TIMOTHEI MUCENICUL
„Voi sînteţi lumina lumii: nu poate cetatea să se ascun-ză deasupra muntelui stînd".. Math., Cap. V, 14
Intre prietenii mei, cu care m-a învrednicit Dumnezeu pe pămînt, se numără şi greacucernicul iconom Grigorie Timothei, fost în două rînduri protoiereu al Iaşilor, iar în vremea de pe urmă revizor ecleziastic în sfînta eparhie a Moldovei, din care dregătorie s-a retras cu cinste atunci cînd bătrîneţea neînduplecată 1-a silit să se gîndească la odihnă. Şi, măcar că sfinţia-sa se apropia de virsta lui Avram, cînd, ieşind din pămîntul Harran, nu dobîndise încă fiu din osul lui, iară eu intrînd de-abia în zilele lui Moisi cînd a fugit din Eghipet, se împlinesc în timpul de faţă de două ori cîte zece ani de neclintită prietenie. Căci părintele Grigorie, om smerit şi cuvios, are mare dar la povestit şi bună ţinere de minte ; şi cînd vorbeşte parcă ceteşte din carte. Intîmplările prin care a trecut sînt apoi vrednice de cunoscut, iar oamenii cu care a hălăduit, cei mai mulţi au repauzat întru Domnul. Iată de ce, cînd afaceri sufleteşti — sfinţia-sa îmi este şi duhovnic — mă duc cîteodată sara în casa părintelui Grigorie, din uliţa sfîntului Ioan Zlataust/nu o dată mi s-a întîmplat ca numai cînftatul cocoşilor să mă deştepte, aducîndu-mi aminte de bîrlogul meu. Căci, cînd îl aud povestind, sufletul meu se bucură cu bucurie mare foarte.
Astăzi, ca şi odinioară, părintele Grigorie are două slăbiciuni în viaţă : cărţile bisericeşti, ale căror slove vechi le ceteşte cu nesaţiu, şi via lui de la Socola, ale cărei cărări le bate fără prihană. Din cele dintâi el îşi scoate în răgaz hrana sufletească ; din a doua, în sudoarea frunţii îşi agoniseşte băutura lui trupească cea de toate zilele. Căci, dacă cărţile sînit mîngîiere la năcazuri, via lui via Domnului este ; vin minunat, mai ales cel roşu, face.
Drept aceea, într-o noapte mă aflam alături de sfinţia-sa, în casa lui, precum am zis, din mahalaua Beilicului. Era pe la începutul lui noiemvrie, cînd viile sînt culese de mult şi roadă viţei încetează de fiert. Părintele Grigorie adusese să gustăm din fructul ostenelilor sale pămînteşti, pe care cu bucurie mi-1 puse dinainte. Şi găsindu-1 amîn-doi după pofta inimilor noastre, sfinţia-sa a poruncit slugilor să scoată o cană mai mare. Deci, umplînd iarăşi paharele pînă sus, părintele Grigorie zise cătră mine :
7
— Bea fără grijă, domnule Mitache, că-i lucru bun şi fără dres.
— Se cunoaşte, părinte Grigorie, am răspuns eu, că nu-i ca băutura jidovilor : şi la măsură lipsă, şi acridă la gust.
— Aşa-i, îmi zise părintele Grigorie mîngîindu-şi barba albă. Adevărat ai grăit. E pămîntul bun şi viţa de soi, iară soarele o încălzeşte cu dulceaţă. Dar şi tocmelile ei trebuie mult preţuite. Cînd am cumpărat via de la stăpînul său, Bută, ce se mai zicea'şi Olariul, era paragină şi lucru de jale. Astăzi, mulţămesc lui Dumnezeu, nu mă ruşinez cu dînsa. Decît... toate pînă la o vreme...
— Vremea aceea este încă departe, părinte Grigorie.
— Nu se ştie, domnule Mitache, că omul e fiinţă slabă şi păcătoasă, iar căile care duc către Domnul, multe. Numai iarăşi mă întorc şi zic că îndurarea lui Dumnezeu e fără de margini. îmi aduc aminte cînd, în tinereţele mele, vrînd să mă lepăd de lume şi să îmbrac rasa monahală...
— Cum, ai voit să te duci la călugărie ?
— Am voit cu tot dinadinsul, domnule Mitache. Dar Dumnezeu sfîntul mi-a scos în cale pe Nastasia, şi... s-a făcut voia lui.
Pe cocoana Nastasia, presbitera părintelui, o cunosc : de treabă femeie ! Şi cu toate că vreme multă a trecut de cînd albeaţa crinilor din cîmp a început să-i împodobească tîmplele, uîtîndu-te la'chipul ei, înţelegi chiar în ceasul de acum pentru ce 1-a întors pe părintele Grigorie din calea pocăinţii şi a lepădării de sineşi. Iară cei patrusprezece fii şi fiice, pe care i-a zămislit sfinţia-sa cunoscînd pe Nastasia, arată că la porţile vieţii părintele Grigorie n-a bătut în zadar: ci vrednic au fost...
— Şi nu ţi-a părut rău niciodată, părinte Grigorie, că n-ai intrat în ceata de unde Dumnezeu îşi alege îngerii în ceriuri ?
— Părere de rău n-am avut, căci nici un fir de păr nu se clăteşte fără ştirea şi voinţa lui. în loc să slujesc ca ieromonah în sfînta mănăstire a Slatinei, celei din Suceava, m-am făcut preot de mir, aici în tîrg, la Bărboiu. Acolo am slujit întăi. Am avut noroc de mitropolitul Calinic, că eram la dînsul de cinste din pricina glasului meu...
— Dar cu mitropolitul Iosif cum te-ai împăcat ?
— Ei, ce om, domnule Mitache ! Era drept şi ctemătoriu de Dumnezeu şi blînd ca un miel. A trăit ca un sihastru, cum scrie Iraclie, episcopul Kapadokiei, în Lavsaikon, ce cuprinde vieţi pusniceşti de bărbaţi şi de muieri. In vremea de pe urmă, chinuindu-şi trupul, nici se dezbrăca, nici îşi scotea încălţămintea din picioarele sale. Iară pe dedesubt purta haină aspră de păr de cămilă. Pot zice că era un sfînt...
— L-am cunoscut şi eu pe preafericitul...
— Toată simbria lui şi-o împărţea săracilor, fără osebire, după vorba Mîntuitorului. Iară cînd s-a săvîrşilt din viaţă, l-au îngropat cu cinste mare şi cu jălanie multă, cît plîngeau nu numai creştinii, ci şi jidovii...
— Astăzi nu se mai găsesc oameni de aceştia, părinte Grigorie.
— Se strică lumea, domnule Mitache. Chiar cu diadohul lui am dus-o cam greu. Mi-am şi dat paretisis...
— De ce, părinte Grigorie ?
— Era lup răpitoriu, cu anevoie de mulţămit. Nu se temea ^de Dumnezeu, nici se ruşina de oameni, ci vieţuind întru dezmierdări, punea sub căleai poruncile Domnului. Iară curtea lui ajunsese peştera tîlharilor.
— Pînă întru atît nu se uita la canoane ?
— Ce să mai vorbesc, domnule Mitache ? Mai bine i-ar fi stătut alături de Codau, în codrii de la Herţa, decît ca arhipăstoriu peste oile lui Hristos. Dumnezeu să-1 odihnească !
— Ciudat de tot, părinte Grigorie.
— Iară prin minte îi treceau lucruri anapoda. Cînd vreunele din acestea îi stăpîneau duhul lui pururea tulburat, cu anevoie îl întorceai la calea cea dreaptă. Nu ne-a dus o dată, noaptea pe jos, din târgul Paşcanilor pînă hăt la Mănăstirea Neamţului ?
— Cum pe jos ?
— Pe jos, domnule Mitache.
— Două poşte şi jumătate ? ■— Precum zici.
— E de-a mirare, părinte Grigorie. Rogu-te, povesteşte-mi întâmplarea, căci mult aş vrea s-o cunosc.
Părintele Grigore, umplînd ochi cele două pahare, zise cătră mine :
— E cam lung de povestit.
Şi, zicînd, părintele bău paharul pîn' la fund, lucru pe care l-am făcut şi eu, avînd dragoste mare cătră sfinţia-sa. Apoi, aşezîndu-mă bine în scaunul de lemn, m-am uitat la chipul său cuvios. Barba lui albă, mare, pe care foarfecele n-o cunoscuse niciodată, îi lumina faţa, care aducea cu a preacinstitului stareţ Paisie, aşa cum e zugrăvit el pe zidul lăcaşului vechi din sfîn'ta Mănăstire a Neamţului. Iară vîrful nasului său era roş cît un dinariu...
— E lung, domnule Mitache, zise părintele Grigorie. Dar noaptea e mare şi povestea frumoasă ;. şi dacă nu-ţi este somn, ascultă. Va s-o iau însă de la capăt.
Părintele tuşi cu larmă multă, apoi începu :
— Cîţi ani vor fi de-atunci... nu mai ţin minte .. . ştiu atîta, că era în ziua de Vovidenie. Avînd slujbă în eparhie, treburile ei mă aduseseră în cănţeleria Mitropoliei. Erau multe feţe bisericeşti cînd mitropolitul, care numai ce intrase, zise cătră noi, aşa din senin :
— Sînteţi nişte bicisnici... ce veţi face oare cînd vă voi duce pe jos la Mănăstirea Neamţului ?
— Ce să facem, înaltpreasfinte ? . . . Vom merge, răspunse unul din cei de faţă.
— Am să vă văz, zise mitropolitul, şi zicînd ieşi pe uşă.
Cînd am rămas între noi, părintele Serafim, de la şcoala lui Venia-min, zise :
— Cred că nu-i trăsneşte prin cap să facă una ca aceasta.
— Doar de s-a smintit de tot. .. îi răspunse iconomul Miron, ce era mai mare în cănţelerie.
9:
9
^ A trecut mai multă vreme — vorba asta o uitasem — cînd, în ziua întăia de Paşti, mitropolitul, chemîndu-mă, îmi dădu de şţtire că mîne sară plecăm la Mănăstirea Neamţului. M-am gîndit : să umbli pe drumuri în zilele sfintelor Paşti nu-i un lucru acătării. Porunca era însă poruncă. S-a înştiinţat mănăstirea să trimeaţă în Paşcani trăsurile cuvenite, şi a doua zi, pe înserate, m-am pogorît la gară. Am găsit aici pe arhierul Chesarie Băcăoanul, vicariul sfintei Mitropolii a Moldovei, pe părintele Serafim, rectorul şi povăţuitoriul seminarului, pe iconomul-sta-vrofor Miron, mai-marele cănţeleriei, pe iconomul Lungu, protoiereul ţinutului, cu arhidiaconul Popescu, eclisiarhul dintăi, cu diaconul Ciugo-lea şi protosinghelul Glicherie şi. . . nu mult... a sosit şi mitropolitul cu soitariul 1 său, Chiriac Răspopitul, caiafă şi cap tuturor răutăţilor, şi cu slujitoriul său Gheorghe, de care nu se despărţea niciodată la drum. Intr-o mînă sluga ducea geamantanul, iar cu cealaltă ţinea un felinariu, căruia mai mult nimeni dintre noi nu i-a dat luare-aminte. Am ajuns în Paşcani cătră ceasul al nouălea. Era întuneric — Pastele căzuse anul acela în luna lui aprilie. In gară ne-au întîmpinat preotul Spătărescu, protoiereul Sucevei, om bătrîn şi slăbănog, şi sachelariul Giosan, protopopul Neamţului, din neamul lui Vicol, ce se pomeneşte din vechi. Mitropolitul cu suita lui s-a oprit în gară, într-o cămară din fund, iară eu m-am repezit să văz dacă trăsurile au sosit. Din dos aştepta careta cea mare şi două trăsuri cu cîte patru cai, cu două hărăbuştide la Mănăstirea Neamţului şi o droşcă încăpătoare de la Secu : se vestise că mitropolitul vine cu suită multă. M-am întors şi am adus la cunoştinţă :
— Trăsurile sînt gata, înaltpreasfinte. ■— Bine, îmi răspunse el.
Am ieşit cu toţii din dos.
— Trăsurile ! am strigat eu cu glas mare. Dar mitropolitul :
— Nu-i nevoie. Iară către servul său : Gheorghe, aprinde -felinarul. (Că era întuneric mare).
Şi, zicînd aşa, a purces pe jos, Gheorghe înainte, cu felinarul aprins, noi după el. Părintele Miron . . . l-ai cunoscut ?
— Parcă l-am cunoscut. . . Unul gros ...
— Aşa.
Părintele Miron, cu glas încet, îmi şopteşte la ureche :
— Oare ce-i asta ?
— Se vede că va să facem tîrgul pe jos, am răspuns eu.
Trăsurile veneau în urmă, la pas. Am trecuft prin capătul tîrgului dincoace, pînă am ajuns în deal, şi, luînd-o de-a dreptul, am urcat colnicul înalt pe care trebuie să-1 iai cam în piept pentru a scurta ceva din drum. Miron mă trase de mîneca giubelei :
— Cum, suim pe jos ? Eu am ridicat din umere :
— Ce-ai să faci alta ? Şi, arătînd cu capul înspre mitropolit : dacă el suie pedestru, vrei tu oare să-1 urci în căruţă ?
1 Soitariu — bufon, paiaţă.
10
Şi bietul Miron, gras şi burduhos, sufla ca din foi. Eram împărţiţi în două cete : una mitropolitul înainte, alta ceva mai pe urmă, iar în fruntea tuturora, Gheorghe — cu felinariul aprins. Am ieşit deasupra tîrgului, unde ne aşteptau trăsurile care veniseră primprejur. întuneric . .. să-ţi dai cu degetele în ochi.
— Iaca şi trăsurile, înaltpreasfinte, a zis vlădica Chesarie cînd am ajuns pe locul drept.
— Lasă-le în pace, răspunse mitropolitul.
— Mi se pare că trebuie să-ţi pregăteşti picioarele, frate Miroane, zise încet părintele Serafim.
Dar Miron, care mergea posac şi înăcrit :
— Se vede că lumea-i plină de nebuni.
— De-acu . . . cum a vrea Dumnezeu, zise şi iconomul Lungu.
Am trecut printre dughenile neguţătorilor din deal, care erau închise, şi pe lîngă casa rabinului, unde se vedea puţină lumină, şi n-am întîlnit decît numai cîţiva oameni care, oprindu-se în loc, s-au uitat la noi cu mare mirare. Căci eram mulţime de preoţi, trei dintre noi pur-tînd culioane 1 roşii, mai toţi cu toiege protopope^ti, urmaţi de trăsuri şi hărăbuşte. Am ieşit afară, la cîmp, şi am luat-o pe şosea. Ceriul era plin de nouri care ca nişte balauri alergau înspre Moldova. Felinariul lui Gheorghe ne lumina calea.
— Oare să ne mai poarte mult aşa ? întrebă protopopul Spătărescu.
— Te pomeneşti că urcăm şi dealul Paşcanilor ! zise Lungu.
N-a apucat bine să sfîrşească, şi lîngă noi auzim: „ău !" Părintele Miron căzuse în şanţ, căci mergea pe marginea şoselei. Noi am început să ne veselim.
— Da' ce-i acolo? întrebă mitropolitul, întorcîndu-şi faţa spre noi.
— A căzut în şanţ părintele Miron, răspunse oarecine.
— Miroane, zise mitropolitul, sminteală îmi eşti. .. ori te-i îmbătat ?
— Da' nu, înaltpreasfinte, am călcat greşit... pe întunecimea asta... Iară cu glas încet: lovi-te-ar damblaua!, căci se zdrobise rău.
Cînd am ajuns la dealul cel mare, o groază ne-a cuprins pe toţi. Să şui dealul Paşcanilor pe jos, noaptea, prin întunecime, cei mai mulţi oameni bătrîni şi greoi, nu-i lucru de glumă. Aşteptam din clipă în clipă să spuie mitropolitul să vie careta, căci ni se părea lucru pidosnic şi fără rost ca avînd trăsurile lîngă noi să ne canonim prin bolovani. Dar el nici gînd n-avea. După ce am răzbit în vîrful dealului, cu sufletele la gură, şi am călcat încă o bucată bună, mitropolitul zise către mine :
— Mă Timothei, tu ştii drumul bine ?
— Cum nu, înaltpreasfinte !
— Nu te lauzi în deşert ?
— Nu, înaltpreasfinte.
— Atunci, trebuie să fie o cale mai scurtă.
— Este, am răspuns eu. Lăsăm drumul mare şi Moţca înspre stînga, ocolim pădurea Sturzăi şi ieşim devale în Cristeşti.
— Cît scurtăm pe-acolo ?
1 Culion, potcap mic, rotund.
11
— Apoi... eti zic... vreun ceas de drum ... tot scurtăm. E cam pripor însă.
— Să mergem dacă-i aşa . ,, Nu face nimica. Au început să mă doară picerele.
Vorbele acestea ne-au umplut sufletele de bucurie, mîngîindu-ne cu nădejde. Dacă îl dor picerele... negreşit că se va urca în căruţă, căci doar n-are canon de la Patriarhie să meargă pe jos. Mitropolitul mai zise:
— Trăsurile să se ducă pe drumul mare şi să ne aştepte la locul di încrucişare.
,,Bun ! am zis în gînd, acolo s-a sfîrşit pătimirea noastră".
Şi ne-am făcut semne de bucurie trăgîndu-ne de giubele. Dar părintele Miron, care mergea şchiopătînd şi gîfîia ca o maşină de treier, zise cu sfială :
— înaltpreasfinte ! ...
— Ce este, Miroane ? .. . îndrăzneşte . ..
— Să mă duc şi eu cu trăsurile ... ca să nu fie singure . . .
— Da' ce, le mănîncă lupii ?
— Ba nu, înaltpreasfinte, dar ...
— Du-te, Miroane, dacă ţi s-a urît cu noi. Şi, grăindu-ne nouă : Care din voi voieşte să-i fie soţie ?
— Apoi. . . m-oi duce eu, se grăbi vicariul.
— Şi eu, se rugă protopopul de Suceava, care, cînd a auzit de pripor, a ridicat ochii în sus.
— M-aş duce şi eu ... zise caiafa Chiriac cu glasul lui de capră răpciugoasă.
Dar mitropolitul, mîniindu-se cu iuţime :
— Au doară nu veţi voi să mă lăsaţi singur prin văgăunile acestea ! Să se ducă numai Miron, fiindcă el e bicisnic şi l-au cules de pe jos, iar noi ceştialalţi... apucăm pe dincoace ...
Nu ştiu dacă am văzut bine ori mi s-a părut : părintele Miron şi-a făcut semnul sfintei cruci, chiar defăimat fiind. Şi luînd-o trăsurile'pe şleah, noi am cîrmit-o pedeştri pe drumul cel scurt.
Protopopul Spătărescu, ce era de tot ciumurluit, zise încetişor, ridi-cînd ochii în slavă :
— Doamne, tu care ai luminat pe Abimeleh şi ai liniştit pe Saul, adu-1 pe calea cea bună pentru mîntuirea robilor tăi. ..
Dar Serafim :
■— De mai mergea o bucată, plesnea Miron... Giosan, protoiereul de Neamţ, zise la rîndul său :
— Grozav aş fuma o ţigare.. . Mi-e gura uscată . . . N-am fumat din Paşcani şi iacătă şi miezul nopţii.. .
— Dă-te şi sfinţia-ta în buruienile de colo şi fă-ţi cheful, îl povăţui Serafim.
Părintele Giosan, găsind vreme cu prilej, se ascunse după un copac, unde îşi împlini pofta. Mitropolitul zise :
— Nu văz pe Giosan.
— A rămas Miai în urmă, înaltpreasfinte, vine numaidecît, zise Serafim.
Şi, bătucindu-ne tălpile prin zgrunţuri, mutînd din loc bolovanii, sărind peste băltoage, ne-am lăsat înspre vale, aşteptînd locul de încrucişare cum ai aştepta paradisul. Cum mergeam pe de lături, păream nişte momîi negre, care întru întuneric caută căile dosnice. Noroc de la Dumnezeu că pe drum nu era nimeni. Cine să umble pe drumuri în noaptea sfintelor Paşti, cînd omul stă acasă şi se odihneşte ? Gheorghe, care se depărta uneori, se oprea în răstimpuri, ridicînd felinarul în sus, pentru ca mitropolitul să nu calce prin gloduri. Dinspre pădure venea freamăt lin, ca un susur, căci vîntul bătea uşor cătră asfinţit. Cînd am ajuns deasupra Cristeştilor, Gheorghe a strigat : „priponii!" Ne-am înţepenit în şale şi ne-am sprijinit în toiege, tremurîndu-ne picioarele ca la caii cei vlăguiţi. Şi, după ce am pogorît o bucată bună, mitropolitul mă întrebă :
— Timothei, cît mai este pînă-n sat ?
— Iaca şi satul, înaltpreasfinte. Se vede biserica.
Tocmai treceam pe lîngă o fîntînă cu cumpănă. Vlădica Ghera-sie zice :
— Să ne răcorim sufletele cu apă rece.
Deci diaconul Ciugolea, punînd mîna pe ciutură, o slobozi în fîntînă. Cumpăna scîrţîi ca o haraba neunsă, stîrnind toţi cînii din sat, care ne făcură o primire chiar ca la nişte feţe bisericeşti. Ne-am apărat cu toiegile, ridicîndu-ne în sus antereele şi. zvîrlind vajnic din picioare. Iară protopopului de Neamţ, cînd a fost să ieie un bolovan, i-a căzut din cap culionul.
Mitropolitul zise :
— Da' ce, Giosane, arunci cu potcapiul în cîni ?
Se vede că şi javrelor li se părea desant asemenea întrolocare, căci lătrau furios, parcă intrase în sat niscaiva dihănii. Petrecuţi de dulăi, am străbătut Cristeştii tocmai cînd era miezul nopţii. Iar după ce ne-am lăsat mai în vale, iaca doi oameni ne iese înainte. Şi ţinea în mînă unul din ei o puşcă, iar celălalt, o furcă de fier cu doi dinţi. Ei ne opriră :
— Ce vreţi ? întrebă mitropolitul.
— Straja ! răspunse cel cu ţăpoiul.
Şi oamenii se apropiară, uitîndu-se lung la chipurile noastre, dar mai ales la potcapetele roşii.
— Cine sînteţi ? întrebă cel cu puşca. Mitropolitul răspunse :
— Călugări de la Mănăstirea Neamţului.
— Şi unde umblaţi pe vremea asta ?
— Ne ducem la chiliile noastre.
Străjerii se uitară bănuitori, iar noi, pornind mai departe, ieşirăm din sat.
„îl dor picerele .. .". Vorba de odinioară ne stăpînea mintea. Şi, cu gîndul acesta, am ajuns aproape de locul unde se opriseră trăsurile.
— Ce-s luminile acelea, Timothei ? mă întreabă mitropolitul.
— Sînt trăsurile care ne aşteaptă, înaltpreasfinte.
12
13
— Am ajuns la drumul mare ?
— Da, înaltpreasfinte, sîntem lîngă şosea.
— Bine ! răspunse el.
Dar în loc să ne suim în ele, cum ar fi fost înţelept, mitropolitul zise cătră Miron, ce stătea pe perinele moi ale droştii :
— Miroane, dă-te jos, doar n-ai prins rădăcină ! . . .
La aceste cuvinte descurajatoare ne veni ca o sfîrşală fiind la capătul puterilor noastre. Mie mi se umflase un picior, căci mă strîngea o ciubotă. Serafim zise cu glas şoptit lui Miron :
— Părinte Miroane, ia-ţi picioarele în spinare, căci mai ai de trepădat.
Dar preotul Spătărescu, suspinînd din adînc :
— Facă-se voia lui Dumnezeu !
Apucarăm spre Moldova. Nourii alergau acuma înspre şesuri, că se schimbase vîntul împotrivă. Cătră apus, negreaţă mare : şi cînd se ridică nourul de la apus, ploaie vine.
— Dă, Doamne, o ploaie straşnică ! se rugă iconomul Lungu cu glasul smerit.
Preotul Spătărescu, om petrecut în zile şi slăbănog, oftînd greu, se opri din cale :
— Nu mai pot! Şi, ridicînd iarăşi ochii spre ceriuri : Luminează-1, Doamne, că poţi ! • ,
— Asta-i curată bătaie de joc, spuse Miron cu duhul tulburat.
— Blestemul cucernicilor preoţi pe care îi dijmuieşti te-a ajuns, frate Miroane ! zise rîzînd Serafim. '
Iar Iconomul Lungu, căutînd mereu spre nouri :
— Dă, Doamne ! Nu ne lăsa ! Adu-ţi aminte şi de noi păcătoşii ! Trăsurile veneau încet pe urmele noastre : erau însă o suferinţă
mai mult. Mitropolitul, cu ochii la felinariul lui Gheorghe, mergea liniştit, ca şi cum ar fi făcut cel mai cuminte lucru. Dar, după vrun ceas de la încrucişare, el a zis desfăcîndu-şi cabana :
— Am obosit!
— Să vie cupeaua, înaltpreasfinte, zise cu grabă mare vlădica Chesarie.
— Mai mergem ceva... îi răspunse mitropolitul.
^ „Mai mergem ceva.. ."■ Va să zică . . . mergem aşa pînă la Timi-şeşti, am zis noi în de noi. Nebunia era destul de mare şi întru acest chip, căci aici e calea aproape jumătate din Paşcani la mănăstire. Ne-am încordat cu toţii, ne-am întărit sufletele, gîndindu-ne la sfinţii părinţi, care au pătimit pentru Domnul, şi ne-am gătit să mergem cum vom putea pînă la Timişeşti. Despre ploaie, nici vorbă; nourii se lăsaseră în jos, iar pe ceriu începură să lucească stelele. Am ajuns în sfîrşit şi la podul de peste Moldova, dincolo de care este o circiumă, cum te duci pe mîna dreaptă — nu circiuma lui Iţic sîn Iţic, unde cărăuşii şi drumeţii fac popas şi cînd suie de la tîrg înspre munte şi cînd pogoară de la munte înspre şes — ci mai încoace, chiar pe malul'Moldovei. Aici ne-au ieşit înainte, aşteptîndu-ne de dimineaţă, arhimandritul Visarion, stareţul de la Neamţ, cu schimonahul Valerie, exarhu! mănăstirilor, şi
cu doftorul Pavel, de la casa de nebuni, nu din altă pricină, ci fiind acel loc de tristeţă pe atunci la Mănăstirea Neamţului. Ei sosiră aici pe la prînzul cel mic, socotind că vom umbla ziua, iar nu în puterea nopţii, ca strigoii. Şi fiindcă vremea a trecut în aşteptare zadarnică, doftorul Pavel, bînd vin şi alte băuturi beţive, şi-a tulburat tare mintea, aşa că l-am găsit cu totul beat. Ei nu-şi puteau da cu socoteala ce piripiscă ni se întîmplase pe drum de zăbovisem atîta. Cînd am ajuns aici, era ceasul al doilea după miezul nopţii ; iar luna, ieşind dintre nouri, strecură în sufletele noastre nemernice o rază de mulţămire şi de nădejde. .. Arhimandritul Visarion, stareţul, ne întrebă, îngrijat foarte :
— Ce s-a întîmplat ? S-a stricat cumva trăsura inaltpreasfîntului ? —' Ce trăsură ? răspunse Miron. Venim pe jos din Paşcani.
— Ba lăsăm gluma deoparte... de cej aţi zăbovit atîta ?
— N-auzi, părinte, că venim pe jos ?
— Cum pe jos ? Pentru ce ?
— întreabă-1 cuvioşia-ta pe mitropolit. ..
— Mari sînt minunile tale, Doamne ! zise arhimandritul ridicînd braţele spre ceriuri.
— . . .şi neînţelese, încheie Serafim.
Iar shimonahul Valerie, făcîndu-şi cruce:
— încă n-am pomenit sminteală ca asta ! . ..
— Şi pînă unde mergeţi pe jos ? întrebă Visarion.
— Pană aici, am răspuns. Inaltpreasfîntul e obosit.
— Cred şi eu ! făcu arhimandritul.
In vremea asta, trăsurile sosiră oprindu-se în faţa cîrciumii, iar mitropolitul, care se odihnea înăuntru pe un scaun, cu soitariul său, îşi strigă slujitorul :
— Gheorghe, dă jos geamantanul.
— Oare ce are de gînd să mai facă ? întrebă cu nedumerire iconomul Lungu.
— Poate o fi flămînzit şi vrea să îmbuce ceva, am răspuns eu. Dar mitropolitul cătră sluga lui :
— Scoate prostirea!
_ Te pomeneşti că se* bagă în Moldova ! zise Miron, vrînd să arate
cu asta o nebunie şi mai mare şi care nu poate avea loc.
N-a apucat însă să sfîrşească, şi mitropolitul, venind pînă în uşă, zise cătră noi :
— Care din voi se scaldă cu mine ?,
Se făcu tăcere mare. Nu răspunserăm nimic, nici aşa, nici aşa. Iară vlădica Chesarie :
— Să nu răciţi, înaltpreasfinte. Iţi fi asudat, că eu ştiu că-s tot
o apă.
— Sînteţi nişte nevolnici, răspunse mitropolitul.
— Eu m-aş scălda, înaltpreasfinte stăpîne, dar sînt oprit de la doftor, zise Serafim.
Mitropolitul, împreună cu Gheorghe, care ducea felinariul şi prostirea, păşi înspre mal, zicînd cătră noi :
— Puţin, şi iarăşi mă veţi vedea.
14
15
— A înnebunit ! zise cu spaimă Miron.
— Nu cred să se scalde^ Ce dracu ! Pe frigul ista.. . Doar e munte aici... răspunse Lungu.
Şi, pe cînd împărechere s-a făcut pentru dînsul, unii zicînd că se va scălda, iar alţii că nu, deodată auzim în apa Moldovei... ştiobîlc !
— De bună samă s-a smintit ! zise Miron făcînd cruce pravoslavnică, iar cătră vicariu : Mari păcate ispăşim noi în noaptea asta, prea-sfinte Chesarie !
După ce mitropolitul a înotat prin apă cît a socotit, s-a îmbrăcat şi ieşind pe mal a strigat cătră noi clănţănind de frig :
— La drum, băieţi ! Eu răcnii :
— Să tragă careta ! Dar mitropolitul:
— Pe jos, cu toţii !
Neaflîndu-ne deci odihnă picioarelor nici întru acest loc, o luarăm iarăşi la drum, mai mulţi de astă dată. Gheorghe pusese luminare nouă, iar mitropolitul înviorat, mergea repegior între vlădica Chesarie şi doftorul Paveli. Doftorul avea gust de vorbă, iar picioarele abia îl ţineau. (|Că era ameţit foarte). Şi cînd se lovea de umărul mitropolitului, se depărta cu grabă mare, cine ştie unde, mergînd pe două cărări. Mitropolitul îi zise :
— Domnule doftor, urcă-te în cupeaua mea. . .
— Nu se poate, înaTpreasfinte... mata pe jos şi eu... ca'va'zică în cupea... Asta nu se poate...
— Fă-mi, te rog, plăcerea.
— Nu-i cuviincios... nu se poate.
Şi mergeam însoţiţi de om beat.. . Noroc că nu ne vedea nimeni. Stareţul zise :
— Ce era să facă omul ? Aşteptăm de azi-dimineaţă. ..
— Să ştii că de-acuma mergem pînă în Tîrgul-Neamţului. .. ţine minte vorba mea, părinte Miroane, zise Serafim.
— Mă mir că-ţi vine oarecum a zburda, frate Serafim, zise Miron tulburat.
— E pentru păcatele tale, Miroane — mai zise Serafim — căci mult ai greşit : au cu gîndul, au cu fapta, au cu limba ta cea blestemată. . . iar acum îţi iese pe nările nasului.
Părintele Miron, suflînd din adînc, îşi descarcă năduful c-o vorbă grea,, cu prihană. Iar Serafim :
— Mi s-au dus dracului botinele de brunelă.
Ceriul se înseninase cu totul, iară luna, luminînd pămîntul, arunca umbrele noastre pe cîmpuri, ca nişte chipuri de uriaşi.
Eram frînţi de oboseală. Pe mine mă dureau şalele, iară pe tălpi făcusem beşici. Protopopul Spătărescu, oftînd cu amar, zise cătră noi :
— Nu mi-e bine de feliu... Picioarele mi s-au îngreuiat, capul îmi dogoreşte rău şi ameţala mă cuprinde. Trebuie să-mi cer blagoslovenie să mă urc în căruţă, ca să nu moriu.
M-am dus la mitropolit şi i-am spus că părintele Spătărescu s-a îmbolnăvit.
— Ce are ?
— Nu i-i bine.
— Să se urce în trăsură şi să meargă înainte. Să-1 însoţească Serafim.
Am suit pe Spătărescu, ce gemea încetişor în trăsură, alături de Serafim, care aflase har înaintea lui. Serafim zise vezeteului ;
— Dă bici. . . să nu se răzgîndească !
Şi, în vreme ce trăsura pornea în galopul cailor, noi, pizmuind pe cei doi, ne uitarăm cu jind. La covercia, din Plăeş, încă întuneric fiind, ne-am oprit după dorinţa lui, căci o ţinusem pînă aici tot într-o întin-soare. Odihnindu-ne puţin, mitropolitul a zis :
— Sculaţi-vă, să mergem !
Şi zicînd, am luat-o iarăşi la picior. Şi haide-hai, haide-hai. . . cu una, cu alta pînă ce la mînecare GJieorghe a suflat în felinariu. Iară dacă s-a făcut dimineaţă, am zărit şi Tîrgul-Neamţului cu cetatea lui. Şi soarele ivindu-se îndărătul nostru, îmbrăca vîrful muntelui în purpură şi vison cu lumina sa cea binecuvîntată. Iară noi, întorcînd feţele noastre obosite, am privit răsăritul lui lăudînd pe Cel înalt. Cînd am intrat în tîrg, ceasornicul din turnul Adormirei Maicei Domnului arăta ceasurile şase. Dinspre grădina publică venea tocmai atunci unul cu una, e\ beat foarte, ea sprijinindu-1 de braţ, să nu cază. Dînd cu ochii de noi, s-au oprit amîndoi cu uimire, el s-a clătinat pe picioare şi tuflindu-şi pălăria pe ceafă a zis :
— Măăi, ce de-a boaite ! ... De un' veniţi, stimabil'lor ? . . . De la. . . Şi a numit un loc de ruşine.
Am tăcut cu toţii, iar mitropolitul s-a făcut că n-aude.
Tînărul nebun, înţepenindu-se, a strigat după noi cu glas mare :
— Huoa ! . . . Opt cu-a brînzei ! .. .
-— Mai rău să te văz ! a zis Miron în pofida mitropolitului.
Din Tîrgul-Neamţului am apucat pe lîngă munte, pe sub cetate. Cînd am dat de braţele Ozanei, care între Humuleşti şi munte umplu valea cu cracuri răzleţe, am cercat să le trecem sărind de pe piatră pe piatră, hurducîndu-ne şi inima din noi. Şi cît eram de hrentuiţi, ni se părea că ne desfacem. Mitropolitul, ca^re dăduse alături, în gîrlă, zise :
— Să aşteptăm trăsurile.
Un suspin de uşurare a ieşit atunci din toate piepturile noastre. Mitropolitul s-a urcat în droşca de ia Secu, noi în celelalte, vicariul în caretă cu Miron. Acest lucru nu ne-a plăcut de feliu, căci am înţeles că odihna noastră este vremelnică. Şi cu adevărat, după ce am trecut peste bălţile Ozanei, mitropolitul s-a pogorît şi am pornit-o iarăşi prin prundiş. Dar cînd a ajuns la o apă mai mare, ce trebuia trecută prin vad, el s-a oprit încurcat. Şi, întorcîndu-se înspre noi, a zis :
— Careta !
Am strigat cu toţii :
— Să vie careta !
16
2 — Opere alese, voi. II
17
Iar în cugetele noastre am dat laudă Domnului pentru gîndul bun care în sfîrşit îi luminase mintea. Pînă la mănăstire mai era jumătate de poştă.. . va să zică vom face-o cu trăsurile.. . tot e bine. Şi mulţă-mirăm iarăşi lui Dumnezeu. Căci eram vlăguiţi parcă ne bătuse cu ciomegele. Ne-am aşezat după rangurile noastre', mitropolitul cu vica-riul în cupea, noi ceilalţi cîte doi în trăsuri şi am trecut gîrla prin adînc. Cum am ieşit însă mai la larg, careta s-a oprit din nou, şi duşmanul nostru, care nu-şi găsea astâmpăr, s-a dat iarăşi jos. Cînd 'l-am' văzut, ne-a venit — mare-i puterea ta, Doamne ! — să-1 luăm cu pietrele Ozanei ! Miron, de lîngă mine, lovindu-se cu palmele peste genunchi, a zis cu spaimă mare :
— Uită-te la budihacea !
Ne-am coborît încă o dată, blestemînd în gînd nebunia omenească şi rugîndu-ne lui Dumnezeu să ne aibă în sfînta lui pază. Humuleştii rămăseseră în urmă. Am trecut prin dosul Vînătorilor-Neamţului, pe sub Zlătioară, şi am ţinut tot drumul de sub munte, adică prin bolo-văniş şi prin ochiuri de apă. înaintea noastră se vedea biserica din Lunca, iară toacai se auzea pînă la) noi, căci era pe la şapte dimineaţa. Mitropolitul întrebă pe protopopul de Neamţ :
— Cine e preot aici ?
— Părintele Costache Bîrliba, înaltpreasfinte.
— Să mergem la biserică.
Giosan protopopul, la această vqrbă nesocotită, vru să treacă înainte ; dar mitropolitul 1-a oprit :
— Stăi cu noi şi nu te grăbi.
Şi cu toţii am intrat în bisericuţă. . .
Dragă domnule Mitache, am şaptezeci şi trei de ani, şi în viaţa mea am văzut multe. Dar dacă ar fi să mai trăiesc nu o dată, nu de două ori, ci de nouăzeci de ori pe cît am trăit, şi încă n-aş putea să uit chipul popii cînd a dat cu ochii de noi...
In biserică, nimeni — numai dascălul. Preotul săvîrşise prosco-midia, zisese „slavă sfintei şi cei de o fiinţă" şi era la catavasii — după tipic — iar acuma cădea la Maica Domnului fiind la peazna a noua. Cînd mulţimea asta de potcapete roşii şi de beţe de fildeş a umplut biserica, în frunte cu mitropolitul, preotul — un bătrîn alb ca oaia — punînd palma streşină, a rămas cu gura căscată şi cu cădelniţa în mînă. Apoi, făcînd un pas în lături, s-a şters la ochi ca pentru o arătare, şi galben la faţă de parcă atunci i-ai fi luat pînza de pe obraz, a dat să sărute mîna mitropolitului, care pe la dveră intra în altariu.
Mitropolitul 1-a întrebat :
— Eşti pregătit să slujeşti, părinte ?
— Pregătit, vai de mine,. cum nu... înaltpreasfinte.
— Nu huli în altariu, îl probozi mitropolitul.
Dar preotul, cu ochii holbaţi, se uita spăriat la fiştecare din noi, nedumerindu-se de feliu de unde apăruseră în ceasul acela toţi mai-marii lui, afară de Dumnezeu. . .
— Ia să vedem sfîntul trup, zise mitropolitul.
Preotul, zăpăcit, alergă de colo pînă colo prin altariu, dar vicarul Chesarie îi grăi cu binişorul :
■— încet, părinte, nu te tulbura. Uite sfînta masă.
Şi bătrînul, la aceste vorbe blînde, desfăcînd chivotul, scoase la lumină pyxicla, aşteptând să va^ă ce va ieşi dintr-însa.
— Mai ai din sfintele taine ? întrebă mitropolitul.
— Tot ne-a mai rămas, răspunse preotul.
— Vezi de le potriveşte. Apoi, încruntîndu-se : De ce nu-i lume la biserică ?
— E dimineaţă, înaltpreasfinte.
Şi preotul, tremurând, îşi trecea în zadar cădelniţa dintr-o mînă în cealaltă.
— Caută de fă slujba cum se cuvine, îl sfătui aspru mitropolitul.
— O fac. .. cum să n-o fac ? . . . vai de păcatele mele !
— Nu huli.
Ieşirăm din altariu şi, bocănind cu beţele prin biserică, părăsirăm lăcaşul lăsînd spaimă pe urmele noastre. Cînd am ajuns în pridvor, am întors capul. Preotul şedea în mijlocul uşilor împărăteşti, cu- mina la gură, uitîndu-se năuc la* ceea ce i se părea că este un vis urît. M-am înturnat îndărăt :
— Ce-a fost asta, părinte revizor ? mă întrebă el abia îngăimînd.
— Ce să fie ? înaltpreasfîntul trece în inspecţie la Mănăstirea Neamţului.
— S-a întâmplat cumva vreun fapt ?
— Nu s-a întîmplat nimica...
— Oleacă de n-am murit ! zise preotul trăgîndu-şi duhul.
— Caută, părinte; de te linişteşte şi fă slujba pană la sfîrşit, ca nu cumva inaltpreasfântul, trimeţând pe vreunul, să te ispitească. . .
— Fac, părinte revizor, numai de-oi putea. Mi s-au tăiat picioarele de la încheieturi, răsuflarea mi s-a împuţinat, iar la lingurică mă ţine ca un boţ.
De la biserică am mers înspre Nemţişor, dar drumul era greu, căci primăvara fiind şi vărsare de ape făcîndu-se, de la un loc mlaştina şi bălţile ne-au încheiat cărarea. Cîţiva dintre noi apucarăm, prin tină, ca nişte iscoade, să vedem pe unde era nimerit ca să trecem. Dar nefiind loc potrivit şi trăsurile luînd-o pe aiurea, trebuia să ne întoarcem înapoi, să ocolim o bucată, pentru ca să răzbim la drumul mare, căci calea era închisă cătră şosea de case şi grădini gospodăreşti. Mitropolitul zise :
— Să sărim prin grădina asta, ca să nu încunjurăm.
Ne-am căţărat deci pe garduri şi am sărit cum am putut. Nu mai făcusem treaba asta din vârsta fragedă a copilăriei. Intăi am trecut eu şi cu protosinghelul Glicherie şi am tăbîrcit pe mitropolit. Apoi am dat mîna vlădicăi Chesarie, care s-a săltat greoi, acăţîndu-i-se rasa de parul propti-toriu, rămînînd acolo ca poala unei fuste de femeie. Iar shimonahul Valerie cînd s-a hurducat, lunecînd a căzut în. . . afedron. Căci era bătrîn şi greoi. A sărit şi arhimandritul Visarion şi părintele Miron şi toţi ceilalţi preoţi şi proestoşi, fiştecare după rangul şi după puterile sale. In vremea asta ne-au simţit cînii omului şi, tăbărînd. . . să ne rupă, şi
18
19
mai multe nu ! Din casă a ieşit un român cu capul gol, care, cînd a dat cu ochii de noi, a rămas şi el prostit; si, după ce a\ azvîrlit cu bulgări în haitele lui, ne-a întrebat nedumerit :
— Da' pe cine cătaţi 'nevoastră ?
— Pe dracu ! zise încet Miron.
— Omule, îi răspunse mitropolitul, să nu bănuieşti că trecem pe locul dumitale. Vrem să ieşim la şosea şi am dat mai de-a dreptul. Ia mai zvîrle încînii ceia. . .
Ne-am adunat la un loc, în frunte cu preasfinţitul, şi am ieşit cu toţii în ogradă. In uşă se ivi gospodina, înconjurată de toţi copiii,' care se înghesuiau să vază mai bine. Şi priveau ca la urs. Am răzbătut cu mari greutăţi în şosea. Pe drum, nimeni. Mitropolitul, care îşi ridicase giubeaua ferind-o de ciuline, zise :
— Nu umblă drumul.
— Azi oamenii stau acasă, înaltpreasfinte. E zi de Paşti. Iar în cugetul meu : „Numai noi, ca nebunii".
Acuma ne luasem orice nădejde. Va, să zică, se ţinuse de cuvînt, să ne ducă pe jos la mănăstire. Şi, mai vorbind unul cu altul, mai îmbărbă-tîndu-ne întru ascuns, mai ocărind în gînd, am ajuns lafîntîna albă, cea de la pogor, cînd era aproape de ceasul al zecilea. Aici mitropolitul ne-a poruncit, să ne oprim şi să aşteptăm trăsurile, care nu mult după asta, coborîră la vale încet, înspre cişmea. Ne-am suit în ele, de astă dată de-a binelea, şi în treapădul cailor am intrat în mănăstire. . .
Părintele Grigore se opri din povestit. . .
— Şi ce aţi făcut pe urmă ? am întrebat eu.
— Cum am ajuns, mitropolitul s-a urcat la stăreţie, iar noi, ceilalţi păcătoşi, am umplut odăile arhondaricului. Pe Spătărescu l-am găsit zăcînd şi aprins de friguri. Noi eram rupţi de neodihnă şi din picioare foc ne ieşea. Deci, poruncind să ni se aducă toate lighenele cîte se vor fi aflînd, ne-am pus cu toţii picioarele în apă rece. Şi sta, domnule Mitache, pe tălpile noastre beşica cît aluna şi bătătura cît dopul. Iară vinele picioarelor, umflate. Spătărescu n-a lăsat patul vro două săptămîni şi puţin a lipsit de n-a murit desăvîrşit. Şi iaca aşa, domnule Mitache, am pătimit a treia zi de Paşti.
— Şi pentru ce a făcut el una ca asta, părinte Grigorie ?
— Am aflat mai pe urmă. Cică a spus domnitoriului că va să vie pe jos la Mănăstirea Neamţului.
—■ Atunci, s-a ţinut omul de vorbă, am zis eu zîmbind cu înţeles.
— Da. . . da cît pe ce să ne facă mucenici ! Să mai scoată vreo cană ?
— Să mai scoată, părinte Grigorie.
IN FAŢA AUTORITĂŢILOR
Gheorghe Tomozei, profesorul, venise în grădină, pe banca de sub nuc, să se bucure de aerul cald al primăverii. Dimineaţa era liniştită, iar soarele se înălţa încet pe cerul albastru. Şi uitîndu-se la cireşii înfloriţi, Tomozei se gîndea la neplăcerile vieţii. Avusese un vis : să se aleagă deputat, idealul tuturor celor îngropaţi în provincie. Tocmai se isprăvise alegerea la care candidase, dar nu izbutise. Căci, pe lîngă ca guvernul se folosise- de mijloacele puterii mai mult decît permitea constituţia nescrisă, îl mai combătuseră pe sub mînă şi cîţiva amici politici. Şi pe cînd, cu un ochi distrat, privea două vrăbii care se jucau într-un cireş înflorit, scuturînd uşor petale albe ca fulgii de omăt, în suflet avea o tristeţă. El ar fi stat multă vreme pe bancă, sub nuc, căci timpul era frumos şi priveliştea plăcută. Dar pe portiţa grădinii, Ion, servitorul şcoalei, apăru tulburat :
-— Â venit domnu inspector.
— Ei, şi ?
— Vă cheamă numaidecît.
O uşoară nelinişte învălui sufletul profesorului. El ştia din experienţă că asemeni oaspeţi se atrată prin oraşele provinciei numai ca să lese amintire vreo mică neplăcere, dacă nu mari nedreptăţi. Şi, printr-o asociaţie de idei cu totul naturală, îi veni în minte întâmplarea de acuma cîţiva ani, cînd, tot în urma unei vizite la fel, fusese mutat de la liceul lui, din nordul Moldovei, la un seminar desfiinţat de prin părţile Olteniei. Iar pentru ca să vie la loc, în oraşul unde funcţiona şi acuma şi unde socotea să rămînă pînă la sfîrşitul vieţii, cîte amărăciuni n-a fost nevoit ca să soarbă şi cîte; greutăţi n-a trebuit să învingă ! Toate năcazurile de atunci fură deşteptate acuma în sufletul său de vorba şi înfăţişarea lui Ion. El intră în, casă, îşi perie hainele si pălăria, nu atîta din dorinţa de a se prezenta cuviincios înaintea aceluia care aducea în cancelaria banală ceva din solemnitatea ministerului, ci mai mult dintr-o vagă trebuinţă de zăbavă, pentru un scurt examen de conştiinţă. Dar neputînd descoperi nici un motiv plauzibil care să-i îndreptăţească teama, porni spre liceu.
Cînd ajunse aici, Ion, şi el cu aerul îngrijat, îi zise :
— Vă aşteaptă la domnu director.
20
21
Tomozei găsi pe d-1 Păltineanu în cancelarie, cu directorul liceului în picioare, lîngă geam. După privirea tulburată a colegului său, înţelese că se petrece ceva. Şi, închizînd uşa, înghiţi nodul nervos care o clipă îi tăiase răsuflarea. Inspectorul, uitîndu-se ţintă, îi răspunse la salut înclinînd uşor din cap, apoi îl întrebă :
— Dumneata eşti domnu Tomozei ?
La afirmarea noului-venit, reprezentantul autorităţii superioare zise :
— Mă rog, în principiile dumitala, bătaia este admisă ?
— Nu înţeleg ce voiţi să spuneţi, răspunse fără şovăire profesorul. Drept lămurire, inspectorul îi întinse o telegramă în care Tomozei
ceti : „Anchetaţi de urgenţă caizul profesorului Tomozei, care împreună cu elevii liceului a atacat sălbatic în sara de 23 cr. pe căpitanul Bănică, pe cînd el se întorcea acasă. Raportaţi imediat rezultatul". Iscălit, ministrul.
Tomozei se uită neliniştit la inspector.
— Nu pricep nimica, spuse el.
Şi profesorul ceti cu atenţie încordată încă o dată telegrama. Apoî întrebă :
— Am atacat eu pe căpitanul Bănică ? Iar cătră director : Cine-i Bănică, domnule ? Căpitanul în retragere ?
Dar inspectorul, sever :
— Sper că nu-ţi închipui să scapi tăgăduind. Voi chema pe căpitan. . .
— Tocmai! aprobă profesorul. Să vie căpitanul şi să declare că în ziua arătată a suferit ceva de la mine. Aproape nu-1 cunosc. . .
D-1 Păltineanu făcu din cap un semn de neîncredere care spunea : „Cunoaştem noi astfel de apărare !" Şi; inspectorul apăsă nervos soneria. Ion veni spăriat :
— Du-te la domnul căpitan Bănică şi spune-i că domnul inspector general al învăţământului îl pofteşte să vie pînă la li,ceu. Apoi, ameninţător, cătră Tomozei : Au să se limpezească lucrurile îndată. ..
— Nici eu nu cer altceva. ..
— Dacă nu l-ai fi atacat, n-ar fi reclamat domnului ministru.
— Vom vedea imediat, zise Tomozei.
Inspectorul, contrariat, făcu cîţiva paşi agitaţi prin odaie. După cîtva timp, Ion se întoarse şi, oprindu-se  smirnă lîngă uşă, aduse la cunoştinţă că domnul căpitan nu poate veni fiind bolnav în pat.
— A spus că nu se poate mişca, adăugă servitorul. Inspectorul, la aceste cuvinte, îşi aruncă ochii la Tomozei. Iar privirea lui era foarte elocventă : „Auzi ? Ei, acu ce mai zici ?"
Şi pe cînd reprezentantul ministrului aviza împreună cu directorul cum să-i ia depoziţia lui Bănică, uşa se deschise pe negîndite şi căpitanul apăru. Era un om de vîrstă mijlocie, potrivit la. statură, cu musteţile tunse, cu figura suptă şi obosită. Ochii lui albaştri, spălăciţi păreau acoperiţi de o uşoară albeaţă. Era îmbrăcat civil, dar hainele, ponosite, semănau croite pe altă măsură. Păşea încet, sprijinindu-se în băţ şi şchiopătînd dureros. D-1 Păltineanu îi întinse mîna, cu vădită compătimire, oferindu-i în urmă un scaun :
— Vă rog luaţi loc şi povestiţi cum aţi fost atacat.
Căpitanul Bănică, fără să se uite la profesor, începu :
— Era în ziua de 23.. . la Colegiul al doilea. Tocmai mă pregăteam să intru în sala de vot, să-mi fac datoria de cetăţean, cînd, prin coridorul primăriei, îmi ieşi înainte dumnealui — căpitanul arată cu capul pe Tomozei — şi îmi ceru, cu un ton nu tocmai politicos, ca să-i dau votul. I-am răspuns că sînt partizan al guvernului şi voi vota cum îmi dictează conştiinţa...
— Foarte bine !  aprobă inspectorul.
— Dumnealui mi-a zis atunci. .. uite.. . să-mi aduc aminte textual : „Vrei să votezi nişte bandiţi ?"
Aici inspectorul aruncă^ în treacăt o privire lui Tomozei, ca şi cum ar fi voit să-i spuie : „Am luat notă de aprecierea dumitale". D-1 Păltineanu era omul regimului.
Tomozei stătea împietrit.
—■ l-am răspuns şi eu atunci, urmă căpitanul, „asta mă priveşte, Pe dumneata însă în orice caz nu te votez". . — Foarte bine ! zise iar inspectorul.
— Era o candidatură neserioasă şi. . .
— Domnule, îl întrerupse Tomozei, încrucişîndu-şi braţele. Cînd s-au întîmplat toate acestea ? Apoi, cătră inspector : Sînt de 8 ani aici. .. n-am schimbat nici două vorbe cu dînsul.. .
Dar căpitanul, punîndu-şi mîna în şold :
— Bine, domnule, eşti profesor, se poate să îndrugi asemenea minciuni ?
D-1 Păltineanu ţintui cu două suliţi ascuţite pe profesor, apoi, întorcîndu-şi capul, zise căpitanului cu blîndeţă :
— Vă rog, continuaţi, domnule căpitan.. .
— După ce i-am spus că n-am să-1 votez, dumnealui a voit un moment să mă lovească, dar şi-a luat iute de samă şi mi-a zis numai atîta : „Bine" !... dar ştiţi, c-un ton ameninţător... Vă rog să cercetaţi cît e de violent... cică-i profesor ! După ce mi-am făcut datoria, am mai rămas prin faţa primăriei... vorbind cu unul, cu altul.. . ştiţi, ca la alegeri. Cătră sară — încă nu se începuse despoierea scrutinului — m-am îndreptat înspre casă, cu gîndul să mă întorc după masă.. . să aflu rezultatul... — curiozitate legitimă. Ameninţării nu-i dădusem nici o importanţă. Cînd să fac colţul străzii, văd pe dumnealui înconjurat de mai mulţi agenţi electorali, turmentaţi de băutură, printre care şi cîteva şepci de liceu. . . cu galben. Cum a dat cu ochii deLmine, dumnealui a răcnit : „Pe dînsul, băieţi !" Atunci au tăbărît cu toţii, mi-au pus o pelerină de cauciuc în cap, şi. .. ciomegele au început să curgăj,, îl auzeam strigînd : „Daţi-i măi î îi cu ciocoii !" Şi, pardon de expresie, cruci şi dumnezei ! .. . Vă rog numai să vedeţi. . .
Zicînd aşa, ' căpitanul se ridică încet de pe scaun şi cu mişcări domoale îşi scoase surtucul, apoi cămeşa. Toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi.
Pe piept, două mari echimoze, dintre care una punctată, ieşeau în relief pe pielea albă, proiectîndu-şi culoarea lor neagră-vînătă cu contururi neregulate. Pete roşii, umflate, alternînd cu zgîrieturi sîngeroase,
22
23
se vedeau pe toată faţa anterioară, mai ales lîngă sternum. Pe braţul stîng, mai multe vîrci transversale, făcute cu un corp contondent; iar de o parte şi de alta a beregatei,; urme vădite de unghii, care dovedeau strangularea, cînd Tomozei i-a pus mîna-n gît. Şi, după ce căpitanul îşi expuse suficient partea de dinainte a trupului, se întoarse si cu spetele. In regiunea lombară, alte vînătăi, deasupra cărora un erythem îşi arăta faţa lui îmbujorată. Plăgi contuze se deosebeau lîngă şirai spinării, totul alcătuind un tatuaj bizar, care te umplea de oroare. Se vedea bine că acest om. trecuse prin grele momente în mînile agresorilor. . .
Inspectorul fulgeră pe Tomozei cu o privire plină de străşnicie, în care sentimente abia stăpînite strigau : „Bine, canalie, cum ai putut să-1 schilodeşti astfel ?"
Tomozei rămase aiurit : pierduse cu totul noţiunea locului şi conştiinţa împrejurărilor. Cînd a< văzut pe căpitan dezbrăcîndu-se, i s-a părut o clipă că visează ; dar strîngîndu-şi cu putere degetul arătător de la mîna stingă, văzu că e treaz şi scena aievea. Cînd însă căpitanul şi-a scos cămeşa, ridicînd mînile deasupra capului, şi trupul său mortificat se înfăţişă privirilor îngrozite ale celor de faţă, lui Tomozei i-a scăpărat prin minte ca un trăsnet: „Am înnebunit!" Dar, făcînd o sforţare, eroică se convinse', că e teafăr, şi atunci îi veniră în conştiinţă, ca dintr-o lume de muli uitată, vorbele tatălui său, rostite într-un moment greu : „Să te păzească Dumnezeu, dragul tatei, de năpastă". Era năpastă ? în tensiunea mare sufletească care-1 stăpînea şi care-i scosese la iveală amintiri din fundul inconştientului, deodată mintea lui fu năvălită de oarecare expresii răzleţe, cuvinte nehotărîte, prinse de ici, de colo, stabilind o reputaţie a căpitanului, la care/ nu se oprise niciodată, dar care acuma îi aduseră pe buze cuvîntul înscenare. Acest proces psihologic s-a petrecut în sufletul înfrigurat al profesorului mult mai iute decît ne-a trebuit nouă să-1 povestim. A fost ca o fulgerare subită, neaşteptată, dar care îţi arată"* prăpastia dinainte. Şi, oprindu-se la vorba mizerabilă, care punea în adevărată lumină toată nevrednicia căpitanului, Tomozei, adresîndu-se lui Bănică, îl întrebă cu glasul vibrînd de indignare :
— Eu te-am schilodit ? Uită-te la mine ! .. . Dar căpitanul, încrucişîndu-şi braţele :
—- De ce m-ai calicit, domnule ? Inspectorul, profund mişcat, zise lui Bănică :
— Bine, domnule! căpitane. Vă rog îmbrăcaţi-vă, să nu răciţi. Căpitanul adăugă :
— Am şi certificat medical.
— De la cine ? întrebă Tomozei, fără să ştie de ce întrebase, ^— De la medicul comunei, ce crezi dumneata?
Căpitanul se îmbrăcă cu aceleaşi mişcări încete, scoţînd fără voie exclamaţii dureroase ; apoi, aşezîndu-se pe scaun :
— Doar trăim în veacul al douăzecilea, ce dracu ! ?
Tomozei înţelese cum stă lucrul. Adineaoarea mai sperase încg cu naivitate ca Bănică nu va stărui pîn' la capăt în arătările lui minci-
noase. Dar acuma, convingîndu-se de nevrednicia lui, voi să-i vadă toată ticăloşia :
— Ascultă, domnule căpitan. . . Dacă dovedeşti că te-am maltratat eu, voi fi destituit. . .
— Să fii ! Se-nţelege că să fii ! Ai voit să mă omori. . . Ce fel de profesor eşti ? .
Inspectorul, adînc indignat, aprobă şi de astă dată pe căpitan ; apoi :1 întrebă :
— Şi unde s-a întîmplat agresiunea ?
Căpitanul, drept răspuns, luă de pe masa directorului o foaie de hîrtie şi un condei :
— Asta-i stradal Armenească — şi el trase o linie dreaptă pe hîrtie — primăria vine ici. . . asta-i strada Mare. . . perpendiculară pe cea Armenească.. . colea este statuia lui Kogălniceanu. Aşa. Eu treceam pe ici, iar dumnealui stătea în partea asta. . . dincoace de monument. Aici m-au atacat.
Şi căpitanul însemnă locul cu o cruce.
— E grozav, domnule ! zise Tomozei galben ca ceara şi tremurînd de mînie.
Dar Bănică, fără să fie stînjenit de revolta profesorului :
— Am marturi.
— Nu-i nevoie, zise inspectorul.
— Tocmai! băgasem de samă — complectă căpitanul — că-mi uitasem portabacul acasă. . . şi voiarn să intru la tutungeria de peste drum...
— Ai văzut bine, domnule căpitan, că erau şi elevi de la liceu ? întrebă inspectorul.
— Cum vă văd pe demneavoastră. . .
— Bine !/ zise d-1 Păltineanu cu un ton hotărît, care era nu numai o aprobare pentru căpitan, dar şi condamnarea definitivă a profesorului.
— Cum, domnule inspector, dumneata mă crezi vinovat ? întrebă Tomozei scandalizat.
— Cred că nu l-am schingiuit eu, răspunse inspectorul ironic.
— Ba da ! Tot'aşev am făcut-o şi eu...
— Asta-i o glumă, şi nu tocmai de bun-gust, zise d-1 Păltineanu încruntîndu-se puţin, dar suficient ca să se înţeleagă că replica profesorului constituie o notă agravantă pentru cel vinovat.
Directorul, care se uitase pînă atunci la Bănică ca la un fenomen, interveni făcînd un gest expresiv :
— Să vie mărturii. . .
Dar inspectorul, rîzînd sardonic :
— Mai e nevoie de marturi ? Apoi, încreţind subit din sprîncene : Trebuie să lăsăm glumele deoparte. Nu se vede că-i stîlcit ?
— Bine, domnule inspector, reluă Tomozei, să fi comis eu asemenea neomenie şi s-o tăgăduiesc cu neruşinare, ce fel de om aş fi ? Am într-adevăr aerul unui pervers,' atît de grozav ?
— Dar căpitanul ce aer are, ai ?
— înainte de a mă adresa justiţiei, reluă Bănică liniştit — fiindcă îi voi intenta desigur acţiune — am ţinut să reclam domnului ministru.
24
25
Vă rog să-i daţi o pedeapsă exemplară. . . Ce eduacţie dă dumnealui elevilor ? Pentru asta ne trimetem noi copiii la şcoală ? Dar Tomozei, nemaiputîndu-se stăpîni, izbucni :
— Ai dumneata copii ? Ai dumneata casă ? Ai dumneata familie ? D-1 Păltineanu, făcînd ochii mari, îi închise gura cu un gest plin
de autoritate :
— Mă rog, mă rog !
— Acuma puteţi să vă convingeţi şi dumneavoastră ce fel de om este. . . Chiar în faţa dumneavoastră. . . zise Bănică clătinînd din cap cu dispreţ.
Şi căpitanul, terminîndu-şi misiunea, întinse mîna inspectorului, care i-o strînse cu efuziune. După ce plecă, urmărit de privirile celor trei oameni, directorul, care reprezenta la liceu încă regimul trecut, zise abia stăpînindu-se :
— înscenarea e diabolică. Trebuie să vă informaţi ce fel de om e căpitanul. Se tăvăleşte prin crîşme. A fost prins cu cărţi măsluite şi dat afară de prin taverne. Cît despre titlul lui, puteţi să vă adresaţi comenduirii. A fost reformat din armată pentru deturnare de fonduri şi, mi se pare. .. nu pot afirma, şi pentru fals în acte publice. Dacă nu intervenea familia — e de familie bună — înfunda grosul...
— N-are a face. Omul se vede c-a fost lovit. De ce ar reclama contra dumisale ?
— Nu ştiu, răspunse Tomozei, fiţi sigur însă. .. voi lămuri eu lucrul.
— Convingerea mea este făcută, încheie inspectorul  cu suficienţă.
— Că l-am bătut eu ?
— Asta mă priveşte pe mine ; voi raporta domnului ministru. Pe la cîtei ceasuri trece expresul ?
— Cum, voiţi să plecaţi ? Asta nu se poate! declară Tomozei hotărît.
— Domnule inspector, interveni din nou directorul, aţi venit ca să faceţi lumină. Rămîneţi pînă mîne şi vă asigur că vă veţi schimba convingerea. Lucrul e prea grav ca să-1 faceţi în pripă. Eu cunosc şi pe domnul Tomozei, şi pe căpitanul Bănică. Dacă unul din ei minte, acela nu-i Tomozei, vă asigur. Rămîneţi, domnule inspector...
— Nu pot.
— Pentru ce ?
D-1 Păltineanu se gîndi un moment, apoi declară foarte energic •
— Nu pot.
— De ce ? Doar aţi venit pentru asta !
— Convingerea mea este făcută.
— N-aveţi toate datele. Trebuie să ascultaţi şi elevii. .. şi ei sînt amestecaţi. Trebuie să chemaţi mărturii. Nu puteţi cere pedepsirea domnului Tomozei pe arătările unui om ca Bănică. . .
— Nu pot, zise inspectorul.
— Mai aveţi vreo anchetă aiurea ?
— Nu.
— Atunci ?
— N-am cămeşă de noapte.
— Asta-i ? Vă pun la dispoziţie o duzină, de olandă, zise directorul. Reprezentantul ministrului stătu o clipă pe gînduri, apoi zise :
— Atunci să mergem să cercetăm elevii. Ce clase aî avut dumneata în ziua de 23 ?
Directorul aduse condica de prezenţă, după care cei doi funcţionari superiori porniră în anchetă. Tomozei rămase în cancelarie, silindu-se să pătrundă taina acestei afaceri. Ajungînd în clasă, domnul inspector ţinu elevilor o mică cuvîntare ocazională, în care făcu apologia adevărului, căutînd să inspire oroare pentru minciună. Apoi întrebă colectiv :
—■ Care din voi aţi fost de faţă cînd domnul Tomozei a bătut pe căpitanul Bănică.?
In uimirea generală, unul din şcolari exclamă :
— Domnul Tomozei ?
Tonul cu care au fost rostite aceste două cuvinte constituia şi răspunsul la anchetă. Căci mirarea elevului spunea foarte lămurit : „Să facă domnul Tomozei un astfel de lucru? E cu neputinţă!" Şi dacă Tomozei n-ar fi fost un adversar al guvernului, desigur că inspectorul ar fi înţeles din revolta spontană a copilului că numele profesorului nu se putea împărechea cu o fărădelege. Dar d-1 Păltineanu avea un argument evident : „Cu toate acestea, căpitanul a fost bătut !"
— Trebuie numaidecît să chemaţi mărturii, zise directorul.
Deoarece cămeşa de noapte îi era asigurată, reprezentantul ministerului consimţi şi la această operaţie superfluă şi, împreună cu directorul, urmat şi de Tomozei, părăsi localul liceului pentru alţlua măsurile cuvenite de procedură.
In oraş era o mişcare neobişnuită. Alegerile de deputaţi se terminaseră cu un succes deplin pentru guvern. A doua zi, cetăţenii erau chemaţi să-şi spuie cuvîntul în formarea viitoare a maturului corp. Şi pentru că izbînda partidului de la guvern fusese desăvîrşită nu numlai în oraşul lui Tomozei, ci şi în restul ţării, de aceea opoziţia era hotărîtă să1 şteargă impresia proastă de la Cameră printr-o victorie la Senat. Lupta era să se deie în special la Colegiul întîi, care, prin natura lui mai independentă, constituia'pentru guvern călcîiul lui Achile. ..
Cum mergeau pe strada Mare a oraşului, inspectorul şi cei doi profesori, ceva mai departe de punctul care fusese însemnat cu o cruce în planul căpitanului Bănică, le ieşi înainte Ştefan Gîrbovanu, fostul ministru al instrucţiei în cabinetul trecut al partidului de la cîrmă, viitor ministru — la prima remaniere — în cel actual şi candidat acuma la Colegiul întîi de senat, unde vota atît directorul, cît şi Tomozei. Gîrbovanu, văzîndu-i, îi salută cu amabilitatea caracteristică candidatului în campanie electorală.
— închipuieşte-ţi, domnule Gîrbovanu, ce mi se întimplă, începu Tomozei. Căpitanul Bănică a reclamant în contra mea că l-am atacat într-o sară împreună cu elevii liceului, şi domnul ministru 1-a trimes pe dumnealui în anchetă... Dumneata mă cunoşti.. .
— Cine ? Bănică ? Un beţiv... Şi dumneata, domnule inspector, ai crezut ?
2&
27
— Cum să nu cred, răspunse inspectorul, dacă i-am văzut vînă-tăile. . ,
— Fugi, domnule !. ... Un ticălos.. .
— Vra să zică, aşa e lucrul ?
— Du-te şi telegrafiază ministrului.
— Cum, nu-i nimic adevărat ?
— Du-te, domnule, la telegraf !
•— Cu atîta mai bine. .. plec cu expresul.
Şi pe cînd inspectorul se îndrepta spre oficiul poştal, bucuros că nu va îmbrăca cămeşă de noapte străină, cei doi profesori mulţămeau călduros fostului ministru, pe care geniul cel bun al lui Tomozei i--l scosese înainte.. .
Dar Tomozei, cu toate că era asigurat acuma faţă de autoritatea şcolară, nu se declară mulţărruit. El făcu o anchetă discretă, da»r amănunţită, pentru a lămuri misterul cu Bănică şi, după mai multe cercetări şi cîteva vicleşuguri, descoperi următoarele :
Vînătăile şi toate urmele violenţelor de pe trupul căpitanului şi le făcuse el singur. îşi aplicase două zile în şir cataplasme puternice de muştar şi hîrtie rigolo, îşi pusese lipitori şi ventuze, se sîngerase tăin-du-şi două-trei zbanţuri, zgîriindu-se apoi şi autoflagelîndu-se. îndurase suferinţa pentru două sute de lei pe care le primise de la cuconul Vasile Balabăn, bărbat politic din localitate, cunoscut pentru sentimentele lui liberale şi care acuma candidase pe aceeaşi listă cu Tomozei — susţinut de la centru. Dar pentru că cuconul Vasilică găsise pretenţia lui Tomozei exorbitantă, iar ridicarea lui în această demnitate onorifică putînd fi un rău exemplu pentru ambiţioşii oraşului, năimi cîţiva bardujeni să-i dea o bătaie ţapănă profesorului. Şi acoliţii îşi luaseră angajamentul să-1 dezguste radical pe profesor de politică. Tomozei simţise însă că vor să-1 scoată din viaţa publică, ba poate cu totul şi din cea privată. Şi, făcînd cunoscut Parchetului prin petiţie !timbrată, căpătă voie să poarte veşnic la dînsul un pistol automat cu nouă focuri, din fabrica Webley & Scott, limited. Atunci cuconul Vasilică părăsi planul dintăi, recurgînd la căpitanul Bănică, care se bătuse cu pumnul în piept că-1 va muta pe Tomozei din localitate, unde încurca lucrurile, ameninţînd să ocupe în politică un loc proeminent. Pentru două hîrtii de cîte o sută, căpitanul consimţi să devină mucenic, iar dacă izbutea, avea să i se îndoiască suma. Cînd Tomozei a aflat de povestea cuco-nului Vasilică, a dat în judecată pe căpitan...
Procesul stîrni oarecare vîlvă şi fu discutat muîtă vreme în cele trei cafenele ale oraşului. De mişelia lui Bănică nu se mai îndoia nimeni ; totuşi, sentinţa tribunalului era aşteptată cu nerăbdare. Iar în scrutarea viitorului între halbele de bere şi cafelele turceşti, condamnarea şi achitarea aveau partizani deopotrivă. Căci în cumpăna dreptăţii se mai arunca şi greutatea lui cuconu Vasilică, şi lumea era curioasă să vadă cum va ieşi el cu faţa curată.
In sfîrşit, sosi şi ziua de înfăţişare. Sala tribunalului avea un aspect deosebit, amintind şedinţele de la Curtea cu juraţi. Iar în numă-
rul acelora care iuaserâ loc pe bânciie dinăuntru, cei mai mulţi ar fi voit ca judecata să dea o lecţie severă căpitanului nevrednic, şi numai foarte puţini doreau achitarea lui.
Preşedintele se adresă lui Bănică.
— Şi, zi, te-a bătut domnul Tomozei, ai ?
— Da, domnule preşedinte. Dar magistratul, schimbă tonul :
— Nu ţi-e ruşine ?
— De ce, domnule preşedinte ?
— Ce ? Crezi că noi nu trăim aici în tîrg ?
— Am marturi, zise căpitanul fără convingere.
— Pe cine ai marturi ?
— Pe domnul Cîrlibaba.
— A-ha ! făcu preşedintele, lăsînd să se înţeleagă multe lucruri la auzirea numelui. Apoi, către aprod : Să vie Cîrlibaba.
Pe cînd uşierul crăinicea numele marturului, lui Tomozei îi venise în minte adagiul de drept : „Testis unus, testis nullus" \ şi, ca omul nedeprins cu principiile juridice, mai ales în raportul lor cu lumea reală, aştepta cu uimire să-i vadă efectul practic.
Domnul Cîrlibaba îşi făcu loc prin mulţime şi, cu paşi nehotărîţi, se apropie de crucea pe care Mîntuitorul stătea cu braţele răstignite.
— Bagă de samă — îl sfătui preşedintele — martorul mincinos înfundă puşcăria. Ai văzut cînd domnul Tomozei 1-a bătut pe dumnealui ?
Domnul Cîrlibaba stătu o clipă pe gînduri. Povaţa preşedintelui îi evocase amintiri nu tocmai plăcute şi nici prea îndepărtate. De aceea răspunse cu glas domol :
— De văzut... n-am văzut... dar eram de faţă cînd a venit domnul căpitan la otel, îndată după asta. Era plin de sînge şi cu hainele rupte. Spunea că 1-a bătut domnul Tomozei. . .
— Şi unde l-ai văzut ? întrebă preşedintele.
— La Fălcoianu... în cafenea.
— Numai dumneata erai acolo ?
Domnul Cîrlibaba stătu iar la îndoială, căutînd să-şi deie sama dacă cele declarate pînă acuma nu-i vor aduce cumva vreo neplăcere. Apoi zise :
— Ba mai erau şi alţii...
— Cine mai era ? Marturul păru că se gîndeşte.
— Nu-mi aduc aminte.
— A-ha ! Nu-ţi aduci aminte. Destul !
Şi scurt, fără multă vorbă, tribunalul condamnă pe căpitanul Dumitru Bănică, pentru vina prevăzută la art. 294 şi 295, combinat cu 497 din codul penal, la 2 luni de zile închisoare corecţională, 300 de lei amendă cătră stat, plus 1 leu despăgubiri civile...
Un singur martor este ca şi cum n-ar fi nici unul (lat.).
28
29
Căpitanul, ieşind de la judecată, cu faţa roşie şi cam aburită, a spus cătră cei care erau pe acolo,-: „Are el cine să mă scape !". Şi Bănică făcu într-adevăr apel. Dar nici Tomozei nu se lăsă mai prejos. Era hotărît să ajungă pînă la Curtea de casaţie, numai să înveţe minte pe cel care trebuia. Căci în prigoana asta „el nu se uita la cîne, ci la stăpînul lui". De aceea, cînd veni ziua apelului, plecă iarăşi la înfăţişare. Advocat nu-şi tocmi, căci în ochii lui cauză mai dreaptă nu se putea. Nu ştia, nefiind purtat prin judecăţi, că între justiţie şi împricinaţi nu-i totdeauna bine să nu fie mijlocitor. Şi pe cînd, în oraşul bătrîn, se îndrepta spre vechea Curte Domnească, deasupra căreia Themis, cu pala în mînă şi cumpăna înfricoşată, împarte dreptatea în ţara de sus a Moldovei, cînd începuse să se vadă voievodul falnic care, de pe cal, cu buzduganul, arată spre ctitoria lui evlavioasă, Tomozei se întîlni cu un prieten din localitate. Intrebîndu-1 de rostul lui' în oraşul străin, profesorul îşi spuse păsul. Şi, după ce îl ascultă cu luare-amir4te, vă-zînd setea lui de dreptate, amicul, cunoscător de obiceiurile locului, îi răspunse cu tristeţă : „Păcat că-i la secţia asta.. . Toţi consilierii fac politică. . . chiar şi procurorul".
— Ce are a face ? răspunse profesorul. Doar e condamnat de tribunal. . .
Şi Tomozei sui scările palatului, emoţionat.
Bănică îşi făcu apariţia. El aruncă rivalului său o privire triumfătoare. Avea şi de ce, căci păşea mîndru spre bara justiţiei, înconjurat de patru advocaţi, toţi membri cunoscuţi ai partidului de la putere, care, prin acest cvartet, îşi însuşise cauza căpitanului. Iar printr-o coincidenţă curioasă şi magistraţii care aveau să judece apelul împărtăşeau aceleaşi credinţe... In fortăreaţa lui juridică, căpitanul părea inexpugnabil. Tomozei îşi simţi inferioritatea, dar îşi făcu curaj sprijinindu-se pe principii imanente.
Preşedintele îl întrebă cu asprime :
— Cum te numeşti dumneata ?
Profesorul îşi declină numele, pronumele şi ocupaţia, cu tot respectul pe care i-1 insufla solemnitatea locului şi măreţia judecătorilor ; dar socotind că înaltul magistrat face oarecare confuzie, zise cu timiditate :
— Eu sînt cel calomniat.
Dar preşedintele, cu acelaşi ton :
— Să răspunzi numai la ce te întreb.
De pe banca apărării, advocaţii rîseră de Tomozei. Profesorul le aruncă o privire amară, iar în suflet simţi o durere. Bănică jubila.
— Spune cum s-au petrecut lucrurile. Te rog să fii scurt. Tomozei începu :
— La alegerile generale am candidat la Colegiul al doilea... înaltul magistrat îl întrerupse cu asprime :
— Vra să zică, dumneata declari c-a fost delict electoral. Foarte bine. Şi, adresîndu-se cătră advocaţii căpitanului : Să-mi ridicaţi incidentul că tribunalul rău şi fără cale a judecat şi să trimet afacerea la juraţi.
Dar lui Tomozei îi sări ţîfna :
— Nu-i mai învăţaţi, domnule preşedinte, cum să încurce justiţia, căci se pricep dumnealor destul de bine şi fără asta ! Nu degeaba au venit într-un număr atît de impozant. . .' La tribunal dumnealui n-a putut găsi nici un apărător, şi aici, uitaţi-vă. . .
— Să nu insulţi dreptul apărării !
— Eu nu insult pe nimeni... dar dacă cineva dintre noi are nevoie de călăuză... desigur.. . nu sînt dumnealor. ..
— In faţa justiţiei, te poftesc să fii cuviincios. ..
— Sînt foarte cuviincios, domnule preşedinte, pentru că în acest moment,, din cîţi sîntem aici, fără îndoială,' eu am cea mai bună idee de justiţie.
— Te rog, lasă vorbele mari.. . Aici nu eşti la alegeri. ..
— Aşa este. .. Nu sînt. Căci dacă aş fi avut şi eu părerea pe care o au dumnealor în clipa asta de onorata Curte, să nu vă închipuiţi că n-aş fi găsit şi eu vrun cîrd.
La vorba din urmă, Tomozei făcu din nou cu capul spre banca apărării.. .
— Continuă, îi porunci preşedintele înghiţind un nod.
Şi înaltul magistrat, domolindu-se puţin, ascultă pe Tomozei fără să-1 mai întrerupă. Terminînd, profesorul îşi şterse fruntea asudată... Urmă apărarea.
Advocatul din capăt se ridică şi, din ghiozdanul negru de pe pupitru, scoase două-trei hîrtii care conţineau desigur nevinovăţia căpitanului. In roba lui magistrală, avea un aer solemn. El începu :
— Domnul căpitan Bănică, care a făcut multe servicii partidului conservator.. .
— Ce are a face, domnilor ? zise exasperat Tomozei.
— Te poftesc să taci !.. . Să nu întrerupi ! îl dojeni mînios preşedintele. Apoi, cătră advocat, cu ton patern : Continuaţi, vă rog !
Advocatul urmă mai departe. El arată candidatura lui Tomozei ca un lucru neserios, pentru care şi cetăţenii conştienţi au trimis în Parlament pe membrii partidului opus.
In această reuşită, însă, domnul căpitan Bănică îşi are partea lui de merit, lucru care explică îndeajuns pentru ce adversarii" săi i-au jurat pieirea. Iar domnul Tomozei, care, prin ocupaţia lui, ar trebui să dea altfel de exemplu, în loc să înveţe carte pe şcolarii săi, pentru care primeşte leafă de stat, domnia-sa îi face agenţi electorali ! Apoi, domnilor, mă întreb dacă în şcoală se insuflă asemenea sentimente barbare, nedemne pentru o societate civilizată, atunci ce trebuie să mai aşteptăm de la viitorul copiilor noştri ? Că am fost maltrataţi. . . dovedim cu certificatul medical, eliberat de. ..
— Vă rog, uitaţi-vă la ancheta ministerului. . . este copie la dosar de pe raportul inspectorului, zise Tomozei adresîndu-se preşedintelui.
— N-ai să mă înveţi dumneata ce trebuie să fac, zise preşedintele foarte aţos.
30
31
Advocatul încheie, rugind călduros onorata curte ca să admită apelul „pentru a tăia pe viitor pofta acelora care ar voi să imiteze pe domnul Tomozei".
Şi omul de legi, făcîndu-şi datoria, se aşează mulţămit la loc, în aprobarea unanimă a colegilor săi.
Procurorul, în numele societăţii, făcu un aspru rechizitor împotriva lui Tomozei. El relevă atitudinea sa puţin cuviincioasă chiar în faţa „onoratei Curţi", din care, printr-un silogism, deduse firea impulsivă a profesorului. „Desigur, adause reprezentantul ministerului public, un asemenea om nu evită scandalul". Apoi el îşi bătu joc de pretenţia lui Tomozei, arătîndu-i că locul lui este la şcoală, iar nu în politică. Şi, pe cînd lui Bănică îi zicea „domnul căpitan", profesorului îi spunea simplu : „Tomozei". Procurorul încheie — lui Tomozei i se păru că n-a înţeles bine — să se respingă apelul.
Curtea era luminată. Preşedintele se înclină spre consilierul din dreapta, cu care avu o scurtă convorbire ; şopti ceva la urechea celui din stînga, care aprobă de două ori cu capul, apoi, ca printr-un resort, cele cinci toce negre se plecară la un loc într-a mică conferinţă, şi în sfîrşit, preşedintele îndreptîndu-şi baveta imaculată, pronunţă decizia : „Curtea admite în parte apelul şi, făcînd o mai largă aplicare a art. 60, reduce pedeapsa căpitanului Dumitru Bănică la 100 de lei amendă'.
Căpitanului îi pierise curajul. . .
Tomozei adăugă :
— Vă rog să-mi acordaţi şi despăgubiri civile. .. Am cheltuit cu drumul.,. .
— Trebuia să spui la vreme, zise aspru preşedintele. Acuma e prea tîrziu...
Să nu vă pară curios. . . Tomozei ieşi din pretoriul curţii cu foarte bună idee despre justiţie. Iar vestita definiţie jus est ars bord et aequi 1 căpătase în ochii lui o consfinţire praotică. Căci, după întorsătura pe care o luase procesul, el se temuse un moment că intrase aici ca om liber şi va ieşi condamnat. Şi, pe cînd se îndrepta spre Otelul Binder unde-şi avea locuinţa, Tomozei, gîndindu-se la incidentele procesului, clătină din cap, iar pe buze îi flutură un surîs de mulţămire. . .
„Dar dacă în locul meu ar fi fost un om necunoscător de legi şi de drepturile lui, tot astfel ar fi hotărît onorata Cuute ?"
Şi Tomozei nu putu găsi răspuns mulţămitor. . .
1 Dreptul este arta binelui şi a dreptăţii (lat.).
ADUClNDU-MI AMINTE...
Isprăvisem clasa a treia primară şi trebuiam acuma să părăsesc şcoala „Vasiie Adamachi", al cărei învăţămînt se termina aici. Părinţii mei auziseră că cel mai bun profesor din Iaşi era Toma Săvescu şi deci m-au înscris pentru clasele următoare la şcoala din Sărărie. Şi, cu adevărat, numele pe care-1 cîştigase profesorul era bine meritat. Pînă astăzi încă îmi amintesc cu plăcere de timpul petrecut aici. Chiar la începutul anului, d. Săvescu ne spuse cîţi oameni mari învăţaseră la dînsul îh cursul celor 30 de ani de cînd era dascăl. El sfîrşi arătînd spre un capăt de bancă :
— In banca asta a stat Haret.
Aşa am auzit pentru întăia oară pomenindu-se numele lui.
De-atunci d. Săvescu ne-a vorbit de multe ori despre dînsul. El mai pomenea şi alte nume — de care nu-mi mai aduc aminte —, dar de nimeni altul nu ne vorbea cu atîta căldură. De aceea numele lui Haret mi s-a fixat în mintea mea de copil într-o lumină cu totul deosebită.
Au trecut ani mulţi de-atunci şl copilul zburdalnic care. se uitase de multe ori cu respect la locul unde învăţase omul mare al profesorului, după ani mulţi şi grei de ucenicie şcolară, a ajuns şi el profesor. Absolvisem şcoala normală superioară, părăsisem laşul cu durere şi mă mutasem la Focşani, unde trebuia să-mi exercit meseria. Intr-o zi am aflat că ministrul nostru a sosit în oraş şi va veni la liceu. Şi într-adevăr pe cînd explicam elevilor într-un clas superior, uşa s-a deschis şi Haret a intrat încruntat — aşa mi s-a părut. îl vedeam pentru întîia oară. El s-a aşezat în bancă, lîngă un elev, unde a stat nemişcat pînă la sfîrşitul lecţiunii. Eram tînăr şi de curînd numit profesor : mărturisesc că nu-mi era de loc îndămînă. Cînd a sunat, Haret a părăsit clasa, spu-nînd pe drum directorului :
— Pînă acuma n-am ştiut ce este arianismul. Astăzi am învăţat şi eu acest lucru.
Pe Haret nu l-am mai văzut şi nici n-am mai avut de a face cu dînsul. Peste trei ani, cînd situaţia mea de profesor suplinitor mă adusese la Bacău, un ordin al ministrului mă transfera în luna decembrie la seminarul din Vîlcea, care de la iunie viitor rămînea desfiinţat. Motivul mutării era „interesul învăţămîntului" care, vai, nu coincidea de
32
3 — Opere alese, voi. II
33
loc cu interesele mele din acel anotimp şi nici cu situaţia mea în corpul din care făceam parte. Căci subt forma legală şi superioară a binelui public eram pur şi simplu scos din învăţămînt. M-am dus la Bucureşti şi am cerut audienţă ministrului. Ministrul era advocat. Motivul adevărat, aşa mi-a afirmat superiorul, era : „ideile subversive pe care le introduceam în şcoală". Iar prefectul judeţului în unire cu directorul meu îl puseseră în cunoştinţă, recomandîndu-i totodată şi pe succesorul meu, om paşnic şi cuviincios întru toate. !
Eram un profesor căruia nu i se putea nimic bănui. Foştii mei şcolari pot s-o mărturisească — o spun nu pentru a mă îngîmfa. Lovitura care mi se dădea era nedreaptă şi odioasă. Ministrul mi-a făgăduit o anchetă, dar nu s-a ţinut de cuvînt. Am venit din nou la Bucureşti pentru ca să-i aduc aminte... dar el n-a voit' să mă primească. ! Purtat cu vorba şi amăgit, de şapte ori am străbătut drumul de la Bacău la Bucureşti, şi în sfîrşit am văzut încă o dată faţa radioasă a mi- | nistrului. De data aceasta mi-a făcut laude mari, mi-a vorbit de studiile \ mele şi de locul pe care-1 voi avea mai tîrziu în învăţămînt, iar concluzia era „să mă duc la Rîmnicul-Vîlcea". Ministrul, cu alte cuvinte, îşi bătea joc de mine. Pentru dînsul omul năcăjit nu însemna nimic — şi eu eram om năcăjit. La refuzul meu categoric, ministrul rni-â răspuns enervat :
— Dacă-i aşa, îţi voi trimete anchetă. ^r Şi într-adevăr a sosit la Bacău un inspector şcolar. Pană astăzi am
pentru acel om — pe care adesea îl întîlnesc pe uliţele Bucureştilor — cel mai adînc dispreţ de care sînt în stare. Are un nume de împărat, iar sufletul de rob. Eram acuma vinovat cu toate formele şi cu toate dovezile. Atunci mi-am dat dimisia din învăţămînt, hotărît să-mi schimb cariera. Şi cînd ministrul m-a întrebat:
— Ce vrei să faci ? I-am răspuns textual :
— Mă voi face advocat, căci ţara asta are nevoie de advocaţi, nu de profesori.
N-a trecut însă mult şi guvernul advocatului a căzut. Pe atunci eram cu totul străin de politică. La Ministerul instrucţiei a venit Haret. M-am prezentat înaintea lui şi i-am povestit lucrul cu toată indignarea mea, pe care n-am stăpînit-o. I-am atras atenţia asupra duplicităţii ministrului, care în adresă îmi spunea că sînt mutat în interesul învăţămîntului, iar la ureche — că ideile mele subversive sînt pricina. Haret m-a ascultat sever, fără să mă întrerupă, fără să mă aprobe. Iar la sfîrşit mi-a spus :
— D-ta eşti profesorul de la Focşani... I-am răspuns afirmativ.
— Fă-mi un memoriu. Voi cerceta cazul d-tale.
Peste două zile eram reintegrat telegrafic : Haret nu-şi bătea joc de oamenii pe care era chemat să-i administreze. Pentru dinSul profesorul, începînd de la cel mai umil învăţător, avea nu numai obligaţia să lumineze mintea elevilor, ci era şi un factor puternic social, pe care greutăţile noastre specifice îl chemau să intervie direct pentru îndepărtarea lor. Căci, îmi spunea el odată, „care altă breaslă ar fi mai în
stare să facă aceea ce cer eu de la dascăli?" De aceea, Haret, daca natura lui aleasă îl făcea să preţuiască omul în general, pentru profesori el avea — aş putea zice — un fel de respect. Iar pentru colaboratorii lui cei mai de samă — pentru învăţătorii lui, care au pierdut într-însul „pe părintele lor", pentru aceşti modeşti funcţionari în care cel dinfăi a avut atîta încredere, — el trebuie să fi avut şi sentimente foarte duioase. Şi dacă Haret a fost iubit aşa cum n-a fost nimeni altul în ţară, iar moartea lui a produs o durere adîncă în toate clasele societăţii, pricina trebuie căutată în bună parte în cuviinţa curat omenească pe care el o punea în toate relaţiile sale. De aceea el, şi cînd pedepsea şi cînd recompensa ca ministru, se simţea în actul lui o augustă seriozitate.
Mai tîrziu, după ce m-am ales deputat, l-am cunoscut de aproape, îmi arăta o oarecare simpatie, mai deosebită, dar n-am fost printre intimii lui. Căci, cu firea mea timidă şi solitară, nu-mi plăcea să-1 im-portunez. De aceea nu mă duceam la dînsul decît atunci cînd mă chema, sau numai cînd aveam absolută nevoie. Dar cînd mi-am dat samă de marea lui dragoste pentru poporul nostru şi de opera lui uriaşă pe care o săvîrşia pe tăcute, cînd m-am convins că democratismul lui nu-şi găseşte păreche, căci subt figura lui severă bătea o inimă caldă cum n-a mai bătut alta, după ce m-a uimit de atîtea ori fermecătoarea lui modestie, am simţit pentru dînsul o dragoste şi o admiraţie nemărginită. Iar cînd mă gîndeam la dînsul mă stăpînea uneori o adîncă emoţie. Căci pentru mine, care mi-am petrecut tinereţea încălzit de idei şi sentimente umanitare, a rămas pînă azi ca cel mai nobil atribut al omului politic dragostea pentru cei care sufăr şi sentimentul solidarităţii. Iar în ironiile noastre de oportunism şi de tranzacţii cu conştiinţa, convingerea este desigur cea mai frumoasă podoabă pentru bărbatul de stat. Şi cine altul le-a avut în mai mare măsură decît ilustrul dispărut, şi cine vreodată le~a pus în serviciul unui scop mai nobil, care la dînsul se confunda cu înseşi existenţa neamului nostru. Iar munca excesivă, grozavă, uriaşă — căci Haret n-a cunoscut niciodată odihna — pentru realizarea marelui său ideal, i-a scurtat desigur viaţa !
S-a zis că Haret a fost un sectar politic. .. am auzit de multe ori această inepţie. Haret a avut într-adevăr un principiu, de la care cred că nu s-a abătut niciodată. Pentru un interes individual — dacă era convins — nu lua niciodată o măsură cu caracter public. Acest lcuru nu i-1 puteau erta unii partizani ai lui. Am auzit de multe ori bărbaţi politici"— şefi în judeţele lor —• care se plîngeau în contra ministrului Haret. Nu o dată am auzit că „Brătianu trebuie să sfîrşească odată cu Haret, căci doar n-a luat ministerul moştenire". Calitatea de liberal era mai degrabă o piedică pentru satisfacerea intereselor sale — din scrupulul omului eminamente cinstit. Chiar scriitorul rîndurilor de faţă a făcut această experienţă, într-o împrejurare capitală în viaţa lui şi care atîrna de Haret. A izbutit concurentul lui, care era conservator şi care avea şi mai puţine drepturi şi merite mai puţine.
Economia lui cu banii statului ajunse proverbială. Fiind o dată oaspetele lui la Valea Călugărească, unde Haret mă invitase ca să-mi arate via. un intim al casei mi-a atras luarea-aminte asupra unui vraf de plicuri galbene, uzate, aruncate după sobă, zicîndu-mi :
34
35
— Uite ce fel de om e Haret. Strînge pană şi plicurile întrebuinţate, numai pentru că sînt ale ministerului.
Pentru cel care-mi spunea aceste vorbe, lucrul avea o nuanţă comică. Eu am rămas cu privirea aţintită la acele hîrtii galbene, fără să spun nimic : Haret îmi apăru în acel moment ca un om antic, ca un erou al lui Plutarh. Dar altă dată fiind cu dînsul la Cotroceni şi automobilul nostru înglodîndu-se, Haret a rugat pe cîţiva soldaţi să deie o mînă de ajutor. Automobilul a fost ajutat să-şi poată continua mersul, iar Haret a scos o hîrtie de 20 de lei pe care a dat-o celor cîţiva soldaţi. Atunci mi-au venit în minte plicurile galbene de după sobă şi am gîn-dit : „galantom cu banii lui, econom cu banii statului. Ce minunat om e Haret"!
Dar una din calităţile cele mai de frunte, care-1 făceau să fie cu adevărat bărbat de stat, era că, ocupat totdeauna cu chestiunile mari, el nu scăpa din vedere lucrurile mici, nici nu i se părea curios cînd cineva îl cerea sprijin pentru un lucru străin, care interesa însă binele public. L-am văzut în această privinţă cu ocazia aeroplanului lui Vlaicu.
Vlaicu venise cu Goga pentru a construi la noi aeroplanul lui ; dar amîndoi erau gata să se întoarcă înapoi fără nici un rezultat. Nu ştiu pentru ce — nu înţeleg mare lucru în chestiunile de aviaţie —, dar cînd am văzut modelul, am căpătat convingerea că Goga a venit de peste munţi cu un lucru bun. M-am dus la un ministru, apoi la altul, în urmă la al treilea. Cel dintăi s-a uitat la mine în chip straniu, cînd a auzit obiectul vizitei mele şi m-a ascultat cu o prietenie simulată ; dar. pe figura lui citeam din cînd în cînd : „de asta îmi arde mie ?" Cel de-al doilea mi-a spus scurt că nu se pricepe în astfel de lucruri ; cel din urmă mi-a vorbit cu patos despre fraţii noştri subjugaţi. Aeroplanul c-ra compromis. Atunci secretarul de redacţie al acestei reviste m-a sfătuit să mă duc la Haret. L-am găsit pe Haret în odaia lui de lucru, înconjurat de hîrtii şi dosare, lucrînd cu un director de la minister... pe cînd altul aştepta în odaia vecină. Haret m-a ascultat cu luare-aminte, apoi con-sultînd un carnet mi-a dat o oră şi o zi, cînd va veni să vadă aeroplanul. Era tocmai ziua cînd Haret a fost afurisit la Sinod, dar asta nu 1-a împedeeat ea de la şedinţă să vie la Filaret. Numai astfel aeroplanul a putut în urmă să se construiască la noi.
Astăzi, acest aeroplan se găseşte la Londra, unde se fac cu dînsul experienţe pentru război, şi nu este exclusă posibilitatea ca statul român să-1 introducă în armată cumpărîndu-1 de la englezi.
In ziua de 17 decembrie eram bolnav în pat. Nu citisem gazete nici în ziua aceea, nici cu o zi mai înainte. Dar a doua zi dimineaţă mi-am aruncat ochii pe un ziar. Am rămas aiurit. Moartea lui Spiru Haret ! Soţia mea pe care vestea o înmărmurise a zis după cîteva minute :
— Ce bine ar fi să fie un vis !
M-am îmbrăcat şi m-am dus la locuinţa lui. Zăbranicul de la poartă m-a înfiorat. Vra să zică e adevărat ! Am intrat înăuntru cu sentimentul unui om care pătrunde într-un loc misterios.
Chipul lui, senin, era liniştit. Pe faţa lui moartea, infama moarte, nu-şi pusese pecetea ei grozavă. Părea că doarme : murise fără dureri,
murise fără să ştie. Părul era mai alb de cum îl ştiam. Acuma se odihnea. Era cea dintăi odihnă a lui! Luminările ardeau, iar flăcările lor care pîlpîiau încet îmi spuneau că omul de pe masă e mort. Iar acel om era Spiru Haret! Peste dînsul, în toate părţile flori, flori... nenumărate flori. Niciodată ele n-au avut un rost mai frumos. La picioarele lui un bătrîn cu părul alb plîngea liniştit. Cine era ? Nu ştîu. Dar l-am văzut la înmcrmîntare, cu capul descoperit, ţinîndu-se cu greu în urma carului mortuar. Cine era, nu ştiu. Am stat lîngă catafalc fără gînd, fără durere. Iar în minte mi-a venit deodată : „ce bine ar fi să fie un vis !" Dar cînd am văzut mulţimea grandioasă venită din toate unghiurile ţării ca să-1 petreacă la locuinţa de veci, cînd imensul convoi 1-a întovărăşit pană la mormînt, cînd trupul lui neînsufleţit a fost dus la groapă de viitorii învăţători şi cînd lacrimi multe au curs din ochi bărbăteşti, am simţit în mine o durere fără de margeni, căci am înţeles cu deznădejde'că a murit înainte de vreme cel mai mare român !
i
I i
!
36
37
IN GHEARELE TIRANULUI
D-lui Ig. Mir cea
Sîntem în Sinaia...
O trăsură se opreşte înaintea unui otel de rangul întăi, într-o frumoasă dimineaţă de mai. Din ea sare grăbit un tînăr. E îmbrăcat într-un larg waterproof 1 de culoare cenuşie, cu gulerul ridicat, cu o pălărie moale, turtită cu neîngrijire. El ceru registrul pasagerilor, îşi alese apoi o cameră şi, urmat de un băietan cu geamantanul în mînă, sui repede scările, ţinînd batista la gură, întocmai ca un suferind căruia i-ar face rău un aer rece şi încărcat. Cînd ajunse la camera cu numărul 13, vîrî basmaua în buzunar şi spuse însoţitorului :
— Aşteaptă puţin.
Şi, fără nici o altă explicaţie, s-a repezit la uşă şi a început să-i poarte canatul mobil încoace şi încolo cu mare interes. Uşa scotea un vaier jalnic şi prelung la deschidere, un mîrîit scurt şi subţire cînd se întorcea la loc.
— S-o ungi î. . . porunci noul-venit.
— îndată. ..
— Nu îndată... imediat !
Băiatul scoborî scările două cîte două, şi un bătrîn se urcă cu o cutie de tinichea în care era o pană de găină. După ce ascultă şi el cîn-tecul uşii, băgă pana printre balamale atît sus, cît şi jos, unse bine pe unde a crezut el nimerit şi, făcînd proba, zise :
— Acuma tace.
■— Să vedem.. .  zise tînărul.
El deschise uşa cu o mişcare obişnuită, şi nu se auzi nimic ; o împinse apoi repede încolo şi o smunci cu tărie încoace : rezultatul fu acelaşi. In sfîrşit, ca să mai facă o încredinţare, o purtă încet de tot şi apăsat : de astă dată un icnet uşor păru că răspunde din ţîţîna de jos.
— Mai unge-o !.. . porunci tînărul.
Omul se cinchi din nou şi sfredeli iarăşi cu feleştiucul lui printre articulaţiile încheieturii şi, pentru ca mai degrabă să prisosească decît să n-ajungă, picură deasupra şi puţin untdelemn ...
1 Impermeabil (engl.).
38
Tînărul se declară mulţămit:
— Foarte bine. Ţine bacşiş...
Şi el lepădă în palma omului mirat o piesă de doi lei. .Servitorul, strîngîndu-şi instrumentele, voi să părăsească odaia. Tînărul întrebă :
— Cine sade alături ?
— E liber.
— Dar dincoace ?
— Domnu inginer Tănăsescu.
— I-acasă ?
— Nu, lipseşte.
— Cînd se-ntoarce ?
— Sub seară...
— Foarte bine.
Şi omul plecă trăgînd uşa după dînsul.
— Las-o deschisă ! îi strigă pasagerul.
Noul—sosit, fără să se dezbrace de manta, veni pînă în prag şi se uită cu sfială prin coridor. Nevăzînd pe nimeni, merse la camera din stînga, îi ceti numărul, fixă două—trei uşi mai departe şi, cu paşi de lup, se întoarse în odaie. „Va să zică, numerele mari merg încolo", rosti el încet. Stăpînit de această idee, ocoli masa din mijloc de cîteva ori, ca un detectiv care, pe baza unui amănunt precis, ar alcătui un plan strategic şi abil. El deschise geamul care da înspre munte. După ce făcu oarecare exploraţii şi prin partea locului, scoţînd capul pe fereastră, o închise şi, străbătînd odaia, privi iarăşi cu mult interes, dar cu pază, în lungul antretului.
Din toate mişcările lui se vedea bine că o nelinişte îngrijitoare stă-pînea sufletul tînărului călător. Stătea ca pe spini. Aşa îmbrăcat cum venise, cu pălăria pe cap, cu mîinile în buzunările impermeabilului, cutreiera într-una odaia, aruncînd priviri iscoditoare prin coridor.
Dacă vreun locatar trecea prin partea opusă, îl petrecea cu privirea, din prag, ascunzîndu-se cînd putea fi zărit; dacă însă se îndrepta înspre numărul 13, închidea încetişor uşa — care nu scîrţîia — şi, prin crăpătura lăsată, spiona pe trecător, fără ca el să bănuiască. Ce folos putea să aibă de la astfel de manevră... nu sîntem încă în stare să răspundem...
El se opri nemişcat un răstimp şi se uită pe urmă la ceas. Apoi, făcînd vînt pălăriei pe canapea, se trînti cu waterproof-ui pe pat. Stătu cu faţa în jos, fără să se mişte, pînă cînd o uşoară scîrţîitură se auzi in sală şi nişte paşi răsunară prin coridor. Atunci sări ca ars şi năvăli la uşă... dar se întoarse descurajat înapoi. O chelneriţă, care trecea cu mătura-n mînă prin faţa odăii, se uită ciudat observîndu-i mişcarea,
Tînărul veni din nou înspre geam şi, cu mîinile pe prichiciul ferestrei, păru că admiră priveliştea muntelui. Un tăpşan înalt se ridica chiar de lîngă părete. Brazi bătrîni şi negri, cu trunchiuri uriaşe, cu crengile amestecate, lăsau ici-colo cîte un gol pe unde răzbăteau razele soarelui. Se vedea însă bine că farmecul pădurii nu atrăgea de loc spiritul vizitatorului. .. Căci el ridică o mînă în sus şi rosti rar şi apăsat :
39
Eu   te   cer  de   la izvor, De la codrii cei de brazi, De  la vîntul.
— '■Ce cauţi, domnule, aici? răcni el mînios cătra bătrînul care-i unsese ţîţînile şi care îl oprise acuma din elanul său poetic. ..
— Vă rog.. . numele dumneavoastră.. .
— De ce nu baţi în uşă ?
— Cum nu ?. . . am bătut.. .
— Altădată te dau a_____
Pasagerul sări în sus, întrerupîndu-se, şi năvăli înspre uşă : un mic zgomot se auzise în sală. Omul rămase cu ochii holbaţi, cu'peticul ae hîrtie în mînă. Dar tînărul se întoarse cu vădită părere de rău şi sfîrşi vorba începută :
— Altădată te dau afară. ..
— Bine, coconaşule.
Şi necunoscutul îşi scrise numele : Robinson Crusoe; apoi şterse cu creionul şi redacta dedesupt : R. Crusoe, Bucureşti.
Servitorul, aflînd ce-i trebuia, puse mîna pe cleampă...
— Las-o deschisă !. . . zbieră călătorul.
Bătrînul împinse cu grabă exagerată canatul în lături, parcă ar fi voit să zică : „uite, fac cum zici, numai să nu-mi sari în cap"... Intîlnind chelneriţa, îi spuse :
— Domnul de la numărul 13 nu-i în toate minţile. .. —■ Aşa mi se pare şi mie...
— Sare într-un picior şi vorbeşte singur.
— Şi stă cu uşa căscată. ..
— Să ştii că-i nebun.
— Cum îi zice ?
— Are un nume pocit... e din Bucureşti.
Şi amîndoi se căzniră să-i silabisească porecla. ;   — Cînd am intrat adineaoarea la dînsul — reluă moşneagul — stătea cu mîinile ia aşa şi flutura din cap ca un cal nărăvaş. Pe urmă, deodată a sărit în sus ţonţoroiu...
; — Doamne fereşte!... îşi făcu cruce femeia.
— Spunea Ghiţă că dimineaţa, cum a ajuns în odaie, s-a repezit la uşă, a zgîlţîit-o şi a zis că scîrţie...
— Dă-le pocnetului, că toate scîrţie... Şi doamna cea cu două fetiţe de la numărul 19 a zis să-i ungi uşa, răspunse madama.
— Da... şi ei îi scîrţie... i-am uns-o ieri cînd a venit. Ce are a face- ?... aceea-i femeie cuminte...
— Te pomeneşti că se împuşcă şi ăsta, ca şi bărbosul din săptă-mîna trecută... poac-!-... şi iaca pozna!
—-Nu-i lucru curat... Eu zic să spunem lui domnu director...
- — Du-te şi-i spune...
Va să zică, sosirea acestui musafir misterios făcuse o impresie cu totul neobişnuită asupra personalului de serviciu. Să ne uităm şi noi cu băgare de seamă la dînsul, fie chiar prin crăpătura uşii...
A !... acuma şi-a lepădat waterproof-ul şi-şi face toaleta. .. Zîm-beşte în oglindă... la cine ?... nu se ştie... E un tînăr plăcut la înfăţişare. Să aibă... 25 de ani; nici înalt, nici scurt : potrivit şi bine legat... E smolit la faţă. Poartă barbă neagră, ascuţită, iar părul mare şi cam pletos, pe care-1 piaptănă peste cap, are strălucirea catranului. Un nas coroiat, îi dă un aer de nobleţă. Ochii îi sînt blînzi, iar faţa, osoasă şi pală. In privire i se ceteşte o durere ascunsă, iar pe figură se văd urme de suferinţă. Pare nedormit şi obosit. Numai mişcările lui iuţi şi pline de vigoare te opresc să zici că e bolnav. Sacoul de catifea mohorîtă, încheiat pînă sub bărbie, îl prinde de minune, iar la gît, într-un fiong înfoiat, atîrnă nodul lavalierei. într-adevăr... e ciudat!... cînd se-ncruntă fioros, cînd surîde cu dulceaţă... Uite-1 : acuma s-a oprit brusc din mersul lui agitat. Se uită aspru la soba de tuciu din colţul odăii şi-i zice făcîndu-i cu mîna : „N-am voie să spun tare iubitu-ţi nume sfînt!".
— Coconaşule. . . zise bătrînul, care tocmai atunci, bătînd în uşă, se arătă în prag.. .
_ Ce vrei, domnule ?... răcni el tresărind. N-ai să mă laşi odată-n
pace?.,.
— Vă rog.. . nu vă supăraţi.
— Ba mă supăr...
— Aşa e regula...
— Ce regulă, domnule? Aici e regula să plictiseşti mereu lumea?
— Domnu director...
— Moaşă-sa...
— ... întreabă cît rămîneţi la noi.
— O sută de ani.
Bătrînul căscă gura, apoi răspunse ca să nu-1 supere .
— Bine, coconaşule, mă duc să-i spun.
— Mergi sănătos ! Nu-nchide uşa, bestie !
Servitorul ieşi zăpăcit şi, dînd peste jupîneasa de adineaoarea, îi spuse spăriat:
— E zănatic rău, madamă Ruxandă !
— Vii de la dînsul ?
— M-a trimes domnu director... Cît p-aci să mă strîngă de gît...
— Cînd suiam scările — povesti femeia — cînta aşa de jalnic, că ţi se rupea inima... Am ascultat lîngă uşă. ..
— Iaca acuşi ai să auzi... poac !
— Ce dracu, toţi smintiţii să se împuşte la noi ?
— L-am întrebat cît are să stea...
— Şi cît ţi-a spus ?
— O sută de ani...
— Doamne păzeşte pe toată lumea !
— Să mă bată Dumnezeu !...
— Du-te la domnu director...
— Nu... că mă duc... decît să avem bucluc.. în acest moment soneria zbîrnîi prelung. ..
— Ia vezi, cine sună ?... zise madama.
40
41
— Numărul 13.. . E la dînsu ! :'
— Vezi ce vrea. • •. \ ,  . -f , .
— Ţi-o spuh drept că mi-i-oarecum:.. ;
— Las' că mă duc eu,, .doar n-o fi turbat !.
într-adevăr, după plecarea bătrînului, tînărul nostru se gîndi ce se gîndi şi suria. Madama Ruxanda intră cu sfială.
Pasagerul sta cu mîinile în buzunările pantalonilor, într-o poză bătăioasă :
— Mă rog... mult aveţi să mă plictisiţi ? —^ Noi ne facem serviciul.,.
— Aici e casă de nebuni sau otel ?
— De... cum socotiţi şi dumneavoastră.
— Ce pofteşte directorul vostru ? ;
— Vă roagă. . . dacă nu vă supăraţi.
Două ciocănituri în uşă întrerupse dialogul. Un domn gros şi pleşuv, de vîrstă mijlocie, cu lanţ de aur pe burtă, îşi făcu timid apariţia. Femeia ieşi. Noul-venit se plecă adînc :
— Vă salut, domnule Cruşoi. Tînărul îşi muşcă buza să nu pufnească.
— Vă rog, nu vă deranjez ?
— Ce este ?
— Eu sînt directorul otelului. Treceam pe aici şi fiindcă n-am avut încă onoarea să vă avem de client, mi-am permis Să văd dacă sîn-teţi bine servit.
— N-am nevoie de nimica.
Directorul stătu o clipă pe gînduri, apoi zise cu prietenie, scărpi-nîndu-se lîngă ureche :
— Acuma e lume puţină... Vara însă e foarte greu. ..
— Se poate.
— Deviza otelului nostru este „promptitudine" ! Aici... nu merge. Toată lumea trebuie să fie perfect mulţumită.
— Foarte bine. . . Iar în gînd : „Ce vrea animalul ăsta
— Avem şi noi destule greutăţi, reluă administratorul. Săptămîna trecută. .. nu mai departe, chiar alături de dumneavoastră, la număru 15, s-a împuşcat, domnu Micşunescu. L-aţi cunoscut ?
— Nu.... n-am avut onoarea.
— Desigur, "aţi cetit prin jurnale. ..
— Nu . .. n-am cetit.
— Ce bocluc ! Ce bocluc ! , ..
— O fi fost nebun.
— A ! sigur... Cică-i lipsea nişte bani. . . era la o societate.
— Dumnezeu să-1 ierte.
— Da' dumneavoastră, dacă aveţi nevoie de ceva, sunaţi. Se face la moment!
— Bine. ; : v Directorul ezită un moment :                 ; ,
— Cît aveţi plăcerea să rămîneţi la noi ?
— Nu ştiu. . . poate numai astăzi.
— Vă-ntoarceţi la Bucureşti ? întrebarea rămase fără răspuns.
— Vă ascult, domnule Cruşoi.
Şi directorul voi să plece. Tînărul îl opri :
— Ia ascultă, domnule... Cine mai stă în partea asta ?
— Nimeni. . . Pînă la riumăru 19. Pasagerul rămase pe gînduri...
— Dacă aş bate în părete, zise el, ce crezi.. . zgomotul s-ar auzi... departe ?
Omul se opri o clipă, apoi răspunse contrariat :
— Eu zic.. . mai bine să nu bateţi.
— Nu stric nimica. . . nu te teme...
Şi directorul se mai ploconi o dată, şi la ieşire, aruncînd o privire pe furiş, gîndindu-se : „Tot e smintit niţeluş".
Tînărul, rămas singur, se uită din nou la ceas. El se aruncă iarăşi pe pat şi stătu neclintit cu palmele sub ceafă, cu ochii în pod. Rozeta din plafon îl interesa cu deosebire: îi zîmbi. . . întîi sfios, apoi încet-încet un rîs franc îi lumină faţa.
La urmă, închizînd pleoapele, ca şi cum ar fi fost să aţipească, fredona cu mult tremolo romanţa : „Laisse-moi, laisse-moi contempler ton visage" 1.
Cineva umblă prin sală... Cîntăreţul sare ca pişcat de streche şi se aruncă spre uşă, dar se întoarce iarăşi vădit nemulţămit...
In loc să continue melodia plină de pasiune a lui Faust el se opreşte lîngă masa din mijlocul odăii şi, trăgînd un scaun, se aşază pe dînsul. Cum se vede, are de îndeplinit o afacere importantă. Căci după ce a şters cu mîna postavul de pe masă şi a mai suflat ce-a mai rămas pe deasupra, scoate din buzunarul de sus, de la vestă, uri pacheţel alb, m-vălit în hîrtie subţire. îl desface cu grijă şi... apare... ceva negru... o bucăţică de stofă... nu!... parcă-i o mănuşă... El o lipeşte de nas şi o ţine strîns acolo, pînă cînd se sfîrşesc două aspiraţii prelungite, fiecare cu expiraţia sa. Apoi o contemplă de aproape... aş zice cu interes.. . dar expresia n-ar corespunde adevărului.. . e prea slabă. Mănuşa nu e măcar nouă şi nici întreagă, căci arătătorul e rupt şi cam zdrenţuit la vîrf. După ce4 mai soarbe aroma încă o dată, o pune la o parte. Tot din hîrtîuţă scoate... ce-o mâi fi şi asta ?... pare un capăt de şiret, lung de 10—12 cm. şi lat ca de 5 mm. Ce proprietate o fi avînd şi fleacul ăsta... nu ştiu... dar tînărul îi cercetează cu atenţie ţesătura şi îi remarcă calităţile şi în bătaia luminii. în sfîrşit... cu două degete, mai ridică ceva din pacheţel, pe care-1 aşază cu grijă în podul palmei. Ce e, nu se vede, că-i prea minuscul. însă şi acest obiect are probabil însuşiri misterioase, căci amicul nostru îi surîde cu multă recunoştinţă. După ce le mai admiră pe tustrele laolaltă, pătureşte cu băgare de seamă mănuşa, strînge totul în hîrtiuţă, face pachetul cum a fost şi-1 strecoară iarăşi în buzunarul de sus.
1 Lasă-mă, lasă-mă să-ţi contemplu chipul (fr.).
42
43
Treaba încă nu s-a isprăvit.. .
Tînărul se aşază mai temeinic pe scaun şi scoboară mîna dreaptă în sîn, de unde apare un portofoliu. Din el scoate o hîrtiuţă. Curios !. . . şi pe dînsa o duce la nas... Apoi, fără multe forme... ţoc ! o pupă o dată... de două ori... de trei ori... şi mai trimete şi pe deasupra o sărutare fierbinte, undeva, în vînt. In sală s-a auzit un zgomot. El sare parcă l-ar fi muşcat un şarpe şi se precipită din nou cătră uşă... dar dă cu ochii iarăşi de chelneriţă. . .
— Lua-te-ar dracu ! îi doreşte el ca răsplată.
Tînărul se plimbă furios prin odaie, apucîndu-se cu mîna de pâr şi trîntind un pumn în masă. După cîteva rînduri de du-te-vino, se opreşte în faţa ferestrei. Din rariştea de brazi o revărsare de lumină caldă năvăleşte înăuntru. Soarele se vede strălucind în toată splendoarea lui. Ca un rapsod antic, care rosteşte o invocaţie cătră Phoebus-Apollo, el îşi întinde dreapta spre globul de foc şi zice cu măreţie : „Oh lune ! c'est toi quime donnes de Vespoir l" \
Va să zică, soarelui îi zicea lună. Bun ! Pentru psihologia amicului nostru, să reţinem deocamdată acest amănunt.
După ce a sfîrşit vorba cu luna, şi-a continuat plimbarea linişti, ca şi cînd nimic neobişnuit nu s-ar fi întîmplat. Apoi, amintindu-şi parcă de ceva, s-a aşezat din nou pe scaun. In mijlocul mesei se găseşte condei şi călimară, iar mai încolo, hîrtie pentru corespondenţă, cu imaginea şi antetul otelului. Pesemne voieşte să redacteze o scrisoare, căci a muiat tocul în cerneală şi a tras cu gravitate foaia albă dinainte.
într-adevăr, a scris ceva. .. însă scurt... un singur cuvînt... nu mai mult... Şi, ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce muncă colosală, răsuflă din adînc cu ochii la manuscris. Apoi încet-încet desemnează un covrig în jurul caligrafiei, trage două linii puţin oblice, dar paralele, la dreapta şi la stînga covrigului, le înarmează la capătul de sus cu nişte săgeţi ascuţite, iar cel de jos îl complectează cu doi culbeci destul de întortocheaţi, învîrtiţi în sens invers. Cum au apărut culbecii, tînărul depune condeiul şi cade într-o adîncă melancolie. Cu capul sprijinit în palmă, se uită ca un halucinat la colacul astfel împodobit. De ce l-o fi aruncat în tristeţă cele două spirale, n-aş putea să răspund, dar fapt e că numai de la apariţia lor şi-a pierdut continenţa, iar dovadă că culbecii sînt pricina e că stă mereu cu ochii aţintiţi asupra lor. In sfîrşit, ridică din nou condeiul şi scrie frumos şi mare la fir, dedesubtul helicelor : Jorse che si, forse che no"2 şi iar e copleşit de amărăciune. Noroc că un suspin lung şi dureros îl trezeşte din toropeală şi, înviorat, tocmai cînd te-ai fi aşteptat mai puţin, cu două degete trimete o nouă sărutare în văzduh...
Chiar acuma s-a găsit şi moşneagul să treacă prin dreptul uşii şi, prinzînd fără voie sărutul, se cruci, zicînd: „Ducă-se pe pustii!,"/ Tînărul însă, zărindu-1, îi strigă :
— Trimite-mi pe cineva din restaurant.
1 O, lună ! Tu îmi dai speranţă (fr.).
2 Poate  că  da,  poate  că   nu (it.).
— Bine, coconaşule ! iar în gînd : „Bucureştiul, Doamne iartă-mă, e plin de nebuni". m v
Un chelner veni şi, măcar,că uşa era deschisa şi tînărul de iaţa, bătu toc-toc... lîngă cleampă. Tînărul îi spuse :
— Mănînc în odaie.
— Nu se poate... zice chelnerul.
— De ce ?
— N-are cine să vă servească.
— Pentru ce ?
— Servim toţi în restaurant.
— Doar n-aveţi atîta lume...
— Cît avem. ..
— Bine, domnule, dar nu vreau să ies din casă... ce fel de otel e aicea ?
— Vă rog.. . restaurantul e jos. .. n-aveţi nevoie să ieşiţi.
— Poate nu pot nici atîta...
— Atunci... să-ntreb pe domnu director. Nu trecu mult, şi chelnerul se întoarse :
— Puteţi mînca după sfîrşitul mesei, dacă plătiţi o suprataxă. ..
— Bine,' domnule, mi-i indiferent... _ Voiţi table d'hote 1 ori d la carte2 ?
— Cum pofteşti dumneata...
— Atunci, pe la două.
— - Mi-i perfect egal.
— Vă salut cu respect.
— Nu-nchide uşa ! . ..
Tot restul zilei chelnerii şi oamenii de serviciu l-au spionat pe nebun. Că nu era în toate minţile nu mai încăpea îndoială... Cel puţin madama Ruxanda şi bătrînul ei coleg aveau cuvînt să fie cu totul convinşi. Hnă şi cei doi lei, diaţi dimineaţă bacşiş, erau un semn că tînărul e ţicnit. Si moşneagul îl auzise pe la toacă fluierînd cîntec de mort şi, cînd si-a făcut 'treabă pe acolo, îşi ştergea cu batista ochii înroşiţi. Va să zică, lucrul era clar. Vestea făcuse ocol în toată domesticitatea. Cine trecea din personalul de serviciu pe la uşa camerii cu numărul 13 arunca Înăuntru o privire indiscretă. Tînărul... ori sărea de pe pat, ori îşi întrerupea un gest elocvent, ori alerga la; uşă.
Vremea însă nu stă pe loc : fiecare clipă a prezentului fuge spre trecut şi fiecare secundă te împinge cătră viitor. Măsura e veşnică şi neschimbată. Dar pentru tînărul nostru amic timpul trecea foarte anevoios ! Oricît de lungă ar fi fost ziua aceea, i-a venit însă şi sfîrşitul. Acuma.. . de mult s-a întunecat. Din codrii de brazi o linişte mare se lasă tot mai mult peste casele şi vilele din Sinaia şi o părticică din ea se revarsă şi peste otelul tulburat. Călătorii se întorc pe la locuinţele
1 Menu fix (fr.).
2 La alegere (fr.).
44
45
lor... iar într-un tîrziu, unde şi unde o uşă se deschide şi cîte o mînă, în cămeşă albă, depune lîngă uşor o păreche sau două de ghete...
Sînt ceasurile 11 din noapte. Zgomotul a încetat. Numai arareori paşii vreunui singuratic întîrziat răsună tot mai încet, pînă se pierd la cotitura coridorului.
Dar în odaia cu numărul 13 amicul nostru nu-şi mai găseşte astîm-păr. Cu cît se scurge vremea, cu atîta e mai zbuciumat ! Vine şi se duce... stă pe gînduri... trece pragul... scoate ceasul... închide şi deschide uşa... îşi vîră nasul prin crăpătură... aşteaptă cu nerăbdare pe căpătîi... Iar cu batista îşi şterge mereu năduşala. Aci aprinde lumina, aci o stinge. Dacă n-ar fi prea/ grav, am fi şi noi dispuşi să credem că la prînz a gustat ceva din Atropa Belladona...
In sfîrşit, paşii au încetat de mult. .. e aproape miezul nopţii. Chelnerii s-au culcat şi ei. Un servitor stinge lămpile din antret, afară de două : una la capătul din dreapta, alta, la celălalt...
Acuma e linişte complectă... nu se mai aude nimic. Tînărul nostru a trecut peste prag: Niciodată nu l-am văzut atît de tulburat: îşi frînge mînile cu desperare şi înghite în sec. Se pare că din moment în moment i se va întîmplai ceva catastrofal. Nenorocirea, după cît înţelegem, îi va veni dinspre numerele miari... căci într-acolo se uită cu anxietate. De ce a tresărit ?... Un zgomot mic... imperceptibil... abia s-a desluşit. El se dă înapoi şi, galben la faţă, închide uşai cu mare băgare da samă. O altă uşă... ceva mai departe... se crapă încetişor, apoi se deschide mai larg. Nu scîrţîie de loc. Dacă nu ne înşelăm, e la numărul 19... da, da... chiar acolo. O fantomă ? Nu, e o femeie... care apere cu precauţie infinită în cadrul de lemn. Ea mînuieşte ivărul cu multă prudenţă. .. ca şi cum ar voi să nu trezească pe cineva dinăuntru. După asta se uită cu spaimă la dreapta şi la stînga şi îşi comprimă pieptul rotund. Pare că tremură, mititica ! Apoi face un pas înainte şi se opreşte ca o căprioară urmărită. Nu i se distinge figura, căci dantela fumurie de pe cap aproape îi acopere obrazul; dar, după linia zveltă care-i înco-voaie conturul, se vede bine că e tînără şi, nu ştiu de ce, sînt sigur că el şi frumoasă. E îmbrăcată sumar : o haină lungă de mătasă neagră pe deasupra, un veşmînt alb, mai scurt, pe dedesubt. Atîta. In picioare, pantofi mici. întocmai ca o trestie suflată de vînt, tot aşa de mlădios se îndoaie din mijloc şi se uită... unde?... pe borta cheii. In sfîrşit, îşi ia îndemnul, şi, ca şi cînd s-ar arunca într-o vuitoare, o porneşte repede, lăsînd în urma ei un foşnet aspru de mătasă şi un suav parfum de iasomie, în dreptul camerei cu numărul 13, uşa se deschide de sine şi la timp şi... mititica spăriată se aruncă în braţele tînărului călător. ..
CANDIDAT FĂRĂ NOROC
D-rei Pia Brătianu
Pentru ce a căzut arnicul nostru Ionică Lucan la alegerile generale n-aş putea să vă spun în puţine cuvinte. Infrîngerea lui a preocupat cîtva timp cercurile politice dintr-o capitală de judeţ a Moldovei şi a întristat îndeajuns pe cei interesaţi. S-au spus multe şi s-au acuzat cîţiva. între cei mai vizaţi, a fost desigur prefectul. Cu toate acestea, rău şi fără cale a fost calomniat acest înalt funcţionar. Bietul om a făcut tot ce a putut. La vreo douăzeci de cetăţeni, care nu prezentau garanţii suficiente că sufragiul lor va fi conform cu interesele superioare ale ţării, prefectul le-a pus cu bunăvoinţă în vedere că numai exercitarea dreptului lor,?civic în ziua de 7 mai va face dovadă de duşmănie faţă de guvern, iar guvernul se simte, dator să le atragă din vreme luarea-aminte. Pe alţi zece cetăţeni, asupra cărora autoritatea supremă n-avea — se vede — destulă forţă morală, înaltul dregător i-a convins să depună în saltarul său documentele lor de legitimaţie electorală. Apoi, chiar cu mîna lui, a întocmit o echipă de slujbaşi din C.F.R., pe, care şeful staţiei a trimes-o de urgenţă la drum, măcar că nu era turnus-ul ei. Atîta... şi ar fi fost de ajuns! Dar ca părinte al judeţului, nu s-a mulţămit numai cu simple măsuri negative, ci s-a ostenit şi pentru ca, practic şi pozitiv, Lucarx să însumeze mai multe sufragii. Aici pot spune c-a fost chiar neadormit. Conferinţe cu slujbaşii ; ordine verbale şi scrise cu maşina, împărţite cu profuziune .; . curier la Bucureşti; , telegrame expre cu retur-recipisă ; tratative cu directorul băncii „Mercur" — ce n-a făcut bietul om ? Pe cîţiva din subalternii lui deocheaţi i-a povăţuit anume cum să se poarte în1 această critică împrejurare; pe alţi doi-trei rătăciţi i-a admonestat ca un părinte bun. Ba la unii din funcţionari le-a primit ca zălog demiterea voluntară din ocupaţiile lor, singurul suport al celor de acasă, pentru ca pe cei mulţi să-i convingă .cu exemplul celor puţini. lari lui Ghiţă Chiticeanu, un copist din prefectură, i-a făgăduit că-i trage şaptezeci părechi de palme dacă va mai sta ele vorbă cu Tătara, adversarul cel mai tare al lui Ionică Lucan. Bineînţeles, făgăduinţa era numai un pretext ca să intre în materieţ dar lui bietu Chiti-ceanu, o dată cu pofta de mîncare, i-a pierit şi gustul să mai facă opoziţie, aşa că guvernul putea fi cu totul liniştit în direcţia asta.
46
47
Prin urmare, degeaba a fost găsit vinovat prefectul Ce putea face mai mult ? Chiar să-mpartă palmele promise... nu mai merge ! Iar în ziua de alegeri, cînd era votul în toi, a trecut ca o furtună cu maşina la deal şi la vale pe strada Mare % oraşului, vîjîind sinistru din sirenă, numai ca să trimeată cetăţenilor şovăielnici un memento. Nu ! . .. Prefectul şi-a făcut în conştiinţă datoria...
Şi cu toate acestea, Ionică Lucan a căzut. E drept că patru voturi în plus — atîta ! — au adus inviolabilitatea lui Tătara, dar tocmai de asta durerea lui a fost şi mai vie, deşi unii din prieteni cercau să-i servească circumstanţa. . . drept motiv de consolare. Pentru ce n-a reuşit a aflat amicul nostru mai pe urmă. Că măgarul de Voronca a dat votul lui Tătara, măcar că partidul îi acordase debit de tutun cu distanţă nereglementară ; că tâlharul de Sutaşu a ţinut întrunire la dînsul, şi pe faţă, chipurile, a pledat pentru guvern, iar la ureche a şoptit în taină beţivanilor lui să voteze pe Tătara ; că bandiţii din poliţie au/fost cu toţii cumpăraţi de individ; că puşlamalele de la „Credit" au votat blanc cu opoziţia ; că prefectul este un imbecil; că tovarăşul său de luptă — îl ştie şi pe dumnealui cîte parale face — a căutat numai ca să iasă în fruntea listei şi nu s-a îngrijit cum trebuie şi de interesele partidului. Dar ceea ce-1 supărase mai tare este că guvernul nu trebuia să rămînă impasibil faţă cu împrejurările grave prin care trecea ţara, căci numai în folosul ei nu este ca, atunci cînd ai nevoie de oameni cinstiţi şi capabili, să se aleagă . . . cine ? .. . nu voia să critice pe cei aleşi. In sfîrşit, el şi-a făcut datoria în conştiinţă, dar se spală pe mîni ca Pilat de toate nenorocirile ce vor lovi România şi puţin îi pasă de figura pe care o va face Parlamentul, care-n Ioc de deputaţi va cuprinde mameluci şi manechine ...
Prietinul meu este prea supărat pentru ca să-i spun că n-are în totul dreptate. Nu zic ca Sutaşu n-a lucrat pentru Tătara şi nici n-aş putea afirma că poliţia a fost uşă de biserică. Iar cu „Creditul" ..'. lucrul e de cercetat. Dar mai încolo, nu ! Pe Voronca degeaba îl categoriseşte, căci ştiindu-se omul cu distanţa nereglementară, a votat cinstit, cum cereau interesele guvernului. De prefect... ce să mai spunem ? Reuşita lui Tătara este un punct negru în administraţia lui.
Dar dacă amicul nostru ar fi fost mai obiectiv şi ar fi aplicat maxima că „m tot răul care-ţi vine caută şi vina ta", apoi, dacă în loc să pretindă cucoanei Agripina represalii de prisos şi-ar fi făcut un examen scrupulos de conştiinţă, sînt sigur că atunci ar fi ţinut altfel de limbaj, sau, mai exact vorbind . . . poate nu l-ar fi ţinut de loc. Ş-apoi toată iscodirea asta, personal, ce folos îi mai aduce ? Căci pe cînd Tătaru calcă ţanţoş pe strada Mare a oraşului şi se plimbă cu fraicart la Bucureşti, Ionică, destul de amărît, recunoaştem, îşi măreşte suferinţa des-chizîndu-şi mereu, cu propria mînă, rana care altfel, chiar de a doua zi, trebuia să se închidă.
Dar să povestim şi noi tot ce ştim în această încurcată chestiune, ţinînd o cumpănă dreaptă şi-n partea lui Ionică, şi-n aceea a adversarilor săi, şi la urmă cetitorul va vedea în ce măsură cetăţenii ponegriţi
sînt vinovaţi, precum şi cui se datoreşte în bună parte reuşita individului.
Mai întîi, toată lumea ştie că amicul nostru este un galanton. De ce a fost atît de sobru în ziua de 7 mai ? Căci pe cînd Tătaru tăia-n două cinci pachete cu hîrtii de douăzeci şi, om foarte ordonat, însemna pe ambele fragmente numărul lor respectiv, pentru ca mai tîrziu să evite confiiziunea, Ionică Lucan, bizuindu-se pe situaţia lui privilegiată, se făcea că nu pricepe salutările semnificative pe care grupe-grupe de cetăţeni binevoitori i le adresau cu respect ori de cîte ori îl vedeau în ochi. Şi doar au mărturisit-o mai pe urmă unii din ei : de la dînsul, fiind şi omul guvernului, s-ar fi mulţămit şi cu jumătate de pol, însă plătit cinstit, înainte.
Apoi, la întrunirea publică — a doua greşală — cînd şi-a făcut profesia de credinţă, prea a vorbit puţin şi, fie din pricina solemnităţii momentului, fie din alte cauze independente de voinţa lui, prea nu s-a înţeles ce voieşte să spună. Şi ce bună treabă s-ar fi putut face ! Sute de cetăţeni, din centru şi de la periferie, doritori să-i audă cuvîn-tul, se-nghesuiau şi pe scaune, şi în picioare în sala prea mică a berăriei, căci poliţia de cu vreme umblase din casă în casă şi anunţase întrunirea. Publicul — ce e drept — n-a manifestat nici un soi de nemulţămire, ba unii au şi aplaudat elocvenţa lui Ionică ; dar chiar de atunci conu Manolache Ilieş, care ascultase cu atenţie oratorul, a fost de părere că discursul lui Lucan a adus mai multe voturi lui Tătaru. Şi doar conu Manolache are prea multă experienţă în materie, ca să arunce o vorbă hazardată. Dar... să trecem peste asta dacă credem şi noi, ca acel ministru englez, că discursurile politice, chiar cînd modifică părerile, nu pot niciodată să schimbe şi votul. Bine ! Cînd însă casierul a convocat în sala de onoare a administraţiei pe toţi subalternii lui, ca să se pună în contact cu ambii candidaţi ai partidului, amicul meu prea a fost prezumţios ! în loc să asculte de poveţele înţelepte şi să roage pe slujbaşi, ca unul ce se găsea în nevoie, nu!.'., el le-a vorbit cu asprime, scoţînd guvernul în proţap la fitece minută, ca şi cînd secretul votului n-ar fi fost un fapt real. Ba la poliţie, cum stătea tot personalul aşezat pe două rînduri, el le-a bătut din picior, şi mai-mai i-a insultat. Comisarul Păpurescu afirmă „parole d'honneur" că le-a arătat şi pumnul. Nu zic că n-a avut de loc cuvînt, căci auzisem şi noi cu o zi înainte că directorul şi vreo doi din epistaţi sînt agenţii lui Tătaru. Oricum însă. .. nu-1 aprob. Căci dacă nu te poţi bizui pe meşteşugul suveicii, care azi e foarte greu şi riscat, trebuie să fii cu mare prudenţă, ca unul ce te găseşti complet dezarmat. Lucrul s-a văzut cu poliţiştii : dacă au ascultat fără murmur reprimandele candidatului mîniat, este că toţi dezmierdau în acel moment operaţia misterioasă a votării...
Unde însă lui Ionică Lucan i-a mers cam anapoda, e cînd a umblat din casă în casă, cum obişnuiesc candidaţii cînd stîrnesc cînii de prin mahala. Aici parcă o soartă vrăjmaşă 1-a urmărit aproape pas cu pas. Vina lui, ce e dreptul, a fost de multe ori mică, — nu putem să-i bănuim; mai degrabă trebuie de acuzat întîmplarea, vitregă şi duşmănoasă. Nu
48
4 — Opere alese, voi. II
49
vom povesti desigur cum a decurs întreaga sa campanie de propagandă, căci nu rîvnim să fim cronicarul lui. Vom arăta însă cum s-a folosit el de ultima duminică înainte de alegeri, care cădeau într-o joi. Cetitorul, de la una ... va conchide ...
II
Deci, pe la prînzul cel mic, Ionică Lucan a pornit la luptă într-o trăsură cu doi cai, înarmat cu documente, cu creioane colorate şi cu portofelul plin. Este sigur de izbîndă şi e legănat de măriri, căci şi vremea e superbă.
— Pe strada Cosminului ! a poruncit ovreiului de pe capră. La numărul 13, unde a oprit birjarul, e trecut pe listă Panaite Chişculeţ. Un om roş, înalt şi mustăcios trebăluia prin ogradă. Candidatul, tre-cînd pragul, îi întinse mîna cu multă prietenie şi următoarea convorbire se încinse :
— Bine v-am găsit şi noroc bun !
— Foarte mulţămim. Da' pe cine căutaţi ?
— Chiar pe dumneata, domnule Chişculeţ ...
— Pe mine nu mă cheamă Chişculeţ.
— Cum, nu şede aici d-1 Panaite ?
— O stat...
— A ! s-a mutat... şi unde şede acuma ? Aş dori să-1 văd ...
— De! . .. cam greu, făcu omul scărpinîndu-se în cap. E cam departe ...
— N-are a face . . . sînt cu trăsura ...
— Apoi s-o dus săracu... pe cea lume.
— Cum, a murit ?
— Dumneata să fii sănătos ! Iaca, s-o împlinit anu la Sfîntu Gheorghe.
— Ti... ce păcat! zice Lucan mai mult pentru a ieşi din încurcătură.
— Da' ce treabă aveţi cu Chişculeţ ?
— Pentru alegeri...
— Se poate. Acu-i oale şi ulcioare...
— Atunci... te rog pe dumneata să-mi dai votul.. .
— De ce nu ?
— Dacă nu te superi... cum îţi zice ?
— Neculai Paraschiv.
Lucan scoate din buzunar un catastif şi caută la litera cuvenită pac ... pag ... poc ... dar Paraschiv ... nicăieri!
— Nu te găsesc, spuse în treacăt candidatul.
— îmi mai zice şi Rusu.
— Aşa da ! ... aprobă cu satisfacţie Lucan, întorcînd fila. Şi, tre-cînd la litera respectivă, dădu cu degetul de numele căutat : Rusu Vasile.
— Nu. Neculai Rusu Paraschiv.
Lucan şterse cu arătătorul toată pagina de sus în jos, după care făcu acelaşi lucru viceversa. Degeaba ! •— Ai mai votat pană acuma ?
— Ba !
— Ia să-ţi văd cartea de alegător.
— N-am.
— Da' pe mine mă cunoşti ?
— Acu vă văd întăi.
— Se vede că nu votezi...
— Se vede.
— Atunci de ce naiba mă mai ţii de vorbă ?! se răsti furios candidatul suindu-se în trăsură şi nemaisocotind de nevoie să-şi ia rămas bun de la Paraschiv. Ovreiul, care auzise dialogul, dădu lămuriri :
— Căşcăleţ o murit de mult.
— Să-1 ia dracu şi pe dînsul şi pe tine ! răspunse Ionică. De ce nu mi-ai spus ? Opreşte la numărul 18.
La numărul de mai sus domiciliază d-1 Mihai Tănăsescu, casierul gării. Amicul nostru trage de două ori coada clopoţelului. O cucoană scurtă şi groasă, care nu se poate număra numaidecît printre bătrîne, dar nici între cele tinere, îi deschide. Lucan îşi scoate pălăria :
— Sărut mînile ... Domnu Tănăsescu ...
— Bărbatul meu nu-i acasă. Da' poftim, mă rog, înăuntru.
— Sărut mînile. Doream să-i vorbesc ceva . . .
— Cam bănuiesc eu ce, răspunse cucoana, bine dispusă. Dacă aşteptaţi, poate să vie. Vă rog luaţi loc. ..
— Sărut mînile. Sînt cam grăbit. Fiindcă am avut însă plăcerea să vă găsesc pe dumneavoastră, vă rog să fiţi aşa de gentilă şi să puneţi pentru mine o vorbă bună la alegeri. Că şi eu ... la nevoie. .. ştii mata ... o mînă spală pe alta ...
— Şi amîndouă obrazul. . . asta-i de cînd lumea, complectă madam Tănăsescu potrivindu-şi pestelca.
— Tocmai, întări Ionică.
— De ce nu ? Mai ales că bărbatul meu vă cunoaşte ...
— Cum nu ... sîntem prietini buni...
— Atunci nici nu mai este nevoie .. .
— Ba da... tot e bine să-i aminteşti din cînd în cînd... ştii mata... ce vrea f emeia... vrea şi Dumnezeu... darmite bărbatul!
— De, asta aşa-i...
— Sărut mîinile.
— Cred eu că pe dumneavoastră nu vă lasă, fu de părere madam Tănăsescu.
— Sărut mîiriile, îi mulţămi încă o dată candidatul.
în vremea asta, un copil desculţ şi mînjit pe obraz de funingine se iţi pe uşă, cu un deget în nas.
— Puiule, zise Lucan, vin' la bădia.. . să-ţi dea ceva bun.
Copilul se opri uitîndu-se cu ochi miraţi, fără să scoată degetul de unde era băgat. Lucan zise cătră cucoană, care făcea semne băietului :
50
51
— Drăguţ copil... e al dumneavoastră ?
— Da' de unde ? răspunse înţepat madam Tănăsescu. E al servitoarei. Du-te, diavole, în bucătărie... haide, fugi ! se stropşi ea încruntîndu-se la copil.
Amicul nostru voi să dreagă ce stricase :
— Aţi putea avea şi dumneavoastră . .. sînteţi destul de tînără ...
— Ba că chiar ! făcu fără voie cucoana.
— Cît sînt mici... sînt drăguţi, fu de părere Lucan, socotind că încă nu-i bine să părăsească subiectul... Cînd cresc mari. .. numai năcazuri. Va să zică, pot conta ?
— Cum nu? răspunse madam Tănăsescu cu gîndul la bucătăreasă.
— Atunci, sărut mînile şi complimente domnului Tănăsescu.
Ionică Lucan nu rămase tocmai mulţămit cum îşi începuse activitatea. Să-i iasă mortul înainte . . . nu-i semn bun ! Şi să dea şi peste omul roş... Apoi şi diavolul cel de plod n-a mai găsit altă vreme să se scobească în nas ? In sfîrşit... ce-a fi a fi...
— Birjar, ia-o pe Broscărie.
Partea de tîrg designată automedonului atît de sugestiv îşi merită cu prisosinţă numele mai ales primăvara ; iar strada unde stă d-1 Ilie Căruntu, după care umblă acuma Lucan, poate să-ţi reprezinte în mic icoana întregului cartier. Casele sînt aşezate numai pe o parte a uliţii şi, lăsînd spaţiuri largi între ele, se înfundă la sfîrşit într-o mahala vecină. In faţă locul este gol, iar micile accidente ale solului, cînd nu-s acoperite de apă, sînt cercetate cu rîvnă de nobile animale domestice, şi mari şi mărunte, care, sau purtînd pe grumazul lor un jug ce nu le mai pare greu, ori în deplină libertate, găsesc prin aceste terenuri o ocupaţie destul de plăcută. La cîţiva paşi mai încolo se vede albia sinuoasă a unui pîrău ale cărui ape primăvăratice se răspîndesc cu o egală solicitudine pentru locuitorii de pe ambele maluri, ajungînd cu valurile lor în zilele mai îmbielşugate pînă la marginea dinăuntru a bătăturii. Dincolo de matca rîpoasă, sînt iarăşi case şi locuinţe omeneşti, bucurîndu-se în faţă de priveliştea pîrăului, iar în dos adăpostite de grădini şi livezi care variază în întindere şi frumuseţă după cuprinsul gospodarilor.
D-1 Ilie Căruntu tocmai se pregătea să iasă, cînd amicul nostru descinse înaintea locuinţei lui. E un om nu tare înalt, dar solid alcătuit.
— A, bine că te-am prins ! îşi manifestă bucuria candidatul.
— Mă duceam pînă ici... la cumătru Gheorghieş... dar nu-i nici o grabă, răspunse d-1 Căruntu silindu-se să vîre din nou cheia în broască.
— De mult nu te-am văzut, domnule Ilie . . .
— Tot cu meşteşugul, cucoane. Ne-am mai întîlnit noi de vreo două ori. . . dar n-aţi băgat dumneavoastră de samă, răspunse fără nici un gînd rău domnu Ilie.
— Se poate ... nu prea văd bine, socoti prudent să adauge Ionică Lucan.
— Da' poftiţi, mă rog, înăuntru... nu în atelier, poftim în odaie. D-1 Ilie e dulgher şi atelierul e în stînga.
— Uite ce este, domnule Căruntu, începu grav candidatul. Am venit... ştii dumneata pentru ce. Alegerile se apropie... Joi avem colegiul al doilea. Ai auzit desigur că guvernul voieşte să facă reforme mari şi are nevoie de oameni pricepuţi şi energici. Se va ocupa şi de legea meseriilor... Pentru asta... s-a gîndit şi la mine. Interesele mele mai degrabă cer sa stau liniştit.. . decît să umblu pe drumuri. Guvernul însă a stăruit... şi n-am avut încotro. .. Acuma fiecare trebuie să dăm concurs ţării. De aceea ...
— Apoi bine aţi făcut, îl întrerupse lemnarul.
— Dacă am făcut bine sau nu, domnule Ilie, are să se vadă joia viitoare. Te rog însă să nu mă laşi...
— De ce să vă las? Avem şi noi la dumneavoastră o mare rugăminte, cucoane.
— Spune, domnule Căruntu, şi orice-ar fi... se face.
— Nu mai putem trăi prin părţile estea, începu dulgherul cu un ton care arăta că cuţitul a ajuns la os.
■— Cum se poate ? făcu Lucan cu interes.
— E poveste veche, cucoane, şi de mult ne jăluim, zise meşterul clătinînd din cap, descurajat şi pentru vechimea suferinţii, dar şi pentru mirarea nouă a candidatului.
— Ia s-aud şi eu, domnule Ilie, spuse Ionică, lăsînd să se înţeleagă că : „Nici nu ştii de unde sare iepurele".
•— Cum dă-n primăvară, începu d-1 Căruntu, păcătosul ist de pîrău, că mai bine nu i-oi zice, se umflă şi se varsă peste maluri. Să nu dea Dumnezeu nici duşmanilor! N-ai chip să ieşi din casă şi, dacă nu-i avea îmbucătură, poţi muri cu zile... apa-î pană ici. Amar ne mîn-căm viaţa, cucoane ! Ne-am rugat de atîtea ori, am reclamat domnului primar, la domnu prefect... am făcut şi suplică la Bucureşti, da' să vedem vrun folos ... nici atîtica ! Ne-o tot făgăduit domnu Ştefănescu, şi domnu Baltă, şi cuconu Ghiţă. .. nici nu-i mai ţin minte ... Dea ! .. . cum n-ai făcut mata nimica, aşa n-o făcut nici dumnealor. Cu domnu primar se cheamă că avem încai o vorbă ... să mai poftească la alegeri... cică nu-s fonduri...
— Asta nu se poate, răspunse candidatul încruntînd din sprincene, ca să vadă lămurit d-1 Căruntu că răspunsul primarului e fără temei .. .
— Se-nţelege că nu se poate — capătă curaj dulgherul — cu dările noastre ce se face ? Doar plătim toate dăjdiile ... ş-acuma s-o mai suit c-o zecime.
— Nu e bunăvoinţă, domnule Căruntu, numai puţină bunăvoinţă să-fie... şi să vezi dumneata cum s-ar găsi fonduri. Mă ocup eu de chestia asta.
Şi Lucan, ca să-1 convingă, îi puse o mînă pe umăr.
52
53
— Tocmai de aceea vă rugam.. . dacă vă duceţi la Bucureşti, să stăruiţi şi dumneavoastră să se facă o dată o cheltuială, ca să nu putrezim de tot în glodărie şi în mişelia asta.
— Chiar aşa am de gînd, domnule Căruntu. Şi ce-ar trebui de făcut?
— Pînă nu s-a canaliza pîrăul, nu scăpăm de apărie, cucoane, răspunse domnu Căruntu avînd soluţia pregătită.
— Aşa ? Se va canaliza.
— Apoi, reluă d-1 Ilie, trebuie un pod numaidecît. Cînd vrei să treci rîpa dincolo... dacă-i balta mare... încunjuri pe la dracu-n praznic, tocmai pe la Vartolaş. Să vorbiţi, cucoane, să ne facă numaidecît pod.
— De lemn, de fier ?
— Da' fie cum a fi, cucoane, numai să-1 vedem odată făcut! Dacă-i vorba pe ales ... se-nţelege că de fier, ca să nu-1 rupă puhoiul.
— Atunci... va să zică, de fier.
— Iaca, stau în partea locului de douăzeci de ani, şi de douăzeci de ani în şir, la alegeri, care mai de care ne face pod. Pe urmă ... o trecut nevoia .. . prinde orbu şi scoate-i ochii. ..
— De data asta ... aşteaptă puţin ...
Şi Lucan, pentru ca să dea mai multă tărie cuvîntului său, se căută prin buzunare şi, negăsind ce-i trebuia, scoase un ziar şi scrise ceva pe marginea lui. Apoi zise cătră dulgher :
— Ne-am înţeles ... uite ce-am scris : „Ilie Căruntu.. . pod de fier... canalizare". Acuma... vei vedea !
Şi, asigurîndu-1, Lucan făcu lemnarului un gest elocvent care trebuia să-1 convingă că ce-a fost mai greu s-a făcut.
— Bine, cucoane, să vedem, răspunse sceptic d-1 Căruntu.
— Se-nţelege ... trebuie întăi să facem studii... să întocmim planurile ... însă nici nu se discută ... ai toată dreptatea. Pană atunci să nu cumva să mă uiţi joi. Semnul nostru este steaua. Vorbeşte şi cu prietenii dumitale... Salutare, domnule Căruntu... Va să zică, ne-am înţeles...
Şi amicul meu, cu gîndul la interesul lui, plecă lăsînd ziarul cu însemnarea podului pe masa domnului Ilie.
După plecarea candidatului, omul luă gazeta în mînă şi admirînd mîzgălitura lui Lucan, clătină din cap cu vădită descurajare : „îmi faci pod mie păn ce-i trece puntea tu ! Helbet! Am şi eu ac de cojocul tău !"
Ionică Lucan nu se mai gîndea însă nici la pod, nici la canal. Făgăduinţa domnului Căruntu îi era de ajuns. De aceea, trăgînd o linie pe pomelnic, îndreptă birjarul pe strada Kogălniceanu.
La numărul 14 stă d-1 Vasile Pantofaru, ciubotar bocciu, dar om preţios şi căutat la alegeri. în faţa localului de vot face cerc în jurul lui şi, fiindcă vorbeşte cu haz, lumea petrece pe sama candidatului care nu-i pe placul său. E un soi de uriaş, blînd la faţă, cu musteaţa tot-
deauna pe oală. Poartă de obicei, nu numai în alegeri, un băţ gros şi noduros, pe care se sprijină în mers ca şi cum n-ar fi încă în putere, dar căruia îndată îi face vînt pîn' la umăr, ca un tînăr. Lucan opri trăsura înaintea locuinţei lui. Pe dinafară, casei îi trebuie puţin meremet; înăuntru, cu toate că-i dimineaţă, meşteru-i cam afumat. Cum văzu pe candidat, d-1 Vasile, cercînd să se ridice, îi strigă :
— O mie de ani pace .. . don'le Lucan... Mă mieram eu de ce sughiţ...
Femeia domnului Pantofaru interveni :
— Ia las', bre omule ... îra ! nu ţi-i ruşine ? Şi, adresîndu-se musafirului : Mă rog^cucoane, poftiţi...
D-1 Pantofaru zise arătînd cu dispreţ cătră jumătatea lui :
— Dumneaei... f ămeie ...
Şi meşterul făcu un semn subtil lui Lucan, prin care voia să înţeleagă că afacerea pentru care venise el se va pertracta fără amestecul sexului feminin .. .
Lucan se aşeză pe un scaun, lîngă masă, în odaia dinspre stradă. în săliţa din fund se vedea scăunaşul cu trei picioare, calapoade, oala cu pap şi toate sculele meseriei. D-1 Vasile, cu faţa aprinsă, cu ochii tulburi, luă şi el loc alături de candidat, clătinîndu-se puţin pe picioare.
— Ei, domnule Vasile, ce zici de alegerea noastră ? intră în materie Lucan.
— Eu ? ... zic bine. .. dar să vedem ce zice can. .. titatu, răspunse el clipind şiret dintr-un ochi.
Şi, fiindcă semnul avea înţelesul lui, d-1 Vasile, crezînd că poate n-a fost destul de explicit, încercă să-şi frece degetul cel gros cu arătătorul .. . semnul stabilit al unei anumite convenţii.
— Bine, domnule Vasile, spuse Ionică Lucan pricepîndu-i intenţia. Asta se înţelege de la sine.
— Atunci.. . hai cu noi la vitejie !
— Da' Tătaru a fost pe-aici 7
— Asta nu te priveşte .. . Secretu votului...
Şi, sub ocrotirea legii, el duse mîna spre musteaţă, .cu gîndul parcă să şi-o netezească.
— Atunci... în ziua de alegere .. . înainte de vot, îi fixă timpul Lucan pentru satisfacerea dorinţii.
— Atunci... ca' va' zică ... mă crezi prost, dete răspuns şi ciubotarul.
— Dimpotrivă, domnule Pantofaru ...
— Dacă-i aşa... s-o vedem ... Eu trebuie din vreme să ştiu ce fac. La mine ... fleacuri... nu merge. Altfel. . . nix ! . . .
Şi, încruntîndu-se, d-1 Vasile purtă arătătorul de cîteva ori încolo şi încoace, ca s-arăte că într-adevăr nu merge. Apoi, îndulcindu-şi brusc figura, întinse mîna dreaptă şi schiţă din nou semnul clasic şi convenţional. .....
54
55
Nevasta domnului Pantofaru stătea în picioare, serioasă, cu braţele încrucişate, interesată şi ea la rezolvarea cu bine a acestei afaceri. Soţul ei, îi porunci !
— Tu. .. adă dulceţi... şi două pa're. Vreau să beau cu dipotatu nostru.
— Mă rog, nu vă deranjaţi, se apără cu energie Lucan.
— Vai de mine, se poate ? răspunse femeia.
Şi, sprintenă, scoase dintr-un dulap hrentuit tablaua cu flori şterse, o chisea cu şerbet, două linguriţi de tinichea şi două pahare mari. Pe urmă se plecă lîngă bufet, ridică o garafă, care i se păru prea uşoară, alese apoi alta şi umplu ochi cele două pahare.
Amicul nostru, la vederea acestei împărecheri nepotrivite, fu apucat de spaimă. Dar gazda ţinea morţiş să cinstească cu viitorul lui reprezentant.
— Ei... hai cu noi la vitejie ! zise meşterul făcînd cu ochiul înspre tabla.
Lucan scobi puţin şerbet, îl puse pe limbă oţărîndu-se şi duse paharul cu vin la gură, gîndind : „De nu mi-aş strica stomahu..
D-1 Vasile aşeză energic pe tavă paharul golit, îşi şterse musteţiie cu dosul palmei, la dreapta şi la stingă, şi apostrofă pe candidat :
— Am auzit că iar v-aţi cartelat.
— Nu-i adevărat, se apără cu tărie Lucan.
— Nu te mai cartela ... hai cu noi la vitejie !
Ionică Lucan dădu să se ridice de pe scaun. Nenorocirea făcu că un blestemat de nasture de la surtuc să se anine într-un ochi al împletiturii care spînzura peste masă. Deci amicul meu se sculă cu reţeaua, cu tablaua şi cu tot ce mai era pe dînsa.
— Uite ce-ai făcut, domnule Vasile, exclamă candidatul minunîn-du-se de isprava lui.
— Eu ? ... sughiţă ciubotarul simulînd un zîmbet amar .. . eu n-am făcut nimica. Eu am zis ... hai cu noi la vitejie ...
— Dacă ţi-a trebuit numaidecît cinste ...
— Apoi... asta-i... după obrazu omului.
— Nu face nimica, interveni şi femeia cu ochii la cioburi.
— Iaca, domnule Vasile, pentru pagubă, spuse Lucan punînd în mîna lui Pantofaru o piesă de cinci lei.
Meşterul luă carboava, se uită cu dispreţ la dînsa, o scuipă pe zimţi şi, căznindu-se să-i găsească adăpostul, făcu cunoscut încreţind dintr-o musteaţă :
— La mine asta ... nu face parale.
— Aasta-i numai pentru chisea, îl lămuri Lucan. Pentru celelalte ... vorbim amîndoi înainte de vot.
— Acu .. . ca' va' zică . . . aşa... un mezelic ?
— Fireşte ! Atunci. . . altă vorbă ! ... îl asigură candidatul.
D-1 Vasile rămase un moment pe gînduri, cu capul în piept. Apoi ridicînd fruntea subit :
— Ascultă... don'le Gheor.. .ghiţă... Gheorghe te cheamă..'.
— Nu. .. Ion. Dacă-mi schimbi numele, îţi cer un viţel, glumi Ionică.
— Eu nu sînt vacă de muls... spuse el în treacăt, însă cu gravitate. Ascultă, don'le Gheorghe ... Tată-meu. .. avea o 'orbă : „Ce-i în mînă nu-i minciună".
Şi meşterul, admirînd înţelepciunea bătrînească, îşi duse un deget cătră rădăcina nasului, pe care-1 scăpată în jos cu mînă cu tot.
— Foarte bine ... şi eu sînt de principiul ista, domnule Vasile, zise Lucan. Las' că ne înţelegem noi. Nu \te teme . . .
— Eu ? De ce să mă tem ? .. . zise el indignat. Să te temi tu .. . Şi un sughiţ ascuţit arătă încă o dată că Lucan a pus rău chestiunea.
— Nu ! ... am vrut să zic că ne înţelegem noi, explică candidatul rîzînd.
— Inţelesu-i de faţă.. . ripostă şi ciubotarul, care nu era de loc pentru amînare. Dacă-ţi convine ... Dacă nu .. . Pantofaru mă cheamă .. .
— Apoi... ce fel de prietini mai sîntem noi atunci, domnule Vasile, întrebă Lucan, voind să-1 îmbuneze.
— Uite prietenia noastră!... zise foarte sever meşterul, arătîndu-i mecanismul celor două degete.
Candidatul se sculă de pe scaun şi strînse mîna ambilor soţi, fără să reguleze însă chestiunea la care ţinea morţiş d-1 Vasile. De la uşă, gazda îi strigă :
— Şi... nu te mai cartela !
După ce Lucan se urcă în trăsură, d-1 Pantofaru spuse cătră femeia Lui : „E năuc... o vărsat vinu... nu face de adipotat... Tătaru e mai... dilicat".
— Baată-1.. . Doamne iartă-mă ! răspunse soţia, venindu-i în minte dauna făcută în gospodăria ei. Şi, strîngînd ultimele rămăşiţe de pe jos, ea încheia : Numai dracu l-o adus ! . . .
•
Amicul meu părăsi locuinţa domnului Vasile cu gura plină de cocleală. Pe drum să gîndi că n-ar fi rău dacă ar tocmi pe Pantofaru ca să-i facă propagandă sările, pe la întruniri, ori cel puţin joi, în ziua de vot. In sfîrşit... va tranşa el chestiunea. Deocamdată trebuie să meargă în strada Frumoasă, să cîştige simpatia domnului Loghin, care pe listă e trecut cu două vorbe în rezumat: „Hala şi abatorul". Asta înseamnă că, prin ajutorul lui, va putea să dobîndească încrederea negustorilor din cele două locuri de consumaţie publică.
Din nefericire, aici îl aştepta ceva cam neplăcut.
La numărul 26, o căsuţă curată, cu cerdac şi cu balcon, cu ronduri de flori în faţă, răsărea luminos dintre locuinţele vecine. Oale cu pelar-gonii şi zarnacadele, rînduite frumos la ferestre, arătau că înăuntru este o mînă tînără care îngrijeşte de splendoarea lor. D-1 Loghin (Simion), proprietarul imobilului, are cel mai mare trunchi din hală, căci de profesie e măcelar. De cîte ori treci dimineaţa pe lîngă compartimentul lui — vine cel dintîi pe mîna stîngă, la intrare — într-un cinghir cîrjoiat atîrnă carnea unui bou întreg, din care dumnealui desprinde cu osebită
56
57
măiestrie muşchiul, fleica şi pulpa de tocătură ; iar în cîrlige mai mici, cîte-un mascur... un vitei... un bărbăcuţ, în poziţii potrivite soartei lor, sînt operaţi de mîna ageră a casapului şi a celor două ajutoare. D-1 Loghin, rumen la obraz, cu pestelcă albă, imaculată, afară de cîteva pete roşii — un simbol al meseriei — chestionînd gospodinele dacă nu doresc şi-o bucăţică de ciolan, îşi ascute în răstimpuri cuţitul operator, trecîndu-1 cu multă adresă pe masatul atîrnat la brîu.
Mulţămită hărniciei şi cinstei lui cunoscute, măcelarul se bucură de multă trecere printre negustori. Dacă colegii lui ar alcătui o breaslă, cum era în vremea veche, d-1 Loghin desigur, ar fi starostele lor.
Lucan a ajuns la locuinţa înflorită şi mînuieşte clopoţelul de la balcon. O cuconiţă iînără şi frumuşică îi deschide. E îmbrăcată cu capotei şi legată strîns la cap cu un tulpan ca omătul, ale cărui mărge-luţe rubinii se potrivesc de minune cu albeaţa naturală a obrazului. în picioare ... papuci tîrîiţi, fără ciorapi. Dînd cu ochii de Lucan, ea voi să se retragă, ruşinată; dar candidatul o opri aproape fără voie :
— Nu fugi... că nu mănînc pe nimeni, zise el, potrivindu-şi cravata. D-1 Loghin e acasă ?
— Dineoarea o plecat, răspunse cuconiţa colorîndu-se la faţă. S-6 dus păn-în oraş.
— Foarte bine a făcut... aprobă candidatul, uitînd, se vede, că tocmai de prezenţa lui avea trebuinţă.
— Vă rog, poftiţi în salon, îl invită cuconiţa.
Apoi, aruncîndu-şi ochii pe dînsa : „Vai de mine, cum m-aţi găsit.!"
— A ! nu face nimica, spuse amicul nostru înviorat. Aşa stă frumos gospodinelor...
Şi amîndoi intrară în salonaş şi se aşezară pe scaune. Lucan se dădu mai aproape :
— Ei.. . d-apoi ştii că-i halal de chir Loghin ! Cînd are aşa comoară acasă ... ce mai caută dumnealui prin tîrg ? . ..
Şi berbantul Ionică măsură din ochi cuconiţa începînd de la picioare.
— Cred că n-aţi venit pentru asta, zise femeia rîzînd.
— Acuma ... nici nu mai ştiu pentru ce am venit. . . într-adevăr, Lucan spunea de astă dată adevărul.
— Dumnealui s-o dus puţin pănă-n tîrg... zicea... să se întîl-nească cu Mitruţ.
— Să trăiască Mitruţ ! . . . Da' frumoase mărgeluţe ... Ei ! ... Cum n-am ştiut eu mai demult...
— Şi ce era dacă ştiai ?
■— Vedeam eu. Degeaba nu stam.
— Că nu era ce vedea.
Lucan trase scaunul mai aproape :
— Copii aveţi ?
— N-avem.
— A ! . .. păi nu se poate ...
■— Dacă nu vrea Dumnezeu ...
— Aş ! ce-are a face ?
Şi Lucan se dădu şi mai aproape de capoţelul alb, prin care năzuiau două vîrfuri ponciş. Femeia rîdea fără supărare.
— Ei, ce zici, scumpă cuconiţă, o întrebă Lucan apucînd-o de mînă, îmi dai votul ?
— Dă ... cum nu ţi l-aş da ... Dacă n-am ...
— Atunci... ce-i de făcut ?
Şi cu genunchiul lui freca mereu rotula cucoanei.
— Nu-i de făcut nimica, răspunse madam Loghin din ce în ce mai bine dispusă.
— A ! asta nu se poate, se înflăcăra Ionică sărutîndu-i de cîteva ori mîna. Fiindcă ai inimă bună. . . hai, ce zici... ai inimă bună ?
— Dă . .. ştiu eu ? .. .
— Eu ştiu bine... Se vede după ochişori... Nu mă-nşel.. .
Şi pentru ca să-i dovedească într-adevăr că ochişorii ei nu-1 înşală, o ciupi şi de bărbie. Femeia zise, lăsînd privirea în jos :
— Vai de mine, cum m-aţi găsit!
— Parcă eu ţi-am spus ... Aşa picioruşe albe ar fi fost păcat să nu se vadă, o învîrti candidatul.
Cuconiţa rîdea încetişor, fără să se ferească de Ionică, care îndrăznea din ce în ce mai mult. El îi pupa mereu mînuşiţa... tot mai sus.. . întrebînd-o :
— Ei, ce zici ? ... ai, ce zici ?
Tocmai în momentul acesta d-1 Loghin, fără să se anunţe nici într-un fel, intră cu toată greutatea lui profesională în salon. Atît musafirul, cît şi partenera sa se sculară în picioare, aruncaţi parcă de acelaşi resort. Mişcarea fu observată de măcelar, ba chiar interpretată în continuitatea ei trecută, căci numai astfel putem să ne explicăm pentru ce d-1 Loghin a ascultat pe oaspetele său cu sprinceana încruntată.
— Tocmai rugam pe cuconiţa... să mă sprijine pe lîngă dumneata, începu cam încurcat Ionică Lucan.
De astă dată d-1 Loghin îşi petrecu privirea asupra cuconiţei, care, pentru mai bună rînduială, părăsi odaia.
— Mi-ar fi părut rău... dacă nu te-aş fi găsit, reluă Ionică, mai venindu-i puţin suflet. Ştiu că ai trecere multă, domnule Loghin... de aceea am venit să-ţi cer nu numai votul dumitale, dar ca să te rog ca...
— Asta se va vedea joi.. . zise d-1 Loghin încruntat, întorcîndu-se cu spetele.
După ce plecă amicul nostru, măcelarul, de faţă cu soţia lui, scoase din depozitul său sacru cîteva părechi de cruci şi-o duzină de arhangheli, presură şi puţină nafură pe deasupra, puse o parte din procesie în legătură cu ascendenţa directă a lui Ionică şi sfîrşi cu următoarea declaraţie solemnă :
— îl tai !
Dacă alegerea ar fi avut loc cu scrutin de listă, afirmaţia domnului Loghin s-ar fi putut raporta la momentul solemn din gheretă, în care caz amicul nostru ar fi trebuit să socotească un vot mai puţin. Dar fiindcă împărecherea şi despărecherea buletinelor de vot, după legea în vigoare,
58
59
nu comportă operaţia anunţată de dumnealui, socotim că cele două vorbe incisive erau mai degrabă o aluzie la meseria lui zilnică. Oricum însă, amicul nostru, cînd se văzu în aer liber, puţin a lipsit să nu-şi facă cruce şi, primul moment de confuzie trecut, nu uită să desemneze un cerc negru pe listă în dreptul numelui Loghin (Simion).
Şi, fiindcă se simţea cam indispus, porunci birjarului :
— Acasă !
III
După ce gustă ceva, se culcă să se odihnească puţinei, ca să capete forţe nouă. Dar cînd reprezentanţa poporului îţi joacă pe dinainte, nici mîncarea, nici odihna nu se prind de candidat. După o bucată de vreme sări de pe pat şi se întoarse iarăşi la listele lui, înflorite cu tot soiul de culori. El ceti mai multe nume, cu acelaşi interes cu care lua cunoştinţă de deznodămîntul dramelor pasionale în autorii lui favoriţi, se opri foarte atent la începutul paginii, pe verso, făcu semne cabalistice ici şi colo în două locuri, scrise un pomelnic lung pe carnet, şi, auzind zgomot afară, alergă la geam, să vadă cine intră în ogradă. Sosind ovreiul cu trăsura, porni din nou să-şi combată adversarul:
— Pe uliţa Armenească ... să opreşti la Mardiros ...
D-1 Mardiros Sahîm e negustor cunoscut, căci negoţul de abale, de sumane, cergi şi marfă de Braşov 1-a moştenit de la tatăl său, răposatul Ohanic. Prăvălia dumisale e în strada Sfintei Vineri, în casele vechi, bătrîneşti, unde vinde cu toptanul, dar desface destul şi cu amănuntul; iar la iarmaroacele mari din Moldova trimete şi marchitani prin Suceava, pe la Roman, prin Ţara-de-Jos, căci aşa a apucat de la părintele său. Casele din uliţa Armenească, unde locuieşte d-1 Mardiros şi cucoana Isguhi, le-a cumpărat dumnealui de la Aramis Cheharian, bogasier vestit pe vremuri, care rămăsese mofluz.
Lucan sui treptele de la intrare, dar n-apucă să mai sune. Un bătrîn smolit la faţă, scurt şi gros, cu un pîntec ascuţit, cu degete conice, îl întîmpină frecîndu-se la ochi. El zice cu politeţă :
— Poftim, ma rog, poftim !
•— Te salut, domnule Şahîm, se plecă cu reverenţă candidatul.
— Poftim, poftim ma rog. . .
Şi d-1 Şahîm deschise uşa, făcînd loc musafirului. Amîndoi intrară într-o odăiţă scundă şi. se aşezară pe scaune. înăuntru curăţenia te atrage, mirosul de sulfină, amestecat cu odoare de tabac, te înţeapă la nas. D-1 Mardiros, deşi blajin din fire, are privirea încruritată.
— In sfîrşit... iată c-a venit şi ziua cea mare, domnule Sahîm..-. ■. Ce zici ?
— Votăm, votăm . . .
— Ţara trece prin vremuri grele, reluă amicul nostru. Anul se arată prost... nu plouă de loc. Ţăranul n-are ce mînca. . . Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă ! In sfîrşit. .. e o jale, ca la 907 ...
—■ Votăm, votăm, spuse din nou d-1 Şahîm.
— Şi parcă noi stăm mai bine? se întrebă plin de grijă Ionică. Uită-te în oraş... n-avem apă.... n-avem străzi... lumină nu, spital nu .. . pentru ce ? Pentru că aleşii dumneavoastră nu şi-au făcut datoria. .. De aceea trebuie să deschideţi ochii şi să trimeteţi acuma oameni vrednici şi cinstiţi pe care să se poată sprijini guvernul. Ai cetit desigur că prefaceri mari se pregătesc. E vorba de reforme importante.
— Da' pe Ovanes de ce nu băgat în consiliu ? îl întrerupe d-1 Mardiros.
— Eu am fost pentru, domnule Şahîm. N-a vrut primarul cu nici un chip. Zicea că ...
— Ce ? nu băiat bun ? se încruntă aspru protectorul lui Ovanes.
— Ba da, foarte bun . .. nu-i nimica de zîs ... dar dacă primarul n-a vrut. Eu ... l-am susţinut...
—■ Ovanes ... bun şi la Bucureşti.
— Nu zic ba, se apără Ionică Lucan. Şi cînd i-a veni rîndul... să ştii că are în mine cel mai puternic sprijin. Eu sînt prietin bun cu dînsul. Iţi făgăduiesc ...
In acest moment cucoana Isguhi intră în odaie ...
Şi dumneaei este scurtă la stat. Din pricină că obrazul îi este aşa de smolit, pare că un nour negru i s-a lăsat pe figură, iar spinarea nasului îţi evocă iataganele turceşti. Pe cap poartă o fanşonetă de dantelă neagră, cu cordeluţe de fai; în mîna dreaptă, învîrtite de două ori, metanii de chihlimbar.
Ionică Lucan îi sărută dosul palmei, lîngă boabele gălbui.
— Aţi venit chiar la timp, începu candidatul, luîndu-şi poziţia cuvenită. Tocmai voiam să rog pe d-1 Şahîm să vorbească cu fratele matale...
— Manuc e la moşie, spuse cucoana accentuînd răspicat silabă cu silabă.
— Şi cu fraţii Marcovian ... mi se pare că vă înrudiţi...
— Âvedic ţine pe fata lui Tosum . . . mi-i nepoată .. . dădu lămuriri cucoana Isguhi. Dar, vă rog, luaţi loc .. .
— Tocmai. Am rugat şi pe părintele Vartan, spuse Lucan, aşe-zîndu-se din nou pe scaun.
— Votăm . . . votăm . . . asigură din nou d-1 Mardiros.
— Tătaru a fost pe-aici ?
— Ala nu votăm.
— Foarte bine. Se zice că nici nu-i român. Am ajuns, domnule Şahîm, să nu mai putem răsufla de străini. Iaca, la noi... s-a umplut tîrgul.. . Unde te întorci. . . numai străini ! Şi dacă cel puţin şi-ar vedea de nevoile lor. . . Dar nu ! . .. Vor să ne strîngă de gît. . . Ei bine, asta nu se poate !
D-1 Şahîm ascultă, mai posomorit decît pînă acuma, cuvintele patriotice ale amicului nostru şi, drept aprobare, adăugă :
— Ovanes . . . băiat bun . ..
— Un giuvaer . . . spuse cucoana Isguhi.
— Ei, dacă ar fi mulţi ca dînsul, oftă Lucan, cu vădită părere de ruă că asemenea lucru nu-i cu putinţă.
60
61
...— Ovanes... bun şi la Bucureşti, zise d-1 Mardiros foarte încruntat.
— Ovanes are viitor... am spus-o întodeauna, zise Lucan. Trebuie să-1 împingem înainte. Apoi, aducîndu-şi aminte de interesele lui : Ei, ce zici, domnule Şahîm, pot să contez pe dumneata ?
— Votăm____votăm ...
— Iţi mulţămesc... şi d-acă-1 vezi pe Ovanes ... complimente ! Candidatul sărută mîna cucoanei Isguhi, după ce-i mai recomandă
încă o dată pe d-1 Manuc, strînse cu multă căldură palma d-lui Şahîm şi scoborî scările, regretînd c-a adus vorba de străini.
Urcîndu-se în trăsură, îşi aruncă ochii pe carnet şi strigă birjarului :
— La Calman Manaşcu !
»
D-1 Calman a făcut războiul de la 77, şi situaţia lui politică o dato-reşte acestui eveniment. îndată ce domnitorul şi sfetnicii lui au hotărît atunci să ne luptăm cu turcii, s-a ordonat mobilizarea, şi oastea — toată cîtă se găsea — s-a pus pe picior de război. Numai o parte din unităţi însă a trecut Dunărea la momentul hotărît, restul a rămas în ţară, să facă faţă împrejurărilor ; aşa că nu toţi de sub drapel au avut norocul să lupte pe cîmpiile Bulgariei, deşi toţi doreau neatîrnarea. D-1 Calman era pompier şi a continuat să stingă incendiile în oraşul său natal cît a ţinut focul în Balcani. După ce Congresul din Berlin ne-a recunoscut independenţa, fostul pompier şi-a validat drepturile, şi azi e^te veteran. Ţine şi crîşmă pe strada Coroiu.
D-1 Calman sta în picioare, lîngă tejghea, cînd intră în prăvălie Ionică Lucan. Candidatul îi întinse mîna cu prietenie :
— îmi pare bine că te văd, domnule Calman.. . Tocmai ţineam să-ţi vorbesc. Sînt candidatul guvernului şi vin în numele lui să-ţi cer votul.
— Să fii sănătos ... noi votăm întotdeauna cu guvernul... răspunse d-1 Calman mîngîindu-şi barba rară.
— Foarte bine faci. .. aşa şi trebuie. Dumneata eşti negustor... dacă guvernul se supără... dai de bucluc... îţi închide crîşma... ori te dă în judecată. Năcazuri de-astea îţi trebuie dumitale ?
— Ferească Dumnezeu. .. nu-mi trebuie nici un năcaz.
— Tătaru a venit pe la dumneata ?
— Şi dacă o venit ?
— Poate să-ţi fi spus că prefectul nu mă susţine ..:
— Las5 să spuie ...
— Să ştii că-s minciuni... să nu cumva să te potriveşti şi să ...
— Ce am eu ?
— Fiindcă, vezi, domnule Calman, dacă cumva, doamne fereşte, n-oi ieşi... am să zic... iaca, Calman şi cu ai lui nu m-au votat şi .. . dă ! ...
Negustorul, pentru vorba din urmă, îl bănui cu ochii lui blînzi :
— Da pentru ce să zici ?
— Nu zic... reluă Lucan ... Da' vezi că trebuie să ies numaidecît. Guvernul are nevoie de mine ... ţara trece prin vremuri grele ...
— Să dea Dumnezeu să ieşi, îi dori d-1 Calman, parcă zic eu altfel ?
— Că nici nu se poate ...
D-1 Calman ridică amîndouă mînile, aduse din cot, pînă la înălţimea urechilor :
— Nici eu nu zic altfel.
— Ascultă, domnule Calman, cu Bercovici cum stai ?
— El cu dugheana lui.. . eu cu dugheana mea... spuse d-1 Manaşcu, ca să arate că n-are nici în clin, nici în mînecă cu Bercovici.
— Va să zică ... te trec bun.
— Ştie domnu prefect.
Şi negustorul rîse binevoitor, arătîndu-şi dinţii stricaţi.
De la Calman, Lucan ieşi voios, căci ajunsese departe cînd crîş-marul spuse soţiei sale,: „Am eu frică de dînsul". Dar fiindcă trăsura ocolise deja strada, Ionică îl împodobi pe d-1 Manaşcu cu o cruce roşie pe catastif.
Candidatul îşi consultă documentele şi făcu cunoscut birjarului :
— Peste pod ... în strada Grădinăriei ! ...
Din strada Coroiu trebuie să încunjuri hudiţa, să treci pîrăul Magherniţei, peste pod, la Vartolaş, şi să te scobori devale, la capătul tîrgului, pentru ca să dai de uliţa care-i trebuie lui Lucan. Dincolo de strada Grădinăriei se vede cîmpul şi, fiindcă locul este gras, Gaspadin Egor, un lipovan pripăşit de prin bălţile Dobrogei, cultivă la margine harbuji şi zămoşi. Dar nu-i nevoie s-ajungi pînă la Mihailov ca să te opreşti la locuinţa lui Grigore Maftei, gospodar cu trecere în mahala, mucalit şi bun de clonţ, dar care acuma se scaldă mai mult în apele opoziţiei decît în ale guvernului.
Trăsura se opri la poarta unei livezi. Un băiat şi o fetiţă, amîndoi desculţi, se jucau în drum. Ei aruncau cîte un pumn de colb în sus, arătînd mare bucurie dacă măcar o parte din el li se întorcea în cap. Insă oricît de plăcuJt era jocul, ei îl întrerupseră în faţa unui spectacol mai interesant. Apropiindu-se de droşcă, o cercetară cu ochi curioşi şi pe din dos, şi pe de lături. Din cuprinsul unei locuinţe vecine apăru încă un băieţaş, numai în cămeşă, mult mai scurţă-n faţă, din pricina pîntecelui umflat ca la un hidropic, care admiră şi el cu multă uimire cum se apărau caii de muşte. O femeie cu cofa cu apă în mînă, trecînd pe lîngă grup, găsi locul potrivit să răsufle un moment. Numai birjarul stătea rece şi nepăsător.
Ionică Lucan străbătu livada ai cărei cireşi, meri şi corcoduşi înfloriţi ascundeau puţin casa din fund. Pe la mijlocul drumului, se opri subit...
— Da' poftim, domnule Lucan ... nu te teme ... că nu muşcă .. . De, javră !
Omul care primi astfel pe amicul nostru era un unchiaş verde, cu musteaţa cît un vrăbioi, alb la păr şi roşu la obraz. Cele două vorbe din urmă, rostite cu glas foarte subţire, erau adresate, fireşte, unui
62
63
dulău, care cu prezenţa sa făcuse pe Lucan, contra deviziei lui, să dea o clipă îndărăt.
— Poftim sus, dacă vă face plăcere, zise d-1 Maftei, prefăcîndu-se că aruncă cu o piatră în gardianul lui.
— Putem vorbi şi-afară, domnule Maftei... că-i păcat pe o vreme ca asta să te înfunzi în casă, se împotrivi Lucan.
— Ei. .. după cîte văd . . . ţi-era tare dor de noi, domnule Lucan, dacă ai călcat dumneata atîta loc, zise bătrînul cu înţeles.
— Apoi, ce să facem, domnule Maftei.. . Iaca, a venit vremea să umblăm cu sămănatul.
— Dă... aşa-i... Deputăţia-i  dulce...  spuse zimbind gospodarul.
— Are şi ea năcazurile ei, domnule Maftei, răspunse Lucan, modu-lîndu-şi glasul ca şi cum ar fi vorbit de o belea.
— Alte năcazuri să n-ai, domnule Lucan, c-apoi atunci ştiu că-i duce-o bine. Da-i vorba că sîntem şi noi la preţ, măcar o dată în doi-trei ani...
— Vai de mine, domnule Maftei, cum poţi să vorbeşti aşa ! ... Eu totdeauna ... pentru dumneata . ..
— Dea!... păn' ce te-i alege... domnule Lucan... şi pe urmă... iei năravu !
— Aici chiar te înşeli, domnule Grigore ... tocmai de asta am venit pînă aici, să mai stăm puţin de vorbă.
—■ Despre asta ... nu-i nici o supărare. Decît. . . am putea vorbi şi-n celelalte zile.. . spuse moşneagul netezindu-şi musteaţa, fără ca ea să fi cerut numaidecît acest lucru.
— Şi eu, care credeam să am un sprijin în dumneata ... se căina Lucan.
— Aceea-i altă vorbă . . .
— Fiindcă vezi, domnule Maftei.. .
— Da' nu mă mai domni atîta .. . zi-mi, ia acolo .. . moşule . . .
— Cum îţi spuneam, moş Grigore . .. guvernul...
— Apoi ce-avem noi cu guvernul — îi tăie vorba unchiaşul — el îi cu puterea la Bucureşti şi noi cu sărăcia noastră aici.
■— Aşa este, moş Grigore, de asta ai mare dreptate . . . Decît. . . socoteam că ai poate vreo pretenţie. Parcă aveai un nepot... Ce face ? Nu cumva vrei să-1 pui în slujbă ?
— M-o ferit Dumnezeu !
— Oricum .. . dacă vrei ceva . . . sînt la dispoziţia dumitale . . . Orice !
— La mare strîmtoare se vede că te găseşti, cucoane. . .
— De loc. Doar mă susţine guvernul. . .
— Bine ... te subţine el. . . da' şi domnu Tătaru-i tare ...
— Nu iese. Pun rămăşag. Nu e rîndul lui.
— Mai trece omu şi peste rînd.. . zise glumind moşul Grigore.
— Şi-apoi... ne cunoaşte lumea şi pe unul, şi pe altul.
— De asta .. . aşa-i. Ne, cotarlă !
Cinele se apropiase fără veste, silind pe Lucan să-şi schimbe locul. Candidatul aruncă o privire în jurul lui.
— Frumos e la dumneata, moş Grigore... drept să-ţi spun... parcă-i în rai!
— Am pus şi eu cîţiva copaci... da... omizile estea... batale amaru... nici nu ştii de unde dracu se mai înmulţesc ! ...
— Ai curăţit pomii astă-iarnă ? întrebă Lucan.
— Cum nu ? Am ars ia aşa un morman de cuiburi...
— Atunci... îţi vin din vecini.
— Se vede treaba ... Urmă o mică pauză.
— Ei... altceva... ce mai spui, moş Grigore ? începu din nou Ionică.
— De spus aş avea eu multe... da' vorba ceea : „Lungă-i limba boului" ...
— Pentru ce, moş Grigore ? Datoria noastră e să ascultăm toate păsurile ... să uşurăm nevoile ... să fim ...
— Apoi, dacă-i aşa — foarte bine ... aprobă moşneagul cu humor. Lucan, văzînd că nu poate scoate pe unchiaş dintr-ale lui, voi să-şi ,
ia rămas bun, dar răzgîndindu-se :
— Ascultă, moş Grigore, ai două voturi... dă unu opoziţiei... numai nu-1 da lui Tătaru... şi pe celălalt dă-mi-I mie.
— De ce nu ? zise bătrînul. Ne-om mai gîndi noi... că pentru babă nu le strîng.
— Eu îţi mulţămesc de pe-acum... socoti nimerit să-1 angajeze Lucan.
Dar moşneagul nu voi să-1 lese nici în această nădejde :
— Fac şi eu ca cela... „Nu zi hop pînă nu te vezi în joc", încheie moş Grigore.
Lucan părăsi pe gînduri livada domnului Maftei. Ovreiul adormise pe capră. „E cu Tătaru", îşi zise Ionică trăgîndu-1 de mînică. Apoi, găsindu-se vinovat, pe cînd pornise trăsura : „Rău am făcut că n-am lepădat ghiujului vreo 20 de lei... îi mai muiam pliscul. Trebuie să-1 mai văd".
Şi, liniştit cu această măsură, care amîna pe mîne ceea ce ar fi trebuit să facă astăzi, spuse birjarului să iasă în uliţa Cuza-vodă.
Strada care poartă numele ultimului domn pămîntean este un po-vîrniş aplecat, căci pornind din partea ridicată a oraşului, se lasă la vale, în mahalalele joase, între două şiruri lungi de case, înghesuite unele într-altele pe ambele părţi, pînă unde începe o nouă stradă, popa Gînju. într-una din aceste locuinţe stă cu chirie d-1 Gheorghe Irimia, fost multă vreme grefier la tribunal, acuma aşezat în pensiune. Lucan nu ştie anume unde domiciliază alegătorul, căci pe listă n-are număr. De aceea opreşte trăsura şi, în picioare, întreabă salutînd frumos pe o gospodină care şade la privire în cerdac. Fiindcă un cîne negru îl latră zgomotos, Lucan înţelege mai mult schima decît vorba „mai încolo" şi, potrivit indicaţiei, o ia în direcţia arătată, urmat de protestările furioase ale animalului, întărtat acuma din cale-afară, pentru că trăsura a pornit.
64
5 — Opere alese, voi. II
65
Dintr-o ogradă vecină se repede un cotei alb şi sfrijit, care dă şi el de ştire, după puterile lui, de prezenţa lui Lucan. Acest duo atrage îndată pe un al treilea colaborator : o jigodie roşcată şi fără coadă care îşi spune cuvîntul liniştit, însă cu glas tare şi răsunător. Candidatul găseşte locuinţa fostului grefier. Dar dinspre capătul străzii aleargă mîncînd pămîntul, mare cît un viţel, un cîne ciobănesc, lăţos şi tărcat cu alb şi vînăt.
După salturile lui voiniceşti, se vede bine părerea cu care a pornit că acolo e de dînsul. Ajungînd lîngă Lucan, se repede să-1 rupă în bucăţi, ca şi cînd ar fi avut în faţa lui un lup răpitor. Intervenţia veze-teului mai mult îi măreşte ardoarea. Toţi patru au încunjurăt trăsura, la o prudentă distanţă, unde birjarul ajunge din greu cu biciul, plecîn-du-se de pe capră. Acuma s-au organizat. Coteiul cel alb, cu capul pe spete, cu coada covrig, nu mai latră : urlă pur şi simplu... Şi scheaună şi se îneacă de prea multă indignare. Iar glasul lui e subţire şi strident. Cel negru şi cinele berc ţin isonul, cu timbre deosebite ; pe cînd dulăul tărcat, sprijinindu-se pe labele de dinainte, cu gîtul vînjos, cu coada bîrzoi, îşi arată sentimentele cadenţat şi monoton, cu voce forte de bas . . .
Lucan a oprit trăsura . . .
Cele patru potăi la un loc se trudesc cu atîta virtute, parcă ar voi să dea alarma că duşmanul străzii s-a ivit în sfîrşit. într-adevăr, pe la garduri apar chipuri de neveste curioase sau bărbaţi treziţi din somn, iar pe portiţe aleargă copiii veseli, socotind c-au apărut niscaiva ţigani cu ursul...
Candidatul intră în casă, unde fu primit cu cinste de soţia domnului Irimia, care-1 .rugă să aştepte puţin, retrăgîndu-se. Bărbatul său hodinea.
Lucan se uită la cadrele de pe păreţi. O vînătoare de lei şi una de struţi arată oarecare dispoziţii cinegetice ale stăpînului, iar dedesubtul lor, chipul lui Mihai Viteazul, cu căciula împodobită cu surguci. Mobila — jumătate de garnitură — este îmbrăcată cu broeart roş. Pe jos, preşuri nouă, vărgate.
D-1 Irimia e cunoscut de toţi ca om cumsecade şi liniştit, iar în mahala vorba lui e respectată. Atmosfera de procese, de cîrcioburi şi chichiţe în care a trăit o viaţă a avut se vede asupra lui un sfîrşit contrar de cum poate ar fi trebuit. Are însă o mică meteahnă, pe care n-o cunoaşte Lucan. Nu prea aude bine, iar uneori, pe vreme tulbure mai ales, nu aude aproape de loc. Infirmitatea a căpătat-o în anii din urmă, cînd a suferit o operaţie la urechea stîngă, şi timpul, care vindecă toate, departe de a avea acelaşi efect şi în cazul de faţă, ii măreşte dimpotrivă neplăcerea.
D-1 Irimia, după ce s-a spălat puţin pe ochi, intră cuviincios în odaie. E un om mărunţel şi adus tare de spete. Pare mai bătrîn decît i-e vîr&ta.
— Vă rog să mă iertaţi . . . dacă v-am deranjat, se scuză amicul nostru cînd dădu ochii cu pensionarul.
—• Cum aţi zis ? întrebă el încet.
— Zic... vă rog să mă iertaţi. . . începu Lucan ceva mai tare.
— Ce-are a face ? răspunse d-1 Irimia, chiar doream să vă cunosc . . .
Am auzit de dumneavoastră şi-mi pare. bine că vă văd. D-1 Irimia vorbeşte rar şi tacticos.
— Şi eu ţineam să te cunosc, domnule Irimia, zice Lucan întor-cîndu-i delicateţa.
— Cum aţi zis ? întrebă din nou bătrînul.
— Doream şi eu să te cunosc, spuse mai răspicat Lucan.
— Ştiu pentru ce aţi venit. .. nu era nevoie ...
— Iţi mulţămesc... La rîndul meu, fii sigur că. . . Altă ce mai faci, domnule Irimia ? Cucoana ?
— Bine ... cu gospodăria.
— Copiii ?
— Aud ?
— Ce-ţi fac copiii ?
— Copii n-am. Am avut un băiet ca o floare... Ce să fac ? A fost să n-am parte de dînsul.. . Aşa-i se vede dat... La unii le merg toate-n plin ... la alţii...
Şi d-1 Irimia înlocui restul ideii printr-un oftat adînc.
— ■Şi acuma... va să zică ia pensie... zise Ionică pentru a-1 scoate din amintirile lui triste.
— Cum aţi zis ?
— Zic ... acu la pensie
— Aud?
— Acuma eşti la pensie, răcni Lucan. Bătrînul se uită în jurul lui şi zise :
— Nu prea aud de urechea asta ...
Lucan strigă tare de tot, lăsînd spaţiuri mari între cuvinte :
— Ai muncit o viaţă întreagă, domnule Irimia, şi acuma te odihneşti, care va să zică, la pensie ...
— Ei... pensia!... înţelese el abia acum. De asta aşa-i... dar, ce mai pensie ? Vorba ceea : „Trei zile posteşti şi a patra nu mănînci", Da... mulţămesc lui Dumnezeu şi de-atîta, sfîrşi el cu glas domol.
Lucan, asigurat, socoti c-a venit momentul să se retragă.
— Apoi, domnule Irimia — spuse el tare — sînt vesel că te cunosc şi dă-mi voie să-ţi mulţămesc pentru încrederea pe care mi-o arăţi. . .
— Nici nu era nevoie să veniţi, îl asigură alegătorul încă o dată.
— Ştiu. . . decît voiam să te rog să mai pui o vorbă şi printre prietinii dumitale . . .
— Cum aţi zis ?
— Prietinii... să stăruiască ...
— Ghiţă Fleaşcă ?
— Cu dînsul şi cu alţii... mi se pare însă că el nu-i alegător.
— Nu-1 cunosc... rosti încet bătrînul.
— Atunci, la revedere, în ziua de alegeri, spune Lucan, gîndin-du-se : „Săracul, e surd".
Şi dînd mîna cu pensionarul, Lucan îi strecură în palmă o bancnotă de 20. Bătrînul deschise mîna cu uimire :
— Da' ce-i asta, cucoane Ionică? Aşa om mă socoti dumneata?
66
67
— Nu te supăra, domnule Irimia ... am crezut.. ♦
— Aud?
— Zic .. . am crezut că ...
— Foarte rău ai crezut, cucoane Ionică. Sărac sînt, nevoi am... e drept... dar în viaţa mea una ca asta n-am pomenit. Iaca... sînt bătrîn...
— Atunci... să uităm, domnule Irimia .. .
— Cum aţi zis ?
— Zic ... să uităm.
— Să uităm, cucoane Ionică, dar mai bine ar fi să n-avem ce uita... Şi Lucan îşi luă ziua bună de la pensionar, după ce se mai rugă de
iertăciune încă o dată. Rămas singur, d-1 Irimia spuse femeii lui numai atîta :
— Mai bine îmi trăgea o palmă.
Lucan nu era de loc mulţămit de rezultatul propagandei lui electorale. Parcă îi spunea cineva că lucrul va ieşi prost. Mai cu samă d-1 Irimia îi dădea mustrări de conştiinţă. Va să zică n-a avut dreptate CC. Manolache Ilieş, cînd, discutîndu-se tocmai asupra acestei materii, a declarat fără rezervă că : „toţi iau". Acuma însă e prea tîrziu... Neghiobia s-a făcut. Din această remuşcare se trezi gîndindu-se : „Trebuie să văd şi pe părintele Silvestru".
Părintele Neculai stă pe strada Vasile Alecsandri, în dosul grădinii publice, unde-i este şi biserica şi poporul. O căsuţă curată, cu geamlîc de sticlă, cu ograda plină de găini, de curci şi de gîşte, e adăpostul bătrî-neţelor sfinţiei-sale, cum îi place părintelui adeseori să se laude. Lucan apăsă pe butonul soneriei. Preotul, în antereu, încins cu o curea care-i scoate puţin pîntec înainte, îl primeşte singur, cu semne de bucurie.
Părintele Neculae a zdravăn şi bine zidit. O barbă rotundă, mai mult sură, îi încadrează figura, ai cărei obraji, care bat în violet, îţi arată că sfinţia-sa se bucură de-o robustă sănătate. Musteaţa e îngălbenită de uzul fără frîu al tutunului, iar nasul, gros şi puternic, e apărat la ambele intrări printr-o eflorescentă bogată de fire, încrucişate ca nişte sîrme, care formează două paveze sigure pentru organul părintelui.
— Chiar vă aşteptam, începu sfinţia-sa. Eram sigur că veniţi. V-am văzut adineaoarea. Apoi aşa-i făcută lumea, să ne ajutăm unii pe alţii la nevoie, spuse părintele strîngînd mîna lui Lucan.
— Tocmai de asta am venit la sfinţia-ta.
— Bine-ai făcut... Ia poftim ici, la răcoare... în odaia mare. Şi părintele Neculai, deschizînd uşa din dreapta, făcu loc musafirului.
Amîndoi intrară în salonaşul curat, ale cărui storuri erau lăsate. Părintele lumină odaia, şi deodată ordinea şi curăţenia — calităţile cucoanei preutese — apărură ca o mărturie elocventă.
Podelele salonaşului, date proaspăt cu lac, sînt acoperite de un covor tuns, cu trandafiri roşii, mascaţi. împrejurul unei mese, în mijlocul adăii, stau aşezate patru scaune de lemn închis, îmbrăcate cu ada-mască undelemnie. Pe masă, un paneraş de scoici conţine bilete de vizită, rînduite cu grijă. O măsuţă neagră, cu oglinda ei, ţine pe dînsa un papagal colorat şi pe Napoleon, amîndoi de ghips. în rama oglinzii sînt înfipte de jur împrejur cărţi poştale ilustrate, iar pe păretele din faţa canapelei, portretul sfinţiei-sale şi al cucoanei preutese, lucrate în estompă, îi arată tineri.
Părintele şi candidatul se aşezară pe canapea.
— Programul nostru ... începu Lucan ...
— îl ştiu... îi tăie popa vorba. Programul dumneavoastră ... cînd vă veţi duce la Bucureşti. iVcuma... să vorbim de nevoile noastre.
— Să vorbim, părinte.
— Ştii că am, o fată ...
•— Tocmai. Apropo ... ce mai face domnişoara ?
— E ! ... cu una ... cu alta ... ca acasă. Treabă nu-i ?
— Aş dori să sărut mîna şi cucoanei preutese.
— S-o dus cu fata păn' la soră-sa... da' trebuie să vie. Şi cumJţi spuneam de Profiriţa... i-o venit vremea s-o urnesc din casă. Am găsit ginere bun .. . feciorul lui Costache Pintilie ... îl cunoşti desigur. Are două părechi de case... Una le dă băiatului... pe cele din Ştefan cel Mare, iar în cele bătrîneşti şede el... pân' ce-a muri, se-nţelege, că pe urmă tot lui au să-i vie. Trebuie să-1 cunoşti...
Lucan cît pe ce să spuie că sînt prieteni, dar se reţinu la timp.
— Cum nu ? făcu el.
— Eu avere n-am — urmă popa — da' oleacă de bulendre..; o miişoară, două de lei... şi ce s-a mai găsi pe lîngă casă... tot i-oi sclipui eu. Băietul e bun. Nu că-1 laud, că va să zică are să-mi fie ginere... da' e bun. Are şcoală... slujbă sigură la casierie... şi e econom — lucru rar la tineretul de astăzi — o pus şi ceva deoparte. Acuma... aş dori şi eu de la dumneata ...
— Spune, părinte Neculai, te ascult cu dragă inimă.
— Să-i cununi.
— Cum nu ... le şi botez.
— Apoi atunci unu-i popa Sălăvăstru din Gioseni !
— S-a făcut, părinte !
— Şi. .. mai e ceva, reluă părintele. Astăzi ştii cum merg lucrurile. Poţi să fii cu stea în frunte, dacă n-ai şi tu vreun dumnezeu, sau măcar vreun sfîntuleţ... rămîi cu buza umflată. Am să te rog, cînd îi fi la Bucureşti, să pui un cuvînt la ministru, să-1 înainteze. Pentru dumneata asta-i un fleac.
— Cu plăcere.
— Că alţi copii n-am, zise popa apucîndu-se de barbă, şi ştii cum
îi vorba   „Dacă însori un băiet____l-ai înstrăinat, iar dacă măriţi fata,
capeţi şi-iin băiet". Pentru dînşii mă stradănuiesc.
— Bine, părinte.
68
69
— Şi acuma, iaca ce m-am mai gîndit, spuse din nou popa, muţind cureaua de pe pîntec ceva mai jos. Fiindcă fata nu prea are zestre şi cuscră-mea cam bîzîie — mi-o spus Cihiţă Lungu, c-ar fi vorbit... treacă şi meargă .. . către femeia lui — ele aceea, dacă vrei şi nu te superi, să trec în foaia de zestre şi numele dumitale ...
— Adică cum ? făcu Lucan uimit.
— Adică, la urmă . . . după ce înşir totul... să arăt că dumneata le eşti... cum s-ar zice... un protector... şi ai să stăruieşti pentru dînşii.
Lucan cumpăni o clipă lucrul, socoti paguba şi folosul şi, cu gîndul la Tătaru, aprobă ideea popii.
— Bine, părinte, primesc şi asta.
— Atunci, adă palma...
-— Noroc să dea Dumnezeu !
— Joi deputat şi în curînd ministru î
— Să te-audă Cel-de-Sus...
— Desară aveţi întrunire ? -
— Avem în mahala... la Costache Lipan.
— Acoio-i loc de ajuns şi vinu-i bun, găsi părintele. Să ştii că mă înfiinţez şi eu şi are să-ţi placă cum am să te ocărăsc...
— Te rog să vorbeşti cu poporenii sfinţiei-tale, să nu cumva să strice votu cu Tătaru.
— De-acu popa Neculai mă cheamă. Te şi văd la Bucureşti.
— Atunci... s-auzim de bine, părinte. —• Şi joi sara... în fruntea listei !
— Amin ! pecetlui Ionică.
Şi popa cu candidatul bătură palma de sus, în semn de perfectă armonie, bizuindu-se unul pe altul.
„Iese el şi fără mine", gîndi părintele Neculai, freeîndu-şi palmele de bucurie.
Prietinul nostru părăsi voios pe preot, mai făcîndu-i o temenea cu pălăria şi cînd se aşeză pe perinele moi ale droştii.
— Complimente domnişoarei Profirita ! strigă Lucan întoreîndu-şi capul pe cînd birjarul îndemna din hăţuri. Apoi, mai încet, îndepăr-tîndu-se cu trăsura : „A dracului boaită, ce i-o mai trăsnit prin gînd !"
Şi, venindu-i în minte foaia dotală, stătu la cumpene să nu s-aleagă cu vreun ponos. Oricum... făcuse bună afacere. Şi candidatul, învio-rindu-se subit, se aşeză mai cu temei în trăsură.
Lucan scoase planul luptei. Ii mai rămăsese crîşma lui Găvan, unde negustorul îi făgăduise să adune la ora ceea mai mulţi alegători din 9 vecini. Vezeteul opri birja înaintea prăvăliei şi Lucan intră sprinten înăuntru.
Cinci-şase oameni se sculară in picioare. Ionică îşi scoase pălăria pe care, pentru mai multă solemnitate, o ţinu în mînă !
— Bine v-am găsit, domnilor !... Salutare, domnule Găvan !
70
Glasul şi ţinuta candidatului erau ale unui general care comandă o armată. Lucan strînge mînile cetăţenilor, pe cînd crîşmarul face prezentările de rigoare : „d-1 Manole, d-1 Toader Ţîmpău... moş Costache Chiriţă... d-1 Iancu Botezatu... Vasile Pricop"...
— Dumneata eşti rudă cu cel de la tribunal ? se interesă Lucan de ultimul recomandat.
— Cu care ? întrebă cetăţeanul interpelat.
— Parcă este un Pricop la arhivă...
— Acela îşi zice Precup... da'nu-s cimotii, lămurii cîrciumarul.
Pe la mese mai retrase, cîţiva muşterii rămaseră pe scaune, nefiind alegători. Lucan nici nu-i băgă în samă, parcă n-ar fi existat. Ei se uitau însă ciudat, ca la o năzdrăvănie ce nu se vede în toate zilele.
— Sînt vesel, domnilor, că mă găsesc în mijlocul dumneavoastră, începu să debiteze Ionică. Ştiţi că joi avem alegeri şi niciodată n-au prezentat o importanţă ca acuma. Guvernul pregăteşte reforme însemnate, care vor uşura viaţa orăşenilor, fără să uităm, bineînţeles, şi nevoile ţărănimii de la sate. Vom proteja lucrătorii... vom ajuta meseriile... vom uşura traiul. Opoziţia ne combate însă cu înverşunare. Domnu Tătaru chiar s-a exprimat pe faţă că ar fi cea mai mare nenorocire dacă ar reuşi guvernul. Se-nţelege... domnilor lor nu le convine ca şi dumneavoastră să trăiţi bine. Dar şi dumneavoastră aveţi arme ca să le astupaţi gura : votul! Prin urmare, nici un vot lui Tătaru ! Semnul nostru este steaua...
— Sus steaua! exclamă d-1 Găvan.
Pentru simetrie, ar fi trebuit poate cineva din grup să complecteze : „Jos crucea !" dar nu se atinse nimeni de dînsa.
— „Guvernul apoi..."
— Am dori şi noi, cucoane, să auziţi năcazurile noastre, zise d-1 Manole învîrtindu-şi pălăria în mînă şi întrerupînd avîntul oratorului.
Un căruţaş de la o masă vecină şopti ceva la urechea tovarăşului său, şi amîndoi, rîzînd, se uitară la Lucan.
— Foarte bine, reluă Ionică observînd mişcarea celor doi, decît... în aceste momente... interesul general trebuie să primeze pe cel individual. Cu alte cuvinte... trebuie să ne dăm bine sama de... starea noastră politică... socială şi... morală şi să lăsăm pentru mai tîrziu micile noastre nevoi.
— Ele ne omoară cu zile, se jălui din nou d-1 Manole.
— Alegătorul nostru, care altfel este o fiinţă foarte cumsecade, e învăţat rău, îşi urmă mai departe ideea candidatul. în Anglia, în Franţa, în Italia... chiar în Austria... cetăţeanul nu se îngrijeşte decît de interesul obştesc... să aibă şcoală bună, să-i fie biserica încăpătoare, să aibă drumuri şi spitale. Se-nţelege !... Dacă obştei îi merge bine, şi individul înfloreşte. La noi, nu ! Asta înseamnă că am rămas în urmă... Nu zic că n-aveţi dreptate, şi eu sînt cel dintăi care să v-o recunosc ; dar starea asta de lucruri... o stare intolerabilă... trebuie să înceteze cu un moment mai devreme.
— Măcar dacă ar fi aşa, cucoane... dar iaca înotăm în glod păn-în urechi, obiectă d-1 Vasile Pricop.
71
— Care nu se mai află... întări şi d-1 Toader Ţîmpău.
— Şi cînd ieşi din casă, îţi dai cu degetu-n ochi, complectă d-1 Iancu Botezatu.
— Primaru dă de lucru numai la jidani, pîrî pe părintele oraşului d-1 Manole.
— Ei!... dacă-i înţeles cu dînşii... explică motivul d-1 Toader Tîmpău.
— Acu îşi face palaturi cu beciuri vrăjmaşe... păn-în fundul'pămîn-tului... cu băi de cristal... cică pune şi carulinfer... aduse la cunoştinţă moş Costache Chiriţă, ca să-1 compromită de tot pe şeful comunii.
— Apoi asta-i de cînd lumea, moş Costache, cine poate... oase roade... încheie în chip fatalist, dar cu glas tare, d-1 Vasile Pricop.
Muştereii de la celelalte mese se uitau cu mare plăcere la harţa ce se încinsese, curioşi să vadă cum se va isprăvi. Bărbaţii chiar rîd. Numai o femeie, foarte serioasă, spăriată chiar, cu mîna la gură, priveşte ţintă la grupul politic, parcă ar avea în faţă un animal pocit de la o menajerie.
—^ Bineînţeles, domnilor, nu urmează de aici că nu mă voi ocupa şi de interesele dumneavoastră individuale, voi s-o dreagă Lucan, care, în mijlocul atîtor fapte diverse, îşi pierduse un moment capul. Am vrut însăjiă vă atrag atenţia asupra unei chestiuni care trebuie să facă parte... ca să zic aşa... din educaţia dumneavoastră cetăţenească. Iată pentru ce, domnilor, joi... nici un vot lui Tătaru! Cine-i dă... îl strică. Nu iese..! Ş~apoi nici nu-i rîndul lui...
— De asta... cam aşa-i, întări cu jumătate de glas moş Costache Chiriţă.
— Foarte bine ai vorbit, moşule... bravo! Dumneata eşti om bătrîn... ştii cum îi bine, aprobă Lucan, încîntat.
— Dumnealui ţine minte de demult, glumi rîzînd cu bonomie d-1 Toader Ţîmpău.
— Şi acuma, domnilor, spuse Ionică, daţi-mi voie să mă retrag şi să vă zic la revedere pe joi... Apoi, mai încet : Dacă doriţi să-mi spuneţi ceva înainte de vot... mă găsiţi acolo... Şi ridicînd iarăşi tonul : Domnule Găvan, fă bunătate, te rog, şi dă prietinilor cinci litruri de vin de cel bun, să beie pentru reuşita guvernului.
O dată datoria împlinită, Lucan strînse iarăşi mîna fiecăruia din grup, bătu palma cu negustorul şi ieşi ocărîndu-se în gînd : „Idiot şi tîm= pit ce sînt! Cine dracu m-a pus să le-ndrug atîtea prostii !"
Natural că amicul nostru exagera.
Găvan se luă după dînsul şi lîngă scara trăsurii îşi dădu şi el părerea :
— Rău ai făcut, cucoane, că le-ai vorbit de peste nouă ţări. Lor nu le trebuie vorbă lungă. Era bine să-i întrebi pe fiecare în parte şi să le făgăduieşti ce ţi-or cere... ia, păn' ce te-i alege. Aşa o apucat ei şi aşa le-o făcut domnu Tătaru. Da' las'... că-i împac eu... îl linişti la urmă crîşmarul.
— Oare cum s-o. dreg ? întrebă pe gîndurrLucanv _:z
— Acuma... lasă... că eu li-s popa. „•.'*-;
_ Spune-le că sînt pentru dînşii... că am să stăruiesc să capete de
lucru... Ocăreşte pe Tătaru, îl povăţui Ionică pe Găvan, ca să iasă treaba bine.
— Las' pe mine, cucoane, spuse crîşmarul punîndu-şi palma în piept, ţi-i învîrtesc eu !...
Candidatul plecat, cetăţenii îşi comunicară impresiile :
— Treanca-fleanca... făcu întîi d-1 Toader Ţîmpău.
— Apoi lor ce le pasă ? constată cu un pic de indignare d-1 Manole.
— îi trimeţi la Bucureşti în bine şi în bielşug şi tu rămîi cu degetu-n gură, zise şi d-1 Pricop, stabilind figurat contrastul celor două situaţii.
— Iaca, băieţi, şi pentru gură, îi tăie vorba Găvan, aşezînd sticlele pe masă.
D-1 Pricop, cu ochii la vinul lui Ionică, îşi schimbă puţin părerea :
— Bun ar fi... vorbeşte frumos... d-apoi dacă tot anul nu te vede... Si sfîrşind cu părere de rău, umplu paharele.
— Nu' ca Tătaru... E ! sireacu ! aista-i om, exclamă cu admiraţie d-1 Iancu Botezatu ciocnind cu tovarăşii lui.
— Ia şi dumneata de ici, domnu Neculai, îl pofti moş Chiriţă pe Găvan.
Şi cu toţii... dădură paharele peste cap.
— Mai zilele trecute — îşi aduse aminte d-1 Manole, după ce aşeză cupa pe masă — m-am dus la primărie să-mi dea mie şcoala număra doi s-o învălesc. Dea! ţi-ai găsit!... O dăduse primaru lui Şfai-ţînberc cela... cum dracu-i mai zice !...
— Şi Lucan te-nvaţă cum îi la talieni, spuse d-1 Pricop cu năduh, ştergîndu-şi muşteţile.
— Ba nu, zău, să nu mori ? ! ceru avizul d-1 Toader Ţîmpău.
— Apoi toacă el degeaba... nu s-alege... orice-ar face. Nu-1 vra lumea. Oamenii vrau pe Tătaru, declară scurt d-1 Iancu Botezatu.
Şi, golind paharul, d-1 Vasile Pricop explică motivul :
— Tătaru îi om dulce.
— Eu zic, moş Costache, că la cruce ne închinăm cu toţii. Ai, ce zici ? întrebă d-1 Iancu Botezatu privind chestiunea dintr-un punct de vedere mai înalt.
— Mai aşa... răspunse moşneagul... că doar nu sîntem păgîni.
— Să ne închinăm ca jidanii la stele, complectă şi Găvan pe lîngă tejghea.
_ Dacă-i aşa... ce mai tura-vura... sus crucea şi să trăiască Tătaru!
ură d-1 Botezatu cu paharu în mînă.
— Şi cu steaua lui Lucan <^e faci ? întrebă Găvan, aşa, de-o curiozitate.
— O lăsăm să strălucească, că-i şede destul de frumos, dădu prompt răspunsul d-1 Ţîmpău.
_ Apoi s-a alege şi el altădată... că doar nu se mîntuie cu asta,
îl mîngîie oarecum d-1 Pricop. Pană atunci s-a mai îngraşă oleacă... că tare-i slăbuţ... Şi, trecînd la altă ordine de idei: Adă, domnule Neculai, nişte covrigi... plătesc eu.
într-adevăr, d-1 Pricop puse un pitac de cinci pe masă.
72
73
— De ce-a fi aşa de ogîrjit săracu Lucan ? se intersă cu vădită simpatie d-1 Toader Ţîmpău. Parcă nici nu bea, nici nu mănîncă...
— De puţintel... e puţintel... da' de supt suge bine, îi linişti, chipurile, d-1 Manole. Ia întreabă pe ţăranii lui de la moşie, sfîrşi el ca să-i convingă cu totul.
Şi, mestecînd covrigii, cetăţenii închinară iarăşi :
— Hai, noroc !
— A la votru, moş Chiriţă !...
— Să trăiască Tătăruşu !
-— Şi să-i frigă chelea lui Lucan.
— Sus crucea, băieţi !
— Jos steaua, domnu Manole...
— Iura !
— Dacă-i aşa... nici eu nu mă pun împotriva vîntului, trinchi şi Găvan.
Şi iarăşi deşertară cu toţii paharele.
IV
Lucan îşi isprăvise itinerarul. Fiindcă mai era pîn'în sară, socoti să se abată şi pe la CC. Ştefanache, să ia oarecare înţelegere cu cucoana Agripina.
C C Ştefanache Măzăreanu conduce cu pricepere partidul nostru de la moartea lui Vasile Chendrino, om cu mare putere pe vremuri şi vestit în trei judeţe. Asta vine că e şef de peste douăzeci de ani. Acuma e bătrîn. Ochii lui blînzi şi sfioşi, spinarea puţin adusă şi mai ales barba albă care-i împodobeşte figura aproape pînă la brîu şi care cătră sfîrşit se bifurcă în două şfiichiuri, îţi amintesc numaidecît de străvechile figuri din Biblie. C. C. Ştefanache este foarte onorat. Prietenii şi chiar adversarii săi politici îl tratează cu respect şi veneraţie, iar autoritatea lui morală e considerabilă în judeţ. Preşedinte activ al clubului, este membru în consiliul central al partidului, preşedinte de onoare la trei societăţi de binefacere şi la filiala „Crucei Roşii", membru onorific în congregaţia „Femeilor ortodoxe române" şi e vorba acuma să fie ales şi vicepreşedinte al Senatului. De multe ori şeful îl consultă în privinţa afacerilor importante de stat. Într-un cuvînt, C. C Ştefanache este un stîlp puternic, pe care te-ai putea sprijini cu nădejde. Numai că în localitate dumnealui nu prea are trecere, şi cînd, rar de tot, îşi manifestă voinţa ori arată vreo dorinţă în intersul administraţiei, pentru candidaturi sau pentru alte schimbări, nu e băgat în samă de nimeni, măcar că inspiră cel mai mare respect. Este drept că în calitatea sa oficială, de la centru, este şeful teoretic al ţinutului, dar tot atîta-i de adevărat că cucoana Agripina e mai mare peste şef. Deci în toate trebile, în judeţ şi la comună, stăpîneşte o voinţă... a Kneghinei.
Cucoana Agripina este mult mai tînără decît C C. Ştefanache. E înaltă, mlădioasă, cu trăsături ascuţite şi fine. Trebuie să fi fost frumoasă de tot într-o vreme, şi C C. Manolache Ilieş, care o ştie de copilă,
spune că întorcea capul tuturora. Chiar acuma, cînd aproape 50 de ani încearcă s-o încovoaie, strălucirea ochilor ei plini de foc tot te mai incintă cîteodată. Or fi mai mulţi ani de-atunci, purtarea ei, neînţeleasă de unii, a dat la oarecare vorbe şi-a stîrnit nişte cancanuri într-un domeniu străin de politică, care au răsunet şi în Bucureşti. Dar cine poate crede tot ce spune gura lumii, mai ales cea din provincie, unde invidia şi ura îţi creează atîţia duşmani şi unde o mîndrie justificată a făcut să fie numită, în ironie, desigur, Kneghina...
Judecind după aparenţă, între cei doi oameni politici parcă nu-î nici o asemănare : pe cît mişcările lui C. C. Ştefanache sînt încete şi domoale, pe atît ale cucoanei sînt iuţi şi nestăpînite. Totuşi, căsnicia lor este un model de armonie şi ştim că anul trecut au celebrat cununia de argint. Insă influenţa soţiei asupra şefului nostru e covîrşitoare... nu de azi, nici de ieri, ci chiar de cînd s-au luat. Căci C C. Ştefanache, simţind vrednicia tovarăşei lui, a abdicat de timpuriu de la orice năzuinţă personală. Pînă într-atîta o ascultă, încît sara, cînd pendula din părete bate rar şi cadenţat unsprezece lovituri, cucoana Agripina îl anunţă cu glas dulce, mai cu samă dacă sînt şi musafiri :
— Ştefane... sînt unsprezece !
Asta însemnează că e ora de culcare. Căci fiind un factor atît de important pentru judeţ — copii n-are C. C Ştefanache — trebuie să se păstreze. De aceea şeful nu opune nici o rezistenţă şi ori pleacă îndată, cînd ultima bătaie a orologiului n-a încetat să vibreze, ori, dacă partida de preferans nu-i încă sfîrşită, îşi mai cere o amînare care, natural, nu i se refuză niciodată.
O dată intrat în iatac, cucoana Agripina rămîne cu invitaţii. Şi pe cînd C. C. Ştefanache hodineşte liniştit, dumneaei regulează cu prefectul trebile administraţiei, ori discută chestiuni de politică înaltă, ori întreţine adunarea cu bogatele resurse ale spiritului său.
Dar... să revenim la Lucan.
După ce ocoli cîteva străzi, prietenul nostru descinse înaintea verandei împodobite cu plante indigene şi streine, aşezate în oale îmbrăcate cu cămeşi de mătasă şi în ciubere voluminoase. Aici dădu drumul trăsurii, arvonind-o pentru ziua următoare...
Cînd Lucan intra în vestibulul central, care serveşte şi ca sală de primire pentru intimi, tocmai ieşea Pompeescu, candidatul de la colegiul întîi, după ce stabilise şi el oarecare dispoziţii cu cucoana Agripina. C. C. Ştefanache, că de obicei, joacă preferans cu doi prietini.
Lucan, trecînd pragul şefului, se simţi pentru întîia oară în ziua aceea liniştit, şi încrederea în cauza lui îi reveni. într-adevăr, înăuntru e frumos şi o atmosferă caldă şi prietenească te dispune. Un covor persan acopere aproape în întregime pardoseala, aşa că, oriunde calci, e moale şi discret. La dreaptă şi la stînga, două divanuri joase, învălite cu scoarţe moldoveneşti, miroase a levănţică. O lampă mare, cu abajur roş, sprijinită pe o coloană de bronz, îţi atrage ochiul la capătul divanului din dreapta ca un mac uriaş, iar lîngă cel din stînga, o turnantă de nuc plină de cărţi oferă cucoanei literatură curentă şi mai ales jurnale de modă ţinute la zi. In fund, înaintea unei ferestre, e masa verde, ani-
74
75
mată acum; iar lîngă uşă, în colţ, un biurou mic cu tot necesarul lui, te invită la scris. Pe foteluri şi pe divanuri, perne multe, aruncate, iar pe păreţii tapetaţi în azur, oglinzi şi tablouri în ulei...
Cucoana Agripina poartă o rochie de interior, în gaz subţire violet închis, ale cărei cute sînt strînse pe şolduri de o centură ţesută în fir, încheiată cu două paftale vechi de argint. Transparenţa gazului lasă să se străvadă un dessous mătăsos, de culoarea pielei, care se potriveşte minunat cu dantela ivoire de Bruges, aşezată ca un amănunt pe poale şi pe corsaj. La gît, într-un şirag lung, mărgelele deametist atîrnă pînă la genunchi. O pieptănătură simplă şi un coc maiestos îi desenează cu preciziune profilul fin şi fără cusur.
Dacă la coada ochilor mizerabila labă de gîscă nu şi-ar fi făcut apariţia şi dacă o uşoară relaxare a muşchilor faciali n-ar indica uneori adevărul, nimeni nu i-ar da cucoanei Agripina vîrsta ei adevărată...
— Iaca şi teribilul luptător, zise stăpîna casei la vederea noului candidat. Cum merge treaba, Lucan ?
— Cred că merge, coană Agripina. Azi am umblat singur... Ştefă-nescu a plecat la Măcieş... Trebuie să mă duc şi eu, încă n-am văzut alegătorii de-acolo. De cînd sînt n-am făcut atîtea vizite ca astăzi!
Şi Lucan se aşeză pe divan lîngă frumoasa amfitrioană.
— Ce zic alegătorii ? se interesă cucoana.
— Cum e obiceiul lor, răspunse Lucan. în faţă îţi spun una... şi la vot fac alta. Pare însă că-s pentru noi... aşa s-arată... dar tot mi-i frică de Tătaru.
— La colegiul dumitale, reluă cucoana Agripina, e chestie mai mult de curent... nu-i ca la colegiul întăi. Acolo mă îngrijeşte... mi-i frică de Andriopol.
Şi cucoana Agripina, exprimîndu-şi neliniştea, îşi întoarse inelul pentru ca să se vadă mai bine picătura de smarand.
— Cred că stă bine în judeţ, spuse Lucan distrat.
— Dacă conu Jules se hotărăşte să dezlege punga, Andriopol e pierdut. Ai agenţi?
—■ Am vreo cîţiva beţivani, răspunse fără curaj Lucan. Astăzi am umblat şi eu prin tîrg... să văd ce scofală au făcut.
— Este unul... Petre Sava... foarte bun...
— Ştiu... oftă Lucan cu părere de rău... 1-a angajat Tătaru.
— Bani să nu dai pană atunci... altfel îi dai degeaba.
— Nici nu prea dau, răspunse fără chef Ionică. Apoi, după o pauză : L-aş fi rugat pe cuconu Ştefanache să meargă cu mine... în vreo două locuri... nu atîta pentru vizite, cît să ne vadă lumea împreună... Ce zici, coane Ştefanache ?
Şeful tocmai atunci dădea cartea :
— Dacă a fi nevoie... merg. Apoi, aşezînd talonul jos : Nu vă ambalaţi... reuşiţi... sînteţi prea fricoşi, zise el cu glas blajin.
— Nu se ştie... îi obiectă repede cucoana Agripina. Tătaru.e tare şi lucrează colegiul de mult. E bine să nu neglijăm nimic, sfîrşî ea aşezîndu-şi părul la tîmple.
— Atunci... ne-am înţeles, coane Ştefanache.
Şeful aprobă cu capul şi zise : „Şepte odată.
— Apropo... uitam — începu cucoana Agripina — am auzit că Tătaru v-a cumpărat agenţii. Mi-a spus-o azi Nicolici...
— Se poate, răspunse Lucan cu tristeţă... e în stare. S-a desperat! Cutreieră mahalalele şi împrăştie tot felul de minciuni. Mai ieri spunea că dumneata, cucoană Agripina, nu mă susţii şi că prefectul mă combate.
— Asta-i poate pentru că nu admit reformele guvernului... Am vorbit cu conu Jules... îşi dădu părerea patroana.
— Ce-are a face, răspunse Lucan. Nici eu nu le-admit... şi dacă s-or împlini... nu ştiu, zău, ce s-alege de noi...
Şi candidatul clătină din cap îngrijat.
— I-am spus şi lui Ştefan, reluă cucoana, că reforma agrară e o nenorocire. Nu poţi desfiinţa marea proprietate. Tot ce s-a făcut în ţara asta... noi am făcut... nu ţăranii. Dumnealor nu cunosc pe ţăran. Să trăiască întăi cu dînsul şi să vadă. Aşa... ştiu că-i uşor... vrem pămînt, poftim pămînt... Să vedem de unde-1 dai... Şi după ce s-a isprăvit ?... Ei, ce te faci ?...
— Desigur... ai toată dreptatea, întări Lucan. Şi eu sînt contra. Cred că-i o idee nenorocită.
— Să ferească Dumnezeu să intre în capul ţăranilor că au drepturi asupra moşiilor noastre. Atunci nu rămîne decît să ne facem bagajul şi să ne mutăm la Paris.
Şi indignarea cucoanei Agripina îi scoase o guşă care dispăru îndată ce trecu emoţia.
— Asta ar fi cea mai mare nenorocire, afirmă Lucan.
— Apoi... cu votul... sîntem noi copţi pentru noutăţi de-aiestea ? întrebă cu uimire cucoana Agripina.
, — Sigur că nu, răspunse Lucan.
— Da' nu vrei să mergi cu sistemul de azi... foarte bine !... fă două colegii... Să treci dumneata însă hodoronc-tronc... de la trei colegii la unul... asta-i votul universal! Iată c-am căzut şi în socialism !... sfîrşi cucoana Agripina ridicîndu-şi în sus mînile albe şi grăsulii.
— Aşa-i, întări Lucan.
— Şi-apoi, să mă puie pe mine în aceeaşi ciorbă cu Stan şi cu Bran... mersi... Cică-s bărbaţi politici... Nu zău... parcă n-ar fi oameni serioşi.
Şi cucoana Agripina, agitată de sentimente multiple, se sculă de pe divan îndreptîndu-şi cu demnitate bustul frumos.
— Să n-audă C. C. Ştefanache, zise Lucan mai încet, reţinînd-o, eu am să votez contra.
Dar C. C. Ştefanache avea altă grijă acuma :
— Ai scris pitişca ? O dată...
— Passe.
— De două ori.
— Acole-s protos.
— De trei ori.
—■ Ş-acole-s protos...
— Pe la conu Jules ai fost ? întrebă cucoana Agripina întorcîndu-se de la fereastră, după ce, indignată, privise o clipă în grădină.
76
77
— N-am fost, răspunse Lucan. E nevoie să mă duc ?
— Trebuie să-i faci o vizită de politeţă... te combate mai de milă... şi tot ai un profit. Tătaru e tare, după cîte aud, încheie cucoana Agripina cu grijă, jucîndu-se cu mărgelele de ametist.
— N-aş fi vrut. Te pomeneşti că se află şi din nou zice lumea că ne tragem pe sfoară. M-a şi întrebat azi unul dacă iar ne-am cartelat.
— Asta n-are a face, trecu repede cucoana peste obiecţia lui Lucan. Pe primar l-ai văzut ?
— Am vorbit cu dînsul. Trebuie să-i dau o listă să-ndrăcească pe cîţiva. Apropo... cucoană Agripina, cum stai cu Hermeziu ?
— Foarte bine.
— Te rog... numaidecît... cere-i mata să-mi dea concurs. Invită-1 la ceai. Am auzit că Tătaru are multe voturi acolo.
— Bine. Scrie-mi cine sînt.
— Şi încă ceva... reluă Lucan. Dacă vrei, să ne uităm amîndoi pe listă...
— Cum nu ? ! Vină desară...
— Desară avem întrunire la Lipan.
— Atunci... după colegiul întăi.
Să nu fie prea tîrziu. Sînt o mulţime de indivizi... cine-or fi... habar n-am !
— Întreabă şi pe Dubău... el îi cunoaşte.
— Foarte bine ! Mi-ai dat bună idee.
— Nu uita, îl povăţui cucoana, să vezi pe şefii de serviciu... la gară, la tribunal... la poştă... acolo sînt mulţi alegători. Am să vorbesc şi eu cu Modreanu.
— Mi se pare că Modreanu umblă cu şahăr-mahăr...
— N-avea nici o grijă. Cînd 1-a mutat în Severin, eu m-am dus ia conu Jules de 1-a adus înapoi... Pentru dînsul garantez...
— Cînd avem să vedem atîţia alegători... nu mă pricep... zise cu descurajare Lucan.
— Nu trebuie să-i vezi chiar pe toţi, îl linişti cucoana Agripina. Du-te la cei mai de samă. Cît nu puteţi... trimiteţi manifestul.
— Aşa-i... Să trec mîne pe la tipografie... e vremea să-1 împărţim...
— Ce spuneţi într-însul ?
— Lăudăm reformele... altă... ce să spunem ?
— Eu am convingerea, începu cucoana Agripina, că n-au să se facă. Nu vrea regele. Altfel... ho-ho... de mult aş combate guvernul. I-am spus-o şi lui Ştefan...
— Trebuie, frate... ascultă-mă şi pe mine, se rugă C. C. Ştefanache cu glas potolit. Aşa-s acuma timpurile... nu merge. Ai schimbat talonu ?
^— Prefectul e prea moale, cucoană Agripina. Umblă cu scrupule. Aici trebuie mînă de fier... Am vorbit să-1 mute pe Mălinescu... pană acuma n-a venit nimica de la Bucureşti. Aşa nu putem face alegeri, sfîrşi Lucan ridicîndu-se în picioare.
— Prefectul vine desară la noi. Am să-i spun să dea o telegramă cifrată.
— Nu uita, te rog, şi de Hermeziu, cucoană Agripina.
Şi Lucan voi să plece :
— Cînd mă gîndesc la întrunirea din astă-sară... m-apucă fiorii! Toate ca toate... le înghit eu... dar prin crîşme... cu toţi beţivii... e grozav !
Lucan salută respectuos pe C. C. Ştefanache, îşi luă ziua bună de la cei doi jucători, sărută mîna cucoanei Agripina şi părăsi nu tocmai bine dispus locuinţa şefului.
El veni acasă pe jos, oprindu-se în răstimpuri ca să strîngă mîna cetăţenilor care se descopereau înaintea lui mai tare ca de obicei. Cînd salutul venea de departe, el îşi scotea adînc pălăria.
v
In ogradă îl aşteptau trei cunoscuţi. Cel mai tînăr dintre dînşii e mai chipeş. Statura, mai mult înaltă, îi dă oarecare prestigiu în ţinută ; mus» teaţa, răsucită cu grijă, trebuie să facă furori pe undeva. E îmbrăcat într-un surtuc cenuşiu, iar la gît o cravată pembe îi împodobeşte gulerul, puţin înnegrit de gheroc. în mînă ţine o cravaşa, ruptă la vîrf ; în picioare, botine de iuft. Deşi la prima vedere crezi că-n faţă ai un călăreţ, totuşi e numai pedestru. Al doilea-i mai în vîrstă şi la făptură mult mai scurt. Poartă căciulă de imitaţie de astrahan care, pe căldura timpurie cînd se petrec evenimentele de faţă, pare un mic anacronism. O mînă, cea stînga, i-e stricată din născare. Al treilea este bătrîn, şi semnul lui particular sînt musteţile zborşite. O jachetă, care se vede bine că n-a fost croită pe măsura lui, îi îmbracă bustul fără multă eleganţă, însă destul de comod. Vremea rea şi glodurile, care în oraşul nostru sînt frecvente şi generale, i-au mîncat puţin marginea pantalonilor la căpută. Ghetele, cu toate că se văd cu prisosinţă reparate, totuşi, una din ele are nevoie urgentă de meşter. în mînă poartă un baston cu măciulie albă la capăt. De oboseală, sau poate din alte pricini, se clatină puţin pe picioare, ca un om care n-ar fi în deplină sănătate.
Tustrei se descoperiră cu respect exagerat cînd văzură pe Lucan. Candidatul îi chemă înăuntru. Cu toţii se opriră la uşă.
— Ei, cum merge, Spiridoane ? începu vorba Lucan trecînd pălăria şi bastonul în mînile servitoarei.
— Bine, cucoane, răspunse cel tînăr, merge strună.
— Aţi văzut mulţi alegători ?
— Berechet ! spuse bătrînul.
— Pe unde aţi umblat ?
— Da' pe unde n-am umblat? ! îi întoarse întrebarea Spiridon. Am fost prin Şoseaua Tîrgului... pe Bogdan Dragoş... pe la gară...
— Am căzut de picoare, zise cel cu mîna stricată.
Bătrînul, ca să confirme spusele tovarăşilor săi, scoase o batistă murdară şi-şi şterse ostentativ năduşala.
— Da' dumneata, Nichifor, ce-ai făcut ? întrebă Lucan pe bătrînul care, cu gestul lui imprudent, îi atrăsese luare-aminte.
— Am lucrat cu dumnealor, răspunse Nichifor, arătînd cu capul spre amicii lui.
78
79
— Cum, aţi umblat toţi la un loc ? întrebă îngrijat candidatul.
— Adică... pană cînd ne-am pus la cale... pe urmă... dumnealor s-o dus în treaba dumilorsale şi eu... într-a mea, restabili lucrul bătrînul, ca să-1 liniştească pe Lucan.
— Măi... mi se pare că voi v-aţi înfundat în vreo crîşmă şi aţi băut ca nişte porci. Uite că de-abia te ţii pe picioare, se adresă de astă dată Lucan în special cătră Nichifor.
— Ferească Sfîntul! răspunse repede cel cîş.
—■ In crîşmă nu pot zice că n-am fost, socoti mai prudent Nichifor să mărturisească. Acolo întîlneşti lumea... că treaba asta se face doar la un pahar cu vin... Azi am cheltuit de la mine vreo... 8 lei.
Şi, ca să dovedească că nu exagerează suma, Nichifor băgă mîna în buzunar la pantaloni.
— Şi ce ispravă ai făcut ? întrebă sceptic Lucan.
— Vai de mine, cum nu ?... răspunse pripit Nichifor. Am vorbit cu cela... cum îi zice, măi Vasile ?... Cu cel înalt de la Herşcuşor... cum dracu-i zice ?
— Ei... cu Păvălache... făcu omul cu mîna chircită.
— Aşa... cu Păvălache... că spunea el... că-i pentru domnu Tătaru. .. şi noi de colo... măi Păvălache aşa... măi Păvălache pe dincolo. .. s-o dat omul pe brazdă.
— La gară Tătaru are mulţi ? întrbă Lucan ca să ştie ce avea de aşteptat de la instituţia asta.
— Da' de unde ! spuse bătrînul. Doi-trei... pe Ifrim... pe Mînzatu. .. pe burduhosul cela. .. cum îi zice, măi Vasile ?
— Care ?
— Care stă pe strada Bradului... Are el o fată. .. se ţine cu. .. cu cela... cum îi zice, măi Vasile ?
— Todiraşcu ?
— Nu Todiraşcu, bre... aista... cum dracu îi zice ?... Cela...
— Apoi bine, măi, ce fel de agenţi sînteţi voi dacă nu cunoaşteţi nici lumea, întrebă Lucan cu adevărată uimire.
— Cum să nu-i cunoaştem, cucoane, d-apoi poţi să-i ştii pe toţi ? Doar e mulţime asta... se apără indignat Nichifor.
— Am auzit c-aţi luat bani şi de la Tătaru, zise Lucan trecînd fără nici o tranziţie la această chestiune.
— Ferit-o Dumnezeu ! făcură tustrei deodată.
— Cine o văzut un ban de la domnu Tătaru să-i sară ochii din cap, blagoslovi Spiridon, iar de nu... cel ce zice. Apoi, luîndu-şi de samă : Cred că v-o spus cineva.
— Mîne să nu mai umblaţi cioatcă, le porunci aspru Lucan. Să vă împărţiţi tîrgul în trei. Dumneata, Spiridoane, să iei mahalalele dinspre Oţeleşti... începi de la cimitirul catolic... prin Cremenea... te laşi de-vale în Ocolul vitelor... toată partea asta păn' la Canton. Dumneata, Nichifor — caută să fii om de treabă — o iei dinspre gară... pe la Justiţie, pană hăt încolo... spre Magherniţa... iar dumneata, Balamaci, umblă prin Ţigănime... treci prin Broscărie şi ţine malul pîrăului păn' la moara lui Altersohn.
— Am înţeles, cucoane... ne trebuie parale... zise Vasile Balamaci, care socoti momentul potrivit să-i aducă la cunoştinţă această nevoie urgentă.
■— Să nu-mi mai veniţi cu braşoave, urmă mai departe Ionică Lucan, sperînd să treacă neobservat peste trebuinţa lui Vasile Balamaci. Să-mi aduceţi negru pe alb — aţi auzit ? — cu cine aţi vorbit şi ce v-a spus. însemnaţi pe cei care s-au mutat... aveţi adresele pe listă. Să-mi ştergeţi morţii. Căutaţi să aflaţi cine e cu Tătaru... Asta-mi trebuie numaidecît.
— Bine, cucoane, aprobă Spiridon bătînd uşor cu cravaşa peste carîm-bul cizmei. Cu părintele Costache cum staţi ?
— Cred că nu stau rău, răspunse Lucan.
— Vă ocăra mai zilele trecute.
— Aşa ? Ia să-1 dau pe mîna protopopului... —. Că n-aţi face rău. .. Apoi Corbu...
— Cine-i aista ?
— Care trăieşte cu Mdteloaia...
— Ei, ce-i cu dînsul ?
— li cu domnu Tătaru, asigură Spiridon. Şi el spunea... cîte şi mai multe.
— Ce spunea ?
— De Părniceasa.. . că i-aţi vîndut casa... după ce.. . dă ! că luaţi camătă... că la moşie plătiţi 50 de bani ziua, că. ..
— Destul ! făcu Ionică, luminat prea de ajuns.
— Acu-i vremea minciunilor... căută să îndulcească lucrul Balamaci. ..
— Pe urmă Panţîru. .. spuse şi Nichifor, ca să-i dovedească că nici el nu stă cu mîinile în sîn...
— Panţîru e cu dînşii, cine dracu nu ştie asta ? zise Lucan supărat.
— Noi vă spunem ca să ştiţi, persevera Nichifor.
— Fleacuri ! rosti cu dispreţ Lucan. Liste de alegători aveţi ?
— Avem, spuse Spiridon.
— Desară vine lumea la Lipan ?
— Vine, răspunse tot el.
— Mezeluri s-au cumpărat ?
— Domnu Grigoriu îi cu asta, se descarcă Spiridon, căutînd să stabilească în acelaşi timp şi responsabilităţile.
— Băgaţi de samă să râmîie lumea mulţămită, le atrase luarea-aminte candidatul. Am regulat totul cu Lipan. Acuma... duceţi-vă.. . şi nu vă mai îmbătaţi! Dumneata, Spiridoane, treci pe la Dubău şi roagă-1 să vie păn' la mine... Aveţi să-mi mai spuneţi ceva ?
Tustrei rămaseră pe loc...
— Să ne daţi cîte 20 de lei... zise Balamaci, care, împotriva prevederilor lui Lucan, nu uitase acest punct...
— Pentru ce aşa de mult ? întrebă Lucan.
— Să avem... de-o întîmplare... nu pentru noi, explică motivul Balamaci. Azi am cheltuit din banii noştri, sfîrşi el schimbînd din picioare.
80
6 — Opere alese, voi. II
81
După ieşirea celor trei bărbaţi politici, Lucan spuse soţiei sale : — De-aş scăpa odată de tâlharii iştia !
Lucan nu isprăvise vorba cu colaboratorii săi, cînd servitoarea îi anunţă :
— O venit cineva.
— Cine-i ?
— Nu-1 cunosc. Zice că are treabă numaidecît cu dumneavoastră.
— E bine îmbrăcat ?
— Nu... e un alegător.
Se vede că în opinia servitoarei, calitatea de alegător al stăpînului său şi o îmbrăcăminte bună erau noţiuni incompatibile.
— Să vie în casă. Vorbeşte-i frumos, zise Lucan.
Un om mai mult bătrîn, cu capul sur, cu o musteaţă mică, intră cu aplomb în odaie. El se îndoi puţin descoperindu-se şi zise :
— Buna sara, cucoane. Lucan îi întinse mîna.
— Cu ce vă pot servi ? întrebă afectuos candidatul.
— întăi.. . vă rog să vedeţi... spuse omul fără să se grăbească.
Şi noul-venit, punîndu-şi pălăria sub braţ, scoase din buzunar o basma păturită : din ea ieşi la iveală o hîrtie verde, pe care musafirul o întinse prezumţios candidatului.
— E în regulă. .. atrase el atenţia lui Lucan.
— Foarte bine. .. Şi cum e poronca ? se interesă cu gravitate Ionică.
— Apoi... sîntem 17 voturi, cucoane... şi toate-s ale dumneavoastră, spuse el ştrîngîndu-şi cu grijă documentul şi băgîndu-1 iar în sîn.
— Cine-s anume ? întrebă fără entuziasm Lucan, măcar că numărul era destul de seducător.
— Cumnaţi, veri, nepoţi... rubedenii, numai rubedenii... da' ştii, de-aproape. Eu se cheamă că li-s capu.
— Să fii sănătos ! Trebuie să ştiu însă cine-s. Poate am vorbit şi eu cu unii din ei.
— N-au voie, răspunse repede cetăţeanul. Eu sînt comandirul lor. Din cuvîntul meu nu iesă nici unul... o dată ce li-s şef.. .
— Şi ce doreşti ? întrebă Lucan.
— Apoi dă... cum socotiţi şi dumneavoastră... 17 voturi... toţi în regulă... Cred că e ceva.
— întăi, de unde ştiu eu că sînteţi atîţia ? făcu prima obiecţie candidatul.
— Vi-i dau pe listră, răspunse scurt şeful.
— Aşa da !... zise Lucan liniştit.
— Cum nu? toţi pînă la unul. .. e vorba numai să ne-nţelegem. De asta am venit la dumneavoastră.
— Şi cam ce-ai dori dumneata ?
— Eu zic... 200 de lei.. . da' ce-am cerut n-am luat.
— Nu e prea mu|t ? zise Lucan pentru a face a doua obiecţie.
— Mai puţin nu ne dă mîna, răspunse negustorul fără convingere.
— Zici că sînteţi...
— 17 cu toţii.
Lucan privi un moment lampa din mijlocul plafonului, apoi răspunse :
— în sfîrşit... n-ar fi scump. Cum am să ştiu însă că m-aţi votat ?
— Să ne căutaţi.. . propuse omul fără ezitare.
— Unde să vă caut ? întrebă Lucan cu un ton din care reieşea toată zădărnicia ofertei. Se vede că dumneata nu ştii cum se votează... Acu nu mai merge cu căutatul.
Şi Lucan regretă sincer această lipsă de control.
— Atunci, reluă cetăţeanul, vă dovedim cum îţi zice.
— Nenorocire că nu e nici un chip, exclamă cu părere de rău candidatul mai mult pentru sine.
—■ Eu nu vrau nimic înainte, cucoane... ia, acolo, oarvonă de 20.. .30... de lei. Numai să ştiu că-i treaba făcută... ca să nu mai încerc aiurea. Restul mi-1 daţi cînd vi-i aduc acasă.
— Ce-mi aduci acasă ? întrebă uimit Lucan.
— Toată oastea, răspunse scurt comandirul. —- Cum, ai să vii cu toţi aici ? se miră Lucan.
-— Cu toţii cucoane... 17 voturi... în regulă. .. fiecare cu cartea lui. Lucan stătu o clipa pe gînduri, neştiind ce să creadă.
— Spune-mi măcar un nume... două... zise candidatul, ca să poată face un mic control.
— Cum nu?... Am pe Vasile Munteanu.. . mi-i cumnat... pe Ghiţă Cojocariu... alt cumnat.. .pe... ista... cum îi zice... sînt mulţi, cucoane... nepoţi, veri... da' văd că nu credeţi, sfîrşi el învîrtindu-şi pălăria.
— De ce să nu cred ? Dar înţelegi şi dumneata că nu pot da bani numai pe vorbe...
— De asta, aşa-i. Da-i vorba că nici eu nu-i cer pe toţi, accentua el cu humor, ca să arate că Lucan a scăpat din vedere acest amănunt. Că dacă am venit la mata.. . dă,.. sînţ şi eu din partidul ista. N-am vrut să mă duc la domnu Tătaru... dumnealui ar fi bucuros... da' eu, nu ! Zic.. . sînt voturile lui conu Ionică... a lui cuconu Ionică să fie...
— Cum zici că te cheamă ?
— Ştefan Silion... ii scris în carte.
Şi cetăţeanul voi iar să-şi scoată documentul.
-— Nu-i nevoie... îl opri Lucan. Vino mîine dimineaţă cu cîţiva de-ai dumitale şi-ţi dau arvonă. Restul, după ce mă aleg.
Omul se scarpină în cap la această nouă întorsătură a afacerii.
— Păi, cucoane... dacă nu mă credeţi... n-am ce să vă fac. Dar eu socot că 17 voturi nu v-ar strica. Domnu Tătaru îi tare.
Şi, aminţindu-i primejdia, d. Silion se uită în ochii candidatului, să vadă ce efect va face propoziţia lui într-un moment atît de psihologic.
— Ascultă, domnule Silion, spuse Lucan, hotărît să curme tocmeala. Bani... aşa... nu dau decît în ziua de vot. Altfel... treabă cinstită... îmi aduci oamenii... poftim banii.
82
83
— Apoi bine, cucoane, zise el lăsînd să se vadă din atitudinea lui că Lucan dă cu piciorul în noroc. Decît... să nu vă pară rău... Buna sara...
— Buna sara, domnule Silion.
Şi Lucan îi strînse din nouă mîna. Omul rămase pe Ioc. Se vedea că mai are de spus ceva :
— Da' vreun franc.. . doi... ca să beu şi eu un pahar de vin în sănătatea dumneavoastră... cred că atîta favor merit.
— Cum nu?!... zise Lucan băgînd mîna în buzunar.
— Apoi... mulţămim. Rămîne, care va să zică, să vin tu oamenii.
D-1 Silion plecă. Şi pe cînd Lucan, rămas singur, medita cu oarecare melancolie că ar fi mult mai bine dacă situaţiile plăcute n-ar fi fost legate de atîtea neplăceri premergătoare, servitoarea vesti că d-1 Dubău a trimes vorbă că vine numaidecît.
D-1 Tudorache Dubău e negustor vechi... coloniale şi băuturi spirtoase. Propriu-zis, magazinul peste care e stăpîn d-1 Dubău mai degrabă-i un bazar, căci printre rafturi şi pe deasupra dulapurilor se găsesc şi alte mărfuri cu totul străine de firmă. Oale şi farfurii, faianţă şi porţelanuri ; tingiri, cratiţe şi tăvăli, de Viena şi locale ; un asortiment cu obiecte de sticlărie ; cuie, coase şi lăcăţi, din ramura fierăriei ; diferite mărunţişuri : ace, aţă, degetare, bumbi, şireturi pentru uzul gospodinelor, precum şi mici produse de braşovenie, o uşoară lipscănie şi chiar marfă de săidăcă-rie \ Intr-o vreme, ţinea şi cumaşuri2 de rochie şi.. . slavă Domnului, nu se plîngea de clienţi ! A trebuit însă să abandoneze acest articol, căci băieţii din dugheană mănuiau uneori stofe fine cu degete pline de untdelemn. Prăvălia lui e aşezată lîngă bariera de la Rampă, foarte aproape de oraş, iar clienţii ei sînt... jumătate din tîrg. Mai toţi micii impiegaţi, nu numai din partea locului, ci şi din alte despărţiri, sînt muştereii lui. Căci d-1 Dubău e negustor cinstit şi filotim. Vinde cu bani peşin, dar dă şi pe credit; şi cîţi iau pe datorie, chiar persoane cu poziţie, numai tărfălogul dumisale are cunoştinţă. Şi dacă nenorocirea sau chiar o nevoie mare sileşte pe unii din debitorii lui să-i amîne socoteala, dumnealui nu se face în patru ca să-şi scoată numaidecît datoria. Cine nu 1-a auzit în asemenea ocazie spunînd, fără supărare : „Nu face nimica, bădiţă, mi-i plăti dac'om trăi"... bineînţeles asta cîtă vreme ţidulele nu-i compromit negoţul şi nu-i zdruncină creditul, căci atunci, vorba dumisale : „Cămeşa-i mai aproape decît sumanul" şi cu părere de rău... <lar n-are ce face.
D-1 Dubău e şi filantrop. Cînd vreun muştereu se trece cu băutura. .. basta !... nu mai vede nici un strop de vin sau de rachiu. Poate să se roage cum a şti... De prisos ! Chiar să puie pe tejghea o carboavă, ca să-1 momească pe negustor. .. aş, ţi-ai găsit ! D-1 Dubău nu-i dă decît sfaturi şi poveţe : „De-acuma, băiete, du-te acasă şi te culcă, ţi-i destul în astă sară", ori : „Nu vezi că ai să-ţi bei şi cămeşa de pe tine, prostule !" Dacă cumva la aceste vorbe înţelepte nenorocitul răspunde cu scandal —
1 Săidăcărie — meşteşugul săidăcarului (care face sau vinde şei, hamuri). 2Cumaş — stofă pentru rochii.
se întîmplă şi cîte unul zurbagiu la beţie — regula stabilimentului cere ca băieţii să-1 scoată cu binişorul afară din prăvălie. Şi oricîtjs-ar lăsa el de greu şi s-ar înţepeni cu picioarele înainte... altă violenţă nu^ i^ se face. Numai cînd cel izgonit se întoarce mai dîrz înapoi, cu ameninţări şi alte vorbe triviale, numai atunci se recurge la ajutorul gardistului din post, care, natural, îl umflă. Dar ca să n-ajungă aici, d-1 Dubău se sileşte să dezguste de patima beţiei pe cei care au acest dar. Păreţii stabilimentului dumisale — mai ales unde se debitează en-detail băuturile beţive — sînt împodobiţi cu tablouri colorate, sugestive, care ori arată ce ravagii face spirtul în măruntaiele pătimaşului, ori îi pune sub ochi soarta tristă a descendenţilor săi, dacă va stărui în beţie, ori icoana elocventă a risipirii avutului cearcă să-1 dezbare de viţiu, cu motive de ordin economic.
Prin urmare... nici pomeneală de cadre colorate cu călugări veseli care beau din poloboc sau inscripţii ademenitoare : „Cine bea şi chefuieşte viaţa îşi prelungeşte", ori alte îndemnuri înşelătoare, cum ar cere negoţul, ca să te facă să crezi că lucrezi în interesul tău cînd măreşti numai deverul prăvăliei. Să întrebuinţeze dumnealui astfel de şarlatanii ordinare... dec !... nu-1 cunoaşteţi pe d-1 Dubău. Chiar şi firma prăvăliei e „La progresul român". Or, progresul nu se face cu beţia.
Toate aceste bune purtări au făcut ca d-1 Dubău să fie iubit de cei mici şi cinstit de toţi. Fiindcă cunoaşte atîta lume, candidaţii la onoruri mai totdeauna recurg la ajutorul lui. D-1 Dubău niciodată nu se dă în lături. Pentru partidul nostru lucrează acuma pe faţă, iar lui Tătaru îi dă concurs pe ascuns şi cu rezervă, căci ca iubitor de oameni nu refuză sprijinul său nimănui. Iată de ce Lucan speră că punînd umărul şi negustorul, va putea mai uşor să răpuie pe Tătaru.
Servitoarea anunţă :
— O venit d-1 Dubău.
Un om între două vîrste, potrivit la stat, cu părul des şi cărunt, cu musteaţa mai mult albă, intră în odaie zîmbind binevoitor. Poartă gospodăreşte un pardesiu lung şi e blînd şi simpatic la chip. D-1 Dubău îşi aşează pălăria şi bastonul pe un scaun, strînge mîna lui Lucan şi spune continuînd să surîdă :
— Tocmai eram prin tîrg cînd m-am întîlnit cu Spiridon. Fiindcă s-o întîmplat să fiu pe-aproape, zic : „Ia să mă duc să văd ce vra conu Ionică". *****
— Foarte bine ai făcut, domnule Dubău, spuse Ionică, oferindii-i un scaun. Aş dori să ne uităm amîndoi pe listă.. . Te rog, dă-mi puţin concurs. .. nu că mi-e frică. . . dar. . . oricum.. .
— Vai de mine, la poruncă, cînd doriţi !. .. Şi în astă sară. .. răspunse d-1 Dubău dîndu-şi poalele pardesiului într-o parte, ca să poată sta cum se cuvine pe scaun.
— Astă-sară avem întrunire la Lipan.. . n-am să pot... Mîne însă. .. negreşti. Văd o mulţime de nume.. . habar n-am cine sînt! ...
Şi Ionică Lucan, scoţînd din buzunar o listă lungă, zise uitîndu-se pe dînsa la întîmplare :
— De pildă... Botez, Botez, Botezatu, Budălescu, Bogriman. .. Cine-i Bogriman ?
84
85
— Ei, făcu d-1 Dubău, rîzînd de-a binelea... Nu mai şede aici. S-o mutat la Vaslui... O fost trîmbiţaş la artilerie... acu-i la pensie. Are pămînt la Negreşti. Cînta din fligoarnă... o mîndreţă ! Şedea pe strada Albă, la o babă...
— Oare să vie la vot ?
— Dacă-1 chemaţi. .. vine.
— Să-i trimet bani de drum. Cutureanu, Codăescu, Cotăescu, Ciovîr-nache, Curcumeli, Ciocălău. .. Pe Ciocălău îl cunoşti ?
— Cum nu ? Stă în Ocolu vitelor. .. are o căsuţă cu trei perji în faţă. E la drumu-de-fier... Da-i finu lui domnu Tătaru.
— Atunci nu-i bun.
— E cununat de dînsul.
— Da' Cuţui? Cine dracu mai este?
—Ţiganu... spuse d-1 Dubău rîzînd vesel de spaima nemotivată a lui Lucan.
— Care ţigan ? întrebă Ionică.
— Potcovariu. Cinci lei, indică d-1 Dubău tariful meşterului în astfel de ocazii.
Lucan întoarse faţa.
— Giurgiuveanu, Gorgan, Grinberg, Goagă, Grundu... Aista... parcă-! ştiu eu cine-i, zise el cercînd să-şi aducă aminte.
— E mort, spuse scurt negustorul.
— Stăi să-1 şterg... şă nu mă duc la dînsul. Da' Ifrimoiu ?
— Nu votează. Şi-o pierdut drepturile.. .
— Bine că le-o pierdut ! Miron, Mironică, Mironeanu, Mironescu, Mirinescu, Misirliu, Mitigan... Aista nu-i unu înalt şi bărbos care are el obicei de se-mbată ?
— Acela-i Tilibaşa de la judecătorie. Mitigan îi unu scurt... stă a-cuma la Domneşti. Are el un neg mare pe nas, ici. Are şi o vie.. .da' de vreun an o dat şi la dînsul filoxera.
— Cu Rotaru cum stai ? întrebă Lucan.
— Pentru dînsu trebuie să vorbiţi cu Săvulescu de la serviciul tec-nic... e cam prietin cu nevasta lui.
— Apoi, atunci ?
— Atunci,.. foarte semplu. Mata îl rogi pe dînsu, el pe nevastă şi nevasta pe bărbat, zise negustorul rîzînd cu glas. Aşa se face treaba, coane Ionică, sfîrşi d-1 Dubău lovind cu palma uşurel peste piciorul candidatului, pentru a-idovedit neexperienţa în trebile politice.
— Savinschi Tadeu.. . Aista-i vreun polonez...
— Moş Tadiu e bătrîn de tot, spuse d-1 Dubău. Nu iesă din casă. Stă pe logofătul Tăutu... Cu trăsura poate să-1 aduceţi. Da' mai bine lăsaţi-1... e prea ramolisit... strică votu.
— Bine, domnule Dubău, zise Lucan închizînd catastiful şi vîrîndu-1 în buzunar. Te rog vină mîne să vedem ce-om putea face .. văd că-i cunoşti pe toţi... Nu iei un rachiu ?
— Cred că nu strică, glumi bătrîneşte d-1 Dubău.
— S-aducă două păhăruţe cu rachiu şi cîteva felii de prezentin, porunci stăpînul servitoarei.
— Ii cunosc, bată-i norocu, urmă d-1 Dubău bine dispus, revenind la remarca lui Lucan, înainte de rachiu. De cîte ori n-am fost pe la dînşii... cu domnu Ştefănescu, cu domnu Logaridi... cu cuconu Costică.. . cu domnu Andriiopol, — haide, Dubău ! — haide. La 905 îmi zice domnu Şoimariu — voiau atunci să-1 mănînce, da' a avut spete la Bucureşti — zice : „Dubău, fără dumneata nu fac un pas". Apoi bine, domnule Şoimariu, dacă-i aşa, să mergem. Şi... ne ducem.
Aici d-1 Dubău începu să rîdă cu hohot, punînd pe masă păhăruţul cu rachiu, pentru ca ilaritatea sa să nu-i verse conţinutul.
— De ce rîzi ? întrebă Lucan mirat.
— Aşteptaţi să vedeţi.
— Ei, noroc, domnule Dubău ! zise Lucan ciocnind şi ridicînd păhăruţul în dreptul nasului.
— Să trăieşti, cucoane Ionică !
— Joi să bem şampanie.
— Să dea Dumnezeu, coane Ionică ! Să vă trăiască cuconiţa şi puişorii. O luăm întăi pe strada Sălciilor — continuă d-1 Dubău oţărîndu-se de tăria tescovinei — da' tare-i ! făcu el în treacăt — şi ne oprim la Ghiţă Gafencu... venea în capul străzii. O murit săracu mai anu trecut. Nu ştiu, l-aţi cunoscut ?
— Nu l-am cunoscut.
D-1 Dubău rîde şi mai tare de răspunsul lui Lucan.
— Ne dăm noi jos din trăsură şi intrăm cu domnu Şoimariu în ogradă — aici d-1 Dubău luă de pe farfurie o felie de caşcaval — Gafencu, într-un cămeşoi pîn' la călcâie, era prin iunie — trebăluia c-o femeie pe la poiata găinilor. Eu ştiam că-i nebun, da' păn' acolo nu mi-1 închipuiam, îl strig : „Bună ziua, domnule Gafencu, ia poftim mă rog mai încoace". Da' el de colo : „Ce vreţi mă ?". Şi, fără să mai aştepte răspunsul nostru, unde nu înşfacă, cucoane, un hadarag 1, şi amandea spre noi cu paru-n mînă. D-1 Şoimariu, cît ai clipi, o rupt-o de fugă... îi sfîrîiau calcăile, nu alta !... Eu, după dînsul... şi... mînă, birjar ! Că nebunul, Doamne iar-tă-mă, ajunsese la portiţă, cu ochii holbaţi.
Şi d-1 Dubău, rechemîndu-şi în minte toată vioiciunea scenei, îşi trînti fără milă o palmă peste genunchiul drept, rîzînd cu poftă mare şi clătinând semnificativ din cap. Pentru Ionică subiectul nu era de loc vesel.
— Şi pentru ce v-a primit el aşa? întrebă Lucan.
— De abraş ce era, răspunse d-1 Dubău, mestecînd aşezat prezenti-nul. Dar nu mai făcuse niciodată una ca asta.
Candidatul nostru rămase pe gînduri.
— La 905, începu din nou d-1 Dubău —-nu că mă laud — eu l-am făcut deputat pe domnu Şoimariu... că dumnealui nu prea era iubit. Zicea mereu : „Serviciul dumitaie, domnule Dubău, n-am să-1 uit niciodată". Tea ! Ţi-ai găsit !.. . Că el l-o uitat chiar de a doua zi !...
— Cum se poate ? exclamă indignat candidatul.
Hadarag — băţ gros.
86
87
Şi vehemenţa sentimentului cu care Ionică îşi manifestase uimirea voia să arate negustorului ca ingratitudinea nu face parte din caracterul lui.
— Păi nu mi-o făcut-o ? zise d-1 Dubău.
— Ce ? întrebă Ionică cu interes. Nu mai luăm vreun păhărel ?
— Mulţămesc... e de ajuns. Vine popa Costache la mine...
— Apropo de popa Costache, întrerupse Lucan. Să-i spui să-şi as-tîmpere gura dacă nu vrea să vadă pe dracu...
— Da' ce-i ? îl ştiam om cuminte... zise d-1 Dubău serios.
— Te rog să-i spui numai atîta.
— Bine. li spun. Vine popa, cum zic, la mine : „Aman, vere Ştefă-nică... ştiu că eşti prietin cu domnu Şoimariu. .. numai el poate să mă scape"... — un ginere al lui dăduse de un bucluc. Bine, părinte. îi scriu la Bucureşti, nu-mi răspunde. îi trimet o scrisoare recomandată... pace ! Popa din nou : „Aman-zaman! hai cu mine, frăţioare, la Bucureşti, îţi plătesc drumu". Zic : „Hai, părinte"... Aveam şi eu olecuţă de trebuşoară prin capitală. Ajungem la Bucureşti.
Lucan scoase ceasul...
— Vă grăbiţi ? zise d-1 Dubău.
— Nu, mai am timp, îl linişti Ionică.
— Ajungem la Bucureşti... şi... întins la domnu Şoimariu — şedea atunci pe bulevardul cel nou. Nu se sculase. „Veniţi mai tîrziu", ne spune feciorul... adecă tocmai ca cela... „veniţi pe la 10, că eu plec la 9". „Mai bine, zic, îl aşteptăm, să nu-1 scăpăm". Ne-o ţinut afară vreun ceas şi mai bine. Am deschis cortelul, bura mărunţel şi era o umezeală rece de te pătrundea la ciolan — asta se întîmplase pe la jumătatea lui noiemvrie. Bine. Aşteaptă, Dubău ! înţepenisem de frig. Bietul popă, cînd tropăia din picioare... cînd îşi arunca mînile împrejur, să se dezmorţească. în sfîrşit, ne primeşte. „A ! dumneata eşti, domnule Dubău", zice, da' ştii, sirios. Mînă, nu. îi spun eu cum îi pricina, părintele dă suplica, da' el, încruntînd din sprincene : „Nu ştiu dacă oi avea timp, am proces". Popa, de colo, nici una, nici două, scoase trei hîrtii şi le pune sanchi-pontu pe masă...
— De cîte o sută ? întrebă timid Lucan.
— Nu, de douăzeci. Mie mi-o plesnit obrazu de ruşine şi mă strîmb urît la popă... că adică ce-o făcut ? Aşteptam să se supere şi să ne deie afară. Aş ! de unde ? O scos portofelul de la piept, o tras afară un pachet îndoit de bumăşti şi le-o pus frumuşel şi pe cele trei, parcă ar fi fost de-acolo. îmi venea să intru în pămînt. Da' popa, la ieşire : „De ce ?... sînt bucuros... numai să-mi facă". Şi, iaca aşa, cucoane Ionică, încheie domnul Dubău ridicînd glasul şi gîdilindu-1 la picior.
— Şi i-a făcut ? întrebă Lucan.
— Ţi-ai găsit! exclamă d-1 Dubău. I-o scris că nu vrea ministru.
— Cred că nu se mai alege, zise Lucan.
— O cercat la 907... Basta!... nu l-am mai ajutat. Prea şi-o făcut de urît! Nu se mişca fără parale. Lua şi 20 de lei...
Ionică se gîndi cu respect la d-1 Irimia.
~1T
— Apoi s-o vîrît şi pe la păduri cu fel de fel de jidani. Prea s-o feş-telit. Dă... şi deputăţia trebuie s-o ţii...
— Ce crezi, domnule Dubău, Tătaru stă bine ? . .. întrebă Lucan.
— Cam, făcu d-1 Dubău. Are trecere printre slujbaşi... da'... nu cred să iasă.
— Atuncea... ne-am înţeles, domnule Dubău.
— Mîne, tot pe vremea asta. Vin negreşit.
— Şi dacă nu te superi... poimîne mergem şi în mahala.
— De ce nu ? Vai de mine ! Cu toată plăcerea.
— Apropo... cunoşti pe unu Silion ?
— Un beţiv...
— Aşa ? Zicea că are 17 voturi.
— N-are nici pe dracu... Să nu vă potriviţi.
— îţi place ? îmi cerea 200 de lei.
— Apoi cearcă şi ei... dacă se prinde, bine, dacă nu... Atunci, la revedere, coane Ionică.
— La revedere, domnule Dubău. Vorbeşte şi cu prietinii dumitale. Şi negustorul, luîndu-şi rămas bun de la Ionică Lucan, îl părăsi cu
zîmbetul lui obişnuit, petrecut pînă la portiţă de candidat.
întunericul nopţii scosese stelele pe cer. Amicul nostru cuprinse c-o privire bolta înstelată de la răsărit la apus, zicînd îngrijat:
— Trebuie să mă duc la Lipan.
Şi el intră în casă învăluit de mîhnire.
VI
Cum a înserat, a început să se strîngă lume la Costache Lipan. Frî-nari şi slujbaşi mărunţi de la drumul-de-fier, lucrători cu palmele şi gospodari mărginaşi, meseriaşi şi mici negustori, grupe-grupe sau răzleţi, veneau la crîşmă cu aerul unor oameni care-şi împlinesc o datorie. Ei intrau pe din faţă, cu francheţa omului care n-are ce-şi bănui, ori dacă niscaiva scrupule de protocol îi făceau puţin timizi, se îndreptau cătră portiţa de din dos, şi cu toţii luau loc în ogradă, la o masă lungă, pregătită anume într-o şandrama veche de scînduri, pentru popiei, ori în odăile dughenii.
Spiridon şi Balamaci, sub conducerea lui Grigoriu, fac onorurile. Părintele Neculai a venit şi el din vreme, dar nu s-a fixat încă nicăiri, ci se plimbă de colo pînă colo, convorbind cu poporanii săi. Lipan, cu doi băieţi, începe să care vinul în sticle şi în căni de lut pîntecoase, ţinînd dreaptă socoteală — se înţelege, cu oarecare aproximaţie — în folosul prăvăliei; iar Grigoriu, un om mărunţel şi burtos, cu panerul în mînă, distribuie invitaţilor felii subţiri de salam, dobă, ca un mozaic mascat, şi cîrnaţi cu usturoi — mezelicuri proaspete, cumpărate de la Iancu Stratu-lat, alegător şi el la colegiul lui Lucan. în curînd cele trei săliţe ale dughenii şi şandramaua de afară sînt pline de cetăţeni. înăuntru te sufocă năbuşala, şi un miros acru de vin, amestecat cu aroma trandafirilor, pluteşte pe deasupra asistenţei. Oamenii vorbesc liniştit între dînşii... tot
88
89
felul de interese : năcazuri familiare, neajunsurile meseriei, oftează de nevoile vieţii, orice, afară de subiectul pentru care sînt chemaţi. Numai părintele Neculai, într-o odaie din fund, unde s-a retras un grup de slujbaşi — o mică aristocraţie a colegiului — a adus vorba despre calităţile lui Lucan şi de norocul oraşului, dacă va fi el deputat. Spiridon şi Balamaci sînt agenţi de legătură între publicul consumator şi beciul stabilimentului.
In sfîrşit apare şi Lucan în fruntea statului-major al partidului. Toată lumea, în picioare, bate în palme, strigă ura, iar părintele, care s-a alipit şi el de membrii marcanţi, îşi manifestă entuziasmul cu glas puternic de stentor şi aplaudînd călduros.
Lucan trece în revistă întreaga adunare, întîi în odăile de sus, apoi în ogradă, unde încet-încet se strînge toată lumea, zicînd la intervale : „Bună sara, bună sara, bine v-am găsit, domnilor", nemaiştiind cum să strîngă atîtea mîni care i se întindeau. Din cînd în cînd întreabă :
— Aveţi tot ce vă trebuie ?
— Este... este de ajuns, îi răspund cetăţenii mai bucuroşi acuma de prezenţa lui.
— Grigoriule, ia mai pune nişte dobă şi vezi să nu lipsească pînea. Balamaci, s-aducă vin ! Văd c-aici s-o mîntuit.
-Da' lăsaţi, că-i de ajuns, slavă Domnului!... se apărau cetăţenii.
Lucan este mulţămit. Totul s-a făcut în regulă. Acum trebuie să urmeze partea a doua a întrunirii, episodul principal, în vederea căruia a convocat mai cu seamă colegiul. într-adevăr, membrii partidului îi dau ghes într-una lui Lucan ca să-şi spună şi cuvîntul său politic, iar amicul pare că amînă mereu momentul fatal. în sfîrşit, îşi ia îndemnul, tuşeşte în palmă şi începe :
—• Domnilor alegători.
O linişte mormîntală se face cît ai clipi. Ionică urmează, după ce înghite în sec :
■— Ori de cîte ori mă găsesc în mijlocul domniilor-voastre, simt o mare plăcere, care plăcere... nu numai că este... mare, dar îmi dovedeşte pană la evidenţă eă între dumneavoastră şi mine este o strînsă legătură.
— Bravo ! Să trăiască domnu Lucan, bătu în palme părintele Neculai şi alţi cîţiva pe lîngă dînsul.
— Domnilor!... Ca cetăţean al oraşului nostru, trebuie să simt o mare bucurie cînd văd strînşi la un loc reprezentanţii meseriilor... ai comerţului... ai funcţionarilor, în frunte cu clerul, temelia societăţii noastre. Dumneavoastră, domnilor, sînteţi clasele producătoare.. . laborioase albine... care întocmai ca şi mica insectă... Să aducă puţină apă, porunci Lucan scoborînd glasul.
— Adă, măi, un pahar de apă, strigă părintele Neculai.
— Beţi puţin vin, îi întinse paharul un slujbaş de la percepţie, care stătea pe bancă aproape de orator şi se uita în ochii lui cu interes.
— Mulţămesc. Domnilor alegători şi iubiţi concetăţeni! Dacă noi sîntem capul organismului social, dumneavoastră sînteţi membrele pro-
ducătoare şi vă întreb : ce s-ar face capul dacă membrele ar refuza concursul ? Deci fără dumneavoastră nu poate să fie progres.
— Aşa este ! Muncim din greu, strigă un frînar de la Căile Ferate.
— N-avem de lucru ! se plînse un meseriaş din fundul sălii.
—Domnilor, aveţi în faţa dumneavoastră două partide de guvernă-mînt care trebuie să le votaţi, continuă Ionică trecînd peste cele două întreruperi contradictorii. înainte vreme, cînd secretul votului nu era garantat, care a fost nu demult, conştiinţa cetăţeanului era violată, şi cetăţeanul era, ca să zic aşa, la discreţia guvernului. Astăzi, din fericire, nu se mai poate vorbi de astfel de lucruri, care nu le regretă nimeni şi care au trecut în noaptea timpurilor, pentru a mă exprima astfel. Astăzi veţi alege în deplină conştiinţă, la alegerea care are loc joia viitoare, pe acela care veţi socoti mai vrednic dintre noi. Guvernul, avînd nevoie de oameni capabili, mi-a propus şi mie să candidez...
Unul din statul-major tuşi cu înţeles.
— Dacă am primit cu plăcere, zise Lucan întorcînd capul cătră falsul răguşit, este numai pentru ca să vă pot fi de folos domniilor-voastre şi pe această cale...
— Trăiască domnul Lucan! Ura! Bine aţi făcut! aprobă toată partea mesei de lîngă orator, în frunte cu popa.
— Din opoziţie se prezintă'd-1 Tătaru.
— Jos cu el! răcni părintele Neculai.
— D-1 Tătaru este un advocat bun, nu-i nimica de zis... un om... în sfîrşit... onorabil... care la vremea lui ar merita poate să solicite încrederea dumneavoastră/însă... este, domnilor, un însă... care după mine are un mare cusur şi care tocmai din această pricină îi întunecă toate meritele. D-1 Tătaru, departe de a fi un democrat... aş zice mai degrabă că este un demagog. Acum mulţi dintre dumneavoastră mă veţi întreba desigur ce este un demagog...
— Un tîrîie-brîu... explică cineva din sală cu glas tare.
— Prietinul de colo spune că-i un tîrîie-brîu, remarcă Lucan. Nu în sensul acesta l-am întrebuinţat eu. Un demagog, domnilor, este tot ce poate fi mai primejdios, căci niciodată demagogul nu se interesează de nevoiLe poporului, care de cele mai multe ori trebui să primeze toate interesele noastre, ci are în vedere numai şi numai interesul său personal, pentru care el se ridică pe spinarea dumneavoastră...
— Jos cu el ! Nu ne trebuie ! zbieră un acar de la drumul-de-fier învîrtindu-şi şapca şi ridicîndu-se în picioare ca să fie mai bine văzut.
— Aşa este ! Nu ne trebuie ! se lepădară de dînsul cîţiva din fund.
— Nu-1 credeţi, domnilor! — aici Lucan făcu un gest larg cu mîna — nu-1 interesează suferinţele domniilor-voastre!...
— Ce-i pasă lui ? El cîştigă mii de lei... îl denunţă un meseriaş care agonisea ceva mai puţin.
— Nu vreau să-1 critic pe domnu Tătaru, reluă Lucan, şi nici nu vrau să arăt cum cîştigă domnia-sa miile de lei. Nu-mi place să critic. Nu vrau nici să repet înaintea domniilor-voastre cele ce spune lumea cu pădurea de la Mogoşeşti. Chestiunea îmi repugnă. Cine este marele vinovat că ţăranii au ajuns la sapă de lemn... nu ştiu şi nici nu do-
90
91
resc să ştiu. Afacerea este prea tristă, şi desigur că, mai curînd ori mai tîrziu, justiţia va trebui să-şi spuie cuvîntul. ..
— S-au înfruptat ei mulţi, insinua unul.
-— Domnu Tătaru o luat ca dintr-a lui, lămuri altul.
— Că a fi d-1 Tătaru principalul autor, după cum ne spune prietinul de colo... îl priveşte. Dar nu despre asta voi să vorbesc. Am un argument mult mai puternic împotriva domniei-sale.
— Bravo ! se entuziasma singur popa.
— Ştiţi că guvernul pregăteşte reforme însemnate, căci nu mai putem trăi în halul acesta. Domnilor, nu este ţară în Europa, afară de Rusia, mi se pare, unde procentul analfabeţilor să fie aşa de mare ca la noi. Nici în Bulgaria... nici în Serbia, nici chiar în Turcia. Ţăranul o duce greu de tot; dar ce să mai vorbim de ţăran, cînd şi domniile-voastre nu trăiţi mai bine decît dînsul...
— Cu 60 de lei pe lună şi cu 5 copii, ce să fac ? Şapte suflete !... se plînse destul de energic unul.
— Aşa este ! Numai nu murim ! complectă altul.
— Ştiu, domnilor, că o duceţi greu de tot. De aceea guvernul vine cu reforme mari, care vor uşura foarte mult viaţa orăşenilor. Meseriile vor fi modificate, comerţul protejat, situaţia materială a funcţionarilor, îmbunătăţită. în sfîrşit... avem un guvern... qare îl susţinem din toate puterile noastre. Ei bine, domnilor, d-1 Tătaru s-a pronunţat cotam populo 1 contra acestor reforme.
— Ruşine ! Jos cu el! strigă popa şi încă vreo zece guri.
— Votînd pe d-1 Tătaru, veţi vota împotriva domniilor-voastre, şi, daţi-mi voie să nu cred că este cineva aici care nu doreşte să-şi îmbunătăţească soarta cu un moment mai devreme. Iată de ce, domnilor şi iubiţi concetăţeni, vă rugăm ca joi să mergeţi la urnă toţi ca un singur om. Dumnealor şi-au luat ca semn crucea...
— Jos crucea ! zise părintele Sălăvăstru fără voie.
— Dar avem convingerea că le veţi lega-o în spinare şi. .. ca şi Mîntuitorul — dar ce distanţă, Doamne, de la vierme păn' la astru ! — o vor duce pe calvar pentru greşelile lor. Semnul nostru este steaua...
— Sus steaua ! zbierară 20 de gîtlejuri.
—... şi cu ochii spre cer, adică la Dumnezeu, ne punem speranţa în viitorul poporului nostru, care îl sprijinim din toate puterile şi care la nevoie ne dăm şi viaţa. Trăiască guvernul! Jos opoziţia! Am zis.
Un ropot de aplauze, întretăiate de „bravo ! ... trăiască domnul Lucan ! ... sus steaua! "... izbucni din toate părţile şi ţinu mai multă vreme. Oratorul, după ce-şi isprăvi discursul, scoase o batistă şi îşi şterse sudoarea care-i aburise fruntea.
— Să nu răciţi, domnule Lucan, se îngrijiră cîţiva alegători de sănătatea preţioasă a candidatului lor.
Lucan se întoarse cătră bărbaţii marcanţi care stăteau în picioare la spatele lui şi întrebă încet :
— Am vorbit bine ?
1 în mod public (lat.).
— Foarte bine, îi răspunse un prieten. La început te cam încurcaseş. ... dar ţi-ai revenit repede.
— Mi-era gura uscată ... nu ştiu de ce.
— De emoţie...
— Mai ales figura cu ochii la stele şi cu crucea în spinare a fost cît se poate de reuşită, observă cel care se ştirise în mijlocul discursului.
Lucan, înţelegînd ironia şi ştiind că amicul e nemulţămit fiindcă n-a încăput şi el pe lista candidaţilor, ca să evite scandalul, îi aruncă numai o păreche de ochi, care, din fericire, nu produse nici un efect.
De astă dată, toată lumea din sală vorbea numai despre alegeri, comentînd discursul oratorului. Părintele Neculai zise cătră bărbaţii politici.
— Acuma, să cuvîntez şi eu două vorbe.
— Să ascultăm, domnilor, pe părintele Silvestru, se adresă adunării unul din elită.
— Fraţilor şi iubiţilor, începu popa.
— Domnilor, tăcere ! vorbeşte părintele, interveni din nou cetăţeanul marcant.
— Fraţilor ! ... Domnu nostru Isus Hristos o zis : „Unde este turma şi păstoru să fie". Turma este aici... sînteţi dumneavoastră... poporu muncitor cum o spus aşa de frumos prea onoratu nostru concetăţean şi iubitu nostru deputat, domnu Ion Lucan. Păstoru sînt eu... şi am venit în mijlocul dumneavoastră ca să scap de ispitirea celui viclean ...
— Bravo, părinte ! Cel viclean e Tătaru, aprobă cu convingere Ionică Lucan.
— Dar eu sînt păstor numai pentru cele sufleteşti, din cer ; pentru trebile lumeşti, de care-s legate interesele şi nevoile dumneavoastră pe pămînt, păstorii care vă conduc sînt dumnealor...
Şi părintele întinse degetul cu gest arhipăstoresc cătră bărbaţii politici.
— Aşa este ! bravo ! să trăiască domnu Lucan ! vociferară cîţiva inşi.
— Fraţilor şi iubiţilor ! Joia viitoare aveţi de ales între guvern şi opoziţie. Guvernu, domnilor, reprezintă vrednicia,, tăria şi puterea; opoziţia reprezintă slăbiciunea, neputinţa, căci altmintrelea, daca ar fi fost vrednici, n-ar fi pierdut puterea pe care o avut-o şi dumnealor...
— Aşa este !| bătu-n palme un funcţionar care rămase încîntat de argumentul popii.
—■ Prin urmare, fraţilor, să mergem cu cei tari, cu cei vrednici şi cu cei care ne pot folosi, şi să lăsăm pe altădată pe cei care numai ne încurcă ...
— Bravo, părinte ! îl felicită entuziasmat Ionică Lucan, .al cărui ton însemna : „Nici nu mă aşteptam". Şi toţi alegătorii, bătînd în palme, aprobară : „Aşa este ! ", uitîndu-se care mai de ca<re cu atenţie veselă în ochii popii, ca să vadă ce mai Spune.
— Bun este şi domnu Tătaru — urmă părintele — că e din tîrg de la noi, dar acuma nu e vremea lui. Să mai aştepte şi să ne lese să ne uşurăm nevoile noastre, care ne înăduşă. Cine nu cunoaşte pe domnu Lucan ?
92
93
— Sus eu el! Trăiască conu Ionică ! Jos Tătaru, răspunseră în cor vreo zece glasuri.
— Casa dumisale e deschisă orişicui; masa dumisale este şi pentru bogat şi pentru sărac; banu dumisale este la îndămîna văduvei şi a orfanului.
— Părniceasa, şopti la urechea vecinului adversarul invidios al lui Ionică Lucan.
—:. ... şi, cum zice psalmistu, din prisosul lui s-o uşurat bolnavu şi nevoieşu. Să ne fericim, fraţilor, că-1 avem în mijlocu nostru şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ni-1 ţie în viaţă până la adînci bătrîneţe, pentru fericirea oraşului nostru şi pentru norocu copiilor dumneavoastră. Să trăiască domnu Lucan şi partidu dumisale, precum şi toţi acei care-i vor da votu joia viitoare ! Sus steaua ! Amin !
Un zgomot infernal izbucni subit îndată ce părintele Neculai îşi încheie discursul. Ionică Lucan aplauda cu frenezie şi tot aşa de călduros aprobau şi ceilalţi membri ai partidului care se grăbeau să strîngă mîna popii. Părintele Neculai se şterse pe cap de năduşeală şi-şi aşeză coada acolo unde trebuia.
După ce se potoli entuziasmul, Lucan, aruncîndu-şi ochii pe masă, zise :
— Eu văd că domnii alegători stau degeaba. Spiridoane, să mai aducă ceva vinat, fiindcă acuma atîta dar a velă mai este de făcut.
— Dară e de ajuns, domnule Lucan !... se împotriviră doi-trei.
— Poate că e de ajuns pentru dumneavoastră, ripostă jovial candidatul. .. da... domnul Petrovici de acolo stă cu ochii la stele... şi stelele numai joia viitoare sînt bune.
Cei care auziră apropoul lui Lucan rîseră cu gust clătinînd din cap, admirînd adică — cum ar veni — isteţimea candidatului. Lucan se adresă unui bătrîn : ■— Ce mai zici, moş  Gavril ?
— Apoi... zicem bine deocamdată, răspunse moşneagul, vesel c-a fost interpelat.
— Ţi-a fătat vaca, domnule Pavel ? se interesă Lucan de altul. Ştii că-mi spuneai săptămîna trecută...
— O fătat, coane Ionică.
— Viţel, viţică ?
— Ba-i un bouşor.
— Să-ţi trăiască !
— Foarte vă mulţămim. Să trăiţi şi dumneavoastră !
— Acu să-ţi mai fete încă unul.. şi iaca, părechea de boi e gata. Apoi, adresîndu-se colectiv : Poate a da Dumnezeu să ploaie.. .
— Mare nevoie este... oftă un moşneag care şedea chiar lîngă Lucan.
— Cum să nu fie? Vorba ceea : „Dacă nu plouă în mai, n-ai mălai", zise candidatul.
— De asta aşa-i, răspunseră cîţiva. Nichifor se apropie de Lucan :
— Domnu Tătaru ţine întrunire la Ursache, spuse el.
— De unde ştii ? întrebă Lucan.
— Vin de-acolo.
— Are lume multă ?
— Vreo douăzeci de oameni... nu-s mai mulţi...
— Cine sînt ?
— De la gară este Niţă, Vasile Bogdan, cîţiva din ungurenii lui Fodor... Panţîru.. . nici douăzeci.
— Să mergem şi noi acolo, zise Lucan prietinilor săi; apoi, cătră adunare : Vă mulţămim, domnilor, pentru încrederea care ni-o arătaţi şi vă rugăm să credeţi că şi noi, la rîndul nostru, vă vom sprijini din toate puterile. Acuma... dacă aveţi bună plăcere... puteţi rămîne mai departe aici... Aveţi tot ce vă trebuieşte la dispoziţie, iar joi cuvîntul de ordine să fie : „Nici un vot lui Tătaru !".
Cele din urmă vorbe ale candidatului fură iarăşi acoperite de răpăituri, de bocănituri şi de strigăte răguşite. Lucan salută adunarea cu pălăria, pe care o ţinu cîtva timp în aer, strînse mai multe mîni asudate şi părăsi şandramaua lui Lipan, cu sentimentul că a mai scăpat de o greutate, îndreptîndu-se voios cu prietinii săi spre domiciliul politic al lui Tătaru. Tocmai cînd trăsurile încărcate ale amicului nostru se deşertau în faţa stabilimentului lui Ursache, întrunirea opozanţilor se sparse, şi Tătaru, în fruntea partizanilor săi, părăsea localul. Dînd cu ochii unii de alţii, cele două tabere vrăjmaşe se opriră la distanţă.
— Bravo, domnule Ionescu, zise Lucan cătră unul din auditorii lui Tătaru, nu ştiam că te-ai dat cu opoziţia... Vom ţine socoteală...
— Ce socoteală, sttrpitură !■ zbieră Tătaru, ieşind din mulţime şi făcînd un pas înainte.
— La cine răcneşti, mizerabile ? Mă iei drept unul de la Mogo-şeşti ? ripostă Lucan, înaintînd şi el dintre prietinii lui.
— îndrăzneşti incă să vorbeşti ! Uitaţi-vă,oameni buni — şi Tătaru arătă dispreţuitor spre Lucan — cred c-aţi auzit de vătavul lui Rothem-berg...
— Las', că te învăţ eu minte, ciocoi puturos ! zise Lucan amenin-ţînd cu degetul.
— Pană cînd mi-i învăţa tu minte, am să-ţi leg joi tinicheaua de coadă, îi făgădui Tătaru.
— Du-te şi sărută mîna lui conu Jules, ca să te miluiască, spuse Lucan cu dispreţ. Apoi, îngroşîndu-şi glasul : Ruşine !
— Mazetă ! Cămătar ! Harpagon !...
— Stăi, că-ţi arăt eu, canalie !
Şi amicul nostru voi să se arunce asupra duşmanului său.
— Să nu te apropii, secătură, că-ţi zbor crierii! zise liniştit Tătaru întinzînd revolverul.
— Lăsaţi-mă ! strigă Ionică Lucan vînzolindu-se în mîinile celor care îl stăpîneau, făcînd să lucească şi el ţeava unui revolver de buzunar.
Partizanii interveniră de ambele părţi :
— Domnule Lucan...
94
95
— Dragă Tătaru...
— Şede rău !
— Vă vede lumea, domnilor...
— Bre ! nu nebuniţi...
— Vreţi să se întîmple moarte de om ?
— Au să-ţi plîngă ţiitoarele de milă, banditule ! strigă Lucan furios, ameninţînd pe deasupra capetelor cu băţul.
— Complimente Părnicesei!
Şi Tătaru, rîzînd, se îndepărtă dînd bezele lui Lucan.
— Huo ! zbierară din urmă cei din ceata lui Lipan.
— Huideo ! răspunseră fluierînd partidul de la Ursache. Şi
cei doi adversari politici, cu secondanţii lor, împrăştiindu-se, uliţa, un moment tulburată, reintră iarăşi în tăcerea ei obişnuită..
VII
Rezultatul îl cunoaşteţi...
Făgăduinţa lui Tătaru că-i va lega joi lui Ionică... etc... etc. s-a împlinit întocmai. I-a legat-o. Şi acuma cred că aţi înţeles pentru ce. Căci să alergi după morţi ca să le ceri votul şi să-ţi pierzi timpul în zădar cu cei care nu-ţi pot folosi; să ocărăşti pe străini, tocmai cînd Ovanes n-a intrat în consiliu; să zici că un copil desculţ şi golăneţ e drăguţ numai pentru că ţine degetul în nas ; să te strici cu măcelarii, chiar cînd te-ai pus bine cu nevasta starostelui lor; să faci poduri năzdrăvane şi să le distrugi tot tu, cît ai clipi; să fii econom în ziua risipei şi prodig cu... Irimia ; să expui, în sfîrşit, înalte teorii constituţionale lui Toader Ţîmpău... nu ! aceste sînt greşeli pe care nu le-a făcut Ghiţă Tătaru. Iată pentru ce, cu tot sprijinul părintelui Silvestru, care-1 trecuse în foaia de zestre, şi cu calda propagandă a lui Nichifor şi Balamaci, amicul nostru n-a putut să reprezinte naţiunea.
UN FIGZONOMIST
î
D-lui profesor D. Horvat
Ori de cîte ori mă uit la prietinul meu Hristache Păun, totdeauna îi admir meşteşugul cu care ştie să înlăture o mică infirmitate a ! vîrstei. Din părţile occipitale, şuviţe mari de păr, aduse în faţă şi ţinute
1 pe loc printr-un fixativ, care este secretul său, acoper ireproşabil capul
, lui gol şi luciu ca un ou, aşa că bărbierul poate să-i taie pe frunte,
! în semicerc, un breton admirabil improvizat. Cu socoteala asta — cît
va ţinea nu ştiu — Hristache îşi rîde de timp. Căci numai cu o minuţioasă cercetare descoperi trucul lui ingenios. Cănindu-şi apoi şi mus-teţile, amicul meu, cu procedeele sale, repară fără odihnă ravagiile pe care necruţătorii ani zadarnic încearcă să i le facă.
Pentru mine, podoaba capului de multe ori în viaţă a fost o cauză de neplăcere. Hei ! . . . îmi amintesc totuşi cu duioşie de vremile trecute, cînd profesorii mei, pe lîngă alte defecte, îmi remarcau şi circumstanţa totdeauna agravantă că, în faţa lor, mă prezentam cu capul cît un stog. Astăzi, vai, o obiecţie la fel n-ar mai putea avea loc !
In dorinţa de a mă arăta în lume totdeauna cuviincios, capul meu acuma, cu puţinul ce i-a rămas, ia înfăţişări cu totul deosebite, după zile. Uneori pare rebel, ca trupul unui arici cînd se zburleşte într-o energică defensivă ; alteori, aşezat şi lins, îţi face impresia că numai ce a ieşit din feredeu. In sfîrşit, cîteodaftă, convins că nu sînt pe drumul cel bun, o cărare luminoasă porneşte de la una din tîmple — indiferent care — şi se pierde ceva mai încolo. Căci, contrar lui Hristache Păun, asupra acestui punct nici pînă astăzi nu m-am fixat. Şi, pentru că multiplele mele ocupaţii nu-mi dau răgaz aproape de loc, de cînd deschid ochii pînă noaptea tîrziu, cetitorul va înţelege de ce recurg întotdeauna cu greu la foarfecele şi briciul meşterului bărbier.
Nu e mult de-atunci, afaceri urgente m-au dus într-un oraş din partea nordică a Moldovei. Chiar în dimineaţa cînd am sosit, aruncîn-du-mi în treacăt ochii în oglindă, pe cînd ieşeam din otel, m-am convins că, pentru mai multă decenţă, trebuie neapărat să cer intervenţia unui frizer. In strada Petru Rareş, între o magazie de mobile şi un debit de tutun, o firmă atrăgătoare arăta tocmai ce-mi trebuia. Un pictor ' local pusese în imagini sugestive o idee, desigur a patronului. Tabla
era împărţită în două registre. In cel din stînga, un domn bine soponit
96
7 — Opere alese, voi. II
97
a încercat să se radă singur înaintea unei oglinzi. Nenorocitul ! O tăietură pînă la os arată încumetarea lui imprudentă. Din această pricină acuma se uită ca un prost la şiroiul de sînge care se scurge de pe briciul asasin. Artistul n-a izbutit tocmai bine să imprime figurii sentimentul moral al căinţei, dar noi îl gîcim. Pentru ca exemplul să nu fie obscur, în despărţitura din dreapta, un specialist consumat — se vede asta atît din mişcările lui, cît şi după pieptenele înfipt într-un cîrlionţ — rade cu graţia inerentă meseriei pe un client care, după chipul cum e înfăţişat, trebuie să se sirrîtă foarte bine dispus. Nici urmă de tăietură. . . se-nţelege. Mai jos, un anunţ anume vestea cu litere mari că „aici se taie părul după figzonomia obrazului", iar dede-suptul lui, un deget indicator te îndruma — de prisos de altfel — spre „intrarea în salon".
Am intrat în salon.
De la uşă, ochii mi-au căzut întîi pe o femeie stînd comod pe scaun şi ţinînd un copilaş mărişor la sîn, apoi pe o chitară atîrnată în cui, în urmă pe un om corpolent, cu musteaţă mică, care mesteca ceva cu multă convingere, radiind o siguranţă jovială şi care, cînd s-a ridicat, a pus în evidenţă două braţe mult mai scurte de cum s-ar fi cerut, în sfîrşit, privirea mi s-a oprit pe capul unui client la care lucra din greu un cavaler artistic pieptănat. Toate aceste fiinţe şi lucruri să zicem că s-ar fi potrivit cu interiorul unui salon. Ceea ce însă părea dispart erau ţoalele de pe jos şi podelele, cît se vedeau. Patronul, înghiţind bolul alimentar, îmi arătă un jeţ, oferindu-mi serviciul lui. După ce m-am aşezat, el mă privi o clipă concentrat, pentru a-mi studia figzonomia obrazului, ca apoi să-mi potrivească o coafură conform cu ştiinţa lui.
Felul cum m-a înfăşurat în prostirea albă, care-n limbaj special se numeşte manta, îmi spunea lămurit : „Ştiu ce-ţi trebuie".
Eu îmi admiram chipul şi aşteptam. Fiindcă pe păretele opus o oglindă similară era aşezată la aceeaşi înălţime cu cea din faţa mea, mă vedeam multiplicat de patru ori, de cinci ori, ba din anumită poziţie, într-un şir nesfîrşit. Dacă n-aş fi fost intonsus1 şi după cît îmi părea şi hirsut, ca îndepărtaţii mei strămoşi pe care i-a semnalat tristul cîntăreţ din Tomis, mi-ar fi făcut plăcere fenomenul. . .
De o parte şi de alta a oglinzii, două cadre îmi atraseră privirea. In cel din stînga nenorocitul prinţ al Danemarcei priveşte prin evan-taliu cum unchiul său criminal a căzut în cursa ce-i pregătise cu legitimă perfidie; în cel din dreapta,... Maurul din Veneţia şi alba Des-demonă, îmbrăţişaţi, îşi pledează cauza înaintea bătrînului senior, care, văzînd ce ginere smolit îi este hărăzit, s-apucă cu mîna de păr.
Shakespeare era deci bine apreciat aici.
Meşterul figzonomist îşi începu operaţia . . .
— Cine te-o tuns ? mă întrebă el cu asprime.
i Netuns (lat).
Cunoscînd de mai înainte obiecţia lui, am vrut să cruţ capitala de un discredit, în parte nemeritat, şi i-am răspuns : •— In provincie.
— Acela n-o fost bărbier, decretă artistul meu.
Şi, descalificîndu-mi practicianul la care sînt abonat de vreo zece ani, el vîrî mîna în buzunar, scoase o bucată de cîrnaţ, muşcă un fragment, băgă cealaltă mînă în buzunarul respectiv, rupse cu dinţii o fărî-mă de pită şi zise cu gura plină :
— Acela de-acu trebuie să-nveţe meseria.
Dacă lucrurile s-ar fi petrecut în chip normal, i-aş fi dat oarecare lămuriri atît în privinţa dezordinii, care îi provocase o îndreptăţită mînie, cît şi asupra meşterului meu din Bucureşti. Dar cîrnaţul şi celălalt aliment îmi puneau dinainte o problemă care trebuia numaidecît rezolvită.
Pentru ca să-i fac cunoscut dispoziţia mea, m-am posomorit subit, socotind că astfel va pricepe el, mai ales fiind figzonomist. Dar bărbierul meu era la mare distanţă de adevărata situaţie, căci îşi continuă masticaţiunea cu mult sînge rece, pe cînd foarfecele ţăcăneau mereu. . .
Am şi eu un cusur. Sunetele care îmi răsunau la ureche — nu vorbesc de scula lui — nu-mi place să le aud decît în timpul mesei, şi uneori nici atunci, cînd sînt prea energice, cum erau în cazul de faţă. De aceea, văzînd seninătatea sa, i-am spus cu oarecare greutate :
— Domnule, te rog isprăveşte de mîncat şi pe urmă tunde-mă. Dar figzonomistul nostru, luînd sfatul ca o grijă exclusivă pentru
binele lui, îmi răspunse cu abnegaţie :
— Nu te îngriji de mine.
Şi, ca să-mi arate în acelaşi timp şi sacrificiul pe care-1 făcea din pricina mea, băgă în gură tot restul trandafirului.
De felul meu sînt puţin cam laş. Nevinovăţia în special mă dezarmează. Văzînd că remarca mea a fost înţeleasă tocmai invers, am renunţat la explicaţii, dar mi-a pierit veselia cu care intrasem în salonul lui.
Bărbierul înghiţi şi de astă dată amestecul şi-mi zise după ce-şi şterse gura cu capătul mantalei de la gîtul meu :
— In curînd iesă luna.
Deşi chestiunea pusă astfel era destul de interesantă pentru mine, am păstrat totuşi o prudentă tăcere, de frică să nu mai scoată de pe undeva alt nutriment. Văzînd că nu răspund nimic, îmi descrise cu degetul o roată mare în moalele capului, adăugind :
— Iacătă-o ...
— Oare ce să-i fac să mai întîrzie puţin ? l-am întrebat eu, nepu-tînd să rezist la verificarea suprafeţei pe teren.
— Aleluia !  răspunse călăul, aproape voios de nenorocirea mea.
— Nu cred : nu ştii dumneata. Trebuie să fie vreun chip, i-am ripostat eu, convins că resursele omeneşti sînt fără sfîrşit.
— Sapa şi lopata, declară el fără milă, tăindu-mi orice nădejde.
98
99
— Mi se., pare... că-i bine să porţi părul lung, am opinat eu şi pentru a trage un profit din sfatul unui specialist, şi pentru ca să justific înfăţişarea amorfă cu care mă prezentasem în dugheana lui.
— Iarba, cu cît o tai, cu atîta se îndeseşte, spuse el sentenţios, seoţîndu-şi cu unghia dintr-o măsea o mică rămăşiţă alimentară. Apoi, pentru ca să se convingă dacă am priceput analogia aforismului său : Eşti agricultor ?
— Nu... dar tot n-ai dreptate. Ai văzut dumneata vreo femeie sau . .. vreun popă pleşi ?
— Cum nu . . . popa Vasile, răspunse el oprindu-se numai la una din categoriile mele.
— Excepţiile întăresc regula, i-am spus eu, nevoind să mă dau învins.
Aici el încercă să zîmbească puţin, ca să nu pară gluma mea fără gust. Apoi deodată, devenind serios şi luînd tonul unei teorii adinei :
— Părul... el dacă creşte ... şi dezvoltă, mă-nţelegi, o grăsime . . . dă-i cu apă de chinină. Dacă .. . contrer ... îi uscat.. . dă-i cu briantină. Altăceva nu-i. Barba radeţi ?
— O rad pînă ici — îi arătai eu precis o linie de demarcaţie — pe urmă o iai binişor cu foarfecele şi.. .
— O pierd.
■— Tocmai. Vezi de mă rade bine.
— Catifea !
— Ţi-i briciul curat ?
— Serviciul antiseptic. E scris afară.
— Bine, afară o fi scris . .. dar înăuntru nu văd nimica . ..
— Apoi dacă-i vedea toate, îmbătrîneşti prea degrabă, glumi rîzînd bărbierul.
După ce obrazul îmi devenise, vorba lui, catifea, el învîrti împrejur scaunul şi, făcînd doi paşi înapoi, îşi puse palma streşină, ca să se convingă şi de la distanţă dacă opera sa convine sau nu figzonomiei obrazului meu. Apoi, întoreîndu-se la loc, se cinchi jos, îmi cuprinse obrajii între palme, îndepărtîndu-şi capul cît îi permitea lungimea braţelor, şi zise satisfăcut :
— Buun !
Constatai că mezelicul avusese un pic de usturoi.
— Oleacă tot m-ai pişcat, zic eu, ducînd mîna la locul lezat. Dar el, cu cea mai perfectă nevinovăţie :
— Era un coş. Tragem perdaf ?
După ce îndeplini şi ultimele formalităţi, luă de pe măsuţă un pulverizator ruginit şi, îndreptîndu-1 ameninţător înspre obrazul meu, începu să-i strîngă pompa de cauciuc mult mai energic decît ar fi fost nevoie, bineînţeles, dacă meşterul n-ar fi avut motivul lui. Instrumentul chinuit.. . sufla . . . gîfîia . .. fluiera — dar atîta.
— Nu iese nimica, am spus eu cu ochii închişi pentru ca să-mi garantez organele vizuale împotriva unei erupţiuni neaşteptate şi. . . cine ştie, poate prea abundente.
100
— Să le bată Dumnezeu.. . lucruri nemţeşti, zise el fără multă supărare.
Şi, obişnuit să învingă greutăţile, turnă în palma făcută căuş un lichid aromat, apoi, apueîndu-mă cu stînga de barbă, mă spălă frumos pe obraz.
— Luţă — spuse el femeii lui — ia adă-mi din saltarul de jos o păreche de clempuşe, să-1 fac pe boier Făt-Frumos . . .
După cît mi se păru, tonul era cam ironic.
Femeia, cu sarcina ei în braţe, se ridică încet de pe scaun. Prin oglindă văzui că doamna Luţa pornise din nou într-adaos. Va să zică, frizerul meu nu era numai bun figzonomist, ci şi un emerit gospodar. Ea trecu în odaia alăturată, de unde se întoarse cu odorul ei şi cu cele două instrumente mici.
Bărbierul, după ce-mi fixă musteţile încîrjoiate cătră rădăcina nasului, puse un genunchi pe pămînt, ca un cavaler medieval cînd depunea omagiul, şi începu cu instrumentul lui cicălitor să-mi potrivească barba pe dedesubt.
— Cine cîntă din chitară ? am întrebat pe frizer privind instrumentul din părete.
— Eu. Să-ţi cînd marşul lui Napoleon . . . nici mîncare nu-ţi trebuie. S-o fac ni două, zise el ridieîndu-se în picioare şi schiţîndu-mi o o dîră prin barbă.
— Pentru ce ?
— Te-ar prinde mai bine.
— Nu cred ...
Propunerea lui îmi evocă figura ornată a amicului Vasilică Odo-başa, care, în ce priveşte barba, are acelaşi gusit ca şi artistul meu. Figzonomistul însă nu se lăsă :
— Dumneata ai nas mare.
— Şi dacă am ?
— S-ar asorta mai bine.
— Ce-are a face — zic eu — dacă am nas mare, urmează numaidecît să am şi două bărbi ? Las-o în una.
— Cum* vrai... cu de-a sila nu ţi-o fac.
— Atîta ar mai lipsi ! .. .
Dar el nu se dădu bătut nici de astă dată :
— Unde mă pricep, mă pricep. Domnu Tufănică numai aici îşi face barba. De tuns se mai tunde el şi la păcătosul ist din faţă... da' barba, numai la mine. Şi dă ! . .. Domnu Tufănică .
Bărbierul se opri la mijlocul ideii, dar eu înţelesei restul, că adică n-are a face d-1 Tufănică cu mine. Apoi afirmă cu tonul unei desă-vîrşite siguranţe :
' — Ai văzut barba domnului Tufănică . ..
— Nu, că de-abia am sosit.
— A, face s-o vezi !
El mă îndemna aşa, parcă ar fi fost vorba de vreun monument al oraşului.
101
Şi, tăindu-mi nişte peri inoportuni de la coada musteţelor, artistul meu continuă :
— Acu o căpătat şi el slujbă.
— Da' ce... pană acuma n-avea ?
— N-avea. Da' nu prea are el nevoie ... îi merge strună la cărţi. . .
— E om cu noroc.
— Barba şi-o face în fiecare zi. . . da' ştii, regulat. Acu trebuie să vie.
— Eu credeam că dumneata eşti mai tare în păr. . . După cîte îmi spui, însă, văd că barba . . .
— Intr-amîndouă, îmi răspunse el nelăsîndu-mă să termin. Apoi, trecînd la o chestiune care nu avea nici un raport cu barba domnului Tufănică :
— Cu războiul ce se mai aude ?
— Rău. Nu intrăm.
— Şi asta la dumneata e rău ?
Şi el lăsă în jos mîna cu foarfecele, pentru ca să-mi arate că nu împărtăşeşte de loc părerea mea.
— Se-nţelege că e rău, am afirmat eu.
— Ce eşti, mă rog, dumneata în armată ?
— Sînt scutit.
— De asta eşti aşa de viteaz. Ia să-ţi tragă un glonţ unde ştiu eu, şi să te văd pe urmă ! . ..
— Pană cînd n-om vărsa puţin sînge, n-am făcut nimic, i-am răspuns eu, crezînd că-1 conving.
— Vrai sînge ? mă întrebă bărbierul sever. Poftim . ..
Şi, zicînd, îşi scoase briciul din buzunarul de sus, oferindu-mi-1 deschis, fără să precizeze dacă e gata să-mi facă el operaţia dorită, ori să mi-o fac eu.
— Nouă, domnule, nu ne trebuie război, aşa să ştii, spuse el băgîn-du-şi briciul la loc, după ce-mi dăduse o lecţie aspră.
— Bine ... da' dacă te-or sili ?
— Cine, neamţu ? făcu el cu dispreţ.
— Neamţul ori rusul. . .
— Atunci, care va să zică nu mai sînt independentă.
— Ba eşti...
— Nu te uiţi dumneata ce prăpăd ?.. . Că scrie berechet la Universul cîţi mor şi cîţi rămîn schilozi. Ne trebuie şi nouă asta ? .. . Ştiu eu ce le-aş face celor cu războiul. . . care nici nu eşti pregătit. . .
— Aici cred că te-nşeli...
— Ce să mă înşel, domnule ! . . . Mai zilele trecute — stăi să-ţi spun cînd o fost. . . duminică o săptămînă — după întrunire, vreo treizeci de ţînci cu lăutarii în cap . . . „Ura ! . . . vrem război !". Cine crezi că era în fruntea lor ?
— Domnu Tufănică, i-am răspuns eu, neş'tiind alt nume. —Aş ! făcu el nemulţămit. Băietul popii.'. .
— Ei, şi ce ? N-are voie omul să-şi spuie părerea ?
— Ba da .. . numai c-o umblat popa valvîrtej să-1 scape de armată, si cum i-o venit scutirea... „la arme!" Ştiu eu ce i-ar fi trebuit...
— Ce?
— „Vrai arme, băietele ?", întrebă blajin bărbierul ca să-1 facă pe feciorul popii să cadă în capcană. Apoi, îngroşîndu-şi glasul, cu ton formidabil: „Umflâ-1 şi îmbracă-mi-1" !... şi las' dacă nu i-o trece. Care va' zică, pe de o parte scuteală la cataramă, pe de alta... vrem lăzboi ! Aşa le-aş face eu la toţi care vorbesc prostii, sfîrşi el posomorit.
Dar eu, făcîndu-mă că nu pricep aluziunea :
— Că foarte bine le-ai face ! Bărbierul se înfurie :
— Şi nu mai sare odată rusu cu toată puterea lui, să-i ia mai degrabă dracu pe şoacăţi ! Ai în sprinceană un păr rău.
— Scoate-1.
— Luţă — strigă el, ca să se audă în odaia alăturată, unde i se retrăsese familia — adă-mi cimbistra !
— Aud că ruşii se pregătesc straşnic, am spus eu.
— Valeu, mamă, mamă, ce-are să mai fie ! Te pui dumneata cu muscalul? Ţară mare, domnule! Acu i-o lăsat oleacă pe nemţi să se îndulcească .'. . ştii... ca să li-o ardă mai bine. Să vă fac o frecţiune ?
Şi el îmi puse sub ochi următorul tablou cu sorturile de care dispunea casa, împreună cu tariful lor respectiv :
„Violette de Parm . . . . 30 de bani
Eau de portocal . . . . 30 de bani
Eau de brad       . . . , . 25 de bani
Eau de quinine . . . . 30 de bani"
— Pentru ce, zic eu, eau de brad e mai eftină ?
— Pentru că bradul e colea, sub nas... pe cînd portocala...
— Am înţeles.
însă deodată, ivindu-mi-se o nedumerire :
— Bine, dar nu le-aduci pe toate din străinătate ?
— Isenţa de brad o prepar eu, spuse el fudul.
— Cum se poate ? am exclamat eu fără voie, aflînd că are şi dispoziţii industriale.
Şi, neînţelegînd nici de astă dată sentimentele mele, frizerul îmi propuse să mă spele pe cap cu produsul lui. Puţin patriot, am preferat însă o marcă străină şi, după ce o alesei de pe tablou, bărbierul îmi scutură deasupra capului un flacon, cu gesturi prea mari pentru cantitatea de lichid de care beneficiam. Apoi, aşezînd şipul la locul lui, începu să mă frece c-o mare dezinvoltură . . .
— Freacă, te rog, mai încet, zic eu.
_ Nu eşti de-aici, îmi răspunse el găsind tocmai acuma momentul
potrivit să se intereseze de locul obîrşiei mele.
— Nu .. . domnule, zic, sînt de departe. Dă mai încet!
102
103
w
El îşi şterse mînile de tîmple şi, după ce-mi petrecu de două ori pieptenele prin păr, se opri grav, făcînd o descoperire lugubră în vîrful capului meu :
— Ai două cununii, îmi anunţă el cu oarecare rezervă, probabil pentru ca vestea să nu-mi facă prea mare impresie.
— Unde ? am întrebat eu.
— Ici.
Şi el mă gîdili cu unghia drept în creştet.
— Şi ce înseamnă asta ? întreb eu îngrijat.
— Asta însamnă că ai să te însori încă o dată.
— Ferească Dumnezeu ! am răspuns spăriat. Uită-te bine, domnule!
— Ce să mă mai uit, c-aşa-i ! Iordane, vină şi tu . . .
Iordan, care tocmai atunci înflorea cu pămătuful obrazul clientului, îşi întrerupse operaţia şi, împreună cu victima lui — înfăşurată în manta — şi cu ucenicul, 'care stătea neocupat la o parte, veniră şi cu toţii se uitară în vîrful capului meu.
Prin oglindă vedeam trei capete plecate asupra mea, dintre care al lui Iordan se distingea printr-o frumoasă pieptănătură cu colţ, iar al clientului printr-un obraz şi jumătate bărbie mînjite cu clăbuci de săpun.
Dacă ar fi fost de faţă şi Luţa cu pruncul său, desigur, ar fi verificat şi ei descoperirea figzonomistului. Pentru moment, însă, lipseau,
— Eşti însurat ? mă întrebă bărbierul, văzînd că prezicerea lui mi-a stricat cheful.
— Sigur că sînt.
— De cîte ori ?
— Cum de cîte ori ? O dată. Nu mi-i de ajuns ?
— Ei, ai să te mai însori odată şi.. . pace !
— Nu cred, domnule, răspunsei eu avînd socotelile mele.
— N-ai ce-i face. Aşa ţi-i destinu. .. cercă el să mă liniştească punîndu-mi înainte imutabilitatea soartei.
Bărbierul, sfîrşindu-şi opera, îmi dădu o oglingioară ca să mă admir de aproape.
— Acuma eşti altul, îmi spuse el.
— Cred şi eu. Şi, mîndru de rezultat : Nu-i de ajuns să-ţi pui firmă şi să zici că eşti frizer, ca păcătosul de peste drum, care nici să tundă cînii nu-i bun. Bărbieria, domle, îi lucru greu. . . Apoi, obser-vînd ceva : Stăi să-ţi tai şi părul din urechi.
Şi pe cînd simţeam răceala fierului în pîlnia auditivă, el comenta fenomenul :
— Cînd începe să cadă din cap, creşte, bată-1 pîrdalnicul, în nas şi prin urechi...
Mă ridicai de pe scaun ...
•— Iţi şede tare bine acuma. Păcat de barbă. Măturiţa, băiete ! Băiatul, care după pieptănătură şi îmbrăcăminte se vedea bine că-i în faza de tranziţie, de la ucenic spre calfă, începu, după datină, să mă
104
cureţe pe haine. înfăţişarea mea nouă îi deşteptă bărbierului curiozitatea să ştie de rostul meu.
— Ai vreo cherestea ?
— Din nefericire, nu.
— Ii fi negustor, că acuma vezi fel de fel de . . .
— Sînt deputat, am răspuns.
Dumnezeule mare, iată un lucru pe care nu l-aş fi crezut ! Iordan întoarse capul, fără să vrea, uitînd că este cu briciul în mînă, şi tot aşa şi clientul, care, sucindu-se din greu pe scaun, dori să mă vadă şi el sub această nouă înfăţişare. Cît despre amicul nostru, meşterul figzonomist, îndată ce auzi calitatea mea, izbi în lături pe ucenic, îi luă repede măturiţa din mînă şi, în persoană, începu să mă scuture cu multă acurateţa. Băietul se făcuse numai ochi.
Bărbierul zise dîndu-mi pălăria şi bastonul :
— Vă rog să iertaţi...
— De ce ? M-ai ferchezuit foarte bine.
•— De asta aşa-i. .. da' vezi că . .. noi bărbierii ...
Cu vorbele aceste, el îşi renega toată purtarea faţă de mine, depre-ciindu-şi şi breasla. Şi dintr-un pas fu lîngă uşă, pe care o deschise cît era de largă, aşteptînd la capătul ei cu mîna pe cleampă. Regretai imprudenţa mea, care stricase cheful acestui brav bărbier. Cînd trecui pe lîngă dînsul, el se îndoi adînc şi, măcar că era departe de mine, îmi făcu încă puţin loc, ca şi cînd aş fi fost de trei ori mai voluminos.
Părăsind — în grabă şi, nu ştiu de ce, umilit — prăvălia acestui artist al briciului, dublat întrucîtva cu stofa unui om de ştiinţă, am ieşit în stradă, unde am admirat încă o dată cele două tablouri, dedesubtul cărora avizul cu „figzonomia obrazului" căpătase acuma pentru mine deplinul lui înţeles...
105
TEMPERAMENT EGAL. .,
Cu vreo doi ani înainte de război — dacă nu mă înşel prin 1912'_■
concurasem la un premiu al Academiei. Era o lucrare din ştiinţele morale, su subiectul fixat. Fiindcă scrisul meu n-a strălucit niciodată prin însuşiri caligrafice, trebuia să găsesc pe cineva oare, mai bine înzestrat decît mine, să se însărcineze cu copierea manuscrisului. întîlnin-du-mă într-o zi cu amicul meu, doctorul Caton, îmi spuse, auzind despre ce e vorba :
— Iţi trimit eu un caligraf carej te va mulţămi. E un băiat deştept şi. . . ai noroc... tocmai e neocupat.
Peste cîteva zile, într-o după-amiază, cînd voiam să mă las puţin pe canapea, aud clopoţelul sunînd. Eram cam pe la începutul lui noiemvrie. De cîtva timp începuse să sufle un vînt rece dinspre miazănoapte, iar în ziua aceea cerul era încărcat, nouri negri se ridicau din toate părţile şi priri dreptul ferestrelor flutura cînd şi cînd, cîte un fulg de zăpadă. De pe geam, văziii la uşa intrării un om zgribulit, cu gulerul sacoului rădicat — era fără palton — cu mînile înl buzunările pantalonilor şi cu genunchii lipiţi unul de altul. Faţa nu i se vedea, dar atitudinea era a unui biet nevoiaş care îşi luase toate măsurile ce-i stăteau la îndămînă, ca să suporte cît mai uşor biciuirile crivăţului. Am ieşit în balcon şi am întrebat din uşă :
— Cine-i acolo ?
Omul îmi răspunse prin altă întrebare : .
— Aici şede domnul Iulian Stefănescu ?
— Aici. Ce e ?
Am treabă cu dumnealui.
— Eu sînt.
Şi făcui un pas înainte. . .
Musafirul scoase mînile din buzunări şi zise rîdicîndu-şi pălăria :
— Vă salut, domnule Stefănescu, sînt trimes de domnul doctor Caton. ..
— A, dumneata eşti ? Vină, te rog, înăuntru. Şi el a intrat prin bucătărie.
Aşa am cunoscut pe Isac Kornblum. ..
Era un tînăr înalt, slab şi cam palid la faţă, cu privirea francă şi cu o libertate în mişcări ce se oprea tocmai la limita de unde ar fi produs o impresie neplăcută. Să fi avut 24—25 de ani. Dar ceea ce mă lovise
chiar de la prima vedere, era stareţ deplorabilă a îmbrăcămintei lui, şi sumară, şi uzată peste măsură. . . Sacoul subţie — un gheroc de vară — era destrămat pe la mîneci şi cu o mulţime variată de pete care, probabil din pricina colbului stîrnit de furtună, îşi definiseră contururile foarte vizibil. Pantalonii — îi cădeau mereu pe vine — ţineau bună tovărăşie surtucului, atît la fason cît şi prin vechime, iar ghetele* nu făceau de loc o notă discordantă în echipamentul său. Pe scurt, încă o uşoară exagerare în rău a obiectelor pomenite, şi lucrul ar fi fostj nu numai jenant, ca în cazul de faţă, ci chiar de-a dreptul .. . ruşinos.
Dar vizitatorul meu părea că nu ia în samă de loc asemenea nimicuri. Mi  se  adresă  cu încredere :
■— Am  venit  pentru  manuscris. . .
— într-adevăr ... am ceva de copiat, am răspuns eu, însă aş dori să văd mai întăi cum scrii.
Intîmplarea i se păru cu totul firească :
— De ce nu ? Putem face proba. Şi  el îşi  ridică pantalonii.
Âm trecut amîndoi în odaie la mine. Kornblum aruncă pălăria pe un scaun — o ţinuse pînă atunci în mînă — descoperindu-mi prin gestul său larg că 'panglica, desigur în altfel de împrejurări, s-ar fi cerut numaidecît înlocuită. El se aşeză la biurou, iar eu îi pusei o foaie albă dinainte. Muind tocul în cerneală, mă întrebă :
— Ce  să  scriu ?
— Ştiu şi eu ... Scrie ... de pildă : „Mărul mălăieţ are un gust mistreţ, ' mărul cel  domnesc  e împărătesc".
Kornblum mă  întrebă :
— E  o poezie ?
— Nu o  ... cugetare.
— Atunci putem s-o complectăm, zise el cu gravitate.
— Cum?
— Mărul cel creţesc  e  ...  dumnezeiesc. ..
— Se poate ... am răspuns eu gîndindu-mă însă dacă are dreptate.
Fiind lămurit acum asupra îndoielilor sale, învîrti condeiul în aer de cîteva ori, ca un exerciţiu preliminar, apoi aşternu pe hîrtie o frumoasă literă iniţială punîndu-i şi o încîrjoietură drept ornament. Pe urmă, plecîndu-şi capul pe umărul drept, scoase puţin vîrful limbii într-o parte şi scrise dictandul meu cît putu mai caligrafic întrebîn-du-mă  pe  la mijloc :
— Are  gust  . . .  cum ? îi repetai :
— Mistreţ. ..
Kornblum făcu o schimă care însemna că la urma urmei lui puţin îi pasă ce fel de gust au merele mălăieţe.
După ce-i puse punct şi aruncă în treacăt asupra operei o ochire admirativă, îmi întinse foaia aşteptînd rezultatul cu oarecare emoţiune. îmi plăcu scrisul său mascat — un grafolog ar fi zis că denotă energie — şi-1 angajai. Am făcut preţul (el nu s-a tocmit de loc), i-am dat un
106
107
aconto, de care am simţit că avea absolut^ nevoie, şi Kornblum, mulţămit, a luat la subsoară topul voluminos de hîrtie, cu manuscrisul meu, şi-a ridicat pălăria de unde o aruncase şi a plecat dorindu-mi un cordial rămas bun.
Cînd a deschis uşa, am observat că gheata din dreapta călca pe ştaif...
Poate altul, în locul meu, ar fi stat la gînduri dacă să aibă ori nu afaceri cu dînsul. Aspectul său exterior, de bună samă, nu constituia o recomandaţie ; mie însă, felul său de a fi, cu toate scăderile lui, îmi inspirase încredere şi într-adevăr nu m-am înşelat. Kornblum mi-a scris curat tot ce-arn avut, mi-a adus manuscrisul la timp şi nu mi-a pocit nici un cuvînt, lucru de care — drept să spun — mă cam îngrijeam. Ca să-mi arăt bunăvoinţa, i-am acordat pe deasupra şi o grati-ficaţie pe care a primit-o mulţămindu-mi frumos. . .
Am aflat atunci că crescuse la ţară, pe malul Tazlăului, şi că i-ar fi plăcut să trăiască acolo, că venise numai de vreo doi ani în Bucureşti, ca să-şi caute norocul, că făcuse în Moldova şase clase liceale şi fusese nevoit să se lese de şcoală, că părinţii săi — mici negustori — trăiau la munte, într-un tîrg mărginaş, şi că el, venind în capitală, a încercat ba una, ba alta, dar îmi dăduse să înţeleg că nu prea izbutise. Toate astea mi le-a povestit cu francheţă, ba chiar cu oarecare voioşie. Numai cînd a vorbit de instrucţia sa, mi s-a părut că întrezăresc o uşoară amărăciune...
— Acuma, sfîrşi el, fiindcă am timp liber, aş dori să-mi capăt o ocupaţie. Poate ştiţi dumneavoastră. ..
I-am spus să-şi lese adresa. Kornblum mîzgăli pe un petec de hîrtie : „D. Petre Iosipescu, strada Oiţelor, 70 bis", şi mi-11 întinse. între-bîndu-1 dacă asta i-i locuinţa, mi-a ripostat cu oarecare revoltă :
— Aş ! Vin deseori pe aici... Unde sta însă, n-am putut afla...
Aş fi fost bucuros să-i pot găsi un serviciu, dar oriunde m-am adresat, locurile erau ocupate şi postulanţii numeroşi, aşa că, cu toată bunăvoinţa mea nu i-am putut face nimic.
Intr-o zi, servitoarea mă anunţă că „domnul cel rău îmbrăcat" iar a venit. Am înţeles numaidecît că-i vorba de Kornblum şi i-am spus să-1 cheme înăuntru. ..
Kornblum s-a scuturat de zăpadă tropăind viguros din picioare şi a intrat în odaie vînăt la faţă, dar altfel, ca totdeauna, bine dispus. Costumul era acelaşi, numai că acuma gîtul îi era înfăşurat de două ori cu un baidir 1 liliachiu. Mi-a spus că fusese informat — fără să-mi precizeze anume de cine — că am iarăşi nevoie de scris şi „fiindcă ţine să mă servească" a venit fără întîrziere. La răspunsul meu negativ, nu numafi că n-a arătat nici o mirare, ci chiar a întors-o cu oaredare veselie :
— Nu face nimica — şi s-a rădicat să plece.
1 Baidir  —  şal colorat.
Afară viscolea cumplit. M-am uitat la hainele lui uşureie, apoi cu groază mi-am aruncat ochii pe geam. Din cînd în cînd viforul zvîrlea în ferestre o mînă de măzăriche, parc-ar fi vrut să ne strige ; „nebunilor, nu părăsiţi oda,ia !" In sobă pîlpîia focul. L-am reţinut pe Konblum înadins, să se mai încălzească. El s-a aşezat din nou' pe scaun, şi-a liberat puţin gîtul din învălişul lui şi mi-a vorbit cu humor de-o întîmplare a domnului Iosipescu pe care numai ce îl văzuse. Apoi a făcut glume asupra vieţii căutînd să mă convingă că oricunv ar fi ea, nu trebuie luată decît în uşor. Iar ca motiv, îmi dădea caracterul ei vremelnic şi schimbător. Şi deodată . .. aducîndu-şi aminte de ceva :
— Apropo . .. poate puteţi să-mi împrumutaţi douăzeci de lei. Bineînţeles, dacă nu vă deranjează.
Şi, ca să strice efectul :
— Cum vedeţi, încă n-am ajuns milionar.
într-adevăr, asupra acestui punct, nu putea fi nici o îndoială .. . Desigur nu l-am refuzat. ..
După asta, Kornblum n-a mai dat multă vreme pe la mine.
Peste vreo lună pe cînd mă întorceam într-o zi de la Palatul Justiţiei, l-am întîlnit pe aproape de chei. Venea dinspre piaţă. Subsuoară ţinea un pacheţel, învălit într-o bucată de ziar. Din el ieşea afară... ceva... întocmai ca o codiţă de şoarece. După perii rari care o împodobeau ici şi colo, uşor puteai recunoaşte ... o ridiche.
Kornblum, puţin cam stînjinit — aşa mi s-a părut — zise arătîn-du-mi către pachet :
Provizii.
Şi zîmbi dispreţuitor.
Aş fi voit să-1 opresc, dar temîndu-mă ca nu cumva să vadă în asta vreo aluzie străină de intenţiile' mele, m-am îndepărtat surînzîndu-i amical.
A trecut iarna, o iarnă aspră şi vijelioasă, cum nu fusese de mult, am intrat în primăvară şi era acuma pe aproape de sărbătorile Paştilor. Pe Kornblum îl cam uitasem, cînd, a doua zi de duminica mărţişoarelor, fără să mă aştept de loc, mă trezesc deodată cu dînsul. Fiindcă ziua era frumoasă, o zi cu soare primăvăratic, iar în casă începuse scuturatul şi grijitul, l-am primit în ogradă. Pe faţa lui Kornblum cetii o nerăbdare elocventă care mă făcu atent. El mă vesti într-adevăr că are să-mi comunice ceva important şi, după ce se aşeză pe scaun, scoase din buzunarul de la piepâ o hîrtie păturită, o desfăcu şi mi-o întinse . . .
M-am uitat pe dînsa, dar n-am înţeles, lămurit despre ce poate fi vorba. Văzui numai atîta că era o adresă de la Muntele de Pietate. Kornblum  mă  desluşi :
— Mi s-a întîmplat ceva ciudat. Să vedeţi ... Prin octomvrie trecut, am depun la Muntele de Pietate pardesiul şi umbrela. Fiindcă. ... n-am prea avut nevoie de ele. .. le-am lăsat să steie acolo ... ba ... între noi fie vorba... chiar le socoteam pierdute. La urmă... pagubă-n ciuperci ! Pot tlrăi şi fără ele. Azi primesc înştiinţarea asta din partea
108
109
administraţiei, ca sa mă prezint să le ridic, căci mi le-a achitat.. . regele.
— Cum regele ?...  am încebat eu uimit. Kornblum îmi întinse hîrtia din nou :
— Poftim  cetiţi  şi dumneavoastră, într-adevăr .. .  lucrul era tocmai  aşa!
— Şi . .. cum se face asta ? Te cunoaşte majestatea-sa ?
— De unde ? Nu ne cunoaştem. . .
— Ce sumă  era ?
— Optsprezece lei... N-au vrut să-mi deie mai mult.. . Mă gîndii ce poate fi...
— Probabil — am zis eu — de sărbători regele achită unele datorii, garantate cu obiecte  de prima necesitate.
— Uite ... aşa< trebuie să fie ... şi ideea nu e rea, fu de părere Kornblum. Apoi, după o secundă : — Ei, să mi le. fi dat de Crăciun !
Şi regretînd cu duioşie inadvertenţa regală, Kornblum uită remarca de mai adineoarea că . .. n-ar fi avut ce face cu ele.. .
— Oricum .. . tot e bine şi acuma, încheie el.
— Mai ales că ... la ocazie ... le putem depune din nou, am zis şi  eu glumind.
Kornblum  întinse  un  deget  afirmativ :
— Tocmai ! Şi atunci vom verifica dacă ipoteza noastră se adevereşte.
Cu aceste cuvinte, mă părăsi ducîndu-se la instituţia populară de credit, pentru a reintra în proprietăţile sale. Era vesel şi bine dispus. De atunci nu l-am mai văzut, nici n-am ştiut multă vreme ce s-a mai făcut cu dînsul...
A venit anul fatal pentru Europa, cînd dorinţa generală de mai bine a prăbuşit bătrînul continent în groaznică mizerie trupească şi sufletească, i-a minat civilizaţia şi a aruncat popoarele nenorocite în durere şi-n suferinţă. O dată cu dezlănţuirea războiului nebun, ştim că noi ne-am declarat neutri, dar mai ştim că doi ani de neutralitate au revărsat pe pămîntul mănos al României, valuri de aur din care o bună parte a ajuns în lăzile celor cu noroc. Dar, cum se întîmplă mai toto-deauna în asemenea împrejurări, prin jocul capricios al hazardului, printre cei blagosloviţi de Dumnezeu — de obicei oameni mari şi puternici — se strecoară uneori şi cîte un nechemat, vreun pîrlit cu coate goale, care, fie că culege fărmăturile de la mesele celor îmbuibaţi, fie că, dacă e mai îndrăzneţ, se aşează tam-nesam chiar la ospăţ. Aşa s-a întîmplat şi atunci şi, fireşte, nu trebuie să ne pară rău c-a fost aşa. . .
Intr-o dimineaţă — era în primăvara lui 1916 — mă suiam încet la deal, pe strada Carol, către Poştă. Preocupat de cine ştie ce chestiuni ale zilei, mergeam gînditor uitîndu-mă la pietrele caldarîmului, ca şi cînd de-acolo trebuia să-mi vie vreo soluţie. Prin dreptul magazinului Rietz, cînd am ridicat ochii, pe cine văd în faţa mea ? Pe Isac Kornblum. . .
— Bună ziua, domnule Kornblum — încep eu. îmi pare bine că te văd. Apropo.. . Ţi-am găsit o slujbă...
într-adevăr, cu două zile înainte, Un director de pension mă rugase să-i recomand pe cineva care, în schimbul întreţinerii, să-i facă oficiul de secretar. Văzîndu-1 acuma pe caligraful meu, am socotit că n-ar fi rău să-i propun lui asemenea chilipir.
Kornblum îmi răspunse însă surîzînd :
-—■ Mulţămesc. . . acu sînt ocupat.
— Aşa? îmi pare bine — am răspuns eu, şi de astă dată m-am uitat la dînsul cu mai multă luare-aminte. ..
Am rămas cu totul surprins... Sfinte Dumnezeule, ce schimbare ! Mai întăi era îmbrăcat, cum să zic ?. .. Nu bine... nici foarte bine, ci splendid. .. ireproşabil ! Pantalonii, de coloare cenuşie, cu dungi fine de matasă, aveau nişte muchi.. . dar ce muchi ? Dumneata, dragă ceti-torule — să mă ierţi că ţi-o spun — niciodată n-o să le ai la fel, afară doar dacă nu vei porunci unui maestru al fierului călcător ca în fiecare dimineaţă să ţi le calculeze la milimetru. O vestă cărămizie, cu puchi-ţei negri, era tăiată în lat de un lanţ subţire de aur, trecut prin cheutoare de la un buzunar la altul. Jacheta neagră, croită parcă cu compasul, îl îmbrăca aşa, încît, pe legea mea, ar fi deşteptat puţină pizmă şi în sufletul unui arbitru al eleganţei. In cap.. . o pălărioară moale. .. boţită cu neglijenţă, dar cu oarecare socoteală, acoperea o sprinceană ceva mai mult decît pe cealaltă, iar botul cocîrjat al ghetelor de glanţ te făcea să vezi numaidecît pe meşterul yankeu din New-York care le tăiase, bată-1 pustia, anume pentru Kornblum. Cravata... cum să spun ca să pricepeţi ?. .. ca pănuşa păpuşoiului uscat... avea o coşco-gemite perlă, iar mănuşile, asortate cu cravata, le ţinea uşurel într-o mînă cu bastonul, a cărui cîrjă era toată-toată de aur. Dar ce stau eu şi vorbesc ? Zadarnic mă trudesc : condeiul meu grosolan nu poate să redeie, nici măcar pe departe, strălucirea lui Kornblum ! Ceea ce mă minuna însă şi mai mult era că fostul meu copist îşi modificase şi figura. Las' că se rumenise la obraz şi căpătase şi puţin pîntec, dar, acuma, în preajma urechilor i se zborşeau două favorite buclucaşe — nişte cotlete apelpisite 1 — la care numai cît te uitai şi rămîneai fără cuvînt.
Tînărul se bucură de întîlnire, eu de asemenea :
— Iţi mărturisesc, domnule Kornblum, că. .. El mă opri :
Nu mă mai chem Kornblum. . .
— Aşa ? Şi cum te cheamă acuma ?
— Jac Corneanu.
— Foarte bine, domnule Corneanu, am zis eu, mulţămit şi de treaba asta. Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a întîmplat ? Ai găsit o comoară? Ai primit vreo moştenire ? Ia te uită.. . Bre ! bre ! bre !
Şi inspectîndu-1 cu admiraţie din cap pînă la picioare, privirea mi se opri pe inelul din degetul său, la care lucea un briliant cît o fasolă.
Kornblum îmi răspunse grav :
— Nu ! am intrat în afaceri. . .
1 Apelpisit — exasperat.
110
111
— Bravo, domnule Corneanu, să fie într-un ceas bun ! Să te văd c-o sută de mii de lei. Da' frumos briliant ai. ..
Kornblum, zîmbind cu înţeles, îmi întinse braţul stîng, să-i admir în voie nestimata dîndu-mi şi o lămurire :
— Şase mii de lei, de la Helder.
Şi, pe cînd îi potriveam mîna, ca să-i deosebesc apele :
— Să mă crezi că-mi pare foarte bine. Acuma zic şi eu că ai nimerit-o.
Dar el :
— Ştii ce, domnule Stefănescu ? îmi faci o mare plăcere. .. vino să-mi vezi casa. .. Nu stau departe. In cinci minute sîntem acolo.
— Ţi-ai cumpărat şi casă ? am întrebat eu din ce în ce mai zăpăcit.
— Nu. Deocamdată stau cu chirie. Zece mii de lei anual. Sînt în vorbă însă s-o cumpăr.
Căzui ca din pod : va să zică el îşi făcuse suma.
— Şi zi, vrei să te faci proprietar în regulă. ..
— îmi cere cam mult. ..
— Cît îţi cere ? am întrebat eu de curiozitate.
— Două sute zece mii de lei. I-am dat o sută nouăzeci de mii.
— Bre ! Frumos capital!...
— A, e un palat.. .
.. Jar eu care crezusem mai adineoarea că 100.000 de lei e ceva imposibil pentru dînsul!...
— Şi, mă rog, care e reţeta ? N-ar fi rău s-o cunoaştem şi noi.. . Kornblum îmi răspunse cu un ton, ca şi cum ar fi trebuit să pricep
lucrul de la sine, fără să-1 mai întreb :
— Import-export.
— Atîta ?
— Altă... ce să mai fie ?
— Ei, comedia naibei.. .
Ocolirăm două-trei uliţe — Kornblum saluta în dreapta şi-n stînga, aruncînd ici o vorbă, dincolo un surîs — şi ieşirăm pe o stradă centrală! De departe, întinse bastonul :
— Uite casa ...
într-adevăr, un palat ! Mare minunăţie. . .
Cînd am ajuns, Kornblum sună. O subretă tînără, cu boneta drotatâ, cu şorţ foarte curat, ne deschise uşa... Chiar de la intrare am rămas prostit!
Ca să ajungi la parter, te suiai pe o duzină de trepte acoperite cu un covor verde deschis, fixat cu drugi de alamă care străluceau parcă ar fi fost de aur. De o parte şi de alta a scărilor, două oglinzi urieşe, zidite-n păreţi, faţă-n faţă, reflectau în lumina lor adîncă sumedenie de plante exotice, care cu frunza lată, care cu ea ascuţită. Totul aici era verde. Ne-am lăsat pălăriile şi bastoanele în cuierul din fund — verde şi el —
eu mi-am şters bine picioarele şi am intrat;.. vorba lui Kornblum. .. în hol. Doamne, Doamne, ce lux, ce gust, ce bogăţie !
Foteluri şi canapele, peste care erau aruncate scoarţe ţărăneşti şi lăi-cere străine, se împărecheau într-o neregulă artistică, cu mesuţe de fanta-zie, încrustate în fel de fel de sidefuri, cu pufuri bocăneţe şi taburete pitice, aşezate unele strîmb prin unghere, altele gospodăreşte, mai încoace. Lîngă intrare, un barometru cît o roată de căruţă, arăta lui .Kornblum variaţiile atmosferice. Apoi oglinzi, pe unde nici nu te aşteptai, şi tablouri de toate dimensiunile. Erau şi cît faţa mesei, erau şi de o palmă. Mă oprii înaintea unuia mărişor, aîrnat mai la iveală : un car cu fîn, tras agale de doi boi plăvani, cu un ţăran într-o rînă, cu nouri albicioşi pe de-asupra. Kornblum mi-1 explică :
— Grigorescu. .. Opt mii de lei.. . Veritabil.
El îmi atrase atenţia arătîndu-mi în treacăt şi alte rarităţi insistînd numai asupra unor caractere specifice, neuitînd însă niciodată să-mi indice şi preţul cu care intrase în posesia lor.
Abia acuma băgai de samă că în hol coloarea galbenă era înadins căutată. .. Da... aşa e... Şi covorul persan de pe jos, şi perdelele grele de catifea şi tapetele delicate, ba chiar şi unele aruncături de pe jilţuri — toate erau în acelaşi ton, începînd de la coaja portocalie, trecînd pe lîngă sora soarelui şi şofran şi sfîrşind cu spicul de grîu cînd e copt.
Zic :
— Ce faci cu aîtea oglinzi ? Zice :
— Să mă văd . . . ori pe unde trec. . .
M-am uitat la dînsul.. . Ei, nu. .. c-avea haz !
Kronblum apăsă pe un buton din părete, şi servitoarea de adineoarea apăru la moment. El îi şopti ceva, fata făcu un semn de înţelegere şi plecă.
Am trecut în odaia din stînga : biuroul î Aici, chiar din prag, îmi luă ochii un portret în mărime naturală, pus în pervaz grandios. Ei, bată-te să te bată. .. Kornblum leit ! Da, Kornblum din epoca a doua. . . cu cotletele zborşite.. . cu lanţul trecut prin cheutoare... cu mărgăritarul lui. El şedea pe un fotoliu., . cît un bei. . . picior peste picior., . c-o mînă pe genunchi, iar cu cealaltă se sprijinea de capătul jilţului, aşa fel, ca să i se poată vedea briliantul. .. cel cît fasola. Un surîs uşor... mai exact... dispreţuitor... îi înflorise pe buze. Căutai locul precisjde unde să-1 pot admira în toată strălucirea concepţiei şi, cu ochii mereu la favoritele lui de sus, i-am spus :
— Eşti aşa de bine, încît îmi vine şi mie să strig ca ăla : „Domnule Kornblum ; perche nan mi pariaţi ?" .
Dar el, corectîndu-mă :
— Corneanu. ..
— Aşa, că bine zici... Şi... cine-i autorul?
— Vermont. O mie cinci sute de lei. Cinci şedinţe.
1 De ce nu-mi vorbeşti ? (it.).
112
8 — Opere alese, voi. II
113
— Nu e scump : te-a flatat puţin. Kornblum protestă:
— Deloc! Aşa eram în ziua aceea. -   ■ -Apoi :
— Te rog... un moment, domnule Stefănescu. Pînă atunci... ia şezi colea...
Mă înfundai într-un fotoliu de piele roşie — aici jilţuri şi sofale erau de marochină stacojie, asortate cu restul mobilierului — şi aşteptai să văd ce voieşte să facă...
Kornblum se duse la telefon.. . şi :
„Allo — Allo ! Şaptesprezece pe douăzeci"... iar cătră mine :
— Numai un singur moment.
înţelesei că doreşte să-1 văd oarecum în exerciţiul funcţiunii şi-mi pregătii o mutră atentă. ..
Clopoţelul zbîrnîi... Kornblum duse receptorul la ureche :
„Ellu-EHu !... aici casa Corneanu... casa Corneanu !j Da-da... Chiar dumnealui în persoană. Acolo domnu Bercovici ? Domnişoară, ce vrea să zică asta ? De ce m-ai întrerupt ? Lasă-mă deschis. Totdeauna faceţi astfel. Trebuie să aveţi şi niţică atenţiune... Doar plătim... Domnu Bercovici ? a ! bună ziua, domnule Bercovici ! Am fost pe la dumneata... Mi-o părut foarte rău... Foarte bine, foarte bine ! ... Cînd ? Astăzi ? Aprobat! .. . Cheamă şi pe domnu Şulemson.. . Pe domnu Şulemson ! Vreau să-i spun ceva... Să-i dau instrucţiuni cum să procedeze.. . De asta mie puţin îmi pasă... Ministerul va trebui să plătească... La nevoie vom vedea pe conu Alecu... Foarte bine... La revedere ! ... Nu uita pe domnu Şulemson... îţi mulţămesc. .. La revedere.. . La revedere, la revedere !"
Kornblum închise aparatul :
— E vorba de-o afacere bună. .. O furnitură internă. Putem cîştigă dintr-un condei două sute mii de lei. Şi... cinstit, domnule Stefănescu.\ . Foarte cinstit!
— Se poate... am afirmat eu cu toată convingerea gîndindu-mă însă şi la puterea misterioasă a lui... conu Alecu, Dar, cred că tot trebuie să ungi... pe ici... pe colo. ..
— Mai e vorbă ? ... Uneori... chiar din gros. Altfel nu mişcă nici el din urechi — mă lămuri Kornblum.
Apoi, aducîndu-şi aminte de oarecare lucruri :
— A, să-ţi arăt ceva... E interesant.
El deschise nu saltar de la biurou, de unde scoase cîteva hîrtii pe care mi le prezintă. Am întrebat :
— Ce sînt astea ?
— Uită-te la ele...
—■ Spune-mi dumneata.
Kornblum îmi luă din mînă fiţuicile — erau nişte chitanţe — şi ceti :
„Crucea Roşie, zece mii de lei. Familia luptătorilor, zece mii. Marpe Lenefeş, şapte mii. Ezra: Betzaroth, şapte mii. Malbiş Neurim, zece mii. Azilul de noapte, patru mii..."
— Ce sînt sumele astea, am întrebat eu.
— Donaţiuni.
— Şi. .. cine le-a făcut ?
— Subsemnatul.
— Dumneata ?
— Fireşte...
— Bravo l Rămăsei pe gînduri.
— Ai dat şi Azilului de noapte ?...
— Se-nţelegevcă i-am dat. Pentru ce să nu-i dau ? Şi... în fiecare an. .. de Sfîntu Dumitru — nici mai tîrziu, nici mai devreme — cincisprezece paltoane şi zece pardesiuri sînt achitate la Muntele de Pietate. ..
>— Va să zică... faci şi dumneata ca...
— Desigur, mă întrerupse el. Decît,.. eu le dau toamna.
— Vrai să spui că dumneata dai vara car, şi iarna sanie.
— Tocmai.
— Să fim drepţi, domnule Kornblum —• am răspuns eu. Pardesiul este o haină de primăvară, aşa că majestatea-sa a putut crede că..,
— Ei, uite, asupra acestei chestiuni eu am altă părere. Şi punînd chitanţele în plicul lor :
— Apropo... şi dumitale îţi datoresc ceva...
— Lasă — zic eu — îmi dai altă dată.
— De ce ?
El scoase de la piept; un portofel durduliu :
— Cît era?
— Parcă... două zeci de lei.
—■ Ai să-mi schimbi o hîrtie de o mie ? -— Aş, de unde ? .. .
— Uite... am găsit. Les bons comptes font les bons amis2. Şi acuma... să vizităm dormitorul. E la etaj.
Mă ridicai de pe fotoliu roş şi, fără voie, aruncai încă o ochire spre chipul lui din cui care mă privi iarăşi surîzînd. Cînd să suim scara principală, acoperită cu un covor ca scorţişoara, auzii un ţăcănit uniform. Am întrebat :
— Ce-i asta ?
Kornblum deschise o uşă alăturată. Era altă odaie, însă mobilată sumar. O domnişoară tînără, cu coada pe spate, cu braţele goale, scria la maşină. Eu făcui cu capul că... cine-i ? Dar el, tare :
■— A, e dactilografa mea...
Ne-am suit la etaj şi intrarăm în dormitor.
în sfîrşit iată şi odaia albastră ! Dar aici nu te mai fermeca coloarea, ci baldachinul somptuos. Patul de nuc, un respectabil refugiu pentru două persoane, în care un sculptor îndrăzneţ îşi arătase toată dibă-
2 Socotelile lichidate asigură prietenia (fr.).
114
115
cia artistică, mai ales la capătul principal, avea pe deasupra lui un acoperiş elegant/bombat ca un coviltir, simbol protector pentru cel care dormea — în cazul de faţă. . . pentru Kornblum. Era căptuşit cu mătasă ca azurul, împodobit cu şnururi şi găitane, îmbrăţişate într-o frăţească torsadă, care-1 ocoleau de jurîmprejur. De aici porneau cam de' două palme în jos, ciucuri şi franjuri ca peruzeaua şi dantele subţiri ca pînza de painjen.
Pologul era susţinut de un panou, drapat şi el în matasă la fel ; iar de sus, chiar de lîngă coviltir, se lăsau pînă-n pămînt două perdele ca apa mării, care făldurite frumos în mometul de faţă, la nevoie puteau schimba adăpostul într-un alcov. Totul era de-o eleganţă atît de strălucită încît pe-onoarea mea, dacă patul lui Kernblum'nu aducea, în felul său, cu mobila similară a regelui-soare, aşa cum se poate vedea astăzi în pomposul castel din Versailles.
— De ce l-ai făcut aşa de luxos ? am întrebat eu arătînd spre baldachin.
Kornblum îmi răspunse neted :
— Ca să mă despăgubesc de nopţile cînd dormeam la Azilul de noapte. . .
Răspunsul lui îmi plăcu straşnic :
— Bravo, domnule... să trăieşti! Şi la mai mare! Şi, drept mulţămire, i-am strîns mîna cu căldură. . .
— Va să zică. . . donaţia. . . de aia. . .
— Ei da... îşi are tîlcul ei.
Abia acuma am înţeles pentru ce în epoca întăia n-am putut afla niciodată unde-i era locuinţa.
Deoparte şi de alta a patului, doi urşi albi ca omătul — bineînţeles numai blănile lor — stăteau cu gurile, căscate fioros şi cu labele răşchirate, gata să-şi împlinească oficiul. Era singura coloare deosebită în odaie. Zic :
— Astea nu se potrivesc aici.
Şi cu vîrful ghetei am atins botul uneia din cele două dihănii. . . El zise nedumerit :
— Ce puteam pune alta ? Ii răspunsei grav :
— Vulpi albastre.
Kornblum se uită la mine neştiind dacă vorbesc serios ori glumesc. . .
— Văd că patul e pentru două persoane — zisei. La o adică. . . ar încăpea şi a treia. .. însă cred că nu. . .
Dar el :
— E vorba să mă însor.
— Apoi de ce nu spui aşa, nenişorule ! Ei, uite, de asta îmi pare chiar foarte bine. Şi. . . pe cine ? Nu cumva domnişoara. . . care. . .
Şi cu mînile imitai jocul clapelor de la maşina de scris. Dar el, revoltat :
— Aş, se poate ? ! Cunoşti pe domnu Rosenberg...
— Care ?
— Lupu Rosenberg. . .
116
— Lupu ? Am cunoscut un crîşmar. ..
— A, nu !
— Atunci... nu-1 cunosc.
— Are magazin în Lipscani, lîngă Papagal. . .
— Nu... nu-1 cunosc.
— E milionar,..
— Pe fata lui ?
— Da... pe domnişoara Rebeca. Eu scoborîi tonul :
— O iubeşti ? . Drept răspuns, Kornblum învîrti iute pumnul de trei ori, apoi mi-i
repezi uşurel în stomah. .. asta, ca să-mi arate că pricepe şi gluma.
— Apoi, domnule Corneanu, — am spus eu acuma solemn — dacă e vorba de aşa, ce-am auzit să fie cu noroc...
De astă dată ne-am strîns mînile voiniceşte... Kornblum îmi dădu oarecare indicaţii :
— Mă pregătesc de cîteva luni.. . Altfel nu mi-aş fi mobilat casa. îmi lipseşte numai salonul. E comandat la Portois Fix. Cincizeci de mii. Stăi. .. să vezi ceva. Să facem însă mai întăi o mică operaţie. . . preliminară.. . care va să zică. Aşa!...
Şi el închise obloanele de la ferestre, lăsă storurile în jos şi facu întuneric în odaie. Apoi aprinse un bec.
— A, dar asta e curată feerie... am exclamat eu.
într-adevăr, o lumină albastră, tainică, ca o noapte de mai învăluia acuma cu reflexul ei patul, paravanul, pieile de urs, schimbînd ietacul într-un colţ de paradis.
Kornblum zise fudul :
— Noaptea... e încă mai frumos.
— Şi cînd va veni domnişoara Rebeca, va fi şi mai frumos... hoţule ! ...
Şi, ca să se vadă că-i glumă... l-am scuturat de umăr. kornblum îmi Mnti un dupac3 peste omoplat, de astă dată ceva mai tărişor.
Din dormitor am trecut în baie. Dacă antreul era odaia verde, hol-ul odaia galbenă, biuroul odaia roşie şi dormitorul odaia albastră, baia ar fi putut fi numită în toată voia odaia albă. Ce faianţe ! Ce albeaţă ! Ce frumuseţă ! Kornblum îmi explică rostul feluritelor căzi şi lighene deschizînd şi robinetele respective : unele ţîşniră.. . altele împroşcară. .. unul vîj'îi... din altul căzură stropii lin, ca o ploaie binefăcătoare.
— Bine, zic eu. . ." Asta e apă rece. . . dar caldă, cum ai 1) Kornblum îmi răspunse :
— Automat..
Şi el voi să-mi facă dovada pe loc aprinzînd un chibrit şi îndrep-tîndu-se înspre o sobă luxoasă de nichel, aşezată pe la mijlocul unui părete. L-am oprit crezîndu-1 pe cuvînt. Kornblum mă sfătui :
3 Dupac — ghiont.
117
ff
— Acuma... trebuie să-mi vezi şi caloriferul.
Am primit, fireşte, şi am ieşit în antret. Aici el îmi arătă o uşă discretă, şi, făcînd cu mîna un gest oblic, parcă ar fi dat c-o sabie, zise :
— Tont â Vegout.
După asta am început să scoborîm cele 50—60 de trepte, învîrtite în spirală, ce alcătuiau scara de serviciu şi, duceau în subsol. Pe la mijloc, ne-am întîlnit cu un om al casei, care, smerit, şi-a scos pălăria şi s-a lipit de părete sugîndu-şi violent abdomenul, mai mult din respect exagerat pentru Kornblum, decît dintr-o necesitate topografică. Am ajuns unde trebuia. Cazanul enorm şi ţevile numeroase, sucite şi răsucite, care găureau păreţii, termometrele şi gradele colorate, şi-au primit şi ele cuvenita admiraţie, lucru care încîntă pe noul lor stăpîn. La urmă, am spus lui Kornblum arătîndu-i spre mormanul de cărbuni:
— Uite şi odaia neagră ! El mă aprobă rîzînd.
Vizitarăm şi atenansele contigue, dar aici toate erau la fel... am putea zice fără coloare. După ce arn sfîrşit totul i-am strîns mîna încă o dată, apoi am suit scările, una cîte una,.. însoţitorul meu lăudîndu-mi straşnic binefacerile încălzitului) cu ţevi.
Trecurăm printr-un antret, apoi prin altul, pe urmă am străbătui; pe al treilea. Aici Kornblum, deschizîndu-mi o uşă, mă invită să trec înainte, subliniindu-mi :
— Pour la bonne bouche*. A, sufrageria !'...
Cum am. intrat aici, parcă anume, o succesiune de sunete melodioase răsună ca un fel de salut. Mă uitai într-acolo... sa văd ce-o mai fi. Era orologiul : să nu spun minciuni.. . peste un stînjin de lung ! Unspre^ zece fix : tocmai bătea sferturile.
Fiecare sfert era anunţat prin patru note armonioase, şaisprezece tonuri în total, care, şi după timbru şi după cadenţă, alcătuiau o arie unitară. Urmară apoi unsprezece lovituri, armonizate cu rezonanţa ultimei bătăi a sfertului din urmă, unsprezece apeluri grave, solemne, fatidice, ca glasul sumbru al unui prooroc apocaliptic. La sfîrşit, se auzi o mică sfîrîială şi... deodată picură în odaie, ca nişte boabe de mărgăritar, o muzică fină, uşoară ca un vis de fecioară* una din acele melodii dulci şi suave care, adiind parcă din vremi de mult uitate, îţi, răscoleşte tot ce e poetic în tine... tot ce e nostalgic... tot ce e visător ! Era un cîntec de pe alte tărîmuri. Nu mă mai găseam în sufrageria lui Kornblum, în vremea groaznicului măcel omenesc, ci, prin acea tainică putere pe care numai muzica o stăpîneşte, eram răpit... purtat cine ştie pe unde... în veacul al XVIII poate... în palatul Trianon, înaintea unui tablou de Watteau... ori în grădinile lui Le Nâtre... cu havuzuri şi fîntîni scînteietoare. Simfonia urma dulce şi eterată îrivăluindu-mi
4 Pentru sfîrşit (fr.), vrxj.;
sufletul de înduioşare. Da, timpul regenţei.. . al gavotei. .. al doamnei de Pompadour ! ... Prin faţa mea treceau marchiji eleganţi, strălucind de tinereţă cu perucile pudrate... acoperiţi de panglici şi de dantele, ţinînd de mînă rumene marchize în vertugadine de mătasă.. . şi paji, cu feţe de copii, ca heruvimii, în pas uşor de menuet... afundîndu-se în depărtări vaporoase...
Am ascultat cu emoţie cantilena, ultimele acorduri se pierdură unul cîte unul într-o negură depărtată, şi mecanismul se opri brusc.. . cînd tic-tacul monoton îşi spuse apoi cu limba sa înţeleaptă, că totul pe'- lume e numai iluziune şi că însăşi viaţa, cu bucuriile şi durerile ei, nu-i decît o himeră înşelătoare.
Kornblum zise ştergîndu-se la ochi :
— De cîte ori o aud, îmi vine să plîng...
Mă prefăcui că duc basmaua la nas şi, cu colţul ei, zvîntai şi eu o lacrimă de la coada ochiului care se furişase acolo... Stăpînul ceasului mă ispiti :
— La jumătate are alt cîntec.
— Să-1 auzim, am propus numaidecît.
Kornblum aduce cu degetul minutarul mare, întăi la ora trei, apoi la şase. După ce răsunară sferturile, rotiţa sfîrîi iarăşi, şi... de astă dată năvăli impetuos în odaie o muzică zglobie, veselă, săltăreaţă, mai ales săltăreaţă. Era un dans popular, un soi de bătută care, la intervale egale, arunca în aer o notă ascuţită, ca o chiuiţură, parc-ai fi fost la Tazlău. Cu ochii la ceas, ascultarăm de astă dată ariaţ, într-o dispoziţie veselă, Kornblum marcînd tactul cu mîna, eu cu piciorul. Şi cînd muzica tăcu, contenirăm şi noi măsura.
— Admisibil, am exclamat eu. De unde l-ai luat, domle ? .
— De la Biscabor.. . Zece mii de lei.
— Fie, că face ! . ..
— Am ţinut numaidecît să aibă şi muzică.
— Drept să-ţi spun că n-ai avut gust rău. Kornblum zise vînturîndu-şi batista:
— Dar noi nu luăm nimic ? Nici măcar un aperitiv ? Ce fel de casă este asta, mă rog ? Să vedem — aici pufni — te pomeneşti că se găseşte...
Şi el sună :
— Leonoră, adă-ne ceva, că uite... leşinăm. Vezi să fie rece. .. că boierului aşa-i place. Boierul eram. .. eu.
Iar cătră mine :
— Doar am suit şi am coborît. .. nu glumă ! . ..
Şi zicînd, suci de două ori un şurub din părete. Policandrul din mijlocul bagdadiei îşi aprinse în două răstimpuri toate luminile. Kornblum îmi făcu cunoscut rostul lor :
— Cînd mînînc.. . îmi place lumină multă.
— Va să zică.. . muzică şi lumină, am accentuat eu, aşezîndu-mă pe scaun.
— Da... vorba lui Goethe : „mai multă lumină". Şi citind celebrele cuvinte, stinse candelabrul. ..
118
119
Leonora aduse o tavă pregătită, o puse pe masă, apoi mai aduse una. Era ţuică bătrînă, şi vin la gheaţă, şi salam de Verona, şi sardele de cutie, şi măsline de Volo, şi felii de jambon, şi bucăţi de caşcaval... Ridichea lipsea,
Kornblum porunci Leonorei :
— Adă şi scobitori...
Am mîncat de toate, am băut cu poftă privind pe furiş scafele şi lambriurile de nuc (aici coloarea era a nuciilui natur) şi poliţele pline cu fel de fel de străchini, de ploşti şi ulcioare vechi şi moderne, aşezate după mărime. Cel dintăi pahar l-am ciocnit sculînd'u-ne în picioare. Şi amintindu-mi de prostia din stradă, cînd i-am urat o sută de mii de lei, m-am corectat de astă dată:
— Ei, domnule Corneanu... Să te văd ca pe Rotschild... El nu se dădu în lături. ..
— Şi astă se poate... Şi dumitale îţi urez..., un premiu de la Academie. ..
— Iţi mulţămesc...
Cam puţin îmi dorea. .. nu e vorbă.
— Va să zică* ştii că nv* I-am căpătat, atunci...
— Cum nu ?. . . Ne-am muncit degeaba... vii la nuntă ?
— Cu plăcere. Şi la botez... Dar nu mi-ai descoperit reţeta. Trebuie să mi-o spui,
Kornblum zise curăţind o felie de şuncă :
— Iţi spun. Vin.într-o sară la dumneata şi... stăm de vorbă. Mare lucru însă nu-i. Totul e... numai să voieşti dar să voieşti aşa... cum am voit eu. Prima mie de lei e grea. încolo treaba merge de la sine şi. .. să mă crezi. .. mare procopseală nu-i.
— Insă... tot mai bine aşa — şi arătai spre bufet — decît... Şi... nu-mi terminai ideea.
— Fireşte, îmi răspunse Kornblum. Dar.... (aici făcu un gest larg cu mîna spre mobila sufrageriei, toate astea sînt pentru proşti... şi nici dumneata nici eu nu facem parte din tagmă. Bea vinul..'. că se răceşte. Vivat î Viaţa nu trebuie luată decît în uşor. La urmă.... je m'en fiche / 5.. . parole ! Eu ştiu să dorm nu numai subt baldachin. Să trăieşti, nene Iulian f.
Am mulţămit lui Kornblum, mi-arn luat ziua buna şi am părăsit casa Corneanu cît se poate de bine dispus. \Cum s-a întîmplat însă transformarea asta miraculoasă, n-am aflat nici pînă în ziua de astăzi. Kornblum n-a maii venit pe la mine, eu nu m-am dus la nuntă, am intrat pe urmă în război, aşa că nu pot să vă spun cum tînărul Isac Dudl Kornblum, de pe valea Tazlăului,. a devenit peste noapte milionarul Jacques Corneanu din Bucureşti.
Puţin îmi pasă (fr.).
UN PRlNZ DE GALĂ
Pe Jean Renauid l-am cunoscut mai bine în 1909, cînd l-am văzut în oraşul P. din nordul Molovei, unde era profesor de limba franceză. Venise aici după ce colindase toată ţara, lăsînd pe unde fusese amintiri neuitate. La munte ca^şi la şes, în Dobrogea ori în Oltenia, pretutindeni unde îl ducea vitregia Ministerului de instrucţie, figura lui ieşea îndată în relief, iar personalitatea sa morală intra, ca să zicem aşa, în filozofia poporului. Dar pe atunci hotarele României fiind ceva mai concentrate, limitele peregrinărilor didactice ale lui Renaud erau şi ele mai restrînse. Acuma nu mai ştiu pe unde se găseşte : i-am pierdut urma de mult. La dreptul vorbind, de;cînd cu războiul, nici nu m-a prea interesat soarta lui...
Renaud, cînd l-am cunoscut, să fi avut 40 de ani. Mai mult gros şi nu tocmai înalt, cu pîntecele proeminent, umbla iute-iute, făcînd însă paşii mici, din care pricină ori de cîte ori l-ai fi întîlint pe stradă, fără v8fe te uitai după dînsul. Mai purta apoi şi pantaloni foarte largi sus, din pricina conformaţiei bogate a abdomenului, fie din alte motive, în legătură poate cu vreo modă uitată, aşa că şi partea asta a îmbrăcămintei! punea o notă distinctă;pe făptura lui. Subt braţul drept avea mai totdeauna o servietă, fără să vă pot spune precis ce anume ţinea el într-însa. Ştiu însă că dimineaţa vîra acolo pîne, brînză, măsline şi alte articole de băcănie pe care, ca un bun gospodar, le aducea acasă. Probabil însă că alimentele din piaţă se amestecau uneori cu lucrările şcolare, căci elevii săi remarcau adesea că temele la franceză mirosea a ceapă şi-a usturoi. ..
Renaud venise în ţară de mic copil. Vorbea cît se poate de bine româneşte şi, fără o uşoară hîrîială, nici n-ai fi crezut că-i străin. Ce-ar fi fost acasă la dînsul, dacă nu şi-ar fi părăsit solul natal, igreu am putea preciza ; la noi, după cum arn arătat, era profesor de franceză, pe care o preda după o metodă proprie. Aşa, între altele, orice spunea el de: pe catedră, elevii trebuiaul\să repete în cor, mot~ă-mot şi cu glas tare. Şi cînd răcnetele acestea se schimbau pe nesimţite în diverse miorlăituri şi behăieli, era un semn, după Renaud, că şcolarii au obosit. Atunci,
1 Cuvînt cu cuvînt (fr.).
120
121
T
la o nouă comandă, începeau cu toţii să intoneze un cîntec franţuzesc, pe care profesorul îl conducea cu o vioară hodorogită, motiv iarăşi de veselie pentru cei ştrengari. Şi numai cînd diavolii se întreceau prea din caie-afară cu obrăzniciile, Renaud se încrunta şi zvîrlindu-şi pumnul înainte, striga :
— Taisez-vous, coquins !2
Cu rînduiala asta, în clasele profesorului de franceză era totdeauna un fel de rumoare, care silea adesea pe unii colegi, cu sisteme pedagogice mai liniştite, să reclame că, din pricina metodei lui Renaud, nu pot să-şi facă lecţiile...
Altfel... amicul nostru era vesel şi prietenos cu toţi chiar de la întăia vedere. Din mon ami3, mon vieux4 şi mon brave5, nu te mai scotea. Mie îmi zicea mon brave. Era însurat cu o româncă, o moldo-vancă neaoşă din Botoşani, şi avea trei copii — trei băieţi. Din acest punct de vedere, dacă ar fi fost în Franţa, ar fi binemeritat de la patrie. Trăind însă în România, tinerii Rodrigue, Bertrand şi Bayard erau destinaţi să devie trei ostaşi români. Tustrei se aruncaseră mai mult în partea mamei, căci şi la chip şi la grai n-aveau nimica galic. Dar mai ales, nici în ruptul capului n-ai fi putut bănui, cînd îi vedeai pe toţi laolaltă, că sînt trei Montmorency. Fiindcă Renaud era un veritabil Montmorency — aşa cel puţin m-a asigurat el.
Intîia mea cunoştinţă cu Renaud a fost scurtă şi banală. Ne-am întîlnit într-o cafenea din Bucureşti, cam cu un an înainte de a-1 vedea la gospodăria sa. Atunci, numai vorba-i repezită şi gesturile largi şi viguroase m-au făcut să mă uit cu atenţie la dînsul. Totuşi, înfăţişarea lui, neobişnuită, se remarca şl. aici : la cafenea, prin zgomotul pe care-1 făcea, pe stradă, prin felul cum umbla... Venise în capitală, chemat de minister, ca să se descurce de oarecare ponosuri...
Peste un an, o plicticoasă afacere comercială m-a dus prin nordul Moldovei, aşa că am ajuns şi în oraşul P. întîmpinasem aici greutăţi şi neplăceri mari, din care pricină aşteptam cu nerăbdare să-mi închei socotelile şi să mă întorc mai iute acasă, măcar că altfel locul nu-mi era displăcut. Cu cîteva zile mai înainte ninsese tare; acuma însă vremea era senină şi frumoasă; iar munţii, acoperiţi de omăt, străluceau în razele unui soare aspru. Dispoziţia mea sufletească era însă rea.
Intr-o dimineaţă — astea toate se întîmplau prin ianuarie — pe un ger straşnic, chiar şi pentru regiunea muntoasă în care mă găseam — pe cînd mă îndreptam grăbit spre otel, mă opreşte Renaud. De bucurie că mă vede, mi-a strîns mîna cumplit şi, fără alt preambul, m-a anunţat că desară mănînc la dînsul. Am voit să refuz subt un pretext oarecare, dar el, nelăsîndu-mă nici să vorbesc, mi-a spus strada şi numărul locuinţei şi m-a conjurat la plecare ca nu cumva să lipsesc.
2 Tăceţi, blestemaţilor ! (fr.).
3 Prietene (fr.).
4 Dragul meu (fr.).
5 Viteazule (fr.).
Invitaţia lui mă cam plictisea. Mutre necunoscute... poate etichetă. .. eu posac... totul mă îndemna să nu mă duc. Dar, la urma urmei, o masă în familie (ah, restaurantele de provincie !), într-un oraş străin şi pe un ger ca acela, iarăşi nu era de lepădat. De aceea sara, amintindu-mi şi de insistenţele lui Renaud, mi-am pus redingota, pe care totdeauna o iau la drum, şi la orele obişnuite am pornit spre locuinţa amfitrionului meu. Era într-o mahala depărtata şi ascunsă, unde am descoperit-o în cele din urmă. însă casa, care corespundea indicaţiilor primite, mi-a tăiat orice avînt cînd am dat cu ochii de dînsa. înfăţişarea ei nu impunea nici prin formă, nici prin vechime şi nici prin felul cum era ţinută. Un felinar somnoros din apropiere îmi înlesnea s-o cercetez amănunţit. Lîngă uşă şi deasupra ferestrelor lipseau bucăţi mari de tencuială ; un geam stricat era lipit cu hîrtie, iar capătul din dreapta al clădirii, pornit înspre stradă din pricini felurite, ca un om care ar căuta că alunge o durere subită luînd o poziţie incomodă, era sprijinit pe un şarampoi6, fără multe calcule arhitectonice. Apoi o aripă de gard, chiar în faţă, trîntită la pămînt, făcînd inutilă portiţa, ograda neîngrijită... complectau imaginea tristeţii. Totuşi, fiindcă ajunsesem pînă aici, nu-mi veni să mă-ntorc — ba chiar, trebuie să mărturisesc, o ciudată curiozitate mă împingea înăuntru. Am voit să sun, dar n-am găsit nici o sonerie, nici clopoţei şi nici vreun alt mijloc de ăvertizare ; de aceea am bătut în uşă, întăi încetişor, apoi ceva mai tare, aşteptînd cu oarecare nelinişte rezultatul...
In sfîrşit auzii paşi şi Renaud, ţinînd lampa într-o mînă, îmi deschise. Era îmbrăcat cu paltonul, ca pentru ducă.
— Vous, voilă raqg brave7 zise el cu un gest care scoase o clipă flacăra lămpii pe deasupra burluiului8. Chipul său era jovial...
Călăuzit de franţuz, am intrat în odaia din dreapta. Aici am voit să-mi scot blana, dar Renaud, punînd lampa pe masă, mă opri :
— Nu te dezbrăca... uite şi eu stau cu paltonul.
Şi suluri groase de aburi îi ieşeau pe nas şi pe gură cu . fiecare vorbă, parcă ar fi fost o locomotivă subt presiune.
— După cum vezi — urmă el — am aer curat. .. ca la ţară. .. Anume m-am mutat aici. Rustic şi sănătos ! Voilă mon cabinet de travail9...
Odăiţa designată astfel era mică şi joasă, cu podelele roase şi pline de glod, cu un pat invalid, acoperit c-o pătură de cazarmă, iar lîngă geam, o masă de brad peste care stăteau aruncate în neregulă cîteva cărţi şi caiete, o perie de cap pleşuvă, un guler purtat şi două fărîme de pîine uscată. Locul lămpii se cunoştea printr-o circomferinţă unsuroasă.
Renaud puse iar mîna pe lampă şi deschise o uşă în fund :
— Aici e... lasalle de bain 10...
6 Şarampoi — par lung şi gros.
7 lată-te, viteazule ! (fr.).
8 Burlui — sticlă de lampă.
9 Iată biroul meu (fr.).
10 Baia (fr.).
122
123
Mă uitai cu atenţie... Era acolo un cufăr mare, stricat, nişte ţoale aruncate într-un ungher şi încă două, trei lucruri, străine cu totul de menirea ariunţată a odăii. Nevăzînd nici un şurub prin păreţi, sau: măcar vreo stropitoare, ori cel puţin un lighean, m-am întors spre Renaud să-mi dau samă dacă nu cumva glumeşte ; dar franţuzul, dînd cu totul altă interpretare mişcării mele, ridică lampa deasupra capului pentru ca nimica din interiorul odăii să nu-mi scape vederii. Părăsirăm apoi le cabinet de travail şi, trecînd în antret, împinse uşa din stînga. Insă soţia sa, care se găsea acolo, îi făcu un semn aspru cu capul} şi Renaud se retrase iute, anunţîndu-mi :
La salle ă manger 11.
Apucasem să văd două paturi, trei băieţi şi un cîne de ogradă, care urmărea mişcările doamnei Renaud, ocupată cu aşezarea mesei.. .
Ar mai fi rămas să-mi arate la chambre ă couchern, dar, după toate aparenţele, atribuţiile ei erau împărţite între le cabinet de travail şi la salle â manger.
Stînd acuma în cabinetul său, eu pe un scaun şi Renaud pe pat, începu să-mi povestească de neplăcerile tîrgului : oraşul era prea mic pentru dînsul! îmi mărturisi părerea de rău c-a părăsit Franţa, unde sigur ar fi ajuns profesor la Sorbona ; că în curînd vine şi el în capitală ca să ieie o catedră la Universitate, fiindcă acolo ştiinţa sa ar putea fi mai utilă decît „nespălaţilor lui de elevi" ; că are o lucrare foarte importantă la Academie ; că aşteaptă în curînd o decoraţie mare şi că este prietin bun cu ministrul instrucţiunii.
Aici uşa se deschise şi unul din băieţi, îmbrăcat cu mantaua, ne pofti la masă. Renaud îi dădu o puternică acoladă :
— Bayard, spune bonsoir lui nenea !. . .
Băiatul, încurajat astfel, se apropie de mine şi aflai cu ocazia asta că are treisprezece ani şi că e în clasa întăia la liceu, adică elevul lui tată-său. Dacă şi colegii lui aduceau cît de cît cu dînsul, colorata caracterizare a lui Renaud de mai adineoarea nu era o simplă figură poetică. ..
Rîdicîndu-mă, am voit din nou să-mi scot blana. Dar amfitrionul, avînd motivele lui, se opuse cu înverşunare, spunîndu-mi că dincolo toţi sînt cu paltoanele pe dînşii. De altfel.. . Bayard confirma faptul. Deci Renaud înşfacă iarăşi lampa care, de atîta zbucium, îşi afumase cu totul hogeagul, şi ieşirăm în antret.
N-am apucat însă să deschid uşa la salle â manger, şi cinele sări pe mine, speriindu-mă straşnic :
— Marş, Bismarck.. . nu te teme, mon brave... nu muşcă... Se cunoaşte că eşti om bun.. . altfel nu s-ar bucura.. . Uite cum te iubeşte. ..
Şi Renaud, împreună cu băieţii, mă desfăcu de îmbrăţişările afectuoase ale dulăului. Salutai pe doamna Renaud îngăimînd :
— Soţul dumneavoastră mi-a făcut onoarea să mă invite la...
— Aşa face el, îmi răspunse stăpîna casei cu o intonaţie morocănoasă, nelăsîndu-mă să-mi sfîrşesc introducerea.
1 Sufrageria (fr.). 12 Dormitorul (fr.).
124
Am înţeles că doamna nu era de loc încîntată de prezenţa mea.
Masa era compusă din două mesuţe mici, aşezate cap Ia cap, care neavînd aceeaşi formă şi nici aceeaşi înălţime, îmbinarea lor alcătuia o figură geometrică cu totul arbitrară. In faţa unui tacîm se sprijinea de pahar un carton manuscris. Am priceput : era menu-ul. După conţinut părea cît se poate de bogat. Cartonaşul avea împrejur două chenare : unul cu cerneală roşie şi altul cu cerneală violetă. Textul era cu cerneală neagră, şi rînduri lungi alternau cu unele scurte. In colţul din stînga, o floricică, desenată cu tustrele colorile, trebuia să-i mărească decorul. Fără să-i cunosc talentul, am simţit numaidecît mîna lui Renaud...
Doamna îmi arătă locul, cel cu menu-ul, dar eu încercai încă o dată r
— Permiteţi-mi, vă rog, să-mi scot şuba.
Permisiunea îmi fu iarăşi refuzată : într-adevăr toţi avea cîte ceva gros pe dînşii. Amfitrioana purta un şal de lînă legat la spate, ca să nu-i stînjenească mişcările.
* Neavînd încotro, am tras scaunul să mă aşez, dar Renaud interveni cu grijă :
— Inceareă-1, mon brave, să nu fie stricat.
Verificîndu-1 J^ayard şi Bertrand şi găsindu-1 destul de rezistent, ne-am luat fiecare locul. Bismark stătea între mine şi doamna Renaud.
Băiatul cel mai mic ridică un cuţit şi uitîndu-se la el ca la o curiozitate, întrebă :
— De unde le-ai luat, mamă ? Renaud interveni aspru :
— Tais-toi, coquinl 13.
— De la coana Luţa, răspunse Bertrand.
— Tais-toi, zise iarăşi Renaud cu un semiton mai ridicat. Apoi, cătră nevastă-sa : Acuma, madame Renaud, cîte un rachiuaş... pe frigul ăsta.
Dar madame Renaud :
— Nu e rachiu... ce tot atîta rachiu ?
— Vă rog — zic — dacă e pentru mine. .. nu vă deranjaţi... eu. .. niciodată nu obişnuiesc.
— Şi pentru dumneata şi pentru mine, mon brave... ce dracu ? O drojdie...
— Doar tu în fiecare zi bei la Teodorescu, zise fără milă stăpîna casei.
— Bei... bei. .. imită Renaud pe soţia sa cu un accent foarte dramatic — c'est rustre, madame ! 1\
Şi de ciudă zvîrli lui Bismarck o bucată de pîne, pe care cinele o înghiţi numaidecît, aşteptînd alta. îmi aruncai ochii pe menu : „Aperitifs â la russecc.
Va să zică începeam masa de-a dreptul, fără această introducere. Rodrigue, băiatul cel mai mic, scînci :
13 Taci, blestematule ! (fr.).
14 E o grosolănie, doamnă ! (fr.).
125
— Mie mi-i frig !
— De ce n-ai făcut focul, madame, întrebă Renaud cu ton aspru pe nevastă-sa, nemulţămit însă mai mult'de lipsa drojdiei decît de a căldurii.
— De ce ? Încă vrai să ştii ?... Acuşi îţi spun.. . însă n-are să-ţi placă, îi răspunse femeia.
— Lăsaţi, vă rog — zic eu —, nu-i aşa de frig... Iar în gînd : „Cine dracu m-a adus aici ?".
Dar Renaud :
— Ştii ce ? Pune-ţi căciula-n cap.
-— Vai de mine — zic eu — şi şuba aş scoate-o de pe mine.
— Uite... o iau şi eu, îmi spuse amfitrionul.
Şi, într-adevăr, sculîndu-se de la masă, îmi aduse repede căciula şi îşi puse şi el pălăria. Băieţii ne imitară cu oarecare veselie.
Mă gîndii cu groază : „De n-ar veni şi rîndul mănuşilor !".
Doamna Renaud ne scosese dintr-un castron cîte un polonic de lichid în care, pe lîngă nişte verdeţuri, zării şi cîteva fasole. Cercetai pe menu :
„Consomme Richelieu au fumet de celeri1S..
Am gustat cu oarecare neîncredere gîndindu-mă dacă marelui cardinal îi plăceau într-adevăr fasolele. Renaud înghiţi cu poftă o sorbitură, apoi uitîndu-se la mine făcu :
— Hein ? Asta însemna :
•— „Ai mai mîncat aşa ceva de cînd eşti ?".
— într-adevăr... e gustos, i-am răspuns eu cu toată bunăvoinţa, dar fără multă convingere.
Rodrigue, lungindu-şi gîtul înspre castron, zise :
— Dă-mi mai multe fasole !... Renaud îl fulgeră încruntat :
— Tais-toi, coquin! Iar mie : La mine... nu merge. .. educaţia înainte de toate... ca la cazarmă. .. Şi n-au ce face.. . îmi cunosc cu toţii moarea, cum ziceţi voi.
— Ba că chiar ! făcu doamna Renaud.
Franţuzul se întoarse speriat cătră femeie, voi să zică ceva, dar se stăpîni bătînd de trei ori barabanciul pe masă.
Am sorbit cu toţii lichidul din farfurie : nici supă, nici borş. Ca să fi fost cea dintăi, îi lipsea tăria şi gustul; ca să fi fost al doilea, n-avea acreală.
îmi ridicai o poală la blană şi mă scărpinai în cap, subt căciulă. Renaud îmi turnă vin. .. un vin roş. ..
— Ia gustă, te rog, mon vieux, şi spune-mi ce zici ? E de la prietinul meu Chirculescu.
într-adevăr pe menu era trecut „Bourgogne Kirkoulesco".
— Are băiat la liceu, lămuri Bayard...
— Tais-tois coquin î Apoi, cătră mine : La voi, în Bucureşti, nu găseşti aşa ceva...
Bulion de carne Richelieu cu aromă de ţelină... (fr.).
Aici avea dreptate : vinul nu era rău...
Amfitrionul ne strînse farfuriile şi părăsi la salle â manger cu teancul în mînă. Mă uitai pe menu:
„Pomme de terre ă la frangaise, sauce divine" 16.
Mîncările cu sos nu-mi prea plac, cu cartofele mai ales nu mă bat de loc. De astă dată eram însă curios să cunosc compoziţia.
Doamna Renaud aduse numaidecît o mîncare de cartofe ă la frangaise, adică fără carne. Gustai sosul... Aşa ceva nu rnîncasem de multe ori sau... mai exact... nu-1 mîncasem niciodată.
In ce privea pe franţuz... avea o poftă de lup. Apetitul i se cunoştea şi după zgomotul elocvent cu care îşi mesteca alimentele. De asemenea cei trei băieţi lăsară farfuriile curate, ca şi cum le-ar fi spălat.
Bismarck, cu ochii la stăpînul său, parcă-i zicea : „Frumos mînînci; să nu mă uiţi însă nici pe mine". Renaud muie o bucată de pîne în sos, mai şterse cu dînsa şi farfuria şi i-o aruncă. Cinele o înghiţi cu lăcomie, se linse pe buze, apoi privi iarăşi fix la divinitatea sa tutelară.
Amicul îmi atrase atenţia :
— E de rasă... griffon şi terre-neuve.
Mă uitai şi eu la dînsul : aş, cîne de-al nostru... moldovenesc. Doamna Renaud, fără să se mai scoale de pe scaun, întinse mîna pe pat şi luă de-acolo un taler acoperit. Controlai pe menu : „Supreme de merlans bateliere"...
După ce mi-am căpătat porţia, am gustat o bucăţică, concentrîn-du-mă... Parcă-i scrumbie... Da, da... scrumbie de poloboc... cu ceapă şi cu oţet...
Franţuzul exclamă cu entuziasm :
— Asta-i mîncarea mea !... Delicios !... Face bine la ficat.
Şi gastronomul nostru, încîntat că scrumbiile au şi proprietăţi medicale, a scos şi capetele, a consumat toată ceapa adunînd cu meşteşug şi oţetul, în sfîrşit s-a comportat astfel, ca şi cum ar fi fost chiar bolnav de mai. Cînd n-au mai rămas decît cozile, doamna Renaud a strîns totul de pe masă, apoi a pus la mijloc, sans fagon, un pumn de nuci. Trăsei cu coada ochiului să văd cum sînt trecute pe menu : „Poularde braisee ă Vamericaine..v. „Va să zică... friptură" — îmi zic eu. „După nuci... nu cred însă să mai vie".
Mă uit mai jos : „Corbeille de fruits..1B.
Amfitrionul luă două nuci şi sfărîmîndu-le între palme îmi zise :
— Cu sare şi cu pîne sînt excelente ! Ia încearcă, mon brave... Deoarece îmi era totuna, mîncai şi pîne cu nuci şi sare cu nuci şi
pîne cu sare.
In salle â manger era acum o bocăneală şi o scîrţîială, parcă ne-am fi găsit într-un atelier.
— Eu le mînînc şi cu mămăligă, mă înştiinţa Renaud. Sînt delicioase.
Lipsind mămăliga, fui scutit de această probă.
16 Cartofi franţuzeşti, cu sos minunat (fr.).
17 Pui fript americăneşte (fr.).
18 Tarte cu fructe (fr.).
126
127
După nuci, Renaud îşi frecă mînile :
— Şi acuma... o cafeluţă !
Felul cum şi-a enunţat această dorinţă, ar fi putut să însemne: „Acuma, după o masă atît de copioasă, o cafea merge de minune !".
Dar n-a apucat să sfîrşească bine, şi nevastă-sa i-a făcut un semn cu piciorul, al cărui înţeles l-am prins numaidecît:
— Cafea... eu nu iau — zic — mulţămesc... nu obişnuiesc.. . Mă cam enervează şi pe urmă nu pot să dorm.
M-am grăbit, fireşte, să mă conformez situaţiei de fapt, ştiind că braşoavele mele nu pot fi controlate. Renaud însă nu se lăsă :
— Asta nu merge, madame... trebuie să faci două cafele. ..
— Nu e cafe, spuse cu cruzime soţia.
— Cum se poate ? se miră straşnic Renaud. De ce n-ai luat de la Teodorescu ?. ..
— Fiindcă nu vrea să mai deie fără parale...
— Ah, mon cher. .. les femmes !... Qu'elles soni affreuses î 19. Dar nici nevastă-sa nu se dădu bătută :
— In loc să-ţi bei leafa la Teodorescu, mai bine te-ai îngriji să fie în casă ce trebuie.
— Tais-toi, co...
Şi Renaud, înghiţind restul cuvîntului, schimbă tonul :
— Auzi, auzi, mon brave ! Şi... mai zi că Balzac n-are dreptate. .. Mă temeam să nu se încaiere la masă. De aceea, cînd Renaud m-a
întrebat ce caut prin oraşul lor, i-am povestit pe larg păsul ce mă adusese, bucuros că convorbirea luase o întorsătură atît de departe de.. . Teodorescu.
La rîndul meu l-am întrebat şi eu de cînd e în tîrgul acesta, şi el mi-a istorisit, tot pe larg, cum a fost întăi profesor la liceul lui Başotă din Pomîrla, cînd s-a şi însurat (aici povestitorul întoarse doi ochi grozavi înspre doamna), apoi cum a fost mutat la gimnaziul din Alexandria şi pe urmă la cel din Rîmnicu-Sărat, cum, din pricina „unei mari canalii" a fost trimes la Tîrgu-Jiu şi în ce împrejurări a venit la liceul local, acu şase ani. Mi-a mai spus apoi că el e filo-român... dovadă că stă la noi... căci altfel ar putea să aibă o situaţie splendidă în Franţa. .. fiind un Montmorency_____
— Ieşi afară, spurcăciune, strigă deodată doamna Renaud trîntind cu piciorul în cîne, nu fără motiv.
— Hors d'ici20, Bismarck, zise şi Renaud care se ridică de pe scaun şi luînd cinele de-o ureche îl tîrî spre ieşire, cu toate că animalul nu se da de loc dus din la salle â manger...
Renaud, după ce închise uşa, se aşeză iarăşi la masă :
— Şi... cum îţi spuneam... Cinele scheună sgrebţenînd uşorul :
19 Ah ! Dragul meu... femeile ! Ce groaznice sînt ! (fr.).
20 Ieşi afară (fr.).
128
— Tais-toi, coquin l... Şi... cum îţi spuneam... sînt un Montmorency. .. înrudit cu familiile Hauteville... Bouteville... Monthlery... cu Bourbonii... şi cu toţi regii şi împăraţii din Europa. Unchii mei au fost conetabili... mareşali... amirali... cardinali...
Doamna Renaud întrerupse genealogia cu o nuanţă ironică :
— Vorba ceea : „Ce folos că tata a fost domn...".
— Ce-are a face, intervin eu repede nelăsînd-o să-şi termine ideea, destul de transparentă de altfel. Va să zică, urmez eu imperturbabil, băieţii dumitale sînt Montmorency...
— Mai vreau nuci, se pronunţă ferm Rodrigue...
— Şi... dacă sînt Montmorency — continuai ca şi cum numai această chestiune m-ar fi preocupat — atunci... poate moştenesc de la niscaiva rubedenii...
— Aş, zise sceptic doamna Renaud, ţi-ai găsit berechet...
— Pentru ce nu ? insist eu...
— Pentru că ar fi să umblăm după cai morţi... Dar Renaud :
— D-apoi că şi de la Ţuguii tăi...
— Eu mai vreau nuci ! interveni la timp băiatul.
— Rodrigue, vino încoace, îl chemă tatăl său. Ia spune lui nenea o poezie frumoasă...
Băiatul, îmbrăcat c-o scurteică de-a mă-si, cu mînicile îndoite, veni lîngă mine. Şedea însă botos pentru că, în loc de nuci, i se punea înainte perspective mai puţin nutritive.
— Haide, băiete, spune... că nenea are să-ţi dea gologani să-ţi cumperi şocolată.
Auzind de gologani şi de şocolată, Rodrigue începu cu cel mai pur accent botoşănean :
Pentru ţară, pentru neam, Bucuros dau tot ce am. Pentru neamul românesc, Bucuros eu mă jăvresc.
■— Drăguţă, zic eu apucîndu-1 de bărbie, eu mă jertfesc... nu mă jăvresc.
Rodrigue zise după mine, din toată inima :
— Eu mă jă-vresc !
— E foarte deştept, sublinie Renaud.
— Se vede — zic.
Şi pentru ca să-mi arăt mulţămirea, bineînţeles urmînd şi sugestiu-nii tatălui, i-am dat tînărului Montmorency cincizeci de bani, pe care Rodrigue i-a strîns cu multă energie în palmă, ca şi cînd ar fi avut intuiţia unei confiscări violente.
Ne-am ridicat de la masă cu toţii, neuitînd să iau cu mine şi menu-ul lui Renaud, pe care, aruncîndu-mi încă o dată ochii, văzui trecută şi cafeaua („Cafe-Filtre"), sfîrşind cu „Bon appetit" !\21.
21 Poftă bună ! (fr.).
9 — Opere alese, voi. II 129
Am mulţămit frumos amfitrionilor, scoţîndu-mi căciula din cap, si am părăsit locuinţa soţilor Renaud presimţind că în urma mea se va începe lichidarea.„dineului7'. Bucuros că. am scăpat relativ uşor, am ieşit în centru şi am intrat într-un local de noapte, să iau un ceai, căci... merlanii lui Renaud îmi stăteau în gît. Pe cînd sorbeam băutura fierbinte, mă gîndii la evenimentele sării şi în special la menu-ul ticluit de franţuz : „Hm... Mare ticălos... Auzi... Corbeille de fruits!..."
^Noaptea am visat pe soţii Montmorency aruncîndu-şi în cap cu farfuriile, aşa că m-am trezit apărîndu-mă. Dar cînd m-am văzut singur şi la otel, deci în afară de cercul discuţiilor contradictorii ale franţujilor mei, am răsuflat uşor.
A doua zi am plecat la Bucureşti.
130
ADMIRATORII
Cîrloveanu ieşise să ieie puţin aer; în dimineaţa aceea n-avea chef de lucru. Vremea se îndreptase şi căldurile nu începuse încă, aşa că înviorarea primăvăratică a naturii te îmbia, fără voie, să apuci peste dea-iuri. încătuşat în capitală de ocupaţiile sale prozaice, Cîrloveanu ar fi dorit să evadeze undeva, la ţară, departe de oraşul vulgar în care micile mizerii ale vieţii, ca o apă corosivă, îi rodeau zilnic sufletul, dar împrejurările nu-i îngăduiau această plăcere. în lipsă de ceva mai bun, se gîndi să se ducă la Şosea. Fiindcă avea oroare de Calea Victoriei, apucă prin bulevardul cel nou, ca să iasă deocamdată la statuia lui Lascăr Catargiu.
El mergea încet, ca omul fără treabă, lovind din cînd în cînd cu bastonul de corn marginile trotuarului. Avea un sentiment de libertate complectă pe care nu-1 simţise de mult: întreaga dimineaţă îi aparţinea şi prin urmare putea să urmeze, după fantazia sa, toate ademenirile momentului.
Cam prin dreptul Bisericii Amzii, o cuconiţă zveltă îi aruncă o privire înadins cînd trecu pe aproape şi, după cîţiva paşi, întorsese şi capul cu un zîmbet imperceptibil.
Cîrloveanu remarcă mişcarea trecătoarei, şi atitudinea ei drăgălaşă îi făcu mare plăcere, căci doamna era tînără şi frumoasă.
Uitîndu-se cum se depărta, îi admiră linia elegantă, şi jocul armonios al formelor şi se gîndi cu o uşoară amărăciune : „Cît de rău sînt alcătuite lucrurile pe pămînt ! Toată viaţa alergi după o clipă fericită, şi uneori norocul îţi trece poate pe lîngă tine, fără măcar să-1 bănuieşti !".
Şi, ca încheiere, Cîrloveanu trînti cu băţul în caldarîm.
Doi domni în puterea vîrstei, care mergeau iute în direcţie contrară vorbind şi gesticulînd, îşi întrerupseră convorbirea, iar unul din ei făcu celuilalt semn cu cotul, ca şi cînd i-ar fi spus : „uite cine trece".
Cîrloveanu nu-i băgă în samă, căci în momentul acela, printr-o asociaţie căreia nu i-am putea găsi explicaţia plauzibilă, îi venise în minte cearta sa cu proprietarul care, după cît bănuia el, ar fi vrut să-1 alunge din casă în speranţa unei chirii mai bănoase. Avea înaintea ochilor înfăţişarea lui grosolană, cu capul pătrat, cu ochii înfundaţi în grăsime, cu mîinile scurte şi butucănoase şi îi răsunau parcă în urechi vorbele lui
131
de dimineaţă : „Dacă nu-ţi place, domnule Cîrloveanu, n-ai decît să-mî liberezi odaia. Iţi zic mersi şi-ţi strîng şi mîna". Cîrloveanu se întrebă în gînd : „Oare dacă aş fi proprietar, aş jupui şi eu lumea ca bandiţii ăştia ? Mai ştii ?" Şi el rîse singur de răspunsul îndoielnic pe care şi-1 dete. Pentru moment însă, putea fi liniştit : schimbarea nu era probabilă, Cîrloveanu fiind şi el unul din cei care îngroşau rîndurile armatei proletare...
Pe aproape de Piaţa Romană, un tînăr cu o fată, amîndoi studenţi, îi ieşiră în faţă. Ea ţinea de un capăt o servietă îndoită cu care tăia aerul în mers, el istorisea ceva tovarăşei sale în hohote de rîs. După ce trecură de dînsul, tînărul spuse cu glas destul de tare :
— Cîrloveanu.
Auzindu-şi numele, prietinul nostru întoarse capul şi urmări puţin cu privirea pe cei doi adolescenţi care mergeau săltînd şi rîzînd în voie. fără să se mai îngrijească de existenţa Iui.
Ajuns în Bulevardul Colţii,, o luă domol înainte pe trotuarul din dreapta uitîndu-se cu o atenţie,: pe care niciodată n-o avusese pînă atunci, la casele grandioase de pe amîndouă părţile acestei mari artere bucureştene, croite în fel de fel de stiluri, unele mai baroce decît altele, cele mai multe fără gust, două, trei. ridicule, şi zise cuprins de un sentiment de milă: „Sărmanii burgheji.. . nu mai ştiu cum să-şi cheltuiască paralele!".
Pe trotuarul celălalt, doi elevi de liceu, care tocmai voiau să apuce pe Clopotarii-Vechi, dînd cu ochii de Cîrloveanu, se opriră, vorbiră ceva între ei, apoi amîndoi trecură strada şî se ţinură după dînsul, la distanţă.
Cetitorul,s-a întrebat desigur cine e eroul nostru.şi ce isprăvi a făcut el ca să fie remarcat astfel aproape de toţi trecătorii ? Poate unii să-şi fi închipuit că e vreun luptător de circ, specialist în lovitura „la centură" sau un boxeur care a zdrobit cîteva duzini de fălci, ori vreun mare om politic. Nu, Cîrloveanu face parte din genusiritabile \ e poet şi încă poet adevărat, în care literatura română (înşelată de atîtea ori, nu-i vorbă) şi-a pus toată speranţa şi al cărui ultim volum a cunoscut aproape un triumf...
Cîrloveanu nu observase pe cei doi liceeni şi nici prin gînd nu-i trecea că e urmărit, iar băieţii, ca doi detectivi începători, îi spionau, cu discreţie, toate mişcările.
Trecînd pe lîngă un grilaj de fier, poetul îl atinse cu bastonul, hîrş-cîind cîteva ostreţe ca să le-audă toaca. Cel mai tînăr dintre urmăritori zise plin de entuziasm :
— Ai văzut ?
— Se joacă... spuse celălalt.
— Da' de unde ? E distrat. /
— Se poate.
— Cine ştie la ce se gîndeşte el.
— Şi. .. uite ce băţ are. ;
— Ah! ce zi fericită !
1 Ta^ma poeţilor (lat.).
Cîrloveanu ajunse la Capul Podului şi, mai înainte de a lua drumul la Şosea, se opri un moment pe trotuar să se uite la încărcăturile aurite ale'palatului Sturza. Cei doi se * opriră şi ei, prefăcîndu-se că vorbesc unul cu altul. Apoi poetul o luă, fără să se grăbească, înspre trotuarul Muzeului de istorie naturală, aşteptînd însă în mijlocul drumului să treacă mai întăi două automobile. Băieţii păstrară iarăşi distanţa şi pe -urmă păşiră încet după dînsul. w .
Cîrloveanu, trecînd de rondul întăi, căută o'bancă mai retrasa şi o găsi lîngă o deschidere de copaci înspre păduricea de la spate. Liceenii se aşezară şi ei nu tocmai în faţă, ci puţin mai la, stînga, de unde puteau să-l urmărească în voie pe poet.
Odată aşezat pe bancă, Cîrloveanu îşi deschise nasturele de la sacou, luîndu-şi o poziţie comodă. Venindu-i în minte discuţia cu directorul ziarului în care îşi publica din cînd în cînd impresiile literare, îşi zise :
„Să mă ierte domnul Marinescu... dar numai prostii a spus. Se vede c--a început să se zaharisească... Auzi... mîncările franţuzeşti nu sînt hig^nice... Asta înseamnă că sarmalele, chiftelele, pîrjoalele, caltaboşii şi tuzlamaua... fie şi regală... sînt mai sănătoase.. . Hm !".
Si el făcu un gest ce ar fi voit să spuie : „Dracu a mai văzut
Liceenii se uitară încîntaţi. Unul din ei conchise :
— E absorbit.
II preocupă vreo imagine frumoasă... -— Ori o cugetare înaltă.
— Sau... o idee filozofică,
— Bagă de seamă... Să nu ne vadă ! Şi ei se uitară prin copaci... Cîrloveanu îşi urmă mai departe gîndul.
„în sfîrşit...' prosţ-prost. .. bine că mi-a dat o mie de lei. Tot e om de treabă... Să văd acuma... cum îi întind". Si, lăsîndu-şi capul pe spate, făcu deodată : „Hap!".
O rîndunică se repezise şi prinse o musculiţă din zbor. Prietinii remarcară :
— Ce-a fost? —• A tresărit.
— Să ştii că e inspirat...
— Ah... Dacă am avea noroc !...
Şi cel mic nu îndrăzni să-şi exprime ideea pîn'la capăt.. . Cîrloveanu îşi mai zise :
„Se codea... dar tot mi-a dat... Hai să-i împărţim...". Aici poetul scoase din buzunarul de la piept un carnet. Băieţii se făcură numai ochi. Cel mai mare din ei strînse de mînă pe celălalt :
— Compune !
— Taci !
— Iţi spun că compune...
— Ai dreptate.
— St!
într-adevăr, Cîrloveanu scrise în carnet *
132
133
„Cucoana Mariţa... 300 de lei".
Apoi, complectînd în gînd : „Restul l-o mai aştepta baboiul... că n-o crăpa. Mai trebuie şi altceva...". Se gîndi o clipă : „Să-mi iau vreo cămaşă, batiste, ciorapi...". Şi ducînd creionul la gură : „In chestiune de ciorapi e mai bine mai mulţi şi mai proşti decît buni şi puţini". Formu-lînd această cugetare practică o trecu în cifre subt rîndul cucoanei Mărita : „2 perechi ciorapi 80 de lei", iar dedesubt: „diverse 120 şi...". . Aici Cîrloveanu surise, iar cei doi:
— A rîs.
— E bine dispus...
— Cine ştie ce frumuseţi scrie.
— O să vedem cînd le-o publica.
Cîrloveanu urmă : „500 de lei pentru ceva____ştiut numai de mine,
cum ar zice Dinică Golescu". Şi el. rîse din nou :
— Sigur că scrie ceva vesel. •—Poate vreo fabulă...
— Sau____vreun epitalam.
— Ştii.. .are poezii cu vinul.
— Atunci... vreo bahică,
— Ce noroc avem!
— Uită-te aiurea... ne-a văzut!
într-adevăr, Cîrloveanu, zîmbind, a dat cu ochii de liceeni, dar ei s-au prefăcut că n-au nimic cu dînsul, şi poetul a închis catastiful.
Dimineaţa era fără pic de nour, şi printre crengile copacilor soarele încălzea plăcut. Cîrloveanu se gîiidi : „Acuma să fiu singur... m-aş întinde colea la soare.... şi mi-aş scoate şi ghetele... Dar poţi ? Uite boii ceia cum se uită la mine...".
Aluzia era la prietenii noştri pe care poetul îi surprinse în flagrant delict de admiraţie făţişă.
Cîrloveanu, neputînd să-şi scoată ghetele, se uită la ceas şi zise :
„Am o foame de lup... O să mănînc nişte mititei turbaţi!".
Şi fiind tîrziu, se sculă şi plecă. Băieţii se ridicară de asemenea, dar temîndu-se să nu-i observe poetul încă o dată, au mai mers o bucată de drum împreună, apoi s-au despărţit şi fiecare s-a întors încîntat acasă, cu convingerea că au asistat la „elaborarea unei opere poetice"...
134
PENTRU BAL.
în casă la domnul Cuparencu şi aşa nu era tocmai ordine. Las'că praful pe mobilele cu suprafeţe mai întinse te ademenea la adevărate inscripţii, care dispăreau numai subt depozite nouă, iar painjenii îşi arătau în tihnă toată măiestria de care erau capabili, dar obiecte cu totul nepotrivite destinaţiei odăilor staţionau acolo nestingherite cu săptămî-nile^Şi... nu numai atîta. Dacă o ustensilă domestică era compusă, de exemplu, din mai multe părţi, după întrebuinţare, fiecare din ele era considerată ca o individualitate de sine stătătoare şi deci băgată în alt loc, aşa că, la nevoie, cu greu le mai puteai aduna, pentru ca aparatul să-şi îndeplinească menirea. De chei... nu mai vorbesc : la fiecare două săptămîni se comanda alt rînd. De aceea, de cîteva ori s-a întîmplat ca înţr-un moment oarecare să fie disponibile pentru aceeaşi broască cîte trei şi patru chei, găsite diri întîmplare prin locuri pe unde nici prin gînd nu ţi-ar fi dat s^ le cauţi. însă specialitatea casei, care purta marca doamnei Cuparencu, era ca prin antrete ori prin dreptul uşilor mai frecventate să se aşeze de cu ziuă lăzi, scaune scunde ori cîte o căldare cu apă care rămîneau acolo şi după ce întunericul le ascundea forma. într-un cuvînt, se proceda astfel în această privinţă, ca genunchii şi ţur-loaiele domnului Cuparencu să se aleagă cu răni şi vînătăi, dumnealui trecînd uneori prin spaimele morţii.
Iar sara, după ce stăpînii casei se aşezau osteniţi în pat şi viaţa înceta cu totul în odăile de jos, începea sus o sarabandă satanică. Se auzeau prin pod ţiuituri şi coviţăieli ascuţite, urmate de trînte voiniceşti, apoi cineva deşerta un săculeţ cu nuci şi în sfîrşit alergături în galop, adevărate curse, de cîte două şi trei ori în toată lungimea tavanului. Cînd toate aceste zgomote îl făceau pe domnul Cuparencu să tresară din somn, după ce se dezmeticea puţintel identificînd condiţiile locului, asculta cu atenţie încordată expansiunea faunei sale misterioase şi, de multe ori, din pricina ei, nu mai putea închide ochii pînă în ziuă.
Neorînduielile pomenite se întîmplau nu fiindcă n-ar fi avut cine să facă puţină ordine înăuntru şi să domolească entuziasmul cursierilor nocturni. Căci doamna Cuparencu, soţia patronului casei, e tînără, sănătoasă şi frumoasă. Dar dumisale îi repugnă să se amestece în astfel de treburi, lucru pe care 1-a şi adus la cunoştinţa bărbatului său chiar a
135
doua zi de nuntă spunîndu-i ritos că ea s-a măritat să fie cucoană, nu bucătăreasă sau fată-n casă. Şi ce cucoană ar mai fi dumneaei dacă ar vîntura prin odăi mătura de painjeni ori ar cotrobăi prin pod ? Asemenea lucruri nu le fac azi nici servitoarele. Prin urmare, asta înseamnă că domnul Cuparencu trebuie să-şi ieie nădejdea unei schimbări în mai bine a gospodăriei, atîta vreme cît cucoana îşi va ţine prestigiul sus, şi de aceea neajunsurile de care se plîngea uneori deveneau din zi în zi tot mai supărătoare...
De două săptămîni însă lucrurile s-au mai înrăutăţit, şi anume de cînd domnul şi doamna Cuparencu au fost poftiţi la balul Crucii Roşii ce se dădea în sala Prefecturii judeţului şi la care aveau să ieie parte toate notabilităţile oraşului, ba chiar şi domnul Porumbescu, ministrul lucrărilor publice, în calitatea sa de şef al organizaţiei politice locale. Din acea zi, toate merg pe dos în casă la domnul Cuparencu. De pildă, azi : dumnealui a ieşit în oraş fără să-şi poată lua cafeaua cu lapte, la dejun mincarea a crănţănit, iar paharul i-a mirosit a otreapă. Domnul Cuparencu s-a sculat de la masă fără să zică ceva... de altfel,.. nici n-ar fi avut cui, căci Roza era beată, dar, cînd a trecut prin ietac, a spus cătră soţia sa care mînca în pat:
— De s-ar sfîrşi odată şi cu balul ista.
Vorbele acestea erau o aluzie directă la doamna Cuparencu care, de două zile, nu s-a mai sculat din aşternut, pentru ca desară, cînd e balul, să fie freşă.
Domnul Cuparencu s-a plimbat de două ori în sus şi în jos prin ietac, împovărat de un sentiment care-1 făcea să nu preţuiască viaţa, apoi şi-a scos ceasul şi a constatat că pînă să se ducă la tribunal are vreme să aţipească cinci minute. Cu gîndul acesta a trecut în odaia alăturată şi s-a lăsat pe canapea. Dar n-a apucat să închidă bine ochii şi de afară veni pînă la dînsul un ţipăt al bucătăresei, însoţit de cîteva expresii ardeleneşti. Doamna Cuparencu, care sta întinsă cu mîinile-n sus, ca să se facă albe, strigă din pat :
— Iorgule, tu ce faci ? Iar te-ai culcat ? (Domnul Cuparencu se mai culcase şi ieri, tot pe vremea asta). Vezi ce are beţiva ! Şi, fără să-şi schimbe poziţia : — N-am chip să stau şi eu nici cinci minute liniştită.
Domnul Cuparencu, renunţînd la veleităţile sale, se sculă, potoli pe Roza, care şe certa cu o vecină, apoi plecă la treabă.
Dar activitatea domnului Cuparencu e mai puţin interesantă, de aceea trecem peste ea. Aceea a soţiei sale merită însă să fie înregistrată.
Doamna Cuparencu, după plecarea bărbatului, a mai stat cîtăva vreme cu mînile ridicate, iar într-un tîrziu, se încumetă să se scoale.
Se ridică întăi pe jumătate şi capul îi apăru tot plin de bigudiuri, învîrtite încă din ziua trecută, pentru ca ondulaţiile părului să fie rezistente. Apoi luă o oglindă cu coadă — ce stătea lîngă dînsa — îşi cercetă cu atenţie faţa netezindu-şi umerii orazului, se uită de aproape la ochi, descoperi o uşoară „laba gîştei" pe care o tipări cu mare grijă, doar-doar s-a face nevăzută, îşi arătă dinţii sus şi jos, pe urmă sună.
136
Roza apăru :
— Ce-a fost afară, Rozo ? Iar te-ai îmbătat...
— Da pocnească-i ochii cui a beut batîr o chicătură...
— Lasă... nu te mai jura ... că într-o zi chiar au să-ţi pocnească...
— No... pocnească cît o vrea. ..
— Du-te şi pune pe foc oala cea mare cu apă şi cînd a clocoti bine... da, ştii, să forfotească... să mi-o aduci aici.
Roza întrebă :
— Desară ce gătesc ? Stăpîna răspunse plictisită :
— Fă ce ştii... n-am vreme să mă ocup de asta.
Doamna Cuparencu se dădu jos din pat, luă pe dînsa un saut-de-lit1 cu desene japoneze, îşi vîrî picioarele goale în pantofi şi întinse o cuvertură peste aşternutul strîns în grabă. După asta scoase din garderob rochia de mouseline de sote, roză, pe care o aşeză cu mare grijă drept în mijlocul patului; lîngă dînsa puse îndată, pentru a se vedea convenienţa, o dantelă de fir or, întreruptă printr-o bandă de catifea violetă, brodată cu spice de grîu de culoarea dantelei. Doamna Cuparencu le admiră pe amîndouă de la distanţă, întăi drept în faţă, apoi puţin pieziş, rămînînd satisfăcută de armonia combinaţiei. Pe urmă, tot din garderob scoase şi dessous-ul2 de charmeuse rose, cu bretele de panglică, la culoare, al cărui loc fu sofaua rotundă. Ieşiră îndată la iveală pantofii mici, de nuanţă chair, care veniră tot pe sofa, mai la capăt, aşezaţi cu atenţie ca să formeze amîndoi un unghi ascuţit, iar ciorapii de mătasă. la fel cu pantofii, fură îndoiţi pe speteaza scaunului, după ce, bineînţeles, au fost examinaţi cu profundă luare-aminte dacă cumva n-au vreun beteşug. Mînuşile beurre-frais3 — trecute mai ieri printr-o abundentă baie de benzină — au fost rînduite pe scaun, în toată lungimea lor, făcînd oarecum un pendant cu ciorapii de pe spetează. în sfîrşit, evantaiul de pene, deschis şi închis la repezeală, îşi găsi şi el odihna de partea cealaltă a rochiei, căpătînd o notă bună de la inspectoarea lui.
Dar doamna Cuparencu îşi aminteşte ceva şi din scrin scoate o camelie şi o roză — care poţi să juri că-s naturale — şi le aliniază şi pe dînsele tot pe pat, însă în partea opusă a evantaiului.
După ce şi-a aşezat astfel fiecare obiect la îndemînă, cuconiţa noastră îşi încercă un pantof, numai pentru a vedea ce formă va căpăta piciorul cu culoarea aleasă anume din Bucureşti. Şi, pe cînd trăgea ciorapul pînă sus, gata să-1 introducă în pantoful chair, deodată un ochi al împletiturii, aninat de unghia trandafirie a arătătorului de la mîna dreaptă, s-a desprins pînă jos cu aşa exactitate, cum desigur n-ar fi izbutit dacă ar fi vrut s-o facă înadins. Doamna Cuparencu s-a îngălbenit simţind în partea stînga o tresărire violentă. Dîndu-şi samă de imensitatea nenorocirii şi găsindu-se în faţa unui dezastru ireparabil, sună prelung. Bucătăreasa veni numaidecît. Stăpîna îi vorbi cu glas întretăiat :
1 Halat (fr.).
2 Combinezon (fr.).
3 De culoarea untului
(fr.).
137
— Dă fuga la tribunal şi cheamă pe domnu. Să lese totul şi să vie iute acasă. Să nu căşti gura pe stradă... cum ţi-i obiceiul. .. şi să te întorci la moment. Ai auzit ?
Roza alergă la domnul Cuparencu pe care-1 găsi la secţia întăia aş-teptînd sentinţa unui proces unde tocmai pledase. După răsuflarea zgomotoasă a femeii, advocatul crezu că 1-a lovit vreo nenorocire şi uitînd şi de sentinţă şi de client, veni şi el într-un suflet acasă.
Intrînd la soţia sa, o întrebă gîfîind :
— Pentru Dumnezeu... ce este ?
Doamna Cuparencu, cu obrazul palid şi cu suferinţa în faţă, îi întinse ciorapul:
— Du-te iute la Pruncu sau la Horoviţ şi cumpără-mi o păreche de ciorapi la fel. Dă cît ţi-a cere. Dar uită-te bine să fie identici. Eu nu pot ieşi.
Domnul Cuparencu întrebă cam perplex :
— Dar ce s-a întîmplat ?
— Nu mă mai cerceta... Du-te iute... cît e lumină.. . A ieşit un fir.
— Ei şi ?
Doamna Cuparencu se înfurie:
— Cum ei şi? Pot să mă duc cu ciorapul destrămat? Bărbatul, nefiind, se vede, convins, inspecta  împletitura, căutînd
să-şi deie samă dacă într-adevăr face să se ostenească pîn'la magazin.
— Poate nu se observă, încercă el.
Doamna Cuparencu îi smunci ciorapul din mînă, dîndu-i pe cel bun:
— Nu vorbi prostii... Du-te iute.
— Mă rog... pentru asta m-ai chemat ?
— Sigur că pentru asta.
Domnul Cuparencu plecă ridicîndu-şi mînile în sus, dintre care una cu ciorapul :
— Dumnezeule, multă minte îţi trebuie! De s-ar isprăvi odată şi cu balul ista...
Dar cucoana, neluînd în samă imprecaţiile soţului, îi strigă din urmă :
— Vezi să fie identici!
Cum plecă bărbatul, doamna Cuparencu se duse la biuroul lui şi scrise repede o scrisoare. Chemă apoi pe Roza. Si punîndu-i în mînă ciorapul stricat:
. — Rozo, du-te pînă la Sofi cu scrisoarea asta. Are să-ti deie un pachet. .. Bagă de samă să nu-1 pierzi... şi vină repede acasă. Spune-i si din gura sa-mi împrumute o păreche sau două de ciorapi din cei pe care i-a adus din Bucureşti, dacă se potrivesc la coloare cu ai mei. Ai înţeles4?
— Am înţeles, cocoană.
— Ei, ce-ai să spui ?
— Am să spun că... la cocoana Safta.
— Spune mai iute, dobitoaco !
— Să-ţi deie două părechi de. .. călţuni.
— Nu numaidecît două... şi una îmi ajunge.dacă e ia fel cu ciorapul meu. Ai înţeles ?
Roza luă proba şi scrisoarea şi plecă numaidecît. După o bucată de vreme, care i se păru doamnei Cuparencu un an, soţul se întoarse, şi de la uşă, îi spuse cu un aer triumfător :
— Am găsit.
— Bravo, Iorgule! , Si domnul Cuparencu îi întinse un pacheţel învelit în hîrtie subţire.
Soţia sa îl desfăcu în grabă, şi se înfurie numai cît se uită la conţinut:
— Bine, Iorgule, ce fel de om eşti ? Se potriveşte aista cu aista?
Ca sa facă dovada şi mai evidentă, doamna apropie cei trei ciorapi unul de altul ţinîndu-i aşa ca să cadă lumina pe dînşii.
— Eu văd că se potrivesc foarte bine — făcu domnul Cuparencu, stricîndu-i-se pe loc dispoziţia.
— Ah, cînd îl aud vorbind !...
— Bine dragă, şi Horoviţ a spus că-s identici...
— Dar tu n-ai ochi ? Nu vezi că unii sînt rose-chair şi alţii rose-the ?
— Ce ştiu eu de prostiile tale ?
— Dacă nu ştii,, .de ce te îndesi să te duci?
— Cum ?..'". Mă îndes eu ? Nu m-ai chemat tu de la tribunal ?
— Te-am chemat crezînd că eşti om..'. dar dacă ştiam că nu eşti bun de nimica... nu te mai chemam.
— Acuma mă şi insulţi... însultă-ma încaltea bine... c-aşa mi se cade... dacă ascult de nebuniile tale.
Şi domnul Cuparencu trîntindu-şi pălăria pe cap se duse iute la tribunal să ieie cunoştinţă de rezultatul procesului. Abia ieşi'dumnealui şi intră Roza.
Ea îi întinse un petec de hîrtie şi ciorapul cu firul rupt. Doamna Cupargacu află că Şofi şi-a cumpărat într-adevăr ciorapi de la Bucureşti — dar nu se potrivesc de loc : ai ei sînt rose-saumon...
Cucoana se plimbă agitată prin odaie, cu ciorapii domnului Cuparencu în mînă. Din cînd în cînd se uita la ei punînd alăturea şi pe cel destrămat şi de fiecare dată constata absurditatea tonului. Ce e de făcut?... La cine să mai trimeată ? îi va pune aşa cum sînt... deşi nu se potrivesc cu pantofii. Iată ce înseamnă să trăieşti în provincie. .. poţi să mori... nu găseşti nimica !...
Resignată în faţa fatalităţii, ea trecu la lavuar unde se spălă pe faţă, pe gît, pe braţe, pe piept. Caută apoi ceva şi nu găsi. Cerceta pe după oglindă, prin garderob, pe mesuţă, şi negăsind nici acolo, chemă pe Roza *
— Unde mi-i apa de castraveţi ?
— Eu nu ştiu, cocoană...
■— Era aici.... Am pus-o cu mîna mea...
— Atunci musai'trăbui să se găsească.
— Nu cumva ai luat-o tu?
— Poi mie la ce mi-i bună ?
— Să nu te prind ca Iei ceva, păcătoaso, că te duc la poliţie. A clocotit apa ?
— Şi acuma colcăie...
— Du-te şi-o adă.
138
139
Roza aduse din greu, ţinînd de cele două torţi, o oală mare cu apă din care ieşeau aburi dogoritori, Ea o aşeză jos, răsuflînd uşurată. Apoi doamna Cuparencu, întocmai cum ar oficia un ritual'misterios pentru îmblînzirea geniilor răufăcătoare, îşi acoperi părul cu o bonetă de cauciuc, pe urmă şi-1 învăli legîndu-1 strîns într-un ştergar vărgat, ale cărui capete rămase în sus ca două urechi lungi. Părîndu-i-se că nu-i destul de apărată, se mai înfăşură pe deasupra şi cu un şervet gros care luă forma unui original turban. Ţinînd gata pregătite alte trei prosoape păroase, porunci Rozei să răstoarne vasul în lighean. Şi doamna Cuparencu se repezi cu obrajii în vaporii înfierbîntaţi, făcînd semne desperate bucătăresei s-o înnăduşe cu prosoapele grele, ca să nu se irosească nici o părticică din emanaţiile fierbinţi.
Ea stătu cîteva clipe deasupra ligheanului încins, apoi se trase puţin în lături, reveni şi se retrase din nou, iarăşi se plecă peste lighean şi iarăşi se îndepărtă, părînd într-adevăr că îndeplineşte cu minuţiozitate formula unui descîntec.
După ce-şi aburi bine obrazul, încît apa îi curgea în şiroaie, se liberă de învălişurile, superflue, alergînd apoi la oglindă să ' vadă efectul imediat. Şi admirînd puterea vaporilor într-un sens diferit de învăţatul francez (şi el cu oala lui), se tampona uşor cu un burete moale, care scoase la iveală un obraz fraged şi rumenit, convingîndu-se mai tîrziu că şi opera bigudiurilor rămăsese intactă...
Obosită de atîtea operaţii extenuante, se lăsă pe scaun comprimîn-du-şi pieptul. Rămase aşa cu capul pe spate într-un pseudo-leşin. Dar vreme de stat nu e multă, căci oarele sînt aproape şase...
~.R°?mna CuParencu se aşeză comod înaintea oglinzii, după ce mai întăi îşi puse la îndămînă două cutii rotunde, cîteva borcănaşe, un flacon de parfum în cutioara lui, o periuţă cu coada ruptă, două chibrituri stinse şi o migdală prăjită.
Prioritatea o avu borcanul cel mare care şi ieşi din rînd. Doamna luă cu trei degete din el o alifie şi o întinse pe toată faţa insistînd mai ales pe subt ochi şi prin jurul nasului. Rezemîndu-şi capul pe speteaza scaunului făcu o pauză de cîteva minute pentru caunsoarea să-şi producă efectul. După asta se şterse uşor cu un şerveţel de olandă plecîn-du-şi aşa de tare obrazul înspre oglindă, ca şi cum ar fi voit să-1 treacă printr-însa. îşi desfăşură apoi părul fluturîndu-1 ca pe un stindard glorios, avînd însă grijă să nu i se desfacă creţii. După ce-1 parfumă uşurel cu dopul flaconului, îşi alese o cărare riguroasă, adunîndu-1 la spate într-un motoc provizor ce părea totuşi grandios, din pricina iuţelii cu care fusese ticluit. Pieptănătura... e hotărîtă : â la Cleo.
Acum se începea adevărata artă. De aceea veniră la rînd pudra roză, pudra albă, care fură împrăştiate cu profuziune pe figură şi pe urmă alungate de pe unde nu trebuia de periuţa invalidă ; iar dintr-o cutiuţă mică, cît o monedă, un cocoloş de vată, colorată roş, atinse umerii obrajilor, bărbia urechii, prea puţin barba, ceva mai accentuat pe sub sprin-cene, şj cocoloşul fu abandonat în folosul migdalei. Cu vîrful ei se în-cunjură ochii, se încondeiară sprîncenele, trecîndu-1 c-o mînă sigură şi prin gene, dînd un mic ajutor acestora din urmă şi cele două chibrituri. .'.
Doamna Cuparencu îşi desfăcu în urmă cocul şi îşi scutură părul plecîndu-şi capul într-o parte, trebuind acuma să-şi reguleze definitiv coafura. Dar, înainte de a începe această operă capitală, sună. După un minut, bucătăreasa deschise uşa, gata să execute porunca.
Stăpîna îi spuse :
— Rozo, du-te şi te spală pe mîni. Ia huşte din putina cu borş şi freacă-te bine. Pe urmă să vii aici.
Cînd femeia ajunse în bucătărie, tocmai se întorcea domnul Cuparencu. El întrebă pe bucătăreasă:
— Ce face cucoana ? Roza răspunse prompt :
— Se dă cu greţărim.
Domnul Cuparencu veni în odaie la doamnă. îşi aruncă pălăria în capătul neocupat al sofalei, şi voi să se aşeze pe pat, lîngă rochia de bai, dar nevasta răcni :
— Nu acolo ! a w Domnul Cuparencu se îndreptă spre scaun. Doamna îi  spuse însa
cu acelaşi ton :
— Nici acolo !
Soţul îşi aruncă ochii la sofa : şi ea era ocupată. Văzînd că pentru dînsul nu-i loc, se duse posomorit în odaia de alături. Roza veni cu riiînile purpurii.
— Ia arată-mi-le, zise doamna Cuparencu.
Bucătăreasa îi întinse palmele : stăpîna ile mirosi, strîmbă puţin din nas, apoi spuse :
— Ia soponul meu şi mai. spală-te. Freacă-te bine.
Roza trecu în odaia cu ligheanul, iar cucoana zise către bărbatul său, care se lungise dincolo, pe pat.
— Iorgule, să te speli şi tu pe mîni... ai să-mi strîngi laseurile. Slujnica se întoarse de la a doua purificare, iar doamna, ^ pentru
toată siguranţa, îi turnă şi puţină colonie parfumată în pumni. Roza îşi duse mîniie la nas zicînd veselă :
— No.. . că mîndru ninosă !
Doamna Cuparencu, pieptănată cu tîmple, ca faimoasa favorită regală, se încăltă cu pantofii punîndu-şi, vai, ciorapii de la Horoviţ! Pe urmă, cu ajutorul Rozei, îşi fixă centura ce trebuia să-i comprime puţin formele : într-adevăr în unele locuri, ele ieşeau cam mult in relief. In aşteptarea acestei operaţii, ea îşi chemă bărbatul:
— Iorgule, vină.
Soţul se prezintă. Dar doamna îşi aduce aminte :
_ Nu te-ai spălat... Treci dincolo. Roză, toarnă domnului să se
spele pe mîni. . _
Domnul Cuparencu îndeplini întocmai imperioasa dorinţa a doamnei, aşa că, după cîteva minute veni şi el cu mîinile stacojii. Doamna, fără a i le mai miroase, îi turnă şi lui în palme din lichidul admirat de bucătăreasă. Şi... întocmai ca şi Roza, îşi duse şi domnul mînile la nas.
140
HI
După ce s-a clătit cu apa parfumată, soţul puse mîna pe laţuri Si, măcar că fără chef, începu să întindă de o parte şi de alta, ajutat de bunăvoinţa doamnei care se sugea mereu. El strînse scrîşnind din măsele pînă cîrid doamna Cuparencu zise „Destul" ! Apoi ea, părăsind preocupările egoiste:
— De-acuma îmbracă-te şi tu. Bărbatul întrebă :
— Am tot ce-mi trebuie?
Soţia îi răspunse punîndu-şi dessous-ul:
— Ai.
— Şi unde-s ?
— Sînt toate acolo...
— Cămeşa e curată ?
— Ţi-a adus-o Roza de la spălătorie.
— Dar cravata albă ?
— E în dulap.
Mînuşile mi le-ai spălat?.
— Pentru ce?... le-ai pus doar numai de cîteva ori. Ai tot, tot ce-ţi trebuie.
Soţul mai dori să afle ceva, în legătură cu altă ordine de idei :
— Noi ce mîncăm?
— întreabă pe Roză... eu nu mănînc nimica.
Domnul Cuparencu se scoborî în sufragerie, de unde peste vreo zece minute se întoarse încă şi mai rău dispus. Ceasurile sînt opt şi un sfert: trebuie să se gătească şi el. îşi scoase fracul din garderob şi îl cercetă : o mîneeă era cam şifonată, iar pe umeri avea o uşoară pată surie. îl aşeză pe pat, în odaia sa. Alături îşi puse cămeşa scrobită. Ca să-şi găsească cravata, a trebuit să răscolească toate albiturile. Mînuşile, murdare pe la degete. El se opri o clipă locului, uitîndu-se cu un sentiment de milă la aceste obiecte de mare ţinută aruncate unele peste altele pe pat. Apoi începu să se plimbe prin odaie, frămîntînd nişte idei care n-aveau nici o legătură cu balul de la Prefectura judeţului.
Dincoace, doamna Cuparencu făcea acuma proba florilor. Luă camelia şi o duse la cap, cercînd să vadă cum o prinde : în faţă şi îri profil. De la cap o purtă la umăr, întorcîndu-se în diferite direcţii, iar de laumăi o scoborî la piept, fără să poată încă spune care ar fi poziţia cea mai avantajoasă. Iar trandafirul îl puse întăi la piept, apoi la umăr şi pe urmă la cap, cînd înaintînd, cînd dîndu-se îndărăt în faţa oglinzii.
Domnul Cuparencu mai aruncă o privire dispreţuitoare asupra ţinutei sale de gală, şi cu mişcarea omului care face. ceva împotriva voinţei hotărî să se îmbrace. începu întăi cu aranjamentele preliminare. îşi prinse manşetele la cămeşă, pe care o împodobi şi cu seria bumbilor de rigoare. Cînd să-şi aşeze însă butonul de la gît, el trecu cu totul prin gaură. Mai cercă odată, însă... zadarnic: butoniera ajunsese de două ori cît trebuie. Domnul Cuparencu rămase gînditor, cu cămeşa de mare ţinuta în mînă şi cu ochii la ruptură. Şi ca şi cum ar fi avut în; faţă o oglindă magică, îşi văzu acolo imaginea vieţii. îşi aminti de însură-
toare. .. o prostie enormă... apoi de neînţelegerile şi de sfezile veşnice care îl amarau făcîndu-1 de multe ori să-şi blesteme traiul. Ii apăru dezordinea în care trăia, încurcăturile băneşti, din pricina cheltuielilor nesăbuite, şi se opri la masa tristă din astă sară, cînd singur a trebuit să umble prin oale şi să mînînce... o porcărie. El se înduioşa de viaţa sa stricată din pricina femeii care dincolo se gătea cu ardoare, ca să pară cît mai frumoasă... Şi pentru cine făcea asta ?... Pentru dînsul ?
Domnul Cuparencu aruncă cît colo cămeşa din mînă şi spuse tare soţiei sale :
— Eu nu mai merg...
Urmă o linişte după care el zise cu glas mai ridicat:
— Auzi ?... Nu mai merg la bal.
Doamna Cuparencu, tot în dessous, deschise uşa cu trandafirul în mînă, şi întrebă :
— Ce spui ?
— Eu nu mai merg în astă sară. .. Soţia îl fulgeră c-o privire tăioasă :
— Se vede că nu eşti în toate minţile.
— Sînt... ori nu sînt... e altăceva... în sara asta însă nu merg.
Şi ca să arate că lucrul e serios, domnul Cuparencu îşi desfăcu patul. Femeia totuşi nu voi să creadă...
— Desigur... glumeşti...
— Ba hu glumesc de loc.
— Atunci trebuie să fii nebun.
— Şi asta se poate.
— Şi (pentru ce, mă rog?
— Treaba mea.
— Iorgule, nu mă fă să-nnebunesc şi eu...
— Mi se pare c-au izbutit alţii înaintea mea...
Doamna Cuparencu, dînd cu ochii de cămeşa aruncată şi avînd o vagă intuiţie, schimbă tonul :
— Ei... haide... haide.. Te rog ! Se vede că asta aştepţi...
Şi ea voi să se apropie de dînsul. Domnul Cuparencu se înfurie :
— Poţi să-mi cazi în genunchi. .. nu merg !... Şi... ca să fii bine încredinţată. .. uite. ..
El se repezi şi îşi rupse cămeşa de bal din poale pin' la guler. Doamna Cuparencu, schimbată la faţă, zise :
— Aşa ? şi trecu furioasă dincolo, de unde se întoarse cu lighianul cu apă. Şi, pin' să mai zică ceva, domnul Cuparencu se trezi cu conţinutul ligheanului în faţă, pe urmă şi cu vasul în cap. Iar doamna Cuparencu fugi în odaie de unde venise, strigînd cătră Roza :
— Pune-te-n uşă !
Amîndouă femeile se înţepeniră cu spatele la intrare, căutînd să nu Ie fugă tălpile pe scînduri. Domnul Cuparencu rămase nemişcat în mijlocul odăii, fără nici un gînd de reacţiune. Pentru a uşura scurgerea apei prin pantaloni, îşi îndepărtă picioarele unul de altul zicînd încet :
„Ce ticăloşie !"
143