De ce ne place să spunem lucruri pe jumătate adevărate? Mă gândesc la toate actele de eroism, la marile agonii şi victorii din planurile diferite ale vieţii, şi am impresia că le văd decurgând dintr’o nesiguranţă, dintr’o şovăială, dintr’o jumătate de adevăr. E ceva care nu ne inspiră nici măcar noua încredere, la începutul lucrurilor; un raţionament pe care-l simţim greşit sau o hotărîre pe care-o vedem bine că nu e cea bună.
Şi pe urmă, fără să ştii cum, ceva obscur şi fără formă vine şi-ţi îmbracă nesiguranţa, prefăcând din centrul acela de nelinişte şi pendulare, un sâmbure de mistică şi adevăr. E de multe ori inexplicabil felul cum devin oamenii apologeţi, trăind şi patetizând pentru jumătăţile lor de adevăr. Sau, poate, au dreptate ?
Nu. Cum ar putea să aibă? Dar ne place tuturor să mimăm stările sufleteşti ale omului închipuit de noi că spune adevăruri. Ii furăm, gesticulaţia şi retorica, îmbolnăvindu-ne de frigurile unei sincerităţi îndoielnice. De multe ori ne lăsăm prinşi, uitând că nu avem dreptate. Dar câteodată nu uităm...
Autorul acestor rânduri n’a pierdut din vedere faptul că nu are întotdeauna dreptate. Ar fi vroit să aibe —şi i-a fost ciudă.
6
PREFAŢA
' A căxut în exces, a căutat excesul, ca o uşurare. Dar sunt atât de multe excese împrejurul nostru, formele de vieaţâ, toate, par a fi atât de nefireşti din punctul de vedere al adevărului — încât această încercare nefirească de aci poate fi şi ea iertată.
>	De altfel, cineva, spunea odată-, «.Oricine, rătăcit într’o pădure, urmăreşte cu neostenită energie o direcţie oarecare, descoperă un drum nou ». E o invitaţie la exces. Căci nu e vorba de drumuri noui, poate. Dar e vorba de treceri, de vieţuiri, de drumuri, pur şi simplu, — într’o lume în care de sigur nimeni nu ştie prea mare lucru.
I
Este astăzi un lucru bine asigurat în ştiinţă faptul că, din punct de vedere al formei, tot universul, ca şi orişice parte a lui, pot fi înglobate într’o expresie de forma f (x, y, z). Ba un om de ştiinţă contemporan se gândea chiar la posibilitatea de a scrie ecuaţia unei statui, a statuiei lui Venus din Milo, de pildă. Negreşit ar fi o ecuaţie lungă, şi foarte probabil că ar fi respingătoare ca aspect. Atâtea cifre, într’o frumuseţe simplă şi directă ca statuia aceea! Dar cfe importă lucrul acesta? Ar fi o ecuaţie, nu este aşa? Ar fi
o	nouă frumuseţe, cealaltă frumuseţe a Venusei din Milo. Vom învăţa vreodată să o vedem şi pe ea?
Şi totuşi întreaga cultură, pe care o avem în spatele no-' ' stru, nu face decât să ne ducă spre această înţelegere a rea-j lităţii, spre această nouă frumuseţe a ei. Constatând căi orice parte a lumii, ca şi lumea toată, sunt ştiute, ne apar-' ţin în propriu, se pot scrie prin calculul nostru—cultura această europeană, sau greacă, sau cum i se va mai zice, pare a fi dovedit tot ce vroia să dovedească şi a fi sfârşit cu propriile ei întrebări. Cultura noastră a răspuns astfel la întrebările pe care şi le-a pus, descoperind totdeodată noua frumuseţe, cea formală, cea lineară, de adevăr
8
C. NOICA
matematic, pe care o căuta în lucruri. De acum înainte r&siAn numai anumite calcule de făcut...
Bine înţeles, trebue adăugat ceva aci, pentru sinceritate» discuţiei: nu se poate pune în formulă niciun lucru decât după ce se va fi oprit mişcarea. Apele nu se pot scrie decftt Cftnd au îngheţat. Viul nu poate fi atins — cel puţin j pe căile pe care s’a angajat dela început cultura noastră,' prin problemele cărora le-a căutat o soluţie. Dar în afară de obiectivul acesta, de a surprinde viul, obiectiv pe care cultura nu şi l-a propus, ea este pe cale să le atingă pe toate celelalte pentru care cu adevărat şi în mod explicit s’a străduit ea. Ip cultura noastră se găsesc, sau sunt indicii că se vor găsi, într’o fericită zi ştiinţifică, răspunsuri la toate întrebările bine puse. Dacă cineva vrea răspunsuri la alte întrebări, trebue să le caute într’altă parte.
Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că, în ansamblul ei, sau măcar într’una din orientările ei precumpănitoare, cultura noastră ni se pare de un anumit tip, care se cere mai bine lămurit de cum a fost până acum. In bună parte, cartea aceasta vrea să-l realizeze pe planul vieţii interioare. Dar tipul nostru de cultură suferă şi o discuţie ştiinţifică, pe care ar trebui odată să o întreprindem.
•	Fără îndoială că niciun tip de cultură nu stă singur şi nu se realizează pe cont propriu. Astfel tipul de câltură pe care vrem să-l descriem aci a convieţuit cu un alt tip, sau elemente de ale lor au stat întotdeauna împreună şi s’au jenat reciproc. întrebările unuia s’au trecut asupra celuilalt, şi multe cugete, obosite de atâta neînţelegere, au căzut în scepticism, pur şi simplu pentru că n’au ştiut la ce porţi să bată.
mathesis
9
Afirmaţia pe care o înaintăm este: în bună parte totuşi"! cultura noastră e de tip matematic şi tipul acesta se opune 2' culturei de tip istoric.
Ni se pare, aşa dar, că surprindem acest dualism: geo-metrie-istorie, a cărui polemică transpusă pe planul culturilor e opoziţia celor două tipuri de cultură.
Propriu vorbind, nu se înţelege aci în mod necesar conţinutul geometriei, ci e vorba numai de anumite caractere ale ei. E Vorba de atmosfera ei. Cultura noastră pare că nu se poate realiza până la capăt decât în această atmosfera. Căci geometria nu e numai desfăşurare silogistică pe baza câtorva principii. Ea e şi: idee de ordine, un anumit stil, imanenţă, şi o serie întreagă de probleme, de care va trebui până la capăt să dăm socoteala. Iar cultura noastră pare a crede în câteva din aceste lucruri.
Nu e vorba deci niciun moment de conţinutul propriu zis al geometriei, de teoremele, problemele şi desfăşurările ei în timp logic. De aceea şi spunem deseori geometrie în loc de matematici: pentrucă geometria e ştiinţă elementară, în primul rând, şi aci nu e vorba decât de elemente, de anumite elemente care stau la baza dialecticei spiritului; şi pentrucă, în al doilea rând, termenul de geometrie a calificat întotdeauna şi alte lucruri decât lucrul matematic;
(« esprit de geometrie » opus lui « esprit de finesse »; sau, de pildă, afirmaţia lui Platon că, « Dumnezeu geometrizează »).
A fost întotdeauna puţină poezie, ceva lirism, altceva decât simplă ştiinţă’ sub rubrica: geometrie.
Cultura noastră este aşa dar de tip geometric, — pe deasupra materialului ei, alcătuit din creaţii spirituale de diferite ordine — în justificările şi înţelesurile ei. Bine înţeles
C. NOICA
(câ acest conţinut cultural poate fi matematic, şi e preferabil, până la un punct, să capete un aspect matematic. N’a vroit o şcoală filozofică, aşa cum era cea a pozitivismului francez, să matematizeze toate ştiinţele? Totuşi nu aspectul decide de lucruri. Există ceva mai adâfic şi mai necesar, care face ca toate valorile culturii noastre să încapă într’o singură familie. E, poate, un destin şi în culturi, iar destinul culturii noastre ar putea fi acesta de a geome-triza.
Am vroi să spunem că, într’un anumit înţeles, creaţiile noastre în ordinea spiritului duc numai la geometrie, deşi geometria nU este întotdeauna simplă geometrie. Căci e vdrba de spiritul lucrurilor pe care le întreprindem. Şi de aceea e poate cazul să spunem: spiritul rector e geometric.
Şi e foarte adevărat că avem dreptul să discutăm în cultură mai mult decât: care e suma unghiurilor unui triun-ghiu... Dar orice vom întreprinde, cu oricâte libertăţi am fi înzestraţi, vom sta într’una sub semnul pur al geometriei. Destinul nostru e de a desena figuri regulate.
Ceea ce caracterizează, dela prima vedere, o cultură de tip geometric este idealul ei: ştiinţa universală, .Mathesis universalis.
Şi toată cultura noastră, către ce tinde ea decât către
o	expresie finală simplă, către un sistem care să dea socoteală de tot ce se întâmplă în univers, eventual către o formulă a toate cuprinzătoare?
Idealul culturii noastre e unificaţia. Un Platon, un Des-cartes, un I^eibniz, un Husserl, o vor în mod explicit. Dar ce disciplină particulară, care efort ştiinţific susţinut şi
mathesis
11
conştient de sine nu se lasă dominat de aceeaşi pornire unificatoare? Toată cultura noastră pare că şuferă după nostalgia unului. Stărue ceva din spiritul monoteist şi în cultură.
E demn d£ observat cu acest prilej că monoteismul, sub forma lui definitivă, n’a fost totuşi atins atâta vreme cât omul a privit în afară, spre lume; ci ochii au trebuit să se întoarcă înăuntru, pentru a căpăta de acolo revelaţia pe care natura exterioară nu vroia să le-o dea. Şi astfel s’a putut spune că fapta cea mare a creştinismului a fost de a îhlbcui Dumnezeul-natură prin Dumnezeu-spirit, şi raportul de transcendenţă prin cel de imanenţă.
Cultura noastră pare să nu fi făcut într’altfel. Şi era firesc să fie aşa, căci ordinea religioasă e solidară cu ordinea / culturală în genere. Posedată de idealul ei de ordine strictă, cultura l-a căutat multă vreme în lume, pentru a-1 găsi, la urmă, în om însuşi. Nu natura e ordine, nu lumile astronomice sunt marile acorduri matematice, dar spiritul e ordine şi el ritmează realităţile pe care le ia în consideraţie.
Dacă o « Mathesis universalis » poate fi înfăptuită, elementele ei trebue să zacă în noi înşine, în primul rând, şi să fie universal omeneşti, în al doilea rând. Grupate şi constituite, aceste serii de elemente stau sub două discipline vaste: logica şi matematica. Acestea sunt idealul nostru de ordine; pe ele am vroi să le înserăm în lume, pentru a o face mai clară şi mai umană; pentru ele alergăm, pentru aceste bunuri, care de fapt ne stau la îndemână, alergăm în spaţii, peste sute de mii de ani lumină.
S’a întâmplat, în istoria gândirii omeneşti, un proces care nu poate fi prea bine urmărit, întâi pentrucă se
12
C. NOICA
asociază cu tot felul de alte orientări şi idealuri umane, apoi pentrucâ nu lucrează la suprafaţă ci în adâncul istoriei; dar care proces se desprinde ca unicul responsabil, conştient de sine, în istoria culturii: gânditorii, anume, au început să-şi dea seama că ştiinţa e a omului, cultura e a sa, legile universului şi geometriile acestuia sunt toate ale sale.
Dacă experienţa religioasă a omului a desgropat din el j toate rezervele de spiritualitate, experienţa sa ştiinţifică i-a scos la iveală toate rezervele de culturalitate.
( Cultura e omenească; e adevărul nostru, e ordinea după chipul şi asemănarea noastră. Nu înseamnă, de aci, că adevărul e relativ la conştiinţa omenească şi constitue, ca atare, \ o degradare a vreunui adevăr absolut. Dar adevărul, pur ^şi simplu nu are sens în afară de conştiinţa noastră. Ştiinţa / şi cultura nu sunt dincolo de noi. Orice s'ar face, un anumit antropologism ne domină toate creaţiile. A vorbi deci de
o	relativizare a culturii, înseamnă a o considera pe aceasta t drept altceva decât este. Cultura nu e decât omul însuşi.
De aceea Kant a putut afirma, într’o zi, un lucru care dă socoteală pentru toată cultura noastră: «Ştiinţele nu Vs’au constituit, scria el, decât în clipa când au devenit conştiente că raţiunea nu află dela lucruri decât ceea ce pune ea în ele ».
« Raţiunea nu află dela lucruri decât ceea ce pune ea în ele... » Aşa dar spiritul se caută pe sine în lucruri. Spiritul are o activitate proprie, pe care ne-o revelează lumea. Căci lumea nu este — nu este pentru noi, nu există pentru . ştiinţă şi pentru cultură —dacă nu este şi în spirit. Lumea ' nu are niciun înţeles, pentru noi, fără conştiinţă.
MATHESIS
13
Dar, întreba cineva, dacă e adevărat că lumea nu se constitue decât prin conştiinţă, atunci ce era când nu exista nicio conştiinţă? Ce era în lipsa oamenilor?
Ce era atunci? Nu era ştiinţă, atâta tot. Dacă e adevărat că exista lumea? Dar existenţa nu are niciun înţeles în afară de ştiinţă. Existenţa e o presupoziţie a calculelor noastre, o ipoteză dată în problemele pe care le discutăm.
A, existenţa mai are un înţeles: de prezenţă. Dar cine să spună că lumea era prezentă atunci când nu existau oameni; din moment ce, tocmai, nu existau oameni? Cine să ne vorbească de o prezenţă, dacă nimeni nu era prezent?
Atunci, spiritul se caută pe sine în lucruri. Ar putea pă- ţ rea suprinzător faptul că se caută altundeva decât în el; dar nu e nevoe să credem că lucrurile sunt atât de depărtate de spirit. Spiritul se caută în lucruri, aşa cum şe caută într’o figură geometrică, pe care el singur şi-o construeşte, pentru a-şi explicita propriul său silogism, demonstraţia pe care vrea să o dea teoremei sale. Spiritul se caută în) lucruri numai pentru atât: pentru a se explicita. Natura e un pretext. «Natura, scria un om de ştiinţă contempo-J ran, pune spiritul la încercare. El răspunde, constituind matematicile ».
Cum poate da valori omul, acestui univers imens ? Toate lumile astronomice, distanţele în faţa cărora suntem atât de mici, — cum putem să credem că ele nu se ţin decât prin semnificaţiile date de spiritul nostru? La care s’a putut răspunde că universul legai; universul acesta articulat, deşi imens, e încă o construcţie a minţii noastre. Atunci nu e decât firesc ca omul să-i dea valori.
14
C. NOICA
Eu, părintele lucrurilor... Cum de nu s’a văzut ce mult jspirit geometric este în tendinţa aceasta constructivistă a culturii noastre I
Până acum, cultura noastră se dovedise a fi de tip geo-\metric prin aceea că năzuia spre ordine: Mathesis. Acum
■	ea se dovedeşte de tip geometric şi prin aceea că e constructivă, nu simplu interpretativă sau descriptivă, i Cultura noastră introduce un primat al «făcutului * asupra datului. Oamenii de ştiinţă s’au întrebat, de pildă, ce cunoaştem noi asupra existenţii lucrurilor? Noi nu luăm în consideraţie decât mişcarea lor — arăta într’o zi filozoful Hermann Cohen — şi mişcarea nu e a lucrurilor, ci e
o	categorie a minţii noastre. In loc să considerăm lucrurile, considerăm mişcările, pe care, de fapt, tot spiritul nostru le-a pus în lucruri. Căci mişcarea — cea ştiinţifică — noi nu o simţim, ci o gândim: o gândim punând în ea deplasări infinit de mici, o gândim graţie metodei infinitesimale. Prin metoda infinitesimală spiritul reface, în planul ştiinţei, toată mişcarea şi deci toată natura. Natura din ştiinţă nu este, aşa dar. Natura se face, o construeşte intelectul, calculul.
Cu toate acestea în mod curent se afirmă că lumea e dată. Ce înseamnă însă dat, în ştiinţă ? Dat, răspundea acelaşi Hermann Cohen, reprezintă ceea ce îmi pun eu pentru a construi o temă. Datul e o metodă de lucru. îmi dau anumite lucruri, anumite ipoteze, şi prin ele pot să fac lumea. Căci lumea, lumea din ştiinţă, este o lume făcută. Dacă ipotezele mele n’au reuşit bine, dărâm lumea şi ridic alta la loc. Nu operează în felul acesta toată ştiinţa contempo-jrană ? Şi nu este, atunci, «făcutul» unul din caracterele dominante ale culturii noastre ?
MATHESIS
15
In sfârşit, alături de ideea de ordine şi de efortul constructiv, cultura noastră închide în ea un ultim înţeles geo- £ metric: imanenta.
Este un fapt caracteristic lucrului geometric acela că el nu transcende, Dacă-ţi dai un triunghiu şi consideri asupra lui o problemă, nu te gândeşti nicio clipă la o existenţă exterioară oarecare şi la vreo depăşire posibilă a cadrelor pe care ţi le-ai impus. Faptul geometric nu face intelectul sa iasă din sine. Nu-1 sileşte să accepte ceva străin de sine. . Intr’un ansimit sens, toată geometria e în noi şi niciodată nu iese, din noi, oricâte desene pe hârtie am face.
lim fei, faptul cultural în genere tinde să rămână închis V0dc într’un cerc: în conştiinţă.
Există o anumită orientare către subiect, care poate fi urmărită în tot planul culturii, peste toată întinderea lui. Tendinţa aceasta este însă clară în filosofie. Astfel s’a constatat de o bună bucată de vreme că, în locul lucrurilor din afară, filosofía a început să cerceteze intelectul, şi, în locul naturii, ştiinţa asupra naturii. Şi s’a spus, pe drept cuvânt, că obiectul filosof iei este mai puţin lumea decât ştiinţele. Filosofía pare, mai mult decât orice, o orientare către subiect, către ceea ce se petrece acolo, înăuntru. Dar tot înăuntru se realizează şi celelalte fenomene de cultură. Dela Kant încoace, mai ales, subiectivitatea a devenit chiar teatrul de operaţii al tuturor activităţilor spirituale. Nu numai ştiinţa e în conştiinţă, dar moralitatea şi arta sunt şi ele în conştiinţă; iar cultura întreagă nu se ţine decâ£< datorită unităţii pe care o dă «conştiinţa de cultură ».
Conştiinţa nu se poate depăşi, aproape. Cum ar face-o, şi încotro ? Niciun fel de ontologie nu mai pare că răspunde
16
C. NOICA
acestei vaste subiectivităţi, după cum niciun fel de ontologie nu răspunde întrebărilor geometriei. Pozitivismul veacului al nouăsprezecelea credea că desfiinţase metafizica fâcându-se că nu vrea să o ia în consideraţie. Dar astăzi are loc cealaltă moarte a metafizicei, adevărata moarte a metafizicei: moartea prin spirit geometric.
Ca şi geometria, cultura începe să se lipsească de ceea ce *s’a numit realitate. De ce nevoia de a afirma realitatea?
-	Lucrurile rămân în mine, împreună cu toate desfăşurările lor posibile. Lumea e doar pretextul meu de a le pune în evidenţă. Dar nicio depăşire nu e realizată pe această cale. Spiritul nu ajunge la nimic, nu loveşte în nimic. Sistemele de cunoaştere sunt, ca monadele, simple puncte de vedere, închise, fără ferestre. Cu un sistem de cunoaştere nu ajungi nicăeri decât unde eşti. Spiritul nu se mişcă din loc. Iată de ce, propriu vorbind, e o imposibilitate pentru conştiinţa noastră ca ceva efectiv nou să existe în lume.
Ce înseamnă, de pildă, acest lucru nou, altul decât mine: realitatea ? S’ar putea să însemne ceva, dar metodele mele de lucru nu mă duc către ea. Lumea ca prezenţă, ca fapt viu, dat, este o presupoziţie a culturilor istorice, culturile acelea în care curgerea, destinul şi actualitatea primează. Lumea culturilor de tip geometric, însă, este un ideal de fordine, făcut de conştiinţa omenească şi păstrat în con-
1	ştiinţa omenească.
Aşa dar, acestea sunt notele constitutive ale unei culturi \ de tip geometric: ordine, constructivism, imanenţă.
Este exagerată afirmaţia că toată cultura noastră se | dovedeşte a fi de acest tip? Poate că da. Există într’ade-văr atâtea sisteme de filosofie care nu sunt idealiste şi
MATHESIS
17
atâtea nostalgii, în tot cuprinsul culturii noastre, după un « dincolo i>...
Dar am voit să deosebim categoric acest tip de cultură, de celălalt, cu care obişnuit convieţueşte. In amestecul lor, problemele s’au confundat şi toate apele sunt acum turburi. Tipurile noastre de cultură trebuesc desfăcute din îmbrăţişarea lor şi puse să stea aşa cum le e locul: faţă în faţă.
Deviza culturii de tip geometric ar putea fi deviza aceea a câtorva spirite fanatice din Evul Mediu: multa habentes, nihil possidentes. Geometria ştie multe lucruri, dar n’are nicio posesiune efectivă. Culturile de tip geometric au legi, j au câte o Mathesis, sau tind către una, au construcţii grandioase şi fac necontenit altele noui; dar nu au, în schimb, ^ nicio realitate, niciun fel de concret, altul decât concretul palid construit de spirit, pus de spirit, pentru înalta glorie a spiritului.
Geometriilor pe care şi le dă conştiinţa nu li se opune decât istoria care se dă singură. Cultura de tip geometric face parte din ordinea spiritului, cea de tip istoric face i parte din ordinea naturii.
Dar ce sens are atunci o cultură de tip istoric? Spuneam • că e o cultură în care primează destinul. Ea e deci, o cui- I «tură oarbă. Plină de prezenţe, e adevărat. Dar, a trăi nemijlocit printre prezenţe, a te confunda cu ele, a fiinţa odată cu ele — înseamnă sau a renunţa la omenie, sau a
o	depăşi.
A trăi ca om al unei culturi de tip istoric înseamnă, poate, a trăi ca arborii; ca pasările, sau cine ştie ? ca îngerii. E altă vieaţă, în planul culturii vorbind, decât vieaţa omului. E mai puţin, sau mult prea mult. Cultura de tip
13
C. N0JCA
istoric e biologică, sau, atunci, e angelică. Religia ne-a ! făgăduit perspectiva cea de a doua. Istorismul vrea să ne reîntoarcă la perspectivele biologiei?
Dar—ni se răspunde la această observaţie—nu e simplă biologie. E o biologie transfigurată cea care ni se propune.
Biologie transfigurată? Ni se pare că tot respect faţă ele biologie se ascunde în dosul acestei transfigurări. Iar cultura s’a născut din nesocotirea biologiei, dintr'un exces faţă de ea. Cel puţin jumătate din cultura noastră, tot ce e geometrie şi geometric în ea, stă dincolo de biologie.
-	Cultura pare a se fi născut între două bătăi de puls ale
I	vieţii; într’o pauză. De unde nu rezultă că, în mod necesar, ' cultura nu mai este vieaţă. Cultura e încă vieaţă şi anume ceea ce are mai generos vieaţa în ea, anume excesul. E ne-
•	potrivit să se spună: cultură şi vieaţă. Cultura creşte din excesul vieţii asupra ei însăşi, deci prelungeşte vieaţa.
Există anumite exemple, în istoria culturii, care ar tre-trebui afişate peste tot, ca să se ştie adevărata origină a lucrurilor. Astfel pilda lui Pascal ar trebui să ne fie veşnic prezentă. Pe Pascal îl dureau dinţii, şi biograful spune că suferinţa lui era îngrozitoare. Ce putea să facă? Putea să strige, ca noi toţi, putea să dea curs suferinţei sale fizice. Dar el a preferat să facă altceva: geometrie. In orele acelea când durerea îl exaspera, el desena figuri regulate şi, în desordinea suferinţei lui, gândea lucruri regulate,
Câtă umană demnitate nu era în gestul lui... E necesar
•	câteodată să uiţi vieaţa. Sunt anumite împrejurări când trebue să te depăşeşti pe tine prin cultură. Să te înstrăinezi prin cultură. Să pui distanţe înlăuntrul tău. Nu face aceasta, cultura?
MATHESIS
19
Câţi oameni, de pildă, nu s'au « pierdut»în ştiinţă? Şi-au lăsat de o parte tot ce au purtat până atunci cu ei, toată zestrea lor de bucurii, sau povara for de dezastre. Coeficientul nostru personal, sau sistemul obscur de lucruri mici care ne dau nebunia noastră locală, tonul acesta moral specific, coloritul nostru —ce frumos s’au şters toate dintr’o-dată sub Data mare şi omogenă a ştiinţei.
Am n uşit astfel trecerea dela local Ia universal, saltul sufletesc dela locul unic, la locul comun. «Marile locuri comune.ale spiritului». Toată cultura, cu teoremele ei de geometrie^ cu legile ei naturale, cu febra ei estetică şi * înnobilarea religioasă, ce sunt lucrurile acestea decât locuri comune pentru toate structurile individuale, întâlnirile cu sine ale spiritului divizat în lume?
Ne întâlnim toţi într’o piaţă mare, parcă. Fiecare a avut ceva de uitat şi, cu cât a reuşit să uite mai bine ce a lăsat în urma lui, cu atât a reuşit să se apropie mai bine de ceilalţi. In acest sens, ar trebui să ni se pară întotdeauna ceva nebunesc în tendinţa de a ne istoriciza, de a ne divide. Să ne dividem, întru ce? E nebunesc să nu vrem a vedea că lucrurile şi noi înşine suntem mai mult sau mai puţin aceiaşi. Să ne dividem, poate, numai în micile noastre singularităţi de fiecare zi. Dar nu a simţit nimeni câtă trivialitate este aci? Cum, noi suntem noi înşine pentrucă avem anumite rezonanţe particulare, emotivitatea asta, boala asta care ne face oameni răi şi mici la suflet; numai pentru atât? Şi când este Pascal el însuşi: când îl dor dinţii sau când face-geometrie?
Noi suntem, poate, spirit. Suntem capacitate universal emotivă; noi, divizaţi în lume, aşa cum stăm, suntem
20
C. NOICA
totuşi ritmuri. Să lăsăm ritmurile să ne solidarizeze. Dacă avem ceva de aşteptj^dela cultură, e să ne scape de ruşi-,*■ nea de a sta în afara ritmuri.
Dar de ce să se creadă că a trăi ritmic înseamnă a nu trăi din plin? De ce vieaţa să nu poată fi trăită efectiv şi cu întregurile ei, printre marile locuri comune ale spiritului?
•	Ce idee suprinzătoare aceasta că, dacă nu mai trivială, vieaţa nu mai este. Vieaţa este, întreagă, pe toate planurile pe care o punem în joc. Ea nu poate fi parţială, dar se ' poate lepăda de anumite conţinuturi de hic et nune.
Şi totuşi există un fel de convingeri oficiale după care, dacă nu e trăită cu toate conţinuturile ei imediate, vieaţa trebue să fie neapărat parţială. Aşa ni se spune, de pildă, că oamenii întreprind anumite acţiuni culturale nu din tot plinul lor sufletesc ci cu anumite dispoziţii, numai. Se spune: oamenii fac ştiinţă pentru adevăr, atâta tot. Restul vieţii lor, atunci când fac ştiinţă, e mort. f Dar nu e de loc aşa! Oamenii nu cred atât de mult în abstracţiuni cum se spune câteodată. Ei fac ştiinţă ca să uite o dragoste, pentru că îi dor dinţii, pentrucă îi încântă câte o metodă de lucru. Dacă adevărul e o metodă djî lucru, atunci a face ştiinţă pentru adevăr are un sens, căci facem ştiinţă din toată inima: putem iubi o metodă şi putem | crede în ea. Dacă adevărul e ordine, punere sistematica de probleme şi reuşită—atunci încă are un sens să ne gândim la adevăr. Dar, aşa, simplă abstracţiune? E necesar
*	să promovăm abstracţiunile, bine înţeles.f Dar cine crede că abstracţiunea e seacă de simţiri, că ştiinţa e anemie, şi
V că, în laboratoarele ei, cultura se face «la rece », acela n’a \ învăţat nimic din rosturile culturii.
MATHESIS
21
' Pentmcă, din imphidenţă, oamenii şţiinţei şi ai culturei şi-au făcut un titlu de nobleţă din această aparenţă de calm şi uscăciune —de aceea au reuşit să desguste atâţia oameni, cu privire la cultură, şi să-i facă să creadă că a promova cultura înseamnă a pierde din vieaţă. Sau, cu alte
■	cuvinte: pentrucă oamenii cari au practicat cultura de tip geometric au abuzat de formalismul lor, de aceea cultural de tip istoric s’a făct întotdeauna necesară.
Dar a promova formele nu înseamnă a ucide vieaţa. Nu trebuesc crezuţi oamenii de ştiinţă când spun că sunt calmi şi neturburaţi. Nu trebue crezut Pascal când spune că exerciţiul lucrurilor pure îi calmează durerile. E altă nelinişte,
' liniştea sa aparentă, atâta tot. E o deplasare, e translaţia dela biologie şi dramele ei, la formalism şi dramele formale.
•	Strigătul devine cântec şi desechilibrul dans.
Cine a spus că pierde prin aceasta vieaţa? Afirmaţia nu "are niciun sens. Cum să pierzi vieaţa. Ea poate fi uitată, asta-i altceva. O uit şi mă pierd în forme, în formele care nu mă devitalizează, totuşi, ci mă vitalizează pe alt plan.
•	Nu sunt mulţumit cu conţinutul vieţii, Nu-mi convine, pur şi simplu, ceea ce se întâmplă şi de aceea caut alt conţinut, chiar dacă el va fi un conţinut de forme. Căci ce pot să găsesc altceva în mine decât forme? Cine, renunţând la lume, a putut să pună o altă lume în loc, o lume efectivă, de prezenţe, şi flu una de fantome?
In definitiv, toată polemica dintre cultura de tip geome- ţ trie şi cea de tip istoric la acelaşi lucru se reduce. Săturat
•	de prezenţe, de actualitate, de conţinutul imediat .al vieţii lui, omul şi-a încercat norocul în inactual.şi a început ela- ' borarea formelor. In locul trăirilor a pus creiările. Dar nu
22
C. NOICA
Înseamnă ci s’a sinucis prin aceasta. E adevărat că geometrul, in general, e ceva mai palid la faţă decât omul din pădure. Dar de vieaţa aceasta era vorba? De vieaţa elementară a ţesuturilor?
, Nu s’a gândit nimeni să refuze vieaţa dintr’o « pudoare metafizică». Ceea ce însă a părut întotdeauna evident, a
■	fost faptul că ataşarea exclusivă de vieaţă n’a dus la niciun
•	înţeles nou. Conţinutul imediat al vieţii nu interesează, pur şi simplu pentrucă nu e problematic. Arborele din faţa mea, durerea din mine, spuza cerului înstelat, toate acestea sunt indiscutabile. Ceea ce aş vrea e să pot discuta ceva, să mă pot îmbogăţi cu un înţeles nou. Moartea e o prezenţă?1 Bine. Atunci să tăcem şi s’o aşteptăm. Dar, dacă e şi o problemă, atunci nu o putem pune decât în termeni de problemă; în termenii ştiinţelor naturale, de pildă, sau s’o cercetăm în filosofía culturii şi în folklor. Restul e indiscutabil.
Iată de ce, în locul acestor lucruri indiscutabile, câţiva au încercat să pună în joc lucruri oscilatorii, fantome între care să poţi alege, şi indiferenţe pentru care să poţi opta. Iar singură cultura de tip geometric a putut crea un material de discuţie indiferent. De aceea dialectica ei nu se sfârşeşte niciodată. Ea nu merge cu necesitate către nimic», căci în locul necesităţilor interioare, ale duratei istorice, a " pus libertăţile fără durată ale eternităţii geometrice.
De aceea, în locul conţinutului imediat al vieţii, pe care cultura de tip geometric îl respinge dela început ca neproblematic, ea şi-a creat singură materialul ei de discuţie,, problematic, incert, dar desinteresat. Şi l-a creat, cum? Ex nihilo? Nu. Ci dintr’un adânc^de vieaţă neştiută; din voinţa neîntreruptă a omului de a se depăşi.
MA.THESIS
23
( De aceea ar trebui odată protestat împotriva unei cate-. gorii de oameni, cari, închinându-se biologiei imediate, se» cred singurii deţinători de vieaţă.
Hotărît, na. Nu aceştia sunt singurii deţinători de vieaţă. Vieaţa pe care o deţin ei, de altfel, e joasă şi trivială. Ace-cestei vieţi, într’adevăr vroim să-i punem un capăt. Dar rămâne vieaţa cealaltă, vieaţa omului. Şi aceasta se petrece dincoace printre scheme.
Iată un singur exemplu: omul moral al lui Kant.
Omul acesta nu trăeşte? Omul acesta n’are dramă, nu suferă, nu râde, nu moare? Şi, cu toate astea, el pare multora atât de absurd.
Cum — ni se spune—un om care nu trăeşte prin instincte, care nu dă curs liber pornirilor sale... Un om care trăeşte prin imperative. Ce absurd! Ce absurd să incorporezi maxime şi reguli, în loc să incorporezi nervi şi patimi. \ Ce absurd să te formalizezi. Să renunţi la toate mobilele imediate ale vieţii şi să crezi în « binele suveran ». Să fii lege, să fii schemă...
Da, să fii schemă. De ce nu? Cultura noastră, omenia noastră, aşa ne vrea: schematizaţi, formalizaţi, geometrizaţi.[
£ o insanitate, se va spune. Dar toată cultura noastră e insanitate, atunci. Se gândeşte cineva la barbarie, sau reîntoarcere la natură? Bine. Dar atunci /»/!nu spuneţi; muriţi, nu declamaţi. De ce ne furaţi felul nostrtTde a pune problemele, metodele noastre de expunere, ars probandi a ( noastră — pentru a dovedi lucruri care nu mai trebuiau dovedite?
Dar, orice s’ar spune despre omul moral al lui Kant, chiar dacă niciun om în istorie n’a fost aşa, programatic,
24
C. NOICA
cum îl voia el — acesta e totuşi omul reprezentativ al culturii noastre, şi vieaţa lui e adevăratul nostru destin.
Cu un adaos, însă. Omul trebue formalizat nu numai pe plan moral. Ci revoluţia lui Kant trebue generalizată. Kant, \ reprezentantul legitim al culturii de tip geometric, Immanuel Kant, idealistul şi formalistul, trebue dus mai departe, mai departe pe planul vieţii, până la exces.
Iată care ar putea fi, până la un punct, justificarea paginilor de vieaţă interioară care urmează. Ele caută noul exces, noua absurditate, omeneasca noastră absurditate cu putinţă. Ele descriu o vieaţă interioară adevărată, o vieaţă care rimează cu premisele culturii noastre. Dar ele sunt doar \ sugestia trăirilor geometrice, retorica exterioară a nouilor geometrii. Căci, altfel, cum s’ar putea descrie dintr’odată universul întreg de acte pure pe care îl visează cultura noastră, cum s’ar putea descrie, în câteva pagini numai, miracolul omului care se întâlneşte cu soarta sa?
^ Paginile acestea sugerează, numai. O singură pretenţiune au: să facă uneori pe ceilalţi să surâdă. Dacă nu vor face pe nimeni să surâdă, atunci au fost scrise de geaba. Căci avem convingerea aceasta că adevăratul sens al culturii noastre —despre care ar vroi să fie vorba aci — şi adevă-
•	rata soartă a omului, trebue să fie ridicple. Omul moral al lui Katit e ridicol. Omul general formalizat trebue
•	să fie şi el ridicol. E cea mai înaltă înţelegere a vieţii istorice, poate, să simţi tot ridicolul ei, tot ridicolul cul-
\turii, să te simţi tu însuţi ridicol, tu, care încerci să te faci, care trebue să încerci singur facerea ta — când tot restul este.
MATHESIS
25
Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu văd şi nu înţeleg. Dar dacă într’o zi' ar înţelege, cu siguranţă ar râde puţin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înţelege cu adevărat lucrurile şi râde cu adevărat.	/
II
Să fii odată sau să fii de mai multe ori ? Ceea ce este astăzi să nu mai fie niciodată, sau să fie încă odată, încă de două ori? Ziua de azi şi cu ziua de mâine să fie ceva şi altceva, sau să fie unu şi unu, unu plus unu?
Vreau să întreb: să fii în istorie, sau să fii în adevăr ?
Ceea ce e tragic, în întrebările acestea, e că pun probleme vii, probleme de comportare zilnică. Un om plin de conştiinţa istoricităţii e un om care se risipeşte, care trăeşte de azi pe mâine, aşa cum au trăit toţi oamenii de azi pe mâine. Ce-i pasă că vieaţa sa nu dovedeşte nimic? Nicio vieaţă n’a dovedit nimic. Să trăim frenetic vieaţa noastră, căci n’avem de dat socoteală nimănui.
Şi mă gândesc la ceilalţi oameni, la cei câţiva cari s’au trudit să facă din vieaţa lor o dovadă şi un adevăr; cari şi-au trăit-o liniştit, fără exasperări, odată azi, încă odată mâine, de atâtea ori în acelaşi loc, de câte ori le-a fost cu senină putinţă...
Adevăr? Nimeni nu se gândeşte propriu zis la adevăr. Un anumit adevăr există şi în istorie. Dar este vorba de ceea ce are, mai ales, adevărul şi nu are, mai ales, istoria: de ideea de ordine. E vorba să adunăm vieaţa aceasta din
MATHESIS
27
toate părţile, —• disjecta membra — şi s’o supunem unor
•	ritmuri mari, unor jocuri stricte. E vorba să facem ceva j cu vieaţa, şi să n'o lăsăm pe ea să se facă singură.	!
Ştiu că vieaţa e bogată. E chiar mai mult decât îmi trebue. Aş putea trăi atât de bine cu mai puţin... Gândurile acestea pornesc dintr’o necesitate de «mai puţin ». Mi-a venit în minte s& întreb şi pe ceilalţi: lor câtă vieaţă le trebue. Dar întrebările nu folosesc la nimic.
. E surprinzător şi totuşi explicabil faptul că oamenii nu ştiu cttm se poarte în faţa bogăţiei. Aţi observat că bolnavii» oamenii săraci, oamenii cu vieaţă puţină şi posibilităţi puţine de vieaţă în ei, ştiu ce vor? Ei au un sens al îi#, un idealism al lor şi ştiu în ce Dumnezeu să creadă. Pe Când oamenii bogaţi în vieaţă, oamenii sănătoşi, oamenii puternici, întârzie în bunurile lor şi nu mai dau nimic. Creaţia, sensul, ideea, sunt ale omului sărac.
' Să nu te pierzi în faţa bogăţiilor vieţii. Să nu te laşi făcut. Să nu crezi că istoria este singura realitate şi să te laşi născut, trăit, asasinat, în consecinţă. Ar trebui să încercăm, odată, o rezistenţă împotriva istoriei, împotriva curgerii, împotriva vieţii joase. Poate că nu e atât vorba de ales între istorie şi adevăr, dar trebue ales, în orice caz, între istorie şi ordine, între istorie şi geometrie.
Vieaţa e bogată, bine. Tocmai de aceea voiu căuta s’o simplific. De ce să apropiu ideile de vieaţă, să le multiplic; la infinit, să le calitativizez, să fac din ele lucruri colorate local — şi să nu fac ceastălaltă revoluţie: să apropiu vieaţa de idee, s’o modific pe ea în sensul ideii?
Simplifică vieaţa. Ia din ea bucăţi mari, concentrări, toturi — şi operează cu ele. Ce ai nevoe de rest? Nimeni
28	C.	NOICA
•
nu spune că nu există un rest în afară de idee. Dar, cu sau fără el, înţelesul lumei este acelaşi. Rezistă. Când vine . vieaţa peste tine, fii gata pregătit cu schemele. N’o lăsa niciodată să te acopere. Ai întotdeauna cu ce să ieşi la suprafaţă : ideile.
>	Ideile... Cum se cuminţesc acum lucrurile. Cum se simplifică deodată toate. Pierdusem din vedere simplitatea
I	lucrurilor din cauza imaginaţiei. Imaginaţia — trista facultate de a renunţa la un univers care e simplu.
Ar trebui scris încă odată un imn pentru idei. Pentru ideile de peste tot, pentru idei, în care vieaţa se poate reface complet, mai bine chiar decât în rosturile imediate. Pentru ideile triste şi vesele, anemice şi atletice, gratuite şi eficiente, spontane sau necesare; pentru idei—şi pentru toate geometriile care se pot face cu ele.
>	Să arunci ideile în vieaţă ca nişte poli magnetici, care să grupeze în jurul lor tot ce a fost dizident până acum. Să distribui ideile ca centre de homotetie, grupând într’o aceeaşi ordine realităţile de acelaşi fel. Să fie fascicule luminoase peste tot. Să fie făşii de realitate, nu una singură, imensă, monstruoasă, prodigios de incalculabilă. Să calculezi...
-	E adevărat că, la prima vedere, sărăcesc realitatea procedând în felul acesta. E adevărat că rămâne un rest, că prima mea acţiune e de a pierde ceva, de a căuta «mai puţin ». Dar, în locul lumii reale pe care o pierd, îmi apar toate lumile posibile. In locul bucuriei de a vieţui vieaţa aceasta, am bucuria de a vieţui toate vieţile care nu am fost. Pentru a fi părăsit o singură realitate, primesc toate! realităţile cu putinţă. Cine vrea să trăiască o singură dată.
MATHESIS
29
n’are decât s’o facă,. Există totuşi un mijloc de a trăi de mai multe ori.
•	Şi, pe urmă,cât durează lucrurile acelea «vii»? Câteva clipe sau o zi. Mâine va fi altceva. Fructul pe care l-aţi mâncat azi, nu-1 veţi mai mânca niciodată. Veţi mânca un altul. Din acelaşi pom? Nu, dintr’altul, căci şi pomul trăeşte. Aci vă stă greşeala: aţi vroit unicitate, dar aţi uitat să cereţi şi eternitate. La voi lucrurile se consumă, ard, mor. Dar, in schimb, ce idee a murit dela facerea lumii încoace?
Nipiuna. Ideile, aceste «eternităţi care umblă printre oameni ». Cine vorbea aşa? Lumea nu poate măsura eternitatea, căci singura ei măsură este vieaţa, care e prea scurtă. La ea nu e de găsit nimic rezistent, nimic fix. Iată, universul ideilor e fix şi incorruptibil. In pianul lui nimic nu se alterează.
~ Istoria e numai alteraţie. Toate marile acte, marile bucurii, marile întâmplări, toate se alterează local. Totul este aci şi nu este dincolo. Dincoace şi dincolo de Pirinei. Cum se mai pot înţelege oamenii între ei? îmi închipui că numai prin aproximaţii, niciodată prin acoperirea unui moment dintr’o vieaţă sufletească cu un moment dintr’alta, niciodată printr’o veritabilă coincidenţă. Acea disciplină sclavă istoriei, filosofía culturii, a arătat îndeajuns că nimic în epoci •sau indivizi nu coincide, ci toate apropierile care se pot face între ei se datoresc unor corespondenţe vagi de vârstă. Ducând mai departe sistemul acesta de a da vârstă lucrurilor, am putea spune că există şi o vârstă a zilei. Iată, de pildă, am acum vârsta foamei de azi; dacă o are şi vecinul meu, ne înţelegem. Daeă nu, el nu va afla nimic din ce se petrece în mine.
30
C. NOICA
’ Cum ne putem înţelege, atunci? Eu nu pot vedea cum place altcuiva un lucru, îmi amintesc doar cum mi-a plăcut mie. înţeleg aşa dar ceva local, al său, prin altceva local, al meu. Am coincis atunci, noi doi? Dar cum? Tot ce ştiu e că altul a avut o bucurie care făcea aluzie la o bucurie de a mea. Altceva ? Şi asta poate fi coincidenţă, intersecţie de vieţi sufleteşti, comunicaţie?
*	Pentrucă oamenii nu mai pot comunica, pentrucă îşi j închipue că sunt prea mult în istorie, pentrucă acordă ! prea multe drepturi vieţii iraţionale, individualului, lui ;« odată », nebuniei lor — de aceea propun această senină, această deliberată închinare către o Mathesis Universalis a sufletescului. Că ştiinţele de azi nu şi-au găsit încă «ştiinţa lor universală », unitatea lor, solidaritatea lor cu celelalte şi cu ele însele, — asta nu înseamnă prea mult. Vieaţa, care de atâtea ori a întrecut ştiinţa, îşi poate găsi o Mathesis a ei. Să renunţe, doar, la formele ei joase, şi să înceapă exerciţiul actelor pure. Să încorporeze ideile. Să facă din ele limbajul universal, posibilitatea oamenilor de a se înţelege unii cu alţii, de a coincidă unii cu alţii, între ei, şi toţi împreună cu eterni-' tatea. In locul bucuriilor regionale să instaurăm bucuriile generale, mai simple şi mai vaste. In locul spiritului istoric, în care primează destinul, durata specifică şi moartea, să aducem spiritul matematic, în care primează creaţia liberă, generalitatea şi veşnicia. In locul născutului să punem făcutul.
« Căci tu eşti mântuirea noastră, idee făcută iar nu născută, care te-ai pogorât dintre geruri, printre oameni, şi te-ai făcut vieaţă ».
MATHESIS
31
*
* *
Acum aştept să cadă peste lucruri noaptea. A fost o zi atât de luminoasă şi vedeam tot îngrozitor de bine, aşa că n’am mai înţeles nimic.
‘ Prea multe sunt colorile. Incalculabile formele. Monstruos, respingător, păianjenul cu atâtea picioare — pământul.
< Aştept noaptea. Ea vine încet, cu «liniştea ei ştiinţifică », peste lucruri. Şterge colorile, reduce formele, păstrează doar raporturile mari, adevărurile de contur ale realităţii.
•	Noapte a toate simplificatoare!... Acum pot să înţeleg. Acum Vâd, pentrucă e întunerec. Urmăresc contururi, sfârşesc conturul formelor abia schiţate, operez în spaţiul omogen şi aproape negru, rotunjesc solidele prea ascuţite; ştiu. încep să ştiu, vag, şters, estompat, atâta cât îmi trebue. Simţurile se liberează de obsesii, nicio coloare nu mai e insistentă, niciun ţipăt prea asurzitor.1 Spiritul e liber şi dialectica lui poate începe.
Sus, pe cerul lui Platon, pe cerul acela despre care el spunea că a fost cel mai mare profesor de calcul al omenirii —• stelele au început să se noteze una câte una, ca nişte puncte luate la întâmplare în geometria întunerecului...
III
Se pare că origina geometriei e legată de unul din evenimentele pe care istoria le-a proslăvit cel mai mult: revărsările Nilului. Egiptul, un dar al Nilului... Dar dacă şi geometria ar fi un dar al apelor sale, de câte ori mai mult atunci n’ar trebui să fie glorificat Nilul. Şi cum ar trebui uitat darul celălalt, primul, darul de apă săracă: Egiptul! Căci, ce a mai rămas pentru noi din cultura aceea, din stilul ei, din înţelesurile ei de vieaţă? Ce mai este în noi Egipt? Dar, în schimb, ce nu mai este în noi geometrie?
-	Geometria, un dar al Nilului... Căci Nilul — ni se spune — se revărsa peste câmpurile vechilor Egipţieni, acoperea hotarele, făcea una tot locul, iar oamenii nu mai ştiau bine, atunci când se retrăgeau apele, cât loc le mai aparţine lor, şi cât vecinului. Şi atunci au început să măsoare şi să deseneze. Aşa s’a născut, poate, adevărul linear, actul pur, ideea.
Dacă geometria s’a născut într’altfel şi nu atât de accidental, cu atât mai bine. Dar, adevăr sau simplă legendă, versiunea aceasta asupra originii geometriei e capabilă să ofere o semnificaţie neaşteptată pentru destinul omului.
MATHESIS
33
Trebuia să vină Nilul, să şteargă toate urmele, toate hotarele oamenilor; trebuia să alunge toată istoria materiei dimprejur, ca să poată apăra ideea.
>	E atât de greu să gândeşti vieaţa, să o ridici până la planul adevărului? Nu. Trebue doar să cureţi terenul vieţii tale. Să laşi apele să se reverse peste tine, peste toate momentele neorganizate ale vieţii tale, peste toată istoria ta. Geometria—adică sistemul, adică vieaţa ordonată, lucidă— vine pe urmă, ca refluxul. Geometria e răspunsul meu către ape.
•	Trefeue, atunci, să învăţăm uitarea. Omul care nu ştie să uite, nu poate fi lucid niciodată. Drama omului contemporan ni se pare că nu e alta decât aceasta: nu ştie să uite. f Nu abandonează nimic. Nu aruncă în urmă nimic. Vrea să poarte tot, în braţele lui, toate păcatele lui şi ale lumii.' Aşa l-a învăţat istoria, spiritul istoric, maladia istorică. Aceasta a fost morala ei: fiecare să caute omul într’altă parte, când îl avea în el.
De aceea trebue să sfârşim, într’un fel, cu istoria. Nimeni nu se defineşte mai bine decât prin atitudinea pe care o ia faţă de ea. De aci încep toate: din voinţa de a te îngropa în lume, sau voinţa de a-i întoarce spatele.
•	Când încep să consider mai atent istoria, mi se pare, nu ştiu cum, că o am înăuntru, în mine, şi că ea circulă dela stânga la dreapta. De sigur pentrucă o cetesc, pentrucă o găsesc în cărţi, şi foile cetite rămân toate la stânga. Când sfârşeşti o carte, toată cartea, cu întreg conţinutul ei, a rămas la stânga. E supărător, poate, dar aşa este. Am nevoie de un sens unic, pentrucă aşa cere istoria. Sensul unic
34
C. NOICA
trebue să fie psihologiceşte ceva, pentru mine: este, atunci, sensul dela stânga la dreapta.
Aşa dar când ne întoarcem ochii înăuntru şi privim secolul al XVIII-lea, nu facem, cel puţin în primul moment, decât să-l vedem mai la stânga secolului al XlX-lea. Că acesta din urmă rezultă, iese, se desface din cel dintâiu? Dar cum? Aşa cum se desface un adevăr din altul? Dar acestea nu au loc în spaţiu, şi nici nu au « sens ». In timp ce istoria se petrece într’un anumit spaţiu închis şi are un sens unic. Exact, sensul dela stânga la dreapta. Crede cineva mai mult? Ce e mai mult, asta vine pe urmă. Şi vine după legile adevărului, aceleaşi peste tot, în istorie ca şi în geometrie.
Platon vine mai la stânga lui Aristotel, niciodată mai la dreapta. Cauzele unui războiu vin mai la stânga lui, niciodată altfel. Aci stă toată ireversibilitatea istoriei. Faptul unic, acel«o singură dată » s’ar putea să nu fie decât atâta ' tot. Sensul dela stânga la dreapta, aceasta e extraordinara lecţie pe care ne-o dă istoria. Restul? Restul îl găseşti în orice alt câmp de cercetări.
*	A, istoria! Cum să n’o urăsc, cum să n’o refuz cu toată simţirea regulată care mai e în mine! Istoria aceasta neregulată. Istoria asimetrică; fapta aceasta care atârnă mai mult la stânga decât la dreapta; care o ia într'o parte, dezechilibrată. Această non-geometrie...
De ce atrage atât de mult pe oameni perspectiva istorică ? Ce are faptul istoric încât să fie atât de convingător?
Am arătat că unicitatea lui e iluzorie. Că e viu, suplu, fluent? Să încercăm atunci să arătăm că nu e nici viu, nici ; suplu şi nici fluent.
MATHESIS
35
Există în ştiinţă un anumit principiu, numit principiul solidificării. Dacă avem o funcţiune care depinde de mai multe variabile, putem particulariza unele dintre variabile, dându-le valori anumite, solidificându-le, adică, şi cercetând apoi variaţia funcţiunii. In urmă se liberează, rând pe rând, fiecare din elementele solidificate şi se obţine astfel variaţia funcţiei prin raport cu toate variabilele sale.
Confruntaţi, acum, faptul istoric, despre care se spune că e viu, suplu, fluent, cu principiul acesta al solidificării. Este viu*faptul istoric? Este el abundent şi bogat în valori? Dimpotrivă, el reprezintă una singură dintre toate valorile posibile; e moartea egală şi omogenă a tuturor vieţilor posibile.
Este el măcar suplu? Dimpotrivă, cel mai puţin dintre toate. Cum poate fi suplu, şi cât poate fi de suplu, din moment ce se mişcă într’un spaţiu închis, din moment ce destinul lui e de a fi într’un anumit timp şi loc.
Fluent? Intr’un anumit sens faptul acesta e fluent, e curgător; dar curge, ca un metal topit, ca o lavă care se va împietri cândva, pentrucă a fost creată sub zodia solidificării. Curgerea istoriei e curgerea grea, curgerea joasă.
M’am întrebat întotdeauna de ce să admit, pentru explîA carea istoriei, o fatalitate oarbă şi nu un Dumnezeu geometru. \ •Căci stărueşte, parcă, în toată istoria, un fel de calcul, o I vastă aplicaţie a principiului solidificării. Istoria apare ca j solidificarea pe care un spirit operator şi-a impus-o, pentrucă nu vedea, dintr’odată, variaţia unei funcţiuni depinzând de mai multe variabile. Istoria e, atunci, o valoare parti- ! culară, luată la întâmplare, un « de exemplu » al lui Dumne- J zeu. V’aţi gândit vreodată că noi toţi, cu istoria noastră/
36
C. NOICA
întreagă în spate, s’ar putea să nu fim altceva decât un «de exemplu»?
Atunci de ce atâtea titluri de expresivitate acordate ' istoriei? Istoria e un lucru întâmplat, deci un singur sens, un moment fixat. Nu găsim în istorie decât solide. Pentru a fi vie, suplă, fluentă, istoria ar trebui liberată, în înţelesul principiului solidificării, de toate valorile care
i	s’au dat. Ar trebui, cu alte' cuvinte, să procedăm dos de cum se procedează de obiceiu: să
i	universul nostru solidificat, şi să înţelegem sunt prin lumile care nu sunt; să gândim lumile lumile posibile. Istoria va fi atunci întâmplare ta unui fapt viu şi nu faptul viu însuşi.
Iată o serie de argumente pentru care procesul istoriei nu ar trebui considerat închis. Ne-am grăbit cu toţii să abdicăm în faţa ei. Ştiinţa s’a umilit, declarând că participă la relativismul istoric; filosofía culturii a declarat istoria singura competentă să dea socoteală de sistemele noastre de vieaţă; iar omul contemporan pare a fi câştigat în istorie o nouă dimensiune a existenţii sale, chiar.
S’a ajuns atât de departe, încât omul nu numai că se simte solidar cu istoria, dar are conştiinţa clară că el face istorie, că gestul lui are perspectivă, că ceea ce face astăzi durează şi modifică realitatea. Numai că, există o întrebare, un fel de întrebare de a lui Pilat — cel care nu ştia ce este adevărul — o întrebare în faţa căreia istorismul n’ar trebui să reziste.
Intr’adevăr, fie în înţelesul că o conştiinţă omenească se simte trăind într’o cultură oarecare, deci într’o periodă de istorie oarecare, fie în înţelesul că o altă conştiinţă, mai
Ítocmai pe renunţăm li lumile care s actuale prin
MATHESIS
'37
orgolioasă, una de om politic, să-i spunem, socoteşte că graţie sie se scrie o pagină de istorie —întrebarea: care este anume adevărul istoric? poate fi decisivă.
Care este adevărul istoric? In plină actualitate, se petrec
o	serie de fapte care se vor prelungi, constituind ca atare istoria; pe de altă parte, însă, se petrec şi o serie de fapte episodice, fapte care nu vor rezista scurgerii timpului şi care nu vor avea niciun fel de filiaţie. Dar nu putem vedea ce deosebeşte astăzi un fapt care se va prelungi, de un fapt care va da într’o linie moartă; un fapt care va fi istoric, de altul care nu va fi. Căci faptul care are calitatea de a fi istoric, nu e nicidecum de un rang deosebit, ierarhiceşte distinct de celelalte fapte. Vieaţa este egală peste tot. Dintre două fapte vii, nu e deloc adevărat că cel mai sonor, sau cel cu aparenţă mai bogată are mai multe şanse de reuşită istorică. Toate apele curg la început. Undeva, mai jos, unele din ele se vor opri într’o cotitură a malului şi ele vor fi apele moarte. Altele vor curge neîncetat, şi ele vor fi apele vii. Apele vii şi apele moarte ale istoriei, cine le poate deosebi astăzi, când încă toate lucrurile curg? Care sunt faptele care se vor prelungi, care sunt faptele intrate pe filonul adevărat al curgerii? Şi care este, atunci, adevărul istoric de astăzi, din momient ce toate lucrurile sunt adevărate acum şi numai câteva vor fi adevărate mâine?
Nu ştim ce este « adevărat» acum. Dar credeţi că ştim mai mult ce a fost adevărat altădată? Sau, şi mai bine, credeţi că ştim cele ce s’au întâmplat altădată? Căci adevăr şi întâmplare nu înseamnă acelaşi lucru.
•	Sunt convins că, dacă nu putem face lucid istoria, o putem măcar desface, bucată cu bucată, ca pe un ceas
38
C. NOICA
stricat ale cărui piese să le punem pe urmă într’o mai bună ordine. (Dar mi se pare că aşa se şi face, de cele mai multe ori).
De ce n’ar conveni oamenii, istorici sau simpli ştiutori ai unui fapt, să facă o conspiraţie a tăcerii împotrivă-i? Nu spunem să mintă dar spunem să tacă. Să ascundă faptul acela, să-l elimine, ca şi cum n’ar fi fost. Presupuneţi că ar fi un războiu, de pildă, ceva crucial în existenţa unor popoare. Peste cincizeci de ani nu s’ar mai şti nimic. Şi atunci, vă întreb, credeţi că s’ar simţi aci un gol? Credeţi că istoricii din vremurile acelea n’ar arunca punţi, sau n’ar umple, cu ce material ar găsi ei, prăpastia? Ar face întocmai cum ‘ procedase Cellini cu statuia lui Perseus, goală pe dinăuntru, în care vârîse tot felul de materiale, numai ca să ţină. Credeţi că viziunea istoricilor s’ar ţine mai puţin ? A, de câte ori ar putea fi mai frumoasă, decât asta, de câte ori mai justă istoria lor făcută aşa 1
Istoria aceasta, o repet, este unul singur dintre toate sistemele posibile, una singură dintre toate lumile posibile. Şi atunci de ce să refuzăm discuţia lumilor posibile şi să o discutăm mai ales pe aceasta, care nu e mai bună, care nu se ţine mai bine decât altele şi care nu e decât mai întâmplată?
' Oameni buni, matematica n’ar fi fost cu putinţă dacă ne-am fi mulţumit să numărăm miile de pietre, sutele de mii care sunt pe pământ, şi nu ne-am fi gândit să numărăm infinit de multele, care nu sunt.
De aceea istoria ni se pare nu numai neştiinţifică dar şi irevelantă, pentru om. Căci istoria aceasta nu este istoria omului, nu este istoria oamenilor, nu este nici « gândul lui
MATHESIS
39
Dumnezeu pe pământul oamenilor ». Nu reprezintă pe nimeni şi nimic. E o fabulă care ar fi putut să nu fie inventată.
Iar istoria care nu esté — ea e, mai ales, istoria omului.
I^epădaţi-Vă de istorie. N’aţi învăţat nimic dela ea, nu ştiţi prin ea decât câteva legende în plus, mai proaste decât ale poeţilor. Uitaţi. Adormiţi. Practicaţi somnul acela particular, de care vorbea Leibniz, somn prin raport la câte un lucru, uitare specială a lui. Dar practicaţi mai ales somnul general, somnul care omite tot. Toată lumea trebue părăsită, toate actele oprite, căci fiecare act e o eroare şi drumul care te duce la adevăr este : imposibilitatea de a face ceva, imposibilitatea de a crede, voi şi opera.
Să oprim orice mişcare, să omitem tot, să ne dormim somnul general — şi pe urmă să visăm. Poate, ca Egipţienii din legendă, să visăm despre formele pure.
IV
Aşa dar să întorc lumii spatele. De ce să nu încerc? Am văzut atâţia oameni cari au intrat în lume şi s’au pierdut acolo.
Imposibilitatea de a face orice.
Nu v’a fost niciodată frică? N’aţi avut niciodată o frică, aşa, fără conţinut, o frică formală, frică de tot, groază de a încerca cel mai mic lucru ? Nu întinde mâna. Nu fă pasul acesta. Nu te du, să nu te duci acolo! Va fi rău. Ce? Nu ştiu. Va fi rău, atâta îţi spun.
Nu e vorba de cea mai mică superstiţie, în definitiv. Nu
o	fac din obscurantism ci, dimpotrivă; dintr’un exces de luciditate. Am stat şi m’am gândit bine: ce se poate face? Şi am văzut că nu se poate face nimic. Am cântărit prea ' mult în balanţa mea şi acum, — nu ştiu ce are — nu mai atârnă nici într’o parte nici într’alta.
Am rămas suspendat deasupra acestei groape mari: vieaţa. Dar de ce sună atât de retoric lucrurile pe care le rostesc acum? Căci nu mă gândesc la nimic retoric. Nu e vorba de Vieaţa aceea cu majusculă, ci de lucrurile care au loc zilnic, de aceea ce se întâmplă, de materialul neinterpretat al vieţii comune. Să fie adevărat că vieaţa de toate .zilele este atât de uşor posibilă?
MATHESIS
41
Sunt unele experienţe curioase care ar trebui să ne dea de gândit. Sau, mai degrabă, gândind ne dăm seama ce curioase sunt unele din experienţele noastre. Iată, de pildă, întâlneşti un om pe care l-ai mai întâlnit odată. Rândul trecut a părut că se simţise bine în tovărăşia ta. Dar ce-1 făcuse să se simtă aşa ? Iţi aminteşti perfect de bine tot ce i-ai spus şi tot ce ai făcut atunci. Care dintre lucrurile acelea, lipsite azi de orice relief, a fost decisiv? Care anume i-a plăcut? Cel puţin de când încolo începuse să se simtă bine?
•	Trebue că se petrece, cu vieaţa sufletească, ceva asemănător cu apele care se colorează dintr’odată. E ceva care cade în apă, stă puţin acolo şi pe urmă, aşa, fără niciun traseu anumit, se desface într’o risipire de coloare. E o difuziune, e o coloare care creşte în apă; e o coloare care creşte în suflet.
Dar ce anume a crescut deodată în sufletul tovarăşului tău, ce i-a transfigurat toate mişcările sufleteşti? Poate, când te-ai ridicat atunci şi l-ai privit drept în faţă; sau când ai făcut gestul acela aspru; sau, cine ştie, faţa ta, ceva de al tău, i-a amintit deodată de altcineva. Să-i fi plăcut ce i-ai spus despre «instabilitatea omogenului sufletesc »? Sau poate...
Dac’ai şti? Dac’am şti cu toţii ce a hotărît în anumite situaţii! Ce siguri am fi pe vieaţa noastră, atunci; cum am şti să reluăm, să refacem temele pe care le ştim temele noastre tari.
Nu spun că vieaţa ar fi mai uşoară, atunci. Dimpotrivă, am fi responsabili faţă de noi înşine, dacă ni s’ar întâmpla ceva răn; am şti că din vina noastră nu se întâmplă ceva.
42
C. NOICA
Dar spun: ce precisă ar fi vieaţa atunci! Cum am putea să operăm cu ea, să ştim ce să facem cu ea... In timp ce acum trăim vieaţa asta pe ghicite. Cine trăeşte în locul meu, pentru mine? Cine e la spatele meu?
Dar e ridicol. E vieaţa mea, totuşi. Aş vrea să pun ceva în ea, n’o pot lăsa, aşa, nerezolvată. Aş vrea ca deciziile să-mi aparţină, înfrângerile şi victoriile să-mi aparţină. /
De obiceiu oamenii nu răspund de nimic. Tot ce se întâmplă în lume e fără participaţia lor. Dacă lumea curge, dacă lumea cântă, dacă lumea moare, ei curg, ei cântă, ei mor cu toate la un loc. Dar aşa nu se poate. Cine nu pune ' idei în lucruri, cine nu le gândeşte, acela nu răspunde de ele. Eu vreau să pun idei în lucruri şi de aceea răspund:
i	de ordinea, de cuminţenia, de eficienţa lor.
\ Vreau răspundere, ceea ce înseamnă că vreau libertate. Căci libertatea se reduce la calcul, libertatea e de ordin logic, iată un lucru care n’a fost acceptat până acum. I,i-f ber e actul deliberat.
[ • Mă gândesc ce sănătos ar fi dacă am delibera tot timpul,
1	fără cruţare. Oamenii cred prea mult în inspiraţie, într’un anumit noroc al momentului, şi, de cele mai multe ori, nu-1 au. Ar trebui să gândim mai mult situaţiile în care ne aflăm, să gândim eventual atât de mult încât să nu mai ştim de unde începem, pe ce să punem accentul, unde să lovim. Ar trebui să deliberăm atât de mult încât să nu mai facem nimic.
Intr’o aşa serioasă măsură mi se pare de negândită vieaţa, încât dacă m’aş gândi efectiv ca să răspund la o întrebare uzuală ca: ce mai faci? aş constata că întrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putinţă. Căci «fac» o mie de
MATHESIS
44
lucruri: aş putea să spun că gândesc, că sunt bine, c& gândesc ceva, că gândesc altceva, că am fost pe stradă, că nu fac nimic.
Ce să spun? Care e lucrul pe care trebue să-l spun celui care mă întreabă? Şi nu numai atât. Care e lucrul pe cat« trebue să i-1 spun lui, acum? Şi mai mult: ce trebu* să*i spun lui, acum despre mine? Aţa dar ar trebui să reipect, mai multe Serii de adevăruri: a) adevărul lucrului, lă aleg, adică, un lucru dintre cele o mie pe care le-am făcut realmente; b) Să aleg adevărat pentru cel care mă întreabă, adică să aleg unul din lucrurile acelea care priveic rapor* turile mele cu el; c j Să aleg un lucru adevărat pentru clips de faţă, pentru ceea ce se întâmplă acum Intre el fi mitl* { ă) Să fie totuşi un lucru al meu.
Şi credeţi că astea sunt singurele adevăruri de respectat ? Atunci ce să-i răspund? Mă cuprinde deodată o panică, panica mea formală...
. Ce pot să fac? Am o poftă grozavă câteodată să fiu imediat productiv, direct eficient: să fac un scaun, un vai de pământ, să ascut un lemn. Dar, altădată, nu am poftă de» cât să calculez, adică să nu fac nimic. Intre aceste douft posibilităţi de vieaţă, singurele sincere, mi M pare ci ¿f' trebui, noi toţi aceştia, să alegem.	,
•	Trebuesc dezaprobaţi, totuşi, oamenii Ctrl au fsfi w» mic dinainte, fără calcul. Calculul e lingura QOHtrk vif» tute. Simt precis că toţi oamenii mari au foit calculatori mari, şi n’au făcut, ca atare, nimic. Nu-mi oereţi exemple, căci ar trebui să le găsesc In iltorie, şi iltoria ipuoe tocmai ceea ce au făcut oamenii, nu ceea ce nu au făcut ei.
Voiu da totuşi de exemplu pe Dumnezeu, inteligenţa
44
C. NOICA
supremă, calculatorul cel mare, care nu a mai făcut nimic de o bună bucată de vreme.
Să vorbim atunci despre diversele in^josibâlităţi.
Să luăm, de pildă, imposibilitatea de a face bine. Căci, ce pot face pentru vecinul meu? Ii pot da o bucată de pâine. Asta e tot? Aş vrea să-i spun că vieaţa e frumoasă, că nu trebue să se sinucidă, că şi alţii au suferit, tot aşa ca el, dar la urmă, aci sau în împărăţia cerurilor, au fost mulţumiţi. încep să-i povestec despre un tânăr care iubea o fată nespus de frumoasă şi care era iubit de ea. Şi tinerii nu puteau fi fericiţi, căci vieaţa le punea tot felul de piedici. Dar omul care ştie să înfrunte greutăţile trece prin toate şi tinerii au învins toate şi la urmă au fost fericiţi.
Vecinul meu ascultă, aşa Cum a ascultat fiecare din noi aceeaşi ridicolă poveste, din atâtea guri, din atâtea suflete. Mă uit la el. E ceva curios, ceva neaşteptat. De ce n’are el capacitatea de a înţelege, de a realiza bucuriile din povestea mea, şi înţelege atât de bine suferinţele de acolo? De ce toate bucuriile altor oameni nu sunt şi ale noastre, şi de ce, în schimb, suferinţele lor sunt atât de mult ale noastre?
Dacă eroul unei cărţi fumează o ţigare bună, eu nu simt nimic. Dar dacă rabdă de foame, mă doare, mă doare îngrozitor, oricât aşi fi eu de sătul. Fiindcă îmi dau seama că aci stă o suferinţă omenească. O înţeleg perfect, îi ştiu perspectivele, ştiu câtă mizerie închide în ea. Ba îmi vine să spun chiar că eu, sătulul, sufăr mai mult decât flămândul de aevea. Cel de acolo suferă de o singură foame, cea a lui, pe când eu sufăr împreună cu toţi cei cari au fost înfometaţi vreodată, sufăr cu tot ce e suferinţă pe pământ.
MATHESIS
45
-	De ce durerea altora se echivalează, dacă nu chiar se amplifică în noi, în timp ce bucuria lor e nerealizabilă pentru noi? Ce-mi pasă de fericirea altora? Mă şi doare, îmi dă un gust amar în gură. Dar cum să nu-mi pese de suferinţa altora? E în mine. Stă aci, gata să ţâşnească. Mă pândeşte, pe mine ca şi pe ceilalţi.
Vroiam să fac bine. Dar dacă aş fi ştiut cât rău îi fac vecinului meu, nu i-aş mai fi spus nimic. Fără să ştiu, l-am învăţat acum mai multe despre vieaţă. I-am deschis ochii asupra undr noui primejdii. Dar i-am dat vreo bucurie nouă, vreun cdnţinut nou de fericire ? Nimic. Bucuriile nu se învaţă; le ştim cu toţii dela început, Ceea ce nu ştim dela început e că sunt atâtea dureri, atâtea dezastre, în lumea aceasta pe care noi o credeam mai bună.
Binele nu se poate face. Cine vrea, să povestească în-nainte întâmplările sale cu dragoste, întâmplările cu fina-
•	luri fericite. Dar orice fericire vine prea târziu în cărţi; altfel cartea n’ar putea fi scrisă, căci nu se poate începe cu fericire, nu se poate călători în vieaţă cu fericire, nu se poate decât sfârşi cu fericire. Aşa ca fericirea trebue să vină prea târziu în cărţi. Până la ea a fost o suferinţă, şi eu m’am rătăcit în suferinţa aceasta şi n’am mai ştiut cum să ies la capăt.
Dar ce să vorbim despre imposibilitatea de a face binele, când sunt atâtea alte imposibilităţi evidente. Iată, imposibilitatea aceasta vulgară, deşi pare plină de rezonanţe metafizice: imposibilitatea de a adăuga ceva la creaţiune.
Cum am putea adăuga ceva? Şi totuşi oamenii cred că pot întregi natura. De pildă, au ideea aceasta fixă că pot
46
C. NOICA
« ajuta natura ». Vedeţi, ni se spune, un om este bolnav şi ştiinţa îl vindecă. Nu înseamnă un adevărat ajutor care se dă naturii în cazul de faţă? Natura e imperfectă: ne creează bolnavi, sau susceptibili de a fi bolnavi. Iar omul, prin ştiinţă, o perfecţionează; vindecă bolile, măreşte longevitatea şi întregeşte astfel opera naturii.
Dar atunci să întrebăm un lucru: de ce suntem bolnavi? Cineva răspundea, poate nu tocmai fără dreptate, că sun-
•	tem bolnavi fiindcă ne-am depărtat de natură. « Omul este cea mai bolnăvicioasă dintre fiinţe, fiindcă s’a îndepărtat cel mai mult de instincte » scria gânditorul acela. In acest caz însă bolile nu sunt atât de mult ale naturii, cât sunt ale noastre, intru cât nu mai suntem natură. Iar a te vindeca,
•	nu înseamnă a ajuta natura, ci a te întoarce la ea, dar pe cale artificială.
Pe cale artificială, asta e ceva grav. Inchipuiţi-vă că trupul nostru nu mai poate fi «natură» decât pe cale artificială. Inchipuiţi-vă, cum au mai arătat şi alţii, că nu mai putem fi sănătoşi decât cu preparatele ştiinţei noastre. Dar nu ajungem acolo? Din moment ce vindecăm în felul acesta bolile, nu e firesc să ne creăm această nouă natură?
E absurd, poate, dar mă gândesc că, de fiecare om care trăeşte, aşa cum trăim noi azi, cu ştiinţa noastră glorioasă, de fiecare om sănătos de azi e un om pe moarte, în viitor.
•Mă gândesc că, într’o zi, oamenii nu vor mai putea umbla fără cârji, de orice fel ar fi ele. Şi aceasta pentrucă noi, cei de astăzi, n’am vrut să ne sacrificăm, să murim dacă natura vroia, să scăpăm cu vieaţă dacă natura vroia — în orice caz s’o lăsăm să-şi vadă singură de treabă. Ci am « ajutat-o ».
MATHESIS
47
E absurd, dar acesta mi se pare totuşi păcatul originar: nu ştiinţa, cum spune teologia, dar ştiinţa care nu mai e dezinteresată.
Adam a vrut să trăiască prea mult. Nu s’a mulţumit să ştie ceva, ci a vrut să opereze cu ştiinţa lui. Dar nu vedeţi nici acum că nu se poate face nimic? Dacă faci pentru in-. divid, mpare speţa. Dacă faci pentru ziua de azi, compro-miţi ziua de mâine. Atâta tot înseamnă a «ajuta natura ». Ar trebui să renunţăm şi la prejudecata aceasta.
Când mă gândesc la numărul mare de lucruri prejude-cate care compun vieaţa noastră zilnică, nu mă mir că oamenii sunt atât de activi. Ii văd cum trăesc, iau decizii, pleacă, se întorc. Ce le pasă dacă lucrurile nu răspund niciunei chemări efective?
Am impresia, câteodată, că vor să umple un gol. Ce gol? Nu ştiu. E totuşi ceva care trebue umplut şi atunci punem acolo tot ce se întâmplă în lume. Când s’a făcut o grămadă mai mare, chestiunea începe să se numească: istorie. Istoria ne totalizează. Ca şi cum deciziile, absurdităţile, evadările, plictiselile, nopţile şi zilele noastre s’ar putea totaliza.
Când mă gândesc, iarăşi, cât de puţin se poate face în lume, mă îngrozesc că s’a făcut atât de mult. Aceeaşi istorie e cea care aşează în aşa fel faptele unele lângă altele, încât ele să pară legate. Dar, dacă am cerceta lucrurile fără interesul de a dovedi ceva prin ele, am putea vedea într’o zi ce oceane de fapte inutile, de fapte leneşe, n’au fost în
*	lume. Toată lenea lumii ni s’a ascuns.
Astfel, câţi oameni n’au plecat, în toate timpurile, în lume? S’au dus să vadă ceva nou. Dar ce-au văzut? Alte
48
C. NOICA
\ oraşe, alte peisaj ii alte lucruri — dar era ceva nou în ele? Se schimbă doar proporţiile, cresc, se stilizează, converg într’altfel efectele. Lucrurile devin mai puternice şi mai /actuale. Dar noui? Toată lumea aceasta, cu oraşele, cu / macaralele şi cu dramele ei, o ştiam dela început. O
I	purtam cu mine. N’a scris nimeni note de drum sincere. N’a vrut să recunoască nimeni că s’a păcălit. Ar fi trebuit să scrie atunci: Oraşul acesta? turnurile lui? Ştiam. Morala ■din ţara aceea? Ştiam. Ştiam totul. Dacă ar fi ceva nou,
: n’aş mai înţelege. Dacă înţeleg, ce mai e nou?
îmi dau seama că lucrurile sună ridicol. Şi, cu toate acestea, ele nu sunt decât excesive. Căci există noutăţi imediate, surprize, realităţi pe care nici nu le bănuiai
—	e adevărat. Dar, într’un anumit plan al adevărului, este o imposibilitate ca ceva nou să existe.
Ştiu că lumea crede în deobşte altfel. Să rămână, atunci, cel care crede altfel, cu lucrurile sale noui. La sfârşitul lumii ne vom întâlni cu toţii, şi fiecare va spune atunci ce a văzut.
Păstrez pentru acum ultima imposibilitate, care închide în ea imposibilitatea însăşi a vieţii asociate. Vreau să spun: imposibilitatea dialogului. Nu ştiu bine dacă oamenii pot să vorbească între ei, dar ştiu sigur că ei nu se pot auzi vorbind. Dialogul nu poate fi înţeles. Nu se poate înţelege o piesă de teatru, cu atât mai puţin se poate ea scrie ; nu se poate gândi vieaţa scenică; vieaţa însăşi nj^se ţine pe
-	plan logic. Dacă pui doi oameni să vorbească, odată simţi împreună cu unul, odată eşti celălalt. Când eşti unul, celălalt stă. Când treci la acesta, trebue să-l uiţi pe primul. Dacă revii la primul, al doilea esté oprit iarăşi. De câte
mathesis
49
ori? De o mie de ori. N’ai să poţi fi niciodată amândoi, amândoi deodată. Dacă vieaţa e teatru, dialog, ea nu are sens şi eu n’o înţeleg.
Poate e simfonie? Dar nu înţeleg nici simfonia. Odată sunt vioară, odată sunt pian. Nu ştiu bine ce se înţelege prin muzică.
Dar nu-i absurd? Oamenii cântă, oamenii îşi vorbesc, oamenii «ajută natura», fac binele, se decid, se înţeleg, trăesc, fac. De ce să mă opun la facerea de fiecare zi a lumii?
De ce? Pentrucă trebuia odată să se vorbească despre desfacerea ei.
Vreau să arăt, numai, că a dormit prea mult în noi virtutea de a întrerupe vieaţa, de a pauza vieaţa. Vreau să arăt că noi putem rezista creaţiei, că putem fi duşmanii ei, duşmanii lui Dumnezeu.
Oameni buni, de ce să nu încercăm? Poate că Dumnezeu ne-a făcut înadins aşa, să-l duşmănim. Poate avea nevoe să echilibreze lumea, care ar fi fost prea bună fără de răutatea noastră. Poate i-a fost frică să n’o ia lumea prea repede la vale, şi atunci ne-a făcut pe noi, ca s’o mai încetinim puţin. Sau poate, de unde ştiţi? poate el singur a avut nevoe de duşmani, ca să se ţie veşnic treaz.
De ce să nu încercăm? De ce să părăsim ceea ce avem mai omenesc în noi, pentru a trăi în schimb ca arborii între arborii pădurilor, ca apele între vânturile cerului?
Omul e singura fiinţă care poate să stea. Toate curg, omul poate să nu curgă. Aceasta e demnitatea lui, aceasta e omenia lui. De ce vreţi să i-o luaţi?
4
50
C. NO XC A
Omul poate să stea. Poate să oprească, puţin, bătăile vieţii şi să încerce în răstimpul acesta altceva decât vieaţa. Sunt câteva jocuri de jucat, de ce nu vreţi să stăm puţin pe loc?
... Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă şi acum stau.
Ce văd când stau? Văd că toate lucrurile care fugeau spre mine când fugeam eu spre ele, nu se mai înşiră, nu se mai numără, se împietresc. Văd un solid mare, o lume fixă, stătătoare. Văd unul.
V
Fie, de pildă:
—	2 ab x 3 a
Efectuând acest produs obţinem:
—	6 a2b.
Am găsit aşa dar rezultatul. Putem pleca mai departe.
*	Dar de ce să plecăm mai departe? Graba noastră în toate este cu desăvârşire necritică. Ar trebui să vedem dacă nu e ceva de câştigat şi din întârzieri.
Mai întâi, să cercetăm mai cu grijă cum am ajuns la acest rezultat. Am avut de înmulţit două expresii algebrice simple, două monoame. Deschid un tratat gros de algebră şi cetesc: « Ca să înmulţim două monoame, înmulţim coeficienţii, scriem odată fiecare literă, şi îi dăm de exponent suma exponenţilor ce a avut ea în monoamele date ».
E adevărat că, dacă urmez pas cu pas regula, ajung la rezultatul de mai sus. Dar regula aceasta nu pare mulţumitoare.
« Ca să înmulţim două monoame, înmulţim coeficienţii...». Numai coeficienţii? Restul pu se înmulţeşte, se scrie într’un fel anumit, numai? Regula aceasta pare într’adevăr mai mult un fel de a scrie rezultatul decât de a opera. Şi noi am vroi să ştim, în primul rând, cum operăm.
4*
52
C. NOICA
E iarăşi adevărat că, de multe ori, în algebră a opera se reduce la a scrie. Căci, de pildă, a efectua înmulţirea dintre a şi b înseamnă a scrie ab. Dar, dacă n’am făcut decât să scriem, atunci nu s’a întâmplat propriu zis nimic. Scriu a X b, sau ab, cu conştiinţa că n’am făcut nimic efectiv.
Atunci când se operează cu adevărat? Matematicile au un răspuns sigur la această întrebare: când e vorba de cantităţi de acelaşi fel. Iată, 2 şi 3 sunt de acelaşi fel, fac parte din aceeaşi familie restrânsă, familia aritmetică, şi anume din seria obişnuită a numerelor artitmetice. A îtnmulţi pe
2	şi 3 nu este un simplu fel de a scrie, ci un adevărat fel de a opera, căci obţinem 6. La fel, a înmulţi pe a cu a, nu înseamnă a scrie un a alături de celălalt, ci a calcula în adevăr, obţinând a la puterea a doua. Bine înţeles că cineva ar putea să spună: a2 e un fel de a scrie axa. Dar face o metaforă, nu spune un adevăr riguros. Căci pentru a obţine a2, am făcut un adevărat calcul: am adunat 1 + 1, exponenţii fiecărui a, ca să obţin exponentul lui a2. Deci am făcut ceva, am calculat, n’am scris, pur şi simplu, n’am suprimat doar un semn.
De unde rezultă că nu se operează efectiv decât cu elemente de acelaşi fel, din aceeaşi familie.
Aşa dar pentru a obţine, efectiv nu literal, —6 azb, am îmmulţit elementele de acelaşi fel din expresiile: —2 ab şi
3	a. Am înmulţit, mai întâi, semnul: minus, al coeficientului primei expresii, înmulţit cu plus, dela coeficientul celei de a doua, a dat, după regula semnelor, minus; 2 îmmulţit cu 3 a dat, după tabla înmulţirii, 6; a din prima expresie înmulţit cu a din a doua, făcând parte din aceeaşi familie algebrică a lui a, au dat, conform regulii de înmulţire a
MATHESIS
53
puterilor aceleiaşi câtimi, rezultatul de a2, ha. rândul său, b din prima expresie...
Da, ce face 6?
Să nu ne grăbim. In tratatul meu cel gros de algebră, autorul se grăbea să spună: b rămâne neschimbat. Dar ce sens are să rămână neschimbat?
Noi suntem acum în plină operaţie. Expresiile —2 ab şi 3 a sunt în mişcare. Am văzut că, pentru ca ele să fie în mişcare, elementele lor trebue să fie în mişcare. In expresia—2 ab, minus se mişcă, doi se mişcă, a se mişcă. Prin ce miracol să rămână b neschimbat? Cum se poate ca totul să se deplaseze prin deplasarea părţilor şi o parte totuşi să nu se deplaseze ? Cum se poate ca toată expresia —2 ab să sufere o dilataţie, fără ca un element al ei să se dilate?
Că, atunci când scriem rezultatul, b se scrie ca şi cum nu s’ar fi mişcat, asta e altceva. Dar cu adevărat nu s’a întâmplat nimic cu el?
Să judecăm. Elementul b se găseşte în expresia —2 ab şi lipseşte în expresia 3 a; cel puţin nu se găseşte acolo sub o formă explicită. Nu s’ar putea totuşi să existe ceva din familia lui b în expresia 3 a? Ar fi necesar, în orice caz, căci altfel b s’ar condamna la imobilitate şi ar fi inoperant, în timp ce noi operăm totuşi cu el. Aceste fiinţe vii, care sunt expresiile algebrice, mişcătoare, schimbătoare, creatoare, cum pot ele purta un os mort în fiinţa lor?
Ni se pare, atunci, că 3 a trebue să conţină un fel de b în el. Iar acest b trebue să fie de aşa natură, încât înmulţit cu b, din expresia —2 ab, să dea tot b. Aşa dar trebue să fie un factor de efect nul.
Dar cine cunoaşte alt factor de efect nul, în universul
54
C. NOICA
algebric, decât unu? Uţiu este atunci un fel de b care se găseşte în 3 a. Ca să obţinem —6 a2b, din produsul lui —2 ah cu 3 a, trebue să recunoaştem că 3 a, în mod explicit, se scrie 3 a 1, în care 1 este un fel de b. Altfel nu operăm complet. Altfel scriem numai.
Atunci unu este un fel de a fi al lui b. E din familia acestuia. Şi lucrul este mai clar dacă îl verific printr’o împărţire
oarecare. De pildă, a: ab = î. Iată-1, sus, felul acela al
lui b. Da, unu este un fel de a fi al lui b.
Dar nu este unu, în aceeaşi măsură, un fel de a fi al lui a? Nu este el, de asemenea, un fel de a fi al lui a:? Şi nu este el un fel de a fi al tuturor lucrurilor algebrice?
De unde: unu este felul de a fi al tuturor lucrurilor algebrice, atunci când ele nu sunt.
Aceasta este presupoziţia algebrei. Altfel ea nu operează, ci doar notează, scrie.
Aşa dar, pentru a fi posibilă algebra adevărată, cea operatorie, trebue consemnat faptul că fiecare cantitate algebrică este prezentă în tot locul. Acolo unde se găseşte o singură cantitate, ea le trage după sine. pe toate celelalte. De pildă, a nu stă singur: el duce după sine o infinitate de unuri, fiecare însemnând câte un lucru algebric particular. Deci a ar trebui să se scrie:
aiiiiiii...
Fiecare lucru poartă cu sine toată lumea.
In sensul acesta nu facem doar să scriem, atunci când înmulţim pe a cu b. Căci b e îri a şi ae în b. Avem: aixii. Aşa că, la drept vorbind, algebra nu scrie niciodată ci operează întotdeauna.
MATHESIS
55
Ctun? Prin unu. Dacă n’ar fi unu, câteodată lucrurile ar trebui să stea pe loc. Crede cineva că într’o operaţie poate să stea un singur lucru, măcar, pe loc? Nimic nu stă, totul se mişcă prin unu.
Dacă un lucru nu este, unu este încă şi cu el toată lumea. Nimic nu dispare, totul se întoarce la unu. El este a, el e 6, şi tot el z. El este alfa şi omega. O lume întreagă e în el, toată lumea cantităţilor e în el. Căci toate sunt în unu, şi unu este peste tot.
E neîncetat nou, căci este când din familia lui a, când din familia lui b, când dintr’a lui z. Şi e totuşi acelaşi. Untde nou, unule mereu acelaşi, unule din ce în ce ma mare dar mereu egal cu tine însuţi — cum nu te-au adorat mai mult geometrii până acum?
Fără el calculul n’ar fi fost cu putinţă. Ce înţeles ar avea lumea şi cantităţile, dacă n’ar exista un unu care să le pună în mişcare, pentru ca apoi tot el să le adune pe toate la un loc ?
Ar trebui să ne oprim cu toţii din calculele noastre grăbite şi să cântăm. Să cântăm pentru gloria unului, marelui, nemişcatului. Toate curg, el nu curge. Toate încep, el era. Toate sfârşesc, el va fi.
Câteodată se ascunde ochilor. Dar nu e departe. Fiecare calcul pe el îl conţine. Fiecare numărătoare pe el îl numără.
Lucrurile nu sunt ele însele, decftt datorită sie: a X i = a, Dacă n’ar fi el, a n’ar mai fi a. Toată lumea s’ar altera. Căci toate sunt în el.
Seamănă cu suferinţa lui Osiris risipit în lume, care vrea să se reîntregească. Pare strigătul lui Dionysos, care-şi chiamă părţile plutind pe ape.
56
C. NOICA.
Nu spun că e Dumnezeu. Ce ar căuta Dumnezeu în: —2 ab X 3 a? Dar seamănă cu el. Spun că, dacă Dumnezeu este, el nu poate fi într’alt fel.
Nu, unu nu este Dumnezeu. Dar este felul lui de a fi. Intr’alt fel nu înţeleg lumea. Căci aşa este făcut gândul meu, atâta lumină stă în mine.
Dacă ceilalţi îl înţeleg cu inima pe Dumnezeu, cu atât mai bine. Fericiţi cei ce pot vedea dintr’odată lucrurile, fericiţi cei cari le văd din treacăt, din mers. Eu trebue să mă opresc pentru a vedea ceva.
De altfel, mi se pare că şi vedem alte lucruri.' Ceilalţi cunosc existenţa lui Dumnezeu, au o prezenţă, un suflu, în goana lor către el. Vocile lor lăuntrice sunt dovezi pentru ceva care este.
Aci, în schimb, nu e nicio dovadă. N’am îmmulţit pe a cu b ca să arăt că Dumnezeu există. Ci am îmmulţit pe a cu b ca să arăt că, dacă Dumnezeu ar exista, el ar trebui să fie aşa.
Adică, să fie aşa cum îl pun eu. Când mi-am făcut algebra mea, l-am pus întâiu pe unu. Nu cred în algebra mea; nu spun că e adevărată. Dar, dacă ea are vreun înţeles, atunci unu este singurul ei dătător de înţeles.
Tot aşa îl pun şi pe Dumnezeu. « Să-ţi faci ţie un idol drept» mi-am zis, şi mi-am făcut atunci ca idol pe Dumnezeu. Nu cred în lume, nu spun nici despre ea că este adevărată. Dar, dacă o gândesc uneori, n’o pot gândi decât aşa: cu Dumnezeu, acolo, la începutul ei, cu Dumnezeu, aici, la prefacerea ei.
Iar dacă pe lumea aceasta o pândeşte sfârşitul, dacă mi-e frică să nu se piardă lucrurile din ea unul câte unul,
MATHESIS
57
atunci voiu spune că, dincolo de orice pierdere, există un « apoi ». Sunt zilele — nu ziua — de apoi. Şi a sfârşea şi z sfârşea. Dar unul era felul lor de a fi atunci când ele nu mai erau.
Tot aşa, la sfârşitul fiecărei părţi din lume şi al lumii întregi, stă veşnicia lui Dumnezeu.
Când văd lumea, o văd ca şi cum ea ar fi. Când n’o mai văd, mi se pare că ea este încă, în Dumnezeu.
Iar Dumnezeu, — el este ca şi cum cu adevărat ar fi.
VI
Câteodată nu numai Dumnezeu dar toate lucrurile îmi par ca şi cum ar fi. La ce bun mai mult ? Dacă pot să trăesc bine între fantome alerte, de ce să mă îngrop între realităţi de plumb?
Ţineţi minte povestea celor trei zâne? O născocise un poet, într’o zi.
Era odată un om care povestea frumos. Seara, când se întorceau oamenii dela muncă, toţi se adunau împrejurul lui, şi el le povestea. Ce ai văzut azi? îl întrebau ei. Am văzut acolo, în pădure, un moşneag care cânta din fluer; şi toate vietăţile pădurii se adunaseră împrejurul lui şi jucau. Şi ce ai mai văzut? Jos, la malul apei, am văzut trei zâne care-şi despletiseră părul şi care şi-l pieptănau în oglinda apei... Dar, într’o zi, omul care povestea a auzit cu adevărat cântecul moşneagului, a văzut jocul vietăţilor pădurii, şi, mai la vale ceva, a întâlnit trei zâne care-şi jucau părul în oglinda apei. Şi, în seara aceea, când oamenii îi cerură să le spună ce văzuse, el le-a răspuns: « N’am văzut nimic ».
Cine a văzut ceva şi n’a orbit? Cine ştie cu adevărat un lucru şi mai poate să-l spună? Cine a întâlnit adevărul, un adevăr oarecare, şi n’a fost strivit de el?
MATHESIS
59
O, ce bine că Dumnezeu nu există cu necesitate. Toate cântecele lumii, toată închinarea ei s’ar opri atunci. Dumnezeu ar fi un munte care sa stea în faţa noastră. Uite muntele! ar spune câţiva dintre noi. Şi pe urmă am tăcea.
Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Mă apasă, mă înnăbuşe, mă acoperă. E o lume fără scăpare. * Nu se poate trăi decât cu lumea care ar putea fi. Şi atunci trăeşti, ca şi cum lumea aceasta ar fi cu adevărat, ca şi cum ai iubi-o şi ai fi iubit de ea, ca şi cum s’ar întâmpla ceva în ea.
Ne jucăm. Nu trebue să se întâmple nimic cu adevărat. Să ne jucăm numai. Cine nu ştie să se joace, acela nu-şi trăeşte omenia.
Intr’un anumit sens nu vreau să spun decât că vieaţa nu trebue efectuată până la capăt. O putem trăi în virtualitate; de ce s’o actualizăm? Ea se poate începe, numai; de ce s’o şi sfârşim? Lucrurile care se sfârşesc, te sfârşesc şi pe tine. Dacă te predai lor, — când au încetat ele de a mai fi, încetezi şi tu de a mai fi.
Nu e nevoie să vezi trei zâne pe malul apei. E destul să începi să le vezi, să poţi, să poţi sufleteşte să le vezi. Pe urmă întorci capul şi fugi cât poţi de repede. Dacă deschizi ochii mari şi-i aţinteşti acolo, dacă întinzi mâna să apuci, atunci, în loc să prinzi ceva, te prinzi tu singur.
Toate lucrurile întâmplate, actualizate, sunt apăsările vieţii tale. Vieaţa trebue să nu se întâmple, ca s& ai câteva. libertăţi în ea. Când faci ceva, te laşi făcut odată cu acţiunea ta. Cel mai mic lucru e o piatră pe care ţi-o legi de gât. Când o arunci, apoi, ea te trage după ea, şi aşa te risipesc pietrele astea toate pe drumurile astea toate.
60
C. NOICA
Am impresia că oamenii nu sunt decât ceea ce spun sau fac. Suntem scoşi din noi şi proiectaţi altundeva, cu fiecare gest pe care-1 întreprindem. E un salt, sunt mii de salturi care ne constitue aşa cum suntem. Sărim odată cu fiecare gest. (Cartea asta e şi ea un salt, ştiu: un salt în necunoscutul lucid).
De aceea nu suntem, în lume, decât ceea ce se întâmplă să fim. Un prieten, o dragoste, cărţile, luna de ieri noapte, astea toate ne construesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa.
Cum să ne păstrăm? Asta ar trebui ştiut.
•	Mă gândesc câteodată la soluţia pe care ne-o oferă ataşarea de marile probleme. Prezenţa lor nu te consumă niciodată. Sunt atât de vaste, încât te uiţi pe tine, în ele. Febra ta dureroasă de până atunci, sau febra ta plăcută, dureroasă încă, cedează. Marile probleme se discută cu patimile înnăbuşite.
Nimic nu te angajează în ele. Moartea vecinului tău te doare. Moartea cosmică are ceva grandios, în faţa căruia fiinţa ta încetează de a mai avea orice veleitate. Iată, atunci, că pot să mă păstrez. Iată un mijloc de a ne cantona în virtualitate. Cine nu vrea să se risipească, cine nu vrea să se lase aruncat în toate părţile, de toate vânturile, — să se ascundă sub marile probleme.
E locul să transcriu aci această observaţie ridicolă: Dacă suflă vântul mai cu putere, te mişcă din loc. Dar mişcarea grandioasă a pământului te lasă în pace. Nimeni n’a căzut jos din cauza rotaţiei pământului — a constatat odată un om neserios.
MATHE SIS
61
Marile probleme sau, atunci, micile aventuri. Dacă vrei '• ca vieaţasă nu te obosească şi să nu te doară niciodată, dacă vrei s’o ocoleşti, ca să fii liber, ca să fii tu, — pierde-te în marile probleme sau cheltueşte-te în micile aventuri. Căci ele te costă atât de puţin...
Micile aventuri sunt mai ales actele gratuite. Gratuitatea e printre singurele valori de vieaţă suportabile, realizabile fără durere, practicabile fără consumaţie efectivă. Actul gratuit e actul, pur şi simplu, căruia nu-i lipseşte decât încrederea ta. Activezi ca şi cum ai obţine ceva, dar ştii bine că n'ai să obţii nimic. Şi de aceea, deşi gestul tău e la fel de ferm, deşi cheltuiala exterioară e aceeaşi, efectiv totuşi nu te cheltueşti cu nimic.
’ Pentrucă e o valoare care nu consumă, gratuitatea ar trebui practicată pe o scară întinsă. Există, de pildă, un fel de sinucidere inutilă, sinuciderea în care nu pui niciun dezastru, nicio panică, o sinucidere în care aproape că nici nu mori. Corpul cade, dar sufletul a rămas neturburat, cu conştiinţa inutilităţii lucrurilor în el. Nimeni nu s’a sinucis pentrucă printr’un punct dat nu se poate duce decât o singură perpendiculară la o dreaptă dată. Păcat.
" Dar creaţia inutilă? Tot ceea ce e bun, odihnitor, senin, lucid, în artă, a fost creat aşa. Oamenii cari, depăşind categoria gratuităţii, vor să spună neapărat ceva, să dovedească ceva, — oamenii aceia sunt trişti şi răi.
Aventura inutilă. Excesul inutil. M’am gândit într’o zi la o vijelioasă revoluţie populară împotriva legii gravităţii. N’ar fi frumos ? Am ieşi cu toţii pe stradă, cu placarde mari, pe care să stea scris: « Jos mecanica lui Newton! » sau « Nu mai vrem să atârnăm!». Şi lumea ar ieşi la balcoane,
62
C. NOICA
emoţionată. S’ar vărsa poate şi sânge. Dar, spuneţi-mi: cine s’ar cheltui în toată afacerea aceasta? Toţi am pleca intacţi de acolo — chiar dacă am sfârşi pe tărgi.
Dar de ce să ieşim intacţi, de ce să ne păstrăm? va întreba cineva. Atunci de ce să ne cheltuim? Ce sens are să dăruim cele ce avem în noi, mai degrabă decât să le păstrăm cu prudenţă?
E un stil nou de vieaţă, un stil cu totul nou când trăieşti,
*	aşa, prudent. Cu puţină strategie, vieaţa poate fi transfigurată. Am putea s’o trăim pe un plan mai vast, pe un plan universal — cine ştie ? Dacă lumea nu este, nu se întâmplă, dacă nu se efectuiază în cazuri particulare, în acţiuni particulare, atunci începi să prinzi anumite rosturi mari şi calme ale vieţii.
*	N'ar trebui întotdeauna să ştim cine sunt oamenii dimpre-jurul nostru. Dacă i-am lăsa fără niciun nume şi fără nicio fişă, atunci am avea un sentiment de vagă universalitate în raporturile noastre cu ei. Există ceva de fiinţă în genere în noi, un vast şi nobil anonimat, care constitue demnitatea noastră de a fi. Dar lucrurile acestea le pierdem atât de uşor
*	din vedere. Ne aruncăm în vieaţă, ne adâncim până la gât în fapte particulare şi uităm, în schimbul unui destin provizoriu, destinul nostru cel vast.
Când vrem să regăsim universalul pierdut, activăm încă, în loc să sistăm. Procedăm aşa cum făceau călugării aceia tibetani, cari ţineau femei pe lângă mânăstirile lor şi îşi închipuiau că, în actul posesiunii, iau contact cu eternitatea, regăsind speţa.
Dar speţa nu trebue căutată în altă parte şi nu e regăsită niciodată. Speţă eşti, speţă suntem cu toţii. Dacă era
MATHESIS
63
sincer, gândul acela al călugărilor tibetani, cari năzuiau spre eternitate, era un gând frumos. Dar atunci când nu găseşti eternitatea în tine, n’o mai găseşti nicăieri. Cum îţi poate da gustul eternităţii un lucru care durează, un lucru care sfârşeşte?
Şi, în genere: orice act sfârşeşte, non-actul nu sfârşeşte niciodată. Cine nu ştie adevărurile astea, nu trebue să trăiască printre oameni.
Dar stilul cel nou de vieaţă — pe care îl gândesc paginile acestea — nu-1 realizezi interzicându-ţi cu desăvârşire actul, ne făcând nimic, adică. Nu spun imediat să stăm întru totul, deşi susţin că nu trebue sa activăm deosebit.
*	Intre a sta şi a activa există un termen mediu: a trăi lucrurile ca şi cum le-ai practica.
Ar trebui încercată reabilitarea lui « ca şi cum ». In « ca şi cum », la fel ca în actul gratuit — care e tot un fel de ca şi cum — activezi dar nu te cheltuieşti. Toate mişcările se fac, dar înăuntrul tău stai pe loc. Trebue să fii întotdeauna disponibil pentru comentariul unor acte pe care ■ totuşi nu le-ai făcut. Căci fericirea nu poate fi decât comentată. Cine încearcă actualizarea ei, acela şi-o fură singur.
Cea mai mare înţelepciune nu stă în act, ci tn comentariul actului. Paradisul nu este pierdut, cum spun poeţii şi oamenii bisericii, şi nici nu poate fi g&iit vreodată, Problema fericirii, de aci sau de dincolo, Mte poate o problemă prost pusă. Nu se poate dec&t vorbi despre ea ca şi cum ar fi fost, sau ca şi cum va fi, sau ca fi cum este.
Ce infimă şi ce elementară ar fi fericirea dragostei, de pildă, dacă am fi lipsiţi de toate comentariile asupra ei. Ceea ce ne-o face frumoasă nu sunt actele, actele acelea
64
C. NOICA
simple, directe, ale firii. Sunt toate căile noastre indirecte, toate romanele, toate perifrazele noastre, întreg sistemul acesta specific omenesc de a se lipsi de concret, de a vorbi . despre ceva, fără ceva. Vieaţa n’ar trebui trăită decât alături de ea însăşi.
De altmintrelea o astfel de vieaţă este aproape cu neputinţă: i-ar trebui prea mult umor cuiva ca s’o trăiască. « Să vorbeşti despre ceva, fără ceva». Hotărît, e vorba despre biografia unui om care nu este!
VII
In câteva rânduri, fiecare om se opreşte şi contemplă. Vezi, îşi spune singur, asta e vieaţa mea. Atâta tot?
Am trăit fiecare dintre noi câteva zile fericite, cu stări de corp plăcute, cu soare şi natură. Mica noastră luciditate ne-a apărut deodată. Eşti fericit? Da. Şi nu mai vrei nimic? Atunci asta e limita superioară a fericirii? Dincolo, mai departe, altundeva nimic?
Nu, am greşit drumul. Nu sunt acestea căile vieţii. Soarele care urcă şi coboară, pofta care cere şi se satisface, senzaţia care începe şi oboseşte, bucuria care strigă şi deodată tace—nu lucrurile astea care se consumă rezolvă vieaţa noastră, dacă vieaţa noastră trebue să aibă vreun înţeles.
Ci lucrurile care nu se consumă, care nu sfârşesc niciodată; lucrurile acelea care durează cât dreptele paralele de mult. Adevărurile care îmi preexistă şi mă lasă în urmă; ideea care nu oboseşte niciodată; bucuria care stă. Eternitatea. Căci lucrurile acestea nu încep de nicăieri şi au fost de totdeauna.
Dacă cineva caută plăceri care să semene cu fericirea, aci le-ar putea afla. In acest sens, poate, spunea un poet într’o zi că «geometrii sunt fericiţi, deoarece creaţiile lor durează». Dar fericirea de fapt nu priveşte decât
5
66
C. NOICA
lucrurile care sunt azi şi nu mai sunt mâine. Bucuriile durabile depăşesc întotdeauna astfel de întrebări.
Atunci toată truda noastră trebue să ducă la eliminarea materialului care este azi şi nu este mâine. A privi lucrurile sub «specie durationis », înseamnă a te rătăci singur în durată. Vieaţa noastră trebue semnificată cu lucruri care să nu dureze.
Bucuria care stă. Ce just fixează verbul « stă », aşa scurt şi categoric cum este, toată acţiunea de a te bucura! « Bucuria care stă» e formula potrivită a eternităţii noastre.
Dar care sunt bucuriile stătătoare? Ele se află la îndemâna oricui. De pildă, un triunghiu oarecare. Nu stă el? Nici nu creşte, nici nu scade, nici nu s’a născut şi iarăşi nu va muri. Nu e niciun progres în el şi nicio prefacere. Progresul şi prefacerea sunt valori istorice nu logice.
Atunci, contemplând triunghiul stătător, omul poate deveni şi el fiinţă stătătoare. Din punctul de vedere al ideii în general, omul — am mai spus-o — este singura fiinţă care poate să stea. Iată, în acest caz, de ce biografia n’are sens, de ce istoria este alături de realitatea spirituală: pentrucă ea e în planul duratei şi nu al adevărului.
Să spunem din nou că nu e vorba de cine ştie ce adevăr astronomic, ci de adevărul nostru omenesc. Omeneşte vorbind, noi putem trăi în eternitate. Noi trăim chiar în eternitate. E cea mai inexplicabilă nebunie a oamenilor aceasta de a se refugia în biologie şi deci de a căuta cu voinţă singura durere care nu le este dată: aceea de a fi muritori. Căci nu suntem muritori, e clar. Dar suntem nişte zei proşti, nişte nemuritori care ne-am uitat destinul. Cât de inutil încercăm să ne sinucidem!
MATHESIS
67
*
* *
Vorbind despre stele, Nietzsche, poetul, scria versul acesta: «Nurein Gebot gilt dir: sei rein», care vroia să rezume morala stelelor. Dar de ce să fie vorba numai despre stele, nu şi despre oameni?
Este un lucru curios că oamenii nu vor să ştie unde e ' puritatea lor, de când încep ei să fie puri. Dar ştiţi de când ? Dela singurătate înainte.
Mă gândesc iarăşi la acel Pascal, care a dat atâtea lecţii de omenie lumii. Faptele sunt ştiute, dar să le povestim încă odată, să le povestească toţi de nenumărate ori.
Lui Pascal i se interzice studiul geometriei. Tatăl său, care vrea ca tânărul Blaise, în vârstă fragedă încă, să se cultive sistematic, asimilând întâi literatura latină şi greacă
—	este acela care deschide lui Pascal drumul către creaţia liberă. Tânărul e curios să afle ce se ascunde în domeniul acela care i-e interzis. Pune într’una întrebări, iar tatăl său nu-i răspunde decât că geometria este studiul figurilor regulate. Blaise Pascal rămâne singur, cu definiţia aceasta, în odaia lui de lucru. începe să deseneze figuri regulate, pe jos. Le botează aşa cum se întâmplă, numeşte cercul «un rond» ţi operează pe cont propriu, mai departe.
Când, peste câtăva vreme, tatăl tău tl surprinde, Pascal refăcuse geometria euclidiană până la propoziţiunea treizeci şi ceva, încercând să dovedească teorema că suma unghiurilor unui triunghiu este egală cu două unghiuri drepte.
Toată lumea ştie exemplul acesta şi tuturor ne place să-l repetăm. De ce însă nu se scoate adevărata semnificaţie din el?
68
C. NOICA
•	Căci, în definitiv, cine e Blaise Pascal operând ? E spiritul, e spiritul universal, e Adam; e omul singur.
Iată, în fiecare din noi stă un Adam care aşteaptă să fie iarăşi singur. Nu trebue să vină lucrurile spre noi, peste noi, căci lucrurile adevărate sunt înăuntru. Lumile toate, sunt geometriile care aşteaptă, nedesfăşurate, în spiritul nostru. De ce totuşi se desfăşoară ele atât de greu? Poate, pentrucă nu suntem toţi Pascal. Dar, mai ales, pentrucă lumea nu vrea să ne lase singuri.
Ne-am învăţat, aşa, să ne fie frică de singurătate. Toată educaţia noastră e făcută din aceeaşi groază de singurătate. Suntem crescuţi pentru a trăi între oameni, şi am putea trăi atât de bine singuri... Cadrele sociale, şcoala, legile, prejudecăţile — toţi ne încarcerează spiritul. Vor să ne facă gregari. Se cheltuesc să perfecteze ceea ce avem mai prost în noi, sau ceea ce, poate, nu avem de loc.
Numai Mântuitorul a ştiut că destinul nostru era de a fi singuri — şi de aceea mântuirea lui vine prin conştiinţă şi nu prin turmă.
Ne e frică de singurătate. Când rămânem singuri, luăm o carte, sau scriem o carte, sau fluerăm. De ce să ne fie frică? Poate dela singurătate încolo începem noi înşine.
E sentimentul cel mai caracteristic al omului contemporan necesitatea aceasta de a se popula. Am crezut şi eu că trebue să trăim printre fantome, dar n’am propus niciodată fantomele imaginaţiei, ci fantomele stricte ale spiritului. Uitaţi-vă la fiecare om care rămâne astăzi singur* vedeţi panica de care este deodată cuprins, şi apoi dezordinea în care cade, dezordine peste care stăpâneşte, regină,, imaginaţia confuză.
MATHE SIS
69
Păcatul faţă de omenia noastră, care ar fi trebuit să fie omenie prin exces de luciditate, se dovedeşte a fi astăzi exces de imaginaţie. Nimeni de sigur nu are dreptul să condamne arta şi nobilele ei funcţiuni; dar abuzul acesta de ficţiuni şi de fantastic, chinuirea spiritului cu balauri şi cu toţi monştrii apocalipsului, n’ay servit, poate, la nimic. Ne-ar servi de infinit mai multe ori singurătatea şi ieşirea din turmă. Valoarea cea mai înaltă, de care am avut parte în turmă, a fost spiritul cinematografic, vizionar şi ficţionalist. Intre atâtea imagini, omul devine şi el o imagine, şi se înneacă.
Să concediem odată toată această lume desgustătoare şi miriapodică. Trebue să întoarcem hotărît spatele, celorlalţi. Trebue să ne părăsim şi pe noi, să ne lepădăm de toată falsa bogăţie a vieţii noastre imaginative şi de coţinutu-rile noastre turburătoare. Aici e o pisică moartă: vieaţa mea.
Decantare, perfectă decantare chimică. limpezirea generală a apelor. Abandonarea tuturor conţinuturilor. Ceea ce îţi va rămâne de spus când nu vei mai avea nimic, aceea este al tău.
Ale tale dintru ale tale — şi numai din ele.
Singurătate şi geometrie. Nu e un titlu frumos? Pentru ce? Nu ştiu. Poate un titlu pentru vieaţa omului pe pământ.
Singurătate şi geometrie. Ar trebui, să spun numai singurătate. Căci ce face altceva omul singur, ce face altceva Pascal, decât geometrie? Sau poate ar trebui să spun numai geometrie. Căci unde se nasc formele, de unde încep elaborările pure ale spiritului, dacă nu din pustiurile sufletului, din nopţile sale omogene şi albe?
70
C. N01CA
Dar trebue să spunem împreună geometrie şi singurătate, pentrucă abia aşa, când sunt puse împreună, oamenii pot înţelege ceva din sensul lor aparte.
Singurătate, geometrie şi eternitate. Există o dialectică a spiritului pe care nimeni n’o poate înfrânge, căreia nimeni nu-i va pune capăt niciodată. De aci, din această linie a spiritului se desfac drumurile adevăratei vieţi. Bucuriile ei sunt bucuriile simple, bucuriile formale, acte pure. Regatul veşnic al vieţii noastre spirituale nu se întâlneşte decât în zonele singurătăţii, noaptea, când încep să joace ielele.
... Şi abia acum înţeleg de ce spunea Platon că Dumnezeu geometrizează. Căci Divinitatea e singură, nu-i aşa? Prin excelenţă singură. Şi ce poate face fiinţa singură, inteligenţa singură, pură, decât geometrie?
Nu din frică. Lui Dumnezeu nu-i e frică de singurătate ca nouă. Nici din necesitate. Pentru Dumnezeu nu există necesitate.
Ci din voinţa de a trăi, într’un fel, veşnicia dinăuntrul lui.
VIII
Cum treceam pe lângă casa aceea, care se dărâma, fumegând de praf, şi din care nu mai rămăsese întreg decât golul unei uşi — mi-am adus aminte de problema totului şi a părţilor, de întrebarea glorioasă a lui Iyeibniz: poate casa fugi printr'o uşe? pe care nu reuşea nimeni s’o înlăture. Iar casa, care nu mai era un tot, fugea acum, bucată cu bucată, prin uşa care nu mai era o parte, în timp ce lucrătorii dărâmau, senini, câteva ziduri şi un început de problemă.
De ce stărue totuşi problema?
Sunt oameni cari cred că problemele stau in ziduri şl, dacă acestea din urmă se dărâmă, acoperă sub ele şi pxo» blemele. Sunt alţii cari cred că soluţia zidurilor hotărăşte di soluţia problemelor, şi, dacă o casă nu poate fugi pfiatr'o uşă, atunci problema totului şi a părţilor este sfârşită. Ntt mai vorbim despre cei cari cred ci problemei* Rioi BU există, ci doar zidurile.
E o specială încăpăţânate « oftmeniiof locantă de • M ataşa de durată şi lucruri dttftbttl. U N par* oft totul «• prefacere, pieire, chiar problemele |i Mmnlflcuţllle lucrurilor. In loc să trăiască ei vieaţa fără de nfArijit a semnificaţiilor, le pun pe acestea din urmn să trăiască, să
72
C. NOICA
incorporeze durata omenească. De cele mai multe ori nu gândim; dar întotdeauna când gândim legăm gândul de noi înşine, de alţii şi de lucruri.
Nici măcar cuvântul, logosul, faptul pur al ideii, nu stă pentru noi dincolo de lucruri. Aşa, de pildă, oamenii nu gândesc niciodată cuvintele. Ei nu ştiu sensul lor şi nu le văd, poate, implicaţiile. Ei nu ştiu nici măcar filologie, a-cest regres ad finitum, care e totuşi un regres, al lucrurilor cuvântate. De cele mai multe ori cuvintele noastre, ca şi lucrurile noastre, nu au niciun regres. De aceea ne-am gândit într’o zi că oamenii ar trebui să cânte, în loc să vorbească. Cel puţin în felul acesta vieaţa ar fi mai directă, mai spontană şi mai nemijlocit vie.
Dar nu v’a durut niciodată vieaţa? N’aţi simţit cum se încheagă ceva înăuntru, cum se întregeşte în trup o semnificaţie şi cere să iasă la lumină? Căci, într’o zi, toate lucrurile acestea disparate, trăirile, cărţile cetite, emoţiile regionale sau generale, tristeţile sau neînţelegerile, toate se organizează într’o bucată, simfonic. Ce a fost mai obscur şi mai inexplicabil în noi prinde deodată vieaţă, înţeles şi unitate. E adevărul care a stat ascuns în lucruri, care a suferit de spargerea lor, care s’a căutat pe sine şi s’a reîntregit. E adevărul din noi care se adună.
De aceea vieaţa ar trebui să ne doară câteodată. Nici nu ştim cât adevăr avem în noi şi unde e. Dar într’o zi simţim o durere undeva, în piept, şi atunci abia înţelegem de ce spunea misticul acela că simte pe Dumnezeu în pieptul lui.
Am observat ceva curios: nu e nevoie să ai dreptate pentru a putea trăi. Dar, dimpotrivă, ar trebui să nu putem trăi în ziua în care nu avem dreptate! Erorile logice ar
MATHESIS
73
trebui să ne dea răuri fizice; exerciţiul greşit al ideii ar trebui să păgubească vieţii noastre. Nu e admisibil să fim aşa nesimţitori faţă de desfăşurarea silogismelor şi de eficienţa lor logică. Ideea însăşi, cea justă chiar, ar trebui să fie suferinţă, pasiune adânc resimţită de fiinţa trupului nostru.
' De altfel facem necontenit imprudenţa aceasta de a gândi mai departe decât sensibilitatea noastră; sau, şi mai bine, de a nu urmări cu sensibilitatea parcursurile înalte ale gândului. Ne desfacem în părţi, şi trimitem o parte, înzestrată cu antene subtile, să inspecteze regiunile depărtate ale universului logic, în timp ce vieaţa din noi curge pe albia ei. De ce să nu fim întregi peste tot ? Sunt unele desvoltări nefireşti în fiinţa noastră, atât de nefireşti încât au făcut din noi o dezarmonie. De pildă noi ştim, cunoaştem mintal, mult mai multe lucruri decât ni s’au întâmplat afectiv. Iată un lucru care ar trebui să ne pună pe gânduri.
Mi se pare, câteodată, că nu suntem noi oamenii adevăraţi. Suntem un fel de schiţă, o încercare pentru umanitatea care ar fi trebuit să fie, sau care va fi, poate, vreodată. Cel care ne-a făcut s’a gândit la altă umanitate şi a pus până şi în inimile noastre nostalgia altor forme de vleaţă, mai reuşite decât cele de azi. E bine să ne amintim că nu suntem decât drumul către altceva.
Dar s’ar putea naşte din noi o altă umanitate? N'am greşit noi prea mult, prea adânc ? Cine ştie, poate că tot mai e ceva bun în noi. Ar trebui, numai, căutat cu îngrijire, iar ochiul care priveghează ar trebui să ştie cum să recunoască.
74
C. NOICA
*	E odihnitor să constaţi că, în dese rânduri, oamenii s’au gândit la altă umanitate, la alte forme universale de vieaţă. Sunt oameni cari au propus chiar crearea unei umanităţi artificiale, a unei umanităţi absurde, poate, numai din gândul acesta legitim al înnoirii. Montaigne propunea, într’o zi, să se creeze sate în care oamenii să vorbească latineşte. Nu avea dreptate s’o ceară? Respectăm prea mult omul, facem prea puţine experienţe cu el şi de aceea nu ajungem la niciun rezultat nou de atâtea secole. Gândi-ţi-vă că, între timp, s’au realizat câteva rase noi de animale. Onoarea de a fi om este ea atât de inatacabilă?
Am închipuit, de pildă, o plajă cu nisip fin, cu soare şi copii jucându-se întru geometrie. Jocurile lor ar fi jocuri regulate, jocuri de măsură şi ordine, simetrie şi lege. Poate ar aşeza pietricelele în număr determinat, cu o formă determinată, care să răspundă unor adânci înţelesuri aritmetice, şi ar căuta astfel, ca Eurytos pythagoreicul, numărul constitutiv al calului şi al celorlalte vieţuitoare. Privind peste întinsul mării inutile, ar simţi zilnic prezenţa problemei totului şi a părţilor, şi dezbaterea ei ar fi dezbaterea lor lăuntrică. De ce să nu fie cu putinţă o astfel de vieaţă, în care sensibilitatea şi imaginaţia şi-ar lua drept aliment schemele spiritului, şi, pe de altă parte, spiritul s’ar servi necontenit de interesele şi fervoarea imaginaţiei?
\Ce tip nou de umanitate ar ieşi din această vieaţă excesivă! Ceea ce pentru noi astăzi este adevăr greu dobândit, problemă turburătoare şi deseori neînţeleasă, pentru oamenii tipului nou ar fi adevăr imediat manevrabil, tot atât de
-	imediat ca uţi reflex. Penibila noastră adâncire în desfăşurările adevărului ar fi pentru ei joc uşor şi spontaneitate.
MATHESIS
75
Problemele s’ar naşte dela sine, ar exista pe toate căile şi în toate spiritele. Ele ar constitui vieaţa de toate zilele a oamenilor. Nu merită odată oamenii o astfel de vieaţă zilnică? Şi târziu, murind, oamenii aceia îmbătrâniţi în scheme şi aventuri pure, ar contempla încă marea întinsă şi inutilă, prin care vor fi deprins, în sfârşit, lumina care zace în problema totului şi a părţilor.
Să nu spuneţi că a promova formele, a încorpora ideile, a gândi şi a vieţui geometric, nu înseamnă trăire. E cu putinţă şi o astfel de trăire. E pasiune şi febră şi aci. Emoţia îndeletnicirilor stricte suspendă provizoriu exerciţiul vital, pentru a-1 relua apoi pe alt plan de existenţă, mai curat, mai uman. Iar dacă exerciţiul formelor pare a sfârşi la calm şi neturburare, să ştiţi că acestea sunt numai mască, aşa cum era mască faţa liniştită a zeului mării din antichitate, aşa cum e aparenţă suprafaţa netedă a mării agitate în adâncuri.
E absurd să se creadă că vieţuirea în forme nu este încă vieţuire. Că, lipsită de caracterul iraţional, de ceea ce e turburător şi insezisabil în ea, vieaţa nu este. Formele pot fi foarte bine înţelese drept conţinuturi de vieaţă, după cum, pe alt plan, formele au putut fi înţelese drept conţinuturi de cunoaştere. Astăzi ne este îngăduit să gândim felul nostru de a gândi, să cunoaştem felul nostru de a cunoaşte, să reflectăm, întorcându-ne privirile înăuntru, asupra intelectului însuşi, asupra propriului nostru intelect. De ce gândirea să se poată resfrânge asupra ei, şi vieaţa să nu se resfrângă şi ea înăuntru?
Am trăit prea mult în afară, înrâuriţi de lucruri străine nouă. Lucrurile din afară ne chiamă în toate părţile şi ne
76
C. NOICA
amăgesc. Sunt prea multe, şi fiinţa noastră este una. Ar trebui să le mai împuţinăm, sau măcar să nu ascultăm de chemarea lor, pentru a nu vedea cât sunt de multe. Entia non sunt multiplicanda.
*	Singurul lucru de încercat, în această monadologică lume, este să punem ferestre peste tot. Să punem ferestre nu pentru a privi în lucruri, căci aşa ne-am depărta şi mai mult de noi înşine; ci pentru a face lucrurile să ne vadă.
Suntem noi, peste tot, şi nicăieri nu trebue să găsim altceva decât propria noastră substanţă. Să nu ne mai « pierdem în lume ». Să ne strângem bine împrejurul înţelesurilor noastre, să le încorporăm şi să facem din ele hrana zilnică a vieţii noastre lăuntrice.
Şi aşa precum, privitor la totul organic, durerea părţii este obsesia totului — aşa să fie şi la noi exerciţiul ideii:
o	obsesie a întregului, o posesiune organică, totalizatoare. Căci de ce mâna mea stângă să ştie de durerea piciorului meu drept — şi coapsele mele să nu ştie nimic despre voluptatea ideii de compunere a formelor?
IX
M’am gândit multă vreme cum am putea face ca ideile noastre să devină stările noastre de corp. Dar numai misticii cunosc tainele corpului şi imnurile prin care să-l însufleţească. Ei singuri ştiu să-şi treacă voinţa în sânge. Cum aşi vroi să le fur arta lor de a pătimi!
Mi-ar fi plăcut să îmbolnăvesc realitatea cu idei — şi atunci cel dintâi suferind aşi fi fost eu însumi. De ce nu este întotdeauna adevărul o emoţie sau o patimă?
Poate pentrucă sunt prea multe reţineri în corpul nostru. Adevărul nu poate încă turbura vieaţa, pentrucă vieaţa e sălbatică; nu ascultă de nimeni. Ne-ar trebui o pregătire biologică anumită, ar trebui poate schimbat totul, de jos în sus, ca să putem face corpul să răspundă la toate chemările gândului.
Intre timp vieaţa turbură adevărul. Tot ceea ce se referă la întâmplările propriu zise de vieaţă e nesigur şi neştiinţific. Un gânditor spunea odată: dacă morala n'ar privi pasiunile omeneşti şi vieaţa noastră sufletească in genere, atunci ea ar putea fi tot atât de riguroasă şi sigură ca oricare ştiinţă deductivă. Şi adăuga: «iar dacă geometria s’ar opune atât de mult patimilor noastre pe cât o face morala, atunci am contesta-o şi viola-o şi pe ea tot atât de mult».
78
C. NOICA
Că adevărul e incert din cauza vieţii şi vieaţa, la rândul ei, nu poate deveni certă prin adevăr — iată un lucru pe care niciodată nu-1 regretăm în deajuns.
E comun tuturor oamenilor cu adâncă vieaţă interioară idealul de a face spiritul să pătrundă în carne. E una din constantele voinţei de a fi om aceasta de a voi să dai semnificaţii materiei brute din tine. Şi într’adevăr, dacă spiritul nu reuşeşte să pătrundă în carne, dacă voinţa mea liberă nu se poate insera în biologie, dacă absurdităţile şi excesele omului nu pot deveni ereditate, — atunci lucrurile nu servesc la nimic.
Căci la ce servesc lucrurile? I,a ce servesc arborii din faţa noastră şi întinsurile şi apele, atâta vreme cât nu le organizăm? Ele sunt tot atâtea obstacole pentru noi, sunt zidurile grele şi înalte ale lumii. Dar cât de uşoare devin toate când inima ţi se deschide şi crezi, de pildă, în Dumnezeu şi-l vezi peste tot în lume... Nu, lumea nu e grea. Numai, noi nu ştim întotdeauna ce să facem cu dânsa.
Cum am putut ajunge să fim streini de propriul nostru corp? Să gândim una şi să ne fie foame de altceva? Ci corpul trebue pus şi el în slujba gândului; trebue să fie copilul lui, făptură după chipul şi asemănarea lui.
Dar pentru aceasta e poate nevoie de o nouă definiţie a ideii de experienţă. Nu-mi dau seama prin ce neînţelegere poate fi calificat drept experienţă de vieaţă un cerc de întâmplări, adunate din toate colţurile lumei, răsărite în ' drumul nostru către lucruri şi căzute deodată aci în zonele noastre felurite de vieaţă. Oamenii cred că experienţa e număr de fapte şi că se măsoară cu anii. Dar anii sunt proşti şi întâmplaţi; iar numai neîntâmplarea poate da un
MATHESIS
79
răspuns întrebărilor noastre. De aceea trebue să organizăm experienţa vieţii. Trebue să creem artificial, am mai spus-o, ca într’un laborator. Să facem din vieaţă un laborator unde să experimentăm deliberat ipotezele noastre.
Iată de ce, de-a-lungul acestor rânduri, am gândit tot timpul o ipoteză a cărei experimentare o încercam. Era
•	ipoteza că ideile nu au o singură dimensiune, ci mai multe. Că ele nu trăiesc numai în planul logic, dar răspund întregului nostru sufletesc: sunt şi necesitate de adevăr dar şi emoţie; sunt schemă şi bucurie. Ideea nu este lineară, sau atunci este prin greşeală. Am încercat aci să desfacem braţele unui unghiu prea multă vreme lipite unul de altul; am transformat o falsă linie într’o cuprindere, pe un nou plan, a vieţii.
Şi totuşi simt acum, la capăt, că vieaţa nu se lasă cuprinsă. Trebue să încerci odată, trebue să încerci de două ori. Peste tot în tine sunt rezistenţe, peste tot empiria te întârzie. Nu e nimic de făcut, decât să iei truda dela capăt. De câte ori?
V Nu, nu putem muri aşa. Trebue să trecem cuiva adevărul nostru, ceea ce a fost bun şi drept în noi. Altfel nici noi n’am servit la nimic. Trebue să prelungim modul nostru de a fi, voinţa noastră de a fi.
Ce curioasă e această necesitate de a te prelungi în toate, în carne ca şi în spirit; de a prelungi până şi logicul!
Dar prelungim logicul prin carne, deci ne contrazicem. Ieşim din cercul actelor pure, ale geometrizării şi ideaţiei, pătrundem în cercul actelor vitale, pentru a putea reface altădată vieaţa pură pe care o vroisem. Ieşim — pentru a cădea astfel în păcat. E un păcat lucid, voluntar, calculat,
80
C. NOICA
dar este o ieşire din legile jocului nostru, deci e încă păcat.
•	Căci păcatul e activitate, e non-geometrie.
—	.. .Dar acum s’a sfârşit. Trebue să te pleci. Trebue să
refaci vieaţa cu desăvârşire, dela biologie în sus. Trebue să pui calculul tău cât mai adânc în determinismul firii, aşa ca nimic din omul care se va naşte să nu mai fie reţinere.
i	Tu ai avut prea multe reţineri — e adevărat. De aceea vieaţa ta n’a fost cu putinţă. Dar celălalt va fi liber, căci va găsi peste tot — în porniri, în instincte, în fire — armonii. Aşa te-aş fi vroit pe tine. Dar elaborările tale erau prea târzii. Veneau după ce biologia îşi sfârşise conspiraţia.
Nu e nimic, acum începi din nou. Şi iată istoria care se reface, neobosita istorie a sensului unic...
CUPRINSUL
Prefaţă.....................................................	5
I.	Despre culturile de tip geometric...........................	7
II.	Despre bucuriile simple.....................................	26
Iii. Despre Istorie ............................................	3*
IV. Despre imposibilitatea de a	face orice .................	40
V. Despre Dumnezeu..............................................	51
VI. Despre omul care nu este....................................	58
VII. Despre singurătate.........................................	65
VIII. Despre problema	totului şi a părţilor.................	71
IX. Despre păcat................................................	77