DIN AMINTIRILE LUI CONSTANTIN CASIAN
Din vîrsitia copilăriei mele — începu prietinul nostru Casian — mi-a rămas pînă astăzi acea atmosferă de bielşug şi mulţămire care într-o vreme era prin gospodăriile moldoveneşti. îmi aduc bine aminte cînd, la zile mari, mama se scula pînă în ziuă, plină de griji pentru rostu] ei de gospodină ; iar cînd la sărbătorile Crăciunului şi ale Anului nou tata deschidea larg porţile tuturor celor care se îndreptau spre pragul nostru ; cînd stăpîni şi slugi simţeau că sînt în sărbătoare ; cînd primăvara, flăcăii gătiţi cu pălării împodobite (cu cordele şi pene de păun aduceau îm Săptămîma Paştilor mieilul viu şi gras, umlMînd cu vălăritul, eu mă simţeam fericit, aşa cum se' simte un copil viidi şi sănătos în vîrsta aceea în care pricepe atît de bine farmecul sărbătorilor!
Argaţii din ogradă şi vezelteii erau prietinii miei cei mai buni. Mai ales pe unul, Neculai Vîntu, multă vreme nu l-am uitat! Nimeni nu se pricepea ca dînsul să-mi facă trişte din curpăn de bostan, morişti de şindrilă şi muzici fel de fel din trestie, sau cară din vîrfuri de stni-jăni, la care înjugam boi făcuţi din lutul de pe malul iazului, pe care Neculai ştia să-i ardă în foc aşa de bine, ca să nu le strice forma ! Cine putea prinde mai bine decît dînsul, cu covată ori cu laţul, vrăbiile gureşe, piţigoii cei ciudoşi ori prigorii cu glas jalnic? Cine împuşca uliul, atunci cînd în roate mari se apropia de păsările spăriate, sau cioarele, cînd se strîngeau iarna cu sutele ?
Pentru asta, dacă vacanţele aşteptam să mă duc la ţară ca să văd pe mama, pe tata şi pe ceilalţi ai casei, n-aş putea spune dacă nu aşteptam cu mai multă nerăbdare să văd pe Neculai Vîntu. De aceea, cînd mă căutai, mă găseai în grajd, uitîndu-mă la Neculai şi minunîndu-mă cum de nu se teme cînd la secelat se pleca pe sub pîntecele cailor, sau cînd umbla pe dinapoia lor,- ori şedeam lîngă dînsul şi ascultam cîntecul lui din drîmbă, pe cînd caii aşezaţi între stănoaigelle lor ronţăiau fînul, întorcîndu-şi capetele din cînd în cînd şi uitîndu-se la noi.
— Neculai, ziceam eu, nu mergi cu caii la apă?
— Azi nu beu caii apă.
— De ce, Neculai ? întrebam cu grijă.
23
— Fiindcă-i miercuri şi miercurea nu beu apă. Dar dacă mi-i aduce de sus oleacă de tutun de la boier, apoi... oi vedea eu.
într-o fugă mă repezeam în casă, unde stăteam foarte cuminte, cu ochii ţintă Ta tabacherea tatei, pe care el de obicei o ţinea pe masă. Apoi, după ce înşfăcam, cînd îmi venea bine, cîte-o mînă, mă duceam într-un suflet la Neculai, care mă lua lîngă dînsul pe patul lui din grajd, unde mă simţeam aşa de bine !
Iar cînd venea vremea, Neculai, apucîndu-mă de un picior, mă ajuta să mă sui pe calul cel murg, care avea umblet, iar el se arunca pe părul celui roib şi, ţinînd de căpăstru şi pe surul de călărie al tatei, ne scoboram devale, ca doi prietinii:
— Neculai, cînd mergem să mai împuşcăm vrun bîtlan ?
— Cînd n-a fi boierul acasă.
— Halice mai ai ?
— Fac eu zburaturi dintr-un ceaun.
Hotărît, din toţi ai casei, pe Neculai îl iubeam cel mai tare i Dar şi cînd mă întreceam cîteodată cu gluma şi-i puneam pe furiş o bucată prea mare de gheaţă în slîin, de sărea ca muşcat de şarpe, în rîsetele celor de faţă, atumldi Neculai se mania şi, repezindu-se după mine, mă prindea în braţe şi ţinîndu-mă strîns spunea bucătăriţei:
— Jupîneasă Mărie, ia dă-mi cuţitul cel mare, că de-acu îi fac felul.
îŞi mă ameninţa cu o operaţie al cărei înţeles multă vreme nu l-am cunoscut.
Iar cînd la urmă Neculai Vîntu a fugit, după ce a furat mai multe lucruri, între altele şi burduful de la trăsură, eu mă uitam cu ciudă la tata şi la mama, care-1 încărcau cu tot felul de ponoase, iar noaptea plîngeam ca după moartea celui mai bun prietin...
Cum am isprăvit clasele primare, tata, care trăgea nădejde să mă facă om mare, m-a dat la „Academie", cum numea el liceul din Iaşi şi cum îl mai numeau şi alţii. Patru ani am fost intern ; patru ani am gustat din amărăciunea acestui fel de închisoare, unde n-am auzit o vorbă bună din partea nimănui, unde n-am primit un sfat de la nimeni, unde n-am cunoscut o îngrijire caldă si omenească, şi unde totul se făcea numai de formă. Şi de aceea, cînd veneam cîteodată sărbătoarea acasă, unde începuse acuma să. se simtă lipsa şi nevoia, o jale care-mi sfîşia inima mă cuprindea ori de cîte ori venea vremea să mă întorc înapoi. De multe ori, cînd sărutam mîna mamei la plecare, mama simţea o lacrimă caldă căzînd pe mîna ei, măcar că eu mă stăpîneam din toaite puterile mele ? şi, dacă nu mi-ar fi fost ruşine, aş fi plîns cu şapte rînduri de lacrimi...
— De ce pfcgi, Costică ? îmi spunea mama, săirutînldu-mă pe frunte. Caută de-nvaţă bine şi te poartă cum se cade, căci tu vezi cum îi merge lui tată-tău.
Mie îmi Venea să mă bocesc cu glas. însă mă ruşinam tare de mama. Dar iarna mai ales, răceala vremii de afară, trecătorii grăbiţi, cîte un cerşitor tremurînd în zdrenţele lui, dughenile cu ferestrele
£4
luminate frumos, totul mă făcea ca, atunci cînd băteam în poarta internatului pentru a-mi deschide, mai întîi să-mi şterg ochii înroşiţi de plîns şi de lacrimi...
în curînd clopotul suna, vestind repetitorul, cînd vrun pedagog plictisit venea să ne deie gust de învăţătură...
în internat eram foarte neastîmpărat, şi porecla de „Varga lui Dumnezeu" pe care mi-o dădeau cei de acasă o meritam cu prisosinţă aici. Odată m-am suit chiar sus pe „Arcul Academiei", care astăzi nu mai este, de unde am admirat, pînă m-au simţit, poziţia laşului dinspre asfinţitul soarelui. De învăţat însă învăţam bine, mai cu samă în cei dintăi ani, dar profesorii şi aici aveau de spus cîte ceva de rău cînd venea cineva de la mine. Din pricina asta nu-mi plăcea de loc să vie ai mei pe la şcoală, şi cu deosebire tata, Dumnezeu să.-l ierte !
lata de altmintrelea dădea rar pe la şcoală. Uneori, în recreaţie, pe cînd ne vînzoleam prin ograda externatului, unul din băieţi mă striga şi-mi arăta cu degetul spre poarta liceului. Tata venea cu pasul lui domol, iar eu mă desprindeam din grupul unde mă hîrjoneam, ieşin-du-i întru întîmpinare, şi ruşinîndu-mă, nemernicul de mine, pentru că era prost îmbrăcat După ce-i sărutam mîna, se îndrepta spre cancelarie, iar eu aşteptam prin apropiere, uitîndu-mă la cei «care se strîngeau în jurul meu. Vedeam pe tata cum îşi scotea pălăria cînd ajungea la uşă, cum îşi aşeza părul şi musteaţa şi îşi scutura ceva închipuit de pe haine, apoi intra cu smerenie. Prin uşa deschisă, şi prin fumul de ţigară dinăuntru zăream o clipă mutrele cunoscute ale profesorilor. într-un tîrziu el ieşea, acru şi posomorit, şi-mi zicea cu obidă :
— Ai să rămîi ripitent, iară tovarăşii mei se îngrămădeau măsu-rîndu-1 din cap pănă-n picioare.
După plecarea tatei, rămîneam foarte trist, rezemat de vrun părete, pe cînd diavolii de băieţi săreau într-un picior în jurul meu, şi băgîn-du-mi degetele în ochi, îmi strigau :
— Ri-pi-tent, ri-pi-tent!
ÎM veneai să mă reped şi să-i înhăţ de cînepa dracului, mai ales pe unul care găsise şi o melodie pe cuvintele „Casianu ripitentul41, pe care o cînta bătînd tactul cu degetul.
După ce clasele se isprăveau, un zgomot infernal se auzea prin tot rîndul de jos, unde erau elevii din clasele mai mici, iar în foiala şi dezordinea care se producea -se auzeau totdeauna mişte vorbe sacramentale :
— Interna sus, formic acasă, dimnizei şi mama vostra i
Era neamţul Felix, pedelul liceului, care apărea de pe undeva cu un smoc de chei în mînă şi care în chipul acesta trimetea în fiecare zi pe interni sus şi pe externi (furnici ?) acasă.
Ori de cîte ori venea tata pe la şcoală, restul zilei nu-mi mai tihnea. Iar noaptea, în răceala şi-n întunericul dormitorului, eu mă gîn-d-eam la dînsul, lia munca lui cea grea, fără folos .aproape, la mama, pe care de cîteva ori o văzusem plîngînd, la surorile mele, la casa de la ţară, la poarta cu hulubărie, la cinele Tărbizon... la atîtea şi atîtea lucruri vechi şi cunoscute, şi lacrimile îmi curgeau şiroaie şi amare,
25
udîîidu-mi căpătâiul. Şi pe cînd sforăituri uşoare se auzeau aproâfcâ din toate paturile, eu mă întorceam pe o parte şi pe alta, în timp ce cîntecul vreunei minavete ori şuierăturile sergenţilor de noapte ajungeau triste-triste ,păn' la mine !
Intonata! nu l-am ţinut decît pînă la sfârşitul clasei a patra, cînd l-am pierdut, fără să fiu păgubaş...
Mare lucru a fost în viaţa mea de copil teatrul cu plăcerile lui.
Cînd eram mic, mă luase tata la grădina „Tivoli", din dosul bisericii Baniu din Iaşi, unde juca o trupă de aicltori. Mi-ăriuc aminte impresia puternică pe rare mâ-a făcut-o atunci Doctorul fără voie a lui Moliere şi hazul meu nespus. Ceva mai tîrziu, am auzit că un actor vestit, Manolescu, cu trupa lui, a sosit ila Saşi ca să deîe mai multe reprezentaţii în grădină. Cum am aflat acest lucru, nu mă gîndeam decît la teatru şi la actori... şi multe sări am stat în stradă pînă la sfîrşitul reprezentaţiei, la porţile acelui local, unde oamenii erau atît de fericiţi! Auzeam din cînd în cînd cîte un actor răcnind, ori glasul ascuţit al unei actriţe, sau deodată nu se mai auzea nimic, după care un rîset zgomotos, urmat de aplauze furtunoase, de bravo, venea pîn'la mine. Eu mă frăsuiam pe-afară, înălţîndu-mă în vîrful degetelor, ori mă uitam zadarnic printre scîndurile gardului. Ce n-aş fi dat să fiu şi eu înăuntru !
Int)r-o zi de vacanţie — isprăvisem clasa a treia — venind prin tîrg, văzui anunţat pentru ziua următoare Doi sergenţi. Odată auzisem pe unul din ai casei spunînd că la această dramă toată lumea plînqe. O mare dorinţă se născu atunci în mine ca s-o văd şi eu vrodată. Şi iată că acuma era să şe joace. Cetii afişul întreg de la început pînă la sfîrşit, cu (distribuţia rolurilor, începutul reprezentaţiei, preţurile, chiar şi locul unde se tipărise anunciul avînd şi el ceva din farmecul reprezentaţiei. Dar sara ne-am întors acasă, la ţară, cădi vara ne mutam cu toţii acolo. Noaptea, pot zice, n-am închis ochii, căci m-am gîndit şi m-am întrebat necontenit, ce fel de sergenţi să fie aceia? A doua zi nu mi-am găsit astâmpăr, şi cînd îmi închipuiam că n-am să văd pe cei Doi sergenţi, un fel de leşin mă cuprindea. Ştiam bine că dacă voi spune celor de-acasă cum stă lucrul, chestiunea era compromisă.
Mă dusei totuşi la mama.
— Mamă, te rog, spune (altei să-mi deie un franc.
— Ce-ai să faci tu c-un franc? zise mama cu un ton ca şi cum i-aş fi cerut o sută.
— îmi trebuie... te rog!
— Du-te şi-i spune lui tată-tău să-ţi deie, zise mama rizind.
De tata mă temeam şi aveam o sfială aşa de mare, nu numai eu, dar; şi ceilalţi fraţi şi surori ale mele, încît niciodată nu vorbeam cu dînsul din pornirea noastră, orice trebuinţă am fi avut. Şi cu toate că el nu ne-a dojenit măcar o dată înf viaţa lui, totuşi, în faţa sa, nici unui din noi nu îndrăznea să vorbea|că taie, lucru care-1 supăra de multe ori. Căci tata, om rece şi veşnic năcăjit, avînd o casă de copii şi mer-gîndu-i rău de la un timp trebile moşiei, se închisese într-o lume de
afaceri, de conturi şi socoteli, în care noi ceilalţi ocupam un ioc foarte puţiiv
Iar mama îşi bătea joc de mine cînd mă trimetea la dînsul. Să ti ştiut însă că-n viaţa mea nu m-aş fi dus la teatru, şi tot nu m-aş fi putut hotărî să-i spun dorinţa mea...
Atunci am făcut şi eu un pas îndrăzneţ. De pe la o vreme, am şters-o frumuşel de-acasă, pe jos, păn' la Iaşi, şi fiindcă satul nostru este vro jumătate de poştă departe de oraş, cam pe la asfinţitul soarelui am ajuns în tîrg. De la barieră m-am dus întins la grădină, pe care am găsit^o închisă, fiind încă devreme. Apoi deodată văzui un om înăuntru, venit nu ştiu de unde, aşezînd mesele şi inspectînd felinarele. Pe urmă, încetul cu încetul, au început să vie şi actorii, pe care-i cunoşteam după feţele lor rase şi zbîrcite. Fiecare din ei era pentru mine un personaj extraordiruar. în sifîrşit, caisa se deschise, şi un om cu musteţi aşeză înaintea lui nişte caietele colorate. „Biletele"... gîndii eu, şi o săgeată îmi trecu prin inimă.
Publicul începu să vie. Cîte o cucoană groasă, în miilocul unei familii, se legăna pină la intrare, dispărind apoi in grădină cîte un domn, care, după ce stătea un moment cu capul la deschizătura casei, trecea înăuntru cu hîrtiuţa colorată în mînă cîte o păreche, care se ot)rea, domnul pentru bilete, doamna pentru a-şi potrivi pălăria. Şi pe Cînd toţi aceşti fericiţi intrau în grădină, eu umblam forfota de colo pînă colo, gîndindu-mă ce să fac ca să pătrund înăuntru...
„La urma urmei, voi rămîne afară, şi tot voi auzi cîte ceva11... gîndii eu deznădăiiduit.
Dar nemulţămit de soluţie, îmi veni în minte: „Dacă m-aş rucra să mă lese înăuntru?" Şi, pe cînd înaintam luîndu-mi inima în dinţi, iată că din crrădină iese unul şi se îndreaptă cătră cei care stăteau ca şi mîne înaintea porţii:
— Măi, care din voi vreau să facă pe soldaţii ? întrebă el uitîn-du-se Ia noi.
— Eu, domnule, vă rog!...
Si mă băgăm mereu în sufletul lui.
Domnul acela m-a ales pe mine, a mai ales încă patru, şi cu toţii am intrait înăuntru.
„Voi vedea pe Manolescu, poate voi şi vorbi cu dânsul", mă gîndeam, în culmea fericirii, pe cînd străbăteam mai pe de lături grădina.
Cînd m-am suit pe scenă,, am văzut un actor înalt, foarte frumos, îmbrăcat cu nişte pantaloni roşii.
— Unde ai găsit stărpiturile acestea,, zise el, şi mă măsură pe mine mai ales din cap pînă-n picioare, oprindu-şi privirile la ciubota mea, care de atîta drum se rupsese de-al binelea.
Apoi se adresă celui care ne recrutase :
— Haide, du-te şi-i îmbracă.
Am aflat că acela era Manolescu...
28
27
Ne îmbrăcarăm cu nişte haine colorate de cit, ne înfăşurarănî picioarele cu nişte turetci de muşama, ne dădură nişte săbii de tinichea, ne puseră nişte musteţi de lină, iar mie şi o barbă neagră, după care ne~au învăţat ce trebuie să facem...
Poate aş fi plîns şi eu în cursul reprezentaţiei, dacă în momentele cele mai tragice n-aş fi fost pe scenă, cu sabia scoasă, dar cu gindul că toată lumea din grădină se uită la ciubota mea ruptă. Această ciubotă m-a chinuit toată sara !
După ce s-a isprăvit reprezentaţia, pe la ceasurile unu din noapte, mă pregătii să mă-mtorc acasă, la ţară, căci în oraş n-aveam unde să dorm. De aceea, de la teatru o luai de-a dreptul spre barieră. De la un loc, pe şosea, m-a pălit un somn, şi, tăind drumul, m-am culcat sub poalele unui deal, iar cînd m-am trezit, soarele era sus şi drumul umbla de mult.,.
Cum mergeam pe şosea, de la o vreme am băgat de samă că oamenii se uitau curios, întoircîndu-şi capetele după mlime ; ba o ţărăncuţă . dintr-un grup, rîzînd ca de-o năzdrăvănie, îşi făcu cruce bătîndu-se apoi cu mîna peste gură.
Cînd am intrat pe poartă, acasă, iaca şi mama :
— Ce-ai păţit, mă întrebă ea cu spaimă, ca şi cînd ar fi văzut im lucru supranatural. Unde ai fost?
— 'Niicăiri, iam răspuns, şi instinctiv am dus mina la faţă.
— Ce ai, bre? zise mama dîndu-se mai aproape de mine. Fugii în casă la oglindă,..
Aici, întăi m-am spăriet îngrozitor, căci nu m-am priceput ce pot fi acele mînjituri negre şi scorţoase de pe obrajii mei, pe sub nas şi pe toată barba, oa nişte răni şi tăieturi; apoi îmi veniră în minte toţi oamenii pe care i-am întîlnit pe drum şi în sfîrşit mi-am amintit de barba şi de musteţile de la teatru !
Nemaiavînd încotro, m-am spevedit mamei, care mi-a spus numai atîta : „Ei, las' tu, c-a da el tată-tău cu ochii de tine!"
De atunci teatrul nu mi-a mai ieşit din cap, iar într-o bună zi î&u veni în minte : „Dacă aş face şi eu o piesă de teatru?" Dupâ ce m-am gîndit cîtva timp, am găsit şi subiectul: Popii din zilele noastre, comedie în 3 acte. De îndată ce m-am hotărît să devin autor dramatic, o schimbare radicală s-a făcut în mine. Cei de acasă nu se pricepeau ce înseamnă plimbările acelea în lungul şi-n latul ogrăzii, făcînd schime si vorbind singur, încît mama cu adevărat intrase la grijă :
— Eu nu ştiu, frate, ce are băiatul ista de-o bucată de vreme... spunea tatei, şi-i istorisea cele ce observase la mine.
— Nu cumva calcă-n străchini ? întrebă tata.
— Ce, Doamne iartă-mă, de pe-acu ? Ascultam convorbirea lor cu... milă.
Iar după ce m-am apucat să scriu, furişîndu-mă de cei de-acasă ca şi cum aş fi făcut o faptă rea, şi cînd, cîteodată, sara rîdeam singur cu hohot, mama, spărietă, deschidea repede uşa :
— Bre, tu ai să-ţi ieşi din minţi, ce ai de rîzi singur, ca nebunii ? Eu zîmbeam de ignoranţa mamei...
28
Pînă la sfîrştiul vacanţei am terminat comedia, ba încă am făcut şi o dramă într-un act, şi amîndouă trebuiau să fie jucate de... Manolescu, căci le făcusem anume pentru dînsul.
După ce le-am scris frumos şi le-am dedicat la doi amici, m-am dus la cea mai mare tipografie din Iaşi ca să le tipăresc. I-am spus stă-pînului că am făcut două piese de teatru, că aş voi să le tipăresc, iar riştigul din vînzare să-1 împărţim pe jumătate, el şi cu mine. Dar negustorul, zîmbind puţin, mi-a tăiat scurt apa de la moară, spunîndu-mi curat că nu face astfel de negustorie şi m-a minat aiurea. Eu n-am înţeles de ce se leapădă el de-o afacere aşa de bună şi m-am dus la altul :
— Am nişte piese de teatru şi aş vrea să le tipăresc.
— Cine le-a făcut ? mă întrebă unul de-acolo.
— Eu, cine ? *
— Bravo ! Şi ai parale ?
— Nu... Vrau să le tipăresc fără parale, iar cîştigul să-1 împărţim pe din două.
— Foarte bine, zise el, făcînd din ochi unuia, ia să vedem operele!...
Şi, după ce se uită, prin ele, mă întrebă rîzînd : -— Şi pe urmă. ce vrei să, faci cu dînsele ?
— Să le joace Manolescu, am răspuns eu fudul.
— Aşa da, zise el, veselindu-se de-al binelea. Apoi, uite ce-i, băietele : dă-le întîi să le joace şi după asta le tipărim.
Dar mie nu-mi convenea de loc, căci voiam să le dau tipărite gata lui Manolescu. Apoi semnul acela din ochi nu-mi prea plăcuse ; de aceea m-am dus la alt tipograf, care m-a îndreptat la o librărie, lucru ce n-am înţeles, căci doar voiam să le tipăresc, nu să le vînd. Am colindat apoi toţi tipografii luîndu-i de-a rîndul, ducîndu-mă chiar şi la cei care confecţionau numai bilete de vizită, renunţînd în cele din urmă şi la jumătatea mea de cîştig, dar degeaba! De aceea m-am hotărît să le trimet lui Manolescu netipărite...
In vremea asta trecusem în clasa a patra şi şcoala se începuse, într-o sîmbătă sara, pe cînd aduceam pe mama de la o prietină a ei, pe la unsprezece ceasuri din noapte, pe o hudiţă dosnică, unde nu se vedea nici ţipenie de om, eu mă gîndeam cu plăcere la ziua aceea mult aşteptată. Vedeam teatrul plin şi publicul rîzînd cu hohote, între-bînd care mai de care cine-i acela care făcuse piesele : auzeam aplauzele, care nu mai conteneau, vedeam şi oîţiva profesori, apoi: „Bravo! bravo ! Autorul! Autorul!" Şi cum mergeam tăcut, alături de mama, îmi scot pălăria din cap şi fac deodată un compliment adînc.
— Da' ce ai, bre ? îmi zise mama spăriată.
Nu i-am spus că mulţămeam publicului, ci, ruşinîndu-măi, am în-gâimat ceva neînţeles.
Dacă au ajuns sau nu operele mele în mîna lui Manolescu, nu ştiu, dar vă asigur că le-am încredinţat unui actor să i le deie. Peste vro cîteva Săptămîni, actorul mi le-a înapoiat spunîndu-mi să le mai dreg cînd voi fi mare şi, aflînd cît de mult îmi place teatrul, mi-a dat voie
29
să vin întotdeauna la reprezentaţie. Dar fiindcă sala „Pastia", unde se juca, era prea mică, mă învoi să stau între culise. Eram acum extern, în clasa a cincea, aşa că în anul acela numai de teatru m-am ţinut. De învăţat, nici vorbă! Cînd să înveţi, dacă ziua eram ocupat în vederea sării, iar sările, pînă după miezul nopţii, mă veseleam cum puţini s-au veselit vreodată? Nu-i vorbă, îmi luam eu. cărţile în buzunar pentru ca să cetesc între acte : dar parcă era un făcut, acest lucru nu se întîmpla niciodată.
Mama, care şedea cu noi în tîrg, nu mai ştia ce să facă, căci eu aproape nu stăteam sările pe acasă.
într-o zi, povestii unui coleg cum mă duc la teatru, cum mă lasă înăuntru şi celelalte.
— Ştii, ce, hai desară cu mine, i-am zis in cele din urmă,
— N-oi păţi ceva ? mă întrebă el.
— Dacă eşti cu mine, n-ai nici o grijă.
— Nu, nu anerg, mi-i frică, ziise el, după ce se gîindi puţin,.
— Nu fi prost, haide, bre Motăş, se joacă Regina Mai got, şi Manolescu are rol comic.
Şi ni-iam ţinut de dânsul atîita, încît, în cele din urmă, ademenit, cu toate că era un băiet serios şi aşezat, a primit.
Mama, cătră sară, numaidecît a simţit că am de gînd să pornesc de-acasă. De aceea, după. masă mi^a spus :
— în atstă sară ai să stai acasă să-ţi înveţi pe mine.
— N-am nimica de învăţat, şi-apoi am treabă în tirg.,.
— Ţi-oi da eu o treabă de nu-i putea s-o duci ! Haide, ia-ţi cartea ! Am deschis o carte şi m-am prefăcut că cetesc, apoi, după cîtva
timp, am anunţat:
— Ştiu lecţia. De-acuma mă duc.
Mama îmi spuse atunci să merg întăi cu dînsa şi "cu soră-mea în oraş. Am plecat, cu gîndul să ne întoarcem cît mai iute, ca apoi să«-mi caut de treabă. Dar, cînd am ajuns pe-aproape de casă, la întoarcere, sora mea mi-a înşfăcat căciula din cap şi, dînd-o mamei, îmi spuse :
— De-acu, du-te la teatru !
Ce să fac ? Multă vreme n-aveam de pierdut, căci Motăş mă aştepta în colţ, la „Traian". O luai în halul acesta pe stradă, măcar că era un pui âe ger, iar de la noi pană la teatru, o bucată bună. Trecătorii se uitau pe drum la mine ca la un om scăpat din balamuc, văzîmdu-mă în luna lui dechemvrie, cu capul gol la plimbare. L-am găsit pe amicul meu, care mă aştepta la locul ştiut şi căruia nu-i venea să creadă ochi-lor cînd m-a văzut cu urechile roşii, apreciind în acelaşi timp sacrificiul ce-1 făcusem pentru dînsul.
Am intrat pe din dos, printr-un coridor lung, conducînd pe Motăş parcă ar fi fost acasă la mine ; am scoborît nişte scări, am suit altele şi am ajuns pe scenă...
Un actor, îmbrăcat pentru joc, stătea jos, alături de-o actriţă tinerică, şi-i spunea nu ştiu ce, iar în răstimpuri îi săruta mîna. Ei îşi cântară însă de treabă,, fără să ne bage pe noi în samă.
— Stăi aici, i-am zis lui Motăş, şi i-am arătat un loc între culise. Motăş îşi scoase căciula din cap, se vîrî acolo unde-i arătasem
şi începu sa se uite împrejur. Eu mă învîrteam de colo pînă acolo dîn-du-mi aere de amfitrion. în vremea asta, iată că vine actorul Evolschi, spaima băieţilor cu contramarce şi a celora care intrau cu pleaşca, cunoscut pentru brutalitatea şi violenţa lui, şi a cărui răutate se vedea numai uitîndu-te la dînsul.
Dînd cu ochii de Motăş, se opri brusc, ca şi cum ar fi descoperit un lucru grozav, monstruos :
— Ce cauţi acolo ?
Motăş făcu un semn, arătînd adică că-i cu mine.
— Ce face? ! zise el strîmbîndu-şi faţa şi făcindu-se că nu pricepe.
— Am venit cu dînsul, răspunse Motăş şi iarăşi mă. arătă. Evolschi se întoarce repede şi dă cu ochii şi de mine :
— Dar tu ?
Cei doi actori se uitau acuma la noi şi rîdeau. Eu îi spusei numele protectorului meu :
— Aşa ? făcu Evolschi rînjindu-se ca şi cum adică acuma s-a dumerit el bine ; apoi, fără nici o tranziţie, răcni straşnic făcînd ş-un gest pentru bătaie : Afară, spurcăciunilor !
Bietul Motăş, aninîndu-se printre culise, o rupse la fugă prin coridorul cel lung, urmat de mine, care veneam mai încet şi nu mai puteam de ruşine.
în liceu aveam doi prietini, de oare am fost aproape nedespărţit. Unul mic la stat şi bătrîn de ani — de prin clasa a treia fusese scutit de armată — cu faţa mică, boţită şi spărietă, cu fruntea totdeauna încreţită, uitîmdu-se mereu pe sus, de pancă sie temea să nu-i cadă ceva în cap, foarte prost la învăţătură, dar altmintrelea camarad bun şi iubit de toată clasa pentru caracterul şi ghiduşiile lui. îl chema Gheorghe Săvoiu; noi, pentru strălucitele lui calităţi intelectuale, îi ziceam Ghită Bocîncâ.
Celălalt, cu mutra gravă şi urîtă, cu un picior oleacă strîmb, purta ochelari, iar paltonul, totdeauna între umere. Cum ieşeau profesorii din clasă, îl şi vedeai ou ţigara în gură. Părea un original — cam caraghioz spuneau unii — dar eu întotdeauna protestam. Avea aplicaţie la învăţătură, era însă şi mare meşter în ale copiatului. îi zicea Ilie Andreescu ; noi îl porecleam Spancioc.
Eu, totdeauna vesel, crezind că tot ce zboară se mănîncă, aş fi putut să-nvăţ bine, şi cele patru coroane pe care tata le-a strîns multă vreme în „odaia mare", deasupra oglinzii, erau o dovadă ; dar, vorba profesorilor, „eram leneş". între noi nu era nici o asemănare, şi cu toate acestea n-a fost prietenie mai vestită pe timpurile acele în liceu.
Săvoiu nu pricepea nimica ce învăţa. Adeseaori, eu, care-l eram un fel de mentor, stăteam ceasuri întregi ca să-i explic ceva foarte simplu, pe care la urmă Săvoiu înţelegea pentru scurtă vreme.
30
31
— Nu aşa, Săvoiu, ita e ita şi omega, omega; ce le încurci pe amîndouă?
— Vra să zică... vra să zică... — şi mă apuca de mînă, — stăi.., vra să zică... şi spunea apoi lucrul pe dos.
— Nu aşa, Săvoiu, invers I
Săvoiu se gîndea adînc pentru a întoarce lucrul, plimbîndu-se prin odaie şi fluturînd din mini. Apoi deodată mă întreba :
— Măi Casiene, ce zici, oare să m-asculte astăzi ?
— Dă, bre Săvoiu, de unde să ştiu eu ?
Atunci Săvoiu, renunţind pentru moment să mai întoarcă lucrul invers, făcea calculul probabilităţilor, dacă îl va asculta sau nu, după care ia urmă, liniştit, renunţa definitiv.
Dar şi mie, cele de mai multe ori, îmi era lehamite, şi-1 lăsam în plata Domnului cu grecească cu tot.
Multe din răspunsurile lui erau vestite :
— la spune, ce prozator mare cunoşti d-ta pe vremea lui August ? il întreba profesorul de latineşte.
Săvoiu se făcea c-a uitat, în vreme ce cu urechea trăgea spre banca, apoi răspundea din toată inima :
— Schopenhauer,
Clasa clocotea : cîţiva, prin fund, miorlăiau ori behăiau de entuziasm, iar profesorul îşi ştergea lacrimile cu batista, pe cînd Săvoiu, furios, se uita urît la cel care-i suflase.
Tustrei hoinăream adeseaori pe uliţele laşului, în oarele de clas.
— Măi Spancioc, astăzi eu sînt Achile cel iute de picioare, tu stai la Codiţă ? întrebam pe Andreescu.
— Nu stau.
— Nici la Căţeaua ?
— Nici.
— Atunci, allons l \
Şi-i făceam semn şi lui Săvoiu, care ştia de ice-i vorba. Apoi, punîndu-mi cărţile în buzunar, dădeam cîteva bezele amicilor rămaşi şi o porneam întăi repegior, pană ieşeam din calea profesorilor, apoi o luam rara-rara pe cele uliţi ale laşului, cătră grădina de la Copou ori spre Rondul cel frumos de mai departe. Aici, tablele vechi, mîn-cate de rugină, cu litere şterse şi de demult, „Pentru călăreţi", „Pentru pietoni", mă făceau totdeauna să mă întreb : unde mai sînt câiâ-reţii, unde sînt pietonii ? Iar în mintea mea vedeam laşul de altădată, cînd pe uliţele lui se îndreptau cătră acest loc de verdeaţă boieri călări pe cai plini de foc, care-şi muşcau zăbalele înspumate. Şi pe cînd aleea călăreţilor răsuna de glume, rîset şi viaţă, caleştile de Viena şi cupelele cele mîndre aşteptau alături sosirea pietonilor. Astăzi, mă întreb ca şi atunci : „Unde sînt călăreţii, unde sînt pietonii!".
1 Haidem! (fr.)
32
Sau, dacă aveam mai multă vreme de pierdut, o luam în direcţie opusă, spre Tătăraşii icei bătrîni şi, pe la Pojărnicia-Mică, apucam cătră şesul Ciricului, de unde se văd satele din apropiere. După oe dădeam cîte o raită pe la casa apelor lui Moruzi, de păream nişte ingineri care o căutam pe unde-i stricată, ne odihneam pe iarba verde, vorbind ide ale noastre. înspre nord, biserica âki Aroneanu, de pe dealul unde este înălţată, mă umplea totdeauna de o melancolie tainică, pe cînd spre răsărit, încolo, peste dealul Ciriaului, vedeam drumul pe unde vara ne duceam la moşie, căci de la Valea lui Chiriţă şesurile se întind cît vezi ou ochiul pe toată lungimea Braniştei.
— De ce-ai intîrziat aşa ide mult ? mă întreba miamia, cînd ajungeam acasă.
— Ne-a explicat d-i Brînză...
— Ce atîta explicaţie, că s-a răcit mîncarea...
Iar eu, la vorbele miamei, mă mustram în gînd pentru păcătoşenia mea şi-mi făgăduiam să mă fac un băiet bun, eminent chiar, de la zi-ntîi a lunii viitoare.
Dar miai la urma urmei, de ce-aş fi stat la clas, chiar aşa dela-olaltă? Nu-i vorbă, aveam ce să văd...
Unul din profesorii noştri, o figură ide orangutan, cum se aşeza pe scaun, .începea să ridice braţele în sus, ca şi cum iar fi ameninţat pe un duşman închipuit; apoi, ţinîndu-se c-o mînă de pintec, de credeai că are vro suferinţă (ascunsă, deodată faţa i se zbîrcea, ochii i se închideau, vocea i se acoperea, şi profesorul plângea cu glas şi cu amar. Dar profesorul nici nu plîngea, nici n-avea nimic, ci... ne explica.
Un altul intra în clasă scoţîndu-şi pălăria înaltă cu un gest larg, făcîndu-ne un compliment adînc, după care începea să vorbească aşa de încet, că, de erai la un pas, abia îl auzeai. Se părea că are numai secrete cu elevii.
— Tradu din Virgil, îi şopti odată unui ghiduş pe oare îl scosese la lecţie, scărpinîndu-se, cum avea el obiceiul, cu icreionul după ureche.
— Nu ştiu din Virgil, îi răspunse la ureche cel întrebat, ca şi cum i-ar fi descoperit o mare taină.
— Afară I ţipă profesorul.
In asemenea cazuri răcnea prea tare.
Dar filozoful lanuş Popus Fleacus ? Ne explica mereu. Ce ? Numai unul Dumnezeu ştia.
Un altul era nebun sadea şi, nu după multă vreme, a fost internat Intr-o casă de sănătate.
Dar cel care ne învăţa într-o singură lecţie „oricare sintaxă?".
Nebun eram eu deci să stau să mă canonesc, întrebînd într-una cît mai ieste pin' la sunare, mai ales cînd primăvara lîmi aducea acea nelinişte plăcută şi cînd gîndurile mele începeau să hălăduiască cine ştie pe unde ? Nu-i vorbă, erau şi profesori de la care n-aş fi lipsit
3     Opere alese B3
pentru nimica-n lume, doar numai aşa, cîteodată, cum era profesorul de română, Dumnezeu să-i deie sănătate, ani ceil de greceşte, Dumnezeu să-1 'odihnească!
De la «aiceştii doi multe lucruri frumoase am învăţat, pe care şi astăzi le ţin minte. Parcă-1 văd şi acuma pe profesorul de limba greacă, cum, cîteodată, in focul explicaţiei, se «oprea încurcat, neştiiind oarecum ce să facă. Musteaţa lui se zborşea atunci ca un vrăbioi mîniat şi, încreţindu-şi sprincenile tuf oase, el lua o hotar îre: „Ei, la dracul, domnilor, sînteţi de-acuma bărbaţi", ne spunea el totdeauna în astfel de împrejurare, după care aflam cum Joe, .'schimbat în lebădă, dezmierda pe Leda, sau păţania Venerii, cînd a prins-o bărbatul său cu Marte, sau alte lucruri cereşti de-aide-acestea. Noi, bărbaţii, asculltem uitîndu-ne în ochii profesorului, iar pe sub bănici ne trăgeam picioare semnificative, ori ne dădeam ghionturi cînd ajungea lucrul la adică, pe cînd Săvoiu, de la locul lui, întorcea capul serios spre mine, făcînd apoi nişte strîmbături pline de înţeles la adresa iui Marte şi ia Venerii, căci aceste treburii le pricepea bine şi Ghiţă Bocîincă...
însă acel care-i întrecea pe toţi era profesorul de ştiinţele naturale. Multe feste i-am jucat acestuia ! Asculta icu cartea, dar dacă îl luai cu gura pe dinainte, puteai să-i torni tot felul de bazaconii, căci le lua drept ştiinţă bună. Eu eram vestit în liceu pentru treaba asta. Adesea-ori, la examene, veneau elevi de prin alte clase, pentru ca să fie faţă cînd îmi va veni rîndul meu; iar eu atunci, încurajat, răspundeam aşa, încît faima mea creştea şi mai mult:
— Care sînt muşchii membrelor superioare ?
— Scagerac, Kategat, Sundul, Beltul Mare şi Beltul Mic, îi spuneam dintr-o răsuflare, de parcă se băteau calicii la gura mea.
Odată, după ce-i îndrugasem tot felul de cai verzi pe păreţi relativ la cutremurele de pămînt, uitînidu-mă ţintă în ochii lui, el, neşti-inid ce să mai spuie, căci pierduse rîndul, trase la întîmplare cu coada ochiului un început de frază din carte, după care mă întrebă :
*— Ce se-ntîmplă din cînd în icind ?
— Din cînd în icînd se întimplă că pământul se învîrte împrejurul soarelui, şi... dă-i, dă-i alte pdliloghii, umblindu-mi gura ca o fofei-niţă. Mă alegeam totdeauna cu nota 8, 9 — nu ştiu pentru ce nu ini-a pus niciodată 10 — note pe care, de alfmlinitrelea, nu lle căpăta nimeni din cei care spuneau lecţia cum se cade ,• căci acest profesor era foarte scump la apreciat: 5, 6 erau punctele lui obişnuite. Doar numai unuia ca mine, a cărui ştiinţă sărea în ochi, daică-i punea el vro notă mai mare...
La fosile eram însă la largul meu. Autorii latini şi greceşti, scriitori pe care-i cunoşteam din literatură, titlurile cărţilor, unele nume ale prietinilor miei deveneau toate fosile...
Acest profesor avea însă o idee toarte bună despre dînsul. Cînd se delschiidea vorba de geologie totdeauna declara că el e geolog, şi încă un geolog cunoscut şi la Vierta. Dar şi noi ştiu că-i veneam de hac :
— Domnule, dar Dostoievski este mare geolog?
El ne făcea un semn cu mîna, ca pentru nici prea-prea, nici foarte-foarte şi răspundea :
— Sînt alţii şi inai mari...
Acest profesor ne-a învăţat în tot liceul stanţele naturale.
Din toate obiectele, matematicele mi-au fost duşmanul cel mal mare, iar profesorii respectivi pot spune c-au fost călăii mei. Mai ales pe unul din ei, un om bolnav, n-am să-1 uit nici mort. Şi dacă am oroare de matematici, apoi iui se datoreşte în cea mai mare parte. Obiectul acesta mă făcea să tremur tot anul, iar aproape de examen îmi blestemam şi ziua în care m-am născut. Frica asta însă nu mă făcea de tac ca să învăţ. Şi de aceea am ieşit din liceu fără să ştiu nimic, mai ales la algebră, unde n-am avut niciodată cea mai mică idee...
Odată, la o teză, (acest profesor ne propuse miai multe subiecte, împărţind clasa în patru -grupe.
Eu nu ştiam nici s-o urnesc şi eram dezolat.
— Măi Ozias, ştii ? întreb eu pe vecinul din stingă. Oziats îmi făcu un semn despferat, iar mai tîrziu îmi sspuse :
— Pe a ta o ştiu.
— Şi eu ştiu pe a ta — am zis — aiebănuind ce are să iasă de aicî, ci numai aişa pentru a-mi alunga gîndurile negre pe oare mi le sugera foaia cea albă.
— Bai să facem schimb, îmi spuse Ozias încetişor tupilîndu-se după
spatele ceilui din faţă.
Eu, de euiviîni, căci oricît de proastă mi-ar fi făcut-o el, tot mai bună decît la mine .ar fi ieşit Şi binişor ne schimbarăm hîrtiele, fără ca să ne vadă profesorul cu ochii lui de Argus. Teza era din algebră, cu aplicaţie de logiaritmi.
Ozias era liniştit acuma, căci teza lui încăpuse pe mini bune. Aşa glndea el. Eu nu ornai puiteam de bucurie 11a rîndul aneu.
„Ce dracu să fac acu?" mă întrebam, mai lalles că Ozias mă spiona şi-mi făcea semn cu piciorul să sicriu. Ca să-1 bucur pe bietul Ozias, începui să fac la litere de la începutul alfabetului, cînd cu plus, cînd cu minus, căci aşa văzusem că scriau unii la tabelă. Mai aruncam pe ici, colo şi cîte un radical, iar din cînd în cînd mă uitam în tabla de logaritmi, pe care acuma o vedeam miai bine pentru întîia oară... Teza lui Ozias creştea văzftnti cu ochii, a mea mergea mai greu... In vremea asta Botcîncă tălhăroiul, cu ciartiea pe genunchi, tremura şi copia ? dar pentru a trau-1 găsi profesorul negustor icu oca mică, un rând scria, unul sărea...
Cînd profesorul ne-a adus tezele, eu am căpătat nota 4 „cu indulgenţă", iar bietul Ozias, pe lingă 1 la studiu şi 1 la conduită, cît pe ce să fie dat şi afară din şcoală; căci cu toate că el spunea într-una că n-a ştiut teza şi că a făcut-o astfel crezînd că-i bine, profesorul susţinea morţiş că a vrut să^şi blaită joc de el „ifăcînid o asemenea măgărie".
85
Dar purtările mele «au ajuns păn' la tata, cu care începusem sa mă stordc de-o bucata ide vreme. Mai lîinftăi el n-a putut să-and ierte că n-am mai ieşit premiant apoi cînd am pierdut internatul, iar acuma auzise că nu stau nopţile acasă şi ziua nu dau pe» la şcoală...
Apoi tata, care ne predica nouă totdeauna ordinea şi regula, nu se împăca cu dezordinea şi neglijenţa mea. Mai ales se supăra că ia fiecare început de an îmi cumpăra cîte-un teanc de cărţi, iar la sfîrşitul lui aducieam din ele câteva foi sau uneori nici ' albita. De aceea, cînd am trecut în clasa a cincea, tata, după ce, ca de obicei, mi-a cumpărat manualele trebuincioase, mi le-a trecut pe toate, după dictarea mea, pe o listă, însemnînd pe coperta lor numerele corespunzătoare. De la această măsură aştepta el cele mai bune rezultate; dar în curând cărţile mele parcă intraseră în pământ: pe unele le pierdusem, pe -altele le dărulsiem, ciîteva fură schimbate în argintii pentru micile miele nevoi, iar lista tatei o uitasem aproape.
Dar cînd a venit vremea să mă duc iîn vacanţie acasă, mi-a apărut înainte şi catastihul tatei. Pe cînd mă gândeam cum să ies din încurcătură, îmi veni în minte biblioteca noastră. într-o odaie de la ţară era un dulap de sticlă, cu rafturi, în care mama îşi ţinea paharele, chiselele şi alte obiecte similare, iar în rafturile de jos era o mulţime de cărţi, cele mai multe netrebnice, pe care noi copiii le luasem ca premii „pentru silinţa la învăţătură şi bună purtare•". Mai jos erau cărţile bisericeşti, pe care la zile mari, împărăteşti, tata le cetea cîntîndu-le încetişor.
Pentru asta dulapul era numit bibliotecă.
Cum am ajuns acasă, m-am furişat în odaie şi am înşfăcat un braţ de cărţi pe care le-am însemnat cu numerele 1, 2, 3... pană la 13, cum le aveam la începutul anului.
Tata m-a întrebat ca ide obicei :
— Ai trecut în altă clasă ?
— Am trecut corigent. (Tata nu ştia ce-i asta).
— Premiant n-ai fost ?
— N-am fost.
— Da ripitent n-ai răimas ?
— N-am rămas.
— Unde ţi-s cărţile ? Adă-le încoace...
Eu, fuidul, chipurile, mă înfăţişai ou un vraf de volume, dar cu inima cît un purice. Tata a descuiat un săilftar şi a scos izvodul, apoi îşi puse ochelarii şi începu :
— Număru unu : Lez... Leza...
— Les aventures de Telemaque, completai eu, şi-mi aruncai ochii pe numărul 1 al meu : Dumnezeule mare, Gramatica română de Stra-jan ! Apoi, întinzînd cartea, ca să i se vadă numărul, am zis tare:
— Les aventures de Telemaque sau Gramatica română de Strajan.
— Asta-i ? mă întrebă (Halba luînd-o în mînă.
— Da, pe româneşte Aventures de Telemaque însamnă gramatica română, şi iaca, nu-i gramatica română ?
68
Tata o ftnidepăr'tă pană la distanţa preizbiţiei lui şi ceti tare şi răspicat : „Gramatica limbii române de Me Străjam", apoi o puse deoparte, după ce se mai uită pe dos şi pe faţă încă o dată, în care timp eu vînzolieam cărţile pentru numărul 2.
— Numărul doi, urmă tata, Gramatica greacă...
„Haiti, aici m-am dus !" gândii eu, căci tata ştia greceşte, şi eu trebuiam să-i întind pentru numărul 2, un volum din operele lui Ureche. Tatăl meu ceti cu glas : Opere complecte, apoi îl deschise pe la mijloc:
— Nu-i scrisă pe greceşte?
— Nu, o traducem noi în greceşte... Tata puse volumul peste cel dintâi.
— Numărul trei, Istoria...
— Istoria,., economiei cîmpului, am spus eu căpătînd puţin curaj, şâ-i întinsei pentru Istoria antică o cărtiicică scurtă şi groasă, scrisă cu chirilice nouă.
Tatăl meu ceti:
— Manual de economia cîmpului... apoi, uitîndu-se la mine pe sub ochelari: Da' ce, voi învăţaţi şi de ale cîmpului ?
— Cum nu ? 1
— Ei, şi ştii tu «devia aici ?
— Se po&te să nu ştiu? ! am zis eu cu aerul unui agronom jignit în cuinoştinţele lui.
Tata, drept răspuns, scoase din buze un sunet onomatopeic...
De la... Economia cîmpului înainte, tata mi-a cerut numai numerele, fără titluri, aşa ică uşor i-am trecut drept Herodot Convenţiile lui Mitiltoeu, în tacul lui Ahabasis ndfşfte poezii, şi aşa pînă la ultima carte, după care m-a trimes să le pun în bibliotecă. Şi astfel am scăpat cu obraz curat, şi toată ziua aceeia am fost vesel nu pentru că l-am înşelat pe bietul tata, care în năcazurile iui ce ştia el de aventurile lui Telemac, ci pentru că l-am scutit, de-o nouă supărare.
Vara asta mama a stat în oraş, iar eu, pretextând că trebuie să mă prepar la matematici (mama $tia că rămăsesem corigent, dar nu spusese tatei), venii şi eu la Iaşi. Nu însă dorul de învăţătură mă adusese aici, ci o drăcie mare de tot, care mi-a ieşit apoi pe nas, căci am rămas repetent, şi asta numiai din pricina lui Aurelian Nemtanu. Veţi vedea îndată întrucât a fost el vinovat.
Aurelian Nemţanu era un coleg de clasă, ceva mai mare de vîrstă, de prin Botoşani ori Dorohoi, cu o figură bălană, spălăcită, cu nişte tiuleie la musteţi de un galben pucios, cu părui capului asemenea, în totul un chip ce părea că ieşise de soare. Ei avea un mers ridicul, puţin cam săltăreţ, pentru care era poreclit ţapul. Şcolar nu rău, trecea regulat ctasele, ba îşi ţinea şi internatul, unde era bursier. Ei bine, pe acesta, Spancioc, Săvoiu şi cu mine l-am înnebunit păn-într-atîta, încît ajunsese să creadă cu tot dinadinsul că In curînd va fi ţarul Rusiei!
m
i
începutul istoriei pe care o voi povesti şi care mwiltora le va părea poate o fantezie romantică 1-a făcut Chită Bocîncă, şi încă într-un chip foarte nevinovat...
într-o zi el a venit ia Nemţanu şi-, pentru a rîde oleacă, i-a spus că cunoaşte o fată care s-a amorezat de dânsul. Săvoiu a glumit, cu gkidul că un asemenea lucru nu s-ar putea întâmpla faţă cu un... Adonis aşia de... spălăcit Dar Nemţanu avea, se vede, altă părere de figura lui, căci leD. a crezut, s-a interesat de aproape şi a cerut mai multe amănunte. Peste vro două ziille, Săvoiu a -venit iarăşi şi i-a spus într-un noroc că «mai ştie încă o fată care de asemeneta nu poate dormi din pricina tai ? în sfîrşit, după oîtva timp, văzînid că treaba merge bine, tot Săvoiu i-a anunţat că şi vecina sa — o domnişoară pe care noi toţi o cunoşteam, ba unii ohilair suspinam după dîmisa — este de mult lulea după Nemţanu. Domnişoara asta avea un nume cam ştiinţific : îi zicea Valenţa. Fiindcă Nemţanu nu-1 slăbeia acumfa de loic pe Săvoiu, văzînd Bocînlcă că i s-au prins toate minciunile, într-o bună zi i-a adus şi o scxisorică din partea Valenţei, scrisoare făcută cu meşteşug, în dare domnişoara îşi arăta în teirmeni cuviinicioşi toată dragostea ei cătră Nemţanu. Scrisoarea (era ficiLuiltă de Bodîncă, care, dteişi încurca la greceşte pe ita cu omega, dar la de-alde aste se pricepea mehenghiul! Nemţanu a lutet hârtia, cu bătaie de inimă, a ascuns-o, apoi, într-un loic retras, a cetit-o cu ^atenţie încordată. Noi, puşi în curent, rîdaam de Nemţanu, dar şi de Săvoiu, care găsise şi el pe unul de care să-şi bată joc,. .
f Făcindu-ne că nu ştim nimica, într-o zi Spainicioc i-a spus lui Nemţanu că de-o buiclată de vreme nu ştie oe schimbare vede într-însul, dară că pe zi ce merge se face mai frumos. Atunci, plin de mirare, am declarat că tocmai acest lucru $1 băgasem şi eu d;e samă şi aşteptam numai momentul să H spun. Nemţanu ne-a mărturisit că au mai remarcat-o şi alţii, iar pe urmă ne-a povestit întreaga istorie cu Valenţa, arătîndu-ne ca dovadă scrisoarea şi adăugind că nu ştie ce are el aşa de atrăgător că se amorezează toate fetele de dînsul. El însă nu se mira de loc, ci doreia hoţomanul să mai afle şi de la noi cîte cevia despre fruimusseţa lui. Atunci eu m-am uitat cu atenţie prefăcută la mutra lui oaraghioază, pentru ia desicoperi adică unde-i stă farmecul, şi i-am spus abia ţinîndu-mă de rîs că părul — „acelst păr de taur'1 — cred eu că-i toată pricina. Nemţanu a scos repede o oglindă din buzunar şi, uitîndu-se la musteţile lui, mi-a dat toată dreptatea.
— Şi mersul, bre, mersul tău cei frumos, zise tîlbarul de Boicîncă. Iar Nemţanu, pentru a ne spume şi noi părerea asupra acestui amănunt, a străbătut de la un capăt la alltull odaia, sărind cevia miai tare de cum îi era obiceiul
De unde pană aicuma n-iaveam aprdape nici o legătură cu dînsul, din acest moment Nemţanu a devenit nedespărţit de noi. To&te (acesteia se întîmpl&u cu cîteva luni mai înainte de isprăvirea clasei a cin-ceta...
38
Domnişoara Valenţa i-a mai trimis şi alte scrisori, tot prin Săvoiu, dar şi Nemţanu îşi spknnea focul pir&n nişte episitoile llungi pe care le dădea lui Boicîncă, mijlocitorul acestei dragoste. Şi, lucru curios : pînă la urmă Nemţanu n-a văzut niciodată pe Valenţa, nici n-a ştiut dacă într-adevăr era frumoasă ori utfîtă.
Nemţanu nu se gîndea aicuma decît la dragostea lui, dar şi Valenţa se vede că ţinea muilt lia Nemţanu, căci într-o scrisoare i-a declarat pe faţă că alt bărbat afară de dînsul mu va lua niciodată, ilar dată el o va refuza, se va duce la mănăstire. Atunci Neîmţlanu, om practic, a început să se intereseze dacă Valenţa are ceva parale.
— Cum, nu ştii că are proprietăţi întinse în Rusia ? (Familia ei era de origine rusească). De asta să n-ai nici o grijă, are case şi o moşie, apoi este moştenitoarea unui unchi foarte bogat — şi Boicîncă îi înşiră nişte bogăţii mari, mari de tot, toate prin Rusia.
Nemţanu se mira cie berechet dădfuse peste dînsul, căci de atunci mai în fiecare zi, Bocîncă îi aducea la cunoştinţă, în mod amănunţit, proprietăţile mari ale Valenţei: moşii prin Basarabia, mine prin Urali, păduri prin Siberia...
Dar luiarurile n-au rămas numai la Valenţa. în curând o epidemie se născu printre fetele şi femeile din Iaşi, al cărei microb era... Aurelian Nemţanu. Acest lucru i-a fost adus la cunoştinţă nu numai de noi, ci chiar de Valenţa, care în(tr-o scrisoare îi spumiea rituos că „dacă mă vei trăda, mă voi ucide". Nemţanu ar fi putut foarte bine să ne întrebe de unde-1 cunosc pe dînsul cucoanele din Iaşi, căci el ieşea foarte rar din internat, dar lui nu-i trecea prin cap una ca asta...
într-o zii, Bocîncă, afectând o mare taină, ne-a luat pe amândoi de-o parte şi pe Nemţanu în mijloc şi ne-a spus că domnişoara Valenţa se înrudeşte cu un mare duce rusesc, care o va lăsa moştenitoarea unei averi colosale şi că „deocamdată atîta pot să-ţi spun, iar de vei cricni o vorbă cuiva, toată afacerea-i pierdută".
— Ce-s nebun, răspunse Nemţanu, să-mi vrau răul meu ? Ce rîzi, bre? se adresă el lui Spancioc, care nu mai putea să se ţie de rîs, şi eu asemenea.
— Mare noroc a dat peste tine, îi zis'e Spancioc, Cum nu dă şi peste noi aşa pleaşcă ! mai adăugă el.
— Ce, sînt aşa de frumos ? ne întrebă el.
— Grozav, măi!... Faţa şi mersul tău... ia mergi oleacă să vedem. ..
Şi Nemţanu păşea „frumos" de la un capăt la altul al odăii, iar noi ne tăvăleam de veselie.,. [ A doua zi Bocîncă ne-a sirius' din nou grămadă pe tustrei şi ne-a
întrebat prefăcîndu-se tare emoţionat:
— Măi, oare să-i spun ?
— Spune-i, bre, i-am zis noi, neştiind ce are să iasă de aici.
Atunci Bocîncă i-a anunţat scurt că Valenţa a fost lăs'ată moştenitoarea tronului rusesc şi prin urmare Nemţanu Aurelian va deveni ţarul tuturor Rusiilor!
Din acest moment Nemţanu a început să se pregătească pentru greaua s'arcină care era să-i vie. Adeseori medita adînc la problemele împărăţiei, la greutăţile administraţiei, la chipul cum va împărţi bunătăţi amicilor şi în special nouă, care era să fim nişte personaje considerabile în Rusia. Ba odată l-am găsit trudindu-se să cetească pe Carol XII a lui Voltaire, care pe atunci se traducea în liceu şi, pentru ca imperiul rusesc să tragă cît mai mult folos din această lectură, un dicţionar francezo-român îi stătea deschis dinainte.
Intre acestea, anul s-a sfârşit, Nemţanu a trecut dla&a mai bine decît oricînd, Bocîncă a rămas repetent cum îi era obiceiul, iar Spancioc şi cu mine, corigenţi la matematici. Vacanţia mare Nemţanu a petrecut-o la o rudă din Iaşi, iar eu, după ce am stat o săptămînă la ţară, am venit în oraş, căci eram aşteptat cu nerăbdare...
Vara asta a fost pentru noi un delir, o nebunie!
Faima de frumuseţa lui Nemţanu trecuse acuma din România, ajunsese tofcma la Vierna, unde pe atunici era la ordinea zitei tragedia din Meyerîing. Noi ne-am mirat foarte mult — de faţă fiind şi Nemţanu — cînd Spancioc a venit cu o scrisoare, adresată lui de cătră Măria Veczera — Nemţanu nu se interesa de tragedii şi drame — prin care-! ruga pe Spancioc ca să-i puie la dispoziţie odaia lui pentru un rendez-vous2 cu Nemţanu, pe care-1 iubea la nebunie !
Nemţanu nu s-a dat în lături, dar noi i-am adus aminte de scrisoarea Valenţei, cea cu „trădarea", şi Măria Veczera a fost refuzată scurt prin cîteva rînduri bine simţite ale lui Nemţanu.
în curînd ne-au venit în minte alte drăcii.
Noi ştiam că Valenţa este în vorbă cu unul Mihailescu, pe care de (ademenea Nemţanu nu-1 văzuse niciodată, nici nu 1-a văzut, cred, pînă astăzi, deşi a juiciat un rol aşa de grozav în viaţa lui.
Din momentul ce moştenirea tronului rusesc se hotărîse să treacă asupra lui Nemţanu, au început şi neplăcerile, oare astăzi sînt. legate, vai, de capetele încoronate! Anume, nihiiiştii începură să lucreze în direcţia asta, iar Săvoiu, de acuma înainte o dată cu scrisorile Valenţei, îi aducea la cunoştinţă şi mersul uneltirilor conjuraţilor, între care Mihailescu era primul. 1-1 descrisesem lui Nemţanu ca pe un om înalt, puternic, cu glas grozav, şi miai aflasem că-şi comandas'e de la Paris, anume pentru Nemţanu, o maşină infernală, cu care era de ajuns numai să-1 zărească, pentru ca să-1 facă harcea-parcea, De acuma înainte acest nume deveni pentru bietul Nemţanu o adevărată panică I
Cum mergeam odată toţi patru pe stradă, vorbind de împărăţie, nihilişti etc, unul din noi a strigat spăriet: — Nemţanule, Mihailescu!
Nemţanu, pierzîndu-şi cumpătul, îşi ridică repede gulerul de la surtuc (pentru a induce în eroare pe nihilist), se uită spăiniîntat la dreapta şi la stînga unde ar putea să se ascundă şi, ca o săgeată, fugi printr-un gang în ograda unei modiste...
2 Intîlnire (fr.).
Noi,leşinarăm de rîs în stradă. După o bucată de vreme, Andre-escu s-a dus şi 1-a s'cos de după nişte lemne, unde, săracul, se băgase, pe cînd stăpîna lor se uita de pe geam îngrijată, neştiind cu ce intenţii s-a ascuns Nemţanu acolo.
— S-a dus? ne întrebă el galbăn ca ceara.
— S-a dus dracului...
— Avea maşina ?
— O ţinea stib surtuc.
Aici Nemţanu a tras o sudalmă tuturor nihiliştilor, de s-a cutremurat cerul.
Altădată, într-o dimineaţă, pe cînd ne plimbam prin dreptul Mitropoliei, unul dintre noi iar a strigat: „Mihailescu!11
Nemţanu, neştiind de unde vine primejdia, amandea la gardul cel înalt al bisericii, căţărmdu-se să-1 sară şi, ajungînd sus', unde cît pe ce să se spargă în ţepuşele de fier, dup! sări jos, risipindu-se în ograda catedralei, tocmai cînd portarul ieşise şi se uita neştiind ce pbate să fie unla ca asta. IM Nemţanu însă îi isfMiau căfljcîiele cătră portiţa de din dos a Mitropoliei, de unde, ocolind Seminarul „Venia-min", ne ieşi 'înainte pe la Sf. Gheorghe Lozonschi, galbăn şi trăgîn-du-şi sufletul, întrebîndu-ne încotro a plecat.
De atunci, pe unde nu l-am, băgat pe bietul Nemţanu ! Prin cîte ogrăzi străine, prih cîte magazii şi dugheni n-a intrat el! Ba o dată, în graba lui, s-a refugiat într-un loc nu tocmai curat din „Otelul România", unde, de spaimă, s-a închis, nenorocitul, pe dinăuntru ...
Nemţanu, de frică, aproape nu mai ieşea acum pe stradă. Noi începurăm să ne îngrijim, şi de aceea Valenţa i-a anunţat printr-o scrisoare că în curînd îi va veni din Rusia o gardă secretă ca să-1 păzească. ..
Nemţanu şi-a. mai venit puţin în fire, dar pe stradă tot nu ieşea.
— Măi Nemţanu, i-am spus eu într-o zi, adică pentru ce nu-1 condamni tu la moarte pe Mihailescu?
Nemţanu căzu pe gînduri:
— Se poate oare ?
— De ce să nu se poată ? îi răspunse Spancioc, care, rupîndu-i o filă dintr-un caiet, i-o puse dinainte.
Mihailescu fu condamnat la moarte.
— Cum s-o is'călesc ? întrebă împăratul.
— Nerhţanu I, îi răspunse Spancioc. Condamnarea fu semnată.
Lui Mihailescu deci i se înfundase : mai rămînea ca sentinţa să fie executată, lucru care era să aibă loc cînd va sbsi garda din Rusia...
Dar garda nu, nxfai sosea, căci nihilistei îi aţineau calea, dar în schimb i-a sosit „din Petersburg", cu ştampila poştei din Iaşi, o... „posvolenie11.
Nemţanu, emoţionat, ne-a chemat şi ne-a arătat ce i-a sosit din Petersburg — căci aşa era în capul hîrtiei.
40
41
— Asta-i poisvolemia de care-mi vorbea Valenţa, îmi spuse, chipurile, mie.
Şi-i explicarăm apoi lui Nemţanu că, pînă la sosirea gărzii, documentul îi va sluji de apărare, căci va fi de ajuns să-1 arate vreunui sergent sau comisar, pentru ca toţi să i se închine pînă la pămînt.
Această posvolenie am lucrat-o două zile cu cerneală roşie, violetă şi albastră, şi ne-a fost foarte greu pană am găsit cele 12 peceţi care le avea pe dînsa. Deşi noi, pentru toată siguranţa, le pusesem cam în uşor, totuşi, dacă Nemţanu s-ar fi uitat cu puţină atenţie la dinsele, ar fi cetit lămurit pe una din ele : „Administraţia moşiei Tomeşti, judeţul Iaşi". Dar Nemţanu nu-şi bătea capul cu astfel de fleacuri...
într-o sară, prin apropierea noului an şcolar, ne-am dus la gară, Nemţanu, Spancioc şi cu mine, căci Săvoiu lipsea. Eu mă gîndeam la corigenta care se apropia şi pe care o presimţeam sinistră. Probabil că şi Spancioc era preocupat de acelaşi lucru, căci amîndoi eram tăcuţi. Nemţanu medita, fireşte, la împărăţia lui. Auzind teama noastră, ne-a liniştit, asigurîndu-ne că, chiar dacă vom rămîine repetemţi, nu însamnă nimic faţă cu situaţia formidabilă care ne aşteaptă în Rusia, lucru care ne-a înveselit într-adevăr puţin.
—- Ai posvolenia cu tine? întreb eu pe Nemţanu.
Nemţanu se bătu foarte fudul cu mîna peste buzunar.
la gară, lume puţină. Pe peron era o doamnă cam în vîrstă, însoţită de o domnişoară. Amîndouă se plimbau tăcute de la un capăt la altul al peronului, aşteptînd sosirea trenului. Ce-mi veni mie?
— Nemţanule, Valenţa !
Nemţanu s-a făicut galbăn ca turtia de ceară, apoi roş pînă după urechi, s-a desprins din mijlocul nostru, pentru a ieşi în evidenţă, şi a început să se plimbe la deal şi la vale ca un nebun furios*, trecînd într-una pe lîngă cele două doamne oare la început nu l-au băgat în samă...
— Să nu cumva să vorbeşti ceva cu dînsa, ştii ce poţi păţi... i-am spus noi.
— Am posvolenia la mine, răspuns'e Nemţanu.
— N-are a face... Tu nu vezi că-i incognito ?
Nemţanu rămase pe gînduri la auzul acestui cuvînt. Noi ne temeam să nu iasă vrun bucluc. în cele din urmă, el ne făcu un gest asigurător, şi începu iar să s'e plimbe.
Şi el a continuat să se frăsuiască astfel, mergînd cît ce putea mai frumois, pe ciînri noi, pe o bănică, ne ţineam cu mînile de pintec, mai ales că cele două dame începuse să-l bage în samă şi se uitau la dînsul chiar ca la un nebun...
După ce s-a zbuciumat aşa o bucată de vreme, Nemţanu a venit la noi şi, plin de emoţie, ne-a spus în treacăt... „o scrisoare". Noi n-am înţeles ce voieşte să zică, dar cînd s-a întors ne-a explicat că Valenţa, trecînd pe lîngă dînsul, i-a şoptit ouvîntul „scrisoare".
Noi, să leşinăm, nu alta!.-..
— Asta însamnă că mîne îţi va trimite o scrisorică, îi tălmăcim noi.
— Dacă-i aşa, haidem acasă, zic eu. Pe drum, Nemţanu era transportat.
— Ai auzit bine, Nemţene, că Valenţa a spus   că-ţi trimete o scrisoare ?
— Cum te-aud pe tine acu. Ce dracu rîzi aşa ? Se vede c-aţi înnebunit amîndoi...
De o bucată de vreme ajunsesem să ne tăvălim chiar înaintea lui, fără să-i dăm nimica de bănuit, explicîndu-i motivul prin tot felul de prostii, în care timp el sje plimba sărind, parcă călca pe gumă şi tră-gîndu-şi musteaţa „de aur".
în noaptea aceea am dormit tustrei la Spancioc, căci n-am voit să-1 lăsăm singur pe Nemţanu. Ne-am culcat toţi într-o odaie. Cum a adormit împăratul şi a început să sforăiască, visîndu-se desigur prin meleagurile Rusiei, eu, care-i spusesem planul meu lui Spancioc, m-am sculat binişor şi m-am îmbrăcat prin întuneric, apoi am ieşit tiptil din casă, şi repede m-am dus la Bocîncă...
Era trecut de miezul nopţii, şi numai cu mare greutate am putut să intru la dînsul, căci Bocîncă şedea la un călugăr de la Mitropolie, care avea obiceiul de se baricada noaptea. Dar pînă nu l-am trezit nu m-am lăsat. I-am spus cum stă chestiunea şi i-am dat în grijă ca a doua zi, pînă-n ziuă, să fie cu scrisoarea la noi. Bocîncă a şi aprins lampa şi s-a pus pe lucru. Apoi tot cu aceleaşi măsuri am venit şi m-am culcat, fără să simtă Nemţanu.
Dimineaţa, dormeam cu toţii, cînd Bocîncă a intrat în odaie :
— Da'ce, bre Nemţanu,; te-ai întîlnit asară cu Valenţa ?
— De unde ştii ? Ai văzut-o ?
>— Ge-am văzUt-o ? ! că a venit pănă^n ziuă de m-a sculat şi mi-a dat scrisoarea... care ţi-a făgăduit-o asară...
— Ai scrisoarea?
— Se-nţelege c-o am, căci din pricina ta acuma nici să dorm n-am parte, dar cred că-i ţine şi tu odată în samă...
Şi Bocîncă scoase scrisoarea din buzunar...
— Lasă, măi Săvoiu, că în curînd n-are să-ţi pară ţie rău de toate acestea, zise Nemţanu. (într-adevăr, în viitoarea formaţiune ministerială ruseiafscă, un loic era să fie al lui Boictocă).
Şi pe cînd Nemţanu, sculat pe jumătate, cetea cu o atenţie încordată declaraţiile de dragoste ale lui Bocîncă, care rîdea cu hohot, în gura mare, fără nici o pază, noi, pe subt oghealuri, cît pe ce să ne îmbolnăvim !...
Bietul Nemţanu pierduse cu desăvîrşire simţul realului. El credea acuma orice, fără nici un control. Dacă i-ar fi spus cineva că împărăteasa Chinei s-a amorezat de dînsul, el i-ar fi s'cris repede o scrisoare şi i-ar fi încredinţat-o lui Bocîncă ca să i-o transmită...
Mă gîndesic, cum de nu s-a găsit cineva tot timpul cît a ţinut nebunia asta să-i deschidă ochii? Cine ar fi avut însă cruzimea să stingă acest incendiu de fericire care-1 cuprinsese pe sărmanul Nem-
42
43
ţanu I Dimpotrivă, prietenii noştri, care cunoşteau întîmplarea, aruncau şi ei din cînd în cînd cîte o mînă de paie în vâlvătaia Nem-ţanului.
în curînd, aproape toţi colegii noştri ştiau istoria lui Nemţanu, ba şi cei din alte clase, care se uitau la el ca la un... împărat, şi lucrurile au ajuns pînă la o rudă a lui, căreia Nemţanu îi destăinuise la urma urmei norocul ce dăduse peste dînsul, iar de aici... a aflat îndată şi direcţiunea liceului...
Toată mărirea lui Nemţanu s-a prăbuşit dintr-o dată! Tot ceea ce clădisem cu atîta trudă fu distrus fără milă, iar pe Nemţanu au trebuit să-1 retragă din liceu o bucată de vreme, căci i se făceau adevărate manifestaţii, măcar că acuma nu mai era împărat. Noi, un moment, am fost ameninţaţi să fim daţi afară din şcoală, dar la urmă nu ni s-a găsit mare vină. După ce Nemţanu s-a întors, peste vro lună, două, n-a mai vorbit cu noi niciodată, ba pe mine m-a şi bătut într-o noapte, dar a isprăvit liceul cu bine, a făcut universitatea în mod serios', şi-a complectat studiile în străinătate, iar astăzi îndeplineşte o funcţiune onorabilă într-unui din oraşele noastre.
Pentru mine, istoria aceasta a avut ca urmare pierdearea unui an, căci la corijare nu numai că n-am ştiut nimica, dar la întrebările profesorului îmi veneau în minte năzdrăvăniile lui Nemţanu. Profesorul, văzînd că n-am deschis măcar cartea, mi-a declarat atunci cu părere de rău: „Domnule Casian, sînt nevoit să te las repetent", într-adevăr, ce ar fi putut face el dacă nu răspunsesem nimic nici atunci cînd îmi dăduse voie s'ă-mi aleg eu chestiunea. Toţi ceilalţi au trecut, numai eu fui declarat repetent. Cel puţin Bocîncă rămăsese de-a dreptul la iunie, lucru cu care era deprins de-altmintrelea, iar Andreesou, care se vede că mai cetise cîte ceva, fu promovat în clasa a şasea.
Acasă, toţi mă aşteptau cu nerăbdare. Cum am ajuns, mama m-a întrebat:
— Ei, ce-ai făcut? Ai ştiut?
— M-a ascultat ce-i mai greu, răspunsei eu, m-a încurcat chiar de la început şi nu m-a lăsat să spun, măcar că ştiam foarte bine... Are ciudă...
— Ai rămas repetent ? mă întrebă mama spăimîntată.
— N-a trecut nici unul, toţi au rămiais... are ciudă pe noi... şi mai ales' pe mine...
— Trăsni-l-ar Dumnezeu şi n-ar mai ajunge! zise mama plină de năduh.
Toată ziua aceea fui tratat ca o victimă a profesorului. Pentru mine, premiantul de altădată, a fost într-adevăr o mare lovitură, de care, nu-i vorbă, m-am mîogîiat iute, cu toate că un moment mă gîn-disem să mă... sinucid...
Am rămas numai cu Bocîncă.
44
Cîtăva vreme am dus-o greu, pînă m-am deprins cu noii mei colegi, dar după ce mi-am făcut chiar vro doi prietini din ei, lucrurile s'-au mai îndreptat. Eram de data asta un elev bun şi-mi făcusem cele mai frumoase făgăduinţi.
Dar într-o zi mă apucă dorul de vechii mei amici, şi fugind de la muzică, m-am dus în clasa a şasea, care avea franceza, căci profesorul Şuţu nu cunoştea elevii.
Cînd am intrat înăuntru, mi s-a făcut o mică manifestaţie de simpatie, chemmdu-mă care de care să stau lîngă dîns'ul. M-am aşezat însă între Spancioc şi unul Manolescu, un elev bun şi serios.
Cum a intrat profesorul, am şi început să ne veselim cu Spancioc şi, cînd era cheful mai mare, Şuţu, după obiceiul lui, a strigat :
— Vous 3f de colo, ce-am întrebat ?
Lui Spancioc îi pieri deodată veselia şi, ridicîndu-se, căci pe dînsul îl ochise, băgă nasul în carte, muncindu-se să găsească ce întrebase, pe cînd eu mă strîmbam la dînsul rîzînd de mutra lui, ascun-zîndu-mă în dosul unuia.
Spancioc căpătă nota unu.
— Celălalt, spuse* profesorul.
Celălalt eram eu. La una ca asta nu mă aşteptam de loc. Mă ridicai înşfăcînd cartea lui Manollescu, dar el o ţinu bine cu amîndouă mîinile, dîndu-se mai deoparte, pentru a se vedea lămurit că n-are nici un amestec cu mine, aşa că m-am s'culat fără carte.
Ii venise şi lui Spancioc rîndul să rîdă.
— Ce-am întrebat ? zise profesorul.
De întrebat întrebase el ceva, dar numai Dumnezeu ştia ce, măcar că unul de la spatele meu încerca zadarnic să mă scoată din încurcătura.
— Cum te cheamă? întrebă Şuţu cu condeiul gata.
Aici îmi apăru toată starea mea critică, pe care pînă acum, nu ştiu pentru ce, n-o prevăzus'em.
Ce să fac ? Să-i spun numele meu, degeaba l-ar fi căutat să-i spun că sînt din clasa a cincea şi să-i cîrpesc vro minciună, care să îndreptăţească prezenţa mea într-o clas'ă străină... nu-mi venea la socoteală. în situaţia asta desperată, o laşitate păcătoasă mă cuprinse şi, mai mult fără voie, îmi ieşi din gură : „Manolescu Gheorghe".
Manolescu sări în sfus, voind să protesteze...
— Mă rog ţie, Manolescule, nu mă nenoroci, mă dau afară, îi zic eu, şi l-am apucat cu amîndouă mîinile de poalele surtucului.
— Măi dobitocule, nu-mi iese media, spuse furios Manolescu, şi voi să se ridice din nou.
Eu, cu viai-nevoie, îl pun jos, dar el, lua-d-ar diracu, trăgîndu-mi cît ce poate un picior pe sub bancă, se ridică şi spuse că el e Manolescu.
3 Daumaeatia (Ir.)
45
— Dar pe dînsul cum îl cheamă ? întrebă $uţu.
— Casian.
Cîţiva bufniră de rîs.
Profes'orul căută în catalog de sus pînă jos, dar nu găsi pe Casian şi, fără să mai aştepte îndreptările lui Manoieslcu, răcneşte furios :
— Voi vreţi să vă bateţi joc de mine ?... Amîndoi la carceră. Mă ridic în grabă şi pornesc din acest loc   blestemat, urmat de
bietul Manolescu, care, văzînd ce dandana dăduse peste dînstil din senin şi ştiind pe Şuţu hapsîn, renunţase la explicaţii. Dar în urma noastră lucrurile s-au lămurit pe deplin, hotărîndu-se darea mea în conferinţă, şi pan' la una-alta au chemat pe tata la şcoală.
De dat afară nu m-au dat, dar nici mioale nu mi-a fost, mai ales că numai venirea tatei la şcoală era o pedeapsă destul de mare pentru mine.
La sfîrşitul anului am trecut în clasa a şasea, dar Andreescu a rămas el repetent data asta, aşa că. ne-am întrunit iarăşi tustrei laolaltă. Nici nu i-ar fi stat bine lui Spancioc să meargă singur înainte...
#
Dar încetul cu încetul venea ziua răfuielii dm urmă, cînd trebuia să ne dăm samă ce pricopsală făcusem în liceu. Bacalaureatul se apropia. Spaima pe care am tras-o atunci şi morţilor voi spune-o ! Cu învăţătura din liceu mă duceam sigur la pieire, dacă vro minune dumnezeiască n-ar fi intervenit, cum s-a şi întîmplat. Cu vro săptă-mînă înainte de a se începe examenul, am început să tremur, şi nici mîncarea nu-mi miai tihnea; dar să învăţ ceva, nimic 1
După ce am isprăvit lucrările scrise, ziua umblam lela, noaptea, chipurile, ceteam.
Stăteam la un loc cu Spancioc :
— Măi Andreescu, ia fă o cafea, că nu ştiu ce am... mi-i somn al dracului!
Spancioc, de cuvînt.
Mă apucam apoi să învăţ la fizică. Dar ce să înveţi, cînd nu ştii nimic, iar a doua zi trebuia să daii ochii cu profesorul? Mă uitam prin carte, mă opream la cîte-o figură şi mă minunam ce poate fi aceea, pană cînd o oboseală mare mă cuprindea, iar genele mai-mai mi se lipeau una de alta.
— Măi Andreescu, mai ai cafea ?
Dar parcă beam ceai de mac, aşa somn mă toropea. Cum să dormi însă cînd a doua zi aveai un examen ca acela? Luam şi eu cu îndîr-jire o hotărîre eroică, frecîndu-mă cu mîinile pe la ochi şi... deschideam cartea. Dar cînd mă uitam la grosimea ei, o panică mă apuca, căci vedeam bine cum stă lucrul...
— Bre Andreescu, tu ştii ceva ?
— N-am idee.
— Ce-ai să faci atunci ?
46
f
?;; — Ştiu şi eu?
V $i Spancioc, posomorit, scotea tabacherea...
_ să mai facem cîte-o cafea, zic eu, căci nu mai pot de oboseală.
— Las-o dracului, că nici nu mai am, şinapoi tot degeaba-i; eu mă duc să mă culc... uite, se face ziuă.
Şi pe cînd Andreescu se odihnea cum s'e cade în aşternut, eu am adormit fără să ştiu cu capul pe masă, iar cînd m-am trezit spăriet, ;,'     era ziuă mare afară...
La fizică n-am răspuns nimica, şi Spancioc cam tot atita
La matematici însă a fost ziua teribilă, căci aici eram într-adevăr <\     de-o ignoranţă... enciclopedică.
Cînd am intrat în sala de examinare, mi s-a făcut negru înaintea ,;, ochilor
— Domnul Casian Constantin, a strigat profesorul.
Deşi „liber-cugetător", dar la auzul numelui meu, mi-a venit să-ml fac cruce, însă m-am reţinut fiindu-mi ruşine. Am ieşit din bancă auzindu-mi bătăile-inimii.
— Să se împartă o dreaptă în media şi extrema raţiune, îmi spuse profesorul.
Mai auzisem eu de chestia asta şi ştiam că-i din algebră. Intăi mă gîndii să trag o linie', pe tabelă, dar îndată îmi ^veni în minte că în algebră vorba dreaptă cine ştie ce poate însemna şi mă fac de rîs chiar de la început. Totuşi, am încercat să fac o linie trăgînd cu coada ochiului la profesor, gata s-o şterg repede văzînd însă că nu s'e scandalizează, i-am, pus la. capete literele A B. Apoi, tare :
— Fie o dreaptă A B. ..
„Ce dracu să spun ! mă gîndii eu. Ce poate să însemne media şl extrema raţiune ? Cum nu ştiu măcar cît de cît ? Ah! de ce n-am învăţat tot timpul anului, aşa mi se cade acuma, ba încă şi mai rău î Desigur c-am căzut, căci cum, poate să mă treacă dacă n-am idee. Ce are să zică tata? Am să mă-mpuşc."
— Ce stai atîta, domnule? îmi zise profesorul.
— Fie dreapta A B... Pentru a o împărţi în...
Aici o teamă mă apucă să nu spun vro prostie, căci uitasem întrebarea, ..
— Nu ştii, zise profesorul. Să vie şi domnul Săvoiu... Domnul Săvoiu s-a ridicat mai spăiriet delcît oridînd şi s-a apropiat de tabelă, ca unul care ar merge la spânzurătoare. Apoi mi-a luat cr^ta şi buretele din; mînă.
— Spune d-ta, i-a zis examinatorul, arătîndu-i spre desenul meu. jBdctaoă a şters de ciîteva ori tabela fihtr-un loc cuorait, apoi, cu
ochii ţintă la linia trasă de mine, spuse ;
— Luăm aceasta şi zicem... Si pe urmă tăcu.
Profesorul a înţeles că nu-i nici o speranţă să-i împărţian noi dreapta, aşa cum voia el, de aceea mi-a dat altă chestiune. Iar mi-a luat creta şi buretele din mini domnul Săvoiu; după care îndată
47
âu trecut iarăşi la mine şi, neştiind ce sa fac cu ele, am şters şi eu tabela de cîteva ori...
Cîţiva candidaţi din bănci se băteau peste gură.
Profesorul, scandalizat de atîta ignoranţă, înţelegînd, se vede, cu cine are a face, a spus furios şi plin de înţeles lui Săvoiu :
— ia scrie, domnule, un monom.
Dar şi Bocîncă, cît era de prost, a simţit însă că acu-i acu, şi luîn-du-şi o mutră de om bolnav a zis :
— Domnule, vă rog să mă lăsaţi pe mine, căci nu mi-i tocmai bine.
Şi voind să-şi şteargă năduşala care-1 trecuse, se tămînji eu buretele pe obraz, cum avea el obiceiul în asemenea momente...
Profesorul, ori că 1-a crezut, ori că i-a fost milă de mutra roşie şi plină de cretă a bietului Ghiţă, ne-a amînat pe amîndoi, mirîndu-s'e tare de ştiinţa noastră.
A doua zi, printre alţii care au ştiut, am scăpat şi eu. Ce-am răspuns şi cum voi fi răspuns, habar n-am avut niciodată I
Bacalaureatul totuşi l-am, trecut, spre marea mea mirare, căci s-a găsit un profesor care s'-a minunat într-adevăr de cunoştinţele mele la cîteva obiecte din partea literară şi a stăruit şi la cei care mă trînti-seră la partea ştiinţifică, de mi-au dat notele trebuincioase. A trecut şi Spancioc. La Bocîncă nimeni n-a descoperit nimica, aşa că el a căzut.
Cînd ni s-a dat rezultatul şi m-am văzut şi eu pe lista celor fericiţi, am. crezut că-nmebumeisic! de bucurie, iar lui Spianlaiac ou-i vetea să creadă ochilor că-i trecut şi el acolo. Bocîncă era trist.
prin cîte trecuseiîi şi gîndindu-ne şi la bietul Ghiţa, unde ne-âm întărî-tat odată la chef, iar Spancioc de entuziasm a mai comandat şi al treilea rînd...
Cofetarul, de la tejgheaua lui, nu se pricepea de ce ne canonim aşa. Văzînd el ce treabă facem, ne-a atras atenţia că prăjiturile sînt mai bune cu vin decît cu ţuică şi măsline.
Noi văzurăm atunci cît sîntem de proşti. ..
— Mai avem şi de vin ? am întrebat pe Andreescu, Spancioc socoti banii sub masă şi mă asigură că avem.
— Două pahare cu vin, am comiandait. eu ruşinat.
Din dugheana, lui Donat am ieşit noi cum «am ieşit, dar cînd am ajuns acasă, să murim, nu altceva, şi eu şi Andreescu, aşa de rău ne-a fost! Dar încaltea ştiu că petrecusem bine ! ...
De atunci au trecut ani mulţi. Unde mai sînt colegii noştri ? S-a dus copilăria... .s-a dus tinereţa! în zarea s'ură a trecutului se afundă tot mai mult şi dealurile verzi şi podgoriile vestele şi codrii umbroşi, unde odată am fost aşa de fericit! Ei, amicii mei,, de Dumbrăvenii cei frumoşi m-am înstrăinat pentru totdeauna !
Şi Casian sfîrşi, suspinînd adînc...
Dar bacalaureatul trebuia sărbătorit printr-un chef, aşa cerea obiceiul pămîntului. Noi însă pe atunci nu ştiam ce-s chefurile, şi apoi nici parale nu prea aveam. Totuşi, am făcut noi ce-am făcut de-am strîns' vreo doi lei şi ceva, şi, cu (această sumă formidabilă, am pornit spre cofetăria lui Doniait, care, pe lîngă lucrurile dulci, avea şi băuturi spirtoase.
Rezultatul ni s-a dat după masă, pe la vro 8 ceasuri sara, aşa că îndată ne-am şi dus la locul de petrecere.
Dar ce să facem aici? Un moment am fost încurcaţi...
— Să ne deie cîte-o ţuică, am comandat eu venindu-mi din întîm-plare în minte băutura asta.
Băui ţuica fără nici un gust, mîncai şi două măsline, apoi am cerut prăjituri, pe care le-am mîncat mai cu plăcere. Dar prăjiturile erau pentru celelalte zile, nul pentru o zi mare ca aslta; de aceea ara spus să ne mai deie un rînd de ţuici, pe care ni 1-a servit tot cu fructele Athenei...
De data asta am băut ţuica chiar cu neplăcere, şi tot aşa şi Spancioc, judecind după strîmbătura pe care a făcut-o şi el o dată cu ultima înghiţitură. Dar aducîndu-ne aminte de cele ce scăpasem' şi
l — Opere alesă
48
64
DIN AMINTIRILE LUI CONSTANTIN CASIAN
Un episod din tinereţă
Către sfîrşitul unei toamne — sînt acuma nouă ani — într-o zi rece şi friguroasă, ne întorceam dintr-o călătorie ide plăcere patru prietini, urniţi prin sentimente vechi şi puternice, patru tineri, pe care o fainitazie ne dusese in mijlocul lui noiemvirie să admirăm Munţii Neamţului sub negurile groase. Era într-o după-arn'iază posomorită. Cerul era întunecat şi cioare multe se învîrteau pe sus, cînd ne-am oprit în Bicaz, într-un han pe malul Bistriţei, unde trebuia să poposim noaptea. In odaia cea mare a hanului plină de miros de sulfină, un foc bun împrăştia o atmosferă molatică, pe cîmd noii, întinşi pe divanuri largi, acoperite cu macaturi aspre şi colorate, ascultam zgomotul vag al nulul, fără griji, fără zbucium. Eram tineri, eram fericiţi I...
Singur numai Casian, în picioare, la fereastră, se uita melancolic Ia primii fulgi de zăpadă care începuseră să joace prin aer.
— La ce, te gîndeşti, Casian ? l-am întrebat eu.
Casian răsuflă adînc şi se întoarse spre noi. Era mai mult un suspin.
— Ori de cîte ori începe să ningă pentru întîia oară, răspunse el, am nişte sentimente foarte puternice. Sufletul mi se umple atunci de amintirea unor întîmplări prin care am trecut odată... mai de mult... cînd eram şi eu în vîrsta, cum spune Musset, în care începusem să cred în dragoste. Dar să le lăsăm mai bine... încheie el cu părere de rău.
— Dimpotrivă, istoriseşte-ne şi nouă, zise Ştefan Trantomir, pentru care orice zi trecută era învăluită într-o poezie dureroasă.
Casian păru că stă pe gînduri, apoi începu :
— Aveam 18 ani. Trecusem cu succes bacalaureatul şi intrasem în lunile de vară cu sufletul uşurat, cu inima veselă, căci obstacolul care-mi stătuse în cale fusese greu de trecut, aproape mai greu decît puterile miele. Câteva luni mai înainte, mi se păruse chiar că nu voi ajunge niciodată aici. Acuma eram liniştit. Prin aminte îmi umblau lucruri mari, bărbăteşti, planuri grandioase, şi viitorul îmi apărea sub cele mai frumoase culori; dar pentru moment, un rînd de haine negre, o pălărie înaltă, un baston cu mîner frumos alcătuiau un ideal care trebuia să marcheze trecerea mea din vîrsta adolescenţei în acea a
50
bărbăţiei.. Eram student! Cît invidiasem titlul acesta şi cu ce sentiment de depărtare mă uitiam tortr-o vreme la fericiţii lui stăpîmitori! Da, eram şi eu student. Mai ales un iueru aveam clar în minte. De acuma voi putea să stau de vorbă în toată voia cu domnişoare frumoase, parfumate, la care începusem să rîvnesc ceva mai înainte, neaşteptînd consacrarea oficială a universităţii din Iaşi. Iată pentru ce chestiunea îmbrăcămintei ocupa un loc atît de însemnat în sufletul meu.
De la tata nu prea aşteptam mult. După ce am trecut bacalaureatul, îmi spuse:
— De-acuma, Costică, eşti mare, ai intrat şi tu în rîndul oamenilor. Te-am învăţat şi ţi-am purtat de grijă. De la mine, multă nădejde să n-ai. Caută singur şi cîştigă. Eu, ce-oi putea, ţi-oi da.
L-am ascultat, fără să-i răspund ceva, căci nu voiam să-i contrazic în acest moment solemn, deşi lucrul mi se părea cu neputinţă de îndeplinit. Nu vedeam, prin urmare, cum aş fi putut să-mi realizez tinerescul meu ideal.
In asemenea dispoziţie sufletească, mă plimbam într-o zi pe uliţile laşului cînd, tracind, prin strada Lăpuşneainu, pe trotuarul lîngă care magaziile se înşiră una lîngă alta, acolo unde se desface Strada de Sus, fără să fiu atras de nimic, dintr-o pornire aproape reflexă, am ridicat ochii. Am rămas pironit!... O fată, cu capul aplecat spre stradă, stătea la un geam de la rîndul al doilea. Avea o faţă aşa de albă, cum nu mai văzusem, şi doi ochi mari, negri, plini de flăcări ascunse, care un moment fură aţintiţi înspre mine. Stînjenită însă de atitudinea mea brutală, s-a ridicat de la geam, lăsînd să se vadă o uşoară nemulţămire. „Cine să fie şi cum se face că n-am v^zut niciodată acest cap frumos, deşi am trecut de-atîtea ori pe aici?" m-am întrebat cuprins de o adîncă emoţie. Chipul ei alb şi privirea uşor încruntată nu-mi ieşeau din minte. M-am întors peste puţin înapoi, geamul era închis. Am trecut iarăşi la deal, perdeaua stătea neclintită. în ziua aceea n-am putut s-o mai văd, cu toate stăruinţele mele.
A doua zi am aflat că acolo stă d-şoara Luiza Albertini, care atunci terminase şcoala, că dăduse bacalaureatul împreună cu mine, că stă cu mama ei, văduvă, şi cu o soră, tot aşa de frumoasă ca şi dînsa. Şi cel care-mi da lămuririle, un coleg de şcoală, se minuna că nu văzusem pînă acum pe aceste două fete, cunoscute ca foarte frumoase...
Peste cîteva zile, stăpînit de chipul ei, în momentul cînd (treoeaim pe lîngă „Otelul Traian", gîndindu-mă cum aş putea s-o văd, deodată ara tresărit. In faţa mea era ea, la braţ cu sora sa. Treceau la vale. Luiza, zîmbind, a spus ceva surorii sale, pe cînd eu, surprins şi zăpăcit, mă uitam pierdut în urma lor. Era înaltă, subţire şi mlădioasă, îmbrăcată într-o rochie cenuşie, simplă, care-i scotea şi mai mult în evidenţă gingăşia trupului, iar pe spate purta o coada groasă, la capătul căreia, un nod albastru îşi îmbina culoarea lui azurie cu negrul som-
51
bru, într-o armonie minunată. M-am uitat lung după dînsa, avînd impresia că ceva strîns legat cu fericirea mea mă părăseşte, şi încetişor mi-am schimbat direcţia drumului...
De atunci strada Lăpuşneanu a devenit plină de poezie, de nu ştiu ce farmec misterios, îar casa ei... punctul luminos cătră care se îndrepta întreaga mea existenţă...
în liceu avusesem mulţi prietinii, dar Costică Orman, în timpul din urmă, îmi era cel mai de aproape. Era un tînăr distins, frumos la înfăţişare, de o inteligenţă vie, cu inima caldă şi iubitoare. Contrasta plăcut, deşi ciudat, faţa lui tînără, cu părul său cărunt, căci n-avea încă 18 ani cînd capul i se acoperise de o pulbere cenuşie. Lui i-am vorbit de apariţia Luizei, lui m-am destăinuit pentru întîia oară, şi din acel moment, Orman a devenit tovarăşul şi confidentul meu nedespărţit în toată alergarea mea amoroasă.
Sările mai ales le întîlneam regulat la plimbare. Ea, cu sora ei la braţ, îmbrăcate amîndouă la fel, umblînd într-un pas, mergeau încet înainte, iar mama lor, o femeie scurtă, cu capelă bătrînească legată sub bărbie, cu un cortel negru în mînă, venea mai în urmă; pe cînd noi doi, cu ochii la acel nod albastru, le urmăream la distanţă. în răcoarea sării porneau încet spre Copou, 'oprindu-se uneori pe o bancă, cînd noi treceam serioşi înainte. în grădină, de obicei, în sările de vară, numai rari vizitatori se desfată în mijlocul copacilor bătrîni. Acolo am văzut de multe ori pe Luiza, în nopţi fermecătoare, într-o linişte nobilă şi discretă, fericit şi de lumina albă a lunii, şi de freamătul uşor al frunzelor. Iar în mijlocul grădinii, monumetul lui Mihai Sturdza, care se înălţa ca o fantomă uriaşă, devenise un prietin iubit, martur şi el ai fericirii mele nemăsurate...
Cînd era muzică, veneau regulat. Atunci grădina se umplea de o mulţime imensă, zgomotoasă, tineri spilcuiţi, femei gătite anume, din părţile cele mai mărginaşe ale oraşului, care aşteaptă sările aceste cu nerăbdare ca singura petrecere a săptămînii. Erau şi fete tinere, frumoase, care, zglobii, umblau repede în rînduri mari, şi rîsul lor voios se .ai^zea de deParte- In întreaga mulţime, Luiza era totul. Iar cînd străbătea grădina la braţ cu vreo amică, aceasta ieşea imediat din rîndul muritorilor. In cîntecele muzicii găseam un stimulent şi-o uşurare, şi melodiile toate, toate îmi vorbeau pe urmă de Luiza. De aceea pînă astăzi, cînd aud Mira, o Norma sau Stephanie Gavotte, cavatina din Lucia de Lammermoor sau Dichter und Bauer*, frumoasa Dunăre albastră ori valsul A toi5 îmi vine ca o adiere din acea vară de altădată, şi sufletul mi-1 simt mişcat de farmecul primei mele tinereţi...
4 Poet şi 1
5 Ţie (fr.).
lf într-o sară, o aşteptasem cu nerăbdare. Luiza veni, iar eu, fericit,
$ dezmîerdam de mai-nainte timpul cît voi fi aproape de dînsa. Cînd, \ •> deodată, picături de ploaie căzură ameninţătoare, şi un fulger se văzu f ca un bioi de foc printre frunzele copacilor. Luiza ieşi repede, şi gră-
| dina se goli într-o clipă. Dar n-a trecut mult, nourii se împrăştiară,
iar stelele luciră ca şi mai-nainte. Eram adînc nenorocit! M-am dus I l, acasă furios pe oameni, pe ploaie, pe întreaga natură ! Mi se părea un ; complot... O zdreanţă de nour trecuse anume pentru a-mi strica feri-
[ cirea... Noaptea, pînă tîrziu, n-am putut să mă mîngîi... . *
l   I Astfel ne petreceam sările. Se făcuse un obicei; mai mult, era un
fel de înţelegere tacită pentru ca să fim împreună. Şi, cînd împrejurări necunoscute o împiedicau de a urca Dealul Copoului, atunci cu Orman umblam tăcuţi încolo şi încoace, bătînd de zeci de ori acelaşi drum, neliniştiţi, aşteptînd să apară dintr-un moment în altul. Dar geamul ei închis ne da puţină speranţă. Tîrziu de tot ne întorceam acasă, şi o tristeţă mare, pe care n-o arătam prietinului meu, îmi umplea sufletul...
Nu ştiu ce simţea Orman pentru Luiza. Prietenia noastră crescuse pînă-ntr-atîta, încît aproape nu mai puteam unul fără altul. Tocmai > tîrziu am înţeles că Luiza stăpînea deopotrivă şi sufletul lui Orman.
Pentru moment, lucrul nu mă preocupa. Dimpotrivă, simţeam o adevărată fericire cînd sările vorbeam împreună de Luiza :
— Azi-dimineaţă am întîlnit pe d-şoara Albertini...
— Unde? întrebam nerăbdător.
— Ieşea de la „Babetta".
— Era singură ?
— Da. Avea un pacheţel alb, pe care-1 ţinea în deget.
Aici cădeam în reverie, căci ce putea fi mai frumos decît un pa^ chet în degetul Luizei ?
— Pe la cîte ceasuri?
— Pe la zece şi jumătate...
— La zece şi jumătate?... Unde eram Ia zece şi jumătate?... A' mi-aduc aminte. Ce păcat!...
Şi, localizînd evenimentul în timp, mi se'părea că am suferit o mare nenorocire.
— Cum era îmbrăcată ?
— Cu rochia albă de duminica trecută. Niciodată n-am văzut-o mai frumoasă...
Mă plimbam enervat prin casă...
— Ce păcat! Ce păcat!... Te-a văzut?
— Mi se pare... Aî observat cum s-a uitat asară cînd am trecut pe lîngă dînsa?
— Nu... fiindcă eram cît pe ce să mă-mpiedic. Orman rîdea amintindu-şi s'cena, Apoi mă întreba:
— Oare ce zice mama ei?
— Ştiu eu?... Ce simpatică bătrînă!
— Am auzit că Luiza a făcut o listă de toţi adoratorii ei.
52
53
— Sîntem şi noi trecuţi?
— în fruntea listei...
Serios?... în fruntea listei... hm!... Cine mai sînt?
— Nu ştiu. Se vede că mai sînt şi alţii...
Şi Orman rîdea cu rîsul lui zgomotos, comunicativ. Vorbeam de Luiza pînă tîrziu, remarcînd toate incidentele zilnice, care aveau un raport cît de departe cu dînsa, pe care le comentam cu minuţiozitate. Şi cînd ceasornicul Mitropoliei ne vestea că noaptea e înaintată, ne culcam, stăpînî fiecare pe gîndurile noastre...
Cam peste drum de locuinţa Luizei era cofetăria „Donat", de pe trotuarul căreia se vedea bine la geamul ei. O putere nevăzută mă atrăgea necontenit cătră această dulce instituţie, aşa că stăteam pe alea o bună parte din zi, ba uneori şi din noapte. Dacă mă scoboram dinspre Copour „Donat" era un popas natural; dacă veneam din josul oraşului, de cele mai multe orî aici mi se încheia cărarea. într-un cuvînt, cu Orman, făcusem din cofetărie cartierul nostru general.
Era într-o duminică, pe la începutul lui august. O zi splendidă se anunţa&e de dimineaţă, cum fuseseră multe în vara aceea puţin călduroasă. Cerul era senin, şi laşul întreg era scăldat în lumină. De cum deschisesem ochii, la cele dintăi raze ale soarelui care pătrunseseră în odaie, un dor tainic, un sentiment duios mă copleşise. O visasem noaptea, şi imaginile cu contururi nelămurile, născute din gîndurile mele zadarnice, îmi umpluseră sufletul cu farmecul lor dureros. M-am dus la „Donat" şi, sub acoperişul de pînză, m-am aşezat afară, la o masă. Mai încolo, cîţiva domni stăteau de vorbă liniştit între dînşii. Ce bu#i, ce blînizi erau oamenii în dimineaţa adelei duminici de august! Nu gîndeam nimic, priveam geamul ei. Deodată, o mînă mică, albă mişcă perdeaua, apoi capul frumos al Luizei apăru. Ea făcu o uşoară mişcare, dar rămase acolo afectînd un aer indiferent. N-a trecut mult, deschise fereastra şi se aşeză aşa cum am văzut-o întăia pară.
Ei, amicii mei L. Astăzi simt încă soarele din ziua aceea şi ochii negri ai Luizei îi am înainte. Era cel dintăi semn deosebit, prima manifestaţie de simpatie ce-mi adresa de-a dreptul...
în curînd universitatea trebuia să se deschidă. Noii, caje făcusem cursul superior al liceului din Iaşi împreună, care petrecusem ani frumoşi în plăceri şi dureri laolaltă; noi toţi, pe care viaţa de şcoală ne apropiase în prietenii indisolubile, acuma trebuia să ne despărţim. Evreii s-au înscris cu grămada la medicină. Tot aici venise şi Andreescu, căci o pasiune specială îl împingea cătră cariera de medic. Orman şi cu mine alesesem dreptul; iar Ghiţă Săvoiu, asupra căruia comi-
§4
siunea bacalaureatului se exprimase într-un acord unanim, atunci cînd îl respinsese, era hotărît să mai facă o încercare desperată la o nouă sesiune. Pentru moment, cu toate că-şi făcuse bilete de vizită „Gheor-ghe D. Săvoiu, student la Facultatea juridică", avea să fie numai audient la Universitate.
D-şoara Luiza Albertini se înscrisese la Facultatea de medicină. Cînd mi s-a adus vestea puţin a lipsit ca să nu mă devotez şi eu ştiinţei lui Hippocrat, pentru a fi mai aproape de dînsa. Dar mi se prezisese de cătră colegii mei, încă din liceu, un viitor strălucit în carie-rea advocăţească, aşa că în cele din urmă am trecut peste pornirea oarbă a inimii în alegerea viitoarei mele cariere.
în ziua de una octonwrie, Universitatea din iaşi şi-a deschis larg porţile, pentru ca cei doritori să-şi satisfacă setea lor de ştiinţă. Aula Universităţii vechi era plină de studenţi. Unii, îmbrăcaţi elegant, cu pălării înalte şi cu mănuşi colorate, mai toţi cu bastoane subţiri, — afară de adepţii lui Karl Marx, care aveau adevărate ciomege, — toţi cu conştiinţa clară a noii lor condiţii, umblau de colo pînă colo aferaţi, dar fără treabă.
Era o zi frumoasă de octomvrie, urna din acele zile cum suint multe la noi în Moldova, cînd, spre sfîrşitul verii, funigeii numeroşi plutesc domol prin aer, în fire subţiri, strălucitoare, cînd toamna este lungă şi uscată. Un soare blajin îşi trimetea lumina lui caldă, care umplea jumătate din aulă, revărsîndu-se înăuntru pe geamurile mari dinspre ograda Universităţii. Erau şi cîteva studente care se plimbau împreună vorbind cuminte între ele. Pe lîngă păreţi, în jilţurile verzi, vechi — probabil din timpul lui Cuza — cîţiva tineri stăteau răsturnaţi, cu ţigările în gură. Dintr-un fotoliu bătrîn, mă uitam şi eu fără ţintă la studenţi şi studente, care în plimbarea lor îmi treceau pe dinainte. Lîngă mine, Gorbătnesciv adînc nemulţămit de organizaţia societăţii capitalisto-burgheze, lucru care se vedea şi după îmbrăcăminte, discuta chestiunea socială cu un tovarăş „iintonsuis6, squallidus7, hirsutuis", iar pentru vindecarea rănilor- ei avea soluţia gata. Şi părul îi era vîlvoi şi barba incultă, căci alcătuirea viitoare era încă departe. Amîndoi la un Ioc formau un tablou sugestiv, o teribilă protestare contra nedreptăţii întocmirii de astăzi...
Şi eu eram un revoltat, dar plete lungi şi încîlcite şi băţ noduros am purtat ceva mai tîrziu. Pentru moment, uitîndu-mă la studente, alte reflecţii îmi ocupau mintea. „Ce deosebire de Luiza!" Iar la intrare, pe un scaun, stătea comod moş Alecu, edecul Universităţii, cu pălăria lui antică, uitîndu-se la această mulţime c-un ochi nepăsător. El văzuse multe rînduri de studenţi şi era deprins acuma cu aerele tinereţii, pe care le admira de vro 25 de ani, de cînd era şi el un factor modest al culturii universitare. Cel puţin aşa se interpreta căscatul lui cu glas...
6 Netuns (lat.).
7 Zbîrlit (lat.).
65
în. vălmăşagul viu al deschiderii cursurilor, în această atmosferă nouă, am trăit şi eu intens viaţa caracteristică a tuturor începuturilor, deşi în toată vremea chipul Lui zei nu mi-a ieşit nici o clipă din minte. Ou Orman alcătuisem planuri teribile : să ne cultivăm, să ne complectăm cultura clasică, să urmărim întreaga mişcare literară şi ştiinţifică, să cetim Capitalul lu'i Marx şi, mai ales, să nu lipsim niciodată de la cursuri. Să ajungem nişte advocaţi cum nu mai văzuse laşul încă.
— în liceu ne-am făcut de cap... aici să fim serioşi... spuneam lui Orman.
— Numai să te ţii de vorbă, îmi răspundea el, condus de-o vagă intuiţie contrară.
Şi Orman rîdea cu rîsul lui franc, care imediat mă cîştiga. —■ Desigur... la universitate vom învăţa lucruri pentru care avem aptitudini, nu tot felul de prostii, ca în liceu. -— Aşa-i. Eu îmi comand pe Mourlon.
■— Mourlon? Foarte bine (auzeam de dînsul pentru prima oară). Să mi-1 dai şi mie.
— Dacă ne vom purta bine, în trei ani isprăvim... „Domnul Constantin Casian, licenţiat în drept... advocat"... sună frumos.
Vai, nu ştiam atunci că toate aceste planuri vor rămîne în starea lor virtuală şi că ştiinţa juridică va fi lipsită de cercetările mele ! Căci n-a trecut mult, şi cursurile de drept au început să fie din ce în ce mai slab vizitate de mine, în măsura în care creştea frecvenţa celor de la medicină;. întîia oară, m-am dus acolo, avînd să-i spun ceva lui Andreescu. Ea stătea în banca din faţă, cu ochii pe o carte, iar cînd am deschis uşa i-a ridicat, şi o plăcere vădită i-a strălucit în privire. A doua zi, altă chestiune urgentă m-a făcut iarăşi să iau drumul celor de la medicină şi pentru că aici aveam mulţi prietini, care ţineau sincer la mine, peste două zile am avut de regulat ceva şi cu unul dintr-înşii. N-a trecut mult, şi într-o bună zi, pe cînd dreptul civil era văduv de prezenţa mea, amicii mei de la cealaltă facultate, care simţiseră cum stă lucrul, mi-au propus să rămîn acolo :
— Ştii ce, Casiene ?... rămîi ora asta la noi.
— Nu se poate... am răspuns eu scoţînd ceasornicul. Am dreptul civil.
— Lasă dracului dreptul civil... stăi la noi.
— Imposibil. Ce faceţi astăzi ?
— Celula.
— A!... am exclamat eu, ca şi cînd atunci se schimba lucrul.
— Stăi, măi Casian, n-are să-ţi pară rău... facem celula... mă încuraja altul. \   . i
— E frumoasă chestiunea asta ?
— O splendoare. Vină lîngă mine.
Doritor să-mi complectez cunoştinţele mele ştiiniţifice, am rămas şi, ca să nu dau de bănuit, m»am aşezat într-o bancă, departe de Luiza,
Nu mai rămîne îndoială că celula, ca element primordial de viaţă, are o însemnătate capitală : lucrul s-a arătat atunci cît mai lămurit; dar că n-am putut lega măcar două idei cît a vorbit profesorul, cred că se înţelege de la sine, amicii mei. în schimb, am observat că Luiza s-a întors înadins de două ori înspre mine. Dar dacă mintea nu ml s-a îmbogăţit cu elementele „celulei", fiori de fericire mi-au încălzit în schimb inima. Şi pentru o privire din ochii ei, adîncî ca abisul, aş fi sacrificat întreaga ştiinţă omenească.
— Ei, cum ţi-a plăcut, Casian ? m-a întrebat tare un student, îndată
ce-a ieşit profesorul.
■— E interesant... am răspuns serios.
— Ştii ce ? Rămîi şi ora doua... e tot aşa de interesant... Am refuzat categoric şi am plecat.
Peste două zile, am asistat la cursul de chimie, căci „rolul choles-terinei în organism" este de asemenea o chestiune foarte frumoasă. Am rămas chiar două ore consecutive. N-a trecut mult şi fără să fiu înscris, eram unul din cei mai regulaţi auditori de la Medicină. Anatomia o ascultam în strada Muzelor, într-o clădire specială ; de-acolo studenţii porneau în grupuri mari la fizică, care se ţinea ia universitatea veche. Mă duceam şi eu. Cursul de chimie avea loc înspre Copou — ia chimie eram punctual — iar zoologia, într-un local pe lîngă Sf. Du-mitru-Balş, unde veneau şi cei de la ştiinţele naturale, aşa că trei facultăţi erau reprezentate. Fiindcă teoria alterna cu practica, cunoşteam şi eu toate laboratoarele. La disecţie fusese mai greu, căci la început mă impresionaseră urît acei oameni morţi, ciopârţiţi de studenţi pe mese de marmură. Dar cu ce nu se deprinde omul în viaţă? în curînd aceste cadavre îmi devenită nişte adevăraţi prietini, şi lîngă unul din ele am vorbit pentru întîia oară cu Luiza. Unde se duceau studenţii, mă duceam şi eu, iar prezenţa mea era considerată ca ceva foarte natural şi obişnuit. Dimpotrivă, mî se remarca absenţa.
— Azi n-a venit d-1 Casian, spunea prosectorul cînd lipseam de la disecţie.
— Trebuie să vie... răspundea vrun student în chipul cei mai firesc. Nu treceau nici cinci minute, uşa se deschidea, iar eu îmi făceam
apariţia. Cum intram, îmi scoteam paltonul, pe care-1 puneam în cuier, dădeam bună zîua prosectorului şi mîna cîtorva prieteni mai intimi, apoi mă plimbam de la o masă ia alta cu aerul unui supraveghetor al lucrărilor. Cînd vreun student descoperea ceva „frumos" sau remarcabil, sau cînd piesa anatomică ieşea de sub scalpel ireproşabilă, atunci mă chemau şi, arătindu-mi-o, îmi dădeau explicaţii, pe care le ascultam cu ochii la Luiza. în chipul acesta ceasurile treceau în tovărăşia cea mai plăcută, iar sala ele disecţie se schimbase într-un loc plin de poezie. Pe la masa ei nu mă duceam, ci stăteam cît mai departe. Numai, cîteodată mă apropiam ca din întîmplare, dar mă depărtam iute, căci pe acolo nu-mi era de fel îndămînă...
— De ce nu vorbeşti cu dînsa ? mă întrebau studenţii.
56
57
— Pentru ce ?
Şi, răspunzînd astfel, afectam o mare indiferenţă;
—■ Tare eşti prost ! Ea de-abia aşteaptă:.,
—- De unde ştii V
■— Nu se vede ?
—- Cred că te înşeli...
— Ştii ce ? hai să te recomand eu.
— Eşti nebun ?
Şl un fel de spaimă mă apuca.
Voi înţelegeţi însă că dorinţa nu-mi lipsea. Mi se părea însă un lucru aşa de mare, încît îmi apărea imposibil. Mă deprinsesem cu situaţia de vizitator dezinteresat, fericit că mă simţeam aproape, că pot s-o văd şi mai ales să ne întîlnim privirile unul cu altul...
Dar într-o zi îmi luai inima în dinţi şi mă apropiat de dînsa mai tare ca de obicei. M-am oprit lîngă masă, emoţionat. îmbrăcată în costumul ei albastru de disecţie, încinsă cu un colan de aceeaşi culoare, care arăta cît de subţire-i, cu părul strîns într-un coc de-o arhitectonică admirabilă, albă şi gingaşă ca o floare, ea ţinea mîna unui cadavru şir absorbită, mînuia bisturiul cu o graţie şi delicateţă desăvîrşită. Niciodată nu stătusem atît de aproape, li auzeam răsuflarea. Ea ridică genele lungi, şi ochii săi negri, pătrunzători se aţintiră o clipă asupra mea. Băgai de seamă că mîna îi tremura : se vedea bine după scalpelul care vibra. Şi eu tremuram. Inghiţeam necontenit un nod, care imediat venea la loc. Aşa am stat un timp, fără să spun nimic, pe cînd ea îşi îndoise parcă atenţia la lucru. într-un tîrziu, a ridicat din nou ochii, iar eu am întrebat-o atunci :
— Disecaţi, domnişoară ?
Luiza s-a înroşit şi, înghiţind nervos, mi-a răspuns cu glasul mişcat -
— Da.
Urmă o pauză...
Nu vă face rău ? —~ A, m-am deprins demult...
Şi, zic în d acestea, mi s-a părut că cuţitul a străbătut mai adînc decît trebuia. Urmă altă pauză.
— Vă place mult medicina ?
— Desigur. Văd că şi cUtale îţi place.., adăugă ea uitindu-se în jos, cu un zîmbet uşor în colţul gurii.
— După ce vedeţi, d-şoară ?
— Vii deseori pe aici...
— Am prietini mulţi şi buni... iată pricina, ~~ Da?...
— Desigur.
— Se vede că-i iubeşti mult...
Faţa îi era roşie. Mie mi se uscase gîtul, ca şi cum aş fi ţinut un.
discurs kilometric, iar inima parcă voia să-mi spargă pieptul. Luiza lăsă bisturiul şi se uită la pârlea descoperită.
—- Din pricina d=taie am stricat bicepsul...
----- Serios ? Sînt nenorocit !
-— A ! fii liniştit... nenorcîrea nu-i aşa de mare. Şi ea rîse /cu poftă de mutra mea cu adevărat spăimîntată. Cîţiva studenţi ne observau. M-am depărtat de dînsa cu sentimentul că zbor. M-am dus la Andreescu :
— Bravo ţie, Casian, îmi spuse el încet. Acuma văd şi eu c-ai nimerit-o ! îmi pare rău numai că n-am o oglindă ca să te uiţi într-însa...
Eram fericit! Cît îl iubeam pe Andreescu în ceasul acela !
Am ieşit împreună cu dînsa, noi doi înainte, iar mai în urmă un grup de studenţi care comentau evenimentul. Am întovărăşit-o pînă acasă. Cînd am ajuns la bolta pe unde-i era intrarea, şi-a luat ziua bună, fără să-mi deie mîna, iar eu am plecat la vale, neştiind unde mă duc, neavînd în minte decît ceasul fericit şi buna mea inspiraţie din sala disecţiei. Mi se părea că plutesc, că mă înalţ din ce în ce în lumi albastre, în lumi aeriene...
Ghiţă Săvoiu mă opri :
— Unde alergi aşa, bre ?
— Ştii c-am făcut cunoştinţă...
— Serios ?
— Foarte serios.
— Cînd ?
— Astăzi, la disecţie...
~ Bravo ţie, măi Casiene !
Şi Ghiţă, frecîndu-şi, mînile, se bucura ca şl cum ar fi dştîgat şi el ceva din asta. Alergam.. Simţeam o trebuinţă de a striga la toată lumea, de a face cunoscut tuturora ceea ce aveam în suflet,
— Stai, bre, ce dracul ai?!
— Sînt fericit !
Neputîndu-mă stăpîni, îmbrăţişai pe cei care mă oprise. ••-   Ce ai păţit ?
— Am făcut cunoştinţă cu Luiza.,. —- Cu d-şoara Aîbertini ?
— Da... Felicitările mele !
Era pe la sfîrşitul lui noiemvrie. Cădeau primii fulgi. Un strat uşor, alb şi moale acoperea strada Lăpusneanu. Era atunci aşa, ca acuma. De aceea pînă a.zi, la prima ninsoare care se aşterne, o melancolie duioasă ma cuprinde, un sentiment vag şi nedesluşit ca un răsunet depărtat îmi umple sufletul de tristeţă după ceva pe care simt ca Dam pierdut pentru totdeauna...
Casian se opri un moment,,,
59
Afară ninsoarea cădea liniştit şi Bistriţa curgea zgomotos în apro-pire. 1
— Nue părerea de rău pentru această dragoste — reluă Casian — e ceva mai puternic; este regretul vîrstei mele de atunci, al tinereţii celei dinţii, dispărută fără întoarcere...
A doua zi dimineaţă m-am sculat pînă-n ziuă.
M-am îmbrăcat cu grijă, mi-am periet hainele, mi-am şters cu atenţie pălăria, lucruri care nu prea intrau în obiceiurile mele, M-am uitat în oglindă. Vai! cît am suferit atunci că nu aveam şi eu un guler frumos de astrahan care să-mi împodobească paltonul, cum era moda la Universitate. Am pornit apoi de-acasă, pentru ca să-i ies înainte, cînd se va duce la curs...
In colţul străzii Lăpusneanu, cam peste drum de Sfîmtul Neculai cel Sărac, m-ani oprit şi am aşteptat. De acolo puteam vedea bine cînd va trece uliţa pentru a apuca pe Strada de Sus, căci pe aici era drumul cel mai scurt cătră Universitate. Am stat vrun ceas şi jumătate, întocmai ca un făcător de rele, pîndind cum trebuie să pîndească un «asasin victima lui. Cînd vrun trelcător se uita din întâmplare la mine îmi părea că se vede motivul (aşteptării, şi atunci îmi luam o înfăţişare indiferentă, deşi din ochi nu slăbeam punctul însemnJat. In sfîrşit, o văzui ! Spăimîntat, am rupt-o la fugă la deal, fără să-mi dau samă de oameni. Inima îmi bătea cu putere. Am apucat înspre Copou şi 'mergeam aşa, ca şi cum cineva m-ar fi gonit din urmă. Tocmai lîngă Şcoala militară m-iam oprit brusc şl am răsuflat adînc» „Bine că nu m-a văzut!". Mă felicitam în gînd, întocmai cum aş fi scăpat de-o mare nenorocire. Mi se părea că încercasem un lucru primejdios...
Ora următoare m-am, dus la Universitate. N-am vorbit nimica cu dînsa, iar de la locul ei, Luiza s-a uitat în multe rînduri cu. coada ochiului la mine. Am ieşit împreună...
După ce ne-am despărţit, m-am hotărît ca a doua zi dimineaţa s-o întîlnesc numaidecît. „Ce poate să fie, 3a urma urmei?". Şi privirile pe care mi le aruncase pe furiş în ziua aceea îmi veniră în ajutor. Noaptea am adormit cu gîuidul la .-asta, iar -a doua zi m-am dus tot aşa de dimineaţă în capătul străzii Lăpusneanu. Ningea cu lostopeni mari şi anevoie înaintam prin omătul proaspăt. îmi pregătisem de cu sară şi subiectul de vorbă, literatura rusească, care atunci era la modă, şi, pentru ca s-o uimesc de cunoştinţele mele, «trebuia să-i înşir vro douăzeci de scriitori din cei cu reputaţie. M-am aşezat iarăşi la postul meu. Din cînd în cînd, îmi scuturam paltonul de ninsoare, ou ochii ţintă spre locul ştiut. Am aşteptat mult, gîndindu-mă cînd la subiecltul de discuţie şi la impresia ce-i voi face, cînd fortific îndu-mă în contra unei vagi tendinţa de a o rupe la fugă In momentul decâziv. Deodată tot ■sângele mi-a năvălit în inimă, şi un resort ascuns vru să mă arunce laî în .direcţia contrară, dar m-am reţinut cu tărie. Ba a trecut uşor strada ale-
60
gînd locul, iar eu am pornit repede la v&îe, emoţionat, ca şi cum m-aş fi dus să comit o crimă şi, prin grădina primăriei, i-am ieşit înainte. Mă prefăcu! că n-o văd, afectîaid surpriza întâlnirii.. Luiza s-a făcut roşie ca para focului si ia ridicat manşonul la gură. I-am dat bună dimineaţa. ..
— încotro vă duceţi ? Ea mi-a răspuns mirată :
— La Universitate...
— Aşa de dimineaţă ?
— Sînt opt. Mi se pare c-am întârziat chiar... •— Nu cred...
— Dar d-ta ce cauţi pe aici ?
— Şi eu tot la Universitate mă duc.. .
— Apoi Universitatea e într-acolo ? mă întrebă ea rîzînd.
— A.... nul... întâi mă duceam pînă într-un loc şi,,, de-acolo la curs. Avem dreptul penal.
Mergeam alături ele dinsa. Ningea mereu. Era îmbrăcată cu o jachetă lungă, de culoare închisă, care-i strragea mijlocul în croiala ei. adusă, apoi, răsfiriirgîndu-se, cădea în falduri largi, în formă rotundă. La git, un guler de sconcs îi scotea jn relief toată frăgezimea feţii, iar pe cap purta o garsoinetă, care o prindea, de minune, de sub care părul negru, aşezat într-o Împletitură graţioasă, strălucea de frumuseţă. Un bold de cap îi străbătea pieziş pălăria.. .
Mă uitam la fulgii mari de ninsoare care cădeau topiudu-i-se pe fată. M-a întrebat c-o ironie drăgălaşă :
— Apoi nu ie duci unde aveai treabă ? Ai să pierzi dropitul penal, ..
Cînd aim. ajuns, am intrat împreună. Era ora de fiziologic. Luiza şi-a scos mănuşile, s-a dezbrăcat de jachetă şi băliud dintr-un picior şi-a frecat minile una de alta, apoi. is-a. aşezat la locul ei, potrivindu-şi rochia cu mişcări pline de nobleţă. Era bine dispusă şi aerul rece de afară îi îmbujorase chipul. în ziua aceasta am căpătat convingerea că Luiza mă iubeşte şi tot de atunci Facultatea de drept a fost condamnată irevocabil...
De îndată ce am făcut cunoştinţă cu Luiza, am rupt orice relaţii cu Orman. Chiar în ziua aceea ne-am întîlnit pe stradă. Cum l-am văzut, mi s-a făcut o lumină : „şi el o iubeşte" şi, ostentativ, am trecut pe celălalt trotuar, în uimirea lui, care nu putea înţelege nimica. Cu o zi mai înainte stătusem noaptea pînă tîrziu şi vorbisem multe de Luiza, iar acuma mă gînd eam cu groază că dintr-un moment într-altul putea face şi el cunoştinţă cu dînsa. La grindul acesta simţeam o ură feroce pentru fostul meu prietin.. .
La Universitate Luiza avea şi alţi adoratori, afară de mine, din pricina cărora sufeream amar. Eram gelos de mulţi, dar mai ales îmi amintesc pe unul, Virgil Negrescu, care îmi provocase o mare neli-
nişte. N-am văzul niciodată, pe Luiza vorbind cu d insul, n-am observat nici o preferinţă cît de mică a lui pentru Luiza. Era un student înalt, frumos, cu o must eci oară mică, răsucită cu îngrijire, îmbrăcat totdeauna curat, cu o uşoară nuanţă de cochetărie, totdeauna grav. Dar cei care-1 cunoşteau de aproape spunea că nu străluceşte tocmai tare prin calităţile lui intelectuale. Nu ştiu pentru ce, dar îmi închipuiam că Ia prima vorbă se va îndrăgosti de Luiza, iar chipul lui frumos mă făcea să-1 cred irezistibil. Era rivalul meu cel mai primejdios, fără să fie. Ea era veselă, rîdea şi vorbea cu colegii, şi de multe ori am tresărit cu spaimă în aceste momente, cînd credeam că se întîmplă lucruri foarte ameninţătoare. . .
De cinci mă stricasem cu Orman, simţeam tot mai mult nevoii) unui prietin, şi pentru asta, de la Orman m-am mutat la Andreescu. Acuma cu dînsul vorbeam sările pînă tîrziu de faţa albă cu ochii mari, adinei, ca o enigmă, cu gene lungi, care aruncau o umbră sombră, ele glasul ei melodios. Mă. exta/iam înaintea părului ei, pe care adesea -ori îl purta strîns într-o alcătuire maiesfoasă, de mersul ei uşor şi un duios cum nu mai mergea nimeni, iar hainele. .. ah, hainele ei. . . îmi rămăseseră. în minte cu o putere elementară !
Andreescu, spirit rece şi pozitiv, care pînă atunci nu cunoscuse niciodată sentimente de natura celor ce mă chinuiau pe mine, rîdea bătîndu-şi joc şi făgăduind că lucrurile de mai sus ar fi avut ceva mai deosebit decît ale d-rei Marta Goldenberg, cealaltă studentă de la medicină. Eu mă înfuriam sincer, tratîndu-1 de imbecil şi asigur îndu-l că, grosolan cum e, nu-i în stare să priceapă frumuseţa răpitoare a Luizei.
Multe sări am petrecut astfel, căci Andreescu, dintr-o îndărătnicie prietenească, mă combătea rîzînd. Şi, cînd în glumele lui trecea cîteodată mai departe decît trebuia, atunci, cum stăteam tologit, cu picioarele pe păreţi, deodată săream în sus şi, ca un ultim argument, îi aruncam o pernă în cap, lucru care-1 făcea să rîdă cu poftă, înfuriindu-se numai atunci cînd.îi sărea ţigara din gură. Iar cînd în nopţile de iarnă era absorbit în studiul său, silindu-se să înţeleagă rostul adînc al tuturor elementelor pe oare avea să le stăpînească în viitoarea lui carieră, eu, întins pe pat, cu faţa în sus, cu mînile sub cap, stăteam gîn-ditor, trecînd în revizie pe toţi rivalii mei reali şi imaginari, şi numai cîte un suspin, pe care nu-1 puteam înăbuşi, trăda toată starea mea sufletească.. .
Aşa stăteam noi într-o sară, cînd .Andreescu lăsă cartea deoparte pentru a-şi face o ţigară :
— Păcat că n-ai fost azi la anatomie. . , Luiza era foarte frumoasă... Avea nişte ochi. . .
Şi Andreescu clătină din cap cu admiraţie.
— Nu-mi mai aduce aminte, am strigat sărind. în. picioare, m-a reţinut un imbecil... Spune-mi, le rog... cum era?
Cinci s-a dezbrăcat, i.--am văzut botina. Halal de tine !. , .
— Ah 1 Andreescule.. . nu li porc !
— Te înţeleg, bre Casian... fără glumă.,.
— Ce folos ? am zi« eu trist.
— Nu vezi citi se uită la din sa ?
— Dai ea ?
— Ştiu. şi eu ?. . .
— De ce n-o întrebi ?
— Cum se poate ?. . . Ce vorbeşti prostii ?
— Du-te la dînsa acasă.. .
— Pentru nimic în lume!...
Şi lucrul era astfel. Dar în oarele de odihnă sau în insomniile mele — ah ! uncie mai sînt frumoasele mele insomnii de atunci! -— de multe ori am dezmierdat acest gînd ademenitor. De cîte ori nu mă vedeam în odăiţa ei, pe care imaginaţia mea fierbinte mi-o arăta ca pe un cuib de fericire, şi acolo, la picioare, îi puneam întrebarea po care de atîtea ori Andreescu mă sfătuise s-o fac... Dar era un vis ce nu credeam că s-ar putea realiza vreodată. . .
La Donat mă duceam în fiecare zi. Era iarnă, însă, şi gerul acoperea de multe ori geamul cu. florile lui cristaline. Atunci, în mijlocul acelor figuri de gheaţă, făceam cîte un rotocol pe care-1 întreţineam cu grijă aburindu-1 într-una. Iar prin ochiul format astfel îmi apăreau cîte puţin ferestrele adorate ale Luizei...
într-o zi ne întorceam împreună de la cursul de chimie, iar eu adusesem vorba despre romancierii ruşi. Ea cetise puţin. I-am vorbit despre Tolstoi, de geniul şi puterea lui colosală de a evoca viaţa, citind pe Ana Karenin şi Sonata Kreutzer, despre sentimentele 'delicate ale lui Turgheniev şi groaza pe care o inspiră Dostoievski, opriri-du-mă la Casa morţilor şi la Nastasia Filipovna din Idiotul I-am lăudat pe Garşin, Soedrin, Puşkin... am insistat asupra lui Gogol şi mai ales asupra Sufletelor moarte ţ i«am pomenit de Lermoniov, Nekrasov, Gonciarov... de Ce-i de făcut a lui Cernîşevski şi de Nenorocirea de a avea prea mult spirit a lui Griboedov. După ce i-am arătat marea originalitate a acestei literaturi, comparînd-o în treacăt cu cea franceză, simţind bine impresia puternica pe oare i-o făcusem, am sfătuit-o să cetească Romanul rus al lui Melchior de Vogiie, iar la urmă i-am propus să-i împrumut o carte.
Deşi îmi plăcea să cetesc, dar pe atunci nu aveam cărţi, Andreescu, pe lîngă operele lui ştiinţifice, avea şi cîteva de literatură. Am ales Prima dragoste a lui Turgheniev. Andreescu avea şi alte cărţi, dar am preferat un titlu atît de sugestiv. Şi dacă Luiza ar fi crezut că pasiunea mea pentru dînsa era flacăra dinţii, care acuma izbucnise cu violenţă, iar romanul lui Turgheniev o indirectă comunicare, lucrul nu mi-ar fi displăcut. Dar vouă dator sînt să vă spun, amicii mei, că nu pentru întâia oară eram în această situaţie anormală. Aveam doisprezece ani cînd Eros şi-a aruncat prima lui săgeată în inima mea ; iar cauza suferinţii de atunci era o fată mai mare decît mine Şi în liceu am suspinat de vreo două ori uitindu-mă la stele1 e cerului, dar trebuie sa recunosc, cu mult mai puţina i.nfiăcărarc. Deşi astfel era lucrul, as fi dorit totuşi ca Luiza sa. fi rămas cel puţin giuditoare la titlul operei, lui 'Turgheniev. . .
Pe pagina a doua am pus formula: „Din cărţile mele, Constantin Gaisiiain", deşi Airadreescu a protestat că-i mtojeisc cartea; iar sus, pe copertă, am scris uşor cu cireioinuil, abia vizibil, ca un suflu, ca o părere: „Te iubesc I . Etaa aşa de fiu, că trebuia să cauţi alte toruri în cartea lui Turgheniev pentru a descoperi declaraţia mea. %.
Am aşteptat întoarcerea cărţii cu oea mai mane nerăbdare. Cînid m-am întîlinit cu Luiza, am cercetat plin de nelinişte să văd din altitudinea ei dacă descifrase inscripţia misterioasă, dar n-am putut înţelege nimic. După cîteva zile, asm primit volumul înapoi. M-am dus repede acasă, cu bătaie grozavă de inimă, căci pe copertă descoperisem sub cele două ouvinte, două litere, tot aşa de uşor, tot aşa de fin făcute: L. A. Era un răspuns, un iGonsimţămînt, o discretă mărturisire. Am sărutat cartea, am sărutat-o cu pasiune, am strîttis-o la piept cu căldură -ca pe o fiinţă scumpă, jucând singur prin odaie într-un fel de frenezie. După aceea m-am retras deoparte şi, ca şi cum aş fi avut de îndeplinit o afacere considerabilă, am început cu mare tensiune de spirit să răsfoiesc 'cartea filă de filă. Am cercetat cu încordare pagină cu pagină, rînd cu rînd şi pot spune literă cu literă, uitîndu-mă cînd de departe, cînd foarte de aproape, tresărind zadarnic de multe ori, poate voi mai găsi vro mică inscripţie ascunsă undeva, M-am uitat la paginile cele mai semnificative, la dialogurile cele mai caracteristice, doar voi descoperi vro subliniere, un semn cit de mic făcut de mîna Luizei. Dar, vai! nu era nimic, nici inscripţie tainică, nici semn misterios, nici floricică presată... şi o mare părere de rău îmi distruse fericirea de mai-nainte...
Legăturile mele ou Luiza se întăreau pe fiecare zi. Eram deseori împreună. Cu Andreescu trăiam foarte bine, dar de cîtva timp observasem o schimbare într-insul, fără să-i înţeleg pricina. într-o sară el îmi vorbi de deşertăciunea vieţii, de moarte,.. făcînd multă filozofie... pomeni pe Hamlet, pe Emktascu,.. apoi mă întreba dacă am cetit Werther...
— Ce ai, bre?... De-o bucată de vreme nu eşti în apele tale...
— N-am nimic.
.— Spui minciunii, nu te cred.
Şi bănuiala, care începuse să încolţeaiscă în mine, se întări. Mă uitai la dînsul: era trist şi gînditor. In ochi i se vedea o durere adîncă, iar nasul părea mai ascuţit, ceea ce-â dădea o înfăţişare neobişnuită...
— Frumloasă-i Luiza, măi Casiene l
— Cum frumoasă?
Andireescu spuse mai mult pentru dînsul.
— Era rumenă... venise prin frig...
— Ei şi ? Ce-i cu aista ?
—- Ai dreptate să fii nebun după dînsa...
— Mai întîi nu sînt nebun... i-am răspuns fără prietenie... Apoi, nu te înţeleg... ce dracu ?... Tu eşti om serios... caută-ţi de treabă.
Şi simţii un dezgust mare pentru dînsul.
m Andreescu nu-mi răspunse. El băgă în gură o ţigară, pe oare uită
Hr s-o aprindă, care luă şi ea o înfăţişare melancolică...
Bl Din acel moment o grea nelinişte m-a cuprins. Schimbarea lui
Wt Andreescu nu-mi convenea de loc. La universitate el nu vorbea însă
■I niciodată cu Luiza, ci numai se uita la dînsa cu ochii plini de pasiune*
B Dar într-o dimineaţă, cînd am intrat la cursul de zoologie, i-aim găsit
Bp- unul lîngă altul. Amîndoi, în picioare, lîngă cuierul de haine, el foarte
■L. emoţionat, îi spunea ceva, iar ea rîdea. Mi-a pierit orice veselie şi,
wL. fără să mă uit într-acolo, am trecut înainte. Apoi Andreescu s-a aşe-
jjl, zat la locul lui, şi o mulţămire liniştită i se vedea pe figură, pe cînd
■l eu eram trist, trist, ca şi cum mi s-ar fi întîmplat o mare nenorocire...
B Andreescu se purta din ce în ce mai rece cu mine. La întrebările
K mele îmi răspundea cu vădită neplăcere. Era nervos, aproape mă
M brusca. Eu nu mai aduceam niciodată vorba de Luiza, iar sările, triste
mt acuma, le petreceam amîndoi cufundaţi în gînduri. într-o noapte l-am
M; găsit stînd lîngă masă, într-un cot, cu o foaie de hîrtie dinainte. Mă
V uitai pesite umărul său şi un fior îmi trecu prin inimă. Pe hîrtie scri-
Wk sese Luiza şi, cu privirea fixă, căuta parică să priceapă tot înţelesul
W tainic al acestui nume. „Vra să zică, e amorezat... Bun!... Ce să
9 După o bucată de vreme s-a sculat şi, lăsînd hîrtia pe masă, fără
M     să-i pese cît de puţin, începu să se plimbe gînditor prin odaie. Ah I ce j|:     urît mi s-a părut în acel moment şi ce bucurie drăcească m-a cuprins la această constatare !
W ' * •
W Andreescu se apropia tot mai mult de Luiza. Adeseori vorbeau
m      la universitate, îşi schimbau -caietele, îi dădea notiţele lui, fiind un H     student bun şi priceput, luicru care-mi mărea şi mai mult desperarea. Ş      Iar cînd voiam să ies împreună cu dînsa, de multe ori el îmi apuca f,      înainte.., , J| Nu ştiam ce să cred. Că o iubea, nu mai aveam nici o îndoială, şi,
ţ fiind dragostea lui dintăi, îmi închipuiam cu ce tărie trebuie să-1 stă-l pînească. Dar de Luiza eram foarte msîhnit. Purtarea ei cu Andreescu nu-mi plăcea de loc. „Pentru ce vorbeşte cu dînsul? Nu vede că mă Ş chinuieşte ? Ce fel de fiinţă-i dacă se poartă astfel cu mine ? Gînduri k negre îmi treceau prin minte, şi numai cînd mă uitam ia figura rivalului meu, mă linişteam pentru puţină vreme.
Gelozia îmi aţîţa şi mai mult patima pentru Luiza, cum se întîm-plă totdeauna cînd dragostea e la început. La Donat veneam in fiecare zi şi, deşi era iarnă şi geamurile îngheţate, izbutisem, conform procedeelor mele, să stabilesc un soi de comunicaţie cu casa aibă de peste drum. Oricine trelcea prin dreptul cofetăriei, vedea rotocolui transparent în mijlocul florilor de gheaţă, prin care un ochi desperat cerca să lupte cu elementele naturii. Era însă foarte puţin pentru dorul
64
5     Opere alese
65
meu nemăsurat după Luiza. Iar Donat înţelegea pentru ce uneori, în plimbări agitate, nu-mi aflam loc prin cofetărie, întocmai ca o fiară într-o cuşcă...
Cînd aveam neplăceri, iscate din cauze reale sau numai închipuite, pe oare imaginaţia mea bolnavă mi le punea mereu înainte, atunci o imperioasă trebuinţă mă făcea să colind străzile şi împrejurimile oraşului pînă noaptea tîrziu. De multe ori am stat pironit pe o bancă ceasuri întregi, la Rondul întîi, gindindu-mă la un gest sau la o vorbă, care nu-mi mai ieşeau din minte, căutînd să scot concluzia hotărîtoaf e. Cînd iarna a trecut şi cîmpurile s-au acoperit de verdeaţă, cutreieram noaptea dealurile noastre, a^culltînd cînteou! oucuvaiei în rudnile de la Galata, sau huhurezul cu glas macabru pe zidul Getăţuii. in vale, laşui, cu luminile lui palide, îşi ducea viaţa nocturnă de oraş liniştit, iar undeva, în sclipirile depărtate, într-o casă pe oare nu puteam s-o văd, Luiza dormea desigur în puterea nopţii, neştiutoare de suferinţă şi chinul meu mizerabil 1
Cînd vremea era protivnică, cînd ploaia sau ninsoarea îmi luau speranţa s-o pot vedea, împiedioîndu-mă şi de la aceste rătăciri deznădăjduite, atunci mă înfundam la Elizeu, unde singur sau în tovărăşia vreunui prietin rătăcit, ascultam orchestra lui Bernstein, făcînd puţine consumaţii şi multă melancolie...
*
Andreescu acasă nu-şd mai căuta de ocupaţiile lui. Nu-1 mai vedeam sara cu cărţi groase dinainte. La cursuri se ducea regulat, căci acolo era Luiza. Şi explicaţiile profesorilor le scotea c-o încordare furioasă. Cu toate că noi aproape nu mai vorbeam, eu stăteam tot la dânsul. Dar asta n-a ţinut muit. Intr-o sară, pe la sfîrşitul lui ianuarie, cînjd crivăţul vîjîia prin streşinile caselor şi viscolul spulbera omătul,:! aruncîndu-1 în ochii trecătorilor, după ce am trecut pe la geamul ei, unde se vedea o lumină veselă, plin de promoroacă şi îngheţat m-aţn îndreptat cătră casă. Cînd am intrat înăuntru, focul ardea in sobă şi o căldură plăcută mi-a învăluit întreaga fiinţă. Remarcai o schimbare în odaie, fără să înţeleg ce, dar pe urmă 'am observat că patul pe care dormeam eu era scos. Pe masă strălucea un revolver nou... ;
Andreescu s-a sculat de pe scaun şi a început să se plimbe cu mînile la spate. Un moment s-a oprit, m-a privit icu foarte muit înţeles, apoi, îngîndurat, şi-a continuat plimbarea de la un colţ la altul al odăii, iar după cîtva timp s-a aşezat la locul lui de mai-nainte. Nu ştiam qe să fac: eram într-o situaţie echivocă. Mi-am aruncat privirea prin oasă şi ochii mei s-au oprit la un sipet de lemn, lîngă uşă, în care Andreesca îşi ţinea albiturile. M-am rezemat de dînsul şi m-am gîn-dit: „Unde să mă duc ?". Afară şuiera vîntul şi focul în sobă ardea cu putere. Am stat aşa cîtva timp, stăpînit de sentimente dureroase, iar
I în urmă m-am culcat cum am putut, pe spinarea îndoită a cufărului,
I de unde, cu un ochi atent, mă uitam neliniştit la Andreescu şi la re-
I volverul de pe masă, căci duşmanul meu era posomorit din cale-afară.
i Apoi, suflînd în lampă, s-a culcat şi el pe pat, nediîndu-mi nici o altă
l atenţiune. Şi ascultînd cînd viforul de afară, cînd pocniturile lemne-
t lor mistuite de flăcări, am adormit într-un tîrziu cu gîndul la Luiza... | Prietenia mea cu Andreescu era sfîrşita. Trăisem ca fraţii, iar
i acuma iată ce devenisem unul pentru altul 1 A doua zi mi-am luat o
l odaie cu chirie şi m-am mutat de la dînsul...
h Pasiunea lui "Ajndreescu mă neliniştea grozav, iar el mă preocupa
K    deopotrivă ca şi Luiza. Cum doream să ştiu ice simţea ea pentru dîn-
w    sul! Adeseaori, cînd ne întorceam de la universitate, îi făceam cîte-o
S'i    aluzie, la oare îmi da răspunsuri vagi, însoţite de zîmbete caracteris-
B    tice, iar de multe ori o vorbă spusă de dînsa la înitîmplare căpăta pen-
S','    tru mine însemnătatea unui oracol, a unui oracol de nenorocire! Ţin
X    minte că m-a întrebat odată, pe cînd veneam înspre casă:
fl&        ,      De unde eşti, domnule Casian ?
|§ — Din Dumbrăveni.
K      '    - De - la -ţară ?
S;     ■    — Da, din judeţul Iaşi.
jp — Andreescu... şi el e de la ţară ?
M'      "- Această întrebare făcu pe loc să-mi piară toată veselia, lucru pe m     care 1-a observat şi ea.
• — De ee te-ai posomorit din senin, domnule Casian?
W      • ' —- Vă înşelaţi. -
ii'       ": ~ Ce ai ? - ■■ ; *
—- N-am nimic. JŞ — Haide, fii băiet de treabă şi spune-mi.
|| — Nu... n-am nimic.
II După ce ne-am despărţit, întrebarea Luizei mi-a rămas înfiptă în
f j|      minte ca un piron înroşit în foc. „Şi el e de la ţară".. . şi el.. Vra să ' f       zică e clar că-4 iubeşte, altfel ce-ar însemna vorba asta? Dacă n-ar €,      avea un sentiment, şi încă puternic, pentru dînsul, nu s-ar fi interesat i      de Andreesicu. Ce-mi pasă mie de unde e d-şoara Goldemberg, de pil-H       dă... pe care o cunosc dealminitrelea foarte bine. M-i-e absolut indiferent. .. Desigur. Aşa e natural... Pe cînd... „şi el e de la ţară? însam-l nă lămurit: „şi el» pe care-1 iubesc, e de la ţară ?... S-a sfîrşit... chiar
cînd e ou mine, ea se gîndeşte la dînsul. Acuma Înţeleg eu multe lu-: f cruri.., Ah 1 au dreptate alcei care mă sfătuiesc să mă feresc de dînsa...
Aceste raţionamente le făceam şatra, încruclşîndu-mi braţele si gesticulînd prin odaie.
: Dar dacă de la Luiza nu puteam să aflu direct ce părere avea despre Andreescu, căutam indirect să mă edific asupra acestui punct luînd adevărate intervievuri amicilor noştri:
66.
67
— Ouau ţi se pare Andreescu ?
— Foarte bun băiet.
— Nu te întreb asta, răspundeam plictisit.
— Dar ce mă întrebi?
— Ce zici de figura lui ?
— Ce s$ zic ?
— Adică cum e la faţă ? E frumos ? E uarît ? Cum ţi se pare ?
— Cred că de frumuseţea lui nu se poate vorbi.
— Serios ? (Nu-mi puteam stăpîni bucuria). N-are ceva respingător în faţă ?
— Nu... nu găsesc... Cîteodată e cam antipatic.
— Da... da... ai dreptate... e foarte antipatic... mai ales de-o bucată de vreme.
— Dar de ce mă întrebi toate astea ?
— Uite ce-i: Am pus un rămăşag şi vrau să ştiu cine-i mai frumos, el sau eu ?
— Nici n-aveţi a face unul cu altul.
întrebările acestea, cu fel de fel de meşteşuguri, le puneam tuturor cunoscuţilor şi, trebuie să recunosc, nici unul din ei nu-1 găsea pe dînsul mai frumos decît mine.
Ajunsesem să nu-1 mai pot suferi. Cînd îl întiîlneam, îmi făcea rău, mai ales cînd Luiza îi permitea s-o întovărăşească pînă acasă. Apoi îmi dădeam sama că comunitatea de studii îi asigura un fel de superioritate asupra mea, fiind recunoscut, mai cu samă, ca unul din cei miai buni studenţi de la facultate.
Adeseori îi întîlneam venind de la curs. Eu mergeam în urma lor, fără să fiu văzut, urmărinidu-i cu privirea plină de ferocitate. Tot ce făcea el mi se părea caraghios şi ridicul; tot ce făcea ea, perfid şi înşelător. Uneori treceam înainte salutîndu-i fără să mă uit, dar remarcam din partea ei o mişcare pentru a mă reţinea. Mă făceam însă că nu bag de saună şi mergeam iute pe lîngă dînşii, împleticindu-mi-se picioarele de emoţie. Alteori le ieşeam în faţă şi mă bucuram mai dinainte de efectul pe care eram sigur că-i voi produce asupra lor. Ea îşi întrerupea vorba brusc şi se uita la mine ou o privire mîhnită şi mustrătoare, pe cînd Andreesou încrunta un moment din sprincene.
In asemenea ocazii deveneam un Othelo...
Mai întîi mă gîndeam cît sînt de ridicul să iubesc o asemenea creatură, o cochetă fără inimă, fără simţire. Pe urmă făceam jurăminte solemne să rup chiar de a doua zi orice legătură cu dînsa. „Mă voi duce mîne tocă o dată la curs, pentru ultima oară, ca să-i arăt dispreţul meu, şi pe urmă, bastal". Şi chipurile lor, umfolînd amîndoi pe stradă, el mulţămit, ea rîzînd, îmi apăreau în linii distincte, şi o furie cumplită mă apuca. Dar imediat mă gîndeam că nu-i mare lucru dacă s-au întors împreună, căci ce-a putut să facă dacă Andreescu s-a luat după dînsa. Şi plimbările noastre, vorbele ce-mi spunea, mici scene Intime şi mai ales privirea ei, în care se vedea toată mişcarea sufletului, privirea femeii care te iubeşte şi simte că-i iubită, mi se înfăţi-
jf şau în minte. O înduioşare mare mă cuprindea, îmi venea să plec în-W dată, s-o întâlnesc, pentru ca s-o rog să mă ierte... Mă tratam de dobi-jr toc, de egoist, după care iar îmi apărea Andreescu. Atunci mă gîndeam m cît îi de urît, şi încrederea în mine mă liniştea. „Chiar mîne îi voi m vorbi Luizei limpede şi hotărît. Ii voi spune că o iubesc cum nimeni M n-a iubit-o şi cum nimeni nu o va iubi vredată, că fără dînsa nu pot m trăi nici o clipă şi, pentru asta, nu-i cer decît un singur lidcru: să nu § mai vorbească cu Andreescu. Căci desigur nu-1 iubeşte şi, dacă are Ş nevoie de cursurile profesorilor, i le voi procura eu de la amicul Was-m sermann, sau de aiurea... şi atunci.. . evident... va rupe orice rela-E ţii cu dînsul...". # JŞ Aici îl vedeam pe Andreescu părăsit şi dispreţuit, şi o bucurie
||      nestăpînită mă cuprindea cînd mi-1 închipuiam în halul acesta, f Mai ales noaptea mă frămîntau asemenea gînduri contradictorii.
| Tîrziu de tot, cînd orice mişcare înceta în oraş, după ce luam tot felul >ţ- de rezoluţii care mă făceau să sar de cîte zece ori din pat, după ce 4 treceam prin tot felul de sentimente, de la furia şi gelozia grozavă I pîn' la mila şi înduioşarea patetică, adormeam istovit. Şi, în visele ^      mele, o vedeam numai pe dînsa.
4 Cîteodată, în mijlocul nopţii, cînd nu puteam să dorm, mă îmbră-
* cam şi porneam spre locuinţa ei. Strada Lăpusneanu era aproape pustie şi flăcările gălbii ale felinarelor aruncau numai puţină lumină. Cîte î un trecător întîrziat, mînat de gerul de -afară, se grăbea cătră casă, scîrţîindu-i omătul sub picioare. Ajungeam la geamul ei şi, de pe trotuarul din faţă, mă uitam cu deznădăjduire. în odaie era întuneric. Acolo era Luiza... „Poate acuma aceeaşi suferinţă o chinuieşte ca şi pe mine... Nu... căci ar fi imposibil să nu simtă prezenţa mea aici. Cine ştie ?... Niciodată n-am să afllu. Cum să străbat în adîncul sufletului ei, să-i cunosc dorinţele şi gîndurile ascunse ?... Este cu neputinţă. Pentru ce o asemenea prăpastie, peste care cu nimica nu se poate rece ?"... Şi conştiinţa sforţării neputincioase de apropiere între doi oameni, între două lumi cu hotare atît de grozave, îmi apărea ca o lumină mistuitoare...
Astfel stăteam ceasuri întregi, cu ochii nemişcaţi, cu inima strînsă de durere. De cîte ori Orionul cu cfagătoarea lui strălucită nu m-a văzut ca o strajă neclintită înaintea casei sale! De cîte ori crivăţul turbat şi viscolul furios nu s'-au încercat zadarnic să mă gonească dinaintea ferestrei ei întunecate!
Dacă mi-ar fi apărut atunci, în întunericul nopţii, m-aş fi aruncat în genunchi înaintea geamului ei, ca un credincios în faţa icoanei lui Dumnezeu. Dar perdeaua nu se mişoa, şi întunericul râmînea acelaşi, trist şi mohorît!...
Amorul meu devenise public: toţi îl cunoşteau. Ştiau studenţii de la Medicină, unde mă duceam acuma cu o regularitate punctuală, cei de la Drept, care nu mă mai vedeau deloc, şi cei de la Ştiinţele naturale, cu care audiam împreună cursul de zoologie. Ştiau profesorii
63
69
şi servitorii de la Universitate şi foştii mei profesori de liceu, care mă întîlneâu adesea cu Luiza pe străzile oraşului. Ştiau cei de la cofetăria „Donat", patroni şi ucenici, care priveau lucrul cu totul natural, precum şi obişnuiţii acestui stabiliment, care mă găseau acolo la orice ceas din zi şi din noapte; în sfîrşit, marele public, care se uita iarna la acele ochiuri în geamurile îngheţate. Iar cînd unii trecători mă vedeau pe mine, conduşi de-o asociaţie ale cărei elemente de experienţă fuseseră cu prisosinţă repetate, ridicau ochii instinctiv înspre odaia Luizei. într-un jurnal cotidian, un prietin publicist mi-a făcut silueta, vorbind de firea mea veselă, de temperamentul meu aprins, de setea de ideal, după care aducea vorba de doi ochi negri şi de cofetăria lui Donat; iar un poet misoghin, tot dintre amicii mei, mi-a dedicat o scrisoare în versuri, în care vorbea de necredinţa femeii, de uşurinţa ei, mă sfătuia să nu am iluzii, îmi recomanda nirvana şi sfîrşea cu versul celebru al lui Alfred de Vigny :
„Car la iemme est un etre impur de corps et d'ăme" 8...
Devenisem un fel de erou, un erou al dragostei. La Universitate, între profesorii de la Medicină, eram privit cu simpatie, şi poate vi se va părea ciudat cînd vă voi spune că, fiind odată certat cu Luiza, m-a împăcat cu dînsa profesorul.
Eram la cursul de fizică, în ora de experienţă. Profesorul, un om în vîrsta, era foarte iubit din pricina firii lui veselie şi glumeţe, iar în aceste ceasuri plăcute, o mare familiaritate unea pe studenţi cu magistrul.
Profesorul explicase nişte fenomene luminoase şi întrebă la urmă :
— Aţi înţeles, d-şoară Albertini ?
— Da, am înţeles, răspunse Luiza.
— E foarte interesant. Dar nu văd pe d-1 Casian.
, — E aici.... spuse un student, şi mă arătă într-o bancă din fund, unde mă dusesem pentru ca Luiza să vadă dispoziţia mea faţă de dînsa. : — Tocmai acolo, domnule Casîten ? Vino mai încoace... mai aproape de banca întîia...
în banca asta: stătea Luiza. •     — E supărat;.. zise alt student.
—-E: supărat ? De ce ?
— Nu vorbeşte cu d-şoara Albertini.
—..Nu se poate, domnule Casian... trebuie să fii cavaler... nu se poate... haide, împăicaţi-vă.
Am ieşit din bancă, unde mînia mă aşezase, şi am venit în faţă, rămînîhid în picioare, căci mai erau şi alţi auditori lîngă aparatele profesorului,. Se făcu camera obscură pentru trebuinţele demonstraţiei. Un întuneric orb luă locul luminii de adineaoarea, urmat de cîteva mici exclamaţii, provocate de această tranziţie bruscă. Cum eram la doi paşi de Luiza, uri gînd îmi treou prin minte, un gînd iute şi păti-
8 Căci fenteia este o fiinţă impură la trup şi la suflet (fr.).
*maş: „Dacă i-aş pune mîna pe coadă?". Am ezitat însă, căci îmi părea o mare îndrăzneală, aşa că, în cele din urmă, am renunţat cu multa părere de rău..,
Pe lîngă acei care mă priveau cu simpatie, erau cîţiva care nu vedeau dragostea (mea c-un ochi binevoitor. între aceştia nu socotesc desigur nici pe Orman, nici pe Andreescu şi nici pe cei care mă credeau un rival primejdios.
Mai întăi erau cei de-acasă. Ei aflaseră cum stă lucrul şi, după cît înţelesesem, cineva îi pusese în cunoştinţă amănunţită atît de evenimentele externe, cît şi de motivele sufleteşti oare le provocau. Mama îmi spusese odată, cînd veni din Dumbrăveni:
— Am auzit că tu te-ai lăsat de... drept.
— Nu-i adevărat.
— Cum nu-i adevărat, dacă nu mai dai pe acolo?
— Cine ţi-a' spus ?
— Cine mi-a spus, mi-a spus... n-ai tu treabă.
— La universitate n-ai nevoie să te duci Ia curs. înveţi şi acasă. Aici nu-i oa-n liceu,
— Şi adică tu înveţi acasă?
— Sigur că-nvăţ...
— Dar la Medicină ce cauţi ? La Medicină ?...
— Da... da... la Medicină. Ascultă, măi băiete, vîrâ-ţi minţile-n oap şi nu prăpădi vremea după fleacuri, că te-oi vedea şi pe tine mîne-poimîne ca pe Frăsinescu;
Frăsinescu era un student bătrîn, care într-o vreme venea pe la noi şi sara cînta romanţele la modă, căci făcea curte surorii mele. Iar mama mă punea acuma tăiaturi de dînsul.
Pe lîngă cei de acasă, erau şi unii străini oare vedeau cu ochi răi pasiunea mea pentru Luiza. Mi-aduc aminte de Gheorghian. Trecuse de prima tinereţă, terminase universitatea şi acum era advocat. Era un om serios, pentru care aveam multă consideraţie.
El mă opri odată în stradă :
— Ce mai faci, domnule Casian?
— Bine, domnule Gheorghian.
Simţeam o adevărată plăcere cînd vorbeam cu dineul.
— Ei, acuma eşti la universitate ?
— Da, fac dreptul.
— Adică eşti înscris la Drept, căci aud că urmezi la Medicină.
— La Medicină ?... Da* de unde?! Mă duc aşa... cîteodată...
— O iubeşti tare ?
— îmi pare rău...
— Ascultă, domnule Casian, zise Gheorghian devenind serios. Cred că ai pierdut anul. Un an e mare lucru în viaţa unui om... ai să-ţi dai samă mai tîrziu. Şi apoi, nu vezi, ai ajuns într-un hal că te
m
ştie toată lumea. Gînldeşte-te serios... eşti băiet deştept,.. are să-ti pară rău. .. .....
Mi-am luat repede ziua bună de la dînsul. De atunci mi-a devenit odios. Cînd îl vedeam de departe, mă întorceam iute înapoi, ocolin-du-î, sau mă opream la geamul unei magazii, cu spetele întoarse.
Totuşi, şi fără vorbele lui Gheorghian, simţeam un fel de greutate. Uneori aveam conştiinţa timpului pierdut, dar atunci îmi apărea puternic, ca ceva ireparabil. Apoi prea ajunsesem să mă ştie lumea, vorba lui Gheorghian, lucru care nu-mi era tocmai indiferent. De aceea, ori de cîte ori întîineam vrun cunoscut la a cărui opinie ţineam, mă simţeam totdeauna obligat să aduc vorba despre vro chestiune serioasă pentru a salva cel puţin aparenţele. Cunoscuţi mulţi şi prieteni aveam în şcoala normală superioară, unde mă duceam cîteodată. într-o duminică, trecînd pe acolo, m-am oprit, căci văzusem în balcon pe Gheorghe Băcăoanu. Acesta era un student serte şi cu faimă, un luptător pentru vremuri mai bune, care se ocupa cu literatura şi scria la revistele socialiste. Ei se plimba absorbit de ia un capăt la altul al balconului, cu pălăria pe cap şi cu bastonul în mină. L-am întrebat:
— Ai cetit drama lui Caragiale ? Băcăoiamu se uită la mine, dar nu-onii răspunse.
— E foarte frumoasă... Ai cetit-o ?
— N-am cetit-o şi nici n-am s-o cetesc.,. îmi ripostă el cu brutalitate.
M-am simţit jignit şi am voit ş-o dreg: —. Faci rău, pentru că..,
— Domnule, laisă-mă-n pace!... răcni el.
Mă gîndii să-1 părăsesc, dar îmi venea greu în asemenea condiţii:
— Dar ce ai de eşti aşa de mînios ?...
— Domnule, n-ai să mă laşi odată ?
Am plecat foarte mîhnit. Ce dracu! mă gînideam... aşa impresie fac acuma în lume? Căci eram sigur că din pricina Luizei, Băcăoanu mă ofensase astfel. O trist eţă amară mă cuprinse şi o duioşie dureroasă pentru Luiza îmi învălui sufletul.
Mai tîrziu am aflat adevărata pricină.
Peste drum de şcoala normală era Institutul Gregorian, unde fete şi femei tinere se pregăteau pentru greaua, dar nobila carieră a moşi-tului. Din balconul şcoalei se vedea tocmai în sălile de studiu ale viitoarelor moaşe, aşa că mulţi normalişti, folosindu-se de această vecinătate, întreţineau o corespondenţă foarte interesantă cu ucenicile lui Eseul ap. Mijlocul era simplu, dar sigur: o pietricică, învăluită în scrisoare, era aruncată printr-o balistică foarte dibace drept la locul interesat. Cînd m-am suit în balcon, Băcăoanu era într-un moment cînd chestiunile sociale îi dăduseră puţin răgaz, şi tocimai îşi exprimase punctul său de vedere asupra artei obstetricale, aşteptînd cu nerăbdare pietricica înapoi... iar eu, nenorocitul, tocmai atunci mă găsisem să-i vorbesc literatură!
In vremea asta stăteam în Sărărie, singur, într-o odaie mobilată, cu chirie. Duceam mare lipsă de bani, căci tatăl meu, crezînd că o dată cu bacalaureatul am pus mîna şi pe o comoară, se simţea mai puţin obligat faţă de mine, iar banii de la el îmi veneau cu multă parcimonie. Mai ales plata chiriei mă plictisea grozav în fiecare lună; de aceea începui să mă gîndesc la o slujbă. Gazda mea, cucoana Măria Busuioc, era o damă bătrînă, o pensionară văduvă,  care stătea împreună cu fata ei, d-şoara Eleonora, şi care, după cît observasem, nu se uita cu ochi indiferenţi la mine. Dar sentimentele domnişoarei nu împiedicau pe bătrînă să fie foarte stăruitoare la sfîrşitul fiecărei luni. Silit de împrejurări adverse, uzam şi eu atunci de tot felul de trucuri, pe care desigur şi voi le cunoaşteţi din experienţă. Cînd intram şi vedeam pe madam Busuioc că-mi iese înainte, îmi luam un aer foarte preocupat, ca şi cum vro chestiune diplomatică şi-ar fi aşteptat soluţia ei de la mine. Sau, mai înainte de a-mi spune primul euvînt, îi anunţam cine ştie ce ştire senzaţională, închipuită, care, cîtă vreme îşi producea efectul, îmi permitea să mă baricadez în odaie. De aici nu ieşeam decît după ce prealabil mă asiguram prin borta cheiei că prin antret nu-i nici un membru al familiei Busuioc. Iar dacă printr-o stăruinţă caracteristică cucoanelor bătrâne maidam Busuioc îşi lua colţu-nul şi, resemnată, mă aştepta în cerdac, cum interesele mele nu-mi permiteau întârziere, atunci luam sub braţ un teanc mare de cărţi, în oare potriveam şi dicţionarul lui Quicherat —> pe oare nici un anticar nu voise să mi-1 cumpere — şi ou sarsanaua subsuoară porneam repede, ca şi cum nu era lucru de glumit. Ori, pur şi simplu, intram şi ieşeam pe geam...
Toate aceste lucruri neplăcute eram silit să le fac din pricină că mă aflam şi eu, după cum spune un document de un voievod bătrîn, „într-o veşnică împuţinare a avuţiei de monedă".
în curînd mi s-a oferit o slujbă, pe care am primit-o cu multă bucurie. Nu se prea potrivea cu starea mea sufletească de atunci, era prea prozaică : copist şi arhivlar la Camera de comerţ. Arhivar şi amorezat : ca Rică Ventureanu! Dar trebuie să ştiţi că eu eram un arhivar fără arhivă, căci pe vremiea aceea la Camera de comerţ din Iaşi, deşi exista postul, nu exista obiectul; iar în ce priveşte atribuţia de copist, chiar dacă aş fi îndeplinit cerinţile ei cele mai riguroase, nu m-aş fi surmenat. laşul, de almintrelea, n-a fost niciodată un oraş comercial. Făcînd abstracţie de natura ei puţin poetică, aveam o funcţiune cum îmi trebuia mie; iar pentru serviciile aduse, onor. Camera de comerţ îmi furniza regulat o sută cincizeci de lei lunar, fără nici o reţinere...
Cum am luat postul de arhivar în primire, cel dintăi lucru pe care l-am făcut mi-am scontat leafa pe trei luni. în sfîrşit, unul din visele mele era să fie realizat! M-ani dus la Walter şi mi-am comandat un rînd de haine negre şi un pardesiu, primăvara fiind aproape. Mi-am ales ultimul jurnlal, iar pardesiuil, pentru mai multă elegantă, l-am
F9
4948
comandat fără buzunare, Darticularitate care în curînd 1-a făcut ctele-bru printre amicii mei. Picioarele mi le-am supus la o adevărată tortură, în dorinţa de a părea mai mici, iar pălăria am cumpărat-o de la Delpeche. în sfîrşit, o păreche de mănuşi galbene, care plesneau pe mîni, îmi complecta îmbrăcămintea...
Cînd m-am învestit pentru întâia oară în acest echipament de mare ţinută, m-am simţit fericit! Un singur punct negru îmi întuneca fericirea: botinele mă strîngeau din cale-afară ! Cînd călcam, parcă îmi dădeam în ochi şi, pentru a nu se observa, învîriteam bastonul între degete, cercînd să-mi dau un aer cu totul degajat. Nu ştiu ce impresie voi fi făcut Luizei, dar ştiu că eram mîndru şi mulţămit! Andreescu, pe lîngă mine, nu mai făcea două parale. Cu hainele lui ponosite şi cu cravata mai totdeauna deranjată; cu ciubotele scofîl-cite şi stricate la ştaifuri; cu paltonul pe ceare-1 avea din timpuri imemoriale, măcar că-1 purta între umere; cu căciula lui de astrahan — e dreptul — dar pe care unchiul său o purtase vro două decenii, nu se putea măsura cu mine, acum în afară de orice concurenţă...
Si, dacă este adevărat că „les belles p/umes font les becux oiseaux" 9, apoi desigur că în acest cadru calităţile mele fizice ieşeau şi mai în evidenţă, pe cînd Andreescu, după dicton, mai pierdea încă şi din puţinul ce avea.
1 Cînd am «venit acasă, cucoana Măria mi-a apărut înainte socotind momentul oportun. Nu-i vorbă, trecuse vro două zile peste zi-ntîi. Ea îşi luase chiar aerul pe care i-1 cunoşteam, ceea ce mă făcu să-i spun vesel şi repede:
— Aţi auzit, madam Busuioc, că săptămîna viitoare vine regele la Iaşi ?
— Nu... n-am auzit.
— Da, vine.
— I-auzi, Eleonoro, ce spune domnu Casian, că săptămîna viitoare vine regdle.
Am intrat în odaie. Dacă nu mă înşel, d-şoara Eleonora cam descoperise trucurile mele.
La Camera de comerţ aş fi dus-o foarte bine: un singur lucru îmi sta împotrivă. Nu ştiu, situaţia mea de atunci, accidentală, ori ceva adînc organic, mă împiedica să fiu un bun funcţionar. Şefii mei, contabilul, d-1 Pompic, şi secretarul, dA Vasilescu, erau foarte nemulţă-miţi de mine şi mai ales de isprăvile mele. De lucru aveam foarte puţin : cîte-un certificat de provenienţă pe care-1 eliberam celui interesat sau vro firmă de trecut într-un registru mare, al cărui nume special l-am uitat, cam la atîta se reducea toată activitatea mea. în registru trebuia să scriu cît mai caligrafic, cu litere mari, vizibile, numele negustorului, simplu sau cu comp; iar felul negoţului, strada şi numă-
9 Haina face pe om (fr.).
rul casei, dedesubt, cu litere mai mici. Acest registru era ceva sacrosanct-în Camera de comerţ. Corecturile de orice natură erau excluse cu desăvîrşire. Nici petele de cerneală sau cele de degete hu erau admise. Eu scriam cît puteam mai frumos numele şi pronumele celui care se destinase ocupaţiei negustoreşti gîndindu-mă la ochii Luizei, iar cînd treceam domiciliul, îmi venea în minte strada Lăpusneanu, cu cofetăria „Donat" şi casa albă cu bolta ei misterioasă. Mai intervenea şi Andreescu, care şi aici îmi încurca socotelile, încît, vai, eu greşeam chiar în condica asta! Iar cînd îmi dădeam samă că negustorul suferise o schimbare nemotivată de nume sau de pronume, sau era băgat într-un comerţ la care probabil nu se gîndise niciodată, ori domiciliul îi era strămutat pe străzi — de multe ori imaginare — şi cînd, desperat, voiam să dreg lucrul, parcă era un făcut, tocmai atunci condeiul îşi lepăda surplusul de cerneală alături de comerciantul obijduit. în asemenea cazuri nenorocite, pe care eu le regretam cel dinţii, d-1 Vasilescu îşi încrucişa braţele, consternat, rămînînd cu ochii ficşi, într-im fel de admiraţie posomorită, după care, pe tonul cel mai ridicat, urma o întrebare care ajunsese stereotipă : „Unde ţi-s gîndurile ?". Ce puteam* să-i răspund? Mă scuzam acuzînd o fatalitate, care mereu se ţinea de mine, mai ales de cînd intrasem copist şi arhivar la Camera de comerţ,
îmi amintesc de-o catastrofă oare s-a întâmplat acestui registru în care eu aim jucat rolul principal. Veniseră căldurile şi trimisesem pe Gheorghe, servitorul instituţiei,, să-mi aducă o limonada gazoasă, ca să-mi potolesc sufletul înfie^bîntat. Toicmiai atunci numărul negustorilor crescuse cu unul, iar eu trebuia să-1 consacrez. Condica stătea deschisă la pagina unde, alături de alţii avea să-şi ieie reşedinţa. Iijcepusem să învârtesc prima literă iniţială, cînd Gheorghe îmi prezintă respectuos limonada. Am depus pentru un moment condeiul şi, după regula obişnuită, am împins dopul. Mizericordie! Sticla a făcut un fel de explozie, împroşcînd paginile deschise, iar lichidul roşu s-a combinat imediat cu cerneala violetă,, şi amîndouă se revărsară în nişte pîrăiaşe de o culoare îndoielnică. Cîţiva negustori fură inundaţi cu totul; domiciliile altora au fost desfiinţate,- doi-trei căzură într-un adevărat faliment.
t A fost o consternare generală. Drl Vasilescu a rămas un moment paralizat, făr$ gesturi, fără vorbe, cum se întîmplă în toate nenorocirile mari. DA Pompic s-a izbit violent cu mîna dreaptă peste obraz, clătinînd capul cu deznădejde. Chiar şi Gheorghe, în faţa acestui dezastru, a rămas prostit, cu mîna la gură. A urmat apoi reacţiunea. Tustrei ău început sâ alerge de la o riiasă la alta şi fiecare propunea un remediu. Să se sugă întîi cu hîrtie sugătoare, apoi să se şteargă cu miez de pîne... sau, nu!... mai bine să se şteargă cu guma şi d-1 Vasilesicu să îndrepte binişor literele cu .cerneală. Gheorghe propuse să se deie „cu cridă", iar d-1 Pompic avea la cuţitaş o limbă anume pentru ras, pe care, uitîndu-se cu ochi urîţi la mine, o pus'e la dispo-
•f§
ziţia domnului Vasilescu. Eu eram gaiţa să primesc totul, chiar şi „crida" lui Gheorghe; dar la sfîrşit toate s-au dovedit nişte paleative.
Nici pînă atunci, nici de atunci încoace nu mi s-a mai întîmplat un asemenea accident, oricîte Iknonăzi gazoase am destupat. A trebuit să fie o singură sticlă, cu o proprietate diabolică, şi să mi se aducă tocmai mie într-un moment atît de solemn. Aveam dreptate să spun că o faitalitiate mă urmăreşte în calitiaitea mea de copist, căci atunci puţin a lipsit să nu rămîn în disponibilitate...
Mai era ceva care mi se reproşa de superiori, reiliativ la scrisul meu caligrafic, măcar că aici intenţiile melle erau din cele mai bune. E drept că treceaim cît mai frumos firmele în registrul sacrosanct, dar, duşman al monotoniei, nu păstram o uniformitate. Uneori scriam numele şi pronumele ou litere ronde, alteori le învtîrteam în nişte batarde apelpisite, cîteodată goticele răsăreau sub condeiul meu miraculos. Erau şi cazuri cînd opera mea caligrafică nu intra în nici una din aceste categorii. Dacă eram bine dispus, literele iniţiale ieşeau împodobite în adevărate ornamente, iar cînd firma era în tovărăşie, atunci & dinaintea lui Comp, ieşea un arabesc de o inextricabilă fru-muiseţă... ,
Că aveam dispoziţii de caligraf, lucrul era sigur; dar după desele observaţii ale domnului Vasilescu, trebuie să recunosc că întrebuinţam rău resursele cu care eram înzestrat. Noroc că compensam cu atribuţia de arhivar, unde n-am primit niciodată o cît de mică observaţie. Cu toate acestea, mi s-a întîmpllat ceva neplăcut şi în această calitate.
Era o zi călduroasă. Tustrei funcţionarii eram la posturile noastre, dar ca de obicei nu era nimic de lucru. D-1 Vasilescu, dezbrăcat de surtuc, cetea o gazetă lungit pe canapeaua de muşama, într-o poziţie fericită, deşi esteticeste poate lăsa ceva de dorit. D-1 Pompic, cu cîteva momente miai înainte, remarcase, purftînd rrtîna pe bărbie, că n-ar fi rău să se radă, şi, fiindcă avea o vizită de făcut în ziua aceea, trimesese pe Gheorghe săni aducă un bărbier. Eu, culcat în dulapul destinat arhivei, ceteam La NouveSlle Helo'ise a tai Rousseau. Bărbierul sosi, şi d-d Pompic, înfăşurat într-o prostire, cu obrajii năclăiţi de săpun, se rădea cu un sînge rece, ca şi cum ar fi fost în cel mai strict exerciţiu al funcţiunii. Fiindcă barba domnului Pompic era foarte aspră, zgomotul briciului mă împiedica la cetit. Aşteptam să sfîrşească miai degrabă. Tocmai se răsese la un obraz şi bărbierul cu pămătuful îi mai adăuga la celălalt nişte clăbuci de săpun, cînd deodată uşa se deschise şi Christodulo Marcachi, preşedintele Camerei de comerţ, care o dată pe an obişnuia să vie la instituţia pe oare o administra, apăru gîfîind. El rămase ca trăsnit la vederea acestui tablou. D-1 Pompic aruncă oît colo prostirea de după gît şi se sculă în picioare cu un obraz înflorit şi cu celălalt fără perdaf ? d-1 Vasilescu sări şi el, mun-cindu-se să se încheie la pantaloni, iar eu aş fi rămas ascuns în dulapul meu de arhivar, nevăzut pentru moment, dacă mişcarea neobişnuită nu mi s-ar fi comunicat fără voie. Am sărit şi eu în sus, lovin-
du-mă cu capul de poliţa dulapului, ceea ce a fost o noua surpriză pentru d-1 Maflcaehi. După ce am luat tustrei o poziţie respectuoasă, atît cît ne permitea situaţia fiecăruia, preşedintele instituţiei ne-a întrebat colectiv:
— Ce vra să zică porcăria asta ?
D-1 Vasilescu i-a explicat că, pentru moment, nu era nimic de lucru, făcînd o oarecare legătură între cele văzute de d-1 preşedinte cu faptul că „comerţul scade din ce în ce în Iaşi". A miai spus că fiind vremea de plecare, a permis să petrecem timpul după cum vom socoti, dar că pe viitor va lua el măsură să nu se mai întâmple asemenea scene regretabile...
Altă neplăcere n-am mai avut în calitatea mea de arhivar...
De cînd intrasem la Camera de comerţ, o parte din zi eram ocu-J| pat, după cum am văzut, dar dimineţile eram liber, aşa că nu pără-fr sisem Facultatea de medicină; iar cînd ieşeam mai devreme de la |     slujbă, mă duceam direct acolo.
| Mă simţeam altfel de om acuma, cînd îmi cîştigiam singur exis-
^ tenta — cu mici neplăceri, cie e dreptul, dar în afară de Camera de comerţ ele nu se prea cunoşteau. Oricum, nenorocirile mele profesionale la urechile Luizei n-aveau cum să ajungă.
Andreescu era mai amorezat decît oricînd. Se vedea numai uitîn-du-*e la dînsul. Aţi observat că la unii oameni anumite organe se influenţează mai iute şi mai caracteristic în unele afecţiuni sufleteşti, servind ca un fel de teiMcraiietru al individului, dacă pot să mă exprim astfel. La Andreescu nasul era organul sensibil. In măsura în care pasiunea lui creştea, apendicele acşista i se subţia lustruindu-se, iar ochii i se duceau tot mai mult în fundul capului. Avea înfăţişarea clasică a amtorezatului, şi ar fi putut servi ca o ilustraţie vie de ravagiile pe care această boală violentă le operează pe figura omenească, pentru ca cei predispuşi să scoată o profilaxie salutară. Auzeam de la prietinii lui cît sufere. Cetisem chiar o scrisoare desperată, prin care Andreescu îşi arăta unui amic starea lui nenorocită şi, după cîte îmi amintesc azi, foarte frumoasă, plină de poezie şi de simţire delicată, lucruri pe care niciodată nu le-aş fi bănuit la dînsul, om rece,
pozitiv şi practic.
Eu îmi continuam investigaţiile asupra lui cu tăria unei idei fixe, mai ales cînd întîilneam pe vreunul oare nu cunoştea relaţiile mele ou dînsul:
— L-ai văzut pe Andreescu? întrebam eu. Nu ştiu ce are de-o bucată de vreme...
— într-adevăr, parcă-i tot ninge sini plouă...
— Şi tare4 urît.
— Da, dar ce bun băiat e!
— Păcat că-i aşa de slut!...
11
— N-are a face. Pentru un bărbat asta-i fără nici o importanţă. Te înşeli. Dar ţie nu ţi se pare că-i urît ?
— M-am deprins cu dînsul. Dar mi-aduc aminte impresia care mi-a făcut-o cînd l-am cunoscut întîia oară.
— Spune-mi, te rog, ce impresie?
— Mi s-a părut un monstru.
îmi venea să-I sărut, dar reţineam bucuria : „Chiar un mostru, are dreptate".
Alţii, care cuhoşteau starea lui Andreescu, precum şi cauza ei, îmi aduceau alte veşti la cunoştinţă:
— Ştii că Andreescu e amorezat foc.
— Ştiu, dar nu-mi pasă.
— Noaptea umblă ca un lunatic...
— De unde ştii ?
— L-am întîlnit pe la miezul nopţii prin Tătăraşi.
— Ce dracu căuta pe-acolo ?
— Venea de la cimitir-
— Vra să zică, a înnebunii..
— Mi-i frică să nu se împuşte. Cum îl cunosc, e în stare s-o facă... Eu nu spuneam nimic, dar în gînd — pentru ce n-aş mărturisi-o ?
— doream ca lucrul să se întîmple cît mai neîntîrziat...
Numărul adoratorilor Luizei se înmulţea. Orman continua să suspine de la distanţă, căci el nu cunoştea pe Luiza şi, timid cum era, nici n-avea ocazie să facă cunoştinţă. Acuma se mai ivise unul cu caracter pronunţat, un student din anul al doilea, Istrati, care se învîrtea într-una prin jurul ei, ba o conducea şi acasă. Mai erau vro doi, tot dintre medi-cinişti, care oftau în tăcere. Dar într-o zi aflasem că şi Neculaescu, de de Litere, e amorezat de Luiza. Dacă lucrul ar fi fost adevărat, m-aş fi considerat pierdut. Neculaescu era cel mai frumos bărbat pe care-1 văzusem vreodată, prin urmare bătîndu-mă pe această chestie, fără discuţie şi fără intervievuri. Foarte deştept şi de spirit, plin de talente, el era floarea studenţilor din Universitate. Cînd trebuia să ţie cineva un discurs care să facă senzaţie, Neculaescu era cel designat, iar cînd se simţea nevoie de vrun orator, care să fie trimes într-o misiune mai grea, numele lui venea pe buzele tuturora. Cam neglijase cursurile şi era considerat ca un student bătrîn. Mi se supusese deci că Neculaescu ar fi iubind pe Luiza, case ducea acasă la dîixsa, că ea era foarte măgulită de pasiunea lui şi nu nesimţitoare. Nu ştiam nimic, dar investigaţiile energice şi minuţioase pe care le-am făcut în această direcţie au fost mul-ţămitoare. Fusese într-adevăr ceva, mai de demult,. înainte de a o cunoaşte eu pe Luiza, aşa că zvonul ajunsese exagerat la urechile mele. Mai era încă un lucru care-mi venea în ajutor. Neculaescu avea şi un defect care ieşea tocmai din farmecul lui fizic. Era ca un flutur, care zbura de la floare la floare, oprindu-se Tei şi colo, fără iubire arzătoare
78
şi părăsindu-le fără regrete adînci. Acest amănunt făcea liniştea meâ, cădi Luiza, uitată pentru o vreme, era uitată de el pentru totdeauna... Dar să revin la suferinţele mele.
Văzînd că numărul acelora care suspinau după Luiza creştea atît de mult, trăind necontenit cu teama de a nu fi învins de vrun concurent care ar fi apărut pe neaşteptate, neştiind ce să fac pentru a ieşi odată în relief faţă de toţi, am încercat o măsură desperată: i-am scris o scrisoare. îmi amintesc perfect conţintul:
„Stimată domnişoară,
Sînt unul din colegii d-tale. Am vorbit puţin împreună, aşa că aproape nu mă cunoşti dar inspirîndu-mi simpatie, te-am observat de cînd ai venit la Universitate. în tot cazul, nu sînt amorezat de d-ta, o, nul Dacă vei căuta să afli cine sînt, te vei munci în zadar. Nici nu poţi bănui, te asigur, pe acela care şi-a luat permisiunea să-ţi scrie.
Eşti frumoasă, chiar foarte frumoasă, ai mulţi adoratori. Probabil că eşti măgulită. Te-ai întrebat însă vreodată ce vreau toţi aceştia de la d-ta? Te-ai gîndit că pentru dînşii nu eşti decît un pretext de a-şi trece vremea, în lipsă, de ceva mai bun, un motiv de a-şi consuma energia, pe care n-o pot cheltui în ocupaţii mai inteligente? Ştii oare că ochii dulci pe care ţi-i fac d-tale se întorc asupra altora, îndată ce nu mai eşti de faţă ? Poate nu vei crede — natura omenească fiind egoistă şi părtinitoare — dar nu acesta este scopul scrisorii de faţă. Dacă am luat condeiul în mînă, este pentru a-ţi da un sfat. Păzeşte-te de aceşti oameni de la care n,u vei avea decît nenorocirii. Păizeşte-te mai ales de Neculaescu, care e un stricat, şi de Andreescu, care e o adevărată canalie. După cum la chip e un monstru, tot aşa-i şi la suflet, căci d-ta ştii că faţa nu-i decît reflexul material al psihicului.
între toţi adoratorii d-tale, unul singur e o excepţie, te iubeşte sincer : Constantin Casian. E un băiet nobil, în care poţi avea toată încrederea, îl cunosc bine, deşi nu sîntem prietini. Ziua şi noaptea se gîn-deşte numai la d-ta şi ar fi în stare să-şi deie şi viaţa pentru d-ta. Sînt oare ceilalţi capabili de un astfel de sacrificiu, mai ales scîrbosul Andreescu? încearcă şi te vei convinge. Nu înţeleg cum îi permiţi hidosului acestuia să te mînjească cu iubirea lui, pe care sînt sigur că n-o are. Cum nu poţi să te vezi atunci cînd, alături de dînsul, te întorci de la la Universitate ? Ai zice, un satir lîngă o nimfă Acest lucru, cre-de-mă, nu l-am înţeles niciodată...
Rindurile de faţă le-am scris numai în interesul d-tale. Vei pricepe oare înţelesul lor adînc? Pentru fericirea d-taile, sper că da".
Scrisoarea era iscălită Nicu Arabu, iar jos avea un post-scriptum :
„Dacă vrei să ştii cine e Andreescu» întreabă pe Casian. El îl cunoaşte foarte bine, dar nu cred că-ţi va spune tot adevărul, Casian fiind un om foarte cum se cade".
După ce am alcătuit scrisoarea, am cetit-o tare şi am rămas fparte mulţămit de conţinutul ei. Eram sigur că-i imposibil să ştie de ia cine-i vine. Că trebuia să-i facă efect, n-aveam nici o îndoială, şi că Andreescu era să fie privit cu alţi ochi, aveam toată siguranţa...
7§
3095
Astăzi, cînd îmi aduc aminte, îmi vine să rîd gîndindu-mă pînă la ce naivitate şi infamie poate ajunge cineva cînd judecata nu-i liberă...
Ce efect a făcut într-adevăr scrisoarea asupra Luizei n-am ştiut niciodată, căci ea nu s-a luat de vorbă despre Nicu Arabu, iar eu, bineînţeles, m-am ferit s-o întreb...
Cam pe vremea asta viaţa fratelui meu, Mihai, a fost în mare primejdie din pricina Luizei. El era bolnav greu de un picior şi, cu toată căutarea, nu se îndrepta. îi trebuia o îngrijire bună, serioasă, şi, pentru asta, mama se mutase în Iaşi, aşa că acuma stăteam tustrei la un loc. într-o sară venise doctorul şi prescrisese medicamentele trebuincioase. Eu eram în dispoziţiile mele rele. Cu două zile mai înainte, întîlnisem pe Luiza la braţ cu sora ei, iar alături de ele, un domn pe care nu-1 cunoşteam. Era cam între două vîrste, cu musteaţa neagră,, bine îngrijită, corect îmbrăcat, şi mergea foarte drept şi ţanţoş, spri-jinindu-se cu eleganţă într-un baston negru, căruia în ritmul mersului îi făcea periodic vînt pînă aproape de umăr. îl mai văzusem odată ieşind de sub boltă, dar fiindcă nu-1 cunoşteam, nu-i dădusem importanţă. Acumia mă convinsesem : „Se ducea pentru Luiza. Niam nici o îndoială. Am observat cum se uita la dînsa. Altfel, n-ar fi avut nici un rost să se îmbrace aşa de frumos. Poate-i bogat şi vrea s-o ieie de soţie. Sigur că vrea s-o ieie de soţie". Eram trist şi preocupat şi, pentru ca să pot face presupunerile mele în tihnă, ţineam în mină o carte deschisă. Mama îmi întrerupse gîndurile :
— Du-te la farmacie şi vină repede cu doctoriile. a Mi-am luat pălăria şi, după puţin timp, am ajuns sub geamul Luizei. Se întunecase bine, aşa că felinarele pe strada Lăpusneanu erau aprinse. La fereastra ei era lumină. De pe trotuarul din faţă văzui în odaie mişcîndu-se două umbre pe părete, apoi deosebii bine un fum de ţigară. Am căutat un loc de unde să pot vedea ce-i înăuntru, dar nu-1 găsn nici la dreapta, nici la stînga, nici pieziş, măcar că m-am înălţat în vîrful picioarelor. îmi veni o inspiraţie : să mă urc pe zidul de la „Otelul Glantz11, ceea ce am şi făcut. Ţinîndu-mă de ostreţele de fier, am izbutit să privesc în odaie. Dumnezeule, etfa el! Stătea pe un scaun, picior peste picior, fumînd tacticos şi istorisind ceva, pe cînd pe alt scaun, in faţă, Luiza îl asculta serioasă. Un nour de fum îi învăluia pe amîndoi. Pe masă ardea o lampă cu glob alb. La vederea acestui spectacol inima mi se strînse deodată. Am sărit de pe zid, căci lumea trecea la deal şi la vale, dar imediat m-am suit din nou. De astă dată el făcea cu mîna un gest larg, iar Luiza rîdea cu hohot. „Vra să zică rîde ? Bun ! Acuma te cunosc cine eşti!" Şi cele mai teribile planuri de răzbunare îmi umblară prin minte. Am sărit jos, prefăcîndu-mă că merg la deal, căci văzusem sergentul de noapte, dar îndată m-am urcat înapoi. Luiza, în acest moment, s-a ridicat de pe scaun şi a venit spre geam. Iar am sărit spăimîntat şi am luat-o aproape la fugă. După cîtăva vreme m-am întors cu multă precauţiune la punctul de observaţie. Amîndouă suro-
80
rile erau acuma înăuntru, iar Luiza spunea ceva cu foarte multă aprindere, „îl iubeşte... e sigur!" „Cine să fie oare, mă întrebam furios, şi de unde a mai apărut şi individul acesta pentru nenorocirea mea? El e înăuntru... lîngă Luiza, şi eu aici! Ah! şi cum rîdea !"
Sora Luizei trase perdeaua. Nu mai puteam vedea nimic...
M-am hotărît să aştept pînă va ieşi, şi rămăsei cu ochii la bolta pe unde de atîtea ori văzusem pe Luiza. într-un tîrziu, un punct de foc umbla pe sub arcadă. Era el, ieşea cu ţigara în gură. M-am luat după dînsul urmărindu-1 pas cu pas, iar de cîteva ori i-am trecut ipainte, pentru ca să-1 văd mai bine. „Vine de la Luiza!" îl uram, dar în ace-laţi timp lua nişte proporţii colosale, avînd ceva deosebit de ceilalţi oameni. M-am uitat cu atenţie la pălăria lui moale, la jacheta bine croită, la bastonul său de abanos. Cînd am ajuns lîngă grădina „Otelului Traian", am iuţit pasul pentru a-1 întrece, apoi m-am întors încet, pentru ca să-1 observ în faţă. El a trecut pe lîngă mine, fără să-mi deie nid! o atenţie, iar eu mi-am continuat drumul. La „Hala de bere". Ionică Barbu cînta :
Amici, noaptea e lină...
M-am oprit şi am ascultat. îmi venea să plîng. Eram trist şi nenorocit !
Cînd am ajuns sub geamul Luizei, lumina se stinsese... „Poate au ieşit la plimbare". Am pornit repede înspre Copou, mergînd ca un nebun. Un cunoscut se scobora la vale :
— N-ai întîlnit pe nimeni ?
— Nu. D-şoara Albertini nu-i într-acolo.
M-am întors repede şi am ajuns iarăşi în faţa geamului ei. Aceiaşi întuneric. Am trecut mai departe, înspre „Otelul Traian". Nimic. In-tr-un tîrziu am plecat, chinuit de cele mai negre gînduri, de zece ori înduioşîndu-mă, de zece ori înfuriat, iar la miezul nopţii am rntrat acasă. Cînd am dat cu ochii de mama, mi-am adus aminte de doctoriile fratelui meu! Mama mă aştepta indignată :
— Unde-ai fost pînă acuma?
— Cum, unde am fost ?
— Unde-s doctoriile, măi ?
Fiindcă nu aveam ce să spun, m-am uitat furios, ca şi cum întrebarea mamei ar fi fost un nonsens, o nebunie.
— Ce-ai făcut doctoriile, bre ? repetă ea, abia stăpînindu-se.
— Mîne dimineaţă sînt gata...
— Cum, mincinosule, vrei să spui că de-asară stai la spiţerie ? îmi era penibil să mai lungesc discuţia asupra acestui punct, de
aceea am tăcut posomorit, iar mama şi-a exprimat ce mai avea de spus printr-un oftat dureros, care mă făcu să-mi văd toată netrebnicia. In urmă, ea îmi spuse răstit.
— Vină să stropim pe fratele tău.
Doctorul hotărîse să se pulverizeze cu eter piciorul bolnav, pe care fratele meu trebuia să-1 ţie într-o imobilitate absolută. Mama mi-a dat o luminare aprinsă), iar ea, cu pulverizatorul, a început pomparea...
6 — Opere alese
81
Eu, cu luminarea în mînă, mă gîndeam : „Cine să fie oare ? Desigur că-1 iubeşte... Mizerabila !... cum rîdea! Nu., nu... trebuie s-o rup... S-a mîntuit!" Aici am făcut cu mîna un gest irevocabil, aşa Că eterul din pulverizator a trecut drept prin luminare. Dumnezeule mare ! Mama a ţipat îngrozitor : fratele meu întreg era numai o flacără ! Am zvîrlit luminarea şi m-am repezit împreună, cu mama. Mihai dădea din picioare, şi din cel sănătos şi din cel bolnav. Am înnăduşit flăcările cu oghealul şi le-am stîns repede, după proporţia pe care o luaseră. Am răsuflat adine şi eu şi mama şi ne-am uitat unul la altul galbeni şi spărieţi. Nu ţinuse decît un moment. Aş fi crezut c-a fost un vis urît, dacă un miros de pîrlit, cu o nuanţă dulce-acră, n-ar fi rămas în odaie. Mihai mă privea. In ochii lui era o mustrare blajină. Mama îmi spuse după ce-şi veni în fire :
— Bine, Costică, ce fel de om eşti tu ?
„Iată, Luiza, ce-ai făcut!" am gîndit eu.
Noaptea am visat un vis grozav. Casa Luizei luase foc, şi în mijlocul flăcărilor, Luiza, îndurerată, cerea ajutor. Voii să mă arunc înăuntru, dar, spre desperarea mea, picioarele îmi erau grele. M-am trezit spăimîntat. O sudoare rece îmi acoperea fruntea.
Trecuse iarna, venise primăvara, şi acuma era în luna lui mai. Cu cîtă nerăbdare aşteptam duminicile şi sărbătorile, căci mă întîlneam regulat cu Luiza, care ieşea singură anume pentru asta. Cine nu ne-a văzut atunci cutreierînd străzile oraşului, unul lîngă altul, ea frumoasă, înaltă şi subţire, cu mersul graţios, cu rîsul dumnezeiesc, iar eu mîndru şi fericit, cum poate fi un tînăr la 19 ani alături de aceea pe care o iubeşte. Uneori, apucam prin Păcurari, pe lîngă casele birjarilor ruşi, unde lipovenci scurte şi groase, cu portul lor tipic, stăteau de vorbă înaintea porţilor înalte şi ferecate. Iar cînd ne apărea cumpăna barierei, ne înturnam îndărăt. Sau o luam la deal, la Copou, unde treceam de rondul al treilea, înaintînd uneori apreape de Pester. Ne întorceam pe străzi retrase, pe hudiţi dosnice, păzindu-ne de oameni ca de nişte fiinţi rele, care cu prezenţa lor ar fi profanat dragostea noastră. Ne trezeam deodată, fără să ştim, pe uliţi neumblate, departe de tot de unde pornisem, simţind şi mai mult atunci cît îmi era de dragă ! Iar cînd mă despărţeam de dînsa, după asemenea excursii, totdeauna mă dojeneam de unele gînduri: „Sînt un prost, nu mă iubeşte decît pe mine".
îmi amintesc una din aceste plimbări dumnezeieşti, care mi-a lăsat pînă azi o urmă neştearsă.
Era într-o duminică, pe la începutul lui iunie. Cum m-am deşteptat de dimineaţă, am alergat la geam. Pe cer, nici un nour şi o lumină orbitoare mă făcu să închid ochii. Aşteptam cu nerăbdare să văd pe Luiza, căci ajunsesem să nu pot trăi decît în apropiere de dînsa. Cu o sară înainte nu o văzusem, fiindcă vremea fusese a ploaie şi nouri negri se rostogoliseră pe cer. Am trecut pe dinaintea casei ei mai mult din
82
obicei decît mîngîiat de speranţă, căci erau de abia opt ceasuri de dimineaţă. Deodată am tresărit: Luiza, cu părul despletit! Faţa ei gingaşă, înconjurată din toate părţile de părul negru, bogat, care cădea în unde mari, lăsa să se vadă un oval alb, o icoană serafică. Am rămas pe loc, hipnotizat, înaintea acestei apariţii neaşteptate. Inima îmi zvîcnea cu lovituri dureroase. Luiza s-a retras repede zîmbind, iar eu, aiurit, m-am întors la „Donat", avînd in ochi, în minte, în faţă, chipul ei adorat. Am stat aşa, fără să gîndesc nimic. Ziua era minunată...
N-a trecut mult, şi Luiza apăru sub boltă. Am sărit înaintea ei. Era puţin cam jenată.
— Ziua de azi n-am s-o uit niciodată. Ea m-a întrebat mişcată:
— De ce ?
— Pentru că niciodată n-am fost mai fericit...
— Şi ce te-a făcut aşa de fericit?
M-am uitat la dînsa dureros. în privirea mea era un răspuns.
— Unde te duceai adineaoarea ?
— în capătul străzii, la un prietin.
— Eu mă duc pînă în strada Ştefan cel Mare.
Totdeauna întîlnirile noastre erau motivate astfel. Niciodată nu ne întîlneam decît întîmplător, eu dueîndu-mă la un amic, înspre locuinţa ei, ea la o magazie în direcţie opusă...
Am străbătut strada Ştefan cel Mare pînă aproape de Curtea domnească, apoi ne-am întors şi am apucat prin Podu-Vechi, de unde, cotind o hudiţă mică, am ieşit în Piaţa Sfintei Vineri. Aici, bărbaţi şi femei, stăpîni şi servitori, care furnică în toate părţile, mai ales sărbătoarea, zgomotul vag, omenesc din năuntrul halei, negustori şi precupeţi care-şi strigă produsele lor de vînzare pe toate tonurile, întreaga mulţime cu grijile ei prozaice, meschine, mă făcură să mă gîndesc : „Ce departe sînt eu de dînşii!"
Cînd am ieşit în Beilic, Luiza m-a întrebat:
— Ce biserică e asta?
— Barnovski.
— N-am auzit pană acuma de dînsa...
— E numele unui domn... Miron Barnovski. N-aţi fost niciodată pe aici ?
— Nu, niciodată,
— Pe strada asta sînt multe lucruri vechi. Uite aici a fost un ban turcesc.
— D-ta îmi vorbeşti de pe cînd turcii...
Şi Luiza rîse şi se uită în ochii mei. Ah I nimeni nu rîdea ca dînsa...
— Dincoace a fost conacul turcesc, unde trăgeau solii mai însemnaţi cînd veneau din Ţarigrad.
— Dar statuia a cui e?
— N-o cunoşti ?
— Nu. E foarte ciudată..
— A lui Grigore Ghica...
— Cel pe care l-au tăiat turcii ?
83
— Da. Chiar pe locul ista.
Ne-am oprit un moment lîngă cişmeaua din stradă şi ne-am uitat la grădina frumos întreţinută,, în mijlocul căreia se ridica bustul voievodului. Cîţiva apari, care-şi aşteptau rîndul stînd pe ciuberele lor, admirară pe Luiza. Un soare cald, fără să fie arzător, strălucea în înăl-ţimele albastre...
Am pornit înainte pe lîngă biserica Sf. Ioan Zlataust şi ne-am sco-borît de vale, la pod. Case mici, triste şi înghesuite, adevărate magher -niţi, adăpostesc aici o samă de negustori săracii, nenorociţi, cu prunci murdari şi zdrenţăroşi, o populaţie evreiască mizerabilă, a cărei singură bogăţie sînt copiii. „Ce viaţă duc oamenii aceştia ? Ce plăcere pot avea ei ? Pentru ce mai trăiesc pe lume ?... Nici unul din ei nu cunoştea pe Luiza...
Cind ajungi la „Movilă", locul se lărgeşte, şi ceva din viaţa de ţară apare. Poate carăle ce s'e zăresc răzleţe prin ogrăzile gospodarilor ciurcheni, poate grădinile cu păpuşoi îţi aduc amlinte...
Luiza îmi spuse :
— Să ne-întoarcem de-acuma, ne-am prea depărtat...
— Nu... te rog, domnişoară Albertini. Dacă mai mergem puţin, ieşim la cîmp. Să vezi ce frumos e acolo !...
Luiza nu se împotrivi. Am ieşit pe barieră şi, în curînd, ne apăru verdeaţa cîmpului. Pe aici, cînd eram copil, mă duceam vara la Dumbrăveni, cu tata, în nadişanca noastră veche, sau cu mama, în gabrio-leta în care la zile mari ne transportam la vie. Tot pe aici ne era drumul la moşie, unde de atîtea ori, tologit pe iarbă, în cîmpiile pline de soare ale Rusenilor, mă uitam pierdut la albastrul nesfîrşit al cerului! îmi simţeam sufletul înduioşat şi de dragostea Luizei, şi de amintirile copilăriei...
Am mers cu Luiza pînă la podul de la Sf. Ioan, unde lîngă drum, sub o răchită bătrînă, era o fîntînă cu cumpănă. Acolo ne-am oprit la umbra copacului stingher, iar Luiza s-a aşezat pe colacul fîntînii, obosită...
Mi-a arătat picioarele ei, pline de colb :
— Uite în ce stare sînt...
M-am repezit scoţîndu-mi batista, gata să mă arunc în genunchi:
— Lasă-mă, te rog, să le şterg...
— Vai, cum crezi să poţi face asemenea lucru...
— Cît eşti de rea !
— Aşa ?
— Desigur... Nu-mi faci nici o plăcere.
— Serios? Dar oare ce caut eu pe aici? Am întrebat-o înduioşat:
— Ţi-aduci aminte cînd te-am văzut întâi ?
— Da. Eram la geam...
— Nu pot să-ţi spun ce impresie mi-ai făcut.
— Am simţit. Parcă te văd cum te-ai oprit...
Soarele se înălţase aproape de amiază, dar sub răchită era o răcoare plăcută. Mai departe, şoseaua se vedea albă, tăind perpendicular drumul Sfîntului Ioan: O droşcă mergea spre Iaşi, lăsînd în urmă un nour albicios, iar toaca roatelor se auzea lămurit, adusă de o boare de vînt; iar în direcţie contrară, un car cu boi mergea alene înspre Dumbrăveni. Dincolo de şosea se întindeau dealurile. In depărtare, într-o ceaţă azurie, vedeam locul Dumbrăvenilor. Eram fericit!
— Vezi, d-şoară Luiză, departe pe şosea un punct alb ?
— Unde ?
— In capăt... colo departe... lîngă dealurile cenuşii, nu vezi nimic ?
— Ba da... Acuma văd... ceva albicios....
— Acolo-i rateşul din Dumbrăveni.
Şi, pentru a-i arăta mai bine, m-am apropiat de dînsa, aşa că părul ei îmi atingea faţa.. Ii simţeam căldura trupului...
Tăcurăm. Luiza se uita de jur împrejur. Pe şes, la poalele dealurilor, păştea o cireada de vite, şi sunetul domol al tălăngii venea pînă la noi.
Luiza zise :
— Mi-e sete. Să» vedem, voi putea scoate singură apă ?
— Nu cred... dar să încercăm.
Ea scoborî ciutura cu mînile ei albe şi mici, uitîndu-se în sus, măsu-rînd apoi îndată cu privirea adîncul fîntînii. Cumpăna scîrţîi greoi înăl-ţîndu-se, iar ciutura se lăsă în jos cu anevoie. Păru că o scapă, M-am repezit şi i-am dat ajutor. Şi atunci mînile noastre se atinseră şi mîn-gîierea moale făcu să mă cutremur. Am scos împreună apă, şi Luiza bău puţin, iar pe locul unde şi-a atins buzele am băut şi eu din apa rece...
Astăzi acea fîntînă) mai este încă, dar răchita a pierit de bătrîneţă, rămînînd numai o scorbură, şi cumpăna s-a stricat, iar drumeţul însetat îşi potoleşte setea scoţînd apă cu cîrligul...
*
După ce ne-am despărţit, restul zilei l-am petrecut într-o linişte complectă. Toată ziua am făcut planuri. „Voi urma regulat la curs, voi da repede licenţa şi voi lua-o de soţie. Trebuie să mă duc acasă ^la dîr^a şi să vorbesc cu mama ei. Acuma sînt sigur că mă iubeşte"...
Dar cînd am venit sara la „Donat", tocmai cînd vpiam să intru în cofetărie, Andreescu ieşea de la Luiza...
latăi mi s-a părut că lucrul e cu neputinţă», însă a trebuit să revin la realitate, deoarece Andreescu ieşise de sub boltă. „Cum a îndrăznit să facă una ca asta ? Ce vrea de la mine ?" Prin minte îmi fulgeră ideea unei crime, apoi o mîhnire mare mă cuprinse. Dacă mi s-ar fi anunţat cea mai grozavă nenorocire, nu m-ar fi îndurerat atîta!
Am plecat cu inima strînsă de durere şi, fără să ştiu ce fac, fără să ştiu unde merg, am pornit la deal. Vremea se stricase. Nouri negri şi grei acopereau cerul şi tunetul vuia deasupra capului. Picături mari începură să cadă. Mi-am scos pălăria, şi ploaia îmi răcori capul înfier-bîntat...
35
Noaptea n-am putut să dorm. M-am gîndit iarăşi să rup orice legături de dîmsa. „Pentru oe am mai cunoscut 10 ? Ce bine era mai-nainte I" Am închis ochii. Mirişti întinse, arse de soare, de unde răsărea pitpalacul prepeliţei, îmi apărură în întinderi nesfîrşite. Şi icoane vechi, de demult... un cules de vie şi strigăt de paidus, Ghiţă Săvoiu cu sufletul său curat... toată viaţa mea îmi apărea în tablouri luminoase... calde... prieteneşti... picurîndu-mi fiecare în suflet tristeţa amintirilor...
Şi zăbovind asupra fiecărui crimpei de viaţă, simţeam vag ceea ce nm înţeles mai tîrziu, că „trecutul este singura realitate omenească".
A doua zi m-am hotărît să mă duc la ţară. Mama venise din Dumbrăveni şi pleca în aceeaşi zi. Am trimes o scrisoare domnului Vasilescu, prin care îi anunţam că voi lipsi cîteva zile, fiind bolnav. De mult nu mai fusesem acasă, şi drumul acesta prin locuri cunoscute îmi apărea ca o mîngîiere. Dar cînd a venit vremea plecării şi trăsura a tras la scară, mi-a părut rău de hotărîrea mea pripită, şi un moment am voit chiar să anunţ că mă răzgîndisem, dar m)i-a fost ruşine. M-am suit în trăsură cu sentimentul că jumătate din miine, cea mai bună, rămîne în ogradă, Mama şi-a făcut cruce şi am pornit. Eram trist şi cufundat în gînduri negre. Am întrebat:
— Mergem pe la Sfîntul Ioan ?
— Nu ! Pe la Ţuţora. Avem de făcut cumpărături.
După ce ne-am oprit prin tîrg în două-trei locuri, am apucat pe la Sfîntul Lazăr, înspre barieră, şi în curînd am fost pe drumul Ţuţorei. „Ce va gîndi Luiza? Va bănui că ştiu de Andreescu? Ce mizerabil!"
Ieşirăm pe şosea. Caii se aşternuseră la drum. Din cînd în cînd, în trapul lor mărunt, sunetul ascuţit al unei potcoave răsuna din ropotul copitelor. O căldură dulce, plăcută se revărsa de sus, şi roiuri de mus-culiţe se ţineau de trăsură. Şesul verde de o parte şi de alta a şoselei îmi deştepta senzaţii vechi, cunoscute, iar liniştea cîmpului îmi arunca în suflet un văl de uitare. Nu mai gîndeam nimic. Cu ochii ficşi la un fir de siminoc din pălăria vezeteului, aveam numai sentimentul vag că de laşi mă depărtam tot mai mult...
Mama m-a întrebat:
— Tu ce faci cu dreptul?
— Ce să fac ! Nimic... învăţ...
— Băietul lui Iordache Vasiliu dă acuma examen...
— Şi eu îl dau la toamnă.
Am tăcut şi eu, şi mama. Vezeteul îndemna caii din hăţuri, iar de pe şosea se vedea drumul de la Sfîntul Ioan. Cumpăna fîntînii stătea nemişcată, arătînd cu vîrful înspre albastrul cerului, iar răchita, lîngă dînsa, ca un tovarăş, părea tristă şi abătută. Unde era Luiza? Vezeteul, fără să se întoarcă, întinse biciul în direcţia Cristeştilor. Se vedea trenul de Ungheni. „Pentru ce am plecat ? Ce fel de om sînt ? Poate nici nu 1-a primit, şi chiar dacă a fost, ce-i cu asta ? Păcătos ! Ce mai vreau
86
de la dînsa ?... Ah ! Cum mi-a mîngîiat faţa părul ei cînd i-am simţit suflarea caldă la fîntînă! Cum i-arp. sorbit-o cu sufletul însetat!" Şi amintirea plimbării noastre din ziua trecută mă făcu să regret amar pasul meu nechibzuit...
Trenul se apropia, iar trăsura se oprise aproape de rampă, unde o femei^ cu fanionul verde îşi luase poziţia reglementarăm Vagoanele trecurjă repede pe dinaintea noastră, pe cînd vezeteul strîngea hăţurile. Trenul se ducea la Iaşi. „în curînd va fi acolo. La Iaşi! Ce prostie am făcut c-am plecat!"
Ne-am urmat drumul înainte uitîndu-mă mult spre ruinile de la Hulboca, iar după vrun ceas şi mai bine am intrat în Dumbrăveni.
Cînd am ajuns aproape de casă, tristeţa mea s-a mărit. Unde erau timpurile cînd de la rateş aşteptam cu nerăbdare să văd casa şi poarta cu hulubărie şi pîrăul de la poartă, cu sălcii bătrîne şi strîmbe ? Sfîntă copilărie! Caii suiră cu greu deluşorul de la pod şi trăsura intră în ogradă. Cînd m-am scoborît, un cine s-a repezit să mă muşte, iar un argat făcîndu-se că zvîrle cu o piatră, cinele a fugit, şi de la locul lui, mîrîind, se uita cu ochi duşmănoşi la mine. Mă simţeam şi eu străin. Da! Casa părinţilor mei, unde mă născus'em şi unde petrecusem cei mai frumoşi ani din viaţă, cînd, copil zburdalnic, alergam fără griji pe dealurile şi văile Dumbrăvenilor, casa unde de-atîtea ori m-am înduioşat păn la lacrimi, privind tablourile vechi şi mobilele de adamască verde, unde fiecare colţ, fiecare lucru îmi povesteau istorii de demult, bătrîneşti, în casa asta acuma mă simţeam străin, şi prelungirea în ea îmi devenea apăsătoare !
Tata lipsea de-acasă. Nu ştiam ce să fac, stingher şi amărîb iar vremea părea că stă pe loc. în odăi, aceeaşi linişte şi curăţenie, calde şi mîngîitoare altădată, reci şi mohorîte acuma. Iar florile, zugrăvite pe păreţi, la care uneori mă uitam cu sufletul mişcat ceasuri întregi, acuma nu-mi mai spuneau nimic. M-am învîrtit prin ogradă, fără sărmi aflu loc, şi am intrat în grajd. Caii se opriră un moment cu fînul în gură, apoi cel roib întoarse capul spre mine şi ronţăitul porni iarăşi. La margine, era harmasarul sur de călărie.
Sînt doi ani în vara asta de cînd am dormit împreună ca nişte buni tovarăşi în pădurea de la Poeni, cînd am rătăcit drumul Vasluiului. Şi venindu-mi în minte acea noapte, m-am apropiat de cal, mi-am lipit obrazul de capul lui, iar cu mînile i-am cuprins' gîtul. Şi o lacrimă lune-dîiidu-mi din ochi, căzu pe fruntea bătrînului meu prietin, în „cănţi-lerie" era încă tabloul pe care-1 făcusem mai de demult, într-un moment de inspiraţie artistică : o privelişte cu dealuri, pe dinaintea cărora curgea un pîrău, iar o femeie mîna o vacă la adăpat. Mi s-a părut o prostie. Am ieşit trist, iar în gît simţeam o senzaţie supărătoare. îmi trecu prin minte să pornesc imediat la Iaşi, dar îmi dădui sama c-ar fi fost prea bătător la ochi...
M-am dus în grădină şi m-am oprit sub părul cel mare, unde vara alergam de la poartă cînd veneam acasă. Nimic din ceea ce simţeam altădată. Pentru ce totul îmi apărea sub altă înfăţişare, cînd nimic nu se schimbase ? Ce devenise sufletul meu de cînd Luiza îmi apăruse îna-
87
inte ? Şi ce trebuinţă a simţit natura ca la o privire a unui semen al tău să uiţi trecut şi viitor, să rupi fără părere de rău legături trainice şi sfinte, să te desparţi de părinţi, de prietini, şi universul întreg să-1 legi de un gest, de un zîmbet, de un tremurat de gene!...
Am pornit încetişor printre copacii cunoscuţi, care, altădată fiecare îmi spunea povestea lui, iar acuma îmi arătau toţi că sînt departe de Luiza ,• am trecut pe lîngă tufele de vii, aşezate pe coastă, şi m-am suit la deal prin fineţe înflorite, mirositoare, de unde se auzea ţîrîitul Cosaşului. Am ajuns în vîrful dealului... In depărtare se vedea laşul, cu turnurile bisericilor strălucind la lumina soarelui. Acolo era Luiza I Ce face oare în acest moment ? Şi pironindu-mi gîndul în această întrebare, o suferinţă chinuitoare, enervantă, conştiinţa neputinţii omeneşti, a imposibilului, mă obosi. înspre răsărit, se desfăşura o vedere minunată. Şesuri largi, verzi şi netede se întindeau pînă dincolo de valea Prutului, iar ochiul se oprea sub dealurile cenuşii ale Basarabiei. Am stat multă vreme aici străbătînd cu imaginaţia distanţa pînă la Iaşi, voind parcă să zbor cătră oraşul fericit. Căci acolo era Luiza... acolo era rostul existenţei mele...
într-un tîrziu, m-am coborît încetişor, în lumina caldă a soarelui de vară, prin fîneţele mari, îmbielşugate. Flori mîndre, flori de cîmp, răsădite de puterile tainice ale pămîntului şi udate de ploile milostive, se înălţau blajin în aerul îmbălsămat. Am făcut un buchet. Pentru cine ? Pentru nimeni. Am ocolit tufele de vii şi am ieşit lîngă casa vierului. Un glas femeiesc cînta înăuntru :
Bulgăraş de gheaţă rece, Iarna vine,  vara trece... Şi n-iam ou cine petrece.
Glasul era jalnic, iar melodia, duioasă, melancolică,, făcută desigur de un suflet părăsit, mă făcu să simt şi mai mult depărtarea Luizei...
Cînd am ajuns acasă, tata se întorsese. I-a părut bine că m-a văzut şi m-a luat în odaie la dînsul. Nu-1 văzusem de mult, căci venea rar pe la tîrg, iar eu, şi mai rar pe la ţară. îmbătrînise. M-a întrebat ce fac, cum mi se pare la universitate, dacă învăţăturile sînt grele şi ce anume învăţ, I-am spus că vreau să mă fac advocat. Tata m-a aprobat, spuind că-i bună şi advocatura, dar tot mai bine-i profesor.
— Pentru ce? am întrebat eu.
— Profesorul are pensie şi cînd eşti bătrîn n-ai nevoie să alergi.
— Da... dar advocatul cîştigă mai mult.
— Aşa-i... unii cîştigă.. dar şi pensia nu-i de lepădat.
Şi lucru acesta, care pentru dînsul era aşa de bun, mi se părea ceva meschin, străin cu totul de mine şi fără) nici o legătură cu interesele mele. Tata urmă mai departe, venindu-i probabil vro amintire de cînd eram în liceu :
— Cu profesorii cum te porţi ?
— Foarte bine.
88
— Vra să zică, sînt mulţămiţi de tine ?
— Sigur...
— Premii se dau la universitate?
— Aş !... doar nu sîntem copii!...
— Şi tu zici că cunoşti legile?
— Le cunosc... dar nu le-am învăţat încă pe toate...
Tata se sculă şi căută în cuiul în care ţinea fel de fel de izvoade şi hîrtii, alese una şi zise :
— Ia să vedem.
Am întins mîna spre petecul alb, ca şi cum ar fi vrut să mă muşte, apoi cetii tare :
— „Citaţiune. Tribunalul judeţului Iaşi, Secţia II. D-1 Gheorghe Casian este chemat a se prezenta în pretoriul acestui tribunal în ziua de 9 septembrie curent, în procesul intentat lui Ştefan Văleanu, cunos-cînd că la neurmare se va proceda conform legii".
— Am răsuflat...
— Asta-i o citaţie, am zis eu fudul, şi termenul e la 9 septembrie, la Secţia a doua. Apoi, pentru ca să-mi arăt oarecum cunoştinţele mele juridice, i-am spus : Trebuie să-ţi iei un advocat.
Tata nu dădu nici o atenţie sfatului meu, ci îmi spuse :
— Am auzit că ai slujbă,
— Am... la Camdra de comerţ...
— Şi ce faci acolo ?
— Scriu.
— Ai de a face cu negustorii?
— Da' de unde ! am răspuns eu indignat.
— Şi te pricepi bine ?
— Cum să nu mă pricep ?
In minte îmi veni, printr-o asociaţie contrară., explozia sticlei de
limonada...
— Dar şefii tăi sînt mulţămiţi de tine?
— Sînt foarte mulţămiţi.
— Caută şi te poartă bine, căci pentru tine te porţi. Cu leafa
ce faci ?
— îmi cumpăr cărţi, plătesc...
— N-o cheltui toată... pune ceva deoparte. Dă... bună-i şi advocatura... dar şi pensia...
Sara am anunţat că interese urgente mă reclamă la Iaşi, iar a doua
zi dimineaţa am plecat...
Pe drum m-am gîndit să fac ceva hotărîtor. Să-i spun totul îndată ce voi intîlni-o. Să o aştept anume pentru asta... sau mai bine să^ma duc acasă la dînsa. Da! mă voi duce chiar azi... Cursurile s-au isprăvit. Dacă Andreescu a fost, pentru ce nu m-aş duce şi eu ?
M-am oprit la acest gînd şi tot drumul am fost liniştit.
765^
După amiază m-am îmbrăcat cu hainele cele negre, pe care mai întîi le-am şters bucăţică cu bucăţică. Botinele au căpătat un lustru ireproşabil. M-am tuns, m-am bărbierit şi am pornit spre casa ei. Batista am aşezat-o în buzunarul de sus, cu colţul afară, C&d am ajuns la boltă, am trecut înainte, pentru ca să văd dacă Luiza nu-i la geam. Nu era nimeni, dar ca să nu înţeleagă lumea, am străbătut strada la deal, păn' la cap. De la Sfîntul Neculai cel Sărac m-am întors înapoi, dar n-am avut curajul să intru, aşa că acum am parcurs o bucată bună în josul străzii, la vale. M-am înturnat iarăşi şi, cînd mai era încă pînă la boltă, am rărit pasul, dar cînd să intru am rupt-o de fugă, căci mi s-a părut că cineva se scoboară pe scări. In capul străzii Lăpusneanu am stat din nou şi m-am gîndit: „Ce dracu ?... să vedem... vra să zică... trebuie să intru. Bine". Am pornit curajos înspre casa ei, dar cînd pe aproape, am trecut strada şi am intrat la „Donat". Aici am băut un pahar cu apă rece, căci gîtul îmi era uscat. M-am odihnit puţin pe un scaun. Mi se bătea inima. Donat s'e uita la mine cu o atenţie mai mare ca de obicei. După o bucată de vreme, am luat subit o rezoluţie : „Fie ce-a fi!" şi, într-un fel de neştire, am pornit direct spre boltă, pentru ca în virtutea inerţiei să pătrund înăuntru. Dar cînd tocmai să fac acest pas decisiv, din capătul străzii, de la deal, venea doctorul Miro-nescu. L-am aşteptat şi i-am întins mîna cu prietenie. M-a întrebat:
— Unde te duci ?
— Nicăiri.
— Bre, dar galant mai eşti!
Şi Mironescu, fără alt preambul, ridică ochii înspre rîndul al doilea. Am mers cu dînsul o bucată bună vorbind despre lucruri neînsemnate, apoi ne-am despărţit şi am luat iar drumul spre locul de unde pornisem. „Dacă nici data asta nu intru, mă întorc acasă". Cînd am luat această hotărîre, mi-a venit în minte privirea lui Donat. „Mi se pare că a văzut totul şi m-am făcut de rîs". Cu gîndul acesta am ajuns iarăşi la arcada fatală şi, întocmai cum m-aş fi aruncat într-o prăpastie, m-am repezit înăuntru. La capătul gangului am văzut o uşă pe care am deschis-o cu mîna tremurîndă şi un rînd de scări în spirală îmi apăru înainte. Un moment m-am oprit ducîndu-mi mîna la inimă, apoi, ţinîndu-mă de balustradă, am început să urc scările încet, una cîte una, gata s-o rup de fugă înapoi la cel mai mic zgomot. Am ajuns la rîndul al doilea. In faţă, aveam un antret cu trei uşi înainte: două la capătul din dreapta şi alte două la cel din stînga. Voii să stabilesc un plan al locului, punînd în legătură antretul cu geamul de la stradă, dar problema era prea încurcată şi cerea mai mult sînge rece decît aveam. Inima mi se bătea cum n-aş fi crezut-o în stare, iar loviturile ei, sacadate, le simţeam în creier. Am ales la întîmplare o uşă şi am voit să bat în ea, dar mîna parcă îmi era uscată. „Dumnezeule, de n-ar ieşi cineva!" îmi venea să mă întorc înapoi, dar mă temeam să nu apară tocmai atunci mama sau sora ei. Răsuflai din greu, apoi iar începui să aleg intrările. M-am dus la cea de alături, mi-am scos pălăria, mi-am aşezat părul, mi-am netezit musteţile, m-am şters cu batista pe mîni şi pe faţă, mi-am potrivit cravata, mi-am comprimat inima, apoi am bătut foarte
90
uşor de două ori. Nici un răspuns, „Mulţămesc ţie, Doamne!" M-am dus iar la uşa dintăi. „Dacă nu-mi răspunde nici aici, mă scobor încetişor, fără să mă simtă nimeni". Toc! Toc ! Dinăuntru auzii o voce subţirică : „Intră!" Simţii casa învîrtindu-se cu mine. Maşinal, am împins canatul şi m-am trezit în odaie. Sora Luizei stătea pe canapea şi cosea. La vederea mea s-a sculat repede, a aruncat lucrul şi, ca şi cum ar fi avut în faţă un făcător de rele, a strigat: „Luizo!" Nemaifiind stăpîn pe evenimente, le lăsai să s<e desfăşoare în voia lor, resemnat. Ea mi-a oferit un scaun, pe care l-am refuzat c-o energie ne justificată. Mi-aduc
aminte c-am îngăimat:
— Aş dori să spun d-şoarei Albertini două cuvinte... numai două
cuvinte...
— Vă rog luaţi loc, sînteţi obosit...
— Am venit repede... am puţină treabă...
Dar în acest moment în camera alăturată cineva cînta o melodie, nişte paşi se apropiau, uşa se deschise, şi Luiza, într-un costum de odaie, se ivi fredonînd. Ea s-a spăriet îngrozitor, a închis uşa cu grabă şi a dispărut iute înapoi, iar sora ei, zîmbind, şi-a cerut voie să treacă alăturea. I-am acordat acest lucru sărind de pe scaun. Am rămas singur, căutînd să-mi dau samă de evenimente. Dincolo se auzeau paşi repezi şi rîsete înfundate. După cîtăva vreme, uşa s-a deschis din nou şi Luiza apăru...
Era îmbrăcată acumja cu fastă neagră, eu bluză albă de mul subţire, transparent, iar în piept avea un nod albastru. Gîtul alb ca marmura, cu conturul ameţitor, curmat puţin dinainte printr-o linie rotundă, se înălţa ca triumful frumuseţii desăvîrşite. Un colan de piele îi scotea în evidenţă mijlocul fim. Pe spate, coada strălucea ca abanosul, iar la capăt, acelaşi nod albastru pe care atîta vreme îl admirasem de la distanţă...
Ea mă pofti în altă odaie şi porni înainte, zveltă şi mlădioasă, atin-gînd abia pămintul cu mersul ei uşor şi ritmic. Trecurăm prin camera alăturată simţind senzaţii necunoscute şi am intrat în odaia de la stradă, pe care o văzusem de pe zidul „Otelului Glantz". Cînd să intru aici, m-am împiedicat de prag, dar m-am uitat cu ciudă la dînsul, ca şi cum înadins mi-ar fi întins o cursă. Luiza îmi oferă un scaun lîngă masa rotundă din mijlocul odăii, iar ea se aşeză de cealaltă parte.
Era roşie în faţă şi răsuflarea i se făcea cu mişcări pronunţate...
— Treceam pe aici, şi am venit să vă văd. Nu ştiu dacă nu v-am deranjat...
— Dimpotrivă, ai avut bună inspiraţie...
Şi Luiza, spunînd aceste vorbe divine, clătină cu cochetărie din cap. Am simţit că-mi revine curajul:
— Ştiţi că am fost la Dumbrăveni... —- Nu... n-am ştiut...
— Voiam să rămîn acolo... dar... n-am putut.
înţelese că se ascunde ceva sub aceste vorbe şi-mi spuse cu o uşoară nuanţă de mustrare :
— Tocmai acuma ai voit să pleci din Iaşi ?
91
— De ce ai spus tocmai acuma? Te rog răspunde-mi...
— Aş dori să ştiu şi eu de ce ai voit să răimîi în Dumbrăveni ?
— De ce ?... Din pricina d-voastră.
— Din pricina mea ?... Curios om eşti, domnule Casian !
— Nul... sînt nebun! de bună samă nebun... Ce să fac? Spune-mi ce să fac?
Rostind aceste vorbe înflăcărate, m-am aproiat cu scaunul de dînsa.
— Să te cuminţeşti... iată ce să faci...
— Domnişoară Albertini, am strigat deodată... vreau să-ţi comunic ceva...
— Spune, domnule Casian...
— Mai întăi, dă-mi voie să te întreb un lucru...
— Intreabş ce vrei...
— Cînd a fost Andreescu ultima oară la d-voastră ?
— Andreescu j? Dar el n-a fost niciodată la mine... Rămăsei uimit, neştiind ce să cred.
— Cum ? N-a fost aici duminică, pe la cinci ceasuri ?...
— Te înşeli. A vrut cineva să rîdă de d-ta.
— Să rîdă de mine ? Pentru ce ?...
— Ştiu şi eu ?... Iţi mai repet, Andreescu n-a fost niciodată la noi...
— Dar l-am văzut eu, domnişoară Luiză, cînd ieşea de sub boltă...
— Poate suferi de halucinaţii, domnule Casian...
Am rămas pe gînduri. Atunci am înţeles că Andreescu luase şi el sărmanul o hotărîre desperată, dar, mai puţin norocos decît mine, nu reuşise. Luiza mă întrebă :
— Crezi că Andreescu n-a fost niciodată aici ? Mi-a venit să mă arunc la picioarele ei:
— Cred!... Cred !... Nu numai că te cred... dar te... Voisem să spun cuvîntul fatal, dar Luiza mă întrerupse :
— Acuma înţeleg de ce voiai să rămiîi la Dumbrăvenii...
— Da, din pricina lui. Ce să fac, sînt un nenorocit, un adevărat nenorocit! Dacă ai şti cît am suferit !...
Luiza rîse cu poftă, cu capul pe spate, un rîs foarte defavorabil rivalului meu.
M-am uitat la gîtul ei. Era de o frumuseţe fatală. Braţele rotunde şi pline se vedeau tot aşa de albe ca şi mulul transparent. O tendinţă irezistibilă, care-mi scăpa de sub stăpînirea simţirilor, îmi da fiorii abisului. M-am apropiat de scaunul ei, şi piciorul meu 1-a atins fără voie pe al ei, dar l-am retras parcă l-aş fi băgat în jăratic...
Uşa se deschise şi servitoarea apăru cu dulceţi...
„Ah! Obicei stupid şi fără nici o raţiune!"...
Am luat dulceaţă, cu multă stîngăcie, uitîndu-mă urît, fără să vreau, la servitoare, şi tocmai după ce am isprăvit mi-a venit în minte că trebuia să ieie Luiza întăi. M-am întristat şi am devenit preocupat.
— Te rog, iartă-mi nedelicateţa...
— Care ? întrebă ea uimită.
— Am luat înaintea d-voastră...
— A ! Nu-i nimic. Mai bine să nu faci altele...
92
Şi ea mă ameninţă drăgălaş cu degetul ei subţire, cu strălucire de fildeş.
— Madam Albertini ce face ?
— E dusă la o prietină.
— Vei vedea de azi înainte ce fel de om am să fiu... Simt că s-a făcut în mine o mare schimbare...
— Numai să nu te înşeli...
— Nu... Nu... domnişoară Luiza î Ai alungat tot ce-a fost rău şi mizerabil în mine... Mă ierţi ? Răspunde-mi, te rog, domnişoară Luiză...
Ea a rîs de elanurile mele, emoţionată), iar eu m-am dat cu scaunul şi mai aproape...
Pa masă era un volum mare, legat frumos. L-am deschis. Erau operele lui Musset. Luiza mă întrebă :
— Cunoşti ediţia asta?
— Nu. N-o cunosc...
— E admirabil ilustrată.
Am început să întorc filele uşor, una cîte una, iar Luiza, de la locul ei, se uita cu ochii duşi, pe gînduri. Atunci mi-am dat scaunul chiar lîngă dînsa, pentru â-i veni în ajutor. Femei frumoase, cu braţe goale, cu haine vaporoase, alături de tineri cu mişcări înflăcărate, ţinîndu-se îmbrăţişaţi între statui de marmură sau pe margini de ape, începură să defileze pe paginile volumului. Paseri cu ciocul deschis, în ramuri stufoase, şi luna luminînd privelişti fermecătoare, apărură în vignete admirabile. Stăteam unul lîngă altul, şi căldura trupului ei îmi da vîrtejuri ameţitoare. Iar filele volumului se întorceau necontenit, mecanic, fără să mai văd ceva, căci mîinile noastre se atingeau în mîngîieri prelungite. Ea se uita atentă şi tăcută, dar pieptul i se ridica cu putere şi ochii îi străluceau de flăcări necunoscute.  Şi cum stăteam astfel, sfîşiat de fioruri fierbinţi care-mi treceau prin inimă, într-o beatitudine ucigătoare, am lăsat pe nesimţite cartea şi, nemaiştiind ce fac, capul mi s-a lăsat încetişor pe umărul ei şi fără voie am sărutat-o pe gît Ea s-a spăriet şi ridicîndu-se, a spus fără mînie : „Domnule Casian!" iar eu, împreunînd mîinile, am şoptlit cu glasul stîns : „Te iubesc!"
Luiza s-a sculat după cîteva momente şi a trecut în odaia alăturată, iar cînd s-a întors, s-a aşezat de cealaltă parte a mesei. Am vorbit de Musset, de pasiunea lui, de femeile pe care le-a iubit., de Noaptea de dechemvrie, de Floare albastră a lui Eminescu... La plecare i-am spus :
— Ah ! ce bine am făcut c-am venit...
— Altădată să nu te mai duci la Dumbrăveni... Şi mă ameninţă iarăşi cu degetul ei drăgălaş...
— Ţi-o jur... (acuma ţi-o jur! Uite, fă ce vrei din mine...
Ea îmi întinse mîna albă şi mică. Am apucat-o cu înflăcărare şi am ţinut-o în mînile mele. Şi cum sta Luiza dreaptă şi frumoasă lîngă uşă, am sărutat-o lung şi apăsat. Şi gura ei era rece...
Casian se opri şi visător îşi plecă încet pe masă capul lui frumos. El a stat aşa, fără să spuie nimic, iar cînd s-a ridicat, era palid şi transfigurat. Ochii îi erau umezi. Noi eram nemişcaţi...
93
— Ceea ce a urmat e grozav, continuă el, şi dacă am mai trăit, e numai prin jocul neexplicabil al naturii. Iar luna noiemvrie, care a văzut prima mea fericire, tot ea a fost marturul durerii mele nemărginite...
De atunci a trecut mult. Dar cînd toamna este pe sfîrşite şi primii fulgi de zăpadă încet să se arate, sentimente puternice mă cuprind. Atunci, din fundul unui mormînt, care a înghiţit pe cea mai frumoasă fată, un glas duios adie, amestecîndu-se cu vîntul de toamnă. E amintirea Luizei... e glasul tinereţii mele prăpădite...
* focul> -bă de mult se stîn-tos la cotitură... 9ra mngea mereu- ™ Bistriţa vuia zgomo-
94
PLIMBARE
Domnul, cu pălăria pe cap şi cu bastonul în mînă, s'e plimbă nerăbdător prin odaie. Doamna, îmbrăcată într-un costum de stradă, pe un scaun, înaintea oglinzii, e foarte ocupată.
Domnul începe să-şi piardă răbdarea:
— Mai ai mult ?
— Ştiu că n-am să ies ca o slugă pe stradă.
— Nu, dar e tîrziu...
— Se vede că iar vrei să faci stan dai.
— Nici un scandal, dragă, dar aş dori să ne întoarcem mai devreme... ştii că am treabă.
— Da, eşti grozav de ocupat!
Şi, de ciudă, doamna se dădu cu pudră, bine, bine.
— Opt ceasuri de biurou cred că-i de ajuns.
— Acuşi nu mai merg, îi răspunde doamna, înnegrind o periuţă. Şi domnul, văzînd că mai are de aşteptat, îşi scoate   pălăria şi,
lungindu-se pe pat, zice:
— Cînd îi fi gata, să-mi spui...
— Pană nu-i spune o mojicie, nu te laşi.
Doamna, după ce şi-a alcătuit o figură cum se cuvine şi ş-a aranjat părul în toate amănunţimile, s-a ridicat deodată, s-a uitat în oglindă de foarte de aproape, apoi mai de departe, întăi în faţă, apoi în profil, în urmă pe la spate, ridicind în sus o oglindă mică, apoi iar în faţă, după care şi-a pus pălăria. Apoi doamna şi-a făcut o mică operaţie la buze, şi deodată domnul crezu că-1 strîmbă prin oglindă, dar nu... i se păruse : doamna se uită la dinţi, întăi de aproape, apoi mai de departe.
— Haide, îi zice doamna, plină de dispreţ.
Domnul se scoală, îşi pune pălăria, apoi îşi ia bastonul. Dar doamna caută ceva : s-a uitat pe după tualetă, a tras un saltar, a deschis un dulap, s-a suit pe un scaun, a umblat într-o cutie, atras alt saltar, a desfăcut un pat, apoi soneria a zbîmîit înfuriată :
— Pachiţo, ce mi-ai făcut mănuşile de la locul lor?
— Care mănuşi, duducă ? Eu umblu cu mănuşile matale ? întrebă Pachiţa cam supărată.
95?
— Să nu fii impertinentă!
Şi Pachiţa, pentru a nu fi impertinentă, a răscolit prin pat, a tras un saltar, a umblat prin cutie, s-a suit pe scaun, a deschis dulapul, a tras alt saltar, s-a uitat pe după tualetă, apoi, după această percheziţie, a declarat:
— Nu-s, duducă.
— O dată vreau să ies şi eu la plimbare, şi nici atunci n-am parte, zice duduca aruncînd nişte ochi grozavi domnului, iar cătră Pachiţa : Ia caută-le pe sub pat...
— Acolo li-i locul ? întreabă domnul.
— Te poftes'c să nu fii mojic !
Pachiţa, scurtă şi groasă, se bagă bombănind sub pat şi, măturînd cu mîinile pe jos', strigă de acolo :
— Nu-s, duducă.
Domnul, care îşi începuse iar plimbarea, trage un saltar de la dula-paşul de noapte, dar doamna răcneşte:
— Ai înnebunit de le cauţi acolo ? Pachiţa iese de sub pat...
Doamna deodată îşi aduce aminte de ceva, trece repede printr-o odaie, apoi printr-a doua, iar în a treia se duce glonţ la masa din mijloc, de unde se întoarce cu un mototol cenuşiu.
— Haide, zice doamna, plină de dispreţ.
Domnul şi doamna pleacă la plimbare. Ies din ogradă, dar la poartă e glod, din pricina ploii ce căzuse mai zilele trecute.
Doamna o ia pe ici, dă pe dincolo ,dar nu e chip de trecut fără primejdie, măcar că îşi ridicase rochia sus, de se vedeau colţunii ă jour. ţ
— Ia-mă în braţe şi mă trece, zice doamna, tot cam furioasă. Domnul se uită îngrijat de jur împrejur şi ne văzînd pe nimeni, o
ia în braţe icnind şi o debarcă de cealaltă parte trăgîndu-şi sufletul.
— Cică-i bărbat... îi mulţămeşte doamna. Pornesc înainte.
— Ia ţine-mi cortelul. Domnul ia cortelul...
— Ia ţine-mi şi rochia. Domnul apucă rochia de coadă...
Şi-n vreme ce dofamna merge înainte punîndu-şi mănuşile, domnul ţinînd coada doamnei, pare un anagnost10 în urma unui vlădică.
De îndată ce au ieşit în stradă, doamna a devenit zîmbitoare, s'-a apropiat şi a luat braţul domnului, şi amîndoi săltînd uşor mergeau la plimbare.
Vremea e într-amurg şi luna lui iunie foarte frumoasă... Dar, cum treceau pe lîngă o grădină cu flori, doamna îşi exprimă o dorinţă:
— Ia du-te şi adă-mi un trandafir.
10 Anagnost — ţîrcovnic.
Domnul se uită neştiind cum ar putea să-i îndeplinească gustul şi, făcînd o mimică expresivă, doamna îl întreabă ţinîndu-1 de braţ :
— Ce, eşti chior, nu vezi ?
Şi-i arată spre trandafirii care săteau lîngă beţele lor boite .
— De la madam Petres'cu ? întreabă domnul mirat, dar nu ştiu să vîndă, iar de cunoscut... n-o cunosc.
Doamna nu ştiu cum să-şi arate dispreţul pentru atîta prostie .
— Eu te trimet să cumperi ?
— Altmintrelea cum?
Şi domnul păru cu adevărat încurcat.
— Să te duci să iei.
— Să fur ? întreabă cu spaimă domnul.
— Asta s'e cheamă furat, cînd grădina-i plină de trandafiri ?
— Dragă, asta nu-i un rezon, căci şi ograda femeii e plină de găini, şi nu urmează că...
— D-apoi în mojicii cine te mai întrece!
Şi doamna, supărată că n-a putut să-şi pună în piept un trandafir de la madam Petrescu, a strîns cam tare braţul domnului, mergînd alături şi săltînd uşor. Lumea trece încolo şi-ncoace. Doamna are acuma o faţă zîmbitoare. Domnul, una cam posomorită.
O păreche trece pe lîngă dînşii. Domnul îşi scoate pălăria adînc, iar celălalt răspunde tot asemenea. Doamna se face foc, voind un moment chiar să lese braţul dar îşi ia repede de s'amă.
— Ţi-am spus de-atîtea ori — îi scandează doamna — că atunci cînd eşti cu mine să aştepţi să te salute pe tine întăi. Cînd îi fi singur, n-ai decît să săruţi mîna la toată lumea, dar cînd sîntem împreună nu-ţi permit să mă insulţi. Apoi cu descurajare : Dar ce pot să aştept de la tine, cînd tat-tău şi mă-ta au sărutat mînile toată viaţa lor!
— Ce te legi de părinţi, care nu ţi-au făcut nimica şi-s morţi de-atîta vreme ? o apostrofează domnul exasperat.
— Doamne, în ce familie m-am băgat! zice doamna cu deznădejde, ridicînd ochii spre cer şi ţinînd braţul domnului. Parcă văd şi pe sor-ta din Vaslui, ni, ni, ni, ni...
Şi doamna contrafăcu pe sora de la Vaslui, pe care parcă o vedea.
— Ce ai cu dînsa ? întreabă domnul, care de ciudă se desface un moment de braţul doamnei, supărat fiindcă îi evocase pe sora din Vaslui.
Un domn gros1 trece printre dînşii, pe-o parte.
— Bine, imbecilule, laşi pe toţi jidanii să treacă printre noi? zice doamna, nemaiştiind ce să facă de mînie.
— Dragă, domnu Carabăţ nu-i jîdan. într-adevăr, era domnu Carabăţ care trecuse.
Doamna luă iarăşi braţul bărbatului, căci lumea trecea la deal şi la vale şi» după ce s-au lipit unul de altul, au început să salte uşor. Doamna, într-un tîrziu, îşi exprimă altă dorinţă:
— Haidem la cofetărie.
06
7 —r Oper© alese
07
Merseră la cofetărie şi, după comandă, un băiat le aduce o farfurie cu prăjituri.
Doamna alege una, o muşcă, se strîmbă şi o pune jos, alege alta, o muşcă, se strîmbă şi o pune jos lîngă cealaltă ? alege a treia, o muşcă, îi place şi o mănîncă cu poiftă, lingîndu-şi buzele de crema albă, rămasă ca un privaz subţire în jurul gurii.
— Ce au prăjiturile estea de le-ai pus ia loc? întreabă domnul ve-nindu-i în minte socoteala. Păcat de marfa omului... sfîrşeşte el.
— N-am să mănînc toate porcăriile ! declară solemn doamna.
— Toată lumea spune că aici sînt foarte bune prăjituri, adaugă domnul liniştit.
— Parcă tu ştii ce-i o prăjitură bună, adăugă doamna cu acelaşi
ton.
Dar domnul, pentru a nu strica marfa omului, mîncă el amîndouă. .. porcăriile.
în vremea asta, un ţigan cîntă o romanţă căscînd o gură cît toate zilele şi dîndu-şi ochii peste cap, drăngănind din cînd în cînd din chitara pe care o ţinea peste pîntece, ieşit ad-hoc înainte. Apoi, lăsîndu-şi instrumentul de tortură jos, vine cu o farfurie, pe care o bagă sub nasul domnului, care lasă o monedă pe şervetul dintr-insa
— Cît i-ai dat? întreabă inchizitoarea.
— Cinci bani, răspunde domnul.
•— Atîta rău! Desigur că te-ai ruşinat şi de dînsul. De ce nu-i pupi mîna?
Şi doamna, tocmai cînd era să-şi aducă aminte de tatăl, de mama, ba poate şi de sora din Vaslui, fu întreruptă de un „bonsoir, ma chere, bonsoir!" 11
Şi o altă doamnă, însoţită şi ea de domnul ei, ea foarte înaltă, el foarte scurt, veni drept la masa lor :
— Ce mai faceţi ? întreabă părechea a doua pe cea dintăi, pe cînd domnul numărul 1 se scoală pentru a face loc doamnei numărul 2.
— Bine, dragă, îmi era chiar dor să te văd ? am ieşit la plimbare, să mai ieie puţin aer şi bietul Nicu,* căci după opt ceasuri de biurou are şi el nevoie de repaus'...
Şi doamna noastră făcu „lui bietu Nicu" nişte ochi dulci, dulci de tot, ca şi crema pe care mai adineaoarea o mîncase lingîndu-şi buzele. Domnul Nîcu însă stătea oleacă cam posomorit, gîndindu-se la ceva străin şi probabil nu tocmai dulce.
Doamnele au vorbit una cu alta. Domnii au vorbit unul cu altul, au ascultat cu toţii muzica. Domnii au dat la chetă, apoi părechea numărul 2 s-a sculat să plece, iar numărul 1 a mai rămas.
Faţa doamnei se încruntă la moment:
— Bine, măi mojicule, se poate să mă faci de rîs în lume, să stai toată sara bosumflat, pentru ca să creadă lumea cine ştie ce de noi ?
11 Bună seara, dragă, bună seara (fr.).
98
Şi doamnei iar îi veni „să se lege" de ramura ascendentă, precum şi de cea colaterală din Vaslui. Plătiră şi plecară.
Doamna apucă iarăşi braţul domnului, şi-n mers uşor, săltînd puţin, pornesc cătră casă.
Dar îndată ce au cotit drumul şi lumea s'-a rărit, doamna a lăsat braţul domnului într-un chip cam energic, încît bietul Nicu a făcut un pas greşit în lături, după care i-a declarat scurt: „Dintr-o familie ca a ta, ce poate să iasă alta?"
Şi doamna se depărta de domnul tare de tot, aşa că d-1 Carabăţ ar fi putut trece acuma în toată voia printre dînşii...
Domnul şi doamna au sosit acasă. Doamna s-a dus de-a dreptul la oglindă, şi-a aşezat părul, şi-a privit faţa, apoi profilul — întăi de departe, apoi mai de aproape — s'-a uitat la dinţi — întăi de aproape, apoi mai de departe — a ridicat iar oglinda cea mică, după care şi-a scos pălăria...
Doamna s-a culcat cu faţa la apus, domnul, cu faţa la răsărit... Noapte bună 1
99
DECORAŢIA LUI VARTOLOMEI
— Bună ziua, cucoane lancule, dar de ce vrei să i-o dai în cap? am întrebat pe domnul Vartolomei aşezîndu-mă pe scaun lîngă dînsul.
— Ia uită-te ce guler mare mi-a pus, îmi răspunse el, şi-mi arătă halba ce-i sta dinainte. Altădată să ştii că dai de dracu, zise el chelnerului, care se depărta făcîndu-mi din ochi.
— Dar ce ai azi de eşti aşa de mînios, domnule Vartolomei ?
— Mare păcătoşenie în provincia asta, îmi spuse el cu amărăciune, ştergîndu-şi musteţile de gulerul de mai adineaoarea, care un moment se mutase pe ele. N-ai cap, domnule, să faci ceva, că îndată ajunge la urechile mulţimii ? şi dacă ar ajunge cum e lucrul, calea-valea... dar aşa...
Si d-l Vartolomei, întristat, bău berea pîn' la fund, aruncîndu-şi ochii spre uşă.
Un domn intră în berărie şi anunţă cu o grabă oarecum veselă celor cîţiva muşterii obişnuiţi că un bogătaş cunoscut din localitate a înnebunit.
— Ei, îţi place ? îmi spuse d-1 Vartolomei auzind vestea. Mai ieri l-am întîlnit pe drum, şi omul era sănătos ca mine şi ca dumneata... dar aceştia te duc şi la balamuc. A fi şi asta ca şi nebunia mea, căci ştii că şi eu am fost odată nebun Da, da!...
— Nu ştiu de loc, i-am răspuns, şi mă uitai cu băgare de samă la dînsul, să văd dacă nu i-a mai rămas ceva şi acuma din timpul acela.
— Ai dreptate să nu ştii, căci pe atunci d-ta nici nu erai pe aici. Si d-1 Vartolomei începu să-mi povestească :
— Acum vro cinci ani am avut pe aici o mare serbare, la care trebuia să ia parte şi ministrul nostru. Ty-ta mă cunoşti, nu sînt un ambiţios, dar o decoraţie doream de mult să am, însă nu aşa... ci bine meritată. M-am dus deci la director şi am stăruit să mă lese pe mine să ţin discursul ocazional, măcar că el însărcinase pe un altul.
De felul meu însă sînt otu foarte ciudat. In general, îmi fac toate trebile în ultimul moment, reea ce, trebuie să recunosc, este un mare cu^lir. Aşa s-a întîmplat şî acuma, cu toate că directorul mi-a dat în grijă să mă pregătesc mai din vreme. Firea mea nu s-a schimbat nici în această împrejurare, deşi tot timpul am fost foarte neliniştit. In aju-100
nul solemnităţii, însă, am spus celor de-acasă să se culce mai devreme pentru ca să nu fiu stingherit şi m-am retras în biurou, unde mă aşteptau hîrtia şi condeiul.
„In sfîrşit, iată-mă şi decorat", mă gîndii eu, frecîndu-mi mîinile, şi mă aşezai pe lucru, chibzuind cum să încep. îmi veni o idee şi mă grăbii s-o aştern pe hîrtie :
„Domnule ministru, onorată adunare ! De cînd avem fericirea"...
Deodată auzii un bîzîit prin odaie care făcu să mă uit prin partea aceea.
Trebuie să ştii că mai am încă o meteahnă. Cînd scriu ceva sau cetesc, nu pot suferi zgomotele uniforme. De aceea, în astfel de momente opresc cu degetul limba de la pendulă, îmi ascund cine ştie pe unde ceasul din buzunar, care are o bătaie foarte antipatică, în sfîrşit, îmi iau toate măsurile de siguranţă, afară numai dacă cauza supărătoare nu-i vreun greier...
Am lăsat deci pe „domnul miinsMru" şi pe „onorata adunare" suspendaţi un moment în „fericire" şi m-am uitat ce poate fi. Era o muscă de cele mari, negre, care zbura prin odaie. „Să te ia dracu!" o menii eu şi, sculîndu-mă, am des'chis geamul, după care m-am întors iarăşi la discurs. Nemaiauzind nimica, am închis fereastra şi m-am gîn-dit cum să aduc lucrurile mai bine ? dar tocmai cînd era să trec mai departe, bîzîitul se auzi iarăşi şi musca făcu prin odaie două ocoluri mari, lovindu-se de geam...
Am deschis iar fereastra şi am aşteptat, apoi cetii tare : „Domnule ministru, onorată adunare ! De cînd avem fericirea"...
Un vînt rece de afară mă făcu să simt un fior prin spate. Am închis fereastra, gîndindu-mă să las musca la naiba. Dar parcă era un făcut: cum închideam geamul, cum se începea muzica!...
„Ei, comedia dracului, mult are să ţie asta?" Şi deschizînd din nou fereastra, am început şi eu, învîrtind prin aer nişte pantaloni mai ponosiţi, să fac operaţia aceea pe care o fac femeile vara. Musca se lovea cînd de părete, cînd de uşă, dar geamul parcă nici nu-1 vedea. După o bucată de vreme, a început să-mi fie frig la cap...
Mă uitai la capul lui, . a cărui strălucire elefantină mi-a adus aminte de statuile lui Fidias.
El urmă :
— Am închis' deci iar geamul, de frică să nu răcesc şi să capăt vriui gutunar tocmai a doua zi. Musca făcu o linie dreaptă de la un părete la celălalt, unde se şi aşeză...
„Măi, mare comedie, gîndii eu, asta-i încă una!"
Şi binişor, scoţîndu-mi o botină, mă îndrept în vîrful degetelor spre păretele din faţă, unde gîngania dracului se odihnea pesemne. Aici ridic palma încetişor şi, aducînd-o cam de după ceafă, am tras una din răsputeri...
Ştiu că n-avem elefanţi în ţară la noi, dar să fi primit unul din ei asemenea lovitură, nu zic c-ar fi murit, dar nici îndămînă nu i-ar fi fost. Musca a zburat tocmai la timp ; îr: schimb, o enormă bucată de tencuială a căzut jos. Mi-am curăţit palma de bucăţelele de var
101
rămase lipite acolo, am făcut cîteva mişcări pentru a-mi aşeza mîna iarăşi la locul ei, m-am încălţat din nou şi... m-am uitat la muscă, dorindu-i nişte lucruri foarte defavorabile. Ea se aşezase pe bagda-die, unde se pregătea să doarmă. Aşa am crezut atunci... M-am pus* iarăşi pe lucru :
„Domnule ministru, onorată adunare! De cînd avem fericirea"...
De data asta fu ceva de nesuferit: musca o luă în linie dreaptă, apoi făcu cîteva curbe, pe urmă mai multe linii frînte, apoi o mare circonferinţă şi în sfîrşit o figură căreia nu i-am putut găsi analoghie în cunoştinţele mele geometrice. După aceea s-a aşezat tot pe tavan. Iar m-am gîndit că poate va dormi, cum ştiam că au şi ele obiceiul, căci doar asta nu va fi suferind de insomnie, şi mă înturnai din nou la discurs*. Am şters ce scrisesem şi am început mai jos: „Domnule ministru, onorată adunare!"...
Era prea mult! Dacă aş fi crezut în spirite necurate, aş fi fost sigur că „Ucigă-1 crucea", sub forma acestei dihănii, vrea să mă silească să iau numele lui Dumnezeu în deşert. Dar fiindcă nu cred, m-am gîndit ce să fac. Mai întăi îmi veni în minte să mă prefac că n-o aud, soluţie la care trebuii să renunţ repede; apoi socotii să mă mut în altă odaie, dar mi-am adus aminte că n-am unde să scriu; în sfîrşit, un moment am vrut să-mi mut biuroul aiurea, dar asta era prea greu şi mai presus de puterile mele...
„S-a dus dracului decoraţia!" o încheiai eu tare. Cu toate acestea, nu se putea, trebuia să iau o hotărîre, şi m-am gîndit la alte cazuri analoage. Desigur că ţi s-a întîmplat şi dumitale, cînd eşti ocupat, ca vreo muscă ticăloasă să se bage parcă înadins cînd în nas, cînd prin păr, cînd să te gîdile pe la gură. In asemenea caz, eu, dacă nu izbutesc s-o prind vie între buze, atunci, mănînc, nu-i vorbă, cîteva palme peste obraz, peste cap sau peste ceafă, dar în cele din urmă am mulţămirea să mă uit la ^cadavrul ei strivit. Dar acuma era prea mult!...
„Pînă cînd nu te voi vedea zdrobită, n-am să mă las!". Şi nişte vorbe grele, grozav de grele, oprite de religie, îmi ieşiră din gură, măcar că n-am obiceiul. Şi atunci, domnule, organizai prin odaie o goană, o adevărată goană. Cu pantalonii în mînă, începui să alerg ca un desperat, suindu-mă pe scaune, sărind de pe canapele, împiedicîn-du-mă prin aşternutul făcut, lovind cu furie în dreapta, trăsnind cu desperare în stînga. Insă deoarece cu pantalonii nu puteam să ajung bine în bagdadie, am înşfăcat peria cea lungă de şters painjinii, pe care am început s-o învîrtesc c-o adevărată frenezie. Cît voi fi alergat astfel prin casă n-aş şti să-ţi spun, dar sigur că, dacă ţineam tot un drum, aş fi ajuns de la Bacău la Roman. Poate aş fi trecut şi dincolo de Paşcani dacă cineva nu mi-ar fi bătut în geam... Am deschis fereastra gîfîind...
— Da' ce-i asta-, cucoane Iancule, mă întrebă un glas de afară. Mă uitai cu atenţie prin întuneric...  Era  sergentul de noapte,
care se uita spăriat.
— Nu-i nimica, i-am spus eu, e tîrziu ?
*03
.— Unu după douăsprezece, răspunse gardistul. De ce nu va culcaţi, cucoane Iancule! Zău, culcaţi-vă mai bine...
— Mai am oleacă de treabă, am zis eu închizînd fereastra.
Sergentul se depărta şi, după puţin timp, am auzit nişte fluierături aşa de elocvente, încît parcă cetii în ele şi numele meu.
M-am întors de la geam încetişor, apoi m-am lungit pe pat, cu gîndul la vorbele sergentului — „să mă culc mai bine", adecă „decît să alerg prin casă ca nebunii". Şi, pe cînd mă gîndeam la neajunsurile instituţiei sergenţilor de noapte, mus'cai avînd o clipă de răgaz, se aşezase pe plafon, cu intenţia desigur bine hotărîtă de a aţipi. Cum stăteam aşa, dintr-un fel de datorie mai mult, apucai o pernă şi o zvîrlii într-acolo.
Se vede că aveam ceva de ispăşit în noaptea asta. Perna s-a dus drept în lampa atîrnată în mijlocul tavanului, dar cu o aşa precizi-une, că, dacă aş fi voit vreodată să fac anume acest exerciţiu, desigur n-aş fi izbutit mai bine. Lampa a sărit jos, şi cu dînsa şi armătura ei, care a ieşit din cîrligul respectiv şi, amîndouă căzînd, au făcut un zgomot aşa de mare, încît ar fi deşteptat din somn şi pe o mumie din vremea lui Cheops.
Deodată auzii: „Tâlharii! Hoţii! Săriţi!" Era nevastă-mea, sărmana, care dormea cu copiii într-a treia odaie.
Eu, temîndu-mă ca ţipetele femeii mele să nu scoale cumva mahalaua, m-am şi repezit spăriet spre odaia ei ca s-o liniştesc ,• dar gazul aprins se ridica spre tavan, şi, îngrozit, am fugit îndărăt; însă fiindcă şi copiii ţipau acuma, am năvălit din nou într-acolo, să nu-i găsească, Doamne fereşte, ceva; dar mi-a venit în minte că poate să ardă casa şi, ca o săgeată, m-am aruncat iar înapoi. Pe cînd sentimente deosebite mă trăgeau în sensuri atît de contrare, mi-a apărut în minte măgarul lui Buridan şi, hotărît atunci, am înşfăcat oghealul de pe pat şi l-am zvîriit în palalaia care se încinsese, am trîntit deasupra cîteva perne, am tras jos perdeaua aprinsă, care a căzut împreună cu galeria ei, răsturnînd nişte oale cu flori, făcute ţăndări, am în-înăduşit focul călcîndu-1 cu picioarele, am aruncat deasupra ţoalele de pe jos, mi-am stîns un început de incendiu al hainelor de pe mine, şi într-un suflet m-am repezit la soţia mea, care, împreună cu copiii, alcătuise un concert în trei voci dintre cele mai lugubre. După ce i-am liniştit cum am putut, nevastă-mea a mai ţipat ca vreo jumătate de ceas, după care s'-a liniştit şi ea. M-am întors în biurou.
De la uşă mi-am aruncat privirea de jur împrejur, ca. un general pe cîmpul de luptă.
Mi s-a părut că visez...
Scaune răsturnate, bucăţi mari de tencuială pe lîngă păreţi, ţoalele răscolite, pernele şi oghealul în mijlocul casei, perdelele rupte, bucăţi de oală amestecate cu pămînt, lampa stricată, o mişelie pe jos şi un miros' de gaz' aprins care te înăduşea, totul alcătuia o situaţie mai mult decît sinistră.
„S-a dus dracului decoraţia!" oftai eu.
1Q3
Am deschis geamul pentru a se curaţi aerul. Atunci, prin întunericul nopţii, am simţit că pe la gard se mişcă ceva, dar n-am dat atenţie.
M-am culcat, lăsînd discursul în voia lui Dumnezeu! Să mai stau să-1 fac... nici vorbă, căci pe lîngă toate, închipuieşte-ţi că mi se arsese şi-o musteaţă în graba de a stinge focul...
A doua zi, cînd m-am sculat, aş fi fost mai bucuros* să capăt o misiune într-o ţară antropofagă decît să mă duc la serbarea noastră. Cînd am ieşit din casă, pe la gardurile vecinilor o mulţime de oameni ; bărbaţi, femei şi copii, unii pe dinăuntru, alţii pe dinafară, cîţiva suiţi pe case, aşteptau ceva să apară. La ivirea mea în ogradă, în toată această mulţime s-a făcut o mişcare ce mi-a amintit pe aceea de la parăzi, cînd se anunţă comandantul. Cum eram însă preocupat, am crezut că poate este vro nuntă sau vro înmormîntare, deşi numai vreme de nuntă nu era la ora aceea. Cînd m-am întors acasă, am auzit că peste noapte eu înnebunisem, că am avut furii vrînd să dau foc casei, că am voit să strîng de gît pe femeia şi pe copiii mei, şi... cîte altele...
— Şi cu discursul cum a rămas ? l-am întrebat, abia ţinîndu-mi rîsul.
— Ah, nu-mi mai aduce aminte... îmi spuse d-1 Vartolomei. Pe drum, tot timpul m-am gîndit de n-aş păţi cumva vreo poznă, bleste-mîndu-mă în acelaşi timp de neghiobia pe care o făcusem vîrîndu-mi capul sănătos stob evanghelie. M-am abătut întîi pe la bărbier, ca să-mi îndrept musteţile, căci în halul în care mă aflam îmi era cu neputinţă să mă prezint între oameni. Aici taie din una, îndreaptă pe cealaltă, ratează pe cea din dreapta, scurtează pe cea din stînga, m-am trezit la urma urmei cu nişte musteţi -înaintea cărora însuşi bărbierul nu s-a putut ţine de rîs.
— Ştiţi ce, cucoane Iancule, mi-a spus bărbierul în faţa operei lui, eu zic să le radeţi de tot şi în curînd aveţi să căpătaţi o musteaţă foarte abundentă.
întăi mi s-a părut lucrul o nebunie, mai ales în ziua aceea, dar cînd m-am văzut aşa de ciopîrţit, mi-am dat samă bine că altă scăpare nu-i; şi bărbierul, apucîndu-mă de nas, mi-a ras amîndouă ciuturile care-mi rămăseseră. Cînd m-am uitat în oglindă, aproape să nu mă mai cunosc : cu barba mea, păream un fel de Cavour, sau mai bine caricatura lui Cavour, o înfăţişare oribilă şi în acelaşi timp... comică.
îmi venea să-mi fac samă...
— Ştiţi ce zic eu, cucoane Iancule, îmi spuse bărbierul, eu aş zice să rădeţi şi barba, că tot îi rară...
— Ai înnebunit, bre? Tocmai azi să-mi bat4 joc de mine?
Dar uitîndu-mă mai mult în oglindă, m-am temut ca nu cumva ministrul şi ceilalţi să nu se poată ţine de rîs din pricina mea şi, neştiind ce să mai fac, scurt, mi-am ras şi barba...
De data asta nu m-am recunoscut chiar de loc. Aveam înaintea mea o mutră de actor caraghios, şi, dacă bărbierul nu şi-ar fi făcut treabă pe-afară, poate în ziua aceea aş fi comis un asasinat...
Pe stradă, mi se părea că toată lumea se uită la mine, ba la dreptul vorbind chiar se şi uita. Cînd mă vedeam prin geamuri ca-n palmă, nu-mi venea să-mi cred ochilor.
în sfîrşit, am ajuns. Ce să-ţi spun? Aproape nimeni nu m-a cunoscut, aşa c-a trebuit mai-mai să-mi dovedesc identitatea. Directorul s-a uitat la mine chiar ca la un nebun şi mi-a zis : „Bine măi omule, tocmai azi ai găsit d-ta cu cale să te faci caraghios?"
In sfîrşit, ministrul a sosit cu lingăii după dînsul, cum e treaba lor. Ţi-am spus că voiam să încep arătînd că prezenţa lui în guvern e mare fericire pentru ţară în general şi pentru noi în special; dar tulburat de atîtea emoţii felurite care mă frămîntau, am spus că niciodată n-am avut un ministru mai rău decît acuma. Auzind ce mi-a ieşit din gură, m-am îngrozit şi, chipurile, am avut s-o dreg. Nu ţin minte, dar nu cred să fi spus, după cum mi-au afirmat unii, că prezenţa lui în minister este cea mai mare nenorocire pentru noi, slujbaşii. Oricum, însă, mi-<am dat samă că lucrurile merg pe dos de cum voiam eu şi mi-aduc aminte — aici d-1 Vartolomei surise — că i-am cerut scuze chiar atunci, de această greşală „independentă de voinţa mea". Cînd m-am uitat însă Ia mutra ministrului, am fost sigur c-au să mă deie afară şi, fiindcă n-aveam dreptul încă la pensie, m-a cuprins o aşa groază, încît ce-am mai cuvîntat a fost o
adevărată harababură...
— Dar ministrul şi-a dat s'amă ce fel de discurs ai ţinut? l-am
întrebat eu.
— Din nefericire pentru mine era un ministru care putea să deosebească un discurs bun de unul ca al meu, îmi răspunse cu tristeţi d-1 Vartolomei. După ce am terminat, 1-a întrebat pe director numai atîta: „Mă rog, dumnealui e cel mai cu cap dintre d-voastră ?" după care directorul, furios mi-a spus scurt că-mi va face un raport de destituire, „căci nu se vine beat în astfel de ocazii".
— Pe urmă ce-ai făcut ?
— Am cerut o audienţă ministrului.
— Şi decoraţia ? l-am întrebat rîzînd.
D-1 Vartolomei făcu un gest cu mîna care însemna lămurit: ,.S-a
dus dracului!11 Apoi:
— Ia mai bine, joci o tablă?
— Cum nu?!
— Băiete, o tablă şi două halbe, fără guler, porunci domnul Vartolomei bine dispus.
105
104
UN CAZ SPECIAL
Multă vreme n-am să uit ceea ce mi s-a întîmplat odată la Constanţa, cînd, dintr-o slăbiciune păcătoasă, am intrat într-o încurcătură din care veţi vedea îndată cum am ieşit.
Stăteam la o cofetărie, aproape de monumentul lui Ovidiu, şi sorbeam dintr-o cafea turcească. Pe cînd mă gîndeam cu părere de rău că n-am spus să mi-o facă ceva mai dulce, de pe trotuarul din faţă văd că se îndreaptă spre partea unde mă aflam un domn nu tocmai înalt, cu barba rotundă, neagră, care rîdea prieteneşte la mine. M-am uitat la dreapta şi la istînga, să văd dacă nu-i răspunde eineva, dar nu văzui pe nimeni, şi domnul acesta veni drept spre mine, întînzîndu-mi amîndouă mînile:
— Ce mai faci şi de cînd eşti aici ? mă întreabă el cu o grabă toarte veselă.
Oricare din d-voastră, dacă ar fi fost în situaţia mea, l-ar fi întrebat desigur: „Te rog, domnule, să mă ierţi, dar cine eşti d-ta?" Sau: „Văd că te cunosc, dar nu ştiu de unde". Aşa ar fi trebuit să fac şi eu, mai ales că nu-1 cunoşteam de loc. Văzînd însă bucuria pe care o manifestase la vederea mea, mi-a venit greu să-i pun o astfel de întrebare şi, rîzînd şi eu la dînsul, i-am răspuns:
— Ce să fac ? Iaca, am venît Ia Constanţa. Apoi în gîndul meu : „Mă confundă cu altul".
— Ei, comedia dracului, dar bine-mi pare că te văd, îmi spuse amicul, şi se aşeză pe un scaun lîngă mine.
Eu am rîs' iarăşi, un rîs care arăta oarecum că aceleaşi sentimente mă stăpînesc şi pe mine.
— De cînd eşti la Constanţa, domnule Ichimescu ?... mă întreabă
el.
— De asară. Apoi, în gînd : „Ichimescu ?... Mă confundă cu fratele meu".
M-am gîndit: „Să-1 previn oare că nu sînt fratele meu, sau să las conversaţia să meargă mai departe?"
— Ţi-o spun drept, mi-era dor de d-ta, continuă el.
100
ramolesc ?"
— Tot aşa se poartă el cu lumea ?
— Cum îl ştii, zic.
— Dar cu Creditul ce-a mai făcut?... Avea el un proces... spera de-acolo lucruri mari...
Căutai să-mi amintesc pe toţi cei care avuseseră în Buzău procese cu... Creditul, dar nu-mi veni în minte nici un nume.
— Iaca, zic, în privinţa asta, n-oi şti să-ţi spun.
— Aşa-i el, scump la tărîţe şi ieftin la făină..
— Apoi asta-i de cînd lumea, zic eu : „scumpul mai mult păqu-beşte şi"...
— Ştii că nu te-ai schimbat de loc, domnule Ichimescu ? mă întrerupse el tăindu-mi proverbul.
— D-apoi şi d-ta, tot cum te ştiu.
— Afară numai că la Buzău nu purtam barbă...
— Ce are a face, zic, văzînd că n-am nimerit-o, barba nu modifică aşa de tare... In tot cazul, eu te-am cunoscut cum te-am văzut...
— Aş! protestă el, am îmbătrînit.
— Mă rog, toţi birjarii poartă fesuri aici ? l-am întrebat eu ca să schimb chestiunea.
107
— Nu, sînt şi de ceilalţi... uite unul. Dar cei mai mulţi sînt turci. Să nu-ţi faci însă o idee rea de dînşii... Turcii sînt oameni foarte cumsecade. Ca popor e prost, ca indivizi însă...
Pe cînd el îşi dezvolta această caracterizare etnologică, eu mă gîndeam la un singur lucru: „Nu purta barbă... fără barbă", şi mă uitam la dînsul, cercînd să mi-1 închipui fără această podoabă bărbătească. Insă nimic l
— Şi, vra să zică, îţi merge bine la Constanţa.
— In tot cazul, sînt mai mulţămit decît la Buzău. Da' Vasilică ce mai face ?... Trebuie să fi crescut acu.
— Cum nu, umblă la şcoală.
— Mare ştrengar !
Mă uitai la dînsul cu cea mjai mare atenţie. Zadarnic !
Pe cînd eram în prada unei nelinişti exasperante din pricina situaţiei critice în care mă găseam, deodată, nu atît din realitatea vreunui fapt, cît dintr-un fel de iluzie, născută din siguranţa cu care el intra în toate amănunţimile vieţii mele, mi s-a părut că-mi trece pe dinainte un chip foarte vag şi de demult, o amintire palidă şi fugitivă, şi îl întrebai:
— Mă rog, dumneata n-ai fost la Căile Ferate?
— N-am fost niciodată... Tot ocupaţia asta am avut-o întotdeauna. Mi se pare că m-ai cam uitat, domnule Ichimescu, încheie el cu oarecare durere.
— Ferească Dumnezeu!... nu te-am uitat mă grăbii eu să-1 liniştesc, cum să te uit ?... Ştiu că tot ocupaţia asta o aveai şi în Buzău... Se poate?
Şi în mintea mea mă gîndii cu spaimă : „Dacă cumva mă întreabă cum îl cheamă şi ce ocupaţie are... m-am făcut de rîs". Şi, luîndu-mi un aer preocupat:
— Mă rog, voiam să te întreb, lucrările portului sînt gata? Ştiu că s-au cheltuit bani mulţi...
El începu să-mi voirbeafsbă despre port. Mă uitai la dîinisul ascul-tîndu-1, neştiind ce spune, chinuindu-mă să-mi amintesc ce cunoscuţi fără barbă am avut acu opt ani. Silinţele mele erau însă zadarnice, începusem să mă îndoiesc cu tot dinadinsul de soliditatea minţii mele.
— Dacă vrei să le vezi, putem merge împreună, îmi spuse el.
— Ce să văd ? am întrebat speriat.
— Lucrările portului.
— A, da! Acuma n-am să am vreme.
— Ai venit cu vreo treabă la Constanţa, ori numai aşa de plăcere ?
— Aş voi să stau la mare cu toată familia, şi am venit cu nevastă-mea să închiriem o casă. Nevastă-mea e la o prietină şi ne-am dat întîlnire aici.
— Cas'ele sînt foarte scumpe. Cum vine sezonul, oamenii, la noi, parcă înnebunesc... aşa preţuri cer.  Să vezi pe ce plătesc eu o
108
mie cinci sute de lei pe an... numai pentru că-i cu faţa la mare. Ştii ce?...' E la doi paşi... dacă vrei, haide s-o vezi.
— Cu plăcere.
Am plătit şi am plecat.
El m-a luat de braţ. Pe cînd mergeam astfel, mă uitam la profilul lui şi căutam într-una să mi-1 închipui fără barbă. Dar figura lui nu-mi spunea nimic... nimic... spre marea mea desperare!
Cum mergeam, deodată îmi veni în minte :
„Dacă cumva amicul e vrun escroc care crede că am bani şi mă duce cine ştie unde... în vreo cursă... Te pomeneşti că zice apoi că m-a prins la femeia lui. Mai ştii ?!11
Şi m-am uitat foarte bănuitor de data asta la dînsul. Apoi tare :
— Apropo, ce-ţi face cucoana?
— Cucoana? Care cucoană? Eu nu-s însurat...
— Nu?... Parcă la Buzău... A, da! da!... bine zici... El îmi spuse jenat:
— Ştiu la ce vrei să faci aluzie... Şi mă ameninţă în glumă cu degetul.
— La ce ? am întrebat cu un ton ca şi cum aşa ar fi fost într-adevăr lucrul.
— La doamna Mavrichi.
Auzeam pentru prima oară acest nume :
— Nu, zău, n-am făcut nici o aluzie...
— Şiretule!...
— Pe onoarea mea !...
Mă temeam să nu dau de vrun bucluc.
— Nu te mai apăra, că acu nu mă mai supăr. Sigur că el ţi-a vorbit de asta.
— Care el?
— Păcătosul cela...
— Nu, îţi spun drept că nu mi-a vorbit.
— Ei, degeaba, nu te cred... Toţi eraţi siguri că între mine şi doamna Mavrichi... erau, mă-nţelegi...
„Maivrichi ?... Toţi erau siguri ? Vra să zică şi eu." Făcui o sforţare extraordinară... Nimic !
— E drept că am auzit şi eu aşa ceva... zisei, văzînd că n-am
încotro.
— Dar sper că n-ai crezut.
— Ţi-o spun drept că n-am crezut.
— Şi ce mai face madam Mavrichi ? mă întrebă el. Nici pe dînsa n-am mai văzut-o de atunci.
— N-am văzut-o nici eu... cam de multişor.
— Tot frumoasă-i ?
— A mai îmbătrînit ceva... de!... sînt opt ani...
In vremea asta am ajuns acasă la dînsul. Casa, cu două rîn-duri, era aşezată pe ţărmul mării. Ne-am suit pe nişte scări şi am intrat într-o odaie spaţioasă din rîndul al doilea. Ne-am aşezat la
109
1
geam, pe care el 1-a deschis. Marea se întindea departe cătră linia orizontului. Mă uitai spre răsărit, căutînd să străbat cu privirea depărtarea întinsă pînă la stîncile Caucazului.
— Foarte frumoasă privelişte! zisei eu.
— S-o vezi iarna...
El porunci să ne aducă dulceţi şi cafele, pe care le luarăm ui-tîndu-ne la valurile mării. Şi, în dispoziţia asta, mi s-a părut şi mie că-1 cunoşteam într-adevăr de mult şi m-am simţit mai liniştit pri-vindu-1 ca pe o veche cunoştinţă. Totuşi, după o bucată de vreme, am început să mă plimb încetişor prin odaie, trăgînd cu ochiul dacă n-oi vedea vreo scrisoare sau altceva din casă de unde să pot şti la cine mă aflu. Munca mi-a fost şi aici zadarnică şi, fiindcă se apropiase ceasta de întîlnire cu nevastă-mea, am plecat amîndoi.
Pe cînd ne întorceam, mă gîndeam cum să aflu cine-i. ,,Să mă fac că i-am uitat numele, nu-i lucru aşa de jignitor, şi să-1 întreb pe dînsul. Şi poate, din obişnuinţă, pe lîngă nume, îmi va spune şi porecla."
— Mă rog... Cum ţi-i numele?... numele de botez... Scuză... ţi l-am uitat. .
— Neculai.
— Aşa, că bine zici! Să mă ierţi că de sfîntul Neculai nu ţi-am trimis felicitare... A
— Aş! ce are a face ? Nu ţin la astfel de lucruri.
Apoi, după o pauză : Dacă vrei, desară poţi dormi la mine. Vă pun o odaie la dispoziţie.
— Nu, îţi mulţămesc, frate Neculai... mi-ai făcut mare plăcere... ţi-o spun drept... nu vreau să te mai supăr.
— Nici o supărare, îmi veni altă idee :
— Dacă mă hotărăsc să venim aici, te rog să mă ajuţi să găsesc o casă cu chirie.
— Cu cea mai mare plăcere.
— Eu plec astăzi şi-ţi voi scrie din Buzău. Cum ţi-i adresa com-pledâ ?
— Pune Constanţa... e de ajuns.
Tocmai sosisem la cofetăria de unde plecasem. Eram hotărît să-1 las, cînd deodată îmi apăru nevastă-mea, care venea la locul ştiut. Văzîndu-mă gata să plec, soţia îmi făcu semn cu cortelul să rămîn. Mă gîndii să-mi iau repede ziua bună de la dînsul, pentru ca să evit o mică catastrofă; dar în loc de asta, l-am întrebat:
— Cunoşti pe nevastă-mea ?
— N-am avut această plăcere. Simţii că-mi vine leşin...
Nevastă-mea se apropiase. El îşi potrivi cravata şi salută foarte respectuos. Nevastă-mea mulţămi, apoi se uită la mine, zicîndu-mi din ochi: ,,De ce nu mă recomanzi?"... El avea aceeaşi expresie.
O sudoare rece mă cuprinse din cap păn-în picioare...
110
— Te rog, dragă nevastă, dă-mi voie pentru ca să-ţi prezint pe unul din cei mai buni prieteni ai mei... de care ţi-am vorbit odată... ba chiar de mai multe ori... ştii... îţi aduci aminte... am făcut un chef — aici cercai să rîd — da... da... amicul Neculai... cunoştinţă veche... am fost şi i-am văzut caisa... admirabilă poziţie... Marea...
Nevastă-mea părea din ce în ce mai surprinsă. Mă înturnai cătră dînsia şi-i şoptii aspru printre dinţi: „Nu lungi vorba... să mergem repede".
El simţi că se petrece ceva, mai ales văzînd, mutra femeii mele,
şi-mi zise vădit jenat:
— Vă deranjez... scuzaţi, vă rog, domnule Ichimescu...
— Nu ne deranjezi de loc... dimpotrivă, ne faci mare plăcere... da' ştii ce plăcere?... Ce are a face...
Aici mă făcui iarăşi că rîd...
— Poate doamna crede că am chefuit ş-acuma, zise el salutînd pe cînd nevastă-mea se apăra de această insinuaţie.
Eu, simţind ironia lui, l-am lăsat să se ducă, făcîndu-i însă tot felul de manifestări de simpatie care de care mai ridicule. După ,ce a plecat, alt bucluc cu nevastă-mea :
— Ce-a însemnat purtarea asta, mă rog ? Totdeauna îmi faci aşa. Şi cine-i tipul ista, căci nu te-am auzit niciodată vorbind de dînsul...
— Nici eu nu ştiu cine-i. Il văd acuma pentru întîia oară.
— Se vede că vrei să-ţi baţi joc de mine, adăugă nevastă-mea înţepată.
Şi, fiind sigură de intenţia mea, nu-mi mai adresă nici o vorbă tot drumul. Eu mă gîndeam: „Cine dracu să fie?... Hm!... N-avea barbă... asta-i încă una... Doamna Mavrichi... mare comedie!" Şi îmi puneam fel de fel de întrebări la idare nu puteam isă dau nici un răspuns.
Cum am ajuns la hotel, am lăsat pe nevastă-mea şi am pornit înapoi foarte neliniştit.
— Unde te duci ?... Ce ai ? mă întrebă femeia mea.
— N-am nimic... am o afacere... N-avea barbă...
— Ce barbă ?
— Iţi spun eu mai tîrziu...
Şi, zicînd, am ieşit, lăsînd pe nevastă-mea cît se poate de nedumerită.
M-am întors într-un suflet la casele lui. Pe trotuar trecea o bătrînă :
— Mă rog, mătuşica, cine şede aici, în casa asta ?
— Nu ştiu, măiculiţă! Fugii peste drum:
— Te rog, domnule, cum îi zice unuia care stă aici, vis-ă-vis... nu-i tocmai-nalt... cu barbă neagră...
— O fi domnu Constantinescu, zise omul uitîndu-s'e ciudat la
mine.
— Constantinescu?... Unul aşa... potrivit... cu barbă.
— Da, domnu Constantinescu
111
— $i mai cum?
— Neculai... Neculai Constantinescu.
— Neculai Constantines'cu... Şi ce face el ?
— Nu ştiu, întrebaţi la dînsul, mi se pare că nu-i acasă.
— Nu! Ce ocupaţie are ?
— Contabil la Papadopulos.
— Contabil la Papadopulos ?... îţi mulţămesc, domnule...
— N-ai pentru ce.
Am pornit /gîndindu-mă: ,;,Nejculai Constantinescu... Conistan-tinestu Neculai... Doamna Mavrichi... Contabil la Papadopulos.... Ce dracu, mă ramolesc ?"
O AUDIENŢA LA MINISTERUL DE RĂZBOI
Nu fusesem niciodată la Ministerul de Război, căci interesele mele sînt aproape toate de ordin civil; dar, într-o zi, un cunoscut din provincie mă rugă, fiind „singurul lui protector", să-i fac un serviciu urgent şi să regulez o chestiune care-1 privea, pentru a cărei grabnică rezolvare se cerea avizul ministrului.
M-am dus, deci, la acest minister şi am voit să intru înăuntru, împingînd o uşă mare şi grea. Dar uşa n-a descris decît o porţiune mică din arc, cînd un om, îmbrăcat într-o uniformă, sări nu ştiu de unde şi, fără să-mi zică nici un cuvînt mă împinse afară, măcar că un oarecare instinct de conservare mă făcu să-i opun o rezistenţă ; închise apoi uşa şi, pentru mai mare siguranţă, întoarse şi cheia. Apoi deschise fereastra şi, băgîndu-şi nastil printre gratii, întrebă supărat:
— Ce intri aşa, domnule ?
— Aş vrea să văd pe domnul ministru de război.
— Apoi pe aici ?
— Nu-i asta intrarea?
— Pe aici nu intră decît domnul ministru.
— Şi pe unde aş putea intra şi eu?
— Prin strada cealaltă.
Şi el îmi spuse numele străzii.
Am încunjurat clădirea, am trecut în strada numită şi am dat pe poarta pe unde era slobodă intrarea.
Trei soldaţi stăteau cu baioneta la armă. Am voit să trec, dar spre marea mea surprindere unul din ei îmi puse baioneta în piept, pe cînd ceilalţi doi luară arma la mînă. M-am gîndit atunci cu spaimă dacă nu cumva sînt încărcate, de felul meu fiind cam fricos.
— Unde-o pleci ? mă întrebă una din santinele cu acea politeţă caracteristică soldatului român cînd se află în exerciţiul funcţiunii.
— Aş vrea să văd pe domnul ministru de război, am răspuns venindu-mi puţin în fire.
Şi în mintea mea gîndii că poate am greşit, nimerind poarta pe unde intră secretarul general.
112
8 — Opere alese
113
Soldatul strigă însă: „Căprar de gardă!"
Domnul căprar veni şi, după cîteva chestiuni sumare, îmi permise intrarea. Apoi îmi spuse cu un ton ca şi cum între noi amîndoi ar fi fost cel puţin zece ani de duşmănie :
— Treci la biroul de informaţii!
Şi el însoţi vorba de un gest lapidar arătîndu-mi o scărişoară aproape de intrare.
Mă suii pe s'cara cea mică şi mă găsii în biroul de informaţii.
O odăiţă pătrată. In fund, o masă la care stă un locotenent şi vorbeşte cu o damă tînără. „Ii dă informaţii", mă gîndesc eu. De jur împrejur, bănci. Pe ele, tot felul de oameni: militari... civili... dame... preoţi. Arunc o privire circulară... Toţi par obosiţi.
Domnul locotenent a terminat. Mă îndrept cătră dînsul.
— Aş dori să văd pe domnul...
— Aşteptaţi... vă rog... mă întrerupse el cu o politeţă glacială. Şi domnul locotenent trase dinaintea lui o condică mare, care
stătea desthisă.
— Cum vă numiţi ? mă întrebă el. I-am spus numele şi pronumele meu.
— De cîţi ani sînteţi ?
— De 34 pe 35... La lăsata-secului împlinesc...
— Nu-i nevoie, îmi taie el vdrba. Unde sînteţi născut ?
— In Darabani.
— Sînteţi şi căsătorit ?
— A, nul... zisei eu rîzînd. Am scăpat pînă acum... Mulţămesc
lui...
Domnul locotenent se opri un moment de la scris şi, încreţind uşor din sprîncene :
— Aici sîntem serioşi... Nu-i aşa? Mi-am înghiţit restul frazei.
— Copii aveţi?
— Sigur n-aş putea să vă spun... Poate.
— Ocupaţia?
— Deputat.
Un nour negru trecu pe faţa ofiţerului la auzul acestui cuvînt. Văzui că n-am nimerit-o.
— Ce chestiune vă aduce aici.
Statui un moment pe gînduri ca să mă reculeg.
— Iaca cum stă chestiunea, zic eu: Vasiliu... Iorgu Vasiiiu... un amic din Tecuci... m-a rugat să intervin pentru ca ginerele său... căpitanul Şandrama, să fie mutat din regimentul...
— Vra să zică, pentru mutare, mă  întrerupse  domnul locotenent, prinzînd admirabil înţelesul frazei.
— Da, tocmai 1
Domnul locotenent scrise: „pentru mutare".
Toate acestea fură trecute apoi şi pe cotor, condica fiind â sou-che 12, după care domnul locotenent mă întrebă :
— Şi cu cine doriţi să vorbiţi?
— Aş vrea să văd pe domnul ministru de război.
— Domnul ministru acordă audienţe numai miercurea. „Azi avem marţi", mă gîndesc eu.
— Vra să zică, mîne pot să-1 văd ?
— Asta depinde de domnul ministru.
— Dar pe domnul secretar general oare cum aş face să-1 pot vedea azi ?
— Domnul secretar general acordă audienţe numai vinerea.
— Vra să zică... miercurea şi vinerea...
— Tocmai aşa.
Mi-am luat ziua bună şi am plecat. Cînd am ajuns la uşă îmi veni o idee şi mă întorsei:
— Vă rog, domnule locotenent, aş dori să văd două minute pe domnul căpitan Ciocîrlan, de la serviciul...
Văzui îndată c-am spus' o prostie...
— Nici eu, zis'e domnul locotenent, ridicînd un deget în sus şi apă-sînd pe fiecare cuvînt, nici eu... dacă aş vrea să-1 văd, şi încă n-aş putea.
Vra să zică, lucrul era grav. Am plecat...
A doua zi am venit din nou la minister şi, crezînd că încercările la care fusesem supus în ziua trecută îmi asigura oarecare prioritate, am voit să intru, dar unul din soldaţii de la poartă şi-a făcut în mod exemplar şi de astă dată datoria, mînuind destul de bine puşca lui cu baionetă...
— Credeam că pot să intru... am fost şi ieri, spusei domnului căprar de gardă, ţinîndu-mă cu mîna de partea stingă.
— Ieri a fost ieri şi azi... e azi... îmi declară în mod filozofic domnul căprar, lucru pe care de altfel îl simţeam şi eu.
Intrat iarăşi în biuroul de informaţii, formalităţile necesare au fost îndeplinite din nou cu toată scrupulozitatea, apoi domnul locotenent m-a poftit să aştept pe o bancă.
După o bucată de vreme, fui trimes la domnul ministru, împreună cu un sergent care să mă conducă.
— Oare să pot vedea degrabă pe domnul ministru ? am întrebat pe sergent.
Domnul sergent îmi aruncă o privire semnificativă, apoi îmi zise:
— Poate că dumneata ai vra să-1 vezi momental... hm! Stai, că mai este pînă la domnul ministru...
In vremea asta am străbătut ograda ministerului şi am ajuns la intrarea unei clădiri unde însoţitorul meu m-a predat în sama unui s'ol-dat, zicîndu-i scurt:
— La domnul căpitan Serafim.
— Fă-nainte !... mă învită soldatul.
Cu c©tor (fir.).
114
115
Am început să sui nişte scări, dar vorbele sergentului nu-mi ieşeau din cap, mai ales că deodată îmi amintii că, cu două zile mal înainte, hotărîsem unui cunoscut să ne întîlnim în dimineaţa aceea... Eram încurcat.
M-am uitat la ceas... mai era puţin pînă la ora întîlnirii. Mă gîndii un moment dacă n-ar fi nimerit să las în suspensie afacerea căpitanului Şandrama.
„Mai bine să trimet o trăsură să anunţe că nu pot veni", hotărăsc eu, şi fac o mişcare pentru a scoborî scările.
— Mă întorc îndată... aşteaptă, te rog...
— Unde te duci?... Nu se poate... îmi porunci hotărît soldatul.
— Pentru ce ? întreb surprins.
— Eu am ordin să te duc la dominu căpitan Serafim.
— Pentru ce să mă duci ?...
— Am ordin...
— Ce să mă duci, domnule? N-am făcut nimica...
— Camarade... fă-nainte.
Am căutat să mă liniştesc, gîndindu-mă la art. 52 din constituţie, care spune că un deputat nu poate fi arestat, dar imediat mi-a venit în minte ca nu cumva eu să întăresc regula suferind vreo excepţie.
Am trecut prin mai multe săli şi am intrat într-o odaie. Domnul căpitan Serafim s'cria la o masă. După ce a binevoit să mă măsoare din cap pînă-n picioare, m-a întrebat:
— Ce doriţi ?
— Aş vrea să văd pe domnul ministru de război.
Mi s-a luat apoi un nou interogator, fără să mi se mai consemneze însă în stris răspunsurile, după care domnul căpitan m-a dat în sama altui soldat cu destinaţia pentru... domnul maior Tiron.
Am străbătut o sală mare, apoi alta mai mică, pe urmă am trecut într-un coridor, unde mentorul meu m-a transmis altui soldat, spu-nîndu-i:
— La domnu maior Tiron.
Soldatul acesta mi-a făcut un semn misterios, apoi a început să meargă cu cea mai mare precauţiune, strîmbîndu-şi picioarele şi dînd din mini, însoţind această expresivă gesticulaţie de o deschidere ritmică, dar oribilă... a gurii. Din cînd în cînd, îmi arunca semne desperate. ..
^ Eu îmi dădeam toată silinţa să fac cît mai puţin zgomot şi imitam în mers pe cît puteam schimele însoţitorului. Aşa am străbătut coridorul, la capătul căruia soldatul s'-a oprit şi mi-a arătat cu degetul o uşă.
Am înţeles că acolo era domnul maior Tiron. A avut loc apoi următoarea pantomimă :
— Aici ? am arătat eu.
— Da, îmi făcu din cap soldatul.
— Să intru ? l-am întrebat prin semne. Soldatul îmi arătă cu degetul să bat la uşă.
— Ce face domnul maior ? întrebai eu cu mîna.
Soldatul făcu un gest larg, larg de tot, care mă lămuri că domnul maior face nişte lucruri colosale.
Am stat puţin să răsuflu. Auzeam cum mi s'e bate inima. Mă stă-pînii un moment, apoi îmi luai curajul şi ciocănii: toc, toc.
— Intră ! îmi comandă un glas sonor dinăuntru.
Am deschis uşa ţinîndu-mi răsuflarea. Cel dîntîi lucru care mi-a atras atenţia fură picioarele domnului maior Tiron, sau mai bine bot-forii dumisale de lac, care trecuseră mult dincoace de locul asignat biuroului, pe cînd d-sa stătea cu capul pe speteaza scaunului şi fuma
o ţigaretă...
Tocmai dăduse drumul unei roate admirabile.
— Ce doriţi ? mă întrebă domnul maior cu un glas foarte politicos şi acordîndu-mi o binevoitoare prietenie intimă, care-1 făcu să nu se deranjeze de loc din poziţia în care l-am găsit.
— Aş vrea să văd pe domnul ministru de război, zisei eu urmărind cu ochii un covrig de fum care se mărea necontenit în drumul lui spre tavan.
Domnul maior mai trase un fum şi azvîrli încă un inel, apoi îmi spuse foarte politicos :
— Cine sînteţi, vă rog ?
I-am spus numele, pronumele şi locul unde m-am născut, dar, pentru a-i conserva prietenia, I-am ascuns calitatea.
— Luaţi loc... un moment... îmi spuse domnul maior Tiron şi, trăgîndu-şi un picior, sună.
De pe altă uşă apăru un furier.
— Du pe dumnealui la domnul locotenent-colonel Iacobăţ, se adresă el furierului, iar către mine : „Treceţi, vă rog, în sala de aşteptare".
Am trecut în sala de aşteptare la domnul locotenent-colonel
Iacobăţ.
O sală mare. Cîţiva domni stăteau pe scaune şi îşi făceau vînt cu pălăriile. Domnul locotenent-colonel m-a întrebat ce doresc, apoi mi-a arătat şi mie un scaun. După ce am stat în sala de aşteptare vrun ceas şi jumătate, domnul locotenent-colonel Iacobăţ a apărut deodată şi a anunţat cu glas solemn, întocmai cum se strigă la palat „majestatea-sa regele!"
— Domnul ministru de război a plecat!
— A plecat? am întrebat eu cu spaimă.
— Da, a plecat.
— Vra să zică ?...
— Vra să zică... altădată.
— Vra să zică altădată?
— Da, vra să zică altădată.
117
116
ÎNVINGĂTORUL LUI NAPOLEON
în vara aceea profesorul Caranfil se dusese să petreacă vacanţa la Mănăstirea Neamţului, şi în ziua cînd i s-au întîmplat cele ce mi-a povestit făcuse o excursie cu mai mulţi prietini şi cunoscuţi prin împrejurimile mănăstirii pînă dincolo de schitul Procovului. Cînd ajunse acasă la părintele Chiprian, la care îşi avea locuinţa, înnoptase de-a binelea, şi Caranfil se gîndi cu plăcere la aşternutul moale, unde avea să se odihnească de oboselile zilei. Intrînd înăuntru, îşi aruncă ca de obicei privirile la gravurile vechi din odaie. Pe un părete, portretele lui Alexandru II şi al împărătesei Măria Feodorovna, pe care vremea lăsase fel de fel de urme, stăteau alăturea de împuşcarea lui Maximi-Kan, iar pe păretele din faţă era sfînta Agură, şi mai încolo chipul lui Napoleon, făcut după o ilustraţie a timpului.
Caranfil se pregăti să se culce, gîndindu-se la tot felul de lucruri. Petrecus'e bine în ziua aceea, într-o companie veselă şi plăcută... Aici Caranfil surise. Peste cîteva zile va face o nouă excursie la Cetatea Neamţului, unde nu fusese niciodată. „Săracul Ştefan cel Mare, se gîndi el, mare om!" Şi Caranfil, într-un acces de patriotism, îşi scoas'e surtucul făcînd doi paşi prin odaie şi se opri în faţa lui Napoleon.
„Teribilă figură, continuă profesorul fixînd chipul împăratului... Dar a dat şi el de dracu la Waterloo şi ducele de"...
Aici Caranfil se opri, căci nu-i veni repede în minte numele eroului de la Waterloo...
„Să mă culc, se gîndi el, căci trebuie să mă scol de dimineaţă... Mîne stau acasă... termin pe Tolstoi... şi-^apoi poimîne... Cum îi zise?... ducele de... de... Ei, dă-1 la naiba"... încheie el, şi se vîrî în aşternut...
Caranfil îşi puse mîinile sub cap şi închise ochii, hotărît să doarmă, dar ceva îl împiedica. „Stăi, frate, nu se poate!"... Şi el îşi fixă toată atenţia pentru a scoate din mulţimea cunoştinţelor şi a numelor proprii înmagazinate în capul său numele eroului englez.
„La urma urmei, ce-mi pasă ?... se gîndi Caranfil cînd văzu că ducele refuză să iasă la lumină... Ia să mă odihnes'c mai bine"... Şi făcu o mişcare foarte hotărîtă, care arăta că voieşte să doarmă cu tot dinadinsul.
„Cu toate acestea, trebuie să-mi aduc aminte... zise peste puţin Caranfil, ducele... cum îi zice... ducele de"... Dar ducele de... refuză cu îndărătnicie să se arate...
„Ei, de-acu, destul!"... îşi porunci aspru profesorul, şi se întoarse cu faţa la părete. El stătu aşa cîtva timp, apoi deschise ochii şi zise: „Tot e devreme. Ducele de... Bal... nu... ducele de Cal... nu... ducele de Ac... parcă nu începe cu A... Ducele de... Ram"... Dar cu tot procedeul acesta mnemotecnic, numele generalului rămase ascuns în adîncimi insondabile, ceea ce făcu pe Caranfil să exclame tare:
— Sînt un prost şi un dobitoc, treaba asta am acu ?...
Şi, ca să deie o dezminţire categorică acestei păreri defavorabile despre dînsul, închise din nou ochii şi se întoarse cu spatele la Napoleon, manifestaţie care arăta lămurit intenţia lui hotărîtă de a rupe orice comunicaţie intelectuală cu dînsul. Dar în clipa următoare se sculă pe jumătate şi fixă un punct în spaţiu cu o vădită încordare... Eroul englez rămase tot anonim!
Caranfil se trînti pe pat, apoi deodată zvîrli oghealul de pe el, se dădu jos şi începu să se plimbe de la un capăt la celălalt al odăii:
— Ia să vedem, zise el tare... S-o luăm încetişor... Aşa!
Şi începu, ca la şcoală, să-şi pună întrebări şi să deie tot el răspunsurile :
— Unde a fost învins, mă rog, Napoleon ? La Waterloo. Foarte bine. Cine 1-a învins ? Ducele de...
Caranfil se opri la figura lui Napoleon, pe care o fixă cu tenacitate, ca şi cum ar fi voit să cetească în trăsăturile eroului francez numele duşmanului său. Dar împăratul stătea mîndru şi nu voi să se lese ademenit de manopera profesorului. De aceea, amicul nostru începu iarăşi cu întrebările, plimbîndu-se agitat prin odaie: „Cine a fost învingătorul lui Napoleon? Ducele de"...
întrebarea asta a fost pusă de astă dată cu toată vehemenţa tre-buinciosă împrejurării, iar răspunsul fu dat aşa ca şi cînd profesorul ar fi voit să surprindă pe un duşman nepregătit. Zadarnic însă şi acest artificiu!
Se vedea bine că ducele era hotărît, cu tot dinadinsul, ca în noaptea asta să petreacă în locuinţa lui aeriană pe sama amicului nostru...
Caranfil se opri în mijlocul odăii şi zise cu tonul cel mai convingător : „Să fiu cuminte... să aştept pînă mîne... nu-i cine ştie cît... Atunci voi afla desigur". Şi profesorul, ca încheiere la această judecată s'olidă, iarăşi fixă un punct în spaţiu. „Şi apoi, serios... ce-mi pasă la urma urmei cine 1-a învins ? ! Dracul să-i ieie pe amîndoi!... Haide, Caranfile... nu fi nebun... La culcare!"
într-adevăr, în urma acestei admonestări aşa de înţelepte, Caranfil se culcă iarăşi, închise ochii şi îşi puse şi o pernă peste cap. Dar nu trecură nici cinci minute, şi el ridică capul şi zise încetişor : „Ku-tus'off, Blucher, Schwarzenberg"... Dar nici în tovărăşia soţilor lui de arme generalul englez nu voi să iasă la iveală, ceea ce făcu pe
M
1
Caranfil să-şi vîre faţa adînc în perne şi să bată din picioare ca un desperat trimeţînd la toţi dracii pe Napoleon, împreună cu duşmanii lui.
El se sculă, udă un prosop cu apă rece, se legă cu el Ta cap, apoi începu să se plimbe prin casă furios', repetînd ca un şcolar bucher : „Napoleon a fost învins la Waterloo... stăi... stai... stăi! Cine a învins pe Napoleon la Waterloo? Ducele de"...
Cum se plimba astfel prin casă, deodată o licărire fericită îi lumină faţa, şi Caranfil ste opri pe loc şi zise tare, cu cea mai desăvârşită convingere, uitîndu-se fix la o crăpătură în podele : „Toţi oamenii sînt muritori... Ducele de... e om... deci ducele de.. .e muritor".
Să nu creadă cumva cetitorul că sub influenţa acestei idei fixe mintea amicului nostru o luase pe cîmpii mănăstirii. Nu, de loc! Ce era ? El îşi adusese aminte că odată, mai demult, învăţase la universitate, într-un manual de logică al unui englez, acest exemplu de silogism, in care ducele învingător este subiectul din propoziţia minoră ; şi, dacă istoria îl trădase în noaptea asta blestemată, sperase un moment că cel puţin filozofia îi va veni în ajutor...
De pris'os însă ! Simţea că-i va fi cu neputinţă să doarmă. O durere mare de cap îl cuprinse, o durere nervoasă... insuportabilă. Caranfil deschise fereastra, şi o răcoare plăcută veni în odaie, răco-rindu-i capul înfierbîntat. De pe dealul din faţă, dinspre Peleş, se auzea fîşîitul brazilor. Luna lumina întinderile, şi la lumina ei chipul lui Napoleon se desluşea lămurit pe păretele opus1. Caranfil îl fixă o dată cu aceeaşi intenţie de mai adineaoarea ; dar împăratul, cu capul întors în profil, cu mîna dreaptă în deschizătura jiletcii şi cu cea stingă la spate, îl înfrunta vădit cu aerul lui rece şi dispreţuitor...
Această chestiune începu să ieie pentru Caranfil proporţiile unei adevărate nenorociri. Unde să afle ? Ce să facă ?... Cu neputinţă să doarmă!... Şi se plimba prin casă cu paşi mari, vorbind singur şi gesticulînd :
— A fost în Portugalia... Cine a fost în Portugalia ?... Ducele de Brag... nu... Toţi oamenii sînt muritori... Cum de l-am uitat ?... Ducele de Rag... lua-l-ar dracu!...
Imposibil!
Un moment se gîndi la popa Chiprian... dar nu !... era o prostie... o văzu singur Caranfil... căci de unde putea să ştie călugărul numele generalului englez ?
Unde să se ducă ?... Cum să afle ? Da! Se va duce la amicul său Vasiliu... el singur îl va putea linişti. Pană dimineaţa era prea mult. Caranfil se îmbrăcă, se încălţă şi ieşi din casă, Vasiliu stătea tocmai în Vovidenie... dar n-are a face. Caranfil porni într-acolo...
Cînd să iasă, văzu lumină la Chiprian, care şedea alături, într-o cocioabă veche, şi Caranfil stătu pe gînduri un moment. „Nu, desigur, e o prostie... de unde are să ştie el?".
Dar, împins de o trebuinţă nehotărîtă, se trezi înăuntru...
Călugărul, un bătrîn de vreo 80 de ani, se închina cetind dintr-o carte. Văzîndu-lf întrebă pe musafirul său :
m
5\
— Nu v-aţi culcat încă?
— Ba da... dar nu mi-i somn. M-am mai uitat la cadrele cele de pe păreţi.
— Iaca, acuşi toacă de utrenie, zise călugărul.
— De mult ai tablourile, părintele ?
— Le am de la părintele Ioachim.
— Ai şi pe Napoleon. Mare împărat a fost...
— O fi fost, da...
— Dar s'finţia-ta ştii cu cine s-a bătut el ? Călugărul se uită la dînsul, apoi:
— S-a fi bătut şi el cu Hosman-paşa.
— D-apoi bine, părinte, zise cu ciudă Caranfil, dumneata nu ştii peste ce ţară a domnit Napoleon?
— Cum nu ? peste ţara nemţească.
Caranfil îl lăsă în plata Domnului şi plecă descurajat la Vasiliu...
Era o noapte dintre cele mai frumoase. De pe cărarea care duce spre deal, în Vovidenie, se vedea o privelişte minunată, dar lui Caranfil de altele îi ardea acuma: „A comandat cu Blticher... Prin urmare, cine a. comandat cu Blucher ? Toţi oamenii sînt muritori... Ducele de... este om"...
De prisos toate procedeele ! Noroc că nu mai era mult pînă la
Vasiliu...
Cînd a ajuns în Vovidenie, era miezul nopţii. O linişte mare stăpînea toate împrejurimile. Numai toaca mănăstirii s'e auzea lămurit, cînd mai încet, cînd mai tare, iar din fundul codrilor, care împrej-muiesc din trei părţi mănăstirea din deal, o altă toacă, de la un schit misterios, răspundea cînd mai tare, cînd mai încet...
Caranfil bătu în geamul prietinului său, strigîndu-1 pe nume :
— Cine-i acolo ? s'e auzi dinăuntru.
— Eu.
— Tu eşti ?
— Da. Dormeai ?
— Adormisem,, da' ce-i?
— Te rog, cum îi zice generalului englez care a învins pe Napoleon la Waterloo ?... Comandantul luptei...
Urmă o mică pauză, după care Vasiliu întrebă :
— Ai înnebunit?
— Te rog lasă gluma la o parte, spuse Caranfil, şi răspunde-mi. Vasiliu nu răspunse, dar s!e auzi un mic zgomot în casă şi, după
puţină vreme, uşa sălii se deschise şi o figură îmbrăcată în alb, cu surtucul între umere, apăru în cerdac :
— Ce ai, bre ?
— N-am nimic, răspunse Caranfil, am uitat numele învingătorului lui Napoleon şi mă chinuies'c de-asară să aflu cum îi zice şi nu pot.
— Pentru asta ai venit ?
— Pentru asta.
121
— Nu cumva ai fost azi la casa de nebuni ? îl întrebă foarte se-ri©s Vasiliu.
— Nu vorbi prostii... te rog, răspunde-mi.
Vasiliu s*e gîndi un moment, apoi zise : — Nu-mi aduc aminte. Caranfil insistă :
— Adă-ţi aminte... te rog... e duce... duce de... adă-ţi aminte. .. A fost comandantul suprem la Waterloo... A luptat întăi în Portugalia. E duce...
Vasiliu păru că se gîndeşte adînc. Caranfil adăugă :
— El e care a zis în focul luptei, la Waterloo : „Să murim pentru bătrînă Anglie". Ţi-aduci aminte?
— Să murim pentru bătrînă Anglie ?
— Da, da, da ! zise bucuros Caranfil.
Vasiliu se gîndi în urma acestei lămuriri, pe cînd Caranfil îşi ţinea răsuflarea.
— Nu-mi aduc aminte.
— Gîndeşte-te... te rog, gîndeşte-te... a fost ministru pe la 1828.
— La 1828?
— Da... în cabinetul lui Robert Peel.
— Metternich ?... zise cu oarecare sfială Vasiliu. Caranfil se înfurie :
— Bine, măi, Metternich e englez ? Atîta istorie ştii tu ? Să-ţi fie ruşine să spui as'emenea prostii, ce dracu ? !
Şi o mare descurajare cuprinse pe Caranfil. Vasiliu îi răspunse liniştit.
— Ia ascultă, bre, ai venit să-mi faci scandal... în mijlocul nopţii ? Haide, pleacă de-aici, că mi-i şi frig...
— Te rog, zis'e Caranfil schimbînd tonul. Nu te supăra... mai gîndeşte-te oleacă... Nu-i Metternich...
Vasiliu se gîndi, ce-i dreptul, dar răspunse :
— Nu... nu-mi aduc aminte.
— Nu-ţi aduci aminte sau nu ştii ?
— Nu-mi aduc aminte.
— Te rog... adă-ţi!
— Lasă-mă în pace, mi-ai stricat somnul... nu-mi aduc aminte. Ce dracu, eşti nebun sau îţi baţi joc de mine ?
Şi Vasiliu intră înăuntru şi încuie uşa...
Caranfil rămas'e un moment pe gînduri. îşi duse mîna la frunte, după care operaţie urmă o vorbă grozavă, plină de năduh, probabil la adresa ducelui... cum îi zice... căruia, desigur, nici un englez şi nici vreun alt om nu i-o adresase pînă atunci...
După aceea porni încetişor la vale, tot cum venise.
Pe drum se oprea din cînd în cînd: „Nu se poate... nu se poate... ducele de... ducele de Mag... nu... ducele de Bag... nul... stăi"... Şi el dezlănţui imediat un torent de vorbe uşurătoare, care învăluiră deopotrivă pe duce, mănăstirea, pe amicul Vasiliu în special, şi toate trebile omeneşti în general. Apoi, întocmai cuni ar fi strigat la telefon : „Waterloo !... Ducele de" ..,
m
Caranfil ajunse acasă fără să poată stabili nici o asociaţie psihologică, etimologică sau cronologică între diferitele lucruri scoas'e de dînsul la lumină în acea noapte blestemată şi numele ducelui victorios. De la uşă se asvîrli pe pat. Stătu un moment aşa, fără să se mişte, apoi se s'culă, deschise geamul, se plimbă prin casă uitîndu-se cu o ură feroce la Napoleon. împăratul sta rece şi nepăsător...
In urmă se dezbrăcă, se descălţă, aruncîndu-şi ghetele cine ştie unde şi se vîrî în aşternut, trăgîndu-şi oghealul peste cap.
Dar deodată sări din pat ca muşcat de şarpe şi se năpusti asupra unei lăzi care stătea în fundul odăii. „Dobitoc mai sînt!" strigă tare Caranfil, dîndu-şi o tiflă. Apoi de la ladă alergă la masă, pe care o pipăi pe deasupra căutînd chibriturile, gratificîndu-se într-una cu titlul de dobitoc ; pe urmă dete fuga la geam, unde iar făcu nişte mişcări ca şi cum ar fi cîntat pe un instrument cu clape, apoi îşi înşfacă hainele şi, tremurînd de nerăbdare, scotoci prin toate buzunările. Negăsind ce-i trebuia nici aici, se aruncă iar asupra lăzii, începînd să răscolească înăuntru prin întuneric; dete peste o carte mică şi groasă şi, stăpînit de un singur gînd, se repezi afară ca un turbat, oprindu-se din fugă lîngă un felinar care era cam la vro două sute de metri de la casa lui. Acolo el deschise cărţulia şi ceti la cuvîntul Napoleon :
„Fu învins la Waterioo în ziua de 18 iunie, de către armatele cua-lizate sub comanda ducelui de Wellington şi"...
„A-ha ! Bun! Lua-te-ar dracu! strigă Caranfil uşurat. Ducele de Wellington!" Urmă încă o vorbă românească, adresată exclusiv englezului, de astă dată de satisfacţie însă...
Şi, tremurînd de frig, temîndu-se să nu-1 vadă cineva desculţ şi în costumul acela, Caranfil fugi iute înapoi, se culcă liniştit şi adormi îndată...
123
122
CE CERE PUBLICUL DE LA UN DEPUTAT
Alegătorilor meu .,
Cînd în dimineaţa de 29 mai mi-am aruncat ochii pe fereastră, n-am putut înţelege la început ce înseamnă mulţimea aceea neobişnuită care aştepta în ograda casei mele. Zic că n-am putut înţelege fiindcă eram încă sub impresiunea „grandioas'ei manifestaţii" care ni se făcuse nouă, celor aleşi.
îmi amintesc bine cum se petrecuse lucrul  în sara  acelei zile memorabile. Cînd mi-am făcut apariţia, după proclamarea rezultatului, în aplauzele şi strigătele de biruinţă ale mulţimii, deodată cîţiva partizani politici s-au repezit la mine şi, înşfăcîndu-mă cu entuziasm de picioare, m-au ridicat în sus, aşa cum se ridicau mai de mult vechii regi germani în momentul alegerii lor. Dar, în loc de a mă înălţa pe un scut, ca acei teutoni din evul mediu, bravii mei alegători m-au aşezat cît au putut mai comod pe umerii lor. Era mai mult decît o victorie, era un triumf ,• dar atunci pe figura mea nu se putea vedea starea sufletească corespunzătoareşi, dacă e vorba să fiu drept, un observator pătrunzător ar fi descoperit dimpotrivă nişte sentimente cu totul contrare. Las'că nu eram deprins cu acest gen de locomoţi-une, pe care nu-1 mai practicasem niciodată, dar * în ardoarea entuziasmului popular un pantalon mi se ridicase în sus, deasupra genunchiului, în chipul acelor călăreţi neechipaţi care,   după o bucată de drum, îşi expun lenjeria lor subalternă privirii trecătorilor.  Pe cînd stăteam astfel în spinarea iubiţilor mei concetăţeni şi pe cînd cei patru lăutari cîntau din răsputeri Deşteaptă-te, române, eu mă căzneam zadarnic să-mi aşez pantalonul acolo unde era mai înainte de a se începe manifestaţia. Atunci m-am convins, o dată mai mult, de nemic-nicia fericirii pămînteşti; căci, din pricina unui mic  incident, n-am putut gusta în toată intensitatea plăcerea acestui sport  al biruinţii, cu care făcusem cunoştinţă în mod cu totul neaşteptat...
Aceste evenimente, mari şi mici, erau încă în memoria mea, cînd m-am uitat pe geam, în acea dimineaţă de mai. De aceea, am rămas1 nedumerit. Grupuri-grupuri stăteau ici şi colo prin ogradă, aşteptînd cu resemnare. în mîna unora flutura ceva alb. Un moment m-am gîndit că poate manifestaţia de simpatie din sara trecută va continua şi
m
acuma. Vai, nu era asta! Frumoasele zile de la Aranjuez trecuseră 1 Mi se pregătea o altă manifestaţie, contrară, care, începută în acea dimineaţă fatală, a continuat neîntrerupt pînă în ziua de astăzi. Chiar de atunci am început să urc un calvar, la capătul căruia n-am ajuns încă, şi din nefericire nu voi ajunge decît atunci cînd... horribile dictu13... adversarii mei naturali vor fi chemaţi de încrederea poporului să pună mîna pe frînele conducătoare de la carul statului.
Pentru că un deputat este o fiinţă extraordinară. El poate orice, numai să vreie. Dacă nu face tot ce i se cere, este că nu vrea. Lucrul e uşor de înţeles, căci pentru el totul este o „chestiune simplă", „o bagatelă", „un lucru de nimic". Poate slujba care se cere să nu fie trecută în buget; poate lucrul ce se reclamă să fie contra legii; pot consideraţii de neînlăturat să se opună la satisfacerea unei dorinţe... acestea sînt mofturi pentru alegătorul român...
într-o zi primesc următoarea scrisoare, adusă de cel interesat: „îţi recomand pe d-1 Vasile Onofreiu, prietinul nostru, care are nevoie de sprijinul d4ale. El ne este foarte devotat: dumnealui e cel care a mîncat două palme în faţa primăriei, cu două zile înainte de alegere, de la Ghiţă Peiu, pe cînd făcea propagandă pentru d-ta".
— Ce, zic eu, ai mîncat două palme ?
— Da, da! zise el cu un ton în care se vedea toată conştiinţa meritului său şi ou un aer ca şi cum cine ştie ce ispravă ar fi făcut. O văzut şi Codăescu... Pentru d-voastră...
— Şi de ce ai venit în Bucureşti ?
— Anume ca să vă văd.
— Rău ai făcut... puteai să-mi scrii... e totuna.
— Aş! ce-are a face ?... zic... mă duc eu la conu Ghiţă.
— Ei, şi ce vrei ?
— Apoi... să-mi daţi o slujbă.
— Şi cam ce slujbă ai putea să ocupi ?
— Să mă numiţi controlor la fabrica lui Grivel.
— La fabrica de bere ?
— Da, este loc vacant... „Bun control"... gîndesc eu.
— Şi ce carte ai ?
— Nu ştiu carte... dar n-are a face... O duc eu... n-aveţi grijă...
— De dus1, ştiu c-o duci... dar e în contra legii.
— Cum în contra legii, cucoane?
— Se opune legea... dacă nu ştii carte...
— Apoi legea n-o faceţi d-voastră ? """"" — Ba noi.
— Apoi... atunci ? D-voastră o faceţi, d-voastră o desfaceţi.
13 Mi-e groază s-o spun... (lat.).
125
— Bine, zic eu, sporind să-1 conving, dar cită vreme nu-i desfăcută trebuie respectată.
Omul meu, la acest argument, scoase din buze un sunet care arăta că e departe de a fi convins.
— Vra să zică nu vreţi să-mi faceţi ?
— Nu că nu vreau... nu pot.
— Pentru mine tot una-i.
— înţelege odată, bre omule, nu pot... nu mă lasă legea... Ce fel de control ai să faci dacă nu ştii carte ?...
— Aieste-s vorbe, cucoane... dacă ai vrea mata... ai putea.
— Ce să vreau, domnule... Poate că ai voi să facem o lege anume pentru d-ta... ca să bei la Grivel... zisei şi eu plictisit.
— Vai de mine, cucoane Gheorghe, la una ca asta, v-o spun drept, nu m-am aşteptat... Tocmai d-voastră ?
— Dacă nu vrei să înţelegi...
— Bine, cucoane, cit am umblat şi-am alergat eu pentru d-voastră... că zicea Paloşanu... „măi, nu fi prost şi vină cu noi... uite, cuconul Vasilică îţi dă şi-ţi face"... şi eu nu m-am dus... că mă ştii mata acu... pentru partidul matale am luptat întotdeauna... Şi nu numai eu... dar şi Gheorghe Cucui... şi cu cela... cum îl cheamă... stă în colţ... lîngă Vasile Butnariu... ă... ă... cum dracul îi zice ?
— Lasă-1...
— Are el dugheană... toţi îs ai mei... o vorbă numai să le spun...
— Bine, zic... vom face şi noi ceva pentru d-ta, dar ce se poate. .. nu aşa...
— Apoi bine, cucoane, cu ce m-am ales eu pînă acu? Lui Panţîru şi lui Vasile Spînu văd că le-aţi făcut. Mai de folos v-au fost ei decît mine ? Apoi cine a înjurat pe cuconul Nicu cînd trecea pe dinaintea statuii ? Ei ori eu ?
— Foarte rău ai făcut... ţi-am zis eu să-1 înjuri ?
— Nu mi-ai zis... da' vorba-i atunci o prins bine ?
— Ia lasă-mă-n pace, domnule...    parcă  cu  înjurătura d-tale m-am ales deputat ?
— Bine, cucoane, zise el resemnat. Da' în fruntea muzicii — îşi mai aduse el aminte — cînd v-o dus lumea cu alai acasă, cine era ? Nu eram eu ? Nu strigam eu iura ? Şi-acuma vra să zică nu mai sînt bun ? Dă... cum socotiţi şi d-voastră...
— Eu n-am zis că nu eşti bun, dar trebuie să mai aştepţi.
— Care vra să zică... acu am venit degeaba la Bucureşti... fire-ar afurisit să fie şi pe cel care mi l-o mai scos înainte... ştiu că m-o golit de parale... Acuma, ce să fac ?
— Să te întorci acasă.
— Daţi-mi măcar un bilet de drum.
— De unde?
126
— Nu mai am nici cinci bani, cucoane, am cheltuit tot... credeam că merit şi eu ceva... care mulţi îmi zicea... du-te la conu Ghiţă... ai luptat pentru dînsul...
— Bine... am să ţin samă...
— Cel puţin împrumutaţi-mă cu 20 de lei... să mă-ntorc acasă... şi apoi... vi i-oi da eu...
Acolo însă unde alegătorul e foarte meşter este cînd îţi dă Singur chipul cum să-i satisfaci dorinţa.
■— Ştiţi că am mari greutăţi, îmi spuse unul. De aceea m-am gîndit la d-ta. Aş dori să bag la telegraf, la noi, pe fata mea cea mică. Pe cea mare am făcut-o învăţătoare... a stăruit conu Costică... pe cealaltă au primit-o la bancă... a vorbit conu Radu... şi aş vra s-o vîr şi pe asta la telegraf... Dacă ai fi bun... că şi noi pe urmă...
— Dă, numai să pot...
—- Cum nu ?... mă asigură el. Iaca cum... Ia pe Morţun şi pe Stere — ştiu că eşti prietin cu ei — şi pe cine vei mai crede de cuviinţă, şi duceţi-vă cu toţii la Ionel Brătianu acasă ; Ionel Brătianu să chemeN de faţă cu d-voastră pe directorul poştelor, ca el să deie ordin şefului oficiului, şi... sigur c-o primeşte...
Să ne oprim puţin, vă rog, la această reţetă. „Ia pe Morţun şi pe Stere"... asta-i tot aşa de uşor pentru dînsul ca şi cum ar zice : „Ia-ţi pălăria şi bastonul"... Dar poate să-i spun că nu-i cunosc ori că sînt certat cu unul dintr-înşii... Nu !... „ştie că sînt prietin cu ei". Pentru ca lucrul să fie sigur, să mai iau „pe cine voi crede de cuviinţă", alegerea persoanelor şi numărul lor fiindu-mi lăsată la discreţie. Eu cred că mai iau pe Costinescu, pe Anton Carp şi pe Haret. Să ne strîn-gem pe urmă într-o şedinţă preliminară şi să pornim cu toţii, în frunte ou... generalul Averescu... unde ? La Ionel Brătianu... fireşte. Vodă nu se ocupă cu astfel de lucruri. Am putea să ne întâlnim, cu vreo ocazie... Nu! ... „să ne ducem acasă". Aici Ionel Brătianu ar putea să spună că va vorbi cu directorul poştelor... Nu se poate... „să-1 cheme de iată cu noi"...
Nici nu mai încape vorbă că în asemenea condiţii, domnişoara Elena Ionescu va fi numită la telegraf...
Un moşier din nordul Moldovei mă opreşte pe stradă. E un om bogat, cu multă consideraţie în partea locului, dar dintre acei despre care Sfînta Scriptură spune că a lor va fi împărăţia cerurilor.
— Chiar doream să te văd.
— La dispoziţie, cucoane Iancule.
— Am auzit că ai trecere multă la Ministerul Instrucţiei.
— E drept că am, zic eu fudul.
— Te-aş ruga ceva,
127
— Să vedem.
— Iaca ce-i... învăţătorul din sat de la mine se ţine numai de fleacuri... Nu face (nimica cu băieţii... în schimb, cu ţăranii... le vîră-n cap tot felul de prostii... Şi-apoi...
— Şi-apoi... ce mai face ?
El se uită de jur împrejur cu grijă :
— E socialist!... îmi spuse el în mod tainic la ureche.
— Nu mă-nnebuni! zic eu.
— Socialist, da! Toată ziua le bagă-n cap ţăranilor că legea e şi pentru ei... pe urmă, ba să facă tovărăşie... ba i-aduce duminicile să cetească... Auzi d-ta? Apoi unde mergem noi cu socoteala, dacă s-or prinde astfel de lucruri ?
— Dacă-i aşa, să-1 dăm afară... zic eu.
— Ia vezi, mă rog ţie, ţi-aş rămîne tare recunoscător, Şi încă ceva... Cu popa catolic...
— Ce face?
— Ce face... nu-mi prea place mie... zise el, dîndu-şi nişte aere de indignare conţinută.
— Poate sînt prietini buni ? întreb eu .
— Nu, frate... la ce să spun ? zise el înţelegîndu-mi ideea. Pace propagandă...
— Vra să zică e un monstru. ..
— Iaca acu ai zis bine... monstru curat I Ia vezi, te rog, du-1 de la mine şi adă-mi pe vrun om de-a lui Dumnezeu...
— Cu năravul dracului...
— Ba nu, fără şagă... ţi-aş rămîne tare recunoscător.
Scrisori de recomandaţie am făcut cîteva mii, ba chiar în condiţii neobişnuite.
Intr-o zi, un cunoscut vine la mine :
— Am venit să-mi dai o scrisoare de recomandaţie cătră prietinul tău Trandafir.
— Care Trandafir? zic eu spăriat.
— Inginerul.
— Nu numai că nu-i sînt prietin, dar nici nu-1 cunosc.
— Glumeşti...
— Nu glumesc de loc.
— Cu toate astea, mi s-a spus că sînteţi cei mai buni prietini.
— Nu ştiu cine ţi-a spus, dar te-asigur că ţi-a spus' o mare minciună.
— Serios că nu-1 cunoşti ?
— Nici n-am idee ce fel de om e.
La aceste cuvinte, solicitatorul meu se retrage încet, gînditor, după ce şi-a luat ziua bună de la mine. De la uşă se întoarce:
— Ia ascultă, amice... cînd m-ai rugat să te votez, te-am votat... şi-acu văd...
— Dragă, eşti foarte ciudat.
— Dă-mi, frate, o recomandaţie, ce dracu... doar nu-ţi cer cine ştie ce lucru.
— Cum să-ţi dau, dacă nu-1 cunosc?
— Mă amăgeşti... S*nt sigur că mă amăgeşti...
Statui un moment să văd dacă nu cumva am făcut poate cunoştinţă cu d-1 Trandafir.
— Vezi că te-am prins ?
— Cu ce m-ai prins ?
— Că nu vrei să-mi dai.
Plictisit, luai condeiul şi scrisei: „Stimate domnule Trandafir, deşi n-am onoarea să vă cunosc, îmi iau libertatea de a vă recomanda pe d-1 X care are nevoie de sprijinul d-tale".
— Acu văd că eşti om, de treabă. Apoi cetind scrisoarea :
— Şiretule I...
întor-o diminea-ţă, de-abia mă sculasem, servitorul mă anunţă că cineva mă aşteaptă de multă vreme.
— Cine-i ? am întrebat eu.
— A zis' că-1 cunoaşteţi d-voastră.
— Zi-i să intre.
Era într-adevăr un slujbaş bine cunoscut de mine, de la o administraţie locală.
— Bună dimineaţă... începu el... am venit cam devreme să nu vă scap... Ştiu că aveţi multe, uite vă năcăjesc şi eu. Am o mare rugăminte la mata, cucoane Ghiţă, şi m-am gîndit că nimeni altul n-are să mi-o împlinească.
— Pentru d-ta fac cu plăcere, îl asigur eu.
— Nu-i vrun lucru aşa de mare, dar ţin tare mult la el...
— Anume ce-i ?
— Iaca cum îi: eu, cucoane Ghiţă, de 20 de ani de cînd fac vra să zică slujbă... am fost totdeauna un om... care n-a avut nimeni ce să zică. .* măcar atîtica! Şi domnu Lefter şi domnu Voişel... şi toţi boierii sînt foarte mulţămiţi de mine... poţi să-i întrebi mata. N-am cerut niciodată nimica şi-acuma cred că merit şi eu ceva...
— Vrei să fii înaintat ?
— Aş! nu!... mai puţin... ceva mult mai puţin... Aş vra o decoraţie. .. am şi eu slăbiciunea asta.
— Bine, domnule Şerban, să ştii că vei fi decorat.
— Ti! ... mare plăcere mi-aţi face... dar ştiţi ce plăcere ?...
— Şi ce decoraţie vrei? „Coroana României?"...
— Nuu !... „Serviciu credincios".
— Bine... Am să spun că eşti foarte bun slujbaş, că ţi-ai făcut totdeauna datoria şi sper să ţi se împlinească dorinţa.
— Vezi mata, că nu-i numai atîta, zise el, mai este ceva...
128
Opere alese
129
— Ei, ce mai este ?
— îl ştii pe Oprişanu... de la registratură.
— îl ştiu...
— Ei bine, cucoane Ghiţă... ce are anul ista cu mine, nu înţeleg... Nu i-am făcut niciodată nimica, şi el dac-ar putea... m-ar înghiţi. .. dar ştii, m-ar înghiţi... uite aşa. Acu... vezi mata... ei are „Serviciu credincios", clasa doua. Cîte mi-a făcut el mie... n-am păr pe cap... vrau şi eu să i-o întorc încaltea... dar să i-o întorc... ştii... să moară 1... Să-mi deie mie clasa-ntăi.
— Binse, domnule Şerban.
— Doamne, coane Ghiţă, frumos are să fie!... Să-1 vezi pe Oprişanu atunci...
Şi d-1 Şerban, închipuindu-şi mutra duşmanului său la vederea decoraţiei de înaltă clasă, rîise cu multă poftă, loviindunse cu mîna în genunchi şi îndoindu-se din toate încheieturile. După ce s-a potolit, îmi spuse devenind foarte grav :
— Pe una ianuarie...
— Bine, să ştii că-ţi fac cheful.. .
— Coane Ghiţă, pentru binele ista, am să-ţi rămîn recunoscător toată viaţa. Ce-ar' să mai fie la cancelarie cînd a ieşi publicaţia!... Parcă-1 văd — aici începu să rîdă — nu ... zău... face să i-o fac... că eu ţin, nu ţin la asta... da mai mult pentru dînsul...
— Bine, domnule Şerban... ai să te răzbuni,
— N-am cuvinte să vă mulţămesc, coane Ghiţă.
D-1 Şerban îşi luă ziua bună mulţămindu-mi şi asigurîndu-mă iarăşi de recunoştinţa lui nemărginită. De la uşă se întoarse brusc :
— Da... clasa-ntăi să fie...
— Sigur că clasa-ntăia.
— Aminteri n-am făcut nimic.
— Nici vorbă... am înţeles cum stă lucrul...
— Frumos are să fie !
Şi d-1 Şerban rîse iar cu poftă clătinînd din cap de data asta, manifestaţie prin care voia să arate că lucru mai frumos... nu se poate.
— Salutare, cucoane Ghiţă, zise apoi d-1 Şerban. Orice nevoie îţi avea de mine... să ştiţi c-am să fiu al d-voastră cît oi fi şi-oi trăi...
— Salutare, domnule Şerban...
Domnul Şerban ieşi, dar imediat se întoarse iar. De data asta era grav:
— Dacă vă întîlniţi cu Oprişanu... nu cumva să-i spuneţi ceva... despre ce-am vorbit.
Şi d-1 Şerban avea aerul foarte îngrijat de vreo eventuală indiscreţie.
— Nu te teme, fii liniştit.
— Doamne, cucoane... mult aş da... să-1 vedeţi şi d-voastră. .. zău că face. .. Vra să zică pe una ianuarie ?
Bp — Da, da...
B — Ei, salutare, cucoane Ghiţă, eu nu spun la nimeni,
fi — Salutare, domnule Şerban... nici eu.
fi Şi d-1 Şerban se duse foarte satisfăcut de mutra lui Oprişanu, cînd
fi îl va vedea pe dînsul cu „Serviciul Credincios" clasa întăia.
B - *
fi O doamnă tînără.. . frumoasă. N-o cunosc, dar parcă am mai
fi văzut-o o dată... undeva... parcă într-un minister. Mi se pare la cel
fi de război. E îmbrăcată foarte cochet. Mă salută şi se recomandă :
fi — Vă rog luaţi loc.
fi — Mersi.
fi — Cu ce vă pot servi, doamnă ?
fi — Am auzit de d-voastră şi, deşi n-am onoarea să vă cunosc.. .
fi — Bine, zic... ce vă aduce la mine ?
fi — O chestiune foarte importantă.
fi — Anume ?
fi — Eu... vrau să mă mărit.
W La această confidenţă neaşteptată, făcui un gest care spunea
m lămurit: „Din partea mea n-ai decît..."
K — Bine ... bine.., zise doamna înţelegînd elocvenţa gestului
W meu... da-i vorba că am o mică... încurcătură.
II — Să vedem întrucît vă pot fi eu de folos, zisei din ce în ce mai
II nedumerit.
fi — Eu... am trăit cu-n ofiţer.
m Voii să fac o glumă, dar îmi luai de samă şi îi spustei:
Jf — Probabil că aţi avut motivele d-voastră.
Şt — Tocmai.
II — Am făcut şi un copil, zise ea uitîndu-se în podele şi jucîndu-se
§ cu umbreluţa, ruşinată oarecum, ca şi cînd    abia de aici s'e începe
% partea grea a povestirii sale.
I jf — Doamnă, am zis eu uitîndu-mă fără să vrau la o alunică falsă
|; de lîngă gură... acestea sînt   amănunte care, nu mă-ndoiesc, au
! f mare importanţă în viaţa d-voastră, dar nu văd ce amestec pot avea
! I eu...
I — Veţi vedea îndată, zisfe doamna. Copilul acesta, al ofiţeru-
I lui... că e al lui... v-asigur ... el zice că-i al altuia ... tot un ofi-
1 ţer.., şi la minister nu-mi dă voie... măcar că-i al lui. Am fost la
maiorul Carabăţ... foarte gentil... am fost la căpitanul Ciocîrlan...
foarte gentil... şi acuma...
— Aţi venit la mine...
— Da, am auzit de d-voastră.
— Vra să zică d-ta ai dori ca eu să...
130
131
— Să mă ajutaţi să dovedesc că copilul e al lui...
— Doamnă, zisei eu sculîndu-mă de pe scaun, nu pot să vă fiu de nici un folos. Probabil că d-voastră ştiţi al cui e copilul... deşi în aceste lucruri omul se poate înşela... dar eu, de unde să ştiu ? Prin urmare, cum voiţi să spun un lucru pe care nu l-am... văzut ?
— Vra să zică, nu se poate?
— Regret, doamnă... nu pot fi martur... competent.
Un fragment dintr-o s'crisoare :
„Te rog, fii bun şi trimite-mi patru bilete de drum, două pentru mine şi pentru Elencu şi două pentru bucătăreasă, şi mancă 14. Pentru noi să fie de clasa întăia, pentru servitoare poate să fie şi de-a doua. La d-ta asta-i un băgatei. Voi să mă duc la Iaşi, cu familia, dar să nu fie scrise, să le laşi goale. Cînd vei veni acasă, te rog, fii bun, şi adă-mi o duzină de farfurii de la „Universel" şi cinci cutii cu perje uscate de la „Viile Brătianu".
— Ştii că vrau să însor pe băietul meu, îmi spuse odată un cetăţean.
— Foarte bine faci: însuratul devreme şi mîncarea de dimineaţă. .. Şi cu cine ?
— Cunoşti pe fata lui conu Tudorică ?
— Cum nu ? O cunosc.
— Ei ce zici ?
— Ce să zic ? Bună partidă... fata învăţată... are şi zestre. Aţi vorbit ?
— Nu încă... fiindcă tocmai de aceea am venit la mata. Băietul şi-a dat licenţa astă-vară, şi-acu face pe advocatul... dar ştii mata... în ziua de azi s'-a stricat şi breasla asta... nu-i cum erla odată... Acu .. te miri ce şi mai nimica! De aceea vorbeam cu Frosa mai zilele trecute... îi spuneam c-atţi stăruit pentru băetul lui Qheor-ghiu... şi ea mi-a zis... du-te şi tu la conu Ghiţă, doar l-ai votat... Ş-acu, dacă ai vra mata să-1 bagi pe băiet în magistratură... vrun supleant sau substitut de procuror... aşa ceva... ştii mata, altfel ar vemi cînd s-ar duce înaintea fetei... Pentru mata asta-i un fleac... şi pe urmă.., să fii mata bun şi să vorbeşti cu conul Tudorică. ..
— Ce să vorbes'c ?
— De băie*. Să faci mata propunerea.. . să vie... mă-nţelegeţi... ca din partea matale... ştii... altfel vine...
— Vra să zică să fac pe...
— Da, să faci bunătatea asta, cucoane Ghiţişor... zise el nelă-
14 Manca, doică.
122
sîndu-mă să-mi termin ideea... că şi la rîndul nostru avem să sărim cu toţii pentru mata. Ştii că eu nu sînt singur... am pe băietul cel mare, apoi pe aista.. .pe urmă este cumnatul meu Neculau... Costache Njeculau... jconductorîul. i. pe vărul meu Zabaria.. > pe nepotul meu Orghidan... sîntem cu toţii 9 voturi la colegiul II. A matale sînt întotdeauna...
Pe cînd mă plimbam odată pe una din străzile oraşului, cineva dintr-o trăsură văzîndu-mă, făcu semn birjarului să oprească. Era un bătrîn pensionar pe care-1 cunoşteam de multă vreme.
— Cînd eşti acasă ? mă întrebă el, preocupat. —- Pentru ce ?
— Avem ceva de vorbit.
— Nu se poate să-mi spui acuma?
— A! nu! zise el cu un ton ca şi cum i-aş fi cerut ceva imposibil. Dă-mi o oră.
I-am dat-o...
La ora hotărîtă într-adevăr soneria a zbîrnîit, şi bătrînul şi-a făcut apariţia. Era îmbrăcat cu redingotă neagră, lucru care mi-a atras atenţia, şi îşi luase o mutră gravă pe care nu i-o cunoşteam de obicei...
— Ce mai faci? mă întrebă el.
— Bine.
— Politica... cum merge?
— Bine.
— Prin Bucureşti, ce se mai aude ?
— Mai nimica.
Aici tuşi. Văzui că se pregăteşte să înceapă altă vorbă.
— Ce aveţi să-mi spuneţi? îl întrebai pentru a-i veni în ajutor.
— Ce-am să spun?... Am să-ţi spun ceva pe care te rog foarte mult să asculţi... cu luare-aminte.
— Cum să n-ascult?
— Ai auzit de mine şi mă cunoşti. Am muncit toată viaţa pentru binele obştesc. Am fost copist la tribunal 5 ani... aşa am început-o... Pe urmă am fost institutor 16 ani. D-ta pe atunci nu erai pe aicea... La mine a învăţat colonelul Petrescu... Domnul Vasiliu — Inspectorul — Mihailes'cu şi... directorul prefecturii tot la mine a învăţat. Am fost pe urmă 10 ani profesor de gimnastică la liceu, în care timp am fost şi instructor militar... Ce-am făcut în vremea asta ştii şi d-ta. Acu... măcar că sînt pensionar, nu stau... fac ba una, ba alta. De aceea sînt respectat de toţi şi cuvîntul meu, ştii, că are greutate. La alegeri multe voturi ai avut prin mine.
— Vă mulţămesc... ştiu... am zis, deşi toate acestea le aflam acuma pentru întăia oară.
— Iaca pentru ce m-am gîndit să fac apel la reprezentanţii noştri şi am făcut. Am fost la toţi... numai la d-ta nu venisem....
m
— Acu aţi venit şi la mine.
— Da... şi sper că n-am venit degeaba.
— Să vedem întăi ce doriţi.
— Să-mi daţi o recompensă naţională.
Eram cît pe ce să s'ar de pe scaun. Dar m-am ţeţinut:
— Voiţi recompensă naţională ? am întrebat, pentru a mă convinge că am auzit bine.
— Desigur... Se dă.
— De dat, se dă... dar cui s-a dat ?
— Lui Kogălniceanu...
Şi pronunţînd numele, el avu aerul să spuie : „acu ce mai zici!"
— Bine, domnule Gavriliu, Kogălniceanu a fost... Kogălniceanu...
— Şi eu am muncit toată viaţa...
— Pentru asta aveţi pensie.
— Pentru ce-am făcut... e prea puţin.
— Toţi muncim, domnule Gavriliu, ce-ar fi atunci dacă ni s-ar da la toţi recompensă naţioanlă ?...
— La toţi... eu nu spun să se deie la toţi...
— Bine, dar oricum... trebuie merite excepţionale... d-voastră vorbiţi de Kogălniceanu... Apoi bine, Kogălniceainu...
— Eu nu cer mii de galbeni cum s-au dat lui Kogălniceanu. Să mi se facă ia. acolo... două-trei sute de lei pe lună.
— Pe lîngă pensie?
— Fireşte... pensia e dreptul meu.
Mă uitai la el. Un moment mi s'-a părut că glumeşte, dar redingota neagră şi mutra lui importantă mă convinseseră că vorbeşte serios.
— Aţi fost şi la ceilalţi reprezentanţi ?
— Am fost la toţi.
— Şi ei ce-au spus ?
— Mi-au făgăduit.
— Atunci... vă făgăduiesc şi eu.
El îmi mulţămi strîngîndu-mi mîna cu putere şi ieşi foarte grav... mai grav de cum intras'e.
— Ce are Gavriliu de s-a îmbrăcat aşa de galant? mă întrebă nevastă-mea.
— Vrea recompensă naţională.
într-o zi servitoarea mă anunţă că „doi boieri" vreau să-mi vorbească. Am spus să-i cheme înăuntru.
Erau doi băietani, între 20 şi 25 de ani, pe care-i vedeam atunci pentru întîia oară. Unul din ei, înalt, cu o barbă mare, incultă, bizară, dar simpatic la înfăţişare ; celălalt, s'curt şi îndesat, cu figura încruntată şi posomorită. Cel înalt ţinea în mînă un sul de hîrtie.
M-am uitat la dînşii, apoi la buciumul alb, gîndindu-mă „Oare asta ce-o mai fi ?"
134
i
1
— Să ne iertaţi c-am venit aşa... am auzit de d-voastră şi voim să vă rugăm ceva...
Era o introducere pe care o auzisem de multe ori.
— în ce chestiune ? întreb eu.
— într-o chestiune de aerostatică, zis'e cel scurt.
— Auleu!... nu mă pricep de loc în astfel de chestiuni.
— Vă rog, să ne daţi voie...
— Taci măi!... întrerupse cel scurt. Vă rog să ne daţi voie să vă spunem cum e lucrul, urmă apoi el. Noi... am inventat un balon care se poate cîrmui perfect. Am urmărit pînă acuma toate baloanele care s-au făcut în străinătate şi am ajuns la concluzia că niciodată ei nu vor putea rezolvi problema asta cum trebuie.
— Şi pentru ce, întreb eu, n-au s-o poată rezolvi ?
— Pentru că n-au nici un principiu şi nu ştiu ce voiesc... umblă ia aşa...
Şi cel scurt s'chiţă cu mîna prin aer nişte mişcări excentrice, ca un balon fără cîrmă, lăsat în văzduh la voia vîntului şi-a întîmplării.
— Zeppelin... începu cel înalt.
— Măi, nu taci ?
— Nici Farman, nici Zeppelin nu ştiu ce vreau, continuă cel scurt, după ce închise gura celuilalt aeronaut. E curios cu oamenii ăştia... hm!.... foarte curios...
Şi el rîse cu poftă de Farman şi, după cît am înţeles mai muit
de Zeppelin.
— Dar Delagrange? am întrebat, ca să arăt că ştiu şi eu ceva în materie.
— De acela nici nu mai vorbim, mă înfundă iute cel scurt.
— Vra să zică, nici nu ştiu ce vreau...
— Nuu !.... ziseră amîndoi deodată.
— Ei vreau să umble prin aer... zic eu.
— Bine, răspunse cel mic, asta o dorim cu toţii care ne ocupăm cu aerostatica... decît, pentru asta, trebuie un principiu de la care să porneşti., o bază pe care să te sprijini, şi noi, după cum v-am spus, avem acest principiu.
— Principiul nostru este...
— Bre, n-ai să taci o dată? Şi cel scurt se adresă apoi mie. Principiul nostru este...
— Vă rog, nu mi-1 spuneţi, îl întrerupsei, căci poate s'e află
cumva şi intru eu în bucluc.
Ei găsiră că am toată dreptatea.
— Să ne daţi voie, să vă arătăm cum e construit balonul nostru.
Şi cel posomorit desfăşură, cu concursul tovarăşului său bărbos; sulul de hîrtie, întinzîndu-1 pe biuroul meu. Văzui acolo o rata-cană mare, ovală, făcută cu cretă neagră, care ocupa tot mijlocul hîrtiei.
Cel scurt începu să-mi deie explicaţii, după ce se armă cu condeiul meu, ca să-i servească de demonstrator.
— Ce sînt roatele aceste, două cîte două, întreb eu.
m
— Pompele.
— Nu-s prea multe?
— Nu, pentru că... începu cel bărbos....
Cel sturt îi închise gura numai c-o privire, însă taro cruntă. Apoi îndulcindu-şi căutătura, îmi zise mie :
— Nu sînt multe, pentru că aerul... vedeţi d-voastră, intră pe aici... şi iese pe dincolo....
Şi în acelaşi timp îmi arăta cu condeiul pe unde intră şi pe unde iese aerul.
— Dar măciuca asta de la capăt, ce-i, întreb pe cel scurt.
— Propulsorul, zise el fudul.
— Apoi aducîndu-şi aminte, interpelă pe cel înalt:
— Unde-i secţiunea transversală ?
Bărbosul îşi aruncă privirea împrejur, apoi se duse la pălărie pe care o luă şi se uită în fundul ei, pe urmă veni iute la biurou, unde ridică hîrtia pe care se vedeau pompele şi propulsorul, apoi stătu un moment pentru ca să se reculeagă. După aceea s'e căută în buzunarul de la piept... în cel de la surtuc... la dreapta... la stînga, apoi iar stătu un moment... mirîndu-se de astă dată... după care băgă ţepede mîna în sîn. Pe urmă, amintindu-şi ceva, fugi iute în sală... dar se întoarse mai încet, descurajat.
Celălalt fierbea :
— Ce-ai făcut, domnule, secţiunea transversală ? Era foarte supărat... îi zicea „domnule".
— Vă rog, intervin eu... nu vă sfădiţi... lăsaţi... voi căuta să-mi fac o idee de secţiunea transversală din cea longitudinală.
Cel mic aruncă tovarăşului său de ştiinţă o căutătură asasină, după care-mi spuse :
— O făcusem, anume pentru d-voastră.
— Păcat, zic eu, dar oricum nu trebuie să fii aşa de supărat.
în vremea asta cel înalt continua să-şi exploreze buzunarele, în căutarea secţiunii transversale.
— Şi d-voastră veţi putea face de pe hîrtia asta balonul în natură ? întreb eu.
Cel mic rîse de prostia mea, însă într-un chip îngăduitor, apoi îmi răspunse cu un ton din care reieşea lămurit inutilitatea întrebării :
— Mai rămîne vorbă ? Doar noi ne ocupăm într-una şi stăm la curent cu ştiinţa.
Si zicînd acestea, scoase din buzunarul de la piept Universul pe care mi-1 întinse şi-mi arătă într-un loc. Cetii: Ultimele progrese în navigaţia aeriană, apoi i4 dădu înapoi.
— Ce credeţi ? noi stăm la curent, zise cel scurt bătînd cu mîna Universul şi rîzînd cu satisfacţie că a putut să-mi facă dovada pe loc.
— Şi în definitiv, ce doriţi de la mine ?
— Să ne ajutaţi să... începu cel înalt.
— Domnule, ai să taci odată?
m
Iar îi venise în minte, se vede, secţiunea transversală. Apoi revenind ia tonul obişnuit, cel scurt îmi răspunse :
— Am dori să ne ajutaţi să montăm balonul.
— Şi cum să vă ajut ?
— Să interveniţi la Ministerul de Război
— Şi cît v-ar trebui, pentru ca să puteţi înălţa balonul?
— Vro 50.000 de lei, izbuti să zică cel bărbos'. Celălalt nu-1 contrazise de astă dată.
— Şi suma asta voiţi s-o căpătaţi prin mine ?
— Da, ştim că la Ministerul de Război aveţi trecere.
— Bine... trecere am, dar, oricum, suma e cam mare.
— Da, e mare, într-adevăr, zise cel scurt, dar pe urmă punem balonul în s'erviciul armatei.
— Vra să zică, într-un caz de război... încep eu...
— Am fi asiguraţi, încheie definitiv cel scurt.
— Deocamdată, domnilor, zic eu, nu pot să vă dau decît un sfat: lucraţi mai departe... ocupaţi-vă mereu... şi mai ales staţi la curent. în ce priveşte suma... asta-i o chestiune mai grea.
— Noi o să venim pe la d-voastră.
— Mai veniţi.
Ei îşi luară ziua bună de la mine, iar eu am condus pînă la ieşire pe aceşti doi navigatori aerieni, cu toată politeţa cuvenită unor oameni ca aceia. Cînd au ieşit, cel scurt a zis ceva celuilalt, într-un ton foarte puţin amical, şi după cît am putut prinde, era vorba tot de secţiunea transversală....
Stăteam de vorbă într-una din zile cu prietenul meu Z, care reprezintă cu multă demnitate un colegiu al unui judeţ din Moldova. Vorbeam de alegătorii noştri :
— Se învaţă cu nărav... Cum faci ceva unuia... a doua zi îţi vint cu altul... parcă-s cînii lui Mark Twain... Dacă te-ai potrivi, de dimineaţă pînă sara nu te-ai ţinea decît de trebile lor.
— Poate îşi aduc şi ei aminte de făgăduinţele tale, pe cînd erai
numai candidat, zic eu.
— Ce făgăduinţi ? îţi cer să le faci tot ce le trece prin minte. Nu mi-a pretins unul să intervin pe cale administrativă ca să-1 iubească amanta care voia să-1 lese ?
— Şi cum să intervii ?
— Să vorbesc cu poliţaiul să-i puie sergent la poartă.
— Trăgea a... ministru, zic eu.
—• Nu mi-a cerut altul — se înfurie amicul meu — ca să-1 ajut să-şi prindă nevasta?
— Ce, ar fi vrut să te pui la pîndă ?
— Ştiu şi eu ce voia?
— Şi pe mine m-a rugat unul să vorbesc cu judecătorii, să-i deie lui copilul la divorţ.
187
— Şi ce i-ai răspuns ?
— Că în justiţie nu m-amestec.
Pe unde n-aun fost eu ? reduă amicul meu. La ministere mă cunosc toţi ca pe-un cal breaz... La serviciul sanitar... la Direcţia podurilor şi şoselelor... la Inspectoratul de jandarmi, la Institutul de moşit, la Casa şcoalelor... la cea a bisericilor... La Dotaţia oas-tei, la Serviciul de măsuri şi greutăţi, la Direcţia poştei, la Prefectura poliţiei, la Bancă... la C.F.R., la S.M.R., la R.M.S., la S.P.A....
— Ai şi aici vrun protejat ?
— Da, l-am băgat în slujbă.
— Numai într-un loc n-am intervenit pînă acum.
— Unde ?
— La Direcţia închisorilor.
— N-ai nici un alegător, am întrebat eu, care să aibă nevoie de îndulcirea regimului ?
— Pînă acuma n-am.
— Să sperăm că vei avea cu timpul.
— Se poate, mai ştii ?
— Şi ce faci cu toate cererile acestea ?
— Fac şi eu ce pot, îmi răspunse amicul. Intr-o zi aveam ceva de regulat la Ministerul de Finanţe. Mă duc acolo pe la ceasurile 3 după amiază, dar aflu că serviciul e numai dimineaţa. Sara trebuia să plec numaidecît. Văd prin sală un om care diretica nu ştiu ce :
— Nu-i nimeni pe-aici ?
— Nimeni, cucoane ,• după masă n-avem serviciu.
— Dar d-ta, cine eşti ?
— Portarul.
— îmi pare bine de cunoştinţă. Eu sînt deputat.
— Săru-mîna.
Şi omul îşi scoase şapca.
— Domnule portar... am o cerere... te rog să fii bun şi s-o dai mîne secretarului general, cînd va veni.
— Cum nu, cucoane, daţi-o încoace, şi mîne, cum vine... i-o şi dau.
— Să-i spui c-am adus-o eu şi să-1    rogi să facă ce spune într-însa.
— Bine, cucoane, lăsaţi că-i spun.
— Da să-1 rogi să-mi facă, auzi ?
— De cucoane, eu am să-i spun, da de...
— Ai bacşiş.
— Sărut mînile.
— Pune-o vorbă bună...
— Lăsaţi pe mine, cucoane, zise el cu hotărîre, luîndu-şi un aer protector şi asigurîndu-mă prin gestul lui că va uza de toată influenţa de care dispune.
— Prin urmare, nu uiţi?
— Vai de mine, se poate ?
— Bună ziua.
— Sărut mînile.
Cînd m-am întors acasă, iaca şi petiţionarul:
— Ce aţi făcut cu cererea mea, cucoane Alecule ?
— Am dat-o la minister.
— Cui aţi dat-o?
— Ministrului.
— Chiar lui aţi dat-o ?
— Chiar lui...
— Şi ce-a zis domnu ministru ?
— A zis că te va avea în vedere.
— Aşa a zis?
— Cum iţi spun.
— Vă mulţămesc foarte mult... Vra să zică a spus că mă va avea în vedere ?
— Da.
— Sărut mîna.
Atunci cînd dorinţa postulantului nu e satisfăcută, se întîmplă uneori să primesc şi scrisori de natura acesteia: Cucoane Gheorghe,
„îmi scrieţi că nu se poate, măcar că eu am sperat la un rezultat. Pentru mine asta însamnă că nu vrei, că dacă voiai, îmi făceai. Nu ţi-am cerut doară cine ştie ce lucru. Dacă nu poţi d-ta, apoi cine să poată ? Mama ? Cînd te-am ales, parcă ne spuneai c-ai să faci şi ai să dregi, şi acuma nu poţi. Vă mulţămesc foarte mult şi vă rog să mai poftiţi şi altă dată pentru ca să vă votez eu şi cu cei 7 oameni ai mei".
Iscălit Bedreagă
într-adevăr, d-1 Bedreagă, ajutor de grefă la Tribunalul Tecuci, îmi ceruse  un lucru   de nimic :   săT numeşte ...   inspector agricol l
Bine, domnule Bedreagă, în faţa ameninţării d-tale categorice, nu-mi rămîne şi mie altceva decît să lupt în contra reacţiunii... pentru votul universal, ca să te distrug eu pe d-ta, domnule Bedreagă, împreună cu toate cele 7 voturi de care dispui...
Post-scriptum. Vin şi ţărani din cînd în cînd. Unul din ei m-a căutat vro două zile, fără să mă poată găsi. în sfîrşit a dat pfeste mine. E un bătrîn. Intră-n casă şi ste opreşte la uşă :
— Să trăiţi, măria-voastră!
— Ia las, bre omule, zic eu, ce umbli cu fleacuri ? Măria-sa nu-i decît vodă...
Şi îmi păru bine că n-a mai fost cineva să-1 audă. Moşneagul se uita, fără să spuie vrun cuvînt.
— Ce-i, moşule ? Ia şezi colo şi spune-mi cum e pricina ?
138
139
I-am arătat un s'caun să se aşeze.
— Ferit-a Sfîntul I... nu-i pentru mine.
Şi moşneagul se apără cu mîna, ca şi cum într-adevăr i-aş fi spus să se aşeze pe tronul lui vodă.
— Bine, moşule, zic eu, stăi în picioare dacă nu vrei să te pul jos. Ce te aduce la mine?
— Cucoane, începu el, nu mai este chip de trăit... muncim pînă dăm în bot şi... tot degeaba-i. Nu ne alegem cu nimica. Primam ne fură... notaru ne fură... perceptoru ne fură... jandarmii ne fură. Dările îs multe... pămînt n-avem... Pentru noi, ori îi anu bun ori nu-i bun... tot aceea-i. Mai gîndiţi-vă şi la noi, cucoane, că-i păcat de Dumnezeu.
— Moşule, ne gîndim...
— Ştiu că vă gîndiţi... ştiu că sînteţi o samă dintre d-voastra care vă uitaţi şi la noi...
— Lasă, moşule, fii liniştit, guvernul are grijă de d-voastră...
— Să te-audă Dumnezeu, cucoane 1
— Şi de ce-ai venit la mine?
— Apoi... ca să ştiţi şi d-voastră cum trăim noi.
„Asta ştiu de mult11 gîndesc eu. Altceva n-ai să-mi spui ?
— Apoi... altceva, cucoane, ce să vă mai spun, nu-i de ajuns'? Şi moşneagul ieşi mulţămit, luîndu-şi rămas bun de la mine,
tot ca şi cum ar fi fost vodă înaintea lui...
140
STÂRUINŢI
Celor mari...
— Pentru ce a căpătat A slujbă?
— A avut stăruinţi.
— De ce a căzut la concurs fata lui B ?
— N-a avut pe nimeni.
— Ştii că a fost condamnat C ?
— Ştiu... N-are săracul nici o protecţie.
— Ai auzit că D a fost graţiat?
— Sigur... dacă are spete.
— Bună antrepriză a căpătat E!
— Doar e omul lui cuconu Vasile...
Aşa e. Fără asta eşti mort... şi chiar mort fiind, încă ai ne cie de protecţie, căci altfel rişti să aştepţi întins pe masă peste (ele trei zile reglementare. Iată pentru ce fiecare caută să aibă un siînt cît de mic aici pe pămînt, dacă nu poate avea un Dumnezeu. Şi, pentru că goana după cei mari este aşa de aprigă, de aceea şi cei puternici fac tot chipul, dacă nu să scape cu totul de urmările acestor raporturi interesante, cel puţin să salveze măcar aparenţele. De aici, o sumă de trucuri...
Ei bine, vă voi denunţa astăzi, domnii mei. Mă adresez vouă, celor mari... şi voi face această denunţare... coram populo...15 pentru ca lumea să ştie ce înseamnă cele mai multe din stăruinţele domniilor voastre. Las'că şi d-ta, cetăţene, ai un mare defect cînd pretinzi ca toate afacerile pe care le ai, chiar şi cele mai mărunte, să fie re-zolvite numai de miniştri. Nu-i vorbă, lucrul e mai sigur astfel, dar această cale are şi oarecare neajunsuri. Mai întîi acela care iese din însăşi natura acestui personaj considerabil şi care te împiedică să pătrunzi la dînsul cînd vrei ? apoi miniştri, ocupaţi cum sînt veşnic cu binele ţării, nu au timp disponibil să se mai ocupe şi de trebile d-tale...
Dar să revenim la cei mari...
15 Pe fată (lat.).
141
Află, dragă cetăţene, că cele mai multe din cererile pe care d-ta le încredinţezi oamenilor puternici, pentru miniştri, sînt duse de ei direct la... registratură! De la funcţionarul bătrîn, cu ochelari, care pune şi el o rezoluţie în felul lui, şi pînă la excelenţa sa, ministiîul respectiv...  este o dâstaniţă ierarhică cam mare... ştiu... dar lucrul aşa se întîmplă. Lăsăm deoparte, bineînţeles, cazul excepţional pe care mi 1-a povestit amicul meu Z, cînd cererea d-tale este încredinţată aprodului de la uşă sau portarului de la minister. Şi asta se întîmplă, dar după cum am spus, ceva mai rar. Şi dacă e vorba să judecăm drept, apoi chiar soarta aista, oriicît de ingrată vi s-ar părea d-voastră, celor interesaţi, tot e mai bună decît aceea de a zăbovi în buzunarul omului mare, atîta vreme, pînă cînd nenorocita petiţie îşi pierde cu totul individualitatea, încît de cele mai multe ori se şi... multiplică. Cînd a ajuns aici, soarta ei e hotărîtă. într-o bună dimineaţă, e scoasă afară din întunericul unde a stat pînă acuma, un moment se bucură chiar de favoarea să fie privită   mai   de   aproape   de   ochiul   omului  puternic,   apoi, fără nici un motiv plauzibil, e zvîrlită cu dispreţ în coşul cu hîrtii netrebnice, după ce a fost despoiată, bineînţeles, de... valoarea ei oficială. Şi cînd d-ta, în orele de reculegere, te gîindeşti că ministrul trebuie să fi avut o mare impresie cînd ţi-a cetit proza, scrisă cît s-a putut mai caligrafic, s&u că a fost mişcat de argumentele puternice pe care le-ai pus după o matură chibzuinţă... amar te înşeli! Ea a fost cetită, în cazul cel mai bun, de vrun funcţionar inferior, fără să se fi emoţionat cît de puţin, şi rezolvită de cele mai multe ori de şeful de birou sau de inferiorul acestuia, adeseori de subşeful de serviciu sau de superiorul lui imediat; cîteodată de secretarul general, şi numai în cazuri fericite, care şi aici vai!... sînt rare, ministrul a avut ocazia de a binevoi să primească el direct „asigurarea deosebitei tale consideraţii" sau „profundul tău respect", şi să puie două vorbe însoţite de iscălitura sa pe nenorocita ta doleanţă!...
Nu e rar cazul cînd protectorul nici nu ştie conţinutul cererii tale, nici năcazul care te-a silit să-ţi exercitezi acest drept constituţional. Dacă4 vei vedea că se cam încurcă cînd îţi istoriseşte convorbirea cu ministrul, nu-1 crede! Cererea e încă în buzunarul lui, aşa cum i-ai dat-o plus urmele vechimii, căci o petiţie în buzunar îmbătrîneşte repede ; sau, dacă cumva ai avut mai mult noroc, ea e la registratură dar virgină încă, aşteptînd cu nerăbdare numărul ei respectiv. De altmintrelea, n-ai decît să observi bine pe protector şi te vei convinge :
— Ce e cu cererea mea, domnule deputat ?
— Care cerere?
întrebarea e justificată, fiindcă omul a uitat complect de ea.
— Cererea pe care v-am adus-o... ştiţi... sînt acum trei săptă-mîni...
— A... da!... îmi amintesc... Am dat-o ministrului...
— Aţi dat-o domnului ministru ?
— Am dat-o de-atunci...
142
— Şi ce a spus domnul ministru?
— A spus că... ă... deocamdată nu poate să ieie nici o măsură, că... trebuie să mai aştepţi... dar oricum..., ă... i-a făcut o bună impresie... da, da, foarte bună impresie...
— Aşa ?
— Da. încă tocmai atunci...
— Apoi bine, văd că a numit pe altul...
— Cum se poate?
— Da... a şi intrat în slujbă pe ziua de 15.
— Ei, las', că m-oi Sntîlpi eu cu dumnealui. Vra să zică, aşa-mi face ? Am să-i trag un perdaf, să mă ţie minte...
Perdaful se înţelege îl va trage ministrului. Nu ris'că nimic spu-nînd aceasta, dimpotrivă... cîştigă în consideraţie. Şi apoi solicitatorul nu e în sfatul ţării să-1 vadă cum se închină de adînc cînd trece pe dinaintea băncii ministeriale chiar atunci cînd, din obişnuinţă .. . nu observă că nu e nimeni în ea...
Dacă cumva, ducîndu-te la vro autoritate unde te-a recomandat protectorul d-tale, şeful te primeşte în mod excepţional de politicos*. .. nu te bucura, nenorocitule, asta înseamnă că cererea ţi s-a respins, iar primirea dulce e pusă la cale tocmai ca să te deruteze. Eşti sceptic? Nu vrei să crezi? Ei bine, ascultă dialogul care a avut loc mai înainte, între protectorul d-tale şi şeful serviciului.
— Te rog, vezi ce e cu cererea asta.
— Nu se poate.
— Nici dacă aş vorbi cu secretarul general ?
— Imposibil.
— Ce-i de făcut? M-a rugat un cunoscut... a spus că va veni singur să ieie rezultatul.
— Se deranjează de prisos... nu se poate.
— îmi vine tare greu... Cel puţin primeşte-1 bine, să se aleagă măcar cu atîta...
— Asta, da... se poate.
Peste cîteva zile, te duci să primeşti răspunsul:
— Ce poftiţi, vă irog ? te întreabă şeful serviciului cu acea semi-politeţă oficială.
— V-a vorbit d-1 Deputat X de mine...
— A!... d-voastră sînteţi?... Vă rog luaţi loc... Aprod, dă un scaun domnului... nu acela... aşa... Vă rog şedeţi...
— Vă mulţămesc... vă foarte mulţămesc, zici tu, neştiind ce berechet a dat peste tine...
— Aţi venit după răspuns ?
— Da. Vra să zică v-a vorbit d-1 X ?
— Cum nu, mi-a vorbit şi încă în termeni foarte elogioşi...
— E!... Domnul X e un om... care... e, heil...
— Aşa e... s-a interesat foarte mult de afacerea d-voastră.
143
— Atunci pot spera ?
— Desigur... voi face tot chipul... decît, vedeţi d-voastră... se poate întîmplă... ca d-1 ministru să aibă pe altul. în cazul acesta, înţelegeţi şi d-voastră... dar numai în cazul acesta... altfel fiţi sigur..,
— Vra să zică, dacă d-1 ministru nu are pe nimeni ?...
— O ! atunci fiţi mai mult decît sigur.
— N-am cuvinte să vă mulţămesc.
— A !... mă rog... n-aveţi pentru ce.
Omul pleacă încîntat, după ce de la uşă îi mai face o temenea. Pe drum istoriseşte tuturora ce trecere mare are protectorul lui la minister şi ce amabil e şeful serviciului. Locul, bineînţeles; nu-1 capătă. .. se vede că d-1 ministru a avut pe un altul...
Cîteodată stăruinţele sînt făcute numai de formă, pentru satisfacerea unui mic scrupul de conştiinţă.
— Ce e cu postul de controlor ? întreabă deputatul pe funcţionarul superior.
— Ce să fie ? Nu e nimic. De ce mă întrebi ?
— M-a rugat cineva să mă interesez... ar vrea să-1 capete...
— Dacă va deveni liber, sînt destui să-1 ocupe...
— Vra să zică, nu se poate ?
— Nu cred, dar d-ta vorbeşte cu secretarul general.
— Ce să mai vorbesc... dacă zici că nu se poate ? Să ne vedem cu bine.
— La revedere.
Acesta e cazul cel mai inofensiv. Se poate întîmplă ceva şi mai trist pentru protejat:
— Mă rog... ce-i cu postul de controlor ?
— Pentru ce te interesezi ?
— Mă tot plictiseşte unul.
— Cine ?
— Un dobitoc...
— Ce fel de dobitoc ?
— Un specimen foarte puţin interesant.
— Cum îi zice?
— Ilie Popescu.
— Să fie sănătos'.
— Mi-i indiferent. Dacă însă vine pe aici, spune-i că m-am interesat de el...
— Bine, numai să nu-i uit numele.
— în tot cazul iţi las cererea.
— Dă-o la registratură.
In vremea asta, d-1 Ilie Popescu doarme liniştit, căci afacerea lui e încredinţată în mîni bune. Cum să nu doarmă liniştit, cînd cuconu Vasile i-a făgăduit solemn că va face tot chipul ca să fie numit ? De aceea are dreptul chiar să viseze că domnul ministru i-a pus o rezoluţie favorabilă, în virtutea căreia mîne va fi în „exerciţiul funcţiunii".
da-i şi tâlhar...
dă-1 dracului.
"0
Se întîmplă însă că protectorul nu numai că nu stăruieşte pentru înaintare sau pentru împlinirea dorinţii cu care l-ai însărcinat, ci rugămintea ta îi serveşte drept ocazie, pentru a-ţi face o adevărată... reclamă.
— Am o cerere pentru d-ta, domnule secretar general.
— S-o vedem.
— Cunoşti pe Turculeţ ?
— Care a mai fost în serviciul nostru?
— Tocmai.... vra să intre iar.
— Ia lasă-mă, domnule... un nebun...
— De asta cam ai dreptate... aşa-i... şi nu numai el, dar toţi din familia lui sînt buni de legat.
— Vra să zică îl ştii şi d-ta ?
— Cum să nu-1 ştiu ? Dac-ar fi numai nebun.
— Aşa ?
— E !... mare hoţ i-aista !
— Apoi atunci ?
— Ei, ce-i atunci ?
— De ce stărui să fie numit?
— Eu?... Nu stărui de loc... dimpotrivă..
— Vra să zică sîntem înţeleşi ?
— Perfect.
— Aceea-i petiţia lui ?
— Da.
— Dă-o încoace.
Şi secretarul general pune pe ea un energic Turculeţ, la cafenea, istoriseşte tuturora cum în din nou în slujbă, căci cuconu Vasilică s-a dus la Bucureşti anume pentru dînsul. Cînd se întîlnesc amîndoi, urmează convorbirea următoare :
— Ştii, domnule Turculeţ, că treaba merge cam greu.
— De ce? întreabă îngrijat d-1 Turculeţ.
— Nu vreau cei de la minister.
— Pentru ce nu vreau ?
— Ştiu şi eu ?
— Apoi d-voastră n-aţi spus nimica ?
— Cum să nu spun ?... Am zis că te cunosc... că eşti un funcţionar destoinic... un om conştiincios...
— Chiar v-au spus* că nu mă pune ?
— Asta nu... înţelegi d-ta... nu îndrăznesc pîn'acolo... dar am înţeles eu.
— Poate că m-or numi atunci dacă nu v-au spus...
— Posibil... eu am făcut tot ce-am putut.
Sau, acelaşi lucru se poate întîmplă cu o mică variantă în rău pentru postulant:
— Ce zici de cererea asta?
— S-o vedem. Vra postul de controlor ?
— Da... e vacant.
„la dosar". Iar d-1 curînd va fi numit
144
10 — Opere alese
145
— Bun, îl numesc... în hatîrul tău.
— Să nu cumva să faci una ca asta. Tocmai de aceea am venit...
— Ca să nu-1 numesc ?
— Desigur... Pentru nimic în lume... E un măgar... o canalie... o lichea...
— Bună recomandaţie...
— îmi pare bine că m-a rugat tocmai pe mine...
— Bine că mi-ai spus.
— Vra să zică sînt sigur că nu-1 numeşti?
— Fii liniştit din partea asta.
— Dacă vine însă pe-aiceaf spune-i că te-am rugat dar nu s-a putut.
— Bine.
— La revedere, dragă Costică! ~ La revedere, dragă Vasile!
Cîteodată postulantul, vreun om păţit, îşi ia măsurile de siguranţă :
— Vă rog să stăruiţi la d-1 secretar general pentru mme.
— Bine, am să caut să-1 întîlnesc...
— V-aş ruga să mergem împreună, zice el, condus de oarecare vagă, dar fericită intuiţie.
— Nu-i nevoie...
— Vă rog... vin cu trăsura...
Fix, la ora hotărîtă soseşte cu birja. La minister, protectorul intră la secretar, iar protejatul aşteaptă la uşă :
— Bună ziua, dragă Costică.
— Salutare, amice. Ce te-aduce pe aici ?
— Am venit să te văd.
— Ce se mai aude prin judeţ?
— Toate merg bine.
— Recolta cum e ?
— Pînă acum s-arată bună. Pe aici a plouat ?
— A plouat mai zilele trecute.
— O ţigară nu iei ?
— Mulţămesc, nu fumez,
— Ei, ceva nou... ce mai ştii ?
— Mai nimica. Vrei să-mi spui ceva?
— Nu. Am trecut pe aici şi am venit să te văd.
— Iţi mulţămesc de atenţie.
— La revedere, dragă Costică 1
— Salutare, dragă Ghiţă!
în vremea asta postulantul aşteaptă la uşă bătîndu-i inima. Iată-1 în sfîrşit pe protector :
Imposibil!
Cum se poate! Nu-i nici un chip ? Nici unul.
Ti! da rău îmi pare. Regret, dar n-am ce-ţi face.
Mai ales, fii atent, cetăţene, la s'crisorile de recomandaţie, căci aici nici nu ştii cum îţi întinde cursa protectorul d-tale.
— Bună ziua, cucoane Vasile, am venit să te rog de ceva foarte important.
— Spune, să vedem...
— Fata mea se prezintă la un concurs de bursă, şi am auzit că eşti prietin bun cu preşedintele comisiunii. Te rog dă-mi o scrisoare de recomandaţie, ca să aibă şi ea o vorbă bună în comisiune.
—> Bine... îi scriu cu plăcere.
— Să-i scriţi... vă rog — şi omul trage cu degetul rîndurile prin aer — că ţineţi numaidecît ca copila Sevastiţa Ionescu să iasă la concurs* şi că îl rugaţi pe dînsul să vorbească şi cu ceilalţi membri din comisiune. Frica mea e mai ales la lucrările scrise, — ştiţi că-ndoaie colţul ; dacă se poate... să facă d-1 preşedinte. .. aşa vrun chip... ştii mata... ca să afle dumnealui mai dinainte care-i teza fetei.
— Cum nu, dragă, îţi fac.
Cuconul Vasile ia condeiul şi scrie citind tare : vIubite prietine, la concursul pe care-1 prezidezi,  se prezintă şi domnişoara Sevastiţa...
— Puneţi că sînt omul cel mai credincios al d-voastrâ.
„şi d-şo'ara Sevastiţa Ionescu, fiica domnului Ilie Ionescu, cel mai dşvotat prietin al meu...
— Puneţi că ţineţi numaidecît să iasă...
„Ţin numaidecît ca această copilă să ..reuşească, şi pentru asta...
— Să vorbească şi cu ceilalţi.
„te rog fii bun ca întotdeauna şi vorbeşte şi cu ceilalţi membri din comisiune, cu care desigur eşti prietin, ca să capete note bune.
— Spuneţi de lucrările scrise...
— Aşa, că bine zici....
„Mai ales mi-i frică la lucrările scrise, unde se îndoaie colţul. Pentru asta, fă, te rog, vrun meşteşug ca să cunoşti care e teza fetei".
— Altceva ce să-i mai scriu?
— Apoi cred că ajunge, zice omul nostru frecîndu-şi mînile. Cuconu Vasile îi ceteşte scrisoarea, apoi îl întreabă :
— E bine?
— Vă mulţămesc foarte mult... şi eu la rîndul meu... Aţi spus că ţineţi numaidecît?
— Am spus', n-ai auzit?
— Mai puneţi o dată şi la sfîrşit.
146
147
Cuconul Vasile de cuvînt, mai pune încă o dată într-un post-scriptum : „Nu uita, ţin numiaideoît să reuşească", — şi, pentru a-i face mai multă plăcere, trage şi o linie groasă sub „numaidecît".
Omul ia scrisoarea foarte vesel pentru ca s-o ducă singur preşedintelui. De-acuma e sigur... parcă şi vede fata trecută pe tablou. Poate că n-ar fi tocmai aşa de voios, dac-ar şti că, îndată ce a părăsit casa protectorului său, cuconul Vasile a făcut altă scrisoare, tot asupra acestui subiect:
Iubite prietine,
A venit azi la mine unul Ionescu, un inoportun, care m-a plictisit făcîndu-mă să-ţi scriu o sumă de prostii, pe care ţi le va aduce chiar el într-un plic. Consideră acea scrisoare ca neavenită şi, dacă odrasla lui nu ştie, nu mă supăr : trînteşte-o, să-i meargă peticile, mi-i absolut egal".
De astădată scrisoarea o trimite cuconu Vasile prin poştă, ca sâ ajungă mai înainte decît cea dintîi. In ziua concursului însă, tatăl Sevastiţii stă ascuns în vro hudiţă dosnică pîndind cînd vine preşedintele... Cum îl vede, îi iese înainte ca un asasin şi-i întinde scrisoarea, păzită cu atîta grijă :
— Ce-i asta ?
— O scrisoare de la cuconu Vasile, zice el fudul.
— A-ha !... bine.
— Ce să-i spun dumisale ?
— Să-i spui c-am zis... bine.
Dacă preşedintele a zis „bine", s-ar putea ca fata să iasă rău? Nu !... nu se poate. Iată pentru ce omul nostru pleacă şi de aici foarte vesel., şi cînd ajunge în mijlocul celorlalţi părinţi, care stau unii mai îngrijaţi decît alţii, el vorbeşte tare şi rîde zgomotos, spunînd că Sevastiţa e bine preparată, gîndindu-se însă mehenghiul nu la ceea ce ştie fata, ci la scrisorica pe care n-o cunoaşte decît el, cuconul Vasilică şi d-1 preşedinte...
De aceea el nu înţelege nimic cînd la publicarea rezultatului fata lui iese cu media trei. Cum se poate una ca asta, cînd a adus o scrisoare aşa de bună domnului preşedinte...
Ei, amicul meu, s'ecretul poştei e inviolabil, şi chiar dacă s-ar viola, „cabinetul negru" nu s-ar crea pentru tine. Dar dacă ai fi fost mai băgător de samă, ai fi văzut că d-1 preşedinte a zîmbit foarte semnificativ cînd i-ai dat scrisoarea pe care tu ai purtat-o ca pe un odor nepreţuit. Poate ai fi înţeles atunci ceva... dar nu... tu erai prea fericit ca să fi putut observa toate acestea...
Uneori solicitatorul, care stă prin cine ştie ce orăşel din fundul ţării, necunoscător de legi şi de drepturile sale, trimete o cerere protectorului său spunîndu-i că dacă i se va aproba, îi va rămînea recunoscător pentru totdeauna.
148
Protectorul ia cererea şi se duce cu dînsa la ministerul respectiv:
— Nu era nevoie să veniţi d-voastră pentru atîta. Putea s-o trimită el de-a dreptul, căci e o chestiune foarte simplă şi are toata dreptatea... zice şeful de biurou.
— Aşa?
— Da.
— Vra să zică i se face ?
— Cum nu? Sigur.
Atunci protectorul scrie protejatului:
„Ai făcut foarte bine că mi-ai trimis cererea mie, căci altmintrelea era greu. Secretarul general n-a voit cu nici un chip să-ţi aprobe, spunîndu-mi într-una că-i în contra legii. M-am dus atunci la ministru acasă şi nu l-am slăbit pînă ce nu mi-a făcut. In sfîrşit, pot sa-ţi comunic că ţi s-a aprobat cererea, dar trebuie să ştii că mult năcaz am avut pînă am văzut-o aici". .
Aşa stau lucrurile, cetăţene. Dacă din zece ale femeii trebuie sa crezi numai una, dintr-o sută ale oamenilor mari, să nu crezi decît... două.
Şi, după ce prietinul meu ne introduse în toate intimităţile apostolatului său naţional, exclamă cu un gest larg şi emfatic: Dixi et salvavi animam meam 116.
16 Am spus şi mi-am salvat sufletul (lat.).
149
IN TREN
Cînd am ajuns la gară, la ora nouă şi zece minute dimineaţa, eram sigur că mai am încă un sfert de ceas pînă la plecarea expresului. De aceea am fost mai mult decît mirat cînd tregherul îmi spuse:
— Aţi s'căpat trenul.
— Cum se poate ? Nu pleacă la nouă şi douăzeci şi cinci ?
— Nu. S-a schimbat. Chiar acuma trebuie să fi plecat.
Am fugit repede şi tocmai în momentul cînd trenul se punea în mişcare, m-am suit gîfîind.
în sfîrşit ?... Bun lucru „permanentul", gîndesc eu.
îmi căutai un loc, dar fiecare compartiment era ocupat de cele şase persoane reglementare. în cupeul de dame, numai două călătoare. Ce să fac ? Un moment am stat la îndoială, apoi intrai şi-mi cerui voie care mi-a fost numaidecît acordată.
„Fiecare neplăcere are şi partea ei plăcută", mi-am zis în mine şi m-am aşezat într-un ungher. Doamnele, amîndouă tinere şi elegante, îşi urmară conversaţia întreruptă un moment prin venirea mea.
— Am stat aproape două săptămîni, urmă una... în Roman nu găseşti nimica... ş-apoi e şi mai scump...
— A, da!... La Huşi tot aşa-i... răspunse cealaltă.
— Şi modele estea, continuă cea dintîi, sînt un scandal... un adevărat scandal!
— Ai dreptate... mai ales în Bucureşti.
Aici amîndouă doamnele făcură nişte gesturi pline de dispreţ, adecvate cu totul sentimentului.
— Rochiele... ca rochiele, zise doamna din Huşi, dar pălăriile sînt curată bătaie de joc.. . cît nişte roţi.
— N-aş pune-n cap o asemenea comedie pentru nimica-n lume____
zise doamna din Roman.
— Nici eu... nuu!... spuse cea din Huşi.
— Le vezi pe unele cu fel de fel de zorzoane, reluă doamna din Roman. Mă uitam la una pe Calea Victoriei.. . cu trese... cu aplicaţii. .. cu decupiure...
150
Dar sînt şi lucruri frumoase... vai! ma cheie!... Am văzut o rochie la madame Paul... o frumuseţă... o capodoperă...
— Cum era?
— Magnifică! Forma princesse... din crape de Chine... geme îiou-lrou... da ştii cu Richelieu şi Chantilly... grand decollete... aici avea nişte desene ă ia grecque... şi jos brodată c-o furiură de hermină.
Şi doamna din Huşi făcu un gest foarte amplu, consacrat special „Furiurei de hermină".
— Mînecile cum erau?
— Rabattues 17.
Doamna din Roman căzu în extaz. Apoi, după ce-şi veni în fire :
— Vai! s'cumpe sînt pălăriile. La Olympia mi-a cerut pe una două sute de lei... scandalos!... Eu nu ştiu cum pot arunca unele aşa banii...
— La Pantazi n-ai fost?
— Am fost şi la Pantazi şi la Bubenek şi la Ella...
— Beşlegeanu aduce modele frumoase...
— N-am găsit.
— Dar Germaine Laurence ? De aici cumoără şi princesa.
— Da?
— Da.
— Am fost şi la Peski...
— La Peski ?
— Da, la Peski...
Mergeam cu mare iuţeală. Un moment zării halta Periş, al cărui şef ieşise pe peron ca să facă onorurile cuvenite trenului, care fără să-i deie nici o atenţie, alerga nebuneşte spre Ploieşti.
— Ia să-ţi văd pălăria, zise doamna din Huşi tovarăşei s'ale. Doamna din Roman se ridică şi dete jos din reţea o grandioasă
cutie, din care ieşi la iveală o formidabilă pălărie.
— A ! ... foarte frumoasă!... splendidă !... exclamă doamna din Huşi.
Doamna din Roman îşi făcu din mînă un fel de manechin pe care aşeză pălăria, şi îndepărtînd-o pînă la distanţa viziunii distincte, afirmă : „Nu e mare".
— De loc... sînt şi mai mari.
— Gaboşoanele 18 nu-mi prea plac, reluă doamna din Roman.
— De ce ? sînt foarte drăguţe, spuse cealaltă.
— Era una admirabilă... cu două pene d'autruche19 şi cu o pleureză20, aici..
De unde ai luat-o? — De la Olympia.
într-o parte... dar nu mă aranja aşa bine.
17 Răsfrînite (fr.).
18 Ţinte aurite sau argintate (fr.).
19 De struţ (fr.).
20 Pană de struţ cu vîrfurile îndoite (fr.).
ISi
— Şi cît ai dat ?
— Cît face ?
— Două sute?
— Aş!... se indignă doamna din Roman... mai puţin, mult mai puţin.
— O sută cincizeci ?
Doamna făcu un semn negativ, apoi complectă : „o sută optzeci".
— Nu e scumpă de loc... spuse doamna din Huşi.
— Ia s-o văd şi pe-a d-tale.
Doamna din Huşi se ridică şi scoborî o cutie identică, din care scoase o pălărie analoagă.
— Ei, a d-tale e şic!... zise cu un regret plin de duioşie doamna din Roman.
— Nu ţi se pare prea încărcată?
— De loc, răspunse doamna din Roman.
Din colţul unde stăteam, mi-am aruncat ochii spre pălăria doamnei din Huşi, pe suprafaţa căreia tustrele regnurile erau reprezentate cu îmbelşugare.
— Aş fi preferat una mai mică, zise doamna din Huşi, dar n-am găsit.
— De unde ai luat-o ?
— De la Beşlegeanu.
— Cît ai dat ?
— Două sUte. N-a vrut să-mi lese nici un ban mai puţin.
Şi doamna din Huşi, îndepărtînd pălăria pentru a stabili o justă perspectivă, spuse: „Numai îmi închipui ce are să zică bărbatul meu",
— Apoi, pe dînşii, orice-ai face, nu-i mai împaci, fu de părere doamna din Roman, aruncîndu-mi o privire severă.
Eu tuşii...
Urmă o mică pauză, în cane vreme pălăria doamnei din Huşi fu aşezată în cutia respectivă cu toată atenţia cuvenită unui obiect atît de gingaş. Trenuil mergea printre două lanuri verzi de toamnă.
— Frumos grîu... zise doamna din Roman, trecînd la altă ordine de idei... Ptiu !... să nu fie de deochi !. ..
— Agricultaţi singuri moşia? întrebă doamna din Huşi.
— Nu. am dat-o în arendă... mare bătaie de cap. Dar d-voastră?
— Şi noi avem s-o arendăm... scapi de grijă...
— Poate a da Dumnezeu şi s-a face anul ista recoltă mai bună, zise doamna din Roman. Ar fi bine şi pentru ţărani...
— De dînşii, ca de dînşii... au ce le trebuie. Dacă nu se face. de noi e mai greu, oftă doamna din Huşi.
Trecusem dincolo de Crivina. Nişte băieţi, la marginea drumului, făcură oarecare schime atît la adresa trenului, cît mai ales la acea a călătorilor.
— Ce obraznici... zise doamna din Roman.
— Impertinenţi!... exclamă cealaltă.
— A propos, zise cea dintăi, ştii că are să se poarte iar movul.
— Serios ?
— Foarte serios*.
Doamna din Huşi fu afectată profund de această ştire senzaţională.
Urmă iar o mică tăcere care fu întreruptă de cătră doamna din
Roman :
— E frumos la Huşi ?
— A !... foarte frumos !
— Curios... făcu doamna din Roman, nu-mi închipuiam...
— De ce ? Avem Washington...
— Da?
— Da.
— N-am fost niciodată la Huşi.
— Nici eu la Roman.. . dar sigur că Huşul e mai frumos.
— Armată aveţi ?
— Cum nu ?
Şi doamna din Huşi, la acest articol, căzu o clipă pe gînduri, apoi îşi şterse cu batista un zîmbet de pe buze.
Dincolo de Brazi, un cîne se luă la întrecere cu trenul, alergînd şi el c-o viteză vrednică de o cauză mai bună.
— Săracul!... exclamă doamna din Huşi, are să-şi facă rău. Eu am scos din buzunarul paltonului alt ziar.
— Bărbatul d-tale face politică? întrebă doamna din Roman pe tovarăşa ei de călătorie.
— Sigur că face.
— Cu cine?
— Cu Tache Ionescu. Dar al d-tale ?
— Cu Carp.
— Degeaba, zise doamna din Huşi... după liberali vine Tache
Ionescu.
Băgai nasul în jurnal.
— Aş ! reluă doamna cealaltă... cirezi că regele va chema vreodată pe Tache Iones'cu?
— Desigur, răspunse tachista... a şi spus-o regele.
— Vra să zică, crezi că între Carp şi Tache Ionescu, regele va preferi pe Tache Ionescu ?
— Sînt sigură... Vai, ma chere, frumos e Tache Ionescu! L-am văzut... a fost la Huşi... încheie ea c-o mîndrie legitimă.
— Da?
— Da, a fost... A vorbit... L-ai văzut vreodată ?
— Nu, dar îl cunosc din caricaturi, zise maliţios carpista.
Din nou convorbirea fu întreruptă. Doamna din Roman zise după cîteva minute :
— Mi se pare că are să ningă.
— Foarte bine ar fi... anul trecut aproape nu m-am plimbat cu sania... zise doamna din Huşi.
153
— Ai observat, reluă doamna din Roman ce tocuri mari se poartă acuma ?
— Aşa, mă rog... am văzut la unele aproape de douăzeci de centimetri.
— Nu-s nici sănătoase...
— Desigur.
— Porţi tocuri joase ? întrebă doamna din Roman...
— Potrivite.
Şi doamna din Huşi îşi ridică rochia şi-şi arătă călcîile. Eu trăsei cu coada ochiului. Văzui un toc de vro cincisprezece centimetri, şi prin analogie îmi făcui idee şi de celălalt...
Ne apropiam de Ploieşti. Doamna din Roman oftă :
— De m-aş vedea mai degrabă acasă. Vai, parcă îl aud pe bărbatul meu. Are să fie furios, fiindc-am stat atîta la Bucureşti.
— Curioşi îs bărbaţii, încheie doamna din Huşi clătinînd cu durere din cap.
—- A ! al meu... mai ales, fu de părere cealaltă. O nouă tăcere. Doamna din Roman scoas'e o cutioară şi o întinse tovarăşei sale de drum :
— Violete ?
— Da. Totdeauna iau de la Riegler. Vă rog, domnule, nu poftiţi ?
— A!... madame!... zisei eu surprins... vă rog... nu vă deranjaţi.
— Mă rog, mă rog!
Luai o violetă şi o băgai în gură.
— Numai una ?
— De ce vă supăraţi ?... mulţămesc...
Mai luai o bomboană, apoi neştiind ce să fac desfăcui iarăşi gazeta.
Doamna din Huşi scoase din reticul21 un pachet de ciocolată şi-1 întinse vecinei: „Ia un baton"... apoi mie: „Vă rog, domnule"...
— A !... madame /... mulţămesc...
— Vă rog... luaţi...
Mestecarăm tustrei ciocolata. Eu mă gîndeam : „Ce păcat că nu pot oferi şi eu ceva dulce acestor doamne". Şi regretai sincer că nu m-am furnizat cu niscaiva cofeturi din Bucureşti.
— Ploieşti! strigă conductorul.
M-am scoborît un moment. Cînd m-am suit din nou, am găsit pe lîngă doamnele mele şi altă lume străină. Am părăsit vagonul cu regret şi m-am retras în unul alăturat...
21 Poşetă (fr.).
154
INSPECŢIE
Cînd d-1 Păltineanu a intrat în ogradă, toate elevele fugiră repede înăuntru strigînd pline de emoţie: „Vine!... Vine!...; iar cînd a ajuns în localul şcoalei, prin uşile întredeschise apărură două-trei capete spăriete, care se uitară o clipă la dînsul, apoi dispărură imediat. Prin clase, elevele sînt într-o activitate febrilă. Uneîe îşi pregătesc caietele, altele cetesc repede ceea ce li se pare că nu ştiu, cîteva, cu ochii în tavan, spun lecţia pe dinafară, iar cele mai fricoase îşi fac cruce mişcînd buzele încet. Toate se pregătesc pentru un mare eveniment: căci d-1 Păltineanu — Petru Gavril Păltineanu — musafirul care a sosit acuma în cancelarie, musafir nepoftit — trebuie s-o spunem — este inspectorul general al învăţămîntului şi a venit să inspecteze şcoala secundară de fete din oraşul X.
D-1 Păltineanu a intrat grav în cancelarie, ca omul care-şi dă sama de importanţa persoanei sale. Subsuoară ţine o geantă imensă — simbolul funcţiunii — plină cu acte şi hîrtii de-o însemnătate capitală. El dă bună ziua profesoarelor, zîmbind mai mult autoritar decît cordial, îşi pune pălăria în cui, între două pălării de damă, şi se dezbracă de palton, cu gesturile sigure ale omului observat, stînd un moment la îndoială dacă trebuie să-1 pună sau nu peste etoîeîe22 şi boaurile2Zv spînzurate în cuier, ale doamnelor profesoare. O dată această operaţie preliminară terminată, el se îndreaptă frecîndu-şi manile, cătră dina directoară eare-1 întâmpină cu tot respectul cuvenit:
— Cînd aţi venit, domnule inspector ?
— Chiar acuma : vin direct de la gară.
— Aşa ? Atunci poate doriţi să luaţi ceva...
— Nu, mulţămesc.
— Să vă aducă un pahar de ceai.
— A, nu !... mulţămesc.
— Atunci... o cafea cu lapte.
— Nu mulţămesc... nu iau nimic.
22 Etolă, fîşie lungă de blană.
23 Boa, fîşie lungă de blana sau imitaţie.
155
— Sau poate o dulceaţă?
— Mulţămesc... nu vă deranjaţi, vă rog... am luat la gară.
— Aşa?
— Da. Frumos oraş aveţi, zise d-1 inspector, îndemnat la această constatare nu atît de realitatea faptului cît de situaţia sa oficială.
— A! Sînteţi foarte bun !
Conversaţia fu întreruptă de clopoţel, care sună fix la ora prescrisă de regulament. Iar profesoarele, luîndu-şi cataloagele, plecară în clasele respective, avînd toate o atitudine care spunea : „In ce mă priveşte pe mine, sînt gata oricînd", — iar în gînd dorind fiecare din ele: „De l-ar duce dracul oriunde, numai la mine nu".
D-1 inspector general, consultînd orariul, a hotărît să onoreze cu prezenţa sa pe d-rta Cleopatra Marino, profesoara de limba română, care avea lecţia la clasa întîia, Intrînd amîndoi în clasă, profesoara a înghiţit de cîteva ori în sec, după care operaţie a comandat cu un glas pe care a voit să-1 facă sonor şi solemn, lucru la care n-a ajuns decît pe jumătate:
— Scoateţi cărţile de cetire, domnişoarelor 1
Domnişoarele toate au scos cărţile comandate, apoi se uitară cu ochi ficşi la profesoară, pe cînd inspectorul, aşezîndu-se pe scaun, îşi şi începuse funcţiunea. Profesoara tremură :
— Să cetească d-ra Măgărdici,
D-ra Măgărdici se s'coală şi ceteşte cu glas slab, foarte slab şi întretăiat: Despre îmbrăcămintea femeiască... D-ra Măgărdici tremură.
— Ce ai ? Ţi-i frig ? întreabă profesoara pe elevă. D-ra Măgărdici tremură mai tare. ,
D-ra profesoară o imită. Elevele celelalte se contagiază.
— Haide, domnişoară Măgărdici,     ceteşte tare şi frumos, ca să-nţeleagă şi domnul inspector.
D-1 Păltineanu, la această atenţie delicată din partea profesoarei, se aşază mai comod, gîndindu-se la înţelesul subtil pe care conjuncţiile uneori îl dau unei fraze în limba română.
D-ra Măgărdici, ceteşte ceva mai tare: Despre îmbrăcămintea femeiască...
Acest capitol îl face pe d-1 inspector, printr-o asociaţie foarte naturală, să se uite la îmbrăcămintea profesoarei.
D-ra Cleopatra Marino e îmbrăcată cu mult gust. Observînd-o. d-1 Păltineanu remarcă cît de bine izbutesc uneori femeile să imite figurile de pe jurnalele de modă, mai ales în ce priveşte atitudinea corporală. într-adevăr, şi la d-ra Marino, unele părţi din persoana dumisale sînt comprimate în mod violent înăuntru, pe cînd altele, drept compensaţie, sînt s'coase ostentativ în afară. Se vede bine că armătura comprimantă e „ultimul sistem".
Dar deşi noi, pentru a istorisi aceste amănunte, am zăbovit ceva mai multişor, inspectorul nostru a trecut foarte repede asupra lor, doritor să asculte pe d-ra Măgărdici, care cetea :
156
„Despre îmbrăcămintea femeilor se poate vorbi puţin, pentru că ea este supusă schimbărilor modei; totuşi, s-ar putea spune ceva în privinţa alegerii culorilor şi a cîtorva reguli higienice."
— Vra să zică ce trebuie să avem noi în vedere cînd ne îmbrăcăm? întrerupse profesoara.
— Moda, răspunse eleva. Profesoara tremură.
— Lasă deoparte moda, căci nu-i bine să ne ţinem de modă, o învaţă profesoara. Prin urmare, noi trebuie să avem în vedere... ce ? Să răspundă d-ra Leuştean.
D-ra Leuştean se ridică, dar nu ştie ce trebuie să aibă în vedere, mai ales' dacă lasă moda la o parte.
— Higiena, răspunde profesoara.
D-ra Măgărdici continuă : „Cînd e vorba să alegem o stofă trebuie să vedem mai întăi dacă ea ne prinde. Femeilor de statură mică nu le stă bine o stofă cu desenuri mari, cele corpolente nu trebuie să-şi facă haine cadrilate, stofele cu dungi verticale nu sînt pentru
femeile înalte..."
— Verticale... adică cu dunga-n sus, explică profesoara.
D-ra Măgărdici urmează mai departe: „în privinţa culorilor, albastru e pentru femeile blonde ; galbenul, portocaliul şi roşul, pentru cele brune; culoarea violetă e de înlăturat. Corsetul e foarte vătămător. Medicii s-au declarat totdeauna în contra lui, căci el este pricina multor boale de piept, de inimă şi de stomah. Dacă o femeie ar putea vedea răul pe care-i pricinuieşte organismului nostru, desigur că nu l-ar mai purta toată viaţa".
— Prin urmare, ce ai înţeles de aici, domnişoară Leuştean ?
— De aici noi am înţeles că trebuie să umblăm îmbrăcate cu dunga-n sus şi să nu purtăm corset.
— Vai de mine, domnişoară Leuştean, se scandalizează profesoara, aşa înţelegi d-ta ?
Şi d-ra Marino se uită plină de grijă la d-1 inspector.
D-1 Păltineanu tocmai se gîndea: „Dacă-mi las geamandanul la gară, atunci n-am nevoie de otel. Economisesc cîţiva lei şi scap şi de ploşniţi."
Scoţînd această concluzie satisfăcătoare, d-1 inspector zîmbi puţin şi aprobă pe profesoară.
D-ra Marino, încurajată, mai explică o dată că femeilor înalte nu li-i permis să umble cu dunga-n sus, căci, din pricina unei iluzii optice ar părea şi mai înalte... Şi, ca să se convingă că elevele au înţeles rostul acestei prescripţiuni negative, profesoara aduce lucrul pe partea lui pozitivă, practică :
— Atunci, cum trebuie să umble îmbrăcată o femeie înaltă ?
De data asta d-ra Leuştean e încurcată de tot, spre marea părere de rău a profesoarei.
— Ia sama, domnişoară, interveni inspectorul.
Dar în loc ca d-ra Leuştean să ieie sama, după cum era sfătuită, o spaimă grozavă o cuprinde cînd aude glasul inspectorului. De la
157
d-ra Leuştean spaima trece direct la d-ra profesoară, de unde se repercutează sub forma unei panici asupra clasei întregi. Inspectorul începe să regrete amestecul său inoportun şi nechibzuit.
O elevă din fund strică această atmosferă deprimantă, ridicînd degetele cu mult curaj. Din entuziasmul cu care întinde mîna peste capul elevei din faţă, se vede bine c-a înţeles chestiunea.
— Ei, spune d-ta, o designează profesoara, cum trebuie să se îmbrace o femeie înaltă ?
— Cu dunga-n jos, răspunde eleva foarte hotărît.
Şi din răspunsul său se vedea conştiinţa că a tranşat definitiv această chestiune, obscură pentru d-ra Leuştean.
Profesoara părăseşte atunci pe femeile înalte, trecînd la altă categorie :
— Dar dacă sîntem groase ?... Să spună d-ra Oiţă.
D-ra Marino se poate pune personal în această alternativă cu totul hipotetică, deoarece, aşa cum se găseşte acuma, ar putea, fără nici un inconvenient, să-şi confecţioneze haine din stofele cele mai cadrilate.
— Atunci noi trebuie să ne îmbrăcăm astfel, ca să părem cît mai subţiri, răspunde d-ra Oiţă.
— Aşa este, declară profesoara.* Corset însă aţi văzut că nu e bine să purtăm. Prin urmare voi să nu purtaţi corset. Aţi înţeles ?
— Am înţeles, domnişoară, răspund elevele în cor. Profesoara, după ce a lămurit chestiunea îmbrăcămintei în mod
adecvat fiecării categorii de femei, trece la altă ordine de idei:
— Domnişoară Oiţă, ia spune-mi un substantiv!
Desigur, multe substantive ştie d-ra Oiţă. Dar lucrul e cunoscut: tocmai cînd îţi trebuie substantivul, parcă e un făcut: atunci nu-1 găseşti. E una din micile mizerii pămînteşti. Deci d-ra Oiţă, măcar că se gîndeşte adînc... zadarnic!... nu poate spune nici un substantiv.
— Nu ştii nici unul ? Nu s'e poate!
D-ra Oiţă vrea să spuie ceva, dar imediat se dezaprobă singură cu multă vehemenţă.
— Uită-te în jurul d-tale.
D-ra Oiţă se uită în jurul său şi întîlneşte privirea d-lui inspector.
— Să luăm substantivul domnul, zice ea în cele din urmă.
— Declină-1.
— Nominativ — domnul este bun; genetiv — pălăria domnului este nouă; (D-1 inspector îşi ia pălăria de pe bancă şi se gîndeşte că a venit vremea să-şi cumpere alta) ; dativ — dă domnului această carte frumoasă; acuzativ — copiii buni iubesc pe domnul; vocativ — o, domnule, ce bun eşti!
Şi d-ra Oiţă coloră acest din urmă caz cu toată căldura cerută de natura lui sentimentală.
Profesoara tremură. D-ra Oiţă tremură.
— Pluralul, comandă profesoara.
158
astfel
— Domnii sînt frumoşi...
— Să lăsăm... văd că ştii, zice d-ra Marino terminînd chestiunea tocmai cînd exemplul ajunsiese mai controversat.
D-ra Oiţă se pune jos, foarte satisfăcută de succesul său. Profesoara, pentru a dovedi varietatea   cunoştinţelor la elevele sale, schimbă iar natura subiectului:
— Să ne spuie d-ra Neculau, lupul... cum face la feminin ?
— Lupoaică.
— Ursul ?
— Ursoaică.
— Greierul ?
— N-are.
— Ce n-are ?
— Moţiune.
— Prin urmare, ce numim noi moţiune, domnişoară Vecsler Feiga ?
— Domnişoara Vecsler Feiga dădu răspunsul prompt:
— Noi numim moţiune... atunci cînd arătăm la cineva genul masculin şi cel feminin.
— Spune mai bine !
— Cînd punem alături partea bărbătească de cea...
— Ia sama domnişoară...
Şi d-ra Marino, nefiind mulţămită nici cu răspunsul domnişoarei Mironescu, nici cu al domnişoarei Ştefănescu, nici chiar cu al domnişoarei Rozenberg Raşela, în care îşi pusese toată speranţa, fiind tustrele mai mult sau mai puţin de părerea domnişoarei Vecsler
Feiga, le explică :
— V-am spus de atîtea ori că se numeşte moţiune trecerea unui substantiv prin genul masculin, feminin şi neutru. Aţi înţeles acu, domnişoarelor ?
— Da, domnişoară, răspund toate elevele în cor.
Aici, d-1 inspector se scoală de pe scaun şi, mulţămind profesoarei, pleacă din clasă, înainte de sfîrşitul lecţiunii.
Să-1 lăsăm un moment singur, pentru ca să-şi facă reflecţiile sale asupra limbii române, şi să trecem în cancelarie...
Cu puţin timp mai înainte, venise aici profesoara de desen şi cea de lucru manual. Ele au fost înştiinţate imediat de evenimentul însemnat: prezenţa d-lui inspector-general. Dar d-ra Pavli a primit vestea cu inimă uşoară, căci „la desen n-are ce căuta".
Intrînd în cancelarie, ele au văzut geanta, paltonul şi bastonul domnului Păltineanu, tot lucruri neobişnuite pe aici, căci părintele Huţupan, profesorul de religie, singura parte bărbătească din întreg personalul didactic, nu obişnuieşte să poarte asemenea obiecte mirene.
D-ra Pavli, tînăra maestră de desen, e foarte iubită de eleve, de profesoare, ba chiar de sfinţia-sa, din pricina naturii sale pline de veselie, care nu o părăseşte niciodată. Adeseori ea face colegelor ei tot felul de farse ; iar profesorul de religie, prin situaţia lui excepţională, are, bineînţeles, partea cea mai largă. O dată a ascuns galoşii
159
profesoarei de geografie în şoşonii enormi ai părintelui Huţupan, pe care i-a atîrnat în nişte cuie, după o uşă, lăsîndu-i acolo, pînă cînd, după multă trudă, a dat în sfîrşit preotul de dînşii. Altă dată a îmbrăcat o manechină cu giubeaua popii, făcîndu-i un cap din şalul enorm cu care părintele îşi înfăşoară gîtul, să nu răcească, punînd deasupra pălăria profesoarei de matematici. Cataloagele sînt pline apoi de tot felul de desenuri: militari chipeşi, civili mustecioşi, draci cornoraţi, preoţi bărboşi, aducînd aceştia din urmă mai toţi cu profesorul de religie. Pentru toate acestea colegele ei o numesc „nebuna de Matildă", iar părintele Huţupan zice fără supărare, cînd află de vro nouă năzdrăvănie: „anapoda fată!".
După ce d-ra Pavli şi-a scos pălăria şi s-a dezbrăcat de jachetă, cel dintîi gînd 1-a îndreptat spre d-ra Marino, atunci în suferinţă :
— Biata Cleopatra... trebuie s-o treacă toate năduşelile, a spus ea cătră profesoara de lucru.
Punîndu-şi pălăria în cuier, se uită la paltonul inspectorului şi, apucîndu-1 de-o poală, d-ra Pavli făcu următoarea remarcă :
— Ar putea domnul inspector să aibă căptuşala ceva mai bună. Să-i propunem să i-o coasem.
— li de mătasă ? întrebă profesoara de lucru.
— Da, însă cam proastă.
D-ra Pavli căută prin buzunare, din care scoase un cache-nez 2\ si dînd cu ochii de eticheta artistului care confecţionase paltonul: „Lupu Rozemblum, croitor, Bucureşti", exclamă: „A, domnul se îmbracă la Bucureşti!".
Zicînd acestea, ea îşi aşeză între umere paltonul inspectorului, luă apoi geanta subsuoară, îşi puse pe cap pălăria ei de-a-ndoasele şi găsind pe masă o estompă, o băgă în gură, măcar că colega ei la fiecare mişcare îi spunea spăriată :
— Vai de mine, mă rog ţie, Matildo... să nu vie...
D-ria Pavli fumîind din estompă, cu uidişioări pline de nobleţă se plimbă ţanţoş prin cancelarie, aşa cum crede că trebuie să umble un personaj atît de considerabil ca stăpînul paltonului. La un moment dat, ea se opreşte în faţa prietenei sale şi-i spune cu glas autoritar:
— Domnişoară, să te pregăteşti de inspec...
N-a apucat să termine cuvîntul din urmă, cînd uşa cancelariei se deschise şi d-1 Păltineanu apăru...
D-ra Pavli aruncă pe masă geanta, zvîrli cît colo din gură estompa şi cît pe ce să facă acelaşi lucru şi cu paltonul dintre umere, un moment uitîndu-se cu pălăria întoarsă pe cap, pe cînd colega sa, prin schime şi expresia figurii, căuta să arate domnului inspector că dezaprobă cu totul această metamorfoză a „nebunei de Matilda".
Inspectorul, cu toată gravitatea lui, e un om care pricepe gluma. Zîmbind puţin, se adresează profesoarelor, spăriete din cale-afară :
—Doamnele sînt profesoare ?
— Da, Matilda Pavli, maestră de desen...
— Margareta Eşanu, maestră de lucru...
— îmi pare bine, zice inspectorul uitîndu-se la paltonul său, care de pe scaunul unde fusese aruncat, în grabă, spînzura cu o poală pe podea. Şi punîndu-şi pălăria pe masă, d-1 inspector îşi ridică paltonul, îl scutură de colb, accentuînd mai ales asupra părţii care stătuse în contact direct cu pămîntul, şi4 aşeză din nou în cuier peste o jachetă de blană a unei profesoare.
In vremea asta, d-ra Margareta Eşanu se gîndea la avertismentul aspru pe care-1 şi vedea venind într-un plic galben din Bucureşti ? pe cînd d-ra Pavli, uitîndu-se la figura spărietă a colegei sale, abia putea să-şi stăpînească rîstil...
In sfîrşit, clopoţelul sună. Profesoarele veniră una cîte una în cancelarie. Veni şi d-ra ICleopatra {Marino, puţin cam indispusă. D-1 inspector se întreţinu cîteva momente cu profesoarele asupra unor consideraţiuni din pedagogia germană, anunţînd apoi că în ceasurile următoare va inspecta liceul de băieţi din localitate. Toate profesoarele, la auzul acestei veşti, afară de d-ra Cleopatra Marino, îşi exprimară atît prin gesturi cît şi prin vorbe părerea de rău că n-au avut şi ele plăcerea de a fi onorate de către d-1 inspector. Apoi d-1 Păltineanu — Petru Gavril Păltineanu —, strîngînd mîna directoarei, adresă profesoarelor în mod colectiv un rămas bun şi porni cu geanta lui imensă la subsuoară...
— Mai poftim... vă rog, zise directoarea.
— Cu plăcere, răspunse inspectorul.
Şi d-1 inspector-general, cu paşii gravi ai unui personaj considerabil, părăsi localul şcoalei de fete, spre satisfacţia generală, pentru a provoca o emoţie aproape similară asupra corpului didactic de la liceul de băieţi din localitate.
160
24 Fular (fr.).
11 — Opere alese
161
UN MARTIR AL HIGIENII
Mi s-a întîmplat ceva foarte ciudat.
într-o zd m-am întîlnit la cafenea cu d-1 Sofroni, advocat şi casierul societăţii pentru cultivarea duzilor în România, cu care deşi sînt bine cunoscut, am rămas totuşi în oarecare raporturi ceremonioase. După ce am vorbit de progrestil aguzilor şi de urmările lui pentru situaţia noastră, ;economică, am trecut la starea ţăranului român, apoi discuţia a lunecat pe nesimţite la trebuinţa unui cor la catedrală — d-1 Sofroni fiind pentru admiterea aici şi a elementului feminin —, apoi la frumuseţa jocului de şah, pe urmă la planurile sioniştilor, pentru a ne opri la epidemia de scarlatină care bîntuia pe atunci oraşul nostru. Pentru că d-1 Sofroni se îngrijea de copiii săi, i-am atras atenţia asupra unor precepte profilactice pe care le cetisem şi eu într-o carte, adăogînd : „Se poate ca observînd oarecare principii igienice"...
N-am apucat să termin cuvîntul din urmă şi, Dumnezeule mare, m-am oprit spăimîntat! Domnul Sofroni se făcu pe faţă ca pămîntul, ochii i se încruntară, părul i s'e zburli şi fixîndu-mă cu o privire pe care atunci n-am putut-o justifica, şi-a înhăţat pălăria, iar de la uşă mi-a aruncat încă o căutătură haină care multă vreme nu mi-a ieşit din minte...
Ce să fie oare, m-am întrebat atunci foarte îngîndurat, căutînd să pricep ce legătură poate fi între mine, epidemia de scarlatină şi furia năprasnică a casierului ?
După vro lună de zile, l-am întîlnit pe domnul Sofroni pe stradă. Dar, îndată ce-a dat cu ochii de mine, s-a încruntat şi făcînd mişcarea datornicului insolvabil cînd se întîlneşte cu creditorul său neaşteptat, apucă pe o hudiţă, pe unde desigur n-avusese la început nici gînd să se îndrepte...
„Asta-i mare comedie şi lucrurile nu trebuie să rămîie aici", mi-am zis atunci, pe cînd el mergea astfel, ca şi cînd toată fericirea vieţii sale era la capătul hudicioarei pe unde apucase.
Mai zilele trecute m-am dus la club, unde iaca şi casierul pentru progresul aguzilor din România!
Hi Dar cum m-a văzut, a şi pus mîna pe pălărie voind să pără-
H| sească localul. Insă cîţiva amici, cărora le istorisisem întîmplarea,
B s-au repezit după dînsul şi, luîndu-1 aproape pe sus, l-au făcut cu
HI mare greutate să se întoarcă înapoi, măcar că el s'e împotrivea din
Ht toate puterile.
Hi După ce s-a aşezat pe scaun, mi-a aruncat    aceeaşi căutătură
[ plină de duşmănie.
[ — Ce ai cu mine, domnule Sofroni, căci după cît ştiu nu ţi-am
ţ ucis pe nimeni din familie, l-am întrebat atunci.
; — Dumneata te-ai înţeles cu nevastă-mea...
I — Sfinte Dumnezeule, dar asta-i o calomnie şi te rog să-mi spui
| imediat pe infamul care...
— Linişteşte-te domnule, unde te gîndeşti ? îmi zise el. Nevas-l tă-mea e o femeie cumsecade şi-mi pare rău fiindcă te faci că ţ nu-nţelegi...
\ — Să mă bată Dumnezeu, dacă...
* — Mă rog şi d-ta ceteşti cărţi de higiena? m-a întrebat domnul Sofroni tăindu-mi vorba.
— Cîteodată cetesc, mai ales cînd sînt epidemii prin tîrg, i-am răspuns, mulţămit că lucrurile au luat această întorsătură.
î' Domnul Sofroni schiţă un gest a cărui semnificare rămase necu-
[ noscută pentru noi, ceea ce făcu să ne uităm unii la alţii.
— Ei, domnilor, nu mă înţelegeţi, urmă el; dar să suferiţi şi î dumneavoastră ceea ce sufăr eu... atunci m-aţi înţelege... da!... rial... I numai atunci m-aţi înţelege!....
B Si domnul Sofroni ceru un pahar cu apă. Eu mă pregăteam să
W chem un medic.
m — Mai ieri, urmă casierul, după ce-şi veni puţin în fire, era cît
§1 pe ce să mă sinucid... altă dată eram să dau foc casei... iar acuma...
mt mi-a intrat în cap să fug în America...
jt Cîţiva membri din societatea aguzilor tremurară.
m — Dar ce este, domnule Sofroni, căci noi nu înţelegem de loc
v pentru ce dumneata ţi-ai pus în minte să faci călătoria asta, zise un
M mem;bru din societate.
Jf —Pentru ce?... Pentru ce?... Pentru că viaţa mi-a devenit un
W chin... dar ce zic un chin?... un... un... o...
j| Şi domnul Sofroni căută zadarnic altă caracterizare mai grea a
w vieţii lui.
m — Mai bea oleacă de apă, dragă Sofroni, şi istoriseşte-ne şi
1| nouă, poate să-ţi fim de vrun folos, zise unul.
m Domnul Sofroni făcu din cap un semn de mare scepticism, apoi
V începu să povestească :
m — N-aş putea să vă spun cum a intrat    nenorocirea în casa
§ noastră. Ştiu atîta că într-o zi — sînt mai mulţi ani de-atunci — am,
t văzut pe nevastă-mea cetind o carte cu foarte multă atenţie. Am cre-
I zut la început că-i vrun roman şi m-am apropiat să-i văd titlul. Nu
\ era însă o operă litetfară, oi un... tratat de higiena.    Fără să ştiu
163
de ce, la vederea titlului am simţit ca o mare nenorocire mă aşteaptă... şi nu m-am înşelat. Cum a cetit această carte, femeia mea s-a schimbat in toate apucăturile, mai ales faţă de mine:
— Dragă, ia mai fă o mîncare de cele cum ştii tu; aş mînca o friptură de purcel împănată cu slănină şi usturoi... şi să-mi scoată şi nişte curechi murat...
— Doamne Dumnezeule, auziţi-1!... Dar aceasia-i moartea, uite, cum te văd pe tine acu...
— Ce moarte, dragă nevastă, am răspus eu neînţelegînd nimic —- adică friptura împănată nu-i bună?
Femeia mea se indignă peste . măsură :
— El zice bună... este-o otravă î
Şi soţia mea numai cu mare greutate putu să-şi stăpînească indignarea pentru gustul meu de friptură împănată.
După ce s-a mai liniştit puţin, a început să-mi ţie un adevărat curs, arătindu-mi în ce măsură trebuie să fie hrana zilnică a unui om, relativ la... făinoase... Ia oxigen... azot,., mi-a făcut proporţia pe grame pentru fiecare din ele... mi-a vorbit de materii ternare... cvaternare... de dispepsie... artritism şi cîte alte bazaconii.
— De astăzi înainte trebuie să ţinem samă de regulele higie-nice în toate lucrurile, înţelegi? în toatei... Altmintrelea sîntem ameninţaţi de cele mai grozave boale. Noroc c-am aflat lucrul la timp, încheie femeia mea.
Şi într-adevăr că s'-a ţinut de cuvînt I
— Cum? a întrebat unul din noi,
— Iată cum : Nu se face încă ceasul trei de dimineaţă, cînd mă şi scoală.
— Dragă, mai lasă-mă numai jumătate de ceas .chiar acu am adormit.
— Nu se poate : „sculatul de dimineaţă este o fericire"...
— Ce fericire, dragă, să mă scol cu noaptea-n cap, mai ales că nici n-am ce face ?
— Nu se poate, mai tîrziu ai să-mi mutlţămeşti.
Şi, fiindcă n-am încotro, mă fac că mă scol pană o văd urnită de lîngă patul meu, după care mă culc iarăşi. Dar n-apuc să aţipesc cît de cit şi deodată simt oghealul zburînd de pe mine. Uneori îmi toarnă şi cîte-o cană cu apă rece...
Cîţiva din noi bufniră de rîs.
încă nu m-am dezmeticit bine, continuă casierul   şi vine rîndul chininei ?
— Mariţă ia adă-mi sticluţa cu chinină.
— Dragă, te rog, astăzi mă simt foarte bine — mint eu căci cum naiba să te simţi bine, cînd n-ai chip să dormi —, nu-i rău să facem şi cîte-o pauză...
— Nu se poate 1%. Şi gravitatea ştiinţifică care apare pe faţa ei, îmi ia orice nădejde. Dacă te simţi bine., aista-i tocmai pentru că urinezi sfaturile mele. ........
Rezultatul este că în fiecare dimineaţă iau cîte-o lingură de chinină, încheie el trist.
— Suferi de friguari ? 1-a întrebat unul.
— De unde, domnule, răcni d-1 Sofroni furios. N-am avut de cînd sînt boala asta... îmi amărăsc sufletul de pomana dracului. Cică pentru soliditatea organismului, şi-n loc de soliditate în fiecare dimineaţă îmi viaue să leşin.
— De ce n-o iei în buline ?
— Nu-s higienice ! Pe urmă, cu amărala-n gură, trebuie să fac exerciţii fizice, căci „viaţa orăşanului este o viaţă artificială". Fiindcă cea mai bună gimnaistică — aşa a aflat femieiia mea — sfint isăriturile, de aceea, cum am luat chinina, încep acest exerciţiu peste scaune... peste paturi... şi fiindică-1 fac fără nici un entuziasm... numai fluierele picioarelor mele ar putea spune cffltie păţefsic.
Şi d-1 Sofroni, pentru a confirma oarecum aserţiunea sa, îşi pipăi cu grijă locuirile citate.
— Dacă ţii la mine, mai stai înfcă de trei ori, mă roagă nevasita, cînd îi declar că simt cum toţi muşchii mi /s-au pus în mişcare...
*— Iaca, miai sar o dată... şi-afâta ! zic eu făcînriu-mi vînt.
— Dacă ţii la copiii tăi!...
— Nu înţeleg, (ce nevoie au copiii să mă zbucium astfel ?...
Ce să fac ? Dar, domnule, sar păn' nu mai pot, încît, dacă vreodată n-ar mai fi societatea noastră, aş putea cu siguranţă să mă angajez într-un circ...
Aiici d-1 Sofroni căzu pe gînduiri, cugetînd probabil la dît s-ar ridica apuntamentele sale într-un eventual angajament.
— De felul meu, chiar vara, reluă el, nu-mi place să mă linciuresc în apă rece; este un defect al meu poate, dar el nu-mii adufce nici o neplăcere. Ei binle, acest lucru nu mi-1 poate ierta nevastă-mea cu nici un chip, de cind a detit Cura lui Kneipp.
— Cum poţi fugi de apă rece, nu pricep.
— Nici eu nu pricep — îi răspund — să sitele cineva toată ziulica în udeală.
Dar nevastă-mea are principiul că trebuie să-ţi facă binele cu de-a sila. Şi de aceea, dimineaţa, cînd mă spăl, mă pomenesc de multe ori cu cîte o cofă cu apă rece pe care mi-o toarnă pe furiş în cap, de mă vîră-n toate boalele...
„Ai să-mi fii recunoscător mai tîrziu" îmi răspunde ea invariabil la protestările mele.
Nu ştiu ce va fi mai tîrziu, dar ştiu că de multe ori am căpătat nişte junghiuri ţapene, iar dimineaţa >am ajuns să am adevărate halucinaţii...
Vara apoi... altă comedie... trebuie isă umblăm cu picioarele goale prin rouă. Aşa-i bine... după Kneipp. Dar noi n-avem acasă nici iarbă, nici rouă... însă n-are a face. Femeia mea toarnă cîteva cofe de apă pe
164
165
jos, într-o odaie, condamnată' anume pentru toeaiba asta, apoi intrăm coi toţii: ea, cu poalele în mîni, se plimbă cu o răbdare ca şi cum de aici îi va veni împărăţia cerurilor ? eu, cu pantalonii suflecaţi, fără oleacă de convingere, tirîmeţînd ia toţi dracii, în gînd, pe popa Kneipp, iar copiii... bucuria lor! Şi, după ce liopăim aşa prin fleşcăraie vrun ceas-două, ne retragem... pentru a veni la rînd alte precepte higteniice.
D-apoi iarna ? Aţi miai auziit că focul Sin sobă e luciru rău ?
— Dragă, te rog, îi zic cîteodată, spume isă facă puţin foc în odaie. E un ger straşnic. Mi-a îngheţat şi sufletul în mine.
— Nu se poate : „căldura consumă oxigenul".
— Ce folos că voi avea oxigen de ajuns, dacă voi muri degerat ? De prisos: „Mai tîrziu ai să-mi mulţămeşti", este ultimul ei răspuns ou care îmi închide gura.
Toate le-aş trece cu vederea, continuă casierul, dacă măcar mîn-carea mi-ar fi scutită de această ştiinţă blestemată. Dar tocmai aici... mai ales aici... higiena trebuie păzită, căci „ce este mai însemnat decît stomahul ?" Din pricina asta, masă a ajuns pentru mine o adevărată tortură.
Aici nevastă-mea aplică cele din urmă teorii, sau mai bine teoriile din ultimele cărţi cetite, neavîmd nimic a face cu data. tipăririi lor. Cînd a văzut că alimentul cel mai sănătos penftru om ie carnea, la masă nu mîncăm decît carne şi iar carne sub fel de fel de forme. Cînd a aflat că friptura trebuie bine friptă, consumam nu friptură, ci nişte... zgură... sau aşa ceva, încît după fiecare mestecătură trebuia să ne scuipăm cărbunii de printre dinţi. îin schdimb, era sănătos ! Cînd s-a convins că trebuie carnea să-şi (păstreze puterea ei nutritivă, iau început să mi-o servească aproape crudă, aşa că fiecare 'înghiţitură era întovărăşită de o tendinţă inversă...
Cînd a cetit că nu e bună carnea, ireginuul vegetarian şi-a făcut apariţia pe masa noastră ; mîncam acum buruiene şi iar buruiene. Cînd i s-a spus că zahărul dezvoltă energia, alimenltuil nostru de căpetenie a fost zahărul, iar cînd i s-a dovedit că mierea e mai higienică ni s-a ştirit25 la toţi gîtul. Omul face abuz de sare — aşa a sfcris un mizerabil — sarea a fost deci izgonită cu totul din domiciliul nostru. Apoi au luat loc pe masă în ordinea lecturilor: petrunjelul pentru rărunchi, sfecla pentru sînge... morcovii pentru... splină sau dracu mai ştie pentru ce...
— Şi de ce nu te opui ? 1-a întrebat cineva.
— Nu-i nici un chip, răspunse el melancolie. în faţa ştiinţei şi a persistenţei femeii mele ar ceda chiar Hippocrat.
De multe ori caut pe furiş să contravin acestor reguile, introducînd prinitr-un soi de contrabandă, în complicitate cu servitoarea, oarecare articole prohibite. Dar aceste trucuri iau fost descoperite de vigilenţa ştiinţifică a femeii mele. Atunci încep dialogurile :
— Mariţă, cine-a adus1 piper în casă la mine ?
— N-o oicărî, dragă, eu i-am spus să-mi cumpere oleacă.
— Ascultă, Mariţo, zice nevastă-mea cu o linişte teribilă, fără să 25 A ştiri, ia răguşi.
166
se uite 'la mine, m-aî să mai cumperi niciodată otoavă de asta, oricine îţi va spune... m-ai înţeles ?... oricine. Altmintrelea are să-ţi iasă ţie pe nas.
— Bine, duducă.
Şi Mariţa, pentru a-şi păzi organul ameninţat, mi-a aruncat atunci nişte ochi, care spuneau lămurit: „Mai triniite-mă tu şi altă dată să-ţi cumpăr, şi-ţi arăt eu". Fiindcă am o slăbiciune pentru condimentul ista, mi-am .procurat pe fuiriş cîte puţin, ţinîndu-l cu mare secret în buzunarul jiletcii ; iar la masă, ca să mă folosesc de el, întreibuinţam feil de fel de vilclleşuguri. Dar tnevastă-mea antr-o zi a descoperit şi acest proice. deu, şi piperul a fost aruncat fără milă chiar în faţa mea, ceea ce m-a făcut să strănult de vro cinci ori, în ilaritatea Măritei.
— Bine, dragă, să zicem că piperul e rău, dar mai bine4 să miînînici alămîie pe mică pe ceas, cum faci tu ?
— Nu vorbi prostii.
— Ce prosltii ? Am sădirii iau lumea-n cap — am strigat eu — căci nu mai pot suferi! Pînă a nu urma sfaturile higienii tale, mîincam bine, dormeam tot a(şa, eram bine dispus, şi duzii înfloreau mullţămită mie. Dar acuma stomiahul mi l-am sitrioat, noaptea visez uriît, ziua sînt buimac, şi, dacă lucrurile vor merge tot aşa, în icuirînd ai să dai samă I
— Vorbeşti prostii ca totdeauna. Nu uita : „Omul nu moare, se sinucide1'.
Ce să vă mai spun, domnilor? La fiecare obielcţie îmi trînteşte o maximă higienică... mai ailes la miîndare. Cădi aş mtoca şi eu, zise d-i Slofrond fraeîndu-şi manile şi înghiţind în sec, o mîncărică... făcută colo... cu ceapă multă, scăzută-^n unt, mă-nţelegi — aici el îmi făcu din ochi — şi s-o mînînci pe urmă cu mămăligă moale întînsă-n brînză... sau vro fripturică de muşchi la frigare — faţa casierului se lumină —, presUrată cu cimbru, da ştii... puţin, şi cu oleacă... olecuţă de piper... friptă la un focuşor... ştii... potrivit... apoi înnădu-şită într-o tigăiţă... cu unt... şi... c-o sălăţică...
Aici, domnul Sofroni făcu un gest cu mîna care însemna : „Mai
bun lucru nici că se poate!"
Dar ce folos, încheie el trist, aceste mîncări sînt grele şi condamnate de higiena!
— Ei, şi ce mînînci? I-a întrebat unul din noi.
— Ce să mînînc, domnule, răcni el furios, ca şi cum cel care-1 întrebase era pricina, nenorocirii lui, mînînc tot lucruri sănătoase, dar pe care nu le pot lua în gură.
într-o zi, soţia mea veni la mine, pe cînd făceam nişte socoteli... tocmai reţinusem o cifră la mînă?
— Asfcultă, îmi zise ea, am aflat ceva foarte interesant; untura de peşte e bună pentru...
— Eleno, am strigat spăriet, untură de peşte să ştii că nu iau nici în ruptul capului. Mîne-poimîne are să-ţi vie gust să fac vro cură de... unt de riţină... Uite... ştii ce ?... mai bine divorţăm...
— Nu vorbi fleacuri, îmi răspunse soţia mea cu o linişte senină, dar gravă. Ascultă numai ce vreau să-ţi spun.
167
Şi ea îmi ţinu un discurs despre foloasele unturii de peşte... îmi pomeni de compoziţia ei... de limfatism... de curăţirea sînge-lui... după care mă invită scurt:  „gîndeşte-te la sîngele tău!"
— Pentru ce să mă gîndesc, i-am răspuns furios, altceva mai bun n-am de făcut? Iaca, mă aşteaptă Socotelile... Ş-apoi sîngele meu este foarte curat...
Şi m-am făcut că înmulţesc mai departe. Nevastă-mea rîse cu milă de vorba asta!
— Ascultă-mă pe mine, .azi nu-i nimeni care să poată spune că are sîngele curat... şi mai ales' tu...
— De ce mai ales eu — am răcnit, fără să mă pot stăpiiM —, cînd n-am avut nimica niciodată ? Şi dacă Virgilică a murit, a murit din pricina băilor reci, recomandate de autorul tău cel de acum patru ani... şi nu din cauza mea.
— Ce-are a face una cu alta? zise soţia mea schimbînd vorba. Gîndeşte-te la copiii tăi... mai ales la acei pe care ai să-i ai de-acuma înainte...
Auzind asta, am lăs'at-o mai domol şi am consimţit să iau puţină untură de peşte. Ei bine, de-abia s-a început iarna şi pană* acuma am consumat... peste o vadră din această băutură spurcată. Uite... simt în gît parcă aş fi înghiţit o păreche de hamuri...
într-adevăr, din vorba lui, din haine, din toată făptura lui, ieşea un miros caracteristic, care îmi aducea aminte de dughenele lipovenilor din uliţa Sfintei Vineri de la Iaşi.
— Altă dată, continuă domnul Sofroni, femeia mea îmi ceti într-O tărfăloagă de-ale ei: „Nimic mai folositor decît un..."
Aici d-1 Sofroni se uită de jur împrejurul său ca să vadă dacă poate spune ce voia. Apoi, mai încet, pomeni... instrumentul lui Purgon.
Noi ne-am stăpînit să nu pufnim în rîs.
— De data asta să-ţi iasă din minte c-am să-ţi as'cult toate prostiile, i-am răspuns eu răcindu-mă ca gheaţa. Pană aici... m-ai auzit?... pană aici!...
— Mai întăi, nu zbiera ca nebunii, că doar nu-ţi ia cineva capul, îmi spuse femeia mea cu liniştea omului de ştiinţă. Ascultă păn' la sfîrşit.
Şi nevastă-mea ceti mai departe: „Rezultatul este că prin asemenea procedeu zilnic organismul scapă de o sumă de substanţe vătămătoare căpătînd astfel o înviorare, o voioşie..." Apoi, de la dînsa: „Dacă s-ar aplica acest sfat, după cum spune aici, atunci omul ar fi sănătos', starea lui generală ar fi mai bună, oamenii ar fi bine dispuşi întotdeauna, relaţiile dintre ei s-ar îmblînzi..."
— Poate am ajunge, zic eu, la pacificarea generală...
— Se poate, căci...
— Atunci să-1 propunem ca mijloc de dezarmare la conferinţa de la Haga... .  ■ ♦
Ce să vă mai spun ? Femeile romane îşi numărau anii după bărbaţii pe care-i aveau. Eu aş putea să-mi număr zilele după...
Domnul Sofroni s'e opri căzînd într-un fel de melancolie... — D-apoi scuturatul prin casă I tresări el subit. Cînd nici nu gîndesc şi cînd tocmai interesele mele reclamă un stătu quo26 în odaie, atunci ca o fatalitate, casa este deşertată aproape în întregime, lucrurile de pe birou aruncate cine ştie unde, condicile încurcate... cele vechi, desfiinţate, fără să ştiu, sa pline de microbi, în desperarea mea cînd aflu... iată viaţa mea I De aceea nu-mi pomeniţi niciodată de această ştiinţă... blestemat fie cel care a mai scos-o la lumină!... nu-mi vorbiţi de higienişti, nu-mi mai daţi sfaturi.
Şi domnul Sofroni îşi luă pălăria şi, fără să mai spuie ceva, se depărta cu paşi repezi, desperaţi...
De atunci, ori de cîte ori îl îmtîlnessc, mă păzesc ca de foc să-i mai recomand precepte higienice.
$4 Situaţie neschimbată (lat).
108
REŢETA PENTRU UN DISCURS PARLAMENTAR
în sfîrşit, alegerea se terminase şi, din mulţimea celor care înfruntaseră urna, optsprezece fură declaraţi inviolabili, mulţămită voinţei poporului. Dacă aleşii simţeau nobila plăcere a omului chemat să participe la trebile statului, candidaţii căzuţi, închişi în casele lor, căutau cu înverşunare să 'afle cui datorau situaţia lor de plîns, bles-temînd secretul votului şi pe autorul lui. Tristă şi fastidioasă ocupaţie! în ce mă privea pe mine (eu eram unul din cei optsprezece), niciodată n-am apreciat mai bine superioritatea sistemului reprezentativ asupra celorlalte sisteme de guvernămînt şi n-am fost mai recunoscător marii generaţii de bărbaţi care ne-a acordat pactul nostru fundamental. Şi cînd, în mijlocul familiei, care acum aştepta de la mine o protecţie mai eficace, m-am aşezat la masă, mi-am zis plin de mulţămire : „Sînt deputat!".
Chiar de a doua zi am început să mă pregătesc pentru rolul pe care aveam să-1 joc în statul român. Voiam să dovedes'c bravilor mei concetăţeni că nu s-au înşelat cînd au rezistat tuturor ademenirilor cu care infama opoziţie căutase să mă zdrobească, căci, trebuie să ştiţi, fusesem candidatul guvernului. Mi-am procurat o Constituţie, m-am informat la Prefectură cum stă recolta în judeţ şi dacă ploile au căzut la vreme şi am cerut o colecţie din Monitorul oficial. Trebuia ca discursul meu să mă ridice deodată în rîndul oratorilor mari şi să-mi asigure scaunul şi atunci cînd guvernul, căruia eram hotărît să-i acord tot sprijinul meu, nu se va miai bucura de încrederea ţării. Totodată, m-am decis să consult şi pe d-1 Ştefan Nicodim. om politic din localitate, care a fost reprezentantul nostru douăzeci de ani, aproape sub toate guvernele, şi care avea mare experienţă în trebile parlamentare.
D-1 Nicodim — cuconu Fanu, cum i se zice în intimitate — este mare proprietar în judeţ, deşi moşiile îi sînt încărcate de ipoteci, în rangul întîi, al doilea şi chiar al treilea. Afacerile sale băneşti sînt cam încurcate şi cu politica a cheltuit bani mulţi; duşmanii lui însă afirmă că, dacă s-ar face un bilanţ exact de profit şi pierderi rezultate din amestecul său în trebile statului, nu cele din urmă ar fi mai mari. Oricum, neplăcerile aceste nu i-au alterat întru
170
nimic veselia, nici caracterul Ipi comunicativ. Intr-o vreme fusesem adversari, el luptînd cu cuconul Iordache Zavalidy, în jurul căruia se strînsese^elementele nemulţămite ale partidului, iar eu luînd poziţie pe faţă în rîndurile lui cuconul Vasilică Ştefănescu, care reprezintă tradiţia conservatoare şi al cărui grup n-avea nici un motiv să fie nemulţămit. Acuma ne împăcasem, făcusem alegerile împreună şl duşmănia era uitată. Dar, printr-o combinaţie locală, d-1 Nicodim nu mai avea să reprezinte marea proprietate, rămînînd în afară de Parlament; iar drept compensaţie, guvernul îl numise epitrop la Sfîntul Spiridon.
într-o sară, înainte de deschiderea Parlamentului, m-am dus acasă la d-1 Nicodim» Dumnealui stă în nişte case mari din strada Asachi, lîngă grădina de la Copou. L-am găsit pe cuconul Fanu după masă, s(cobindu-se în dinţi, cu căţeaua dinainte; iar lîngă ceaşcă, din care ieşea o aromă plăcută, stătea o sticlă neagră, ca un jandarm la post. După ce am comentat împreună cîteva incidente din timpul alegerii, am adus vorba pe departe de trebile statului, căutînd să trag tot profitul necesar fără să se simtă. D-1 Nicodim se uită la mine o clipă, sorbi cu putere din cafea, o umplu la loc cu lichidul din sticla neagră, apoi îmi spuse ameninţîndu-mă în glumă.
— Te-am înţeles.. Vrei să ţii un discurs...
— Aşa este, domnule Nicodim... pentru ce aş ascunde?
— Ai să vorbeşti la mesaj ?
— Deocamdată vreau să-mi spun cuvîntul asupra politicii generale... dar voi fi atent şi la diferitele proiecte de legi cu care va veni guvernul.
— Foarte bine... foarte bine... mă încuraja el.
Şi d-1 Nicodim, sorbi energic încă o gură din cafea, pe care o aduse iarăşi la nivelul de mai înainte cu ajutorul sticlei negre. Mă uitai la sticlă, pe a cărei etichetă, cu chenar lat, auriu, era scris cu litere la fel: „Fine Old Jamaica-Rum", Cafeaua, cu suprafaţă convexă, avea acuma un frumos menise.
— în Cameră — reluă d-1 Nicodim — e greu să vorbeşti... e mai greu decît crezi. Nu-i ca la întrunirile publice. Aici trebuie fond... mă-nţelegi, fond... aminteri...
Şi d-1 Nicodim îşi complectă ideea scoţînd din buze un sunet prea cunoscut, care trebuia să-mi dovedească ce însamnă în parlament lipsa de fond. Apoi, tacticos... dar sturt, strică meniscul cafelei.
— Despre fond nu mă îngrijesc, i-am răspuns punînd picior peste picior; eu... formele nu le cam cunosc şi... tocmai de asta...
— Ai dreptate. Formele joacă mare rol în elocvenţa parlamentară... Ai cetit Orator de Cicero ?
— Nu... am cetit biografia lui Demosthene...
— Biografie... n-^are a face... Să ceteşti pe Cicero şi retorica lui Quintilian, iar în Cameră să asculţi cu deosebită atenţie pe oratorii răi.
171
— Pe cei răi ? am întrebat surprins.
^— Da... da... pe cei răi... căci ei te învaţă mai bine decît cei buni. Un orator mare nu aduce mult folos. Dacă vei căuta să vorbeşti ca dînsul, toată lumea va cunoaşte că vrei . să-1 imitezişi apoi, dacă e prea mare, te descurajează chiar de la început. Pe cînd unul rău... ridicul chiar... poate să-ţi .servească de model prin defectele lui, prin lipsuri, într-un cuvînt, prin calităţile negative ale discursului, arătîndu-ţi cum nu trebuie să vorbeşti...
— Dar şi un orator bun...
— Crede-mă pe mine, zise d-1 Nicodim, nelăsîndu-mă să sfîr-şesc... Tache Ionescu mai mult îţi va strica... pe cînd Cristian, Fili-mon de la Giurgiu, Vîrloşteanu... iaca, Vîrloşteanu... E! să ai noroc să auzi pe Vîrloşteanu regulînd politica externă... nu-i vorbă că-i tot atît de interesant şi cSsnid.se ocupă cu cea internă... Dar pentru ce să ne ducem aşa de departe ? Să nu pierzi din vedere nici pe cuconul Vasilică Ştefănescu...
Şeful fiindu-mi desconsiderat, mă simţii jignit. îi plătii şi eU cu aceeaşi monedă :
— D-apoi că şi Zavalidy al dumitale...
Dar d-1 Nicodim îmi tăie brus!c ironia, întrebîndu-mă:
— Porţi monoclu ?
— N-am purtat şi nu voi purta... am răspuns eu înţepat, încă sub impresia descalificării oratorice a lui cuconul Vasilică.
— Foarte rău!... Monoclu este indispensabil pentru un orator parlamentar.
— Pentru ce ? am întrebat plin de mirare.
— El îţi dă o înfăţişare distinsă... o prestanţă, mă-nţelegi-.. care îţi măreşte încrederea în tine şi-ţi ajută la argumentare... da... da... la argumentare ! Iar cînd, în momente grele, îl înfăşuri pe deget în sfere concentrice, el concentrează atenţia adunării asupra punctului tău de vedere, dîndu-ţi un aer degajat, o lipsă de sforţare care aduce chiar pe membrii opoziţiei la aceleaşi sentimente cu tine. în sfîrşit... la perora»ţie e indispensabil. In-dis-pen-sa-bil!... Păcat... Mare păcat!
Şi d-1 Nicodim dădu peste cap ceaşca de cafea pe care cu puţin înainte o umpluse cu ,,OW Jamaica-Rum".
— D-apoi cînd triumfezi ?... zise d-1 Nicodim continuîndu-şi ideea şi ştergîndu-şi musteţile. Dacă nu priveşti adunarea prin monoclu... n-ai făcut nimic.
— Atunci pot să-mi cumpăr unul, am zis eu, pătruns de sentimentul răspunderii.
— Succesul îţi va fi asigurat... Am uitat să-ţi spun că trebuie să cîştigi, înainte de toate, simpatia adunării... aşa că, atunci cînd ai ajuns la tribună, privirea ta nesigură să găsească un răsunet cald în inimile reprezentanţilor naţiunii. Pentru asta, vei zăbovi mai mult în acea zi ia bărbier şi vei purta în şedinţă o frumoasă jiletcă. No-
172
tează acest amănunt. Un orator care nu inspiră simpatie e un orator mort, şi dumneata cunoşti proverbul: „Decît un orator mort, mai bine un măgar viu";
Tuşii şi-mi schimbai poziţia pe scaun...
— Am auzit că unii întrerup, zisei eu, pentru a deturna chestiunea.
— Da... au mulţi obiceiul ista... mai ales Lefteriu din Focşani. Ţi-i frică de întreruperi?
— Mi-i cam frică... căci îmi pierd şirul. Eu ori de cîte ori vor-best îmi învăţ discursul pe dinafară... exordiu... tratare... peroraţie... mai ales peroraţia o spun fără nici o schimbare; şi dacă cineva mă în...
— Să nu te descurajezi, îmi spuse d-1 Nicodim. Şi, luînd tonul unei teorii înalte : Trebuie să ştii de la început că sînt două feluri de întreruperi — d-1 Nicodim întinse mîna pentru clasificaţie — întîi, care vin din partea adversarilor şi al doilea, care vin din partea prietinilor...
— Cum, şi ei întrerup ? am întrebat indignat.
— Ascultă. Prin urmare, trebuie să-ţi dai seama mai întîi în care categorie intră întrerupătorul. Cunoscînd acest amănunt, ai şi rezolvat chestiunea. Dacă e un adversar — d-1 Nicodim figură adversarul prin degetul cel mare de la mîna stingă — şi vra să te încurce punîn-du-ţi o întrebare al cărei răspuns nu-i prevăzut în discurs, ori voieşte să te pună în contradicţie cu tine însuţi, ca să-ţi pierzi cumpătul, sau îţi aruncă înainte în mod perfid un an nenorocit... un '88 ori un '99... atunci opreşte-te un moment, fixîndu-ţi bine în minte cuvîntul la care ai rămas, uită-te la dînsul cît vei putea mai energic (aici monoclul e nepreţuit şi spune-i rar şi apăsat:   „Domnule Ies! Vă rog să aveţi puţină răbdare : sper că veţi fi satisfăcut ♦.. foarte satisfăcut" ... Şi, încreţind din sprincene, pui degetul în piept ca să priceapă adică că satisfacţia va veni numai de la dumneata. Sau : „Domnule Igrec, v-am ascultat cu atenţie ori de cîte ori aţi vorbit. Vă reclam aceeaşi bunăvoinţă şi din partea dumneavoastră. Sper că n-o să vă pară rău"... adică (domnul Nicodim îmi făcu cu ochiul) laşi să se înţeleagă că a comis o mare imprudenţă apostrofîndu-te. Ori şi mai simplu: „Daţi-mi voie... Daţi-mi voie!" Vei întrebuinţa aceste formule mai ales cînd întreruperea   va găsi un ecou, şi semne de aprobare, fie chiar răzleţe, vor răsuna în adunare; iar dacă ea va lăsa rece atît pe membrii majorităţii, cît şi pe ai minorităţii, atunci» uitîndu-te cu milă, îi vei spune clătinînd din cap : „Vă mărturisesc, domnule Zed, că nu mă aşteptam din partea dumneavoastră la astfel de întrerupere".
— îţi mulţămesc, domnule Ni...
— Nu mă-ntrerupe ! ... Dacă întrerupătorul este însă din acelaşi partid cu dumneata şi vorbele lui abundează în sensul ideilor dumitale, atunci urmează liniştit discursul aşa cum l-ai învăţat, adăugind puţin mai la vale : „cum foarte just a remarcat amicul meu, onoratul domnul En, căruia îi aduc mulţămirile mele chiar din acest loc". Tot
173
meşteşugul stă, prin urmare, să nu te încurci la clasificaţie : să mul-ţămeşti adică adversarului, care cu intenţii diabolîce vrea să te piardă şi să înfrunţi cu aspre observaţii pe amicul binevoitor...
— Dar preşedintele nu te apără? am întrebat eu, tulburat la gîn-dul că aş putea să-i încurc.
— Preşedintele e imparţial... zise cu sînge rece d-1 Nicodim. Şi, fiindcă ai adus vorba despre dînsul, îţi atrag luarea-aminte să te fereşti de digresii străine chestiunii la ordinea zilei. Altfel... de la spetele tale vei auzi cu spaimă un glas sacramental: „Vă conjur, domnule orator, nu răpiţi timpul preţios al adunării"...
— Mare comedie ! ... am zis scandalizat.
— La tribună să nu te urci sub nici un cuvînt fără o geantă plină de cărţi. Dar cînd vei ajunge aici, şi cel Piujţin trei sute de ochi... şi ce ochi! — nu uita că sînt şi ministeriali — cînd atâţia bărbaţi politici te vor fulgera cu privirea, o emoţie teribilă tej va cuprinde. Acuma e 'momentul critic. Rezultatul nu-1 pot prevedea... atîrnă de temperamjentul dumitale — eu am văzut însă multe... In cazul cel mai bun, picioarele ţi s'e vor tăia, la stomac vei avea un gol imens... în gîtlej vei simţi zvîcnituri, parcă s-ar zbate aici o fiinţă. .. şi, ce e mai rău, o tendinţă nestăpînită îţi va aduce aminte de chestiuni inexorabile. Iar cînd vei începe: „Domnilor deputaţi!" glasul îţi va fi străin şi necunoscut...
Scosei batista şi-jmi ştersei o sudoare rece ide pe frunte ...
— In asemenea caz recurgi la paharul cu apă pe care un aprod ţi-1 întinde respectuos apropiindu-se în vîrful degetelor, dar cu conştiinţa că ia parte şi el la trebile statului. Ei bine, domnule Vişi-nescu, ţine minte cuvintele mele ...
Mă aşezai pe scaun emoţionat şi mă uitai ţintă în ochii lui. în gît mi se ridicase un nod pe care-1 înghiţii...
— Nu te folosi de apă pentru a-ţi linişti tulburarea... Nu bea din paharul pe care uşierul în grandomania lui ţi-1 întinde ca o punte de salvare, dar care de la început aruncă un discredit asupra discursului dumitale; ci, înainte de şedinţă — după ce ai luat toate măsurile preliminare — treci la bufet şi pregăteşte-ţi acolo o băutură mai prezentabilă... un ceai cu rom... o cafea cu lapte... o şocolată sau simplu cacao... un capuţiner... o limonada, un grog, în sfîrşit — nu insist — o băutură colorată, pe care şeful uşierilor să ţi-o prezinte în mod solemn pe o tablă, cu şervet şi linguriţă, cu două-trei pahare şi cîteva păhărele...
Căzui pe gînduri, apoi întrebai:
— Dar giesshîlbler-ul nu-i bun?
— E bun şi giesshilbler-ul, îmi răspunde d-1 Nicodim, dar cu condiţie să ţi-1 servească cu sticla lui. E mai recomandabil însă o băutură cu linguriţa, căci linguriţa îţi va fi de folos şi în argumentare...
Aici d-1 Nicodim turnă o ceaşcă de „Fine Jamaica", o clăti binişor, ca şi cum ar fi preparat un amestec, o dădu peste cap, făcu o mică strîmbătură, după care mă întrebă :
— Ei, ce zici ?
1T4 *-        •............. -
— Ce să zic, domnule Nicodim ?.. • Nu mai zic nimic.
— Apoi, reluă el, în cursul vorbirii să nu te indignezi prea tare, nici să răcneşti prea vehement, cum face cuconul Ghiţă. Cînd se suie el pe tribună, fie pentru a combate o lege organică, ori pentru a a-proba o anulare de credit, faţa i se face vînătă, ochii i se injectează în sînge, părul i se ridică vîlvoi... şi ameninţînd cînd cu dreapta, cînd cu stînga, scoate accente pline de mînie, arătînd că mari catastrofe ne aşteaptă. Acest gen oratoric, pe lîngă că nu-i bun, e şi primejdios. Ţi se poate întîmplă ca împăratului Valentinian, cînd a ţinut un discurs violent deputăţiei Quazilor... Cunoşti istoria ?
— Cunosc... însă...
— Asta nu înseamnă că nu trebuie să te indignezi, căci uneori tactica opoziţiei e nesuferită, alteori procedarea guvernului, neînţeleasă. Dar indignarea s-o arăţi nu prin mugete sinistre ; vîră mînile în buzunări, sau numai două degete în deschizătura de la subsuoara jiletcii. Iar cînd banda ministerială va trece prin momente grele din pricina ironiei dumitale, afeetînd o nepăsare, uită-te în sus în bagda-die, avînd aerul că te inspiri de-acolo. Efectul e minunat! Apoi să nu te culci pe tribună, cum face Leon Voicu, dar nici să nu imitezi pe cei cîţiva oratori peripatetici, care, încrucişîndu-şi braţele cu emfază, păşesc rar şi cadenţat de la dreapta spre stînga şi de la stînga spre dreapta, lăsînd să se înţeleagă prin plimbări pe balustradă ce mare artă oratorică posed. Nul... Mijloacele extreme nu sînt bune... ci, în picioare, drept ca o statuă antică, maiestos ca Jupiter Olimpicul, arunca4 săgeţile tale liniştit, fără cruţare. Nu te uita!... loveşte cu sînge rece... dar sigur. Iar dacă ai nevoie de mişcare... învîrte monoclul sau mestecă cu linguriţa...
Mă gîndii de la ce magazie să-mi cumpăr sticla...
— Se întîmplă uneori să nu poţi plasa dis'cursul nicăiri... căci secţiunile, grăbite, trimet discuţia la delegaţi, aceştia, tot atît de iute, o amînă în şedinţă publică, iar aici... ministrul respectiv se ridică încruntat şi anunţă că nu admite nici o vorbă... Ori, dacă vei îndrăzni să propui vreun amendament... îşi dă demisiunea. în asemenea caz va trebui pur şi simplu să-ţi înghiţi discursul, căci nu cred că vei provoca o criză ministerială...
— O! Nul...
— Fie că vei vorbi însă la mesaj sau la un proiect de lege, în discuţie generală sau la cea pe articole, la buget sau la politica specială a guvernului, în chestie personală s'au la una de regulament: prealabil sau în fond, fie că vei dezvolta o interpelare ori vei face o simplă comunicare — într-un cuvînt, de vei ţine un mare discurs sau unul mai mărunt, nu uita să vorbeşti ceva de politica engleză şi să prezinţi o statistică...
Un fior de groază mă străbătu la auzul acestei recomandaţii.
— Fără aceste două lucruri, urmă d-I Nicodim, discursul va ieşi searbăd şi nu va fi apreciat; şi, dacă vei trage cu urechea prin culoare sau la bufet, după ce prietenii îţi vor fi strîns mîna cu căldură în incintă, vei auzi aceste comentarii:
— Bine a vorbit amicul Vişinescu. Da... da... are mare talent. Păcat că n-a spus nimic de politica engleză! Şi nici nu ne-a dat o statistică. — Apropo... cunoşti vreun englez?...
Mă gîndii adînc :
— Nu cunosc decît pe Harry, antreprenorul...
— Nu, frate, zise enervat d-1 Nicodim. Nu te întreb de cunoştinţe personale... un nume ilustru...
— Dar win.
— Lasă pe Darwin în pace, zis'e d-1 Nicodim cu blîndeţe. Aici nu e vorba de maimuţe, ca să ai nevoie de dînsul. Trebuie miniştri... oameni de stat.
înţelesei ce vrea d-1 Nicodim şi mă ruşinai tare de prostia mea.
— Trebuie să citezi, zise el, oameni politici, de exemplu... Beaconsfield. .. Balfour... Chamberlain...
Repetai şi eu fără voie în gînd : „Beaconsfield, Balfour, Chamberlain".
— Cred că cunoşti politica engleză?...
— O cunos'c... dar, dacă trebuie, voi mai învăţa-o... am răspuns eu.
— Numaidecît, zise d-1 Nicodim. E bine să aminteşti şi cîteva legi pe care perspicacitatea dumitale te va povăţui să le iei, după natura discuţiei. De pildă... poţi cita... Anti-corn-law27 dacă va fi o discuţie economică... sau Income-Tax28 la una financiară. Cînd vei vorbi de administratorii de plăşi sau de organizarea comunală, vei pomeni pe... Local Government .. iar în chestiile constituţionale... Petition of right™ ori un Desaffection-bill* e foarte potrivit. Apoi, pe ici, pe colo, cîte un commonlaw32... un labour-party33... pronunţate cît mai stropşit... dau un lustru deosebit cuvîntării...
Un moment îmi păru rău că m-am băgat în astfel de treburi... Rămăsei pe gînduri ,• apoi am zis :
— Nu te supăra, domnule Nicodim... mi-aduc aminte că mai anii trecuţi s-a discutat la Cameră legea luminărilor de ceară. Tata a avut pe vremuri o pris'acă, şi în casa noastră a înflorit cîtva timp industria luminărilor. Parcă văd şi acum scara de cane părintele meu — Dumnezeu să-1 ierte — lega fitilurile. Poate aş fi luat şi eu cuvîntul... dacă aş fi fost pe atunci deputat... Ei bine, cum ar fi trebuit să leg luminările de ceară de numele lui Beaconsfield sau de al lui Chamberlain?
Aici d-1 Nicodim zîmbi cu milă şi, turnînd o ceaşcă de „Fine Old Jamaica Rum", o dădu de duşcă, zicînd :
— Foarte simplu... Mai ales că-i o chestiune arzătoare.
27 Legea împotriva taxelor de import la grîne (engl.).
28 Impozit pe venit (eng.).
29 Administraţia locală (engl.).
30 Petiţia drepturilor (engl.).
31 Proiectul de lege privitor la nelealitate faţă de stat (engl.).
32 Dreptul civil (engil.).
33 Partid laburist (engl.).
176
— N-ai fi bun să-mi arăţi cum?
— De ce nu? 4 t M-am aşezat bine pe staun,  pentru ca sa nu scap   furnic din
această lecţie de parlamentarism. Domnul Nicodim se căută prin buzunare, scoase o batistă, care-şi împlini bine misiunea, apoi îşi întinse picioarele sub nuasă...
— In Anglia, începu el... căci Anglia e ţara clasică a parlamentarismului. .. încă de la Magna Charta Libertatum, sau, mai exact vorbind, de cînd au căpătat bilul drepturilor, totdeauna guvernele au fost expresia unui curent din opinia publică. Acolo nu merge. Cele două partide de guvernămînt reprezintă două mari idei — vorbesc bineînţeles de chestiunile economice — torii, care-s protecţionişti... sînt pentru industriile naţionale... vigii.... mai mult liberi-sthim-bişti... nu cunosc graniţe economice. Laissez faire, laissez passer . Ei, acuma luminarea de ceară este o industrie na.ţională ?
— Este... am zis eu cu convingere.
— Bine. Prin urmare, dacă este, lucrul e simplu. Arăţi că trebuie încurajată... şi aici te raportezi la politica protecţionistă engleză, înţelegi acuma cum ai să pui chestiunea...
Mare lucru nu înţelesei, dar de ruşine afirmat că înţeleg,
— Prin urmare, vezi că se poate face legătură ?
— Văd... dar oricum... e greu.
— Apoi... despre ce era vorba ?... A! Da !... Să nu pierzi din vedere să prezinţi o statistică pe care vei anunţa-o astfel: „Am evut curiozitatea să-mi arunc ochii pe cîteva cifre şi, fiindcă rezultatul mi s-a părut interesant, să-mi permiteţi, domnii mei, să vi-1 fac cunoscut şi dumneavoastră...
— Şi asta, pentru orice lege ?... am întrebat eu.
— Pentru orice lege, zise conul Nicociim, trăgîndu-şi picioarele de sub masă.
— Fără excepţie ?
— Fără.
— E greu, domnule Nicodim, am încheiat eu descurajat, cuprins de oroarea pe care mi-au inspirat-o totdeauna cifrele.
— Te înşeli... nu e greu de loc, zise domnul Nicodim. Iată, de exemplu, pentru luminările dumitale...
Şi, zicînd astfel, el se lăsă iarăşi pe speteaza scaunului. Eu îmi concentrai din nou toată atenţiunea...
— Socoteşti mai întăi numărul bisericilor, atît rurale, cît şi urbane, fără să uiţi cele două mitropolii... Calculezi apoi — se-nţelege, cu aproximaţie — numărul luminărilor întrebuinţate de fiecare din ele... faci suma totală finind lia mînă ce trebuie, o împărţi prin numărul fabricanţilor şi al pîngarilor... iar din rezultatul final stoţi concluzia economică necesară...
— E foarte greu, domnule Nicodim, am declarat fără nici o rezervă, spăriat de atîtea calcule.
34 Lasă să se facă, lasă să treacă! (fr.). 12 — Opere alese
177
— Dacă vrei glorie...
— Cu politica engleză să zicem că voi ieşi eu la un capăt... dar la statistică mă simt incapabil.
Domnul Nicodim îmi arată printr-un gest că n-are ce-mi face.
Tăcurăm amîndoi. O mare descurajare mă cuprinse. Văzui că nu voi figura printre oratorii Parlamentului. Şi, cum stăteam cufundat în tristeţa, uşa din fund se deschise, şi o fată tînără, cu pestelcă aibă, mă trezi din gîndurile mele negre. Ea veni înspre masă, dar domnul Nicodim îi făcu un semn uşor cu mîna spre ieşire, zicînd :
— Mai lasă-le. Şi turnînd apoi o ceaşcă de rom, se adresă cătră mine: — Nu pierde curajul. Toate la un loc privesc pe un orator perfect. Ţii mumiaidecît să fii perfect?
— Perfect nu... dar... dă...
— Am înţeles. Atunci îţi trebuie statistică.
— Dar dacă nu vorbeşti de loc... cum eşti privit ?
— Ca un membru al majorităţii.
Pentru moment, mă oprii la această situaţie.
— în tot cazul, îţi mulţămesc, domnule Nicodim... voi căuta să urmez sfaturile dumitale... am zis fără convingere.
— Politica, reluă el, nu-i uşoară, nici plăcută. Vei avea multe neplăceri. Să nu uiţi... cine face politică trebuie să înghită în fiecare zi o şopîrlă vie... pe care adeseori ţi-o prezintă cel mai bun prietin.
Mă ridicai să plec. Mi-am luat rămas bun, iar el îmi strînse mîna cu putere :
— Dacă vei mai avea nevoie de mine, sînt la dispoziţie...
— Mulţămesc, cucoane Fanu, eşti foarte bun... Cînd am ajuns la uşă, el mi-a strigat...
— Nu uita politica engleză!...
— Nu... nu...
Am ajuns acasă trist şi descurajat, gîndindu-mă mereu la luminările de ceară. Iar glasul domnului Nicodim mi-a răsunat multă vreme în urechi, ca o ameninţare :
„Nu uita politica engleză!"
TRIBULAŢIILE UNUI AVIATOR
Memoriei iui Aurei Vlaicu
Dintr-o ţară îndepărtată, am primit o scrisoare. Un cunoscut, cu care m-am întîlnit pentru întîia oară, sînt acum cîţiva ani, la apele de la Karlsbad, îmi povesteşte istoria unui navigator aerian, care a sfidat înălţimile cerului, dar care cu mai mult curaj încă a înfruntat nedreptăţile oamenilor. Şi noi avem aviatori. Cît de mîndru m-am simţit că în ţara noastră nu s'e petrec astfel de lucruri! Fiindcă aviaţia e acuma la ordinea zilei, am socotit nimerit să public scrisoarea. Numele ţării nu-1 spun, din simpatie pentru amicul meu...
Cred că şi gazetele de la voi au publicat triumful aviatorului nostru. Cînd scriu aceste rînduri, el s'-a ridicat la 200 m, străbătînd 30 km în 15 minute.
Cum a ajuns la această înălţime?
Prin luna octomvrie a anului trecut, ne găseam cîţiva amici la un otel, în capitala regatului. Venise poetul nostru de peste munţi, şi noi eram veseli: venirea lui ne produce totdeauna mare plăcere. El ne spuse că a adus cu dînsul un prietin care a inventat o maşină de zburat. Ne^a povestit că e fecior de ţăran de prin părţile locului, că e inginer de la Şcoala politehnică din Munchen, că e un spirit inventiv şi are mai multe invenţii, că altceva nu ştie nimic, că a stat într-o fabrică de automobile unde a perfecţionat un motor cu care a cîştigat premiul întîi la „cursa prinţului Henric", că a făcut mai multe aeroplane, dintre care cel dintăi se păstrează şi astăzi la Universitatea din Mtlnchen, iar noaptea nu visează decît roate, şuruburi şi mutelci35. în urmă, poetul ne-a propus să mergem la dînsul. Ne-am suit la rîndul al treilea al otelului.
Cînd am intrat în odaie, un băietan stătea gînditor la geam. Se vedea bine la ce se gîndea. El ne-a strîns mîna lipindu-şi picioarele unul de altul şi plecîndu-se adînc la fiecare din noi. Pe dulap, într-o
35 Mutelcă — piuliţă
178
179
1
pînza liliachie, se ascundea un obiect colţuros ? iar pe pat, o pînza neagră acoperea o formă identică de dimensiuni mai mici. Tînărul a dezvălit modelul miai mic. O jucărie minunată se înfăţişă privirilor noastre. Ne-am uitat în tăcere la roţile şi roticelele făcute meşteşugit cu briceagul, la pînza trandafirie care acoperea două aripi, la aţele galbene ce se îmbinau ca funiile unei corăbii, la helicele de carton ce străluceau ca argintul. Vedeam pentru întîia oară un aeroplan şi, cu toate că în miniatură, eram încîntaţi. Iar cînd unul dintre noi 1-a întrebat dacă aparatul zboară, tînărul a răspuns indignat: ,,„Se-nţelege că zboară". Şi, ca dovadă, în sala otelului ei a dat drumul maşinii. Dar lipsa de spaţiu i-a împiedecat zborul, şi aoaratul s-a lovit cu putere, oprindu-se în părete. Am hotărît atunci ca cel mai cu trecere dintre noi să aducă la cunoştinţa guvernului invenţia tînăru-lui, căci poetul venise de peste munţi anume pentru asta...
A doua zi, afară din oraş, am făcut experienţă. Aparatul a zburat în toate direcţiile şi, deoarece era un spectacol curios, un lucrător a apărut şi el să privească, apoi a venit altul, pe urmă a alergat un copil, două femei au ieşit din oasele învecinate, şi toţi s-au oprit la o anumită distanţă, uitîndu-s'e cu atenţie şi cu oarecare respect.
Cînd ne-am întors, am aflat că prietinul nostru se adresase unui consilier aii tronului, „care mai prevăzuse încercări de acestea" şi lucrul nu-i făcuse impresie. Atunci unul dintre noi a spus: „Să găsim un om de treabă şi serios", şi fiecare am căzut pe gînduri căutîndu-1. La cîţiva ne veni deodată acelaşi nume : să ne adresăm ministrului instrucţiunii. Şi un deputat, care era cu noi, îşi luă însărcinarea să-i aducă lucrul la cunoştinţă. A vorbi pe atunci de baloane cu cîrmă, de aeroplane, mai ales indigene, era ceva cam riscat: prietinul nostru îşi dădea samă cînd se îndrepta spre casa Ministrului. Cu liniştea care nu-1 părăseşte  niciodată, cu severitatea lui  blîndă pe figură, acest om bun a ascultat cu luare-aminte, fără silă, fără afectare. A consultat un carnet, a însemnat ceva în el, apoi a designat o oră şi o zi cînd va veni să vadă aeroplanul. In parcul expoziţiei eram cu toţii în ziua fixată, iar tînărul dle peste munţi adusese amîndouă modelele. Dar ceasul hotărît sosise, ministrul nu se arăta, şi lucrul părea nenatural. In sfîrşit, a venit. Ne-a rugat să-1 iertăm de întîrziere, deoarece a fost reţinut la Sinod, „unde a avut loc o   şedinţă cam furtunoasă". Apoi ministrul a întrebat pe tînărul de peste munţi în ce se deosebeşte aparatul lui de al celorlalţi inventatori ,•  iar tînărul a răspuns cuviincios că în principiu nu-i diferit,  fiind monoplan,  dar în construcţie e mai simplu şi-n greutate mult mai uşor. Va putea deci lua mai multă benzină şi prin urmare va sta mai multă vreme în aer,-apoi are două helice şi cîrma înainte, iar locul pilotului e dedesubtul axei centrale, în legătură strînsă cu centrul de greutate, care dă aparatului o stabilitate perfectă. Fiindcă Bleriot trecuse pe atunci cu mo-noplanul său Canalul la Manche, tînărul de peste munţi încheie că el va trece cu maşina sa Marea Mediterană. Apoi aparatul a zburat la dreapta, la stînga, a lunecat înainte ca o săgeată, s-a învîrtit de jur-împrejur. Şi, ca să facă o ultimă dovadă, inginerul a întors aeropla-
1 nul cu faţa spre pămînt, i-a atîrnat ceasul lui de buzunat şi M-a arun-
I cat în aer; iar aparatul s-a întors în poziţia lui naturală, cu toată
ii greutatea balastului, şi; maiestos, a căzut lin spre pămînt. Atunci mi-
1 nistrul a declarat: „Pentru mine e probant".
1 Cînd am venit în oraş, vînzătorii de ziare strigau ; „Afurisenia
1 ministrului instrucţiunii!" Aşa era. De la Sinod, unde avusese loc o
I «aimoasă şedinţă, ministrul venis'e direct să vadă  aeroplanul, măcar
1 că ieşise de-acolo „afurisit". Nu ne-am înşelat cînd îl alesesem: ne
I dovedise încă o dată că-i om de treabă şi serios...
I' Peste puţin timp, ne-am adunat din nou, tot în acelaşi loc. Era
I de faţă acuma ministrul  de război cu  secretarul său  general, apoi
I alţi doi miniştri, cîţiva generali, primarul capitalei şi doi specialişti,
i Ca să aduni la un loc atîţia oameni miari nu era lucru uşor, dar aero-
I planul cîştigase admiratori zeloşi. Impresia a fost puternică şi de astă-
I dată. Ministrul de război hotărî ca aparatul să se construiască în ar-
I senalul armatei, găsind şi formula: „comandă deschisă pentru expe-
I rienţe". Ministrul lucrărilor publice asigură inventatorului un salar la
I departamentul său. Au mai urmlat şi alte şedinţe, înaintea altor feţe
I ilustre, şi în curînd se ştiu în oraş că de dincolo de munţi a venit un
I tînăr inginer cu o maşină inventată de dînsul, care zboară frumos în
I toate direcţiunile. Dar intrarea în arsenal întîrzia,  iar ministrul de
| război, interim numai la acest departament, trebui să facă loc pe acea
| vreme unui titular; aşa că n-a trecut mult şi aeroplanul a fost uitat.
| Şi, pe cînd inginerul nostru nu-şi găsea astîmpăr, căci zilele treceau
f, goale una după alta, într-o sară, cînd el şi poetul,   ce-i servis'e de
1' mentor, stăteau întinşi pe paturile din otel, un aghiotant al prinţului
[, moştenitor îi pofti la o audienţă. Noaptea, inginerul, după obiiceiul
\' lui, a visat o roată, de astă dată mai mare, iar dimineaţa poetul i-a
l rechiziţionat un rînd de haine negre, şi amîndoi au pornit la Palat.
[• S-a întîmplat ca aici să fie.şi primul-ministru care, înainte de a lua o
\ hotărîre definitivă, a însărcinat pe directorul-general al Căilor Ferate
| să vadă maşina.
f Ne-am adunat din nou în parcul cunoscut — unde fiecare din noi
> începuse să aibă amintiri. Totul atîrna acuma de un cuvînt. Dacă
> cumva şi directorul „mai văzuse de acestea"? Dar nu!... A dovedit ': că-i om de ispravă. Nu 1-a privit pe tînărul inginer c-un ochi indife-j* rent, nici n-a văzut în el inventator de duzină, ci s-a uitat la aparat : cu interes şi a spus cu convingere celor de fa.ţă : „Va zbura cu sigu-I ranţă. Dacă aş avea bani, i-aş da eu imediat". In urma acestui raport, < primul-ministru a făcut o s'crisoare colegului său de la Război, spu-; nînd că aeroplanul să se construiască în arsenal, sub direcţia inven-
' tatorului şi cît mai urgent. Iar Ministrul de război a acordat inginerului un credit de 2000 de lei pentru construcţia maşinii. In sfîrşit, lucrurile se limpeziseră !...
Inginerul s-a prezentat la arsenal, însoţit de deputatul orotector, trecut şi el în adresa Ministerului de război. I-a primit un înalt funcţionar, care a cetit hîrtia, s-a uitat la amîndoi, apoi a zis :
180
181
1
— Aici nu-i fabrică de aeroplane.
— E ordinul ministrului, a spus deputatul.
— Dumneata ai mai făcut aeroplane ? a întrebat funcţionarul înalt pe deputat.
— Nu... n-am făcut.
— Atunci să nu vorbeşti!...
In urmă, înaltul funcţionar s-a adresat inginerului:
— Poate dumneata nu ştii ce-i un aeroplan...
— Ştiu, a răspuns inginerul fără convingere, căci el totdeauna e timid cînd vorbeşte cu „un domn mare".
Dar funcţionarul înalt i-a explicat ce e un aeroplan, i-a spus că zboară cu motor, că-i trebuie pînză, că la arsenal nu-i fabrică de pînză.
Cei doi s-au sculat să plece.
Atunci înaltul funcţionar s-a uitat din nou pe adresa superiorului şi i-a reţinut. A admis' ca aeroplanul să se facă în arsenal, dar I-a asigurat pe inginer că nu va reuşi. Pentru ce ? Pentru că şi el — funcţionarul înalt — a făcut o invenţie, care a reuşit foarte bine pe hîrtie, dar cînd s-o vîre în tun, nu s'-a potrivit de loc. Prin urmare, aeroplahul nu va zbura...
Inventatorul îşi luase o înfăţişare tristă...
— Şi ce rniotor vrei să întrebuinţezi? a întrebat înaltul funcţionar.
Inginerul a spus numele fabricii...
— Nu-î bun. Să iei mai bine motorul... cutare... Şi f reacţionarul i-a recomandat altă marcă.
—1 Cîţi cilindri arie ? a întrebat repede inginerul.
— Cilindri?... Asta nu ştiu... dar e foarte bun.
A doua zi inventatorul a intrat în arsenal. A comandat materialul şi a început executarea. Trebuia însă motorul. Inginerul s-a adresat Ministerului de Război, ca pentru un lucru de la sine înţeles. S-a delegat atunci un înalt demnitar din minister să cerceteze.
— Ce mai vrei, ^domnule ? a întrebat demnitarul înalt.
— Vreau să comandaţi motorul...
— Ce motor?
— Pentru aeroplan.
— Cum, îţi trebuie şi motor?
Inginerul n-a răspuns, dar, timid cum e, s-a simţit vinovat.
— Cînd ai fost primit în arsenal — a continuat înaltul demnitar — ai spus că motorul te priveşte pe dumneata...
— N-am spus niciodată, domnule general....
— Ai spus', domnule! Să nu vorbeşti...
— Eu n-am parale!...
— Dumneata vrei să ne înşeli, a strigat demnitarul înalt şi, fără să mai spuie ceva, a intrat furios în minister...
Aici s-a căutat scrisoarea primului-ministru, dar în ea nu se vorbea nimica de motor, ci numai de aeroplan, aşa că inginerul a fost refuzat scurt...
182
Noi intervenţii, noi alergări. înţelesese primul-ministru şi motor, ori numai aeroplan ? Aceasta era chestiunea. Fiindcă primul-ministru înţelesese însă aparatul complect, Ministerul de Război a fost nevoit să admită şi el motorul. Dar o piedică înlăturată, alta îi luă imiediat locul. Motorul trebuia cumpărat în Franţa. Pentru asta, era nevoie ca inginerul să plece la Paris, ca să-1 încerce la faţa locului şi să-1 probeze, întîi, fiind vorba de banii ministerului, şi al doilea, de vifaţa aviatorului. Şi inginerul s-a adresat iarăşi Departamentului Războiului. De astă dată i s-a opus un non possumus categoric. Drumul la Paris nu era prevăzut nici în scrisoarea primului-ministru, nici în instrucţiile lui ulterioare. Şi, pentru că inventatorul acesta avea fel de fel de pretenţii, unele mai absurde decît altele, s-a renunţat de astă dată să se mai consulte primul-ministru, căci — mai ştii! — te ponaeneşti că admite şi drumul la Paris. Din nou alergări, din nou intervenţii. Tînărul inginer a bătut cu amicii lui pe la uşile tuturor ministerelor şi, au multă jenă, a ajuns iar la şeful guvernului, căruia i-a înaintat următorul act:
„Că el, N. N., inginer, se obligă să întoarcă statului toţi banii cheltuiţi de Ministerul de Război cu salariul său şi construirea aeroplanului ; iar dacă statul va voi să-i cumpere invenţia, el se obligă s-o vîndă cu 30% mai ieftin decît i-ar oferi alţii".
Dar şeful guvernului n-a primit această învoială, spunîndu-i că statul îi pune la dispoziţie tot ce-i va trebui, fără a-i cere vreo obligaţie din parte-i Şi, drept concluzie, l^a trimes din nou la Ministerul de Război. Acesta a rămas surd la cererea inginerului. Să se ducă la Paris ?... Dar cine nu ştie că Parisul e un oraş de petrecere ? Nu ! Asupra acestui punct ministerul era hotărît să nu cedeze. O lună de zile trecuse de cînd Departamentul Războiului admisese în principiu că aeroplanului îi trebuie şi motor, şi inginerul nostru era tot în capitala regatului. Atunci el fu sfătuit să se adreseze din nou ministrului instrucţiunii. Se ştie că ministrul pomenit e un mare risipitor al banului public — aceştia e defectul său.    Aici imediat i s-au pus la dispoziţie banii necesari  şi inginerul, cum era grăbit, a doua zi a şi plecat la Paris, unde, urjupreună cu ataşatul nostru militar, a făcut preţul şi a stabilit condiţiile : motorul trebuia comandat, iar timpul necesar pentru executare era de 6 săptămîni, calculat din momentul primirii banilor. Dar Ministerul de Război era, pe atunci, se vede, în mare criză de bani, căci   inginerul nostru s-a întors din Paris în ziua de 24 dechemvrie, iar costul motorului, 12.000 de lei» a fost trimes la 15 fevruarie a anului următor. Nu-i vorbă, şi enormitatea preţului poate fi o scuză. „Douăsprezece mii de lei, domnule!" Pe de altă parte, fabrica, văzînd atîta îniîrziere, a socotit probabil că nu-i mare nevoie de motor, şi-n loc de 6 săptămîni, timpul normal de constnicţiune, i-a trebuit 3 luni  şi jumătate, aşa că motorul a s'osit la arsenal în ziua de 29 mălin vremea asta, aeroplanul se construia in admiraţia mecanicilor şi a lucrătorilor pentru meşteşugul inventatorului, care, el însuşi lucrător, muncea alături cu ei de dimkieaţă pînă sara. Zi cu zi ma-
133
şina se înfăptuia, în uimirea soldaţilor şi a ofiţerilor, care înţeleseră cu toţii că tînărul inginer e meşter mare cu capul şi cu mîna. Dar funcţionarul înalt nu uitase că invenţia lui nu se potrivise la tun şi, pentru a scuti arsenalul! de chidltulidiile zadarnice ale aşa-zi-sului aeroplan, a făcut omul tot ce i-a stat în putinţă. Ministerul acordase 2.000 de lei pentru construcţie; înaltul funcţionar i-a repartizat precum urmează: o parte pentru amortizarea 'maşinilor, alta pentru uzura lor, a treia pentru pliata localului, a patra pentru salariul lucrătorilor şi în sfîrşit ultima, pentru materialul întrebuinţat. Suma de 2.000 de lei s-a terminat aproape mai înainte de a se începe lucrarea, iar inginerul a cerut altă sumă, arătînd totodată şi chipul cum s-a făcut repartiţia banilor. Lucrul a ajuns pînă la urechea primului-ministruMinisterul de Război a intervenit, repartiţia a fost stricată. Dar înaltul funcţionar ţinea numaidecît ca tînărul inginer să nu se fiacă de rîs păn' la sfîrşit. A întrebuinţat deci alt sistem, doar îl va face să părăseas'că arsenalul, ducîndu-se peste munţi, de unde venise. Dacă dl alegea un lucrător bun, imediat, din ordin superior, acesta căpăta o însărcinaire în direcţia opusă arsenalului ; dacă-i trebuia un loc pentru construire şi îl ochea în anumită parte, îndată cîţiva soldaţi împingeau acolo nişte pompe sau oarecare maşini de rebut. Şi, convins' că aeroplanul ce se făcea în arsenal e o mare prostie, căci invenţia cu tunul îi sta vie înainte, funcţionarul înalt nu s-a scoborît măcar o singură dată să vadă şi el ce fel de maşină s'e lucrează acolo...
Dar, inginerul lucra mereu, aeroplanul se desăvîrşea, iar banii statului £e cheltuiau. Atunci înaltul funcţionar a recurs la mijloace mai drastice. Cînd tînărul inginer se înfăţişa la biroul său, pentru a-i prezenta modelele pieselor, funcţionarul înalt, care nu venise niciodată să vadă cum lucrează, îi spunea pentru încurajare : „Habar n-ai ce-i un aeroplan! Ai venit aici să ne prosteşti şi să te faci că lucrezi, ca să iei leafă." Toate acestea erau spuse faţă de marturi, ba, dacă trebuie să fim drepţi, tocmai aceste momente erau mai căutate. De multe ori, de foarte multe ori, tînărul inginer a venit la deputatul lui, galben la faţă şi tulburat, dteclarînd că nu se mai duce la ars'e-nal, că el nu pricepe ce are cu dînsul şi că... — trebuie să spunem lucrul — se teme să nu i se taie vreo sîrmă sau să i-ste strice motorul, pentru ca să nu izbutească. Şi cînd lucrătorul lui cel mai bun a fost ştrefuit cu 20 de lei, pentru că făcuse un şurub mic, fără model, nenorocitul inventator a venit disperat la cunoscutul lui, deputat din majoritate, cu lacrămi în ochi şi cu şurubul în buzunar, spu-nîndu-i că el voieşte să plece acasă, fiindcă „nu inspiră nici un respect"... Dar prietinul său nu 1-a lăsat să facă una. ca asta şi, ducîndu-se la Ministerul de Război, a adus încă o dată la cunoştinţa marilor demnitari cum e tratat inginerul în arsenal, iar ca dovadă a prezentat şurubul vinovat. Din nenorocirey încă nu se uitase aici că apărarea naţională fusese slăbită atunci cînd „douăsprezece mii de lei, domnule", se trimisele în ţară străină, pentru fflea-
I f
cui de motor, şi plîngerea deputatului, nu găsi nici un ecou, afară doar că el fu aproape Insultat, pentru că se interesa atîta de soarta aeroplanului şi de necazurile inventatorului.
In aşa dispoziţie sufletească şi cu astfel de ajutor a fost lucrat în arsenalul armatei primul aeroplan naţional.,.
Ei, tinere inginer, dacă ai fi avut un nume greces'c, şi-n loc să te fi născut din oameni de treabă în satul tău din munţi, ai fi fost feciorul unui nobil scăpătat; dar mai ales' dacă ai fi venit aici c-o inepţie, în loc de maşina cu care ai zburat atît de frumos — atunci... o, atunci cu totul altfel ai fi fost primit!...
Dacă n-ar fi îintîmpinat atîtea piedici, aeroplanul ar fi fost gata demult, iar experienţele, în loc să înceapă pe la mijlocul lui iunie, ar fi avut loc chiar la începutul lui martie, adică înainte ca aviatorii străini să fi făcut atîtea progrese. Şi trebuie să se ştie că el n-a fost în vreo şcoală de piloţi, nu s-a suit pînă atunci într-un aeroplan, nici n-a stricat mai multe maşini, ci a zburat cu primul aparat. Mulţămită lui, ţara noastră a intrat şi ea în rîndul ţărilor care au făcut nobile sforţări pentru a pune înălţimile albastre la dispoziţia omului cutezător...
Astăzi însă lucrurile s-au schimbat. Elita socială îl îmbrăţişează, mari demnitari şi înalţii funcţionari se grăbesc să-i strîngă mîna cu căldură, iar Ministerul de Război Ta pus pe tablou pentru a fi numit „cavaler al Coroanei"....
După ce aeroplanul a fost terminat, a avut un concurent primejdios. Contele Z.r concurentul de care vorbim, e posesorul unui aparat Ble-riot, sau, mai exact vorbind, în hangarul său, mai multe monoplane din această fabrică aşteaptă să-şi ia zborul în imensitatea abisului azuriu. Lupta era cam inegală, întrucât inginerul nostru nu posedă decît o singură maşină, ba încă şi aceea făcută de dînsul. Cînd tînărul inventator a ieşit cu aeroplanul său să facă experienţe, a venit şi contele cu monoplanul său, pentru ca să zboare. Contele e îmbrăcat în costum de aviator : bluză de catifea, încheiată pînă la gît, pantaloni de aceeaşi calitate, strînşi pe glezne, după forma piciorului, în cap bonetă neagră, legată sub bărbie, mănuşi de piele de castor pe mîni. Toate precauţiunile sînt luate, căci la înălţime mare vînturile sînt puternice şi frigul e simţitor. „Să te vedem, domnule inginer!" a strigat contele ironic, azvîrlindu-i o mănuşă. Inginerul s-a suit pe maşină, dar „nu-i cunoştea încă năravul", aşa că n-a putut zbura. Contele însă, după ce a alergat o bucată bună pe platou, s-a ridicat la o înălţime de 2 metri. Şi, după ce a făcut mai multe viraje păstrînd cu multă siguranţă distanţa de la pămînt, a aterizat şi, sprinten, a sărit din aparat. In ziua aceea toate zia-
134
185
rele au anunţat că contele a zburat, iar inginerul a fost oprit clin pricina vîntuikii. Asupra contelui vintul nu avusese nici un efect. Noaptea inginerul n-a putut dormi de necaz, şi cînd în ziuă a aţipit, a vis'at două-trei roţi stricate. A doua zi concursul a continuat. Contele a zburat deodată pînă la 5 metri înălţime, şi repede s-a scoborît, inspectîndu-şi maşina dacă nu s-a stricat undeva. Un tunet de aplauze izbucni cînd atinse pământul. Dar inginerul nu s-a lăsat nici el, şi învîrtind mînios de motor, s-a ridiat la 20 de metri înălţime, străbătînd mai mulţi kilometri în distanţă. Contele s-a uitat mirat, apoi s-a suit şi el pe maşină, cu mai puţină grabă de astă dată. Motorul a început să duduie vijelios, şi 3 metri de înălţime au fost atinşi. Noaptea inginerul a dormit cum se cuvine, iar contele a avut o mică insomnie.
In sfîrşit, în ultima zi a duelului, contele s-a ridicat în văzduh la o înălţime de 15 metri. Fie că fus'ese o eroare de manevră, fie că triumful era prea manifest, toţi au băgat de samă că contele nostru era foarte emoţionat. Dar inginerul, care mai deprinsese ceva din năravul aeroplanului său, a pornit deocamdată pe pământ, apoi, înfigîndu-şi bine boneta pe cap, s-a ridicat în aer, întîi mai pe jos, apoi din ce în ce mai sus, a ajuns* la 50 de metri, pe urmă la 100, iar de aici a pornit drept în sus pînă la 200 de metri, de unde a luat-o în linie dreaptă. Zgomotul motorului se auzea tot mai încet, maşina se vedea mică de tot, cît modelul cu care venise de peste munţi, iar la un moment dispăru din ochii privitorilor. Şi cînd aeroplanul nu s'-a mai văzut de loc, contele zise :
— N-are stabilitate.
Dar un lucrător, care zi cu zi lucrase la maşina ce plutea acuma cine ştie pe unde, a răspuns :
— Ce stabilitate, domnule ? Nu te uiţi că nu se mai vede ? •— Dumneata să nu te amesteci aici!
— Asta-i... a răspuns* lucrătorul în limbajul său democratic.
— Mi se pare că eşti cam obraznic.
— Fă şi dumneata aeroplane ca domnul inginer şi pe urmă în-trece-te cu dînsul... a zis lucrătorul.
Aici n-a avut dreptate. Contele n-are nevoie să facă aeroplane, căci dumisale, dacă-i trebuie, le cumpără. Să le facă inginerul, care n-are parale, căci el aşa e învăţat. Cînd a inventat o membrană de gramofon, pentru ca s-o încerce, a inventat ş-un gramofon. Contele cumpără şi membrana, şi gramofonul...
Dar, pe cînd altercaţia se sfîrşis'e, la orizont un punct negru se mărea din ce în ce, şi zgomotul vag începea să devină tot mai puternic. Şi, în vreme ce aeroplanul înainta ca o pasăre uriaşă, cu gîtul său enorm, la motor s-a produs o mică explozie, şi bubuiturile s-au oprit brusc. Aeroplanul a stat o clipă nemişcat, ca un vul-
tur cînd îşi ocheşte pruda, apoi, lin, a pornit drept ^ m jos, scobo-xîndu-se încetişor cu helicele nemişcate. Iar cînd a ajuns la pammt, contele, care în definitiv e un brav om, a recunoscut ca aparatu are destulă stabilitate, îmbrăţişînd cu multă efuziune pe curajosul aviator...
Am tradus scrisoarea, căutînd să redau cît mai fidel sentimentele prietinului meu, căruia îi cer scuze pentru indiscreţia tiparului.
186
187
CONDICA DOAMNEI POMPILIU
Domnului M. G. Qrleanu
— Nu. Te înşeli... se poate întîmplă. O mică concesie la început, un compromis cu tine însuţi... sau o întîmplare mizerabilă care îţi distruge curajul moral şi... s-a sfîrşit! Te-ai angajat pe un drum care la urmă te scoate pe marginea unei prăpăstii... Nu vorbesc de cei timizi — eu sînt timid — dar chiar oameni tari pot face lucruri contra voinţei lor...
Acel ce susţinea teoria de faţă era prietinul meu Agenor Vasi-lian, cu care răscolisem amintirile tinereţii într-o noapte din iarna trecută, pe cînd afară vîrtejuri de vînt scuturau ulucele cu putere, cutremurînd flăcările focului...
— Agenor, i-am răspuns eu, cred că te înşeli. Un om echilibrat nu-şi pierde cumpătul niciodată şi, dacă eşti stăpîn pe tine.. .
— Tocmai asta! mă întrerupse el făcînd un gest energic cu mîna, E aşa de uşor să fii totdeauna stăpîn pe tine ? îmi amintesc o întîmplare de pe cînd eram funcţionar-.. Cum am putut să scriu acele vorbe în condica doamnei Pompiliu nici astăzi nu înţeleg... şi, ori de cîte ori îmi aduc aminte, îmi vine să rîd...
Agenor rămase o clipă pe gînduri, uitîndu-se fix în paharul cu ceai; apoi, scuturîndu-se parcă de o greutate, rîse încetişor clătinînd din cap.
— Te-am mai auzit vorbind de condica asta. Ce e cu dînsa ?
— Nu ţi-am povestit ?
— Nu.
— Ascultă, e interesant.
Vasilian îşi aprinse o ţigară, trase repede două fumuri unul după altul, apoi mă întrebă :
— Cunoşti pe doamna Pompiliu ?
— Pompiliu ?... Nu-i una care avea un pension de fete la Galaţi ? — Tocmai..   Hariclia Pompiliu... A! E nostim! Eram pe atunci
director în minister — asta sub guvernul trecut conservator — iar sub conducerea mea aveam şi învăţămîntul privat. Cu cîteva zile mai înainte, primesc un denunţ anonim, prin care „mai mulţi părinţi îngrijoraţi de viitorul copiilor" aduceau la cunoştinţa ministerului că pensionul doamnei Pompiliu a ajuns un adevărat scandal public. Local
188
umed... fetele nu învaţă nimic... întreţinere proastă... nu mai ţin minte..... ba da, se mai insinua că prietenia directoarei cu unul din profesorii şcoalei nu era de natură a contribui la educaţia elevelor. Cunoşteam şi din altă parte neajunsurile institutului, de aceea m-am gîndit să fac eu însumi o anchetă severă. Dacă lucrurile vor sta astfel. .. atît mai rău pentru doamna Pompiliu... îi voi închide pensionul. ..
Şi, fiindcă nu glumesc cînd e vorba de datorie, m-am hotărît să fiu fără milă.
Am plecat deci la Galaţi, iar a doua zi dimineaţa am fost la pension, în faţa cancelariei îmi amintii încă o dată scopul vizitei mele şi, cînd am pus mîna pe mîner, mi-am zis: „Fără milăl" N-am apucat bine să formulez acest memento, şi o lovitură straşnică în cap îmi scapără pe dinainte un luminos joc de fosfene, făcîndu-mă să-mi dau seama că încăperea uşii era prea mică pentru poza cu care voisem să-mi fac apariţia. Pălăria îmi căzu... In graba mea s-o opresc, am executat cîteva mişcări de jonglerie, aşa că am intrat în cancelarie cu o precipitare care nu se potrivea de loc cu intenţiile mele de mai-nainte. O domnişoară blondă pufni în rîs... celelalte persoane dinăuntru se uitară cu ochii plini de mirare, întîi la pălărie, căreia îi făcusem vînt pînă în mijlocul mesei, apoi la mine, ca la nişte apariţii cu totul neaşteptate... Cineva mă întrebă :
— V-aţi lovit rău ?
— Nu-i nimic.., am răspuns, voind să dau o aparenţă cît mai naturală accidentului... iar cu mîna căutam să disting conturul figurii pe care pragul de sus mi-1 desenase pe frunte.
— Unde aş putea să văd pe doamna directoare ?
-T- Ce doriţi ? mi se adresă o cucoană scurtă, cam groasă, cu doi ochi negri, frumoşi, uitîndu-se întrebător şi oprindu-şi privirea într-un punct, deasupra sprîncenei mele din dreapta.
In vremea asta, domnişoara, pentru care intrarea mea burlescă fusese un eveniment aJtît de comic, îşi ştergea nasul cu îndărătniciier căutînd să mascheze exploziile de rîs printr-o operaţie nazală cît mai echivocă.
Am spus directoarei cine sînt. Numele meu a produs o senzaţie deosebită, iar domnişoara blondă şi-a şters' ochii cu batista, fără să-şi poată stăpîni complect veselia. Directoarea... Zici că cunoşti pe doamna Pompiliu...
— N-o cunosc. .. am auzit numai de dînsa.
— Teribilă femeie!... şi bună de gură! A început ca o ţarcă:
— Vai!... domnule director... cît îmi pare de rău! V-aţi lovit tare ? Nu vă doare ? Tot aşa s-a lovit şi domnu Francovici.. . îi ieşise un cucui cît o nucă... Bine... Francovici. . . ca Francovici. . • ce are a face ? Acuma sigur mut cancelaria-.. Am o odaie mare, în partea cealaltă.. . dacă voiţi, puteţi s-o vedeţi, domnule director... vine bine şi pentru intrare, fiindcă gangul de ici... pe unde aţi trecut. •. are comunicare din dos... Domnişoara Gîţu mi-a dat ideea... Vă spun drept, domnule director, îmi pare foarte bine c-aţi   venit... pentru ca să
vă convingeţi că sînt şcoli bune nu numai în Bucureşti... Las', că la noi, în provincie, e foarte greu... fiindcă n-aveţi idee, domnule director, cît de puţin se interesează kimea... chiar părinţii.,. a ! da !... chiar părinţii, domnule director. Nu luaţi Ioc ? Asta e o problemă la care statul trebuie să sfe gîndească numaidecît-.. pentru că... vedeţi dumneavoastră, domnule director... legăturile dintre şcoală şi familie. .. de exemplu în Germania,.. unde mi-am făcut educaţia... Tocmai vorbeam cu fratele meu... îl cunoaşteţi desigur...
— Nu.. • n-am această onoare.
— Senatorul-..
— Nu. Nu-1 cunosc.
— Mă mir... el stă mult în Bucureşti... A ! e un om foarte cult... Şi doamna Pompiliu îşi complectă ideea făcînd un gest care însemna : „Cu dînsul nu-i de glumit"
Eu dusei mîna la frunte...
— Vă doare, domnule director ? Ce nenorocire! Ar fi bine ca înainte de a începe inspecţia să puneţi un compres... Cred că doriţi să vizitaţi şcoala... Apa rece face foarte bine. . •
— Nu-i nevoie...
— Sau... staţi! vă rog . •. daţi-mi voie. -. un moment!
Şi, fără să mai aştepte răspunsul meu, ieşi repede din cancelarie, foşnind din rochia de mătasă. Profesorii plecaseră unul cîte unul, aşa că acuma rămăsesem singur. M-am dus la oglindă, unde mi-am cercetat fruntea de aproape. Nu ştiu cum fusese cucuiul domnului Francovici... al meu era eroic !
Doamna Pompiliu apăru ţinînd în mînă un şipuşor cu lichid albicios şi un pachet de vată...
— Eram sigură că iam. .. e suverană pentru lovituri... Vă rog să-mi daţi voie... să vă tamponez numai de două ori... Nu doare.
— De ce vă deranjaţi?... am zis eu plictisit.
— Să vedeţi ce bine are să vă facă...
Voii să protestez din nou, dar doamna Pompiliu, cu multă convingere, muie o bucată de vată în conţinutul sticlei şi, cu seriozitatea preotului care miruieşte pe un bolnav, mă atinse de două ori pe frunte, asigurîndu-mă :
— Are să vă facă foarte bine.
După ce astupă şipul, directoarea îşi ceru din nou voie „numai un singur moment"... şi ieşi aproape alergînd, iar cînd se întoarse zise chiar de la uşă :
— Vă spun drept, domnule director, îmi pare foarte bine c-aţi venit. Acuma... sînt la dispoziţia dumneavoastră. Desigur, voiţi să vedeţi clasele. Iată orariul. La domnişoara Popovici să nu mergem... e cea pe care aţi văzut-o adineoarea aici... e grozav de timidă... De altminterea, e o profesoară tare bună... La religie nu cred că vă interesează. •. La matematici e cam plicticos.. • avem un profesor eminent. La istorie... da!... să mergem la istorie... are să vă placă... Domnu Muşetescu e în curent cu teoriile noi.. . Vra să zică-.. la istorie. Dacă-mi daţi voie, vă conduc eu-..
190
Aş fi voit să fac oarecare obiecţii în privinţa aprecierilor doamnei Pompiliu şi să-i rectific părerea relativ la preferinţele mele. Siguranţa directoarei.. • probabil şi cele două tampoane de vată.. . mă împiedicară. Consimţii să mergem la istorie- •.
Am străbătut un coridor lung — ea înainte, eu după dînsa — unde pînze mari de păianjeni atîrnau în reţele argintii, am urcat cîteva scări zgrunţuroase, la capătul cărora doamna Pompiliu s-a oprit şi, întinzînd mîna cu unghii frumos lustruite :
— N-aveţi idee, domnule director, în ce stare am găsit casele acestea. Vai! Nici nu pot să vă spun! Tocmai mă întorsesem din Germania-.. Erau într-un hal lamentabil... dar ştiţi... la-men-ta-bil! Nu înţeleg cum sînt astfel de oameni... parole dhonneur 36! Acuma... uitaţi-vă au alt aspect. La curăţenie ţin foarte mult •. .
Voii să fac o aluzie maliţioasă, dar emoţia adîncă care stăpînea în acest moment pe doamna Pompiliu îmi impuse tăcere. Am trecut într-o sală, unde deodată un miros* greu îmi tăie răsuflarea:
— De unde vine mirosul ? Directoarea îmi răspunse cu seninătate :
— De la bucătărie.
— Da ? De la bucătărie ?
— A ! Da ! De la bucătărie ...
In sfîrşit, am ajuns în faţa unei uşi deasupra căreia o tăbliţă neagră arăta că ne găsim înaintea clasei a Ill-a. Doamna Pompiliu mă opri :
— Eu.. • eam un principiu. .. Pentru fete. • - cred că şi dumneavoastră îl aprobaţi... Puţin şi bine. Altfel... mai ales cat priveşte asta ă-.. cum îi zice în româneşte?... Vorstellung 37 • • •
— Se înţelege, aveţi toată dreptatea... i-am răpuns, neînţele-gînd ce voieşte să spuie-
Doamna Pompiliu deschide uşa. Cînd să trec pragul, îmi şopti : ,,Nu stăm mult"- Un zgomot uniform de picioare salută intrarea noastră, după care directoarea se adresă clasei cu glas tare :
— Domnişoarelor, vă prezint pe domnul director al învăţămîntu-lui. . • Iar la urechea mea : E bine să ştie cu cine au a face-
M-am aşezat în bancă- Elevele au făcut gol în jurul meu cu o repegiune care ar fi fost justificată numai dacă aş fi suferit de vreo boală molipsitoare- Dimpotrivă •.. doamna Pompiiliu luă loc a-lăturea de mine cu oarecare plăcere, şi, după primul moment de confuziune generală, m-am pregătit să ascult „teoriile noi"- Profesorul, un om între două vîrste, cu favorite castanii, care dădeau feţei lui osoase un aer de diplomat, avea ca parte integrantă din persoana sa un respectabil măr al lui Adam, care îşi trimetea vîrful ascuţit ca un cui printre cele două capete răsfrînte ale gulerului cămăşii, aproape paralel cu lungimea bărbii. El purta o jachetă a cărei culoare numai un ochi feminin ar fi putut s-o clasifice cu exactitate, care, după toată probabilitatea, îşi  schimbase faţa de mai  multe ori  din ziua cînd
36 Pe cuvînt de onoare! (fr.).
37 Reprezentarea (germ.).
191
ieşise din mînile artistului care o confecţionase. In ce priveşte forma ei • • • dacă admitem că eroarea nu intrase ca element component în calculele iniţiale. • - denota porniri originale din partea profesorului. „Noile teorii".cu care directoarea împodobise pe domnu Muşe-tescu nu se prea împăcau, la prima vedere, cu înfăţişarea Iui, aşa de expresivă totuşi.
Fetele se uitau cu ochi curioşi --. Pentru două-trei intrarea noastră era un lucru hazliu- Domnu Muşetescu ceru uneia din ele să vorbească despre congresul din Viena. O fetiţă cu cîrlionţi galbeni se ridică, tuşi, apoi, încrucişîndu-şi braţele, spuse pe nerăsuflate, cu ochii în tavan :
— Congresul din Viena- Congresul din Viena este un congres care s-a ţinut la Viena, capitala Austriei, pentru care se numeşte Congresul din Viena . •.
Aici, doamna Pompiliu îmi făcu un semn discret :
— Uitaţi-vă la figurile fetelor... Cînd le-aduc de-acasă, parcă sînt fierte în oală... Acuma -. - e o plăcere I. .. Uit-te lai cea de colo -.. banca a treia... capătul de lîngă geaaa--.
M-am întors în direcţia arătată, dar pe urmă am făcut o mişcare elocventă, care, în intenţia mea, trebuia să arate directoarei că nu vreau să vorbesc în timpul clasului. Doamna Pompiliu îmi şopti însă la ureche :
— Aer au de ajuns.
I-am răspuns cu oarecare asprime :
— Vă rog... să ascultăm...
— A ! e un profesor foarte bun!...
începui să fiu neliniştit. •. dădeam un exemplu rău. Stînjeneam pe profesor şi nici nu puteam urmări întrebările şi răspunsurile. Domnu Muşetescu explica nu ştiu ce, demonstrînd cu mîna dreaptă ; iar cînd vorbea, nodul de sub bărbie se suia şi se cobora parcă ar fi fost o fiinţă care-şi căuta locul pe unde să scoată capul afară. Eram distrat atît din pricina acestui joc, cît şi de vecinătatea directoarei, care constituia pentru mine o permanentă teroare,..
Mă hotărîi să măresc spaţiul dintre mine şi dînsa fără ca ea să simtă. Prefăcîndu-mă deci că-mi caut batisa, m-am ridicat de pe bancă şi m-am aşezat puţin mai departe. Doamna Pompiliu însă, cu o mişcare foarte naturală, se apropie de data asta mai simţitor decît înainte şi, plecîndu-mi-se la ureche, următorul dialog avu loc :
— Mergem aiurea-
— De-abia am venit.
— Nu v-aţi plictisit de Congresul din Viena ?
— N-am auzit mai nimica . -.
— L-a explicat foarte bine . •.
Aici, nu ştiu de ce, mă crezul obligat să rîd, dar imediat mi-am compus o figură severă, sperînd că doamna Pompiliu va înţelege din această tranziţie bruscă că mă plictiseşte- De prisos î Privindu-mă în faţă, mă întrebă :
192
— Apropo... vă mai doare cucuiul ? —- Nu. ..   lăsaţi, vă rog-
— Aproape nu se mai cunoaşte.
— Mi se pare să deranjăm pe domnu Muşetescu...
Doamna Pompiliu spune ceva... îi răspund la întîmplare... „da... da". Ea continuă pe franţuzeşte... şi rîde. N-aud nimic... nu înţeleg nimic. Zîmbesc şi eu şi răspund:
—Naturellement33.
E ceva grozav ! Elevele se uită la noi ... unele din ele pricep situaţia mea. Scot ceasul pe furiş. Doamna Pompiliu mă surprinde :
— V-aţi plictisit.
— Dimpotrivă... să ascultăm...
— Mergem la domnu Bobeică. E un savant.
Şi, zicînd, se scoală şi... amîndoi pornim la domnu Bobeică. De la domnu Bobeică am mers la monsieur Mayer, un neamţ lung, lung^ şi deşirat, apoi la o cucoană voluminoasă, cu glasul piţigăiat- Ce să-ţi mai spun? N-a fost chip să ascult o singură lecţie cum s'e cuvine...
S-a ţinut de miine ca o (nenorocire ! Eu... eram din ce în ce maijlaş : voinţa mi se safnlihiilase cu (totali. în cele din urmă, m-am hotărît să renunţ... să las dracului şi pension şi anchetă şi, cînd am intrat în cancelarie, eu înainte, ea după mine, i-am spus :
— De-acuma, lăsăm...
— Foarte bine. Dejunaţi cu noi, domnule director.
— Nu se poate... am strigat... uitînd şi de cucui şi de tampon.
— Ne faceţi mare plăcere, domnule director...
— Sînt grăbit... nu pot... mi-e cu neputinţă...
Era o întorsătură la care nu mă aşteptam. Lucrul devenea grav. A mînca la dînsa însemna în ochii mei o mituire. Şi ca să-i arăt imposibilitatea faptului, am scos ceasornicul din buzunar. Ea şi-a îndoit insistenţele L.
— Ne faceţi mare plăcere, domnule director... Am regulat totul... Vă rog!...
— Doamnă, înţelegeţi... nu pot. Mă iertaţi. .. dar nu pot.
Şi, cu figura posomorită, i-am întins mîna să-mi iau ziua bună. Doamna Pompiliu, în loc să răspundă gestului meu, voieşte să-mi apuce pălăria şi bastonul. Eu ridic mînile în. sus pentru ca să pun în siguranţă obiectele vizate. Doamna Pompiliu se înalţă în vîrful degetelor, le capturează şi zice :
— Ne faceţi mare plăcere.
Sînt dezarmat în amîndouă înţelesurile. Doamna Pompiliu iese repede, ducînd trofeele în triumf, iar eu rămîn singur. încep să mă plimb furios prin cancelarie : „E curată bătaie de joc... Asta nu mai merge!". Apoi deodată mă opresc... găsisem o soluţie. Doamna Pompiliu intră :
33 Fireşte (fr.).
13 — Opere ales©
— Am uitat, încep eu... trebuie numaidecît să văd pe un prietin căruia i-am făgăduit. I-am scris din Bucureşti... Prin urmare... îmi p$re foarte rău... însă, după cum vedeţi, trebuie să vă las...
Dar ea, fără să deie nici o importanţă :
— A, aveţi toată vremea. După dejun vizităm şcoala... şi pe urmă vă duceţi unde poftiţi... Aveţi tot timpul. Trenul pleacă la zece... Ne faceţi mare plăcere... Nici nu vă închipuiţi ce plăcere ne faceţi!...
Si doamna Pompiliu, deschizînd larg uşa cancelariei, îmi comandă : A droite 1" 39.
îţi închipui starea mea sufletească !
La masă, pe lîngă directoare, au mai luat parte şi două matracuci bătrîne şi urîte, care, după cît am înţeles, făceau parte din personalul administrativ al şcoalei. Cînd m-am văzut între aceste trei femei, o descurajare subită m-a cuprins şi o tristeţa covârşitoare mi-a tăiat orice poftă de mîncare. Aveam senzaţia că ceva, ca un cleşte, mă strînge de gît. îmi venea necontenit pe buze : „Ce caut eu aici ? Ce am de împărţit cu lighioanele acestea ?" Şi, cu toate că subalternele doamnei Pompiliu au fost tot timpul tăcute şi rezervate, ştergîndu-se cu multă grijă după fiecare înghiţitură şi lutad (sorbitura (astfel ca să facă cît mai puţin zgomot, o ură de moarte mă cuprinse mai ales faţă de dînsele. Dejunul a fost bun şi ar fi fost şi mai bun în alte împrejurări. In timpul mesei nu ştiu dacă am scos zece vorbe ... Noroc de doamna Pompiliu! Dumnezeule mare, despre ce n-a vorbit ?...
Mi-a spus cum a deschis pensionul. Mi~a istorisit cum a divorţat. M-a iniţiat cum a învăţiat gospodăria de la mama ie!i, finea pe cînd avea patru ani. Mi-a lăudat sparanga de Argenteuil, destăinuindu-mi tainele culturii. Mi-a arătat cum ţine disciplina în şcoală. Mi-a făcut o teorie a pedepsei... S-a entuziasmat de inteligenţa lui Bercu, ogarul lui frate-său. Şi-a amintit de timpul cît a stat în Germania. Mi-a afirmat că are 35 de ani... A rîs... s-a înduioşat... s-a înflăcărat... şi... „domnule director în sus... domnule director în jots... nu mîncaţi inimic, domnule director... aveţi să rămîneţi flămînd"... m-a ameţit I Cînd m-am sculat de la masa, mi se părea că se învîrteşte pămîntul cu mine. Aşteptam momentul favorabil să plec cît mai iute... să iau puţin aer şi să răsuflu în tihnăi. Nu ştiam unde mi-au ascuns pălăria şi bastonul şi aruncam pe furiş priviri cercetătoare. Doamna Pompiliu, mulţămindu-mi călduros „de onoarea pe care le-am făcut", mă conduse înspre o cameră vecină, deschise uşa şi-mi zise cu glas matern :
— Trebuie să fiţi obosit... după o noapte în tren... Aici puteţi să vă odihniţi... Nu vă supără nimeni...
Şi, fără să-mi deie timpul să protestez, ieşi, iar de pe prag îmi făcu un semn graţios cu mîna : „Faites comme chez vous" 40, apoi închise uşa şi.,, tranc-tranc, învîrti de două ori cheia în broască...
Era prea mult i Am rămas în mijlocul odăii, cu braţele încrucişate, uitîndu-mă fix la locul pe unde ieşise,  apoi izbucnii:   „Ei las', tu,
39 La dreapta! (fr.).
40 Ca la dumneavoastră acasă (fr.).
madamo, că te aşez eu în raport!" Străbătui odaia ca un turbat şi mă oprii lîngă uşor. Limba broaştei trecuse de cealaltă parte a scoabei, dînd sechestrării mele o aparenţă definitivă. Am pornit încetişor... dar după cîţiva paşi m-am oprit şi m-am întrebat cu o îngrijire legitimă : „Oare cît au să mă ţie aici?" Omul însă se deprinde cu orice... Am început şi eu să mă uit prin odaie, care era aranjată cu oarecare gust. Am admirat nişte bibelouri... am pus în mişcare o figurină cu capul mobil... am deschis un ailbuim de fotografii... m-am uitat în oglindă. Şi fiindcă n-aveam ceva mai bun de făcut, m-am dezbrăcat de surtuc, mi-am scos o botină, care mă strîngea, şi m-am întins pe canapea, unde, într-o poziţie contemplativă, îmi trecură pe dinainte evenimentele zilei în lănţuirea lor bizară. In cele din urmă, am aţipit şi... nu ştiu cît va fi trecut... trei ciocănituri uşoare făcură să-mi bată inima cu putere... cheia se învîrti de două ori în sens invers şi doamna Pompiliu îşi făcu apariţia cu pălăria mea în mînă...
— V-aţi odihnit bine?... Eraţi .obosit... se vedea la masă. Supărarea îmi trecuse. Mulţămii de ospitalitate şi pornirăm iar
amîndoi... ea înainte, eu după dînsa. Mă gîndeam cu resemnare : „Unde dracu mă mai duce?" Am scoborît cîteva trepte şi, cînd să intrăm într-o sală mare, un urlet grozav mă făcu să tresar. Era corul şcoalei. Cu spetele la noi, corigentul făcea mişcări desperate din amîndouă mîinile, apoi, la un semn de spaimă, cîntăreţele îi răspunseră cu un „pianissimo" foarte pronunţat, pe care profesorul îl conduse numai cu un deget, descriind mici oscilaţii la înălţimea ochiului. Şi, fiindcă trecerea de la piano la forte alcătuieşte unul din farmecele muzicii, o lovitură violentă în aer aduse iarăşi o învălmăşală de zbierete sinistre, care luă sfîrşit numai cînd maestrul făcu un gest parcă ar fi retezat capul cuiva... După asta, artistul întoarse spre noi o figură smolită. .. foarte smolită. M-am simţit obligat să-i declar :
— Foarte frumos ! Bravo ! Doamna Pompiliu interveni :
— Domnule Banciu, cîntă : Sînt dorobanţ voinic cit şapte.
Domnul Banciu, foarte bucuros, transmise coristelor dorinţa directoarei, şi fetele, cîteva veselindu-se, cîntară cu accente bărbăteşti... Sînt dorobanţ voinic cit şapte...
Am părăsit pe artistul Banciu exprimîndu-mi încă o dată mulţă-mirea şi am trecut în dormitorul elevelor, după propunerea doamnei Pompiliu. Sala n-avea nimica deosebit, bineînţeles dacă treceai peste disproporţia dintre spaţiul odăii şi numărul paturilor. Dar directoarea îmi lăudă aranjamentul, mă făcu atent asupra cubajului, îmi lămuri rostul unui paravan din colţul odăii, mă duse la fereastră să privim în ogradă, apoi îmi spuse :
— Curăţenia... nu lasă nimic de dorit.
Şi, ca să-şi întărească afirmaţia, ridică o cuvertură, dar o lăsă imediat în jos, regretînd această mişcare imprudentă.
— Nu sînt prea multe paturi ? am întrebat eu.
194
195
— Queîle idee41!... îmi răspunse directoarea indignată.
După dormitor veni rîndul grădinii. Chiar la portiţă, doamna Pompiliu îmi atrase luarea-aminte :
— Tot ce vedeţi aici e făcut de eleve.
Şi pe cînd directoarea îşi dezvolta teoriile sale asupra foloaselor muncii manuale în legătură cu iniţiativa personală, eu căutam cu privirea de jur împrejur, fără să pot destoperi undeva o urmă cît de mică care să fi îndreptăţit mîndria însoţitoarei mele. Cei cîţiva sal-cîmi bătrîni care stăteau stingheri şi singuri unde şi unde prin grădină nu erau desigur opera pensionarelor doamnei Pompiliu. M-am uitat cu coada ochiului pentru ca să mă conving dacă nu cumva directoarea trecus'e la ironie sau poate chiar la bătaie de joc. Figura ei exprima însă mulţămirea omului în faţa datoriei împlinite. înaintarăm totuşi, eu preocupat de înţelesul vorbelor doamnei Pompiliu, ea într-o reculegere pioasă, şi, Ia o margine a grădinii, descoperii o baltă pestilenţială.
— Trebuie secată.., zic eu.
— A ! Mai mult decît atîta, îmi răspunse ea cu volubilitate. Ici... am să fac plantaţii... colo... am să pun un strat de trandafiri — mă-nnebunesc după trandafiri — dincolo.. . un chioşc... în mijloc un jet d'eau... o lebădă... sau. un înger.., ţa va etre tres genţii, riest-ce pas, mon directeur ? 42.
Dacă aş fi urmat invitării doamnei Pompiliu, ar fi trebuit să mă bag şi în bucătărie. Am refuzat însă să văd celelalte atenans'e şi ne-am întors în cancelarie. Monsieur Mayer s-a ridicat de pe scaun, făcîndu-mi impresia că nu se mai sfîrşeşte, iar una din cele două babe do la dejun a închis repede un dulap, după ce a pus' ceva pe masă, cu o mişcare pripită. „în sfîrşit, am scăpat!" mă gîndii eu, şi mă pregătii să-mi iau rămas bun, irevocabil Tocmai cînd eram, gata, doamna Pompiliu îmi întinse o condică deschîsă, oferindu-mi şi condeiul muiat în cerneală...
— Ce e asta? întreb eu îngrijat.
— Registrul de inspecţii...
— Am să pun impresiile mele în raport.
— Natural... Raportul e pentru domnul ministru, zise ea cu glas insinuant, clătinînd din cap cu cochetărie... Pentru noi.. . vizita dumneavoastră... e o mare onoare... şi, ca amintire...
Şi doamna Pompiliu, cu o mişcare graţioasă, muie încă o dată condeiul în călimară.. .
Vrind-nevrind, mă aşezai înaintea condicii. Dacă aş fi prevăzut lucrul, aş fi conceput mai dinainte ceva în doi peri... dar aşa... De felul meu scriu greu chiar o carte poştală. Şi, cum stăteam cu condeiul muiat deas'upra paginii albe, fără să găsesc cuvîntul potrivit, mă cuprinse o nelinişte ca nu cumva întîrzierea, care se prelungea,
n Ce idee! (fr.).
42 Va fi foarte plăcut, nu-i aşa, directore ? (fr.).
196
să fie luată drept neputinţă, şi atunci, la întîmplare, am scris următoarele vorbe :
„Inspectînd pensionul doamnei Pompiliu, am rămas cu totul mul-ţămit, atît în privinţa modului cum, se predă instrucţiunea, cît şi în ce priveşte educaţia elevelor"...
Mă oprii un moment, s'ă văd dacă n=am făcut vreo greşală gramaticală.
— Trebuie să spuneţi ceva şi de directoare, zise doamna Pompiliu, cu ton jumătate glumeţ, jumătate serios.
Continuai: „în special doamna Pompiliu, directoarea institutului, şi-a înţeles foarte bine misiunea"...
Nu că împărtăşeam exact această părere, dar nu mi-a venit altă nimic la îndemînă...
Doamna Pompiliu urmărea cuvînt cu cuvînt:
■— Spuneţi ceva şi de curăţenia localului...
O dată pornit pe povîrnişul acesta, înţelegi bine că trebuia să merg pînă la capăt. De aceea, cu gîndul la painjeni, am încheiat: „Curăţenia localului nu lasă nimic de dorit".
Am ieşit din pension parcă m-ar fi gonit cineva. îmi venea să-mi dau cu pumnii în cap 1 Mă tratam de idiot... laş... om de nimic... aproape alergînd pe stradă... Simţeam nevoia să părăsesc imediat acest oraş blestemat... Lîngă un felinar m-am oprit... şi examenul de conştiinţă pe care mi l-am făcut nu mi-a arătat nici o circumstanţă atenuantă. „Mi-am iscălit propria mea infamie... Orice aş face... s-a isprăvit! Va rămîne pentru totdeauna în acea condică odioasă dovada imbecilităţii mele... Să mă învîrtească pînă într-atîta o femeie stupidă şi idioată ? Dar asta înseamnă că nu sînt bun de nimic şi mai ales pentru astfel de însărcinare"...
Rezultatul, scumpul meu, a fost că de la felinar m-am dus direct la poştă, de unde mi-am înaintat demisia telegrafic...
Vasilian se opri. Aflasem în sfîrşit pentru ce amicul meu părăsise un serviciu atît de însemnat. El continuă :
— Acuma, te întreb... la dracu ! sînt eu un imbecil ? După cele ce ţi-am istorisit... desigur... dar tu mă cunoşti. Prin urmare, vezi că se pot întîmplă uneori lucruri ciudate...
Vasilian sorbi ultima picătură de ceai, apoi întinse paharul în mijlocul mesei...
— Există, desigur, încheie el, un determinism riguros în toate acţiunile omeneşti.. . dar felul în care ele se desfăşoară atîrnă de-o cauză iniţială, care, după cum vezi, poate fi un... cucui. Prin urmare, amice, n-ai dreptate...
ARHANGHELUL MIHAIL
Domnişoarei Zoe Morţun
La Mănăstirea Neamţului am cunoscut un nebun pe care oamenii îl numeau Arhanghelul Mihail. Era un maniac religios, cum se găsesc mulţi prin acest ţinut al Moldovei, unde bogăţia de mănăstiri şi lăcaşuri vechi bisericeşti te predispune la o blîndă visare mistică. Avea 70 de ani trecuţi; dar mersul lui drept şi sprinten, mişcările iuţi şi vioaie şi înfăţişarea lui viguroasă te făceau, la prima vedere, să-1 iei drept un băietan de 20 de ani, cu figura îmbătrînită înainte de vreme. Purta un spenţer cenuşiu, pe cap o pălărie de aceeaşi culoare, cu marginile totdeauna în jos, împodobită de jur împrejurul cordelii cu pene de gîscă şi de găină, iar la gît, de un lanţ de alamă, atîrnau cîteva cruci şi engolpioane43. De departe, penele capului deşteptau în minte imaginea pieilor-roşii; de aproape, chipul lui ras şi expresiv, cu plete mari, unduioas'e, îţi amintea figura lui Voltaire. Nu se despărţea niciodată de două-trei icoane, de care îngrijea, parcă ar fi fost fiinţe vii, purtînd pe la gura sfinţilor merindea lui săracă şi spălîn-du-le faţa şi mînile în apă curgătoare. Mînca foarte puţin, avea oroare de carne, se scălda în fiecare zi, în faptul dimineţii, iarna şi vara, în apele munţilor, dormea numai cîteva ceasuri.
Era un duşman înverşunat al tutunului şi al rachiului, pentru că „mahorcă şi holerca sînt născocirile diavolului". Vinul, dimpotrivă, nu-1 dispreţuia, căci e băutura Domnului şi intră în s'fînta împărtăşanie. Dacă îl cinstea cineva, el bea cumpătat şi cu măsură, după ce mai întîi se întorcea spre răsărit şi cu cele trei degete de la mîna dreaptă se însemna apăsat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, ştergîndu-şi înainte frumos gura cu mîneca surtucului. O castitate neînfrîntă îl îndepărtase toată viaţa de la plăcerile care deschid porţile iadului. Vorbea tare şi cu inimă, glasul lui, ca un clopot, se auzea de departe şi, cînd rîdea, răsunau dealurile. Cînta minunat cîn-tece de biserică, uneori cu note de fals soprano, alteori cu glas puternic de tenor. Iar cînd zicea versuri de lume, care-i plăceau ca şi cele bisericeşti, cu degetul umed imita pe scândurile podelei contrabasul, din gură închipuia clarinetul şi fligornul, acompaniindu-se în răstim-
43 Engolpion — iconiţă.
398
puri şi dte> un sunet de clopoţei pe care îl scotea lovind cu mîna în cadenţă peste cruci şi engolpioane. Era o muzică bizară, pe care o ascultai cu plăcere. îţi făcea impresia că ai înaintea ta pe unul din acei cîntăreţi ambulanţi care, purtînd în braţe un cimpoi, duc în spinare o întreagă orchestră...
Nu făcea rău nimănui. Iubea cu căldură vietăţile pămîntului, se uita cu înduioşare la zburătoarele cerului şi avea dezmierdări de amant pentru florile cîmpului. O gîză... un gîndac... un flutur... îi scotea lacrămi, şi accente duioase lăsau să se vadă între dînsul şi întreaga natură o solidaritate divină. Cînd uliul se rotea în cercuri line deasupra aghesmătarului din faţa mănăstirii, ochind din înălţime hulubii neastîmpăraţi, Mihai, cu privirea umedă, urmărea zborul său viclean, fîlfîind uşor din mînile lui îndoite şi imitînd desăvîrşit ţipătul vindereului44...
Adeseori îl vedeai închinîndu-se lui Dumnezeu cu umilinţă şi lacrămi ori cîntînd Maicei Domnului imnuri de laudă, cu glas subţire din cap, aşa cum cîntă în paradis serafimii şi heruvimii pe care era sigur că-i auzi s'e.
El îmi deştepta în suflet lucruri vechi şi sfinte, făcînd să mă întorc cu mintea spre timpuriile primitive ale creştinismului şi să călătoresc cu pietate prin locurile Evangheliei... în ţara Galaadului... pe muntele Carmelului... la apa Iordanului... pe lacul Genisaretului...
Odată l-am văzut mîniat. L-am întrebat ce are.
— A dat cu puşca-n uliu, mi-a răspuns el cu mişcări înfrigurate. Pentru ce să-1 omoare ? Şi el este o vietate a lui Dumnezeu...
— Bine, Mihai, dar uliul mănîncă găini şi pui... nu trebuie omul să le apere ?
— Şi dumneata mănînci găini şi pui... Cine are paseri..., să le păzească.să nu deie cu puşca... Cum, el nu trebuie să trăiască ?
Şi Mihai s-ia repezit într-un suflet acasă, a luat fărîme de mămăligă, a alergat pe unde ştia el că paserea răpitoare îşi are cuibul şi a aşezat mîncarea grămadă lîngă tulpina unui brad bătrîn...
Ocupaţiile lui erau uşoare şi lipsite de grijă. Se ducea regulat la biserică, unde a fost prins în multe rînduri purtînd o bucată de zahăr pe la gura icoanei Maicei Domnului, cea făcătoare de minuni, şi probozit greu pentru fapta asta nelegiuită. Peste zi dregea ciubote, făcea linguri pe care le încresta cu mult meşteşug, cioplind şi săpînd cozile în chipuri de animale şi pas'eri, care arătau adevărate porniri artistice. Iar după ce soarele trecea de amiază, îl vedeai cu o undiţă lungă pe umăr, apucînd repede spre unul din cele două iazuri ale mănăstirii. Pomană nu primea,
— Mihai, l-am întrebat într-o zi, de ce prinzi peştii? Ei nu trebuie să trăiască ?
— Peştii n-au sînge, nici glas. Carne să nu mănînci... peşte nu-i păcat... Şi Mîntuitoriu prindea. Ia!... Auzi cum ţipă hultanu ?
4A Vinderea — ş©im mic.
— De unde ştii că-i hultanul ?
Cum să nu ştiu ?... Sălăcuţu I are cuibu în Vovidenie,.. I-am. dus de mîncare... să mănince cu hultăniţa luL .. să nu mai vie în mănăstire. .. să tragă omu cu puşca...
— Hultanul, Mihai, mănîncă numai carne»..
— Asta nu-i adevărat — răcni el — mănîncă mămăligă, şi pine, şi grăunţe. Numai cînd n-are mănîncă carne. Asta nu-i adevărat... Păsările nu trebuie împuşcate... Un cuc şi cucoaia fac cît o moşie...
El se uită cu băgare de samă la picioarele mele şi, cinchindu-se jos, îmi zgîrie o botină cu unghia, sfătuindu-mă cu glas domol; „Să mi-o dai să-i pun un cărăvăşel\
■— De unde ai deprins ciubotăria, Mihai ?
— Am învăţat-o singur... Omu trebuie să aibă un meşteşug. Eu fac linguri... dreg ciubote... Ploile tot eu le port... De patruzeci de ani de cînd le port... Şi în rai am fost. .. trei zile şi trei nopţi am stat... iar pe pămînt am fost mort...
— Şi cum e în rai, Mihai?
— Tea !... numai lumină şi verdeaţă... Şi tatăl meu cel ceresc — eu am doi taţi — stă cu mitra în cap, ca părintele nîtropolitu-.. Şi cîntece mîndre de serafimi şi de heruvimi... Tea!... Trei zile am stat...
Şi ca să-mi facă dovada, începea să cînte, căutînd să nimerească glasul cel mai subţire : „Pre tine te lăudăm.. . pre tine te binecuvîn-tăm..apoi, oprindu-se brusc, îmi arăta rîzînd un călugăr înalt şi mustăcios*: „Parcă-i un crap de Şiret".
Vorbea figurat şi cu imagini strălucitoare, colorîndu-şi povestirile prin comparaţii minunate, pe care iubirea-i fierbinte de natură i le punea la îndemînă cu o îmbielşugare uimitoare. Iar limba noastră străbună, în gura lui, avea un farmec deosebit. ..
într-o zi, m-am dus acasă la dînsul. Sta pe un scăunaş, în ogradă, şi lucra cu multă băgare de s'amă la coada unei linguri. Cu ochelarii legaţi cu sfoară pe vîrful nasului, cu o pestelcă improvizată pe dinainte, părea om întreg : un meşter harnic, adîncit în rostul trebii lui. Căci seriozitatea gravă care i se aşezase pe figură nu lăsa să se vadă nimica din rătăcirea minţii lui. Lîngă dînsul, pe o laviţă, îi erau aşezate icoanele, iar într-un colţ, o mînă de gologani, printre care luceau şi cîţiva bani de argint. L-am întrebat:
— Ce faci, Mihai ?
— Ia, mai fac cîte oleacă de ochi la cucoşu ista. .. Acuşi îl gătesc. .. Găvanu 45 îi gata...
Şi Mihai îndepărtă lingura, uitîndu-se la dînsa pe sub ochelari, pentru ca să-i vadă efectul de departe...
— Cu ce-i faci ochiul ?
— Cu hîrtie cinică... o bag împrejur binişor cu cuţitu... nu mai iesă...
El apăsa uşurel cu briceagul capul cucoşului, iar din gură făcea
15 Găvan — scobitură.
schime ciudate, menite să-i înlesnească operaţia iui migăloasă,..
— Faci multe linguri pe zi?
— Cu peşte ori cu cucoş, două — a doua n-o mîntui de tot. De celelalte proaste fac şase... opt... şi zece fac. Da ! trebuie să mă ţin..,
— De ce îţi laşi banii aici ? Dacă ţi-i ia cineva ?
— De lîngă Maica Domnului ?... Nu-i ia nimeni...
Mihai lăsă lucrul, se ridică uşor, scuturîndu-şi petica de dinainte, şi se uită înspre munţii Pleşului, cu priviri de vizionar. Soarele ardea blînd, cerul avea o faţă limpede, iar în mănăstire era linişte. O rîn-dunică, pe aproape, ciripea cu îndărătnicie, sfîrşind cu accente de mirare. Mihai îmi spuse :
— Cînd m-am sculat dimineaţă — mai era pană să răsară sfîntul soare —, boii părintelui Daniil rugumau.,. I-am sărutat... Botu lor aninosa tare frumos... a trandafir sălbatic, da' nu de cel roş... de cel alb. Şi, trecînd fără tranziţie la altă vorbă : — A adus părintele două tigăi de aramă... să vezi ce frumos sună...
Intrarăm înăuntru. El aşeză tingirile la o depărtare potrivită una de alta şi, lovindu-le pe rînd cu melesteul, începu un cintec cu voce bărbătească, alternînd-o cu glas de copil. Imita şi contrabasul şi alte două-trei instrumente, sărind uşor într-un picior, neuitînd Ia momentul potrivit să sune şi din cruci şi engolpioane. Apoi deodată, aducîn-du-şi aminte de ceva :
— Să mergem lîngă lădoi... face ca bombardonu...
El îşi mută tigăile lîngă o ladă mare de Braşov şi cu degetul umed scoase dintr-însa, de probă, nişte vibraţii sonore, după care urmă, cu aceeaşi fanfară, o nouă partitură, în care într-adevăr se distingea bom~ bardonul...
Mihai se opri şi, arătîndu-mi cu melesteul tingirile, spuse :
— Aşa cînta împăratu David.
Clopotul de la trapeză chema pe călugări la prînz. El puse melesteul la locul lui şi mă întrebă :
—■ Ai văzut cum mînîncă călugării ?. .. Cu camilavcele 46 în cap.. . cioc. .. cioc... cioc... parcă-s nişte corghî,..
Venea de multe ori la mine. Se aşeza pe scările ceardacului şi cerea zahăr, să i se facă glasul subţire. îmi arăta cum cîntă jidovii în sinagogă, imitînd minunat caracterul oriental al muzicii, lovind din palme la intervale, fără nici o urmă de schimonositură sau de bătaie de joc. Apoi trecea la catolnici, oţărîndu-se şi recitind cu voce iorte, vorbe care, fără să fie latineşti, aveau totuşi aspectul- îmi plăcea să stau cu dînsul, căci ştiam că în faţa mea am un sufelt curat ca apa de la munte şi bun ca pînea lui Dumnezeu, Mă gîndeam cu durere că în mecanismul acesta atît de bine alcătuit, în această maşină care ar fi putut funcţiona admirabil... un şurub,.. numai un mic şurub e stricat... însă pentru totdeauna !
46 Camilavcă, camiiaîcă — potcap acoperit cu un văl negru, purtat de monahii ortodocşi la diferite ocazii.
20!
Uneori vorbea fără şir. Dar în aiurările lui pomenea de oameni vechi şi de demult,.. de cuconu Neculai Forăscu din Fălticeni şi de duduca Raluca, care avea ochii ca albastrul cerului, de Iancu Razu, care stăpînea moşii întinse, cu hambare şi jUniţi pline cu bucate, de un Comino care umbla cu patru cai înaintaşi. Dorinţa lui cea mai fierbinte era să poată sluji o dată, numai o singură dată, în Mănăstirea Neamţului, cu mitră şi cîrjă şi îmbrăcat în veşmînturi de vlădică, ca părintele Narcis. Că slujba o ştia fără greş, de la început pînă la capăt. Şi era sigur că va veni şi vremea asta, îngrijindu-se numai să nu ste întîmple prea tîrziu, cînd va fi un hleab ca părintele Vavila...
Cîteodată se înfuria, şi atunci chipul lui se contracta ca de o durere ascunsă, ameninţînd lumea cu potopul şi cu alte cumpene grele. Se vede că suferise în viaţă, căci în asemenea momente totdeauna se plîngea că l-au bătut, şi i-au smuls părul din cap, şi l-au legat de butuc...
Cînd nourii negri izvorau ameninţător de după vîrfurile Rusului şi cerul plumburiu răsuna de zgomote surde ca glasul primejdiei, iar lăstunii îşi arătau albul pîntecelui în zboruri neliniştite, Mihai, în faţa clopotniţei, cu pălăria în mînă, cu ochii la cer, îndrepta rugi fierbinţi cătră Dumnezeu, să apere de spaimă pe oameni şi pe vite şi să tri-meată grindina pe pustie locuri. Atunci el făcea cruci mari şi metanii umilite, atingînd cu fruntea pămîntul...
La Mănăstirea Neamţului sta numai cîteva luni, căci locuinţele lui erau regulate după anumite socoteli ale anului. în ziua înălţării, de hramul mănăstirii, o dată cu pelerinii care în această zi vin din toate părţile Moldovei, de prin satele şi oraşele Bucovinei, de prin ţinuturile Basarabiei, de prin munţii mocăneşti ai Ardealului; o dată cu miile de credincioşi care în faptul dimineţii acopăr pajiştea din jurul aghesmă-tarului, s'osea şi Mihai. în mănăstire îşi avea locuinţa la un călugăr bătrîn şi cuvios, de o vîrsta cu dînsul, cu care copilărise. Venea la el ca la un prietin, căci era primit cu voie bună şi găzduit cu multă îngăduinţă. Aici stătea pînă în ziua prorocului Ilie, cînd iarmarocul din Fălticeni, despre care Mihai vorbea ca de un lucru minunat, îl atrăgea cu farmecele sale. Şi cînd rîndunelele începeau să-şi înveţe puii pentru drumul cel lung, Mihai se pregătea şi el de plecare. Iar cînd pleca, o tristeţa mare mă cuprindea. Pentru mine, călător vremelnic prin aceste locuri, plecarea lui îmi aducea aminte sfîrşitul zilelor de vară şi al ceasurilor mele de odihnă, căci nu mult după asta şiruri lungi de cocoare apucau spre miazăzi cu glasuri tînguitoare...
în Fălticeni stătea pînă înspre Probajeni, cînd pornea mai departe, pentru ca Schimbarea la faţă să-1 găsească la hramul Mănăstirii Slatina, unde hălăduia iarăşi o bucată de vreme. Iar cînd frigul lui octom-yrie înroşea frunzele jugaştrilor, Mihai se aşeza în satul Ştirbăţ, unde în nopţile lungi ale iernii se închina lui Dumnezeu, dregînd papucii femeilor...
Nimic nu-1 putea hotărî să schimbe ori s'ă amestece locurile lui de şedere. Mă deprinsesem cu obiceiul lui, aşa încît nu-mi puteam închipui Mănăstirea Neamţului fără Mihai înainte de Sfîntul Ilie...
Dar cînd în urmă am venit pe aici, nu l-am mai găsit. Am întrebat ce s-a făcut cu dînsul, şi un călugăr mi-a istorisit următoarele :
In ziua de Ispas', Mihai a venit ca de obicei, cu legătura lui în spinare, cu băţul în mînă şi cu cîteva undiţe lungi. într-o duminică s-a închinat cu glas tare în timpul sfintei leturghii,  şi atunci părintele Trofin 1-a izgonit din biserică. Mihai a părăsit sfîntul locaş nu de bunăvoie, făgăduind că ar fi săvîrşit vreun păcat, arătîndu-şi îndreptările cu glasul lui puternic, care răstma de departe. Fiindcă a făcut larmă multă, s-au hotărît să-1 alunge din cuprinsul mănăstirii. Cînd i s-a a-dus lucrul la cunoştinţă, Mihai n-a voit cu nici un chip să se supuie, căci pînă în ziua prorocului Ilie mai era vreme încă. Şi Mihai a ameninţat că va aduce potopul, făcînd cu mîna gesturi mari şi fără cum-păneală, iar ochii lui blînzi erau încruntaţi. Şi el a spus vorbe multe şi fără de şir, pomenind de cuconu Neculai Forăscu din Fălticeni şi de duduca Raluca, care avea ochi mîndri ca albastrul cerului,  de Iancu Razu, care stăpînea moşii întinse, cu hambare şi jitniţi pline de bucate, de Comino, care umbla cu patru cai înaintaşi. Atunci a chemat jandarmul, şi-n faţa uniformei Mihai s-a făcut deodată blînd ca un copil. El s-a dus acasă, în chilia călugărului bătrîn şi cuvios, şi-a strîns ţolineele, a luat cele cîteva linguri începute şi două bucăţele de zahăr, şi-a înfăşurat aţa undiţii pe nuiaua ei şi a plecat plîngînd, cu lacrămi mari pe obraz. Urmat de jandarm, ca un făcător de rele, Mihai a străbătut ograda aghesmătarului, apucînd devale, pe lîngă gardul arhondaricului. In urma lor, la cîţiva paşi, călugărul bătrîn şi cuvios venea sa petreacă pe acela care-i aducea aminte de vremile copilăriei. La apa Nemţişorului, monahul s-a oprit, iar Mihai a trecut puntea sub ochii autorităţii, bocindu-se cu glas'. Apoi a stat în loc, neştiind încotro sa se îndrepte... Şi, după ce şi-a şters ochii cu mîneca surtucului, a apucat încolo... peste munţi. ..
202
203
TELEGRAMA
D-1 Gheorghe Melidon stoase ceasornicul şi, spăriindu-se, zise: „Douăsprezece I... Trebuie să plec". Şi luîndu-şi ziua bună de la prietini, părăsi localul berăriei într-o dispoziţie de spirit fericită. Se întîl-nise dimineaţa cu cîţiva cunoscuţi, discutase şi glumise, băuse o halbă de bere care-1 făcu să-şi amintească istorii de demult, petrecute în anii fără grijă ai şcoalei, iar acuma, cu sufletul întinerit de această excursie retrospectivă, păşea uşor şi voios, salutînd în dreapta şi-n stînga. în drum s'e opri la Ermacov, cumpără icre negre şi cîteva felii de jambon — doamnei Melidon îi plăcea şunca de Praga, el bătea mai mult cu icrele — şi, cu pacheţelul alb în deget, se grăbea spre domiciliul conjugal, avînd impresia că viaţa, la urmia urmei, este o aventură plăcută. Cînd ajunse acasă, era cu totul mulţămit: nu intimase decît cinci minute şi apoi... pacheţelul aştepta cu nerăbdare să fie desfăcut. Dar cînd intră pe uşsa odăii, rămase ca trăsnit! Doamna Melidon, cu ochii roşii, cu faţa plînsă, suspina dureros. în mînă ţinea o batistă udă. Cum văzu pe bărbatul său, izbucni în hohote şi, între două fioruri, articula :
— S-a împuşcat Fănică! Domnu Melidon întrebă spăriat: ~~ Cînd ?
■— Nu ştiu...
— De unde ai aflat ?
— Am primit telegramă.
— De la cine ?
— De la tanti Luţa.
— Pentru ce ?
— Nu ştiu nimic.
Aici, o nouă explozie de lacrămi. Domnu Melidon rămase aiurit, în picioare, lîngă uşă, cu pachetul în mînă. El cugeta : „Mare bucluc i... Parcă văd că trebuie să mergem la înmormîntare". Şi făcînd doi paşi, cu gîndul aiurea, îşi liberă degetul, punînd pe masă provizia care-1 grăbise şi ea cătră casă...
— Şi cînd îl îngroapă ?
Doamna Melidon, printre lacrămi, se uită urît la bărbatul său.
204
-— Se vede că viei numaidecît sa fi murit...
— Eu ?... De loc !... Spui că s-a împuşcat...
— Nu sînt sigură dacă a murit...
— A ! N-a murit ?... Cu atîta mai bine ! zise domnu Melidon uşurat. Unde e telegrama ?
Şi domnu Melidon ceti depeşa făcînd ochii mari, Nu înţelegea nimic. O ceti a doua oară : „Fănică scăpat de pericol. Luţa".
— Va să zică n-a murit ?
— Ştiu eu ? ...
— Uite telegrama...
— Poate îmi ascunde.
La această posibilitate, doamna Melidon izbucni iarăşi în plîns sfîşiitor. Ea ţinea batista 1-a ochi cu amândouă mîndle, suspinând adânc.
— Pentru numele Iui Dumnezeu I De unde ştii că s-a împuşcat ?
/   Şi domnu Melidon ceti pentru a treia oară telegrama, de astă dată cu glas tare. După ce sfîrşi, o întoarse şi pe partea cealaltă... Doamna Melidon, absorbită, nu vedea nimic, nu auzea nimic.
— De unde ştii ? Te rog, răspunde-mi... ~ Mi-a spus cînd am fost la Buzău...
— Cînd ai fost la Buzău ? întrebă cu spaimă bărbatul.
— Ultima oară.
Domnu Melidon se gîndi o clipă :
— Acu şapte luni ?
Soţia lui făcu din cap un semn afirmativ,
— Şi ce ţi-a spus1?
— Că are să se împuşte.
— Cine ţi-a spus ?
— Fănică.
— Acu şapte luni ?
Doamna Melidon făcu iarăşi cu capul.
Bărbatul se opri un moment, simţind nevoia să se reculeagă. Se uită din nou la telegramă... nici o schimbare : „Fănică scăpat de pericol. Luţa". Soţia lui, într-o inspiraţie prelungă, suspină violent de trei ori în şir, ştergîndu-şi ochii înroşiţi.
— Bine... Să zicem că s-a împuşcat... fiindcă te-a asigurat acu şapte luni. Dar n-a murit... A scăpat de pericol. E clar.
Ca dovadă, domnu Melidon arătă telegrama...
— Da... dar mi-e foarte milă de dînsul.
Şi doamna Melidon, invadată de noi sentimente, se lăsă în voia lor într-un plîns fără sine...
Domnu Melidon se uita cu aerul unui om care nu pricepe lămurit ce se petrece cu dînsul. Apoi, cu ochiul la icrele negre :
— Bine... dar trebuie să sie isprăveas'că odată... A scăpat... n-a murit! Ce dracu ?
Femeia lui, clătinînd din cap cu amar, rosti mai mult pentru dînsa : „Sigur că s-a împuşcat".
— Mă rog... pentru ce eşti aşa de sigură ? zise bărbatul cam plictisit.
205
¥
— Ţi-am spus' o dată, răspunse doamna aţos.
— Ce mi-ai spus ?
— Că ştiu de la dînsul...
— Cum ? era sigur acu şapte luni ?
— A zis că la prima neplăcere se va împuşca.
— Şi ce neplăcere a avut ?
— Desigur, a rămas repetent...
— Pentru asta ? Şi tu poţi crede as'emenea prostie ?
-— Gum prostie — zise indignată doamna Melidon — cînd vezi că s-a împuşcat ?
-— Mai întăi... nu ştiii dacă s-a împuşcat.. . dar haide sâ-ţi admit. Foarte bine. Dar n-a murit... uite telegrama...
Şi d-1 Melidon ceti încă o dată telegrama, de astă dată numai pentru soţia lui.
— Tocmai telegrama mă nelinişteşte. ^
— Pentru ce ? j -— Am avut un presentiment.
— Glumeşti ?
— Niciodată nu mă înşel.
— Bine... oricum... dar a scăpat de pericol.
— Eu cunosc pe tanti Luţa...
— Ei şi ?
— Cine ştie dacă nu-mi ascunde ?...
— Cum, cine ştie ?
— Desigur că-mi ascunde...
In faţa acestei certitudini, doamna Melidon, sprijinindu-şi capul cu palmele, dădu curis liber întregii sade dureri. Ba plîmgea cu hohote zguduitoare, căci mistificarea descoperită ascundea un adevăr grozav. Printre sughiţuri şi suspine, izbuti să rostească cu greutate:
— Sigur că-mi ascunde!
— Femeie!... De ce să-ţi ascundă? zise d-1 Melidon exasperat. E copilul tău ? Ţi-e mamă ? Ţi-e tată ? Pentru ce să-ţi ascundă ?... Ia, un nepot...
Şi pronunţînd cuvintele din urmă, domnul Melidon arătă oarecare dispreţ pentru acest grad de înrudire.
— Ah, cum vorbeşti! zise cu amar doamna Melidon.
— La dracu! A început să mă plictisească istoria asta... Dacă voia să-ţi ascundă... nu-ţi telegrafia...
— S-a temut de jurnale...
— Este ceva în jurnale? întrebă cu interes bărbatul.
— Nu ştiu...
— Să vedem...
D-1 Melidon cercetă amănunţit două-trei ziare din ziua aceea. Ceti, cu degetul, începutul tuturor informaţiilor, se uită la Ultima oră, aruncă o ochire pe pagina întîia, se opri o clipă la cele două anunţuri funebre. .. Nimic ! Apoi, luminat de o idee subită, se repezi la telegramă, căută data şi locul de unde era expediată, le colaţionă cu antetul jurnalului, se uită din nou la telegramă, iar cele patru cuvinte tainice fură
206
cetite încă o dată cu multă atenţie, dar făr-ă mai mult folos. Şi d-1 Melidon, drept încheiere, azvîrli pe pat hîrtia misterioasă, blestemînd în gîndul său telegraful şi pe inventatorul lui. Apoi, venindu-i în minte tanti Luţa, care le comunica vestea liniştitoare, zise plin de năduh :
— Asta-i telegramă ?... Trebuie să fie cineva femeie... Dar doamna Malidon îl întrerupse :
— Trimite să cumpere Universul
Gazeta dorită fu adus'ă imediat şi străbătută şi ea de degetul înfrigurat al domnului Melidon, dar tot cu acelaşi succes. Poate că n-a căutat bine — d-1 Melidon consimţi să facă încredinţarea, cercetînd cu mai multă zăbavă Universul, străbătînd de astă dată şi coloana a cincea, ba chiar ştirile din străinătate. Pe paginla a treia, un titlu cu litere grase atrase luarea-aminte a doamnei Melidon : Accidentul de tren pe linia Buzău-Focşani. Femeia răcni cu spaimă: „Să ştii c-a fost în tren!"
La această nouă descoperire, doamna Melidon îşi frînse mînile de groază. Ea se plimba în neştire prin casă, cu paşi deznădăjduiţi, repe-tînd cu vocea sugrumă: „Dumnezeule! Dumnezeule 1 A fost în tren... sigur c-a fost în tren!"
Bărbatul, cu privire de halucinat, se uita, fără ţel, la ziarul desfăcut. Prima lui pornire fu să-şi tragă un pumn în cap, căci el îşi zicea : „Dobitoc ! Dobitoc ! Dobitoc! Cine m-a pus s'ă caut în ziar ?" Apoi, ieşindu-şi din fire :
— Ce să caute în tren ? încep să-mi pierd mintea... Doamna Melidon lămuri cu glasul stins:
— Se ducea la tanti Miţa...
— La Focşani ?
— N-am nici o îndoială...
— De unde ştii ?
— E vacanţă... se ducea la tanti Miţa...
— Eşti sigură ?
Doamna Melidon făcu un semn cu mîna, care însemna: „S-a isprăvit!"
— Va să zică, acuma nu s-a mai împuşcat ?... Doamna Melidon, cu ochii umezi, ridică faţa spre tavan .
— Dumnezeule! cum pot trăi cu dînsul ?
— S-admitem c-a fost în tren... ori s-a împuşcat... ori şi-a frînt gîtul... dar a scăpat de pericol... aşa spune telegrama...
— Ah ! cît eşti de mojic !
•—Ascultă, te rog... pentru numele lui Dumnezu... Nu fi copilă I Haide să mîncăm... am adus' jambon de Praga...
Dar femeia, zdrobită de suferinţă, luă invitaţia ca o profanare a memoriei lui Fănică şi răspunse picurîndu-i boabe mari de lacrămi:
— Cum n-am pe nimeni să mă înţeleagă!...
Cei doi copii ai domnului Melidon, un băiat şi o fetiţă, care se furişaseră în odaie cu cîteva minute mai înainte, se uitau cu ochii plini de compătimire la figura îndurerată a mamitei, întorcînd spre tatăl lor două chipuri încruntate. Fata începuse să-şi strîmbe guriţa, gata-gata să lăcrămeze...
207
— Ieşiţi afara! striga aspru d-1 Melidon, iară cătră soţia lui : E ceva nemaipomenit! îmi vine să-mi iau lumea-n cap ! De ce nu vrei să înţelegi ? A scăpat de pericol... orice ar fi fost. Apoi, schimbînd tonul: Te rog !... as'cultă... fii serioasă...
Şi bărbatul, în speranţa unor timpuri mai bune, s'e apropie de femeia lui...
Dar doamna îi răspunse plină de obidă :
— Dacă ar fi ruda. ta... nu te-ai purta astfel... Domnului Melidon I s'e strică pe loc dispoziţia :
— Ce trebuie să fac? răcni el. Cum să mă port? Ce vrei de la mine ? Simt că înnebunesc !
Şi ridicînd ochii spre cer, îşi trecu o mînă prin păr. Doamna Melidon îi răspunse:
— Nu mi-i de ajuns nenorocirea care mă loveşte... mai trebuie să sufăr şi nervii tăi...
Şi, drept urmare, doamna Melidon fu zguduită de un plîns spasmodic, cu zvîcnituri dureroase...
D-1 Melidon s'e uita cu atenţie sumbră ia femeia lui, gîndindu-se : „Isterie de femeie fără treabă. Cine dracu m-a pus să mă însor ?... Poftim 1 Uită-te la dînsa I" Apoi, tare :
— Dragă Lenuţă...
— Te rog să nu-mi mai spui dragă...
— Fii cuminte...
— Asta n-am să ţi-o iert... niciodată!
— Ascultă...
Doamna Melidon îşi vîrî degetele în urechi. Apoi plinse cu amar!
Accidentul lui Fănică începe să se transforme pentru d-1 Melidon în adevărată catastrofă, El rămase ca o stană de piatră, cu braţele încrucişate, cu privirea fixă. Şi, pe cînd instituţia pe care se sprijină întreaga societate era crîncen maltratată de gîndurile negre ale soţului necăjit, uşa scîrţîi încetişor şi, în încăperea ei, apăru mama Marghioala, bucătăreasa, femeie bătrînă şi blajină, pe care d-1 Melidon o moştenise de 3a maică-sa. Ea se opri lîngă intrare şi cu colţul pestelcii îşi şterse ochii de lacrămi...
D-1 Melidon zbieră grozav :
— Muiere nebună !... Şi tu ?...
El se îndreptă cătră uşă, cu un zîmbet feroce. Şi plecîndu-s'e aproape de obrazul femeii, o întrebă cu glas dulceag, contrafăcut, numă-rîndu-i pe degete :
— Ţi-e rudă ?... Ţi-e prietin ?... îl cunoşti ?... L-ai văzut vreodată ?... De ce te sclifoseşti ?
Dar bătrînă, ştergîndu-şi ochiul cu dosul palmei:
— Mi-e oarecum de duduca...
D-1 Melidon se dădu trei paşi îndărăt şi8 cu pumnii încleştaţi, răcni formidabil:
— Afară, baboraiţo !
— Mojicule! Mojicule! strigă doamna Melidon. Şi, ridicîndu-se plină de indignare8 trecu repede în altă odaie.
D-1 Melidon ramase singur, ca trezit dintr-un vis urît. Stătu locului o clipă, năuc, sub greutatea evenimentelor ; apoi, mcrucişîndu-şi braţele, zise: „E ceva nemaipomenit!" Şi el se îndreptă spre fereastră, unde, lipindu-şi fruntea de sticla rece, gîndi : „Am să turbez. . . Aşa mi se cade... Cine m-a pus să mă-nsor ?"
Şi cîteva minute d-1 Melidon îşi purtă capul, fără gînduri, de colo pînă colo pe geamul ca gheaţa şi pe minerul lui de fier. După ce-şi răcori fruntea înfierbmtotă, începu să taie iarăşi odaia cu paşi agitaţi. Telegrama era pe pat, cu clapele în sus, aşa cum fusese aruncată. D-1 Melidon o luă şi, cetindu-i conţinutul pentru a zecea oară, o mototoli cu mişcări exagerate, aruncîmd apoi furios ghemuiocul în părete.
„Hm!,., scăpat de pericol!... scăpat de pericol!... Trebuie să fie cineva muiere... Las', că-ţi arăt eu!".
Şi pe cînd d-1 Melidon pronunţa aceste vorbe misterioase în casa lui din strada Toma Cozma din Iaşi, tanti Luţa sughiţa straşnic în Buzău... •
D-1 Melidon vibra ca un stîlp de telegraf bătut de furtună. El luă o foaie de hîrtie şi scrise dintr-o dată următoarea telegramă urgentă, destinată pentru tanti Luţa din Buzău : „Răspunde imediat. Ce-i cu Fănică ? A murit ? S-a împuşcat ? A fost în tren ? Răspunde pe larg. Nu face economie. Plătesc eu. Altmintrelea turbez".
Chemă servitoarea :
—• S-o bată repede. .. Roagă din partea mea. ..
Apoi alcătui şi o scrisoare, tot pentru tanti Luţa din Buzău. Ce-a scris nu pot să ştiu; dar condeiul alerga ca o furtună pe colită, şi două benghiuri de cerneală împodobiră misiva pe o mare suprafaţă. Iar după ce faţa dintîi primi suficient unele idei ale scriitorului, d-1 Melidon trînti tamponul sugător cu atîta rîvnă, încît ţîşniră şi cîteva fulgere ici şi colo. Trei pagini au fost acoperite astfel cu o literă mare la grăunte şi foarte citeaţă. Iar la sfîrşit, iscălitura domnului Melidon fu investită cu parafa ei obişnuită, oare, cît ai clipi din ochi, făcu să răsară pe urma ei un strat plin de floricele zugrăvite în miniatură, rup în d, vai, foaia în trei locuri! Apoi, epistola fu păturită cu o mînă tremurmdă şi băgată mai mult silnic în cămaşa unui plic, pe întinderea căruia fu redactată exact adresa „lui tanti Luţa" din Buzău- în sfîrşit, soneria zbîrnîi sinistru şi servitoalrea apăru înspăimîntată :
— Recomandată !.. . Ai venit ?
Dar dacă nu cunosc ce-a scris d-1 Melidon, ştiu în schimb ce-a răspuns tanti Luţa :
„Dar bine, Jorjică, numaidecît la moarte şi la împuşcat trebuia să te gîndeşti ? Se vede că drag îţi mai este băiatul! La dracu. .. moşii să ai de împărţit ou dînsul. . . şi încă atîta ură faţă de un copil!,.. Fii foarte sigur, dragă Jorjică, că nu-ţi va roade pragul.
208
14 — Opere alese
209
Telegrama mea numai un om ca dumneata a putut să n-o priceapă. Nu v-am scris săptămîna trecută că Fănică era ameninţat să rămînă repetent din cauza lui Petrovici? Nu poţi zice eă n-ai primit scrisoarea, deoarece Ilenuţa mi-a şi răspuns. Azi s-a pus lista, şi băiatul, mulţămesc lui Dumnezeu, a trecut clasa. Trebuia să te gândeşti la asta, nu la moartea copilului. Dar dacă ştiam că te interesează atît de mult viitorul lui, fii sigur, dragă Jorjică, că nu te mai deranjam de la ocupaţiile dumitale importante". Iscălit, Luţa.
EXCURSIUNE DE PLĂCERE
Memoriei Iui George Diamandy
Nu-mi plac localităţile balneare. Las' că organismul meu n^are nevoie de ape miraculoase, dar din principiu sînt contra staţiunilor cu renume. Nu demult, însă, mi-^a căzut în mînă un prospect care făcea cunoscut lumii suferinde calităţile minunate ale apelor de la Lacul-Amar. Pe două pagini se descria situaţia lor pitorească, atră-gîndu-se atenţia şi asupra atracţiilor pe care mîna omului le adăugase frumuseţilor naturii? pe a treia, o analiză minuţioasă a elementelor lacustre dovedea că sînt superioare tuturor localităţilor similare din străinătate, iar la sfîrşit erau înşirate în două coloane lungi maladiile care se vindecă aici.
Pe la începutul lui iulie — sînt acum cîţiva ani — interese profesionale m-au adus într-o bună dimineaţă în oraşul Mangalghioi. De aici pînă la Lacul-Amar e o poştă depărtare, şi drumul îl faci cu trăsura. M-am hotărît să las la o parte ideile mele preconcepute şi să vizitez staţiunea balneară, unde să petrec cele trei zile tradiţionale.
La început am stat la îndoială, şi puţin a lipsit ca să nu renunţ la proiectata călătorie: preţul trăsurii mi s-a părut exorbitant. Dar cînd birjarul m-a lămurit că sezonul e în toi, am trecut peste ezitările mele.
Cele patru ore de drum, pe un şes frumos — unde ochiul călătorului nu e plictisit de monotonia verdeţii, nici nu oboseşte con-templînd orizonturi nesfîrşite — mi-au rămas pînă azi bine întipărite în minte. Iar movilele de pămînt care răsar ici şi colo pe lîngă drumul vicinal şi mai departe, ca nişte păzitori statornici ai cîmpiei, aruncă asupra tabloului o notă vagă de melancolie. Şi, dacă soarele n-ar fi trimes raze aşa de perpendiculare şi colbul n-ar fi fost turnat cu dimerlia47 pe şoseaua nepietruită, desigur că aş fi gustat şi eu, în toată plenitudinea, pitorescul localităţii. Cînd am ajuns pe aproape de ţelul călătoriei, hainele mele, de coloarea castanei prăjite — port totdeauna stofe închise de cînd m-a asigurat o tînără cuconiţă că deschisul nu mă prinde — îşi schimbaseră cu totul înfăţişarea. Eram ca
47 Dimeriie — unitate de măsurat grîne, baniţa,
m
şi călătorul surprins de bătaia khamzinului, căci trăsură, vezeteu şi cei doi telegari bicisnici dispăruseră aproape subt stratul gros de pulbere cenuşie. Simţeam cum mă deschisesem şi la figură, iar printre dinţi scrâşneam mici corpuri anorganice. Aşa am intrat în Lacul-Amar. Cunoşteam din auzite „Otelul Imperial" ; m-am dus repede acolo. Nici un loc liber. Birjarul m-a sfătuit să mergem la „Regal". Toate camerele, ocupate. Am trecut peste principiile mele monarhice şi am voit să descind în „Otelul Republican" : acelaşi răspuns. Am luat vilele pe rînd: la „Cuibul cu dor", la „Vila cu parc", la „Zorile albe"... am bătut, am sunat, am parlamentat : degeaba!... Toate erau pline, „sezonul fiind în toi". începu să-mi pară rău de gîndu-mi nesăbuit, iar situaţia mea jalnică o priveam ca o dreaptă răsplată. Şi cum stam fără curaj, lîngă trăsură, chibzuind dacă n-ar fi mai nimerit să consider, chiar de pe acuma, sfîrşită excursiunea mea, iată că amicul nostru Sofian venea agale înspre noi. Cînd dădu cu ochii de mine, îşi iuţi mersul şi, după un scurt interogator relativ la rostul meu în localitate, mă cercetă cu privire la adăpost:
— Ai fost la „Vila splendidă" ?
— Nu, unde vine?
— Haidem împreună. Cunosc pe proprietar şi cred că-ţi va găsi
loc.
Am pornit amîndoi, bras dessus, bras dessous4S, iar în urma noastră trăsura ne urma ca o tristă reminiscenţă. Caii, mergînd la pas, cu capetele plecate, păreau icoana vie a deznădăjduirih Am găsit pe stăpîn chiar la intrare. Sofian mi 1-a recomandat :
— Domnul Boţaiani...
— Rumuri maţedonean, adause proprietarul, strîngîndu-mi mîna cu putere.
După ce domnul Boţaiani a luat cunoştinţă de dorinţa categorică a amicului meu, a stat o clipă pe gînduri, apoi m-a asigurat că-<mi va găsi mai subt sară „un culcuşu", măcar că toate locurile sînt ocupate.
— Dar pînă atunci unde aş putea să mă primenesc ? Domnul Boţaiani rămase iar gînditor. Apoi :
— Poftiţi la domnu Sagamuţi,
— La cine ?
— La domnu Sagamuţi... Dumnealui e dus pîn' la Cuştanţa.
^ Şi domnul Boţaiani, pentru a-mi îndepărta o mică, dar justificată nelinişte, scoase ceasul, asigurîndu-mă :
— Nu cred să vie încă...
M-am despărţit de Sofian, iar grecoteiul m-a condus într-o odaie scundă, ce nu avea nimic comun cu numele vilei. Aici am revenit la vechea mea înfăţişare, dar cam necomplect şi pe fugă, temîndu-mă mereu să nu dea cumva domnu Sagamuţi peste mine. Apoi, încre-dinţînd patronului bagajul, am plecat mulţămit, să vizitez localitatea...
48 La braţ (fr.).
M-am plimbat în sus şi în jos, am admirat cei doi salcîmi din parcul vilei cu acest nume, singurii copaci ai regiunii, am luat chiar o baie în apa minunată a lacului. Şi, vorba unui pacient care se îmbăia o dată cu mine : „Se cunoaşte că e bună după miros". într-adevăr, judecind după acest indiciu, trebuie să fi foist foarte bună. Reconfortat acuma, voiam să găsesc pe amicul meu Sofian, gîndin-du-mă totodată că n-ar fi rău să părăsesc a doua zi aceste locuri rău mirositoare.
Sofian, la despărţire, îmi spusese :
— Apropo... masa s-o iai la Boţaiani.,. e cel mai bun restaurant.
Soarele era încă sus, dar cele patru ore de drum şi baia întăritoare mă leşinaseră la stomah. Hotărît s-o sfîrşesc şi din partea asta, m-am îndreptat din nou spre „Vila splendidă". Aici fui poftit în restaurant. Cu acest nume se designa o şandrama lungă, de scînduri negeluite, oare se lăsase puţin într-o rină ? iar caracterul ei provizor era bine disimulat prin foarte multe steguileţe de hîrtie^ tricoloră! amestecate cu cîteva lampioane ce atîrnau ca nişte armonici întinse. O căldură înăbuşitoare te lovea la intrare ca aburul dogoritor în fere-deul turcesc. Am poruncit o supă.
Chelnerul îmi aduse farfuria comandată, schiţînd cu ea uşoare figuri de jonglerie ; dar, cînd fu să mi-o aşeze dinainte, deodată se uită cu atenţie concentrată într-însa şi, fără multe forme, băgă degetul mare şi arătătorul de la mîna stingă şi binişor scoase ceva de-acolo apoi îşi şterse degetele de grăsime într-un loc pe unde unii obişnuiau mai de demult să aprindă chibriturile. Ca încheiere, mă întrebă foarte respectuos :
— Altceva... ce mai poftiţi ?
— Aş fi preferat musca, am zis eu uitîndu-mă cam sceptic în farfurie.
— Aşa? Pot să vă aduc alta, zise el punînd iute mina pe blid.
— A !... nu ţin numaidecît...
Dar omul stărui şi eu mă lasai convins. Mi se aduse într-adevăr altă porţie, operaţia exitragerii fiind făcută probabil în laborator. Chelnerul, aşezîndu-mi frumos tacîmul, adăugă:
— Să le bată Dumnezeu!... Ce mai mîncaţi ?
Studiasem lista. Văzusem între altele „momite la grătar". Zic :
— Să-mi facă o momită.
Chelnerul, încîntat, se îndreptă spre ferestruica pe unde îşi făceau apariţia produsele culinare ale casei şi scanda dorinţa mea într-un soi de cantilenă pe oare o mai ascultasem cîndva în unele birturi bucureştene :
„Mo-mi-ţe la gră-tar!".
Aşteptam momiţa, o nostalgie subită mă cuprinse. De ce m-am gîndit la moş Gherasim prisăcarul şi la poiana lui Isac? Pentru ce, pe ţărmurile mării, mi-a venit subit în minte acel colţişor tăinuit unde, în copilărie, am gustat clipe atît de fericite ? Şi, pe cînd mă sileam să găsesc explicarea acestui fenomen psichologic, un bîzîit
212
constant şi uniform îmi îndreptă privirea asupra legioanelor de muşte oare, ea şi harnicele albine, descriau extravagante figuri în oborul lor capricios...
Sosirea momiţei îmi strică reveria. Realitatea brutală mi se înfăţişa subt aspectul unei bucăţi informe de carne, aşezată pe un pitoresc talger de lemn. Pentru ce pe talger de lemn ? N-aş putea spune. Probabil aşa era datina momiţei. M-am uitat c-o surprindere plăcută si la talger, şi la momită, însă venindu-mi în minte ce aştepta ea de la mine, m-am oţărît fără voie. Am fixat-o de aproape cu neîncredere, aşa cum se uită miopii la lucrurile interesante, apoi, socotind că voi descoperi mai bine natura ei, o cercetai îndată şi de la distanţa unui prezbit. Pe urmă am întors-o de departe binişor cu furculiţa şi, apropiindu-mi cu precauţie obrazul de dînsa, aspirai de două ori,..
Chelnerul mă urmărea cu mult interes.
— Ia-o de aici, băiete...
— Ce are, vă rog?
— N-are nimica... dar ia-o repede !
Băiatul apucă ustensila de coadă, făcînd o schimă prin care îşi exprima tacit, dar elocvent, părerea sa despre mine : „Abraş om trebuie să mai fii şi dumneata!".
Apoi, tare:
— Să vă fac un şniţel garnit...
— Mulţămesc.., nu-^mi plac garniturile.
— Să vi-1 fac atunci natur... ori o pîrjoală bună... un cotlet... sau o...
— Nu!
— Avem peşte...
— Destul!
Eram din nou cufundat în studierea listei. Descoperii alimentul favorit al lui Metchnikof. Chelnerul aştepta .
— Iaurtul e proaspăt ? *— Numai cît l-am adus.
— îl faceţi aici?
— Nu... îl cumpărăm.
— De unde ?
— De unde găsim.
— Bun!... Adă-mi unul.
— îl mîncaţi cu zahăr?
— Nu, cu curmale.
— Cu ce ?
— N-auzi ? Cu curmale.
— Şi.e bun ?
— Sigur... Prelungeşte viaţa.
— Păi... n-avem.
— Ştiu...
— Atunci ?
— Atunci.,, adă-mi-1 aşa.
Formulasem într-adevăr reţeta lui Metchnikof, pentru ca alimentul balcanic să-şi producă efectul. Chelnerul însă, necunoscător al teoriei, îşi întări părerea ca, de bună samă... îmi lipseşte ceva.
Castronaşul sosi, dar aducătorul se depărta iute — din prudenţă socot. Căci admiţînd că conţinutul felegeanului corespundea întocmai numărul respectiv de pe menu, rămînea de cercetat căror împrejurări datora el o coloraţie suspectă. Şi fiindcă chestiunea, sugerată în chipul cel mai natural, aştepta un răspuns, de aceea mă adresai cătră un bunduc care tocmai trecea grăbit pe lîngă mine, cu un cîit49 de far» furii,
—- Ce are laptele pe deasupra ?
Omul interpelat îmi aruncă mai întăi o păreohe de ochi ca şi cum cu întrebarea mea L-aş fi distrus fericirea vieţii, apoi îmi răspunse în treacăt, vorbind foarte repede şi apăsat, mişcîndu-şi faţa întocmai ca un epileptic :
— Asta asa vine de la îabricaţîunea iui.. • „Şi ăsta e rumuri maţedonean"îmi zisei eu.
Acuma altă problemă se ivea : să mi-1 însuşesc cum vine „de la fabricaţiunea lui" sau mai bine să-1 abandonez şi pe dînsul? Aceasta era întrebarea. Mă gîndii la Metchnikof... „Oare el ce-ar face dacă ar fi în locul meu ? La urma urmei... poate prelungeşte viaţa... şi fără fructul arab"...
Cu acest îndemn, am pus mîna pe coada linguriţii, hotărît să încep atacul. Dar, cînd să dau prima lovitură, am simţit neaşteptat căzînd de sus ceva umed şi subt ochii mei, conţinutul vasului se mări puţintel. Mă uit cu mirare pe mînă, apoi, cu acelaşi sentiment, în castron : era ceea ce orbise de demult pe sărmanul Tobie din Biblie. Ridic ochii.., cuiburi de rîndunele!
— .. .A! Sfinte păsări călătoare ! Ospitalitatea de care vă bucuraţi chiar aici îmi satisface sentimentele în privinţa persistenţei obiceiurilor bătrîneşti... Decît... voi nu vă veţi supăra că gusturile asupra cărora m-am fixat de mult sînt departe de acele ale fiilor din fostul imperiu ceresc...
Am lăsat iaurtul, după cum lăsasem şi momiţa, am plătit tot, am dat un bacşiş bun băiatului care m-a servit şi care a rămas încredinţat că nu sînt în toate minţile şi am ieşit iute din „cel mai bun restaurant". ..
Cătră sară m-am dus să-mi văd adăpostul: evenimentele zilei mi-1 făceau cu deosebire preţios. Proprietarul, cum m-a văzut, m-a întrebat:
— Puteţi dormi cu mai mulţi în odaie ?
— Subt nici un cuvînt: nu pot închide ochii.
Domnul Boţaiani rămase pe gînduri. Fui cuprins de o neagră pre» simţire.
— Atunci să vă dau un loc în odaia madamei.
® Clit, vraf.
1
— Dar madama unde-i ?
întrebarea a fost pusă, bineînţeles, în glumă,. .. "
— N-aveţi nici o supărare. Este loc de două paturi. Crezul că şi el glumeşte, clar grecul era foarte serios.
— Bine, domnule Boţaiani — am început eu s*ă mă înfurii sper că nu-ţi închipui să dorm la un iloc cu madama dumiiitale...
Şi uşurinţa cu care-mi propunea lucrul făcu să-mi treacă pe dinainte o matahală scurtă şi groasă, legănîndu-se pe picioare voluminoase. In faţa acestei imagini indignarea mea deveni manifestă...
Grecul căzu din nou pe gînduri:
— Atunci aşteptaţi să vorbes'c cu madama.
Revenind, mă anunţă că, în hatîrul lui Sofian, madama a consimţit să doarmă noaptea asta aiurea, aşa că voi fi instalat tot în odaia ei, dar fără dînsa.
Ah, Dumnezeule! Dacă ar fi fost să trăiesc de^acum înainte cît a trăit Noe după potop, şi încă n-aş uita noaptea pe care am petrecut-o — vorba vine — în odaia madamei din „Vila splendidă".
„Vila splendidă" !... Desigur că cel care a botezat-o astfel a fost un glumeţ ori un mare mizantrop, altfel nu-mi pot explica ironia amară cuprinsă în aceste două cuvinte.
Cînd am intrat în odaie, am rămas consternat! La flacăra slabă a chibritului mi-a apărut în toată splendoarea încăperea care avea să mă adăpostească. Trei păreţi, zugrăviţi de ploi şi de vreme cu desene variate ; un morman de covoare, ieşite din uz, străjuind semeţ într-un ungher, şi fundul de scări care, printr-o ingenioasă combinaţie arhitectonică, alcătuia în bună parte şi tavanul, rînjiră la mine într-o clipă sinistră. Mi-a trebuit tot curajul de care dispun în cumpene grele oa să nu dau îndărăt. Iar patul... numai oaspeţii lui Procust trebuie să fi avut sentimentele mele. Am fost foarte multămit că n-am găsit nici o lumină, să nu mai admir şi mobila în detaliu. M-am culcat, hotărît să dorm.
N-am apucat bine să mă întind în patul care devenise al meu şi auzii un zgomot Scurt de insectă zburînd, urmat de-o mică plesnitură de părete. Ascultai neliniştit. Imediat, din partea opusă, acelaşi zgomot şi altă plesnitură la fel, apoi. .. o sfîrîială de titirez deasupra mea şi în sfîrşit ceva îmi căzu pe faţă. Apuc repede : un gîndac. îl trîntes'c de podele şi mă culc iarăşi. Altul. ., pe urmă încă unul... Ah, domnule Boţaiani!...
Gindacii zburau prin odaie în scurte exploraţii şi cu mişcări inerte cădeau drept peste mine. Ii culegeam prin pat, apoi îi trînteam de pămînt cu gesturi grandioase. De prisos I Păreau că izvorăsc. Cercetai pe unde vin. Uşa şi geamul erau închise. Pe ochiul de sticlă al intrării o rază de la o lampă vecină cădea drept în odaia madamei. Eu însă, partizan acuma al întunericului.absolut, am chibzuit cum să astup dîra luminoasă care îmi scoase la iveală această neagră populaţie. Arunc o privire circulară : într-un cui desluşesc un veşmînt, fusta madamei. O întind cu anevoie pe geamul de la uşă. .. dar operaţia nu reuşeşte pe deplin. Dacă aş pune deasupra şi surtucul meu ? N-am unde să-1 prind.
m
Mai bine să mă culc. M-am apropiat de pat şi cu sentimentul unui om care n-are încotro, m-am aruncat in mijlocul lui, acoperindu-mă cu cerceafui în întregime. Simţii că mă înăbuş, şi din lipsă de aer şi de mirosul învălişului. încerc altă stratagemă: îmi ascund capul subt pernă. Gînduri oribile mă năvălesc... arunc chilota cît colo! Alt gîndac. .. în bătaia razei de lumină mă uit la ceasornic : unu. Pînă în ziuă mai este. Părăs'esc patul din nou şi, cu paşi desperaţi, măsur spaţiul strimt al odăii. Ochii mă ustură... capul îmi vîjîie. Cum străbăteam camera de la geam pînă la uşă, zăresc pe masă un vas cu un lichid albicios în care forme negre ieşeau pe deasupra, ca nişte insule plutitoare. Mă uit cu atenţie : o olală cu lapte acru s'au aşa ceva, iar înăuntrul ei, vreo douăzeci de gîndaci îşi găsiseră acolo o moarte prematură. Umil mişcau încă făcînd sforţării desperate. Cercetez prin casă ... nu aflu re caut. Scotocesc prin buzunările hainelor. .. găsesc un creion şi cu dînsul amestec laptele, cu intenţii. criminale. Un gîndiaic lîngă ceafă ... îl înşfac repede şi schiţez un gest eroic.., îmi veni o idee... îl arunc în oala cu lapte. Din acest moment duşmanii mei îşi găsiră mormîntul. Dar ce folos ? Zece pier... în lapte acru... sute vin în locul lor !
De multă vreme necazurile vieţii mi-au inspirat o filozofie care, fără să fie închegată într-un sistem, am experimentat-o de cîteva ori
cu oarecare folos.
Mulţi poate, în locui meu, s-ar fi revoltat bles'temîndu-şi ceasul cînd au venit pe lume, sau cîrtind împotriva... Creatorului, ori chiar făcînd un scandal nocturn. Eu... nu î Din contra : în astfel de ocazii mă resignez ! Iată filozofia mea, pe oare ţi-o recomand şi dumitale, cetito-rule, dacă cumva păcatele proprii, ale părinţilor tăi sau ale vreunui strămoş îndepărtat te vor aduce vreodată în „Vila splendidă ! îmi alcătui! prin urmare programul: gîndacii în lapte şi resignare complectă! Nu-mi. închipuiam că geniul madamei, pe care-1 simţeam plutind vag prin odaie, îmi rezervă oarecare surprize, nici că evenimentele acestei nopţi vor depăşi filozofia mea. Pentru moment, remediul îşi produsese efectul practic. întins pe pat, cu ochii închişi, cu mînile pe piept, mă învăluisem într-o blîndă ataraxie, care începuse să mă facă nesimţitor la asperităţile locului. Aproape să aţipesc... cînd, de sus, din tavan, aşa mi s-a părut... buf! sări pe pieptul meu un animal. Pipăii fără grăbire. .. „O miţă"... zic în gînd. „Poate un motan"... judecind după mărime. „Bun ! Mîţa madamei." N-o aşteptam, dar lucrul mi s-a părut tare natural. M-am scoborît din pat şi, apueînd-o binişor de după ceafă, am deschis geamul şi am expulzat-o fără mînie. Un ţipăt omenesc. .. mai exact, de femeie : azvîriis'em animalul nu afară, cum socotisem cu nevinovăţie, ci peste o fiinţă de sex feminin, care probabil nu se înarmase cu filozofia mea. M-am aruncat repede pe pat, care s-a clătinat ca o barcă pe o mare tălăzuită şi, cu inima zvîcnind, am aşteptat desfăşurarea scandalului. Din fericire, afară de uimirea aceleia ce primise pe neaşteptate motanul, altceva nu s-a mai întîmpiat.
217
Gînda,cii roiau. Zgomotul lor se amesteca de astă dată cu un ronţăit uşor. Mă ridic pe jumătate şi, cu palpitaţii violente, îmi ascut auzul căutînd să desluşesc vietatea care îşi făcuse acum apariţia. în lumina razei fatale, se ivi un şoricel. El se opri brusc, muşluind în loc cu boti-şorul, apoi, cu paşi mărunţi, mai străbătu o etapă. După dînsul, încă unul...
Aici trebuie să fac o mărturisire:
De cîni nu mă tem : chiar dulăi să fie, ştiu să mă apăr. Caii nu-mi inspiră frică, copiii, treceam pe subt pîntecele lor. Pe buh-aâ îl admir. Leii şi tigrii nu mă înspăimîntă; pot scoate răgete cît de sinistre, stau liniştit, mai ales dacă gratiile cuştii sînt solide. Dar de şoareci o groaza stupidă mă cuprinde, numai cît îi văd. Să fie, scîrba, cît de mic, pentru mine e tot una. Stăpînit de panică, în asemenea momente mă urc vertiginos pe mobila cea mai înaltă şi, cu mînile între picioare, dănţuiesc o tarantelă pînă ce dihania se face nevăzută.
Cum i-am zărit deci în acea noapte memorabilă, m-am ghemuit în pat ascultîndu-mi zvîcnirile inimii. în desperarea mea, regretai acuma pisica ! Auzeam cum rodeau ceva într-un ungher : oare se vor sui şi ei pe mine ?" Acest gînd îmi dezlănţui întreaga forţă motrice de care dispuneam în acel moment şi azvîrlind vajnic din picioare, patul s-a clătinat... şi o prăbuşire infernală mă aruncă la pămînt...
— Nu-i nimica I... am spus celor cîteva capete speriate şi buboase care apărură pe la geamuri bombănind. Vă rog, nu vă deranjaţi... Patul...
Imposibil să mai dorm. Mă uit la ceas : două şi un sfert. Mă îmbrac şi ies din odaie. în sală, pe jos, dormeau cîteva fiinţe omeneşti. „Cine ştie? Poate e şi madama." în vîrful degetelor mă îndrept spre ieşire. Uşa încuiată ! îi aflu secretul şi cu mişcări de asasin o desthid binişor. Ah, aerul nopţii, după acela din odaia madamei î Tot sînt momente de mulţămire în viaţă! Am făcut cîţiva paşi şi... deodată m-am oprit înmărmurit... înaintea mea aveam un spectacol grandios! în jurul unui felinar aprins, milioane de gîndaci se roteau cu o adevărată frenezie. Zgomotul lor, ca al unei uzine laborioase, se auzea măreţ în liniştea întunericului. Am rămas' aiurit! Mi se părea că mă găsesc într-o regiune misterioasă, undeva... la capătul pămîntului, în împărăţia gîndacilor, unde, izolat ca Robinson, trebuia să-mi acomodez viaţa, alături de aceste întunecate gîngănii...
După ce am admirat îndeajuns priveliştea, care nu era trecuta în prospect, am apucat încotro am văzut cu ochii. Din cînd în cînd întorceam capul spre felinarul fantastic. Aveam vra să zică cum să-mi petrec vremea pînă în ziuă. Cum mergeam, preocupat de gîndul dacă dis-de~ dimineaţă voi găsi o trăsură liberă, cu cai bine hrăniţi... văd ceva înainte. Deosebesc un bărbat. „Atît mal bine, ne vom uita împreună la gîndaci!"
ŞI, cu multă încredere, m-am îndreptat înspre dînsul.
— Stăi! răcni omul meu, cu glas' alterat.
M-am oprit înspăimîntat Recunoscînd uniforma poliţiei, fui neliniştit.
— Ce faci aici ?
218
— După cum vezi,. = mă plimb.
— La ora asta?
— Da. N-am putut să dorm.
— Cine eşti ?
l-am spus numele, pronumele, ocupaţia, locul unde m-am născut şi pentru ce am venit la băi... Excursiune de plăcere...
— Mi se pare că te-am mai văzut pe dumneata şi astă noapte, pe lîngă Nicula Grecul, unde tocmai s'-a făcut o spargere...
Şi poliţaiul apăsă pe cuvîntul tocmai..
— Nu, domnule, te înşeli... nu m-ai văzut şi nici nu cred să mă mai vadă cineva vreodată pe aici începînd de mîni dimineaţă...
Omul siguranţei a continuat să se uite bănuitor, voind se vede cu tot dinadinsul să stabilească o corelaţie între persoana mea şi spargerea de la Nicula Grecul...
Dacă am văzut atunci că plimbarea poate să-mi aducă niscaiva neplăceri, m-am întors îndărăt şi, pînă cînd aurora cu degetele-i de roze a împrăştiat întunericul opac, am admirat gîmidacii bezmetici...
Dimineaţa, încă nu începuse pacienţii să se îndrepte cu păturile în cap spre băile rău aromitoare, cînd eu îmi şi luasem toate măsurile. Aveam, va să zică, să mă întorc cu tramcarul care pleacă din Lacul-Amar în fiecare zi înspre capitala judeţului, la opt ore a.m. Cum aşteaptă naufragiatul barca de salvare, aşa am aşteptat şi eu vehiculul mîntui-tor. Iar cînd clopotele şi tălăngile răsunară melodios^ la capătul satului, mî-am luat geamantanul şi am pornit vesel să-i ies înainte. Am mulţă-mit călduros' domnului Boţaiani, care, în hatîrul lui Sofian, mi-a luat numai 5 lei pentru odaie, fără să aibă nici o pretenţie asupra stricăciunilor, am dat un bacşiş bun madamei — sfinte Dumnezeule! — pentru mărinimia ei şi, cu sufletul uşor, mă simţeam gata să fac chiar ocolul pămîntului. Iată şi tramcarul binecuvîntat! Mi s-a eliberat biletul, bagajul liam aşezat la loc potrivit şi, măcar că miai era pîn' la plecare, tot mai bine să fiu prin apropiere...
Caii, patru la număr, cu căpăţelele scoas'e, ronţăiau nişte ogrinji scuturînd în răstimpuri tălăngile de la gît. Cineva a spus' despre acest patruped că e cel mai nobil animal de pe pămînt. Poate cu vreo două decenii în urmă să fi beneficiat şi ei sărmanii ceva din această caracterizare, dar acuma aveau toţi patru un aer tare plebeian. Oricum, felul lor de a fi se împăca cu sentimentele mele democrate. Cînd s-a apropiat ora plecării, mi-am făcut cruce, căci aşa făcea şi bietul tata — Dumnezeu să-1 ierte! — cînd pornea la drum. Am luat loc pe bancă, între un popă voluminos şi un turc arămiu. Eram fericit! Pasagerii soseau unul cîte unul şi tramcarul se umplu. Neavînd nimica de făcut, mă uitam voios la tovarăşii mei de călătorie...
O cuconiţă cam corpolentă veni însoţită de un fercheş sergent -major, care rămînea pe loc, şi de un căţel flocos, care pleca. Doamna era îmbrăcată şic; fustă champagne, bluză albă en coeur, mîneei scurte, coate goale, dantele cu profuziune. Un şarpe de doubte îi încolăcea mîna stingă, iar pe cap o pălărie bebe, cu maci deocheaţi, o aranja de
219
minune. Un voal mare îi cădea pe figură, iar altele şi mai lungi fluturau dinapoi, în bătaia vîntului, ca cozile unui zmeu. Căţeluşul — un pudel — era şi el împodobit cu o cordea albastră, strînsă într-un mod artistic ce-i atîrna frumos într-o parte.
Domnul sergent-major găsi un loc cuconiţei, apoi o întrebă cu afecţiune :
— Stai bine ?
— Foarte rău. Ştii că nu-s deprinsă cu tramcarul. Popa tuşi.
Doamna, schiiînd o mimică ca şi cînd şi-ar fi stors o lămîie pe limbă, nu-şi găsea astîmpăr.
— Las', că nu-i mult... ajungeţi îndată, o linişti domnu sergent-major.
— Mă doare capul, ne spuse nouă cuconiţa, Apoi, cătră tovarăşul său, care, rezemat în sabie, aştepta plecarea vehiculului :
— Nu sta în soare, Turei. Vrei să-ţi fie rău ? Na-ţi umbreluţa
mea.
Şi doamna îi întinste cortelul, asortat cu pălăria, pentru â-i procura un adăpost.
— Is deprins să stau în soare, zise Turei respingîndu-i politicos oferta.
— Teribil mă doare capul, De ce nu plecăm ?
întrebarea din urmă a cuconiţei ne-a fost adres'ată nouă, cu un pronunţat accent de mustrare.
— Poate mai vin pasageri, răspunse popa.
în sfîrşit vreo cincisprezece persoane (locurile erau ceva mai puţine) ocupară complect amîndiouă bănicile. Vezeteul — un ţigan negru, cu o lată strungăreaţă — se urcă pe capră şi pus'e mina pe hăţuri. Eu îmi făcui iar cruce, dar cuconiţa :
-— Te rog... un moment.
Şi dîndu-se jos, sărută dulce pe domnul vegmistru, apoi spus'e ve-zeteului :
— De-acuma haide, băiete! iară    cătră Turei: — Să-mi scrii, puiule !
— Se vede că vă despărţiţi pentru multă vreme, voi să ştie popa.
— Aş! Unde pot? Peste trei zile vine şi el...
Caii se opintiră, harabaua porni plecîndu-se brusc pe partea dreaptă, apoi, fără tranziţie, se poticni la fel pe cea stînga. în ultima alternativă, fesul turcului se strîmbă şi el pe urechea corespunzătoare.
Coconita începu să vorbească cu căţelul :
— Ce mai zici tu, mon chei ? Dar potaia obrăznicindu-se : Şezi binişor, Bibi!
Doamna, cu toată durerea de cap, avea chef de vorbă. Pe cîţiva dintre noi ne cercetă amănunţit de unde sîntem, cînd am venit, care ne este starea civilă şi mai ales ce afecţiuni maladive ne-au adus pe aici. Apoi ne întrebă colectiv :
— Vă supără fumul ?
220
Şi punînd picior peste picior, pentru a răsuci o ţigară, făcu vizibil un pantof cam mare, prins cu o prea frumoasă buclă aurită.
După fee am străbătut o buoaită bună, vezeteul opri caii, apoi» cu tonul unui conductor de tren cînd cere biletele :
— Jos, domnilor!
Era un deal. Noi ascultarăm de comandă, dar cuconiţa... nu ! că pe dînsa o doare capul.
— Şi apoi eu pdt să rămîn, că-s uşurică... Dar automedonul fu de altă părere :
— Dă-te jos, cucoană,, nu vezi că boalele astea de-abia pot să se urnească, mînca-le-ar lupu !...
Doamna fu nevoită să descindă, arătînd de astă dată pînă sus un frumos ciorap albastru.
Vezeteul se coborî şi el.
Caii, cu gîturile întinse, se înţepeneau pe picioarele lor stricate, opintindu-se din toate puterile. Apoi se opriră brusc şi, în clipa următoare, tramcarul dădu înapoi.
— Puneţi mîna şi împingeţi., altfel rămîne ţi aici, răcni vezeteul, Cuconiţa... nu... că ea nu-mpinge, c-o doare capul.
Noi, auzind ameninţarea, ne-am grăbit să dăm mînă de ajutoi.
— Hi!.., Hi-hi-hi!... ha! — răcnea ţiganul Acul., haida!... Odată-acu!
Şi mergînd pe lîngă cai, el îndemna virtos din hăţuri şi din gură, uitîndu-se semnificativ cînd la noi, cînd la cele patru animale şoldite, învîrtind harapnicul pe deasupra capetelor noastre.
împingeam de ne alunecau picioarele. Chiar cuconiţa consimţise la această corvadă uitînd durerea de cap,..
— Acu ! Odată toţi! răcni faraonul, şi în entuziasmul lui fu să ne croiască chiar cu biciul, dar luîndu-şi de samă, unul din cai primi el o straşnică lovitură... Haide-ha !. .. ha-ha !... Acu-acu !. .. Odată toţi! Cu toţii, băieţi! Nu te da, părinte... Hopa I...
Si vezeteul opri cursierii.
Calvarul era trecut. Răsuflarăm din greu şi noi şi dobitoacele.
— Să se odihnească puţin caii, zise omul.
Consimţirăm bineînţeles, căci beneficiam şi noi de repaus. Popa scoase o batistă coloriată, cît un prosop, se şterse de sudoare pe cap, pe gît, îşi aşeză apoi coada, şi zise :
— Bre! d-apoi aici a fost muncă, nu glumă !.. .
— împingeai, părinte, de mîncai pămînt, zise unul
— Ge să faci, taică ? N-ai auzit că altfel rămîneai pe deal ? Ţiganul îşi aprinse luleaua, apoi, suindu-se pe capră :
— De-acu ţineţi-vă bine că porneşte otâmobila.. .
Merserăm cît vom fi mers, clătinîndu-ne cînd la dreapta, cînd la stînga, ba o dată cît pe ce să ne răstoarne într-un şanţ, spre marea spaimă a cuconiţei, şi, după o bucată de vreme, vezeteul opri iar caii,
— Jos, domnilor !
După deal, natural venise şi valea.
221
1
Cuconiţa, nu!... că pe dînsa o doare capul. Dar vezeteul răcni:
— Dă-te jos, cucoană, ori vrei să-Ji sară alea din cap! — făcînd probabil aluzie, măcar că pusese mîna pe iuşcă, la primejdia unei sco-borîri nesigure în tramcar.
Dar cucoana se înfurie de astă dată :
™ Las', că m-oiu întîlni eu cu stăpînul tău, să văd el te-a învăţat să te porţi mojic cu damele ? Mocofane 1
— Acu eram să-i zic şi stăpînului una ! i-o întoarse ţiganul, sco-ţindu-şi luleaua din gură şi făcînd să funcţioneze strungăreaţă...
Vezeteul, pe jos, cu hăţurile strînse, începu să potolească avîntul fugarilor:
— Ho-ho h.. tpmci! ho!.., domol!... tot domol!...
Dar tramcarul greu, şi piedica stricată.., şi bagaje multe... şi valea cam mare... aşa că scoborîrea devenea precipitată...
— Puneţi mîna, că se duce dracului de rîpă, răcni vezeteul începînd să alerge fără voie...
Am apucat de arcuri silindu-ne să micşurăm viteza. De astă dată trăgeam înapoi umezindu-ne în răstimpuri palmele înfierbîntate şi îndoindu-ne de şele. Harabaua îşi urma însă mersul tot mai grăbit, cu toate silinţele noastre; iar noi, legănîndu-ne, alergam cu pas mărunt, sacadat, cu feţe congestionate, într-o învălmăşeală comică, măcar că tragedia era atît de aproape...
Şi, după ce am fost tîrîţi astfel din capul dealului pînă în vale, am ajuns la locul drept. Vezeteul opri caii şi plecîndu-şi pălăria pe ceafă, dădu drumul unei groaznice imprecaţii, fără să precizeze mai mult cui era adresată.
La primul popas — o circiumă — cuconiţa a poruncit un păhărel de rom „dar nu mare'7!, iar eu o cafea turcească, care mi-a adus aminte de Nicula Grecul, din mahalaua comisarului. Am ajuns în oraş, fără alt incident. Aici m-am despăgubit de excursiunea de plăcere, dar de atunci am zis adio staţiunilor noastre balneare, .
INTRE COPII
Domnişoarei Lili Sîere
Lică puse praştia la otrhi şi pietricica zbură drept în hulubul de
pe casă.
— Scara 1 repede scara!
Şi, cît ai clipi, fu pe acoperişul bucătăriei.
Hulubul, ameţit de lovitură, se dezmetici, reluîndu-şi zborul chiar tn momentul cînd Lică puse piciorul pe streaşină casei. Uitîndu-se cum se depărta, Lică zise cătră Petruţă, care aştepta jos găbuirea vînatului:
— îl prind eu... vine altădată.
Mîngîindu-se cu gîndul, începu să joace o bătută pe casă. Petruţă exclamă cu grijă °
— Lică, să nu cazi!
Lică, apropiindu-se de hogeag, strigă înăuntru
— Allo! Allo! Doamna Măria Busuioc ? Aici Da-da! Dumneavoastră aţi băut vinul din pivniţă... cum şi-ax fi adus aminte de ceva, spuse fratelui său ; o piatră... dap ştii, una mai mărişoară.
Dorinţa îi fu împlinită la moment.
Lică, veselindu-sîe de efectul pe care avea să-1 producă, drumul pietrei pe horn.
De pe uşa bucătăriei apăru spăriată o femeie între două vîrste, cu un cuţit mare în mînă. Ea se îndreptă iute dincoace de streşină şi, uitîndu-se spre vîrful casei, răcni furioasă :
— D-apoi bine, cucoane Lică, ce vra s'ă zică asta ? îmi dai pietre în
oala cu borş ?
Dar cuconul Lică, îndoindu-se puţin pe vine :
— Doamna Măria Busuioc ?
— Aşa? încă îţi baţi joc de mine? Ia să mă duc eu sus, Ia boier, să văd, dumnealui ce are să zică ?
— Mă rog dumitale, Mărie, zise Lică schimbînd tonul, nu te duce,
tţi aduc tutun...
— Dă-te jos' de pe casă!
— Ţine scara.,.
m
Lică Mădîrjan... Apoi, rîzînd, ca şi : Petruţă, zvîrie-mi
dădu
$1 Lică, cu mare băgare de samă, scoborî cîteva trepte, cu faţa spre bucătăreasă. Dar, cînd mai era mult pîn' la capăt, Lică zise: „Tine bine !" şi, zup, sări jos, spăriind pe femeie, care nu s'e aştepta de loc ia o descindere atît de precipitată. Măria deschise gura să zică ceva, dar el, s'căpătîndu-şi fără veste mîna dreaptă înspre obrazul ei, pocni ca dintr-o puşcă de soc, făcînd-o să tresară încă o dată.
— Aista-i dracu împeliţat, zise Măria crucindu-se, iar cătră Lică : Haide-hai! sai de multe ori aşa, c-apoi îi vedea tu.
Lică remarcă :
— Mi-ai zis' tu ? Foarte bine...
Şi, ca pedeapsă, întinse praştia înspre obrazul Măriei. Servitoarea ţipă apărîndu-se cu cuţitul, iar Lică, rîzînd de mişcările ei desperate, schimbă brusc direcţiunea, dînd drumul proiectilului înspre picioarele femeii...
— Araioam de mitne! D-apoi asta le întrece pe toate, izbucni bucătăreasa indignată peste măsură.
Şi punînd şi ea mîna pe o piatră, o zvîrli femeieşte înspre Lică, care se prăpădea de rîs.
— Cică-i fecior de boier.., baată-te!... mai zise Măria intrînd în bucătărie blestemînd şi bodogănind.
li că, urmat de Petruţă, se îndreptă înspre capătul ogrăzii.
Înaintea lui mergea liniştit un cîrd de raţe. In frunte un răţoi gras, mare aproape cît o gîscă, se bălăbănea greoi Pe labele lui scurte. Lică se aruncă asupra lor ca un huitan, le despărţi în două, făcu un otrocol în cîrdul din dreapta, apoi, răsucindu-se într-un picior, se abătu ca o furtună asupra celui clin stînga, vrlnd cu tot dinadinsul să prindă răţoiul Raţele măcăiau, parcă intrase vulpea între ele. Măria apăru în prag :
— Dă pace raţelor, că te spun la duduca! N-auzi ? Lasă răţoiul. Lică se opri, iar raţele, spăriate, protestară in cor, într-o strînsă
solidaritate.
— Ei, las tu, că s-a scula el duduca, strigă femeia ameninţînd cu degetul
Dar Lică, lurigindu-şi nasul cu amîndouă palmele, făcu înspre bucătăreasă : „mac-mac-imac !".
— Acu eram să-ţi zic ! spuse servitoarea scuipînd în direcţia cuconaşului.
Lică şi Petruţă sînt în vacanţă şi se găses'c la vie, la Vlădiceni, unde d-1 Mădîrjan vine în fiecare an să petreacă vara o lună, două cu familia.
Casele din Vlădiceni, case mari de cărămidă, făcute de cuconu Dumitrache, tatăl domnului Mădîrjan, sînt încunjurate cu gard de scînduri care închide o ogradă încăpătoare. în fund sînt atenansele, la mijloc locuinţa principală, care cu o faţă dă în livadă, iar la capătul dincoace, nişte acareturi, făcute de d-1 Mădîrjan : o şură deschisă
pentru uneltele de vie şi felurite ciuveie şi un coşer oare şade intr-o rînă şi care tot mai mult-se lasă pe-o parte, mulţămită reviziilor lui Lică. Dincolo de livadă se întinde via pe coastele unui deal, la poalele căruia un huceag o desparte de proprietatea vecină.
Amîndoi copiii au ajuns în fundul ogrăzii. Lică zise :
— Haidem în livadă.
Si, fără să mai aştepte răspunsul lui Petruţă, Lică sări gardul.
în acest moment, dinspre casă vine fugind o fetiţă. E Mărioara, copilul cel mai mic al domnului Mădîrjan. Are ochii mari, negri, gene lungi şi plete blonde, cîrlionţate, în care de multe ori Lică, ba uneori şl Petruţă, îşi încurcă mînile. Mărioara zise cu glas plîngător cătră fratele său :
— Petruţă, joacă-te cu mine,
Petruţă, care voise să sară şi el în livadă, se opreşte, şi amîndoi intră sub şură. Dar Mărioara, cu acelaşi ton :
— Petruţă, haidem în coşer.
— Iar vrei să-ţi bagi grăunţe în nas ? o întrebă fratele ei, care se cinchise într-un colţ, meşterind ceva la un lin.
— Nu, că mi-e frică de doctor... Apoi, ginditoare : Petruţă, dacă ajung grăunţele în greieri, mor?
— Se înţelege, dacă nu le scoate. ■— Pe unde le s'coate ?
— Pe nas.
— Vra să zică... nu-mi taie capul ?
Petruţă se opri o clipă din treaba lui, apoi răspunse :
— Dacă ajung în fundul fundului, atunci îţi despică capul.
— Şi mor ? ~ Mori.
Petruţă se ridică din ungherul lui. Văzînd scăunoaia de care era rezemată Mărioara, se încăleca pe dînsa. Dar Mărioara : -— Mor de tot, de tot? —■ De tot, de tot.
Mărioara rămase iar pe gînduri, apoi deodată :
— Vezi, Petruţă, nu vrei să te joci.
— Spune cum. In grăunţe nu mă joc.
— Hai de-a caii... mă fac eu cal.
— Dacă eşti fată...
— Atunci... hai de-a Elena şi de-a Iorgu.
Elena şi Iorgu sînt mama şi tata îngeraşilor. Petruţă primi.
— Bine, mata eşti Elena şi eu Iorgu. Mărioara, sUbţiindu-şi glasul, începu :
— Idiotule ! tîmpitule, boule ! Dar fratele său o corectă :
-■- Stăi, întâi întreabă-mă ceva,
— Fă-te că vii adecă pe uşă... zise Mărioara.
224
15 — Opere ales*
225
Petrmtă descăleca de pe scăunoaie şi, îndepărtîndu-se puţin, veni cu paşi hotărîţi înspre soră-sa, făcînd un gest ca şi cum şi-ar scoate pălăria.
— Iar vii de la crîşmă ? întrebă Mărioara cu glasul prefăcut.
— N-am fost, Eleno... zău n-am fost... vin de la tribunal.
— Ia să te miros.
Petruţă se apropie de Mărioara şi amîndoi îşi lipiră nasurile unul de altul.
— Phiu 1 ce dracu ai băut? rachiu? rom? phiu!
— Spui minciuni i Apoi, cu tonul natural:
Acu spune-mi. Mărioara îşi ţivli glasul şi mai tare . ~ Idiotule ! tîmpitule ! boule 1
— Ba tu !
— Ba tu!
Şi, în focul discuţiei, Mărioara, hîrşti, trage o palmă fratelui său. Dar Petruţă. zgîlţîind-o de, păr :
— De ce dai cu palma ? Aşa face mama ? Mărioara, plîngînd, zise :
— Las', mă duc eu să te spun c-ai umblat la zahăr... Şi fetiţa ieşi de sub şură, mînioasă.
Petruţă o împacă alergînd după dînsa, convingînd-o în cele din urmă că a trecut peste marginile jocului. Apoi, îi spuse:
— Acu să fii Măria şi eu mama, vrei ?
— Vreau, începe mata. Petruţă, ridicînd glasul:
- Bine, Mărie, iar ai ars mîncarea ? Ce are să zică cuconaşul ? Dobitoace! \
— Cum, cuconiţă, asta-i arsă ?
— Să nu te obrăzniceşti, vaco 1
— Dacă nu vă place, faceţi-mi socoteala..
— încă eşti şi obraznică ? Na I
Şi Petruţă trage o palmă peste obrazul Mărioarei. Dar Mărioara, revenind la tonul ei natural:
— Nu mai vreau să fiu Măria... mai bine mama
Apoi schimbîndu-şi iar glasul, întinse mînile cătră Petruţă:
— Doamne, lorgule, nu faci nici o treabă, cum fac bărbaţii... iaca s-a stricat uşa.
— Da' ce, eu îs lăcătuş ?
— Da' Buzdugan e lăcătuş ?
— Treaba lui...
— Mă uit eu, frate, la Vasiliu... drege geamuri... pune soneria, aşază perdelele... Eu nu ştiu ce fel de bărbat eşti!... Toată ziua tolo-git...
Şi, Mărioara, sfîrşind, făcu un gest de femeie desperată. Apoi, dîndu-i cu degetele în ochi:
— Uite cum îţi stă părul... Parcă eşti dracul!....
22.6
1
Tocmai acuma Lică, din livadă, sare peste gard, drept în picioare, lîngă şură. Ronţăieşte un măr. A străbătut livada de la un capăt la altul, căutînd să găsească cuibul unei ghionoi, pe care o văzuse mai zilele trecute ciocănind într-un măr bătrîn. O observase bine, ascunzîndu-se după o căpiţă de fîn. Pasărea scoborîs'e trunchiul zgrunţuros, mergînd îndărăt, cu capul în sus, cercînd într-una locul. Şi loviturile se auzeau răsunînd lămurit, una cîte una. Apoi, cînd n-a mai sunat a plin, s'-a oprit, şi repede a început să ciocănească pieziş, la dreapta, apoi la stînga, pe urmă iar ia dreapta.? iar bucăţele de lemn săreau ca aşchiile sub dalta lui moş Costache Roată. După ce a zburat ciocănitoarea — îl simţise — Lică s-a dus să vadă urma: în gaura rămasă a băgat cu uşurinţă degetul. Ei, s-o prindă el! Ar apuca-o binişor de cioc — nu s-ar teme — şi ar închide-o în cuşcă. Pe urmă ar ciopli şi el copacii, să-i găsească viermişori. Are cuibul în scorbura unui păr găunos — aşa i-a spus Gherasim. Dar măcar că a umblat toată livada şi şi-a zdrelit mîna prin scorburi... degeaba!
Lică aruncă ciocanul mărului într-un curcan hărţăgos, care, roş de mînie, îi răspunde la această insultă bolborosind cîteva ocări într-un limbaj elocvent. Iar cînd Lică se stropşi la dînsul alungîndu-1, pasărea ofensată îi ripostă cu un energic ,,haide-hai 1"
Ajungînd lîngă fraţii lui, Lică zis'e :
— Mai bine să ne jucăm de-a şcoala. Voi sînteţi băieţii şi eu domnu Melinte. Staţi să-mi aduc o varga.,.
Şi, după ce atributul principal al domnului Melinte fu găsit, Lică se aşeză pe proţapul unui car, strigînd cu glas impunător:
— Să n-aud nici un zgomot,* bestiilor!
Amîndoi copiii stau nemişcaţi pe scăunoaie, cu ochii la profesor.
— Să vie la lecţie Petruţă Mădîrjan.
Petruţă se dă jos de la locul lui şi, foarte cuminte, vine înaintea lui Lică.
— Ia ceteşte despre copilul neas'cultător !
Petruţă ridică palmele înaintea ochilor şi rosteşte iute cuvinte neînţelese, din mijlocul cărora se desluşeşte vorbele: „acest copil neascultător".
— Foarte rău. Zero tăiat. Să te croiesc acu ?
Şi profesorul numai cu greutate se stăpîni să nu-şi puie de-a binelea ameninţarea în practică.
— Vă rog, domnule, nu mă croiţi!
— Treci la loc, măgarule! Să spui lui tată-tău să vie la şcoală. Să iasă domnişoara Mărioara Mădîrjan...
Mărioara sări de pe scăunoaie şi, prezentîndu-se înaintea profesorului, îşi încrucişează braţele.
— Ia spune-mi, cît fac două şi cu trei ?
— Nouă, răspunde Mărioara.
— Foarte bine. Numără de la unu pînr la zece. Mărioara începu:
— Unu, doi, cinci, nouă, trei, luni, marţi...
*2J
i
— Nu ştii nimic. Treci la genunchi!
— Să mă pun chiar în genunchi, Lică?
— Nu... du-te mai încolo şi fă-te că plîngi.
Mărioara îşi duse pumnii strînşi la ochi, făcînd î;.. i... î...
— .Ce zgomot, mă rog, e .acollio ? întrebă profesorul' cu glasul tremurînd de enervare şi sculîndu-se ameninţător de pe proţap. Apoi, foarte mînios: După ce că nu înveţi nimica, te mai şi sclifoseşti ? întinde palma!
— Lică, să nu tragi tare.
Nu te teme... întinde-o bine. Dar, în momentul cînd profesorul era să-i aplice corecţiunea meritată, Mărioara strigă:
— Lică, cinele care a mîncat brînza!
In adevăr, în ogradă a intrat un cîne străin, tărcat, cu coada păroasă...
Lică, făcînd un semn misterios, se strecură pe lîngă gard în bucătărie, de unde se întoarse cu o despicătură de lemn. Ascun-zînd-o la spete, s'e apropie în vîrful degetelor de musafirul nepoftit, a-vînd pe figură expresia unei încordări superlative. Cînd fu la cîţiva paşi, zvîrli lemnul cu putere. Cinele, care nu se aştepta de loc la o astfel de primire, scoase o scheunătură ascuţită si o luă la fugă. Închide portiţa, Petruţă, închide-o, măi  dobitocule 1
Mărioara şi Petruţă, cu braţele ridicate, aţinură calea fugarului şi, cu zbierete, îl întoarseră înapoi. El se lovi de gard, voind să iasă printr-însul, mişcare nenorocită, care făcu din trupul său o ţintă uşor de atins de mîna voinică a lui Lică. Chelălăind dureros, o apucă iepureşte, trecînd ca o nălucă pe dinaintea casei şi, fără voie, străbătu şura nimerind sub coşer. Cu coada strînsă, cu capul în jos, răsufla din greu : picioarele îi tremurau. N-apucă să se odihnească puţin, şi se întoarse cu spaimă : duşmanii erau aproape...
— Iacătă-1, Lică,  iaicăftă-l .strigă Petruţă,  uitîndu-se sub coşer.
Cinele mîrîi arătîndu-şi colţii şi, ca o săgeată, ţîşni din ascunzătoarea lui. Lică luas'e poziţie: lemnul lovi scurt şi-n plin. Mărioara bătu din palme...
Cinele, cu limba scoasă, o luă în goană deznădăjduită de-a lungul ogrăzii. Lică alergă întărîtat; după dînsul vine Petruţă gîfîind, iar cît colo, Mărioara, ai cărei cîrlionţi îi bat ceafa în măsură. In drum, Lică sare într-o băltoagă, care-1 împroaşcă din cap pînă în picioare, dar parcă nu s-ar fi întîmplat nimica. Cinele ajunge la portiţă, cearcă s-o deschidă cu botul, apoi cu laba, ridicîndu-se în urmă ca un om în două picioare; dar portiţa e închisă bine cu zăvorul. O singură scăpare este : aproape de gard, animalul se aruncă cu elanul desperării pe deasupra şi, căţărîndu-se, izbuteşte să-1 sară.
— A scăpat I Ah, ce păcat! zise Lică, exprimîndu-şi părerea, de rău începînd cu un gest şi sfîrşind printr-o formulă consacrată de Neculai rîndaşul.
— L-ai lovit bine ? întrebă Petruţă.
w
— Ho-ho ! făcu Lică cu multă satisfacţie.
— Să deschid portiţa... poate mai vine, zise Mărioara.
— Trebuia să luaţi şi voi cîte un lemn, îi admonesta Lică, ginclindu-se că animalul ar mai fi avut loc de primit şi alte lovituri afară de ale sale.
Si Lică, mergînd prin ogradă, strîngea cu vîrful ghetei toate pietrele, nu numai din drumul său, ci şi pe de lături simţind oarecare plăcere cînd pocneau în gardul ogrăzii ori în scîndurile ceardacului. Apoi, venindu-i o idee :
_ Mi se pare că tata scrie. Mă duc să văd dacă nu şi-a pus ochelarii.
Odaia domnului Mădîrjan este în fund, cu fereastra înspre livadă. Pe o masă, lîngă geam, se văd condici şi izvoade în care se găsesc socotelile viei. Lică sare ceardacul care înconjură casa de jur împrejur, făcînd semn fraţilor săi să rămînă jos. Apoi, cu mare precauţie, porni ştergînd păretele cu haina şi ţinîndu-şi răsuflarea. Cînd fu la doi paşi de fereastră, se făcu mititel şi, tupiluş, ajunse sub geam. Aici ridică capul încetişor. D-1 Mădîrjan scria într-o condică. Pe nas avea ochelarii. Lică se lăsă binişor pe vine şi, fără să fie simţit, în vîrful degetelor, ajunse la capătul ceardacului. Petruţă şi Mărioara aşteptau cu nerăbdare :
— Ii cu ochelarii, le spuse el.
Mărioara, la această veste, sări de cîteva ori în sus, neputîn-du-şi stăpîni bucuria, Petruţă zise:
— Să mergem pînă nu şi-i scoate.
— Descălţaţi-vă, le comandă Lică.
Cei doi copii îşi scoaseră ghetele şi ciorapii, apoi Lică îi ridică pe rînd peste parmalîcul ceardacului. O dată în ceardac, porniră pe lîngă părete înspre geamul deschis. Mărioara îşi ţinea gura cu amîndouă mînile, strîmbîndu-şi şi ea picioruşele, după cum vedea pe fraţii săi. Ei se opriră o clipă, pentru a-şi veni în fire, apoi, la un semn al lui Lică, porniră mai departe. Cînd fură pe aproape, Lică ridică un deget în sus : toţi se lungiră pe brînci. Auzeau scîr-ţîitul condeiului şi zgomotul pe care-1 făcea tatăl lor cînd muia în călimară. Şi deodată, cu ţipete de triumf, ca tătarii, răsăriră tustrei la fereastră, rîzînd cu hohote. Mărioara bătea în palme, sărind în virful degetelor. Toţi strigau: „Ochelarii! Ochelarii I"
D-1 Mădîrjan care tresărise la această apariţie neaşteptată, îşi scoase repede instrumentul de pe nas' şi răcni furios: ,,Iar aţi venit, diavolilor ?
©iavolii fugiră mult mai iute de cum veniseră, iar d-1 Mădîrjan, rîzînd şi el de nebunia lor, închise condica şi ieşi în ceardac.
Punea ochelari pentru întăia oară,..
228
r
INZĂPÂDIŢT1
Cînd trenul ajunse în Paşcani, — cu mare întîrziere, — Todi-riţă Naum află că nu poate merge mai departe : comunicaţia se în-trerupsese. Dacă i s-ar fi anunţat o nenorocire, n-ar fi primit-o cu inimă mai rece. El se duse repede la şeful staţiei:
— Cîtă vreme avem să rămînem aici, domnule şef?
— Pînă cînd se va libera drumul.
— Şi cînd credeţi că se va libera ?
— Cît timp nu stă viscolul, nu pot să vă spun nimic.
— Poate să înceteze din moment în moment... parcă nu mai suflă cu putere. Atunci ?
— Atunci, în cinci-şase ceastiri puteţi pleca. Todiriţă Naum întrebă cu spaimă :
— Cum ? Va trebui să rămînem aici şase ceasuri ?
— A! Să fiţi mulţămiţi dacă e numai atîta...
— Ce e de făcut, domnule şef ?
— Puteţi să vă întoarceţi înapoi. De unde veniţi ?
— Din Bucureşti.
— Vă fac biletul pentru întors...
— Imposibil!
Şeful staţiei făcu semn: „Cum voiţi", apoi tare:
— Alt chip n-aveţi.
Todiriţă Naum, plecas'e dimineaţa din Bucureşti. Se ducea la Iaşi. De două zile ninge mereu, iar în noaptea trecută un viscol turbat spulberase omătul ele pe cîmpuri mai ales prin nordul Moldovei, grămădindu-1 prin unele locuri în troiene grandioase,- şi acuma crivăţul vîjîia în voie pe sosurile măturate. Azi e ajunul Anului nou. Todiriţă îşi trimisese de sărbători familia la Iaşi, iar el, reţinut de afaceri, avea să vie pe urmă. Trebuiau să petreacă Revelionul la cuconul Ştefanache, socrul lui Todiriţă, care avea o slăbiciune ca Anul nou să-i găsească pe toţi împreună. Va să zică, avusese dreptate şeful staţiei din Bucureşti cînd i-a pus azi-dimineaţă în vedere că cu greu o să străbată în Moldova. Să se întoarcă înapoi ? Cu
230
neputinţă I Las', că trebuie numaidecît să meagră la Iaşi, dar cu o vreme ca asta te pomeneşti că rămîne pe drum. Nu! Mai bine să aştepte în Paşcani...
El se plimbă agitat, străbătînd peronul cu paşi mari de la un capăt la altul, cu gîndul aiurea. începea s'ă însereze. Viscolul vuia în cuprinsul gării, şuierînd sinistru prin burlane, iar omătul purtat în vîrtejuri dănţuia printre roţile trenului, aruneîndu-se furios în zăplazuri. Cîteva lumini începură să apară mai departe, clipocind ca ochii unui om bolnav. Todiriţă se frămînta cu gîndul cum să rezolve problema. Dacă ar sta vîntul... uşor s-ar curaţi linia... ar fi vreme... Să rămână în Paşcani... e grozav!..
Todiriţă Naum s'e îndreptă din nou înspre şeful gării:
— De ce nu trimeteţi un plug ca să libereze linia ?... Poate ar fi chip de plecat...
—■ E dle pris'os cîtă vreme nu stă furtuna,
— Aveţi plugurile pregătite?
— Nu se mai întrebuinţează acuma. Dacă se linişteşte, trime-tem o maşină în recunoaştere.
— Cum ? N-aveţi pluguri americane ?
— A! acele sînt numai pentru Bărăgan.*.
— Şi credeţi să plece în astă s'ară vreo maşină ?
— Ce pot să vă spun?... poate... dar nu sînt semne... Todiriţă stătu o clipă, apoi zise cu timiditate :
— Domnule şef.!... vă rog...în caz cînd pleacă... nu s-ar putea să mă ieie şi pe mine ? Am interese urgente... trebuie să fiu numaidecît la Iaşi...
A! asta nu se poate!
— E teribil! Vă mulţămesc, domnule şef.
— Dă ! N-aveţi pentru ce...
Todiriţă se retrase, dar adueîndu-şi aminte de ceva:
— Dacă aş închiria o sanie ? Şeful răspunse plictisit:
— Vă mănîncă lupii.
Vra să zică, va trebui să rămînă în Paşcani: lucrul îi părea absurd. Todiriţă se gîndi cu duioşie la cei de la Iaşi, şi mintea lui tulburată căuta un mijloc supranatural de locomoţiune (care să-1 transporte peste troienele de omăt.
Pe cînd Naum, cu privirea abătută, încerca să închege o hotă-rîre, din capătul celălalt al peronului venea trist şi gînditor Iorgu Chirilovici, prieten cu Todiriţă, din copilărie.
Cei doi amici îşi strînseră mînile.
— încotro 1 îl întrebă Todiriţă Naum.
— La Iaşi. Dar tu ?
— Tot la Iaşi.
— Vra să zică... ?
— Deocamdată rămînem în Paşcani.
— Ei, ce ne facem?
231
— Haidem în restaurant.
Şi ei intrară înăuntru, Aici- alcătuiră împreună un program.,. Mai întîi să trimeată fiecare o telegramă la Iaşi; apoi să mănînce■? dacă în vremea asta se restabileşte comunicaţia, să plece imediat, oricît de tîrziu ar fi; dacă nu — aici părerile erau împărţite — Naum susţinea să rămînă în s'ala de aşteptare, Chirilovici. să se ducă amîndoi la otel.
Todiriţă ripostă :
— Otel?... la han la Ghidale....
— Oricum... decît să stai în gară...
— Ce vorbeşti ? NTai idee !
— Te odihneşti măcar cit de cît.
— Mai bine mă întind pe bancă... colo şi mă învălesc cu tartanul decît să mă mănînce ploşniţele şi... A! nu I hotărît, eu rămîn aici.
Ei se îndreptară spre oficiul poştal. Naum telegrafie s'oţiei sale: „înzăpădit! Revelionul la han Ghidale. Vouă, petrecere frumoasă. Trist şi amărît î îmbrăţişează copiii. Urări călduroase tuturor pentru Anul nou."
După ce şi-au înştiinţat pe cei iubiţi despre soarta? lor tristă în ajunul acestei zile solemne, s-au întors mai liniştiţi în restaurant. Aici şi-au alcătuit un menu frugal, căci neplăcerea în care se găseau le tăiase şi pofta de mîncare. Todiriţă, cu sufletul acru, comandă un borş pentru a se complace în nenorocire. Şi, pe cînd gusta din lichidul fierbinte clătinînd capul cu melancolie, lăsînd să se înţeleagă prin asta că „n-are a face ce mănîncă el acum cu produsele culinare ale cuconului Ştefanache", Chirilovici, care s'e muncea cu un bucătoi de carne, trecut pe listă „muşchi la frigare", emise un adevăr filozofic nu atîta prin esenţa lui, cît mai ales raportat la împrejurările de faţă: „Şi cînd te gîndeşti că puteam rămîne în cîmp !"
Dar urătorii au început şi în Paşcani. Cîţiva băieţi prizăriţi, cu traiste de gît şi beţe în mînă, apar în restaurant îngînîndu-şi lîngă uşă colinda, cu glasuri slabţiri şi sunînd din clopoţel. Un chelner nu-i lasă să isprăvească, din consideraţie pentru pasageri. Şi, punîndu-le banul în mină, îi scoate pe uşă afară. Lui Todiriţă i se pare o parodie a sărbătorii, iar amestecul insolit de urători şi de chelneri îl indispune adînc, ca o profanare a obiceiului străbun.
După masă, cei doi prietini, sorbindu-şi cafelele, şi-au amintit de lucruri trecute — nu se întîlniseră de mult — apoi ieşiră din restaurant să vadă dacă viforul nu s-a mai liniştit. Ei sondară întunericul, luminat unde şi unde de movile de zăpadă, îndreptînd priviri cercetătoare în direcţia laşilor ; inspectară bolta cerească, de pe care lipseau stelele, şi încheindu-şi bine veşmîntul, pe care o clipă vîntul încercase să i-1 smulgă din spinare, Todiriţă, împreună cu amicul său, străbătu sala din mijloc, să arunce o ochire şi asupra tîrgului. în sufletul lui Naum se deşteptară amintiri luminoase. De cîte ori nu venise el aici, în dimineţi frumoase de vară, cînd
albastrul cerului şi căldura plăcută a soarelui revărsau asupra lui, din cîmpiile verzi, din lanurile de griu, din ciripitul paserilor, din florile de pe cîmp, un suflu liniştit de fericire, care-1 învăluia ca o mireasmă îmbătătoare, în trăsura largă, trasă de patru cai, înain-tînd domol cătră plaiurile tăinuite ale Neamţului I Şi Todiriţă, privind spre dealul Paşcanilor, vedea înaintea lui şesul larg al Moldovei, şi apa, ca un şarpe uriaş de argint, încolăcindu-se pe cîm-pie ? iar în fund, în ceaţă albăstrie, ca dintr-o haină vaporoasă răsăreau munţii, frumoşii munţi, care-1 aduceau anume din locuri atît de depărtate. Şi acum! El se uita trist la casele tîrgului printre valurile de omăt, răscolite de viscol. Şi cum stăteau astfel, aţintiţi la glasul pierdut al unui clopoţel care se tînguia în vuietul furtunii, dinspre Tupile veni pînă la dînşii, adus de vînt. un urlet de fiară sălbatică...
— Ai auzit?
— E lup 1
— Frumos Revelion i
Şi cei doi amici intrară înăuntru, mai trişti de cum plecaseră. . Iar urletul lupului îi dispunea la gînduri sinistre
în restaurant, lume puţină. Numai cîţiva călători, minaţi de nevoi urgente, îndrăzniseră să înfrunte o vreme ca aceea. O doamnă în vîrsta, îmbrăcată în negru, pe figura căreia se cetea o mare tristeţa? o fată tînără, gînditoare; un colonel cu privirea pierdută... stăteau cu toţii lîngă geamantanele şi buccelele lor. Doi evrei vorbeau afaceri. Naum şi Chirilovici, străbătînd restaurantul, se aşezară în fund, la o masă. Todiriţă, încruntat, începu să bată darabana cu degetele, semn de tulburare sufletească...
Dar cînd tocmai Chirilovici adusese din nou vorba despre locul de odihnă, iată că pe uşa restaurantului intră d-1 Panaite Serbenciu, Şeful depozitului din Paşcani, de la Căile Ferate, o veche cunoştinţă a lui Todiriţă. Cum văzu pe Naum, d-1 Serbenciu veni înspre dînsuî■;
— încotro, domnule Naurn ?
Todiriţă îi istorisi cum şi-a trimes familia Ta laşi, cum a fost reţinut în Bucureşti, cum s-a întrerupt drumul prin Vaslui şi cum a rămas el în Paşcani.
— Ei, acu ce faceţi?
■— Aşteptăm restabilirea comunicaţiei.
— Şi domnul ?
Todiriţă îl prezintă pe Chirilovici. D-1 Serbenciu zise:
— In astă noapte nu cred să plecaţi. Am trimes în recunoaştere două maşini la Ruginoasa, pînă dincolo de primul canton — cam pe-acolo se înzăpădeşte — şi acuma aşteptăm rezultatul.
— Vra să zică, avem' să ştim îndată, zise Todiriţă.
— Peste un ceas, mult două, răspunse d-1 Serbenciu. Oricum... chiar dacă stă furtuna... e greu ca să găsim oameni care să desfunde drumul, dacă a fi înzăpădit... Gîndiţi-vă... e Anul nou,,,
— Atunci? făcu Chirilovici. D-1 Serbenciu scoase ceasul:
£233
— Sînt nouă şi zece,., nu cred să plecaţi în noaptea asta.
— Dar mîne ?
— A, dacă nu mai viscoleşte, mîne plecaţi negreşit. Se poate întîmplă însă să rămîneţi aici şi două-trei zile. Mă tem să nu ste împotmolească şi la Sîrca.
Cei doi prietini îşi aruncară priviri pline de înţeles faţă de noua ameninţare a domnului Serbenciu. Todiriţă spuse cu res'emnare cătră Chirilovici:
— în cazul acesta, mergem la Roman.
— Dar acuma ce faceţi? Rămîneţi la otel?
— Vrei să zici la han, întrerupse Todiriţă. Sub nici un cuvînt.. cel puţin eu.
D-1 Serbenciu rămase o clipă pe gînduri. Apoi:
— Ştiţi ce ? poftiţi la noi... avem şi oleacă de Revelion... da'... ca-n Paşcani. Decît să vă chinuiţi în gară, mai bine cu un păhăruţ de vin dinainte.
Cei doi amici se întrebară cu privirile. Todiriţă zise:
— Dar dacă se restabileşte drumul ?
— In acest caz, cel dintăi trebuie să ştiu eu... Atunci plecaţi. Hai, ce ziceţi ?
— Ideea nu-i rea, răspuns'e Chirilovici.
— Cu condiţie ca să fim înştiinţaţi imediat,  adăugă Todiriţă.
— N-aveţi nici o grijă...
— Atunci... primim cu plăcere.
— Foarte bine. Aşteptaţi să iau ultimele măsuri, şi în zece minute sînt al dumneavoastră.
Todiriţă Naum rămase gînditor. Să facă Revelionul la Serbenciu, între oameni necunoscuţi!... Un sentiment de silă îl cuprinse, şi perspectiva de a rămîne în gară îi păru mai puţin plicticoasă. Acuma, la Iaşi!... Copiii, cu haine curate, au primit de mult jucăriile... In odăi s-au aprins toate luminile... focul pîlpîie în sobă. E cald, e bine. Cuconu Ştefanache, ras proaspăt, şi-a luat locul. înaintea lui, pe masă, un talger cu gologani pentru urătorii mici, altul cu băncuţe pentru oamenii mai în vîrsta, iar alături, bani mari de argint pentru capră şi irozi... Lotonul, mai tîrziu... Cinele s-a pus în lanţ, de prin jurul casei s-a strîns' totul, porţile s-au dat în lături...
A-ho ! ... ho-ho, ho! Bună sara, bună sara! Sara lui sfîntu Vasile...
La mulţi ani, cucoane Ştefanache!
Şi harapnicele... Iar buhaiul buhăieşte în tot tîrgul ca un bondar uriaş. Şi el în Paşcani, la Revelion, cu Serbenciu!...
— Eu n-am nici un chef să mă duc, zise Todiriţă lui Chirilovici. Prefer să rămîn aici.
— Nu fi copil! Tot mai bine decît să ne uităm pe păreţi.
D-1 Serbenciu a regulat totul. Vine radios, avînd pe figură o expresie de mulţămire, ca şi cînd Revelionul său va cîştiga un farmec deosebit prin participarea amicilor noştri. împreună cu dînşii se îndreaptă spre locuinţa lui; şade chiar în cuprinsul gării, în vechiul local, făcut de administraţia nemţească pentru funcţionarii companiei. Şi, într-adevăr, s'e cunoaşte că e făcut de nemţi! Cei doi prietini nu-şi cred ochilor : odăi mari şi încăpătoare, cu plafonul ridicat, cu geamuri înalte şi dintr-o sticlă, cu pardosală temeinică. Fără să vrei, îţi vine în minte viaţa de familie, tihnită şi regulată, pe care o duceau aici acei oameni veniţi de departe, să slujască drumul-de-fier care pentru întîia oară străbătea ţarinile noastre. A încăput însă pe mîni bune: ce rînduială şi ce curăţenie! In salonul frumos', luminat de lampa mare de majolică, atîrnată de tavan, i şi de cîteva tricheluri cu luminări aşezate pe la margini, doamna Serbenciu — femeie frumoasă — şi cîţiva prietini, bărbaţi şi femei, rîd şi vorbesc. D-1 Serbenciu îşi introduce oaspeţii: sînt înz^ăpădiţi... Au rămas în Paşcani... I-a găsit trişti şi posomoriţi... şi au consimţit în cele din urmă sâ-i facă plăcerea să vie aici...
Şi amicii noştri au dat adunării lămuririle necesare relativ la călătoria lor.
Invitaţii continuă să sosească: şeful poştei, şubşeful gării, cîţiva inferiori imediaţi ai domnului Serbenciu, d-1 Oprişanu, avocat în Paşcani, doctorul Mincu, medic la Căile Ferate, d-1 Păunescu, judecătorul — cei mai mulţi însoţiţi de cucoane, mat toţi în redingote negre şi exalînd la unii din ei apa de colonie...
Naum şi Chirilovici au fost prezentaţi la fiecare. Sînt înzăpă-diţi...
— Vra să zică, faceţi Revelion în Paşcani, fără voie....
— A ! Mă rog, mă rog 1 din contra...
— Ce să faci ? Se întîmplă cîteodată...
Şi întrebările bărbaţilor, urmate de rîsul zgomotos şi de vorba ascuţită a cucoanelor, se amestecau cu glasul trăgănat al colindătorilor, ale căror urări veneau nedesluşit din antret, parcă erau cu-vîntate în depărtare. Iar cînd ste deschidea uşa, glasurile se apropiau. O servitoare năvăli înăuntru :
— Ursul de la Lespezi : D-1 Serbenciu zise vesel :
— Să vie !
Toată adunarea a ieşit în antret. Ursul, însoţit de tovarăşul său, ţigan contrafăcut ca şi animalul, mormăia fioros, ţinîndu-se de băţ şi ridicînd în răstimpuri cîte un picior în sus. Şi cucoanele se înghesuiau să vadă mai bine. Iar cînd d-1 Serbenciu a întrebat dacă ursul „ştie să facă ca miresele", damele au rîs zgomotos' şi au fugit ruşinate, pe cînd bărbaţii lăsau să cadă în dairâ gologanii de Anul nou...
284
235
Todiriţă parcă începuse să mai uite pe cei de la Iaşi. Căci, dacă s'e deprinde omul cu năcazul, ba uneori chiar suferinţa ajunge un tovarăş plăcut al vieţii, cum să nu te deprinzi cu cheful şi cu voia bună ? De aceea, cînd banda lui Nestoraş şi-a făcut apariţia şi cei patru muzicanţi au început să-şi arate meşteşugul, lui Todiriţă i-a venit chiar inima la loc. Şi ,iată-l acuma învîrtind cucoanele şi domnişoarele din Paşcani în valţuri bostonate, în polci şi mazurci săltăreţe, în contradanţuri încurcate, ba chiar în bătute şi în chindii îndrăcite. Iar cînd a jucat singur cu madam Stăniloiu — cuconiţă jucăuşă — un brîu „în de doi", lovind din cînd în cînd podeaua „să cadă ţărnă din pod", Todiriţă, care se întărîtase, a fost proclamat de madam Serbenciu „dansator neobosit". Şi pe cînd în odaia alăturată voci subţiri, enervate veneau în răstimpuri: „V-am relansat, domnule Chirilovici, brelan de aşi ? am ful de valeţi", la care glasul gros al lui Chirilovici răspundea : „Mi-ai făcut un bluii, cuconiţă"^— dincoace, Todiriţă Naum, dansator neobosit, îşi ştergea mereu năduşeala cu batista, pe care o muta în toate buzunările...
Amicii noştri nu mai ştiu unde se găsesc nici în ce calitate. Un singur lucru simt: e bine ! Dar pe uşă intră un om de la gară care, scoţîndu-şi şapca roşie, anunţă domnului şef că comunicaţia e restabilită.
— E restabilită ? întreabă Todiriţă mai mult cu oarecare miraje decît cu bucurie.
— Da. Peste douăzeci de minute pleacă 149.
— Sigur că-i restabilită ?
— Sigur, cucoane. Vîntul a încetat de mult,
— Vra să zică, putem pleda...
— Cum nu, trenul e în gară.
— Oare să nu se mai oprească pe drum? ce zici, domnule Serbenciu ?
— Dacă linia e liberă...
Todiriţă zise cu vădită părere de rău: ■— Atunci plecăm. Dar d-1 Serbenciu :
— Ia ascultă, nene Todiriţă... Sînt unsprezece trecute... Ajungeţi la Iaşi pe la două noaptea... Treabă e asta ? Rămîneţi, bre omule, la masă... plecaţi cu 33....
— Atunci avem şi siguranţa că durmul se deschide bine...
— Fireşte.
~ Fiindcă dacă trenul pleacă...
— Tocmai I aprobă d-1 Serbenciu.
— Dacă-i aşa, rămînem. Ce zici, Chirilovici ?
— Decît să umbli ca huhurezii,..
— Bravo I  exclamă d-1 Serbenciu. La masă!  Apoi,  cătră tre-gher : Să ne anunţi la trenul 33.
m
Şi toată lumea a trecut în sufrageria nemţească. Bună sufragerie!... Dar halal să-i fie şi doamnei Serbenciu, că nu degeaba e vestită în tot Paşcanii! Ce mai răcituri de gîscă cu usturoi, „da' stii, numai o idee"; ce mai ciorbă de găină bătrînă, dreasă cu ou şi lămîie, cu insule de aur pe deasupra; ce mai curcani umpluţi alături cu felioare de muşchi, fraged ca roua, aşezate în rînduri compacte, înotînd în sosul lor, îfttre două movili de cartofe, rumene ca nişte cofeturi!.,. Şi două raţe durdulii, pe curechi prăjit — numai cît trebuie — iar în mijlocul mesei, un castron cu harbuji muraţi, „inauguraţi în sara asta", ale căror felii 'roşii întărîttau adunarea la un atac crîncen al duşmanilor de pe masă! D-apoi strudele cu mere şi cu nuci, aduse în farfurii care impuneau respectul, şi învîrtitele cu şorţuri năstruşnice.... ba şi plăcinte cu poalele în brîu, tăvălite prin smîntină „pentru cine a vra să mănînce"... Nu! la multe mese a fost Todiriţă Naum, însă mîncări aşa gustoase — nu că e de faţă madam Serbenciu — mai rar!...
Dar şi pofta de mîncare a comesenilor ştiu c-a fost la înălţime ! Şi dacă o gospodină are cuvînt să se simtă oarecum cînd operele ei culinare sînt numai frunzărite, doamna Serbenciu trebuie să ramină foarte mulţămită: farfuriile, cumpănite din greu la adus, sînt uşurate cît ai clipi din ochi de conţinutul lor. Iar vinul — e din beciul domnului Serbenciu, dumnealui ţine totdeauna vin la pivniţă — chiar dacă nu era de pe vremea nemţilor, cît a fost de preţuit numai slujitorii care manipulau gărăfile ar fi putut s-o mărturisească...
Todiriţă Naum, avînd la dreapta pe madam Bursucescu (a cărei figură n-are nici o legătură cu numele) şi la stînga pe madam Stăniloiu, a fost găsit de amîndouă... „o grădină de bărbat"... Şi politicos! toată sara... „sărut mîna, cuconiţă, în sus, sărut mina, cuconiţă, în jos"....
Cînd ceasornicul din părete a început să sune miezul nopţii, din odaia alăturată a apărut o mogîldeaţă girbovită, cu barbă albă, de cîlţi, încîlcită, cu cojoc miţos, întors pe dos, în spinare. Cum. s-a arătat, a fost scos' pe uşă afară în blende şl cu picioare ? apoi -luminile s-au stins în tăcerea solemnă a comesenilor şi, după ce a douăsprezecea lovitură a încetat să mai vibreze, uşa s-a deschis cît e de largă, şi o dată cu aerul rece a intrat şl Anul nou, în chipul unei fetiţe îmbrăcată în haine albe, cu plete blonde, care-i cădeau in cîrlionţi pe umeri, iar în fiecare mină cu cîte un trichel aprins', în ropotul aplauzelor, în strigătele de ura, amestecate cu acordurile solemne ale lăutarilor, Anul nou păşeşte maiestos...
Todiriţă Naum, folosindu-se de entuziasmul general, îşi strecoară pe furiş mîna dreaptă dinapoi şi, binişor... îşi desface catarama. Apoi, răsuflînd mai în voie, se încheie cuviincios la trei bumbi de la surtuc, liberînd pe alţi doi — ceva mai intimi — dintr-o strînsă captivitate. Acu e bine dispus... tachinează pe cuconiţa din stînga, care, lovindu-1 cu şervetul, îi spune rîzînd: „Te vede domnu. Serbenciu".
23?
E rîndul şorţurilor. Doamna Serbenciu zice :
„înzăpădiţii!" şi toată lumea, bătînd în palme, strigă „înzăpă-diţii! înzăpădiţii!
Todiriţă s'e ridică şi, desfăcînd ciuculeţul de hîrtie, ceteşte în atenţia generală:
„în dorul amorului Săruţi gura cuptorului.*
Şi rîs! şi bravo ! şi bis! Şi bate din palme şi din picioare de apropoul nostim! Iar madam Stăniloiu, cuconiţa din stînga, făcînd ochii mai dulci ca strudela cea de mere, a rîs dînd capul pe spate, de i s-a întins guşuliţa, spunând lui Todiriţă : „Cum s-a potrivit!"
Dar deodată toată lumea tace ca prin farmec. Tac şi lăutarii. D-1 Serbenciu s-a ridicat în picioare, aruncîndu-şi şervetul de la gît. In mînă ţine un pahar pe care 1-a umplut chiar atunci. Dumnealui e emoţionat dintr-un îndoit motiv. Pe faţă e alb ca păreteie. Ridică paharul la înălţimea capului, parcă ar voi să se uite prin-tr-însul.
— Domnilor! (Glasul îi cam tremură.) Să bem primul pahar (figură cam riscată) în onoarea şi în cinstea domnului Naum şi a domnului... (Ei, lucrul dracului, i-a uitat numele...)
— Chirilovici... îi spune doamna Serbenciu.
— şi Chirilovici... înzăpădiţi în această noapte fericită, care în suferinţă (madam Stăniloiu suspină dureros...), departe de familiile lor (o cocoană bătrînă aprobă cu melancolie), în mijlocul tro-ienelor de omăt... care ne-au făcut plăcerea să rămîie la noi... ă... şi să bem, împreună un pahar de vin. (Litotă.) Sa trăiască !
Şi oaspeţii toţi aplaudară frenetic: „Bravo! Ura! Să trăiască înzăpădiţii!11 iar ţiganii, furioşi, scoaseră din arcuşuri acorduri de circumstanţă...
D-1 Serbenciu, după ce-a sfîrşit cuvîntul, ş-a făcut loc şi, ameţit de entuziasm, a venit — cum se cuvine să ciocnească cu Todiriţă. Şi sărutîndu-1 frumos, 1-a îmbrăţişat, în mînă cu paharul de vin, al cărui conţinut, din pricina confuziunii momentului, 1-aţ vărsat in ceafa lui madiam Stăniloiu. Şi tot aşa a îmbrăţişat şi pe Chirilovici, pupin-du-1 şi pe dumnealui dulce. Iar după ce cheful s'-a mai potolit şi mesenii s-au aşezat pe la locurile lor, Todiriţă s-a ridicat şi el grav şi, învîrtind complimentul cu mult meşteşug, 1-a într os cu prisosinţă asupra domnului Serbenciu, „amabilul amfitrion4', şi mai ales asupra doamnei Serbenciu, „amabila noastră amfitrioană, care cu atîta graţie" etc, etc, etc. ...în vesielia generală, d-1 Serbenciu, făcînd şervetul ghem, i-a zvîrlit în scripca lui Nestoraş, poruncindu-i:
— „Am un leu şi am să-1 beu!"
Şi, pe cînd artistul îşi tremura glasul ca să-i deie mai mult farmec, iar d-1 Serbenciu îi bătea tactul cu degetul, uşa s-a deschis şi tregherul anunţă : „A sosit trenul".
— Ieşi afară! răcni d-1 Serbenciu. Apoi cătră Todiriţă: Dacă mă iubeşti, pleci c-o s-tâ pa-zeci şi t-i...
Todiriţă, care la vederea mesagerului îngheţase mai rău decît adineoarea, cînd văzuse mogîldeaţa anului vechi, răspunse:
— La voia dumitale, nene Serbenciu!
Cafelele se iau în salon... lumea se stoală de la masă. D-1 Serbenciu declară :
— Eu... n-am ce face... acolo!... locul meu e... colel
Aceste vorbe, care aveau de scop să arate oarecum care-i va fi preocuparea dumisale constantă pentru restul nopţii, au fost începute cu glasul unui bas cantabile în retragere şi sfîrşite în tonul unui soprano răguşit. Iar ca să arate şi mai bine unde înţelegea dumnealui să stăruiască, a făcut şi un gest elocvent cu mîna dreaptă, pe care a scăpătat-o înspre vîrful nasului. Apoi, luînd o hotărîre, se adresă lui Nestoraş :
— Mă ţigane!... ă... cioară! vină ici...
Nestoraş încîntat de apelativele domnului Serbenciu, se apropie ţinînd vioara de gît.
— Să-mi zici de jele, mă!
Şi d-1 Serbenciu, cu picioarele întinse în toată lungimea lor, cu capul foarte mobil, avînd o sticlă cu vin dinainte, bătea tactul muzicii — un tact capricios — iar Nestoraş, aproape de dînsul, îi zicea cu cea mai mare încordare, după pofta inimii, uitîndu-se în ochii lui ca la un capelmaistru versat...
D-1 Serbenciu încercă să strige:
— In-ză-pă-diţii!.., eu... vrau să-ie-ndată... în... zăpă-ii. Şi, cu glas de găină cu cobe, strigă :
— Tod'ţă-!.... Apoi, făcînd o sforţare: Don'le Cozmilescu 1
Din odaia alăturată cu salonul se auzea timbrul gros al lui Cozmilescu — alias Chirilovici — amestecat cu aceleaşi tonuri subţiri: „Cît pontezi? — plus putu — a! am să mă supăr, cuconiţă!"... aşa că domnul Cozmilescu a fost nevoit să refuze invitarea plină de atenţie a domnului Serbenciu, rămînînd să împărtăşească voia bună a „amabilului amfitrion Todiriţă Naum...
— Tod'ţă puiule!... -ngă-ine! Şi, aşezîndu-1 lîngă dîns*ul, îi zise cu vorba îngălată: Eu... frate Tod'ţă... mi-ai făcut mare plăcere... da' ştii... mare plăcere! Să trăieşti!
Şi d-1 Serbenciu, ca să întărească şi cu fapta, pupă iarăşi dulce pe Todiriţă, după care deşertă paharul cu multă convingere.
Cînd ziua albă a început să se arate prin geamurile îngheţate, musafirii şi-au adus aminte că au şi ei case. Todiriţă îşi simte capul greu... a ciocnit cam mult... şi măcar că ţine la chef, dar oricum, parcă pământul nu-i opune destulă rezistenţă. Cei înstiraţi s-au dus mai devreme: au rămas cîţiva burlaci, care, în picioare, trinchesc pentru Anul nou:
— La mulţi ani, domnule Naum!
— încîntat de cunoştinţă, don'le Oprişanu. —- Cînd ne-a fi mai rău, tot aşa să ne fie...
233
239
1
— A la voire 50, Oprişene! Să-ţi văd partidul la putere!
— Să te-audă Dumnezeu, ne-ne Mincule,  că cu hoţii işti de liberali. ..
Lui Todiriţă îi sări ţandura
— De ce-s hoţi, domle? întrebă el aţos.
— Ei asta-i parcă dumneata nu. ştii, răspunse Oprişanu.
— De ce, dom'le?... De ce!... Te rog spune-ne  şi nouă, zise Todiriţă ou glas prefăcut.
— Păi nu i-a prins?
— Cum i-a prins ? Cu ce i-a prins ?... Eu nu ştiu nimic... zău, ! nu ştiu nimic.
— Cu gazu.
— Ei, cum ?
— Ei, cum!... Cu mîna în buzunarul comunei, cum!.., -— Pen'ce ?
— Pentru că sînt tâlhari. . t -— Cum tâlhari? Te rog explică...
-— Iac-aşa ! N-ai văzut facsimilul ?
— Ce iaschimil, dom le ?... Ce sfax... ce fas'c ?... -— Apoi nu te fă că nu ştii.. . facsimilul...
—• Dumniata l*ai cetit ?...
—- Eu nu i-am cetit... dar toată lumea 1-a cetit...
-— A păţit-o Oprişanu, zise doctorul Mincu făcînd cu ochiul.
— Şi-apoi şi cu Creditul... reluă Oprişanu.
— Nu schimba chestia, domle ! strigă Naum furios, punînd mîna în pieptul adversarului. Nu schimba!... Ne-ne-ne-ne■! Nu schimba ! Dovedeşte !
D-1 Serbenciu, care tocmai atunci apăru pe uşă, interveni:
—- Domlor !... vă rog... lăsaţi politica... mai bine luaţi d-ici...
— Nu-nu-nu-nu !... dovedeşte!... strigă Todiriţă. -— Toată lumea ştie, afirmă Oprişanu.
— Apoi nu!... Ai să-mi faci pe loc dovada. Dar d-1 Serbenciu, foarte solemn:
— Vă rog, donlor!... vă rog!... în casă la mine... nu vrau politică. .. fără politică. .. donle To-iţă 1...
— Să dovedească! ţinea morţiş Naum. D-1 Serbenciu se vîrî între dînşii:
— Frate Gostache!... eu cunos'c pe don' Naum... 'mealui cînd spune o-orbă... * '     . *   "   " "   \ ". c
Dar Naum :
— Să dovedească !
Şi pe cînd Todiriţă Naum se băga în sufletul lui Oprişanu, silin-du-1 să-i facă dovada, uşa se deschise şi tregherul apăru din nou :
— Domnu şef, trenu 143... Naum răcni:
50 în sănătatea dv. (fr.).
\ — De ce-s' hoţi, domle?
Dar d-1 Serbenciu :
— Donle Naum!... iaca o s-tă pa-zeci şi t-i... împăcaţi-vă ! |                    — întăi să dovedească !
| — To-iţă!... uite-n ochii mei, puiule!... Dacă mă iubeşti...
I- Şi d-1 Serbenciu, apucînd pe adversari de după gît, îi aplecă de
U capete, măcar că amîndoi se înţepeniră în eerbice, silindu-i astfel să
!| se apropie unul de altul. Naum sărută pe Oprişanu, iar d-1 Serbenciu
pe Naum şi pe Oprişanu, ba şi pe doctorul Mincu, care beneficia şi j el ceva — pe nedreptul, nu-i vorbă — din recompensa dulce a împă-
?| ciuitorului...
| Todiriţă zise advocatului, cu glas blajin de astă dată:
ţ — Acu... trebuie să-mi faci dovada.
r Dar d-1 Serbenciu, cu un gest imperativ :
\ — Finis Poloniae !
| Discuţia, prin urmare, se închide. Trebuie să se grăbeastă, căci
j trenul e la peron. Chirilovici şi Naum mulţămesc frumos doamnei Ser-
benciu, care îi roagă „să scuzeze", apoi, urmaţi de stăpînul casei, de Oprişanu, doctorul Mincu şi încă de doi, pornes'c cu toţi înspre gară. 11 Nu e vînt, nici nu mai ninge. E ger straşnic... şi aerul rece face mult
ii! bine călătorilor, dar mai ales domnului Serbenciu. La gară ei intră re-
ni pede în restaurant: pînă la plecare, mai este.
|: — Pricop ! ia dă-ne o sticlă de vin înfundat, de cel care îmi place
] mie, porunceşte d-1 Serbenciu.
I Vinul soseşte, iar prietinii noştri, în picioare, beau pentru des-
părţire :
— Ei, să trăieşti, nene Serbenciu ! I                   — Vivat!
î-jl — Poftim şi la Iaşi, domnule Serbenciu ! zice Chirilovici.
W — A ! cînd îi veni la Bucureşti... să ştii că mă supăr... vivat!...
,j tot acolo stau... Şi dumneata,    domnule Oprişanu... să trăieşti!...
1 facem un chef la bodega lui Mircea...
— Cu plăcere, cu plăcere !
|j — Prosit /. .. în sănătatea doamnei Serbenciu !
jj Naum şi Chirilovici se grăbesc. Maşina pufăie pe linie ca un mon-
stru astmatic, şi răsuflarea ei greoaie întreţine neliniştea călătorilor, j — Este vreme... n-aveţi grijă!... îi linişteşte d-1 Serbenciu...
[| biletele sînt valabile... Pricop, încă una!... da' repede! Apoi, cătră
'1} cei doi prietini: Adecă de ce v-aţi grăbi aşa?...
fi Todiriţă scoase ceasul.
I — Domnule Naum. .. domnule Chirilovici. .. ba nu, zău. .. să fim
v| oameni serioşi... eu nu vorbesc multe... ştii ce ?
| — Ce, nene Serbenciu?
l'j — Rămîneţi la potroc !
1 — A! nu se poate, răspunseră în cor Naum şi Chirilovici, cărora
— nu s'e ştie de ce •— cuvîntul potroc le umpluse gura de apă. M D-1 Serbenciu avu o vagă intuiţie :
ÎS — Op«re alese 241
— Am să pun să se facă un pui de potroc să-ţi înghiţi limba! zise el.
Amîndoi călătorii înghiţiră într-ădevăr în sec.
— Cu clapon, domnule Naum!
Şi d-1 Serbenciu schiţă cu mîna, în mic, semnul pe care acarii la drumul-de-fier îl fac mare, în faţa primejdiei însă.
— Serios, domnule Naum... plecaţi ou 35. .. un ceas' mai mult sau mai puţin...
Portarul anunţă cu glas solemn că trenul de linia a doua pleacă la Iaşi.
— E foarte greu... zise gînditor Naum. Dar Chirilovici:
— Ardei ai ?
— He-he-hei I... făcu d-1 Serbenciu... să sai de-un cot în sus! Cei doi amici se consultară din nou ou privirile, iar Todiriţă :
— E drept că azi toată lumea doarme.
— Mai aşa l aprobă d-1 Serbenciu.
— Şi dacă n-am fost cînd trebuia.. ,
— Haide, rămîneţi! interveni şi Oprişanu.
— Zici că mai avem un tren ?
— Cum nu ! 35, la patru. Bravo I Apoi, cătră tregher : Scoboară bagajele ! Pricop, încă una !
Şi pe cînd conductorul striga afară: „Poftiţi în tren, domnilor!", prietinii noştri părăseau restaurantul, luînd din nou drumul spre locuinţa nemţească. Aproape de casă, d-1 Serbenciu zise entuziasmat:
— Aşa potroc n-ai mîncat de cînd eşti, nene Todiriţă ! Cu clapon. Da' ce clapon l...
MOŞTENIREA LUI DOCAN UN VIS
Prietinul nostru Ionică Galin deschise uşa cu graba unui om care aduce o ştire senzaţională şi, fără altă introducere, ne anunţă:
— Docan moşteneşte jumătate de milion. Azi s-a deschis testamentul.
Noi primirăm vestea cu exclamaţii de uimire şi cu acceftte de simpatie: Docan ne era prietin. Şi convorbirea. întreruptă prin intrarea neaşteptată a lui Galin, se încinse cu înflăcărare în jurul sumei şi al moştenitorului. Casian, entuziasmat de noua situaţie a lui Docan, ne făcu cunoscut programul pe care şi l-ar alcătui dacă norocul i-ar pune la dispoziţie milioanele vreunui unchi necunoscut. Iar în planurile lui se vedea o dorinţă egoistă şi brutală a vieţii, pe care el, pentru mai înare fericire, o aşeza în cadrul unei depărtate regiuni apusene, deşi proiecta s-o trăiască într-o perfectă contemplaţie orientală.
Ştefan Trantomir zise :
— Eu aş face un falanster de amici la Mănăstirea Neamţului.
■— Iată un lucru la care desigur nu se gîndeşte Docan, am răspuns eu.
— Docan este om practic, adăugă altul.
După ce făcurăm cîteva glume în legătură cu subiectul, chestiunea fu privită din alt punct de vedere :
— Acuma Filipache va consimţi să-i fie Socru.
— Ba cred că va umbla el după dînsul...
— Care va să zică, Docan intră în nobleţă...
— In doi-trei ani ai să-1 vezi deputat.
— Te pomeneşti că ne stropeşte cu glod î...
— Mai ştii ?...
— E în stare...
Convorbirea, colorată de puţină invidie şi stimulată prin absenţa fericitului moştenitor, a continuat toată s'ara, avînd de obiect viitoarea transformare a lui Docan.
242
ZA3
Cînd am ajuns acasă — mai era pînă la miezul nopţii — m-am dus în odaia mea de culcare, Aici, pe cînd îmi puneam scufia de noapte, pe care o chelie prematură m-a silit s-o port dintr-o tinereţă relativ fragedă, am exclamat: „Halal de Docan !iJ
După ce m-am culcat, o uşoară obosală m-a făcut să stau un moment în nemişcare, fără să mă gîndesc la ceva ? apoi, puţin cîte puţin, revăzui întreaga scenă de la Trantomir. Iar felul cum îl judecasem noi pe Docan mă făcu să surîd. Şi, pe cînd chipurile prietinilor mei îmi defilau în contururi din ce în ce mai şterse, ceasornicul de la Sfîntul Spiridon, cu glasul lui puternic de bas, mă vesti de douăspre-zelce ori că noaptea e înaintată. Pe urmă... nu ştiu cît a trecut... poate cîteva minute, poate o oră încheiată... un zgombt neobişnuit în odaia de alături făcu să-mi fie frică. Cînd am deschis uşa, cu oarecare precauţiune, în faţa mea era Ionică Galin. De gîtul lui era atîr-nată o geantă enormă, galbenă, in felul cum poartă factorii noştri poştali. Galin îmi zise :
— Ţi-am adus' testamentul.
M-am uitat într-însul. Moştenisem o avere colosală. Era vorba de sute de milioane, mai mult chiar, o avere formidabilă, care mă fă-cşa dintr-o dată egal cu miliardarii americani.
Mi-am frecat mînile de bucurie şi am gîndit: „Acuma voi putea zbura". Şi imediat, aruncîndu-mă în sus, am început să plutesc uşor, cu acelaşi sentiment de siguranţă ca şi cum aş fi străbătut drumul pe jos. M-am coborît în mijlocul unui oraş necunoscut. O mulţime imensă mă înconjură din toate părţile, vînturînd în aer pălăriile. Din mulţime se desprinse Docan. El mă fixă din cap pîn'la picioare şi, luîn-du-mă de mînă, mă învîrti de jur împrejur, oprindu-şi privirile asupra botinelor mele, care se distingeau prin oarecare vechime. Nu era însă acea vechime respectabilă care face din astfel de lucruri obiecte de admiraţie...
Mă întrebă :
— Ce botine ai, domnule general?
Ridicai un picior în sus, pentru ca să le poată judeca mai bine. De astă dată mirarea lui fu enormă :
— Din ce-s făcute?
— Din piele de crocodil...
— Cîţi crocodili ai acuma ?
— S-au mai ouat trei...
— Şi cît te costă ciubota?
— Opt mii de lei.
La această vorbă, toţi deschiseră ochii mari şi căzură în extaz înaintea încălţămintelor mele. Dar Docan, care părea şeful acestei mulţimi, comandă ca la armată :
— Omagiu ciubotelor !
Atunci toată gloata începu să sară şi să ţopăie în jurul meu, a-runcînd picioarele într-un chip fantastic, care nici azi nu mi-a ieşit din minte. Era un danţ macabru, al cărui tact îl potrivea Docan cu
mîna, care se lungea în măsura bătăii. Apoi el întrerupse „omagiul" printr-un gest ameninţător şi, întorcîndu-s'e  spre mine, mă  întrebă :
— Ce-ai mîncat azi?
Aici, ţin minte, voii să-i fac o nomenclatură detailată, să-i înşir o listă de lucruri scumpe, comestibile, dar imaginaţia nu mă servi de loc asupra acestei materii. De aceea îmbrăcai intenţia mea într-o formulă generală :
— Tot ce-a fost mai bun.
— Şi ce-ai băut?
— Şampanie.
— Marca?
— „La trei stele albastre"...
Ah ! Dumnezeule ! „La trei stele albastre" este într-adevăr firma unei prăvălii din strada Sfintei Vineri, de unde soţia mea cumpără — de multe ori pe credit — aţă, bumbi şi alte mărunţişuri, pentru micele ei cîrpituri şi reparaţii domestice...
Apoi, afectînd o obosală, am căscat zgomotos, zicînd cătră Docan:
— Sînt plictisit. Acuma trebuie sa zbor.
I-am întins urci deget, iar el apucîndu-mi-1 cu putere, mă salută pînă la pămiînt, îndoindu-se mereu într-un chip cabalistic, aşa că mişcările lui curioase păreau mai degrabă o bătaie de joc. L-am părăsit pe Docan, care-şi urma mai departe închinăciunile lui bizare. Le vedeam foarte bine, cu toate că nu mă uitam într-acolo. în mînă aveam un baston c-o măciucă de aur, mare cît un cap de copil. Şi, punîn-du-mi băţul după gît, am pornit pe o stradă lungă şi dreaptă, al cărei capăt ajungea la Copou. Trebuia numaidecît să mă duc acolo. înaintam însă foarte cu greu, căci mergeam cu totul anapoda. Uneori, sco-ţînd înainte un pîntece enorm, introduceam degetele mari de la mini în subsuorile jiletcii, aşa cum văzusem într-o ilustraţie chipul unui bancher, mulţămât de afacerile sale. Ori alcătuiam cu bastonul — cel cu măciuca de aur — cele mai extravagante combinaţii care îmi a-mintesc azi figurile pe care fachirii din India le fac cu membrele lor superioare şi inferioare. Iar picioarele le purtam într-o stranie cadenţă, ca şi cum ar fi fost afectate de o profundă maladie.
Deodată îmi ieşi înainte Filipache. El făcu trei salturi mortale, unul după altul, iar eu, privindu-1, fără mirare, am gîndit: „E bun de ambasador". Apoi el zvîrli cu putere îndărăt dintr-un picior, zi-cîndu-mi :
— Iţi aduc mandatul de deputat.
Şi, zicînd aşa, Filipache făcu iarăşi trei tumbe, după care se lovi cu mîna peste frunte:
— Apropo... Nu te tragi din Pătraşcu-vodă ?
— Cum nu ? sînt rudă şi cu Ştefan cel Mare...
De prisos să mai adaug că afirmaţia, mea este o neexactitate istorică.
Pe cînd vorbeam, Filipache se transformase... Era tot el, dar cu chipul fostului meu profesor de matematici. Atunci mi-adusei aminte cu groază că e sfîrşitul anului şi ultima zi de clas, că sînt fără notă şi
244
245
ssr^a?*^ fs cînf?aTte muită iuciditate: »să piec
Deşi treaz, eram foarte neliniştit, fiind buimac. Am căutat să mă dumeresc. Figura fostului meu profesor îmi stătea zîmbitoare înainte, cu tăria unei halucinaţii. Am închis ochii. Mi-am dat însă sama imediat că au trecut aproape douăzeci de ani de cînd matematicile au ieşit din cercul preocupărilor mele,  şi o mare uşurare îmi înlocui groaaa din suflet. Pe urmă îmi amintii de milioane, şi un moment am fost încurcat; însă, după o chibzuinţă, puţină  dar concentrată, am descoperit că moştenirea îl privea pe Decan, şi nu pe mine. Nu mai gîndii nimic. Un Sentiment dureros, urmat de-o vagă părere de rău, după ceva nehotărît, mă învălui într-o uşoară amărăciune. Am întors perna, care era umedă de sudoare, mi-am strîns halatul la piept şi am articulat încet: „De n-aş mai visa urit!" Prin geamul din faţă o stea strălucea cu sclipiri colorate. Apoi, încetul cu încetul, gîndurile mi se răriră, conştiinţa îmi slăbi, cercuri mari, concentrice, începură s'ă se învîrtească tot mai iute înaintea ochilor mei închişi şi în curînd... mă văzui la Mănăstirea Neamţului...
Arhondaricul din faţă era scăldat într-o lumină orbitoare, iar lampa Washington, ale cărei capriţii fantastice întreţin vara veselia copiilor, ardea acuma constant şi uniform, cu intensitatea farului de la Tuzla. Din ceardacul arhondaricului, Filipache îmi făcea cu mina semne deznădăjduite. Eu stăteam în casa mea, care se mutase în chilia părintelui Pahomie, peste drum de aghesmătarul mănăstiresc. Femei şi bărbaţi necunoscuţi mă zoreau necontenit: „Uită-te la Filipache... Uită-te la Filipache !u Am răspuns cu gesturi desperate:
— N-am falansterul!
O spaimă mare se zugrăvi pe feţele celor dimprejurul meu, cînd auziră ce-mi lipseşte. Eu repetam într-una :
— Vă spun că n-am falansterul.
Din ceardacul arhondaricului, Filipache mă chema mereu. Am voit să-i strig : „Trebuie să-mi vie îndată din Paşcani. Am vorbit cu Vassermann"... dar cineva îmi spuse :
— Ia-ţi mai bine halatul!
Ideea mi se păru minunată. Mi-am şters sudoarea, care, din cauza falansterului, îmi curgea în şiroaie şi m-am îmbrăcat cu halatul. Pe cap aveam scufia, iar în mină bastonul — cel cu măciuca de aur — şi, cu picioarele goale, am pornit spre Filipache, care-mi făcea semne tot mai neliniştite. Mă gîndeam : „De n-ar băga de samă că sînt desculţ", şi o mare greutate mă apăsa din pricina asta.
m
Cînd am plecat, am strigat celor rămaşi: — Luaţi sama de, milioane !
Am suit scările arhondaricului, căutînd să-mi ascund cît mai bine picioarele. Filipache mă dezbrăcă de halat, domnişoara îmi luă scufia, iar doamna Filipache adăugă: — Vă stă foarte bine în alb".
Mă gîndeam, mereu: ,rDe n-ar obs'erva. că-s desculţ!".
Sala cea mare a arhondaricului era plină de oameni necunoscuţi. Am făcut ocolul odăii, întinzînd cîte un deget şi simţindu-mă obligat să adresez fiecăruia cuvîntul. Nu ştiam însă ce să le spun şi eram într-o încurcătură penibilă.
Am ajuns lîngă domnişoara Filipache.
îmi inchipuii că nu mă vede nimeni, deşi toată J umea era de faţă, şi apucai pe fată cu două degete de bărbie. In dosul meu răsună glasul lui Filipache: „îţi mulţămesc! îţi mulţămesc! îţi mulţămesc-!". Mă cuprinse o mare frică: „Să zbor iute, cît mai este vreme". Şi, pe cînd mă pregăteam să mă arunc pe deasupra mănăstirii, Filipache se dădu de trei ori peste cap.
Auzeam printre invitaţi:
— A strîns-o de bărbie.
— Ferice de dînsa!
— A apucat-o de guşă.
De data asta mă adresai direct lui Filipache :
— îmi place copila... trebuie să fie şi deşteaptă...
Şi, pentru a mă convinge de adevăr, o bătui uşor cu palma peste obraz. O nouă rumoare străbătu asistenţa :
— A bătut-o peste obraz.
— A dezmierdat-o.
— (5 ia de nevastă.
în vremea asta, eu mă plimbam prin salon, cu aerul unei persoane simandicoase, azvîrlind picioarele înainte, ca şi cum aş fi fost lovit de ataxie locomotrice.
în colţul odăii, la o strană enormă, stătea arhimandritul Evghenie şi însemna cu o pană de gîscă într-un ceaslov uriaş toate gesturile şi mişcările mele. El închise bucoavna şi, apucînd graţios cu două degete antereul de o parte şi de alta, făcu o reverenţă la dreapta, apoi la stînga, zicîndu-mi: ,
— Anicuţa e aici.
Cînd am auzit de Anicuţa, mi-am adus aminte că sînt în costum puţin elegant şi am cerut să-mi aducă halatul. Dar doamna Filipache mă asigură:
— Vă stă foarte bine în alb.
Aici spectacolul se schimbă, iar arhondaricul dispăru ca prin farmec. Nu mai eram la mănăstire, ci la Otel Buch. In faţa otelului, o pădure de plopi uriaşi arunca străluciri de argint. O masă mare întinsă, la care se înghesuia o adunare confuză. In fruntea mesei eram aşezat eu, dominînd mulţimea dintr-un fotoliu înalt. Nimeni nu vorbea, aş-teptînd să dau eu semnalul. Am început cu un ton sentenţios:
— Pentru ca friptura să fie bună, trebuie bine friptă.
247
imediat discuţia s-a încins asupra acestui subiect:
— Aţi spus un mare adevăr, declară un domn necunoscut ploco-nindu-se adîrţc.
— Un adevăr etern, mă asigură Docan, ridicînd cu entuziasm o mînă în sus.
— Foarte bine!... bravo!... îmi bătu din palme arhimandritul.
— Apoi dumnealui se pricepe la orice, zise şi Anicuţa făcîndu-mi ochi dulci.
Şi multă vreme discuţia s-a învîrtit în jurul acestei inepţii.
Arhimandritul se ridică în picioare. Dacă aş trăi viaţa lui Matu-salem, şi încă n-aş uita figura călugărului din acest moment. într-o mînă el ţinea un pahar, mare cît o vadră moldovenească, iar cu cealaltă agita ameninţător un satir de căsăpie. El făcea gesturi largi cu satirul, clătinînd vehement din cap şi ridicînd braţele spre tavan. Dar, lucru curios! El nu scotea nici o vorbă, măcar că deschidea şi închidea gura cu mişcări tot mai hotărite, clempănind sinistru din măsele. Iar barba lui albă şi stufoasă vibra foarte elocvent. Părea mai degrabă un vampir ce dorea să înghită musafirii decît un comesean care ţine o cuvîntare...
M-am ridicat şi eu cu gîndul că „trebuie să-nii arăt recunoştinţa". Ce-am spus, uite, ţin minte cuvînt de cuvînt:
— Domnilor — comesenii rămaseră toţi cu mişcările neisprăvite, aşa cum îi găsi începutul cuvîntării mele —, aşezaţi-vă pe două rînduri lîngă păretele din fund, dar vă rog luaţi tare bine sama să nu vă înecaţi în apa Nemţişorului. Eu voi arunca portofelul meu, şi cine-1 va prinde, al lui să fie.
Propunerea fu primită cu delir. Arhimandritul îşi aruncă comanacul în tavan, iar camilavca, în cădere, se prefăcu în coada uifui păun. Toată lumea se rîndui lîngă păretele hotărît, fără nici o primejdie din partea Nemţişorului, care nu se vedea nicăiri. Fiecare căuta să iasă în rîndul dintîi. Filipache, care apăm şi el, se fixă la locul cel mai bun, după socotinţa lui, împiedicînd cu mînile pe cei care voiau să-i treacă înai/nte.
— Sînteţi gata ? am întrebat eu.
— Gata ! răspunseră cu toţii.
— Atunci. .. nu mai mişcă nimeni! Toţi se făcură ca de piatră.
Scosei cu mişcări domoale un portofel — vai, deşert I — şi mă suii apoi cu picioarele pe masă, pentru ca să execut mişcarea mai bine.
— Uitaţi-vă la mine I
O mie de priviri se aţintiră asupra portofelului:
— E plin, adăugai eu bătîndu-1 cu mîna.
O mică rumoare străbătu prin cele două rînduri.
— Cînd voi zice „trei". Luaţi sama !... Acuma !. .. Una.. . două. .. trei!
Sfinte Dumnezeule ! Am crezut că vor să se omoare. A fost o încăierare atît de grozavă, un zgomot aşa de infernal, încît... mă deşteptai cu totul aiurit. Afară era ziuă. ..
M-am gîndit de multe ori la acest straniu vis, pe care îl văd şi azi cu aşa preciziune, încît parcă l-am trăit aievea. El ar îndreptăţi teoria că visele s'înt de natură patologică. Dacă e adevărat însă ca elementele acestor ciudate manifestări sînt rupte din fondul nostru sufletesc, atunci eu am descoperit în natura mea intimă lucruri _ foarte urîte, care probabil nu aşteaptă decît momentul oportun ca să iasă la iveală. Poate că el a fost o revelaţie pentru a mă dezgusta radical de dorinţa de a-mi schimba condiţia actuală a vieţii. Căci, cu preţul de a deveni o fiinţă atît de abjectă, aş refuza nu numai milionul lui Docan, dar chiar şi miliardele lui Rotschild...
248