UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI GABRIELA PANĂ DINDELEGAN SINTAXA LIMBII ROMÂNE PARTEA I SINTAXA -GRUPULUI VERBAL BUCUREȘTI — 1 976 — Lucrarea de față reprezintă cursul predat studenților din anul al II~lea al Facultății de limbi germanice care stu- diază limba română ca a doua speciali- tate. Acest curs interesează, în același timp, și pe studenții Facultății de limbă și literatură română (cursuri de zi și fără frecvență) și pe studenții celorlalte fa- cultăți de limbi străine, care studiază sintaxa limbii române. Materialul a fost discutat în colectivul Catedrei de Limba română contemporană, care s-a declarat de acord cu apariția în această formă. — 2 — Pag. CUPRINS ABREVIERI ................ . ... 7 SIMBOLURI și SEMNE CONVENȚIONALE . ... 9 INTRODUCERE ........... ....................13 1. Gramatică analitică / gramatică generativ-transformațio- nală; Bibliografie; 2. Baza teoretică a gramaticii transforma- ționale de tip N. Chomsky; 2.1. Competență / performanță; 2.2. Caracterul generativ al gramaticii; 2.3. Structiiră de adîncime / structură de suprafață ; 2.4, Gramaticalitate / agramaticalitate ; 2 5. Criteriile de decizie asupra validității unei gramatici; 2.6. Gramatica universală; Bibliografie ; 3. Aparatul tehnic transfor- mațional; 3.1. Organizarea gramaticii; „centralitatea" sintaxei; 3.2. Tipuri de reguli; Bibliografie ; 4. Modelul „cazurilor" al lui Ch. J. Fillmore; Bibliografie; 5. Noi orientări semanticiste ; Bibliografie; 6. în loc de concluzii; 7. Concepția cursului; 7.1. Opțiunea pentru sintaxa transformațională ; 7.2. Sintaxă „catego- rială" / sintaxă „funcțională"; 7.3. Sintaxa propoziției / sintaxa frazei. Capitolul I VERBUL — „CENTRU" AL ENUNȚULUI..................................41 1. Argumente ; 1.1. Organizarea sintactică a enunțurilor de- terminată de compatibilitățile sintactice ale verbului-centru ; 1.2. Organizarea lexicală determinată de restricțiile selecționate ale verbului-centru ; 1.3. Organizarea cazuală (semantică) determinată de compatibilitățile semantice ale verbului-centru; 2. Diferite modele de descriere în care verbul este plasat în centrul enun- țului ; 3. Subordonarea subiectului față de verb ; 4. Repercusiuni asupra concepției și organizării cursului; Bibliografie. — 3 — Pag. Capitolul al II-l e a RELAȚIILE DIN INTERIORUL GRUPULUI VERBAL ELEMENTELE CARE ASIGURĂ COEZIUNEA GRUPULUI ... .47 1. Conceptul de „grup verbal" ; 1.1. Delimitarea de concep- tele corelative : grup nominal, grup adjectival, grup adverbial; 1.2. Distincția: grup verbal I grup predicativ; 2. Relațiile din in- teriorul grupului verbal; 2.0. Teoria relațiilor : concepția lui L. Hjelmslev ; 2.0.1. Manifestarea formală a relațiilor : recțiunea, acordul, aderența; 2.1. Examinarea relațiilor din punctul de vedere al teoriei formulate; 2.1.1. Relațiile diferitelor vecinătăți ■ ; față de verbul-centru ; 2.1.2. Relațiile vecinătăților intre ele ; 2.1.3. Concluzii; 3. Elementele care asigură coeziunea grupului; 3.1. Cazul ;■ 3.2. Prepoziția; 3.3. Acordul; 3.4. Conjuncția; 3.5. Relativul; 3.6. Concluzii; Bibliografie. Capitolul al III-l e a STRUCTURILE DE BAZĂ ALE GRUPULUI VERBAL . 7-3 1. Reguli de structură; 2. Funcții sintactice : inventar, defi- niție, realizări; 2.0. Inventarul funcțiilor și indicații asupra mo- dului de definire; 2.1. Predicatul; 2.2. Subiectul;' 2.3. Obiectul direct; 2.4. Obiectul secundar; 2.5. Obiectul indirect; 2.6. Obiec- tul prepozițional; 2.7. Circumstanțialul; 2.8. Cantitativul; 2.9. Atributivul; 2.10. Pasivul, Impersonalul, Reflexivul; 3. Inven- tarul structurilor de bază formulat în termenii funcțiilor; 3.1. Enumerarea structurilor; 3.2. Observații asupra caracteristicilor de ansamblu. O clasificare a structurilor; 3.3. Comparație cu inventarele stabilite anterior. Capitolul al IV-1 e a CONSTRUCȚII REZULTATE DIN TRANSFORMARE . 117 1. Factitivul; 1.1. Tipuri de construcții cauzative ; 1.2. Trans- formarea cauzativă ; 1.3. Opozițiile cauzativ , noncauzativ și pro- gresiv / static; 1.4. Productivitatea construcțiilor cauzative ; 1.5. Limitele modelului lui N. Chomsky; Bibliografie. . 124 2. Pasivul; 2.1. Concepția curentă asupra pasivului; 2.2. Definiția pasivului; 2.3. Relația dintre opozițiile activ / pasiv și — 4 — Pag. definit! nedefinit; 2.4.- Transformarea pasivă; 2,5. Variantele pa- sivului și productivitatea lor; 2.6. Construcții ambigue; Biblio- grafie. ... ,.............................................133 3. Reflexivul; 3.1. Tipuri de construcții cu semnificație „re- țlexivă" ; 3.2. „Sursa" valorii reflexive. Opoziția reflexiv / non- reflexiv■; 3.3. Transformarea reflexivă; 3.4. Distincții în inte- riorul clasei verbului din punctul de vedere al opoziției reflexiv / nonreflexiv; 3.5. Ambiguitatea construcțiilor reflexive; Biblio- grafie. ... . ......................... 138—139 4. Reciprocul; 4.1. Tipuri de construcții reciproce; 4.2. Verbe intrinsec reciproce ; 4.3. Transformarea reciprocă; 4.4. „Sursa" semnificației reciproce. Opoziția reciproc / nonreciproc; 4.5. Am- biguitate și sinonimie în cadrul construcțiilor reciproce ; Biblio- grafie. . ... .... 144 5. Constituenții nedefiniți; 5.1. Transformarea constituenților nedefiniți. Tipuri de construcții rezultând din această transfor- mare; 5.2. Indicații de ordonare; 5.3. Restricții sintactice ale nedefinirii constituenților ; Bibliografie . . 147 6. Impersonalul; 6.1. Tipuri de construcții impersonale; 6.2. Modul de generare. Particularități de structură; 6.3. „Sursa" valorii impersonale, Opoziția personal / impersonal; 6.4. Utilizarea construcțiilor impersonale; Bibliografie . ..................156 7'. Atributivul „transformat" ; 7.1. Modul de obținere : tipuri de transformări; 7.2. Caracterizare relațională; 7.3. Raportare la clasa elementului predicativ suplimentar; 7.4. Ambiguitatea atri- butivului; 7.5. Productivitatea construcției; Bibliografie . . . 165 8. Construcții nominalizate ; 8.1. Transformarea de nomina- lizare ; 8.2. Nota sintactică specifică ; 8.3. Grupuri nominale rezul- tate din nominalizare ; 8.3.1. Vecinătăți cu formă nemodificată; 8.3.2. Vecinătăți cu statutul sintactic modificat; 8.3.3. Vecinătăți suprimate; 8.3.4. Vecinătăți obligatorii devenite suprimabile; 8.3.5. Compatibilități și incompatibilități între vecinătăți. Restricții de ordonare ; 8.3.6. Neutralizarea opozițiilor sintactice și seman- tice. Mijloace de dezambiguizare ; 8.3.7. Nedefinire și impersona- lizare în construcțiile nominalizate; 8.4. Grupuri adjectivale re- — 5 — Pag. zultate din nominalizare ; 8.4.1. Modul de generare ; 8.4.2. Carac- teristicile vecinătăților ; Bibliografie....................180 9. Forme verbale nepersonale ; 9.1. Nota sintactică specifică ; 9.2. Modul de generare; 9.2.1. Participiul; 9.2.2. Gerunziul; 9.2.2.1. Ambiguitatea gerunziului; 9.2.3. Infinitivul; 9.2.4. Supinul; 9.3 Vecinătățile ; 9.3.1. Vecinătățile gerunziului și ale infinitivului; 9.3.2. Vecinătățile participiului; 9.3.3. Vecinătățile supinului; 9.3.4. Comparație cu construcțiile nominalizate ; Bibliografie. . 190— 191 10. Propoziții subordonate; 10.1. Subordonate con funcțio- nale ; 10.1.1. Propoziții introduse prin că și să ; 10.1.2. Propoziții introduse prin dacă ; 10.1.3. Propoziția atributivă ; 10.2. Subordo- nate relative; 10.2.1. Propoziții relative interogative; 10.2.2. Propoziții relative neinterogative; Bibliografie. . ... 199 Capitolul al V-lea SUBCATEGORIZAREA VERBULUI ............. .200 1. Principii; 2. Subcategorizarea contextuală; 2.1. — în funcție de subiect; 2.2. — în funcție de obiectul direct; 2.3. — în funcție de obiectul secundar; 2.4. — în funcție de obiectul indirect; 2.5. — în funcție de obiectul prepozițional; 2.6. — în funcție de atributiv ; 2.7. — în funcție de circumstanțial și de cantitativ ; 2.8. — în funcție de reflexiv ; 3. Implicațiile seman- tice ale subcategorizării contextuale; 3.1. Omonimia lexicală; 3.2. Relația dintre trăsăturile contextuale și cele inerente; 3.3. Limite ale modelului sintactic ; Bibliografie. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 225 POSTFAȚĂ 227 — 6 — ABREVIERI CHOMSKY, Aspects FILLMORE, The Case HJELMSLEV, Prolegomena VASILIU, GOLOPEN- ȚIA, Sintaxa GUȚU ROMALO, Sintaxa PANA DINDELEGAN, Sintaxa Gram. Acad. Struct. morf. Limba rom. cont. = Noam Chomsky, Aspects of the Theory of Syntax, The M.I.T. Press, 1965. = C h. J. F i 11 m o r e, The Case for Case, în „Universals in Linguistic Theory“, E. Bach, R. Harms (eds.), 1968. = L. H j elmsl e v, Prolegomena to a Theory of Language, traducător F. J. W h i t f i e 1 d, Madison, The University of Wisconsin Press, 1963. = E. Vasiliu, Sanda Golopenți a-E r e- t e s c u, Sintaxa transformaționalâ a limbii române, Edit. Academiei, 1969. = Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, Edit. didactică și pedagogică, 1973. = G a b r i e 1 a Pană Dindelegan, Sin- taxa transformaționalâ a grupului verbal în limba română, Edit. Academiei, 1974. = Academia Republicii Socialiste România, Gramatica limbii române, I, II, 1963. = lorgu Iordan, Valeria Guțu Ro- malo, Alexandru Niculescu, Struc- tura morfologică a limbii române, Edit. Științifică, 1967. = Ion Coteanu (coordonator), Limba româ- nă contemporană, Edit. didactică și peda- gogică, voi. I (1974), voi. II (1975). — 7 — DIACONESCU, Structură și evoluție = Paula Diaconescu, Structură și evo- luție în morfologia substantivului românesc, Edit. Academiei, 1970. VASILIU, Semantica = E m an u e 1 Vasiliu, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, Edit. Aca- demiei, 1970. MANOLIU, Structuralismul = M a r i a Manoliu Manea, Structura- lismul lingvistic, Edit. didactică și pedago- gică, 1973. CRISTEA, = T eod or a C r i s t e a, Grammaire struc- Grammaire structurale turale du franțais contemporain, Edit. ELS didactică și pedagogică, 1974. = Ion Coteanu (redactor responsabil), Ele- mente de lingvistică structurală,. Edit. Știin- țifică, 1967. ' PLG A1. Graur, Ion Coteanu (redactori responsabili), Probleme de lingvistică gene- rală, Edit. Academiei, I (1959) — VI (W74). SMFC = Al. Graur, Mioara Avram (redactori responsabili), Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, Edit. Academiei, I (1959) — VI (1972). ' SG = Al. Graur, J. Byck (redactori respon- sabili), Studii de gramatică, Edit. Acade- miei, I (1956), II (1957), III (1961),: RECAP — The Romanian-English Contrastive Analysis Project, Bucharest, University Press, 1971, 1972, 1973. BL REVISTE : = Bulletin linguistique, I—XI,. București, 1933—1948. Cahiers == Cahiers de linguistique theorique et appli- quee, București, 1962 urm. . LR = Limba română, București, 1952 urm. . RRL = Revue roumaine de linguistique, București, 1956 urm. — 8 — SCL = Studii și cercetări lingvistice, București, 1950 urm. CL = Cercetări de lingvistică, Cluj, 1956 urm. AUB = Analele Universității București, Seria Științe sociale, Filologie, 1954 urm. AUT = Analele științifice ale Universității ,Al.> L Cuza, Lingvistică, Iași, 1957 urm. LL = Limbă și literatură, București, 1955 urm. LISTA DE SIMBOLURI și SEMNE CONVENȚIONALE Ac (= acuzativ) ; Aj (= adjectiv și orice cuvînt care se comportă adjectival) ; Art (= articol hotărît) ; Atribuțiv (= nume, predicativ și element predicativ suplimentar); Av (= adverb) ; Cant (= un constituent sau o succesiune de constituenți cu semnifi- cație cantitativă) ; Circ (= un .constituent sau o succesiune cu semnificație circumstan- țială) ; Conj (= conjuncție subordonatoare) ; D (= dativ) ; Det (= predeterminant substantival) ; Flex (= flexiune) ; GAj (= grup adjectival) ; GAv (= grup adverbial) ; GN (= grup nominal) ; GPred (= grup predicativ) ; G V (= grup verbal) ; Impersonal ; Inf (= infinitiv) ; Int (= interogație) ; Za...Ac (= secvență discontinuă, unde Ac este cazul regim al pre- poziției Za); MP (— morfemele predicației) ; N (= nominativ) ; — 9 Nedef (= nedefinit) ; Nominal (= centrul unui GN) ; Numeral (= numeral cardinal propriu-zis); Obdir (= obiect direct) ; Obind (= obiect indirect) ; Obsec (= obiect secundar) ; P (= propoziție, simbol inițial) ; Pasiv ; pe.. .Ac (= secvență discontinuă, unde Ac este cazul regim al pre- poziției pe) ; Personal (= pronume personale de persoanele I, II, IV, V) ; Prep (= prepoziție) ; Prep x ... X (= secvență discontinuă, unde X este cazul regim al pre- poziției, iar x notează clasa din care face parte Prep, de ex. : clasa prepozițiilor care cer genitivul) ; Pro (= pronumele substitut substantival) ; R (= pronume și adverb relativ) ; Refl (= reflexiv, simbol cu semnificații diferite, în funcție de poziția pe care o ocupă în derivația sintactică) ; Rel (= construcție relativă) ; S (= substantiv) ; Subiect ; V (= verb) ; este un simbol marginal ; notează o regulă de rescriere ; notează o regulă de transformare ; notează, în cadrul unei structuri, ,.concatenarea“ (=lega- rea) a doi constituenți ; indică un raport de dominare : constituentul aflat în deschiderea unghiului este cel „dominat", iar constituentul așezat în vîrful unghiului este cel care „domină" ; indică apariția facultativă a unui constituent; notează posibilitatea alegerii între două sau mai multe alternative ; indică o trăsătură contextuală : faptul că elementul ana- lizat apare în vecinătatea X ; ( ) + [-----X] — 10 — [+ X] [---[ + X]-Y] notează o trăsătură semantică inerentă; notează o restricție selecționată : faptul că x este o restricție selecționată în legătură cu vecinătatea Y ; notează sinonimia a două construcții sau identitatea referențială a doi constituenți ; indică nonidentitatea ; așezat la stingă unui cuvînt (sau a unei construcții) notează faptul că acest cuvînt (această construcție) nu există în limbă ; așezat la stînga unei construcții indică un grad de nesiguranță în legătură cu acceptarea (existența) acestei construcții. — 11 — INTRODUCERE ; 1. Gramatică analitică / gramatică -generativ- transf or moțională ; Bibliografie ; 2. Baza teoretică a gramaticii transformaționale de tip N. Chomsky ; 2.1. Competență / performanță ; 2.2. CăracteruTgene- rativ al gramaticii; 2.3. Structură de adîncime 'h structură de suprafață ; 2.4. Gramaticalitate / agra- maticalitate ; 2.5. Criteriile de decizie asupra validi- tății unei gramatici; 2.6. Gramatica universală ■; Bibliografie; 3. Aparatul tehnic transformațional ;' 3.1. Organizarea gramaticii; „centralitatea“ sintaxei; 3.2. Tipuri de reguli; Bibliografie ; 4. Modelul ^cazu- rilor^ al lui Ch. J. Fillmore ; Bibliografie ; 5. Nov orientări semanticiste ; Bibliografie; 6. In loc de concluzii; 7. Concepția cursului; 7.1. Opțiunea pen- tru sintaxa tr ans for moțională ; 7.2. Sintaxă „cate-' gorială“ / sintaxă „funcțională" ; 7.3. Sintaxa pro- poziției și sintaxa frazei. 4 1. Gramatică analitică / gramatică generativ- transformaționala în lingvistica modernă, mulțimea de școli lingvistice, de concepții și de modalități de descriere, precum și. diversitatea de tehnici de lucru și de terminologii, derivînd toate dim concepția mai largă a structuralismului lingvistic, se pot grupa în două direcții opuse : cea analitică și cea generativ-transformațională. — 13 — Distincția analitic / generativ-transformațional se referă, în primul rînd, la punctul de plecare și la obiectivele cercetării. Modalitatea analitică pornește de la enunțurile (frazele) concrete ale limbii, pe care le supune segmentării, pentru degajarea unităților componente, precum și clasificării și analizei din punctul de vedere al relațiilor contractate de unități. Obiectivele majore ale descrierii analitice sînt : a) degajarea unităților ; b) clasificarea lor ; c) analiza rela- țiilor. Aceste obiective, în orice punct al analizei, se între- pătrund și nu pot fi concepute independent unul de celălalt : clasificările sînt în directă dependență de modul în care unitățile au fost degajate și de relațiile dintre unități ; dega- jarea unităților face permanent apel la analiza relațiilor etc. Definitorie pentru modalitatea analitică este direcția cercetării : de la aspectele sintagmatice ale limbii (text, corpus de fraze) spre aspectele paradigmatice (inventar de unități și relațiile alternative dintre ele). Comun pentru diversele descrieri de tip analitic este aspectul lor excesiv procedural (engl. discovery pro- cedures), adică transformarea lor în „tehnici^ de segmentare și clasificare cît mai formale, bazate pe eliminarea integrală a sensului, tehnici aplicabile chiar și în condițiile necunoașterii de către lingvist a limbii studiate. Forma extremă, dar, în același timp, și cea mai riguros elaborată, a unor asemenea „tehnici^ aparține lui Z. Harris, a cărui lucrare fundamentală este : Methods in Structural Linguistics (1951) h Modalitatea generativ-transformațională pornește de la un număr finit și nu prea mare de simboluri (reprezentînd părțile de vorbire și categoriile gramaticale, considerate ca date inițiale ale descrierii) și de la un număr finit și nu prea mare de reguli gramaticale, pentru a ajunge să producă (să genereze) enunțurile corecte ale unei limbi. Prin urmare, punctul de plecare îl constituie aspectele para- 1 Direcția analitică este reprezentată de mai multe școli lingvis- tice (americane și europene), fără a exista întotdeauna o înrudire genetică între ele : „descriptivismul" american al lui Z. H ar r i s, școala de la Fraga (realizată în jurul lui Troubetzkoy), școala daneză (= școala „glosematică"), constituită în jurul lui L. H j e 1 m- s 1 e v, și școala franceză, descinzînd direct din ideile lui Ferdinand de Saussure. — 14 — digmatice (implicate în inventarul de simboluri), iar, ca obiectiv final, se ajunge la aspectele sintagmatice, adică mulțimea frazelor generate. Inițiatorul școlii generativ-trans- formaționale este N. Chomsky, prin lucrările sale fundamen- tale : Syntactic Structures (1957) și Aspects of the Theory of Syntax (1965). Gramatica lui N. Chomsky se constituie ca o reacție vehementă la aspectul excesiv procedural al gramaticii analitice, și mai ales al școlii lui Z. Harris. Taxinomiile (clasificările) sînt comune modalității ana- litice și celei generativ-transformaționale. Dar, în timp ce, în gramatica analitică, clasificarea este obiectivul ultim: și cel mai important, „subcategorizarea“ din gramatica trans- formațională este numai una dintre operațiile intermediare, anterioară transformărilor, care urmărește reprezentarea structurilor de bază în termenii trăsăturilor sintactico-seman- tice distinctive. Prin urmare, nu prezența taxinomiei deo- sebește cele două orientări, ci perspectiva din care este abordată clasificarea și locul acordat clasificării2. BIBLIOGRAFIE S o 1 o m o n M a r c u s, Analitic și sintetic, doua ipo- staze fundamentale ale cercetării limbajului, în „Aspecte matematice în studiul limbajului", Limbaj, logică, filozofie, Ed. Șt., 1968, p. 77—83 ; Vasiliu, Semantica, p. 33—46 ; M a n o 1 i u, Structuralismul, p. 70—82 ; Guțu Romalo, Sintaxa, p. 13—25. 2 . Baza teoretică a gramaticii trans for moționale de tip N. Chomsky 2.1. Competență , performanță Competența reprezintă aptitudinea oricărui vorbitor nativ al unei limbi de a emite spontan sau de a percepe (a înțelege) spontan un număr infinit de fraze pe care el nu le-a 2 Cf. M a n o 1 i u, Structuralismul, p. 75. — 15 — pronunțat și nu le-a auzit niciodată înainte. Această aptitudine? se explică prin faptul că orice vorbitor nativ are Înmagazinat' în memorie un sistem finit de reguli gramaticale,? comun pentru vorbitorii aceleiași limbi, care-i permit formarea de: noi propoziții și fraze din cuvintele pe care el le cunoaște.1 Competența înseamnă posedarea unui număr de- reguli, gramaticale și capacitatea vorbitorului de a le folosi. / P e r f o r m a n ț a reprezintă execuția actului de vorbire, actualizarea competenței, înseamnă trecerea de lâ un sistem finit de reguli la un ansamblu infinit de acte de vorbire. Pentru competența lingvistică, distincția- emițător / recep- tor (= locutor / auditor) este nesemnificativă, fiind vorba db reguli comune pentru toți vorbitorii aceleiași limbi. Pentru performanță; această'' distincție devine semnificativă, așa' cum sînt' semnificativi toți factorii care participă în procesul' concret al vorbirii : memorie, atenție, grad de interes pentru obiectul în discuție, expresivitate, emotivitate etc. Performanța apare direct, nemijlocit, observației lingvis- tului. Competența, însă, nu este supusă direct observației, fiind intuită din manifestări ale performanței. De aici se naște necesitatea modelării în studiul competenței. Obiectivul fundamental al gramaticii transformaționale este; explicarea competenței lingvistice. Ea este o g r a m a- tică a competenței (este unul dintre modelele ipote- tice ale competenței), și nu o gramatică a performanței. Limitîndu-și explicațiile la competență, înțelegem de ce gramatica transformaționalâ este neutră din punctul de vedere al distincției emițător / receptor, nefiind nici o gra- matică a emițătorului (adică un sistem formal care să explice felul în care un vorbitor codează un mesaj), nici o gramatică a .receptorului (adică un sistem formal care să explice felul de decodare a mesajului receptat). 2.2. Caracterul generativ al gramaticii Din competență face parte ceea ce Chomsky numește „creativitatea44 limbajului, adică posibilitatea oricărui vorbitor; nativ de a produce și a înțelege enunțuri pe care el nu le-a auzit niciodată înainte. — 16 —• Gramatica transformațională, care este un model al competenței, trebuie să asigure explicarea „creati vitățiP, Aceasta se realizează prin conceperea ei ca un mecanism de tip generativ, adică în stare să producă (să genereze) infinitatea de enunțuri concrete ale unei limbi. Și chiar dacă descrierea se bazează pe un corpus redus de enunțuri reale, rezultatele sînt „proiectate^ asupra unui set infinit de enunțuri, care reprezintă limba. 2.3. Structură de adîncime / structură de suprafață Orice vorbitor nativ al limbii române, fără nici o pre- gătire lingvistică specială, „simteu că enunțurile : EL te consideră inteligent și El consideră că tu ești inteligent, ion și Gheorghe se îmbrățișează și Ion se îmbrățișează cu Gheorghe, cartea elevului și elevul are cartea sînt echivalente (sinonime) două cîte două. „Simte“ că enunțul : Ei se apără este interpretabil în două feluri, fie ca : „fiecare se apără pe sineu, fie ca : „ei se apără unul pe celălalt^ sau că enunțul : L-am văzut trecînd este interpretabil fie ca : „l-am văzut cînd trecea el% fie ca : „l-am văzut cînd treceam eu“. Sesizează că în enunțul : El s-a întors vesel lipsește, se subînțelege, ceva : „el s-a întors și el era vesel“ sau că în enunțul : El a lipsit îmbolnăvindu-se se subînțelege „...fiindcă el s-a îm- bolnăvit“. Această capacitate de a „simți“ (a sesiza) echivalențele și ambiguitățile, precum și de a sesiza elementele „subînțelese^ este comună tuturor vorbitorilor unei limbi, aparținînd com- petenței. în consecință, o gramatică transformațională, ca model al competenței, trebuie să explice aceste fenomene. Pentru explicație, s-a recurs la o anumită ipoteză asupra modului de organizare a limbii, potrivit căreia limba este organizată pe două nivele : un nivel profund, numit structură de adîncime, unde ambiguitățile se dezambiguizează, unde sino- nimia și omonimia se rezolvă, fiind, deci, nivelul ideal din punct de vedere semantic, și un nivel superficial, numit structură de suprafață, unde apar toate „anomaliile“ de care vorbeam (sinonimie, ambiguitate, elipsă). Numai nivelul de suprafață este supus direct observației, în timp ce nivelul de adîncime este intuit de lingvist, sarcina 2 — Sintaxa 17 acestuia fiind să-1 descopere și să-l construiască. Pro- cesul de descoperire a structurii de adîncime este un proces mental, constînd în construirea unei scheme abstracte capabile să explice structura semantică și sintactică a enunțului. Și ca orice construct abstract, justețea structurii de adîn- cime nu poate fi probată decît relativ. In decizia asupra validității unei structuri de adîncime, intervin, pe lîngă cri- teriul gradului de adecvare la limba concretă pentru care structura a fost construită, și criterii privind economia și simplitatea modelului, „măsurabile^ în numărul de reguli propus. 2.4. Gramaticalitate / agramaticalitate Din competența lingvistică face parte și capacitatea vor- bitorului nativ de a „simți“ care enunțuri sînt bine formate și care sînt prost formate. Orice vorbitor nativ al limbii române va recunoaște, de exemplu, că secvența * El devine pe profesor este prost formată, dar că secvența El devine profesor este corect formată. Cum gramatica transformațională este un model al com- petenței, unul dintre obiectivele ei este să distingă explicit enunțurile „gramaticale^, deci bine formate, de cele „agra- maticale“, deci prost formate, și să stabilească gradul de deviere în raport cu gramaticalitatea. Este gramatical orice enunț care se produce prin aplicarea regulilor unei gramatici transformaționale și este agramatical orice enunț care încalcă una sau mai multe dintre aceste reguli. 2.5. Criteriile de decizie asupra validității unei gramatici O achiziție modernă în lingvistică, preluată și de trans- formaționaliști, este ideea existenței mai multor tipuri de gramatici ale aceleiași limbi și chiar a existenței mai multor gramatici în cadrul aceluiași tip. în aceste condiții, se pune problema alegerii dintre mai multe gramatici posibile și a stabilirii criteriilor de decizie asupra validității unei gramatici. Teoria transformațională stabilește aceste criterii, punînd la baza lor principiul gradului de „adecvare^. Este mai — 18 — „adecvată^ gramatica avînd o putere generativă mai mare, o putere descriptivă mai mare și o putere explicativă mai mare. N. Chomsky a demonstrat că, în comparație cu alte gramatici generative, gramatica transformațională are o putere generativă mai mare, în sensul capacității ei de a genera porțiuni mai întinse ale limbilor naturale. In comparație cu alte gramatici (generative și nongene- rative), gramatica transformațională are o putere descriptivă mai mare, în sensul capacității ei de a descrie și explica fenomenele de omonimie și de sinonimie sintactică. De exem- plu, o gramatică analitică (unde nu se disting cele două nivele : de adîncime și de suprafață) nu are capacitatea de a explica pluralitatea de valori semantice ale genitivului românesc, adică faptul că în unele construcții avem a face cu un genitiv „posesiv“ (ex. cartea elevului), în altele, avem a face cu un genitiv „obiectiv^ (ex. administrarea averii), iar în altele, cu un genitiv „subiectiv^ (ex. plecarea tatei). Intr-o gramatică transformațională, însă, valorile diferite ale geni- tivului își găsesc explicația în structuri de adîncime diferite : structura elevul are cartea explică valoarea „posesivă^, structura (subiect nedeterminat^administrează averea explică valoarea „obiectivă“, iar structura tata pleacă explică valoarea „subiectivă^. In comparație cu alte gramatici, gramatica transforma- țională permite generalizări semnificative asupra modului de organizare și de funcționare a limbii, cum ar fi ipoteza asupra organizării limbii pe două nivele. Din acest punct de vedere, puterea explicativă a gramaticii transformaționale este mai mare decît a altor gramatici. 2.6. Gramatica universală Spre deosebire de structuraliștii ante-chomskyeni, care au subliniat diversitatea limbilor, atrăgînd atenția asupra specificului structural al fiecărei limbi, N. Chomsky a subli- niat asemănările dintre limbi, considerînd că acestea sînt profunde (se plasează la nivelul structurii de adîncime), în timp ce diferențele sînt superficiale (apar la nivelul structurii de suprafață). — 19 — în acord cu această idee, N. Chomsky stabilește un fond comun al limbilor, constituit dintr-un număr de universalii substanțiale și de universalii formale. Aparțin universaliilor substanțiale categorii lingvistice de tipul : GN (= grup nominal), GV (= grup verbal), P (= propoziție), Nominal, Verb, Prepo- ziție, Adjectiv etc., iar universaliilor formale, tipurile de reguli și de restricții formale postulate de gramatica trans- formațională. Explicația acestui fond comun al limbilor o constituie, în teoria lui N. Chomsky, faptul că ființele umane sînt genetic înzestrate cu o facultate a limbii, care ar fi „răspunzătoare44 de aceste trăsături universale, trăsături con- stituind partea înnăscută a limbajului uman. BIBLIOGRAFIE Pentru teoria gramaticii transformaționale de tip Chomsky, să se consulte : S. Golopenția-Eretescu, Structura de suprafață și structura de adîncime în analiza sintactică, în PLG, V (1967), p. 153 și urm.; Vasiliu, Golopenția, Sintaxa, p. 15—28; Gabriela Pană Dindelegan, Concepte de bază ale gramaticii trans- formaționale, în LR, XVIII (1969), 5, p. 435 și urm. ; Vasiliu, Semantica, p. 43—46 ; Manoliu, Structura- lismul, p. 59—70, 188—190. 3. Aparatul tehnic transformațional 3.1. Organizarea gramaticii; „centralitatea“ sintaxei _ Termenul gramatica are altă semnificație decît termenul tradițional. Gramatica, în concepția transformațională, repre- zintă un ansamblu finit de reguli care operează asupra unui vocabular finit, reguli capabile să genereze infinitatea enunțurilor corecte ale unei limbi. Vocabularul este constituit dintr-un număr de termeni primari, dați și nedefiniți, conținînd : a) un număr de cate- gorii gramaticale, de tipul : GV, GN, GAj, GAv, P ; b) un număr de categorii lexicale, corespunzînd, în mare, claselor morfologice din gramatica tradițională, de tipul : Nominal — '20 — (= clasa substantivului), V (= clasa verbului), Aj (= clasa adjectivului), Personal (= clasa prenumelor personale de persoana I, II, IV, V) ; c) un număr de formative gramaticale, de tipul : Pasiv, Impersonal, Refl, Nedefinit, Participiu, Infinitiv; d) formative lexicale, reprezentînd inventarul de rădăcini ale cuvintelor unei limbi. Un loc special ocupă simbolul „inițial44 P (= propoziție), constituind punctul de plecare al procesului derivațional. Gramatica transformaționalâ cuprinde trei componente : un component fundamental, componentul sintactic, singurul cu funcție generativă, și două componente interpretative : cel fonologie și cel semantic. Componentul sintactic este pur f o r m a 1, în sensul că el produce construcții, dar nu sub forma lor concretă, ci sub forma unor relații abstracte între simboluri (ex. S^Art^N^V^MP^S^ Art^pe...Ac sau S^Art^N^V^MP^Av). „Interpretarea44 acestor structuri abstracte înseamnă punerea lor în corespondență cu construcții reale. Componentul fonologie realizează punerea în corespondență cu o secvență de semne sonore, iar compo- nentul semantic, cu o succesiune de sensuri. Ceea ce este caracteristic organizării modelului transfor- mațional este plasarea în „centrul44 gramaticii a sintaxei și specificarea conținutului celorlalte componente numai prin raportare la sintaxă. 3.2. Tipuri de reguli Gramatica transformaționalâ distinge : regulile „de re- scriere44 și regulile „de transformare44. Regulile de rescriere se aplică simbolurilor, avînd fie forma : X -> Y/W------Z („X se rescrie ca Y în contextul W--------------------------Z“), cînd este vorba de reguli contextuale, fie forma : X -> Y, cînd este vorba de reguli no n conte x- t u a 1 e (sau „libere de context14). Regulile de rescriere se împart, la rîndul lor, în : a) reguli de structură a frazei (= reguli de constituenți) ; b) reguli de subcategorizare ; c) reguli lexicale. Regulile de structură a frazei (= reguli de constituenți) convertesc un simbol într-o succesiune de simboluri (ex. ___ 21 — P -> GPred^Circ ; GPred —> Predicat ^Subiect: Predicat —> -> V^MP ; Subiect GN^N ; GN -> Nominal^Art etc.). In formularea acestor reguli se evită rescrierea unui simbol printr-un alt simbol (adică reguli de tipul : Predicat V, Subiect -> GN), evitîndu-se, astfel, caracterul redundant ai gramaticii. O succesiune ordonată de reguli de structură avînd ca punct de plecare simbolul inițial P alcătuiește o deriv aț ie sintactică ; exemplu : # P # GPred Circ Predicat^Subiect^Circ V O MP Subiect Circ V^MP^GN^N^Circ V^MP^Nominal^Art^N^Circ V^MP^S^Flex^ Art^N^Circ V^MP^S^Flex^Art^^N^Prep^Av Reprezentarea grafică a unei derivații este o diagramă de tip arbore; exemplu : Arborele înregistrează atît structura de constituenți a enunțului generat, cît și relațiile gramaticale la care participă constituenții. Relațiile sînt : a) de dominare și b) de concatenare (= de vecinătate). Fiecare constituent intră în mai multe relații de vecinătate și în două relații de domi- nare : ca termen care „domină44 și ca termen „dominat44. De — 22 — exemplu, GN intră în relații de vecinătate cu V și Av, și în relații de dominare cu Subiectul și Nominalul : GN este „dominat“ de Subiect (ceea ce se reprezintă simbolic prin : GN> Subiect) și „domină“, la rîndul lui, Nominalul (ceea ce se reprezintă simbolic prin : GN < Nominal). O caracteristică a regulilor de structură este r e c u r s i- v i t a t e a, constînd în aplicarea aceleiași reguli de mai multe ori într-o singură derivație, adică în vederea generării unui singur enunț ; exemplu : In exemplul dat, se aplică de cîte două ori regulile de rescriere a lui P, a Predicatului, a Subiectului, a lui Circ, a lui GN și a Nominalului. Dar fiecare regulă, teoretic, se se poate aplica de un număr nelimitat de ori, permițîndu-se generarea unor enunțuri de o extensiune teoretic infinită. Regulile de subcategorizare se aplică exclusiv formativelor lexicale. Ele pot fi : contextuale și noncontextuale. In cadrul subcategorizării noncontextuale, formativul lexical se rescrie treptat printr-un ansamblu de trăsături semantice inerente, de tipul: [± Animat], [± Uman], [± Abstract], [± Mod], [± Timp] etc. In cadrul subcategorizării contextuale, forma- tivul lexical se rescrie printr-un ansamblu de trăsături contextuale. Regulile de subcategorizare contextuală se subdi- vid în : a’) reguli de subcategorizare strictă ; a”) reguli selecționate. — 23 — Regulile de subcategorizare strictă înregistrează restric- țiile combinatorii ale formativelor lexicale, restricții exprimate în termenii „categoriilor44 (sau ai părților de vorbire) sau ai „funcțiilor44 sintactice. De exemplu, clasa verbelor : aparține, contraveni, corespunde, dăuna, a se deda, dedica, incumba, premerge, trebui, veni... admite contextul [---GN^N^GN^D] sau, în termenii funcțiilor, admite contextul [---------Su- biect^Obind], dar nu admite contextul [-----------------GN^Ac] sau contextul [---------------------------------------------Obdir]. în cazul oricăruia dintre aceste verbe, regulile de subcategorizare strictă indică : V -> +[----Subiect]. + [ Obind] —[-----Obdir] Regulile selecționale înregistrează, ca și regulile de sub- categorizare strictă, restricțiile combinatorii ale formativelor lexicale, dar, în timp ce în subcategorizarea strictă, restricțiile sînt formulate în termenii „funcțiilor44 sau ai „categoriilor44, în subcategorizarea selecțională, restricțiile sînt formulate în ter- menii trăsăturilor semantice ale vecinătăților. De exemplu, clasa verbelor actualiza, adnota, afina, agonisi, ajusta, amenaja, amortiza, amplifica, anula, ara, asana... acceptă, în poziția obiectului direct, nominale cu trăsătura [—Animat], și nu acceptă nominale cu trăsătura [ + Animat] ; clasa verbelor admonesta, alfabetiza, amnistia, apostrofa, aresta, deporta, maltrata, mitui, muștrului, ofensa... acceptă, în poziția obiec- tului direct, nominale cu trăsăturile f + Animati, și nu accpetă L + Uman J nominale cu trăsăturile f + Animat 1 sau cu trăsătura L — Uman J [— Animat]. Pentru un verb din prima clasă, regulile selec- ționale indică: V [ [—Animat]—Obdir], iar pentru un verb din clasa a doua, regulile selecționale indică : V -> [----[+ Uman]—Obdir]. Regulile lexicale introduc formativele lexicale, înlocuind simbolurile preterminale, adică simbolurile cărora nu li se mai pot aplica reguli de rescriere, cu formative lexicale (cu rădă- cini). O regulă lexicală are forma : V -> amplific-, ar-, cit-, cînt-, lucr-... sau S elev-, student-, băiat-, copil-... Regulile de transformare se aplică nu unor simboluri (ca regulile de rescriere), ci unor structuri (unor succesiuni — 24 — de simboluri), pe care le convertesc în alte succesiuni de simboluri. Regulile de transformare asigură, din punct de vedere tehnic, legătura între structura de adîncime și cea de suprafață, convertind o construcție de bază (rezultată din aplicarea-regulilor de structură, de subcategorizare și a celor lexicale) într-o construcție de suprafață. Condiția oricărei transformări este păstrarea in t e- gr ității semantice a structurilor transformate, ceea ce înseamnă că toate modificările de structură determinate de transformări, inclusiv suprimările de constituenți, se fac fără pierdere de informație semantică. ' ■Regulile de transformare explică legătura pe care o con- statăm între diversele construcții ale unei limbi, care, deși sînt diferite sub aspectul constituenților, se ,,leagă“ între ele printr-o echivalență semantică integrală sau printr-o echiva- lență parțială. Regulile de transformare explică, de asemenea, fenomenul opus echivalenței, constînd în posibilitatea unei singure structuri sintactice de a primi interpretări semantice diferite. Astfel, regulile de transformare stabilesc „legătura“ unor construcții ca : (Ct) El se întoarce vesel și (C2) El se întoarce și el este vesel; (C|) El se crede deștept și (C2) El crede că el este deștept; (Cj) El pare obosit și (C2) Pare că el este obosit; (Cj) Ion se ceartă cu Gheorghe și (C2) Ion și Gheorghe se ceartă; (C|) L-am văzut trecînd spre școală și (C2) L-am văzut cînd trecea spre școală, unde și C2 sînt total echivalente sau asigură ,,legătura“ unor construcții ca : (Cj) Oricine merge pe jos și (C2) Se merge pe jos; (Q) Elevii citesc cartea și (C2) Cartea este citită de către elevi; (Cj) Ion întâlnește pe Gheorghe și (C2) Ion se întâlnește cu Gheorghe; (Cj) El îmi impune ceva și (C2) El își impune ceva; (Q) Ion participă la demonstrație și (C2) participarea lui Ion la demonstrație, unde Ct și C2 sînt parțial echivalente. ,,Legătura“ dintre con- strucții se realizează, în operațiile de transformare, prin pro- ducerea (obținerea) unei construcții din cealaltă. De exemplu, El se întoarce vesel se obține din construcția bipropozițională El se întoarce și el este vesel. Transformarea constă, în acest caz, în suprimarea subiectului din a doua propoziție și a copulei, suprimări posibile dat fiind faptul că nu antrenează pierdere de informație semantică (copula este asemantică, iar informația 25 — subiectului este redundantă, fiind cuprinsă în informația pri- mului subiect). Tot regulile de transformare explică și fenomenul opus echivalenței : explică, de exemplu, de ce construcțiile El iese inginer și El iese îngîndurat, cu aceeași structură funcțională (Predicat Subiect ^Atributiv), sînt interpretabile semantic diferit, în sensul că a ieși din prima construcție intră în seria sinonimică a deveni, a se face, iar a ieși din a doua construcție intră în seria sinonimică a pleca (de acasă), a părăsi (o încă- pere). Cele două construcții sînt diferite sub aspectul regulilor de transformare : prima este o construcție de bază, deci asupra căreia nu s-a aplicat nici o transformare, iar a doua este obținută prin transformare, din construcția de bază : El iese și el este îngîndurat. Transformarea constă în suprimarea copulei, a conjuncției și a subiectului redundant. în concluzie, orice gramatică transformațională de tip N. Chomsky conține un component de bază, alcătuit din tota- litatea regulilor de rescriere și avînd ca obiectiv final generarea structurilor de bază, și un component transformațional, con- ținînd regulile de transformare și avînd ca rezultat convertirea construcțiilor de adîncime în construcții de suprafață. BIBLIOGRAFIE Pentru aparatul tehnic transformațional, să se con- sulte : Vasiliu, Golopenția, Sintaxa, p. 28—54. 4. Modelul „cazurilor^ al lui Ch. J. Fillmore Transformaționalismul însuși nu este o concepție unică și unitară. Modelul propus de Ch. J. Fillmore se diferențiază destul de mult de aspectul chomskyan al gramaticii transfor- maționale. Deosebirea dintre cele două modele privește, în primul rînd, viziunea asupra naturii structurii de adîncime, cu consecințe directe asupra repartiției diferite a faptelor între structura de adîncime și cea de suprafață și asupra semni- ficației componentului transformațional. Am văzut că în concepția lui N. Chomsky structura de adîncime este organizată strict sintactic, structura propozițiilor — 26 — de bază (nucleare) fiind reprezentată în termenii unei analize de constituenți imediați (în termenii „categoriilor44 sau ai „funcțiilor46 sintactice). Ideea de la care pornește Ch. J. Fillmore în elaborarea noii teorii este că descrierea sintactică, atît în termenii „categoriilor44, cît și ai „funcțiilor4*, este semantic nerelevantă. Argumentele sînt, în esență, următoarele : a) „Categorii44 (sau „funcții44 sintactice) diferite au același conținut semantic. De exemplu, în construcțiile : Seceta seacă fîntînile — Fîntînile seacă, același conținut se exprimă o dată prin obiect direct, altă dată prin subiect ; în construcțiile : El se vindecă cu vitamine — Vitaminele îl vindecă, același conținut semantic se exprimă printr-un obiect prepozițional și printr-un subiect ; în construcțiile : Fruntea șiroiește de sudoare — Sudoarea șiroiește pe frunte, același conținut semantic (diferit, însă, de exemplul anterior) se exprimă o dată prin subiect, altă dată prin grup prepozițional ; în construcțiile : El scapă din vedere ceva — Ceva îi scapă din vedere, același conținut se exprimă prin subiect și prin obiect indirect etc. Asistăm, în acest caz, la neutralizarea opozițiilor sintactice : subiect / obiect direct, subiect / grup prepozițional, subiect / obiect indirect. b) Aceeași „categorie44 (sau „funcție4*) sintactică poate exprima conținuturi semantice diferite. De exemplu, nomi- nalul în nominativ (deci, subiectul) poate exprima : „agentul44 (ex. Elevul citește), „pacientul4* (ex. Prețul urcă, Piatra crapă), „cauzalul4* (ex. Căldura usucă plantele, Necazurile l-au îm- bătrînit), „experimentatorul44 (ex. Copilul se bucură, El îm- bătrînește)3, „locativul44 (ex. Mă doare capul, Strada răsună de țipete), „instrumentul44 (ex. Vitaminele fortifică organis- mul), „ținta** (= punctul de ajungere), ex. Ion primește o scrisoare) etc. sau nominalul în dativ (deci, obiectul indirect) poate exprima : „beneficiarul44 (ex. Ți-mn cumpărat flori), „experimentatorul44 (sau, în termeni tradiționali, subiectul logic) (ex. îmi place cartea), „ținta** (= punctul de ajungere) (ex. Ți-am trimis o carte, Mi-a venit o scrisoare) etc. Asistăm, 3 Să se observe că „experimentatorul", deși caracterizat prin [+ Uman], este totdeauna „nonagent", adică nu este autorul, instiga- torul, acțiunii. — 27 — în acest caz, la o neutralizare a opozițiilor semantice : ^agent“/ „pacient44, „cauza?4/ „experimentator^ /„locativ44 /„instrument44/ „țintă44 etc. Situațiile de la (a) și (b) dovedesc că elementele care compun construcțiile de bază („categorii44 sau „funcții44) sînt semantic nerelevante. în locul lor, Ch. J. Fillmore propune alte distincții, de natură logico-semantică, așa-numitele „cate- gorii cazuale44 (sau simplu „cazuri44)4. Ca mod de concepere, „cazurile44 se apropie de „actanți”4, din teoria lui L. Tesniere 5, sau de „roluri44, din teoria lui D. T. Langendoen c. Teoretic, cercetătorii recunosc valoarea universală a „cazu- rilor44 și, implicit, existența unui inventar comun de „cazuri44 pentru toate limbile. în fapt, inventarul de „cazuri44 diferă de la un cercetător la altul, în funcție de caracterul mai detaliat sau mai puțin detaliat al analizei semantice. Spre deosebire de N. Chomsky, în teoria lui Fillmore, structura de adîncime este organizată în categorii logico- semantice, iar structurarea sintactică revine în exclusivitate componentului transformațional, plasîndu-se, deci, la nivelul structurii de suprafață. In această concepție, rostul transfor- mărilor este de a „așeza44 diversele categorii semantice („agent44, „pacient44, „instrument44, „locativ44 etc.) în pozițiile sintactice de subiect, obiect direct, obiect indirect, obiect prepozițional etc. Orice propoziție de bază (nucleară) se reprezintă prin structura : P -> V^Cj/^Co. . ^Cn, adică un verb și unul sau mai multe „cazuri44 (= categorii logico-semantice). Fiecare „caz44 apare într-o propoziție de bază o singură dată și orice pro- poziție de bază cuprinde cel puțin un „caz44. Subcategorizarea se efectuează în funcție de „cazurile44 (numărul și felul lor) pe care un verb le presupune concep- tual. Dintr-o analiză de acest tip obținem : 4 Dintre lucrările lui C h. J. Fillmore semnalăm : The Case for Case, în „Universals in Linguistic Theory“, E m. B a c h, R. Harms (eds.), 1968 ; Toward a Modern Theory of Case, în „Modern Studies in English. Readings in Transformațional Grammar*, D. A. H e i b e 1, S. A. S c h a n e (eds.), 1969 ; Grammar of Hitting and Breaking, în 7,Readings in English Transformațional Grammar*, R. A. J a c o b s, P. S. Rosenbaum (eds.), 1970. 5 L uci en Tesniere, Element s de syntaxe structurale, 1959, 6 D. T. Langendoen, Roles and role structure, în „Essentials of English Grammar*, Hoit, Rinehart and Winston, 1970, p. 59—100. — 28 — aminti: [-------(Cauzal)^Experimentator^Pacient] citi: [------Agent^Pacient] îmbătrîni: [------(Cauzal) ^Experimentator] plăcea ; [------Experimentator^Pacient] sparge : [------(Agent/Cauzal^Pacient ^(Rezultat)] tremura : [-----(Cauzal)^Experimentator] trimite : [Agent^Pacient^Țintă^ (Instrument)] ustura : [------Experimentator ^Locativ]. Parantezele rotunde indică posibilitateei ca un anumit „cazu să nu se actualizeze în structura de suprafață. Astfel, verbul îmbătrîni apare și în construcția : Ion îmbătrînește, cu structura : Verb^Experimentator, dar și în construcția : Necazurile l-au îmbătrînit, cu structura : Verb^Cauzal^ Experimentator. De asemenea, verbul aminti apare și în construcția : îmi amintesc ceva, cu structura : Verb^Experi- mentator^ Pacient, dar și în construcția : Melodia asta îmi amintește de ceva, cu structura : Verb Cauzal ^Experimen- tator^Pacient. Semnul / se utilizează pentru incompatibilita- tea a două „cazuri“ în aceeași construcție (este situația Agen- tului și a Cauzalului, care nu pot apărea simultan, ci numai alternativ, într-o construcție ; ex. Copilul sparge geamul în bucăți, unde apare Agentul, și Vîntul sparge geamul, unde apare Cauzalul). în situația acestui verb, includerea între paranteze a „cazurilor;c Agent/Pacient explică o construcție ca : Furunculul a spart, în care singurul „caz“ prezent în struc- tura de suprafață este Pacientul. BIBLIOGRAFIE a) Pentru aspectul teoretic, vezi: Gabriela Pană Dindelegan, Reflecții pe marginea „teoriei cazurilor" a lui Ch. J. Fillmore, în SCL, XXIII (1972), 1, p. 49 și urm. b) Pentru utilizarea modelului fillmorian în interpre- tarea verbului, vezi : M. Manoliu- Mane a, Mă seacă la inimă. Romanian vs. Românce : The Objectivization of the Experiencer, în RRL, XX (1975), 5, p. 531 și urm. — 29 — 5. Noi orientări semanticiste In. ultimul timp, unul dintre aspectele cele mai contro- versate ale concepției transformaționale chomskyene este definirea și situarea etapei inserției lexicale în inte- riorul procesului derivațional, adică stabilirea conținutului regulilor lexicale și a momentului în care intervine apli- carea lor. In concepția lui N. Chomsky, toate formativele lexicale (rădăcinile cuvintelor) se inserează în același moment al procesului derivațional7, regulile lexicale intervenind după aplicarea regulilor de structură și a regulilor de subcatego- rizare, deci în momentul în care derivația sintactică a ajuns la șiruri preterminale (= secvențe de simboluri cărora nu li se mai poate aplica nici o regulă de rescriere). In urma inter- venției regulilor lexicale, șirurile preterminale se modifică în șiruri terminale (ex. elev-^-ul^cit-^-ește^Necți-^-a). In concepția chomskyană, regulile lexicale aparțin componentu- lui de bază al gramaticii, fiind anterioare ciclului transfor- mați onal. Spre deosebire de N. Chomsky, pentru care toate forma- tivele lexicale sînt ireductibile8, Lakoff, Postai, McCawley atrag atenția asupra faptului că anumite formative lexicale se comportă ca unități complexe, fiind decompozabile în ele- mente semantice primitive, numite „predicate atomi ce44. Compunerea acestor elemente subiacente, pentru obținerea unui element de suprafață unic (a unui singur lexem) se asigură prin așa-numitele transformări prelexicale, adică transformări anterioare inserției lexicale, anterioare regulilor lexicale. De exemplu, formativul lexical kill9 (rom. ucide) se compune din încorporarea „predicatelor atomice44 primitive : CAUSE (rom. „a cauza44, „a face să44), BECOME (rom. „a deveni44), NOT (rom. „nu44), ALIVE (rom. „viu44, „în viață44). Elementul lexical de suprafață kill este rezultatul unui lanț 7 Vezi supra, § 3.2. 8 Constatarea lui N. Chomsky se referă numai la cuvintele simple, neobținute prin sufixare sau prefixare. 9 Alegerea, pentru exemplificare, a verbului englezesc kill se explică prin folosirea excesivă a acestui exemplu în întreaga litera- tură ilustrînd noua concepție. — 30 — de transformări prelexicale, numite transformări „de ascen- siune a predicatului44 10. Prin „ascensiunea predicatului4* ALIVE, se obține : CAUSE^BECOME^DEAD (adică „a face să44'"'„a deveni^^mort44). Printr-o nouă transformare „de ascensiune44, se obține : CAUSE^DIE (adică „a face să“^\a muri44), iar printr-o nouă transformare, se ajunge la cuvîntul de suprafață kill (rom. ucide). Ideea transformărilor prelexicale a condus la negarea structurii de adîncime de tip chomskyan, care, în teoria cla- sică, este rezultatul regulilor de rescriere, fiind anterioară ciclului transformațional. In același timp, ideea elementelor semantice primitive subiacente a condus la o nouă ipoteză asupra structurii profunde, concepută, de astă dată, exclusiv semantic, dar într-o altă viziune decît cea fillmoriană. Con- ceptul de „predicat atomic44 repetabil, de tipul : FACE, DEVENI nu apare la Fillmore. BIBLIOGRAFIE George Lakoff, On the Nature of Syntactic Ir- regularity, 1965; Paul Postai, On the Sur face Verb „Remind“, în „Studies in Linguistic Semantics", C h. J. Fillmore, R. T. Langendoen (eds.), 1971; James D. McCawley, Lexical Insertion in a Transfor- mat ional Grammar without Deep Structure, în „Papers from the Fourth Regional Meeting of Chicago Linguistic Society“, 1968; James D. McCawley, The Role of Semantics in a Grammar, în „Universals in Linguistic Theory“, E. B a c h, R. Harms (eds.), 1968 ; Langages 27, Septembre 1972 : La semantique generative ; Mariana T u ț e s c u, Precis de semantique franșaise, EDP, 1974, p. 160—174. 6. In loc de concluzii Pentru înțelegerea corectă a transformaționalismului, deosebit de utile sînt specificările lui Em. Vasiliu cu privire la două dintre ideile transformaționale de bază : a) distincția 10 Cf. engl. predicate lifting (la Lakoff) și predicate raising (la McCawley). — 31 — structură de adîncime / structură de suprafață ; b) ideea asemănărilor profunde dintre limbi și, implicit, a gramaticii universale. Em. Vasiliu atrage atenția asupra faptului că ideea de „structură profundă44 nu este decît o ipoteză asupra struc- turii limbii și că a face cuiva obiecția că nu ia în considerație structura de adîncime și, mai mult, că nu ia în considerație o anumită structură de adîncime echivalează cu a face obiecția că nu folosește aceeași ipoteză. Greșeala multor t.ransformaționaliști constă în identificarea propriei lor inter- pretări cu gramatica transformaționalâ însăși, deci în confun- darea teoriei transformaționale cu una dintre interpretările ei posibile. Em. Vasiliu subliniază, de asemenea, că gramatica trans- formațională nu este decît o construcție formală, teoretică, în cadrul căreia conceptele nu au sensul intuitiv din limba curentă, ci numai sensul stabilit explicit în inte- riorul și în termenii teoriei. îndoielile din timpul din urmă asupra „existenței44 structurii de adîncime se datoresc unei false identități între conceptele construcției teoretice și faptele din limbile naturale. „Justețea4'; unei construcții teore- tice nu este decît relativă ; ea nu trebuie căutată în existența imediată a unui corespondent în limbile naturale, ci în capa- citatea modelului de a explica fenomene din limbile naturale. în ceea ce privește ideea asemănărilor profunde dintre limbi, Em. Vasiliu atrage atenția că acceptarea ei depinde exclusiv de gramatica în termenii căreia se face descrierea limbilor. Dacă se recurge la un sistem suficient de abstract, el pote fi unic pentru toate limbile, iar dacă se recurge la sisteme mai puțin abstracte, apar, fără îndoială, diferențe structurale între limbi. De altfel, ceea ce apare imediat obser- vației noastre este diferența dintre limbi. Tot ceea ce este „dincolo44 de această diferență nu este decît o ipoteză construită și ipoteza este utilă în măsura în care ea asigură explicarea diferențelor. Observațiile lui Em. Vasiliu, valabile pentru orice cerce- tare bazată pe metoda modelării (a constructelor teoretice, formale), pun în evidență caracterul vulnerabil al „abso- lutizărilor*4 de orice tip, fie „absolutizarea44 transformaționa- lismului sau a unei anumite interpretări transformaționale, fie „absolutizarea44 orientărilor de tip netransformațional, analitic. — 32 — BIBLIOGRAFIE Să se vadă articolele lui E m. V a s i 1 i u, Gram- maire transformationnelle; theorie et interpretation, în „Revue romane" (Danemarca), numero special 4, 1970, p. 19 și urm. ; Structures profondes et „language universali, în „Bulletin de la Societe roumaine de linguistique romane", VII (1970), p. 21 și urm. ; Există structuri de adîncime ?, în SCL, XXIV (1973), 1, p. 3 și urm. în legătură cu ulti- mul articol, să se vadă și răspunsul lui Ion C o t e a n u, în legătură cu „structura de adîncimi, în SCL, XXV (1974), 2, p. 169—170. 7. Concepția cursului 7.1. Opțiunea pentru sintaxa transformațională Dintre cele două modalități de descriere a sintaxei unei limbi : modalitatea analitică și cea generativ-transformațională, în acest curs se adoptă modalitatea generativ-transforma- țională. Dintre tipurile de transformaționalism, cursul adoptă, în linii generale, concepția transformațională de tip N. Chomsky, potrivit căreia structura de adîncime este organizată în cate- gorii sintactice, și nu semantice. Adoptarea transformaționa- lismului de tip chomskyan se explică prin calitatea acestuia de a asigura descrierea sintactică structurală a enunțurilor generate, creîndu-se, astfel, puntea de legătură cu oricare dintre orientările moderne nongenerativiste și, de asemenea, cu sintaxa tradițională. Adoptarea concepției transformaționale chomskyene pri- vește exclusiv natura structurii de adîncime ; multe alte elemente de concepție din curs nu apar în lucrările lui N. Chomsky. Poziția subiectului, implicată în „centralitatea“ verbuluin, rolul cazului și al prepoziției ca elemente de concatenare (legare) și de ordonare a constituenților 12, opoziția u Vezi capitolul I. 12 Vezi capitolul al II-lea, § 3.1. 3 — Sintaxa — 33 — grup predicativ / circumstanțial13, concepția asupra funcțiilor sintactice 14 sînt numai cîteva dintre aspectele diferite față de transformaționalismul chomskyan. Pe de altă parte, în cuprin- sul acestui curs, de cîte ori va fi cazul, se vor sublinia, în mod expres, limitele modelului de tip Chomsky, adică ale modalității de descriere strict sintactice 15, sugerîndu-se nece- sitatea continuării (sau combinării) descrierii de tip sintactic cu o descriere „cazuală“ (semantică)16. Deși se adoptă transformaționalismul de tip chomskyan, se evită, în mod deliberat, aparatul prea tehnic transforma- țional, cu reguli formalizate, cu restricții stricte de ordonafe a regulilor, cu convențiile grafice (arbori) curente în literatura transformațională. Adoptarea concepției transformaționale, în perspectiva renunțării la aparatul prea tehnic, este posibilă, deoarece transformaționalismul nu se reduce la o tehnică de descriere, ci reprezintă, înainte de toate, o concepție asupra modului de funcționare a limbajului uman, deci o teorie a limbii. 7.1.1. Adoptarea concepției transformaționale ne obligă să limităm descrierea la nivelul competenței, eliminînd din sfera noastră de interes nivelul actualizărilor (al performanței). Este motivul pentru care lipsesc din acest curs observațiile privind topica (așezarea constituenților), observațiile de natură sti- listică, observațiile normative, observațiile privind „teoria enunțării^, lipsesc distincțiile : emițător / receptor, vorbit / scris, marcat stilistic / nonmarcat (neutru) etc., care, deși foarte importante din punctul de vedere al unei sintaxe generale, sînt nesemnificative la nivelul competenței (al invariantelor sintactice). N-am vrea să se deducă de aici că negăm (sau minima- lizăm) utilitatea unor asemenea analize, ci, dimpotrivă, pledăm pentru importanța unei sintaxe a performanței, care trebuie să completeze pe aceea a competenței. Sintaxa performanței reprezintă, însă, o etapă ulterioară, realizabilă numai 13 Vezi capitolul al II-lea, § 1.2. 14 Vezi infra, § 7.2. 15 Vezi, de exemplu, capitolul al IV-lea, § 1.5. si capitolul al V-lea, § 3.3. 16 Sînt și concluziile din Postfață. — 34 — în condițiile existenței în prealabil a unei sintaxe a com- petenței. 7.1.2. Concepția transformaționalâ explică unele aspecte ale modului de organizare a descrierii, și anume : — Un capitol destinat analizei relațiilor sintactice precedă inventarierea structurilor, asigurînd descrierea structurală de detaliu a acestora. Este partea de analiză structurală prezentă și în descrierile de tip analitic și încorporată de sintaxa transformaționalâ. — Sînt tratate separat structurile de bază ale grupului verbal și structurile obținute prin transformare. — Un capitol este destinat subcategorizării verbului în termenii vecinătăților, urmărindu-se și implicațiile semantice ale subcategorizării. — Fenomenele de sinonimie și de ambiguitate sintactică, explicate dintr-o perspectivă transformaționalâ, deci ca feno- mene ale structurii de suprafață, sînt examinate în capitolul destinat structurilor rezultate din transformare. 7.2. Sintaxă ,,categorialăa / sintaxă „funcțională^ N. Chomsky 17 atrage atenția asupra faptului că o descriere în termenii funcțiilor sintactice, adică în termenii subiectului, predicatului, complementului direct, complementului indirect etc., este redundantă, fiind integral și direct derivabilă dintr-o descriere „categorială^, adică în termenii claselor morfologice. In acest sens, N. Chomsky arată că informația arborelui A, care include atît „categorii^, cît și funcții sintactice, este total identică cu informația arborelui B, alcătuit în exclusivitate din „categorii^ 18. 17 Cf. N. Chomsky, Aspects, p. 68—74. îs Termenul categorie, opus la N. Chomsky aceluia de func- ție, are în vedere simboluri ca : GN, GV, GAj, V, N, Aj, Av etc., simboluri împrumutate din gramatica constituenților imediați. Ulti- mele : V, N (= nume), Aj, Av corespund, în mare, claselor morfolo- gice (părților de vorbire). — 35 — Arbore A: Arbore B : Informația adusă de funcțiile sintactice Subiect, Predicat, Obdir poate fi suplinită de următoarele definiții relaționale : (i) Subiect : [GN, P], ceea ce notează relația de dominare directă GN > P (se citește „GN este dominat de P“ sau „P domină pe GN“) ; (ii) Predicat : [GV, P], ceea ce notează relația de dominare directă GV > P ; (iii) Obdir : [GN, GV], ceea ce notează relația de domi- nare directă GN > GV. în definițiile date, fiecare funcție este specificată în ter- menii unei relații de dominare stabilite între două „categorii^. 19 Arborele are o structură identică cu cea descrisă de N. Chomsky.. — 36 — Aceste definiții, înregistrînd o relație univocă între o informație „funcțională“ și una de natură „categorială“, ple- dează pentru caracterul predictabil (redundant) al funcțiilor sintactice. Este motivul pentru care N. Chomsky propune renunțarea la arborele A, redundant, în favoarea arborelui B, neredundant, și, implicit, eliminarea funcțiilor din repre- zentările sintactice. în lingvistica românească, lucrarea Valeriei Guțu-Romalo, Sintaxa, realizează definirea „formală" a funcțiilor sintactice (în ter- minologia autoarei, a „pozițiilor sintactice"), folosind, drept criterii de bază, „participarea la un anumit tip de relație sintactică" și „realizarea strict specifică" a unei funcții 20. Definind funcția de subiect prin „nume în nominativ impunînd acordul, verbului cu care intră în relație de interdependență" 21, func- ția de complement direct prin „nume în acuzativ, termen dependent în cadrul unei relații de subordonare față de verb" 22, funcția de com- plement indirect prin „nume în dativ, dependent de un verb" 23 etc., autoarea stabilește o relație necesară, o corespondență univocă între descrierea „categorială" și cea „funcțională". Și sub acest aspect, cartea Valeriei Guțu-Romalo este o demonstrație pentru va- labilitatea punctului de vedere chomskyan privind funcțiile sintactice. Dată fiind natura redundantă (predictabilă) a informației aduse de funcții, se pune, în mod firesc, întrebarea dacă o descriere „categorială^ nu suplinește integral o descriere în termenii funcțiilor, ceea ce ar însemna renunțarea la ulti- mul tip de descriere. Opinia noastră este că, deși informația adusă de funcții este deductibilă din cea „categorială^, sub anumite aspecte, funcțiile sînt purtătoare de informație suplimentară, și anume : — Introducerea în descriere a funcțiilor sintactice în- seamnă o ierarhizare a trăsăturilor sintactice sub aspectul relevanței lor semantice: numai contextele [---------------Subiect], [----------------------------------------------------------Obdir], [-Obind], [-Atributiv], [-Circ] au valoare semantic distinctivă, nu și contextele [------------------S], [-------Pro], [------Av], [------Aj] (adică Substantiv, Pronume, 20 Cf. Sintaxa, p. 89. 21 Id., p. 109. 22 id., p. 155. 23 Id., p. 173. — 37 — Adverb, Adjectiv), aflate sub dominanța celor dinții. Adică, două verbe se deosebesc semantic pe baza apariției lor succe- sive în contextele [-------Obdir] / [------Atributiv] (ex. El mă ajunge / El ajunge profesor) sau pe baza apariției lor succesive în contextele [----------------------------Circ] / [-Obdir] (ex. El trage la han / El trage căruța), dar nu se deosebesc semantic pe baza apariției succesive în contextele [----------------------------Aj], [-S], [-Personal], [-----GPrep] (ex. El este nervos / El este profesor / Tu ești tu însuți/ El este de piatră) sau pe baza apariției succesive în con- textele [-----Av], [-------GPrep] (ex. El locuiește aici / El lo- cuiește la hotel) etc. — Introducerea în descriere a funcțiilor sintactice în- seamnă luarea în considerație nu numai a raporturilor de succesiune (sintagmatice), așa cum se întîmplă în cazul descrierii de constituenți, ci, simultan, a raporturilor sintag- matice și paradigmatice. O funcție sintactică înseamnă, în plan paradigmatic, o clasă de substituție24, deci o clasă de termeni neopozabili la nivel sintactic, iar, în plan sintagmatic, o poziție constantă și, implicit, o relație constantă. Cele două argumente constituie motivul pentru care descrierea din acest curs se va face atît în termenii funcțiilor sintactice, cît și în termenii „categoriilor*. Cele două moda- lități se completează într-o reprezentare a structurii propo- ziției de tipul : unde pe primul nivel al derivației apar simbolurile funcțio- nale : Predicat, Subiect, Obdir, Obind, Obsec, Obprep, Atributiv, Circ, iar pe al doilea nivel al derivației apar sim- bolurile „categoriale* : V, GN, GAj, Av, precum și elementele 24 Cf. Guțu Romalo, Sintaxa, p. 90 (§ 2). — 38 — care asigură legarea acestora : N (= nominativ), Ac (= acu- zativ), D (= dativ), Prep (= prepozițiea), MP (= morfemele predicației)25. în această reprezentare a structurii propoziției, în care fiecare funcție este redată prin doi termeni (pentru Predicat, V și MP ; pentru Subiect, GN și N ; pentru Obdir, GN și pe... Ac), și nu printr-unul singur, redundanța descrierii, acu- zată de N. Chomsky, este evitată. 7.2. 1. Inventarul de funcții sintactice diferă de la o limbă la alta, ca urmare a unor diferențe obiective de organi- zare sintactică a două limbi, și de la un cercetător la altul, ca urmare a unor interpretări, decizii subiective, diferite asupra aceluiași material. Plasînd descrierea din acest curs la nivelul structurii de adîncime, vom recunoaște, în structura grupului verbal, urmă- toarele funcții : predicat, subiect, obiect direct, obiect secundar, obiect indirect, obiect prepozițional, atributiv, circumstanțial, cantitativ. Semnificația fiecărei funcții, precum și motivarea acceptării acestui inventar de funcții, și nu a altuia, le vom da în capitolul al III-lea. 7.3. Sintaxa propoziției și sintaxa frazei 7.3.1. Adoptarea în descriere a funcțiilor atrage după sine renunțarea la organizarea descrierii sintactice după principiul propoziție / frază. în concepția funcțiilor sintactice, fraza nu există ca entitate distinctă, propozițiile subordonate nefiind altceva decît realizări posibile ale funcțiilor, deci nefiind altceva decît termeni alternativi, alături de alți termeni, ai unei clase de substituție („... o clasă de substituție include unități diferite ca structură, cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziții44 26). Analogia dintre organizarea propoziției și a frazei și, în mod special, dintre părțile subordonate de propoziție și propozițiile sub- ordonate o găsim formulată și în sintaxa tradițională, sub forma prin- cipiului „corespondenței" dintre părțile de propoziție și propoziții 25 Vezi capitolul al III-lea. 26 Cf. Guțu Romalo, lucr. cit., p. 90. — 39 — (cf. Mioara Avram, Despre corespondența dintre propozițiile sub- ordonate și părțile de propoziție, în SG, I (1956), p. 141 și urm.). Dar, formularea acestui principiu n-a avut urmări directe asupra modului de concepere a frazei și asupra organizării descrierii sintactice. 7.3.2. La aceeași idee, a renunțării la organizarea descrierii sintactice după principiul propoziție / frază, conduce și adop- tarea concepției transformaționale. In sintaxa transformațională, cuprinderea nivelului frazei se realizează prin recursivitatea acestei gramatici27, și anume : prin includerea simbolului inițial P și în alte puncte ale derivației sintactice decît în punctul inițial. De exemplu, se introduce simbolul inițial P în regula de rescriere a lui GN (deci în expansiunea grupului nominal) : GN-^ (Det)^No- minal'NArt^țConj^ )^(Rel). Din punctul de vedere al sintaxei transformaționale, fraza alcătuită prin subordonare nu este altceva decît o expansiune posibilă, alături de altele : este acea expansiune care înglo- bează, ca termen dependent, simbolul inițial P. în exemplul dat (în regula de rescriere a lui GN), expansiunile : 1. No- minal, 2. Det^Nominal, 3. Nominal^Art reprezintă nivelul propoziției, iar expansiunile: 4. Nominal^ Art ^Conj P # (ex. faptul că pleci, faptul să pleci), 5. Nominal^Art ^Rel (ex. modul cum lucrezi, locul unde lucrezi, obiectul ce lucrezi) reprezintă nivelul frazei. 7.3.3. Cele afirmate în § 7.3.1. și § 7.3.2. explică de ce în organizarea acestui curs nu vom găsi o parte destinată sin- taxei propoziției și o parte distinctă urmărind sintaxa frazei, în acest curs, deosebim două tipuri de propoziții subordonate : unele dependente de verb la nivelul structurilor de bază, iar altele a căror dependență față de verb este urmarea unor transformări. Primul tip va fi examinat în capitolul al III-lea, iar al doilea, în capitolul al IV-lea (§ 10). 27 Pentru conceptul de re cursivitate, vezi supra, § 3.2. — 40 — CAPITOLUL I VERBUL - „CENTRU" AL ENUNȚULUI 1. Argumente; 1.1. Organizarea sintactică a enunțurilor determinată de compatibilitățile sin- tactice ale verbului—centru; 1.2. Organizarea lexicală determinată de restricțiile selecționale ale verbului—centru; 1.3. Organizarea cazuală (semantică) determinată de compatibilitățile seman- tice ale verbului—centru; 2. Diferite modele de descriere în care verbul este plasat în centrul enunțului; 3. Subordonarea subiectului față de verb ; 4. Repercusiuni asupra concepției și organizării cursului; Bibliografie. 1. Verbul este centrul enunțului, deoarece, cu rare și nesemnificative excepții \ în jurul verbului la mod personal se organizează întregul enunț. Verbul este constituentul care asigură structurarea enunțurilor, determinînd o anumită structură sintactică și semantică a acestora2. i Enunțurile care nu conțin un verb la mod personal (nu avem în vedere enunțuri ale dialogului, unde omisiunea unor componente, inclusiv a verbului, este frecventă, ci ne referim la așa-numitele enun- țuri „nominale") sînt cazuri excepționale, atît ca frecvență (numărul lor este incomparabil mai mic decît al enunțurilor „normale"), cît și ca semnificație în ansamblul limbii (asemenea enunțuri sînt devieri de la normele limbii standard, apariția lor fiind circumscrisă la aspec- tele stilistic „marcate" ale limbii române). 2 Nu trebuie să se înțeleagă de aici că verbul este singurul factor „responsabil" de structurarea integrală a enunțurilor. Verbul realizează prima structurare a enunțurilor, plasînd componentele enunțului într-o anumită poziție, într-o anumită ierarhie, față de el. în cadrul enunțului, se realizează și alte structurări : ale grupului nominal, ale grupului adjectival sau adverbial. _. 41 „ Afirmația că verbul este centrul enunțului, că verbul este „responsabil44 de organizarea sintactică și semantică a enunțurilor își găsește argumentarea în faptul că, în funcție de compatibilitățile sintactice și semantice ale verbelor, enun- țurile limbii române au structuri diferite. 1.1. Compatibilitățile sintactic diferite ale verbelor sînt „responsabile44 de structura diferită a unor enunțuri ca : Plouă, El aleargă, Îmi place cartea, Mă cuprinde tristețea, El devine medic, Ei l-au numit Gheorghe, El mă învață carte, Ei ne-au trimis o scrisoare etc. Enunțurile se deosebesc între ele prin numărul de nominale admise (nici un nominal în Plouă, un singur nominal în El aleargă, două nominale în Îmi place cartea, Mă cuprinde tristețea și El devine medic, trei nominale în Ei l-au numit Gheorghe, El mă învață carte și Ei ne-au trimis o scrisoare) și se deosebesc și prin cazul diferit impus acestor nominale (nominativ în El aleargă, nominativ și dativ în îmi place cartea, nominativ și acuzativ în Mă cuprinde tristețea, două nominative în El devine medic etc.). Aceleași compatibilități sintactic diferite ale verbelor sînt „responsabile44 : — de apariția unui constituent adjectival în enunțuri ca : El ajunge bogat, El s-a ales leneș. El arată palid, El devine înțelept, El este inteligent, El rămîne neschimbat, El se ține mîndru și, dimpotrivă, de absența adjectivului (subordonat față de verb) din alte enunțuri (vezi : El lucrează grădina) ; — de apariția obligatorie a unui grup prepozițional, cu o anumită prepoziție, în enunțuri ca : El abuzează de tine. El apelează la prieteni, El atentează la bunurile publice, El se bazează pe ajutorul tău, El beneficiază de ajutor, El se bizuie pe prieteni, Contribuția constă în clasificare etc. și, dimpotrivă, de absența grupului prepozițional din alte enun- țuri (vezi : El îmi citește o carte) ; — de apariția obligatorie a unui circumstanțial (adverb, grup prepozițional sau grup cu numeral) în enunțuri ca : El se comportă corect, El cîntărește mult, Caietul costă mult, Discuția decurge furtunos, Ședința durează mult, El se poartă cuviincios, Durerea răspunde în spate, Carnea îmi revine douăzeci de lei etc. și, dimpotrivă, de absența acestui consti- tuent din alte enunțuri (vezi : El mă anunță asta) ; — 42 — — de apariția obligatorie a constituentului reflexiv în enunțuri ca : El se bizuie pe tine, El se codește de la treabă, El se dedă băuturii, El se extaziază în fața tabloului, El se hazardează în ceva, El se mîndrește cu tine etc. și, dimpotrivă, de absența reflexivului din alte enunțuri (vezi : Mă doare capul, Îmi place cartea) ; — de apariția, în poziția obiectului direct, numai a nomi- nalului, nu și a propozițiilor conjuncționale (vezi : El actuali- zează subiectul, El adnotează un text, El agonisește bani etc.), de apariția, în poziția obiectului direct, și a nominalului, și a propoziției conjuncționale (vezi : El așteaptă o scrisoare, El așteaptă să plece ; El dorește o carte, El dorește să citească), de apariția, în poziția obiectului direct, numai a propoziției conjuncționale, nu și a nominalului (vezi : El binevoiește să plece, El consideră că am greșit etc.). 1.2. Tot verbul, ca urmare a restricțiilor selecționale impuse vecinătăților (nume și adverb), este „responsabil^ de limitarea vecinătăților la anumite clase lexicale. Verbului i se datorează limitarea subiectului la clasa numelor cu trăsătura [+ Uman] în enunțuri ca: El batjoco- rește pe cineva, la clasa numelor cu trăsăturile T + Animat |_ — Uman în enunțuri ca : Vulpea adulmecă, Oaia behăiește, Cîinele chelălăie, la clasa numelor cu trăsătura [— Animat ] în enun- țuri ca : Vîntul adie, Soarele asfințește, Avionul aterizează, Rîul curge. Verbul explică restrîngerea obiectului direct la nume cu trăsătura [+ Uman] în enunțuri ca : El admonestează copilul, El mituiește pe funcționar, El l-a ofensat, la nume cu trăsă- turile F + Animat 1 în enunțuri ca : El adapă caii, El potcovește L— Uman J caii, El priponește caii, la nume cu trăsătura [— Animat ] în enunțuri ca : El agonisește bani, El amenajează un teren, El anulează un act. Verbul este „responsabil de prezența obligatorie a veci- nătății adverbiale cu trăsătura [+ Mod] în enunțuri ca: El se comportă corect, Discuția decurge furtunos, El se poartă corect, El procedează bine, de prezența adverbelor cu trăsă- tura [+ Cantitate] în enunțuri ca: Sacul cîntărește mult, — 43 — Caietul costă mult, Casa valorează mult, de vecinătatea ad- verbelor cu trăsăturile T + Aspect 1 în enunțuri ca : Amin- L + Durativ J tirea mai dăinuie încă, Ședința mai durează, Amintirea mai stăruie încă. 1.3. Compatibilitățile semantic diferite ale verbelor sînt ^responsabile^ de organizarea diferită a enunțurilor : în El aleargă, se realizează structura Verb^Agent, în El citește lecția, se realizează structura Verb^Agent^Pacient, în Mă doare capul, se realizează structura Verb Experiment a- tor^Locativ, în îmi place cartea, se realizează structura Verb^Experimentator^Pacient, în Frigul l-a îmbolnăvit, se realizează structura Verb^Cauzal^Experimentator, în Fur- tuna a spart fereastra în bucăți, se realizează structura Verb^Cauzal^Pacient^Rezultat, în Microfonul amplifică su- netul, se realizează structura Verb^Instrument^Pacient, în Ei ne-au trimis vești, se realizează structura Verb^Agent^ Țintă^Pacient, în El locuiește la București, se realizează structura Verb<^Experimentator^Locativ. în concluzie, restricțiile sintactice impuse de verb, con- stînd în constrîngeri exercitate asupra claselor morfologice admise ca vecinătăți, asupra cazului impus diverselor nomi- nale, asupra prepoziției impuse nominalului sau adverbului, asupra conjuncției cu care se construiesc diversele propoziții, asupra caracterului facultativ sau obligatoriu al diverșilor determinanți verbali, asupra acceptării ca vecinătăți a nomi- nalelor sau a propozițiilor conjuncționale, reprezintă unul din factorii „responsabili de o primă structurare sintactică a enunțului. Restricțiile selecționate impuse de verb vecinătăților (no- minale și adverb) explică structurarea „lexicală^ a enunțuri- lor, în sensul limitării vecinătăților la clase lexicale cu anumite particularități semantice. Compatibilitățile semantice ale verbelor dau seama de structurarea semantic diferită a enunțurilor. 2. Toate aceste constrîngeri, sintactice, selecționate și semantice, concură la conceperea verbului ca centru al enun- țului. Plasarea verbului în centrul enunțului este comună — 44 — unor modele diferite de descriere a structurii propoziției, și anume : a) un model sintactic „categorial^, a cărui reprezentare grafică este : GN* °A v b) un model sintactic „funcțional^, a cărui reprezentare grafică este : c) un model semantic („cazual“ sau „actanțial“), a cărui reprezentare grafică este : Deși diferite ca modalitate de descriere, toate au în comun : a) „central itatea“ verbului și b) subordonarea subiectului față de verb. 3. într-un model sintactic, subordonarea subiectului față de verb se susține prin următoarele argumente : a) Apariția unui constituent în poziția de subiect este subordonată capaci- tății verbului de a admite această poziție (există și verbe „inapte“ sintactic de a admite subiect ; vezi : Plouă, Ninge, Tună sau Îmi pare bine de ceva, îmi pasă de ceva, I s-a urît de tine); b) Coeziunea între subiect și verb se realizează nu numai prin repetare de morfeme (acord), ci și prin caz. Cazul este mijlocul — 45 — care asigură legarea de verb și a altor constituenți din grupul verbal (vezi obiectul direct și cel indirect), Deci, din punctul de vedere al legăturii cazuale, subiectul nu se deosebește de cele două obiecte ; c) Subiectul și obiectul direct au față de verb o poziție similară, evidentă în cadrul transformării pasive, în care obiectul direct ajunge să ocupe poziția subiectului. într-un model semantic (,,actanțial“ sau ,,cazual“), subor- donarea subiectului față de verb se explică prin calitatea lui de ,,actant“ (de ,,caz“), actant „regizat“ de verb, ca oricare dintre ceilalți actanți din grupul verbal. Faptul că același actant poate apărea ca subiect și ca obiect direct (ex. Ședința începe, Ei încep ședința ; El îmbătrînește, Necazurile l-au îmbătrînit), ca subiect și ca obiect indirect (ex. El scapă din vedere ceva, îi scapă din vedere ceva), ca subiect și ca grup prepozițional (ex. Mă pasionează fizica, Mă pasionez de (după) fizică) etc. atenuează opozițiile stricte dintre acești constituenți, plasîndu-i, din punct de vedere semantic, pe aceeași poziție față de verb. 4. Argumentele prezentate anterior explică de ce, în ^uprinsul acestui curs, verbul este considerat „centrul“ enunțu- lui, iar subiectul este subordonat verbului. Explică, de ase- menea, un anumit aspect din organizarea cursului, și anume : /deschiderea cursului cu sintaxa grupului verbal. BIBLIOGRAFIE a) Pentru conceptul de enunț și pentru structurarea enunțurilor românești, să se consulte : Sorin Stati, Elemente de analiză sintactică, EDP, 1972, p. 11—29 ; Guțu Ro m a 1 o, Sintaxa, p. 29—34 ; p. 71—88 ; M. C v a s n î i, Despre enunț, în LL, 1974, 4, p. 653 și urm. b) Pentru subordonarea subiectului față de verb, vezi și : Sorin Stati, Sintagma și locul ei în structura lim- bii, în ELS, p. 118; Valeria Guțu Romalo, în pro- blema clasificării verbelor. încercare de clasificare sin- tagmatică, în ELS, p. 294 ; Pană Dindelegan, Sin- taxa, p. 58—61. — 46 — CAPITOLUL AL II-LEA RELAȚIILE DIN INTERIORUL GRUPULUI VERBAL. ELEMENTELE CARE ASIGURĂ COEZIUNEA GRUPULUI 1. Conceptul de „grup verbal" ; 1.1. Delimitarea de conceptele corelative : grup nominal, grup adjec- tival, grup adverbial; 1.2. Distincția: grup verbal / grup predicativ ; 2. Relațiile din interiorul grupului verbal ; 2.0. Teoria relațiilor : concepția lui L. Hjelm- slev ; 2.0.1. Manifestarea formală a relațiilor sintac- tice : recțiunea, acordul, aderența; 2.1. Examinarea relațiilor din interiorul grupului verbal din punctul de vedere al teoriei formulate; 2.1.1. Relațiile dife- ritelor vecinătăți față de verbul—centru: 2.1.2. Relațiile vecinătăților între ele; 2.1.3. Concluzii; 3. Elementele care asigură coeziunea grupului: 3.1. Cazul; 3.2. Prepoziția ; 3.3. Acordul; 3.4. Con- juncția ; 3.5. Relativul; 3.6. Concluzii; Bibliografie. 1. Conceptul de „grup verbal" 1.1. Grupul verbal, grupul nominal, grupul adjectival și grupul adverbial se definesc și se delimitează în funcție de calitatea morfologică a ,,centrului“, a constituentului în jurul căruia se organizează grupul. Astfel, grupul verbal se organi- zează în jurul verbului (indiferent de modul la care apare, personal / nepersonal) și include verbul și toți determinanții lui direcți ; grupul nominal se organizează în jurul unui centru nominal și cuprinde numele și determinările lui ; grupul adjec- — 47 — tival se organizează în jurul unui centru adjectival și este format din adjectiv și determinările lui ; grupul adverbial se organizează în jurul adverbului și este format din adverb și determinanții lui. In enunțul : Țările noastre, conștiente de responsabilitatea care incumbă tuturor statelor mari, mijlocii sau mici, indiferent de situarea lor geografică, de nivelul lor de dezvoltare sau de sistemul politic, economic și social, afirmă hotărît voința lor comună să extindă colaborarea lor politică, să intensifice coope- rarea economică reciproc avantajoasă, să întărească legăturile de prietenie printr-o mai bună cunoaștere reciprocă a valorilor lor materiale și spirituale, decupăm, potrivit principiului sta- bilit, următoarele grupuri sintactice : a) grupuri verbale : — în jurul verbului afirmă se organizează grupul : Țările afirmă hotărît voința ; — în jurul verbului incumbă se organizează grupul : care incumbă statelor indiferent; — în jurul verbului să extindă se organizează grupul : să extindă colaborarea; — în jurul verbului să intensifice se organizează grupul : să intensifice cooperarea; — în jurul verbului să întărească se constituie grupul : să întărească legăturile printr-o cunoaștere ; b) grupuri nominale : — în jurul centrului țările se organizează grupul : țările noastre conștiente; — în jurul centrului responsabilitatea se organizează grupul : responsabilitatea care incumbă tuturor statelor mari, mijlocii sau mici1 ; — în jurul centrului statelor se constituie grupul : tuturor statelor mari, mijlocii sau mici; — în jurul centrului situarea se constituie grupul : situarea lor geografică; 1 Acest grup nominal are ca specific „încorporarea" unei propo- ziții, propoziția, în ansamblu, funcționînd ca determinant al numelui- centru. — 48 — — în jurul centrului nivelul se constituie grupul : nivelul lor de dezvoltare ; — în jurul centrului sistemul se constituie grupul : siste- mul politic, economic și social; — în jurul centrului voința se organizează grupul : voința lor comună să extindă să intensifice să întărească 2 ; — în jurul centrului colaborarea se organizează grupul : colaborarea lor politică ; — în jurul centrului cooperarea se constituie grupul : cooperarea economică avantajoasă ; — în jurul centrului legăturile se constituie grupul : legă- turile de prietenie ; — : în jurul centrului cunoaștere se formează grupul : bună cunoaștere reciprocă a valorilor ; — în jurul centrului valorilor se formează grupul : valo- rilor lor materiale și spirituale ; c) grupuri adjectivale : — în jurul adjectivului conștiente se constituie grupul : conștiente de responsabilitatea; — în jurul adjectivului avantajoasă se formează grupul : reciproc avantajoasă ; d) grup adverbial; — în jurul adverbului indiferent se constituie grupul : indiferent de situarea, de nivelul, de sistemul. Comparînd grupul verbal cu celelalte grupuri, constatăm că singurul grup care are capacitate predicativă și, deci, auto- nomie este grupul verbal, ceea ce înseamnă posibilitatea aces- tuia de a constitui, el singur un enunț. Nu trebuie să se înțeleagă de aici că, în toate aparițiile lui, GV este autonom ; GV poate apărea și ca modificator al unui grup nominal sau al altui grup verbal (vezi cazurile cînd centrul grupului este un verb la mod nepersonal), situație cînd nu are autonomie. Dar, spre deosebire de celelalte grupuri, care apar numai ca modificatori, GV poate apărea și autonom. 2 Acest grup nominal „încorporează" trei propoziții. 4 — Sintaxa — 49 — 1.2. Distincția: grup verbal / grup predicativ Cele două concepte, GV (= grup verbal) și GPred (= grup predicativ), corespund distincției categorial / funcțional 3 : GV este o noțiune categorială, iar GPred, una funcțională. GV, neutru din punctul de vedere al funcției, este organizat în jurul oricărui centru verbal, indiferent de predicativitatea sau non- predicativitatea acestuia. De aceea, se constituie și în jurul unui verb la mod nepersonal : infinitiv, gerunziu, participiu sau supin 4. GPred, legat obligatoriu de funcția ,,predicativă“, este organizat în jurul unui verb la mod personal. Deosebindu-se din punct de vedere funcțional, cele două grupuri nu se suprapun perfect nici sub aspectul structurii de constituenți : GV include toți determinanții verbului, indiferent de natura relației și de gradul de coeziune față de verb, în timp ce GPred include numai determinanții necesari, deci de- terminanții strîns legați de verb. Fac parte din categoria determinanților necesari : a) determinanții legați de verb printr-un raport de recțiune cazuală, adică determinanții cărora verbul le impune, ca res- tricție de formă, un anumit morfem de caz ; în această situație sînt subiectul, obiectul direct, obiectul indirect, obiectul secundar ; b) determinanții legați de verb printr-un raport de recțiune prepozițională, adică determinanții cărora verbul le impune, ca restricție de formă, o construcție prepozițională cu o anu- mită prepoziție ; intră în această categorie determinanți de tipul : abuzează de voi; apelează la voi, atentează la bunurile (tale), se bazează pe voi, beneficiază de ajutor, constă în ceva etc. ; c) determinanții nesuprimabili, adică determinanții a căror omisiune afectează integritatea sintactică și semantică a enun- țului. (De exemplu, în enunțurile El devine profesor și El procedează corect, determinanții profesor și corect sînt ne- supribali, deoarece, în absența lor, enunțurile * el devine, * el procedează sînt nereperate. în enunțurile El este studios, El arată palid, determinanții studios și palid sînt, de asemenea, 3 Vezi Introducere, § 7.2. 4 în capitolul al IV-lea, § 9, vom analiza grupurile verbale con- stituite în jurul unei forme verbale nepersonale. — 50 — nesuprimabili, deoarece, în absența lor, secvențele el este, el arată sînt ambigue). Conceput în felul acesta, grupul predicativ conține verbul la mod personal și următorii determinanți : subiectul, obiectul direct, obiectul secundar, obiectul indirect, obiectul prepozi- țional, atributivul, circumstanțialul. Circumstanțialul apare atît în expansiunea lui GPred, cît și exterior lui GPred. In situațiile în care determinantul circumstanțial este nesuprimabil (ca în exemplele : El se comportă bine, Discuția decurge normal, El procedează bine, Ședința durează două ore, Caietul costă cinci lei, El trage la un han), acest determinant este necesar și, deci, face parte din expansiunea grupului predicativ. în situațiile în care determinantul circumstanțial este suprimabil, în sensul că suprimarea lui nu afectează nici integritatea enun- țului, nici sensul verbului (ca în exemplele : El citește poezia corect, El își face lecțiile în grădină, El învață zilnic o poezie, El mă așteaptă două ore), acest determinant nu este nece- sar, deci nu face parte din expansiunea grupului predicativ. Se precizează, astfel, opoziția : GPred / Circ, care constituie o primă structurare în cadrul lui P, și anume : Nu orice determinant din clasele (a), (b), (c) este obligatoriu exprimat. Sînt și determinanți necesari neexprimați, virtuali, existînd ca trăsături combinatorii latente ale verbului, a căror actualizare oricînd este posibilă. Pentru apro- fundarea acestui aspect, facem apel la conceptele lui Hjelmslev de cataliză, de entitate catalizată și de entitate incatalizată (interpolată sau compensatoare) G. în enunțul Elevul învață, fiindcă profesorul îi cere, cele două grupuri predicative constituite în jurul verbelor învață, cere reprezintă entități incomplete. Grupurile complete, obținute în urma ope- rației de ,,cataliză“, presupun prezența în fiecare a unui obiect 5 Vezi structura lui P în capitolul al III-lea, § 1. 6 Cf. L. Hjelmslev, Prolegomena, p. 201—202. — 51 — direct (învață ceva, cere ceva). Obiectul direct reprezintă enti- tatea „incatalizată“, iar, în termenii discuției noastre, reprezintă determinantul necesar. 2. Relațiile din interiorul grupului verbal 2 .0. în acest curs, la baza examinării relațiilor din inte- riorul grupului verbal stă teoria formulată de L. Hjelmslev 7. Teoria hjelmsleviană permite o mai riguroasă diferențiere și descriere a relațiilor sintactice și o mai exactă ierarhizare a constituenților din punctul de vedere al gradului lor de ,,legare“ față de centrul (nucleul) grupului sau de „legare“ între deter- minanții înșiși (între „modificatori^). L. Hjelmslev distinge următoarele tipuri de relații de succesiune (relații sintagmatice): a) ,,dependența reci- procă“ (sau „interdependența^ sau „solidaritatea^), pe care o definește în termenii : A —* B și B —> A, adică „A presupune pe B“ și ,,B presupune pe A“ ; b) „dependența unilaterală^ (sau „selecția^), pe care o definește în termenii : A —> B, dar B A, adică „A presupune pe B“, dar „B nu presupune pe A“ ; c) „relația facultativă14 (sau „constelația^ sau „combi- narea“), pe care o definește în termenii : A^B, dar A y—» B și B -A-* A, adică „A și B sînt compatibil?4, dar „A nu cere, în mod necesar, pe B“ și ”B nu cere, în mod necesar, pe A“. L. Hjelmslev discută, alături de interpedențe, de depen- dențe unilaterale și de relații facultative, și incompatibilitățile reciproce, pe care le privește tot ca o manifestare a unor carac- teristici combinatorii. 2 .0.1. Manifestarea formală a relațiilor sintactice : recțiunea, acordul, aderența A) Recțiunea Recțiunea este o formă de manifestare a constrîngerilor (restricțiilor) combinatorii dintre două cuvinte aflate în relație sintactică, constînd în impunerea unei anumite caracte- ristici de formă gramaticală de către un cuvînt celuilalt. 7 Cf. L. Hjelmslev, lucr. cit., p. 24—28. — 52 — Noțiunea de recțiune se subordonează aceleia de relație obligatorie, deoarece termenii legați prin recțiune se asociază, în orice apariție a lor, cu aceeași restricție de formă gramaticală. Recțiunea presupune, în mod necesar, o orien- tare (o direcție) a relației : un termen al relației cere (impune) restricția, iar celălalt se acomodează (se supune) ei. Recțiunea permite predictarea (deducerea) unei forme gramaticale din alta, ceea ce înseamnă că ea se asociază cu o reducere sensibilă a cantității de informație gramaticală pro- curată de unul din termeni. Caracteristica (restricția) de formă poate fi : — cazuală (un termen impune celuilalt cazul) ; — temporală sau modală (un termen impune timpul sau modul) ; — prepozițională (un termen impune celuilalt construcția obligatorie cu o anumită prepoziție) ; — conjuncțională (forma impusă pri- vește conjuncția). In limba română sînt legate prin recțiune grupuri sintac- tice de tipul : a) Prepoziție + Nume (prepoziția impune cazul) ; ex. în grupurile contra dușmanilor, asupra dușmanilor, prepozițiile asupra și contra impun genitivul; în grupurile datorită ție, grație ție, prepozițiile impun dativul ; în grupurile la școală, pentru tine, cu tine, prepozițiile cer acuzativul. b) Verb + Nume (verbul impune cazul) ; ex. în grupurile îmi place cartea, îmi lipsesc cărți, îmi rămîn bani, verbele cer numelor cu care se combină cazurile nominativ și dativ ; în grupurile el ară ogorul, țăranul cosește finul, verbele impun cazurile nominativ și acuzativ. c) Verb + Prepoziție + Nume (verbul cere o anumită pre- poziție și numai una) ; ex. în grupurile abuzează de tine, apelează Ia tine, beneficiază de ajutor, constă în următoarele, culminează cu ceva, depinde de tine, verbul impune, ca restricție sintactică, obligativitatea unei anumite prepoziții. d) Verb + Verb (verbul regent cere o anumită conjuncție’ și, implicit, determină o restricție modală) ; ex. în grupurile aranjez să plec, aștept să plec, doresc să plec, permit să pleci, plănuiesc să plec, prejer să plec, verbul cere conjuncția să și, deci, modul conjunctiv ; în grupurile adeveresc că așa s-a întâmplat, afirm că a plecat, aflu că a plecat, arăt că așa s-a întâmplat, verbul impune conjuncția că și, deci, exclude apari- — 53 — ția conjunctivului în propoziția subordonată ; în grupurile controlez dacă s-a lucrat bine, întreb dacă s-a lucrat bine, verbul cere conjuncția dacă. B) Acordul Acordul este tot o formă de manifestare a constrîngerilor (restricțiilor) combinatorii dintre două cuvinte aflate în relație sintactică, constînd în repetarea morfemelor (a infor- mației gramaticale) de la un cuvînt la celălalt. Ca și în cazul recțiunii, și acordul presupune o orien- tare (o direcție) a relației : dintre cele două cuvinte legate prin acord, unul impune restricția de formă, iar celălalt se supune ei. Ca și în cazul recțiunii, acordul permite p r e dic- ta r e a (deducerea) unei forme gramaticale din alta. De exemplu, se repetă, cu direcția Subiect -> Predicat, morfemele (informația) de persoană și de număr : eu citesc — tu citești; eu citesc — noi citim. Se repetă, cu direcția nominal (subiect) -> adjectiv (atributiv), morfemele (informația) de gen, număr și caz : eZeva este studioasa. — elevele sînt stu- dioase. C) Aderența în cazul „aderențeiu, legarea unor determinanți de centrul grupului sau între ei nu se asociază cu mărci gramaticale speciale, nefiind, deci, supusă unei restricții de formă grama- ticală. Aderența înseamnă simpla alipire a doi constituenți (vezi, de exemplu, legarea adverbului de verb), alipire care se asociază (dar nu obligatoriu) cu restricții de topică. De exemplu, alipirea reflexivului la verb se supune unei restricții con- stînd în antepoziția obligatorie a reflexivului. în schimb, alipirea adverbului nu se supune vreunei restricții de topică. 2.1. Examinarea relațiilor din interiorul grupului verbal din punctul de vedere al teoriei formulate în interiorul grupului verbal relațiile se stabilesc, pe de o parte, între diverșii determinanți și centrul verbal, iar, pe de altă parte, între determinanții înșiși. — 54 — 2.1.1. Relațiile contractate de diverșii determinanți (de diversele vecinătăți) față de verb sînt de interdepen- dență și de dependență unilaterală. 2.1.1.1. Relații de interdependență se sta- bilesc între : a) Verb și nominalul subiect. Mai mulți cercetători au atras atenția asupra caracteristicilor acestei relații, constînd, pe de o parte, în imposibilitatea suprimării oricăruia dintre cei doi termeni, iar, pe de altă parte, în caracterul bilateral al restricțiilor formale : verbul impune subiectului, ca restricție de formă, cazul nominativ, iar subiectul impune verbului forma de persoană și număr 8. b) Verb și nominalul obiect direct. Toate construcțiile în care nominalul obiect direct este nesuprimabil constituie cazuri de interdependență, dată fiind neomisibilitatea atît a obiectului, cît și a verbului (vezi construcțiile : El adaugă cîteva cuvinte, El adoră copiii,, El agreează marea, El clarifică problema, El deduce rezultatul, El proiectează o excursie, El reconsideră trecutul etc.). c) Verb și nominalul obiect indirect. Toate construcțiile în care ocurența obiectului indirect este obligatorie, el fiind nesuprimabil, constituie cazuri de interdependență (vezi construcțiile : Casa îmi aparține, El se consacră studiului, Furtul contravine legilor, Țigările dăunează sănătății, El se dedică studiului, L-au deferit justiției, Asta a premers catas- trofei, Lucrarea răspunde exigențelor etc.). d) Verb și atributivul „de bază“9. In toate construcțiile conținînd un atributiv „de bază“, acesta este nesuprimabil, ceea ce înseamnă că relația pe care o contractează cu verbul 8 Vezi G u ț u Rom al o, Sintaxa, p. 38—39. Autoarea atrage atenția asupra construcțiilor de tipul : Citesc, Scrii, Aleargă, care nu trebuie interpretate ca fiind construcții cu subiect „inexistent" : „el este întotdeauna presupus de predicat, dar, în asemenea situații, neexprimat (de aceea se vorbește de subiect subînțeles sau inclus)". 9 în acest curs, vom distinge atributivul „de bază", obținut prin reguli de structură, de atributivul „transformat", rezultat din trans- formări. Primul va fi discutat în capitolul al III-lea (vezi § 2.9.), iar al doilea, în capitolul al IV-lea (vezi § 7). între cele două atributive, diferențele privesc nu numai modul de generare, ci și relația pe care o contractează fiecare cu verbul (vezi infra, § 2.1.1.2.). — 55 — este de interdependență (vezi construcțiile : El ajunge medic, El arată palid, El a devenit profesor, El este inteligent, El iese medic, Tăcerea înseamnă acceptare, El îmi vine cumnat). e) Verb și obiectul prepozițional. In toate construcțiile în care ocurența unui grup prepozițional este obligatorie și în care verbul „regizează^ o anumită prepoziție, relația dintre verb și prepoziție este de interdependență : verbul „cere“ prezența unei prepoziții și, implicit, a grupului prepozițional, iar grupul prepozițional în discuție „cereu prezența verbului (vezi construcțiile : abuzează de voi, apelează la voi, se bizuie pe ajutor, depinde de voi, optează pentru plecare, participă la demonstrație etc.). f) Verb și reflexiv. Construcțiile în care ocurența refle- xivului este obligatorie, verbul neputînd apărea decît într-un context reflexiv, conțin o relație de interdependență între verb și constituentul reflexiv (vezi construcțiile : El se bur- zuluiește, El se codește de la treabă, El se erijează în cunoscă- tor, El se eschivează de la treabă, El se mîndrește cu voi etc,). g) Verb și circumstanțial. Caracterul obligatoriu (nesu- primabil) al determinării circumstanțiale, pentru unele verbe, este semnul relației de interdependență dintre verb și circum- stanțial (vezi construcțiile : El se comportă normal, Scrisoarea datează din secolul trecut, Discuția decurge furtunos, Titlul figurează în notă, El locuiește aici, El procedează corect, El provine din Moldova, Copilul se poartă cuviincios, Sacul cîntărește zece kilograme, Caietul costă cinci lei etc.). In concluzie, toate clasele de determinanți obligatorii apar față de verb într-o relație de interdependență. Subiectul și atributivul „de bază“ sînt determinanții care, în toate apa- rițiile lor, intră într-o relație de interdependență cu verbul. Ceilalți determinanți (obiectul direct, obiectul indirect, obiec- tul prepozițional, circumstanțialul) satisfac fie o relație de interdependență, fie o relație de dependență unilaterală, în funcție de posibilitatea suprimării sau nonsuprimării acestora, trăsătură care variază de la un verb la altul. 2.1.1.2. Relații de dependență unilaterală se stabilesc între : a) verb și obiectul direct ; b) verb și obiectul indirect; c) verb și obiectul secundar ; d) verb și obiectul prepozițional ; e) verb și atributivul „transformat^. — 56 Acest tip de relație caracterizează toate construcțiile în care determinantul admite suprimarea. Verbul este „respon- sabil“ de acceptarea sau nonacceptarea suprimării. Astfel, verbe ca : citi, cîntă, iubi, lucra, minca admit suprimarea obiectului direct (vezi construcțiile : El citește, El cîntă, El iubește, El lucrează, El mănîncă, în comparație cu : El citește ceva, El cîntă ceva. El iubește pe cineva etc.), verbe ca : da, compune, deveni, trimite admit suprimarea obiectului indirect (vezi construcțiile : El compune o scrisoare, El dă o carte, El devine profesor, El trimite o scrisoare, în comparație cu : El îmi compune o scrisoare, El îmi dă o carte, El îmi devine profesor, El îmi trimite o scrisoare), verbe ca : asculta, exa- mina, întreba, învăța admit suprimarea obiectului secundar (vezi construcțiile : El mă ascultă, El mă examinează, El mă întreabă, El mă învață, în comparație cu : El mă ascultă lecția, El mă examinează lecția, El mă întreabă lecția, El mă învață poezia), iar verbe ca : ajuta, povesti, salva admit supri- marea grupului prepozițional (vezi construcțiile : El mă ajută, El îmi povestește ceva, El m-a salvat, în comparație cu : El mă jută la matematică, El îmi povestește ceva despre tine, El m-a salvat de la moarte); verbe ca : alerga, citi, compune, învăța, lucra admit suprimarea circumstanțialului (vezi con- strucțiile : El aleargă, El citește, El compune versuri, El învață o limbă (străină), El lucrează, în comparație cu : El aleargă mult, El aleargă pe stradă, El citește corect, El citește în grădină, El compune versuri zilnic, El învață corect o limbă străină, El lucrează în grădină). Posibilitatea suprimării determinantului este, în aceste con- strucții în care verbul este neomisibil, semnul relației de dependență unilaterală. în concluzie, singurul determinant care, în orice apariție a lui, stabilește cu verbul o relație de dependență unilaterală este atributivul „transformat64. Prin aceasta, atributivul „trans- format“ se deosebește de atributivul „de bază“, caracterizat, așa cum am arătat, printr-o relație de interdependență față de verb. Să se compare, în acest sens, construcțiile : El iese medic El iese pe stradă îngîndurat și El îmi vine cumnat / El vine acasă bolnav, unde medic și cumnat sînt conștîtuenți neomisibili, în timp ce îngîndurat, bolnav sînt omisibili. 57 — 2.1.13. L. Hjelmslev atrage atenția asupra faptului că, alături de interdependențe, de dependențe unilaterale și de relații facultative, apar și incompatibilități reci- proce. In interiorul grupului verbal românesc, se constată incom- patibilitatea W'Nominal în genitiv, adică este imposibilă lega- rea directă (fără prepoziție) a unui genitiv de verb. Dintre cazuri, genitivul este singurul care nu apare în vecinătatea unui verb. Sub acest aspect, româna se deosebește de latină, unde genitivul este „regizat44 (impus) de o clasă de verbe (vezi verbele : impleo, egeo, memini, obliviscor, admoneo, commoneo, piget, pudet, taedet, miseret, accuso, condemno, absolvo, interest, refert)10. înlocuirea regimului cazual al acestor verbe (a construcției lor cu genitivul) cu un regim prepozițional (cu o construcție cu prepoziție) reprezintă o importantă modifi- care structurală a sistemului sintactic verbal în evoluția lui de la latină la română. 2.1.1.4. în concluzie, în cadrul grupului verbal, relațiile diverselor vecinătăți față de verb sînt de interdependență și de dependență unilaterală, sînt deci coeziuni11, ceea ce indică un grad strîns de legare o constituenților față de centru 12. 2.1.2. La coeziunea înaltă a grupului verbal contribuie, pe lîngă legarea diverșilor determinanți de centru, și legarea determinanților între ei. între determinanți se stabilesc urmă- toarele tipuri de relații : a) Relații facultative — Relația dintre constituentul în dativ și cel în acuzativ este facultativă, deoarece cei doi constituenți nu se presupun obligatoriu : sînt structuri în care apare dativul, și nu apare 10 Cf. N. I. B a r b u, Gramatica limbii latine, 1958, p. 140. u Pentru conceptul de coeziune, vezi L. Hjelmslev, lucr. cit., p. 65. 12 Analiza tipurilor de relații dintre diversele vecinătăți și centru poate fi luată drept bază de comparație între diversele grupuri sin- tagmatice (de exemplu, între grupul verbal și cel nominal), în scopul evidențierii gradelor diferite de coeziune și al ierarhizării grupurilor potrivit acestui criteriu. — 58 — acuzativul (vezi îmi place muzica) și sînt structuri în care apare acuzativul, dar nu apare dativul (ex. Mă cuprinde frica). — Relația dintre constituentul în nominativ și cel în acuzativ este, de asemenea, facultativă, deoarece cei doi con- stituenți, deși compatibili, nu se presupun reciproc : sînt construcții în care apare nominativul, dar nu și acuzativul (este cazul construcțiilor intranzitive ; vezi El aleargă) și sînt construcții în care apare acuzativul, dar nu și nominativul (este cazul construcțiilor impersonale de tipul : Mă plouă, Mă cheamă Gheorghe 13). — Relația dintre nominalul în dativ și atributiv este tot facultativă : acești constituenți, deși compatibili, nu se pre- supun reciproc. Există construcții în care dativul și atributivul sînt coocurenți (vezi El îmi este prieten) ; există construcții în care apare numai dativul, nu și atributivul (vezi îmi place muzica, îmi aparține cartea); există construcții în care apare numai atributivul, nu și dativul (vezi El se face inginer, Mă cheamă Gheorghe). b) Relații de dependență unilaterală — Relația dintre nominalul obiect secundar și nominalul obiect direct este de dependență unilaterală, deoarece prezența într-o structură a obiectului secundar implică prezența obiec- tului direct, dar nu și invers. Există numeroase construcții tranzitive cu obiect direct, dar fără obiect secundar (vezi Mă doare capul, El mă iubește, El mă strigă), în timp ce în toate construcțiile cu obiect secundar este coocurent și obiec- tul direct (vezi El mă anunță ora plecării, El mă ascultă lecția, El mă învață lecția). — De asemenea, relația dintre atributiv și un alt nominal al structurii (fie subiect, fie obiect direct, fie obiect indirect) este de dependență unilaterală, deoarece ocurența atributi- vului implică ocurența, în aceeași structură, a nominalului, dar nu și invers. Există numeroase construcții cu subiect, obiect direct sau obiect indirect, dar fără atributiv, în timp ce toate construcțiile cu atributiv cer coocurența unui nominal (în construcțiile : El ajunge medic, EI devine medic, El s-a făcut medic, El este medic, El iese medic, Barabule înseamnă 13 Asemenea construcții impersonale sînt rare, dar sînt posibile (vezi și construcția „nenormată“ îmi place pe Gheorghe). — 59 — cartofi, nominalul coocurent este subiect; în construcțiile Mă cheamă Ion, Ei l-au denumit obiect secundar, Ei au intitulat filmul Răscoala, Ei îl numesc Ion, Ei îl strigă Ion, nominalul coocurent este obiect direct ; în construcțiile Ei îi spun Ion, Ei îi zic Ion, nominalul coocurent este obiect indirect). Prin urmare, atît nominalul obiect secundar, cît și nomi- nalul atributiv contractează o relație de dependență unilaterală față de alt nominal al structurii. Pentru a le deosebi, trebuie făcut apel la alt tip de relație decît relațiile de succesiune, și anume la relația referențială14. în cazul atributivului, atri- butivul și nominalul coocurent sînt coreferențiale, au deci același referent, iar în cazul obiectului secundar, obiectul secundar și obiectul direct sînt, dimpotrivă, diferite sub aspect referențial. Diferența referențială, în cazul obiectului secun- dar, explică și trăsăturile semantice diferite ale celor două obiecte : [—Animat], pentru obiectul secundar, și f + Animat T L + Uman J pentru obiectul direct. c) Incompatibilități în grupul verbal se constată, pe de o parte, incompatibi- litatea dintre obiectul secundar și atributiv, iar, pe altă parte, dintre obiectul secundar și obiectul indirect ; prezența obiec- tului secundar exclude prezența atributivului și a obiectului indirect și invers. O construcție ca : El îmi anunță ora plecării, alături de El mă anunță ora plecării nu contrazice afirmația făcută, deoarece numai în a doua construcție apare structura Verb Obdir ^Obsec ; în prima construcție, prezența obiec- tului indirect are ca urmare modificarea structurii în Verb^Obind^Obdir 15. 14 Pentru relația referențială, cf. G u ț u R o m a 1 o, Sintaxa, p. 35 ; pentru analiza atributivului, id., p. 134. 15 Interpretarea aceluiași nominal ora o dată ca obiect secundar, altă dată ca obiect direct se explică prin faptul că numai în prima construcție acest constituent acceptă : a) pronominalizarea printr-o formă de pronume personal (vezi El mi-a anunțat-o); dublarea com- plementului (vezi Ora el mi-a anunțat-o) : c) pasivizarea (vezi Ora mi-a fost anunțată). Toate aceste probe nu sînt valabile pentru a doua ■construcție : secvențele *El m-a anunțat-o, *Ora m-a anunțat-o, *Ora m-a fost anunțată sînt nereperate. — 60 — în concluzie, între determinanții grupului verbal se stabi- lesc relații facultative, de dependență unilaterală și incompati- bilități. Nu înregistrăm cazuri de interdependență. Prezența relațiilor de dependență unilaterală între deter- minanți atrage atenția asupra unor structuri obli- gatoriu ternare (anume: Verb Obdir O bsec și Verb^ r Subiect i ^Atributiv), în timp ce celelalte structuri | Obdir ? I Obind J (anume : Verb^Subiect, Verb^Obdir, Verb^Obind, Verb^Ob- prep, Verb^Refl, Verb^Circ) sînt binare. 23. Concluzii „Coeziunile4* dintre diverșii determinanți și centru 1G, pre- cum și dependențele unilaterale dintre determinanți pledează pentru o legătură foarte strînsă a constituenților în cadrul grupului verbal. Grupul verbal se distinge de celelalte grupuri sintactice printr-un înalt grad de coeziune. 3. Elementele care asigură coeziunea grupului 3.1. Cazul Rolul cazului în interiorul grupului verbal este dublu : pe de o parte, el asigură legarea diverselor nominale de cen- tru, iar, pe de altă parte, el ierarhizea ză aceste nomi- nale, conferindu-le o anumită poziție față de verb. Același nominal se poate plasa diferit față de verb în funcție de „legătura cazuală“. Astfel, în construcțiile : El fierbe apa 1 Apa fierbe, Apa putrezește lemnul / Lemnul putrezește, Frigul crapă piatra / Piatra crapă de frig, Necazurile îl îmbă- trînesc El îmbătrînește, Negustorii au scăzut (au urcat) pre- țul / Prețul a scăzut (a urcat), Ei încep ședința / Ședința începe, același nominal se plasează față de verb ca obiect direct și ca subiect, după cum legătura se realizează prin acuzativ sau, dimpotrivă, prin nominativ 17. 19 Vezi supra, § 2.1.1.4, unde se cuprind interdependențele și de- pendențele unilaterale. 17 Construcțiile de acest tip reprezintă cazuri de ergati vitate. Pentru examinarea fenomenului ergativității, vezi capitolul al IV-lea, § 1.1. (a) și § 2.5. — 61 — Cazul, ca element conectiv al nominalelor față de verb, este „regizat“ de verb. Verbul, în ultimă analiză, este răspunzător de plasarea nominalelor în poziții diferite. Afirmația se sus- ține în două situații diferite : a) dacă alegem, la întîmplare, cîteva construcții verbale (de exemplu : îmi place cartea, Mă cheamă Ion, îmi aparține casa, El mă îngrijește, îmi incumbă o responsabilitate, îmi vine o scrisoare) și înlocuim ver- bele din aceste construcții cu alte verbe (rămînînd în limitele unor construcții parțial sinonime), constatăm să apar diferențe în ce privește cazul „regizat" (vezi Iubesc cartea, îmi zice Ion, Casa este a mea, El vede de mine, Am o responsabilitate, Primesc o scrisoare): b) dacă alegem o anumită formă verbală și o înlocuim cu altă formă din paradigma verbului (anume : înlocuim forma activă cu cea pasivă), constatăm că are loc o reorganizare a construcției și, implicit, apar alte reguli de selecție a cazului : în locul acuzativului, selectat în construcția activă, este selectat nominativul în construcția pasivă. In (a), verbul, ca unitate lexicală, este răspunzător de selecția cazu- rilor ; în (b), o anumită formă din paradigmă este răspunză- toare de selecția cazurilor. Și într-o situație, și în cealaltă, responsabilitatea aparține, în exclusivitate, verbului. Indicăm rolul cazului în interiorul grupului verbal în Caz Caz schema : Verbx ^Nominab^^^ Nominal?, unde cazul este cuprins nu ca termen constituent al grupului, ci ca element care leagă și ierarhizează nominalele față de verb. 3.2. Prepoziția Funcția prepoziției în interiorul grupului verbal, ca și a cazului, este dublă : pe de o parte, ea asigură legarea de cen- tru a nominalelor și a adverbelor, iar, pe de altă parte, plasează nominalele față de verb, conferindu-le o anumită poziție, o anumită ierarhie 18. Același nominal poate ocupa o poziție diferită față de verb, după cum legătura cu verbul se realizează cazual sau prepozițional. 18 Pentru similitudinea funcțională dintre caz și prepoziție, cf. concepția fillmoriană din The Case. — 62 — Ca și pentru caz, verbul este răspunzător, în ultimă ana- liză, de alegerea ca element conectiv fie a cazului, fie a prepoziției. Astfel, verbul explică prezența grupului prepozi- țional și selecția unei anumite prepoziții în construcții ca : îon abuzează de ei, Ion apelează la voi, Ion se bazează pe ei, Evenimentele au culminat cu o încăierare, Situația se reper- cutează asupra calității muncii, El optează pentru plecare etc. Ca dovadă, schimbarea verbului, chiar în limitele unor construcții parțial sinonime, antrenează adoptarea ca element conectiv a cazului, în locul prepoziției (vezi construcțiile : Ion îi folosește mult, Ion vă cere ajutor, Ei sînt sprijinul lui Ion, O încăierare încheie evenimentele, Situația influențează cali- tatea muncii, El alege plecarea). în alte construcții, alegerea ca mijloc conectiv a prepoziției, și nu a cazului, se datorește prezenței în enunț a unei anumite forme din paradigma ver- bală : astfel, pasivul, spre deosebire de activ, impune legarea unui nominal prin prepoziție (să se compare : Inginerii construiesc podul / Podul este construit de ingineri) ; reciprocul, spre deosebire de nonreciproc, impune de asemenea legarea unui nominal prin prepoziție (să se compare : Ion salută un prieten Ion se salută cu un prieten). Fiind răspunzător de selecția grupului prepozițional și a unei anumite prepoziții, verbul, ca unitate lexicală sau ca formă din paradigmă, asigură predictabilitatea pre- poziției. Indicăm rolul prepoziției în interiorul grupului verbal, un rol similar cu al cazului, incluzînd prepoziția nu ca element constituent al structurii, ci ca element cu rol de legare și de ierarhizare a nominalelor ; vezi schema : Caz Prep Verb Nominali Nominab. 3.2.1. Nu în orice apariție a verbului într-un context pre- pozițional prepoziția apare ca regim al verbului. Există con- strucții în care prepoziția este purtătoare ea însăși de infor- mație semantică, indicînd diverse raporturi semantice (v. construcțiile : El lucrează în grădină, lîngă grădină, sub brazi, — pe deal, — peste drum, — de dimineață pînă seara, la mașină, — cu Ion, pentru cîștig). între verb și prepo- ziție nu se stabilește aici nici o relație necesară, așa cum dovedesc posibilitatea suprimării grupului prepozițional și — 63 — posibilitatea alegerii dintre mai multe prepoziții, în funcție de nuanța semantică pe care dorim s-o exprimăm. în acest caz, grupul VerbPrep nu este legat prin recțiune 19, iar prepoziția nu este determinată de regimul verbului. Pentru a sublinia statutul diferit al acestei prepoziții în raport cu situația discutată în § 3.2., formulăm schema : Verb^Prep^Nominal, unde Prep apare ca termen de-sine- stătător al structurii. 33. Acordul Iterația morfemelor asigură legarea următorilor consti- tuenți ai grupului verbal : a) legarea subiectului de centrul verbal ; b) legarea a doi determinanți verbali între ei, și anume legarea atributivului de nominalul coocurent. 33.1. Așa cum s-a arătat mai sus 20, relația dintre subiect și centrul verbal este de interdependență, dată fiind imposi- bilitatea suprimării oricăruia dintre termeni și dat fiind caracterul bilateral al restricțiilor formale : verbul impune subiectului, ca restricție de formă, cazul nominativ, iar subiec- tul impune repetarea în forma verbului a morfemelor de persoană și număr, iar, în cazul verbului pasiv, și a morfemu- lui de gen. Repetarea morfemelor cu direcția Subiect —Verb face ca relația de interdependență dintre subiect și predicat să se detașeze de celelalte interdependențe constatate în interiorul grupului verbal21. Este motivul pentru care structura Subiect^Verb este considerată ca „nucleu structural al enun- țului“22. în jurul căruia se grupează celelalte componente. „Centralitatea“ verbului, argumentată de noi în capitolul I. ne-a determinat să nu detașăm Subiectul de ceilalți determi- nanți legați de verb prin interdependență. Subordonăm, în 19 Vezi, pentru comparație, situația prezentată în § 2.0.1. (A), unde prepoziția se leagă de verb prin recțiune. 20 Vezi supra, § 2.1.1.1. (a). 21 Vezi interdependentele Verb-Obdir, Verb-Obind, Verb-Atributiv, Verb-Obprep. Verb-Refl, Verb-Circ (§ 2.1.1.1.). -- Cf. Guțu R o m a 1 o. Sintaxa, p. 39. Un punct de vedere ase- mănător apare la V a s i 1 i u. Golopenția. Sintaxa, p. 67—68. unde, însă, „Nucleul Prepozițional" include nu numai subiectul și verbul, ci subiectul și grupul predicatului (adică verb și determinanți) — 64 — fond, acordul, ca element de coeziune în interiorul grupului verbal, cazului, plecînd de la constatarea că, în timp ce cazul „leagă“ și „ierarhizează^ diverșii determinanți față de verb, acordul are exclusiv funcție de „legare“ 23. In concluzie, marcăm rolul acordului în relația Verb — Acord-Caz Subiect în schema : Verb'^^” ^Nominal nominativ, unde plasăm acordul alături de Caz. 3.3.2. Legarea atributivului de nominalul coocurent, în cadrul relației de dependență unilaterală dintre ele, se mani- festă tot prin acord : nominalul implicat de atributiv impune acestuia, atunci cînd se exprimă prin adjectiv, repetarea morfemelor de gen, număr și caz (ex. El este bolnav, Ea este bolnavă, Ei sînt bolnavi, Ele sînt bolnave). Repetarea de morfeme cu direcția Nominal -> Atributiv este determinată, în acest caz, de specificul gramatical al clasei adjectivului. In situația realizării atributivului nu prin adjectiv, ci prin substantiv sau pronume, repetarea de morfeme este posibilă, dar nu necesară. Atunci cînd acordul se realizează (vezi construcțiile : Ea este studentă El este student, în comparație cu : Sportul înseamnă sănătate sau Ei au denumit filmul Răscoala, unde acordul nu se realizează), el este întîmplător, fiind urmarea caracterului „coreferențial“ al atributivului și al nominalului coocurent24. Caracterul „coreferențial“ al atributivului și al nominalului coocurent, semnul unei relații semantice foarte strînse între aceste două componente, se substituie acordului, mani- festare a unei relații strict formale. 3.4. Conjuncția Rolul conjuncției, în interiorul grupului verbal, este de legare a vecinătăților prepoziționale de centru. Deci, spre deosebire de caz și de prepoziție, al căror rol este dublu : de „legare“ și de „ordonare^ („ierarhizare^) a diverselor 23 Pentru aspectele particulare ale acordului predicatului cu su- biectul, pentru modul în care se realizează repetarea morfemelor de persoană și număr, cf. Guțu Romalo, Sintaxa, p. 61—62. 24 Pentru susținerea acestei idei și pentru analiza „acordului" atributivului, vezi Guțu Romalo, Sintaxa, p. 60 (§ 3.2.) și p. 136 (§ 3.). 5 — Sintaxa — 65 — componente, conjuncția îndeplinește exclusiv rol de „legare66. Sub aspectul „ordonării64 determinanților, conjuncția deter- mină, dimpotrivă, neutralizarea „ierarhiilor66 dintre determi- nanți, ca urmare a posibilității de legare a mai multor determinanți propoziționali prin aceleași conjuncții (vezi con- strucțiile : El dorește să plece, Este important să plece, L-am învățat să lucreze, El se gîndește să plece, Dorința este să plece, unde, indiferent de poziția determinantului față de verb, indiferent că acesta funcționează ca subiect, obiect direct, obiect secundar, obiect prepozițional sau atributiv, determi- nantul prepozițional se leagă de verb prin aceeași conjuncție). Ca și prepoziția, conjuncția apare în două tipuri de con- strucții : a) în construcții în care conjuncția este univoc deter- minată, fiind ,,regizată66 de verbul regent (vezi construcțiile : El bănuiește că..., El consideră că..., El presimte că..., Se cheamă că..., unde verbul admite numai contextul [-----câ^P], nu și [ sa^P], sau construcțiile : El apucă să plece, El binevoiește să plece, El poate să plece, El nu pregetă să ne ajute, Se cade să..., Merită să..., Trebuie să..., unde verbul admite numai contextul [-------------------------------sa^P], nu și [-ca^P]) ; b) în construcții în care verbul regent are capacitatea de a alege între mai multe conjuncții, în . funcție de nuanța seman- tică pe care dorim s-o exprimăm (vezi construcțiile : Îmi priește că stau la munte, îmi priește să stau la munte, îmi priește dacă stau la munte, unde distincția că / să / dacă marchează opozițiile semantice : real (că)/posibil (să) / ipotetic (dacă), sau vezi construcțiile : El îmi spune că pleacă, El îmi spune dacă pleacă, unde distincția că / dacă marchează opoziția : noninte- rogativ / interogativ). Spre deosebire de (a), în (b), conjuncția este purtătoare ea însăși de informație semantică, fiind constituent de-sine- stătător al structurii. Cele două apariții funcțional diferite ale conjuncției le Conj marcăm schematic prin : a) Verb^^P și b) Verb^Conj^P. 3.5. Relativul (= pronume sau adverb relativ) Rolul relativului, ca și al conjuncției, constă în legarea diverșilor determinanți propoziționali de centru. Ca și în cazul conjuncției, rolul relativului este exclusiv de „legare66, nu și — 66 — de „ierarhizare66 a determinanților, dat fiind că determinanți prepoziționali ocupînd poziții sintactice diferite se pot intro- duce prin aceleași relative (vezi construcțiile : Mă interesează unde (cine) a fost, El verifică unde (cine) a fost, El mă întreabă unde (cine) a fost, Mă gîndesc unde (cine) a fost, întrebarea este unde (cine) a fost). Spre deosebire, însă, de conjuncție, care apare în două tipuri de construcții : a) exclusiv cu rol gramatical, în cazul cînd este „regizată66 de verb ; b) cu rol semantic, în cazul cînd alegerea conjuncției este liberă, neconstrînsă de restricții din partea verbului regent, relativul, în toate aparițiile sale, este purtător el însuși de informație, realizînd, deci, numai tipul (b) de construcție. Pentru această interpretare pledează natura de substitut a relativului (fie el pronominal sau adver- bial), precum și tipul de relație stabilit între verbul regent și relativ, relație care nu stă sub semnul restricțiilor foarte stricte impuse de verb. Relativul nu este „regizat66 de verbul regent, aflîndu-se, față de acesta, într-o relativă inde- pendență 25. în concluzie, în toate aparițiile sale, statutul relativului este : Vert^R^P, deci statutul unui constituent purtător el însuși de informație. 3.6. Concluzii. Am enumărat în § 3 modalitățile care asigură legarea veci- nătăților de centru și a vecinătăților între ele, deci care asigură „coeziunea66 grupului verbal. Am stabilit funcțiile diferite ale diverselor elemente conective : a) cazul și prepoziția, pe lîngă funcția conectivă, au și funcție de „ordonare66 (de „ierarhizare66) ; b) prepoziția și conjuncția, în unele apariții, au funcție semantică, de con- stituent propriu-zis, iar, în alte apariții, sînt „regizate64 de 25 Vorbim de independență relativă, și nu totală, deoarece regulile lexicale de rescriere a lui R sînt subordonate restricțiilor selec- ționale ale verbului regent. De exemplu, un verb ca citi, care se carac- terizează selecționai prin restricția [4- Uman], pentru subiect, și [—• Animat], pentru obiectul direct, va alege dintre relativele prono- minale pe (ori)cine, pentru introducerea „subiectivei", și pe (ori)ce. ceea ce, pentru introducerea „obiectivei directe", și niciodată invers (ex. Oricine vrea citește ce-i place). — 67 — verb, avînd exclusiv rol gramatical ; c) relativul, în toate apa- rițiile sale, are funcție semantică, de constituent propriu-zis. Am distins, schematic, funcția exclusiv gramaticală de situațiile în care elementele conective au și funcție semantică, prin includerea unora numai ca „legături6*, iar a altora ca termeni constituenți (vezi distincția : Prep Verb Nominal / Verb Prep Nominal). Am scos în evidență pluralitatea funcțională a unora din mărcile conective (vezi cele două funcții ale cazului) sau lipsa de omogenitate a altora (vezi statutul diferit al prepoziției și al conjuncției). Am subliniat similitudinea funcțională dintre caz și pre- poziție, ambele cu rol de „ierarhizare66 a nominalelor, rol extrem de important în structurarea enunțurilor. în urma acestei discuții, grupul verbal ne apare ca un lanț de vecinătăți, alcătuit din verb și determinanți, între care legătura se realizează prin : a) morfeme speciale (caz, prepo- ziție, conjuncție, relativ) ; b) repetare de morfeme (acord) ; c) aderență (sau „alipire66). Coeziunea grupului verbal, demonstrată în § 2.1.3. pe baza tipurilor de relații contractate între constituenți, se sus- ține aici prin constatarea unor morfeme speciale cu rol conectiv. Avînd în vedere că aceste morfeme, în mare parte, sînt „regizate6* de verb, deducem de aici că fenomenul coeziunii grupului verbal este, și din punctul de vedere al elementelor conective, „dirijat66 de verb. Apar, deci, argumente suplimen- tare pentru susținerea „centralității66 verbului2G. 3.6.1. Am discutat pînă acum elementele conective, fără a distinge grupul verbal „de bază66, deci construcțiile de bază ale grupului verbal, de grupul verbal „transformat66, rezultat din transformare. Din punctul de vedere al distincției structură de bază / structură transformată, o situație clară au : a) relativul, care, în orice apariție a lui, este rezultatul unor transformări, fie o transformare interogativă, ca în propozițiile relative intero- gative (ex. Mă interesează cine a venit, El mă intreabă cum procedez)27, fie o transformare de relativizare, ca în propo- 26 Vezi capitolul I. 27 Pentru examinarea amănunțită a subordonatelor relative intero- gative, vezi capitolul al IV-lea, § 10.2.1. — 68 — zițiile relative noninterogative (ex. Cine muncește conștiincios obține rezultate bune, Dau cui are nevoie, Știu ce va urma) 28; b) cazul și prepoziția, care apar în structurile de bază ca elemente de „ierarhizare66 a nominalelor și, implicit, de orga- nizare a propoziței ; c) dintre conjuncții, conectivul dacă, prezent numai în structura de suprafață, el fiind „semnul de suprafață66 al unei subordonate interogative totale29. O situație mai puțin clară au conectivele : că și să, a căror plasare în structura de bază (în vecinătatea directă a verbului) sau în structura de suprafață este mai mult un act de „decizie66 (de interpretare). Ele pot fi interpretate în două feluri : (A) Toate con- strucțiile cu structura Verb Conj 44= P # derivă din struc- tura de bază: Verb^Nominal^Conj^ #P# , printr-o trans- formare de suprimare a nominalului (ex. Mă gindesc la faptul să plec =) Mă gindesc să plec). Potrivit acestei inter- pretări, propoziția conjuncțională (= secvența Conj^^P#) apare, în construcția de bază, ca determinant (vecinătate) al numelui, și, numai în construcția de suprafață, apare ca determinare (vecinătate) verbală. (B) Nu toate construcțiile cu structura : VerbCon # p 4^: au aceeași istorie derivativă, deosebirea fiind dată de calitatea conjuncției de a fi „regizată66 sau nu de verb. Pentru cazurile în care conjuncția este „regizată46 de verb, fiind univoc determinată (ex. trebuie să..., reiese că...), construcția Verb^Conj^ #P# este de bază, verbul apărînd nemijlocit în vecinătatea conjuncției. Pentru celelalte cazuri, în care conjuncția nu este „regizată66 de verb, în care verbul are posibilitatea de a alege, din rațiuni semantice, fie pe că, fie pe să (ex. Mă impresionează că te văd așa — Mă impresio- nează să te văd așa), construcția Verb^Conj^ # P # are istoria derivativă descrisă la (A)30. 28 Relativele noninterogative vor fi analizate în capitolul al IV-lea, § 10.2.2. 2$ Pentru examinarea subordonatelor introduse prin daca, vezi capi- tolul al IV-lea, § 10.1.2. 30 Cele două situații diferite reprezintă cele două tipuri de „com- plementări" stabilite de P. S. Rosenbaum: „complementarea grupu- lui verbal" / „complementarea grupului nominal" (cf. Phrase Structure Principles of English Complex Sentence Formation, în „Modern Studies in English", p. 316 și urm. ; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 30—31). - 69 — Pentru interpretarea (A) pledează următoarele argu- mente : a) se realizează omogenizarea, ca mod de generare, a tuturor subordonatelor necircumstanțiale ; b) se depășește dificultatea practică de a distinge verbele care acceptă con- textul [----Nominal^Conj^ #P# ], de verbele care acceptă numai [-----Conj^ # ]. De exemplu, putem afirma cu siguranță că un verb ca : afla acceptă contextul [---Nomi- nal^Conj^ #] (ex. aflu faptul că...), dar avem o doză de incertitudine în legătură cu un verb ca : dori (ex. (?) doresc faptul să...). Interpretarea (A), însă, pierde din vedere calitatea unor conjuncții de a fi „regizate^ de verb, deoarece constrîngerile verbului nu se manifestă și „la distanță^, prin intermediul nominalului, adică în structura Verb^Nominal^Conj^ #P# . Avantaje și dezavantaje există și pentru o interpretare și pentru alta. Ca atare, alegerea uneia dintre ele este, după cum spuneam, un act de „deciziei Cum discuția noastră are loc în capitolul destinat relațiilor din interiorul grupului verbal, este firesc să optăm pentru interpretarea (B), care are avantajul evidențierii mai clare a relațiilor Verb^Conj și a statutului diferit al conjuncției, tocmai din punctul de vedere al relațiilor față de verb. In concluzie, în cuprinsul acestui curs, contextul [—— Conj #P# ] va fi interpretat în două feluri : a) ca vecină- tate nemijlocit verbală ; b) ca vecinătate a numelui, care ajunge, însă, prin transformare o vecinătate verbală. BIBLIOGRAFIE a) Pentru relații sintactice să se vadă : Gram. Acad. II, § 506—§ 509 ; D. Drașoveanu, Observații asupra cuvintelor relaționale, în CL, XIII (1968), 1, p. 19 și urm. ; S. Stati, Elemente de analiză sintactică, EDP, 1972, p. 36—57 ; V. Guțu Romalo, Note asupra relațiilor sintactice, în SCL, XXIV (1973), 5, p. 551 urm.; Guțu Romalo, Sintaxa, p. 35—70 ; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 266 (§ 1.5.) — p. 268 (§ 1.9.2.) ; C. D i m i t r i u, Observații în legătură cu raporturile sintactice, în AUI, XX (1974), p. 9 și urm. ; Ec. Te o dor es cu, Raportul apozitiv și cel predicativ, în AUI, XX (1974), p. 5 și urm. ; — 70 — Gabriela Pană Dindelegan, Tipuri de relații în interiorul grupului verbal, în LL, 1975, 2, p. 226 și urm. b) Pentru elementele conective, examinate din punct de vedere transformațional, vezi: Mihaela Manca ș, Observations sur la syntaxe des completives et des sub- jectives dans la grammaire generative, în „Cahiers“, II (1965), p. 127 și urm., Gabriela Pană, Propozițiile relative în gramatica transformațională, în SCL, XVII (1966), 3, p. 321 și urm.; Vasiliu, Golopenția, Sin- taxa, p. 79—80, p. 87, p. 91—94 ; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 30—37. — 71 — CAPITOLUL AL III-LEA STRUCTURILE DE BAZĂ ALE GRUPULUI VERBAL 1. REGULI DE STRUCTURA; 2. FUNCȚII SIN- TACTICE ; INVENTAR, DEFINIȚIE, REALIZĂRI ; 3. INVENTARUL STRUCTURILOR DE BAZĂ FOR- MULAT ÎN TERMENII FUNCȚIILOR. 1. Reguli de structură Structurile de bază ale grupului verbal românesc sînt date de următoarele reguli : (1) P -> GPred^iCircJ^/Cant) (2) GPred —> Predicat^ (Subiect)C'(Impersonal)z^(Obdir) r'(Pasiv)^'(Obsec)z^(Obind)ZA(Refl)/^1(Atributiv)z^'(Ob- prep) (Cir c) (Can t) (3) Predicat (Refl)^V^MP^(Prep) (4) Subiect —> i GN^N | (5) Obdir — 73 — (6) Obind —> GN^ ( D l la ... Ac (7) Obsec -> ( GN^Ac 1 l Conj^P j (8) Obprep ->( GN^Prepx ... X 1 Conj^P (9) Atributiv (GN l^N [GAj J Prepx... X^GN GAv (10) Circ -> (Prep)^ GAv | PrepX’.. X^GN GN kConj^P (11) Cant -> (Prep) ( Numeral^ (de) S IGAv GN (12) GN (Det^Nominal^fArt^fNedef^fConj^P) (de Inf) ^ (Rel) (13) Nominal —> ((Personal)^Personal l^Flex [(Pro^S J Primele două reguli înregistrează structurile grupului verbal în termenii funcțiilor sintactice ; începînd cu regula (3), structurile sînt detaliate în termenii categoriilor. Parantezele rotunde notează prezența facultativă a constituenților incluși între paranteze ; de exemplu, în expansiunea Predicatului, constituenții Refl (= reflexiv) și Prep (= prepoziție) sînt facultativi, ceea ce înseamnă că Predicatul poate avea fie structura minimă : V^MP, fie una dintre structurile : Refl^V — 74 — ^MP, V^MPOPrep, Refl ^V^MP^Prep K Parantezele aco- lade indică posibilitatea alegerii succesive fie a constituenților din rîndul de sus, fie a constituenților din rîndul al doilea sau din rîndurile următoare ; de exemplu, în rescrierea Su- biectului, se poate alege fie succesiunea GN (=grup nomi- nal^N (= caz nominativ), fie succesiunea Conj (= conjunc- ție) ^P (= propoziție), deci fie un nominal, fie o propoziție conjuncțională 2. Regulile (1)—(13) indică următoarea schemă de organi zare structurală a propoziției : 2. Funcții sintactice : inventar, definiție, realizări 2.0. Inventarul funcțiilor și indicații asupra mo dului de definire; 2.1. Predicatul; 2.2. Subiectul ; 2.3. Obiectul direct; 2.4. Obiectul secundar; 2.5. Obiectul indirect; 2.6. Obiectul prepozițional; 2.7. Circumstanțialul; 2.8. Cantitativul; 2.9. Atributivul; 2.10. Pasivul, Impersonalul, Reflexivul. 2.0. Inventarul funcțiilor și indicații asupra modului de definire Constituenții grupului verbal, formulați în termenii func- țiilor sintactice, sînt : Predicat, Subiect, Obdir, Obsec, Obind, Obprep, Atributiv, Circh Cant], Circ?,. Cant?3. 1 Vezi infra, § 2.1.2. 2 Vezi infra, § 2.2.2. ? 3 Pentru argumentele prin care se susține distingerea ac două poziții Circ și a două poziții Cant, vezi § 2.7. și 2.8. — 75 — Fiecare funcție se definește relațional, stabilind, în același timp, relații de dominare și de vecinătate4. Fiecare funcție intră în două relații de dominare : ca termen „dominat^ și ca termen care „domină^ și în mai multe relații de vecinătate. Specificul relațional al fiecărei funcții se confi- gurează, deci, din alăturarea celor două tipuri de relații. Dintre relațiile de vecinătate reținem, pentru caracterizare, numai relațiile obligatorii, deci contextele care apar în mod constant pentru toate realizările unei funcții sintactice, și eliminăm relațiile de vecinătate facultative, deci contextele posibile, dar nu necesare. In cele ce urmează, descrierea fiecărei funcții începe cu caracterizarea relațională. 2.1. Predicatul 2.1.1. Caracterizare relațională; 2.1.2. Realizările (structura) predicatului; 2.I.2.I. Structura V^MP; 2.1.2. 2. Structura ReflMP ; 2.1.2.3. Structura V^MP^Prep. 2.1.1. Caracterizare relațională Predicatul se caracterizează prin : — relațiile de dominare : a) Predicat > GPred (Predicat dominat de Grup predicativ) și b) Predicat < V^MP (Predicat domină succesiunea V^MP) ; — una sau mai multe dintre relațiile de succesiune : [----Subiect], [-----Obind], [-----Obdir], [-----Obprep], [------ Atributiv], [----------------------------------------------------Obsec], [-Circ], [-Cant]. In ceea ce privește relațiile de succesiune, trebuie subli- niat că nu înregistrăm în limba română structuri de bază formate exclusiv din Predicat5. Structurile de bază sînt obli- gatoriu b i sau p 1 u r im e m br e. Construcții de tipul : Tună, Plouă, Fulgeră, Ninge, Burnițează, Geruiește, care par să contrazică această afirmație, sînt, din punctul de vedere al interpretării transformaționale G, bimembre în structura de 4 Pentru relațiile de dominare si de vecinătate, vezi Introducere, § 3.2. 5 Vezi, infra, § 3, inventarul de structuri. 6 Cf. infra, § 2.2.1. — 76 — adîncime, unde apare și un subiect nedefinit. Lipsa subiec- tului este un fenomen „de suprafață". Atunci cînd structurile de bază sînt bimembre, în afara Predicatului, apare Subiectul (ex. Elevul aleargă). Cînd structurile de bază sînt impersonale, în afara Predicatului, apar constituenții Obind^Obprep (ex. îmi pasă de voi) sau constituenții Circ^Obprep (ex. E bine de voi). Prin regulile (2) și (3) (vezi supra, § 1) se stabilește că singurul constituent care apare obligatoriu în oricare din reali- zările grupului predicativ este Predicatul (vezi regula (2)) și, implicit, verbul (vezi regula (3)). Sînt posibile, deci, în limba română structuri verbale de bază din care poate lipsi, succesiv, oricare dintre ceilalți constituenți, inclusiv constituentul Subiect, dar nu sînt posibile structuri de bază din care să lipsească Predicatul. Asta nu înseamnă, însă, că sînt posibile structuri de bază monomembre, alcătuite numai din Predicat. 2.1.2. Realizările (structura) predicatului 2.1.2.1. Regula (3) stabilește că structura minimă a Predica- tului este V (= radical verbal)^ MP (= morfeme ale predicației). V reprezintă orice radical verbal, fiind nesemnifi- cativă distincția curentă verb predicativ! verb nepredicativ (copulativ)1. Orice verb, indiferent de clasa sintactică sau de clasa lexicală din care face parte, indiferent de calitatea copulativ necopulativ, poate realiza singur poziția sintactică de Predicat, cu condiția „actualizării^ lui printr-o formă la un mod personal. Asta înseamnă că renunțăm la conceptele predicat verbal/ predicat nominal8 și, implicit, la includerea numelui predicativ în structura Predicatului. Numele predicativ (în terminologia noastră, Atributiv), realizat prin adjectiv sau substantiv, reprezintă un context verbal, ca și multe alte contexte ale verbului9. Includerea lui în structura Predicatului nu este justificată nici sintactic, nici semantic. ,,Delexicalizarea“ („golirea de sens“, „conținutul semantic mai slab“) verbului copulativ, criteriul folosit curent de gramaticile noastre pentru a susține ideea predicatului nominal, nu este un argument 7 Cf. Gram.. Acad. I, § 196 și II. § 532. 8 Id., II, § 527 și § 531. 9 Vezi infra, § 2.9. — 77 — convingător. Faptul că în prezența numelui predicativ, deci în contextul unui adjectiv sau al unui substantiv în nominativ, verbul dobîndește un alt sens decît sensul pe care același verb îl are în alt context nu este un argument pentru „delexicali- zare“ sau „golirea de sens“ a verbului. Și, de asemenea, nu este un argument nici pentru includerea numelui predicativ în struc- tura predicatului, deoarece, în mod curent, apariția verbului îritr-un alt context antrenează modificări în sensul verbului 10. De exemplu, ocurența verbului a vedea în contextul [----------Obdir] „actualizează46 sensul „a percepe cu ajutorul văzului^ (ex. Văd pe Gheorghe, Văd mașina), iar ocurența lui în contextul [--------------------------------------------------------------Obprep] „actualizează66 sensul ,,a avea grijă de...“ (ex. Văd de copii, Văd de casă). Nimănui, însă, nu i-a trecut prin minte să includă în structura predicatului obiectul prepozi- țional. In același fel, ocurența verbului a răspunde în contextul [-------------------------------------------------------------Obind^Obdir] „actualizează^ sensul „a spune ceva cînd ești întrebat66 (ex. El mi-a răspuns ceva); ocurența aceluiași verb în contextul [-------------------------------------------Obprep] are ca efect apariția sensului „a da socoteală, a fi responsabil^ (ex. El răspunde de noi (de producție)) ; ocurența în contextul [-------------------------Obind], fără, însă, a satisface și [------------------------------------------------Obdir] n, are ca efect apariția sensurilor „a satisface, a corespunde66 (ex. El răspunde așteptărilor) și „a reacționa la solicitări, la provocări^ (ex. El răspunde atacurilor); ocurența în contextul [---------------------------------------Circ], și anume în contextul unui circumstanțial de loc, „actualizează66 sensul „a avea comunicație cu..., a străbate pînă la...“ (ex. Durerea răspunde în spate). Nimănui, însă, nu i-a trecut prin minte să includă în structura predicatului obiectul direct, în prima construcție, obiectul prepozițional, în a doua, obiectul indirect sau circumstanțial, în următoarele construcții, deși fiecare în parte modifică sensul de bază al verbului. în concluzie, faptul că în contextul [------------Nume predicativ] verbul realizează un sens diferit față de sensul din alt context nu este specific situației de nume predicativ și, deci, nu este suficient pentru a susține includerea numelui predicativ în structura predicatului. io Pentru analiza amănunțită a acestui aspect, vezi capitolul a] V-lea, § 3.1. u Ceea ce diferențiază această apariție față de prima construcție (ex. El mi-a răspuns ceva) este tocmai nesatisfacerea contextului [----Obdir]. — 78 — Un punct de vedere asemănător apare în V a s i 1 i u, Golopenția, Sintaxa, unde simbolul Predicativ, cores- punzător numelui predicativ, este considerat un constituent de-sine-stătător ; Pană Dindelegan, Sintaxa, unde simbolul Atributiv este un constituent distinct de Predicat ; Guțu R o m a 1 o, Sintaxa, unde, de asemenea, numele predicativ nu intră în structura predicatului, ci constituie o poziție sintactică distinctă. 2.1.2.2. Un constituent cu statut facultativ în structura Predicatului este Refl. Refl (= reflexiv) intră în structura Predicatului în urmă- toarele trei situații sintactice : a) Cînd verbul nu cunoaște în limba română decît con- strucția reflexivă, contextul [Refl-------] fiind obligatoriu pentru a se realiza un enunț reperat. Este cazul verbelor : a se bizui, a se bosumfla, a se burzului, a se căciuli, a se codi, a se cram- pona, a se cruci, a se deda, a se erija, a se eschiva, a se extazia, a se grozăvi, a se gudura, a se hazarda, a se holba, a se iți, a se izmeni, a se lamenta, a se lăfăi, a se milogi, a se -minări, a se mocăi, a se opinti, a se oțărî, a se pocăi, a se poticni, a se preta, a se prevala, a se pripăși, a se prosterna, a se proțăpi, a se ramoli, a se răsti, a se rățoi, a se răzgîndi, a se recrea, a se reculege, a se repauza, a se revanșa, a se sclifosi, a se sfii, a se sforța, a se sinchisi, a se smeri, a se speti, a se strădui, a se teme, a se tîngui, a se tolăni, a se văicări, a se vînzoli, a se zbănțui, a se zbengui, a se zgîi, a se zgribuli, a se alia, a se ciorovăi, a se dondăni, a se împrieteni, a se învecina, a se înfrăți, a se sfădi, a se solidariza, a se cuveni, a se întîmpla, a se năluci12. b) Cînd același verb satisface două construcții diferite, una reflexivă, cealaltă nereflexivă, fiecare construcție ,,actualizînd“ sensuri diferite ale verbului. In asemenea cazuri, reflexivului îi revine rolul de dezambiguizare a sensului verbului, ca în exemplele : El ajunge acasă (unde ajunge „a sosi) / El s-a ajuns 12 Intră în (a) verbe din două categorii lexicale : fie verbe neolo- gice, recent intrate în limbă, fie verbe din fondul vechi, mai ales din fondul familiar al limbii, cu puternică încărcătură stilistică. O listă completă a verbelor din cea de a doua categorie găsim în Al. Graur, Les verbes „reflechis“ en roumain, în BL, VI, 1938, p. 42—89. — 79 — • I C^UCL l (unde ajunge „a se căpătui, a parveni14) ; El alege l [ pe cineva} (unde alege : 1) „a opta pentru ceva sau cineva41 și 2) „a curăța prin selecție44) / El s-a ales cu ceva (unde alege „a rămîne cu ceva folositor sau păgubitor44) ; El apucă pîinea (unde apuca „a prinde, a lua, a înșfăca44) / El se apucă de lucru (unde apuca {ceva 1 } (unde aștepta „a sta pe cineva J undeva pentru a vedea pe cineva sau ceva44) / El se așteaptă la asta (unde aștepta „a prevedea că ceva se întîmplă într-un anu- mit fel44) -.Praful l-a chiorît (unde chiori „a deveni chior44) El se {COVa 1 } (unde chiori „a se uita atent, cu curiozi- cineva J tate“) ; Acțiunea comportă riscuri (unde comporta „a aduce cu sine“) / El se comportă bine (unde comporta „a se purta“) ; El jelește pe cineva (unde jeli „a boci pe...“) / El se jelește că... (unde jeli ,,a se văita) 13. In (b), cele două construcții, cea reflexivă și cea nerefle- xivă, reprezintă fiecare o construcție de bază. c) Cînd același verb realizează două construcții sinonime, una reflexivă, alta nereflexivă, deci situațiile în care reflexivul este, din punct de vedere semantic, facultativ ; vezi construc- țiile : El bocește / El se bocește ; El gîndește / El se gindește ; El jură că... / El se jură că...; Găina ouă Găina se ouă; Copilul scincește / Copilul se scîncește ; I-a cășunat să plece /I s-a cășunat să plece ; El coalizează cu dușmanul / El se coali- zează cu dușmanul etc. între construcția reflexivă și cea nereflexivă nu simțim vreo distincție de tipul [+ Intensitate] [—Intensitate] sau [+Participare afectivă] / [—Participare afectivă]14, ceea ce ne-a determinat să le considerăm sinonime. Singura deosebire dintre construcții este de natură stilistică, construcțiile ne- aparținînd aceluiași registru stilistic. Să se observe că în puține situații distingerea celor două sen- suri se realizează exclusiv prin reflexiv. La distingerea lor, concură simultan mai multe trăsături sintactico-selecționale. 14 Opoziția [+ Intensitate] / [— Intensitate] sau [+ Participare afectivă] / [— Participare afectivă] este adusă frecvent în discuție pentru interpretarea reflexivului așa-zis „dinamic", în opoziție cu activul „nondinamic". — 80 — Spre 'deosebire de (b), în (c), numai una dintre construcții este de bază. în această situație, alegerea construcției de bază este o chestiune de decizie, oricare dintre construcții putînd fi interpretată ca structură de bază. Noi am preferat alegerea construcției reflexive, ceea ce are ca urmare derivarea con- strucției nereflexive printr-o transformare de suprimare a reflexivului. Este posibilă suprimarea reflexivului, deci elimi- narea unui constituent fără pierdere de informație semantică, dat fiind asemantismul reflexivului, în aceste construcții. Raportînd inventarul de verbe reflexive din (a), (b), (c) la ceea ce dau gramaticile curente cu privire la valorile reflexivu- lui, constatăm că se includ aici reflexive dinamice (ex. El s-a ajuns, El se gîndește, El se jură), reflexive impersonale (ex. Se cade să..., Se cuvine să..., Se întâmplă să...), reflexive reci- proce (ex., a se alia, a se ciorovăi, a se certa, a se învecina), reflexive eventive (ex. a se ramoli, a se roși), care toate au în comun ocurența verbului într-un context reflexiv, în structura de bază. în concluzie, face parte din structura Predicatului refle- xivul 1 afuncțional 15 și nepronominal. Calitatea de reflexiv n e p r o n o m i n a 1, adică de nonsubstitut, se verifică prin imposibilitatea substituției, în aceste construcții, a reflexivului printr-un substantiv sau un alt pronume 1C. 2.1.23. Prepoziția face parte din structura Predicatului într-un număr restrîns de construcții (ex. El se erijează în cu- noscător, El face pe deșteptul), în care prepoziția formează unitate sintactică cu verbul, și nu cu nominalul (substantiv sau adjectiv) următor, date fiind caracteristicile acestui nominal. Acest nominal are caracteristicile sintactice ale unui Atributiv, deoarece participă la o structură ternară și, în cadrul acestei structuri, la o relație de coreferință cu subiectul17 (vezi și realizarea acordului : El face pe deșteptul, Ea face pe deșteaptă; 15 Compară cu construcțiile reflexiv-pasive, unde reflexivul apare ca morfem al Pasivului (vezi capitolul al IV-lea, § 2), cu construcțiile reflexiv-reciproce, unde reflexivul apare ca morfem al Reciprocului (vezi același capitol, § 4) și cu construcțiile reflexiv-impersonale, unde reflexivul' apare ca morfem al Impersonalului (același capitol, § 6). 16 Compară cu construcțiile reflexiv-obiective, unde reflexivul are calitate- de substitut, deci valoare pronominală (vezi capitolul al IV-lea, § 3). 1' Pentru caracteristicile Atributivului, vezi infra, § 2.9. 6 — Sintaxa — 81 — El se erijează în cunoscător, Ei se erijează în cunoscători). Nici un alt grup prepozițional românesc nu prezintă aceste caracte- ristici, ceea ce ne-a determinat să grupăm sintactic prepoziția cu verbul, incluzînd-o în structura Predicatului, și să interpre- tăm aceste construcții ca realizînd structura Predicat ^Su- biect Atributiv. O situație sintactică asemănătoare, sub anumite aspecte, găsim în gramatica limbii engleze, în categoria „predicatului complex“ (sau „verbe complexe“), care se caracterizează prin gruparea sintactică a „particulei^ (prepoziție sau adverb) cu verbul anterior, și nu cu determinantul următor. în construcții ca : I can’t account for his actions, I ask for his opinion, He doesn’t care for films about war, I look for my glasses, pre- poziția se grupează cu verbul, și nu cu obiectul direct următor. 2.1.2.4 . In concluzie, realizările structural diferite ale Predicatului sînt : — V^MP (ex. Copilul aleargă, El depinde de părinți); — RefJ^V^MP (ex. S-a întîmplat o nenorocire, El se gîndește) ; — V^MP^Prep (ex. El face pe deșteptul); — Refl^V^MP^Prep (ex. El se erijează în cunoscător). 2.2. Subiectul 2.2.1. Caracterizare relațională; 2.2.2. Realizările (structura) subiectului 2.2.1. Caracterizare relațională Subiectul se caracterizează prin : — relațiile de dominare : a) Subiect > GPred (Subiectul este dominat de Grupul predicativ) și b) Subiect < GN^N (Subiectul domină succesiunea GN^N) ; — relațiile de vecinătate : [Predicat-Impersonal]. Dintre relațiile de vecinătate ale Subiectului, n-am reținut relația cu Obdir, cu Obind, cu Circ, cu Cant, cu Obprep etc., nefiind obligatorii : sînt posibile structuri verbale de bază cu — 82 — Subiect din care poate să lipsească oricare din acești consti- tuent! (ex. Tu alergi, Pasărea ciripește). Singurele relații de vecinătate obligatorii sînt : a) cea cu Predicatul, deoarece orice ocurență a constituentului Subiect „cere“ prezența obligatorie, în aceeași structură de bază, a constituentului Predicat și b) cea cu Impersonalul, avînd în vedere că orice ocurență a simbolului Impersonal18 „cere44 prezența obligatorie, în aceeași structură de bază, a constituentului Subiect. Deci, sensul obli- gativității celor două relații este diferit : Subiect Predicat, dar Impersonal Subiect. Relația obligatorie Subiect — Im- personal marchează o legătură necesară între transformarea impersonală și ocurența Subiectului în structura de bază19. Subiectul, deși prezent în foarte multe dintre structurile de bază ale grupului verbal20, nu este un constituent obligatoriu, fiind posibile în limba română structuri de bază din care lipsește Subiectul. Și, cînd afirmăm aceasta, nu ne gîndim la construcții ca : Tună, Fulgeră, Plouă, Burează, Ninge, Viscolește, deoarece le interpretăm ca fiind construcții în care lipsa subiec- tului este un fenomen ,,de suprafață44. Ele se obțin printr-o transformare de suprimare a subiectului nedefinit (ex. Ceva^FACE^tună =) Tună ; Ceva^FACE^fulgeră =} Ful- geră)21. De asemenea, nu ne gîndim la construcții ca: Astăzi se călătorește mult, Se ajunge cu trenul, Se trece peste dorințele mele, deoarece le interpretăm, ca și pe cele dîntîi, ca fiind construcții în care lipsa subiectului este un fenomen „de supra- față44. Ele se obțin printr-o transformare impersonală, care constă în suprimarea subiectului „de adîncime44 și introducerea unui morfem impersonal se (ex. Oricine zboară astăzi cu avionul =) Astăzi se zboară cu avionul)22. Existența unor structuri de bază fără subiect o susținem prin construcții ca : I se abate (îi abate) de plecare, I s-a acrit de școală, li arde de plimbare, li pare bine (rău) de ceva, li pasă de ceva (de cineva), I s-a urît de ceva (de cineva), E bine de tine, E vai de tine. Aceste construcții, deși puțin numeroase, 18 Pentru semnificația și natura acestui simbol, cf. § 2.10. ' . 19 Pentru transformarea impersonală, vezi capitolul al IV-lea, § 6.2.5. 20 Vezi § 3, inventarul de structuri. 21 Pentru analiza acestor construcții, vezi capitolul al IV-lea, § 6.2.4. 22 Cf. capitolul al IV-lea, § 6.2.5. — 83 — sînt semnificative în ansamblul limbii române, constituind o particularitate sintactică structurală a acesteia, în comparație cu alte limbi. Dacă adăugăm la aceste structuri de bază con- strucțiile de suprafață de tipul : Tună, Fulgeră, Plouă, caracte- rizate, de asemenea, prin lipsa subiectului, apare și mai clară particularitatea limbii române de a avea structuri impersonale, structuri fără subiect. 2.2.2. Realizările (structura) subiectului Regula (4) stabilește cele două realizări posibile ale funcției Subiect : fie prin succesiunea GN^N, adică un nominal (sau grup nominal) legat de verb prin cazul nominativ (ex. Elevul citește, Tu citești), fie prin succesiunea Conj^P, adică o pro- poziție conjuncțională (ex. Era să cad, Trebuie să plec, Urma să plec). In capitolul al II-lea 23, am deosebit construcțiile în care propoziția conjuncțională este legată direct de verb, în structura de bază, de construcțiile în care propoziția conjunc-, țională apare în structura de bază ca adjunct al numelui (ex. îmi priește faptul că., stau la munte, îmi repugnă faptul să mint). Pentru ultimul tip, legarea de verb a propoziției con- juncționale este un fenomen „de suprafață^ și apare printr-o transformare de suprimare a nominalului. 2.3. Obiectul direct (=Odir) 2.34. Caracterizare relațională; 2.3.2. Realizările (structura) obiectului direct; 2.3.2.1. Realizare ca~ zuală / realizare prepozițională ; 2.3.2.2. Realizare conjuncțională (= Conj^P); 2.3.2.3. „Dublarea“ obiectului direct. 2.3.1. Caracterizare relațională Obiectul direct se caracterizează relațional prin : — relațiile de dominare : a) Obdir > GPred (Obiectul direct este dominat de Grupul predicativ) și b) Obdir < GN^pe... Ac sau Obdir < GN^Ac (Obiectul direct domină succesiunea GN^pe...Ac sau succesiunea GN^Ac) ; Vezi capitolul al II-lea, § 3.6.1. — 84 — — relațiile de vecinătate : [Predicat-Subiect^Pasiv]. a) Dintre relațiile de vecinătate ale obiectului direct n-am reținut, pentru caracterizare, relația cu Obind, cu Obprep, cu Obsec, cu Atributiv, cu Circ, cu Cant, deoarece aceste con- texte, deși sînt posibile, nu sînt necesare : există construcții cu obiect direct în care nu apare obiectul indirect (ex. El mă așteaptă), construcții cu obiect direct din care lipsește obiectul secundar (ex. El citește romanul) sau lipsește atributivul (ex. El lucrează grădina) etc. b) Am reținut, pentru caracterizare, relațiile de vecinătate cu Predicatul și cu Subiectul, fiind relații obligatorii. Orice apariție a lui Obdir „cere“ obligatoriu ocurența în aceeași struc- tură de bază a constituentului Predicat. De asemenea, orice apariție, în structura de bază, a lui Obdir ,,cere“ obligatoriu coocurența constituentului Subiect. N-am înregistrat, în limba română, structuri de bază în care să apară Obdir, dar să lipsească Subiectul. Construcții ca : Mă plouă, Mă cheamă Ion, Mă strigă Ion, care par să infirme constatarea făcută, sînt, în interpretarea noastră, structuri de suprafață, lipsa subiectului fiind aici urmarea unor transformări. Fiecăreia dintre aceste construcții îi corespunde „în adîncime“ o structură cu subiect : Ceva^FACE^mă plouă, pentru prima construcție, și Oricine mă cheamă (strigă) Ion, pentru celelalte. c) Am introdus în caracterizare relația de vecinătate cu Pasivul24, tot ca relație obligatorie. în comparație cu relațiile anterioare : Obdir — Predicat, Obdir — Subiect, obligativitatea relației cu Pasivul se manifestă în sens invers : Pasivul este acela care „cere“ ocurența, în aceeași structură de bază, a con- stituentului Obdir. Există, în limba română, o legătură necesară între transformarea pasivă și structurile cu obiect direct25. Sub acest aspect, limba română se deosebește de engleză, de exemplu, unde pasivizarea, deși se aplică, în mod curent, unei structuri tranzitive, se poate aplica și unei structuri intra- zitive26. Deci, în cazul englezei, n-am putea introduce în caracterizarea obiectului direct relația cu Pasivul. 24 Pentru natura acestui constituent, vezi infra, § 2.10. 25 Pentru transformarea pasivă, vezi capitolul al IV-lea, § 2.4. 26 Vezi, de exemplu, construcțiile pasive ale unor verbe intran- „zitive : The doctor was sent for, This room has not been slept in (exemplele apar în: L. Levițchi/ Gramatica limbii engleze, E.D.P., 1961, § 202). — 85 — d) N-am introdus în caracterizare relația cu Refl27 (= re- flexivul), care, deși este posibilă (vezi, de exemplu, construcțiile tranzitive reflexiv — obiective : Mă spăl, Mă apăr, Mă oblig la ceva), nu este obligatorie. Transformarea reflexivă acționează nu numai asupra structurilor tranzitive, ci și asupra structurilor intranzitive, în cazul cărora Refl stabilește o relație necesară cu constituentul Obind 28. Comparînd caracteristicile relaționale ale obiectului direct cu cele ale subiectului, se constată că au în comun : 1) relația de dominare (a), în sensul că ambele funcții apar sub dominanța lui GPred; 2) relația de vecinătate cu Predicatul. Ceea ce le deosebește este : 1) relația de dominare (b), Subiectul dominînd succesiunea GN^N, iar Obdir, fie succesiunea GN^pe...Ac, fie succesiunea GN^Ac ; 2) relația cu Impersonalul, în cazul Subiectului, și cu Pasivul, în cazul lui Obdir. Această comparație reliefează notele comune și diferența specifică, oferind, deci, elementele definiției celor două funcții. — Asemănarea în ceea ce privește relația de dominare (a) atrage atenția asupra faptului că ambele funcții ocupă o poziție sintactică similară în raport cu Predicatul29. — Diferența în ceea ce privește relația de dominare (b) atrage atenția asupra faptului că ceea ce deosebește subiectul și obiectul direct este „realizarea lor specifică^30 ; o poziție sintactică se leagă de verb prin cazul nominativ, cealaltă poziție se leagă de verb prin acuzativ sau prin prepoziția pe. — Prezența aceleiași relații de vecinătate cu Predicatul este un indiciu pentru faptul că subiectul și obiectul direct se grupează în aceeași categorie a funcțiilor definite în raport cu Predicatul și, implicit, cu verbul, deci a funcțiilor sintactice din interiorul grupului verbal. Este elementul care le diferen- țiază de funcțiile definite în raport cu numele (din interiorul grupului nominal), în raport cu adjectivul (din grupul adjec- tival) sau în raport cu adverbul (din grupul adverbial). 2" Pentru natura acestui constituent, vezi § 2.10. 28 Pentru transformarea reflexivă, cf. capitolul al IV-lea, § 3. 29 Pentru plasarea subiectului pe o poziție similară cu a obiec- tului direct, vezi și capitolul I, § 3, și capitolul al II-lea, § 3.1. 30 în legătură cu această observație, vezi definițiile celor două funcții la Guțu Romalo, Sintaxa. Am pus între ghilimele o for- mulare din lucr. cit. — 86 — — Stabilind relații diferite : cu Impersonalul și cu Pasivul, înseamnă că cele două funcții participă, în mod diferit, la transformări : subiectul este afectat de transformarea imper- sonală, iar obiectul direct, de transformarea pasivă. 2.3.2. Realizările (structura) obiectului direct Regula (5) notează realizările structural diferite ale obiectului direct : (a) GN^pe...Ac (ex. Văd pe Ion, Văd pe elev), (b) GN^Ac (ex. Privesc tabloul, îl privesc), (c) Conj^P (ex. El apucă să plece). 2.3.2.I. Realizare cazuală / realizare prepozițională Primele două realizări au în comun exprimarea prin Nominal, diferența constînd în modul de legare a nominalului de verb, fie o legare cazuală, prin acuzativ, fie o legare pre- pozițională, prin pe. Pentru cele două realizări ale obiectului direct există, în lingvistica românească, o bibliografie foarte bogată. Bibliografia examinează trei probleme diferite : a) originea și vechimea construcției cu pe în limba română (vezi, dintre lucrările mai vechi: S. Pușcariu, Despre pe la acuzativ, în DR, II, 1922 ; N. D r ă g a n u, Morfemele ro- mânești ale complementului în acuzativ și vechimea lor, 1943, și lucrările mai recente : L i v i u O n u, Acuzativul cu pe — calc slav în limba româna ?, în Recueil d’etudes romanes, 1959 ; FI. D i m i t r e s c u, Despre pre la acu- zativ în limba textelor traduse din slavă în secolul al XVI-lea, în Contribuții la istoria limbii române vechi, EDP, 1973) ; Diaconescu, Structură și evoluție, p. 259— 263 (§ 3.3.3.5.) ; b) individualitatea limbii române în com- parație cu celelalte limbi romanice (vezi, în special, A1. Niculescu, Obiectul direct prepozițional în limbile romanice, Ed. Șt. 1965) ; c) regulile de folosire a lui pe în româna actuală (vezi Al. Niculescu, lucr. cit. ; Guțu Romalo, Sintaxa, p. 162—165). Așa cum s-a arătat, în numeroase rînduri, modalitatea (a), deci construcția cu pe a obiectului direct, constituie o particu- — 87 — laritate structurală a limbii române, în comparație cu celelalte limbi romanice. Construcția cu pe realizează distingerea, în limba română, a obiectului direct de subiect, poziții sintactice care, dată fiind omonimia cazuală nominativ-acuzativ, sînt formal identice. Aceeași omonimie se rezolvă în celelalte limbi romanice, în primul rînd, prin topică. Cercetătorii au subliniat, în numeroase rînduri, că alegerea modalității (a) sau (b) este determinată nemijlocit de caracte- risticile semantice ale nominalului obiect direct : un nominal cu trăsătura [— Animat] impune alegerea lui (b) ; un nominal cu trăsăturile [+ Uman] și [+ Individualizat] impune alegerea lui (a). în ultimă analiză, însă, și verbul este parțial res- ponsabil de folosirea unei construcții sau a alteia : dacă verbul nu admite pe poziția obiectului direct decît nominale cu trăsătura [—Animat], asta înseamnă, implicit, alegerea lui (b) (ex. Ară pămîntul) ; dacă verbul admite pe poziția obiec- tului direct nominale cu trăsătura [+ Uman], asta înseamnă posibilitatea alegerii fie a construcției (a) , fie a construcției (b) (ex. Caut profesor, Caut pe profesor; învăț un student, învăț pe un student/ Numai în această ultimă situație, „răspunderea^ pentru alegerea uneia sau a alteia dintre con- strucții n-o mai poartă verbul. 5 Recent, în Guțu Romalo, Sintaxa, autoarea arată că tră- săturile semantice „personal^ și „individualizat^ (și, respectiv, „nonpersonal“, ,,nonindividualizat“), deși deosebit de impor- tante, fundamentale, nu sînt suficiente pentru o delimitare clară între construcțiile cu și fără pe, că suprapunerea lor este posibilă și frecventă, mai ales îh vorbirea familiară, mai puțin îngrijită. Aceste suprapuneri pun în evidență faptul că, în conștiința vorbitorilor de limbă română, pe ajunge să fie simțit ca „o marcă a complementului direct, independentă, sau, mai corect, deasupra oricărei restricții^ (subl. ns. — G.P.D.) 31. Din punctul de vedere al discuției noastre, diversele încălcări, în limbajul popular sau familiar, ale regulilor de folosire a lui pe, deci diversele interferențe între construcția cu pe și cea fără pe, privesc nivelul p e r f o r m a n ț e i, și nu al competenței. 31 Lucr. cit., p. 165. — 88 — 23.2.2. Realizare conjuncțională (= Conj^ P). Realizarea (c), adică realizarea complementului direct ca propoziție conjuncțională, are în vedere construcții de tipul : El apucă să plece, El binevoiește să plece, El catadicsește să răspundă, El poate să plece, unde realizarea prin propoziție, și nu prin nominal, este cerută de regimul verbului regent. Ca și: în cazul Subiectului32, și pentru obiectul direct, deosebim construcțiile în care propoziția conjuncțională este legată direct de verb, în structura de bază, de construcțiile în care propoziția conjuncțională apare în structura de bază ca adjunct al numelui (ex. El află faptul că Ion a plecat, El și-a amintit faptul că trebuie să plece, El ne-a spus faptul să plecăm). Pentru ultimele construcții, legarea propoziției = de verb se realizează în structura de suprafață, în urma eliminării prin transformare a nominalului faptul. 23.23. „Dublarea^ obiectului direct Alte realizări structural diferite ale obiectului direct privesc regula (13), deci regula de rescriere a Nominalului. Aceste realizări sînt : (d) Personal ; (e) S ; (f) Personal ^Personal ; (g) Pro^S. Structurile (d) și (e) indică posibilitatea exprimării obiec- tului direct prin substantiv (ex. Cumpăr cărți) sau prin Personal, adică prin pronume personal de persoanele I, II, IV, V (ex. Te văd). Structura (g) indică posibilitatea exprimării obiectului direct printr-un pronume personal de persoanele III, VI (ex. îl văd). Structurile (f) și (g) dau seama de expri- marea dublă a obiectului direct. în (g), obiectul' direct se exprimă prin substantiv și este anticipat sau reluat printr-o formă ■ neaccentuată de pronume personal de persoană a 111-a sau a Vl-a (ex. îl văd pe Ion, Mașina a vîndut-o); în (f), obiectul direct se exprimă printr-o formă accentuată de Personal și este dublat prin forma neaccentuată a aceluiași pronumb (ex. Te văd pe tine, Pe mine mă persecută). 32 Vezi supra, § 2.2.2. — 89 — Pentru regulile de „dublare" a complementului direct în româna actuală, vezi : F i n u ț a Asan, Reluarea com- plementului în limba română, în SG, III (1961), p. 93 și urm. ; Al. Graur, Reluarea complementului, îh LR, XVIII (1969), 1, p. 89 ; Guțu Romalo, Sintaxa, p. 165— 167 (§ 5). „Dublarea44 alături de construcția cu pe asigură, în limba română, rezolvarea sintactică a omonimiei cazurilor nominativ — acuzativ și, implicit, diferențierea formală a funcțiilor subiect — obiect direct. în Guțu Romalo, Sintaxa, autoarea semnalează construcții ca : Poetul îl înțelege țara, Poetul o înțelege țara33, unde dublarea complementului are efectul de dezambiguizare a construcției, plasînd constituentul poetul în poziția de subiect, în a doua construcție, și în poziția de obiect direct, în prima construcție. Puține sînt situațiile în care, ca în exemplul citat, dublarea să fie singurul procedeu de distingere a celor două funcții. De cele mai multe ori, „dublarea44 se adaugă altor modalități de distingere : în Pe Gheorghe îl caută Maria, distingerea celor două funcții se realizează simultan prin construcția cu pe și prin „dublare"; în Studentul cartea o citește, distingerea celor două funcții se realizează simultan prin „dublare44 (cartea — o) și prin topică (subiectul apare pe primul loc). Cercetătorii au semnalat adesea legătura „sintactică44 dintre „dublare44 și construcția complementului cu pe, adică rolul lor comun dezambiguizator. Unii cercetători 34 au semna- lat, de asemenea, legătura „semantică44 dintre fenomene : ambele se utilizează, de preferință, în condițiile unui obiect direct individualizat, definit. Există o incompatibilitate seman- tică, pe de o parte, între „nedefinire44 și dublare, pe de altă parțe, între.„nedefinire44 și construcția cu pe. Toate construcțiile ,în care dubla exprimare este obligatorie35 reprezintă, în fond, construcții în care obiectul direct, animat sau non- . animat,. este definit, este individualizat (ex. Cartea^ai citit-o, 33 Cf. lucr. cit., p. 69, § 6.2. 34 Vezi, de exemplu, Al. Niculescu, lucr. cit., p. 94; Em. V a s i 1 i u, curs de sintaxă, ținut la Facultatea de limbă și literatură din București, 1972—1973. 35 Vezi inventarul acestor construcții la Guțu Romalo, Sin- taxa, p. 165, § 5 (a). — 90 — Acest oraș l-ai vizitat, Bucureștiul îl cunosc, Pe Ion îl cunosc, Pe copil îl cunosc) și, dimpotrivă, construcțiile în care dubla exprimare este neacceptată37 conțin un obiect direct neindividualizat (ex. Pline cere, Cărți cumrpără, Copii educă) sau nedefinit (ex. Pe nimeni nu vede, Nimic nu știe, Orice cumpără, Ceva cumpără, Pe oricine primește, Pe cineva primește) 38. 2.4. Obiectul secundar (= Obsec) 2.4.1. Caracterizare relațională; 2.4.2. Realizările obiectului secundar. 2.4.1. Caracterizare relațională Obiectul secundar corespunde celui de al doilea obiect direct, obiectului nonpersonal, din construcțiile cu „dublu complement direct“ sau „dublu tranzitive^ ale gramaticii tradiționale39. Deci, funcția de obiect secundar se realizează în construcții ca : El mă anunță ora plecării, El mă examinează lecția, El mă întreabă lecția, El mă învață poezia. Distingerea obiectului secundar de obiectul direct în așa-numitele construcții „cu două complemente directe" apare la: Laura Vasiliu, Some Aspects of the Gram- mar of the Verb Phrase with Special Reference to Pre- positional Constructions, în RRL, XII (1967), 4; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 19—21, §3;Guțu Rom al o, Sintaxa, p. 170—171, § 9. Obiectul secundar se caracterizează relațional prin : — relații de dominare : a) Obsec> GPred (Obiectul se- cundar este dominat de Grupul predicativ) și b) Obsec< GPred (Obiectul indi- rect este dominat de Grupul predicativ) și b) Obind < GN^D (Obiectul indirect domină succesiunea GN^D) ; — relații de vecinătate : [Predicat---]. a) Relația de dominare (a) conferă obiectului indirect o poziție similară cu a subiectului sau a obiectului direct. b) Ceea ce diferențiază obiectul indirect de cel direct este relația de dominare (b), adică faptul că legarea nominalului de verb se realizează, în cazul obiectului indirect, prin Dativ. c) Prezența vecinătății [Predicat------], comună și pentru Subiect, Obdir, Obsec, indică includerea obiectului indirect în aceeași categorie a funcțiilor definite în raport cu verbul. d) Dintre relațiile de succesiune ale obiectului indirect am reținut numai relația cu Predicatul ca relație obligatorie. Celelalte, adică vecinătatea cu Subiectul, cu Obdir, cu Atri- butiv, cu Circ, cu Reflexiv, sînt posibile, dar nu necesare : — 94 — obiectul indirect poate apărea în structuri de bază fără subiect (ex. îmi pasă de tine, Îmi pare bine de ceva) ; poate apărea în structuri de bază din care lipsește Atributivul (ex. Ei îmi trimit o scrisoare) ; poate apărea în structuri de bază din care lipsește Obdir (ex. îmi trebuie cărți, Îmi lipsesc cărți). In, ceea ce privește relația cu Reflexivul, aceasta este posibilă, dar nu obligatorie, în sensul că numai în unele structuri Reflexivul este coocurent cu Obind (vezi, de exemplu, struc- turile de suprafață : îmi cumpăr cărți, lini spun mie însămi cuvinte de îmbărbătare) ; în altele, este coocurent cu Obdir (vezi, de exemplu, structurile tranzitive Mă spăl, Mă apăr)42. Este motivul pentru care Reflexivul nu apare în caracteri- zarea relațională a obiectului indirect. In concluzie, trebuie semnalat că, în comparație cu alte funcții, în caracterizarea obiectului indirect nu apare o veci- nătate proprie, specifică. Urmează că „diferența specifică'^, în cazul obiectului indirect, este dată exclusiv de relațiile de dominare, și anume de relația de dominare (b). 2.5.2. Realizările obiectului indirect Regula (6) stabilește cele două realizări structural diferite ale obiectului indirect : (a) GN^D (ex. El spune ceva copiilor) ; (b) GN^Za ... Ac (ex. El spune ceva la copii), prima, o realizare cazuală, cealaltă, o realizare prepozițională. Spre deosebire de subiect și de obiectul direct, discutate anterior, nu apare, printre realizările de bază ale obiectului indirect, propoziția conjuncțională43. Propoziția relativă, sin- gura care poate apărea în poziția obiectului indirect (ex. Dau cui cere, Trimit material oricui îmi solicită, Răspund la cine mă întreabă), este un fenomen „de suprafață^, fiind rezul- tatul aplicării a două transformări succesive : o transformare relativă, urmată de o transformare de suprimare a nomi- nalului 44. 42 Vezi discuția Reflexivului în capitolul al IV-lea, § 3. 43 Nici în structurile de suprafață obiectul indirect nu se reali- zează ca propoziție conjuncțională. 44 Vezi capitolul al IV-lea, § 10.2.2. — 95 — 2.5.2.1. Raportul dintre realizarea eazuală \\ și cea prepozițională ' Pentru cele mai multe construcții, raportul dintre (a) și (b) este de variație liberă, același verb avînd capacitatea de a alege, fără vreo modificare în planul semnificației, ambele realizări (ex. El spune copiilor // El spune la copii, El dă studenților // El dă la studenți). Diferența dintre ele este de natură stilistică : cele două construcții se repartizează, de obicei, în subsisteme stilistice diferite, construcția eazuală fiind preferată în limba literară, iar cea prepozițională, în limbajul popular și familiar. Sînt, totuși, anumite situații în care nu există posibilitatea alegerii, succesive, a ambelor construcții, ci este obligatorie folosirea construcției prepozi- ționale. Limitarea posibilităților de construcție Ia cea prepo- zițională n u este determinată de verb. „Răspunzătoare^ de această restricție este structura lui GN : un GN conținînd un constituent numeral cardinal, ca centru (ex. Am dat la trei) sau ca determinant (ex. Am dat la trei copii), restrînge posi- bilitățile de construcție ale obiectului indirect la (b). 2.5.2.2. ,,Dublarea“ obiectului indirect Regula (13) asigură, ca și în cazul obiectului direct, inclu- derea, în structurile de bază, a construcțiilor cu obiectul indirect dublu exprimat. Realizarea Personal^Personal cores- punde construcțiilor în care un Personal formă accentuată este dublat printr-o formă neaccentuată (ex. îmi dă mie o veste, Ție îți cumpăr cărți), iar realizarea Pro^S cores- punde construcțiilor în care un substantiv este dublat printr-o formă neaccentuată de pronume personal de persoana a IlI-a sau a Vl-a (ex. Studentului îi lipsește o carte, Le trimite copiilor bomboane). Pentru regulile de „dublare" a obiectului indirect, constînd în enumerarea cazurilor cînd dublarea este obli- gatorie și a cazurilor cînd dublarea este faculta- tivă, să se consulte Guțu Rom al o, Sintaxa, p. 177—1 178, § 4. — 96 — „Dublarea46 obiectului indirect nu are aceeași semnificație gramaticală cu fenomenul similar discutat la obiectul direct, în sensul că dublarea nu dobîndește aici valoare c a z u a 1 distinctivă, și nici valoare funcțional distinctivă. Ca adjunct al unui verb, nominalul în dativ și, implicit, funcția de obiect indirect nu este confundabil(ă) cu nici o altă formă cazuală și, respectiv, cu nici o altă funcție. Legarea de verb prin Dativ este o marcă suficientă, neambiguă, de expri- mare a obiectului indirect. Numai în cazul construcției pre- poziționale a obiectului indirect, dublarea asigură distingerea obiectului indirect de cel prepozițional : în Spun povești la copii, la copii apare în poziția obiectului indirect, ceea ce se demonstrează și prin posibilitatea dublării (ex. La copii le spun povești); în Particip la demonstrație, Melodia mă predispune la visare, construcția cu la nu funcționează ca obiect indirect, așa cum dovedește și imposibilitatea dublării. 2.6. Obiectul prepozițional f= Obprep) 2.6.1. Circumscrierea obiectului prepozițional. Tipuri de construcții; 2.6.2. Testele de distingere de alte poziții (funcții) sintactice apropiate; 2.6.3. Carac- terizare relațională. 2.6.1. Circumscrierea obiectului prepozițional. Tipuri de construcții Includem în această poziție sintactică următoarele tipuri de construcții prepoziționale : (a) Construcțiile în care verbul „cere“ obligatoriu ocu- rența unui context prepozițional și a unei anumite prepoziții, ca în exemplele : El abuzează de..., El apelează la..., El aten- tează la..., El beneficiază de..., Noutatea constă în..., El se cramponează de..., Evenimentele au culminat cu..., El se debarasează de..., El depinde de..., Ceva echivalează cu..., El excelează în..., El se identifică cu..., El jonglează cu..., El mediază între..., El militează pentru..., El optează pentru..., El participă la..., Asta predispune la..., El se pretează la..., El se prevalează de..., El se privează de..., El se raportează la..., El recurge la..., Concluzia reiese din..., Ceva se repercu- 7 — Sintaxa ’ — 97 — tează asupra..., Ceva rezidă în..., Comicul rezultă din..., El se rezumă la..., El se sinchisește de..., El subscrie la..., El se teme de.... La această listă se adaugă toate verbele intrinsec reciproce45, care cer obligatoriu, în structura de bază, veci- nătatea unui grup prepozițional cu prepoziția cu : a coincide cu..., a colabora cu..., a comunica cu..., a comuta cu.., a con- corda cu..., a contrasta cu..., a conveni cu..., a conviețui cu..., a semăna cu..., a rima cu..., a rivaliza cu..., a se asemăna cu..., a se alia cu..., a se căsători cu..., a se certa cu..., a se ciorovăi cu..., a se dondăni cu..., a se cununa cu..., a se socoti cu..., a se sfădi cu..., a se învecina cu..., a se înrudi cu..., a se înfrăți cu... etc. Sînt cuprinse în (a) verbele care înregistrează „cel mai înalt coeficient de intimitate44 între verb și prepoziție 46. Intră aici situațiile în care alegerea unei anumite prepoziții, și nu a alteia, nu poate fi expljcată în termeni de trăsături seman- tice, ci numai ca o restricție de combinare a verbului, prepo- ziția fiind impusă de regimul verbului47. In asemenea construcții, nimic din semantica verbului sau din semantica construcției nu explică alegerea unei anumite prepoziții. Relația care se stabilește între Verb—Prep este asemănătoare relației Verb—Caz din construcția Verb^Obdir, Verb ^Su- biect, Verb^Obind, prepoziția, ca și cazul, fiind determinată univoc de verb. Regulile de combinare Verb^Prep sînt, în aceste construcții, reguli sintactice, și nu semantice. (b) Construcțiile în care contextului prepozițional îi revine rolul dezambiguizator. Asta înseamnă că verbul poate satisface două construcții sintactice diferite, dintre care una este prepozițională, iar celor două construcții le corespund sensuri diferite, ca în exemplele : El apucă geamantanul (unde apuca „a prinde, a lua44) / El se apucă de treabă (unde apuca „a începe44) ; Discuția decurge normal (unde decurge „a se desfășura44) / Ceva decurge din... (unde decurge „a rezulta44) ; El prevede faptul că... (unde prevedea „a avea 45 Pentru conceptul de verb „intrinsec reciproc", vezi capitolul al IV-lea, § 4.2. 46 Cf. Florica N i c u 1 e s c u, O modalitate de clasificare sin- tagmatica a verbelor, în SCL, XIV (1963), 1, p. 52—53. 4" Vezi discutarea acestei situații în capitolul al II-lea, § 3.2. — 98 — intuiția celor ce urmeazătc / El prevede ceva cu... (unde prevedea „a înzestra^) ; El simpatizează tineretul (unde simpatiza „a avea sentimente de simpatie față de...u) / El simpatizează cu... (unde simpatiza „a împărtăși o idee, o doctrină^) ; El termină ceva (unde termina „a duce la capăt“) / El termină cu... (unde termina „a rupe relațiile cu...“) ; El uzează pantofii (unde uza „a toci prin folosire îndelungată, a deteriora^) / El uzează de... (unde uza „a face uz de...“) ; El vede (pe cineva 1 (unde vedea „a percepe cu ajutorul vă- (cera J zului“) / El vede de (cineva 1 (unde vedea „a avea grijă“) 48 etc. |cot J Specificul construcțiilor de tip (b) constă în faptul că verbul se definește semantic neechivoc numai în condițiile ocurenței obligatorii a contextului prepozițional. In (b), ambele construcții realizate de verb, cea prepozi- țională și cea neprepozițională, reprezintă construcții de bază, în ceea ce privește construcția prepozițională, relațiile care se stabilesc între Verb și Prep sînt identice cu cele de la (a). (c) Construcțiile în care ocurența contextului prepozi- țional este facultativă, ca în exemplele : El se laudă cu... față de..., El se lingușește pe lingă... pentru..., El se supără pe... pentru..., El scrie cu... etc. Ceea ce deosebește tipul (c) de construcțiile (a) și (b) este posibilitatea verbului de a apărea și în construcții în care lipsește grupul (sau grupurile) prepozițional(e) (construcțiile : El se laudă, El se lingușește, El se supără, El scrie sînt repe- rate). Asta înseamnă că verbul se definește semantic pe baza mărcilor proprii, deci fără încorporarea trăsăturilor semantice de la determinantul sau determinanții prepoziționali. 2.6.2. Testele de distingere de alte poziții (funcții) sintactice apropiate Ceea ce au în comun tipurile (a), (b), (c) și, deci, ceea ce permite cuprinderea în aceeași funcție sintactică este natura 48 Subliniem că, în cele mai multe exemple, la distingerea celor două sensuri concură mai multe trăsături sintactice. Deci, rolul dez- ambiguizator revine nu numai prepoziției, ci și altor trăsături. — 99 — lor necircumstanțială, verificabilă prin imposibili- tatea substituției grupului prepozițional printr-un adverb. Această particularitate distinge grupul prepozițional reprezen- tînd obiectul prepozițional de grupul prepozițional reprezen- tînd circumstanțialul49. Astfel, în construcțiile Noutatea constă în metodă și El locuiește în București sau în construcțiile El se pretează la orice și El merge la facultate, cele două construcții prepoziționale cu în și, respectiv, cu la reprezintă funcții sintactice diferite : un obiect prepozițional, în prima construcție, și un circumstanțial, în a doua. Proba substituției cu adverbul arată imposibilitatea substituției în prima construcție și, dimpotrivă, posibilitatea substituției în a doua (ex. El locuiește aici, El merge acolo). Pe de altă parte, ceea ce au în comun construcțiile (a), (b), (c) este imposibilitatea substituției lor printr-o formă cazuală, neprepozițională, prin dativ sau acuzativ. Găsim aici modalitatea de distingere a obiectului prepozițional de con- strucția prepozițională a obiectului direct sau indirect. Astfel, în construcțiile : El se bizuie pe studenți și El iubește pe studenți, cele două construcții prepoziționale, ambele cu pe, corespund la funcții sintactice diferite : în construcția refle- xivă, grupul prepozițional este nesubstituibil printr-o formă neaccentuată de pronume personal (construcția *El îi se bizuie este nereperată) ; în construcția nereflexivă, dimpotrivă, grupul prepozițional cu pe admite substituția (construcția El îi iubește este corectă). La fel, în construcțiile : El apelează la prieteni și El scrie la prieteni, cele două construcții pre- poziționale, ambele cu la, răspund, în chip diferit, la proba substituției : în El scrie la prieteni, grupul cu la este substi- tuibil cu pronumele (construcția El le scrie este reperată) ; în El apelează la prieteni, aceeași probă nu este acceptată (construcția *El le apelează este nereperată). 2.6.3. Caracterizare relațională Obiectul prepozițional se definește prin : — relații de dominare : a) Obprep > GPred (Obiectul prepozițional este dominat de Grupul predicativ) ; b) Ob- prep < GN'^ Prepx ...X (Obiectul prepozițional domină succe- 49 Pentru circumstanțial, vezi infra, § 2.7. — 100 — siunea GN^Prep ... X, unde X reprezintă cazul „regizat“ de prepoziție, iar x, clasa din care face parte prepoziția, avînd în vedere că prepozițiile aparțin fie clasei care „regizează^ acuzativul, fie clasei care ,,regizează“ genitivul, fie clasei care „regizează^ dativul) ; — relații de vecinătate : [Predicat------------]. a) Ceea ce diferențiază obiectul prepozițional de celelalte funcții din interiorul grupului verbal este relația de domi- nare (b). b) Nici o altă relație de vecinătate, în afara contextului [Predicat-----], nu este obligatorie : există construcții cu obiect prepozițional din care lipsește Subiectul (ex. îmi pasă de tine) ; există construcții cu obiect prepozițional din care lipsește obiectul direct sau cel indirect (ex. El apelează la tine). De aceea, am reținut pentru caracterizarea obiectului prepozițional numai contextul [Predicat---------]. Pentru distingerea unei noi poziții sintactice, repre- zentate prin grupul prepozițional necircumstanțial, care, în același timp, nu este obiect direct sau indirect, vezi : Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 165 (§ 3.2.3.) — p. 174 (§ 3.2.4.) ; Guțu R o m a 1 o, Sintaxa, p. 203—204. 2.7. Circumstanțialul (=Circ) 2.7.1. Distingerea a două poziții (funcții) sintac- tice : Circ^ și Circ^; caracterizare relațională; 2.7.2. Realizările ceZor două circumstanțiale. 2.7.1. Distingerea a două poziții (funcții) sintactice : Circ^ și Circ>); caracterizare relațională în organizarea structurală a propoziției, am distins două funcții Circ (Circ( și Circ2), caracterizate diferit din punct de vedere relațional. Trăsăturile lui CirC| sînt : — relații de dominare : a) Circi > (Circumstan- țialul este dominat direct de P = propoziție) și b) Circi < GAv (Circumstanțialul domină grupul adverbial) ; — relații de vecinătate : [Predicat-]. — 101 — Trăsăturile lui Circ2 sînt : — relații de dominare : a) Circ2 > GPred (Circumstan- țialul este dominat de Grupul predicativ) ; b) Circ2 < GAv (Circumstanțialul domină grupul adverbial) ; — relații de vecinătate : [Predicat-----------]. Ceea ce au în comun cele două circumstanțiale este, pe de o parte, relația de dominare (b), reprezentînd posibilitatea lor comună de a se realiza prin adverb, iar, pe de altă parte, relația de vecinătate cu Predicatul. Ceea ce le deosebește este relația de dominare (a) : Circi este dominat direct de P, iar Circ2 apare sub dominanța lui GPred. Această diferență, care vizează relația lor diferită față de Predicat : foarte strînsă, în cazul lui Circ2, mult mai largă, în cazul lui Circi, este suficientă pentru a susține existența a două poziții sintactice. Circ2 are, față de Predicat, o poziție similară cu a constituenților Subiect, Obdir, Obind, Obprep, Obsec ,în timp ce Cirq are o poziție total diferită. In mod concret, poziția lor diferită față de Predicat se manifestă prin : obligativitatea determinării circum- stanțiale, în cazul lui Circ2, și caracterul facultativ, suprimabil, al acestei determinări, în cazul lui Circi. Prin urmare, includem în Circ2 determinările circumstanțiale din construcții ca : El se comportă bine, Discuția decurge normal, Informația figurează aici, El locuiește aici, El pro- cedează bine, Vinul provine de acolo, El se poartă corect, în care suprimarea circumstanțialului duce la construcții nereperate. De asemenea, includem în Circ2 determinările circumstanțiale din construcții ca : El ajunge acasă, El arată la dreapta, El este în casă, El trage la han, Fereastra răspunde în grădină, unde determinarea circumstanțială are rol „dez- ambiguizator“. în prezența acestei determinări, verbul apare cu un sens diferit față de sensul realizat în alte contexte (compară sensurile verbelor din construcțiile : El arată la dreapta — El arată palid ; El este în casă — El este medic ; El trage la han —El trage scaunul). Dimpotrivă, includem în Circ( toate determinările cir- cumstanțiale facultative, ca în exemplele : El scrie frumos, El citește lecția astăzi, El merge acolo. Obligativitatea lui Circ2, față de caracterul suprimabil al lui Circ! evidențiază aportul diferit al celor doi determinanți — 102 — la realizarea sensului verbului : Circi nu participă semantic la actualizarea sensului verbului, în timp ce Circ2 transferă asupra verbului trăsăturile lui semantice, verbul încorporîn- du-le și actualizînd sensul numai în prezența lor. Orice verb al limbii române admite pe Circi, dar nu orice verb admite pe Circ2. Numai o clasă restrînsă de verbe cere ocurența obligatorie a lui Circ2. In ceea ce privește apariția lui Circi, trebuie subliniat că există construcții în care Circ! este dublu sau chiar triplu ocurent, putînd apărea, în aceeași construcție, un circum- stanțial modal, unul local, unul temporal (ex. Astăzi el citește poezia corect, Mîine poezia o va spune la școală corect). Din punctul de vedere al modului de producere, considerăm că orice structură de bază conține un singur constituent Circi, iar construcțiile cu două și trei circumstanțiale sînt obținute prin coordonare din două sau trei structuri de bază (ex. El citește poezia astăzi și El citește poezia corect)50. Apariția în structura de bază a două circumstanțiale este posibilă numai în condițiile unor circumstanțiale de naturi diferite : un Circt și un Circ2 51. Astfel, în construcțiile : Astăzi discuția decurge normal, Acum el se comportă bine, Anul acesta vinul provine din Moldova, unde apar două circumstanțiale, unul este obligatoriu, iar celălalt, facultativ. Deci, structura acestor construcții de bază este : Predicat^Subiect^Circ^ Circ2. 2.7.2. Realizările celor două circumstanțiale Regula (10) stabilește realizările structural diferite ale celor două circumstanțiale : a) Av (ex. El intră aici, El scrie acum) ; b) Prep^Av (ex. Privesc de aici, Datează de atunci) ; c) Prepx ... X^GN (ex. Intră în cameră, Pleacă la toamnă); d) Prep^Prepx ... X^GN (ex. Vine de la București) ; e) GN (ex. El învață noaptea, El adună spicele mănunchi); 50 o soluție asemănătoare, privind, însă, construcțiile cu două sau mai multe grupuri prepoziționale, este dată în : Vasiliu, G o 1 o- p e n ț i a, Sintaxa, p. 100. 51 Vezi infra, § 3, structurile : (2), (3), (4), (13), (21). — 103 — f) Conj^P (Intră aici toate subordonatele circumstan- țiale, cu excepția celor relative, introduse prin adverb relativ52 ; intră, deci, subordonatele circumstanțiale c o n- j u n cți on al e, introduse prin conjuncție sau locuțiune conjuncțională : El a plecat fiindcă el n-a avut răbdare, El a plecat deși el nu era vinovat etc.). 2.8. Cantitativul (=Cant) 2.8.1. Distingerea a două poziții: Cant^ și Cant*} ; 2.8.2. Distingerea cantitativului de circumstanțial. 2.8.1. Cant^ și Cant? Ca și în cazul circumstanțialului, am distins Cant| și Cant2, pe considerente relaționale, și anume : Canti > (primul cantitativ este dominat de P), Cant2 > GPred (al doilea cantitativ este dominat de GPred). Deci, aceleași ra- țiuni care ne-au condus la deosebirea a două circumstanțiale, ne conduc acum la deosebirea a două cantitative. în con- strucții ca : El atirnă zece kilograme, El cîntărește zece kilo- grame, Caietul costă zece lei, Ședința durează două ore, El măsoară un metru, Carnea trage zece kilograme, Casa valorează patruzeci de mii, determinantul cantitativ este nesuprimabil, ceea ce indică prezența unui Cant2 ; în con- strucții ca : El învață lecția două ore, El aleargă zece kilo- metri, El mănincă puțin apare un Cantj, avînd în vedere că suprimarea determinantului cantitativ este posibilă fără nici un fel de repercusiuni asupra sensului verbului și fără a avea de suferit integritatea enunțului. 2.8.2. Distingerea cantitativului de circumstanțial Ceea ce ne-a determinat, în cazul cantitativului, să vorbim de o poziție sintactică distinctă de circumstanțial este posibilitatea cantitativului de a se realiza prin succesiunea 52 Subordonatele circumstanțiale relative nu sînt construcții „de bază“, ci sînt obținute prin transformări (vezi capitolul al IV-lea, § 10.2.2.). — 104 — Numeral^ (de)^S. Deci, dacă prezintă în comun cu circum- stanțialul realizarea prin : a) Av (ex. Ședința durează puțin. Caietul costă mult); b) Prep x ... X^GN (ex. Ședința durează de dimineață) ; c) GN (ex. Imprudența l-a costat viața), se deosebește, însă, de acesta, prin realizarea Numeral^(de)^S. Succesiunea Numeral^S este aleasă în cazul numeralelor de la unu la nouăsprezece (ex. Caietul costă cinci lei), iar succesiunea Numeral^de^S este aleasă în cazul numeralelor de la douăzeci în sus (ex. Caietul costă douăzeci de lei). 2.9. Atributivul 2.9.1. Caracterizare relațională; 2.9.2. Circum- scrierea construcțiilor conținînd un atributiv „de bază“ ; 2.9.3. Confruntare cu conceptele tradiționale ; 2.9.4. Realizările atributivului. 2.9. 0. Atributivul are în vedere, în linii mari, conceptele tradiționale de nume predicativ și de element predicativ suplimentar. Am preferat denumirea de Atributiv, în locul celor de Nume predicativ53 și de Element predicativ supli- mentai' 5/1 (sau Predicativ suplimentar 55) sau în locul celei de Predicativ CG, avînd în vedere că : 1) este neutră din punctul de vedere al distincției nume predicativ / (element) predicativ suplimentar, ceea ce ne permite s-o utilizăm pentru a de- semna ambele concepte ; 2) sugerează caracteristica acestui determinant din grupul verbal de a fi dependent nu numai față de verb, ci și de un nominal al grupului. Propozițiile în structura cărora apare Atributivul sînt, din punctul de vedere al unei gramatici transformaționale, construcții eterogene. Distingem, pe de o parte, construcțiile în care atributivul apare în structura de bază, iar, pe de altă 53 Nume predicativ, denumirea curentă pentru această situație sintactică, apare în majoritatea lucrărilor de sintaxă ; vezi, de exem- plu, Gram. Acad. II, § 534; Guțu R o m a 1 o, Sintaxa, p. 133—145. 54 Pentru element predicativ suplimentar, cf. Gram Acad II § 682. 55 Predicativ suplimentar este termenul folosit de Guțu Ro- malo, în Sintaxa, p. 146—154. 56 Predicativ este denumirea folosită de Vasiliu, G o 1 o p e n- ț i a, Sintaxa, p. 99 și 130. — 105 — parte, construcțiile în care atributivul rezultă din transfor- mări. Ceea ce interesează, în acest capitol, sînt atributivele „de bază“ 57. 2.9.1. Caracterizare relațională Caracteristicile relaționale ale atributivului sînt : — relații de dominare : a) Atributiv > GPred (Atributi- vul este dominat de Grupul predicativ) ; b) Atributiv < GN^N sau Atributiv < GAj^N (Atributivul domină succesiunea GN^N sau succesiunea GAj^N) ; — relații de vecinătate : fie [Predicat^Subiect------•], fie [Predicat^Obdir--------------------------------------------], fie [Predicat^Obind-]. Ceea ce deosebește atributivul de alți determinanți din grupul verbal, și anume : de subiect, obiectul direct, cel indirect, obiectul prepozițional, este participarea lui la o relație de vecinătate obligatorie nu numai cu predicatul, ci și cu alt nominal al structurii, fie subiect, fie obiect direct, fie obiect indirect, adică participarea la o relație ternară. Sub acest aspect, seamănă cu obiectul secundar, care se ca- racterizează tot printr-o relație ternară. Dar, în timp ce obiectul secundar „cere“ ocurența, în aceeași structură de bază, a predicatului și a obiectului direct58, atributivul ,,cere“, în structura de bază, fie predicatul și subiectul (ex. El este stu- dent), fie predicatul și obiectul direct (ex. Ei mă strigă Popescu), fie predicatul și obiectul indirect (ex. Ei îmi zic Popescu). Diferența dintre atributiv și obiectul secundar se plasează și la alt nivel decît al relațiilor sintactice, la nivel referențial : atributivul și nominalul coocurent (subiect, obiect direct sau indirect) sînt coreferențiale, au, deci, același referent, în timp ce obiectul secundar și obiectul direct sînt distincte sub aspect referențial59. Ca manifestare formală a relației dintre atributiv și nomi- nalul coocurent apare acordul, cu direcția Nominal —> Atributiv. Acordul se realizează obligatoriu în cazul exprimării atributivului prin adjectiv, acordul fiind determinat, în acest 57 Pentru celelalte atributive, cele „transformate", vezi capitolul al IV-lea, § 7. 58 Vezi supra, § 2.4. (c). 59 Vezi și partea destinată relațiilor sintactice în capitolul al f II-lea, § 2.1.2. (b). — 106 — caz, de specificul gramatical al clasei adjectivului : adjectivul repetă morfemele de gen, număr și caz ale nominalului regent. In situația exprimării atributivului prin substantiv, acordul este posibil, dar nu necesar (vezi construcțiile : Țigările în- seamnă autodistrugere, El a intitulat romanul „Flăcările", unde atributivul autodistrugere și nominalul coocurent țigările sau atributivul flăcările și nominalul coocurent romanul, gramatical, nu se ,,acordă“)60. 2.9.2. Circumscrierea construcțiilor conținînd un atributiv „de bază“ Atributivul aparține structurii de bază în următoarele două situații : (a) Cînd verbul nu poate apărea în limba română decît în contexul [------Atributiv], suprimarea atributivului făcînd construcția incompletă, nereperată, ca în exemplele : Ion devine inginer, Ei l-au denumit obiect (secundar), El se eri- jează în cunoscător (construcțiile *Ion devine, *Ei l-au de- numit, *El se erijează sînt nereperate) ; (b) Cînd verbul realizează două construcții diferite, dintre care una se caracterizează prin ocurența atributivului, iar celor două construcții le corespund sensuri diferite. Atributivu- lui îi revine, deci, rolul dezambiguizator, ca în exemplele : El este leneș (unde a fi „a avea o calitate, o trăsătură^) / El este în casă (unde a fi ,,a se afla, a se găsi“) ; El ajunge medic (unde a ajunge ,,a deveni“) / El ajunge acasă (unde a ajunge „a sosi“); El arată palid (unde a arăta „a apărea după chip sau înfăți- șare“) / El arată ceva cuiva (unde a arăta ,,a expune intenționat privirilor^) ; Mă cheamă Ion (unde a chema ,,a se numi“) / El mă cheamă (unde a chema ,,a spune cuiva să se apropie, rostin- du-i numele sau folosind o interjecție, un gest“). In concluzie, avem a face cu atributiv ,,de bază“ în urmă- toarele construcții : El ajunge medic, El s-a ales leneș, El arată palid, Mă cheamă Ion, El s-a dat drept medic, El l-au denumit obiect (secundar), El a devenit medic, El se erijează în cunoscă- tor, El se face medic, El face pe prostul, El este leneș, El iese medic, El a intitulat cartea „Flăcări“, Țigările înseamnă auto- distrugere, El a luat-o ca glumă. Mă numesc Ion, Ne-am prins 60 Cf. capitolul al II-lea, § 3.3.2. — 107 — frați, El a rămas contabil, Ei îmi spun Ion, Ei mă striga Ion, El trece drept învățat, El mă ține de prieten, El se ține mîndru, El a venit primar, Ea îmi vine cumnată, Ei îmi zic Ion. Merită un comentariu special construcțiile : El se erijează în cunoscător și El face pe prostul, care, deși prepoziționale, conțin un atributiv, și nu un obiect prepozițional61. Consti- tuenții cunoscător și prostul funcționează ca atributive, dată fiind participarea lor la o structură ternară, în care fiecare „cere44 atît prezența predicatului, cît și prezența nominalului subiect. Cu nominalul subiect stabilesc o relație coreferențială (vezi și acordul în : El se erijează în cunoscător — Ea se eri- jează în cunoscătoare ; El face pe prostul — Ei fac pe proștii). în aceste construcții, atributivul este ,,de bază44, avînd în vedere că ocurența lui este obligatorie, adică este imposibilă suprimarea lui fără consecințe asupra integrității sintactice și semantice a enunțului. De asemenea, merită un comentariu special construcțiile cu a părea (ex. Ion pare inteligent, Ion pare medic), considerate, în mod curent, construcții cu nume predicativ62 și chiar con- strucții „de bază44 cu nume predicativ 63. Noi nu le-am inclus în lista construcțiilor „de bază44, avînd în vedere relația care se stabilește între construcții ca : Ion pare inteligent și Pare (sau Se pare) că Ion este inteligent, relație de sinonimie. In consecință, am considerat o singură structură de bază cea impersonală : (îmi) pare că... sau (Mi) se pare că..., din care derivă, prin transformare, construcția personală cu Atributiv. Ca atare, construcția cu Atributiv va constitui obiect de analiză în capitolul al IV-lea G4. 2.9.3. Confruntare cu conceptele tradiționale Raportînd atributivul din aceste construcții la conceptele tradiționale, se constată că ceea ce am numit atributiv „de bază44 acoperă atît situații de nume predicativ (ex. El este leneș, Gi Vezi supra, § 2.1.2.3. 62 Cf. Paula Diaconescu, Rolul elementului verbal în com- ponența predicatului nominal, p. 116, în SG, II (1967) ; în Gram. Acad. II, § 688, a părea este considerat „la limita dintre verbele care pot fi construite cu un element predicativ suplimentar și verbele copu- lative". 03 Cf. Guțu R o m a 1 o, Sintaxa, p. 135. 64 Vezi § 7.1. (i). 108 — El devine medic), cît și situații de element predicativ supli- mentar (ex. El s-a ales leneș, Mă cheamă Ion, Ei îmi spun Ion). Trebuie, deci, subliniat că distincția operată de noi între atri- butivul ,,de bază“ și cel obținut prin transformare nu se suprapune perfect distincției tradiționale nume predicativ / ele- ment predicativ suplimentar. De asemenea, trebuie subliniat că, în interiorul construcțiilor de bază, o distincție similară aceleia de nume predicativ, element predicativ suplimentar apare nu la nivelul regulilor de structură, ci la nivelul regulilor dc subcategorizareG5. Pentru nivelul regulilor de structură, distincția în discuție este nerelevantă, ceea ce ne-a determinat să vorbim de existența unei singure funcții sintactice : Atributivul. 2.9.4. Realizările atributivului. Regula (9) stabilește realizările structural diferite ale atri- butivului, și anume : (a) GN^N (ex. Ion este student, Ion este el însuși) ; (b) GAj^N (ex. El este inteligent) ; (c) Prepx ...X^GN (ex. Casa este de cărămidă) ; (d) GAv (ex. Casa este așa, El este asemenea lui..., El este altfel decît. .); Observații: — Nu toate verbele care satisfac contextul [----Atributiv] realizează toate cele patru posibilități de expri- mare a atributivului. Diferența de la un verb la altul constituie baza obiectivă a realizării unei subcategorizări în interiorul mulțimii de verbe care apar în contextul [------Atributiv] GG. — Atributivul exprimat prin propoziție, fie conjuncțională, fie relativă, precum și atributivul exprimat prin infinitiv nu apar în structurile de bază, ci numai în construcțiile transfor- mate. Este motivul pentru care nu sînt discutate în acest capitolG7. 65 La nivelul regulilor de subcategorizare noncontextuală, se dis- ting, pe de o parte, verbul a fi, caracterizat semantic prin [-|- Copulă], iar, pe de altă parte, celelalte verbe care satisfac contextul [----Atributiv], caracterizate prin [—Copulă]. Vezi Pană Dinde- legan. Sintaxa, p. 149—150 (§ 6.2.). 66 Vezi subcategorizarea operată de Pană Dindelegan în Sintaxa, p. 151. 6" Pentru examinarea lor, cf. capitolul al IV-lea, § 10.1.3. — 109 — Pentru analiza Atributivului, așa cum este conceput aici, să se consulte și Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 133—154. 2.10. Pasivul, Impersonalul, Reflexivul (= Refl) Dintre constituenții grupului verbal, o situație aparte au Pasivul, Impersonalul, Reflexivul, care sînt constituenți de altă natură decît cei discutați pînă acum. Rolul lor, în structurile de bază, este să anunțe o transformare cu caracter obligatoriu (transformarea pasivă, cea impersonală sau cea reflexivă) și să specifice conținutul semantic al transformării. Pasivul, Imper- sonalul și Reflexivul sînt categorii semantico-gramaticale, a căror ocurență, în structura de bază, este legată nemijlocit de prezența altor constituenți ai grupului. Nu este posibilă exis- tența unor structuri de bază alcătuite exclusiv din Pasiv, Impersonal sau Refl. De asemenea, nu este posibilă existența unor structuri binare : Predicat^Pasiv, Predicat'"'Impersonal, Predicat^Refl. Trăsătura lor comună constă în coocurența obligatorie nu numai cu Predicatul, ci și cu al t, iar, în cazul Reflexivului, și cu al ți doi determinanți verbali. Deducem de aici că Pasivul și Impersonalul apar în structuri obligatoriu ternare, iar Refl, într-o structură obligatoriu cvadri- partită. Ocurența Pasivului este legată de structura Pre- dicat^Obdir ^Pasiv, a Impersonalului, de structura Pre- dicat^ Subiect Impersonal, iar a Reflexivului, fie de structura Predicat^Subiect^Obdir^Refl, fie de structura Predicat^Su- biect^Obind^Refl. Aceste structuri sînt punctul de plecare al transformărilor pasivă, impersonală și reflexivă. 3. Inventarul structurilor de bază formulat în termenii funcțiilor. 3.1. Enumerarea structurilor; 3.2. Observații asupra caracteristicilor de ansamblu ; o clasificare a structurilor; 3.3. Comparație cu inventarele stabilite anterior. 3.1. Structurile de bază ale grupului verbal sînt : (1) Predicat^Obind^Obprep^ (Circj) ex. Acum îmi pasă de tine — 110 — (2) Predicat^Obind Circ2^ (CircJ ex. Mi-e bine astăzi; îmi merge bine în București (3) Predicat^Obind^Cii^CObprep^Cirq) ex. Acum îmi pare bine de situație (4) Predicat ^Circ2^ Obprep^ (CircL) ex. Acum este bine de tine; Este vai de tine 68 (5) Predicat ^Subiect (Impersonal) ^(Cirq) ex. Copilul aleargă în grădină; Se aleargă în grădină 69 (6) Predicat SubiectObind (Impersonal) (Refl) (Circj) ex. Astăzi copilul mi-a surîs; îmi trebuie cărți; Casa îmi aparține; Cînd mi se surîde70...; îmi aparțin mie însămi71 (7) Predicat^Subiect^Obind^Obprep^(Impersonal)^ (Circ^ ex. Acum vă vorbesc despre Unire ; Cînd mi se vorbește despre Unire 12... (8) Predicat^Subiect^Obprep^^mpersonalJ^^irct) ex. Anul acesta el optează pentru o nouă soluție; Cînd se optează pentru o nouă soluție 73... (9) Predicat^Subiect^Atributiv^^irc!) ex. în Moldova, barabule înseamnă cartofi I---------------1 (10) Predicat^Subiect^Obind^ Atributiv^(Circi) ex. Acum el îmi este prieten ; El îmi rămîne totdeauna credincios l--------1 (11) Predicat^Subiect^ObindAtributiv^(Circ'x)^(Imper- sonal) ex. Aici toți îmi spun Popescu; Toți îmi zic Popescu; Aici mi se spune Popescu; Aici mi se zice Popescu 74 68 Nu interpretăm constituentul bine din construcțiile : Mi-e bine (structura (2)) și E bine de tine (structura (4)) ca nume predicativ (în terminologia noastră, atributiv), avînd în vedere că nu satisface carac- teristicile relaționale ale atributivului, și anume : nu participă la o structura ternară în care să stabilească o relație coreferențială cu alt nominal. 69 Construcția reflexivă este „de suprafață", fiind obținută dintr-o transformare impersonală. „în adîncime" îi corespunde o structură conținînd simbolul Impersonal. 70 Aceeași observație din nota 69. îi Construcția reflexivă este „de suprafață". îi corespunde „în adîncime" o structură conținînd simbolul Refl. 72-74 Vezi nota 69. — 111 — ;--------1 (12) Predicat^Subiect^Obdir^Atributiv^ (Pasiv) ^(Circj) ex. Toți mă numesc Ion; In articol, ei l-au denumit obiect secundar; In articol, a fost denumit obiect secundar 75 (13) Predicat^Subiect^Circ2^(CircL) ex. Astăzi discuția decurge normal (14) Predicat^Subiect^Canto^ (Circi) ex. Astăzi copilul cîntărește zece kilograme (15) Predicat^Subiect^Obdir^PashO^Refl)^(Circ^ ex. Astăzi mă îmbracă mama; Astăzi sînt îmbrăcată de mama™ ; Astăzi mă îmbrac singură11 1-------i (16) Predicatr>Subiectz^ObdirO0bindr>t(Refl) (Pasiv)(Circi) ex. Astăzi mama mi-a cumpărat o carte; Cartea mi-a fost cumpărată astăzi 78 ; Astăzi mi-am cumpărat o carte 79 I-------------Ș (17) Predicat^Subiect^Obdir^Obind^RefO^Pasiv)^ (Circt) ex. El a consacrat viața studiului; M-am consacrat stu- diului 80 ; Viața lui a fost consacrată studiului81 l--------------1 (18) Predicat^Subiect^Obdir^Obind ^Obprep^(Refl)^(Pa- siv) (Circi) ex. Astăzi el mi-a spus ceva despre tine ; Astăzi mi s-a spus ceva despre tine 82 ; îmi spun mie însămi ceva despre,.?3 (19) Predicat^Subiect^Obdir^Obsec^Pasiv^^Ren)^ (CircQ ex. Astăzi el mă învață o poezie; Astăzi el mă caracteri- zează că sînt capabil; Astăzi sînt învățată o poezie 84 ; Astăzi mă caracterizez că..?5 75 Construcția cu a ți este „de suprafață". în structura de bază îi corespunde o construcție conținînd simbolul Pasiv. 76, 78. 81, 82, 84, 86, 88 — aceeași observație din nota 75. 77, 79, 80, 83, 85, 87 — aceeași observație din nota 71. — 112 — (20) Predicat ^Subiect ^Obdir^Obprep^Pasiv^fRefl^^CirCj) ex. El mă apără de hoți; Sînt apărată de hoți86; Mă apăr de hoți 87 (21) Predicat^Subiect^Obdir^ Circ2 (Pasiv)(Cirq) ex. Astăzi ei au orientat tabăra spre sud; Tabăra a fost orientată spre sud 88 (22) Predicat^Subiect^Obdir^ Cant2 (Pasiv) ^(Circj) ex. Caietul mă costă zece lei ; Ei m-au impus cu două sute de lei; Am fost impusă cu două sute de lei89 Observații: a) Semnul folosit în cazul structurilor cu Atributiv și Reflexiv, a căror caracteristică este posibilitatea coocurenței cu constituenți de naturi diferite (Subiect sau Obdir sau Obind, în cazul Atributivului, și Obdir sau Obind, în cazul Reflexivului), are scopul să indice care anume este constituentul coocurent. De exemplu, în structurile (16) și (17) constituentul Refl poate fi coocurent cu Obdir sau Obind, semnul |~]notînd că este coocurent cu Obind, în structura (16), și cu Obdir, în (17). De asemenea, în structurile (10) și (11) Atributivul poate fi coocurent cu Subiectul sau cu Obind ; semnul notează co- ocurența cu Subiectul, în structura (10), și cu Obind, în (11). b) Constituentul Circi a fost inclus între paranteze rotunde în toate structurile de bază, pentru a indica prezenței lui facul- tativă în oricare dintre acestea. c) Așa cum am arătat în analiza anterioară90, în aceeași construcție pot apărea doi sau trei constituenți funcționînd ca circumstanțiale (ex. Mîine, la școală, el va transmite informa- țiile deformat) ; asemenea construcții le-am interpretat ca fiind rezultate dintr-o transformare de coordonare a circumstanțiale- lor, fiecare structură de bază conținînd un singur Circp Este motivul pentru care, în lista dată, în oricare structură de bază, Circi este ocurent o singură dată. Cînd într-o structură de bază apar două circumstanțiale (vezi structurile (2), (3), (4), (13), (21)), avem a face cu circumstanțiale cu statut diferit : un Circi și un Circ2. d) Observații similare se pot face în legătură cu consti- tuentul Obprep. Sînt posibile, și în cazul acestuia, construcții 89 Vezi nota 75. 90 Vezi supra, § 2.7.1. 8 — Sintaxa — 113 — cu două obiecte prepoziționale (ex. El se laudă cu... față de...} El se lingușește pe lingă... pentru...)91. Ca și construcțiile cu două circumstanțiale, și pe acestea le interpretăm ca fiind rezultate tot dintr-o transformare de coordonare a două sau mai multe obiecte prepoziționale, fiecare structură de bază avînd un singur constituent Obprep92. Așa se explică faptul că, în structurile de bază conținînd constituentul Obprep, acesta apare o singură dată. e) Includerea constituenților Pasiv, Impersonal, Refl între paranteze rotunde indică faptul că fiecare structură în care aceștia apar reprezintă, de fapt, două structuri distincte : una conținînd Pasivul sau Impersonalul sau Refl, iar alta, fără acești constituenți. De exemplu, în cazul structurii (5), avem, de fapt, două structuri de bază distincte : (5a) Predicat^Su- biect și (5b) Predicat^Subiect^Impersonal. Asta înseamnă că, în ansamblu, numărul structurilor de bază este mai mare decît cel indicat în listă. f) Există, în lista dată, situații în care găsim, în aceeași structură de bază, simbolurile Pasiv si Refl (vezi structurile (15), (16), (17), (18), (19), (20)) sau Impersonal și Refl (vezi (6)). Alegerea lor, în același context, este posibilă succesiv, și nu simultan. Asta înseamnă că o dată ales Pasivul, este imposibilă alegerea, în aceeași expansiune, a simbolului Refl și invers ; de asemenea, o dată ales Impersonalul, este impo- sibilă alegerea, în aceeași expansiune, a simbolului Refl și invers. Astfel, în cazul structurii (15), avem, de fapt, trei expansiuni posibile : (15a) Predicat^Subiect^Obdir ; (15b) PredicatSubiect^Obdir^Pasiv ; (15c) Predicat^Subiect^ Obdir^Refl. Este imposibilă, însă, structura : Predicat^Su- biect^Obdir^Pasiv^Refl. 3.2. Observații asupra caracteristicilor de ansamblu; o clasificare a structurilor O examinare a inventarului structurilor verbale de bază scoate în evidență următoarele aspecte : — Nu înregistrăm structuri monomembre. Structurile verbale sînt minimum bimembre (vezi (5)) și maximum cu 91 Vezi supra, § 2.6.1. (c). 92 Pentru aceeași interpretare, cf. Vasiliu, G o 1 o p e n ț i a, Sintaxa, p. 100. — 114 — șapte constituenți (vezi (18)) 93. în aceste calcule au intrat și constituenții cu statut special : Pasivul, Impersonalul, Reflexi- vul. Dacă, însă, avem în vedere exclusiv funcțiile sintactice constituente, constatăm că structurile verbale au minimum doi termeni (vezi (5)) și maximum șase termeni (vezi (18)). — Singurul constituent ocurent în oricare dintre aceste structuri este Predicatul. — Primele patru structuri sînt impersonale ; termenul impersonal vizează aici o particularitate sintactică, constînd în absența subiectului din structura de bază. Toate aceste structuri impersonale sînt și intranzitive, necuprinzînd consti- tuentul Obdir. Toate aceste structuri sînt ample, conținînd obligatoriu, în afară de Predicat, și alți constituenți, dintre care nu pot să lipsească fie constituentul Obind, fie Obprep. In aceste structuri impersonale, în care referirea la persoană nu se realizează prin Subiect, Obind și Obprep sînt consti- tuenții care asigură raportarea la persoană 94. — Structurile de la (5) la (11), precum și (13), (14) au în comun absența constituentului Obdir ; sînt, deci, structuri intranzitive. Dintre acestea, (9), (10) și (11) au în comun ocurența constituentului Atributiv, iar (6), (7), (10), (11) au în comun ocurența constituentului Obind. — Structurile (12) și de la (15) la (22) se caracterizează prin ocurența constituentului Obdir ; sînt, deci, structuri tranzitive. Dintre acestea, (12) este o structură tranzitivă cu atributiv, iar (19), o structură tranzitivă cu obiect secundar. 3.3. Comparație cu inventarele stabilite anterior Inventare similare de structuri verbale găsim în articolul Valeriei Guțu Romalo, In problema clasificării verbelor. în- cercare de clasificare sintagmatică, în SCL, XIV (1963), 1, p. 34—36, și la Vasiliu, Golopenția, Sintaxa, p. 99—100. în ambele lucrări, inventarul este formulat în termeni „catego- riali“, și nu funcționali95. Structura (18) numără opt termeni, dar amintim aici că Pasivul și Reflexivul se aleg succesiv, și nu simultan (vezi observația de la (f)) și, deci, nu pot fi coocurente. 94 în (1), (2), (3), referirea la persoană se realizează prin Obind, iar în (4), prin Obprep. 95 Pentru distincția „categorial" / funcțional, vezi Introducere, § 7.2. — 115 — în afara aspectului tehnic de notare a structurilor, deose- birile care apar față de lista Valeriei Guțu Romalo se explică prin : a) V. Guțu Romalo realizează analiza la nivelul struc- turilor de suprafață. Ca atare, înregistrează structuri inexis- tente în lista noastră, deoarece le-am interpretat ca fiind „de suprafață44 (vezi structurile impersonale (1) (ex. Plouă), (3) (ex. Mă plouă), (8) (ex. îl cheamă Ion), (9) (ex. îi spune Ion), care, în analiza noastră, apar ca avînd subiect „de adîncime44 ; vezi construcțiile (12) (ex. Noi îl vom alege deputat) și (15) (ex. Ei ni l-au trimis președinte), care, în analiza noastră, sînt rezultate din transformări și, deci, presupun o altă structură de bază) ; b) V. Guțu Romalo analizează numai combinațiile Verb^Nominal, eliminînd din discuție determi- nanți i prepoziționali și adverbiali. Ca atare, nu înregistrează circumstanțialul, cantitativul și obiectul prepozițional ; c) V. Guțu Romalo nu și-a propus să urmărească participarea la aceste structuri a simbolurilor Pasiv, Impersonal, Reflexiv ; d) Autoarea pierde din vedere structurile cu obiect secundar. Apropiată, ca mod de analiză care stă la baza alcătuirii inventarului, este lista stabilită de Vasiliu, Golopenția, în Sintaxa, unde, ca și în acest curs, analiza se realizează din perspectiva gramaticii transformaționale clasice și, deci, la nivelul structurilor de adîncime. în linii generale, deosebirile constau în faptul că autorii înregistrează, în abstract, toate expansiunile deductibile din regula de rescriere a lui GV, neurmărind care expansiuni sînt posibile în limba română, și care nu. De exemplu, este nerealizabilă expansiunea VII (= V^Predicativ), avînd în vedere caracteristica Predicati- vului de a apărea în structuri ternare. Sînt, de asemenea, nerealizabile expansiunile XIX (= V^Predicativ^Md), XX (= V^Predicativ^GPrep), XXI (= V^Predicativ^Md^G Prep), dată fiind coocurența obligatorie, în limba română, a Predicativului fie cu Subiectul, fie cu Obdir, fie cu Obind. Este nerealizabilă expansiunea VIII (= V^pe^GN^pe^GN), avînd în vedere, pe de o parte, imposibilitatea repetării aceleiași poziții sintactice, iar, pe de altă parte, o particula- ritate a limbii române, în care toate structurile de bază cu obiect direct (reprezentat prin pe'^GN) au și Subiect. — 116 — CAPITOLUL AL IV-LEA CONSTRUCȚII REZULTATE DIN TRANSFORMARE 1. FACTITIVUL; 2. PASIVUL; 3. REFLEXI- VUL; 4. RECIPROCUL; 5. CONSTITUENȚII NE- DEFINIȚI; 6. IMPERSONALUL; 7. ATRIBUTI- VUL „TRANSFORM AT“ ; 8. CONSTRUCȚII NOMI- NALIZATE ; 9. FORME VERBALE NEPERSO- NALE ; 10. PROPOZIȚII SUBORDONATE. 1. Factitivul 1.1. Tipuri de construcții cauzative în limba română; 1.2. Transformarea cauzativă (= cauzativi- zarea); 1.3. Opozițiile cauzativ / noncauzativ și pro- gresiv 'static; 1.4. Productivitatea construcțiilor cauzative ; 1.5. Limitele modelului lui N. Chomsky ; Bibliografie. 1 .0. Verbele și construcțiile factitive își găsesc explicația în orientările transformaționale post-chomskyene (McCawley, Lakoff, Postai, Lyons), care iau în considerație nivelul p r e- lexical (așa-numitele transformări ,,prelexicale“) 1 și struc- tura eazuală (semantică) a construcțiilor verbale2. O amplă teorie a factitivului apare la John Lyons 3, care împarte verbele tranzitive în două clase : a) verbe tranzitive 1 Vezi Introducere, § 5. 2 Idem, § 4. 3 Cf. Linguistique generale. Introduction ă la linguistique theo- rique, Paris, Larousse, 1970, § 8.2.—8.3., p. 268—297. — 117 — de bază, fundamentale (ex. citi, lucra, minca, scrie) și b) verbe cauzative (= factitive), obținute printr-o operație de „cauza- tivizare“, cauzativizarea fiind o transformare prelexicală4. în funcție de rezultatul cauzativizării, Lyons distinge patru tipuri de verbe și construcții cauzative (= factitive), și anume : 1) cauzativele „ergative“ ; 2) cauzativele „morfolo- gice^ ; 3) cauzativele „lexicale^ ; 4) cauzativele „perifrasticei 1.1. Tipuri de construcții cauzative în limba română Cele patru tipuri de construcții cauzative stabilite de John Lyons sînt prezente și în limba română, și anume : (a) Cauzativele „ergative^, obținute printr-o transformare de tipul : Frigul ^F ACE ^piatra crapă =) Frigul crapă pia- tra; Vîntul^FACF^steagul flutură =) Vîntul flutură stea- gul ; Mama^F ACE^ copilul adoarme =) Mama adoarme copilul. Tipul (a) se caracterizează prin prezența unui verb cu formă neschimbată în construcția de bază intranzitivă și în construcția tranzitivă transformată, ceea ce se numește ergativitate. Trăsătura ergativității se manifestă prin schimbarea poziției sintactice între constituenții subiect și obiect direct (subiectul devine obiect direct sau invers), fără nici o modificare în forma verbului5. (b) Cauzativele „morfologice", obținute printr-o transfor- mare de felul : NecazurileC^FAC^el este bătrîn =) Necazu- rile îl îmbătrînesc; Medicamentele^FAC^el este sănătos =) =) Medicamentele îl însănătoșesc; lon^FACF^noi sîntem activi =) Ion ne activizează^. Ceea ce caracterizează tipul (b) este existența unei relații morfologice (afixale) între adjec- tivul sau substantivul construcției de bază și verbul tranzitiv transformat, și anume : 1. Raj (sau Rsb) + SufVb, unde Raj semnifică radicalul unui adjectiv, Rsb, radicalul unui substantiv, iar SufVb, un sufix din flexiunea verbului. SufVb se poate realiza fie ca sufix al verbelor în -i (ex. acru — acri, adine — adînci, 4 Pentru caracteristicile acestei transformări, vezi infra, § 1.2. 5 Cf. John Lyons, lucr. cit., § 8.2. « Vezi infra, tipul (d"), unde apare o construcție sinonimă cu (b). — 118 — albastru — albaștri, aspru — aspri, cuminte — cuminți, curat — curăți, domestic — domestici, domol — domoli, fra- ged — frăgezi, gîrbov — gîrbovi etc.), fie ca sufix al verbe- lor în -a (ex. calm — calma, complet — completa, curb — curba, definitiv — definitiva, deștept — deștepta, dublu — dubla, egal — egala, ghebos — gheboșa, îngust — îngusta), fie ca sufix al verbelor în -î (ex. amar — amari, chior — chiori) ; 2. Raj (sau R sb) + -iza (ex. activ — activiza, actual — actualiza, banal — banaliza, concret — concretiza, cristal — cristaliza, democrat — democratiza, familiar — familiariza, fertil — fertiliza) ; 3. Raj + -ifica (ex. amplu — amplifica, clar — clarifica, divers — diversifica, intens — intensifica, simplu — simpli- fica, solid — solidifica) ; 4. a- + Raj + Sufvb ; Sufvb se poate realiza fie ca sufix al verbelor în -ci (ex. grav — agrava, profund — aprofunda), fie ca sufix al verbelor în -i (ex. mut — amuți, surd — asurzi) ; 5. îm-(în~) + Raj (sau R$b) + SufVb ; Sufvb se poate re- aliza ca sufix al verbelor în -a (ex. bun — îmbuna, pestriț — împestrița, proaspăt — împrospăta, puțin — împuțina, drept — îndrepta, fierbinte — înfierbînta, gras — îngrășa, gros — în- groșa) sau ca sufix al verbelor în -i (ex. bătrîn — îmbătrîni, blînd — îmblînzi, bogat — îmbogăți, bolnav — îmbolnăvi, aspru — înăspri, cald — încălzi, cărunt — încărunți, creț — încreți, des — îndesi). La aceste relații afixale trebuie adăugat un inventar de modificări ale radicalului (ca, de exemplu : a/ă : albastru — albăstri, e/ă : rece — răci, o/u : ușor — ușura, oa/o : proaspăt— împrospăta, modificări vocalice determinate de schimbarea accentului, sau t/ț : cuminte — cuminți, d/z : fraged — frăgezi, d/j : rotund — rotunji, z/j : dîrz— îndîrji, s/ș : ghebos — ghe- boșa, c/c: sărac — sărăci, g/g : lung — lungi, modificări con- sonantice comune cu cele din flexiunea adjectivului). (c) Cauzativele „lexicale^, obținute printr-o transformare de felul : Ion ACE ^Gheorghe moare =) Ion omoară pe Gheorghe. în (c), între verbul intranzitiv de bază și verbul tranzitiv transformat există o relație lexicală : muri — omorî. — 119 — (d) Cauzativele „perifrastice6*, în cazul cărora nu se pro- duce înglobarea (încorporarea) în structura semantică a ver- bului intranzitiv a morfemului cauzativ FACE, acesta păstrîn- du-se în construcția transformată. Deosebim, în interiorul clasei (d), două situații : (dz) Vîntul^F ACE^ pălăria cade ; Teama^EACE^copilul tremură ; Antinevralgicele^^AC^durerea trece. în (d') con- statăm absența verbelor tranzitive corespunzătoare (construc- țiile *Vîntul cade pălăria, ^Teama tremură copilul, ★Antine- vralgicele trec durerea sînt nereperate). (d") Necazurile îl fac bătrîn, Medicamentele îl fac sănă- tos, El ne face activi. Comun cu (d') este caracterul „peri- frastic“ al construcției cauzative, manifestat prin prezența în structura de suprafață a morfemului cauzativ FACE. Ceea ce deosebește acest tip de (dz) este structura propoziției a doua : Copulativ^Subiect^Atributiv. Caracterul asemantic al copulativului permite suprimarea lui fără pierdere de informație semantică, suprimare urmată de repoziționarea subiectului, și anume : Necazurile^EAC^el este bătrîn =) =) Necazurile^EAC^ el bătrîn =) Necazurile îl fac bătrîn)1. Construcțiile din (dzz) și (b) sînt sinonime (vezi Neca- zurile îl fac bătrîn = Necazurile îl îmbătrînesc), fiind obținute din aceeași construcție de bază, prin variante diferite ale transformării cauzative. 1.2. Transformarea cauzativă (= cauzativizarea) în transformarea cauzativă, construcția de bază este intranzitivă și nonagentivă, adică o construcție fără obiect direct, în care nominalul subiect nu este „agent“ (= autor al acțiunii) ; ex. piatra crapă (unde subiectul este „pacientiC), el este activ, el este bătrîn (unde pe poziția subiectului apare un „experimentator^) 8. Transformarea constă în inserția, în construcția de bază intranzitivă, a morfemului cauzativ FACE și a „agentului^ 7 Acest tip de transformare duce la obținerea unui atributiv „de suprafață", care va fi discutat, în mod special, în § 7. 8 Categoriile „agent", „pacient", „experimentator" aparțin teoriei semantice fillmoriene (vezi Introducere, § 4). — 120 — sau „cauzalului^ implicat de acest morfem 9 (ex. jon^FACE^ ^el este activ, unde apare „agentul^, Necazurile^F AC el este bătrîn, unde apare „cauzalul^), iar pentru tipurile (a), (b), (c), inserția morfemului cauzativ este urmată de înglo- barea lui în structura semantică a verbului intranzitiv de bază, ceea ce are ca urmare apariția unui nou verb (ex. activiza, îmbătrîni). Din punct de vedere sintactic, cauzativi- zarea determină apariția, în poziția de subiect, a „agentului^ (ex. Ion ne activizează, Ion clarifică lucrurile, Părinții l-au cumințit, Părinții l-au domolit) sau a „cauzalului^ (ex. Neca- zurile îl îmbătrînesc, Căldura vestejește florile, Boala l-a debilitat, Neglijența l-a îmbolnăvit), iar, în poziția obiectului direct, a subiectului „nonagentiv“ din construcția intranzitivă de bază (ex. Frigul crapă piatra, Necazurile îl îmbătrînesc). în esență, cauzativizarea înseamnă derivarea verbelor tranzitive cauzative (= factitive) din verbe intranzitive „non- agentiveu. 1.3. Opozițiile cauzativ / noncauzativ (= factitiv/ nonfactitiv) și progresiv / static (= eventiv / noneventiv) Opoziția sintactică intranzitiv (structură de bază) / tran- zitiv (structură transformată) se asociază cu două opoziții semantice : a) opoziția nonfactitiv factitiv (sau, în alți termeni, noncauzativ / cauzativ), explicabilă prin inserția (încorporarea) în structura semantică a verbului intranzitiv de bază a mor- femului cauzativ FACE ; b) opoziția static ' progresiv (sau, în alți termeni, noneventiv eventiv), explicabilă tot prin încor- porarea lui FACE, care prezintă trăsătura semantică [ + Pro- gresiv] (=[+ Eventiv]). Deducem de aici că trăsăturile seman- tice [+ Factitiv] și [+ Progresiv] sînt coocurente. 9 „Agentul" și „Cauzalul" sînt două categorii semantice distincte, deosebindu-se, pe de o parte, la nivelul restricțiilor selecționale : [4- Animat], pentru „Agent", [— Animat], pentru „Cauzal", iar, pe de altă parte, prin implicațiile lor sintactice (vezi, de exemplu, modul diferit de legare față de verb în construcțiile pasive . „Agentul" este legat obligatoriu prin de, în variație liberă cu de către (ex. Cartea se citește de (către) elevi), în timp ce „Cauzalul" se leagă de verb prin alte prepoziții (ex Florile se vestejesc la căldură)). — 121 — Comparînd construcțiile intranzitive de bază : Piatra crapă, El este activ, El este bătrîn, Gheorghe moare cu con- strucțiile tranzitive transformate : Vîntul crapă piatra, Ion îl activizează, Necazurile îl îmbătrînesc, Ion omoară pe Gheorghe, se constată că, din punct de vedere semantic, verbele tran- zitive transformate (crăpa, activiza, îmbătrîni, omorî) sînt decompozabile în : intranzitivul ,,crăpac^[ + Factitiv]x^[ + Pro- gresiv] ; adjectivul „activ“^[ + Factitiv]r\ + Progresiv] ; ad- jectivul „bătrîn“^[+ Factitiv]^[ + Progresiv] ; verbul „mu- ri“^[ + Factitiv]<^[+ Progresiv]. 1.4. Productivitatea construcțiilor cauzative Comparînd cele patru tipuri de cauzative sub aspectul productivității lor în limba română, se constată că cel mai productiv este, fără îndoială, tipul (b), deci tipul cauzativelor „morfologice^. Productivitatea procedeului se manifestă în faptul că la un procedeu de derivare vechi (cu profixele în- 10, a- 11 sau numai prin alipirea unui sufix flexionar verbal) se adaugă mijloace recente (neologice) de derivare (vezi sufixele -iza, -ifica 12 sau prefixul neologic a- din agrava, aprofunda 13). In limba actuală, și în special în aspectul ei științific, cel publicistic sau în limbajul criticii literare, formațiile cauza- tive de tip (b) abundă. Pentru exemplificare, cităm cîteva formații recente în -iza, neînregistrate în dicționare (unele creații au caracter spontan, ad-hoc) : acutiza, angeliza, astra- liza, compatibiliza, conceptualiza, conflictualiza, conștientiza, cosmiciza, deliriciza, dezideologiza, desacraliza, dialecticiza, diamantiza, esențializa, excepționaliza, literaturiza, logiciza, melancoliza, neantiza, optimiza, poematiza, reamatoriza, ritua- liza, semiotiza, substanțializa, tradiționaliza, verticaliza și cîteva formații recente neafixale : cărămizi „a face cărămiziu“, chintesenția, idioți (cu sens ironic), oculta, individua, revi- gora. 10 Cf. Flora Ș u t e u , Prefixul în- / in-, p. 50—51, în SMFC, II. u Cf. Fin u ța Asan, Prefixul a- < lat. ad-, p. 11, 15, în SMFC, II. 12 Cf. Laur a Vasiliu, Sufixele verbale românești noi, în SMFC, III, p. 99 și urm. 13 Cf. Fin u ța Asan, lucr. cit. — 122 — Spre deosebire de tipul (b), tipul (a), al formațiilor cau- zative „ergative“, este puțin reprezentat în limba română Ergativitatea este mai puțin frecventă în română decît în alte limbi (engleză și chiar franceză) 14. Tipurile (d') și (d") sînt posibile și frecvente în toate aspectele limbii române (limbă veche, limbă actuală, limbă populară, limbă literară) : ex. (d') : El mă face să rid, El mă face să renunț ; ex. (d") : El mă face activ, El mă face sănătos. Dar, în timp ce în franceză, cauzativizarea prin faire se pla- sează la nivel gramatical, faire avînd statut de verb auxiliar 15, în română, același tip de cauzativizare se realizează la nivel lexical. 1.5. Limitele modelului lui N. Chomsky In limitele modelului transformațional clasic, cel ales de noi pentru descrierea din acest curs 1G, întreaga analiză se desfășoară la nivel sintactic, și nu c a z u a 1 (semantic) și la nivel lexical, și nu p r e 1 e x i c a 1. Prin urmare, din punctul de vedere al acestei descrieri, toate verbele tranzitive, indiferent de istoria lor derivativă prelexicală, deci indiferent de faptul că se obțin sau nu prin inserția (încorporarea) în structura lor semantică a morfemului cauzativ FACE, sînt verbe de bază, fiind introduse prin reguli lexicale în șirurile preterminale 17. De exemplu, în șirul preterminal : V^MP^ ^Nominal^N^Nominal^Ac, se pot introduce atît verbe tranzitive ca : mînca, citi, lucra, cît și verbe tranzitive ca : omorî, crăpa, activiza, îmbătrîni, fiind nerelevant faptul că ultimele, spre deosebire de primele, sînt rezultatul unei transformări prelexicale cauzative. De asemenea, din punctul de vedere al acestei descrieri, este nesemnificativ faptul că unele verbe tranzitive sînt „agen- tive“, iar altele (ca debilita: Boala l-a debilitat, frăgezi: Căldura frăgezește aluatul, îmbătrîni: Grijile l-au îmbătrînit, îmbujora: Emoția l-a îmbujorat) sînt „nonagentive“. Analiza factitivului este, așa cum a semnalat școala semanticistă post-chomskyană, nerezolvabilă în termenii ana- 14 Vezi, în acest sens, observațiile din secțiunea următoare (§ 2.5.), 15 Cf. C r i s t e a, Grammaire structurale, § 4.5.4.3. 16 Vezi Introducere, § 7.1. 17 Pentru conceptul de șir preterminal, vezi Introducere, § 5. — 123 — lizei transformaționale clasice. Concesia pe care am făcut-o noi discutînd factitivul se explică prin dorința de a sugera unele limite ale modelului transformațional strict sintactic și prin nevoia de a justifica unele aspecte din analiza pasivului. BIBLIOGRAFIE Pentru analiza factitivului românesc, să se consulte și: Rita Chirie u ț ă - Mar i n o vi ci, Sensul factitiv- cauzativ al verbelor românești, în CL, IX (1964), 1, p. 53 și urm. ; I va n E v s e e v, Semantica verbului, Ed. Facla, 1974, p. 94—114; Emeric Papp, Marina Rădu- 1 e s c u, Verbe și construcții cu sens factitiv-cauzativ în limba română, în LR, XXIV (1975), 2, p. 101 și urm. 2. Pasivul 2.1. Concepția curentă asupra pasivului; 2.2. Definiția pasivului; 2.3. Relația dintre opozițiile activ pasiv și definit 'nedefinit; 2.4. Transformarea pasivă ; 2.5. Variantele pasivului și productivitatea lor ; 2.6. Construcții ambigue ; Bibliografie, 2.1. Concepția curentă asupra pasivului Relația activ — pasiv este o relație sintactică, definită, în mod curent, prin următoarele trei caracteristici : a) obiectul direct al construcției active devine subiect în construcția pasivă ; b) subiectul construcției active devine obiect prepozițional (legat de verb prin de sau de către) în construcția pasivă ; c) verbul își modifică forma din formă activă în formă cu auxiliar (laudă — este lăudat(ă)) sau din formă activă în formă reflexivă cu se (construiește — .se construiește)18. is Cf. Vasiliu, Golopenția, Sintaxa, p. 276. Autorii fae, însă, următoarea observație asupra condiției (b) : „...transpunerea su- biectului în funcție de complement de agent nu este caracteristică..., deoarece prezența agentului — respectiv, a subiectului în structura de adîncime — nu este în vreun fel relevantă". — 124 — S-a arătat 19 că, deși aceste condiții se realizează conco- mitent în numeroase construcții pasive, ele sînt, într-o anu- mită măsură, independente una de alta. Astfel, (a) poate apărea în condițiile nesatisfacerii lui (b) și (c) : este cazul tuturor construcțiilor ergative (ex. Ei încep discuția / Discuția începe, Ei fierb apa / Apa fierbe, Seceta a secat fintinilc / / Fîntînile au secat, Necazurile l-au îmbătrînit / El a îmbă- trînit). De asemenea, (a) și (c) pot apărea independent de (b) : este cazul tuturor construcțiilor pasive (cu auxiliar, dar mai ales cu reflexiv) cu subiectul „de adîncimeu neexprimat, deci al construcțiilor pasive nedefinite (ex. Podul a fost con- struit, Podul s-a construit)20. Pe de altă parte, s-a arătat că (a) se realizează și în con- dițiile selecției altor mărci reflexive în afară de se, deci în condițiile selecției lui mă, te, ne, vă 21 (ex. Gindul plecării mă neliniștește / Mă neliniștesc la gindul plecării, Fizica mă preocupă / Mă preocup de fizică, Filmul mă pasionează / Mă pasionez de (după) film, Soarele mă bronzează / Mă bronzez la soare, Cinstea mă caracterizează / Mă caracterizez prin cinste). Strîns legat de această ultimă observație, trebuie subliniat și faptul că satisfacerea condițiilor (a), (b), (c) nu înseamnă obligatoriu selecția lui de sau de către. Sînt construcții în care nici una dintre aceste prepoziții nu este acceptată, fiind posibile alte legături prepoziționale, și sînt construcții în care de nu apare în variație liberă cu de către, așa cum se întîmplă in cazurile semnalate de gramaticile curente (vezi construc- țiile : Cinstea mă caracterizează / Mă caracterizez prin cinste, Vitaminele l-au însănătoșit . El s-a însănătoșit cu vitamine, Soarele mă bronzează / Mă bronzez la soare, Căldura usucă plantele / Plantele se usucă la căldură, Fizica mă pasionează I / Mă pasionez de (după) fizică22, Principiile tale mă călău- zesc / Mă călăuzesc după principiile tale, Norii acoperă cerul / / Cerul este acoperit de (cu) nori, Aceste elemente compun noul produs Noul produs se compune din. . ., Războiul l-a 19 Vezi John Lyons, Linguistique generale. Introduction ă la linguistique theorique, § 8.3.3. 20 Vezi și observația din V a s i 1 i u, Golopenția, lucr. cit. 21 Cf. Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 25. 22 Deși de este posibil, de către nu este acceptat (construcția *Mă pasionez de către fizică este nereperată). — 125 — îmbogățit / El s-a îmbogățit din (de pe urma) război(ului) etc.). în exemplele date, legarea de verb a subiectului „de adîncime44 devenit obiect prepozițional se realizează prin prepozițiile : prin, cu, la, după, din, de pe urma. Limitarea construcției pasive, pe de o parte, numai la forma se a reflexivului, iar, pe de altă parte, numai la prepo- zițiile de și de către (vezi condițiile (b) și (c)) nu-și găsește justificarea în termeni sintactici, ci în termeni semantici : este vorba de restrîngerea pasivului la structura „eazuală44 (seman- tică) Verb^Agent^Pacient. Numai în condițiile „Pacientului44 devenit subiect, care se caracterizează selecționai prin [— Animat], se justifică alegerea, dintre formele de reflexiv, numai a lui se ; numai în condițiile „Agentului44 devenit obiect prepozițional, care se caracterizează selecționai prin [+ Ani- mat] (de cele mai multe ori, [+ Uman]), se justifică alegerea, în variație liberă, a mărcilor prepoziționale de și de către. în situația altor structuri „cazuale44, cum ar fi : Verb^Cau- zal^Experimentator, Verb^Tnstrument^Experimentator, alte reflexive decît se și alte legături prepozițonale decît de și de către apar în construcțiile pasive (vezi construcțiile : Vitami- nele m-au refăcut / M-am refăcut cu vitamine, Antinevral- gicele mă calmează ■ Mă calmez cu antinevralgice, unde se realizează structura Verb^Tnstrument ^Experimentator, sau construcțiile : Grijile m-au îmbolnăvit , M-am îmbolnăvit din cauza grijilor, Gîndul acesta mă neliniștește / Mă neliniștesc la acest gînd. unde se realizează structura Verb ^Cauzal ^Ex- perimentator). Condiția semantică, constînd în restrîngerea pasivului la structurile Verb^Agent^Pacient, deși nu apare expres for- mulată, este implicată în toate analizele pasivului. Prin urmare, în mod curent, pasivul se delimitează pe baza a trei trăsături sintactice (vezi (a), (b) și (c)) și pe baza unei trăsături seman- tice : Verb^Agent^Pacient. 2.2. Definiția pasivului Punctul nostru de vedere este, într-o oarecare măsură, diferit de cel exprimat în mod curent. Faptul că cele trei trăsături sintactice apar și independent una de cealaltă, precum și faptul că și alte structuri semantice, în afară de — 126 — Verb^Agent^Pacient, suferă modificări asemănătoare pasi- vului ne-au determinat să acordăm pasivului o accepție mai largă, păstrînd în definiția relației activ — pasiv numai tră- sătura (a). Deci, singura trăsătură definitorie pentru relația activ — pasiv este convertirea constituentului obiect direct în subiect23. în această mai largă accepție, trăsătura (b) este posibilă, dar nu este obligatorie, ceea ce înseamnă că subordonăm pasivului toate construcțiile reflexive cu subiectul „de adîn- cime“ neexprimat (ex. Fereastra se aburește, Pulsul se acce- lerează, Ridurile se adîncesc, Mîncarea se afumă, Boala se agravează, Mîncarea se alterează, Dinții se cariază, Mușchii se contractă, Vaporii se condensează, Durerea se calmează, Mașina se defectează, Terenul se degradează etc.). De asemenea, trăsătura (c) este posibilă, dar nu este obligatorie, ceea ce înseamnă că subordonăm pasivului și toate construcțiile ergative (ex. Ședința începe, Fîntînile seacă, El îmbătrînește). Definiția dată, neutră din punctul de vedere al relațiilor semantice, anulează limitarea pasivului la structura Verb^ ^Agent^Pacient. Potrivit definiției date, interpretăm ca fiind pasive orice construcții îndeplinind condiția (a), indife- rent de structura lor semantică, deci indiferent de faptul că au structura Verb^ Agent^Pacient sau structurile : Verb^ ^Cauzal ^Experimentator, Verb^lnstrument^Experimanta- tor, Verb ^Cauzal ^Pacient. Urmarea este că și alte construcții reflexive în afara celor cu se pot fi pasive ; și alte mărci prepoziționale în afara lui de și de către apar în construcțiile pasive. Avantajele acestei mai largi definiții constau în posibili- tatea de a stabili legătura „derivațională“ (de istorie derivativă) între o construcție tranzitivă și una intranzitivă, reflexivă sau nereflexivă (să se compare construcțiile : Efortul a agra- vat boala ' Boala s-a agravat, Ei încep ședința / Ședința începe), care, altfel, ar fi independente, constituind fiecare o construcție de bază. S-ar pierde, astfel, legătura semantică dintre construcții și identitatea semantică a verbului din con- strucția tranzitivă și cea intranzitivă. în condițiile în care 23 Un punct de vedere asemănător apare la Jean Dubois, Grammaire structurale du frangais : le verb, Paris, Larousse, p. 80—103. — 127 — modelul de descriere ales nu ne permite analiza verbelor tranzitive factitive ca fiind derivate din verbe intranzitive nonagentive 24, deci nu permite stabilirea unei legături „deri- vaționale“ între ele, singura modalitate de a le lega „deriva- țional“ este legarea lor prin pasiv. 2.3. Relația dintre opozițiile activ ! pasiv și definit / nedefinit Un alt aspect important al discuției noastre este subordo- narea față de opoziția activ — pasiv a unei noi opoziții : definit / nedefinit, opoziție care poate lua fie forma : agentiv (= personal) i nonagentiv (= impersonal), în cazul verbelor care presupun „Agent“ (ex. El construiește casa / Casa se construiește, El taie pădurea / Pădurea se taie), fie forma : cauzativ (= factitiv) noncauzativ (= nonfactitiv), în cazul verbelor care presupun „Cauzal“, și nu „Agent“ (ex. Căldura usucă plantele / Plantele se usucă, Seceta seacă fîntînile / Fin- tinile seacă, Grijile îl îmbătrinesc / El îmbătrînește). Opoziția agentiv nonagentiv dă seamă de numeroasele reflexive ale limbii române, situație în care „sursa“ valorii impersonale o constituie neexprimarea „Agentului^ 25. Opoziția factitiv / nonfactitiv dă seamă de numeroasele verbe cauzative ale limbii române, care se organizează în perechi : o variantă tranzitivă și o variantă intranzitivă, reflexivă sau nereflexivă. Cele două opoziții reprezintă, în fond, realizări ale ace- leiași opoziții mai cuprinzătoare : definit z nedefinit, opoziție constînd în exprimarea subiectului, fie „Agent“, fie „Cauzal“, în construcția activă, și, respectiv, neexprimarea subiectului (devenit obiect prepozițional), în construcția pasivă. 2.4. Transformarea pasivă (= pasivizarea) într-o gramatică transformațională, construcția pasivă se explică printr-o transformare pasivă, anunțată, în structura de bază, de simbolul Pasiv, coocurent obligatoriu cu simbolul Obdir 2«. 24 Vezi supra, § 1.5., limitele modelului transformațional clasic. 25 Vezi infra, § 6, tipul (f). 26 Pentru natura acestui constituent și pentru relațiile lui cu alți constituenți ai grupului verbal, vezi capitolul al ITI-lea, § 2.10. — 128 — Transformarea pasivă determină trecerea obiectului direct în poziția subiectului și a subiectului în poziția unui obiect prepozițional (ex. elevul citește cartea =) cartea este citită de elev). Prin pasivizare, verbul ajunge „inapt44 sintactic de a admite vecinătatea unui obiect direct, deci a unui nomi- nal în acuzativ 27. Sînt susceptibile de a realiza opoziția activ / pasiv numai verbele tranzitive, singurele care admit vecinătatea unui obiect direct, vecinătate implicată obligatoriu de o transfor- mare pasivă. Verbele intranzitive, care, prin definiție, nu satisfac combinarea cu obiectul direct, rămîn în afara opo- ziției activ / pasiv. Indicații de ordonare : Orice transformare pasivă poate fi urmată de o transfor- mare de nedefinire (suprimare) a subiectului „de adîncime44, subiect care, în urma transformării pasive, a devenit obiect prepozițional (ex. oricine citește cărți =) se citesc cărți de către oricine (= pasivizare) =) se citesc cărți (= nedefinirea „agentului44) ; ceva usucă plantele =) plantele se usucă la ceva (= pasivizare) =) plantele se usucă (= nedefinirea „cauzalului64))28. Transformarea de suprimare a subiectului „de adîncime66 asigură producerea tuturor construcțiilor pasive nedefinite și explică asocierea valorilor „pasiv44 și „nedefinit64 în numeroase construcții pasive românești. 2.5. Variantele pasivului și productivitatea lor Definind pasivul prin trăsătura (a)29, recunoaștem, în cadrul pasivului, trei variante, determinate de realizările mor- femului de pasiv (ca : auxiliar, reflexiv, zero), și anume : 1. varianta cu auxiliar ; 2. varianta reflexivă (cu se sau ori- care alt reflexiv) ; 3. varianta ergativă. 27 în construcții pasive ca : Elevul este învățat de profesor gra- matică, El este întrebat de profesor lecția, nominalele gramatică și lecția funcționează ca obiecte secundare, și nu ca obiecte directe (vezi capitolul al III-lea, § 2.4.). 28 Pentru transformarea de nedefinire, vezi infra, § 5. 29 Vezi supra, § 2.2. 9 — Sintaxa — 129 — Alegerea unei variante sau a alteia depinde de compati- bilitățile semantice ale verbului : verbele „agentive“, adică verbele care acceptă în poziția subiectului un „Agent“, pre- feră variantele (1) și (2) ; verbele „nonagentive“, adică verbele care nu admit „Agent“, preferă variantele (2) și (3). Nu înseamnă, însă, că o imixtiune nu este posibilă : un verb nonagentiv ca : pasiona poate satisface și o construcție de tip (1) (ex. Sînt pasionată de (după)...), iar un verb agentiv ca : începe poate satisface și o construcție de tip (3) (ex. Ședința începe). Nu trebuie uitat că unele verbe admit, suc- cesiv, și „Agent“, și „Cauzal“, ceea ce determină posibilitatea apariției în toate tipurile de construcții tranzitive. Astfel, porni admite și „Agent“ : El pornește mașina, și „Cauzal“ : Schimbarea de temperatură pornește ploaia și, ca urmare, porni satisface toate cele trei variante ale pasivului : Mașina este pornită la aceeași oră, Mașina se pornește, Mașina por- nește. De altfel, trebuie subliniat că puține sînt verbele care realizează o singură variantă a pasivului : putea realizează numai varianta (2) (ex. Orice se poate, dar nu este admis : *Orice este putut, *Orice poate), nevoi realizează numai varianta (1) (ex. El este nevoit să plece 30), iar amuți și surzi realizează numai varianta (3) (ex. El surzește, El amuțește, dar nu este admis (?) El este surzit, *El este amuțit, și nici *El se surzește, *El se amuțește). Majoritatea verbelor realizează două sau mai multe variante ale pasivului. Satisfacerea construcțiilor (1) și (2) este un fapt adesea semnalat31. Alteori, pentru același verb, sînt posibile variantele (1) și (3), și nu este admisă (2) (ex. El este slăbit, El slăbește ; El este încărunțit, El încărunțește ; El este îmbătrînit, El îmbătrînește, dar nu sînt admise con- strucțiile : *El se slăbește, *El se încărunțește, *El se îmbătrî- nește). Alteori, sînt posibile toate variantele (ex. Producția este sporită, Se sporește interesul, Venitul sporește; Mașina este oprită, Mașina se oprește, Mașina oprește în stație ; Gea- mul a fost spart de copil, Geamul s-a spart, Urciorul a spart; Paharul este crăpat, Paharul s-a crăpat, Paharul a crăpat). 30 în limba actuală, nevoi nu apare nici în construcție activă. 31 Vezi Gram. Acad. I, § 201. — 130 — ' între variante nu există o echivalență semantică perfectă : diferența vizează caracterul „definit“ sau „nedefinit^ al con- strucției. Variantele (2) și (3) se deosebesc adesea de (1) prin „nedefinire^, rezultată fie din neexprimarea „Agentului^, fie din neexprimarea „Cauzalului^. Astfel, construcțiile: Geamul s-a spart și Urciorul a spart se deosebesc amîndouă de Gea- mul este spart de copil sau de Geamul este spart de vînt prin „nedefinire^, neexprimarea subiectului „de adîncime“ 32. Existența mai multor variante de pasiv permite diferen- țierea semantică între construcții, mergînd de la diferențe semantice foarte mici, nesesizabile (compară construcțiile : Ploaia pornește — Ploaia se pornește ; Copacii îngălbenesc — Copacii se îngălbenesc), pînă la tendința de constituire a variantelor în construcții (respectiv, în verbe) de-sine-stătă- toare (compară construcțiile : El este slăbit — El slăbește ; Geamul este spart de copil — Urciorul a spart). Ca manifes- tare a sensurilor diferite, constatăm preferințe selecționale diferite ale diverselor variante. între- variante există și diferențe de productivitate. în ansamblul limbii române, trebuie semnalată marea productivitate a variantei (2), atît în realizarea cu se, cît și în realizarea cu alte reflexive. Productivitatea acestei variante se explică, pe de o parte, prin preferința față de reflexivul pasiv în limba populară 33, iar, pe de altă parte, prin mulți- mea tranzitivelor factitive 34, care aleg, în mod curent, dintre variantele pasivului pasivul reflexiv. în ansamblul limbii române, varianta (3), reprezentînd fenomenul ergativității, este mai puțin productivă decît variantele (1) și (2) și mai puțin productivă decît în alte limbi, în comparație cu engleza, de exemplu, dar și în com- parație cu o limbă romanică, cu franceza, de exemplu. Să se compare, în acest sens, următoarele construcții paralele din română și engleză : John moved the stone — The stone moved și Ion a mișcat piatra — Piatra s-a mișcat; The boy broke the window — The window broke și Băiatul a 32 Asta nu înseamnă că varianta (1) nu poate da și ea realizări nedefinite, prin neexprimarea „Agentului" sau a „Cauzalului" (ex. Geamul este spart). 33 Cf. Gram. Acad. I, § 201. 34 Vezi supra, § 1.4., observațiile privind marea productivitate a verbelor și a construcțiilor factitive. — 131 — spart geamul — Geamul s-a spart; John rolled the băii down the hill — The băii rolled down the hill și Ion a rostogolit mingea — Mingea s-a rostogolit etc. Spre deosebire de engleză, în română, trecerea obiectului direct în poziția subiec- tului determină modificarea formei verbului, și anume : apa- riția formei reflexive. Urmărind inventarul de verbe ergative dat de Jean Dubois pentru limba franceză 35, se constată că, în foarte multe situa- ții (dintre care unele sînt chiar înrudite etimologic), corespon- dentul românesc nu are caracteristicile ergativității. Să se compare construcțiile : Le soleil brunit la peau — La peau brunit au soleil și Soarele bronzează pielea — Pielea se bronzează la soare; Le soleil chauffe la piece — La piece chauffe au soleil și Soarele încălzește piesa — Piesa se încălzește la soare ; Ca a change la situation — La situation a change și Asta a schimbat situația — Situația s-a schim- bat ; Le medicine guerit le malade — Le malade guerit și Doctoria vindecă bolnavul — Bolnavul se vindecă; II a double son profit — Son profit a double și El și-a dublat profitul — Profitul s-a dublat; II tourne la clef dans la serrure — La clef tourne dans la serrure și El învîrte cheia în broască — Cheia se învîrte în broască; Ce regime va Vengraisser — A ce regime il va engraisser și Acest regim îl va îngrășa — El se va îngrășa cu acest regim ; L’abces gonfle sa joue — Sa joue a gonfle sous l’effet de l’abces și Abcesul îi umflă obrazul — Obrazul s-a umflat din cauza abcesului etc. Spre deosebire de franceză, în toate exemplele românești, trecerea obiectului direct în poziția subiectului antrenează apariția formei reflexive a verbului. Din comentarea acestor exemple rezultă că, spre deose- bire de engleză și franceză, limba română este foarte sen- sibilă la opoziția sintactică tranzitiv / intranzitiv, marcînd formal această opoziție prin apariția auxiliarului sau a reflexi- vului în construcțiile intranzitive. 2.6. Construcții ambigue Toate gramaticile românești consemnează ambiguitatea unor construcții ca : expoziția este deschisă, geamul este spart, 35 Vezi lucr. cit., p. 107—113. — 132 — casa este părăsită36, care pot fi interpretate „pasiv“ sau ca avînd un nume predicativ exprimat prin participiu. în termeni transformaționali, această ambiguitate își găsește explicația în posibilitatea de a atribui istorii deriva- tive diferite uneia și aceleiași construcții de suprafață. Ast- fel, construcția casa este părăsită este susceptibilă de a primi două istorii derivative : 1) construcția de bază cu structura : V^Subiect^Obdir este supusă, mai întîi, unei pasivizări (ex. cineva părăsește casa =) casa este părăsită de cineva) și apoi unei transformări de nedefinire (suprimare) a „agentu- lui“ (=) casa este părăsită) ; 2) construcția de bază cu struc- tura : V (copulativ)^ Subiect^ Atributiv are, în poziția atribu- tivului, un participiu, ceea ce înseamnă aplicarea în prealabil a unei transformări participiale37. BIBLIOGRAFIE a) Pentru examinarea pasivului dintr-o perspectivă transformaționalâ, vezi : Vasiliu, G o 1 o p e n ț i a, Sin- taxa, p. 276—281 ; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 25—30. b) Alte aspecte din analiza pasivului românesc apar în : Gram. Acad. I, § 201 ; Finuța Asan, Raportul dintre diateze și tranzitivitate, în SCL, XI (1960), 3, p. 341 și urm. ; Struct. morf., p. 196 și urm. ; Rodica Orz a, Exprimarea raportului gramatical pasiv în limba română, în CL, XVI (1971), 2, p. 365 și urm. ; Limba rom. cont. I, p. 201—203 ; Laurențiu Theban, Transitivite se- mantique et voix syntaxique en roumain, în RRL, XVII (1972), 1, p. 45 și urm. c) Pentru perspectiva contrastivă, vezi : T a t i a n a D u ț e s c u, The contrastive analysis of the „Passive^ in Romanian and English: Definitions and Methodology, în RECAP, 1972, p. 103 și urm. 36 Vezi Gram. Acad. I, § 201, nota 2 ; Struct. morf., p. 196—197. 37 Transformarea participială va fi discutată în acest capitol, § 9.2.1. — 133 — 3. Reflexivul 3.1. Tipuri de construcții cu semnificație „refle- xivă“ ; 3.2. „Sursa“ valorii reflexive. Opoziția refle- xiv / nonreflexiv ; 3.3. Transformarea reflexivă; 3.4. Distincții în interiorul clasei verbului din punctul de vedere al opoziției reflexiv / nonreflexiv; 3.5. Ambiguitatea construcțiilor reflexive; Bibliografie. 3.1. Tipuri de construcții cu semnificație „reflexivă^ Prin semnificație „reflexivă^ înțelegem trecerea (orien- tarea) acțiunii săvîrșite de subiect tot asupra subiectului. Constituentul Refl, ca purtător al semnificației reflexive38, apare în următoarele tipuri de construcții : (a') el se bosumflă, el se burzuluiește, el se căciulește, el se codește de la muncă, el se cramponează de ceva, el se dedă băuturii, el se erijează în cunoscător, el se eschivează de la ceva, el se extaziază, cîinele se gudură, el se hazardează, el se izmenește, el se lamentează, el se lăfăie, el se mîndrește cu ceva, el se pretează la orice, el se prosternează în fața cuiva etc. (Nici unul dintre verbele din aceste construcții nu admite apariția într-un context nereflexiv.) ; (a") s-a ajuns, el se alege cu ceva, el se apucă de lucru, el se așteaptă la asta, el se comportă bine, el se crede, el s-a legat să..., el se ocupă de copii, el se preface că..., el se pri- cepe la orice, el se pronunță favorabil despre...., el se poartă corect, el se uită spre..., se cade să..., se cheamă că n-ai înțeles etc. (în cazul acestor verbe, contextul reflexiv asigură actua- lizarea unui anumit sens, diferit de sensul din construcțiile corespunzătoare nereflexive. Să se compare, de exemplu : el s-a ajuns —• el ajunge acasă; el se alege cu ceva — el alege fructele ; el se apucă de lucru — el apucă mingea etc. Con- textul reflexiv realizează dezambiguizarea semantică a verbu- lui și, implicit, delimitarea a două unități lexicale.) ; 38 Specificarea făcută aici (și anume : „Refl purtător al semnifi- cației reflexive") are scopul să limiteze discuția din acest paragraf la un anumit tip de construcții reflexive ale limbii române. Restul refle- xivelor sînt examinate în alte paragrafe : pentru reflexivul-pasiv, vezi § 1 ; pentru cel reciproc, vezi § 4 ; pentru cel impersonal, § 7. — 134 — (b) el se amăgește, el se apără, el se cruță, el se îmbracă, el se laudă, el se spală, el se sugestionează; el își impune, el își spală, el își spune etc. (Intră în această clasă construc- țiile reflexive caracterizate prin identitatea subiectului și a obiectului direct sau a subiectului și a obiectului indirect, ceea ce studiile noastre de gramatică numesc construcții „reflexiv-obiective“ 39 sau „pronominale obiective “40. Oricare din verbele de la (b) are capacitatea de a satisface atît o con- strucție reflexivă, cît și una nereflexivă (vezi construcțiile nereflexive : el amăgește copilul, el mă cruță, el mă îmbracă, el laudă pe elevi, el spală copilul, el mă sugestionează; el impune disciplină subalternilor, el spală rufe copiilor, el spune ceva copiilor).). 3.2. „Sursa“ valorii reflexive. Opoziția reflexiv / nonreflexiv Ceea ce este comun construcțiilor (a') și (a") este obli- gativitatea contextului reflexiv. Această particularitate contextuală este o reflectare a naturii inerente a trăsăturii [+ Reflexiv], adică a faptului că trăsătura [+ Reflexiv] este încorporată în configurația semantică a verbelor. Verbele aici în discuția, verbe intrinsec reflexive, nu participă la opoziția semantico-sintactică reflexiv / nonre- flexiv, întrucît, în toate aparițiile lor, ele se caracterizează prin „reflexivitate^. „Sursa“ valorii reflexive stă, în acest caz, într-o trăsătură semantică a verbului41. Dimpotrivă, verbele de la (b), care realizează atît con- strucții reflexive, cît și construcții nereflexive, participă la opoziția semantico-sintactică reflexiv / nonreflexiv. „Sursa“ valorii reflexive este, în acest caz, exterioară verbului, fiind dobîndită în structura de suprafață, ca urmare a aplicării transformării reflexive. 39 Cf. V a 1 e r i a Guțu Romalo, O problemă controversată: Diateza, în LL, 1972, 1, p. 15; Mioara Avram, Dereflexivizare, pleonasm sau dezambiguizare ?, în LR, XXIII (1974), 2, p. 113 și urm. 40 Cf. Gram. Acad. I, § 205 (a). 41 Vezi, pentru comparație, situația reflexivului de la (b). — 135 — 3.3. Transformarea reflexivă Transformarea reflexivă implică prezența, în structura de bază, a constituentului Refl42, purtătorul, în acest caz, ai valorii reflexive. Transformarea reflexivă funcționează în următoarele condiții : a) prezența unui subiect cu trăsătura [ + Personal] ; b) identitatea referențială a subiectului și a obiectului direct sau a subiectului și a obiectului indirect. Prin urmare, construcțiile de bază au forma : lon^apără^pe Ion sau Ion ^impune ceva^lui Ion, unde cele două nominale lexicalizate prin Ion sînt identice referențial. Modificările determinate de transformarea reflexivă constau în : 1) suprimarea nominalului (obiect direct sau indi- rect) ; 2) trecerea simbolului Refl în locul nominalului su- primat (=) fon apara Refl ; lon^impune ceva^Refl) ; 3) repoziționarea simbolului Refl (=) fon ^Refl^apără ; lon^Heîl^impune ceva). Refl se lexicalizează prin forme de acuzativ, în situația în care înlocuiește un nominal obiect direct (ex. Ion se apără), și prin forme de dativ, în situația în care înlocuiește un nominal obiect indirect (ex. Ion își impune ceva). 3.4. Distincții în interiorul clasei verbului din punctul de vedere al opoziției reflexiv / nonreflexiv Nu orice verb al limbii române are capacitatea de a participa la opoziția reflexiv / nonreflexiv. Am arătat deja43 că verbele din (a') și (a") rămîn în afara acestei opoziții. Dar chiar și alte verbe rămîn în afara opoziției aici în discuție, ca urmare a imposibilității participării lor la transformarea reflexivă. Verbele din clasa : concorda, consta, conține, curge, rezida..., care se caracterizează selecționai printr-un subiect cu trăsătura [—Animat], rămîn în afara opoziției reflexiv/ nonreflexiv. Verbele din clasa : absolvi pe cineva de ceva), aclama, acționa pe cineva în judecată), ademeni, admo- nesta, adopta (^ un copil), adormi (^ un copil), agrea, amen- 42 Pentru natura acestui constituent și pentru relațiile obligatorii cu alți constituenți, vezi capitolul al III-lea, § 2.10. 43 Cf. supra, § 3.2. — 136 — da, amenința, amnistia, ancheta, anunța (^ pe cinevq, ceva), avansa, avertiza, bănui, binecuvînta, bir fi, brusca, brutaliza..., deși admit un subiect cu trăsătura [+ Personal], rămîn în afara acestei opoziții, deoarece nu satisfac condiția identității subiectului și a obiectului. Deducem de aici că, în aplicarea transformării reflexive, există o condiționare (limitare) s e 1 e c ț i o n a 1 ă. 3.5. Ambiguitatea construcțiilor' reflexive Dată fiind istoria derivativă diferită a reflexivului44, multe construcții reflexive de suprafață sînt ambigue, existînd posibilitatea interpretării lor semantice și sintactice în mai multe feluri. O construcție ca : Îmi scriu lecțiile este susceptibilă de a primi două interpretări : o interpretare „reflexivă44 („eu scriu mie însumi (pentru mine) lecțiile44) și alta „posesivă44 („scriu lecțiile care lecții sînt ale mele44), de unde s-a și născut, în lingvistica românească, controversa : atribut pro- nominal sau complement indirect45. O construcție ca : Mă bărbieresc este susceptibilă de a primi două interpretări semantice : o interpretare „reflexivă44 („eu însumi fac operația de bărbierit44) și alta „pasivă44 („alt- cineva mă bărbierește44). O construcție ca : Mă numesc Popescu poate fi interpre- tată fie ca avînd un reflexiv obligatoriu (tipul (a')), fie ca rezultatul unei pasivizări și al unei nedefiniri a agentului, adică : 1) pasivizare (oricine mă numește Popescu =) eu mă numesc Popescu de către oricine) ; 2) nedefinirea (suprimarea) agentului (=) eu mă numesc Popescu). Gram. Acad. înregistrează multe construcții reflexive în care interferează valori diferite ale reflexivului (așa-numitele „treceri44 de la o diateză la alta)46, explicabile prin posibili- 44 în § 3 am examinat numai una dintre valorile reflexivului, cea „obiectivă" ; celelalte valori și, implicit, celelalte istorii derivative fac obiectul altor paragrafe. 45 Cf. Flora Șuteu, Atribut pronominal sau complement indirect, în LR, XI (1962), 3, p. 267 si urm. 46 Cf. § 208—211. — 137 — tatea de a atribui fiecărei construcții reflexive istorii deriva- tive diferite. €a mijloc de dezambiguizare, româna actuală recurge, adesea, la elementul de compunere auto-, care marchează, fără echivoc, valoarea obiectivă (sau semnificația .„refle- xivă“) a reflexivului (ex. a se autocunoaște, a se autoanaliza, a se autoaprecia)47. BIBLIOGRAFIE 48 a) Pentru examinarea reflexivului românesc dintr-o perspectivă transformațională, vezi: Gabriela Pană, Tranzitivitate și diateză, în SCL, XVIII (1967), 1, p. 15 și urm. ; Vasiliu, Golopenția, Sintaxa, p. 106 ; L a u r a V a s i 1 i u, Some Grammatical and Semantic Remarks on the Reflexive Constructions, în RRL, XIV (1969), p. 365 și urm. ; M. M a n o 1 i u Manea, Quelques reflexions sur la place de la v o i x dans une grammaire transfor- mationnelle, în RRL, XV (1970), 5, p. 487 și urm. ; Ileana Vincenz, The Reflexive Voice in Contempo- rary Romanian and the Romanian-English Contrastive Analysis, în RRL, XVI (1971), 6, p. 491 și urm. ; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 93—132. b) Pentru examinarea dintr-o perspectivă netrarisfor- mațională vezi: Al. Graur, Les verbes „reflechis“ en roumain, în BL, VI (1938), p. 48 și urm.; Al. Graur, Notes sur les verbes reflechis en roumain, în BL, XIII (1945), p. 161—162: Sorin Stati, Verbe , reflexive" construite cu dativul, în SCL, V (1954), 1—2, p. 135 și urm.; lorgu Iordan, Limba română contemporană, 1956, p. 448—454 ; Gram. Acad. I, p. 208—215 ; E. C î m- p e a n u, Funcțiunea sintactică a pronumelui reflexiv, în CL, V (1960), 1—2, p. 85 și urm.; E. Teodorescu, Reflexiv și pronominal, în LR, XIV (1965), 5, p. 545 și urm.; Struct. morf., p. 192—200; M. Combiescu, De- spre definirea diatezei în limba română, în LR, XVII (1968), 1, p. 319 și urm.; G. Pană Dindelegan. Conside- 47 Vezi M. Avram, art. cit., p. 115. 48 Bibliografia indicată aici privește toate valorile reflexivului, nu numai cea „obiectivă", precum și problemele generale ale diatezei. — 138 — rații pe marginea unor discuții despre diateză, în LR, XVII (1968), 4, p. 319 și urm.; D. Irimia, Este „se“ marcă a reflexivului românesc ?, în „Anuar de lingvistică și istorie literară", Iași, XIX (1968), p. 169 și urm.; Al. Graur, Diatezele, în SCL, XX (1969), 1, p. 13 urm. ; M. R ă d ul e s c u Mendea, Caracteristicile sintagma- tice ale reflexivului, în LR, XVIII (1969), 6; V. Guțu Romalo, O problemă controversată in gramatica româ- nească : diateza, în LL, 1972, 1, p. 12 și urm. ; M. Avram, Dereflexivizare, pleonasm sau dezambiguizare ?, în LR, XXIII (1974), 2, p. 113 și urm. c) Pentru perspectiva contrastivă în examinarea refle- xivului românesc, vezi: B. Vișan-Neuman, A Con- trastive Analysis of Reflexive Constructions in English and Romanian, în RECAP, 1972, p. 111 și urm. ; Ileana V i n c e n z, art. cit. la (a). 4. Reciprocul 4.1. Tipuri de construcții reciproce ; 4.2. Verbe intrinsec reciproce; 4.3. Transformarea reciprocă; 4.4. „Sursa“ semnificației reciproce. Opoziția reci- proc / nonreciproc; 4.5. Ambiguitate și sinonimie în cadrul construcțiilor reciproce ; Bibliografie. 4.1. Tipuri de construcții reciproce Semnificația reciprocă, constînd în săvîrșirea acțiunii, în același timp, de două sau mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind efectele acțiunii făcute de celălalt sau de celelalte sau fiecare dintre ele atribuind acțiunea subiectului sau subiectelor opuse 49 sau (într-o definiție semantică fillmoriană) constînd în faptul că acțiunea este simultan și în rhod egal repartizată asupra a doi protagoniști, fiecare jucînd rolul de „pacient^ și de „agent“50, se realizează, în limba română, în următoarele tipuri de construcții : 49 Cf. Gram. Acad I, § 205 (b). 50 Cf. C r i s t e a, Grammaire structurale, § 4.5.4.1.1. — 139 — (a') A coexistă cu B, A coincide cu B, O cameră comunică cu alta, A comută cu B, A concordă cu B, A contrastează cu. B, Ion convine cu Gheorghe asupra plecării, El convie- țuiește cu cineva, El seamănă cu fratele lui, Ion vine cumătru cu Gheorghe ; (a") Ion se aseamănă cu fratele lui, El se aliază cu tabăra opusă, El se căsătorește cu sora ta, El se ceartă cu colegul, El se ciorovăiește cu vecinul, El se dondănește cu vecinul, El se împrietenește cu mine, El se înrudește cu mine, El se învecinează cu Gheorghe, El se sfădește cu vecinul, El se solidarizează cu colegii ; (bz) Ei se apără unul pe celălalt, Ei se aprobă unul pe celălalt, Ei se cunosc, Ei se laudă unul pe celălalt, Ei se îmbrățișează, Ei se salută ; (b") Ei își adresează urări, Ei își dau mîna, Ei își scriu, Ei își trimit vești, Ei își zîmbesc ; (c) Ei se bizuie unul pe celălalt, Ei depind unul de celă- lalt, Ei se tem unul de celălalt, Ei țin unul la celălalt. 4.2. Verbe intrinsec reciproce Ceea ce este comun verbelor de la (a') și (a") este pre- zența trăsăturii [+ Reciproc] în configurația semantică a verbelor, ca trăsătură semantică inerentă. Ca manifestare exterioară a acestei trăsături inerente, constatăm o trăsătură contextuală comună tuturor verbelor de la (a') și (a"), constînd în imposibilitatea apariției lor în contextul unui singur nomi- nal (construcțiile : *A coexistă, *A coincide, *Ion se aseamănă, *Ion se înrudește sînt nereperate). Verbele aici în discuție cer cu necesitate apariția în vecinătatea a două nominale, plasate față de verb fie unul în poziția subiectului, iar celălalt în poziția unui obiect prepozițional (ex. A coexistă cu B, Ion se înrudește cu Gheorghe), fie ambele în poziția subiectului — un subiect multiplu (ex. A și B coexistă, Ion și Gheorghe se înrudesc). Existența celor două subclase (a') și (a"), una caracteri- zată prin ocurența obligatorie a reflexivului, iar cealaltă, prin absența reflexivului, dovedește că nu există o legătură n e- c e s a r ă (o coocurență obligatorie) între trăsătura inerentă [4- Reciproc] și trăsătura contextuală +[Refl----------]. — 140 — 4.3. Transformarea reciprocă Spre deosebire de clasele (a') și (a"), verbele de la (b) și (c) d o b î n d e s c trăsătura reciprocității în structura de suprafață, ca urmare a aplicării unei transformări, pe care o vom numi transform nare reciprocă. Transformarea reciprocă se aplică unor structuri de bază cu forma : (b') [Ion apără pe Gheorghe]^ și^[Gheorghe apără pe Ion] ; (b") [Ion scrie lui Gheorghe]^și^[Gheorghe scrie lui Ion] ; (c) [Ion depinde de Gheorghe]^și^[Gheorghe depinde de Ion] ; [Ion se bizuie pe Gheorghe]^ și^Gheorghe se bi- zuia pe Ion]. Construcțiile de bază (bz), (b"), (c) au următoarele carac- teristici comune : 1) o structură bipropozițională ; 2) propo- zițiile sînt legate prin coordonare ; 3) aceleași nominale apar în ambele propoziții, dar cu poziții sintactice schimbate, astfel că subiectul din Pf devine obiect (direct, indirect sau prepozițional) în P2, iar obiectul din Pjl devine subiect în P2. Transformarea reciprocă constă în : a) coordonarea celor două subiecte din P| și P2 ; b) suprimarea obiectului direct (sau indirect sau prepozițional) și înlocuirea cu morfemul de reciprocitate ; 3) suprimarea verbului din P2 și, odată cu el, desființarea lui P2. Se obțin : (b') =) Ion și Gheorghe se apără unul pe altul ; (b") —) Ion și Gheorghe își scriu unul celuilalt ; (c) =) Ion și Gheorghe depind unul de altul, Ion și Gheorghe se bizuie unul pe altul. In limba română, morfemul de reciprocitate este : Refl^ r''unul'~'altul (celălalt). Sub acest aspect, româna se aseamănă cu franceza (ex. fr. ils se frappent Pun Pautre), dar se deose- bește de engleză, unde morfemul de reciprocitate se realizează numai ca each other (one another), corespondentele englezești pentru unul altul (unul celălalt), dar nu se realizează nici- odată prin reflexiv. — 141 — 4.3.1. Ceea ce deosebește tipurile (b') și (b"), pe de o parte, și (c), pe de altă parte, este realizarea morfemului de recipro- citate, și anume : în (bz) și (b"), morfemul de reciprocitate se realizează prin reflexiv și, pentru subliniere, ca marcă redun- dantă, se folosește pronominalul unul altul (sau unul celălalt) ; în (c), unica marcă de reciprocitate este pronominalul unul altul (unul celălalt). In (bz) și (b") există o legătură nece- sară între valoarea de reciprocitate și ocurența reflexivului, semnificația reciprocă neputîndu-se realiza în afara construc- ției reflexive. Deosebirea dintre (b') și (bzz) stă în formele sub care se realizează reflexivul : forme de. acuzativ, în (bz), și forme de dativ, în (bzz). Diferența este determinată de structura con- strucției de bază, în mod direct, de poziția sintactică a celui de al doilea nominal. Dacă acesta are funcția de obiect direct, morfemul reciproc apare cu formă de acuzativ (ex. ei se apără unul pe celălalt) ; dacă are funcția unui obiect indirect, morfemul reciproc apare cu formă de dativ (ex. ei își scriu unul altuia). 4.4. „Sursa“ semnificației reciproce. Opoziția reciproc / nonreciproc Pentru verbele de la (az) și (azz), „sursai€ semnificației reciproce este dată de o trăsătură semantică inerentă. Aceste verbe nu participă la opoziția sintactico-semantică reciproc / nonreciproc, deoarece în orice apariție a lor, verbele aici în discuție au caracteristica reciprocității. Pentru verbele de la (b) și (c), „sursa“ semnificației reci- proce este exterioară verbului, fiind urmarea aplicării unei transformări reciproce. Verbele de la (b) și (c) participă la opoziția sintactico-semantică reciproc / nonreciproc (ex. Ion salută pe Gheorghe (nonreciproc) / Ion și Gheorghe se salută (reciproc) ; Ion scrie lui Gheorghe (nonreciproc) / Ion și Gheorghe își scriu (reciproc)). Aplicarea transformării reciproce cunoaște o condiționare (limitare) sintactico-selecțională : sînt „apte;c de a participa la transformarea reciprocă numai verbele caracterizate sin- tactic prin combinarea cu două nominale și, selecționai, prin trăsături asemănătoare pentru ambele nominale. Verbele din — 142 — clasa : asuda, behăi, benchetui, bombăni, curge, decola... sînt în afara opoziției reciproc / nonreciproc, neîndeplinind con- diția combinării cu două nominale ; verbele din clasa : actualiza, adnota, afina, agonisi, ajusta, amenaja, apreta, ara, asana..., deși se combină cu două nominale, rămîn în afara opoziției aici în discuție, neîndeplinind condiția asemănării selecționate a celor două nominale. 4.5. Ambiguitate și sinonimie în cadrul construcțiilor reciproce 4.5.1. Ca urmare a faptului că reflexivul românesc cunoaște istorii derivative diferite, numeroase construcții reciproce? sînt susceptibile de a primi mai mult? interpretări sintactice și semantice. Construcțiile : Ei se apără, Ei se laudă pot primi fie o interpretare „reciprocă46 („unul apără pe celălalt și invbrs“), fie o interpretare „reflexivă46 51 („ei se laudă pe ei înșiși44). Construcția : oamenii se combat poate primi fie o inter- pretare „reciprocă44 („unul combate pe celălalt- și invers46), fie o interpretare „pasivă44 („oamenii sînt combătuți de alt- cineva66). Construcția : Ei își povestesc viața poate primi fie o interpretare „reciprocă44 („unul povestește celuilalt și invers44), fie o interpretare „posesivă^4 („ei povestesc viața care viață este a lor66). In limba actuală, pentru dezambiguizarea construcțiilor reflexiv-reciproce se recurge, uneori, la prefixul inter- sau între-, care marchează, fără echivoc, valoarea reciprocă a reflexivului (ex. a se inter condiționa, a se întrajutora) 52. 4.5.2. In cadrul construcțiilor reciproce, constatăm urmă- toarele sinonimii : (A) A coexistă cu B = A și B coexistă Ion se înrudește cu Gheorghe = Ion și Gheorghe se înrudesc; 51 Termenul reflexiv are semnificația din § 3. 52 Cf. Mioara A v r a m, Dereflexivizare, pleonasm sau dez- ambiguizare ?, în LR, XXIII (1974), 2, p. 116. — 143 — (B) Ion și Gheorghe se salută = Ion se salută cu Gheorghe Ion și Gheorghe se bat = Ion se bate cu Gheorghe Ion și Gheorghe se caută = Ion se caută cu Gheorghe. In (A) sînt cuprinse verbe din clasele (a') și a"), în (B), verbe din (b'). In (A), în relație de sinonimie intră o construc- ție de bază (=A coexistă cu B) și alta derivată din construc- ția de bază, printr-o transformare facultativă (= A și B coexistă). In (B), în relație de sinonimie intră două construcții transformate, ambele rezultate din aceeași construcție de bază. Din construcția de bază : [Ion bate pe Gheorghe]^și^ ^[Gheorghe bate pe Ion], prin aplicarea a două variante ale transformării reciproce, se obțin succesiv : Ion și Gheorghe se bat și Ion se bate cu Gheorghe. Și în (A) și în (B), sinonimia celor două construcții se explică prin existența unei singure structuri profunde, a unei singure construcții de bază. BIBLIOGRAFIE a) Pentru analiza de tip transformațional, vezi : Laura Vasiliu, Some Grammatical and Semantic Remarks on the Reflexive Constructions, în RRL, XIV (1969), 4, p. 365 și urm. ; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 93—113. b) Să se vadă și D. C r a ș o v e a n u, Cu privire la construcțiile care exprimă reciprocitatea, în LR, XXIII (1974), 3, p. 177 și urm. 5. Construcții nedefinite 5.1. Transformarea constituenților nedefiniți. Tipuri de construcții rezultînd din transformare; 5.2. Indicații de ordonare ; 5.3. Restricții sintactice ; Bibliografie. 5.1. Transformarea constituenților nedefiniți. Tipuri de construcții rezultînd din transformare Construcțiile de bază în care una sau mai multe vecinătăți verbale apar cu trăsătura semantică [+ Indefinit] pot fi supuse unei transformări de suprimare a vecinătății (sau — 144 — vecinităților) cu această trăsătură, pe care o vom numi transformarea constituenților nedejiniți. Din această transformare rezultă : a) construcțiile tranzitiv-absolute, obținute din supri- marea obiectului direct (ex. El citește, El iubește, în compa- rație cu : El citește ceva, El iubește pe cineva) ; b) construcțiile cu subiect nedeterminat, rezultate din suprimarea subiectului (ex. Bate la ușă, Scrie în ziare, în comparație cu : Cineva bate la ușă, Cineva scrie în ziare. Prin aceeași transformare se obțin construcțiile : Amurgește, Burează, Burnițează, Fulgeră, Ninge, Plouă, Tună, pe care le interpretăm ca fiind rezultatul de suprafață al suprimării unui subiect nedefinit, adică : cineva plouă =) plouă, ceva (face să) plouă =) plouă53); c) construcțiile rezultând din suprimarea obiectului se- cundar (ex. El mă învață, El mă roagă, în comparație cu : El mă învață ceva, El mă roagă ceva) sau construcțiile care păstrează obiectul secundar, dar suprimă obiectul direct (ex. Profesorul întreabă lecția, El roagă să se facă liniște) ; d) construcțiile rezultînd din suprimarea obiectului pre- pozițional (ex. Copilul îmi spune multe, El se supără, în comparație cu : Copilul îmi spune multe despre profesor, El se supără pentru ceva). Din această enumerare reiese că transformarea consti- tuenților nedefiniți permite gruparea a numeroase con- strucții românești, care niciodată n-au fost puse alături în gramaticile tradiționale. Transformarea constituenților nedefiniți funcționează în condițiile existenței în structura de bază a simbolului Nedef 54, simbol care semnalează conținutul semantic al transformării și obligativitatea aplicării ei. Cum simbolul Nedef apare în expansiunea lui GN, iar GN, la rîndul lui, poate rescrie oricare din simbolurile Obdir, Subiect, Obind, Obsec, Obprep, transformarea constituenților nedefiniți are ca rezultat supri- Pentru interpretarea acestor verbe, vezi infra, § 6, tipul (db. 54 Simbolul Nedef este de aceeași natură cu Pasiv, Refl, Imper- sonal, cu deosebirea că Nedef apare în expansiunea lui GN ; vezi regula (12) din capitolul al III-lea, § 1. 10 — Sintaxa — 145 — marea obiectului direct sau a subiectului, a obiectului indi- rect etc. Poziția sintactică a constituentului Nedef explică marea generalitate a transformării în discuție. 5.2. Indicații de ordonare Transformarea constituenților nedefiniți se poate aplica direct unei construcții de bază active (ex. cineva scrie în ziare că... =) scrie în ziare că...) sau se aplică unei construcții supuse în prealabil pași vizării55 (ex. cineva scrie în ziare că... =) se scrie în ziare de către cineva că... (= pasivi- zare) =) se scrie în ziare că... (= suprimarea subiectului de- venit, în urma pasivizării, obiect prepozițional)). Alteori, aceeași structură de bază poate fi supusă succe- siv mai multor transformări de nedefinire, vizînd constituenți diferiți ai structurii, astfel că rezultatul final este suprimarea mai multor determinanți verbali. Se pot suprima obiectul direct și cel indirect (ex. El povestește, în comparație cu : El povestește basme copiilor), obiectul direct și cel secundar (ex. Profesorul examinează, în comparație cu : Profesorul îi examinează lecția), obiectul direct și cel prepozițional (ex. El este gata să ajute, în comparație cu : El este gata să ne ajute la treabă). 5.3. Restricții sintactice Transformarea constituenților nedefiniți cunoaște o con- diționare (limitare) sintactică, fiind subordonată capacității diverșilor determinanți verbali de a admite sau nu supri- marea. Există determinanți care, în orice apariție a lor, nu admit suprimarea. Este cazul atributivului „de bază“ și al nominalului implicat de atributiv (construcțiile : *copilul ajunge, *el arată, *el devine, *el este, *cuvîntul înseamnă, din care lipsește atributivul „de bază“, sînt fie nereperate, fie ambigue ; construcțiile : * cheamă Ion, ^strigă Ion, din 55 Pentru asocierea opozițiilor activ/pasiv și definit/nedefinit, vezi supra, § 2.3. — 146 — care lipsește obiectul direct implicat de atributiv, sînt, de asemenea, nereperate ; aceeași este situația construcțiilor : * spune Ion, *zice Ion, din care lipsește obiectul indirect im- plicat de atributiv). Ceilalți determinanți verbali (obiectul direct, obiectul indirect, obiectul prepozițional, circumstanțialul) admit supri- marea numai în anumite construcții, în vecinătatea anumitor verbe, acceptarea sau nonacceptarea suprimării fiind „dictată^ de verb. în consecință, transformarea de suprimare a diverșilor constituenți este condiționată de clasa concretă de verbe prin care se lexicalizează simbolul V. Astfel, nu este posibilă aplicarea acestei transformări cu privire la obiectul direct în condițiile regulii lexicale : V adăuga, binevoi, considera, deduce, menționa, plănui, preconiza, prefera, procura, pro- fana, programa..., fiindcă toate aceste verbe sînt „inaPte“ sintactic de a apărea în construcții cu obiectul direct ne- exprimat. La fel, nu e posibilă transformarea de suprimare a obiectului indirect în condițiile regulii lexicale : V —> apar- ține, aservi, conferi, contraveni, datori, dăuna, deda, dedica, deferi, incumba, premerge, subordona..., fiindcă toate aceste verbe sînt „inapte^ sintactic de a apărea în construcții cu obiectul indirect neexprimat etc. BIBLIOGRAFIE a) Pentru o examinare transformaționalâ a problemei, vezi : Liliana I o n e s c u, Generarea construcțiilor cu subiect nedeterminat, în SCL, XVIII (1967), 4, p. 413 și urm. ; G a b r i e 1 a Pană Dindelegan, Transforma- tional Aspects of the Romanian Verb Syntax : The Trans- formation of Indefinite Constituents and the Impersonal Transformation, în „Cahiers", VIII (1971), p. 123 și urm. b) Pentru aspecte ale subiectului „nedeterminat", vezi : B. C a z a c u, Sur Vexpression du sujet indetermine en roumain par la deuxieme personne du singulier, în BL, XIII (1945), p. 140 și urm.; Claudia Tudose, Ex- primarea subiectului nedeterminat în limba română literară in perioada 1830—1850, în SCL, XII (1961), 1, p. 73 și urm. — 147 — 6. Impersonalul 6.1. Tipuri de construcții impersonale; 6.2. Modul de generare. Particularități de structură; 6.3. „Sursa“ valorii impersonale. Opoziția personal/ impersonal; 6.4. Utilizarea construcțiilor imperso- nale ; Bibliografie. 6.1. Tipuri de construcții impersonale In limba română se realizează următoarele tipuri de con- strucții impersonale : (a) Ii pasă de ceva, I s-a urit de cineva, li arde de plim- bare, Ii pare bine (rău) de ceva; (b') Îmi ajung banii, Mi se cade partea asta, Mi se cuvine partea asta, Oboseala îmi dăunează, Îmi lipsește o carte, Îmi priește aerul de munte, îmi place cartea, Îmi prisosesc banii, Mi-a rămas o carte, Îmi revine o obligație, Nu-mi strică o plimbare, Nu-ți șade (stă, vine) bine rochia, Îmi tihnește masa, îmi trebuie cărți; (b") Mă avantajează situația, Mă cuprinde tristețea, Mă doare capul, Mă răzbește foamea, Mă stăpînește frica; (cz) Se cade să pleci, Se cheamă că n-ai înțeles, Nu con- tează că întîrzii, Se cuvine să pleci, Din prezentare decurge că ai greșit, Era să nu ne întîlnim, Merită să te ostenești, S-a nimerit să plecăm împreună, Părea că este obosit, Rămîne să ne mai vedem, Din prezentare reiese că ai greșit, Rezultă că ești nemulțumit, Trebuie să pleci, Urmează să pleci; (c") Îmi ajunge că vă aud, Mi se cade (cuvine) să primesc bani, l-a cășunat (I s-a cășunat) să plece, Nu-mi convine să plec, îmi priește să stau la munte, îmi place să citesc, Îmi repugnă să rămîn aici, îmi șade (stă) bine să fac asta, Îmi vine să plîng; (c'") Mă afectează că pleci, Mă alarmează că pleci, Mă impresionează că te văd așa, Mă interesează să cercetez asta, Mă jignește că-mi vorbești așa, Mă miră că ai plecat, Nu te privește că procedez așa; (d') Amurgește, Burează, Burnițează, Fulgeră, Geruiește, Ninge, Plouă, Trăsnește, Tună, Viscolește; — 148 — (d") Bate la ușă, Mă cheamă Ion, Spune la radio, îmi spune Ion, Mă strigă Ion, Sună la ușă, Îmi zice Ion; (e) Se călătorește bine, Se merge pe jos, Se pleacă mîine, Pe aici nu se trece, Nu se întîrzie ; (f') întâmplarea s-a aflat, Aici se crede orice, Mi se poves- tesc multe lucruri, Se spun multe, Se știu multe ; (f") S-a aflat că vei veni, Se crede că vei veni, Se spune că vei veni, Se știe că vei veni; (g) Aici se citește, Aici se învață, Aici se lucrează. 6.2. Modul de generare. Particularități de structură Gruparea construcțiilor în clasele (a) — (g) reflectă dife- rența în modul de generare, fiecare clasă prezentînd altă istorie derivativă, iar unele clase distingîndu-se și prin particularități proprii de structură sintactică. 6.2.1. Tipul (a) este o construcție de bază. Trăsătura care conferă acestui tip caracter impersonal este de natură sin- tactică, vizînd o restricție combinatorie a verbului, și anume : incapacitatea verbului de a admite combinarea cu nominalul subiect. 6.2.2. Tipul (b) reprezintă, de asemenea, o construcție de bază, dar se deosebește de (a) prin prezența subiectului în structura de adîncime. Particularitatea care conferă construc- țiilor de tip (b) caracter impersonal este de natură selecțio- na 1 ă, vizînd o restricție selecționată a verbului, și anume : acceptarea pe poziția de subiect numai a nominalelor cu tră- sătura [—Animat]. Această trăsătură selecționată are impli- cații asupra statutului morfologic (flexionar) al verbului, în sensul că verbul apare cu o flexiune incompletă de persoană, actualizînd numai forme de persoana a III-a (sau a Vl-a). Referirea la persoană se realizează prin constituenți de altă natură decît subiectul : prin obiectul indirect (în (b')) sau prin obiectul direct (în (b")). 6.2.3. Foarte apropiat de (b), ca particularități sintactice și selecționale, este tipul (c). De altfel, majoritatea verbelor care — 149 — satisfac construcția de tip (b) satisfac și construcția (c) (ex. îmi ajung banii — îmi ajunge că vă aud; mi se cuvine partea asta — mi se cuvine că primesc bani; îmi convine situația — îmi convine să plec). Tipul (c) se deosebește de (b) prin aceea că, pe poziția nominalului subiect, apare un nominal avînd un determinant conjuncțional, deci apare grupul Nomi- nal^ Conj^P, unde nominalul se lexicalizează prin faptul (ex. îmi ajunge faptul că vă aud, îmi convine faptul să plec). Intervine, în acest caz, o transformare de'suprimare a nomina- lului faptul, care are ca rezultat apariția pe poziția subiectului a unei subordonate conjuncționale 56. Ca și în (b), constatăm în (c) aceleași particularități flexio- nare ale verbului : verbul apare numai cu forme de persoana a IlI-a. Ca și în (b), referirea la persoană se realizează prin constituenți de altă natură decît subiectul : prin obiectul indirect (vezi (c")), prin obiectul direct (vezi (c'")) sau nu se realizează deloc (vezi (c')). Începînd cu tipul (d), valoarea impersonală este imprimată verbului de transformări, fiind, deci, o caracteristică dobîndită la nivelul structurii de suprafață. 6.2.4. Construcțiile de tip (d) se obțin dintr-o structură de bază cu subiect nedefinit (ex. cineva plouă (ceva face să plouă), cineva bate la ușă, oricine îmi spune Ion), asupra căreia acționează transformarea de nedefinire (suprimare) a subiectului 57 (ex. cineva (ceva face să) plouă =) plouă; cineva bate la ușă =) bate la ușă; oricine îmi spune Ion =) îmi spune Ion). Deosebirea dintre (d') și (d") privește caracterul obligato- riu/facultativ de aplicare a acestei transformări și, implicit, frecvența de realizare a construcției impersonale. Pentru ver- bele de la (d'), transformarea se aplică obligatoriu, astfel că ele se caracterizează, din punctul de vedere al structurii de suprafață, printr-un statut aproape general impersonal. In schimb, pentru verbele de la (d"), aplicarea transformării este facultativă, astfel că ele pot apărea atît în construcții cu 56 Pentru obținerea diverselor tipuri de subordonate, inclusiv a subordonatei „subiective", vezi infra, § 10. 57 Pentru „nedefinirea" diverșilor constituenți, inclusiv a subiec- tului, vezi supra, § 5. — 150 — subiect, cît și în construcții fără subiect (ex. lumea îmi zice Ion — îmi zice Ion), iar, pentru unele, apariția în construcții fără subiect este rară (ex. bate la ușă, spune la radio). 6.2.4.I. Statutul general impersonal al verbelor de la (dz) ne permite și o altă interpretare a construcțiilor de tip (d') și anume : considerarea lor ca fiind construcții impersonale de bază și, deci, includerea în tipul (a). In această inter- pretare, construcțiile acelorași verbe cu subiectul exprimat, în care pe poziția subiectului apare fie „agentul“ (ex. și tunră den ceriu domnulu cela de sus, Psaltirea Hurmuzachi), fie „rezultatul“ (ex. ploaia plouă, zăpada ninge), fie ,,cauzalul“ (ex.. vîntul (face să) plouă), trebuie considerate „devieri^ de la norma sintactică a limbii române. 6.2.5. Construcțiile de tip (e) sînt rezultatul unei transfor- mări, pe care o vom numi transformare impersonală. Transformarea impersonală acționează asupra unei struc- turi de bază intranzitive, în care subiectul are trăsăturile semantice [+ Personal], [+ Indefinit] (ex. oricine călătorește bine, oricine merge pe jos). în structura de bază este ocurent simbolul Impersonal, simbol care obligă la aplicarea transfor- mării impersonale58. Simbolul Impersonal se realizează fo- nologie prin se. Modificările determinate de transformarea impersonală sînt : 1) suprimarea subiectului (suprimare posi- bilă fără pierdere de informație semantică, dată fiind caracte- ristica subiectului [+ Indefinit]) ; 2) trecerea simbolului Im- personal (realizat prin se) în locul subiectului suprimat (ex. oricine călătorește bine =) se călătorește bine ; oricine merge pe jos =) se merge pe jos). Construcțiile obținute din transformarea impersonală se caracterizează, din punctul de vedere al organizării sintactice, prin imposibilitatea introducerii unui nominativ subiect (con- strucții ca : *Ion se merge pe jos, *Ion se vine tîrziu acasă sînt nereperate). Avem aici dovada faptului că se ia locul subiectu- lui suprimat, îndeplinind, în structura de suprafață, funcția 58 Asupra naturii acestui simbol și asupra relațiilor lui cu alți constituenți din structura de bază, vezi capitolul al III-lea, § 2.10. — 151 — unui subiect „nedefinit^ 59. Prezența acestui se impune verbu- lui o restricție de formă, și anume : apariția verbului numai cu formă de persoana a IlI-a singular. Transformarea impersonală reprezintă, în sistemul sin- tactic al limbii române, pandantul transformării reflexiv- pasive 60 ; pasivizarea prin reflexiv acționează asupra structu- rilor tranzitive, iar impersonalizarea, asupra structurilor in- tranzitive. 6.2.6. Spre deosebire de tipul (e), construcțiile (f') au la bază o structură tranzitivă, caracterizată printr-un obiect cu trăsătura [— Animat] și printr-un subiect cu trăsăturile [+ Personal], [+ Indefinit] (ex. oricine a aflat întâmplarea, oricine crede orice, oricine știe multe). Construcțiile (f') re- zultă din aplicarea succesivă a două transformări : 1) transfor- marea reflexiv-pasivă, care determină trecerea obiectului direct în poziția de subiect și apariția mărcii pasive se (=) în- tâmplarea s-a aflat de oricine, orice se crede de către oricine, multe se știu de către oricine); 2) nedefinirea (suprimarea) agentului ( =) întâmplarea s-a aflat, se crede orice, se știu multe). Din punctul de vedere al organizării sintactice, ceea ce deosebește tipul (f') de tipul (e) este prezența unui nominal subiect, a cărui dovadă evidentă stă în realizarea acordului cu verbul (vezi construcțiile : se crede orice — se cred multe, se știe orice — se știu multe). Deducem de aici că se nu funcțio- nează ca subiect, avînd, deci o funcție diferită față de (e). Pe de altă parte, convertirea obiectului direct în subiect, caracte- ristică tipului (fz), indică intervenția unei transformări pasive, singura transformare care explică o asemenea modificare de structură. Ultimele două constatări ne-au determinat să inter- pretăm diferit tipurile (f') și (e) și, implicit, să explicăm diferit 59 Sub acest aspect, se din construcțiile impersonale românești (cu verbe intranzitive) îndeplinește o funcție similară cu fr. on, germ. man (vezi lorgu Iordan, Limba româna contemporană, 1956, p. 451). Observația similitudinii este valabilă numai pentru construc- țiile impersonale ale verbelor intranzitive. în cazul construcțiilor impersonale cu verbe tranzitive, se nu funcționează ca subiect (vezi infra, § 6.2.6.). 60 Vezi supra, § 2.4. — 152 — cele două apariții ale reflexivului se : ca morfem impersonal, în (e), și ca morfem pasiv, în (f). Trăsătura [— Animat] a obiectului direct, devenit subiect în urma pasivizării, explică o particularitate flexionară a ver- bului din (f')> și anume : apariția numai cu forme de persoana a IlI-a singular și plural. 6.2.6.I. Construcțiile de la (f") au aceeași istorie derivativă ca și (f'), cu singura deosebire că în construcția de bază, pe poziția obiectului direct, apare grupul Nominal ^Conj^P, unde nominalul se lexicalizează ca faptul (ex. oricine a aflat faptul că vei veni). Această construcție este supusă următoarelor transformări : 1) pasivizare, care determină trecerea grupului faptul^ Conj^P pe poziția subiectului ( =) faptul că vei veni s-a aflat de către oricine); 2) nedefinirea (suprimarea) agentului ( =) faptul că vei veni s-a aflat); 3) suprimarea nominalului faptul ( =) că vei veni s-a aflat); 4) repozițio- narea subordonatei ( =) s-a aflat că vei veni). 6.2.7. Aceleași verbe care satisfac tipul de construcție (f') sau (f") satisfac și construcția (g). Ceea ce deosebește tipul (g) de (f) este absența, din structura de suprafață, atît a „agentului". cît și a „pacientului^. Lipsa determinărilor nomi- nale se explică prin intervenția a două transformări de nede- finire (suprimare), ambele aplicate după o transformare pasivă. Deci : 1) pasivizare (ex. aici oricine citește orice =) aici se citește orice de către oricine); 2) nedefinirea „agentu- lui“ (=) aici se citește orice) ; 3) nedefinirea „pacientului^, devenit în urma pasivizării subiect ( =) aici se citește). 6.3. „Sursa“ valorii impersonale. Opoziția personal/ impersonal. Examinarea fiecărui tip de construcție impersonală ne permite să stabilim, ca o caracteristică a impersonalului româ- nesc, faptul că valoarea impersonală are surse (explicații) diferite. 6.3.1. Pe de o parte, ea este conținută în verb, fiind o trăsătură intrinsecă a unei întregi clase de verbe : ver- bele „impersonale^ discutate la (a), (b), (c), (d'). Trăsătura — 153 — [+ Impersonal] din configurația semantică a acestor verbe are ca manifestare exterioară fie o restricție sintactică, constînd în imposibilitatea combinării verbelor cu un nominal subiect (este cazul claselor (a) și (d')), fie o restricție selecțională, constînd în limitarea nominalului subiect la o clasă lexicală cu trăsătura [— Animat] (este cazul tipurilor (b) și (c). Verbele aici în discuție nu intră în sistemul de opoziții personal impersonal, întrucît, în aproape toate aparițiile, ele se comportă impersonal 61. Aceste verbe realizează construcții impersonale de bază. Din punctul de vedere al relației verb-reflexiv, constatăm următoarele situații : 1) verbe care nu admit reflexivul (ex. Nu contează că întârzii, Rămîne să ne vedem, Trebuie să ple- căm, îmi arde de plimbare, Plouă); 2) verbe pentru care vecinătatea reflexivului este facultativă (ex. Mi se pare că... / îmi pare că..., I s-a cășunat să plece / I-a cășunat să plece) ; 3) verbe care cer obligatoriu apariția reflexivului (ex. Se cuvine să..., Se cade să..., I s-a urît de cineva). Existența situațiilor (1) și (2) demonstrează că nu se stabilește o legătură necesară între verbele conținînd trăsătura [+ Impersonal] și vecinătatea reflexivului. 6.3.2. Pe de altă parte, valoarea impersonală este purtată de simbolurile Impersonal și Nedefinit, care impun aplicarea transformărilor impersonală și, respectiv, de nedefinire a agentului (eventual, și nedefinirea obiectului). Transformarea de nedefinire a agentului poate fi aplicată direct unei con- strucții de bază active (vezi tipul (d") : bate la ușă, scrie în ziare) sau se aplică unei construcții supuse în prealabil unei pasivizări (vezi tipurile (f'), (f"), (g) : întâmplarea s-a aflat, se crede că vei veni, aici se citește). 61 Numai rar și accidental și numai în limba veche, verbele din această categorie au capacitatea de a participa la opoziția personal/ impersonal (ex. și nu ploo spre pămăntu în trei ani, Codicele Voro- nețean (impersonal) / Domnul Dumnedzeu câ nu era ploat pre pămînt, Palia de la Orăștie (personal)). în limba actuală, într-o asemenea pereche de construcții se anga- jează forme omonime sau sensuri diferite ale unui verb (ex. fulgeră / el mă fulgeră cu privirea, nu-mi arde de plimbare / el arde scrisorile). Deci, nu putem vorbi de realizarea opoziției personal / impersonal. — 154 — In toate aceste situații, caracterul impersonal nu este o trăsătură intrinsecă a verbului 62, ci o trăsătură d o b î n d i t ă, în structura de suprafață. Spre deosebire de situațiile discu- tate la § 6.3.1., verbele participă la sistemul de opoziții per- sonal / impersonal (ex. crainicul spune la radio / spune la radio; toți călătoresc bine / se călătorește bine: ei au aflat întâmplarea / întâmplarea s-a aflat: ei cred că... / se crede că...; aici oricine citește / aici se citește). în construcțiile (f'), (f"), (g) (ex. întâmplarea s-a aflat, se crede că vei veni, aici se citește), opoziția personal ( impersonal dublează opoziția activ ! pasiv 63. între apariția reflexivului și caracterului impersonal al construcțiilor de tip (e), (f), (g) există o legătură nece- sară64; se apare ca realizare fonologică a simbolului Imper- sonal, implicat de istoria derivativă a tipului (e), și ca realizare fonologică a simbolului Pasiv, implicat de istoria derivativă a tipurilor (f) și (g). în consecință, construcțiile impersonale (e), (f), (g) nu se pot realiza în afara prezenței reflexivului. 6.4. Utilizarea construcțiilor impersonale Dintre construcțiile impersonale stabilite la (a) — (g), tipul (a) (ex. îmi pasă de tine) este slab reprezentat în limba română, limitîndu-se la cîteva verbe și acestea folosite în cîteva construcții 65. Pentru specificul sintactic al limbii române, este semni- ficativ tipul (dz) (ex. tună, plouă), reprezentînd o construcție impersonală comună româniei și latinei66, dar deosebind 62 Pentru comparație, vezi supra, § 6.3.1., unde trăsătura [ + Im- personal] apare în configurația semantică a verbului. «3 Vezi și observațiile din § 2.3. 64 Compară cu § 6.3.1. 65 în ansamblul limbii române, avînd în vedere și aspectul vechi și cel popular al limbii, inventarul acestor verbe este și mai restrîns (păsa și urî apar, în limba veche și populară, și în construcții cu subiect : și veri ce va păsa cuiva la cele sufletești, alerge la mine, I v i r e a n u, Didahiile; să urisă turcilor aceste docleiale despre Ieși, Mir on Costin, Letopiseț). 66 Pentru existența în latină a acestui tip, cf. A. E r n o u F r. T h o m a s, Syntaxe latine, Paris, Klincksieck, 1953, p. 209. — 155 — româna de franceză sau de engleză, unde prezența nomina- lului subiect realizat printr-un pronume neutru este obligato- rie (ex. fr. il pleut, il neige ; eng. it is raining, it is snowing). Tipurile (d") (ex. îmi zice Ion, bate la ușă), (f) și (g) (ex. s-a aflat adevărul, se spune că...) se întîlnesc în toate aspectele limbii române, în limba veche, ca și în limba actuală. Tipul (e), rezultat din transformarea impersonală (ex. se merge pe jos), cunoaște o mare extindere în limba actuală, extindere care pare a fi de dată recentă 67. Construcții imper- sonale cum sînt : Cum se acționează pentru reducerea consu- mului de energie (titlul unei anchete din Scînteia), Pe aici nu se trece (titlul unui recent film), în viață nu se intră cu picioare de ceară (titlu de articol din Scînteia), La ei se ajunge prin Floreasca, Aici nu se intră, Nu se moare din atîta, Nu se stă pînă la ora asta. Nu se vine la ora asta, Nu se traver- sează prin loc interzis, In neamul meu se trăiește mult, în care apar verbe intranzitive, sînt des folosite în limba actuală, și, în mod special, în propozițiile imperative prohibitive. BIBLIOGRAFIE Titlurile indicate în § 2 (REFLEXIV) și § 5 (CONSTI- TUENȚII NEDEFINIȚI) sînt valabile și aici. La acestea adăugăm : a) Vasiliu, G ol op e n ți a, Sintaxa, p. 279—281 ; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 66—71, 88—92, unde impersonalul este abordat dintr-o perspectivă transfor- mațională. b) E c. T e o d o r e s c u, Propoziția subiectivă, Ed. Șt., 1972, p. 18—32 ; N. G o g a, Verbe și forme unipersonale, unipersonalizarea în limba română contemporană, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai“, 19 (1974), fasc. 1, p. 89 și urm. 67 Numai rar în limba veche se înregistrează construcții imper- sonale ale unor verbe intranzitive (ex. să aibă svănta mănăstire cale să s(e) mergă la moară, 1621, Cuvente den bătrîni). Comentînd construcții ca : se doarme bine în hotelul nostru, se rîdea respectuos, casa unde se locuiește pînă trece frigul, în care apar verbe intranzitive, lorgii Iordan (în Limba română contem- porană, 1956, p. 375) le aprecia „ca nepotrivite cu structura gramati- cală a limbii române". Evoluția actuală a limbii române dovedește că asemenea construcții s-au extins. — 156 — 7. Atributivul „transformat" 7.1. Modul de obținere: tipuri de transformări; 7.2. Caracterizare relațională; 73, Raportare la clasa „elementului predicativ suplimentai; 7.4. Ambigui- tatea atributivului; 7.5. Productivitatea construcției; Bibliografie. 7.0. In capitolul al III-lea, în partea destinată examinării atributivului68, făceam observația că propozițiile limbii române în structura cărora apare atributivul sînt, din punctul de vedere al gramaticii transformaționale, profund eterogene. Trebuie distinse atributivele „de bază**, aparținînd unor con- strucții primare (nucleare), de atributivele „transformate^, rezultate din transformări. Ceea ce discutăm, în această sec- țiune, privește în exclusivitate atributivele din ultima categorie 69. 7.1. Modul de obținere : tipuri de transformări. în următoarele construcții : (a ) Ea s-a întors veselă, Ea a ieșit pe stradă îngîndurată, Ea mă privește absentă, Ea îmi vorbește nemulțumită ; (b ) El mă bănuiește incorect, El mă consideră inteligent, Ei mă cred inginer, Ei m-au declarat repetent, Ei l-au dovedit mincinos, Ei mă socotesc incapabil ; (c ) Fata se crede frumoasă, Fata se vrea interesantă, Ea se declară nemulțumită ; (d ) El se preface bolnav, Ei l-au învățat respectuos ; (e ) Ei l-au ales pe Ion deputat, Ei l-au angajat pe Ion mecanic, El o are pe Maria mamă, Ei mi-au lăsat moștenire o casă, Ei ni l-au trimis pe Ion profesor, Ei l-au votat pe Ion deputat ; (f ) Mi-o amintesc tînără, El s-a însurat bătrîn, Ea și-a născut copilul tînără, L-au pensionat maior, O știu tînără ; (g ) Hainele le are noi, Mărul s-a nimerit bun, Bătaia s-a încins crîncenă, Ochii îi înălța visători, Copacii au rodit toți ; (h ) Ea a pierit ucisă de o bombă, Viața s-a destrămat distrusă de război, A murit răpusă de o boală necruțătoare ; 68 Vezi § 2.9. 69 Construcțiile de bază cu atributiv au format obiect de analiză în capitolul al III-lea, § 2.9. — 157 — (i ) Ea (îmi) pare obosită ; (j ) împrumutul se cuvine restituit, Filmul merită văzut, Cartea trebuie citită 70, nici unul dintre verbele componente nu apare, în structura de bază, în vecinătatea unui atributiv. Satisfacerea acestui con- text este o trăsătură dobîndită în structura de suprafață, ca urmare a aplicării uneia sau a mai multor transformări. Gruparea construcțiilor în clasele (a) — (j) reflectă diferențele în modul de generare, fiecare tip avînd altă structură de bază și fiind rezultatul altei (sau altor) transformări. a) Construcțiile de tip (a) se obțin dintr-o structură de bază cu două propoziții coordonate (P| și P2), în care P2 se caracterizează prin prezența unui verb copulativ și a unui subiect identic referențial cu cel din Pj (ex. ea s-a întors și ea este veselă). Transformările constau în suprimarea copulei, a subiectului redundant din P2 și a conjuncției de coordonare. b) In cazul construcțiilor de tip (b), structura de bază conține o subordonată conjuncțională completivă directă, în componența căreia intră un verb copulativ (ex. el bănuiește că eu sînt incorect, el consideră că eu sînt inteligent). Trans- formările constau în : 1) schimbarea poziției sintactice a su- biectului din P2, care devine obiect direct în Pi ; 2) suprimarea copulei și a conjuncției din P2. c) Tot o structură de bază conținînd o subordonată con- juncțională completivă directă caracterizează și construcțiile de tip (c), cu singura deosebire că subiectul din P2 este identic referențial cu cel din P| (ex. fata crede^că fata este frumoasă, fata vrea^fata să fie interesantă). în acest caz, la transfor- mările stabilite la (b) se adaugă o transformare reflexivă. Deci : 1) schimbarea poziției subiectului din P2 (ex. fata crede^că fata este frumoasă = ) fata crede^pe fata^că este frumoasă); 2) suprimarea copulei și a conjuncției din P2 (=) fata crede pe fata^frumoasă); 3) transformarea reflexivă (=) fata se crede frumoasă). d) Și în (d), structura de bază conține o subordonată conjuncțională în care este ocurent un verb copulativ. Su- biectul subordonatei este identic referențial fie cu subiectul 70 La lista (a) — (j) trebuie adăugate construcțiile în care atri- butivul se exprimă prin gerunziu și care vor fi discutate în partea destinată formelor verbale nepersonale, § 9.2.2. — 158 — din Pj (ex. el se prefacerea el este bolnav), fie cu obiectul direct din P| (ex. ei l-au învățat^ei să fie respectuos). La suprimarea copulei și a conjuncției se adaugă suprimarea subiectului redundant din P2. e) Construcțiile de tip (e) pot fi interpretate în trei feluri: 1) fie obținute dintr-o construcție de bază finală (ex. ei au ales pe Ionica Ion să fie deputat); 2) fie obținute dintr-o construcție relativă, care cuprinde o relativă de calificare (ex. ei au ales pe lon^care Ion este deputat); 3) fie obținute dintr-o construcție relativă, care cuprinde o relativă de iden- tificare (ex. ei ales un deputatrcare deputat este Ion). Oricare dintre aceste soluții este la fel de acceptabilă. De altfel, posibilitatea găsirii a trei istorii derivative pentru fiecare construcție de tip (e) reflectă, în fond, ambiguitatea semantică a acestor construcții, în cazul că ora interferează sensurile „finalu și „relativ“ 71. f) Construcțiile de tip (f) au în structura de bază o pro- poziție temporală, caracterizată prin prezența unui verb copulativ și a unui subiect identic referențial fie cu subiectul regentei (ex. el s-a însurat cînd el era bătrîn), fie cu obiectul direct din regentă (ex. mi-o amintesc cînd ea era tînără). Transformările constau în suprimarea copulei, a conjuncției temporale și a subiectului redundant din temporală. g) Construcțiile de tip (g) au o structură de bază relativă (ex. el are hainelercare haine sînt noi; s-a încins bătaiarcare bătaie este crîncenă), asupra căreia acționează următoarele transformări : 1) relativizarea (=) el are hainelerCare sînt noi; s-a încins bătaia^care este crîncenă); 2) suprimarea copulei din subordonată (=) el are hainelercare noi; s-a încins bătaia^oare crîncenă); 3) suprimarea pronumelui re- lativ (=) el are hainele noi; s-a încins bătaia crîncenă). Fa- cultativ, se aplică, în continuare, o transformare de repozițio- nare (=) hainele le are noi; bătaia s-a încins crîncenă). h) Construcțiile de tip (h) au la bază o structură cauzală și sînt rezultatul mai multor transformări succesive : 1) pasivizare (ex. viața s-a destrămatrjiindcărrăzboiul a distrus viața =) viața s-a destrămatrțîindcărviața a fost distrusă de război); 2) suprimarea conjuncției cauzale și a auxiliarului pasiv (=) viața s-a destrămatrviața distrusă de război); 3) 71 Pentru ambiguitatea construcțiilor cu atributiv, vezi infra, § 7.4. — 159 — suprimarea subiectului din P2 identic cu cel din PA (=) viața s-a destrămat distrusă de război). i) Construcția de tip (i) este rezultatul unei transformări de „personalizare44 și caracterizează construcțiile de bază con- ținînd verbul impersonal părea (ex. (îmi) părea că ea este obosită). Transformarea de ,,personalizare44 constă în legarea verbului impersonal de un subiect cu trăsătura [+ Personal], ceea ce se realizează prin trecerea subiectului din subordonată înaintea verbului impersonal (=) ea (îmi) părea că este obo- sită). Transformarea de „personalizare44 este urmată de suprimarea conjuncției și a copulei (=) ea (îmi) părea obosită). j) Construcțiile de tip (j) sînt, de asemenea, rezultate dintr-o transformare de repoziționare a subiectului din P2, precedată de o transformare pasivă. Construcțiilor de bază impersonale de tipul : se cuvine^ oricine să restituie împru- mutul ; meritai oricine să vadă filmul; trebuie'"'oricine să citească cartea li se aplică următoarele transformări : 1) pa- sivizarea (=) se cuvine^împrumutul să fie restituit de oricine ; merită^filmul să fie văzut de oricine; trebuie'"'car- tea să fie citită de oricine); 2) nedefinire a (suprimarea) „agentului44 (=) se cuvine^ împrumutul să fie restituit; merită^ filmul să fie văzut; trebuie^cartea să fie citită); 3) repoziționarea subiectului înaintea verbului impersonal (=) împrumutul se cuvine ^să fie restituit; filmul merită^ să fie văzut; cartea trebuie^ să fie citită); 4) suprimarea auxiliaru- lui pasiv și a conjuncției (=) împrumutul se cuvine restituit; filmul merită văzut; cartea trebuie citită). Ceea ce este comun tuturor construcțiilor de bază stabilite în (a) — (j) este structura bipr opozițională. Raportul dintre propoziții poate fi de coordonare (vezi (a)), dar, mai des, este de subordonare. Cu excepția tipurilor (h) și (j), în toate celelalte construcții de bază, a doua propoziție are structura : V^Subiect^Atributiv, unde verbul se lexicalizează prin copulativul a fi. Asemantismul acestui verb asigură suprimarea lui fără pierdere de informație semantică, astfel că una dintre transformări este suprimarea copulei din P2 72. In (h) și (j) 72 Dată fiind suprimarea copulei din P2, L a u r a V a s i 1 i u (în „Double subordination syntaxique“ et „ellipse", RRL, XV (1970), 5,. p. 519 și urm.) atrage atenția asupra naturii „eliptice" a construcției cu ele- ment predicativ suplimentar (în terminologia noastră, o construcție cu atributiv „transformat"). — 160 — intervine o transformare pasivă, urmată de suprimarea auxi- liarului pasiv. 7.2. Caracterizare relațională Sub aspectul relațiilor de succesiune, atributivul „trans- format44 (examinat în construcțiile (a) — (j)) are note comune cu atributivul „de bază44. Ca și atributivul „de bază4473, cel „transformat^ se caracterizează prin participarea la o relație obligatorie ternară, în care atributivul „cere44 prezența nu numai a verbului, ci și a altui nominal al construcției, fie un nominal subiect (ex. ea a ieșit pe stradă îngîndurată), fie un nominal obiect direct (ex. el mă bănuiește incorect). Ca și atributivul „de bază44, cel „transformat44 se caracterizează prin identitate refer ențială cu nominalul coocu- rent. Ca manifestare formală a relației dintre atributivul „transformat44 și nominalul coocurent apare, în cazul în care atributivul se exprimă printr-un adjectiv sau un substantiv mobil, acordul în gen și număr (vezi : el s-a întors vesel — ea s-a întors veselă; el îi bănuiește incorecți — el le bănuiește incorecte). Se deosebește, însă, de atributivul „de bază44 sub aspectul relației pe care o contractează cu verbul : o relație de inter- dependență, în cazul atributivului „de bază44, și o relație de dependență unilaterală, în cazul atributivului „transformat44 74. Această diferență este dată de caracterul neomisibil al atri- butivului „de bază44, față de caracterul omisibil al atributivului „transformat44. Participarea la o relație obligatoriu ternară, precum și identitatea relației semantice ne-au determinat să nu deosebim terminologic cele două situații de atributiv. Specificările făcute : atributiv de bază/ atributiv t r a n s f o r m at sînt suficiente pentru a atrage atenția asupra istoriei lor derivative diferite75 și, implicit, asupra relațiilor de dominare dife- 73 Relațiile la care participă atributivul „de bază" au fost exami- nate în capitolul al III-lea, § 2.9.1. 74 Vezi capitolul al II-lea, § 2.1.1.2. 75 Criteriul istoriei derivative diferite stă la baza distincției termi- nologice operate de Valeria Guțu Romalo, în Sintaxa, unde numele predicativ privește „enunțurile primare" (= nucleare, de bază), iar predicativul suplimentar privește „enunțurile derivate" (= obținute prin transformare). 11 — Sintaxa — 161 — rite76. Artibutivul „de bază* este dominat direct de GPfed (= Grup predicativ)77, în timp ce atributivul „transformat* apare, de la o construcție la alta, sub dominanța altui nod, în funcție de istoria derivativă a fiecărei construcții. De exemplu, în (b), apare sub dominanța unui P2, aflat, la rîndul lui, sub dominanța lui Obdir ; în (g), apare sub dominanța lui Rel (= construcție relativă) ; în (i), apare sub dominanța unui P2, aflat, la rîndul lui, sub dominanța Subiectului etc. 7.3. Raportare la clasa „elementului predicativ suplimentar^ Cele două categorii : atributivul ,,de bază* și cel „trans- format*, delimitate potrivit principiilor formulate în acest curs, nu coincid perfect cu clasele obținute din distincția tra- dițională : nume predicativ! element predicativ suplimentar. Construcții considerate, în mod curent, cu nume predicativ apar, în analiza noastră, în categoria atributivului „trans- format“ (vezi tipul (i) : ea (îmi) părea obosită) și, invers, construcții considerate, în mod curent, cu element predicativ suplimentar aparțin atributivului „de bază* (ex. mă cheamă Ion, mă numesc Ion, îmi spune Ion, îmi zice Ion)78. Prin raportare la gramaticile curente, se constată că am inclus în clasa atributivului „transformat* și tipurile (f), (h), care, în mod curent, sînt analizate ca fiind complemente de timp și, respectiv, complemente cauzale. Includerea se explică prin natura relațiilor la care participă, în structura de supra- față, constituentul avut în vedere : relație obligatoriu ternară, în care este implicat verbul și un alt nominal al construcției și care se manifestă formal prin acordul cu acest nominal. 7.4. Ambiguitatea atributivului Atributivul, în general, și atributivul „transformat*, în special, constituie zone ale limbii române caracterizate prin 76 Pentru distincția relații de dominare / relații de succesiune, vezi Introducere, § 3.2. Ambele tipuri de relații participă la stabilirea specificului unei poziții sintactice, la definirea ei (vezi capitolul al III-lea, § 2). 77 Vezi capitolul al III-lea, § 2.9.1. 78 Vezi capitolul al III-lea, § 2.9.2. — .162 — ambiguitate, adică prin posibilitatea interpretării sintactice și semantice în două (sau mai multe) feluri a construcțiilor cu aceeași structură. Istoriile derivative diferite stabilite la (a) — (j) sînt un argument pentru această afirmație. Se întîmplă ca același complex sonor reprezentînd o pro- poziție să fie susceptibil de mai multe istorii derivative, și deci de mai multe interpretări. Astfel, o construcție ca : o știu tînără poate primi interpretarea (b) și deci sensul „eu știu că ea este tînără“ sau interpretarea (f) și deci sensul ,,eu o știu cînd era tînără44. O construcție ca : ea îmi vorbește ne- mulțumită poate primi interpretarea (a) și deci sensul „ea îmi vorbște și ea este nemulțumită44 sau interpretarea (h) și deci sensul ,,ea îmi vorbește fiindcă cineva (ceva) a nemulțumit-o44. O construcție ca : îmi amintesc de ea sănătoasă poate primi fie interpretarea (f), adică un sens temporal : „îmi amintesc de ea cînd ea era sănătoasă44, fie o interpretare de tip (d), implicînd o subordonată conjuncțională completivă directă : „îmi amintesc de ea că ea era sănătoasă44, fie o interpretare de tip (a) : „îmi amintesc de ea și eu sînt sănătoasă44 sau o interpretare de tip (g), implicînd o construcție de bază rela- tivă : „îmi amintesc de ea care ea este sănătoasă44. Ambigui- tatea privește nu numai relația semantică dintre adjectiv și restul construcției (relație temporală, relativă, completivă, coordonată etc.), ci și persoana subiectului din subordonată, care poate fi a IH-a („eu care este sănătoasă64) sau persoana I („eu care sînt sănătoasă44). Am subliniat79, de asemenea, că sînt susceptibile de a primi interpretări diferite construcțiile de tip (e). Mai multe interpretări pot primi și construcțiile în care atributivul „transformat44 este exprimat prin gerunziu 80. Ambiguitatea este creată și de posibilitatea confuziei între atributivul „de bază44 și cel „transformat44, mai ales în situa- țiile în care același complex sonor reprezentînd un verb satis- face ambele construcții. Astfel, verbul ieși apare și într-o construcție de bază cu atributiv (ex. el iese profesor), și într-o construcție de suprafață cu atributiv (ex. el iese îngîndurat). Istoria derivativă a celor două exemple este diferită : con- strucția de bază el iese profesor conține un verb caracterizat, în structura de adîncime, prin vecinătatea + [---------Atributiv] ; "9 Vezi supra, § 7.1. (e). 80 Vezi infra, § 9.2.2.1. — 163 — construcția el iese îngîndurat este rezultată din transformări, avînd istoria derivativă descrisă la (a) : ,,el iese și el este îngîndurat^. în ultimul exemplu, vecinătatea unui atributiv este numai a structurii de suprafață, verbul caracterizîndu-se, în structura de bază, prin — [-------Atributiv]. 7.5. Productivitatea construcției Construcția cu atributiv „transformat^ este foarte pro- ductivă în limba română, atît în fazele vechi ale limbii, cît și în limba actuală. Toate tipurile de construcții stabilite la (a) — (j) sînt bogat reprezentate (printr-un număr mare de verbe și printr-o frecvență ridicată) în limba veche81 și în limba actuală. Limba actuală dezvoltă, cu precădere, tipul (j), situație consemnată de lucrările de cultivare a limbii82, dar și celelalte tipuri. Marea varietate de transformări avînd ca rezultat atributivul asigură productivitatea procedeului și a construcției. Teoretic, putem admite că orice verb al limbii române este susceptibil de a apărea în vecinătatea unui atributiv „transformat^ 82. Unele verbe au capacitatea de a satisface, succesiv, diferite tipuri de construcții cu atributiv „trans- format“ (ex. ea a pierit tînără — ea a pierit ucisă de o bombă ; el mă declară incapabil — el se declară incapabil — el declară înspăimîntat că a greșit: hainele le are noi — o am pe Ioana prietenă). Această virtuală capacitate de combinare a oricărui verb cu un atributiv „transformat^ face ca vecinătatea acestui atributiv să fie nerelevantă în clasificarea sintactică a verbu- lui, chiar și din punctul de vedere al unei clasificări care operează la nivelul structurii de suprafață. 81 Vezi materialul înregistrat în Regimul sintactic al verbelor în limba română veche, din SCL, XIX (1968), 3, p. 273—275, în special tipurile de construcții (10), (11), (13), (14), (15) ; pentru realizarea în limba veche a tipurilor (i) și (j), idem, p. 280. 82 Cf. V. Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală, Ed. Șt., 1972, § 55. în același sens, vezi și observațiile lui V. N e s t o r e s c u, Construcții greșite cu verbul a merita, în LR, XXIII (1974), 3, p. 249. 83 Vezi și observațiile Valeriei Guțu Romalo, în Sin- taxa, p. 154. — 164 — BIBLIOGRAFIE a) Pentru examinarea dintr-o perspectivă transforma- țională a situației pe care am numit-o „atributiv transfor- mat", vezi ; Laura Vasiliu, „Double subordination syntaxique“ et „ellipse", în RRL, XV (1970), 5, p. 519 și urm. ; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 135—137 ; Guțu Romalo, Sintaxa, p. 146—154. b) Construcția este examinată și în următoarele stu- dii : M. R ă d u 1 e s c u, Numele predicativ circumstanțial, în SG II, 1957, p. 121 și urm.; Paula Diaconescu, Rolul elementului verbal în componența predicatului no- minal, în SG II, 1957, p. 105 și urm. ; Silvia N i ț ă, Predicatul circumstanțial, în LR, VII (1958), 6, p. 76 și urm. ; Ion Diaconescu, Complementul calității, în LR, IX (1960), 2, p. 14 și urm.; Mioara Avram, In legătură cu discuția asupra „numelui predicativ circum- stanțial“, în LR, X (1961), 6, p. 539 și urm. ; G h. N. Dra- gomi rescu, „Atributul predicativ" în limba română, în LL, 1962, p. 99 și urm. ; Gram. Acad. II, § 682—688 ; D. D. Drașoveanu, Despre elementul predicativ suplimentar, în CL, XII (1967), 2, p. 235 și urm. ; V. H o d i ș, Elemen- tul predicativ suplimentar. Contribuții, I, în LR, XVI (1967), 6, p. 485 și urm. ; și Contribuții, II, în LR, XVIII (1969), 2, p. 139 și urm.; D. Crașoveanu, Considerații asupra elementului predicativ suplimentar, în „Analele Universității din Timișoara", 8 (1970), p. 225 și urm. ; M ar i a Vulișici, Cu privire la cazul elementului pre- dicativ suplimentar (exprimat prin substantiv) referitor la complementul direct, în „Lucrări științifice", Oradea, 1972, p. 35 și urm. 8. Construcții nominalizate 8.1. Transformarea de nominalizare ; 8.2. Nota sintactică specifică; 8.3. Grupuri nominale rezultate din nominalizare; 8.3.1. Vecinătăți cu formă nemodificată ; 8.3.2. Vecinătăți cu statutul sintactic modificat; 8.3.3. Vecinătăți suprimate ; 8.3.4. Veci- nătăți obligatorii devenite suprimabile ; 8.3.5. Com- patibilități și incompatibilități între vecinătăți. — 165 — Restricții de ordonare ; 8.3.6. Neutralizarea opoziți- ilor sintactice și semantice. Mijloace de dezambigui- zare; 8.3.7. „Nedefinire“ și „impersonalizarea în construcțiile nominalizate; 8.4. Grupuri adjec- tivale rezultate din nominalizare; 8.4.1. Modul de generare; 8.4.2. Caracteristicile vecinătăților; Bibliografie. 8.1. Transformarea de nominalizare Numim construcții nominalizate acele construcții care rezultă dintr-o transformare de nominalizare. Transformarea de nominalizare constă în convertirea unui verb într-un substantiv sau un adjectiv, împreună cu toate modificările de regim sintactic impuse de această schimbare de clasă morfologică 84. Prin transformarea de nominalizare se obțin fie grupuri nominale, în cazul în care verbul-centru se modifică într-un centru substantival (ex. studenții participă la demon- strație =) participarea studenților la demonstrație), fie gru- puri adjectivale85, în cazul în care verbul-centru se modifică într-un centru adjectival. (ex. ceva dă sănă- tate =) ...dătător de sănătate, ceva dăunează organismu- lui =) ...dăunător organismului). Oricare ar fi rezultatul transformării de nominalizare, fie grup nominal, fie grup adjectival, esența transformării este pierderea autonomiei sintactice a construcției de bază, în sensul convertirii unui P (o construcție de-sine-stătătoare) într-un modificator (determinant). Convertirea se asigură printr-un morfem de nominalizare, adică un sufix avînd capacitatea să modifice bazele verbale în baze substantivale sau adjectivale. Sufixul de nominalizare se actualizează" diferit, în funcție de rezultatul nominalizării : grup substantival sau grup adjectival. în cazul obținerii unui grup substantival, deci a unui substantiv ca centru, sufixul de nominalizare se realizează ca : -re (ex. citi =) citire), -t (ex, lucra =) lucrat), -ție (ex. administra =) administrație), -iune (ex. transmite = ) trans- 84 Cf. Vasiliu, G o 1 o p e n ț i a, Sintaxa, p. 243. 85 Pentru conceptele grup nominal șl grup adjectival, diferite de grupul verbal, vezi capitolul al II-lea, § 1.1. . — 166 — misiune), -eală (ex. bănui =) bănuială), -aj (ex. sabota =) sa- botaj), -tor (ex. citi =) cititor), 0 (ex. zbura =) zbor) etc.86. In cazul obținerii unui grup adjectival, deci a unui adjectiv ca centru, sufixul se realizează ca : -tor (ex. dăuna =) dău- nător), -nic (ex. dori =) dornic), -bil (ex. măsura =) măsu- rabil), -ant (ex. participa =) participant) etc.87. 8.2. Nota sintactică specifică Examinarea construcțiilor nominalizate în partea de curs destinată descrierii grupului verbal, și nu în descrierea grupu- lui nominal sau a celui adjectival, se justifică prin pre- zența, în interiorul construcțiilor nominalizate, a unor relații de tip verbal, inexistente în grupurile nominale sau adjectivale de bază 88. Aceste relații se explică prin natura verbală a centrului grupului (prin istoria lui derivativă): centrul — substantiv sau adjectiv — provine dintr-un verb și păstrează nemodificate unele dintre determinările de tip verbal. In transformarea de nominalizare, numai unele vecină- tăți verbale își modifică statutul sintactic, „acomodîndu-se“ regimului noului centru (substantiv sau adjectiv) ; alte veci- nătăți verbale rămîn nemodificate. Acest amestec de deter- minanți de tip verbal (și, implicit, de relații de tip verbal) și de determinanți (relații) de tip nominal constituie nota sintactică specifică a construcțiilor nominalizate, conferindu-le un loc aparte față de grupurile nominale și adjectivale de bază. 8.3. Grupurile nominale rezultate din nominalizare 8.3.1. Se păstrează, cu formă nemodificată, următoarele vecinătăți : a) grupul prepozițional necircumstanțial (ex. insistă pe amănunte =) insistența pe amănunte optează pentru ceva 86 Se includ aici sufixele care derivă substantive din teme ver- bale, inclusiv sufixul 0, semnificînd cazurile de derivare regresivă. Nu ne-a interesat, în lista dată, aspectul morfofonemic. 87 Intră aici sufixele care derivă adjective din teme verbale. 88 Distincția grup de bază / grup transformat se referă la modul de . obținere într-o gramatică transformațională : grupul de bază se obține prin reguli de constituenți, iar grupul transformat, prin reguli de transformare. — 167 — =) opțiunea pentru ceva; participă la demonstrație =) parti- cipare (participant) la demonstrație ; se teme de urmări =) te- merea de urmări. în toate aceste exemple, construcția obliga- torie cu o anumită prepoziție se explică prin regimul verbului de bază) ; b) grupul prepozițional circumstanțial (ex. transportă mărfuri de la Cluj la București =) transportul de mărfuri de la Cluj la București: construiește hotelul în următoarele luni =) construcția hotelului în următoarele luni) ; c) unele adverbe și locuțiuni adverbiale (ex. el șade aici =) șederea aici; el merge acasă =) mersul acasă: el pleacă dimineața =) plecarea dimineața)89 ; d) nominalul în dativ, deci nominalul obiect indirect (ex. se conferă titluri muncitorilor =) conferire de titluri mun- citorilor ; se predă limba română străinilor =) predarea limbii române străinilor ; se acordă atenția necesară tinere- tului =} acordarea atenției necesare tineretului90. Prezența dativului se explică prin regimul verbului de bază) ; e) nominalul neprepozițional sau prepozițional cu funcție de atributiv (ex. se numește Gheorghe (ca) profesor =) nu- mirea lui Gheorghe (ca) profesor ; f) determinări conjuncționale, indiferent de funcția sin- tactică cu care apar, deci indiferent de faptul că apar în pozi- ția de subiect, de obiect direct, de obiect prepozițional sau de obiect secundar (ex. dorește să plece =) dorința să plece ; crede că va reuși =) credința că va reuși; întreabă dacă plec =) întrebarea dacă plec). 89 Se include aici categoria pe care gramaticile curente o înre- gistrează sub numele de „atribut adverbial". Nu toate adverbele, însă, au același comportament în transformarea de nominalizare : multe adverbe, în special din clasa adverbelor modale, capătă, în construcția nominalizată, un statut adjectival (vezi infra, § 8.3.2. (c)). Pentru cele două situații ale adverbului, cf. G. C i o m p e c, Încercare de definire contextuală a adverbului românesc, în SCL, XXV (1974), 1, p. 26—27. 90 Se include aici, parțial, categoria pe care gramaticile noastre o înregistrează sub numele de „atribut substantival în dativ" ; cf. Mioara Avram, O specie modernă a atributului în dativ și alte probleme ale determinării atributive, în LR, XIV (1965), 4, p. 405—428. — 168 — Lista (a) — (f) cuprinde determinanții nespecifici verbului, adică vecinătățile comune atît clasei verbului, cit și clasei substantivului91. 8.3.2. își modifică statutul sintactic următoarele vecinătăți verbale : a) Nominalul subiect (deci în nominativ) din construcțiile de bază devine genitiv în construcțiile nominalizate (ex. copiii pleacă =) plecarea copiilor; studenții optează pen- tru... =) opțiunea studenților pentru...). In situația unui subiect exprimat prin Personal (formele : eu, tu, noi, voi), transformarea de nominalizare are ca rezultat convertirea Personalului într-un Posesiv (ex. eu plec =) ple- carea mea; tu participi la... =} participarea ta Za...)92. b) Nominalul obiect direct (deci în acuzativ) din con- strucțiile verbale devine genitiv sau grup prepozițional cu de în construcțiile nominalizate (ex. cumpără cartea =) cumpă- rarea cărții; cumpără cărți =) cumpărare de cărți). Cele două construcții, cu genitiv și cu grup prepozițional, nu sînt perfect echivalente : alegerea uneia sau a alteia cores- punde distincției individualizat / nonindividualizat (cu referire la obiectul direct) din construcția de bază. Prin urmare, o construcție de bază în care obiectul direct se realizează prin Nominal^Art va alege în „nominalizare" genitivul (ex. citește romanul =) citirea romanului), iar o construcție de bază în care obiectul direct se realizează numai prin Nominal (fără articol) va alege în „nominalizare^ grupul de^Nominal (ex. citește romane =) citirea de romane). Cum pe poziția obiec- tului direct substantivul nearticulat apare, mai ales, la plural 93, în timp ce, la singular, substantivele se folosesc, de obicei, articulate, găsim aici explicația pentru faptul că în construc- țiile nominalizate grupul de^Nominal este acceptat, cu pre- 91 Pentru conceptul de vecinătăți comune, opus aceluia de vecinătăți diagnostice (proprii unei singure clase morfologice), cf. V. Guțu R o m a 1 o, Distribuția, în ELS, p. 44—45). 92 Se confirmă, încă o dată, ipoteza echivalenței Posesivului (din seria mea, ta, noastră, voastră) cu genitivul pronumelui personal ; cf. M. Manoliu Manea, Sistematica substitutelor din româna con- temporană standard, EA, 1968, p. 64. 93 Cf. Struct. morf., p. 174 ; pentru situația specială a pluralului în raport cu „individualizarea", vezi Gram. Acad. I, p. 110. — 169 — cădere, în condițiile unui nominal cu formă de plural (Sînt posibile construcțiile citirea de romane, aplicarea de hotărîri, dar nu sînt admise construcțiile 'citirea de roman, 'aplicarea de hotărîre.). c) Adverbele modale din construcțiile de bază devin adjec- tive în construcțiile nominalizate (ex. interpretează co- rect =) interpretare corectă ; se poartă omenește =) purtare omenească ; pleacă urgent =} plecare urgentă). Vecinătățile (a) — (c), deci nominalul subiect, nominalul obiect direct și adverbul modal, sînt proprii clasei verbului, ceea ce explică modificarea lor, în cazul convertirii verbului în altă clasă mofologică. d) In cazul așa-numitelor verbe „intrinsec reciproce^, verbe implicînd, prin natura lor semantică, prezența a două nomi- nale (ex. a se. alia, a se asemăna, a se căsători, a se certa, a se înrudi, a coexista, a coincide)transformarea de nomina- lizare are ca rezultat următoarele trei construcții sinonime : 1) o construcție în care unul din nominale este în genitiv, iar celălalt se construiește cu prepoziția cu (ex. alianța lui A cu B, asemănarea lui A cu B) ; 2) o construcție în care cele două nominale, coordonate între ele, apar în genitiv (ex. alianța lui A și a lui B, asemănarea lui A si a lui B) ; 3) o construcție în care cele două nominale, coordonate între ele, sînt pre- eedate de prepozițiile dintre sau între (ex. alianța dintre A și B ; asemănarea dintre A și B ; alianța între A și B ; asemă- narea între A și B ; Genitivul din construcțiile (1) și (2) reflectă modificarea general suferită de subiect în transformarea de nominalizare, acesta devenind un nominal în genitiv. Construcția (3), însă, este specifică nominalizării verbelor „reciprocei Prepozițiile cu din (1) și între din (3) apar și în grupul verbal (vezi se aliază cu... se aseamănă cu...; se aliază între ei, se aseamănă între ei), în timp ce prepoziția dintre din (3) este specifică grupului, nominal obținut prin nominalizare, apariția ei nefiind . posibilă în grupul verbal de bază (construcții ca : 'se aliază dintre ei, 'se aseamănă dintre ei sînt nereperate). 8.3.3. Se suprimă, în transformarea de nominalizare, veci- nătatea Reflexiv (ex. Ion se teme că... =) temerea lui Ion 94 Pentru clasa verbelor „intrinsec reciproce", vezi supta, § 4.2. — 170 — că ..., se întâmplă să... =) întâmplarea să ..., lori se-cearta eu Gheorghe =) cearta lui Ion cu Gheorghe). Dispariția reflexi- vului din grupul nominal este un indiciu pentru natura speci- fic verbală a vecinătății reflexive. Suprimarea reflexivului se asociază cu pierdere de infor- mație semantică sau, dimpotrivă, este semantic vidă, în funcție de calitatea sintactică și semantică a reflexivului, .din construcția de bază. în cazul reflexivelor obligatorii din construcțiile de bază 95, suprimarea reflexivului nu aduce pierdere de informație, tră- sătura [+ Reflexiv] fiind conținută și în tema verbului (ex. el se teme =) temerea lui, el se gîndește la ... —) gîndul lui la..., el se jeluiește =) jeluirea lui). în cazul reflexivelor semantic pline, adică al reflexive- lor care îndeplinesc rolul de morfeme ale categoriilor de „reflexiv^, „reciproc^, „impersonal^, suprimarea reflexivului aduce pierdere de informație semantică. în construcția nomi- nalizată, informația pierdută se suplinește adesea lexical : prin prefixul auto-, în cazul valorii „reflexive^ (ex. el se apără =) autoapărare, el se cunoaște =) autocunoaștere)96, și prin adjectivul reciproc, în cazul valorii ,,reciproce“ 97 (ex. se cunosc unul pe altul =) cunoaștere reciprocă, își acordă încredere unul altuia =) acordare reciprocă de încredere). Pentru reflexivul — morfem al categoriei „impersonalu- lui“98, pierderea de informație semantico-gramaticală este compensată, în construcția nominalizată, de neexprimareă agentului (ex. se merge pe jos =) mersul pe jos). 8.3.4. Mulți determinanți avînd caracter obligatoriu în grupul verbal de bază își modifică statutul, devenind deter- ,minanți facultativi, deci suprimabili, în construcția nomina- lizată. De exemplu, verbe pentru care vecinătatea obiectului direct este obligatorie acceptă, în construcția nominalizată, neexprimarea „obiectului^ (vezi construcțiile : atingerea adusă onoarei... prin expunerea la batjocură se pedepsește ... (Codul 9* Pentru situația reflexivelor obligatorii, vezi capitolul al III-lea, §2.1.3,1. și capitolul al IV-lea, § 3.2. 96 Pentru valoarea „reflexivă", vezi supra, § 3. 9~ Pentru valoarea „reciprocă" a reflexivului, vezi supra, § 4. 98 Pentru valoarea „impersonală", cf. § 6. — 171 — Penal), reabilitarea nu are efecte asupra... (Codul Penal), operația de clarificare este absolut necesară, selecția l-a inte- resat mai puțin). Verbe pentru care vecinătatea obiectului indirect este obligatorie acceptă, în construcția nominalizată, neexprimarea dativului (vezi construcțiile : combatem orice atitudine de aservire", cu aceeași pedeapsă se sancționează încredințarea unui înscris care servește ... spre a fi folosit fără drept (Codul Penal). Verbe pentru care vecinătatea unui obiect prepozițional este obligatorie acceptă. în construcția nominalizată, neexpri- marea acestuia (ex. medierea n-a avut rezultate, dorim o participare cit mai activă, asemănarea este șocantă). Verbe pentru care vecinătatea unui circumstanțial este obligatorie acceptă (chiar preferă), în construcția nominalizată, neexprimarea aceluiași determinant (vezi construcțiile : com- portarea lor mă interesează, purtarea lor îmi displace). 8.3.5. Compatibilități și incompatibilități între determinanți. Restricții de ordonare a) Sînt compatibili doi determinanți omonimi, unul în genitiv (provenit dintr-un obiect direct 10°) și unul în dativ (reprezentînd obiectul indirect din construcțiile de bază) ; ex. acordarea atenției necesare problemelor tineretului, încredin- țarea făptuitorului pe garanție unei organizații prevăzute ... (Codul Penal), predarea limbii române străinilor, transmiterea secretelor de stat unei puteri străine se pedepsește ... (Codul Penal). Numai uneori omonimia genitiv — dativ se rezolvă con- textual prin apariția genitivului în contextul unui articol posesiv ; ex. impunerea de către subiect predicatului a formei de persoană și număr. 99 Verbul aservi se caracterizează prin doi determinanți obliga- torii : atît obiectul direct, cit și cel indirect. Ambele determinări sînt suprimate în construcția nominalizată. 100 Se va vedea mai departe că genitivul la care ne referim pro- vine, de fapt, dintr-un subiect, și nu dintr-un obiect direct, deoarece structurile tranzitive sînt supuse, înainte de aplicarea transformării de nominalizare, unei transformări pasive, care convertește obiectul direct în subiect. — 172 — în construcțiile nominalizate, ocurența dativului este con- diționată de coocurența genitivului (sau a unei construcții prepoziționale cu de): nu sînt posibile construcțiile 'acordare problemelor, 'transmitere unei puteri. In schimb, sînt multe construcții nominalizate cu genitiv (sau cu grup prepozițional) în care nu apare dativul (ex. administrarea averii, administrare de bunuri). Deducem de aici că, în interiorul construcțiilor nominalizate, relația dintre nominalul în dativ și cel în genitiv (sau cel prepozițional) este de dependență unilaterală 101, iar termenul subordonat (cel care „cere“ prezența celuilalt) este dativul. Pe de altă parte, observăm că apariția dativului în con- strucția nominalizată presupune o construcție de bază tranzi- tivă, conținînd obligatoriu un obiect direct și unul indirect (ex. subiectul impune predicatului forma de ..., ei acordă atenția necesară problemelor tineretului). Din construcții nominalizate ca : impunerea de către subiect predicatului a formei de ..., transmiterea de către tehnicieni calculatorului a informației necesare, în care „agen- tul“ este legat de centru prin de către, reiese că nominalizarea este posterioară pasivizării. Deci, construcției tranzitive de bază i se aplică mai întîi o transformare de pasivizare (ex. subiectul impune predicatului forma de ... =) forma de persoană și număr este impusă de către subiect predicatului) și numai după aceea, o transformare de nominalizare (=) impunerea de către subiect predicatului a formei...). b) Este incompatibilă apariția simultană a doi determi- nanți în genitiv (sau a unuia în genitiv și a altuia precedat de prepoziția de), reprezentînd subiectul și obiectul direct din construcția de bază : sînt nereperate construcțiile 'cititul lui Ion al cărții, 'cititul lui Ion de cărți 102. Deducem de aici că nominalizarea nu se poate aplica direct unei construcții tranzitive cu subiectul și obiectul direct exprimate. în limba română sînt posibile construcțiile : (1) cititul lui Ion ; (2) cititul cărților ; (3) cititul cărților de către Ion. Din (1) și (2) deducem că nominalizarea presupune în prealabil aplicarea unei transformări de nedefinire, care are ca rezultat Pentru definirea fiecărui tip de relație, vezi capitolul al II-lea, § 2. 102 Vezi Vasiliu, Golopenția, op. cit., p. 246. — 173 — fie suprimarea obiectului, în (1), fie suprimarea subiectului, în. (2). Din (3) deducem că nominalizarea a fost precedată de o transformare de pasivizare. . . în concluzie, în cazul construcțiilor de bază tranzitive, avînd structura : Subiect Obdir, aplicarea transformării de nominalizare este condiționată fie de aplicarea în prealabil a pasivizării, fie de aplicarea în prealabil a nedefinirii obiec- tului sau a subiectului. c), în mod curent, vecinătățile obiect secundar și obiect direct (devenit genitiv sau grup prepozițional cu de) se tolerează greu una pe cealaltă în construcțiile nominalizate (acceptarea unor construcții ca : (?) învățarea copiilor o limbă străină, (?) . învățarea copiilor a unei limbi străine este incertă)103. Cele două vecinătăți devin compatibile în con- dițiile realizării obiectului secundar printr-o propoziție con- juncțională ; ex. sfătuirea minorului să se poarte în așa fel (Codul Penal). Ca și în situațiile anterioare (vezi (a) și (b)), nominali- zarea este precedată fie de pasivizare (ex. sfătuirea minorului de către autorități să...), fie de nedefinirea subiectului (a „.agentului “) sau de nedefinirea și a subiectului și a obiectului direct (ex. sfatul să procedeze astfel). Observațiile de la (a), (b), (c) converg toate spre stabi- lirea unei anumite reguli de ordonare a transformării de nominalizare, și anume : în cazul construcțiilor de bază tran- zitive, pentru ca nominalizarea să fie posibilă, este necesară aplicarea în prealabil fie a pasivizării, fie a nedefinirii (deci a suprimării) unuia dintre constituenții subiect sau obiect direct. 8.3.6. Neutralizarea opozițiilor sintactice și semantice. Mijloace de dezambiguizare ' a) Avînd în vedere că genitivul din construcțiile nomi- nalizate provine fie dintr-un subiect (ex. plecarea tatălui), fie dintr-un obiect direct (ex. administrarea averii), fie din- 103 în Vasiliu, G o 1 o p e n ț i a, op. cit., p. 247, se consideră că nominalizarea nu se poate aplica unei construcții cu obiect direct și obiect secundar. — 174 — tr^un obiect secundar (ex. (?) învățarea copiilor a unei limbi.. străine), înseamnă că, în interiorul construcțiilor nominali- zate, asistăm la neutralizarea opozițiilor sintactice : subiect / obiect direct, obiect direct / obiect secundar, tranzi- tiv / intranzitiv și a opoziției semantice : agent / pacient. In consecință, multe construcții nominalizate, sînt semantic și sintactic ambigue ; vezi : cercetarea cuiva, lămurirea cuiva, pierderea cuiva, propunerea cuiva104, în care genitivul > admite o dublă interpretare : 1) ca subiect, și deci ca „agent4b („cineva cercetează44, „cineva lămurește44) ; 2) ca obiect („cer- cetează pe cineva44, „lămurește pe cineva44). t : b) In limba română, genitivul este omonim cu dativul. In consecință, la neutralizările mai sus semnalate se adaugă neutralizarea opozițiilor sintactice : subiect / obiect indirect, obiect direct / obiect indirect. - 8.3.6.1. Observațiile de la (a) și (b) ne permit să afirmăm că, în comparație cu grupurile verbale de bază, în care rapor- turile sintactice se exprimă clar, neambiguu105, fiecărui tip de determinare sintactică corespunzîndu-i o caracteristică de expresie proprie, construcțiile nominalizate au un î nai t grad de ambiguizare. 8.3.6.2. Dezambiguizarea (diferențierea expresiei) diverșilor determinanți se realizează, în construcțiile nomi- nalizate, prin folosirea construcției proporționale în locul celei cazuale, de fapt, în locul genitiv-dativului. Astfel, în locul dativului, se preferă construcția cu la șau către, menită să rezolve omonimia genitiv-dativ și să mar- cheze neechivoc obiectul indirect (ex. încredințarea copilului la vecini, restituirea către posteritate a acestor memorii, 104 Examinarea acestor cazuri de ambiguitate apare la Ileana V i n c e n z, Generarea derivatelor cu sufixe în limba română contem- porană, II, în SCL, XX (1969), 5, § 2.4.4.1 ; 2.4.4.2. 105 Afirmația asupra lipsei de ambiguitate din grupul verbal pri- vește numai raporturile sintactice. în ceea ce privește raporturile semantice (de tipul : agent/pacient/benefi'ciar/locativ etc.), acestea se caracterizează printr-un înalt grad de ambiguizare, întrucît, în grupul verbal, același raport semantic se poate realiza prin forme diferite, iar raporturi semantice diferite se pot realiza prin același caz. Cf., în acest sens, ampla demonstrație a lui C h. J. Fillmore din The Case ; vezi și Introducere, § 4. — 175 — desfacerea ritmică a acestor produse către populație, emi- terea de către cooperativă către Direcția protecției muncii a adresei cerute, redistribuirea de masă lemnoasă către comunele deficitare) WG. In același scop al dezambiguizării, în locul genitivului exprimînd „agentul“, se folosește, adesea, o construcție cu locuțiunea prepozițională din partea (ex. controlul mai riguros din partea organelor calificate, obținerea din partea autori- tăților, îndrumarea neîntreruptă din partea organizațiilor de partid, fără a fi nevoie de vreo investire din partea instanțelor judecătorești) sau se preferă construcția pasivă, neechivocă, cu de către (ex. conducerea directă de către partid, gestionarea de către fiecare secție). In locul geniti- vului exprimînd obiectul, se folosește, uneori, o construcție cu locuțiunea la adresa (ex. aprecierea la adresa unui sportiv, sfidare la adresa publicului) sau cu locuțiunea față de (ex. respectul față de bătrîni, aprobarea unanimă față de condu- cerea uzinii, ascultarea oarbă față de șef). Astfel, genitivul, caz cu istorie derivativă atît de complexă, este înlocuit, în funcție de istoria derivativă a fiecărei situații, cu alt grup prepozițional. 8.3.7. ,,Nedefinire“ și „impersonalizare“ în construcțiile nominalizate In comparație cu grupul verbal, am constatat, în con- strucțiile nominalizate, o mai mare libertate sintactică în suprimarea determinanților : determinanți cu statut obliga- toriu, în grupul verbal de bază, admit omisiunea, în construc- țiile nominalizate 107. Această particularitate conferă construcțiilor nominalizate o mai mare disponibilitate pentru nedefinire, deoarece nedefinirea se realizează prin suprimarea unuia sau a altuia dintre determinanți, fiind deci condiționată sintactic de capacitatea determinantului de a tolera suprimarea. Cînd suprimarea vizează agentul, construcția devine impersonală. In acest sens, se poate vorbi și de o anumită d i s p o n i b i- 100 Toate exemplele din § 8.3.6.2. sînt culese din presă : Scinteia și Informația Bucure șt iului. 107 Vezi supra, § 8.3.4. — 176 — litate pentru im personaliza re a construcțiilor nominalizate. Lipsa unor constrîngeri sintactice în suprimarea deter- minanților, ceea ce conferă construcțiilor nominalizate o mai mare libertate de folosire, precum și „disponibilitatea44 pen- tru nedefinire și impersonalizare constituie, desigur, cîteva dintre explicațiile preferinței anumitor limbaje ale românei actuale (limbajele științifice și, în special, limbajul politic, cel juridic, limbajul presei) pentru construcția nominalizată. 8.4. Grupuri adjectivale rezultate din nominalizare 8.4.1. Modul de generare Prin transformarea de nominalizare se obține un grup adjectival atunci cînd construcția de bază este relativă, avînd deci structura: Nominal^R^P, unde R = pronume relativ, iar P = propoziție subordonată nominalului. Nominalizarea este precedată, în acest caz, de o transfor- mare de relativizare, constînd din suprimarea nominalului din P identic cu nominalul regent, și este urmată de o trans- formare de suprimare a lui R ’08. Deci, ordinea de aplicare a transformărilor este : (1) relativizare (ex. medicamente care medicamente dau viață =} medicamente care dau viață) ; (2) nominalizare (ex. = ) 'medicamente care dătătoare de viață) ; (3) suprimarea relativului (ex. =) medicamente dătă- toare de viață). 8.4.2. Caracteristicile vecinătăților 8.4.2.1. își păstrează forma neschimbată următoarele vecinătăți : a) grupul prepozițional necircumstanțial (ex. țările parti- cipante la conferință, rezultate comparabile cu cele anterioare, materiale utilizabile la desecări, metale rezistente la tempe- raturi înalte, propoziție substituibilă cu un nominal, rezultate referitoare la sursele energetice. Selecția unei anumite pre- poziții se explică prin regimul verbului de bază) ; 108 Cf. Vasiliu, Golopenția, Sintaxa, p. 254—256 (§ 7). 12 — Sintaxa — 177 — b) grupul prepozițional circumstanțial (ex. materialele utilizabile în fabrici, tarile participante în toamna viitoare la...) ; c) nominalul în dativ, deci nominalul obiect indirect (ex. inadvertențe dăunătoare unității lucrării, exigențe corespun- zătoare cerințelor actuale 109, suferință premergătoare morții, produse vătămătoare sănătății, atitudine preferabilă tăcerii. Dativul se explică prin regimul verbului de bază) ; d) adverbul, inclusiv adverbul modal (ex. produse puter- nic dăunătoare, țări participante activ la...) ; e) determinanți conjuncționali (ex. dornici să învețe, încrezători că vor reuși, iubitori să facă sport). Determinanții (a)—(e) au apărut și în grupul nominal rezultat din nominalizare 110, fiind deci vecinătăți comune verbului, substantivului provenit din verb și adjectivului provenit din verb. Dar, spre deosebire de grupul nominal, în grupul adjec- tival rezultat din nominalizare, orice adverb, inclusiv adverbele modale, își păstrează statutul adverbial111 și orice nominal în dativ, inclusiv dativul verbelor intranzitive, este regăsibil și în construcțiile nominalizate 112. 8.4.2.2. Singura vecinătate care-și modifică regimul sin- tactic este obiectul direct. Acesta devine, în grupul adjectival, fie un nominal precedat de prepoziția de (ex. copii dornici de învățătură, violență cauzatoare de moarte, fapte producătoare de consecințe juridice, echipă deținătoare de trofee, un debut dătătoi' de speranțe), fie un nominal în genitiv precedat obliga- toriu de articolul posesiv (ex. om iubitor al cărților, echipe 109 Ca și verbul din care provine, adjectivul oscilează între posibi- litatea construcției cu dativul (ex. eforturi corespunzătoare stadiului actual) și posibilitatea construcției prepoziționale cu prepoziția cu (ex. eforturi corespunzătoare cu stadiul actual). no Vezi supra, § 8.3.1. in în grupurile nominale rezultate din nominalizare, numai unele adverbe își păstrează statutul adverbial ; multe adverbe modale devin adjective (vezi supra, nota 89). ii2 Numai dativul din construcții tranzitive este regăsibil în grupu- rile nominale rezultate din nominalizare, nu și cel din construcții intran- zitive (vezi supra, § 8.3.5.). — 178 — deținătoare ale Cupei Davis, construcții purtătoare ale valorii de reciprocitate). Pentru sintaxa generală a adjectivului și pentru cea a genitivului, se impune să ne oprim, în mod special, atenția asupra poziției sintactice a genitivului din construcții ca : om iubitor al cărților, care apare ca dependent față de un adjectiv, în condițiile unui adjectiv provenit dintr-un verb tranzitiv u3. în același timp, trebuie subliniată situația sintactică a articolului posesiv din aceeași construcție, distri- buit într-un context adjectival (adică : [Adj--------------------]) și caracterizat, în acest context, prin neomisibilitate114. Cele două construcții : de^Nominalac și Por^Nomi- nalgcn 115 se deosebesc semantic din punctul de vedere al gradului de individualizare a nominalului. O construcție de bază în care obiectul direct este puternic individualizat va alege în nominalizare grupul Pos^NominalgCn (ex. construc- ție purtătoare a unei anumite valori) ; o construcție de bază în care obiectul direct este neindividualizat va alege în nomi- nalizare grupul de^Nominalac (ex. construcții purtătoare de valori) 11G. 8.4.2.3. Se suprimă, în nominalizare, vecinătățile : a) [Refl-----], deci morfemul reflexiv al verbului (ex. copii temători, copii certăreți) ; b) nominalul în nominativ, deci nominalul subiect. In urma transformării de relativizare și de suprimare a relati- vului, transformări care se asociază obligatoriu nominali- zării 117, subiectul din P dispare, fiind suplinit semantic de 113 Se știe că gramaticile noastre limitează distribuția genitivului la contexte nominale, definindu-1 sintactic ca dependent, în exclusi- vitate, față de un nume : substantiv sau substitut al substantivului ; vezi Struct. morf. p. 95; Guțu Romalo, Sintaxa, p. 93 (§ 5.2,). 114 Ocurența într-un context adjectival nu este înregistrată de gramaticile noastre (vezi, de exemplu, distribuția articolului posesiv la Maria Manoli u-Ma n ea, Sistem atica substitutelor din româna contemporană standard, p. 65—66). 115 Pos semnifică articolul posesiv, iar indicii ac și gen notează cazurile acuzativ și, respectiv, genitivul. 116 Aceeași deosebire: individualizat / nonindividualizat s-a con- statat în grupurile nominale rezultate din nominalizare, între genitiv și construcția cu de (vezi supra, § 8.3.2.). 117 Vezi supra, § 8.4.1. — 179 — nominalul regent (ex. produse care produse aduc sănătate =} =) produse aducătoare de sănătate). BIBLIOGRAFIE a) Pentru descrierea nominalizării în limba română dintr-o perspectivă transformațională, vezi : Vasiliu, Golopenția, Sintaxa, p. 243—275 ; Ileana Vi n- c e n z, Aspects semantiques des nominalisations, în „Ca- hiers", 1968, p. 247 și urm. ; (parțial) Ileana Vincenz, Generarea derivatelor cu sufixe în limba română contem- porană, I, în SCL, XX (1969), 4, p. 399 și urm. și II, în SCL, 1969, 5, p. 543 și urm. b) Pentru alte aspecte, vezi : Elena C a r a b u 1 e a, Magdalena Popescu-Marin, Exprimarea numelui de acțiune prin substantive cu formă de infinitiv lung și de supin, în SMFC, IV, p. 277 și urm. ; Magdalena Popescu-Marin, Categorii de abstracte în formarea cuvintelor, în SCL, XXIV (1973), 4, p. 407 și urm. c) Punctul de vedere contrastiv apare la : A 1 e x a n- dra Petrovan, Aspects of Nominalization in English and Romanian, în RECAP, 1971, p. 155 și urm.; Ileana Vincenz-Vîntu, Sentence Construction in Romanian and English. The Nominalization, în RECAP, 1972, p. 67 și urm. 9. Forme verbale nepersonale 9.1. Nota sintactică; 9.2. Modul de generare; 9.2.1. Participiul; 9.2.1.1. Ambiguitatea participiului; 9.2.2. Gerunziul; 9.2.2.1. Ambiguitatea gerunziului; 9.2.3. Infinitivul ; 9.2.4. Supinul; 9.3. Vecinătățile ; 9.3.1. Vecinătățile gerunziului și ale infinitivului; 9.3.2. Vecinătățile suținului; 9.3.4. Comparație cu construcțiile nominalizate ; Bibliografie. 9.1. Nota sintactică specifică Caracteristica sintactică a acestor forme constă în capaci- tatea de a păstra integral sau parțial disponibilitățile combi- natorii specifice verbului, dar de a pierde, în același timp, — 180 — autonomia lui sintactică, deci capacitatea de a constitui centrul unei construcții de-sine-stătătoare 118. Grupul al cărui centru este o formă verbală nepersonală devine, în ansamblu, un modificator (determinant) al verbului sau al substanti- vului 119. 9.2. Modul de generare Pierderea autonomiei sintactice este urmarea unor transformări, pe care le vom numi în continuare : transfor- mare participială, transformare gerunzială, transformare infi- nitivală și transformare de supin. Ceea ce au comun aceste transformări este convertirea unui grup de-sine-stătător în- tr-un modificator. Convertirea se asigură prin morfemele formelor nepersonale (adică afixele infinitivului, gerunziului, participiului și supinului), al căror rol este de „legare“ a formei nepersonale (sau a grupului în care forma neperso- nală funcționează ca centru) de un alt P. Avîndu-se în vedere acest rol de „legare“, s-a afirmat, pe bună dreptate, că mor- femele formelor nepersonale îndeplinesc o funcție asemănă- toare cu aceea a conjuncțiilor 12°. Sub aspectul pierderii autonomiei sintactice a construcției de bază, formele nepersonale se apropie de construcțiile nominalizate12 b Ceea ce le deosebește, însă, este statutul determinanților : formele verbale nepersonale păstrează carac- teristicile combinatorii specifice verbului122, în timp ce, în cazul construcțiilor nominalizate, vecinitățile specific verbale își modifică statutul123. Transformările participială, gerunzială, infinitivală și de supin se asociază, în funcție de forma nepersonală avută în vedere, cu altă sau alte transformări. 118 Pentru particularitatea de a fi dependente, cf. Struct. morf., p. 212 (§ 10) și Limba rom. cont. I, p. 206 (§ 3.2.1.8.). 119 Cf. Vasiliu, Golopenția, Sintaxa, p. 243—244 ; V a s i- 1 i u, Semantica, p. 172. 120 Vezi Vasiliu, Golopenția, lucr. cit., p. 244. 121 Vasiliu, Golopenția, ibid. 122 Pentru comentariul detaliat al acestui aspect, vezi infra, § 9.3.4. 123 Vezi supra, § 8.3.2. — 181 — 9.2.1. Participiul. Construcția de bază din care derivă participiul este rela- tivă, ceea ce asigură plasarea participiului ca modificator nominal124. Structura construcției de bază este: Nominal^ ^RQP (ex. *elevii carelevii rămîn repetenți din cauza absențelor ; Uractoare^care^românii realizează tractoare la Brașov^ * omul car e^ omul a băut ceva). Participiul are o istorie derivată diferită, în funcție de calitatea verbului de bază de a fi tranzitiv sau intranzitiv. a) în condițiile unui verb de bază intranzitiv, transfor- marea participială este precedată de relativizare și este urmată de suprimarea relativului (ex. * elevii car e^ elevii rămîn repetenți din cauza absențelor = ) elevii^ care rămîn repetenți din cauza absențelor =) * elevii care rămași repe- tenți din cauza absențelor =) elevii rămași repetenți din cauza absențelor). b) în condițiile unui verb de bază tranzitiv, pe lîngă aceste transformări, intervine, adesea, și o pasivizare. în acest caz, ordinea transformărilor este : (1) pasivizarea (ex. * tractoare^ care ^românii realizează tractoare la Brașov =) tractoare^ care ^tractoare sînt realizate de romani la Brașov) ; 2) relativizarea (=) tractoare^care^sînt realizate de romani la Brașov) ; 3) transformarea participială (=) * tractoare^ care realizate de români la Brașov) ; 4) suprimarea relativului (=) tractoare realizate de români la Brașov). Această istorie derivativă, în care intervine obligatoriu o transformare pasivă, explică de ce majoritatea participiilor românești ale verbelor tranzitive sînt pasive. c) Rar, se înregistrează și participii „active“ ale unor verbe tranzitive (ex. om avut „care areiC ; om băut „care a băut“ ; om calculat „care calculează^). în aceste situații, istoria derivativă este cea de la (a), intervenind, în plus, o transformare de nedefinire (suprimare) a obiectului direct. Ordinea transformărilor este : (1) nedefinirea obiectului direct (ex. omul care omul a băut ceva =) omul^care^ ^omul a băut) ; 2) relativizarea (=) omul^care a băut) ; 124 Se știe că participiul românesc, exceptînd cazurile în care servește la formarea diferitelor forme din paradigma verbală, se com- portă ca un adjectiv (cf. Limba rom. cont. I, p. 207). — 182 — 3) transformarea participială (=) * omul care băut ; 4) supri- marea relativului (=) omul băut). Această istorie derivativă, în care intervine obligatoriu o transformare de nedefinire (suprimare) a obiectului direct, explică de ce participiile verbelor tranzitive, chiar și în situația în care au sens „activ“, își pierd valența de acuzativ, adică posibilitatea combinării cu obiectul direct. 9.2.1.1. Ambiguitatea participiului Date fiind cele două istorii derivative diferite ale parti- cipiilor verbelor tranzitive (vezi (b) și (c)), apar construcții de suprafață ambigue, pentru care există posibilitatea interpre- tării participiului în două feluri, adică „pasiv“ (ca în (b)) și „activu (ca în (c)). Este situația unei construcții ca : drum ocolit, care poate fi interpretată ca „drum care ocolește^ și „drum care este ocolit de cineva“ 125. 9.2.2. Gerunziul Gerunziul are istorii derivative diferite, în funcție de poziția lui sintactică, deci în funcție de apariția ca determi- nant nominal sau verbal. a) In condițiile unui gerunziu-atribut, construcția de bază este relativă, avînd structura : Nominal ^R^P (ex. copi- lul^care^copilul plînge). Transformarea gerunzială este pre- cedată, în acest caz, de relativizare și este urmată de supri- marea relativului (ex. copilul^ car e^ copilul plînge = ) copilul care^plînge =) *copilul care plîngînd =) copilul plîngînd. Tot o structură relativă stă și la baza gerunziului-ele- ment predicativ suplimentar (în terminologia noastră, gerunziul cu funcție de atributiv „transformat^) (ex. am văzut copilul^ care^copilul plînge =) am văzut copilul plîngînd). b) In condițiile unui gerunziu-complement direct, construc- ția de bază are structura :... V^Obdir, unde Obdir se realizează ca faptul^Conj^P (ex. Ion aude ^faptul că tună). Trans- formarea gerunzială este precedată de suprimarea nomina- lului faptul și este urmată de suprimarea conjuncției (ex. 125 Vezi Sorin Stati, Valorile participiului, în LR, VII (1958), 5, p. 27 și urm. — 183 — =) lon^aude^că tună =} *Ion^aude^că tunînd =) Ion aude tunînd). Dacă verbului regent (în cazul nostru, verbul a auzi) i se aplică o transformare pasivă și una de nedefinire (supri- mare) a „agentului^ (ex. cineva ^aude^ tunînd =) se aude^ ^de către cineva^tunînd =) se aude tunînd), se obține un gerunziu cu funcția de subiect12G. c) In condițiile unui gerunziu-complement circumstanțial, construcția de bază are structura : ... V^Circ, unde Circ se realizează prin : Conj^P (ex. Ion n-a venit^fiindcă^Jon s-a îmbolnăvit; a sunat telefonul ^cînd^ Ion a intrat în casă). Transformarea gerunzială este urmată de suprimarea con- juncției (Ion n-a venitfiindcă^Ion s-a îmbolnăvit =) *Ion n-a venit^ fiindcă^ Ion îmbolnăvindu-se (= transformare gerunzială) =) Ion n-a venit^lon îmbolnăvindu-se (= su- primarea conjuncției)). Pentru situațiile în care subiectul gerunziului este identic cu subiectul verbului regent, transfor- marea gerunzială este urmată de o transformare de suprimare a subiectului redundant (ex. Ion n-a venit^Ion îmbolnăvin- du-se =) Ion n-a venit îmbolnăvindu-se). 9. 2.2.1. Ambiguitatea gerunziului Gramatica transformaționalâ înregistrează fenomenul ambiguității gerunziului 1:27, constînd în posibilitatea aceleiași construcții cu gerunziu de a primi interpretări semantice și sintactice diferite. Interpretările diferite sînt urmarea faptului că una și aceeași construcție cu gerunziu este susceptibilă de a primi mai multe istorii derivative. Astfel, gerunziul din construcția Ion vede pe Gheorghe mergînd pe stradă 128 poate avea următoarele interpretări sin- tactice și semantice : (1) funcția de element predicativ supli- mentar și sensul „Ion vede pe Gheorghe care Gheorghe merge pe stradă“ ; (2) funcția de circumstanțial temporal și sensul 126 Pentru funcția de subiect a gerunziului, vezi Frieda E d el- s t e i n, Sintaxa gerunziului românesc, EA, 1972, p. 93 ; Guțu R o- m a 1 o, Sintaxa, p. 114. 127 Cf. Vasiliu, Golopenția, op. cit., p. 239, 242. 128 Exemplul este comentat de Vasiliu, Golopenția, lucr. cit., p. 236—240. — 184 — „Ion vede pe Gheorghe cînd Ion merge pe stradă44 ; (3) aceeași funcție de circumstanțial temporal și sensul „Ion vede pe Gheorghe cînd Gheorghe merge pe stradă44. In cazul interpretării (1), construcția de bază este rela- tivă, iar istoria derivativă este cea descrisă la (a). în cazul interpretărilor (2) și (3), istoria derivativă este cea descrisă la (c). Deosebirea dintre (2) și (3) este dată de structura lui P : în (2), subiectul lui P este identic cu subiectul verbului regent ; în (3), subiectul lui P este identic cu obiectul verbului regent. 9.2.3. Infinitivul Toate construcțiile cu infinitiv, indiferent de poziția lui sintactică, deci indiferent de faptul că infinitivul funcționează ca subiect (ex. a munci cinstit este o obligație), ca obiect direct (ex. el dorește a învăța), ca obiect prepozițional (ex. se teme de a pleca), ca atribut (ex. faptul de a pleca) etc., au !a bază o construcție conjuncțională cu structura : Nominal^ ^Conj^P, unde nominalul se lexicalizează prin faptul, iar conjuncția, prin să. Pentru exemplele date, construcțiile de bază sînt : faptul^ să^ oricine să muncească cinstit^ este o obligație, el dorește/"'făptuitei să învețe, el se teme^de făptuitei să plece, faptul^să^oricine să plece. Aceeași structură stă la baza propozițiilor subordonate introduse prin să 129. Structura de bază comună explică fenomenul sinonimiei dintre infinitivul și conjunctivul românesc (conjunctivul din propoziții subordonate) 130 ; ex. a munci este o obligație = să muncești este o obligație. In plan diacronic, sinonimia s-a manifestat prin „concurența44 dintre infinitiv și conjunctiv, proces realizat în favoarea conjuncti- vului, adică în sensul înlocuirii, în cele mai multe construcții, a infinitivului cu conjunctivul. Transformarea infinitivală este precedată de suprimarea nominalului faptul și a conjuncției. Uneori, la aceste trans- formări se adaugă nedefinirea (suprimarea) subiectului infini- 129 Vezi infra, § 10.1.1. 130 Cf. Struct. morf., p. 203. — 185 — tivului (ex. faptul^de a munci oricine cinstit este o obligație =) faptul de a munci cinstit este o obligație) sau suprimarea subiectului infinitivului în condițiile identității lui cu subiectul verbului regent (ex. el dorește^el a învăța =) el dorește a învăța). 9.2.4. Supinul Istoria derivativă a supinului este asemăntăoare cu cea a infinitivului, supinul avînd la bază, ca și infinitivul, o con- strucție conjuncțională cu structura : Nominal^Conj^P, unde conjuncția se rescrie ca să, iar nominalul, ca faptul. Existența unei structuri de bază identice pentru ambele forme asigură explicarea sinonimiei lor, sinonimie consemnată de toate gramaticile noastre 131. Transformarea de supin, ca și cea infi- nitivală, este precedată obligatoriu de suprimarea nomi- nalului faptul și a conjuncției. Deosebirea dintre supin și infinitiv privește în exclusivitate morfemul formei nepersonale. Astfel, dacă unei construcții de bază cu forma : mi-e gr ev faptul^ eu să învăț poezia, i se aplică transformarea infinitivală, se obține construcția : mi-e greu a învăța eu poezia, iar, prin aplicarea transformării de supin, se obține construcția : *mi-e greu de învățat eu poezia. Cele două con- strucții se deosebesc prin morfemul formei nepersonale : a. . .a / de. . .at. In ambele situații, se aplică, în continuare, o transformare de suprimare a subiectului infinitivului și, respectiv, al supinului, subiecte redundante, fiind identice cu obiectul indirect al verbului regent (rezultat: mi-e greu a învăța poezia : mi-e greu de învățat poezia). Trebuie făcută observația că transformarea de suprimare a subiectului este facultativă, în cazul infinitivului, exis- tînd numeroase construcții de suprafață cu subiectul infini- tivului exprimat, dar este obligatorie pentru supin, dată fiind inexistența construcțiilor cu subiectul supinului exprimat. 131 Vezi definițiile celor două forme în Gram. Acad. I, p. 219, 233 ; Struct. morf., p. 208. — 186 — 9.3. Vecinătățile 9.3.1. Vecinătățile gerunziului și ale infinitivului Transformarea gerunzială și cea infinitivală nu afectează statutul sintactic al vecinătăților, astfel că gerunziul și infi- nitivul se caracterizează prin aceleași posibilități combi- natorii ca și formele personale, și anume : — combinarea cu nominalul în nominativ (ex. Vine vre- mea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău; stînd ploaia, am putut pleca acasă); — combinarea cu nominalul în acuzativ, inclusiv cu for- mele neaccentuate de acuzativ ale pronumelui personal (ex. Am avut intenția de a vă anunța; L-am surprins urmă- rindu-ma pas cu pas); — combinarea cu nominalul în dativ, inclusiv cu formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal (ex. Dorește de a-ți face plăcere; L-am găsit trimițîndu-ți scrisori); — combinarea cu nominalul obiect secundar (ex. dorința de a-i învăța gramatică; L-am auzit învățîndu-vă poezii); — combinarea cu nominalul atributiv (ex. dorința de a ajunge profesor; Ajungînd profesor, a dorit să se înscrie la doctorat); — combinarea cu nominalul obiect prepozițional (ex. dorința de a nu mai depinde de părinți; Depinzînd de părinți, nu putea lua hotărîri); — combinarea cu determinări conjuncționale (ex. gîndul de a putea să termine facultatea ; Convingîndu-se că a greșit, a renunțat la vechile planuri); — combinarea cu reflexivul (ex. dorința de a se dedica sportului ', Temîndu-se de urmări, și-a părăsit planul). 9.3.2. Vecinătățile participiului Spre deosebire de infinitiv și gerunziu, participiul păstrează numai parțial capacitățile combinatorii ale verbului de bază 132. 132 pentru analiza participiului sub aspectul combinării cu veci- nătățile specific verbale, vezi Valeria Guțu Romalo, Un pro- cedeu distribuțional de delimitare a paradigmelor, în SCL, XV (1964), 1, p. 66. — 187 — a) Ca și verbul de bază, participiul are posibilitatea com- binării cu : — nominalul în dativ (ex. cartea dată studenților,), inclu- siv cu formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal (ex. (?) soarta dată-mi, (?) scrisorile adresate-ți); — nominalul obiect secundar (ex. copiii învățați gra- matică) ; — nominalul atributiv (ex. capacități de producție rămase disponibile); — nominalul obiect prepozițional (ex. inginer specializat în mecanică, studenți interesați de lingvistică); — adverbul, inclusiv adverbul modal (ex. studii corect înțelese, lucruri de mult întâmplate); — determinări conjuncționale (ex. copii interesați să învețe, producții prevăzute să se obțină). b) în comparație cu verbul de bază, participiul nu satis- face următoarele contexte : —: reflexivul (să se compare : clinele se pripășește / cline pripășit, lucrurile se întâmplă / lucrurile întâmplate, oamenii se sfădesc / oameni sfădiți); — nominalul în acuzativ, adică nominalul obiect direct. Pierderea capacității de combinare cu acuzativul se explică prin istoria derivativă a participiului. Am subliniat mai îrlainte133 faptul că pentru majoritatea verbelor tranzitive, transformarea participială este precedată de o transformare pasivă. Or, efectul transformării pasive este, în mod normal, pierderea valenței de acuzativ (adică pierderea capacității de combinare cu acuzativul). De asemenea, am subliniat 134 că restul verbelor tranzitive suportă, înainte de aplicarea trans- formării participiale, o transformare de nedefinire (supri- mare) a obiectului direct, al cărei efect este, de asemenea, pier- derea vecinătății obiect direct. 9.3.3. Vecinătățile supinului Ca și participiul, supinul păstrează doar parțial capaci- tățile combinatorii ale verbului de bază 135. 133 Vezi supra, § 9.2.1. (b). 134 cf. supra, § 9.2.1. (c). 135 Pentru combinarea supinului cu vecinătățile de tip verbal, cf. Valeria Guțu Romalo, art. cit., p. 67. — 188 — a) Ca șî verbul de bază, supinul se combină cu : — nominalul obiect direct (ex. a plecat la cumpărat mere) ; — nominalul obiect indirect (ex. am de dat copiilor jucării) ; — nominalul atributiv (ex. de devenit profesor, o să devină el) ; — nominal obiect prepozițional (ex. e necesar de accen- tuat pe următoarele aspecte, e necesar de comparat cu modelul) ; — adverbul, inclusiv adverbul modal (ex. de muncit cinstit este datoria noastră) ; — determinări conjuncționale (ex. este de dorit să ne mai vedem). b) Spre deosebire de verbul de bază, supinul nu admite : — combinarea cu formele neaccentuate ale pronumelui personal (Este posibilă construcția am de trimis lor, dar nu este posibil *am de trimis le.) ; — combinarea cu nominalul subiect (Supinul se „acomo- deazăic la subiectul verbului regent, astfel că o construcție ca : am plecat la cumpărat mere se interpretează ca : „eu am plecat pentru faptul ca eu să cumpăr mere“. Supinul nu apare, însă, direct în contextul unui nominal subiect. De altfel, transformarea de supin se asociază obligatoriu cu o transformare de suprimare a subiectului din P, devenit su- biect al supinului 13G). 9.3.4. Comparație cu construcțiile nominalizate Analiza determinanților fiecărei forme nepersonale, reali- zată în § 9.3.1., 9.3.2., 9.3.3., scoate în evidență situația diferită a gerunziului și infinitivului, pe de o parte, și a supinului și participiului, pe de altă parte. Gerunziul și infinitivul au, fără nici o îndoială, o situație sintactică diferită de a construcțiilor nominalizate, întrucît amîndouă formele satisfac toate contextele specific verbale, 136 Vezi observația din § 9.2.4. — 189 — și anume : nominalul subiect, nominalul obiect direct, refle- xivul, adverbul modal. Supinul și participiul pierd unele dintre aceste vecină- tăți : supinul pierde capacitatea combinării cu nominalul subiect și cu reflexivul, iar participiul, capacitatea combinării cu reflexivul și cu obiectul direct. Ceea ce le deosebește, însă, de construcțiile nominalizate este imposibilitatea regi- zării unui nominal în genitiv, provenit dintr-un subiect sau dintr-un obiect direct, și imposibilitatea regizării unui adjec- tiv, provenit dintr-un adverb modal. In timp ce în construc- țiile nominalizate vecinătățile specific verbale își modifică statutul, acomodîndu-se la regimul sintactic al noului centru, în cazul participiului și al supinului, nu au loc ase- menea „acomodări^, ci doar cîteva pierderi de valențe. BIBLIOGRAFIE a) Examinarea formelor verbale nepersonale dintr-o perspectivă transformaționalâ apare la : L i 1 i a n a I o- n e s c u, Phrases contractees par le gerondif et le parti- cipe, în „Cahiers“, II (1965), p. 115 și urm.; Vasiliu, Golopenția, Sintaxa, p. 79—80, 93, 233—244. b) Pentru comportamentul general al formelor ver- bale nepersonale, vezi Gram. Acad. I, § 219—§ 223 ; M. C a- ragiu Marioțeanu, „Moduri nepersonate", în SCL, XIII (1962), 1, p. 29 și urm.; V. Guțu Romalo, Un procedeu distribuțional de delimitare a paradigmelor, în SCL, XV (1964), 1, p. 66—67 ; Struct. morf. p. 202—212. c) Comportamentul fiecărei forme este descris în : — gerunziu: Matilda Caragiu, Sintaxa ge- runziului românesc, în SG, II (1957), p. 61 și urm. ; Flora Ș u t e u, însemnări pe marginea anumitor construcții ge- runziale, în LR, VI (1957), 5, p. 15 și urm.; Ștefan H a z y, Gerunziul — predicat „dependent", în „Studia Uni- versitatis Babeș-Bolyai“, 16 (1971), fasc. 1, p. 109 și urm. ; Frieda Edelstein, Sintaxa gerunziului românesc. EA, 1972. — infinitiv: Finuța Asan, Laura Vasi- liu, Unele aspecte ale sintaxei infinitivului în limba ro- mână, în SG, I (1956), p. 97 și urm. ; Laura Vasiliu, Cîteva observații asupra folosirii infinitivului în limba — 190 — română actuală, în LR, VIII (1959), 5, p. 36 și urm. ; Ion Diaconescu, Propoziția relativă infinitivală, în AUB, XVI (1967), p. 143 și urm.; Ion Diaconescu, Cu pri- vire la valoarea infinitivului in limba română, în LR, XVII (1968), 2, p. 111 și urm.; Ștefan Hazy, Infinitivul-pre- dicat „dependent", în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai", 19 (1974), fasc. 1, p. 97 și urm. — participiu: R. Ocheșanu, L a u r a V a s i- 1 i u, Despre valoarea verbală și cea adjectivală a partici- piului, în LR, III (1954), 6, p. 16 și urm.; Sorin Stati, Valorile participiului, în LR, VII (1958), 5, p. 27 și urm. ; Rita Chiricuță-Marinovici, Cu privire la rolul sensului verbelor in determinarea valorii gramaticale a par- ticipiului, în CL, IV (1959), 1—2, p. 89 și urm. ; Rita Chiricuță-Marinovici, Cu privire la participiu în anumite funcții sintactice, în CL, VI (1961), 1, p. 155 și urm. — supin: Matilda Caragiu-Marioțeanu, „Moduri ne personale", în SCL, XIII (1962), 1, p. 29—37 ; Ion Diaconescu, Supinul în limba română din seco- lele al XVI-lea, XVII-lea și al XVIII-lea, în AUB, XX (1971), 1—2, p. 151 și urm. 10. Propoziții subordonate 10.1. Subordonate con funcționale; 10.1.1. Propoziții introduse prin că și să; 10.1.2. Propoziții introduse prin dacă; 10.1.3. Propoziția „atributivă“ ; 10.2. Subordonate relative; 10.2.1. Relative interogative; 10.2.2. Relative neinterogative; Bi- bliografie. 10.0. Propozițiile subordonate se subîmpart în mai multe subclase, în funcție de natura morfologică a centrului față de care se stabilește dependența, și anume : propoziții depen- dente de un centru verbal (ex. dorește să plece, trimite cărți cui are nevoie) ; propoziții dependente de un centru nominal (ex. faptul că pleacă..., locul unde pleacă...) ; propoziții depen- dente de un centru adjectival (ex. om apt să muncească, om furios că nu reușește) ; propoziții dependente de un centru adverbial (ex. indiferent că nu reușim..., gata să înceapă...). — 191 — Ceea ce interesează, în acest prim volum al cursului, este subordonarea față de un centru verbal, deci propozițiile aparținînd grupului verbal. Nu toate propozițiile aparținînd grupului verbal au istorii derivative identice. Trebuie distinse : a) propozițiile obținute prin reguli de structură (vezi regulile (4), (5), (7), (8), care produc subordonate necircumstanțiale, și regula (10), care produce subordonate circumstanțiale 137 ; b) propozițiile rezul- tate din transformări. In acest capitol, vom examina numai ultima clasă de propoziții, cele rezultate din transformări. Ca mod de intro- ducere (de „legare44 de verb), propozițiile aici în discuție pot fi conjuncționale (legate prin conjuncție) sau rela- tive (legate prin pronume sau adverb relativ). Pentru denumirea subordonatelor, vom folosi termenii cu care am desemnat, la nivelul propozițiilor de bază, diversele poziții (funcții) sintactice, și anume : propoziții „subiective44, „obiective directe44, „obiective indirecte44 ; „obiective secun- dare44, „obiective prepoziționale44, „atributive44, „circumstan- țiale44 138. Este important să nu se confunde subordonata „atributivă44 aparținînd grupului verbal (care, în mare, cores- punde propoziției predicative din gramaticile curente) cu subordonata „atributivă44 dependentă de un centru nominal, deci aparținînd grupului nominal. 10.1. Subordonate conjuncționale Ceea ce este comun subordonatelor conjuncționale este, pe de o parte, ocurența, în structura de bază, a secvenței :... Nominal^Conj^P, secvență care, în ansamblu, determină verbul, și, pe de altă parte, obținerea lor printr-o transformare de suprimare a nominalului din secvența Nominal ^Conj^P. Efectele acestei transformări constau în schimbarea statutului propoziției conjuncționale (reprezentate de secvența Conj^P). care, dintr-un determinant al numelui, ajunge un determinant nemijlocit verbal. In interiorul clasei subordonatelor conjuncționale apar diferențe de istorie derivativă, în funcție de realizarea concretă a conjuncției. 137 Regulile au fost formulate în capitolul al III-lea, § 1. 138 Vezi inventarul de poziții (funcții sintactice) din capitolul al III-lea, § 2. — 192 — 10.1.1. Propoziții introduse prin că și să Propozițiile aici în discuție se obțin din secvența : ...No- minal ^Conj^ P, unde nominalul se lexicalizează prin faptul, iar P este o propoziție noninterogativă 139. Construcția de bază este supusă transformării de suprimare a nominalului faptul, suprimare posibilă fără pierdere de informație se- mantică. In funcție de poziția sintactică a nominalului, care poate apărea sub dominanța subiectului (ex. 11 interesează^faptul^el să plece, Lui Ion îi priește^faptul^că Ion stă la munte), sub dominanța obiectului direct (ex. El află^faptul^că Ion a ple- cat), sub dominanța obiectului secundar (ex. El mă roagă^ faptul^eu să-l ajut), sau a obiectului prepozițional (ex. El se teme^de făptuitei să plece), prin suprimarea nominalului faptul, se obține o subordonată „subiectivă^ (=) îl interesea- ză^el să plece), o subordonată „obiectivă directă“ (ex. El află^ că Ion a plecat), o subordonată „obiectivă secundarău (ex. El mă roagă^eu să-l ajut) sau o subordonată „obiectivă prepozițională^ (ex. El se teme^el să plece). Dintre subordonate, sînt susceptibile de a fi introduse prin că și să toate tipurile de subordonate necircumstanțiale, cu excepția subordonatei ,,obiective indirecte^ 14°. Alegerea lui că sau să este fie explicabilă prin regimul verbului anterior (printr-o restricție de formă impusă de acest verb propoziției subordonate), fie explicabilă semantic, dis- tincția că'să reflectînd o opoziție de modalitate pentru verbul din subordonată, și anume opoziția: realfcă} / posibilfsaj141. Indicații de ordonare : — Transformarea de suprimare a nominalului este urmată, facultativ, de suprimarea subiectului redundant din subordo- nată, în condițiile în care acest subiect fie că repetă subiectul 139 Să se compare cu propozițiile introduse prin dacă (§ 10.1.2.), unde P este o propoziție interogativă totală. 140 Pentru generarea propoziției „obiective indirecte", vezi infra, § 10.2.2. 141 Pentru examinarea acestui aspect, vezi și capitolul al II-lea, § 3.4. Caracteristica verbului de a accepta pe că sau să va fi avută în vedere în subcategorizarea verbului. 13 — Sintaxa — 193 — regentei (ex. Ion± se gîndește că Ion± nu cunoaște orașul =) Ion se gîndește că nu cunoaște orașul), fie că repetă obiectul indi- rect din regentă (ex. Lui IonL îi priește că Iont stă la munte =) Lui Ion îi priește că stă la munte) sau obiectul direct din regentă (ex. îl] interesează elL să plece =) îl interesează să plece). — Transformarea de suprimare a nominalului faptul poate fi precedată de o pasivizare și o „nedefinire00 (suprimare) a agentului, ceea ce are ca rezultat convertirea subordonatei din poziția de obiect direct în cea de subiect și, deci, obține- rea unei subordonate „subiective40 (ex. Oricine a af lat faptul^ ^că ei au plecat =) S-a aflat de către oricine^ faptul^ că ei au plecat (= pasivizare) = ) S-a a f lat faptul^ că ei au plecat (= nedefinirea agentului) =) S-a aflat că ei au plecat (= suprimarea nominalului faptul)). 10.1.2. Propoziții introduse prin dacă. Subordonatele „subiective40, „obiective directe00, „obiective secundare00 și „obiective prepoziționale40 au altă istorie deri- vativă atunci cînd se introduc prin dacă. Dacă este semnul „de suprafață44 al unei subordonate interogative totale, adică o subordonată în care interogația vizează predicatul propoziției, și nu alt constituent al ei142. Prin urmare, o subordonată introdusă prin dacă are o istorie derivativă în care intervine o transformare interogativă totală. După apli- carea acestei transformări, construcția suportă, în continuare, suprimarea nominalului faptul (ex. El mă întreabă^ faptul^ ^Oonj^pleci sau nu =) El mă întreabă^faptuldacă pleci (= transformare interogativă totală) =) El mă întreabă^ '"'dacă pleci (= suprimarea nominalului faptul)). In funcție de poziția nominalului suprimat, care poate fi subiect, obiect direct, obiect secundar sau obiect prepozițio- nal, se obțin subordonate introduse prin dacă funcționînd ca „subiecte00 (ex. Mă interesează dacă pleci), ca „obiecte directe00 (ex. El cercetează dacă pleci), ca „obiecte secundare00 (ex. El mă întreabă dacă pleci) sau ca „obiecte prepoziționale00 (ex. Mă gindesc dacă să plec). 1-12 Pentru distincția : interogativă totală / interogativă par- țială, vezi Gram. Acad. II, p. 37 (§ 463) și Vasiliu, G ol op e n- ț i a, Sintaxa, p. 190. — 194 — După cum nu orice verb al limbii române admite com- binarea cu că și să 143, verbele se deosebesc între ele și din punctul de vedere al acceptării contextului [ dacă^P]. Această distincție va fi examinată în capitolul destinat sub- categorizării verbelor 144. în ansamblu, trebuie făcută observația că, din punctul de vedere al gradului de predictabilitate a conjuncției, dacă are o situație diferită de că și să, și anume : apariția lui dacă este univoc determinată, pe baza unei caracteristici a subor- donatei (trăsătura interogației totale), în timp ce apariția lui că și să nu se poate determina decît pînă la nivelul restric- țiilor contextuale comune amîndurora. 10.1.3. Propoziția „atributivă^ Ca și celelalte subordonate conjuncționale, și cea „atri- butivă41 se obține printr-o transformare de suprimare a nomi- nalului și pornește, ca și acestea, de la o construcție de bază conținînd succesiunea. . . Nominal Conj^P. în cazul subordo- natei „atributive“, succesiunea Nominal^Conj^P apare în poziția atributivului „de bază“. Deosebirea de celelalte subordonate conjuncționale pri- vește particularitățile nominalului, care, în cazul „atributivei“, satisface condiția identității cu nominalul subiect (ex. Obiceiul este obiceiul să plece, Impresia mea este impresia că el a greșit). Tot ca o deosebire trebuie subliniat și faptul că transfor- marea de suprimare a nominalului este precedată de o transfor- mare „sum pro habeo“, care asigură explicarea echivalenței semantice dintre construcția cu copulativul a fi și o construcție posesivă cu a avea. Istoria derivativă a acestor construcții este : 1) transformarea „sum pro habeo“, care determină apariția copulativului a fi, în locul lui a avea (ex. Ion are gindul^ Ion să plece =) Gindul lui Ion este gindul^ Ion să plece) ; 2) suprimarea nominalului redundant, care asigură legarea subordonatei direct de verb și deci plasarea ei în poziția unui atributiv (=) Gindul lui Ion este^lon să plece). Facultativ, în situația identității referențiale dintre subiectul Vezi supra, § 10.1.1. 144 Vezi infra, capitolul al V-lea, § 2.1.4. — 195 — ,,atributivei“ și un nominal al regentei (ex. Gîndul lui loiij esteIon। să plece), se aplică o transformare de suprimare a subiectului redundant (=) Gîndul lui Ion este să plece). „Atributivele“ introduse prin dacă se obțin în condițiile satisfacerii unei trăsături suplimentare, și anume : trăsătura interogației totale pentru P din succesiunea Nominal^Con (ex. întrebarea lui este^întrebarea^Conj^noi venim sau nu). Ca și în cazul celorlalte subordonate, dacă este semnul „de suprafață^ al interogației totale. Apariția lui dacă implică o transformare interogativă totală. Istoria derivativă este : 1) transformarea „sum pro habeo“, al cărei rezultat este apa- riția copulativului a fi (ex. El are întrebarea^ Con j^noi venim sau nu =) întrebarea lui este^întrebarea^Conj^noi venim sau nu) ; 2) transformarea interogativă totală, al cărei semn este apariția lui dacă (=) întrebarea lui este^întrebarea^ ^dacă noi venim); 3) suprimarea nominalului redundant, care are ca rezultat plasarea subordonatei în poziția atribu- tivului (=) întrebarea lui este dacă noi venim). 10.2. Subordonate relative Pentru orice subordonată relativă, construcția de bază conține succesiunea... Nominal ^R ~P. Istoria derivativă a subordonatelor relative evidențiază două mari categorii de propoziții, distingîndu-se propozițiile relative interoga- tive de relativele neinterogative. R din secvența Nominal^R^P se caracterizează, în ansamblu, prin ambi- guitate, dată fiind posibilitatea interpretării lui fie ca morfem „interogativ^, fie ca morfem „reiativ“. 10.2.1. Propoziții relative interogative în acest caz, R apare ca semn „de suprafață^ al unei subordonate interogative parțiale, adică o subordonată în care interogația vizează oricare alt constituent al propoziției, în afara predicatului145. Orice subordonată de acest tip are o 145 Vezi, pentru comparație, situația lui dacă și deci a interogației totale (supra, § 10.1.2.). — 196 — istorie derivativă implicînd o transformare interogativă par- țială. Secvența de bază... NominaJ^R^P, în care nominalul se lexicalizează prin faptul, iar P are caracteristicile intero- gației parțiale, este supusă, mai întîi, transformării intero- gative și, după aceea, transformării de suprimare a nomina- lului faptul. In funcție de poziția sintactică a succesiunii NominalO R^P, care poate apărea sub dominanța subiectului (ex. Mă interesează^faptul^unde pleci), sub dominanța obiectu- lui direct (ex. Verific^ faptul^ cu cine pleci), sub dominanța obiectului secundar (ex. El mă întreabă^ faptul cine cîștigă) sau a obiectului prepozițional (ex. El se gîndește^la faptul^ ce să facă), se pot obține o subordonată relativă interogativă „subiecți vă “ (ex. Mă interesează unde pleci), una „obiectivă directă^ (ex. Verific cu cine pleci), o subordonată „obiectivă secundară^ (ex. El mă întreabă cine cîștigă) sau una „obiectivă prepozițională“ (ex. El se gîndește ce să facă). Deci, unei construcții de bază cu forma : Mă interesează^ faptul^eu pZec^(Circ^Int), unde Int (= interogație) vizează circumstanțialul și unde circumstanțialul are trăsătura seman- tică [+ Timp], i se aplică : 1) transformarea interogativă, care asigură apariția relativului ca morfem „interogativ^ (=) Mă interesează^faptul^cînd plec); 2) suprimarea nominalului faptul, care determină legarea nemijlocită a subordonatei de verb (=) Mă interesează cînd plec). Alegerea unui relativ sau a altuia (din seria : unde, cînd, cum, cine, ce, care, cît) și a unei anumite forme a relativului (formă de nominativ, de dativ, de acuzativ, formă prepozițio- nală sau neprepozițională) este determinată de poziția sin- tactică a constituentului interogat și de caracteristicile lui semantice. In condițiile interogării unui constituent aflat în poziția circumstanțialului, sînt selectate cum, cînd, unde, cît, după cum acest circumstanțial are caracteristica [+ Mod], [ + Timp], [+ Loc] sau [+ Cantitate] (ex. Mă interesează cum procedezi, Mă interesează cînd pleci, Mă interesează unde pleci, Mă interesează cît ai lucrat). In condițiile interogării unui obiect direct, este selectat ce, atunci cînd nominalul inte- rogat are caracteristica [—Animat], sau este selectat pe cine, atunci cînd nominalul obiect direct are caracteristica [ + Uman] (ex. Mă interesează ce faci, Mă interesează pe cine ai invi- tat) etc. — 197 — 10.2.2. Relative neinterogative In acest caz, R apare ca semn „de suprafață44 al unei transformări de relativizare. Construcțiile de bază au forma : Reușește^persoana^R^persoana lucrează mult, El mănîncă^ ^ceva^R^el dorește ceva. Dau cărți^persoanei^R^trebuie cărți persoanei, Mă gîndesc^la per soana^R^ persoana va veni. El pleacă^în locul^R^el dorește în locul, Știu momentul^ R^trebuie să vin în momentul, unde secvența R^P se subor- donează unui nominal și unde constatăm identitatea referențială (deci același referent) a nominalului regent cu un alt nominal din subordonată. Istoria derivativă a acestor construcții este : 1) transformarea de relativizare, care determină suprimarea nomi- nalului din subordonată identic cu nominalul regent și apariția morfemului „relativ44 (=) Reușește persoana^ cine lucrează mult El mănîncă ceva^ce dorește, Dau cărți persoanei*^ cui trebuie cărți, Mă gîndesc la persoana^cine va veni, El pleacă în locul'"'unde el dorește, Știu momentul^ cînd trebuie să vin); 2) suprimarea nominalului regent, asigurîndu-se legarea nemij- locită a subordonatei de verb și preluarea funcției nominalului suprimat (=) Reușește cine lucrează mult, El mănîncă ce dorește, Dau cărți cui trebuie cărți, Mă gîndesc la cine va veni, El pleacă unde el dorește, Știu cînd trebuie să vin), în funcție de poziția sintactică a nominalului suprimat, subordonata obținută funcționează ca „subiect44 (ex. Reușește cine lucrează mult), ca „obiect direct44 (ex. El mănîncă ce dorește), ca „obiect indirect44 (ex. Dau cărți cui trebuie cărți), ca „obiect prepozițional44 (ex. Mă gîndesc la cine va veni), ca „circumstanțial44 (ex. El pleacă unde dorește). Comparînd diversele tipuri de propoziții relative, se con- stată că subordonatele „subiective44, „ obiective directe44, „obiective secundare44, „obiective prepoziționale44, „atributive44 aparțin atît tipului descris în § 10.2.1., cît și tipului descris în §10.2.2. De exemplu, subordonata relativă subiectivă din construcția : Mă interesează cine cîștigă concursul este o rela- tivă interogativă, în timp ce subordonata subiectivă cu aceeași formă, dar legată de alt verb : Primește laude cine cîștigă concursul este o relativă neinterogativă. — 198 — Spre deosebire de acestea, subordonatele relative „obiec- tive indirecte“ și „circumstanțiale^ (ex. Dau cui cere, Dau la cine are nevoie, Pleacă unde dorește) aparțin îh exclusivitate tipului neinterogativ. BIBLIOGRAFIE a) Pentru examinarea subordonării în frază dintr-o perspectivă transformaționalâ, vezi : Mihaela Manca ș, Observations sur la syntaxe des completives et des subjec- tives dans la grammaire generative, în „Cahiers“, II (1965), p. 127 și urm. ; Gabriela Pană, Propozițiile relative în gramatica transformaționalâ, în SCL, XVIII (1966), 3, p. 321 și urm. ; Vasiliu, Golopenția, Sintaxa, p. 79 ; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 30—37, p. 146—148. b) Pentru examinarea subordonării dintr-o perspectivă netransformațională, vezi : M. Avram, Despre cores- pondența dintre propozițiile subordonate și părțile de pro- poziție, în SG, I (1956), p. 141 și urm. ; Valeria Guțu, Propoziții relative, în SG, II (1957), p. 161 și urm. ; R. O c h e ș e a n u, Observații asupra propoziției interoga- tive indirecte, în SG, III (1961), p. 151 și urm. c) Pentru perspectiva contrastivă, vezi : M a r i a M a- n o 1 i u - M a n e a, «Accusativus cum infinitiv o» dans Ies langues romanes, în „Cahiers", VI (1969); Al. Nicu- lescu, Completivizarea romanică, în „Individualitatea limbii române între limbile romanice", II, Edit. Științi- fică (sub tipar). CAPITOLUL AL V-LEA SUBCATEGORIZAREA VERBULUI 1. Principii; 2. Subcategorizarea contextuală; 2.1. — în funcție de subiect; 2.2. — în funcție de obiectul direct; 2.3. în funcție de obiectul secun- dar ; 2.4. — în funcție de obiectul indirect; 2.5. — în funcție de obiectul prepozițional; 2.6. — în funcție de atributiv; 2.7. în funcție de circumstanțial și de cantitativ ; 2.8. — în funcție de reflexiv ; 3. Impli- cațiile semantice ale subcategorizării contextuale; 3.1. Omonimia lexicală; 3.2. Relația dintre trăsătu- rile contextuale și cele inerente; 3.3. Limite ale modelului sintactic; Bibliografie. Nu vom discuta în acest curs toate detaliile subcatego- rizării contextuale și noncontextuale a verbului românesc. După formularea principiilor de subcategorizare, vom exem- plifica cu examinarea amănunțită a două aspecte : sub- categorizarea în funcție de subiect și de obiectul indirect, indicînd, pentru restul problemelor, bibliografia corespun- zătoare. Ca bibliografie, vom trimite la lucrări în care subcategorizarea se efectuează după principiile formulate în acest curs, rezultatele lor putînd fi folosite integral. Din dorința de a nu repeta unele aspecte, am procedat la trimiteri bibliografice. 1. Principii — într-o sintaxă transformațională, subcategorizarea ope- rează asupra formativelor lexicale, la nivelul structurilor de bază, pentru partiția verbului fiind relevante numai contextele — 200 — existente „în adîncime44. Sub acest aspect, subcategorizarea dintr-o sintaxă transformațională se deosebește de operația clasificării din sintaxa analitică, unde analiza se efectuează la nivelul structurii de suprafață și unde sînt relevante toate contextele „de suprafață44. Această precizare ne permite să înțelegem de ce rezultatele celor două clasificări (din sintaxa transformațională și din sintaxa analitică) nu coincid decît parțial. — Distingem, în subcategorizarea verbului, o subcatego- rizare contextuală, realizată în funcție de contextele verbului din structura de adîncime, și o subcategorizare n o n- contextuală, realizată în funcție de trăsături semantice inerente, adică trăsături din configurația semantică internă a verbului. în cadrul subcategorizării contextuale, distingem o subcategorizare strictă și una selecționai ă. — La subcategorizarea strictă a verbului participă toate contextele aflate sub diminanța directă a lui GPred \ și anume : [--------Subiect], [-Obdir], [-Obsec], [----Obind], [------------------------------------------------------Obprep], [-Atributiv], [----------Circ2], [-Cant2], [- Pasiv], [-----------------------------------------------------Impersonal], [Refl-]. Față de modelul lui N. Chomsky, unde subiectul, circum- stanțialul și cantitativul nu participă la subcategorizarea strictă a verbului, noi am considerat aceste contexte ca fiind relevante în subcategorizare. în limba română, unde există structuri fără subiect2, alături de altele cu subiect, și unde există verbe care „cer“ obligatoriu ocurența unui circumstan- țial sau a unui cantitativ și altele pentru care aceste contexte sînt facultative, este evident că vecinătățile subiect, circum- stanțial și cantitativ sînt relevante în subcategorizare. — Subcategorizarea strictă nu se oprește la nivelul con- textelor formulate în termenii funcțiilor, ci se poate rafina, introducînd în subcategorizare și nivelul „categorial44. De exemplu, partiția clasei de verbe care admite contextul [----Atributiv] se poate continua în funcție de posibilitatea verbelor de a accepta toate realizările atributivului (anume : 1) GN^N; 2) GAjQN; 3) Prepx ... X^GN ; 4) GAv) sau numai unele dintre ele. Astfel, verbe ca : fi, rămîne admit toate realizările atributivului (ex. El este student, El este i Vezi schema de organizare a lui P în capitolul al III-lea, § 2. 2 Vezi capitolul al III-lea, § 3.1., structurile (1)—(4). — 201 — studios, El este de piatră, El este așa) ; verbe ca : denumi, chema, numi, striga, zice admit numai realizările GN^N și GAv (ex. Mă cheamă Popescu, Mă cheamă așa ; Îmi zice Popescu, îmi zice așa) ; verbe ca : prinde, veni admit numai realizarea GN^N (ex. Ei s-au prins frați, Ea îmi vine cumnată) ; un verb ca : a se alege admite numai realizarea GAj^N (ex. El s-a ales leneș). — Subcategorizarea se poate rafina și în funcție de parti- ciparea sau neparticiparea verbelor la anumite transformări. De exemplu, nu toate verbele tranzitive participă la transfor- marea pasivă sau la cea reflexivă, aceasta putînd constitui un criteriu de partiție. Verbe tranzitive ca : avea, comporta (ex. Plecarea comportă riscuri), costa (ex. Imprudența l-a costat viața), privi (ex. Nu te privește situația mea), vrea sînt „inapte“ sintactic de a realiza construcții pasive. De asemenea, numai unele verbe tranzitive admit transformarea de nedefinire (suprimare) a obiectului direct, ceea ce are ca urmare efectuarea unei clasificări în funcție de caracterul obligatoriu / facultativ al obiectului direct. Verbe ca : aștepta, citi, cîntă, iubi, lucra, mînca, scrie acceptă transformarea de suprimare a obiectului direct și, deci, în cazul lor, vecină- tatea obiectului direct este facultativă ; verbe ca : adăuga, adora, agrea, clarifica, considera, deduce, menționa, preconiza, prejera nu admit aceeași transformare, ceea ce se manifestă prin caracterul obligatoriu al vecinătății obiectului direct. Distincția obligatoriu / facultativ privește și alte vecinătăți verbale : Obind, Obprep. — La subcategorizarea selecțională a verbului participă aceleași contexte în funcție de care s-a realizat subcategorizarea strictă, aceste contexte fiind examinate sub aspectul restricțiilor semantice. Observația obiectivă care stă lâ baza subcategorizării selecționale este că nu toate verbele care admit contextul [--------Subiect] sau [------Obdir] admit, în aceste poziții sintactice, nume cu aceleași particularități semantice : unele admit numai nume cu trăsătura [—Animat], altele cu trăsătura [+ Uman], altele cu trăsăturile f + Animat ] [—Uman J etc. Astfel, verbele tranzitive : ara, admonesta, priponi se deosebesc între ele din punctul de vedere al restricțiilor selecționale impuse obiectului direct, și anume: [—Animat], — 202 — în cazul lui ara, r + Animat l, în cazul lui admonesta, și L + Uman J [+ Animat 1 , în cazul lui priponi. Subcategorizarea selecțio- — Uman J nală va include aceste verbe în clase diferite. — Subcategorizarea selecțională a verbului presupune efectuarea în prealabil a subcategorizării noncontextuale (în funcție de trăsături semantice inerente) a vecinătăților ver- bului : nume și adverb. — Nu orice trăsătură semantică a vecinătăților este relevantă în subcategorizarea selecțională a verbului. Din mulțimea trăsăturilor semantice ale vecinătăților se aleg anumite trăsături, acele trăsături care prezintă implicații sintactice. De cele mai multe ori, sînt alese trăsături seman- tice constituind condiții de funcționare a unor transformări. De exemplu, pentru partiția selecțională a verbului în funcție de obiectul direct, se alege o trăsătură ca [± Uman], a cărei relevanță sintactică este dată de transformările reflexivă și impersonală, unde trăsătura [+ Uman] constituie o condiție de funcționare a acestora. Sau se alege o trăsătură ca [± Indefinit], a cărei relevanță sintactică este dată de trans- formarea constituenților nedefiniți, unde trăstăura [+ Inde- finit] reprezintă o condiție de funcționare. — Pentru subcategorizarea no neon textuală a ver- bului (în funcție de trăsături semantice interne), se aleg, din inventarul posibil de trăsături semantice, numai trăsăturile cu implicații sintactice. De exemplu, prezența în configurația semantică a unui verb a trăsăturii[+Reciproc] atrage după sine o anumită particularitate de construcție, constînd în vecinătatea obligatorie a două nominale, plasate față de verb fie ambele în poziția unui subiect multiplu, fie unul în pozi- ția subiectului, iar celălalt în poziția unui obiect prepozițional cu prepoziția cu (ex. Ion și Gheorghe se sfădesc, Ion se sfădește cu Gheorghe)3. Aceste implicații sintactice conferă trăsăturii [+ Reciproc] relevanță în subcategorizare. — Regulile de subcategorizare presupun anumite res- tricții de ordonare, adică o anumită ordine în apli- carea lor. 3 Vezi capitolul al IV-lea, § 4.2. — 203 — Cele mai generale restricții se referă la faptul că subcategorizarea selecțională a verbului trebuie să fie pre- cedată, pe de o parte, de subcategorizarea strictă a acestuia, iar, pe de altă parte, de subcategorizarea noncontextuală a vecinătăților verbale : nume și adverb. Subcategorizarea strictă oferă contextele relevante, iar subcategorizarea noncontex- tuală a numelui și adverbului oferă trăsăturile semantice în funcție de care să se efectueze subcategorizarea selecțională. Tot ca restricție generală de ordonare, subliniem că subcate- gorizarea noncontextuală a verbului trebuie să fie precedată de cea contextuală : strictă și selecțională. — Alte restricții de ordonare sînt determinate de parti- cularități relaționale ale vecinătăților. De exemplu, vecină- tatea Atributiv stabilește o relație obligatorie cu un alt nominal, fie subiect, fie obiect direct, fie obiect indirect4. în aceste condiții, este normal ca subcategorizarea în funcție de Atributiv să fie precedată de subcategorizarea în funcție de Subiect, Obdir, Obind. Din aceleași rațiuni, subcategori- zarea în funcție de Obsec este precedată de subcategorizarea în funcție de Obdir : numai clasa de verbe caracterizată prin + [-----Obdir] și [----[ 4- Uman]— Obdir] este susceptibilă în continuare de o partiție în funcție de Obsec5. 2. Subcategorizarea contextuală 2.1. Subcategorizarea în funcție de subiect Avînd în vedere vecinătatea subiectului, verbele se îm- part în: (A). 4- [-----Subiect] / (B). —[------Subiect], adică verbe care admit vecinătatea subiectului (cele mai multe verbe) și altele care nu admit această vecinătate (ex. acri din construcția : I s-a acrit de vorbe, arde din construcția : li arde de plimbare, părea din construcția : Îmi pare bine de asta, păsa din construcția : li pasă de ceva, urî din con- strucția : I s-a urît de tine). Cele două clase reflectă distincția personal / impersonal, conceptele „personal^ și „impersonal^ fiind folosite aici într-o 4 Vezi capitolul al III-lea, § 2.9. 5 Cf. capitolul al III-lea, § 2.4. — 204 — accepție strict sintactică, care vizează capacitatea verbului de a admite sau nu subiectul. Verbe de tipul : amurgi, bura, burnița, fulgera, gerui, ninge, ploua, viscoli aparțin tipului (A), deoarece, din punctul de vedere al structurii de adîncime, ele se caracterizează prin vecinătatea unui subiect nedefinitG. Lipsa subiectului este o trăsătură „de suprafață^. Tipul (B), adică al verbelor „inapteiC de a avea subiect, este puțin reprezentat în limba română 7. Există cîteva verbe care se caracterizează, din punctul de vedere al structurii de suprafață, prin ± [-------------Subiect], adică prin posibilitatea de a alege, succesiv, o construcție cu subiect și alta fără subiect (în locul subiectului, apare o construcție prepozițională) ; ex. plăcea : Îmi place Ion — îmi place de Ion ; sta, ședea : îmi stă (șade) bine rochia — îmi stă (șade) bine cu rochia. Avem aici un caz de sino- nimie sintactică, manifestat prin existența a două construcții pentru același verb, fără nici o modificare în sensul verbului. Din punctul de vedere al teoriei transforma- ționale, numai una dintre construcții este de bază, cealaltă derivînd din prima printr-o transformare facultativă. Nu aceeași situație apare în construcții ca : El arde docu- mentele / li arde de glumă, Mîncarea s-a acrit /1 s-a acrit de mîncarea asta, unde distincția + [--------Subiect] / —[-----Su- biect] se asociază cu diferențe în sensul verbului. în acest caz, ambele construcții sînt de bază, identitatea fonologică a celor două verbe fiind semnul de suprafață al unei omoni- mii lexicale8. 2.1.1. Clasa A (= verbele caracterizate prin + [-----------Su- biect]) este supusă, în continuare, subcategorizării în funcție de simbolurile aflate sub dominanța nodului Subiect, adică în funcție de realizările structural diferite ale subiectului. Astfel, se disting două subclase, după cum verbul admite sau nu, în poziția de subiect, un nominal realizat prin Personal (= pronume personale de persoana I, II, IV, V) : (Aa) + [-----Personal] / (An) — [------Personal]. 6 Vezi capitolul al IV-lea, § 6.2.4. 7 Vezi și comentariul din capitolul al IV-lea, § 6.4. 8 Vezi infra, § 3.1. — 205 — Clasa (Aa) cuprinde verbe ca : abandona, abdica, absenta, abuza, accepta, achiziționa, aconta, acuza, ademeni, adera, administra, admira, admonesta, adopta, adora, adresa, agonisi, agrea, aiura, alinta..,, adică verbe care admit un subiect exprimat prin Personal. Toate verbele care admit un Perso- nal admit, implicit, și un substantiv cu trăsătura [+ Uman] (ex. Tu accepți ceva — Elevul acceptă ceva; Eu absentez — Elevul absentează). Clasa (Ab) cuprinde verbe ca : adulmeca, behăi, chelălăi, ciripi, adia, asfinți, apune, ateriza, bubui, coexista, concorda, consta, curge, decola, derapa, germina, izvorî..., adică verbe care, din punctul de vedere al limbajului neutru 9, nu admit un subiect exprimat prin Personal. Neacceptarea, în poziția subiectului, a unui Personal înseamnă, implicit, acceptarea unui S (= substantiv) cu trăsătura [—Uman] (ex. Clinele adulmecă, Soarele asfințește). 2.1.2. Avînd în vedere posibilitatea realizării unui subiect prin secvența Nominal^Conj^P, se disting clasele : (A') + [——-Nominal^Conj^P] / (A")—[----------Nominal^Conj^P], Clasa (Az) cuprinde verbe ca : interesa, prii, reieși, re- pugna, reveni, surprinde, surveni..., adică verbe care admit, în poziția de subiect, succesiunea Nominal^Conj^P (ex. Mă interesează faptul daca pleci, Îmi priește faptul să stau la munte, Reiese faptul că ați greșit, Îmi repugnă faptul să mint, Îmi revine obligația să învăț, Mă surprinde faptul că ai plecat, A survenit faptul că m-am îmbolnăvit). Clasa (A") cuprinde verbe ca : aburi, adulmeca, adia, asfinți, apune, ateriza, bubui, curge, dăngăni, decola, derapa..., adică verbe care nu acceptă contextul [-Nominal^Conj^P]. 2.1.3. In interiorul clasei (Az), se disting alte două subclase, după cum verbul admite sau nu suprimarea nominalului, sau, în alți termeni, în funcție de acceptarea sau nonacceptarea transformării de suprimare a nominalului. Acceptarea acestei transformări înseamnă posibilitatea apariției nemijlocite a. verbului în contextul [----Conj^P], cum se întîmplă cu 9 Specificarea făcută are în vedere faptul că într-un limbaj mar- cat stilistic apar dese „devieri" de la norma selecțională standard, astfel că ceea ce nu este admis în limbajul neutru devine posibil în limbajul afectiv. — 206 — verbele din clasa (A'x ) ♦ interesa (ex. Mă interesează dacă pleci), reieși (ex. Reiese că ați greșit), surprinde (ex. Mă sur- prinde că ai plecat) etc. Neacceptarea transformării înseamnă incapacitatea verbului de a apărea în contextul [-----Conj^P], cum se întîmplă cu verbele din clasa (A'y) : surveni, reveni..., care admit construcția cu nominal (ex. A survenit faptul că m-am îmbolnăvit, lini revine obligația să învăț), dar nu admit construcțiile : *A survenit că m-a îmbolnăvit, *lmi revine să învăț. 2.1.4. In interiorul clasei (A\), o nouă partiție vizează acceptarea conjuncțiilor că, să, pe de o parte, și dacă, pe de altă parte. în termeni sintactici, distincția că, să / dacă pri- vește o caracteristică a propoziției subordonate, și anume : [—Interogativ], în cazul lui că și să, și [+ Interogativ], în cazul lui dacă 10. Subclasa caracterizată prin acceptarea lui dacă o exem- plificăm prin : depinde (ex. Depinde de tine dacă pleci), conta (ex. Nu contează dacă întîrzii), privi (ex. Nu te privește dacă plec). Cealaltă subclasă, caracterizată prin neacceptarea lui dacă, dar prin acceptarea lui că sau să, o exemplificăm prin : cuveni (ex. Se cuvine să rămîn), merita (ex. Merită să te zbați), reieși (ex. Reiese că ați greșit). 2.1.5- Clasa caracterizată prin [—Interogativ] se sub- împarte, la rîndul ei, în alte subclase, în funcție de caracte- ristica verbului de a selecta pe că sau să. Subclasele sînt : (a) + [ că^P] ; (b) + [-------să^P] ; (c) [ + [----( Ca l^pl. L (să J J Subclasei (a) se caracterizează prin construcția cu că, ceea ce înseamnă apariția, în poziția subiectului, a unei sub- ordonate conjuncționale introduse prin că (ex. chema : Se cheamă că n-ai înțeles ; decurge ; Din demonstrație decurge că ai greșit ; rezulta : Rezultă că ești incorect), dar prin imposibilitatea construcției cu să. Subclasa (b) se caracterizează prin construcția cu să (ex. cădea : Se cade să pleci ; merita ; Merită să te zbați ; rămîne : 1° Vezi comentariul din capitolul al IV-lea. § 10. — 207 — Rămine să ne mai gîndim ; trebui : Trebuie să plec ; veni : îmi vine să renunț), dar prin imposibilitatea construcției cu că, Subclasa (c) se caracterizează prin posibilitatea construc- ției succesive cu că și să (ex. conveni : îmi convine că plec — îmi convine să plec ; repugna : îmi repugnă că minți — îmi repugnă să minți ; impresiona : Mă impresionează că te văd așa — Mă impresionează să te văd așa). Pentru subclasa (c), construcția cu că sau să reflectă o diferență semantică privind valoarea modală din subordonată, și anume reflectă opoziția : real (că) / posibil (să). 2.1.6. Continuînd subcategorizarea la nivel selecționai, trăsătura Animat asigură următoarea partiție : (a) £ ---------[ + [Animat]]; (b)£ [—Animat]]; (c) £ [± Animat]]. Clasa (a) cuprinde verbe care admit ca subiect nume cu trăsătura [+ Animat] (ex. aciua, auzi, cînta, cunoaște, gînguri, gîndi, linge, minți, mușamaliza, pedepsi, sforăi, vorbi...). Clasa (b) cuprinde verbe care admit ca subiect nume cu trăsătura [— Animat] (ex. concorda, consta, conține, curge, germina, reieși, rezulta...). Clasa (c) include verbe care admit atît subiecte cu trăsă- tura [+ Animat], cit și cu trăsătura [—Animat] (ex. aluneca : Copilul alunecă — Un obiect alunecă ; cădea : Copilul cade — Mingea cade). 2.1.7. In interiorul claselor (a) și (c), o nouă partiție în funcție de trăsătura Uman are ca rezultat: (a0 [ [+ U- man]]; (a2) £ [—Uman] ]; (a3) £±Uman]]. Subclasa (aj) se caracterizează prin acceptarea pe poziția de subiect numai a numelor cu trăsătura [+ Uman] (ex. abdica, batjocori, bănui, benchetui, binecuvînta, bir fi, bleste- ma, cicăli, cîrti, considera, crede, minți...). Subclasa (a2) se caracterizează prin acceptarea în poziția subiectului a numelor cu trăsăturile r + Animat ] (ex. adul- [—Uman J meca, behăi, chelă.lăi, ciripi, cloci, cloncăni, cotcodăci, cron- căni, gîgîi, grohăi, guița, hămăi, lătra...). — 208 — Subclasa (a3) se distinge prin acceptarea unor subiecte cu trăsătura [+ Uman], alături de subiecte cu trăsătura [— Uman] (ex. alerga : Copilul aleargă — Cîinele aleargă ; asuda : Copilul asudă — Calul asudă ; Copilul aude — Pisica aude). 2.1.8. în interiorul claselor (b) și (c), noi partiții în funcție de trăsăturile Indefinit, Abstract au ca rezultat : (b|)[---------[+Abstract]] ; ex. trebui: Trebuie faptul să plecăm ; (Ml-----------1—Abstract]] ; ex. citi : Elevul citește ; (b3)[---------[ ± Abstract] ] ; ex. costa : Caietul costă mult — L-a costat mult faptul că a plecat. (b')[---------[+ Indefinit] ] ; ex. ploua, ninge (Verbele din această categorie au, în structura de adîncime, un subiect caracterizat prin [+ Indefinit]) n. (bzzJ [-------[— Indefinit] ] ; ex. răzbi : Mă răzbește foa- mea, cuprinde : Mă cuprin- de teama ; (bzzz) [------[ ± Indefinit] ] ; ex. plăcea : îmi place filmul — îmi place orice. 2.2. Pentru subcategorizarea în funcție de obiectul direct, vezi : Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 37 (§ 7)—p. 54 (§ 9.3.2.). 2.3. Pentru subcategorizarea în funcție de obiectul se- cundar, vezi : Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 54 (§ 10)—p. 57 (§ 10.4.). 2.4. Subcategorizarea în funcție de obiectul indirect Din punctul de vedere al vecinătății obiectului indirect, verbele se împart în : ii Pentru interpretarea acestor verbe, vezi capitolul al IV-lea, § 6.2.4. 14 — Sintaxa — 209 — (A) +[-------Obind], adică verbe care satisfac acest context (ex. plăcea : îmi place cartea, trebui ; îmi trebuie cărți, trimite : El îmi trimite cărți) ; (B) — [------Obind], adică verbe care nu satisfac acest context (ex. chema : Mă cheamă Ion, cuprinde : Mă cuprinde teama, durea : Mă doare capul, întreba : El mă întreabă lecția). Verbe ca : ajuta, anunța, succeda se caracterizează, din punctul de vedere al structurii de suprafață, prin posibilitatea de a se construi succesiv cu obiect direct sau obiect indirect (ex. a ajuta cuiva — a ajuta pe cineva; el imi-a anunțat ceva — el m-a anunțat ceva). Verbe ca : a se asocia, a se impune, a se pleca se caracterizează, din punctul de vedere al structurii de suprafață, prin posibilitatea de a alege între o construcție cazuală (cu dativul) și una prepozițională (ex. a. se asocia cu cineva — a se asocia cuiva; el se impune în fața colegilor — el se impune colegilor). Ambele categorii se in- clud, din punctul de vedere al structurii de bază, într-una din subclasele (A) sau (B). Includerea într-o subclasă sau în cealaltă este o chestiune de decizie (de interpretare). Dacă, în urma acestei decizii, alegem ca structură de bază tipul (A), cel cu obiect indirect, atunci tipul (B) este derivat din primul, printr-o transformare facultativă. In general, în limba română, dintre vecinătățile verbale vecinătatea obiectului indirect se caracterizează prin instabilitate, adică prin oscilația între construcția cu dativul și o construcție prepozițională sau cu acuzativul12. 2.4.1. Clasa (A) se subîmparte în două categorii, în funcție de obligativitatea sau caracterul facultativ al obiectului indi- rect, adică în funcție de acceptarea sau nonacceptarea trans- formării de nedefinire (suprimare) a obiectului indirect. Se obțin subclasele : (Ai) verbe cu obiect indirect obligatoriu, nesuprimabil (ex. acorda : El acordă diplome cîștigătorilor, adresa : El adre- 12 Constatarea este valabilă atît pentru limba veche (vezi : Paula Di a cones cu, Construcții prepoziționale echivalente cu un caz oblic, în Structură și evoluție, p. 257—259 ; G. Pană Dindelegan, Re- gimul sintactic al verbelor în limba română veche, în SCL, XIX (1968), 3, p. 289—291), cît și pentru limba actuală. — 210 — sează directorului o cerere, aparține : Ideea îi aparține, aservi : Regimurile din trecut au aservit țara străinilor, atribui : Ei atribuie burse studenților, conferi ; El conferă medalii cîști- gătorilor, consacra : El se consacră studiului, contraveni ; Furtul contravine legilor, conveni : Îmi convine situația, corespunde : Răspunsurile corespund așteptărilor, datori : El datorește viața medicilor, dăuna : Asta a dăunat fabricii, decerna : Ei au decernat premii fruntașilor, deda : El se dedă băuturii, dedica : El mi-a dedicat o carte, deferi : L-au de- ferit justiției, premerge : Asta a premers evenimentului, răspunde : Proiectul răspunde exigențelor, repugna : Îmi re- pugnă o asemenea atitudine, reveni : îmi revine o obligație, veni : îmi vine să plîng) ; (A2) verbe cu obiect indirect facultativ, suprimabil (ex. aduce : El mi-a adus flori — El a adus flori, confirma : El mi-a confirmat o știre — El a confirmat o știre, lipsi : îmi lipsesc cărți — Lipsesc cărți, rămîne : îmi rămîn bani — Rămîn bani). 2.4.2. In poziția obiectului indirect, dintre expansiunile grupului nominal nu poate apărea expansiunea : Nominal7^ ■^Conj^P, ceea ce atrage după sine nerelevanța în clasifi- care a acestui context. 2.4.3. Dintre realizările nominalului, relevantă este reali- zarea prin Personal, în funcție de care verbele din clasa (A) se subîmpart în : (Az) + [-----------Personal], adică verbe care admit obiecte indirecte realizate prin pronume personal de persoana I, II, IV, V (ex. îmi trebuie creioane) ; (A") — [-----------Personal], adică verbe care nu admit în poziția obiectului indirect pronume personale de persoana I, II, IV, V (ex. contraveni : Fapta lui contravine legilor, deda : El se dedă băuturii, răspunde: El răspunde solicitărilor13). Majoritatea verbelor cu obiect indirect intră în clasa (Az). Acceptarea Personalului înseamnă și acceptarea, în poziția obiectului indirect, a unui S (= substantiv) cu trăsă- 13 Numai cu unul din sensurile sale, răspunde aparține clasei (A"). Cu alt sens : „a spune ceva cînd ești întrebat", el aparține cla- sei (A') (ex. El mi-a răspuns politicos). — 211 — tura [+ Uman] (ex. îmi trebuie creioane — Copiilor le tre- buie creioane). în general, în limba română, determinarea în dativ se caracterizează printr-un caracter accentuat personal. 2.5. Pentru subcategorizarea în funcție de obiectul prepo- zițional, vezi : Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 172 (§ 3.2.3.2.) —p. 174 (§ 3.2.4.). 2.6. Pentru subcategorizarea în funcție de atributiv, vezi : Pană Dindelegan, lucr. cit., p. 148 (§ 6.1.)—p. 154. Subli- niem, încă o dată14, că numai atributivul „de bază“ este relevant în subcategorizare. Atributivul „transformat44 nu este relevant nici măcar din punctul de vedere al unei clasificări „de suprafață44, dată fiind capacitatea virtuală a oricărui verb de a se combina cu un atributiv „transformat44. 2.7. Pentru si de cantitativ, p. 162 (§ 2.3.). subcategorizarea în funcție de circumstanțial vezi : Pană Dindelegan, lucr. cit., p. 159 (d), 2.8. Pentru subcategorizarea în funcție de reflexiv, vezi : Pană Dindelegan, lucr. cit., p. 120 (§ 2.2.), p. 125—128. 3. Implicațiile semantice ale subcategorizării contextuale 3.1. Omonimia lexicală Folosind rezultatele subcategorizării contextuale a ver- bului se poate explica fenomenul omonimiei lexicale, a cărui manifestare, în termeni sintactici, constă în existența unui, raport neunivoc între reprezentarea fonologică a unui cuvînt (corpul fonetic este unul singur) și reprezentările lui sintactice (cuvîntul satisface două sau mai multe contexte). Fiecare context specifică o unitate lexicală diferită (un sens diferit), realizînclu-se, la nivel sintactic, dezambiguizarea cuvîntului. 14 Vezi observațiile din capitolul al IV-lea, § 7.5. — 212 — Sînt omonime, de exemplu : — apucay (în : El apucă găleata de toartă și Copilul mă apucă de rochie), apuca2 (în : El apucă spre București), apuca3 (în : El se apucă de treabă), apuca^ (în : El a apucat să-mi spună) ; — cădea{ (în : El cade pe stradă și Mingea cade pe stra- dă), cădea2 (în : Mi se cade ceva și Mi se cade să primesc ceva) ; — răspunde^ (în : El mi-a răspuns cîteva cuvinte), răs- punde-) (în : El răspunde solicitărilor), răspunde* (în : El răs- punde de ceva (de cineva)), răspunde(în : Durerea răspunde în spate) etc. Diferența dintre o unitate și alta (dintre un sens și altul) se manifestă contextual prin : — deosebiri în ce privește funcția vecinătăților ; așa se explică cele trei sensuri diferite ale lui a fi din : El este inteligent, El este acasă, Era să se întîmple (în primul exem- plu, a fi satisface contextele [-------Subiect ^Atributiv], în al doilea exemplu, satisface contextele [-------SubiectCirc], iar în al treilea, numai contextul [-------------Subiect], unde subiectul se detaliază în [ Conj^P]). Tot astfel se explică cele patru sensuri diferite ale lui ajunge din : El mă ajunge, El ajunge profesor, El ajunge acasă, îmi ajung banii (în primul exemplu, ajunge satisface contextele [ Subiect^ Obdir], în al doilea, satisface contextele [-----------------------Subiect^ Atributiv], în al treilea, contextele [---------------------------------Subiect^Circ], iar în al patrulea, contextele p--------------------------------------------Subiect^Obind]). Tot așa se explică diferența dintre răspunde\, răspunde-), răspunde* și răspunde,{ (din exemplele date mai sus : răspunde। satisface contextele [-----Subiect^ ^Obdir^Obind], răspunde-) satisface contextele [-------------Su- biect^Obind], răspunde^ admite contextele [------------------Subiect ^Ob- prep], iar răspundeadmite contextele [-----------------------Subiect^Circ]) ; — deosebiri în ce privește apariția într-un context re- flexiv ; să se compare sensurile lui ajunge din : El ajunge acasă și El se ajunge, sensurile lui apuca din : El apucă mărul și El se apucă de treabă, sensurile lui purta din: El poartă căciulă și E'l se poartă politicos (cele două apariții ale lui ajunge, apuca, purta se deosebesc contextual și prin obligativitatea și, respectiv, neacceptarea contextului reflexiv); — 213 — — deosebiri în ce privește apariția în vecinătatea unui nominal sau a unei propoziții ; să se compare sensurile lui găsi din : El găsește o carte și El găsește că fata este fru- moasă, ale verbului apuca din : El apucă mărul și El apucă să plece, ale verbului da din : El dă cuiva o carte și El dă să plece, ale verbului veni din : îmi vine o scrisoare și îmi vine să renunț (cele două apariții ale verbelor găsi, apuca, da, veni se deosebesc între ele prin vecinătatea unui nominal, în prima apariție, și prin neacceptarea unui nominal, dar prin vecină- tatea obligatorie a unei propoziții, în a doua apariție) ; — deosebiri în ce privește prezența obligatorie / faculta- tivă a circumstanțialului ; să se compare cele două sensuri ale verbului purta din : El poartă căciulă și El se poartă normal, cele două sensuri ale verbului comporta din : Me- seria comportă riscuri și El se comportă normal sau cele două sensuri ale verbului răspunde din : Durerea răspunde în spate și El răspunde solicitărilor (unul din sensuri se actua- lizează în prezența obligatorie a contextului Circ, în timp ce sensul celălalt se realizează în vecinătatea unui circumstan- țial sau fără circumstanțial ; ex. El poartă căciulă astăzi — El poartă căciulă) ; — deosebiri în ce privește selecția unor prepoziții dife- rite ; așa se explică sensurile diferite ale lui a se bucura din : El se bucură de... și El se bucură la..., sensurile diferite ale lui a se lua din : El se ia după... și El se ia de..., sensurile diferite ale lui a se mărgini din : El se mărginește cu..., El se mărginește la..., sensurile diferite ale lui obliga din : El m-a obligat la... și El m-a obligat cu..., sensurile diferite ale lui ține din : El ține la..., Asta ține de... etc. ; — deosebiri în ce privește selecția unor conjuncții și relative diferite ; să se compare sensurile lui urma din : Urmează să plece și Urmează că a greșit, sensurile lui pre- tinde din : El pretinde că... și El pretinde să..., sensurile lui inventa din : El inventează că... și El inventează cum..., sen- surile diferite ale lui urmări din : El urmărește să... și El urmărește dacă... etc. în majoritatea exemplelor date, la realizarea diferenței semantice dintre o apariție și alta concură simultan mai multe trăsături contextuale distincte, inclusiv diferențe selecționale. In toate aceste construcții, verbul izolat de context este — 214 — semantic ambiguu. Contextului îi revine rolul de dezambi- guizare, ceea ce atrage după sine calitatea determinanților de determinanți obligatorii. Statut de' determinant obligatoriu (cu rol de dezambiguizare) au nu numai nominalele, ci și reflexivul, determinanți! prepoziționali, determinanții adver- biali, elementele de relație. Exemplele anterioare, în care s-au putut explica sensu- rile diferite ale unui verb pe baze strict sintactice, adică pe baza contextelor sintactic diferite, permit formularea urmă- toarei reguli de delimitare a sensurilor : Dacă verbul X satisface contextele [------A], [-----B] și [-----C], atunci sens „a“ sens „b“ sens „c“, 3.1.1. Corolarul acestei reguli este că apariția unui verb într-un unic context (specificat „categorial44 sau „funcțional44) trebuie să aibă ca reflex semantic o situație de m o n o se- rn a n t i s m. în realitate, însă, apariția unui verb într-un unic context „categorial44 sau „funcțional44 nu înseamnă, în mod necesar, monosemantism, deoarece sensurile se delimitează nu numai la nivel sintactic („categorial44 sau „funcțional44), ci și la nivel selecționai. Satisfacerea de către un verb a unui unic context, dar cu restricții selecționale diferite, poate să corespundă la sensuri diferite. Din compararea următoarelor construcții : Judecătorul achită datoria / Judecătorul achită pe inculpat ; El adoptă o lege / El adoptă un copil ; El avan- sează fonduri / El avansează pe cineva ; El lucrează grădina / El lucrează pe cineva ; El notează ceva / El notează pe cineva, se constată că verbe cu același corp fonetic și satis- făcînd același context (anume : [-------Subiect^Obdir]) au sen- suri diferite, ca urmare a unor restricții selecționale diferite pentru obiectul direct (într-o construcție apare restricția [ — Animat], iar în cealaltă, [ + Uman]). De asemenea, din [ oamenii ] compararea construcțiilor : El apreciază s _ I El apre- [produsele] [pe Ion 1 ciază faptul că n-am muncit bine, El aude s \ i El [zgomote J ' aude faptul că Ion a plecat, El mă privește / Mă privește faptul că vin tîrziu, El cade în groapă / El cade în dizgrație, se constată că verbele au sensuri diferite, ca urmare a unor — 215 — trăsături selecționale diferite (în primele două exemple, obiectele directe se opun prin seturile de trăsături selecțio- . f—Abstract 1 , f + Abstract 1 / , n . nale [_ indefinit J Q+Indefinit J; in cazul 1111 V™1’ aceeași opoziție selecțională vizează subiectul, iar în cazul lui cădea, opoziția [ — Abstract] ' [ + Abstract] privește grupul prepo- zițional). Constatarea caracterului semantic relevant al trăsăturilor selecționale ne obligă la reformularea regulii stabilite ante- rior în următorul sens : Dacă verbul X satisface contextele [----A] și [-----B], unde A și B au in vedere atît o diferență ^categorială^ (sau „funcțională“), cît și una selecțională, atunci sens „a“ sens „b“. 3.1.2. Limitele metodei contextuale, în ce privește operația de delimitare a sensurilor, provin din lipsa caracterului de generalitate al regulii stabilite. Pe lîngă un număr mare de verbe ale limbii române pentru care regula se verifică, constatăm și numeroase abateri de la regulă. Astfel, ca vorbitori ai limbii române, simțim că ajuta are același sens și într-o construcție tranzitivă, și într-una intranzitivă (vezi : El ajută cuiva — El ajută pe cineva), că succeda are același sens și construit cu dativul, și construit cu acuzativul (vezi : a succeda cuiva — a succeda pe cineva), că rîvni are același sens și într-o construcție tranzitivă, și într-una intranzitivă, prepozițională (vezi : El rîvnește ceva — El rîvnește la ceva), că îngriji are același sens și într-o construcție cu acuzativul, și într-una prepozițională cu de (vezi : El te îngrijește — El îngrijește de tine), că anunța are același sens în construcție cu dativul, și în construcție cu acuzativul (vezi : El îmi anunță ceva — El mă anunță ceva) etc. In exemple de acest tip, contextele se diferențiază unul de celălalt prin statutul unui singur constituent. Există, însă, situații cînd contextele pot fi integral diferite, deosebindu-se sub aspectul întregii lor organizări, fără ca sensul verbului să înregistreze vreo modificare. Astfel, din compararea construc- țiilor : Grădina abundă de fructe — Fructele abundă în gra- dină; Mă călăuzesc după principiile tale — Principiile tale mă călăuzesc; Mă caracterizează cinstea — Mă caracterizez — 216 — prin cinste; Mă interesez de soarta ta — Soarta ta mă intere- sează ; Mă înconjur de oameni cinstiți — Oameni cinstiți mă înconjoară ; Mă mîhnesc la gîndul plecării — Gîndul plecării mă mîhnește ; Scap din vedere ceva — Ceva îmi scapă din vedere ; Sudoarea șiroiește pe frunte — Fruntea șiroiește de sudoare, se constată că, în ciuda organizăriii lor sintactice diferite, verbele abunda, călăuzi, caracteriza, interesa, încon- jura, mîhni, scăpa din vedere, șiroi apar cu același sens. Lipsa de generalitate a regulii stabilite poate fi argumen- tată și prin alte fapte : — Numai în unele cazuri apariția verbului în contextul unor prepoziții diferite atrage modificări în sensul verbului. In foarte multe cazuri, construcția cu prepoziții diferite nu modifică sensul verbului (vezi : El lucrează în casă-------pe casă — lingă casă ——peste drum —^sub pod —deasupra casei — ^la primărie etc.) ; — Numai în unele cazuri apariția verbului în contextul unor conjuncții sau relative diferite se asociază cu sensuri diferite. în multe alte cazuri, verbul se construiește cu con- juncții sau cu relative diferite, fără nici o modificare a sen- sului său (vezi : El știe că..., El știe să..., El știe dacă... sau El se gîndește că..., El se gîndește să..., El se gîndește dacă...); — Numai în unele cazuri, opozițiile selecționale [+ Ani- mat] / [—Animat], [+ Uman] / [—Uman], [+Abstract] / i [—'Abstract] au valoare semantic distinctivă. în foarte multe alte situații, aceleași opoziții selecționale n-au capacitatea de a deosebi două sensuri (în construcțiile : El califică oamenii / 7 El califică lucrurile ; El descrie oamenii / El descrie lucru- rile ; El așteaptă o scrisoare ! El așteaptă un prieten; Copilul cade / Mingea cade ; îmi convine casa ! îmi convine situația / / îmi convine faptul că pleci; El răspunde de tine ' El răspunde de cărți / El răspunde de faptul că..., verbele, deși apar în con- texte selecționai diferite, nu-și schimbă sensul). Neajunsurile analizei contextuale constau nu în existența unor excepții de la regula formulată anterior, ci în imposibi- litatea găsirii criteriilor de predictabilitate a cazurilor cînd o opoziție „categorială* (sau „funcțională*) și una „selecțională* sînt relevante și, invers, a cazurilor cînd aceleași opoziții devin semantic nerelevante, deci se neutralizează. — 217 — 3.2. Relația dintre trăsăturile contextuale și cele inerente 3.2.1. în stabilirea acestor relații, un rol important revine clasificărilor sintactice. Clasificările sintactice se realizează în funcție de criterii diferite, vizînd un număr mai mare sau mai mic de restricții sintactice. Sînt posibile clasificări ale verbului de tipul : a) Clasificarea are drept criteriu reprezentarea sintactică identică a două verbe, adică satisfacerea acelorași contexte privite în toate detaliile sintactice. Astfel, aparțin aceleiași clase verbele : caligrafia, camufla, canalizai (ex. Ei canalizează străzile), capitona, capsa, captai (ex. Ei captează sursele de apă), captura, caricaturiza, cartografia, cartona, casa, cataloga, categorisii (ex. El categorisește cărțile), cauteriza, călca^ (ex. El calcă rufele, El calcă hotărîrile), cărai ('ex- El car& saci), căsăpi, căscai (ex. El cască gura), celebra, centraliza, cenzura, cercetai (ex. El cercetează sinonimia), cerui, chinui, cifrai (ex. El cifrează telegrama), cimentai (ex. Ei cimentează pereții), cioplii (ex. El cioplește lemnul)15 etc., clasă definită prin con- textul [----Subiect^Obdir], unde în poziția obiectului apare un nominal, nu și o propoziție conjuncțională. Calcula nu se include în aceeași clasă, deoarece, în poziția obiectului, admite și un nominal, și o propoziție conjuncțională (vezi : El cal- culează distanța — El calculează dacă s-a lucrat corect). De asemenea, catadicsi nu se include în această clasă, deoarece, în poziția obiectului, admite numai propoziție, nu și un nominal (vezi : El catadicsește să răspundă). Potrivit criteriului (a), fac parte din aceeași clasă verbele : bîrfi, calificai (ex. Ei m-au calificat că sînt muncitor), calom- nia, caracterizai (ex. Ei m-au caracterizat că sînt muncitor), categorisii, descrie etc., care toate satisfac contextele [-Su- biect^Obdir^Obsec], unde Obsec se realizează prin că^P și unde este obligatorie restricția : Subiect(p) = Obdir. b) Clasificarea are drept criteriu apariția verbelor în aceleași contexte privite în toate detaliile sintactice și selec- ționate. Astfel, din mulțimea verbelor care satisfac contextul [------Subiect^Obdir], se disting : o subclasă cu trăsăturile [------[+ Uman]n[—Animat]] (ex. caligrafia, capitona), o 15 Indicii așezați la dreapta unor verbe notează apariția acestora în mai multe contexte și faptul că numai cu unul dintre aceste con- texte verbul aparține clasei în discuție. — 218 — subclasă cu trăsăturile [---------[+ Uman]^[± Animat]] (ex. captura, caricaturiza), o subclasă cu trăsăturile [----------[ + + Uman]^|" + Animati (ex. căsăpi, priponi, țesela), o subclasă L— Uman J cu trăsăturile : [—[+ Uman/^Ț-p Animati (ex. chinui, răni), L± Uman J o subclasă cu trăsăturile : [-------[4- UmanJ^t + Uman] (ex. admonesta, aresta) etc. Potrivit criteriului (b), fac parte din aceeași clasă verbele : calctfi(c)a, cangrena, carboniza, caria, cicatriza..., care toate satisfac contextul : [Refl----Subiect], unde în poziția subiectu- lui apare un nominal, nu și o propoziție conjuncțională, și care toate satisfac restricția selecțională [—Animat] pentru nomi- nalul subiect. c) Clasificarea are drept criteriu nu reprezentarea sintac- tico-selecțională în întregimea ei, ci o anumită particularitate sintactică (eventual sintactico-selecțională). Astfel, se poate stabili clasa verbelor care satisfac contextul [-------Atributiv] și, dintre acestea, verbele care satisfac contextul [--------Aj], interesînd numai acest context, nu și celelalte vecinătăți, sau se poate stabili clasa verbelor care satisfac contextul [------------------------------------------------------------dacă^P], interesînd numai acest context, nu și restul. 3.2.2. Analiza claselor de verbe circumscrise pe baza cri- teriilor (a), (b), (c) pune în evidență că nici una dintre clase nu conține serii de verbe sinonime. Totuși, o anumită omo- genitate semantică a unor clase este evidentă, în sensul pre- zenței în configurația semantică a tuturor membrilor clasei a unei trăsături semantice comune, a unui sem comun. Clasi- ficările sintactice permit surprinderea unei relații constante între o trăsătură contextuală și o trăsătură semantică inerentă, ca în următoarele cazuri : — Toate verbele care satisfac contextul [---------------dacuOP], dar nu admit contextele [-------------------------------ca^P] și [-sâ^P], includ în structura lor semantică trăsătura [ + Interogativ]. Sînt verbe din clasa : cercetai (ex. El cercetează dacă s-a lucrat bine), chestiona, controla, examina^ (ex. El a examinat dacă știu lecția), întreba, proba^ (ex. El probează dacă. instalația merge bine) etc. — 219 — — Toate verbele care.satisfac contextul Toate verbele care satisfac contextele [----------Norninalnomci)^ ^cu^Nominabcp)] și [—----------------------------Nominalnonl(i)^Coord^Nominalnomp)], -dar nu admit nici [-----------------------------Nominalnom], nici [-Nominal homA ^Nominalac] 16, înglobează în structura lor semantică tră- , sătura [+ Reciproc]. Sînt verbe din clasa : a se asemăna, a se alia, a se căsători, a se certa, a se ciorovăi, a se cununa, a coexista, a coincide, a colabora, a comunica^ (ex. O cameră comunică cu alta), a comuta, a concorda, a constrasta, a con- veni? (ex. Ion a convenit cu Gheorghe asupra plecării), a con- viețui, a se înrudi, a se învecina, a semăna^ (ex. Ion seamănă cu Gheorghe) etct Nominal nom|l, Cbnj^P P unde nominalul se caracterizează prin [—Animat], sau care satisfac contextul [——Conj^P], excluzînd contextul [---------No- : minai nom], includ în configurația lor semantică trăsătura .[+ Impersonal], indiferent de restul vecinătăților, deci indi- ferent de faptul că apare sau nu un nominal în dativ, că apare /său nu uri nominal în' acuzativ, că apare sau nu un reflexiv, i Sînt verbe din clasa : cădea (ex. Se cade să pleci), cuveni (ex. [Se cuvine să pleci), conveni{ (ex. îmi convine situația, îmi Convine să plec), decurge^ (ex. Din expunere decurge con- cluzia, Din expunere decurge că ați greșit), întâmpla (ex. Mi s-a întâmplat un necaz, Mi s-a întâmplat să uit), merita-) (ex. Merită să te zbați), mir(ex. Mă miră neîncrederea ta, Mă iniră că te porți așa), reieși, rezulta, trebui^ (ex. îmi trebuie cărți), trebui) (ex. Trebuie să muncești) etc. - ' — Toate verbele care satisfac contextul [—:—Subiect^ J i I j Obdir Atributiv, unde 1 indică o relație de coocurență țObind J obligatorie și de identitate referențială și unde atributivul - se realizează numai ca S, nu și ca Aj, înglobează în structura lor ■ semantică trăsătura [+ Denominație] 17: Sînt verbe din clasa : ‘ • tp Indicii nom, ac notează cazurile regizate, nominativul și, res- : pectiv,,.acuzativul. 17 Nu ne-a preocupat, în mod special, denumirea trăsăturilor ,se- ■ mantice inerente. Numele date sînt convenționale și n-au decît scop ilustrativ. — 220 — chema^ (ex. Mă cheamă Ion), denumi, intitula, numi^ (ex. Mă numesc Ion), porecli, spune-) (ex. Îmi spune Ion), zice^r^x. îmi zice Ion) etc. L — Toate verbele care cer obligatoriu vecinătatea unui : reflexiv înglobează în structura . lor semantică trăsătura [ + Reflexiv]. Sînt verbe din clasa : a se bosumfla, a se burzului, a se căciuli, a se chiori, a se codi, a se crampona, a se cruci, a se deda, a se erija, a se eschiva etc. Constatarea unor relații de coocurență obligatorie: între o trăsătură contextuală, și una semantică inerentă conduce la stabilirea următoarei reguli: Dacă trăsătura [——Af ^ este comună unei întregi clase de verbe, atunci /+ a] este o trăsă- tură semantică inerentă, prezentă în configurația semantică : a fiecărui verb al clasei. 3.2.3. In ansamblul limbii române, se constată, însă, că nu orice trăsătură contextuală este coocurență cu o trăsătură semantică inerentă. Există multe trăsături contextuale nerele- vante din acest punct de vedere. Ca urmare, mulțimi de verbe stabilite pe baza aceleiași trăsături contextuale sînt semantic neomogene, în sensul absenței oricărui sem comun din con- ținutul semantic al verbelor clasei. De exemplu, aparțin clasei de verbe delimitate pe baza contextului [----------Aj] și verbul a fi, și verbele a deveni, a se face. Or, între ele există o opoziție semantică clară: opoziția static nonstatic (sau, în alți termeni, opoziția nonprogresiv / progresiv). 3.3. Limite ale modelului sintactic Avantajele analizei contextuale pentru descrierea seman- tică a verbului privesc două aspecte : a) capacitatea de a delimita sensurile pe baze strict contextuale; b) capacitatea de a predicta, tot pe baze contextuale, anumite trăsături semantice inerente. Cele două aspecte și-au găsit formularea m regulile : a). Dacă [----A] și [----B], atunci sens „a“ sens ,,b“ ; b) Dacă [----A], atunci [+a] în configurația semantică a fiecărui verb al clasei. Limitele ei constau, în. linii generale, în lipsa caracterului de generalitate al regulilor stabilite, și anume v a) Nu orice apariție contextual diferită se asociază cu diferențe în sensul verbului. Cercetătorul se găsește în imposi- — 221 — bilitatea stabilirii criteriilor de predictare a cazurilor cînd o modificare de context se asociază cu una semantică și a cazu- rilor cînd, dimpotrivă, unei modificări contextuale nu-i corespunde o diferență de sens. b) Nu orice trăsătură contextuală implică coocurența cu o trăsătură semantică inerentă. Cercetătorului îi revine sarcina de a stabili inventarul situațiilor de concurență și al situațiilor opuse, cînd nu există nici o relație necesară între o trăsătură contextuală și una semantică inerentă. De altfel, trebuie amintit că o întreagă școală de lingvistică modernă (școala lui Ch. J. Fillmore) s-a format prin contestarea caracterului semantic relevant al descrierii sintactice (fie de- scriere „categorială44, fie descriere „funcțională44). Argumentele acestei școli merg pe linia sublinierii acelor situații în care descrierea sintactică este, din punct de vedere semantic, insu- ficientă. Școala lui Fillmore abandonează ideea contextului sintactico-selecțional relevant, în favoarea contextului descris în termenii categoriilor logico-semantice. Din această nouă per- spectivă, se lămurește de ce ajuta are același sens și într-o construcție tranzitivă, și într-o construcție intranzitivă cu dati- vul, de ce interesa are același sens și într-o construcție refle- xivă, și într-o construcție nereflexivă-tranzitivă (vezi și cele- lalte exemple din §3.1.2.). Verbele ajuta, interesa (și celelalte) admit fiecare o singură structură „eazuală44 (= „actanțială44), această structură unică fiind „răspunzătoare44 de sensul unic al fiecărui verb în toate aparițiile lui sintactice diferite. BIBLIOGRAFIE a) Pentru subcategorizarea verbului românesc din per- spectiva unei gramatici transformaționale, vezi : Pană Dindelegan, Sintaxa. b) Pentru o clasificare a verbului efectuată din per- spectiva unei gramatici analitice, vezi : Valeria Guțu R o m a 1 o, în problema clasificării verbelor. încercare de clasificare sintagmatică, în ELS, p. 291 și urm. ; F1 o r i c a Dimitrescu, O modalitate de clasificare sintagmatică a verbelor, în SCL, XIV (1963), 1, p. 45 și urm.; Guțu Romalo, Sintaxa, p. 116 (§ 3.0.) — p. 119 (§ 3.4.) ; p. 158 (§ 3.0.) — p. 161 (§ 3.3.). — 222 — c) Pentru unele aspecte ale clasificării semantice a verbelor, vezi : Rita Chiricuță-Marinovici, în- cercare asupra grupării verbelor din punct de vedere semantic, în CL, X (1965), 2, p. 299 și urm. ; Rita Chi- ricuță-Marinovici, Cu privire la o nouă grupare a verbelor pe baza anumitor caractere ale conținutului lor semantic, în CL, XI (1966), 1, p. 43 și urm.; Ivan E v- s e e v, Semantica verbului, Ed. Facla, 1974. d) Pentru relațiile dintre descrierea contextuală și cea semantică, vezi : Al. P e t r o v a n u, The Role of Sub- categorization Rules in Semantics, în AUB (Limbi ger- manice), XX (1971), p. 39 și urm. ; Limba rom. cont. II, p. 30—32 (§ 1.3.3.); Gabriela Pană Dindelegan, Reflecții asupra modalității contextuale de analiză a sen- sului (cu referire specială la verb), în LR, XXV (1976), 2, p. 119 și urm. — 223 — BIBLIOGRAFIE GENERALĂ (în ordine cronologică) IORGU IORDAN, Limba română contemporană, București, Edit. Minis- terului Invățămîntului, 1956, p. 494—745. MIOARA AVRAM, Despre corespondența dintre propozițiile subordo- nate și părțile de propoziție, în SG, I (1956). GRAMATICA LIMBII ROMÂNE, voi. II, Edit. Academiei, 1963. ALEXANDRU NICULESCU, Individualitatea limbii române între lim- bile romanice, Edit. Științifică, 1965. IORGU IORDAN, VALERIA GUȚU ROMALO, ALEXANDRU NICU- LESCU, Structura morfologică a limbii române contemporane, Edit. Științifică, 1967. AL. GRAUR, Tendințele actuale ale limbii române, Edit. Științifică, 1968, p. 292—347. E. VASILIU, SANDA GOLOPENȚIA-ERETESCU, Sintaxa transforma- țională a limbii române, Edit. Academiei, 1969. MARIA MANOLIU MANEA, Gramatica comparată a limbilor roma- nice, Edit. didactică și pedagogică, 1971, p. 200—209, p. 249—280. SORIN STATI, Elemente de analiză sintactică, Edit. didactică și peda- gogică, 1972. ECATERINA TEODORESCU, Propoziția subiectivă, Edit. Științifică, 1972. MARIA MANOLIU MANEA, Structuralismul lingvistic, Edit. didactică și pedagogică, 1973. VALERIA GUȚU ROMALO, Sintaxa limbii române. Probleme și inter- pretări, Edit. didactică și pedagogică, 1973. 15 — Sintaxa — 225 — GABRIELA PANĂ DINDELEGAN, Sintaxa transformațională a grupu- lui verbal în limba română, Edit. Academiei, 1974. IVAN EVSEEV, Semantica verbului, Timișoara, Edit. Facla, 1974. V. ȘERBAN, Teoria și topica propoziției în româna contemporană, Edit. didactică și pedagogică, 1974. ION COTEANU (coordonator), Limba română contemporană, Edit. di- dactică și pedagogică, voi. I (1974), voi. II (1975). — 226 — POSTFAȚĂ Sintaxa grupului verbal, așa cum a fost concepută și organizată în acest curs, poate fi continuată în următoarele direcții: a) cu o sintaxă a grupurilor nominal, adjectival și adver- bial, realizată, ca și în cazul grupului verbal, la nivelul competenței lingvistice ; b) cu o sintaxă a fenomenelor care privesc ansamblul propoziției, și nu numai succesiuni ale ei, adică : modalitatea, negația, interogația, și a fenomenelor care privesc toți consti- tuenții propoziției, indiferent de plasarea lor în grupul ver- bal, în cel nominal, în cel adjectival sau adverbial, adică: coordonarea, interogația, negația; c) cu o semantică a verbului concepută în termenii teoriei „cazurilor^ a lui Ch. J. Fillmore ; d) cu o sintaxă a performanței lingvistice (a variantelor sintactice), examinînd elementele care au rămas în afara nivelului competenței, cum sînt: topica diverselor compo- nente, interferența între sintaxă și stilistică, sintaxa „emi- țătorului și a „receptorului, sintaxa diverselor stiluri funcționale etc.; e) cu o sintaxă constrastivă (pentru limbile romană— engleză), ale cărei premise apar formulate chiar în cursul de față. — 227 — în acest amplu plan al unei sintaxe complete a limbii române și al unei sintaxe contrastive, ierarhizarea fenomenelor sintactice și organizarea descrierii se efectuează după următoarele principii: a) nivelul competenței vs. nivelul performanței; b) structură sintactică vs. structură „cazuală“ (semantică); c) structură „categorială^ vs. structură „func- țională^ ; d) structură de adîncime vs. structură de suprafață; e) distincția grup verbal / grup nominal / grup adjectival / grup adverbial. TIPOGRAFIA UNIVERSITĂȚII DIN BUCUREȘTI