a fost că Racoviţă s-a întâlnit a doua zi cu mama, de la care a aflat adevărul. Dânsa nu ştia* să ascundă, aşa că i-a prezentat lucrurile întocmai cum erau, în deplinătatea lor;
Curând după aceste explicaţii lămuritoare, mă pomenesc cu Racoviţă la gardul casei noastre; mă zărise în grădiniţă şi a traversat strada, cu tichia în cap, aşa precum era. ->'.;• -Va să zică m-ai amăgit?
- Am răspuns foarte exact la întrebarea pe care mi-aţi pus-o.
- Dar n-ai fost întâiul, şi eu, ştii bine, nu-ţi trimiteam cutia fără această calitate, r , ^ *>•■,,;
La aceasta răspund plictisit şi dârz:
- Vă pot restitui cutia, am consumat puţin şi este aproape întreagă.   • '\
Racoviţă mă privi drept în ochi şi îmi răspunse, desfacându-şi mâna de pe zaplaz, cu gândul de-a porni spre casă:
-Poţi s-o ţii. N-ai fost întâiul, dar ţi-o las fiindcă te-ai dovedit meşter săsuceşti cuvintele şi să ieşi din încurcătură... Ai s-ajungi departe... • .
Ion Petrovici
66
67
De-a lungul unei vieţi
Este ultimul moment mai important din relaţiile mele cu Racoviţă, aşa că îmi închei aici prezentarea figurii sale.
Un tecucean proeminent, care nu poate lipsi din aceste evocări, este şi Anton Gincu, cel mai bogat om din localitate. Avea nu ştiu câte moşii, pe lângă alte forme de avere. La moartea sa au fost calculate la vreo 7 milioane, - cifră colosală pentru epoca de atunci. îşi făcuse averea încetişor, cu iscusinţă, pornind de la foarte puţin. Ajuns bogat în puterea cuvântului, n-a aşteptat să moară, ci a făcut donaţii din viaţă. A construit şi înzestrat două spitale: la Nicoreşti şi în capitalajudeţului, la Tecuci. Primul l-am văzut numai pe dinafară, dar pe cel din urmă l-am cunoscut în parte şi.în interior, unde avea instalaţii desăvârşite pentru acea vreme. La moartea lui Anton Cincu s-au făcut funeraliîgrandioase, cu placarde îndoliate, care traversau de-a curmezişul, ca nişte arcade, străzile pe unde urma să treacă convoiul mortuar. Pe toate aceste placarde stă scris: „Marelui filantrop", iar asistenţa reculeasă le-a găsit îndreptăţite.
Pe Anton Cincu, „conu Anton", l-am văzut şi la noi acasă, unde venea regulat la ziua onomastică a tatălui meu, care presupun că îi făcea şi servicii de avocat. Sosea întovărăşit cel puţin de doi dintre băieţii lui, oameni tineri, dar majori. Conu Anton era o fire simplă, fără ifose pretenţioase, şi vorbea cu o blândeţe captivantă.
Personal n-a făcut, cred, politică militantă, dar avea înclinări conservatoare. In schimb, doi dintre fiii săi au făcut politică activă, mai ales cel mai tânăr dintre ei, Nestor Cincu, ce învăţase dreptul la Paris. Fără să aibă averea tatălui său, - dar Ia împărţeală, fiecăruia dintre copii i-a revenit peste un milion— avea totuşi, pe lângă o situaţie independentă, şi ambiţia de a parveni.
în timpul guvernului Gh. Cantacuzino, din primăvara anului 1899, Nestor Cincu a fost prefect, hotărât să şteargă urmele guvernării liberale, doborâtă în urma unei campanii furibunde pe chestia naţională. La Tecuci, liberalii nu erau în genere simpatizanţi
- cu şi fără Take Anastasiu, - iar la prăbuşirea regimului, la Tecuci
- am aflat-o venind de la şcoală - s-au angajat muzici ad-hoc, ca să cânte, sub formă de serenadă, marşul funebru la ferestrele corifeilor liberali.
La o a doua venire a conservatorilor la putere, în 1904, Nestor Cincu, ajuns şeful organizaţiei locale, n-a mai primit prefectura, ci s-a ales deputat. Devenise intimul lui Take Ionescu, iar prietenii săi din Tecuci aveau convingerea ca va ajunge ministru, mai ales că la şedinţele Parlamentului se relevase, nu prin discursuri, dar prin numeroase întreruperi reuşite. Hazul acestor întreruperi era.
exploatat de patizanii săi, şi ele apăreau ca o bază suficientă pentru perspectivele ministeriale ale autorului lor.
Dar lucrurile s-au întâmplat altfel: conservatorii au căzut de la putere, la izbucnirea răscoalelor ţărăneşti în primăvara anului 1907.
Nestor Cincu nu fusese introdus în minister, iar după asta au urmat o serie de turburări în partid, de dezbinări lăuntrice, care au întârziat realegerea lui Cincu în Parlament.
Iar în acest răstimp s-au grupat în jurul lui Take Ionescu, o seamă de elemente mai remarcabile - ca Titulescu, Xeni, Cămărăşescu, Ionescu-Brăila, care au trecut înaintea şefului tachist de la Tecuci.
Şi fiindcă sunt împrejurări în care, pentru logica istorisirii, sunt nevoit să fac o scurtă săritură într-o epocă mai recentă, voi aminti că în guvernul Averescu din 1920, care s-a înfăptuit şi cu colaborarea lui Take Ionescu, Nestor Cincu a fost ales deputat, unul din cei treizeci partizani personali ai acestuia din urmă. In turburata sesiune din 1920-1921, Nestor Cincu n-a avut absolut nici o activitate, nici măcar de întrerupător.
Din Parlamentul acela făceam parte şi eu, dar aveam puţine ocazii să conversez cu Cincu, pe care deprinderea tăcerii îl ţinea parcă izolat. Dar într-o seară, în preziua vacanţei parlamentare din iarna primului an de regim, am ieşit de la şedinţă cam în acelaşi timp, aşa că roi-a propus prieteneşte să mă ducă cu maşina până la locul unde aş dori să cobor.
l-am spus că voi descinde în faţa Teatrului Naţional, unde se reprezenta o premieră, - dar pe drum, după o tăcere, am văzut că mă interpelează deodată: r v, - Ia spune-mi, am auzit că intri curând în minister; ştii ceva?
-Da, m-a înştiinţat primul ministru că întru zilele acestea în guvern. Apoi, am adăugat: Eşti primul om căruia îi destăinuiesc secretul... Asta din cauza legăturilor tecucene...
Cincu îmi răspunse numaidecât:
- Eu m-am bucurat sincer, fiindcă ai fi primul tecucean care ajunge ministru... Da, da, până acum n-a mai fost niciunul.
Maşina s-a oprit la locul indicat, ne-am strâns mâinile cu căldură,, apoi m-am îndreptat spre faţada luminată a teatrului.
; Reflectând la convorbirea din maşină, mi-am întărit convingerea la început mai vagă, că omul acesta o fi avut ambiţii ministeriale altădată, dar acum era un resemnat, care putea să se bucure sincer de succesul unui concetăţean pe care îl cunoscuse de copil.
Ion Petrovici •
N-am avut, astfel, nici o îndoială-în onestitatea strângerii lui de mână... „-
Voi- termina seria evocărilor din capitolul de faţă schiţând siluetele a doi militari, ofiţeri de infanterie, buni prietenîcu familia mea: maiorul Vasile Urian şi locotenent-colonelul Zamfir Vasiliu.
Prietenia s-a închegat cu deosebire după ce ne-am mutat în casa din centru, pe strada unde stăteau, la mică depărtare, şi acei doi ofiţeri.
Vasile Urian nu avea o cultură militară deosebită* dar era excelent la trupă. Şi-a luat gradele la vechime, şi poatenici nu s-ar fi- prezentat la examenul de maior dacă nu-i poruncea şeful său, despre care urmează să vorbim îndată. S-a pregătit serios, s-a dus la examen, a reuşit şi-a fost înaintat fără întârziere, cu avantajul de-a fi lăsat în garnizoana oraşului cu care era obişnuita Era uri om nevoiaş; fiind căsătorit şiavând o „casă cu trei fete?', ca să folosesc titlul unei operete care pe-atunci nu exista.
Soţia sa, mititică şi volubilă, iar fetele, pe atunci fetiţe, erau cea mai mare frumuşică, celelalte două mâi sluţişoare. Dar cine era un om dintr-o»bucată,^atent şiprietenos, aşa de simpatic, cu mustăţile sale cărunte, coborâte-în jos sau „pe oală", cu o expresie curentă, era maiorul. , s
In vara vacanţei mariv,care a despărţit şcoala primară de liceu, tata m-a luat cu dânsul la o staţiune de cură, în judeţul Putna, la Vizanti, care i se recomandase pentru o afecţiune serioasă.
Mama, teribil de sedentară, a rămas acasă, având şl scuza unui copil mic, ce*n-avea decât un an.
■ Gu noi a mers şi maiorul Urian:- având aceleaşi necesităţi de cură. Am făcut, un drum lung, care n-avea tren decât până fa Mărăşeşti, apoi cu trăsura, o oră jumătate până la Panciu. Iar de aci până la Vizanti, un drum d&patru orej foarte primitiv, cu vederi variate, pe care I-am făcut într-un fel de landou arhaic şi hodorogit, altfel destul de comod. '   »■ )
Cât îmi plăcea de mult călătoria pe roate, până la urmă am simţit totuşi că mi-ede-ajuns...!
Staţiunea era tot aşa de primitivă ca şi caleaşca în care am sosit. Nici o instalaţie balneară, case de ţară risipite W poala muntelui. O singură piaţetă, destul de întinsă, având-două , restaurante concurente, care se priveau răutăcios, faţă în faţă. Ar fi fost< un semn de clientelă numeroasă, dacă, până la urmă, tot publicul ce nu mânca acasă s-ar fi concentrat la unul din restaurante,
69 i • De-a lungul unei vieţi
celălalt rămânând să servească masa numai rudelor restauratorului venite în staţiune.
Cu timpul, am început să descopăr colţuri mai pitoreşti, răscruci înghemuite de coline cu brădet, şuvoiul tumultuos al Vizanţului, pe malurile căruia oriunde încercai pământul ţâşnea şuviţa de apă minerală, de culoare vineţie, probabil şi ea cu virtuţi curative ca şi apa din izvoarele oarecum amenajate.
Ne întrebam cu toţii cum de era posibil să se lase în paragină atâtea posibilităţi de izvoare, şi cum de arămas rudimentară întreaga staţiune, când avea un pământ atât de valoros.
- Dimineaţa făceam băi de cadă în odaie, - scăldătoare încălzită Cu bolovani înfierbântaţi.
Trebuie să spun că maiorul Urian era un om foarte grijuliu din fire, şiobservând că tatăimeu era un om cam distrat, se ocupa de mine ca de* propriu-i copil. Mă întreba dacă baia nu-i prea fierbinte, dacă mi-am schimbat rufâria, dacă n-am ostenit la plimbare şi aşa mai departe.
Tot graţie lui am făcut cunoştinţa unui camarad al său; maior de artilerie, de loc din Craiova. Acesta venise cu soţia şi cu doi băieţi aproximativ de vârsta mea. Prietenia nu s-a stabilit numai între cei mari, dar şi între noi, copiii, care ne căutam în fiecare zi.
O dată am făcut, împreună, o mare excursie la Soveja, soţia maiorului şi noi, copiii, având la dispoziţie un car cu boi, pentru momentul când nu ne vor mai ţine picioarele - ceea ce s-a întâmplat destul de curând -, iar pentru cei trei bărbaţi, trei cai de călărie, care au fost folosiţi ceva mai târziu. Nu mi-am putut lua ochii de la cei trei călăreţi, observând cu necaz stângăcia tatălui meu, în comparaţie Cu'cei doi militari,-precum şi disonanţa călăriei cu costumul său civil,.-jachetă lungă cu pălărie-melon.
Spre sfârşitul şederii, timp în care Urian nu şi-a slăbit deloc afectuoasa Iui supraveghere (parcă-1 aud întrebându-mă: „Ce mai spui Ionică, băiatu'?" - acesta era apelativul \ui% - spre sfârşitul şederii, într-o seară, m-am izolat în odaie cu o hârtie'şi creion, convins că şi eu pot să versific în genul atâtor poezii învăţate pe de rost, şi am înşirat vreo patru strofe în care descriam aspectele staţiunii. Am uitat strofele descriptive, care sigur că erau banale şi copilăreşti, - dar am reţinut încheierea cu „poantă", de care eram foarte Satisfăcut:
;/..Iar la poale la Vizanti Casa noastră se afla
Ion Petrovici • 70
Cu două mici odăiţe, Unde un poet scria...
Poezia, recitată în special lui Urian, a provocat o explozie de haz; acum nu ştiu dacă pentru pretenţioasa strofă finală, sau pentru spălăceaia strofelor anterioare.
Oricum, era o poezie cu un autor de 10 ani!
Total deosebit de Urian era şeful său, Zamfir Vasiliu, cu care, dealtfel, primul se înţelegea foarte bine.
Nalt la trup, robust, cu o morgă evidentă, cu vocea puţin nazală, Zamfir Vasiliu era un om care impunea, putea să Intimideze, iar pe copii îi cam băga în sperieţi.
Totuşi era stimat de concetăţenii săi, ba avea un cerc de prietenii afectuoase, între care şi părinţii mei, cu care el şi soţia sa legaseră relaţii intime. :
La rândul meu mă împrietenisem cu copiii săi, cu care mă întâlneam aproape zilnic, - mai des la dânşii, fiindcă aveau o curte mai mare şi ne puteam juca mai în larg. Aş putea să adaug fără nici un fel de prezumţiozitate că amiciţia celor mici a sporit cu un coeficient şi intimitatea celor mari, - spor izvorât din bucuria de a-ti vedea copiii tăi trataţi părinteşte în casa altuia.
Colonelul avea cinci vlăstare, întrebare două fetiţe, prea mici pentru a lua parte la jocurile noastre. în schimb, cei trei. mai mari, apropiaţi de vârsta mea, erau: băiatul cel mare, Nicu, acel mai mic, Costică,«iar între dânşii duduia Miţa, cu câteva luni mai mare decât mine.
îmi erau dragi şi Nicu şi Costică, dar sentimentul meu pentru dânşii suia şi cobora după circumstanţe, preferând alternativ când pe unul, când pe celălalt.
Intr-o vreme când era Costică, mai la favoare şi rătăceam amândoi, într-un parc, ştiu că mi-a făcut următoarea mărturisire (aveam vreo 9-10 ani): că doreşte să se facă ofiţer de cavalerie. După care îmi puse subit întrenarea:
- Dar tu ce-ai dori să te faci?
- Eu nu vreau să mă fac ofiţer.-Aş dori să fiu... astţonom.
- Şi ce treabă ai avea ca astronom?
Luat pe neaşteptate, i-am îngăimat o lămurise simplistă şi confuză:
- Am să mă uit cu ocheanul la stele şi-am să văd cum se mişcă şi încotro...
71
1 De-a hmgul unei vieţi
Costică a rămas cam perplex şi desigur că a avut, în sine, impresia unei ciudăţenii-neînţelese.
E fapt că în epoca aceea, prin hazardul lecturii, aflasem vag ceesteun astronom şi caree, „grossomodo", obiectul ocupaţiilor sale. ,
Venindu-mi acuma în minte acea convorbire puerilă, trebuie să constat că amicul meu Costică s-a ţinut riguros de cuvânt şi-a devenit ofiţer de cavalerie, înaintând până la gradul de general.
Eu însă nu m-am ţinut de vorbă, şi totuşi specialitatea pe care mi-am ales-o, şi-n care am activat mai multe decenii, cuprindea şi dânsa o avântare până la limita universului şi-o încercare, la figurat, fireşte, de a ceti în stele...
La jocurile noastre participa uneori şi duduia Miţa, o fetişcană drăgălaşă, ce cuprindea în germen un farmec de frumuseţe viitoare. Din contactul nostru copilăresc am observat într-o zi un straniu simţământ în mine. în ziua când lipsea de la joc, aveam j>arcă un gol în suflet şi mai puţin îndemn la zbenguiala obişnuită. In sfârşit, când apărea, parcă mă încălzeam la faţă iar inima îmi bătea mai tare. Să fie aceasta dragostea? Era o simţire nouă şi diferită de dragostea mea pentru mama. Aşa că într-o zi, ca înhăţat de un demon, aflându-mă în preajma ei, m-am repezit să o îmbrăţişez. Fraţii ei erau de faţă, iar când dânsa a vrut să fugă, dânşii au apucat-o de cap şi de mâini şi mi-au strigat: acuma vin de o sărută cât vrei. Un,ajutor care era tot aşa de inocent în sine, ca şi gestul pe care îl schiţasem, şi care nu ne părea niciunuia - afară poate de dânsa - c-ar fi înfăţişat vreo gravitate. Inutil să spun că m-am folosit din plin de sprijinul oferit...
N-a trecut prea multă vreme şi familia Vasiliu a părăsit Tecuciul, prin avansarea şefului ei. Prietenii, dezolaţi de această plecare, au oferit fiecare câte-o masă acelora ce părăseau oraşul, îmi amintesc cu deosebire dejunul de la maiorul Urian, într-o grădină vastă, unde postase şi orchestra muzicii m|litare; Noi, copiii, am avut o masă aparte, dar eu unul desluşeam în mine urî sentiment de suferinţă, care tradus în afară prin tristeţe şi tăcere, a provocat chiar unele întrebări; Printre cei care m-au interogat - intrigată, având aerul că nu pricepe - era şi duduia Miţa, neschimbată în dispoziţia ei de totdeauna...
De la plecarea acestei familii din oraş, am mai zărit, extrem de rar, pe unul sau pe altul, dar pe duduia Miţa n-am mai văzut-o absolut ffefel, până foarte târziu, într-o conjunctură singulară, despre care voi avea să vorbesc într-un capitol ulterior.
Ion Petrovici
72
73
• De-a lungul unei vieţi
'■- In acest interval, n-am mai avut despre dânsa decât o singură înştiinţare; că s-a căsăroti cu un proprietar dintr-un judeţ de Ia Dunăre.
Pentru mine, însă, această fiinţă a avut o mare însemnătate: mi-a trezit cel dintâi fior al unui sentiment necunoscut, pe care evoluţia vârstei nu avea decât să-1 menţină şi să-1 dezvolte.
A fost deci un fior iniţial, încă tulbure, dar deschizător de drumuri...
Epilog
Natural, e Vorba de un epilog la prima subîmpărţire a acestor amintiri: Pe meleaguri tecucene. ; ;
Sub acest titlu urma, în esenţă, să se cuprindă aducerile-aminte din vremea copilăriei îndepărtate, când şederea mea în Tecuci era continuă, şi abstracţie făcând de câteva raite efemere, se poate numi permanentă.
Deşi am fost uneori nevoit, pentru a reda deplina fizionomie şi semnificaţie faptelor povestite, să depăşesc limita strictă a acestei epoci şi să urmăresc unele prelungiri prin incursiuni în epoci ulterioare, aceasta s-a'făcut sporadic, excepţional. O spun în interesul ordinii stabilite, deşi, pe de altă parte, bariere stricte între diversele perioade ale vieţii nu sunt în genere cu putinţă.
A doua eposâ de amintiri evocate era aceea în care, mergând la Bucureşti, la şcoală, nu mai stăteam în oraşul meu de baştină decât cele trei vacanţe; Sentimentele reîntoarcerii erau de bucurie, dar şi de relativă înstrăinare. în fine, a venit şi vremea când stabilit, în decursul carierei, în alte localităţi, reveneam în Tecuci neregulat şi rar, afară de faptul că nu puteam sta decât puţin. Sentimentele mele erau acuma de melancolie, mai ales după dispariţia rând pe rând a membrilor familiei mele,fie prin mutare, fie prin deces. Totodată, s-a produs şi împuţinarea impresionantă a cunoscuţilor de altădată, din care mai întâlneam extrem de puţini, lucru care mă făcea să rătăcesc pe uliţe, căutând să reînviu în închipuire oameni cu care nu mă mai puteam încrucişa.
Perioada revederii melancolice s-a transformat pe urmă în decenii de despărţire totală. •
în capitolele următoare amintirile consemnate nu vor mai avea ca teatru Tecuciul (sau poate numai fugitiv), ci alte scene, cu alte decoruri.
| în epilogul de faţă ar fi, totuşi, cazul să menţionez, foarte
i rezumativ, unele amintiri din vacanţele când mă întorceam în :   familie, cu alt moral şi cu manifestările vârstei în evoluţie.
Mă întâlneam cu vechi prieteni, schimbaţi evident şi dânşii, ne exprimam surpriza şi bucuria şi ne propuneam să facem împreună plimbări mai lungi prin oraş. Pe la sfârşitul lui iunie, în piaţa centrală a Tecuciului se instala un bâlci anual, care în Moldova se chema „iarmaroc" iar în Muntenia „drăgaică". Nu lipseam, ceata de prieteni regăsiţi, de-a vizita iarmarocul, cii clovni şi scamatori, cu panorame, cu chipuri de ceară, care înfăţişau muribunzi aşezaţi sub clopote de sticlă şi prevăzuţi cu un .dispozitiv care le umfla ritmic pieptul, simulând respiraţia grea a omului în agonie.
Câtă deosebire între spaima cu care întorceam capul ■ odinioară, să nu văd cum moare Cleopatra cu şarpele în sân, ori ţarul Alexandru, izbit de bomba unui nihilist, - şi surâsul de superioritate cu care priveam acuma inofensivele întruchipări de ceară! D-apoi gestul dispreţuitor cu care, îmi vâram degetele în ureche, ca să îndulcesc zgomotul strident şi primitiv al muzicilor care făceautapaj, în preajma barăcilor bâlciului!
Dar iarmarocul nu ţinea decât puţine zile, şi trebuia să organizăm, pentru restul vacanţei, distracţii mai durabile. Foarte curând s-a constituit aproape de la sine un mănunchi de prieteni, ;  de ambele sexe, care ne întâlneam cam bisăptămânal, fie la joc de 1 croket, în vreo curte mai mare, fie seara, la dans, în salonul vreunuia din părinţi, care avea şi pian. S-au înjghebat prietenii între băieţii !  care păşeau spre adolescenţă şi fetele care, din fetiţe, ajungeau sau chiarajunseseră domnişoare. Prietenii propriu-zise, deşi incluzând şi-o uşoară nuanţă nouă, care le dădea un caracter specific, fără a ; depăşi cadrul prieteniei, - cu rezerva că în cazuri individuale prietenia se mai colora şi c-o tinctură amoroasă, pe care eu am deosebit-o numaidecât din vechea experienţă cu duduia Miţa. Cam fiecare dintre noi aveam câte o preferată, căreia îi dădeam, mai des târcoale, o invitam la primi tur de vals, iar pe urmă o dansam mai des, - totodată fiecare respectând cu stricteţă drepturile câştigate i ale celorlalţi; Lucrul l-am descris mai demult, pe vremea când îmi traduceam sentimentele în strofe:
Văd limpede salonul spaţios Ce-1 traversam eu aere de vodă, în faţa ta să mă înclin frumos, Când muzica-ncepea un vals la modă.
Ion Petrovici • 74
Ştiam c-o teamă te neliniştea De cum porneau viorile să cânte: Să nu întârziu şi să las cumva Să te invite altul mai nainte...
Revanşa ni se oferea la „damenvals", şi-atuncea se dădeau pe faţă şi preferinţele lor, care în genere coincideau cu ale noastre...
Dar a trecut şi vremea aceea intermediară, şi-am ajuns la faza melancolică, aceea când nu mai vedeam oraşul decât rar şi pe fugă.
îmi amintesc de ultima revedere a oraşului în care mă născusem şi am copilărit. Eram în trecere spre Bârlad, unde făgăduisem să particip la o festivitate, şi am făcut o escală de jumătate de zi, mai ales la insistenţa singurului tecucean cu care mai aveam intimitate, vechi coleg de şcoală primară şi mai târziu de parlament. Am descins, cu două-trei persoane care mă întovărăşeau, la acest excelent prieten, care organizase un dejun copios şi mai invitase şi alţi doi-trei tecuceni, cu care avusesem şi oarecare legături în trecut.
După dejunul care s-a prelungit câteva ore, am pornit la o plimbare prin oraş, mişcându-ne pe străzile cele mai în vază. La un moment, când am ajuns Ia o răspântie şi am simţit o dorinţă vie să mai cutreier şi uliţi secundare, dar de care mă legau amintiri deosebite, i-am rugat să mă lase singur, nevrând nici să-i târăsc prin locuri care nu-i interesau, sau - şi mai grav - .sărmi încurc reveria cu o prezenţă heterogenă.
Mi-am împlinit dorinţa de-a colinda singuratic, oprindu-mă Ia toate răscrucile evocatoare, intrând chiar într-o curte, la vechea casă a mamei-mari, folosindu-mă de faptul că actualul ei proprietar era absent din oraş. Au fost două ore de intensă retrăire, care au mai însemnat şi un „bun-rămas", deşi viaţa mi s-a prelungit cu încă două decenii...
De-atunci vieţuind şi câţiva ani în care m-am reîntors la poezie - o ocupaţie pe care o părăsisem încă din anii tinereţii -, am aşternut momentele acelei plimbări melancolice într-un şirag de strofe inedite, pe care le reproduc, socotindu-le drept cea mai potrivită încheiere a conţinutului din acest epilog: *
Desprins de-ai mei, cutreier singuratec .
Pe uliţele-oraşului natal... . ■'>
Sub dezmierdarea soarelui tomnatec
N-ajung nici rumen, dar nu sunt nici pal.
75
• De-a lungul unei vieţi
Nu văd schimbări nici mari, nici de-amănunte. Faţadele nu s-au mai înmulţit, Dar casele-mi par toate mai mărunte -Zăplazul lor şi el s-a gârbovit.
în fine, - o locuinţă mai înaltă împinge un peron de mozaic... Năvala amintirilor mă saltă, Ca valurile repezi un caic.
Rămân pe loc, stau ca Ia o răscruce Şi încadrez, în ochiul unui geam, Un chip frumos ce gândul mi-1 aduce, Un chip ce apărea când eu treceam.
Mă amăgeam şi-1 aşteptam să vie... Când iată că se clatin-o perdea, De unde se ivi... o băbătie... Ce farsă! însă, Doamne, e tot ea!
Dispar, găsind că nu-i de cuviinţă Să mai privesc ai anilor măcel, Sau cine ştie? Şi-n a mea privinţă Să nu spuie şi dânsa tot Ia fel!
Învăţăcel la Bucureşti
Primul an de şcoală şi de internat
Trecuseră câteva zile de când, într-o duminică seara, am descins cu bagajele în curtea internatului liceului Sfântul Sava şi-am auzit la spatele meu închizându-se poarta de fier, cu zgomot de zăvoare trase şi de-o cheie învârtindu-se în broască.
Se terminaseră cele două săptămâni feerice, petrecute în libertate, în Capitala ţării, împreună cu părinţii care au venit în persoană s|rnă instaleze la şcoala pe care au ales-o, pentru cât mai desăvârşita completare a instrucţiei şi educaţiei mele.
Ion Petrovici • vt> \
Cele două săptămâni, cât au rămas şi dânşii în Bucureşti, am [ colindat fericit străzile apropiate, cu circulaţie neîntreruptă de pietoni \. îngrămădiţi pe trotuare şi de echipaje elegante, care alergau şirag prin mijlocul arterelor, ţărmurile de caso una mai frumoasă decât \ alta. Am vizitat grădini şi instituţii publice, şi am trăit intens contrastul \ dintre bietul nostru oraş provincial şi măreţia Capitalei. Două lucruri mă încântaseră cu deosebire, prin noutatea lor, faţade ce cunoscusem mai înainte în târgul meu de baştină: tramvaiele şi Cişmigiul.
Mi se spusese de aceste vehicule, care merg „pe şine" prin mijlocul Capitalei. Dar nu puteam să-mi închipui priveliştea, ştiind \ din experienţa anterioară - de ia trenuri - că şinele aii traverse şi f terasamente. E cazul tipic al confundării „esenţialului" cu „accesoriul", de care nu poate fi făcut responsabil capul nedezvoltat \ al copilului, când ea este tipică pentru capul omenescîn evoluţie; !• unde constatăm discriminarea continuă, la toate întrupările naturii, ' a însuşirilor esenţiale de acele accesorii, care la încept,şi uneori \ vreme îndelungă, se amestecă între ele. ■"; \
Dar ieşind chiar din Gara de Nord am observat pe prima f stradă şine astfel aşezate că nu se ridicau mai sus de suprafaţa l pavajului, având uşoare scobituri pentru roţi. M-am edificat r numaidecât, rămânând cu via dorinţă samă plimb şi eu cu tramvaiul, 1 plăcere care mi s-a îndeplinit fără întârziere- ba mi se îngăduiasă ţ mă plimb şi singur când ai mei aveau alte treburi mai importante. I
Am uzat şi abuzat de această toleranţă, preferândtramvaiele I deschise, care, în septembrie, încă circulau.
Grădina Cişmigiul a fost şi dânsa de-un farmec ameţitor. ; Deprins cu o grădiniţă publică, asemănătoare cu un/manej de circ; I vedeam acum un parc imens, cu plantaţii bogate, şi mai ales lacul -acela lat şi încolăcit, care îţi fugea de sub ochi, neputând să-1 i cuprinzi deodată în întregime. Dar mai ales m-a fascinat avuzul 1 din mijloc, cu ape care suiau îndrăzneţe în sus, deprins cum eram - chiar fără să cunosc legea lui Newton, - că toate corpurile cad în jos şi de asemeni fără să cunosc reflecţia lui Schiller, că ceea ce face farmecul unui vultur care se ridică în văzduh e că pare a ' înfrânge legile normale ale căderii corpurilor.
Eram bucuros acuma că'fusesem încazarmat ceLpuţin între ziduri vecine cu grădina Cişmigiului, şi că, suit pe-ormoviliţă . naturală ce se găsea în grădina internatului, puteam să-mi arunc ochii şi să zăresc măcar o porţiune a parcului minunat. :
îmi rămăseseră totuşi nesatisfăcute două dorinţe principale: o reprezentaţie la Teatrul Naţional şi să-1 văd pe rege.
77 .      • De-a lungul unei vieţi
: Cea dintâi nu a fost cu putinţă îndată, fiindcă la epoca aceea Naţionalul îşi inaugura stagiunea abia la mijlocul lui septembrie, şi-a trebuit să mă mulţumesc deocamdată cu o operetă jucată în franţuzeşte, lateatrul de laEforie, unde am mers lastăruinţa lui Nieolae Petraşcu; opereta Clopotele din Corneville. Ţin minte că fără să mă amuz prea tare, mi-au plăcut două arii, pe care le-am recunoscut, de câte ori le-am auzit reproduse, fără să le pot fredona ca lumea. Cu mult mai mare îmi era dorinţa să văd un rege în carne şi în oase. îmi pare că o dată trecuse prin gara Tecuci, unde mă aflam şi eu într-o înghemuială de lume, dar abia îl zărisem pe la spate.
La-vârsta aceea, un rege îmi apărea ca o fiinţă aproape supranaturală.,Din lecţiile de istorie, se desprinsese şiragul domnitorilor noştri, cu paloşul la coapsă şi o coroană pe cap, iar cu mentalitatea de atunci, apăreau şi ca unicii făuritori ai istoriei, ce consista aproape numai în războaie...
în luna aceea regele eraîncă.la Sinaia, aşa că nu l-am putut vedea.. '
A trebuit să mă mulţumesc, încrucişând pe cineva mai mic, dar totuşi dintr-o categorie înaltă: un... ministru.
Ştiam din filele Calendarului ilustrat întreaga galerie de miniştri care ne cârmuiau pe atunci şi reţinusem numele tuturor, într-o zi, pe Podul Mogoşoaiei (şe întrebuinţa mai des vechiul nume, decât Calea Victoriei, denumirea cea nouă), părinţii mei şi cu mine, iarN. Petraşcu fiind cu noi, am: văzut traversând repede strada un domn cu joben şi redingotă, cu o bărbuţă mai mult neagră, ţinând de un lănţişor un căţeluş. „Acesta este, ne spune Petraşcu, Menelas Ghermani, ministrul de finanţe". A fost puţin lucru, dar totuşi ceva... pentru unul care, ca,;inine, căuta lacom să vadă oamenii mari...
Dar aceste dorinţi neîmplinite nu-mi dădeau un regret prea dureros, întrucât la etapa mea nu se trăieşte atâta în trecut, ci mai mult în viitor, iar perspectiva de-a vedea şi pe regej de-a, merge şi la teatru, rămânea în fiinţă, întrucât acum eram un cetăţean al Capitalei, şi dacă nu în cursul săptămânii, dar duminica şi sâmbătă seară ieşeam în oraş. <,
Se amânau numai toate; şi asta pentru curând!,.. M-am acomodat fără multă greutate la mediul vieţii de internat, deşi masa era submediocră, sculatul prea de dimineaţă şi, în plus* trebuia să dau personal atenţiune la lucruri pe care, mai înainte, lefaee.au alţii pentru mine. ■     . „■
Dar era multă tinereţe în jurul meu, băieţi care se des-prinseseră şi ei din atmosfera de acasă, - şi ne-a apropiat îndată
Ion Petrovici •
78
79
De-a lungul unei vieţi
soarta noastră comună. Mai era, de asemenea, şi dragostea de carte, ambiţia de-a rămâne şi aici cel puţin printre fruntaşii clasei, dacă nu cel dintâi. Perspectiva de-a ieşi în oraş, la sfârşitul săptămânii, îndulcea şi ea rigorile regulamentelor internatului.
Pe domnul „provizor" - directorul micii noastre cazărmi -nu l-am văzut decât târziu, o dată sau de două ori. De altfel, îndată după vacanţa de Crăciun, a şi fost înlocuit de profesorul de geografie de la liceu. în schimb, am luat contact cu „domnii" pedagogi, care ne inspectau în clase în timpul orelor de, meditaţie, precum era prezent şi la sufragerie, în timpul mesei, pedagogul de serviciu. Unul dintre ei era încă elev în clasa a Vll-a, dar i se dăduse şi această însărcinare, preţuindu-se atât seriozitatea, cât şi zelul său la învăţătură. Venea UfjeOri să ne interogheze asupra lecţiunilor în curs, îndeosebi la limba franceză, cercând să ne constate micile progrese în lexiconul limbii şi în descifrarea unui text elementar. Era, poate, pedagogul care mi-a fost cel mai simpatic, şi nu e de mirare că în trecerea anilor, când el ajunsese administratorul „Casei Şcoalelor", am legat cu dânsul o strânsă prietenie.
Ceilalţi erau mai reci şi mai brutali, dar am observat cu surprindere că unul din ei - şi poate cel mai ciufut - când trecea pe lângă mine îşi suspenda ocările, până când ajungea la vecinul meu. Altminteri, nu-mi adresase cuvântul decâtjo singură dată. N-am aflat decât mai târziu că acest personaj - vechi student la Matematici, cu examene amânate - primea în fiecare lună un mandat poştal de- la tatăl meu, faţă de care se angajase să mă prepare | şi să mă protejeze. Activitatea lui în această privinţă s-a redus la latura negativă: să nu mă certe din senin; aşa cum proceda cu ceilalţi. De altfel, a fost un bine că n-a încercat să mă prepare, căci s-ar fi izbit de rezistenţa1 mea, care aveam orgoliul de-a nu fi ajutat de nimeni, mai ales că meditator special nu aveau decât cei leneşi sau cei slabi la minte. Oricum, pentru protecţia pe care mi-o acorda, ar fi putut să renunţe la mandat...
Băieţii din clasă, după o scurtă perioadă de amicală solidaritate, depărtată de orice element agresiv, au început să se împungă, dând-şi porecle şi găsindu-şi cusururi care^ledădeau motive de amuzament. O bunăvoinţă Calmă, gentilă şi prelungită nu e apanajul acelei vârste, şi poate nici a omului ca atare.
Una din hărţuielile frecvente, mai ales la început, erau glumele îndreptate contra moldovenilor-eram vreo trei în total-pentru modul lor de pronunţare şi pentru cele câteva vorbe dialectale. Aveam de luptat cu o majoritate de munteni, cărora li se
asociau şi oltenii. Ţineam piept pe cât puteam, dar a trebuit să constat că aceste încăierări, verbale mi-au născut dorinţa de-a evita cuvintele care nu erau la unison. Aveam impresia că în materie de limbă nu este bine să ne singularizăm. O întâmplare comică m-a hotărât să-mi purific limba, învăţând exact echivalentul expresiilor dialectale, şi mai ales să ştiu precis care sunt cuvintele ce nu se folosesc decât în Moldova. , *     Iată întâmplarea.
Sâmbăta, potrivit dispoziţiilor, elevii trebuiau să-şi ducă rufele purtate la spălat. Adică la un funcţionar pus anume să le primească, la „domnul pedel". Iată-mă şi pe mine, alături de alţi câţiva, cu un teanc de rufe, aşezat într-o ordine întâmplătoare, în faţa ghişeului domnului pedel. îi predam rând pe rând fiecare bucată, spunându-i şi denumirea, pe care dânsul urma s-o însemne într-o listă. Când i-am predat cearşaful, spun pe moldoveneşte: Prostire. Haz general, cu dl. pedelîn frunte, care adaugă hohotind: „Vai! Moldovenii ăştia au nişte cuvinte caraghioase!" în sfârşit mai înmânez o bucată-două şi, deodată, ajungând la prosop, mă opresc sastisit, bănuind că pe munteneşte, nu se spune tot aşa. Cum s-o fi spunând? în sfârşit, iau hotărârea eroică şi zic: „Cearşaf'.
Când pedelul a văzut prosopul nu-i venea să creadă şi a pufnit din nou:
- Asta e prearprea, voi moldovenii spuneţi Ia cearşaf prostire şi cearşaf la prosop! Ha-ha-ha!
Aşadar, şi în Muntenia se spunea tot prosop, iar eu din frica de-a nu fi luat iarăşi în râs am făcut-o lată, şi-am nemerit-o şi mai rău. A fost un ceas de suferinţă şi n-aş fi bănuit atunci că într-o zi voi râde şi eu.
Acel care râsese mai zgomotos era un coleg oltean, de loc din Târgu-Jiu. Răzbunarea mea a venit însă foarte curând.
Era într-o seară de meditaţie şi domnea o tăcere adâncă, fiecare căutând să se pătrundă de înţelesul lecţiilor de pe-a doua zi. Impresionat de atâta linişte, pedagogul care îşi făcea intrarea în clasă călca în vârful picioarelor. Deodată, când se afla în vecinătatea colegului oltean, acesta dezlănţiii un strănut neobişnuit de puternic, care parcă îl zguduise până în temelii:
- Ce-ai făcut, domnule? întrebă pedagogul. Olteanul răspunse calm:
- Anf-străfigat!
Clasa a întovărăşit cu un hohot prelungit această expresie dialectală, pe care eu o auzeam pentru întâia oară.
Ion Petrovici •
80
81
• De-a lungul unei vieţi
- De, altădată să „strâfigi" mai încet, răspunse pedagogul, stâpânindu-se să nu se, asocieze la râsul general.
De la această întâmplare, când a plătit scump şi oarecum „oficial" această vorbă oltenească, nu şi-a mai îngăduit să facă, haz pe socoteala moldovenilor. Dealtfel, glumele pe această temă se cam învechiseră,; aşa că elevii erau în căutarea altor subiecte, mai proaspete. Să recunosc că şi noi, moldovenii, ne feream de la o vreme să folosim expresii dialectale şi adoptaserăm limbajul bucureştean.
Cât priveşte accentul, poate din cauza patosului cu care recitam de mic poeziile, eu unul nu posedam prea mult nici înainte „dulceaţa moldovenească"... ,
Tot în legătură cu începutul studiilor liceale, trebuie să înfăţişez acuma câteva figuri de profesori, fireşte, alegându-i dintre aceia care predau materii la clasa mea. Voi insista, după împrejurări, la unii mai mult,,1a alţii mai puţin, fie după importanţa lor, fie după pitorescul pe care îl prezentau unii dintre dânşii, permanent sau numai în unele momente.- »
îi mergea reputaţia corpului didacticAde la Sfântul Sava de-a fi dintre cele mai selecte şi mai valoroase. în general, reputaţia era cam uzurpată, dar în cazuri individuale lucrul era adevărat.
Am luat contact din prima clasă cu doi profesori excelenţi: Ion Suchianu la Limba română şi I. C. Georgian la Istorie. Sunt lucruri pe care le reţin până astăzi şi care au fost culese din lecţiile lor.
Suchianu era mai familiar-cu elevii şi, fiind un om de spirit, ne făcea să râdeam adesea - un fâsde;;bună calitate. Mai târziu, fiind încă în şcoală, am aflat că el era un intim al lui Caragiale, cu care avea lungi convorbiri fosforescente, chiar dacă eraujstimulate şi de un păhărel. Ml s-a povestit că într-o seară, fiind-amândoi cheflii, s-au dus la o reprezentaţie la Naţional şi s-au instalat într-o lojă liberă, unde buna lor dispoziţie l-a făcut să deranjeze dacă nu spectacolul, dar pe spectatorii vecini. în sală se afla directorul de poliţie Orăscu, care s-a dus în loja lor şi i-a sfătuit prieteneşte să se liniştească. Ei Srau astâmpărat după asta, dar Caragiale, gândindu-se că Suchianu era profesor, iar şeful departamentului, Titu Maiorescu, om sever în materie de disciplină, i-a şoptit la ureche, un foarte potrivit calambur: „Cu Orăscu, ca Orăscu, - dar ce faci cu Mak Orăscu". :•' ■
Suchianu a localizat şi dânsul, cu adăugiri personale, o; piesetă într-un act, pe care am văzut-o reprezentată şi care m-i delectat.
1. C. Georgian folosea mai rar spuma spiritului, era mai sobru, dar avea o elocinţă pe care am apreciat-o mai târziu, dar m-a cucerit chiar de pe atunci. Era sever, dar nu împins la absurd ca alţii şi, Ca diriginte al clasei, ne supraveghia de-aproape.
Eu aveam note bune la amândoi aceşti profesori, şi când doctorul Vasile Petraşcu, suplinitor la cursul de igienă, i-a întrebat într-o zivîntâlnindu-i, cum se comportă nepoţelul lui - acesta eram eu - Suchianu i-a spus: e întâiul în clasă, iar Georgian: e al doilea. Fără să fi fost de acord, amândoi m-au prezentat ca un fruntaş al clasei, iar la sfârşitul anului, cu uşorul regret că afost prea optimist Suchianu - luându-se după impresiile de la cursul său - am fost mulţumit totuşi că cel puţin n-am dezminţit pe Georgian.
Când eram pe la mijlocul anului în clasa următoare, încetând brusc din viaţă profesorul de istorie de la cursul superior, Georgian a fost transferat în locul lui, spre marea noastră mâhnire. Totuşi, când ar fi urmat să intre la noi în clasă, a venit, emoţionat şi dânsul, să-şi ia rămas bun, mângâindu-ne că peste 2-3 ani, când vom ajunge în clasa a V-a, ne vom întâlni iarăşi cu el. Ba, la examenele de fine de an, ne-am pomenit că intră în clasă, se aşază într-o bancă şi trimite un bileţel profesorului de istorie, care îi luase locul: I. S. Floru. Ce era în bilet? îl ruga să asculte în prezenţa lui pe cei doi elevi pe care îi apreciase mai mult: pe cel care ieşise primul şi pe mine.
Nu l-am făcut nici unul de ruşine, răspunzând fără greşală la toate întrebările
După trei ani, trecând în cursul superior, ne-am reîntâlnit, conform urării sale. Bucuria noastră de a-1 avea din nou profesor a fost, vai! ţinută îrt cumpănă prin regretul de-a fi pierdut pe I. Suchianu, la amărui materie, în cursul superior, ne preda un ardelean anost şi răutăcios.
Un obiect de studiu care a exercitat asupră-mi o vrajă de la început a fost limba latină. Am găsit, de la primele cuvinte învăţate, o sonoritate captivantă, pe lângă mândria de a şti că această limbă muzicală a fost mama limbii noastre.
Mă simţeam bucuros nu numai s-o înţeleg, dar chiar să o pot vorbi,•- deşi mi s-a spus de măi mulţi că e o limbă moartă, ce nu se mai foloseşte în vorbirea zilnică nicăieri.
■Am învăţat cu lăcomie primele declinări şi am tradus versiunile uşoare care se găseau în hianual. Păcat că primul profesor de lating,bătrânul lacomi, nu inspira prea multă consideraţie. Avea un chip original de a-şi exprima şi mulţumirea, şi nemulţumirea faţă de elevii interogaţi.
Ion Petrovici
82
83
• De-a lungul unei vieţi
într-o zi, la declinarea I-a şi a Il-a (rasa-ae şi dominusA), >
plimbându-se prin clasă, a examinat la întâmplare, lăsându-i la \ locul lor în bănci, pe câţiva elevi, care s-au încurcat de la primele cazuri ale declinării şi graţulându-i cu: „- Staijos... scârnăvie!" - după care trecea la altul. în sfârşit, după o serie.de răspunsuri eronate, pe care le-a înfierat cu aceeaşi expresie, a ajuns la mine, mi-a făcut semn să mă ridic. La întrebarea pe care mi-a pus-o, am răspuns ca pe apă, fără nici o împiedecare şi exact ca în carte.
, lacomi părea toată vremea încântat, ca la urmă, când am
isprăvit cele două declinări, să-mi puie mâna, pe umăr şi să-mi ! spuie:
- Bravo... scârnăvie!
Aşadar,, epitetul era invariabil, pentru orice împrejurare, ca :. şi „boala dracului" a lui Moş Albu, de la Tecuci.
Cel puţin acesta n-avea pretenţia să facă pedagogie! \
Dar pe ziua de 1 octombrie, după nici o lună împlinită de l
curs, lacomi a fost scos la pensie pentru limită de vârstă, şi-am aşteptat i
câteva zile până ce directorul liceului, matematicianul Herescu, a t
venit în clasă cu un profesor spân, slăbuţ şi tinerel, recomandându-ne !
să-1 ascultăm: era I. A. Rădulescu-Pogoneanu, pe atunci în preajma \
licenţei în Litere, pe care şi-a trecut-o după vreo trei luni. I
Viitorul universitar de pedagogie îşi făcea, deci, debutul l
didactic ca profesor suplinitor de latină, şi era unul din elevii favoriţi \
ai lui T. Maiorescu, care l-a sprijinit în momente mult mai \
importante ale carierii sale.    < |
Păstrez o amintire luminoasă de la acest profesor suplinitor, \
superior multor titulari ai şcolii. Avea o metodă excelentă de-a [■
despica dificultăţile gramaticale, pentru a ni le face accesibile cât l
mai lesne posibil. Punea un jnteres statornic să ne urmărească [
progresele şi să le accelereze. îmi amintesc de încântarea pe care a l
simţit-o când, într-o-zi, examinându-mă, m-a pus să traduc pe I
latineşte o propoziţie pe care n-o aveam în carte: „Cine aleargă [
după doi iepuri nu prinde nici unul". Cu un mic ajutor din partea j
lui, în ce priveşte verbul „a alerga după" pe latineşte, am luat creta i
şi am scris cu ea pe tablă: „Duoş insequens lepores, neutrum capit." ; Bravo! (fără „scârnăvie") mwa spus,satisfăcut.
A fost o părere de rău în toată clasa când nra mai Venit la f
noi, fiind transferat,, tot la Sf. Sava, ca suplinitor la catedra de \ Filozofie,, devenită vacanţă. Când sosea la liceu să-şi facă orele cu elevii cei mari, noi îi aţineam calea, salutându-1 respectuos şi având
aerul să-i spunem cu tristeţă: „De ce ne-ai părăsit?" f
Dar nici la noua suplinire n-a zăbovit din calea-afară, fiindcă a plecat să-şi iâ doctoratul în străinătate, - diplomă care i-a servit ca bază pentru numirea sa ca profesor la Universitate, ce e drept cam târziu, mult în urma colegilor săi de serie, şi chiar cu ceva în urma băieţelului pe care l-a învăţat latineşte şi i-a dat poveţe sănătoase în calitatea sa efemeră de profesor la Sf. Sava.
O altă figură interesantă de profesor a fost N. Codrescu, 'titular'al cursului de Geografie. Era departe de-a fi un om învăţat, n-a făcut în veci o hartă pe tablă şi se mărginea la sfârşitul lecţiunii să ne spuie, deschizând manualul - evident, scris de altcineva -„luaţi de-aici şi până acolo". Numai prima oră de la începutul anului o folosea pentru o aşa-zisă explicaţie, o mormăială din care nu auzeam nici un cuvânt lămurit, afară de aceste două vorbe, care reveneau de mai multe ori în belteaua neinteligibilă a expunerii: „floră şi faună".
Dar N. Codrescu era interesant ca om. Avea în cercul cunoştinţelor sale reputaţia de om amabil şi delicat. în schimb, în clasă era un tigru, pretinzând neînduplecat o linişte de mormânt. Pentru ca elevii nici măcar să nu clintească în bancă, iar tăcerea să nu fie vătămată de nici Un foşnet disparent de foaie întoarsă, când făcea apelul, ne spunea numele în şoaptă, şi era o problemă să putem la timp răspunde: prezent. Cu urechile ciulite şi cu trupul complet nemişcat, ghiceam, după locul nostru în catalog, că ne venise rândul şi că e timpul, la viitoarea mişcare a buzelor sale, să ne arătăm prezenţa, rostind vorba sacramentală.
Totuşi, când era vorba de-o ocară, îşi regăsea pentru cuvântul folosit, „canalie", toată forţa glasului ameninţător. ! Această 'manie de-a ne îngheţa, de cum intra în clasă, se potrivea, dealtfel, eu felul 'său exigent când ne interoga. Trebuia să prezinţi harta ţări iscare constituia subiectul lecţiunii -, desenată frumos şi colorată cu îngrijire. în pupitrele noastre la internat se găsea un ungher Cu tot feluide pensule şi de vopselei» silindu-ne să Ie folosim cu toată arta de care eram în stare. După prezentarea hărţii lucrate âCasă, urma să desenezi ţara (sau judeţul, după împrejurări) pe tablă, în timp ce profesorul urmărea nemilos exactitatea desenului.
Această imagine a profesorului-tigru, de ale cărui ofense era aşa de greu să scapi, s-a prefăcut în mare parte atunci când i s-a încredinţat Jui-N. Codrescu conducerea internatului.
Deodată ieşi la iveală un director patern, ce se interesa de fiecare elev în parte, uneori chiar cu o nuanţă de tandreţă. Când ne
Ion Petrovici
84
85
De-a lungul unei vieţi
aflam în vreo recreaţie, jucându?ne cu mingea, pe care ne-o azvârleam unul altuia, aşezaţi într-un rotocol, Codrescu se intercala şi dânsul în această "horă, prinzând şi azvârlind mingea la rândul lui. Făcea haz camaradereşte când o scăpa din mână; în sfârşit, era prietenos,şi familiar, fără umbră de severitate. .
îmi amintesc de o scenă cu puţină înduioşare. La expirarea vacanţei de Paşti, m-am întors de la Tecuci la internat, întovărăşit de tatăl meu, care nu mă lăsa să circul singur cu trenul. Garnitura a sosit în Capitală după ora 5 seara. Rână să ajung la internat, mai trecuse o jumătate de oră. în timp ce eu rămăsesem pe o bancă, în curtea internatului, tatăl meu s-a dus la cancelarie, a făcut cunoştinţa lui CodrescUi l-a întrebat dacă s-a servit masa la elevi şi, aflând că lucrul.se întâmplase, l-a rugat, dacă au mai rămas resturi în cazan, să-mi dea şi mie să mănânc. Primind asigurări că n-o să fiu lăsatsă rabd de foame, tată-meu a plecat îmbrăţişându-mă cu drag, iar, eu, auzind clopotul, am intrat în sala de meditaţie, să-mi pregătesc lecţiile pentru a doua zi. Pe la vreo 8 seara, când nu mai aşteptam nimic, intră dl. pedel în clasă şi-mi face semn să-1 întovărăşesc. Urcăm scara de la etaj, îndreptându-ne spre apartamentul d-lui provizor, de care nu îndrăzneam să ne apropiem măcar. Pedelul bate discret la o uşă, i se răspunde; intră! şi deodată îl văd pe Codrescu;aşezat pe un scaun, în faţa unei mesuţe cu două tacâmuri, cu o veselă elegantă şi cu-o sticlă de vin roşu, care strălucea sub lumina candelabrului.
- Aşază-te la masă, îmi spune Codrescu blând şi afectuos,
eşti invitatul meu astă-seară! ,
Nu numai, că m-a servit din abundenţă, din mâncările ce s-au
adus la masă, dar mi-a; umplut şi paharul de două-ori cu vin. în
timpul mesei, m-a aţâţat la convorbire, iar de la un moment mă
simţeam caîn familie, la vreun unchi din cei mai simpatici şi mai
comunicativi. ,.
Când şi-a răsucit ţigara şi a introdus-o înţigaretul său de
chihlimbar, atunci mi-a spus surâzând:
>„ - Ţigară nu-ţi dau. De-acuirudu-te şi te culcă, fiindcă mi s-a
părut că a sunat stingerea... • * . . «i.,
Faptul era veridic, căci auzeam şi eu clopotul,, dar rămăsesem
liniştit pe scaun, ca unul care deocamdată mă găseam pealt liman;
decât colegii mei.
M-am sculat, m-am înclinat în faţalui, iar dânsul mi-a strâns
mâna ca la un egal. M-am retras încântat de acest final neaşteptat
al zilei şi am intrat în dormitor... ;
■ Şi acum, juxtapunând aceste aspecte contradictorii ale comportării acestui bm, ar fi să mă întreb: care din amândouă exprima natura lui adevărată? Lăsând faptul Ia o parte, că în oameni pot coexista laturi'contrazicătoare, unitatea fiinţei umane fiind mai mult un ideal, dar pentru Cazul lui Codrescu socot că era mai aproape1 de esenţa iui''intimă înfăţişarea amabilă şi' plină de voie bună. Iar aspectul de tigru implacabil era mai mult o metodă, un procedeu pedagogic, pentru a asigura, printr-o intimidare vecină cu spaima, ordinea şi disciplina, condiţii indispensabile ale... progresului! Poate că avea de ascuns şi unele lipsuri ale pregătirii sale ştiinţifice, căutând să-şi ifnpuie prin teroare o" autoritate pe care n-o putea dobândi pe calea fascinării intelectuale... în orice caz, era un tip care ieşea din banal...
Nu am un program stabilit pentru prezentarea dascălilor mei. îi las mai mult să se desfacă singuri din umbra memoriei mele, convenind ca acei care nu se relevă prin nirnica să rămâie neevocaţi.
Deocamdată, iese la iveală preotul Musceleanu, profesorul nostru de religie. Era un Om încă tânăr, c-un aer blând şi liniştit. Nu putea să domine clasa, să impună o deplină tăcere, să suprime cu desăvârşire uşorul zumzet de albine care dăinuiaîn mai tot timpul orei de curs. însă nu era nici anarhie în clasă, noi având în genere pentru ^dânsul ş-un simţământ de respect.
■■ 'îmi amintesc însă de un lucru care m-a pus pe gânduri şi-a fost o origine a rezervelor mele faţă de poveştile Vechiului Testament. Ne explica chiar în primele săptămâni ale anului şcolar facerea lumii, aşa cum o istoriseşte Biblia. După ce ne arătă după datină procesul- creaţiunii în cele şase zile consecutive, veni încercarea sade-a pune în armonie legendele religiei cu adevărurile ştiinţei. E o preocupare explicabilă a teologilor, de care mi-am dat seamă mai bine mai târziu: Dar ceea ce m-a izbit atunci a fost greutatea de-a realiza această conciliere. , s
Preotul Musceleanu a făcut cu acest prilej următoarele două observări, care aU reuşit să fixeze atenţia tuturor:'
„Aţi auzit cum Biblia ne spune că Dumnezeu în prima zi a creat lumina, iar Soarele abia în a patra zi. Lumina înaintea soarelui, este aceasta cu putinţă? Eu cred că da; răspunse preotul* fiindcă; în afară de lumina solară, mai există şi altă lumină, numită eter. Şi eu cred că de aceasta a fost vorba în istoria sfântă."
A^dbua dbservare: ;,Ştiinţâ ne afirmă că lumea, cu tot ce cuprinde întrînsa, nu s-a putut înfăptui în şase zile, ci i-a trebuit
Ion Petrovici • 86
vreme mult mai îndelungată. Ei bine, eu cred că nici aicea nu este i o opoziţie între ştiinţă şi Istoria: Sfântă, fiindcă cele şase însemnează ! nu şase zile de-ale noastre, ci,şase lungi perioade.
Cuvântul şase zile.în Biblie,e numai un simbol."
Am trecut mai lesne peste chestiunea luminii şi a eterului. . Abia mai târziu am ştiut că, ştiinţificeşte, eterul nu putea fi lumină, ci - într-o ipoteză, depăşită şi ea azi - numai un mediu de transmisiune. -
Dar eu de-a doua problemă am fost zdruncinat mai temeinic, născându-mi în minte o dilemă puerilă şi nu prea. Dacă lumea s-a alcătuit încet-încet, în decurs de perioade imense, ce fel de \ Dumnezeu atotputernic este acesta? Dacă Dumnezeu există, desigur că puterea lui divină ar fi creat lumea la un semn, într-un moment. I
Fireşte, dilema era cam simplistă, dar nu de tot eronată, fiindcă Dumnezeu înseamnă „miracol", iar miracolele n-au nevoie de perioade nesfârşite, aşa cum are trebuinţă acţiunea legilor naturii. Era,„ceva" în această refleeţiune a copilului încă crud la cugetare...
în afară de materiile de studiu, erau şi aşa.-numitele „dexterităţi", desenul, muzieaşi gimnastica. Ora lor avea şi avantajul cănu implica o preparaţie din ajun, dar pentru mine era antipatică, neavând aptitudinile altora, ci fiind osândit la o manifestare mediocră.
Dintre toţi maeştrii celor trei dexterităţi, era fără îndoilaă cel,mai,-pitoresc maestrul de gimnastică, Moceanu. Om reputat în domeniul acesta, se bucura mai ales de-o apreciere unanimă ca dansator şi inventator de dansuri, pe teme naţional-populare. Se ştie notorietatea dansului Banul Mărăcine, denumit astfel fiindcă fusese încorporat înţr-o dramă de V. A. Urechiă, cu numele de mai sus, dramă care a făcut o lungă serie de spectacole pe vremuri, cu toată superficialitatea ei. ,
Moceanu, în ora Iui de gimnastică, pentru a ne mai odihni de căţărarea pe aparate, făcea şi pauze de cinci-zece minute, în care cu ton de cuvântare ne povestea lucruri din trecutul său, care, după a sa credinţă,, puteau să-1 ridice în ochii noştri.
„Era la patronul liceului, ne povestea Moceanu, şi dl. Take Ionescu, ministrul actual, a venit să asiste şi el, mai cu seamă că ; fusese şi dânsul elev al liceului nostru, cândya. Cum m-a văzut, a ; venit întins spre mine, şi mi-a strâns mâna.
«îţi aminteşti, d-le Moceanu, mi-a zis dânsul, că odată, la ora de gimnastică, fiindcă n-arn. lucrat prea bine, m-ai cârpit cu funiadublă pe spate?» (Sistemul îl folosea şi în timpul nostru.) Iar
87 • De-a lungul unei vieţi
eu i-am răspuns: «Cred că nu sunteţi supărat pe mine, căci funia mea v-a purtat noroc: aţi ajuns ministru.»"
Noi, elevii, am făcut haz în hohote, găsind că replica lui a fost spirituală. Ba ne ziceam în gândul nostru: dacă e aşa, să ne tragă câte-o funie şi nouă, că poate ajungem şi noi ca Take Ionescu...
Dar iată altă mărturisire a lui Moceanu, tot într-o pauză de odihnă:
- Să nu credeţi că eu, fiindcă sunt profesor de gimnastică, n-am învăţat şi carte. Eu am făcut întreg liceul, şi n-am trecut ca prin apă. Eu nu l-am făcut 7, ci 14 ani!
Hohotul nostru de data aceasta n-a mai avut vreo justificare aparentă; dara fost şi mai zgomotos decât rândul celălalt, - şi era oarecum mai logic; gustam pe deplin autoelogiul maestrului...
Impresiile dobândite în decursul acestui prim an de Bucureşti nu se reduc însă la cele înregistrate între zidurile liceului sau acele ale internatului, ori la scurta distanţă de la liceu la internat, pe strada chemată astăzi Spiru Haret (pe atunci a Diaconeselor), unde treceam în coloană pe trotuarul de lângă Ministerul Instrucţiunii Publice.
Duminica şi sărbătoarea ieşeam în oraş, aveam deci câmp mai înflorit de unde să>pot culege amintiri. Până într-o lună am reuşit să-mi completez repede-repede cele două „lacune".
Nu voi uita niciodată întâia mea păşire în sala Naţionalului. Câtă distanţă de la încăperea modestă a teatrul ui tecucean, laaceea feerică a teatrului din Capitală!
Se juca tragedia Pygmalion, cinci acte în versuri de Bengescu-Dabija. Este drept că n-am reţinut atunci versurile cele mai celebre ca:
O! moarte, de n-ai fi fost creată
Te-ar născoci acuma mânia mea turbată!
> : „j f
versuri pe care manualul nostru de stilistică le prezenta ca exemplu autentic de „sublim". (Eu mă mărginesc să recunosc că sunt două versuri care se ţin minte.) Dar, fără să disting frumuseţi de amănunt, m-am lăsat legănat de cadenţa tiradelor, în scaunul meu comod din fundul sălii - stalul al III-lea, loc în orice caz superior galeriei de la cucurigu, cu care aveam să fac şi eu cunoştîhţj^dar-ceva-maj târziu.
Am prins acţiunea piesei, fără goluri importante, şi m-am emoţionat de prigonirea reginei Tofa de către sălbaticul ei soţ,
IonJPetrovici
88
• De-a lungul unei vieţi
Pygmalion, regele Feniciei, de revolta fiului lui cel mare, şi detestam pe Astarteea, amanta regelui nelegiuit, ■ /
N-am reţinut numele actorilor, deşi printre interpreţi se găseau şi Nottara, şi Aristizza Romane,scu, ,
Dar decorurile, câtă încântare! O mare ce se, mişca ritmic, lângă ţărm*, un templu grandios, bojta cu comori nenumărate, îngrămădite într-o movilă de saci... între acte cânta o orchestră eleganţă menuete şi gavote graţioase (bineînţeles, aceşti termeni i-am învăţat mai târziu, deocamdată mă vrăjea muzica lor). Dar rochiile doamnelor din loji - ce desfăşurare de colori, ce strălucire de pietre preţioase! Am ieşit fascinat şi cu o lăcomie de spectacole teatrale pentru care părinţii mei, care cunoşteau-pasiunea mea embrionară de mai înainte, depuseseră la corespondent un fond anume, pentru a merge de două ori pe lună la Naţional.
Tragedia Pygmalion am mai văzut-o încă o dată, când îmi fixasem numele actoriîor-interpreţi şi când am înţeles acţiunea şi mai desluşit. Cine ştie dacă aceste impresii de tinereţe, rămase latente în sufletul meu, nu şi-au avut cuvântul atunci când -cincizeci de ani mai târziu Ţt am sugerat directorului Rebreanu ca, alături de alte reluări, să reia şi tragedia lui Bengescu la Naţional. Rebreanu, coleg de Academie cu,.mine, dar subordonat „administrativ", a încercat să joace această tragedie — de multă vreme ieşită din circulaţie - dar recitind-o a găsit-o... fără şanse de şucQes; Ain capitulat, neavând nici vreme să o recitesc, aşa cum îmi propusese dânsul, şi nici obiceiul să dau dispoziţii nesocotite.
O încrucişare cu trăsura regală, capitonată Cu alb, a avut loc într-o duminică, mai înainte de-a se însera. Eram pe Calea Victoriei, când aud deodată ţignale precipitate la sergenţii de stradă. Lumea de pe trotuare s-a oprit un moment, scoţând pălăriile, Trăsura trecu destul de repede, dar am avut timp să-1 văd pe rege şi pe aghiotantul său, maiorul Istrate, originar şi el de la Tecuci. Regele avea o barbă încă închisă, dar de un negru care îşi anunţa declinul apropiat. Şi suveranul, şi aghiotantul erau simplu îmbrăcaţi - contrastând cu cel de-al treilea personaj al trăsurii, vizitiul* care strălucea de podoabe argintii. ,
După ce a trecut echipajul, am avut un acces de mândrie, gândindu-mă că, ţn noua mea calitate de cetăţean al Capitalei, voi putea să mai am asemenea ocazii, pe când în orăşelul provincial al familiei lumea trebuie să se mulţumească să-1 privească pe rege în... calendar.
Un eveniment neasemănat mai important în legătură cu familia regală s-a petrecut în ianuarie 1893 — căsătoria prinţului moştenitor cu principesa Măria, din familia regală a Engliterii. Cununia se săvârşise în străinătate, iar cortegiul urma să vie de la gară îndrumându-se spre palat într-o duminică înainte de amiază.
Foarte dimineaţăîn duminica aceea, IorguPetraşcu; cel mai mic dintre fraţi, pe atunci elev la Belle-arte, în aşteptarea unei celebrităţi de pictor pe care a meritat-o deplin, a venit la internat să ină scoată în oraş şi la o oră matinală, ca nu cumva să-i ia înainte vreun alt unchi, care ăr fi sosit în acelaşi scop. Am aflat îndată de ; unde decurgea această grabă. „FJădia 'Nieolae" (fratele cel înare) voia să-1 însoţesc într-un loc potrivit, de unde să îmbrăţişăm mai de sus defilarea cortegiului nupţial. Locul era Clubul junimist, ale cărui ferestre dădeau în Calea Victoriei, cam pe lângă Biserica Albă. Când am intrat cu unchiul Nieolae în camera centrală a clubului, am observat un domn în frac, cu numeroase decoraţii; dintre care una spânzura la gât, un om care m-a izbit printr-o înfăţişare specială. Avea un cap de tătar* cu părul în formă deţepe, negru la faţă, de statură mijlocie, care vorbea zgomotos şi cu intenţii repetate de a găsi cuvinte spirituale. Ţinea în mână tacul de la biliard şi se învârtea sprinten de jur împrejur, ca să nu-i scape loviturile reuşite la carambolaj. Nieolae Petraşcu i se adresă reverenţios, denumi ndu-1 într-una: „Coane Jacques, coane Jacques".
Era Iacob Negruzzi, încă director al 'Convorbirilor literare', unde Petraşcu îşi publicase primele lui studii de critică. A fost poate figura pe care am reţinut-o mai bine, în acea împrejurare, şi o recunoşteam fără greş când îl reîntâlneam întâmplător pe stradă, eu un baston - în loc de tac - şi cu capul acoperit de uh joben cenuşiu. Avea un aspect atât de particular încât nu mai deosebeam pe nimeni în acea sală, plină deun public numeros. Ferestrele erau deja ocupate de cucoane şi copii. La o vorbă, aproape şoptită, pe care N. Petraşcu o strecură lui Conu Jacques, acesta rri'ă înşfacă' de subţiorvmă duse la un geam şi, împingând puţin persoanele instalate maî; demult, mi-a făcut un loc suficient Să mă cuprindă. Aveam posibilitatea să văd comod Cortegiul, aş zice dintr-o lojă „bel etage". Dealtfel, ferestrele tuturor caselor vecine erau înţesate de privitori, pe lângă publicul care se afla pe trotuare, în acea zi geroasă, în care ianuarie nu îşi dezminţea tradiţia.
în sjarşit,-după încă o lungă aşteptare, observarăm de la fereastră-un freamăt al publicului de-afară, iar prin mijlocul străzii înainta, la pas, un fel de dric enorm, cu cupolă de sticlă, unde se
Ion Petrovici
90
91
• De-a lungul unei vieţi
vedeau aşezaţi în fotolii şi înecaţi într-o cascadă de flori: regele Carol, principesa Măria în toaletă albă, iar în faţa lor - vis-â-yis-prinţul Ferdinand, maior de vânători.
Cortegiul se mişca încet, aşa că am putut privi mai multă vreme pe principesa moştenitoare, frângându-se necontenit de, la mijlqcjîentru a mulţumi publicului speptator. .
In curând, careta de sticlă se făcu nevăzută, intrând în curtea palatului regal...
în aceeaşi săptămână de sărbători nupţiale prelungite, am asistat şi eu dintr-o lojă, procurată tot de N. Petraşcu, la un spectacol montat anume la Naţional: „^Visul unei nopţi de vară", celebra feerie a lui Shakespeare. Rar mi-a plăcut o piesă în aşa măsură, şi nu-mi dezlipeam o clipă luare-aminte de la succesiunea scenelor, una mai captivant,ă decât alta. Pe, lângă Nottara, care făcea pe Oberon, regele duhurilor, şi pe lângă Titania, perechea lui, jucată de Aristizza Romanescu, am mai remarcat printre meseriaşii care pregăteau o piesă,, într-o pădure mărginaşă, în onoarea principelui de Atena care se căsătorea, pe I.Niculescu şi V. Toneanu, comici de rasă, pe care aveam să-i mai aplaud într-o lungă serie de roluri. ....    , ,(
De asemenea, vedeam pentru prima dată, într-un rol decorativ, dar episodic, pe Vasile Leonescu, un temperament dramatic de întâiul rang, înzestrat cu o voce tunătoare,, pe care l-am urmărit, de asemenea într-un număr de roluri, regretând că nu era folosit maţ des şi bănuind o intrigă de culise care îl împiedica să joace.
A doua zi de la tragicomedia feerică a lui Shakespeare, am trăit o scen|ţpe,care de asemenea nu o pot uita. Iorgu Petraşcu a stăruit să-i stau la dispoziţie câteva ore ca să-mi deseneze un portret, M-a instalat pe un scaun'şi mi-a indicat direcţia în care săprivesc, cât să ridic capul şi cum să-mi împreun mâinile. A început lucrarea, privind-mă într-una şi trăgând cu cărbunele pe un pătrat de carton. După/vreo oră am început să obosesc şi să reflectez cum mi s-a stricat dimineaţa, chinuindu-mă şă stau pe scaun nemişcat. Nu i-a fost greu desenatorului să observe impacienţa mea şi chiar, faptul că în acele momente mă socoteam un martin Probabil, ca să mă aducă pe calea înţelepciunii, mi-a repetat de două qri: ,
- Oamenii plătesc să li se facă portretul, şi tu nu wei să stai cuminte chiar dacă ţi se face pe gratis... • r
Nu i-am răspuns nimica, dar în gândul meu monologăm cam
astfel:
- Cred că ar fi mai drept să plătească pictorul modelul, nu acesta pe pictor.
Iorgu mi-a dat în sfârşit drumul, punându-mi o notă proastă şi întorcând schiţa făcută cu faţa la perete.
La vârsta maturităţii am conchis, totuşi, că avuseserăm amândoi dreptate. Şi el când spunea că oamenii plătesc să li se facă portretul, dar şi eu cand^aveam convingerea că pictorul ar trebui să-şi plătească modelul. în practică se întâmplă, după cazuri, când una, când alta...
în urmărirea.amintirilor mai deosebite, ne-am apropiat de finele anului şcolar.
A mai fost o zi aparte şi sărbătoarea de 10 mai, destul de animată şi la Tecuci, prin defilarea cu muzică a unui batalion de infanterie, care mergea la Catedrală. (La celelalte sărbători mai mici nu mergea decât o companie). Seara, şi la Tecuci se ridicau vâjâind artificii în grădina publică,
■ La Bucureşti, ca să asişti la defilarea nesfârşită a corpului de armată, prin faţa curţii şi aminiştrilor-tribuna mărimilor vremii era la statuia lui Mihai Viteazul, în faţa Universităţii -trebuia să ai un bun bilet de intrare, pe care nu avea de unde să-1 capete un băieţaş în uniformă de colegian. Am pornit-o într-o doară din strada Polonă, locuinţa fraţilor Petraşcu, şi am ajuns în Bulevard, cam în dreptul actualului Minister al Agriculturii, dar aici o frânghie întinsă şi păzită de gardieni implacabili m-a oprit cu asprime să trec mai departe. Dar iată, printr-o minune, la spatele meu, pe Nieolae Petraşcu, sosit de curând şi el, şi tot fără bilet, ceea ce m-a mirat din Cale-afară. Probabil că nici nu-şi bătuse capul şi îi era egal dacă vede defilarea sau nu. Ieşise puţin la plimbare şi dacă o zări şi ceva din spectacol, atât mai bine! Dar iată că, deodată, o grupă de generali călări trece exact prin dreptul frânghiei noastre. N, Petraşcu salută prieteneşte pe unul cu trese albe. Era un general de intendenţă şi nu altul decât autorul lui Pygmalion, G. Bengescu-Dabija.
- Dragă d-le general, iată un băiat de viitor, ajuta-1 'să vadă defilarea. Tinereţea lui are să fie mişcată şi n-o s-o uite niciodată.
Generalul a stat o clipă la cumpănă şi-apoi a ordonat militarului: „Lasă-i să treacă pe dumnealor doi." Frânghia s-a ridicat, am trecut dincolo de dânsa şi ne-am tot dus încetişor până aproape de tribună. Aceasta mi-a fost şansa la primul 10 mai în Bucureşti. Tot graţie lui Bengescu-Dabija cutreierasem într-o seară Fenicia străveche-acum... tot datorită bunăvoinţei sale am pătruns într-o incintă aproape tot aşa de inaccesibilă pentru unul ca mine, ca şi oraşul Tyr din Fenicia regelui Pygmalion...
Ion Petrovici • 92 j
Ne apropiam de sfârşitul anului şcolar, Era pe la începutul lui iunie şi elevii, în zilele de meditaţie, preparau examenele de I fine de an, când se produc la internatul nostru două vizite simandicoase, ia interval de 3-4 zile. Prima a fost a mitropolitului primat, Ghenadie Petrescu, ales de curând, pe care îl aştepta, câţiva ani mai târziu, o scoatere din scaun răsunătoare. A doua, a ministrului şcoalelor, Take Ionescu.
Mitropolitul, însoţit de provizorul internatului N. Codrescu, a străbătut la rând toate sălile de meditaţie, începând cu clasa a Vll-a şi sfârşind cu noi, benjaminii internatului. A stat de vorbă,, pe alese, cu mai mulţi elevi din;diferite clase, dar când a ajuns la noi era poate prea obosit, încât s-a mulţumit să ne binecuvânteze ieşind grăbit pe uşă.
Vizita ministrului Take Ionescu, care a urmat aceeaşi traiectorie, o aşteptam cu puţină emoţie. încă de mult auzisem pe mama vorbind despre un tânăr care vorbea aşa de frumos, că lumea îl botezase „guriţă de aur", după care, pri vindu-mă fix şi căutând să-mi suscite ambiţiunea (pe care alteori căuta să mio comprime), adăuga: „Ia să vedem; pe tine cum o să te boteze lumea când vei fi mare?" Y
Take Ionescu a sosit tot dimineaţa, pe aproape de prânz. L-am: văzut înainte de-a intra în sala noastră, pe când conversa cu un elev din sala vecină.- ;
Semăna perfect la figură cu portretul din Calendar, purta un costun*bej şi o pălărie rotundă de aceeaşi culoare, în sfârşit, intră, şi în clasa noastrji urmat de provizor şi vreo doi pedagogi. Spre nenorocul nostru, s-a oprit la un camarad din banca întâi, candidat la repetenţie:
- De unde eşti dumneata? j ...
- Din Vaslui.
- Şi ce carte citeşti? ;>
- Citesc la Geografie. :.<•■■ Ministrul luă manualul în mână şi văzând că era deschis la
„Rusia", îl întrebă:
- Ia spune-mi: câţi locuitori are Rusia? Pierzându-şi complet cumpătul, elevul răspunse: -Cinci mii. ! **r
- A! mai mult are Vasluiul dumitale... şi părăsi clasa fără să, mai chestioneze pe altcineva.
Trecură şi. cele douăzeci de zile de griji; de emoţie şi mai ales de aprigă bătaie de cap: zilele de examene, în care elevii căpătau
93 • De-a lungul unei vieţi
o notă egală ca valoare cu media de pe întregul an şcolar. în două-trei zile s-a cunoscut ordinea la clasificare, şi eu victimă a dexterităţilor, unde aveam note mediocre, am ieşit al doilea din clasă. Urma să rămân în Bucureşti până la Sf. Petru şi Pavel (29 iunie), când avea loc împărţirea premiilor la Ateneu.
în dimineaţa zilei festive, îmbrăcat în uniforma de gală -două rânduri de nasturi auriţi - am pornit spre Ateneu într-o coloană redusă de 10-15 inşi. Am urcat una din scările de marmură şi ne-am instalat la indicaţia pedagogului în fundul scenei, lăsând degajată masa din mijloc acoperită de vrafuri de volume, legate meşteşugit cu-o sfoară ce transforma vraful în pachet. O movilită de coroane -pentru premianţii întâi -se găsea la un colţ al mesei. De jur-împrejur, în fracuri şi aferaţi, toţi directorii liceelor din Capitală, în frunte cu al nostru, Sabba Ştefănescu, care de câteva luni de zile luase locul lui N. Herescu, demisionat.
în fine, muzica militară, aşezată jos, la parterul Ateneului, începu deodată să intoneze imnul regal. Să fie însuşi regele? Dar mi s-a spus fără întârziere că acest imn, la anumite prilejuri, se cânta şi la miniştri!
După puţin, apăru Take Ionescu, prin uşa din fund a scenei. Era şi dânsul în frac, frumos şi tânăr - cam de 35 de ani.
Au început preliminariile: discursul-referat al Iui Sabba Ştefănescu, vorbind în numele tuturor şcolilor secundare din Bucureşti. Nouă, elevilor de la Sf. Sava, ne-a plăcut foarte mult discursul directorului nostru, care nu s-a mărginit să înşire cifre asupra progreselor şcoalei Secundare, dar a exprimat şi o serie de dorinţe, bine argumentate, rugând pe ministru să ţie seama deele. Discursul lui Sabba Ştefănescu a fost călduros aplaudat de sală, şi aprobat de colegii directori, prezenţi şi dânşii pe scena Ateneului, aşteptând fiecarepe premianţii şcoalei respective.
Dar iată că începe să vorbească ministrul Take Ionescu. Impresia pe care am avut-o a fost de-a dreptul extraordinară. Fără o foaie de hârtie, vorbind liber şi improvizând răspunsuri pe care nu putea să le prevadă. Pentru întâia oară, ascultând replicile decisive, care au dărâmat, jucându-se, eşafodajul laborios al directorului de la Sf. Sava, pentru întâia oară am înţeles - trăindu-l aievea - ce înseamnă o elocinţă, un adevărat talent de vorbitor.
Am plecat vrăjit şi parcă cel mai mare beneficiu al zilei a fost această impresie de artă; desprinsă din cascada luminoasă ă cuvintelor, mai mult decât pachetul de cărţi valoroase pe care l-am primit ca răsplată pentru rangul meu în ierarhia elevilor clasei.
Ion Petrovici
94
95
De-a lungul unei vieţi
Cu apoteoza acestei zile se încheie primul meu an de elev la
liceu.
Amintirile pe care le voi desprinde din restul anilor de I colegian nu vor depăşi prea mult numericeşte pe acelea care au fost cuprinse în primul an de elev de liceu. Treptat şi din ce în ce: mai tare m-am obişnuit şi cu Bucureştiui, şi cu .şcoala. Acum nu mai aveam surprize la tot pasul,-aşa că s-au împuţinat momentele, care ies din comun şi care ar meritasă fie însemnate. Mă voi mărgini să povestesc amintiri reprezentative, ori măcar momente cu adevărat cruciale din viaţa povestitorului - în epoca respectivă.
încep prin a nota evenimentul tragic, care a răscolit liniştea familiei mele, iar pentru mine a fost o cauză de hotărâri bărbăteşti, de iniţiative mature. Chiar în timpul,primei vacanţe mari, tatăl meu, care avea mai demult unele manifestări maladive, a căzut brusc, bolnav de-o boală incurabilă. Posibilitatea de-a munci şi a câştiga a încetat deodată, şi-am înţeles că un gol sensibil s-a produs în veniturile casei noastre.
Am luat decizia eroică de-a mă prezenta la un examen de ' bursă, bineînţeles tot pentru internatul Sf. Sava, unde în primul an fusesem solvent. îmi era într-o privinţă lesne, întrucât profesorii mă cunoşteau şi nu o dată mi s-a spus, atunci când căpătăm notă; mare: „Ai merita să fii bursier" sau: „păcat că nu eşti bursier".
Era mai greu cu actele necesare - dar în sfârşit s-a făcut rost şi de ele, iar eu m-am apucat să revăd materia, pregătind-mă pentru un nou examen. în toamnă, am izbutit să iau una din cele 6 burse,, la care se prezentaseră vreo 50 de candidaţi din toate clasele, aşa; că am scutit-o pe mama de plata sol vei şi aş putea spune că a fost primul meu câştig, prin muncă proprie, cu .putinţa dera mă întreţine, măcar în parte, singur. 1
Ştiu că oraşlul meu m-a lăudat pentru iniţiativă, luată fără I să fi fost îndemnat de nimeni, fireşte, mai mult decât pentru reuşita la examen, de care nici, unul nu s-a îndoit.     ,     . .-. ,J
Vreo doi ani vacanţele la Tecuci aveau o notă sumbră, până ce tatăl meu a încetat din viaţă, înainte de vârsta de 45 de ani.
Notez, de asemenea, printre preliminarele ainjntiriior ce urmează, că direcţia internatului n-a prezentat nici o stabilitate în timpul anilor mei de elev. După N. Codrescu, care n-a stat nici uit an întreg, a fost numit provizor profesorul nostru de Desen şi Caligrafie, care şi-a luat şi-un ajutor: pe profesorul de gimnastică de la clasele divizionare. Cum acesta din urmă era şi cântăreţ în I
corul de la biserica Creţulescu, aş putea spune că la conducerea internatului erau acum reprezentate câteşitrele dexterităţile, Desenul, Muzica şi Gimnastica. Cei doi şefi ai internatului, care n-au rămas nici dânşii decât un an, erau doi bătăuşi, a căror pedagogie coordonată consista în lovituri de pumn.
După dânşii a venit- trecusem în clasa a IlI-a - un preot din Ardeal, falnic, încă tânăr, dar având toţi dinţii puşi. Lua masa cu noi în sufragerie, bineînţeles servindu-i-se alte bucate. Rostea el rugăciunile la începutul şi la finele mesei, cu o pronunţare solemnă şi onctuoasă.. Dar elevii erau bucuroşi că li se luase această sarcină, care, după tradiţie, le revenea. în Orice caz, direcţia părintelui a constituit o pauză în bătăi şi o privelişte personală care nu era lipsită de haz. Darnici dânsul n-a trecut peste anul şcolar, şi ne-am pomenit, anul următor, cu o brută sangvină - profesor de Română la Şcoala de comerţ-care a reintrodus sistemul bătăilor la potenţa maximă. Rigoarea lui de comportare băgase în sperieţi nu numai pe elevi, dar şi pe pedagogi, pe care îi obliga să se scoale la aceeaşi oră matinală şi să apară grămadă la apel. Din fericire, după un an a plecat şi acesta, revenind după trei am, când eu absolvisem liceul şi-mi făceam ucenicia la Universitate. în acest interval a fost numit provizor şi s-a instalat mai temeinic un om mai tânăr, familist - cu soţia şi copiii - e vorba de profesorul Lugoşanu, cu care am avut personal două conflicte grave, dar care - trebuie să recunosc - era un om moderat şi înţelegător şi uii-a dat tofrsprijinul pentru unele iniţiative culturale, care au înviorat viaţa spirituală a internatului -de obicei şi după tradiţie uniformă şi cenuşie.
■ ■■■■■ Un eveniment petrecut Ia vreun an mai târziu (anul 1896) a fost acela al vizitei împăratului Austriei, Franz-Iosif, la Bucureşti. Lume foarte multă, adusă de curiozitate, dar cu un dinamism rezervat, cu o ţinută contemplativă. împăratul avea o uniformă de husar, cu un smoc de pene verzi la pălărie, iar regele p uniformă de ofiţer austriac, cu chipiul joben, caracteristic acelei armate.
într-o a doua trăsură venea primul ministru al monarhiei, polonezul Golukbvski - care fusese pe vremuri plenipotenţiar la noi - alături de Dimitrie Sturdza, preşedintele de Consiliu, de curând instalat la cârmă, după demisia prematură a guvernului Lascar Catargi.
Eu eram îoelasa a IV-a de liceu şi cunoşteam povestea că la moartea aceltui suveran împărăţia lui se va desface şi fiecare ţară vitregită îşi va lua partea ei de teritoriu, în numele ideii naţionale
Ion Petrovici •
96
97
• De-a lungul unei yieţi
şi a dreptului de-a alipi pe ai săi. îmi răsunau nu numai în ureche, dar şi în suflet cuvintele: Transilvania, Bucovina-aşa că monarhul acesta îmi apărea ca un obstacol la împlinirea justelor noastre revendicări. L-am privit totuşi cu interes, întrucât avea şi ceva de monument istoric prin îndelungata sa domnie, de aproape 50 de ani, şi datorită atâtor evenimente importante la care fusese martor şi participant. ?,
A doua zi l-am mai văzut încă o dată, într-un cortegiu analog, cu direcţia.Cotroceni, unde urma să aibă loc omare revistă militară.; A fost şi ultima dată când l-am putut privi aievea, deşi peste vreo nouă ani am stat mai multe zile în Viena, Probabil căieşeafoarte rar, iar în palatul său imperial serestrângea la câtevacamere, restul fiind în permanenţă la dispoziţia publicului ce dorea să-1 viziteze. Ai.fi zis că se pregăteşte pentru Cripta Capucinilor, unde stăteau aliniate sarcofajele tuturor habsburgilor, dar unde. nu s-a dus decât după vreoi douăzeci de ani de la vizita sa în Bucureşti. Previziunea descompunerii împărăţiei sale a întârziat şi ea încă doi ani după moartea lui. Totuşi, s-a îndeplinit întocmai după cum spunea povestea care circula din gură în gură, şi-n care oamenii *,serioşi" şovăiau să se încreadă. Dar povestea, cu toată nota ei de risc, avea temeiuri, obiective... < '     S; ■ .
Tot în legătură cu a patra clasă de liceu, trebuie să notez un fapt, de alt ordin, dar care ieşea din comun: am asistat la vreo trei conferinţe la Ateneu. La vremea aceea, sala cea. mare a Ateneului nu servea numai la concerte sau festivităţi, ci - fiind singura sală confortabilă din Capitală - se organiza în fiecare an o „stagiune" de conferinţe; joia şi duminica seara. Conferenţiarii veneau deobicei în frac, iar intrarea în sală - afară de loji - era gratuită. <,
Se făcuse o tradiţie Ca elevii de la internatul nostru, de la clasa a IV-a în sus, să fie trimişi, cel puţin o dată pe lună, şă asculte o conferinţă la Ateneu.
Ştiam „grosso modo" ce este şi cum se înfăţişează o conferinţă. O dezvoltare orală asupra unei teme date, făcută de la tribună, după cum îmi dam seama, de asemenea, că o conferinţă poate deveni o vrajă în gura unui om de talent. :. ;v.       ;■• !
Cea dintâi conferinţă pe care am ascultat-o la Ateneu a fost a lui Ionescu-Gion; profesor la Matei Basarab, Gion şe bucura de-o reală notorietate, publicase o fascicolă cu studii istorice în „Biblioteca pentru toţi", pe care ne^o recomandase chiar profesorul nostru de istorie, I. S. Floru. Ionescu7Gion încă nu fusese încolţit
cu recenzii ostile, care îi contestau fie cunoştinţele istorice serioase, fie darul de-a scrie frumos. în câţiva ani, figura sa a ieşit micşorată prin criticile nemiloase ale -lui N. Iorga, Ion Bogdan sau Mihail Dragomirescu. Dar în momentul când i-am ascultat conferinţa avea un prestigiu-încă nezdruncinat, şi cineva mi l-a arătat pe stradă, când am privit îndelungsilueta acestui om falnic cu mustăţi blonde răsucite, cu joben în cap şi îmbrăcat în redingotă albastră-închis, având ca o vipuşcă un şnur negru de-a lungul pantalonilor. Puţin după ce am ocupat umloc în sală, o năvală de public n-a mai lăsat nici un scaun vacant şi acum era aşteptat conferenţiarul, chemat, înainte de a-şi face apariţia, de-o salvă de aplauze nerăbdătoare. în sfârşit, iată-! că a păşit, la tribună,; dând uşor la o parte faldurile cortinei de catifea.
Subiectul conferinţei era în legătură cu Mihai Viteazul, iar expunerea elegantă, deşj cam afectată, a plăcut celor mai mulţi. Din când în când îşi ridica în sus o mână plină de inele, pe care le privea admirativ, făcându-le să scânteieze sub răsfrângerea razelor luminoase ale unui glob electric apropiat.
Conferinţa, întreruptă de aplauze la pasaje mai pregnante sau mai spirituale, mi-a plăcut realmente şi, fără să-1 mai fi ascultat de-atunci Vreodată, îmi este greu şă împărtăşesc părerea că era un om nepregătit, cupretenţii numai de învăţat. Am citit şi articole prin reviste semnate de Gion şi o spirituală recenzie a unui spectacol teatral, care m-au încredinţat - în pofida unei preţiozităţi reale sau a unei abundente excesivă de epitete - că era un om de talent, un bun cunoscător al limbii, şi că a scris şi cărţi de ştiinţă, care, cu toate lacunele, au reprezentat ceva la vremea lor.
A doua conferinţă Ia care ne-a trimis direcţia internatului ca să ne cultivăm a fost aceea cu titlul Impresii dintr-o călătorie în America, făcută de un tânăr profesor de Istorie, tot la Matei Basarab (Gion avea catedră de Limba franceză). i
Conferenţiarul cu mustaţa în furculiţă, şi cd convingerea că e om. frumos* a început să ne descrie călătoria sa cu vaporul - şi mărturisesc că nu a fost nici anost, nici dezordonat. Lucrurile se desfăşurau destul de bine, dacă n-ar fi avut neşansa unui „ceas rău". Pomenind între alte detalii că la un moment dat îşi rătăcise geamantanele, a avut proasta inspiraţie să repete incidentul acesta încă o dată. Un mucalit îl pândea dintr-o lojă, şi atunci când călătoriafîrîaintând mai departe, prezentă alte mici încurcături, îi strigă viguros din lojă: „Dar. geamantanele?" Aceasta a fost de
Ion Petrovici
98
99
• De-a lungul unei vieţi
ajuns ca, după hohotul de rigoare al sălii, verva conferenţiarului să scadă şi să termine fără final.
1 Pe cât ştiu, omul acesta n-a mai ţinut niciodată vreo conferinţă, a părăsit învăţământul; unde nu eră decât suplinitor, s-a încercat să facă avocatură în Capitală, ca în cele din urmăsă se mute în provincie, unde, probabil, meseria i-a rentat mai bine. L-am cunoscut personal; în oraşul său de reşedinţă, iar când i-am spus că-1 cunosc de multă vieme, de când eram elev de liceu, dânsul m-a întrebat: -Nu cumva mi-ai fost elev la Matei Basarâb?
- Asta nu, dar te-am auzit când ăi conferenţiat la Ateneu* vorbind despre... America.       ' -■'','
Fireşte, n-am avut indelicateţea să-i amintesc de incidentul „geamantanelor", dar amintirea acestui moment fatal s-â prezentat în conştiinţa sa de la sine, s-a întunecat la faţă şi a pretextat o treabă urgentă, pentru a se despărţi de mine.
îşi închipuia că nu trebuie să mai stea sub ochii unui om care îi cunoscuse eşecul şi ipostaza lui ridicolă. Totuşi, eu nu socoteam momentul acela decât un simplu ;iCeas rău" deşi răutăcioşii i-au dat proporţii colosale şi, de fapt, a constituit o ghiulea apăsătoare în mersul mândru al acestui om încrezut.
A treia conferinţă care încheie primul şirag, aceea care m-a familiarizat eu'genul, a fost dizertaţia despre hipnotism a profesorului Universitar doctor Toma Tomescu.
Am ascultat o expunere extrem de clară şi pe înţelesul tuturor, a unei probleme foarte atrăgătoare, mai ales dacă miracolul aparent âl acestui fenomen neobişnuit este explicat prin cauze naturale. Conferenţiarul a făcut o paralelă şi psihică şi fiziologică între somnul curent şi hipnotism, în aşa fel încât, cu toată lipsa noastră de pregătire ştiinţifică - vorbesc de cei din clasa-mea - am înţeles legătura dintre această stare excepţională şi aceea a Vieţii noastre normale.
O calitate a conferinţei a mâi fost şi aceea de a nu dura prea mult. Conferenţiarul, după o'oră, ş>a încheiat expunerea cU această frază hazlie:
- Scopul unei conferinţe este să adoarmă publicul. Cred că am realizat aceasta atât prin subiect, cât şi prin expunerea mea somniferă. ;
Aplauzele noastre susţinute au fost o dovadă că nu în momentul acela ne deşteptaserăm din somn. •
Mi-am făcut o iluziune în ce priveşte cunoaşterea temeinică a limbilor străine, predate pe atunci în liceu. La dreptul vorbind,
limba'franceză mi-am însuşit-o treptat şi pe la mijlocul liceului puteam citi fără să consult prea des dicţionarul. Limba latină, a doua mea simpatie, am parvenit, de asemenea, s-o cunosc binişor, deşi la un moment dat speram la mai mult. Aceste două limbi se predau din clasa întâi liceală până la cea din urmă. în schimb, la celelalte două limbi străine, greaca şi germana, am obţinut rezultate slabe. Dealtfel, ele nu se predau de la începutulşcolii, ci elena din clasa a treia, iar germana abia din a cincea.
Au fost mai multe cauze pentru care rezultatele la aceste materii (cu excepţia francezei) n-au fost prea' strălucite. O cauză rezida în profesorii respectivi, unii, deşi erudiţi, dar lipsiţi de prestigiu personal, făcând pe elevi să nu le dea importanţă şi să se amuze pe socoteala lor. O alta era mulţimea lecţiunilor pe care trebuia să le prepari în aceeaşi zi, ceea ce te obliga - cu voie, sau fără voie -> să pregăteşti mai de mântuială pe acelea unde bănuiai că nu vei fi interogat. în 'general* era sistemul de a nu fi controlat de profesori decât o dată la trimestru, când trebuia să capeţi notă, şi extrem de puţini erau aceia care te întrebau <ceva mai des. Programele erau, de asemenea, vinovate, ca de pildă la Germană, unde, după un an de versiuni şi teme, în care parveneai să faci traduceri uşoare şi să cunoşti la gramatică regulile esenţiale, erai trecut deodată, în anul următor, să traduci vreo operă de Schiller sau de Goethe, deci să faci o săritură pentru care îţi lipseau mijloacele fireşti. Profesorul îşi dădea seama de aceasta, încât îţi făcea el în clasă traducerea din lecţia viitoare, pe care o scriai şi-o învăţai pe de rost. Puţinul pe care îl învăţaseşi în anul precedent -gramatică şi lexic - era de-a binelea uitat.
Ca să spun ceva şi de cursul de Greacă, voi arăta că cei doi profesori pe care i-am avut erau insuficienţi. Primul - la cursul inferior - era un moldovean moale şi bun, dar cu ceva ridicol în comportare, aşa că la dânsul era zgomot în clasă şi i se-aruncau cuvinte deplasate. Cel de-al doilea, un ardelean sevşr; care impunea tăcere, nu era în stare să ne arate nici frumuseţile limbii, nici valoarea operei de tradus. Şi doar avea în program Iliada lui Homer, Hecuba lui Euripide sau Criton al lui Platon! Făcea şi el traduceri terne, pe care le învăţam pe dinafară, bineînţeles când simţeam că vine vremea să Fim interogaţi.
îmi amintesc ce surpriză extraordinară am avut în preziua examenuluye.fine de an, când a trebuit să-mi însuşesc traducerea întreguluftlxt al dialogului platonician Criton. în timpul anului îl tradusesem pe sărite, iar profesorul n-a căutat să ne iniţieze niciodată
Ion Petrovici • 100
asupra splendorilor de limbă şi-a adâncimii de conţinut. Ţin minte că pregătind, cu uri alt prieten, celebrul dialog, am fost cucerit de frumuseţea dramatică a textului .şi mi-am dat seama singur de înălţimea intelectuală ajutorului. Acest entuziasm era prea târziu pentru a-mi repara temeinic lacunele, deşi un an de Greacă am mai făcut şi la Universitate: i:
Cât priveşte limba franceză, la care aduceam şi o mică bază de acasă, mi-am însuşit-o bine şi-am dezvoltat-o continuu în spiritul meu. Am avut şi doi profesori buni,,pe lângă alţii lamentabili. în cursul inferior pe Al, Dumitrescu, de la care am prins multe secrete de gramatică şi. subtilităţi lingvistice, iar în cel superior, după ce-am scăpat de Bonifaciu Florescu, un fel de pacoste didactică, pe francezul Leveque, stabilit de mai mult timp în tară şi naturalizat, - un om care, fără a fi un erudit, avea destule cunoştinţe şi faţă de noi pretenţii moderate, pe lângă o bună metodă de .predare.
însă progresele mele în aceastălimbă s-au datoratmai înainte de toate zelului meu de-a citit franţuzeşte, începând-deştul de devreme, dar ajungând în ultimele două clase la o adevărată pasiune, parcurgând cu aviditatecărţi peste cărţi, literare, fireşte, ocupându-mi astfel orele de recreaţie, iar uneori npputând să mă?dezlipesc de ele nici în orele de clasă, la profesorii care riu-şi băteau capul cu ce făceam noi în bănci. o -        ,,;
începând şiragul lecturilor cu poezii romanticeiŞi parnasiene, cu trjagedii.şi drame în versuri (Corneille, Racine, Hugo, Coppee), am ajuns în ultimele două clase la romane..Profitând de rudenia mea cu două persoane care aveau o bogată bibliotecă de romane, am citit un număr enorm de opere de acest gen, mai ales contemporane: Zola, Daudet, Loti, Maupassant. Bourget - câte două pe săptămână. E curios căun autor pentru care mai târziu urma să am o mare slăbiciune, Anatofe France, n-a intrat în acea serie, ba chiar că am lăsat pe jumătate necitită o operă a acestuia, e drept nu dintre.cele mai bune. . >
, Voi încheia cu ziua în care Leveque, examinându-mă, m-a aşezat în fruntea clasei,,deşi erau băieţi din familii, bucureştene care vorbeau o franţuzească mai bună decât a mea,
La acest profesor nu erai interogat dintr-o singurşjecţiune, ci dintr-un şir întreg, cel puţin încă 4-5 lecţii din urmă. Chemat la examinare pe acel podium pe care stătea catedra, îmi cere, după o clipă de gândire, să-i vorbesc despre Corneille. Am simţit o intimă bucurie, întrucât nu demult, pe lângă cele 4-5 tragedii care reprezentau apogeul acestui scriitor, mai găsisem într-o bibliotecă
>  101 • De-a lungul unei vieţi
şi volumul cu tragediile pe care le scrisese în epoca de declin, care erau socotite slabe şi care nu se mai jucau. Puteam, deci, să-i fac o surpriză profesorului, şi efectiv i-am şi făcut-o. După ce am început prina arăta-aşa cum spunea manualul lui Vaperau- că activitatea : acestui mare autor a prezentat trei faze: ascensiunea treptată, apogeul şi un declin cu producţie abundentă, dar care nu mai era la înălţime, am spus deodată că, după a mea părere, nu toate aceste tragedii din urmă merită a fi neglijate, întrucât eu am găsit, cel puţin în unele din ele, tirade de toată frumuseţea.
- Aşa de pildă, - continuam să afirm - socotesc că e de ; primul ordin, în tragedia sa Sertorius, tirada în care, după ce Pompei ' îl somează pe acest răzvrătit să se liniştească şi să reintre în Roma, Sertorius îi răspunde următoarele - şi am pornit să recitez:
Je n'appelle plus Rome un enclos de murailles Que ses proscriptions comblent de funerailles. Ces murs dont le destin fut autrefois si beau ; N'en sont que la prison, ou plutot le tombeau. Mais pour revivre ailleurs dans Sa premiere force Avec Ies feux Romains elle se fait plein divorce, Et comme autour de moi sont tous Ies vrais appuis, Rome n'est plus dans Rome, elle est toute ou je suiş!
' Aceste versuri, am continuat să spun, mj-au plăcut atât de mult încât am încercat să le traduc în versuri româneşti. îmi daţi voie, domnule profesor, să le spun? r- Mais comment? Assurement! ,    Şi-am continuat astfel: ..
; ...Aste ziduri altădată c-un destin aşa frumos : Au ajuns o închisoare sau,mormânt întunecos.
Pentru a renaşte, însă, la străvechea-i strălucire, t *>■-.
De romanii falşi făcut-a hotărâtă despărţire,
Şi cum tot ce este vrednic se găseşte-n jurul meu,
Roma nu mai este-n Roma, ci e toată unde-s eu!
Profesorul, deprins cu elevi care nu citiseră nici tragediile consacrate (Cidul, Hor ace, Cinna, Polyeucte), ajuns să constate că unul din ei a studiat şi tragedii care nu se mai joacă şi nu se mai \ citesc îndeobşte, ba chiar s-a entuzaismat şi a tradus pe româneşte un pasaj - profesorul zic, satisfăcut şi în sufletul său de francez, nu
IonPetrovici •
102
103
De-a lungul unei vieţi
găsea cuvinte să-şi exprime mulţumirea şi nu găsea o notă, în scara cifrelor tradiţionale, pentru a nota corespunzător rezultatul examinării.
Clasa era şi dânsa încălzită, afară, bineînţeles, de cota invidioşilor care au îngălbenit de ciudă.
E interesant să adaug că reabilitarea uneia dintre tragediile de declin ale lui Corneille s-a făcut de Comedia Franceză şi cu succes răsunător acum vreo două decenii, fapt care mi-a procurat nu ifose ridicole de precursor, dar un sentiment de camaraderie care m-a bucurat...
Am' mărturisit ceva mai înainte atracţia pentru limba latină şi începuturile mele fericite în cunoaşterea acestei limbi. Din păcate, profesorul din cursul superior, cu metoda lui eronată, mi-a înţepenit evoluţia, şi n-am putut ajunge la o stăpânire deplină a limbii, ceea ce nu ar fi fost, poate, exclus. E vorba de profesorul Caloianu,om, fireşte, învăţat şi care ar fi putut să ne îndrumeze bine, dacă n-ar fi avut ideea barocă să facă „miracole" cu noi. Niciodată nu ne-a dat să preparăm vreo lecţie, adică să facem pe-ndelete traducerea unui text Veneam fără nici o pregătire la ora de curs, deschidea la întâmplare un autor-fireşte acela din program {Bucolicele sau Eneida lui Vergii) şi trebuia să traducem „â livre ouvert". Dar nu era numai atât: ne pretindea să închidem textele noastre, să urmărim lectura lui şi să traducem versurile din auz. Cu toate rezultatele lamentabile, el nu se lăsa bătut şi lecţia viitoare continua după acelaşi sistem; Socotea că, stăruind pe această cale, se va produce minunea de la sine!
Din fericire a avut şi un corectiv pentru această metodă himerică. Ne dădea şi pentru pregătit acasă o bucată determinată, pe care urma să o studiem în amănunt, făcând pentru fiecare expresie a textului câte o fişă, cu studiu gramatical complet şi chiar cu derivaţia ei filologică - operaţie pentru a cărei realizare ne recomanda, ca ajutor, dicţionarul lui Breal. Fireşte, ne dădea pentru asta un răgaz de o lună, când> o dată cu pachetul de fişe, trebuia să prezentăm o traducere corectă în româneşte - şi, cine poate, şi o traducere în versuri.'
îmi amintesc că, în ultima clasă, mi-a dat să stutiiez şi să tradus oda AdPostumum a lui Horaţiu („Eheu! Postume, Postume, fugaces labuntur anni"). La ziua hotărâtă am prezentat pachetul, împreună cu toţi colegii - rar după un scurt interval, Caloianu, care le-a examinat acasă, s-a aşezat la ora lui pe cadra şi-a început să ne facă critica la fiecare.
• ' Ştiu că la mine s-a oprit în treacăt, la partea ştiinţifică, grăbit să ajungă la traducerea în versuri, căreia i-a tăcut laude prealabile şi-a început să o citească tare:
Postume, trece anul uşor ca o nălucă,
Iar creţelor ce vârstnic pe pielea frunţii porţi,
Nu poate-ntârziere evlavia s-aducă,
Nici lor, nici bătrâneţii, nici ne-nduratei morţi,
Să-1 îmblânzim pe Pluton cu firea-i infernală',
Să-i dai în şir trei sute de tauri înjunghiaţi,
Şi totuşi niciodată de unda lui fatală
In care sta Geryon şi-atâţia-ncătuşaţi,
Nu vom scăpa nici unul din cei care pământul
Cu roadele din sânu-i de-a pururi ne-a lăptat,
Nici regii ce ţin neamuri cu braţul şi cuvântul.
Nici muncitorul care-i de trude-ndurerat.
Şi ne ferim zadarnic de-al luptei chip de sânge,
De valul ce se frânge cu gemete în mări,
Şi ne ascundem toamna când auzim că plânge
Austral resfirându-şi geroasele-i suflări.
Cocyţul negru, fluviu ce leneş rătăceşte,
Şi neamul cel nemernic al lui Danau... apoi
Sisiphus Eolidul, ce-n munci se zvârcoleşte,
Vor trebui cu toţii a fi găsiţi de noi...
Laşi 'tot, pământ şi casă, pe dulcea ta soţie,
Nici unul din copacii ce singur l-ai crescut,
Doar numai chiparosul pe urmă-ţi o să vie,
Stăpân ce-atât de scurtă domnie ai avut!
Mai priceput ca tine, urmaşu-o să sfârşească
Vinul închis cu cheia, Cecubul de cristal,
Şi mozaicul mândru mai bine-o să-1 stropească
Cu o licoare demnă de-un prânz pontifical. »■ " "*
Caloianu s-a oprit în decursul lecturii de mai multe ori, subliniind unele expresii, după dânsul „norocoase", şi mi-a făcut şi unele obiecţii, foarte puţine, de care am ţinut socoteală când am tipărit traducerea mai târziu.
Ca încheiere, după ce mi-a repetat câteva complimente, a spus cu oarecare'ezitare, parcă s-ar fi temut de-o imprudenţă: „Am comparat traducerea dumitale cu aceea a lui Ollănescu-Xscanio, şi după părerea mea este mai reuşită".
Ion Petrovici
104
105
• De-a lungul unei vieţi
, Eu nu citisem traduceri le,lui Ollănescu - şi parcă-parcă nu le-am citit nici până azi. In această privinţă, nu pot avea nici o părere personală, dar aceea a profesorului, precum şi-toate câte mi le-a mai spus atunci m-au făcut fericit.
Am vorbit de atâtea limbi,şi literaturi străine şi am lăsat la o parte dezvoltarea mea, în aceeaşi epocă, în câmpul literaturii româneşti. Nu datoresc nimic profesorului de română de la cursul superior, Ion Bianu. Era omul lui Dimitrie Sturdza, care 1-a făcut bibliotecar la Academie şi membru corespondent. Avea veleităţi de savant fără să fie, şi a candidat la Universitate pe când eram în clasa a Vl-a şi a ieşit la coadă, ceilalţi Candidaţi - superiori lui -fiind G. Dem. Teodorescu şi Ovid Densuşianu.
Avea o mare greutate de exprimare şi trebuia să se opintească pentru a rosti un cuvânt. Explicările lui la genurile poetice erau lamentabile, şi îmi aduc aminte că, vorbind o dată de Eneida lui Virgil şi comparând-o cu Iliada, a caracterizat-o ca o porcărie. Ceva mai pregătit era la cursul de Istoria literaturii române, la care nu recomanda manual, ci îl dicta. Era mult mai competent la partea veche şi convenabil până la Alecsandri,.inclusiv. Dealtfel, la literatura mai nouă ne-a dictat o jumătate de pagină pentru Eminescu, cu două idei şi numai-două: că vede lumea în negru şi că e mai profund decât Alecsandri. Pe Coşbuc, ultimul despre care a spus câteva cuvinte, 1-a caracterizat ceva mai potrivit.
Când interoga, era extrem de pretenţios, cerând elevilor toate însuşirile de care^dânsul era total lipsit. Pentru o vorbă nepotrivită, trântea elevului nota 1, gata ca la a doua interogare să-i toarne alături un 10. Nu cunoştea nici un elev din clasă şinu şi-a dat o dată osteneala să se apropie de vreunul şi sa formeze pe cineva. Când corecta tezele, avea o singură pasiune: să urmărească respectarea „alineatelor", adică să laşi un loc gol la marginea paginii când fraza începea o idee nouă. Era, fireşte, bine să respecţi regula în scris, dar să faci dintr-însa o condiţie supremă pentru a aprecia o lucrare, ignorând valoarea conţinutului, aceasta era pedant şi pueril!
Toatăformaţia mea în domeniul literar a fost independentă de influenţa - nulă — a acestui profesor, care mai târziu a ajuns,.în fine, şi universitar la Bucureşti (fără concurs) şi înemb» activ al Academiei. Să nu uit să adaug că, în această ultimă calitate','a făcut. un referat negativ şi incomprehensiv - care nu cinsteşte analele instituţiei - asupra piesei Vlaicu-vodă, pentru care se solicita un premiu academic. In urma referatului lui Bianu a fost refuzată premierea acestei opere de primul rang, care şi-a dovedit vitalitatea
în răstimpul celor 60 de ani de existenţă şi care, împreună cu Fântâna Blanduziei, mi se pare cea mai desăvârşită lucrare dramatică în versuri care există în repertoriul dramei noastre istorice.
Privind printre genele strânse spre vremuri şi zări îndepărtate, parcă-mi văd pupitrul golit într-un colţ de manuale didactice pentru a aşeza un vraf de cărţi literare cumpărate cudiferenţa dintre costul stalului al III-lea şi galerie, unde m-am transferat după un timp. Am început să-mi cumpăr volume de poezii: Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă, Diiiliu Zamfirescu, la care se alătura şi o slăbiciune a mea de pe vremuri, poeziile lui Traian Demetrescu. Se mai adăugau piese de teatru: Haşdeu, Alecsandri, Caragiale şi numai puţine nuvele, ca acelea ale lui Bărbii Delavrancea.
Sub imperiul acestor lecturi, o veche dispoziţie, de mult manifestată, aceea de-a compune şi versuri personale, a început să se intensifice treptat şi să se închege în poezioare şi chiar poezii mai lungi. Când mi s-a părut că unele au devenit mai pregnante şi că au un conţinut original, m-am repezit la unchiul meu N. Petraşcu, care, împreună cu Ollănescu-Ascanio, dirija revista luxoasă şi elegantă Literatură şi artă română. După ce m-a trimis să revizuiesc câteva din ele, pe lângă sfaturile generale, pe care mi le-a dat, a convenit că 2-3 bucăţi lirice au devenit publicabile şi mi le-a şi tipărit succesiv în îtiârea revistă, sub un pseudonim, insistând să mă convingă că e mai bine aşa- la început. Eram exaltat de bucurie, văzându-mi producţiile tipărite, şi nu într-o foiţă oarecare, ci într-un organ ce câştigase o selectă notorietate.
Aceste strofe lirice şi cu oarecare tendinţă filozofică - deşi autorul nu avea decât 15-16 ani - n-au fost însă primele versuri tipărite. Debutul mi-1 făcusem ceva mai înainte, în revista umoristică Moş Teacă, scoasă de Tony Bacalbaşa, în care s-au publicat vreo trei strofe cu uri ghimpe epigramatic. Victima era un^cqjeg. de clasă, ceva mai în vârstă ca noi, leneş şi avândca ideal, după şase clase, să intre la şcoala de ofiţeri, spre a-şi face cât mai lesne o carieră rapidă. Eu, deşi îl simpatizam realmente - era oltean din Caracal şi lui i-am datorat cunoaşterea versurilor lui Haralamb G. Lecca, caracalean şi dânsul * totuşi nu-1 cruţam de glume acidulate şi i-am făcut o poezie satirică, imagînându-mi că, la gradul de căpitan, apogeul presupus al carierei sale, fiind mutat la Hârlău, a făcut o încurcăturff'cti unele efecte comice. Poezioara am recitat-o de mai multe ori înaintea colegilor amuzaţi, a fost învăţată pe de rost de
■
Ion Petrovici
106
107
• Ve-a lungul unei vieţi
unul dintre ei - un tip de mucalit - şi trimisă la Moş Teacă cu titlul: Corespondenţă din Hârlău, iar versurile având în frunte dedicaţia: „Căpitanului Gh. N.Dobrotescu".
Când lucrul s-a cunoscut, în primul rând surpriza a fost a mea, care nu ştiam nimic. Trimiterea la revistă s-a făcut în taină absolută, dar căpitanul „in spe" a fost extrem de mânios, răz-bunându-se cu două palme, aplicate trimiţătoruli, nu autorului... care a scăpat teafăr, savurându-şi debutul în publicistică, fie şi cu-o bucată compusă în glumă şi fără multă bătaie de cap...
Părăsesc deocamdată firul zilelor de şcoală şi mă abat trecând «la viaţa din vacanţe, în aceeaşi epocă. Partea nouă nu vor fi, desigur, săptămânile monotone de la Tecuci, ci luna de zile pe care vreo patru veri de-a rândul o petreceam la moşia lui Teodor Şerbănescu
- retras de curând din oştire, tocmai când se afla în preajma gradului de general. Proprietatea se afla în Moldova de Jos, la limita dintre fostele judeţe Tecuci şi Covurlui, pornind din vârful unui deal, de unde domina şi conacul, şi întinzându-se mult devale până la apa Şiretului, care mâna spre Dunăre, urmând a se contopi cu marele fluviu între Brăila şi Galaţi. :;
Moşia fusese a părinţilor săi, dar căzuse în lotul altor doi fraţi, care o irosiseră din nepricepere şi era gata să fie înstrăinată, dacă. soţia lui Teodor Şerbănescu, o femeie energică şi bogată-prin moştenire de la primul ei bărbat - nu s-ar fi grăbit să o răscumpere, dăruind-o actualului soţ, pentru ca să rămână copiilor din cel de-al doile^ mariaj. Această femeie neobosită-tanti Victoria
- o administra ea singură, căci soţul ei, care îşi compunea ultimele poezii şi visa melancolic la aventurile.din tinereţe, acum nerepetabile, era complet străin de toate aceste ocupaţii prozaice. La ţară, era şi el aproape un musafir. ( ;
Pentru mine aceste veri la Vameş (acesta era numele proprietăţii) au fost un farmec neîntrerupt. O viaţă cu totul nouă, liberă şi sportivă. T. Şerbănescu avea patru copii: doi băieţi ceva mai mari decât mine, şi alţi doi — o fată şi un ultim băiat - aceştia ceva mai mici. Dar toţi alcătuiam o ceată destul de omogenă, care cutreiera toată ziua în diverse direcţii ale ţinutului, cu excepţia domnişoarei, care era ţinută mai strâns. Pe lângă noi, trfaî.veneau şi oaspeţi din familie ori străini, care sporeau şi numărul tineretului, doritor de viaţă şi de zbenguieli: Când plecam călare, când în docare, spre comunele vecine, unde,erau învăţători, cu dudui frumuşele, sau spre malul Şiretului, cu care se învecina o frumoasă pădure
unde făceam popasul cel mai lung. în fine, încercări de-a pescui în Şiret, de unde reuşeam s-aducem ceva pradă, şi-ncercări de a vâna cu nişte arme desuete, cu care nu izbuteam săîmpuşcăm nici vrăbiile apropiate - necum alte păsări care zburau mai pe sus. Seara era bal în sufragerie, unde, îndată după cină, dam masa la o parte şi rugam când pe unul, când pe altul - dintre cei în stare - să ne cânte la pian. (Pianul era acolo tot aşa de esenţial ca dulapul cu vesela!)
Un lucru în care mă potriveam cu cei doi verişori mai mari era dragostea de teatru, care ne-a făcut să improvizăm o scenă în sala şcolii din sat. în prima vară am făcut ceva de mântuială, cu un act de Alecsandri - dar în anul următor am pregătit în taină un act în versuri, cu acţiune inspirată din recuzita teatrului romantic. Fireşte, sfârşitul era tragic, aşa cum îmi plăcea să concep şi să joc.
Ideea de-a,compune o piesă de teatru a mers paralel cu spectacolele pe care le vedeam la Bucureşti şi eu lecturile, dintre care:nu lipseau frumoase piesete într-un act. în româneşte erau acele ale lui Ollănescu-Ascanio şi, mai presus de toate, capodopera lui Caragiale Conu Leonidă, pe;care eu o pun alături de lucrările lui mai ample ^Scrisoarea pierdută sau Noaptea furtunoasă. Dar mai cu seamă erau piesetele lui Francois Coppee: Le pasant sau Le luth ier de Cremone, aceasta din- urmă tradusă excelent în româneşte de Traian Demetreseu.
, M-am încredinţat că se pot face lucrări dramatice de valoare şi într-un singur act-dincolo de care năzuinţa niea ambiţioasă nu cuteza să râvnească.
Am sosit-,, deci, la, Vameş cu actul în buzunar, l-am citit Iui Gigi - vărul cel mare - care l-a aprobat şi în sfârşit domnişoarei Aglaia, fiica învăţătorului din satul Pisc* aceasta chiar bacalaureată, dar care mi-a declarat^ după-lectură, că primeşte să joace rolul eroinei. Dacă fac excepţie de-o piesă scrisă din memorie, după un spectacol văzut, pe care am jucat-o într.-o seară la internat (eram în clasa a IlI-a), dar care, deşi dialogată cu vorbele mele, nici n-am dat-o ca a mea, actul pe care îl adusesem la Vameş/scriam versuri proprii, a fost debutul meu de autor dramatic.
Anul următor, am adus alt act dramatic, tot în versuri, care s-a jucat de asemenea pe scena noastră de la ţară. în partea locului eram acum autor consacrat. Noroc că poetul Şerbănescu nu venea niciodată să asiste, căci probabil că ar fi fost vai de noi. Restul „curţii" venea aproape în întregime şi se amuza de strâmbăturile noastre, pe-scena improvizată cu podele şi culise mai mult decât elementare. De asemenea, ne procura o asistenţă compactă tineretul
Ion Petrovici
108
109
• De-a lungul unei vieţi
ţărănesc din sat - fetele şi flăcăii - cunoştinţe bune cu noi, interpreţii, pe care-ne recunoşteau, deşi travestiţi, prieteni de la horele de duminică,: de la care nu lipseam niciodată, în piaţeta colbăită din faţa cârciumii şi alături de un scrânciob în formă de roată. '        ■ •'•
Aceste două piesete originale, - care împreună'cu câte o comedioară de V. Alecsandri alcătuiau la ţară un spectacol;întreg -, aceste două încercări în versuri, au fost trepte pregătitoare ale unei lucrări similare, scrisă la 17 ani, pe care am avut curajul s-o prezint Ia Naţionalul din Bucureşti, unde s-a şi jucat, având premiera la 21 martie'l 900,
Biata scenă de la Vameş mi-a fost un loc de exerciţiu şi de ucenicie, pentru manifestări cu altă greutate şi care n-au fost decât o perfectare a acelor începuturi stângace, montate ca emoţiune în faţa unui'public de la ţară, dar bătea din palme ca şi cel de la-Naţional!
Aceste patru vacanţe au jucat un rol şi mai considerabil în viaţa sufletului meu. Aci s-a închegat, între mine şi o duduie pe care o găseam la ţară, o legătură de dragoste, neasemănat mai puternică, o adevărată pasiune - cea dintâi în felul acestaj pe care la următoarea vacanţă o regăseam tot âşa de întreagă, cu toată lunga întrerupere, în care nici nu ne scriam. Pasiunea aceasta ne-a dat momente de încântare feerică şi ne părea absolut imposibil să se curme vreodată. Şi totuşi, o ţesătură de circumstanţe oarecum bizare ne-a împrăştiat pe fiecare pe căi deosebite şi legătura S-aterminat, nu fără a lăsa în sufletul amândorura o urmă, nu zic tulburătoare* dar care înduioşează totuşi şi deşteaptă nostalgice amintiri.
Târziu, în epoci de izolare tristă, am evocat sub-formă de poezie şi aspecte ale acestei îndrăgostiri juvenile, cu convingeri naive de perpetuitate, dar cu finalul necorespunzător - şi, fiindcă am evitat să înfăţişez sub formă de povestire unele momente ale acelei legături exaltate, îmi îngădui să reproduc două poezioare, care, în fond, fac aiei acelaşi oficiu informativ. Prima zugrăveşte însăilarea legăturii: ■•
Siretu-şi trage apele devale '■ ■•
C-un foşnet ca o rochie de bal - 1
Străpung desiş de trestie în cale, ? .
O pârtie trăgând până la mal.
Tu mă urmai de-aproape, solidară; Perdeaua să nu se refacă iar ,;
Şi cărăruia iarăşi să dispară..i. In fine, am ieşit pe malul clar.
Privim voioşi natura şi lumina,
Pe cer şi-n apă norii în fâşii... - .
Dar tu uitaseşi a-ţi retrage mâna,
Continuând de mijloc să mă ţii.
Nu suflu şi nu fac nici o mişcare, La gestul tău nu vreau să par atent, Sperând că din nimicuri trecătoare Va rămânea ş-un lucru permanent.
A doua poezie se referă Ia vremea dragostei înfocate, când ne părea amândorura că ne îndrumăm, fără şovăire, către o zonă din ce în ce mai radioasă:
îţi aminteşti duminica la ţară, Pe-o poliţă de scrânciob numai noi, în circuit de-orbită planetară Cutreieram prin spaţiu.amândoi.
Te cuprindeam cu mâna pe la spate, Iar tâmpla-mi pe-al tău umăr se lăsa, Păreau zvârlite piedici Ie toate, Şi liber raiu-n calea mea şi-a ta.
Destinul ne-ntindea şi el cununa - Că ne-a scăpat şi-un senin de nenoroc: E-adevărat, călătoream într-una, 1 Dar ne-nvârteam tot în acelaşi loc!
încheind episodul rustic - o paranteză închisă pe parcursul vieţii -, dar care se revarsă uneori impetuos în lumea aducerilor-aminte, mă întorc la firul principal, raportându-mă cu deosebire la ultimele amănunte ale ipostazei mele de colegian.
Voi evoca mai întâi două/figuri de profesori: pe GrigoreTăuşan, profesor de filozofie, şi pe doctorul A. Urechie, profesor de igienă.
Când m-am iniţiat în clasa a Vl-a în materia filozofiei, era profesor suplinitorN. N. Săveanu, fiul şefului liberal de la Focşani, acesta ucenic al lui Take Anastasiu, care l-a învăţat cum să fie un
Ion Petrovici
110
111
• De-a lungul unei vieţi
satrap desăvârşit. Săveanu-fiul era un exemplar simpatic, cu vorba sprintenă şi elegantă, cu un aer de familiaritate agreabilă, dar care nu încuraja îndrăznelile nereţinute ale elevilor clasei. Dealtfel, după două luni Săveanu ne-a părăsit, alegându-se, într-un loc vacant, deputat la Colegiul al 3-lea - fireşte la Focşani.
După lege nu mai putea să fie profesor suplinitor, aşa că, . spre părerea noastră de rău, a plecat dintre noi, ba chiar şi din \ învăţământ. ■ ,   ■ »r ;
Un elev care urmărea zelos ziarele ne-a spus că Săveanu, < curând după alegere, a şi luat cuvântul în Parlament - o.intervenţie scurtă din care n-a lipsit o expresie care îi trăda provenienţa intelectuală, fiindcă a avut o frază care începea cu cuvintele: „Psihologiceşte vorbind". Expresia aceasta parcă îl reîntorcea în :. clasă, şi am avut cu toţii un fior de mulţumire.
In locul lui Săveanu, după câteva ore de vraişte* a venit un tinerel slăbuţ, c-o umbră de mustaţă mijindă: Grigore Tăuşan. Nu avea nici vioiciunea, nici dezinvoltura lui Săveanu. însă după puţin timp am simţit că ştie carte, ne spunea lucruri care nu se găseau în manual, în sfârşit, mai târziu, dirija discuţii filozofice între elevi -adesea provocate de mine - iarja urmă îşi spunea, dar nu căuta să-şi impună punctul său de vedere. în ultima clasă, mi-a arătat o prietenie deosebită, invitându-mă la dânsul sâmbătă după prânz, în care discutam pe lângă chestii filozofice şi alte lucruri cu un caracter mai general. M-am folosit de intimitatea crescândă pentru a-i da un caiet cu poezii, iar sâmbăta următoare am găsit pe ultima filă a caietului opinia dată în scris.
Mai târziu, când eram student la universitate şi căpătasem permisiunea să-1 vizitez acasă pe Titu Maiorescu, ştiu că o dată, venind vorba de Tăuşan, fostul său profesor, acuma şi al meu, 1-a caracterizat astfel: „Tăuşan este un spirit...drept". Probabil că a vrut să spună că, în articolele sale, apărute în Convorbiri literare, , nu susţinea păreri năzdrăvane, ci că era un spirit cumpătat, care aprecia lucrurile just. Totuşi, epitetul lui Maiorescu în forma lui singulară l-am găsit cam sever, fiindcă lăsa cel puţin la o parte însuşirile de fineţe, care sunt convins că nu-i lipseau. ^ \
Pe Tăuşan l-am avut profesor până la finele învăţământului liceal şi am făcut cu dânsul, pe lângă Psihologie, lecţii de Logică; ■ de Morală şi elemente de Economie politică. .
Deşi viitorul îmi rezervase ca specialitate principală Logica, pe care am şi predat-o două decenii la Universitatea din Iaşi, totuşi,
la prima învăţare a acestei discipline, nu mi s-a părut prea atrăgătoare. Manualul (mai exact: tratatul) lui Titu Maiorescu, concentrat, dar. prea, amplu pentru liceu (era admirabil pentru universitate), cuprindea dezvoltări pentru care nu eram pregătiţi şi, de altfel, Tăuşan sărea numeroase paragrafe, cerându-ne să studiem numai câteva mai esenţiale: Noţiunea, Judecata, Silogismul, Deducţia, Inducţia, Sofismele - pe care căuta să ni le facă mai accesibile şi prin explicările lui de la catedră.
îmi amintesc, între altele, lecţia asupra sofismelor, care cuprindea erori tipice de demonstraţie (şi, paralel, erori de definiţie), când ne dădea exemple de petiţii de principiu - circulus in demonstrandum şi circulus in defîniendo. Ne arăta ca exemple caracteristice ceea ce se întâmplă în unele demonstraţii, în care adevărul premiselor presupune adevărul concluziei, precum şi definiţii.la care o noţiune în loc să se definească prin alte noţiuni, sedefineşte prin ea însăşi. (De aci caracterizarea de circulus.)
Totuşi, cel,mai pitoresc exemplu de circulus in defîniendo nu-1 deţin de la Tăuşan şi nici nu l-am,găsit eu singur, ci într-o împrejurare - pe care aş numi-o un epilog şi care a fost foarte apropiat eronologiceşte de lecţiile de logică de la liceu.
La un sfârşit de vacanţă (fine de august), găsindu-mă la ţară, am nimerit într-o, comună, unde în clădirea şcolii era un fel de congres al învăţătorilor din judeţ. Un învăţător în vârstă făcea, pentru edificarea celor mai tineri, o lecţie practică despre metru.
- Ia să vedem ce este metrul, spunea învăţătorul agitând un metru de lemn, pe care îl va fi împrumutat de la vreo prăvălie.
După câteva momente de reflecţiune, în care parcă mesteca ceva în gură, se hotărî în fine să dea drumul la definiţie:
- Metrul este un băţ lung de un metru.
Am ieşita muşcându-mi buzele, din sală, reţinând pentru totdeauna această perlă de definiţie, care este perfept autentică. Şi adesea la cursul de la universitate, vrând să mai descreţesc, frunţile trudite de încordarea cu probleme prea aride, lansam acest exemplu, care crea, pentru o clipă, o destindere odihnitoare.
A doua figură de profesor, şi ultima la care mă opresc, este a profesorului de, igienă (o oră pe săptămână numai la clasa a VH-a), doctorul Alceu Urechie,fiul istoricului cu acelaşi nume.
Perşpjria-acestui profesor ne era cunoscută mai demult, bineînţeles în altă;ipostază, ca scriitor umorist, ca spirit satiric, care a batjocorit nemilos o serie de personaje din viaţa noastră
Ion Petrovici
112
113
De-a lungul unei vieţi
publică. Polemicile sale au fost strânse în volumaşe cu titluri nepretenţioase, dar cu intenţii răutăcioase şi ele: Ghiveci, Verzi şi uscate etc- Mărturisesc că, deşi făcusem haz de unele din ele, n-am împărtăşit niciodată părerea altora care le socoteau „pline de duh" Şi nu citisem încă volumul lui Hasdeu Sarcasm şi ideal, în care îl bagatelizează pe Urechie, vorbind de „indigestul său ghiveci".
Găseam şi eu polemicile sale cam laborioase, deşi recunoşteam că din când în când aveau şi spirit de bună calitate. In orice caz, notorietatea sa ca spirit satiric necruţător şi temut mă făcea să-i uit o altă celebritate: purtarea odioasă faţă de prietenul său intim, Alexandru Vlahuţă, căruia i-a ademenit soţia, cu care în urmă s-a şi căsătorit.
Aşteptam cu interes apariţia sa pe catedră, unde speram să ne distreze cu ironii' şi expresii de umor. îl pândeam în recreaţie şi-l vedeam intrând pe poarta liceului, un om mititel, cu un joben cam Va din mărimea corpului, cu ochelari pe nas, nesprijiniţi şi pe urechi. Aşteptările noastre au fost crunt dezminţite. Explicările lui erau permanent şi parcă intenţionat serioase - ca nu cumva elevii să nu dea toată luarea-aminte problemelor pe care le expunea. Ca şi manualul său de igienă, excelent din toate punctele de vedere, explicaţiile?de la finele orei erau tot aşa de ştiinţifice, fără nici o încercare de glumă. Nu-mi amintesc decât o singură dată că a scăpat un fragment de frază; care putea eventual să treacă drept umor, când a vorbit de oamenii care „sunt certaţi cu apa şi săpunul".
"Sobru în ^comportare, era şi exigent la ascultare. Elevii învăţau îndeobşte, eonvingându-se Că nu merge să îndrugi „verzi şi uscate". în deosebire de Săveanu şi Tăuşan, cu care am avut relaţii şi mai târziu, pe doctorul Urechie aproape că nul-am mai încrucişat, peste mulţi ani abia văzându-i[coborând din tren la Sinaia, în costum de turist... tirolez. Nici costumul acesta nu era o ironie, ci expresia unei patimi de bătrâneţe...
Pasiunea mea pentru teatruj despre care am dat indicaţii suficiente în paginile anterioare*-a avut către "finele epocii de liceu două întrupări excepţionale.
' Prima a fost activitatea mea de regizor şi de act@r-diletant, organizând spectacole teatrale în internat cu elemente recrutate dintre elevi - o iniţiativă care nu avea nici o tradiţie în> aceasta şcoală, a fost o inovaţie în sensul absolut al cuvântului.
A doua incarnaţiune-,'" produsă tot la încheierea studiilor liceale, a fost aceea de autor dramatic cu alte pretenţii, ca unul
care am conceput subiectul unei piesete într-un act chiar pe băncile şcolii, ba chiar am compus vreo 20 de versuri - şi poate nu dintre cele mai rele fiind încă licean. Restul a fost lucrat acasă, în vacanţa dintre liceu şi universitate, iar actul în chestiune, care a reuşit sa atragă atenţia lui I. L. Caragiale, s-a jucat fără întârziere pe scena Teatrului Naţional.
Despre această ipostază îmi propun să vorbesc în secţiunea următoare a povestirilor de faţă. Despre prima voi istorisi chiar acum, şi va servi ca încheiere a acestei perioade incipiente a vieţii mele.
Dar mai înainte, spre o lămurire mai deplină a lucrurilor, voi arunca iarăşi o privire îndărăt, pentru a vorbi de cultura şi priceperea teatrală, pe care am dobândit-o ca spectator al celor mai bune piese din repertoriul Naţionalului din Bucureşti, jucate de actori talentaţi, pe care ajunsesem în scurtă vreme să-i cunosc pe nume şi încetul cu încetul să-i apreciez nu după spusele altora, ci după convingerea mea. Şi această frecventare a Naţionalului intră, fireşte, tot în cadrul pasiunii mele pentru teatru.
Ca elev intern nu puteam merge prea des la Naţional, cu toată dorinţa pe care aş fi avut-o să nu scap nici o piesă. Aveam însă un coleg de clasă care era extern şi care se putea duce regulat la teatru^ fiind şi el însufleţit de-o analogă pasiune - şi cu care ieşeam în recreaţie, plimbându-ne împreună într-o zonă mai retrasă a curţii, pentru a nu da peste noi mingile sau turca elevilor ce se jucau avid cele 10 minute, în frunte cu>neastâmpăratul şi veşnic agitatul I. G. Duca, pe atunci elev al liceului cu două clase înaintea mea, în'aşteptarea unei ascensiuni politice care 1-a făcut sfetnic al Coronei şi în Urmă prim-ministru.
Colegul cu care mă plimbam, cerându-i cu lăcomie detalii despre piese şi actori, era Tony Bulandra, viitorul artist dramatic de frumoasă reputaţiune. Pe vremea aceea nu ştiu dacă mi-a vorbit de intenţiile Iui de carieră actoricească, ne mărgineam să ne comunicăm impresiile teatrale, iar subiectul acesta crease între noi o specială legătură sufletească. Nu era în clasă un fruntaş, tot aşa cum nu a fost nici celălalt coleg talentat, care a devenit mai târziu remarcabilul pictor Steriadi. Iii schimb, fruntaşii clasei, în marea lor majoritate, şi-au făcut cariere oneste, dar nu prea depărtate de anonimat. ' Tony Bulandra, spre părerea mea de rău, a părăsit liceul după un an sau doi - şi mărturisesc că nici astăzi nu ştiu bine unde a plecat. L-am. revăzut când eram în-primul an de universitate trecându-'şl un examen la conservator în sala Ateneului, cum se obişnuia pe-atunci. în urmă, ştiu că s-a dus şi la Paris, de unde s-a
Ion Petrovici •■
114
115
De-a lungul unei vieţi
întors cu aere cam trufaşe, care mă împiedecau să-1 mai opresc pe stradă. Totuşi, perioada aceasta a trecut, relaţiile noastre au devenit iarăşi amicale, l-am aplaudat la Naţional, unde se angajase, jucând deocamdată roluri secundare. Câţiva ani mai. târziu s-a ridicat pe primul plan, interpretând tot felul de roluri importanţe, între care, după părerea mea, a strălucit mai cu seamă în rolurile de blazat şi plictisit ca marchizul de Briola sau L'Aiglon al lui Rostand. Un rol care părea să-i corespundă era desigur şi JIamlet, dar unde a fost depăşit de Aristide Demetriade, care a izbutit să nu mai aibă nici un concurent. Tony Bulandra - în puţine apariţii pe scenă - a jucat şi rol uri care nu i se potriveau deloc - ca Othello, celebra brută geloasă şi asasină, ori Cyrano de Bergerac, personaj exuberant, spiritual, de un tragic cam burlesc, în care a înregistrat eşecuri inevitabile.
...Dar văd c-am început s-o roiesc prin alte. epoci, Şi este timpul să revin la programul stabilit.
Deci mă întorc la anii şcoalei secundare şi voi înşira la început spectacolele mai proeminente, care mi-au format gustul şi priceperea teatrală. Aceasta, osebit de lectură, pe care o continuam cu zel.
Cu toate impedimentele fatale, pot spune că în anii de elev internam cunoscut destule piese valoroase. Am văzut-în afară de feeria Visul unei nopţi de vară-patru creaţii ale lui-Shakespeare: Hamlet, Machbeth, Othello şi Femeia îndărătnică. Victor Hugo care fusese maestru pentru autorii dramelor istorice româneşti, a avut şi dânsul două opere la teatrul nostru, pe care le-am văzut: Hernani şi Ruy-BÎas, Schiller figura cu Hoţii şi Intrigă-şi amor, Magda, de Sudermann, a fost asemenea unul din spectacolele admirate; să nu uit Burghezul gentilom de Moliere, care a fost plin de farmec, de pitoresc şi de haz. Trec peste alte piese străine mai puţin celebre, pentru a veni la repertoriul nostru naţional, din care voi cita Răzban şi Vidra, Fântâna Blanduziei, Despot-Vodă (Vlaicu-Vodă s-a montat pe când eram student), Scrisoarea pierdută şi două comedii, mai efemere, dar jucate, la perfecţie de ansamblul Naţionalului: localizarea 423 şi Donwagmistru, c-un act al doilea excelent ca realism cazon, având ca autor pe tenorul Grigoriu, viitorul organizator al companiei de operetă. ,
. Cu prilejul acestor piese am reţinut şi cântărit pe celmai de seamă actori ai Naţionalului, Pe Constantin Nottara, admirabil şi neîntrecut în rolurile do gentilom, intrigant şi canalie, ca Don Salluste din Ruy-Blas, deplasând spre rolul lui centrul piesei; tot aşa în Franz Moor, în Wurm şi aşa mai departe... Mai târziu, când
am cunoscut personal pe acest mare artist, mă aşteptam să găsesc un tip de bizantin întortocheat şi perfid, pe când în realitate am cunoscut un om de-o rară delicateţă şi bunăvoinţă, unonrîn cuvântul [căruia te puteai bizui, în sfârşit un contrast izbitor cu natura rolurilor în care strălucea. De altfel, trebuie să observ că Nottara a creat chiar de atunci şi personaje de altă categorie, cu aceeaşi perfecţiune de realizare, ca de pildă pe Horaţiu din Fântâna Blanduziei, rol tot aşa de neuitat. /
Un alt tragedian de rasă, complet diferit ca temperament şi înfăţişare de Nottara, având.o voce de stentor şi corp de atlet, era Vasile Leonescu. L-am văzut în mai multe roluri, dar trei dintre ele au fost minunate: Răzvan din piesa lui Hasdeu, Othello şi Petrucchio din piesele lui Shakespeare. In special în acest personaj central din Femeia îndărătnică, Leonescu a sculat sala în picioare, care nu mai contenea aplaudând. Amestecul de eroic şi de extravagant, pe care îl cuprinde rolul în structura lui, se potrivea perfect cu talentul acestui mare actor* care a fost menit să părăsească scena la o vârstă nu prea,înaintată, din cauză că trecuse suta de kilograme în greutate. Leonescu a fost şi autor dramatic de valoare, în special în comediile sale realiste: Crai de-ghindă şi Şarpele casei.
Un alt,actor cu numeroase resurse era Ion Petrescu, care juca deopotrivă de impresionant şi roluri tragice, ca Macduf, Hebro etc, şi pe Trahanache din Scrisoarea pierdută, sau Vagmistrul din piesa cu acelaşi nume. Această pluralitate de aspecte făcea ca Ion Petrescu să aibă mulţi admiratori, cu toate că eu mă îndoiesc că ar fi putut duce pe umeri, cu aceeaşi reuşită, un personaj central al piesei, aşa.după cum crea siluete puternice, dar personaje totuşi mai accesorii.
Ar fi să menţionez şi pe Aristide Demetriade, dar dânsul s-a manifestat ca actor mare ceva mai târziu, pe când, pentru epoca despre care vorbesc, el era mai mult o frumoasă promisiune şi, evident, un actor care înfăţişa simpatic şi cu eleganţă rolurile care i se încredinţau.
'Erau.-şi-doi'actori nesuferiţi în această echipă dramatică, cărora li se dădeau totuşi să interpreteze roluri importante: Petre Veleseu şi C. Costescu, Primul vorbea nazal şi era teribil de declamator; celălalt, de o răceală de gheaţă, a nenorocit roluri ca Romeo sau Ruy Blas, fiindcă s-au găsit directori de teatru care să-1 ia în serios.
Şt totuşi, întâmplarea a.făcut ca în cele din urmă - după un lung şirag de apariţii enervante - să-i văd pe fiecare creând câte un
Ion Phtrovici
116
117
• De-a lungul unei vieţi
personaj reuşit. Petre Velescu a jucat pe Jacques din Două orfelme,m rol de beţiv, bătăuş şi trufaş, care se potrivea perfect cu genul dicţiunii saleţrtot-aşa'C. Costescu a jucat, în Magda, un rol de diplomat, plinde calcul şi-de afectare, care nu trebuia să se enerveze şi să accepte cu indiferenţă orice situaţie, oricât de gravă. Pentru uri astfel de tip îngheţat şi insensibil, talentul - sau mai degrabă lipsa de talent a lui Costescu-era ceea ce trebuia/Fireşte, amândoi rămân actori de mâna a treia, dar mă gândesc că cineva ar fi putut să amintească de cazul unor creatori celebri, de la care n-a rămas totuşi decât o singură operă reuşită, deşi au încercat, fără succes, o lungă serie de lucrări eşuate...
N-avearri intenţia să trec cu vederea - cu toată preferinţa mea pentru dramă - strălucita galerie de actori comici, de care Naţionalul dispunea atunci. Ion Niculescu(admirabil în Burghezul gentilom sau în Caţavencu); V. Toneanu (excelent în Cărăbuş); Hasnaş, comic de salon, cu totul seducător;, exuberantul Catopol, creatorul lui Farfuridi, Petre Liciu, capabil să interpreteze roluri foarte variate, nefiind niciodată acelaşi, ea alţi actori, de altfel valoroşi; în sfârşit, Iancu Brezianu; pe atunci la începutul carierei, cu roii soare mai episodice;'deşi viguros reliefate, pentru a izbucni deodată ca un actor de mare clasă în Cetăţeanul turmentat, determinând pe Caragiale, uluit şi dânsul, să-i facă un portret entuziast şi elogios într-o mare revistă literară, ba i-a permis lui Brezianu un lucru pe care nu-1 îngăduia; nimănuia, fiind ,;chiar implacabil, anume să-i adauge în textul Scrisorii pierdute, cizelat cu atâta chibzuială, câteva cuvinte hazlii-din capul lui...
Trecând la'actriţe, voi menţiona pe lângă Aristizza Romanescu, care, folosindu-se şi de glasul ei tineresc, avea darul să se travestească într-o copilă încântătoare chiar atunci când trecuse de maturitate şi avea părul alb, pe Măria Ciucurescu, plină de vervă şi de haz şi cu darul de-a cânta frumos; Marieta lonaşcu, Ana Ciupagea, Constanţa GănesCu şi altele...
Devenisem informatorul internatului în ce priveşte piesele jucate la Naţional, distribuţia rolurilor, interpretările cele mai norocoase, şi adesea se strângeau, seara după stingere, în jurul patului meu câţiva colegi măi amatori ca să le povestesc subiecte, să imit-pe unii actori în momentele culminante ale jocului, lor.
Dar toate acestea nu erau decât un surogat faţă de ce-le-am putut oferi în ultimul an de colegiu: spectacole teatrale, jucate de noi, elevii, la internat.
M-am prezentat cu oarecare sfială la domnul provizor LugoşahU; mai mult din temeritatea propunerii, decât de faptul că
îmi impunea oarecare rezervă conflictul pe care îl avusesem anul trecut cu un imbecil de pedagog, pe care îl tratasem după cuviinţă, dar din care cauză Lugoşanu raportase ministerului cerând eliminarea mea din internat. Faptul se uitase, mai ales că în vacanţa cea mare, de după lichidarea conflictului - ministerul nu aprobase decât o' eliminare de două săptămâni - făcusem parte din echipa care îi făcuse o vizită la Râşnov, unde Lugoşanu (cu familia) se instalase pentru vară.
Fiindcă această excursie mi-a venit accidental sub pana care notează amintirile, nu pot săn-o amplific puţin, deşi ne îndepărtează de firul acestui paragraf, dar în povestirea amintirilor ordinea şi succesiunea sunt mai puţin riguroase ca la alte genuri literare. Astfel că li se pot adăuga acelora deja aliniate şi altele, culese de pe drum.
Ministrul Spiru Haret construise şi organizase un sanatoriu ;Ia intrarea în Predeal, în punctul de încrucişare al Şoselei naţionale cu drumeagul ce mergea lăPârâul Rece. Sanatoriul s-a deschis în vara anului 1898, s-au trimis bursieri de la toate şcolile statului să petreacă acolo câte 3-4 săptămâni. Am mers şi eu pe la mijlocul lui iulie şi m-am bucurat de această plimbare în munţi - cea dintâi pe care o făceam de la vilegiatura Ia Slănicul Moldovei şi la Vizanti.
La un moment dat, pedagogul Ştefan Pop, viitor director al liceului Sf. Sava - căci erau la sanatoriu şi'câţiva pedagogi care ajutau la supraveghere pe directorul sanatoriului, fostul meu profesor N. N. Săveanu - vedem că ne propune, celor 10 elevi de la liceul nostru- să-1 vizităm pe provizoriul nostru Lugoşanu la Râşnov, în ţara aşa de dragă nouă a Transilvaniei. Drumul trebuia să-1 facem pe jos şi am trecut fraudulos frontiera, care nu era departe de sanatoriul nostru. Era prima păşire în provincia românească subjugată - dacă nu socotesc pe aceea din copilărie - şi nu mică ne-a fost bucuria când am văzut că putem merge nestânjeniţi. Lugoşanu fusese avizat de vizită şi pregătise dejunul pentru întreaga trupă, la, o masă lungă, sub tonela unei grădini la un restaurant din Râşnov.   "'"
Am ajuns prăfuiţi şi turtiţi de oboseală, exact la vremea prânzului (plecaserăm foarte de dimineaţă) şi, după o sumară curăţire a hainelor, ne-am aşezat lâ'masa pe care o prezida domnul provizor cu toată familia sa. Ne amuza pe toţi elevii, care de regulă stăteam în picioare în faţa lui şi vorbeam protocolar, că mâneam de-a valma împreună, ba avea chiar grijă să ne servim înaintea lui, să bem şi vin din abundenţă, iar după o scurtă perioadă de rezervă, să ajungem la conversaţii camaradereşti.
Ion Petrovici
118
1)9
De-a lungul unei vieţi
După-masă, căci la vârsta aceea oboseala se volatilizează, ne-am suit sprinteni pe un vârf de colină, unde trona incinta unui castel medieval, înşelător de trainic, privit de la distanţă, dar ruinat teribil când am intrat în interior. î,r
Seara am dormit în localul unei şcoli, unde ni se aşternuse fân într-o sală - aceasta tot prin solicitudinea lui Lugoşanu, care nu vpia să cheltuim nimic.
în sfârşit, a doua zi de dimineaţă am plecat cu trenul la Braşov (era prima, dar foarte modestă cheltuială), am ajuns în centrul oraşului plin de oaspeţi-vilegiaturişti. N-am reţinut decât promenada, unde am întârziat mai mult, privind de pe bănci defilarea publicului care vorbea zgomotos, precum şi muntele ascuţit şi împădurit al Tâmpei, care trona în faţa noastră.:
A trebuit să plecăm, programul prevăzând ca până seara să fim întorşi la Predeal şi având a face drumul, de la Dârste încolo, iarăşi pe jos. Ne gândeam, suind cam extenuaţi coasta de la Timiş, că am putea fi chestionaţi la vamă. Cum veneam de la Braşov, am pregătit o „braşoavă", - pe care am şi folosit-o întocmai, dezarmând pe acel care ne suspectase, aşa că am ajuns acasă teferi şi bucuroşi.
Şi acum să revin la intervenţia din toamnă, de la Bucureşti, în chestia reprezentaţiilor teatrale, , ,■
După ce j-am expus ideea noastră, adăugând poate în mod deplasat câteva consideraţii asupra folosului intelectual pe care l-ar putea trage chiar elevii mai mici, Lugoşanu, fără nici un fel de ezitare, a încuviinţat să montăm spectacolele în marea sufragerie a internatului, în sfârşit să utilizăm spaţiile necesare cum vom socoti mai bine. I-am expus programul primei reprezentaţii şi a făgăduit că va asista şi el cu familia la spectacol, care, bineînţeles, nu putea fi decât într-o sîmbătă seară. Costumarea ne privea, fireşte,ţpe noi, interpreţii, dar pentru travestirea în rolul de femeie (numai unul), soţia provizorului ne-a deschis garderoba, propunându-ne un „neglige" roşu-închis, pe care, fireşte, l-am acceptat.
La un singur lucru nu s-a învoit Lugoşanu: să se permită şi unor amatori din afară să asiste - dar consemnul a slăbit succesiv, aşa că la.reprezentaţiile viitoare s-au strecurat mai mulţi colegi externi, ba chiar şi altă lume străină.; ,
Acest prim spectacol, pe care l-am pregătit cu emoţia specială tuturor începuturilor, nu cuprindea decât p singură piesă într-un act: Lăutarul din Cremona de Francois Coppee, tradusă excelent
tot în versuri de Traian Demetrescu. Atât pentru autorul piesei, cât şi pentru mica dramă ca atare, aveam o veche slăbiciune. Citisem două romane de Coppee: Henriette şi Toute une jeunesse, care mă înduioşaseră în chip deosebit, precum şi un volum de versuri care îmi plăcuseră mai puţin. Pieseta, pe care o montam ia internat, n-o cunoşteam decât în traducere, dar îmi plăcuse şi dînşa mult la lectură, fiindcă la teatru n-o văzusem încă jucată.
Am găsit trei colegi pentru trei roluri, care, împreună cu cel reţinut pentru:mine, alcătuiau totalitatea personajelor piesetei. Mai grea fusese alegerea pentru rolul feminin, la care ar fi fost de preferat un elev mai tinerel - şi se oferise unul cu voce cristalină, ajuns la maturitate profesor al Universităţii din Cluj - dar n-am putut scăpa de solicitările unui coleg de clasă, care avea oarecare dispoziţii, dar nu avea, cu toată proaspăta operaţie a briciului, figura îndeajuns de feminină.
Cu două săptămâni înainte de data spectacolului, cei patru interpreţi nutrăiau decât pentru asta, şi repetam în toate recreaţiile* într-o cameră nefolosită din atenanţele internatului.
în fine, a sosit multaşteptata seară. Spectacolul începea cu două bucăţi pentru vioară, cântate^de doi elevi care ştiau să mânuiască acest instrument insinuant. în primul rând al spectatorilor se găsea domnul provizor cu familia, după care, pe banchetele sufrageriei, se înşirau, păstrând rânduiala claselor, elevii internatului. Cei mici de tot Se urcau în picioare pe laviţele respective, pentru a nu pierde nimic. ,
Prologul muzical isprăvindu-se, a venit rândul piesei, care se ştia admirabil şi s-a jucat cu multă însufleţire, afară de elevul care juca pe rivalul meu, Sandos, şi care, deşi inteligent, nu avea uit pic de: căldură, fapt pentru care răutăcioşii l-au şi botezat C. Costescu, actorul de la Naţional despre care am vorbit mai înainte şi care suferea în mod cronic de acelaşi păcat. ;
Cât mă priveşte pe mine, care îmi rezervasem rolul de căpetenie - cocoşatul Philips, refuzat de Gianina rjeritrii defectele sale fizice, în pofida talentului său - socotesc că am avut seara cea mai bună dintre toate în care am mai apărut pe scena internatului. Şi aceasta fiindcă, nevăzând piesa jucată, am avut o interpretare personală, în care m-am prezentat aşa precum eram, în deosebire de piesele pe care le văzusem jucate şi în care, fără voie sau cu voie, mă lăsasem influenţat de maniera interpreţilor de la Naţional.
■ Piesa«-a.bucurat de mari aplauze, iar după încheiere domnul provizor, în semn de mulţumire, a oferit un ceai tuturor elevilor, în
Ion Petrovici
120
121
De-a lungul unei vieţi
aceeaşi sufragerie unde s-au adus repede mesele deplasate. La acest ceai a luat parte şi provizorul cu familia sa, din care nu lipseau un băiat şi o fetiţă, care se învârteau pe lângă mine, principalul interpret al piesei, manifestându-mi o tandreţă copilărească de toată
deăgălâşenia. '' ....._
'Viitoarele spectacole au fost mai bogate în conţinut, câte două piese în câte un act - cele mai multe luate din teatrul lui Alecsandri. • '
' Treptat; elevii care stătuseră în rezervă1solicitau acuma câte un rolişor, şi-mi aduc aminte de cbmedioara Credfttfra, în care am faeut'Să defileze o serie de colegi, la început refractari, în roluri episodice ca: un croitor francez, un cizmar neamţ, un birjar evreu, un cofetar grec şi un tutungiu armean - toţi creditori ai actorului, care consuma pe datorie şi pe care îi interpretam eu. "
Această piesetă ştiu că a amuzat enorm, risipind atmosfera sinistră a dramei Steaua a\m Richepin, tradusă în versuri de Radu Rosetti, cu care începuse spectacolul şi al cărui rol principal, jucat la Naţional de Nottara, aici îl interpretam eu.
' Attreilea spectacol afOst compus exclusiv din comedii: Kir Zuliaridis şi Rusaliile, ambele de V. Alecsandri - în a doua am jucat şi eu uri rol fără plăcere şi fără antren, un rol de tânăr afectat, care îşi împăna limba cu expresii latineşti şi franţuzeşti. Dar principalul e că trupa se mărea; înrolând pentru rolurile feminine, tot mai înmulţite, băieţi drăguţi din clasele inferioare; în timp ce colegul meu, care făcuse pe „amoreza" în piesa lui Coppee, acum trecuse la 'rolurile de soacră, şi'chiar într-o ultimă piesă apăruse într-un rol de bărbat.
La aceste spectacole, Lugoşanu n-a mai asistat, mulţu-mindu-ne cu Fănică Pop, pedagogul, şi cu medicul internatului, doctorul Cruţescu, care era pentru cei mâi mari şi un fel de duhovnic sau de confident.
i(-»'tn preajma celui de-al patrulea spectacol, când m-am prezentat d-lui Provizor, i-am spus că este pentru închiderea stagiunii şx că s-ar juca între altele două scene din Hamlet. Lugoşanu a încuviinţat spectacolul şi mi-a făgăduit că vine şi el. •
• în adevăr, acest ultim spectacol a fost cel mai lung şi mai variat dintre toate. După un prolog la vioară, au venit, cifîŞmpile micşorate în toată sala, două scene din Hamlet, acele de pe terasa de la Elsenor, când apare spectrul regelui ucis şi fiul său află groaznicul secret al morţii puse la cale şi executate în chipul cel mai odios. Interpretarea noastră, cu toate zâmbetele trezite la
început (unii ziceau în derâdere: „Hamlet în mâna bursierilor") a fost îngrijită şi a plăcut efectiv, în orice caz n-a avut nimic ridicol, cu toată cutezanţa tinerească de-a juca un rol atât de greu. Au urmat două comedii dintre cele mai bune ale lui V. Alecsandri: Piatra din casă şi Millo director. Echipa de elevi cu talent de comedie -din care eu nu făcusem parte - a deşteptat frecvente hohote de râs şi a creat o bună dispoziţie generală.
' în antractul cel mare dintre cele două comedii, eu am reapărut totuşi, conform programului, să recit două poezii proprii, alese dintre cele mai bune -după aprecierea mea. ...'
Acest intermezzo, fireşte, departe de valoarea aceluia din Cavaleria rusticană, a. provocat totuşi manifestaţii spontane de aclamaţii prelungite. Autorul, rechemat, a mai dat un supliment - o poezie mai scurtă-dintre cele apărute mLiteratură şi artă română, i. In fine, după terminarea spectacolului am fost iarăşi poftiţi de-provizoria, un ceai, aranjat întocmai, ca la reprezentaţia ide deschidere. In timpul acestei gustări, am mai pregătite surpriză pe care o tăinuisetn tuturor, afară de 2-3 vecini' de masă. La uri semn, am fost toţi în picioare, ceea ce s-a propagat la iuţeală până la coada mesei şi cu un tropot puternic toţi elevii s-au sculat. Preparasem un mic discurs de mulţumire, elogiind înţelegerea domnului provizor, care ne-a înlesnit şi chiar ne-a încurajat manifestările. Această gustare oferită era cea mai neîndoioasă mărturie. Provizorul s-a ridicat şi dânsul, ascultând cu vădită mulţumire atât conţinutul cuvântării mele, cât şi accentul sau forma în care am prezentat-o.
După mine, a luat şi dânsul cuvântul, cu apelativul părintesc: „dragii mei" şi a continuat apreciind încercarea temerară de-a juca două scene importante din Hamlet, făcându-ne şi câteva consideraţii asupra operei Iui Shakespeare, care, dacă pentru mine nu erau'o noutate, pentru cei mai mulţi din asistenţă erau binevenite. După aceasta m-a felicitat pentru poeziile proprii, pe'câre'-le-a găsit frumoase, şi m-a îndemnat să stărui înainte.
Epilogul reprezentaţiei de „închidere a stagiunii" s-a terminat într-o atmosfră foarte cordială şi toţi elevii ne-am îndreptat spre dormitoare, deşi, cu toată ora înaintată, nu aveam mai nimeni poftă de somn. începusem să mă dezbrac, când un coleg de clasă, dintre cei mai reci şi mai rezervaţi, a venit să-mi spună următoarele:
- Mai mult decât interpretarea de actor, mai mult decât poeziile proprii, te-a înălţat discursul de la urmă, care a fost admirabil.
' I-am mulţumit, fără să bănuiesc totuşi un lucru privitor la evoluţia mea viitoare.
Pe actorul-diletant îl făceam pentru ultima oară, fiindcă nu implicapropriu-zis un joc actoricesc concursul pe care l-am dat o singură dată unei reprezentaţii de binefacere la Tecuci, când am recitat o poezie de Coşbuc şi alta de Eminescu.
în ce priveşte activitatea poetică, aceasta a mai continuat stăruitor vreo trei ani, pentru a se rări tot mai tare, suferind intermitenţe îndelungi, pentru a avea iarăşi câteva izbucniri intempestive. în orice caz, această activitate a fost discontinuă şi cu intervale de completă părăsire. ■ ■■>
în schimb, specialitatea exprimării orale, inaugurată prin acel discurs de mulţumire, care a fixat atenţia colegului despre care am vorbit, urma să ai be continuitate în tot decursul vieţii: ca student, ca profesor de. universitate şi academician, în calitate de conferenţiar, în ţară şi în străinătate, de membru al Parlamentului şi al guvernului. ■>■■<>
Aceasta a devenit făgaşul meu de căpetenie, deşi preocuparea scrisului literar am păstrat-o - şi după ce renunţasem la activitatea de versificator^, având grijă de formă chiar atunci când redactam lucrări de specialitate, necum încercând- şi.genuri de proză,: considerate de unii ca aflându-se la periferia vieţii literare.
în orice caz, cele trei înclinări spirituale, sortite sau nu reuşitei, s-au prezentat înmănuncheate la acea reprezentaţie de finală, cu care îr^cheiam, în esenţă, cei şapte ani de internat, şi cu care se încheie şi această primă diviziune a amintirilor de faţă.
Partea a II-a
Amintiri culturale, didactice şi politice
Carnet de student*
Autor jucat pe scenă' „Naţionalului" din Bucureşti
Pieseta romantică îritr-un act, cii care m-ăm prezentat la direcţia TeatruluiNaţional ca adolescent ce nu puteam inspira prea multă încrederej a avut două specii de izvoare, - una raportâridu-se la forma lucrării, alta, cum am şi văzut, la subiectul ei. '
Prima sursă au fost lecturile pasionate de la finele liceului, când luasem cu asalt volumele de teatru în versuri ale lui Victor Hugo, la care am adăugat şi câteva de Francois Coppee, între care şi actul în.care jucasem ca actor-interpret: Lăutarul din Cremona.
îmi amintesc că unul din colegii mei, Eugen Rosetti, mă necăjea repetându-mi întruna:
-Nu-ţi dai seama ca vremea romantismului a trecut şi acum se scriu piese cu subiect modern şi în proză, aşa cum e vorbirea naturală a oamenilor? Ce e pasiunea asta pentru un teatru perimat?'
Fireşte că eu îi combăteam părerea, încingându-ne la o discuţie fără încheiere, fiecare rămânând la punctul său iniţial, iar eu văzând-mi de treabă mai departe. * '
Rosetti era, dealtfel, un băiat inteligent şi stăpânea o franţuzească excelentă. Eram prieteni, însă în ce priveşte preferinţele literare eram adversari. Dar iată că într-o seară, întorcându-se din
■ * a doua subdiviziune a volumului de faţă, spre deosebire' de cea anterioară, va consista din evocarea unor momente izolate, care,, oricât ar păstra o aproximativă ordine cronologică şi oricât ar arunca lumini şi dincolo de cadrul lor restrâns,, nu sunt prppriu-zis o imagine a vieţii povestitorului, ci numai relevarea unor momente răzleţe. într-un cuvânt, pe când prima parte a istorisirilor prezenta mânuită1 continuitate îti desfăşurarea întâmplărilor narate, de-acum se vor alege pe sărite amintirile ce urmează a se consemna. Fireşte, raportarea lor la o viaţă.individuală rămâne şipe mai departe.
Ion Petrovici •
126
127
• De-a lungul unei vieţi
oraş, veni glonţ la pupitrul meu şi, cu gesticulaţia lui excesivă, îmi spune onest următoarele:
- O să-ţi fac o plăcere: zilele acestea s-a jucat la Paris o piesă romantică în versuri, în cinci acte, care a avut un succes considerabil şi a trezit un entuziasm delirant. Piesa se cheamă Cyrano de Bergerac, iar autorul e un tânăr, Edmond Rostand. La o cădere de cortină, Coppee, care se găsea în sală, l-a îmbrăţişat spunându-i: „Ai salvat teatrul în versuri şi noi, aceştia care l-am slujit cu credinţă, îţi suntem recunoscători".
Altădată, Rosetti, întorcându-se iarăşi din oraş - frecventa o familie boierească franţuzită - a venit iarăşi să-mi spună, fără să-1 preocupe avantajele pe care le căpătăm în discuţiile noastre:
- Am citit vreo două acte din Cyrano de Bergerac. Ce frumuseţe de limbă, de vers şi de acţiune!
- Aşa?i că;teatrul romantic nu este perimat? Ca piesele.tale moderne, chiar dacă l-au eclipsat un moment, n-au putut să-1 înlăture definitiv? ,,.v*,
- Ei bine, da! da! Un mare talent poate să-şi permită orice, dar trebuie să fie mare...
- Mă rog, cine a avut dreptate în discuţiile noastre?;      , • . „ Rosetti stătu o clipă la cumpănă, după care clătină din cap:
- Şi tu exagerezi, şi eu am exagerat. Deocamdată însă... ai ieşit învingător. r
La cea dintâi intrare în fonduri m-am repezit la librărie şi am cumpărat volumul Cyrano de Bergerac. Nu l-am citit însă prea repede, aflându-mă sub o avalanşă de obligaţii şcolare şi înţelegând după o primă răsfoire că este o operă pe care trebuie s-o citesc şi s-o degustcu încetul, fără precipitări
în orice caz, drama eroi-comică a lui Rostand a intrat prea puţin în componenţa izvoarelor literare care au inspirat şi auînrâurit acel act romantic, care era menit înţr-o seară să fie debitat în şoaptă, din cuşca sufleorului, interpreţilor de pe scena Teatrului Naţional./
Dar spuneam că subiectul a avut şi el izvoare - şi anume din viaţă. El n-a fost împrumutat din nici o lectură şi a avut un sâmbure „trăit", iar aceasta a dat piesetei un accent de sinceritate, care, desigur, că i-a folosit.
La un scurt interval fusesem actorul nefericita două elanuri pasionale, îh situaţii aproape identice. Prima dată, având nici şaisprezece ani împliniţi, m-am înflăcărat după o frumoasă doamnă, tânără, dar având,ani aproape dublu decât-mine. Dragostea,s-a transformat în suferinţă, deşi' frumoasa întrupare femei ască nu mă
ignora cu desăvârşire - dar cu simpatie foarte departe de amor. Poate că pe acesta îl dăruise altuia, mai de vârsta ei.
Dezolat, am căutat mângâiere - şi a venit de la sine, întâlnind b altă apariţie feminină, dar care amintea pe cealaltă, deşi era mai tânără decât ea. Totuşi, în preajma măritişului, nu avea timpul să se amuze cu târcoalele mele sau cu unele mărturisiri deghizate, cu toate că nu perfect tăinuite.
Contopind aceste două inevitabile eşecuri şi adăugând şi alte elemente scoase tot din experienţă (faptul de a nu ţi se da importanţă de oamenii maturi, chiar dacă aduci în convorbire idei ce nu sunt de lepădat), am fixat fondul dramatic al piesei: copilul precoce care suferă că nu e luat în seamă de cei mari.
îmbrăcată într-un veşmânt romantic, mutată într-o epocă mai îndepărtată şi într-o ţară exotică, această temă sufletească îşi putea dezvolta nestânjenită poezia de care era capabilă şi împinge suferinţa până Ia paroxism.
In această transpunere, subiectul avea ca personaj central un paj-băieţandru înamorat de castelană, stăpâna lui (un fel de Ruy-Blas agravat prin nepotrivire de vârstă), care aştepta în acea noapte de vară un amant, ce trebuia să sosească vâslind într-o barcă pe apa unui râu.
Pajul surprinde întâlnirea, e cuprins de desperare, sesinucide, nu fără a căpăta de la stăpâna lui, care i-a auzit gemetele pe când agoniza într-un strat de flori, ceea ce visase ca un bezmetic şi dorea de atâta vreme Ca un posedat: o sărutare.
Intriga, schematic prezentată, pare extrem de simplă, dar acţiunea prezenta unele complicaţii, iar textul poetic mai multe variaţii de idei şi de reflexiuni.
Prezentându-mă cu manuscrisul, în toamna anului când mă înscrisesem lâ Universitate, în cabinetul directorului general (fiul lui Ion Ghica, dar dânsul numai... Scarlat), m-a primit fără nici o încredere, un fapt care se armoniza şi el cu tema piesei ^avatarurile cuiva nebăgat în seamă din cauza înfăţişării prea tinereşti.
După multe întârzieri şi convorbiri plictisite, domnul director al „Naţionalului" s-a hotărât să rezolve chestiunea, însărcinând cu referatul pe cel mai pretenţios şi mai caustic membru în comitetul teatrului de atunci, pe I. L. Caragiale.
■ Convorbirea mea cu Caragiale, în cabinetul lui de şef de birou la RegiaJVIonopolului, unde m-a chemat să mă duc înainte de a-şi scfTeTreferatul, a fost unul din momentele cele mai fericite ale vieţii mele. Nu voi reproduce, nici schematic, această convorbire
Ion Petrovici
128
-întrucât ea se găseşte în volumul meu Figuri dispărute, unde am scris şi despre I. L. Caragiale.
Ce pot să spun e că, după un interogatoriu extrem de afectuos asupra familiei mele şi a intenţiilor mele de studii viitoare, mi-a declarat că el porunceşte la teatru, că piesa mea se va juca neapărat şi foarte curând, că va scrie şi referatul, dar mai înainte ar vrea să avem o şedinţă la dânsul acasă, pentru a-mi semnala unele asperităţi ale textului - care trebuie să fie corijate.
Şedinţa a avut loc;în biroul lui de la subsol, eu citindda masă, iar dânsul tolănit pe divan,, cu.ţigara între dinţi, ascultând lectura cu multă atenţiune. „Asperităţile" s-au redus ,1a foarte puţin, mai importante şi uneori mai dureroase pentru mine au fost unele tăieturi, care micşorau unul din monologuri, suprimând un vers pentru careaveam o mare slăbiciune. E adevărat că teatrul lui Hugo exercitase asupră-mi şi o influenţă mai nocivă, anume de-a compune interminabile monologuri care stânjeneau dinamica acţiunii.
în sfârşit, operaţia s-a făcut, i-am înapoiat, maestrului manuscrisul, pe care el 1-a înaintat direcţiei teatrului, dimpreună cu un referat concis, aşa cum era tot cejeşea din pana lui Caragiale, dar bogat în aprecieri favorabile şi măgulitoare. •
L-am mai deranjat o singură dată, atunci când directorul Scarlat Ghica, decis să monteze piesa, îmi făcuse o distribuţie de mâna a doua, deelarându-mi că, eu fiind tânăr debutant, mi-a dat şi interpreţi de aceeaşi categorie. ,
Am dat fuga la Caragiale, care s,-a aşezat imediat la birou să scrie directorul ui*o scrisoare pe care am putinţa s-o reproduc în întregime, cdpiind-o din volumul /. 2,. Caragiale: Scrisori şi acte, publicat de Şerban Cioculescu în 1963.
O reproduc fiindcă ea constituie un adevărt blazon al vieţii mele spirituale, acordat de cel mai mare autor dramatic al nostru, şi fiindcă îmi dă prilejul unui punct culminant, în povestirea de faţă, deşi ea nu se ya încheia cu această scrisoare:
Joi, 20 ian. 1900
Prea stimate domnule Director General,
Tânărul poet Petrovici vine să mă consulte în privinţa distribuţiei piesei d-sale şi să mă roage a mai pune o yorbă în favoarea-i pe lângă d-voastră. Consider pe acest începător aşa de< înzestrat încât crez că îmi fac o datorie dându-i tot ajutorul ce reclamă de la mine. Mă grăbesc dară a vă ruga să admiteţi distribuţia de pe contrapagină.
129
1 De-a lungul unei vieţi
Desigur, doamnele Bârsescu şi Gheorghiu nu vor refuza să dea preţiosul d-lor concurs la reprezentarea unei bucăţi ale cărei remarcabile calităţi sunt destul de bătătoare la ochi - Ia ochii, se^nţejege, deprinşi a vedea şi pricepe o. lucrare de artă. Şi de aceea sunt sigur că d-voastră cu autoritatea d-voastră veţi obţine acel concurs, indispensabil pentru ca piesa aceasta de netăgăduită mare valoare literară să fie reprezentată cu toată demnitatea pe Teatrul Naţional.
Ca să-mi fac datoria pe deplin, voi merge, la rigoare, în persoană să rog frumos pe aceste doamne a primi bucuros, rolurile acele minunate şi sper că fără, vreo consideraţie pentru oarecare modeste merite ale mele, ci numai în favoarea sincerităţii calde cu care vreau să ajut pe talentatul nostru poet, voi avea norocul să nu fiu refuzat.
Aşteptând un cuvânt de răspuns din partea d-voastră, vă rog, domnule director general, să primiţi cele mai distinse salutări din partea
Servitorului d-voastră I. L. Caragiale Distribuţia:
Gonzalov - dl. C. Mărculescu
Pajul - d-na Titi Gheorghiu
Contesa - d-na A(gatha) Bârsescu
Aş putea să termin aici povestirea acestui episod al vieţii mele. Dar, oricât ar fi momentul de culminant, povestirea ar părea totuşi trunchiată, aşa că o voi conţină, deşi va coborî la vale.
S-a fixat pentru 21 martie acelaşi an reprezentarea acestui act în versuri, ca „lever de rideau", ataşat la comedia realistă cu subiect din actualitate,, de G. Ursachi (pe atunci căpitan de intendenţă).„Piesa, care se chema O căsnicie, se mai jucase cu succes, iar criticul teatral de lâ Literatură şi artă română, Alexandru Davila, lăudase soliditatea construcţiei sale, în Comparaţie cu panourile fragile ale pieselor lui Haralamb G. Lecca.
îmi amintesc că atunci când a apărut afişul premierei mele, redactat cam astfel: „Se va juca piesa O căsnicie iar spectacolul se va începe cu poemul O sărutare", un ziar a adăugat în glumă: „De obicei căşnicile încep cu sărutări, chiar dacă se termină în chip variat".
Despre premieră voi vorbi pe scurt. Am asistat dintr-o lojă neocupată. Piesa, cu toate tăieturi le, mi s-a părut tot lungă şi statică. Jocul artiştilor (la Agatha Bârsescu renunţasem eu singur) mi s-a părut pe alocuri deviat, cu toate că spectacolul fusese pus în scenă
Ion Petrovici
130
131
• De-a lungul unei vieţi
de Paul Guşti. Dicţiunea fără nuanţe. în genere, mă simţeam nemulţumit şi aşteptam să se sfârşească mai repede, deşi mă mai înviorase o clipă un ropot de aplauze la scenă deschisă.
în sfârşit, a căzut cortina, iar aplauzele - pe care le ştiam hrănite de o grupă de colegi-prieteni prezenţi la stalul al III-lea-au ridicat de şase ori perdeaua, apărând şi-eu de patru ori.
Criticile, distanţate, după cum au apărut în ziare sau reviste, au fost mai mult favorabile. Citez din Ilarie Chendi: „în stilul bărbătesc şi puternic al tragediilor noastre, autorul reuşeşte a ne reda într-un singur act o poveste de amor romantic..." Etc.
H. Sanielevici scrie: „Versurile sunt uneori neîndemânatice, dar în genere corecte şi nu arareori pline de vervă, de avânt poetic."
Gh. Ranetti, care scria la Universul, a fost mai rece şi mai sever, încheind că - după impresia lui - această lucrare „câştigă să fie nu văzută, ci citită".
Trebuie să spun că impresia mea proprie se potrivea mai bine cu aprecierile lui Ranetti, fiindcă încă o dată am fost în capul nemulţumiţilor, cu toate strângerile de mână, care n-au venit numai de la tinerii' amici, ci chiar de la lume mai chibzuită, care fusese în sală.
E interesant, totuşi, să mai notez că peste vreun an-doi, făcând cunoştinţă personal ă cu Gh. Ranetti, acesta îmi spuse repede:
- D-ta eşti autorul piesei O sărutare...; parcă am scris despre ea şi te-am lăudat. ■ ••
-Nu prea!
- Hei, îrhi răspunse Ranetti, nu aşteptai să te laud cât pe Shakespeare.
Fusesem aproape de acord cu critica lui tipărită, dar revenirea de-acum îmi făcu totuşi plăcere. Aşa sunt părinţii: oricât ar fi de nemulţumiţi de copiii lor, sunt bucuroşi când aud despre ei o vorbi bună... .      ' .
Pieseta s-a jucat de vreo trei ori, după care a dispărut de pe afiş, întrucâtva şi din greutatea de-a avea la îndemână o piesă de mărime mijlocie, la care să se poată ataşa fără a lungi spectacolul din cale-afară. ' >-■ '
în schimb - alături de alţii care au şi scris -, o recunosc şi eu - această scurtă fantezie dramatică ă avut un rol istoric, provocând o adevărată epidemie de piese într-uri act-ceea ce ar fi şi o dovadă indirectă că mica mea creaţie a impresionat. Una din aceste lucrări declanşate îmi pare că s-a şi reprezentat. Alta a fost a lui Gigi
Şerbănescu, fiul poetului şi vărul meu, împreună cu carejucasem teatru la ţară. Fierbea să scrie şi dânsul un act în versuri şi a împrumutat un subiect ingenios dintr-o nuveletă a lui Catulle Mendes. Piesa lui Gigi nu s-a jucat, dar a apărut într-o mare revistă de pe vremuri: Revista idealistă, care câştigase şi unele colaborări mai distinse.
Lui Caragiale i-am păstrat de-atunci un cult adevărat, în care valoarea lui de scriitor considerabil se asocia cu momentele de încântare pe care mi le-a procurat.
La un an sau doi de la evenimentele povestite, maestrul a fost sărbătorit pentru împlinirea a cincizeci de ani. I s-a dat un banchet, la un restaurant din centrul Capitalei, la care ardeam să iau şi eu parte, şi aş fi mers, desigur, dacă tacâmul n-ar fi costat 25 de lei - cam un sfert din venitul meu lunar. M-am resemnat să-i dau o telegramă, calculând să sosească la banchet şi care a apărut a doua zi în ziare, alături de alte câteva, publicate la coada discursurilor rostite de comeseni, între care şi al lui Take Ionescu, singurul fost ministru care a asistat şi care avea mai târziu să beneficieze de adeziunea politică a lui Caragiale.
Textul telegramei mele, care ■am căutat să fie modest fără să fie banal, era următorul: „Aduc şi eu mănunchi de flori curate Ia cununa ce ţi-o împletesc românii".
Eram convins că, la citirea telegramelor de către un comesean, Caragiale a remarcat-o şi şi-a amintit o clipă de protejatul său literar, pe care nu-1 mai văzuse, dealtfel, cam de mult.
Trecuseră peste trei decenii, când am asistat la o reluare a piesei O căsnicie, la Studioul Teatrului Naţional. Eram curios ce impresie are să-mi mai producă după atâta trecere de vreme. Piesa n-a fost mai rău jucată decât odinioară, ba poate dimpotrivă. Constatând şi acuma că era bine construită, mi s-a părut totuşi cam desuetă şi cu interesul mai scăzut. De altfel, la reluare, piesa nu s-a putut menţine şi n-a făcut decât o serie redusă.    t ^ %
Hotărât, nu e de clasaicomediilor lui Caragiale, care sunt „fără bătrâneţe" - cel puţin câteva din ele.
Nu multă vreme de la această reluare, Liviu Rebreanu, numit director de teatru, mi-a? adus la cunoştinţă hotărârea sa de a-mi relua. O sărutare. Am protestat din convingere, insistând că activitatea mea poetică aparţine trecutului şi că eu singur coritribuiam,„să se lase uitarea peste aceste începuturi de creaţie literară; Rebreanu nu s-a dat bătut, spunându-mi că el nu cunoştea piesa, dar a citit-o de curând şi are credinţă că „rezistă".
Ion Petrovici
132
133
• De-a lungul unei vieţi
- Dar cine te-a pus s-o citeşti? Gine m-a pus? Ultimul volum din Istoria literaturii române a lui N. lorga, unde se vorbeşte cu elogii nu numai de activitatead-tale din urmă, dar şi de aceea poetică de odinioară. Te rog să nu mă împiedici s-o joc.
Şi piesa s-a reluat cu o bună distribuţie, cu o regie pricepută, ba am venit şi eu la o repetiţie, pentru a da unele indicaţii interpreţilor, desigur cu altă autoritate acum, decât aceea din tinereţe, când interpreţii nu prea luau în seamă, nici măcar unele obiecţii sfioase ale băieţandrului-autor.
' De data aceasta am mai tăiat vreo 10-15 versuri, care lungeau - inutil pentru idee şi supărător pentru acţiune - faimosul monolog şi am suprimat unele stângăcii de la sfârşit, care au fost înlocuite cu un text mai concis şi mai pregnant.
De data aceasta, actul meu, combinat fie cu alte două piese în câte un act (de Ollănescu-Ascanio şi Costache Negruzzi), sau cu una în trei acte, a făcut o serie de 35 de spectacole,'ceea ce a determinat pe Rebreanu să o insereze în repertoriul permanent.
Desigur, lumea din Capitală, care venea la teatru, era mai numeroasă decât odinioară. Dar osebit de această explicaţie, cred că mai era acum şi altă atmosferă.
. , Iată considerentele mele în aceastăprivinţă. La o piesă nouă, atât publicul cât şi critica sunt îndemnaţi să vadă mai mult defectele, lăsând în umbră calităţile; la o creaţie mai veche, e dispus, dimpotrivă, să observe mai mult calităţile. Altul este sentimentul la o reabilitare, âecât faţă de o inovaţie.
în afară de cele de mai sus^cred că la reluarea actului meu exista, din cauza multor circumstanţe, o resurecţie a gustului pentru romantism. în aceeaşi stagiune s-au jucat cu mare succes de public Don Garlos şi Măria Stuart de Schiller, Hernani de Victor Hugo (altă dată primit mai rece) şi Principesa îndepărtată a lui Rostand, care, desigur, nu e dintre cele mai bune ale acestuUautor. Dacă™ mă înşel, într-o stagiune apropiată se jucase şi o poveste feerică a lui Gerhardt Hauptmann. In această avalanşă de bucăţi romantice, s-a strecurat şi actul meu. în schimb, la aceeaşi epocă, piesele realiste, preferabile în vremi mai liniştite, în care nu«e petrece nimic, atrăgeau mai puţin.
M-a bucurat această înviere a unei lucrări din tinereţe, pe care o socoteam definitiv sub cripta creaţiilor uitate.
Dar, fireşte, mi-a produs şi un zâmbet subiectul care îmi zugrăvea aşa de corespunzător vârsta jună şi pătimirile mele de
odinioară. Acum nu mai eram de mult la etatea pajului, ci mai degrabă lâ a lui Horaţi» din Fântâna Blanduziei, care era un caz invers - întrucât o tânără sclavă stătea rezervată faţă de-amorul târziu al poetului.
Eram departe de intenţia să tratez acuma un atare subiect inversat, întâi fiindcă n-ar fi zugrăvit o actualitate efectivă, şi al doilea fiindcă Vasile Alecsandri a scris pe această temă - probabil trăită - o capodoperă autentică, eu considerând Fântâna Blanduziei poate cea mai perfectă realizare a teatrului în versuri românesc.
Personalităţi artistice excepţionale:
mounet-sully, agatha bârsescu, tenorul dumitrescu,
oskar strauss
Primul an de studenţie nu m-a bucurat numai cu noutăţile fireşti - lepădarea uniformei, cutreierarea străzilor Capitalei fără învoirea internatului etc. -, dar a mai avut şi surpriza unor mari artişti veniţi şirag în Bucureşti, fie străini, fie români stabiliţi în străinătate.
Despre Mounet-Sully, ilustrul tragedian de la Comedia Franceză, auzisem mai demult. Ultima dată, de laNîcolae Petraşcu, atunci când Nottara a apărut în Hamlet, rol pe care înainte îl interpretase lamoi, cu o strălucire deosebită, Grigore Manolescu, mort în anul când eu veneam la Bucureşti la şcoală. Petraşcu, care asistase la premiera interpretării lui Nottara, se exprima cam astfel: - „îmi rezervasem să scriu ceva despre această interpretare, dar am fost decepţionat, aşa că voi păstra tăcere. Nottara; în loc să încerce o creaţie proprie, a imitat în mod supărător pe Mounet-Sully; şi-a pus până şi barba lui Mounet, ceea ce ar fi,,putut să n-o facă." ■• ■ ' '"'
Cu această ocazie am văzut şi eu o litografie cu o scenă din //am/e/; jucată de Mounet- Sully, şi într-adevăr purta un costum şi o barbă... aşa cum îl văzusem la spectacol pe Nottara.
Aflându-mă mai în fonduri laînceputul lunii octombrie, când tragedianul francez debarcase în Bucureşti, mi-am cumpărat patru bilete sus la balcon, pentru cele patru spectacole pe care le anunţase cu trupa sa^arizîană, dar nu la Teatrul Naţional, ci la Teatrul Liric, destul de frumos că sală, dar cu o scenă cam mică şi cu decoruri sărăcăcioase, mai-mai ca la Tecuci.
Ion Petrovici
134
135
De-a lungul unei vieţi
înainte de a-şi începe reprezentaţiile sale, a apărut în ziare chipul marelui actor, un om Ia 60 de ani, eu o barbă albă ascuţită, însă destul de mărişoară. Ce se vaface cu barba se întrebau atâţia curioşi, atunci când se va travesti în roluri de om tânăr, ca Ruy Blas, Hamlet, Hernani, Oedip-rege?
într-o teribilă aglomeraţie de public, fiindcă se vânduseră şi locuri în picioare, s-a ridicat cortina asupra dramei Ruy Blas. Chiar de la început apăru în scenă eroul principal al piesei lui Hugo şi ne-am liniştit văzându-1 că purta mustăţi şi o bărbuţă neagră, care acopereau pe cele naturale, niciodată sacrificate, dar suficient de ascunse ca să poată da interpretului o înfăţişare relativ tinerească.
Cele cinci acte, jucate cu o vervă vijelioasă, au constituit o încântare, altoită şi cu puţină uluială. Trupa cu care celebrul tragedian venise era desigur bună, dar câtă distanţă de ia dânsul la ceilalţi! Celelalte roluri apăreau minuscule faţă de torentul de lavă care izbucnea, pentru a se potoli în intervalul scenelor amoroase sau deprimante, când curgea liniştit şi cu un murmur muzical.
Ca să exprim cu un cuvânt impresiaavută: mă simţeam atât de copleşit de această forţă dezlănţuită pe scenă, că âş fi fost incapabil să fac vreo critică de detaliu ori să relev poate unele exagerări.
Ce am putut să constat, totuşi, e că Nottara al nostru era mult superior în rolul lui Don Salluste, interpretului din trupa franceză, turtit, de altfel, de uriaşul său partener. Dar, fiindcă totuşi ţin să subliniez iacă o dată măiestria actorului nostru în acel rol de gentilom pervers, adaug că mai târziu, aflându-mă la Paris şi asistând la aceeaşi piesă, am găsit că rolul lui Don Salluste, jucat de Paul Mounet, fratele lui Mouhet-Sullyj fireşte nu mare cât acesta, dar totuşi un actor de seamă şi cu multe resurse dramatice, rămânea totuşi puţin în urmă interpretării lui C. Nottara.
A doua reprezentaţie a fost Hamlet. Fireşte, tragedianul francez m-a copleşit iarăşi cu bubuiturile glasului său cutremurător, dar de data aceasta a ascuns mai puţin unele extravaganţe ale jocului, unele excentricităţi ale interpretării, care îl făceau uneori să ridice picioarele pe pereţi. Desigur, se poate susţine că Hmalet nu numai se prefăcea că e nebun, fără ca această stare iriprbidă să determine gesturi acrobatice, nu tocmai la locul lor într-un rol de nobleţea personajului lui Hamlet.
Am confirmat şi eu observarea Iui N. Petraşcu, că Nottara îl copiase şi la înfăţişare, şi la joc pe Mounet-Sully, cu un mic adaus însă: actorul român, nedispunând de mijloacele scenice ale
tragedianului francez, dacă n-a putut să se ridice la aceeaşi înălţime în scenele desăvârşit realizate de modelul său, n-a reuşit să reproducă întocmai nici scenele de extravaganţă exagerată, şi, rămânând mai în urmă, a păstrat - cu voie, sau fără voie - o notă de măsurătoare făcea pe Hamlet mai om şi mai simpatic decât acela al lui Mounet-Sully, când nu ştiai bine ce arătare mai este...
Aşteptam cu un interes nerăbdător să văd al treilea spectacol, Hernani, tot dramă a lui Hugo. Aşteptarea avea o cauză lăturalnică interpretării emoţionante de care nu mă îndoiam. Eram sigur că ilustrul interpret nu-şi va rade barba nici cu această ocaziune, dar îmi închipuiam că se vor suprima două versuri din piesă, care distonau cu înfăţişarea eroului. Versurile erau rostite de adversarul lui Hernani la dragostea Dorinei Sol, către guvernanta iubitei lor comune:
Ta bel le adore
Un cavalier sans barbe et sans moustache encore...
Nu se poate, îmi spuneam, să nu se taie aceste versuri care vatămă iremediabil identitatea eroului.
Şi totuşi, versurile nu s-au suprimat, iar tânărul Hernani, apărând curând în scenă după rostirea lor, avea aceeaşi barbă ca şi în RuyJBlas, unde textul nu crea nici un impediment.
însă publicul din sală habar n-a avut de această contrazicere flagrantă, versurile în chestiune strecurându-se neobservate.
Mă întrebam dacă şi la Paris cele două versuri se păstrează şi, când am vizitat marele oraş pentru întâia oară, mi-am propus să fac controlul. în adevăr, Hernani s-a şi anunţat în curierul săptămânii şi m-am instalat într-un fotoliu la Comedie. Da! Aci n-a mai fost contrazicere, versurile s-au rostit, iar când a apărut personaj ul aşteptat era ras şi de barbă, şi de mustăţi. însă asta fiindcă nu mai juca Mounet-Sully, ci tot un actor mare, nici.dânsul prea tânăr: Albert Lambert, Lucrul îl aflasem, dealtfel, de curii am citit programul.
Mounet-Sully părăsise rolul pe care îl jucase decenii întregi şi mă întreb dacă nu cumva şi la Paris nu se admisese, în mod convenţional, să se rostească versurile, şi pe urmă eroul să apară... cu barbă. Ar fi fost un omagiu dublu şi pentru poet, să nu i se ciuntească textul, şi pentru interpret - care şi aci era admirabil -, să nu i se impună schimbarea înfăţişării sale cotidiene...
Am ajuns la a patra reprezentaţie şi - fără controversă - la cea mai zguduitoare dintre toate: Oedip-rege, antica tragedie a lui
Ion Petrovici •
Sofocle. Nu mai vorbim de geniul autorului, care a construit cel puţin trei opere teatrale care sunt pline de vitalitate după 2500 de ani. Dar şi interpretarea protagonistului a jucat un rol considerabil la fiorul de spaimă care a cutreierat permanent sala, încremenindu-ne consternaţi. Nu erau numai torturile victimei nevinovate, osândită dinainte de a se naşte de voinţa neînduratului Destin. Dar, pe lângă chinurile lui Oedip şi ale mamei sale, Jocasta, care îi devenise soţie, în completa neştiinţă a âmândorura, jocul lui Mounet-Sully, cu zbuciumul său cutremurător, parcă aduceaîn atmosferă şi făcea sesizabile forţele uriaşe care se rostogoleau implacabile, ale acelei Moîra Sălbatecă şi necruţătoare. u-
Manifestaţiile publicului, la căderea cortinei, nu mai luau sfârşit, iar după terminarea spectacolului tineretul 1-a aşteptat pe marele interpret la ieşire, i-a deshămat caii de la trăsură şi 1-a dus în triumf şi aclamaţii până la hotelul „Bulevard". Este drept că sistemul acesta era un fel de tradiţie faţă de celebrităţi, dar de data aceasta, pe lângă trăsura deshămată şi împinsă de tineret, mergea pe de lături un -întreg convoi entuziast de vârste variate, care a pătruns în holul de la „Bulevard" şi nu a plecat acasă, până ce nu i-a strâns mâna fiecare la rând. Ba îmi amintesc că unul 1-a şi îmbrăţişat...-iar altul, cu mai multă cultură literară, striga cât îl ţinea gura: „Vive Mounet-Sully, le Victor Hugo de lascene!" (Daeă memoria nu măînşală, acesta era studentul D. Caracostea, viitor profesor de universitate.)
Pe la începutul anului 1900, Agatha Bârsescu, actriţă vestită la Burgtheater din Viena, după ce încercase să joace în tinereţe la Naţionalul din patria sa, revenea acum - vremelnic - în ţara de origine, pentru o serie de reprezentaţii în limba română, cu trupa Teatrului Naţional.
Agatha Bârsescu a propus direcţiei teatrului un program de spectacole cu acele piese în care dânsa se afirmase cu deosebită strălucire, în cariera sa dramatică din străinătate: Medeea, Magda, Messalina, Macbeth şi altele. Din nefericire, n-am putut să asist la nici una din aceste piese cu eroine impetuoase şi virile, care corespundeau aşa de bine înfăţişării şi temperamentului său.
Abia la urmă am putut să asist la una din cel!"2.-3 piese suplimentare, pe care, la cererea publicului entuziast, le^-a mai jucat-pe scena Teatrului Naţional. M-am dus deci la Romeo şi Julieta, capodopera lui Shakespeare, unde drăgălăşia şi farmecul feminin al Aristizzei Romanescu creaseră o imagine de neuitat. Mulţi erau sceptici că Agatha Bârsescu va reuşi în rolul acestei celebre eroine,
137 • De-a lungul unei vieţi
fiind şi prea înaltă, având şi o voce puternică şi bărbătească, în sfârşit însuşiri cam opuse graţiei gingaşe a Julietei.
Surpriza a fost generală. Agatha Bârsescu, deşi aparent necorespunzătoare rolului, aj ucat cu-atâta meşteşug, a gradat cu-atâta pricepere scenele şi nuanţele rolului, încât înfăţişarea oarecum negativă a dispărut cu desăvârşire; lumea urmărea evoluţia lăuntrică a personajului, fără a mai fi izbită de unele nepotriviri exterioare. Această mare artistă a avut şi de data aceasta un enorm succes, alături de Demetriade, care s-a afirmat şi dânsul în Romeo.
c Abia peste vreo zece ani, am văzut-o pe Agatha Bârsescu în totalitatea rolurilor ei celebre la Teatrul Naţional din Iaşi. Având şi calitatea de membru în comitetul teatrului în oraşul unde mă instalasem ca june universitar, am putut s-o admir în întregul ei şirag de roluri, fără nici o omisiune. Ba i-am făcut şi cunoştinţă personală, legând încetul cu încetul şi o reală prietenie.
în câteva din rolurile ei de frunte, Agatha era cu totul extraordinară, dar în toate a fost impresionantă, ca de pildă \x\.Dama cu camelii, unde nu era uşor s-o crezi tuberculoasă.
După această a doua revenire în ţară, a plecat iarăşi, în-torcându-se bătrână spre şaptezeci de ani. A încercat să mai joace, dar vremea ei trecuse, cu toate vestigiile unui talent care în parte îi rămăsese.
Pentrudânsasepuneaoproblemăîndeajuns de gravă: nevoia de-a avea o ocupaţie, care să-i procure mijloacele de existenţă. Eu eram deputat în Parlamentul Iorga (1931-1932), şi m-am gândit la o recompensă naţională, însă Agatha năzuia la altceva: să i se creeze o catedră la Conservatorul din Iaşi, unde să poată funcţiona până la sfârşitul zilelor, formând elevi care să se folosească de experienţa ei actoricească. .
Ne-am înţeles cu un alt deputat prieten, tot de la Iaşi şi dânsul, să depunem un proiect din iniţiativă parlamentară însărcinându-1 cu bucătăria proiectului de lege şi să-1 sondeze şi pe pijirnul-ministru, care era chiar N. Iorga.' Proiectul a căpătat uşor numărul de semnături regulamentare, dar intervenţia la preşedintele de consiliu - pe care eu aveam motive să n-o încerc personal - a dat greş: N. Iorga, informat de aceasta, a sărit în sus:
- Cum adică, eu, Iorga, am să ies la pensie la 70 de ani, iar această domană, la vârsta aceasta, să intre în învăţământ?Se poate?
Eu cunoşteam o slăbiciune a lui Iorga - istoric considerabil şi talent multilateral - însă extrem de susceptibil la o vorbă de laudă, cu care îl băgai în buzunar - cel puţin pentru moment.
Ion Petrovici
138
139
• De-a lungul unei vieţi
- De ce nu l-ai adulat puţin? i-am spus colegului meu. ; -N-a mai fost timp, era mânios şi-a plecat. A rămas ca proiectul să fie strecurat la vot'într-o zi când ]
primul ministru va fi plecat la Văleni. Aceasta era şi părerea opoziţiei, în frunte cu d-rul Lupu, care iscălise şi dânsul proiectul de lege. - -
Când am văzut că N. Iorga lipseşte de la şedinţă, colegul | meu - în complicitate cu biroul Camerei - aluat cuvântul, a citit j expunerea de motive şi urma să rostească şi o scurtă cuvântare pentru susţinerea proiectului. Dar abia începuse discursul, când iată că primul ministru soseşte şi s-aşază în capul băncii ministeriale. Fireşte, nu se mai putea da înapoi, dar deputatul - orator de la tribună, care era un meşter avocat şi un maestru al epitetelor exagerate, îşi continuă netulburat discursul cam în felul următor:
- Acest proiect de lege, în care se răsplăteşte munca unei artiste geniale, n-ar fi putut fi prezentat decât în timpul unui guvern prezidat tot de un geniu, cum este Nieolae Iorga etc, etc.
Proiectul s-a votat, fără ca primul-ministru să fi schiţat vreo vorbă de împotrivire. Dar când colegul meu s-a coborât de la tribună şi a trecut prin vecinătatea băncii ministeriale, preşedintele de consiliu l-a oprit, spunându-i fără răutate:
- Aşadar, mi-o făcuşi! La urma urmei poate că ai avut dreptate. E o femeie deosebită, care merită. Uite* îţi promit că voi duce eu proiectul la Senat şi voi avea grijă să se voteze şi acolo...
Agatha Bârsescu a funcţionat un deceniu, până la moartea ei subită, în preziua aniversării a 80 de ani. O vedeam din când în când şi, ca să-i fac plăcere, o tachinam - întemeiat pe propria ei povestire - cu arhiducele austriac, pe care l-a primit.într-o zi acasă în toaleta pe care o purtase la Burgtheater în actul ultim din Dama cu camelii.
- Daia spune-mi drept: cu Franz-Iosef n-a fost nimica?
- O! împăratul era prins tare de o colegă a mea, comediana Schratt, femeie mult mai frumoasă decât mine...
Dar să mă întorc iarăşi, după ce am zburat cam departe, şi să revin la epoca fixată iniţial. ti.
Am asistat la cele două spectacole ale tenorului Dumitrescu, celebru pe atunci şi dânsul peste hotare, unde lucea luminos. De mai mulţi ani se dibuia la noi şi chiar se încercase a se insera, în serile libere de la Naţional (pe atunci nu se jucau decât patru reprezentaţii pe săptămână), spectacole cam improvizate de operetă
şi de operă. Nu exista o trupă suficient organizată şi de asta nici regularitatea reînceperii şi încetării.
Chiar în epoca mea de băieţandru, deşi preferam spectacolele de teatru „vorbit", am fost antrenat totuşi de alţi colegi mai muzicali şi am văzut unele operete, care, ce e dreptul, nu mi-au displăcut: M-elle Nitouche, De-aş fi rege, Dragonii lui Villars - câteşitrele producţii franţuzeşti, sprintene şi melodioase. Ba chiar am văzut şi o operă, Carmen de Bizet, care m-a cucerit de la început atât cu ariile, cât şi cu protagonista, o oacheşă frumoasă şi plină de draci, Irena Vladaia. Partenerul ei era tenorul Băjenaru, care a cunoscut o epocă de celebritate, având o voce perlată, deşi nu puternică, iar jocul stângaci şi rece: un fel de C. Costescu,. transpus la teatrul muzical. Dar avea avantajul de-a părea bărbat frumos. Rolul toreadorului îl juca un italian, Gregoretti, care cânta îndeobşte italieneşte, ca şi alţi doi compatrioţi ai lui, angajaţi în trupa românească. Dar la apariţia sa în Carmen a rezervat o mare surpriză publicului din sală, cântând aria toreadorului în limba română. Ovaţiile nu mai conteneau, iar palmele s-au lovit fără întrerupere vreo două-trei minute. Baritonul a bisat aria, dezlănţuind o a doua serie de aplauze, aproape tot aşa de lungi.
Tenorul Dumitrescu, invitat la Bucureşti, a găsit o trupă înjghebată, având pe lângă solişti coruri bine instruite şi o orchestră pusă la punct. A cântat întâi Rigoletto, una dintre cele mai populare creaţii ale lui Verdi. Vocea lui era foarte puternică şi capabilă de-a prelungi notele, fără să--ţi lase impresia vreodată că va sfârşi c-un semiţipăt, cum se întâmplă uneori. Voce puternică, dar fără destulă dulceaţă,, iar pentru ariile ducelui de Mantua poate cam prea tare, dovadă că tenorul părea preocupat tot timpul nu s-o intensifice, ci s-o mai modereze.
în schimb, la al doilea spectacol, vocea puternică era necesară. Vedeam pentru întâia dată o operă wagneriană, celebra dramă muzicală Tannhăuser. Despre Wagner citisem tot felul, de păreri. Unii subliniau corespondenţa dintre text şi muzică, progresele orchestraţiei, pe când alţii deplângeau sărăcia elementului melodic, lucru care făcea audiţia anostă. Aşteptam cu o curiozitate nerăbdătoare acest prim contact cu opera wagneriană. Uvertura, care la această creaţie conţine condensată totalitatea laitmotivelor -semănate în decursul acţiunii, mi-a plăcut în mod deosebit, reţinând chiar corul Dejerinilor şi marşul invitaţilor la castel.
în Schimb, restul mi-a plăcut mai puţin, în parte şi din pricină că,: afară de marele protagonist, interpretarea a fost în genere
Ion Petrovici •
140
141
• De-a lungul unei vieţi
mediocră, iar Wolfram von Eschenbach, jucat de un bariton român care îşi pierduse vocea, a fost, pur şi simplu, lamentabil. Dar, în total, spectacolul mi-a părut interesant, cu o acţiune originală şi cu părţi sezisante - fără să bănuiesc totuşi că peste vreo patru-cinci ani,' când studiam la Leipzig şi când am văzut jucat la perfecţiune întreg ciclul wagnerian, era s-ajung un fanatic al geniului lui Richard Wagner şi al operei sale, nedreptăţind, ca toţi neofiţii, valoarea altor creatori, spunând despre Verdi, cu toată bogăţia unică a invenţiunii sale melodice şi a succeselor sale mondiale, că e un autor de muzică lăutărească. O dată, la Berlin, am părăsit pe la mijloc spectacolul cu opera Trubadurul, găsind-o enervantă cu potpuriul său de melodii diverse.
Fireşte, mai târziu, mi-am regăsit echilibrul,,şi continuând a fi mai departe un wagnerian convins, am recunoscut totuşi valoarea altora, a lui Verdi înainteaTuturor oropsiţilor, care, în pofida aprecierilor mele pretenţioase continuau să păstreze renumele lor universal.
Cu Oskar Strauss lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Viitorul compozitor de operete celebre {Farmecul unui vals, Soldatul de ciocolată, Les trois valses), era pe atunci dirijorul unei orchestre care cânta seral, în sala Edison, prevăzută cu scenă şi cu loji, local de seară, în care se intra fără plată* dar cu obligaţia unei consumaţii pe un preţ ceva mai crescut. Sala aceasta, aşa-zisa Gafe Edisoti, avea mese şi jos, şi în loji - şi, fără a fi frecventată de un public de mare clasă, nu era însă nici de public vulgar. In special venea foarte mult tineret-muzicieni, literaţi, studenţi - distrându-se, desigur, mai ales cu programul seral al orchestrei, care cuprindea piese valoroase ca Rapsodia lui Liszt, uverturi de opere, câte un vals celebru, dar uneori şi unul la modă, cum era pe atunci Ober den Wellen, vals la ascultarea căruia îşi clătinau capul visători toţi amatorii pasionaţi de dans...
Orchestra stătea pe scenă - ca Filarmonicademai târziu la Ateneu-, îşi executa programul distribuit pe toate mesele, cu cele două grupe de bucăţi numerotate, făcându-se o pauză mai lungăla mijloc, când publicul aplauda mai zgomotos pentru a obţine o bucată în plus.
La câteva zile de la sosirea mea în Bucureşti, înnoua-calitate de student, vechiul meu prieten Alexandru Zamfirescu, cu care fusesem şi la internat, undene citeam reciproc poeziile, mi-a atras atenţia asupra localului de la Edison, situat în cartierul băncilor, la capătul pasajului Vilacros (ceva mai târziu în acea sală s-a amenajat
un teatru, ca mai apoi să;fie prefăcut şi dânsul într-un institut financiar), şi l-am întovărăşit, „rămânând amândoi credincioşi acestui' local simpatic, pe care îl vizitam aproape în fiecare seară.
Ne uitam atenţi la dirijor, care purta un nume de familie ce fiinţa de mult în analele muzicii şi ne apărea ca un om serios, dar fără ifose arogante. Foarte rar, la un final de program, figura şi o compoziţie proprie, de obicei tot un vals, parcă ceva mai anemic decât altele.
■ Fiindcă Ober^den Wellen al nostru era rareori în program, ne-am hotărât să-1 căpătăm ca supliment la finele părţii întâi.; Şi atunci îi trimiteam dirijorului un bilet redactat stereotip': „Un grup de studenţi entuziaşti vă roagă să cântaţi Ober den Wellen" - ceea ce „adresantul" nu refuza niciodată.
Bine că am scris „un grup de studenţi", căci altfel, de lăsam să se creadă că suntem oameni mai maturi, ce idee şi-ar fi făcut Oskar Strauss despre gusturile inferioare ale publicului bucureştean!
După un an sau doi, Edisonul căzu în desuetudine; în orice caz, compozitorul german plecase către alte orizonturi, unde îl chema o altă.menire: un frumos destin de compozitor...
Un exemplu la Titu Maiorescu. O lecţie a profesorului I. Crăciunescu
Admiraţia mea pentru Titu Maiorescu a fost unul dintre cele mai puternice şi constante sentimente, din timpul studiilor mele universitare. Lecţiile filozofice ale acestui ilustru profesor erau ore de fascinaţie şi înălţare. O frază atât de limpede şi de cadenţată, o voce atât de gradată şi dernuzicală îţi dădeau impresia că te'afli la un fel de „concert", la un recitativ plin de farmec şi de vrajă. Dealtfel, la cursurile lui - cu intrare gratuită - era^o îmbulzeală nemaipomenită, încât lumea care alergase să-1 asculte părea cât pe aci că_o să suspende obiectul pentru care era venită. în adevăr, erau zile îri care Maiorescu nu putea să intre în sală, aşa era de compactă mulţimea publicului în picioare, îngrămădit între uşă şi catedră, încât intrarea era efectiv baricadă şi unii auditori trebuiau -să iasă pe coridor, pentru a lăsa loc magistrului să pătrundă înăuntru şi să ajungă, luptându-se cu valul, până la catedră.
InainfStle a mă înscrie la Universitate şi a avea prilejul să ascult eu însumi pe acest mare profesor - instalându-mă cu vreo
Ion Petrovici
142
143
• De-a lungul unei vieţi
două ore mai devreme în sala cea mai mare a facultăţii, unde urma să vorbească - nu aveam o idee precisă despre talentul său de orator.
Numele care circulau mai des în public, drept culmi ale oratoriei româneşti, erau Take Ionescu şi Barbu Delavrancea. Pe acesta din urmă Maiorescu însuşi îl denumise de câteva ori „cel mai mare orator pe care îl are suflarea românească". ,.
Abia într-un târziu am citit un studiu plin de miez al lui Anghel Demetrescu, în Literatură şi artă română, în care Maiorescu, zugrăvit în muzicalitatea lui oratorică, era denumit „fruntaşul tribunei româneşti".
Să nu uit că însuşi Caragiale, în împrejurările în care îl întâlneam mai des, venind vorba despre oratorie - artă pe care părea s-o preţuiască, citându-mi cu admiraţie pe Bossuet - la întrebarea mea pe cine preferă dintre toţi oratorii noştri, dânsul mi-a răspuns:
- Cel mai mult îmi plăcea Alexandru Lahovary.
- Dar acum, după moartea lui?
- Acum, în frunte îl pun pe Maiorescu.
După începerea cursurilor, care a urmat curând după această convorbire, am luat personal cunoştinţă de elocinţa, în felul ei unică, a profesorului meu; dădeam fuga să-1 ascult şi la Senat (pe atunci tot în localul Universităţii), unde, păstrând aceeaşi solemnă majestate, avea şi o notă polemică, cu meştere mânuiri de floretă, care împungeau exact acolo unde trebuia. Take Ionescu, pe atunci ministru, era îndeobşte delegat să-i răspundă, şi începea cam astfel:
„Când te «tacă d-1 Maiorescu e foarte greu să-1 combaţi, chiar dacă simţi că ai dreptate, fiindcă logica argumentării sale este impecabilă. Singurul mijloc de a-i surprinde o eroare e să-i analizezi premisele. Aici am putut să descopăr că d-sa, dacă nu pleacă de la o idee falsă, porneşte totuşi de la o semiinexactitate. Atunci poţi să-i dărâmi construcţia, dar nu mai puţin drsa rămâne cel mai periculos dintre oratori".
La Universitate ţinea două cursuri, unul de Logică şi altul de Istoria filozofiei. La primul asista tot lume foarte multă, dar puteai să respiri mai uşor. La celălalt însă, unde defila galeria istorică a marilor gânditori, aglomeraţia asistenţei era cuadevărat colosală, aşa precum am arătat. Fireşte, prezentarea gânditorilor nu te dispensa să-i citeşti în original, şi atunci descopereai adesea aspecte ce nu apăreau la curs* acolo unde Maiorescu se ostenea să le clarifice ideile esenţiale- lucru excelent pentru un prim contact cu dânşii - şi totodată îşi arăta preferinţele, lăsându-ne însă liberi
în aprecierea noastră. Chiar dacă mai târziu am găsit şi unele lacune în acest curs magistral, totuşi n-am uitat până astăzi ce imagini vii şi reliefate - deşi pe alocuri necomplete - ne dădea magistrul nostru despre concepţiile filozofilor pe care ni-i prezenta la rând.
Această amintire dăinuitoare a fost baza unei poezii lirico-descriptive, compusă târziu în ore de melancolie şi, ca să-mi fac obiceiul, o reproduc.
Memoriei lui Titu Maiorescu
De câte ori vechile file Le las să se perinde iar, De sub noianul meu de zile Mi-apari din nou, senin şi clar.
Calci treptele şi sui amvonul, Eşti ca o statuă măreţ, Domol şi lin se urcă tonul ' Şi-mparţi lumina ta de preţ:
Comori de gânduri înstelate Ce secol ii au grămădit, De mintea ta sunt reflectate Şi prinse-n graiul tău vrăjit.
Spre obârşia lor de-a dreptul Pe urmă drumul l-am făcut, Şi m-am hrănit de la înţeleptul Ce-ntâi şi-ntâi le-a conceput.
Am stat cu gemi creatoare, Da-n sufletu-mi n-au să te-apună, Că poţi să te-ncălzeşti la soare, Fără să uiţi regeasca lună!
Arta oratorică a lui Maiorescu a fost principalul izvor de admiraţie pentru personalitatea sa - dar nu singurul. Se mai adăuga şi efectul stilului său de prozator, limpede, cizelat şi cu o cadenţă specială, stilul în care îşi exprimaeriticile literare, prudente la laudă,
Ion Petrovici
144
145
• De-a lungul unei vieţi
nemiloase în latura negativă, aşezate în genere pe un strat de gândire filozofică. .
Mărturisesc că până la înscrierea în Universitate nu citisem, din critibile lui Maiorescu, decât vreo câteva. Acum m-am hotărât să le iau la rând şi în dimineţele libere, la biblioteca Fundaţiei Universitare, am străbătut cu încetul şi cu o plăcere crescândă cele trei volumaşe, căutând să cuprind exact în minte săpăturile lor în adânc şi amuzându-mă de împunsăturile de lance, cu care îşi sfredelea adversarii, păstrând şi aici statornica lui eleganţă.
După ce am terminat lectura integrală şi am trecut la lecturi de filozofie pură - mai ales din autori străini - mergeam aproape regulat, cu un sfert de oră mai înainte de închiderea sălii de citit şi luam din raft, pentru destindere, volumul lui Maiorescu în care se găsea Beţia de cuvinte şi continuarea într-un al doilea articol, tot aşa de reuşit, savurând arta polemică în atac şi în contraatac.
Un coleg, care mi-a surprins obiceiul, mi-a spus într-o zi: „Ce păcat că omul acesta nu mai scrie, fiindcă într-adevăr scrie minunat". Colegul avea întrucâtva dreptate, fiindcă magistrul nostru scria rar şi în genere concis. Dar ce surpriză ne pregătea tuturor, când, peste vreun an-doi, a început să publice în Convorbiri literare, continuând în mai multe numere, admirabilul studiu Oratori, retori şi limbuţi, cu referinţă la stările noastre (aplicaţia la stările de-atunci şi judecarea lor au constituit structura şi scopul permanent al mai tuturor criticilor sale) - studiu bogat ca material, ingenios ca rubrică de clasificareşi care, în sfârşit, cu excepţia unor mici răutăţi discutabile mi se părea de-o agerime logteă impresionantă şi de-o justeţe convingătoare.
Elocvenţa română era trecută în revistă, oferindu-ne un tablou condensat al ipostazelor şi al personalităţilor sale!
...Dar poate ar fi timpul să mă opresc, oricât aş fi de ispitit să mai continuu în acelaşi sens, pentru a veni la subiectul propriu-zis, aşa cum îl exprimă titlul acestui capitol de amintiri (Vezi: Un examen la Titu Maiorescu).
La acest profesor ilustru erau două feluri de examene. La Logică se făcea controlul prin întrebări şi răspunsuri; la Istoria filozofiei, candidatul la examen îşi alegea o materie dip.curs, pe care - după ce o studia temeinic - o prezenta fie sub formă de lucrare scrisa - pe aceastao preferau cei mai mulţi -, fie ca expunere orală, la catedră, timp de 20 de minute, după care Maiorescu făcea cu vorba lui sacadată aprecierea critică, în faţa asistenţei, numeroasă nu ca la cursul său, dar mai densă decât la cursul...altora.
în anul în care a predat Istoria filozofiei germane contemporane, amales pentru examenul de fine de an: „morala lui Schopenhauer". Eu am preferat expunerea orală şi, când magistrul a intrat în clasă, i-am comunicat că mă prezint Ia examen, precum şi subiectul pe care mi l-am ales. Dânsul mi-a făcut semn să trec Ia catedră, şi-a luat în scaun, aşezându-se aproape de mine şi cuprinzându-şi cu mâna marginea urechii, cu care auzea relativ mai bine.
Am început să vorbesc, arătând că în filozofia lui Schopenhauer există două morale: una mai la îndemâna tuturor, morala milei, şi cealaltă, care încununa oarecum sistemul său de gândire, e morală eroică - ce consista în distrugerea voinţei de a trăi, pregătind „nefiinţă", „nirvana", după el scopul cel mai înalt al conduitei omeneşti, pe care o preconizau şi budiştii, dar care era destinată, din păcate, numai oamenilor aleşi.
De la început am eliminat această de a doua morală, care era în strict raport cu pesimismul extremist al autorului - pesimism pe care nu îl împărtăşeam nici eu, după cum nu-1 împărtăşea nici Maiorescu, - deşi îi aprecia alte laturi ale doctrinei sale, ce se puteau accepta, fără concluziile de la urmă, care nu erau o consecinţă absolut necesară.
. i Am revenit la morala milei, care - vorbesc de ce credeam atunci - se putea accepta ca un criteriu de conduită sănătoasă. Am arătat-după Schopenhauer-că principiul „individuaţiunii", adică faptul că lumea concretă se dezvoltă »sub formă de obiecte individuale, că această ipostază e şi mai accentuată la om, iar această individualizare, care ne ascunde principiul unic al existenţei, substanţa comună a noastră, a tuturor, este izvorul egoismului, iar acesta este pricina oricărui rău.
Pentru acombate această izolare egoistă, care ne face să fim nepăsători faţă de suferinţele aproapelui nostru, ba chiar să-i încălcăm dreptul său egal Ia viaţă, ca să spargem zidul care apără egoismele noastre şi să restabilim solidaritate^ între pameni, urmează să trezim, în pofida vălului individuaţiunii, sentimentul identităţii funciare dintre tine şi semenii tăi. Această ridicare a cortinei, care ne arată identitatea şi ne face să înţelegem că lovind în alţii lovim şi în noi înşine, nu se poate face prin argumentaţii abstracte, fiindcă raţiunea e o funcţie utilitaristă, pusă în serviciul vieţii individuale, ci printr-o intuiţie, care nu relevă dintr-odată acea identitate despre care am vorbit şi care produce în mod spontan abţinereaa*e-a lovi pe alţii, precum şi sentimentul milei faţă de cel năpăstuit.
Ion Petrovici
146
147
• De-a lungul unei vieţi
Schopenhauer împinge această identitate faţă de toate treptele de vieţuitoare, şi de aceea e şi considerat ca unul din iniţiatorii societăţilor de protecţia animalelor.
Ce efecte poate să aibă relevarea unei atare identităţi? Filozoful ne povesteşte cazul unui vânător, care ucigând o căprioară, a rămas consternat de privirea înlăcrimată şi plină de mustrare a animalului muribund, şi a fost aşa de răvăşit sufleteşte, încât a încetat să vâneze pentru totdeauna.
Aşadar, lepădarea egoismului este opera unei intuiţii directe - iar procedarea cea mai eficace pentru a o deştepta este aceea pe care o recomandă religia budistă (superioară creştinismului, care o face mai pe ocolite) şi care constă în a duce pe fiecare individ în faţa altor semeni şi a-i spune, în dreptul fiecăruia: Acesta eşti tu! {Ta twam asi).
Am terminat conferinţa cu această încheiere, exprimându-mi şi aprobarea personală. Am trecut după asta într-un cap de bancă, iar magistrul şi-a luat scaunul, l-a adus lângă mine şi a început a vorbi.
- Conferinţa d-tale a fost bună.
A urmat apoi o justificare a acestui calificativ iniţiaL relevând unele însuşiri pozitive ale conferinţei, după care trecu la critică:
- Cât priveşte încheierea, eu socot că ţi-ai făcut prea mari iluzii asupra eficacităţii lui „Ta twam asi" a budiştilor, relevat şi de Schopenhauer. închipuieşte-ţi că ai lua pe cineva de mână, l-ai duce în dreptul altcuiva şi i-ai spune: Acesta eşti tu. Hei! Ce-ai făcut cu asta?! Crezi că prin acea afirmare ai obţinut transformarea morală pe care o ftăzuim? Eu socot că o asemenea regenerare e o operă laborioasă şi cel mai potrivit mijloc pentru a ajunge larezultat ar fi educaţia estetică. Prin practicarea sau prin contactul cu arta-îndeletnici're eminamente dezinteresată - se creează încetul cu încetul o stare de dezinteresare sufletească, ce poate servi ca bază vieţii morale, a cărei esenţă este şi la dânsa lepădarea egoismului...
Dar cu această rezervă, am fost mulţumit de conferinţă.
în timpul cât vorbea Maiorescu, am simţit-că mi se încheagă a replică în minte, şi atunci am făcut un lucru ce nu se obişnuia, şi care nu s-a mai petrecut niciodată: ani cerut să-mi dea voie să mai fac unele observări. ^
- Este drept, am răspuns eu, că în aparenţă e greu să-ţi închipui că rostirea acelei fraze ar avea un rezultat aşa de profund, ar depinde cine o rosteşte, cu ce accent şi cu ce forţă lăuntrică. Nici Buda, nici Isus nu converteau cu demonstraţii, ci cu afirmaţii, şi de multe ori ajungea un cuvânt, subliniat de o privire, pentru a
trezi în suflete conştiinţa acelei identităţi care sacrifică egoismul şi aduce uitarea de sine.
Vânătorul care renunţă la pasiunea ocupaţiei sale a fost lămurit deodată de frăţia vieţuitoarelor - şi nici măcar de cuvântul unui om, ci de privirea expresivă a animalului rănit.
Ih ce priveşte educaţia morală prin cultivarea frumosului şi practicarea artelor, aceasta s-ar putea să aducă oarecare rafinare dezinteresată, dar nu trebuie să uităm că, bunăoară, în epoca Renaşterii au fost mari artişti, sau mari amatori de arte, care din punct de vedere etic au fost nişte sceleraţi.
După aceste consideraţii, care constituiau un fel de polemică, prea puţin ascunsă, cu observările magistrului, am tăcut aşteptând verdictul, încălzit, dar şi puţin îngrijorat. Maiorescu mă întrebă: Atât? La semnul meU afirmativ, reluă cu tactul său obişnuit:
—Da!... e ceva în ce-ai spus dumneata.
Apoi reluă teza educaţiei artistice, atenuând observările mele, dar fără a mai insista, subliniind numai că educaţia morală - chiar dacă uneori s-a făcut prin iluminare bruscă - eîndeobşte chestie de timp.
Totuşi, sculându-se de pe scaun, a vrut să-şi reia rolul de profesor, suveran să aprecieze pe elev şi dator să nu-1 lase în îndoială, înainte de a părăsi sala, a stat o clipă în faţa mea şi mi-a repetat de trei ori acelaşi cuvânt:
- Bine, bine, bine!
Un singur cuvânt apăsat, care mi-a refăcut moralul, ceea ce recunosc că nu-i tot una cu o refacere a vieţii morale... Mi-a fost o binefacere, fără a-mi confirma teoria susţinută.!
' Mai "târziu, reflectând asupra acestei probleme, mi-am dat seama că amândoi omiseserăm, în fixarea poziţiilor noastre, un factor extrem de important în domeniul progresului etic: puterea exemplului. Cei mai vestiţi creatori de principii morale înalte au izbutit să-şi facă prozeliţi fanatici şi prin exemplul yieţiijor proprii, făcând-o să cohcorde întrutotul, şi până la jertfa de sine, cu doctrina preceptelor predicate.
Facultatea de litere din Bucureşti avea patru profesori de filozofie; pe lângă Maiorescu mai erau Demetrescu-Iaşi, Rădulescu-Motru şi I. Crăciunescu. Acesta din urmă părea cel mai şters dintre toţi, cu toate că avea şi unele calităţi ce merită să fie relevate.
1. Cfîciunescu şi-a luat doctoratul la Sortjona: era, dacă nu mă înşel, cel dintâi doctor român de la această vestită facultate
Ion Petrovici •
148
149
• De-a lungul unei vieţi
pariziană. Subiectul tezei sale a fost: Psihologia poporului roniân după poezia lui populară. Datorită acestui subiect, precum şi din cauza diplomei,, fără precedent în rândurile noastre, de cum s-a reîntors în ţarăi s-a propus catedra de Limba şi literatura română de la Universitatea din laşi. Dar Crăciunescu nu,era specialist în această materie literară, întrucât el studiase filozofia, Fusese între alţii elevul lui Littre, celebru, ce e drept, mai mult ca autor al Dicţionarului limbii franceze, dar totodată gânditor din şcoala pozitivistă a lui Auguste Comte. în această calitate, el a formulat o cunoscută caracterizare, plastică a punctului de vedere pozitivist: „Au-delâ des phenomenes il y a un ocean, pour lequel nous n'avons ni barques, ni voiles".
Crăciunescu ne povestea o dată, la o şedinţă de seminar -unde domneamai multă familiaritate - că Littre nu numai că era foc de urât la faţă, dar avea şi o vorbire dificilă, încât el venea îndeobşte cu lecţiile scrise - admirabile după părerea profesorului nostru - dar fiindcă şi citea foarte prost, dădea textul unui student să-1 citească tare, pe când el se mulţumea să dea din cap din când în când, subliniind astfel ideile principale.
După ce Crăciunescu a refuzat să primească sarcina de profesor la Universitatea din Iaşi era vorba,"cum am zis, de catedra de Limba română - a fost numit în scurtă vreme profesor de filozofie la Universitatea din Bucureşti. , .,
în afară de teza de doctorat, el n-a mai publicat absolut nimic, mărginindu-se să-şi prepare cursurile cu multă îngrijire, totdeauna puse.la punct cu bibliografia. Odată, în preziua plecării mele la Iaşi, mi-a povestit cu o trufie, pe care nu i-o cunoşteam, că lecţiile sale de la începutul carierii erau mici capodopere. E bine totuşi că n-a spus-o şi despre lecţiile şale de mai târziu, când fusesem,student şi eu!
, Crăciunescu era un profesor plicticos, nu numai lipsit de orice elocinţă, dar având şi o voce stinsă, pe care abia o auzeai. Dealtfel, în deosebire de ceilalţi trei colegi de Ia filozofie, îşi ţinea cursurile într-o săliţă mică, unde nu încăpeau mai mult de 40-50 de ascultători. Lecţiile le făcea dimineaţa, pe la orele 10. Venea la curs într-o eternă jachetă albăstrie, cu un demi-joben neschimbat şi cu o servietă îricărcată de volume. Le aşeza pe catedră şj rânduia volumele eu îngrijire de jur-împrejurul lui. Toate aveau un semn la pagina din care urma să citească un pasaj.
Cu bibliografia era, precum am spus, totdeauna la curent, aşa că prelegerile sale adormitoare erau ireproşabile ca informaţie şi nu.omitea nici o teorie, fie dânsa oricât de nouă.
Sunt dator să o spun că lui Crăciunescu îi lipsea orice fel de originalitate. Nu numai că nu avea păreri proprii - ceea ce nu era obligator - dar nici măcar nu-şi exprima preferinţa pentru vreo teorie, în problemele controversate. Se mărginea să înşire - complet, dealtfel - toate soluţiile care s-au emis, fără a discuta valoarea lor, ci lăsându-ne să alegem singri, abţinându-se de la orice sugestie, măcar cât de vagă:
Această lipsă de originalitate a fost cauza pentru care dânsul n-a mai scris nimic, fie măcar articole scurte. în fond, singurul lucru pe care ar fi fost capabil să-I execute cu folos, era un index bibliografic pentru orice chestiune din materiile lui, bineînţeles ferindu-se şi aici să prezinte măcar în treacăt vreo judecată de valoare.
în această privinţă consemnez o amintire oarecum hazlie.
într-o zi, la o lecţie despre sentimentele estetice, Crăciunescu, pe care îl urmăream cu o atenţie cam împrăştiată, ne expune rând pe rând două teorii antagoniste: aceea a lui Spencer şi a lui Guyou (după moda franţuzească el îi „domnea" pe filozofi, spunând în cazul acesta cel puţin „domnul Spencer", care era încă în viaţă). Deodată auzim ceva cu care eram complet neobişnuiţi, anume profesorul nostru spunea răspicat următoarele:
- Mă veţi întreba, poate, ce cred eu - cine are dreptate, domnul Spencer sau domnul Guyou? Am rămas surprinşi până la consternare, şi ne-am ciulit urechile, nevenindu-ne să credem. Profesorul avea, în fine, o părere.
i -r La aceasta eu voi răspunde - continuă Crăciunescu aşa cum răspunde copilul mamei sale, care îi întinde într-o mână o prăjitură şi într-alta o bomboană şi îl întreabă: „Pe care o vrei?", iar copilul îi răspunde: „Dragă mamă, mult îmi place acadeaua din mâna stângă, dar nu mă îndur nici de prăjitura din mâna dreaptă".
Aşadar, aceasta era opinia lui Crăciunescu: le voia pe amândouă, dar fără să încerce o sinteză coerentă, unindijgle într-un întreg. Ce-i drept, ar fi fost prea greu pentru deprinderile lui înveterate!
Şi totuşi, un elementar sentiment de echitate nu-mi îngăduie să mă fixez într-un persiflaj ieftin şi nedrept. Crăciunescu avea, v cum am mai spus, şi calităţi - evident nu de scriitor sau om de cugetare-, dar de profesor, deşi îi lipsea darul expunerii atrăgătoare.
;   . întâMe toate era perfect informat în literatura filozofică care se referea la problemele materiilor sale - Psihologie şi Pedagogie.
Ion Petrovici
150
151
• De-a lungul unei vieţi
Din lecturile lui la zi, desigur, foloseam şi noi, studenţii, căpătând | printr-însul un caleidoscop bibliografic cu care ne orientam. Afară I de aceasta, la lucrările noastre seminariale, dacă nu ne făcea o | critică aprofundată, ne arăta cu precizie care erau lipsurile şi ce I aspecte ale problemei au rămas nerelevate. |
Şi, în sfârşit, când un student venea cu o reflecţie personală, | era capabil s-o aprecieze, dacă în adevăr merita. Lipsit de păreri | proprii, nu era insensibil la acelea ale altora, şi nu îşi reţinea lauda, ; când era vorba de un elev al său. în această privinţă, pot evoca o ; amintire de la un examen - îmi pare laexamenul oral de licenţă, îmi cere să expun „geneza psihologică" a principiului de cauzalitate, atrăgându-mi atenţia să nu amestec consideraţii gnoseologice (de teoria cunoaşterii) asupra valorii acestui principiu. \
Chestiunea era mai complicată decât avea aerul că şi-o imaginează. Această separaţie nu este în fapt posibilă, oricât punctul de vedere psihologie; trebuie deosebit de cel logic. Dacă vrei să ; explici geneza ideii de cauzalitate, pornind de la procesul psihologic al asociaţiei prin contiguitate, care înregistrează şi fortifică treptat ; legătura dintre două fenomene ce se succed, în experienţă, regulat (aşa după cum susţinea Hume), atunci valoarea principiului cauzalităţii - cu voie sau fără voie- rămâne ştirbită şi trebuie să te resemnezi la un relativ scepticism.
Iar dacă te declari pentru certitudinea cauzalităţii, atunci trebuie să consideri principiul în chestiune ca un fapt primordial şi structural al cugetării noastre, şi care reflectă cauzalitatea realităţii, iar în cazul acesta acel proces de geneză psihologică nu este decât un accesoriu, cu rolul de a trece în lumina conştiinţei această exigenţă structurală.
I-am.'prezentat astfel chestiunea, dar Crăciunescu părea intrigat, nu însă cu totul convins (expunerea lui de la curs era tot un fel de geneză.empirică, având caracter asociativ). Atunci mi-a venit deodată în minte o chestiune anexă, deşi puţin în afară de , subiect, continuând cam astfel:
- Am citit de curând o operă filozofico-psihologică, foarte valoroasă: L 'evolution des idees generales...
Crăciunescu, pasionat de erudiţie, adaugă instantaneu: „a lui Ribot". .
- Da, a Iui Ribot, am reluat eu. în această scriere se găseşte ; -o afirmaţie hazardată, care susţine că în curând principiul de cauzalitate îşi va pierde importanţa şi chiar raţiunea lui de a fi. Iată ce afirmă Ribot: De când s-a stabilit în fizică legea conservării
energiei, anume că există o singură energie care îşi schimbă numai înfăţişările, cauzalitatea care presupune doi termeni nu mai are nici un sens. La aceasta am însă de răspuns: chiar dacă o energie, egală cu sine, constantă şi unică, suprimă cauzalitatea eficientă, rămâne însă neatinsă cauzalitatea ocazională, care urmează să explice de ce energia îşi preschimbă înfăţişarea, într-un cuvânt, care sunt condiţiile în care energia devine mecanică, electrică sau calorică şi aşa mai departe. Cauza eficientă poate să nu mai aibă sens, principiul cauzalităţii îşi continuă misiunea de a arăta împrejurările în care se produce schimbarea de ipostază a energiei unice, deci să funcţioneze sub forma de cauză ocazională.
Crăciunescu, care dăduse din cap aprobativ, când am expus teza lui Ribot, şi care urmărea atent replica mea, a rămas probabil impresionat de dânsa, căci dădea din cap şi acuma, până m-a concediat satisfăcut, scriindu-mi apăsat o bilă albă.
Vorba aceea şi acadeaua din mâna dreaptă, dar şi prăjitura din mâna stângă! Ba parcă înclina ceva mai tare spre acesta din urmă...
între Crăciunescu şi Maiorescu era o ostilitate vizibilă, cu un cuvânt nu puteau să se sufere. Cel din urmă îl socotea pe colegul său un om mediocru, deşi în orice caz superior lui C. Leonardescu, profesorul de Filozofie de la Iaşi, care reprezenta un summum de insuficienţă, Acestuia îi acorda Ia orice ocaziune epitete zoologice ofensatoare, pe când pe Crăciunescu îl menţinea cel puţin în cadrul speciei umane, recunoscându-i şi meritele bibliografice.
Crăciunescu, la rândul său, îl acuza pe Maiorescu tocmai că nu se mai ţine Ia curent, ceea ce în parte era adevărat, zic numai în parte, fiindcă el citea cu pasiune Memoria, de unde culegea nu numai date biografice interesante pentru viaţa filozofilor expuşi, dar uneori şi indicţaii despre geneza concepţiilor lor. De aceea, în pofida afirmărilor lui Crăciunescu, că prelegerile maibresciene nu variau niciodată, eu trebuie să declar, dimpotrivă, că ele variau în bună parte şi nu numai pentru motivul arătat mai sus, dar şi pentru faptul că Maiorescu făcea, expunând sistemele, aplicaţii numeroase Ia actualitate, iaraceasta era veşnic mobilă, prilejuind exemplificări felurite şi renovate.
De altfel, aglomerările constante de public ascultător la Maiorescu erau cea mai bună confirmare...
Ion PETROvrci •
152
153
• De-a lungul unei vieţi
Societatea studenţilor în litere şi filozofie
O amintire capitală a vieţii mele de student a fost înfiinţarea de către un grup dintre noi a Societăţii studenţilor în litere şi filozofie. Oricât ar,fi de conştient tineretul de dependenţa în care se găseşte faţă de îndrumările şi controlul dascălilor săi, doreşte totuşi să posede şi o activitate spirituală autonomă, chiar sub egida universităţii. O tranziţie faţă de o asemenea activitate erau chiar şedinţele seminariale, care se ţineau în prezenţa şi sub'Conducerea profesorului respectiv, dar în care studentul nu mai rămânea în pasivitate, ci devenea critic şi conferenţiar.
; De altfel, Societatea pe, care am întemeiat-o a primit aprobarea Senatul universitar, iar la unele şedinţe cu caracter mai festiv asistau şi unii profesori-decanul facultăţii,îndeosebi. Mai existaseră şi înainte societăţi studenţeşti, în genere societăţi generale, ale tuturor studenţilor. Cea mai veche, de când cunosc eu, era „Asociaţia".
Această societate avea două activităţi de căpetenie: prima, să, facă demonstraţii naţionale la statuia lui Minai Viteazul, protestând în contra prigonirii românilor din Ardeal aflaţi sub stăpânire imperială, iar a doua - concursul de ultimă oră, oferit partidului politic ce urma să-,vie la putere, răstumând printr-un simulacru de, manifestaţie de stradă partidul care era la guvern.
Noi, întemeind Societatea studenţilor în litere, am vrut să reacţionăm, între altele, prin activitatea noastră pur culturală, în contra manifestărilor studenţeşti de stradă, amestecând laolaltă, sub aceeaşi osândă - ceea ce nu era tocmai just — manifestările naţionale, uneori justificate, cu acele-de politică internă, care erau, cel puţin pe atunci, complet regretabile.
Scopul Societăţii de la litere, a cărei iniţiativă am avut-o o mână de studenţi eu afinităţi între dânşii, nu avea însă numai un caracter de reacţie împotriva Asociaţiei. Avea şi scopuri mai pozitive. Era năzuinţa subconştientă de-a ne completa pregătirea pentru viaţă; peste ceea ce ne dădea ucenicia la studiile universitare. Era poate şi postura mai ambiţioasă de a ne manifesta ca vorbitori-conferenţiari, neavând la vârsta noastră posibilitatea să fim'cjiemaţi la tribuna Ateneului sau la alte tribune similare. Era, fără ironie, o urmă vagă, dar stăruitoare, a acelei tendinţe a copiilor de a se „juca de-a oamenii mari".
Şi, într-o privinţă, am reuşit ca dizertaţiile noastre să aibă aproape acelaşi răsunet pe care îl aveau conferinţele oamenilor maturi, cu nume, în orice caz, mai cunoscute decât ale noastre.
Ţineam şedinţele dumineca, în localul Universităţii - ceea ce era, desigur, un avantaj pentru atragerea publicului. Dispuneam de sala nr. 18, una dintre cele mai vaste, unde puteau să încapă peste suta de ascultători. La început, veneau numai studenţii de la Litere - şi nici'aceştia toţi. încetul cu încetul s-a făcut vad şi veneau studenţi de la toate facultăţile. Aceştia aduCeaU şi rude, iar cu timpul - când s-a făcut zvon mai mare despre seriozitatea conferinţelor noastre "duminicale - a început să ne viziteze şi public străin. Conferinţele se anunţau la ziare, în ajunul duminicii, aşa că publicul era informat şi despre subiect, şi despre persoana conferenţiarului, care uneori nu era cu totul necunoscută.
Succesele societăţii noastre au îndemnat şi alte facultăţi să procedeze la fel, cum a fost de pildă Facultatea de drept, careşi-a creat o societate analogă, cu statute identice, având şi dânsa şedinţe duminicale, cu şedinţele societăţii de la Litere. îmi amintesc că cel dintâi preşedinte al societăţii studenţilor în drept a fost Vasile Sasu, viitorul ministru liberal, pe atunci student şi Ia litere, unde trecuse un examen remarcat, renunţând totuşi ă le termina pe toate. Sasu îşi alegea de preferinţă conferenţiarii diiitre studenţii de la Drept (aceasta era o condiţie sine qua non), dar care urmau şi Literele, socotindu-i pe aceştia mai meşteri în compunerea linei conferinţe.
Despre şedinţele societăţii noastre, de care mă leagă amintiri dintre cele mai frumoase, -îrt fruntea căreia am funcţionat câtva timp ca vicepreşedinte, fiind studentul P. V. Haneş cel dintâi prezident al ei, - ar fi cazul să vorbesc mai detaliat, schiţând şi siluetele studenţilor care au iniţiat-o şi âu condus-o, precum şi a conferenţiarilor care s-au relevat mai mult. Dar acest istoric l-am mai făcut odată, şi poafe'în condiţii optime de aducere-aminte, cu prilejul unei comemorări de la întemeierea socidtă'ţii!i(îmi pare la 30 ani), când, invitat, dimpreună cu toţi iniţiatorii, am prezentat într-o cuvântare ocazională, în faţa tineretului prezent, priveliştea societăţii la începuturile sale şi şiragul acelora care i-au dat viaţă.
Cuvântarea aceasta, stenografiată fără ştiinţa mea, mi-a fost înmânată câţiva ani mai târziu, şi satisfăcut de dânsa am publicat-o întocmai în Convorbiri literare, într-unui din numerele de la finalul acestei bătrâne reviste. (Anul LXXV, nr. 7, iulie, 1941.)
Ion Petrovici
154
155
9 De-a lungul unei vieţi
Iarăşi la tribuna ateneului: Grigore Tocilescu şi Pompiliu Eliade
Pe Grigore Tocilescu l-am avut profesor în anul întâi de Universitate, unde programul prevedea un curs de Antichităţi. Dar mai înainte de această ipostază didactică, îl văzusem în două rânduri, la tribuna Ateneului,,o dată la o conferinţă, iar a doua oară cuvântând la o festivitate. ■., ■
Prima dată mi-a lăsat o impresie excelentă. Pe lângă faptul că prestigiul său de învăţat se afla încă neatins - căci puţin mai târziu istoricii mai tineri i-au forfecat opera fără milă-, conferinţa sa de arheologie, unde a completat cu un text coerent o fărâmă de inscripţie de la Adamclisi, ne-a uluit pe toţi ascultătorii, prin ştiinţa şi dibăcia cu care a săvârşit întregirea inscripţiei fragmentare, având şi un fel de certitudine comunicativă.
Mai târziu, când activitatea lui Tocilescu a fost aşa de aspru maltratată, m-am întrebat dacă nepriceperea mea nu s-a lăsat păcălită de-o operaţie discutabilă pentru alţii mai pregătiţi. Totuşi, Titu Maiorescu, cu toată prudenţa sa arhicunoscută, când a completat cu un mic adaos tabloul mai vechi al stării noastre culturale, vorbind de Grigore Tocilescu şi menţinând critica unor defecte ale acestui autor, a subliniat însă categoric că „trebuie să i se recunoască meritul săpăturilor de la Adamclisi",
A doua oară l-am auzit, la aceeaşi tribună, perorând la o serbare şcolară, înjjrezenţa regelui şi a ministrului de Instrucţie publică. De data aceasta mi-a displăcut atât pentru glasul său strident, care nu intona cuvintele, ci le ţipa, cât şi pentru platitudinile pe care le îndrepta continuu către loja regală.
După terminarea acestei conferinţe, încheiată cu mândra constatare că, la vizita recentă a regelui Carol la Petersburg, „împăratul tuturor Rusii lor a defilat prin faţa căpitanului de la Plevna", l-am văzut pe Tocilescu petrecând pe suveran până la trăsură, cu un fel de sărituri bizare. După ce s-a înclinat până la pământ, s-a reîntors şi întâlnind în lumea care se îndruma spre ieşire un tânăr profesor suplinitor de la liceul Sf. Sava, i-a dat mâna şi 1-a întrebat febril: „Ţi-a plăcut?", la care acesta î-a răspuns un da, da, destul de potolit.
Până când am ajuns studentul lui Tocilescu avuseseră loc, şi cu oarecare răsunet, atacurile tânărului universitar Nicolae Iorga
împotriva istoricilor mai bătrâni. Cărticica Opinions sinceres d'un mauvais patriote, care strângea laolaltă foiletoane apărute în L'Independence Roumaine, forfeca mai toate instituţiile noastre, iar pe cei trei istorici-academicieni: Hasdeu, Xenopol şi Tocilescu, îi califica în chipul următor:
•:. „Monsieur Hadeu invente, Mr. Xenopol ignore, Mr. Tocilescu ne comprend pas."
împotriva lui Tocilescu, îndeosebi, atacurile au continuat la şir şi în limba română, asociind-se la polemicile răutăcioase ale lui N. Iorga şi aprecierile negative ale lui Ion Bogdan.
Cursurile lui Tocilescu se ţineau într-o sală vastă, aproape de podul edificiului, dar auditoriul nu era prea numeros. Profesorul se aşeza pe scaun în faţa unei mese şi citea după un teanc de foi îngălbenite, cu acelaşi glas ascuţit şi antipatic pe care l-am auzit la festivitatea de la Ateneu. Un asistent al Iui Tocilescu punea la dispoziţia studenţilor cursul, pe care aceştia îl copiau pe caietele lor. '•■ Dar lipsa de interes a profesorului pentru selectarea studenţilor apărea la examen în chip catastrofal. Examenele se treceau în scris, şi, după anunţarea subiectului, fiecare candidat îşi deschidea caietul fără jenă la capitolul respectiv şi îl transcria pe foaia sa de hârtie. Tocilescu nu se mişca de pe scaunul său şi nici nu-şi rotea ochii prin sală, măcar c-o speranţă de control. Acei câţiva naivi care, în pofida sfaturilor ce primeau de la studenţii mai vechi, îşi preparaseră în mod normal examenul, puteau acum să regrete, văzându-se întrecuţi de aceia care copiau de zor. Au avut totuşi un moment de bucurie atunci când au văzut că profesorul se ridică de pe scaun şi face un ocol al băncilor. Ce vor face toţi cei care aveau caietele deschise? Ei bine, profesorul s-a făcut că nu vede, iar delicvenţii continuau să copieze nestânjeniţi. Când s-au restituit tezele, notate de profesor, unii aveau bilă albă, alţii bilă roşie - după ce criteriu nu-mi dau seama - în orice caz absolut toţi au fost declaraţi reuşiţi. ,< 5>
M-am întrebat, mereu, ce fel de dascăl era acesta? Completa absenţă de la două reguli elementare care alcătuiesc esenţa profesorului: să cercetezi, după ce ai aruncat sămânţa, în ce chip şi în ce măsură a rodit; şi apoi să faci o alegere, deosebind între elementele destoinice şi cele mai puţin înzestrate. Dar, faţade aceste exigenţe categorice, să arăţi atâta dezinteres şi atâta nepăsare precum arăta Grigore Tocilescu, asta e prea-prea!
N-aş voi, totuşi, să aduc o fărâmă de nedreptate nimănui, oricât m-aş întemeiaîn relatările mele pe amintiri precise. Pe vremea
Ion Petrovici •
156
157
• De-a lungul unei vieţi
aceea, anul întâi al facultăţii de litere era un an comun şi abia din anul următor studenţii se împărţeau în secţiuni: filologie, istorie, filozofie.
Poate că această nepăsare indulgentă, pe care ne-o arătase Tocilescu studenţilor din anul comun, n-o extindea şi asupra studenţilor care îşi alegeau în urmă specialitatea istoriei sau a filologiei clasice. Fac o simplă ipoteză, fiindcă eu am urmat altă secţiune, aşa că, fără s-o ştiu „de visu", îmi place să-mi închipui că se comporta altfel cu elevii pe care trebuia să-i formeze în specialitatea lui. Dar şi ce făcea eu noi era neîngăduit!
Pompiliu Eliade îşi luase doctoratul în Litere la Paris cu oarecare răsunet: întors în ţară - pentru reclamă - ţinu un ciclu întreg de.conferinţe la Ateneu, cu subiecte literare. In toamnă a fost numit profesor suplinitor la catedra de limbi romanice - vacantă prin decesul profesorului Frollo - dar pe care Eliade a îngustat-o, propunând numai limba şi literatura franceză, lucru care şi-a avut şi avantajul, că în loc să se înveţe mai multe limbi romanice superficial, e preferabil una singură, dar studiată serios.
I-am ascultat lecţia de deschidere - fiind şi eu abia înscris la Universitate - şi i-am apreciat verva, dar mă aşteptam să fie mai bogată. Eliade însă n-a ţinut să-şi înceapă activitatea didactică printr-o „uvertură" sintetică,' ci a făcut o introducere mai simplă şi mai nepretenţioasă, căutând să ne câştige mai degrabă prin „verbul" său abundent, prelucrat după maniera franţuzească, dar complet înstrăinat de genul maiorescian, a cărui înrâurire e cu neputinţă să n-o fi suferit şi dânsul în anii săi de student la Bucureşti. Să nu uit să adaug că teza de licenţă a lui Eliade avusese ca subiect Valoarea silogismului, una din problemele de logică pentru care Maiorescu avea o predilecţie specială. în controversa valorii silogismului, Eliade adoptase - cu unele nuanţe personale - punctul de vedere al magistrului.
Odată instalat la catedra universitară, unde era audiat de numeroşi studenţi, Eliade şi-a reluat şi activitatea la tribuna Ateneului, nu înscriindu-se ca toată lumea în şirul'anual de conferinţe al instituţiei, ci prezentându-se cu un şirag aparte, alături de ciclul obişnuit. v *■
Ara asistat la două conferinţe. Prima despre Edînond Rostand, concentrându-se la o privire critică asupra tragicomediei Cyrano de Bergerac. Dupăxe a explicat succesul considerabil al piesei, a declarat că, oricât arpărea de neînsemnată România, totuşi noi nu putem admite să treacă fară control frontiera ţării nici un
produs literar, oricare ar fi fost răsunetul lui în lume. A început pe urmă să releveze, rând pe rând, părţile fragile ale lucrării, între care îmi amintesc de critica acerbă pe care a făcut-o faimoasei scene a balconului din actul al IlI-lea, Cum era cu putinţă ca Roxane, instalată pe terasa ei în aer liber, să nu distingă glasui iubitului ei, Christian, de acela al adoratorului nemărturisit, verişorul ei Cyrano, oricât acesta se va fi silit să imite intonările celuilalt şi-ar fi vrut să-şi păstreze mai departe anonimatul dragostei sale arzătoare? Scena aceasta-spunea Eliade - este absurdă şi nu stă în picioare.
Recunoscând în teorie justeţea criticii conferenţiarului, mă îndoiam totuşi că în atmosfera de poezie romantică, pe care o instala de la început în sală, piesa aceasta plină de avânt, bravură şi cavalerism, scena în chestiune mai putea să frapeze prin neverosimilitatea ei şi să nu treacă perfect încadrată în desfăşurarea cuceritoare a acţiunii. . i
Că am avut dreptate mi-a dovedit-o în scurtă vreme o reprezentare fragmentară a acestei opere, cu prilejul venirii în capitală a marelui artist şi creator al rolului - Coquelin-Aîne.
A doua conferinţă a lui Eliade, la care am fost prezent într-un fotoliu din sală, a avut ca subiect literatura istorică franceză, temă care servea mai mult ca pretext pentru a se dovedi că istoria nu este o ştiinţă. La conferinţă se aflau, într-o lojă, N. Iorga şi Ion Bogdan, cu soţiile lor. Eliade, pe măsură ce contesta istoriei caracterul de ştiinţă, îşi arunca din când In când privirea la acea lojă, având şi o uşoară ridicare din umeri, care avea aerul să spună: „îmi pare rău, dar n-am ce face". Cei doi istorici, mai ales N. Iorga, clătinau şi ei din cap dezaprobând.
Am avut impresia cevamai târziu că această dizertaţie a lui Eliade a contribuit şi dânsa la începutul ostilităţii pe care N. Iorga i-a arătat-o „crescendo" colegului său, aproape până la sfârşitul vieţii. ^ ■". . . '.'■.>',: '■■
în sfârşit, menţionez şi „gafa" retorică pe care as săvârşit-o Eliade, la o conferinţă festivă şi care a dezlănţuit răutăţile Sămănătorului, revista literară, la început condusă de Vlahuţă şi Coşbuc, iar acum de N. Iorga, ce i-a dat o tinctură naţionalistă, deşi publica literatură bună, de orice factură.
Eliade, arătând că România independentă - şi deci adevărata Românie - începe de la anul 1878, iar dânsul fiind născut în 1871, a afirmat,,pă,el este un fiu „cu şapte ani mai mare decât mamasa".
Zeflemelele lui I. Scurtuv unul din redactorii revistei, şi împunsăturile necruţătoare ale lui N. Iorga însuşi - alături de atacuri
Ion Petrovici •
158
159
De-a lungul unei vieţi
pe alte teme, care veneau buluc - l-au exasperat pe Eliade, care a scris o broşură cu răspunsuri Sămănătorului - broşură tipărită cu formatul şi litera revistei.
în ce priveşte alte puncte polemice, Eliade s-a apărat cum a putut mai bine şi pe alocuri chiar binişor. în ce priveşte afirmaţia cu „fiul mai mare cu şapte ani decât mama Sa", Eliade s-a mărginit să răspundă că fraza lui cuprindea o imagine poetică şi e o greşeală s-o judeci pe aceasta după normele logicii abstracte.
întrucât există şi poezie proastă, e cazul să ne întrebăm dacă imaginea lui Eliade nu făcea parte cumva din rubrica aceasta, şi deci nu putea să invoce beneficiul scutirii de logică, Dar ce mă interesează pe mine în ordinea acestor povestiri este severitatea sa raţionalistă faţă de admirabila scenă poetică a piesei lui Rostand, în'raportcu totala indulgenţă logică faţă de propria sa poezie, care, oricum, era - ca realizare - neasemănat mai contestabilă decât arta strălucită a marelui scriitor francez...
Două recenzii: despre drama,Manasse a lui Ranetti-Roman şi cartea de călătorie . Sate şi mănăstiri a lui N. Iorga
Dintre cei patru studenţi care se bucurau, în vremea studiilor mele, de atenţia specială a Iui T. Maiorescu, fiind acceptaţi mai frecvent în intimitatea locuinţei sale-C. Antoniadi, P. Coma, Gh. Vâlsan şi cu mine -, nici unul, cu toată admiraţia ce o nutream pentru personalitatea magistrului nostru, nu ne-am îndeletnicit, după pilda sa, cu critica literară. '.
,• Personal n-am scris decât trei recenzii/cele două menţionate în titlul capitolului de faţă, iar mult mai târziu, ca vechi universitar la Iaşi, am mai încercat încă una: despre romanul Adela, al colegului meu G. Ibrăileânu. .
Foiletonul literar despre piesa Manasse, reprezentată la „Naţionalul" din Bucureşti, a fost determinat de următoarele împrejurări: ,    > *»
Revista Sămănătorul, prin pana lui I. Scurtu, a maltratat această dramă excelentă, susţinând că avea tendinţe evreeşti, şi o combătea în numele naţionalismului accentuat al revistei, dublat, deocamdată mai latent, şi de antisemitism. în subsidiar, susţinea că piesa nu are nici o valoare. a
La ziarul Epoca, Mihail Dragomirescu, ce făcea oficiul de cronicar dramatic, a apărat piesa cu un entuziasm cam excesiv, relevându-i meritele dramatice cu... argumente extradramatice. Dar partea gravă a apărării lui M. Dragomirescu a fost alta. Cu lipsa lui obişnuită de măsură şi cu aptitudinea sa recunoscută „de a sări dincolo de cal", - deşi era un om cu pasiune literară şi cu o certă competenţă critică - a început să scrie, asupra aceluiaşi subiect, o serie de foiletoane, care nu izbuteau să se termine.
Maiorescu, care nu citise piesa - împrumutase volumul primit cuiva care i-1 pierduse - iar la teatru nu mergea, vorbind despre această ploaie torenţială de foiletoane, spunea: „Mihalache prea ne-a «mănăsit»", deşi despre fostul său elev dintr-o serie mai veche, care îi adoptase specialitatea de critic literar, avea în genere
0- opinie bună (o dată mi-a spus că Dragomirescu e un om foarte inteligent, pentru ca mai târziu, când l-a părăsit politiceşte, să aibă îndoieli serioase asupra inteligenţei lui).
Foiletoanele lui Dragomirescu erau încă în curs (aproape de 20), când, într-o dimineaţă, m-am prezentat la Maiorescu acasă cu un articol despre piesa Manasse, pe care eu o şi citisem, o şi văzusem reprezentată. I-am lăsat articolul să-1 citească (nu cuprindea mai mult decât un singur foileton), rugându-1 să-mi împărtăşească părerea lui şi dacă ar merita să fie publicat.
Articolul lua atitudine hotărâtă împotriva Sămănătorului, deşi acesta era condus de irascibilul N. Iorga, care îmi era profesor, iar pe de altă parte, făceam o analiză concis exprimată, relevând adevăratul caracter al acestei piese, precum şi valoarea sa necontestată.
Un scurt citat din estetica lui Schopenhauer, pe care îl luasem ca sprijin al consideraţiilor mele, reprezenta şi o notă de erudiţie care ştiam că va impune. Am încheiat articolul cu o formulă cam pretenţioasă: „Atâta şi nimic mai mult".
A treia zi, conform înţelegerii, m-am prezentat acasă la Maiorescu, dar el fusese obligat să iasă, nu fărăa-mi lăsa opinia în scris şi rugându-mă să duc articolul fără întârziere Ia redacţia Epocii, pentru ca „să apară cât mai curând". Aşadar, simţea şi el nevoia ca ziarul partidului său - care apărea şi cu foarte îngrijite coloane literare - să ajungă în sfârşit la o concluzie, asupra acestui subiect, pe care^Mihalache Dragomirescu ameninţa să o strămute în... infinit.
în drum spre redacţie, m-am întâlnit cu un prieten, căruia
1- am vorbjt de intervenţia mea şi care mi-a răspuns: „Ce te-ai băgat şi tu în încăierarea asta; ai să te pui rău şi cu Mihalache, şi cu Iorga".
Ion Petrovici
160
161
De-a lungul unei vieţi
în sfârşit, articolul a apărut. A doua sau a treia zi m-am întâlnit cu Dragomirescu într-o librărie. Când m-a văzut, m-a şi acostat: „Va să zică ai intervenit şi d-ta! Articolul nu e rău, dar ai afirmat şi un lucru pe care nu l-ai dovedit..."
I-am răspuns: „Ba l-am dovedit, dar cu o argumentare mai concisă: acesta e felul meu de a scrie".
Aluzia, fireşte, a înţeles-o, dar el şi-a continuat mai departe şiragul de foiletoane, fără a lua şi în scris notă de spusele mele. De supărat însă nu s-a supărat, aşa că nu s-a schimbat nimica în relaţiile noastre. A
Alta a fost reacţia Sămănătorului,; în numărul apropiat al revistei, în fruntea lui, apare un articol cu un titlu decalcat pe acela al articolului meu. Semnătura era a lui N. Iorga însuşi, care se amesteca pentru întâia oară, public, în chestia Manasse. Am cumpărat repede numărul de la chioşc, şi-am avut surpriza să văd că articolul lui Iorga se încheia cu fraza încheierii mele, pusă între ghilimele: „Atâta şi nimic mai mult".
Că intervenţia lui Iorga fusese determinată de a mea, n-am avut nici o îndoială, mai ales după ce i-am citit consideraţiile. N-am cutezat să cred că fusese şi inspirat, într-o. măsură, de articolul meu, ceea ce n-ar fi, de asemenea, exclus. în scurt, Iorga abandona punctul de vedere al revistei sale şi socotea piesa, ca şi mi ne,, o icoană realistă de tipuri locale. Asupra aspectului general-omenesc insista mai puţin, aşa că s-a menţinut mai lesne în dorinţa, de-a atribiiijucrării o valoare mai redusă. .;,
în orice caz,*această uşoară ciocnire a avut şi caracterul unui contact înţelegător, cu toată aparenţa păstrării unor poziţii deosebite. Sentimentul că această întâlnire - în care polemica era umbrită de puţină înrâurire, în orice caz de un mic acord discret - nu va reprezenta un început de inimiciţie l-am avut din primul moment. Cel mult această situaţie ar fi putut s-o strice alţii, cu reflecţiile lor zgomotoase -, cum erau acele ale unui alt prieten, exagerat în aprecierile lui afectuoase, care spunea oricăruia îi ieşea în cale: „Să citiţi articolul lui P. şi să vedeţi cum s-a aşezat.la mijloc între beligeranţi şi i-a împins îndărăt pe amândoi, desemnând cuo linie de demarcaţie locul unde să şadă fiecare". Noroc că astfel de^uvinte s-au risipit în vânt şi n-au prins rădăcini nicăieri! '-
A doua recenzie literară, pe care am făcut-o cam la aceeaşi epocă, a fost asupra volumului de călătorii prin ţară al lui N. Iorga, intitulat Sate şi mănăstiri.
Se întemeiase o nouă societate.ştudenţească, care cuprindea studenţi din toate facultăţile. Preşedintele ei a hotărât să scoată şi o revistă lunară, cu probleme studenţeşti, iar pe delături şi cu alte lucruri la ordinea zilei. Mi s-a cerut colaborarea, şi am propus să scriu o recenzie despre opera de călătorie a lui N. Iorga, apărută de curând.
- Foarte bine, mi-a răspuns preşedintele, mai ales că am mai primit una, referind-se la o scriere a altui profesor. Vor fi două.
Cu vreun an înainte, poetul Al, Vlahuţă publicase România pitorească. O citisem cu multă plăcere, constatând că acest poet de seamă, care strălucea în alt gen de poezie decât în acela de zugrăvire plastică a naturii, de data aceasta prezenta înfăţişarea ţării noastre în culpri vii şi poetice. Stilul cărţii lui Vlahuţă era cizelat cuq grijă.migălpasă de bijutier. Nu mult după apariţia acestei opere, care umplea un gol în literatura noastră - până atunci ţara fusese descrisă numai în aspecte izolate - începe să apară avalanşa de lucrări similare ale lui N, Iorga, care cutreierase ţara în lung şi-n lat şi acum o înfăţişa în totalitatea ei, în mai multe volume. Cel dintâi volum, intitulat Drumuri şi oraşe, mi-a scăpat nu ştiu cum, aşacă eu am luat cunoştinţă de darul evocării poetico-descriptive, al acestui mare savant şi năvalnic scriitor, abia cu al doilea volum, Sate,şi mănăstiri. . ,.
A fost în parte o surpriză pentru mine. Cunoşteam revărsarea scriitoricească a acestui muncitor neobosit, fără să bănuiesc şi darul său descriptiv, torenţial şi dânsul, mai ales că poeziile sale de tinereţe, - gen pe care acuma nu-1 mai cultiva - îmi lăsaseră o impresie mediocră.
Paralel cu dezvoltarea darului său oratoric, care se degaja, grandios şi avântat, din viteza obişnuită a exprimării sale vertiginoase, se evidenţia acum, şi în scris, o proză poetică ce izbucnea natural şi îşi lărgea continuu albia ei şerpuitoare.
Nu numai că lectura volumului în chestiune nî-a cucerit treptat, într-o măsură neaşteptată, dar parcă m-a cîştigat mai tare decât România pitorească a lui Vlahuţă, care, comparată retrospectiv,.îmi apărea prea lucrată şi pe alocuri cu imagini cam artificiale.
Recenzia mea a fost scrisă în aceeaşi spontană izbucnire, ca şi opera pe care o examina. După ce am subliniat pasaje foarte reuşite şi mi-am concentrat impresiunile într-o privire de ansamblu, vrând să scot în evidenţă că scrierea lui N. Iorga, după ce ai citit-o,
Ion Petrovici
162
163
• De-a lungul unei vieţi
nu poţi să n-o mai reciteşti, încheiam cam astfel: „Cartea d-lui N. Iorga, ori n-o citeşti niciodată',-bri o citeşti de mai multe ori". Aşadar, exprimam o dilemă care excludea să-ţi îngrădeşti plăcerea la o singură lectură.
Revista a apărut, iar Sămănătorul, la cronica măruntă, sub iniţialele N. I., găsea că ea se prezintă destul de bine, şi-i dădea unele sfaturi care au apărut pe alocuri contrazicătoare:
După ce îi recomanda „ca de foc să se ferească a tămîia pe profesori", adăuga, totuşi, că despre lucrările profesorilor „studenţii pot să scrie, aşa cum ele se oglindesc în sufletele lor".
Printre colegi, articolul meu a fost găsit în genere just şi bine argumentat din punct de vedere critic. Cutare însă îmi adăugă zâmbind că, dând drumul la urmă laudelor entuziaste, am căzut în păcatul, dezavuat delorga, de-a tămâia pe profesori. La care eu am replicat că tămâiere implica o laudă nemotivată, pe Când acele care decurgeau din observări Critice pozitive erau o consecinţă firească, iar nu o tămâiere.
Unul Singur a găsit că puteam să laud orice la Iorga, erudiţia, exactitatea, bogăţia amănuntelor, dar în nici un caz1 stilul, care era detestabil, cu perioade interminabile şi greoaie... Această părere era câteodată motivată, dar nu putea viza frumoasele scăpărări poetice, care uneori se înmănuncheau în pasaje de adevărată încântare.
Dealtfel, în scurtă vreme, aproape toţi cititoriiy derutaţi un moment de lungimea unor fraze, au fost de acord eu mine, şi faptul căN. Iorga era unul dintre cei mai mări prozatori ai noştri a devenit o axiomă, sau o banalitate...
în această publicaţie, din care au apărut în total vreo trei numere, eu n-am mai scris nimic.
Numărul doi se deschidea cu un articol frumos scris, al profesorului Simeon Mehedinţi, cu îndemnuri şi orientări date activităţii studenţeşti.
Sămănătorul totuşi, sub aceeaşi semnătură: N. I., după ce s-a aninat de un articol care i-a displăcut, a încheiat pur şi simplu cu afirmaţia că acest nr. 2 este „cu totul slab".
în sfârşit, cel de-al treilea şi ultimul număr al revistei a dat prilej lui N. Iorga să scrie în Sămănătorul această frază categorică:; „Numărul unu a fost bun, al doilea slab, al treilea, hotărâtrău".
- Văzând această fundamentală diferenţă de apreciere a celor trei numere ale revistei, m-am întrebat discret - şi fără a comunica reflecţia nici celui mai bun prieten - dacă nu cumva, în preţuirea deosebită a primului număr, n-a contribuit într-o măsură serioasă
prezenţa articolului meu, care i-a făcut plăcere şi l-a determinat să afirme în scris că „despre lucrările profesorilor, studenţii pot să scrie aşa cum ele se oglindesc în sufletele lor".
O întărire a acestei, credinţe - fără să pot vorbi de o convingere - am avut-o mult mai târziu.
Era în primii mei ani de profesorat la Iaşi şi mă aflam pe strada Universităţii, convorbind cu C. Meissner, bunul meu prieten de mai târziu. N. Iorga venea adesea prin Iaşi, unde se alesese deputat şi ţinea conferinţe frecvente în faţa unui public numeros, care se îngrămădea să asculte explodările oratorice ale acestui talent, relevat de curând, ce părea să reediteze elocinţa patetică şi impetuoasă a lui Delavrancea.
' Iorga, văzându-ne opriţi pe trotuar, stătu pe loc şi dânsul şi se începu o conversaţie în trei, în care el avea partea leului, ca mai întotdeauna. La un moment dat, C. Meissner îi vorbi laudativ de frumuseţea stilului său, în care îşi turna feluritele sale compoziţii literare, la care Iorga răspunse cu vioiciune:
- Hei, da! Azi toată lumea o recunoaşte, dar ştii cine a fost cel dintâi care a afirmat în scris acest lucru, nesocotit de cei mai mulţi? Uite, dumnealui, - şi mă arătă cu un gest-da, dumnealui, fiind foarte tânăr, încă student!
: Aşadar, articolul de atunci îl mulţumise peste aşteptări, dar mi-o spunea acum întâia oară, când ajunsesem unviersitar şi eu, în timp ce s-a ferit să mi-o spuie când eram încă elevul lui, - iar notele foarte buhe, ce mi le-a dat la examene, nu puteam să le interpretez altfel decât corespunzătoare tezelor foarte îngrijite pe care le prezentam la control...
Oaspeţi .celebri:-Piedro Mascagni, Catulle Mendes, coquelin-aîne, sylvain
' Mă aflam într-o seară de mai - lumina solară nu dispăruse încă -h pe Calea Victoriei cu un coleg, şi împreună cu dânsul ne luptam să înaintăm, pe porţiunea dintre Bulevard şi Hotel Continental, unde se înghemuia, la promenadă, un public enorm, " în şiruri dense, înapoia şi-naintea noastră, riscând să ne izbim peste călcâie, datănuJuam precauţiile cuvenite.
Ajunşfîn dreptul hotelului „Continental", unde zarva parcă mai scăzuse, ne-am oprit o clipă, eu şi colegul meu student, când
Ion Petrovici •
164
165
De-a lungul unei vieţi
auzim aclamaţii venind din partea de sus a străzii. Alaiul apropiindu-se, am văzut în trăsura trasă nu de cai, ci de tineret, osebit de acela care aclama pe.de lături, un om încă tânăr, cel mult de 40 de ani, cu ochii albaştri, pe care îi ţinea închişi pe jumătate, fericit de manifestaţie, cu un păr negru vâlvoi şi parcăpuţin creţ; era Piedro Mascagiîi, celebrul compozitor italian, care venea să concerteze în Bucureşti şi care, sosit la gară, a fost ridicat pe sus şi transportat la hotelul Bulevard, în felul arătat mai sus. Lângă dânsul, o figură mai: banală, probabil impresarul său.
Cunoşteam cevă din activitatea sa. Ştiam că; după ce compusese Cavaleria rusticană, operă deşi scurtă însă quasi genială, mai scrisese un şir de compoziţii dramatice, care nu avuseseră însă aceeaşi izbândă. Dar ajungea, la,urma urmei, şi Cavaleria, căci, în cele din urmă, autorul, fiind încă destul de tânăr, avea timpul să mai zămislească şi alte capodopere.
Mascagni'a concertat la Ateneu, dirijând bucăţi din compoziţiile sale. Biletele erau prea scumpe, aşa că m-am resemnat să nu asist. «
' , Dar, iată că un noroc, afară din program, a dat-putinţa publicului bucreştean să-1 ovaţioneze pe Maşeagni, în număr mult mai numeros decât putea să încapă la Ateneu.= S-a.organizat „stanţe pede" un spectacol la Teatrul Naţional, în caremaestrul italian, pe lângă o parte din bucăţile executate la Ateneu, avea să dirijeze Cavaleria rusticană, pe care urma să o joace trupa de operă,,mai mult improvizată, care dădea spectacole fără multă regularitate pe scena Naţionalului^ în serile libere.
De data aceasta se găseau şi bilete mai ieftine, bineînţeles, sus la galerie, mai ales în băncile din urmă, cu locuri nenumerotate. Ne-am procurat câte un bilet, eu şi colegul meu, Ştefanescu-Goangă, viitorultector al Universităţii din Cluj, şi,,la o orăpotrivită, am urcat pe la spatele teatrului scările nesfârşite, care suiau în cucurig, la galerie. Când am ajuns în băncile nenumerotate, nu mai era liber absolut nici un loc, şi mulţi alţi spectatori şedeau la spatele ultimei bănci, unde, de.fapt, nu se vedea nimic. într-un moment de inspiraţie, Ştefânescu-Goangă şi cu mine am luat o hotărâre eroică, care a fost numaidecât imitată şi de alţjj: să ne suim în picioare pe;spătarul ultimei bănci; am ales, fireşte,/un loc cât mai central faţă de scenă şi, fiind amândoi oameni înalţi, neam proptit cu creştetul capului în tavan. Aşa am stat întregul, spectacol, fără prea mare oboseală, mai ales că, în curând, gestul nostru a fost copiat de mulţi alţii, aşa că pe spătarul acelei bănci
din vârful galeriei, s-a instalat om lângă om, astfel că îndesaţi unii într-alţii era imposibil să cazi, chiar dacă nu mai făceai nici un efort să te menţii în echilibru.
în aceste,cpndiţii acrobtice, am asistat la spectacolul „Maşeagni", care pot să afirm că până astăzi a rămas unul dintre cele mai splendide pe care le-am văzut vreodată, în orice caz unul care m-a răvăşit mai adânc „;
Muzicanţii erau instalaţi mai demult în scaunele lor, cercându-şi instrumentele, când apăru Maşeagni, aplaudat la delir.
.- în partea întâi a spectacolului, maestrul a dirijat un concert alcătuit din compoziţii de ale sale, şi îmi amintesc că mi-a plăcut cu deosebire un fragment din Amico Fritz, cronologiceşte a doua operă a lui Maşeagni, după lovitura pe care o dăduse cu Cavaleria rusticană. Această a doua lucrare n-a avut răsunetul mondial al celei, dintâi, Insă,fragmentele ascultate - am auzit şi un altul mai târziu - mă fac să regret că această compoziţie, tot de dimensiunile unui singur act, nu se joacă decât numai în Italia.
în sfârşit, după o pauză în care ne-am părăsit o clipă locul, a început să se execute pe scenă, de trupa românească, celebra Cavaleria rusticană.
Maşeagni a condus cu atâta brio şi cu mişcări aşa de expresive această capodoperă a sa, ţâşnită din sufletul său în anij de autentică tinereţă, încât am avut o impresie ciudată, dar stăruitoare: că dacă, muzica ar înceta un moment să cânte, am auzi partitura mai departe, din mişcările aşa de exact corespunzătoare ale braţelor lui.şi
Deşi cântăreţii nu erau de primul rang, entuziasmaţi de bagheta autorului şi de onoarea de a-i interpreta opera în faţa lui, parcă şi-au depăşit puterile normale, contribuind cu un nivel foarte onorabil la reuşita spectacolului.
La urmă, aclamările şi aplauzele curgeau aşa, de torenţiale şi se menţineau Ia aceeaşi forţă iniţială, încât autorul,pentru a putea încheia manifestaţia, a rostit câteva cuvinte, mulţumind acestui popor român, „aşa de cald, aşa de inteligent şi de prietenos". {
Peste mai mult de douăzeci de ani, Maşeagni a venit iar să concerteze la Bucureşti. De data aceasta am avut prilejul de a-l apropia şi de a-l cunoaşte personal. Eram şeful,Departamentului educaţiei naţionale în al doilea guvern Averescu şi am fost invitat la o cină, îrnpreună cu Octavian Goga, ministru şi el, la ambasadorul Italiei în Bucureşti. La masă era şi Maşeagni, dimpreună cu soţia sa. Vai! Ce deosebire de înfăţişare la acest om, care acum abia
Ion Petrovici
166
167
• De-a lungul unei vieţi
trecuse de şaizeci de ani! Părulsău abundent dispăruse cu desăvârşire, lăsând locul unei chelii atotstăpânitoare. Spinarea se încovoiase puţin iar figura părea ofilită. r"
înainte de-a ne aşeza la masă, am avut o lungă convorbire în trei: el, Goga şi cu mine, în cafe i-am povestit, cu unele amănunte, impresiile mele de la prima lui vizită în Bucureşti. El zâmbea satisfăcut, mai ales că îl ajutam să-şi evoce propriile lui amintiri, care se mai umbriseră parcă, dar fără a se fi putut şterge. .
în timp Ce începuse şi dânsul să vorbească - într-o franceză pronunţată cam „italieneşte" - îl priveam consternat de ravagiile anilor, nu chiar aşa de mulţi; asociind cu scăderile lui fizice şi faptul că, în acest răstimp, operele pe care le scrisese contau foarte puţin, aşa că avea să rămână, probabil pentru totdeauna; autorul mohocotiledonat al unei singure lucrări cu adevărat excelente, al celeia de la debut: Cavaleria rusticană, celebră în lumea întreagă, dar care nu-şi ţinuse pe mai departe făgăduialace dăduse tuturora şi pe care au aşteptat-o zadarnic toţi admiratorii.
Este drept că Mascagni n-a fost singurul compozitor de la care n-a rămas decât o singură Operă-valoroasă. în aceeaşi categorie intră, de exemplu, Ponchieli cu Gioconda, Saint-Sains cu Samsoh şiDalila, Charpentier cu Luiza. Dar aceştia n-au mai compus ca Mascagni un şirag de opere neizbutite, ci S-au mărginit la una, ^ una şi bună. Pe lângă faptul Că lucrarea Unică a acestor trei din urmă poate constitui un spectacol întreg, pe când Cavaleria numai o j umătate.
Singurul compozitor italian, care repetă întocmai cazul lui Mascagni, a fost contemporanul său Leoncavallo, autorul micii opere Paiaţe, celebră şi dânsa, dar fără urmaşi de aceeaşi talie, cu toate că autorul ei arnai cercat.
A două sau a treia zi după cina de la Ambasadă, am asistat la concertul lui Mascagni, într-o dimineaţă, la Ateneu. Mare deosebire; de asemeni, fâţă cu imaginea de dirijor pe care i-o păstrasem în amintire; acum o înfăţişare obosită, o jenă când îndoia genunchii să-suie estrada. Bucăţile dirijate n-au fost de valoare egală; dar şi de data asta mi-a plăcut cu deosebire tot un fragment din Amico Fritz, întrebându-mă, iarăşi, de ce nu o fi fost montată şi pe scenele străine.
E ultima dată dând l-am mai văzut pe Mascagni, câeîulterior, deşi dânsul a avut longevitate, iar eu am cutreierat de mai multe ori ţinuturile patriei sale, nu mi-âmai ieşit în cale niciodată.
Gam tot la aceeaşi epocă, poetul francez parnasian, Catulle Mendes, a venit să conferenţieze în Bucureşti. Cunoşteam ceva
din activitatea lui, dar motivul pentru care îl priveam cu mare simpatie e faptul că prietenul său, poetul Francis Coppee, în romanul Tonte une jeunesse, pentru care aveam o adevărată slăbiciune, îi zugrăvise un portret dintre cele mai atrăgătoare, detaşându-1 din ceata invidioasă a altor poeţi. Sub numele de Paul Silery, ne apare ca un exemplar distins, pasionat de literatură şi generos cu toţi confraţii săi, cu care redacta împreună foaiaParnasul contemporan.
In schimb, în La Grande Encyclopedie, Catulle Mendes, căruia i se acordase, dealtfel, o lungă coloană, era destul de sfârtecat, spunându-se că e lipsit de originalitate, că imită la perfecţie maniera de a scrie a altora, e un maestru al pastişei - ceea ce, desigur este un dar, însă de un rang literar inferior - şi că, atunci când opera lui va fi uitată, va rămânea: „le roi de simili dans la litterature". Mai târziu i s-au recunoscut însă, de istoricii mai tineri, unele merite personale, fără a fi izbăvitde păcatul de-a scrie succesiv, uneori amăgind total, în genul altor poeţi sau prozatori.
Eu, personal, îi citisem un roman istoric Les meres ennemies, care avea mult elan şi un stil de-o necontestată frumuseţe. Pe urmă, îi cunoscusem tragedia în versuri Medeea, nu ştiu a câta imitaţie după Euripide, care avea totuşi un act, actul al doilea, de o reală forţă sesizantă şi nu era paStişat de nicăieri. în sfârşit, parcursesem şi câteva-poezii cu pasaje frumoase, între altele Douceur du Souvenir, care voia să arate farmecul trecutului în raport cu plictiseala prezentului, şi pe care o reţinusem în parte:
Mais je haîs Ie present avec ses fades leurres
Et, le coetir debordant d'un mepris juste et fier,
Si je poursuis mes jours, c'est que dans quelques heures,
Le morose aujourd'hui sera Ie doux hier.
Mi-am luat bilet să-1 ascult la Ateneu, cu toate că ştiam bine că pe frumosul tânăr blond, din romanul lui Coppee,Tiu puteam să-I privesc aievea, la etatea pe care o avea acum.
Pe la ora 9, perdeaua scenei se dădu la o parte şi apăru un om în pragul-bătrâneţii, de o statură mijlocie, corpolent, cu capul mare şi-pletos. Urma să ne vorbească despre Poezia franceză în secoiufal XlX-lea şi, oprindu-se Ia masa unde urma să se aşeze, a citit,-rămânând în picioare, o scurtă introducere, care, de fapt, era un salut eătEe publicul românesc.
Cuprinsul era destul de convenţional şi se încheia cu o frază foarte exagerată, - care spunea că reprezintă o ţară „que vous aime
Ion Petrovici •
168
169
• De-a lungul unei vieţi
beaucoup". Pe vremea aceea occidentalii nu ştiau precis nici unde se găseşte România şi ce fel de popor o locuieşte!
După ce a sfârşit lectura acestui prolog, prilej de a lua cunoştinţă de glasul teribil de răguşit al poetului-conferenţiar, s-a aşezat pe scaun şi-a început să citească monoton, cu o voce slabă şi, bineînţeles, mereu răguşită, dintr-un pachet de foi, imutabil redactate, şi fără să ridice ochii decât arareori.
Poetul-călător era, hotărât, unul din cei mai anosti conferenţiari pe care i-am auzit vreodată. Pe ici, pe colo am reuşit să prind câte-o idee. Am văzut, între altele, că deşi aparţinând teoretic şcolii parnasiene, care urmărise să introducă mai mult realism în poezie,.înlocuind cu scene mai veridice fanteziile romantismului anterior, poeţii pe care îi preţuia mai tare erau doi mari romantici: Victor Hugo şi neoromanticul Edmond Rostand. îmi amintesc că şi-a terminat în. felul acesta conferinţa: „Unsecol care a început cu Victor Hugo şi s-a încheiat cu Edmond Rostand reprezintă un secol mare pentru poezia poporului care i-a născut".
Dintre parnasieni, a căutat să-1 scoată în evidenţă pe unul mai puţin cunoscut: pe Leon Dierx, şi i-a citit o poezie în" adevăr frumoasă, silindu-se s-o intoneze cu un glas mai clar şi mai răsunător. După ce a terminat-o, şi-a ridicat ochii şi a privit întrebător în salăj iar lumea astfel provocată a început să>aplaude. Conferenţiarul satisfăcut, a adăugat trei cuvinte care nu erau în textul conferinţei: „N'est-ce pas que c'est beau?"
în sfârşit, mai reţin o şarjă împotriva şcolii simboliste, învinuind obscurităţile lui Mallarme, cărora a încercat să le explice geneza dintr-o împrejurare meschină: Mallarm£, care la început scrisese limpezi poezii parnasiene, a fost foarte mâhnit că în, lipsa lui Mendes din Paris i s-a refuzat o poezie de către revista pe care acesta o conducea. Supărarea 1-a făcut să divorţeze de parnasieni printr-o schimbare de gen, ceea ce socot căe 0 copilărie nici măcar cu haz.
Conferinţa s-a terminat într-o plictiseală generală, deşi publicul nostru, temperamental amabil, 1-a aplaudat îndeajuns.
, Catulle Mendes a mai ţinut şi-o a doua conferinţă, despre opera lui Richard Wagner, al cărui fanatic admirator se pretindea. Eu n-am mai fost dar am aflat de la unul care fusese de faţă'că în introducere a scăpat o vorbă ofensatoare pentru publicul românesc. Se pare că, anunţând prezentarea operei lui Wagner, a adăugat în pofida oricărui bun-simţ: „Voi analiza opera wagneriană, deşi am auzit că dumneavoastră preferaţi... opereta".
Dacă la Bucureşti poetul-conferenţiar a terminat cu o gafă, la Iaşi, unde impresarul'1-a dus să repete una din conferinţe, lucrurile Srau desfăşurat mai tragic, încheindu-se cu un duel mortal. Anume, gazetarul care 1-a criticat aspru pe Mendes a ucis în duel, fiind miop şi neştiind să mânuiască pistolul, pe ziaristul care se întrecuse în laude şi care îi trimisese martori, ziaristului detractor.
Alături de Mounet-Sully şi de Sarah Bernhard, teatrul francez mai poseda în aceeaşi vreme încă un stâlp de aceeaşi înălţime, pe Coquelin-aîne.
' Şi pe acesta Francois Coppee îl introduce în cenaclul literar din romanul Toute une jeunesse1 sub numele de Jacquolet, nu ca poet, fireşte, darea accesoriu entuziast, care recruta scriitori izolaţi, iar mai târziu le recita poemele pe scena teatrului unde reuşise a se face acceptat.
Coquelin-aîne (i se spunea astfel, fiindcă mai avea un frate, remarcabil actor şi dânsul, dar nu chiar de talia lui), în deosebire de celelalte două piscuri dramatice, pomenite, la început, era în principal actor „comic", însă nu se mărginea numai la atât. Pe când Mounet şi Sarah erau întrupări ale tragediei şi nu i-ar fi văzut nimeni încercând roluri hazlii, Coquelin ieşea adesea din limitele specialităţii sale de căpetenie, încarnând şi roluri mai complexe, cu momente de mare dramatism, însă păstrând legătura şi cu hazul comediei. Personajele acestea reprezentau în genere temperamente mixte: oameni spirituali, mucaliţi, dar plini de avânt romantic, de cavalerism - ce e drept-mai deşănţaţi şi Uneori chiar cu nuanţe de burlesc. Citez două roluri caracteristice: pe Don Cesar din Ruy Blas ş\ pe Cyrano din piesa cu acelaşi nume.
' Coquelin,-aîne a venit şi el la Bucureşti, unde a jucat Burghezul gentilom, minunata comedie a lui Moliere, iar al doilea spectacol, după ce-a recitat câteva balade, a jucat două acte din Cyrano de Bergerac, actele culminante, al 3-lea şi actul final.J
.Ca şi Mounet-Sully, a jucat tot la Teatrul Liric, daf de data aceasta decorurile parcă erau mai consistente şi chiar mai adecuate.
Am asistat la ambele spectacole. M-am desfătat la succesiunea de scene delicioase ale Burghezului gentilom, pe care Coquelin 1-a întrupat cu o vervă>:<diabolică. Păcat numai că, pe alocuri, marele artist nu a respectat hotarul dintre comic şi bufonejie, - cel j>uţin aceasta a fost impresia mea.
în s'Chfmb, al doilea spectacol s-a ridicat la un nivel cu totul superior. A început prin a recita, necostumat, fireşte, câteva balade,
Ion Petrovici
170
171
De-a lungul unei vieţi
dintre care una a plăcut cu deosebire, - nu mai ţin minte dacă era chiar de Victor Hugo, ori se găsea fie în Recits epiques a lui Coppee; fie în Contes epiques a lui Catulle Mendes, ambii rămaşi în mai multe privinţe ciracii aderenţi ai lui Hugo, cu toată pretenţia lor de-a aparţine unei şcoli poetice mai avansate, care cizela versul mai cu îngrijire, decât tumultuosul şef al romantismului francez, cu cascada lui de versuri torenţiale.
Apoi a urmat actul al treilea, cu substituirea la balconul Roxanei, criticat, din punctul de vedere al neverosimilităţii, în conferinţa Iui Pompiliu Eliade. Am văzut şi mai bine cum valurile, de poezie cuceritoare scoteau complet din discuţie logica riguroasă a scenei. Coquelin a fost superb şi în actul acesta, tot aşa precum a jucat la perfecţiune scenele actului final, când Roxana descoperă secretul substituirii de altădată, fiind prea târziu totuşi, fiindcă Cyrano fusese rănit de moarte, iar actul se încheie cu-o agonie,, înfăţişată eroic, de personajul care toată viata fusese cu spada în mână, bravându-şi adversarii, iar acum, rezemat de un copac, ataca furibund fantomele răutăcioase, care veneau să-i tulbure sfârşitul.
în actele jucate, unde alternau până la urmă scenele de vervă spirituală cu acelea de înalt tragism omenec, Coquelin a fost admirabil, şi tot publicul, care citise demult piesă'lui Ed. Rostand, era de acord cu faptul că autorul, la imprimarea operei sale, o dedicase lui Coquelin, „în care trecuse sufletulilui Cyrano". ;
Ceva mai târziu-eram în ultimul anal studiilor universitare - a mai venit un stâip al Comediei Franceze să joace la Bucureşti. Acesta era actorul Sylvain, profesor la Conservatorul din Paris şi interpret de frunte al rolurilor de dramă, chiar dacă nu era chiar la nivelul lui Coquelin sau Mounet-Sully. A venit împreună cu soţia lui, actriţă şi ea.
Primul spectacol anunţat era Le rois 'amuse, drama lui Victor Hugo. Eram foarte dornic s-o văd pe scenă, ştiind că se juca foarte rar şi la Paris, unde se reprezenta săptămânal la Comedia câte o dramă de Hugo, alternându-se însă numai aceste două: Hernani şi Ruy Blas.   - ' .... .
Le roi s 'amuse, după o îndelungă scoatere de pe afiş, sereluase cu prilejul aniversarului de optzeci de ani ai autorului. Cr6*rijcarul dramatic, vrând să arate lipsa de succes a reluării; a relatat că piesa a fost ascultată „dans un religieux ennui". Este drept că,subiectul acestei drame şi scenariul ei făcuse ocolul lumii cu opera Rigoletto a lui Verdi, care transpusese pe muzică, cu oarecare reduceri,fireşte,
textul acestei piese romantice. Verdi pusese pe muzică şi intriga din Hernani, dar, paralel cu opera, se mai juca şi drama vorbită, tot aşa precum Traviata se cânta pretutindeni fără a umbri succesul dramei din care a fost scoasă, Dama cu camelii a lui Dumas-fiul. Sunt cazuri, însă, când şe joacă numai opera, pe când piesa respectivă s-a îngropat în arhive, cum e cazul şi cu Tosca lui Sardou, -pusă cu mare succes pe muzică de Puccini. Aşa să fie cazul şi cu Le roi s'amuse1?, mă întrebam cu atât mai intrigat, cu cât la lectură o găsisem minunată, şi-n orice caz nu-mi plăcuse mai puţin decât Hernani, .
, Reprezentaţia dată de Sylvain a răsplătit speranţele mele, şi trebuie să spun că a plăcut la tot publicul din sală, care nu s-a plictisit o clipă şi a aclamat îndelung, nu numai pe protagonistul în turneu, care interpreta rolul bufonului, ci apreciind totodată şi acţiunea emoţionantă a dramei, - fie că la unii se deşteptase în amintire şi arii melodioase din Rigoletto.
In orice caz, am plecat foarte mulţumit de la spectacol.
Mărturisesc că nu-mjaduc aminte bine - ceea ce mi se întâmplă extrem de rar - ce s-ajucat anume la al doilea spectacol, după acel „lever du rideau" care a fost drama în proză La Femme du Tabarin de Catulle Mendes.
Actul acestui autor are un subiect identic cu opera Paiaţe a lui Leoncavallo. Multă vreme mi-am închipuit că acest compozitor aîmprumutat subiectul de la Mendes, mirându-mă numai că nu se spunea pe afiş, cum e obiceiul să se facă. Dar, ulterior, am citit într-un compendiu muzical că subiectul din Paiaţe a fost inspirat compozitorului de o întâmplare petrecută într-urî loc, în Italia, -petrecută efectiv. Atunci Mendes a împrumutat subiectul de la Leoncavallo, ceea ce ar fi invers de regulile obişnuite?
In orice caz, La Femme du Tabarin, având în rolul principal pe soţia lui Sylvain, - o actriţă frumoasă şi plină de temperament -, actul acesta, cu o desfăşurare precipitată şi violentă, cu un dialog bine stilizat, a plăcut tuturora, iar publicul şi-a tradus errioţia prin aplauze prelungite. Iar eu mi-am zis în mine: Ce bine ar fi ca Mendes să se lase de conferinţe!
Ion Petrovici
172
173
• De-a lungul unei vieţi
Un aforism al lui.Titu Maiorescu - o amintire şi un comentar -
în volumele de Critice ale lui T. Maiorescu se găsesc şi câteva pagini de aforisme, - formulări scurte şi pregnante ale unor idei mai mult sau mai puţin originale. Aceste aforisme fac parte din sectorul cugetării personale a autorului, care de obicei aplică principii filozofice,' mai demult stabilite, la stările noastre culturale. Opera aceasta de chirurgie intelectuală a fost şi dânsa destul de importantă, atât prin descoperirea precisă a unor puncte bolnave, cât şi prin arta execuţiei, chiar dacă nu şi prin soluţiile propuse. Dar în opera lui Maiorescu se găsesc şi unele pasaje de gândire teoretică proprie, în genere concis exprimate, aşa precum era îndeobşte maniera scrisului său. Această conciziune, împinsă la o înfăptuire maximă, o găsim în aforismele sale. în fraze literare şlefuite, apare câte o idee izolată/- fireşte, rostită fără fundamentare, ci numai ca simplă afirmaţie sentenţioasă.
Genul acesta, practicat, dealtfel, şi de gânditori celebri ca Pascal, La Rochefoucauld, Schopenhauer, Nietzsche, prezintă avantajele unei formulări scânteietoare-câitd cineva posedă darul imaginii literare, dar şi cusurul de-a afirma „adevăruri" nedovedite, care uneori mai au şi aerul de paradox.
Maiorescu şi-a dat, desigur, seama de;acest lucru, fiindcă, într-un aforism chiar, prezintă o corectură ingenioasă a acestui inconvenient. *
„Când curentul electric, spune .dânsul, se repede dintr-iun loc întf-altul, numai o parte a lui merge pe firele văzute: o altă' parte străbate prin ascunsul pământului. Tot aşa în lumea inteligenţei, cuvântul pronunţat este numai un fragment al raportului dintre om şi om, restul se stabileşte pe tăcute."
Citatul acesta ar avea aerul să cuprindă ideea că afirmarea aforistică,! pe lângă cuvintele rostite, ar putea transmite completări „oculte", ţinând întrucâtva locul argumentării care lipseşte. Mărturisesc în treacăt că ideea aceasta se înrudeşte cu aceea ce susţinusem eu; împotriva maestrului, la un examen despre care am relatat în paginile anterioare ale acestor amintiri, sub titlul: Un examen la Titu Maiorescu.
Totuşi, inconvenientul rămâne la acele aforisme, care, chiar din cauza originalităţii lor, au înfăţişare paradoxală. Voi cita chiar două, dintre ale lui Titu Maiorescu.
Primul: „Oml rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun prin partea sa cea rea." Am zis paradox, fiindcă - deşi viaţa
sufletească este în general mult mai complexă-dacă este regretabil să găseşti la un om bun şi o parte rea, pare, din contra, îmbucurător să afli la un om rău o parte bună.
'■■ Ideea însă, care S-ar strecura pe tăcute, ar fi una pe care Maiorescu o preţuia cu deosebire: valoarea unităţii sufleteşti, şi în numele ei deplângea probabilpe omul cel rău, în cazul când poseda şi o parte bună.
Al doilea aforism: „Mijlocul e superior scopului şi îi regulează valoarea. Prin urmare,Traza iezuiţilor trebuie întoarsă: mijlocul justifică scopul."
Aci ideea aforismului n-ar putea fi completată decât sugerând pe tăcute valoarea frumosului, care s-ar impune oriunde, deci şi în domeniul mijloacelor de acţiune, care nu pot rămâne indiferente, invocându-se numai înălţimea scopului urmărit.
Totuşi, după părerea mea, cu tot aspectul său de paradox şi cu toată opunerea multora, aforismul maiorescian se poate întemeia pe argumente filozofice, nu indiscutabile, dar foarte serioase. El prezintă şi un interes mai larg, întrucât implică ideea că fără existenţa acţiunii eficiente idealul nu se poate realiza:
Mai înainte însă de a proceda la această încercare, ţin să povestesc o întâmplare, care m-a făcut să văd în ce măsură Maiorescu ţinea la acest aforism. Aşa că încep şi-acum cu o amintire, mai înainte de a invita cititorul să urmărească o desfăşurare dialectică.
îi aduceam lui Maiorescu uneori poezii, pe care le urmărea cu interesele adnota şi le discuta cu mine. Odată 1-a interesat îndeosebi o bucată lirico-elegiacă, ce sfârşea cu o strofă filozofică. A citit-o, spunându-mi după aceea: „Iată ceva interesant; chiar foarte interesant", pentru a adăuga cu o vizibilă mulţumire: „eu traduc ceea ce ai exprimat d-ta poetic câ mijloacele sunt superioare scopului", şWşi completă aforismul scris mai demult cu alte câteva cuvintej privind meditativ în văzduh.
Ca să spun drept, eu n-am avut impresiuneâ ca ei traducea exact ideea cuprinsă în strofa mea, fiindcă socot că nu era aceeaşi cu ideea aforismului său. Ceea ce le făcea să semene puţin era, poate, aparenţa de paradox pe care o aveau amândouă.
Ce-am observat'atunci e că dânsul părea foarte ataşat de ideea tranşată de el aforistic, şi era bucuros să vadă şi în capul altuia aceeaşi concluzie, mai ales dacă se născuse în mod independentei în altă ordine de preocupări spirituale. ■■>';■■ Mult mai târziu de la această amintire şiocupatcu rezolvarea altor probleme, mi-a venit brusc în minte că aforismul în chestiune
Ion Petrovici
174
175
• De-a lungul unei vieţi
s-ar putea insera în ordinea reflecţi uni lor mele din acel monientşi că ar putea dobândi o bază mai temeinică, o bază de care se dispensase în sesizarea intuitivă a adevărului pe care îl exprimai
Nu ştiu dacă Maiorescu s-a gândit vreodată că ar fi interesant să se încerce examinarea ideii în chestiune cu instrumentele critice ale raţiunii, sau se mulţumea cu formularea pregnantă a ideii, chiar dacă din scurta ei exprimare se vedea că include o controversă. Oricum, eu am avut impresiunea că ea ar putea fi discutată, şi discutată în avantajul ei, şi. că memoria fostului meu profesor ar avea, poate, ceva de câştigat.
Urmează acest comentariu filozofic, care, având şi o dată mai veche, constituie într-un fel, şi dânsul, evocarea unei amintiri.
Maxima lui Maiorescu e de o extremă condensare în expresia ei exterioară. Scurtimea ei-de inscripţie aproape dă impresia de paradox. De aceea socotesc^că, mai îpainte de toate, trebuieşte să formulăm explicit şi limpede problema pe care trebuie să o discutăm. Nu poate fi vorba, principial şi absolut, de o superioritate a mijlocului ca atare asupra scopului urmărit, a instrumentului asupra ţelului pentru care îl foloseşte. Aceasta ar fi o inversare stranie şi imposibilă, care ar paraliza activitatea omeneasca făcând-o lipsită de sens. Aci e vorba de altceva: de ideea că valoarea scopului (scopul presupunând întotdeauna activitate conştient orientată) e în strictă corelaţie cu calitatea mijloacelor întrebuinţate, că, folosind mijloace criticabile, nu poţi efectiv atinge un scop înalt şi frumos, că^ deci, nu se poate recomanda întrebuinţarea oricărui gen de mijloace pentru înfăptuirea unui scop, fie chiar acesta presupus superior în sine, după cum socoteau şi practicau iezuiţii, cu maxima lor celebră: scopul scuză mijloacele, -
Cel dintâi lucru ce trebuieşte prealabil fixat e că raportul dintre mijloace şi scopuri e totodată un raport de la.cauză la efect, că principiul finalităţii nu suspendă pe acela al cauzalităţii, fiind el însuşi o formă de cauzalitate.
Dealtfel, spiritul nostru cercetător nu poate renunţa niciodată la ideea omniprezentă a determinismului cauzal, oricâte decepţii ar fi avut aievea cu stabilirea legilor cauzale, pe care ştiinţa le revizuieşte, le modifică şi adesea chiar Ie înlocuieşte în mersul ei evolutiv. Raporturile cauzale, pe care cercetarea ştiinţifică;' la un moment dat, le stabileşte, se pot dovedi a fi valabile numai pentru o perioadă de timp, mai generale sau chiar eronate (total sau în parte), iar în unele domenii gradul de probabilitate şi aproximaţie reiese cu evidenţă, ceea ce provoacă o anumită incertitudine
generatoare de ipoteze felurite, cum era şi cazul cu cele două maxime contrare, a iezuiţilor şi;a lui Titu Maiorescu. Dar această incertitudine în privinţa raporturilor concrete, dintre diversele fenomene,, nu prejudecă asupra cauzalităţii în genere, asupra determinismului riguros, pe care mintea noastră nu-1 poate elimina din structura cugetării sa|e şi care ni se impune în aşa măsură încât el apare şi în cazurile extreme, acolo unde spiritul nostru ar fi ispitit să cedeze ideii că lanţul cauzal se întrerupe sau chiar se termină definitiv.
Concluzia în privinţa problemei noastre este următoarea: Raportul dintre mijloace, şi scop este omogen în esenţă cu acela dintre cauză şi efect, numai că alegerea mijloacelor implică imaginea anticipată a scopului, sau a efectului, ceea ce încă o dată, nu suspendă cauzalitatea ca atare. Dealtfel, şi maxima iezuiţilor, şi aforismul cugetătorului român implică amândouă supoziţia că între mijloace şi scop există un raport de la cauză la efect. Astfel se va justifica metoda noastră de cercetare, care va consista în esenţă -pentru,a se judeca valoarea celor două maxime antagoniste şi a apleca eventual balanţaîn favoarea uneia din ele - într-un examen al procesului de cauzalitate şi al dificultăţilor sale de înţelegere, cel puţin în sectorul vieţii sufleteşti.
Poate fi, oare, altceva decât o iluzie credinţa că un scop frumos poate fi urmărit, fără a-şi compromite înfăptuirea, cu orice fel de mijloace; chiar reprobabile în sine, aşa cum ar voi dictonul iezuit? ,
Este ceea ce vom încerca să aprofundam.
Să începem prin a releva ca introducere a argumentaţiei plănuite, o tendinţă psihică cunoscută, care, fireşte, nu întotdeauna, dar de multe ori se traduce în fapt. Este tendinţa mijloacelor de a se sustrage subordonării la scopul iniţial, de a se substitui scopului, de a se transforma ele însele în scop. Exemple se poţ găsi suficiente şi dindomeniivariate. La câţi strângerea avuţiei nu^-a.transformat din instrument într-un scop final, într-o pasiune autonomă, care nu vrea să ştirbească cu nimic tezaurul acumulat,, renunţând nu nuinai la cheltuieli superflue, dar chiar la acele indispensabile unui trai convenabil şi omenesc? Din această prefacere a mijlocului în scop decurge acea patimă a avariţiei, adevărată aberaţie, de care ne.oferă însă atâtea pilde şi viaţa, şi literatura.
în domeniul social-politic, puterea politică nu ar trebui să fie, logic vorbincf, decât un mijloc pentru înfăptuiri utile colectivităţii, ca s-o împingă pe calea propăşirii cu un pas mai devreme. Dar de
Ion Petrovici
176
177
• De-a lungul unei vieţi
câte ori în decursul istoriei, această-putere nu s-a transformat în scop, uitând cu desăvârşire ■■sensul ei iniţial?
Această tendinţă lăuntrică a mijloacelor de ase dezlipi de scopurile lor iniţiale obiectiv-valabile, devenind de-sine-stătătoare şi eu proprii directive sufleteşti, tendinţă care, credem, se realizează cu atât mai lesne, cu cât între scopuri şi mijloace există o mai mare diferenţă calitativă, reprezintă o primejdie foarte serioasă, evidentă în cazul dictonului iezuit. Căci deşi chiar această formulă se străduieşte să lase a se întrezări un ţel frumos, ca punct terminal al acţiunii, prin faptul că nu-şi face nici un scrupul din alegerea mij loacelor - acestea putând fi chiar detestabile în sine - în momentul când ele s-ar desface din legăturile lor primitive cu scopul originar, clientul dictonului în chestiune nu numai că n-ar mai ajunge până la capăt, dar ar putea fi azvârlit pe drumuri cu totul contrare aceluia înspre care pornise la început. (Practic, acest lucru s-a şi întâmplat.)
Substituirea mijlocului şi uitarea scopului se produc mai eu seamă atunCi când mijlocul este ignobil, oferind în drumul unei acţiuni generoase tentaţii pentru patimile clocotitoare şi instinctele egoiste. Pentru ca un scop nobil să nil fie periclitat în timpul urmăririi sale, trebuie din primul moment să se meargă pe cărarea unor mij loace alese, refuzându-se orice înfrăţire sau contact cu mijloace de acelea care prezintă o spărtură în peretele fragil al dezinteresării4, făcând loc liber patimilor şi instinctelor aşa de greu de-stăpânit.
Să mai adăugăm la acest pasaj al argumentării noastre, că multe idealuri se pierd în inaccesibile depărtări, - dar că, după cum de multe ori*se mai aude, n-ar trebui, oare, totuşi urmărite doar pentru a ne apropia cât mai mult de ele?
Dacă în locul formei figurative punem alta mai precisă, voiri spune că pentru cele mai multe idealuri nu ajung sforţări şi mijloace puţine ..şi repezi, ci înlănţuiri de mijloace complicate şi aproape nesfârşite. A nu ajunge chiar în preajma idealului, a merge numai un fragment de cale -ceea ce ar constitui totuşi o apropiere -însemnează a înainta spre scop, dar a rămânea în zona pregătitoare a mijloacelor, să zicem, a etapelor care duc la scop. însă poate fi vorba că ne-am apropiat de ideal, în Cazul când âm folosi - după formula iezuită-mijloace cii totul diferite de natura idealului? Cred că!riu*«e poate vorbi temeinic de o apropiere decât atunci când etapele străbătute prefigurează şi imită calitatea idealului, aşa precum, printr-o excelentă intuiţie psihologică, îhtrevăzuse Titu Maiorescu.
4 Folosim termenul ca opus interesului mărginit, egoist.
Argumentaţia noastră nu se isprăveşte aici, pentru că până acum n-am considerat decât cazul, oricât ar fi dânsul de frecvent, în care mijloacele iau locul scopului şi se transformă ele însele în scop. Trebuie să ne gândim, însă, şi la cazul când mijlocul nu săvârşeşte această detronare, ci rămâne credincios ţelului iniţial. Stă, oare, atunci mai bine maxima iezuită şi nu prezintă dânsa alte dificultăţi?
■ G dificultate ar fi, desigur, aceea că, în ipoteza că scopul ar fi fost atins, mijloacele folosite, deşi aparţin trecutului, nu au dispărut însă cu desăvârşire, ci durează mai departe, încorporându-se prezentului, aşa cum se întâmplă în general cu trecutul nemijlocit. Ideea aceasta a fost pusă în evidenţă, cu talent literar, de filozoful francez Henri BergsOn, care a susţinut că timpul psihologic nu se compune dintr-o serie de clipe, care se înlocuiesc succesiv, ci se totalizează, adăugându-se momentului de faţă, aşa că starea prezentă e o sinteză a momentelor trăite. Trecutufeste deci absorbit de prezent, şi asta alcătuieşte bogăţia şi coloratura lui specifică. în cazul acesta, un scop frumos, realizat cu mijloace îndoielnice sub raportul moral şi estetic, nu şterge în clipa înfăptuirii sale mijloacele care l-au produs, iar acestea, încorporându-se momentului de faţă, într-o ţesătură unică, nu pot să nu altereze şi să vatăme, cu nota lor inferioară, splendoarea ţelului atins.
Am ajuns acum la argumentul de căpetenie şi vom porni de la întrebarea dacă (analizând principiul de cauzalitate), o cauză e capabilă să producă rezultate complet eterogene, aşa precum implică maxima iezuită.
Ideea aceasta a purces, desigur, de Ia unele aparenţe empirice, care totuşi ar putea fi altfel interpretate, şi a avut ca încoronare filozofică teoria pozitivistă, care suprimă între fenomenul-cauză şi fenomenul-efect orice legătură lăuntrică, reducând raportul cauzal la o lege de succesiune constantă; între anumiţi antecedenţi şi alte fenomene subsecvente, care urmează în mod regulat. Evident că în cazul acesta nu se mai cere nici un fel de îrirudire calitativă între cauză şi efect, ajungând ca doar experienţa să ne informeze despre succesiunea lor constantă.
Socotesc, personal, că e neasemănat mai naturală şi mai aproape de o explicaţie reală concepţia după care între cauză şi efect nu există numai o pură succesiune constantă, întrucât propria ei regularitate pâre a implica ceva mai mult, anume o legătură intimă care trebuieşte presupusă chiar atunci când nu este vizibilă. De aci rezultă dacă nu o identitate calitativ absolută dintre cauză şi efect
Ion Petrovici •
178
179
• De-a lungul unei vieţi
(ceea ce, evident, nu există!), dar cel puţin o omogeneitate, în timp ■ ce restul antecedentelor constante nu sunt decât factorii accesorii, care servesc numai la declanşarea acţiunii cauzale. Flacăra unui ; fitil poate declanşa o explozie, dar nu dânsa poate să explice forţa { dinamitardă a exploziei, care trebuie să aibă o cauză echivalentă i cu puterea şi natura ei, chiar dacă nu o sesizăm. i
Această exigenţă a omogenului rezultă din intervenţia acţiunii complexe a principiului de identitate, care domină structura ; cauzalităţii. ;
Această schemă se impune în aşa măsură, încât o găsim adoptată chiar de unii pozitivişti mai moderaţi şi mai eclectici, cum este cazul cu filozoful german Alois Riehl, pe care am avut prilejul de a-l asculta pe vremuri la Berlin şi care, vorbind de schimbări produse în natură prin influenţa acţiunilor cauzale, se | exprimă astfel: „Schimbarea impune conştiinţei noastre obligaţia ca să o lege cu invariabilul şi identicul într-o experienţă unitară".
Aşa precum am spus şi mai înainte, identicul se manifestă în diferite forme, prin omogen. ■ ![
Faţă de această concepţie, incomparabil mai luminoasă, ideea ]\ unui scop, urmărit cu mijloace complet eterogene, pare o iluzie 1 imposibil de realizat. Apare, dimpotrivă, mult mai plauzibil ca mijloacele folosite să fie de aceeaşi natură cu ţelul pe care ele îl pregătesc sau, cu alte cuvinte, etapele ajungerii la ţintă să fie înrudite calitativ cu scopul însuşi.
-De câte ori cauza aparentă a unui eveniment este eterogenă lui, avem în faţa noastră o enigmă, pe care cercetătorul o dezleagă, descoperind o altă cauză, poate mai puţin vizibilă, dar omogenă efectului. Apare, în primul moment, o enigmă, bunăoară, faptul că împăratul Marc Aureliu, filozof luminat şi altruist, îmbrăţişând o filozofie înrudită cu doctrina creştinismului, a persecutat pe creştini întocmai ca şi alţi împăraţi de altă factură sufletească. Explicaţia vine abia atunci când se găseşte o cauză omogenă cu persecuţia: faptul că Marc Aureliu socotea posibilă salvarea imperiului ameninţat prin păstrarea riguroasă a tradiţiilor romane, printre care era şi cultul păgân. De asemeni, pare straniu că şefii creştinilor din imperiu, deşi reprezentau doctrina egalităţii oamenilor, nu îndemnau pe sclavi la revoltă, ciji îndemnau să rabde o situaţie care ar veni de la Dumnezeu. înţelegerea,se luminează când ; explicăm această atitudine, teoretic foarte curioasă, din oportunismul politic.al creştinilor expuşi la prigoană, aşadar când găsim o; cauză omogenă atitudinii în chestiune.
Fireşte, pe lângă cauzele producătoare ale unui fenomen, există şi cauze împiedecătoare, a căror anulare este o condiţiune a rodniciei celor dintâi. în acest scop, s-ar putea îngădui, pe alocuri, şi mijloace mai discutabile* cu caracter episodic - de exemplu, „minciuna" medicului la căpătâiul bolnavului, pentru a-l feri de emoţii fatale.
în rezumat, oricât ar fi de greu să afirmăm, cu ton categoric, convingeri rigide în asemenea materii, suntem, ca încheiere a acestei discuţii, hotărât de partea;-maximei lui Titu Maiorescu aşa cum am încercat s-o interpretăm. Principalul argument, după cum a putut să se vadă, în favoarea aforismului gânditorului român, este fondul inevitabil de identitate, care trebuie să existe între cauză şi efect, o identitate, fireşte, incompletă şi care nu implică, bunăoară, reversibilitatea evenimentelor, lucru ce s-a dovedit că nu există pe de-a-ntregul nici chiar în domeniul fizic. Cu atât mai mult nu există reversibilitate în domeniul sufletesc, unde, oricât ar fi de înrudite cauzele şi efectele, succesiunea se petrece într-o ordine.care nu se întoarce îndărăt, lucru pus adesea în evidenţă de poeţi şi scriitori, cel puţin în ce priveşte detaliile, cum ar fi sugestivul exemplu al acestor versuri din CorneiUe: '
- •    ' ■       " i-
Qu'aisement l'amitie jusqu'â l'amour nous mene Cest un penchant si doux qu'on y tombe sans peine; Mais quand il faut changer l'amour en amitie Que l'âine qui s'y force est digne de pitie/
înrudire calitativă între cauză şi efect, da, dar inversibilitate nu - însă asta constituie o altă problemă, decât aceea de care ne-am ocupata -
Un discurs funebru cu urmări. O victorie fără urmare
- Propriu-ziş, amintirile din acest capitol nu sunt nici „culturale", 'nici „didactice". îmi va ierta cititorul această uşoară infidelitate faţă de titlulformulat iniţial, mai ales că se sporeşte cu o variaţie epoca acum evocată, - aceea din ultimii ani ai vieţii de student.
Ne găsim iarăşi la Tecuci, într-o lungă vacanţă de vară. Era prin luna august, când auzim de îmbolnăvirea gravă a unei fetiţe
Ion Petrovici •
180
181
• De-a lungul unei vieţi
din cercul tineretului nostru, însă prea mică pentru a-i fi dat o atenţie deosebită, noi, flăcăii care trecuserăm de. douăzeci de ani. Ochii noştri zburau spre fete de etatea noastră, poate chiar la „cucoane" măritate. Fetiţa despre care a venit vorba, să fi avut vreo patrusprezece ani, era, ce e drept, o bălăioară drăgălaşă, însă,avea tactul de a sta cuminte într-un ungher, privindurnede la distanţă, fără a se amesteca în conversaţiile noastre, ale celor mai maturi decât ea.
Cum spuneam, s-a răspândit deodată vestea că a căzut greu bolnavă, iar, peste câteva zile, împotriva aşteptărilor unanime, că a încetat din viaţă. 1 o
< Aproape cu o oră mai devreme de a plecă cortegiul spre Catedrala oraşului, unde urma să se desfăşoare servicjul funerar, ne-am strâns la locuinţa părinţilor copilei, pe lângă alţi prieteni şi rude, tineretul tecucean, care nu o dată petrecusem în acea casă ospitalieră, unde se găseau şi alte surori, mai mari.
aîn'timp ce se făceau pregătirile plecării, retras la o parte de învălmăşeală, mi s-a năzărit deodată şi-a-nceput să mi se însăileze în minte fraze dintr-un eventual discurs, ce-ar fi urmat să-1 rostesc la biserică, la un anume moment al serviciului.
Cuvântarea, ce mi-am dat seama că trebuia să fie scurtă, s-a închegat la iuţeală, şi gândindu-mă mai atent la încheietura ei am constatat că ia repede forma unei strofe rimate.
Nu mi-am destăinuit intenţiitedecât pe parcursul cortegiului, către un unchi al copilei decedate. în cercul familiei sale, gândul meu s-a aflat numaidecât, iar perspectiva cuvântării a fost primită cu o «atât mai mare* recunoştinţă, cu cât era un lucru absolut neaşteptat;
După începerea serviciului, în curtea bisericii, unde se aşezase din vreme catafalcul, m-am simţit dominat de grija că nu voi fi la înălţime. Dar a venit momentul când orice preocupări de acest ordin au fost curmate, atunci când protoiereul mi-a făcut semn să încep. ; ;i
Ara pornit cu emoţie discursul, dar, frază cu frază, emoţia iniţială a grijii s-a transformat în emoţia durerii resimţite, în faţa catastrofei definitive. Nu era deci o deficienţă, oratorică, ci ascendenţa vibrantă a unei cuvântări care înainta, scormonind sfredelitor durerea asistenţei. Mă apropiam de sfârşit, când am rostit strofa încheierii:   .    ., ?
O! dacăsufleţele bune
Se schimbă-n îngeri de cum pier-
Tu, care-ai fost îh lume înger, Tu ce-ai să mai devii în cer?
Trec peste mulţumirile familiei şi peste strângerile de mână ale multor din cei prezenţi. Urmarea cea mai ciudată a fost faptul că după această iniţiativă şi după această cuvântare, în care am deplâns-o şi am zugrăyit-o înduioşat - relevându-i trăsăturile drăgălăşiei sale - m-am pomenit, întors acasă, în plină tulburare stăpânit de Un sentiment pe care nu-1 avusesem niciodată, dar acum îi desluşeam lămurit: un sentiment de îndrăgostire postumă.
Nu mă puteam îndoi de realitatea acestui simţământ curios, când am văzut că, aproape o săptămână, plecam pe furiş la cimitir şi, potrivind ceasurile ca să mă aflu singur, stăteam vreme îndelungată în preajma mormântului ei.
Fireşte, nu m-aş fi confiat nimănuia de această ciudăţenie afectivă. M-am străduit, totuşi, să încerc o analiză psihologică, pe care o reiau şi acum, când privesc lucrurile „la rece".
în general, îndrăgostirea naşte o poezie; de data aceasta, era o poezie, ce avusese originea într-o altă motivare; dar, odată făcută, năştea o dragoste impetuoasă pentru eroina ei.
Să fie Vreo logică în această răsturnare a succesiunii obişnuite?'
Parcă nu-mi era străin cazul când o poezie zămislită normal de o dragoste anterioară fortifica şi exalta totuşi dragostea în chestiune, deşi aceasta, cronologic, o precedase.
! Atunci de ce şi în aceastafîmprejurare poezia îndurerată n-ar fi putut naşte o dragoste, care nu existase înainte? Ar fi numai chestie de grad.
Poezia - sau discursul poetic - a pus pecetea personalităţii mele pe o făptură feminină, nedispărută încă sub pământ. Să nu explice, oare, această întâmplare geneza unei legături afective între sufletul autorului şi icoana fiinţei celebrate?       ? >■ ,, ,
în orice caz, sentimentul bizar l-am trăit, rămânând totuşi cu convingerea că am fost îndeobşte un om echilibrat.
Oâ doua poveste de dragoste, cu altă înfăţişare şi cu alt înţeles.
Mă aflam într-o seară la o familie tecuceană cu tineret de vârsta mea. într-o cameră vecină se găseau câteva matroane, între care şi mama,. La început, laolaltă cu aceste cucoane în vârstă, mai era prezehtăuna ceva mai tinerică, o brunetă cu reputaţie de femeie frumoasă, având un soţ cam molatic şi sfios. Doamna, o bucată de
Ion Petrovici • 182
vreme, a trăit mai retrasă, aşa că o cunoscusem foarte puţin. în seara aceea, am văzut-o mai de-aproape, mai ales, că la un moment a părăsit odaia matroanelor şi a trecut în camera tineretului, participând şi dirijând conversaţiile noastre. Nu s-a scurs prea multă vreme şi m-am pomenit că vorbeam eu singur, ascultat cu atenţie de ceilalţi, în special de frumoasa doamnă, care mă stimula mereu cu întrebări.
Am povestit impresii de la cursurile universitare, conturând în trăsături apăsate figura lui Maiorescu, a cărui elocinţă, pe meleagurile tecucene, era, cu rare excepţii, mai puţin cunoscută, decât aceea a lui Delavrancea sau Take Ionescu.
Nu ştiu cum s-a făcut, dar cei doi-trei tineri au părăsit o clipă salonul şi am rămas singur cu această doamnă. Un moment am suspendat povestirea şi am fixat-o îndelung. Dânsa, yăzându-se astfel privită, m-a întrebat; „Parcă ai vrea să-mi spui ceva". „Da", i-am răspuns numaidecât.
-Ce anume?
- Făceam următoarea reflecţiune: Dacă Edmond Rostand, înainte de-a scrie Cyrano.de Bergerac, te-ar fi cunoscut pe d-ta, ar fi făcut pe Roxana brună, nu blondă cum a fâcut-o.
Frumoasa cuconiţă a întovărăşit tâlcul firesc al afirmaţiei mele cu un hohot de încântare, strângându-mă afectuos de braţ.
A fost începutul unei prietenii ce părea să zboare departe, dar care s-a încheiat aşa precum se va vedea.
Un bileţel, «cris c-o slovă ascuţită, eminamente feminină, mă invita peste câteva zile, la dânsa, într-o după-amiază. > M-am dus. Am găsit-o singură şi avea pe măsuţa ei de lucru un mare jurnal desfăşurat.
. -E o poezie de Edmond Rostand şi e închinată lui Kruger, preşedintele bpirilor (burilor) din Africa de Sud, pe care englezii, vor să-i cucerească şi să-i transforme în colonie. La început, englezii, cum ştii, au fost bătuţi, - dar pe urmă au adus forţe puternice şi acuma situaţia s-a inversat. KrUger a plecat în Europa să solicite sprijinul marilor puteri, - dar pare-se de prisos. Rostand, indignat, i-a închinat bătrânului această poezie, cu refrenul:
Pardon pour l'Europe, vieillard!
- D-ta citeşti frumos, te rog să mi-o citeşti de la început, eu te-ascult.
183 , • De-a lungul unei vieţi
Deşi poezia era extrem de lungă, îmi părea exclus să o refuz şi am apucat îndată în mână foaia franceză pe care mi-o întindea. Am început să rostesc' strofă după strofă, gustând pe unele mai mult decât pe altele, dar în genere găsind-o frumoasă, cu toată prolixitatea ei.
- Nu ştiu pe cine să admir mai tare pe autor sau pe cititor. Declaraţia aceasta m-a copleşit de bucurie, dar n-am avut
timp s-o prelungesc în mine, auzind că sună clopoţelul de la intrare. Gazda alergă numaidecât, deschise uşa de la antreu, şi auzii două voei feminine, încrucişându-se vesele şi patru paşi care se îndreptau spre salonul unde mă aflam. Era una din duduile din cenaclul tineretului nostru, - aşa că de-acuma eram trei,
- L-am rugat să-mi citească o poezie de Rostand. Fiibun şi mai citeşte-o «o dată, s-o asculte şi dânsa, - şi arătă cu mâna pe tânăra sa amică, cu care parcă se şi înrudea.
: M-am executat, fireşte, încă o dată, deşi plăcerea recitării scădea tot mai mult. '
Ne-a servit o trataţie şi după puţină convorbire, cu un antren mediocru, auzind un nou clopoţel la intrare. De data aceasta era soţul doamnei, pe care 1-a împins în salon, spunându-i: „I-am invitat pe amândoi, ştiindu-i prieteni vechi, şi-apoi ştii că şi mie îmi place societateatinerească..." .
Se înnoptase, lămpile s-au aprins, dar conversaţia lâncezea, aşa că eu m-am sculat să plec.
- Te rog să conduci pe duduia până la ea în poartă. Nu stă departe de d-ta, - dar, oricum, s-a făcut întuneric şi n-o putem lăsa singura.'
în timp ce eu îmi luam ferm angajamentul, dar eventuala tovarăşă de drum declara că nu se rătăceşte şi nu vrea să mă deranjeze, am părăsit amândoi locuinţa doamnei şi arh dispărut în noapte...
Peste vreo două zile m-am întâlnit cu doamna; lâ'întâmplare. Am salutat-o de departe, dar dânsa a traversat strada, încă neacoperită cu omăt, dar cu o perspectivă apropiată:
-Tocmai voiam să-ţi trimit o înştiinţare. Dacă n-ai altceva mai bune de făcut, vino poimâine la mine. Bărbatu-meu e plecat Ia Bucureşti. O să fim singuri...
Am tresărit de bucurie, i-am spus că orice treabă aş fi avut, aş fi lăsat-o,Jbaltă, ca să viu neapărat la dânsa, etc, etc...
în sfârşit, în ziua şi laora stabilită, am apăsat butonul soneriei şi uşa casei mi s-a deschis.
Ion Petrovici
184
185
• De-a lungul unei vieţi
Doamna m-a întâmpinat fără zăbavă spunându-mi
-Nu mai credeam că vii pe aşa vreme îngrozitoare. Ninsoare şi furtună. Poftim repede înăuntru. In salon întreţin focul, fără întrerupere, de astăzi dimineaţa.
Până la ora vizitei, pe la 5-6 după amiază, îmi imaginam tot felul de scene, cu îmbrăţişări frenetice, cu înlănţuiri pasionate. Totuşi, din când în când, viziunile mele se temperau de amintirea vechilor eşecuri, care s-au produs de câte ori mă avântasem cu elanurilejmele amoroase, către obiective minunate, dar sensibil mai în vârstă, decât etatea mea de adolescent, Acum situaţia era puţin mai schimbată, deşi doamna trebuia să fi avut vreo cincisprezece ani mai mult decât mine, dar nici eu nu mai eram chiar un băieţandru, ci trecusem de 20 de ani. Totuşi, sfiiciunea nu se lasă de tot jugulată, ceea ce mi-am dat seama de.la început.
Braţele care mi le închipuisem atâtea ore, aruncându-se să cuprindă nepreţuitul grumaz, au stat cuminţi, mărginindu-se numai unul dintre ele să ridice la gură mâna catifelată a gazdei.
Aşezaţi în salon, convorbirea a început şi continuat nu numai fără izbucniri sentimentale, dar cu-o uşoară nuanţă de jenă,
-Cred că bei un ceai... "» «
- Desigur... >■
Unde erau inspiraţiile mele de altădată? O conversaţie incoloră şi de-o cuminţenie ciudată. Bine, eu nu luam nici o iniţiativă mai îndrăzneaţă - îmi ziceam în minte -, dar nici dânsa nu mă încurajează câtuşi de puţin!?
Mi-a servit ceaiul, s-au mai făcut câteva reflecţii anodine asupra iernii dezlănţuite, şi-apoi, deodată, a deschis pianul şi s-a aşezat pe taburet'
^- Data trecută ai recitat d-ta; astă-seară o să-ţi cânt eu la pian. în cea dintâi conversaţie a noastră, îţi aminteşti că am discutat şi muzică. Am văzut atunci care îţi sunt preferinţele: nici „sonate", nici „concerte", ci muzică melodică. O să-ţi cânt numai de asta, -şi a deschis seria cu Fascination.
E drept că mi-a ghicit gustul la perfecţiune ;şi mi-a schimbat dispoziţia, dar fără a-mi stimula tendinţele întreprinzătoare.
O! Cât de târziu mi-am dat seama că ne-am acuzat reciproc de cuminţenie deplasată şi că vina a fost de ambele părţi! '
Fapte că, după o oră de clavir, mai ales că vijelia se înteţea necontenit,, mi-am exprimat intenţia de-a pleca acasă. Parcă ar fi vrut să mă mai reţină, dar forma a fost domoală şi fără semnificaţie.
în fine, cu capul dispărut sub căciulă şi într-un guler de blană, am ieşit în uliţă, sprijinindu-mă de zaplazuri, ca să nu fiu trântit de furtună şi să pot ajunge la destinaţie.
Era ultima oară când intram în casă, iar la altă vacanţă, venind în oraşul meu de baştină, mi s-a spus că doamna în chestiune era luată cu asalt de un căpitan de roşiori.
Drumurile ne-au despărţittot mai tare, şi nici măcar prin jocul întâmplării nu ne-am mai găsit faţă în faţă decât peste vreo cincisprezece ani, la Iaşi. Figura i se ofilise, iar părul îi era încărunţit. Ne-am întreţinut vreo oră, prietenos şi cu puţină melancolie destul de vizibilă.
De data asta, fiind omul în toată firea care devenisem şi mai ales faptul că mă raportam lâ un trecut încheiat cu desăvârşire, i-am spus surâzând: „Nu ştiu dacă ai observat odinioară că am fost serios îndrăgostit de d-ta..." ■
Răspunsul nu s-a lăsat întârziat şi a fost de-o precizie desăvârşită.
- Ba da!... Dar parcă eu n-am fost...
- Eu unul declar că te-âm iubit.
- Zi mai exact că ne-am iubit.
- Atunci de ce am stat pe loc?
- Eu, ca femeie, aşteptam...
Am mai schimbat vreo câteva cuvinte, enigmatice doar în aparenţă, şi ne-am despărţit. Mai înainte;de sfârşitul anului am aflat consternat de încetarea ei din viaţă...
Poate şi din cauza aceasta momentele proeminente ale prieteniei noastre afnoroase mi s-aii înviorat în amintire, şi-n împrejurările speciale ale unei noi fermentaţii lirice această aducere-aminte s-a impus ca temă a câtorva strofe rămase inedite. Acum e, totuşi, momentul când le pot încredinţa tiparului, ca o completare a unei scene descrise ceva mai înainte:
Cădea ninsoarea ca o Niagară, Nu-i iarnă ca de-aici, ci ca-n poveşti, Mai şuieră ş-un aprig vânt afară, Zvârlind cu bulgări parcă în fereşti.
. Ce cald era în salonaş la tine! Mi-ai aşezat alături de divan Măsuţa cu'tnr ceainic şi tartine, Şi-apoi te-ai dus voioasă la pian.
Ion Petrovici •
186
187
• De-a lungul unei vieţi
Şi mi-ai cântat tot ce-mi era drag mie, Pân'ce din vrajă mintea mi-a fost trasă, Când am văzut că ora e târzie Şi c-ar fi vremea să pornesc spre casă.
Ţi-am spus-o... tu îţi căutai cuvântul
Şi-ai zis atât: Ce timp, bietul băiat!
Ai mai făcut şi-un gest s-ascult cum vântul
Continuă-a hui descătuşat. .... ,
Dar m-am grăbit să mă-nfăşor în blană ; •.•>■
Şi, petrecut de-nduioşarea ta, . • -
M-am aruncat cu inimă spartană în vijelia ce mă biciuia.
S-a mulţumit să facă pe-ntristata-Gândeam pe drum, - dar far.' să judec bine... Ce n-am ştiut e că fuseseşi gata , .
Să îmi şopteşti! - Stai până mâni la mine, -
Şi mi-o spuneai dac-arătam, sărmanul, Curaj cu tine - nu cu uraganul!
Această poezie nu s-ar fi compus astfel niciodată, dacă scena ar fi avut alt sfârşit. Şi-n nici un caz nu s-ar fi inserat în cadrul acestor amintiri mărturisite.
Corespondenţa cu Titu Maiorescu
Am avut norocul să fac parte din grupul restrâns de elevi cărora Titu Maiorescu le acorda un interes mai larg, îndemnuri mai frecvente de a lucra, şi pe care îi autoriza, atunci când se aflau în depărtare, să-i scrie epistole informative cu observările şi impresiile lor, - bineînţeles dacă acestea ieşeau oarecum dinbanal.
Am avut o astfel'de corespondenţă cu Titu Maiorescu, atunci când am plecat la Leipzig, pentru continuare de studii filozofice, precum şi atunci când, la întoarcere, m-am instalat la Iaşi ca tânăr conferenţiar la Universitate.
f Maiorescu răspundea la scrisori uneori destul de repede, şi
astfel m-am aflat în posesiunea unei mici colecţii de manuscrise
epistolare, dintre care unele s-au şi publicat. I Ceea ce socotesc potrivit să fac în cadrul amintirilor de faţă,
[   este să împărtăşesc cititorilor câteva extrase inai importante din
aceste scrisori, citându-i unele reflecţii saU comunicări, ce pot ■   interesa din diverse puncte de vedere.
încep cu un extras, unde dânsul îmi combate o părere pe
care i-o exprimasem în următoarele împrejurări.
Plecasem din ţară făcând o întrerupere de călătorie la Viena
- primul mare oraş european de care luam „propria intuiţii"
cunoştinţă.
î I-am scris o lungă scrisoare, în care i-am aşternut spontan
impresiile mele numeroase, sporite şi de unele reflecţii, pe care mi le sugerase escala făcută în strălucitoarea capitală a imperiului austriac.
E suficient ca să reproduc p parte din scrisoarea-răspuns a lui Maiorescu - partea referitoare la mărturisirile mele - pentru a se înţelege din referinţa lui directă ce împărtăşiri anume îi făcusem eu. '
Scrisoarea a plecat din Abbazia, unde Maiorescu se dusese să-şi petreacă vacanţa de Crăciun. Ea este datată cu 5/18 ianuar 1906:
„E caracteristică impresia pe care ţi-a lăsat-o Viena şi e bine că ţi-a lăsat-o aşâ: veselie cu toată vremea urâtă. [...]■
Tot aşa de firesc e că la Burg în cripta Capucinilor şi în «Schatzkammer» ăi simţit oarecum vetustaţia istorică a unei vechi Case Domnitoare. Cred că e nimerită şi aplicarea psihologică la cugetări le probabile ale unui suveran cu asemenea tradiţie.
Dar ce nu mi se pare nimerită este proorocirea despre distrugerea imperiului austriac. Eu aud acest cântec de vreo 50 de ani, şi am demult experienţa că cea mai zadarnică îndeletnicire : este proorocirea istorică pe o scară mai întinsă. De-abia poţi prevedea pe un an-doi câteva dezlegări politice parţiale înlăuntrul unui stat. Nute-apus pe gânduri cazul lui Napoleoni, care la 1816 «prevedea» sau republicanizarea sau rusificarea Europei peste 50 " de ani? Şi cazul lui Littre, care la 1852 a «prevăzut» ca pozitivist ; cu certitudini ştiinţifice, că de atunci înainte era asigurată pacea universală?!**1
Ion Petrovici • 188
Aceste rânduri îmi amintesc de încrederea cu care îi aşternusem pe hârtie că Austro-Ungaria se va prăbuşi ^fară mare întârziere. ; •; ,
Bătrânului meu dascăl nu-i venea să creadă. Şi Goethe, trecut de 60 de ani, în preajma războiului de emancipare a Germaniei îngenunchiată de victoriile lui Napoleon, spunea literaţilor.mai tineri, care scoteau văpăi de entuziasm patriotic: „Nu, vă agitaţi degeaba. Omul este prea puternic. Nu vă scuturaţi lanţurile* căci le veţi face să intre şl mai adânc în carne."
Acest scepticism, dacă nu scade gloria lui Goethe, ridică totuşi pe acei care nu i-au ascultat cuvântul, au văzut şi au făcut altfel decât prezicerile lui.
Nu-mi fac nici un merit că am întrevăzut mai bine viitorul decât marele, meu profesor. Prooroci în .realitate nu eram. nici eu, nici dânsul. Dar eu aveam avantajul să fac parte dintr-o generaţie care nu-şî istovise seva înfăptuirii şi desluşea, poate, glasul tainic al unui destin propriu, când nu se va mărgini să-i profetizeze, ci să intervie ca factor cauzal, având să pună profeţia în picioare...
Acum vine un al doilea extras, din altă scrisoare unde Maiorescu nu se mai aşează pe o poziţie" opusă, în raport cu o convingere a mea, - ci. dimpotrivă, precum vom vedea.
Iată de ce era vorba.. .
în ultimul guvern din care făcuse parte, Maiorescu depusese la Cameră un proiect de lege,potrivit-căruia un ministru de justiţie, dacă profesa avocatura, nu mai avea drept să pledeze timp de 5 ani, de la ieşirea sa din minister. Ca ministru numise şi înaintase magistraţi, iar aceştia puteau fi părtinitori, când fostul ministru reapărea la bară. Era un proiect de înaltă^ţinută morală, întâmpinat însă chiar din partea majorităţii - compusă precumpănitor din avocaţi, o vie împotrivire, încât proiectul a fost retras.
Dar la căderea guvernului, Maiorescu, care fusese ministru de justiţie, a declarat că lui însuşi îşi aplică proiectul - netransformat în lege - şi deci a cerut în conformitate cu dânsul, retragerea din barou, unde strălucise ca şi pe catedra universitară (dânsul avea şi licenţa în Drept).
în februarie 1906, se împlineau tocmai cei cinci aniprevăzuţi de proiectul său de lege. Mă temeam, mai alescă împlinea 66 de ani - vârstă pe atunci mai înaintată decât azi - că ilustrul meu magistru renunţase de tot la avocatură. Socoteam că aceasta ar fip greşeală. Adversari săi vor spune: n-a fost vorba să-şi aplice sieşi,
189 • De-a lungul unei vieţi
cu acceptarea unui sacrificiu, litera,proiectului său nevotat, ci pur ■şi simplu se gândise cu prilejul acesta să-şi încheie cu totul cariera sade avocat. Apoi, dacă o retragere temporară putea fi un exemplu şi, pentru alţii, una definitivă n-ar fi găsit deloc imitatori. Mai merge un eroism vremelnic, nu însă unul permanent.
Aceste considerente m-au determinat să-i scriu, dar neputând avea tupeul să-i dau eu, tinerelul, sfaturi, i-am spus pe ocolite că fac o „prevedere" de cum va proceda el singur, făcându-mă iar vinovat de prevederi, în dificiliul domeniu al făptuirilor omeneşti.
La câteva zile, am primit următorul răspuns, pe care l-am citit cu o adâncă satisfacţie: , ■
Bucureşti, 16 februarie/l martie 1906
„Cu «prevederea» d-tale, în privinţa avocaturii mele - s-a întâmplat cum se va fi întâmplat adeseori'cu asemenea prevederi (şi. aceasta încurcă pozitivarea sociologiei); s-a realizat, fiindcă mi-ai comunicat-o.
Nici nu mă gândeam la avocatură, când mi-a sosit scrisoarea d-tale, dar după ce am citit-o am găsit argumentarea d-tale (a d-tale, nu a mea, căci până atunci nu îmi trecuse prin cap) aşa de întemeiată, încât la 11 februarie (în ajunul celor 5 ani din proiectul de lege) am cerut reînscrierea în barou.
De unde rezultă că scrisoarea d-tale, nu a cuprins o,simplă prevedere, oarecum teoretică, ci a devenit un element cauzal, şi s-a amestecat în realitatea practică.
Ce complicări ale socioloogiei izvorăsc din acest exemplu tipici"... F
Am ajuns la al treilea şi ultimul extras.
E un răspuns neîntârziat la nişte informaţii pe care îl rugasem să mi le procure, privitor la atmosfera fi lozofică'din vremea studiilor sale din Germania (Universitatea din Berlin).     ' '"
Lămuririlepe care mi le-a trimis au fost de ajuns de dezvoltate, deşi la sfârşit şi-a exprimat puţină îndoială, că aş putea să mă transpun cu uşurinţă în ambianţa unei epoci îndepărtate, alta decât aceea pe care evoluţia cugetării germane o crease în epoca mai târzie în care îmi orientam şi primea influenţe spiritul meu cercetător.
Reproduc aproape în întregime scrisoarea sa din 27 mai/8 iunie 19G6^care posedă în orice caz un însemnat caracter documentar:
Ion Petrovici
190
191
De-a lungul unei vieţi
„Răspund la cele două întrebări ale d-tale: 1) Curentul filozofic din timpul studierii mele la Berlin (toamna 1858 până în iunie 1861, cu intermitente călătorii la Paris, pentru licenţa în Drept) era pe deoparte combaterea hegelianismului prin profesorul chemat pentru aceasta şi influent în guvern.A. Trendelenburg:ialături de acesta, un rest de hegelianism expirând, reprezentat prin bunul orator Karl Werder (care însă se mărginea să propună Psihologie şi spirituale aplicări de estetică, pentru care ţinea conferinţe şi :1a curtea reginei Augusta) şi prin superficialul frazeolog Michelet, prof. extraordinar.
La plecarea mea din Berlin pentru a veni în ţară la 1861, însuşi profesorul Werder m-a sfătuit să mă ocup de Schopenhauer, pentru a ajunge prin el la Kant, Critica raţiunii pure,- ca la un izvoi ce va trebui din nou desfundat.
Ca să ai o idee de Trendelenburg, du-te la bibliotecă şi, aruncă-ţi ochii în cartea lui Logische Untersuchungen, iar pentru hegelianismul berlinez de la 1860-61, cere tot de Ia bibliotecă .Der Gedanke, philosophiche Zeitschrift, organul Societăţii filozofice berlineze, din care făceam şi eu parte. în volumul I al acestei reviste (1 octombrie 1860) găseşti un articol (p. 8) Ueber die gegenwărtige Stellung der Hegelschen Philosopkie) [...] îti aceeaşi revistă* voi.: II (pag. 112), o discuţie asupra unei conferinţe a mea, iar pag. 123 o dizertaţie a lui Lasalle, şi el membru al acelei societăţi şi pe atunci nu încă agitator socialist.
'.'-'».' ■ ■
2) în acel moment la Berlin, ca impresie generală în profesorime şi studenţime (în afară de acea vorbă inteligentă, dar individuală a lui Werder) kantianismul nu era considerat ca o valoare de actualitate. Dar începe să se simtă influenţa lui Schopenhauer, şi cred că în urmă acesteia şi în parte din cauza ei s-a redeşteptat (după vreo 10-15 ani) preponderenţa kantiană şi în orice caz înlăturarea lui Fichte, Schelling şi Hegel, cu toate că acesta din urmă a mai trăit - dar nu în specialităţi filozofice - prin şcolari de-ai săi foarte însemnaţi în mişcarea culturală a Europei între 1860 şi 1890, ca de exemplu excelentul profesor de drept civil şi apoi ministru austriac Unger, profesorul de economie politică de ia Viena; Lorenz von Stein şisocialiştii Marx şi Lasalle.,. '
Iacă un lung răspuns la întrebările d-tale, şi e aşa de lung* fiindcă în asemenea materii ai totdeauna simţământul că este cu deosebire grea o pricepere de oarecare exactitate, chiar pentru un
om aşa de inteligent precum eşti d-ta. De-abia poţi pricepe o atmosferă intelectuală din propria ta înconjurime, dar mi-te una de acum 40 de ani, transmisă şi filtrată prin alt cap! Cu prietenească strângere de mână.
T. Maiorescu "
Amintiri de la începutul carierei
Despre ponoasele exactităţii
Cu toate că psihologia popoarelor e o ştiinţă încă în pruncie - iar cât priveşte capitolul: psihologia poporului român, acesta era de-a binelea în faşă - totuşi un ochi atent şi experimentat ar fi putut desluşi, fără riscul amăgirii, unele caractere distinctive, ce se întâlnesc în sânul unei naţii cu oarecare permanenţă şi generalitate. Am vorbit, în alte ocazii, de însuşirea „bunului-simţ", ca de o caracteristică nobilă a poporului român, prieten credincios al echilibrului şi al măsurii, faţă de care nu au trecere, bunăoară, declaraţia exagerată, gesturile nemăsurate şi extravagante, admise şi preţuite de alte popoare, cu sânge mai năvalnic şi mai înfierbântat.
însă în patrimoniul de calităţi al poporului nostru - patrimoniu în genere frumos şi activ-s-au mai găsit şi benghiuri de umbră, însuşiri negative, îndeajuns de generalizate şi cu o durată mai stăruitoare.
între acestea sunt nevoit să semnalez absenţa simţului de exactitate, o boală de care a suferit societatea românească şi de care se lecuia excesiv de încet. De câte ori traversam încăperile unei gări de ale noastre şi vedeam atârnat de perete tabloul cu mersul trenurilor, unde fiecare sosire şi plecare e matematiceşte prevăzută, aveam impresia unei insule paradoxale, distonând într-un ocean certat cu punctualitatea, într-o societate undeinai niciodată ora de pe hârtie nu se potrivea cu aceea din realitate. în memoriile timpului se povesteşte adesea cum, la prânzurile de la palat, boierii din Capitală soseau,' pe vremuri, cu o oră mai târziu, ba chiar la audienţe se prezentau veşnic cu întârziere, scuzându-se c-un zâmbet încărcat de duh şi erudiţiune, că „exactitatea e doar politeţea regilor şi deci ea nu se pretinde celorlalţi muritori".
Se ma-kfăcuseră de atunci, fireşte, unele progrese, cel puţin în unele privinţe. Dar, „grosso modo", situaţia era cam neschimbată
Ion Petrovici •
192
193
De-a lungul unei vieţi
şi foarte mulţi socoteau o sosire exactă, dacă nu ca un semn de inexperienţă, drept o mărturie suspectă de interese personale. Am, cunoscut şi mai încoace diverse comitete care se convocau obişnuit cu o oră mai devreme, pentru a se putea începe lucrul măcar cu una mai târziu!
Desigur, între instituţiile care fără punctualitate ar ameninţa să se destrame e, neapărat, şi, şcoala. Şi totuşi, din sfera acestei instituţii, voi istorisi o amintire cam de la începutul carierei mele didactice, o amintire pe care, dacă aş voi s-o ridic până la înţelepciune, aş denumi-o „ponoasele exactităţii".
Eram tânăr profesor la Universitatea din laşi, cu gradul de conferenţiar. Pe vremea aceea, conferenţiarul n-avea o situaţie legală, ci numai una bugetară. Un fel de frunză pe apă, primejduit cu suprimarea la începutul oricărui an bugetar, mai ales dacă iarna fusese uscată şi primăvara se arăta secetoasă. Ce bucuros respiram în luna martie, când auzeam pe acoperiş darabana ploilor, mai ales dacă se repeta mai multe zile de-a rândul! Chiar profesorii cu situaţie stabilă se înviorau de nădejdea unei sporiri de salar, necum noi, acei lăsaţi la voia întâmplării şi veşnic pândiţi de ghilotina.reducerii bugetare. <■
Dar ar fi să mă nedreptăţesc eu însumi dac-aş lăsa cumva a se înţelege că situaţia mea precară era cauza determinantă a exactităţii mele la curs. Adevărul e că mi-am iubit întotdeauna meseria, şi ora când suiam treptele catedrei îmi rezerva regulat desfătarea unei superioare empţiuni, Ce-ar mai fi putut să adaoge, la această pornire naturală, grija - firească, de altfel - de-a mă prezenţa în ochii tuturora, în special în faţa mai-marilor mei, ca un om devotat carierei şi pasionat de îndeletnicirile profesorale?
Fapt e că nu lipseam niciodată de la curs, ceea ce vedea toată lumea, dar la care se adaogă un lucru, pe care îl ştiam eu singur: că, dacă vreo sărbătoare îmi anula ora de lecţiune, mă supuneam cu amărăciune şi necaz.
Aşadar, mă aflamîn anii debutului meu didactic şi fiind fericit de, a-mi fi început de tânăr cariera de-a dreptul la Universitate, trăiam exclusiv pentru lecţii şi în vederea lor. Relaţii aveam puţine cu profesorii mal bătrâni, preocupaţi, cel puţin unii dintre dânşii, să nu mă introducă în culisele unei instituţii unde nu aveam o situaţie definitivă şi de care m-aş fi putut într-o zi despărţi. în afară de mine, nu era decât un singur profesor cu situaţie provizorie, răposatul Xenofon Gheorghiu, care ţinea locul de,mulţi ani,la
catedra de latină, aşteptând publicarea vacanţei c-o înfrigurare tinerească, ce contrasta şi cu vârsta sa înaintată, şi cu lunga lui carieră de profesor de liceu. Darnici cu acesttovarăş de nesiguranţă nu putusem să leg cine ştie ce intimitate, fie din cauza marii deosebiri de vârstă, fie, mai ales, fiindcă nu descoperisem într-însul nici o afinitate mai adâncă. •
O simpatie, pe care am trezit-o de la primele zile într-un vechi slujitor al Universităţii; a fost aceea pe care mi-a arătat-o statornic, fără s-o;pot pune în seama bacşişurilor, întru nimic mai mari decât acele ale altora, bătrânul pedel al Facultăţii de litere, în felul lui un stâlp al instituţiei, unde văzuse atâtea rânduri de oameni şi despre care ştia atâtea lucruri pitoreşti. Un uneheaş puţin cam surd şi mai puţin marţial decât Moş Marin, contemporanul său de la Universitatea din Bucureşti, care vorbea la persoana întâi despre dispoziţiile autorităţilor Universităţii, ca un adevărat făuritor de istorie universitară. Moşneagul de la Iaşi istorisea, ca un martor căruia nu-i scăpase nimica şi, ca un om cu experienţă, capabil să deasfaturi folositoare acelora mai tineri şi mai neiniţiaţi.
într-o seară, după câteva luni de funcţionare încordată (mai primisem peste orele mele şi suplinirea unui profesor în concediu) vin lafacultate, pentru curs. Era o vreme umedă şi urâtă. Uncheaşul îmi deschide uşa cancelariei, mă ajută să mă dezbrac şi-mi întinde condica de prezenţă. Era un ritual care se împlinea neschimbat, însă de data aceasta se adăoga o nuanţănouă: moşul nu-şi mai lua ochii de la mine. ■>■■.,.-...
-Ce este, moşule? îl întreb intrigat.
El continuă să mă privească şi îşi adună parcă vorbele:
- Adică... D-ta... n-ai de gând să lipseşti deloc?
- Pentru ce să lipsesc?.,; Sunt sănătos.
' - Hei, parcă ceilalţi nu sunt sănătoşi... şi cu toate acestea mai lipsesc...
- ■ - Aşa?   ...... .   : ,,
- Da, da... Fac lecţii câte o săptămână, douăfşipe'Urmă, a treia... mai lipsesc. : >,
''> .  Ne fixăm reciproc; el continuă: .    , .
- ...Chiar şi atuncea când vin, nu fac lecţia aşa de lungă ca d-ta.    : >
- Eu o fac cât este în program.
'-Hei,.parcă la ceilalţi nu-i program? Aseultă-mă pe mine, fa ca toată iumea... Numai d-ta şi cu Xenofon Gheorghiu veniţi regulat... fiindcă, e adevărat, nici dânsul nu lipseşte...
Ion Petrovici
194
- Eu, moşule, nu ţin lecţia de silă, ci o fac cu plăcere.
Bătrânul n-a mai stăruit cu vorba, mulţumindu-se a da uşor din umeri, gest care nu voia, desigur, să exprime o aprobare a punctului meu de vedere.
Cu toată nedelicata mea persistenţă într-o punctualitate pe care o socoteam normală, n-am mai primit nici o reprimandă până în finele anului ^şcolar, într-o frumoasă zi de mai. Se vede că uncheaşul nu renunţase şi nici nu se putea acomoda prea lesne cu o privelişte de exactitate cronometrică, fiindcă, folosindu-se de vraja unei clasice amiezi de primăvară/ dar care nu mă împiedicase , să viu la curs ca totdeauna, mă întâmpină cu această nouă, deşi timidă încercare:
—N-ar fi fost mai bine să te plimbi la Copou?...Poate că şi
studenţilor le-ar plăcea mai tare...
Dar, hotărât lucru, nu era nimic de făcut cu un încăpăţânat ca mine, care nu voiam; să înţeleg că aş fi putut să-mi reduc ostenelile, fără nici un inconvenient pentru mine, ba, din contra, cu avantajul de-a nu mai ofensa ochii nimănuia printr-o ciudată şi absurdă singularizare. .......
însă bătrânul mocnea, decis să aştepte până înziuaeând va fi în stare să-mi arate inutilitatea, poate, chiarprimejdia exactităţii, nu prin simple consideraţii conformistei ci într-iun mod mai plastic şi mai intuitiv.
Trecuseră doi ani aproape de la primele sale tentative sfielnice, ani antebelici, caracterizaţi prin monotonie, lipsă completă de surprize şi de inedit. în această uniformitate cenuşie, mai ales într-un fund de viaţă provincială, evenimente mărunte căpătau adesea proporţii epocale, alcătuind nu numai în cercuri restrânse, ci chiar în larga discuţie a străzilor şi a saloanelor,.un interes pasionat.
în lipsă de alte întâmplări mai extraordinare, ajunseră, astfel, pe primul-plan al preocupărilor colective, concursurile de Ia Universitate, despre care presa locală împrăştia lămuriri copioase, cu tendinţă forţată de senzaţional. Iar acum, Ia epoca evocată, două, trei zile a făcut ocolul oraşului căderea - destul de banală - alui Xenofon Gheorghiu, care nu întrunise voturile necesare, aşa că urma să părăsească în scurtă vreme catedra suplinită atât amar de ani.
Chestia era de actualitate, aş putea spune fumegâmdă, când am urcat scara Universităţii, având oră de curs. '*
La uşa cancelariei mă aştepta acelaşi moşneag, cuviincios, cu care mă deprinsesem şi care mă privi cu un zâmbet a cărui semnificaţie n-am desluşit-o de la început.
195
• De-a lungul unei vieţi
în timp ce iscăleam în condică, s-a plantat drept înaintea mea, aşteptând parcă să ridic capul, lucru ce n-am întârziat să-1 fac. Apoi, o dată ce l-am privit în faţă, îmi spuse calm şi răspicat:
- Mă rog, cei-o folosit lui Xenofon Gheorghiu că nu lipsea niciodată de Ia curs? Aşa-i c-acuma îl dau afară?
- E dreptj moşule, că nu i-a prea folosit, m-am limitat a-i răspunde, fără nici un alt comentar. Dar uncheaşul, o dată ce m-a văzut ajuns aicea, a pornit-o înainte, cu privirea triumfătoare şi cu glasul întinerit:
- Apoi aşa vrei să păţeşti şi d-ta? Nu ţi-am spus eu să nu te treci cu firea şi să mai lipseşti din când în când? Nu vezi ce bine le merge celor ce fac trei, patru lecţii pe lună?
N-am mai ripostat nici o vorbă, convins de zădărnicia diseuţiurîii şi dezarmat de o stăruinţă ce merita să nu fie tulburată. Mai ales'Că înaintea ochilor mei se desena silueta unui tip reprezentativ, adânc integrat într-o mentalitate al cărei ecou se făcea cu cerbicie şi constanţă. Ce-i aia exactitate?... Un lux nepotrivit şi o ţinută care nu te scapă de primejdii! Căci nu era, omul acela, o simplă oglindă a unei stări de fapt, ci conştiinţa tenace a unui imperativ îndătinat de morală comodă, care se ridica biruitor, folosindu-se de toate dezamăgirile ce s-ar putea culege în făgaşul idealului opus. Aş putea zice: o încarnare a „tradiţiei" autohtone, care nu înţelegea să se lase deranjată de reforme şi sfidări şi care, privindu-mă sarcastic, îmi spunea verde: -sHei, care pe care?
Colegi şi studenţi •
Sosit în Iaşi în preajma lui întâi noiembrie 1906, în buzunar cu decizia ministerială prin care eram numit conferenţiar de filozofie la Universitate, mi-am început "activitatea cu o recunoaştere a oraşului, care se înfăţişa somnoros şi trist, pe sub o pâclă plumburie, cu vegetaţia spulberată şi cu pavajul umed, - iar, îndată după asta, timp de o zi-două, am continuat cu un şir de vizite, la profesorii facultăţii, colegii mei mai mari...
Pe unii nu i-am aflat acasă, ori poate au pretins că nu erau. ■ Am găsit dintr-odată pe decanuifacultăţii, septuagenarul profesor de limba elină, I. Caraiani, care m-a primit în cămăruţa de la atenanse uifde vegeta el deobicei, într-o mare neorânduială: de obiecte heteroclite, şi care m-a întrebat fără zâbavă dacă am citit
Ion Petrovici
196
pe filozofii grecia facându-mi citate în limba lor originală, poate nu tocmai strein de gândul de a mă controla dacăle înţeleg sau ba; , tot aşa am găsit acasă pe profesorul de pedagogie,ornai exact în curtea,locuinţei,sale, gata de ieşire, invitându-mă amabil să-1 întovărăşesc până la Copou, unde se plimba zilnic un ceas-două şi unde avea acum să mi se facă un sumar examen intelectual, cu proba conversaţiei sprintene şi degajate...
în biblioteca sa m-a primit vechiul profesor de filozofie, G. Leonardescu, despre a cărui capacitate nu aveam informaţii deosebit de bune, din cercurile de la Bucureşti. Dealtfel, nici cele ieşene nu-i acordau cine ştie ce calităţi, atâta numai că aicea i se recunoştea o însuşire care ţinea adesea loc de toate, aceea de bun şi credincios ieşan. '■■
::.:■>■ Leonardescu m-a primit cu bunăvoinţă paternă, darsefolosi de situaţia mea de colaborator la Convorbiri literare pentru a se plânge că direcţia revistei refuzase să-i publice un articol, dându-i a înţelege că articolul era slab. „Adică, m-am ramolit?"... exclamă el cu naivitate. Dar această chestiune isprăvită, Leonardescu deveni iarăşi senin şi zâmbitor, asigurându-mă că îmi oferă el un mijloc pentru ca lecţiile universitare, pe care urma să le încep îh câteva zile, sănu-mi dea prea multă osteneală. „Ce să-ţi mai baţi capul să consulţi volume multe şi încă în limbi străine! Uite, îmi zise dânsul, după ce a tras o cărticică dintr-un raft răvăşit, uite cartea astaa mea; îţi ajunge să citeşti dintr-însa şi să faci curs după ea!" Privesc aiurit la opusculul ce mi s-a dăruit cu generozitate şi îi citesc în gând titlul: Manual de Psihologie de C. Leonardescu, iar anul apariţiei, acela al naşterii mele. Aşadar, la asta se reduceau ambiţiile unui tânăr profesor abia întors din ţara lui Kant: să reproducă pe catedra universităţii filele unui manual desuet, care nu va fi însemnat mare lucru nici chiarda vremea lui!
Fireşte, am răspuns că voi utiliza scrierea sa, ceea ce n-a părutsă-1 mulţumească pe deplin, fiindcă mi-a adăogat iarăşi: „Fă cursul după ea, altceva nu-ţi mai trebuie"., Laînclinarea mută a capului meu, am surprins o lucire satisfăcută în privirea magistrului:, în sfârşit, dobândise şi dânsul un elev obedient, care, mai de voie, mai de nevoie, va fi port-cuvântul „ideilor" sale, de care nu voia să şti e> ni meni şi pe care revistele se întreceau să le azvârle II coş.
Nu cred că naivul bătrân pretenţios să fi bănuit vreodată în ce hal i-am nesocotit speranţele şi că, în tot timpul cursului, n-am tăiat nici foile cărticelii sale vetuste şi îngălbenite. Căci abia în timpul vacanţei mari, prin luna lui august,, am socotit necesar, să
197
1 De-a lungul unei vieţi
parcurg manualul ce mi se dăruise cu atâtea viclene nădejdi; pentru a pregăti - vai! - necrologul autorului său, mort pe neaşteptate la băile Slănic.cSarcina elogiului funebru a trebuit să-mi revie tocmai mie, ca singurului coleg de specialitate, care se mai afla la Iaşi, în sezonul mort al arşiţei de vară, când toată lumea mai cu importanţă zburase pe aiurea...
Dar să mă întorc la perioada debutului meu profesoral. îmi aranjasem trei lecţii pe săptămână, a căror pregătire şi desfăşurare alcătuiau bucuria existenţei mele de pe atunci.. Faţă de puţinii studenţi înscrişi la Universitatea ieşană, pot spune că aveam un auditoriu numeros. Totuşi, după o săptămână-două mi se fixase limpede în minte imaginea tuturor studenţilor regulaţi. Unul din ei mi se întipărise chiar de la prima dată, graţie înfăţişării şi veşmintelor sale aparte. Era un călugăr de la mitropolie, rumen şi plinuţ, cu zulufi şi barbă castanie, cu anteriul şi potcapul cafeniu, un monah pe care vecinul său de bancă l-a strigat într-o zi: „Părinte Chezarie!"
Chiar în luna deschiderii cursului, m-a vizitat la cancelarie şi mi-a spus că iubeşte filosofia din înclinaţie naturală şi-ar dori să se introducă adânc de tot în ea.
- Nădăjduiesc, îmi spuse dânsul, să plec într-o zi în Germania. Acolo ştiu că am să mă afund până în gât în filozofie. Deocamdată...
- - Deocamdată, i-am răspuns eu, te mulţumeşti c-o baie de picioare. Adică să intri numai până la glesne.
Chezarie mă privi cu ochi şireţi, şi-apoi îmi spuse măgulitor în moldoveneasca lui îndesată:
■ - Păi cu lecţiile d-voastră, cred că trece şi de brâu. Am continuat să-1 văd de trei ori pe săptămână la locul său în bancă, totdeauna atent, uneori chiar încordat, ridicând sever dintr-o sprânceană, când nu putea să prindă lesne ideea, sau poate când nu se simţea tocmai în acord cu concluziile mele. într-6 seară; după lecţie, cineva bocăneşte în uşa cancelariei. îl invit să intre, - era Chezarie.
• ■ i . ~ La dispoziţie, părinte! a fost fraza cu care l-am întâmpinat şi pe care am întărit-o printr-un gest, când am văzut că se codeşte şă înceapă, a. o
-Păi, domnule profesor, azi aţi făcut o greşeală la curs, când aţi vorbit de*».*Augustin.
; - Găseşti că nu l-am interpretat cum trebuie?... întrebai eu cu mirare, ştiindu-mă la mine acasă în teoriile filozofului creştin.
Ion Petrovici
198
-Nu e vorba de asta... Dar aţi zis „sfântul" Augustin.
- Şi întrucât e rău?... <
- Sfânt e numai pentru catolici, reluă Chezarie, Biserica ortodoxă îi zice „fericitul" Augustin.
Uşurat când am auzit obiecţia interlocutorului meu, i-am mulţumit pentru competenta sa rectificare, promiţându-i ca pe viitor să ţin seama de ea. j
Ocazia nu s-a înfăţişat prea târziu ca să pot;arăta elevului meu teolog că am luat act serios de lămuririle sale savante. Urma să pomenesc Ia curs de un alt filozof medieval, decretat „sfânt" şi-dânsul de către catolici: sfântul Anselm, celebrul autor al unei demonstraţii îndrăzneţe, deşi artificiale a existenţei lui Dumnezeu. De cum ştiam că se apropie clipa când va trebui să rostesc numele acestui ilustru dialectician, l-am fixat pe Chezarie-niciodată absent de la vreo lecţie - l-am fixat cu privirea satisfăcută a unui elev care ştie că îşi va mulţumi dascălul, dovedindu-i sârguinţă, disciplină şi ţinere de minte. După ce expun articulaţiile faimosuluii argument ontologic, tocmai acela făurit de filozoful în chestiune, azvârl, cu ochii ţintă la Chezarie, numele autorului, cam în felul următor: ;
„Acest argument, care a exercitat'o puternică şi vastă influenţă asupra cugetări i fi lozofice ulterioare - e suficient să citez pe Descartes şi pe Leibniz ca tributari ai aceleiaşi argumentări - a avut drept autor pe un călugăr din Evul Mediu, ajuns la sfârşit episcop, căruia catolicii îi zic sfântul Anselm, dar căruia noi, după datina bisericii n»astre strămoşeşti, îi vom zice numai «fericitul Anselm»".
Am subliniat cu un zâmbet încheierea frazei, care a deşteptat un altul pe buzele lui Chezarie, deşi fără acel caracter de satisfacţie la care aş fi avut dreptul să mă aştept.
Abia ajuns la cancelarie, şi Chezarie soseşte după mine. Nu avea deloc figura radioasă şi fără întârziere îmi spuse de-a dreptul:
- Domnule profesor, iar aţi greşit.
- Cum am greşit? Dar m-am ţinut întocmai de învăţăturile d-tale...
-Păi, să vedeţi: numai până în secolul al X-lea sfinţii catolici se numesc „fericiţi" la ortodocşi. De aici încolo, sfinţii cttolici nu mai sunt absolut nimica la noi. Iar lui Anselm, care, cum aţi declarat, a trăit în veacul al Xl-lea, nu i se spune de Biserica noastră „fericit", astfel că trebuia să-i ziceţi, pur şi simplu, pe nume.
Aşadar, n-aveam noroc! Cu toată bunăvoinţa mea de-a mă conforma datinei ortodoxe, ba chiar de-a da dovadă de erudiţie
199
■ De-a lungul unei vieţi
confesională, ignoranţa mea în cele bisericeşti era prea mare ca s-o risipească învăţătura cu linguriţa a părintelui Chezarie, care nu putea să prevadă circumstanţele, în care îi voi aplica învăţămintele sale, valabile numai în certe limite...
De-a lungul primului meu an de dăscălie - după care, dealtfel, Chezarie a şi dispărut - am avut mai multe prilejuri să-1 apropii, nu atâta la lucrările de seminar, unde parcă nu se îmbulzea, cât în convorbiri şi iscodiri izolate, a căror iniţiativă o lua destul de des. Şi încetul eu încetul mi se întipărea, despre dânsul, impresia unui om aş zice... original, având momente stranii iar unele de-a dreptul deşucheate.
Ultima noastră conversaţie le-a întrecut, desigur, pe toate cele dinainte. M-am pomenit într-o după-amiază cu el la mine acasă. Mai fusese îmi pare, o dată-de două ori, dar de rândul acesta avea un aer misterios, rotindu-şi circumspect privirile mai înainte de-a spune un cuvânt.
-Nu ştiu dacă aţi auzit, domnule profesor, începu el cu vocea îngăimată, că o să avem vacanţă la tronul Mitropoliei din Iaşi.
- Eu n-am auzit încă nimic, i-am răspuns simplu şi fără nici un fel de emoţie.
- Demisia mitropolitului nu s-a produs încă... dar vine neapărat, reluă Chezarie, c-un aer din ce în ce mai enigmatic.
Urmează o scurtă pauză, după care îşi azvârli, în fine, bomba pe nerăsuflate:
- Uite, am vorbit şi cu alţii şi toţi suntem de aceeaşi părere, adică să vă puneţi candidatura. Ştiţi că poate să candideze şi-un civil, cu titluri academice şi cu suprafaţă spirituală... îndepliniţi toate condiţiile, mai bine decât oricine. V-ar putea trece în câteva săptămâni prin toate gradele...
Nu ştiu ce m-a oprit să nu izbucnesc în hohot şi m-a hotărât să-mi îngrădesc, cuminte explozia la un simplu zâmbet ironic, ca decoraţie firească a unei consternări din care nu puteam să-mi revin.
- Am, oare, vârsta de mitropolit, părinte Chezarie? a fost fraza cu care i-am întrerupt elocinţa, abia dezlănţuită.
- E drept că sunteţi tânăr, dar n-are de-a face, aveţi altele în schimb...
- Bine, părinte, dar uiţi că sunt căsătorit?
- Este leac şi pentru asta: divorţul.
- Ce«paî? am replicat mânios şi frânând orice aer de glumă. ' - Adică... adaogă dânsul gospodăreşte: divorţ de formă...
bineînţeles, de formă...
Ion Petrovici «■
200
201
• De-a lungul unei vieţi
Faţă de această explicaţie dezarmantă şi mai ales aşa de puţin potrivită cu un călugăr, care-şi motiva mai ales intervenţia prin dorinţa unui suflu nou la conducerea bisericească, nu mi-a rămas decât să închei o discuţie într-aiurea şi nici măcar prea amuzantă.
Hai să vorbim de altele, părinte Chezarie, ce-mi spui d-ta nu sunt lucruri serioase...
- Adică de ce, d-le profesor? Ce, nu v-ar aranja să fiţi
mitropolit?
Am văzut că nu pot curma dintr-odată şi că trebuie să-i dau neapărat unele argumente. Ii vorbesc, deci, despre vocaţia mea de profesor, despre ataşamentul meu la starea de mirean, în sfârşit de altele şi altele, dar nu găsesc decât abia la urmă o consideraţie în faţa căreja s-a înclinat şi el.
- înţelegi, părinte? Vreau să fac într-o zi politică... Poate să ajung la conducerea ţării.
- Adică vreţi să fiţi ministru, replică Chezarie.
- ...Şi de.ee nu?
- Ei, cu asta mi-aţi închis gura. Fireşte, mitropolit şi ministru; asta recunosc că nu se poate! :,
Ceea ce rămâne sigur din toată conversaţia noastră — năzdrăvană în sine şi de mult spulberată de valurile vremii - e că darul profetic deplin nu l-am avut atunci nici unul din amândoi!
o LECŢIUNE MODEI*
Un plic oficial c-o inscripţie tipărită pe dinafară şi c-o adresă litografiată îmi aduce înştiinţarea din partea Ministerului de Culte şi Instrucţie că voi avea să prezidez comisiunea,examenului de absolvire la o şcoală normală de fete. Nu e nevoie să spun la care anume,- fiindcă lucrul e indiferent pentru cele ce urmează şi în definitiv pentru că şcolile noastre erau toate ca una. Au trecut ani de-atunci, şi mulţi din cei cari astăzi odihnesc în cimitire erau în viaţă şlîn plină activitate. în plină activitate se afla şi directoarea şcolii în chestiune, pe care o văd cu toată claritatea gândului, deşi în momentul de faţă ochii nimănuia nu o mai pot vedea.şi nu-i mai pot împrospăta imaginea. Naltă, uscată, c-un aer de sfiiciune aparentă, dar cât se poate- de ambiţioasă. Pentru dânsa examenul de absolvire, în şcoala ,ei, era o simplă formă, legalizarea unui rezultat pe care l-ar fi putut scrie dinainte. Nu numai că nu concepea
sări cadă vreo elevă, dar toate trebuiau să capete note de la opt în sus. Departe de teoria că nouă şi zece ar fi rezervate lui Dumnezeu şi îngerilor, ea socotea, mai degrabă, că sunt ale diavolului toate punctele de la opt în jos. Elevele şcoalei sale erau, deci, din oficiu eminente şi trebuiau să figureze pe tabelul de capacitate printre cele dintâi. De altfel, îi părea natural ca şi noi, comisiunea, să adoptăm fără şovăire acelaşi punct de vedere, şi de aceea nici nu , exagera din cale-afară politeţele cu noi. Fiindcă nu pot crede că în scopul de a ne câştiga bunăvoinţa era linguriţa de dulceaţă pe care ne^o servea în cancelarie mai înainte de a intra în sala de examen şi nici aceea pe care ne-o oferea pe urmă. Candidatele bănuiau ceva şi ele, că nu păreau prea emoţionate. ;în frumoase şi curate costume naţionale, defilau pe dinaintea comisiunii răspunzând cu destul curaj întrebărilor de natură foarte generală asupra operei literare fixate de minister şi comunicată lor cu mult înainte; de asemeni - conform regulamentului - desenau pe tablă câte o figură elementară, cu ajutorul discret al profesoarei de desen, care aducea în grabă îndreptările necesare sub ochii îngăduitori ai comisiunii...
Ajunseserăm la ultimă probă,'aceasta ceva mai serioasă: o lecţiune în faţa unei clase de curs primar, asupra unui subiect dat de comisiune cu douăzeci şi patru de ore înainte. Aici examenul nu mai avea aceleaşi proporţii de parodie. în mod fatal, lecţiunea îşi dădea sau nu-şi dădea roade; micile eleve pricepeau sau nu pricepeau. Exista o sancţiune automată a iscusinţei pedagogice a candidatei, şi-aici nu puteam închide ochii aşa de lesne şi nu ne puteam da la spatele unei aşa-zise impresii personale.
Această probă finală (presupunând că şi celelalte ar fi fost tot probe) avea să producă diferenţieri mai sensibile între candiate, deşi, după părerea directoarei, cea mai rea notă trebuia şi-aici să fie tot opt. Comisiunea avea, deci, să constate competenţa candidatelor în ştiinţa de bază a profesiunii lor -viitoare, - în pedagogie. Chipul în care răsădesc cunoştinţele In'""sufletul copilaşilor, meşteşugul cu care le dezvoltă, până la a face din ele un pom roditor din care dânşii să culeagă singuri poamele cu mânuţele lor bucuroase.
Grija tuturor candidatelor - aicea exista o grijă - era să explice materia cât se poate de lămurit şi de limpede şi în nici un caz să nu cadă în păcatul, pentru care ştiinţa pedagogică e neiertătoare^.a.cela de-a lansa pe nepregătite o noţiune nouă şi a nu respecta cu sfinţenie principiul de a se lega întotdeauna o idee necunoscută de ceva cunoscut.
Ion Petrovici
202
Era o dimineaţă de iunie deja arzătoare şi ne făcea multă ; plăcere să străbatem, pentru a ajunge în clasă, o vastă grădină, ale cărei poteci umbroase nu lăsau să se strecoare decât mărunte şi inofensive rotocoale de lumină. Şcolăriţele, în faţa cărora aveau să se desfăşoare lecţiile, erau aşezate în bănci. Clasa, pe lângă mobilierul ei obişnuit, mai cuprindea o masă înconjurată de scaune pentru domnul preşedinte şi onorata eomisiune...
Intrarea noastră este salutată de tropotul destul ide viguros al celor douăzeci, treizeci de şcolăriţe, care s-au sculat în picioare măsurându-ne cu priviri amuzate. După o clipă, toată lumea este la locul ei şi cea dintâi candidată în ordine alfabetică îşi face apariţia, puţin palidă la faţă, întinzând domnului preşedinte o foaie de hârtie care tremură în vârful unor degete nervoase. E planul lecţiunii de probă. îmi arunc ochii să văd subiectul, care era despre „Ştefan cel Mare", şi nu citesc decât prima frază, care vorbea despre „pregătirea aparatului aperceptiv" - ceea ce - o spun pentru cine nu cunoaşte pedagogia - însemnează punerea în legătură a chestiunii eu elemente care să fie familiare clasei.
- Domnişoară, puteţi începe, îi spun candidatei, care parcă aştepta un semn. Şi s-a început după cum urinează:
- Fetelor, cum îl cheamă pe tatăl vostru? <
O ploaie de nume a fost azvârlitădinţoateguriţele deodată, în care parcă nu se distingea nici un Ştefan.
- Nu aşa, spuneţi pe rând... adaogă candidata, puţin cam îngrijată.
Şi începu să curgă desluşit un şir de nume proprii: Niculae, Vasile, Tiberiu, Năstase şi încă multe altele, însă, nenorocire!, nici un Ştefan.
Candidata e foarte agitată. Dar o rază de nădejde i s-a coborât curând în privire:
- Fetelor, dar pe fraţii voştri cum îi cheamă?
O neşansă afurisită. Şi de data aceasta^ împotriva tuturor aşteptărilor şi a oricărui calcul de probabilitate^ s-au rostogolit toate numele calendarului... afară de Ştefan.
Candidata e complet aiurită. Boabe de sudoare îi lunecă pe faţă. Văzând cum i se surpă temelia lecţiunii şi neîndrăznind să sară peste acest început meditat îndelung, nu ştie ce să facă. Atunci, înduioşat, îi şoptesc aşa ca să audă: ;:
-întrebaţi cum îi cheamă pe verişori.
După un zâmbet sumar de recunoştinţă, candidata, întorcându-se repede către clasă, întreabă cu încredere revenită:
203
• De-a lungul unei vieţi
- Fetelor, ia să vedem acuma cum îi cheamă pe verişorii voştri?
După un lung şir de nume variate, care se prelungesc tulburător, se auzi, în fine, din fundul clasei, o voce ascuţită, care aducea mântuirea:
- Pe al meu îl cheamă Ştefan!
■ -Destul, destul - reluă transfigurată candidata, oprind pe cele câteva eleve care încă nu-şi declaraseră veri sorii-destul, lăsaţi-o pe ea să spuie!
- Am spus că-) cheamă Ştefan!
- Aşa. Perfect, bravo ţie!...
Ce-a mai spus pe urmă candidata, clădindu-şi piatră cu piatră metodica ei construcţiune, nu este prea interesant, după cum n-are cine ştie ce importanţă să mai relev în ce hal se compromite pedagogia cu astfel de explicaţii caraghioase, de care nu este întotdeauna răspunzătoare numai stângăcia începătorilor. Mai interesant trebuie să fi fost ceea ce se va fi petrecut în sufletul şcolăriţei, care constata atunci, din laudele primite, că este un merit să ai un văr cu numele de Ştefan. Şi îmi închipui ce nimb de distincţiune trebuie să fi îmbrăcat în sufletul ei acel fericit verişor şi cât de mult îi va fi ajutat acestuia pentru debuturile lui sentimentale...
Preşedinte la un examen de contabilitate
înaintat profesor titular la o catedră filozofică de la Universitatea din Iaşi, ministerul învăţămntului a ţinut să-şi mai exprime încă o dată încrederea în mine, trimiţându-mi un plic oficial cu o însărcinare „sui generiS:". Eram numit, nici mai mult, nici mai puţin, preşedinte la un examen de contabilitate. Examenul era destinat să controleze ştiinţa unor candidate ce năzuiausă ocupe, la Şcolile de Comerţ de fete, catedrele vacante în specialitatea contabilităţii.
Puteam să-mi dau demisia, trimiţând-o de-acasă, dar foarte înciudat în mine m-am repezit la Bucureşti - unde avea loc examenul - şă mă lămurească ministerul cum de-a ajuns să învestească un profesor de istoria filozofiei cu misiunea din plicul oficial. Această hotărâre de-a pleca îndată mi-a fost înlesnită de prezenţa în pfic*a unui bilet de liberă călătorie, clasa I, de la Iaşi la Bucureşti.
Ion Petrovici
204
Am ajuns dimineaţa în Capitală şi m-am dus direct la minister. Titularul departamentului era I. G. Duca, pe care nu-1 cunoşteam personal şi cu care urma să am - peste vreo zece ani -O ciocnire violentă în Parlament. Dar cunoşteam foarte bine pe secretarul general, cu care eram coleg la Iaşi^ - geologul Ion Simionescu, viitor preşedinte al Academiei Române.
Iată lămuririle pe care mi le-a dat, la care a adăugat şi insistenţa să nu refuz: <
- Rolul preşedintelui este mai mult să facă poliţia^exa-menului, veghind la riguroasa aplicare a regulamentului. In ce priveşte competenţa în materie, te-am flancat de doi specialişti în contabilitate. Să n-ai nici o grijă, tezele au să le citească ei şi tot ei vor interoga la oral. ;
Mărturisesc că nu eram prea convins -rolul de figurant nu-mi convenea deloc -, când, deodată, uşa de la cabinetul secretarului general a fost dată de perete şi o ceată de tinere domnişoare năvăli înăuntru, adresându-se direct mie:
- Vă rugăm din inimă, d-le preşedinte, nu demisionaţi şi d-voastră. Au mai demisionat până acum încă doi domni preşedinţi.
îl privesc lung pe secretarul general,-care îmi dă aceste explicaţii: <.
- Este exact, înaintea d-tale am numit pe „cutare" şi pe „cutare", doi profesori universitari de matematici. Nici ei nu erau de specialitate, dar ceva mai apropiaţi. Dacă au demisionat e fiindcă erau oameni în vârstă şi examenul i-ar fi obosit. D-ta eşti unul dintre cei mai tineri universitari, şi unui filozof nu trebuie să-i
rămâie nimic străin.
Pesemne că figura mea apărea încă rezistentă, că stolul de domnişoare-candidate începu să bată din aripi şi să ciripească în cor:
-Vă rugăm frumos, d-le preşedinte, de-o săptămână de când pierdem vremea şi nu începem examenul. Vai de capul nostru! a
Ai fi zis că aveaţi intenţia, la nevoie, să cadă îiî genunchi: în două cuvinte, am capitulat.
Ceilalţi doi membri care alcătuiau comisia, erau de specialitate: unul profesor la şcoala de comerţ, altul contabil la Banca Naţională. f *" -
M-am întâlnit cu amândoi, într-o dimineaţa, la şcoala unde urma să ţinetn examenul şi i-am rugat să fixeze împreună subiectul pentru teză. în timpul acesta, eu redactam procesul verbal de constituire. ;i;
205
• De-a lungul unei vieţi
Nu terminasem redactarea, fireşte foarte sobră, a procesului verbal, că auzii, lângă fereastra unde cei doi specialişti se retrăseseră pentru consultare, o discuţie aprinsă, aproape o ceartă. Văzându-mă că-i privesc, se dezlipiră de geam şi înaintară spre mine.
- Domnule preşedinte, îmi spuse cel mai băţos dintre ei, nu ne înţelegem asupra subiectului. Eu am propus pe acesta (şi-mi întinde
0 hârtiuţă); dumnealui a propus un altul (şi-mi prezintă altă hârtioară).
Fiindcă nu putem cădea de acord, rămâne să decideţi d-voastră.
Bravo! îmi zisei în mine, iată-mă-s şi arbitru în chestii de contabilitate!
M-am prefăcut că studiez cele două titluri de lucrare, dar am observat de la început că nu sunt cuvinte enigmatice, ba chiar am putut propune ca soluţie a disputei conexarea ambelor subiecte într-unui singur* având impresia că e un lucru care se poate înfăptui.
- Ce zici? întrebă cel mai colţos.
- Cred,că ar merge, opina celălalt.
- Da, d-le preşedinte, ideea d-voastră este fericită. Aşadar, primul meu contact cu disciplina contabilităţii a fost
norocos şi acum nădăjduiam temeiniccă voi putea înţelege întrebările şi răspunsurile de la oral. Ideea de-a participa la un examen cu conţinut misterios, şi eu o totală şedere Ia o parte, se îndepărtase serios.
O noua şedinţă a fost folosită cu înregistrarea rezultatului de la examenul scris. Cei doi specialişti fuseseră-slavă Domnul ui! - cu totul de acord, afirmând-mi că, afară de două lucrări scrise, la care nqţa ar fi discutabilă, restul au notă de trecere binemeritată. Mi-au cerut totuşi avizul, dacă ar fi cazul sărespingem candidatele cu cele două teze slabe, ori să întindem indulgenţa, dându-le notă la limită.
Eu le-am răspuns cu toată sinceritatea:
- întrucât mă priveşte, sunt.de părere să Ie ^rorrîovăm, -fiindcă sunt sigur că ele ştiu contabilitate mai multă decât preşedintele comisiunii.
Hazul pe care 1-a produs această justificare, deşi eu unul nu candidam la concurs (dar,.ce era mai grav, aveam postură de examinator!), s-a întors în avantajul celor două candidate, aşa că rt-a mai căzut Ia teză nimeni.
1 Peste douăţtrei zile a început examenul oral. a
Acuma început calvarul meu adevărat. întrebările şi răspunsurile erau date într-un limbaj chinezesc (am vrut să spun
Ion Petrovici
206
207
De-a lungul unei vieţi
ininteligibil), din care rar desluşeam câte-o expresie mai cunoscută. Uneori, termenii tehnici aveau un sunet italienesc, dar.frăţia de limbă îmi părea mai slabă ca oricând. Martirajul se prelungea cu atât mai nemilos, cu cât preşedintele, după lege, nu avea dreptul, să părăsească examenul un singur moment.
Sperasem să spicuiesc, ascultând cu luare-aminte, câteva cunoştinţe din această disciplină, dar decepţia a fost .completă şi resemnarea totală. Nu reţinusem limpede decât mărturisirea unor candidate, care au declarat, fiind întrebate, că s-au pregătit fie după manualul lui Lyaute, fie după acela al lui Trancu-Iaşi.
Interogarea candidatelor a durat vreo trei zile şi ne aflam aproape de sfârşit. Să spun drept că pândeam o ocaziune să intervin şi eu c-o întrebare, fiindcă îmi spuneam că nu e cu putinţă, şi în această materie, să nu existe şi probleme mai,pe înţelesul tuturor.
în sfârşit, iată că prilejul se prezintă în legătură cu întrebarea unuia dintre examinatori. S-a pus, anume, unei candidate'chestiunea următoare: Care sunt factorii care stabilesc preţul de, vânzare al unui obiect într-o prăvălie, şi care erau, după răspunsul candidatei, costul brut al fabricaţiei, chiria localului, plata funcţionarilor etc..'.
Consider potrivit momentul să pun^şi eu o întrebare, iar această intenţie am şi anunţatro cu glas tare. Se făcu deodată o tăcere adâncă, faţă de perspectiva de a se auzi o voce necunoscută încă şi care părea că va rămâne astfel până la sfârşit. Se afla acuma, la finele ultimei zile, dacă glasul preşedintelui e tenor, bas sau bariton...
întrebarea pe care o preparasem, şi care avea şi-o nuanţă de glumă, suna cam astfel:
- Să ne închipuim că un client care intră într-un magazin îşi arată intenţia de-a cumpăra un obiect. Gât îi cere negustorul dacă vrea să capete, până la urmă, cel puţin 50 de lei?
Candidata mă priveşte puţin zăpăcită, şi, pentru a ieşi din încurcătură, îmi răspunde ferm:
- Domnule preşedinte, această chestiune nu se găseşte nici în Lyaute, nici în Trancu-Iaşi! i
Declaraţia candidatei n-a produs nici măcar un zâmbet, ceea ce era o dovadă că şi altele ar fi răspuns la fel.        i ^,
Dar colegul din dreapta mea a adus o geană de lumină spunându-i candidatei: .:
- D-ta trebuia să-i răspunzi.domnului preşedinte că sunt magazine cu preţuri fixe, şi numai arareori lucrurile se vând pe tocmeală.
N-am încetat însă aici participarea mea tardivă, citând, pentru toată asitenţa, dintr-o pagină a filozofului englez Herbert Spencer, în care enumera Un şir întreg de trucuri tipice, cu care negustorul caută să mistifice pe cumpărător, trecându-i o marfă inferioară drept una foarte valoroasă;- Deci şi în Anglia de veche tradiţie negustorească vânzătorul caută să păcălească pe client, obţinând un preţ mai mare decât cel corespunzător.
Fireşte, Chestiunea ieşise din „contabilitate", dar amănuntele pitoreşti, povestite de marele filozof englez, au dovedit că astfel de observări ingenioase nu interesează numai pe studenţii de Ia Istoria filozofiei.
Istorisirea aceasta a amuzat enorm asistenţa, care părea că se bucură de acest final de examen, în care orizontul s-a mai lărgit şi nu s-a mai vorbit „păsăreşte".
Graţie unei sinteze, familiară mai ales deprinderilor filozofice, am conciliat divergenţa dintre cele două subiecte de teză.
Graţie tot unei exucursii filozofice, am înviorat sfârşitul unui examen, în general monoton şi cenuşiu.
Romancierul francez Andre Lichtenberger conferenţiază la Iaşi - D-rul Gh, Bogdan, rectorul universităţii, îl recomandă publicului
Epoca povestirii din acest capitol este primăvara anului 1914. în a doua parte a anului precedent, se încheiase războiul balcanic, după care se spera la o lungă epocă de pace. Plutea, totuşi, în aer un fel de nevroză, care se repercuta în toate direcţiile, dar care prezenta şi manifestări mai simpatice, cum erau turneele de conferenţiari, mai ales din Franţa, într-o măsură în .care nu ne vizitaseră mai înainte.
Iată că se anunţă şi la Iaşi sosirea scriitorului francez Andre Lichtenberger. Originar din Alsacia, prezenta oarecare valoare ca romancier mai ales prin originalitatea subiectelor. Personajele principale ale acţiunii romanelor erau mai întotdeauna copii de cel mult zece ani. Maestru în psihologia infantilă; desluşind cu dibăcie resorturile sufleteşti ale micilor eroi, aşa că acţiunea, oricât era de banală, devenea deodată extrem de interesantă, Andre Lichtenbergr îşi câştigase în literatura franceză un loc ce nu se putea ignora de nimeni.' 1
Ion Petrovici
208
209
• De-a lungul unei vieţi
Citisem unul din romanele acestui autor, care mi-a produs o reală încântare, în orice caz, mi s-a părut mai interesant decât operele mult mai pretenţioase ale fratelui său, Henri Lichtenberger, ale căruHucrări voluminoase despre Nietzsche şi Richard Wagner le citisem, căutând pagini adânci de analiză, pe care.le-am găsit numai arareori. ■■■< . .
Dar acum era vorba să-1 ascult pe romancier, a cărui conferinţă se fixase în AulaUniversităţii, pe atunci sala cea mai adecuată din întregul oraş - pe la ora 3 după-amiază. Erao frumoasă zi de mai, şi nimeni nu-şi închipuia că peste vreo trei luni numai va izbucni războiul mondial, cu teribilele lui oscilaţii şi suferinţe, ce vor dura patru ani împliniţi.
Cu un sfert de ceas mai târziu faţă de ora anunţată, apăru pe uşa masivă şi sculptată a Aulei conferenţiarul, un om înalt, subţire, blond, cu foarte slabe trăsături teutone, cu ochelari pe nas şi - ca simetrie-cu o mică mustaţă pe buze. ,v;,
La spatele lui, îndrumându-1 către- masa unde urma să vorbească, rectorul Universităţii, medicul legist Gh> Bogdan, om cu studii făcute în Franţa şi vorbind de preferinţă limba acestei ţări, înainta solemn către publicul care aplauda, - fireşte, nu pe dânsul, - cu trupul său pătrat, cu capul de cotoi mustăcios,:dar mai ales cu morga sa obişnuită, care nu acoperea faţă de cei care îl cunoşteau mai bine deşertul spiritului său găunos, dar straşnic de încrezut în sine.
Era în amintn-ea multora uluitoarea gafă pe care o săvârşise în campania electorală ce avusese loc, atunci când a declarat la o reuniune că el este pentru „votul universal" (supralicita deci guvernul, care era atunci numai pentru „colegiul unic"), adăugând, ca justificare, că nu înţelege ca toate categoriile de cetăţeni să voteze... la un Ioc. , ,
în capul lui .acest lucru, după dânsul absurd, îl exprima exclusiv noţiunea „colegiului unic"!
Recomandarea pe care a făcut-o romancierului francez a conţinut şi dânsao „perlă", care i-adat motiv, totuşi, a se.fâli cu dânsa mai târziu.
Prezentându-1 pe conferenţiar, rectorul nostru n-a^mis să spuie că unul din motivele care-1 fac simpatic pe romancier este că dânsul e „alsacian", că e originar din acea ţară care a aparţinut Franţei şi care va reveni Franţei.
■ ' Când s-a rostit această frază, conferenţiarul şi-a fixat ochii în pământ, lumea din sală parte a zâmbit, parte făcea gesturi
semnificative, care voiau să sublinieze o gafă politică, în timp ce un tânăr coleg de lângă mine îmi şoptea ironic: „în sfârşit, rectorul nostru provoacă un conflict diplomatic cu Germania!"
De fapt, deşi rectoruiera un personaj oficial - făcea şi politică într-un partid de guvernământ - n-a provocat nici un conflict, dar rostise, totuşi, un cuvânt deplasat,'care a jenat cu deosebire pe alsacianul călător şi care, ca toţi francezii cu răspundere, urma, în chestia alsaciană, normativul dat de Gambetta: „Y pensertoujours, sans en parler jamais."
Din memorii apărute mai târziu s-a putut vedea că-n vremea aceea Franţa aproape se resemnase, şi-n nici un caz n-ar fi pornit un război pentru recuperarea acelei provincii pierdute. Dealtfel, războiul din 1914 n-a pornit din iniţiativa ei, ba chiar şi-a dat toate silinţele ca să-1 împiedice. Se pregătea, desigur, şi sufleteşte, şi milităreşte - fiindcă avea teama să nu-1 dezlănţuie alţii, dar e sigur că dânsa nu 1-a vrut.
Fireşte* peste vreo trei luni de la conferinţa lui Lichtenberger la Iaşi, războiul a izbucnit efectiv, iar atunci francezii, târâţi în acest conflict mondial, au putut vorbi pe faţă de recucerirea Alsaciei ca de un obiectiv. Dar acum, în primăvară, când era linişte şi nu se produsese nici pretextul războiului ce avea să-1 înceapă, a fost o anticipaţie năzdrăvană şi neuzitată, fie şi în gura filofrancezului sincer care era doctorul Bogdan.
După ce conferinţa s-a terminat, - fără să-mi amintesc bine subiectul, n-am uitat că a fost rostită limpede şi frumos, la mare distanţă de' frazele răguşite ale lui Catulle Mendes - după ce s-au sfârşit aplauzele publicului, mai tot filofrancez* cu toate că se ştia bine că politica oficială era alături de puternica împărăţie germană, - după ce lumea s-a răspândit îh grupuri, au continuat mai departe, o dată cu aprecierile pentru conferenţiar, şi maliţiozităţile faţă de declaraţiile de politică externă rostite cu-atâta ifOs de doctorul Bogdan.
...Şi totuşi, prevederea lui s-a realizat întocmai4a-încheierea războiului, ce avea să erupă chiar la sfârşitul verii, din acelaşi an. Doctorul s-a putut lăuda cu dânsa, sfidând glumele răutăcioase despre care, desigur, luase cunoştinţă şi el.
Dacă'verificarea prevederilor rămâne un criteriu pentru valoarea ideilor ştiinţifice - savoir c 'est prevoir - nu e mai puţin adevărat că se realizează şi prevederi făcute la nimereală, şi că aceea a doctorului Bogdan a fost dintre acestea.
N-aş vrea să bagatelizez, totuşi, această „proclamaţie" a rectorului nostru şi recunosc că dânsa n-a fost o simplă „trăzneală"
Ion Petrovici
210
211
De-a lungul unei vieţi
puţin cugetată, 'ci corespundea cu o dorinţă adâncă a poporului francez şi măcar în parte şi a inimilor româneşti.
„Gafa" doctorului-rector a constituit-o modalitatea şi locul lansării. Dealtminteri, mai toate manifestările sale de acest gen -şi au fost destul de numeroase - nu angajau în genere adâncul lucrurilor, ci rămâneau lasuprafaţă...
Figuri ieşene
Figuri din redacţia Vieţii Româneşti - Iancu Botez şi G. Topârceanu -
Apariţia Vieţii româneşti în anul 1906 a redat laşului melancolic şi părăsit o străfulgerare literară care amintea faima Convorbirilor-.literare, revărsată şi asupra acestui oraş cu 3-4 decenii înainte. ■
Era totuşi o deosebire între momentul apariţiei Convorbirilor şi acela al Vieţii româneşti.
Organul Junimii a luat fiinţă la un scurt interval după ce laşul şi-a pierdut aureola de capitală politică, prin unirea definitivă a celor două principate. în acei ani, laşul, diminuat politiceşte, stăruia totuşi într-o,rivalitate spirituală cu Bucureştiul, având aerul să-i spună: „M-ai decapitat politiceşte, dar eu continui să te întrec în domeniul intelectual": Activitatea Junimii şi a Convorbirilor a avut şi acest motor latent, de-a umple „golul administrativ", cum se exprima odată Titu Maiorescu, printr-o inexpugnabilă redută culturală, de o înălţimecare depăşea pp aceea a Bucureştiului, unde, totuşi, se refugiaseră şi atâţia moldoveni din laşul masiv abandonat. Convorbirile au apărut în oraşul care voia să reziste, şă nu se lase întrecut, ba poate chiar nici egalat, - măcar în unele privinţe.
în schimb, Viaţa românească apărea într-un Iaşi resemnat, care încetase lupta, ambiţionând cel mult să rămână în fruntea oraşelor de provincie, ceea ce se împlinea, dealtfel* prin prezenţa Universităţii, care rămăsese întreagă, în ciuda tentativelor de-a o micşorai Aici e unul din meritele Vieţii româneşti: a reluat lupta după o întrerupere lungă, în care renunţarea prinsese rădăcini, şi a izbutit să creeze un organ literar superior tuturor celor din ţară, aci, în laşul împăcat cu situaţia sa diminuată.
Revista s-a impus şi prin valoarea, şi prin varietatea materialului publicat, precum şi prin spiritul critic - la nevoie şi polemic - care judeca cu o severă preciziune toată activitatea culturală a momentului.
Omul care iniţiase revista şi organiza cu o pricepere exemplară fiecare număr al ei era G. Ibrăileanu, care încă nu ajunsese la Universitate şi care s-a devotat, confundându-şi existenţa, cu acest valoros organ de publicitate, Ibrăileanu, care mai târziu avea să se releve şi ca un literat de seamă, publicând un roman de frumoasa analiză, apărea pentru moment numai drept un spirit critic pătrunzător, comprehensiv, desăvârşit documentat în toate problemele literare, pe care le judeca eu lărgime de orizont, şi totodată un polemist redutabil, care îşi distra cititorul cu loviturile sale de floretă, ce îşi nimereau perfect adversarul, mai întotdeauna răpunându-1.'
îmi amintesc de polemica avută cu S. Mehedinţi, ajuns director al Convorbirilor literare, strămutate demult la Bucureşti, în care ilustrul geograf, dotat, desigur, cu condei literar, dar în discuţii de o rigidă unilateralitate, n-a putut să reziste argumentelor suple ale criticului de Ia Iaşi şi a trebuit să se retragă într-o tăcere aparent dispreţuitoare, dar care nu păcălea pe nimeni.
De asemeni - aceasta mai târziu - articolele polemice cu E. Lovinescu, evident mai elastic decât S. Mehedinţi, dar pe care Ibrăileanu îl prindea cu afirmări necontrolăte. •
îmi amintesc de una în care am fost amestecat şi eu.
Nu ştiu cu ce prilej, în acea polemică, Lovinescu vorbea de teoriakantiană a apriorităţii şi a afirmat că, după Kant, spaţiul şi timpul nu există aievea, ci ar fi două categorii ale spirituluii nostru. Ibrăileanu, versat şi în Istoria filozofiei, a relevat eroarea lui Lovinescu, întrucât, după Kant, spaţiul şi.timpul erau forme apriorice, însă nu categorii, acest nume fiind rezervat unui etaj superior de forme structurale, aparţinând spiritului nostru.
- Aflându-mă într-o zi la Bucureşti, Lovinescu, cu care mă întâlnisem, mi-a cerut o consultaţie: să-i spun anume dacă greşise, aşa precum susţinea Ibrăileanu, şi să-1 lămuresc ce erau spaţiul şi timpul după Kant?
. I-am răspuns că în adevăr greşise, că spaţiul şi timpul erau denumite „forme ale sensibilităţii", fiind separate de categorii, care erau forme&\e~intelectului.
- Ce-aş putea să obiectez, eventual, într-o replică? mă întrebă Lovinescu.
Ion Petrovici
212
213
De-a lungul unei vieţi
Adică o formulă ca să ieşi cu obrazul curat? Iată, îţi pot da una; Urmaşii lui Kant, neokantienii, n-au mai făcut acea distincţiune şi au înglobat cele două forme ale sensibilităţii în tabela categoriilor. Astăzi, prin evoluţia limbajului filozofic, termenul categorie are un înţeles „lato sensu", denumind totalitatea formelor apriorice. Aşa sunt denumite, de pildă, în tabela neokantianului francez Charles Renouvier.
în adevăr, în.replică, Lovinescu s-a folosit de amănuntele mele şiăTost citat chiar Renouvier.
■<.> .... în al doilea răspuns al său, Ibrăileanu, luând act de acea lămurire; n-a încetat să-şi denumească adversarul: renouvieristul Lovinescu; pricepându-se să producă hazul şi atunci când se atenause vechea vigoare a atacului. Ba,, parcă bănuia.că acel Renouvier - filozof cunoscut ca nume, dar fără prea largă circulaţie - fusese găsit ad-hoc, poate chiar pus la dispoziţia polemistului de vreun binevoitor...
Eră, totuşi, o deosebire mare între Convorbirile literare şi Viaţa românească. Nu mă refer la aceea că, ideologic, Convorbirile preconizasjs „arta pentru artă":, iar Viaţa românească „arta cu tendinţă". în practică, străduinţa ambelor organe literare a fost să publice literatură sbună. ,
.Deosebirea la care mă refer e că, la Junimeade pe vremuri, deviza era: „intră cine Vrea şi rămâne cine poate" - era deci vorba de o societate cu porţile deschise; în schimb, cenaclul Vieţii româneşti avea ceva, de tagmă călugărească, eu intrarea strict oprită. Când sunai poate'cu vreo treabă la uşa de intrare, apărea un cap care te inspecta să vadă dacă ai vreo legătură serioasă eu revista. Cândydupă vreo câţiva ani de lastabilirea meain Iaşi, Ibrăileanu, numit .suplinitor la facultatea noastră, mi-a propus într-o zi să colaborez la revistă, nu cred că mi-am dus malmult decât o dată manuscrisul, trimiţându-1îndeobşte pe cale indirectă.
Legături le revistei-xu Universitatea, oricum centru cultural de căpetenie, erau. slabe şi reduse. Dacă fac< abstracţie de C. Stere şi R Bujor, care figurau chiar pe frontispiciul revistei, şi referindu-mă cu deosebire la facultaea cu materii literare, pe lângă Al.Philippide, câştigat definitiv de revistă, a mai scris vreo două-trei articole istorlee-filozofice A.; D. Xenopool, care prefera să nu publice lucrările mai însemnatela revista s&Arhiva-slăbănoagă publicaţie, fără nici un răsunet - ci la o revistă cu prestigiu şi cu răspândire-în afară deci de aceştia, o vreme am fost, dintre profesorii de la litere, pare-mi-se, singurul colaborator.
Se găsea, totuşi, în cercul Vieţii româneşti, ba chiar în nucleul cenaclului, intim cu Stere şi cu Ibrăileanu, cineva care nu-şi punea cenuşă pe creştet, era om de lume şi de societate, persoană care întreţinea relaţii cordiale şi dincolo de hotarul cenaclului. Acesta era Iancu Botez.
Stătuse câţiva ani în Anglia pentru a-şi însuşi limba şi a cunoaşte moravurile ţării, era profesor de engleză la Liceul Naţional din Iaşi, publica în Viaţa românească articole despre civilizaţia engleză* bogate în informaţii şi pline de miez - cu care, ulterior, a alcătuit două volume apreciate - ca în anul 1907, după marea răscoală ţărănească, să fie ales deputat pe lista partidului liberal cu care se contopise şi grupul de la Iaşi condus de C. Stere.
Nu i-am făcut cunoştinţă personală până la finele anului 1908, deşi ne cunoşteam reciproc, întâlnindu-ne prin localuri publice, unde venea cu familia şi cu prieteni.din afara cenaclului, îl vedeam adeseori la spectacole, îndeosebi la Teatrul Naţional, unde asistase şi la premiera altei piesete ale mele într-un act: Din cauza iertării, interpretată în rolurile principale de Măria Filotti şi Bulfinşchi, pe atunci angajaţi la Iaşi. »
împrejurarea în care i-am făcut cunoştinţă personală a fost bogată în urmări. Mă aflam într-o seară la eleganta berărie Bragadiru, în tovărăşia colegului meu de instituţie şi de grad, Traian Bratu, conferenţiar de limba germană la Facultatea de litere din localitate.
Deodată aparii pe uşă Iancu Botez, *eare îi făcu un semn lui Bratu că ar dori să-i vorbească. După o scurtă convorbire cu acesta, în picioare, la oarecare distanţă de masa noastră, veniră amândoi înspre mine şi se îndeplini formalitatea prezentării, pentru a lua cunoştiinţa de următoarea propunere:
'; - în urma unui conflict între actorii Naţionalului din Iaşi şi Haralamb Lecca, directorul de scenă, satrap şi agresiv, comitetul compus din* trei persoane, nereuşind să aplaneze,conflictul, şi-a înaintat demisia în majoritate. Trebuia să se numeasea.de urgenţă alţi doi membri din partea ministerului, cel de-al treilea, preşedintele; reprezentantul Primăriei, rămânând mai departe în funcţiune. Ca deputat de Iaşi şi însărcinat cu problemele culturale ale oraşului, s-a gândit la cei doi tineri conferenţiari ai Facultăţii de litere. Pe Bratu îl cunoştea mai demult, pe mine mă văzuse adesea la teatru şi asistase, cum am spus, la reprezentarea piesei mele, pe care a apreciat-o'şi în orice caz s-a convins că am dragoste de teatru.'Ne roagă să primim însărcinarea. Am primit amândoi, eu unul cu mulţumire nemanifestată, gândindu-mă că, dacă perioada
Ion Petrovici •
214
215
De-a lungul unei vieţi
încercărilor mele dramatice se va fi sfârşit, voi simţi, probabil, o reală bucurie să rămân în vreun fel oarecare în preajma vieţii teatrale.
Şi-am rămas nu numai câţiva ani, ci succesiv, timp de circa treizeci de ani, fie din partea ministerului, fie din partea Facultăţii delitere, fie din partea actorilor, fie din aceea a Academiei - cele patru categorii fireşti, care aveau dreptul după lege să desemneze câte un membru în comitet.
Dar-începutul acestei succesiuni neîntrerupte 1-a făcut iniţiativa lui Iancu Botez, şi dânsul rămăsese aşa de conştient de rolul pe care întâmplător 1-a avut, în deschiderea acestei adevărate cariere ale mele în marginea vieţii teatrale româneşti, încât la împlinirea a25 de ani de prezenţă în Comitet - lucru fără precedent în analele noastre - a venit, la Bucureşti să participe la masa festivă pe care o iniţiase PauLProdan, directorul „Naţionalului" din Bucureşti, pe lângă care acuma funcţionam.
Iancu Boteza rostit şi dânsul la urmă un toast, povestind,cu discreţie şi modestie despre micul său rol, dându-şi aerul că se laudă mai mult pe sine, decât pe cel sărbătorit, ceea ce era, fireşte, tot un fel de a mă elogia.
Fără să rupă relaţiile cu Viaţa românească, nici acelea de administrator, nici acelea de colaborator (a mai scris un lung studiu de analiză asupra filozofiei din Hamlet), I. Botez şi-a lărgit sfera ocupaţiilor sale, primind conducerea Băncii laşului, instituţie o vreme realmente prosperă. Iată cineva pe care nu 1-a intimidat contabilitatea!
în această calitate, s-a mutat alături de bancă într-un apartament elegant şi a început să aibă casa deschisă. Se stabilise între noi relaţii de prietenie strânsă,.care sporeau necontenit. Ne întâlneam destul de des în avanscena Comitetului teatral, din care o vreme a făcut parte şi el. Vara, la mănăstirea Agapia, stăteam împreună un întreg sezon, întâlnindu-ne seara Ia locuinţa lui - mai încăpătoare şi mai centrală decât a mea, - unde familiile noastre, precum şi altele, făceau adevărate serate literare, compunând versuri glumeţe, cu ironii la adresa unora şi altora.
I. Botez dispunea şi de automobilul băncii, pe care îl aducea uneori la mănăstire, şi făceam excursii în împrejurimi. îmi amintesc cu deosebire de drumul la mănăstirea Horaiţa, cea mai de sud din şiragul mult mai cunoscut, alcătuit din Văratec, Agapia şi Neamţ. Horaiţa e înfundată într-o pădure şi totuşi dispunând de accesorii solide, nu mult mai prejos de celelalte trei mănăstiri mai celebre.
După ce am cercetat clădirile, ne-am instalat într-o cameră cu mobilier arhaici dar în bună stare, şi am început să ne consumăm merindele aduse - vesela societate pe care o constituiam, soţia mea şi cu mine, Iancu Botez cu cei trei copii ai lui, fiul, asistent la catedra mea, şi două fete de-o recunoscută drăgălăşenie.
Buna dispoziţie era generală, dar parcă Iancu Botez era cel mai însufleţit, şi venind vorba despreun coleg al său din redacţia Vieţii româneşti, valoros, dar şi cu unele metehne amuzante, 1-a zugrăvit, în partea lui hazlie, desigur fără răutate, dar cu atâta vervă şi umor, că a dezlănţuit hohotele noastre, aşa că nu se mai puteau opri. Ne amuza şi mica rebeliune de la neşovăitoarea preţuire mutuală a membrilor cenaclului.
Iancu Botez ajunsese şi dânsul profesor de engleză la Universitate, la o catedră recent creată prin transformarea aceleia de Istoria artelor, de la care titularul demisionase şi nu se întrezărea un urmaş destoinic la orizont. Eu am făcut în consiliu propunerea transformării, şi după lungi discuţii, punctul meu de vedere a biruit, transformarea*s-a făcut, iar Iancu Botez a fost recomandat cu unanimitate. Astfel am dobândit o catedră pentru care exista un om pregătit, în locul alteia pentru care nu exista, cel puţin pentru moment.
Iancu Botez, care şi-a câştigat simpatiile colegilor, a fost ales decanul facultăţii, în urma demisiei mele cu prilejul intrării în guvernul de la 1926. Botez s-a ales de mai-multe ori la rând, şi în această a lui calitate nu pot să uit sprij inul pe care mi 1-a dat, pentru a face filosofului Leon Brunschvicg, venit să conferenţieze la laşi, o priinire demnă de însemnătatea lui.
După mutarea mea în Bucureşti, ne vedeam, desigur mai rar. însă dânsul se repezea cu interese diiiicând în când, şi atunci, după dejunul pe care îl lua la mine, nu ceda să nu mergem într-o seară la restaurantul Cina, unde eram pururi invitaţii acestui om galant.A j
- îmi amintesc-de poate ultima seară veselă, pe care am petrecut-o la Cina în tovărăşia lui. Eram o masă numai de bărbaţi, eu fiind invitatul său, dar la urmă extinzându-şi generozitatea şi asupra'celorlalţi, când a comandat şampanie şi a poruncit să se aducă pahare tuturor. în bună dispoziţie crescândă, a invitat la masa noastră şi pe guristul Marcu, ca unul ce contribuia cu romanţele sale la ătnjţqsfera încălzită. I s-a adus o cupă şi lui Marcu, dar nu ştiu prin ce împrejurare, vrând să se aşeze pe scaun, s-a răsturnat, lini amintesc şi de vorba pe care am aruncat-o. Văzând curioasa
Ion Petrovici •
216
217
De-a lungul unei vieţi
alunecare de pe scaun a cântăreţului poftit, chiar mai înainte de a gusta din cupa plină, am exclamat provocând un spor de veselie: - Adevărat exemplu de diviziune a muncii: unii beau şi altul cade.;." ■ .
Nu mult prea târziu, retras şi de la catredră, şi de ia Bancă. Bote-z s-a mutat laBucureştii Dar, deşi acum în acelaşi oraş; ne vedeam mai rar ca înainte, începuse a aveaerize frecvente de inirriă, care îl reţineau zile întregi în casă şi despre care nu mi se comunica nimic. Când venea din nou pe la mine, intra cu înfăţişarea întunecată şi cu trupul gârbovit, rostind invariabil:. (jAm fost la un pas de moarte". Din ce în ce înfăţişarea lui devenea mai alterată, iar verva sa de qdinioâră»era!înlocuită cu lamentări descurajate.
într-o zi, după ce eu trecusem prin evenimente de familie extrem de dureroase, am primit vestea că a decedat. Mort, avea figurai refăcută şi amintea zilele sale .bune. Dar ce folos de această devenire efemeră, când de data aceasta abisul dintre prezent şi ce fusese apărea total şi definitiv! Sunt momente în care amăgirile de suprafaţă te chinuiesc parcă şi mai mult!
Titlul acestui capitol de amintiri prevede şi evocarea lui Gh. Topârceanu.   ■ V
•sEra stabilit în Iaşi aproape de la întemeierea Vieţii româneşti, unde făcea migăloasa salahorie literară, osebit de colaborarea regulată cu acele poezii şi satirice, şi duioase, astăzi de mult intrate în antologia noastră*scrisă sau nescrisă.
îl zăream foarte rar, şi nici măcar nu aveam cunoştinţă personală; pânăce într-o zi, la deschiderea cursului meu universitar, din toamna anului 1915., îl văd intrând cu puţină întârziere în sala îngrămădită, unde a trebuit să stea în picioare până la finele orei. Am crezut căîa venit din simplă curiozitate, dar la lecţia următoare l-am găsit aşezat în prima bancă cu un caiet de note, şi alături cu creioane proaspăt ascuţite. Era vorba* deci, de intenţii serioase, pe care aşicăutatsăfmi, le mărturisească. Voia să treacă examene şi să-şi ia licenţajîn filozofie, regretând intervalul de câţiva ani pe care îl lăsasejsă se scurgă de la absolvirea liceului fără4să-.l fi preocupatcontinuareâ^tudiilor. Soliditatea hotărârii sale o confirma printr^o exemplară regularitate la curs, iar la sfârşitul anului prezentându-se la examenul de logică admirabil de pregătit. Mai ales, că mă temeam să.nu se repetercâzul lui Şt. Ov-Iosif şi Ştefan Petică, ce-au răspuns catastrofal la acelaşi examen, mulţi ani în
urmă, la Titu Maiorescu, când amândoi, poeţi notorii, se pregătiseră de mântuială.
Este drept că şi felul de a răspunde al lui Topârceanu a tăcut distracţia asistenţei. Dar asta dintr-o particularitate: cunoştea perfect toate controversele şi toate teoriile;- dar nu putuse reţine nici un nume de autor, ceea ce, dealtfel, m-a înştiinţat de la început. S-a întâmplat să-i pun totuşi o chestiune .care comporta mai multe teorii, fiecare cu părintele ei deosebit. Topârceanu, păstrând dealtfel o gravă seriozitate, a început să răspundă cam astfel: „în privinţa aceasta există mai multe teorii. Prima â fost susţinută de... unul"... şi apoi, după ce a dezvoltat-o fără cusur, a continuat mai departe pe acelaşi ton grav şi fără nuanţe; „A doua teorie a fost susţinută de..,altur\.. şi tot aşa înainte în: hohotele clasei,.pe care nu le întrerupea decât constatarea uimită că poetul-student, pe care toţi îl socoteau poate incapabil de un efort şcolăresc susţinut, de fapt se preparase temeinic şi stăpânea toate meandrele logicii formale... Dealtfel, omul acesta nu era numai un talent, dar şi o ascuţită inteligenţă, în stare să mânuiască operaţiile cele mai subtile.
A venit războiul. Cursurile s-au întrerupt, iar Topirceanu mobilizat a căzut prizonier în Bulgaria, în luptele de la Turtucaia. La întoarcere, cu toate că buna lui dispoziţie ascundea cu grijă cele îndurate şi cu toate că în aparenţă rămăsese acelaşi, îşi pierduse totuşi elanul pentru studii,sistematice şi pentru munca examenelor, aşa că n-a mai vrut să-şi continue activitatea universitară, începută cu atâta seriozitate şi chiar cu atâta antren.
încetând între noi raporturile de la profesor la student, s-au păstrat mai departe raporturi de simpatie reciprocă şi statornica bucurie de a ne revedea. Cu toate că întâlnirile nu erau prea dese, se prefăceau mai întotdeauna în convorbiri îndelungate, care pătrundeau mai departe de suprafaţa alunecoasă a conversaţiilor obişnuite. Cu Topârceanu gama discuţiilor era deosebit de întinsă, purtându-ne val vârtej de la povestiri de şagă savuroasă,la4ezbateri interesante cu subiecte dificile. în două rânduri a sfârtecat cu scalpelul analizei teoria comicului a lui Bergson, substituindu-i arhitectura altei teorii personale, destul de ingenioasă,despre care mi-a declarat că o are redactată în; franţuzeşte, întrucât opere de acestea ar fi păcat, după dânsul, să le încarcereze într-o limbă fără circulaţie, caulimba românească. Va fi fost absolut exactă destăinuirea asta,'evident, nu o ştiu - bamstăzi simt încredinţat că n-a rămas de la dânsul nici un astfel de manuscris francez sau chiar românesc - dar expunerea r6tunjită a unei teorii asupra râsului,
Ion Petrovici
218
219
De-a lungul unei vieţi
aceasta pot să certific că ani auzit-o de la el. Nu am decât regretul că nu mi-a rămas precis înregistrată, aşa că nu mă pot încumeta s-o reproduc. - , , ■!
Cei care cunosc poantele poeziei sale s-ar fi aşteptat, fireşte; să predomine gluma şi în conversaţiile lui. N-aş putea spune că predomina realmente, dar când îşi făcea apariţia era de o fosforescenţă excepţională. Nu voi uita niciodată istorisirea chemării sale la Bucureşti, de şeful său ierarhic, un ministru al Artelor, proaspăt instalat în fotoliul ministerial. Postul lui Topârceanu, un vag inspectorat teatral, fără multe atribuţii, fusese cerut noului ministru de un partizan politic care avusese grije săincondeieze inactivitatea administrativă a poetului de la laşi. O telegramă îl invitasă se prezinte urgentla minister. De cum e»introdus în cabinetul ministrului, Topârceanu aude următoarea sentinţă din gura şefului său suprem:
- Domnule inspector, sunt foarte nemulţumit de d-ta şi-o să trebuiască să-ţi dai demisia. , v
La care Topârceanu răspunde liniştit:
-Domnule ministru, eu sunt foarte mulţumit de d-voastră şi dacă cineva trebuie să-şi dea demisia... apoi să şi-o dea ăl care-i nemulţumit.
Se va fi petrecut scena întocmai; sau de hazul istorisiri i poetul a mai aranjat-o ulterior, asta e la urma urmei indiferent pentru calitatea rară a acelei replici delicioase, care poate servi ca mostră pentru izbucnirile sale de umor...
Nu-1 mai văfcusem de vreme îndelungată, când am auzit deodată, la Iaşi, că Topârceanu era atins de-o boală fără cruţare şi că firul vieţii sale se va rupe în curând. Absent din ţară, n-am putut fi de faţă nici la înmormântare, unde mi s-a spus că un oraş întreg, copleşit de întristare* i-a înconjurat sicriul cu o jale de nedescris.
Pentru mine, fostul meu elev de-o clipăa rămas exclusiv cu înfăţişarea lui de Veveriţă sprintenă; cu pasul său pururea grăbit...
Socot potrivit să alătur, la sfârşitul acestei scurte evocări, o paginăcvasiinedită, pe care Topârceanu asemnat1o într-o gazetă ieşeană acum peste treizeci de ani. Am zis cvasiinedită, gândindu-mă că nici eu, care eram oricum interesat, n-am luat cunoştinţă de dânsa, lipsind din Iaşi mai multă vreme, şi abia am cetit-o la începutul anului 1965, fiindu-mi tardiv comunicată de un fost elev; Topârceanu a scris această pagină'cu prilejul aniversării mele de 50 de ani de la naştere (iunie, 1932), amintindu-şi cu plăcere de
lecţiile mele universitare, dar încheind amintirile sale cu o jerbă de umor autentic topârcenesc... Aceasta este şi singura justificare a reproducerii de faţă. Iată textul:
Omagiul D-lui I. Petrovici la 50 de ani
Cuvântul unui scriitor
Domnul Ion Petrovici mi-a fost pe vremuri profesor. Prelegerile Iui erau pentru mine una din cele mai mari voluptăţi intelectuale, izbutea să mă abată regulat de la alte ocupaţii şi voluptăţi, mai puţin metafizice... Rari oameni şi puţine cărţi erau în stare, pe atunci, să realizeze asemenea minune. Câte întâlniri de dragoste mam sacrificat eu, pe vremea aceea, de dragulorei de filozofie. Şi câte admiratoare de poezie umoristică în acţiune nu l-au batjocorit, cu obrajii rumeni de mânie, pe Immanuel Kant, cu imperativul lui categoric şi alte elucubraţii de anahoret maniac, lipsit de simţul realităţii tangibile!
Mă atrăgea la cursurile d-lui profesor Petrovici nu numai noutatea orizonturilor pe care, pentru întâia oară, le deschidea înţelegerii mele expunerea lui clară şi «elegantă, condusă cu magistrală siguranţă, ca o adevărată operă de artă. Mă chema spre el, delaînceput, mai cu seamăo fragedă afinitate artistică. în arta lui oratgorică, îl simţeam stăpânit fără voie de aceeaşi pasiune, rară în zilele noastre: pasiunea de a duce lucrul de artă, căruia ţi-ai închinat sufletul, până la ultima desăvârşire pe care natura lui o comportă şi pe care mijloacele tale ţi-o permit. Fiecare cuvântare a d-lui Petrovici îţi dă impresia unei opere desăvârşite. Fiecare frază în care îşi îmbracă gândul e sculptată până în amărjunt,,ca un vers parnasian. Şi fiecare cuvânt rostit de el, prin felul cum e rostit, câştigă parcă o valoare nouă: Iar dicţiunea lui impecabilă, care respectă până şi ultima consoană a ultimului cuvânt din frază, completează impresia rară că te găseşti în faţa unui adevărat virtuoz al artei oratorice, care nu-şi permite nici o neglijenţă, chiar când împrejurarea îl obligă să improvizeze un simplu toast.
i . Notez din treacăt o curiozitate: dacă în oratoria lui se simte omul de litere, literatura lui e cu totul lipsită de retorica supărătoare a omului de tribună.
Ion Petrovici
220
221
• De-a lungul unei vieţi
Ca om de lume şi simplu muritor, d-1 Ion Petrovici înfăţişează pentru mine incarnaţia aproape paradoxală a unor calităţi care, deobicei, se exclud. ,
E om politic român, măcar că e filozof. Are simţul realităţii, deşi e om politic român. Şi ştie carte, multă carte, cu toate că e profesor universitar.
Pe deasupra cunoaşte şi preţuieşte pe toţi scriitorii români de talent, cu toate că a fost o dată ministru al Instrucţiunii...
Iată pentru ce şi scriitorii români de talent îl iubesc şi-1 preţuiesc la rândul lor - măcar c-a fost ministru.
G. Topârceanu
Profesorul Ilie Bărbulescu
Ilie Bărbulescu era profesor de Slavistică la Facultatea de litere a Universităţii din Iaşi. Fusese în toate clasele întâiul la liceul Sf. Sava din Bucureşti. După ce a absolvit Facultatea de litere, a luat prin Goncurs o bursă şi a plecat să se specializeze în limbile slave, luându-şi doctoratul la Universitatea din Agram (Zagreb); Era un bun cunoscător al slavei vechi şi al tuturor limbilor slave moderne, dar în special excela în limba sârbă, care era oficială la Universitatea croată din Zagreb.
Făcuse o încercare neizbutită de-a dobândi catedra de Literatură română veche la Universitatea din Bucureşti, pentru ca să ocupe fără întârziere, şi fără concurenţi posibili, catedra de Slavistică la Universitatea din Iaşi.
în cariera didactică, Bărbulescu m-a precedat numai cu un an, însădânsul - fiind, dealtfel, cii vreo zece ani mai mare decâtmine - avea'grad de profesor-agregat, pe când eu pe acela, minor, de conferenţiar. !
Nu-1 cunoscusem înainte de a-i întâlni la laşi, unde mi-a fost arătat pe stradă, sub înfăţişarea unui tânăr blond, care călca apăsat, fără a se sprijini, fireşte, în beţişorul pe care îl arunca ritmic în vânt. Purta demi-joben, care îi încununa o îmbrăcăminte îngrijită, corespunzând desăvârşit cu sezonul de toamnă avansată. ^ ^ : ; Era directorul ziarului,conservator Evenimentul, având ambiţii de afirmare politică, osebit de năzuinţa legitimă de a se dovedi un profesor capabil şi perfect iniţiat în specialitatea care la Iaşi se preda pentru întâia dată. (La Bucureşti catedra exista mai demult şi era deţinută de Ion Bogdan.)
L-am cunoscut curând şi s-au legat între noi raporturi prieteneşti durabile, e], păstrând,câţiva ani un mic aer protector, -care mă supăra foarte puţin —mai ales că era temperat demodestia exemplară a .soţiei sale, pe care el o privea cam de sus, deşi îi adusese o zestre de care,era foarte mulţumit, - un mic hotel confortabil, în parcul de la Sinaia.
Rar mi s-a întâmplat să întâlnesc o mai mare divergenţă de opinii decât asupra acestui om, căruia mulţi îi refuzau „inteligenţa", fără, bineînţeles,' să4 poată contesta învăţătura. Eu însumi am avut momente de ezitare, nevoit să-i recunosc o tendinţă de a „călca în străchini,",:dar neputând totuşi să-i contest inteligenţa, manifestată uneori indubitabil,,ca în două discursuri funebre remarcabile ^Ja moartea a doi colegi profesori - precum şi un articol polemic cu arheologul Oreste Tafrali, articol pe care însuşi N. Iorga, neîmpăcatul, detractor al lui-Ilie Bărbulescu, l-a găsit nu numai bun, dar chiara.î spiritual.
Adevărat era că inteligenţa lui Bărbulescu nu poseda nici o elasticitate, era neadaptabilăj rămânând permanent de o rigiditate neînţelegătoare, nesesizând nuanţele şi specificul împrejurărilor, mai-mai să zici. că-i lipseşte uneori bunul-simţ Poate că şi în domeniul ştiinţific simplifica - din aceleaşi motive - problemele din calea afară, dar aici chestiunea nuanţelor nu, se punea întotdeauna,eu aceeaşi exigenţă...
înviata practică, însăv, Bărbulescu avea şi dânsul o reputaţie de „gaffeur"j căruia alţii îi dădeau, o interpretare^ prea severă. Pot cita circumstanţe în care a avut să sufere consecinţe mai dureroasş, dar în majoritatea cazurilor provoca mai mult amuzament.
"Am pomenit ceva mai înainte că Bărbulescu făcea şi politică, - în partidul conservator -, năzuind, să joace roluri de seamă în viaţa publică a ţării. La izbucnirea primului război mondial, el luă atitudine ostilă împotriva celor care agitau să intrăm în război, nu fiindcă era filogerman, cât pentru că preconiza o neutralitate cuminte pentru o,ţară,ca România, căreia nu-i trebiiîieVlpunea el -visuri de mărire; ci-îi,ajunge ceea ce are.
După ieşirea noastră,.din* luptă şi instituirea guvernului Marghiloman, Bărbuleseuja'fost ales senator şi a avut proasta inspiraţie;să osândească de la tribună armata care a trecut „pe furiş", ..Carpaţji," - expresie nefericită, care i-a atras destule, neplăceri. Guvernul următor I-a revocat din funcţia de decan al facultăţii, iar Marele Cofegiuăl tuturor profesorilor a fost,convocat nu numai pentru a-1 înfiera, ci pentru a cere trimiterea saîn judecată. în timpul
Ion Petrovici
222
223
De-a lungul unei vieţi
discuţiilor, atmosfera s-a mai îmblânzit, ţinându-se socoteala şi de părerea juristului Alexandrescu, care a amintit că după Constituţie nici un parlamentar nu poate fi urmărit pentru opiniile exprimate la tribună, dar mai ales graţie prietenilor săi,-care s-au silit să bagatelizeze cuvântul pe care îl rostise, prezentându-1 ca o simplă „gafă" verbală. Moţiunea de blam nu mâi cerea măsuri radicale, ci s-a oprit la o dezavuare fără alte complicaţiuni.
Fireşte că acuzatului, ambiţios din fire, care simţise dureros apărarea diplomatică a prietenilor, nu i-a convenit termenul prin care l-am scuzat, - căci cuvântul „gafă" îl folosisem chiar eu.
Surprins de modul înţepat în care mă privea, Gi Ibrăileanu; care se găsea în vecinătate, îLscutură de braţ, spunându-i:
>- Să ştii că frate să-ţi fi fost, nu te-arfi apărat mai bine. Să ştii că vorba „gafă" a fost plasată excelent. îmi circula şi mie prin minte o expresie asemănătoare, în timpul discuţiilor, dar vorba pe care dânsul a găsit-o a fost cea mai bună. N-ai drept să fii supărat, dimpotrivă, să-i mulţumeşti... i;
Având un avocat aşa de priceput, ca Ibrăileanu, l-am lăsat să-1 bată la cap, în timp ce eu m-am îndepărtat.
Peste câteva zile l-am regăsit acelaşi prieten ca mai înainteJ
Dar e preferabil să amintesc situaţii mai vesele.
După primul guvern Averescu, în care eu fusesem introdus, dupăcâteva luni de activitate parlamentară, în guvern, Bărbulescu mă aborda într-o zi, întrebându-mă ce cred dacăs-ar înscrie şi dânsul în „partidul poporului*', fireşte în organizaţia din Iaşi; pe care o prezidam.
L-am îndemnat neapărat să o facă, asigurându4 că la viitoarele alegeri va figura pe lista de deputat.
- Te pomeneşti, îmi adăugă el zâmbind, că la o remaniere voi intra şi eu în viitorul guvern averescan.
- Asta depinde de d-ta şi... de generalul Averescu. Dar, pentru moment,' suntem în opoziţie şi te sfătuiesc să nu stai cu totul retras, ci, măcar în împrejurări mai importante, să participi la întrunirile noastre. E bine ca partidul din localitate Să nu creadă că dispreţuieşti bucătăria pol iti căi'pentru care alţii îşi dau toate ostenelile.
în primăvară am început să cutreierăm judeţul; şi s-a organizat o reuniune politică, în comuna Bivolari, pe PÎijt. Am mers o mână de fruntaşi, printre care şi Bărbulescu, care a anunţat că va cuvânta şi el. "
într-o vastă curte părăsită de proprietar, s-a adunat o mare mulţime de ţărani, care asculta cu curiozitate pe vorbitorii tuturor
partidelor, când şi când întrerupându-i, dar în genere aplaudând, -fireşte nu în măsură egală, fiindcă existau oratori mai populari, care le cunoşteau mai bine dorinţele şi se exprimau în graiul lor.
De pe peronul cerdacului, vorbitorii.partidului au început să cuvânteze, până i-a venit şi rândul lui Bărbulescu, care a vorbit poporului despre... personalitatea lui Masaryk, preşedintele Statului Cehoslovac.
Fireşte că auditori ul n-a fost deloc interesat de această expune profesorală şi a reacţionat printr-o tăcere masivă... şi plictisită,
La întoarcere, Bărbulescu părea nemulţumit de lipsa de cordialitate cu care auditoriul a întâmpinat dizertaţia lui savantă şi care cuprindea, după dânsul, lucruri de mare actualitate. I s-a spus de către toată lumea că a fost o expunere foarte interesantă, dar cam deplasată la ţară, unde locuitorii nu prea, ştiau de Masaryk. Acolo trebuiesc prezentate probleme mai simple şi lucruri care să le meargă, dacă se poate, la inimă.
Bărbulescu medita la o revanşă, iar întâmplarea a făcut ca peste o lună să se organizeze un contact politic între centru şi aceeaşi comună Bivolari.
în aceeaşi curte vastă şi de pe acelaşi peron pe care nu-1 reclamanimeni, s-a început o nouă consfătuire, tot sub forma unor cuvântări care să dovedească interesul pe care-1 purtau vorbitorii nevoilor ţărăneşti. Au vorbit iarăşi, la. început, fruntaşii cu mai multe legături la ţară, şi fiecare se silea să adopte un limbaj cât mai corespunzător.
Mai spre sfârşitul listei de oratori, îi vine rândul şi lui Bărbulescu, care, de data aceasta, şi-a lăsat la o parte toate cunoştinţele de politică internaţională şi a luat-o pe teme mai familiare, convins că va avea ecou.
A început printr-un atac viguros împotriva partidului de la putere, care, prin nechibzuinţa lui, „a scumpit viaţa".
- Aşa e! se auzi o voce din mulţime, şi oratorul s-a convins încă o dată că pornise bine. Dar nenorocul îl pândea din umbră, fiindcă a trecut la exemplificări, a apucat-o iarăşi strâmb şi a nimerit-o alături. , . -De exemplu, spune dânsul, pătlăgica vânătă costă de două ori mai scump ca altădată... ,
Dar ovoce îl întrerupse din mulţime:
- Lăsaţi pătlăgica vânătă... la noi e ieftină şi n-o mănâncă nimeni!
-V©ibiţi-ne de altele!
a
Ion Petrovici *
224
225
• De-a lungul unei vieţi
Nu mai ţin minte cum a continuat mai departe oratorul derutat; ce ştiu e că şi de data aceasta a înregistrat un eşec.
. Membrii partidului de la oraş îl respectau pentru poziţia sa în învăţământ şi Academie, precum şi pentru situaţia sa de orn bogat (deşi cam avar). Pe de altă parte, puneau însă un semn de întrebare cât priveşte inteligenţa sa naturală.
într-o seară, ieşind în grup de la 0 consfătuire, Bărbulescu porni la braţ cu un colonel la pensie, Om mucalit, dar şi cu vestigii cazone, care activa şi dânsul în partidul averescan.
Pe drum îi spuse colonelului:
- Nu ştiu pentru ce, dar eu simt oă partidul nu mă mistuie.
- De unde o scoseşi.) coane Ilie? ■ < -Ba da, ba da... te ştiu om dintr-o bucată, ia spune-mi sincer:
ce zice partidul de mine?
- Ce zice? Uite, îţi spun cinstit: că eşti un om deştept, chiar foarte deştept, dar... te-a cam aiurit... sârbeasca...
Colonelul a avut grijă să răspândească replica lui în toate cercurile. Eu i-am făcut, totuşi, mustrări prieteneşti..:
Un om aşa de încrezut în sine, care, pe lângă învăţătura şi poziţia sa socială, era încă tânăr şi se socotea frumos - era, dar fără distincţiune - nu se putea să nu aibă şi râvna aventurilor galante... Dar aci zgârcenia lui îl îngrădea la un cerc de aventuri modeste.
O dată îmi mărturisea: <
- Eu trebuie să am iluzia că sunt iubit, şi din cauza asta eu nu pot plăti o femeîe.
-Nici măcar un cadou? - i-am replicat cu timiditate.
- O!...da..., un bucheţel... mititel..., şi asta nu întotdeauna. Un coleg îndrăcit de la Universitate i-a modificat această
mărturisire, făcând-b şi mai savuroasă, formă sub care s-a şi pus în circulaţie. Fraza modificată sună astfel:
- Un bucheţel..., un covrigel..., şi asta nu întotdeauna... Era o fiinţă care îl adorare Bărbulescu: acea femeie
admirabilă, care era soţia lui, îl privea întotdeauna extaziată şi încheia în genere orice discuţie, cu oricine, cu replica dezarmantă pentru interlocutor şi pentru ea definitivă: „Asta e şi părerea lui Ilie", sau chiar mai categoric: „Aşa a zis Ilie".
Dânsul îşi dădea seama de această pasiune şi căuta să-i ascundă micile lui devieri sentimentale, deşi, cu siguranţă, i le-ar fi tolerat.
într-o zi, pentrua-i spori încrederea.până la extrema limită, luă o hotărâre eroică. îi citi din nişte tratate nemţeşti pe care le-a scos: din bibliotecă, - şi care cine ştie ce conţinut aveau - că, deîndată ce a trecut de patruzeci de ani, unui bărbat i se sting forţele virile.
O consecinţă a acestei „comunicări ştiinţifice" a fost şi o schimbare importantă în aranjamentul camerelor, în sensul că şi-au făcut două dormitoare separate.
O prietenă, venind într-o zi în vizită la soţia profesorului de slavistică şi văzând această schimbare de interior, a remarcat-o cu voce tare; la care gazda îi răspunse:
- De ce te miri, Ilie a împlinit 40 de ani.
- Ei, şi? răspunse prietena complet nedumerită.
- D-ta nu ştii, fiindcă bărbatul d-tale e mai tânăr... Să-ţi spun eu cum stau lucrurile... şi începu să-i povestească aşa cum i le-a spus Ilie...
Chestiunea s-a răspândit şi dânsa,, făcând ocolul oraşului, fără ca hazul public să zdruncine credulitatea admirabilei femei...
Câţiva partizani politici au venit să mă informeze, în aceeaşi ordine de idei, ea de-un episod distractiv, că amicul nostru Ilie, regulat, pe la 4-5 după-amiază, ia drumul spre Mitropolie; unde, în vecinătate, se găseşte un vechi han de reputaţie suspectă.
Fără să cred ce le spuneam, i-am informat că amicul nostru e un credincios bigot şi că probabil, Ia ora aceea, el se duce la... vecernie. ... ,
Cuvântul a ajuns până la urechile lui şi 1-a înregistrat fără să se supere...
Dar, într-o seară, aflându-ne într-un restaurant-berărie, proaspăt renovat, o societate mai numeroasă, cu soţiile noastre, cineva îl apostrofează pe Bărbulescu:
-Coane Ilie, tot aşa regulat te duci la vecerniş?
Bărbulescu răspunse mefistofelic: V*
- Bine ar fi de-ar sta lucrurile aşa cum credeţi voi, şi nu aşa cum ştiu eu că sunt în realitate!...
Rostind această frază calculată - dar pe care o rostea cam stereotip - o privi blând pe soţia sa, pe când aceasta dădu.din cap, zâmbind eu nevinovăţie şi eu deplină confienţă în ceea ce ştia şi dânsa; frnpreună cu Ilie...
în V926 venind la cârmă iarăşi generalul Averescu, s-au făcut alegeri generale, iar Bărbulescu „s-a ales" deputat de Iaşi. Cuvântul
Ion Petrovici •
226
227
• De-a lungul unei vieţi
meu îl ţinusem, rămânea şi el să-şi împlinească voinţa, afirmându-se în dezbaterile Parlamentului, aşa ca să fie cooptat în guvern... •
S-a înscris să vorbească la discuţia Ia mesaj, dar pare-se că şi sala era cam deşartă, şi că nici discursul său nu s-a impus.
Am avut şi eu partea mea de reproşuri, imputându-mi că în preajma cuvântării sale nu i-am făcut reclamă prin „culise" şi nu m-am ocupat să aibă sala plină. Veşnic bănuiala de invidie, cu care îşi explica în genere orice eşec - şi ele, pe măsură ce înainta în vârstă, deveneau din ce în ce mai: numeroase. I-am dat totuşi o satisfacţie, care a rămas dealtfel, şi dânsa, fără vreo consecinţă importantă. Prezentând un proiect de lege cu înfiinţări de catedre în învăţământul superior, i-am propus să fie raportorul acestui proiect. Dânsul a primit bucuros şi, la sfârşitul discuţiei agitate - acest lucru se producea de câte ori era vorba de o lege susceptibilă de amendamente cu interese personale - la sfârşitul discuţiunii, înaintea cuvântării ministrului, Bărbulescu a ţinut un discurs excelent, analizând judicios şi proiectul, şi amendamentele, respingând cu succes obiecţiile aduse. <
Am chemat pe ziaristul care făcea reportajul la gazeta noastră oficioasă şi i-am cerut să sublinieze valoarea discursului lui Bărbulescu, - lucru care s-a şi făcut.
Când a doua zi l-am întrebat pe „conu Ilie" dacă a citit îndreptarea cu laudele pentru discursul raportorului, el mi-a răspuns, clipind cu şiretenie:
- Poate e-ai strecurat o vorbă şi d-ta!
La Academia Română, Ilie Bărbulescu a fost ales membru corespondent de tânăr, în orice caz cu câţiva ani înainte de a-şi face dormitor separat.
El socotea, fireşte, această distincţie academică drept o treaptă tranzitorie către rangul de membru activ. Dar numărul adversarilor lui Bărbulescu a crescut an cu an, aşa că posibilităţile lui de-a avea două treimi de voturi au scăzut neîncetat. Nici vorbă să fie propus la un loc vacant, cu toate încercările lui repetate de a-şi câştiga electori cu trecere în Academie.
Precocitatea recunoaşterii sale ştiinţifice a plătit-o cu o stabilizare îndelungată într-un grad academic incipient, încât mi-a dat răgaz şi mie să fiu ales de această înaltă instituţie membru corespondent, iar în câţiva ani membru activ. ■ ■■ *",„
La un moment, la o vacanţă produsă, m-am gândit serios să-i sprijin alegerea, dar-în afară de concursul profesorului Ciobanu, cunoscător competent al operei lui Bărbulescu şi care l-a şi propus în secţie - nu s-a mai raliat absolut nimeni.
După ce Bărbulescu s-a retras de la catedră, a părăsit laşul şi s-a mutat în Bucureşti, venea în fiecare vineri la şedinţa săptămânală a Academiei, se aşeza pe bancheta membrilor corespondenţi, căutând parcă să-şi facă atmosferă prin propria sa prezenţă. A voit să facă şi o comunicare, ceea ce, după statute, implica viza favorabilă a unui membru activ. Spre surprinderea mea, Ciobanu s-a pronunţat împotrivă, găsind subiectul inoportun.
Vara,îl întâlneam pe fostul meu coleg, de la Iaşi la Sinaia, unde îşi păstrase o cameră confortabilă la hotelul soţiei sale, închiriat unui antreprenor.
L-am găsit scăzut ca sănătate, şi orice propunere de plimbare se izbea de refuzul motivat cu faptul că nu-1 mai ţin picioarele, deşi nu împlinise nici şaptezeci de ani.
Revenit iarăşi în fruntea Ministerului Culturii, m-am gândit să-i dau o satisfacţie morală - să-1 propun pentru decoraţia foarte râvnită: Meritul Cultural. Decoraţia aceasta se acorda cu mare zgârcenie, ceea ce, fireşte, era justificat. Totuşi, am obţinut semnătura, de la cel care avea calitatea de a o decerna, pentru doi cărturari, care, deşi cu defecte ce se puteau uşor exploata, aveau totuşi şi merite, pe care un spirit imparţial nu se cuvenea să le nesocotească. Aceştia erau Mihail, Dragomirescu, fostul profesor de Estetică şi Critică literară, iar celălalt Ilie Bărbulescu.
Ambii s-au grăbit să-mi mulţumească, primul venind personal la minister, - cel de-al doilea, ieşind foarte greu din casă, mi-a trimis o scrisoare emoţionantă.
A fost una din ultimele lor satisfacţii, Dragomirescu decedând după câteva săptămâni, iar Bărbulescu bolind încă vreo doi ani, după care şi-a încheiat viaţa fără să se mai fi sculat din patul de suferinţă.
Numai la un an interval, tovarăşa de viaţă a lui Bărbulescu a luat şi dânsa drumul soţului ei iubit.
Nu ştiu care i-au fost ultimele ei cuvinte, darparcă aş bănui că,.închizând pleoapele, a arătat cu degetul, murmufand:s;,Mi-a zis Ilie".
N-am spus-o ca şă fac o glumă proastă, ci cu o adevărată înduioşare.
lONPETROVrCl •
228
229
De-a lungul unei vieţi
Readucerea capului lui Mihai Viteazul de la Iaşi ; la Mănăstirea Dealului (1920) -
în prima parte a războiului din 1916, când Muntenia a fost evacuâtăîn faţa puhoiului duşman, s-âii retras în Moldova, împreună cu armatele şi instituţiile civile (guvernul, Parlamentul etc), precum şi personalităţi importante, chiar dacă nu aveau funcţiuni propriu-zise.'Odată cu această revărsare, au fost aduse şi o serie de valori -ale statului sau ale ţării - printre care şi ţeasta lui Mihai Viteazul, păstrată, trei veacuri la Mănăstirea Dealului, lângă Târgovişte.
Craniul-acesta, sfânt pentru noi; a fost depus la Mitropolia Moldovei şi a rămas până după încheierea războiului, când se putea întoarce în vechiul său adăpost, - acum evacuat de duşmani, ba considerabil depărtat de vechea fruntarie a Ţării prin revenirea Transilvanieila România. : -
S-a hotărât întoarcerea acestor moaşte, cu un ceremonial deosebit, îh vara anului 1920.
Era la cârma statului guvernul Averescu;- totuşi, iniţiativa acestei transportări sărbătoreşti a aparţiriut; lui N. Iorga, şeful opoziţiei din Cameră, dar mar presus'de toate savantul cu un prestigiu unic, faţă de propunerea căruia guvernul a arătat o promptă solicitudine*.
S-a hotărât, îh deplin acord, constituirea unui tren special, cu un vagon anume amenajat, în care ţeasta eroului să fie aşezată pe catifeaua unei mese propdrţionâte; păzită de două santinele militare. în convoiul Celorlalte vagoane, călătorea o delegaţie ad-hoc, compusă din mai mulţi arhierei, înfrunte' ctfmitropolitul primat Miron Cristea, N. Iorga, preşedintele Ligii Culturale, trei reprezentanţi ai Universităţii din Cluj, Marin Ştefănescu, FI. Ştefănescu-Goangă şi I. Lupaş, - precum şi doi reprezentanţi ai Parlamentului: din partea Senatului, generalul ardelean Herbai, iar din a Camerei, autorul acestor povestiri. Mai erau şi ziarişti, care trimiteau succesiv dări de seamă la gazetele respective.
Cel dintâi proiect al traseului a fost Ca, de la Iaşi, să meargă pe linia Paşcani-Roman-Bacău, să intre în Transilvania, făcând un ocol prin Alba-Iulia, Sibiu şi apoi să treacă din nou Carpaţii, îndrumându-se spre Târgovişte.
Nu ştiu din ce motive s-a renunţat la acest ocol şi în ultimul moment s-a decis să urmăm calea directă: de la Bacău la Focşani, Râmnicul-Sărac, Buzău, Ploieşti, Târgovişte.
. • In program, trenul urma să se oprească îndelung în fiecare capitală de judeţ şi chiar în gări ale unor târguri necapitale - ca Paşcani, Mizil - unde se făcea o ceremonie stereotipă: veneau pe peronul gării cetăţenii urbei respective, tineretul şcolar, dirijat de profesori, se rosteau cuvântări de un localnic mai pregătit şi, în genere, se adăuga şi o faţă bisericească dintre chiriarhii care se aflau în trenul nostru. Noaptea, garnitura trenului poposea în vreo gară, urmând ca a doua zi, pe lumină, să-şi reia cursa mai departe.
Ceremonia a început cu un serviciu divin, la Mitropolia din Iaşi, - punctul de plecare al alaiului sărbătoresc. Era firesc ca Mitropolitul Pimen al Moldovei, în calitate de gazdă, să rostească o cuvântare, deşi pretenţiile sale retorice erau foarte puţin justificate.
N-am reţinut din această exhibiţie mediocră decât două expresii, pe care le repeta cu mici inverisuni - variante, arătând spre ţeasta încă neridicată: „Acest os de cap" sau „acest cap de os"... „
în sfârşit, ţeasta a fost aşezată pe un afet de tun şi am pornit întreg cortegiul spre gară, unde a avut loc instalarea şi în curând plecarea trenului....
-.; Era îndată după-amiază, şi* cum o oră-două trenul nu se oprea nicăieri, am luat locul în vagonul-restaurant, la o masă cu N. Iorga, cu cei doi universitari de la Cluj, şi cu prefectul de Iaşi, care urma să ne însoţească şi dânsul inserat în convoi.
în momentul acela aveam cu N, Iorga relaţii dintre cele mai bune. La începutul sesiunii extraordinare a Parlamentului, care se deschisese în primele zile din iunie, raporturile fuseseră mult mai rezervate, el fiind şeful parlamentar al Federaţiei (quasi-totalitatea partidelor de opoziţie), iar eu port-cuvântul majorităţii. Apropierea s-a produs chiar în timpul încăierării încleştate, care a avut loc atunci când, în calitate de raportor la mesaj, am răspuns - după o lUnă de atacuri înverşunate împotriva noastră - printr-un contraatac în care şi N. Iorga şi-a avut partea sa de lovituri - la care nu prea se aşteptase.
înarmat cu extrase din presa timpului, am citat declaraţii ale lui N, Iorga favorabile ideilor de dreapta, participarea sa la o întrunire conservatoare - şi aceasta nu pentru a-1 acuza de inconsecvenţă, faţă de atitudinea pe care o preconiza acum, cu idei democratice înaintate - ci pentru a-i contesta dreptul de a nega autoritatea^mprală a altora, sub cuvânt că aceştia şi-au schimbat părerile în decursul vieţii lor politice. Că ceea ce era permis Iui N, Iorga, putea să fie îngăduit şi altora.
Ion Petrovici
230
231
• De-a lungul unei vieţi
încolţit cu citate categorice, a ripostat slab şi, probabil conştient de aceasta, a continuat cam astfel - în timp ce eu mă pregăteam să continui discursul la tribună:
- Eu pe d-ta te menajez, fiindcă mi-ai făcut în Amintirile universitare cel mai bun portret care mi s-a făcut vreodoată.
- Mă bucur că aveţi această părere, i-am răspuns, mai ales că n-am această pretenţie.
- Ba da, ba da, eşti un foarte distins scriitor, deşi ca om poliţieneşti mai... nou.
în această atmosferă de amabilităţi, polemica a devenit mai dulce, continuându-mi discursul în acelaşi ton pentru a combate atacurile altora.
De atunci raporturile noastre s-au îmbunătăţit. Evita să se războiască cu mine, în timp ce se năpustea cu impetuozitate asupra altor adversari, mai ales fandându-se enervat în contra lui A. C. Cuza, vechiul său tovarăş la iniţierea mişcării naţionaliste, cu care luptase alături ani împreună, dar în urmă se despărţiseră cu zgomot şi avea de suportat în Parlament verva caustică a acestuia.
Călătoria noastră s-a întrerupt pentru vremea de noapte la Mirceşti, staţie la care am ajuns în preajma înserării. îmi pare că, tot la propunerea lui N. Iorga, ne-am deplasat o echipă să vizităm locuinţa şi mormântul lui Vasile Alecsandri.
Mă aşteptam să văd un conac mai arătos, aşa cum erau multe case de proprietari, dar am găsit o căsuţă modestă, de dimensiunile unei case ţărăneşti mai înstărite. Ne-a interesat totuşi interiorul, de asemenei mobilat fără nici o pretenţiune, dar păstrând, pare-se, neschimbată camera lui de lucru, cu biroul unde au fost scrise atâtea lucrări literare, cu sobaîn care frigurosul poet introducea neîntrerupt braţe de lemne - deşi, cu toată duduiala continuă a focului, nu-şi lepăda din spinare blănile, cu care se înfăşură iarna, când zăpezile acopereau celebra luncă ce înainta până sub fereşti... •
Mormântul lui Alecsandri, în vecinătatea locuinţei, pentru a fi apărat de intemperii, a fost înconjurat de o construcţie de lemn acoperită, cu aer de magazie, care strica tot efectul şi împiedica emoţia, ce e firesc să o trăieşti înaintea unui asemenea mormânt.
Pe aceste meleaguri se găsea şi văduva lui V. Alecsartdri, o veneraiblă persoană de 90 de ani, micşorată la trup, purtând o rochie neagră şi un bariz de aceeaşi coloare, sprijinindu-se într-o cârjă de lemn noduros.
Cum printre noi se găsea şi un ziarist cu aparat fotografic, care a stăruit să alcătuim un grup, ne-am strâns în semicerc laolaltă, aşezând pe un fotoliu, la mijloc, pe d-na Paulina Alecsandri, iar noi înconjurând-o în picioare.
Fotografia foarte reuşită a grupuli ne-a fost distribuită, cred, la toţi. Pe-a mea am aşezat-o la loc de cinste, într-un album de casă,, pe care însă, din nefericire, nu-1 mai posed.
A doua noapte, întreruperea călătoriei a fost la gara Foşcani, unde, după ce s-a terminat ceremonia, trenul a fost tras pe o linie de garaj. >
Inserarea era încă în curs, şi ne aşteptam să fim chemaţi în vagonul-restaurant, când, deodată, îi veni lui N. Iorga o idee care făcu îndată prozeliţi.
- Ştiţi ceva? Eu am la Odobeşti un fin, un podgorean priceput şi cumsecade. Ce-ar fi să dăm o raită pe la el? Nu-i mai mult decât un ceas cu trăsura. Mai merge cineva?
Imediat s-au oferit vreo patru-cinci.
După povaţa lui Iorga, am rugat pe telegrafistul din gară să „bată" o depeşă lafOdobeşti şi să anunţe finul să aştepte cu cina pe N. Iorga, şi pe alţi câţiva. Altcineva dintre noi a oprit două trăsuri, care stăteau degeaba în gară şi care au părut bucuroase să le cadă pleaşca unui drum la Odobeşti, dus şi întors, cu două ore de şedere pe loc.
Ne-am îmbarcat fără întârziere şi âiu pornit-o pe şoseaua care profila mai în depărtare primele coline cu podgorii. Trăsura în care se afla. N. Iorga cu vreo două persoane mergea, fireşte, înainte - eu mă găseam în cea de-a doua, cu alte două persoane. După vreo jumătate de oră, când se înnoptase bine, vedem că prima trăsură se opreşte şi noi o ajungem din urmă în câteva minute. Ce se întâmplase? Un accident stupid: se rupsese hamurile şi vizitiul se chinuia să le înlocuiască cu o frânghie. >
N. Iorga, cu tonul său de comandă, ne invităsăhe'vedem de cale înainte şi să punem în cunoştinţă finul de cauza întârzierii naşului. Dealtfel, birjarul ne asigură că operaţia se va termina în cel mult o j umătate de oră. ■
Potrivit dispoziţiilor şefului de echipă, am pornit-o înainte şi îndeajuns de repede ne-am văzut cotind într-o curte şi oprind la un peron.
Gazda* care pândea duruit de roate, a ieşit întru întâmpinare şi mi-a căzut mie sarcina - deşi îl vedeam întâia oară - să-i comunic cele întâmplate şi pentru ce profesorul va veni mai târziu.
Ion' Petrovici •
232
233
• De-a lungul unei vieţi
Această mică decepţiune n-a avut nici o înrâurire asupra politeţii sale, ne-a invitat să intrăm în casă, în timp ce îmi declara amabil, că i-am spus numele meu, că a auzit despre mine şi că-mă cunoaşte din zvon.
Până la sosirea trăsurii accidentate, s-aînseilat o convorbire neînsemnată, în care timp am avut răgazul să inspectez interiorul casei şi să contemplu pe pereţi cele două portrete, de mărime egală, al lui N. Iorga şi A. C. Cuza. Camera fusese astfel împodobită cu aceste două tablouri, mai înainte de ruptura politică între cei doi.
Convorbirea începea să lâncezească, Când se auzi o trăsură care se opintea să intre pe poartă. Gazda sări în picioare şi se îndrumă spre uşă, când, deodată -^poate sub sugestia privirilor mele repetate - îşi aminti că portretul lui A. C. Cuza ar putea să-i facă neplăceri serioase faţă de irascibilul său naş. Cât ai clipi se întoarse din drum, sări pe canapea în picioare, smulse tabloul periculos şi-1 zvârli cu faţa în jos, dedesubtul canapelei, după care se repezi înaintea oaspetelui care intra pe uşă, cu glume de om bine dispus.
- Vai! ce era să mi se întâmple! îmi spuse în şoaptă, folosindu-se de un moment când N. Iorga vorbea cu fina - cu simpatica soţie a podgoreanului, care continuasătremure ca varga.
în sfârşit, suntem la> sufragerie, unde ne aşteaptă o suculentă masă: gospodărească, deşi pregătită în pripă, lucru pentru care-fina se scuza necontenit. Numai finului nu-i revenea liniştea deplină, continuând să-mi facă semne expresive, de ce era să păţească şi de ce pericol a scăpat... Clătina din cap, iar uneori se apuca şi de fălci.
A treia zi a semănat cu cele precedente, cu diferenţa că oratorii localnici aveau parcă o elocinţă mai îmbelşugată, în special cel de la Buzău, care se alesese şi deputat şi voia să treacă un examen prealabil pe peronul gării, mai înainte de a se produce la tribuna Camerei... • ■■•<••.
După o ultimă noapte petrecută în tren, imobilizaţi într-o staţie nu departe de Târgovişte^am pornit de dimineaţă către această localitate, unde aveam să deschidem definitiv.
în gara Târgovişte nu se mai făcea nici o ceremonie oratorică, dar aşteptau sosirea garniturii noastre câteva zeci de cetăţeni îlrfrunte cu demnitarii oraşului, iar la un pas înaintea lor, reprezentantul guvernului, generalul P. Răşcanu, ministrul de război.
•Am ieşit cu toţii de cealaltă parte a gării, unde aştepta o trupă în paradă, care a dat onorurile sfintelor rămăşiţe ale viteazului voievod.
Un car frurnos împodobit aştepta ţeasta preţioasă să o transporte la vechiul ei lăcaş^ de unde plecase în pribegie, iar în urma carului s-a alcătuit un cortegiu, care a parcurs la pas, într-o desăvârşită reculegere, cei 2-3 kilometri până la Mănăstirea Dealului, ce se vedea strălucind în lumina dimineţii, pe tâmpla înălţimii sale. Ajunşi la locul de destinaţie, ne-am rânduit pe două coloane în faţa bisericuţei, unde au avut loc solemnităţile.
După terminarea acestei ultime preamăriri solemne, -serviciu religios şi câteva discursuri - şi-a putut relua odihna craniul strălucitului domnitor, care pribegise şi dânsul, în aşteptarea ceasului când provincia în care i se îngropase trupul sfârtecat mişeleşte se va alipi de ţara în care i se adăpostise capul, adus pe furiş de mâinile pioase ale unor devotaţi curajoşi.
Nu mult după aceea, toţi cuvântătorii am plecat la Bucureşti.
ALTE EVENIMENTE DIN EPOCĂ
Vizita mareşalului Joffre la Bucureşti
în vara anului 1920, în timpul sesiunii parlamentare, a sosit în vizită la Bucureşti mareşalul Joffre, biruitorul de la Marna.
I s-a făcut, între altele, o recepţie solemnă la Cameră, în Dealul Mitropoliei, - menţionez această specificare de adresă, fiindcă la acea epocă în localul Camerei funcţiona Senatul, iar şedinţele Camerei - foarte turbulente - se ţineau la Ateneu.
Urcăm, deci, Dealul Mitropoliei, parlamentarii de atunci, şi ne instalăm în sala de şedinţe, aşteptând sosirea ilustrului oaspete.
Pe la 2 şi jumătate îşi face apariţia mareşalul, condus de preşedintele de Consiliu, care era generalul Averescu. După dânşii, sosesc in corpore preşedinţii de Cameră şi de Sent, precum şi şefii de partide care urmau să ia cuvântul.
Mareşalul Joffre este plasat în fruntea băncii ministeriale, în timp ce primul ministru trece la tribună. Până să înceapă discursurile şi chiar după aceea, îl. examinăm cu interes neabătut pe acest ilustru ostaş, a cărui figură o ştiam cu toţii din numeroasele, fotografii ©ar© aurcirculat mereu, dar acum o, contemplam aievea, cu înfăţişarea sa de bunic bonhomme, modest şi afectuos.
Ion Petrovici •
234
235
• De-a lungul unei vieţi
Generalul Averescu pronunţă un discurs foarte bine alcătuit, în care povesteşte cât l-a impresionat un răspuns al mareşalului Joffre, când a fost felicitat pentru victoria hotărâtoare de la Marna: „J'ai fai't seulement mon devoir".
După preşedintele de Consiliu a luat cuvântul, în ordinea protocolară, preşedintele Senatului, generalul Coandă.
Acestui om fin, elegant, stăpân pe o franţuzească excelenţă, i-a fost dat în această împrejurare să aibă o inadvertenţă regretabilă de limbaj; la un loc al cuvântării, adresându-se oaspetelui, îl denumeşteMonsieur le marechalFoeh.
Duiliu Zamfirescu, preşedintele Camerei, care era la spatele lui Coandă, şi care urma îndată la cuvânt, îl trage de pulpană, suflându-i aproape de ureche: Joffre. Preşedintele Senatului, sesizând eroarea pe care o săvârşise, se rectifică îndată, ceea ce n-a făcut, într-o privinţă, decât să accentueze gafa, - dacă mai era trebuinţă.
Au urmat celelalte discursuri, care s-au desfăşurat fără nici un incident. La sfârşit, mareşalul-oaspete a răspuns cu o desăvârşită simplicitate - care contrasta cu formulările cizelate ale celorlalţi -repetând fraza pe care o cunoşteam din indiscreţia generalului Averescu şi care, auzită a doua oară, la interval aşa de scurt, a impresionat, desigur, mai puţin.
în seara aceleiaşi zile, o splendidă vreme de vară, în care bucureştenii se risipeau voioşi prin grădinile cu pui la frigare, m-am abătut o clipă pe la Qlubul parlamentar din Piaţa Romană.
Generalul Averescu, vrând să strângă legăturile între parlamentarii majoritari - partidul fiind nou, membrii lui abia se cunoşteau -, închinase un local în care ei să se întâlnească şi să poată deveni mai intimi.
Intrând în holul acestui club ad-hoc, îl zăresc, printre puţina lume prezentă, pe generalul Crăiniceanuy care, cu toată calitatea lui de membru al Academiei Române, nu izbutise a se_alege preşedinte al Senatului, post pe care îl râvnise cu o pasionată năzuinţă. Generalul Coandă se bucura de mai multe simpatii,-din cuazâ manierelor sale mai puţin ostăşeşti, fiind şi apreciat de şeful guvernului ca mai potrivit în acest post de răspundere. Destinde ura generalului Crăiniceanu împotriva aceluia care îi luase locul, ce, după a sa credinţă, i s-ar fi cuvenit.
Cum am păşit pe uşă, generalul Crăiniceanu îmi ieşi înainte, cu aerul mânios:
-Ai văzut ce ruşine ne-a făcut ramolitul de general Coandă? Auzi d-ta, să-i spuie lui Joffre, Foch!
Apoi, după o secundă de pauză, reluă - vai!... pentru a-şi aplica lui însuşi o excelentă sancţiune:
- Mă uitam ţintă în ochii lui Foch, şi nu ştiam unde să mă ascund de jenă.
Am plecat fără a mai prelungi conversaţia, reflectând amuzat la farsele justiţiei imanente...
Prima mea intrare în guvern
Pe la începutul lunii decembrie 1920, un telefon mă invită la Ministerul Industriei şi Comerţului, unde ţinea interimatul însuşi preşedintele de Consiliu, în urma deplasării la alt departament a lui Octav Tăslăuanu. ;
Mă prezint la ora hotărâtă şi sunt introdus fără zăbavă în cabinetul generalului Averescu, care îmi făcu următoarea comunicare: ■ - Am proiectat o remaniere în guvern. M-am gândit la d-ta cu precădere, fiindcă eşti majoritarul care te-ai afirmat mai tare în Parlament şi... am avut impresia că te bucuri şi de simpatia majorităţii. Ştiu că d-ta ai fi preferat Ministerul Instrucţiei, dar acesta este ocupat. Eu îţi ofer Ministerul Lucrări lor Publ ice, minister care, deşi în aparenţă e mai secundar, a fost deţinut, la debutul lor politic, de oameni care au făcut carieră politică eminentă. Nu-1 citez pe Ionel Brătianu, care era de profesiune inginer, şi deci specialist. Dar îţi citez pe Dimitrie Sturdza, Alexandru Marghiloman, d-rul Anghelescu, Barbu Delavrancea şi alţii. Eu te îndemn să-1 primeşti. Principalul e să fii membru al guvernului, - şi poate la început e recomandabil să n-ai un minister prea ancombrant. Cu toate că vei avea de rezolvat o problemă importantă: legea regimului apelor. Cu hărnicia d-tale, sunt convins că îţi vel însuşi repede problema...
După ce i-am declarat că accept, mi-a atras atenţia să păstrez o totală discreţiune şi să nu spun la nimeni conversaţia noastră.
- Nu ştiu exact ziua când voi face remanierea, dar în orice caz să nu pleci luna asta acasă, la Iaşi. Vreau să-mi stai la îndemână.
■ ' Am«păstrăt secretul atât de riguros, încât nu numai că nu l-am făcut să circule, dar nu l-am ţinut nici chiar în mine prea la
Ion Petrovici • 236
suprafaţă, influenţat poate şi de-o mărturisire a lui Averescu însuşi, care, scormonit de un prieten asupra unei chestiuni ce trebuie să rămână încă o taină, i-a răspuns:
- Eu nici în capul meu nu o ţin prea în evidenţă, de teamă să nu afle căciula şi să mă denunţe.
Aşa fiind lucrurile, erau zile în care nu mă mai gândeam la perspectiva ministerială, - şi aşa se explică nota agresivă pe care am avut-o la Cameră, atacând opoziţia; deşi mă aflam, fără nici o. bănuială, în preziua intrării în guvern, când s-ar fi impus o ţinută mai rezervată din partea unui ministru iminent.
Era în ziua de 31 decembrie 1920, dată când Parlamentul lua vacanţă pentru două săptămâni. După o sesiune agitată, fiind ultima zi a anului, era o şedinţă relativ calmă-pe banca ministerială era numai Take Ionescu, în genere menajat de opoziţie - când se suie Ia tribună un opozant, care începe a ataca guvernul din senin, folosind lexiconul pe care opoziţia gălăgioasă îl întrebuinţa îndeobşte. Mânios, cer cuvântul să vorbesc în numele majorităţii ofensate, - mai ales că.aveam calitate oficioasă de leader, recunoscut ca atare de toate taberele Camerei. Suit la tribună, mă aprind din ce în ce mai tare, până când lansez următoarea figură de stil: ":
- Eu înţeleg că opoziţia doreşte să răstoarne guvernul şi să apuce în mână frânele puterii, fără ca prin aceasta să fie îndrituită a adopta limbajul acelora ce ţin în mână frâul pe capra trăsurilor obişnuite.       ■'     ' "
Tunete de aplauze au pornit din rândurile majorităţii, şi atât de prelungite, încât opoziţia - împotriva obiceiului - n-a reacţionat deloc, păstrând o linişte totală.
Abia după vreo jumătate de oră, când coborâsem demult de la tribună, deputatul ardelean Vaida-Voievod, unul din temperamentele cele mai violente ale Camerei, care vorbea într-o; altă chestiune, a făcut o paranteză, în eare s-a tânguit plângăreţ, spunând... „ne-aţi făcut vezetii...etc."
Cu puţin înainte de a se epuiza ordinea de zi a şedinţei, a sosit Averescu şi a anunţat vacanţa de două săptămâni.
înainte de-a se ridica şedinţa, m-am dus să-1 întreb dacă să mai rămân în Bucureşti, ori pot să plec şi să-mi petrec vacan'ţa în familie.
El îmi răspunse scurt, fără altă lămurire: „Mai rămâi". Plictisit de-atâta mister şi de perspectiva de a face revelionul de unul singur, m-am gândit samă duc la Teatrul Naţional, unde se
237 • De-a lungul unei vieţi
juca premiera unei piese, originale. Deputaţii se împrăştiau fiecare cu socotelile lui, când iată că deputatul takist Nestor Cincu (de care am amintit în prima parte a cărţii de faţă), tecucean şi dânsul, dar mult mai vârstnic decât mine, îmi propune să mă ducă în oraş cu maşina. Pe parcurs, până la teatru, la o întrebare a lui, care părea să fie bine informat, am rupt pentru întâia dată consemnul tăcerii şi i-am mărturisit că Averescu m-a înştiinţat în adevăr de intrarea mea în guvern, dar data numi-a spus-o şi deci nu o cunosc.
, M-a depus în piaţa-TeatruIui, aproape de ora când începea spectacolul şi m-am instalat în avanscena direcţiei, unde aveam liber acces. Lume era suficient de multă, dar sala nu era arhiplină, ca în genere la premiere. Singur în vasta avanscenă^ am urmărit piesa care mi s-a părut mijlocie^.însă nu plicticoasă. Intr-o pauză, am fost vizitat de deputatul Alexandru Oteteleşanu, care era şi el într-o lojă şi care mi-a spus:
- Nu te ştiam că poţi să fii atât de violent cum ai fost astăzi, dar bine le-ai făcut.
I-amexplicat că uneori îmi ies şi eu din fire; am mai schimbat câteva păreri politice şi, sculându-se să plece, mi-a azvârlit în treacăt întrebarea: „Ce faci în astă-seară?" La care i-am răspuns: „încă nu ştiu... N-am nici o idee precisă."
După ce s-a lăsat cortina asupra ultimului act, cam pe la 11 şi jumătate (lungimea spectacolului se calculase aşa capublicul să ajungă la revelionul plănuit), m-am lăsat şi eu antrenat de mulţime, dar, neavând un proiect prealabil, am ales drumul cel mai scurt, intrând vis-â-vis de teatru, la restaurantul, Elisee.
Sala localului era ticsită, şi o coloană care intrase înainte şi după mine se uita cu ochi cercetători să descopere măcar vreun scaun neocupat. Mă gândeam tocmai la o retragere, când un tânăr care stătea singur la o măsuţă suplimentară, şi în care am recunoscut pe unul dintre ziariştii care, făceau reportaj la Cameră, s-a sculat şi îmi făcu semne să mă .îndrept spre el. în adevăr, |ş ace,a măsuţă, incomodă, mai era un Joc liber, pe care mi 1-a oferit cu sfiiciune mie. In situaţia mea izolată, am acceptat ca o soluţie invitaţia lui. Aşezându-mă, am obervat într-o boxă apropiată (noi eram oarecum la parter) o societate veselă, în care am deosebit numaidecât pe Oteteleşanu şi pe soţia lui, întovărăşiţi de alte trei-patru persoane, •între care o doamnă brunetă şi subţire, ce parcă o vedeam întâia oară, dar a cărei „figură mă intriga.
N-a'Irecut mult şi ornicul de perete a început să bată douăsprezece ore, determinând brusca întunecare a sălii, aşteptând
Ion Petrovici • 238
cu toţii renaşterea luminii care marca începutul anului viitor, - 1 ianuarie 1921.
N-a fost decât un moment de interval întunecat, în care noaptea era completă, şi nu puteai să-ţi zăreşti nici vecinul apropiat, când s-a întors repede butonul şi lumina radioasă a reapărut. Aci amari de bucurie şi ciocniri de pahare pregătite dinainte.
Aruncându-mi ochii asupra coloanei, care nu se plasase, ba încă sporise în răstimpul întunecării, zăresc cam în fruntea ei, şi foarte aproape de locul unde mă găseam, figura foarte cunoscută a lui Vlahide, secretar la Preşedenţia de Consiliu şi fost colegul meu de liceu.
- Bine că te găsesc, te-am căutat şi pe acasă şi pe aiurea, dar un instinct m-a condus aici. Te avizez că mâine la 12 ore depui jurământul de ministru. Să fii îmbrăcat din vremeîn frac şi cravată albă, şi va veni maşina Ministerului de Lucrări Publice să te ducă Ia Palat.
După o strângere de mână, dispăru.
''Urma să mă reaşez pe scaun (vorbisem la o parte, în chip confidenţial), când iată că Alecu Oteteleşanu ţâşni din boxa lui, venind direct la mine:
- Ce ţi-a spus Vlahide? -N-ai auzit nimic?
- Ba am prins ceva, dar nu tot.
Acum perioada secretului încetase de la sine, aşa că i-am reprodus întocmai comunicarea cerni se făcuse.
Imediat colegul meu de Cameră, cu o stăruinţă crescândă, mă invită în boxa lui, pentru ca să mă sărbătorească.
Nu ştiam dacă nu incomodez societatea, care era destul de înghesuită, am observat eu în treacăt. M-a asigurat că le face Ia toţi plăCere şi - vorba românuluim-a luat pe sus.
Am fost primit cu multă afabilitate de toţi comesenii - între care era şi un medic militar cu care fusesem coleg la internat - şi mi s-a dat un loc lângă doamna care mă intrigase, dar,îndată ce mi s-â spus numele ei de familie, am avut 6 bănuială.
După ciocnirea cupelor de şampanie, care aveau ca obiectiv, pe lângă urările pentru anul cel nou, sărbătorirea rangului meu politic, - frumoasa brunetă îmi spuse privindu-mă fix:
- Sunt sigură că nu mă recunoşti.
- Ba, cred că da.
Răspunsul meu n-a avut probabil prea multă încredere în sine, că ea n-a mai continuat ancheta, şi mi-a spus lămurit:
239 • De-a lungul unei vieţi
- Eu sunt prietena d-tale din copilărie, de la Tecuci, Miţa Vasiliu.
- A! Duduia Miţa! -în persoană.
Nu ne mai văzusem de la 10-11 ani şi acum ne-apropiam amândoi de patruzeci.
I-am regăsit acum - fiindcă ştiam exact cine este - trăsăturile de odinioară, puţin mărite, dar înfrumuseţate cu aureola maturităţii.
Aproape ne-am izolat de restul societăţii, convorbind separat.
- îţi aduci aminte că eram îndrăgostit de d-ta?
- Simpatia a fost reciprocă.
-Nu e nevoie să ascunzi adevărul, anume că îţi eram perfect indiferent.
- Cred că n-ai dreptate.
- Ba, sunt sigur. Era şi firesc; o fată, chiar dacă e copilă, nu se uită în genere la copii de etatea ei, ci caută... mai sus.
- La urma urmei, să zicem că-i aşa. Dar ţi-am purtat eu noroc? '
- M-am uitat la dânsa, privind-o cu ochi întrebători.
- Ei, da! poate că demult aşteptai să fii ministru, şi totuşi n-ai fost avizat decât astă-seară, aci, alături de mine, în preajma mea... A trebuit să reapar eu, după atâţia ani...
!       - Adică d-ta ai determinat, prin prezenţa d-tale, marea veste? -De ce nu?
N-am mai răspuns nimic. Fiindcă sau făcea o glumă, şi n-avea sens să o contrazic, - sau vorbea serios, şi atunci de ce să stric dispoziţia femeii, chiar dacă dânsa izvora dintr-o iluzie năzdrăvană? Am preferat să umplu amândouă cupetele şi să ciocnim din nou.
Ne-am despărţit, mica grupă binedispusă, pe la 3-4 dimineaţa. Am mulţumit tuturor pentru improvizata sărbătoare, dar care a fost cu mult mai plăcută decât una pregătită. Dar .separaţia s-a făcut cu o nuanţă de tandreţăTaţă de fosta duduie Miţa, pe care nu o mai văzusem de aproape treizeci de ani şi pe care, cu toate că era sortită la o viaţă îndelungată, în momentul acela o vedeam pentru ultima oară.
Peste câteva zile mă aştepta o sărbătorire, tot într-un cerc prietenesc. Eugen Lovinescu, din aceeaşi serie cu mine, ca studenţi la Universitate, şi de care m-a legat o prietenie din ce în ce mai strânsă, a organizat la dânsul acasă o recepţie cu „bufet rece", la
Ion Petrovici
240
241
De-a lungul unei vieţi
care a invitat pe tinerii săi colaboratori la revista Sburătorul, pe care o conducea.
Scrisesem şi eu la Sburătorul, cu un an mai devreme, o serie. de portrete, pe care tot din iniţiativa lui Lovineseu le-am strâns , într-un volumaş cu titlul Amintiri universitare. Eu eram admiratorul talentului său de scriitor - elegant şi pitoresc -, deşi în literatura propriu^zisă, în romane, a reuşit mai puţin. Dar şi ca critic nu prea eram de acord cu dânsul, în special asupra poeziei moderniste (pe care o cultiva la Sburătorul ş'\ pe care eu o găseam adesea neinteligibilă), deşi trebuie să-i recunosc meritul de a ii subliniat cel dintâi valoarea unor Ion Barbu şi Camil Petrescu.
în corpul didactic, Lovinescu rămăsese profesor'secundar de latină, Ia Universitate neizbutind să se ridice mai sus,de rangul minor de „docent".
N-am avut posibilitatea să-1 sprijin, întrucât la Iaşi nu exista nici o vacanţă, - şi apoi avea relaţii încordate cu cercul de la Viaţa românească.
în schimb, l-am susţinut mai târziu la Academie, într-un loc vacant la secţia literară. Cu toate eforturile făcute şi cu toate că secţia 1-a votat, a căzut în „plen,", cu un vot. N-am izbutit cu dânsul ceea ce am .reuşit, în împrejurări tot aşa de grele, să fac cu Liviu Rebreanu şi Nichifor Crainic, care mulţi ani m-au socotit naşul lor, iar cel dintâi a ţinut expres ca eu să-i răspund la discursul său de recepţie.
, Dar să revin la mica festivitate dela Lovinescu acasă, pentru intrarea mea în guvern, deşi el personal nu simţea nici o înclinare pentru viaţa politică. , >; .
După ce s-au strâns toţi invitaţii, Lovinescu a rostit o cuvântare, măcar că nu avea, de asemeni, înclinare pentru eloeinţă.
Micul său discurs a fost un amestec ingenios de consideraţii serioase şi de glumă, spunând între altele - fiind informat de mine despre chestia regimului apelor - că nu se aşteaptă să schimb cursul râurilor, făcându-le să curgă, nu de la munte la vale ci invers..,
în răspunsul meu, i-am dat riposta care mi-a fost la îndemână, spunându-i că n-am intenţia să inversez cursul apelor din ţară, aşa cum dânsul preconizează în literatură, o poezie care se poate citi egal de lesne şi cu egală posibilitate răsturnând-o, adică de la fine spre început.
Nu ştiu dacă hazul poeţilor de faţăa fost cu totul sincer, - ce ştiu e că au apreciat probabil umorul şi mi-au rămas prieteni mai departe. >
Voi încheia acest capitol cu două epiloguri triste, la mulţi ani după cele povestite mai înainte, dar legate, totuşi, de destinul unor persoane evocate.
Prin preajma anului 1940, Lovinescu începu deodată a slăbi şi a arăta unele semne suspecte, cum era o culoare de chihlimbar care îi înfăşură gâtul ca un fular subţire. îşi păstra mai departe seninătatea spiritului, iar puterea lui de muncă se întrupa mai departe într-o serie de volume în proiect, din care n-a putut redacta în întregime decât două: Maiorescu şi posteritatea critică, Maiorescu şi contemporanii săi.
îl vizitam din când în când, iar ultima oară mi-a dat să citesc testamentul, redactat cu acelaşi condei sprinten şi cu aceeaşi limpezime stilistică. Parcă ar fi fost manuscrisul unui articol de critică literară. Uneori îl chemam la telefon, unde auzeam acelaşi glas reliefat, pe care îl distingeai dintr-o sută.
Prin iulie 1943, întorcându-mă dintr-o călătorie, l-am sunat la telefon, la dânsul acasă. Spre surprinderea mea, în loc să aud glasul său, aşa de cunoscut, mi-a răspuns o voce feminină, probabil a unei infirmiere, că domnul este foarte rău.
Până seara încetase din viaţă, iar peste două zile l-am petrecut la Crematoriu, conform dorinţei sale de a fi incinerat.
La locul indicat de preotul care făcea serviciul religios, am rostit o cuvântare funebră, în care amintind egalitatea noastră de vârstă, i-am spus înduioşat: „La revederef
Şi iată că au trecut 22 de ani, şi încă nu ne-am regăsit în aceeaşi sferă a nefiinţei.
Prietena mea din copilărie, duduia Miţa, pe care am revăzut-o abia la revelionul din spre anul 1921, aşa precum am spus mai înainte, o întâlneam pentru ultima oară, deşi mai avea încă mulţi ani de trăit. 1
Şi totuşi un prilej de emoţie vibrantă am avut tot din pricina ei, în primăvara anului 1959 - adică după treizeci şi opt de ani. într-o zi din martie 1959, ducându-măla mormântul soţiei mele, pierdută de mâi mulţi ani şi îngropată al Cimitirul Bellu din Bucureşti, m-am abătut pe cărarea care ducea la mormântul tovarăşei mele iubite. Era o cărare laterală, pe care se aflau două fronturi de morminte, cele mai multe vechi şi cu monumente pretenţiogsâ. -
Mă uitam, fără să mă opresc, fireşte, când deodată, spre capătul opus al cărării, mă izbeşte prezenţa unui mormânt proaspăt,
Ion Petrovici • 242
cu ţărâna încă netasată. O cruce de lemn, cu litere negre, neuzate, m-a făcut să mă opresc din curiozitate.
Am citit şi nu m-am putut dezlipi decât cu greutate. Mormântul acela abia acoperit era ultima ipostază sub care mi se înfăţişa, ascunsă sub cruce, cea dintâi dragoste a anilor de copilărie.
Momente mai hazlii
Câteva zile după depunerea jurământului, când erau unele formalităţi de îndeplinit, n-am putut să iau alt contact cu familia de la Iaşi, decât pe calea telegrafică.
Dar, în sfârşit, ministerul a luat vacanţă câteva zile, precum luase şi Parlamentul pentru un timp ceva mai lung, aşa că am putut pleca la Iaşi, unde mă aştepta o a treia sărbătorire, în cerc mai restrâns.
Funcţionarea căilor ferate încă nu se îmbunătăţise şi continua să sufere de consecinţele războiului, - distrugerea podurilor, uzarea locomotivelor împuţinate şi răvăşirea materialului rulant-
Distanţa de la Bucureşti la Iaşi dura, cu singurul tren pe zi, care rămăsese în fiinţă, aproape 24 de ore, chinuindu-te în compartimente cu canapelele desfundate, cu un număr de călători în condiţii foarte incomode. Clasele vagoanelor îşi păstrau numărul deosebitor, dar asta mai mult ca formă şi pentru diferenţierea costului la bilet.
Ca deputat filsesem nevoit să fac drumul acesta de mai multe ori, încât cunoşteam îndeajuns gradul de strâmtoare al călătoriei. Iată de ce eram în dimineaţa plecării spre Iaşi cu mult mai liniştit, având la dispoziţie un vagon ministerial, aşa precum era regula, la călătoriile miniştrilor. Ba, fiind in partibus ministru şi la Căile ferate, mi s-a ataşat Ia garnitură un vagon dintre cele mai confortabile.
Eram, cum am spus, bucuros că făceam această călătorie în condiţii omeneşti, optime, în orice caz cu posibilitatea unor ore de odihnă, care în deCursul anului precedent era exclusă.
Să nu-şi închipuie cititorii acestor amintiri că la satisfacţia cu care am suit în vagonul ministerial participa şi un sentimentde orgoliu. Ce ştiu e că îmi dădusem, o dată cu noua situaţie politică, o fermă poruncă interioară, să îndepărtez orice trufie şi în genere să am faţă de public o ţinută chiar mai prietenoasă decât îmi îngăduise temperamentul mai înainte.
243 • De-a lungul unei vieţi
Mai erau vreo 10 minute până la plecarea trenului şi mă aflam încă pe peron, când văd îndreptându-se grăbit spre mine pe un deputat naţionalist, care purta în permanenţă costum naţional şi care, apucându-mă de braţ, îmi spune cu vocea lui apăsată: r - D-le ministru, plec şi eu acasă la Huşi, eşti bun să mă iei în vagonul d-tale până la Crâsna, unde eu schimb trenul?
- Cu plăcere, poftim.
—Nu eumva ai prea multă lume?
-Nu suntem până acum decât trei persoane: eu, o soră şi un cumnat, care călătoresc şi ei în aceeaşi direcţie.
- Atunci pot să mă sui... 1   - Desigur, poftim.
Deputatul era opozant, dar în genere îmi arătase simpatie şi de multe ori în'comisiile de lucru ale Camerei ne înţeleseserăm foarte bine, în timp ce uneori eram în divergenţe chiar cu colegi din majoritate. Aşa a fost, de pildă, în comisia de validare, când împreună cu el (evident şi cu alţii) am votat validarea unui deputat de extremă stângă din Dobrogea, pe care am reuşit să-1 susţin, în pofida sentimentului multor majoritari.
S-a anunţat plecarea iminentă a trenului şi ne-am urcat în
vagon.
Un drum care de obicei însemna cel mult o oră - e vorba de distanţa până la Ploieşti - acum, după două ore încheiate, nu ajunsesem decât numai la Brazi.
Mai era, deci, un sfert de oră până Ia Ploieşti, când deodată oaspetele meu luă cuvântul cu solemnitatea care îl caracteriza, chiar când vorbea despre lucruri mai mărunte:
■ - D-le ministru, eu nu ţi-am spus încă tot. De la Ploieşti se vor urca în vagonul d-tale, două fiice ale mele, care se întorc şi ele la Huşi. • -
Ce era să zic? Ca în diplomaţie. Fapt îndeplinit.
- Bine, să poftească. i «•••**„.. Deputatul continuă:
- Fetele mele au stat la Ploieşti, la un prieten al meu şi într-o casă sfântă la părintele Chirica. Acolo ştiu că şi-au perfectat educaţia... •
Mă uitam la acest exemplu omenesc, care, naţionalist fanatic şi manifestând o evlavie adâncă, îşi petrecea, pâre-se, nopţile la Bucureştijjrin baruri şi spectacole de variete. Bineînţeles, nu îl dezaprobăm în nici un caz că voia să-şi crească copiii într-o atmosferă cât mai sobră şi cât mai feriţi de viaţa uşuratică.
Ion Petrovici •
244
245
• De-a lungul unei vieţi
Dar iată că trenul intra sub arcadele gării Ploieşti. îndată ce frânează (operaţia opririi părea mult mai uşoară decât a urnirii din loc), tatăl celor două fete, care aveau să sosească, se coborî în grabă pe scăriţa vagonului. ;
Nu trecu mult, şi doi hamali pătrunseră în vagonul pe care eu nu-1 părăsisem, cărând cufere, valize, cutii de pălării, cu care constituiră o movilită în sajonul central al vagonului, unde era un careu mai larg, ca o piaţetă. îndată urcară şi două fetişcane sprintene, care ciripeau şi care să fi tot avut 17-18 ani. în urma lor, încheind convoiul sosi şi părintele lor, care le lăsă şă se dezbrace, pentru a le lua de mână şi a le aduce în faţa mea, .
- D-le ministru, dumnealor sunt fetele mele. Pe aceasta bălaie o cheamă Rhea-Silvia, iar pe aceasta mai smolită, Cornelia.
După o conversaţie cam şchioapă, întreruptă şi de intervale de tăcere, deputatul de Huşi - unde era şi profesor de liceu - avu o inspiraţie:
«i— D-le ministru, fetele mele ştiu să cânte din gură, mai ales în duet. N-ai vrea să le auzi?
- Cum nu, cu cea mai mare plăcere, adăogai eu şi în cor, cu mine cei doi membri ai familiei mele.
- Fetelor, pregătiţi-vă să cântaţi în duet. Dar, bineînţeles, romanţe româneşti şi numai româneşti.
Cele două fetişcane drăgălaşe,, căci erau simpatice amândouă, au început să se consulte, s-au ridicat în picioare şi s-au aranjat cu faţa spre noi,,-; publicul ascultător.
Au început să cânte, cu o voce micuţă, dar corectă, o serie de arii româneşti, unele mai melodios, altele mai puţin. Atâta că repertoriul s-a terminat destul de repede, aşa că şi acest număr distractiv părea consumat.
Cu mare greutate au mai găsit o romanţă populară, pe care au repetat-o,de două ori. .
Atunci, cu glas hotărât le întreb:
- Nu ştiţi nici o romanţă franţuzească?
Ba da, răspunse una din ele cu sfiiciune, dar ceTo să zică tataia?;.,, ,; •,>,"'
-Tataia, dacă se împotriveşte, la prima staţie îl dau jos,din tren. Eu şunt mai mare aici. ,•
Deputatul îşi dădu consimţământul cu necaz vizibil; prjntr-o mişcare resemnată a capului.
Fetele se consultară, în fond bucuroase că pot să cânte dintr-un repertoriu mai proaspăt şi mai la modă. ;. •,
De la primele accente am înţeles că e vorba de o romanţă de mare actualitate, pe care o lansase în Bucureşti o franţuzoaică, ce o cânta împreună cu alte arii mai puţin gustate - în antractele de la diverse spectacole mai bulevardiere, ca să folosesc un termen parizian. E vorba de romanţa Tango du reve, tango d'amour.
Fetele au cântat-o cu patos, în timp ce tatăl lor părea că se încruntă tot mai tare. Când melodia s-a încheiat, iar noi ne exprimam mulţumirea prin bătaie de palme, tatăl lor le apostrofă mânios:
- Fetelor, cum de aţi învăţat voi această spurcată melodie? De unde, mă rog?
La care cea mai îndrăzneaţă din cele două răspunse cu adorabilă sinceritate:
- De unde? De la părintele Chirica (cel cu casa sfântă!).
Să nu-i vie să creadă, parcă ar fl căzut din pod. Dar fata continuă; fără să-i lase răgaz:
- Crezi mata, tataie, că la părintele Chirica mergeam numai la biserică? Dar în fiecare săptămână avea jour-fix pentru fetele lui, ca şi pentru noi, în care veneau ofiţeri, dansam, şi de la dânşii am învăţat şi cântecul acesta... ,
Bietul părinte îşi mesteca silabe nearticulate şi avea vizibil impresia că îşi pierduse din prestigiu.
• Peste câteva luni s-a produs o altă scenă hazlie, - aceasta de adevărată operetă bufă, unde n-am mai Jost spectator, ci actor, dimpreună cu altă persoană, la fel de comică şi ea.
Pe la mijlocul lunii mai 1921, un telefon de la primul ministru m-a avizat că sunt delegat să vorbesc în numele guvernului, la centenarul naşterii lui I. C. Brătianu.
-Vei rosti un discurs... obiectiv..., dartepricepi d-ta mai bine cum trebuie să-1 faci.
-Trebuie să vă aduc la cunoştinţă că eu nu cunosc personal pe nici unul din fraţii Brătianu... Nu ştiu dacă Goga n-£r fi mai potrivit.
- - Am judecat că eşti mai bun d-ta... Voi dă dispoziţie ca în dimineaţa de 21 mai să se ataşeze un vagon ministerial la trenul care merge la Florica. .
'Scurt, milităreşte. N-am avut decât să mă supun.
Am plecat, deci, în dimineaţa zilei centenarului din Gara de Nord, având doi clienţi pentru vagon, pe şeful liberal de la Tecuci, concetăţean cu mine şi coleg de clasele primare, precum şi pe şeful liberalilof din Râmnicul-Sărat, acesta fost coleg la Sf. Sava, pe vremuri versificator apreciat, care îşi publica poezioarele prin cele
Ion Petrovici *
246
247
De-a lungul unei vieţi
mai cunoscute reviste ale timpului. Acum era şi senator opozant, deşi, timid din fire, lăsa pe alţii mai guralivi să reprezinte partidul.
In conversaţia din tren, am aflat o serie de amănunte. Toate organizaţiile judeţene ale partidului liberal trimiteau câte o delegaţie de 3-4 persoane, care îşi aduceau mâncarea de acasă, pentru ora dejunului, pe care urmasă-I ia cu toţii pe iarba parcului de la Florica.
Am mai vorbit, cu aceşti azi foşti colegi, despre membrii familiei Brătianu şi am aflat de la dânşii că mai există şi trei surori, dintre care ştiam şi eu de una, de mama poetului Ion Pillat, pe care îl cunoşteam şi din scrieri, şi personal. Despre celelalte două, Sabina Cantacuzino, cea mai mare dintre toţi fraţii Brătianu, şi d-na Niculescu-Dorobanţu, cea mai mică, auzisem foarte vag* dar n-aveam nici o idee de cum arată la faţă.
Neapărat că n-au lipsit nici unele evocări tecucene, cu unul dintre cei doi, precum şi evocări din viaţa internatului, cu celălalt.
La trenul nostru, pe lângă vagonul ministerial, mai era ataşat şi un alt vagon, cu mitropoliţişi episcopi. Când trenul a stopat în gara Florica, cam pe la 11 dimineaţa, Ionel Brătianu s-a îndreptat spre vagonul feţelor bisericeşti, în timp ce Vintilă Brătianu şi Ion Pillat au rămas în dreptul vagonului meu. Vintilă Brătianu, ursuz cum era, mi-a strâns mâna fără să se uite în ochi", dar având grija să mă informeze, aproape în şoaptă: „D-ta iei masa la frate-meu Ionel". Nu mult după aceasta, Ion Pillat, care m-a luat prieteneşte la braţ, mi-a îngânat aceeaşi frază misterioasă, aşa că n-am putut să nu-1 întreb: „Mă rog, dar câte mese sunt?"
El a început să-fni înşire cu aceeaşi voce micşorată: masa de pe iarbă, cu mâncare proprie (despre care aveam cunoştinţă), un bufet rece pe o terasă a conacului, unde se vor servi toţi fruntaşii partidului, rolul de gazdă avându-1 Vintilă şi Dinu Brătianu. In sfârşit, o masă restrânsă, în interiorul conacului, prezidată de Ionel Brătianu şi de soţia lui, la care va participa grupul musafirilor de rang:; mitropoliţii, reprezentantul,guvernului, delegaţii partidului naţional, veniţi şi dânşii să omagieze, iar dintre fruntaşii liberali unul singur: Mihail Pherekide, cel mai vârstnic, fost ministru în România vasală, în România independentă, dar încă principat şi, bineînţeles, în regat. Mi se pare că era singurul care mai trăia dintre fruntaşii liberali care colaboraseră cu I. C. Brătianu.
După ce Ion Pillat mi-a înfăţişat caracterul celor trei mese, care alcătuiau o scară ierarhică, ştiu că i-am răspuns:
- Va să zică, masa la care voi participa şi eu e un fel de „Sfânta Sfintelor"?
'  ■■' Ion Pi Mat, căutând să rămâie serios, îmi zise: -Cămaşa:
De la conac am pornit pe jos, o coloană de personalităţi venite, suind până pe creasta unui deal, unde fusese înmormântat după a sa dorinţă fostul om de stat, sub un stejar, de unde, pe când era încă în viaţă, obişnuia să privească înconjurimea şi unde îşi torcea meditaţiile lui politice.
Am ajuns sus şi am găsit sicriul lui scos din groapa iniţială, încât urma acum să fie transportat în mausoleul recent construit şi în preajma căruia avea să se facă ceremonia religioasă, mai înainte de a se rosti discursurile programate.
Operaţia suirii şi a scoborârii s-a făcut cu transpirări abundente, din cauza căldurii neobişnuite pentru o zi de mai, fierbinte în această amiază ca o autentică zi de iulie.
Să amintim şi hainele de ceremonie, care erau negre şi nu prea subţiri, pentru a se înţelege lesne osteneala şi nâduşeala acestui drum, în sus şi în jos.
în faţa mausoleului se afla un mare rotocol de pământ bătătorit, fără iarbă şi fără copaci. Aci a fost aşezată de-a curmezişul o lungă masă ţărănească, pe lemnul alb âl'fcăreia se aflau grămezi de colaci bisericeşti, tăvi cu colivă etc, iar în jurul mesei arhiereii în odăjdii se pregăteau să înceapă serviciul prescris.
Asistenţa enormă se plasase la oarecare distanţă de arhierei, alcătuind o masă compactă cu o coadă imensă, care se deşira până departe, în inima parcului. în rândul întâi se aflau, fireşte, notabilităţile şi natural că am luat loc aici, cu pălăria în mână şi cu capul în arşiţa soarelui.
Dorinţa însă a celor de Ia spate să se apropie de rândul din faţă, pentru a vedea mai desluşit ceremonia, ne făcea să simţim îndărătul nostru o continuă frământare, tradusă prin deplasări şi înaintări treptate. La un moment am simţit uşoare împingeri cu cotul în apropiere şi, cum puneam-puţină împotrivire pentru păstrarea locului, încet-încet am văzut că, fără să fi avut impresia de-a mă fi mişcat, m-am pomenit în rândul al treilea sau al patrulea. E probabil totuşi că mă mutasem puţin înapoi, fiindcă deodată am intrat înţr-un con de umbră, aproape de un copac. Cum era mult mai răcoare sub ocrotirea umbrei, am rămas câtăva vreme pe loc, pot zice mulţumit. Dar totuşi mi-am spus la un moment: „Nu se cuvine ca reprezentantul guvernului să stea mai la coadă", şi atunci am început, cerând iertare, să-mi fac loc printre rândurile dinaintea
Ion Petrovici •
248
249
• De-a lungul unei vieţi
mea. Pare-se, totuşi, că oarecare rezistenţă întâmpinată în rândul întâi m-a făcut să mă servesc şi de mână, pentru-ea să străbat în faţă. Probabil că a trebuit să: intensific folosirea manei, încât am împins prea tare pe o doamnă măruntă şi cu părul cărunt, aşa că s-ar fi putut spune că am îmbrânciţ-o puţin spre dreapta. Când am ajuns pe aceeaşi linie eu dânsa şi a identificat delicventul cu pricina, mi-a aruncat o privire răutăcioasă şi mi-a spus cu asprime: Nu vezi că mi-ai dat brânci?
-Cer mii de scuze, a fost fără voia mea, deşi ar fi trebuit să fiu mai precaut.
Lucrurile s-ar fi putut încheia aicea, cu exprimarea regretelor mele, dar mânioasa doamnă nu s-a putut opri, adăugând c-o privire sfidătoare:
- Adică trebuia numaidecât să avansezi în rândul .întâi, şi nu puteai să rămâi mai îndărăt?
-Eu, doamnă, nu pot să stau decât aici în faţă... Dar mă întreb ce cauţi d-ta în rândul întâi?
Dacă aş fi atins-o cu sfârcul unui bici, nu putea să se înfurie mai, tare: .
-Ştii. d-ta cine sunt eu?
-Nu ştiu, i-am replicat eu indiferenţă.
- Eu sunt SabinaCantacuzino, fiica lui Ion Brătianu. Am sau n-am drept să stau aci în faţă? ■
- Da, doamnă, recunosc, aveţi tot dreptul. Dar d-voastră ştiţi cine sunt eu?
-  -Nu ştiu... *
- Eu sunt ministrul lucrărilor publice, reprezentantul guvernului la această ceremonie. Am sau n-am dreptul să stau în rândul întâi?
Ochiiaeestei bătrânele trufaşe se îndulciră deodată, şi începând să surâdă îmi spuse: ,;
- Da! Avem drept amândoi să stăm aici. Să facem pace. îmi strânse mâna prieteneşte; pe carei-am strâns-o respectuos. ^Rămânem prieteni, nu-i aşa? .
,. - Piesele comice se termină în genere cu împăcarea protagoniştilor... •
- Da, da, a fost cam comică întâmplarea... Dar să ascultăm
serviciul.
, Acesta fiind pentru mine momentul cel mai pitoresc al zilei de la Florica, socot inutil să evoc cele ce s-au mai petrecut până la întoarcerea în Bucureşti.
Al doilea guvern Averescu. Făgăduielile unui ministru exuberant
In galeria de romane ale lui Alphonse Daudet, şi poate unul dintre cel mai reuşite, este acela care se cheamă Niima Roumestan. PersOhâjul principal al acţiunii este un ministru francez, inteligent şi bun vorbitor, dar eminamente gascon, care făgăduia cu uşurinţă în dreapta şi în stânga lucruri care nu se realizau niciodată - şi nu se puteau realiza.
Era în joc o exuberanţă naturală, necontrolată, dar parcă şi un sentiment de mulţumire' de a-i vedea pe alţii bucuroşi de pe urma făgăduielilor sale, - fie că le uita repede, fie că nu credea nici el în ele, nici chiar în clipa când le făcea. Este drept că prin această manie provoca şi decepţii, cu timpul, la toţi mofluzii promisiunilor amânate şi neîmplinite.
Dar exuberantul personaj, paralel cu cei dezamăgiţi, creea alte persoane fericite, cu alte promisiuni distribuite aiurea.
Iar uneori îi împăca şi pe cei dintâi, cu alte făgăduieli tot aşa de categoric afirmate şi care rămâneau la fel de neîndeplinite. Iar daca personajul exuberant se nimerea să fie şi simpatic - ceea ce este o calitate oarecum naturală - uitarea venea1 fără zăbavă, ba chiar cu timpul personajul devenea amuzant, inclusiv pentru Cei păcăliţi în aşteptările lor. "
Atari însuşiri a avut în ţara noastră un ministru averescan, foarte în vogă: Grigore Trancu-Iaşi.
„„Cel dintâi lucru pe care se cuvine să-1 afirm e că acest om voluminos - poseda şi exuberanţa trupului - avea o serie de calităţi netăgăduite.
Era un om eminamente bun, incapabil să facă rău cuiva, decât poate în domeniul promisiunilor uşuratice, care însă nu răneau prea tare. j <v w>
" Era un om inteligent şi spiritual. îmi amintesc de felurite jocuri de cuvinte, pe care nu le-ar fi putut face o minte lipsită de sprinteneală. ,?
Acestea spuse, ajungem la paragraful gasconadelor, pe care nu le frâna, în parte, şi din conştiinţa bonomiei sale, care îl făcea obşteşte simpatizat.
;¥ Se instalase al doilea guvern Averescu, în ultimele zile ale lunii martie 1926. '
Ion Petrovici-
250
251
De-a lungul unei vieţi
în intervalul dintre cele două guvernări ale. partidului, Trancu îşi îmbunătăţise situaţia didactică. Fusese mulţi ani profesor de contabilitate la o Şcoală de comerţ, gradul II (în această calitate scrisese şi un bun manual de contabilitate), iar acum, după ce îşi luase doctoratul la Academia de comerţ, devenise profesor la această instituţie tot la contabilitate. Era deci în învăţământul superior.
în noul guvern, Averescu i-a dat tot Ministerul Muncii, înfiinţat şi organizat cu pricepere de însuşi Trancu încă în prima guvernare, minister ce i se cuvenea însă oarecum firesc. Acesta avea obiceiul ca, îndată după ce era miruit ministru, să se repeadă la Târgu-Frumos, unde se născuse şi unde locuia mama şa, ştiind sigur că-i procurăun ceas de mândrie bupuroasă. Drumul la Târgu-Frumos era mai de-a dreptul prin Paşcani, dar Trancu vroia să facă şi o oprire în gara Iaşi, unde bănuia că îi vor ieşi prietenii întru întâmpinare. De aceea, luă un drum puţin mai ocolit.   : c.
Cu câteva zile înainte de această călătorie,a lui Trancu, sosisem şi eu la laşi. Am plecat în familie îndată ce mi-am împlinit obligaţia pe .care mi-o dăduse Consiliul de Miniştri de a redacta manifestul guvernului către ţară, care afost acceptat lalectură fără cea mai mică modificare. ,
în drum spre casă, am început sa ain simptome de îmbolnăvire, cu neîntrerupte clănţăniri ,de dinţi. Ajuns Ja locuinţa mea, a trebuit să zac aproape o săptămână, şi mă aflam în pat când a venit prefectul să mă informeze că ministrul Trancu, trecând spre Târgu-Frumos, va rămâne o oră în gara Iaşi, unde se schimbă garnitura. v
-Cum să-1 primim? mă întrebă obedient prefectul.
- Cu toate onorurile cuvenite. -Ieşim, deci, toată organizaţia la gară.
-Neapărat, şi să mă scuzaţi că eu, fiind bolnav, trebuie să absentez. ,
Prefectul se codi un moment, apoi adăugă:
- Domnule ministru, mâine dimineaţă am convocat un număr de ţărani la prefectură pentru a le da dispoziţii electorale. Nu credeţi să-i aduc şi pe ei la gară? Vor umple peronul şi vor face domnului ministru Trancu o mai mare impresiune.
- Fă aşa cum crezi d-ta că e mai bine.   / n
- îi voi disciplina să strige „ura" la sosirea trenului. Şi încă ceva: au rămas încă ghirlandele de stejar pe care le-am atârnat în gară, la sosirea dvs., de la Bucureşti. Dl. ministru Trancu o să creadă că sunt puse pentru el.
- N-am nimic de zis, mai ales că eu la sosire, scuturat de friguri, nici nu le-am observat.
A doua zi, pe la vreo 10 dimineaţa, prefectul, primarul şi alţi fruntaşi au cerut să mă vadă, ca să-mi relateze primirea pe care i-au făcut-o ministrului Trancu-Iaşi.
I-am primit în dormitor, unde m-au găsit tot în aşternut, deşi temperatura mai scăzuse şi aveam mai multă dispoziţie de vorbă.
Prefectul mi-a făcut un „compte-rendu" despre cele petrecute la gară şi care întrecuse prin unele consecinţe tot ce organizaţia ieşeană putuse visa. Ministrul Trancu a fost aşa de încântat de primirea de la gară, încât, după ce a strâns mâna absolut la fiecare, a făcut în cerc mai restrâns această declaraţie în moldoveneasca lui neatenuată:
- Mă băieţi, ce (şe) primire!... Nu voi uita niciodată. Vreau să dau laşului o recompensă, şi anume să aleg un secretar general de minister din organizaţia voastră. Nu vă cer să-mi desemnaţi persoana chiar acum, sfătuiţi-vă şi cereţi şi avizul şefului vostru, căruia îi fac călduroase urări de sănătate. Dar mâine dimineaţă să-mi trimiteţi telegrafic la Bucureşti numele persoanei desemnate, ca să-i pot face numirea până seara.
Cu aceste vorbe, s-a urcat în trenul Iaşi-Paşcani, strigând de la fereastra vagonului său:
- Nu uitaţi ce v-am spus, alegeţi un băiet tânăr, harnic şi inteligent... ' ~.
De la venirea trenului şi până la dispariţia lui le-a făcut într-una semne afectuoase cu mâna...
Prefectul şi primarul au dorit să rămână singuri cu mine, aşa că ceilalţi care veniseră să mă vadă s-au retras...
îndată ce camera s-a golit de partizani, şi am rămas în cercul restrâns a trei persoane, începură să aducă alte informaţii în aceeaşi chestiune.
Propunerea lui Trancu avusese şi o conseciijţă^prspastă: s-a produs o adevărată sciziune în organizaţia locală,întrucât apăruseră deîndată doi concurenţi pentru postul oferit de ministrul muncii, şi amândoi doreau cu pasiune şi înverşunare să fie recomandaţi. Fiecare din ei şi-a căpătat protectori, aşa că în partidul local ameninţa să se producă pe această chestiune adevărată dihonie. Cei doi demnitari, care se aflau la mine, opinară până la sfârşit că trebuie să hotărăsc eu în calitatea mea de şef local şi de membru al guvernului.
Duplilife dânşii plecară, am avut vizita succesivă a celor doi concurenţi, fiecare având aerul că intră pe furiş, ca să nu afle celălalt.
Ion Petrovici •
252
253
• De-a lungul unei vieţi
în realitate, veneau să-mi solicite sprijinul, fiecare invocând presupuse drepturi superioare faţă de contracandidatul său. I-am spus fiecăruia că îi apreciez însuşirile, dar că până mâine dimineaţă, când urmează a se telegrafia la Bucureşti, voi mai reflecta ţinând seama şi de alte nevoi politice, care reclamau oameni de seamă în toate demnităţile. Am simţit că tonul meu evaziv - fără a le nimici speranţa - nu satisfăcea pe nici unul, fiecare având aerul să spună că nici o demnitate nu egalează pe aceea de secretar general.;
Rămas singur, îmi aminteam cu câtă greutate menţinusem coeziunea organizaţiei, în care se înscrisese, în anii opoziţiei, elemente de valoare, cu aspiraţia firească de a fi folosiţi în roluri importante odată cu venirea la cârmă.
Este drept că toţi afişau la înscriere o completă dezinteresare, dar eu ştiam bine ce însemna aceasta şi în ce măsură trebuia s-o iau în serios.
Ei bine, această coeziune, menţinută cu mare caznă, era iar ameneinţată, deoarece, dintr-odată, din iniţiativa generoasă a amicului Trancu, izbucnea o nouă turburare: acela care avea să nu fie recomandat rămânea amărât, chiar dacă urma să figureze pe lista de deputaţi, unde în planul meu iniţial erau propuşi amândoi. Susţinătorii celui căzut s-ar fi împăcat mai repede, dar şi de partea lor devotamentul pentru mine prezenta o ascunsă fisură. , -
După ce am mai primit şi alte vizite în cursul după-amiezii, şi după ce începusem sa întrevăd o anumită soluţie a dilemei înclinând mai mult pentru unul dintre cei doi, am trecut la odihnă, rezervându-mi pentru dimineaţă hotărârea definitivă.
în timpul acesta, ministrul muncii părăsi urbea maicii sale-unde, puţin se dusese şi din vanitate - trecu prin Iaşi, fără să mai convoace pe nimeni la gară, ştiind că o a doua primire într-o singură zi nu putea avea aceleaşi dimensiuni grandioase, şi ajunse cu trenul la Vaslui pe la zece ore, unde organizaţia anunţată îl aştepta cu alai. Pentru un oraş mai mic era totuşi lume pe peronul gării şi aclamaţiile au fost îndejuns de puternice...
Trancu coboară fericit din vagon, dă iarăşi mâna cu toţi cei de faţă, deşi parte nici nu erau dinpartid şi veniseră cu alte interese la gară.
Pe urmă scena se petrecu întocmai ca la Iaşi: - Mă băieţi, ce (şe) primire! Nu voi uita niciodată... Vreau să dau Vasluiului o satisfacţie şi voi alege secretarul general din sânul organizaţiei locale. Alegeţi-1 voi, şi comunicaţi-mi numele mâine dimineaţă.
Noroc că ia Vaslui nu era tocmai o pletoră de tineri fercheşi şi instruiţi, aşa că s-a desemnat fără zăbavă viitorul secretar general. Fericită, organizaţia din Vaslui, plecând de lâ gară, a pregătit în pripă un banchet Ia restaurant, bineînţeles cu şampanie, în cinstea noul uKsecretar general.
; îri timpul acesta acceleratul, cu vagonul ministerial înainta vertiginos spre Bârlad, unde ajungea la 12 noaptea. Era ora-limită, când se mai putea face o primire demnă de un ministru amator de urale şi de popularitate.
Şi într-adevăr, organizaţia din Bârlad, sensibil mai numeroasă decât aceea din Vaslui, era prezentă la sosirea trenului şi masată pe peron.
Scena care a urmat a fost absolut identică, încât, pentru a evita repetirile, o voi prescurta:
- Măi băieţi, ce (şe) primire! Etc... Vreau să dau Bârladului o satisfacţie... Voi alege pe secretarul meu general din organizaţia voastră...
Deşi partidul la Bârlad dispunea de o echipă de oameni mai numeroasă şi mai variată, totuşi acordul s-a făcut repede asupra persoanei celei mai indicate şi fără concurenţi posibili, pentru acest post politic de Înălţime/Aşa că Bârladul, păstrându-şi perfectă coeziunea şi bucuria generală, putea să benchetuiască întocmai ca şi Vasluiul...
Trenul a plecat mai departe - şi, desigur, scena s-ar fi repetat întocmai la Tecuci, Focşani etc, şi numărul secretarilor generali de-la muncă ar fi ajuns duzina, dacă orariul acceleratului n-ar fi fost prea înaintat în noapte şi asemenea manifestaţii nu se mai puteau produce.
Şi pe când la Iaşi dihonia degenera în gâlceava, pe când Vasluiul şi Bârladul benchetuiau fericite, fireşte, pentru altcineva, Tranou-laşi dormea liniştit, în legănarea vagonului, fără să-1 agite câtuşi de puţin întrebarea cum va rezolva problema contrazicerilor pe care le crease în decursul zilei anterioare, prin făgăduielile lui nesocotite, care îl aduseseră la un impas. Dar el dormea liniştit, căci problema îşi primise o soluţie, iar promisiunile sale fanteziste nu-i dădeau nici un fel de rerriuşcări.
A doua zi dedimineaţă, mai înainte de a expedia telegrama, pe care parcă ezitam să o trimit - deşi nu bănuiam proporţiile gasconadei - am citit o notiţă identică în toate gazetele sosite de la Bucureşti: Gogu Pleşoianli, avocat la Râmnicu-Vâlcea, a fost numit secretar general la Ministerul Muncii".
Ion Petrovici 254
, Unitatea organizaţiei noastre de la iaşi a fost astfel restabilită, şi până la urmă au făcut toţi haz de farsa de la gară, debitată, cu tonul cel mai serios. Ministrul muncii, graţip însuşirilor sale pozitive - mai ales din pricina bonomiei sale- şi-a recăpătat repede simpatiile,-dar prestigiul său a mai suferit o fisură,-deşi pare-şe că fapte ca acesta, în ochii lui, treceau în genere neobservate.
Conferinţe şi cursuri în străinătate
Viena-Paris-Geneva-Alger
|n perioada dintre 1930-1940, am avut o intensă activitate de conferenţiar peste hotarele ţării.; Pe atunci nu existau acorduri culturale, cu schimb de profesori şi cu perfectă reciprocitate. Savanţi occidentali veneau mai numeroşi, deşi nu în măsura de mai târziu. Cât despre ai noştri, puteai să-i numeri pe degete şi era nevoie, de conjuncturi speciale ca să fii invitat. Pe vremea când eram profesor tânăr, Parisul nu-1 chema decât pe A.£)iXenopol, şi onoarea părea atât de unică, încât, la întoarcere în Iaşi, istoricul acesta remarcabil a fost sărbătorit printr-un banchet cu participarea masivă a intelectualilor oraşului.
După război, Ni Iorga mergeam fiecare an la Sorbona, unde i s-a dat şi titlul de „professeur agree", iar după vreo zece ani am: mai fostjnvitat şi eu, în mai multe centre din străinătate, statornicindu-mă şi eu, de preferinţă, la Paris, unde conferenţiam, mai regulat la Sorbona, iar din când în când şi la Institut (Academia de Ştiinţe Morale şi Politice).  , ,
în, afară de acestea, am fost prezent la două congrese internaţionale de filozofie, la Praga şi la Paris, bineînţeles făcând comunicări şi participând activ la discutarea problemelor puse pe, ordinea de zi.
Această activitate culturală internaţională am început-o la Viena, oraş care s-a nimerit să fie tot cel dintâi dintre marile centre din Occjdent, în care m-am oprit câteva zile în drum spre Leipzig, unde mă duceam pentru întregirea studiilor filozofice.
E cuipeputinţă să nu spui câteva cuvinte despre acest contact iniţial cu Viena, mai ales că în lumea cam haotică, a amintirilor e
255 • De-a lungul unei vieţi
greu să faci o povestire perfect lineară şi să n-ai întoarceri îndărăt, tot aşa precum faci uneori şi sărituri înainte.
A fost o încântare această primă escală la Viena, oraş nu numai mare, dar foarte „ataşant" (am folosit acest neologism ca să evit termenul puţin literar „cu lipici" - dar iată că le-am folosit pe amândouă).
La plecarea din ţară, Titu Maiorescu mi-a împrumutat „Baedeker"-ul său şi mi-a dat şi verbal unele informaţii, ca să mă orientez mai uşor.
Oraşul era tot capitală de împărăţie, deşi eu m-am izbit prea puţin de detalii specificii, care să fi dispărut mai târziu după instaurarea republicii.
Instalat într-un hotel modest, dar central, am început să cutreier Ringul, Kărtnerstrasse/Graben, rămânând cu o impresie generală de iluminaţie incandescentă, de bună dispoziţie, de veselie generală, cu toată vremea urâtă, care revărsa o ploaie continuă. Zilele următoare am vizitat muzeele, palatele imperiale - de la Burg şi de la ŞchSnbrunn - Cripta Capucinilor, m-a izbit, îndeosebi, marele prestigiu de care se bucura Napoleon în capitala Habsburgilor, pe care o umilise aşa de crunt în raitele lui războinice. Şi la cele două palate, şi la cripta cu mormintele imperiale, „ghidul" care ne dădea explicaţii nu insista aşa de mult şi nu intona aşa de sonor ca în camera unde a poposit într-o noapte împăratul francezilor, unde a locuit fiul său, ducele de Reichstadt, precum şi la coşciugul său din Cripta Capucinilor. Incomparabil mai simplu decâfmormintele cu statui rococo ale celorlalţi membri ai familiei imperiale (împăraţii şi împărătesele inclusiv) - coşciug care llu stătea măcar pe o estradă, dar care era împodobit zilnic cu un proaspăt buchet de violete, adus de mâini pioase şi de inimi sentimentale.
într-o seară m-am dus la vestita Operă din Viena, pentru care se făceau mări sacrificii ca să fie menţinută la un nivel câtrnai înalt. Am găsit bilete ,1a parter, în fundul sălii, dar la vârsta aceea având ochii excelenţi am văzut spectacolul în toate amănuntele montării sale foarte îngrijite. Se juca Boema de Puccini, în rolul principal cu celebra cântăreaţă Zelma Kurz. Niciodată nu mai auzisem o voce feminină aşa de minunată şi cu posibilităţi de a prelungi notele, menţinându-le în plinătatea lor iniţială. Nici astăzi, la sfârşitul unej vieţi îndelungate, în care am asistat la spectacole foarte numeroase, n-aş putea să spun că âm auzit o cântăreaţă superioară actstei divine primadone, care m-a uluit la Viena cu prilejul acelei reprezentări.
Ion Petrovici •
256
257
• De-a lungul unei vieţi
în intervalul dintre această primă oprire laViena şi data când m-am dus să conferenţiez, am mai făcut şi alte întreruperi de călătorie, în care am mai consacrat Vienei câte,2-3 zile. îmi amintesc de o oprire într-o vară, când i-am vizitat delicioasele împrejurimi* - în special terasa de la Kalenberg (de care nu mă puteam dezlipi), din faţa oraşului scufundat într-o vale străbătută de panglica argintie a Dunării, superbă s-o priveşti de la distanţă.
Invitaţia Societăţii de filozofie vieneze, de a ţine o conferinţă, într-o sală a Universităţii marelui oraş, a avut loc la un sfârşit de iarnă, cam la limita ei cu primăvara.
Am fost aşteptat la gară de vicepreşedintele Societăţii, von Auspitz, un bătrânel subţiratec şi scurt, precum şi de ministrul nostru la Viena, Caius Brediceanu, pe care îl cunoşteam de la internatul Sfântul Sava, unde fusese cu vreo trei sau patru ani şcolar înaintea mea.
Conferinţa avea ca subiect: Filosofla germană în România, ceea ce interesa pe filozofii nemţi aflători la Viena, bucuroşi de cunoştinţe erudite şi interesaţi să fie informaţi de radiaţia filozofiei germane, fie şi într-o ţară relativ tânără, despre care aveau poate cunoştinţe mai puţin vagi. decât confraţii altor ţări europene mai depărtate, fără a fi totuşi prea iniţiaţi în tema conferinţei mele.
Am rostit această dizertaţie într-un amfiteatru umplut până la băncile din fund de profesori şi de diplomaţi '(aduşi de Brediceanu) şi cu ceva public care se rătăcea probabil din obişnuinţă la şedinţele Societăţii de filozofie.
Am fost prezentat publicului de filozoful Reiniger, preşedintele Societăţip-de filozofie, profesor la Universitatea din Viena şi membru în Comitetul de redacţie al marei reviste Kantstudien, cu sediul la Berlin.
După prezentare mi-a dat cuvântul, m-am suit la catedră şi am dezvoltat subiectul timp de o oră jumătate, arătând în esenţă, osebit de amănuntele care aici nu interesează, că deşi marea influenţă culturală în ce priveşte România a fost aceea franceză, din punctul de vedere al filozofiei cugetarea germană a fost predominantă. Abia în timpul din urmă strălucirea mondială a lui Bergson redase o ascendenţă filozofiei franceze şi poate o înrâurire mai puternică.
Conferinţa a interesat şi pot spune chiar că a plăcut. Profesorul Reiniger nu s-a mărginit să-mi strângă mâna, împreună cu alţii, dar mi-a cerut textul pentru a-l publica într-6 revistă de specialitate. Am ieşit mulţumit din atmosfera sălii, deşi cu autocritica mea întotdeauna severă am conchis că expunerea ar fi profitat dacă într-un loc o scurtam, iar în altă parte aş mai fi adăugat ceva...
în orice caz, corespondenţa pe care a trimis-o la ziarele din ţară Caius Brediceanu, deşi în fond exactă, mi s-a părut totuşi, la lectură, că avea o nuanţă de exagerare. Când într-o zi i-am spus-o, mi-a răspuns scurt: „Asta a fost impresia mea...".
Am rămas la Viena în total o săptămână. Invitaţie la dineu de două ori laşvon Auspitz, a cărui frumoasă soţie îi plăcea să converseze franţuzeşte, şi odată a impus la.masă această limbă, deşi soţul ei o mânuia mai slab.
La un dejun, invitat de profesorul Gomperz, bun logician, deşi mai puţin celebru ca tatăl său, ilustrul istoric al filozofiei greceşti, am petrecut o extrem de plăcută amiază, în micul său apartament de, la Schonbrunn, chiar în faţa celebrei „Gloriete", terasa parcului imperial. Mi s-au lăsat şi zile de vagabondaj mai liber, în tovărăşia soţiei mele, prezentă lângă mine în toate călătoriile mele, bucurându-se de orice izbândă a bărbatuliui său, când mergeam cu misiune culturală.
Viena era acum capitala unui stat mic, de structură republicană. Nu-mi părea, totuşi, să fi pierdut din vechea ei grandoare — aceleaşi mari hotele, aceleaşi restaurante cercetate, aceeaşi afluenţă pe arterele centrale, aceeaşi lume la spectacole. Poate vehiculele erau mai rare, deşi nici în trecut nu era aci mişcarea asurzitoare din alte metropole.
Am mers la două spectacole wagneriene, jucate mediocru. Două mari protagoniste erau îh turneu, iar de cântăreţi masculini era o momentană penurie.
A trebuit să mă deprind cu un Lohengrin veteran, care era mai mult diseur decât cântăreţ.
In schimb, opereta ne-a oferit un spectacol excelent: o trecere în revistă a vieţii lui Johann Strauss, cu folosirea de arii celebre din acest autor. Şi-au dat concursul Ia această reprezentaţie festivă cei mai buni cântăreţi de operetă, iar în sala în care căpătasem şi eu locuri foarte bune, graţie lui Caius Brediceanu, se.afiauo seamă de personalităţi locale; printre ei, compozitorul Franz Lehar, pe care artista protagonistă, de câte ori mulţumea la aplauzele publicului, îl fixa anume şi îi zâmbea prietenos.
•Un frumos splectacol am văzut la Burgtheater, unde nu mai intrasem niciodată. Un fel de piesă istorică, alcătuită din tablouri pitoreşti: Haus Rotschild, peripeţiile acestei familii, originară din Frankfurt am Mein, care s-a .împrăştiat în marile capitale ale Europei, înfflnţind instituţii bancare de o prosperitate fără precedent. Printre personajele piesei era şi faimosul cancelar Metternich -
Ion Petrovici
258
259
• De-a lungul unei vieţi
interpretat cu mult prestigiu de un actor, după familie grec sau român - precum şi manechinul său, împăratul Franz I al Austriei, care uneori îi tempera cancelarului, în piesă, ieşirile prea impetuoase. Spectacolul m-a distrat în mod deosebit şi i-am mulţumit lui von Auspitz că m-a îndemnat să mă duc.
Pentru a mă despărţi de Viena, menţionez şi plăcuta amintire a serilor petrecute în vasta sală a unui restaurant, în cuprinsul vechiului hotel „Kranz", unde cânta o orchestră vieneză cu un program totdeauna select. Printre oaspeţii nelipsiţi ai acestui local, având aceeaşi masă rezervată, era compozitorul Lehar, cu încă două persoane, probabil din familia sa. Odată, fiind cu Brediceanu, ne-am aşezat în vecinătatea acestei mese, pentru a-1 putea urmări mai atent pe compozitor. Ceea ce am şi făcut, bbservându-1 cum bătea încetişor cu degetele pe masă, ca pe clapele unui pian. Avea aerul că se afla în fermentaţia unei noi compoziţii absorbante, - şi cum peste doi ani am asistat, la Paris, la montarea ultimei sale operete: Ţara surâsului, desigur, una dintre cele mai reuşite ale acestui autor, am făcut dintr-odată ipoteza că în momentele când l-am văzut cercând pe masă arii care îl preocupau vădit, acestea erau din ţesătura noii operete valoroase, care a avut pretutindeni un succes răsunător.
Parisul l-am văzut relativ târziu, în 1912 - dar am avut atunci posibilitatea să rămân în această unică metropolă mai mult de două luni.
îşi poate închipui oricine ce năvală de impresii m-a copleşit în acest răstimp, având totuşi răgazul ca într-o astfel de şedere mai îndelungată să pun ordine în impresii, ba să fac un program metodic de cercetare a tuturor valorilor şi frumuseţilor.
Am cutreierat în lung şi în lat oraşul - era un sfârşit de vară - i-am cercetat toate instituţiile şi monumentele, am vizitat superbele-i împrejurimi - Saint-Cloud, Fontainebleau, Versailles etc. - în fine n-am lipsit în nici o seară de la teatru, revăzând şi văzând drame şi> comedii, aplaudând iarăşi în Oedip pe Mounet-Sully, apreciind deosebit pe înlocuitorul lui în multe roluri clasice şi romantice, pe Albert Lambert... în sfârşit desfatându-mă J# tot felul de piese, vechi şi noi - trăind o încântare neîntreruptă, care abia în trenul de la întoarcerea în ţară s-a temperat prin vestea războiului balcanic, izbucnit de o zi-două...
Nu pot să insist asupra amănuntelor, pe care regret că nu le-am fixat şi publicat la timp, într-o carte de călătorie cu titlul: Paris.
Dar probabil că m-a reţinut teama de nu fi la înălţimea superbului subiect - iar acum ar fi în orice caz deplasat să complic textul prezentelor amintiri, care au în esenţă un alt obiectiv.
Voi trece repede peste a doua călătorie la Paris, făcută după primul război mondial, în care am regăsit, amplificat parcă, farmecul neasemuit al Parisului şi am cercetat din nou unele muzee, în frunte cu Louvrul măcar pentru a contempla, tară să-mi ajungă, Venera din Millo şi Victoria din Samotrake...
Voi menţiona din această a doua călătorie, tot vara, momente izolate^mai hazlii.
într-o seară de duminică, la Comedia Franceză, se juca o piesă în cinci acte de Dumas-pere. Parisul furnica de englezi şi neapărat trebuia să fie prezenţi unul-doi şi la Comedia Franceză, chiar dacă pricepeau limba franceză cu mult prea puţin.
înainte de ridicarea cortinei, se aşeză în locul gol de lângă mine un englez având în mână textul piesei, pentru a putea urmări spectacolul cu ochii pe carte, şi deci a-i prinde sensul mai uşor.
Am observat de la început încurcătura, când am văzut titlul piesei pe copertă: Denise, piesă în 4 acte de Dumas-fils, dar care se jucase în aceeaşi zi la matineu.
Cortina s-a ridicat şi englezul a deschis,liniştit broşura, şi a început a urmări cu degetul scenele, care, fireşte, nu se potriveau deloc. De câteva ori a răsfoit câteva pagini,smainte şi iarăşi înapoi, dar n-a putut să sesizeze nici o potrivire, aşa că, în cele din urmă, a renunţat şi s-a hotărât să se uite pe scenă, tresărind la vreo vorbă mai răcnită, dar fără a înţelege mare lucru nicicând.
Abia la sfârşit de tot englezul s-a dumirit, când, după patru acte jucate, s-a ridicat să plece şi a văzut cu surprindere că publicul stătea pe loc.
Atunci a binevoit să mă întrebe într-o franţuzească stâlcită:
- Monsieur, je vous prie, qu'est-ce qu'on joue,eetşoir?
Atunci i-am explicat confuziunea cu vorbele cele mâî simple. Mi-a părut c-a înţeles, dar, în loc să facă haz de el însuşi, a păstrat o ţinută rigidă. Nu ştiu dacă mi-a zis „bonsoir" la despărţire. Dar cred că a pl ecat nemulţumit în sine: Văzuse un spectacol la Comedia Francezăl
Al doilea moment amuzant a avut loc în împrejurările următoare. într-o seară, pe la ora zece, treceam pe malurile Senei într-o piaţetă unde aşteptau vreo trei autocare deschise, două aproape ptîrîS. Aveau destinaţia să facă o plimbare de noapte prin Paris, cu câteva opriri prin locuri neprecizate.
Ion Petrovici •
260
261
• De-a lungul unei vieţi
Ne-am urcat, soţia mea şi cu mine, în ultimul vehicul, ceva mai deşert, şi am pornit-o din loc având o senzaţie de excursie ştrengărească, aşa cum nu făcusem niciodată. Străbaterea Parisului pe superbele sale artere iluminate, mi-a împrospătat farmecul obişnuit. în sfârşit, după o lungă cursă în zigzaguri, am ajuns în Montmartre, cartierul pe care îl cunoşteam cel mai puţin din întreg Parisul. Autocarul stopează în faţa unei „boîte", despre care mi se vorbise de alţii, mai competenţi şi mai dispuşi să se, amuze de asemenea distracţii. .    \- .
Am fost invitaţi să coborâm, şi am făcut-o, cu o curiozitate îndeajuns de redusă. într-o cămăruţă cu mese de consum, fiecare nou sosit era întâmpinat cu glume răutăcioase, de către un tip neobosit, care avea această sarcină specială, şi căruia nuri scăpa absolut nimeni. Nu-mi amintesc ce caracterizări individuale ne-a făcut şi nouă la intrare, amuzând publicul dejainstajat, Dar ştiu că pe urmă ne-a lăsat în pace, ocupându-se de valul altora care intrau, cu aceeaşi preocupare de-a fi batjocoritor, fiind totodată şi spiritual. Oaspeţii,.fireşte, nu răspundeau nimic.
Ni s-a oferit o cupă de şampanie, achitată de direcţia autocarelor, despăgubindu-se, evident, din costul biletului, prealabil încasat. în sfârşit, ni s-a făcut semn că e timpulde plecare, ne-am îndreptat iarăşi spre oişă, în timp, ce tipul trântea o nouă glumă fiecăruia dintre noi. Gând am ajuns în dreptul său, pe pragul uşii, mi-a strigat:
- Bonsoir, futur ministre.
Mă pregăteamisă ies pe uşă, când soţia mea, în contra protocolului tăcerii, îi spuse deodată:
- Oh! combien vousavez devine juste!
- Qu'en savez-vous? răspunse tipul puţin mirat.
- Puisqu'il est ancien ministre, probablement qu'il est „futur" aussi.,. >.
Iată cum gluma,personajului a ajuns la o informaţie puţin aşteptată, - afară doar dacă n-o fi considerat-o şi pe aceasta tot o glumă...ocazională.
Aj ung la invitaţia cu „en tete"-ul Sorbonei, primită în preajma Crăciunului din anul 1931. Peste vreo două săptămâni, o. invitaţie de la Academia de Ştiinţe morale şi politice întrebându-mă dacă aş fi dispus să fac şi o comunicare la o şedinţă a acestei instituţii.
Am reflectat intens câteva zile, în primul rând asupra subiectului ce aveam să dezvolt la Sorbona, şi m-am oprit la o temă controversată din istoria gândirii. în ceea ce priveşte comunicarea
la Academie, m-am fixat asupra unui subiect care mă preocupa de multă vreme, dar era teribil de abstract şi implica subtilităţi de cugetare care nu ştiam dacă pot fi comod urmărite într-o şedinţă: L 'idee de Neant.
Fiind şi foarte îngrădit de alte sarcini, am răspuns că pot veni şi rămânea la Paris în ultima săptămână din ianuarie.
Am primit răspuns favorabil şi am plecat spre capitala Franţei, bizindu-mă pentru aranjarea amănuntelor pe activitatea meticuloasă şi entuziasmul unui excelent român: Victor Ianculescu, subdirectorul de la Fontenay-aux-roses (director titular era însuşi N. Iorga, care iniţiase ideea acestui internat pentru studenţii români). Acest subdirector, care mai era şi consulul ţării noastre la Paris, avea iscusinţa de aise introduce în lumea intelectuală a Parisului, legând chiar unele prietenii - şi alături de Elena Văcărescu -bineînţeles, pe un plan mai puţin înalt - era acela care facilita relaţiile românilor în misiune, cu unele cercuri pariziene, care le puteau fi de folos. .
Sfătuit de Ianculescu, am depus cărţi de vizită la câţiva filozofi, am mers personal la rectorul Universităţi, Sebastien Charlety, autor al unei preţioase monografii despre Saint-Simon şi saintsimonişti, cu care am convorbit în cancelaria sa de la Sorbona. Am fost primit acasă, de asemenea, de filozoful Abel Rey, profesor de filozofia ştiinţelor şi preşedintele Cercului interuniversitar, care oferea obişnuit, într-o sală a edificiului Sorbonei, un bufet rece profesorilor străini, invitaţi la Paris. Deşi c-o înfăţişare impunătoare, Abel Rey eraun om extrem de afabil şi de prietenos, ceea ce am constatat de când l-am vizitat acasă, şi când m-a poftit pentru a doua zi seara, la recepţia organizată în onoarea profesorilor străini. Mi-a adăugat că pot să aduc şi alte persoane, dacă vreau să fiu însoţit. ■■■■■
Recepţia cu bufet de la Sorbona, s-a produs înţr-o atmosferă dintre cele mai plăcute, Erau, pe lângă oaspeţi, o semeide.jdpamne, majoritatea franţuzoaice, precum şi câţiva profesori de prestigiu -dintre filozofi Andre Lalande, care şi-a exprimat regretul că nu va putea să asiste la conferinţa mea de a doua zi, şi Leon Brunschvicg, care mi-a spus că este însărcinat să mă recomande publicului mâine seară, când urma să vorbesc la Sorbona. ■ , - Abel Rey ne-a invitat în jurul bufetului şi a rostit un salut de bună venire la adresa celor trei profesori străini. ■■'< Am cerut permisiunea să răspund, mulţumind pentru onoarea făcută mie de a fi chemat să oficiez la Marea Catedră a Sorbonei,
Ion Petrovici
262
263
• De-a lungul unei vieţi
şi am adăugat că în această cinstire am văzut un omagiu care se aducea ţării mele, sora Franţei, România, şi am rugat să mi se îngăduie a parodia un celebru vers al lui Rostand din Cyrano de Bergerac.
Era vorba de versul prin care poetul definea sărutul astfel:
Un point rose qu 'on met sur l 'i du verbe aimer,
şi sub inspiraţia acestei imagini am ceru voie să spun şi eu că, prin chemarea mea,
Vous avez mis un point rose sur l 'i mot Roumanie.
în special doamnele din sală, mai sensibile la lirism» au şoptit un discret „bravo", după care ne-am şi grăbit să încheiem. Intervenţia mea, pare-se cam în afară de uzanţe, a obligat şi pe ceilalţi doi profesori, unul olandez, celălalat din America de Sud, să exprime şi dânşii câteva fraze de mulţumire. Au vorbit mai simplu, ceea ce a fost poate în avantajul lor, dar într-o franceză mai necorectâ, ceea ce a fost în avantajul meu. -
La plecare, Brunschvicg, a venit să-mi strângă mâna, spu-nându-mi „la revedere, pe mâine", la care, ripostându-i că „mâine va fi mai greu ca azi", mi-a răspuns cu o privire câtuşi de puţin îndoielnică:
- Ah! vous possedez une telle maîtrise de la langue!
în sala „Turgot'4, plină de public tineresc, printre care şi o parte din românii care studiau la Paris, dar cu banca întâi rezervată oamenilor mai în vârstă - câteva bărbi albe, cu calotă pe creştet - pe lângă nelipsita în astfel de ocazii, Elena Văcărescu, - am intrat împreună cu Brunschvicg, îndată ce pendula ceasornicului a sunat cinci bătăi.
S-a aşezat pe scaun lângă mine, după ce m-a recomandat în câteva fraze elogioase, pe care urma să le confirm sau nu. -
După aceasta am început să dezvolt subiectul, care era: La Nationalite en Philosophie.
Am arătat cu numeroase exemple că există b corelaţie între caracterele etnice ale unui popor şi cugetarea sa fîlozuofieă. Fireşte, acest etnic, care se oglindeşte în gândire, e corectat de influenţa culturală de la popor la popor, prin care se absorb elemente din spiritul altor naţii.
Dar punctul principal, asupra căruia am căutat să insist, era să denunţ o erezie care nu fusese destul depusă la punct, cel puţin
în unele ţări, anume etnicul, dacă are o înrâurire, trebuie lăsat să şi-o exercite de la sine, nu căutată în mod forţat. Gânditorul trebuie să urmărească adevărul ca atare, şi astfel să-şi pună în funcţiune exclusiv instrumentele intelectuale, fără a se lăsa deviat de preocupări excesive unilaterale, cum ar fi grija de a accentua caracteristicile etnice, naţionale. într-un cuvânt, aspectul etnic, dacă există, este un fapt, nu un program.
Această schiţă rapidă a fost dezvoltată cu exemplificări variate, între care îmi amintesc că am citat şi câteva rânduri potrivite din Memorialul pe atunci recent al mareşalului Foch.
După aplauze, care nu păreau convenţionale, Brunschvicg, care luase note în timpul conferinţei, s-a ridicat de pe scaun şi mi-a făcut o laudă prelungită, din care am reţinut textual începutul:
-Messieurs, on pretend que la clarte est une qualite francaise. Mais le francais aime la clarte, mais ne la pratique pas toujours. Tandis que monsieur Petrovici possede la clarte â un tel degre de prefection... etc, etc... '
Lauda a continuat ascendent, producând o întipărire fericită pe figurile românilor din sală, în frunte cu Elena Văcărescu. Ce să mai zic de cei mai apropiaţi de mine, soţia şi o soră de a mea! . • .- Din sală am trecut într-o cancelarie anexă, unde a năvălit o parte dintre ascultători, personalităţi franceze marcante ca Jean-Louis-Finot, directorul unei vechi reviste {Revue Mondiale -Ancienne Revue des Revues), care mi-a cerut textul conferinţei pentru revista sa, - unde a şi apărut, în fruntea sumarului, în numărul următor.
Mai fusese prezent - adus de Ianculescu, cu care era prieten - Vahfîy -Bese, subadministrator la Comedia Franceză, care, odată cu felicitările sale, mi-a propus locuri fără plată la acest mare teatru reputat, unde odată, graţie acestui preţuitor ocazional, am fost invitat chiar în avanscena administratorului, de unde am aplaudat la premieră drama Coriolan a lui Shakespeare.       / ',,<,.
Oricât aş fi de rezervat faţă de superlative şi oricât n-aş vrea să bagatelizez alte clipe fericite ale vieţii, parcă cele două momente culminante de satisfacţie spirituală au fost seara acelui debut la Sorbona, alături de contactul neuitat cu I. L. Caragiale, la debutul meu ca autor dramatic.
Ca epilog al bucuriei pe care o avusesem la conferinţă, am primit chiar adoua zi de dimineaţă, la hotel, ultimul volum tipărit de Brunschvîcg, La Cannaissance du Soi, cu o dedicaţie care începea cu cuvintele: „Ensouvenir d'une tres belle conference..."
Ion Petrovici •
264
265
• De-a lungul unei vieţi
De acest profesor-filozof, de care urma să mă legeP trainică prietenie, care m-a pus în contact cu lumea intelectuală pariziană şi mi-a deschis uşile unor mari reviste ferecate, unde am început o colaborare (de ex.: Revue de Metaphysique et de la Morale), eu care am întreţinut aproape zece ani o lungă corespondenţă, voi mai avea ocazia să vorbesc, povestind şi alte episoade din relaţiile noastre.
Deocamdată, voi menţiona că l-am revăzut după patru zile Ia comunicarea pe care am expus-o la Institut (Academia de Ştiinţe Morale) şi unde am mai făcut cunoştinţă şi cu alţi filozofi, pe care încă nu-a întâlnisem, ca: Le Roy, Levy-Briihl, Paul Gaultier.
Ultimul eră director la Revue Bleue, veche revistă reputată, la care am devenit, de asemeni, un frecvent colaborator.
Şedinţa avea loc la o ora foarte incomodă pentru cine era deprins să dejuneze mai târziu, adică la unu jumătate. în afară de academicieni, veniţi în număr normal, n-a asistat ca public străin decât Elena Văcărescu, pe care veneau să o salute mai toţi cărturarii prezenţi la şedinţă. ;
Până ce mi s-a dat cuvântul, am inspectat vetusta sală, cu podele de scânduri vopsite, cu perdele albe de modă- veche la ferestre, în sfârşit, cu o masă semicirculată, sporită lateral cu mese anexe, acoperite toate cu un postav verde ca la mesele de cărţi.
Mi s-a dat cuvântul îndată după deschiderea şedinţei şi am citit textul reflecţiilor mele filozofice asupra Ideii de Neant. Comunicarea aceasta, abstractă şi cu raţionamente complicate, n-aş putea spune că a avut succes răsunător, deşi specialiştii au urmărit-o cu real interes. Presa pariziană a înregistrat-o în dări de seamă, mai scurte sau mai lungi. Răspândire prea mare n-a avut pe piaţa străină, întrucât s-a tipărit în Analele Academiei; dimpreună cu celelalte comunicări ale anuluL ~ trăgându-se un număr limitat de tiraje aparte. Eu, totuşi, păstram conştiinţa^unei lucrări originale şi cu temeiuri ce meritau a fi luat în seamă. în ţară, unde a apărut în traducere românească, s-a bucurat, ce e drept, de unele semnalări elogioase şi chiar de analize mai aprofundate; Totuşi, nici tăcerea străinătăţii n-a putut rămâne veşnică, fiindcă, după 20 de ani de la rostire, un filozof francez dintr-o generaţie mai tânără, cajre a publicat o vastă operă cu titlul La Dialectique de l'Affirmationîn 1953, i-a consacrat - în capitolul Del'Etre et du Neant,- descoperind în ungherul lui retras studiul meu în această chestiune - o lungă analiză, alături de teoriile altor filozofi, cu mult mai cunoscuţi, punându-mă într-o companie dintre cele mai măgulitoare.
Asupra activităţii mele culturale la Paris, care nu s-a redus la atâta, voi reveni chiar în acest capitol. Deocamdată, pentru a respecta cât de puţin şi ordinea cronologică, voi intercala aducerile-aminte despre o conferinţă ţinută la Geneva.
La Geneva fusesem trimis cu un scop politic: săi reprezint Parlamentul la o Conferinţă de dezarmare - prima în genul acesta -, propusă de un fruntaş al politicii engleze şi Ia care au convenit să trimită delegaţi toate ţările Europei. Delegaţia noastră era alcătuită după structura tuturor delegaţiilor, având în frunte pe ministrul de externe, Demetru Ghica, din N. Titulescu, delegatul permanent al României la Liga Naţiunilor, Const. Antoniade, ministrul plenipotenţiar în Elveţia, Vespasian Pella, profesor de Drept penal în ţară; dar mai mult cu misiuni în străinătate, din autorul" acestor amintiri, precum .şi din câţiva generali şi ofiţeri superiori.
M-am dus direct de la Paris la Geneva şi am rămas câteva luni, deşi m-am convins foarte curând, după divergenţele punctelor de vedere, exprimate în şedinţe şi în culise, de zădărnicia încercării, în orice caz prematură. Dar m-a interesat contactul cu reprezentanţi dintre cei mai de seamă ai lumii internaţionale, precum m-a bucurat schimbarea de decor, cu perspectiva de a rămânea câtva timp într-o ţară deosebit de frumoasă, în care, date fiind şedinţele intermitente ale conferinţei, îţi era îngăduit să te deplasezi şi să faci din când în când excursii încântătoare.
Am întâlnit trei cunoştinţe cu care nu mă văzusem cam demult: Const. Antoniade, fost coleg de studenţie şi cu care avusesem legături de stimă prietenească: Vespasian Pella, care-mi fusese eleV-audient la Universitatea din Iaşi, care, sub un exterior mai mult modest, ascundea o ambiţie tenace, dar şi posibilităţi spirituale care, poate, o justificau; în sfârşit, N. Titulescu, cu care fusesem coleg în primul guvern Averescu, a cărui strălucire intelectuală nu mai eira pentru nimeni o necunoscută, fiindcă se afirmase pe scena internaţională şi îşi crease legături utile şi ţării sale, care îi tolera şi uneje^harţaguri" în schimbul serviciilor aduse.
Ministrul nostru de externe nu rămânea decât la şedinţele inaugurale, în care reprezentanţii autorizaţi ai tuturor ţărilor îşi exprimau succesiv,-într-un lung discurs, punctul de vedere al patriei respective. Demetru Ghica ne-a convocat în apartamentul lui Titulescu (patru camere, care compuneau şi epuizau etajul cel mai de sus al hotelului Berg), pe mine şi pe Pella, pentru a ne citi dscursul pe tâfeîf pregătise. Titulescu, neastâmpărat cum era, ieşea mereu din cameră în timpul lecturii, rugând să se continue şi în
Ion Petrovici • 266
lipsa lui. Pella şi cu mine l-am ascultat în întregime, propunându-i fiecare să insereze câte o idee, care, după părerea noastră, era potrivită. Ministrul de externe a recunoscut valoarea propunerilor noastre, le-a notat şi le-a intercalat pe amândouă la locul potrivit.
După plecarea lui Ghica în ţară, Tituleseu, rămas şeful delegaţiei, a început să ofere dejunuri la reprezentanţii unor ţări străine. La aceste mese, delegaţia română era invitată în întregime, şi ţin minte că am asistat şi eu la două: una, mai puţin interesantă-cu delegaţii statelor Americii de Sud -, alta, cu mult mai importantă, cu o parte din delegaţia sârbă, în frunte cu ministrul de externe Marinkovici, şi cu o parte din delegaţia greacă, în frunte cu un om cu totul distins, juristul Politis, fost profesor la Universitatea din Paris, până când a părăsit naturalizarea franceză, reluîndu-şi iar cetăţenia greacă, după care a devenit ministrul Greciei la Paris. El era reprezentantul acestei ţări la Societatea Naţiunilor şi, ocazional, şeful delegaţiei la conferinţa dezarmării.
La masa cu delegaţia Americii de Sud, m-am aşezat cam unde am dorit. Nu acelaşi lucru a fost la masa următoare, la care Tituleseu, preocupându-se meticulos cu aşezarea oaspeţilor, m-a tras la o parte să-mi spuie:
- Te-am aşezat la dreapta lui Politis şite-am pus acolo nu degeaba, ci cu misiune.
- Et que m'ordonnez-vous Seigneur presentement?
- Versul ăsta nu-i din Ruy Blas'? Ia spune-mi replica exactă a lui Don Salluste!
- De plaire â certe femme et d'etre son amant?
- Ei bine, reluă el, dispoziţia pe care ţi-o dau este asemănătoare: Să-1 seduci!
- Mai precis?
- Vreau să vadă că în ţara noastră există şi alţi.-., adică mai mulţi intelectuali de seamă...
Am înţeles consemnul, - după cum am gustat şi delicioasa expresie „şi alţi"... . :
Am executat însărcinarea, căutând să-1 atrag pe Politis pe terenul strălucitei culturi elene, poezie, artă, filosofie, - bineînţeles, până la limita de la care aş fi căzut în pedantism. Conversaţia noastră, cu contribuţii reciproce, a fost foarte animată, că aproape uitasem de restul comesenilor. ;
Am rămas prieten cu Politis, şi acesta mi-a şi dovedit-o într-o împrejurare despre care am să vorbesc curând.
267 • De-a lungul unei vieţi
La conferinţa propriu-zisă, „qui traînait en longueur", nu aveam nici un rol. Dealtfel, şi rolul lui Tituleseu nu era pe scenă, ci în culise. Aici era ocupat tot timpul cu întâlniri Ia el acasă, mai ales cu gazetari, pe care îi cultiva prin toate mijloacele de seducţie. Foarte ocupat cu aureola lui proprie, trebuie să recunosc că îşi dădea toată osteneala să procure şi ţării sale avantaje, - măcar de natură morală. De aceea, relaţiile sale prieteneşti - de la egal la egal - cu toţi corifeii marilor ţări europene, toţi mai în etate ca dânsul, erau folositoare pentru ţară.
Obişnuit cu viaţa de muncă şi de rezultate, nu puteam să mă împac cu „lenevirea" în care trăiam la Geneva. Am căutat să umplu golul mergând la spectacole, la catedrala unde erau concerte din Cezar Franck, la trupe în turneu, când am văzut fie Mitridate de Racine, fie Cosi fon tutte. de Mozart, - după cum am participat, mai în primăvară, la o excursie pe „Jungfrau", piscul trecut de 4000 de metri, amenajat cu toate mijloacele comode de a-l sui până în vârf. In cele din urmă am vrut să plec din Geneva, plictisit de o şedere degeaba - ceea ce a provocat o scenă de mânie patetică din partea lui Tituleseu, învinuindu-mă că fac un gest neprietenesc - când s-a produs ceva care a schimbat faţa lucrurilor: o invitaţie din partea Universităţii din Geneva, ca să fac o conferinţă de specialitate într-o seară în Aulă.
Nu importă care au fost factorii determinanţi ai acestei invitaţii, important e că ea s-a produs şi că eu am acceptat-o, după ce am risipit nedumerirea iniţială, întrucât personal nu avusesem absolut nici un amestec.
Am fixat subiectul conferinţei Le dynamismephilosophique, iar cu'vreo câteva zile înainte de data de 8 mai, când urma să o rostesc la Universitate, i-am comunicat lui Tituleseu şi l-am rugat să vină, ba chiar să insiste pe lângă unele personalităţi străine, cu care el avea strânse legături personale, ca să asiste şi ele, - mai ales că era la 9 seara, când şedinţele conferinţei erau încheiate. Tituleseu, cu obişnuita lui exuberanţă, mi-a făgăduit că va aduce cel puţin vreo zece corifei politici, pe lângă delegaţia română, căreia îi va da poruncă să nu lipsească. ...
Cu Politis i-am spus că voi vorbi eu însumi, ceea ce am şi făcut. „
. îmi amintesc şi azi cu o excepţională claritate de seara conferinţei. Era o vreme admirabilă, un cer senin şi cu o lună rotundă, mare^care se ridica greoaie la orizont - parcă nesigură că eforturile sale de suire vor fi încununate de succes.
Ion Petrovici •
268
269
• De-a lungul unei vieţi
într-o sală vecină Aulei, am intrat condus de un student român, care urma să-şi treacă doctoratul în Psihologie, şi am luat contact cu rectorul Universităţii, Cu profesorul Claparede, pe care îl mai întâlnisem şi înainte, cuPiaget, mai tânăr decât cel de dinainte, dar tot aşa de reputat psiholog, cu Werner, şi dânsul tot la secţia filozofică - şi parcă şi cu alţii.
La ora indicată am intrat în Aulă, precedat de rector care m-a prezentat publicului. Am observat îndată, rotindu-mi repede ochjii, mult tineret în sală, iar dintre persoanele în vârstă pe Politis, instalat de cu vreme într-un loc strategic, îm faţă, delegaţia română compactă, cu doamna Tituleseu în frunte. încolo, nici o figură cunoscută din lumea internaţională, ba unul care strălucea prin absenţă era N. Tituleseu însuşi.
Am început conferinţa, în dispoziţii normale, deşi poate nu deajuns de mulţumit, când, după vreun sfert de oră, apăru şi Tituleseu, strecurându-se într-o bancă mai de sus a amfiteatrului. Intrase cu un palton de iarnă, pe care nu l-a> lepădat, şi tot timpul stătea cu capul aplecat pe o mână care îi astupa cu batista urechea din acea parte. . 1
După vreo zece minute, strecurându-se tot aşa de tiptil, a dispărut definitiv din Aulă. " »
Conferinţa, o clipă derutată de această manevră a compatriotului meu, şi-areluat firulcu şi mai multă energie ca înainte.
La sfârşit, rectorul Universităţii mi-a comunicat că, la un cămin studenţesc din vecinătate, a aranjat o gustare, unde sunt poftit să merg dimpreună cu,toată delegaţia românească. I-am atras atenţia că în sală se afla şi Politis, rugându-1să-1 invite şi pe el. Rectorul s-a executat îndată, iar Politis a primit cu cea mai mare bunăvoinţă.
Ne-am îndrumat toată echipa şi, laolaltă cu profesorii care au fost prezenţi, am petrecut două ore extrem de plăcute. Politis cu deosebire a fost de o vervă neîntreruptă. Ai fi zis că luase locul lui Tituleseu, dispărut!
A doua zi, pe la prânz, mă pregăteam cu soţia mea să facem o excursie cu vaporul pe lacul Leman, când telefonul din cameră (locuiam şi eu tot la Hotel Berg, ocupând o singură cameră la un etaj mai jos) mă cheamă stăruitor. Ducând receptorul la ureche, aud un glas stins de muribund:
- Vino să te sărut... Ai fost admirabil.
Era glasul lui Tituleseu, dar nu m-am putut împiedica, totuşi, să-i spun:
- De unde ştii tu? Ai stat doar câteva minute.
- Mi-a fost deajuns, mi-a fost deajuns... Uite, să-ţi spun o imagine pe care am reţinut-6 pe de rost.
Fraza era într-adevăr exactă. în sfârşit, nr-am urcat la al patrulea etaj - quasi proprietatea lui Tituleseu -, unde am întâlnit la uşa apartamentului său, pe coridor, unul din tinerii care făceau parte din escorta lui permanentă.
- Ce e cu patronul d-tale?
- îi este foarte rău. Poftim înăuntru.
Am traversat vreo două saloane şi am ajuns la uşa dormitorului său, pe care tânărul a deschis-o, dispărând.
O clipă am rămas înţepenit în prag, privind patul pe care el stâtea tolănit în pijama, cu capul. între mâini şi cu becul aprins la lampa de la masa de noapte, - ceea ce în plină zi avea un aspect puţin sinistru.
Tituleseu, fără să se mişte, îmi făcu un semn cu mâna, repetându-mi cu glasul stins: -Vino să te sărut.
Dar pesemne că nu m-am grăbit prea tare, că deodată s-a ridicat brusc în sus, spunându-mi cu voce aproape normală:
- Da vino mai repede, că n-am nimic...
Dându-şi seama că această ultimă declaraţie ar fi uluitoare, după toată punerea în scenă, s-a rectificat, adăugând:
-Adică n-am o boală care să se ia... aşa că poţi să te apropii liniştit.
M-a sărutat pe amândoi obrajii şi apoi, fără să se mai chinuiască, ţinându-se cu mâinile de cap, a început să frazeze cu rapiditatea şi glasul său de totdeauna:
-Ai văzut ce lume multă ai.avut? Mai deunăzi a vorbit Millerand, care, deşi fost preşedinte al Republicii Franceze, a avut sala goală.
Este adevărat, asistasem şi eu la conferinţa anostă,;plicticoasă pe care a mormăita Millerand. Sala a fost, ce e drept, pe Jumătate goală, dar lucrul pe care ţin să-1 corectez cinstit e că el n-a vorbit în Aulă, ei într-o sală mai vastă a unui cinematograf din Geneva.
După ce am lichidat chestia conferinţei mele, Tituleseu m-a rugat să ascult o notă pe care o redactase în numele ţării către Statul Polonez. ;
Nota era în adevăr admirabilă - şi ca demnitate, şi ca idei frumos exprimate.
Ion Petrovici
270
271
• De-a lungul unei vieţi
L-am felicitat şi i-am făcut apoi în cercuri selecte cuvenita reclamă.
M-am despărţit de dânsul, îmbrăţişându-ne iarăşi, şi m-am coborât reflectând în mine:
Ce amestec bizar de rară valoare spirituală şi... de puţină farsă!
A mai fost un moment ce ar merita să fie consemnat, înainte de plecarea mea din Geneva. E vorba de un pick-nick universitar, pe care îl organizau profesorii şi studenţii - cei de la filozofie - şi la care mi-a propus să vin şi eu profesorul Claparede. Era vorba de o plimbare şi de o masă câmpenească la poalele munţilor Saleve, dincolo de frontiera cu Franţa, care trece în imediata apropiere a Genevei. Trecerea acestei graniţe se făcea fără nici o formalitate şi n-ai fi avut impresia că ai trecut în altă ţară, dacă n-ai fi fost prevenit.
Mi s-a spus că fiecare ne aducem mâncarea în desagă şi am fost avizat că va veni să mă ia cu maşinuţa sa personală profesorul Piaget.
La ora stabilită, şoferul-profesor a tras cu maşina la scară şi am plecat amândoi, aşa precum se rânduise.
Pe drum, conversaţie scurtă şi sporadică, Piaget fiind preocupat de mânuirea volanului.
-Aşadar, ai conferenţiat la Sorbona... mă întrebă dânsul.
- Chiar la începutul acestui an, i-am răspuns.
- Eu mi-am făcut studiile la Paris. în special îl preţuiesc pe Brunschvicg - cel mai mare gânditor al Franţei contemporane.
- Cum, îl aşezi deasupra lui Bergson?
- A! Bergson e un mare talent de scriitor. Danîn ceea ce priveşte profunzimea gândirii, Brunschvicg îl depăşeşte.
Era prima dată că auzeam o astfel de ierarhizare, care mi s-a părut foarte individuală. Şi eu mă găseam ca înrudire de cugetare, mai aproape de Brunchvicg, care era raţionalist, în timp ce de intuiţionismul lui Bergson mă simţeam mai străin. Totuşi, în filozofie aprecierea nu se face exclusiv după similitudinea de gândire, ei după forţa intelectuală cu care îmbrăţişezi şi unifici materialul cunoştiinţelor concrete. Dovadă, recenziile foarte admirative ale lui Eminescu asupra lui Vasile Conta, deşi concluziile lor filozofice segăseau la doi poli diferiţi... r,
între admiratorii lui Bergson se găseau, cu siguranţă,,-şi dintre aceia care nu împărtăşeau punctul lui de vedere.
Totuşi, această entuziastă apreciere asupra lui Brunschvicg^fără să mă convingă, mi-a făcut plăcere pentru motive de ordin personal.
Ajunţi la poalele muntelui Saleve, am găsit sosiţi .mai dinainte pe cei mai mulţi dintre participanţii la pick-nick. Ne-am aşezat pe iarbă şi am scos şi eu din săculeţul meu cele câteva articole alimentare. Nu adusesem nici un fel de băutură, dar m-a liniştit asistenta lui Claparede, o doamnă vioaie şi drăgălaşă, pe care o cunoscusem chiar atunci şi care m-a poftit pe pledul ei întins, unde rezervase locuri şi pentru ceilalţi profesori. Dânsa adusese cel mai bogat aport de alimente şi câteva sticle de bere.
Masa participanţilor era risipită pe toată pajiştea circulată, de la poale până în preajma ridicării terenului muntos. Deodată, observ o mişcare printre tineret, care s-a îndepărtat repede şi masiv din apropierea imediată a muntelui, aşezându^se mai la distanţă. Ce se întâmplase?
La marginea extremă a pajiştii se găsea o piatră pe care stătea scris: ,JPe locul acesta a căzut într-un duel Ferdinand de Lasalle".
Li s-a părut tinerilor, care se aşezaseră în nemijlocita vecinătate, că şi-ar fi stânjenit petrecerea cu o notă cam lugubră, şi de aceea s-au retras, ca b maree, oprindu-se mai departe.
M-am sculat şi eu o clipă şi m-am îndreptat să citesc inscripţia, de care eram acum informat, şi am rămas un moment gânditor, poate mai mult decât alţii, fiindcă Lasalle, filozof hegelian de mari făgăduinţi, fusese ucis în duel de un român, de boierul Racoviţă.
Şi mi-am zis în gând cu mâhnire, dar şi cu puţină răutate: „Vai! ce oribilă contribuţie a adus compatriotul nostru la... Istoria filozofiei!..."
Dar atracţia supremă şi vraja neasemuită continua să le exercite Parisul, unde am avut norocul să-mi fixez centrul activităţii mele internaţionale cu o periodicitate regulată.
De ajei am mai fost, când şi când, şi prin centre apropiate -ca invitat al Universităţii din Lille, sau la Hautes Etudes în Bruxelles, invitaţii produse ulterior. La Sorbona am reuşti să menţin constant interesul trezit cu prima conferinţă, desprecare arh vorbit mai pe larg în paginile de mai sus, iar la Academia de Ştiinţe Morale am mai făcut o comunicare cu un subiect mai concret, care a fost urmărit mai uşor, dar care nu avea o temă de importanţa celei dintâi.
Osebit de răspunderea conferinţelor, care rămânea pe primul-plan, Parisul mă reţinea prin nesfârşitele sale posibilităţi de desfătare. Mai puţin atras de scenele bulevardiere, deşi uneori ofereau spectacole de un comic savuros, continuam să frecventez marile scene cu spectacole grandioase, chiar dacă revedeam pe
Ion Petrovici
272
273
De-a lungul unei vieţi
alocuri aceleaşi reprezentaţii clasice, la Comedia Franceză sau la Odeon.   1 -
De asemeni1, mă aflam destul de des la cele două „Opere", unde m-am iniţiat în special în creaţiile muzicale franceze - e vorba.de acelea mâi noi, care nu ajunseseră pe la noi -şi cu această ocazie am asistat la a treia reprezentaţie a creaţiei muzicale Oedip, a compozitorului nostru G. Enescu, montată pe scena de la Grande Opera.
M-am dus la spectacol cu reală emoţiune şi am urmărit lucrarea cu încordare. Nu mi s-apărut pestetot de, valoare egală cu a altor opere străine, de pildă cu Lohengrin, Aida şi chiar; în dimensiunile ei restrânse, Cavaleria rusticană. Dar am găsit părţi care atingeau perfecţiunea, ca, bunăoară, al 2-lea act, cu nimicirea Sfinxului, ieşirea în calea lui Oedip a populaţiei tebane, în frunte cu regina Jocasta, văduva lui Laios, care oferă recunoscătoare mâna tânărului care salvase cetatea de teribilul flagel. Partitura acestui act mi s-a părut superbă, precum şi alte momente izolate. In schimb, alte părţi le-ara; sesizat mai puţin, sau mai exact, casă folosesc o formulă tipică, nu le-am înţeles suficient.
Oricum, &m simţit la acestspectacol o mare mândrie şi, dacă am fost mâhnit de ceva, e că în programul oficial al spectacolului nu se menţiona că autorul e român,, spunându-se, pur,şi simplu, că el este, ca muzician, produsul Conservatorului din Paris.
Totuşi, era de datoria lor, socotesc eu, să pomenească măcar în subsidiar că aparţinea naţiunii noastre, mai ales când - ceea ce eu am aflat mai târziu - cheltuielile de montare ale acestei opere au fost puse la dispoziţie de bugetul statului nostru!
Continuele călătorii ştiinţifice, la Paris au sporit legăturile mele cu cercurile intelectuale ale marii capitale. Dar prietenia cea mai adâncită a rămas aceea cu filozoful Brunschvicg, al cărui oaspete, în casa lui, am fost în câteva rânduri, cunoscând cu această ocazie şi alţi filozofi invitaţi anume, ca sociologul Bbugle, directorul Şcoalei Normale Superioare, sau filozoful-istoric Parodi, fiul cunoscutului drarhaturg.de origină greacă, ce purta acelaşi nume, autorul vechii drame în versuri/îome veincue, tradusă în româneşte pe vremuri, tot în versuri rimate, de tânărul î. L. Caragiale, care nu îşi fixase încă orientaţea lui dramatică. ,
Dar Brunschvicg, pe lângă prietenia cu mine, a mai fost şi un prieten al ţării noastre. Amiciţia cu mine va fi fost punctul de plecare, dar au existat şi alte împrejurări, care au favbrizt exprimarea sentimentelor liii afectuoase faţă de România.
Simţind plăcerea,pe care dânsul ar avea-o să vie la noi în ţară, invitat, fireşte, de o instituţie culturală, am determinat Universitatea din Iaşi, .unde activam demult ca profesor, să-i facă invitaţia necesară şi am folosit prietenia mea eu fostul meu profesor C. Rădulescu-Motru, ca să i se facă o invitaţie similară şi de Universitatea din Bucureşti.
_ Preferarea lui Brunschvicg altor filozofi francezi eraobiectiv motivată, deoarece, din echipa de gânditori post-bergsonieni, compusă din el, Lalande, Le Roy, Abel Rey, Mâyerson, ori sociologi ca Bougle sau Levy-Bruhl, - Brunschvicg părea să se bucure, prin erudiţia şi subtilitatea operei sale, de un coeficient de prestigiu ceva mai accentuat.
Răspunzând acestei invitaţi duble, la care s-a asociat şi Societatea Română de Filozofie, a sosit în România şi a fost oaspetele ei o săptămână, în aprilie 1935. A făcut conferinţe în cele două centre, a participat la o şedinţă a Academiei Române, unde a fost salutat atât ca membru al Institutului, cât şi ca gânditor de reputaţie europeană; In intervalele libere, a căutat să cunoască monumentele şi valorile ţării, interesându-se de tot ce putea să-i destăinuiască însuşirile şi silinţele poporului nostru. Brunschvicg a rămas încântat de toată atmosfera - dar în special de ziua de la Iaşi.
Ca acel care l-am întovărăşit mâi tot timpul, îmi amintesc precis de amănuntele programului.
DeJa gară, unde a fost primit, pe lângă decanul Facultăţii de litere, de un grup de studenţi în frunte cu o drăgălaşă studentă, care i-a oferit o jerbă, rostindu-se într-o perfectă franţuzească, au urmat- la dorinţa lui - o lungă cercetare a monumentelor de artă, de laTrei-Ierarhi până la mănăstirea Cetăţuia, aşa de falnic aşezată pe înălţimea colinei sale, de unde domină înconjurimea şi îmbrăţişează revărsarea oraşului ca pe o hartă în relief. Cu puţin îaninte de amiază am trecut în partea opusă a laşului, la Şcoala normală „Vasile Lupu", unde elevii, în uniforma* ldr naţională, aşteptau înşiruiţi la intrare, având în frunte fanfara proprie, care, la sosirea oaspetelui a intonat cu suflet Marsilieza. Filozoful era viu mişcat de această primire, având timp să-mi şoptească atâta: „On dirait que je suiş le President de la R^publique". A urmat apoi o producţie a elevilor, foarte bine organizată de directorul şcoalei, cu dansuri populare, pline de frământare şi de pitoresc, cărora filozoful le<şa,găsit o nuanţă păgână, dionisiacă, ducându-1 cu mintea la obiceiuri foarte îndepărtate, menţinute în păturile populare sub formă de tradiţii multiseculare.
Ion Petrovici
274
275
De-a lungul unei vieţi
Prânzul s-a servit la şcoala de menaj, iar serviciul a fost dirijat de fiica directoarei, o duduie sprintenă şi tot aşa de drăguţă ca şi studenta de la gară. Masa era restrânsă-profesori şi alte notabilităţi ale oraşului, printre care generalul comandant al Corpului de Armată
- care a cerut la urmă să i se îngăduie un mic discurs, spunând, între altele, că strategia se foloseşte de regulile metodei carteziene, ceea ce nu putea decât să facă plăcere unui filozof francez.
Pe la 6 seara, Aula Universităţii, inundată de public în toate ungherele, într-o măsură în care pot spune că n-am văzut-o niciodată, a ascultat cu încordare conferinţa lui Brunschvicg (cu tema: Intuition et Intelligence), magistral prezentată, deşi nu în stilul marelui public, care totuşi şi-a dat seama de valoarea ei deosebită, alături de cei mai pregătiţi s-o preţuiască, aplaudându-1 frenetic la încheiere.
în orice caz, ziua de la Iaşi a rămas adânc sădită în sufletul acestui, oaspete de elită, pe a cărui fizionomie se zugrăvea mulţumirea, fie prin momente de expansiune, fie prin îngândurări de reverie fericită. într-unui din aceste momente, punându-i nu ştiu ce întrebare, mi-a răspuns: „Je suiş ancore sous le char-me,.. c'est mon apotheose avânt ma mort".
La câteva zile de la plecarea din ţară, o scrisoare pe care mi-a trimis-o din Istambul e plină de vibraţia prelungită a aceleiaşi încântări: „J'emporte une vision dont chaque trăit demeure enfonce dans mon coeur, nature et histoire, art et pensee, et par dessus tout le contact des personnes, totu m'a ete reconfortant et je ne saurais vous dire â quel point*'.
Doi ani după aceea, în 1937, care era şi anul marii expoziţii de la Paris, a avut loc tot acolo şi marele Congres Internaţional de Filozofie, cu participarea câtorva sute de gânditori din toate părţile globului. Am fost extrem de ocupat, atât cu propria mea comunicare, sorocită de comitetul organizator la o şedinţă plenară, cât şi cu discuţiile contradictorii, animate, cu filozoful vienez Hans Reichenbach şi cu italianul Orestano. Brunschvicg era cam suferind
- deşi soţia sa îl denumise „malade imaginaire", în orice caz n-avea dispoziţia bună şi a jucatun rol mai redus. Participa, totuşi, regulat la şedinţele plenare, care se ţineau dimineaţa (după-amiază, Congresul lucra pe secţiuni), şi cu ocazia aceasta schimbam câte o idee şi adesea îmi amintea câte o întâmplare de la Iaşi. Odată ştiu că mi-a spus: „Je crois que j'ai commis une faute... parce que je n'ai embrasse Ies deux jeunes filles..."
I-am răspuns în glumă că e păcat că n-a făcut-o, fiindcă ar fi fost momentul optim: amândouă erau acum măritate...
Congresul de filozofie a avut pentru mine două încheieri, prima, un ospăţ oferit la restaurantul român al Expoziţiei din Paris, de către Comisariatul general al României - ospăţ la care a fost invitaUin grup de vreo 30 de filozofi, majoritatea francezi.
In lipsa lui D. Guşti, comisarul guvernului român, am prezidat eu această masă colegială şi am fost nespus de bucuros să văd ce mult au fost apreciate mişcările noastre româneşti. De asemeni, a avut succes deosebit; orchestra lui Grigoraş Dinicu -dar cine a atins punctul culminant al tarafului a fost naiul lui Fănică Luca. Acest instrument muzical, ce nu avea folosire curentă în străinătate, era cunoscut de către cei prezenţi mai mult din mitologia greacă, de la zeul cu picioare de ţap. Bineînţeles, ca înfăţişare, nu ca sunet şi posibilităţi muzicale. Aproape toţi filozofii nu-'şi puteau lua ochii de la acest instrument, mânuit cu atâta .„brio" de Fănică Luca în Ciocârlia, sau în alte bucăţi naţionale. îmi amintesc că, ridicându-se de la dejun, a venit la mine un filozof tomist, în sutană preoţească, şi m-a întrebat dacă n-ar putea să capete o fotografie a acestui executant prodigios, pe care nu-1 va putea uita. L-am îndrumat acolo unde trebuia să se adreseze şi m-am gândit mai multă vreme* cum va fi stat pe poliţă la filozoful-preot, care participase inimos la Congres, fotografia lui Fănică Luca, alături de chipul lui Descartes... patronul Congresului!
Dar a fost şi o a doua încheiere a Congresului, făcută în compania altui grup de filozofi, - o încheiere mult mai importantă decât aceea cu masa de la restaurantul românesc.
Este vorba de excursiunea pusă la cale de Preşedintele Congresului - istoricul filozofiei Emile Brehier- în locurile unde s-a născut şi a trăit tinereţile sale marele Rene Descartes. Am pierdut din vedere să amintesc că acest Congres purta şi numele de.Congres Descartes, şi asta nu dintr-un capriciu, ci pentru că se împlineau trei sute de ani de la publicarea operei epocale: Discours de la methode, care a inaugurat perioada denumită raţionalismul cartezian.
Era, deci, o legătură aparte între Congres şi numele strălucitului filozof- şi aşa se explică faptul că în şedinţa inaugurată a Congresului, ţinută în, cea mai vastă sală a Sorbonei - unde a încăput într-unxolţ şi o muzică militară-toţi oratorii au preamărit pe Descartes. AtuncU-am auzit cuvântând şi'pe poetul-filozof Paul Valery, ale cărui aforisme în patru volume Ie savurasem mai demult,
Ion Petrovici
276
277
• De-a lungul unei vieţi
clar al cărui discurs a fost o catastrofă, neînţelegând nici unul din cuvintele pe care le mesteca între dinţi ca pe un şerbet.
în dimineaţa primei zile, după închiderea Congresului, un autocar eufilbzofi de naţiuni diferite - îmi amintesc de câţiva cehi şi elveţieni, alături de francezi cu Brehier în frunte s-a urnit de la locul convenit, îndrumându-se către departamentele Poitou şi Tourenne, cu capitalele lor Poitiers şi Tours. în drum aveam să ne oprim şi în alte oraşe mai cunoscute sau mai anonime, precum şi să vizităm mai multe castele de pe Loara.
Oricât aş fi de ispitit de demonul înfăţişării locurilor frumoase-nu voi întârzia povestindu-mi impresiile pe care le-am avut la celebrele castele, ca Amboise, Chenonceaux, Blois, €hambord etc, şi mă voi mărgini la relevarea unor întâmplări mai caracteristice - şi mai puţin aşteptate.
După o scurtă oprire nu departe;de Paris, pentru a vizita catedrala de la Chartres - şi a fost de ce - am mers întins către Poitiers.
Ce oraş de provincie vetust şi neevoluat! Când să intrăm în oraş, de pe şosea în prima lui stradă, autocarul a încremenit peloc, neavând posibilitatea de a descrie o curbă pentru a-şi schimba direcţia/Uliţele erau aşa de strâmte şi întretăierile aşa de incomode, că maşina nu a putut cârmi, izbindu-se de colţul unei linii frânte, care nu-i îngăduia să apuce pe altă stradă. In sfârşit, cu eforturile desperate ale şoferului, precum şi cu unele ajutoare externe, am reuşit să schimbăm direcţia şi să apucăm spre Universitate. Localul nu avea nici o amploare, iar în interiorul lui, deşi am fost primiţi într-o salămai vastă, avea nişte pupitre meschine şi destul de uzate. Putea fi şi o sală de învăţământ elementar.
A fost, cu prilejul sosirii noastre, o festivitate improvizată în amintirealui Descartes. Cel dintâi a luat cuvântul o cunoştinţă a mea mai veche,' Pierre Mesnard, conferenţiar de filozofie la Uni versitatea din Poitiers. El s-a mărginit să acentueze şi să înceapă o polemică, ce avea să fie continuată tot răstimpul în care am rămas pe acele locuri, afirmând cu tărie că originea lui Descartes, contrar afirmaţiilor obişnuite, este legată de Poitiers şi de această regiune, şi nude ţinutul vecin; Tourenne, cum susţin cei de acolo.,cu încăpăţânare şi fără dreptate.
A rostit apoi o scurtă dizertaţie asupra operei lui Descartes un congresistceh, sositsîmpreună cu noi. In sfârşit, un profesor de la Universitatea locală, al cărui nume îmi scapă, aţinut o conferinţă inteligentă şi mai bună decât a predecesorului său.
Până seara, după ce ne-am ocupat camerele la hotel, care erau destul de bine ţinute, am traversat întreg oraşul până Ia o înălţime de la marginea lui, unde s-a tăiat cu foarfecă un cordon tricolor, dându-se cale liberă unei şosele care se inaugura atunci. Primarul oraşului, om între două vârste; îmbrăcat mai de gală, dar având pantalonii excesiv dcseurţi, a pronunţat un discurs care m-a Uimit nu numai prin excelenta lui alcătuire, dar prin frumoasa cultură clasică, răspândită bogat, deşi nu fără măsură, în dezvoltarea discursului. L-am ascultat cu interes şi nu-mi luam ochii de la priveliştea oraşului răspândit la poale, ce prezenta un aspect de ruină.
Seara a fost un banchet în sala Primăriei, cu corpul didactic de diferite grade, cu generalul comandant al garnizoanei, precum şi cei mai de seamărnagistraţi. Primisem şi aceptasem însărcinarea de a vorbi la masă, în numele filozofilor călători, exceptând, fireşte, jf)e preşedinte, care a spus câteva vorbe la început.
La masă au fost chemaţi şi câţiva studenţi, care, la ieşire, au venit să-mi propuie samă plimb cu dânşii prin oraş. Unul m-a luat de braţ şi, vorbind cu o simpatică volubilitate, am fost dus să mi se arate grădina publică. Am intrat într-un parc pustiu, luminat de mari globuri electrice incandescente. Nu era ţipenie de om pe cărările acestei grădini, afară de noi trei.
- Grădina se prezintă astfel în cinstea d-voastră.
- Cum asta? am întrebat nedumerit, nevăzând nici un fel de decoraţie specială. m.
- Nu vedeţi că toate globurile sunt aprinse? Deobicei, luminile nu se aprind deloc şi cine vrea să se plimbe pe aicea, noaptea, bâjbâie prin întuneric...
A doua zi am plecat mai departe, străbătând un şes întins, dar fără multe aşezări rurale, oprindu-ne la un vechi conac singuratec, cu un lung peron cu treptele strâmbate. A fost locuinţa de vară a lui Descartes, astăzi nelocuită, pustie. Ne-am oprit, de asemenea, la vreo două-trei orăşele din ţinutul Poitou, unde am avut surpriza unor primiri sărbătoreşti. Am fost avizaţi să ne oprim la uşa primăriilor locale, unde am fost întâmpinaţi de primarul însuşi, încins cu eşarfa tricoloră. Am fost invitaţi să suim la etaj, în sala de consiliu, unde ne aştepta o tavă cu cupe de şampanie. O fi fost şi politeţea faţă de oaspeţii trecători, dar am văzut că mai era ceva. Primarii, la rând fiecare, au rostit cam acelaşi discurs împănat cu argumefîfe, voind să dovedească iarăşi că originea lui Descartes nu este în ţinutul vecin, ci aici, în Poitou. Aveau aerul, după
Ion Petrovici
278
279
De-a lungul unei vieţi
pledoariile lor, că reclamau un verdict din partea noastră, iar cupa de şampanie era puţin-puţin şi pentru câştigarea bunăvoinţei. La toţi le-a răspuns Emile Brehier, ferindu-se de a trage vreo concluzie categorică, ci ocolind chestiunea cu spirituală eleganţă.
In sfârşit, după vreo două-trei popasuri la primării cu identică punere în scenă, maşina a frânat într-un loc unde se afla un stâlp cu o tăbliţă indicatoare. Parul era înfipt pe un fel de linie de demarcaţie, cu aspect de şănţuleţ, şi care era hotarul dintre două ţinuturi rivale în chestia originii lui Descartes. Ce scria pe tăbliţă? Că în punctul acela se născuse Descartes, întrucât mama lui, plecând din Poitiers să nască la părinţii ei ce locuiau la Tourenne, a fost apucată de dureri şi a zămislit copilul chiar aici pe hotar.
E probabil o legendă fabricată, cu menirea să împace rivalitatea dintre cele două departamente vecine, - dacă nu cumva indicatorul a fost pus în vederea vizitatorilor, care se ştia că vor fi luaţi cu asalt de polemicile ambiţioase ale acelor meleaguri.
în pofida stâlpului indicator, de cum am trecut în departamentul Tourenne, ne-au întâmpinat scene similare, cu primari încinşi cu eşarfe, bineînţeles susţinând teza opusă, dar cu aceleaşi mijloace de captare. Brehier le răspundea surâzând, variind glumele, dar fără a se angaja în nici o concluzie'.
O noapte am rămas la Blois, unde se găseşte cel mai impresionant dintre castelele Loarei, cel puţin din punct de vedere istoric. L-am vizitat în amănunt şi am văzut între altele cămăruţa în care a fost ucis ducele de Guise, cel mai puternic rival al regelui Franţei, - căci puţin a lipsit să nu ia locul suveranului, răsturnând dinastia de Valois.
A doua zi, pe seară am ajuns la Tours, capitală de ţinut incomparabil mai frumoasă decât Poitiers, deşi nu are universitate, în schimb, are artere largi, biserici, muzee bogate de artă plastică, un parc cu grilajul tipic din marile oraşe ale Franţei, în preajma căruia se găseau faţă în faţă, statuile lui Descartes şi Rabelais.
La prânz, la un mare restaurant, a avut loc iarăşi o masă oficială şi oarecum de despărţire, întrucât preşedintele Brehier mai rămânea câteva zile - aici sau în împrejurimi -, în timp ce noi ceilalţi ne întorceam la Paris, cu escală la castelul Chambord.
Masa a fost veselă, participând la ea şi un tânăr romancier reputat, Jacques Bedel, care se găsea tocmai la Tours.
Spre finele mesei s-au pornit iarăşi toasturi, în care romancierul a strălucit. Eu nu aveam deloc intenţiunea să mai iau cuvântul, când iată că Brehier se înclină spre locul unde mă aflam şi îmi spuse:
„Ţi-ar displace să spui şi d-ta câteva cuvinte?" Aşa pusă chestiunea, nu puteam să-1 refuz, preocupat totuşi până îmi va veni rândul să găsesc ceva care să contribuie la buna dispoziţie. Abia primisem ideea, când mi se dă cuvântul şi ştiu că am început cam astfel:
- Astăzi se încheie, cu frumosul său epilog, Congresul de filozofie, Congres care, pe de o parte, mi-a îmbogăţit cunoştiinţele, dar pe de altă parte, mi le-a sărăcit. Vă pare, poate, curios ce spun, şi totuşi aşa este. De exemplu, până când âm venit în Franţa ştiam care e locul de naştere a lui Descartes; acum, reîntorcându-mă în ţară, declar că n-o mai ştiu..." Cine a râs cu un hohot exuberant a fost Brehier însuşi, şi cu această formulă ne-am despărţit - fără a ne mai revedea niciodată...
Cel din urmă paragraf al acestui lung capitol este călătoria la Alger, ca invitat şi oaspete al Universităţii franceze din acea localitate.
Invitaţia fusese pusă la cale de Pierre Mesnard, conferenţiarul de la Facultatea de filozofie din Poitiers, care până în 1939 ajunsese profesor titular la Universitatea din Alger. Nutrind o vie afecţiune pentru mine (scrisese un compte-rendu într-o revistă, în care relata discuţia mea de la Congres cu Hans Reichenbach: „Sous Ies coups vigoureux du champion roumain, l'ecole de Vienne se trouvait en pleine retrăite"), a determinat consiliul Facultăţii din Alger să-mi facă 0 invitaţie oficială pentru câteva leeţiuni. Epoca stabilită de comun acord a fost în a doua jumătate a lunii martie (1939).
Am călătorit cu trenul până la Marsilia, oraş pe care nu îl cunoşteam şi unde m-am oprit vreo 2-3 zile, şi pe urmă am traversat Medîterana până la Alger, Deobicei, această mare din sudul Europei e liniştită, cu excepţia epocii echinoxului, când se răzbună pe toată cuminţenia ei'prelungită. E tocmai perioada în care am nimerit eu şi a trebuit să o traversez, astfel că am cunoscutcea mai teribilă agitaţie de valuri, care azvârleau vaporul în toate sensurile,.urcându-I uneori pe creste de valuri uriaşe, în care apăreau ca o scoică plutitoare, - tablou pe care l-am identificat privind vaporul cu care ne-am încrucişat pe drum, cu aceeaşi structură ca vasul nostru şi carepărea o măruntă jucărie pe coama înspumată a valurilor.
Abia din dreptul insulelor Baleare, uraganul s-a mai potolit, âm putut aţipi o clipă, iar pe la 8 dimineaţa a început să se vadă în zare amfiteatruLţărmului african. Deşi la o vârstă destul de înaintată (57 de ariljrşi deşi călătorisem mulţi ani de-a rândul, era întâia oară că urma să pun piciorul pe alt continent.
Ion Petrovici
280
281
Pe la ora 10, vaporul a înaintat,majestuos şi s-a oprit la debarcader, unde am desluşit în mulţime două figuri prietene: pe rectorul Universităţii diri Alger şi pe profesorul de filozofie Pierre Mesnard. Ieşiseră întru întâmpinarea noastră - venisem cu soţia mea - şi,,după salutările de bună sosire, mi-au dat unele relatări asupra programului zilei şi ne-au condus la hotelul unde urmaşă locuim.
Nu pot să încep altfel decât printr-o icoană sumară a Capitalei algeriene. Oraşul este situat în amfiteatru şi porneşte chiar de la malul mării. i
Jumătatea de sus o ocupa cartierul arab şi se compunea din ulicioare strâmte, întrerupte din când în când, pe panta lor neregulată, de scăriţe de piatră. Pe creasta de sus a colinei, un platou cu o grădină publică destul de banală şi pe care mi-a fost de ajuns s-o cercetez o singură dată.
In schimb, jumătatea de jos a oraşului, unde vor fi locuit şi arabi mai bogaţi, purta ştampila unui centru franţuzesc. în special o arteră, care se întindea de-a latul colinei, avea aspectul unei străzi pariziene - cu magazine, cafenele, baruri, de structură specific franceză. Te-ai fi putut crede chiar la Paris, dacă circulaţia de vehicule ar fi fost ceva mai mare, sau dacă n-ai fi întâlnit din când în când cadâne, două câte două, cu faţa acoperită, din care nu răsăreau decât perechi de ochi negri, scânteietori, care păreau să anunţe frumuseţi tăinuite - care de multe ori nu există. Cartierul acesta l-am străbătut de multe ori, coborând până la cheiul mării unde îndrăgisem un restaurant, cu patroana româncă din Buzău. Căsătorită cu un francez, care se ocupa personal de pregătirea felurilor de mâncare în adevăr suculente, dânsa stătea la casă şi auzindu-ne într-un rând vorbind româneşte, s-a bucurat atât de mult încâtne-a invitat într-o zi la dejun ca oaspeţi ai lor. Era al patrulea prânz la care aveam calitatea de musafir, pe lângă mesele oficiale de la rector, decanul Facultăţii de litere şi aceea, extrem de veselă, de la Mesnard, care, pe lângă însuşirile lui de cărturar, mai era şi tatăl unei spuze de copii - caz aşa de rar la franţuzi - şi care m-au distrat cu gălăgia şi pofta lor de mâncare,,
Nu voi insista asupra prelegerilor ţinute, cu subiecte;alese de mine din lista cu titluri mai numeroase,;pe care mi-o trimisese Mesnard, spunându-mi că a întocmit-o ţinând seama de preferinţele eventuale ale auditoriului.
Universitatea din Alger îşi construise de curând un vast amfiteatru, cam de dimensiunile Ateneului nostru, şi acolo mi-am
• De-a lungul unei vieţi
ţinut conferinţele (afară de aceea destinată unei ore de seminar), având sala cum n-aş fi putut dori mai plină.
La prima conferinţă s-a întâmplat o scenă oarecum hazlie, în dimineaţaacelei zile l-am văzut pe Mesnard, care venise să mă viziteze, puţin cam jenat şi spunându-mi cu sfiiciune, că s-ar putea să n-am public numeros, fiindcă la aceeaşi oră, într-o sală din oraş, ţinea o conferinţă Jacques Bedel; despre care am vorbit mai înainte şi care era un vorbitor foarte gustat.
Şi totuşi, amfiteatrul de Ia Universitate a fost cu adevărat arhiplin, în primul rând spre bucuria lui Mesnard. Mai târziu am aflat că şi Jasques Bedel fusese avizat de prietenii săi că s-ar putea, din pricina conferinţei mele, să aibă public mai puţin.
în ciuda prevederilor, şi dânsul a avut, ca şi mine, sala plină, -ceea ce dovedea că publicul din Alger, acela amator de conferinţe, era capabil să umple simultan două săli la fel de mari, - iar cei care formulaseră temeri l-au subestimat, în orice care l-au cântărit cu zgârcenie...
- După terminarea misiunii mele ştiinţifice (am luat cunoştinţă mai târziu, printr-un tânăr bănăţean, aflător la Paris, că despre activitatea mea la Alger s-au trimis telegrame de corespondenţii ziarului Paris-Soir), cum spuneam, după terminarea prelegerilor, m-am pomenit cu o surpriză plăcută: mi se puneau la dispoziţie două bilete pentru a vizita ţara în autocar. (Se făceau curse bisăptămânale aller-retour.)
Am pornit-o într-o dimineaţă, cuun număr suficient de excursionişti - deşi mai rămăseseră şi locuri goale.
Nu voi releva din această călătorie decât momentele aparte. Am apucat în direcţia deşertului, fiindcă dunga de pământ fertil, pornind de la mare, nu era dincale-afară de lată şi curând ajungeai la marea de nisip. Reţin în ordinea succesiunii localităţile Busadâ (în preajma nisipului) şi Biskra, această localitate, din urmă mai pretenţioasă, cu edificii elegante, aşezată într-o oazăslargă,.străjuită de palmieri, chiar în adâncul deşertului.
La cea dintâi localitate, am sesizat două fenomene cosmice cu care nu eram deprins: trecerea bruscă de la zi la noapte, fără intervalul inserării treptate şi cerul cu stele în timpul nopţii, apărând ca un tavan, incomparabil mai apropiat,,decât înălţimile ameţitoare >ale bolţii cerului de la noi.
O primă excursie pe cămile - plecând de la marginea deşertului şVâVând ca ţel o linie de dune care se vedeau la oarecare distanţă. Cămila pe care m-am suit şi eu, incolonându-mă într-un
Ion Petrovici
282
283
• De-a lungul unei vieţi
şir mai lung, mutându-şi picioarele înalte şi subţiri, mă legăna aşa de tare, pe şeaua dură, situată între cocoaşe, că trebuia să mă ţin zdravăn cu braţele încordate de mânerul de lemn, aşezat anume. Pe de laturi de cămile, ca însoţitor, mergea un adolescent arab, cu fes pe cap, care avea aerul că dirijează animalul cocoşat. Era un tânăr oacheş şi foarte simpatic, care vorbea o franceză incomparabil mai bună, decât, bunăoară, provensalii şi în genere populaţia din Midi.
Dealtfel, toţi arabii cu care am conversat m-au uimit prin puritatea accentului, în limba franceză, pe care o mânuiau cu înlesnire.
După ce âm parcurs cam o treime din distanţă, un arab mai în vârstă, care conducea cămila dinaintea mea, strigă astfel încât să atragă atenţia tuturor: „Voici le mirage!"
In adevăr, în depărtre, pe o latură a drumului nostru, se ivise un lac albastru, destul de întins şi de o mare frumuseţe. Apariţia a durat un minut-două, fixându-ne ochii fermecaţi, pentru a dispărea deodată, împreună cu schimbarea jocului de raze care şuguiau pe nisip.
Am continuat cursa legănându-ne fără întrerupere, până am ajuns la dune, unde ne aşteptau doi arabi care preziceau viitorul, aruncând pe o piele de tamburină un pumn de nisip, agitând-o în urmă, pentru ca nisipul să se aşeze într-o configuraţie anumită. Majoritatea călătorilor au cerut arabului - fireşte, în schimbul unui onorariu - să le facă preziceri pentru viitorul apropiat. 4
în special o doamnă încă tânără era extrem de îngrijată de soarta fiului ei, care tocmai îşi făcea serviciul militar în acea vreme când războiul era în aer^întrucât nu trecuseră decât vreo două zile de când căzuse ca un trăsnet vestea că Hitler a desfiinţat statul cehoslovac, anexând patrulaterul boem.
-Va fi război? întrebă tremurând mama îngrijorată.
- Non, il n'y aura pas de guerre, răspunse energic arabul, repetând'aceeaşi frază pentru a doua oară. Publicul, în special persoana care îl întrebase şi care 1-a răsplătit bucuroasă, şi-a reluat buna dispoziţie, sperând în această previziune, a unui' om de... meserie, care tăgăduia categoric perspectiva războiului, ce totuşi avea să izbucnească teribil... chiar în toamna acelui an.
La întoarcere, convorbirea cu însoţitorul meu a luat dezvoltări mai intense. L-am întrebat la un moment dat, dacă sunt mulţumiţi cu stăpânirea franceză. S-a limitat să declare că ei sunt recunoscători francezilor că le-au construit şcoli, drumuri, spitale şi fiindcă nu se ating de credinţele şi de moravurile lor specifice.
Mi-a făcut impresia, după intonarea cuvintelor, că tânărul era de bună-credinţă. Dar, fireşte, ca unul care cunoşteam din proprie experienţă, alături de învăţămintele istoriei, dorinţa legitimă de neatârnare a oricăţrui popor, nu excludeam ca dorul de independenţă să fermenteze şi în sufletul algerian, oricât s-ar fi arătat de mulţumit însoţitorul meu.
De la Biskra, unde într-o vastă sală a hotelului se organizase un banchet în onoarea unui oaspete de elită - un maharadjah indian -, am făcut, de asemeni, o raită în pustiu, ajungând pe malul unei ape late ca un fluviu, unde albea, văruit, un fel de han izolat - ca prin satele noastre.
în poarta hanului, un senegalez uriaş, cu o mare cheie care îi traversa oblic brâul de lână, ne întâmpină, întrebându-ne dacă avem vreo dorinţă. L-am întrebat întâi ce e cu fluviul acesta şi încotro se duce, la care am obţinut lămurirea că el se varsă sau într-un lac, sau pur şi simplu dispare îngropându-se în nisip. Sunt mai multe ape de acestea, care, pe porţiunea cursurilor, pot fi folosite pentru navigaţia modestă a riveranilor, care vâslesc voiniceşte din îopeţile unor bărci adesea foarte lungi şiîncăpătoare.
Mai stând cu dânsul de vorbă, ne-a spus că e musulman şi are două neveste, una mai veche, cealaltă luată mai de curând. Ele locuiesc în apropiere şi sunt strict supravegheate.
- Nu te temi să se uite la alţii? l-am întrebat noi, cu ton de glumă. ■
- Dacă o prind pe cea dintâi, pe care o iubesc mai tare, o omor. Pe cea de-a doua, mă voi mărgini s-o trimit Ia tatăl ei acasă...
Ne-am mai oprit la oraşele Constantine (cel mai mare după Alger) şi la Boujie, situat la ţărmul mării, acolo unde, după un lung ocol prin centrul ţării, am revăzut infinitul apelor mării - şi de unde în linie dreaptă, pe şoseaua asfaltată a ţărmului, ne întorceam în câteva ore la Alger.
Menţionez că, încă înainte de a ajunge iarăşi la mare, am coborât să vizităm rămăşiţele unui municipiu roman, aşa de bine păstrat, că m-am crezut un moment Ia Pompei. Oraşul, probabil dezgropat, trebuie să fi avut, după dimensiunile sale, o reală însemnătate. Ne-a trebuit atâta vreme ca să-1 cercetăm, fie şi superficial, că a fost nevoie de chemările insistente ale şoferului, căruia îi nesocoteam programul, pentru a ne hotărî să ne smulgem şi să plecăm mai departe.
Ion Petrovici
284
285
• De-a lungul unei vieţi
Am reintrat într-o după-amiază pe bariera Algerului, cu gândul de a ne odihni puţin, mai ales că a doua zide dimineaţă era hotărît să părăsim aceste meleaguri africane, unde timp de două săptămâni avusesem mulţumiri atât de multiple şi de Variate, -abstracţie făcând de alarmantele evenimente politice, pe care, însă* ne făcea plăcere să le credem trecătoare.
Dar abia intraţi în hotelul nostru, un telefon de la Mesnard îmi aducea la cunoştinţă că studenţii şi.studentele lui ar vrea să vie in corpore, cu dânsul în frunte, ca să-mi mulţumească pentru ostenelile şi bunăvoinţa cu care m-am pus la dispoziţia lor. E vorba de vreo 50-60 de ucenici ai filozofiei, pe care ar fi să-i primesc în holul hotelului chiar astă-searăj-ştiindu-se că mâine de dimineaţă plec definitiv.
Am răspuns afirmativ, fireşte, întrebând de formă pe hotelier dacă nu cumva îl incomodează această năvală de tinerei. Mi-a răspuns foarte afabil că-1 va distra şi pe dânsul, mai ales că la acea oră holul era în genere pustiu.
M-am pregătit pentru ora indicată, iar soţia mea a ţinut să cinstească şi dânsa după cuviinţă gestul acesta al tinerimii entuziaste. O făcea cu atât mai vârtos, cu cât scăpase de coşmarul întoarcerii cu vaporul - suferise groaznic la venire de răul de mare -, iar de data asta oprisem bilete la hidroavion. Puţină teamă avea şi de călătoria prin văzduh - pe care, ca şi mine, avea s-o cunoască pentru întâia oară - dar era în orice caz o călătorie mai scurtă, iar golurile de aer, despre care auzise, nu se puteau, pare-se, asemăna furiei valurilor dezlănţuite.
Pe la 8 seara se auzi duduind scara de la „entre-soP'şi Mesnard apăru aproape împins de o trupă de tineret sprinten şi voios. După ce am dat mâna cu fiecare, studenţii se aşezară într-o ordine relativă, iar profesorul începu să vorbească în numele lor. După cuvintele lui călduroase, care erau tot atâta şi din partea lui personal, luă cuvântul şi uri student care rosti şi dânsul, un mic discurs inimos.
îmi venea mie rândul acuma să închei, mulţumind tuturor. Povestind impresiile mele din această frumoasă călătorie şi bucuriile sufleteşti pe care le-am resimţit în contact cu sârguinţa şi entuziasmul lor pentru disciplina filozofică, mi-a venit îndată în minte vizita lui Brunschvicg la Iaşi, şi am făcut o paralelă între călătoriile noastre. După ce am insistat asupra momentelor noastre de egală încântare, am povestit, la urmă, părerea lui de rău, care 1-a persecutat vreo doi ani de zii, „qu'il n'a pas embrasse Ies deux
jolies jeunes filles". Mi-e teamă, am adăugat eu, aruncându-mi ochii spre şiragul de studente, aproape toate frumuşele, că voi pleca şi eu de aici cu un regret similar. <
Atunci auzii deodată un glas, care deveni un cor de glasuri ispititoare: „Dacă nu vreţi să regretaţi, veţi ocazia să ne sărutaţi pe toate".
Bucuros, dar şi cam încurcat, am răspuns că voi săruta pe una, dar, fiindcă mie îmi vine greu să aleg, le rog să delege ele o colegă, care să le reprezinte pe toate. îndată s-au retras într-un ungher, pentru o consfătuire în şoaptă; de unde se desprinse o studentă şi înainta victorios spre mine. Era-vai! - cea mai slută şi mai vârstnică din întreg şiragul, alcătuit, cum am spus, din fete mai toate drăgălaşe.
Se vor fi gândit să nu jignească pe cea mai bătrâioară dintre ele şi, probabil, cea mai avansată ca studii - sau vor fi reflectat să atingă cât mai puţin susceptibilitatea prezumată a soţiei mele?
Ce ştiu e că mi-am zis mai târziu: „Tot Brunschvicg a fost mai norocos - a rămas fără sărut, dar cel puţin cu... iluzii".
Alte conferinţe în centre străine Praga şi Bruxelles
Vizitasem în câteva rânduri Praga, dar oarecum în fugă, venind de la una din staţiunile balneare ale Boemiei de Nord. Abia în 1934, cu prilejul Congresului internaţional de filozofie, ţinut în acest oraş, am avut putinţa să cercetez mai pe îndelete frumuseţile acestui centru, vestit chiar atunci când era o capitală de provincie austriacă, necum astăzi când devenise - şi pe bună dreptate -capitala unui stat de-sine-stătător.
Reţin până astăzi cu destulă prospeţime imaginativă anumite sectoare ale Pragăi, unele grandioase, altele pitoreşti,"- precum şi monumente originale, ca podul de pe fluviul Vltava ce traversează oraşul, catedralele din centru, unde se păstrează amintirea, reformatorului ion Huss, care a plătit cu viaţa dorinţa de a ameliora catolicismul, simplificându-i doctrina şi frânându-i abuzurile, precum şi amintirea astronomului Tycho-Brahe, care preconiza o atitudine oscilantă între Ptolomeu şi Copernic şi păstra practici de astrologie, da*4otuşi a fost magistrul lui Kepler, care a tăcut sa înainteze cu un salt astronomia modernă.
Ion Petrovici
286
287
• De-a lungul unei vieţi
Văd, de asemenea, vechiul palat împărătesc, dominând de pe o colină - acum era reşedinţa preşedintelui de Republică, cele două Universităţi: cehă şi gennană, cele două teatre de operă, de asemenea fiecare în limbă deosebită, muzeul istoric, clădirea Parlamentului şi altele, şi altele, fie cu aspect vechi, fie construcţii noi, înfrăţindu-se astfel edificiul trecutului cu râvna de înnoire a prezentului.
Am plecat la Congres - din ţara noastră - o echipă de specialişti trei universitari, profesorii Ieşanu, Speranţă şi cu mine, un învăţat emerit rămas afară din învăţământ, D.'Drăghicescu, un sociolog autodidact, Soraba, şi parcă numai atât.
Au participat din alte ţări filozofi de mare notorietate, ca Leon Brunschvicg, Andre Lalande, Jacques Chevalier, Parodi, G. Bachelard, Hans Driesch, Nicolai Hartmann, Arthur Liebert, F. C S. Schiller, F. Orestano şi alţii, -în sfârşit, osebit degrupul gazdelor cehoslovace, un grup de gânditori polonezi, iugoslavi, precum şi o reprezentanţă mai firavă de specialişti unguri, greci şi bulgari.
Congresul s-a deschis cu înfăţişare festivă, în sala Parlamentului. Deasupra tribunei prezidenţiale era într-o firidă statuia preşedintelui Masaryk, aşa de viu realizată, încât ai fi zis că prezidează activ şedinţa noastră, mai ales că şi dânsul era un filozof
- şi încă recunoscut ca atare.
îmi aminteam de o analogă observare făcută de Goethe, în cartea sa de călătorie în Italia, unde consemnează, vizitând trapeza mănăstirii din Milano, Santa Măria del Grazia, unde se află pe un perete celebra frescă a lui Leonardo da Vinci, Cina cea de taină, că atunci când fraţii călugări îşi luau masa aveau probabil senzaţia că sunt prezidaţi de însuşi Isus Christos aşezat în mijlocul apostolilor săi, la cina zugrăvită, ce se găsea exact în centrul meselor laterale, unde prânzeau călugării mănăstirii.
De faţă la inaugurarea Congresului se afla şi Beneş, pe atunci ministru de externe şi parcă prim-ministruj.
îl cunoscusem la Geneva cu vreo doi ani în urmă şi oarecum în treacăt, aşa că nu mă aşteptam să mă recunoască îndată, ceea ce s-a întâmplat totuşi, văzându-1 că înaintează câţiva paşi spre mine, cu mâna întinsă şi figura bucuroasă.
Şedinţa inaugurală a cosntat dintr-o lungă serie de cuvântări
- noroc că, dacă seria era lungă, discursurile au fost scurte, - fiecare ţară participantă rostind un salut pentru ţara-gazdă, printr-un delegat ales de^grupul respectiv. < •
în numele României am vorbit eu, iar faptul că fotograful unei gazete locale de limbă germană a înregistrat aspectul sălii,
tomai în momentul când mă aflam la tribună, a făcut să apar a doua zi, rostindu-mi discursul, în ilustraţia primei pagini a ziarului în chestiune. Foaia ilustrată a ajuns şi în ţară, aşa că s-a luat notă că nu stăteam degeaba în oraşul unde aveam o misiune.
De a doua zi au început lucrările Congresului, care au urinat o săptămână întreagă, în şedinţe de dimineaţa şi de după-amiază.
Până să vie rândul comunicării mele, fixată pe la mijlocul intervalului, am participat la o discuţiune provocată de comunicarea lui Jacques Chevalier, decanul Facultăţii de litere din Grenoble, un gânditor apreciat, autor al unui şirag de monografii, cunoscute de mine, despre Descartes, Pascal şi Bergson.
M-am înscris la discuţie îndată după terminarea comunicării sale, iar când dânsul m-a întrebat în prealabil dacă vorbesc franţuzeşte, i-am răspuns, silindu-mă să mă exprim în franţuzească cea mai corectă, că probabil nu cunoaşte un vers din tragediana fille de Roland a Iui Henri de Bornier:
Chaque homme a deux pays: le slen et la France.
După monografia lui Chevalier, în special aceea despre Bergson, se arăta ca un fidel şi chiar fanatic bergsonian, împărtăşind concepţia elanului vital, a dinamismului şi a mişcării perpetue, în timp ce stabilitatea apărea ca o formă secundară şi tranzitorie a existenţei.
De data aceasta, în comunicare apărea ca un adept al lui Platon, care, în teoria ideilor, preconiza prototipuri eterne şi modele invariabile ale fenomenelor existenţei, ceea ce reprezintă un punct de vedere invers acelui bergsonian.
I-am pus întrebarea cum împacă aceste două atitudini opuse sub forma a trei chestiuni precise, la care îi ceream răspuns.
■După ce Chevalier a replicat, fără a stărui, altor doi preopinenţi, înscrişi înaintea mea, a venit la întrebările mele, pe care le-a calificat drept „Ies trcs interessantes .questions que Monsieur P... me pose".
Răspunsul său, făcut cu un incontestabil dar de elocinţă, a fost şi abil, dar socot şi fragil. A arătat că este bergsonian în lumea empirică, unde dinamicul predomină staticul, dar platonician cât priveşte,lumea transcendentă, unde ordinea este inversă, staticul dominând dinamicul.
în ojrjce caz, după această ciocnire intelectuală, am rămas prieteni pânala sfârşitul Congresului, şi încă mult după aceea, fără
Ion Petrovici
288
289
• De-a lungul unei vieţi
să ne mai vedem niciodată, dar din când în când cercetându-ne...prin corespondenţă. Gel dintâi lucru: după vreo lună-două, mi-a trimis tipărită într-o broşură comunicarea sa de la Congres, completată cu replica pe care mi-o dăduse mie, spunând într-o notă subpaginalăeă întregirea i-a fost sugerată de „foarte interesantele" mele întrebări.
Comunicarea mea proprie a avut loc într-o după-amiază, îndată după aceea a lui Andre Lalande, la care a asistat un mare număr de francezi, care au rămas, în bună parte, şi la mine. v
Subiectul tratat de mine a fost Realismul ca tendinţă a filozofiei actuale. Cum şi comunicarea mea a fost, tipărită, se preferabil să reproduc câteva pasaje din care să reiasă linia argumentării şi a concluziilor mele.
începeam cu cuvintele următoare: '
,;Chiar cine nu va admite că circumstanţele sociale şi condiţiile speciale ale vieţii ar deţine cheia tuturor explicaţiilor posibile va trebui să recunoască, totuşi, legătura care există între necesităţile morale ale unei epoci şi aspectul curentelor filozofice. [...] Excluzând orice exageraţie, se poate spune că epoca actuală înclină vădit către realismul filozofic, detaşându-se deajuns de neted de timpurile în care domnea idealismul."
După ce arătam că, „în decursul desfăşurării istorice, întâlnim rând pe rând perioade mai stabile şi altele mai dinamice şi agitate", continuam astfel:
„Din multe puncte de vedere, epoca dinainte de război era statică, fără surprize şi fără inedit. Curentul vieţii curgea domol în albia lui regulată, viaţa omenească se desfăşura în vechi fâgaşuri, fără mare dorinţă de schhnbare, fără obsesia înnoirilor iminente; Rutina era suverană, mecanizarea atotputernică, iar iniţiativele individuale erau aproape iluziuni. Poemul dramatic al lui Edmond Rostand - vestitul Chanteclair - poate fi simbolul acelei epoci. Se ştie subiectul şi ţesătura acestui poem. Cocoşul, în naivitatea lui orgolioasă, era convins că el făcea soarele să răsară, în clipa când, săltat pe un parapet, lansa în atmosfera matinală superbul său «Cucurigu»; şi, foarte conştiincios în îndeplinirea misiunii, nu uita niciodată, înainte de ivirea aurorei, să intoneze cântecul aducător de lumină. Dar într-o zi, reţinut de farmece amoroasei pierde momentul, îşi uită datoria şi când, trezit din ameţeală, aleargă la parapet, o face pentru a constata disperat că soarele răsărise singur şi că lucrurile se întâmplă de la sine." [...]
Avem descripţia sesizantă - fireşte, sub formă alegorică şi probabil involuntară-a unei vremi care a trecufc Căci astăzi vechiul
mecanism e sfărâmat, întâmplările nu se mai petrec automatic şi,, pentru a ordona din nou cursul vieţii, e nevoie de mari sforţări, careadeseori descurajează, dar care nu se pot înlocui prin altceva. [...] în epocile stabile şi consolidate, omul are mai degrabă starea sufletească a unui spectator; dimpotrivă, în timpurile dinamice, are sentimentele unui luptător. [...] Epocile stabile favorizează înflorirea idealismului filozofic, în timp ce cele instabile împing mai repede la realism",
, Fireşte, nu voi introduce în aceste amintiri dezvoltările şi exemplificările acestei comunicări, din care reieşea că o concepţie filozofică idealistă e mai mult aceea a unei omeniri care asistă la viaţă, fiindu-ţi lesne să o concepi ca un joc de imagini, care, cu cât îşi dezvăluie armoniile, poate părea şi frumos, dar atunci când simţim rezistenţele şi efortul nostru necesar, ne îndepărtăm de o concepţie în care lumea se reduce la imagini goale de substanţă şi de energie efectivă.
Ajung la încheiere, pe care o citez întocmai:
„De altminteri, tendinţa realistă, care caută dincolo de ficţiuni faptele reale, aşa cum sunt sau cumau fost, acordându-le prioritatea, se arată astăzi tot aşa de vie şi în alte domenii ale vieţii intelectuale.
Cum se explică astfel, bunăoară, favoarea care se arată astăzi, până la exagerare, cărţilor de memorii şi călătorii, care au înnăbuşit pe alocuri literatura de imaginaţie, cu întocmirile ei inventate şi plăsmuirile sale fanteziste?
Socot că este acelaşi resort care împinge, ilustrând aceeaşi tendinţă, aceea de a găsi realul dincolo de fictiv, fie că e vorba de natură, de istorie, sau de simple fapte curente."
Din echipa românească, au mai făcut comunicări studiate profesorul Speranţă de la Universitatea din Cluj şi D. Drăghicescu. Profesorul Ieşanu s-a mărginit să polemizeze cu N. Hartmann, de la Universitatea din Berlin, Şi unul dintre cei mai,cunoscuţi gânditori contemporani ai Germaniei. N. Hartmanh susţinea în comunicarea sa o idee, altfel demult lansată în operele sale, că valorile, cu deosebire acelea etice, nu sunt supuse evoluţiei, ci sunt oarecum eterne - ca şi ideile lui Platon, şi dacă nu sunt prezente în conştiinţa noastră în toate epocile, e numai pentru că această Sesizare a Conştiinţei nu se produce dintr-odaţă, ci succesiv. Ieşanu, la discuţie; întriTo germană excelentă, pe care o stăpânea din şcolile austriece, unde*învăţase ca bucovinean - a susţinut, dimpotrivă, că geneza valorilor spirituale e de origine psihologică şi elaborarea
Ion Petrovici •
290
29U
• De-a lungul unei vieţi
lor e dependentă de condiţiile istorice ale evoluţiunii. Nu-mi amintesc exact ce i-a răspuns N. Hartmann, dar îmi amintesc că a rămas ferm pe poziţia sa iniţială, având aerul eă minimalizează orice opinie contrară.
Spre sfârşitul Congresului am mai participat eu însumi la o discuţie aprinsă, în jurul comunicării lui Brunschvicg, care ajunsese la o concluziune ce nu era simpatică asistenţei.
S-au înscris mai mulţi oratori la discuţie, dar majoritatea s-au mărginit să-1 combată, fără să argumenteze, ori folosind o argumentaţie fragmentară. Când am luat cuvântul, căci nici eu nu eram de părerea sa,'m-am silit să prezint o argumentare sistematică şi articulată - din respect, mai presus de toate, pentru gânditorul pe care îl combăteam.
Brunschvicg a urmărit combaterea cu calm şi luare-aminte, enervându-se totuşi la urmă, când un polonez, care a luat cuvântul după mine, l-a atacat cu o violenţă deplasată. La urmă, Brunschvicg, copleşit de riposte, a răspuns cam mânios, învăluind în aceeaşi severitate pe toţi adversarii - fără excepţie.
Când, după ridicarea şedinţei ne-am întâlnit faţă în faţă, şi i-am spus cu blândeţe: „Ai vrut să-mi tai capul, şi poate'!., mi l-ai tăiat", dânsul mi-a răspuns: „D-ta cel puţin ai făcut o argumentaţie filozofică..., dar ceilalţi au crezut de cuviinţă pur şi simplu să se năpustească asupra mea". Ne-am reconciliat numaidecât, închizând definitiv această paranteză de adversitate.
în după-amiaza aceleiaşi zile, lucrările Congresului au fost suspendate, pentru o excursiune în împrejurimile oraşului, în special pentru a vizita un castel de vânătoare, care a aparţinut fostului kronprinz austriac Franz-Ferdinand, ucis după cum se ştie la Sarajevo. Castelul e aşezat într-o poziţie pitorească, la marginea unui lac, înconjurat de coline împădurite. Am ajuns cu autocarele la locul destinat şi am traversat şirul de odăi, cu placaje de lemn, cu panoplii şi tot felul de vestigii, ale animalelor ucise. într-una dintre aceste săli, în amfiladă, excursioniştii s'-au oprit ceva mai mult, în jurul unei măsuţe cu două scaune aşezate faţă în faţă. Explicaţiile pe care ghidul ni le dădea erau următoarele: „Aici s-âu întâlnit,'în oarecare taină, împăratul Germaniei cu moştenitorul austriac şi au conferit punând la cale un război european, care ar fi izbucnit probabil şi fără asasinatul de la Sarajevb, scontându-se importante beneficii teritoriale pentru ambele imperii centrale."
După ce am privit şi eu masa istorică, m-am retras un moment la fereastra larg deschisă a camerei, pentru a privi minunatul peisaj lacustru, încadrat de înălţimi. Aşteptam să se pună în mişcare coloana, pentru a traversa şi alte încăperi ale castelului, când observ că se îndreaptă spre mine un personaj înalt şi spătos, care purta o redingotăneagră închisă până la gât. După toate probabilităţile, congresistul acesta era un preot reformat şi avea o înfăţişare de actor în vârstă avansată. Apropiindu-se de mine, mă aborda în englezeşte. îi răspund în limba franceză că nu pot folosi idiomul în care m-a acostat. Atunci începu a se rosti el în franţuzeşte, vorbind destul de fluent, dar, fireşte, cu pronunţia specific'englezească.
- Vous avez terrasse Brunschvicg.
- Je ne crois pas. Un grand philosophe comme lui ne peut pas etre facilement renverse.
- II estun bon philosophie, j'en conviens - mais cette fois-ci il n'avait pas raison, tandis que vous etiez sur le droit chemin. Vous 1' avez vâincu.
Cu un gest afectuos m-a înhăţat de braţ, ne-am încolonat în forma aceasta de pereche, în şiragul vizitatorilor, şi am mers astfel din odaie în odaie, până am ieşit în parc. Nu m-a lăsat de braţ până seara, covorbind ca doi prieteni vechi. Am aflat că era profesor Ia Oxford, - Ia acea Universitate unde nu se preda empirismul englez (filozofia oarecum naţională), ci o filozofie speculativă, de veche tradiţie seculară. L-am îritrebat ce crede despre filozofii englezi contemporani, bunăoară, de umanistul Schiller, care se afla la Congres. E un filozof cu mare notorietate, îi spusei eu.
- II est plutot un farceur..., îmi răspunse dânsul, de la polul dogmatismului său speculativ.
A doua zi, după şedinţa de dimineaţă a Congresului, m-a apucat iarăşi de braţ şi m-a condus până Ia hotel. Eram gata să-i mulţumec în pragul hotelului pentru această amabilitate^ când el mi-a declarat că intră şi dânsul înăuntru ca să-1 vadă pe... Schiller.
Desigur că nu este nici o contradicţie între a avea prietenie pentru un om, şi a nu-1 considera prea mult ca gânditor. Dar, oricum, această dublă atitudine, la un interval atât de scurt, m-a făcut să surâd...
Nu I-am mai văzut decât puţin, deoarece Congresul era pe sfârşite. Totuşi regret, pentru momentele sale de prietenie afectuoasă, că nu.i-am reţinut numele. Am întâlnit în cărţi mai amănunţite de'Istoria filozofiei, la capitolul filozofiei engleze, un nume care semăna Cu vaga mea amintire despre componenţa
Ion Petrovici • 292
numelui său. Dar<nu sunt destul de,sigur pentru a-l consemna în aceste pagjni unde urmăresc informarea exactă. , >
Mai citez două momente din timpul Congresului care şi-au avut valoarea lor distractivă. ■
O reprezentaţie la opera cehă cu compoziţia Rusalka, -spectacol bun, pe care l-am urmărit cu plăcere, - dar fără să doresc prea mult s-o mai revăd şi altădată.
Al doilea, un spectacol de altă natură, fastuoasă recepţie în cinstea congresiştilor, oferită de Beneş în sălile de ceremonie ale reşedinţei preşedintelui Masaryk, absent dinPragaîn.acel moment.
Congresiştii în frac şi soţiile lor-atâtea câte veniseră cu ei -, în toalete de gală, au sosit rând pe rând, umplând succesiv vastele saloane, reunindu-se până la urmă după afinităţi. Căci şi cu prilejul acesta, cei mai mulţi continuau discuţii filozofice întrerupte, sau, dacă voiau şă varieze, alegeau teme adiacente.; îmi amintesc că am rămas multă vreme cu Andre Lalande, convorbind despre personalitatea lui Bergson., Lalande mi-a spus că nu împărtăşeşte punctul de vedere al compatriotului său, dar îi recunoaşte meritul de a fi repus filozofia franceză pe înălţimea unde nu se suie decât concepţia de ansamblu care îmbrăţişează totalitatea problemelor şi a aspectelor existenţei.
In fond, această reîntâlnire a filozofilor, a fost un fel de; continuare, într-o formă mai liberă, a dezbaterilor Congresului, unde făgaşul chestiunilor discutate,era mai ţărmurit.,
Fireşte, aici a maj fost şi diversiunea bufetului, precum şi a sporadicelor conversaţii feminine, în, limita cunoştinţelor pe care le tăcuserăm, fiecare, până în ultimul moment.
Pe la 11 noaptea, invitaţii au început să se retragă, contaminându-se reciproc, aşa că serii-serii am coborât scările, bucuroşi de a fi găsit în curtea palatului o mulţime de taxiuri, aşa că ne puteam întoarce mai comod acasă.
Am oprlţ unul, în care m-am urcat cu soţia mea .şi am invitat şi pe profesorul Ieşanu - acesta venit singur la Praga, deşi proaspăt căsătorit. r ^
Nudescinsesem la acelaşi hotel cu.Ieşanu, aşaîncâtam făcut un, mic Ocol, pentru a-l depune la pasagera sa locuinţă. Plecând, după ce dânsul a coborât mulţumindu-ne, şi uitându-mă fără voie prin geamul de la spatele maşinii, am observat un lucru curios, pe care l-am exploatat în Urmă în felul,în care se va yedea. Ieşanu, în loc să intre la hotel, s-a îndreptat în altă parte, lăsându-ne putinţa
293 • De-a lungul unei vieţi
de a-l bănui că aleargă după vreo aventură..., chiar dacă aceasta nu era singura interpretare a schimbării sale de direcţie.
In seara din preajma întoarcerii în. ţară, ne-am strâns la o cafenea cu orchestră şi cu înfăţişare curat vieneză o parte din echipa românească: Speranţă cu soţia sa, eu cu soţia mea şi Ieşanu. Orchestra, informată de calitatea noastră de români, a început să cânte arii româneşti.
Domnea o excelentă dispoziţie între noi toţi şi o avalanşă de glume se revărsa fără întrerupere. Ieşanu a fost principala victimă a taehinărilor, toată lumea fiind acum informată de escapada lui pe furiş de la hotel. Zadarnic ne explica dânsul că s-a repezit la o farmacie să cumpere un piramidon, - noi continuam cu presupunerea noastră că plecase în aventură.
La un moment,un negustor ambulant, cu cărţi poştale ilustrate, s-a oprit Ia masa noastră, deosebit de veselă şi zgomotoasă, iar Ieşanu a ales şi a cumpărat una, s-o trimită soţiei şale.
Ne-a rugat să iscălim şi noi rândurile sale, dar când poştala a ajuns ,1a mine, eu am improvizat următorul catren, care a fost semnat de toţi cei de faţă, în hazul general. Asociam discuţia sa de la Congres cu Hartmann şi chestia escapadei:
La, dracu cu valorile eterne
-N. Hartmann nici un gologan nu face -
Acasă vreau valori bucovinene, '   Aicea cat valori cehoslovace. -
Poştala a ajuns la destinaţie^ semnată colectiv, dar e sigur că soţia lui Ieşanu n-a înţeles mai nimica, aşa că dânsul a putut să i-o tălmăcească precum a vrut.
Peste vreo doi ani de la cele ce am povestit mai înainte, treceam frontiera franco-belgiană într-un tren rapid, care nu se oprea nicăierea de la Paris la Bruxelles, făcându-se revizja bagajelor în fuga trenului.
Cu vreo câteva luni în urmă, mă aflam la Paris, în sala Sorbona, unde se făcea recepţia profesorilor străini invitaţi să conferenţieze, şi după o convorbire cu Abel Rey,, prezidentul relaţiilor cu străinătatea; m-am deplasat în alt ungher ai sălii, pentru a schimba câteva cuvinte cu un alt profesor sorbonez. Când mă întorceam înapoi spre colţul lui Abel Rey, văd că-mi aţin calea doi domni necffrroscuţi, care se ţineau de mână ca să-mi oprească trecerea mai uşor.
Ion Petrovici
294
295
• De-a lungul unei vieţi
Prezentările s-au făcut numaidecât. Unul, mai în vârstă, dar înalt şi arătos, era Paul Sollier, un psiholog-medic, care scrisese demult o operă ştiinţifică, dar cam greoaie, despre Memorie, pe care - ce coincidenţă! - o studiasem Ta seminarul de Psihologie al profesorului Crăciunescu, de la Bucureşti. îi povesteam această amintire depărtată, lucru care i-a făcut plăcere, dar mi-a răspuns totuşi fără întârziere: „Atunci ai învăţat d-ta de la mine, acum e timpul să învăţăm de la d-ta". Mi-a explicat, în continuare, că a sosit Ia Paris cu prietenul său, al cărui nume, mai puţin notoriu, îmi scapă, să angajeze conferenţiari francezi pentru stagiunea de conferinţe de la „hautes-Etudes" din Bruxelles. Că Abel Rey, profitând de prezenţa mea în sală, i-a îndrumat spre mine, îndemnându-i să mă invite. '
Măgulit mai cu seamă de recomandarea lui Rey, am convenit să vin spre finele anului la Bruxelles. Subiectul conferinţei îl voi trimite, atunci când îmi va anunţa data aproximativă la care urma să conferenţiez.
Până în toamnă s-au petrecut evenimente neprevăzute şi dureroase: Paul Sollier, mândrul bătrân captivant, decedase în urma unei intervenţii chirurgicale. Totuşi, numele meu nu dispăruse din calculele comitetului organizator, aşa că, odată cu lista conferinţelor acelui an, mi s-a arătat şi ziua care îmi era destinată, după care am trimis subiectul. >
Câteva zile înainte de data fixată, mă apropiam vertiginos de capitala Belgiei în acel rapid parizian, despre care am vorbit. Voiam să dispun de două-trei zile libere pentru a vizita oraşul, pe care nu-1 cunoşteam. '
M-am dus direct la adresă, întrucât instituţia „Hautes-Etudes" avea şi un mic hotel-anexă, cu camere cochete, pentru oaspeţii străini. Am fost întâmpinat de secretarul de la „Hautes-Etudes", un flamand cu prematur păr alb, căruia i-am cerut informaţii asupra ordinei în care îmi recomanda să cercetez părţile cele mai interesante ale oraşului, precum şi unele indicaţii ca să mă pot descurca mai uşor. Până una-âlta, am mai conversat cu dânsul, aflând din gura lui că a fost o greşeală faptul că după război s-a introdus, în jumătatea nordică a Belgiei, limba flamandă ca limbă oficială la toate instituţiile. Aceasta îngreunează pentru străini vizitarea ţării, ba chiar mi-a citat ca exemple Politehnica din oraşul Gand, unde, de când s-a introdus flamanda ca limbă de predare, numeroşi străini care veneau să studieze în această şcoală s-au retras masiv, aşa că numărul elevilor s-a redus la jumătate. Aceste
declaraţii le făcea chiar un flamand, care judeca în acest fel cu mintea, dacă altfel va fi judecat cu inima.
Oraşul Bruxelles, prin care m-a pilotat pe alocuri un ataşat de la legaţia română, mi-a lăsat o impresie deosebit de bună. Am rămas, poate, mai puţin încântat de Catedrala Sainte-Gudule, un pastiş reuşit, dealtfel, al bisericii Notre-Dame din Paris, dar am fost fermecat de piaţa centrală a Primăriei, un careu de vechi palate în stilul celui de-al XVI-leă'veac. îţi vine să crezi că ai în faţă un decor de teatru, şi totuşi sunt clădiri propriu-zise, care te scot din actualitate şi te transpun - întocmai ca şi Siena Italiei - în secole depărtate, în care se folosea alt stil arhitectonic, ce nu-1 mai vezi astăzi decât în reproduceri sau în clădiri dezafectate, dacă nu chiar în parte năruite. Aceste case, Care îţi dau puternic iluzia unor timpuri de mult dispărute, parcă ar merita să şadă sub un imens clopot de sticlă protectoare, cu toate că atunci n-ar mai putea fi utilizate, -iar faptul acesta contribuie şi dânsul la vraja apariţiei lor.
Aş putea'spune că piaţa aceasta este cea mai importantă piesă de muzeu din Capitala Belgiei, mai impresionantă, desigur, decât muzeul de pictură flamandă din acelaşi oraş, muzeu bogat şi posedând pânze foarte valoroase, dar care mi-a făcut o impresie mai puţin covârşitoare, probabil şi din cauză că nu de multă vreme vizitasem, în oraşul francez Lille, unde fusesem de asemenea invitat să conferenţiez, «un muzeu aproape tot atât de vast şi tot de artă flamandă, cu pânze selecţionate.
In şirul vizitărilor făcute în Bruxelles, am văzut şi sălile de ceremonie ale palatului regal, frumoase, fără îndoială, dar atât de identice cu acelea ale altor reşedinţe similare, vizitate în alte ţări, că am început să le amestec şi chiar uneori să mă întreb dacă'am intrat efectiv în unele din ele, sau memoria mă trădează, reţinând cu precizie doarTaptul că aveam intenţia să le cercetez.
Am asistat şi la două spectacole de operetă, .Boccacio de Suppe ş\ La Vie parisienne de Offenbach. Nu cunoşteam nici una din ele, decât din nume. Cea dintâi mi-a plăcut realmente, a doua, deşi făcuse furori la expoziţia de la Paris din 1867 (epoca celui de al doilea imperiu), mi s-a părut cam desuetă, iar ariile mai puţin norocoase decât acele din Pericola, Frumoasa Elena şi mai ales din Povestirile Fui Hoffmăn. Mai ştiam, de asemenea, că până la apariţia Liliacului lui Johann Strauss (celebru autor de valsuri, dar care a abordjt^scena târziu), Offenbch era considerat ca regele operetei, nu numai la Paris, unde îşi avea domiciliul, dar chiar şi în muzicala Viena, unde era chemat mereu să-şi dirijeze operetele
Ion Petrovici •
296
297
• De-a lungul unei vieţi
proprii. Personal, deşi wagnerian fanatic, nu dispreţuiesc opereta,, dacă are o muzică inspirată, şi e jucată de interpreţi talentaţi - ceea ce n-a fost cazul cu al doilea spectacol de la Bruxelles.
Mai înainte de a spune ceva despre conferinţa ţinută, îmi voi permite o scoborâre de ni vel „aruncând o vorbă de laudă despre restaurantele la care am prânzit. In special îmi amintesc de categoriile de stridii, mai numeroase decât acelea de la restaurantele din Paris, şi după preţ, de o calitate superioară. Ca să spun drept, le doream înainte de a veni la masă, le comandam negreşit cu poftă; dar atunci când le mâneam, nu lipsea în genere o dezamăgire. Totuşi; nu omiteam să le comand şi daţa viitoare.
îmi amintesc de cazul ciudat al unor femei, pe care le doreşti; în lipsă, te decepţionezi totuşi când le întâlneşti, dar continui să visezi cu drag la ele, după ce iarăşi te-ai depărtat.   î .
Conferinţa a avut loc pe la nouă seara. Era de faţă lume variată, printre care un distins filosof belgian, Dupreel, cu care urma să leg o strânsă amiciţie şi să primesc, de la-dânsul,; multe din operele sale, cu dedicaţii afectuoase. Ne-am reîntâlnit; dealtfel, şi la Congresul de la Paris, unde a prezidat şedinţa polemicii mele cu. gânditorul tomist Jacques Maritain. De asemenea, erau în sală şi personalităţi din corpul diplomatic.
Subiectul conferinţei mele, aşaprecum îl formulasem în titlu, era următorul: Reflecţie asupra inconsecvenţei. Neapărat că nu aveam să mă înfăţişez cu o banalitate, exaltând frumuseţea consecvenţei şi înfiarând atitudinile inconsecvente. Nici nu intenţionam să susţin o poziţie paradoxală, răsturnând valoarea celor doi termeni ai antitezei şi luând o atitudine inversă faţă de aprecierea lor curentă. ■•>■■■
încercam o analiză minuţioasă, cu o concluzie cuminte.
Am început prin a recunoaşte aureola consecvenţei în raport cu deprecierea aspră a inconsecvenţei şi căutam să lămuresc acest fenomen, explicabil dacă simplificăm lucrurile din,calea afară, dar mai puţin justificat dacă ţinem seama de complexitatea realităţii.
, Pe de altă parte consecvenţa apărea înrudită cu rigoarea logică (şi dânsa consecventă) şi cu frumuseţea, întrucât consecvenţă înseamnă ordine, iar aceasta este un element esenţial al frumosului; Asupra consecvenţei în acţiune planează prestigiul rectitudinii raţionale şi a plăcerii estetice, care dispreţuieşte dezordinea şi mişcările incoerente. în schimb, inconsecvenţa implică, anarhie, mobilitate, neorânduială - şi pare astfel legată de o zonă inferioară
a vieţii sufleteşti, aceea a interesului egoist, care nu posedă forme fixe, sau, cum spune Bossuet, „urmează înclinaţiile ce se schimbă cu timpul, se acomodează cu afacerile".
Fără să intru aici în detalii şi în exemplificări, am căutat să arăt că această ierarhizare nu poate să fie prea rigidă, dată fiind complexitatea împrejurărilor şi faptul că mobilitatea şi schimbarea par a fi legile supreme ale macrocosmului. în orice caz, extremele pot fi egal de condamnabile la ambii termeni ai antitezei de care ne ocupăm.
Ce am zice dacă în ştiinţă savanţii ar închide ochii asupra unor experienţe care dezmint adevărurile ştiinţifice stabilite, şi ar avea consecvenţă să persiste în ele, ignorând noile descoperiri? Nu apare micşorat, oare, în ochii posterităţii, Cuvier - pentru consecvenţa cu care a combătut noua teorie transformistă, prevăzută de Buffon şi iniţiată de Lamarck?
Nu sunt de condamnat, de asemenea, oamenii politici care, ignorând circumstanţele schimbătoare, rămân neschimbaţi pe poziţia unor principii desuete şi vătămătoare interesului general? Adaptarea la exigenţele istoriei, la circumstanţele concrete este un imperativ al omului politic, şi tocmai patima „consecvenţei absolute" n-a fost, oare, blamată, pe vremuri, în activitatea omului politic care a fost Petre Carp?
Sau, trecând la alt punct de vedere, regele francez Henric al IV-lea nu apare în perspectiva istorică drept- rege mare, cu toate că şi-a schimbat de trei ori confesiunea religioasă, îmbrăţişând alternativ protestantismul şi catolicismul, şi sacrificându-şi astfel consecvenţa - ideii naţionale?
îh timpul vieţii lor, însă, oamenii inconsecvenţi au fost atacaţi adesea nu numai pentru că prin schimbarea lor de ipostază dovedeau o lipsă de convingeri solide, dar mai ales pentru că, prin această mobilitate, loveau în interesele celorlalţi.
Neapărat trebuie făcută o diferenţă între cei cşreîşi.schimbă părerile nu dobândind o convingere temeinică, ci din pură oportunitate - de cei la care- schimbarea părerilor afişate purcede dintr-o schimbare fermă de convingere. Desigur, e mai impresionant acela care ajunge dintr-odată la o convingere valabilă, aşa încât şi-o poate păstra viaţa întreagă, decât acela care ajunge prin etapele mai multor încercări. Dar, încă o dată, nu orice inconsecvenţă merită blam şi descalificare.
ReprSâtic finalul conferinţei, care se încheie cu formularea unui aforism:
Ion Petrovici
298
„După ce am examinat fără părtinire toate argumentele, nu rezultă deloc că orice incosecvenţă, în viaţa individuală, ar fi ceva inferior şi nesănătos, despărţit de morală şi de raţiune.
Aş putea chiar să adaug că o conduită raţională trebuie să evite cu înţelepciune orice fel de poziţie extremă, chiar şi consecvenţa îndărătnică. Aceasta mai ales în lumea mijloacelor, dar uneori chiar în domeniul scopurilor, - lăsând la o parte doar pe acelea care sunt legate de natura şi demnitatea omenească."
Şi, fiindcă am condamnat la fel extremele, trebuie totuşi să mărturisesc că, în forme excesive, în orice caz prefer consecvenţa contrariului său. E raţiunea şi scuza acestui aforism cu care îmi închei conferinţa:
„Consecvenţa desăvârşită este poezia încăpăţânării. Inconsecvenţa neîncetată e caricatura evoluţiunii,"
După conferinţă, s-au revărsat inevitabilele strângeri de mână - dintre care mai prelungită a profesorului Dupreel, bucuros că am spus, măcar în treacăt, o vorbă bună despre sofiştii greci atât de maltrataţi de Socrate şi după părerea gânditorului belgian pe nedrept, sau fără dreptate deplină.
întovărăşit de doi tineri de la legaţia noastră, am mers pe urmă, după indicaţiile lor, la un restaurant central, unde am ales nu stridii, dar un homar monumental, acesta tot aşa de suculent şi. la gustare, pe cât îl simţeam de savuros de la distanţă.
A doua zi, ultima de şedere în localitate, m-am repezit până la periferia oraşului, unde în nemijlocită vecinătate se află câmpul bătăliei de la Waterlop. Nu eram singurul curios, care se îndruma în direcţia aceasta, până la punctul terminus al tramvaiului orăşenesc.
Am coborât emoţionat şi am îmbrăţişat cu o singură privire întinderea înverzită pe care, cu 120 de ani în urmă, printr-o înfrângere uluitoare, s-a lichidat în câteva ore regimul glorios al unuia dintre cei mai mari comandanţi de oşti care au fost vreodată şi s-a împlinit un destin prin care cel mai puternic monarh, în faţa căruia tremurau toţi regii, a devenit, izolat pe o stâncă stearpă, un Prometeu înlănţuit. *",.
Să nu-ţi vie să crezi, când bătăliile din. urmă (mă. refer la primul război mondial), avuseseră un front imens, de la Rinul Alsaciei la Marea Nordului, şi au trebuit patru ani ca să se vadă de partea cui rămâne biruinţa, aici să se fi petrecut cea mai decisivă
299 • De-a lungul unei vieţi
biruinţă pe un câmp limitat, pe care ochii îl îmbrăţişează de la o margine la alta. Vezi locul din care Napoleon a dirijat şi a urmărit atacul deznădăjduit al armatelor franceze, precum şi la marginea opusă, mai în vale, locul unde stătuse Wellington, poruncind o rezistenţă tot aşa de îndârjită. Ambii adversari se puteau privi cu ocheanul, dar ghiulelele tunurilor de atunci nu puteau ajunge pe nici unul dintre ei...
N-am izbutit să mă despart uşor de continua contemplare a acestui loc istoric, căutând să identific pe teren imaginea şi evoluţia bătăliei, aşa cum ne-o prezenta geamul unei panorame circulare, construită la o margine pentru iniţierea vizitatorilor.
Emoţiunea acestei zile nu s-a curmat repede, ci s-a prelungit mai multă vreme, transformându-se la un moment mai neocupat într-o evocare versificată. Poezia, rămasă inedită, vede acum pentru întâia oară lumina tiparului:
Suntem de Bruxelles în vecinătate Şi forfoteşte care-încotro... Dar de la una nimeni nu s-abate: Să vadă câmpul de la Waterloo
Mai speră, cei romantici, să le-apară - Cutreierând cu zel şi fanatism -Vreun rest din tragedia militară Suită pân'la rang de cataclism.
O! N-au venit aici închinătorii Şi candeli nevăzute n-au aprins Cumva să preamărească-nvingătorii... Nu! Ci sase prosterne la învins.
Nu e alt nume să se mai rostească ? '
Decât al lui, pe câmpul de măcel... Putut-au alţii să-1 şi biruiască, De vreme neînvins rămâne El!
Ion Petrovici
300
301
' De-a lungul unei vieţi
Conferinţa interparlamentară de la Oslo
Pe la mijlocul lui august 1939, era fixată o conferinţă interparlamentară în capitala Norvegiei. Scopul ideal al unei atari conferinţe era sporirea armoniei dintre ţări, prin întâlniri amicale între parlamentari - fie chiar prin atingerea unor probleme mai delicate, care menţionau neînţelegeri între popoare - toate acestea într-o atmosferă de bună dispoziţie care ţi-o da călătoria într-o ţară străină, civilizată, unde osebit de şedinţe, aveai şi ceasuri libere pentru plimbări sau cercetări de lucruri specifice, în orice caz interesante.
Parlamentul nostru a trimis şi ei o delegaţie, din care îmi amintesc de N. N. Săveanu, Demetru Ghica, V. Vârcovici, Anibal Teodorescu, Radu Portocală, V. Iamandi. Din aceeaşi delegaţie făceam şi eu parte şi încă vreo câţiva tineri, de folos şi dânşii în
anumite privinţe.
Am plecat cu acceleratul, într-o seară, din Bucureşti întreaga echipă, sporită numericeşte de prezenţa soţiilor unora dintre noi.
Atmosfera internaţională era turbure. Cu toate anexările pe care le făcuse Hitler, rând pe rând, pe cale „pacifică", mai voia şi altele, unde întâmpina rezistenţă, ceea ce îl făcea să profereze ameninţări zgomotoase de război. Lumea era îngrijorată, dâr mulţi erau de părere că ameninţările, oricât de categorice, nu se vor traduce în faptă. Această speranţă - speranţă mai mult decât convingere - împărţeam şi noi, bucuroşii călători spre Oslo, care, fireşte, aveam dorinţa fierbinte să nu ni se strice voiajul în ispititoarele ţări scandinave.
Până a doua zi seara, drumul n-a oferit nimic aparte. Dar pătrunzând pe teritoriul Germaniei de răsărit, pe care trebuia să-1 străbatem prin Breslau până la Berlin, aspectul gărilor, în Contrast izbitor de cum se înfăţişa odinioară, ne-a inspirat o legitimă îngrijorare.
Altădată gările scăpărau de lumini, peroanele forfoteau de lume, cărucioare pitoreşti cu etalaje de gustări şi cu oferte insistente călătorilor de la fereştile vagoanelor, - acum, în locul acestei animaţii, un lugubru pustiu, zăcând în întuneric. Fireşte, era o tainică şi nu prea tainică pregătire, deşi ne spuneam că poate izbucnirea catastrofei o să se mai amâne, dacă nu chiar o să fie conjurată. Ceva mai târziu, s-a suit de la o gară tot aşa de sumbră, în vagonul nostru, un funcţionar de la drumul-de-fier, care a deschis o uşă laterală a vagonului, nefolosită de călători, şi a scos o tavă cu tartine,
pe care ni le-a oferit la ora mesei, adăugând cu regret că nu are bere, iar vagon-restaurant nu s-a mai ataşat la tren.
Am adormit, totuşi, până dimineaţa, când trenul şi-a făcut intrarea sub bolta de la Friederichbahnhof. Ne-am luat în .mână valizele - năvala de treger-x era doar o amintire, şi ne-am dus la hotelul de peste drum, unde ne-a întâmpinat în hol un val vârtej de uniforme militare sau poate uniforme de partid. Trebuia să rămânem o zi la Berlin, unde se schimba garnitura, cu legăturile ei complicate, către Peninsula Scandinavă.
în timpul zilei, impresia s-a mai schimbat, străzile Berlinului având înfăţişarea obişnuită, ba încă funcţionau şi autocarele care străbăteau pe o rută stabilită cuprinsul somptuos al capitalei, şi, în lipsă de altă distracţie, ne-am folosit de acest vehicol confortabil şi ne-am ocupat timpul cutreierând oraşul până la amiază.
A doua zi de dimineaţă, un tren rapid ne-a transportat până la un port de mare, unde ne-am îmbarcat pe un vapor, care a traversat Baltica^ liniştită ca un lac, depunându-ne într-un port la ţărmul opus al Suediei de Sud.
Fără multă aşteptare ne-am instalat într-un tren, cu direcţia Oslo. Particularitatea trenului scandinav era lărgimea dublă a coridorului vagoanelor, unde călătorii puteau să stea comod de vorbă fără a împiedica circulaţia altora, şi unde se aflau cuiere ca într-o cameră-vestiar. Dar mai importantă decât această notă specifică a vagoanelor, era priveliştea peisajelor. Nu ştiu pentru ce, probabil ştiindu-ne la nord, ne aşteptam la o atmosferă mohorâtă, în orice caz mai puţin luminoasă. N-a fost oarecum o surpriză peisajul strălucitor în bătaia unui soare statornic, neameninţat de nori sau de ceaţă. O vegetaţie bogată şi constantă, cu gradaţia verdelui, de la acela al ierbii înalte, până la acela al frunzelor copacilor, răzleţi sau îngrămădiţi. în gări, o notă tot aşa de permanentă ca prezenţa semafoarelor, câte o grădiniţă laterală, din care răsărea câte o fetişcană blondă, înaltă, subţire şi.iiripresionant de drăgălaşă dintr-un pătrat de flori îngrămădite, care îşi aveau corola în vârful unor verticale înverzite, ce treceau dincolo de brâu. Nu numai pătratul grădiniţei nu lipsea din nici o gară,1 dar mai la toate era prezentă şi încântătoarea blondă, care răsărea dintre flori. Hotărât, Peninsula Scandinavă părea să fi monopolizat frumuseţea germanică feminină, mult mai frapantă decât în Germania propriu-zisă, unde „Gretchenele" realmente drăgălaşe te întâmpină mai rar. La trei-patrtf'Sre după-amiază, lumina a scăzut brusc, în timp ce trenul puţin încetinit traversa o continuă privelişte de păduri de
BIBLiOl y\ * ACAD'".!:' V ROMANA
Ion Petrovici •
302
303
'De-a lungul unei vieţi
brad, cu ochiuri rotunde de lacuri mai mici sau mai întinse, dar care se repetau la nesfârşit. Nu era nici o aşezare omenească, încât puteai să crezi că priveliştea aceasta rămăsese de veacuri, întocmai neschimbată. Galbenul razelor de soare a fost total înlocuit de lumina ternă a zilei neînsorite, deşi cerul nu se înnorase. Acestei schimbări de decor şi de luminozitate îi corespundea şi o altă schimbare: trecuserăm graniţa norvegiană...
Când am coborât pe peronul gării de la Oslo, lumina zilei nu pierise de tot, ba încă mai avea - bineînţeles, cu micşorare treptată - pentru o oră-două. Aşa că am putut vedea deaj uns de desluşit aspectul străzilor străbătute până la hotel. Impresie de grandoare n-am avut nici un moment, dar totuşi, din alte puncte de vedere,, o impresie bună, care mi s-a repetat şi în zilele următoare.
într-o vorbă, aş putea spune că am avut tabloul unei capitale muncitoare. Nici un pas de pieton tembel, fără ocupaţie. Fiecare grăbea s-ajungă la locul său de treburi sau de muncă. Probabil că, deobicei, lumea care se scurgea pe trotuare era şi mai puţină, fiindcă o spoream noi, delegaţii tuturor ţărilor prezente, care forfoteam cu ochii curioşi privind în toate părţile.
In afară de o arteră centrală, suficient de lată, încadrată la un capăt de clădirea Parlamentului (Storting), iar Ia altul de palatul regal, în afară de această arteră pe care se găsea pe o latură şi clădirea teatrului principal, având în faţă-statuile lui Ibsen şi Bjornson, celelalte străzi prezentau un aspect mai mult modest, cu excepţia unui bulevard cu vile, care conducea din dreptulpalatului regal până la portul oraşului.
Nu subscriu la caracterizarea altora, că oraşul Oslo ar avea o înfăţişare tristă. Aş zice, mai degrabă, că mi-a părut un oraş serios, cu clădiri şi oameni fără aroganţă. Ba, în ce priveşte oamenii, m-a izbit de asemenea ospitalitatea lor, pe care n-am mai întâlnit-o în nici o ţară din Apus şi care îmi aducea aminte de România noastră.
în decursul zilelor petrecute în această capitală, ni s-au oferit continuu mese, recepţii şi spectacole, şi am fost înconjuraţi de o atmosferă nu de politeţe rece, ci de voioşie cald primitoare. De aceea, în discursul meu de mulţumire, rostit în numele tuturor.ţărilor invitate, gândindu-mă şi la ospitalitatea de care ne-am bucurat în această ţară, precum şi la înalta ei spiritualitate, reprezentată prin genii de reputaţie universală, am sfârşit cu fraza:
„Eşti primitoare ca o ţară mică şi bogată în genii ca o împărăţie."
Fireşte, n-am neglijat să amintesc că şi Grecia veche a avut, la o populaţie redusă, un furnicar de genii creatoare, dar am prezentat şi cazul acesta tot ca un miracol, cum părea şi mi-a plăcut să consider şi cazul Norvegiei în vremea contemporană.
Activitatea Conferinţei interparlamentare s-a deschis printr-o şedinţă inaugurală, la care a participat şi regele Haakon, condus familiar de braţ de jurisconsultul belgian Carton de Villard, unul din aşii cu veche tradiţie ai conferinţelor de acest gen. Se părea că regele ,'• Norvegiei, care â venit îmbrăcat civil,, era un om de moravuri simple şi fără nici o trufie. Despre el se vorbeşte că atunci când călătorea cu trenul îşi ducea ostentativ o valiză în mână de la peronul gării până la vagon. De asemenea, că măcar o dată pe an făcea o plimbare cu tramvaiul, şi pentru a nu deranja pe ceilalţi şedea în picioare, pe platformă. Se poate ca sentimentul său democratic să fi fost asociat şi cu un calcul bine făcut - bineînţeles, dacă această poveste nu este o invenţie.
Şedinţele ordinare ale conferinţei s-au ţinut în sala Parlamentului, care, atât ca mobilier, cât şi ca zugrăveală, mi-a adus aminte de o vastă berărie germană. Şedinţele se ţineau de două ori pe zi, şi, cuprindeau comunicări făcute de diverşi participanţi sub formă de conferinţe politice, cu subiecte de actualitate şi cu tendinţe pacifice, cu pledoarii de înţelegere şi acomodare. Aproape că uitam atmosfera internaţională aşa de turbure, pe care o înregistraserăm cu unele semne şi de pe drum şi acuma o puteam, de asemenea, confirma prin repercusiunile produse chiar în sânul conferinţei noastre, prin absenţa ostentativă a delegaţilor unor ţări importante din Europa (desigur,'âcele care aveau în vedere apropiata izbucnire a războiului). Dar ne ziceam: Cine ştie? mai ales că,, deocamdată, ziarele - la Storting era o sală cu jurnale din toate statele Occidentului - încă nu conţineau nici o ştire alarmantă precisă.
în decursul dezbaterilor am participat şi eu la? o-diseuţie, care'mi-a atras cinstea să mulţumesc la sfârşit gazdelor noastre norvegiene, în numele ţărilor prezente,:pentru ospitalitatea de care ne-am bucurat.
Când mi-am terminat acest ultim discurs - care pregătea închiderea conferinţei - şi preşedintele adunării a întrebat dacă nu mai cere cuvântul nimeni, s-a ridicat un american, care a spus pe englezeşte, de la scaunul său, că avea şi dânsul să mulţumească... dar că nu-i răWâne decât să se asocieze cuvântării delegatului României.
Ion Petrovici • 304
Era să uit a spune că, înaintea acestor manifestări, un delegat al Poloniei s-a urcat impetuos la tribună, de unde a somat Germania - absentă de la Conferinţă - să înceteze cu războiul „rece" şi să se hotărască cinstit „pour la guerre, ou pour la paix"! Nici nu ştia bietul om cât de aproape eram de această deciziune, şi ce tragedie avea să traverseze Polonia din cauza ei!
Paralel cu lucrările Conferinţei şi după încheierea lor, au fost organizate episoade distractive de o amploare deosebită.
Menţionez, în ordine-cronologică, spectacolul de la teatrul de stat cu Nora de Ibsen, la care au fost invitaţi delegaţii tuturor ţărilor la conferinţa interparlamentară. Deşi într-o limbă complet necunoscută, întrucât văzusem de multe ori piesa în chestiune, reţinusem succesiunea scenelor şi firul acţiunii, aşa că am gustat şi acum această operă a celui mai culminant autor dramatic de la Shakespeare încoace. Să adaug că şi jocul interpreţilor a fost cuceritor, şi, chiar dacă nu înţelegeam frază cu frază, am fost furat realmente de debitul lor magistral.
La ieşire, îri preajma statuii lui Ibsen ardea o vâlvătaie de foc, care sporea caracterul festiv al reprezentaţiei. De acolo am mers la o masă colectivă, oferită de primăria Oraşului,,unde au sosit fără întârziere şi cei doi interpreţi ai rolurilor principale, care au fost primiţi cu aplauze şi au luat loc la masa noastră.
Un alt moment, pe care l-am trăit cu plăcere, a fost excursia cu vaporul într-un fiord norvegian; Apa mării pătrundea ţărmul în forma unui subţire golfi-prelungit, care, în timpul excursiunii, ne făcea impresia unui lac elveţian şi din cauza purităţii apei, dar mai ales din cauza munţilor înconjurători.
Animaţie mare pe platforma micului vapor. Delegaţi care se cunoşteau numai din vedere acum îşi strângeau mâinile prietenos. La mine a venit cu o pornire afectuoasă un fost ministru olandez, care mi-a spus cu bucurie că a aflat că am fost şi eu ministru în România. Dar mai practic s-a dovedit Demetru Ghica, monopolizând două drăguţe ardelence, soţiile a doi tineri deputaţi mai incolori, făcându-le complimente măgulitoare, pe când junele păreau foarte vesele că erau curtate, ce e drept, de un om în vârstă, dar de viţă nobilă, şi tot timpul numai pe franţuzeşte...
Plimbarea s-a terminat într-o bună dispoziţie, care făcea să se eclipseze grijile âmeninţărilorexterne. '
In sfârşit, a treia „partidă de plăcere" ne-au procurat-o o zi şi o noapte petrecute la o staţiune balneară, nu tocmai departe de
305 • De-a lungul unei vieţi
capitala norvegiană. Am mers o bucată de drum cu vaporul, apoi ne-am transportat în automobile până la staţiunea care se afla mai la nord. Nu ştiu cum am nimerit eu şi soţia mea în aceeaşi maşină cu Carton de Villard şi cu soţia sa. S-a însăilat îndată o convorbire,, care a durat tot drumul, fără a fi împiedicaţi să simţim că temperatura a scăzut brusc, înaintând spre miază-noapte, şi mai ales să vedem cârdul de reni ce alergau în mare grabă - spectacol eminamente exotic - precum şi cei câţiva fulgi de ninsoare care au picurat o clipă, pentru a face loc unui soare luminos, dar cu dinţi. O cotitură spre dreapta ne-a apropiat de staţiune, unde am coborât, constatând că temperatura din nou se ridicase.
Ordinea şi organizarea norvegiană oprise pentru fiecare delegat - singur sau pereche - o cameră de hotel, unde am fost îndrumaţi fără greş, şi unde am găsit fiecare valizele noastre, aduse de un camion.
în cameră am fost conduşi de o femeie de serviciu, care a ţinut să ne explice rostul unei frânghii, prevăzute cu toarte de metal, încolăcită şi spânzurată într-un cui al peretelui. Hotelul era de lemn şi lesne expus incendiului, iar rostul frânghei era ca, în caz de alarmă, locatarii să coboare repede de la etaj pe fereastră, atârnându-se de funia prinsă de cercevea şi lăsată în jos.
Neapărat că această coborâre implica şi o iscusinţă de acrobat, aşa că toată speranţa noastră era că incendiul n-are să aibă loc. Ospitalitatea norvegiană nu prevăzuse, fireşte, aceasta, dar luase măsură ca eventual să ne salvăm...
Ziua, după dejun, ne-am învârtit prin staţiune, care era simpatică, dar fără un pitoresc aparte şi fără o înfăţişare elegantă.
Seara a avut loc o serată, la care doamnele, fiind îmbrăcate potrivit modei momentului, aveau uh decolteu care le lăsa toată spinarea goala, până în brâu. Una din ele, întrebând-mă dacă îmi place rochia ei de seară şi răspunzându-i că partea cea ţnşi frumoasă era aceea de la spinare - porţiune din corp rămasă cu pielea goală - am supărat-o şi s-a hotărât, pentru rest, să mă ocolească, fără ca, bineînţeles, să fi antrenat în această mânie capricioasă şi pe soţul său, om eminamente fin şi inteligent.
A doua zi dimineaţa, scăpaţi teferi de incendiu şi cu frânghia neutilizată, ne-am,întors la Oslo pentru un timp foarte scurt.
Programul delegaţiei noastre era ca întoarcerea în ţară s-o facem printr*un ocol, aşa ca să putem cunoaşte şi celelalte două capitale scandinave: Stockholm şi Copenhaga.
Ion Petrovici • 306
Am părăsit.metropola Norvegiei înaintea amiezii, dar, aflându-ne încă pe peronul gării, am observat o forfoteală neobişnuită. Sosiseră ziare germane, care aduceau ştiri alarmante, ce păreau a fi preludiul unor evenimente grave.
Văzând pe peron pe fostul ministru francez, Mărio Roustan, singuratic, m-am apropiat de dânsul să văd ce gândeşte. El mi-a spus cu convingere:
-Non! il n'y aura pas de guerre!
- Mais pourtant, Hiţler...
N-a aşteptat să-mi termin fraza, al cărui sfârşit l-a băriuit, şi mi-a spus cu vioiciune:
- S'il veut se suicider, qu'il fasse la guerre!
O vorbă aruncată în vânt, care totuşi urma să fie de o zdrobitoare exactitate!
Trenul s-a urnit, în fine, şi în viteza treptată a mişcării ne gândeam mai puţin la întunecatele evenimente internaţionale, cât la plăcerea de a vedea în chiar decursul acelei zile capitala Suediei, despre care zvonul îmi adusese numai laude.
Ziua era frumoasă, şi de la frontiera suedeză am înregistrat acelaşi spor de lumină pe care îl constatasem şi la venire.
La începutul orelor asfinţitului, dar cu un interval încă lung până la înnoptare, am descins pe peronul gării Stockholm, unde ne ieşise întru întâmpinare ministrul nostru Barbu Constantinescu, fostul meu coleg de studenţie.
Oraşul Stockholm îţi lasă o impresie de măreţie, faţă de care imaginea Capitalei norVegiene coboară la înfăţişarea unui centru provincial. Impresia de grandoare, despre care îmi vorbiseră şi alţii, a fost confirmată pe deplin.
Ceea ce s-a confirmat mai puţin a fost reputaţia de Veneţie a Norduli, âşteptându-mă la canale străbătute de gondole sau de ceva similar. Un singur canal, deviat poate tot din mare, traversează oraşul întocmai ca Sena Parisul, dar fără animaţia de vapoare din acest din urmă oraş. încolo, capitala Suediei are, ca orice centru de pe uscat, o reţea de străzi numeroase, paralele sau încrucişate, artere pe unde se face circulaţia în toate sensurile oraşului. De asemenea, Capitala nu dispune de pieţe vaste, afară de aceea, realmente somptuoasă, din faţa palatului regal.
Animaţia pe străzi nu este prea mare, cum e, de pildă, aceea de la Copenhaga, - un adevărat Paris în miniatură.
Am început vizitarea cu palatul regal, o veche clădire cu aspect de cazarmă, dealtfel ca şi acela de la Oslo. Am parcurs
307 • De-a lungul unei vieţi
şiraguri de săli, similare cu acelea ale altor reşedinţe regeşti, dar imprimându-mi-se mai durabil în minte două dintre ele. Una, în care se ţin consiliile de miniştri - o sală simplă, cu o lungă masă verde, în capul căreia se afla un fotoliu de lemn necapitonat, cu fundul de paie împletite, dar cu braţe comode — era scaunul suveranului, în dreptul lui, ca un tacâm la o masă de prânzire, se afla o cutie cu 2-3 volume iegate, printre care Constituţia suedeză.
O altă sală - lungă, dar îngustă ca un coridor - conţinea a galerie de tablouri ale tuturor regilor Suediei, de la Bernadotte, mareşalul francez care a întemeiat ultima dinastie suedeză, până în prezent. (E vorba, fireşte, de prezentul de atunci.) Erau în total vreo 5-6 regi, dar ceea ce m-a impresionat a fost schimbarea de fizionomie a figurilor începând de la al 3-lea suveran. Cel dintâi, francez din Sud, şi fiul său sunt bruni, cu o pieliţă tuciurie. Deodată apar tipuri exagerat de blonde, cu o înfăţişare spălăcită, într-un cuvânt un tip heterogen, care persistă până la sfârşit, distonând prăpăstios cu primii doi ascendenţi. Desigur, această prefacere se datoreşte căsătoriilor cu principese nordice, care vor fi imprimat descendenţilor pecetea tipului lor. Dar poate şi climatul ţării, ambianţa fizică şi morală a ţinutului vor fi avut şi ele o contribuţie care a făcut să dispară în întregime tipul meridional al primilor doi regi.
La ieşire am cercetat în detaliu, în mijlocul pieţei, statuia sprintenului, viteazului şi aventurosului rege Carol al Xlî-lea, care, după o serie de succese strălucite, păreau să aducă ţării sale o mărire pe care n-o mai avusese, s-a înglodat într-o serie de aventuri militare şi politice nechibzuite, care l-au făcut nu numai să piardă toate avantajele,dar să-şi lase ţara, în momentul morţii sale accidentale, mai mică şi mai slabă decât o luase în primire de la înaintaşii săi. Tocmai acest rege, de la care Suedia şi-a pierdut poziţia de mare putere, a fost nemurit printr-un monument aşezat la un loc de cinste în Capitala ţării. Şi totuşi, comemorarea eroului - fiindcă eroism a avut, fără îndoială - nu mi se pare absurdă. în pagihiielstoriei, bravura şi iscusinţa militară ale acestui tânăr rege, căruia Voltaire i-a închinat o monografie, în multe privinţe entuziastă-în paginile istoriei, ziceam, a lăsat o dâră de lumină, la care suedezilor le-ar fi greu să renunţe, cu toată încheierea catastrofală. Trecutul unui popor este înavuţit nu numai de fapte rodnice, ci şi de fapte glorioase, de victorii fulgerătoare. Ce francez ar primi să smulgă din istoria patriei sale, uluitoarele momente ale epopeii napoleoniene, deşi genialul lor autor s-a prăbuşit la urmă, nu numai pierzând toate cuceririle, dar lăsând ţara mai mică decât era înaintea instaurării lui? Este
Ion Petrovici
308
309
De-a lungul unei vieţi
drept că regele suedez şi-a risipit cuceririle prin fapte nu destul de chibzuite, dar, oricum, strălucirea biruinţelor lui iniţiale a determinat, probabil, ridicarea monumentului comemorativ.
In!după-amiaza aceleiaşi zile, am cutreierat în toate direcţiile oraşul într-un autocar: Ghidul, care stătea în picioare lângă şofer, oprea vehiculul de câte ori era vorba să arate şi să explice vizitatorilor lucruri demne de văzut. La un moment, maşina s-a oprit într-o stradă cu edificii obişnuite şi în care nu părea să fie nimic deosebit. Totuşi, ghidul ne arăta cu oarecare mândrie o fereastră de la un al treilea etaj: •
- La geamul acela lucra ca ucenică, la o patroană-modistă, Greta Garbo, celebra stea de cinematograf. Cred că nu e nimeni care să n-o ştie.
Am răspuns, fireşte, în cor — ghidul vorbea şi înţelegea franţuzeşte — că, fără îndoială, am văzut-o în filme şi o admirăm mai mult ca pe oricare. .
Maşina a plecat, mai departe, dar nu ştiu dacă a mai fost vreun loc istoric în faţa căruia ghidul sase extazieze în aceeaşi măsură!
Seara am fost la operă, într-un edificiu în care parcă nu puteai păşi decât îmbrăcat de gală. Se juca Romeo şiJulieta de Gounod, pe care o ascultasem şi la Opera Mare din Paris. Fără să fie de talia îui Faust, capodopera aceluiaşi autor, are pasaje frumoase, colorate, în tot cazul, este alături de Othello al lui Verdi, a doua muzică izbutită care transpune o capodoperă dramatică a lui Shakespeare, în genere nu tocmai norotos la folosirea libretelor scoase din dramele sale geniale. Dovadă, mediocrul Hamlet al lui Ambroise Thomas, sau complet nereuşitul Macbeth din tinereţea iui Verdi, care, bineînţeles, s-a răzbunat ulterior prin atâtea compoziţii celebre.
Interpretarea de pe scena operei din Stockholm mi-a plăcut parcă şi mai mult decât aceea de la opera din Paris. Voci excelente în toate rolurile, şi cu atât mai'mult în cele două principale, cu rezerva că tenorul avea un corp voluminos - mai mult de Falstaff, decât de Romeo - şi, pentru a seputea sui la balconul Julietei, a trebuit să se renunţe la tradiţionala scară de mătase, aşezându-se de la începutul actului un eşafodaj baroc, un fel de catafalc masiv, r cu trepte negre, care urcau până la nivelul balconului. Totuşi am surâs, dar am uitat inconvenientul, fiindrăpit de duetele cântate cu voci aşa de cultivate şi de cuceritoare.
După spectacol, secretarul legaţiei noastre ne-a condus la un restaurant, în imediata vecinătate a Operei, dacă nu chiar în
subsolul ei, şi ne-a propus să comandăm „Krăfton" - ceea ce era afişat ca o trufanda ispititoare la toate geamurile de restaurante şi magazine alimentare.
în limba suedeză Kraffton însemnează raci, şi ni s-a adus o întinsă farfurie ademenitoare, plină cu aceste crustacee - mari şi de culoarea unui roşu-aprins. O dată cu farfuria, ni s-au mai adus nişte aparate pentru sfărâmat crusta gâturilor, dar care am constatat că avea rezistenţa unor zale de oţel, aşa că, odată cu sfărâmarea coajei, se producea simultan şi aceea a gâturilor, pe care nu le-am putut savura decât în forma scăzută a fărâmelor.
Ziua următoare, după-amiaza, am făcut o excursie la Uppsala, centru universitar nu departe de Stockholm, un fel de Oxford suedez. Drumul, o dreaptă cale asfaltată, trecea printre două rânduri de dumbrăvi, care se ţineau de mână, la mică distanţă de şoseaua noastră, desfaşurându-se şi peste orizont. La început, am avut o impresie de pustiu, nevăzând nici aşezări, nici locuinţe izolate pe alături de drum, până am descoperit că răsăreau când şi când, din desişul dumbrăvilor, acoperişuri de conace, cu baza invizibilă, deci discret ascunse între copaci, dar care îţi lăsau bănuiala unor edificii de proporţii serioase.
în fine am ajuns, cam după o oră, în viteza maşinii, la marginea oraşului Uppsala. Nu păstrez o imagine de ansamblu lămurită, dar îmi aduc limpede aminte de vizitarea Universităţii, unde se găsesc expuse într-o sală manuscrise importante, chiar foarte importante, dintre care unele de la Descartes, scrisori către regina Cristina a Suediei, care îl chemase la Stockholm pentru a-i da lecţii de filozofie. Era prima oară că filozoful francez primea să fie profesor, iar această inconsecvenţă a plătit-o foarte scump - cu propria lui viaţă. Fiindcă originala regină îi pretindea să vie la 5 dimineaţa la palat, pentru a-i face lecţiunea zilnică, iar această oră matinală, o complicată cu climatul rece al Nordului, pe vreme de iarnă, l-a doborât pe delicatul filozof, care, până astăzi, îşi are mormântul atât de departe de ţara lui.
Am încheiat vizitarea Uppsalei, oprihdu-ne chiar în marginea oraşului, la un vast pavilion de lemn încins cu un balcon, unde ne-am aşezat şi am degustat un vin dulce, care ni s-a servit în cupa unui corn de vânătoare, ca în timpurile eroice ale scandinavilor.
Am rămas mai mult timp pe această terasă, bucurându-ne de o vreme ideală.-Lumina coborâse cu-o octavă, pentru a mă exprima în limbaj muzical, iar răcoarea dislocase fără multă trudă căldura blândă a nordicului soare. Priveliştea care m-a fixat mai
Ion Petrovici
310
311
De-a lungul unei vieţi
cu seamă a fost aceea a unor movile mari, egale, regulate, orânduite pe câmpia încă verde. Erau vechile divinităţi păgâne, care au murit şi au fost îngropate aici, după ce trăiseră o viaţă milenară, dar care nu a fost eternă. Această legendă a decăderii zeilor păgâni poate avea o notă duioasă:.cei care au îmbrăţişat credinţa nouă n-au vrut să se despartă de zeii vechi renegându-i, ci prin faptul unui deces...
A treia zi, după câteva raite pe jos, am luat dejunul în localul legaţiei, unde cei doi diplomaţi - ministrul şi secretarul - au căutat să ne convingă - dacă mai era nevoie - că războiul este iminent şi să ne grăbim a ajunge mai repede acasă. Unii din români, ca de pildă Radu Portocală, au şi pornit direct spre Berlin, şi de acolo -ca om cu dare de mână - şi-a luat locuri la un avion ocazional, pentru a ajunge cât mai curând în ţară. Alţii, între care eu şi soţia mea, am menţinut programul iniţial şi am luat pentru întoarcere via Copenhaga puţin mai pe ocolite, mai ales că aveam intenţia să rămânem, o zi-două în capitala Danemarcii.
Am ajuns la Copenhaga după înnoptare, încheind un drum alternativ de tren şi de vapor. După o noapte de odihnă, într-un hotel apropiat de gară, am plecat dis-de-dimineaţă la vizitarea oraşului. Fără măreţia Capitalei suedeze, avea străzi rectilinii şi de o acurateţa exemplară, aşa că am putut ajunge fără a'greşi în centrul oraşului. O impresie de drăgălăşenie şi de bunăvoie însufleţită te întâmpină din toate direcţiile. Am găsit curând o ispită de oprire la o expoziţie de pictură, unde am intrat şi am parcurs mai multe •saloane, cu numeroase pânze care ne reţineau pe loc mai multă vreme. Expoziţia se afla.îetr-o lungă stradă centrală, pe care, de la primii paşi, am descoperit un şir de restaurante, precum şi perspective de a ne amuza după asfinţitul zilei.
După e ne-am informat asupra posibilităţilor de vizitare mai amănunţită în vehicule anume organizate, şi am căpătat un program care ne descria cursa de după-amiază, cu cercetarea amplă a oraşului şi a unor împrejurimi, ne-am aşezat la o masă liberă înţr-un restaurant, observând îndată stilul curat parizian al aranjamentului în genere, precum şi aspectul la fel de evocator al întregului mobilier. între felurile de mâncare, am răsfoit programul cu detaliile excursiunii de după prânz, şi am văzut că el se întindea pe două zile, cea de-a doua amiază cuprinzând puncte şi mai ispititoare, ca faimosul castel de la Elsenor, unde Shakespeare aşezase acţiunea din Hamlet.
După-masă, la ora indicată, ne-am înfiinţat la locul de plecare afmaşinii şi ne-am găsit lesne locurile, achitate mai devreme. Am colindat până pe înserate, cutreierând oraşul - pretutindeni viu şi
animat - şi am încheiat plimbarea cu vizitarea unei fabrici de bere de la marginea capitalei. Când autocarul s-a oprit şi s-a semnalat la poarta încuiată a fabricii, cuprinsă în peretele unui zid înalt de cărămidă aparentă, am rămas surprins văzând pe creasta zidului trei turnuleţe cu ferestrele strâmbe, care îmi aminteau un edificiu istoric din ţara noastră. înainte de a se deschide poarta, ghidul, arătându-ne turnuleţele, a ţinut să pe dea - fără să bănuiască nimic din naţionalitatea noastră - următoarea explicaţie:
- Forma acestor turnuleţe a fost copiată de la o mănăstire din România. Era vorba de Curtea de Argeş.
Seara, reveniţi în centrul oraşului, ne-am lăsat furaţi de o serie de distracţii cam exuberante, aş putea spune cam zglobii. Se pare că la orice vârstă sunt momente în care îţi place să ieşi din linia seriozităţii rigide, şi să te laşi în voia unei zburdălnicii nevinovate.
Am intrat într-o grădină cu tot felul de amuzamente - un fel de Prater danez >- şi ne-am bucurat copilăreşte să tragem la ţintă, sau de cursele în vagonete, pe acele „montagnes russes", cu urcări şi scoborâri vertiginoase, acestea din urmă făcând pe unii chiar să ţipe furnicaţi de-o senzaţie bizară de cădere, dar în fond nu tocmai displăcută.
Am stat până la miezul nopţii, având, poate, şi presimţirea că vremurile austere care ne aşteptau vor face ca asemenea distracţii puerile - cu farmecul lor sporadic - să dispară pentru multă vreme, pentru unii, poate, pentru totdeuna.
întorşi la hotel într-o dispoziţie excelentă,'am fost întâmpinaţi de şeful personalului, care ne-a declarat cu o sinceră mâhnire că, deşi lui i-ar conveni să rămânem cât de mult, ne sfătuieşte totuşi să plecăm, dis-de-dimineaţă, cu trenul care merge la Berlin, fiind poate cel din urmă care va pleca regulat în această direcţie.
Am ţinut seama de această;povată preţioasă şi ne-am resemnat, renunţând la a doua parte a programului de plimbări, murmurând mai cu seamă un discret: „Adio, Elsenor!" Era sortit să-1 privesc numai în decorul teatrelor, deşi m-am aflat aşa de aproape de zidurile lui ruinate şi de terasa - pare-se păstrată - pe care păşea la miezul nopţii fantpma regelui asasinat!
Drumul îndărăt spre ţară a fost cu peripeţii şi împărţit în porţiuni, caracterizate fiecare prin schimbarea mijloacelor de locomoţie.
Până la Ejerjjn am mers cu trenul, mai comod până la frontiera germană, de unde se urcau, în toate staţiile, călători mai numeroşi decât locurile din tren şi cu aerul grăbit al unei plecări precipitate.
Ion Petrovici •
312
313
• De-a lungul unei vieţi
Trenuri peste frontieră nu mai pledau din Berlin, şi a trebuit să aşteptăm o zi întreagă pentru a prinde un tren care mergea până la Munchen, supraîncărcat. în gara Capitalei bavareze, unde am sosit de dimineaţă, am fost asiguraţi căpeste vreo oră pleacă, până la Salzburg, un tren alcătuit numai din vagoane de clasa a IlI-a. L-am luat, fireşte, constatând cu bucurie că era lume puţină, iar vagoanele confortabile şi curate. Am coborât la Salzburg, unde era anunţat că soseşte un tren din Tirol, cu destinaţia Viena. A ajuns cu destulă întârziere, dar aşa de încărcat de lume, că am avut impresia că va fi imposibil să încapă şi alţi călători. Totuşi ce dar au oamenii să se subţie şi să-şi facă loc, în cea mai teribilă îngrămădeală! Ne-am suit, şi încă având valize, prin desişul persoanelor rămase în coridor, unde ne-am instalat şi noi, odihnirtdu-ne alternativ pe'geamantanele noastre; Cu chiu cu vai, locomotiva a şuierat, târând lunga garnitură, mai greu decât oricând. Era noapte în toată legea când am debarcat la Viena cu două ore mai'târziu peste orariul obişnuit. Am descins pe peronul de afară, dar nici Un vehicul să ne poată transporta în oraş. Grupele de călători, care aşteptau împreună cu noi minunea unui vehicul, au trimis disperaţi pe câte unul din ei, să se ducă pe jos spre centru, în speranţa să găsească vreun automobil. Contagiat de exemplele celorlalţi, s-a desprins şi din grupa noastră un coleg-deputat, foarte amabil, dar nu ştia mai deloc nemţeşte, şi a plecat pe jos pe strada care pornea de la gară, căutând cu o vagă înaintare spre inima oraşului.
L-am aşteptat îndelung, în timp ce din când în când soseau alte automobile, aduse pentru alţii. In sfârşit, iată şi un taxi care a oprit exact în dreptul nostru. Ne-am urcat bagajele la iuţeală, după ce l-am felicitat ca pe un erou pe colegul care izbutise. Eram patru persoane şi, în drum spre hotel, biruitorul care ne adusese maşina ne povestea muCalit.Că n-a folosit decât două cuvinte germane, de câte ori trecea câte un automobil: „- Frei? - Halt! - Frei? - Halt!" Dar cele mai multe - şi acestea foarte rare, treceau fără să-1 bage în seamă, până a trecut şi acesta, al cărui şofer, auzind cele două cuvinte, în loc să fugă mai departe s-â oprit şi l-a invitat să se suie.
în holul hotelului am găsit o atmosferă deprimantă, iar. bătrânul care ne-a sui t în camera noastră - un tip de autentic austriac - ne-a spus, fără să-1 întrebăm: „O fi fuhrerul «mare», dar sunt dezolat că-mi ia băiatul larăzboi". Cu tot „Ansehlussul", austriecii rămăseseră pacifici şi erau nefericiţi s-audă de război.
-Mă rog, s-a declarat războiul? l-am întrebat pe bătrân.
- încă nu, dar mult nu mai este.
A doua zi de dimineaţă, am plecat după informaţii în privinţa posibilităţii de a pleca spre ţară. Nici o veste bună în ce priveşte călătoria cu trenul, dar o agenţie fluvială ne-a adus la cunoştinţă că pe la 12 noaptea pleacă poate ultimul vapor spre Giurgiu. Era exact ce ne trebuia nouăşi am oprit cabine pentru acel vapor.
Am fost nevoiţi să pierdem o zi la Viena, altădată de o contagioasă veselie, dar acum mohorâtă, tristă, cu circulaţia oprită în frumoasele ei împrejurimi. Am fost fericiţi când, după o zi complet nefolosită, o dată cu înnoptarea ne-am şi dus la vapor. Vaporul era tras la locul de îmbarcare, ne-a primit să intrăm în cabine^ dar plecarea rămânea, fireşte, tot la miezul nopţii.
în cabine continuam să ne excităm singuri, torcând mai departe coşmarul plăsmuit în timpul zilei, fără rost, când ne gândeam Că s-ar putea ca plecarea vaporului să fie contramandată. Am răsuflat adânc când am văzut că vasul îşi face preparativele de plecare şi a început efectiv să se mişte...
Foarte de dimineaţă am auzit un huet pe vapor. Neliniştiţi, ne-am îmbrăcat şi am suit repede pe covertă, unde trona pe o masă un mare aparat de radio care comunicase, chiar atunci, că la ora 5 în zorii zilei armatele germane au trecut frontiera poloneză. De data asta războiul era început.
în cursul zilei, vaporul şi-a făcut totuşi cursa cu regularitate şi fără nici un fel de impediment. Aveai1, în ciuda grijilor momentului, impresia normală a călătoriei pe apă, cu defilarea peisajelor mai înceată decât în tren, dar totuşi sesizabilă din cauza schimbării lor treptate. Am trecut prin Budapesta, unde am poposit vreo oră şi apoi am continuat drumul nestânjenit spre ţară.
în dimineaţa zilei următoare, vaporul acosta la Orşova, şi după o scurtă reflecţiune ne-am decis să nu mai continuăm cu el până la Giurgiu, ci să coborâm aici, la Orşova, pentru a lua acceleratul de Timişoara până la Bucureşti.
Zis şi făcut. Mai era o oră de aşteptare, timp în care ne-am instalat la o masă pe peronul gării, bucurându-ne de lumina unei dimineţi radioase şi de faptul de a vedea pentru întâia oară, - după atâtea zile, figuri încă liniştite şi neîngrijorate.
Dar iată că înainte de sosirea trenului de Timişoara se anunţă sosirea aceluia de Bucureşti. Câteva minute şi s-a ivit la orizont, înaintând cu zgjamotde roţi rostogolite până s-a oprit la peron.
Nu s-au coborât călători, dar în schimb sosiră pachete de ziare, apărute la Bucureşti în seara plecării trenului. Ne-am repezit
să citim şi noi comentariile presei româneşti, când, deschizându-le, citim cu adevărată stupoare: Războiul înlăturat, Pacea salvată.
Nu voia să ne creadă nimeni dintre localnicii de faţă că ştirea ziarelor nu era adevărată. Caz tipic că dorinţa fierbinte a unui lucru contribuie intens la credinţa în veracitatea şi existenţa lui.
Cu această năzdrăvană ştire falsă, dar extrem de pasageră, pentru că ziarele următoare - vai! - au rectificat-o, pot încheia acest capitol, complicat cu tot felul de amintiri heterogene, al Conferinţei interparlamentare de la Oslo.
O evocare de dascăl valoros:
Ion C. Georgian
In trecutul şcolii noastre secundare, osebit de ceata numeroasă a profesorilor fără relief, figuri spălăcite şi mediocre, cu o notorietate extrem de limitată şi chiar aceasta comică uneori, în sfârşit aparte chi.ar.de cei care îşi făceau convenabil datoria; corespunzând fără nici o critică gravă unui oficiu modest şi nepretenţios, a existat şi o galerie restrânsă de figuri proeminente, de oameni afară din comun, care se afirmau strălucit pe catedră, prin entuziasmul lor comunicativ, prin, iscusinţa lor didactică, sau printr-o ştiinţă întinsă şLsolidă, depăşind cu mult pe aceea a manualelor. Aveai impresia că oamenii aceştia, într-o conjunctură mai favorabilă a vieţii, ar fi putut merge mai departe şi ajunge mai sus, iar rămaşi aici, fie din vina indolenţei lor, fie din aceea a vitregiilor externe, întreceau cu statura lor spirituală nivelul colegilor obişnuiţi, ridicând învăţământul secundar însuşi dincolo de treapta lui curentă şi înviorându-1 la orele lor de clasă cu adieri aproape u n i vers itare.
De la lecţiile acestor profesori reţii pentru toată viaţa cel puţin unele învăţături răzleţe, dar care s-au integrat, pentru de-a pururi în conţinutul sufletului tău, ajungând pe alocuri adevărate idei determinante, - iar când mai târziu îi compari cu,al.ţj .magistri mai celebri, vezi că amintirea celor dintâi rezistă.
Şi totuşi acei dascăli de,valoare, dintre care unii-n-au avut nici obiceiul scrisului şi au rămas numai ca vie aducere-aminte în sufletul foştilor şcolari, sunt greu ameninţaţi de valul tot mai dens al uitării, pe care nu pot înota mult timp la suprafaţă decât talentele excepţionale sau oamenii care s-au opintit mai tare şi s-au legat mai temeinic de evenimentele istorice importante.
Printre*ace-ste figuri deosebite, pe care ar fi păcat să nu le fixeze, desigur fără exageraţie, dar cu pietate, acei care le păstrează
Ion Petrovici •
318
319
• De-a lungul unei vieţi
în inima lor, este, cred eu, şi fostul meu dascăl de Istorie la liceul Sf. Sava, Ion C. Georgian. II port neaburit în gândul meu, din ziua celui dintâi contact, în clasa întâi a liceului. Deprins în şcoala primară cu un singur profesor pentru toate materiile clasei, urmăream în primele zile, curios şi intrigat, defilarea lungului şirag de dascăli, care se schimbau din oră în oră, fiecare având în sarcina sa altă materie a programei. Ţin minte că Georgian a apărut mai la urmă. Până la el făcusem succesiv cunoştinţa altor ipochimene, belferi cu cap de caricatură şi incapabili să impună tăcere, alţii mai fercheşi, dar permanent încruntaţi, socotind că trebuie să ne îngrozească din primul moment, îngheţându-ne cu prealabile vorbe de ocară şi căutându-ne gâlceava din nimic. Alternând între senzaţii de spaimă şi de ilaritate', am ajuns la ora de istorie, cârid îşi făcu apariţia pe uşă un bhiuleţ mărunt, dar bine legat, cu căpăţâna mare, cu părul negru lucios şi cu mustaţa tunsă. înaintând grăbit spre estrada catedrei, aşezându-se apăsat în scaun şi rotindu-şi o vie privire împrejur - materialul uman al clasei îi era necunoscut, şi deci se mulţumea deocamdată c-o impresie de ansamblu"-profesorul, al cărui fluid ne-a stăpânit deîndată şi ne-a lăsat cu ochii aţintiţi de interes - începu prin a recomanda ca manual de clasă Istoria antică de Teodbr Ionescu, revăzută de Georgian, -adăugând cu tăioasă voce cadenţată: „Iar acest Georgian sunt eu!"
Nu ştiu în ce măsură a contribuit să ne impresioneze această calitate de semiautor al cărţii; ce pot spune e că, din prima zi, s-a statornicit autoritatea neclintită a profesorului, la a cărui oră liniştea nu cunoştea nici o defecţiune, deşi nu era vorba de o tăcere îngrozită, ci numai de una respectuoasă, preocupaţi mai cu seamă să nu supărăm pe omul acesta ale cărui cuvinte le aşteptam cu nesaţ şi le sorbeam cu lăcomie...
Ce minunată era jumătatea de oră când Georgian începea să ne povestească evenimentele, lecţiunii următoare! Cu ce interes am străbătut istoria omenirii, de la egipteni până la romani, mai ales pe parcursul Greciei vechi, de la încântătoarea ei mitologie până la eroică şi luminoasa ei istorie...
Când mă gândesc la încordarea bucuroasă cu care urmăream firul istorisirilor profesorului, fără a pierde o silabă, şi fiind capabili să reproducem îndată cel puţin partea esenţială; îmi dau seama cât era de nătângă pretenţia pedagogiei docte, care ne-a bântuit în anii* următori, pretinzând invariabil, pentru toate obiectele, ea profesorul când explică să nu vorbească numai el, ci să-şi fragmenteze expunerea, controlând atenţia elevilor şi verificând îhtr-uria cât au
reţinut şi ce au înţeles! Ba chiar să scoată cunoştinţele nouă din bagajul mai vechi al copiilor, priritr-un fel de moşire adesea artificială şi nu arareori comică în toată puterea cuvântului.
Georgian nu îşi întrerupea continuitatea organică a povestiri i, - o condiţie, cred, a farmecului ei - dar nu era unul în clasă care să nu asculte şi să nu bage la cap.
Desigur, Ia vârsta aceea nu ştiam nimeni ce înseamnă şi ce este un orator. Poate nici nu cunoşteam cuvântul. Dar ceea ce eram absolut siguri e că Georgian vorbeşte altfel decât ceilalţi profesori, că fraza lui te înlănţuie şi te fură, că te face să pricepi, ascultându-l, chiar reflecţii mai grele şi să cuprinzi cu înlesnire un nămol de detalii care, în gura altuia, te-ar fi copleşit de-a binelea.
O dovadă a gradului în care mă pasionase istoria omenirii, reînviată în explicaţiile lui, e că numaidecât ce am încheiat anul şcolar, mai înainte de a pleca în provincie acasă, mi-am cumpărat manualul anului următor, Istoria Evului Mediu, plin de nerăbdare să cunosc neîntârziat succesiunea evenimentelor de după căderea Imperiului roman. Când m-am întors în toamnă la şcoală, cunoşteam cu destule amănunte, la istorie, materia rezervată anului în curs.
Dar în clasa a doua ne pândea o neaşteptată lovitură care nu strică să o repovestesc. Profesorul Dobrescu, care preda istoria la cursul superior al liceului, încetează din viaţă, iar Georgian ne părăseşte, trecând în locul lui. Mare jelanie în clasa noastră, unde ne simţeam realmente nenorociţi. Durerea ş-a transformat într-o şedinţă lacrimogenă, atunci când Georgian, la ora când ar fi urmat să ne facă lecţia, dar acum se ducea în clasa a 7-a, mi se pare, a ţinut să s-abată o clipă pe Ia noi, pentru a-şi lua rămas-bun, mângâindu-ne că despărţirea e temporară şi - cu ajutorul Domnului - ne vom reîntâlni peste doi-trei ani, în cursul superior. Slabă consolaţie, şi-mi amintesc că în ziua aceea am fost cu toţii năuci şi în rânduri compacte îi pândeam ieşirea din noile lui clase, unii cu speranţa puerilă că, văzându-ne aşa de disperaţi, va consimţi să se întoarcă îndărăt, la noi! f
Reţin din vremea aceea încă două întâmplări, care n-au putut decât să mă măgulească personal. Primă, că la examenul de fine de an, - la Istorie, clasa a Il-a - ne-am pomenit deodată în sală cu Georgian, care se aşeză în bancă şi trimise un bileţel profesorului ce-i luase locul la cursul inferior. Numaidecât, un coleg al meu şi cîi mine, deşi nu ne venise rândul după alfabet, am fost scOşi la examen şi interogaţi. Fuseserăm favoriţii lui Georgian şi acum el venise să ne asculte.
Ion Petrovici • 320
Nu mult după aceea, alt semn de atenţiune. într-o zi, portarul internatului ne înmânează, mie şi aceluiaşi coleg, câte-o broşură din partea „d-lui profesor Georgian", Broşura era scrisă de dânsul şi se intitula: O pagină ignorată din domnia lui Ştefan cel Mare, având ca temă, aprig susţinută, că marele voievod moldovean domnise şi în Muntenia 16 ani. Concluzia era în adevăr senzaţională, dar cercetările ulterioare nu au confirmat-o, aşa că ideia lui Georgian a rămas o ipoteză imaginară, de-a capul primită cu îndoială de alţi istorici, deşi, fireşte, pentru,noi, şcolarii săi, a dăinuit mai multă vreme, legată de prestigiul unic al dascălului nostru...
Alt moment important în legătură cu dânsul a fost vestea pe care ne-au dus-o elevii din cursul superior, că Georgian candidează la o catedră universitară şi că are toate şansele să reuşească. Concursul s-a ţinut la Iaşi, doi ani consecutivi - fiindcă prima dată rezultatul a fost nul,,- iar adversarul profesorului nostru era foarte tânărul, dar de pe atunci fenomenalul Nieolae Iorga. Desigur, noi toţi împărtăşeam convingerea că Georgian era cel mai merituos, iar Iorga un protejat - frază pe care o primiserăm bucuroşi din zborul vorbelor de clacă. Am socotit ca o nedreptate căderea lui Georgian, care nu ni s-a putut ascunde, dar cel puţjn am rămas cu satisfacţia că lupta a fost înverşunată, că diferenţa de notă a fost minimă, ba chiar o parte din comisie se pronunţase pentru Georgian. Zvonurile acestea nu erau, de altfel, complet fanteziste, fiindcă vreo doisprezece ani mai târziu, când m-am stabilit la Iaşi, o dată cu începutul carierei mele didactice, am înregistrat încă ecouri de-ale acelei lupte Spice, rămasă în memoria multor asistenţi. Ba chiar doi foşti membri din comisie, profesorii Caraiani şi, Alexandru Xenopol, mi-au vorbit de talentul de expunere al lui Georgian, de eleganţa cu care înfăţişa cunoştinţe bine închegate, în contrast cu torentul ameţitor de fapte şi amănunte, evident mai bogate la Iorga, dar pe atunci - pare-se - mai puţin stăpânite şi turnate în perioade mai puţin magnifice decât avea s-o facă mai târziu.
Căderea lui Georgian a prezentat, totuşi, pentru mine avantajul de a-1 avea profesor în cursul superior. De aici păstrez o nouă pătură de, amintiri, de alt ordin decât acelea povestite mai înainte. în cursul superior se relua din nou materia Istoriei universale, numai că se aducea până în zilele noastre şi oarecum urma să se desfăşoare pe un plan de interpretare mai înaltă. In cadrul acestei misiuni, Georgian îşi începea istoria omenirii cu o
321 • De-a lungul unei vieţi
vastă introducere filozofică, în care ne descria formele structurale ale societăţii omeneşti şi geneza instituţiilor. Am rămas cu multe cunoştinţede atunci şi cu o amintire interesantă. Vrând să ne explice geneza religiilor, ne-a prezentat, rând pe rând, o teorie atee, care cobora religia la rangul unei superstiţii, şi altă teorie, mai rafinată, care-făcea din religie un adevăr suprem şi implica necondiţionat existenţa dumnezeirii înseşi. Ceea ce a fost curios e că,' deşi Georgian insista stăruitor asupra superiorităţii ultimei teorii, noi am rămas mai convinşi de cea dinainte, atât e de adevărat că argumentele concepţiei atee sunt mai la îndemâna adolescenţilor, atât prin claritatea lor atrăgătoare, cât şi prin caracterul' lor revoluţionar.
Consideraţii deînţelegere filozofică Georgian nu s-amărginit să facă în acea, pentru noi, faimoasă introducere, ci întovărăşea cu ele expunerea întregii istorii universale, culminând cu prezentarea analitică a Revoluţiei Franceze, eveniment care pe vremea aceea nu se învăţa decât în cursul superior. în genere, nu era întâmplare istorică mai cu seamă, la care Georgian să nu-şi fi completat povestirea prin judecarea ei din punctul de vedere al rosturilor omeneşti, şi nu era elev mai greoi la minte care să nu-şi fi scuzat nota rea căpătată, invocând că profesorul - cu eterna lui manie interpretativă -; l-a scos din povestirea faptelor, întrebându-1 acel funest: „Cum trebuie să judecăm şi ce trebuie să înţelegem...?" -care nu se găsea în carte şi care, după opinia victimei, nici nu este istorie.jpropriu-zisă...
In timpul meu de elev-înaintat, Georgian a luat iniţiativa unei Asociaţii a Profesorilor Secundari; cu rolul de a institui concursuri între elevii din toată ţara, anticipând misiunea viitoarei „Tinerimea română", dacă nu cumva aceasta din urmă nu va fi fost chiar o continuare transformată a Asociaţiei în chestiune.
Ştiu că am luat şi eu parte la cel dintâi concurs şi am dobândit premiul „Rovine", - cu o cruciuliţă de metal şi o diplomji tipărită, care nu ştiu pe unde o mai fi. Dar partea mai importanta a fost alta: în sala Ateneului, unde a avut loc distribuirea premiilor, s-a desfăşurat o solemnitate de care îmi amintesc deosebit de viu. Asista în lojă ministrul Haret, cu figura iui rece şi impasibilă, iar Georgian a citit de pe scenă o cuvântare, pretenţios stilizată, rostind-o într-un aclamator, emfatic, altul decât acela cu care ne obişnuisem şi pe care îl preferam însutit. Frazele lui, ;erau, deasemeni, destui de bombastice -«şl^nuarnintesc până astăzi de una care ne vorbea de ^undele cele mai amare ale lacului deznădejdii".
Ion Petrovici
322
323
• De-a lungul unei vieţi
Este o mare greşeală să cauţi a ieşi din gen, în cazul de faţă a înlocui genul academic, în care excelai, cii o săltare imprudentă în văzduhuri poetice, pentru care nu posezi aripi destul de sprintene sau articulaţii destul de viguroase. A fost o adevărată uşurare când el a terminat lectura şi a cerut cuvântul un moşneguţ din sală, care a fost primit pe estradă cu vădite gesturi reverehţioase, era faimosul retor Nicolae Ionescu, cândva şi el profesor de istorie la Universitatea din Iaşi.în contrast cu frazele chinuite din textul lui Georgian, Nicolae Ionescu a pornit să vorbească liber şi spontan, în fraze limpezi şi naturale, care curgeau sonoreşi lesne construite. Vreo cinci minute cucerise sala, după care însă âînceput să se încurce tot mai tare într-o reţea de fraze la fel de curgătoare, dar care parcă nu mai spuneau nimic. Aproape o oră şi-â întins vorbirea, dându^ţi impresia că ar vrea să sfârşească, dar nu ştie cum. în aşteptarea unei concluzii frumoase, care însă îi scăpa într-una, ne-a adus la exasperare, reabilitând parcă discursul lui Georgian.
Am puţine lucruri de spus despre finalul dureros al fostului meu profesor. Eram mai de multă vreme student la Universitate şi - în altă arie de studii - mă gândeam mai rar la el, când într-o zi pe stradă mă opreşte Virgil Popescu, dascăl şi dârîsul la Sf. Sava, de limba germană.
- Ai aflat? mă întrebă, oprindu-se. Ieri îl internarăm pe Georgian la Şuţu.
- Cum asta? răspunsei nedumerit.
- Dădea el semne de sminteală de mai multă vreme, era sucit şi curios, aşa că ţj botezaserăm, colegii, Harţă Răzeşul. Dar în ultimele zile înnebunise complet.
Mai târziu am auzit că se îndreptase, căzând totuşi în manie religioasă. A fost pensionat de la catedră şi în urmă s-a retras la ţară, pe meleagurile lui natale, la Vorniceni, în Dorohoi. Viaţa totuşi i s-a prelungit cu prisosinţă, căci, peste vreo şaisprezece ani, m-am pomenit cu o scrisoare de la dânsul, la ministerul unde eram titular. Nu ne mai scrisesem niciodată, dar el nu pierduse din vedere evoluţia fostului său şcolar, iar acum găsise prilejul să-mi vorbească despre 6 lucrare a mea filosofică, ce îi căzuse în mână. Mă felicita pentru punctul meu de vedere „spiritualist", dar adăuga, totuşi, cu un ton de fanatică fervoare, că nu ajunge să raţionezi dialectic pentru a-ajunge* la înţelepciune, ci calea este alta, calea mi-o arata dânsul, încheind epistola cu această apostrofă: „Umileşte-te, umileşte-te în faţa lui Dumnezeu!"
N-am cunoscut^exact ziua morţii sale şi nu ştiu dacă a fost blândă sau frenetică. însă oricum, nu pot să nu constat oarecare
analogie între sfârşitul lui şi acela al rivalului său de o clipă: Nicolae Iorga. Zilele amândurora s-au încheiat într-o tragedie terminală, chiar dacă lovitura n-a fost de acelaşi fel şi de aceeaşi natură. Dar la amândoi viaţa n-a curs până la urmă în albia depanării normale, ci s-a frânt din calea ei firească sub fâlfâirea urgiei.
A. D. Xenopol
întâia mea atingere cu opera şi numele lui A. D. Xenopol este veche şi depărtată - aş zice, ca un velociped cu trei roate sau ca o mazurcă la balurile noastre de demult.
Absolvisem şcoala primară şi iarăşi mi se aşeza pe creştet cununa premiantului întâi. Tatăl meu, fericit de izbânzile repetate ale fiului său cel mare, se gândise să adauge şi dânsul - de data aceasta - la teancul de cărţi, care în sunetul de alămuri al muzicii militare mi se dădea la împărţirea premiilor, un volum mai de valoare şi: de un nivel mar înalt.
Mi-a destăinuit gândul său de mai înainte, fiindcă voia să cunoască dorinţele mele. I-am spus că din toate aş vrea o carte de Istoria românilor, care să povestească mai dezvoltat ceea ce în cartea de citire a şcolii era pe scurt şi pe sărite. Consultându-se apoi cu directorul şcolii, acesta i-a vorbit de Istoria Iui Xenopol, apărută în mai multe volume. Tatăl meu s-a hotărât să nu-mi cumpere decât un volum şi a comandat la o librărie din Bucureşti pe cel dintâi din serie. Răspunzându-i-se că atât primul cât şi cel de-al doilea sunt epuizate, am primit în dar volumul al treilea, care povestea tocmai partea ce mă încântase cu deosebire, domnia eroică şi uimitoare a lui Mihai Viteazul.
Din prima zi de vacanţă m-am pus de zor pe citit, înne-cându-mă în bogăţia amănuntelor, dintre care unele mai scădeau figura voievodului, aşa cum o aveam eu simplificată, altele însă o făceau să strălucească şi mai tare. îmi amintesc că trecusem cu cititul de cucerirea Ardealului şi a Moldovei, şi ajunsesem la bătălia de la Mirăslău, care ştiam că fusese începutul prăvălirii lui Mihai, şi pe când eram scuturat de frigurile unei aşteptări naive, pe care adesea o ai chiar la o vârstă mai înaintată - aceea de a-ţi închipui -că poate-poate au să se îndrepte lucrurile în favoarea eroului simpatic, ca şi cum n-ar fi vorba de evenimente definitive, ci doar de unele îrf curs, şi ar mai fi cu putinţă surprize îritr-o carte de istorie - pe când începusem, deci, citirea bătăliei şi studiam grafica
Ion Petrovici
324
325
De-a lungul unei vieţi
unui plan, un unchi al meu îşi făcu apariţia în casă şi se uită să vadă ce citeam aşa de cufundat. ,
-A, Istoria lui Xenopol; tuştii cine este acesta? ...
După ce n-am putut să-i dau nici o lămurire precisă, dânsul începu să spuie: < ■
-Am fost coleg de clasă cu Xenopol la Iaşi; ne întrecea pe toţi colegii, era o inteligenţă superioară... E foarte învăţat... şi altele şi altele, pe care părinţii mei le-au ascultat cu un interes mai mare decât mine, pentru care autorul dispărea cu totul înaintea cărţii în care mă adâncisem cu atâta patimă şi sete.
La liceu, la Sfântul Sava, n-am avut prilejul până în clasa a patra - când ni s-a recomandat manualul lui de Istoria românilor -să mai aud de Xenopol decât o singură dată. Era vorba de-o polemică de ziar cu profesorul nostru I. C. Georgian, care-şi tipărise broşura unde susţinea că Ştefan cel Mare domnise şi-n Muntenia 16 ani. N-am citit decât foiletonul lui Georgian, adus de un elev în taină, şi-mi amintesc şi astăzi de unele expresii pitoreşti şi agresive cu care-1 gratifica pe Xenopol, într-o,replică destul de virulentă pentru a nu ne amuza pe noi, băietanii, care ne simţeam pe deasupra solidari cu profesorul nostru. Astăzi, nu mai este discuţie, că teza lui Georgian eragreşită şi, dacă pe noi ne convinsese aşa de repede, aceasta, pe lângă admiraţia noastră nereflectată pentru un om captivant, a purces şi de-acolo că argumentele lui Georgian erau la nivelul capului nostru, măcar prin simplitatea textelor invocate, pe când contraargumentele adversarului nu le citiserăm în original.
Despre manualul de clasa a patra secundară, unde Xenopol oferea şcolarilor o sinteză redusă, dar totuşi destul de bogată a istoriei noastre naţionale, păstrez amintirea precisăa însuşirilor de fluenţă agreabilă şi limpezimea cristalină a stilului acestui autor, care, fără a te orbi cu profuzii de culoare, n-are însă niciodată fraze-şarade sau întortochieri sibiline.
Stilul lui A. D. Xnopol, îmi aminteşte oratoria lui Take Ionescu - fără imagini, dar diafană şi curgătoare - caracterizată potrivit de Gheorghe Panu ca „un torent limpede şi natural".
Mai reţin şi alte lucruri din cartea lui Xenopol: viguroasa dialecticăcu care era combătută teoria luiRoesler, precum şi merituf de-a ne fi făcut să iubim trecutul nostru, nu numai din paginile lui glorioase, ci şi prin acelea de umilinţă, ceea ce nu era tocmai lesne de obţinut de la orgoliul necumpănit al copiilor, pentru care suferinţa nu sfinţeşte şi înfrângerile nu dezvoltă simpatie.
Când am, intrat la Universitate, fără a mai fi citit alte scrieri ale lui Xenopol, aveam totuşi convingerea - desprinsă din atmosferă -i că el este o mare personalitate, cu toate rezervele pe care le citisem în Opiniile sincere ale lui Nieolae Iorga, precum şi din alte articole ostile ale acestui polemist redutabil şi necruţător. Şi atunci când Xenopol, venit pentru mai multe zile în Capitală, a fost autorizat să ţie câteva conferinţe la Universitatea din Bucureşti, am alergat la sala nr. 4, unde am găsit o îmbulzeală, parcă tot aşa de mare ca aceea de la cursul lui Titu Maiorescu.
Pe la nouă seara şi-a făcut apariţia pe uşă un moşneguţ simpatic, cu favorite albe şi cu mustăţile rase, cu ochii limpezi şi zâmbitori, surprinzându-ne mai puţin printr-o înfăţişare pe care i-o cunoşteam din fotografie, cât printr-o călcătură curioasă - ai fi zis că-i scuturat, când păşeşte, de o pilă electrică.
Când a rostit primele fraze, toţi acei obişnuiţi cu oratoria maioresciană, turnată în fraze solemne şi pline de sonoritate, am avut o scurtă decepţiune. Vorba lui Xenopol era familiară, nepretenţioasă şi c-o intonare moldovenească care numai metalică n-o făcea.
Deziluzia însă s-a risipit repede, fiindcă vorbirea, care nu domina dintr-întâi sala, se dovedea totuşi foarte insinuantă, în forma ei prietenească, şi dulce ca o şoaptă. Dar, mai presus de caracterul expunerii, care fără a fi oratorică era personală, cuprinsul sistematic şi luminos al conferinţei, care se dezvolta cu uşurinţă şi fără o umbră de efort, a impus tuturora şi ne-a făcut să vedem un magistru înaintea ochilor noştri.
în toamna anului 1906, o conjunctură de împrejurări a făcut să devin colegul lui Xenopol la Universitatea din Iaşi (coleg minor deocamdată, cu gradul de conferenţiar).
De data aceasta posedam despre activitatea sa multilaterală o icoană mult mai completă. Citisem şi alte volumeidin Istoria românilor, Istoria lui Cuza-Vodă şi, mai ales, studiasem Teoria istoriei, ca fiind mai aproape de specialitatea mea. N-aş putea să spun că această operă filozofică m-a împăcat cu desăvârşire şi că n-am găsit unele inadvertenţe în interpretarea, filozofilor şi în folosirea noţiunilor. în special unele concepte kantiane erau cam simplu tălmăcite.
Dar, oricâte obiecţii s-ar putea aduce, scrierea lui Xenopol este o operă de cugetare robustă, crescută ca o plantă din pământul faptelor istorice, pe care dânsul le îmbrăţişase în largi sinteze
Ion Petrovici •
326
327
• De-a lungul unei vieţi
luminoase. Prin întreg dedalul eşafodajului logic, ceea ce se menţine ca un fir neîntrerupt este un bun-simţ sănătos şi realist, o intuiţie exactă a situaţiilor, care împrumută acestei opere un caracter mult mai apreciabil şi mai convingător decât, bunăoară, opera cu concepţie înrudită a lui Rickert, apărută cam odată, mult mai rebarbativă, după mine, prin subtilităţile ei artificiale şi prin toată atmosfera de spiţărie dialectică.
Astăzi şi mai mult decât atunci văd în Teoria istoriei a lui Xenopol una din principalele contribuţii ale poporului nostru la tezaurul cugetării mondiale. în orice caz, opera aceasta parcă aş socoti-o mai durabilă decât aceea a lui Vasile Conta, gânditor serios, constructiv şi dânsul, dar mai puţin deschizător de drumuri noi.
Sosit la Iaşi cu admiraţie temeinică pentru personalitatea lui Xenopol, precum şi cu amintirea frumoaselor conferinţe ascultate laBucureşti, mă aşteptam să găsesc un profesor cu sala gemând de lume, cu un curs răsunător şi popular. Şi ce grozavă mi-a fost dezamăgirea când l-am văzut într-o dimineaţă la Universitate, intrând într-o minusculă săliţă, unde abia se strânseseră 10-15 studenţi. Desigur, pe vremea aceea, Universitatea ieşeană avea studenţi puţini. Dar vina era şi-a lui Xenopol, care-şi ţinea cursul citind din cărţile sale, fără să mai învioreze5 filele îngălbenite cu consideraţii sau adaosuri noi. Cel puţin în anii săi din urmă, Xenopol nu lăsa să treacă în prelegerile universitare mai nimica din suflul meditaţiilor sale rodnice, pe care le-a împins fără odihnă până aproape de marginea vieţii.
După cum cursuî său de la Universitate nu atrăgea lume multă - chiar în comparaţie cu alţi colegi de-ai lui -, revista pe care o conducea la Iaşi, Arhiva, ieşea cu pagini anemice şi fără colaboratori importanţi. Sau, chiar atunci când se rătăcea vreunul, nu putea de-acolo ajunge la notorietate, cum a fost cazul tipic al lui Hogaş, care aproape a trebuit să moară ca să devie cunoscut.
Şi totuşi, în această Arhivă care părea vetustă şi ofilită, am citit câteva pagini admirabile, în care se înfrăţeau armonic evocarea naturii şi meditaţia filozofică. Paginile erau scrise de Xenopol însuşi, la moşia de pe Jijia a soţiei sale, unde o noapte de vară, cu holdele cerului înstelate, îi inspirase asupra infinitului reflecţii pline de sugestie şi de taină... ■'
Cu A. D. Xenopol am avut raporturi bune, fără a ajunge la intimitate. Deosebirea de vârstă era prea sensibilă (peste 35 de ani) - şi-apoi nici unul nu ne ţineam de vizite, ci stam mai mult cu cărţile acasă. Numai târziu, la sfârşitul primului război mondial,
împrejurarea unei încuscriri familiale m-a dus adesea la locuinţa lui, dar unde - vai! - nu mai găseam pe Xenopol de altădată, ci priveliştea dureroasă a unui paralitic ce nu se mai ridica din cărucior, a unui bolnav incurabil cu vorba împleticită, cu privirea absentă, cu vioiciunea stinsă...
Totuşi, am fost, ceva mai înainte, martor de-aproape la câteva evenimente în care dânsul a fost centrul sau măcar un factor important.
îmi amintesc de o sărbătorire contramandată şi de alta înfăptuită.
Ţinuse un şir de prelegri la Sorbona, fiind cel dintâi român admis pe catedra universităţii pariziene, unde românii până atuncea nu stătuseră decât în bănci.
Când s-a întors la Iaşi, un comitet de iniţiativă a vrut să-i organizeze un banchet. Dar, deodată, izbucneşte o campanie de presă foarte curioasă, ridiculizându-se mersul la Sorbona şi afirmându-se că Xenopol a făcut ţara de râs. Se vede că chiar într-o astfel de chestiune nu se putu deschide drumul fără martiraj!
Dar este fapt că această campanie a creat o atmosferă neprielnică sărbătoririi, şi chiar unul dintre colegii mai apropiaţi a refuzat să-şi oprească tacâmul, adăugând şi o reflecţie destul de grosolană.
Va fi simţit bătrânul savant o adâncă amărăciune, suportând-o totuşi cufrumoasă seninătate şi fără a se abate de la aerul său „bon enfant". ■
Banchetul însă s-a dat în anul următor, după ce Xenopol ţinuse cursuri a doua oară, de data aceasta la College de France. Acuma amuţise toată lumea şi atmosfera de admiraţie se închegase, cu un cer albastru fără picătură de nor. A fost masă mare şi însufleţită, a cărei privelişte o am limpede în minte şi zăresc chiar alături de Xenopol pe colegul cu grosolănia, căruia totuşi sărbătoritul îi zâmbea prieteneşte, - căci Xenopol nu ţinea supărarea şi uita jignirile uşor. k v »'
O altă împrejurare, care subliniază iarăşi calităţile de inimă ale acestui suflet bun, a fost la retragerea lui Maiorescu din învăţământ. Universitatea din Bucureşti, unde ilustrul profesor funcţionase ultimii douăzeci de ani, organizase în sala Senatului o sărbătoare impozantă, la care au vorbit rectorii şi decanii, un reprezentant al tinerimii, răspunzându-le tuturora Maiorescu cu o emoţiune pe oace ştia, totuşi, s-o domine totdeauna.
Xenopol a crezut că-i potrivit o analogă sărbătorire şi la Iaşi, unde Maiorescu îşi începuse cariera ca profesor şi de unde
j
Ion Petrovici • 328
îndrumase cultura românească, prin Junimea şi Convorbirile literare.
Sărbătorirea a şi avut loc la Iaşi, în aula Universităţii, prin noiembrie 1909.
Cu vreo săptămână mai devreme întâlnesc pe Xenopol pe stradă şi văd că mă opreşte: ■
■ -r Ştii că-1 aducem pe Maiorescu să-1 sărbătorim şi aici.
-Da?
.- Am fost eu la el acasă... i-am propus şi a primit.
- Dar parcă nu eraţi bine!... îngânai eu intrigat.
- Ce are a face? E un om mare, şi eu nu ţin socoteală de alte lucruri.
Despărţindu-mă de dânsul, mi-am amintit mai multe amănunte. Nu'ştiam tocmai bine de unde provenise ruptura între ei, probabil de la politică, Xenopol separându-se de junimişti. Dar ştiu că Maiorescu nu-1 avea deloc la inimă, şi nu odată l-am auzit incondeindu-lcu vorbe aspre şi dispreţuitoare. Dar, osebit de ce spunea în conversaţii private, nici în scris nu-1 menajase în ultimul timp, şi erau numai'câteva luni de zile de când, într-o nouă ediţie a Criticilor, afirmase despre Xenopol că Istoria domniei lui Cuza-Vodă e fără nici o însemnătate şi că se vede „încurcat în formularea unei pretinse legi istorice."
Aprecieri excesiv de dure şi care nu-şi au suficientă justificare în concepţia diferită pe care o avea Maiorescu despre istorie, aşa că poate ar trebui invocată şi încordarea raporturilor personale.
Sărbătorirea lui Maiorescu la Iaşi a luat proporţii de nuntă domnească. Primire la gară dimineaţa, mai multe popasuri, prin edificii unde odinioară răsunase cuvântul său elocvent, masă.cu elevii de la liceu, unde pe vremuri fusese director, vizită la Şcoala normală, în sfârşit, seara pe la cinciore, ceremonia din aula Universităţii.
Aici s-au ţinut mai multe discursuri. Xenopol, care fusese motorul sărbătoririi - dezbrăcându-se de orice resentiment - a rostit şi el o cuvântare, care dacă n-a. fost cea,mai bună (mult mai impresionantă prin colorit şi căldură emotivă fusese aceea a profesorului Petre Răşcanu), a fost însă, desigur, aceea care a împins elogiile până la superlativ. Probabil năvălit de amintiri duioase, din vremea când Maiorescu îl sprijinise efectiv, Xenopol a mărturisit patetic: „Eu sunt creaţia lui Titu Maiorescu",
Am remarcat îndată că Maiorescu, răspunzând la urmă, nu i-a dat nici cea mai mică revanşă, mărginindu-se a pomeni, în forma cea mai sobră, de „vechiul său elev Alexandru Xenopol".
329 • De-a lungul unei vieţi
Dar cu toate că ştiam bine că Maiorescu nu-şi variază sentimentele de la o zi la alta, totuşi nu fără puţină surprindere am ascultat peste vreo lună-două această plângere a lui Xenopol, care m-a acostat iarăşi la o răscruce de uiiţi.
- îndrăcit om mai este profesorul d-tale... şi al meu..., îmi spuse Xenopol. Bine, când l-am sărbătorit deunăzi, eu i-am spus ce nu i-a spus nimeni: că sunt creaţia lui. Ce voia mai mult decât atâta şi cu ce-aş fi putut să-1 omagiez mai tare?... Şi totuşi, tot chiorâş se uită la mine, şi mă evită şi-acum la Academie...
Fără voie mi-am amintit de-o frază ce mi-o spusese mai demult Maiorescu, în vremea când eram student, dar cu privilegiul de a-1 vizita acasă:
- Eu, când bătrânul ăsta care se bagă în toate vorbeşte la Academie, nu stau să-1 ascult niciodată.
Este drept că bunătatea angelică nu făcea parte din tezaurul însuşirilor lui Maiorescu, dealtfel superioare mai toate!
Terminând aceste însemnări de fapte, care implică şi caracterizări sufleteşti, voi mai face menţiune numai de o singură întâmplare, care îmi este deosebit deplăcută şi din care reiese iarăşi firea generoasă, spontană şi eminamente bună a lui A. D. Xenopol.
Pe Ia începutul anului 1910 scrisesem un studiu filozofic cu titlul: O nouă metodă inductivă. îmi păruse mie, după aprofundări migăloase, că tabloul metodelor formulate de Logica lui John Stuart Mill nu este complet şi că din practica ştiinţei s-ar mai putea extrage şi alte metode, silindu-mă la una din ele să-i găsesc formula, schema şi să-i definesc limitele.
Această contribuţie proprie la capitolul inducţiuni, după ce am redactat-o şi am refacut-o de mai multe ori,'am trimis-o profesorului Radulescu-Motru, pentru a o face să apară în revista sa Studii filozofice.
După câteva luni, mi s-a trimis corectura în pagini cu menţiunea de-a o înapoia cât mai curând. Când eram gata cu corijarea, am fost deodată cuprins de un scrupul, aproape de-o îngrijorare. Pierdusem din siguranţa temeiniciei studiului şi simţeam nevoia unui control* Nu eram convins că Rădulescu-Motru îl citise, deoarece, colaborator mai vechi la revista sa, manuscrisele mele treceau de-a dreptul la tipografie. Cui să mă adresez la Iaşi cu rugămintea dea-mi da părerea- o părere, fireşte, cât mai autorizată? Şi după puţină^şQvăire m-am fixat la Xenopol, cunoscător serios al metodologiei şi, mai mult decât atât, un gânditor consacrat.
Ion Petrovici
330
331
• De-a lungul unei vieţi
M-am îndreptat spre locuinţa lui din strada Vasile Conta şi, găsindu-1 la lucru acasă, am stăruit să jertfească o oră, două pentru a citi paginile ce i le-am adus.
- Bine drăguţă, bine drăguţă... o să le citesc.
- Sunt cam aride, d-le Xenopol, dar nu te supăra, căci uite, parcă am puţină îndoială.
- Eu o să-ţi spun fără înconjur părerea mea.
Ne-am despărţit cu înţelegerea să trec iarăşi pe la dânsul peste două zile.
Cum ar fi poimâine la aceeaşi oră, m-am prezentatdin nou la el acasă, -dar mi s-a spus că a ieşit.
Puţin cam contrariat şi din ce în ce mai sceptic, am colindat pe străzi o vreme* pe urmă mi-am luat de la un chioşc ziare şi m-am instalat pe terasa unei berării.
Ca orice ieşean, am început lectura cu foile locale, cu Opinia, care pe atunci era gazeta cea mai bine informată şi avea tirajul, cel mai întins. Ca îmboldit de-o presimţire, desfac la pagina a doua, care deobicei nu este cea mai interesantă şi ochii mi se pironesc la rubrica „Litere, ştiinţe, arte" pe un titlu: O nouă metodă logică, şi pe-o iscălitură: A. D. Xenopol.
Aşadar, gloriosul savant nu numai că fusese mulţumit, dar nici nu-şi putuse conteni mulţumirea - şi dată fiind, firea lui entuziastă - s-a dus să dea o notă la ziar.
Cu sufletul scăldat de încântare, am citit de câteva ori rândurile ce urmează:
V
„Domnul I. Petrovici, conferenţiarul de filozofie de la Universitatrea noastră, a scris de curând în revista Studii filozofice, a d-lui Rădulescu-Motru, un foarte însemnat studiu de logică, intitulat: O nouă metodă inductivă, în care d-sa atrage luarea-aminte asupra unei a 5-a metode, pe lângă cele 4 cunoscute: a concordanţei, a diferenţei, a variaţiilor concomitente şi a rămăşiţelor. Această metodă se referă tot la aflarea cauzei, însă într-un caz special, anume când e vorba de a şti dacă o cauză este numai iniţială sau trebuie să fie permanentă, pentru a-şi avea efectul; cu alte cuvinte, aflarea dacă o cauză care a produs un efect este necesară menţinerii sale^ sau dacă, o dată născut, fenomenul subzistă şi fără mai departe a ei 1 ucrare.
Cercetarea d-lui Petrovici dovedeşte un spirit pătrunzător şi credem că lucrarea d-sale, prezentată întrro limbă străină, ar fi bine primită de logicianii specialişti."
A. D. Xenopol
Astfel primeam răspunsul prin gazetă (Opinia, nr. din 26 iunie 1910), odată cu tot publicul care era invitat să ia cunoştiinţă.
A fost una din zilele fericite ale vieţii mele, şi, surescitat de bucurie, am rămas în oraş cu câţiva prieteni, până noaptea târziu...
În amintirea unui fost elev şi prieten: Mihai Râlea
în preajma plecării mele la Iaşi, unde fusesem numit, în toamna anului 1906, conferenţiar de filozofie în Universitate, am făcut o vizită de rămas-bun fostului meu profesor, Titu Maiorescu.
Am avut cu el o convorbire prelungită, în care, după ce a lăsat să curgă un firicel subţire de amintiri, din vremea depărtată când profesase şi el la Iaşi, mi-a dat câteva îndemnuri, câteva sfaturi părinteşti. Când convorbirea s-a isprăvit şi m-am retras, m-a însoţit până în antreu. Aproape să ies pe poartă şi să păşesc în stradă, când aud că uşa de la peronul casei se redeschide grăbită, şi Maiorescu, scoţând capul afară, mă opreşte şi îmi spune: „Te rog să reţii şi să nu uiţi lucrul de căpetenie, că nu sunt studenţii pentru profesori, ci profesorii pentru studenţi". Fraza aceasta vroia să spună că nu trebuei să mă restrâng numai la lecţiile expuse de Ia „catedră", ci să mă ocup de studenţi, să-i îndrumez şi în "particular, căutând mai ales să descopăr elemente valoroase, pe care să le scot în evidenţă, să le urmăresc şi şă le ajut în evoluţia, lor. E ceea ce făcuse neobosit şi dânsul, în lunga sa activitate didactică, sprijinind zelos tinerii harnici şi promiţători, - toată acea serie de elevi care au ajuns, desigur prin meritul propriu, dar şi prin faptul că dânsul „le-a pus piciorul în scări", aşadar nu numai profesori la Universitate, dar şi figuri remarcabile în învăţământul,superior.
Fraza pe care mi-a zvârlit-o pe uşă, la plecare, şi pe care o mai auzisem parcă şi în alte împrejurări, mi-a fost un îndreptar statornic în cariera mea didactică, şi asta cu atât mai lesne, cu cât se potrivea şi temperamental cu mine - căci n-a fost numai un „imperativ categoric", venit de la o autoritate superioară mie, ci mai era şi ţelul unei tendinţe spontane, legată de vocaţia mea de profesor.
Căutam şjjişteptam, deci, momentul să o pot aplica aievea, şi desigur nu la cazuri aparente sau aproximative, ci nimerind exact acolo unde trebuie.
Ion Petrovici
332
333
• De-a lungul unei vieţi
Dar primii 2-3 ani după începerea activităţii nu mi s-au prezentat ocazii autentice, deşi m-am grăbit, împins de dorinţă, să mă opresc cu încredere la unele elemente care, relevându-se, ce e dreptul, o clipă, s-au scufundat mai târziu în mediocritate. Mă iluzionasem un moment, poate şi din vina inexperienţei mele, dar mai ales de făgăduinţe amăgitoare, ce păreau obiective, dar care n-au avut durată - şi s-au risipit.
Dar iată că lucrurile se schimbă, la începutul anului 1910. Supravegheam prima lucrare scrisă a celor câţiva concurenţi pentru o bursă lunară la secţia filozofică. După ce am îmbrăţişat cu privirea ansamblul tuturor concurenţilor, care de care mai atent la tabla unde scrisesem subiectul hotărât de comisiune, după ce le-am urmărit, o vreme, mimica figurilor încordate, siliridu-se să-şi adune gândurile, mai înainte de a porni să scrie, cei'mai mulţi agale la început, - ochii mei s-au fixat fără voie la un tânăr blond, necunoscut de mine, aşezat la un capăt de bancă, un tânăr micuţ, ce, fără multă şovăire, a lăsat să-i alerge condeiul neîntrerupt şi abundent.
A doua.zi, la a doua teză, colegul D. Guşti, care făcea acelaşi oficiu de supraveghetor, a remarcat, de asemeni,.pe acelaşi june concurent ce abia venise de la liceu.
Când am început citirea tezelor în ziua următoare, în comisia prezidată de profesorul I. Găvănescu - coleg în vârstă şi om autoritar - am recunoscut ambii paznici, fără greutate, lucrările băieţelului simpatic care scria de zor. Cântărirea valorii tezelor era cam dificilă, mai ales că unii concurenţi erau studenţi mai vechi, pe când alţii începători. De aceea, profesorul Găvănescu propunea, îndeobşte, să se acorde bursa unui student mai bătrân. Spre marea lui surprindere, cei doi colegi mai mici, de regulă condescendenţi faţă de el, s-au opus din răsputeri, demonstrând valoarea nu numai în raport cu studiile sale, ci oarecum valoarea absolută, adică în raport cu ce scriseseră ceilalţi, a tezelor studentului începător care semna Petre Andrei. Am avut atunci câştig de cauză şi ne-am felicitat.
Cu el elementul de seamă apăruse, şi lucrul s-a confirmat continuu, îh toate etapele evoluţiei sale de student, la toate examenele parţiale şi la examenul de licenţă. I-am încredinţat un rol de asistent - nu încă prevăzut în lege - mai înainte chiar de luarea diplomei.'Avea în grijă biblioteca seminarului, bucurându-se când o Vedea cum creşte cu cărţi noi, şi nu o singură dată, când urma să se facă o nouă comandă, îl auzeam propunându-mi -
folosindu-se de intimitatea pe care i-o acordasem - bineînţeles cu formula reverenţă: „Ne lipseşte cartea cutare, nu credeţi că ar fi bine să o comandaţi?" Ataşat tot mai mult de dânsul, adoptându-1 ca pe un fiu sufletesc, l-am luat într-o vară în munţii Moldovei, la Broşteni. în mijlocul unei naturi încântătoare, colindam zilnic pe cărările munţilor sau ne lăsam cu pluta pe Bistriţa, la vale. A fost o vacanţă fericită, din care n-au lipsit nici colocviile filozofice, la care participa uneori şi minunatul ieşean, pedagogul C. Meissner^ şi dânsul venit în acea vară în aceeaşi localitate.
A urmat curând războiul din 1916, şi Andrei a cerut să plece pe front, de unde s-a întors ofiţer.
Curând după încheierea păcii şi-a trecut doctoratul la Iaşi, sporind cu valoarea unei teze excelente prestigiul acestui grad academic, care la noi se acorda de puţină vreme şi părea să nu inspire destulă încredere.
Cam în acelaşi timp apare la Universitatea din Iaşi un^al doileaelement valoros, de-o distincţie impresionantă,.mai preocupat de ţinută şi eu un aer mai sigur de sine decât Petre Andrei. Dealtfel, el nu era la debutul vieţii studenţeşti, căci îşi făcuse o parte din trieniul academic la Facultatea de filozofie din Bucureşti. Fără să cunosc exact motivele pentru care se mutase la Iaşi, ştiu că m-am pomenit la un examen de Istoria filozofiei cu acest candidat necunoscut, dar câre, după primele răspunderi, m-a cucerit prin însuşiri deosebite, atât ca exprimare, cât şi ca fond. Acesta apariţie distinsă era a tânărului Mihai Ralea.
Aceeaşi impresie aparte a lăsat şi în anul următor, la examenul de licenţă, întregii comisii de profesori, care i-au apreciat deopotrivă întinderea cunoştinţelor şi pătrunderea inteligenţei. Se cheamă că Facultatea de filozofie din Iaşi avea acum o pereche luminoasă de absolvenţi - păr nobile fratrum - cu perspective dintre cele mai frumoase,'iar eu personal, care încheiasem primul deceniu de carieră dăscălească, reflectam că voi putea chiar să le sprijin meri fata lor ascensiune.
îndată după licenţă, Mihai Ralea a plecat la Paris, să-şi pregătească şi să-şi treacă acolo examenul de doctorat. Prin 1923 profesorul Guşti s-a transferat la o catedră identică, în Capitală, lăsând vacantă pe aceea de Etică şi Sociologie, pe care o avusese Tataşi." Petre Andrei, la fel de pregătit şi în materiile cursurilor mele, şi în acelea^ale-catedrei lui Guşti, şi-a pus candidatura. Sarcina referatului de recomandare îmi revenea, desigur, mie, care ştiam totuşi că voi întâmpina împotrivirea în forul Senatului Universitar.
Ion Petrovici
334
335
• De-a lungul unei vieţi
Am căutat atunci să dobândesc aliaţi, în primul loc concursul lui G. Ibrăileanu, om liniştit şi retras, dar polemist redutabil şi în vorbă, şi în scris. II întâlnesc într-o seară şi-1 rog să se asocieze la recomandarea lui Andrei, despre a cărui valoare auzise, fără să-i fi fost elev. II văd că are o ezitaţiune, pe care mi-a explicat-b spunându-mi: „Sunt cam încurcat, fiindcă îl aştept pe Ralea să se întoarcă de Ia Paris, unde lucrează la o teză tot de sociologie şi întrucât se va stabili la Iaşi..., înţelegi..., aş dori să capete o.catedră la Universitate".
Auzisem din zvon că intenţiona să-1 asocieze la conducerea Vieţii româneşti, şi acum înţelegeam de-a dreptul că erau legături serioase între ei. I-am replicat, totuşi: „Am face o greşeală dacă l-am opune pe unul celuilalt şi să ne divizăm forţele, neizbutind să promovăm pe nici unul dintre ei. Dă-mi concursul acuma pentru Andrei, iar când se va întoarce Ralea, pe care îl preţuiesc şi eu, mă gândesc să-i dăm nu unul, ci două locuri la facultate." Şi i-am spus care anume, adăugând: „Pe lângă perspectiva pe care o .mai are: să ajungă chiar profesor titular", arătându-i, de asemeni, care eraplanul meu. Ibrăileanu a avut toată încrederea în făgăduinţa dată, şi mi-a răspuns categoric: „Sunt mulţumit de ce mi-ai spus şi voi lupta acuma alături de d-ta pentru Andrei". >;,
A fost o discuţie îndelungă şi aprinsă la şedinţa Senatului Universitar, atacuri şi contraatacuri, opintiri de logică subtilă şi retorică însufleţită, dar după lungi dezbateri am răpus pe adversar - pe profesorul Găvănescu, care avea alt candidat şi care, în cele din urmă, a rămas singur*de părerea lui.
Cu luptă serioasă, Andrei a fost recomandat şi a dobândit catedra, devenind colegul meu la aceeaşi facultate unde îmi fusese; nu cu mult în urmă, elev favorit.
Dar foarte curând după aceasta s-a întors şi Ralea de la Paris. L-am numit fără întârziere asistent la catedra mea, unde îl lăsam să dirijeze seminarul (acum postul era bugetar) şi am reuşit să-1 numim totodată conferenţiar de Pedagogie socială, în locul suplinitorului, care nu fusese la înălţime şi care ulterior s-a mulţumit să ajungă profesor la o şcoală normală de învăţători.
Pe de altă parte, Ibrăileanu îi rezervase loc de frunte în cadrele Vieţii româneşti, ba chiar i-a oferit şi locuinţă în edificiul spaţios al revistei, construit de curând. încet-încet, intimitatea mea cu Ralea a început să depăşească pe aceea cu Andrei. Ralea aveao faţă mai deschisă, un temperament mai expansiv, era mai iubitor de viaţă şi de societate, în timp ce Andrei împreuna munca intelectuală cu o
fire mai frânată şi cu o viaţă mai călugărească. De mai multe ori l-am auzit întocmind proiecte de răzbunare, împotriva celor ce îi făcuse rău, în timp ce Ralea era cu mult mai iertător.
Ca semne de crescândă apropiere sufletească, amintesc şi stăruinţa acestuia din urmă să merg două zile la Huşi, oraşul său de baştină, ca oaspete al părinţilor săi, care locuiau tot acolo. Lucrul s-a şi făcut, vizitând ultimul oraş din Moldova pe care încă nu-1 văzusem, deşi unul din ascendenţii mei era originar de aici.
în dorinţa de a-l promova şi, pe Ralea profesor titular, am propus într-o zi Consiliului facultăţii, unde aveam acum şi concursul lui Andrei, înfiinţarea unei noi catedre de filozofie, alcătuită prin detaşarea unor materii de la catedrele prea încărcate. Catedra care urma să fie în primul rând despuiată era aceea a profesorului Găvănescu, care părea totuşi bucuros să rămâie numai cu Pedagogia. S^a cerut deci ministerului, în urma votului facultăţii, să creeze o nouă catedră la noul buget. Greutatea era însă ca ministerul să fie de acord. După mai multe peripeţii, ministerul a convenit să-şi dea aprobarea. Recomandarea lui Ralea la noua catedră de Psihologie şi Estetică a fost ceva mai uşoară decât fusese la Andrei. Găvănescu şi-a manifestat opunerea, lipsind de la şedinţa Senatului; presimţise că, dacă va da lupta, va înregistra un eşec. Contracandidatul pentru care la un moment se agitase fusese, deci, abandonat.
Astfel şi Ralea a ajuns profesor din 1925. Nu mai vorbesc de satisfacţia lui proprie, care păşea victorios în carieră, dar îmi amintesc limpede de-a mea, care aveam prilejul, la un interval atât de scurt, să-mi încununez străduinţa introducând în Universitate încă un element de reală valoare. Mai ales pe vremea aceea, prezenţa profesorilor reputaţi era, pentru Universitatea ieşeană, cu studenţi în genere puţini, un postulat mai vital decât pentru aceea din Capitală, unde chiar cu profesori mai slabi nu risca să-şi piardă numeroasa afluenţă de învăţăcei. 1
Mihai Ralea n-a fost dintre acei profesori care, odată proprietari de catedre, îşi atârnă „lira-n cui", renunţă deci să mai scrie, nemaipublicând nimic, sau aproape nimic. Ralea n-a considerat niciodată catedra ca un fel de limită, ori măcar ca o pauză în producţia ştiinţifică. Profesura şi activitatea didactică erau pentru dânsul ceva „colateral" activităţii sale de scriitor, care, începută mai depejnede înscăunarea sa în învăţământ, a continuat mai departe, paralel cu obligaţiile profesorale. Dealtfel, ca ajutor al lui Ibrăileanu la revista Viaţa românească, trebuia să fie prezent
Ion Petrovici •
336
337
De-a lungul unei vieţi
în fiecare număr, cu recenzii, polemici, informaţii sau critici literare, îmi amintesc, între altele, de articolele sale asupra lui Marcel Proust, scriitor aproape necunoscut la noi (unii îl confundau cu romancierul Marcel Prevost, şi credeau Că era poate o greşeală detipar lâ sumarul revistei!). Cred că nu greşesc, afirmând că articolul bine scris al lui Ralea a contribuit, într-o măsură serioasă, la răspândirea numelui şi a operei acestui autor la noi, care, din ignorat cum era, a devenit în scurtă vreme aproape un scriitor la modă. De asemeni, a atras atenţia asupra romanului Dominique al pictorului Frortientin, care, precum arată Ralea, nu era cu toată valoarea lui menţionat nici de Faguet, nici de Lanson, nici de Brunetiere şi nici de alţii...
Dar articolele de revistă ale lui Ralea depăşeau adesea îndrumările literare, cuprinzând şi interesante eseuri filozofice, care, în aşteptarea unor opere mai masive, ce aveau să apară măi 'târziu, constituiau o permanenţă de activitate filozofică scrisă; Aş piitea chiar să adaug credinţa că eseul a rămas până la urmă genul favorit al lui Ralea, şi îmi propun să explic pentru ce, mai înainte de-a încheia portretul de faţă.
Dacă definitivarea la catedră n-a avut consecinţe importante în privinţa activităţii sale scriitoriceşti, ea a avut o altă urmare: Ralea a început să activeze în politică, îndemnat fiind mai cu seamă de plăcerea Constantă de a-şi lărgi tot mai mult orizontul vieţii; înmulţindu-şi posibilităţile de manifestare. A fost, poate, şi dorinţa de-a servi eficace pe alţii, ceea ce era iarăşi o trăsătură statornică a naturii sale nobile.
Cred necesar să relevez acuiti structura şi înfăţişarea generală a operei sale de gânditor şi de artist. Deşi a tipărit şi lucrări mai întinse şi mai unitare (de pildă, scrierea mai târzie: Explieation de l'honwie), în genere a avut, precum am spus şi mâi înainte, o preferinţă marcată pentru eseu. în fond, chiar scrierea mai voluminoasă, Sociologia succesului, ar putea fi introdusă şi dânsa în categoria eseului, cu tot etalajul ei de erudiţie şi cu toate analizele minuţioase.
Această preferinţă pentru eseu - adică pentru probleme „izolate" - are, după mine, ca explicaţie în special următoarele două considerări: 1) Convingerea că unsistem integral de gândire, cu înlănţuiri şi deducţii riguroase ale tuturor ideilor exprimate, e nevoit, pentru unitate, să simplifice din calea- afară multiplicitatea concretă şi să lase pe dinafară fenomene care n-ar intra fără disonanţă în ansamblul concepţiunii (de altminteri, e o culpă care se aduce chiar celor mai mari cugetători a căror operă unitară
prezintă numeroase fisuri) şi 2) Problemele tratate independent şi izolat în eseuri dau posibilitatea să fie prezentate în bogăţia lor Concretă, fără sacrificii de amănunte importante, iar această dragoste de concret este şi în legătură cu talentul literar, care fuge îndeobşte de abstracţiuni. Eseurile prezintă filozoficeşte şi deficienţe, dar, la urma urmei, garanţia pe care o dă unificarea integrală poate fi compensată de avantajele menţionate, rămânând, bineînţeles, şi obligaţia ca diversei^ eseuri juxtapuse laolaltă, dacă nu se coordonează strâns între ele, cel puţin să nu se contrazică.
Ralea adora concretul, pe care nu înţelegea să-1 mutileze, mai ales că îi dădea putinţa să-şi desfăşoare în voie şi talentul său literar. In felul acesta, el a scris eseuri filozofice excelente, care se citesc şi cii plăcere, şi cu viu interes, - mai ales că eseul te obligă mai puţin să reproduci lucruri ştiute, având să te restrângi pe cât posibil la aportul tău personal. în schimb, construcţiile sistematice mâi vaste cuprind inevitabil şi unele Compilări.
Dragostea de conciziune, asociată cu putinţa formulării pitoreşti, l-a îndrumat mereu pe Ralea să treacă la prezentări şi mai scurte; la aforism.
Aici, în astfel de maxime filozofice, se impun formulările pregnante, destăinuindu-se îndeobşte dacă e vorba de aforisme reuşite — faţete ale adevărului până atunci neobservate. Cum scurtimea aforismului sileşte să te restrângi la relevarea acestei unice faţete, pe care s-o afirmi eu vigoare, ai aerul că o socoti singura exactă şi aluneci uşor în paradox. E destul să cităm unele titluri pentru a constata şi în formulele lui ,Ralea măcar un iz de „paradox": Elogiul banalităţii, Imoralitatea recunoştinţei, Adevărul ca expiaţiune etc, etc.
Atât că paradoxul nu este totdeauna un capriciu, ci conţine un adevăr „parţial", ignorat mai înainte, un aspect mai latent, care ar completa adevărul mai vechi, parţial şi el. Osebit de acest merit al aforismelor lui Ralea, care îţi dau în orice cazMe5-gândit, mai este şi haina literară, originală şi scânteietoare, pe care o avea pururi la îndemână talentul său de scriitor.
Un talent atât de abundent şi de puternic nu putea să nu emigreze în domenii pur literare. Şi Ralea a abordat cu incontestabilă izbândă genul notelor de călătorie.«Egiptul, Spania, Anglia, Olanda ne apar, rând pe rând;' în însemnări concentrate şi totuşi opulente, exprimate Jepbicei în fraze scurte, uneori telegrafice - ar încăpea zece dintre ele într-o singură perioadă a lui Iorga, bineînţeles şi aceasta cu frumuseţea ei. Vocabularul literar al lui Ralea este bogat şi
Ion Petrovici • 338
pitoresc, fără să-1 sporească în chip artificial cu expresii arhaice sau dialecticale.
în afară de puterea descriptivă şi meşteşugul narativ, te izbeşte cultura autorului, gata să asocieze în orice împrejurare evocări Jstorice, consideraţii politice, pe lângă pătrunderea sa meditativă* ce-i sugerează la tot pasul reflecţii interesante şi uneori chiar uimitoare...
îmbrăţişând încă o dată câmpul publicaţiilor lui M. Ralea, atent şi la felul ogoarelor cultivate de el, găsesc o izbitoare potrivire :u speciile scriitoriceşti în care şi.eu am activat..
Aceeaşi slăbiciune şi la mine pentru eseu, şi pentru genul aforistic, iar atunci când dispoziţiile literare n-au mai putut să se îngrădească la stilizarea lucrărilor de specialitate, s-au revărsat în sroducţii pur literare - în note de călătorie şi amintiri.
Activitatea publicistică a nici unuia dintre elevii mei nu s-a iuprapus atât de exact cu a mea, - mă refer la aceeaşi distribuţie şi :ultivare de genuri - cum este aceea a lui Ralea. A fost, poate, o :auză pentru care m-am simţit mai ataşat de dânsul decât de toţi ceilalţi, desluşindu-mi o simpatie cu un caracter special.
Tot o cauză de afecţiune .aparte a fost şi o altă asemănare: şi ui i-a plăcut să ajute pe alţii, şă fie uman şi săritor, şi-atunci când urnea şi-a dat seama de bunătatea lui manifestă, era asaltat de ntervenţii, primea zilnic zeci de scrisori, şi-mi amintesc de-o )ovestire, acasă la mine, cu vreun an şi jumătate înainte de moartea ia neaşteptată, când mi-a istorisit, cu umorul său delectabil, cum sineva într-o scrisoare îl ruga naiv şi călduros să mijloacească o mpăcare între dânsul şi propria lui soţie..,
Unul din cei susţinuţi, ba chiar din propria sa iniţiativă, în nomente grele ale vieţii, a fost şi cel ce semnează rândurile de aţă.
Cea-din urmă oară când l-am văzut pe M. Ralea a fost la uneraliileun.ui coleg filozof, mort prematur, omul ales şi neobosit are era Tudqr Vianu. Mă aflam alături de Ralea la ceremonia înmormântării, când deodată i-amspus mişcat şi abătut: „Natural ra să asiste dânsul la înmormântare mea, nu eu la a lui. Asta e urnea, pe dos." La aceasta, Ralea mi-a răspuns c-un gest fatalist: Natura nu ţjne socoteală de anul naşterii şi nu arareori oameni nai tineri au murit înaintea altora;mai în vârstă. Aşa a fost... şi aşa i să fie şi de aici înainte.
Va fi fost - vai! - o preşjmţire, sau o simplă coincidenţă? "ăci n-au trecut decât trei luni, şi, în acelaşi cimitir nepăsător,
339 • De-a lungul unei vieţi
asistam, copleşit de-o tristeţă doborâtoare, la înhumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Mihai Ralea. Şi de data aceasta decedase un cărturar şi un om sensibil mai tânăr decât mine!
Acum, că a dispărut fulgerător, împotriva tuturor aşteptărilor fireşti, îl întâlnesc mereu, şi mult mai des ca în viaţă, pe meleagurile aducerii-aminte, spaţiul meu de mişcare predilect şi din ce în ce mai exclusiv.
Filozoful Schopenhauer, evanghelistul pesimismului radical, care susţinea că neantul este infinit, preferabil fiinţării, adăuga un detaliu inedit, purces din propria sa fantezie, la legenda biblică a învierii lui Lazăr. Spunea anume că celebrul înviat din morţi, care gustase din deliciile nefiinţei, nu putea să se acomodeze cu revenirea la viaţă, era veşnic melancolic şi trist, ceea ce îl făcea să se furişeze întruna pentru a colinda prin cimitire, unde morţii odihneau fericiţi; pe acolo îl chemau o invincibilă nostalgie şi dorinţa de a se reîntoarce cât mai repede şi definitiv.
Tabloul imaginat de Schopenhauer şi dezvoltat cu marele său talent de scriitor a impresionat în special poeţii, iar unul dintre dânşii, un cunoscut parnasian francez, şi 1-a însuşit, înfăţişându-1 într-o frumoasă poezie.
Citez o strofă caracteristică:
Que de fois l'on te vit dans Ies gazons epais Te mouvoir, seul, grave, autour des cimetiers, Enviant tous ces morts qui dans Ieur lit de pierres Un jour s'etaient couches, pour n'en sortir jamais!
Eu nu sunt ca Lazăr al legendei, om înviat din morţi (sunt om obişnuit, nu personaj de poveste), am totuşi o calitate pe alocuri asemănătoare comportărilor atribuite celui înviat.
Osândit, precum văd, la longevitate, rezultă că, într-un fel anume, îmi supravieţuiesc. \ „.
Nu umblu, ca Lazăr, prin cimitire propriu-zise. Mă furişez însă şi eu, părăsind lumea înconjurătoare, pe potecile memoriei mele -, şi dânsa un vast cimitir, nu de cavouri şi cripte, ci de umbrele celor care au fost... Mă apropii prietenos de acele mai scumpe, care uneori devin atât de consistente încât le spun ce am pe suflet, ' - încredinţat că mă ascultă şi că mă înţeleg.
i
Epilog
Amurgul mai străfulgera o dată, Dar noaptea tot mereu înaintează... - La fel c-o existenţă încheiată, Chiar dacă efemer mai scânteiază.
Că viaţa mi s-apropie de fine Şi sunt sfârşite ale mele vremuri... -Neant etern, m-am împăcat cu tine! Nu te aştept, dar nici nu mă cutremuri.