S’AU TRAS DIN ACEASTĂ CARTE, PE HÂRTIE VIDALON VĂRGATĂ, DOUĂZECI ŞI ŞASE DE EXEMPLARE NEPUSE ÎN COMERŢ, NUMEROTATE DELA 1 LA 26 I. PETROVICI AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURA ŞI ARTĂ «REGELE CAROL II» 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 19 3 8 /£> A- AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE I LA MARGINEA ZĂRII . . . N'aş putea să spun cu preeiziune care e cea mai veche dintre toate amintirile mele. Dar când mă ’ntorc cu gândul îndărăt şui împing tot mai mult.. . tot mai departe. . . până Ia punctul unde s'ar prăvăli în besnă, ceea ce văd, e că mă văd într'o rochiţă albă, crohmolită şi cu părul strâns într'un (iong, lipit de mama şi strângândmmi sprincenele cu ciudă, în timp ce prietene de*ale ei îi ziceau, făcând din ochi, rău# Uleioase: « De geaba ne*ai spus că ai un băiat, noi vedem că ai o fetiţă. . . ». Sau, tot cam pe vremea aceea şi stând tot lângă mama, mă amintesc răspunzândud precipitat şi aproape răstit, ca nu cumva sad par a zăbovi, întrebărilor ei de înaltă geografie: Care e capitala Angliei? —‘Londra; a Danemarcei? —Co* peni ia ga. . . şi tot aşa la rând, la toate ţările Europei, ba chiar şi la altele mai depărtate. In aceeaşi ipostasă şi la aceeaşi epocă mă mai revăd, în timp ce mama îşi împungea atent gher* gheful, dar mă tot asigura că ascultă, recitând zilnic reperto* riiil de poezii învăţate, care creştea mereu, înnoindmse cu bucăţi din ce în cc mai grele şi mai lungi. Recitarea însufleţită a versurilor era cea mai de seamă desfătare a copilăriei mele. Nu numai că nu mă lăsam niciodată rugat dar, cu toată s AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE timiditatea mea, interveneam adeseori eu însumi, ca sa fiu pus su recitez. Nu m'ai fi făcut pentru nimic în lume, când erau străini în casă, să scot o singură vorbă şi la orice glumă care*mi părea că mă priveşte eram gata de plâns. Dar abia se aşeza mosafirul, că trăgeam capul mamii spre mine şi îi şopteam la ureche: — « Zi să spun!. . . ». Mama înţelegea îndată des* pre ce este vorba, dar spre necazul meu nu mă putea întot* deauna mulţumi numaidecât. Atunci repetam nerăbdător ma* nevra, până când, oricine va fi fost de faţă, mama trebuia să capituleze şi pa re'o aud spunând uneori jenată şi fără multă legătură cu ce se vorbise până atuncea: « Mata n'ai auzit pe băiatul meu recitând poezii. . . ia săd auzi. , . ». In această împrejurare primeam bucuros să mă desprind din fustele ei, să fac un pas înainte şi cu mari aere de maistru să desfăşur strofele unei sonore poezii. De altfel succesul nu lipsea mai niciodată. Mosafirul care îmi va fi dat o clipă mania la toţi dracii şi începea prin a o înghiţi de politeţe, ajungea de multe ori sa mă ridice în braţe şi sărutându*mă apăsat, să strige: « Să trăieşti mititelule... dar ia să vedem... poate mai ştii vreuna.. . ». După aceste triumfuri chiar daca nu deveneam mai comu* nicativ, dar cel puţin primeam să stau ceva mai departe de rochia mamei şi chiar să mă mai mişc prin odaie. Dânsa pe lângă bucuria succesului meu, o mai avea şi pe aceea de*a se simţi mai liberă şi de a conversa mai în răgaz. Mult mai puţin limpede îmi apare icoana tatei, figura lui palida şi totdeauna pe gânduri. Cu toată iubirea care mi sa deşteptat pe urmă, după moartea lui tragică, nud pot înviora prea mult amintirea şi să văd ceea ce n'a fost. Mai toată ziua era după treburi. Venea acasă târziu. Mângâierile lui erau LA MARGINEA ZĂRII 9 pururea distrate şi avea ceva care nu*mi intrau în inimă. Poate că desluşeam cu acel simţ pe care îl ai câteodată şi pipăi fără şlire regiuni invizibile, că asupra lui planează ceva misterios, mâna unui destin teribil care mă îngheţa. Nu ştiu de ce, dar cu toată blândeţea lui, se desfăcea parcă dintr'însul fiorul unei la ine, al unei prevestiri rele. Aşa, îmi amintesc că atunci când — în vreo dispoziţie mai vioae — se apuca să cânte din gură, — o făcea seara câteodată — mă găseau în odaia decalaturi aproape leşinat de plâns. Fapt e că dacă dau la o parte tot ce s'a adaos în sufletul meu pe urmă, când am văzut în ce chip răsplăteşte soarta pe acest om loial şi bun, trebue să recunosc că 11'am avut cu dânsul, în copilărie, legătura pe care o aveam cu mama. Nu pot să*mi închipui că el nu şi*ar fi iubit mult copilul, — singurul pe care îl avea. Dar în inima lui alta era afecţiunea copleşitoare şi pătimaşă: iubirea pentru mama, pen* tru draga lui « duduie » aşa cum îi zicea. Dacă a fost cândva o dragoste neţărmurită, care fără de# stăinuiri aprinse şi gesturi înfocate să stea scrisă în ochii cuiva, aşa ca s'o poată citi şi acei cari abia pot să silabisească, — a fost de sigur aceea a tatălui meu pentru mama. Şi după toate câte ştiu şi după toate câte am văzut, îmi aduc aminte cât am fost de mişcat — amestecând zâmbetul cu lacrima — atunci când, mai târziu, cunoscând mai bine rosturile vieţii, am în* ţeles o frază care îmi rămăsese întipărită din copilărie, fără a o fi priceput. Câţiva ani mă culcam în aceeaşi încăpere cu pă* rinţii, într'un pătuc cu plasa ridicată. Intr'o noapte mam deş* teptat în chip neobişnuit. Era un huiet ciudat în odaie şi 'n cele dintâi clipe nedesmeticite nu*mi dădeam seama ce este. După puţin mam limpezit: tata plângea în hohot, mama căuta să afle ce s'a întâmplat. In timp ce mă făcusem covrig IO AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE în aşternut şi*mi auzeam inima svâcnind, am ascultat un mic dialog de întrebări şi răspunsuri încurcate, care a ajuns la următoarele cuvinte, pe care tata a putut să le spue lămurit: — Inchipueşte^ţi.. . dudue. . . am visat că... te înşelam! Dacă tata avea alte griji şi altă fire, mama ce e drept se ocupa straşnic de mine, punândmşi de*a*binelea în minte să mă scoată un exemplar nemaivăzut. Această ţintă o urmărea cu două feluri de silinţi: pe de o parte să mă umple cu tot soiul de cunoştinţe, din tezaurul ei de diletantă sârguitoare, pe care nud aveau mulţi în orăşelul nostru; pe de alta să mă facă să capăt o desăvârşită poleială de maniere alese. In prima parte a izbutit după dorinţă. Am învăţat aşa decurând abecedarul, încât perioada analfabetismului meu este minusculă... şi aproape dincolo de cele dintâi raze ale aducerii aminte. Curând de tot citeam frumos pe orice carte şi 'n doi, trei ani ştiam atâtea lucruri din trecutul şi din largul lumii, că toţi copiii de aceeaşi vârstă îmi păreau nişte nerozi. încă un motiv pentru care nu vorbeam decât cu mama şi la ocazii, cu cei mari... Cât despre poezii ai fi putut adunândude să faci o anto* logie destul de voluminoasă şi poate nici de calitate rea. Lipsea numai Eminescu, despre care auzisem vorbindu*se prin casă — era tocmai în epoca nebuniei sale — dar mi se adăoga că nu e pentru mine. încolo răspundeau la apel toţi luceferii: Alecsandri, Bolintineanu, Teodor Şerbănescu, Matilda Cugler, etc.. . . Când a venit timpul de şcoală primară — unde am fost primit de*a*dreptul într'o clasă mai superioară — eram atât de învăţat, încât n'aşi fi avut ce face dacă profesorul nu mbar fi trimis acasă rânduri de băieţi săd pregătesc, ceea ce făceam cu multă râvnă şi plăcere, cu toate că până la sfârşit mă ho* taram să le vâr învăţătura cu perechi de pumni mânioşi, aplicaţi LA MARGINEA ZĂRII II pe căpăţâna lor îndărătnică. Şedinţele $e terminau de cele mai multe ori cu apariţia mamei care, atrasă de larmă, intra cu vorbe de mustrare pentru mine şi de mângâere pentru victime. O gustare de lucruri bune aducea pacea generală... Mult mai nenorocoasă a fost mama din celălalt punct de vedere: năzuinţa de*a face din mine un graţios băiat de salon. Aci a întâlnit din parte*mi o rezistenţă descurajantă. Cu toată stăruinţa ei — aci aspră, aci desmierdătoare — am rămas mulţi ani un sălbatec, o fire ursuză şi posacă. La fost zadarnică toată truda de#a mă face delicat şi prevenitor, de a*mî însuşi în lume, măcar ca papagalul sau maimuţa, acel aparat de amabilităţi mondene atât de preţuite de ea. « La cucoane să săruţi mâna.. . la domni să le zici bonjour... ». O întreagă evanghelie a bunelor maniere pe care mi*o cetea fără folos. Peretele ar fi fost mai lesne educabil şi mai nu era zi dela Dumnezeu fără o scenă de reproşuri la care dădeam din umeri şi nu spuneam niciun cuvânt. « Dragul mamei, înţelege, nu ajunge să 'nveţi carte. . . în lume îţi mai trebue ceva » — şbmi tot cita exemple dc persoane marcante pe care cândva le cunoscuse şi care şi 'n salon erau încântători. . . După pildele care trebuiau să mă ispitească, veneau acelea care să mă umilească. « Ia uitare la Costică al Nicolencii... şi doar mamă*sa nu se ocupă nici pe sfert cât mine... ia uită^te cât e de drăguţ şi de manierat... ». Asta ce e dreptul, mă scotea din ţâţâni... şi răcneam ca în# junghiat: «Costică?... îmi vorbeşti de Costică... de unul care rămâne repetent. .. ». la care mama îmi răspundea cu cruzime: « Eu nu ştiu, rămâne ori nu rămâne, eu ştiu că ţi*a luat cu mult înainte. . . ». Sforţări deşarte, seminţe care nu încolţeau şi pe care şi dânsa dela un timp le socotea pierdute!... Şi nu pot uita 12 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE ce plăcere aiurita î s'a zugrăvit pe faţa, câţiva ani mai târziu, după ce vreme îndelungată nu mai fusesem sub privegherea ei directă, când m’a văzut adolescent, la o serată, evoluând vioiu în salon, negăsind pe nimeni prea plicticos ca săd ascult sau prea puţin interesant ca săd arunc o vorba. Nud venea să#şi creadă ochilor şi acei cari pretind că au găsit în sarco# fagiul faraonilor, după atâtea mii de ani, boabe de grâne intacte, nu vor fi avut o expresie mai uimită decât aceea a mamei care mă privea pe mine... Deşi îmi plăcea so văd aşa de mulţumită nu mam putut totuşi opri să pun la cale şi o mică răzbunare. In lumea care era atunci de faţă se găsea şi mama celebrului Costică, cu care fusesem aşa de ciocănit în copilărie şi care o luase razna, ajun# gând tot ce poate fi mai rău. Am făcut aşa ca biata femeie, să#mi spue de câteva ori, în vecinătatea mamei şi astfel ca dânsa să audă: « Ah! de ce nam avut şi eu un băiat ca d#ta!... ». Mă uitam spre mama cu ochi de blajină mustrare şi urmăream să vad efectul. Dar fie că mi#a înţeles sau nu intenţiunea, n'a arătat nici supărare şi nici pocăinţă pentru afirmaţiile ei de altădată, aşa de desminţite acum. Dac’ar fi cunoscut filosofia pragmatistă ar fi putut chiar $ă*mi adaoge — ea care era încre# dinţată că schimbarea ce*o afla în mine era tot rezultatul ve# chilor ei silinţi — că afirmaţiile ei au fost adevărate, din mo# ment ce*au dat roade practice, fie şi mai târziu. . . Dar toate acestea se ^petrec la o bună distanţă de vremea pe care o însemn. Atuncea, cum am spus, năzuinţa aristo# cratică a mamei a dat greş, nefiind de loc ajutată de mine şi am rămas astfel departe de eleganta şi fina păpuşă în care visa să mă prefacă. Sau a izbutit numai în măsura în care lucrul atârna de dânsa. Adică în chestia îmbrăcămintei, Aci LA MARGINEA ZĂRII 13 a făcut ce#a vrut din mine, purtându#mă după ultimul jurnal parizian, cu hăinuţe de fantezie graţioasă, al căror element mai statornic după cât îmi aduc aminte erau bereta şi gulerul marinar. Eu ştiu că dela o vreme am început a ridica proteste, dorind să mă îmbrac mai asemănător cu camarazii mei de şcoală, ale căror costume — mai grosolane fireşte — se apro# piau însă mai tare de acele ale oamenilor mari. Fireşte, mama a rămas neînduplecată, răspunzându*mi că băieţii de «fa# milie » nu se îmbracă la fel cu oamenii în etate. Cu hainele aş mai fi lăsat^o, dar era un lucru pe care îl aveau mai mulţi colegi de şcoală şi pe care îl doream din toate puterile. Voiam şi eu să am o pereche de cisme. Acelaşi refuz hotărît din partea mamei pentru aceleaşi motive de protipendadă. A fost totuşi o clipă când mam crezut la un pas de izbândă, fiind aproape sigur cam să*mi încalţ picioarele cu obiectul visului meu per# sistent. Eram în ultima clasă primară, pe la sfârşitul lui Ia# nuarie. O zi de ploaie anormal de caldă fărâmiţase pe stradă omătul, care căpătase aspectul îngheţatei de cafea. Peste noapte în locul păturii de zăpadă, încă rezistentă în ajun, se consti# tuiră râuri de apă topită iar pe la răspântii adevărate bălţi. A doua zi de dimineaţă, ca să ajung la şcoală am intrat în două rânduri până la genunchi în apă şi am deschis uşa clasei cu şoşonii şi ciorapii leoarcă. Nu eram singurul în această postură, dar am observat cu ciudă privirea batjocoritoare a colegilor cu cisme, care scăpaseră mult mai bine. întors la prânz acasă, în timp ce mă desbrăcau la repezeală ca să nu mă îmbolnăvesc, am arătat mamei cu vocea întretăiată de strănuturi ameninţătoare, ce bine ar fi fost dacă aşi fi avut cisme şi eu. Mama mi#a răspuns îngrijorată că până când va trece inundaţia o să mă ducă argatul în braţe la AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE I4 şcoală, la care am replicat puternic că nu mă învoise în niciun chip. Atunci mi s'a părut momentul prielnic să vorbesc iarăşi de cisme şi aşteptam emoţionat. Mama s'a mărginit să nu*mi mai taie nasul, ba chiar să zică un « să vedem » promiţător. Fapt e că după prânz am stat acasă, dar a doua zi de dimineaţă slugile au venit să spue că apa este mult scăzută şi pot s'o păşesc uşor. Cu evaporarea apei în care îmi pusesem toată nădejdea se topea şi cea din urmă şansă a nefericitei mele aspiraţiuni... Tot în legătură cu «boeria» care evită orice vulgaritate (biata boerie provincială!) mama avea grijă să*mi formeze un vocabular dintre cele mai distinse. Pentru a mă feri de conta* gitme, nu se îngăduia nimănuia a rosti o vorbă proastă în prezenţa mea şi oricărui servitor care se angaja la noi i se punea între cele dintâi condiţii « să nu înjure nici măcar o iarbă în faţa cuconaşului cel mic ». Asta n'ar fi fost încă ni* mica, dar rafinăria linguistică a mamei mergea aşa de departe încât osândea... cuvinte ce nu aveau nimica vinovat. Aşa de pildă avea oroare de cuvântul «iapă » şi nu mi*a dat voie să*l întrebuinţez. Partea grea era cu înlocuirea lui, pentru care îmi rămânea să mă slujesc de expresiile sale şi anume de urmă* toarele două: nevasta calului sau căloaică, — ceea ce o făceam de sigur cu toate că îmi cam supărau urechea. Totuşi des* gustul pentru «iapă» mid sădise şi mie şi mă convinsese temeinic că nu*i o vorbă de spus. De aceea nam uitat nici astăzi cât am fost de turburat, cât mi*am simţit capul de fier* binte şi cât a trebuit să apropii cartea de obraji, atunci când pentru întâia oară — citind în clasă tare un paragraf de istorie naturală — a trebuit să pronunţ cuvântul acela condamnat. LA MARGINEA ZĂRII 15 In clipa aceea zăpăcită am socotit şcoala ca un loc de pierzare şi am ascuns mamei întâmplarea ca şi cum aş fi făcut o faptă rea. Pe urmă neapărat am început a folosi cuvântul, — însă multă vreme nu în faţa mamei, întocmai ca şi primele ţigări. Dar în general mi*a rămas ca o durabilă influenţă antipatia cuvintelor triviale pe care atâţia le rostesc cu voluptate. Iar atunci când la ocazii voiu fi spunând şi eu vreo vorbă mai riscată, trebue să fac impresiunea aceluia care stă între prie# teni la un praznic, însă la băutură îşi moaie numai din când în când buzele, — pentru a nu se singulariza.. . Un clopot de sticlă, în care clocotul de afară străbate sub* ţiat până la nefiinţă, sub care totul e măturat şi lustruit, unde aerul avea aromă de zaharicale, grijile erau uşoare şi nepre* văzutul aproape absent, — iată lumea celor dintâi ani ai mei, iată marginile sale. învăţătură multă, cât de multă, dar asta ca o podoabă a lumii celei mici, nu ca punte către lumea cea mare. Acest cosmos « adusum delphini » era opera mamei, care chiar acolo mă ţinea de mână. In sfera asta ermetică, de*a cărei artificialitate nu*mi prea dădeam seama, mă găseam de altfel destul de bine şi rareori mă cercetau doruri nelămurite care să treacă dincolo de ea. Căci erau puţin lucru acele visări fără precizie în care îmi destrămam sufletul câteodată în faţa unor foarte modeste privelişti de natură: vara, după amiază, în grădiniţa casei, privind vreme îndelungată bolta albastră pe care se adunau din toate părţile, fără să strice vremea, nouri albi şi buni, ca o armată care iese la exerciţiu, dar nu face războiu; — sau în câte*o zi de iarnă, pe când focul ru* menea în sobă şi urmăream cu fruntea lipită de fereastră, printre zăbrelele pomilor desfrunziţi, evoluarea asfinţitului, 16 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE Care dela incendiul roşu cu reflecte strălucitoare, ajungea treptat Ia purpura discretă a unei pânze văpsite, In aceste circumstanţe simţeam mai puţin o dorinţă, cât un fel de to# pire, care era totuşi un fel de a mi se aduce la cunoştinţă că 'n muzica existenţei mai sunt şi alte note decât acelea din corecta dar searbada arie după care îmi ritmam din oficiu pulsările vieţii. Pentrucă bag însă de seamă cam proiectat un zâmbet de uşoară ironie peste celula capitonată în care fusesem împa# chetat cu cele mai bune gânduri odinioară, dar care se ase# măna aşa de puţin cu lumea adevărată şi m'ar fi înarmat în lupta vieţii c'o sabie de tinichea, sa mă grăbesc a arăta cel puţin una din părţile realmente frumoase ale micului cosmos de atunci. In ţesătura de reguli de purtare pe care le împletise pentru mine, mama ţinea la o anume mai mult decât la toate şi reuşise să mi#o facă una cu carnea mea. Aceasta era abso# Iuta exactitate a vorbei, afirmarea adevărului până la eroism. Rostirea în orice împrejurare de lucruri adevărate îmi apărea aşa de naturală încât nu ştiu bine dacă socoteam minciuna drept ceva care se întâmplă aevea sau numai ca o pura posi# bilitate... Şi totuşi în privinţa asta, cine mba făcut — c'o uşoară lovi# tură de evantaliu — întâia plesnitură în sticla de seră patri# ciană, a fost mama însăşi! O! cât de nevinovat fireşte, dar rezultatul s'a produs! Şi prin uşoara crăpătură a început să se prelingă un aer rece, dovedindu*mi cel puţin atâta: că anume plante delicate nu trăiesc oricum şi nici în toate părţile. Intr'o zi, — să fi avut vreo şase ani — mă aflam în sofrage# rie singur cu Gheorghe feciorul, un ţigan pocit, care bolborosea LA MARGINEA ZĂRII *7 să te strici de râs şi căruia îi spuneam, luândud la vale: Jorj. Dela una la alta am ajuns să vorbim despre vârsta mamei. Jorj îşi dă întâiu părerea: «Duduia trebue să aibă douăzeci, cel mult douăzeci şi unu de ani». La asta răspund numai decât cu toată siguranţa: « Ba are chiar douăzeci şi opt ». Jorj nici nu vrea sauda: — Poţi să spui mata ce vrei. . . n'are decât cel mult două* zeci şi unu. — Eşti un prost, are douăzeci şi opt. — Nu se poate! — Ba da! Tocmai atuncea intra mama pe uşă şid alerg înainte ce* rândud ajutor. — Uite, Jorj nu mă crede că ai douăzeci şi opt de ani.. . el zice că n'ai decât douăzeci şi unu. Mama dându*ma uşor la o parte şi începând să caute într'un dulap, răspunse senin: — Are dreptate Jorj... aşa e... am douăzeci şi unu. Ţiganul mă privea rânjind biruitor în timp ce eu su* focat de ciudă mă uitam cu ochii holbaţi la mama să văd dacă nu cumva surâde. Dar faţa ei era serioasă şi nu încolţea niciun firicel de zâmbet dedesubtul nasului ei burbon... Rămas singur cu Gheorghe nu mă puteam suferi învins, mai ales că ştiam bine că dreptatea e de partea mea. Şi atunci o idee îmi trecu prin minte, ideea cuiva care nu vrea să piardă totul. — Jorj. . . am vrut să te păcălesc. . . n'are douăzeci şi opt de ani, dar n'are nici douăzeci şi unu. Să*ţi spunem acuma drept: are douăzeci şt trei... 2 18 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE Ce se va fi petrecul în capul ţiganului nu ştiu bine dar pesemne se mulţumi şi dânsul cu o jumătate de izbândă, că'mi spuse împăcat: — Aşa da, asta mai cred. Acesta a fost prilejul memorabil când am văzut clar şi din sursă autorizată că alături de lumea principiilor stricte pe care le crezusem suverane, mai exista şi alta realitate foarte deo* sebită de ele. Constrâns de aspra constatare am încheiat cu acea ocaziune, cea dintâi tranzacţie în vieaţă. Ceea ce n'am ajuns însă îndată şi mba trebuit ceva expe* rienţă, e să cunosc raportul de mărime, dintre ţinutul princi* piilor riguroase faţă de celalt. Şi nu mimaşi fi închipuit că în clipa aceea, când îmi părea că dădusem într'o băltoacă, pu* sesem piciorul pe*un mare continent... II LA BUCUREŞTI, LA ŞCOALĂ I iisrse liolărît cu un an mai de vreme că nu voiu face şcoala ftt*i itmlorA la gimnaziul oraşului nostru, ci la un mare liceu din Capitală. In special mama nici nu voia s'audă ca băiatul *1, pmuiunt înlfiiu în toate clasele, sa urmeze la un gimnaziu pA« Atos, umle toţi profesorii erau suplinitori şi netitraţi, oameni citii ut A Iran la mahala şi nu frecuentau societatea bună, iar llllill dintre ei — ca culme — purta în mod obicinuit un vechiu jttltfll, nli Al uimi o lamentabilă pereche cu acordorul de piane, flMiitţ piip.lţit mai de multă vreme, singurul care până Iii im timp purtase un cilindru în localitate, pentru marea dutimtie am pomenit deodată împinşi înapoi, pentru ca sdrun* cinaţi până în măruntae şi într'un tapaj infernal de tampoane ciocnite, să luăm după câteva momente direcţia cea adevărată. Batistele au început să fluture, pălăriile să se agite. Una din bunici, folosindmse că trenul se mişca încă agale mba mai svârlit o ultimă jerbă de sfaturi sănătoase: «Vezi mamă, nu uita, supunere şi răbdare. . . ». Dar cine stătea s'o mai asculte, acum când imaginaţia mea complet slobozită de mişcarea însăşi a ferestrei dela care prb veam, anticipa traseul care îl înfăptuiam în fine, bodogă* nindmmi la ureche: . . .Mărăşeşti, Putna*Seacă, Focşani, Co* steşti... Sihlea. . . Râmnicu^Sărat?... * * * Trecuse câteva zile de când mă aflam în furnicarul Bucu* reştiului. După atâtea săptămâni de vis ameţitor, de încordare morbidă şi istovitoare, văzusem cu ochii Capitala şi trăiam în mijlocul ei, lăsândmmă fericit pe apa clipelor încântătoare, ce*mi aduceau veşnice surprize şi neîncetate motive de a mă bucura. Pentru un copil de zece ani, obişnuit cu proporţiile oraşului său de provincie, cu o stradă principală pustie, care nu era decât şoseaua naţională pavată alternativ cu valuri de colb sau valuri de noroiu, cu o grădiniţă publică, mare ca un manej de circ, cu felinare chioare, dedesuptul cărora, vorba bunicăi mele: «te putea ucide, fără să ştii măcar cine te*a 26 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE omorît... » îşi închipue oricine ce superbă uluială mi#a pri* cinuit dimensiunile Bucureştiului, podul Mogoşoaiei cu şirul veşnic de trăsuri, cu asurzitoarea lui vieaţă, cu edificii momi* mentale (în oraşul meu nu erau decât trei case cu două rân* duri: farmacia, gimnaziul şi un hotel), — pe urmă luminile globurilor electrice, incandescenţa galantarelor, Cişmigiul, bu* levardele, şoseaua... în sfârşit —să nu uit — tramwaele, care nu pricepeam cum pot fi aşa de eftine, când merg aşa de plăcut, tramwaele de care mă agăţam îndată ce mai slăbea observarea părinţilor, plătind până la capătul liniei şi de acolo înapoi___ In mijlocul acestei încântări voluptoase uitasem de tot ce*ar putea să*mi micşoreze fericirea. Uitasem de cele două gafe pe care le săvârşisem la sosire cu sângerarea micei mele ambi* ţiuni. (întrebasem chiar în gară pe mătuşă^mea care venise întru întâmpinare dacă: « astăseară cântă muzica la grădină », crezând că şi în Bucureşti va fi ca în târgul meu de baştină, cu muzică militară de trei ori pe săptămână la grădina publică; apoi am întrebat prosteşte văzând, în drumul spre Mitropolie piaţa: « unde este turnul Foişor? »... închipuindu*mi că pre* zenţa lui în mijlocul pieţei, aşa cum era în oraşul meu natal, ar corespunde cu vreo regulă obştească)' Dar uitasem şi de lucruri cu mult mai serioase, al căror ceas se apropia cu repe* ziciune: separarea de părinţi, care peste puţin urmau să se întoarne acasă şi întemniţarea mea între zidurile internatului, de unde nu aveam să ies decât cu bilet de voie şi numai Duminica. Şi totuşi momentul acesta bătea la uşă. Rămăseseră trei zile numai: Vineri, Sâmbătă şi Duminică, după care şcoala începea regulat. Nici chiar acestea nu aveau să mai fie zile de incon* ştientă şi dulce hoinăreală, aşa precum fuşeşe cele dinainte. LA BUCUREŞTI, LA ŞCOALĂ 27 fiindcă în programul lor, în ziua dela mijloc, urma sa aibă loc o şedinţă de probă, o repetiţie generală a vieţii de internat, în prezenţa părinţilor mei, care aveau să#mi insufle curajul celor dintâi momente grele şi să#mi netezească primele as# perităţi. De cu Vineri seară, o trăsură escaladată de cufere şi baloturi mă transporta împreună cu părinţii la internat. Imbrăcasem atunci întâia oară uniforma şcolii şi dacă mai târziu nu ştiam cum s’o lepăd mai degrabă, atunci eram nespus de mândru de pantalonii lungi cu vipuşcă, de nasturi bombaţi şi sclipitori, de chipiul cu tresă albă la care — luând în serios o glumă a lui unchiumeu — duceam mâna milităreşte de câte ori întâh neam vreun ofiţer. Cu părinţii mei în trăsură, simţindu#mă bine ocrotit, nu aveam nicio strângere de inimă. Singura pă* rere de rău îmi era poate, că din pricina afurisitelor de bagaje, nu putuserăm merge cu tramvaiul, ci fuseserăm nevoiţi a lua tot o birjă, ca la provincie — acasă. Programul era să trec o noapte şi ziua următoare în internat, având părinţii în oraş, aproape, ca să mă poată auzi în caz de alarmă. Sâmbătă seara, ieşeam iarăşi din şcoală pentru a petrece cu dânşii cea din urmă zi în care mai rămâneau în Bucureşti. Şedinţa de probă a fost dintre cele mai reuşite, dintre cele mai promiţătoare, fără să bănuesc nici pe departe că dânsa nu fusese decât un « hors d’oeuvre » singuratec, care nu avea să semene cu ce va urma. Momentele ei esenţiale mi#au rămas viu întipărite. 11 vad pe tata semănând pretutindeni bacşişuri generoase, dela portar până la econom, dela lengereasă până la infirmieră. Fiecare îşi oferea serviciile: unul şă#mi facă ghetele dimineaţa, altul 28 Amintirile unui băiat de familie să#mi schimbe aşternutul, altul să#mi păstreze dulceţurile şi ce voiu mai fi avut de#ale mâncării, ca să nu mi se fure. In dormi# torul cel mai spaţios al şcolii, patul meu fusese instalat în locul cel mai bun şi acum sclipea în omătul cearşafurilor proaspete şi al pernelor curat înfăţate. După ce şi#au luat toate asigu# rările, şi#au străbătut toate sălile principale, sufrageria unde masa se servise mai devreme, camera de meditaţie, unde am ocupat un bun pupitru, de care m;.#au prins belciuge şi lacăt cu secret, — mama şi tata au plecat sărutându#mă cu dragoste şi $trigându#mi de câteva ori: la revedere, pe mâni. După o scurtă raită prin grădina internatului — care era zid în zid cu Cişmigiul — şi după ce#am făcut două, trei cu# noştinţe cu colegii de clasă, numai câţiva sosiţi, seara a venit pe nesimţite şi m'am dus la culcare. A doua zi de dimineaţă, după ce dormisem trainic şi eram deşteptat de vreun sfert de oră, a apărut tiptil servitorul, aducându#mi ghetele lustruite şi spunându#mi cu blândeţe, « dacă vreau » să mă scobor la cafea. Dimineaţa — nefiind cursuri încă — m'am sbenguit prin grădină cu camarazii, bătândume cu castane culese de pe jos. Toamna începândă, făcuse un decor admirabil din vechiul parc boeresc al Generalului Florescu, în casele căruia se găsea internatul. Aşa ne#a trecut timpul până a sunat la masă. Când să intru în sufragerie — surpriză! — l#am văzut pe tată#meu lângă pedagogul de serviciu. Acesta, îndată ce i#am fost arătat, m'a dus încetişor de umăr şi m'a aşezat în capul mesei, unde am fost servit cel dintâi, cu cele mai bune porţii ale caza# nului, care nu mi#au părut mai rele ca acasă. Urma după asta, ca până a doua zi seara, să ies în oraş. Tata a repetat recomandaţiile către toţi aceia pe cari îi « cinstise », cu o zi mai înainte, anunţându#i că « mâne pleacă » şi sa mă LA BUCUREŞTI, LA ŞCOALĂ 29 aibă în grijă. Când sa ieşim pe poartă, ne#a tăiat drumul un elev superior, pe care nu îl cunoşteam, dar care s’a prezentat tatei, spunândmşi numele şi arătând că este fiul unui sătean din judeţul nostru, client al părintelui meu. Luându#mă afec# tuos de talie, mba oferit protecţia sa de băiat mai mare şi m'a sfătuit să fiu politicos cu elevii superiori, cari sunt răutăcioşi şi îndrăciţi, punându#mă la curent cu unele tradiţii ale inter# natului, printre care cu aceea ca să nu spun pe nume elevilor din clase mai înaintate, ci « Domnule ». Bine înţeles, accentuă dânsul prieteneşte, «afară de mine, care fiindcă suntem din acelaşi judeţ, să#mi spui pe nume». Cea din urmă zi în care părinţii mei au mai stat în Bucu# reşti, cu toate că şi#a avut distracţiile sale şi plimbările ei cu tramvaiul, n'a fost lipsită de o uşoară penetraţie de irlelan# colie. Pentru întâia dată, simţeam o umbră de tristeţă, — tri# steţea sfârşiturilor, senzaţia stingerii luminilor la finele unui mare festin. . . Duminică târziu, pe când cele două fiinţe dragi se depărtau cu trenul minuta cu minută, am reintrat la şcoală cu simţi# mântui unei situaţii serioase şi definitive. N'aşi putea spune că eram abătut, fiindcă îmi făurisem atât cât se putea cu mij# loacele vârstei, seninătatea unui suflet care îşi cunoaşte datoria şi înţelege trebuinţa de a se acomoda. Abia suisem scările, şi talanga internatului vestea ora de culcare. M'am bucurat auzind#o, căci cu plapoma peste cap, puteam să fiu mai singur.. cu gândurile mele. Intrând însă în dormitor, — o primă şi rău vestitoare de# cepţie. N’am mai găsit patul la locul unde îl ştiam, iar ser# vitorul m’a lămurit foarte simplu că s'a poruncit să se pue în locul acela patul Domnului pitagog. N'am spus fireşte 30 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE nimica, dar am simţit un fel de frig în suflet. Poate tocmai de asta, odată vârît în aşternut şi închizând pleoapele ca să visez de*aca$ă, îmi defilau prin minte imagini mai mult de iarnă: Jăratec în soba odăiţii mele, aruncându*şi după stin* gerea lămpii, lumina lui roşiatică pe tavan; partida de loton în familie, unde numerele mele erau veşnic câştigătoare; des* puierea înaintea culcării, a câtorva castane fierbinţi, aşa de bune c'un deget de bordo dela via bunicai. . . Şi peste tot, dulce ca o baie caldă, atmosfera de dragoste care mă învăluia în permanenţă şi pe care cum era s’o aflu aicea între oameni cari nu mă cunoşteau şi cărora puţin le păsa de mine?... Am adormit greu, dar până la urmă, m'a încremenit un somn de plumb, la care trebue să fi contribuit într'o măsură şi voinţa mea, de*a nu*mi mai aminti de nimic. Nu eram încă odihnit bine, când în puterea întunericului, mam deşteptat de*o larmă pe care la început n'o pricepeam. Elevii se îmbră* cau în grabă, unii fiind aproape gata, alţii abia la cămaşă, alţii la ciorapi, dar în fine sculaţi cu toţii. Unul singur, aproape de mine, care nici nu se trezise... N'am avut timp prea lung de făcut investigaţii, fiindcă un glas de bariton -— peda# gogul sau vreun elev mai mare ? — a strigat cu brutalitate: «Ei, naţi auzit clopotul domnişorilor?... Ce staţi ca nişte mirese?. .. In picioare!. .. sună acum şi apelul!. .. Mi*am dat peste cap toaleta şi ’n câteva minute am fost afară din dormitor. La lumina lămpii din sală, am constatat cu toată zăpăceala, că praful de pe ghetele mele nud ştersese nimeni şi că rândaşul plătit de tata, mă uitase şi el. Dimineaţa am fost porniţi la liceu, într'o lungă coloană de uniforme. Profesorii s'au mărginit să recomande manuale şi LA BUCUREŞTI LA ŞCOALĂ 3i să ne facă o morală preventivă. In clasa foarte populată, nu cunoşteam mai pe nimeni şi ce departe mă simţeam de şcoala primară din oraşul meu, unde chiar la începutul anului, ştia toată lumea că fusesem premierul clasei precedente şi îmi cunoştea familia căreia aparţineam. Aicea cantitate absolut neglijabilă, ignorat, nesocotit. . , Am fost bucuros, când ne*am întors la internat, şam auzit sunând de masă. Dar seria desamăgirilor era abia începută. Locul unde stătusem data trecută, era ocupat de altul. Am vrut să mă aşez în apropiere, când elevul din vecinătate — un uriaş cu mustăţile mijinde, — mă întrebă ironic: «D/ta eşti în clasa 7*a ?». Roşu până la sfârcul urechilor, ham răspuns că sunt în clasa întâia. « Atuncea... şterge/o la coada mesei... şi să nu te mai obrăzniceşti altădată... ». Până ne*a venit rândul celor dela coadă, mâncarea aproape se isprăvise. Nişte lături desgustătoare, pe care le*am dat de o parte, e tot ce*a mai ajuns la noi, mititeii, plăpânzii, abia despărţiţi de mamele noastre... M'a'm sculat flămând şi cu lacrimile în ochi. Rătăcind printr'o curte lăturalnică îl zăresc pe econom care înainta spre mine şi înham adus aminte de proviziile mele, date în păstrarea lui. Eram scăpat. «Domnule Econom... fii bun, aşi vrea puţină dulceaţă... ». Dar dânsul fără să se oprească, mormăi printre dinţi, văzându*şi de drum: «Lasă că am treabă acuma... ş’apoi mai fă economie, să nu le isprăveşti prea repede... ». Mha venit să plâng de*a*binelea. Dar cui să mă tângui? Cine să ma compătimească şi să mă poată ajuta?... Mergând în voia paşilor* am apucat pe*o alee mai retrasă a grădinii. La o bună distanţă, un grup de băieţi mai mari vorbeau ge* şticulând. Am vrut săd ocolesc, dar printre dânşii am zărit 32 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE deodată pe conjudeţeanul meu şi parcă ceva din suflet m'a îndemnat săd chem. Auzindu*şi numele şi văzându*ma, s’a deslipit de camarazii săi şi apropiindu^se, îmi spuse lângă ureche: — « Ţham dat voie să*mi spui pe nume. . . dar vezi şi D*ta, când oiu fi singur. Când sunt alţii de faţă, să*mi spui te rog şi mie tot: « Domnule... ». III AUTORLÂC PRECOCE Până nu m'au trimes la liceu, la Bucureşti, când au trebuit să se despartă de mine, părinţii mei mă târau necontenit şi peste tot cu dânşii. Chiar seara când ieşeau în oraş, dacă aveam lecţiile pe a doua zi pregătite (învăţam cu profesor particular dela cinci ani), popâc şi eu la plimbare, la un ceas când tova* răşii mei de vârstă îmbrăcau de obiceiu cămaşa de noapte. Fie că voiau să nu mă piardă din ochi şi să mă lase cât mai rar cu slugile, fie că socoteau să*mi crească importanţa faţă de conştiinţa mea proprie, fie că în sfârşit, era la mijloc o vagă intenţiune de*a mă desvolta mai repede în contact cu oamenii mari, sau toate acestea împreună, fapt este că, uneori fără nicîo plăcere, sau cu una de scurtă durată, mă pomeneam luat de*acasă, pornind cu mama şi cu tata, pe puntea trotuar rului, la un pas înaintea lor. O plimbare de pilda care mă bucura numai la început era aceea pe bulevardul gării pe sub bolţile înalte ale castanilor, peste podul Tecucelului, pururea fără apă, pe lângă ceirul, întins ca în palmă până ;n pădurea Drăgăneştilor, vizibilă şi noaptea, în bătaia lunii. In vremea aceea, în urbea mea natală, nu se găsea bere decât numai la restaurantul gării. Centrul oraşului, la uliţa mare, nu avea . decât numai o cofetărie — la Neculai cofetarul —■ cu un 8 34 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE galantar de prăjituri decolorate, cu bomboane englezeşti în mari pocaluri de sticlă, iar dela io Mai — dată care trebuia să re* prezinte peste tot o eră nouă — şi două feluri de îngheţată: vanilie şi lămâe, multă vreme singurele pe care le*am socotit posibile, încredinţat fiind că acele două speţe epuizează sfera noţiunii de îngheţată, tot aşa precum era să învăţ mai târziu că flora şi fauna istovesc noţiunea de organism biologic. Neculai cofetarul nu ţinea bere în prăvălie, aşa că această băutură reclama o expediţie la gară, pentru care se întovă* răşeau mai multe familii cunoscute, ca să străbată împreună kilometrul care era din centrul oraşului şi să stea la taclale cele două ore, până la sosirea trenului de Bacău, care însemna marginea petrecerii, cam pe la io seara. Ştiu că ajunşi la gară, unde aveam o clipă distracţia şinelor, a câtorva vagoane răzleţe şi a locomotivei de manevră, care umbla forfota, şuerând şi gâfâind, mă aştepta calvarul din restaurant, unde nu aveam pe nimeni de etatea mea, şi unde, după ce executam ritualul unei înghiţituri de bere, amară ca chinina, adormeam în bombăneala unor conversaţii care nu mă interesau, cu capul pe masă, nederanjat până la ora ple* cării, când bietul tată*meu trebuia $ă*şi ispăşească vina, că* rându*mă în braţe până acasă. Dar nu în toate împrejurările « scoaterea în lume », într’o măsură neasemănat mai mare de cum se bucurau alţi copii, îmi provoca aceleaşi sentimente neplăcute. Din contră erau cazuri când stăm gata să slobod izvorul lacrimilor, numai ca să înlătur primejdia de*a rămânea acasă. Aceasta, întâi şi 'ntâi, când era vorba să mergem la teatru. Instalaţiile teatrale ale localităţii erau poate superioare des* voltării oraşului, luat în întregime. O scenă de lemn, trainic AUTORLÂC PRECOCE 35 construită, se găsea în grădina unui hotel, pentru teatru de vară, iar pentru vremea rece, o sală destul de întinsă, cu un rfitul de loje şi un parter fără scaune fixe. Lumea bună îşi tri* mctca scaune de*acasă, fie în lojă, fie în stal, dar sala, cum am spus, era spaţioasă, iar scena, la vârsta aceea şi cu mirajul pan* y.olor decorului, îmi părea nemărginită. Fără bine înţeles să existe trupă locală, aveam totuşi în două anotimpuri câte un lung sezon teatral, cu trupe ambulante, bucuroase să joace, înlr'un oraş ce e dreptul mic, dar cu destulă lume avută şi cu instalaţii chiar mai bune decât în alte târguri mai mari. (Iu deosebire mama era amatoare de spectacole, iar tată*meu nud refuza nimic, aşa că aproape n'a existat piesă la care ei sA nu meargă, de obieeiu în loja numărul io, vecină cu aceea a prefectului, un satrap sever şi a*tot*putinte, căruia i se re* zrrvu întotdeauna loja numărul 9, aşezată exact la mijlocul MHllUercului, faţă în faţă cu scena. Luându*mă aproape regulat ţ| pe mine, ca iA niA amuze şi să mă instruiască, osebit de stă* mlnţele mele proprii, care în chestia aceasta, nu se resemnau cu tina cu «IomA, «mm văzul de timpuriu mulţime de spectacole ţ| chiar o serie de celebrităţi actoriceşti: pe fraţii Vlădicescu ţ| pe l any lardini (cari au avut sufler cândva pe Eminescu şl pa ren ui «se tot aşa ceva pc Conta), pe Bobescu, Moru, Mia Teotlorescu, ţi chiar pe foarte bătrânul Millo, care mai apărea din ( And în când în Kera Nastasia şi în Coana Chiriţa, ale pileieniilui său Alccsandri. Desigur mă făceam roşu de râs ţl ntfi umf lam dc veselie la piesele comice şi mi s au întipărit neşters In minte, chiar de pe atunci, scene din Manevrele de toamnă, Femeile noastre, Noaptea furtunoasă, Bărbierul din Sevila şi altele şi altele... Dar adânca mea pasiune era lA asist la tragedii, cu toate că nu puteam să sufăr, când se 3* 36 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE trăgeau focuri de armă, iar atunci când eroul cădea ucis, îmi acopeream ochii cu palmele până se lăsa cortina jos. Peripe; ţiile tragice totuşi, cu scene aspre şi violente, îmi umpleau sufletul de desfătare, repetând veşnic acasă, în gângureala mea singuratică, tirade sonore şi vibrante, atât cât le reţi; nusem şi aşa cum îmi plăcea să le mai completez pe ici pe colo, cu vorbe dela mine. Ce farmec au avut asupra mea, toate acele drame, văzute de copil şi jucate cine ştie cum, ca Peti; carul din Paris (o melodramă ameţitoare cu multe tablouri), Maria Tudor, Moartea Civilă şi mai ales Doi Sergenţi, aceasta reprezentată la teatrul de grădină, pare#mi;se spre sfârşitul cursului primar! O! mai ales aceasta din urmă mi*a ocupat creerul vreme îndelungată, cu patetice frânturi de dialog, cu imaginea scenelor mai importante, cu silueta celor doi eroici sergenţi, Guillaume şi Robert, în uniforme roşii şi ghetre albe... Ba chiar şi unele accesorii pe care le*am înregistrat numai; decât, ca împrumutarea unei decoraţii dela un ofiţer din public, decoraţie pe care eroul principal al piesei, presupus că sosise înnot pe mare, a adus#o pe scenă între dinţi, sau, mai ales, chestiunea palpitantă, în ce fel se va înscena finalul piesei, pe modesta scenă a acelei grădini. Căci un concetăţean de seamă, care stătea iarna mai mult la Bucureşti, s'a apucat a povesti că a văzut piesa în Capitală, cu ilustrul actor Grigore Manolescu şi că scena venirii înnot, a cavalerescului sergent, acolo se vedea aevea, într'un impresionabil tablou deosebit. Era de acord toată lumea că în baraca de lemn a grădinii noastre, cu mijloace tehnice nule, acest tablou se va tăia. Am $pus;o şi eu în prima pauză unui coleg de clasă strecurat în fundul grădinii, care, auzind povestea cu înnotul pe mare, îmi spuse clipind de bucurie: AUTORLÂC PRECOCE 37 — Să ştii c'o face şi la noi. Eu am văzut în dosul scenei pe unde m'am furişat la intrare, două căldări cu apă. Ce crezi că e greu?... O să le toarne pe scenă, şi iată şi aici tabloul cum a fost la Bucureşti! Mahmai să mă convingă şi pe mine, atât mhar fi plăcut să văd una ca asta, dar am păstrat totuşi scepticismul înţelepţilor, de care am avut să mă felicit la urmă, când n'a mai existat niciun dubiu, că prietenul meu bătuse câmpii... Dacă am pus de*a*capul drama deasupra comediei, apoi le aşezam pe amândouă cu mult deasupra muzicii. Căci la epoca pe care o evoc cu înduioşare, am asistat uneori din loja numă* rul io, şi la exibiţii muzicale: concerte, operete, şi chiar opere, îmi amintesc destul de precis de un domn în frac, tânăr şi robust, care a cântat într'o seară arii variate, lungind ca un gumelastic toate notele, în aplausele furtunoase ale publicului, după cum îmi amintesc şi de coroana de flori ce ha fost oferită la sfârşit. La ieşire, mama luându*mă de mână, mha spus, scandând silabele: « Să ţii minte, ai auzit pe tenorul Ga*brhe< lescu ». Să mărturisesc că în timpul concertului am avut lungi intervale de aţipire, deşteptat de notele mai puternice, care în nătângia vârstei, îmi păreau nişte chiote absurde, tot atât de bizare, ca şi lumea care aclama. Poate mai limpede îmi aduc aminte de corul lui Muzi* cescu dela Iaşi, care a concertat întâia oară tot în sala teatrului, plictisindu*mă în aşa măsură, încât am cerut pe la mijloc să fiu lăsat a pleca acasă. A doua zi, ilustrul dirijor metropo* litan şha repetat bucăţile religioase, în biserica Sf. Gheorghe, catedrala oraşului. Am fost dus şi acolo, dar de data aceasta, cântările combinate cu leturghia mhau lăsat cu totul altă 38 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE impresiune, ceea ce înseamnă că cu toate lipsurile vârstei, am apreciat cel puţin atâta, ca un spor firesc de frumuseţe: ar* monia cu mediul înconjurător. Incomparabil mai mult decât asemenea concerte, rn au caş* tigat spectacolele operei italiene, inedite în oraşul nostru pro* vincial. De altfel multă lume din localitate — chiar din pro* tipendadă — nu auzise încă o Operă, adică un text dramatic, cântat integral. Nu ştiu cum s'a întâmplat să se rătăcească în urbea noastră patriarhală, — lucrul se întâmpla întâiaşi dată, — o trupă de cântăreţi italieni, cu repertoriu din Verdi, Donizetti şi Bellini. Mare emoţie în oraş — atâta cât o ve* deam răsfrângându*se în casa noastră, unde se discutau cu aprindere şi se făceau profeţii, dacă opera va plăcea mai mult ca opereta, sau măcar atât cât ea. In sfârşit iată prima repre* zentaţie: Traviata, la care locurile fuseseră luate cu asalt, iar pentru a nu scăpa loja numărul io, tată*meu luase cele mai sârguitoare şi mai strategice măsuri. Pe cât îmi aduc aminte, nam fost din cale*afară de vrăjit. Aşi fi preferat să asist la o dramă vorbită, nu cântată. N'am prins cum trebue firul acţiunii, deşi primisem asigurarea că italiana seamănă leit cu româneasca, iar pe de altă parte mama, care păstra reminiscenţe limpezi din romanul lui Dumas, şovăia să povestească în amănunte o istorie de iubire unui copil de 7—8 ani. Totuşi, asistam la o acţiune dramatică, şi asta îmi păstra interesul viu, mai ales că jocul primadonei — o italiancă foarte drăgălaşă — era plin de temperament şi de iscusinţă, culminând cu leşinurile şi moartea din actul final, care au fost aşa de sezisante, că am uitat să*mi mai acoper ochii, ca după obicei. Pare*se totuşi că şi muzica, din care nu am reţinut de altfel nimic, şi*a exercitat o vagă înrâurire, difuza şi inconştientă! AUTORLÂC PRECOCE 39 Căci am fost deosebit de bucuros, să mai merg şi la alte spec# tacole, încă la vreo trei: Lucia, Norma şi Balul mascat. Ince# pusem a mă familiariza cu genul acesta, o clipă derutant, şi parcă'parcă, să#mi deschid incinta sufletului, valurilor de ar# monie muzicală, care se scurgeau pe delături, la început. Progresele ar fi putut ajunge şi mai evidente, dacă seria spec# tacolelor anunţate, în care ştiu că mai urma şi Trovatore, n'ar fi fost intempestiv întreruptă din cauza unui scandal: dispariţia primadonei, în tovărăşia unui crai între două vârste, boier din localitate şi cu stare frumoasă, ori nu de tot risipită. Temă de comentarii febrile, în toate casele bune, înfierându#$e fapta nesocotită a omului de societate, care îşi uitase şi dato# riile faţă de concetăţeni şi mai ales faţă de propriau familie compusă din doi copii adolescenţi şi o soţie, sensibil mai tânără ca el. Scandalul însă n'a durat mai mult de#o săptămână, delic# ventul întorcândmse frumuşel acasă, aşa că singura consecinţă a aventurii a fost numai suspendarea, rămasă definitivă, a spec* tacolelor operei italiene. Ba a mai fost şi#o altă consecinţă, dar cu scadenţă mai târzie: într'o zi s'a împrăştiat vestea că nobila soţie a focosului boier, de*atâtea ori plânsă de publicul mărinimos, pentru suferinţele ei domestice, a şters#o şi dânsa, cu un partener mai tânăr, prieten cu nestatornicul ei bărbat. Plecarea aceasta însă n'a mai fost vremelnică, ci veşnică, şi la câteva zile am văzut eu însumi victima, în casa părinţilor mei, văitându#se de păţania suferită, şi protestând retrospectiv în contra obiceiului societăţii locale de*a fi căinat mereu — în necunoştinţă de cauză — soarta unei fiinţe, care n'a fost nici# odată decât o desmăţată... ipocrită. * * ❖ 40 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE Desprins din vata moale a traiului de*acasă şi de toată atmosfera căminului părintesc, ce îmi îmbujora obrajii ca un foc de sobă bătrânească, de lângă care nu te*ai mai urni — au* torii zilelor mele, nevoiţi pentru instrucţia mea solidă, să mă lase între străini, ştergându*şi de altminteri mereu o lacrimă furişă, şi*au dat măcar toate silinţele închipuite să*mi îndul* ceaşcă depărtarea de casă şi asprimea regimului de internat. Intre aceste îndulciri era şi satisfacerea largă a pasiunii pe care ei mi*o cunoşteau destul de bine şi pe care Capitala fă* găduia să mi*o astâmpere cu mijloace infinit superioare: mer* gerea la teatru. Conform dispoziţiilor luate şi cu afectarea unui fond determinat, corespondentul urma să mă trimită, de două ori pe lună, în ajun de sărbătoare, la Teatrul Naţional. Deocamdată aveam a merge la stalul al 3 dea, rămânând să avansez de scaun mai târziu, fără să*mi închipui nici eu, nici cei de*acasă, că voiu merge mai de grabă de*a'ndăratele şi că dintr’un sentiment de camaraderie democrată, cu alţi colegi mai nevoiaşi ca mine, mă voiu sui şi eu în scurta vreme, în cucurig, la galerie. Evoluţia nu este mai niciodată lineară, şi atâtea compliicaţii afective o plimbă adesea în zigzag. Nu voiu uita niciodată uluiala celei dintâi păşiri în sala Naţionalului, în semiîntuneric, fiindcă piesa începuse de câteva minute. Se juca Pygmafion, tragedia în versuri a lui Bengescu* Dabija, care şi*a avut gloria ei pe vremuri, şi ochii mi*au fost ţintuiţi de cadrul luminos al scenei unde foiau luxuriante costume exotice, într'un decor superb, faţă de care acelea dela Teatrul urbei mele îmi păreau acum ca nişte cârpe de bucătărie... D'apoi când s'a schimbat tabloul şba apărut un ţărm bătut de valuri, marea mişcătoare, ce m'a făcut să înţeleg mai bine neghiobia căldărilor vărsate, care trebuia să dea AUTORLÂC PRECOCE 4i cândva iluzia priveliştii marine!. .. Am intrat încetul cu în# cetul în inima conflictului, ramificândmmi sufletul în toate personajele, dar fireşte păstrând simpatiile pentru cauza cea dreaptă, aceea a reginei brutalizate şi izgonite, a fiului răzbu* nător, cu. care am vibrat împreună şi am zvâcnit de aceeaşi aprinsă mânie, chiar dacă nam priceput toate versurile tiradei sale vulcanice, fiindcă mi#au scăpat atunci chiar cele două ver# suri lapidare, pe care criticii timpului le prezentau ca exemplu autentic de sublim: « O! moarte de n'ai fi fost creată Te*ar născoci acuma mânia mea turbată! » Am reţinut repede numele actorilor, pe care mă bucuram să*i regăsesc şi în alte piese, acum că aşteptam impacient « data viitoare », când aveam să mă instalez iarăşi în eleganta sală, cu scaune capitonate şi loje sclipitoare, şi unde chiar între acte aveam distracţia unei orhestre cu arcuşuri fine, în locul tromboanelor muzicii militare care parcă se răzbuna, la teatrele de provincie, pentru concursul ce ba fost impus... Precum se închiagă în stalactit picăturile necontenit pre# linse prin pereţii peşterii, tot aşa atâtea impresii şi reminis# cenţe teatrale, necontenit alimentate, au prins să se solidifice şi ele într'un ungher al sufletului meu. In această coloană crescândă, ce parcă voia să izbucnească în afară, s'a adăogat, pe lângă roiul de imagini al pieselor văzute de mine, chiar piese văzute de alţii şi numai povestite mie. Intre acestea din urmă, a fost una cu deosebire, care nu ştiu cum, dar nu s'a jucat de loc în zilele mele libere, dar al cărei subiect mi ha istorisit un văr mai mare, cu o comunicativă însufleţire, o 4* AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE piesă din vremea Cruciatelor, Griselidis, a lui Armând Sil# vestre (numele autorului l#am reţinut mai târziu, odată cu cele# britatea sa de povestitor libidinos, cu toate că a scris şi pagine pure). Având libertatea să mi#o imaginez în voie, întrucât nu mă ţinea în cleşte memorarea unor scene direct înregi# strate, ţesătura acestei piese, fixându#se adânc în cazanul gân# durilor mele, mi#a slujit mai lesne decât toate celelalte, la o prelucrare personală, împănată fireşte şi de alte reminiscenţe, în total incoherentă şi puerilă, dar, oricum, prima încercare mai întinsă de creaţie, şi mai cu seamă cel dintâi prilej de autor « jucat». Intram în al treilea an de internat, şi anul şcolar începea într'o minunată lună de Septemvrie, cu temperatură ideală şi cu o lumină ca un fagure de miere, nu numai la coloare, dar şi la dulceaţă. Abia adunaţi elevii din colţurile unde fuse# sera risipiţi în timpul vacanţei mari şi iată o veste neaşteptată: deschiderea cursurilor se amâna pe#o săptămână, aşa că aveam la dispoziţie vreo opt zile de huzureală. De sigur, în primul moment am resimţit cu toţii regretul de#a nu fi întârziat cu sosirea, aşa ca să ne fi prins această amânare acasa, dar pe urmă, în faţa realităţii, ne#am bucurat de zilele acestea slobode, chiar în incinta internatului, fie pentru libertatea nelimitată de joacă, fie măcar pentru faptul că scularea de dimineaţă se făcea cu mai puţină rigoare ca atunci când aveam lecţii de pregătit. Grădina internatului, gard în gard cu Cişmigiul, răsuna ziua întreagă de zbenguelile neobosite ale elevilor — mai puţin ale celor mici de tot, care nu prea îndrăzneau, sau ale celor din clasele ultime, care păstrau ţinută serioasă — şi tot felul AUTORLÂC PRECOCE 43 de jocuri se înseilau, în diversele sectoare ale parcului, în întina deri de umbră, stropite abundent, în miezul zilei, cu roto* coaiele de soare, care se prelingeau prin coroana de frunze a arborilor seculari. Sporturile alternau cu convorbiri peripatetice, în genere, doi câte doi, cu destăinuiri din timpul vacanţei, pe care acei mai prietini şi le făceau reciproc. Mai rar la joacă, decât la confidenţe, pusesem aproape stăpânire pe*o cărare izolată, într'o anexă a grădinii, împreună cu un bun prieten, cu care trăncăneam ceasuri nesfârşite. A venit iar vorba de teatru, fiind şi dânsul mare amator ca mine, până când, printr una din acele potriviri, bizare numai în aparenţă, am rostit amândoi, în aceeaşi secundă, aproape o frază identică: « Ce#ar fi dacă am juca ceva într'o seară, aici în internat? ». Explozia a dat foc tuturor obstacolelor pe care altădată le*am fi văzut mai clar, şi cuprinşi demn fel de friguri de plăcere, am întocmit repede o listă de toţi colegii pe cari ham putea înrola. Am fixat şi seara de Sâmbătă pentru premieră (care de altfel nu era să fie decât o reprezentaţie unică), am mai lămurit şi alte detalii, uitând totuşi un lucru nu tocmai secundar: ce piesa anume o să jucăm. Când prietenul meu a pus chestiunea, mham dat seama mai bine că eu o evitasem intenţionat. Am convenit totuşi că ar fi bine să jucăm una din piesele pe care le#am văzut reprezentate, cel puţin unul dintre noi, iar în lipsă de text mam oferit ca într'o zi, două, să scriu eu unul, din memorie. O! încântătoare naivitate, fără niciun lest de ezitare critică! Ceea ce un om mai matur ar fi refuzat de plano să creadă, putinţa de#a reţine vorbă cu vorbă textul unei piese, văzută o singură dată, colegul meu a primitm cu încredere generoasă şi fără umbră de nedomirire, în timp ce 44 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE eu, asigurat din parte*i, simţeam că mi se deschide, după paravanul aşa zisei reproduceri, un câmp întins de creaţie proprie. La lucru acum băiete, luându*mi subţioară un mare caiet neînceput, care fără această conjonctură, ar fi adăpostit cine ştie ce teme de latină sau exerciţii de matematică abstrusă... La capătul a două zile era gata confecţionată o salată dra* matică suigeneris, un amestec de « Griselidis » şi « Doi Ser* genţi», ba şi cu puţin «Angelo, tiranul Padovei», pe care o citisem în traducerea lui Costache Negruzzi, primită la premii, împreună cu celelalte opere ale povestitorului mol* dovean. Ghiveciul ca atare era fireşte original, iar stilul, de* clamator şi melodramatic, cu tot felul de reminiscenţe, avea totuşi o cotă importantă de inspiraţii şi perioade proprii. Dar ceea ce cred că aparţinea pe deplin invenţiunii mele, erau numele personajelor piesei, pe care le*am combinat după ureche, aşa încât să aibă autentic aspect «italian», (acţiunea se petrecea, dragă Doamne, în Italia), dar fără a mă preocupa dacă silabele îmbinate corespundeau sau nu unor nume uzuale. In afară de personajul principal pe care îl chema Pandolfo (cruciatul), un nume care exista efectiv, restul numelor de botez aşi jura că n'au existat niciodată, ca acel al soţiei sale « Rocola » şi al copiilor săi: « Rigolo » şi «Colato». In sfârşit, odată găsiţi interpreţii, am început neîntârziat repetiţiile în gura unei pimniţi părăsite, unde nu era primejdie să fim descoperiţi. Fireşte mi s'a admis fără greutate calitatea de director de scenă, tot aşa cum nu s'a împotrivit absolut nimeni, să*mi păstrez pentru mine rolul cel mai important, ale cărui nesfârşite tirade nu ispiteau lenevia nimănui. Bieţii AUTORLÂC PRECOCE 45 băieţi cari se gândeau că de mâne?poimâne, vor avea să memo* reze atâtea lecţii pe de rost, cu obişnuinţa pierdută în lunile de vară, cum erau să se mai arate grăbiţi să*şi chinuiască mim tea şi cu această proză somptuoasă, nu tocmai uşor de reţinut! De sigur îi amuza perspectiva jocului actoricesc, — dar aceasta în limitele unei plăceri necomplicate cu osteneli din caleafară. Aşa fiind lucrurile, în cursul repetiţiilor, rolurile celorlalţi tovarăşi s'au tot redus la replici disparente, care aveau doar din când în când să întrerupă partitura copleşitoare a ro* lului meu. Iată?ne ajunşi Sâmbătă, când am suspendat repetiţiile, pentru a ne confecţiona costumele, fiecare rămânând să se aranjeze cum o putea mai bine, cu ce se va putea găsi în cuprinsul internatului, de altfel complet neutilat pentru atari năzdrăvănii. Am distribuit şi câteva afişe prin diferitele clase, cu mare emoţiune în acele superioare, unde elevi, cu morga de flăcăi, au zâmbit deajuns de ironic, după care n'am mai dat unii de alţii, toţi interpreţii, până seara. Pe la opt ore, în sala clasei a Ilha, după ce, în contra aştep? ţărilor, jumătatea rezervată spectatorilor se umpluse ochi de lume şi nu cu băieţaşi de teapa noastră, ci cu « domnii» din clasele de sus, ne?am adunat într'o cămăruţă vecină toţi « ac? torii», şi ne?am privit aiuriţi unii pe alţii, în surpriza costu? mării, — fiecare după capul lui. Ce vicleim ridicol, Doamne!. . . şi ce catastrofală primitivitate! Eu mă aranjasem poate cel mai convenabil, cu un pieptar de hârtie albă, pe care sta desenată o mare cruce roşu?aprins, apoi o chivără din acelaşi material şi — ca accesoriu — o nueluşă albă, recent jupuită de coajă, pe care o ţineam lângă coapsă, ca o sabie. Dar soţia mea Rocola, 46 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE ce grozăvie!. .. îşi făcuse o pestelcă dintr'o cuvertură de pat, şi — n'am ştiut pentru ce niciodată — se încălţase cu cisme, ca şi cum încălţămintea aceasta ar fi avut mai multă ferm* nitate! D'apoi copiii mei, Rigolo şi Colato, care, în timp ce eu, părintele lor, mă lăsasem cu faţa naturală, dânşii — în dorinţa de*a se travesti ca la teatru — îşi turnaseră fiecare cu vaxul de ghete, câte o pereche de mustăţi! Biata trupă a noastră nu avea regisor şi niciun fel de mij* loace, încât, oricare mi*ar fi fost consternarea, am înghiţit şi am dat poruncă să intrăm în scenă. Publicul se adunase de mult, iar noi am păşit grămadă ca nişte jalnici irozi. Ce să mai povestesc despre joc? Partenerii mei uitaseră aproape toate replicele — în ipoteza că le*au ştiut vreodată — constituind mai mult o figuraţie, utilă să dea puncte de sprijin tiradelor mele întraripate. Rămas aproape singur în faţa asi* stenţei şi încredinţat dela primele scene că reprezentaţia se lăsa întreagă pe umerii mei, mi*am înzecit încordarea, şi, itru bătat de sonoritatea perioadelor, a căror paternitate mi le făcea şi mai dragi, am mers într'un crescendo patetic, care la un moment a stârnit o furtună de aplauze. Nu era nicio îndoială că verbul meu plăcuse, iar la a doua explozie de aclamaţii, simţind că ajunsesem la scena culminantă, am renunţat la finalul piesei, chiar dacă la urma urmei trunchierea era să se cunoască. Toţi «superiorii» din clasele mai înalte au năvălit $ă*mi strângă mâna — onoare complet neuzitată — iar unii au adăo* gat şi bănuiala că n'aşi fi chiar străin de fabricaţia piesei. Nu trebuia de altfel cine ştie ce perspicacitate! Chiar dacă va fi părut prea bună, pentru cei doisprezece ani ai mei, ar fi fost în orice caz ruşinoasă pentru un autor în toată firea. Era oricum AUTORLÂC PRECOCE 47 mai firesc să mi se atribue mie, şi după stângăcia ţesăturii şi după neverosimilitatea situaţiilor, şi după imperfecţiile tex# tului, dar mai ales, din împrejurarea că eu singur îmi cunoş# team rolul ca pe apă, în contrast izbitor cu ceilalţi interpreţi, cari şi#au bolborosit, încurcându#se, puţinele lor fraze... Ba uneori, voiu fi fost surprins suflând în scenă rolurile celor# lalţi, ceea ce ar fi fost prea mult poate, presupunând ori câtă sârguinţă din parte#mi, pentru opera unui străin. .. Un ministru de instrucţie publică îmi explica odată — la ani şi ani depărtare de acele vremuri — că ar voi să schimbe legea universitară, fiindcă ea încurajează la cei tineri « autor# lacul precoce ». Se raporta la dispoziţia legii ca orice candidat la o catedră să prezinte opere originale tipărite. Dar în clipa când îmi făcea această mărturisire, mi*a răsărit în minte o imagine ciudată: am văzut un lung convoi de candidaţi la universitate, în costume de cruciat... Era cazul maxim de «c autor lac precoce» din vieaţa mea. IV LA MOŞIE Era a doua vară că personalul Tecuci—Galaţi mă trans* porta la ţară, la moşia unchiului Teodor. Trenul ieşise din pădurea HanulubConachi şi acum se angaja în vasta curbă suitoare a noului terasament, mai incomod de sigur decât vechiul traseu care fugea pe şes în linie dreaptă, dar care a fost părăsit subt veşmântul său de bălării, fiindcă prea aproape de malul Şiretului, fusese mai multe primăveri de*a*rândul inundat de marile revărsări ale râului. Graţie acestei întâm* plări gara cea nouă este chiar pe proprietatea la care mă duc, chiar sub coasta satului, la câţiva paşi de conacul boieresc. Anul acesta cunosc drumul în perfecţiune şi ştiu că nu mai am de mers decât vreo douăzeci de minute. Cu cât mă apropii de ţintă, cu*atâta mă simt cucerit de*o emoţiune care*mi to* peşte precizia aducerilor aminte, pe care de*atâtea ori, în clipe de visare, le înşirasem pe firul subţire al gândului. Un an întreg îmi îndulcisem vieaţa de internat — care în cursul su* perior nu mai este prea aspră, însă destul de insipidă — cu amintirile celei din urmă vacanţe mari, petrecută pe aceste meleaguri, unde, rupând*o deodată cu trecutul potolit şi bi* cisnic, mă avântasem în mari exerciţii sportive şi ţinusem pe* trecerile lanţ. Dacă nu era unul din aceste suvenire care să LA MOŞIE 49 nu*şi fi avut clipa lui zilnică de reînviere — $trecurându*se ştrengăreşte chiar în momentele când eram mai ocupat — dea* supra tuturora însă scânteia o amintire, ce e dreptul învăluită de puţin abur enigmatic, dar pe care tot sucind*o şi învâr* tind*o, ajunsesem săd dau proporţii colosale şi sensuri chi* nuitor de drăgălaşe. Duduia Lîa!. . . dânsa era astrul central, chipul ei mă urmărea dândmmi în piept un fel de dulce sfâr* şeală şi pe dânsul îl aşezam pe trupul tuturor eroinelor din romanele pe care le citeam în orele de recreaţie, şi uneori chiar în orele de clasă. Aveam destule dovezi că mă prefe* rase tuturora din numeroasa societate dela ţară, cu toate scă* derile mele evidente: uniforma din ce în ce mai penibilă a şcolii, nedibăciile mele la călărit şi stângăciile dela dans, unde nu izbutisem să trec dincolo de polcă şi socoteam bostonul ca un inaccesibil ideal.. . Faptul că deşi valsatoare pasionată, comanda într’una polca guvernantei care cânta la pian, atenţiunile dela masă unde îmi scotea pe farfurie bucăţelele cele mai bune, pretextele de a*mi lua veşnic braţul la plimbările nocturne, în sfârşit — aluziunile geloase sau numai ironice ale celorlalţi, — toate îmi dădeau bănuiala unei victorii, de care neobişnuinţa cu astfel de biruinţe, mă împiedica totuşi să am o siguranţă ab* solută şi să caut a o duce până la sfârşit. . . Va veni oare şi anul acesta la ţară?. . . Asta era întrebarea şi dacă mi*aşi fi închipuit o clipă că nu va fi acolo, de sigur că aşi fi renunţat să mai merg. Fiindcă de data aceasta mă simţeam înarmat cu mult mai bine şi eram hotărît să limpe* zesc lucrurile de orice dubiu, să nu mai las limite fericirii mele. Un important progres realizasem în cursul anului: învă* ţasem să bostonez. II datoram ambiţiei bunicii mele care 4 50 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE desolată de lacunele mele mondene — în timp ce alţi nepoţi din ramuri colaterale se prezentau cu mult mai bine — mi*a plătit în vacanţa de Paşte un profesor de dans, adus anume din Focşani. Icoana duduii Lia misa răsărit în minte şi 'n timpul chinuitoarelor lecţii şi 'n clipa când mam văzut stă# pan în fine pe aceea ce crezusem multă vreme că'mi va fi cu neputinţă să înfăptuesc. In închipuirea mea anticipam acuma efectul unei invitaţii de vals... şi'mi pregătisem pentru ame* ţeala jocului formula destăinuirilor supreme. .. Dar chestia era: are să fie la ţară ori n'are să fie!... Anul care se scursese îi va fi întreţinut şi ei flacăra iubirii, aşa cum se petrecuse la mine? Va fi fost teamă sau simplă cochetărie, dar lăsasem să treacă o jumătate de vară fără să mă hotărăsc a pleca, preferând săptămâni de vacanţă plictisitoare, perspectivei unei desamăgiri. O nouă chemaremltimatum, fără niciun detaliu însă asupra persoanelor prezente la ţară şi fără niciun fel de preciziune faţă de aşteptările mele, m'a hotărît la o plecare bruscă, în voia întâmplării şi a stelei norocului, aşa după cum sunt cea mai mare parte a acţiunilor omeneşti... In timp ce inima*mi făcea salturi tot mai neregulate, s'au trecut cei câţiva kilometri cari mai erau şi auzii deodată sub roate gălăgia caracteristică a ramificării liniei. Trenul intra în staţie. . . câteva momente încă. .. şi opri la peron. Pe fereastra vagonului am zărit silueta elegantă a unuia din verii mei, care*mi eşise înainte cu botfori în picioare, c'o pălărie colonială pe cap şi aştepta sosirea trenului ţinând — ca o pre# zentare de armă — un mare biciu răsucit. Intr'o clipă am sărit jos şi după îmbrăşiţarea de rigoare, am ieşit de cealaltă parte LA MOŞIE 5i a gării şi am luat loc lângă dânsul în docar. In timp ce a smucit din hăţuri, slobozind trapul superbului cal, mba aruncat în* trebarea: — II mai cunoşti pe Alint ? O!. . . da, îmi aminteam foarte bine de frumosul roib care era şi de ham şi de călărie, dar pe care n'aşi fi îndrăznit eu unul nici săd încalec, nici sad mân la trăsură, pentru care era nevoie de incomparabila măestrie a vărului meu. Acum traversam satul. Vărul meu anunţă surâzând: strada Belarada. Neapărat am zâmbit la rându*mi amintindmmi de una din năzdrăvăniile noastre de anul trecut: botezarea uli* cioarelor satului după numele fetelor frumoase care locuiaCi în ele. Aci stătea Rădiţa, acolo în capăt Maranda în cinstea căreia numisem piaţa unde se făcea Duminica horă: Piaţa Esmeralda. Dar eu aveam preocupări mai grave. Voiam să ştiu cine erau oaspeţii dela curte. Şi cum docarul înainta pe panta dealului tot aşa de sprinten ca la vale, apropiindume vertiginos de conac, am precipitat întrebările: — Coana Anica este? — Da! — Maiorul ? .— Da! — Fifi? — Şi dânsa! — Victor cu Dorina? — Ei n'au venit. întrebasem de toţi care 'mi erau indiferenţi, numai de cine mă ardea pojarul nu. In sfârşit privind în vagul văzduhului am lăsat să cadă întrebarea capitală: — Dar Lia? 4* 52 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE —- E aici... n'ai nicio grijă. Docarul intrase deja pe poarta. In vasta sofragerie cu ferestre de sârmă verde, unde nu se mânca decât pe vreme urâtă, dar unde se danţa la toate orele (pianina era mai esenţială decât bufetul cu vesela) şi se stătea la taifas până când arşiţa zilei îşi pierdea puterea, — se afla strânsă la sosirea mea mai toată societatea şi acolo am fost dus pentru «a lua contact» şi a*mi prezenta «scrisorile de acreditare ». Când am apărut pe uşă un huet de manifestaţie spontană cu reproşuri de*o violenţă simulată: Pentru ce*am făcut pe dificilul şi m'am lăsat atâta de rugat, pentru ce n'am venit mai devreme?— etc.... O singură persoană părea să nu ia parte, rămânând piro# nită la un colţ de canapea cu un lucru de ţesut în mână: Lia. Un ochiu mai dibaciu ar fi văzut poate în exageratad nepă* sare, tocmai un semn de zăpăceală, îmbucurătoare pentru mine. Dar eu am luat*o mai oblu şi am simţit un ghimpe în inimă. Totuşi am avut destulă stăpânire pentru a nu mă arăta îndurerat şi a răspunde cu vioiciunea cuvenită întrebărilor care mă ploau de toate părţile. — Din cauza ta s'a întârziat stagiunea teatrală. — Ce piese ai adus?... — Când începem repetiţiile? Eu fusesem anul trecut iniţiatorul şi directorul de scenă al teatrului de societate, care alcătuise punctul culminant al dv stracţiilor noastre. Fireşte am asigurat pe toată lumea interesată ca lucrurile se vor pune repede la punct cnu era tocmai eu să renunţ la o activitate care personal mă avantaja), am răspuns degajat LA MOŞIE 53 la toate chestiile, dar am pândit cel dintâi moment ca să mă strecor lângă Lia şi să vorbesc cu ea. Cu ce mbam închipuit c'aşi putea s'o impresionez îndată?.. . — Lia nu ştii ceva?. .. am învăţat sa valsez. — Da?... ■—Nu vrei să facem un tur?.. . — Dacă ţii... La un semn « fraulein » a început să tapeze la pian, masa din mijloc s'a dat la o parte si apucând talia Liei am pornit/o la danţ. Nu mha trebuit mult să văd că lovitura era neizbutită. Prea n'avusesem răbdare, prea nu aşteptasem momentul po? trivit pentru a*mi învedera progresul... Aşa, cu nepusă masa, un tur de vals numai eu singur în timp ce toţi ceilalţi se uitau curioşi... asta era pe de lături de orice strategie şi dinainte osândit... Am lăsatm nemulţumit la locul ei, hotărît să*mi caut norocul altădată, probabil tot în strălucirea cu care jucam rolurile din piese, unde nu*mi disputa pasul nimeni şi eram maistrul tuturor.. . Trecuse vreo patru zile dela sosire şi nu se produsese absolut nicio schimbare, — căci nu puteam pune mare bază pe che* marea ce mha făcut/o într'o dimineaţă ca s'o ajut să bată crema unei budinci şi nici pe zâmbetul drăgălaş cu care ur> mărea mişcările mele nepricepute care trebue să fi fost demn comic desăvârşit. Se aranjase o masa, la pădure. Unchiu*meu nu era la ţară şi deci scăpaserăm de impotrivirea lui. Mătuşă? mea făcea gă* lăgie, dar ceda întotdeauna, iar celelalte două, trei veterane de etatea ei erau foarte cumsecade. Se pregătise merindele de 54 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE cu vreme şi se stabilise modalitatea plecării: Toată lumea în trăsuri, eu singur şi cu verişorul care mă primise ţa gară, călări. Dânsul neapărat, pe calul cel mai focos şi mai neastâmpărat, — pe Alint. Eu nu mai aveam la dispoziţie blânda iapă de anul trecut. Acum era aproape oarbă şi scoasă din uz. Mi s'a dat un alt cal — cel mai cuminte din câţi rămăsese — pe care îl cercasem şi cealaltă vară şi care era vrednic de toată încrederea. Aşteptam scăderea zilei, pentru a nu ne topi pe drum de zăpuşală, bine înţeles urmând a străbate tot pe lumină distanţa de jumătate de oră, care era până la malul Şiretului, unde păzea la o margine pădurea proprietăţii. Cel dintâi echipagiu care a părăsit peronul — mai mult un fel de prispă bătrânească — a fost docarul unde se suise Lia. Fără să ne mai îngrijim de celelalte trăsuri, care se încăr* cau mai anevoie, călăreţii am dat pinteni şi am pornit după docar, pe care ajungându#l, aci îl lăsam în urmă, aci îl lăsam să treacă înainte. Am coborît drumul satului, într'o teribilă larmă de javre asmuţite, am trecut peste linia ferată, avan# tândume pe întinderea şesului, pe larga cărare dintre cătini — buruiană apocaliptică, înaltă cât omul, zămislită şi între# ţinută de inundaţiile Şiretului. Iată şi vechiul terasament lăsat în părăsire, dincolo de care începe pădurea. Numai puţin şi intrăm în tunelul de arbori care îşi împreună braţele deasupra capetelor noastre. Printre frunze se strecoară razele apusului, în care se joacă musculiţe. Umbra şi mirosul pădurii sunt o binecuvântare şi suntem fericiţi că o putem străbate încă în trapul calului, până la casa pădurarului, unde va trebui să ne dăm jos. De aci o luăm cu piciorul până la malul apei, sfâşiind perdelele de sălcii care ne plesnesc obrajii cu toată paza noastră. Iată râul! LA MOŞIE 55 O lată pânză călătoare, care se tot duce pe tăcute, chemând şi gândurile după ea. De pe înălţimea unui mal abrupt, la poala căruia apa e adâncă şi face ochiuri primejdioase, privim până dincolo, la malul dimpotrivă, mai nisipos şi mai scund, unde câteva femei îşi strâng bulendre spălate şi par a se bucura. O plută răsare după o cotitură, mânând agale spre Galaţi. Sunt alături de Lia şi ne potrivim parcă la gânduri fără să ne spunem nimic. Mă folosesc la întors de cel dintâi obstacol, de cea dintâi salcie care nu vrea să se încovoaie lesne, pentru an lua protector braţul, cu gândul ca să nmrni retrag ocro# tirea nici atunci când nu va mai fi trebuinţă. Şbam mers aşa, păşind fără pripire, simţindmmă la pragul mărturisirilor. Se întunecase, iar luna care la intrarea în pădure o văzusem în depărtările răsăritului, ca o tipsie de aur vechiu, încă nu se ridicase îndestul şi nu se aprinsese deajuns de tare, ca să străpungă cu lumină în desişul copacilor. Suntem în poeniţa de lângă casa pădurarului, dar aci Lia se desface repede de mine pentru a da ajutor la punerea mesei, cucoanelor care sosiseră şi ele pe când noi ne aflam la Şiret. Curând am fost chemaţi la masă şi*am luat loc turceşte pe un colţişor de pătură întinsă, mâncând cu gălăgie şi cu poftă, în timp ce pădurarul aprindea un foc alături, ca să ne apere de ţânţari. Vorbe, glume, veselie, până când deodată o rază feerică de lună, furişată printre crengi aduse cea dintâi, fiorul poeziei. Numaidecât altele şi altele îşi fac loc printre frunze şi în curând codrul pare gata pentru sosirea lui Oberon şi a spiritelor sale. Cuvintele ni se răresc pe buze şi ne lăsăm fer# mecaţi de diafana inundaţie cerească. Arborii se desemnează în forme precise, aavârlind pe pământ conturul lor de umbră, 56 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE poiana e numai ochiuri de lumină, caii se văd limpede cum pasc, alămurile trăsurilor par toate jilave. Dar era târziu şi a trebuit să ne smulgem vrajei care ne cuprinsese. Cât ai bate în palme, vesela a fost strânsă, rămă* şiţele de mâncare au fost lăsate pădurarului, caii de trăsură au fost aduşi în ham, iar ceilalţi înşeuaţi. Lia şba trecut tot timpul, până la plecare, mângâind coama calului meu, pe când eu stăm mândru în scări. Multe aşi mai fi încercat atuncea de nu erau atâţia ochi să vadă, şi#atâtea guri să hodorogească!... Convoiul s’a pus în mişcare în rânduri strânse. Călăreţii mergeam înainte ş'am fost cei dintâi care*am ieşit de subt bolta pădurii intrând în câmpul de cătină, luminat poetic până departe. Eram fericit şi ţineam slobod frâul, visând la lucruri încântătoare. Deodată o întâmplare de care nu mbam dat limpede seama. Calul meu a căzut în genunchi, iar eu m'am pomenit jos, alături. Când am fost în picioare, calul îşi luase sborul, fără mine, la galop. Trăsurile m'au ajuns din urmă şi m'au găsit scuturându^mi ţărâna de pe haine. întreg convoiul s'a oprit pe loc, în timp ce vărmmeu ne striga de pe roibul său năpraznic, că va prinde îndată ani# malul care mă răsturnase. Mi s'a făcut loc în docarul Liei, unde m'am aşezat fără curaj şi umilit. După câteva minute viteazul verişor se întorcea victorios, ţinându*mi calul de ză# bală. A rămas sad lege de*o trăsură, iar eu să merg în docar. Şirul de vehicule s'a pornit iarăşi, dar glasul meu pierduse orice sonoritate. Aveam conştiinţa unei definitive prăbuşiri. Puteau fi atâţia demni de Lia, dar eu în niciun caz... Vieaţa e însă mult mai capricioasă decât toate socotelile noastre. Fiindcă aşa deodată, pe când în sufletul meu era pustiu şi jale, simţii o mână care mă cuprinde dulce şi*o gură fierbinte LA MOŞIE 57 care mă sărută. Visam?... Ba nu, era aevea, mâna stă# ruia să mă cuprindă şi gura îşi repeta mişcarea... Pe vremea aceea, îmi făceam primele experienţe de vieaţă, şi într'un colţ al minţii, mi#am înscris de#atuncea o maxima care fireşte nu*i adevărată decât aproximativ, ca toate lucrurile în lume: « Femeile preferă pe martiri tuturora, — chiar eroilor ». V O REPREZENTAŢIE CU BUCLUC Ziua cea mai însemnată a sezonului, la unchimmeu, la moşie, era 29 August stil vechi, data naşterii fiului său cel mare. Natural că atâţia oaspeţi şi atâta tinereţe câtă se afla în permanenţă acolo vara, nu aşteptau prilejul unei date co# memorative pentru a da vieţii — pe care o desfăşurau într'un brâu de petreceri nesfârşite — înfăţişare febrilă şi sărbato# rească. Dar în ziua aceea lucrurile luau proporţii neobişnuite chiar faţă de aspectul de sărbătoare veşnică pe care îl aveau toate zilele laolaltă. Şi mai ales în anul de care vorbesc, fiindcă vărul jubilar — care mă precedase cu doi ani în vieaţă — îşi luase bacalaureatul şi un atare eveniment în familiile cu dare de mână, este ceva care merită o fastuoasă recompensă. Cu multe zile înainte, stabiliserăm programul aniversării. Horă ţărănească în curtea conacului, o masă cu invitaţi dela moşiile vecine, în sfârşit o reprezentaţie teatrală cu actori recrutaţi dintre noi. Cele dintâi două numere ale programului ne agitau mai puţin; cel de al treilea însă ne*a dat mare bătae de cap. Cu toate ca nu era întâia oară când jucam teatru la moşie, acuma o făceam însă în condiţii deosebite. Mai înainte localul de teatru era şcoala din sat; de data asta trebuia să întocmim o scenă în chiar cuprinsul conacului. Ne mai O REPREZENTAŢIE CU BUCLUC 59 îngrijora puţin şi atitudinea întrucâtva ostilă a unchiului meu, care deşi poet, deşi mare iubitor de artă, avea o adevărată aversiune pentru meşteşugul actoricesc, în care vedea o pură imitaţiune fără niciun element creator. Niciodată n'a vrut să asiste la reprezentaţiile noastre, — dar acuma spectacolul urma să fie chiar la dânsul acasă, aşa că aveam de furcă cu rezer* vele lui. Dar tinereţea nu prea ştie de piedici şi ne*am făcut că uităm de asta, văzândume de treabă cu acelaşi zel. După ce am fixat destul de vag locul unde trebuia să se construiască scena, am alcătuit programul spectacolului: Piatra din Casă a lui V. Alecsandri, şi — în special pentru mine care nmmi plăcea să joc în comedie — un act dramatic în versuri, care se chema dacă^mi mai aduc aminte bine: Dra* gcste şi răzbunare. Ne aflam în perioada cea mai dulce a vacanţei, când ne apropiam de asfinţitul ei. Cu toţii câţi eram acolo, ajunsesem a întocmi un ansamblu perfect angrenat, în care fiecine îşi avea părticica lui de importanţă şi partea lui de fericire, şi din care ne părea dureros a ne desface. Vremea căpăta şi dânsa tonurile de dulceaţă ale toamnei născânde, cu ceruri calme şi senine, fără vânturi, fără ploi. Nopţile cu deosebire deve/ niseră superbe şi parcă ceea ce pierdea soarele în putere, do* bândea luna în strălucire. In revărsarea de argint a razelor lunare natura lua înfăţişări extatice care păreau să încreme* nească chiar timpul în loc. întrucât ma privea special pe mine, ar trebui să mai spun că cu toată situaţia precară de colegian şi ambiţiunea de*a mântui cât mai repede cu dânsa, erau momente în care mă simţeam aşa de fericit, c'aşi fi primit bucuros o permanentizare 6o AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE a vremei aceleia, dacă lucrul ar fi fost cu putinţă. La toate celelalte sbeguiri tinereşti, care nu lăsau loc pentru o singură clipă de plictiseală, făcând şi din oboseală o stare de deliciu sufletesc, se mai adăoga şi beţia unui triumf: se deslegase în chipul cel mai luminos pentru mine enigma supremă a zilelor de#atuncea, enigmă care n'aşi putea spune că mă amărâse, dar mă umbrea câteodată cu nouraşi de îndoială. Eram în fine sigur că duduia Lia mă iubea! O ştiam chiar dela dânsa şi trăiam de mai multe zile în frigurile care urmează mărtu# - risirilor definitive, în repertoriul — aşa de puţin variat la toate vârstele — al întrebărilor necontenit reînnoite cu verbul a iubi, al scenelor de gelozie împinse la absurd, deşi din nenorocire fără nicio consistenţă, în sfârşit cu veşnicele strategii de izolare, pentru furturi de sărutări înfocate. .. Cu aceste dispoziţii de biruitor care nu mai ştie de obsta# cole, am început pregătirile festivităţii. Liei nud plăcea în genere să joace şi de data asta îmi pare că nici nu juca. Asista însă des la repetiţii şi ne dădea un concurs nepreţuit la con# fecţionarea decorurilor şi împodobirea scenii. In comedioara lui Alecsandri primisem un rol de umplutură, al doctorului Franz. Dar tot temeiul speranţelor mele artistice se afla în drama în versuri, unde aveam rolul eroic şi unde după multe tirade întraripate, ajungeam să mă sinucid. Partenera mea era domnişoara Aglaea.. ., care venea anume dela o moşie înve* cinată. Era frumoasă, mandră şi înţepată. Nu admitea fami# liarităţi şi la pregătirea pieselor ne ciocneam într'una. De data asta am avut vii discuţii pentru un pasaj al dramei în care trebuia s'o ţin îmbrăţişată. Dânsa voia să înlăturăm partea aceasta, pe când eu mă împotriveam în ruptul capului. In sfârşit — după stăruinţele tuturora — am căzut în cele din O REPREZENTAŢIE CU BUCLUC 61 urmă la tocmeală: gestul îmbrăţişării rămânea să#l facem o singură dată, în seara reprezentaţiei; era însă suprimat la re* petiţii... Dimineaţa zilei de 29 August! In ajun fusese noapte de veghere, fiindcă decorurile şi cor# tina întârziaseră, iar scena era anevoie de construit. Personal nu simţeam mare tragere de inimă pentru această operă, oricât era dânsa de urgentă şi de trebuitoare. De aceea mam măr# ginit la câteva instrucţii şi la unele ajutoare mai mult simu# late, cu toată gălăgia ambilor mei verişori, cari munceau salahoreşte şi protestau într'una că nu pun mâna la greu. Necontenit mă foloseam de nebăgarea lor de seamă, pentru a dispărea câteva momente, pe care le întrebuinţam de altfel, bombănind prin întunericul grădinii acele tirade de care eram mai puţin sigur, din piesa unde speram să strălucesc a doua zi. In schimb Lia, deosebit de conştiincioasă şi aplicată la lucrul manual, na părăsit o clipă treaba, până ce toate au fost gata. Degeaba bam făcut atâtea semne pentru a mă întovărăşi câte# odată în raitele mele prin întunecimea parcului, — n’am putut#o clinti. Femeile sunt în astfel de ocazii mai prudente, şi dânsa era cu deosebire dintre acelea care se puteau stăpâni. Să fi fost unu după miezu nopţii când s'a sfârşit zumzetul albinelor harnice şi s'a încheiat lucrul, mai rămânând câteva detalii şi pentru a doua zi. Când ne#am dus la culcare — sur# priză! — curtea şi toată grădina erau inundate de lumina încă puternică a lunei răsărită târziu. De la fereştile odăii mele, în acea noapte cu emoţii, am privit#o vreme îndelungată, ridi# când într'una o margine a storului, cu toate că nu#mi părea « aşa de prietenă ca luna plină sau acea în creştere, pe care le cunoşteam mai bine şi le spusesem păsurile mai des... 62 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE Foarte de dimineaţă, după un somn intermitent şi după ce luasem de câteva ori drept zori de zi ceea ce era tot bătaia lunii, am fost cu toţii în picioare. Era de făcut ultima repetare a pieselor. Ne*am luat textele subţioară şi ne*am coborît spre şcoala satului, unde altădată aveau loc chiar reprezentaţiile şi pe care o păstraserăm ş'acuma ca local de repetiţie. Lia a venit şi dânsa; domnişoara Aglaea am găsit*o sosită de câteva minute. Am început repetiţia simţind după acuma ceva din emo* ţiunea serii de spectacol. Intâiu am jucat drama care am văzut că se ştia destul de bine, — bine înţeles cu sufler. D*ra Aglaea se mai desgheţase, însă fără a conveni să încercăm măcar la această ultimă repetiţie, gestul care rămăsese rezervat pentru seară. Totuşi enervat de intransigenţa ei absurdă am început s'o necăjesc: — Degeaba te*ai împotrivit, fiindcă deseară tot o să te laşi îmbrăţişată!. . . Dânsa fără să răspundă nimica, schiţa o încruntătură între sprincene. In sfârşit am repetat şi « Piatra din Casă » care a decurs cu o vervă îndrăcită. Până şi eu, care nu prea eram încântat de rolul pe care îl aveam, mbam stâlcit cu atâta înverşunare limba, încât după râsetele celor care erau de faţă, credeam cam reuşit de minune să imitez pe neamţul care vorbeşte stricat româneşte. Dar fericirea nu durează mult, şi când era dispoziţia mai bună, o catastrofă ne pândea din umbră. Când să plecăm şi voesc să iau cu mine textul celor două piese, văd că acel al dramei nu se afla la locul care îl ştiam. II caut prin alte părţi — deocamdată fără îngrijorare — pe urmă, cu inima sărită, O REPREZENTAŢIE CU BUCLUC ^3 încep ad căuta prin locuri din ce în ce mai imposibile: pe sub mese, pe sub bănci, pe după sobă, etc.. . . Toată cercetarea se arată zadarnică. Văru#meu cel mare — care avea şi dânsul un rolişor interesant în dramă — scoto# ceste şi dânsul. Cu toţii se pun pe căutare, afară de domnişoara Aglaea, care părea absolut indiferentă la ce se va întâmpla. Furios şi bănuitor mă apropii de dânsa şid spun: — D*ta ai ascuns piesa, ai vrut să scapi şi deseară.. . Ea, fără să se cutremure prea tare, îmi răspunde: — Iţi dau cuvântul meu, că nici nu mam atins... — Cuvântul d#tale, cuvântul d*tale!... vociferam sălbatec înainte... — Crezi ce pofteşti. — N'o să*ţi mai dau nici bună ziua! fu ultima mea vorbă şi mam aşezat cu ochii la geam. Cercetarea a trebuit să se oprească, fiindcă s’a încredinţat oricine că aicea n'a fost o rătăcire, ci o mână «criminală» care a tăinuit cu toate garanţiile. Văru#meu se apropie de mine Şi*mi spune necăjit: — Trebue să ne gândim la ce punem în loc, fiindcă numai comedia nu ajunge. La care, cu tonul eroic al tiradelor pe care — vai! — nu mai aveam a le recita seara pe scenă, i*am răspuns: — Vă priveşte, dacă s'a pierdut drama, eu nu mai joc nimic! Şi totuşi am jucat, cu toate că piesa nu s'a mai-găsit! Am înţeles că nu puteam merge până la a jigni pe aceia al căror oaspete eram şi sub acoperişul cărora trăisem atâtea clipe fericite! Reprezentaţia însă a fost jalnică, îndreptăţind mai mult decât îşi închipuise scepticismul răuvoitor al unchiului meu. 64 AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE In locul dramei pierdute s'a jucat fără nicio repetiţie un act mai uşor din repertoriul nostru dar care nu avusese succes nici atuncea când se ştia mai bine. Cât despre «Piatra din Casă » — singura în care rămăsese să joc — verva dela repe# tiţii s'a evaporat cu desăvârşire. Eu eram aşa de amărît, că după ce am încercat câteva fraze a vorbi ca « neamţul» am datmi prea familiară). Seara am adormit târziu, după care am visat toata vremea ediţia 2 stiunii cu elemente care sa fie familiare clasei. « Domnişoară, puteţi începe », îi spun candidatei care parcă aştepta un semn. Şi s'a început după cum urmează; O LECŢIE MODEL 135 i — Fetelor, cum îl chiamă pe tatăl vostru? O ploaie de nume a fost asvârlită de toate guriţele deodată, în care parcă nu se distingea niciun Ştefan. — Nu aşa, spuneţi pe rând... adăogă candidata, puţin cam îngrijată. Şi începu să curgă desluşit un şir de nume proprii: Niculae, Vasile, Tiberiu, Năstase şi încă multe altele, — însă, nenoro* cire! niciun Ştefan. Candidata e foarte agitată. Dar o rază de nădejde i s'a co* borît curând în privire. — Fetelor dar pe fraţii voştri cum îi cheamă? O neşansă afurisită. Şi de data aceasta, în contra tuturor aşteptărilor şi a oricărui calcul de probabilitate, s*au rostogolit toate numele calendarului... afară de Ştefan. Candidata e complet aiurită. Boabe de sudoare îi lunecă pe faţă. Văzând cum i se surpa temelia lecţiunii şi neîndrăznind să sară peste acest început meditat îndelung, nu ştie ce să facă. Atunci, înduioşat îi şoptesc aşa ca să audă: — întrebaţi cum îi chiamă pe verişori. După un zâmbet sumar de recunoştinţă, candidata, întor* cându*se repede către clasă, întreabă cu încredere revenită: — Fetelor, ia să vedem acuma cum îi cheamă pe verişorii voştri ? După un lung şir de nume variate, care se prelungesc tub burător, se auzi, în fine, din fundul clasei, o voce ascuţită care aducea mântuirea: — Pe al meu îl chiamă Ştefan! — Destul, destul — reluă transfigurată candidata oprind pe cele câteva eleve care încă nu*şi declaraseră verişorii — destul, lăsaţho pe ea să spuie! 136 AMINTIRI LITERARE ŞI DIDACTICE — Am spus că#l chiamă Ştefan! — Aşa. Perfect, bravo ţie! Ce#a mai spus pe urmă candidata, clădindu#şi piatră cu piatră metodica ei construcţiune, nu este prea interesant, după cum n'are cine ştie ce importanţă să mai relev în ce hal se corn# promite pedagogia cu astfel de explicaţii caraghioase de care nu este întotdeauna răspunzătoare numai stângăcia începă# torilor. Mai interesant trebue să fi fost ceea ce se va fi petrecut în sufletul şcolăriţei care constata atunci, din laudele primite, că este un merit să ai un văr cu numele de Ştefan. Şi îmi în# chipui ce nimb de distincţiune trebue să fi îmbrăcat în sufletul ei acel fericit verişor şi cât de mult îi va fi ajutat acestuia pen# tru debuturile lui sentimentale.. . DIN AMINTIRILE UNUI POST DREGĂTOR FANTOMA CELUI CARE VA VENI... O să mă ierte dd Victor Eftimiu că mbam însuşit pentru povestirea celor ce urmează, titlul uneia din piesele sale, modi* ficândud numai foarte puţin, şi asta nu pentru a introduce cu orice preţ o rază de originalitate, ci fiindcă aşa cere situaţia (La dd Eftimiu enunţiul sună: Fantoma celei care va veni, la mine este celui, la masculin). Era în toamna anului 1913, pe meleagurile Bucovinei, ajunsă aşa de aproape de ceasul desrobirii, fără ca cineva să fi putut prezice, că nu mai rămăsese decât cinci ani de stăpânire austriacă, şi de fapt un singur an de posesiune neturburată. Cu toate că raita pe care o făceam în duioasa Moldovă a Habsburgilor hrăpăreţi, se întovărăşea de excelente dispoziţii sufleteşti (tocmai se încheiase tratatul dela Bucureşti şi Ro* mânia ieşise şi cu teritoriul şi cu vaza sporite) nu puteam bănui însă că stăpânirea străină nu mai e decât o scurtă pă# suire, a unei restituţii ajunsă la termen... Cu toate speranţele naţionale trezite de succesul anului în curs, cei 140 de ani de înstrăinare a Bucovinei, parcă nu se puteau lichida cu una cu două, iar ceasul cel mare — aşteptat cu încredere crescândă — nu apărea chiar aşa de iminent, 140 DIN AMINTIRILE UNUI FOST DREGĂTOR Ajunsesem înainte de amiaza la graniţa de Nord a Ro* mâniei libere, şi înainte ca trenul să fi oprit la vama Burduje* nilor, am privit iarăşi, cu inima străpunsă, amfiteatrul de case şi biserici al târgului Sucevii, fostă capitală a Moldovei, dar posesiune austriacă. Suceava nu se pierde cel puţin în albastrul zării, într'o depărtare de dor şi reverie, ci se desface limpede, precisă, pe coasta ei abruptă, la câţiva paşi distanţă de terasa# mentul liniei româneşti. Răpirea austriacă s'a dublat de o cruzime barbară, fiindcă priveliştea cetăţii aşa de apropiate îţi aminteşte actele de viol sălbatic, când fiica era nemilos siluită chiar sub ochii părinţilor ei... Dar clipa de durere s'a dus odată cu schimbarea decorului, care a înlocuit în fuga trenului, apariţia Sucevii cu alte pei# sagii. Pajişti întinse, cu uliţi regulate de căpiţe, dealuri verzi cu sate îngrijite, iar în fund de tot, spirala munţilor albaştri, aci mai desluşită, aci mai decolorată şi mai vagă. Blândeţea toamnei mai era ajutată de#o albă broboadă de nori, străbă# tută însă în toate sensurile de canale albastre, de găuri ro# tunde de senin. După vreun ceas de alergare, cobor din tren la Hadigfalva (astăzi Dorneşti) unde trebuia să schimb garnitura, având Să călătoresc pe o linie laterală spre mănăstirea Putnei. Până să#mi strămut bagajul, constat o prefacere ameninţă# toare în înfăţişarea cerului. Bucăţile de nouri se cususeră una de alta, şi cu atâta măestrie, încât aveam înaintea ochilor o pânză perfect unită, fără urmă de înăditură. Coloarea albă căpătase tonuri de plumburiu. Aerul se răcise deodată, şi nici vorbă că ploaia se arăta pe curând. Abia ajung să mă instalez în compartimentul arhaic al vago# nului de clasa 2*a, şi cei dintâi stropi ai unei revărsări care se FANTOMA CELUI CARE VA VENI 141 anunţa temeinică începură a se prelinge pe geam. Sălciile din apropiere porniră să se legene îngrijorate şi în văzduhul deo* dată întunecat, norul nu se mulţumea cu bombardarea dela distanţă, ci parcă voia să se lase cu totul la suprafaţa pământului. Adevărat excursie de plăcere. Şi numai bine să te duci la munte! După lungi preparative, după semnale date şi contraman* date, trenul s’a urnit în cele din urmă, păstrând şi după ieşirea din staţie, viteza unui tramvai cu cai. Un tren din acelea despre care auzisem — mai mult sub formă dc anecdotă • — c'ar exista şi 'n modesta Românie, pe unele linii mărginaşe, unde şeful de tren şi mecanicul locomotivei îl opresc în mijlocul drumului pentru a*şi face târgueli... Ploaia care îl bătea şi deasupra şi în coaste, îl făcea să se asemene cu o corabie naufragiată... Cu chiu cu vai, după nesfârşite trepidaţii nevolnice şi fine* râturi care semănau a vaiete, se mântuie vasta câmpie, împftn* zită de ploaie, şi ne aflăm în preajma Rădăuţilor. Trenul pă* trunde chiar în uliţele oraşului, oprindutse de trei ori: odată la o margine; a doua oară chiar în centru, şi ultima, la cealaltă margine, unde se găseşte şi gara propriu zisă. La cca dintâiu oprire nu s’a suit nimeni în vagonul nostru, unde continuam a fi numai doi călători, visând în unghere distanţate. Dar când trenul a frânat în piaţa centrală a târgului, cam în dreptul bisericii fără turn şi cu acoperişul de şindrilă, a descălecătorului Moldovii, uşa compartimentului a fost trântită cu sgomot şi după câteva fraze poruncitoare, într’o nemţească vertiginoasă, a apărut în cadrul uşei, odată cu o undă de răceală îmbibată cu stropi, înfăţişarea dârză a unui străin spătos, şi înalt, mai mult tânăr, cu barba neagră şi bogată, cu o privire cercetătoare 142 DIN AMINTIRILE UNUI FOST DREGĂTOR şi insolenta, deşi nu era nimeni care săd provoace şi in definitiv n'aveape nimeni cu care să se răfuiască. Mi*am întors capul cu un sentiment de antipatie naturală, părândmmi rău că nu mai era şi alt compartiment de clasa 2*a. Dar lucrul nu s'a mărginit aici. Erau atâtea locuri goale, unde am fi putut călători resfiraţi, şi totuşi, nu!... a venit lângă mine, pe un loc unde picioarele ii dădeau neapărat peste ale mele, mi*a îmbrâncit geamantanul de pe plasă, pen# tru a şid instala alături pe al său, şi odată aşezat a început să mă cerceteze sfidător, cu ochii mari, fosforoscenţi. Cât sunt eu de pacific şi detest gâlceava cu pasagerii, tot îmi venea săd spun una, groasă. Dar în definitiv, nu făcuse nimic precis, pentru care său pot cere socoteală, cu toate că nedelicatele atingeri cu genunchii, pentru care nu se scuza câtuşi de puţin, şi mai ales privirea aţintită stăruitor şi ostil îmi crease un sentiment de incomodare, penibil de suportat. Dar, mham văzut de treabă, renunţând chiar să mă mut pe altă banchetă liberă, având parcă intuiţia inutilităţii, presim* ţirea că va veni cu siguranţă după mine... M'am înghemuit în colţul meu şi mbam lipit fruntea de fereastră, lăsândud să mă examineze cât o vrea. In totdeauna suferi de oarecare sfiiciune când nu eşti în ţara ta, şi mă aflam — vai! — chiar în ţara lui. Numai din când în când îmi în# torceam ochii, sperând săd găsesc ocupat cu alte lucruri, dar veşnic întâlneam aceeaşi privire pironită, obraznică, agresivă. M'am silit să nu mai întorc capul, însă îi simţeam prezenţa, ca o rana care ustură. Dar în sfârşit zisei eu: Omul ăsta n'are ce căuta la mănăstirea Putna, de sigur că nu va schimba trenu 1 împreună cu mine şi mai este puţin până la Karsberg, — staţia FANTOMA CELUI CARE VA VENI M3 cu nume aşa de straniu în Bucovina românească — unde urma să cobor şi să iau altă garnitură. Să am deci puţină răbdare! Am căutat, privind la fereastra vagonului, să visez ca altă* dată: la dreptatea finală a soartei, când această Bucovină răpită, se va reînturna iarăşi la ea acasă, la bucuria realipirii, la serbările nesfârşite, la vizitarea triumfătoare a acestor ţinu# turi scumpe, unde astăzi sunt un oaspete tolerat. .. Dar visul nu se putea înfiripa cu uşurinţă. O ploaie ca aceasta, care bagă frigul în oase, moaie şi aripa visării, ş'apoi nu e tocmai prielnic să ţeşi planuri măreţe în clipa când te simţi aşa de mic, terorizat cum eram de streinul cu barbă, cu privirea neprietenoasă, insistentă şi ofensivă. . . Sosit la Karlsberg, am coborît din vagon la fugă. Nu erau încă trase pe linie cele două, trei vagoane demodate care fac traseul până la Putna, în acelaşi tempo de invariabilă toropeală. Ploaia mai scăzuse, aproape ajunsese o bură obosită, aşa că pot să nu beneficiez de ospitalitatea săliţei de aşteptare, şi să rămân* afară. Aerul răcit era în orice caz proaspăt, şi cu pre# vestire de munte apropiat. De altfel cele din urmă ramificaţii ale Carpaţilor, mai mult coline, dar pe care bradul nu dis# preţuia să se aşeze, iar pâraele dintre ele să ia înfăţişare de torenţi, se vedeau în nemijlocită vecinătate. Mănăstirea Putnei este chiar în ţinut de munte şi anticipez mulţumirea unei şederi de două, trei zile, în mijlocul unui peisaj feeric, dea# supra căruia, sunt unele semne că seninul se va reinstala. Fac câţiva paşi pe peronul elementar al staţiei, când — ce să văd? — răzimat de*o balustradă şi discutând c'un domn mai bătrân, personajul cu barbă îmi izbi sinistru privirea. N'am putut să mă întorc îndărăt dintr'odată, şi când ajunsei i44 DIN AMINTIRILE UNUI FOST DREGĂTOR în dreptul său, rru cerea brazilor se aude muzica mănăstirii: bang*bang*bang. . . Clopotele încep să sune ca la o festivitate şi în timp ce eu voiu fi avut probabil figura aiurită, maica stareţă îmi spune cu un surâs de satisfacţie: — Sunt mulţumită că măcar la plecare am putut să*ţi dau onorurile. Maşina urneşte agale şi 'n alaiul sonor al clopotelor, trec dincolo de pragul incintei. După puţin vehiculul porneşte în viteză, dar aud încă o bucată de vreme, glasul de aramă, vi* brând în valea pârîului ca în versul sugestiv al poetului: « mai departe... mai departe, — mai încet... tot mai încet... ». MAIORESCU ŞI... ŢICHINDEAL Nu va fi vorba să fac o paralelă literară, dela care s’ar da îndărăt şi cel mai meşter jucător pe frânghia analogiilor, ci numai să povestesc o împrejurare în care s'au găsit faţă în faţă aceste două nume, într’o crâncenă concurenţă, din care a trebuit să iasă un învins ş'un învingător. Aveam calitatea de ministru al Instrucţiei Publice şi mă aflam în cea mai groaznică zi a săptămânii: ziua audienţelor. Zi în care nu creezi şi nu construeşti, nici măcar nu ai răgazul dispoziţiilor de interes obştesc, ci trebue să asculţi doleanţe individuale, şi mai ales stăruinţi de discretă călcare a legii. Începusem să primesc unul câte unul, în ordinea sosirii, şi tocmai ascultam plângerea unui părinte, al cărui fiu, fireşte de*o rară inteligenţă, rămăsese repetent, când şeful de cabinet ţâşni pe uşă fără sad fi sunat, şbmi spuse pe nerăsuflate: — Domnule Ministru, a sosit o delegaţie din Arad şi roagă să o primiţi cu precădere. — Intâiu să isprăvesc cu Domnul... Tânărul meu aghiotant se îndreptă să iasă, dar părea că şovăeşte şi sfârşi prin a se întoarce cu faţa la mine. — Sunt toţi în ţinută de ceremonie: redingote şi jobene, adăogă dânsul cu importanţă. MAIORESCU ŞI ŢICHINDEAL 17X — Nu te emoţiona, aşa sunt ardelenii, protocolari; am putea lua chiar exemplu în privinţa asta... Şeful de cabinet ieşi. Câteva minute încă şi solicitatorul care se afla la mine, uimit că nud acord o nimica toată: un nou examen, în faţa unei comisii de încredere, pentru fiul său declarat repetent, se retrase bombănind. Apăs butonul soneriei şi spun şefului de cabinet să intro# ducă delegaţia. Acesta, înainte de#a executa ordinul, crede necesar $a#mi dea unele amănunte. — Am tras cu urechea în anticameră şi fără să fi auzit toată conversaţia, am înţeles că vin să protesteze, fiindcă aţi dat şcoalei normale de acolo, numele lui Titu Maiorescu... Ce#o mai fi şi asta! ? — Lasă vorba şi introdu delegaţia. Adevărat, tânărul meu colaborator nu se înşelase. Prinsese nodul chestiunii. Delegaţia introdusă, după câteva temenele ceremonioase, îmi spuse prin glasul celui mai cu vază dintre dânşii următoarele: — §’a publicat în Monitor un decret regal, prin care şcoala noastră normală se va chema pe viitor «Titu Maiorescu». N'am înţeles pentru ce aţi ales acest nume care nu este po# trivit. .. — N'aţi înţeles? Să vă lămuresc eu de ce. Titu Maiorescu, pe lângă că a fost un mare îndrumător în cultura românească, a mai fost şi director de şcoală normală, — la Iaşi. Aci a orga# nizat admirabile lecţii practice, cu care a tras brazde în do# meniul pedagogiei naţionale. I#aşi fi dat numele său, şcoalei normale unde a profesat, dar aceasta se chiamă de mult « Va# sile Lupu », si înţelegeţi bine, că nu poate fi vorba să înlătur DIN AMINTIRILE UNUI FOST DREGĂTOR 172 evocarea însemnatului domnitor. Trebuia totuşi să dau o sa# tisfacţie memoriei lui Maiorescu, mai ales că el trăise într'o vreme, când sufletul era mai scrupulos şi mai sfielnic, şi oa# menii, oricâtă putere ar fi avut la dispoziţie, nu#şi dădeau numele, ei singuri, instituţiilor pe care le obladuiau... Pe urmă se socotea aceasta, ca ceva rezervat după moarte. .. Am găsit Şcoala Normală dela D*voastră fără nume. Am fost bucuros săd înscriu pe acel al marelui profesor şi eram sigur c’o să vă pară bine, mai ales că Maiorescu era şi Ardelean... — Da, a fost, îngână acelaşi orator al delegaţiei, cu apro# barea vizibilă a celorlalţi... însă n'a rămas în Ardeal, ş'apoi nu era din părţile noastre... — Ei asta! — Noi vă rugăm să schimbaţi. — Peste putinţă! — Suntem aci de toate nuanţele şi vă cerem necondiţionat să reveniţi. — Şi dacă nu voiu ceda. — Să faceţi dreptate, — Care dreptate ? — In loc de Maiorescu să puneţi pe Ţichindeal. — Asta se chiamă dreptate ? — Mai întâiu acesta era dela noi şi a trăit la noi... — Dar se potriveşte, creştinilor, unul cu altul, Titu Maio# rescu si. . . Ţichindeal? Preopinentul meu mă privi fix, dar după puţin, duritatea iniţială a ochilor se prefăcu într'o blândeţe compătimitoare. Privirile tuturor din delegaţie se acordară, până la unifor# mitate, cu acea a purtătorului de cuvânt, ca instrumentele MAIORESCU ŞI ŢINCHIDEAL r73 într’o orhestră bine dirijată. Eram împresurat din toate părţile de un val de milă adevărată. . . Probabil, domnule ministru, că n’aţi citit pe Eminescu. — Cum? -— ... Adică « Epigonii » lui Eminescu. Mi s’a părut înjositor să protestez şi nu ştiu de ce am crezut că e mai potrivit cu situaţia, să răspund cu bru# talitate. — Eu n'am citit pe Eminescu. — Vă rugăm mult să răsfoiţi « Epigonii», reluă, cu trufie protectoare, proepinentul meu, şi o să vedeţi atuncea cât de mare a fost Ţichindeal. . . De sigur pentru a*mi da răgaz să*mi întregesc studiile lite# rare şi să mă pun la curent cu bucata eminesciană, delegaţia mba cerut voie să se retragă şi autorizaţia de*a reveni peste trei zile, pentru răspunsul definitiv. . . Aşa dar romantismul eminescian, care idealiza trecutul şi scobora actualitatea, care ataşa epitete iperbolice învăţăceilor şi scribilor mai vechi: « Văd poeţi ce scriu o limbă ca un fagure de miere. « Ţichitideal gură de aur, Momulean glas cu durere», romantismul acesta poetic, lipsit de orice obiectivitate şi mă# sură, slujea acum ca mărturie istorică şi argument decisiv. Iar atunci când Maiorescu în « Direcţia nouă » relevând pe Eminescu, îi reproşa totuşi la cele trei poezii începătoare «abuzul de antiteze» şi idealizarea absurdă a unui trecut destul de modest în sine, avea — cine ştie ? —■ poate şi pre# sentimentul chestiei personale, când va fi pus în cumpănă de meritele sdrobitoare ale lui Ţichindeal... 174 DIN AMINTIRILE UNUI FOST DREGĂTOR Trebue să destăinuesc acum că după cele trei zile de gân* dire, mam plecat voinţei delegaţiei şi am ridicat pe frontis piciul şcoalei, în locul lui Titu Maior eseu, pe Ţichindeal. Cu ce inimă, numai eu ştiu!... Dar ar fi fost prea mult să mi se pretindă rezistenţa, căci după ce trecusem în ochii delegaţiei ca un mare ignorant, nu*mi rămânea decât o compensaţie: să nu apar cel puţin şi ca un îndărătnic 1). * ACADEMIEI* 1> împrejurările m'au ajutat totuş să dau o reparaţie memoriei lui Titu Maiorescu, transferatului în Capitală firma dela Arad: la Seminarul pedagogic universitar. X TABLA DE MATERII Pag. AMINTIRILE UNUI BĂIAT DE FAMILIE I. La marginea zării.......................................... 7 II. La Bucureşti, la şcoală.................................. 19 III. Autorlâc precoce........................................ 33 IV. L.a moşie............................................... 48 V. O reprezentaţie cu bucluc............................... 38 VI. Desamăgire.............................................. 66 VII. In ziua de cuminecătură................................... 80 VIU. Primul epilog.............................................. 89 IX. Al doilea epilog........................................ . 97 AMINTIRI LITERARE Şl DIDACTICE La mormântul Iuliei Haşdeu......................................103 In voia gândului............................................... 108 O izbândă timpurie............................................ 113 Intre Psihologie şi Logică......................................120 Dela începutul carierii .......................................123’ • O lecţie model..................................................132 DIN AMINTIRILE UNUI FOST DREGĂTOR Fantoma celui care va veni......................................I39 La Balcic.......................................................130 La Mănăstirea Agapiei...........................................160 Maior eseu şi Ţichindeal....................................... 170 I'AC/idemiei») MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ : : BUCUREŞTI — IQ38 : :