L Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică Structura propoziţiei şi deplasarea verbului X \ *^'>C-CS ) ©U.W ^MS' Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică Structura propoziţiei şi deplasarea verbului ALEXANDRU NICOLAE Academia Română (Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al Rosetti”) Universitatea din Bucureşti (Departamentul de Lingvistică) K.diiu ra Vimersitâlii din Bucureşti 2015 Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Gabriela Pană Dindelegan, Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române Prof. univ. dr. Mihaela Gheorghe, Universitatea Transilvania din Braşov Cs I. dr. Dana Manea, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti" © editura universităţii din bucureşti* Şos. Panduri, 90-92, Bucureşti - 050663, România Telefon/Fax: (0040) 021.410.23.84 E-mail: editura.unibuc@gmail.com; editura@g.mail.ro Librărie Online: http://librarie-unibuc.ro Centru de vânzare: Bd. Regina Elisabeta, nr. 4-12, Bucureşti, Tel. (004) 021.305.37.03 Web: www.editura.unibuc.ro Ilustraţia coperţii: Laurent de La Hyre, Alegoria Gramaticii (1650) (The National Gallery, London) Coperta: Alexandru Nicolae, Meri Pogonariu Tehnoredactor: Meri Pogonariu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICOLAE, ALEXANDRU Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică: structura propoziţiei şi deplasarea verbului / Alexandru Nicolae. -Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2015 Conţine bibliografie ISBN 978-606-16-0628-3 811.135.1 ,r/(finei, f'ft (fwtijO’ifvtt I Cuprins Convenţii, simboluri şi abrevieri..................................................... xii I Introducere.......................................................................... 1 1 Prezentare generală............................................................. 1 2 Mulţumiri.................................................................. 3 II Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie 7 1 Variaţie şi schimbare de topică în limba română................................. 7 1.1 Structura propoziţiei şi deplasarea verbului.............................. 7 1.1.1 Inversiunea verbului ca manifestare a unei gramatici V2 reziduale. 7 1.1.2 Dislocarea nucleului verbal şi deplasarea joasă a verbului...... 13 1.2 Schimbări în topica internă a grupului nominal........................... 16 1.2.1 Marcarea definitudinii.............................................. 16 1.2.2 Demonstrative nespecializate........................................ 18 1.2.3 Gramatica dublă a determinantului cel............................... 19 1.2.4 Domeniul prenominal................................................. 20 1.3. Structuri discontinue.............................................. 22 2 Cadru teoretic............................................................... 23 2.1 ACORD şi inserare. Trăsături sintactice: interpretabile, valorizate. Trăsături EPP........................................................... 25 2.2 Faze şi periferii sintactice............................................. 28 2.3 Parametrul centrului................................................... 30 2.4 „Parametrul" configuraţionalităţii. Configuraţionalitate vs nonconfiguraţionalitate. Configuraţionalitate discursivă................... 33 3 Metodologie.................................................................... 34 3.1 Periodizare.............................................................. 34 3.2 Corpus................................................................... 34 3.3 Metode de analiză........................................................ 34 viii Cuprins 3.4 Relaţia dintre modelele străine şi textele româneşti vechi. Un punct de vedere..................................................... 35 III Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă. 3 7 1 Introducere, obiective şi structură......................................... 37 2 Deplasare XP în derivarea sintactică a verbului românesc.................... 44 2.1 Condiţii asupra deplasării XP............................................ 44 2.2 Principiul de „evacuare" a VP.......................................... 47 2.3 Poziţii de legitimare.................................................... 47 2.4 „Object shift” şi derivarea propoziţiilor VOS şi VSO în română şi în limbile romanice.......................................................... 48 2.5 Evacuarea VP prin deplasarea obligatorie a complementului centrului V. 53 2.5.1 Cazul structural în teoria elaborată de Pesetsky şi Torrego.... 53 2.5.2 Structura domeniului vP şi evacuarea VP..........,.............. 56 2.6 Concluzii. Rezumat....................................................... 62 3 Nivelul deplasării verbului şi structura nucleului propoziţional............... 63 3.1 Nivelul deplasării verbului în româna contemporană.................... 64 3.1.1 Deplasare V-la-I................................................... 64 3.1.2 Structura internă a domeniului flexionar şi rafinarea tipologiei deplasării verbului.............................................. 68 3.1.2.1 Proiecţii discrete de mod, timp şi aspect................ 69 3.1.2.2 Nivelul deplasării verbului în română din perspectivă romanică...................................................... 71 3.1.2.3 Instanţiere paradigmatică vs deplasare................... 73 3.1.2.4 Derivarea formelor sintetice româneşti.................... 75 3.1.3 Derivarea structurilor analitice................................... 81 3.1.3.1 Nivelul deplasării verbului în structurile analitice..... 81 3.1.3.2 Natura auxiliarelor româneşti............................... 82 3.1.3.3 Derivarea formelor analitice româneşti...................... 84 3.2 Cliticele pronominale.................................................... 90 3.3 Negaţia propoziţională............................................... 95 3.4 Statutul lui să......................................................... 104 3.5 Analiza formală a inversiunii........................................... 109 4 Concluzii. Rezumat........................................................... 113 Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică ix IV O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română......... 117 1 Introducere, obiective şi structură......................................... 117 2 Trăsături comune cu româna modernă şi caracteristici tipologice constante.... 119 2.1 Auxiliarele, cliticele pronominale şi negaţia propoziţională........... 119 2.1.1 Auxiliarele..................................................... 119 2.1.2 Cliticele pronominale........................................... 124 2.1.3 Negaţia propoziţională.......................................... 129 2.2 Complementizatorul să............................................... 133 2.3 „Object shift" în româna veche........................................ 137 2.4 Rezumat............................................................... 139 3 Gramatica V2: limbile romanice vechi şi româna veche........................ 140 3.1 Caracteristici ale gramaticii V2 în limbile romanice vechi............ 142 3.1.1 Gramatică V2 strictă / gramatică V2 relaxată..................... 142 3.1.2 Asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată......... 145 3.1.3 Domeniul preverbal în gramatica V2 romanică. Propoziţii VI...... 147 3.1.4 Deplasare la C în structurile analitice......................... 150 3.1.4.1. Deplasarea V-la-C prin inversiune V-Aux ............... 151 3.1.4.2. Ridicarea auxiliarului la C............................. 152 3.1.5 Rezumat............................................................ 154 3.2 Gramatica V2 a românei vechi........................................... 155 3.2.1 Inversiunea: prezentare generală................................... 156 3.2.1.1 O perspectivă descriptivă asupra inversiunii................ 156 3.2.1.2 O perspectivă statistică asupra inversiunii după tipul de auxiliar.............................................................. 160 3.2.2 Inversiunea ca manifestare a unei gramatici V2 reziduale în româna veche................................................... 166 3.2.2.1 Deplasare la FinP........................................... 166 3.2.2.1.1 V-la-FORCEP?...................................... 166 3.2.2.1.2 V-la-FocP?........................................ 167 3.2.2.1.3 V-la-FlNP......................................... 172 3.2.2.1.4 Analiza formală a inversiunii şi relaţia cu focalizarea.................................................. 175 3.2.2.1.5 Concluzii......................................... 178 X Cuprins 3.2.22 Asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată...... 179 3.2.2.2.1 Analiză calitativă................................. 179 3.2.2.2.2 Analiză cantitativă................................ 181 3.2.2.2.3 Concluzii.......................................... 184 3.2.2.3 Domeniul preverbal (periferia stângă) în propoziţiile V2.... 184 3.2.2.4 Natura reziduală a gramaticii V2. 0 perspectivă statistică.. 188 3.2.2.5 Alte valori ale inversiunii. Construcţiile VI............... 193 3.2.3 Concluzii. Rezumat.................................................. 196 3.3 Dinspre latină înspre limbile romanice. De la latina dunăreană la româna veche................................................................ 198 4 Dislocarea nucleului verbal şi deplasarea joasă a verbului...................... 205 4.1 Dislocarea nucleului verbal: fenomen romanic.............................. 207 4.2 Dislocarea nucleului verbal în limba română veche......................... 209 4.2.1 Delimitarea fenomenului............................................. 209 4.2.2 Analiză sintactică: deplasare joasă a verbului şi ACORD la distanţă. 212 4.3 Corelaţii cu alte fenomene................................................ 215 4.3.1 Alte situaţii de acord la distanţă.................................. 215 4.3.2 Dislocarea predicatului complex..................................... 217 4.4 Relevanţa fenomenului examinat............................................ 218 5 Negocierea unei gramatici....................................................... 219 5.1 Encliză pronominală în contexte nespecifice............................... 219 5.2 Anularea efectelor pragmatice............................................. 222 6 Concluzii. Rezumat.............................................................. 224 V Concluzii generale.................................................................. 227 Corpus.................................................................................. 233 Bibliografie 237 Convenţii, simboluri şi abrevieri Convenţii Trimiteri • capitolele se notează cu cifre romane; secţiunile se notează cu cifre arabe • trimiterea în cadrul aceluiaşi capitol se face prin simbolul §, fără indicarea capitolului şi este însoţită de specificarea supra sau infra (e.g. v. §1.2.1 supra) • trimiterea între capitole se face prin prin simbolul §, indicându-se şi capitolul (e.g. v. §1.2.2) • trimiterea simultană la mai multe secţiuni / capitole se indică prin §§ Exemple • exemplele sunt date întotdeauna cu font cursiv; tot cu caractere cursive sunt redate şi intervenţiile editorilor în textele de română veche; intervenţiile cu caractere drepte din cadrul exemplelor reprezintă elemente de reprezentare sintactică (delimitarea grupurilor sintactice, indici, urma sintactică a elementelor deplasate etc.) şi ne aparţin • exemplele din text sunt indicate prin cifre arabe, iar numerotarea este continuă; exemplele din notele de subsol sunt notate cu cifre romane mici, iar numerotarea se reia la fiecare notă • cu privire la exemplele din alte limbi, glosarea a vizat mai ales exemplele mai greu de înţeles la prima vedere; de asemenea, în măsura informaţiilor de care am dispus, am uniformizat glosarea exemplelor preluate din bibliografie Terminologie • am păstrat abrevierile englezeşti pentru denumirile grupurilor sintactice (e.g. IP: Grup al Flexiunii, engl. Inflectional Phrase); abrevierile în care se decupează mai mult decât prima literă a fiecărui cuvânt sunt redate cu capităluţe (e.g. AspP: Grup al Aspectului, engl. Aspect Phrase) • cu capităluţe sunt redaţi unii termeni care au un înţeles strict definit în cadrul teoretic adoptat, care diferă de sensul cu care sunt folosiţi în general în literatura românească (e.g. acord pentru engl. Agree; inserare pentru engl. merge) Convenţii, simboluri şi abrevieri XII Simboluri şi abrevieri e.g. de exemplu (lat. exempli gratia) i.a. între alţii (lat. inter alios) i.e. adică (lat. id est) infra mai jos (lat. infra) subl. ns. sublinierea noastră supra mai sus (lat. supra) V. vezi * * * D grup sintactic legătura dintre afix şi bază cliticizare pronominală yf elipsă 0 desinenţă zero X° centru sintactic XP grup sintactic EPP trăsătură EPP + trăsături phi (trăsături de acord) i (cu referire la trăsături sintactice) interpretabil u (cu referire la trăsături sintactice) neinterpretabil (engl. uninterpretable) t urmă a deplasării sintactice (engl. trace) * * * AspP /Asp° Grup al Aspectului (engl. Aspect Phrase) / centrul sintactic Aspect CP/C° Grup al Complementizatorului (engl. Complementizer Phrase) / centrul sintactic Complementizator DP / D° Grup al Determinantului (engl. Determiner Phrase) / centrul sintactic Determinant DemP / Dem° Grup al Demonstrativului (engl. Demonstrative Phrase) / centrul sintactic Demonstrativ FinP / Fin0 Grup al centrului Finit (engl. Finiteness Phrase) / centrul sintactic Finit FocP / Foc0 Grup al Focusului (engl. Focus Phase) / centrul sintactic Focus IP/I° Grup al Flexiunii (engl. Inflectional Phrase) / centrul sintactic Flexiune MoodP / Mood0 Grup al Modului (engl. Mood Phrase) / centrul sintactic Mod NP/N Grup nominal (minimal) (engl. Noun Phrase) / centrul sintactic substantival NumP / Num0 Grup al Numărului (engl. Number Phrase) / centrul sintactic Număr QP/Q° Grup al Cuantificatorului (engl. Quantifier Phrase) / centrul sintactic Cuantificator Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică xiii ToP/T0 Grup Timp-obiect (engl. Tense-object Phase) / centrul sintactic Timp-obiect TopP / Top0 Grup al Topicului (engl. Topic Phrase) / centrul sintactic Topic TP/T° Grup al Timpului (engl. Tense Phrase) / centrul sintactic Timp TsP / Ts° Grup Timp-subiect (engl. Tense-subject Phrase) / centrul sintactic Timp-subiect VoiceP / Voice0 Grup al Diatezei (engl. VoiceP) / centrul sintactic Diateză VP/V° Grup verbal (minimal) (engl. Verb Phrase) / centrul sintactic Verb vP / v° Grup verbalizant (engl. little v Phrase) / centrul sintactic v (I)P/(I)0 Grup Phi (engl. Phi Phrase) / centrul sintactic § &P/&0 Grup al coordonării (engl. Conjunction Phrase) / centrul sintactic conjunctional * * * AC acuzativ AUX auxiliar CL clitic Comp complement (sens din Teoria X-bar) DAT dativ DEF (articol) definit GEN genitiv IMPERF imperfect(iv) INF infinitiv NEG negaţie NOM nominativ 0 obiect OD obiect direct OI obiect indirect PERF perfect(iv) PL plural PREZ prezent PS perfect (simplu) S subiect SG singurar Spec specificator SUBJ subjonctiv V verb I Introducere 1. Prezentare generală Pornind de la observaţiile din lucrările tradiţionale româneşti (v. Densusianu 1961; Rosetti 1968; Dragoş 1995; Todi 2001; Sala 2006 i.a.), conform cărora ordinea cuvintelor (fie într-o privire de ansamblu, fie prin raportare la anumite construcţii) în limba română veche prezintă deosebiri importante prin comparaţie cu româna modernă şi contemporană, ne propunem să explorăm principalele schimbări din acest compartiment în trecerea de la faza veche a limbii române la faza sa modernă şi contemporană. După o prezentare generală a fenomenelor variaţie şi de schimbare diacronică angajând poziţia constituenţilor (§11), ne ocupăm de structura propoziţiei şi deplasarea verbului (§§III; IV). Alte fenomene de variaţie şi de schimbare de topică (vizând mai multe fenomene din grupul nominal şi discontinuităţile sintactice înregistrate în textele originale şi în traduceri) vor fi analizate în detaliu într-o carte viitoare (Nicolae în pregătire). în afară de această scurtă introducere, monografia conţine patru capitole. Capitolul al doilea (Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie) prezintă principalele fenomene de variaţie şi de schimbare diacronică din domeniul ordinii constituenţilor în limba română şi schiţează analize sintactice pentru majoritatea dintre acestea. în ce priveşte prezentarea cadrului teoretic şi a metodologiei, am considerat că este mai înţelept ca aceste subiecte să fie introduse într-o manieră mai detaliată în acest capitol, pentru a pune în valoare datele de limbă prezentate în componenta descriptivă a capitolului. Capitolele al treilea [Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă) şi al patrulea (O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română) se concentrează asupra morfosintaxei sincronice şi diacronice a verbului românesc şi a structurii propoziţiei în limba română, iar capitolul al cincilea (Concluzii generale) strânge laolaltă atât rezultatele strict referitoare la tema propusă (ordinea constituenţilor), cât şi alte rezultate derivate din carte, unele strict privitoare la datele din română, altele cu implicaţii mai largi pentru analiza sintactică şi schimbările sintactice diacronice în general. La prima vedere, poate părea ciudată prezenţa unui capitol destul de extins rezervat analizei românei moderne (capitolul al IlI-lea), în condiţiile în care lucrarea îşi propune o perspectivă explicit diacronică asupra temei examinate. Această strategie este motivată 2 Introducere metodologic: considerăm că o bună înţelegere a faptelor diacronice este precedată în mod obligatoriu de o analiză sincronică solidă; doar perspectiva sincronică ne permite să reflectăm asupra tuturor analizelor sintactice posibile şi să o formulăm pe cea mai corectă dintre acestea, ajutându-ne de criteriul judecăţilor de gramaticalitate. Acest demers nu este posibil pentru un stadiu de limbă încheiat, care oferă spre examinare doar material scris. Abordarea dinspre sincronie înspre diacronie permite însă formularea unui set coerent de teste sintactice în sincronie care să fie extinse înspre, şi adaptate la, diacronie. Cadrul teoretic al lucrării este Programul Minimalist al Gramaticii Generative, în varianta dezvoltată după anii 2000 (Chomsky 2000 şi urm.); adoptăm de la Chomsky (2000) ideea că relaţiile sintactice se stabilesc printr-un proces de acord (scrierea cu capităluţe trimite către o folosire tehnică a acestui termen), iar de la Pesetsky şi Torrego (2007), ideea că trăsăturile sintactice sunt caracterizate prin două dimensiuni, interpretabilitate şi valorizare. Cadrul teoretic se detaliază în §11.2; tot aici vom discuta pe scurt şi sursele sintactice ale variaţiei de topică (deplasarea la periferia stângă; Parametrul centrului; distincţia configuraţional / nonconfiguraţional / configuraţional discursiv). Paradigma teoretică pe care am îmbrăţişat-o justifică în bună măsură şi perspectiva de analiză pe care o avem asupra faptelor de limbă: restrângând discuţia la verb (obiectul volumului de faţă), poziţia verbului în propoziţie este analizată în primul rând prin raportare la elementele funcţionale din proiecţia verbală extinsă (auxiliare, negaţie, complementizatori, pronume clitice, semiadverbe), raportarea la alţi constituenţi fiind un criteriu (important, dar) secundar. După cum se arată în capitolul al III-lea, întrucât constituenţii argumentali au o topică relativ liberă1, elementele funcţionale sunt cele care oferă indicaţia reală a nivelului deplasării verbului în proiecţia verbală extinsă. Una dintre schimbările fundamentale din trecerea de la latină la limbile romanice moderne este apariţia şi consolidarea fenomenului de deplasare a verbului în domeniul flexionar (deplasare V-la-I) în majoritatea varietăţilor moderne, trecându-se însă printr-o fază romanică veche şi medievală cu gramatică V2 relaxată (v. distincţia gramatică V2 relaxată / gramatică V2 rigidă formulată de Ledgeway 2007), i.e. deplasare a verbului în domeniul Complementizator (deplasare V-la-C) (v. Ledgeway 2012 şi bibliografia). Româna veche surprinde reziduuri ale gramaticii de tranziţie V-la-C, precum şi alte fenomene conservatoare, întâlnite şi în alte varietăţi romanice vechi (e.g. dislocarea nucleului verbal / interpolarea). Spre deosebire de alte lucrări (mai vechi sau mai recente), care atribuie o importanţă sporită în domeniul sintaxei fie influenţei slavonei şi a altor limbi de contact (cele mai importante fiind latina savantă, maghiara, greaca şi italiana) (v. Stan 2013: 21-22 şi bibliografia), fie uniunii lingvistice balcanice (e.g. Hill şi Alboiu 2016), lucrarea noastră are o perspectivă vădit romanică: încercăm să găsim corespondente romanice pentru fenomenele din româna veche pe care le examinăm şi să derivăm existenţa acestora din structuri latineşti. Contactul lingvistic influenţează în mod semnificativ frecvenţa unor fenomene (e.g. 1 Topica relativ liberă a constituenţilor argumentali rezultă dintr-o „conspiraţie" a mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt următorii: atribuirea liberă a nominativului în poziţie postverbală, dublarea clitică a obiectului direct şi indirect, marcarea diferenţială a obiectului direct. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 3 encliza pronumelui reflexiv) şi poate duce la atestarea de structuri aberante din perspectiva regulilor sintactice ale românei vechi (e.g. encliză pronominală la dreapta negaţiei propoziţionale), însă este obligatoriu ca fenomenul de contact să se grefeze (fie şi parţial) pe o structură disponibilă în limba-ţintă (e.g. disponibilitatea enclizei pronominale în sintaxa românei vechi). în fine, unul dintre obiectivele asumate conştient pe parcursul lucrării este de a propune spre analiză fenomene relevante cantitativ pentru sintaxa limbii vechi. Cu alte cuvinte, lucrarea noastră nu este o colecţie de exemple cu caracter de excepţie, ci se apleacă asupra unor fenomene bine reprezentate cantitativ, cu relevanţă pentru funcţionarea limbii vechi în ansamblu. 1.2 Mulţumiri O cercetare ştiinţifică amplă este arareori un demers pe deplin individual, astfel că doresc să îmi exprim recunoştinţa faţă de mentorii şi colegii mei. * * * Doamna profesoară Gabriela Pană Dindelegan m-a influenţat profund chiar înainte de a o fi cunoscut în persoană: ca elev de liceu, am citit (întâmplător!) Elemente de gramatică şi Teorie şi analiză gramaticală, cărţi care m-au îndrumat către lingvistică. încă din primul an al ciclului de licenţă, doamna Dindelegan m-a invitat să particip la întâlnirile de lucru ale colectivului de gramatică de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, adevărată şcoală de cercetare care m-a integrat în timp. îi sunt recunoscător doamnei Dindelegan nu doar pentru faptul că mi-a coordonat cu multă generozitate şi răbdare toate disertaţiile academice (licenţă, masterat, doctorat), a citit cu mult spirit critic toate articolele, capitolele, comunicările şi notele pe care le-am scris, ci şi pentru că îmi este mentor şi model uman şi profesional. Ceea ce îi datorez doamnei Dindelegan este deci incalculabil. Tot incalculabil este ceea ce îi datorez doamnei profesoare Alexandra Cornilescu. Doamna Cornilescu a avut generozitatea excepţională de a mă invita să îi fiu colaborator din perioada în care eram student la masterat. Cuvântul „colaborator" are un înţeles asimetric, întrucât doamna Cornilescu îmi este înainte de toate mentor şi profesor: mi-a îndrumat lecturile de gramatică generativă şi de filosofie a limbajului, a citit cu răbdare multe dintre textele pe care le-am scris, a petrecut multe ore din zi şi din noapte învăţându-mă, toate acestea cu multă căldură şi bunăvoiţă. îi mulţumesc doamnei Cornilescu pentru că mi-a fost şi continuă să-mi fie mentor şi model. Stagiile academice de la Facultatea de Limbi Moderne şi Medievale a Universităţii din Cambridge (2012, 2015) mi-au dat ocazia să fiu îndrumat de doi profesori de excepţie. Profesorul Adam Ledgeway îmi este model şi sursă constantă de inspiraţie şi sprijin: prin lucrările Domniei-Sale (uneori în manuscris) pe care mi le-a pus cu multă generozitate la dispoziţie, prin faptul că - în ciuda programului său extrem de încărcat, uneori imposibil -a găsit întotdeauna timp să îmi ofere îndrumare ştiinţifică şi să-mi orienteze lecturile şi prin 4 Introducere prietenia pe care mi-a aratăt-o din primele momente în care ne-am cunoscut. Curiozitatea şi rigoarea Domniei-Sale sunt contagioase şi stimulatoare. De asemenea, profesorul Ledgeway a acceptat să facă parte din comisia de examinare a tezei mele de doctorat şi să patroneze stagiul de cercetare din 2015, perioadă în care o bună parte din monografia de faţă a fost gândită şi redactată. Profesorului Ian Roberts îi datorez prezenţa mea la Cambridge în 2012; îi sunt recunoscător pentru încrederea pe care mi-a acordat-o atunci când a acceptat să fie coîndrumătorul tezei mele de doctorat şi pentru îndrumarea academică pe care mi-a acordat-o cu multă generozitate ori de câte ori a fost nevoie. Discuţiile cu profesorul Roberts sunt caracterizate de un soi de „scepticism benefic", care m-a făcut de multe ori să ierarhizez mai bine componentele unei argumentaţii şi să caut argumente mai solide pentru analizele lingvistice pe care le propun. Dintre profesoarele mele de la Facultatea de Litere din Bucureşti, ţin să le mulţumesc în special şi doamnelor Camelia Stan şi Rodica Zafiu. Doamnei Stan îi sunt recunoscător pentru încrederea pe care mi-a acordat-o ca profesor de seminar al cursurilor dumneaei de sintaxă, pentru generozitatea cu care mi-a îndrumat lecturile şi pentru nenumăratele discuţii pe teme de lingvistică. Doamna Zafiu mi-a acordat încredere fără rezerve şi mi-a dat cu generozitate îndrumare ştiinţifică. Adina Dragomirescu, căreia îi dedic această carte, este sursa mea constantă de echilibru şi energie, pe toate planurile. * * * Pentru discuţii productive şi sugestii bibliografice, le mulţumesc profesorilor şi colegilor mei din colectivul (extins) de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan -Al. Rosetti" şi din Departamentul de Lingvistică al Facultăţii de Litere (Raluca Brăescu, Gh. Chivu, Blanca Croitor, Andreea Dinică, Ionuţ Geană, Mihaela Gheorghe, Dana Manea, Margareta Mânu Magda, Carmen Mîrzea Vasile, Cristian Moroianu, Oana Murăruş, Isabela Nedelcu, Irina Nicula, acad. Marius Sala, Marina Rădulescu Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Camelia Uşurelu, Andra Vasilescu), colegilor de la Universitatea din Cambridge (Gigi Andriani, Theresa Biberauer, Valentina Colasanti, Norma Schifano, Michelle Sheehan, Cameron Taylor, Jenneke van der Wal, Sam Wolfe) şi domnului Mircea Frânculescu (Societatea de Ştiinţe Filologice). Am avut şansa să întâlnesc profesori ai generaţiilor trecute (profesorii profesorilor mei) ale căror cercetări şi-au pus amprenta asupra activităţii mele; îmi îndrept gândurile de recunoştinţă către doamnele profesoare Florica Dimitrescu şi Valeria Guţu Romalo şi domnul profesor Dumitru Chiţoran. Doamnele profesoare Virginia Hill (Universitatea din New Brunswick) şi Gabriela Alboiu (Universitatea din York, Canada) mi-au pus la dispoziţie manuscrisul lucrării Verb Movement and Clause Structure in Old Romanian (Hill şi Alboiu 2016), excelentă sursă de inspiraţie, fapt pentru care le sunt recunoscător. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 5 Părţi din lucrare au fost prezentate la diverse conferinţe şi seminare; le sunt recunoscător pentru observaţii, comentarii şi sugestii următorilor colegi: Gigi Andriani, Norma Schifano (Cambridge), Roberta D'Alessandro (Leiden), Martin Maiden, John Charles Smith, Sandra Paoli (Oxford), David Pesetsky (MIT), Giuliana Giusti (Veneţia), Adrian Chircu (Cluj), precum şi publicului de la conferinţa Going Românce 2015 (Lisabona). Forma finală a manuscrisului a beneficiat de lectura atentă a Gabrielei Pană Dindelegan, a Ralucăi Brăescu şi a Adinei Dragomirescu. Le mulţumesc atât dumnealor, cât şi celorlalţi doi referenţi ştiinţifici ai lucrării, Mihaela Gheorghe şi Dana Manea. Le mulţumesc, de asemenea, următorilor colegi: Danei Niculescu pentru colaborarea la studiul pronumelor clitice în limba română veche, Emanuelei Timotin pentru întocmirea corpusului pentru monografia colectivă The Syntax of Old Romanian (SOR 2016), corpus preluat parţial în lucrarea de faţă, lui Ştefan Colceriu pentru consultaţiile privitoare la faptele de limbă înregistrate în inscripţiile din Dacia şi Scythia Minor şi lui Gigi Andriani şi Jenneke van der Wal pentru judecăţile de gramaticalitate asupra exemplelor din italiană şi, respectiv, neerlandeză. Gânduri de recunoştinţă adresez colegilor de la Editura Universităţii din Bucureşti: Alexandru Calmâcu, Irina Hriţcu şi Meri Pogonariu. Un gând aparte îndrept către familia mea (Adina, Georgeta, Ion, Elena, Adrian, Nicoleta, Victoria, Dana, Răzvan) şi către prietenii mei nelingvişti (Gabriel, Remus, Alexandru, Sabin). * * * O parte dintre datele prezentate şi analizele propuse în această lucrare reprezintă rodul proiectului postdoctoral cu tema individuală O perspectivă comparată şi tipologică asupra sintaxei limbii române vechi: problema configuraţionalităţii, desfăşurat în cadrul proiectului „Cultura română şi modele culturale europene: cercetare, sincronizare, durabilitate", cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/159/1.5/S/136077. Capitolele III (Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă) şi IV (O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română) reprezintă versiuni revizuite şi îmbogăţite ale capitolelor omonime din Raportul ştiinţific de cercetare postdoctorală. Pe această cale, îmi exprim profunda recunoştinţă faţă de acad. Eugen Simion (preşedintele Consiliului ştiinţific al proiectului), prof. dr. Valeriu-Ioan Franc (managerul proiectului) şi faţă de tutorii îndrumători lingvişti, acad. Marius Sala şi prof. dr. Gabriela Pană Dindelegan. II Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie în capitolul de faţă se discută principalele fenomene de variaţie de topică din limba veche şi cele mai importante schimbări diacronice din acest domeniu. în §1, ne vom raporta la (i) fenomenele care privesc sintaxa propoziţiei şi poziţia verbului, (ii) fenomene de variaţie şi schimbare de topică din grupul nominal (inclusiv la gramaticalizarea determinantului cel, efectul combinat al specializării demonstrativelor şi al schimbărilor de topică din grupul nominal) şi (iii) structurile discontinue înregistrate în textele originale şi în traduceri. Fenomenele din categoria (i) sunt descrise şi analizate pe larg în capitolul IV (pornindu-se de la analiza sincronică din capitolul III); fenomenele din categoriile (ii) şi (iii), numai schiţate aici, fac obiectul unei cercetări viitoare (Nicolae în pregătire). în secţiunile §2 şi §3, vom prezenta cadrul teoretic şi, respectiv, metodologic al lucrării. 1. Variaţie şi schimbare de topică în limba română 1-1 Structura propoziţiei şi deplasarea verbului Cele mai importante deosebiri diacronice privesc poziţia verbului în structura propoziţiei româneşti. în lucrarea de faţă, ne vom ocupa în mod explicit de aceste fenomene, încercând să determinăm raportul dintre factorii gramaticali şi factorii discursiv-pragmatici în opţiunile de poziţionare a verbului în structura propoziţiei. 1.1.1 Inversiunea verbului ca manifestare a unei gramatici V2 reziduale în ce priveşte structura propoziţiei şi sintaxa grupului verbal, unul dintre fenomenele care fac româna veche şi româna modernă să arate atât de diferit este inversiunea verbală 8 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie (structurile de tipul V-CL (la]1 / V-AUX (lb) / V-CL-AUX (lc)} (Densusianu 1961, II: 262-263; Todi 2001: 48-50; Dragomirescu 2013b; Stan 2013: 108-109; Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Hill şi Alboiu 2016): (1) a. Izbăveaste-mă de gonitorii miei, că învărtosarâ-să mai vârtos de mine (CM.1567: 237r) b. Iară acumu încă vă scriemu şi vă dămu în ştire că, acumu, în ceastă lună a lu avgust 27 de zile, venit-au lu Mihaiu vodă steagu de la împăratul turcescu (DÎ.1599: XVIII) c. în veaci nu voiu uita dereptatea ta, că întru <în>sele învinsu-me-ai (PH.1500-10: 106r) Ipoteza pe care o susţinem (în aceeaşi direcţie cu Dragomirescu 2013b, dar în dezacord cu Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Hill şi Alboiu 2016} este că inversiunile din româna veche, care s-au păstrat în româna modernă în cazul imperativului (Du-te!), al imprecaţiilor condiţionale şi subjonctivale [lua-l-ar naibal; Ducă-se pe pustii!], precum şi în câteva alte contexte puternic marcate stilistic [Fi-mi-ar / Fi-ţi-ar scârbă /silă] sau intenţionat arhaizante [Fâcutu-s-a! Cândva am trăit într-o românie democrată/, internet, http://comunitate.ziare.com (2011)}, sunt efectul persistenţei în faza veche a românei literare a unei gramatici V2 relaxate (în sensul definit de Ledgeway 2007), specifică varietăţilor romanice vechi. Acest tip de sistem gramatical este caracterizat de deplasarea (ridicarea) verbului în domeniul complementizatorului (proiecţia Fin(it)), v. §2.2 infra), asociată cu topicalizarea / focalizarea opţională a unui constituent / a mai mulţi constituenţi la stânga verbului. Principalele (dar nu singurele) fapte care ne conduc spre această concluzie sunt: (i) asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată (completivă sau relativă) (v. Salvi 2001 asupra coexistenţei a două tipare de construcţie în propoziţiile subordonate din limbile romanice vechi), verificată statistic, şi (ii) nespecializarea câmpului preverbal, caracteristici înregistrate în toate celelalte faze V2 ale limbilor romanice2. Argumentul (i) se susţine prin cercetarea statistică, din care rezultă clar diferenţele dintre gramatica propoziţiilor principale şi gramatica propoziţiilor subordonate. Ipoteza că stadiile vechi ale limbilor romanice sunt sisteme de tip V2 a fost prezentată iniţial în anii 1980-1990 (v. Benincâ 1983; Vanelli 1986, 1998 pentru italiana veche; Adams 1987; Roberts 1993; Vance 1997 pentru franceza veche; Ribeiro 1995 pentru portugheza veche; Fontana 1997 pentru spaniola veche i.a.) şi consolidată ulterior prin analiza unor varietăţi romanice ajunse în atenţia cercetătorilor mai târziu (v. Ledgeway 1 Asupra analizei gerunziului, în cazul căruia encliza era aproape generalizată (v. Niculescu 2014; Nicolae şi Niculescu 2015, 2016), ne vom opri în §111 (româna modernă) şi §IV (româna veche). 2 Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014) şi Hill şi Alboiu (2016) argumenteză explicit pentru deplasare V-la-Focus; vom arăta în capitolul 4 că deplasarea Ia Focus ridică o serie de probleme distribuţionale pe care deplasarea V-la-FiN (în general acceptată pentru derivarea sistemelor V2 din limbile romanice vechi, v. Ledgeway 2007, 2008; Wolfe 2015b i.a.) nu le întâmpină. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 9 2007, 2008, 2009 pentru napolitana veche; Wolfe 2015b pentru siciliana veche, veneţiana veche şi sarda veche). Conceptul de gramatică / sistem V2 a fost propus iniţial de den Besten (1983) în analiza limbilor germanice (în special neerlandeza şi germana); în sistemele V2, în propoziţiile principale, verbul se deplasează în domeniul complementizatorului, deplasare obligatoriu asociată cu topicalizarea / focalizarea unui constituent la stânga verbului, verbul ajungând astfel să ocupe poziţia a doua în propoziţii principale (neinterogative). Ledgeway (2007: 122-123) arată că, din punct de vedere tipologic, există două tipuri de sisteme V2: sisteme V2 stricte (neerlandeza, germana, franceza veche) şi sisteme V2 relaxate (limbile romanice vechi, cu excepţia francezei); în a doua categorie de sisteme V2, doar deplasarea verbului în domeniul complementizator este obligatorie, deplasarea la stânga verbului a altor constituenţi fiind fie facultativă (linearizare VI, v. şi Wolfe 2015a), fie multiplă (linearizări posibile V2, V3, V4). Vom discuta pe larg aceste probleme în capitolul IV. Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014) şi Hill şi Alboiu (2016), care argumentează explicit împotriva unui sistem V2 pentru româna veche, arată că inversiunile din româna veche se asociază cu efecte discursive de focalizare, iar Zafiu (2014) insistă asupra faptului că inversiunea nu este doar un mecanism de focalizare, ci se asociază cu o serie de alte valori discursive (marcarea solidarităţii / corelaţiei dintre blocurile sintactice, mijloc adiţional de surbordonare). Cu alte cuvinte, inversiunea pare să fie determinată mai degrabă de factori discursivi, pragmatici decât de factori gramaticali, ceea ce contravine caracterizării general acceptate a sistemelor V2. Şi cu această ocazie statistica joacă un rol important în rezolvarea acestei probleme: gramatica cu deplasare a verbului în domeniul C, interpretată ca gramatică V2 în lucrarea noastră, este prezentă într-o măsură semnificativă în textele de limbă veche, însă nu este opţiunea dominantă, gramatica dominantă a acestei faze a românei fiind V-la-I (i.e. verbul se deplasează în domeniul flexionar). Statistica arată deci că gramatica V2 reprezintă opţiunea marcată în limba veche; aşadar, este de aşteptat ca opţiunea marcată să se asocieze cu valori speciale. Un fapt bine-cunoscut de gramatică diacronică este că, atunci când două opţiuni sunt în competiţie, raportul marcat / nemarcat este în strânsă legătură cu frecvenţa: opţiunea inovativă (mai rară) este iniţial marcată prin raportare la opţiunea veche (mai frecventă); atunci când frecvenţa se inversează şi opţiunea inovativă substituie treptat opţiunea veche, opţiunea inovativă devine structura nemarcată, iar opţiunea veche devine opţiunea marcată3. O altă întrebare la care trebuie să răspundă analiza noastră este de ce gramatica V2 a românei vechi se manifestă prin inversiune / encliza auxiliarului şi/sau a cliticelor 3 în acestă direcţie, este relevant comentariul lui Ledgeway (2012: 138) privitor la concurenţa structurilor habere + infinitiv / infinitiv + habere, care stau la baza viitorului romanic (subl. ns. Alexandru Nicolae): „Adams (1991) highlights some neglected evidence from Pompeius' fifth-sixth-century commentary of Donato's Ars gramatica to demonstrate that the constituent parts of the periphrasis could occur in both orders. In particular, he identifies how in colloquial registers from the early Empire onwards the original unmarked order infinitive + habere gives wav to a new preferred order habere + infinitive, with the former order initiallv persisting as a marked order. Significantly, during this period the marked and unmarked orders were not however necessarilv svnonymous. but could encode a meaningful contrast0. 10 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie pronominale. Dacă punem în oglindă datele din româna veche cu date din alte varietăţi romanice vechi, observăm că nu inversiunea este principala trăsătură considerată de cercetători ca fiind definitorie pentru caracterizarea sistemului V2, ci mai degrabă, (i) nespecializarea câmpului preverbal, care găzduieşte nu doar subiectul (2a), ci şi obiecte şi adjuncţi (2b-e) şi (ii) structurile de tipul aux - subiect - verb lexical din italiana veche4 (3), alături de preferinţa statistică a verbului de a ocupa poziţia a doua în propoziţii principale: (2) (3) a. Li cuents Guillelmes fu molt gen tix et ber DEF conte Guillelmens fi.PS.3SG foarte amabil şi bun 'Contele Guillelmens era foarte amabil şi bun' (franceza veche; Roberts 1993) b. şi______fuorti___________cuolpi li donava astfel puternice lovituri lui da.PS 'el i-a dat astfel de puternice lovituri (cu sabia sa)' (napolitana veche; Ledgeway 2008) c. di grande scienzia ti credo de mare cunoştere te crede.PREZ.lSG 'cred eşti un om de mare înţelepciune' (italiana veche; Salvi 2001) d. Adoncs dis le lectors mot consolatz que... apoi spune.PS.3sG def lector foarte liniştitor că 'Lectorul a spus apoi foarte liniştitor că...' (occitana veche; Wolfe 2015a) e. esta logar mostro dios a abraam acest loc arăta.PS.3SG Dumnezeu dat Avraam 'Dumnezeu i-a arătat acest loc lui Avraam' (spaniola veche; Fontana 1997) quali denari avea Baldovino lasciati loro care monede avea.AUX.iMPERF.3SG Baldovino lăsat lor 'pe care monede li le lăsase lor Baldovino' (italiana veche; Poletto 2014) 4 Poletto (2014: §1.2.1) distinge structurile aux - subiect - verb lexical din italiana veche de structurile cu dislocare / interpolare din italiana veche, din portugheza veche (Martins 2002) (şi, putem adăuga, din româna veche, v. Dragomirescu 2013b): în aceste structuri, spre deosebire de alte construcţii cu dislocare analizate în Poletto (2014: cap. 2), subiectul ocupă poziţia [Spec, TP], iar auxiliarul se deplasează în domeniul C, la stânga subiectului, satisfăcând astfel regula V2. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 11 Vom argumenta că deosebirea dintre română (veche şi modernă) şi alte limbi romanice rezultă din strategia diferită de deplasare a verbului din română: în română, verbul se deplasează ca grup (deplasare XP), spre deosebire de alte limbi caracterizate de deplasarea centrului (deplasare X°). Aşadar, spre deosebire de italiana veche, care într-o construcţie perifrastică de tipul celei din (3) alege să deplaseze verbul auxiliar (centru, element X°) în domeniul complementizatorului pentru satisfacerea regulii V2, în structuri perifrastice de acelaşi tip (lb,c) strategia aleasă de română va provoca deplasarea în domeniul complementizatorului a verbului lexical (element de tip XP). Analiza noastră verifică, aşadar, observaţia lui Fontana (1997: 210), conform căruia „as more knowledge of a wider range of data becomes available to researchers, it is becoming more clear that a homogeneous formal treatment for all the languages usually associated with the V2 labei is not well supported", adăugând o nouă subdiviziune la tipologia V2 a fazelor mai vechi ale limbilor romanice, şi anume satisfacerea regulii V2 prin deplasare XP5, categorie ilustrată prin româna veche. în fine, întrucât corpusul examinat (v. §3.2 infra) conţine atât texte originale, cât şi traduceri, se naşte problema firească a influenţei modelelor străine asupra sintaxei limbii române vechi (v. discuţia la Stan 2013: cap. 1), mai ales din perspectiva faptului că structurile cu encliză pronominală au fost considerate calcuri din slavona bisericească (Stan 2013: 21-22 şi bibliografia). Vom considera că modelul slavon consolidează, de fapt, gramatica V2 a românei vechi, structurile cu encliză pronominală fiind una dintre opţiunile sintactice proprii limbii române; cu alte cuvinte, modelul străin se grefează pe modelul autohton, consolidându-1. Structurile „neromâneşti" (v. Avram [1975] 2007) - de exemplu, encliză pronominală la dreapta negaţiei6 (4), la dreapta auxiliarului (5), sau la dreapta mărcii de conjunctiv sau infinitiv (6a-c), eventual precedată de negaţie (6d), sau inversiunea auxiliarului la dreapta pronoumelui clitic (7)7 (Nicolae şi Niculescu 2015, 2016; v. şi Hill şi Alboiu 2016 pentru structurile de tipul celei din (4)) - sunt rare, înregistrate mai ales în traduceri (timpurii) puternic influenţate de originalul slavon, pe când structurile care respectă constrângerile sintactice proprii românei sunt înregistrate de-a lungul întregii 5 Ledgeway (2008) demonstrează că, în napolitana veche, regula V2 se poate satisface nu numai prin deplasarea verbului, ci şi prin inserarea elementului adverbial si (Lat. sic) în centrul Fin0 (i), verificând aşadar observaţia lui Fontana (1997) că sistemele V2 nu sunt omogene. (i) [cp [spec [spissi cuolpi mortali]i [c si [ip le dava ti]]] dese lovituri mortale sî lui da.PS.3sG 'i-a dat multe lovituri mortale' (napolitana veche; Ledgeway 2008) 6 în studiul cliticelor pronominale în limba română veche pentru The Syntax ofOld Romanian (v. Nicolae şi Niculescu 2016), pe baza unui corpus mare de texte, am constat că encliză pronominală la dreapta negaţiei apare doar ocazional în traduceri de secolul al 16-lea, fiind eliminată în secolul al 17-lea (de exemplu, am identificat patru exemple cu imperativ şi encliză pronominală la dreapta negaţiei, toate din acelaşi text: CB.1559-60). 7 în chip grăitor, există diferenţe mari de frecvenţă între structurile din (4)-(6) şi structurile din (7) (cele din urmă fiind limitate la câteva atestări), care se explică prin aceea că prima clasă reprezintă un calc de structură parţial (se importă doar encliză pronominală, pe când negaţia, auxiliarele şi complementizatorii apar în poziţia lor canonică conform regulilor sintactice ale românei, v. §§III; IV.2); în schimb, structurile din a doua clasă nu reproduc întocmai un model străin, ci sunt doar încercări nereuşite de imitare a sintaxei slavone; v. şi ŞIV.5.1. 12 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie perioade vechi; encliza pronominală se păstrează la imperativul afirmativ şi la inversiunea condiţională şi în româna modernă. (4) a. cu foc înfierbântatu-m-ai şi nu află-şă întru mine nedereptate (CM.1567: 238r) b. Nufăgădui-şe (CB.1559-60:197) c. ceia ce nu însalî-se de mine (CT.1560-1: 21v) (5) deaca vei căuta asupră de rugăciunea noastră, vei curăti-ne sufletele şi trupurile de la toată imăciunea de carne şi de duh şi vei da-nefără vină (DDL.1679: 59-60) (6) a. Se sf iască-şe şi se întoarcă-se înderret toţi ce gilăluiescu Sionulu (PH.1500-10: 112v) b. şi hiclenşug înnaintea ta feciu, ca să dereptezi-te întru cuvintele tale (CL.1570: 9V) c. Şi decafu a descăra-şe noao zmulsemu-ne de la dinşii (CB.1559-60: 222) d. să nu bucure-mi-se (CPL1577: 62r) (7) a. şi me arreta- feaţeei Dzeului (PH.1500-10: 35v) b. ascultaţi de tot de câte şe zice-va cătră voi (CB.1559-60: 34) Interesante din această perspectivă sunt structurile cu dubla realizare (proclitică şi enclitică) a pronumelui clitic (şi, mult mai rar, a auxiliarului)8 (v. şi Uşurelu 2015; Nicolae şi Niculescu 2016): (8) a. cungiurară me şi şe adunra-şe cu menre (PH.1500-10: 95v) b. ca mirelui mi-au pusu-mi mitră (DDL.1679: 19) c. le-ai adusu-le cu toatele (DDL.1679: 45) d. si i-ai mântuitu-i-ai (PH.1500-10:16v) în strânsă legătură cu perpectiva pe care o vom adopta în legătură cu influenţa sursei asupra textului tradus (v. §3.4 infra) şi bazându-ne pe circulaţia aceastor structuri mai ales în traduceri, vom interpreta dubla realizare (proclitică şi enclitică) a pronumelor clitice ca reprezentând un mecanism de rezolvare a tensiunii dintre impulsul de a urma cât mai fidel textul original şi alinierea la constrângerile sintactice ale românei (în parte fixată, aşa cum se vede din textele originale9, v. Stan 2013: cap. 1 şi bibliografia) (v. §IV.2.1.2). 8 Structurile cu dublă realizare clitică şi auxiliar postpus (i) sunt foarte rare, din motive care vor fi explicate în ŞIV.5.1. (i) Griji me luatu-me-au de greşiţii ce lasă leagea ta. (PH.1500-10:104r) 9 „Trăsăturile sintactice ale limbii vechi relevante pentru specificitatea tipologică a românei trebuie căutate mai ales în textele originale" (Stan 2013: 22); v. şi observaţia lui B. P. Hasdeu ([1878] 1937: 13): „Nu în traduceri trebuie căutat graiul viu al unui popor". Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 13 în concluzie, unul dintre obiectivele principale ale acestei lucrări este analiza inversiunilor din româna veche; spre deosebire de lucrarea recentă a Virginiei Hill şi a Gabrielei Alboiu (Hill şi Alboiu 2016), lucrarea noastră are o perspectivă mai apăsat romanică decât balcanică. Vom insista asupra ideii că româna veche prezintă o gramatică V2 romanică (cu deplasarea verbului la proiecţia Fin(it) mai degrabă decât la Focus ca în Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014) şi Hill şi Alboiu (2016)), deja marcată în secolul al 16-lea (prin comparaţie statistică cu gramatica V-la-I generalizată în trecerea la româna modernă). Astfel, din perspectivă diacronică, româna se îndreaptă către o gramatică V-la-I generalizată, în convergenţă cu schimbările din celelalte limbi romanice (v., cel mai recent, Schifano 2015b şi bibliografia). Din perspectivă diacronică romanică, este de aşteptat ca gramatica V2 a românei vechi să fie deja reziduală în secolul al 16-lea; fazele V2 ale limbilor romanice vechi sunt identificate în secolele 12-15 (v. şi discuţia asupra periodizării românei prin raportare la celelalte limbi romanice în §3.1 infra); de exemplu, în analiza francezei vechi, Roberts (1993: 199) arată că gramatica V2 a fost înlocuită de gramatica SVO (V-la-I) între începutul secolului al 15-lea şi începutul secolului al 16-lea10. Adams (1987: 202, citată şi în Roberts 1993: 199), cu referire la franceza veche, arată că ,,[a]lthough the V2 construction remained an ocassional option to writers of the sixteenth century, it is clear that one can no longer speak of a V2 constraint". 1.1.2 Dislocarea nucleului verbal şi deplasarea joasă a verbului Un alt fenomen prin care sintaxa românei vechi diferă în mod semnificativ de sintaxa românei moderne este dislocarea11 nucleului verbal (v. Dragomirescu 2013b pentru dislocarea formelor cu auxiliar). Cel mai răspândit tip de dislocare a nucleului verbal este dislocarea auxiliarului sau a structurii clitic - auxiliar de verbul lexical (9), (10) prin interpolarea de constituenţi cu statut de grup (elemente XP)12; dislocarea este disponibilă şi în structuri cu auxiliar multiplu (11): (9) a. b. c. d. e. au scris lăsat că... (FT.1571-5: lr) că vei acmusu muri (FT.1571-5: lr) au e[ lăsat cu al lor cuvânt (DÎ.1599: XXX) eu încă am pre el botezat (CM.1567: 258r) până vor mai bine înteleage creştinii (CM.1567: 263r) 10 „[A] major change occurred between the early 15th century and the early 16th century. It would certainly be reasonable to say that by the mid-16th century, or perhaps, given the figures from Calvin [...], the 1530s, French was no longer a V2 language" (Roberts 1993:199). 11 Fenomenul a fost denumit interpolare (engl. interpolation) de filologul Winthrop Hoit Chenery (Poole 2007), cu referire la structuri cu dislocare care implică pronumele clitice şi verbul; un alt termen care circulă, extins de la analiza limbilor germanice şi la analiza altor limbi este engl. scrambling. Vom folosi în continuare termenul dislocare, consacrat în bibliografia românească (v. Dragomirescu 2013b). 12 Româna modernă permite doar interpolarea adverbelor clitice (Dobrovie-Sorin 1994; Avram 1999; Alboiu 2002; Ledgeway 2015a; Mîrzea Vasile 2015), care au statut de centru (elemente X°): (i) a. A cam greşit. b. Omul ar (mai)ţi (mai) cerut o ţuică. 14 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie (10) a. b. c. d. (11) a. b. c. s-au în el usbăitu (FT.1571-5: lr) ne-au în har slobozitu (FT.1571-5: 3r) se-au măria lui sculat den moarte (CM. 1567: 255r) tare ne am noi greşit (CM.1567: 241v) de va fi omul zăcând spre moarte (CPrav.1560-2: 6V) de-ai hi domiata sârguit să fii până acmu venit (DÎ.1593: XCIII) aceaea care-ară fi înnapoi rămas (DI.1600: XXXVI) Deşi calificat în general ca „dislocare a formelor verbale compuse cu auxiliar", fenomenul la care ne referim şi pentru care am ales denumirea de „dislocare a nucleului verbal" este mai extins; astfel, pe lângă separarea auxiliarelor de verbul lexical ((9)-(11)), mai rar se înregistrează şi alte tipuri de dislocare: cliticele pot fi separate de forma sintetică a verbului (12) şi complementizatorii conjunctivului13 şi ai infinitivului pot fi nonadiacenţi verbului lexical (13)14: (12) a. Şi ne pre noi slobozi (FT.1571-5: 3r) b. aşa ne tarepedepseş (FT.1571-5: 3V) c. afară să ne prentru eale ispăsim (CCat.1560: 5r) d. Tată milostiv; ce te noi uluimu (CM.1567: 233v) (13) a. Carele ş-a doi ş-a trei, ce să în voroavă tocmăsc în numele Tău (DDL.1679: 43) b. luminreadză ochii miei se nu cânduva adorm în moarte (PH.1500-10: 8V) c. şi aşa fu a se ţoti mântui spre pământu (CV.1563-83: 48r; Stan 2013: 282) 13 Structura cu recomplementarea complementizatorului să (v. Fontana 1993:163-165 pentru definirea termenului recomplementare, care circulă şi sub denumirea dublarea complementizatorului) este atestată din româna veche (i) şi păstrată în româna modernă. Aceste structuri nu reprezintă dislocări de tipul celor discutate în această secţiune; cele două ocurenţe ale complementizatorului să marchează lexicalizarea ambelor poziţii de complementizator (Force0 şi Fin0), la fel ca în structura [ca... să); astfel, constituenţii plasaţi între cele două lexicalizări ale complementizatorului să ocupă o poziţie în periferia stângă propoziţională (periferia CP). V. §111.3.4 pentru româna modernă şi §IV.2.2 pentru româna veche. (i) a. şa nu cumva şă aibă smenteală (DÎ.1600: XXXIII; XXXIV) b. şă nu cumva truda noastră şi usteneala şă piiardem (CC2.1581:19) c. şă nu cumva şă să tâmple să fie neştine svătuit şi amăgit de vicleşugul şearpelui (VRC.1645: IP) 14 Dislocarea structurii modale putea + infinitiv scurt verbal, înregistrată în româna veche (i), s-a păstrat în oarecare măsură în trecerea la româna modernă (ii); aceste construcţii, în care verbul putea a fost etichetat ca „semiauxiliar” (Guţu Romalo [1956] 2005), au o structură diferită de construcţiile perifrastice cu auxiliar (Nicolae 2013d: §4, 2015d), ceea ce explică în bună măsură posibilitatea de dislocare păstrată în româna modernă: (i) Acicea popa,, să va vrea poate cununile pune pre capetele lor (CM.1567: 263r) (ii) a. Poate el veni. (română modernă) b. Poţi acum vorbi. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 15 Analiza pe care o propunem pentru aceste structuri exploatează periferia propoziţională internă (periferia vP) identificată de Belletti (2004), în conjuncţie cu ideea că verbul ocupă o poziţie joasă în nucleul propoziţional în aceste structuri (i.e. nu părăseşte domeniul lexical). Printre argumentele care conduc la formularea concluziei că, uneori, verbul poate ocupa o poziţie joasă în ierarhia propoziţională menţionăm: (i) apariţia verbului la dreapta adverbelor din domeniul verbal lexical (vP) (Cinque 1999) (e.g. (9e), (12b))15 şi a cuantificatorilor flotanţi-subiect (13c) şi (ii) rara atestare a elipsei legitimate de auxiliarul nonpasiv, opţiune cu totul eliminată în româna modernă (14)16. (14) de-l va fi mutat sau de nu-l va fi (^[mutat) (Prav.1646: 78; Stan 2013) O chestiune controversată este statutul acestor structuri în limba română veche. Lucrările tradiţionale (v., mai recent, Dragoş 1995: 37; Sala 2006: 141-142) consideră, în general, că aceste structuri sunt calcuri după un model străin (în general, slavon; în cazul dislocării formelor de perfect compus, s-au invocat modele maghiare, latine, turceşti şi greceşti, v. discuţia la Stan 2013:108). Un alt punct de vedere este acela că structurile de acest tip sunt nereprezentative pentru stadiul vechi al românei (Hill şi Alboiu 2016, care lucrează cu un corpus semnificativ mai redus decât corpusul nostru, le exclud pe acest criteriu). în schimb, autori ca Dragomirescu (2013b) arată că, de fapt, structurile de mai sus se bucură de o relativă răspândire, atât în texte originale, cât şi în traduceri17. în plus, într-o lucrare ulterioară în care propune un algoritm pentru a determina dacă o anume structură este un calc după un model străin sau o dezvoltare firească în trecerea de la latină la română, comună cu celelalte limbi romanice, Dragomirescu (2015a: 6) arată că dislocarea este atestată şi în spaniola veche, italiana veche şi franceza veche; la această listă de limbi romanice vechi în care dislocarea este atestată putem adăuga şi portugheza veche (Martins 2002 discută dislocarea pronumelui clitic de verb): (15) sse pela uetujra uos algue a dita vva enbargar dacă prin întâmplare îţi cineva def zisa vie bloca.PREZ.3SG 'şi dacă din întâmplare cineva îţi blochează (pune sechestru pe) numita vie' (portugheza veche; Martins 2002) 15 A se observa că adverbele sunt precedate de auxilare (9e) şi clitice pronominale (12b), ceea ce exclude deplasarea lor în periferia stângă propoziţională (periferia CP). 16 Inexistenţa elipsei legitimate de auxiliar în româna modernă derivă din natura clitică a auxiliarelor româneşti nonpasive în conjuncţie cu ridicarea înaltă a verbului (v. Nicolae 2013d: §4). Auxiliarele clitice nu permit elidarea verbului lexical nici în limbile în care elipsa legitimată de auxiliare este disponibilă, de exemplu engleza (John's leaving in an bour, and {Mary is / *Mary'ş} too); auxiliarele clitice pot apărea doar în cazuri de colegitimare {John should've arrived by now, and Bill should’ye too) (Thoms 2011). Structura cu dublu auxiliar din exemplul (14) surmontează problema naturii clitice a auxiliarelor româneşti. 17 „Deşi considerată adesea un fenomen excentric, livresc, nefiresc, dislocarea formelor verbale compuse cu auxiliar nu este un fapt lingvistic întâmplător şi se corelează cu alte fenomene sintactice" (Dragomirescu 2013b: 229). 16 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie Putem astfel conchide că structurile cu dislocare sunt reprezentative pentru sintaxa românei vechi. La fel ca în cazul structurilor cu inversiune discutate în secţiunea anterioară, formele de dislocare atestate în română trebuie analizate din perspectiva regulilor sintactice ale românei vechi, nu prin adoptarea unei analize sintactice propuse pentru o altă limbă romanică veche. Grăitoare din această perspectivă sunt câteva aspecte. In analiza structurilor din portugheza veche, Martins (2002} aduce argumente pentru faptul că verbul se deplasează în afara domeniului lexical (V-la-I), deci nu periferia vP găzduieşte constituenţii interpolaţi. în schimb, Poletto (2014: §2} arată că, în italiana veche, elementele inteporlate se află în periferia vP. Concentrând-se asupra dislocărilor cu pronume clitic din spaniola veche (asemănătoare18 cu exemplele noastre din (12}} şi comparând datele din spaniola veche cu cele din portugheza veche, Poole (2007:188} atrage atenţia că asupra faptului că „«Interpolation» phenomena exist in other medieval Românce varieties, but seem to have different properties from interpolation in Old Spanish, suggesting that different processes are at work". Cel de-al doilea obiectiv al lucrării noastre este analiza formală a dislocării nucleului verbal. Aşadar, pe lângă opţiunile V-la-I (opţiune dominantă} şi V-la-C (gramatica V2, opţiune marcată}, există şi o a treia opţiune: verbul ocupă o poziţie joasă în ierarhia propoziţională (se plasează în domeniul lexical) şi satisface trăsăturile de mod / timp / aspect prin operaţiunea de acord19 la distanţă, disponibilă şi în grupul nominal în româna veche (v. §1.2.1 infra; v. Cornilescu şi Nicolae 2011a). Aşa cum structurile nominale bazate pe ACORD la distanţă dispar din româna modernă, şi structurile cu dislocare a nucleului verbal, bazate pe aceeaşi opţiune, sunt eliminate în trecerea de la româna veche la româna modernă. 1-2 Schimbări în topica internă a grupului nominal Şi în structura grupului nominal există diferenţe de topică semnificative între româna veche şi româna modernă20; analiza acestor fenomene ne va permite să identificăm principalele schimbări din sintaxa grupului nominal în trecerea de la româna veche la româna modernă. 1-2.1 Marcarea definitudinii Un prim fenomen priveşte tiparele de marcare a definitudinii în limba română veche. Exemplele de mai jos arată că există două tipare de marcare a trăsăturii [+ definit] în grupuri nominale complexe. 18 Asemănătoare, dar nu identice. De exemplu, în spaniola veche, cliticul pronominal poate apărea la stânga negaţiei, situaţie neînregistrată în româna veche: (i) se me non quisieres creer dacă mă nu vrea.suBj.2sG crede.iNF 'dacă nu vrei să mă crezi' (spaniola veche, Poole 2007: 188) 19 Termenul acord, marcat astfel (cu capităluţe), reflectă termenul englezesc agree (nu agreement] şi are o sens mai strict; vom defini acest concept în §2.1 infra. 20 Un interesant fenomen de topică din grupul nominal priveşte inserţia mărcii posesiv-genitivale al, posibilă şi în strictă adiacentă la articolul hotărât (rranele nedereptaţilor ale lor, PH.1500-10: 75v; sfântulu alu său duhu, CC2.1581: 180). Nu ne vom ocupa de acest fenomen în această lucrare, dar v. Giurgea (2013). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 17 în primul tipar, cel mai răspândit, determinantul definit - articolul hotărât, ataşat ca sufix substantivului-centru (16a-b) / adjectivului prenominal (16c-e), adjectivul demonstrativ (17), genitivul / posesivul determinant (18) - ocupă prima poziţie a grupului nominal extins. (16) a. b. c. d. e. (17) a. b. 00 a. b. şi împreună cu ţara ungurească (DÎ.1600: XXXIII) Şi cu aceasta se schimbă pohta omenească (FD.1592-604: 458r) dăm după moartea lor cărţile acestor ocine ce-s mai sus zise la svănta mănăstire (DÎ.1599: XXX) Cu cuvinte are a întreba dereptulujudeţu de lucrure (CC2.1581: 37) glăsi evreiasca limbă (CV.1563-83:18v) împrejurul acestor oameni buni (DÎ.1597-600: XVI) Cine iaste acela om ce zise ţie (CC1.1567:18r) cum am vândut eu a mea parte de ocină (DÎ.1581: LXI) ale acestii ţări lucruri si fapte (CIst.1700-50: 6r) Cel de-al doilea tipar este reprezentat de „articolul hotărât inferior" (identificat şi descris în Cornilescu şi Nicolae 2011a) (19)-(20). Astfel, articolul nu se realizează ca afix ataşat constituentului care ocupă prima poziţie a grupului nominal, ci se realizează ca sufix al substantivului-centru, fiind precedat de adjective prenominale (19) (deşi adjectivele prenominale prezintă opţiunea de a purta articolul sufixai), de cuantificatori (20) (Nicolae 2013a, 2015a) sau de genitive prenominale (21). Acest tipar este mai rar, însă este atestat în toate cele trei secole ale românei vechi (Stan 2013: 31) în texte originale şi în traduceri; apare rar şi în secolul al 19-lea (Nicolae 2012) şi este păstrat în româna modernă în formule liturgice fixe (e.g. după mare mila ta). (19) a. b. c. d. (20) a. b. (21) a. b. cu cinstită cartea mării tale (DÎ.1596: CVI) tu tinde cu milă cătră noi svântă mâna ta (FT.1570-5: 3V) că văzu [iu luminajtă faţa ta (A.1620: 58r) să rămâie neamului omenesc pomenire de mărişi de putearnice faptele lui (CIst.1700-50: 13r) deade Dumnezeu zeace cuvintele sale (CCat.1560: 4r) arătarea a dooa venireeilui (CC2.1581: 536) însuşu acela judecătoriulu dereptu (CC2.1581: 40) toată a moşilor limba (PH.1500-10:18r) Construcţiile cu articol hotărât inferior arată că trăsătura [+ definit] se poate valoriza prin operaţiunea de ACORD la distanţă, opţiune eliminată în trecerea la româna 18 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie modernă. Analiza generală, sincronică şi diacronică, a sintaxei articolului hotărât sufixai pune în evidenţă o importantă trăsătură a românei prin care contrastează cu limbile romanice: articolul hotărât este un sufix generat odată cu numele şi nu lexicalizează în mod direct poziţia D(eterminant), ci stabileşte o relaţie de acord cu poziţia D. Pe lângă construcţia cu articol hotărât inferior, analiza structurilor discontinue (v. §1.3 infra) din limba română veche confirmă această ipoteză (v. Brăescu, Dragomirescu şi Nicolae 2015]. 1.2.2 Demonstrative nespecializate Distincţia morfologică tare / slab a demonstrativelor, asigurată fie prin particula -a (acest / acesta), prin procese morfofonologice interne (acea [aţţea] / aceea [aţjeja]), precum şi specializarea sintactică a demonstrativelor în funcţie de această distincţie morfologică, caracteristice românei moderne (v. Nicolae 2013b, 2015b], nu sunt încă fixate în româna veche. în structuri nonpronominale (i.e. cu centrul substantival lexicalizat], atât demonstrativele slabe (22], cât şi demonstrativele tari (23] pot apărea atât la dreapta, cât şi la stânga centrului substantival (Dimitrescu 1978: 278; Stan 2013: 35-36]: (22] a. b. (23] a. b. ci de la Dumnezeu să să îndrepteze acel păcat (PI.—1650: 5V] nu socotiiu de neamul acel si ziş (CP1.1577: 185r] va veni aceastea cărţi creştineşti (CCat.1560: 2r] iară muiarea ceaea ce-ş va lăsa bărbatul (CPrav.1560-2: 3V] Demonstrativul postnominal tare apare fie în strictă adiacenţă la substantivul-centru articulat hotărât, fie nonadiacent la substantivul definit (mai rar]: (24] a. in anulu acesta 1593 (DI.1593: CXIII] b. fiiulu mieu acesta mortu era (CC2.1581: 21] Atât formele slabe (25a], cât şi formele tari (25b] pot funcţiona pronominal: (25] a. Aceste zise marele împărat Alexandru (A.1620: 74v] b. Aceştea ainte mearrseră (CV.1563-83: 8r) în trecerea de la româna veche la româna modernă, distincţia tare / slab s-a consolidat sintactic (Nicolae 2015b]: în structuri cu centrul exprimat (i.e. noneliptice], forma slabă ocupă poziţia de determinant prenominal, iar forma tare ocupă poziţia de determinant (emfatic] postnominal, cu condiţia suplimentară ca forma tare să fie strict adiacentă la un nume definit (v. Cornilescu 2005 pentru analiza sintactică]. Mai mult, formele slabe nu mai pot funcţiona pronominal, această valoare fiind strict rezervată formelor tari. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 19 1.2.3 Gramatica dublă a determinantului cel Construcţia cu articolul adjectival din româna modernă (v. Nicolae 2013c şi bibliografia), în care determinatul cel extinde domeniul nominal, introducând modificatori postnominali cu o funcţie pragmatică specifică (v. Vasilescu 2009; Cornilescu şi Nicolae 2012), nu este pe deplin gramaticalizată în româna veche (Stan 2013: 37; Nicolae 2015b). Cel prezintă o gramatică dublă, de demonstrativ şi de articol, după cum arată distribuţia şi interpretarea sa. Distribuţional, modificatorul care apare după cel poate fi un adjectiv calificativ (26a), participial (26b) sau relaţional (26c), precum şi o propoziţie relativă (26d); opţiunea (26c) (specifică demonstrativului) a fost eliminată în trecerea la româna modernă: (26) a. să arăt strâmbătura şi tâlcul cel rău a lor (VRC.1645: IIIr) b. fiiu-său cel iubit (CC1.1567: 73v) c. birăul cel rumânescu (DÎ.1593-97: XCVII) d. aproape de cei ce vindeca (CC2.1581:171) Cel poate preceda în mod direct substantive sau grupuri nominale complexe alcătuite din adjectiv + substantiv, context specific tot adjectivelor demonstrative: (27) a. cu cel brâu (CM.1567: 263r) b. în cel munte nalt (A.1620: 57r) De interes sunt şi construcţii precum cele din (28a), în care cel, urmat de un modificator adjectival nondefinit, precedă o secvenţă nominală definită; în trecerea la româna modernă, deplasarea substantivului / grupului nominal definit la stânga lui cel devine obligatorie (28b): (28) a. pentru cel dragfiiul tău Isus (P0.1582: 9) b. pentru \fiiul tău]\ cel drag ti Isus (structură echivalentă din româna modernă) Din punct de vedere interpretativ, forma cel poate intra în opoziţie de proximitate cu formele aferezate şi scurte ale demonstrativului proximal acest, în special în texte din secolul al 16-lea - prima jumătate a secolului al 17-lea, după cum arată următoarele exemple din acelaşi text: (29) a. Şi ţine mente cea iarnă ce-au trecut (FD.1592-604: 522r) b. ceastă leage, ce-am făcut (FD.1592-604: 582r) Procesul de gramaticalizare a construcţiei cu articolul adjectival cel este rezultatul combinat a trei factori: (i) eliminarea formelor aferezate ale demonstrativului de proximitate 20 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie [cest] care a condus la înlăturarea opoziţiei interpretative de proximitate dintre formele cel -cest; (ii) specializarea demonstrativelor slabe ca elemente de tip X° (centru) (în opoziţie cu demonstrativele tari, care se specializează ca elemente de tip XP, grup), fapt care conduce la includerea formelor lui cel în categoria de centre (în acord şi cu Principiul preferinţei centrului (van Gelderen 2004, 2011; Poletto 2014: 32), care se manifestă în procesele de schimbare diacronică) şi reanaliza sa ca determinant (prin procesele tipice gramaticalizării determinanţilor, v. Giusti 1998; Roberts şi Roussou 2003); (iii) specializarea şi restrângerea periferiei stângi a grupului nominal (v. §1.2.4 infra), în acord cu reducerea generală a deplasărilor la periferia stângă în trecerea de la latină la limbile romanice (Ledgeway 2012: 281-282). 1.2.4 Domeniul prenominal în româna veche, domeniul prenominal dă dovadă de o mai largă accesibilitate decât în româna modernă. Lăsând deoparte elementele funcţionale (determinanţii şi cuantificatorii), o mare varietate de elemente lexicale pot preceda centrul substantival (v. şi Cornilescu şi Nicolae 2011c; Brăescu şi Dragomirescu 2014; Brăescu, Dragomirescu şi Nicolae 2015): adjective calificative (30), adjective relaţionale (tematice şi clasificatoare) (31), genitive şi adjective posesive (32) şi argumente nominale (33). (30) a. la luminatul craiul lesescu fDÎ.1599: XVIII1 b. la sfintele besearici fAAM.1713: 7rl (31) a. evreiasca limbă fCV.1563-83: 18vl b. dumnezeesculu ajutoriu fCC2.1581: 475) c. proroceasca arăire fCC2.1581: 4931 (32) a. ale lui reale fapte (FD.1592-604: 570r) b. al meu răvaş fDÎ.1600: XXXV) (33) a. cu a lui Dumnedzău aaiutoriu fCD.1698: IIIV1 b. a lui dumnezeiască vreare (CC2.1581: 63) c. a lui iaste de oameni iubire (CC2.1581: 63) d. Tuturor sfârşitul apropie-se fCV.1563-83: 79vl Deşi nu se poate distinge în toate cazurile dacă poziţia prenominală este accesată prin deplasare pragmatică la periferia stângă nominală (deplasare A-bar) sau este efectul setării centru-final a Parametrului centrului (v. §2.3 infra) în toate cazurile de mai sus21 21 Situaţiile în care o structură lingvistică este compatibilă cu mai multe analize sintactice (ca efect al existenţei mai multor opţiuni în gramatica perioadei respective) ilustrează fenomenul de ambiguitate parametrică (P-ambiguous strings, Clark şi Roberts 1993): "If a given piece of PLD [= primary linguistic data] is P-ambiguous, there will be at least two representations for it, each corresponding to a different grammar, i.e. representing systems with distinct parameter values" (Roberts 2007: 233). Ambiguitatea parametrică se rezolvă diacronic. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 21 (v. discuţia la Ledgeway 2012: 281-2, 2015b, 2015d), există indicaţii în favoarea existenţei reziduale a structurilor cu centru final in gramatica românei vechi: (i) grupuri adjectivale complexe în poziţie prenominală (v. şi Todi 2001: 81 pentru cronicile munteneşti} (34), (ii) structuri discontinue (v. §1.3 infra). Structurile de acest tip ((i) şi (ii)) sunt permise doar în gramatici în care există şi opţiunea centru final (Ledgeway 2015b, 2015d). (34) a. cătră [dp [apfăcătoriulu de viaţă] Domnu] (CC2.1581: 349) b. Preacista dela mănăstirea Goliia şi dela Sfânta Vineri, [Dp [ap făcătoare de minuni] icoane] (GCond.1762: 21r) c. [dp a [ap iubitorilor de D(u)mnezeu] episcopi] (Prav.1780: 44) d. [dp [ap iubitorii de Hristos] creştini] (AAM.1713: 12r) în structura internă a grupului adjectival există, de asemenea, structuri cu centru final, fie cu centre adjectivale participiale (35), fie cu centre adjectivale deverbale (36); tot prin derivări de tip centru final se explică şi structurile cu mărci de gradare postadjectivale (37) (Brăescu, Dragomirescu şi Nicolae 2015; pentru distribuţia lui foarte în româna veche, v. Brăescu 2015a, 2015b: cap. 3). (35) la [dp acest [&P [ap cinstit] şi [ap [pp de Dumnezeu] dăruit]] scaun] (Doc.Athos.1667:175) (36) a. noi credem că-i [ap [dp noauă] roditoru] (FT.1570-5: 2V) b. [ap [pp de-oameni]-iubitoriu] Domnulu (CC2.1581: 20) c. fata [ap [dp a lu Dumnezeu] născătoare] (CC2.1581: 495) d. un om [ap [pp de oşti] pururea poftitoriu] (CLM.1700-50: 164v) (37) numele acesta [ap cinstitu foarte] părea-i-se a fi (CC2.1581: 441) Cu excepţia adjectivelor calificative (30), toate celelalte structuri au fost treptat eliminate din poziţia prenominală. în §2.3 infra, vom prezenta pe scurt analiza propusă de Ledgeway (2012) pentru schimbarea graduală centru-final -> centru-iniţial în trecerea de la latină la limbile romanice. Ledgeway (2012) arată că această schimbare progresivă este caracterizată de o anume direcţionalitate, în concordanţă cu predicţiile FOFC22\ ordinea centru-iniţial se propagă dinspre centrele ierarhice superioare (complementizator, prepoziţie) înspre centrele plasate mai jos în ierarhia propoziţională / nominală (flexiune, verb şi nume, adjectiv, respectiv). Predicţia acestei direcţii de schimbare este că centrele nominale şi adjectivale sunt cele mai conservatoare, ceea ce explică existenţa structurilor cu centru final doar în grupul nominal şi în cel adjectival şi a discontinuităţilor caracterizând grupul nominal şi grupul adjectival. 22 FOFC = Final-over-Final Constraint (v., pentru o discuţie mai recentă, Biberauer şi Sheehan 2013; Sheehan 2013; Biberauer, Holmberg şi Roberts 2014), vezi discuţia în §2.3. 22 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie 1.3. Structuri discontinue Structuri discontinue (denumite în literatura tradiţională hiperbat) (v. Devine şi Stephens 2006 cu referire la latină; Ledgeway 2012: 43-45, 61-64, 68, 258-281 cu referire la latină şi la limbile romanice timpurii; Moldovanu 1969 cu referire la limba lui D. Cantemir] se găsesc, cu o frecvenţă redusă, în texte originale şi în traduceri. Acest fenomen lingvistic presupune întreruperea contiguităţii grupurilor sintactice: constituenţi interni grupurilor nominale (şi adjectivale] sunt extraşi23 şi deplasaţi la periferia stângă propoziţională (38a-b]; exemple complexe ca (38c] arătă că şi periferia stângă internă a propoziţiei (periferia vP] este accesată de constituenţi dislocaţi simultan cu accesarea periferiei stângi propoziţionale24; rareori, (38d], deplasarea se produce în afara limitelor propoziţiei de care ţine grupul nominal din care se face extracţia. (38) a. [A duhului svăntu]i dă-ne [dp ti darurile] (FT.1570-5: 2r) b. Iacă, creştine, [ce mare], avem [dp veselie tj noi în[t]r[u] Domnezeu (FT.1570-5: 4r) c. să ne dea mâriia lui a ştirea [pp pre [dp cestu om ti]] ce l-am trimes [al nostru] (DÎ.1600: XLIV) d. iată [trei\i, spre a sufletului dulce gustare, ţi să întind [Dp ti meşcioare] (CD.1698: Vv) Un alt tip de discontinuitate este reprezentat de dislocarea sintagmei partitive (Pană Dindelegan 2016]: (39] a. [cincQi era [ti d-insele] înţeleapte şi cinci nebune (CC^.1567: 240r] b. [nimica]i ţie să nu arătăm [ti den lucrurile ceale] (SVI.~1670: 26v) în româna veche era posibilă adjuncţia directă la constituenţi nominali a adverbelor (40] şi a conjuncţiilor (41] dislocate: (40] a. [dp Trei amu părţi] sântu de nu se sfârşescu (CC2.1581: 355] b. [Dp războiul atuncea a tătarâlor cu Ieşit] aufostu aşea (CLM.1700-50: 208r] (41] [dp Aceaste dară doaă stele] (CD. 1698: IIr] 23 Simbolul „t” şi coindexarea din exemple marchează urma constituenţilor extraşi (engl. t = trace). 24 Derivarea acestui exemplu este mai complexă: se extrage întâi adjectivul posesiv [al nostru] în periferia propoziţională internă (periferia vP], iar apoi obiectul direct conţinând copia/urma elementului dislocat [cestu om ti] se dislocă în periferia stângă propoziţională (periferia CP]. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 23 Foarte rar, Constrângerea asupra structurii coordonate (engl. The Coordinate Structure Constraint) formulată de Ross [1967:158-96) este încălcată25: (42) a. nu puteţi [lu Dumnezeu]i sluji [ti£i lu Mamon] (CC1.1567: 56* (i) (ii) * * v) b. [Pre fliul tău\\ l-au mâncat pre drum un leu, [ti şi pre mulţi oameni] (Sind.1703: 90v) Frecvenţa structurilor discontinue era mică, dar constantă, în româna veche, acest fenomen fiind eliminat către sfârşitul epocii vechi. După cum se ştie, în special de ia Hale (1983) încoace, structurile discontinue şi topica liberă sunt proprietăţi ale limbilor nonconfiguraţionale. în lumina cercetărilor mai recente însă, configuraţionalitatea apare ca fiind mai degrabă o proprietate scalară, care caracterizează fiecare structură în parte, nu care se aplică unei limbi în ansamblu (Donohue 2000; Ledgeway 2011, 2012). Mai mult, Ledgeway (2012, 2015d) descompune presupusa nonconfiguraţionalitate a latinei clasice, arătând că topica liberă şi structurile discontinue rezultă din setarea parametrică mixtă centru iniţial / centru final, subiect al variaţiei diacronice şi diafazice (şi, desigur, diastratice şi diamezice): centru final pentru latina arhaică şi pentru registrele formale, litere; centru iniţial pentru latina timpurie şi târzie şi registrele colocviale subliterare (Ledgeway, 2012: 237; v. şi Adams 2013). Setarea parametrică centru final (caracterizată prin disponibilitatea deplasărilor antilocale, roll-up movement, v. §2.3 infra) (Ledgeway 2015b, 2015d) în combinaţie cu nelexicalizarea directă prin determinanţi a centrului D pentru grupul nominal (Boskovic 2005) sunt condiţiile necesare pentru ca extracţia şi dislocarea din interiorul unui grup sintactic, care generează discontinuitatea respectivului grup, să aibă loc. După cum am insistat în secţiunea anterioară, grupul nominal şi cel adjectival prezintă structuri cu centru final; nu întâmplător, tot aceste grupuri dau naştere şi la structuri discontinue. 2. Cadru teoretic După cum probabil a devenit evident din terminologia şi perspectiva de analiză folosite în secţiunile anterioare, cadrul teoretic al lucrării este Gramatica generativă (Chomsky 1957 şi urm.), Programul minimalist (Chomsky 1995, 2000, 2001 şi urm.). Adoptăm ipoteza 25 Exemplele din (42) reprezintă singura atestare a acestui fenomen; iniţial, am vrut să le eliminăm din discuţie, crezând că este vorba de un fenomen accidental. însă atestarea sa în latină (i) şi în italiana veche (ii) sugerează că avem a face cu un fenomen real, însă foarte rar înregistrat în limba veche. (i) quae frigus defendant et solem 'care ţin departe frigul şi soarele' (latină, Cato, DeAgri Cultura, 48.2; Devine şi Stephens 2006) (ii) avegna che neuno possa întâmpla.PREZ.3sG că nimeni poate.suBj.3sc buono advocato essere neperfetto bun avocat fi.iNF nici perfect 'chiar dacă nimeni nu se întâmplă să poată fi un bun sau perfect avocat' (italiana veche, Poletto 2014) 24 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie antisimetrică, propusă în forma Ipotezei bazei universale de Kayne (1994) şi încorporată în minimalism. După Kayne, grupurile sintactice au un format fix: Specificator - Centru -Complement26, iar deviaţiile de la acest format sunt rezultatul deplasării sintactice27; tot de la Kayne preluăm şi ideea conform căreia constituenţii se pot deplasa doar la stânga, adoptată implicit sau explicit de majoritatea cercetătorilor. în concordanţă cu Chomsky (2000, 2001), relaţiile sintactice dintre constituenţi se stabilesc prin operaţia sintactică ACORD; vom defini această operaţiune după Pesetsky şi Torrego (2007), preluând şi ideea că trebuie avute în vedere două dimensiuni în verificarea trăsăturilor (morfo)sintactice: interpretabilitatea şi valorizarea, idee exploatată recent atât în literatura generativă28, cât şi în literatura de tipologie lingvistică29. In fine, teoria fazelor propusă de Chomsky (2001, 2008) permite extinderea firească a noţiunii de periferie sintactică, propusă iniţial de Rizzi (1997) pentru periferia stângă propoziţională şi extinsă de autori ca Belletti (2004) la periferia propoziţională internă sau Giusti (1996) şi Aboh (2004) la periferia grupului nominal. Vom prezenta, pe scurt, în secţiunile următoare toate aceste concepte teoretice pe care le folosim în analiza datelor românei vechi şi moderne. Până la explicitarea conceptelor de mai sus, este necesar să menţionăm că adoptăm analizele curente ale structurii propoziţiei şi grupului nominal şi folosim abrevierile sintactice (v. §Convenţii, simboluri şi abrevieri) consacrate în literatura de limbă engleză (pentru a evita ambiguităţile pe care le poate genera traducerea termenilor)30; astfel: (i) propoziţiile complete (finite sau nonfmite) sunt grupuri ale complementizatorului (CP; engl. Complementizer Phrase); structura propoziţiei se împarte astfel în trei domenii care găzduiesc o serie de proiecţii sintactice, organizate ierarhic (43): un domeniu lexical (vP), în care se generează verbul şi argumentele sale; un domeniu flexionar (IP; engl. Inflectional Phrase), în care se verifică trăsăturile verbale; şi domeniul complementizatorului (CP), care include şi periferia stângă propoziţională (§2.2 infra): (43) CP > IP > vP (ii) grupurile nominale referenţiale sunt grupuri ale determinantului (DP; engl. Determiner Phrase) (Abney 1987; Longobardi 1994); structura funcţională a grupului 26 în gramatica tradiţională românescă, termenii complement şi obiect sunt folosesc relativ nediferenţiat (complement direct = obiect direct). Pentru claritate terminologică, vom asocia termenului complement înţelesul restrâns din gramatica generativă (= soră la dreapta a unui centru); în mod uniform, vom asocia termenul obiect cu obiect direct, obiect indirect etc. 27 De exemplu, conform Parametrului centrului, structurile cu centru final, în care complementul îşi precedă centrul, rezultă din deplasarea complementului la stânga centrului, nu prin generarea directă a complementului la stânga centrului (v. §2.3 infra). 28 Adger şi Svenonius (2011: 38) definesc trăsăturile (morfo)sintactice ca având formatul . 29 La Kibort (2010), trăsăturile morfosintactice sunt perechi ordonate de tipul . 30 Adoptăm aşadar modelul propus în cursul de morfosintaxă realizat de Pană Dindelegan, Dragomirescu şi Nedelcu (2010). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 25 nominal românesc este următoarea (Cornilescu 2005, 2007; Stan 2009; Tănase-Dogaru 2009; Cornilescu şi Nicolae 2011a, 2011b; Nicolae 2011), ordinea proiecţiilor funcţionale fiind bazată pe Cinque (2005) (DemP = engl. Demonstrative Phrase; QP = engl. Quantifier Phrase; NumP = engl. Number Phrase; NP = engl. Noun Phrase): (44) DP > DemP > QP > (> NumP >) NP Asupra detaliilor vom reveni la locul cuvenit. 2.1 acord şi inserare. Trăsături sintactice: interpretabile, valorizate. Trăsături EPP Operaţiunile care conduc valorizarea trăsăturilor sintactice sunt ACORDUL31 şi INSERAREA (scrise astfel, cu căpităluţe, pentru a reflecta termenii englezeşti agree şi, respectiv, merge), iar trăsăturile sintactice (notate cu F; engl. feature) au două dimensiuni, intepretabilitate şi valoare. îi urmăm pe Pesetsky şi Torrego (2007), care disting între trăsături interpretabile şi neinterpretabile, pe de o parte, şi trăsături valorizate şi nonvalorizate, pe de altă parte. Derivarea sintactică este condusă de necesitatea de a elimina trăsăturile neinterpretabile (Chomsky 2001, 2001). Pesetsky şi Torrego (2007) definesc operaţiunea ACORD astfel (v. şi Frampton şi Gutmann 2006 pentru o formulare asemănătoare): (45) Agree (Feature sharing version) (Pesetsky şi Torrego 2007) (i) An unvalued feature F (a Probe) on a head H at syntactic location a (Fa) scans its c command domain for another instance of F (a Goal) at location p (Fp) with which to agree. (ii) Replace Fa with Fp, so that the same feature is present in both locations. Aşa cum rezultă din definiţia prezentată în (45), condiţia fundamentală pentru ca două proiecţii sintactice să participe la operaţiunea de acord este ca ele să fie în configuraţie de c-comandă (comandă categorială)32. Operaţiunea de acord poate să fie multiplă; un lanţ se creează între constituenţii care au participat la acord. 31 în engleză, cele două concepte reflectă termeni diferiţi: acord (termen tradiţional, înţeles larg) = engl. agreement; acord (înţeles restrâns) = engl. agree. 32 Roberts (2011: 200): „the most natural definition of c-command: [...] the transitive closure of sisterhood and containment”. Astfel, nodul A c-comandă nodul B dacă şi numai dacă: (a) niciunul dintre noduri nu îl domină pe celălalt; (b) fiecare nod care îl domină pe A îl domină de asemenea pe B. a A B A c-comandă pe B 26 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie Prin combinarea valorizării cu interpretabilitatea, se ajunge la o tipologie cvarduplă a trăsăturilor; trăsăturile care au participat la ACORD vor purta acelaşi indice numeric, pentru a se semnala legătura dintre ele; în cazul în care o trăsătură nu s-a ACORDAT, va fi notată cu un set de paranteze drepte goale. Simbolurile u şi i marchează caracterul neinterpretabil [engl. uninterpretable], respectiv interpretabil al unei trăsături. (46) [uF] [1]: uninterpretable, valued [z'F] [1]: interpretable, valued [i/F] [ ]: uninterpretable, unvalued [z'F] [ ]: interpretable, unvalued Adger şi Svenonius (2011) propun o perspectivă uşor diferită asupra trăsăturilor valorizate în gramatica minimalistă; astfel, valorizarea este o trăsătură de ordinul al doilea („a feature is not merely valued or unvalued, but rather is valued as something, valuation is strictly speaking a function rather than a property”, Adger şi Svenonius 2011: 38); o trăsătură valorizată este o trăsătură al cărei atribut se satisface prin asocierea cu o valoare din setul de valori posibile: (47) Valued feature: a. A valued feature is an ordered pair where b. Att is drawn from the set of attributes, {A, B, C, D, E,...} c. and Val is drawn from the set of values, (a, b, c, d...} Dacă punem în corelaţie tipologiile din (46) şi (47), există două posibităţi logice de a asocia o valoare unui atribut: acord sau inserare33. Pentru exemplificare, să observăm cum se realizează valorizarea trăsăturii definit în grupul nominal. în gramatica universală, centrul D° este în mod minimal înzestrat cu o trăsătură [definit], interpretabilă, însă nevalorizată, notată [zdef _ ], şi cu trăsături neinterpretabile şi nevalorizate de acord gramatical (gen, număr), notate prin simbolul § (trăsături phi): în structuri cu articol liber, trăsătura [zdef _ ] a centrului D se satisface prin inserarea directă în centrul D° a articolului; e.g. articolul hotărât şi nehotărât din engleză (49a-b) sau articolul nehotărât din română (49c): 33 Cea de-a doua opţiune nu este discutată în sistemul propus de Pesetsky şi Torrego (2007), dar este permisă în gramatica minimalistă (Ian Roberts, David Pesetsky, comunicare personală). (48) DP D NP [/def _ ] [] Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 27 a. the man DEF om b. a man un om c. un om (engleză) (română) Articolele sunt specificate lexical pentru valoarea [+ / - definit], valorizând, astfel, trăsătura centrului D°; trăsăturile gramaticale (<|>), nespecificate lexical, se valorizează prin ACORD cu centrul substantival al grupului nominal: (50) DP DP D NP D NP [/+def] [1] A [/-def] [1] A [/<[)] [SG, MASC] [2] [/<[)] [SG, MASC] [2] the man a man [**def][l] fo4] {sg,-masg] [2] un om [*$] [SG,-M-AS€] [2] [*rdef] [1] [M(|>] [sg,-masg][2] [u$] [SGrMASG] [2] INSERARE INSERARE Şi afixele34 pot marca trăsătura definit, indiferent că sunt sufixe (ca în română, norvegiană, suedeză, feroeză, v. Julien 2005: cap. 2) sau prefixe (ca în ebraică şi arabă, v. Danon 2010; Hoyt 2008) (v. Nicolae 2015a pentru detalii). în structurile cu afixe definite, trăsătura centrului D° se valorizează prin ACORD cu substantivul definit. (51) a. cartea (română) b. ha-sepr (ebraică) DEF-carte (52) D DP NP [i+def] [1] A [*M [val][2] carte-a ha-sepr [t»«-fval][2] I ACORD 34 Şi valoarea nedefinit poate fi marcată afixal, însă mai rar decât valoarea definit; conform datelor din WALS (The World Atlas of Language Structures), articolul hotărât se realizează ca afix în 84 de limbi (inclusiv limbi europene: româna, albaneza, unele limbi scandinave) (Dryer 2005a), pe când articolul nehotărât se realizează ca afix doar în 31 de limbi (toate din afara Europei) (Dryer 2005b). 28 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie După cum se poate observa, în modelul teoretic adoptat, relaţiile sintactice se stabilesc prin procesul acord, nu prin deplasare sintactică; acordul este poate fi urmat de deplasare, însă nu în mod obligatoriu. Deplasarea sintactică la specificatori (Comp-la-Spec în gramaticile cu centru final, v. §2.3 infra; Spec-la-Spec pentru alte forme de deplasare a grupurilor sintactice] este determinată de trăsăturile EPP35.Trăsăturile EPP cu care sunt înzestrate unele centre funcţionale garantează că specificatorul grupului proiectat de respectivul centru este ocupat. Nu toate centrele funcţionale prezintă trăsături EPP; proprietatea unui centru de a fi înzestrat cu o trăsătură EPP este parametrizabilă (v. §111.2.5.2], Trăsăturile EPP sunt, în esenţă, o modalitate de a face vizibile unele forme de dependenţă sintactică stabilite prin ACORD (Landau 2007; Biberauer şi Sheehan 2013: 37]. Spre deosebire de trăsăturile sintactice discutate mai sus, trăsăturile EPP nu au structură internă de tipul , ci sunt trăsături privative. Unii autori le exclud din inventarul de trăsături sintactice, considerându-le „diacritice care declanşează deplasarea sintactică" (e.g. Biberauer, Holmber şi Roberts 2014], iar alţi autori le elimină cu totul din sintaxă, căutând metode alternative de a surprinde procesul de deplasare sintactică (e.g. foot-driven movement la Boskovic 2007]. în ciuda tuturor încercărilor de a le minimaliza sau de a le exclude pe deplin din gramatică, trăsăturile EPP rămân o proprietate fundamentală a sistemelor sintactice, a căror prezenţă / absenţă (i.e. parametrizare] dă seamă de multe fenomene gramaticale, după cum va reieşi în cuprinsul acestei cărţi. Deşi lucrarea noastră se concentrează asupra descrierii faptelor limbii române (mai ales a perioadei vechi], considerăm că o formalizare cât mai precisă, de tipul celei pe care o adoptăm aici, va reflecta mai bine analizele sintactice pe care le propunem. 2.2 Faze şi periferii sintactice într-un articol fundamental publicat în 1997, Rizzi arată că proiecţia sintactică C(omplementizator] se poate scinda în două proiecţii separate ierarhizate, ForceP > Fin(iteness]P; în spaţiul sintactic dintre cele două proiecţii C se găseşte periferia stângă propoziţională, ce include proiecţii de tip Topic şi Focus care găzduiesc constituenţi cu relevanţă pragmatică. Ipoteza lui Rizzi (1997] este verificată în mod direct de limba română: Stan (2007] arată că structura românească ca... să este o structură în care ambele poziţii de complementizator sunt lexicalizate, iar constituenţii care ocupă spaţiul dintre ca şi să sunt focalizaţi sau topicalizaţi (53). (53) a. Cine vrei să vină? Vreau ca NUMAI ION şa vină, nu şi ceilalţi (focus contrastiv36) 35 Denumirea EPP derivă din Principiul Proiecţiei Extinse (engl. The Extended Projection Principie) propus de Chomsky (1982) pentru a surprinde lexicalizarea obligatorie a subiectului în engleză. 36 Prin convenţie, focusul contrastiv se notează cu majuscule. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 29 b. Ce ai vrea să facă Ion? Aş vrea ca Ion şa traducă introducerea. (topic) Rizzi (1997: 295-300) arată că poziţia de focus este unică, pe când poziţia de topic este recursivă şi se poate lexicaliza şi la stânga şi la drepta focusului37: (54) a. Cred că TREABA ASTA mâine ar trebui să z-o spunem lui Ion. (focus > topic) b. Cred că mâine TREABA ASTA ar trebui să i-o spunem lui Ion. (topic > focus) (55) a. Sper ca TREABA ASTA mâine să i-o spunem lui Ion. (focus > topic) b. Sper ca mâine TREABA ASTA să i-o spunem lui Ion. (topic > focus) Spre deosebire de alte limbi romanice moderne, în română, domeniul preverbal găzduieşte atât focus constrastiv (56a), cât şi focus informaţional (56b) (v. discuţia la Ledgeway 2012:162-166; v. Zafiu 2013b pentru română): (56) a. DOAR PE VASILE l-am văzut ieri. b. Ce bei? Oţuicăbeau. Astfel, structura domeniului C propusă de Rizzi (1997: 297) este următoarea, simbolul * marcând caracterul recursiv al proiecţiei de topic38: (57) ForceP > TopP* > FocP > TopP* > FinP > IP Proiectarea ambelor centre C nu este întotdeauna obligatorie; de exemplu, complementizatorul că lexicalizează uniform proiecţia Force; complementizatorii nonfiniţi de infinitiv şi supin (a şi, respectiv, de) reprezintă centre care amalgamează proiecţiile Force şi Fin (v. discuţia în §111.3.1.1). 37 Cf. Rizzi (1997: 295-296): (i) a. Credo che a Gianni QUESTO, domani, gli dovremmo dire. C Top Foc Top IP b. Credo che domani QUESTO, a Gianni, gli dovremmo dire. C Top Foc Top IP ‘Cred că lui Ion ASTA mâine / mâine ASTA lui Ion ar trebui să-i spunem' 38 Cercetările ulterioare la iveală faptul că proiecţiile de topic şi focus se organizează în „câmpuri" (v. Benincâ şi Poletto 2004) şi că, de obicei, câmpul de topic (ierarhizat ca Frame + Theme) precedă câmpul de focus (ierarhizat ca focus contrastiv + focus informaţional) (v. discuţia la Ledgeway 2012: 162-169). Dacă analizăm distribuţia de mai sus însă ((49)-(50)), observăm că româna verifică ipoteza formulată iniţial de Rizzi (1997), şi anume că topicul se poate realiza şi la stânga, şi la dreapta focusului. 30 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie Odată cu apariţia Teoriei fazelor (Chomsky 2001, 2008)39, periferiile au fost considerate proprietăţi ale domeniilor fazale. Modulul sintactic interacţionează cu modulele interpretative (Formă Logică / Formă Fonologică) într-o manieră ciclică, prin intermediul fazelor; într-o definiţie simplificată, fazele sunt fragmente fonosintactice autonome ale derivării sintactice. Majoritatea cercetătorilor acceptă că există două faze în structura propoziţiei (C şi v] şi că grupul nominal, analizat ca grup al determinantului (DP), este tot un domeniu fazal40. Fazele au abilitatea de a proiecta periferii, domenii care găzduiesc constituenţi cu relevanţă pragmatică. Periferia domeniului C a fost identificată de Rizzi (1997); Belletti (2004) delimitează o zonă flexionară joasă („low IP-area") pe care o identifică cu periferia domeniului v. Periferia grupului nominal a fost descrisă pentru română de Giusti (2005); Cornilescu (2007) şi Cornilescu şi Nicolae (2011b). O proprietate importantă a fazelor, formalizată sub forma Condiţiei de impenetrabilitate a fazelor, este că doar centrul şi marginea (echivalentă cu periferia, când aceasta se proiecteză) fazelor sunt vizibile pentru operaţiuni (acord şi/sau deplasare) declanşate din afara respectivei faze: (58) Phase impenetrabiliţy condition "[Give the structure [zp Z... [hp a [H YP]]], with H and Z the heads of phases]: The domain of H is not accessible to operations at ZP; only H and its edge are accessible to such operations." (Chomsky 2001:14) Reiterând obiectivul nostru principal - analiza datelor din română vom reţine din această scurtă prezentare ideea că domeniul complementizatorului (C), domeniul lexical verbal (v) şi grupul nominal (D) au periferii stângi care primesc constituenţi cu interpretare pragmatică; constituenţii din periferie sunt vizibili, precum şi centrul fazei, pentru operaţiuni din afara domeniului lor. 2.3 Parametrul centrului în modelul antisimetric adoptat (Kayne 1994), Parametrul centrului nu se formulează pornind de la conjectura realizării complementului fie la dreapta centrului său (centru iniţial), fie la stânga centrului său (centru final) (v. şi Kayne 2013), ci se pleacă de la o bază universală cu centru iniţial - formatul fiind deci specificator - centru - complement -, structurile cu centru final derivându-se prin deplasarea complementului în specificatorul propriului centru (Comp-la-Spec); acest tip de deplasare antilocală (cf. Grohmann 2003 pentru conceptul antilocalitate sintactică) este cunoscut prin termenul englezesc roll-up movement, tradus în română prin „rostogolire" (Ledgeway 2014: 13). Din punct de vedere tehnic, roll-up movement presupune că centrul sintactic cu setarea centru final este înzestrat cu o trăsătură EPP (Roberts 2012), satisfăcută prin roll-up movement. 39 Vezi, pentru detalii, Citko (2014), o excelentă introducere în teoria fazelor, care discută toate punctele de vedere exprimate pe marginea acestui subiect. 40 Şi grupul prepoziţional a fost considerat tot un domeniu fazal (v. Citko 2014: §5.2 pentru argumente pro şi contra). Ordinea constituenţilor în limba română; o perspectivă diacronică 31 Trecerea de la latină la limbile romanice a constat în schimbarea progresivă a Parametrului centrului, de la setarea centru final, caracterizând latina arhaică (şi indo-europeana în general) la setarea centru iniţial, specifică limbilor romanice moderne (Ledgeway 2011, 2012, 2014, 2015b şi bibliografia). Ledgeway (2012) arată că schimbarea are o direcţionalitate anume, explicabilă prin acţiunea Principiului de armonizare inter categorială (engl. Cross-categorial harmony) şi a constrângerilor de gramatică universală de tipul FOFC (engl. Final-over-Finaî Constraint). Schiţăm pe scurt acest proces. Principiul de armonizare intercategorială (Hawkins 1983) surprinde tendinţa limbilor de a seta Parametrul centrului în aceeaşi direcţie; mai exact, este vorba despre tendinţa limbilor de a elimina (diacronic) setările mixte. FOFC este o constrângere de Gramatică Universală identificată de grupul de cercetare de la Cambridge (pentru o discuţie mai recentă, Biberauer şi Sheehan 2013; Sheehan 2013; Biberauer, Holmberg şi Roberts 2014). După cum arată şi denumirea sa în mod transparent, FOFC exclude posibilitatea ca grupurile cu centru iniţial să fie dominate de un centru final în limitele aceleiaşi proiecţii extinse; termenul „dominate" are un înţeles strict în această situaţie: prezenţa unui grup cu centru iniţial în specificatorul grupului cu centru final ca urmare a roll-up movement. Aşadar, din patru posibilităţi de combinare a unor grupuri sintactice în relaţie de dominare (59), structura în care un grup cu centru final domină un grup cu centru iniţial (59d) este exclusă de FOFC; reţinem că structurile cu centru final se derivă prin roll-up movement (ridicarea complementului în specificatorul propriului centru). (59) b. centru iniţial domină centru iniţial XP Y° tzp [EPP] centru iniţial domină centru final XP YP Y° tZP [EPP] centru final domină centru final [EPP] d. XP X’ x° tYp [EPP] centru final (violează FOFC) domină centru iniţial 32 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic Metodologie Lucrările reunite în Biberauer şi Sheehan (eds) (2013], unele dintre ele fundamentate pe baza de date impresionantă reunită în WALS (2005), au scos la iveală faptul că predicţiile FOFC sunt extrem de puternice, FOFC primind ulterior calificarea de universalie lingvistică (Biberauer, Holmberg şi Roberts 2014). Pentru direcţionalitatea procesului diacronic de schimbare a Parametrului centrului de la latină la limbile romanice, Ledgeway (2012: 235-281) propune o explicaţie elegantă şi cât se poate de simplă: în proiecţia verbală extinsă (i.e. în propoziţie) (60) (adoptând împărţirea propoziţiei în trei domenii: domeniul complementizatorului CP, domeniul flexiunii IP, domeniul lexical vP), schimbarea centru final centru iniţial se propagă dinspre centrele superioare ierarhic înspre centrele inferioare ierarhic, adică dinspre complementizator - pentru care în latina clasică există o setare parametrică mixtă, observabilă empiric prin coexistenţa structurilor inovative (centru iniţial; complementizator lexicalizat) cu structurile arhaice (centru final; complementizator nul, e.g. acuzativ cu infinitiv) - înspre centrul lexical al proiecţiei extinse verbale, verbul lexical. Schimbarea se produce în concordanţă cu FOFC. Centrul C° poate domina atât o structură cu centru iniţial (59a), cât şi o structură cu centru final (59b), FOFC fiind indiferentă în această configuraţie (un grup cu centru iniţial poate avea orice tip de complement). în schimb, dacă centrul inferior V° îşi schimbă setarea din centru final (OV) în centru iniţial (VO), iar centrul imediat superior, flexiunea (1°), păstrează setarea arhaică centru final, structura rezultantă violează FOFC (61), instanţiind o relaţie de dominare de tipul (59d). 1---\ CP > IP > VP On O (61) * IP VP r V° 0 i° typ [SPP] Odată cu schimbarea setării Parametrului centrului, structurile reziduale cu centru final (OV) au fost reanalizate ca structuri cu deplasare a obiectului în periferia vP / periferia CP, o formă de deplasare A-bar, care nu se bazează pe roll-up movement. Vom reţine ideea, spledid argumentată de Ledgeway (2012), conform căreia trecerea de la latină la limbile romanice a constat într-o schimbare progresivă a Parametrului centrului dinspre centrele superioare ierarhic înspre centrele inferioare ierarhic din aceeaşi proiecţie extinsă. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 33 2.4 „Parametrul" configuraţionalităţii. Configuraţionalitate vs nonconfiguraţionalitate. Configuraţionalitate discursivă Termenul configuraţionalitate circulă cu două înţelesuri: (i) în dihotomia confîguraţional vs nonconflguraţional; (ii) ca termen special, desemnând articularea propoziţiei după categorii discursive de tip topic / focus. Dihotomia configuraţional / nonconflguraţional este introdusă de Hale (1978, 1982, 1983) în urma studiilor asupra limbii warlpiri (limbă indigenă din Australia), caracterizată de o libertate de topică excepţională. Iniţial, s-a crezut că warlpiri (şi alte limbi asupra cărora a fost extinsă eticheta de limbă nonconflguraţională, între care şi latina) nu prezintă structură ierarhică, ci că structura sa sintactică este „plată”. Jelinek (1984) schimbă uşor perspectiva, propunând Ipoteza argumentului pronominal (engl. The Pronominal Argument Hypothesis)t conform căreia în limbi ca warlpiri, argumentele reale ale verbului sunt cliticele (pronominale), pe când grupurile nominale marcate cazual sunt elemente coreferenţiale cu acestea, slab ataşate propoziţiei (v. Baker 2001 pentru o discuţie recentă). Principalele caracteristici ale limbilor nonconfiguraţionale sunt: topică liberă, determinată pragmatic, nu sintactic; construcţii discontinue; anaforă nulă; sistem cazual bogat care codează relaţiile tematice; sistem de acord bogat; absenţa elementelor expletive; absenţa unui constituent VP organizat sintactic şi a asimetriilor subiect-obiect (v. Hale 1983; Donohue 2002; Legate 2001; Ledgeway 2012: 71). Cercetările ulterioare (ale lui Hale, ale elevilor săi, dar şi ale altor cercetători) au respins ipoteza structurii sintactice plate, fapt predictibil încă din cercetările iniţiale ale lui Hale, care a arătat că nodul C este totuşi organizat configuraţional în warlpiri41. Legate (2001) aduce ca argumente pentru existenţa structurii ierarhice în warlpiri următoarele fenomene: construcţiile aplicative simetrice şi asimetrice; restricţiile de ordonare a adverbelor; ordonarea grupurilor topicalizate, focalizate şi a cuvintelor relativ-interogative în periferia stângă propoziţională. Cu referire la latină, încadrată tot în categoria limbilor nonconfiguraţionale, ca urmare a cercetărilor lui Hale, Ledgeway (2012) arată că libertatea excepţională de topică derivă din setarea mixtă centru iniţial / centru final, secondată de conturarea periferiilor stângi ale domeniilor fazale, nu dintr-o presupusă organizare sintactică plată a latinei. Termenul configuraţionalitate discursivă a fost introdus de Kiss (1995) şi nu face referire Ia concepte de tipul structură sintactică ierarhizată / structură ierarhizată plată, ci la topica determinată de factori discursiv-pragmatici mai degrabă decât de factori gramaticali (rol tematic, caz). Kiss (2001: 1442) defineşte tipul limbilor configuraţionale discursiv astfel: "[w]e caii a language discourse-configurational if it links either or both of the discourse-semantic functions topic and focus to particular structural positions”. Ambii termeni, (non)configuraţional şi configuraţional discursiv, au ajuns să se folosească într-o manieră mai informală în literatura de specialitate, care le lărgeşte sfera de aplicare faţă de formulările iniţiale. 41 Donohue (2000) arată că în limba one (limbă indigenă din Papua Noua Guinee) nodurile propoziţionale (C, V) sunt organizate configuraţional, însă grupul nominal este nonconfiguraţional. 34 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie 3 Metodologie 3.1 Periodizare In măsura în care am dispus de material, ne-am propus ca, în spiritul lucrărilor pe care le-am avut ca model pentru cercetarea de faţă, să abordăm faptele românei vechi dintr-o perspectivă comparată, punând datele din română în oglindă cu datele fazelor vechi şi medievale ale celorlalte limbi romanice. în acord cu bibliografia românească, vom considera că limitele perioadei denumite „limba română veche" sunt următoarele: limita de jos o reprezintă primul text original [Scrisoarea lui Neaşcu din Câmpulung, 1521}, respectiv prima traducere [Psaltirea Hurmuzaki, 1500-1510}, iar limita superioară este reprezentată de gramatica lui S. Micu şi Gh. Şincai [Elementa lingua daco-romana sive valachicse, 1780) (v. Gheţie 1975; ILRL 1997; Timotin 2016). Astfel, se cuvine să atragem atenţia, de la început, asupra faptului că faza veche a limbii române nu corespunde cu ceea ce bibliografia de romanistică consideră faza veche a limbilor romanice (care au atestări timpurii)42, ci este mai degrabă o fază medievală a românei prin raportare romanică. 3.2 Corpus Corpusul analizat constă în texte originale şi traduceri din secolele 16-18 incluse în corpusul întocmit de Emanuela Timotin pentru lucrarea The Syntax of Old Romanian (SOR 2016), coordonată de Gabriela Pană Dindelegan. 3.3 Metode de analiză Exemplele din texte au fost excerptate manual. Metoda preponderentă de analiză este metoda calitativă. Metoda cantitativă (statistica) a fost folosită în măsura în care rezultatele cantitative sunt edificatoare pentru a susţine o anumită analiză / perspectivă de analiză. De exemplu, în dezbaterea asupra gramaticii V2 a limbilor romanice vechi, un important criteriu pentru delimitarea acestui fenomen este asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată; cea mai bună cale de aplicare a acestui diagnostic sintactic este, evident, analiza frecvenţei inversiunilor în propoziţiile principale şi în propoziţiile subordonate. în ce priveşte analiza faptelor de limbă, am avut în vedere analiza exemplelor cât mai lungi, cu o structură funcţională complexă (complementizatori, negaţie, auxiliare, clitice etc.), care reprezintă un diagnostic clar în favoarea unei analize sintactice anume, pentru a evita fenomenul de ambiguitate parametrică (i.e. compatibilitatea unui exemplu cu mai multe analize sintactice, simultan coexistente în gramatica perioadei respective) (v. nota 21 supra). Astfel, într-un exemplu ca (62): 42 De exemplu, Poletto (2014) lucrează cu un corpus de texte florentine din perioada 1200-1315, pentru care foloseşte denumirea italiană veche; în analiza napolitanei vechi, Ledgeway (2007, 2008) se foloseşte textul Libro de la destructione de Troya, datând de la începutul secolului al 14-lea; în analiza structurilor VI, Wolfe (2015a) foloseşte un corpus de texte romanice (siciliana veche, veneţiana veche, spaniola veche, occitana veche, franceza veche, sarda veche) din secolele 12-14; în analiza portughezei vechi, Ribeiro (1995) are în vedere texte din secolul al 14-lea. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 35 (62) Atunci trimise pre el în casa lui (NT.1648: 51v) poziţia verbului este ambiguă între o gramatică cu ridicare la C (V-la-C), diagnosticată prin inversiune V-CL (63), şi o gramatică în care verbul se plasează în domeniul flexionar (V-la-I), diagnosticată prin procliză pronominală (64), dat fiind faptul că ambele opţiuni sunt prezente în gramatica aceluiaşi text: (63) Trimise-i cătră Iisus zicând (NT.1648: 76r) (64) si-l trimise la Pilat (NT.1648:101r) Necesitatea de a reda contexte complexe se poate ilustra şi cu un exemplu privitor la grupul nominal. Astfel, nu toate exemplele în care un adjectiv nondefinit precedă un substantiv definit ilustrează fenomenul articolului definit inferior discutat în §1.2.1 supra. Unele exemple cu această ordonare a constituenţilor sunt inversiuni predicative în structuri exclamative, precum: (65) Ol nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă! (CLM.1700-50: 228r) Fenomenul articolului definit inferior este vizibil în grupuri nominale argumentale (66) sau în grupuri nominale incluse în grupuri prepoziţionale (67), în care nu apare fenomenul de inversiune predicativă: (66) că văzu[iu [w lumina] tă faţa ta] (A.1620: 58r) (67) s-au oploşit [pp în [dp vicleană făgăduinţa /uz]] (CLM.1700-50:186v) 3.4 Relaţia dintre modelele străine şi textele româneşti vechi. Un punct de vedere S-a insistat, pe bună dreptate, asupra faptului că scrierile românei literare vechi sunt tributare modelelor străine (v. Stan 2013: §1 şi bibliografia; Gafton 2012 cu referire specială la traducerile religioase), lucru vizibil mai ales prin analiza fondului lexical al textelor vechi. O problemă spinoasă este însă gradul în care un text original străin / un model străin influenţează traducerea / un text autohton din punct de vedere sintactic. Vom adopta perspectiva pe care o propune Poletto (2014) în analiza topicii italienei vechi (în relaţie cu influenţa latinei asupra vechilor texte florentine), şi anume că traducătorii / scribii / autorii de texte originale influenţaţi de texte străine nu produc enunţuri negramaticale, ci exploatează opţiunile sintactice ale limbii-ţintă: ,,[t]he authors writing in this period [= italiana veche] «mimic» the structure of Latin in the only possible way they have in their own grammar" (Poletto 2014: 77). La o ipoteză convergentă se ajunge şi în The Syntax ofOld Romaniam „[fjoreign influences (especially of translations) occur rather in relation to marginal phenomena” (Pană Dindelegan şi Dragomirescu 2016). 36 Variaţie şi schimbare de topică în limba română. Cadru teoretic. Metodologie Influenţa sintactică a textului străin trebuie mai degrabă interpretată drept consolidând o opţiune gramaticală disponibilă în limba ţinţă. Acest punct de vedere este exprimat şi în concluziile lucrării mai sus amintite: „taking into consideration the extensive presence of these learned and «foreign» phenomena in Romanian original texts, we are led to conclude that they actually consolidate structures and constructions present in the grammar of Romanian, affecting their frequency, rather than resulting from a process of Wholesale importation of foreign structures into the grammar" (Pană Dindelegan şi Dragomirescu 2016). Exemplele care în mod vădit nu respectă constrângerile sintactice ale românei -numite „structuri neromâneşti" (Avram [1975] 2007) (exemplele (4)-(7) în §1.1.1 supra) şi structurile de compromis, cu dublă realizare a cliticelor pronominale şi, foarte rar, a auxiliarelor (exemplele din (8) în §1.1.1 supra) - sunt rare şi apar mai ales în traduceri, ilustrând ceea ce se poate eticheta ca „negocierea unei gramatici”, i.e., rezolvarea tensiunii de a urma fidel sursa / un model străin şi alinierea la constrângerile sintactice ale limbii-ţintă. Din analiza caracteristicilor elementelor funcţionale ale românei (vechi şi moderne) (§§III; IV), va rezulta că structurile pe care le etichetăm ca „neromâneşti" nu respectă specificul tipologic şi sintactic al limbii române. O excelentă confirmare a acestei perspective de a vedea influenţa unui model / text străin vine din studiul lui Moldovanu (1969) asupra dislocărilor din scrierile lui D. Cantemir. Comparând textele româneşti ale lui Cantemir cu texte străine (ale lui Cantemir în redacţie grecească sau ale altor autori, e.g. Andreas Wissowatius, Stimuli virtutum, fraena peccatorum, Amsterdam, 1682), Moldovanu arată că se pot identifica 5 situaţii: (i) dislocarea există în ambele texte; (ii) dislocarea există numai în textul străin; (iii) dislocarea se regăseşte parţial în textul străin; (iv) dislocarea se aplică unor termeni sintactici diferiţi; (v) dislocarea există numai în textul românesc şi conchide că: ,,[p]rezenţa acestor 5 situaţii demonstrează că textul românesc al operelor lui Cantemir nu este, sub aspect formal, condiţionat direct de textul grec sau latin. Relaţia dintre dislocările româneşti şi cele străine nu se explică printr-un act de traducere mecanică, fapt confirmat şi prin statistică: dintre cele 271 de cazuri examinate, 51 reprezintă concordanţe, 218 neconcordanţe, iar 2 concordanţe parţiale" (Moldovanu 1969: 35. subl. ns. Alexandru Nicolae). In această direcţie, este de reţinut şi observaţia lui Alexandru V. Gâdei, amintită şi de Moldovanu (1969): „[î]n secolul XVII nu mai avem de-a face cu traduceri literale din slavoneşte" (Gâdei 1898: 54). Pe lângă dezideratul conceptual prezentat mai sus, vom ţine cont de criteriile care exclud posibilitatea ca o anumită structură să fie rezultatul exclusiv al unui model străin, stabilite de Dragomirescu (2015a): (i) prezenţa în latina (târzie); (ii) prezenţa în alte limbi şi dialecte romanice vechi; (iii) prezenţa în texte româneşti originale vechi; (iv) prezenţa în dialectele sud-dunărene (mai dificil de luat în discuţie, dată fiind atestarea scrisă târzie a acestor varietăţi), aplicându-le cu justă măsură (e.g. discuţia despre „auxiliare" în latină nu este relevantă întrucât sistemul de auxiliare se consolidează mai târziu, în vernacularele romanice). III Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă în capitolul de faţă, ne propunem să răspundem la două întrebări: (i) care este nivelul din structura propoziţională la care se deplasează verbul în româna contemporană; (ii) care este modalitatea de deplasare sintactică a verbului în limba română: deplasarea centrului (X°-movement) sau deplasarea grupului (XP-movement). Din punct de vedere formal, vom propune o abordare a deplasării verbului în modelul Chomsky (2000, 2001) şi Pesetsky şi Torrego (2007): realizarea procedeului de deplasare prin intermediul operaţiunii ACORD (în -sens restrâns). 1. Introducere, obiective şi structură Lucrările fundamentale ale lui J. Emonds (1978) şi J.-Y. Pollock (1989) asupra diferenţelor din morfosintaxa verbului în limbile romanice şi germanice au deschis o nouă paradigmă de cercetare prin sublinerea faptului că verbul se poate deplasa în poziţii diferite în nucleul propoziţional în limbi / familii de limbi diferite. Diferenţa dintre poziţia verbului în raport cu adverbul adesea (fr. souvent, engl. ofteri), cf. fr .Jean arrive souvent en retard, engl .John often arrives late, care nu este determinată stilistic, ci este obligatorie (deplasare înaltă în franceză; deplasare joasă în engleză), se corelează cu o serie de alte fenomene dintre cele mai diverse (de la ordinea cuvintelor la disponibilitatea elipsei legitimate de auxiliare), după cum se va arăta în cursul acestui capitol. Cercetările ulterioare asupra limbilor romanice (Belletti 1990; Cinque 1999; Ledgeway şi Lombardi 2005, între alţii) au lărgit setul de teste care indică poziţia verbului în nucleul propoziţional (poziţia verbului prin raportare la negaţie; tipologia mai detaliată a adverbelor; disponibilitatea elipsei etc.) şi au scos la lumină o altă faţetă a variaţiei lingvistice: nu doar familiile de limbi (e.g. limbi germanice vs limbi romanice) variază în ansamblu, ci variaţia poate apărea în aceeaşi familie. Referindu-se la limbile romanice şi extinzând criteriile propuse iniţial de Cinque (1999), Schifano (2013, 2015a, 2015b) stabileşte o tipologie cu patru termeni a deplasării verbului, arătând că franceza şi româna sunt limbi cu deplasare înaltă a verbului; sarda şi italiana septentrională (engl. Northern Regional Italian, în formularea autoarei) sunt limbi cu deplasare medie a verbului; în schimb, în portugheză poziţia verbului este joasă; în spaniolă, 38 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă deplasarea verbului este foarte joasă. Este important să menţionăm că termenii înalt / mediu / jos / foarte jos se referă la deplasarea verbului în interiorul domeniului flexionar (IP, în ierarhia CP > IP > vP, v. §11.2]; cu excepţia englezei, în limbile germanice deplasarea verbului în domeniul C este obişnuită1 * * *, mai ales în propoziţiile principale, caracterizate de regula V2. Odată cu propunerea lui Pollock (1989) privitoare la scindarea nodului flexiune (IP) în cel puţin două proiecţii (Agr şi T), s-a constatat că domeniul flexionar trebuie conceput mai degrabă în termenii unui câmp sintactic care găzuieşte o serie de proiecţii flexionare verbale, dintre care cele mai importante sunt proiecţiile de mod, tip şi aspect (v. Cinque 1999). 0 altă faţetă a variaţiei privitoare la deplasarea verbului este variaţia intralingvistică sincronică (Ledgeway şi Lombardi 2005; Ledgeway 2015c) (l)-(2) şi diacronică (v. §§1V.3; IV.4) (3)-(4): (1) (2) (3) a. b. (4) a. b. a. Un vi parranu mancu nu ţie vorbi.PREZ.3PL nici-măcar 'Ei nici măcar nu-ţi vor vorbi' b. Un vi mancu parranu nu ţie nici-măcar vorbi.PREZ.3PL 'în niciun caz nu-ţi vor vorbi' (cosentino, dialect italienesc de sud; Ledgeway şi Lombardi 2005) Rosina (*fatica) purtroppuci ffatical semprefatica Rosina lucra.PREZ.3SG din-păcate la-asta lucra.PREZ.3sG mereu lucra.PREZ.3SG 'Din păcate, Rosina lucrează mereu la asta' (cosentino, dialect italienesc de sud; Ledgeway şi Lombardi 2005) că veţi cu adevăr a afla mare vistiiariu sufletesc (P0.1582:10) că (cu adevăr) veţi (*cu adevăr) afla (cu adevăr) mare vistiiariu sufletesc (română modernă) aşa ne tare pedepses (FT. 1571-5: 3V) aşa ne *tare pedepseşti tare (română modernă) Cercetările asupra deplasării verbului în română, iniţiate de Dobrovie-Sorin (1994) şi continuate în cercetările ulterioare (Ştefănescu 1997; Avram 1999; Cornilescu 2000; Alboiu şi Motapanyane 2000; Alboiu 2002; Avram şi Hill 2007; Giurgea 2011; Nicolae 2013d: cap. IV; Cornilescu şi Nicolae 2013; Schifano 2014; Ledgeway 2015a), au condus la rezultate convergente, însă nu pe deplin similare. Deşi există acord asupra ideii că verbul românesc se deplasează într-o poziţie înaltă în nucleul propoziţional, nu este clar care este această 1 Opţiunea V-la-C este încă prezentă în româna modernă (ca opţiune generală, la imperativul afirmativ şi la gerunziu; ca opţiune reziduală, la imprecaţiile condiţionale şi subjonctivale şi în unele contexte puternic marcate stilistic; v. §3.5 infra) şi era mai frecventă în limba veche, caracterizată de o gramatică V2 reziduală (v. §IV.3.2.2.4). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 39 proiecţie înaltă la care verbul se deplasează. Ledgeway (2015a: 14) subliniază faptul că atât formele sintetice, cât şi formele analitice pot fi precedate de adverbul de negaţie propoziţională nu şi de clitice pronominale, componente ale domeniului flexionar. Faptul că verbul precedă adverbe de tipul des, mereu (v. Alboiu 2002) arată că verbul este plasat în domeniul flexionar (se aplică deplasarea V-la-I) (5a-b). De asemenea, cuantificatorii flotanţi (e.g. toţi) (5c) arată că verbul se deplasează la stânga poziţiei în care este generat subiectul (Spec, vP); Sportiche (1988) arată că acest tip de cuantificatori diagnostichează poziţiile argumentale. (5) a. nu îl văd des b. nu l am văzut mereu c. copiii n-au răspuns la întrebare ţoti Din această perspectivă, unul dintre obiectivele noastre în capitolul de faţă este să determinăm poziţia din domeniul flexionar la care se deplasează verbul în româna contemporană; acest rezultat va fi exploatat în analiza diacronică prezentată în capitolul al IV-lea. Un obiectiv implicit este determinarea limitelor domeniului flexionar verbal prin raportare la domeniile adiacente (CP şi, respectiv, vP). O altă observaţie de importanţă majoră pentru a înţelege morfosintaxa verbului în româna contemporană, cunoscută din lucrările tradiţionale (Guţu Romalo 1962) şi discutată „din perspectivă generativă pentru prima dată de Dobrovie-Sorin (1994) (v. şi Barbu 1999), priveşte stricta adiacenţă dintre elementele nucleului verbal (NEG - CL - V pentru structurile sintetice, respectiv NEG - CL - AUX (- AUX) - V pentru structurile analitice): nucleul verbal poate fi dislocat doar de adverbele clitice mai, cam, şi, prea, tot, elemente cu statut de centru (X°), nu de grup (XP) (v. (6)), spre deosebire de alte limbi romanice, în care inserarea de constituenţi în nucleul verbal este mai liberă ((7a-b) vs. (7c-d)). (6) a. Maria ar (*Maria) fi (*Mariaj venit Maria. b. El a mai venit/ cam greşit/ şi răspuns. (7) a. II est probablement venu. (franceză) 'El a venit probabil' b. II a bien mange. (franceză) 'El a mâncat bine' c. Probabil el a (*probabil) venit probabil d. El a (*bine) mâncat bine. Această caracteristică a nucleului verbal românesc a fost interpretată drept un proces de formare a unui „centru complex" (Dobrovie-Sorin 1994, 2001; Giurgea 2011), rezultând din deplasarea de tip centru-la-centru (engl. head-to-head movement) în derivarea formelor verbale româneşti, deplasare locală (Roberts 1994; v. Roberts 2011 pentru discuţii) şi încorporantă (Baker 1988; Roberts 1991) prin însăşi natura sa (8). 40 Deplasarea verbului şi structura nucleului prepoziţional tn româna modernă (8) XP b. XP YP Y°+X° YP Deşi oferă o explicaţie elegantă pentru efectele de adiacenţă din nucleul verbal, soluţia centrului complex se loveşte de o serie de probleme empirice, sincronice şi diacronice. In primul rând, nu este clar cum poate fi analizată inversiunea V-CL / V-CL-AUX, normă gramaticală contemporană a formării imperativului pozitiv, a gerunziului şi a imprecaţiilor condiţionale şi subjonctivale; în limba veche, inversiunea este mult mai răspândită [v. ŞIV.3.2.1): (9) a. Citeste-mi scrisoarea! b. citindu-mi scrisoarea c. Găsi-l-ar ăi din baltă! [internet) d. Ducă-se pe pustii! Pentru a putea deplasa verbul lexical la stânga cliticului [9a,b,d] sau la stânga complexului clitic plus auxiliar (9c) păstrând analiza conform căreia verbul se deplasează drept centru (X°-movement), există două soluţii tehnice, ambele contrazise de datele lingvistice: (a) neaplicarea regulii de formare a centrului complex şi derivarea prin deplasare lungă a centrului (engl. Long Head Movement)2, operaţie propusă de Rivero (1993); (b) descompunerea centrului complex printr-o operaţiune de excorporare (engl. Excorporation), propusă de Roberts (1991). Faptul că niciuna dintre aceste operaţiuni nu se aplică este dovedit neechivoc de comportamentul adverbelor clitice în raport cu fenomenele de inversiune de mai sus. Adverbul clitic mai este un modificator aditiv aspectual al predicaţiei 2 Pe scurt, operaţiunea de deplasare lungă a centrului (Rivero 1993), prin care verbul lexical se deplasează la stânga auxiliarului / grupării clitic + auxiliar, presupune ca verbul să se deplaseze direct din domeniul lexical (vP) în domeniul complementizator (CP); este obligatoriu ca deplasarea să procedeze astfel (i.e. fără tranzitarea domeniului flexionar) (,,[i]n essence, LHM constructions involve Head-movement to C° of the non-finite V°/Aux° complementing the finite Aux°, skipping it”. Rivero 1993: 223, subl. ns. Alexandru Nicolae), întrucât tranzitarea domeniul flexionar ar conduce la încălcarea Constrângerii asupra deplasării centrului (engl. The Head Movement Constraint, Travis 1984), conform căreia deplasarea de tip centru-la-centru este strict locală şi nu permite omiterea centrelor intermediare. Reprezentarea procesului propusă de Rivero (1993: 223) este următoarea: CP Aux° VP Long Head Movement Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 41 (Donazzan şi Mardale 2010), generat în câmpul ASPECT din domeniul flexionar; sub inversiune, mai se deplasează odată cu verbul, distribuţie care indică faptul că verbul tranzitează domeniul flexionar [argument împotriva analizei (a)); comportamentul adverbului clitic mai arată că nici analiza [b) nu este posibilă pentru că ar presupune excorporarea a mai mult de un centru, iar excorporarea este permisă pentru un singur centru3. [10) a. b. c. d. Mai citeste-mi scrisoarea! ..mal citind, mai studiind, am găsit în Munţii dintre Olt../' (internet) nemaivăzându-l Mai lua-l-ar naiba! (internet) Mai ducă-se pe pustii! Ambele probleme semnalate se susţin şi diacronic şi vor fi reluate şi ilustrate în §IV. O problemă şi mai delicată, fie trecută sub tăcere, fie minimalizată prin transferarea ei în componentul fonologie (Giurgea 2011), este linearizarea presupuselor centre complexe: predicţia sistematică în deplasarea centrului (8b) este că verbul lexical va preceda auxilarul în construcţiile perifrastice, fapt puternic contrazis empiric4. Predicţiile de linearizare incorecte sunt încă un argument împotriva formării de centre complexe. O altă soluţie (implicită la unii autori, explicită la alţii) de a explica efectele de adiacenţă este presupunerea că specificatorii proiecţiilor din domeniul flexionar nu se proiectează (Avram 1999; Alboiu 2002; cf. şi Dobrovie-Sorin 1994). în formatul pe care îl oferă teoria X-bar, conform căreia proiecţiile sintactice au formatul universal Specificator -Centru - Complement, este greu de înţeles şi de explicat de ce unele proiecţii nu au specificatori. Problemele de acest fel impun o regândire a modului în care privim deplasarea verbului în proiecţia verbală extinsă. Acesta este şi cel de al doilea obiectiv major al capitolului de faţă. Vom aduce argumente pentru o analiză în care verbul se deplasează ca grup, deplasare XP (engl. XP-movement), superioară analizei tradiţionale care stipulează deplasarea centrului. Acest tip de analiză a fost propus de Koopman şi Szabolcsi (2000) în analiza complexelor verbale din maghiară şi neerlandeză (şi, marginal, germană), extins de Muller (2004) la derivarea deplasării verbului în germană şi de Tescari Neto (2012) la portugheza braziliană şi sugerat de Laenzlinger şi Soare (2004) pentru română. Avantajul sincronic direct este că, în conjuncţie cu ridicarea înaltă a verbului în română, strategia de deplasare XP explică în mod direct efectele de adiacenţă a componentelor nucleului verbal: specificatorii proiecţiilor din domeniul flexionar se proiectează, însă sunt ocupaţi de verbul 3 Mulţumesc lui Ian Roberts, care mi-a atras atenţia că analiza prin excorporare (operaţiune identificată de el însuşi) este exclusă tot de comportamentul adverbelor clitice. 4 Deplasarea centrului cu proprietăţile de linearizare explicate în (8) a dat naştere la formele sintetice de viitor (şi condiţional) din limbile romanice (altele decât româna); în structura V-AUX, auxiliarul a fost reanalizat ca afix şi apoi ca marcă flexionară a verbului (Roberts şi Roussou 2003: 48-58). 42 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă însuşi deplasat ca grup. Mai mult, cel puţin prin raportare la româna contemporană, deplasarea de tip XP a verbului poate fi văzută ca o stategie de satisfacere a trăsăturii EPP a unei proiecţii din domeniul flexionar (IP), complementară cu strategia deplasării subiectului în limbi ca engleza (v. Alexiadou şi Anagnostopoulou 2001); această complementaritate rezultă invariabil din faptul că, în română, nominativul se atribuie în mod liber în poziţie postverbală (Cornilescu 2000; Alboiu 2002), ceea ce face ca deplasarea subiectului în poziţie preverbală să fie o formă de deplasare A-bar [determinată de factori pragmatici şi interpretativi), nu de deplasare A [deplasare argumentală, determinată de Criteriul tematic sau de necesităţi de atribuire a cazului). Poziţia periferică a subiectului preverbal în conjuncţie cu deplasarea XP a verbului explică în mod direct de ce fenomenul de inversiune subiect-auxiliar [engl. Subject-Auxiliary Inversion (SAI)) nu este disponibil în română [Alboiu 1999: 3-4; Avram 1999: 34) [Îl)5. în această structură, a cărei funcţie principală este de a legitima interogaţia directă [totală sau parţială) în limbi ca engleza şi franceza (12)6, verbul auxiliar se ridică la C şi subiectul rămâne într-un specificator din domeniul flexionar ([Spec, IP] prin convenţie). în primul rând, dacă strategia de deplasare a verbului este XP, nu X°, în construcţii perifrastice cu ridicare la C, constituentul verbal deplasat va fi verbul lexical, nu auxiliarul, după cum se poate observa şi din comportamentul imprecaţiilor condiţionale [9c). în al doilea rând, după cum va rezulta din analiză, în deplasarea V-la-C, verbul se ridică la proiecţia FinP din periferia stângă, situată la dreapta proiecţiilor FocP şi TopP [proiecţii care găzduiesc subiectul preverbal). [11) *Au copiii înţeles problema? (12) a. Hasjohn read the paper? (engleză) 'A citit Ion lucrarea?' b. Est-iLvenu? (franceză) 'A venit?' 5 Din perspectivă diacronică, vom arată în §IV.4 că, în structurile cu dislocare a formelor verbale compuse în care subiectul se plasează între auxiliar şi verbul lexical (i), nu avem a face cu ridicarea auxiliarului la C, ci mai degrabă cu poziţionarea joasă a subiectului (in situ sau în periferia vP) în combinaţie cu deplasarea joasă a verbului. (i) au ei lăsat cu al lor cuvânt (DÎ.1599: XXX) 6 Alte funcţii ale SAI în engleză sunt inversiunea negativă (i), inversiunea condiţională (ii), legitimarea unor forme de elipsă (iii) etc.: (i) At no time willjessica say that. 'Jessica nu va spune asta niciodată' (ii) Had the people not been informed, the situation would have been much worse. 'Situaţia ar fi fost mult mai rea dacă oamenii n-ar fi fost informaţi.' (iii) Fred fell asleep, and so did Jim / as did Jim. 'Fred a adormit, aşa şi Jim / ca şi Jim' Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 43 Un alt paradox pe care îl rezolvă această propunere este efectul de blocare indus de negaţie (observat de Pollock 1989, Rivero 1993, Roberts 1994 i.a.). Pe scurt, negaţia blochează deplasarea verbului în domeniul C pentru imperative, provocând folosirea aşa-numitului „imperativ surogat" (i.e. folosirea infinitivului în loc de imperativ] cu procliză pronominală în propoziţii imperative negative (13); fenomenul de blocare este observabil şi în rarele cazuri în care se foloseşte forma propriu-zisă de imperativ a verbului (de obicei, la imperativele scurte moştenite din latină, zi, du, fă) (14): (13) a. Citeste-mi scrisoarea! b. Nu-mi citi scrisoarea! (14) a. Du-te acasă! b. Nu te du / duce acasă! Deşi s-a considerat că negaţia induce efecte de insulă slabe (engl. weak island effects, cf. Ross 1967), se va arăta că efectul de blocare este cauzat de statutul elementului de negaţie nu (element plin, grup adverbial). Gerunziul propoziţional arată că proiecţia negaţiei propoziţionale nu blochează ridicarea la C, după cum arată encliza pronominală a gerunziului negativ7: (15) nevăzându-l Mai degrabă, ceea ce permite deplasarea la C şi encliza pronominală pentru gerunziul negativ, spre deosebire de imperativul negativ, pare să fie statutul elementului de negaţie: nu este un adverb plin (element XP), iar ne- este un afix (element X°). Obiectivele stabilite mai sus impun următoarea structură a capitolului. Vom începe abordarea celui de al doilea obiectiv, şi anume vom aduce argumente pentru faptul că avem a face cu o deplasare de tip XP, nu de tip X°. Odată argumentată ideea că verbul se deplasează ca grup, vom examina primul obiectiv enunţat, şi anume problema nivelului la care se deplasează verbul în româna contemporană. Examinarea acestor două chestiuni impune şi abordarea unor probleme precum următoarele (nu neapărat în această ordine): (i) care sunt trăsăturile care cauzează deplasarea verbului, (ii) ce valori marchează auxiliarele româneşti, (iii) care sunt limitele domeniului flexionar, (iv) ce statut au aşa-numitele „particule" de infinitiv şi conjunctiv, (v) adjuncţia la stânga uniformă a elementelor de tip X° (adverbele clitice, negaţia afixală), (vi) cum se explică efectul de blocare indus de nu, dar nu şi de ne-. înainte de formula analiza, este necesar să menţionăm că adoptăm ipoteza centrului verbalizant v (Hale şi Keyser 1993; Chomsky 1995) şi, implicit, perspectiva conform căreia 7 Efectele de concordanţă a negaţiei arată că prefixul ne- al gerunziului negativ este o formă de negaţie propoziţională (nu o formă de negaţie de constituent): nevenind nimeni/ *venind nimeni. 44 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă domeniul lexical verbal se alcătuieşte dintr-o serie de proiecţii funcţionale ai căror specificatori introduc argumentele verbului (Pylkkănen 2008). Spre deosebire de alte argumente, generate ca specificatori ai unor proiecţii funcţionale (e.g. obiectul indirect se generează ca specificator al unui grup aplicativ, ApplP, Marantz 1993), argumentul extern (subiectul) se generează în [Spec, vP], iar obiectul direct se generează în poziţia de complement al (soră la dreapta a) verbului. Tot în domeniul lexical este găzduită şi proiecţia care asigură atribuirea acuzativului (ToP = TenseobjectPhase), proces diferenţiat de Pesetsky şi Torrego (2004, 2011) de atribuirea nominativului. O reprezentare minimală (care va fi îmbogăţită după necesităţi) a domeniului lexical vP este următoarea: (16) (IP > periferia vP) vP > ToP > VP 2. Deplasare XP în derivarea sintactică a verbului românesc Tipul de deplasare pe care îl propunem în derivarea verbului românesc a fost identificat de den Besten şi Webelhuth (1987, 1990) şi a primit, din motive care vor deveni imediat evidente, denumirea de „remnant movement”. 2.1 Condiţii asupra deplasării XP Prima condiţie în analiza deplasării verbului în termeni de deplasare XP este să ne asigurăm că grupul verbal este „evacuat" (i.e. argumentul intern al verbului părăseşte VP înainte ca deplasarea VP să se iniţieze), de aici şi denumirea „remnant movement": grupul care se deplasează conţine doar propriul centru şi urma (t) constituentului deplasat din interiorul său. Astfel, în mod superficial, procesul de „remnant movement" dă impresia că avem a face cu deplasarea centrului, deşi acest tip de mişcare nu este strict local şi încorporant (cf. (8)). Observaţia că argumentele trebuie evacuate din VP nu este nouă; în analiza XP a deplasării verbului în germană, Miiller (1998: 6) insistă asupra faptului că „VP-topicalization [...] is necessarily preceded by a scrambling operation that moves NP2 {das Buch ('the book'))8 out of the VP". De altfel, Miiller (1998) face predicţia că limbile care prezintă strategia de topicalizare a VP-ului prin remnant movement prezintă şi regula de scrambling9 care garantează că argumentul intern este deplasat din VP înainte ca deplasarea VP să se 8 NP2 (das Buch 'the book') este obiectul direct al verbului a citi din exemple ca următoarele (Miiller 1998: 6; ex. (14)): (i) a. [vp t2 Gelesen]ihat [ip [np das Buch]2 keiner ti] (germană) citit aux.perf def cartea.ACC nimeni.NOM b. [vpt2 Gelesen]ihat [ip keiner [np das Buch] 2 ti] citit aux.perf nimeni.NOM def cartea.ACC ‘Nimeni n-a citit cartea' 9 Termenul scrambling circulă în paralel cu termenul objectshift; ambii termeni au fost „importaţi" din literatura de sintaxă a structurii propoziţionale din limbile germanice; unii autori îi deosebesc, rezervând termenul object shift deplasării obiectelor şi generalizând termenul scrambling pentru toate tipurile de deplasare determinate pragmatic (v. Thrâinsson 2001 pentru discuţii). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 45 iniţieze10, o corelaţie care merită reţinută şi care va fi verificată în §2.4 prin analiza operaţiei object shift. Şi Koopman şi Szabolcsi (2000) fac aceeaşi observaţie în analiza complexelor verbale din neerlandeză şi maghiară, insistând asupra impresiei înşelătoare că avem a face cu un proces de deplasare X°, când, de fapt, verbul se deplasează ca grup: ,,[t]he illusion that heads are moving is due to the fact that nonhead material, if there is any, is removed from the XP" (Koopman şi Szabolcsi 2000: 31). Cinque (2013) face o constatare asemănătoare în analiza deplasării ca grup a verbului în italiană: „certain 'head-initiaP languages (Italian) do not reverse the order of AdvPs, thus yielding C° T° Asp° V AdvPi AdvP2 AdvP3 instead of (7a) [(7a)= C° T° Asp° V(P) AdvP3 AdvP2 AdvPi] (cf. Cinque 1999: chs 1 and 2). In other words, the VP (containing just the V) appears to raise by itself (up to a certain point), without pied-piping anv other material (thus giving the impression of head movement)" (Cinque 2013: 62-63. subl. ns. Alexandru Nicolae). Din punct de vedere empiric, prin raportare la română, observaţiile de mai sus se verifică imediat dacă analizăm structurile cu imperativ pozitiv şi imprecaţiile condiţionale din româna contemporană: (17) a. Bate-l pe Ion! b. *Bate pe Ion-l! (18) a. Dă-mi banii! b. *Da banii-mi! (19) a. Bate-l-ar soarta pe Vasile! b. *Bate pe Vasile l-ar soarta! După cum se poate observa din exemplele (b), în toate situaţiile în care verbul se deplasează la stânga cliticului pronominal / complexului clitic + auxiliar, obiectul direct (indiferent de forma de construcţie, prepoziţional (17), (19), sau non-prepoziţional (18)) nu se poate deplasa odată cu verbul11. Din această scurtă prezentare, rezultă că o condiţie importantă asupra deplasării ca grup a verbului românesc este ca argumentul intern să părăsească proiecţia VP. Există şi o anumită succesiune a operaţiunilor (sugerată mai sus), dictată de condiţiile generale asupra deplasării sintactice: procesul de deplasare (extracţie) a argumentelor din proiecţia VP trebuie să preceadă deplasarea VP. De la Ross (1967) încoace, se ştie că deplasarea de 10 în schimb, în limbile în care operaţiunea de scrambling nu se aplică, obiectul direct însoţeşte verbul în topicalizarea VP: (i) [vp Kicked the dog]i John never has ti. (engleză) lovit def câine John niciodatăAUX.PERF 'De lovit câinele, John nu l-a lovit niciodată' 11 în capitolul următor, vom arăta că această generalizare caracterizează şi inversiunile din gramatica românei vechi prin lipsa atestărilor exemplelor de tip (b) din ((17)-(19)). 46 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă constituenţi induce efecte de insulă, fenomen care a fost denumit Freezing Principie / Freezing Effect sau Interdicţia asupra subextracţiei din constituenţi deplasaţi (v. Corver 2005 şi bibliografia}: pe scurt, odată ce un constituent s-a deplasat, devine opac din punct de vedere sintactic, extracţia de constituenţi din interiorul său devenind imposibilă. Următoarea întrebare este care argument intern trebuie extras din VP înainte de iniţierea deplasării VP. La prima vedere, problematice sunt verbele tranzitive12, inacuzative şi cele construite cu obiect indirect, însă, dacă ţinem cont de toată literatura iniţiată de lucrarea lui Larson (1988), doar structurile tranzitive rămân problematice. Analizând structurile cu dublu obiect din engleză, Larson arată că obiectul direct şi obiectul indirect nu se generează în aceeaşi proiecţie minimală VP13; Larson argumentează că centrul verbal se scindează într-o serie de centre verbalizante (engl. VP-shells la Larson) organizate ierarhic, fiecare argument intern fiind generat într-o proiecţie diferită. Ipoteza lui Larson a fost preluată şi rafinată în cercertările ulterioare; dintre cele mai relevante rezultate pentru analiza noastră, menţionăm ipoteza vP (Hale şi Keyser 1993; Chomsky 1995) şi ipoteza aplicativă (Marantz 1993) (v. Pylkkănen 2008 pentru o prezentare detaliată). Astfel, obiectul indirect se generează ca specificator al unei proiecţii applicative (ApplP), superioară proiecţiei VP (ApplP > VP); subiectul (argumentul extern) se generează ca specificator al grupului verbalizant v, de asemenea superior VP (vP > VP). Din această perspectivă, doar obiectul direct se generează în poziţie de complement al lui V (i.e. soră la dreapta a lui V)14. Astfel condiţia ca verbul să se deplaseze ca VP în modul propus mai sus presupune ca obiectul direct să părăsească proiecţia VP15. în cazul structurilor inacuzative, în care subiectul se generează în poziţia de complement al lui V (poziţia obiectului direct), deplasarea este obligatorie din motive de atribuire cazuală (v. Dragomirescu 2010 pentru detalii). Scopul secţiunilor următoare este identificarea poziţiei în care se extrage obiectul direct din VP; extracţia OD este obligatorie pentru ca verbul să se deplaseze ca grup, însă dând impresia că se deplasează drept centru. Vom examina o serie de propuneri formulate în bibliografie şi vom arăta care sunt dezavantajele acestora, după care vom propune o analiză nouă bazată pe rezultatele din Pesetsky şi Torrego (2004, 2011). 12 Argumentaţia se extinde la verbele inergative (v. discuţia la Dragomirescu 2010 asupra analizei inergativelor ca având o structură de bază tranzitivă, cf. Hale şi Keyser 1993). 13 Inserarea mai multor complemente în aceeaşi proiecţie minimală (complemente ale unuia şi aceluiaşi centru) venea, în orice caz, în contradicţie cu formatul general al teoriei X-bar (Kayne 1984), astfel că propunerea lui Larson (1988) de descompunere a verbului în mai multe proiecţii a rezolvat această problemă. 14 Structurile cu obiect prepoziţional subcategorizat (argumente reale) nu sunt nici ele problematice; la fel ca în cazul obiectului indirect, se poate considera că sunt proiectate ca specificator al unei proiecţii funcţionale (un centru verbalizant, e.g. VP-shell / vP) superioare lui V, însă această discuţie depăşeşte limitele lucrării de faţă. 15 O soluţie facilă ar fi fost să adoptăm ipoteza propusă de Cinque într-o serie de lucrări („the left-right asymmetry", Cinque 1999) conform căreia toate argumentele verbului se proiectează ca specificatori, inclusiv obiectul direct. Există însă o serie de argumente (de exemplu, asimetriile subiect-obiect direct) pentru ideea că, în limbile cu aliniere nominativ-acuzativ, obiectul direct are un statut privilegiat prin raportare la subiect şi la celelalte argumente interne (Chomsky 2010), ceea ce justifică generarea sa în poziţia de soră la dreapta a verbului (ca în Pesetsky şi Torrego 2004, de exemplu). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 47 Se cuvine să subliniem că, în afara verbelor tranzitive şi inaccuzative, celelalte clase nu întâmpină această problemă a „evacuării” VP. De asemenea, tipul de deplasare XP pe care îl avem în vedere este deplasarea specificator - la - specificator a VP (pe modelul operaţiunilor de topicalizare VP / vP de la Miiller 1998, 2004 i.a.), nu deplasări generalizate complement - la - specificator de tipul celor care funcţionează în derivarea complexelor verbale (pe modelul Koopman şi Szabolcsi 2000); acest al doilea tip de derivări necesită, într-adevăr, un proces de evacuare sistematică a tuturor subordonaţilor din domeniile care alcătuiesc complexele verbale. 2.2 Principiul de „evacuare" a VP Laenzlinger şi Soare (2004) fac o primă propunere de formulare a unei analize a deplasării ca grup a verbului în română. Spre deosebire de analiza propusă de noi aici (deplasare a VP), autorii citaţi deplasează proiecţia vP (deci întregul domeniu lexical), fiind astfel obligaţi să extragă în mod sistematic toţi constituenţii din domeniul vP, cu excepţia verbului. Pentru a asigura evacuarea sistematică a vP-ului, autorii propun următorul principiu: (20) Full VP Evacuation Principie “AII arguments must leave the vP domain in order to have their A-features (i.e. Case and phi-features) and I-features (i.e. informaţional features such as top, foc) checked/matched/assigned a value in the overt syntax." (Laenzlinger şi Soare 2004: 107) După cum vom arăta în §§2.4; 2.5 infra, atribuirea acuzativului are loc în domeniul lexical al verbului, astfel că este greu să motivăm o deplasare obligatorie a obiectului direct în afara domeniului vP. De asemenea, după cum s-a arătat în bibliografia anterioară (Cornilescu 2000; Alboiu 2002), atribuirea nominativului în poziţie postverbală este liberă în română; din nou, motivaţia pentru deplasarea obligatorie a subiectului este greu de găsit. 2.3 Poziţii de legitimare în derivarea complexelor verbale din maghiară şi neerlandeză, Koopman şi Szabolcsi (2000) formulează o ipoteză asemănătoare cu principiul propus mai sus de Laenzlinger şi Soare (2004): ,,[w]e are led to assume that both arguments and adjuncts have their own licensing positions (to be notated as LP(xp)) and move into them as soon as possible. Part of this assumption is familiar from the literature: DPs receive Case in designated specifier positions, and CPs are often recognized as having a particular distribution” (Koopman şi Szabolcsi 2000: 39). Ipoteza prezentată de cele două autoare nu poate fi transferată pe deplin asupra datelor din română. Pe de o parte, ideea unor extracţii generalizate la poziţii de legitimare se loveşte de aceleaşi contraargumente ca principiul propus de Laenzlinger şi Soare (2004). Un 48 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă deziderat al gramaticii minimaliste, propus de Chomsky (1995: cap. IV) este eliminarea proiecţiilor fără corelaţii la interfeţe: „keeping to funcţional categories with intrinsic properties that are manifested at interface levels" (Chomsky 1995: 355), stipulate doar pentru a motiva un aspect sau altul al teoriei („only for theory-internal reasons"). Proiecţiile funcţionale eliminate astfel de Chomsky (1995: 349-355) din structura propoziţiei sunt cele de Acord (AGRo şi AgRs). Proiecţiile „de legitimare" invocate de Koopman şi Szabolcsi (2000) reprezintă chiar acest tip de grupuri sintactice fără corelaţie la interfaţă, proiectate doar pentru a identifica o poziţie de extracţie a dependenţilor interni care să asigure deplasarea verbului în maniera propusă de cele două autoare. Pe de altă parte, datele din română nu corespund cu datele din maghiară şi neerlandeză analizate de Koopman şi Szabolcsi (2000). în aceste limbi, nucleul verbal se organizează în „complexe verbale" care amalgamează centrele verbale (v. (21)) într-o manieră diferită de ceea ce se întâmplă în morfosintaxa verbului românesc (şi romanic, de fapt): (21) Mutogatni fogja akarni a jâtekot agyerekeknek arăta.iNF aux.viitor.3sg vrea.lNF DEF jucăria.ACC DEF copii-la 'El/ea va vrea să arate jucăria copiilor' (maghiară, propoziţie neutră; Koopman şi Szabolcsi 2000) Astfel, ipoteza de analiză prezentată de autoare (extracţia subordonaţilor verbului şi deplasarea sistematică a VP în specificatori verbali superiori, i.e. o deplasare complement -la - specificator generalizată) rezolvă problemele de adiacenţă în derivarea complexelor verbale din limbile analizate. Româna nu prezintă efecte de adiacenţă de acest tip, astfel că deplasarea ca grup a verbului are loc într-o manieră diferită: deplasarea VP este de tip specificator -la- specificator, de acelaşi tip cu deplasarea obişnuită a grupurilor nominale. 2.4 „Object shift" şi derivarea propoziţiilor VOS şi VSO în română şi în limbile romanice Pe baza unei bibliografii impresionante, care include şi studiul asupra românei al Gabrielei Alboiu (1999), Gallego (2012) analizează derivarea propoziţiilor VOS şi VSO în limbile romanice. în ce priveşte derivarea sintactică a propoziţiilor VOS, Gallego examinează propunerile anterioare - derivare printr-un proces de object shift (Ordonez) (22), respectiv derivare prin topicalizarea VP (Belletti, Zubizarreta) (23) - şi arată că ambele procese sunt, de fapt, disponibile în limbile romanice, însă nu simultan în aceeaşi limbă. Derivarea prin object shift (22) presupune ca obiectul să fie extras din grupul verbal şi deplasat într-o poziţie din periferia propoziţională internă (periferia vP), la stânga subiectului in situ (Spec, vP), respectiv la dreapta verbului deplasat în domeniul flexionar (IP); derivarea prin topicalizarea VP (23) presupune ca obiectul să se deplaseze odată cu verbul la stânga subiectului in situ (Spec, vP). Cele două strategii derivaţionale se corelează cu o serie de alte fenomene sintactice (anaforă sintactică, deplasare la periferia CP, disponibilitatea structurilor VSO), după cum vom arăta imediat. Astfel, în galiciană, portugheza europeană, Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 49 spaniolă şi română, topica VOS este derivată prin object shift (22), pe când în catalană şi italiană, topica VOS rezultă din topicalizarea VP (22). Reprezentările de mai jos ilustrează cele două propuneri, păstrând structurile din Gallego (deplasare centru-la-centru (v. (8) supra) în derivarea deplasării verbului şi specificatori multipli16). Mai mult, Gallego formulează Generalizarea VOS - VSO, care leagă disponibilitatea de derivare a propoziţiilor VSO de disponibilitatea operaţiunii (22) [object shift)17: 16 0 soluţie mai bună (sugerată în text) pentru extragerea obiectului prin object shift şi, respectiv, a VP (conţinând obiectul) prin topicalizarea VP este deplasarea acestora în periferia propoziţională internă, spaţiu care găzuieşte constituenţi cu relevanţă pragmatică. Cel puţin din perspectiva românei, topica VOS are corelaţii pragmatice (Alboiu 1999) (v. şi infra în text). De asemenea, Belletti (2004) insistă asupra faptului că structurile VOS din italiană derivate prin topicalizarea VP nu au un grad de acceptabilitate totală şi sunt legitime doar în contexte precum cel de mai jos ((ib) ca răspuns la (ia)), ceea ce justifică exploatarea periferiei interne propoziţionale (mulţumesc lui Gigi Andriani pentru confirmarea judecăţilor de gramaticalitate): (i) a. Qui capiră il problema? cine înţelege.viiT0R.3sG def problemă 'Cine va înţelege problema?' b. ??Capiră il problema Gianni înţelege.viiTOR.3sG def problemă Gianni ‘Gianni va înţelege problema' 17 în afară de rezultatul punctual privitor la derivarea propoziţiilor VOS şi la relaţia dintre object shift şi derivarea propoziţiilor VSO, articolul lui Gallego (2012) confirmă o observaţie adesea făcută în lucrările de sintaxă romanică, şi anume că, din punct de vedere sintactic, limbile romanice se împart în două subgrupuri cuprinzând, pe de o parte, galiciana, portugheza europeană, spaniola (şi, putem adăuga la această listă şi româna) şi, pe de altă parte, catalana şi italiana. Următoarele proprietăţi sintactice disting cele două grupuri de limbi romanice (OK: prezent; *: absent): topica VSO (OK în primul grup, * în al doilea grup), marcare diferenţiată a obiectului direct (OK în primul grup; * în al doilea grup); clitice partitive şi locative (* în primul grup, OK în al doilea grup); acord al participiului (* în primul grup, OK în al doilea grup), între altele. 50 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă (24) VOS-VSO Generalization „If a Românce language generates VOS through object shift, then it licenses VSO." (Gallego 2012: 442) întrucât româna nu este discutată în detaliu în lucrarea lui Gallego (2012), în această secţiune ne propunem să aplicăm pe scurt testele sintactice care arată că româna se încadrează în categoria de limbi în care topica VOS se derivă prin object shift. Deşi poziţia de periferie internă propoziţională în care se extrage obiectul nu este poziţia pe care urmărim să o identificăm în vederea evacuării obligatorii a VP în propoziţiile tranzitive, pentru a asigura deplasarea verbului ca deplasare VP în condiţiile descrise în §2.1 supra (din motive care vor fi explicate în încheierea acestei secţiuni), disponibilitatea procesului de object shift în română arată libertatea cu care obiectul se poate extrage din grupul verbal minimal (VP). în primul rând, româna verifică în mod direct generalizarea din (24), admiţând în mod liber atât propoziţii VSO (25), cât şi propoziţii VOS18 (26): (25) a. Aşteaptă Ion trenul. (VSO) b. Le-a văzut Ion pe fete. (26) a. Primesc daruri copiii cuminţi. (VOS) b. Va rezolva problema Ion. în al doilea rând, structurile sintactice din (22) şi (23) fac predicţii cu totul diferite privitoare la relaţiile sintactice în care se poate angaja obiectul deplasat la stânga subiectului: în structura din (22) obiectul c-comandă subiectul, pe când în structura din (23) obiectul nu c-comandă subiectul (întrucât este adânc încastrat în VP-ul deplasat). Astfel, obiectele deplasate prin object shift se pot angaja în relaţii de anaforă sintactică de tipul legării variabilelor (2 7)19 sau al încălcărilor Condiţiei C20 din Teoria dependenţelor anaforice (engl. Binding Theory, Chomsky 1981) (28): 18 Cf. negramaticalitatea propoziţiilor VSO în catalană (i) şi italiană (ii): (0 (ii) el diari def ziar (catalană; Gallego 2012) Maria il giornale Maria def ziar (italiană; Belletti 2004) 19 Legarea variabilelor nu e disponibilă în catalană şi italiană (exemplificare prin catalană), limbi în care configuraţia VOS rezultă din topicalizarea VP: (i) a. *FuIlejava en Joan frunzări.PS.3sG def Joan '(lit.) Frunzărea Ion ziarul' *Ha comprato avea.AUX.3sG cumpărat '(lit.) A cumpărat Maria ziarul' V.No va renyar nu AUX.PERF.3SG certa.iNF cap nem la seva\ vreun copil DEF sa mare mamă '(lit.) Nu l-a mustrat pe niciun copil maică-sa' (catalană; Gallego 2012) b. VAhir va visitar ieri aux.perf.3sg vizita.iNF cada estudianti el seui professor fiecare student def său profesor '(lit.) Ieri l-a vizitat pe fiecare student profesorul său' (catalană; Gallego 2012) 20 „Binding Condition C: A full NP must not be bound" (după Biiring 2005: 7). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 51 (27) a. Nu l-a certat pe niciun copih maică-sai. b. Ieri l-a vizitat pe fiecare studenţi profesorul săux. (28) a. *L-au văzut pe eh prietenii lui Ioni. b. *Au chemat-o pe ea\ surorile MarieU. O altă diferenţă care derivă din structurile sintactice din (22) şi (23) priveşte posibilitatea de a extrage ulterior obiectul din poziţia derivată: structura (22) permite extracţia ulterioară a obiectului, pe când structura (23) nu permite această opţiune, pentru că obiectul este parte a constituentului VP deja deplasat, asftei că extracţia are loc dintr-un constituent deja deplasat (Freezing Principie / Freezing Effect / Interdicţie asupra subextracţiei din constituenţi deplasaţi). Pentru a ne asigura că extracţia ulterioară a obiectului se face din poziţia derivată (i.e. dintr-o structură VOS) trebuie să folosim diagnosticul sintactic al cuantificatorilor flotanţi, care diagnostichează „urmele" pe care le lasă argumentele deplasate (Sportiche 1988). Exemplele din (29) arată că obiectul s-a deplasat la stânga subiectului (i.e. configuraţia VOS s-a format) până să se deplaseze în periferia CP21: (29) a. Pe copii i-a văzut pe amândoi /toţi Maria. b. Pe care concert spui că nu l-a ascultat pe tot Ion? Testele sintactice aplicate mai sus arată, în sens strict, că ordinea VOS în română este derivată prin procedeul object shift, nu prin topicalizarea VP; în sens larg, arată că, în română (şi într-o serie de alte limbi romanice), obiectul se poate extrage în mod liber din interiorul grupului verbal minimal (VP). Următoarea problemă care se cere lămurită este ce fel de tip sintactic de deplasare (A sau A-bar) este extracţia obiectului prin object shift. Factorii care declanşează extracţia (necesităţi gramaticale / interpretare semantică / factori pragmatici) indică tipul sintactic de deplasare a obiectului extras. 21 Din nou, în limbile în care structura VOS se bazează pe object shift, această structură este gramaticală, pe când în limbi în care se aplică topicalizarea VP nu este gramaticală (exemplificare prin spaniolă pentru primul tip (i) şi prin catalană pentru al doilea tip (ii)): Que pelicula dices que ce film spune.PREZ.2sG că no vio toda Juan? nu vedea.PS.3sG tot Juan 'Pe care film spui că nu l-a văzut pe tot Juan?' (spaniolă; Gallego 2012) (ii) VQuina pellicula dius que no ce film spune.PREZ.2sG că nu va veure tota en Juan aux.perf.3sg vedea.iNF tot def Juan '(lit.) Pe care film spui că nu l-a văzut pe tot Juan' (catalană; Gallego 2012) 52 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă De la bun început, trebuie remarcat că deplasarea la stânga subiectului nu este motivată din necesităţi de atribuire a cazului. De fapt, după cum remarcă şi Gallego (2012), procedeul de object shift nu induce efecte de intervenţie: procesul prin care subiectul primeşte cazul nominativ (atribuit de centrul T din domeniul flexionar22) nu este blocat de obiectul care precedă şi c-comandă subiectul (vezi dependenţele anaforice prezentate mai sus în (2 7)-(28)): atribuirea acuzativului precedă operaţiunea de object shift. în ce priveşte factorii semantici, după cum subliniază şi Gallego (2012) cu referire la spaniolă, este exclus ca specificitatea să cauzeze procesul de object shift, concluzie care se poate extinde şi la română. în primul rând, în română (ca şi în spaniolă), interpretarea specifică a obiectului direct se asigură în principal prin procesul de marcare diferenţiată a obiectului (acuzativ prepoziţional). în al doilea rând, faptul că obiectul acceptă ca modificatori propoziţii relative cu verbul la subjonctiv în configuraţia VOS (30) este o dovadă distribuţională clară că obiectul în această poziţie nu este constrâns să aibă o interpretare specifică. Farkas (1995) a arătat folosirea subjonctivului într-o propoziţie relativă cu funcţia de modificator indică faptul că regentul nominal este nonspecific. (30) a. Va cumpăra o carte care să-i fie folositoare fiecare student (indefinit, nonspecific) b. Aşteaptă soluţia care să-i salveze toţi fermierii din România. (definit, nonspecific) Excluzând astfel factorii gramaticali şi semantici (indicatori ai deplasării de tip A), se cuvine să ne îndreptăm atenţia asupra factorilor pragmatici. Alboiu (1999) argumentează că deplasarea obiectului este o strategie de defocalizare („derematizare") a obiectului şi de transferare a focusului asupra subiectului postverbal („the in-situ subject acquires maximal rhematic prominence", Alboiu 1999:1). Obiectul deplasat este deci parte din presupoziţie: (31) a. Cine a cusut rochiţe(le) noi? b. \A CUSUt rochiţe(le) flOf]presupoziţie MARIAfocus■ De altfel, toate exemplele de mai sus cu ordinea VOS sunt pe deplin acceptabile ca răspunsuri la întrebări în care obiectul şi verbul formează componentul presupoziţional al enunţului. Fără pretenţia de a fi identificat în detaliu factorii care determină procesul de object shift în configuraţiile VOS, putem totuşi conchide că deplasarea obiectului are cauze pragmatice; includerea obiectului deplasat astfel în componentul presupoziţional îl califică drept topic; deplasarea este deci de tip A-bar, poziţia de extracţie a obiectului fiind o proiecţie de topic (TopP) din periferia internă propoziţională vP delimitată de Belletti (2004). 22 Este general acceptat faptul că centrul T (din domeniul flexionar IP) atribuie nominativul (v. Stan 2005: cap. 11 pentru română). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 53 Relevanţa procedeului object shift • disponibilitatea derivării structurilor VOS prin object shift indică libertatea cu care obiectul direct se poate extrage din VP • lipsa efectelor de intervenţie în atribuirea cazului nominativ subiectului postverbal în configuraţia VOS indică faptul că atribuirea acuzativului precedă procesul de object shift; considerând că subiectul este in situ în configuraţia VOS, adică în [Spec, vP] (Alboiu 1999; Gallego 2012), rezultă că centrul responsabil de atribuirea acuzativului structural este plasat într-o poziţie inferioară în structura ierarhiei propoziţionale (v. §2.5 infra) în acest punct, întrebarea este dacă poziţia în care obiectul se extrage din VP prin object shift este poziţia în care obiectul se extrage în mod obligatoriu pentru a asigura deplasarea VP în condiţiile descrise în §2.1 supra. Răspunsul la această întrebare este negativ, din două motive: (i) object shift este procedeu facultativ (deplasare A-bar), generat de necesităţi discursive; complementul lui V trebuie extras în mod sistematic pentru a asigura deplasarea VP în modul descris mai sus; (ii) accesul obiectelor propoziţionale în poziţia de object shift este constrâns de focalizarea contrastivă a subiectului (32) (nu imposibil, după cum se spune în Alboiu 1999). (32) a. - Cine a zis că m-am purtat ca un domn? Ioana? - A zis că te-ai purtat ca un domn MARIA, NU IOANA. b. - Cine spuneai că îmi cumpără tot ce vreau? - îţi cumpără ce vrei MARIA. Din această perspectivă, trebuie deci să identificăm o poziţie de deplasare a complementului centrului V în care deplasarea să fie (i) obligatorie; (ii) disponibilă în mod liber pentru toate tipurile sintactice de obiecte. Soluţia pe care o propunem în secţiunea următoare se bazează pe teoria de atribuire a cazului structural propusă de Pesetsky şi Torrego (2001, 2004, 2007, 2011) în combinaţie cu ipoteza că verbul/domeniul verbal este scindat într-o serie de proiecţii funcţionale discrete (Marantz 1993; Chomsky 1995; Pesetksy şi Torrego 2001, 2004, 2007, 2011). 2.5 Evacuarea VP prin deplasarea obligatorie a complementului centrului V 2.5.1 Cazul structural în teoria elaborată de Pesetsky şi Torrego în limbile cu aliniere nominativ-acuzativ (categorie tipologică incluzând şi româna), nominativul şi acuzativul (cel puţin acuzativul obiect direct) nu sunt legate în mod direct de 54 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă configuraţia tematică a predicatului, ci sunt cazuri structurale23 (v. Stan 2005: cap. 11 pentru română). Astfel, atribuirea nominativului sau a acuzativului (şi morfologia implicită) reflectă faptul că un nominal a intrat într-o relaţie cu un centru din domeniul flexionar IP (centrul T) -nominativul - sau cu un centru din domeniul lexical vP - acuzativul. Ideea că centrele funcţionale responsabile de atribuirea nominativului şi, respectiv, a acuzativului sunt diferite se verifică imediat atât prin date interlingvistice, cât şi prin datele românei. Astfel, este foarte cunoscut comportamentul formelor în -ing din engleză, care au fie un comportament nominal, selectând argumente în genitiv (33a), fie un comportament verbal, selectând un subiect în nominativ şi un obiect în acuzativ (33b), fie - cel mai relevant pentru discuţia noastră - un comportament mixt, argumentul intern fiind în acuzativ, iar cel extern în genitiv (33c) (exemple din Pesetsky şi Torrego 2004: 527). (33) a. b. c. [Mary'sGf*n reading ofthe bookaPn] surprised us. [Marv^nm reading the bookAr] surprised us. [Marv'snPn reading the bookAr] surprised us. 'Citirea cărţii de către Maria ne-a surprins' Este relevant că a patra posibilitate, şi anume argument extern în nominativ (trăsătură verbală) şi argument intern în genitiv (trăsătură nominală), nu este atestată (34) (apud Pesetsky şi Torrego 2004: 527). Odată ce nominalizarea structurii are loc (semnalată prin folosirea genitivului pentru argumentul intern), opţiunea de a atribui cazul nominativ argumentului extern nu mai este disponibilă. în concordanţă cu discuţia din secţiunea anterioară, rezultă că atribuirea acuzativului precedă atribuirea nominativului (şi, mai mult, că anumite tipuri de nominalizare trebuie derivate în sintaxă, prin substituţia centrului verbalizant v cu un centru nominalizant n, â la Alexiadou 2001, de exemplu). (34) *[MaryNom reading ofthe booka. n] surprised us. Dovezi că atribuirea acuzativului este disociată de atribuirea nominativului se pot aduce şi din istoria limbii române: în limba română veche, o serie de substantive deverbale (a căror natură pe deplin nominală este revelată de prezenţa articolului hotărât) se combină cu grupuri nominale în acuzativ, chiar cu acuzative prepoziţionale (v. Stan 2003, 2014; Pană Dindelegan 2015, de unde au fost preluate exemplele de la (35))24: 23 „There have been attempts to attribute a semantic value to the structural cases nom and acc, most famously by Jakobson ([1936] 1984). For the most part, these efforts have been unsuccessful, since there appear to be no semantic generalizations about the meanings of nom and acc that have predictive power” (Pesetsky şi Torrego 2011: 67, n. 16). 24 Evident, situaţia în care substantivele atribuie acuzativ este rară; toate formele tind către armonie categorială; dualitatea categorială se rezolvă diacronic (v. evoluţia diacronică a supinului la Dragomirescu 2013a). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 55 (35) a. prilej a ţinere oaste (CLM.1700-50: 303r) b. di se va afla ceneva din rudili lui să aibă a darea acei 12 boi (DÎ.1587: LXIX) c. pierzi toţi grăitorii menciuri (PS.1573-8: 6r) d. Lepădară-se de-a avearea pre Hristosu Isusu împăratu şi Dumnezeu (CC2.1581: 415) e. va înceta de a ocărârea pre oameni (Ev. 1642:170) f. leşua iaste ispăsitoriul (...) şi purtătoriul pre noi în viiaţa de veac (CC1.1567: 217r) g. Mărturisirea pre Hristos (NT.1648:12v) Pentru surprinde idea de mai sus (cazul structural reflectă relaţia unui grup nominal cu un centru verbal) într-o manieră formală, Pesetsky şi Torrego (2004, 2011)25 consideră că, pe lângă trăsături § şi alte trăsături nominale (trăsături de definitudine, de exemplu), grupurile nominale sunt înzestrate cu o trăsătură neinterpretabilă de temporalitate (i/T)26. Verificarea acestei trăsături se face prin procedeul de ACORD introdus în §11.2.1. Astfel, definiţiile structurale ale nominativului şi acuzativului sunt cele din (36) şi, respectiv, (37), iar Filtrul de caz din gramatica GB este rescris în forma condiţiei din (38). (36) The nature of nominative case Nominative case is an instance of an uninterpretable Tense feature (uT) on D. (Pesetsky şi Torrego 2004: 495) (37) The nature of accusative case Accusative case (like nom.) is an instance of an uninterpretable Tense feature (uT) on D. (Pesetsky şi Torrego 2004: 496) (38) Argument Tense Condition An argument must bear T (i/T or /T). (Pesetsky şi Torrego 2004: 501) 25 Disocierea atribuirii acuzativului de atribuirea nominativului este o chestiune empirică indiscutabilă, indiferent de analiza teoretică adoptată. Am ales să preluăm ipoteza de analiză prezentată de Pesetsky şi Torrego (2001, 2004, 2007, 2011), întrucât considerăm că surprinde cel mai bine vacuitatea semantică a cazurilor structural (v. Stan 2005), respectiv natura lor pur sintactică. 26 Spre deosebire de grupurile nominale, argumentele realizate propoziţional sunt înzestrate cu o trăsătură de temporalitate interpretabilă (z'T). Astfel, spre deosebire de DP-uri, CP-urile nu au nevoie de a primi caz, fapt care explică distribuţia diferită a complementelor propoziţionale, observată încă de la Stowell (1981). 56 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă Punând în oglindă definiţiile din (36} şi (37), observăm că între cele două cazuri structurale nu există nicio diferenţă; diferenţa dintre nominativ şi acuzativ rezultă din faptul că că grupurile nominale se angajează în relaţii cu centre funcţionale diferite, după cum se va arăta în secţiunea următoare. 2.5.2 Structura domeniului vP şi evacuarea VP Lucrând în paradigma decompoziţională propusă de Hale şi Keyser (1993} şi Chomsky (1995}, conform căreia verbele tranzitive se descompun în centrul lexical V şi centrul verbalizant v (39), Pesetsky şi Torrego (2004) îmbogăţesc structura lexicală a domeniul v prin introducerea proiecţiei TenseobjectP (ToP) (40) care are un dublu rol, semantic şi sintactic. Din punct de vedere semantic, proiecţia ToP plasează într-o relaţie de temporalitate subevenimentul exprimat de vP cu subevenimentul exprimat de VP. Din punct de vedere sintactic, To (la fel ca Ts, care exprimă temporalitatea principală a propoziţiei) este înzestrat cu trăsături OI este derivată prin deplasarea OD la stânga OI (50b, 51b), şi cu toate acestea extracţia wh- este posibilă, indiferent de complementizatorul ales [că sau să): (50) a. Cei i-a spus Ioanei [să facă tj? b. Cei i-a spus [să facă ti] Ioanei? (51) a. Clinii le-a spus vecinelor de scară [că s-a comportat tj? b. Clinii le-a spus [că s-a comportat ti] vecinelor de scară? Pentru a testa extracţia wh- dintr-un OD propoziţional din poziţie derivată, se cuvine să ne amintim că topica VOS este disponibilă pentru OD propoziţional doar în condiţii discursive speciale, i.e. sub focalizarea contrastivă a subiectului (v. (32) în §2.4 supra). Dacă îndeplinim condiţiile pentru legitimarea structurii VOS cu OD propoziţional, observăm că extracţia unui element wh- din această poziţie este permisă: (52) Clinii au spus [că m-am purtat ti] colegii mei de clasă? Rezultă deci că extracţia wh- este posibilă în orice poziţie s-ar afla OD propoziţional. Există două posibilităţi de a interpreta această distribuţie. O posibilitate este să considerăm Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 61 că deplasarea OD nu induce Freezing Effects (cel puţin în română), o soluţie cu totul indezirabilă întrucât presupune modificarea unui principiu sintactic bine întemeiat care derivă din constrângerile generale asupra deplasării sintactice în limbile naturale (v. Corver 2005). O altă posibilitate, cea pe care o considerăm corectă, este să presupunem că extracţia wh- are loc imediat ce obiectul propoziţional se inserează în poziţia de complement al lui V, deci deplasarea ulterioară a complementului lui V, deşi în mod potenţial inductoare de Freezing Effects, nu mai are nicio relevanţă pentru extracţia wh-. Putem astfel conchide că testul extracţiei wh- nu este relevant pentru stabili dacă deplasarea sintactică a complementului lui V a avut loc sau nu, întrucât deplasarea wh- din propoziţii completive are loc imediat ce propoziţia completivă se inserează în poziţia de complement. Aşadar, extracţia wh- nu reprezintă un contraargument pentru deplasarea complementului lui V în poziţia [Spec, T0P] pentru satisfacerea trăsăturii EPP a centrului T0. Extensiuni Alte configuraţii în care centrul V are un complement sunt structurile inacuzative şi structurile inergative28. Şi în aceste structuri poziţia de complement al lui V trebuie eliberată pentru a asigura deplasarea VP în modul descris în în §2.1 supra. Dacă adoptăm structurile pentru aceste configuraţii propuse în Pesetsky şi Torrego (2004) şi adăugăm condiţia de satisfacere a trăsăturii EPP ca opţiune parametrică a românei, rezultă că extracţia complementului centrului V este sistematică şi în aceste structuri. Structurile adaptate astfel sunt redate în (53) (configuraţia inacuzativă) şi (54) (configuraţia inergativă); în această paradigmă, inabilitatea verbelor inacuzative de a atribui cazul acuzativ argumentului lor intern se traduce prin natura defectivă a trăsăturilor § ale centrului To; în structura inergativă, [e] notează complementul nul al centrului V (v. nota 28): (53) Structura propoziţiilor inacuzative (adaptată la română: atribuire postverbală a nominativului; ridicare obligatorie a verbului la I, notat aici ca Ts(Ubject) după Pesetsky şi Torrego 2004) [tsp ajungej Ts [«$] [vp Maria* [*?, ^ [top t* To [uf defectiv spp] [vp tj tj (54) Structura propoziţiilor inergative (adaptată la română: atribuire postverbală a nominativului; ridicare obligatorie a verbului la I, notat aici ca Tsobject) după Pesetsky şi Torrego 2004) [tsp latră} Ts m\ [vp câinele [«r, ^ [top [dp ej [«r. To [*f hpp] [vp tj tj 28 Pe modelul Hale şi Keyser (1993), Chomsky (1995), în structura inergativelor se asumă existenţa unui complement nul al lui V, care se poate lexicaliza în structurile cu complement intern (Plânge un plâns amar) sau hiponimic [Ion doarme un somn); v. Dragomirescu (2010:137) cu referire la specială la română. 62 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă în concluzie, înzestrarea centrului To cu o trăsătură EPP explică fenomenul de extracţie sistematică a complementului centrului V în română, fenomen care asigură deplasarea VP în condiţiile descrise mai sus (§2.1 supra) 2.6 Concluzii. Rezumat Plecând de la observaţiile din §1 referitoare la avantajele unei analize bazate pe deplasare XP în derivarea verbului românesc (fenomenele de inversiune, adjuncţia adverbelor clitice la verbul lexical), ne-am propus să examinăm măsura în care datele limbii române se pot reanaliza din această perspectivă. Astfel, în §2.1, prin examinarea unor date din română şi din perspectivă comparată, am ajuns la concluzia că o analiză bazată pe deplasarea grupului VP este permisă doar cu condiţia ca VP să nu conţină decât propriul centru; în structurile în care complementul lui V (i.e. argumentul intern) se proiectează, acesta trebuie să se extragă din VP. După punerea în balanţă a o serie de propuneri - care stipulează extragerea dependenţilor din VP mai degrabă decât să argumenteze empiric această operaţie şi să-i identifice sursele -, am propus o analiză nouă a acestui fenomen întemeiată pe teoria atribuirii cazului prezentată de Pesetsky şi Torrego, bazându-ne şi pe existenţa operaţiei object shift în română, care indică libertatea de mişcare a obiectului în proiecţia extinsă a verbului. Urmându-i pe Pesetsky şi Torrego, relaţia dintre centrul verbalizant v şi centrul lexical V este mediată de un centru To proiectat în mod uniform (vP > ToP > VP); în situaţia particulară a românei, acest centru este înzestrat cu o trăsătură EPP, care asigură în mod uniform ocuparea [Spec, ToP]29 şi deci extracţia sistematică a complementului lui V. Rezultate de reţinut • nominativul şi acuzativul, cazuri structurale, se atribuie de către centre diferite; atribuirea acuzativului are loc în domeniul lexical şi precedă atribuirea nominativului • nominativul se atribuie în mod liber în poziţie postverbală în română Relevanţa faptelor examinate Relevanţă sincronică • atribuirea postverbală a nominativului conduce la ideea că deplasarea subiectului în poziţie preverbală este un tip de deplasare A-bar (dictată de factori pragmatici, nu de factori gramaticali), confirmându-se astfel ipoteza din Cornilescu (2000); subiectul preverbal în română este deci poziţionat în periferia CP, concluzie care va fi întărită în secţiunea următoare de analiza statutului „particulei" să de la conjunctiv (§3.3) şi de analiza negaţiei (§3.4) 29 Dacă se admite analiza lui Pesetsky şi Torrego, această concluzie se extinde şi la alte limbi care deplasează verbul în maniera XP (germana, de exemplu], deosebindu-le în mod convenabil de limbi în care obiectul direct se deplasează odată cu verbul (engleza, de exemplu]. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 63 • nu este clar dacă vreun centru din domeniul flexionar IP este înzestrat cu o trăsătură EPP sau dacă trăsătura EPP se satisface prin deplasarea verbului însuşi într-un specificator din domeniul flexionar (Alexiadou şi Anagnostopoulou 2001}, ambele opţiuni fiind posibile din punct de vedere teoretic • de altfel, predicaţia opţiunii de deplasare a grupului este că specificatorii din domeniul flexionar sunt blocaţi, derivându-se astfel efectele de adiacenţă folosite ca argument pentru analiza deplasării centrului (v. Dobrovie-Sorin 1994; Barbu 1999; Giurgea 2011 i.a.] • opţiunea deplasării ca grup a verbului explică de ce în deplasarea la C se ridică întotdeauna verbul lexical în structurile perifrastice: auxiliarele sunt centre (v. şi §3.1.3.2 infra) • opţiunea deplasării ca grup în conjuncţie cu poziţia periferică a subiectului preverbal explică de ce fenomenul de inversiune subiect - auxiliar (SAI} este absent din română Relevanţă diacronică • opţiunea deplasării ca grup explică de ce gramatica V2 (v. discuţia din §11.1.1.1 şi §IV.3) arată atât de diferit în româna veche prin raportare la alte stadii romanice vechi: într-un sistem în care deplasarea verbului la C este mai productivă (din cauze care vor fi examinate în capitolul IV}, opţiunea deplasării verbului ca grup face ca verbul lexical să se deplaseze în mod sistematic la C, rezultatul fiind că expresia sistematică a gramaticii V2 este inversiunea 3. Nivelul deplasării verbului şi structura nucleului propoziţional în secţiunile următoare, ne propunem să identificăm proiecţia din domeniul flexionar IP la care se deplasează în mod sistematic verbul românesc; analiza va fi cuprinde formele sintetice şi analitice30. O chestiune spinoasă apărută odată cu formularea Ipotezei Acordului Bogat (engl. Rich Agreement Hypothesis) la sfârşitul anilor '80 (v. Koeneman şi Zeijlstra 2014 şi bibliografia} este determinarea trăsăturilor care determină deplasarea verbului la 30 în continuare, vom desemna prin sintagma „forme analitice" toate formele verbale cu auxiliar, în afară de pasivul cu a fi; formele pasive se deosebesc de celelalte structuri cu auxiliar prin aceeea că (i} auxiliarul pasiv a fi este flexionat el însuşi pentru toate formele de persoană, mod, timp şi aspect disponibile în română [eşti /este bătut - să fii /să fie bătut - erai /era bătut - fuseseşi /fusese bătut -ai fost/a fost bătut - vei fi / va fi bătut etc.}, deci din punct de vedere paradigmatic se comportă la fel ca verbele pline semantic; (ii} participiul pasiv este adjectival şi se acordă cu subiectul propoziţiei, întocmai ca numele predicativ (eşti bătut / bătută de duşmani}; (iii} efectele de adiacenţă care caracterizează toate celelelalte forme analitice cu auxilar nu apar în structurile pasive (Romanele sunt toate citite vs *Ei au toţi citit); (iv} efectele de blocare induse de negaţie nu apar în structura pasivă [Citite nu mi-au mai fost de mult romanele vs Citeşte-mi! /Nu-mi citi!) etc. 64 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă flexiune: trăsăturile nominale ale subiectului marcate de verb (trăsături sau trăsăturile verbale de mod, timp, aspect (cf. Biberauer şi Roberts 2010). De asemenea, vom examina elementele funcţionale din nucleul propoziţional pentru a determina poziţiile în care acestea se generează/deplasează; vom arăta că elemente funcţionale precum auxiliarele verbale, cliticele pronominale, negaţia propoziţională şi complementizatorul să marchează limita dintre domeniul flexionar 1P şi domeniul complementizatorului CP/periferia stângă a propoziţiei, astfel că elementele lexicale care apar la stânga acestora sunt automat calificate drept elemente de periferie stângă propoziţională. 3.1 Nivelul deplasării verbului în româna contemporană 3.1.1 Deplasare V-la-I Odată cu rezultatele din Emonds (1978) şi Pollock (1989) (v. §1 supra), româna a fost inclusă în clasa limbilor romanice moderne în care verbul se deplasează în mod sistematic în domeniul flexionar IP (cel puţin prin raportare la propoziţiile indicative afirmative); transparadigmatic, verbul românesc se deplasează în mod sistematic la flexiune (Dobrovie-Sorin 1994; Avram 1999; Cornilescu 2000; Alboiu şi Motapanyane 2000; Alboiu 2002; Avram şi Hill 2007; Giurgea 2011; Cornilescu şi Nicolae 2013; Ledgeway 2015a; Schifano 2013, 2014, 2015a, 2015b; Nicolae 2015c). Atât formele sintetice, cât şi formele analitice precedă în mod sistematic adverbele care marchează limita domeniului lexical vP (55), precum şi cuantificatorii flotanţi care reflectă poziţia de generare a subiectului [Spec, vP] (56) (Dobrovie-Sorin 1994: 8-12): (55) a. Părinţii mei merg des la bunici. b. Părinţii mei au mers des la bunici. (56) a. Colegii mei vin toţi la ziua mea. b. Colegii mei au venit toţi la ziua mea. în structurile analitice, inserţia auxiliarului nu blochează ridicarea verbului (ci, din contră, după cum arată adverbele şi cuantificatorii flotanţi, deplasarea verbului din domeniul lexical este obligatorie) (57), spre deosebire de situaţia din alte limbi romanice (58) (Dobrovie-Sorin 1994: 8-9; Alboiu şi Motapanyane 2000:15): (57) a. Colegii mei au (Hoţi) venit (toţi) la ziua mea. b. Colegii mei vor (Hoţi) veni (toţi1 la ziua mea. c. Colegii mei vor (Hoţi) fi (Hoţi) venit (toţi) Ia ziua mea. (58) Lesenfants ont (tous) vu (Hous) de bonsfilms. (fr.) def copii avea.AUX.3PL toţi văzut toţi de+DEF bune filme 'Copiii au văzut toţi filme bune' Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 65 Această distribuţie se extinde şi la formele nonfinite31; forma nonfinită pe baza căreia putem aplica testele sintactice este infinitivul verbal precedat de a32 [59a), care prezintă extrem de multe asemănări cu formele finite (59b,c) (Nedelcu 2013: §§I; II): negaţie propoziţională exprimată prin nu (nu prin ne-, ca la gerunziu); procliză pronominală (spre deosebire de encliza pronominală a gerunziului) (v. Niculescu 2013 şi §§3.2; 3.3 infra)33. (59) a. a nu îl (mai) citi el b. nu îl (mai) citeşte el c. nu l-a (mai) citit el Testele sintactice care indică deplasarea verbului la flexiune aplicate mai sus (verbul precedă adverbe de tip des şi cuantificatori flotanţi) se extind şi la infinitivul verbal precedat de a: (60) a. (obiceiul de) [a (*des) merge des la bunici] b. (înainte de) [a (*toţi) veni ţoti la ziua mea] Putem astfel conchide că în română atât formele verbale sintetice şi analitice, cât şi formele nonfinite ca infinitivul se deplasează în mod sistematic în domeniul flexionar IP; în §§3.2; 3.3 infra, vom arăta că gerunziul se deplasează în domeniul C, tranzitând însă domeniul flexionar; comportamentul gerunziului este important din două puncte de vedere: (i) verifică (alături de imperativul pozitiv şi de alte forme cu encliză pronominală şi/sau auxiliar postpus) ipoteza că deplasarea la C este una dintre opţiunile gramaticii românei moderne; (ii) formele negative ale gerunziului care, la fel ca formele pozitive, au ca opţiune encliza, nu procliză, pronominală (.necitindu-[) arată că proiectarea unui grup al negaţiei nu 31 Vom lăsa deoparte supinul verbal şi participiul în construcţia participială absolută; în ce priveşte supinul verbal, nu este clar dacă acesta generează o propoziţie nonfinită în toate contextele în care este însoţit de complementizatorul prepoziţional de (Pană Dindelegan 2003: cap. X, XI, XIV.l); de asemenea, valoarea pe deplin verbală a participiului absolut este echivocă, dat fiind acordul de tip adjectival cu subiectul (odată venit Ion / odată venită Ioana), care poate sugera şi elidarea unei copule. Formele nonfinite care în mod sistematic organizează o propoziţie nonfinită sunt deci gerunziul şi infinitivul verbal precedat de a. 32 Infinitivul verbal fără a este (i) formant al formelor analitice sau (ii) bază lexicală a predicatelor complexe; în ambele situaţii, nu proiectează de sine stătător o propoziţie nonfinită, ci o structură sintactică de o dimensiune mai mică (asupra situaţiei (ii), v. Dragomirescu 2013c; Nedelcu 2013: cap. III; Nedelcu 2015; Nicolae 2015d). 33 Se pare că unele dintre proprietăţile morfosintactice ale formelor nonfinite (cele care organizează propoziţii nonfinite, infinitivul verbal precedat de a şi gerunziul) sunt determinate de modul de realizare a morfologiei nonfinite: morfologia gerunzială este „continuă" în sensul în care încadrarea în paradigmă se realizează prin sufixul gerunzial; în schimb, morfologia infinitivului verbal precedat de a este „discontinuă", încadrarea în paradigmă făcând-se simultan prin intermediul sufixului de infinitiv şi al complementizatorului prepoziţional a. Astfel, trăsătura [nonfinit] a centrului funcţional Fin0 se satisface fie prin deplasarea gerunziului la Fin, fie prin inserarea unui complementizator prepoziţional în cazul infinitivului. 66 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă blochează deplasarea la C în ansamblu, ci, mai degrabă, distincţia centru (afix: ne-) / grup [adverb plin: nu) este responsiblă de efectele de blocare care apar în propoziţiile negative. Aplecându-ne asupra întrebării formulate mai devreme - şi anume ce trăsături determină deplasarea verbului (trăsăturile <|> ale subiectului sau trăsăturile verbale) -, din distribuţia de mai sus a formelor verbale rezultă că trăsăturile implicate în procesul de deplasare a verbului în domeniul flexionar sunt trăsăturile verbale de mod, timp şi aspect. Formele finite sintetice (55a, 56a) amalgamează în structura lor internă atât trăsături [merg0 - mergi // mergeam - mergeai), cât şi trăsături verbale de mod (indicativ / subjonctiv: merge / meargă), timp (prezent/trecut: merge / mergea - merse - mersese; perfect/mai-mult-ca-perfect: merse / mersese) şi aspect (imperfectiv / perfectiv: merg -mergeam / merse - mersese), astfel că pe baza formelor sintetice nu putem decide în această chestiune. în schimb, distribuţia formelor analitice (55b, 56b, 57) arată că deplasarea verbului lexical are loc independent de trăsăturile trăsăturile § ale subiectului, marcate în structura auxiliarului (a primului auxiliar în structuri cu auxiliar multiplu, cf. (57c)): verbul lexical (participiu verbal sau infinitiv) se ridică la stânga adverbului/cuantificatorului flotant, deşi trăsăturile <|> ale subiectului sunt marcate de auxiliarul verbal. Distribuţia infinitivului verbal precedat de a validează ipoteza că - în română, cel puţin - ridicarea verbului la flexiune este independentă de trăsăturile (j) ale subiectului: spre deosebire de alte limbi romanice ca portugheza şi galiciana, care dispun de infinitive cu flexiune de persoană (realizând trăsăturile <|> ale subiectului)34, în română infinitivul nu prezintă mărci flexionare care să marcheze trăsăturile ale subiectului. Cele două tipuri de flexiune se corelează cu proprietăţi diferite. Astfel, flexiunea verbală bogată35 se corelează cu deplasarea verbului la flexiune (V-la-I), pe când flexiunea nominală bogată se corelează cu disponibilitatea subiectelor nule. Din această diviziunie a tipurilor de flexiune rezultă mai multe categorii de limbi (Biberauer şi Roberts 2010: 267): - limbile în care ambele tipuri de flexiune sunt bogate sunt limbi cu deplasare V-la-I şi subiect nul (româna, italiana, greaca, spaniola); - limbile în care flexiunea verbală este bogată, însă flexiunea nominală este săracă sunt limbi cu deplasare V-la-I, însă fără subiect nul (franceza, engleza medie [engl. Middle English]); - limbile în care ambele tipuri de flexiune nu sunt bogate sunt limbi fără deplasare V-la-I şi fără subiect nul (engleza, limbile scandinave continentale); 34 E.g. (para) eu falar0, tu falares, ela fa Iar 0, nos falarmos, voces falarem, elas farlarem '(pentru) a vorbi eu/tu/el//ea/noi/voi/ei' (portugheză, Madeira 1994:180). 35 Bogăţia flexionară (verbală şi nominală) se defineşte prin raportare la numărul de paradigme de mod/timp/aspect ale verbului (Biberauer şi Roberts 2010; Schifano 2015a, 2015b) şi, respectiv, la numărul de morfeme specializate pentru marcarea subiectului (Roberts 2010b, 2010c) (v. şi infra în text). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 67 - limbi în care flexiunea nominală este bogată, însă flexiunea verbală este săracă (nu există exemple clare, v. discuţia la Biberauer şi Roberts 2010: 267 şi urm.). 0 ultimă chestiune care trebuie lămurită este statutul adverbelor preverbale; din discuţia prezentată mai sus a rezultat că poziţia adverbelor precum des este extrem de relevantă pentru diagnosticarea deplasării verbului. Adverbele pot preceda formele verbale sintetice şi analitice, fapt care la prima vedere poate fi interpretat în defavoarea ipotezei deplasării obligatorii V-la-I: (61) a. Des merg părinţii mei la bunici. b. Des au mers părinţii mei la bunici când încă erau tineri. 0 examinare mai atentă a distribuţiei şi interpretării adverbelor preverbale arată că acestea ocupă o poziţie în periferia stângă a propoziţiei, nu în domeniul flexionar (Schifano 2014). Distribuţional, adverbele preverbale precedă complementizatorul să, generat în poziţia de centru al Fin0 (v. §3.4 infra pentru argumentele care arată că să este un complementizator generat în poziţie joasă, nu o marcă flexionară) şi negaţia propoziţională, care în limbile romanice şi în română selectează drept complement grupul flexiune IP (Neg > IP) (Zanuttini 1997), fiind astfel elementul care marchează limita dintre domeniile IP şi CP (v. §3.3 infra). (62) a. Pentru ca des şă-i vizitezi pe bunici, ai nevoie de mulţi bani pentru că drumul e lung şi scump. b. Des nu au mers niciodată părinţii mei la bunici. Din punct de vedere interpretativ, adverbele preverbale se asociază cu citiri marcate pragmatic (topic şi focus). Căutând să identificăm contextele în care se preferă plasarea preverbală a adverbului des în exemple ca (62), observăm că unul dintre contextele fireşti este acela în care adverbul a fost menţionat anterior în discurs: Aş vrea să-i vizitez mai des pe bunicii mei pentru (62a) sau Părinţii tăi obişnuiau să meargă des la bunici? pentru (62b), marcând astfel o valoare topică (eventual contrastivă). Infinitivul verbal precedat de a susţine această ipoteză de a analiză a adverbelor preverbale: a este un complementizator prepoziţional care amalgamează proiecţiile de complementizator Force0 şi Fin0 în proiecţia sincretică C°, astfel că generarea unei periferii stângi nu este posibilă în propoziţia infinitivală. în aceste condiţii, singura poziţie disponibilă pentru adverbul des este poziţia postverbală; plasarea adverbului între complementizatorul a şi verb indică deplasare joasă / lipsa deplasării verbului la flexiune, opţiune exclusă; plasarea adverbului des la stânga complementizatorului a nu este posibilă, întrucât statutul sintactic al complementizatorului a nu permite generarea unei periferii stângi, astfel că nu există o poziţie structurală în care adverbul să fie deplasat din poziţia sa de bază. 68 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă (62) (obiceiul de) [f*desl a (*des) merge des la bunici] în concluzie, faptul că adverbele pot fi plasate şi în poziţie preverbală nu constituie un contraargument pentru deplasarea obligatorie de tip V-la-I. Adverbele preverbale exploatează periferia stângă a propoziţiei, o concluzie pe care o vom reţine şi pentru discuţia din secţiunea următoare, unde vom îmbogăţi tipologia adverbelor care diagnostichează nivelul deplasării verbului în domeniul flexionar şi vom arăta că domeniul flexionar nu constă într-o singură proiecţie IP, ci în mai multe proiecţii funcţionale verbale. 3.1.2 Structura internă a domeniului flexionar şi rafinarea tipologiei deplasării verbului Mai multe cercetări datând din anii '90, culminând cu Giorgi şi Pianesi (1997) şi Cinque (1999), au arătat că asumarea unei singure proiecţii IP nu poate acoperi întregul spectru de variaţie a deplasării verbului la flexiune în limbile romanice. Proiecţia IP a fost iniţial scindată într-o serie discretă de proiecţii de mod, timp, aspect (MoodP > TP36 > AspP) - ordonate astfel în concordanţă cu Principiul oglinzii (engl. The Mirror Principie) formulat de Mark C. Baker, conform căruia „morphological derivations must reflect syntactic derivations (and vice versa)” (Baker 1985: 375; v. Harley 2010 pentru o discuţie recentă asupra acestui principiu). Cinque (1999) a arătat că, de fapt, categoriile de mod, timp şi aspect se organizează într-o serie de câmpuri sintactice mai degrabă decât în simple proiecţii de mod, timp şi aspect. O variantă actualizată a ipotezei lui Cinque (1999) este prezentată de Schifano (2015a): (63) [Moodspeech act Mood-fîeld ... [Moodepistemic [Tpast/Future Tense-Field ... [TAnterior [Aspterminative Asp-field ... [Voice [v-VP Autori ca Giorgi şi Pianesi (1997) şi Schifano (2015a) propun un compromis37 (bine-venit) între abordarea cartografică propusă de Cinque (1999), care multiplică numărul de proiecţii sintactice, şi abordarea minimalistă (Chomsky 1995 şi urm.) conform căreia este dezirabil să facem uz de un număr cât mai redus de proiecţii sintactice, eventual doar de cele pentru care există argumente empirice clare. Vom adopta această idee, acceptând că proiectarea grupurilor sintactice este dependentă de prezenţa de material morfolexical; unele forme de sincretism conduc la generarea unor proiecţii funcţionale sincretice38. 36 Proiecţia TP este proiecţia responsabilă de temporalitatea principală a propoziţiei şi corespunde proiecţiei TsP din Pesetsky şi Torrego (2004) (v. §2.5.2 supra). 37 Compromis derivat din Principiul de economie a proiectării (engl. Principie ofEconomy of Projection), propus de Speas (1994). 38 De exemplu, româna amalgamează în mod sistematic în structura formelor sincretice şi în structura formelor cu un singur auxiliar categoriile de mod şi modalitate; doar în structurile cu dublu auxiliar (aş fi / voi fi / o fi etc.), modalitatea irrealis se marchează prin auxiliarul fi, iar modul, prin primul auxiliar din structură (Avram şi Hill 2007). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 69 Odată cu această actualizare a paradigmei de cercetare, a apărut o nouă întrebare referitoare la analiza deplasării verbului în limbile romanice: este adevărat că în toate limbile romanice verbul se deplasează în domeniul flexionar, însă în toate limbile romanice verbul se deplasează în aceeaşi poziţie/acelaşi câmp din domeniul flexionar? Autori ca Ledgeway şi Lombardi (2005); Ledgeway (2012, 2015c); Schifano (2013, 2015a, 2015) i.a. au arătat că verbul romanic se deplasează în poziţii/câmpuri diferite din domeniul flexionar, de aici şi distincţia între deplasare înaltă / medie/joasă/foarte joasă introdusă de Schifano (2013 şi urm.), pe scurt prezentată în §1 supra. în continuare, ne propunem (i) să arătăm că există dovezi de ordin morfologic care susţin proiectarea în grupuri discrete a categoriilor de mod, timp şi aspect; (ii) să identificăm proiecţia la care se ridică formele sintetice româneşti; şi (iii) să derivăm deplasarea formelor sintetice româneşti, pentru ca în §3.1.3 infra să extindem analiza la formele analitice. 3.1.2.1 Proiecţii discrete de mod, timp şi aspect în ce priveşte obiectivul (i), morfologia formelor sintetice româneşti oferă dovezi incontestabile atât pentru această ierarhizare, cât şi pentru realizarea discretă a categoriilor de mod, timp şi aspect. Proiectarea unei grup discret MoodP se susţine prin contrastul dintre indicativul prezent şi subjonctivul prezent. A se observa, în primul rând, contrastul dintre indicativ şi subjoctiv la persoana a IlI-a singular, care este sistematic (opoziţia indicativ/subjonctiv se neutralizează doar în cazul unor verbe cu radical terminat în vocală, de tipul a bea, a şti: bea / să bea, ştie / să ştie): (64) [el) merge (iel să) meargă în al doilea rând, sincretismul 3sg = 3pl este generalizat la subjonctiv, spre deosebire de indicativ, unde relaţiile sincretice sunt depedente de clasa flexionară: (65) conjugarea V: hotărî conjugarea I: mânca INDICATIV SUBJONCTIV INDICATIV SUBJONCTIV lSG hotărăsc (să) hotărăsc mănânc (să) mănânc 2 SG hotărăşti [să) hotărăşti mănânci (să) mănânci 3 SG hotărăşte [să) hotărască mănâncă (să) mănânce lPL hotărâm [să) hotărâm măncâm (să) mâncăm 2pl hotărâţi [să) hotărâţi mâncaţi (să) mâncaţi 3pl: hotărăsc (sa) hotărască mănâncă (să) mănânce 1sg = 3pl 3sg = 3pl 3sg = 3pl 3sg = 3pl 70 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă Rezultate asemănătoare derivă şi din comparaţia indicativ / subjonctiv / imperativ: (66) INDICATIV /SUBJ 0N CTIV IMPERATIV 2sg (să) hotărăşti hotărăşte! Utilizarea de mărci flexionare diferite şi relaţiile de sincretism diferite indică prezenţa unei proiecţii de mod discrete în domeniul flexionar. Este important de reţinut că, în afară de diferenţa flexionară de mod, celelalte categorii gramaticale sunt identice în paradigmele comparate (aspect - temă / formă imperfectivă; timp - prezent). Existenţa unor proiecţii discrete de aspect şi de timp se dovedeşte prin aceeaşi metodă (păstrând specificarea de mod şi timp constantă pentru identificarea diferenţelor aspectuale şi, respectiv, specificarea de mod şi aspect constantă pentru identificare diferenţelor de timp). La indicativ, distincţiile aspectuale nu sunt sistematic marcate prin flective; în schimb, distincţia perfectum /infectum (temă perfectivă / imperfectivă) s-a păstrat din latină pentru unele clase de verbe, fiind vizibilă atunci când comparăm mai-mult-ca-perfectul sau perfectul simplu cu imperfectul sau prezentul: mers- vs merg-. merge M-M-C-PERFECT PERFECT SIMPLU IMPERFECT PREZENT lSG mersesem mersei mergeam merg0 2sg merseseşi merseşi mergeai mergi 3sg mersese merse mergea merge lPL merseserăm merserăm mergeam mergem 2pl merseserăţi merserăţi mergeaţi mergeţi 3pl merseseră0 merseră mergeau mergo Zafiu (2013a: 25) arată că distincţia perfectum /infectum din structura temei a fost treptat marginalizată prin gramaticalizarea a noi forme de perfect (i.e. perfectul compus), însă a fost refăcută prin utilizarea sufixului de perfect -u-, care apare imediat după rădăcină (semnalizat prin caractere aldine în tabelul de mai jos): face M-M-C-PERFECT PERFECT SIMPLU IMPERFECT PREZENT lSG făcusem făcui făceam fac0 2sg făcuşeşi făcuşi făceai faci 3 SG făcuşe0 făcu0 făcea0 face lPL făcuşejrăm făcurăm făceam facem 2pl făcuserăţi făcurăţi făceaţi faceţi 3pl făcuşeră0 făcură0 făceau fac0 Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 71 lf Categoria aspectului este astfel realizată prin mijloace discrete nonsincretice, ceea P ce justifică proiectarea unui Grup al Aspectului (AspP) independent. p Trecând la categoria categoria timpului, este de observat, în primul rând, că - timpurile perfective se disting între ele prin prezenţa sufixului -se- (subliniat în tabelul (68)) v la mai-mult-ca-perfect şi prin folosirea unor desinenţe de persoană distincte în unele poziţii din paradigmă (e.g. lSG: -m pentru mai-mult-ca-perfect vs -/ perfect simplu). în plus, timpurile perfective prezintă o desinenţă specială de plural, -ră (dublu subliniată în tabelul (68) ), absentă la timpurile bazate pe tema imperfectivă. Şi formele bazate pe tema ; imperfectivă prezintă distincţii marcate de timp: sufixul -a- distinge imperfectul de prezent; în ce priveşte marcarea trăsăturilor franceză, română, italiană (septentrională) deja (T) > franceză, română, italiană (septentrională), portugheza europeană (ASP înalt) > mereu spaniola (ASP inferior) > bine (vP) în concluzie, distribuţia verbului prin raportare la adverbele folosite pentru a determina deplasarea verbului în interiorul domeniului flexionar indică faptul că româna (alături de franceză) este o limbă cu deplasare înaltă a verbului; proiecţia la care se deplasează verbul în română este proiecţia de mod MoodP. 3.1.2.3 Instanţiere paradigmatică vs deplasare Schifano (2015a) propune şi o soluţie pentru a rezolva tensiunea dintre intuiţia (corectă) că formele verbale sintetice romanice marchează valori de mod, timp, aspect şi realitatea incontestabilă că verbul ocupă poziţii diferite în domeniul flexionar în limbile romanice, (74) (75) (76) 74 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă după cum a arătat discuţia precedentă. Altfel spus, de ce verbul nu se deplasează în mod sistematic în aceeaşi poziţie în toate limbile romanice? Schifano [2015a) arată că deplasarea verbului este dictată de interacţiunea dintre morfologie / flexiune şi sintaxă în următorul mod: instanţierea paradigmatică bogată asociată cu lipsa deplasării vs deplasare a verbului pentru a suplini absenţa instanţierii paradigmatice. O categorie verbală se instanţiază paradigmatic dacă valorile sale principale se exprimă prin paradigme sintetice şi nonsincretice. Absenţa unei paradigme sintetice şi nonsincretice determină alegerea strategiei sintactice de satisfacere a trăsăturilor verbale, deplasarea. Astfel, spre deosebire de analizele tradiţionale (e.g. Biberauer şi Roberts 2010 mai recent) care leagă bogaţia flexionară de numărul de morfeme, abordarea în termenii instanţierii paradigmatice propusă de Schifano (2015a) reintepretează conceptul de bogăţie flexionară ca rezultând dintr-o combinaţie de factori care alătură numărului de morfeme şi condiţia nonsincretismului. Concret, diferenţa dintre română şi italiană - varietăţi caracterizate prin diferenţe în nivelul deplasării verbului (deplasare înaltă, la Mood, în română vs deplasare medie, la T, în italiană) - rezidă în instanţierea diferită a categoriei de mod în aceste două varietăţi: dacă analizăm paradigmele de indicativ, subjonctiv şi condiţional din aceste două varietăţi, observăm că în italiană (77a) există paradigme sintetice pentru toate cele trei moduri, iar gradul de sincretism este foarte redus, pe când în română (77b), cu excepţia persoanei a IlI-a singular şi plural, subjonctivul este sincretic cu indicativul, iar condiţionalul se realizează analitic. (77) Ro. lucra INDICATIV SUBJONCTIV CONDIŢIONAL lSG (să) lucrez aş lucra 2 SG (să) lucrezi ai lucra 3sg lucrează (să) lucreze ar lucra 1PL (să) lucrăm am lucra 2pl (să) lucraţi aţi lucra 3pl lucrează (să) lucreze ar lucra b. it. lavorare ('lucra') (apud Schifano 2015a) INDICATIV SUBJONCTIV CONDIŢIONAL lSG lavoro lavori lavorerei 2SG lavori tu lavori lavoreresti 3 SG lavora lavori lavorerebbe lPL lavoriamo lavoreremmo 2pl lavora te lavoriate lavorereste 3pl lavorano lavorino lavorerebbero Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 75 Cu alte cuvinte cuvinte, spre deosebire de română, în italiană, categoria de mod se instanţiază paradigmatic, ceea ce elimină necesitatea deplasării la Mood în italiană, însă nu şi în română, unde este obligatorie. Deplasarea verbului compensează, aşadar, lipsa instanţierii paradigmatice a unei categorii. Schifano (2015a) extinde raţionamentul instanţierii paradigmatice în continuare40 pentru a deriva diferenţele dintre italiană (deplasare medie) şi portugheza europeană (deplasare joasă) şi, respectiv, portugheza europeană şi spaniolă (deplasare foarte joasă). Rezultate de reţinut • în română, verbul se deplasează în cea mai înaltă proiecţie din domeniul flexionar, MoodP; acest rezultat este în linie cu concluzii similare din Cornilescu (2000) şi Alboiu (2002) • nivelurile diferite de deplasare a verbului în limbile romanice susţin ideea că valorizarea trăsăturilor verbale se realizează prin procesul de ACORD; reluând comparaţia dintre română şi italiană, este clar că în ambele limbi forma verbală sintetică intră în relaţie cu centrul Mood0, valorizând trăsătura interpretabilă [/Mood] [] ca [/Mood] [Indicativ] / [/Mood] [Subjonctiv] etc., însă doar în română procesul de acord se asociază cu deplasarea verbului sintetic la proiecţia Mood, ca efect al instanţierii paradigmatice sărace a acestei categorii în română 3.1.2.4 Derivarea formelor sintetice româneşti în derivarea formelor sintetice româneşti, trebuie să ţinem cont de două aspecte. (i) Verbul se deplasează ca grup (XP-movement), grupul deplasat fiind VP; procesul de deplasare a VP este precedat de extracţia obligatorie a argumentului intern al centrului V° în [Spec,ToP] pentru a satisface trăsătura EPP a acestui centru, opţiune parametrică a românei; procesul de extracţie obligatorie a argumentului intern este descris în detaliu în §2.5 supra. (ii) Deplasarea ca grup presupune că grupul verbal VP se deplasează prin specificatori; este obligatoriu deci să identificăm cea mai înaltă proiecţie non-periferică din domeniul lexical vP la care se deplasează grupul VP, pentru a ne asigura că grupul VP este vizibil pentru operaţiunea de acord care precedă deplasarea. în §11.2.2, am prezentat teoria fazelor propusă de Chomsky (2001, 2008); domeniul flexionar IP este situat într-o fază diferită de domeniul lexical vP, astfel că doar centrul şi marginea periferiei vP sunt vizibile pentru operaţiunea de acord iniţiată de un centru din domeniul flexionar. VP nu poate deci rămâne in situ, deplasarea sa la extremitatea fazei fiind obligatorie pentru a asigura condiţia de vizibilitate pentru acord cu centrele din domeniul flexionar, conform Condiţiei de impenetrabilitate a fazelor. 40 Abordarea în termenii instanţierii paradigmatice explică în mod direct diferenţa dintre absenţa deplasării verbului la flexiune latină (sistem morfologic verbal aproape integral sintetic, cu un grad mic de sincretism) (v. Ledgeway 2012: §§3; 4) şi apariţia acestui proces în limbile romanice (grade diferite de instanţiere paradigmatică a categoriilor verbale). 76 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă (78) Phase impenetrabiliţy condition "[Give the structure [zp Z... [hp a [H YP]]], with H and Z the heads of phasesj: The domain of H is not accessible to operations at ZP; only H and its edge are accessible to such operations.” (Chomsky 2001:14) Există mai multe soluţii pentru a identifica proiecţia în al cărei specificator se deplasează VP în domeniul lexical, pas al derivării care precedă deplasarea în domeniul flexionar. Un prim candidat este proiecţia vP însăşi, deplasarea VP făcându-se într-un specificator multiplu (extern) al acestei proiecţii (în specificatorul intern generându-se subiectul). Principalul contraargument pentru această soluţie este folosirea specificatorilor multipli; deşi unii autori (e.g. Chomsky 1995 între alţii) se folosesc de specificatorii multipli, în modelul sintactic antisimetric propus de Kayne (1994) şi adoptat - uneori implicit, alteori explicit - în lucrarea noastră, proiectarea de specificatori multipli nu este permisă. O altă soluţie este postularea unor poziţii de legitimare (Koopman şi Szabolcsi 2000) sau a unor proiecţii „fantomă” (Barrie 2013) care să servească exclusiv ca poziţii intermediare de deplasare a VP. După cum am arătat în §2.3 supra, soluţiile de acest tip vin în contradicţie cu spiritul gramaticii minimaliste: postularea unei proiecţii fără corelaţii (sintactico-)semantice sau pragmatice care să servească doar ca poziţie intermediară pentru deplasare nu este permisă în gramatica minimalistă. în fine, soluţia pe care o vom adopta este modelată după analizele din Collins (2005); Baltin (2012); Harley (2013); Merchant (2013); Roberts (2013) între alţii41: proiectarea unui Grup al Diatezei (notat cu VoiCEP), care selectează vP (VoiceP > vP). Cercetările ulterioare au stabilit că acest grup, propus iniţial de Collins (2005) în derivarea propoziţiilor pasive, se proiectează în general în ierarhia propoziţională, iar autori precum Baltin (2012) şi Roberts (2013) insistă asupra faptului că VoiceP reprezintă limita domeniului flexionar, deci limita fazei propoziţionale interne, ipoteză care aparent vine în dezacord cu teoria fazelor propusă de Chomsky, conform căreia vP reprezintă limita acestui domeniu fazal. Rouveret (2012) însă arată că Grupul Diatezei reprezintă o varietate de v42. O 41 Unii autori preiau în mod tacit această ipoteză; Schifano (2015a) prezintă explicit structura domeniilor flexionar şi lexical ca fiind cea din (i) fsubl. ns. Alexandru Nicolae) (i). (i) [Moodspeech act Mood-field ... [Modepistemic [Tpast/Future Tense-field ... [TAnterior [Aspterminative Aspect-field.... [Voice [v-vp Spre deosebire de ceilalţi autori menţionaţi în text (Baltin, Merchant, Roberts), care adoptă ipoteza proiectării distincte a grupului de diatezei de la Collins (2005) pentru analiza altor fenomene (elipsă, gramaticalizarea perfectului compus în limbile romanice etc.), Harley (2013) se preocupă în mod explicit de distincţia vP / VoiceP, aducând argumente empirice şi distribuţionale în sprijinul acestei scindări. 42 Rouveret (2012: 954): „In a configuration such as (97a), each feature on intermediate v's counts as non-distinct from the feature on the higher v, namely [fl]”. (97) a. ... v ... v ... v ... V [fl] [f2] [f2] b. ... v ... v ... v ... V [tense] [aspect] [voice] Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 77 posibilă reetichetare a proiecţiei VoiceP este vvoice, însă considerăm că nu eticheta ataşată proiecţiei este relevantă, ci mai degrabă următoarele fapte: (i) proiecţia unui Grup al Diatezei este bine întemeiată empiric, întrucât opoziţiile de tipul activ-pasiv (valorizând o trăsătură interpretabilă, dar nevalorizată [zVoice][] a centrului Voice0) se manifestă în mod evident în sistemul verbal (nu doar în cel românesc); (ii) această proiecţie este o formă de vP - deci ipoteza că vP reprezintă faza lexicală inferioară43 nu este cu nimic subminată. Să analizăm exemplul (79), o propoziţie tranzitivă în care se proiectează atât argumentul intern, cât şi argumentul extern: (79) Ion citeşte romane poliţiste. Primii paşi ai derivării unei propoziţii tranzitive sunt descrişi în §2.5 supra: argumentul intern (grupul romane poliţiste), generat în poziţie de complement al centrului V° este extras din VP şi deplasat în [Spec, ToP] pentru a satisface trăsătura EPP a acestui centru; VP a fost eliberat de dependenţi interni, grupul VP constând în această etapă doar din centrul V° şi urma argumentului intern. Subiectul se generează ca specificator al vP şi ulterior se deplasează în periferia stângă CP a propoziţiei (eventual tranzitând periferia propoziţională joasă) (cf. discuţia din §3.1.1 supra şi §2 supra passim: constituenţii preverbali, inclusiv subiectul, sunt deplasaţi în periferia stângă CP în română); în funcţie de interpretare, este fie un element focalizat (focus informaţional: Cine citeşte romane poliţiste?), fie tematizat, focusul fiind atribuit obiectului direct (Ce citeşte Ion?). Grupul VP, constând din centrul V° şi urma argumentului intern, se deplasează în [Spec, VoiceP], pe marginea fazei lexicale inferioare, configuraţie care îi asigură vizibilitatea pentru a stabili relaţii de acord cu centre din faza superioară. în exemplul (79), verbul citeşte este specificat pentru mod (indicativ), timp (prezent), aspect (imperfectiv - formele de prezent sunt imperfective din punct de vedere aspectual44). Reprezentarea (80) surprinde etapa în care 43 De altfel, în analiza unitară pe care am propus-o pentru configuraţiile modale (pe deplin verbale) -aflată încă în manuscris (cea mai recentă versiune, Nicolae 2015d) - am valorificat intuiţia semantică (bine explicată în GALR (Pană Dindelegan 2008: 256-258)) conform căreia verbele modale sunt operatori care se combină cu („take scope over”) domenii propoziţionale complete. Domeniile propoziţionale complete sunt fazele (v. definiţia din Chomsky 2001). Astfel, atât a putea, cât şi a trebui -când sunt pe deplin verbale (excludem deci construcţiile poate / trebuie că, care prezintă grade diferite de adverbializare) - se combină fie cu o propoziţie finită la subjonctiv (o fază CP), fie cu un complement nonfinit, care reprezintă o fază vP (infinitiv pentru a putea-, participiu sau supin pentru a trebui). Importante pentru discuţia noastră sunt complementele nonfinite, adică fazele vP: în cazul verbului a putea, valoarea de diateză a construcţiei putea + infinitiv se exprimă prin intermediul variaţiei de diateză a infinitivului (activ - infinitiv activ: Ion poate citi romanul / pasiv - infinitivul pasiv: Romanul poate fi citit de Ion); în cazul verbului a trebui, complementul nonfinit nu variază după diateză, însă diateza este inerent specificată de complementul nonfinitiv (pasiv - selecţia participiului pasiv adjectival: Trebuie citită cartea / non-pasiv, impersonal - selecţia supinului: Trebuie mers la şcoală). Cu alte cuvinte, variaţia de diateză se marchează în domeniul lexical, nu în domeniul funcţional, fapt care justifică prezenţa unui Grup al Diatezei VoiceP în domeniul lexical vP. 44 E.g. vezi folosirea temei infectum la prezent pentru verbele care disting cele două tipuri de temă (merg- / mers-). 78 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă VP este deplasat în [Spec, VoiceP] şi se angajează în relaţii de acord cu centrele flexionare, valorizând trăsăturile interpretabile ale acestora: (80) MoodP Mood0 [/Mood][Ind][3] ACORD TP To [iT][Pres][2] AspP ACO*D Asp° [/Asp][Imp][l] ACO U) VoiceP VP A citeşte -t«Asp] [Imp][l] ■ f&T) [Preş] [2] "{«MeedJ [Ind] [3] Voice‘ în §3.1.2.2, am arătat că în română (ca în franceză) verbul se deplasează la cea mai înaltă proiecţie, MoodP. Aşa cum este concepută „mecanica" derivărilor sintactice în modelul bazat pe ACORD, relaţia dintre deplasarea sintactică şi ACORD este indirectă: acordul precedă deplasarea, fiind deci o condiţie pentru deplasare, însă nu forţează deplasarea. în cazul românei (şi al francezei) (spre deosebire de italiană, portugheza europeană şi spaniolă), verbul se deplasează la Mood ca efect al instanţierii paradigmatice sărace a categoriei modului. Există două alternative pentru felul în care se petrece acest proces de deplasare, ambele posibile: (i) deplasarea directă a VP din [Spec,VoiceP] la [Spec, MoodP] sau (ii) tranzitarea tuturor specificatorilor din domeniul flexionar ( [Spec, AspP] -> [Spec, TP] -> [Spec, MoodP]). Comportamentul adeverbului aspectual aditiv mai (v. Donazzan şi Mardale 2010; Giurgea 2011; Mîrzea Vasile 2015) ne ajută să alegem între cele două alternative: mai este un modificator aditiv al predicaţiei, generat într-o proiecţie din câmpul Aspect; sub inversiune (deplasare la C, v. §§3.3; 3.5 infra), se deplasează odată cu verbul, ceea indică faptul că se încorporează în structura verbului. Din punct de vedere morfosintactic, mai prezintă o serie de trăsături care îl includ în categoria centrelor: nu permite să fie modificat de alţi constituenţi şi nici nu ia complemente; nu rezistă sub elipsă (- Mai citeşte?/ - *Maf). într-un exemplu ca (81), valoarea aspectuală indusă de mai este [continuativ]; aspectul continuativ se asociază cu o proiecţie AsPcontinuative (Cinque 1999: 76); mai se generează deci în Centrul ASP^Continuative> (81) Ion mai citeşte vreo două pagini şi apoi pleacă. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 79 Atunci când verbul tranzitează proiecţia AspP continuata din câmpul Aspect, are loc procesul de încorporare prin adjuncţia la stânga verbului a centrului adverbial mai. Aceste etape ale derivării sunt surprinse în reprezentările din [82). [82) a. ASPP coftfinuative VP VOICE’ A mai citeşte b> AS ^ continuativ^* (VP la [SpCC, continuativ A) tVP VOICE’ mai c. &&?continuativeP (încorporare prin adjuncţie la stânga) Ipoteza că adverbul mai se încorporează în structura verbului este validată prin aceea că, sub deplasare la C (diagnosticată prin encliză pronominală), adverbul mai se deplasează odată cu verbul: (83) Ioane, [mai citeşte\\-rm ti vreo două pagini şi apoi poţi să ieşi afară. Deşi la prima vedere, adjuncţia advebului mai pare un fapt minor, aceasta este extrem de relevantă pentru a decide între cele două alternative de deplasare a verbului prezentate mai sus; fenomenul analizat indică faptul că deplasarea verbală se face prin tranzitarea tuturor specificatorilor din domeniul flexionar; de altfel, dacă verbul nu ar 80 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă tranzita toate proiecţiile din domeniul flexionar, efectele induse de negaţie în deplasarea la C nu s-ar explica în mod satisfăcător45 (v. şi §3.3 infra). Reprezentarea (84) surprinde ultima etapă a derivării formelor sintetice româneşti: (84) MoodP VP A citeşte [aAsp] [Imp][l] f«¥} [Preş] [2] [aMood] [Ind] [3] Mood’ typ ASP’ Asp0.... [/Asp][Imp][l] Rezultate de reţinut • deplasarea verbului în domeniul flexionar este strict locală; verbul tranzitează toţi specificatorii verbali din domeniul flexionar • elementele adverbiale slabe / clitice, care au statut de centru X°, se încorporează prin adjuncţie la stânga, singurul tip de adjuncţie permis în gramatica antisimetrică (Kayne 1994) • în concordanţă cu dezideratul (exprimat mai sus) conform căruia fiecare limbă selectează din mulţimea de trăsături puse la dispoziţie de gramatica universală o submulţime de trăsături pe care să le lexicalizeze prin material morfolexical, rămâne de stabilit în cercetări viitoare printr-o comparaţie transparadigmatică a verbului românesc (pusă în acord cu rezultatele din gramatica structurală, v. Guţu Romalo 1968) tipologia trăsăturilor lexicalizate de română, rezultat care ne va permite să identificăm mai exact proiecţiile discrete din câmpurile sintactice de mod, timp şi aspect; pentru moment, trăsături aspectuale ca perfectiv / imperfectiv, temporale ca 45 Adverbul de negaţie nu, el însuşi specificator, induce efectul de blocare a deplasării la C blocând specificatorul Grupului Negaţiei (NegP): (0 a. Citeste-mi scrisoarea! b. Nu-mi citi scrisoarea! (ii) a. Du-te acasă! b. Nu te du (nelit.) / duce (lit.) acasă! Nu proiecţia unui Grup al Negaţiei în sine blochează deplasarea, efectul de blocare este indus de natura mărcii de negaţie: negatorul selectat de gerunziu este un prefix (centru, element X°) care se încorporează el însuşi prin adjuncţie la stânga în structura verbului gerunziu (eventual precedând adverbe X° ca mai, prea) şi permite deplasarea la C, după cum arată encliza pronominală (nevăzându-I /nemaicitindu-l / nepreavăzându-1) (v. §§3.2; 3.3 infra). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 81 prezent/ non-prezent şi de mod ca indicativ / subjonctiv / imperativ, bine delimitate ca opoziţii în gramatica structurală, apar a fi extrem de relevante 3.1.3 Derivarea structurilor analitice 3.1.3.1 Nivelul deplasării verbului în structurile analitice Structurile analitice prezintă aceleaşi trăsături ca formele sintetice din punctul de vedere al deplasării verbului; în structuri fără inversiune, nonmarcate, auxiliarul şi verbul lexical precedă adverbele din câmpul modului {probabil), timpului {deja] şi aspectului {mereu] (reţinem şi ideea că adverbele plasate preverbal sunt derivate prin exploatarea periferiei stângi CP): (85) a. Ion a plecat probabil / deja / mereu. b. Va pleca probabil Ion, nu Vasile. c. Va fi plecat deja când vei fi ajuns tu. d. Ar fi plecat mereu când v-afost greu dacă nu te-ar fi iubit. De asemenea, structura auxiliar + verb lexical precedă cuantificatorul flotant tot/toţi, care reflectă o poziţie joasă a subiectului în domeniul vP (poziţia de generare a subiectului, [Spec, vP], sau o poziţie marcată pragmatic din periferia internă propoziţională, periferia domeniului vP); cuantificatorul flotant (de altfel, nici adverbele probabil, deja, mereu] nu poate disloca structura auxiliar (+ auxiliar) + verb, fapt care arată că deplasarea verbului lexical în domeniul flexiune este independentă de prezenţa auxiliarului în structură. (86) a. Copiii au {*toţi] plecat toţi. b. Copiii vor [*toţi] pleca toţi. c. Copiii vor {*toţi] fi {*toţi] plecat toţi. d. Copiii ar (*£otz) fi [*toţi) plecat toti. 0 comparaţie a românei cu cealaltă limbă romanică în care deplasarea formelor sintetice este, ca în română, foarte înaltă (la Mood), franceza, scoate la iveală o diferenţă importantă între natura auxiliarelor în aceste două limbi. In primul rând, să ne reamintim că în franceză inserarea unui auxiliar blochează ridicarea verbului, după cum arată testul cuantificatorilor flotanţi (87a) (= (58) supra); adverbele care indică deplasarea verbului conduc către aceeaşi idee (87b-d); adverbul de mod bien arată că verbul lexical nu părăseşte domeniul lexical în structurile perifrastice (87e): 82 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă (87) a. b. c. d. e. Les enfants ont (tousl vu (*tousl de bons films. (franceză) 'Copiii au văzut toţi filme bune' II a probablement mange. 'El a mâncat probabil' Elle a dejâ vu le film. 'Ea a văzut deja un film' II a toujours danse auxfetes.) 'El a dansat mereu la petreceri' II a bien mange. 'El a mâncat bine' 3.1.3.2 Natura auxiliarelor româneşti Contrastul dintre franceză şi română este izbitor, iar întrebarea firească este de unde derivă această deosebire dintre două limbi ale căror forme sintetice se comportă, de altfel, aproape identic. După părerea noastră, soluţia înţelegerii acestei disparităţi stă în natura auxiliarelor. Dacă analizăm distribuţia auxiliarului avoir din franceză, observăm că franceza prezintă un grad mai mare de analitism, iar auxiliarul îşi schimbă forma în funcţie de mod şi de timp: a. j'ai mange (indicativ, perfect compus, lSG) b. favais mange (indicativ, mai-mult-ca-perfect, Isg) c. j'aurai mange (indicativ, viitor anterior, Isg) d. (que) j'aie mange (subjonctiv, perfect, Isg) e. faurais mange (condiţional, perfect, Isg) (franceză) în structurile în care apare auxiliarul avoir, se observă că forma verbului lexical rămâne constantă [mange), iar auxilarul se schimbă în funcţie de mod şi de timp. Cu alte cuvinte, inserţia auxiliarului valorizează trăsăturile de timp şi de mod, verbul lexical nefiind angajat în acest proces. Din contră, dacă analizăm auxiliarele româneşti, observăm că valorile sintactice marcate de acestea sunt modul şi modalitatea; de exemplu, în perechea minimală de mai jos, auxiliarul voi specifică modul indicativ (modalitatea irrealis), iar diferenţele de temporalitate sunt marcate de infinitiv, respectiv „infinitivul perfect" (de fapt, auxiliarul fi plus participiul verbal trecut): (89) a. voi pleca (viitor propriu-zis) b. voi fi plecat (viitor anterior) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 83 Ideea că auxiliarele nu sunt direct implicate în valorizarea temporalităţii este neechivoc verificată de perechea minimală de mai jos (90); după cum se poate testa prin adverbe de timp, diferenţa [trecut] / [non-trecut] se marchează prin forma verbului lexical: participiu trecut (90a) vs gerunziu (funcţionând, de fapt, ca participiu prezent, v. Nicula 2013) (90b), structura de auxiliare rămânând constantă (o fi) şi marcând modul (prezumtiv) şi modalitatea (irrealis): (90) a. O fi venind azi /mâine? b. O fi venit ieri? Dacă examinăm întregul spectru de auxiliare (nonpasive) din română46, observăm că, de fapt, distribuţia lor este constrânsă de mod şi modalitate, nu de timp (sau aspect); astfel, toate auxiliarele româneşti sunt în mod unic specificate pentru mod şi/sau modalitate: - spre deosebire de corespondentul său din franceză [avoir), care apare la indicativ, subjonctiv şi condiţional, auxiliarul românesc avea apare doar la modul indicativ, modalitatea realis (perfect compus); - auxiliarul de „viitor" [voi, vei etc.) apare doar la modul indicativ, modalitatea irrealis (viitor propriu-zis, viitor anterior); - auxiliarul de „condiţional" [aş, ai etc.) apare doar la modul condiţional, modalitatea irrealis (condiţional prezent, condiţional perfect); - auxiliarul fi marchează nonambiguu modalitatea irrealis, aparând la prezumtiv (prezent şi perfect), viitor anterior, condiţional perfect, subjonctiv perfect. Este de observat şi că, în structura formaţiilor analitice irrealis cu un sigur auxiliar (viitor propriu-zis şi condiţional prezent), verbul lexical apare la infinitivul scurt verbal; infinitivul se bazează pe tema imperfectivă (fapt observabil la verbe ca a merge), imperfectivitatea la nivel modal fiind citită ca irrealis. Mai interesant ni se pare că, atunci când necesităţile de satisfacere a temporalităţii impun selecţia unui participiu perfect (prezumptiv perfect, viitor anterior, condiţional perfect), auxiliarul principal (care are ca trăsătură de selecţie selectarea unui complement irrealis) nu poate selecta direct participiul perfect (formă perfectivă, asociată cu interpretarea realis, după cum arată perfectul compus); astfel, este necesară inserţia auxiliarului fi, care să satisfacă trăsătura de selecţie a auxiliarului principal. Subjonctivul perfect şi infinitivul perfect validează această ipoteză de analiză: atât subjonctivul, cât şi infinitivul sunt forme irrealis, după cum arată şi morfologia lor (temă infectum, ca şi prezentul), trăsătura de selecţie a complementizatorilor să şi a fiind identică cu cea a auxiliarelor de prezumptiv, viitor şi condiţional (selectarea unui complement irrealis); în cazul formelor de perfect, este necesară - ca şi în cazul structurilor cu dublu auxiliar - inserţia auxiliarului fi pentru a anula efectul realis indus de participiul perfect, satisfăcându-se astfel trăsăturile de selecţie ale complementizatorilor să şi a. 46 Lăsăm deoparte perifrazele bazate pe subjonctiv, care prezintă grade diferite de gramaticalizare (e.g. am să plec / aveam să plec / o să plec). 84 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă în fine, Avram şi Hill (2007) corectează interpretarea tradiţională a auxiliarului fi (nonpasiv), arătând că acesta apare exclusiv în condiţiile în care modalitatea formei analitice este irrealis, nefiind, de fapt, un auxiliar perfectiv / aspectual (cum este calificat în general în gramaticile tradiţionale); faptul că apare în structuri în care fi selectează un gerunziu (o fi plecând, voi fi plecând, ar fi plecând), iar interpretarea structurii nu este sub nicio formă perfectivă validează această ipoteză de analiză a auxiliarului fi. Ledgeway (2015a) observă şi explică faptul că fi este coocurent cu (i.e. selectat de) toate auxiliarele, cu excepţia auxiliarului avea de la perfectul compus (*au fi plecat/plecănd); perfectul compus este, din punctul de vedere al modalităţii, o formă exclusiv realis; explicaţia propusă de Ledgway (2015a) pentru a surprinde această restricţie de coocurenţă este că avea (de la perfectul compus) şi fi se generează în aceeaşi poziţie, astfel că niciodată nu pot fi simultan prezente47. Ideile prezentate până în acest punct reprezintă doar o schiţă de analiză a sistemului de auxiliare (nonpasive) ale românei. Sunt necesare cercetări mai amănunţite care să coreleze trăsăturile / opoziţiile verbale de mod, timp, aspect care reies din analiza transparadigmatică a formelor verbale analitice şi sintetice cu paleta largă de interpretare a acestor forme pentru a identifica poziţiile exacte de generare a auxiliarelor şi, respectiv, poziţia sau poziţiile în care se deplasează verbul lexical. Credem însă că intuiţia că funcţia principală a auxiliarelor româneşti este de a marca valori de mod şi/sau modalitate este corectă, fapt care explică în mod direct deplasarea înaltă a verbului lexical în structuri analitice în română (cf. (85)-(86) supra): verbul lexical valorizează trăsăturile de timp (şi aspect), întrucât auxiliarul este înzestrat cu trăsături de mod/modalitate şi nu cu trăsături de timp. Spre deosebire de română, în franceză verbul lexical rămâne în domeniul vP (88), dat fiind că auxiliarul satisface în mod direct atât trăsăturile de timp, cât şi trăsăturile de mod (cf. (87)). 3.1.3.3 Derivarea formelor analitice româneşti Spre exemplificare, să derivăm o formă de condiţional precum cea din exemplul (91). (91) Aş [mai) citi un roman poliţist azi/ mâine/săptămâna viitoare. A se observa, în primul rând, că denumirea de „condiţional prezent" este oarecum înşelătoare: forma în discuţie este compatibilă atât cu o interpretare de prezent, cât şi cu o interpretare orientată spre viitor, după cum arată adverbele de timp. în fapt, propoziţiile irrealis sunt nonactuale / nonfactuale. în ce priveşte derivarea propriu-zisă, ca şi în cazul formelor sintetice (§3.1.2.4 supra), ne vom concentra asupra proceselor care se desfăşoară în domeniul flexionar. Verbul 47 Analiza lui Ledgeway (2015a) este uşor mai complexă decât versiunea prezentată în textul principal, însă inuiţia este aceeaşi: în tradiţia Benveniste - Kayne, Ledgeway (2015a) aduce argumente solide pentru derivarea auxiliarului avea (perfectiv) din încorporarea unei prepoziţii nule în structura lui fi. Structura internă a lui avea îl conţine astfel pe fi, ceea ce explică incompatibilitatea celor două auxiliare. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 85 lexical (infinitiv) este plasat în specificatorul VoiceP; din această poziţie este vizibil pentru ACORD cu proiecţiile din domeniul flexionar IP şi valorizează trăsăturile centrelor Asp° şi T°, însă nu şi pe cele ale centrului Mood0. Trăsăturile centrului Mood0, care amalgamează modul şi modalitatea în structurile cu un singur auxiliar, sunt satisfăcute prin inserarea auxiliarului de condiţional în Mood0. S-a subliniat în mod repetat că auxiliarele româneşti (nonpasive) sunt centre (v., mai recent, Hill şi Alboiu 2016); astfel, auxiliarele se inserează în mod direct în centrele funcţionale ale căror trăsături le satisfac, Mood0 în cazul românei. Ulterior procesului de ACORD, verbul lexical se deplasează în specificatorul proiecţiei de timp. (92) a. MoodP Moodu [/Mood][Cond][3] INSERARE TP T° AspP [îT][Prez][2] [Viitor] ASP° [iAsp][Imp][l] ACORD aş [iM&eâ] [Cond] [3] b. MoodP ACORD VoiceP VP A citi - [«Asp] [Imp][l] [Prez] [2] [Viitor] VOICE4 Mood [/Mood] [Cond] [3 ] INS «RARE VP A citi TP rpO T [wAsp] [Imp][l ] [iT][Pres][2] [*¥] [Preş] [2] [Viitor] [Viitor] aş [#Mood] [Cond] [3] AspP typ Asp’ Asp [/Asp][Imp][l] O poziţie intermediară de deplasare este [Spec, AspP], unde are loc încorporarea centrului adverbial mai prin adjuncţie la stânga. Faptul că adverbul clitic se deplasează odată cu verbul în inversiunea condiţională (93) reprezintă un diagnostic pentru încorporare (derivarea încorporării este aceeaşi ca în (82) supra). (93) a. b. mai lua-l-ar naiba! limba de lemn a acestui rinocer bolşevic /... mai duce-te-ai unde şi-o-nţărcat dracu'„copchii (http://www.curaj.net/?p=27301) 86 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă Din discuţia de până acum rezultă că denumirile date de gramaticile tradiţionale sunt destul de înşelătoare: valoarea principală a auxiliarului de „viitor" este de a marca, în primul rând, modul indicativ. Rămâne de văzut, în special în situaţia timpurilor irrealis, care este diviziunea precisă a marcării trăsăturilor gramaticale, i.e. în ce măsură au auxiliarele româneşti şi valori de temporalitate, pe lângă valori de mod şi modalitate, dată fiind diviziunea lui Reichenbach (1947) (cf. şi Giorgi şi Pianesi 1997) între timp al vorbirii / timp al evenimentului / timp al referinţei48. în orice caz, din perspectivă comparată, s-a subliniat în repetate rânduri că auxiliarele nu marchează doar valori de timp, ci se pot asocia cu / pot gramaticaliza orice valoare din proiecţia extinsă verbală. în cadrul unei cercetări comparate impresionante, Anderson (2006) arată că auxiliarele pot marca timpul (în limbi ca: Canela-Kraho (Macro-Je, Brazilia), Wambaya (Australia), Jingulu, Tuvan, Turkmen, Tswana), modul şi/sau modalitatea (în limbi ca: Mapudungu (Araucanian, Chile), Xakas, Tswana (familia bantu, Botswana), Betta Kurumba (familia dravidiană, India), Chepang (Tibeto-Burman, Nepal), Ngiyambaa (Australia)) sau aspectul (în limbi ca: Gta?, Rama (Chibchan, Nicaragua), Loniu (limbă austroneziană, Papua Noua Guinee), Raga (limbă austroneziană, Vanuatu), Lavukaleve (limbă papuaşă de est, East Papuan; Insulele Solomon)). Faptul că valoarea principală a auxiliarelor româneşti este de a marca modul nu este foarte surprinzător deci din perspectivă comparată. Gramaticalizarea auxiliarelor româneşti ca mărci de mod nu este specială din punct de vedere istoric. Să analizăm auxiliarul a avea (< lat. habere) din structura perfectului compus. în primul rând, comparând toate formele sintetice ale verbului plin (lexical) a avea (94) cu formele auxiliarului a avea (95), observăm că din structura auxiliarului lipsesc chiar morfemele care marchează valorile gramaticale verbale; cu alte cuvinte, auxiliarul este redus la o parte din rădăcină (vizibilă în structura unora dintre formele sintetice ale verbului plin) plus morfemele de persoană. (94) a avea ca verb lexical a. Indicativ prezent a-m av-e-m a-i av-e-ţi ar-e a-u b. imperfect av-ea-m av-ea-m av-ea-i av-ea-ţi av-ea-0 av-ea-u c. mai-mult-ca-perfect av(-)u-sese-m av[-)u-sese-m av(-)u-sese-i av(-)u-sese-ţi av(-)u-sese-0 av(-)u-sese-0 48 O altă soluţie pe care am sugerat-o pentru a rezolva această tensiune dintre distribuţia auxiliarelor româneşti, care este dictată de categoria de mod, şi intuiţia că auxiliarele marchează şi unele valori de temporalitate este înzestrarea auxiliarelor cu o trăsătură de (c-)selecţie [/T] (v. Nicolae 2015e). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 87 d. Subjonctiv prezent (sa) a-m av-em a-i av-eţi aib-ă aib-ă (95) a avea ca auxiliar în structura indicativului perfect compus a-m a-m a-i a-ţi ar-e a-u In al doilea rând, auxiliarul de perfect compus (în română) îşi are originea în formele de prezent ale verbului latinesc habere în structuri posesive (lat. Habeo epistulas scriptas '(lit.) Am scrisori scrise') reanalizate diacronic ca structuri perfective [Am scris scrisori) (v. Harris 1982; Pinkster 1987; Adams 2013: 615-651; Roberts 2013 pentru limbile romanice; Rosetti 1968, Caragiu-Marioţeanu 1969, Dimitrescu 1978 pentru română): (96) lat. habere > rom. auxiliarul a avea habeo > aibu > amu (prin analogie cu Ipl) > am habes > ae> ai habet > ae(t) > a habemus > aemuf > amu > am habetis > aeţif > aţi *habunt$ > au faemu, aeţi - atestate în aromână +cf. şifaciunt >facunt, atestat în inscripţiile latine din Dacia Setul de trăsături ale verbului latinesc habere din structuri posesive reanalizate ulterior diferă de setul de trăsături ale auxiliarului a avea din structura perfectului compus: (97) Seturi de trăsături lat. habere rom. auxiliarul a avea [+indicativ] [+indicativ] [+prezent] [+structură tematică] Reanaliza verbului habere ca auxiliar este un tip obişnuit de gramaticalizare care respectă operaţiile sintactice specifice acestui proces (Roberts şi Roussou 2003), identificate în generai în formarea auxiliarelor romanice (Ledgeway 2012:121-129): 88 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă - slăbire semantică / pierdere de trăsături semantice (engl. semantic bleaching / weakening); - pierderea structurii tematice: în Habeo epistulas scriptas '(lit.) Am scrisori scrise', lat. habeo atribuie el însuşi rolul tematic Temă obiectului direct epistulas scriptas, pe când în cazul perfectului compus romanic auxiliarul avea este cu totul lipsit de abilitatea de a atribui rol tematic, această proprietate căzând sub incidenţa verbului lexical; - pierdere de trăsături (morfo)sintactice (engl. syntactic attrition): pierderea trăsăturii [+prezent], decategorializare; - reducţie (morfo)fonologică (v. (96); (95) vs (94)) şi dobândirea statutului de clitic (cuvânt dependent sintactic şi morfofonologic); - generare / deplasare într-o poziţie mai înaltă: INSERARE în centrul Mood0. Cu alte cuvinte, două procese s-au împletit în gramaticalizarea verbului a avea în structura perfectului compus. în primul rând, pierderea structurii tematice a condus la reanaliza sa ca verb funcţional; astfel, inserarea în nucleul propoziţional vizează în mod direct domeniul funcţional verbal (MoodP > TP > AspP). în al doilea rând, acceptând ipoteza că originea perfectului compus în română este aceeaşi ca şi în celelalte limbi romanice (structura posesivă de prezent), pierderea trăsăturii [+prezent] conduce la INSERAREA sintactică a auxiliarului într-o proiecţie mai înaltă, proiecţia de mod49. întrucât am luat franceza ca termen de comparaţie (v. (88) supra), este necesar să menţionăm că în această limbă romanică gramaticalizarea habere > avoir nu a operat prin eliminarea trăsăturii / trăsăturilor de timp, fapt care explică variaţia auxiliarului avoir după mod şi timp. în concluzie, gramaticalizarea auxiliarelor româneşti a operat în mod sistematic prin eliminarea trăsăturilor de timp (şi aspect) şi reanaliza acestor verbe ca mărci de mod. întrucât auxiliarele româneşti nu satisfac pe deplin necesităţile de temporalitate ale propoziţiei, verbul lexical este direct implicat în procesul de valorizare a trăsăturilor de timp, fapt care explică deplasarea verbului lexical din domeniul lexical vP în domeniul flexionar în română spre deosebire de alte limbi (e.g. franceza) în care auxiliarele satisfac necesităţile de temporalitate ale propoziţiei. Rezultate de reţinut • în structurile analitice, inserţia auxiliarului nu blochează ridicarea verbului din domeniul flexionar; auxiliarele româneşti sunt centre care se inserează în Mood0 49 Ar fi fost, de altfel, ciudat ca - în situaţia românei - gramaticalizarea auxilarului a avea din structura perfectului compus să acţioneaze prin eliminarea trăsăturii originare [prezent] şi substituţia ei ulterioară cu trăsătura de timp [perfect / trecut]. Trăsătura [prezent] este încă latent prezentă în structura auxiliarului a avea, activându-se în contextele în care perfectul compus are interpretare de prezent perfect [Am ajuns aici de acum 2 ore). De altfel, în lingvistica romanică, s-a subliniat în repetate rânduri că prezentul perfect este una dintre valorile perfectului compus bazat pe descendenţii verbului habere (v. Squartini şi Bertinetto 2000 şi referinţele). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 89 • auxiliarele româneşti valorizează trăsăturile de mod [şi modalitate) din proiecţia verbală extinsă, iar verbul lexical (participiu trecut, infinitiv, gerunziu / participiu prezent) este direct implicat în valorizarea trăsăturilor de timp şi aspect • astfel, spre deosebire de alte limbi romanice (e.g. franceza), verbul lexical se deplasează în [Spec,TP] în română, ca efect al implicării directe a verbului lexical în valorizarea trăsăturilor de timp • o analiză transparadigmatică a formelor verbale româneşti (sarcină a unei cercetări viitoare) va stabili ce trăsături de gramatică universală sunt active în (morfo)sintaxa verbului românesc • un aspect care necesită cercetări mai amănunţite priveşte interpretarea temporală a formelor modale irrealis Relevanţa faptelor examinate • poziţia înaltă atât a formelor sintetice, cât şi a formelor analitice în conjuncţie cu deplasarea verbului ca grup explică în mod direct efectele de adiacenţă din grupul verbal (v. §1 supra) • acceptând ideea că strategia de deplasare a verbului este deplasare XP, nu deplasare X°, predicţia analizei este că, în cazul deplasării în domeniul C, în mod sistematic se va deplasa verbul lexical (verbul sintetic în inversiuni bazate pe structuri sintetice, verbul lexical în inversiuni bazate pe structuri analitice), nu auxiliarul, predicţie direct confirmată de paradigma din (98) (=(9)) din româna contemporană şi de faptele din româna veche, examinate în capitolul IV (98) a. Citeste-mi scrisoarea! b. citindu-mi scrisoarea c. Găsi-l-ar ăl din baltă! (internet) d. Ducă-se pe pustii! Considerând că am adus argumente suficiente pentru a arăta că verbul românesc ocupă o poziţie înaltă în ierarhia domeniului flexionar, pentru a încheia discuţia privitoare la structura nucleului propoziţional este obligatoriu să aducem în discuţie observaţia lui Ledgeway (2015a), care subliniază tensiunea dintre ideea că verbul ocupă o poziţie înaltă în domeniul flexionar şi distribuţia unor elemente funcţionale (altele decât auxilarele) din domeniul flexionar: „[...] the Romanian finite lexical verb is generally assumed to raise to a high clausal position (see now also Schifano [2015b]). However, it is clear that it does not target the highest available position within the sentential core, since it must follow the negator nu «not», pronominal object clitics, and all five of the so-called «clitic» adverbs [mai, cam, prea, tot, şiso]” (Ledgeway 2015a: 14). 50 50 Şi cu valoare temporală (A şi venit), nu şi focalizator [Şi Ion m-a întrebat despre tine). 90 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă Cliticizarea adverbului mai a fost discutată mai sus; analiza se poate extinde la celelalte adverbe clitice, care se încorporează în aceeaşi manieră ca mai, diferenţa dintre ele ţinând de proiecţia în care se generează, în strânsă legătură cu semantica cu care sunt asociate. Rămân astfel de analizat natura cliticelor pronominale (§3.2 infra) şi statutul negaţiei propoziţionale (§3.3 infra). De asemenea, identificarea poziţiei de generare a „particulei" / complementizatorului să (§3.4 infra) este un pas obligatoriu pentru analiza structurilor cu inversiune (§3.5 infra). întrucât gramatica V2 a românei vechi se manifestă prin inversiune, o analiză formală cât mai riguroasă a inversiunii permite caracterizarea cât mai corectă a fenomenului V2 din româna veche. Până în acest punct, structura nucleului propoziţional al românei moderne se prezintă ca în (99), XP notând proiecţiile care vor fi identificate în cele ce urmează: (99) XP NegP XP MoodP TP AspP a. să nu i-I daux ti ti b. nu il- am daţi ti 3.2 Cliticele pronominale Distribuţia generală a cliticelor pronominale în română este următoarea: - configuraţii proclitice (100): pronumele clitice precedă verbul sintetic / auxiliarul (auxiliarele) în structuri perifrastice şi sunt precedate de negaţie şi de complementizatorii să şi a (100) a. b. c. d. e. f. îl văd / îl vedeam / îl văzusem l-am văzut / îl voi vedea / l-oi fi văzut nu îl văd / nu îl vedeam / nu îl văzusem nu l-am văzut / nu îl voi vedea / nu l-oi fi văzut şa îl văd / şa nu îl văd a-l vedea / a nu-l vedea - configuraţiile enclitice (101)-(102): pronumele clitice sunt precedate de verbul la gerunziu, de imperativul pozitiv (101) (sub coordonare, encliza este obligatorie în limba standard cel puţin pentru primul conjunct, (101b)); tot cu encliză pronominală apare şi inversiunea subjonctivului şi a condiţionalului în imprecaţii (102) (101) a. văzându-l / nevăzându-l b. citeste-l j du-te si citeste-l / du-te si îl citeşte (102) a. ducă-l pe pustii b. lua-te-ar naiba! Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 91 - o situaţie specială de encliticizare prezintă cliticul de acuzativ feminin de persoana a 3-a singular (o), care se encliticizează atunci când auxiliarul începe cu o vocală ((103a-c) vs (103d)); encliza lui o este determinată fonologie în acest caz (fiind o strategie de evitare a hiatului), deci nu prezintă un interes deosebit pentru sintaxa pronumelor clitice româneşti (103) a. ai citi-o / b. aţi văzut-o / c. o fi citit-o / d. o veţi citi / vedea în literatura asupra cliticelor pronominale din limbile europene (v. Rivero 1997; Roberts 2010a şi bibliografia) se insistă asupra existenţei a două sisteme de cliticizare, distinse în funcţie de „orientarea" pronumelui clitic: clitice orientate spre C(omplementizator)51 vs clitice orientate spre 152 (flexiune). în limbile romanice (moderne), cliticele pronominale sunt în general orientate spre I (dar v. spaniola veche, care - în propoziţiile subordonate -amalgamează cele două sisteme, Rivero 1997; v. şi nota 54 infra); unele limbi slave prezintă clitice orientate spre C (sârbo-croata, ceha, slovena, slovaca), pe când altele prezintă clitice orientate spre I (bulgara). Apartenenţa la aceeaşi familie de limbi nu garantează deci şi existenţa aceluiaşi tip de orientare a pronumelor clitice. Rivero (1997) propune două criterii pentru distingerea cele două tipuri de orientare a cliticelor: poziţia faţă de negaţie şi elementele cu care se stabileşte o relaţie de adiacenţă (de natură morfosintaetică). în sistemele orientate spre C, cliticele stabilesc relaţii de adiacenţă cu complementizatorii şi precedă mărcile de negaţie (exemplificare prin sârbo-croată, apud Rivero 1997:173): [104) a. Ako to on bolje radi,... (sârbo-croată) dacă o el bine face.PREZ.3SG b. *Ako on bolje to radi,... 'Dacă o face bine el' (105) a. Ako ti bog ne pomogne,... dacă te Dumnezeu nu ajută.PREZ.3SG b. *Ako bog ne ti pomogne,... 'Dacă Dumnezeu nu te ajută' l-a citit l-aţi văzut l-o fi citit 51 Numite şi „clitice Wackernagel” / „clitice de poziţia a doua". 52 Unii autori le denumesc pe cele din urmă clitice orientate spre V(erb) (e.g. Hill şi Alboiu 2016); termenii „clitic orientat spre V" şi „clitic orientat spre I" acoperă aceeaşi realitate. 92 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă în schimb, în sistemele orientate spre I, cliticele stabilesc relaţii de adiacenţă cu verbul (forma sintetică / auxiliarul (primul auxiliar)] şi sunt precedate de negaţie (exemplificare prin română53): (106) a. b. (107) a. b. dacă el îl face bine *dacă îl el face dacă Dumnezeu nu te ajută *dacă te (Dumnezeu) nu ajută Adiacenţa la complementizatori înalţi (Force0) (e.g. că) este posibilă în română, însă apare ca efect al faptului că niciun constituent nu accesează periferia stângă (108a); în condiţiile deplasării de constituenţi în periferia stângă, se observă că, de fapt, cliticul stabileşte relaţii de adiacenţă cu verbul, nu cu complementizatorul (108b). Adiacenţa la complementizatori joşi (Fin0) (e.g. să) este, de asemenea posibilă (109a); prezenţa adverbului de negaţie nu indică însă că relaţia de adiacenţă stabilită de clitic priveşte verbul, nu complementizatorul (109b); aceeaşi distribuţie caracterizează şi complementizatorul nonfinit a, care amalgamează proiecţiile Force şi Fin (110). (108) a. că-l văd b. că(*-l) pe Ion îl văd (109) a. şă-l văd b. şă(*-l) nu-l văd (110) a. a-l vedea b. a(*-l) nu-l vedea Putem astfel conchide, la fel ca Manoliu-Manea (1989: 103); Iliescu (2003: 3272-3273); Săvescu-Ciucivara (2011); Hill şi Alboiu (2016) i.a., că pronumele clitice româneşti 53 Cf. şi bulgara, limbă slavă cu orientare spre I a cliticelor (apud Rivero 1997: 173) (aceeaşi distribuţie ca în română): (0 a. Ako toi burzo go napravi.... (bulgară) dacă el repede o face.PREZ.3sG b. *Ako go toi burzo napravi 'Dacă o face repede el,...' (ii) a. Ako bog ne ti pomogne,... dacă Dumnezeu nu te ajută.PREZ.3sG b. *Ako ti bog ne pomogne,... 'Dacă Dumnezeu nu te ajută,...' Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 93 sunt clitice orientate spre I54. Adoptăm, de asemenea, analiza din Săvescu-Ciucivara (2011), conform căreia cliticele sunt găzduite55 în proiecţii de persoană PersP (unice pentru un singur clitic, multiple pentru clitice obiect diferite) care selectează în mod direct IP (scindat ca MoodP > TP > AspP); cliticele pronominale nu sunt Grupuri ale Determinantului complete (i.e. DP), ci proiectează un grup nominal fără proiecţia D, un Grup Phi (notat (|>P) (Dechâine şi Wiltschko 2002)56. Ca opţiune parametrică, româna ordonează proiecţia de persoană pentru cliticele dativ înainte de cliticele acuzativ (spre deosebire de franceză, unde ordonarea este acuzativ > dativ). Soluţia propusă de Săvescu-Ciucivara (2011) şi adoptată şi aici este în acord cu Parametrul flexiunii scindate (engl. The Split IP-parameter) formulat de Thrâinsson (1996) (v. Ştefănescu 1997; Cornilescu 2000; Alboiu 2002 pentru română), conform căruia unele limbi permit proiectarea de grupuri specificate ca [+N] în proiecţia verbală extinsă. în conformitate cu condiţiile minimaliste de proiectare a grupurilor sintactice, grupurile de persoană care primesc clitice se proiectează doar atunci când găzduiesc material morfolexical. Structura domeniului flexionar incluzând şi proiecţiile care acomodează clitice este aşadar cea din (111): 54 Rivero (1997) arată că propoziţiile subordonate din spaniola veche prezentau o gramatică dublă, cliticele pronominale putând apărea atât la stânga negaţiei (orientare spre C) (i), cât şi la dreapta negaţiei (orientare spre I) (ii); prima opţiune, prezentă cu totul rezidual şi în propoziţii principale (iii), a fost eliminată diacronic. Opţiunea de cliticizare orientată spre C explică (cel puţin unele dintre) cazurile de interpolare din spaniola veche (v. şi §11.1.1.2, nota 18) (exemple de la Rivero 1997). (0 si me de ti non auardase (spaniola veche) dacă mă de tine nu apăra.PREZ.lSG 'dacă nu mă apăr de tine’ (ii) si Dios non vos ayuda dacă Dumnezeu nu voi ajută.PREZ.3sc 'dacă Dumnezeu nu vă ajută' (iii) Por qe me nori recudes? de ce îmi nu răspunde.PREZ.2sG 'De ce nu-mi răspunzi?' 55 Există o veche şi nestinsă controversă privitoare la generarea cliticelor: după unii autori (e.g. Kayne 1975), cliticele se generează în poziţii XP şi se deplasează la PersP; alţi autori (Strozer 1976) au propus că pronumele clitice sunt direct generate în poziţia în care apar; în fine, există analize care combină ambele abordări (Sportiche 1996). 56 Dechâine şi Wiltschko (2002) arată că „pronumele" nu reprezintă o categorie primitivă şi identifică trei structuri sintactice pentru elementele incluse în general în clasa pronominalelor: pro-DP (ia), pro-<|)P (ib) şi pro-NP (ic). Categoriile superioare includ categoriile inferioare (pro-DP include pro-(|)P şi pro-NP; pro-(])P include pro-NP) ((i) după Dechâine şi Wiltschko 2002:410). Categoria pro-<|)P au o distribuţie idiosincratică (nici de DP, nici de NP), întocmai ca pronumele clitice româneşti (şi romanice). (i) a. DP b. 0 NP N° | 1 N° 94 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă (111] CP > [ip PERSP >M00DP> TP > ASPP Predicţia acestei linii de analiză este că diviziunea procliză / encliză se corelează cu opţiuni diferite de deplasare a verbului57: procliză pronominală indică deplasarea verbului la flexiune (V-la-I), pe când encliza pronominală indică deplasarea verbului în domeniul complementizator (V-la-C). Relaţia dintre encliza pronominală şi deplasarea verbului la C a fost subliniată în repetate rânduri (Rizzi şi Roberts 1989; Dobrovie-Sorin 1994; Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Nicolae şi Niculescu 2015; Hill şi Alboiu 2016). CP > [ip PersP > MoodP> TP > AspP ÎI vădi ti ti l- am văzuţi ti văzându -l ti58 du\ -te ti ti ti lua\ ar ti ti ducă i -/ ti ti ti Ordinea rigidă dativ > acuzativ a pronumelor clitice sub inversiune arată că pronumele clitice nu se deplasează/încorporează în structura verbului, ci că verbul se deplasează la stânga cliticelor/cliticului: (113) a. b. dă-mi-le (vs mi Ie dă) dându-mi-le în §3.5 infra vom aduce argumente pentru a susţine ideea că proiecţia vizată în deplasarea verbului în domeniul C este FinP. Rezultate de reţinut • pronumele clitice româneşti sunt orientate spre flexiune [I-oriented clitics) • cu excepţia situaţiilor în care encliticizarea este determinată fonologie (v. (103) supra), diviziunea procliză/encliză se corelează cu opţiuni diferite de deplasare a verbului (V-la-I pentru procliză, respectiv V-la-C pentru encliză) 17 Excludem din discuţie situaţiile în care encliticizarea este exclusiv determinată fonologie (v. (103) ;upra şi discuţia). 8 Avram (2003) arată că în structura domeniului flexionar al gerunziului se proiectează doar Grupul / âmpul sintactic de Aspect (AspP), însă Niculescu (2013) argumentează şi pentru proiectarea Grupului .e Timp (TP); ridicarea obligatorie la C a gerunziului, diagnosticată prin encliză pronominală, este idependentă de structura domeniului flexionar al acestei forme nonfinite. V. discuţia din §3.3 infra. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 95 Putem astfel revedea reprezentarea din (99), înlocuind una dintre proiecţiile necunoscute (XP) cu proiecţia/proiecţile în care sunt găzduite pronume clitice: (114) XP NegP PersP PersP MoodP TP AspP a. să nu i -/ daui h ti b. nu i /- am daţi ti Rămâne să discutăm în continuare statutul negaţiei şi să aducem argumente că să subjonctival este un complementizator generat într-o proiecţie joasă din domeniul CP (FinP). 3.3 Negaţia prepoziţională59 Importanţa comportamentului negaţiei60 pentru arhitectura structurii prepoziţionale a fost subliniată în repetate rânduri, după cum arată şi următorul citat din Hulk şi van Kemenade (1997: 23): ,,[n]egation positions will turn out to be a true reflex of clause structure", observaţie formulată în cadrul analizei fenomenelor V2 din istoria limbilor engleză şi franceză. Pollock (1989) este primul autor care atribuie negaţiei prepoziţionale statutul de proiecţie sintactică independentă, Grup al Negaţiei (NegP); Zanuttini (1997) insistă asupra faptului că, în limbile romanice, negaţia prepoziţională selectează IP (i.e. MoodP > TP > AspP, sub ipoteza flexiunii scindate adoptate în această lucrare), care include proiecţiile verbale şi proiecţia/proiecţiile în care sunt găzduite cliticele pronominale (PersP). Concluzia a fost extinsă şi la analiza românei (Avram 1999; Isac şi Jakab 2004; Hill şi Alboiu 2016 i.a.). Structura propoziţiei negative este, aşadar, următoarea: (115) NegP > PersP > MoodP > TP > AspP nu îl vădi ti ti nu îl voi vedeai t* în general, s-a considerat că negaţia blochează deplasarea verbului la C, după cum arată în mod direct distribuţia propoziţiilor imperative: imperativul pozitiv se caracterizează 59 Nu ne propunem o discuţie aprofundată a negaţiei prepoziţionale în limba română, ci ne concentrăm doar asupra interacţiunii dintre negaţie şi deplasarea verbului. Pentru discuţii aprofundate asupra comportamentului negaţiei în română, v. Dominte (2003); lucrările din volumul editat de Ionescu (2004); Zafiu (2008); Manea (2013). 60 Excludem din discuţie negaţia de constituent, asociată cu focalizarea (Zafiu 2008): [Nu Ion] a venit; L-am văzut [nu pe Vasile], ci pe Ion, realizată întotdeauna prin nu (chiar şi pentru gerunziu: Nu citind are să reuşească). Un alt tip de negaţie care nu prezintă interes în analiza deplasării verbului este negaţia profrază, care substituie şi neagă întregul conţinut prepoziţional, constituind ea însăşi o propoziţie simplă nonanalizabilă (Dominte 2003: 20): A venit? Nu. / Cred că nu. Ne concentrăm exclusiv asupra negaţiei prepoziţionale, care inversează polaritatea întregii propoziţii şi este sensibilă la fenomenele de concordanţă negativă ((*Nu) a venit nimeni). 96 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă prin deplasare la C, diagnosticată prin encliză pronominală (116a); formarea imperativului negativ implică procliză pronominală (116b-c), indiferent că se selectează un „imperativ surogat" (i.e. folosirea infinitivului în loc de imperativ), cazul generalizat (116b), ori că se utilizează infinitivul propriu-zis şi în structura negativă, utilizare specifică pentru cele trei verbe care au moştenit în mod direct din latină formele de infinitiv [zi, du, fă61), nerecomandată de normele limbii literare, dar preferată masiv în uz în paralel cu imperativul surogat (116c): (116) a. Citeste-mi scrisoarea! Du-te acasă! b. Nu-mi citi scrisoarea! c. Nu te du (nelit.) / duce (lit.) acasă! Roberts (1994) discută un alt efect de blocare indus de negaţie, şi anume deplasarea cliticului în structurile restructurate din italiană; după cum arată paradigma de mai jos, negaţia blochează ridicarea cliticului (exemple din Roberts 1994: 223): (117) a. Non lo voglio fare. (italiană) b. *Lo voglio non fare. c. Voglio non farh. 'Nu vreau s-o fac' S-au propus o serie de analize pentru a surprinde efectele de blocare induse de negaţie62: Roberts (1994) extinde distincţia A/A-bar asupra centrelor şi explică efectele de blocare prin aceea că „negation selectively blocks A-movement" (Roberts 1994: 217); Rivero (1997) consideră că Neg este un centru care c-commandă verbul, iar negaţia şi C reprezintă acelaşi tip de centru, astfel că atunci când V se deplasează la C „trecând peste negaţie" violează Minimalitatea Relativizată63 (engl. Relativized Minimaliţy) (Rizzi 1990, 2001)64; Hill 61 Al patrulea verb latinesc cu infinitiv scurt [ferre 'a purta, duce, conduce', imperativ: fer) nu s-a moştenit în română. 62 în Roberts (1994); Rivero (1997) (şi majoritatea cercetărilor din anii 1990) deplasarea verbului este văzută exclusiv ca deplasare a centrului (X°-movement). 63 ,,[I]n the configuration: (i) ... X ... Z ... Y ... Y cannot be related to X if Z intervenes and Z has certain characteristics in common with X. So, in order to be related to X, Y must be in a minimal configuration with X, where Minimaliţy is relativized to the nature of the structural relation to be established" (Rizzi 2001: 89). 64 Şi pentru Roberts (1994) efectul de blocare cade sub incidenţa Minimalităţii Relativizate: „[the Relativized Minimaliţy Condition] applies to heads in a fashion analogous to the way in which it applies to maximal projections" (Roberts 1994: 219). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 97 şi Alboiu (2016) (urmând pe Isac şi Jakab 2004) consideră că, prin efectul de focalizare indus, negaţia însăşi se deplasează la C. Problema la care nu răspunde niciuna dintre aceste analize este comportamentul gerunziului negativ: gerunziul negativ se deplasează la C, după cum arată encliza pronominală, constantă la forma pozitivă şi la forma negativă (118). Deşi marcată prin ne-, negaţia gerunziului reprezintă o formă de negaţie propoziţională, după cum arată efectele de concordanţă negativă (119). De asemenea, trebuie subliniat că negarea gerunziului este un proces sintactic, nu lexical (i.e. formele negative nu sunt inserate ca atare din Lexicon, ci se formează în cursul derivării sintactice), după cum arată „flexibilitatea" structurii gerunziului negativ, care acceptă încorporarea de centre adverbiale (120)65. (118) a. nevăzându-l b. văzându-l (119) a. nevenind / *venind nimeni b. pe nimeni nevăzând / *văzând (120) a. necitind b. nemaicitind c. nepreacitind d. nepreamaicitind Proiectarea unui Grup al Negaţiei nu blochează, aşadar, deplasarea la C a gerunziului negativ, contrar cu ceea ce se întâmplă în situaţia imperativului negativ (cf. (116) supra). Cum se poate deci deriva această disparitate între gerunziu şi imperativ şi care este relevanţa sa pentru arhitectura nucleului propoziţional al limbii române? Diferenţa evidentă dintre imperativul negativ şi gerunziul negativ constă în utilizarea de mărci de negaţie diferite: cuvântul independent nu pentru imperativ şi prefixul ne- pentru gerunziu. Diferenţa de realizare a cuvintelor negative se corelează cu o diferenţă de statut sintactic (specificator vs centru): nu este un cuvânt autonom66 (poate apărea independent, ca pro-frază; poate purta accent focal etc., v. şi Isac şi Jakab 2004; Hill şi Alboiu 65 Concluzia nu se extinde la participiile prefixate cu ne- (e.g. necitit; nevăzut); în situaţia participiilor, ne- este un prefix lexical care formează antonime (Dominte 2003: 162-171; Iordăchioaia 2004). 66 Contra Barbu (2004), care consideră că nu marcă a negaţiei propoziţionale este un afix, nu un cuvânt autonom. între argumentele aduse în sprijinul acestei interpretări, ideea că nu este un afix pentru că nu legitimează elipsă (p. 77-78) (e.g. Ion să plece; dar Maria *să nu) este eronată: instrucţiunea de legitimare al elipsei verbale în română (Nicolae 2013d) (în gramatica universală de fapt, v. Thoms 2011; Rouveret 2012 şi referinţele) se atribuie complementului centrului T; întrucât în româna contemporană verbul se ridică în mod sistematic la Mood (formele sintetice) / T (verbul lexical în structuri analitice) (v. §3.1 supra), verbul „scapă” în mod sistematic din domeniul de eliziune, iar, ca efect, elipsa legitimată de auxiliare nonpasive nu este posibilă în română. în schimb, în limbi ca engleza, unde deplasarea verbului este joasă (v. §1 supra), elipsa legitimată de auxiliare (e.g .John read the book, and / will 0 too) este permisă. De altfel, dacă atât nu, cât şi ne- ar fi afixe, e greu de înţeles care este diferenţa dintre ele. 98 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă 2016), fiind un adverb de negaţie INSERAT în [Spec, NegP]; în schimb, ne- este un centru, generat direct în Neg0. în aceste condiţii, să analizăm propoziţiile imperative şi gerunziale, pozitive şi negative. Reamintim că lucrăm sub ipoteza că verbul românesc se deplasează ca grup (XP-movement) [§§2; 3.1.2; 3.1.2), ceea ce presupune deplasare a verbului prin specificatori. în cazul imperativului pozitiv (121), encliza pronominală diagnostichează deplasarea la C (pentru moment, vom considera că proiecţia la care se deplasează verbul în configuraţii enclitice este C, urmând a rafina această interpretare în §3.5 infra ca deplasare la Fin); deplasarea la C (i.e. la [Spec, CP]) a imperativului din [Spec, MoodP] se explică prin verificarea trăsăturii [+directiv] (Niculescu 2015). Specificatorul proiecţiei de persoană, care găzduieşte cliticul pronominal (<()P), nu creează efecte de intervenţie, întrucât proiecţia de persoană are trăsături nominale [+N]. (121) Du-te! în schimb, în cazul imperativului negativ, deplasarea verbului în domeniul C nu are loc: imperativul negativ (surogat sau propriu-zis) este caracterizat prin procliză pronominală (122a), configuraţia enclitică fiind exclusă (122b). în această situaţie, adverbul de negaţie nu, situat în [Spec, NegP], creează efecte de intervenţie care blochează deplasarea verbului la C; spre deosebire de centrul Pers0, care este înzestrat cu trăsături [+N], centrul Neg0 este înzestrat cu trăsături [+V] (derivabile din trăsăturile sale de selecţie, NegP > IP) (v. şi Barbu 2004: 79), astfel că specificatorul proiecţiei NegP nu poate fi omis în deplasarea verbului. Trăsătura [+directiv] din C° se verifică prin acord la distanţă (opţiune posibilă pentru imperativ, vizibilă în coordonare prin aceea că encliza pronominală nu este obligatorie la al doilea conjunct: Mergi şi spală-te / te spală!). Elementul de negaţie nu este un adverb plin (nu un semiadverb/adverb clitic ca mai, prea, tot, cam, şi) şi ocupă o poziţie de specificator, deci cliticizarea sa sintactică şi deplasarea odată cu verbul nu este o opţiune (122c); doar semiadverbele / adverbele clitice se pot încorpora prin adjuncţie la stânga şi se pot deplasa odată cu verbul (122d), aşa cum am arătat mai sus. Reprezentarea surprinde structura sintactică a exemplului (122a) şi imposibilitatea de a deriva exemplele (122b). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 99 (122) a. Nu te du / duce! b. *Du-nu-te tdu / duce-nu-te U c. *Nu du-te/nu duce-te! d. Mai du-te! CP Specificarea categorială se dovedeşte a fi foarte importantă: deplasarea în periferia stângă a propoziţiei fără ca adverbul nu să creeze efecte de intervenţie este posibilă pentru participiile pasive, categorii verbale nominalizate / adjectivizate, deci specificate categorial ca [-V]; deplasarea participiului pasiv este dictată exclusiv de factori pragmatici (i.e. este o formă de deplasare A-bar), propoziţia (123) fiind pe deplin gramaticală atunci când participiul dislocat are citire contrastivă. (123) Citită nu a mai fost tcmtă de mult poezia asta. Gerunziul pozitiv care generează propoziţie nonfinită67 este caracterizat de encliză pronominală, considerat principalul test sintactic de deplasare la C (v. şi Niculescu 2014) (124a). în ce priveşte structura internă a gerunziului românesc, există două ipoteze privind componenţa domeniului flexionar al gerunziului (ambele convergente asupra ideii că 67 Nu discutăm deci gerunziile care apar ca formant în structura prezumtivului (o fi venind), gerunziile modificator, adjectivizate (hornuri fumegânde) sau nu (stelele strălucind pe cer) şi gerunziile care apar în poziţia de complement al verbelor de percepţie (L-am auzit cântând) (v. Avram 2003: 203-204 asupra distribuţiei gerunziului), ci doar gerunziile propoziţionale. 100 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă structura domeniului flexionar al gerunziului este redusă): Avram [2003] propune că verbul j de gerunziu se ridică până la proiecţia de Aspect, iar Niculescu (2013) argumenteză că ' proiecţia flexionară până la care se ridică gerunziului este proiecţia de Timp. Analiza < aspectuală (Avram 2003) face predicţii corecte privind interacţiunea dintre aspect şi I (in)dependenţa temporală a gerunziului şi explică de ce gerunziul acceptă în structura j internă patru dintre cele cinci clitice adverbiale / semiadverbe, şi anume pe cele cu * interpretare aspectuală [cam, mai, prea, tot)68 69, însă nu şi cu cliticul adverbial şi care are j interpretare temporală (echivalent cu deja: Ion a şi venit sau imediat: Cum îl chemam, şi ; venea) (124b). în schimb, analiza temporală (Niculescu 2013) explică în mod elegant : capacitatea gerunziului de a avea subiect propriu, diferit de subiectul din principală, şi de a îl marca nonambiguu cu cazul nominativ (124c). O sugestie teoretică din Chomsky (2007, 2008); Richards (2007) privind „moştenirea" trăsăturilor de temporalitate [Feature Inheritance) de către flexiune de la C, combinată cu intuiţia lui Ouali (2008) conform căreia C j poate dona / păstra / împărţi69 trăsăturile de temporalitate cu flexiunea, poate da seamă de ; trăsăturile paradoxale ale gerunziului: domeniul complementizator al acestei forme I păstrează trăsăturile de temporalitate; astfel, forma de gerunziu prezintă trăsături de j temporalitate, însă acestea sunt instanţiate în domeniul C, nu în domeniul flexionar; TP nu se ? proiectează, însă prezenţa trăsăturilor de temporalitate în structura propoziţiei gerunziale j permite atribuirea nominativului. Opţiunea de păstrare a trăsăturilor în domeniul C explică de ce gerunziul se ridică în mod sistematic la C: pentru verificarea trăsăturii nonfinit. într-o formulare informală, se poate spune că trăsătura nonfinit este „tare" în română şi trebuie verificată în mod direct, adică prin deplasare la C, asociată cu encliză pronominală | (gerunziul), sau prin inserare a unui complementizator nonfinit în C, asociat cu lipsa deplasării la C şi procliză pronominală (infinitivul verbal precedat de a). Această ipoteză surprinde diferenţa dintre morfologia „continuă" a gerunziului şi morfologia „discontinuă" a ; infinitivului, sugerată în nota 33. Derivarea gerunziului pozitiv (124a) este redată în j reprezentarea de mai jos; în lumina discuţiilor din acest paragraf, vom considera că domeniul flexionar al gerunziului nu conţine o proiecţie de mod (MoodP) şi vom eticheta grupul din domeniul flexionar proiectat în structura gerunziului ca T/AspP. r 68 Pentru a ne asigura că citirea nonambiguă este cea aspectuală, este recomandabilă încorporarea semiadverbelor în structura gerunziilor negative, strategie care elimină alte interpretări posibile, cel puţin pentru cam, mai, prea: necamştiind / nemaivenind / nepreavăzându-I; sensul aspectual al lui tot este evident în structurile pozitive [tot greşind, cf. a tot greşit - acelaşi sens), structurile negative cu tot fiind constrânse [*/? netotgreşind) din cauze independente de formarea gerunziului negativ (v. */? nu a tot greşit). 69 Ouali (2008) şi Biberauer şi Roberts (2010) arată că toate cele trei opţiuni sunt instanţiate în limbi / situaţii diferite. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 101 (124) a. ducându-te b. *neşivenind; *şi venind70 c. Venind Ion / el Maria s-a supărat CP VP C A ducând (u) C° PersP (|>P A Pers’ -te Pers0 [+N] T/AspP T/AspP' T/Asp° Spre deosebire de imperativul negativ, care se caracterizează prin procliză pronominală, gerunziul negativ se caracterizează prin encliză pronominală şi prefixarea mărcii de negaţie ne- (125a); reamintim că negarea prin ne- a gerunziului este o formă de negaţie propoziţională (v. (119) supra). Inventarul de proiecţii sintactice din propoziţia gerunzială negativă şi specificarea lor cu trăsături categoriale este identică: NegP are trăsături [+V], deci tranzitarea [Spec, NegP] este obligatorie; marca de negaţie ne- este însă un centru (X°) şi se generează în Neg0 (125i), specificatorul proiecţiei de negaţie nefiind blocat şi fiind obligatoriu tranzitat de VP în deplasarea acestuia către C (125ii). Fiind un centru, deci având aceleaşi trăsături ca semiadverbele / adverbele clitice, ne- se încorporează în structura verbului întocmai ca mai aspectual (v. derivările din (82) supra): prin adjuncţie la stânga (125iii). Dacă verbul la gerunziu conţine deja încorporat un centru adverbial aspectual (e.g. mai), marca de negaţie ne- se va încorpora la stânga acestuia prin adjuncţie, obţinându-se astfel gerunzii cu o structură internă din ce în ce mai complexă (125b). (125) a. neducându-te b. nemaiducându-te 70 Şi venind este gramatical când şi se citeşte ca semiadverb de focalizare {Şi venind, tot nu mă convinge = Chiar venind, nu mă convinge). 102 Deplasarea verbului W Şiştructura nucleului vropaziHnnnf m româna modernă NegP Neg0 [+V] Neg' PersP VP A ducând ntaiducând oo NegP VP A ducând Neg0 ntaiducând [+V] Neg? PersP (VP la [Spec, NegPJ) CiiO NegP VP A ne+ducând Neg0 ne+ ntaiducând [+V] Neg' (încorporarea afixului negativ: adjuncţie Ia stânga) PersP T/Asp Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 103 (iv) CP (VP la [Spec, CP]) VP C' neducând nemaiducând A Neg0 PersP <|>p A -te Relevanţa fenomenului examinat • negaţia propoziţională reprezintă proiecţia cea mai înaltă din domeniul flexionar: NegP selectează IP (NegP > IP {PersP > MoodP > TP > AspP}) şi este selectat de CP (CP {ForceP >... FinP) > NegP); astfel, la setul de diagnostice sintactice care indică diviziunea CP / IP (encliză / procliză), putem adăuga şi poziţia faţă de adverbul de negaţie propoziţională mi: plasarea la dreapta negatorului nu indică (i) apartenenţă la domeniul flexionar şi (ii) proiectarea domeniului flexionar IP71; apariţia la stânga negatorului nu indică apartenenţa la domeniul CP (126); şi ne-, ca marcă de negaţie propoziţională (nu ca formant lexical al antonimelor) în structura gerunziului, indică proiectarea unui domeniu flexionar (într-adevăr redus) pentru această formă nonfinită (126) CP > NegP > IP • efectele de blocare sunt induse de natura mărcilor de negaţie: ne- este un centru şi se încorporează în aceeaşi manieră ca alte centre (mai, cam, prea, tot); nu este un adverb plin, se proiectează ca specificator, astfel că lexicalizează [Spec, NegP] şi blochează tranzitarea acestei poziţii de către verb • efectele de blocare cauzate de adverbul plin nu, inserat ca Grup Adverbial (AdvP) în poziţie de specificator, reprezintă un argument suplimentar pentru deplasarea ca grup 71 în configuraţia modală putea + infinitiv verbal fără a, infinitivul a fost analizat ca proiectând o structură redusă (Avram 1999); în Nicolae (2015d), am analizat această formă de infinitiv ca proiectând doar domeniul lexical (vP/VoiceP), aducând în discuţie, între alte argumente, şi faptul că semiadverbele de tipul mai se realizează exclusiv în domeniul verbului modal (OK Mai poate veni), încorporarea lor în forma infinitivului în această configuraţie nefiind admisă (*Poate mai veni), deşi încorporarea lor în structura infinitivului verbal fără a nu este exclusă (OK va mai veni, ar mai veni); imposibilitatea încorporării semiadverbului în structura infinitivului în configuraţia modală indică faptul că AspP nu se proiectează. Incompatibilitatea dintre infinitivul scurt şi negaţia propoziţională Poate nu veni) şi realizarea negaţiei propoziţionale exclusiv în domeniul verbului modal (OK Nu poate veni) verifică ipoteza că Neg selectează IP şi că negaţia propoziţională nu este disponibilă atunci când domeniul flexionar nu se proiectează. 104 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă a verbului în română, instanţiind un efect prototipic de Minimalitate Relativizată (Rizzi 1990, 2001): un element de acelaşi tip (specificatorul unei proiecţii cu trăsătura categorială [+V], i.e. [Spec, NegP]) creează efecte de intervenţie în deplasarea altui constituent specificat ca [+V] (verbul lexical care se deplasează ca grup) 3.4 Statutul lui să Aşa-numita „particulă" să care apare obligatoriu în structura subjonctivului în română a ridicat o serie de probleme de interpretare sintactică: atât în gramaticile tradiţionale (GLR 1963/1966; GALR 2008; GBLR 2010), cât şi în lucrările de orientare generativă (Dobrovie-Sorin 1994, 2001; Barbosa 1995; Alboiu şi Motapanyane 2000; Cornilescu 2000; Paoli 2003; Stan 2007; Jordan 2009; Pană Dindelegan, Dragomirescu şi Nedelcu 2010: 54; Cotfas 2011; Nicolae 2013d: cap. IV i.a.) se subliniază faptul că să are proprietăţi mixte, de centru flexionar şi de complementizator (v., pentru o discuţie echilibrată, Zafiu 2013a: 30-31, Gheorghe 2013: 467-469). Fără a relua toate argumentele din lucrările citate, vom puncta pe scurt o serie de argumente (mai rar discutate sau nediscutate până acum) care conduc către interpretarea lui să drept complementizator (generat însă în proiecţia joasă de complementare, Fin) (ca şi Dobrovie-Sorin 1994, 2001; Stan 2007; Cotfas 2011; Zafiu 2013a: 30-31; Gheorghe 2013: 467-469; Nicolae 2013d: cap. IV). Analiza elementului să ne va permite să facem o cartografiere cât mai corectă a domeniului C, indispensabilă pentru înţelegerea derivării structurilor cu inversiune. Fidel principiilor de analiză pe care le-am adoptat până în acest punct, distribuţia va avea prioritate faţă de orice fel de alte argumente. în primul rând, poziţia lui să în raport cu negatorul nu şi cu cliticele pronominale este un prim argument pentru interpretarea drept complementizator: spre deosebire de elementele din domeniul flexionar, să precedă cliticele pronominale şi marca de negaţie nu (127a), întocmai precum complementizatorii (127b), spre deosebire de elementele din domeniul flexionar (verbe sintetice, auxiliare), care sunt precedate de cliticele pronominale şi de nu (127c-d): (127) a. să nu îl văd b. că / dacă nu îl văd c. nu îl văd d. nu l-am văzut Un argument interesant pentru statutul lui să se poate deriva şi din comportamentul semiadverbului mai: după cum am arătat mai sus, mai se generează drept centru al unei proiecţii de aspect şi se încorporează prin adjuncţie la stânga în structura verbului lexical (sintetic, v. (82), sau analitic, v. (93)). Astfel, mai diagnostichează tranzitarea proiecţiei de Aspect din domeniul lexical. Conform normelor literare, mai se linearizează imediat la stânga verbului lexical (127a, b), fiind astfel precedat de pronume clitice (128a) / pronume clitice Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 105 plus auxiliar (128b); în limba nonstandard însă şi în istoria limbii române (Mîrzea Vasile 2015), există şi opţiunea de a lineariza semiadverbul mai la extremitatea stângă a nucleului flexionar, precedând astfel pronumele clitice şi auxiliarele (128a’, b'), opţiune care a fost analizată ca formă de linearizare postciclică (Nicolae 2013d: cap. IV). în structurile a, b şi a', b' mai are aceeaşi interpretare aspectuală (aditivă, continuativă): (128) a. a\ b. b\ le mai văd mai le văd le-am mai văzut mai le-am văzut (româna nonstandard) (româna nonstandard) în structura subjonctivului (prezent), mai se comportă la fel ca mai sus: precedă verbul lexical şi este precedat de cliticele pronominale (129a) (opţiunea limbii standard) sau precedă cliticele pronominale şi verbul lexical (129b) (opţiune nonstandard), opţiuni echivalente sub raportul interpretării. în schimb, foarte relevant pentru statutul lui să este că mai nu se poate lineariza la stânga lui să (129c); secvenţa „mai să” este gramaticală, însă mai îşi pierde sensul aspectual aditiv sau continuativ, fiind echivalent în această combinaţie cu adverbul aproape (129d). Imposibilitatea semiadverbului mai de a se lineariza la stânga lui să (129c) indică faptul că să este situat în afara domeniului flexionar, fiind deci plasat în domeniul imediat superior, domeniul C. (129) a. b. c. d. să le mai văd să mai le văd *mai să le văd (mai cu citire aspectuală) Mai să plece când a auzit ce am spus. (mai 'aproape') Să prezintă o caracteristică neaşteptată pentru un element flexionar (particulă sau auxiliar) însă bine reprezentată pentru complementizatori: prezenţa în structuri cu complementizatori scindaţi sau dublaţi. Structura ca... să a fost analizată de Stan (2007) ca reprezentând o instanţiere prototipică a ipotezei scindării complementizatorului în două proiecţii separate, ForceP şi FinP, între care se găzduiesc constituenţi dislocaţi (focus (130a), topic (130b)) în periferia stângă a propoziţiei subordonate (Rizzi 1997): (130) a. Pe cine ai vrea să vezi? Vreau ca DOAR PE ION să-l văd. b. Ce ai vrea să facă Ion? Aş vrea ca Ion să facă traducerea. 106 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă Mai puţin discutată în literatură este construcţia cu recomplementare / dublarea complementizatorului (v. Fontana 1993: 163-165, pentru definirea termenului) în care să lexicalizează ambele poziţii C, Force şi Fin. în limba contemporană, recomplementarea lui să este determinată de prezenţa în periferia stângă a constituentului nu cumva/nu care cumva, deci este parţial idiomatică, însă în româna veche structura permitea mai mare flexibilitate (v. §IV.2.2). în structurile subordonate, primul să lexicalizat este echivalent cu ca (din structura ca... să) (131). Diferenţa dintre structura ca... să şi structura să... să este vizibilă în propoziţiile principale, unde doar structura din urmă este permisă (132a). (131) a. Mă tem să nu cumva să (nu) vină. b. Mă tem ca nu cumva să (nu) vină. (132) a. OK Să nu care cumva să (nu) vină! b. *Ca nu care cumva să vină! Până la o analiză exhaustivă a distribuţiei şi interpretării structurii să... să (modelată parţial după analiza lui ca... să propusă de Stan 2007), vom reţine ideea că structurile cu dublarea complementizatorului / recomplementare sunt tipice pentru elementele conjuncţionale / complementizatori, ceea ce indică încadrarea lui să în această clasă. Din faptele prezentate până în acest punct, rezultă că să are o natură conjuncţională, fiind un complementizator. Ipoteza de scindare a complementizatorului propusă de Rizzi (1997) permite complementizatorilor să fie generaţi în două poziţii, Fin0 (poziţie joasă) şi Force0 (poziţie înaltă). Structurile cu dublarea complementizatorului / recomplementare sunt un prim argument pentru generarea lui să în poziţia Fin0 (poziţia Force fiind ocupată de cel de al doilea complementizator). Următoarele argumente distribuţionale susţin această idee. în primul rând, generarea în Fin a lui să explică adiacenţa lui să la nucleul flexionar (distribuţie luată în mod repetat ca indicând natura de marcă flexionară a lui să) (133c, cf), specială prin raportare la alţi complementizatori, care permit interpoziţia de constituenţi între ei şi nucleul flexionar (133a-b): (133) a. Ştiu că el vine. b. Mă întreb dacă mâine vine. c. *Vreau şa el vină /să mâine vină. c\ Vreau (ca) el/ mâine şa vină. în structura propoziţiei propusă în această lucrare, FinP selectează IP; în conjuncţie cu ipoteza că verbul se deplasează ca grup, specificatorii proiecţiilor verbale sunt ocupaţi chiar de verb (ridicat la cea mai înaltă proiecţie verbală din domeniul flexionar, v. §3.1 supra), astfel că nu există specificatori liberi în care să se poată plasa constituenţii în (133c). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 107 In al doilea rând, dacă să se generează în Fin, se poate explica libertatea spaţiului care îl precedă pe să de a găzdui constituenţi cu interpretarea pragmatică (e.g. (130], (131), (133c'): spaţiul dintre să şi limita stângă propoziţiei subjonctivale reprezintă periferia stângă a propoziţiei. în al treilea rând, generarea lui să în Fin explică de ce să se poate combina şi cu alţi complementizatori / conjuncţii, e.g. cu dacă, cum (134a-b) (nu toate combinaţiile sunt posibile din cauza trăsăturilor de selecţie: că nu se poate combina cu să, întrucât că selectează indicativ sau condiţional, nu şi subjonctiv); primul complementizator lexicalizează poziţia Force, iar să, poziţia Fin; intercalarea de constituenţi în periferia stângă este, conform analizei, posibilă (134c). Combinarea cu alţi complementizatori a fost luată ca argument în sprijinul interpretării lui să ca marcă flexionară; considerarea lui să drept un complementizator generat în poziţie joasă oferă însă o explicaţie corectă pentru această coocurenţă. (134) a. Mă întreabă dacă să vină. (a1. Mă întreabă dacă vine) b. Ştiu cum să fac. (b\ Ştiu cum a făcut) c. Mă întreabă dacă mâine să vină. Se ştie că, în general, complementizatorii şi elementele relative (pronume, adjective, adverbe) se exclud reciproc, intuiţie formalizată de Chomsky şi Lasnik (1977) ca Doubly-Filled COMP Filter72 şi extinsă de Koopman (1996) şi Koopman şi Szabolcsi (2000) ca o constrângere generală asupra lexicalizării simultane a centrului şi a specificatorului aceleiaşi proiecţii (Generalized „Doubly-Filled COMP Filter")73. Astfel, elementele relative şi complementizatorii care apar în Force sunt în competiţie pentru aceeaşi poziţie74 (elementele wh- pentru [Spec, Force], complemetizatorii pentru Force0)75: 72 Chomsky şi Lasnik (1977: 446): „[...] at least one of the elements of COMP must be deleted. That is, we have the filter (53) [...]: (53) *[comp wh-phrase TP > AspP} vP (VoiceP> vP..} Urmând intuiţiile exprimate în Rizzi şi Roberts (1989); Dobrovie-Sorin (1994); Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014); Nicolae şi Niculescu (2015); Hill şi Alboiu (2016) între alţii, 77 Şi complementizatorul prepoziţional a din structura infinitivului verbal a fost supus aceluiaşi dublu tratament (marcă flexionară / complementizator) ca să (v. Nedelcu 2013: 36-41; Pană Dindelegan 2013: 212-214 şi referinţele). 78 în lumina distribuţiei din (138), în structuri de tipul (i), în care constituenţii interni propoziţiei infinitivale pot fi extraşi, cel mai probabil proiecţia în care se deplasează este una dintre periferiile propoziţiei regente (periferia vP pentru (iia) (cf. focalizarea OD) sau periferia CP pentru (iib)). (i) Ion doreşte [cp a-l vedea pe preşedinte] (ii) a. Ion doreşte pe preşedinta [cp a-l vedea ti] b. Pe preşedinta Ion doreşte [cp a-l vedea ti] 110 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă vom interpreta encliza pronominală şi postpunerea auxiliarelor ca indicaţii pentru deplasarea verbului în domeniul complementizator. Rămâne să stabilim care este însă proiecţia la care se deplasează verbul inversat (mai precis, sub analiza deplasării verbului ca grup, proiecţia în al cărei specificator se deplasează verbul). în analiza fazelor romanice vechi această proiecţie este în general identificată ca fiind FinP (v. Ledgeway 2007, 2008; Wolfe 2015b şi bibliografia); analize recente (ale românei vechi) au insistat asupra deplasării la FinP (Nicolae şi Niculescu 2014) sau FocP (în special analizele din Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Hill şi Alboiu 2016), diferite forme de inversiune fiind deci asociate cu deplasare în poziţii distincte din domeniul C. în continuare, ne propunem să aducem argumente în sprijinul analizei inversiunii în româna contemporană ca deplasare uniformă la FinP. în capitolul următor, vom extinde această analiză şi la discuţia gramaticii V2 a românei vechi, încercând să reconciliem rezultatul din Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014); Hill şi Alboiu (2016) privitor la valoarea pragmatică a inversiunilor (din cronicile moldoveneşti, principalul material al autoarelor) cu ipoteza că verbul se deplasează în mod uniform la Fin. în armonie cu principiile de analiză adoptate şi aplicate până în acest punct al lucrării, distribuţia are întâietate în faţa interpretării. Reamintim că inversiunea în româna contemporană este atestată cu imperativul (obligatorie; sub coordonare, cel puţin la primul conjunct inversiunea este obligatorie) (140a), gerunziul (obligatorie) (140b), imprecaţiile condiţionale (140c) şi subjonctivale (140d)79. Inversiunea este declanşată, în general, de factori obligatorii: verificarea trăsăturii [^directiv] la imperativ (Niculescu 2015), verificarea trăsăturii [nonfinit] la gerunziu -strategie de compensare a instanţierii paradigmatice prin deplasare80 -, verificarea trăsăturii [+directiv] asociată cu trăsăturile pragmatice specifice imprecaţiei pentru inversiunea condiţională şi subjonctivală - i.e. verificarea trăsăturii [+directiv] proiectată în plan irrealis. Onu (1965)81 identifică semnificaţiile cu care se asociază inversiunea condiţională: imprecaţie dinamică (înghiţi-l-ar pământul), imprecaţie disimulată, ironic-glumeaţă (Fire-ai să fii!) sau cu funcţie de alintare [Mânca-o-ar mama!), sens deziderativ intensiv (Dare-ar Domnul Dumnezeu) sau ipotetic (Jelui-m-aş şi n-am cuf). Există şi situaţii în care inversiunea condiţională se grefează pe structura unei imprecaţii, dar se asociază interpretativ cu exprimarea autoreferenţială a unei emoţii negative, uneori cu conotaţii ironice, ca în formule de tipul (141) (v. discuţia la Zafiu 2015). Deşi unele forme de inversiune par aproape catecretice (imprecaţiile), această impresie decurge din specializarea lor pragmatică şi valorile stilistice cu care sunt asociate (expresiile injurioase sunt productive şi creative, dar se bazează pe un inventar limitat de expresie). 79 Unele inversiuni subjonctivale nu sunt asociate cu interpretarea imprecativă, ci reprezintă arhaisme în stilul religios: facă-se voia Ta; sflnţească-se numele tău etc. 80 Infinitivul care generează propoziţie nonfinită actualizează cealaltă opţiune, verificarea trăsăturii [nonfinit] prin lexicalizarea complementizatorului prepoziţional a. 81 Onu (1965) identifică şi cauzele păstrării infinitivului lung în unele situaţii (e.g. Dare-ar Domnul Dumnezeu; fire-ai să fii) sau ale alterării formei infinitivului (e.g. bătu-l-ar / bată-te-ar pentru bate-l-ar / bate-te-ar, crească-ar pentru creşte-ar etc.). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 111 (140) a. b. c. d. (141) a. b. Cheamă-l şi spală-l /îl spală! chemându-l / nechemăndu-l da-Ie-aş nişte americani din Texas cu tot cu camioanele lor (internet) Ducâ-se dracului şcoala de cinematografie! (internet) fi-mi-ar silă si făcea-mi-s-ar greaţă! (internet; făcea sic!) Am uitat, fi-mi-ar muşchii mei ai dracu (R. Aldulescu, Amantul Colivăresei) Distribuţia din spaţiul preverbal indică faptul că verbul nu se ridică la cea mai înaltă proiecţie din structura domeniului C (ForceP > TopP > FocP > TopP > FinP > IP}. Verbul inversat poate fi precedat de constituenţi neizolaţi prozodic de structura propoziţională, deci care ocupă poziţii din periferia stângă propoziţională. în (142a), pe lângă vocativul izolat prozodic şi fără funcţie sintactică [Ioane), subiectul focalizat contrastiv82 83 precedă verbul inversat; în (142b), obiectul direct dublat clitic şi marcat diferenţial prin prepoziţia funcţională pe83 - care poate avea citire de topic sau de focus - precedă verbul; în (142c), adverbe pline fără emfază prozodică apar înaintea verbului ridicat în C; de asemenea, constituenţi multipli (neseparaţi prozodic) se pot deplasa în periferia stângă a propoziţiei, precedând verbul lexical inversat (142d). (142) a. b. c. d. Ioane, tu du-te la şcoală, nu la film! Pe Ion mânca-l-ar câinii! Domnule doctor, mâine examinaţi-o pe bunica mea. Domnule doctor, acum pe bunica-mea examinaţi-o. nu pe bunicul meu. Acestă distribuţie arată că verbul inversat la stânga cliticelor / auxiliarelor / cliticelor + auxiliarelor ocupă o poziţie joasă în ierarhia CP. Inversiunea subjonctivului arată în chip nonambiguu că proiecţia la care se ridică verbul este FinP (i.e.); complementizatorul să este sistematic omis sub inversiune: (143) a. Ducă-se pe pustii! Facă-se voia ta! b. *Ducă-şă-se pe pustii! *Făcă-să-se voia ta! c. *Să ducă-se pe pustii! *Să facă-se voia ta! 82 Coreferinţa dintre cliticul reflexiv inerent [-te) şi pronumele personal tu semnalează că tu este subiectul real (în nominativ) al propoziţiei imperative. 83 Atât marcarea diferenţială prin pe, cât şi dublarea clitică sunt caracteristici care arată că obiectul direct nu este extrapropoziţional (i.e. o specie de Hanging Topic Left Dislocation), ci este inclus structura propoziţiei şi ocupă specificatorul unei proiecţii din periferia stângă. 112 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă . întrucât verbul se deplasează ca grup, ţinta deplasării va fi [Spec, FinP]. Să este un element X° care se proiectează în poziţia de centru, Fin0. întrucât să nu este un centru încorporant84 (ca negatorul ne- şi semiadverbele mai, cam, prea, tot, şi), ci este mai degrabă asemănător cu auxiliarele (care, după cum dovedeşte inversiunea, deşi sunt centre, nu se încorporează), specificatorul şi centrul proiecţiei FinP sunt simultan ocupate, ceea ce conduce la o violare a Doubly-Filled COMP Filter (Chomsky şi Lasnik 1977) / Generalized Doubly Filled-Comp Filter (Koopman 1996; Koopman şi Szabolcsi 2000). întocmai cum prezenţa unui element wh- în specificatorul ForceP blochează lexicalizarea complementizatorilor înalţi [că, dacă, ca) (v. §3.4 supra), la fel şi prezenţa verbului lexical în [Spec, FinP] blochează realizarea complementizatorului să. Reprezentarea sumară din (144) suprinde această analiză. (144) FinP FinP facă Fin0 să PersP* <|)P A -se Pers0 Pers' MoodP tyP încălcare a (Generalized) Doubly-Filled COMP Filter Rezultate de reţinut • proiecţia vizată de deplasarea verbului în domeniul C este FinP; întrucât verbul se deplasează ca grup, locusul exact al deplasării va fi [Spec, FinP] Relevanţa fenomenelor examinate • inversiunea aduce încă un argument pentru deplasarea verbului ca grup în română; într-o analiză în care verbul se deplasează prin mişcare centru-la-centru, rămâne misterioasă dispariţia complementizatorului să sub inversiune (ar fi de aşteptat să rezulte structuri ca (143b-c) Extensiuni • diagnosticele sintactice folosite în această secţiune pentru a arăta că verbul inversat nu ocupă o poziţie foarte înaltă în domeniul C pot fi extinse şi la analiza gerunziului (144); într-o analiză uniformă a inversiunii, verbul gerunzial deplasat la C va ocupa tot [Spec, FlN] 84 Cel mai posibil din cauza naturii sale nonadverbiale, care îl diferenţiază de centrele încorporante şi îl include în aceeaşi clasă morfologică cu auxiliarele. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 113 (144) a. pe Vasile văzându-l supărat, mi-am dat seama că b. ieri văzându-l pe Vasile supărat; mi-am dat seama că 4. Concluzii. Rezumat Deplasarea verbului. Analiză (i) Româna modernă prezintă două opţiuni de deplasare a verbului: deplasare la I (opţiunea generală) şi deplasare la C (opţiune mai restrânsă, diagnosticată sintactic prin encliză pronominală şi/sau postpunerea auxiliarelor). (ii) în română, strategia generală de deplasare a verbului este deplasarea ca grup (XP-movement). Spre deosebire de limbi ca engleza, în care topicalizarea VP se produce fără extracţia argumentului intern din VP, în română argumentul intern se extrage obligatoriu din VP. Am formalizat această intuiţie utilizând teoria de atribuire a cazului propusă de Pesetsky şi Torrego; centrul To (= Tense object), plasat între v şi V, este înzestrat cu o trăsătură EPP, instrucţiune sintactică conform căreia [Spec, ToP] trebuie obligatoriu lexicalizat. Extracţia obligatorie a argumentului intern asigură deplasarea ulterioară a VP conţinând doar centrul şi urma argumentului intern, dând impresia (falsă) că segmentul deplasat este doar centrul. (iii) Domeniul flexionar este scindat într-o serie de proiecţii funcţionale verbale (MoodP > TP > AspP), dominate de proiecţii de persoană (PersP) care găzduiesc cliticele pronominale. Din punct de vedere tipologic (Rivero 1997), pronumele clitice româneşti sunt orientate spre flexiune, nu spre complementizator. (iv) Negaţia propoziţională ocupă cea mai înaltă poziţie în ierarhia domeniului flexionar, reprezintând limita dintre domeniul flexionar IP şi domeniul complementizator CP. Poziţia faţă de adverbul de negaţie nu (şi faţă de clitice, v. (iii)) este un diagnostic sintactic pentru încadrarea în domeniul CP sau în domeniul IP. Negaţia propoziţională poate avea două realizări: adverbul nu şi afixul ne-. Rămâne deschisă problema analizei generale a afixului ne-, mai ales întrebarea dacă se poate da o interpretare unitară formativului ne-, atât în ipostaza sa de afix sintactic în structura propoziţiei gerunziale, cât şi de afix lexical care formează antonime. Dacă acceptăm ipoteza că ne- are acelaşi nucleu sintactico-semantic în ambele ipostaze, atunci ne- se poate analiza ca având o singură intrare de Lexicon: afix acategorial negativ, inserat fie în componentul sintactic (centru în Neg0), fie în componentul lexical (afix lexical negativ). (v) în româna contemporană, formele sintetice se ridică până la cea mai înaltă proiecţie verbală din domeniul flexionar (i.e. [Spec, MoodP]) ca efect al instanţierii paradigmatice sărace a categoriei de mod în limba română; deplasarea este locală şi sensibilă la specificarea 114 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă categorială: nu se omit specificatorii proiecţiilor verbale (proiecţiile [+V]). în structurile analitice, auxiliarele sunt implicate în mod direct în verificarea trăsăturilor de mod şi modalitate, iar verbul lexical (participiu trecut / gerunziu (i.e participiu prezent) / infinitiv) joacă un rol important în verificarea trăsăturilor de temporalitate; astfel, auxiliarele se generează în mod direct în poziţie de centru al Mood0, iar verbul lexical se ridică din domeniul vP prin mişcare locală spec-la-spec la [Spec, TP]. Deplasarea prin specificatori explică efectele de adiacenţă din nucleul flexionar românesc: specificatorii proiecţiilor verbale sunt în mod sistematic blocaţi (de VP sau de urma sa), astfel că nu pot găzdui alţi constituenţi. (vi) Cât priveşte structurile cu deplasare la C, am arătat că proiecţia care găzduieşte VP deplasat la stânga auxiliarelor şi a pronumelor clitice este FinP. Modul de funcţionare a enclizei pronominale şi a postpunerii auxiliarelor este extrem de important pentru analiza datelor din româna veche din capitolul următor. Rezultate şi predicţii Analiza generală a sistemului verbal românesc şi a deplasării verbului a scos la iveală o serie de fenomene sistematice. (vii) Distincţia centru/grup (engl. head/phrase) apare a fi extrem de relevantă: - opţiunea de deplasare a verbului ca grup caracterizează transparadigmatic sistemul verbal românesc şi explică absenţa totală a fenomenelor de ridicare a auxiliarului la C din română; - analiza de mai sus a scos la lumină şi faptul că centrele sunt de două tipuri: încorporate şi neîncorporante; centrele încorporante (negatorul ne- şi semiadverbele mai, cam, prea, tot, şi) se integrează în structura verbului prin adjuncţie la stânga şi se deplasează odată cu verbul; centrele neîncorporante (auxiliarele, complementizatorii, pronumele clitice) rămân in situ, iar verbul fie se deplasează „sărindu-le", ca în cazul auxiliarelor (opţiune permisă, întrucât verbul se deplasează prin specificatori), fie le elimină ca efect al constrângerilor de tipul (Generalized) Doubly-Filled COMP Filter, cum este cazul eliminării lui să în inversiunea subjonctivală; - tot în favoarea distincţiei centru / grup se poate aduce în discuţie situaţia marcatorilor de negaţie: fiind centru, ne- (ca marcator al negaţiei propoziţionale în propoziţia nonfinită gerunzială) se încorporează în structura verbului, permiţând deplasarea verbului la C; fiind un cuvânt autonom şi proiectându-se ca [Spec, NegP], nu (ca marcator al negaţiei propoziţionale) blochează deplasarea verbului, inducând efecte de Minimalitate Relativizată. (viii) Un rezultat colateral este o schiţă de descriere a sintactică a două forme nonfinite româneşti (în configuraţiile în care generează propoziţie nonfinită), gerunziul şi infinitivul, discutate prin comparaţie ca urmare a trăsăturilor comune (generarea de propoziţie Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 115 nonfinită) şi diferenţiatoare (infinitiv: negare prin nu şi procliză pronominală; gerunziu: negare prin ne- şi encliză pronominală). Am avansat ideea că trăsătura [nonfinit] (găzduită de centrul completiv Fin0) trebuie obligatoriu satisfăcută, cele două forme instanţiind două strategii de satisfacere a acestei trăsături: deplasare sintactică (gerunziul) vs inserarea unui complementizator nonfinit (infinitiv). Tipul de morfologie care caracterizează aceste două forme (o morfologie „continuă" pentru gerunziu: marcare directă doar prin sufixul gerunzial vs o morfologie discontinuă pentru infinitiv: marcare dublă, prin sufixul de infinitiv şi prin complementizator) derivă direct din necesităţile de satisfacere a trăsăturii [nonfinit]. Analiza se poate extinde şi la propoziţiile organizate în jurul supinului. (ix) Româna prezintă semne clare pentru categorizarea ca limbă cu configuraţionalitate discursivă (Kiss 1995, 2001; Alboiu 2002; Zafiu 2013b; Hill şi Alboiu 2016) (v. §11.2.4), nu în sensul gramaticalizării unor poziţii fixe de topic şi/sau de focus, ci în sensul în care poziţionarea constituenţilor este dictată de interpretarea lor pragmatico-semantică; în §2.4, am arătat, urmându-i pe Alboiu (1999); Gallego (2012) că ordonarea VOS obţinută prin strategia de object shift, familiară şi altor limbi romanice, este dictată de factori pragmatici: defocalizarea obiectului şi atribuire de interpretare rematică (de focus) subiectului. De asemenea, analiza complementizatorului să şi a statutului negaţiei propoziţionale arată în mod direct că domeniul preverbal reprezintă periferia stângă a propoziţiei, deplasarea în acest domeniu fiind deci o formă de deplasare A-bar; constituenţii preverbali sunt deci marcaţi informaţional (ca topic sau focus). Probleme deschise. Sugestii pentru cercetări viitoare (x) Luând ca termen de comparaţie franceza, ale cărei forme sintetice în tipologia propusă de Schifano (v. §§1; 3.1.2 supra) se ridică, la fel ca în română, la cea mai înaltă proiecţie din domeniul flexionar (MoodP), am constat că sintaxa formelor analitice diferă în română şi franceză: în franceză, inserţia auxiliarelor blochează ridicarea verbului lexical din domeniul lexical, spre deosebire de română, unde deplasarea verbului lexical este înaltă. O comparaţie sumară a auxiliarelor din cele două limbi a scos la iveală faptul că auxiliarele din franceză sunt „echipate" cu trăsături de mod (, modalitate) şi timp, spre deosebire de auxiliarele din română, care prezintă doar trăsături de mod (şi modalitate), astfel că verbul lexical românesc este în mod direct implicat în verificarea trăsăturilor de timp. Analiza auxiliarelor româneşti propusă în §3.1.3.2 are, fără îndoială, o perspectivă generală şi rămâne ca în cercetări viitoare să se stabilească cu exactitate, pe de o parte, inventarul trăsăturilor de care dispun auxiliarele româneşti şi, pe de altă parte, natura temporalităţii exprimate de formele irealis (e.g. am subliniat în §3.1.3.3, exemplul (91) natura „deschisă" a temporalităţii marcate de condiţionalul prezent, care nu redă un eveniment stricto senso prezent). (xi) O altă idee subliniată de-a lungul discuţiei din acest capitol, dar nediscutată explicit, priveşte relaţia dintre morfologie şi sintaxă sau, mai clar, dintre gradul de marcare morfologică şi extensiunea proiectării sintactice. Unii autori (e.g. Cowper 1995, apud Avram 2003) adoptă ideea că elemente cu aceeaşi realizare morfofonologică reprezintă instanţieri 116 Deplasarea verbului şi structura nucleului propoziţional în româna modernă ale unei unice intrări lexicale, fiind deci identice sau asemănătoare din punctul de vedere al proprietăţilor lexicale (Avram 2003: 212, nota 3); cu alte cuvinte, o formă anume proiectează aceeaşi structură sintactică, indiferent de distribuţie. 0 serie de date analizate aici conduc către formularea unei concluzii opuse (la care ajunge şi Taylor 2015 în analiza structurilor de complementare din nicoterese, dialect italienesc de sud): aceeaşi realizare morfofonologică nu garantează proiectarea aceleiaşi structuri sintactice. Putem ilustra pe scurt această idee prin comportamentul gerunziului şi al infinitivului verbal fără a. Dacă se compară două dintre contextele de apariţie a gerunziului verbal, se observă că aceeaşi formă apare în contexte sintactice diferite şi are proprietăţi diferite. în exemplul (145a), gerunziul apare în structura prezumtivului prezent şi se ridică până la [Spec, TP]; în structura acestei forme, negaţia propoziţională se realizează prin nu, iar pronumele clitice sunt proclitice. în exemplul (145b), gerunziul proiectează o propoziţie nonfinită şi se ridică la [Spec, FinP]; negaţia este afixală, iar pronumele clitice sunt enclitice. Cele două forme nu au deci aceeaşi sintaxă, în ciuda aceleiaşi realizări morfofonologice. (145) a. Nu l-o fi văzând de aici. b. Nevăzându-l de aici, s-a mutat mai încolo. La fel se întâmplă şi în cazul infinitivului verbal fără a. Aplicând aceeaşi metodă, comparaţia două contexte diferite, observăm că aceeaşi formă are o morfosintaxă diferită. în structura formelor analitice, infinitivul scurt verbal se ridică la [Spec, TP] (146a) (eventual accesând [Spec, FinP] în inversiunea condiţională, (146a')), tranzitând [Spec, AspP], după cum arată încorporarea semiadverbului mai. în schimb, în structura configuraţiei modale putea + infinitiv, infinitivul scurt verbal se deplasează până la [Spec, vP/VoiceP] (Nicolae 2015d), neaccesând domeniul flexionar (deci nici AspP), pe cale de consecinţă nici permiţând încorporarea lui mai. (146) a. a', b. Aş mai citi o carte. Mai lua-l-ar naiba! *Poate mai citi. (cf. OK: Mai poate citi.) Pe baza analizei deplasării verbului în româna contemporană, ne putem îndrepta atenţia asupra datelor limbii române vechi în capitolul următor, extinzând intuiţiile privitoare la stadiul actual de limbă asupra limbii vechi şi aplicând diagnostice sintactice similare care ne vor ajuta să surprindem principalele fenomene de schimbare sintactică relevante pentru tema cercetării de faţă, ordinea constituenţilor. Cu alte cuvinte, pătrundem în diacronie dinspre sincronie, cu convingerea că o analiză sincronică cât mai exactă este una dintre etapele indispensabile înţelegerii schimbărilor diacronice. IV O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română In capitolul de faţă ne propunem să analizăm o serie de fenomene de morfosintaxă a verbului specifice limbii române vechi, considerate drept indicatori ai nivelului deplasării verbului în această fază a românei. în concordanţă cu analiza prezentată în capitolul anterior, poziţia verbului se examinează prin raportare la categoriile funcţionale din proiecţia verbală extinsă. Româna veche este plasată într-o perspectivă comparată romanică (în măsura în care permite bibliografia); sursele latineşti ale unor fenomene de română veche sunt de asemenea examinate pe scurt. Principala schimbare diacronică în trecerea de la româna veche la româna modernă constă în stabilizarea treptată a nivelului deplasării verbului prin generalizarea opţiunii V-la-I; opţiunea V-la-C se specializează pentru verificarea trăsăturii [+directiv], iar procesele bazate pe deplasare joasă a verbului şi acord la distanţă sunt eliminate pe deplin. 1. Introducere, obiective şi structură în româna modernă, etapă în care opţiunea generală de deplasare a verbului este V-la-I (i.e. V-Ia-MOOD), structurile cu deplasare V-la-C (diagnosticate prin inversiune / encliza auxiliarului şi a pronumelor clitice) sunt limitate şi contrânse cu formele finite (§111.3.5). în schimb, în româna veche, opţiunea la V-la-C cu forme finite apare mult mai frecvent, şi nu doar la imperativ şi la imprecaţiile condiţionale şi subjonctivale, fiind în mod liber disponibilă şi la indicativ (iar la subjonctiv şi la condiţional în contexte în care trăsătura [+directiv] nu cauzează deplasarea V-la-C). Prin aplicarea testelor sintactice discutate în analiza altor limbi romanice vechi, vom conchide că structurile la V-la-C reprezintă instanţierea unei gramatici V2 reziduale (cu deplasare la Fin), specifică fazelor vechi ale limbilor romanice. Pe lângă datele din română, vom aduce în discuţie, pe scurt, şi unele date din latina dunăreană pe care le-am extras din „culegerea de inscripţii cu vulgarisme" întocmită de Stati (1961: 120-145); latina din această zonă, care stă la baza românei, prezintă caracteristici ale latinei din alte arii care au condus la apariţia unei gramatici V2 în fazele vechi ale limbilor romanice. 118 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română Un fenomen de asemenea specific fazelor mai vechi ale limbilor romanice, mai rar [însă sistematic) atestat în traduceri şi în texte originale, este dislocarea nucleului verbal (/ interpolare / scrambling, v. §11.1.1.2): elementele funcţionale din nucleul verbal [complementizatorii a (infinitiv) sau să (subjonctiv), marca de negaţie nu, pronumele clitice, auxiliarele) pot fi nonadiacente la verbul lexical, elemente cu statut de grup (XP) „interpolându-se" în structura nucleului verbal. Capitolul se încheie cu o scurtă discuţie privind influenţa traducerilor asupra textelor originale; vom arăta că atestările care nu corespund specificului sintaxei limbii române vechi (e.g. encliză la dreapta negaţiei sau la dreapta complementizatorului să în structuri fără recomplementare) sunt rare, prezente mai ales (dacă nu exclusiv) în traduceri şi reprezintă un proces de „negociere" a unei gramatici, altfel spus de rezolvare a conflictului între respectarea cu fidelitate a sursei / unui model străin şi alinierea la constrângerile sintactice ale limbii-ţintă. Structura capitolului este următoarea: în §2 vom arăta că putem păstra analiza propusă prin raportare la limba contemporană (§111) pentru auxiliare, pronume clitice, negaţia propoziţională şi complementizatorul să; de asemenea, structurile VOS, indicator important pentru „evacuarea" VP, sunt disponibile şi în româna veche, ceea ce permite susţinerea unei analize a deplasării verbului ca grup (i.e. VP-movement) (§111.2) şi pentru faza veche a românei. în §3 vom analiza gramatica V2 a românei vechi, raportându-ne la cercetările asupra gramaticii V2 a altor limbi romanice vechi şi extinzând diagnosticele sintactice propuse în aceste cercetări la datele românei vechi şi, pe scurt, la datele latinei dunărene. în §4 discutăm şi analizăm fenomenul dislocării nucleului verbal, propunând o analiză care implică rămânerea verbului în domeniul lexical vP şi acord la distanţă cu centrele din domeniul flexionar IP; disponibilitatea ACORDULUI la distanţă în româna veche a fost susţinută şi în analiza unor fenomene din grupul nominal (Cornilescu şi Nicolae 2011a). în fine, capitolul se încheie cu secţiunea rezervată raportului dintre original şi traducere din perspectivă sintactică, etichetat aici ca „negocierea unei gramatici", §5. Până să trecem la analiza concretă a datelor de limbă, se impune să facem şi următoarele observaţii metodologice. în primul rând, vom păstra întru totul cadrul teoretic propus în capitolele anterioare (stabilirea relaţiilor sintactice prin operaţiunea de Acord; cele două faţete ale trăsăturilor sintactice, interpretabilitatea şi valorizarea etc.). în al doilea rând, cu privire la analiza datelor din româna veche, vom împleti analiza calitativă cu analiza cantitativă (statistică), atunci când statistica este relevantă în diagnosticarea unui fenomen sintactic anume. în ultimul rând, ne vom baza pe aşa-numita „atestare negativă" (v. şi Hill şi Alboiu 2016): lipsa completă a atestărilor unui tipar va servi ca argument pentru justificarea unei analize teoretice; cel mai clar exemplu în această direcţie este lipsa atestărilor secvenţelor [pronume clitic - negaţie propoziţională [nu)], fapt distribuţional care serveşte la calificarea pronumelor clitice ale românei vechi drept clitice orientate spre I (flexiune), conform testelor sintactice propuse de Rivero (1997); Roberts (2010a) şi aplicate în §111.3.2. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 119 2. Trăsături comune cu româna modernă şi caracteristici tipologice constante Obiectivul secţiunilor următoare este de a arăta că analiza propusă în capitolul precedent (§111) pentru elementele funcţionale ale românei moderne (auxiliare, clitice pronominale, negaţie propoziţională, complementizatorul să) şi pentru deplasarea verbului ca grup (VP-movement) se poate extinde şi la datele românei vechi. Astfel, disparităţile dintre faza veche şi faza modernă a românei vor deriva din poziţia diferită a verbului în structura propoziţiei şi, implicit, din efectele asociate cu ridicarea verbului în poziţii diferite (V-la-I vs V-la-C). Odată stabilit scheletul funcţional al românei vechi, ne putem concentra în mod direct asupra fenomenelor de inversiune, pe care le vom interpreta drept manifestare a unei gramatici V2 (§3), şi asupra fenomenelor de dislocare a nucleului verbal (§4}. 2.1 Auxiliarele, cliticele pronominale şi negaţia propoziţională 2.1.1 Auxiliarele1 Ca şi în româna modernă, în româna veche auxiliarele sunt centre, clitice morfosintactice generate în domeniul flexionar IP, şi nu se deplasează la C (Hill şi Alboiu 2016). în alte varietăţi romanice vechi (e.g. spaniola veche, franceza veche, italiana veche), deplasarea auxiliarelor în domeniul complementizator (în general, pentru satisfacerea regulii V2), diagnosticată prin encliză pronominală, este bogat atestată (Rivero 1993; Roberts 1994; Poletto 2014)2. Româna veche nu prezintă linearizări de tipul auxiliar - clitic (- verb lexical). Plasarea constantă a auxiliarelor româneşti în domeniul flexionar şi imposibilitatea auxiliarelor de a se deplasa la C se explică prin strategia generală de deplasare a verbului din română: deplasarea ca grup, care în structuri analitice dictează deplasarea sistematică a verbului lexical, nu a auxiliarului. Raritatea legitimării elipsei verbale de către auxiliarele nonpasive este efectul combinat a doi factori: (i) auxiliarele sunt clitice şi (ii) cu excepţia structurilor cu dislocare a nucleului verbal, în structuri analitice verbul lexical părăseşte domeniul lexical vP şi se ridică în domeniul flexionar IP sau în domeniul complementizator CP. Spre deosebire de româna modernă, româna veche prezintă mai multe structuri analitice (v. Zafiu 2016 şi bibliografia, în special Zamfir 2005, 2007), o parte din acestea fiind eliminate până la sfârşitul limbii vechi sau în secolul al 19-lea (Dragomirescu 2012: 220). Există, de asemenea, o serie de modificări subtile în folosirea formelor analitice, ca de exemplu pătrunderea treptată a perfectului compus în domeniul de utilizare a perfectului simplu, la care nu ne vom referi în continuare (dar vezi Zafiu 2016 şi bibliografia). Majoritatea structurilor cu auxiliar ale românei moderne sunt prezente şi au un grad avansat de gramaticalizare în limba veche (Zafiu 2016 şi bibliografia): perfectul compus cu auxiliarul a avea (1), condiţionalul prezent (2) şi perfect (3) bazat pe auxiliarul aş (perifrază 1 Ca şi în capitolul anterior, nu ne vom referi în cele ce urmează la auxiliarul pasiv; din punct de vedere morfologic, auxiliarul pasiv are comportamentul unui verb plin, variind flexionar în funcţie de mod, timp şi aspect. 2 V. §3.1.4.2 infra pentru exemplificare şi analiză. 120 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română condiţională gerundivală este de asemenea atestată, (4))3 şi viitorul4 bazat pe auxiliarul voi (plus infinitiv (5) sau plus fi urmat de participiu (6) sau, mai rar, gerunziu (7))5. (1) a. b. (2) a. b. (3) a. b. c. d. e. f. g- (4) a. b. c. (5) a. / pa(k) spui domnietale ca mai marele miu de ce am înţeles şi eu (DÎ.1521:1) Ş-au cugeta să iasă din acea lume re şi au făcut 10.000 de corăbii şi alese tot oameni buni şi derepţi şi băgă în corăbii, şi cu fămeiele-ş, ş-au purces pre mare; pre răsărit (A.1620: 6r) Doamne Dumnezeul mieu, să aş face ceasta, sau să iaste nedreptate în mâna mea, sau să aş împrumuta derept rău să-mi dai rău, de să caz amu de vrăjmaşul mieu în deşert, de să mâne amu dracul sufletul mieu şi să ajung şi să calce în pămînt viaţa mea şi slava mea în ţărână bagă! (CP1.1577: 8rv) Să cu limbi omeneşti şi îngereşti aşugrăi, şi dragoste n'aşu avea, fire-aşu ca o arame sunându, sau ca un glasu de clopotu răsunându (CC2.1581: 337-338) Când ară fi murit Vela, domni-se în locul lui lovav (P0.1582: 125) Şi Domnezeu iară se ivi lu Iacov după aceia, cum deaca ară fi venit den Mesopotamiia, blagoslovi pre el (P0.1582: 120) Şi când aceasta tătâni-său şi fraţilor ară fi spus, certă-l pre el tată-său (P0.1582:127) Apo se-ar fi prins şi domitale zăbavă lucru delungat (DÎ.1593: XCIII) Dumnezeu ştie cine ar fi încăput până acmu (DÎ.1593: XCIII) derept însă nu numai aceaea care-ară fi înnapoi rămas (DÎ.1600: XXXVI) de curea sânge cum ară fi tăiat atunce (MC.1620: 32v) de n-ară fi acesta fiind de la Dumnezeu (CC1.1567: 28r) Şi cându are fi aceastea zicându, zisă Ragoil (DVT.1679-99: 324v) când are fi Tovie cugetându cum rugăciunea lui are fi ascultată (DVT.1679-99: 321r) Nu e vreame acum să ne batem cu Moldova, că turcii stau în spinare noastră, iară, să ne vom bate cu Moldova, noi să lăsăm turcii (DÎ.1600: XXXII) 3 Structurile dublu compuse de condiţional sunt sporadice (Zafiu 2016): De-arăfi amu fost fiind pre pământ (CPr.1566: 553; Zafiu 2016). 4 Viitorul perfect dublu compus (Zamfir 2007; Zafiu 2016) este atestat rar, în unele texte din secolele al 16-17-lea, şi este în general coocurent cu viitorul perfect: de va fi şi fost cinevaşi scris şi va fi lăsat, ca şi noi (...) să ştim, iată nicicum nu să află (CIst.1700-50: 6r; Zafiu 2016). 5 Forme de subjonctiv perifrastic bazate pe fl plus participiu (i) sau gerunziu (ii) sunt, de asemenea, atestate: (i) a. cuvine-ţi-se ţie să dai argintul meu târgărilor şi, să viiu, să-mi fiu luat al mieu cu asupră (CCU567: 108r) b. într-acesta iaste dragoste, necum să fim noi iubit pre Dumnezeu (CC1.! 567: 25r) (ii) cum împăratul să deaie poruncă afară cum să fi cineva cerând ceva în 30 de zile (DVT.1679-99: 298r) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 121 b. (6) a. b. c. d. e. (7) a. b. bună-vrearea lui va fi bună-vrearea Domnului spre ceia ce se tem lui şi spre ceia ce nădejduiesc spre meserearea lui (CM.1567: 254v) Iară să va fi mâncat de gadine, adevereadze aceaia, deci nu plătească (P0.1582: 252) de veţi fi făcut voi vreo tocmeală (DÎ.1600: XXXI) să nu veţi fi tocmit voi altă tocmeală mai bună (DÎ.1600: XXXI) de va fi făcut vreo răotate încă să fie perit cu judecată (DÎ.1599-600: XXV) cine cum va fifostu şi el (CSv-1590-602: 45v) De va neştine fi avându vrofată cu altă muiare mai de ainte (Prav.1581: 229r) scriptura mânei lui iaste la mine, carea cându vei fi lui arătându şi mintiniş va da (DVT.1679-99: 322r) La fel ca în limba modernă, valoarea intepretativă a structurii se obţine compoziţional: auxiliarul/auxiliarele marchează valori de mod şi modalitate, iar verbul lexical (infinitiv, participiu trecut sau gerunziu) marchează valori de temporalitate. Structurile de viitor cu gerunziu s-au specializat ca forme de prezumtiv / viitor epistemic (v. Zafiu 2009). Analiza structurilor cu auxiliar prezentată în §111.3.1.3 poate fi extinsă, aşadar, şi la româna veche. Despre structurile perifrastice care nu s-au păstrat în trecerea la româna modernă se pot face următoarele remarci. Pe lângă mai-mult-ca-perfectul sintetic, limba veche cunoştea şi două forme analitice: una dintre forme, frecventă în secolul al 16-lea, atestată în traduceri (Zamfir 2007), se bazează pe imperfectul verbului a fi plus participiul trecut al verbului lexical (8); cealaltă formă, foarte rar atestată (Zafiu 2016), este formată din mai-mult-ca-perfectul verbului a fi plus participiul trecut (9). Este lesne de observat că, spre deosebire de formele analitice păstrate pe care le-am amintit mai sus, în aceste structuri auxiliarul variază şi în funcţie de categoria de timp (era / fusese). Perfectul dublu compus (10) (considerat fie o formă de mai-mai-mult-ca-perfect (Densusianu 1961II: 144; Frâncu 2009: 114), fie o formă de perfect ale cărei valori sunt greu de delimitat (Zamfir 2007: 37-62), v. discuţia la Zafiu 2016) este format din verbul a fi la perfectul compus, urmat de participiul trecut; auxiliarul variază deci şi după categoria de timp. Astfel, pe lângă competiţia cu o formă sintetică moştenită, aceste formaţii6 nu se conformează tiparului general de gramaticalizare a auxiliarelor româneşti * (i) 6 Perifraze izoforme, bazate însă pe gerunziu, nu pe participiu trecut, sunt de asemenea atestate ((i)-(iii), cu diverse valori, în textele vechi (surprinzătoare sunt mai ales perifrazele bazate pe perfectul simplu al verbului a fi, (iii)): (i) a. Stându era picioarele noastre în curtea ta, Ierusalime! (PH.1500-10: 110v) b. Şi era el ştiind bine că e nevinovat şi sfânt (CCL1567: 40v) c. era unii cărtulari adia şezând (CCL1567: 71v) d. Iară Moisi era rugându-să lui Dumnezău pentru dânşii şi pentru piiarderea ce fu. (PI.~1650: 181v) 122 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română (consolidat şi relativ stabil dacă ne raportăm la formele discutate mai sus), auxilarul marcând şi valori de timp, pe lângă mod şi modalitate; aceste forme sunt astfel eliminate diacronic. (8) a. Era vădzuţi Trufimu efeseianinul în cetatea cu-rusul (CV.1563-83:17r) b. Omu-iubire Iulie lu Pavelu făcea, dzise cătră soţie ce era merrşi prilejire se-i nemerească (CV.1563-83: 42r) c. ce le mai plăcură lor porcii decât mila şi bunătatea ce era adus Iisus la ei (CC1.1567:127r) d. Era el venit cum să gonească dracii afară (CC1.1567:127r) e. ce nici dinioară nu era înţeles ucenicii lui cum că împărăţia lui iaste sufletească (CC1.1567: 197v) f. şi odihni în a şaptea dzi, de toate lucrure ce era făcut (P0.1582: 15) g- şi toată iarba câmpului, ce mainte nu era crescut (P0.1582:15-16) h. toate jigăniile pământului carele era făcut Domnul Domnedzeu (P0.1582:18) (9) a. învinse Dumnezeu şi tu pogoritu fuseşi (CSvn.1590-602: 67r) b. Şi salce-l fusese vădzut şi dzise (CSvi.1590-602: 59v; Zafiu 2016) (10) a. Aş-au fost născut orb cest om (CC1.1567: 34v) b. Că mulţi amu oameni au fostu făcutu bunătăţi şi nemica d'insele n-au avutu folosu, c'au fostu făcându totu în laudă şi în trufă (CC2.1581: 49) c. Scris-am eu, Negre, fratele Nedei, pentru să se ştie că m-aufost robitu tătarâi (DÎ.1595-625: XIV) d. că ce că Mihaiu vodă câţi săraci au fostu scăpat mai denainte vreame den robiia turciloru şi a tătarâlor (DÎ.1599: XVIII) e. iară din temeiul ei au fost-o început-o Barnovschie-vodă (NL.-1750-66: 36) 0 soartă asemănătoare o au şi structurile condiţionale bazatea pe a vrea, eliminate treptat. Zafiu (2016) inventariază formele de condiţional bazate pe a vrea şi observă că a (ii) a. apostolii cu năroadele jidovilor au fost cu veselie aşteptând (CC1.15 67: 202v) b. La botedâz au fost în doaă chipuri obicina în Besearecă când au fost botedzând (ŞT.1644: 11) c. şi l-au izbăvit dentr-acel iad, de s-au fost muncind (ŞT.1644: 69) d. Iar stăpâna pasărei au fost având ibomnic şi au fost viind în casă pe taină şi să culca cu dinsa. (...) Şi pre cât să zăboviia bărbatul ei, ibomnicul tot au fost mergând de să culca cufămeaia. (Sind.1703: 84v) (iii) a. Măritu-i-au Domnulu a face cu noi, fum veselidu-ne (PH.1500-10: lllv) b. prespre totu anulfuiu lucrându Domnului cu toată smerita mândrie (CV.1563-83: 9V) c. Si petrecea Cain supţiindu-se şi cutremurându-se prefaţa pământului şi născu feciori şi fete şi fu muncindu-se vreme ca la doao mii de ani. (PI.-1650: 6r) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 123 vrea la imperfect sau perfectul compus poate fi urmat de infinitiv (11)-(12) sau, mai rar, de infinitivul perfect (13)-(14). Din nou, se observă că auxiliarul marchează şi valori de timp, pe lângă mod şi modalitate, deci perifrazele respective nu se încadrează în mecanismul general de gramaticalizare a auxiliarelor româneşti. cil) a. (12) a. b. c. d. e. e. f. g- într-o vreame mai demult; cine vrea face acest lucru de vrea lua muiare ce nu i să vrea cădea şi vrea călca pravila, acela om avea o certare mare. [ŞT.1644: 252) Că s-ai vrut vrea jirtva, dă-u-vreai amu [CM.1567: 240r) că noao n-au vrut folosi moartea lui nemică să nu s-au vrut scula din moarte (CC1.1567: 8V) Aşa făcu cu Toma cel necredincios, c-au vrut putea piiarde şi detuna pre el cu derept (CC1.1567: 13r) N-au vrut ceare sau vrut putea face cu putearea sa (CC1.1567: 31r) Că Dumnezeu au vrut putea da şi mişeilor atâta (CC1.1567:121r) Că pre cest farisei nimea n-au vrut zice că nu e derept (CC1.1567:167r) Bine au vrut fi să nu fie nâscutu acesta om (CSiy.1590-602: 22v) Şi aşa noi depreună n-am vrut peri (CSxiv.1609-18: 114r) (13) Că de nu vrea fi întunecat cu acea vârcolăcie, de făcea rău pravoslavnicilor, aimentrea el era bun (MC.1620: 65v-66r) (14) Iată banii carii în sacii noştri desupra eram aflaţi den pământul Cananului înapoi am adus ţie, cum am vrut fi furaţi derept aceaia de la casa domnu-tău argint sau aur? (P0.1582: 155-156) Dublarea auxiliarului (15) şi omiterea auxiliarului (16) sunt fenomene accidentale; dublarea auxiliarului va fi interpretată ca un reflex al dublării cliticelor pronominale (v. §5 infra). (15) şi i-ai mântuitu-i-ai (PH. 1500-10:16v) (16) a. Deci m-u căutat ea şi V purtat pre munţi (DÎ.1591-600: VIII) b. pren mila ta feritu-ne-ai, V hrănit şi ne-ai otălmăzuit (CM.1567: 252v) Rezultate de reţinut • (exceptând structurile pasive) există două tipuri de structuri cu auxiliar în limba română veche: (i) structuri prezente în româna veche şi păstrate în trecerea la româna modernă, în care auxiliarul / auxiliarele marchează valori de mod şi 124 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română modalitate, fiind minimal implicat(e) în valorizarea trăsăturilor de timp; verbul lexical valorizează trăsăturile de timp în aceste structuri; pentru analiza sintactică, vom reţine ideea că auxiliarele din aceste structuri se generează în Mood, ca în româna modernă (v. §111.3.1.3) [ii) structuri atestate în limba veche, însă dispărute în trecerea la româna modernă; în aceste structuri, auxiliarul prezintă flexiune după mod şi timp, fiind astfel implicat în valorizarea acestor trăsături; auxiliarele din aceste structuri se generează în proiecţii funcţionale inferioare proiecţiei MoodP (i.e. TP, AspP) • româna modernă [§111.3.1.3) prezintă doar structuri de tipul [i), deci gramaticalizarea sistematică a auxiliarelor româneşti presupune pierderea trăsăturilor de timp şi reţinerea trăsăturilor de mod; adăugând acestui factor şi competiţia dintre structurile de tipul (ii) şi alte formaţii analitice şi/sau sintetice, eliminarea diacronică structurilor de tipul (ii) este uşor explicabilă • structurile analitice în care verbul lexical este la gerunziu (funcţionând, de fapt, ca participiu prezent), selectat de auxiliarul fi, sunt mai variate în limba veche şi au un grad mai mic de sudură, dată fiind dislocarea frecventă a nucleului verbal {fi -XP -gerunziu) • auxiliarul fi, marcând modalitatea irrealis (Avram şi Hill 2007) este relativ consolidat în limba veche, fiind disponibil într-o serie consistentă de structuri perifrastice, mai mult sau mai puţin stabile; în majoritatea structurilor există tendinţa de a se selecta forma invariabilă a lui fi (la condiţional, viitor), însă fi acordat este de asemenea disponibil (la perifrazele subjonctivale, v. nota 5 supra) 2.1.2 Cliticele pronominale în discuţia privitoare la statutul pronumelor clitice în limba română veche se împletesc două probleme: orientarea pronumelor clitice (orientare spre flexiune vs orientare spre complementizator) şi, în legătură cu această primă problemă, statutul encliticizării (encliticizare determinată sintactic vs encliticizare determinată fonologie, ca efect al legii Wackernagel / Tobler-Mussafia7, v. Tobler 1875; Mussafia 1886; Wackernagel 1892). Studii recente (Alboiu şi Hill 2012; Nicolae şi Niculescu 2015, 2016; Hill şi Alboiu 2016) au scos în relief următoarele rezultate: (i) la fel ca în româna modernă, în româna veche pronumele clitice obiect sunt orientate către flexiune, nu către complementizator8; (ii) 7 Ledgeway (2011: 430) descrie legea Tobler-Mussafia ca fiind „ultimately a Romance-specific reanalysis of the Wackernagel Law”. 8 Schimbarea diacronică a orientării pronumelor clitice este atestată; Rivero (1997) arată că propoziţiile subordonate din spaniola veche prezentau atât pronume clitice orientate spre flexiune, cât şi pronume clitice orientate spre complementizator, cele din urmă fiind eliminate diacronic. Vezi, pentru detalii, §111.3.2 (text şi note). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 125 cu puţine excepţii (cauzate de intolerenţa românei faţă de hiat9), poziţia cliticului pronominal prin raportare la verb are cauze sintactice, nu fonologice. Vom prezenta, foarte pe scurt, o serie de argumente (unele extrase din Nicolae şi Niculescu 2015, 2016, altele noi), în sprijinul acestor idei. Unul dintre cele mai importante diagnostice sintactice pentru categorizarea cliticelor pronominale ca fiind orientate spre flexiune vs complementizator este poziţia faţă de negaţia propoziţională (Rivero 1997). în urma analizei cvasiexhaustive a textelor de secol 16 (analiză exhaustivă a textelor originale) şi a unui număr mare de texte din secolele următoare, în Nicolae şi Niculescu (2016) se face constatarea că linearizarea [clitic pronominal - negator propoziţional nu] nu este atestată; în secolul al 16-lea, linearizarea cea mai frecventă este [nu - clitic pronominal - verb] (17), cu câteva excepţii care implică encliza cliticului (mai ales reflexiv) la dreapta negaţiei [nu - verb - clitic pronominal (reflexiv)] (18); encliza reflexivului la dreapta negaţiei se întâlneşte şi în cronicile munteneşti (Todi 2001: 49) (19); în secolele următoare, linearizarea [nu - clitic - verb] (17) se generalizează. Structurile cu encliză a reflexivului la dreapta negaţiei au, în general, model slavon (cf. Willis 2000: 336). (17) a. nimini de rudele meale nu m-a grijit (DÎ.1591-600: VIII) b. să nu şe strice întru viaţa domnetale (DÎ.1600: XXXII) c. că încă nu şe-au împlut răiia amorreoşilor (P0.1582: 51) d. nu te bucura de paguba lui (FD.1592-1604: 478v) (18) a. Nu făgăduise fCB. 1559-60: 1971 b. ceia ce nu înşalî-şe de mine (CT.1560-1: 21v) c. cu foc înfierbântatu-m-ai şi nu află-şă întru mine nedereptate (CM.1567: 238r) d. să nu bucure-mise (CP* 1.1577: 62r) (19) n-au ridicatu-să nimeni cu nici o pâră (AB: 279; Todi 2001: 49) Adiacenţa Ia complementizator a pronumelor clitice este posibilă (20), însă doar în condiţiile în care periferia stângă a propoziţiei nu este accesată de constituenţi marcaţi 9 Intoleranţa crescândă a românei faţă de hiat se poate observa în linearizarea postverbală a pronumelui de acuzativ feminin singular o în contexte în care auxiliarul începe în vocală: româna veche tolerează prezenţa preverbală a lui o în aceleaşi contexte în care o preverbal este exclus în româna modernă (e.g. ai citi-o, ai citit-o, o Ji citit-o vs o vei citi) (ia-b); variaţia de linearizare a lui o este permisă în cadrul aceleiaşi fraze (ic); de altfel, după jumătatea secolului al 17-lea, linearizarea lui o după regulile românei moderne este din ce în ce mai frecventă (ic,d) (v. şi Nicolae şi Niculescu 2016) (a se compara, de exemplu, (ie) din sec. al 16-lea cu (id) din sec. al 18-lea, unde o se linearizează în maniere diferite în acelaşi context fonologie). (i) a. elu se vrea cădea amu tuturoru carii o ară avea să fie buni (CC2.1581: 402) b. Şi derept aceaea o au trimes Dumnădzău întru agiutoriul lui (FD.1592-1604: 47lr) c. aşea i-au dat pace şi o au trimis la Buciuleşti de au închis-o în curţile lui (NL.-1750-66: 22) d. sau i-au furat-o cineva (ACP.1714: 7v-8r) e. Şi i-o au datu jupan Nan aceale fălci sfentei mănăstiri (DÎ.1597: XV] 126 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română pragmatic; odată ce poziţiile de topic sau focus din periferia stângă sunt accesate, se observă că adiacenţa la complementizator a pronumelor clitice este doar aparentă, cliticul pronominal fiind, de fapt, adiacent la verb (21). în rarele situaţii în care inversiunea verbală are loc în propoziţia subordonată (v. §3.2.2.2 infra), se observă că pronumele clitic îşi păstrează poziţia de bază şi verbul se deplasează la stânga sa, interpolându-se între complementizator şi pronumele clitic (22). (20) a. Ci vedemu că şe teame de noi căd vomu prinde (DÎ.1599: XVIII) b. Adevăr grâesc voao căd va încinge (CT.1560-1:148r) (21) a. căeim-au căutat până la moarte (DÎ.1591-600:VIII) b. că cu direptate si giudeţ adevărat toate le aduseş asupră de noi (DDL.1679: 122) (22) Ferecaţi flămânzii acmu că săturarse-vor ti (CT.1560-1: 126rv) Poziţia faţă de negatorul propoziţional nu şi adiacenţa la nucleul verbal arată neechivoc că, în româna veche, orientarea pronumelor clitice este tot către flexiune, la fel ca în româna modernă. Rezultă deci că raportul procliză / encliză derivă din deplasarea verbului în poziţii diferite în structura propoziţiei (V-la-I / V-la-C). A doua chestiune anunţată mai sus (problema efectelor Wackernagel / Tobler-Mussafia) îşi găseşte parţial rezolvarea tot în discuţia privitoare la orientarea pronumelor clitice: pronumele clitice ale românei vechi nu sunt orientate spre complementizator, deci nu sunt clitice de poziţia a doua / clitice Wackernagel. Este de aşteptat deci ca poziţia verbului şi a pronumelor clitice să nu fie constrânse de efecte de poziţia a doua. Această predicţie este verificată de materialul oferit de textele vechi româneşti: deşi în textele din secolul al 16-lea se evită în general (dar nu în mod absolut, cf. (23)) începerea unei propoziţii cu un pronume clitic, pronumele clitic poate apărea în poziţia a doua, dar şi în poziţia a treia, a patra etc. în propoziţie (24), indiferent dacă vorbim despre propoziţii principale sau subordonate (Nicolae şi Niculescu 2015, 2016)10. (23) a. b. c. (24) a. [Frate drag, voia ţi-e această fată în leagea lu Dumnezeu să o iai la tine, să-ţi fie căsătorie7) -Mi-e. (CM.1567: 258r_v) Oaleagem (GB.XVI-XVII: 112r) Mă rog domniia-voastră. (DÎ.1599-600: XXV) Răstignitu-se-au dereptnoi (CCat.1560: 7V) Iară un voinic, el va ieşi la războiu, [cp deci se vor împenge cu alt voinic], deci va birui unul pre alalt, deci va fugi, iara cela-l va goni, iară cela va fugi şi va cădea şi va zice (CPrav.1560-2: 5V) 10 Nicolae şi Niculescu (2015) discută şi relevanţa poziţiei cliticelor pronominale în româna veche din perspectivă romanică, chestiune neabordată aici din lipsă de spaţiu. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 127 Iară Eu zic voao că [cp cine şi-ară lăsa muiarea lui fără vină de curvie], face-o pre ia curvă şi cine o ară lua lăsată curveaşte (NT.1648: 7V) b. Domnul râde-şi lui (CP1.1577: 65r) Fu o bură mare, atâta cât să înecă lemnul în Iordan atâta de afund, [cp cât nu-laflară] (LC.-1650: 415v) c. Cuvântul Domnului ceriul învârtoşe-se (CP1.1577: 55r) d. Iară eu cu dereptatea ta iuvi-me-voiu feaţeei tale (PH.1500-10: llr) în concluzie, analiza propusă pentru pronumele clitice în capitolul anterior se poate extinde şi la faza veche a românei: pronumele clitice sunt găzduite în proiecţii de persoană (PersP) care selectează proiecţiile verbale flexionare (PersP > IP{MoodP > TP > AspP}). Pronumele clitice ocupă deci o poziţie fixă în structura nucleului propoziţional. Cu excepţia linearizărilor determinate fonologie (implicând pronumele clitic o), raportul procliză / encliză se va deriva din opţiunile diferite de deplasare a verbului (V-la-I vs V-la-C). Rămân însă de discutat două probleme ridicate de distribuţia pronumelor clitice în limba veche: (i) structurile cu encliză pronominală la dreapta negaţiei (v. (18) supra) sau a auxiliarului verbal (25); (ii) structurile cu dublă realizare a cliticului pronominal (proclitică şi enclitică) pe lângă acelaşi centru verbal11 (25) (foarte rar asociate cu dublarea auxiliarului verbal, e.g. (26a) (=(15) supra))12. (25) a. cela ce va spunre-setie (PH.1500-10: 64v) b. deaca vei căuta asupră de rugăciunea noastră, vei curăţi-ne sufletele şi trupurile de la toată imăciunea de carne şi de duh şi vei da-ne fără vină (DDL.1679: 59-60) c. şi-n ceastă zî de astăz ai spodobitu-ne cereştiloru-Ţ şi fără moarte taine (DDL.1679: 99) d. Doamne Dumnezăul nostru, Carele ai ziditu-ne şi ne-ai adus în viaţa aceasta (DDL.1679: 113) e. Iară când veni împlutura vremilor, ai grăitu-ne cu Sângur Fiiul Tău (DDL.1679: 123) 11 Dubla realizare a pronumelui clitic pe lângă centre verbale distincte (verb modal / aspectual + complementul său verbal) are mai degrabă a face cu procesul de formare a predicatelor complexe decât cu nivelul deplasării verbului, deci nu face obiectul discuţiei noastre în acest capitol: (i) a. şi-l începu a-l bate cu toiage de cornu (AA.1708: 68v) b. nu-i vei vrea să-i laşi (P0.1582: 203) 12 Există şi alte forme de dublare a cliticului, care sunt accidentale, nu sistematice, deci relevanţa lor pentru sintaxa cliticizării în româna veche este redusă: (i) a. ca-l va-l vrea (PH.1500-10:17r) b. iară din temeiul ei au fost-o început-o Barnovschie-vodă (NL.~1750-66: 36) 128 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română (26) a. şi i-ai mântuitu-i-ai (PH.1500-10:16v) b. cungiurară meşi se adunra-se cu menre (PH.1500-10: 95v) c. Griji me luatu-me-au de greşiţii ce lasă leagea ta. (PH.1500-10:104r) d. ca mirelui mi-au pusu-mi mitră (DDL.1679:19) e. le-ai adusu-le cu toatele (DDL.1679: 45) f. că toţmă vorşti-mă (DPar.1683: III.62r) g. pre noi ne-au trecutu-ne (DPar.1683: III.65V) h. după multă goană ce o au gonit-o prin munţi (ULM.~1725: 2V) f. Şi de-acii nu ti-i mai chema-te „Părăsâtă" şi pământul tău nu s-a mai chema „Pustii" (DPar.1683: III.58r) Ambele tipuri de structuri sunt foarte rare statistic şi înregistrate aproape exclusiv în traduceri. Analiza structurii propoziţiei în româna veche va arăta că aceste structuri nu se conformează regulilor sintaxei româneşti, deci pot fi categorisite drept „particularităţi / structuri sintactice neromâneşti" (Avram 2007). în §5 infra, unde discutăm interferenţa sintactică dintre sursă/texte străine şi textele româneşti, vom arăta de ce structurile în cauză nu pot fi analizate din perspectiva regulilor sintactice ale românei vechi şi vom examina relevanţa prezenţei lor în faza veche a românei. Rezultate de reţinut • la fel ca în româna modernă, şi în româna veche pronumele clitice sunt orientate către flexiune, astfel că analiza propusă în §111.3.2 poate fi extinsă la româna veche • ca regulă generală, procliza pronominală diagnostichează deplasarea verbală de tip V-la-I, iar encliza pronominală, deplasare verbală de tip V-la-C • rarele cazuri în care encliza pronominală este atestată la dreapta auxiliarelor (25) sau la dreapta negaţiei (18)-(19) sunt atestate aproape exclusiv în traduceri, reprezentând structuri de „compromis" între regulile sintactice ale textului străin (mai ales slavon) şi regulile sintaxei românei; disponibilitatea acestor structuri derivă din disponibilitatea generală a enclizei pronominale în româna veche, ca formă de manifestare particulară a gramaticii V2 romanice, iar existenţa acestor structuri poate fi interpretată ca un element care de fapt consolidează gramatica V2 în faza veche a românei • din cele mai vechi atestări, encliza pronominală generalizată arată că gerunziul propoziţional prezintă opţiunea de deplasare V-la-C (i.e. V-la-I-la-C, după cum arată încorporarea adverbelor clitice şi a negatorului afixal ne-, discutate în §2.1.3 infra); apariţia gerunziului cu procliză pronominală foarte rară (27b) (Nicolae şi Niculescu 2016): Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 129 (27) a. Dici Arbănaşul, apucându-se. cărei scriu mai sus (DÎ.1595-96: XII) depărtându-ne de toate răotăţile cealea ce să făcu (Prav.1581: 237v) b. în trupu se ivind (CC1.1567: 96v) 2,1.3 Negaţia prepoziţională13 14 Ne vom referi în continuare la unele aspecte privitoare la negaţie relevante pentru procesul sintactic de deplasare a verbului care nu au fost discutate mai sus (pentru interacţiunea dintre clitice şi negatorul prepoziţional nu, v. §2.1.2 supra, ex. (17)-(19); pentru interacţiunea dintre negaţie şi complementizatorul să, v. §2.2 infra, ex. (42)—(43)). La fel ca în româna modernă, marca de negaţie ocupă o poziţie înaltă în ierarhia propoziţională, la limita dintre domeniul flexionar IP şi domeniul complementizatorului CP. Zanuttini ([1994] 1998, 1997) arată că există două poziţii pentru proiecţia de negaţie NegP în limbile romanice: la stânga proiecţiei de timp generalizate (TP = IP), NegP > TP, şi la dreapta proiecţiei de timp, TP > NegP. în §111.3.3 am arătat că în româna modernă este activă doar proiecţia înaltă de negaţie. Distribuţia negatorului prepoziţional nu în româna veche indică faptul că şi în această fază a românei este activă doar proiecţia înaltă de negaţie. Ca şi în româna modernă (v. §111.3.3), adverbul de negaţie nu1A cunoaşte trei folosiri (Manea 2016): este marcă a negaţiei prepoziţionale (28a) şi a negaţiei de constituent în structuri contrastive (28b) şi poate funcţiona ca pro-frază (28c); funcţionarea ca pro-frază constituie un argument solid pentru considerarea lui nu drept generând un grup sintactic independent (i.e. AdvP), ocupând deci poziţia de specificator al NegP. (28) a. Şi ceriul nu-şi va da rooa, pământul / nu-şi va roada (ÎPI.1673- 705: 158rv) b. Aceasta zise; nu că se grijiia de mişei, ce ca un furu era, şi punga avea, şi cealea ce le da, elu purta. (CC2.1581:102) c. care va îndrăzni a întră <într-a>pă, acela să margă cu tine, iară care nu, acela să să întoarcă (PI.~1650: 287v) Ca şi în româna modernă, ca marcă a negaţiei prepoziţionale, nu precedă verbul sintetic (29a), auxiliarele (29b) şi pronumele clitice (29c), şi este precedat de complementizatori [că, să, czinf) (30a-c) şi de elemente din periferia stângă a propoziţiei (30d-e). 13 Pentru o descriere generală a structurilor negative şi a mărcilor de negaţie în româna veche, v. Ciompec (1969), Rizescu (2007), Manea (2016). 14 Negatorul ne, calc după slavă, este ocazional atestat în alternanţă cu nu în unele traduceri (Manea 2016). 130 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română (29) a. Si cu adevăr zice cum în vânt grăiaste popa când nu înteleaae au el. au oamenii (CM.1567: 249v) b. că apoi-t va părea rău si nu ve pute folosi fAA.1708: 61vl c. Doamne; miluieşte-ne, că pre Tine nedejduim, nu ne urghisi foarte, nice pomeni fărălegile noastre (DDL.1679: 15) (30) a. Iară de vor cunoaşte egumentul şi epitropii că nu să va putea chivernisi casa cu atâtea slugi (AAM.1713: 12v) b. Muiarea ceea ce va bea ierbi şă nu facă feciori (Prav.1581: 205r) c. care lucru şi mai fără de dureare trage cătră dânsa şi face a nu se părăsi omul (SVI.-1670: 2V) d. Asea si tu. omule, când dai milostenie, nu te lăuda, ce dă întru ascuns. (Fiz.1693: 45r) e. Iară de Ia Aron vodă scris nu să află. nice de altul nice de Ureche vornicul (CLM.1700-50:159r) Inversiunea verb-clitic la dreapta negaţiei [nu - verb - clitic) este rar atestată, doar în traduceri (v. discuţia în §2.1.2 supra, ex. (18)-(19)), iar inversiunea verb-auxiliar la dreapta negaţiei [nu - verb - auxiliar) este atestată doar în CB.1559-60 (Zafiu 2014, 2016). Raritatea inversiunilor de acest fel şi atestarea lor doar în traduceri se explică prin specificul tipologic al românei: atât în româna veche (v. §§2.2; 3.2.2.1.3 infra), cât şi în româna modernă (v. §111.3.5), sub inversiune verbul se ridică la FinP (i.e. [Spec, FinP]), proiecţie ierarhic superioară proiecţiei de negaţie propoziţional (FinP > NegP), astfel că inversiunile la dreapta negaţiei nu respectă regulile sintaxei românei (vechi sau moderne). Diferenţele de frecvenţă a celor două calcuri se explică prin aceea că inversiunea verb - clitic la dreapta negaţiei (cu mai multe atestări) se grefează pe o structură slavonă (cf. Willis 2000: 336), pe când pentru celălalt tip de inversiune (doar în CB.1559-60) este mai greu de găsit un model străin. Astfel, cu excepţia acestor calcuri/hapaxuri, la fel ca în româna modernă, în româna veche negatorul nu blochează în general inversiunea. Efectul de blocare indus de negaţie se va interpreta în aceeaşi manieră în care a fost interpretat pentru româna modernă, şi anume în sprijinul deplasării verbului ca grup: întrucât nu este un cuvânt autonom, un adverb inserat în [Spec,NegP], deplasarea verbului la [Spec,FinP] prin mişcare de tip specificator-la-specificator va fi blocată de adverbul de negaţie nu. La fel ca în cazul românei moderne, propoziţiile gerunziale negative verifică această ipoteză de analiză. Spre deosebire de formele finite, gerunziul selectează ca marcă de negaţie propoziţională afixul ne- (31): (31) Şi nepărăsind scaunul Părintelui, sălăşuitu-Se-au în Vergură (SVI.-1670: 4V) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 131 Afixul ne- nu este afix lexical care creează antonime, ci un marcator al negaţiei propoziţionale, după cum arată fenomele de concordanţă a negaţiei (32]: (32] a. neavând nemica duhovnicesc (SVI.~1670: 5r] b. Şi-l luo pre îns, neapărându-i nimea. şi mearse în Ierusalim (PI.~1650: 281v) c. Iară el nepricepându-să nimica de acel cuvânt, să depărtă (VE.1703: 126r) Ridicarea obligatorie la C a gerunziului negativ se diagnostichează prin encliza pronumelor clitice, obligatorie în toate textele din româna veche (32b-c); (33): (33] a. Şi înotămu, neprecepându-ne. până la o vreame şi anu cu sorocu, cumu şi ceia ce înoată pre mare cu precepătură (CC2.1581: 55-56) b. Iar filosoful şi alalte gloate, căutându-l şi neputânduzLgăsi, s-au întors la tată- său cu mare jale, plângând şi zicând că pre fiiul tău l-au mâncat pre drum un leu, şi pre mulţi oameni. (Sind.1703: 90v) încorporarea semiadverbului aditiv mai în structura gerunziului negativ verifică ipoteza că în deplasarea la C verbul tranzitează domeniul flexionar (la fel şi pentru gerunziul afirmativ, cf. (34c)); în exemplele următoare, semiadverbul aditiv mai se încorporează în structura gerunziului, precedând încorporarea afixului ne-\ (34] a. de nevoie mare nemaiputându suferi ţara (ULM.~1725: 131v) b. Şi până văzându că-l împunge, nemaistiindu ce va mai răspunde, i s-au ruşit obrazul ca focul de ruşine şi mai mult că toată curte au început a râde de aceasta alegire. (Bert.1774: 20r) c. Mai plodindu-să şi înmulţindu-să şi lăţindu-să, s-au tinsu de au trecut şi preste munte, la Ardeal (ULM.-1725: A-2f.3v) Diagnosticele de mai sus arată că gerunziul se deplasează la C şi în structuri negative. Diferenţa dintre gerunziu, care se deplasează în mod liber la C în structurile negative, şi formele finite, în cazul cărora negaţia blochează deplasarea la C (cu excepţia calcurilor), constă în folosirea de mărci negative care au statut diferit: nu, cuvânt autonom, generează propriul grup sintactic (AdvP) şi ocupă [Spec, NegP]; în schimb, ne-, afix (acategorial), se generează drept centru negativ şi ocupă Neg0. în deplasarea la C a verbului ca grup, adverbul nu induce un efect de blocare a specificatorului care cade sub influenţa fenomenului de Minimalitate Relativizată (Rizzi 1990, 2001), pe când ne-, fiind centru, se poate încorpora în structura verbului şi se poate deplasa la C odată cu verbul. Această diferenţă se poate observa în reprezentările X-bar de mai jos (v., pentru detalii şi discuţii, analiza acestor fenomene prin referire la româna contemporană în §111.3.3). 132 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română Deplasare [VP-la-Spec, FinP] blocată de prezenţa adverbului nu în [Spec, NegP] (36) a. NegP negaţie propoziţională: a fix ui ne- Deplasare VP-Ia-[Spec, NegP]; încorporarea afixului ne- prin adjuncţie la stânga b. FinP Deplasare VP(negativ)-la-[Spec, FinP] Rezultate de reţinut • analiza negaţiei conduce la postularea pentru româna veche a aceleiaşi structuri funcţionale ca pentru româna modernă: NegP selectează IP (NegP > IP (PersP > MoodP > TP > AspP}) şi este selectat de CP (CP (ForceP > ... FinP} > NegP): (37) CP > NegP > IP Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 133 • negaţia propoziţională realizată prin adverbul nu blochează în general deplasarea la C (inversiunea la dreapta negaţiei este un calc, v. ex. (18)-(19) supra; v. §5.1 infra pentru discuţii) • comportamentul negaţiei propoziţionale faţă de formele finite vs gerunziu verifică ipoteza că verbul se deplasează ca grup: adverbul de negaţie nu, generat în [Spec, NegP] blochează deplasarea verbului la C (i.e. la [Spec, FinP]), ilustrând o situaţie clasică în care un element de un anume tip (un specificator al unei proiecţii [+V]) blochează deplasarea unui element de acelaşi tip (verbul deplasându-se ca grup prin specificatorii proiecţiilor [+V]) (35); afixul ne- este acategorial, se generează drept centru al Neg0 şi se încorporează prin adjuncţie la stânga în structura verbului (36a); pentru argumente suplimentare în sprijinul deplasării ca grup a verbului, v. §2.3 infra 2.2 Complementizatorul sa1516 Ipoteza pe care o susţinem este că să de la subjonctiv are acelaşi statut în româna veche şi în româna modernă: este un centru complementizator generat în poziţia Fin0 (v. şi Hill 2013); doar în structurile cu recomplementare (să... sd) cele două proiecţii ale complementizatorului (Force şi Fin) sunt lexicalizate prin dubla realizare a lui să. Vom menţine aceleaşi diagnostice sintactice aplicate în §111.3.4: poziţia faţă de negaţie şi de pronumele clitice care indică faptul că să este un element extern domeniului flexionar; structurile cu scindare/dublare sunt relevante pentru statutul de complementizator al lui să. în primul rând, trebuie menţionat că să în ipostază de complementizator care selectează subjonctivul coexistă cu să conjuncţie condiţională. Cele două variante ale lui să sunt uşor de deosebit: să conjuncţie condiţională selectează verbe la indicativ (viitor (38), perfect compus (39), prezent (40) etc.) şi condiţional (41)), iar distribuţia propoziţiilor cu să condiţional este tipică pentru construcţiile condiţionale, pe când să subjonctival selectează verbe la subjonctiv şi respectă distribuţia generală a subjonctivului. A se observa şi nonadiacenţa conjuncţiei condiţionale să la nucleul verbal, delimitat de auxiliar (41b); prezenţa de constituenţi intercalaţi între să condiţional şi auxiliarul de condiţional indică faptul că să condiţional ocupă poziţia Force şi permite generarea unei periferii stângi; intercalările de acest tip nu reprezintă deci dislocări ale nucleului verbal de tipul celor analizate în §4 infra. Să condiţional este treptat eliminat de conjuncţiile condiţionale de şi dacă, cel mai probabil ca efect al omonimiei cu să subjonctival (Zafiu 2016). (38) a. că nu vom peri să vom crede meserere lui (FT.1571-5: 3r) b. iară, să ne vom bate cu Moldova, noi să lăsăm turcii (DÎ.1600: XXXII) c. Iară să nu veţi erta oamenilorgreşalele lor, neci Tatăl vostru nu va erta voao greşalele voastre (NT. 1648: 8V) 15 16 15 V. Zafiu (2016) şi bibliografia pentru cronologia atestărilor formelor de subjonctiv românesc: subjonctiv prezent, subjonctiv perfect şi gerunzial şi subjonctiv dublu compus / supracompus / mai-mult-ca-perfect (dispărut în trecerea la româna modernă). 16 Asupra originii complementizatorului să, v. Sava (2013), Hill (2013) şi Zafiu (2016: §2.1.1.1). 134 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română (39) Se nu a vrut Dumnedzeu clădi casa, în deşert trudiră-se dziditorii (PH.1500-10: 112r) (40) Şi zise lui: Să eşti Fiiul lui Dumnedzeu, aruncă-Te gios, că scris iaste că va porunci îngerilor săi de tine şi spre mâni lua-te-vor să nu cândva poticneşti de piatră piciorul Tău (NT.1648: 5V) (41) a. numai să ne ară arăta un prilej (DÎ.1600: XXXVI) b. Să cu limbi omeneşti si îngereşti aşu grăi (CC2.1581: 337) c. să ai fi îngrădit cu foc (MC.1620:137v) In cele ce urmează, ne vom referi în mod sistematic la să subjonctival. In ce priveşte poziţia lui să faţă de marcatorul de negaţie propoziţională nu, analiza exhaustivă a documentelor originale din secolul al XVI-lea (DÎ) arată că în toate contextele linearizarea sistematică este să > nu; linearizarea nu > să nu este atestată în aceste texte. (42) a. să nu ştie oamini mulţi (DÎ.1521:1) b. Iară cine s-ară scula, oricarele din neamul nostru, să nu aibă treabă cu această moşiie (DÎ.1594: X) c. eu, împăratul, la domneta Mihaiu voievod rogu-te, în cestu rându să nu mergi la Moldova (DÎ.1600: XXXII) în rarele situaţii în care nu precedă complementizatorul să (nu > să), lectura structurii este de negaţie de constituent, cu intepretare focalizantă (v. şi Ciompec 1969: 199), după cum arată şi următorul exemplu mai elaborat din CC2.1581: (43) Dentr'aceasta să înţeleagemu, ca de voru fi şi nescari nevoi ţiindu pre noi, cuviinţă ne iaste a face cinste mai vârtosu de toate duhovniciloru, şi de tremişii dela Dumnezeu, carii-su tocmiţi spre a noastră sufletească cercetare şi socotire, şi grije a avea şi a-i asculta şi a ne pleca, nu să-i rânjimu, ni să ne întărâtămu spr'inşii, nici a-i urî sau a-i dosădi, nici a-i goni sau a-i ucide, ca să nu măniemu pre Dumnezeu şi daţi să fimu piiarderei. (CC2.1581: 306) De asemenea, să precedă în mod sistematic pronumele clitice: (44) a. şi domniele-voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine (DÎ.1521:1) b. Să să ştie cum amufostu eu (DÎ.1563-4: II) c. să Ie fie pârâş la judecată Maica Precista (DÎ.1573: IV) Distribuţia lui să prin raportare la marca de negaţie propoziţională nu şi la pronumele clitice arată că să nu face parte din domeniul flexionar, ci din domeniul complementizator. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 135 Un prim argument pentru poziţia joasă a lui să în domeniul complementizator (poziţia Fin0) este coocurenţa acestuia cu pronume şi adverbe relative; dacă să ar fi ocupat poziţia înaltă de complementizator (Force0), constrângeri de tipul (Generalized) Doubly-Filled COMP Filter (§111.3.5) ar fi cauzat nelexicalizarea lui să, contrar atestărilor: (45) a. Ce voiuface, că n'amu unde să-mi adunu grâulu mieu? (CC2.1581: 398) b. Că nu iaste om care să viiaze şi să nu greşască (Mol.1689: 517) Disponibilitatea structurii ca... să confirmă faptul că să este un complementizator generat în poziţia joasă Fin0. Iniţial atestată nedisociat (ca să) în structuri circumstanţiale (46a) în secolul al XVI-lea, structura se extinde rapid la argumentele propoziţionale, fie nedisociată (46b) (ca sa) (Zafiu 2016), fie disociată (47) (ca... sa). în structurile scindate (47), spaţiul dintre ca şi să găzduieşte constituenţi cu interpretare pragmatică de topic sau de focus, întocmai ca în româna contemporană (v. Stan 2007). (46) a. am muncit mult şi cu oamenii mănăstirii ca să fie sfântei mănăstiri de hrană (DÎ.1573: IV) b. mai bine-ţi iaste ca să piiae unul din mădularele tale (NT.1648: 7r) (47) a. Cu giurămănt / giuru-mă pre marele mieu dumnedzău, ca nu cumva să să mânie spre mine şi să mă zdrobască (PI.~1650:12r v) b. „Temu-mă ca nu cumva şă caz întru răotăţile cele ce într-însele căzură părinţii miei!” (Pl.~165Q: llr) c. priimeşte Darurile acestea întru bunătatea Ta, Doamne, ca, spodobindu-ne a- Ţ sluji fără de prihană la svântulu-Ţ jărtăvnic, să aflăm simbria (DDL.1679: 114) d. în trei dumineci mai nainte de zi să aibă datorie egumenul să zică în beserică în vileag, întru auzul tuturor, ca cine va fi acea fată să se mărite să vie să-ş spue numele (AAM.1713:16r) Structura cu recomplementarea lui să în poziţia înaltă de complementizator (Force0) este atestată din româna veche; deşi contextul preferat de recomplementare a lui să este în prezenţa constituentului topicalizat (nu) cumva (48a-c), spaţiul sintactic proiectat între cele două lexicalizări ale complementizatorului să este mai flexibil în româna veche, găzduind şi alţi constituenţi decât (nu) cumva (48d-f). (48) a. să nu cumva să aibă smenteală creştinătatea şi ceaste 2 ţărî (DÎ.1600: XXXIII) b. să nu cumva să să tâmple să fie neştine svătuit şi amăgit de vicleşugul şearpelui (VRC.1645: IIr) 136 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română c. Fii tocmindu-te cu pârâşul tău curând, până eşti pre cale cu el, să nu cumva să te dea pârâşul giudecătoriului şi giudeţul te va da slugii şi în temniţă te va aruca (NT.1648: 7r) d. să nu cumva truda noastră si usteneala să piiardemu (CC2.1581:10] e. Să nu preamâncăriei si beţiei să nebucurămu (CC2.1581: 45; Zafiu 2016] f. Ba, să nu cumva, zmulgând neghinile. să zmulgeţi împreună cu iale şi grâul (NT.1648: 17v] Putem conchide că să se generează drept centru al Fin0 şi are posibilitatea de a se recomplementa în proiecţia Force0, întocmai precum ca din structura ca(...) să. Sub ipoteza prezentată în §111.3.5, şi anume că inversiunea / ridicarea la C se produce prin accesarea poziţiei (SpecJFlNP, predicţiile analizei pentru româna veche sunt aceleaşi ca pentru româna modernă: subjonctivele inversate presupun encliza pronumelor clitice şi sunt incompatibile cu lexicalizarea lui să (ca efect al constrângerilor de tipul (Generalized) Doubly-Filled COMP Filter, v. §111.3.5], v. (49] (v. §3.2.2.1 infra). Practic, encliza pronominală şi/sau absenţa lui să diagnostichează o structură cu ridicare la C. în unele cazuri însă, absenţa complementizatorului să este accidentală şi nu se asociază cu ridicarea verbului la C, după cum dovedeşte procliza pronominală; situaţiile în care absenţa lui să se asociază cu procliză pronominală sunt nereprezentative (50]. (49) (50) a. De-ne noauă duhul svântu după moarte-ne împărăţia-şi (FT.1571-5: lr) b. Tatăl nostru ce eşti în ceri, sfinţească-se numele tău (CCat.1560: 8V) c. să rugăm pre miloste lui, fie cu noi svânta troiţă (FT.1571-5: lr) d. den naltul ceriului fl lângă noi agiutorul tău (FT.1571-5: 2r) e. fericăciune fie tatălui de veacu, fericăciune fie ţie, fiului lui, ce cu duhul svânt iată împărăţescpână în vecie (FT.1571-5: 2r) f. Şi afle aiasta scrisoare a mea sănătoş pre domeavoastră (DÎ.1600: GXIV) g. Cându-l aduc cumetrii pruncul înaintea popeei zică popa aşa: (CM.1567: 255r) h. Acicea popa grăiască (CM.1567: 256r) i. După aceaia întreabe numele porobocului şi, botezându-l, zică aşa (CM.1567: 257r) j. Spinii şi pălămida crească ţie şi să mănânci iarba cămpilor! (CM.1567: 262r) k. Deci cei ce sânt cu adevărat ortodocşi, şi dacă vor fi cu totul nepărtinitori limbii greceşti, slujească pe limba lor sfânta Liturghie. (DDL.1679: 10) l. Pasă şi cum ai crezut, fie ţie (NT.1648:10v) m. să se iscălească 7 mărturii după porunca Pravilei sau cinci, iar la vreme de nevoie fie şi 3 (ACP.1714: 10r) Aceea dau ştire domnivoastră şi Dumnezeu vă veselească, amin. (DÎ.1599-600: XXV) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 137 Există o singură situaţie în care să poate coexista cu inversiunea subjonctivului, şi anume structura cu recomplementare, în care să neelidat lexicalizează proiecţia completivă superioară Force0, nu Fin0, iar să inferior este elidat de deplasarea verbului la [Spec, FinP]. Inversiunea subjonctivului se diagnostichează prin substituţia complementizatorului să generat în Fin0 (51), eventual secondată de encliză pronominală (51a-b). (51) a. să nu cândva mânie se Domnul (CP1.1577: 2V) b. să nu cândva rădice-şe (CP1.1577: 268r) c. să nu cumva socoteşti dzicînd (CD.1698: 85v-86r) d. să nu cândva adormim cu păcatele în moarte (DDL.1679: 249) Alte exemple cu encliză la dreapta lui să (52), înregistrate numai în traduceri, reprezintă structuri de compromis (calcuri parţiale sau totale) între structura românească şi textul original / un model străin; de exemplu, în (52a), encliza pronominală apare la dreapta negaţiei, opţiune nepermisă de regulile de deplasare (negaţia propoziţională realizată prin nu blochează deplasarea verbului la C, atât în româna modernă, v. §111.3.3, cât şi în româna veche, v. §2.1.3 supra), însă atestată în structurile slavone (cu pronume clitic reflexiv) (v. Willis 2000: 336). (52) a. Pre tine nedejduiiu: să nu ruşinedzi-mă în veac şi să nu mă rădză aleanişii miei (CM.1567: 238v) b. Nu pomeni fădelegile noastre întăile, currundu se afle-ne cruţările tale (PH.1500-10: 67v) c. Se sfiască-se şi se întoarcă-se înderret toţi ce gilăluiescu Sionulu. (PH.1500-10: 112v) Efectele asociate cu deplasarea la C a verbului la subjonctiv vor fi discutate în §§3.2.2.1; 3.2.2.5 infra. 2.3 „Object shift" în româna veche în §111.2.1 au fost discutate, prin referire la româna modernă, condiţiile necesare pentru a analiza deplasarea verbului în limba română ca deplasare a grupului verbal (VP-movement), nu doar a centrului (V°-movement). Nu toate testele sintactice aplicate datelor românei moderne pot fi extinse la româna veche; de exemplu, este relativ dificilă aplicarea testelor privitoare la Condiţiile de legare din Teoria dependenţelor anaforice (engl. Binding Theory, Chomsky 1981), întrucât acestea presupun realizarea de judecăţi de gramaticalitate din partea vorbitorilor, sarcină imposibilă din punct de vedere diacronic. Alte teste sintactice pot fi însă invocate pentru a susţine ipoteza că deplasarea verbului în româna veche funcţionează în acelaşi mod ca în româna modernă (i.e. prin VP-movement); diferenţele 138 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română diacronice vor deriva, astfel, din nivelul deplasării verbului: V-la-I generalizat în româna modernă, cu excepţia imperativului pozitiv, a imprecaţiilor şi a gerunziului vs o gramatică mai liberă în româna veche, în care V-la-I este opţiunea dominantă, însă V-la-C este totuşi bine reprezentată şi la formele finite nonimperative (v. §3.2.2.4 infra). Cu alte cuvinte, nu modalitatea de deplasare a verbului conduce la diferenţe diacronice, ci nivelul la care se deplasează verbul în structura propoziţiei conduce diferenţele dintre cele două faze ale românei. Efectele induse de negaţie, analizate în §2.1.3 supra, sunt un prim argument pentru deplasarea verbului ca grup în româna veche. Un alt argument este reprezentat de disponibilitatea procesului de object shift (v. Gallego 2012) şi în româna veche, în aceleaşi condiţii discursive ca în româna modernă (v. §111.2.4). După cum se poate observa din exemplele de mai jos, topica VOS, care presupune deplasarea argumentului intern la stânga subiectului în periferia internă propoziţională (periferia vP) (VSO -> VOiSh) este atestată în vechile texte româneşti: (53) a. [Grăi-va]y [adevăru]o într-înrima sa [carele nu prilăsteaşte cu limba sa]s (PH.1500-10: 9V) b. [Luat-au]v [pre va/]0 [Tatăl]s în mila lui (CCL1567: llv) c. Şi-[au tocmit]v [oştile]0 [Ieremia vodă]s asupra târgului, la sat la Areni (CLM.1700-50: 161v) d. ş-[au întinsu]v [corturile]o [Schinder paşea]s direptu deasupra taberii leşăşti (CLM.1700-50: 184™) e. Deci cându au fostu în mijlocul pădurii, [făcut-au]v [năvală]o [oastea lui Bogdan vodă]s la carele leşilor. (ULM.-1725:17r) Dacă analizăm contextele de apariţie a linearizării VOS, observăm că obiectul deplasat la stânga subiectului este anterior menţionat în discurs, deci este un component cu interpretare tematică / topicală; interpretarea focală se transferă astfel asupra subiectului in situ (Alboiu 1999). Cu alte cuvinte, obiectul face parte din componentul presupoziţional al enunţului. Contextele mai largi în care apar propoziţiile (53b) şi (53c) confirmă această analiză ((54) pentru (53b) şi (55) pentru (53c)): (54) Ce caută cât iaste milostivnic şi cu blândeaţe; grăiaşte lor, ceare lor pace, şi aceaia va să zică: „Nu vă teamereţi, feţii miei, că seţi iertaţi de păcatele voastre; curăţit-am pre vgjş-am împăcat cu Tatăl mieu pre voi. [Luat-au]v [pre voflo [Tatăl\s în mila lui; nu aveţi amu a teame nici de jidovi, nici de păcatele voastre, nici de dracul, nici de mojartjea de veac." (CC1.1567: llv) (55) Zac. 14. Luându veste Ieremia vodă de pogorâtul Ungurilor, precum au putut, au strânsu oastea ţărâi şi s-au gătit a stare cu războiu împrotiva lui Răzvan. într-o dumenecă era, cându au apropiiat oştile ungureşti de Suceavă. Şi-[au tocmit]y [oştile]0 [Ieremia vodă]s asupra târgului, la sat la Areni (CLM.1700-50: 161v) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 139 Interpretarea focală (ca focus informaţional) a obiectului este de asemenea posibilă, iar acest fapt nici nu ridică probleme teoretice (sub ipoteza izomorfismului periferiilor sintactice, la fel ca periferia CP, care conţine proiecţii de topic şi de focus, şi periferia vP poate găzdui proiecţii de topic şi de focus); obiectul direct năvală în (53e) primeşte această intepretare. Analiza atentă a fragmentului din (56) (corespunzând exemplului (53e)) extras din Letopiseţul lui Ureche (ULM.~1725) arată că, de fapt, un subconstituent (Bodgan Vodă) al subiectului (oastea lui Bogdan Vodă) este menţionat anterior în discurs; din această perspectivă, nu este clar dacă subiectul ocupă poziţia de generare [Spec, vP] sau este deplasat în specificatorul unei proiecţii de topic din periferia internă propoziţională. (56) Războiul lui Bogdan vodă cu leşii. Deci cându aufostu în mijlocul pădurii, [făcut-au]v [năvaIă]o [oastea lui Bogdan vodă]s la carele leşilor. (ULM.-1725: 17r) Rezultate de reţinut • existenţa procesului de „object shift” instanţiat prin propoziţii VOS în româna veche arată că argumentul intern se poate extrage în mod liber din VP; propoziţii ca (53a), cu inversiune verb - auxiliar şi topică VOS arată că obiectul se extrage în mod obligatoriu din VP, proces descris (prin raportare la româna contemporană) în §111.2.5 • analiza deplasării verbului ca grup (VP-movement), propusă pentru româna modernă, se poate extinde la datele din româna veche 2.4. Rezumat (i) Structura funcţională a propoziţiei propusă pentru româna modernă poate fi adoptată şi pentru româna veche. (ii) Româna veche prezintă două tipuri de structuri cu auxiliar (nonpasiv): (a) structuri în care auxiliarul/auxiliarele marchează modul şi/sau modalitatea, păstrate în trecerea la româna modernă; (b) structuri perifrastice în care auxiliarul prezintă flexiune după categoria modului şi a timpului, eliminate diacronic. (iii) Ridicarea auxiliarului în domeniul complementizator nu este atestată în româna veche, spre deosebire de alte varietăţi romanice vechi (v. §3.1.4.2 infra). (iv) Cliticele pronominale din româna veche sunt orientate către flexiune; în ciuda ponderii mai reprezentative a enclizei pronominale, româna veche nu prezintă efecte stricte de tip Wackernagel sau Tobler-Mussafia. (v) (v) în lumina acestor rezultate, diviziunea procliză / encliză a auxiliarelor şi/sau a cliticelor rezultă din activarea de opţiuni diferite în deplasarea verbului în nucleul propoziţional al 140 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română românei vechi: întrucât cliticele şi auxiliarele marchează limita superioară a domeniului flexionar, procliza diagnostichează deplasare V-la-I, iar encliza diagnostichează deplasare V-la-C. (vi] Neatestarea deplasării Aux-la-C, efectele de blocare induse de adverbul de negaţie nu şi existenţa structurilor VOS derivate prin object shift indică faptul că strategia de deplasare a verbului în româna veche este deplasarea ca grup (VP-movement]; această strategie prezice că în structuri perifrastice deplasarea la C se manifestă în mod sistematic prin ridicarea verbului lexical, gramatica V-la-C (care vom argumenta în secţiunea următoare că este o gramatică de tip V2, specifică limbilor romanice vechi] manifestându-se în mod sistematic prin inversiune; corelaţia dintre encliză şi deplasare V-la-C este bine întemeiată în lingvistica romanică (Lema şi Rivero 1991; Benincâ 1995; Fontana 1997; Roberts 2010a; Wolfe 2015a], 3. Gramatica V2: limbile romanice vechi şi româna veche în această secţiune, ne propunem să examinăm ipoteza că inversiunile V-AUX, V-CL, V-AUX-CL reprezintă o instanţiere particulară a gramaticii romanice vechi V2 în faza veche a românei. Bibliografia tradiţională (Densusianu 1961; Rosetti 1968; Frâncu 2009 i.a.] atribuie influenţei slave (i.e. prin slavona bisericească] un rol important în prezenţa şi persistenţa inversiunilor în româna veche. Dragomirescu (2013b, 2014, 2015a] schimbă unghiul de vedere şi arată că inversiuni de tipul celor din româna veche sunt prezente şi în alte limbi romanice vechi (v. şi §11.1.1.1; §3.1.4.1 infra]. Referindu-se la encliza auxiliarelor, Zafiu (2014, 2016: §2.1.4.5) are aceeaşi abordare conciliantă, subliniind că prezenţa inversiunilor de acest tip este efectul conjugat al continuităţii latine şi al influenţei slavonei bisericeşti. Atât studiile Adinei Dragomirescu, cât şi cele ale Rodicăi Zafiu scot în relief ideea că ponderea inversiunilor în româna veche este relativ exagerată în studiile tradiţionale şi atrag atenţia asupra faptului că rata inversiunilor (faţă de structurile neinversate) este de aproximativ 10%. Vom îmbogăţi această statistică în §3.2 infra, introducând o serie de criterii suplimentare. în fine, Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014) şi Hill şi Alboiu (2016) disting două tipuri de structuri cu inversiune (encliză a cliticului şi a auxiliarelor): structuri în care deplasarea V-la-C este determinată de factori morfosintactici (propoziţiile imperative şi gerunziale) şi structuri în care deplasarea V-la-C se asociază cu efecte discursiv-pragmatice (propoziţiile nonimperative). Autoarele consideră că inversiunile din propoziţiile nonimperative reprezintă o strategie de focalizare în cronicile moldoveneşti, bazându-se pe distribuţia complementară dintre inversiune şi deplasare la proiecţia de focus în aceste texte; lucrând pe un corpus cu texte din secolul al 16-lea, Zafiu (2014) arată că inversiunea nu se corelează întotdeauna cu focalizarea. Cercetarea noastră va confirma, parţial, ambele puncte de vedere: (i) pe baza diagnosticelor sintactice folosite pentru studiul altor limbi romanice vechi, vom arăta că inversiunile din româna veche reprezintă o gramatică V2 reziduală (fie mai extinsă decât gramatica V-la-I, fie coexistentă cu gramatica V-la-I într-o fază neatestată a Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 141 românei, cf. Vasiliu şi Ionescu-Ruxăndoiu 1986) în comparaţie cu gramatica dominantă non-V2 (o gramatică V-la-I); declinul treptat al opţiunii V-la-C în decursul limbii vechi confirmă ipoteza că textele din secolul al 16-lea surprind o schimbare sintactică în curs de desărvârşire (eliminarea gramaticii V2); (ii) cercetarea calitativă (distribuţia) arată că locusul de deplasare a verbului în domeniul C este proiecţia FinP (ca în alte limbi romanice vechi, cf. Ledgeway 2007; 2008; Wolfe 2015b şi bibliografia), nu FocP (ca la Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Hill şi Alboiu 2016); într-adevăr, în cronicile moldoveneşti analizate de Alboiu, Hill şi Sitaridou, deplasarea la C este în distribuţie complementară cu focalizarea altor constituenţi, însă textele mai vechi nu arată această complementaritate exclusivă între deplasare la focus şi inversiune; cercetarea cantitativă oferă cheia de înţelegere a distribuţiei enclizei (mai ales pentru propoziţiile nonimperative): gramatica V-la-C / V2 este opţiunea mai rară, deci marcată; astfel se explică valorile discursive speciale pe care le capătă inversiunile în româna veche; valoarea de focus este una dintre aceste valori discursive (după cum arată în mod clar cronicile moldoveneşti), dar nu singura (v. Zafiu 2014 şi §3.2.2.5 infra); (iii) modelul sintactic adoptat (stabilirea relaţiilor dintre trăsăturile sintactice prin procesul de ACORD în sens restrâns) permite o analiză mai flexibilă, care să armonizeze aparenta tensiune dintre deplasarea verbului la FinP sub inversiune şi valorile discursive evidente care se corelează cu inversiunea. Obiectivele şi (în strânsă legătură cu acestea) structura secţiunii de faţă sunt următoarele: secţiunea §3.1 este rezervată prezentării caracteristicilor sintactice ale gramaticii V2 a limbilor romanice vechi; vom extrage principalele diagnostice sintactice care justifică includerea limbilor romanice vechi în categoria limbilor cu gramatică V2, pentru ca în secţiunile următoare (§3.2) să extindem aceste diagnostice asupra românei vechi; în §3.3 examinăm, pe scurt, contribuţia latinei dunărene la apariţia unei gramatici V2 în română; statistica va arăta că gramatica V2 a românei vechi este opţiunea reziduală, marcată din punctul de vedere al frecvenţei, în comparaţie cu gramatica V-la-I, opţiune dominantă în româna veche. înainte de a trece la analiza datelor, este necesar să reiterăm una dintre condiţiile metodologice (prezentată pe larg în §11.3.3) pe care o respectăm atât în analiza calitativă, cât şi în analiza cantitativă: evitarea fenomenului de ambiguitate parametrică (v. Clark şi Roberts 1993; Roberts 2007). Nu vom avea în vedere deci structurile care sunt compatibile cu două analize sintactice: o formă verbală finită sintetică neînsoţită de pronume clitice [atunci trimise pre el în casa lui; NT.1648: 51v) este compatibilă atât cu o analiză în care verbul se deplasează la I (diagnosticată prin procliză pronominală: şi-l trimise la Pilat; NT.1648: 101r), cât şi cu o analiză în care verbul se deplasează la C (diagnosticată prin encliză pronominală: Trimise-i cătră Iisus zicând; NT.1648: 76r), dată fiind coexistenţa acestor opţiuni în gramatica limbii vechi (chiar în gramatica aceluiaşi text în exemplele de faţă). Aşadar, în statistică, vom urmări doar secvenţele verbale cu clitice pronominale / auxiliare / clitice şi auxiliare. 142 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română Reamintim că adoptăm structura periferiei stângi propuse de Rizzi (1997, 2002) (v. §11.2.2); de asemenea, spre deosebire de proiecţiile de topic, care pot fi multiple, proiecţia de focus este unică (v. Rizzi 1997). 3.1 Caracteristici ale gramaticii V2 în limbile romanice vechi Stadiile medievale ale limbilor romanice prezintă următoarea particularitate proeminentă de topică: în propoziţiile principale declarative, verbul apare în general în a doua poziţie din propoziţie, fiind precedat de un constituent care nu este neapărat subiectul (v. Salvi 2001: 297; Ledgeway 2007: 120-121 i.a.). Această particularitate a fost interpretată de cercetători ca fiind o formă relaxată (v. §3.1.1 infra) a constrângerii V2 formulate de den Besten (1983) în analiza neerlandezei şi a germanei, extinsă ulterior la analiza generală a limbilor germanice (cu excepţia englezei) (v. Vikner 1995; Zwart 1998) (v. §3.1.1 infra). Majoritatea fazelor mai vechi ale limbilor romanice (italiana veche, franceza veche, spaniola veche, napolitana veche, siciliana veche, veneţiana veche şi sarda veche) au fost analizate ca prezentând sub diverse forme regula V2 (v. Benincâ 1983, 1995, 2006; Vanelli 1986, 1998; Adams 1987; Fontana 1993, 1997; Roberts 1993; Lemieux şi Depuis 1995; Ribeiro 1995; Vance 1997; Salvi 2001, 2004; Ledgeway 2007, 2008, 2012, 2015e; Wolfe 2015a, 2015b), această analiză fiind, pe alocuri, şi contestată (Kayser 2002; Rinke şi Elsig 2010; v. Wolfe 2015a). Sintaxa V2 romanică, bine reprezentată în varietăţile medievale, constituie o fază de tranziţie între topica SOV a latinei şi topica romanică SVO (Ledgeway 2012: 65, 2015: §46.3.3.1). în cele ce urmează, vom defini mai clar conceptele gramatică V2 strictă / gramatică V2 relaxată şi vom prezenta caracteristicile gramaticii V2 relaxate din varietăţile romanice medievale; dintre limbile romanice, doar franceza veche prezintă o gramatică V2 strictă de tipul celei specifice limbilor germanice (Adams 1987; Roberts 1993), din cauze legate de setarea negativă a Parametrului subiectului nul (Rivero 1993; Vance 1997). 3.1.1 Gramatică V2 strictă / gramatică V2 relaxată Limbile germanice sunt caracterizate de o gramatică V2 strictă17, fiind supuse aşa-numitul efect de „gât de sticlă" (engl. bottleneck effect, Poletto 2002): în propoziţii principale declarative, verbul se ridică în domeniul C şi permite deplasarea unui singur constituent la stânga sa. După cum arată următoarele exemple din neerlandeză18, poziţia preverbală este nespecializată şi poate găzdui subiectul (57a), obiectul direct (57b), adjuncţi (57c); domeniul preverbal poate găzdui doar un singur constituent, indiferent de ordonare (58)-(59). Din punct de vedere tehnic, gramatica V2 germanică a fost analizată astfel: FinP se asociază cu o trăsătură EPP care forţează (i) ridicarea verbului finit la Fin0 (sub head-movement), asociată cu (ii) deplasare XP prin [Spec, FinP] (Cognola 2013: 125). 17 Autori ca Vikner (1995: cap. III); Zwart (1997: cap. III) atrag atenţia asupra variaţiei de manifestare a aplicării regulii V2: de exemplu, în neerlandeză regula V2 se aplică doar în propoziţiile principale declarative, pe când în islandeză sau idiş regula V2 vizează atât propoziţiile principale, cât şi propoziţiile subordonate (v. Diesing 1990; Zwart 1997: 88). 18 Mulţumesc lui Luigi Andriani pentru ajutorul pe care mi l-a dat pentru a construi aceste exemple ilustrative şi lui Jenneke van der Wal pentru judecăţile de gramaticalitate asupra lor. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 143 (57) 1 constituent pre verbal a. Ik lees een boek ’s avonds. (neerlandeză) eu citi.PREZ.Isg o carte noaptea S V 0 adjunct 'Eu citesc o carte noaptea / pe timp de noapte' b. Een boek lees ik ’s avonds. 0 V S adjunct '0 carte citesc noaptea, nu altceva.' c. 's Avonds lees ik een boek. adjunct V S 0 'Noaptea citesc o carte' (58) 2 constituenţi preverbali a. *lk een boek / een boek ik lees ’s avonds S 0 0 S V adjunct b. *'s Avonds een boek/een boek ’s avonds lees ik adjunct 0 0 adjunct V S (59) 3 constituenţi preverbali a. *Ik een boek ’s avonds lees. S 0 adjunct V b. *Een boek ik ’s avonds lees. 0 S adjunct V c. *’s Avonds een boek ik lees. adjunct 0 S V Spre deosebire de gramatica V2 germanică, care poate fi caracterizată drept o gramatică V2 strictă, în limbile romanice vechi (cu excepţia francezei vechi) funcţionează o gramatică V2 relaxată (Ledgeway 2007: 122-123): regula V2 nu este o constrângere strictă de ordonare rigidă a verbului în a doua poziţie din propoziţiile declarative; mai degrabă, regula V2 în limbile romanice vechi trebuie înţeleasă într-un sens „tehnic" (Ledgeway 2007: 122), şi anume ca o constrângere de deplasare a verbului în domeniul C. Deci doar deplasarea verbului în domeniul C este necesară pentru satisfacerea regulii V2, pe când deplasarea de constituenţi tematizaţi sau focalizaţi în periferia stângă a propoziţiei este facultativă şi poate fi şi multiplă (Ledgeway 2007: 122, 2008: 437, 2012: 65; Poletto 2014: 2, 6-7): „whether the verb superficially occurs, for example, in first, second, third, or fourth position, the V2 generalization nonetheless consistently holds, insofar as the verb is invariably assumed to have moved to the vacant C position" (Ledgeway 2007: 122). Ledgeway (2012: 65; 2015e: 144 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română §46.3.3.1) propune următoarea structură sintactică generală pentru propoziţiile principale, care surprinde ideea că propoziţiile principale se divid în două părţi, o periferie stângă în domeniul căreia se deplasează verbul şi opţional alţi constituenţi focalizaţi sau tematizaţi (v. şi Salvi 2001): (60) [periferie stângă TOP / FOC V [Nucleu propoziţional S ty O ADV] O altă deosebire între gramatica V2 germanică şi gramatica V2 romanică este legată de disponibilitatea ridicării verbului la C în propoziţiile subordonate: în gramatica V2 a neerlandezei, a germanei sau a limbilor scandinave continentale19 (dar nu şi în islandeză sau idiş, v. Zwart 1997: 88; Diesing 1990), regula V2 vizează exclusiv propoziţiile principale, pe când în gramatica V2 romanică regula V2 se aplică într-o proporţie mai mică şi în propoziţiile subordonate (v. Ledgeway 2007; Poletto 2014: 8, 34; Wolfe 2015a, 2015b). Această distribuţie a aplicabilităţii regulii V2 a fost interpretată ca o asimetrie propoziţie principală / propoziţie subordonată (v. §3.1.2 infra). Structura generală a propoziţiei subordonate în limbile romanice vechi propusă de Ledgeway (2012: 65; 2015e: §46.3.3.1) este cea din (61), în care verbul este constrâns să rămână în nucleul propoziţional de lexicalizarea elementului de relaţie (v. şi Salvi 2001). Asimetriile propoziţie principală / propoziţie subodonată se explică prin aceea că propoziţiile subordonate funcţionează uneori după structura propoziţiilor principale (cea din (60) supra). (61) [periferie stângă C [Nucleu propoziţional S V O Adv] 0 chestiune controversată priveşte proiecţia la care se ridică verbul în limbile romanice vechi. Există două puncte de vedere privitoare la această chestiune. După unii autori (Roberts 1993; Salvi 2001; Ledgeway 2007, 2008, 2012; Wolfe 2015a, 2015b i.a.), ţinta deplasării verbului în domeniul C este o proiecţie de tip completiv, şi anume FinP (la Ledgeway 2007, 2008; Wolfe 2015a, 2015b). Din această perspectivă, structurile VI sau structurile în care verbul însuşi este focalizat se analizează prin intermediul elementelor topice nule sau prin ACORD cu trăsături ale centrelor funcţionale cu relevanţă discursivă (TopP / FocP). După alţi autori (Cruschina 2011; Sitaridou 2011; Poletto 2014), verbul însuşi se deplasează în proiecţiile cu relevanţă discursivă (v. şi Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Hill şi Alboiu 2016 pentru analiza inversiunii verbale în româna veche ca V-la-Foc). Analiza românei vechi din §3.2 conduce la adoptarea primei perpective de analiză. Ledgeway (2008) arată că regula V2, înţeleasă ca o constrângere de a verifica trăsăturile unui centru anume din domeniul C (Fin în analiza sa), poate fi satisfăcută nu doar prin deplasare, ci şi prin procesul de inserare. Astfel, în napolitana veche, contrângerea V2 se satisface prin inserarea particulei si (< lat. sic): 19 Limbi scandinave continentale (engl. Mainland Scandinavicul)', suedeza, daneza, norvegiana; limbi scandinave insulare (engl. Insular Scandinavian): islandeză, faroeză. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 145 (62) [Cp [spec spissi cuolpi mortali]\ [c dese lovituri mortale 'i-a dat multe lovituri mortale' si [ip le dava tj]] si lui da.PS.3sG (napolitana veche; Ledgeway 2008) Napolitana veche verifică deci ipoteza că regula V2 trebuie înţeleasă ca o constrângere venind dinspre domeniul complementizator, satisfăcută cel mai adesea de deplasarea verbului, nu neapărat ca un caz de ridicare a verbului determinat dinspre verb (Ledgeway 2008: 467). în fine, eliminarea diacronică a gramaticii V2 romanice stă sub semnul procesului de schimbare lingvistică denumit reanaliză: reanaliza este o schimbare în structura (în acest caz, sintactică a) unei expresii / clase de expresii care nu afectează în mod imediat structura de suprafaţă; cu alte cuvinte, redarea în expresie rămâne aceeaşi, însă constituenţii primesc o altă segmentare (Langacker 1977: 58; Hopper şi Traugott 2003: 23; Lehmann 2004: 162; Marchello-Nizia 2006: 44; Roberts 2007: 122-141; Dragomirescu 2015b: 185-186). Ledgeway (2012: 68; 2015e: §46.3.3.1) arată că, drept efect al topicalizării frecvente a subiectului, structura (60) conţinând un subiect periferic topic este reanalizată ca o structură în care subiectul ocupă o poziţie nonderivată în nucleul propoziţional, adică [Spec, IP], iar verbul ocupă o poziţie în domeniul flexionar IP (63). (63) [P . stângă TOP / FOC V [n. propoziţional S ty X] [p . stângă 0 [n . propoziţional SVX] în analiza românei este important de reţinut că, spre deosebire de majoritatea celorlalte limbi romanice, româna nu a evoluat spre o topică gramaticalizată SVO; diagnosticele sintactice prezentate în capitolul anterior (§111) au arătat că atribuirea nominativului în română este postverbală, iar subiectele preverbale sunt periferice (NB. cel mai bun argument vine dinspre propoziţia infinitivală; întrucât complementizatorul infinitival amalgamează proiecţiile Force şi Fin, nu poate genera o periferie stângă, subiectul propoziţiei infinitivale fiind sistematic postverbal). în §3.3 infra, unde discutăm importanţa moştenirii latine pentru gramatica V2 a românei vechi, vom discuta pe scurt şi sursele apariţiei gramaticii tranziţionale V2 în sintaxa limbilor romanice vechi. 3.1.2 Asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată O caracteristică proeminentă a gramaticii V2 romanice vechi este asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată20 (Salvi 2001; Ledgeway 2007; Poletto 2014; Wolfe 2015a). 20 Salvi (2001] arată că, pe lângă propoziţiile subordonate cu structură V2, în limbile romanice vechi persistă şi un tipar mai arhaic, în care subiectul este întotdeauna preverbal, cliticele sunt adiacente la elementul de subordonare (v. şi Rivero 1997 asupra propoziţiilor subordonate în spaniola veche şi discuţia din §111.3.2) şi care permite interpolarea de constituenţi între elementul de subordonare şi verb, fără ca aceştia să aibă o interpretare periferică. Acest tipar arhaic rezultă, cel mai probabil, din deplasarea joasă a verbului (v. §4 pentru analiza românei vechi). 146 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română In limbi germanice ca olandeza sau germana, asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată este radicală, gramatica V2 caracterizând doar propoziţiile principale declarative (v. den Besten 1983; Vikner 1995; Zwart 1998 i.a.)21. în limbile romanice vechi, asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată este mai degrabă o realitate statistică: structurile V2 apar mai rar în propoziţiile subordonate decât în propoziţiile principale. Din punctul de vedere al unei analize teoretice în care proiecţia C este scindată în două proiecţii completive (Force şi Fin), poziţia Fin din propoziţiile subordonate nu este în general ocupată de un complementizator şi poate deci găzdui verbul deplasat în domeniul C. Rămâne de explicat totuşi asimetria aplicării regulii V2 în propoziţiile principale vs propoziţiile subordonate. 0 perspectivă de analiză a fenomenului V2, care explică şi restricţia de aplicare a regulii V2 în contextele finite, introduce ideea că deplasarea verbului la C funcţionează ca o strategie de codare a forţei asertive (Ledgeway 2008: 456, pe baza analizelor din Platzack şi Holmberg 1989; Klein 1994, 1998; Brandner 2004). întrucât forţa asertivă a enunţului se marchează în propoziţia principală, este de aşteptat deci ca aplicarea regulii V2 în propoziţia subordonată să fie permisă, dar reziduală. Pentru exemplificare, să luăm în discuţie analiza napolitanei vechi propusă în Ledgeway (2007). în analiza textului napolitan vechi (sec. al 14-lea) Libro de la destructione de Troya. Volgarizzamento napoletano trecentesco da Guido delle Colonne, autorul arată că gramatica V2 este mai bine reprezentată statistic în propoziţiile principale decât în propoziţiile subordonate (v. p. 121-124 pentru statistică şi interpretarea acesteia): dacă în propoziţiile principale linearizarea VI are 22,3%, linearizarea V2 are 42,9%, iar linearizarea V3 are 24,3%, în propoziţiile subordonate proporţia este cu totul diferită, linearizarea VI având 44,8%, linearizarea V2, 41,3%, iar linearizarea V3 are 10,3%. Statistica - mai ales comparaţia linearizărilor VI şi V2 - arată în mod clar că propoziţiile subordonate prezintă o gramatică V2, însă mult mai constrânsă din punctul de vedere al frecvenţei decât propoziţiile principale, opţiunea dominantă în subordonate fiind VI. Analiza calitativă confirmă analiza statistică: cel puţin unele dintre linearizările V2 reprezintă cazuri reale în care verbul se deplasează la C, dată fiind encliza pronumelor clitice în propoziţia subordonată (64), analizată de Ledgeway (2007:144-145) ca deplasare V-la-FiN (65). 21 Limbile germanice în care regula V2 se aplică şi în propoziţii subordonate au primit o altă analiză sintactică. De exemplu, în analizele asupra limbii idiş datorate lui den Besten şi Moed-van Walraven (1985) şi Diesing (1990), gramatica V2 a fost analizată prin deplasarea verbului la I (deplasare V-la-I) şi ridicarea constituentului preverbal în [Spec, IP]; acest specificator nu este specializat pentru găzduirea subiectului, ci este un specificator cu proprietăţi mixte A şi A-bar care poate primi orice tip de XP topicalizat, proiectându-se mai degrabă pentru satisfacerea unei trăsături EPP a centrului I. în aceste condiţii este pe deplin explicabilă aplicarea regulii V2 în propoziţii subordonate în aceste limbi întrucât domeniul C / proiecţia C nu joacă niciun rol în gramatica V2. Mensching (2012) propune o astfel de analiză pentru limbile romanice vechi; româna veche prezintă însă dovezi incontestabile pentru ridicarea verbului în domeniul C (Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Hill şi Alboiu 2016; v. §3.2 infra), astfel că o analiză de tipul celei propuse de Mensching (2012) e greu de extins la datele din româna veche. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 147 (64) credea crede.iMPERF.3sG portasserole purta.lMPERF.3PL=îi certamente sigur odio ură che că li Troyani DEF troieni 'cu siguranţă credea că troienii îi purtau ură' (napolitana veche; Ledgeway 2007) (65) credea certamente [forcep che [topp li Troyani [finp portasseroi [ip -le tj odio]]]] Vom reţine ideea că asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată în aplicarea regulii V2, înţeleasă ca o tendinţă statistică, este relevantă pentru evaluarea unei gramatici romanice vechi ca o gramatică V2. 3.1.3 Domeniul preverbal în gramatica V2 romanică. Propoziţii VI Cercetările asupra gramaticii romanice vechi au scos în evidenţă flexibilitatea şi accesibilitatea spaţiului preverbal în structuri cu gramatică V2. în primul rând, spaţiul preverbal nu este specializat pentru găzduirea subiectului (Roberts 1993; Ribeiro 1995; Ledgeway 2007, 2008; Mensching 2012; Poletto 20 14)22, ci găzduieşte mai degrabă constituenţi cu intepretare tematică sau rematică (Ledgeway 2007, 2008); Mensching (2012) comentează asupra faptului că obiectele directe preverbale din structurile V2 nu sunt dublate clitic, distribuţie indicând natura tematică a acestora. Astfel poziţia preverbală în propoziţii V2 poate fi ocupată de obiectul direct (66), obiectul indirect (67), circumstanţiale (68), numele predicativ (69) etc. (66) a. b. c. e viechv reduceva ad etate iuvenile şi bătrân readuce.lMPERF.3SG la vârstă tânără 'şi l-ar putea face pe bătrân tânăr din nou' (napolitana veche; Ledgeway 2008) II prossimo tuo non ucciderai e noi fedirai DEF vecin tău nu ucide.VHTOR.2sG şi nu=l răni.viiTOR.2sG 'Nu-1 vei ucide, nici răni pe vecinul tău' E esto fiz yo şi asta face.PS.lSG eu 'Şi eu am făcut asta ca să iei exemplu' (italiana veche; Poletto 2014) porque tomases ejiemplo fiindcă lua.suBj.2SG exemplu (spaniola veche; Mensching 2012) 22 Ledgeway (2007: 124-125) arată că în doar 22,8 % dintre propoziţiile V2 din napoletana veche poziţia preverbală este ocupată de subiect. 148 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului in limba română (67) (68) A questoresposse lasone DAT asta răspunde.PS.3SG lasone 'lasone răspunse la asta' (napolitana veche; Ledgeway 2008) a. En mi sa voie a Bertran encontre. în sa cale avea.AUX.3sG Bertran întâlnit 'în calea sa l-a întâlnit pe Bertran' (franceza veche; Roberts 1993) b. de pov queste parole ademandao lo messayo licencia după aceste cuvinte cere.PS.3SG DEF mesagerul permisiune 'după aceste cuvinte mesagerul a cerut permisiunea (să plece)' (napolitana veche; Ledgeway 2008) c. Con tanta paceenca soffria ela esta enfermidade cu aşa-multă răbdare suporta.PS.3SG ea această boală 'Ea a suportat această boală cu multă răbdare' (portugheza-galiciana veche; Ribeiro 1995, Mensching 2012) (691 maravialvoso era lo suono extraordinar fi.iMPERF.3SG DEF sunet 'sunetul era extraordinar' (napolitana veche; Ledgeway 2008) Ledgeway (2007: 141-142) observă (şi ilustrează cu exemple din napolitana veche) această nespecializare a poziţiei preverbale şi în propoziţiile subordonate V2. 0 altă caracteristică a domeniului preverbal în gramatica V2 romanică veche este posibilitatea de a găzdui constituenţi multipli (Ledgeway 2007, 2008; Poletto 2014; Wolfe 2015a, 2015b i.a). Gramatica V2 romanică nu este, aşadar, caracterizată de aşa-numitul efect de „gât de sticlă" (engl. bottleneck effect, Poletto 2002) - ridicarea unui singur constituent la stânga verbului deplasat la C - caracteristic limbilor germanice. (70) E per volontă_________de le Virtudi tutta questa roba şi prin testament GEN DEF Virtuţi toate aceste lucruri tra'poveri dispense între săraci împărţi.PS.3sG 'Şi conform testamentului Virtuţilor a împărţit toate aceste lucruri la săraci' (italiana veche; Poletto 2014) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 149 în fine, o serie de autori (Salvi 2001; Ledgeway 2007, 2008; Poletto 2014; Wolfe 2015a) au remarcat existenţa construcţiilor VI în limbile romanice vechi în propoziţii neinterogative23: (71) Leggesi di Salamone che... citi.PREZ.3SG=se de Solomon că 'Se ştie despre Solomon că' (italiana veche; Poletto 2014) Urmând cercetări mai vechi ale Paolei Benincâ, Poletto (2014) analizează aceste structuri ca implicând ridicarea verbului la proiecţia de Topic pentru a satisface o constrângere de tip Tobler-Mussafia. Analizând date din siciliana veche, veneţiana veche, spaniola veche, occitana veche, franceza veche şi sarda veche24, Wolfe (2015a) propune însă o analiză mai rafinată a structurilor romanice vechi VI, exploatând între altele şi Teoria topicului nul (= elemente eliptice cu valoare de topic), şi identifică patru valori pentru structurile în care verbul ocupă prima poziţie: topic de continuitate (topicul nul este coreferenţial cu o expresie nominală anterior menţionată) (72a); topic deictic (topicul nul este legitimat doar dacă este legat deictic şi folosit într-o manieră conversaţională) (72b); structuri VI narative (72c); structuri VI rematice (întreaga propoziţie conţine informaţie nouă şi introduce referenţi neactivaţi în discurs) (72d). (72) a. b. Mecti, face.PS.3SG a provari INF încerca.iNF ‘El făcu astfel un adunca, unu exemplu astfel un exemplu lu primu modu DEF prim mod exemplu pentru a testa prima metodă' (siciliana veche; Wolfe 2015a) ela... la quala dis... ea DEF care zice.PS.3SG «feto che viti che Maria...» accepta.PREZ.lSG că vedea.lSG.PST că Maria 'ea, care a zis «Eu accept că am văzut că Maria... »' (veneţiana veche; Wolfe 2015a) 23 în propoziţiile interogative totale, deplasarea verbului în poziţie iniţială este o strategie de marcare a forţei interogative, neapărat un reflex al gramaticii V2 (v. Roberts 1993; Poletto 2014 i.a.). 24 Spre deosebire de toate celelalte varietăţi analizate, în sarda veche topica nonmarcată, canonică, este VI (Wolfe 2015a). 150 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română c. Dichi, adunca, sanctu Gregori u ki... spune.PS.3SG apoi sfânt Grigore că 'Zise apoi sfântul Grigore că../ (siciliana veche; Wolfe 2015a) d. Passau lu sincundu e lu terzu iornu trece.PS.3sg def a-doua şi def a-treia zi 'Trecură a doua şi a treia zi' (siciliana veche; Wolfe 2015a) în concluzie, stadiul V2 al fazelor vechi romanice se caracterizează prin nespecializarea şi permisivitatea spaţiului preverbal, rezultând din posibilitatea de a găzdui orice tip de constituent şi uneori constituenţi multipli, şi prin existenţa construcţiilor VI cu diverse valori discursive în propoziţii neinterogative. 3.1.4 Deplasare la C în structurile analitice Discuţia de până în acest punct s-a concentrat mai ales (dar nu exclusiv) asupra accesării domeniului C de către formele verbale sintetice. în această ultimă secţiune rezervată prezentării gramaticii V2 din limbile romanice vechi, prezentăm pe scurt două fenomene romanice relevante pentru accesarea domeniului C în structurile perifrastice: structurile cu inversiune verb-auxiliar şi structurile cu ridicarea auxilarului la C. Existenţa structurilor cu inversiune are o relevanţă de netăgăduit pentru sintaxa românei vechi, întrucât arată că inversiunile din româna veche reprezintă un fenomen romanic, nu un fenomen de contact cu slavona bisericească, după cum s-a insistat adesea în bibliografia tradiţională (v. Dragomirescu 2015a; Zafiu 2016 pentru discuţii). Structurile AUX-la-C ilustrează faptul că, în limbile romanice vechi, domeniul C poate fi accesat şi prin deplasarea centrului, rezultând deci o tipologie cvadruplă a deplasării verbului la C / gramaticii V2: (a) structuri sintetice: deplasarea verbului sintetic în domeniul C (e.g. (64), (66) supra); (b) structuri analitice: deplasarea (prin inversiune) a verbului lexical în domeniul C ((73) infra); (c) structuri analitice: deplasarea auxiliarului la C ((74), (75) infra); (d) satisfacerea constrângerii V2 prin inserare: inserarea particulei sî în Fin (napolitana veche, v. supra (62); Ledgeway 2008). Pentru studiul românei vechi, aşa-numita „atestare negativă" (i.e. inexistenţă) a fenomenului Aux-la-C verifică ipoteza deplasării ca grup a verbului românesc şi explică în mod direct faptul că gramatica V2 a românei se manifestă în mod sistematic prin inversiune: opţiunea de deplasare a centrului nu este disponibilă în gramatica limbii vechi, după cum nu este disponibilă nici în gramatica limbii moderne (v. §111.3.2). Astfel, în structurile Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 151 perifrastice, auxiliarul rămâne in situ, iar verbul lexical (participiu trecut, infinitiv sau, mult mai rar, gerunziu) se deplasează în domeniul complementizator. 3.1.4.1. Deplasarea V-la-C prin inversiune V-AUX Discutând influenţa slav(on)ă asupra sintaxei românei vechi, Dragomirescu (2015a) subliniază faptul că fenomenele de inversiune V-AUX25 sunt prezente şi în majoritatea celorlalte varietăţi romanice vechi: spaniola veche, italiana veche, franceza veche, catalana şi provensala medievale, portugheza veche. Autori ca Rivero (1993); Mensching (2012); Dragomirescu (2015a) subliniază varietatea tipurilor de auxiliar care permit inversiunea: auxiliare perfective, condiţionale, de viitor. De asemenea, Dragomirescu (2015a) arată inversiunea de acest tip este atestată în unele varietăţi sud-dunărene (istroromână şi meglenoromână) şi că, cel puţin pentru structurile perfective, se poate invoca şi moştenirea latină, dată fiind existenţa a două linearizări posibile habeo + participiu şi participiu + habeo în latină (v. Adams 2013: 615-651; cf. şi Vasiliu şi Ionescu Ruxăndoiu 1986: 180 pentru româna comună). Inversiunea V-AUX antrenează şi encliza pronumelor clitice, fenomenul luând forma unei inversiuni generalizate V-CL-AUX. Exemple ca următoarele ilustrează acest fenomen în limbile romanice vechi: (73) a. Poder lo as fazer putea o aux.viitor.2sg face 'O vei putea face1 (spaniola veche; Rivero 1993) b. Fecho as tu otro tal a los otros făcut avea.AUX.2sG tu alt astfel la DEF alţi 'Le-ai făcut la fel şi celorlalţi' (spaniola veche; Mensching 2012) c. ffeguudo dito he conform-cu zis avea.AUX.lSG 'conform cu ceea ce am zis' (portugheza-galiciana veche; Mensching 2012) almeno quello che detto cel-puţin care că spus e non e inutile a sapere fi.PREZ.3SG nu fi.PREZ.3SG inutil INF Şti.INl 'Cel puţin ceea ce s-a spus nu este inutil de ştiut' (italiana veche; Franco 2009, apud Poletto 2014) 25 Celălalt tip de inversiune (i.e. encliza pronominală) este bine reprezentat în limbile romanice vechi. 152 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română e. Le voir reconeu vos ai DEF adevăr recunoscut vă avea.AUX.lSG 'V-am recunoscut adevărul' (franceza veche; Buridant 2000: 377, apud Dragomirescu 2015a) Discutând structurile de condiţional şi viitor cu inversiune V-AUX în termenii analizei deplasare lungă a centrului (engl. Long Head Movement), precum şi encliza pronumelor din spaniola veche, Rivero (1993: 232) remarcă faptul că acestea sunt „a subset of the root contexts where Germanic V2 is found, which seems to be the case in Old Portuguese too”. Cu alte cuvinte, inversiunile sunt considerate tot o manifestare a gramaticii V2 romanice. Cât priveşte analiza structurilor cu inversiune, Rivero (1993) le derivă prin Long Head Movement, iar Mensching (2012) le derivă prin Remnant VP-movement - deplasare VP precedată de evacuarea domeniului verbal. în §111, am arătat că analiza inversiunilor în termenii deplasării lungi a centrului are impedimente atât teoretice (i.e. omiterea de centre intermediare), cât şi empirice (încorporarea semiadverbelor, efectele de blocare induse de negatorul nu etc.) şi am propus derivarea inversiunii prin deplasare XP a verbului (XP-movement), i.e. aceeaşi operaţiune propusă de Mensching (2012); în §2 supra, am arătat că analiza deplasării verbului în termenii deplasării XP se poate extinde şi la româna veche. Punând cap la cap aceste observaţii, vom reţine ideea că structurile cu inversiune pot fi analizate drept un mijloc de satisfacere a constrângerilor V2, realizat prin deplasarea ca grup a verbului în domeniul C (la [Spec, Fin]); deplasarea ca grup rezolvă problemele de localitate pe care le întâmpină o analiză în termenii deplasării centrului verbal (oricare ar fi implementarea acesteia, deplasare centru-la-centru clasică; Long Head Movement etc.). 3.1.4.2. Ridicarea auxiliarului la C Un alt fenomen de deplasare verbală la C, înregistrat în limbile romanice vechi, dar absent din româna veche (şi modernă), este ridicarea auxiliarului la C; auxiliarul accesează domeniul C fie în propoziţii interogative, fie în propoziţii declarative. Există două contexte în care testele sintactice arată cu destulă claritate că avem a face cu deplasarea auxiliarului din domeniul flexionar în domeniul complementizator, nu cu un fenomen de dislocare a nucleului verbal (interpolare / scrambling) în care auxiliarul rămâne în flexiune, iar verbul nu se ridică din domeniul lexical vP (v. analiza românei vechi în §4 infra): (i) structuri cu encliză pronominală la auxiliar; (ii) structuri în care diagnosticele de deplasare a verbului indică faptul că verbul lexical şi subiectul au părăsit domeniul vP, deplasându-se în domeniul flexionar. Fenomenul deplasării auxiliarului la C nu este sistematic investigat în bibliografie; datele de care dispunem sunt deci mai limitate, majoritatea autorilor consultaţi (Rivero 1993; Roberts 1993, 1994; Mensching 2012; Poletto 2014) exemplificând fenomenul prin auxiliare perfective. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 153 Structuri cu encliză pronominală la auxiliar sunt înregistrate în franceza veche, italiana veche şi spaniola veche: (74) a. b. c. d. Ai le joubienfait? avea.AUX.lSG îl eu bine făcut 'Am făcut-o bine?' (franceza veche; Roberts 1994) Hailo tufatto per provarmi? avea.AUX.2sG=îl tu făcut pentru încerca.iNF=mi 'Ai făcut-o ca să mă pui la încercare?’ (italiana veche; Roberts 1994) Yesto avemos lo provado en las n tablas şi asta avea.AUX.lPL îl dovedit în DEF noastre tabele 'Şi asta, am dovedit-o în tabelele noastre' Ya don Rachel et Vidas avedes-me olbidado. deja don Rachel şi Vidas avea.AUX.2PL=mă uitat 'Don Rachel şi Vidas, deja m-aţi uitat' (spaniola veche; Rivero 1993) Al doilea tip de structuri în care diagnosticele sintactice arată cu claritate că auxiliarul se deplasează în domeniul complementizator sunt structurile cu inversiune AUX-Subiect-V din italiana veche, discutate de Poletto (2014). Autoarea arată că aceste structuri prezintă următoarele caracteristici: (i) elementul interpolat între auxiliar şi verbul lexical este subiectul (realizat ca grup nominal definit, pronume, cuantificator / expresie cuantificaţională); (ii) verbul lexical apare înaintea modificatorilor verbali (inclusiv adverbe care diagnostichează deplasarea verbului), a altor argumente sau a predicatelor adjectivale. Această distribuţie indică cu claritate că subiectul ocupă poziţia [Spec, IP/TP], poziţia elementelor verbale fiind următoarea: auxilarul este deplasat la stânga subiectului (AUX-la-C), iar verbul lexical se părăseşte domeniul lexical vP, deplasându-se în domeniul flexionar IP (V-la-I). (75) a. quali denari avea Baldovino lasciati loro care monede avea.AUX.iMPERF.3SG Baldovino lăsat lor 'pe care monede li le lăsase lor Baldovino' (italiana veche; Poletto 2014) b. primeramente avea ella fata a Hui ingiuria întâi avea.AUX.3SG ea făcut dat lui insultă 'întâi l-a insultat ea' (italiana veche; Poletto 2014) 154 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română Structurile de acest fel diferă de structurile dislocare a nucleului verbal (/ scrambling / interpolare], prezente în alte limbi romanice vechi, inclusiv româna veche (Dragomirescu 2013b, 2014, 2015a; v. §4 infra], în care se poate interpola orice tip de constituent, nu doar subiectul. Desigur, exemplele simple (fără clitice pronominale, adverbe care diagnostichează deplasarea verbului etc.) sunt parametric ambigue (v. Clark şi Roberts 1993; Roberts 2007], fiind compatibile cu două analize sintactice: fie o analiză cu AUX-la-C de tipul celei discutate mai sus cu subiectul în [Spec, IP/TP] [76a], fie o analiză cu dislocarea nucleului verbal, în care auxilarul rămâne în flexiune şi verbul în vP, iar subiectul apare în [Spec,vP] sau într-o poziţie din periferia joasă propoziţională (76b] (v. §4 infra]. Următorul exemplu ilustrează această situaţie: (76] quant aaus est li rois venus când la ei fi.PREZ.3SG DEF regevenit 'când a venit regele la ei' (franceza veche; Mensching 2012] a. [cp quant a aus estk [iP [// rois]i tk venusj [vP U tj]]] b. [CP quant a aus [iP est [vP li rois venus în concluzie, cel puţin prin referire la propoziţiile declarative26, deplasarea auxiliarului la C poate fi văzută ca un mijloc alternativ de satisfacere a constrângerii V2 în limbile romanice vechi. 3.1.5 Rezumat (i] Limbile romanice vechi sunt caracterizate de o gramatică V2 relaxată ale cărei principale caracteristici sunt următoarele: • spre deosebire de gramatica V2 strictă din limbile germanice, a cărei manifestare este deplasarea verbului în domeniul C asociată cu avansarea unui singur constituent la stânga verbului, gramatica V2 romanică se caracterizează prin deplasarea verbului, cealaltă operaţiune (avansarea unui XP la stânga verbului] fiind frecventă, opţională şi nu limitată la un singur constituent • natura opţională a celei de a doua reguli explică apariţia frecventă a structurilor VI cu diverse interpretări pragmatice • gramatica V2 romanică nu se asociază cu efectul de „gât de sticlă” (engl. the bottleneck effect, v. Poletto 2002], trăsătură care permite deplasarea de constituenţi multipli la stânga verbului ridicat în domeniul C, rezultând astfel linearizări V3, V4 etc. 26 în propoziţiile interogative, deplasarea auxiliarului la C este interpretabilă ca o strategie de verificare a trăsăturii [interogativ], nu ca un mecanism de satisfacere a constrângerii V2. Inversiunea subiect-auxiliar / deplasarea AUX-la-C este strategia generalizată de construcţie a interogativelor totale în engleză (v. discuţia din §111.1, text şi nota 6], însă nu este considerată o formă de gramatică V2. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 155 • domeniul preverbal nu este specializat, putând găzdui constituenţi cu orice funcţie sintactică (argumente, circumstanţiale, predicate) • aplicarea regulii V2 este asimetrică în funcţie de tipul propoziţiei (propoziţie principală / propoziţie subordonată); asimetria priveşte frecvenţa aplicării regulii V2: frecventă / dominantă în propoziţiile principale, rară în propoziţiile subordonate (ii) Un alt rezultat este o tipologie cvadruplă a mijloacelor prin care poate fi satisfăcută regula 172 în limbile romanice vechi: (a) structuri sintetice: deplasarea verbului sintetic în domeniul C (e.g. (64), (66) supra); (b) structuri analitice: deplasarea (XP a) verbului lexical în domeniul C ((73) supra); (c) structuri analitice: deplasarea (X° a) auxiliarului la C ((74), (75) supra); (d) satisfacerea constrângerii V2 prin INSERARE: inserarea particulei sî în Fin (napolitana veche, v. supra (62); Ledgeway 2008) Fiecare limbă romanică veche satisface regula prin opţiunile care sunt prezente în gramatica sa: deplasarea verbului (drept centru sau drept grup) sau inserarea unui element funcţional disponibil în Lexiconul limbii respective. 3.2 Gramatica V2 a românei vechi în §2 supra am discutat specificul categoriilor funcţionale ale românei vechi prin raportare la româna modernă şi am evaluat importanţa acestora pentru diagnosticarea procesului de deplasare a verbului. în lumina caracteristicilor limbilor romanice vechi discutate în subsecţiunea anterioară, obiectivul principal al acestei secţiuni este să demonstrăm că gramatica V-la-C a românei vechi, diagnosticată în principal prin postpunerea auxiliarelor şi encliza pronumelor clitice reprezintă o instanţiere a gramaticii V2 relaxate specifice limbilor romanice vechi. în §3.1.4.1, am arătat că postpunerea auxiliarelor este un fenomen caracteristic şi altor limbi romanice vechi (v. şi Dragomirescu 2015a). Date fiind (i) diferenţele între sistemul bogat, diversificat de auxiliare al românei vechi şi sistemul relativ sărac de auxiliare al slavonei bisericeşti27 (v. Olteanu 1974: 23-25) şi (ii) libera ordonare în latina târzie a componentelor care se vor fi gramaticalizat ca structuri perifrastice în română (şi în limbile romanice) (v. §3.2.1.1), este puţin probabil ca fenomenul de postpunere a auxiliarelor să fie influenţat masiv de texte slavoneşti (spre deosebire de fenomenul postpunerii pronumelor clitice (mai ales reflexive); în §2.1.2 supra, am arătat că encliza pronumelor clitice apare şi în condiţii nespecific tipologice românei vechi, fiind deci un calc parţial de structură) (v. şi Zafiu 2016 pentru o discuţie nuanţată). Reamintim că adoptăm analiza propusă explicit de Ledgeway (2007, 2008) (şi alţi autori) conform cărora contrângerea / regula V2 nu este înţeleasă ca o constrângere de 27 Mulţumesc Adinei Dragomirescu pentru observaţia că sistemul de auxiliare al slavonei bisericeşti nu este comparabil sub raportul inventarului cu sistemul de auxiliare al românei vechi. 156 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română linearizare (plasarea obligatorie a verbului în a doua poziţie în propoziţiile principale declarative), ci are un înţeles mai degrabă tehnic: deplasarea verbului în domeniul C (la FinP, v. Ledgeway 2007, 2008; v. şi Cognola 2013 pentru mocheno). Şi Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014: 2); Hill şi Alboiu (2016: 89) atrag atenţia asupra faptului că româna veche nu este o limbă cu V2 generalizat de felul limbilor germanice. După cum am subliniat în mai multe puncte din acest capitol şi din capitolul anterior, specificul gramatical al deplasării verbului în limba română modernă şi veche - şi anume, deplasarea verbului ca grup (VP-movement) - face următoarele predicţii, verificate de datele din română: (i) în structuri sintetice, deplasarea V-ia-C se manifestă prin encliza pronumelor clitice; (ii) în structuri analitice, deplasarea V-la-C se manifestă prin inversiunea auxiliarelor: auxiliarele sunt centre şi rămân in situ, iar verbele lexicale sunt grupuri şi se deplasează prin deplasare specificator-la-specificator la stânga auxiliarelor. Lipsa atestărilor structurilor de tip AUX-CL-V în toate fazele românei verifică această ipoteză de analiză. Analiza deplasării la C (i.e. a inversiunii) în maniera propusă în §111.3.5 se poate extinde integral la datele din româna veche. Spre deosebire de alte cercetări (Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Hill şi Alboiu 2016), în această secţiune vom exploata metoda cantitativă, folosindu-ne de statistică pentru a sublinia asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată şi ponderea gramaticii V-la-C / V2 prin raportare la gramatica V-la-I; profitând de datele adunate, am făcut şi o mică statistică privitoare la ponderea inversiunii auxiliarelor după tipul de auxiliar (§3.2.1.2 infra). La fiecare studiu statistic, vom preciza cu claritate exact structurile avute în vedere şi ne vom motiva opţiunea. 3.2.1. Inversiunea: prezentare generală 3.2.1.1 O perspectivă descriptivă asupra inversiunii28 Prezentăm pe scurt în continuare câteva caracteristici ale inversiunilor românei vechi care nu joacă un rol important în diagnoza unei gramatici V2 (v. §3.2.2 infra), însă care sunt importante din perspectiva unei prezentări cât mai cuprinzătoare a acestui fenomen; principalele particularităţi ale enclizei pronumelor clitice au fost discutate în §2.1.2 supra şi nu vom reveni asupra lor aici. 28 Inversiunea componentelor construcţiei pasive analitice se pot inversa şi ele (i), însă nu prezintă un interes deosebit pentru studiul nostru, întrucât structura cu auxiliar pasiv este de altă natură decât toate celelalte structuri cu auxiliar. (i) a. Atuncea Iisus dus fu de Duhul în pustie (NT.1648: 5V) b. Insă nu e aşa, cumu de mulţi arătatu fi-va, ce mai vârtosu iubitoriu de argintu arătă- se a fi (CC2.1581: 432) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 157 In structurile cu auxiliar simplu (perfect compus: a avea + participiu; condiţional prezent / viitor: aş / voi + infinitiv), toate formele de inversiune sunt atestate în textele românei vechi, însă cu frecvenţă diferită în funcţie de auxiliar [77); inversiunea auxiliarului este adesea coocurentă cu encliza pronumelor clitice (77c-e). Structurile inversate sunt întregistrate de-a lungul întregii perioade vechi (cf. exemplele din (77)), înregistrând un apogeu de frecvenţă în secolele al 16-17 şi fiind în declin treptat până către sfârşitul epocii vechi. Realizând o statistică pe baza mai multor texte vechi, originale şi traduceri, Dragomirescu (2014) subliniază faptul că structurile de condiţional prezent (76c) se inversează cel mai rar (de exemplu, în textele originale DÎ, Dragomirescu 2014 nu înregistrează nicio inversiune, deşi inversiunea este bine reprezentă pentru alte forme verbale) (v. şi Zafiu 2016 pentru aceeaşi observaţie) (v. §3.2.1.2 infra). (77) a. b. c. d. e. Deci pârcălabul ne-a strâs pe toţ, pe cum scrie cinstită cartea mării tale; şi ne-au întrebat pe toţ cum ştim cu sufletele noastre; avut-au Tătăraşii hotar de ceaea parte de vale? (DÎ.1596: CVI) Vrear-ară pre cei ce se tem de el (PH.1500-10: 123v) Atunce cându întoarce-se-va vrăjmaş
    ui mieu înderretu, nu voru putea şi vor peri de faţa ta (PH.1500-10: 5rv) Pusu-ne-am şi degetele mai jos (DÎ.1576: V) Făcutu-se-au această foiţă de zestre ce s-au dat fiicei noastre (ACP.1714:15r) Vasiliu şi Ionescu-Ruxăndoiu (1986: 180, 186-187) insistă asupra coexistenţei structurilor inversate în româna comună, atât pentru perfectul compus, cât şi pentru formele care se bazează pe infinitiv ca verb lexical (viitor şi condiţional)29, ipoteză confirmată de cercetările lui Adams (2013: 615-651) asupra construcţiei care va da naştere perfectului compus romanic (i.e. habeo + participiu şi participiu + habeo)30. De asemenea, Vasiliu şi Ionescu-Ruxăndoiu (1986: 186-187) remarcă faptul că în structurile neinversate de condiţional se preferă folosirea infinitivului scurt verbal (cf. Se aşu întră [...], se-aşu şui [...], se-aşu da, PH.1500-10: 113v), iar în cele inversate se preferă selecţia infinitivului lung verbal (cf. Vrear-ară în PH.1500-10: 123v) (v. şi Onu 1965). Autorii explică această distribuţie prin intoleranţa românei la hiat, o explicaţie care se poate generaliza pentru a explica raritatea generală a inversiunii formelor de condiţional remarcate de alţi autori (Dragomirescu 2014): în mod sistematic, inversiunile condiţionale cu auxiliarul aş (deja cel mai frecvent auxiliar de condiţional în secolul al 16-lea) rezultă în mod sistematic în structuri vocală-vocală, generatoare de hiat, problemă neîntâlnită la celelalte forme simple care se inversează (care 29 „referitor la topica celor două componente ale perfectului compus, putem presupune coexistenţa formelor cu auxiliarul antepus cu acelea cu auxiliarul postpus” (Vasiliu şi Ionescu-Ruxăndoiu 1986: 180); „putem admite [...] mobilitatea auxiliarului faţă de infinitiv (Vasiliu şi Ionescu-Ruxăndoiu 1986:187). 30 Adams (2013: 652-673) remarcă aceeaşi mobilitate în latină a componentelor formelor ulterior gramaticalizate ca viitor sau condiţional în limbile romanice. 158 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română au ca rezultat configuraţii fonetice de tip consoană-vocală / vocală-consoană). Evitarea hiatului / intoleranţa la hiat se dovedeşte a fi o constrângere fonotactică puternică, cu importante implicaţii diacronice (v. schimbarea proprietăţilor de linearizare ale cliticului de acuzativ feminin singular o discutată în §2.1.2 supra). Referitor la formele cu auxiliar multiplu, se înregistrează două tipuri distincte de inversiuni: inversiunea verbului lexical faţă de complexul de auxiliare (78) şi inversiunea auxiliarelor între ele (79). Ambele forme de invesiune sunt rare; cu privire la al doilea tip de inversiune, Stan (2013: 109) observă că: ,,[i]nversiunea celor două auxiliare se înregistrează doar în forme vechi, cu caracter de excepţie; [fjenomenul nu este reprezentativ pentru acel stadiu de limbă; [î]n general, în formele verbale vechi, cele două sau trei auxiliare coocurente au topică relativă fixă". A se observa şi că majoritatea structurile care permit inversiunea auxiliarelor între ele sunt dintre structurile cu auxiliar care nu s-au păstrat în trecerea la limba modernă. (78) Cădea-ţi-s-au vrut ţie să dai argintul mieu neguţătorilor (NT.1648: 33v) (79) a. şi viind eu fire-aş luat al mieu cu dobândă (NT.1648: 33v)31 b. sepăcatu fi-vafaptu (CB. 1559-60: 294) c. mare lucru fi-vrea ştiutu c'au isprăvitu (CC2.1581: 310; Stan 2013) d. de n'aţi avea urâciune, fi-vreaţi ştiindu să ştiţi că şi voi aceştii lumi deşartă vă priceştuiţi şi realeloru ei (CC2.1581: 470; Stan 2013) e. obida rrea, o, iudei, după cuvântu amu fire-aş ascultându voi (CV.1563-83: lr; Stan 2013) în structura modală [putea + infinitiv scurt], inversiunea afectează verbul modal, ceea ce arată un grad mare de solidaritate al construcţiei cu predicat complex (Stan 2013: 206): (80) a. putea-se-va spăsi (CC2.1581: 294) b. Doamne, de vei vrea, poti-mă curăţi (NT.1648: 10r) c. De vei vria, poti-mă curăţi (NT.1648: 42r) O altă particularitate a inversiunii priveşte maniera de deplasare a verbului. Natura locală a deplasării verbului (i.e. deplasare prin fiecare specificator al domeniului flexionar IP) este revelată, ca şi pentru româna contemporană, de comportamentul semiadverbului 31 Zafiu (2016) propune şi segmentarea fl-reaş pentru exemple de acest tip [reaş < vreaş); pentru discuţia de faţă, segmentarea alternativă acoperă acelaşi fenomen, i.e. inversiunea auxiliarelor între ele. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 159 aspectual mai32: mai se încorporează prin adjuncţie în structura verbului (v. analiza în §111.3.1.2.4) şi se deplasează odată cu verbul în domeniul C, indiferent că vorbim despre forme sintetice (81) sau forme analitice (82): (81) a. Mai micşuraşi-L cu puţin cu sama de înger (PH.1500-10: 5r) b. Mai veselecu-me si me mai bucuru de tinre (PH.1500-10: 5r) c. Lăudaţi Domnului toate limbile; mai lăudaţi-lu toţi oamenrii (PH.1500-10: 100v) d. Mai veseliiu-me de cei ce dziseră mie (PH.1500-10: 110r) (82) a. Judeţul de la Maramurăş, de la Hust, biruri 442 şi iaste acum de al patrul anu de când n-au dat căpitanul seama, mai scăzut-au au mai adaos-au. (DÎ.1599: XIX) b. Cătră tinre chemu, Dzău mieu, nu mai tăcea de la menre, se nu cumva mai tăcea-veri de la menre (PH.1500-10: 22r) c. Că înde me-au vrut dracul ponoslui, mai rrebda-mă-vrut. iată (PH.1500-10: 45v) d. au mai fi-va vreo viiaţă şîaltă lume? (SVI.~1670: 31r) e. Mai făcut-au s-al doilea episcop (ULM.~1725: M.f.l7v) f. Mai socotit-au şi din letopisăţul lui Evstratie logofătul şi a lui Simion dascălului şi a lui Misail călugărului neşte cuvinte câteva (NL.~1750-66: 4) Negaţia propoziţională blochează în general inversiunea din motive care ţin de specificul deplasării verbului în româna veche şi modernă (v. §2.1.3 supra). Structurile cu inversiune verb-clitic la dreapta negaţiei [nu - verb - clitic (mai ales reflexiv)) sunt atestate în traduceri (v. §§2.1.2; 2.1.3 supra); inversiunea verb-auxiliar [nu - verb - auxiliar) are doar patru înregistrări, doar în CB.1559-60 (Zafiu 2014, 2016), deci nu poate fi considerată o structură cu circulaţie reală în perioada veche. Vom reţine următoarele idei: negaţia induce 32 în structurile neinversate, semiadverbul mai prezintă proprietăţile de linearizare canonice, caracteristice şi românei moderne: apariţie între pronumele clitic şi verbul lexical (i) sau între auxiliar şi verbul lexical (ii), distribuţie specifică şi altor semiadverbe (iii). eu me mai veseliiu de Dumnedzău (PH.1500-10: 87v) că nu poate să să mai bată cu turcii (NL.~1750-66:10) Şi au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face (NL.~1750-66:10) cum s-au şi mai zis si fără degâlceavă (ACP.1714: 6v-7r) ce va hi mai scris si delaAron vodă încoace (CLM.1700-50:159r) şi l-au căznit până va şi muri (DÎ.1599:XVIII) Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi (NL.~1750-66: 10) Şi l-au şi făcut boier, armaş mare pre Purece (NL.~1750-66: 10) Deci Ştefăniţă-vodă, cum au vădzut băţul cu cărţile, s-au prea mânietşi l-au adus pre acel Nicolai Milescul înaintea lui (NL.~1750-66: 27) (0 a. b. (ii) a. b. c. (iii) a. b. c. d. 160 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului in limba română un efect de blocare a deplasării V-la-C; atestarea inversiunii (verb-clitic) la dreapta negaţiei se datoreşte influenţei străine originale asupra traducerilor. Distribuţia inversiunii sub coordonare se prezintă astfel: situaţiile cele mai frecvente sunt acelea în care inversiunea se distribuie simetric (în ambii conjuncţi) (83) sau asimetric, cu inversiune în primul conjunct şi structură neinversată în cel de-al doilea (/ următorii conjuncţi, pentru coordonarea cu mai mult de doi termeni) (84); a se observa şi faptul că inversiunea imperativă este facultativă în al doilea conjunct (84a-b). Distribuţia asimetrică de celălalt fel, cu non-inversiune precedând inversiunea, este de asemenea astestată, însă mai rar (v. şi Croitor 2014; Zafiu 2014) (85). (83) a. întoarce-se-vor şi sfii-se-vor vârtos currundu (PH.1500-10: 4V) b. Povesti-vor şigrăi-vor nedereptatea (PH.1500-10: 79v-80r) c. toate lucrurile beseareciei şi împărăteştile turbură-se şi răsipescu-se (CC2.1581: 13; Croitor 2014) d. Cerşut-au 2 000 de pedestri, 2 000 de călăraş, şi sântu; ce, cum veri zice, sta-vorau mearge-vor. (DÎ.1600: XXXII) (84) a. Miluiaşte-me, Doamne, şi me vindecă, că neputincios sâmtu (PH.1500-10: 4r) b. Tu încă, drag frate, întoarce-te cătră Dumnedzăul tău şi te căiaşte şi te pocăiaşte (CM.1567: 232v) c. ţine-işi-ifereaşte pren Domnul nostru (CM.1567: 263r) d. Aşea şi tu, omule, când beai şi mănânci şi când , adu-ţ aminte şi te deşteaptă (Fiz.1693: 44v) e. Şi să te săblăzneaşte mâna ta dereaptă, tae-o şi o lapădă de la tine (NT. 1648: 7rv) (85) a. Domnulu potop va muta şi şedea-va Domnulu împărat în vecie (PH.1500-10: 23r) b. cu o sută de ori va priimi şi viiaţa de veacu dobăndi-va (CC2.1581: 201; Zafiu 2014) c. Mulţi priiatnici la veselie se află, iară la nevoie afli-te însuţ (FD.1592-604: 505r; Croitor 2014) Alte probleme ridicate de distribuţia şi interpretarea inversiunii vor discutate în secţiunile următoare. 3.2.1.2 O perspectivă statistică asupra inversiunii după tipul de auxiliar Profitând de analiza statistică realizată pentru a investiga ponderea gramaticii V-la-C în comparaţie cu gramatica V-la-I, am realizat şi un studiu al inversiunii după tipul de auxiliar, pentru a verifica dacă într-adevăr există mari diferenţe de ordin cantitativ la inversiune în Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 161 funcţie de auxiliar. De exemplu, autori ca Todi (2001: 48) remarcă, analizând cronicile munteneşti, că postpunerea auxiliarului de perfect compus este mai frecventă şi atestată în toate cronicile, pe când postpunerea auxiliarului de viitor este mult mai rară. Metodologie Date fiind remarcile privitoare la raritatea postpunerii auxiliarului de condiţional, derivată uneori din constrângeri fonologice (v. §3.2.1.1 supra), am hotărât să ne concentrăm asupra perfectului compus şi a formelor simple de viitor (AUX + infinitiv). De asemenea, am luat în discuţie - doar pentru acest studiu, nu şi pentru următoarele - doar structurile care conţin auxiliarul şi verbul lexical (86)-(87), nu şi clitice pronominale. Cliticele pronominale pot fi postpuse (fără a antrena şi postpunerea auxiliarului) sau dublu lexicalizate, fie din cauze fonologice [sau i-au furat-o cineva; ACP.1714: 7v-8r), fie sub influenţa traducerilor [vei curăţi-ne sufletele; DDL.1679: 59). Pentru un studiu statistic care îşi propune să vadă dacă vreunul dintre auxiliare se inversează mai des, am considerat că structurile cu pronumele clitic creează uneori ambiguitate („zgomot" în termeni statistici). (86) a. şi am dat toată partea mea de moşie din Sărăcineşti (DÎ.1594: X) b. socotit-am dintru in[i]ma mea (DÎ.1594: X) (87) a. Dară de vei peri tu (A. 1620: 4V) b. că fi-va foarte bine de rândul lui (DÎ.1593: XCV) Rezultatele noastre sunt cuprinse în două tabele. Tabelul 1 cuprinde numărul de ocurenţe, iar Tabelul 2 cuprinde procesarea statistică a datelor din Tabelul 1; în Tabelul 2, formula (o=...) reprezintă numărul de ocurenţe. Procentele obţinute (Tabelul 2) au două puncte de raportare: - în prima coloană din dreptul fiecărui text, se face raportare la totalul structurilor, prezentat pe ultima coloană a tabelului; - în a doua coloană din dreptul fiecărui text, se face raportare la totalul structurilor de fiecare tip (cât la sută din toate perfectele compuse de forma căutată din text se inversează şi câte apar neinversate?); în condiţiile bunei reprezentări în text a ambelor forme, rezultatele din a doua coloană sunt mai relevante pentru a testa frecvenţa inversiunii pe tip de auxiliar, pentru că scot în relief disponibilitatea fiecărei forme de a se inversa prin raportare la ea însăşi. De aceea, în tabel, procentele şi coloana relevantă au fost marcate cu caractere aldine. Din punctul de vedere al procesării datelor, se impun următoarele comentarii. S-a făcut o rotunjire la 2 zecimale (la 3 zecimale pentru unele fracţii periodice); însumarea rezultatelor cu fracţii periodice (simple sau mixte) nu va da niciodată 100%; de exemplu, la FT.1571-5, unde numărul total de ocurenţe al structurilor care ne interesează este 33, realizarea de procente prin raportare la totalul de 33 (numitorul 33) va da întotdeauna o 162 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română fracţie periodică (1 exemplu din 33 reprezintă 0.(03]). Rotunjirea la 2 zecimale poate da diferenţe la însumare (nesemnificative). Interpretarea datelor Intepretare pe fiecare text în parte. într-un text ca CCat.1560, structurile de perfect compus şi de viitor sunt aproximativ egal reprezentate (48 % / 52 %). Se observă că structurile inversate reprezintă aproximativ 8% din totalul structurilor cu auxiliar şi verb lexical; dintre inversiunile din text, un procent egal îl au inversiunele cu auxilarul de viitor şi inversiunile cu perfectul compus (fiecare câte 4%). Introducând al doilea punct de raportare (raportul structură inversată / structură neinversată aparţinând aceleiaşi forme analitice), observăm că: (i) dintr-un total de 12 ocurenţe ale perfectului compus, 8.(33) % sunt inversate, iar 91.(66)% sunt neinversate; (ii) dintr-un total de 13 ocurenţe ale viitorului, 7.69% sunt inversate, iar 92.31% sunt neinversate. Dată fiind reprezentarea echilibrată a perfectului compus şi a viitorului în CCat.1560, putem conchide că auxiliarul de perfect compus şi cel de viitor se inversează într-o proporţie relativ egală. Acest text nu prezintă deci diferenţe semnificative între cele două auxiliare cu privire la posibilităţile de inversiune, în schimb, un text precum CPrav.1560-2 este nereprezentativ, întrucât există o profundă disparitate între prezenţa perfectului compus şi prezenţa viitorului în acest text (0.88% perfect compus, 99.12% viitor) şi un număr foarte mic de inversiuni (3.54 %, faţă de 96.46% structuri neinversate). Atestarea foarte rară a perfectului compus nu permite generalizări privind posibilităţile de inversare (de fapt, singura atestare a perfectului compus este inversată, ceea ce conferă inversiunii perfectului compus o rată de 100 %, rezultat care însă nu este relevant statistic). în categoria textelor neprezentative pentru analiza inversiunii după tipul de auxiliar pot fi incluse şi următoarele texte: LC.-1650 (text scurt; puţine forme analitice; disparitate între reprezentarea generală a perfectului compus şi a viitorului 27.(27)% / 72.(72)%); AA.1708 (2 inversiuni din 60 de ocurenţe); ACP.1714 (text fără inversiuni de tipul celor căutate). Remarcăm însă numărul mare de structuri inversate în Fiz.1693, care depăşeşte procentual cu mult numărul de structuri neinversate (94.74% / 5.26 %); textul nu poate fi însă considerat reprezentativ, date fiind următoare fapte: (i) este un text scurt; (ii) există destul de puţine structuri analitice (o = 19). Interpretare globală. Prin referire la principalul obiectiv al acestei subsecţiuni (i.e. de a vedea dacă există mari diferenţe de ordin cantitativ la inversiune în funcţie de auxiliar), ultima coloană a tabelului arată că atât perfectul compus, cât şi viitorul simplu se inversează într-o proporţie asemănătoare (raportare la formă: perfect compus 7.65% / 92.35 %; viitor: 13.15% / 86.85%; raportare la total a inversiunii: 9.26% / 90.74%): aproximativ una din 10 forme analitice conţinând auxiliarul şi verbul lexical este inversată. Faptul că inversiunea formelor de viitor apare mai rar (după cum spun sursele tradiţionale) este însă real: viitorul este mult mai slab reprezentat în texte decât perfectul compus: (statistică totală) 70.62% perfect compus / 29.38% viitor; astfel, deşi viitorul se inversează cu aproximativ aceeaşi proporţie ca perfectul compus (de 1 la 10), formele de viitor inversate apar mai rar în texte pentru că viitorul însuşi apare mai rar în texte. Ordinea constituenţilor în limba română; o perspectivă diacronică 163 în altă ordine de idei, excluzând textele nereprezentative discutate mai sus, se poate observa că în majoritatea textelor în care structurile analitice sunt bine reprezentate (număr de ocurenţe însemnat), rata inversiunii este de aproximativ 1 la 10; doar în FT.1571-75; CM.1567 şi DDL.1679 rata inversiunilor este de aproximativ 2 la 10. Se cuvine, de asemenea, să remarcăm că procentul inversiunilor este mult mai mic în cronicile moldoveneşti din secolul al 18-lea (5.81% în ULM.-1725; 4.22% în CLM.1700-50; 2.43% în NL.-1750-66). în fine, se observă că rezultatele statistice oferite de textele originale (DÎ) reflectă cel mai bine procentele statisticii globale (de pe ultima coloană a Tabelului 2), fapt care întăreşte ipoteza că textele originale reflectă cel mai bine sintaxa perioadei investigate (Stan 2013), suprapunându-se cu mare fidelitate pe o statistică ce aduce laolaltă texte din stiluri diferite şi supuse influenţei exercitate de diverse texte / modele străine. Tabelul 1 - Poziţia auxiliarului (ocurenţe) faţă de verbul lexical (indicativ, perfect compus; indicativ, viitor) Secolul Text Perfectul compus Viitor Total Total V- AUX- Total V- AUX- Total V-AUX AUX-V V- AUX V AUX V (inversiuni) (structuri AUX neinversate) + AUX +V CCat.1560 1 11 12 1 12 13 2 23 25 VO CPrav.1560- 1 0 1 3 109 112 4 109 113 u 2 cu FT.1571-5 1 5 6 6 21 27 7 26 33 00 DÎ 48 510 558 11 84 95 59 594 653 CM.1567 19 68 87 20 42 62 39 110 149 Sec. 17 NT.1648 (20 7 66 73 6 79 85 13 145 158 P-) LC.-1650 3 0 3 7 1 8 10 1 11 PI.-1650 2 15 17 5 41 46 7 56 63 f 30 p.l CZB.1675-6 1 4 5 3 19 22 4 23 27 DDL.1679 3 16 19 2 10 12 5 26 31 (100 p.) Fiz.1693 2 1 3 16 0 16 18 1 19 Sec. 18 AA.1708 1 15 16 1 43 44 2 58 60 ACP.1714 0 20 20 0 35 35 0 55 55 ULM.-1725 9 140 149 0 6 6 9 146 155 (20 p.] CLM.1700- 12 276 288 1 19 20 13 295 308 50 (20 p.l NL.-1750- 6 254 260 1 27 28 7 281 288 66 (20 p.) TOTAL 116 1401 1517 83 548 631 199 1949 2148 Tabelul 2 - Poziţia auxiliarului (statistică) faţă de verbul lexical (indicativ, perfect compus; indicativ, viitor) 3 F ’erfectul compus Viitor Total Total CU Text raportare Total V-AUX AUX-V V-AUX D la: V-AUX AUX-V perfect V-AUX AUX-V Total viitor inversiuni structuri + C/î compus neinversate AUX +V CCat.1560 total 4% 44% 48% 4% 48% 52% 100 % formă 8.(33) % 91.(66)o/o 100% 7.69 % 92.31% 100% 8% 92o/o (0 = 25) (0= 12) (o=13) CPrav.1560 total 0.88 % 0% 0.88% 2.65% 96,46% 99.12% -2 formă 100 % 0% 100% 2.68 % 97.32% 100% 3.54 o/0 96.46% 100 % (0=1) (0=112) (0 = 113) r---1 63.(63)% CJ total 0.(03)% 15.(15)% 18.(18)% 18.(18)% 81.(81)o/o lor? (DÎ.1593: XCIII) Deci pârcălabul ne-a strâs pe tot, pe cum scrie cinstită cartea mării tale, şi ne-au întrebat pe toţ cum ştim cu sufletele noastre, avut-au Tătâraşii hotar de ceaea parte de vale? (DÎ.1596: CVI) Şi voi au ca nevinovaţii veţi fi? (CC1.1567: 33v) Au doară den Galilei Hristos va veni? (CC1.1567: 42v) Nu zeace se curăţiră? (CC1.1567:149r) Sfinţii lu Dumnezeu păcătoşi au fost? (CC1.1567: 246r) Au doar vor culeage den spini struguri sau din scai smochine? (NT.1648: 9V) In coordonarea a două predicate în interogativele totale, structurile inversate precedă de obicei structurile noninversate, însă regula nu este absolută (92) (v. Gheorghe 2016): (92) a. b. Maica a oare vede-te-va, au nu te va mai ? (A.1620: 59v) Fratele nud va izbăvi, au izbăvi-l-va omul? (PH.1500-10: 41r) Uneori, efectul de focalizare asociat cu interogativele directe se obţine prin deplasarea la focus a participiului pasiv: (93) întru păcate tu născut eşti tot şi tu ne veri învăţa? (CC1.1567: 28r v) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 169 Există şi date statistice care întăresc ipoteza că inversiunea nu este obligatorie în interogaţia totală. Lucrând pe un corpus reprezentativ de limbă veche (care se suprapune în bună parte cu corpusul utilizat de noi), Gheorghe (2016) prezintă următoarea statistică pentru diviziunea inversiune / structură neinversată pentru interogaţia totală: 70% inversiune / 30 % structuri neinversate. E drept, Gheorghe (2016) ia în considerare şi întrebările totale negative (92); am subliniat mai sus ideea că negaţia blochează în general inversiunea din motive care ţin de localitatea deplasării verbului, astfel că se poate aduce o obiecţie împotriva statisticii prezentate de Gheorghe (2016), de felul următor: potenţiala inversiune a verbului determinată de focalizare este blocată de proiectarea negaţiei. însă după cum arată exemplele de mai sus (91), structurile fără inversiune sunt atestate şi în propoziţii nonnegative, deci obiecţia nu este întemeiată. Din corelaţia dintre inversiune şi interogaţia totală se mai poate deriva un argument în favoarea analizei deplasării V-la-C ca o manifestare a unei gramatici V2: în limbile cu gramatică V2 strictă, interogaţia totală (ca şi imperativele şi construcţiile contrafactive) se exprimă prin structuri VI (v. Zwart 1998: 27 (n. 18), 60-63); în multe situaţii, interogaţia totală se realizează în româna veche prin structuri inversate cu verbul în prima poziţie din propoziţie (90a,e), eventual precedat de o particulă interogativă (oare, au) (90b,g). Din discuţia de mai sus, putem conchide că, deşi există o corelaţie relevantă între inversiune şi construcţia propoziţiei interogative totale, inversiunea nu este obligatorie în interogativele totale, ci doar foarte frecventă. O altă predicţie privitoare la relaţia dintre deplasarea la focus şi inversiune vine din comportamentul interogativelor parţiale. După Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014), Hill şi Alboiu (2016), întrucât elementul/grupul interogativ este găzduit de proiecţia de Focus, deplasarea V-la-C (inversiunea) este exclusă în interogative parţiale: „M/ft-interrogatives also project a FocusP domain as wh-constituents are semantic operators whose interpretation depends on focus and are associated with focus [...]. The linear order is exclusively clitic > V in these EMR [= Early Modern Romanian] interrogatives, so such contexts do not trigger V-to-C" (Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014:16)33. Exemple din cele mai vechi texte româneşti arată că această corelaţie nu este atât de strictă cum apare la autoarele citate (v. şi Nicolae şi Niculescu 2015: 233). Există o tendinţă puternică de a exclude structurile cu encliză pronominală şi postpunerea auxiliarului din interogativele parţiale (94), însă această tendinţă nu constituie regula: în unele situaţii, inversiunea este permisă în propoziţiile interogative parţiale (95). Variaţia este permisă în cadrul aceluiaşi text (e.g. PH.1500-10, e.g. (94a) / (95a-c); CC2.1581, e.g (94b) / (95f-g)). Cu referire la spaniola veche, Rivero (1993) face observaţia că encliza nu apare niciodată în propoziţiile interogative parţiale: (i) E quien lo mato: şi cine îl ucide.ps.3sg 'Şi cine l-a ucis / îl ucise?' (spaniola veche; Rivero 1993) 170 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română (94) a. b. c. d. (95) a. b. d. e. f. g- h. într-aleanul faţeei gerului cinre va mai sta? (PH.1500-10: 124r) Ce vămuface carii cu multe păcate sântemu vinovaţi? Cumu vămu scăpa de acea muncă iute, fraţiloru, şi de untuneareculu neluminatu şi de scrâşnitulu dinţilor şi de legătura nedezlegată şi de viermii neadurmiţi şi de foculu nestinsu, de scârbe şi de greime, de amaru şi de boală şi de suspinare? (...) Ce văm face atunce, cându vămu fi traşi întru adânculu focului şi munciloru? (CC2.1581: 36) Ce-au cerşut Mihaiu voievod de la împăratul? (DÎ.1600: XXXII) O, dragul mieu Merchis, căce-ţi cerneşti barba? (A.1620: 61v) Dzeu, cinre asămănra-se-va ţie? (PH.1500-10: 70v) Pâră câdu. Doamne, întorci-te pâră în cupliţ aprinde-se-va ca focul mâniia ta?(PH.1500-10: 76r) Cinre se va scula mie pre cei facu rreu sau cinre sta-va cu menre pre ceia făcu fărădelege? (PH.1500-10: 80v) Până când răbda-voiu voi? (CC1.1567: 84r) Până cându păcătoşii, Doamne, până cându păcătoşii laudă-se? (CC2.1581: 32) Dară cine amu den bogaţi putea-se-va spăsi? (CC2.1581: 294) Până când rădică-se dracul mieu spre mine? (CP1.1577: 18r) Pe scurt, analiza unui corpus mai larg arată că deplasarea elementelor interogative în periferia stângă şi inversiunea nu sunt în distribuţie complementară. Sub ipoteza general acceptată a unicităţii focusului, Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014); Hill şi Alboiu (2014) iau ca diagnostic pentru deplasarea verbului la Focus imposibilitatea de a focaliza un alt constituent în prezenţa inversiunii. Autoarele iau în discuţie focusul contrastiv şi focusul de veridicitate34 (engl. verum focus) şi exemplifică complementaritatea dintre focus şi inversiune prin exemple ca (96a-b) (la care putem adăuga şi exemplul (96c), extras din Alexandria). A se observa că testarea se face în contextul propoziţiilor interogative directe, în care inversiunea ar trebui să fie obligatorie sub analiza V-la-Foc (deşi nu este, v. supra exemplul (91) şi discuţia). (96) a. ce în dooă-trei rânduri au trimis să vadză, adevărat au sosit? (CLM.1700-50: 255r; Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Hill şi Alboiu 2016) b. Şi ducându-l pre acel om la Ştefan-vodă, l-au întrebat Ştefan-vodă: el au strigat aşea tare, şi pentru ce ară duminica? (NL.-1750-66:11) 34 ,,[we take] verum focus [...] to represent focus on the truth value of the sentence” (Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014:17). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 171 c. [Şi ieşi Antioh din scaun şi şezu Alexandru în scaun, şi să rută cu Potolomei şi cu Filon şi cu Antioh şi cu toţi craii şi domnii. Şi lă păru bine de Alexandru, că peşti mult. Şi ficiorii Cleofîlei văzură şi să spământară şi ziseră:) ..Tu ai fost Alexandru-împărat?" [El zise: „Eu") (A.1620: 56v) La fel ca şi în cazul celorlalte tipuri de focus discutate mai sus, există o tendinţă către complementaritate între ocuparea poziţiei de focus de un constituent, altul decât verbul, şi inversiunea verbală. Această complementaritate nu este o regulă, ci este o tendinţă, după cum arată următoarele exemple din (97), în care inversiunea şi deplasarea altor constituenţi la focus coexistă. Foarte important pentru discuţia noastră este exemplul (97a), excerptat din acelaşi text pe care autoarele citate fac generalizarea distribuţiei complementare: nici măcar în cronicile asupra cărora se face generalizarea complementaritatea nu funcţionează ca regulă; exemplul (97a) este de acelaşi tip ca exemplul (96a) - conţine focus de veridicitate -, însă permite inversiunea verbului: (97) a. Şi vădzindu şi pre Ştefan vodă în turburări totdeauna şi despre ai săi şi despre streini l-au mazilit, luându-lu în obedzi din Ţara Muntenească, iară domniia, în locul lui, au datu Radului vodă, carile are nume în ţară, de-i dzicu Radul vodă cel Mare. Şi cu adevăratu cade-i-să acestu nume în veci să aibă, precum vei afla hirea acestui domnu la rândul său scrise. (CLM.1700-50: 178r) b. câtu amu să l-amu zlei, atâta amu mai vârtosu împlea-se-va şi limpezi-se-va şi de destulu vărsa-se-va şi nesfîrşitu..pururea__fi:ya'3f şi nescăzutu (CC2.1581: 103) Vom reveni la structura domeniului preverbal în structuri cu inversiune în §3.2.2.3 infra. Din discuţia de mai sus, putem conchide că există o tendinţă către complementaritate între deplasarea constituenţilor la Focus, însă această tendinţă nu este o regulă exclusivă, cum este prezentată în Alboiu, Hill, Sitaridou (2014); Hill şi Alboiu (2016): propoziţiile interogative totale nu se construiesc întotdeauna prin inversiune (v. şi Gheorghe 2016); deplasarea elementelor interogative în periferia stângă (i.e. la Focus) nu exclude inversiunea; focusul contrastiv şi focusul de veridicitate nu exclud întotdeauna inversiunea. Această distribuţie indică faptul că inversiunea verbală întreţine o relaţie cu proiecţia de focus, însă această relaţie este indirectă, neobţinându-se prin ridicarea verbului la Focus, ci mai degrabă prin ACORD. Vom sugera o implementare tehnică a acestei idei la sfârşitul acestei secţiuni (v. §3.2.2.1.4 infra). 35 35 Nu este clar care este structura informaţională a spaţiului preverbal din ultimul conjunct, subliniat cu linie întreruptă; poziţia preverbală a numelui predicativ nesfîrşitu şi a adverbialului pururea le califică pe ambele drept elemente de periferie stângă, însă nu e foarte clar care dintre ele este focusul. 172 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română Un alt argument indirect împotriva deplasării V-la-Foc derivă din structura periferiei stângi a românei. Spre deosebire de limbi ca italiana, care organizează domeniile de topic şi focus în câmpuri ierarhizate (câmpul de topic > câmpul de focus (>FinP)) (v. Ledgeway 2012: 158-168 şi bibliografia), româna modernă pare să verifice formularea propusă iniţial de Rizzi (1997), în care topicul se poate lexicaliza şi la stânga şi la dreapta focusului (ToPiP > FocP > T0P2P (>FinP)) (v. discuţia din §11.2.2)36. Aşadar, ca şi în cazul inversiunii din româna modernă, sub analiza V-la-Foc rămâne neexplicată adiacenţa strictă a verbului la pronumele clitic şi/sau la auxiliar şi neatestarea structurilor de tipul V-XP-AUX/V-XP-CL/V-XP-CL-AUX. Cu alte cuvinte, ce blochează lexicalizarea proiecţiei T0P2P, în condiţiile în care există consens asupra faptului că auxiliarele şi cliticele nu se deplasează la C, ci rămân in situ (v. §2 supra; v. şi Avram 1999; Hill şi Alboiu 2016)? Desigur, acest argument devine valid atunci când se va arăta că şi limba veche permite lexicalizarea topicului la stânga şi la dreapta focusului, la fel ca limba modernă, însă acest aspect face obiectul unei cercetări viitoare. în orice caz, la prima vedere, propoziţii ca (95f) în care între verbul inversat (deplasat la FinP, v. §3.2.2.1.3 infra) şi elementul interogativ (care ocupă Spec, [FocP]) se pot lexicaliza şi alţi constituenţi verifică în mod direct ipoteza că şi în limba veche topicul se poate lexicaliza şi la stânga şi la dreapta focusului. (95f) Până cându păcătoşii, Doamne, până cându păcătoşii laudă-se? (CC2.1581: 32) 3.2.2.1.3 V-la-FiNP Materialul lingvistic analizat mai sus arată că proiecţiile ForceP şi FocP nu găzduiesc verbul deplasat în domeniul C: prezenţa (limitată cantitativ) a inversiunii în propoziţii subordonate în care verbul este coocurent cu elementele de relaţie, precum şi posibilitatea ca verbul inversat să fie precedat de constituenţi integraţi prozodic (v. §3.2.2.1.1 supra şi §3.2.2.3 infra) sunt argumente împotriva deplasării la ForceP; coocurenţa verbului inversat cu constituenţi care în mod neechivoc ocupă proiecţia de focus (elemente interogative; elemente care induc focus de veridicitate etc.) şi nonobligativitatea inversiunii în propoziţii interogative totale, care sunt asociate cu focusul de polaritate (v. Giurgea şi Remberger 2012) (v. §3.2.2.1.2 supra), sunt argumente distribuţionale împotriva deplasării la FocP. Ultima proiecţie care a fost propusă în bibliografia asupra limbilor romanice vechi (Ledgeway 2008, 2012: 161, Wolfe 2015b i.a.) şi a limbilor germanice (Cognola 2013) ca găzduind verbul deplasat în structurile V-la-C este proiecţia FinP, cea mai joasă proiecţie completivă din structura scindată a domeniului C propusă de Rizzi (1997), proiecţie constituind limita de jos a domeniului C. 36 V. exemplele de mai jos, discutate în §11.2.2: (i) (ii) a. Cred că TREABA ASTA mâine ar trebui să i-o spunem lui Ion. (focus > topic) b. Cred că mâine TREABA ASTA ar trebui să i-o spunem lui Ion. (topic > focus] a. Sper ca TREABA ASTA mâine să i-o spunem lui Ion. (focus > topic) b. Sper ca mâine TREABA ASTA să i-o spunem lui Ion. (topic > focus) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 173 Analiza românei moderne din capitolul anterior (§111) şi din prima parte a acestui capitol (§2 supra) a scos în evidenţă faptul că singurul element care se poate considera că lexicalizează nonambiguu poziţia Fin0 este complementizatorul să37. Diagnosticele sintactice care indică generarea complementizatorului să în Fin0, discutate pe larg în §2.2 supra, sunt: lexicalizarea sa la stânga negaţiei şi a pronumelor clitice (chiar şi în rarele cazuri de encliticizare pronominală la drepta lui să, care vor fi interpretate drept calcuri, v. infra), coocurenţa cu elementele de relaţie relative şi structurile cu complementizator scindat (ca... sa) şi recomplementare (sa... sa), situaţii în care cei doi complementizatori lexicalizează ambele centre complementizator, Force0 şi Fin0. Această analiză a lui să face o predicţie clară: cu excepţia structurilor cu recomplementare, dacă verbul se ridică la Fin prin VP-movement (i.e. deci la [Spec, FinP]), lexicalizarea lui să este blocată de constrângerea care previne lexicalizarea simultană a specificatorului şi a centrului aceleiaşi proiecţii completive - (Generalized) Doubly-Filled COMP Filter (v. §111.3.5 pentru o discuţie detaliată). Să examinăm măsura în care această predicţie este îndeplinită. în primul rând, se observă că subjonctivele fără să se asociază cu encliza pronumelor clitice, care marcheză deplasarea verbului la C; acesta este primul şi cel mai important argument pentru ideea că verbul deplasat la C este găzduit în (Spec,)FinP. (98) a. De-ne noauă duhul svântu după moarte-ne împărăţia-şi (FT.1571-5: lr) b. Tatăl nostru ce eşti în ceri, sfinţească-şe numele tău (CCat.1560: 8V) în al doilea rând, se observă că subjonctivele fără să au o valoare injonctivă / prescriptivă / augurală (Zafiu 2016), tipică pentru formele irrealis deplasate la C; absenţa lui să diagnostichează deplasarea acestora la (Spec,)FiNP (99). A se observa şi alternanţa între subjonctivul fără să şi subjonctivul cu să în interiorul aceleiaşi fraze (99c) şi structura spaţiului preverbal al subjonctivului fără să (verbul este precedat de constituenţi focalizaţi). (99) a. b. c. d. e. f. Acicea popa grăiască (CM.1567: 256r) Cându-l aduc cumetrii pruncul înaintea popeei zică popa aşa: (CM.1567: 255r) Spinii.şi_p_ălămida crească ţie şi să mănânci iarba câmpilor! (CM.1567: 262r) să rugăm pre miloste lui, fie cu noi svânta troiţă (FT.1571-5: lr) den naltul ceriului fi lângă noi agiutorul tău (FT.1571-5: 2r) Şi afle aiasta scrisoare a mea sânătoş pre domeavoastră (DÎ.1600: CXIV) 7 Am insistat asupra faptului că unele elemente completive, cum ar fi a infinitival, amalgamează proiecţiile de complementizator Force0 şi Fin0 în proiecţia sincretică C°, ceea ce explică şi de ce generarea unei periferii stângi nu este posibilă în propoziţia infinitivală (v. §111.3.1.1); a infinitival nu poate fi luat deci în mod direct ca diagnostic pentru proiecţia FinP. 174 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română g. Deci cei ce sânt cu adevărat ortodocşi, şi dacă vor fi cu totul nepărtinitori limbii greceşti', slujească pe limba lor sfânta Liturghie. (DDL.1679:10) O altă predicţie priveşte structurile cu recomplementare, bine reprezentate din cele mai vechi texte (100) (v. şi §2.2 supra). (100) a. să nu cumva să aibă smenteală (DÎ.1600: XXXIII; XXXIV) b. şi a-i slobozi pre ei nemâncaţi nu voiu, să nu cumva să slăbească pre cale (NT.1648: 20v) întrucât, în aceste structuri bine delimitate mai ales prin prezenţa constituentului nu cumva/cândva, complementizatorul să este dublu lexicalizat în Force0 şi Fin0, este posibil ca lexicalizarea joasă a lui să să fie blocată de deplasarea V-la-FlN (101a) de către aceeaşi constrângere, (Generalized) Doubly-Filled COMP Filter, encliza pronominală în exemple ca (101b) indică părăsirea de către verb a domeniului flexionar şi ridicarea la Fin. Poziţia Force nu este afectată de deplasarea verbului în domeniul C, dovadă şi lexicalizarea complementizatorului să la stânga constituentului nu cumva/cândva în exemplele din (101). (101) a. Se nu cânduva dzică limbile (PH.1500-10: 67V) b. să nu cândva rădice-se (CP1.1577: 268r) Există şi câteva atestări care contrazic această generalizare, şi anume structuri cu encliză pronominală la dreapta complementizatorului să. (102) a. Pre tine nedejduiiu: să nu rusinedzi-mă în veac şi să nu mă râdză aleanişii miei (CM.1567: 238v) b. Se sfiască-şe şi se întoarcă-şe înderret toţi ce gilăluiescu Sionulu. (PH.1500-10: 112v) c. rrogu-vă, ca venriţiişistriirii, seferiti-vă de peliţeştile pohtiri (CV.1563-83: 74r) d. şi hiclenşug înnaintea ta feciu, ca să dereptezi-ţe întru cuvintele tale (CL.1570: 9V) Există însă o serie de considerente care ne conduc către ideea că aceste structuri nu sunt reprezentative pentru româna veche, fapt care le diminuează importanţa pentru analiza de faţă. în primul rând, există foarte puţine atestări de encliză la dreapta lui să, doar în traduceri. în al doilea rând, într-un exemplu ca (102a), observă că encliza pronominală apare la dreapta complementizatorului să, dar mai ales la dreapta negaţiei: analiza cliticelor şi a Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 175 negaţiei (v. §§2.1.2; 2.1.3 supra) a scos în evidenţă ideea că encliza pronominală la dreapta negaţiei nu se conformează specificului sintactic al românei vechi, ci copiază mai degrabă un model străin, slav(on). în al treilea rând, pronumele encliticizat la dreapta lui să în exemplele (102b-d) este pronumele reflexiv; encliza pronumelui reflexiv a fost considerată un element de influenţă slavonă asupra românei vechi38. Procliza pronominală cu subjonctivul în absenţa complementizatorului să este cu totul accidentală: (103} Aceea dau ştire domnivoastră şi Dumnezeu vă veselească, amin. (DL1599-600: XXV) Rezultate de reţinut • distribuţia complementizatorului să prin raportare la procliza şi encliza pronominală conferă argumentul distribuţional forte pentru identificarea poziţiei care găzduieşte verbul în deplasarea la C: proiecţia joasă a complementizatorului FinP • acest rezultat se poate generaliza la analiza inversiunii din româna veche: toate formele inversate (cu inversiune V-CL / V-AUX / V-CL-AUX) se pot analiza prin deplasarea verbului la (Spec,)FiNP; această analiză explică în mod direct: - pe de o parte, proiectarea unei periferii stângi bogate (v. şi §3.2.2.3 infra), găzduind inclusiv constituenţi focalizaţi (v. §3.2.2.1.2 supra), şi - pe de altă parte, adiacenţa strictă la elementele funcţionale din domeniul flexionar; dată fiind structura funcţională FINP > PersP > MooP > (...) şi deplasarea verbului prin specificatorii verbali, nu există nicio proiecţie care să poată găzdui vreun alt constituent între verb şi clitic / verb şi auxiliar / verb şi secvenţa clitic-auxiliar; analize alternative, de tipul V-la-FoRCE sau V-la-Foc nu pot surprinde aceste efecte de adiacenţă, din motive explicate în subsecţiunile anterioare • analiza în termenii deplasării verbului la FinP face ca româna să beneficieze de o analiză care concordă cu analizele propuse pentru alte faze V2 relaxate ale limbilor romanice vechi (v. Ledgeway 2007, 2008, 2012; Wolfe 2015b i.a.) 3.2.2.1.4 Analiza formală a inversiunii şi relaţia cu focalizarea în ce priveşte mecanica derivaţională, vom adopta ipoteza propusă de Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014) şi Hill şi Alboiu (2016), care este în spiritul şi în litera modelului teoretic adoptat aici (Chomsky 2000, 2001, 2007, 2008; Pesetsky şi Torrego 2001, 2004, 2007) -rezolvarea dependenţelor sintactice prin procesul acord, definit în §11.2.1. Centrul Foc0 este 38 Un exemplu explicat doar parţial prin influenţă străină este următorul (pronumele encliticizat nu este reflexiv): Nu pomeni fădelegile noastre întăile, currundu se afle-ne cruţările tale (PH.1500-10: 67v) 176 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română înzestrat cu o trăsătură neinterpretabilă [i/Focus]; constituentul care prin procesul de acord contribuie la ştergerea trăsăturii [i/Focus] este interpretat ca focus. Unul dintre principalele avantaje ale acestui model teoretic este disocierea deplasării sintactice de ACORD: procesul de acord poate fi urmat de deplasare sintactică, însă nu în mod obligatoriu. Reamintim, de asemenea, că în §3.2.2.1.2 supra am arătat că deplasarea la focus şi inversiunea nu sunt în distribuţie complementară, fapt indicând că verbul deplasat la C nu este găzduit de proiecţia FocP; în schimb, în multe situaţii cu inversiune, verbul însuşi este focalizat, un fapt empiric care trebuie rezolvat într-o analiză coerentă. în §2 supra, am arătat că structura funcţională propusă pentru româna modernă în capitolul anterior se poate extinde şi la româna veche, iar diferenţele diacronice dintre româna veche şi româna modernă rezultă din opţiunile diferite de deplasare a constituenţilor în proiecţia verbală extinsă. Structura funcţională propusă pentru domeniul CP şi porţiunea superioară a domeniului IP este următoarea (ignorăm, pentru această reprezentare, grupul negaţiei NegP şi proiecţiile de topic TopP din periferia stângă a propoziţiei): (104) ForceP într-o structură simplă cu encliză pronominală, de tipul celei din (98a), verbul (la subjonctiv) se deplasează la [Spec,FiNP], iar constrângerea (Generalized) Doubly-Filled COMP Filter blochează lexicalizarea lui să, ca în reprezentarea de mai jos: (105) De-ne noauă duhul svântu după moarte-ne împărăţia-şi (FT.1571-5: lr) Force0 FocP Foc0 [wFocus] FinP Fin0 PersP* Pers0 IP {MoodP > TP > AspP} FinP VP FinP A de- Fin0 PersP* (|)P A Pers' ne Pers0 MoodP Mood' Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 177 Nu e clar dacă exemple de acest tip, cu subjonctive directive, implică şi activarea proiecţiei de focus. în contexte în care proiecţia de Focus este implicată în mod clar, de tipul propoziţiilor interogative totale cu inversiune (106), trăsătura neinterpretabilă [i/Focus] se rezolvă prin acord între centrul Foc0 şi verbul plasat în [Spec,FiNP]. (106) Venit-ai încoace ainte de vreame a munci noi? (CC1.1567: 65v) Strategia alternativă (care, de fapt, s-a păstrat în trecerea la româna modernă) de verificare a trăsăturii [wFocus] prin acord la distanţă este atestată, fiind tipică propoziţiilor interogative totale nonnegative (108). De altfel, în propoziţiile interogative totale negative (atât din româna veche (107), cât şi din româna modernă), verificarea trăsăturii [i/Focus] se face tot prin acord la distanţă, sub ipoteza că negaţia nu se deplasează ea însăşi la FocP, ci rămâne in situ39; nu este însă clar dacă în această situaţie negaţia însăşi sau verbul verifică trăsătura de focus. (107) Nu vor cădea amândoi în groapă? (CT.1560-1: 127v) (108) Sfinţii lu Dumnezeu păcătoşi au fost? (CC1.1567: 246r) Cel puţin pentru româna modernă, ipoteza că negaţia rămâne in situ şi nu se deplasează la focus (după cum a fost de multe ori propus în bibliografie, v. Hill şi Alboiu 2016 şi referinţele) este confirmată de interogativele totale la subjonctiv (cu interpretare dubitativă), unde se observă că negatorul nu continuă să apară la dreapta complementizatorului să (deşi, după cum s-a arătat în §111.3.3, adverbul de negaţie nu ocupă poziţia de specificator, deci ar putea să se deplaseze la stânga complementizatorului să, care este element X°, i.e. centru - condiţiile de localitate a deplasării şi de Minimalitate Relativizată nu s-ar încălca sub nicio formă): Să mergem sau să nu mergem? FocP Foc0 FinP VP FinP A venit Fin0 MoodP ACORD Mood0 TP ai 178 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română (TopP TopP >) FocP Foc0 [edec-us FinP Sfinţii lu Dumnezeu păcătoşi Fin MoodP Mood o TP VP A au fost ACORD Această analiză explică în mod elegant şi situaţiile în care inversiunea coexistă cu constituenţi care ocupă poziţia de focus ei înşişi; de acest tip sunt propoziţiile interogative parţiale şi propoziţiile care conţin un focus de veridicitate. Proiecţia la care se deplasează verbul şi proiecţia care găzduieşte elementul focalizat sunt distincte ([Spec, FinP] şi, respectiv, [Spec, FocP], iar inversiunea nu are nicio legătură cu focalizarea. (109) Până când răbda-voiu voi? (CCM567: 84r) (110) Si cu adevăratu cade-i-să acest nume în veci să aibă (CLM.1700-50:178r) (109) (110) FOCP Foc0 FinP [wFeetts] VP Fin' A Fin0 IP {PersP > MoodP ...} Până când răbda- voiu cu adevărat cade i-să în concluzie, disocierea verificării trăsăturii de focus de deplasarea sintactică explică în mod satisfăcător datele din româna veche, surprizând şi relaţia dintre focalizare şi inversiune, dar explicând şi coocurenţa inversiunii cu constituenţi focalizaţi în periferia stângă propoziţională. 3.2.2.1.5 Concluzii (i) Deplasarea verbului la Fin explică întreaga distribuţie a inversiunii în limba română veche. Modelul propus surprinde şi efectele de focalizare asociate adesea cu inversiunea verbului. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 179 (ii) în ultimă esenţă, deplasarea verbului la C prin inversiune se conturează ca fiind o strategie de codare a forţei asertive (Ledgeway 2008: 456, pe baza analizelor din Platzack şi Holmberg 1989; Klein 1994, 1998; Brandner 2004). Pe lângă rezultatul că inversiunea nu este o strategie exclusivă de focalizare, o serie de argumente precum următoarele conduc către această idee: alternanţa în context a formelor inversate şi a formelor neinversate, cu aceeaşi valoare discursivă - în exemplul (99c) (repetat mai jos) se observă că subjonctivul inversat nu induce o altă valoare prin comparaţie cu subjonctivul neinversat -; valorile multiple asociate cu inversiunea, care pot fi aduse doar sub umbrela unui mecanism foarte larg cum este forţa asertivă; restricţia inversiunii la contexte finite (cu excepţia gerunziului, unde ridicarea V-la-FiN este obligatorie şi se leagă de verificarea morfologiei gerunziale); asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată (v. §3.1.2 supra pentru limbile romanice; §3.2.2.2 infra pentru română); sub coordonare, preferinţa către inversiune în primul conjunct (Croitor 2014, v. şi §3.2.1.1 supra). (99) c. Spin ii şi pală mida. crească ţie şi să mănânci iarba câmpilor! (CM.1567: 262r) 3.2.2.2 Asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată 3.2.2.2.1 Analiză calitativă Una dintre trăsăturile gramaticii V2 relaxate caracteristice limbilor romanice vechi este asimetria între propoziţiile principale şi propoziţiile subordonate în ce priveşte posibilitatea verbului de a accesa domeniul complementizator. Referindu-ne la română, din punctul de vedere al modalităţii de deplasare a verbului (VP-movement) şi al proiecţiei din domeniul C care găzduieşte verbul deplasat (FinP), predicţia este că inversiunea ca manifestare a deplasării la C trebuie să fie disponibilă şi în propoziţiile subordonate, întrucât deplasarea verbului nu interferează cu proiecţiile care găzduiesc complementizatorii şi alte elemente de relaţie (i.e. ForceP sau FocP). Din punctul de vedere al valorii asociate cu deplasarea la C / inversiunea (i.e. strategie de codare a forţei asertive), predicţia este că inversiunea este mult mai rară în propoziţiile subordonate, codarea forţei asertive fiind asociată cu propoziţiile principale. Această predicţie este confirmată statistic (v. §3.2.2.2.2 infra) şi a fost formulată ca observaţie în studii anterioare (Stan 2013; Dragomirescu 2014; Zafiu 2014, 2016). O predicţie mai subtilă este că inversiunea este mai frecventă în subordonatele conjuncţionale, mai ales în cele selectate de verba dicendi, întrucât acestea marchează un grad de forţă asertivă mai mare decât alte tipuri de subordonate (relative şi circumstanţiale) (v. şi Ledgeway 2008: 459 pentru o observaţie asemănătoare asupra napolitanei vechi). Această predicţie, formulată ca observaţie de unii autori (v. Zafiu 2014 cu referire la inversiunea în propoziţii condiţionale) este confirmată de excerptarea preliminară a materialului, însă va trebui verificată statistic mai riguros într-o cercetare viitoare. 180 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română Aşadar, inversiunea este cel mai frecvent atestată în propoziţii conjuncţionale (completive sau circumstanţiale) (pentru relaţia dintre inversiune şi complementizatorul să subjonctival, v. §3.2.2.1.3 supra): (111) a. b. c. d. e. f. g- h. î. k. m. n. P- Adecă eu, ierei popa Anghel, făcut-am aceasta a mea scrisoare ca să fie de mare credinţă la mâna nepotu-miu Anghel din Olăneşti cum să să ştie că, nefăcându eu coconi de trupul miu şi nerămâindu nime de noi, nici frate, nici nime,fără numai nepotu-miu Anghel din Olăneşti, socotit-am dintru in[i]ma mea şi am dat toată partea mea de moşie din Sărăcineşti (DÎ.1594: X) Iară acumu încă vă scriemu şi vă dămu în ştire că, acumu, în ceastă lună a lu avgust 27 de zile, venit-au lu Mihaiu vodă steagu de la împăratul turcescu (DÎ.1599: XVIII) Acmu acest om aşă gândeaşte, că fi-va foarte bine de rândul lui să şadză puţin în crăirea noastră, să cafte de aproape ispravele sale în ceaste valure den ţara Moldovee. (DÎ.1593: XCV) în veaci nu voiu uita dereptatea ta, că întru <în>sele învinsu-me-ai (PH.1500-10: 106r) A doua, făgăduita, că Dumnezeu făgăduitu-ne-au că ne va pre noi asculta (CCat.1560: 9V-100 sculaiu, că Dumnezeu folosi-mi (CM.1567: 236v) Socoteaşte rugăciunea mea, că smeriiu-mă foarte! (CM.1567: 237r) Izbăveaşte-mă de gonitorii miei, că învărtoşară-să mai vârtos de mine. (CM.1567: 237r) Eu strigaiu, că audzişi-mă, Doamne (CM.1567: 238r) Vedzi vrăjmaşii miei că mulţiră-să şi cu urâtul nederept urâră-mă (CM.1567: 239r) Nerăiişi derepţii lipiră-se mie, că răbdaiu-te, Doamne (CM.1567: 239v) Doamne, audzi rugăciunea mea, ia aminte rugăciunile rostului mieu, că streinii sculară-să spre mine şi tarii cerură sufletul mieu (CM.1567: 240r) Şi cu voie face-voiu jirtvă ţie; ispovedescu-mă numelui tău, Doamne, că-i bine, că de toată grijea izbăvitu-m-ai şi spre vrăjmaşii miei caută ochii miei (CM.1567: 240r) Şi zise lui: Să eşti Fiiul lui Dumnedzeu, aruncă-Te gios, că scris iaste că va porunci îngerilor săi de tine şi spre mâni lua-te-vor să nu cândva poticneşti de piatră piciorul Tău (NT.1648: 5V) Iară Eu zic voao că cine şi-ară lăsa muiarea lui fără vină de curvie face-o pre ia curvă şi cine o ară lua lăsată curveaşte (NT.1648: 7V) Că cu cegiudecată veţigiudeca, giudeca-vă-veţi (NT.1648: 9r) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 181 q. Adevăr grăesc voao că veni-vor toate acestea spre neamul acesta (NT.1648: 31r) Mai rar, structurile inversate apar în subordonate circumstanţiale (112] şi, foarte rar, în propoziţii relative (113] (v. Zafiu 2014 pentru o discuţie detaliată a circumstanţialelor condiţionale]: (112) a. b. c. d. e. (113) a. b. Atunce cându întoarce-se-va vrăjmaş
      ui mieu înderretu, nu voru putea şi vor peri de faţa ta (PH.1500-10: 5rv) Cătră tinre chemu, Dzău mieu, nu mai tăcea de la menre, şe nu cumva mai tăcea-veri de la menre (PH.1500-10: 22r) Mine aştaptă derepţii, până da-veri mie (CM.1567: 237r) Să spre fărăleage căuta-veri, Doamne, Doamne, cine va sta? (CM.1567: 237r) e când putredirea aceasta îmbrăca-se-va întru fără putredire, atunce se va împlea cuvântul acela ce stă scris (CC1.1567:16v) aciia corăbiile înnoată, zmeul aceala ce fapt-ai să-şi bată gioc de-nsul (CM.1567: 235v) Cine amu împreună cu viaţa aceasta iubit-au dulceaţa şi nu se-au vindecatu cu pocaaniia, ce cu vrearea delungatu-se-au, loculu loruşu cela îngeresculu făcutu-l-au cale netrecătoare şi neîmbiată, ca o propaste fără fundu şi netrecută loruşu înşişu au săpatu (CC2.1581: 370; Zafiu 2014) 0 situaţie specială este reprezentată de inversiunea înregistrată în subordonate ambigue; includem în această categorie propoziţiile principale introduse de complementizatori (114a) şi propoziţiile subordonate fără marcă de subordonare (114b). Ambele tipuri au doar câteva înregistrări (v. §3.2.2.2.2 infra). (114) a. b. Că întări-să mila lui spre noi şi deadevărul Domnului rămânea-va în veac. Amin! (CM.1567: 237r) Face-veri dumneata acest lucru, noa părea-va foarte drag. (DI.1593: XCV) 3.2.2.2.2 Analiză cantitativă în această secţiune, ne propunem să investigăm cantitativ asimetria dintre propoziţiile principale şi propoziţiile subordonate, cu scopul de a scoate în evidenţă faptul că, la fel ca în alte limbi romanice vechi caracterizate de o gramatică V2, asimetria dintre propoziţiile principale şi propoziţiile subordonate nu este o asimetrie exclusivă, ci mai degrabă cantitativă. 182 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română Metodologie Pentru acest studiu statistic, am avut în vedere în primul rând poziţia auxiliarelor pentru diagnosticarea deplasării verbului la C. După cum s-a remarcat în secţiunile anterioare (v., mai ales, §2.1.2 supra), encliza pronumelor (mai ales reflexive) nu respectă întocmai specificul sintactic al românei vechi (cliticizare la dreapta negaţiei, a complementizatorului de subjonctiv să], fiind influenţată de reguli sintactice străine (slavone); de asemenea, linearizarea postverbală a unor pronume clitice (fem. sg. ac. o) este determinată fonologie (evitarea hiatutlui), nu sintactic (prin deplasarea verbului), dovadă şi linearizările de tip AUX-V-CL (115) (discutate în detaliu în secţiunile anterioare) care arată că deplasarea verbului la C nu a avut loc. (115) a. ceia ce nu înşalî-se de mine (CT.1560-1: 21v) b. de au închis-o în curţile lui (NL.~1750-66: 22) Dorind să eliminăm cazurile de encliză determinate de alţi factori decât deplasarea verbului la C, am ales deci să luăm în considerare doar structurile în care este prezent auxiliarul verbal, incluzând deci structurile de tip V-AUX / V-CL-AUX. Poziţia auxiliarului rămâne un indicator fidel pentru diagnosticarea deplasării verbului la C. De asemenea, în §3.2.1.2 supra, am scos în evidenţă dificultăţile de natură fonologică pe care le ridică inversiunea condiţionalului (structurile V-AUX şi unele structuri V-AUX-CL rezultă sistematic în structuri cu hiat, ceea ce diminuează în mod server rata inversiunilor cu condiţionalul), astfel că am decis să avem în vedere doar formele de viitor şi de perfect compus, a căror inversiune - fie V-AUX, fie V-CL-AUX - nu este afectată de constrângeri fonologice. Tabelul 3 prezintă distribuţia gramaticii V-la-C în funcţie de criteriul propoziţie principală / propoziţie subordonată. Această distribuţie este surprinsă prin numărul de ocurenţe al structurilor V-AUX / V-CL-AUX în propoziţiile propoziţiile principale / propoziţiile subordonate. într-o coloană separată, am înregistrat şi situaţiile de ambiguitate (v. exemplul (114) şi discuţia în secţiunea anterioară). Am ales să nu tranformăm în procente toate coloanele tabelului, lăsând posibilitatea şi pentru alte intepretări decât cele propuse de noi. De asemenea, nu vom face o interpretare a datelor pe fiecare text în parte ca în cazul inversiunii după tipul de auxiliar (v. §3.2.1.2 supra), acest tip de interpretare fiind la îndemâna oricui prin exploatarea datelor din tabel, ci mai degrabă o serie de observaţii de interpretare, care privesc diacronia fenomenului V2 în română. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 183 Tabelul 3 - Asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată în distribuţia V-Ia-C Secol V-l a-C: Amt )iguu V-la-C: V-la-C: (subor 'donare Propoziţie Propoziţie fără n larcă / principală subordonată subor donare cu c< i fără Text reg ent) V-AUX V-CL- V-AUX V-CL- V- V-CL- AUX AUX AUX AUX V-la-C: 2 1 0 1 0 0 TOTAL uLiuL 1 JuU 3 1 0 4 CPrav.1560-2 4 | 1 0 1 1 0 | 0 6 5 1 0 Sec. U FT.1571-5 7 | 0 0 1 0 0 | 3 10 7 0 3 DÎ 51 | 6 3 | 0 5 | 0 65 57 3 5 CM.1567 3 | 16 36 | 1 0 | 0 56 19 37 0 Sec. 17 NT.1648 (20 p.) 11 | 1 2 | 2 0 | 0 12 4 0 16 LC.~1650 10 | 1 0 | 0 0 | 0 11 11 0 0 PI.-1650 (30 p.) 7 | 4 0 | 0 0 1 0 11 11 0 0 CZB.1675-6 4 | 0 0 | 0 0 | 0 4 4 0 0 DDL.1679 (100 5 | 17 0 | 0 0 | î 23 pO 22 0 1 Fiz.1693 18 | 0 0 | 0 0 1 0 18 18 0 0 Sec. 18 AA.1708 2 | 3 0 | 0 0 1 0 5 5 0 0 ACP.1714 0 1 1 0 | 0 0 1 0 1 0 0 i ULM.-1725 (20 9 1 6 0 | 0 0 1 0 P) 15 0 0 LD CLM.1700-50 13 | 2 0 | 0 0 1 0 1 c; (20 p.) 15 0 0 LD NL.-1750-66 7 1 1 0 | 0 0 | 0 O (20 p.) 8 0 0 O TOTAL 213 || 79.5% 46 || 17% 9 II 3.5% 268 || 100% Interpretarea globală a datelor Distribuţia globală a inversiunii în propoziţiile principale / propoziţiile subordonate se prezintă astfel: inversiune în principală 79.5%, inversiune în subordonată 17%, structuri ambigue cu inversiune 3.5%; proporţia inversiune în propoziţie principală / inversiune în propoziţie subordonată este deci de aproximativ 8 la 2; dacă încadrăm şi structurile ambigue 184 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română în categoria propoziţiilor subordonate, propoziţiile subordonate vor reprezenta 20.5% din totalul subordonărilor, deci proporţia de 8 la 2 este aproape perfectă. Alte chestiuni de interpretare CM.1567 este un text atipic: în cadrul acestui text, există un număr mare de inversiuni (prezintă o gramatică V2 proporţional însemnată în raport cu alte texte, după cum rezultă şi din Tabelele 4 şi 5, prezentate mai jos), iar numărul inversiunilor în propoziţie principală este depăşit de numărul inversiunilor în propoziţie subordonată (37 / 19). Dacă ţinem cont de faptul că am avut în vedere doar contextele în care influenţa sintaxei străine este foarte mică, CM.1567 devine relevant din prisma frecvenţei mai mari a inversiunii în subordonate decât în principale. Altă observaţie priveşte disponibilitatea diacronică a inversiunilor în propoziţiile subordonate. Cu excepţia FT.1571-5 (text foarte scurt, de aproximativ 1700 de cuvinte), care nu prezintă nicio inversiune V-(CL-)AUX în propoziţie subordonată (deşi prezintă inversiuni în propoziţie principală şi în contexte ambigue), toate textele din prima perioadă a românei vechi (1500-10/1521 - 1640) şi un text din a doua perioadă a românei vechi, NT.1648, prezintă un număr mai mare sau mai mic de inversiuni în propoziţiile subordonate sau în structuri ambigue, pe când textele examinate de după 1650 nu mai prezintă inversiuni în aceste contexte (doar în primele 100 de pagini din DDL.1679 am înregistrat o inversiune într-o structură ambiguă). Se poate deci formula observaţia că inversiunea în propoziţiile subordonate caracterizează prima perioadă a românei vechi; inversiunea în subordonate se elimină treptat în cursul limbii vechi, după cum şi inversiunea în general se elimină (cu unele excepţii) în trecerea de la româna veche la româna modernă. 3.2.2.2.3 Concluzii Atât analiza calitativă, cât şi cea cantitativă au scos în evidenţă asimetria dintre propoziţiile principale şi propoziţiile subordonate privitoare la distribuţia fenomenului V-la-C. Asimetriile de acest tip au fost considerate un diagnostic sintactic relevant pentru includerea limbilor romanice vechi în categoria de limbi cu o gramatică V2 relaxată, concluzie care se poate extinde şi la analiza românei vechi. în ce priveşte diacronia românei vechi, se poate observa o diferenţă importantă între cele două faze ale românei vechi: eliminarea inversiunii V-(CL-)AUX în textele de după 1650. Acest rezultat susţine dihotomia între două perioade ale românei vechi (v. Timotin 2016 şi bibliografia) şi din perspectivă sintactică. 3.2.2.3 Domeniul preverbal (periferia stângă) în propoziţiile V2 O altă caracteristică a fazei V2 a limbilor romanice vechi este „flexibilitatea" domeniului preverbal (v. §3.1.3 supra), flexibilitate care se traduce (i) pe de o parte, prin posibilitatea spaţiului preverbal în structuri cu deplasare V-la-C de a găzdui constituenţi multipli Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 185 (v. şi Zafiu 2014), şi (ii) pe de altă parte, prin faptul că, în structuri cu deplasare V-la-C constituentul preverbal / unul dintre constituenţii preverbali nu este neapărat subiectul. în diferite puncte din secţiunile anterioare am mai menţionat aceste caracteristici, subliniindu-le importanţa, drept care secţiunea de faţă doar le ilustrează pe scurt, cu scopul prezentării comparate sistematice a românei prin raportare la alte faze vechi ale limbilor romanice, discutate în §3.1 supra. în legătură cu aceasta, vom pune în valoare periferia stângă a propoziţiei românei vechi şi pentru derivarea structurilor cu verb plasat la finalul propoziţiei / frazei. Caracteristica (i), ilustrată prin exemple precum cele din (116), arată că în structurile cu deplasare a verbului la C, efectul de „gât de sticlă” (engl. bottleneck effect, Poletto 2002) - i.e. un singur constituent poate preceda verbul deplasat la C - specific limbilor germanice V2, dar nespecific limbilor romanice vechi cu gramatică V2 relaxată (cu excepţia francezei vechi, care are o gramatică V2 de tip germanic, v. Adams 1987; Roberts 1993), nu este activ nici în limba română veche. (116) a. Atunce derentii lumina-se-voru ca soarele; iară păcătoşii simtu soare cu_ce-aujuatuchinui-se-voru. (CC2.1581: 537; Zafiu 2014) b. Acmu amu mestecaţi sântu derepţii cu păcătoşii; iară atunce foarte bine despărţiţi fi-voru (CC2.1581: 38) c. Sîpintru mare credinţă în loc de pecet vusu-n-am degetele (DÎ.1579-80: VI) d. Iară Iuda în veaci sălăşlui-să-va (DPar.1683:1.6V) Trecând la cea de a doua caracteristică, observăm că poziţia preverbală în structuri cu deplasare a verbului la C nu este specializată pentru poziţia subiectului; astfel, pe lângă subiect (117), verbul inversat poate fi precedat de obiecte (118) (v. şi Zafiu 2014), adjuncţi (119) sau predicate ((116b), (117f)); nespecializarea poziţiei preverbale este caracteristică şi propoziţiilor subordonate. Poziţionarea constituenţilor preverbali în periferia stângă propoziţională îi asociază cu diverse interpretări pragmatice (diverse tipuri de topic sau focus) (v. şi §3.2.2.1 supra; v. şi Zafiu 2014). A se observa şi faptul că obiectele directe periferice sunt opţional dublate clitic ((118a-c) vs (118d-e)) (observaţie formulată de Mensching 2012 şi pentru alte limbi romanice); absenţa cliticului nu se corelează cu tipul sintactic al obiectului direct preverbal (cuantificaţional / definit (118a) / (118b-c))40. (117) a. Adecă eu. Marin o(t1 Boldeşti, scris-am acest zapis [a]l meu să fie de mare credinţă la mâna lu Rafail călug[ă]rul (DÎ.1582: VII) b. Toată răsădirea carea n-au sădit Tatăl Mieu din ceriu, zmulge-să-va (NT.1648: 20r) 40 A se observa şi exemplul (118c) în care obiectul direct este reluat de o formă pronominală tare neprecedată de prepoziţia pe. 186 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română c. d. e. f. (118] a. b. c. d. e. e. f. (119) a. b. c. Când adeveritii închinători închina-se-vor Părintelui şi cu adevăr, şi amu Tatăl ca acealea caută să se închine lui (CC* 1.1567: 21v) Derept aceaia, mă tem cum acel nărod de jidovi vădi-ne-vor şi pre noi vor osîndi şi ne vor certa înaintea lu Dumnezeu şi înaintea lumiei a toată la zioa de judecare (CC1.1567: 80v) Grăiesc amu voao că nici unul de acei bărbaţi chemaţi gusta-vor de cina mea (CC1.1567: 145r) Ferice (de) milostivii, că aceia miluiţi fi-vor (CC1.15 67:122v) Multe si de toate năravurile dăruit-au noao Dumnezeu să lucrămu, cineşu spăsenieisale (CC2.1581: 422) Aceasta moşia vândut-am noi de bunăvoia noastră (DÎ.1595-96: XIII) Cununia scris-am ea cu înţeles (CM.1567: 2500 Păharulu amu ce eu amu a bea, bead-veţi (CC2.1581: 90) Pentru că acest satu si aceşti rumâni fostu-i-am cumpărat eu (DRH.B.XXX.1645: 248; Nicolae şi Niculescu 2015: 11) îngerilor săi porânci-va de tine (CC1.1567: 200 Toate de la tine aştaptă să dai mâncare lor în bună vreame, iară dând tu, lor aduna-vor (CCU567: 2350 si pr[en]t[r]u credijnjta pus - a [m] si mâinjile] (DÎ.l 563-4: II) si în mânile lor purta-te-vor (CC1.1567: 200 Adevăr zic voao, că spre toată avutiia lui puned-va pre el (NT.1648: 320 De altfel, periferia stângă este la fel de bogată şi flexibilă şi în propoziţiile cu gramatică V-la-I (120); coroborând această caracteristică şi cu apariţia relativ frecventă a structurilor VI cu inversiune41 (e.g. (121)) (v. §3.2.2.5 infra), putem conchide că deplasarea verbului la C, manifestată în româna veche prin inversiune, nu este legată în mod direct de accesarea de către alţi constituenţi a periferiei stângi. Cu alte cuvinte, deplasarea V-la-C nu constrânge sau favorizează într-o manieră specială accesul la periferia stângă; spaţiul periferic este în mod liber accesibil constituenţilor marcaţi pragmatic ca topic sau ca focus şi se poate accesa sub orice formă a gramaticii verbului (V-la-I sau V-la-C). (120) a. Domnu e luminra mea şi scoţătoriulu mie, de nimenre me voiu teame. (PH.1500-10: 210 41 NB. Propoziţii VI sunt atestate frecvent şi în structuri neinversate: (i) Să să ştie cum amu fostu eu Crăciun de Negreni moştean, descălecători pomântului, cu Dan şi cu Ion şi cu Balotă [de?] am împărţit moşiia în 4 părţ ca fraţii. Decii, eu, Crăciun, m-au ajunsu vreame de [njevoie pentru că am furat u cal al Bălosului o(t) Ivănăşăşti, pe nume Stan. (DÎ.1563-64: II) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 187 b. De dulce-cinstiti si de Dumnezeu năziti tmvăratii noştri, de toate curţile si de voinicii lor. Domnului să ne ruaăm. fCL.1570:12r) c. însis lor si unul altuia si toată viata noastră Hristos Domnului pre ea să o dăm. (CL.1570: 28v) d. Si cetăţile cu destulă osteneală i le lua fCIst.1700-50:16vl (121) Scris-am eu, Negre, fratele Nedei, pentru să se ştie că m-au fost robitu tătarâi (DÎ.1595-625: XIV) Această constatare ne permite să mai formulăm două observaţii. Prima dintre acestea se leagă de funcţia gramaticii V2 / V-la-C manifestă prin inversiune, ţinând cont de următoarele: în secţiunea §3.2.2.1 am adus argumente în sprijinul ideii că inversiunea se corelează cu focalizarea, însă nu în mod obligatoriu, deci nu poate fi considerată o strategie exclusivă de codare a focusului; în această secţiune, am argumentat că deplasarea verbului la C nu influenţează modul de structurare a periferiei stângi propoziţionale. Aceste considerente întăresc ipoteza formulată în §3.2.2.1.5 supra, şi anume că deplasarea la C / gramatica V2 este un mecanism mai general de codare a forţei asertive. A doua observaţie priveşte interpretarea propoziţiilor în care verbul este plasat la sfârşitul frazei (e.g. (121)). Cel puţin prin referire la unele texte vechi (autori culţi, de formaţie latină), în lucrările tradiţionale (v. Stan 2013: 22 şi referinţele; Todi 2001: 245 pentru cronicile munteneşti) se introduce ideea imitării structurii latine (sau turceşti sau greceşti, cel puţin pentru Cantemir, v. Stan 2013: 22), ipoteză întărită empiric de artificialitatea unor fraze cantemiriene ca (122) - a se observa, de exemplu, ordinea verbelor, inversă structurii canonice a predicatului complex, în propoziţia nici glas sau cuvânt împotriva lui cineva a scorni a îndrăzni putea, ca şi plasarea verbului în poziţie finală în fiecare conjunct propoziţional al frazei. (122) Acesta toate lucrurile în monarhiia păşirilor a face sau a desface în voia sa avea, nici glas sau cuvânt împotriva lui cineva a scorni a îndrăzni putea (că în vremile vechi poftele stăpânilor pravile de lege suppuşilor era). (CIL—1705: 32) întrebarea este cum se poate interpreta poziţia finală a verbului ca fenomen general şi instanţierile sale particulare în scrieri cu model latin explicit (predicatul complex din exemplul de mai sus). Una dintre opţiunile de analiză este imitaţia fidelă a sintaxei latine: structurile cu verb final rezultă dintr-o setare parametrică centru-final care, prin deplasare de tip roll-up (Comp-la-Spec) (v. §11.2.3), plasează în mod sistematic complementul la stânga centrului său. Analiza textelor vechi însă nu prezintă diagnosticele unui gramatici autentice cu centru final în domeniul propoziţional / verbal (complementizatori la sfârşit de propoziţie nu sunt atestaţi, v. Cinque 2013: 54; elipsa de tip gapping cu omiterea verbului în primul conjunct 188 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română este extrem de rară, nu sistematică42, v. Ross 1967 etc.}. în plus, analiza prin roll-up movement presupune existenţa a o serie de structuri neatestate, de exemplu, inversiune V-AUX la dreapta negaţiei (v. şi §3.2.2 supra). Alternativ, ne putem folosi de ipoteza propusă de Poletto [2014: 77), şi anume că traducătorii / scribii / autorii de texte originale nu produc enunţuri negramaticale, ci exploatează opţiunile sintactice ale limbii-ţintă. în cazul de faţă, avem a face cu exploatarea opţiunii de deplasare a constituenţilor în periferia stângă a propoziţiei. Astfel, dacă analizăm structura grupului verbal în exemplele din (120), observăm că avem a face cu o structură cu centru iniţial în care a avut loc procesul V-la-I (procliză pronominală; prezenţa complementizatorului sd), constituenţii preverbali (subliniaţi) fiind deci interpretaţi ca fiind deplasaţi în periferia stângă a propoziţiei. Această analiză se poate generaliza la propoziţiile / frazele în care verbul ocupă poziţia finală: plasarea verbului în poziţie finală rezultă din deplasarea masivă a subordonaţilor verbului în periferia stângă a propoziţiei. Chiar şi structurile cele mai artificiale se derivă prin acelaşi procedeu. în cazul predicatelor complexe de tipul celui din (122), în care a îndrăzni este precedat de complementul său a scorni (i.e. [a scorni]i a îndrăzni t0, iar putea este, la rândul său, precedat de complementul său (i.e. [[a scorni]i a îndrăzni]j putea tj), se exploatează procedeul de topicalizare a propoziţiei subordonate (CP-topicalization) - în această situaţie, a propoziţiilor nonfinite infinitivale -, procedeu disponibil inclusiv în gramatica limbii moderne, în alte condiţii discursive {{Că a venit de ieri]\, mi-ai spus(-o) ti). Vom reveni asupra efectelor discursive asociate cu topicalizarea propoziţiei subordonate în §5.2 infra. în această secţiune, am examinat o serie de date care scot în relief natura flexibilă şi nespecializată periferiei stângi în propoziţiile cu deplasare V-la-C. Aceste trăsături caracterizează şi alte limbi romanice vechi în faza lor V2 relaxată, astfel că acest diagnostic contribuie la caracterizarea inversiunilor românei vechi ca reprezentând o formă de gramatică V2 romanică. Un alt rezultat, mai general, priveşte structurile cu topică verb-final; analiza pe care am propus-o (în spiritul discuţiei precedente) este că plasarea finală a verbului rezultă din deplasarea masivă dependenţilor săi la periferia stângă propoziţională, nu dintr-o setare centru final a Parametrului centrului. 3.2.2.4 Natura reziduală a gramaticii V2. O perspectivă statistică în această secţiune, ne propunem să ilustrăm, printr-o analiză cantitativă, ponderea gramaticii V-la-C (interpretată aici ca manifestare a unei gramatici V2 relaxate specifice 42 Gapping-ul cu omiterea verbului în primul conjunct apare foarte rar şi poate fi ilustrat prin exemple ca următoarele: (i) a. Mângăios şi milostiv (Ve) Domnul, în-lug-rrăbdătoriu, şi e multu milostiv. (PH.1500-10:122r) b. dintr-aceştia unii în lăţime {\[se tidu), alţi într-adâncu se tidu (Prav.1581: 250r) c. căci foamea la trup moarte firească (\faduce), iară la suflet viată ceriască aduce (CII.~1705: 70) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 189 fazelor vechi ale limbilor romanice) în limba română veche prin comparaţie cu gramatica V-la-I, opţiunea generalizată în trecerea la româna modernă (deja dominantă în limba veche). Metodologie Deşi şi inversiunea formelor sintetice (i.e. structurile V-CL) diagnostichează tot o gramatică cu deplasare V-la-C, este posibil ca unele forme de encliză pronominală să derive din influenţa unui text / model străin asupra textului românesc. Din acest considerent, am ales să realizăm statistica bazându-ne exclusiv pe poziţia auxilarului ca diagnostic pentru deplasare V-la-I (procliza auxiliarului), respectiv V-la-C (encliza auxiliarului); structurile cu auxiliar şi clitic (CL-AUX-V pentru deplasare V-la-I / V-CL-AUX pentru deplasare V-la-C) au fost luate, desigur, în considerare. Luând drept diagnostic al deplasării verbului poziţia auxiliarului, am inclus în categoria structurilor cu gramatică V-la-I şi structurile AUX-V-CL, în care encliza pronumelui clitic este fie determinată fonologie (cu fem. sg. ac. o: cum că au arat-o Bogdan-vodă cu leşii, NL.~ 1750-66: 4), fie rezultatul influenţei modelului / textului străin asupra textului românesc (de obicei, dar nu obligatoriu, cu pronume reflexiv: cela ce va spunre-se ţie, PH.1500-10: 64v; şi vei da-ne fără vină, DDL.1679: 59-60); dată fiind poziţia auxiliarului, şi structurile cu dublă realizare a cliticului pronominal CL-AUX-V-CL (ca mirelui mi-au pusu-mi mitră, DDL.1679:19) sunt o instanţiere a gramaticii V-la-I şi au fost incluse în analiza noastră cantitativă. La fel ca în analiza cantitativă privitoare la inversiunea după tipul de auxiliar (§3.2.1.2 supra) şi la distribuţia inversiunii în propoziţia principală vs propoziţia subordonată (§3.2.2.2.2 supra), am eliminat din cercetarea cantitativă a distribuţiei globale a gramaticii V-la-I vs gramatica V-la-C formele de condiţional, întrucât constrângerile fonologice joacă un rol foarte important în inversiunea condiţionalului. Dată fiind păstrarea condiţionalului inversat în imprecaţii, unde verifică trăsătura [+directiv] proiectată în planul irrealis (v. §111.3.5) - context înregistrat şi pentru româna veche -, luarea în consideraţie a condiţionalului ar fi creat ambiguitate în discuţia privitoare la gramatica V2 a limbii vechi. După cum am subliniat în repetate rânduri în secţiunile anterioare, deplasarea la C în gramatica V2 romanică veche este în primul rând o strategie de codare a forţei asertive şi, din perspectivă diacronică, verificarea forţei asertive (formalizată ca o trăsătură în domeniul C) prin V-la-C a fost eliminată, ducând la eliminarea deplasării la C a verbului, deci a eliminării majorităţii cazurilor în care inversiunea are loc. Pe de altă parte, verificarea trăsăturii [+directiv] prin deplasarea verbului la C nu a fost eliminată (ci, mai degrabă, este opţională, vezi variaţia de la imperativ Du-te şi culcă-te / te culcă!). Astfel, întrucât în limba veche condiţionalul se inversează din princina a două trăsături, dintre care numai una prezintă relevanţă diacronică, am considerat că analiza cantitativă a condiţionalului generează ambiguitate. Din acest motiv şi din considerentele fonologice explicate mai sus, am lăsăt deoparte condiţionalul şi ne-am concentrat asupra perfectului compus şi a formelor simple de viitor. 190 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română Datele sunt prezentate în două tabele. Tabelul 4 înregistrează ocurenţele structurilor V-la-I şi V-la-C într-o manieră defalcată, după fiecare tipar de construcţie urmărit. Tabelul 5 prezintă distribuţia celor două gramatici în competiţie în procente; de asemenea, pe lângă proporţia globală şi proporţia pe fiecare text în parte, Tabelul 5 surprinde şi distribuţia celor două tipuri de gramatică pe secole. Tabelul 4 - Gramatica V-la-I vs gramatica V-la-C (V2) în cifre cu Gramatică V-la-I Gramatică V-la-C TOTAL cu Text AUX-V CL-AUX-V TOTAL V-AUX V-CL-AUX TOTAL V-Ia-I şi V-la-C C/3 Sec. 16 CCat.1560 23 7 30 2 2 4 34 CPrav.1560-2 109 30 139 4 2 6 145 FT.1571-5 26 23 49 7 3 10 59 DÎ 594 172 766 59 6 65 831 CM.1567 110 22 132 39 17 56 188 Secolul 17 NT.1648 [20 p.) 145 50 195 13 3 16 211 LC.~1650 1 8 9 10 1 11 20 PI.-1650 (30 p.) 66 29 95 7 4 11 106 CZB.1675-6 23 8 31 4 0 4 35 DDL.1679 (100 p.) 26 35 61 5 18 23 84 Fiz.1693 1 13 14 18 0 18 32 Sec. 18 AA.1708 58 33 91 2 3 5 96 ACP.1714 55 45 100 0 1 1 101 ULM.-1725 (20 p.) 146 113 259 9 6 15 274 CLM.1700-50 (20 p.) 295 122 417 13 2 15 432 NL.~1750-66 (20 p.) 281 187 468 7 1 8 476 TOTAL 1959 897 2856 199 69 268 3124 Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică__________191 Tabelul 5 - Gramatica V-la-I vs gramatica V-la-C (V2) în procente Ocurenţe Procente u Text TOTAL cu V-la-I V-la-C V-la-I şi V-la-C V-la-I V-la-C on (100%) CCat.1560 30 4 34 88.24% 11.76% CPrav.1560-2 139 6 145 95.86% 4.14% 91 m09\ FT.1571-5 49 10 59 83.05% 16.95% DÎ 766 65 831 92.18% 7.82% CM.1567 132 56 188 70.21% 28.79% Total secol 16 1116 141 1257 88.78% 12.22% NT.1648 [20 p.) 195 16 211 92.42% 7.58% LC.-1650 9 11 20 45% 55% tH PI.-1650 [30 p.) 95 89.62% 10.38% 3 11 106 'o u CZB.1675-6 31 4 35 88.57% 11.43% cu C/l DDL.1679 [100 p.) 61 23 84 72.62% 27.38% Fiz.1693 14 18 32 43.75% 56.25% Total secol 17 405 83 488 82.99% 17.01% AA.1708 91 5 96 94.79% 5.21% ACP.1714 100 1 101 99.01% 0.99% !ec. 18 ULM.-1725 [20 p.) 259 15 274 94.53% 5.47% v/j CLM.1700-50 (20 p.) 417 15 432 96.53% 3.47% NL.-1750-66 (20 p.) 468 8 476 98.32% 1.68% Total secol 18 1335 44 1379 96.81% 3.19% TOTAL sec. 16-18 2856 268 3124 91.42% 8.58% 192 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română Interpretarea datelor Analiza globală arată o proporţie de 91.42 structuri V-la-I (neinversate] la 8.58 structuri V-la-C; în termeni informai! circa una din zece structuri cu auxiliar se inversează. Mai interesantă ni se pare însă analiza pe secole. Comparaţia între secolul al 16-lea şi secolul al 17-lea arată, în mod surprinzător, că rata inversiunii nu scade de la secolul al 16-lea la secolul al 17-lea; din contră, datele statistice arată că ponderea inversiunilor este mai mare în secolul al 17-lea (17.01%) decât în secolul al 16-lea (12.22%). Astfel, observaţia tradiţională conform căreia etapa de maximă productivitate a inversiunii este în secolul al 16-lea, după care inversiunea este eliminată treptat nu este întru totul corectă. Desigur, există diferenţe în manifestarea gramaticii inversiunii de la secolul al 16-lea la secolul al 17-lea: în §3.2.2.2.2 supra, am arătat că, după prima jumătate a secolului al 17-lea, inversiunea este din ce în ce mai puţin reprezentată în propoziţii subordonate. Aşadar, deşi bine reprezentată cantitativ în secolele al 16-lea şi al 17-lea, inversiunea îşi schimbă parţial contextele de apariţie (cel puţin după coordonata propoziţie principală / propoziţie subordonată). Rata inversiunilor scade însă în secolul al 18-lea; proporţia globală este de 96.81 structuri neinversate la 3.19 structuri inversate; în termeni informali, circa una din douăzeci de structuri cu auxiliar se inversează, fapt care contrastează cu secolele anterioare (una din zece structuri în secolul al 16-lea, respectiv una din cinci în secolul al 17-lea). Excluzând Capetele de poruncă antimiene (ACP.1714), în care există o singură inversiune, putem observa o scădere graduală a ratei inversiunii pe parcursul secolului al 18-lea, de la 5.21% (rată aproximativă de una din douăzeci) în AA.1708 la 1.68% (rată aproximativă de una din cincizeci) în letopiseţul lui Neculce. Secolul care stă mărturie dispariţiei treptate a inversiunii este deci secolul al 18-lea. Interpretarea pe texte Se poate lesne observa că proporţia inversiunilor nu este aceeaşi în fiecare text. în secolul al 16-lea, în traduceri, rata inversiunilor variază de la 4.14% în CPrav.1560-2 la 28.79% în CM.1567; proporţia inversiunilor din textele originale adunate în DÎ se dovedeşte a fi foarte apropiată de proporţia globală a inversiunilor pe toate cele trei secolele (DÎ: 7.56%, sec. 16-18: 8.58%) şi relativ apropiată de cea pe secolul al 16-lea (DÎ: 7.56%, sec. 16: 12.22%). în secolele al 16-lea şi al 17-lea suprind texte cu o proporţie ridicată a inversiuni, cum ar fi CM.1567 (28.79%), DDL.1679 (27.38%) şi, poate cele mai interesante, LC.~1650 (55%) şi Fiz.1693 (56.25%) în care rata inversiunilor depăşeşte rata structurilor neinversate (45% şi, respectiv, 43.75%); numărul mic de structuri perifrastice de tipul celor analizate (20 în LC.~1650 şi 32 în Fiz.1693) diminuează într-o oarecare măsură caracterul spectaculos al proporţiei inversiunii în aceste două texte. Relevanţa analizei statistice. Rezultate de reţinut • gramatica V2 este opţiunea reziduală în româna veche, iar gramatica V-la-I - generalizată în trecerea la faza modernă a românei şi a celorlalte limbi romanice - este deja opţiunea dominantă din secolul al 16-lea Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 193 • din perspectivă romanică, se cuvine să ne reamintim observaţiile din Adams (1987: 202); Roberts (1993: 199), prezentate în §11.1.1.1: în secolul al 16-lea, franceza nu mai este o limbă V2; dat fiind procentul gramaticii V2 în perioada veche, nu se poate spune că în secolul al 16-lea (ca, de altfel, nici pe parcursul perioadei vechi) româna este o limbă V2, ci mai degrabă că în româna veche este prezentă o opţiune V2 reziduală, păstrată până spre sfârşitul epocii vechi când este, în cele din urmă, eliminată • natura reziduală a gramaticii V2 explică în mod direct valenţele funcţional-pragmatice (v. §3.2.2.1 supra şi §3.2.2.5 infra) care se asociază cu inversiunile V-(CL-)AUX - modul de manifestare a constrângerii V2 în limba veche - cercetările diacronice au arătat că atunci când două opţiuni sunt în competiţie, opţiunea mai slab reprezentată proporţional este opţiunea marcată (e.g. Adams 2013: 653; Ledgeway 2012: 137, pe baza rezultatelor din Adams 1991 pe marginea structurii habere + infinitiv / infinitiv + HABERE) - din această perspectivă, opţiunea V2 este în mod clar opţiunea marcată în româna veche, ceea ce explică şi valorile funcţional-pragmatice ale structurilor inversate • întrucât cele mai vechi texte româneşti sunt atestate relativ târziu, prin comparaţie cu celelalte varietăţi romanice, este greu de spus dacă, în mod asemănător cu celelalte limbi romanice vechi, gramatica V2 a românei a fost într-o fază fără atestări opţiunea generalizată, fiind treptat eliminată de gramatica V-la-I, sau dacă cele două opţiuni, V-la-C şi V-la-I, au fost într-o permantă competiţie • ceea ce adânceşte într-o oarecare măsură enigma este şi faptul că, spre deosebire de franceză (de exemplu), care a evoluat către tipul sintactic SVO, româna nu a evoluat către acest tip sintactic - ci, din contră, atribuirea postverbală a nominativului este liberă, şi în limba veche, şi în limba modernă; astfel, dispariţia gramaticii V2 din română are o cauză diferită (de franceză, de exemplu, unde structurile cu subiect topicalizat şi verb deplasat în C au fost reanalizate ca structuri canonice SV(O), cu V-la-I, v. §3.1.1 supra) 3.2.2.5 Alte valori ale inversiunii. Construcţii VI Analiza calitativă a datelor din secţiunile anterioare au scos în relief o serie de valori cu care se asociază inversiunea: e.g. focus de polaritate (Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Hill şi Alboiu 2016; v. §3.2.2.1.2 supra), valoare injonctivă / prescriptivă / augurală pentru subjonctivul inversat (v. şi Zafiu 2016; v. §3.2.2.1.3 supra). în secţiunea de faţă, ne propunem să prezentăm, pe scurt, şi alte valori asociate cu inversiunea, nediscutate explicit în secţiunile anterioare. întrucât gramatica V2 este opţiunea reziduală, valorile discursive asociate cu inversiunea sunt secundare valorii principale pe care o antrenează deplasarea V-la-C, şi anume codarea forţei asertive. 194 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română Una dintre valorile interesante ale inversiunii, pusă în valoare mai ales în cronici, predoslovii şi alte texte narative, se leagă de funcţia narativă a structurilor inversate. La fel ca în structuri latineşti de tipul Veniunt Herbitam duo praetoris aemuli non molesti (Verr 2.3.78), discutate de Devine şi Stephens (2006: 150-153), în exemple ca (123) se face o partiţie clară a structurii informaţionale a propoziţiei cu inversiune: verbul inversat are o valoare topică (tipărită ... Tipăritu-s-au), iar restul propoziţiei introduce informaţie nouă (locul şi data tipăririi): (123) (Dumnezăiasca Liturghie, acmu întâi tipărită rumăneşte, cu multă osârdie, să-nţăleagă toţ spăsenia lui Dumnezău cu întreg înţăles.) Tipăritu-s-au la svânta Mitropolie în laş, mesiţă mai, în anul 7187. (DDL.1679: 3) O strategie narativă asemănătoare plasează verbul inversat în prima poziţie şi asociază inversiunea cu schimbarea de perspectivă narativă (v. discuţia la Hill şi Alboiu 2016). Inversiunea nu este sistematică în acest context, dar când se produce - cel puţin în cronici - se asociază cu efecte de acest tip. (124) înţelegând Ştefan vodă cum că adevărat Radul vodă domnul muntenesc şi cu oastea sa îi vine asupră, ghenarie 13 zile au trecut Seretiul şi mai sus de Râmnic le-au fost războiul Şi dând războiu vitejeşte despre amândouă părţile, multă pagubă s-au făcut şi cu vrerea lui Dumnedzăufu izbânda la Ştefan vodă, că pierdură muntenii războiul Dat-au Ştefan vodă oştii sale voie să prade în trei dzile, cât vor putea, în Ţara Românească şi prădând, adus-au multă dobândă ostaşii. (ULM.~1725: M.f.40v-41) Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014); Hill şi Alboiu (2016) asimilează acest tip de efecte unor strategii de focalizare, focus prezentativ (engl. presentational focus). Structurile VI rematice (întreaga propoziţie conţine informaţie nouă şi introduce referenţi neactivaţi în discurs) sunt bine reprezentate în textele din româna veche, ca şi în alte limbi romanice vechi (Ledgeway 2007: 134; Wolfe 2015a; §3.1.3 supra): (125) Predoslovie adecă voroava cătră cititoriul Fost-au gândul mieu, iubite cititoriule, să fac letopiseţul ţărâi noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi, carele aufostu de Traian împăratul şi urdzisăm şi începătura letopiseţului. (CLM.1700-50: 158r) Un alt tip de focus identificat de Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014); Hill şi Alboiu (2016) este focusul emfatic/de scalaritate: într-un context în care alternativele sunt ierarhizate (amintind de scalele pragmatice propuse de Fauconnier 1975), denotaţia de focus se atribuie unui element ocupând una dintre extremităţile scalei (126). în termeni mai generali, este Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 195 vorba de o strategie de formare a chiasmului (Croitor 2014, Zafiu 2014), cu toate efectele discursive antrenate de această figură sintactică. (126) Şi toţi cei ce voru lăsa casele-şu, sau fraţii, sau surorile, sau tatălu, sau muma, sau muiarea, sau satele, dereptu numele mieu, cu o sută de ori va priimi şi viaţa de veac dobândi-va (CC2.1581: 201) De asemenea, Zafiu (2014) întreprinde un studiu al inversiunii auxiliarului bazându-se pe o analiză calitativă a CC2.1581 şi arată că alternanţa dintre structurile inversate şi structurile neinvesate poate fi interpretată şi ca strategie de „solidaritate" între anumite blocuri sintactice (relativă liberă/propoziţie condiţională - propoziţie principală; propoziţii principale coordonate). Foarte interesantă şi nesemnalată în bibliografie este foarte rara situaţie în care dacă (condiţional (127a) sau marcă a transpunerii interogaţiei totale în vorbire indirectă (127b)) este omis / elidat, subordonarea făcându-se fără altă marcă decât inversiunea. (127) a. V Face-veri dumneata acest lucru, noa părea-va foarte drag; carile dumneata veri împlea cu vârvu. (DÎ.1593: XCV) b. Megiiaşi m-au învăţa[t] să întreb frfaţii] de sat şi nepoţii V fi-vo[r] vreadnici să de ei pentru capul miu, să-m scumpere capul şi să ţie ei moşîia. (DÎ.1563-4: II) Exemplele de tipul (127a) amintesc în parte de propoziţiile condiţionale de tipul III din engleză (situaţie ireală proiectată în trecut), în care inversiunea auxiliarului conduce la imposibilitatea lexicalizării conjuncţiei condiţionale z/(engl. Had\ it ti not rainedyesterday, we would havefinished painting the walls = Ifit had not rained yesterday, we would have finished painting the walls 'Dacă n-ar fi plouat ieri, am fi terminat de zugrăvit pereţii'). De asemenea, inversiunea se înregistrează şi în propoziţii exclamative: (128) Că măriră-să faptele tale, Doamne! (CM.1567: 235v) Distribuţia şi intepretarea structurilor cu inversiune rămâne o chestiune deschisă; scopul secţiunii de faţă a fost să aducă în atenţie cele mai pregnante valori de interpretare ale structurilor cu inversiune şi să sublinieze existenţa unor fenomene paralele sau asemănătoare în alte limbi romanice (pe baza discuţiei din §3.1.3 supra). O chestiune care credem că merită să fie analizată pe larg într-o cercetare viitoare priveşte structurile în care verbul ocupă prima poziţie (în ordine lineară, nu ierarhică) în propoziţie. O cercetare în paralel a construcţiilor VI cu inversiune (structuri V-la-C) şi a 196 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română construcţiilor VI fără inversiune (structuri V-la-I) va scoate în evidenţă aportul interpretativ al deplasării verbului la C: dacă ambele tipuri de structuri au valori discursive comune, atunci aportul pragmatic al inversiunii se va diminua. Un rezultat de acest tip ar întări ideea că deplasarea V-la-C în româna veche se asociază în primul rând cu codarea forţei asertive (ca şi alte faze V2 ale altor limbi romanice vechi), idee conturată din ce în ce mai clar de analizele propuse mai sus, în care am arătat că inversiunea / deplasarea verbului la C nu se asociază cu o unică valoare sintactică sau funcţional-pragmatică. 3.2.3 Concluzii. Rezumat (i) în româna veche (ca şi în cazurile limitate din româna modernă, §111.3.5), deplasarea verbului în domeniul complementizator (i.e. deplasarea V-la-C) se manifestă / diagnostichează sintactic prin inversiune: verbul lexical se deplasează la stânga cliticelor pronominale şi/sau a auxiliarelor (având ca rezultat encliza auxiliarelor şi/sau a pronumelor clitice). Manifestarea sistematică a ridicării verbului la C prin inversiune se explică prin aceea că strategia generalizată de deplasare a verbului în română (atât faza veche, cât şi faza modernă) este deplasarea grupului verbal (engl. VP-movement); cel puţin în analiza formelor sintetice şi a structurilor analitice cu auxiliar, diagnosticele sintactice conduc în mod sistematic către ideea că aceste forme nu se derivă prin deplasare centru-la-centru (engl. head-to-head movement). Alte limbi romanice prezintă ambele strategii de deplasare a verbului, după cum arată formele analitice: sunt atestate atât construcţiile cu deplasare a auxiliarului la C, cât şi inversiunile de tipul celor prezente în româna veche (§3.1.4 supra). (ii) Deplasarea V-la-C din română manifestată prin inversiune reprezintă o formă reziduală de gramatică V2 relaxată specifică limbilor romanice vechi. Trebuie menţionat că ne-am concentrat asupra formelor de inversiune care au fost eliminate în trecerea de la româna veche la româna modernă; inversiunile în care deplasarea verbului la C este determinată de verificarea trăsăturii [+directiv] - imperativul şi imprecaţiile - au fost păstrate, reprezentând chiar norma în româna modernă (v. §111.3.5). Structurile cu inversiune din româna veche prezintă toate trăsăturile discutate pentru diagnosticarea gramaticii V2 în alte faze vechi din limbile romanice (§3.1 supra): deplasare a verbului la C; asimetria propoziţie principală/propoziţie subordonată; periferie stângă bogată, care găzduieşte unul sau mai mulţi constituenţi la stânga verbului inversat; existenţa structurilor VI. Caracterul rezidual al gramaticii V2 derivă din proporţia în care inversiunea se manifestă faţă de structurile cu gramatică V-la-I (deplasare a verbului în domeniul flexionar): distribuţia globală (pe toate cele trei secole vechi) a gramaticii V-la-C este de 8.58% faţă de 91.42% pentru gramatica V-la-I; proporţia structurilor inversate scade rapid pe parcursul secolului al 18-lea. întrucât structurile V-la-C diagnosticate doar prin encliză pronominală nu au fost luate în consideraţie în studiul cantitativ (din motive explicate în §3.2.2.4 supra), se cuvine să facem cunoscută constatarea din Nicolae şi Niculescu (2015: 234): apariţia Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 197 crescândă a cliticelor pronominale în prima poziţie se corelează în manieră invers proporţională cu restrângerea enclizei pronominale (i.e. a deplasării V-la-C). Este adevărat că pronumele clitice pot apărea în prima poziţie a propoziţiei (principale) în primele faze ale românei vechi - mai des în textele originale decât în traduceri, fapt care stă mărturie pentru sintaxa mai inovativă a originalelor însă acest context (iniţială absolută a propoziţiei) este destul de rar în secolul al 16-lea; secolele al 17-lea şi al 18-lea cunosc un număr crescând de clitice la iniţială absolută, fenomen care se corelează cu eliminarea treptată a gramaticii V2. Eliminarea treptată a gramaticii V2 pe parcursul românei vechi corespunde cronologic în linii mari eliminării fenomenului din alte limbi romanice; trebuie menţionat că tranziţia de la o gramatică V2 la o gramatică V-la-I nu este simultană nici în celalate limbi romanice. Adams 1987; Roberts 1993 arată că în secolul al 16-lea nu se mai poate vorbi de o constrângere V2 în franceză, ci doar de nişte reziduuri ale gramaticii V2 în această perioadă, însă Ribeiro 1995 arată că reziduuri ale gramaticii V2 s-au păstrat în portugheză până spre secolul al 19-lea. Natura reziduală a gramaticii V2 din româna veche face ca gramatica V2 să constituie opţiunea marcată, iar gramatica V-la-I, opţiunea nemarcată. Deşi în multe situaţii deplasarea V-la-C se asociază cu focusul, focalizarea este doar una dintre valorile / funcţiile acestui fenomen. 0 analiză mai permisivă atribuie deplasării la C o valoare / funcţie mai generală - strategie de codare a forţei asertive (v. Ledgeway 2008) -şi o serie de valori secundare, de tipul focus, contrast, valoare topică etc. (iii) în §3.2.2.1 supra, am căutat să identificăm proiecţia care găzduieşte verbul deplasat la C şi am identificat-o ca fiind FinP (i.e. [Spec, FinP], sub deplasarea ca grup a verbului). Din această perspectivă, am avut de ales între două analize posibile: (a) deplasarea verbului într-o poziţie fixă, indiferent de valoarea interpretativă cu care se asociază inversiunea, linie de analiză propusă de Ledgeway (2007, 2008); Wolfe (2015b) pentru FinP, Alboiu, Hill, Sitaridou (2014); Hill şi Alboiu (2014) pentru FocP, şi (b) posibilitatea de a deplasa verbul în diferite proiecţii din periferia stângă, în funcţie de interpretarea cu care se asociază, linie de analiză propusă de autori ca Poletto (2014) i.a. Cea mai elaborată analiză care abordează acest aspect pentru româna veche este cea din Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014); Hill şi Alboiu (2016), unde se propune - pe baza unui corpus mai restrâns, constituit în principal din cronicile moldoveneşti - că proiecţia de focus din periferia stângă găzduieşte verbul. în §3.2.2.1 supra, am examinat, pe baza unui corpus mai extins, fezabilitatea acestei abordări, arătând că, pe de o parte, inversiunea nu este întotdeauna în distribuţie complementară cu alte forme de deplasare la focus, iar structurile asociate în general cu focalizarea (e.g. propoziţiile interogative totale) nu se manifestă întotdeauna prin inversiune şi, pe de altă parte, focalizarea nu este singura valoare cu care se asociază inversiunea. Aşadar, am propus o analiză în care verbul se deplasează la FinP, iar situaţiile în care verbul este în mod evident focalizat se analizează prin ACORD între trăsătura de [i/Focus] găzduită de centrul Foc0 şi verbul deplasat la FinP. Cu alte cuvinte, am propus o analiză uniformă în care proiecţia în care se ridică verbul la C este întotdeauna aceeaşi. Această 198 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română perspectivă se susţine mai ales din punct de vedere empiric, după cum am arătat în §3.2.2.1, însă există şi o motivaţie mai teoretică care ne îndreaptă spre această linie de analiză uniformă: atât în analiza limbii contemporane, cât şi în analiza limbii vechi, a ieşit la iveală cu destulă claritate faptul că, deşi forma de deplasare a verbului este deplasarea ca grup - aşadar, prin specificatori -, verbul trebuie să tranziteze toţi specificatorii verbali (cu specificarea categorială [+V]), după cum arată fenomene precum încorporarea adverbelor clitice, efectele de blocare induse de negaţie etc. Cu alte cuvinte, modul de deplasare a verbului sub inversiune este constrâns de specificarea categorială a diferitelor centre/proiecţii din nucleul propoziţional, fapt care trebuie încorporat în mod direct în analiza sintactică. Deplasarea la FinP rezolvă această problemă, întrucât Fin0 este un centru [+V], şi suprinde foarte bine efectele de adiacenţă a verbului lexical la clitic / auxiliar / clitic + auxiliar sub inversiune, respectându-se ierarhia FinP > PespP > IP. Deplasarea la FocusP întâmpină probleme: în primul rând, aproape orice tip de grup sintactic, nominal (DOAR CARTEA a citit-o), adjectival (DOAR ROŞIE să fie rochia), prepoziţional (CHIAR ÎN PARC a venit) etc., poate fi deplasat la Focus, deci specificarea categorială a acestei proiecţii nu este clară (poate fi chiar acategorială); în al doilea rând, deplasarea la focus (şi, în general, în periferia stângă, în proiecţiile noncompletive cu aport pragmatic) nu întâmpină efecte de blocare şi localitate de tipul celor înregistrate în inversiunea V-CL şi V-(CL-)AUX, cu auxiliar nonpasiv - de exemplu, participiul pasiv (chiar cu o structură complexă) poate fi în mod liber dislocat la stânga negaţiei ([Citită serios]i cartea nu a fost ti), pe când deplasarea verbului sub inversiune este blocată de negaţie. Pe scurt, o analiză mai flexibilă, care permite deplasarea neconstrânsă a verbului în domeniul C nu suprinde constrângerile asupra inversiunii şi trebuie abandonată în favoarea unei analize mai constrângătoare: deplasarea verbului la C în poziţie fixă. 3.3. Dinspre latină înspre limbile romanice. De la latina dunăreană la româna veche43 în această secţiune ne propunem să aducem în atenţie unele fapte ale latinei târzii şi ale variantei sale folosite în teritoriul danubian, latina dunăreană (v. Fischer 1985 şi bibliografia), care au fost considerate ca prefigurând sintaxa V2 relaxată a limbilor romanice vechi. Ne vom baza mai ales pe rezultatele din Salvi (2001) şi Ledgeway (2012) - de unde au fost şi preluate unele dintre exemplele propuse spre ilustrare - şi le vom pune în paralel cu date din latina dunăreană pe care le-am extras din „culegerea de inscripţii cu vulgarisme” întocmită de Stati (1961: 120-145). Se impune să facem observaţia că citatele din latina dunăreană reproduc integral textul din Stati (1961); am evitat să extragem exemple din inscripţii versificate în chip evident, pentru a înlătura pe cât posibil situaţiile în care topica este influenţată puternic de factori prozodici. De la bun început, insistăm asupra faptului că materialul faptic de latină dunăreană este destul de sărăcăcios, fiind constituit în bună parte 43 O parte dintre exemplele latineşti au fost preluate de la Salvi (2001) şi Ledgeway (2012); în acest caz, am indicat sursa exemplului, precum şi autorul de la care a fost preluat. O altă parte din exemple au fost extrase din corpusul întocmit de Stati (1961), indicându-se inscripţia din care au fost extrase; traducerea lor a fost, pe alocuri, uşor adaptată. îi mulţumesc lui Ştefan Colceriu pentru consultaţiile oferite în această direcţie. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 199 din texte stereotipe, însă, cu toate acestea, prezintă un grad însemnat de variaţie în ordinea constituenţilor, ca şi inscripţiile de latină târzie din alte arii ale Imperiului (v. Adams 2013). Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că ordinea nemarcată a constituenţilor în latină este (S)OV (v. Polo 2005 şi bibliografia; Ledgeway 2012 şi bibliografia; Oniga 2014: cap. 19 pentru sintaxă, cap. 16 pentru formarea cuvintelor). Cu alte cuvinte, cel puţin în ce priveşte proiecţia verbului, setarea parametrică a centrului V este centru final: printr-o mişcare antilocală de tip roll-up, complementul (în sens restrâns, sora la dreapta a centrului) este atras în specificatorul proiecţiei propriului centru (v. §11.2.3)44. între factorii care indică setarea centru final pentru VP în latina dunăreană, amintim structurile cu elipsă de tip gapping în primul constituent (129); gapping-ul în primul constituent este specific limbilor / construcţiilor cu centru final, iar gapping-ul în al doilea constituent este specific limbilor / construcţiilor cu centru iniţial (Ross 1970). (129) Hic 0 pietatis honos haec sunt pia dona măriţi cui multum dilecta fui ego Marcelina pro merita. 'Aceasta este preţuirea virtuţii, acestea sunt pioasele daruri ale soţului căruia mult dragă i-am fost eu Marcelina pentru calităţile mele' (latină dunăreană, CIL III, 1537) Linearizările care deviază de la tiparul SOV se derivă pornind de la o topică profundă SOV (setare parametrică de tip centru final) prin deplasarea verbului la C (pentru structuri VI) sau a verbului la C şi a altui constituent în periferia stângă a propoziţiei (pentru structuri XP + V) (Ledgeway 2012: 150). Numeroşi autori (Vincent 1997, apud Ledgeway 2012; Salvi 2005; Ledgeway 2012 i.a.) atrag atenţia asupra faptului că domeniul C al latinei este bine articulat, existând dovezi pentru organizarea unei periferii stângi care găzduieşte constituenţi marcaţi din punct de vedere pragmatic, nu doar în textele de latină târzie, ci şi la autori din epoca de aur / latina clasică (e.g. la Cicero) şi la autori de texte nonbeletristice (e.g. la Cato cel Bătrân) (Vincent 1997, în Ledgeway 2012: 153-154). Disponibilitatea unei periferii stângi bine articulate derivă din existenţa setării parametrice inovative centru iniţial (alături de setarea arhaică centru-final, în curs de dispariţie) şi, implicit, a organizării configuraţionale a nodului C în latină. Capacitatea periferiei stângi de a găzdui constituenţi se poate ilustra prin exemple ca (130) (Vincent 1997, apud Ledgeway 2012: 153-154; NB. Ledgeway adoptă o perspectivă simplicată, fără scindarea nodului C, pentru reprezentarea acestor exemple, redată şi aici): 44 In schimb, în fazele mai târzii ale latinei (incluzând aici şi latina populară), centrul C este supus unei setări parametrice mixte, fiind bine consolidate structurile cu complementizator la începutul propoziţiei (structuri cu centru iniţial, lexicalizat) în competiţie cu structuri de complementare arhaice paratactice, de tipul acuzativ + infinitiv (analizate ca fiind structuri cu centru final, acest centru fiind un complementizator nul). Setările parametrice mixte se explică prin adoptarea unei ierarhii parametrice (Roberts 2012) în care schimbarea parametrică nu este bruscă, ci se petrece dinspre centrele superioare către centrele inferioare (Ledgeway 2012) (v. §11.2.3). 200 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română [Spec,CP] C IP... (130) a. [trans uallem], apparebat, monssanctus ti tj 'peste vale apărea muntele sfânt' (latină; Peregrinatio Aetheriae; Ledgeway 2012:154) b. domusi ut ti propugnacula et praesidium habeat 'ca să aibă casa creneluri şi protecţie' (latină; Cicero, Epistulae adfamiliaris; Ledgeway 2012:154) O parte dintre structurile VI şi XP + V reprezintă structurile premergătoare gramaticii V2 relaxate specifice latinei târzii şi limbilor romanice vechi (Ledgeway 2012: 153, 2015e: §45.3.3.1). După cum sugerează şi reprezentările de mai sus, ordinea XP + V (132) se derivă prin deplasarea verbului la C, proces urmat de o etapă suplimentară de ridicare a unui constituent în periferia stângă, iar ordinea VI (131), prin simpla deplasare a verbului la C; ambele tipare ilustrează, aşadar, un proces de avansare a verbului (engl. verb fronting). Confirmarea faptului că verbul se deplasează la C vine din faptul că acesta precedă subiectul şi alţi constituenţi argumentali, ordinea SOV fiind deci alterată. Ledgeway (2012: 150-151) propune reprezentarea simplificată (fără scindarea nodului C) din (133) pentru derivarea structurilor VI (131) şi a structurilor XP + V (132). (131) Miserat\ enim ei Pharnaces coronam auream ti 'Pharnaces îi trimisese într-adevăr o coroană de aur' (latină; de Bello Alexandrino; Ledgeway 2012: 150) (132) Idenhfacit• Caesar ti tj 'Cezar face acelaşi lucru' (latină; Cezar, de Bello Gallico; Ledgeway 2012:151) (133) CP Spec C C IP... 0 Miserat (...) Miserat Idem facit ( 1 1 /ViOM/1 ţ»»#y Tww7T TtTCTr Avansarea verbului (structurile VI în principal) - topică marcată - a fost asociată cu două valori principale: mecanism pragmatic/pragmatico-stilistic (Mihăescu 1960: 181; Salvi 2001: 304-305; Ledgeway 2012:151-152) şi mecanism sintactic (Ledgeway 2012: 152-153). în prima categorie au fost incluse, pe de o parte, strategiile pragmatico-stilistice de emfatizare a verbului şi de structurare a naraţiunii (propoziţii (thetice) care introduc un referent nou sau un eveniment nou (134a) în universul de discurs; introducerea descrierii şi Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 201 marcarea desfăşurării acţiunii) şi, pe de altă parte, deplasările determinate de factori pragmatici [marcând mai ales valori modale) [propoziţii optative, iusive [134b), concesive, asertive, imperative; interogative totale; marcarea contrastului). [134) a. [Inopinantes noştri re nova perturbantur, ac vix primum impetum cohors in statione sustinet.) Circumfunduntur hostes ex reliquis partibus, si quem aditum reperire possint '[Trupele noastre, neaşteptându-i, au fost încurcate/surprinse, iar cohorta de pe avanpost abia a rezistat primului atac). Inamicii s-au răspândit pe celelalte laturi, ca să vadă dacă pot găsi o intrare' [latină; Cezar, de Bello Gallico; Salvi 2001: 305) b. caperes autfustem aut lapidem 'ar fi trebuit să iei fie o bâtă, fie o piatră' (latină; Plaut, Rudens; Ledgeway 2012:152) Cea de a doua categorie, avansarea determinată sintactic, este mai relevantă din perspectiva formării gramaticii V2 relaxate a limbilor romanice vechi, fază de tranziţie în trecerea de la latină la limbile romanice. Această categorie include situaţii în care verbul se deplasează la C în condiţiile în care este precedat de propoziţii subordonate condiţionale sau temporale, de ablativul absolut, de negaţie, de adverbe/grupuri adverbiale. Cu privire la româna veche, este de reţinut şi observaţia Rodicăi Zafiu (2014), conform căreia inversiunea (deplasarea V-la-C) din propoziţiile principale este o strategie de „solidaritate" între anumite blocuri sintactice (relativă liberă/propoziţie condiţională - propoziţie principală; propoziţii principale coordonate). Ledgeway (2012: 153) ilustrează această categorie prin exemple precum cele din (135). (135) a. Quod si resilierit, destinam illum artificii docere 'dacă e neobosit, am hotărât că va învăţă o meserie' (latină; Petroniu, Saţyricon; Ledgeway 2012:153) b. non respuit condicionem 'nu a refuzat propunerea' (latină; Cezar, de Bello Gallico; Ledgeway 2012: 153) Ledgeway (2012: 153) face următoarele comentarii asupra acestor structuri „in short, there can be no doubt that these syntactically determined contexts of V-fronting represent an unmistakable precursor to the full-fledged V2 syntax of late Latin/early Românce, a conclusion further confirmed by the observation that V-fronting in Latin rarely occurs in subordinate clauses". De asemenea, Ledgeway remarcă şi că acest tipar V2 202 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română incipient apare mai frecvent în registrele substandard ale latinei, de unde se va fi şi propogat în vernacularele romanice. Pe scurt, materialul faptic prezentat pe scurt arată că deplasarea verbului la C, eventual acompaniată şi de avansarea unui alt constituent în periferia stângă a propoziţiei, stă la baza apariţiei unei gramatici V2 relaxate în limbile romanice vechi. Asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată, care caracterizează fazele vechi romanice (§3.1.2}, inclusiv româna (§3.2.2.2}, este vizibilă încă din latină. Se cuvine în acest punct să ne îndreptăm atenţia asupra datelor pe care le oferă inscripţiile din Dacia şi Scythia Minor. în primul rând, se poate observa că latina dunăreană prezintă o gramatică cu centru final, aşa cum arată construcţiile cu gapping în primul conjunct (129}, precum şi structurile cu centru final din (136}. Confirmarea distribuţională directă că latina dunăreană are o gramatică cu centru final vine de la exemple ca (136d}, unde se poate observa că argumentele îşi păstrează ordinea de generare: S (argument extern} > OI > OD ( > V}; linearizarea S > OI > OD > V reflectă în mod direct ierarhia funcţională din domeniul lexical al verbului (vP > ApplP > VP > compl. V}, şi suprinde deplasarea roll-up a obiectului direct (S > OI > ODi > V > ti}. (136} a. b. d. Aemilius Hermes banc generauit. 'Aemilius Hermes a făcut-o (= i-a fost tată}' (CIL III, 1228, Apulum} Nihil ultra crudelius h(oc) m(onumento) (cernere) p(otes) 'N-ai putea vedea nimic mai crud decât acest mormânt' (CIL III, 6155, Tomis} Aurelia Claudia coniux bene merente uirginio suo et pare hune titulo una cum filis suis posuit. 'Aurelia Claudia, soţia, a ridicat acest mormânt împreună cu fiii ei, pentru soţul şi tovarăşul său de viaţă care a binemeritat' (CIL III, 7553} Claud[iu]s et Vindix,fili Erculani eteredess, matri pientissimeio, uixt, titulumm posueruntv bene merite, memoriae causae. 'Claudius şi Vindex, fii şi moştenitorii lui Herculanus, mamei lor preavirtuoase, care a binemeritat şi care a trăit (?ani), i-au ridicat mormântul (acesta} ca să-i eternizeze memoria' (Pârvan, Histria IV, nr. 49, Sinoe} Latina dunăreană prezintă o serie de linearizări care deviază de la ordinea canonică SOV. Deşi caracterul stereotip al inscripţiilor lasă puţin loc pentru evaluarea interpretărilor pragmatice ale structurilor deviante, poziţia verbului în raport cu alţi constituenţi arată în mod cert că avem a face cu devieri de la structura de bază SOV. în primul rând, există structuri VI, cu avansare a verbului la C (137}; în exemple ca (137b}, este clară valoarea deziderativ-augurală asociată cu verbul plasat în prima poziţie, Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 203 iar exemplul (137c) este relevant pentru funcţia narativă a inversiunii (NB. inscripţia din care este extras (137c) este, în parte, versificată (Stati 1961: 128) - hexametru complet pentru (137c)): (137) a. Cernis que mihi solus coniunx Aelius coque post obitum memor amoris dicat '[Să] vezi ce-mi aduce singurul soţ (pe care l-am avut), Aelius, amintindu-şi de dragostea (noastră) şi după moartea (mea)' (CIL III, 1537, Sarmisegetuza) b. Valeates uos qui superissetis et co[î\etes manes tures qui a uos ad nos uenituri setis. 'Să fiţi sănătoşi, voi care supravieţuiţi, şi să aduceţi prinos de tămâie Manilor, pentru că şi voi veţi veni la noi' (Pârvan, Ulmetum II, nr. 3) c. Dacia te uoluit, possedit Micia secum. 'Dacia te-a vrut, acum te are Micia' (CIL III, 7868) în al doilea rând, sunt înregistrate structuri cu deplasarea verbului la C şi avansarea subiectului în periferia stângă a propoziţiei (138); verbul precedă în acest context diverse tipuri de constituenţi în acuzativ (inclusiv acuzativ al timpului (138b-c)): (138) a. b. AVRGAIS posuit memoria coniugi sue. 'AVRGAIS a pus mormântul spre amintire soţiei sale' (Gr. Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava, nr. 42, Capidava) ...braetius Fauor(inus), uet(eranus) leg(ionis) V Mac(edonicae), mil(itauit) ann(is) XXVI, uixit an(nis) LX '(aici zace...) braties Fauor(inus), veteran din legiunea a V-a Macedonica, a slujit sub arme 26 de ani, a trăit 60 de ani' (CIL III, 7524) Aur(elius) Sisinus paganus uixit annis super LXX 'Aurelius Sisinus, ţăran, a trăit mai bine de 70 de ani' (Pârvan, Ulmetum II, nr. 3) Foarte interesant este şi exemplul (139), cu obiect direct postverbal (distribuţie indicând deplasare V-la-C); prezenţa de constituenţi multipli la stânga verbului este o dovadă pentru constituirea unei periferii stângi bine articulate încă din latina dunăreană. (139) Cornelius Pisio sibi et coniuai sue Batsini posuit titulum uibus. 'Cornilius Pisio a pus inscripţia, fiind în viaţă, pentru el şi pentru soţia sa Batsinis' (Gr. Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava, nr. 2, Capidava) 204 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română în propoziţiile subordonate completive, se înregistrează şi ordinea canonică cu verbul la finalul propoziţiei (140a], precum şi situaţii în care verbul precedă alţi constituenţi (140b). (140) a. ut perpetuos honorarique honesta r[e]liquiaru[m] sepultur[a\ consercr[ata\ uideatu[r] 'ca să pară a fi onorat cu înmormântarea cuvenită a rămăşiţelor' (Pârvan, Ulmentum II, nr. 25, Ulmentum) b. utfaciant pri(die) Kal(endas) îunias hoc loco 'ca să facă (...) în ajunul calendelor lui iunie în acest loc' (CIL III, 7526 b., Vadu) Propoziţiile relative prezintă situaţii în care verbul nu este plasat în poziţia canonică, i.e. la sfârşitul propoziţiei: (141) a. măriţi cui multum dilectafui ego Marcelina pro merita. 'soţului căruia mult dragă i-am fost eu, Marcelina, pentru calităţile mele' (CIL III, 1537, Sarmisegetuza) b. quem abuit in [conjiugio Diogeni(a) annis tres et m[en]ses septe et c[om]pleuit in pac(e) 'pe care l-a avut ca soţ Diogenia timp de trei ani şi şapte luni şi s-a săvârşit în pace' (CIL III, 7582, Tomis) Foarte relevant pentru asimetria propoziţie principală/propoziţie subordonată ni se pare exemplul (142), unde se observă că propoziţia subordonată condiţională prezintă ordinea canonică, cu verbul la final, iar propoziţia principală prezintă o formă de gramatică V2, cu verbul în a doua poziţie; a se remarca şi valoarea iusivă a verbului din propoziţia principală: (142) Quod si q(ui) ex eis uicis non feceri / ab die iubjeo at eos riu(e)r(ti) qui perseu(e)rint face [re] 'Dacă cineva din aceste sate n-ar face acest lucru, poruncesc ca, din (acea) zi, (banii) să fie daţi celor care continuă (cele cerute de mine)' (CIL III, 7526b, Vadu) Rezultate de reţinut • structurile latineşti VI şi XP + V, care se derivă prin deplasarea verbului la C, premerg gramatica V2 relaxată a limbilor romanice vechi; aceste linearizări coexistă Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 205 cu structurile cu centru final, instanţiate prin plasarea verbului la sfârşitul propoziţiei • încă din latină se manifestă asimetria propoziţie principală / propoziţie subordonată (142), continuată în limbile romanice vechi, inclusiv în româna veche • deşi atestată mai ales în inscripţii stereotipe, latina dunăreană, variantă teritorială care stă la baza românei, dispune atât de structuri conservatoare cu centru final, cât şi de structuri inovative de tip VI sau XP + V care premerg gramatica V2 din limbile romanice vechi şi (dacă analiza din §3.2 supra este corectă) gramatica V2 a limbii române vechi 4. Dislocarea nucleului verbal şi deplasarea joasă a verbului Obiectivul secţiunii de faţă este analiza fenomenului pentru care am propus denumirea dislocarea nucleului verbal (v. §11.1.1.2); la fel ca limba modernă, limba veche permite interporlarea de elemente clitice (cu statut sintactic de centru, X°) în structura complexului verbal (143), însă, spre deosebire de limba modernă, în limba veche este posibilă şi interpolarea de constituenţi nonclitici, cu statut de grup sintactic, XP (144). Grupurile interpolate se plasează între elementele funcţionale - auxiliar (144a), auxiliar + auxiliar (144b), clitic + auxiliar (144c), clitic (144d), complementizator în mod tip adiacent la verb (generat ca Fin0, să, sau ca Force-Fin0, a de la infinitiv45) (144e) - şi verbul lexical, alterând caracterul contiguu al nucleului propoziţional. (143) a. b. (144) a. b. c. d. e. ce va hi mai scris si de laAron vodă încoace (CLM.1700-50:159r) Şi iar a mai vândut lui Arbanaş (DÎ.1595-6: XIII) au ei lăsat cu al lor cuvânt (DÎ.1599: XXX) de-ai hi domiata sârguitsăfiipână acmu venit (DÎ.1593: XCIII) se-au măria lui sculat den moarte (CM.1567: 255r) Şi ne pre noi slobozi (FT.1571-5: 3r) şi aşa fu a se toţi mântui spre pământu (CV.1563-83: 48r; Stan 2013: 282) Cu referire la română, fenomenul a fost semnalat în repetate rânduri în bibliografia de factură tradiţională (Densusianu 1961, II; Rosetti 1968; Dragoş 1995; Todi 2001; Sala 2006; Avram [1975] 2007; Stan 2013), fiind discutat în detaliu de Dragomirescu (2014, 2015a). în lingvistica romanică, Poole (2007) îl indică pe filologul Winthrop Hoit Chenery ca 45 în §111.3.1.1 se aduc argumente pentru natura completivă a „mărcii" a de la infinitiv (direct verificată prin distribuţia la stânga cliticelor pronominale şi a negaţiei propoziţionale) şi pentru ideea că, spre deosebire de alţi complementizatori care se generează nonambiguu într-una dintre proiecţiile completive ale domeniului C [că în Force0, să în Fin0), a infinitival amalgamează centrele Force0 şi Fin0 (un efect, între altele, imposibilitatea propoziţiei infinitivale de a proiecta periferia stângă). 206 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română fiind primul care a observat posibilitatea nonadiacenţei pronumelor clitice la verb, denumind acest fenomen interpolare (engl. interpolation). în funcţie de analiza sintactică data acestor structuri, în bibliografia de romanistică a mai circulat şi termenul engl. scrambling (preluat de la analiza limbilor germanice), cu echivalentul românesc aproximativ dislocare (e.g., v. Martins 2002 asupra portughezei; Dragomirescu 2014, 2015a asupra românei vechi). Vom folosi în continuare termenul de dislocare, deşi din analiza pe care o propunem (v. §4.2.2 infra) va rezulta că grupurile sintactice care se interpun între elementele funcţionale şi verbul lexical nu dislocă propriu-zis nucleul verbal, ci că verbul nu se ridică în domeniul flexionar IP, rămânând în domeniul lexical vP, iar efectul de dislocare rezultă, aşadar, din nivelul deplasării verbului mai degrabă decât din deplasarea şi intepolarea de constituenţi. Un alt punct controversat este statutul acestui fenomen în ansamblul (sintactic al) românei vechi: este dislocarea rezultatul influenţei străine asupra textelor româneşti (fiind indicate influenţe dintre cele mai diverse: slavonă, maghiară, latină, turcească, grecească, italiană, în funcţie şi de forma dislocată şi de textul studiat; v. Dragoş 1995: 37; Sala 2006: 141-142; Stan 2013: 171) sau un fenomen care se poate explica prin regulile sintaxei limbii vechi (Dragomirescu 2013b, 2014, 2015a)? Fără a exclude importanţa modelelor şi a textelor străine asupra vechii scrieri româneşti, analiza noastră va merge în a doua direcţie, din mai multe motive, dintre care cele mai importante sunt următoarele două: în primul rând, discontinuităţi de tipul celor înregistrate în româna veche se pot găsi şi în alte varietăţi romanice vechi; în al doilea rând, analiza sintactică va arăta că derivarea structurilor cu interpolare se bazează pe procesul sintactic de acord la distanţă, disponibil şi în derivarea altor fenomene şi eliminat în trecerea la româna modernă. Tot legat de statutul acestui fenomen în limba veche, să cuvine să indicăm faptul că unii autori (e.g. Alboiu, Hill şi Sitaridou 2014; Hill şi Alboiu 2016) consideră dislocarea nucleului verbal ca fiind nereprezentativă pentru sintaxa limbii vechi din pricina frecvenţei sale reduse; considerăm că, deşi reziduală, atestarea în foarte multe texte vechi, inclusiv în colecţia de texte originale de secol 16, stă mărturie pentru un fenomen real al limbii vechi46. Dragomirescu (2014) întreprinde o comparaţie cantitativă între structurile canonice (neinversate) cu auxiliar, inversiunea auxiliarului şi dislocarea structurilor cu auxiliar (e.g. (144a-c)) şi arată că structurile cu dislocarea formelor compuse cu auxiliar apare cel mai rar -deci este opţiunea cea mai reziduală -, însă există atestări numeroase ale fenomenului până către sfârşitul secolului al 18-lea (ultimul text investigat de Dragomirescu 2014 este Condica lui Gheorgachi de la 1762, în care există 2 dislocări ale perfectului compus). 46 V., de exemplu, remarca din Alboiu, Hill şi Sitaridou (2014: 8): „[cjlitic pronouns, be they proclitic or enclitic, cannot be separated from the verb (or auxiliary) at any time", deşi există atestări ale dislocării inclusiv în cronicile moldoveneşti: aşa s-au adaos şi Moldova, carea mai apoi de alte ţări s-au descălecat, de s-au de sârgu lăţit şi fără zăbavă au îndireptatu (ULM.-1725: A-lf.2v) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 207 4.1 Dislocarea nucleului verbal: fenomen romanic Nonadiacenţa elementelor funcţionale - în principal a auxilarelor şi a cliticelor - la verbul lexical este atestată şi în alte limbi romanice vechi: vechea galiciană(-portugheză) (145); portugheza veche (146); spaniola veche (147); italiana veche (148); franceza veche (149). (145) (146) (147) en prefeza deftaf teftemoiaf que în prezenţă a.aceste martore care fcritaf T pera aquefto fpecialmente scrise şi pentru asta special 'în prezenţa acestor martore care sunt menţionate special chemate în acest scop' fom en efta carta fi.PREZ.3PL în acest document chamadaf chemate în această scrisoare şi care au fost a. b. a. b. E com todas şi cu toate Ihes dereitamete le direct 'şi cu toate bunurile care e que sempre şi care mereu usaro e folosi.PS.3PL şi used and 'şi pe care mănăstirile întotdeauna' (galiciana-portugheza veche; Mensching 2012) aspertenţas queaos ditos casaes DEF bunuri care def.dat spuse proprietăţi pertege aparţine.PREZ.3SG conform contractului le aparţin în mod direct' a os Moestevros de Anssedj e de Arnoya o DEF mănăstirile de Ancede şi de Arnoia possoyră cultiva.PS.3PL possessed Ancede şi Arnoia au folosit-o şi au cultivat-o (portugheza veche; Martins 2002) porque ella non avia las cartas resţebidas pentru-că ea nu avea.AUX.3SG DEF scrisori primite 'pentru că ea nu primise scrisorile' (spaniola veche; Mensching 2012) se Dios me de mal cura dacă Dumnezeu mă de rău vindeca.PREZ.3sG 'dacă Dumnezeu mă vindecă de rele' (spaniola veche; Poole 2007) (148) a. dicechepoiăe molto de ben fatto in guerra et in pace zice că apoi avea.AUX.3sG mult de bine făcut în război şi în pace 'Zice că a făcut mult bine în război şi pe timp de pace' 208 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română se l'avessi a mente tenuto dacă îl=avea.AUX.SUBj.PERF.lSG în minte ţinut 'dacă aş fi ţinut minte asta' (italiana veche; Poletto 2014) Messe e matines ad li reis escultet misă şi utrenie avea.AUX.3sG def rege ascultat 'Regele a ascultat misa şi utrenia' Unpou apres eure de prime fu Mador venuz puţin după oră de primă fi.AUX.PS.3SG Mador venit 'La scurt timp după prima oră Mador ajunsese' (franceza veche; Salvi 2001) Poletto (2014: 46) semnalează şi posibilitatea ca nucleul propoziţional să fie dislocat de constituenţi multipli (150), observaţie făcută de Dragomirescu (2014b) şi pentru româna veche. (150) e quando m'ebbe di Religione e delle sue parti cosi mostrato şi când mă=avea.AUX.3sGdespre religie şi de sale părţi astfel prezentat 'Şi când îmi spusese despre religie şi părţile sale în felul acesta' Studiile consultate nu prezintă foarte multe date privitoare la distribuţia structurilor cu dislocare. Cu referire la portugheza veche, Martins (2002: 237-238) arată că structurile cu dislocare apar mai des în subordonate şi în anumite tipuri de propoziţii principale (propoziţii interogative parţiale; propoziţii cu constituenţi focalizaţi în periferia stângă etc.), propoziţiile principale nemarcate fiind caracterizate de o gramatică V2. De asemenea, nu este foarte clar dacă se poate da o analiză sintactică uniformă pentru toate aceste structuri. Spre deosebire de alte tipuri de dislocări, dislocarea prin subiect din unele varietăţi romanice vechi (e.g. franceza veche, spaniola veche, italiana veche) se analizează prin deplasarea auxiliarului la C (AUX-la-C) şi rămânerea subiectului în [Spec, IP]; deplasarea auxilarului la C este o opţiune a acestor limbi vechi, după cum arată atestarea structurilor AUX-CL-V (v., pentru exemple şi discuţie, §3.1.4.2 supra), encliza pronominală fiind un diagnostic indiscutabil al deplasării V-la-C. Poletto (2014) insistă asupra acestei deosebiri în analiza italianei vechi,'bazându-se mai ales pe distribuţia verbului prin raportare la adverbele care diagnostichează ridicarea verbului din domeniul vP. De asemenea, unele tipuri de dislocare din spaniola veche (cel puţin în propoziţiile subordonate) este posibil să rezulte şi din faptul că pronumele clitice în spaniola veche au o gramatică dublă: în propoziţiile subordonate, sunt atestate clitice şi la dreapta negaţiei (clitice orientate spre flexiune), şi la stânga negaţiei (clitice orientate spre b. (149) a. b. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 209 complementizator) (Rivero 1997) (v. şi §111.3.2, text şi note); astfel, unele forme de interpolare sunt efectul orientării pronumelor clitice înspre complementizator (cliticele deci nestabilind o relaţie de adiacenţă cu verbul). în concluzie, este de amintit aici observaţia lui Poole (2007: 188), invocată şi în §11.1.1.2, şi anume că fenomenele de interpolare din faze romanice vechi nu prezintă aceleaşi trăsături, fapt care sugerează că derivarea lor se bazează pe procese sintactice diferite. Este însă de reţinut posibilitatea ca elementele funcţionale, în mod tipic adiacente la verb în varietăţile moderne, să apară în nonadiacenţă la verb în varietăţile romanice vechi, dând naştere astfel la complexe verbale discontinue. 4.2 Dislocarea nucleului verbal în limba română veche 4.2.1 Delimitarea fenomenului Se pot delimita mai multe categorii de structuri cu dislocare, în funcţie de elementul funcţional care apare în nonadiacenţă la verbul lexical. Vom folosi spre exemplificare mai ales excerpte din texte de secol 16, unde fenomenul apare cu cea mai mare frecvenţă, dar vom reţine concluzia din Dragomirescu (2014), anume că dislocarea este atestată cu o frecvenţă descrescândă până către sfârşitul secolului al 18-lea. Structurile cel mai bine reprezentate sunt acelea în care (cliticul şi) auxiliarul (151) / auxiliarele (152) apar apar la distanţă de verb: (151) a. b. c. d. e. f. g- h. i. j- k. l. m n. o. au ei lăsat cu al lor cuvânt (DÎ.1599: XXX) bogătatea se ară pre aproape curre, nu punrereţi înrima (PH.1500-10: 51v) că ne va pre noi asculta (CCat.1560:10r) se-au măria lui sculat den moarte (CM.1567: 255r) eu încă am pre el botezat (CM.1567: 258r) cum au si Hristos iubit sfânta besearecă (CM.1567: 261r) carele au Dumnezeu aruncat (CM.1567: 261v) ce-ai în ei arătat (CM.1567: 262v) până vor mai bine înteleage creştinii (CM.1567: 263r) şi socoteaşte via ta ce-au dentâiu răsădit dereapta ta, Doamne (CM.1567: 263r) tare ne-am noi greşit (CM.1567: 241v) şi vâm aşa îmbla ca şi aceaste cinci feate (CC1.1567: 241r) au scris lăsat că... (FT.1571-5: lr) s-au în el usbăitu (FT.1571-5: lr) că vei acmusu muri (FT.1571-5: lv) 210 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română p. ce-au el făgăduit (FT.1571-5: 3r) q. ne-au în harslobozitu (FT.1571-5: 3r) r. Ce-acestuia ce au oarecând fost nor de pre frate a mi-o lua muiare nu se cade (Prav. 1581: 276™) s. că slugile tale n-au cu ce ţinea dobitoacele sale, aşa se-au tare puternicit foametea în pământul Canaanului (P0.1582:166) ş. şi cetiţi şi nu judecareţi necetind mainte, că veţi cu adevăr afla mare vistiiariu sufletesc (P0.1582:10) t. Şi ziseră: tu însuţi eşti aicea venit şi veri să biruieşti, derept aceasta mai vârtos vom face cu tine decât cu ei (P0.1582: 60) (152) a. aceaea care ară fi înnapoi rămas (DÎ.XXXVI.1600) b. de-ai hi domiata sârguitsă fii până acmu venit (DÎ.XCIII.1593) c. de va fi omul zăcând spre moarte (CPrav.1560-2: 6V) Mai slab reprezentată este dislocarea cliticului pronominal de verb: (153) a. b. c. d. e. afară să ne prentru eale ispăsim (CCat.1560: 5r) Tată milostiv, ce te noi uluimu (CM.1567: 233v) Si ne pre noi slobozi (FT.1571-5: 3r) nu grăbi pre noi tu să ne noi giudeci (FT.1571-5: 3r) aşa ne tare pedepseşti (FT.1571-5: 3V) în fine, complementizatorul de subjonctiv să poate apărea la distanţă de verbul lexical. Nu toate structurile cu dislocarea subjonctivului se analizează prin deplasarea joasă a verbului; unele structuri în care apar constituenţi de tipul nu cumva / cândva se bazează pe recomplementarea lui să (dubla lexicalizare a lui să în Fin0 şi Force0) (e.g. că-i trimisesă singur craiulu unu copil din casa sa, să nu cumva să să ispitească să între în Muldova, CLM.1700-50: 173v-174r), ridicarea verbului lexical la [Spec, FinP] şi omiterea lui să din pricina efectelor de tipul (Generalized) Doubly-FiUed COMP Filter (v. discuţia şi derivările în §§2.2; 3.2.2.1.3; 3.2.2.1.4 supra). în alte structuri, nu există dovezi empirice cum că recomplementarea lui să ar fi avut loc, astfel că singura analiză posibilă este deplasarea joasă a verbului. (154) a. luminreadză ochii miei se nu cânduva adorm în moarte (PH.1500-10: 8V) b. Că s-au îngroşat inima acestor oameni şi cu urechile aud cu greu şi ochii lor închisără, să nu cândva vază cu ochii şi cu urechile să auză şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă să-i vindec pre ei (NT.1648: 17r) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 211 c. Derept însă porunceaşte să păzească mormântul până a treia zi, să nu cumva vină ucenicii Lui noaptea să-l fure pre El şi vor zice oamenilor că s-au sculat den moarte (NT.1648: 38v) d. Carele ş-a doiş-a trei, ce să în voroavă tocmăsc în numele Tău (DDL.1679: 43) Dislocarea infinitivului este foarte rară: (155) şi asa fu a se toti mântui spre pământu (CV.1563-83: 48r; Stan 2013) Şi structurile pasive pot fi dislocate (156); structura cu auxiliar pasiv este însă diferită de celelalte structuri cu auxiliar - dovadă că exemplele din (156) sunt gramaticale şi în româna contemporană, spre deosebire de toate celelalte de mai sus, care sunt nereperabile -, astfel că dislocarea pasivului nu prezintă interes direct pentru analiza de faţă. (156) a. că de-arefifost jidoveaşte scrisă (NT.1648: 2r) b. Iară cum auzi Iisus că este Ioan prins, mearse în Galilea (NT.1648: 6r) în fine, prin referire strictă la structurile cu auxiliar, Dragomirescu (2014) arată că între auxiliar şi verbul lexical se pot intercala mai mulţi constituenţi, după cum arată şi exemplele de mai jos: (157) a. b. c. d. e. f. varvarii (...) nu era necedinioară pre Pavel văzut (CC1.1567: 29v) deaca nu va omul pre ceastă lume. în viiata sa. purta grije pre ispăsenia sufletului său (CC1.1567: 241r) cum au Cristus noauă dzis (FT.1571-5: lv) însuşi va el pre noi să pădzească (FT.1571-5: 4r) Era unii den cărtulari adia sezându si cugeta (CC2.1581: 50) S-au neştire de întâiul ceas lucratu, să ia astăzi plată dereaptă (CSvn.1590-1602: 63v) Poziţia care găzduieşte constituenţii dislocaţia este nespecializată pentru un anume tip de constituent: în această poziţie pot apărea argumente - subiecte nominale ((151d,f), (152c)) sau pronominale ((151a, k, p), (152b)), obiecte directe prepoziţionale (151c,e) sau nonprepoziţionale (153d), obiecte indirecte (157c) -, circumstanţiale de diverse tipuri ((151b,i,n,o,q,r,s,ş,t), (152a,b)), predicate (151m), având diverse realizări (grup nominal, grup prepoziţional, grup adverbial). 212 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română 4.2.2 Analiză sintactică: deplasare joasă a verbului şi acord la distanţă Ţinând cont de observaţia lui Poole (2007) privitoare la caracterul neuniform al dislocărilor din limbile romanice, pentru o analiză coerentă a dislocărilor din româna veche trebuie să respectăm specificul tipologic şi sintactic al acestei perioade a românei, precum şi distribuţia elementelor din interiorul structurilor cu dislocare. începem prin a elimina câteva analize potenţiale, însă inexacte. Se poate exclude din start o analiză în care avem a face cu deplasarea auxiliarului (a complexului clitic + auxiliar): după cum a arătat analiza inversiunii din secţiunea anterioară, în româna veche nu auxiliarele se deplasează, ci verbul lexical, întrucât opţiunea generalizată de deplasare a verbului în toate fazele românei este deplasarea grupului verbal (VP-movement) (v. §2.4 supra). De altfel, dislocarea este atestată şi în structuri doar cu clitic şi verb lexical; întrucât cliticele pronominale din româna veche sunt orientate către flexiune (v. §2.1.2 supra), o analiză în care pronumele clitic se deplasează la stânga (în domeniul C) nu este disponibilă. Atestarea, mai rară, a dislocării în structuri cu complementizatorii să (Fin0) şi a (Force°-Fin°) trimite spre aceeaşi concluzie mai generală: o analiză care presupune deplasarea la stânga a elementelor funcţionale (e.g. AUX-la-C ca pentru structurile din italiana veche sau franceza veche cu dislocare prin subiect) nu este corectă. O altă analiză complexă, propusă de Martins (2002) pentru dislocările din portugheza veche, presupune deplasarea constituenţilor dislocaţi în domeniul IP şi găzduirea acestora în specificatorul / specificatorii multipli ai proiecţiei AgrsP (engl. Agreement Subject Phrase). Pe lângă faptul că am adoptat un cadru teoretic kaynean (Kayne 1994) care nu permite proiectarea de specificatori multipli47, o analiză de acest fel nu explică în mod satisfăcător posibilitatea dislocării prin constituenţi multipli, precum şi lipsa de specializare a constituenţilor dislocaţi. Următoarele caracteristici distribuţionale ale dislocărilor din româna veche ne conduc către o analiză în care verbul nu se ridică la flexiune, ci rămâne în domeniul vP şi satisface prin acord la distanţă trăsăturile neinterpretabile ale centrelor funcţionale din domeniul flexionar: - dislocarea structurilor prin cuantificatorul flotant toţi (158); cuantificatorii flotanţi diagnostichează poziţii argumentale (Sportiche 1988); în structurile cu dislocare, toţi cu funcţie sintactică de subiect apare la dreapta auxiliarului/auxiliarelor, deci nu poate reflecta o poziţie de tip [Spec, IP], ci reflectă fie poziţia de generare a subiectului, fie o poziţie A-bar din periferia internă propoziţională (periferia vP); prezenţa semiadverbului de focalizare şi în exemplele din BB.1688 (158c-d) arată că toţi este focalizat, deci ocupă o poziţie de focus din periferia vP: Se poate invoca proiectarea de grupuri funcţionale (FP) (â la Cinque 1999, de exemplu] pentru a evita problema specificatorilor multipli; această soluţie tehnică nu face însă decât să reformuleze problema. Proiectarea de grupuri sintactice (funcţionale) fără corelaţie la nivelele de interfaţă este, de altfel, descurajată în gramatica minimalistă (v. discuţia în §111.2.3). Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 213 (158) a. aşa fu a se ţoti mântui spre pământu (CV.1563-83: 48r) b. şi căndu are fi ţoti mâncându din mâncările păgânilor (DVT.1679-99: 318r) c. De se vor şi toti zminti în Tine; iară eu niciodată nu mă voiu zminti (BB.1688: 770) d. de s-ar si toti sminti, iară eu nu (BB.1688: 786) - poziţia adverbelor (159); se observă că verbul lexical apare la dreapta adverbelor de tipul pururea, care diagnostichează deplasarea verbului în afara domeniului lexical vP (159a); apariţia adverbului pururea la dreapta cliticului pronominal indică faptul că pururea nu este deplasat în periferia CP (linearizarea ar fi trebuit să fie în această situaţie pururea se pomeneşte), ci îşi păstrează poziţia de bază; conform acestui diagnostic, în exemplul (159a) verbul pomeneşte nu se ridică din domeniul flexionar vP; către aceeaşi concluzie duce şi comportamentul adverbelor circumstanţiale (159b); (159) a. ce se pururea pomeneaşte (Prav.1581: 258r) b. aşa ne tare pedepseşti (FT. 1571-5: 3V) - poziţia elementelor de focus (160) (=(15lş)); grupul prepoziţional cu adevăr este un tip de focus de veridicitate (v. §3.2.2.1.2 supra) şi este găzduit în exemplul (160) de către proiecţia de focus din periferia internă propoziţională; (160) şi cetiţi şi nu judecareţi necetind mainte, că veţi cu adevăr afla mare vistiiariu sufletesc (P0.1582:10) - dislocarea structurilor cu dublu auxiliar; dacă examinăm structurile din toate exemple de mai sus (151)-(155), observăm că există o partiţionare clară a două domenii: la stânga elementului dislocat se găsesc elementele funcţionale, iar la dreapta acestuia se găseşte centrul verbal; această partiţionare este confirmată de structurile cu dublu auxiliar: dislocarea este atestată întotdeauna la dreapta segmentului de auxiliare (v. (152) supra şi (161a-c)), foarte rar între cele două auxiliare (161d); această distribuţie arată că nu avem a face cu o formă de deplasare în interiorul domeniului flexionar, întrucât complexul de elemente funcţionale nu se disociază, ci mai degrabă cu neaplicarea procesului de deplasare a verbului la flexiune (V-la-I); cu alte cuvinte, dislocarea nu se aplică prin crearea/activarea de poziţii noi, ca în analiza din Martins (2002), ci, mai degrabă, dislocarea apare ca efect al faptului că verbul rămâne în domeniul lexical vP; (161) a. b. De n-ară fi Domnul Savaot lăsat noao sămânţă (CPr.1566: 253; Zafiu 2016) De-aţifi orbi fiind, n-aţi fi având păcate (CT.1560-1: 207r) 214 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română c. candu va fi unchiul mainte luoat nepoata (Prav.1581: 233r) d. De va neştine fi avându vrofată cu altă muiare mai de ainte (Prav.1581: 229r) în concluzie, distribuţia elementelor reprezentative din interiorul nucleului propoziţional conduce către ideea că structurile cu dislocare apar ca efect al rămânerii verbului în domeniul vP; verbul satisface trăsăturile centrelor funcţionale din domeniul flexionar IP prin acord la distanţă, proces posibil în limba veche, dar eliminat diacronic (v. secţiunea următoare). Un argument distribuţional indirect pentru faptul că verbul nu se deplasează în afara domeniului lexical vP este foarte rara atestare a elipsei legitimate de auxiliarul nonpasiv. Este bine-cunoscut faptul că elipsa grupului verbal legitimată de auxiliar este posibilă doar în structurile în care verbul lexical nu se deplasează în afara domeniului lexical, întrucât deplasarea V-la-I extrage verbul lexical din domeniul de eliziune (Thoms 2011; Nicolae 2013d), iar auxiliarul nu este clitic, ci cuvânt autonom. Exemplul (162) înfăţişează acelaşi tip de structuri sintactice specifice englezei moderne (163), unde structura de auxiliare aparţine domeniului funcţional, iar verbul lexical rezidă în domeniul vP, putând fi astfel supus procesului de eliziune (v. Thoms 2011 şi bibliografia). Structura cu dublu auxiliar din (162) surmontează problema naturii clitice a auxiliarelor româneşti, ilustrând un caz de colegitimare a elipsei (legitimare prin intermediul a două elemente). (162) de-Iva fi mutat sau de nu-lvafi (Vmutat) (Prav.1646: 78; Stan 2013) (163) a. Rab will have arrived by 6 pm, and Morag will have [yfarrived), too. 'Rab va fi ajuns până în 6 după-amiaza, şi Rab de asemenea' b. Morag should befired this week, and Rab should be [^fired], too. 'Morag ar trebui să fie concediat săptămâna aceasta, şi Rab de asemenea' (engleză (britanică şi americană); Thoms 2011) Derivarea unui exemplu simplu cu dislocare (164) (=(160)) are reprezentarea din (165); în exemplul de faţă, grupul care dislocă structura auxiliar-clitic este un constituent focalizat, deci ocupă specificatorul unei proiecţii de FocP din periferia vP; subliniem încă o dată faptul că nu este întotdeauna uşor de decis dacă constituenţii dislocaţi îşi păstrează poziţia de bază sau sunt deplasaţi în periferia vP; sub analiza propusă însă, nu poziţia ocupată de constituenţii dislocaţi este importantă, ci poziţia verbului, întrucât considerăm că dislocarea apare ca efect al poziţiei joase ierarhic a verbului. în exemplul cu dislocare propus spre exemplificare mai jos, auxiliarul verifică trăsătura de mod (indicativ) prin INSERARE, iar infinitivul verifică trăsăturile de timp (viitor) şi aspect (imperfectiv) prin ACORD la distanţă. (164) (...) veţi cu adevăr afla (...) (P0.1582: 10) Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 215 (165) MoodP Mood0 TP [/Mood][Ind][3] TP rpO [^T] [Viitor] [2] AspP Asp° FocP [zAsp][/mp][l] PP Foc' A ACC RD A( :ord FOC0 vP veţi cu adevăr VP afla [«M©ed][Ind][3] ,[«Asp][Imp][l] .[«¥] [Viitor] [2] Celelalte situaţii de dislocare (cu clitic pronominal, cu complementizatori ca să şi a) se derivă într-o manieră identică, cu excepţia faptului că, în absenţa auxiliarului, toate trăsăturile din domeniul verbal se verifică prin acord la distanţă. Procesul de acord la distanţă reflectă un stadiu arhaic al românei, moştenit din latină; se ştie că una dintre deosebirile importante dintre latină şi limbile romanice constă în morfologia foarte bogată şi aproape pe deplin sintetică a verbului latin vs apariţia structurilor cu auxiliar şi, în perspectivă mai largă, competiţia dintre sintetism şi analitism în limbile romanice (v. Ledgeway 2012, 2015e şi bibliografia). Verbul latin se caracterizează printr-un grad foarte ridicat de instanţiere paradigmatică (în sistemul propus de Schifano 2015a, 2015b), fapt care îi permite verbului să rămână în domeniul lexical în latină (Ledgeway 2012); din perspectivă formală, relaţia dintre verb şi centrele din domeniul flexionar IP se stabileşte prin ACORD la distanţă. în schimb, în limbile romanice, necesităţile de instanţiere paradigmatică forţează deplasarea verbului în afara domeniului vP către proiecţiile din domeniul flexionar. Structurile cu dislocare din româna veche (şi probabil unele dintre structurile discutate şi pentru alte limbi romanice vechi, v. §4.1 supra) nu reprezintă altceva decât un caz în care procesul de acord nu se corelează automat cu deplasarea verbului ca în româna modernă. 4.3. Corelaţii cu alte fenomene 4.3.1 Alte situaţii de acord la distanţă Prin procesul de ACORD la distanţă se mai pot analiza o serie de fenomene ale românei vechi dispărute în trecerea la româna modernă. Structura cu „articol hotărât inferior" (166) (identificată de Cornilescu şi Nicolae 2011a şi discutată şi în Nicolae 2015a) a fost analizată explicit ca ilustrând procesul de acord la distanţă. în această structură, articolul hotărât se sufixează pe substantivul-centru 216 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română precedat de alţi constituenţi şi verifică trăsătura [/definit] a centrului D° (centrul funcţional cel mai înalt din structura grupului nominal analog centrului C° din structura propoziţiei, v. Giusti 2015: §1 şi bibliografia] prin ACORD la distanţă: centrul D° este separat de substantivul purtând specificaţia de definitudine de constituenţi ca adjective (neacordate în definitudine) (166a-b) sau cuantificatori (166c-d). (166) a. b. Pentru aceea şi Dumnezeu priimiia toate jârtvile lui, iar de cătră [spurcate si viclene jârtvile lui Cain] îş întorcea Dumnezeu faţa sa (PI.~1650: 5r) încă ertpe [credincios robul meu] (cutarele) din robie (ACP.1714:12r) c. deade Dumnezeu [zeace cuvintele sale] (CCat.1560: 4r) d. arătarea [a dooa venireei lui] (CC2.1581: 536) Arhitectura grupului nominal adoptată este cea din (167) (v. §11.2), iar fenomenul de ACORD la distanţă primeşte formalizarea din (168) (pentru exemplul (166c)); se poate observa analogia cu structura propusă pentru derivarea dislocării în (165). (167) DP > DemP > QP > (> NUMP >) NP (168) DP zece cuvintele ________ACORD_____________| Diacronic, structurile din (166) au fost eliminate: structurile în care adjectivul (/adjectivele) nondefinit(e) precedă substantivul definit (166a-b) au fost înlocuite de structuri în care adjectivul preia articolul hotărât (e.g. pentru (166a), echivalentul modern este spuracatele şi viclenele jertfe ale lui Cain), iar structurile în care un cuantificator precedă substantivul definit, deja foarte rare în româna veche, sunt elimijnate de structurile în care demonstrativul slab cel se gramaticalizează ca articol hotărât liber (e.g. pentru (166c), echivalentul modern, care deja circula în limba veche, este cele zece cuvinte (=porunci)), în distribuţie complementară cu articolul sufixai în româna modernă (Cornilescu 2004), proces deja în desfăşurare în româna veche (Nicolae 2015b). Cu alte cuvinte, în paralel cu grupul verbal, putem observa şi în grupul nominal tendinţa de instanţiere paradigmatică (v. §111.3.1.2.3) a categoriei determinării, care Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 217 presupune realizarea morfemului definit în proiecţia în care se verifică definitudinea, proiecţia DP. Fenomenul de ACORD la distanţă este disponibil în grupul verbal şi în alte situaţii, de exemplu în structurile cu gerunziu (169) şi imperativ (170) cu procliză pronominală (v. Nicolae şi Niculescu 2016). Atât gerunziul, cât şi imperativul verifică trăsături din domeniul C: în mod obişnuit, gerunziul îşi verifică morfologia prin deplasare la FinP, iar imperativul verifică trăsătura [+directiv], tot prin deplasare la C; în exemplele de mai jos, procliză pronominală indică rămânerea verbului lexical în domeniul IP şi verificarea trăsăturilor din domeniul C prin ACORD la distanţă. (169) în trupu şe ivind (CC1.1567: 96v) (170) Deci îtfă ţie sicriu de lemn ce nu putredeşte (PI.~1650: 8r) Deci unde-ţ va plăcea ţie loc, acolo te sălăşluiaşte tu şi muiarea ta (PI.-1650: 6V) Scoală şi ia coconul şi pre muma Lui şi ţe du în pământul lui Israil (NT.1648: 4V) 4.3.2 Dislocarea predicatului complex Un alt fenomen de dislocare discutat în bibliografie (Todi 2001: 114 pentru cronicile munteneşti; Stan 2013: 283; Nicolae şi Niculescu 2016) este interpolarea de constituenţi în structura predicatelor complexe; ne referim la structura alcătuită din verbul a putea plus infinitiv scurt verbal, ilustrată prin exemple ca (171): (171) a. b. c. d. e. cum cuvintele tale ceale sfinte să le putem cu drag mare asculta (CM.1567: 251v) ce ară putea ei păţi de la jidovi (CC1.1567: 15r) Cine den ceia ce sânt de potriva mea ară putea de tot căuta cu ochii lui întru adâncul a atâtea taine (...)? (SVI.~1670:150r) Pentru aceasta dară nimene din scrisorile lor, nici cele ce ar fi fost adevărate, audzite sau vădzute a lor, nu le pot oamenii crede (NL.~1750-66: 3) Şi nu putea în grabă încăleca Ştefan-vodă (NL.~1750-66:10) Structura putea + infinitiv scurt nu este de acelaşi tip cu structurile cu auxiliar discutate mai sus (de aici şi denumirea de „semiauxiliar" de mod dată verbului putea în această configuraţie de Guţu Romalo [1956] 2005), în primul rând pentru că verbul a putea prezintă flexiune completă după toate categoriile verbale flexionare (mod, timp, aspect), astfel că verbul-suport la infinitiv nu este implicat în procesul de verificare a acestor trăsături. în această configuraţie sintactică, infinitivul scurt verbal organizează o propoziţie nonfinită redusă, care nu are statut de CP, structura sintactică maximală proiectată de 218 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română infinitiv fiind vP/VoiceP48 (Nicolae 2015d). întrucât domeniul vP/VoiceP este un domeniu fazal (Chomsky 2001, 2008; v. §11.2.2 pentru prezentarea conceptului), constituenţii interpolaţi între verbul modal putea şi infinitivul scurt verbal din [171) sunt găzduiţi în periferia internă propoziţională. Pe scurt, spre deosebire de structurile cu dislocare discutate în secţiunile anterioare, în structura de faţă ridicarea verbului la infinitiv în domeniul flexionar nu doar că nu este obligatorie, ci nu este nici măcar posibilă [după cum arată incompatibilitatea infinitivului cu semiadverbul aspectual mai), ceea ce explică faptul că structurile din (171) (mai puţin (171c)) sunt pe deplin gramaticale în româna modernă şi contemporană49. Scurta discuţie despre predicatele complexe arată că fenomenul dislocării nu a fost eliminat întru totul în trecerea de la româna veche la româna modernă, ci mai degrabă că au fost eliminate formele de dislocare bazate pe procesul de acord la distanţă. Dislocarea se păstrează în structuri în care are ca sursă alte procese decât acordul la distanţă. 4.4. Relevanţa fenomenului examinat Dispariţia majorităţii structurilor bazate pe acord la distanţă (dislocarea nucleului verbal, articolul hotărât inferior, gerunziul cu procliză pronominală) arată că angajarea în relaţii sintactice nonlocale (i.e. în condiţiile în care diferiţi constituenţi apar între cele două unităţi -aflate în raport de c-comandă - care stabilesc relaţia de acord) nu mai este posibilă în româna modernă, fapt care indică o schimbare parametrică diacronică majoră. însă dintre toate aceste structuri bazate pe ACORD la distanţă, în româna modernă s-a păstrat posibilitatea ca imperativul să apară cu procliză pronominală, mai ales în al doilea conjunct (e.g. du-ţe şi fl spală; v., pentru detalii §§111.3.2; III.3.5). întrebarea firească este care este sursa acestei disparităţi. în structurile eliminate diacronic, acordul este legat de instanţierea morfologiei: a morfologiei de mod, timp, aspect pentru dislocarea nucleului verbal; a morfologiei definite pentru articolul hotărât inferior; a morfologiei nonfinite pentru gerunziul cu procliză pronominală. în schimb, în construcţia cu imperativ şi procliză pronominală, acordul la distanţă este legat de verificarea trăsăturii [♦directiv], o trăsătură care nu este legată de instanţierea morfologiei, ci mai degrabă de tipul de enunţ; imperativul este deci singura formă în cazul căreia deplasarea la C nu este în mod direct legată de instanţierea morfologiei. Aşadar, putem conchide că ACORDUL la distanţă a fost totalmente eliminat în configuraţiile în care se foloseşte (ca în latină, v. şi secţiunea anterioară) Cel puţin pentru româna modernă / contemporană, este clar că infinitivul nu se ridică în domeniul flexionar în această structură, dovadă fiind incompatibilitatea cu semiadverbul mai (e.g. *Poate mai veni) (deşi încorporarea adverbului mai în structura infinitivului nu este exclusă pe criterii morfologice, infinitivul din alte structuri acceptându-1 liber pe mai, e.g. va mai veni); în schimb, capacitatea infinitivului de a marca distincţii de diateză în structura cu verbul modal putea (e.g. Ion poate citi cartea / Cartea poate fi citită de Ion) arată că infinitivul are un anume grad de elaborare sintactică în domeniul vP (v. Nicolae 2015d). 49 Le mulţumesc Ralucăi Brăescu şi Adinei Dragomirescu pentru confirmarea judecăţilor de gramaticalitate pentru româna contemporană. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 219 pentru instanţierea morfologiei. Acordul la distanţă s-a păstrat în situaţiile în care trăsăturile gramaticale pe care le verifică nu au exponent morfologic propriu. De altfel, modelul sintactic adoptat (v. §11.2.2) nu impune limite de localitate asupra aplicării procesului de ACORD: sub oricare definiţie a procesului de ACORD (Chomsky 2001 sau Pesetsky şi Torrego 2007) condiţia principală care trebuie îndeplinită pentru ca două unităţi să participe la acord este relaţia de c-comandă. Procesul de acord la distanţă50 este disponibil în gramatica românei moderne (e.g. la imperative cu procliză pronominală, la stabilirea relaţiilor de dependenţă anaforică etc.)51. Subtipul de acord la distanţă care observăm că se elimină diacronic are în vedere satisfacerea trăsăturilor morfologice şi reflectă o întărire a procedeului de instanţiere paradigmatică, după cum este definit în Schifano (2015a; 2015b). Verbul latinesc, caracterizat de un grad mare de sintetism nonsincretic52, califică latina ca o limbă cu instanţiere paradigmatică foarte bogată, fapt asociat cu lipsa deplasării V-la-I; din punct de vedere tehnic, relaţia dintre verbul flexionat şi centrele funcţionale din domeniul flexionar se stabileşte prin ACORD la distanţă. în trecerea la limbile romanice, slăbirea morfofonologică a flexiunii verbale conferă un grad mai slab de instanţiere paradigmatică, ceea ce determină apariţia deplasării V-la-I ca mecanism compensator. Structurile cu dislocare din româna veche nu sunt altceva decât un reziduu al unei gramatici în care satisfacerea morfologiei se realiza în principal prin acord la distanţă (alternativă la deplasarea sintactică), gramatică „resetată" ca efect al slăbirii morfologiei. 5. Negocierea unei gramatici în această secţiune, ne propunem să discutăm pe scurt două aspecte ale influenţei modelelor/textelor străine asupra sintaxei limbii române vechi: (i) encliza pronominală în contexte nespecifice şi (ii) anularea efectelor pragmatice. 5.1 Encliză pronominală în contexte nespecifice în §§ 2.1.2; 2.1.3; 2.2 supra am avansat ideea că unele situaţii de encliză pronominală, implicând mai ales pronumele reflexiv (inerent sau cu funcţie sintactică), rezultă din influenţa modelelor / textelor slavone asupra vechilor scrieri româneşti (Stan 2013: 21-22,170). Aceste contexte pe care le etichetăm ca fiind nespecifice sunt encliza pronominală la dreapta negaţiei, la dreapta complementizatorului subjonctival să sau la dreapta auxiliarului 50 De altfel, o serie de alte fenomene lingvistice se derivă prin relaţii nonlocale, tratate explicit prin relaţia de acord la distanţă (v. Boeckx 2009; Alexiadou, Anagnostopolou, Iordăchioaia şi Marchiş 2012 i.a.). 51 Alte fenomene care pot fi analizate tot sub incidenţa procesului de acord la distanţă în româna modernă sunt verificarea trăsăturii de polaritate pentru interogativele totale (v. Giurgea şi Remberger 2012), verificarea trăsăturii [+directiv] la imperative negative etc. 52 Vezi, de exemplu, următorul comentariu din Oniga (2014): „The inflection of Latin verbs is particularly rich. This is because the inflectional information is expressed jointly by the stern, the tense suffix and the inflectional ending" (Oniga 2014: 109). 220 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română verbal, ilustrate prin exemple ca (172]. Toate cele trei contexte sunt nespecifice pentru că distribuţia enclizei la dreapta negaţiei, a complementizatorului să sau a auxiliarului verbal arată că encliza verbului nu se asociază cu deplasarea verbului în domeniul C53. Alte situaţii de encliză pronominală, chiar dacă se produc prin copierea unui model străin, respectă specificul sintactic al românei vechi, deci nu pot fi considerate imitaţii. [172] a. cu foc înfierbântatu-m-ai şi nu află-să întru mine nedereptate (CM.1567: 238r] b. Se sfiască-şe şi se întoarcă-şe înderret toţi ce gilăluiescu Si o nulii (PH.1500-10: 112v) c. cela ce va spunre-seţie (PH.1500-10: 64v) Postpunerea pronumelui reflexiv este specifică paleoslavei şi slavonei, după cum arată Olteanu (1974: 110): ,,[a]cuzativul reflexiv s-a dezvoltat în cadrul formelor verbale reflexive. Aceste forme au fost de la început analitice. Pronumele reflexiv sq sta de obicei după verb, cum a rămas până astăzi, îndeosebi în limbile slave de răsărit". Discutând raportul dintre negaţie şi predicatele cu clitic reflexiv din structurile slavoneşti vechi, Willis (2000: 336] face următoarea remarcă, de mare importanţă pentru analiza noastră: ,,[i]n other cases where negation and pronominal clitics co-occur in the Gospel translations and the Codex Suprasliensis, the norm seems to be for the pronominal clitic (always reflexive] to follow the lexical verb as in the two examples in (29] [...]" ((29] = (173]]. ...aste ne bisq prekratili sg dune dacă nu fi.AUX.COND.3PL scurtat se zile ne bi ubo sup[a]sl şg vîseka pluti nu fi.AUX.COND.3SG deci salvat se vreo carne 'şi dacă n-ar fi scurtate zilele acestea, nu s-ar salva niciun trup' ti, aceastea Apar o serie de întrebări privitoare la statutul şi relevanţa acestor construcţii „nespecifice" pentru sintaxa limbii vechi. Prima chestiune este de ce există construcţii de acest fel în limba veche: pentru că imită în mod parţial o opţiune internă a sintaxei româneşti, şi anume encliza pronumelor clitice, care este un fenomen romanic (v. §3.1.4 supra]. Cu alte cuvinte, nu avem a face cu enunţuri total negramaticale, ci se exploatează - în mod parţial - opţiunile sintactice ale 53 De asemenea, foarte nespecifică este encliza pronumelui reflexiv la infinitivul scurt verbal în structura predicatului complex cu verbul modal a putea, dat fiind că o bine-cunoscută caracteristică a acestor structuri este realizarea pronumelui clitic în domeniul verbului modal (Se puteau vedea), nu în domeniul infinitivului (*Puteau şe vedeau]: nu poate cetate ascunde-se (CT.l560-1: 7r; Nicolae şi Niculescu 2016] Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 221 limbii-ţintă. Construcţiile nespecifice nu au un număr foarte mare de atestări, însă apar în mod constant în traduceri (mai ales cu sursă slavonă). A doua chestiune priveşte impactul construcţiilor nespecifice de tipul acesta asupra altor fenomene ale românei vechi. Adoptând o teorie a deplasării cliticelor (din domeniul lexical vP, unde se generează argumentele, în domeniul flexionar IP), Hill şi Alboiu (2016) interpretează dubla realizare a pronumelor clitice ca rezultând din dubla lexicalizare a acestora, în poziţia de bază (lexicalizarea enclitică) şi în poziţia derivată (lexicalizarea proclitică) (interpretare avansată şi de Nicolae şi Niculescu 2014): (174) că toţmă vorşti-mă (DPar.1683: III.62r) Explicaţia oferită de Hill şi Alboiu (2016) este solidă teoretic şi presupune că dubla realizare a cliticului pronominal este un fenomen propriu sintaxei românei; fenomene precum cele discutate mai sus arată însă că influenţa slavonă, manifestată ca o preferinţă pentru encliză, nu poate fi cu totul eliminată din discuţia privitoare la dubla realizare a pronumelui clitic. Cea mai corectă caracterizare a fenomenului de dublă realizare a cliticului este aceea ca fenomen de „compromis" între procliză şi encliză; cea de a doua lexicalizare a cliticului, în encliză, este într-o oarecare măsură consolidată de existenţa structurilor cu encliză în contexte nespecifice. Pe scurt, existenţa unui model străin care se regăseşte doar parţial în sintaxa limbii-ţintă (în cazul de faţă, contextele de encliză pronominală din slavona veche nu corespund perfect contextelor de acelaşi tip din româna veche) dă naştere la un grad mare de variaţie sintactică, nu întotdeauna încadrabil în regulile sintactice din limba-ţintă. In schimb, în absenţa unui model străin, gradul de variaţie sintactică se reduce semnificativ; un exemplu în acest sens este dubla realizare a auxiliarului. Acest fenomen este foarte rar, fiind disponibil mai ales când se asociază şi cu dublarea pronumelui clitic: (175) şi i-ai mântuitu-i-ai (PH.1500-10:16v) în acelaşi spirit, postpunerea auxiliarului la dreapta negaţiei (tot un context nespecific) este atestată doar în CB.1559-60 (Zafiu 2014, 2016): (176) Nu lăsa-se-va sufletul lui în Iad (CB.1559-60: 22) Absenţa unui model străin explică, aşadar, diferenţele (însemnate) de frecvenţă dintre diversele fenomene nespecifice. 222 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română 5.2 Anularea efectelor pragmatice S-a remarcat în mod repetat în bibliografia de specialitate preferinţa lui Cantemir de a plasa verbul la sfârşitul propoziţiei (177), fapt care a fost interpretat ca un element de influenţă a modelor (latineşti şi/sau turceşti) asupra scriiturii lui Cantemir. (177) a. După aceia unii cătră alţii veşti pentru adunarea de obştea dimocratiii a trimete începură. (CII.~1705: 13) b. într-acea cale cu meşterşugurile şi măistriile lui Decheval, nu puţine, nici iuşoare primejdii au vinit la capul lui Traian, ce cu chivernisala ce făcea şi cu ştiinţa a purta oşti, toate meşterşugurile lui Decheval în zădar scoţind, din toate primejdiile ferit au fost (CH.1717-23: 36) Atât pentru latină, cât şi pentru turcă, poziţia finală a verbului (mai general, topica SOV) a fost interpretată ca rezultând din setarea centru final a Parametrului centrului (v. Ledgeway 2012 pentru latină; Roberts 2012 pentru turcă). întrebarea firească este dacă poziţia finală a verbului din scrierile cantemiriene rezultă într-adevăr din setarea centru final a Parametrului centrului (dată fiind existenţa structurilor discontinue în scrierile lui Cantemir (§11.1.3), semn al unei setări parametrice centru final, Ledgeway 2015b, 2015d) sau dintr-o altă formă de deplasare sintactică, şi anume deplasare A-bar prin exploatarea periferiilor stângi. în §3.2.2.3 supra, discutând aceeaşi problemă cu referire tot la textele cantemiriene, am conchis că structurile cu verbul la finalul propoziţiei se derivă prin cea de a doua opţiune, deplasare A-bar prin exploatarea periferiilor stângi, ipoteză imediat confirmată de analiza unui exemplu ca (178). în (178), complementul verbului modal apare la stânga negatorului propoziţional nu, ceea ce indică deplasarea acestuia în periferia stângă a verbului modal (deplasare A-bar), nu roll-up movement în specificatorul propriului centru (în această situaţie, negatorul nu ar fi trebuit să precedă structura [complement al verbului modal - verb modal]). (178) Căci omul, săracul, în boală fiind, precum iarăşi să vă însănătoşea adeverit a fî nu poate (CD.1698: 41r) Cu alte cuvinte, Cantemir imită un model străin (verb la final) exploatând opţiunile din limba în care scrie (v. şi Poletto 2014), în acest caz, deplasarea în periferia stângă. Dacă suntem de acord că, din punct de vedere sintactic, Cantemir nu creează exemple negramaticale, nu acelaşi lucru se poate spune despre stilul lui Cantemir, care a fost calificat adesea ca artificial, „manierist" (Moldovanu 1969) etc. Se poate da o explicaţie formală pentru această artificialitate? Să rămânem în zona complementării verbelor modale. Exemple ca (178) sau (179) ilustrează fenomenul de topicalizare a complementului verbului modal, cunoscut ca Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 223 topicalizare a CP-ului (engl. CP-topicalization); în ambele exemple avem a face cu un infinitiv scurt verbal precedat de complementizatorul nonfinit a, ceea ce califică structura infinitivală ca având natură propoziţională [CP)). După cum arată derivarea schematică a exemplului (179), complementul infinitival al verbului putea este deplasat în periferia stângă a regentului său. (179) Mai cu de-adins [cpi [cp2 pre Dumnădzău de bine făcătoriul de pre ale sale minunate fapte a-l cunoaşte] [iP vii putea tcp2]] (CD.1698: 51v) Fenomenul de topicalizare a CP-ului este atestat şi în alte texte din româna veche (180) şi este prezent ca strategie şi în româna modernă (cu majoritatea verbelor care pot avea complement propoziţional) (181) (fiind prezent şi în alte limbi, v. Holmberg 1997). (180) a. b. (181) a. b. Iar tătarâi şi cu o samă de turci călărime le-au ieşit înainte şi-i tot ceheiea prenpregiur, de le lua oamenii di pre la iarbă, iar să le stea împrotivă nu putea. (NL.~1750-66: 363) Năcăji-i-vor si a sta / N-or putea, nice sălta (CPV.~1705: 37r) Să cânt, vreau; să citesc, nu vreau. Să citesc romane cavalesti. mai pot; să mai urc pe munţi, nu. Dacă analizăm însă exemplele din (180)-(181), observăm că topicalizarea CP-ului se asociază cu o interpretare pragmatică specială: CP-ul topicalizat este interpretat ca focus contrastiv, interpretarea asociată în general cu fenomenul de topicalizare a CP-ului (v., de exemplu, următoarea remarcă din Holmberg 1997: 18: ,,[t]he effect of topicalizing a CP is that it is interpreted with contrastive focus"). Prin contrapunerea exemplelor cu topicalizarea CP-ului de la Cantemir (e.g. (178)-(179)) celorlalte exemple din alte surse (180), observăm că, la Cantemir, segmentele topicalizate nu se asociază cu interpretarea pragmatică obişnuită a topicalizării CP, nefiind contrastive. Aşadar, Cantemir foloseşte o strategie sintactică cu corelaţii pragmatic-interpretative bine stabilite (topicalizarea CP - interpretare contrastivă) pentru a reda propoziţii neutre din punct de vedere pragmatic. Cu alte cuvinte, pentru a reda un model străin (o gramatică cu centru final), Cantemir se foloseşte de o structură sintactică diferită, disponibilă în limba-ţintă, şi anume topicalizarea CP în scurta analiză de faţă. Structura sintactică folosită are o interpretare pragmatică specială (pe care derivarea prin roll-up movement din gramaticile cu centru final nu o are), care contravine modului în care este utilizată de Cantemir. Putem deci conchide că una dintre sursele „artificialităţii" stilului lui Cantemir este folosirea unor fenomene de topică în mod obişnuit marcate pragmatic în română pentru 224 O analiză diacronică şi comparată a deplasării verbului în limba română redarea unor enunţuri neutre, nemarcate. Citirile pragmatice asociate în mod obişnuit cu topica marcată sunt deci anulate. 6. Concluzii. Rezumat Statutul categoriilor funcţionale (i) Analiza elementelor funcţionale verbale relevante pentru deplasarea verbului (negaţia propoziţională, cliticele pronominale, auxiliarele verbale, complementizatorul să) a scos la iveală faptul că, exceptând unele structuri cu auxiliar (v. punctul (ii]), acestea erau în bună parte gramaticalizate încă din primele atestări al românei în forma în care le cunoştem în limba contemporană (v. §111). în ce priveşte ordinea constituenţilor, diferenţele diacronice dintre româna veche şi româna modernă constau mai ales în accesarea de poziţii diferite de către verb în nucleul propoziţional, i.e. diferenţe de nivel al deplasării verbului. (ii) în ce priveşte structurile cu auxiliar, există o formă de schimbare oarecum neaşteptată în trecerea de la româna veche la româna modernă: reducerea numărului de structuri analitice, dezvoltare atipică, dată fiind tendinţa generală a limbilor romanice de a înlocui formele sintetice cu structuri analitice. Dispariţia unor structuri cu auxiliar, discutată în §2.1.1, se explică prin faptul că, în structurile respective, auxiliarul marchează atât categoria de mod (specifică auxiliarelor româneşti), cât şi categoria de timp (în mod nespecific pentru auxiliarele româneşti nonpasive). Acest proces de eliminare diacronică dezvăluie o nouă faţeţă a procesului de gramaticalizare: gramaticalizarea presupune nu numai pierderea de trăsături sintactice şi semantice şi slăbire fonologică (Roberts şi Roussou 2003; Roberts 2007), ci şi crearea de tipare specifice; atunci când structurile gramaticalizate nu se încadrează în tiparul convenţionalizat, acestea sunt eliminate din sistemul gramatical. Deplasarea verbului (iii) în româna veche, deplasarea verbului în domeniul C, manifestată prin encliza auxiliarelor şi a pronumelor clitice, este mult mai frecventă decât în româna contemporană şi apare atât în contextele familiare din româna contemporană (pentru verificarea trăsăturii [+directiv] la imperativ şi cu imprecaţiile condiţionale şi subjonctivale), cât şi într-o serie de alte contexte, unde factorii injonctivi nu sunt implicaţi. Pentru acest al doilea tip de deplasare la C, care a fost eliminat diacronic în trecerea la româna modernă, am propus o analiză mai complexă, care face apel atât la factori discursivi (focalizare, topicalizare, contrast, v. Hill şi Alboiu 2016), cât şi la factori sintactici (codarea forţei asertive, v. Ledgeway 2008, cf. şi Brandner 2004). Testele sintactice care indică faptul că în fazele vechi ale altor limbi romanice funcţionează o gramatică de tip V2 relaxată au fost aplicate şi la româna veche; calificarea ca „gramatică V2 relaxată reziduală" se poate aplica şi structurilor cu deplasare V-la-C din româna veche. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 225 (iv) Pe lângă opţiunile de deplasare V-la-I (strategia generală) şi V-la-C (gramatica V2 reziduală), româna veche prezintă şi opţiunea arhaică de a păstra verbul în domeniul vP, manifestată ca dislocare a nucleului propoziţional (cea mai frecventă formă de dislocare fiind cea a formelor compuse cu auxiliar). Trăsăturile sintactice ale centrelor funcţionale se verifică prin procesul de ACORD la distanţă. Din punct de vedere diacronic, procesul de ACORD la distanţă a fost eliminat în toate contextele în care are a face cu verificarea morfologiei, atât în domeniul verbal (prin dispariţia dislocării nucleului propoziţional), cât şi în domeniul nominal (articolul hotărât inferior, v. Cornilescu şi Nicolae 2011a). Influenţa modelelor / textelor străine (v) Am abordat două aspecte privitoare la relaţia dintre textele româneşti vechi şi modelele / textele străine, având în permanenţă în vedere conjectura propusă de Poletto (2014), şi anume că traducătorii / scribii / autorii de texte originale influenţaţi de texte străine nu produc enunţuri negramaticale, ci exploatează opţiunile sintactice ale limbii-ţintă: (a) prezenţa unor linearizări nespecifice (i.e. care nu derivă din regulile sintactice şi specificul tipologic al românei vechi) influenţate de texte mai ales slavone; (b) adoptarea în contexte neutre a unor reguli de topică cu încărcătură pragmatică specială în română cu scopul vădit de reda o topică străină, fapt care conduce la conflicte între sintaxă şi pragmatică (/ structură informaţională), rezultatul fiind anularea efectelor pragmatice şi artificialitatea stilistică. V Concluzii generale Concluziile de faţă rezumă principalele noutăţi de descriere, analiză şi interpretare prezentate în diverse puncte ale capitolelor precedente. Subliniem în continuare atât punctele în care considerăm că lucrarea noastră aduce un plus de înţelegere faţă de cercetările anterioare sau oferă argumente noi în cazul analizelor controversate, cât şi chestiunile abordate mai pe scurt care considerăm că ar merita continuate în cercetări viitoare. Analiză sincronică • analiza principalelor categorii funcţionale verbale ale românei ♦ negaţia - dintre cele două poziţii ale negaţiei identificate de Zanuttini ([1994] 1998, 1997} în analiza limbilor romanice, în română este activă doar proiecţia înaltă de negaţie; proiecţia de negaţie selectează domeniul flexionar (NegP > IP), constituind astfel limita între domeniul flexionar IP şi domeniul complementizatorului CP - negaţia propoziţională se realizează prin adverbul de negaţie nu în majoritatea structurilor propoziţionale şi prin afixul ne- pentru propoziţia nonfinită organizată în jurul gerunziului; statutul diferit al celor două mărci de negaţie [nu - adverb plin, grup sintactic, inserat ca specificator al proiecţiei de negaţie / ne- - afix, centru sintactic generat direct în Neg0} se corelează cu opţiuni sintactice diferite: nu blochează deplasarea verbului la stânga negaţiei (e.g. encliză pronominală pentru imperativul pozitiv / procliză pronominală pentru imperativul negativ}, inducând efecte de minimalitate sintactică, pe când ne- se încorporează prin adjuncţie la stânga în structura gerunziului şi permite deplasarea acestuia în domeniul C - o problemă deschisă rămâne analiza afixului negativ ne-, mai exact măsura în care se poate oferi o analiză sintactico-semantică unitară, în care 228 Concluzii ne- expresie a negaţiei propoziţionale şi ne- afix lexical negativ prezintă acelaşi set de trăsături, iar diferenţele de comportament dintre cuvintele negative formate cu ne- şi propoziţia nonfinită negată prin ne- rezultă din inserarea afixului ne- în compartimente diferite: componentul presintactic de formare a cuvintelor în cazul formaţiilor lexicale cu ne- vs componentul sintactic pentru propoziţiile nonfinite negative negate prin ne- ♦ pronumele clitice - din punct de vedere tipologic, pronumele clitice ale românei sunt orientate către flexiune / verb {î-oriented / V-oriented clitics), nu către complementizator (C-oriented clitics) ♦ verbele auxiliare -auxiliarele (nonpasive) sunt centre sintactice (clitice morfofonologice) care marchează în mod sistematic categoria gramaticală a modului (şi modalităţii); din perspectivă comparată, natura auxiliarelor româneşti nu este surprinzătoare, deoarece, aşa cum a arătat Anderson (2006), în diferite limbi, auxiliarele pot fi exponent pentru majoritatea centrelor sintactice verbale (mod, timp, aspect) - transformarea istorică a verbelor lexicale în verbe funcţionale (auxiliare) a constat, în mod sistematic, în pierderea trăsăturilor de timp şi aspect (pe lângă pierderea structurii argumentale) şi în păstrarea trăsăturilor de mod - în structurile analitice, auxiliarul marchează modul (şi modalitatea), iar verbul lexical marchează timpul şi aspectul - asumând o paradigmă reichenbachiană (v. Reichenbach 1947), care separă timpul vorbirii / timpul evenimentului / timpul referinţei, rămân de stabilit cu mai multă claritate distribuţia acestor categorii în proiecţia verbală extinsă şi exponentul pentru fiecare categorie; o altă problemă controversată este cea privitoare la temporalitatea formelor irrealis ♦ complementizatorul să - distribuţia elementului să conduce către interpretarea acestuia drept complementizator generat într-o poziţie joasă a domeniului C (în Fin0), nu drept marcă flexionară -pe lângă construcţia cu complementizator scindat ca... să, analizată ca activând ambele proiecţii completive din domeniul C (ca în Force0 şi să în Fin0) (Stan 2007; cf. Rizzi 1997), româna dispune şi de construcţia cu recomplementare / dublarea complementizatorului (cf. Fontana 1993) să... să, analizată în aceeaşi manieră - deşi am făcut o serie de observaţii privitoare la sintaxa construcţiei cu recomplementare să... să, atât în sincronie, cât şi în diacronie, subiectul este Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 229 departe de a fi epuizat; această construcţie merită, cu siguranţă, o cercetare mai detaliată, în viitor ♦ adverbele clitice / semiadverbele - adverbele clitice [mai, cam, şi, prea, tot) au fost analizate drept centre sintactice care se generează în domeniul flexionar şi se încorporează prin adjuncţie la stânga în structura verbului - semantica şi distribuţia diferită a semiadverbelor arată că acestea sunt generate în proiecţii diferite: majoritatea semiadverbelor sunt aspectuale (generate în Asp°), însă un semiadverb ca şi este la limita dintre temporal (anterior) şi aspectual (perfectiv); în timp ce mai a beneficiat de o analize mai detaliate, pentru alte semiadverbe este nevoie de analize mai amănunţite care să coreleze semantica cu poziţia lor de generare, derivând şi restricţiile de combinare specifice • deplasarea verbului ♦ în română, nivelul general de deplasare a verbului este deplasare la flexiune (V-la-I), atât pentru formele sintetice, cât şi pentru formele analitice - formele sintetice se deplasează la cea mai înaltă proiecţie verbală din domeniul flexionar, MoodP - în cazul formelor analitice, auxiliarul se generează în centrul Mood0, iar verbul lexical se ridică la T; în structurile cu auxiliar multiplu, categoriile de mod şi modalitate au exponent diferit; auxiliarul fi marchează modalitatea irrealis (Avram 1999; Avram şi Hill 2007) - nivelul înalt de deplasare a verbului în româna modernă derivă din instanţierea paradigmatică săracă (v. Schifano 2015a) a categoriei modului ♦ deplasarea verbului în domeniul complementizatorului (V-la-C), diagnosticată prin encliza pronumelor clitice şi/sau a auxiliarelor, este de asemenea prezentă în gramatica românei moderne; locusul deplasării la C este FinP - trăsătura [+directiv] este responsabilă de deplasarea la C pentru imperativul pozitiv şi în imprecaţiile condiţionale şi subjonctivale - gerunziul se deplasează la FinP în vederea verificării morfologiei nonfinite ♦ strategia generală de deplasare a verbului este deplasarea grupului verbal (phrasal VP-movement) - efectele de adiacenţă a elementelor din nucleul verbal rezultă din blocarea specificatorilor proiecţiilor verbale (ocupaţi de verbul însuşi / urma deplasării verbului) - deplasarea verbală la C se manifestă în mod sistematic prin inversiune: auxiliarele (centre) rămân in situ, iar verbul lexical (grup) se deplasează la C 230 Concluzii • formele nonfinite ♦ trăsătura [nonfinit] trebuie obligatoriu satisfăcută printr-un exponent propriu (este o trăsătură „tare" în terminologia din Chomsky 1995) - gerunziul propoziţional satisface această trăsătură prin deplasare V-la-C - infinitivul propoziţional satisface această trăsătură prin intermediul complementizatorului (cu origine prepoziţională) a - complementizatorul infinitival a amalgamează centrele Fin0 şi Force0 şi nu permite generarea unei periferii stângi • poziţia constituenţilor ♦ atribuirea nominativului în poziţie postverbală este liberă în română; subiectele preverbale sunt deplasate în periferia stângă propoziţională ♦ de altfel, distribuţia constituenţilor preverbali prin raportare la elementele funcţionale din domeniul flexionar arată că aceştia ocupă poziţii marcate informaţional (topic, focus) în periferia stângă propoziţională ♦ topica VOS se derivă prin procesul object shift (specific limbilor romanice) (v. Gallego 2012) şi reprezintă o strategie de includere a obiectului în componentul presupoziţional al enunţului în vederea transferării interpretării rematice asupra subiectului (Alboiu 1999) • probleme teoretice ♦ distincţia centru / grup joacă un rol hotărâtor în deplasarea verbului: centrele verbale au o poziţie fixă, iar grupul verbal se deplasează - această generalizare explică în mod elegant absenţa din română a fenomenelor de tipul inversiune auxiliar - subiect (engl. SAI = subject-auxiliary inversion) (care se derivă prin deplasarea auxiliarului în domeniul C), prezente în alte limbi romanice (franceza) sau germanice (engleza) ♦ fenomenele de încorporare şi de blocare a deplasării sintactice constituie argumente solide pentru integrarea trăsăturilor categoriale ([+V], [+N] etc.) în componentul sintactic ♦ o altă distincţie care se dovedeşte relevantă este cea dintre centrele încorporante şi centrele nonîncorporante - semiadverbele şi marca de negaţie ne- se încorporează în structura verbului şi se deplasează odată cu acesta, pe când auxiliarele verbale şi complementizatorul să nu se încorporează - astfel, din punct de vedere morfofonologic, centrele încorporante au un comportament afixal, pe când cele nonîncorporante sunt mai degrabă clitice morfofonologice, nu afixe Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 231 Analiză diacronică • deplasarea verbului ♦ deplasarea verbului în domeniul C (formele finite) - deplasarea V-la-C este mult mai frecventă în limba veche şi se manifestă prin inversiune (V-AUX, V-CL, V-CL-AUX) - deplasarea V-la-C este disponibilă în limba veche într-un număr mai mare de contexte sintactice decât în limba modernă; deplasarea V-la-C nu se manifestă doar în vederea verificării trăsăturii [+directiv], ci reprezintă o strategie generală de marcare a forţei asertive (v. Ledgeway 2008), speficifică limbilor romanice vechi - prin aplicarea testelor sintactice propuse în bibliografia de romanistică pentru analiza fazelor vechi ale limbilor romanice ca sisteme cu gramatică V2 relaxată (cu excepţia francezei vechi, care prezintă o gramatică V2 strictă), se poate conchide că structurile cu deplasare V-la-C din româna veche sunt o formă reziduală a gramaticii V2 romanice în româna veche ♦ deplasarea joasă a verbului dă naştere la fenomenul dislocării nucleului verbal, specific limbilor romanice vechi (etichetat ca interpolare sau engl. (IP-)scrambling) - dislocarea nucleului verbal se analizează prin deplasare joasă a verbului şi verificarea trăsăturilor centrelor din domeniul flexionar prin ACORD la distanţă - procesul de acord la distanţă a fost eliminat diacronic în toate contextele în care are a face cu verificarea morfologiei (atât în domeniul verbal, cât şi în domeniul nominal, v. Cornilescu şi Nicolae 2011a) - procesul de eroziune morfofonologică care caracterizează tranziţia de la latină la limbile romanice se traduce, din punct de vedere tehnic, ca slăbire a instanţierii paradigmatice (Schifano 2015a), fapt care conduce la verificarea trăsăturilor de morfologie prin deplasare sintactică • analiza românei vechi adaugă o nouă intrare în tipologia fenomenului V2 romanic: satisfacerea constrângerii V2 prin deplasarea grupului verbal • atât deplasarea verbului la C, cât şi deplasarea joastă a verbului pot fi explicate prin surse latineşti • relaţia dintre textele vechi româneşti şi sursele străine / modele străine ♦ în analiza posibilităţii ca textele vechi româneşti să fi fost influenţate de texte / modele sintactice străine, am identificat două situaţii relevante: 232 Concluzii - există calcuri parţiale de structură, care nu respectă regulile sintaxei vechi, însă care se grefează imperfect pe opţiuni sintactice ale limbii vechi (e.g. inversiunea la dreapta negaţiei, grefată pe disponibilitatea enclizei pronominale în româna veche); unele fenomene de contact pot consolida, de fapt, opţiuni din gramatica limbii-ţintă (encliza pronumelui reflexiv din slavonă consolidează într-o anumită măsură gramatica V2 a românei vechi, dat fiind că una dintre manifestările gramaticii V2 în româna veche este encliza pronumelor clitice) - încercarea de imitare a topicii străine prin exploatarea unor opţiuni de topică specifice românei determină uneori încălcări ale interpretărilor pragmatice cu care sunt asociate aceste opţiuni de topică în română (e.g. la Cantemir, topicalizarea CP, structură care este asociată în româna veche şi modernă cu exprimarea contrastului, este folosită în contexte neutre, ca efect al imitării unei gramatici cu centru final) Gramaticalizare • limba română veche este caracterizată de două sisteme de auxiliare ♦ primul dintre acestea, caracterizat prin faptul că auxiliarul marchează valori de mod (şi modalitate), a fost păstrat în trecerea de la româna veche la româna modernă; cel de-al doilea sistem, în care auxiliarele au o structură morfologică complexă şi marchează atât modul (şi modalitatea), cât şi timpul, a fost eliminat diacronic - fenomenul eliminării formelor din cel de-al doilea sistem de auxiliare este surprinzător din perspectivă romanică, dat fiind că, în general, în trecerea de la latină la limbile romanice au fost eliminate formele sintetice (v. Ledgeway 2012 şi bibliografia) - cel de-al doilea sistem de auxiliare a fost eliminat deoarece, în structurile respective, auxiliarul marchează atât categoria de mod (specifică auxiliarelor româneşti), cât şi categoria de timp (în mod nespecific pentru auxiliarele româneşti nonpasive), deci nu se încadrează în tiparul specific de gramaticalizare a auxiliarelor româneşti (i.e. reanaliză ca Mood0) - acest proces de eliminare diacronică oferă o nouă imagine a procesului de gramaticalizare: gramaticalizarea presupune, pe lângă pierderea de trăsături sintactice şi semantice şi slăbire morfofonologică (Roberts şi Roussou 2003; Roberts 2007), şi încadrarea în tipare specifice) neîncadrarea în tiparele specifice atrage eliminarea din sistem Corpus Corpusul folosit reprezintă o selecţie din corpusul utilizat pentru lucrarea colectivă The Syntax ofOld Romanian (coord. Gabriela Pană Dindelegan, Oxford University Press, 2016, sub tipar), întocmit de Emanuela Timotin. Am utilizat aceeaşi convenţie de indicare a textelor vechi (titlu abreviat plus datare); datarea aparţine Emanuelei Timotin. Tilda (~) indică o datare aproximativă. în cazul în care ediţiile de text indică fila din manuscris, exemplul citat trimite la filă; unele ediţii (e.g. NL.-1750-66) nu indică fila din manuscris, astfel că exemplul citat trimite la pagina din ediţie; excepţiile de acest fel sunt indicate în intrările din corpus. Intervenţiile în textul exemplelor sunt minimale şi constau mai ales în actualizarea ortografiei. A.1620 AA.1708 AAM.1713 AB ACP.1714 BB.1688 Bert.1774 CB.1559-60 CC1.1567 CC2.1581 Alexandria. Ed. F. Zgraon, Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2005 (Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 11). Archirie şi Anadan. Ed. M. Georgescu, Bucureşti: Minerva, 1997 (Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 2), 157-168. Antim Ivireanul, Aşezământul Mănăstirii Antim. Ed.: Antim Ivireanul, Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti: Minerva, 1972, 324-346. Istoria Ţării Rumâneşti de la octombrie 1688 pînă la martie 1717. Ed. Mihail Gregorian, Cronicari munteni, II, 273-352. {apud Todi 2001) Antim Ivireanul, Capete de poruncă. Ed.: Antim Ivireanul, Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti: Minerva, 1972, 386-394. Biblia. Ed.: Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Domnul Ţării Româneşti, Bucureşti: Editura Institutului Biblic, 1977. Bertoldo. Ed. Magdalena Georgescu, Bucureşti: Minerva, 1999 (Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 3), 157-239. Codicele popii Braţul. Ed. Al. Gafton: http://media.lit.uaic.ro/gafton. Coresi, Tâlcul evangheliilor. Ed.: Coresi, Tâlcul evangheliilor şi molitvenic românesc, ed. V. Drimba, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1998, 31-187. Coresi, Evanghelie cu învăţătură. Ed. S. Puşcariu, Al. Procopovici: Diaconul Coresi, Carte cu învăţătură (1581), voi. I, Textul, Bucureşti: Socec, 1914. [trimiteri la pagina din ediţie, nu la fila din manuscris] 234 Corpus CCat.1560 CD.1698 CH.1717-23 CII.-1705 CIst.1700-50 CL. 1570 CLM.1700-50 CM. 1567 CP1.1577 CPr.1566 CPrav.1560-2 CPV.-1705 CS CT.1560-1 CV.1563-83 CZB.1675-6 Coresi, Catehism. Ed. Al. Roman-Moraru, in I. Gheţie (coord.), Texte româneşti din secolul al XVI-lea. I. Catehismul lui Coresi; II. Pravila lui Coresi; III. Fragmentul Todorescu; IV. Glosele Bogdan; V. Prefeţe şi Epiloguri, Bucureşti: Editura Acadmiei Române, 1982,101-105. Dimitrie Cantemir, Divanul. Ed.: D. Cantemir, Opere complete, I, Divanul, ed. V. Cândea, Bucureşti: Editura Academiei, 1974,103-405. Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano moldo-vlahilor, ed. S. Toma, Bucureşti: Minerva, 1999-2000,1-274 (voi. I), 5-223 (voi. II). Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică. Ed.: D. Cantemir, Opere complete, IV, Istoria ieroglifică, ed. S. Toma, Bucureşti: Editura Academiei, 1974, 51-289. Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti. Ed.: Istoria Ţărâi Rumâneşti atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino, ed. O. Dragomir, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2006,145-202. Coresi, Liturghier. Ed. Al. Mareş, Bucureşti: Editura Academiei, 1969,127-148. Miron Costin, Letopiseţul Ţărâi Moldovei. Ed.: M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958,41-201. Coresi, Molitvenic. Ed.: Coresi, Tâlcul evangheliilor şi molitvenic românesc, ed. V. Drimba, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1998,189-211. Coresi, Psaltire slavo-romănă. Ed.: Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, ed. S. Toma, Bucureşti: Editura Academiei, 1976, 35-662. Coresi, Apostol. Ed. I. Bianu, Texte de limbă din secolul XVI' IV, Lucrul apostolesc tipărit de diaconul Coresi la 1563, Bucureşti: Cultura Naţională, 1930. Coresi, Pravila. Ed. Gh. Chivu, in I. Gheţie (coord.), Texte româneşti din secolul al XVI-lea, 218-231. Theodor Corbea, Psaltirea în versuri. Ed. A.-M. Gherman, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2010,143-449. Codex Sturdzanus. Ed. Gh. Chivu, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1993,237-300. CSiv.1590-602 - Apocalipsul Maicii Domnului CSv-1590-602 - Cugetări în ora morţii CSvi.1590-602 - Legenda lui Sisinie CSvii.1590-602 - I. Omilia de Paşti (Să neştire buru creştiru) CSxiv.1609-18 - Tâlcul evangheliei de la judecată (Zise Domnul) Coresi, Tetraevanghel. Ed.: Tetraevanghelul tipărit de Coresi. Braşov 1560 -1561, comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti. 1574, ed. F. Dimitrescu, Bucureşti: Editura Academiei, 1963. Codicele Voroneţean. Ed. M. Costinescu, Bucureşti: Editura Academiei, 1981, 229-400. Călătoria lui Zosim la blajini. Ed. M. Stanciu-Istrate, Bucureşti: Minerva, 1999 (Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 3), 55-65. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 235 DDL.1679 Dosoftei, Dumnezăiasca liturghie. Ed. N. A. Ursu, Iaşi: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1980, 3-313. DÎ Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de Gh. Chivu, M. Georgescu, M. Ioniţă, Al. Mareş, Al. Roman-Moraru, Bucureşti: Editura Academiei, 1979. Doc.Athos F. Zahariuc, F. Marinescu (ed.), Documente româneşti din arhiva Mănăstirii Xenofon de la Muntele Athos, Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza", 2010, 51-103. DPar.1683 Dosoftei, Parimiile preste an, 1683, ed. M. Ungureanu, Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza", 2012, 95-356. DRH.B Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1965: voi. XXI (1626); 1969: voi. XXIII (1630-2); 1974: voi. XXIV (1633-4); 1998: voi. XXX (1645); 2003: voi. XXXI (1646); 2002: voi. XXXIV (1649); voi. XXXV (1650); 2006: voi. XXXVII (1652); 2009: voi. XXXVIII (1653). DVT.1679-99 C.-I. Dima, O traducere inedită a Vechiului Testament din secolul al XVI-lea, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2009,110-217. Ev.1642 Evanghelie învăţătoare. Ed. A.-M. Gherman, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2011, 153-480. [trimiteri la pagina din ediţie, nu la fila din manuscris] FD.1592-604 Floarea darurilor. Ed. Alexandra Roman Moraru, Bucureşti: Minerva, 1996 [Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 1), 119-182. Fiz.1693 Fiziologul. Ed. V. Guruianu, Bucureşti: Minerva, 1997 [Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 2), 93-98. FT 1571-5 Fragmentul Todorescu (Carte de cântece). Ed. I. Gheţie, în I. Gheţie (coord.), Texte româneşti din secolul al XVI-lea, 336-343. GB.XVI-XVII Glosele Bogdan. Ed. M. Georgescu, în I. Gheţie (coord.), Texte româneşti din secolul al XVI-lea, 422-438. GCond.1762 Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762, ed. D. Simonescu, Bucureşti: Fundaţia Regele Carol 1,1939, 262-312. ÎPI.1673-705 învăţătură despre vreamea de apoi a prorocului Isaia. Ed. Al. Mareş, Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2003 [Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 8), 214-219. LC.-1650 Lemnul crucii. Ed. E. Timotin, Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2001 [Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 5), 193-199. MC.1620 M. Moxa, Cronograf. Ed.: Mihail Moxa, Cronica universală, ed. G. Mihăilă, Bucureşti: Minerva, 1989,95-223. Mol.1689 Molităvnic. Ed. A. Dumitran, A.-M. Gherman, A. Vanca, Alba Iulia: Reîntregirea, 2009,163-1075. NL.~1750-66 Ion Neculce, Letopiseţul. Ed.: Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ed. I. Iordan, Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, ed. a Il-a, 1959, 31-388. 236 Corpus NT.1648 PH. 1500-10 PI. -1650 P0.1582 Prav.1581 Prav.1646 Prav.1780 PS.1573-8 Sind.1703 SVI.-1670 ŞT. 1644 ULM.-1725 VE.1703 VRC.1645 Noul Testament. Ed. Alba Iulia: Reîntregirea, 1998. Psaltirea Hurmuzaki, ed. I. Gheţie şi M. Teodorescu, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005. Palia istorică. Ed. A. Roman Moraru, M. Moraru, Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2001, 101-243 (Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 4). Palia de la Orăştie. Ed. V. Pamfil, Bucureşti: Editura Academiei, 1968. Pravila ritorului Lucaci. Ed. I. Rizescu, Bucureşti: Editura Academiei, 1971, 161-83. Carte românească de învăţătură. Ed.: Carte românească de învăţătură. 1646, ed. Colectivul pentru vechiul drept românesc condus de acad. A. Rădulescu, Bucureşti: Editura Academiei, 1961, 33-106 [Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc scris, 6). Pravilniceasca condică. 1780, ed. Colectivul pentru vechiul drept românesc condus de acad. A. Rădulescu, Bucureşti: Editura Academiei, 1957 [Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc scris, 2), 36-156. Psaltirea Scheiană. Ed.: Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ed. I-A. Candrea, Bucureşti: Socec, 1916; Psaltirea Scheiană, ed. I. Bianu, Bucureşti: Carol Gobl, 1889. Sindipa. Ed. M. Georgescu, Bucureşti: Minerva, 1996 [Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 1), 249-315. Varlaam şi Ioasaf. Ed.: M. Stanciu Istrate, Reflexe ale medievalităţii europene în cultura română veche: Varlaam şi Ioasaf în cea mai veche versiune a traducerii lui Udrişte Năsturel, Bucureşti: Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, 82-325. Şeapte taine a besearecii, Iaşi, 1644. Ed. I. Mazilu, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", 2012,173-259. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, 57-210. Viaţa luiEsop. Ed. Violeta Barbu, Bucureşti: Minerva, 1999,175-208. Varlaam, Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc. Ed.: Varlaam, Opere, Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc, ed. M. Teodorescu, Bucureşti: Minerva, 1984,143-230. Bibliografie Abney, S. P. 1987. The English Noun Phrase in Its Sentential Aspect Teză de doctorat, Massachusetts Institute of Technology. Aboh, E. O. 2004. „Topic and Focus within DP", Linguistics in the Netherlands 21,1-12. Adams, J. 1991. „Some Neglected Evidence for Latin HABEO with Infinitive: the Order of the Constituents", Transactions of the Philological Socieţy 89,131-196. Adams,}. 2013. Social Variation and the Latin Language. Cambridge: Cambridge University Press. Adams, M. 1987. Old French, Nuli Subjects, and Verb Second Phenomena. Teză de doctorat, UCLA. Adger, D., Svenonius, P. 2011. „Features in Minimalist Syntax", în: Boeckx (ed.) 2011: 27-51. Alboiu, G. 1999. „(De-)Focusing and Object Raising in Romanian", Canadian Journal of Linguistics / Revue canadienne de linguistique 44,1,1-22. Alboiu, G. 2002. The Features of Movement in Romanian. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti. Alboiu, G., Hill, V. 2012. „Early Modern Romanian and Wackernagel's Law", SKY Journal of Linguistics 25, 7-28. Alboiu, G., Hill, V., Sitaridou, I. 2014. „Discourse-driven V-to-C in Early Modern Romanian", Natural Language & Linguistic Theory DOI 10.1007/sll049-014-9270-8. Alboiu, G., Motapanyane, V. 2000. „The Generative Approach to Romanian Grammar: An OverView", în: V. Motapanyane (ed.), Comparative Studies in Romanian Syntax. Amsterdam: Elsevier, 1-48. Alexiadou, A. 2001. Funcţional Structure in Nominals. Nominalization and Ergativity. Amsterdam: John Benjamins. Alexiadou, A., Anagnostopoulou, E. 2001. „The Subject In Situ Generalization, and the Role of Case in Driving Computations", Linguistic Inquiry 32, 2,193-231. Alexiadou, A., Anagnostopolou, E., Iordăchioaia, G., Marchiş, M. 2012. „In Support of Long Distance Agree", în: A. Alexiadou, T. Kiss, G. Miiller (eds), Local Modelling ofNonlocal Dependencies in Syntax. Berlin: Mouton de Gruyter, 55-81. Anderson, G. S. 2006. Auxiliary Verb Constructions. Oxford: Oxford University Press. Avram, L. 1999. Auxiliaries and the Structure of Language. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti. Avram, L. 2003. „An Aspectual Analysis of Gerunds", Revue roumaine de linguistique XLVIII, 1-4, 203-219. Avram, L., Hill, V. 2007. „An Irrealis BE Auxiliary in Romanian", în: R. Aranovich (ed.), Split Auxiliary Systems: a Cross-linguistic Perspective. Amsterdam: John Benjamins, 47-64. 238 Bibliografie Avram, M. [1975] 2007. „Particularităţi sintactice neromâneşti în diferite momente ale evoluţiei limbii române literare", în: Studii de sintaxă a limbii române. Bucureşti: Editura Academiei Române, 93-103. [publicare anterioară: Studii şi cercetări lingvistice 1975, XXVI, 5, 459-466] Baker, M. C. 1985. „The Mirror Principie and Morphosyntactic Explanation", Linguistic Inquiry 16, 3, 373-415. Baker, M. C. 1988. Incorporation: A Theory of Grammatical Function Changing. Chicago, Illinois: The University of Chicago Press. Baker, M. C. 2001. „Configurationality and Polysynthesis", în: M. Haspelmath, E. Konig, W. Oesterreicher, W. Raible (eds), Language Typology and Language Universals. Sprachtypologie und sprachliche Universalien. La typologie des langues et Ies universaux linguistiques: An International Handbook / Ein internationales Handbuch / Manuel internaţional, voi. II. Berlin / New York: Walter de Gruyter, 1433-1441. Baker, M. C. 2008. „The Macroparameter in a Microparametric World", în: T. Biberauer (ed.), The Limits ofSyntactic Variation. Amsterdam: John Benjamins, 351-373. Baltin, M. 2010. „The Nonreality of Doubly Filled Comps", Linguistic Inquiry 41, 2, 331-335. Baltin, M. 2012. „Deletion versus Pro-forms: an Overly Simple Dichotomy?", Natural Languages & Linguistic Theory 30, 381-423. Baltin, M., Collins, C. (eds) 2001. The Handbook of Contemporary Syntactic Theory. Oxford: Blackwell. Barbosa, P. 1995. Nuli Subjects. Teză de doctorat, Massachusetts Institute of Technology. Barbu, A.-M. 1999. „Complexul verbal", Studii şi cercetări lingvistice L, 1, 39-84. Barbu, A.-M. 2004. „The Negation nu: Lexical or Affixal Item?", în: Ionescu (ed.) 2004: 68-82. Barrie, M. 2013. „Antisymmetry and Hixkaiyana", în: Biberauer şi Sheehan (eds) 2013:245-269. Battye, A., Roberts, I. (eds) 1995. Clause Structure and Language Change. Oxford: Oxford University Press. Bayer, J., Brandner, E. 2008. „On Wh-head-movement and the Doubly-Filled-Comp Filter", în: C. B. Chang, H. J. Haynie (eds), Proceedings of the 26th West Coast Conference on Formal Linguistics. Somerville, MA: Cascadilla Proceedings Project, 87-95. Belletti, A. 1990. Generalized Verb Movement: Aspects of Verb Syntax. Turin: Rosenberg & Sellier. Belletti, A. 2004. „Aspects of the Low IP Area", în: Rizzi (ed.) 2004:16-51. Benincâ, P. 1983. „Un'ipotesi Sulla Sintassi Delle Lingue Romanze Medievali", Quaderni Patavini Di Linguistica 4, 3-19. Benincâ, P. 1995. „Complement Clitics in Medieval Românce: the Tobler-Mussafia Law", în: Battye şi Roberts (eds) 1995: 325-344. Benincâ, P. 2006. „A Detailed Map of the Left Periphery of Medieval Românce", în: R. Zanuttini, H. Campos, E. Herberger, P. Portner (eds), Crosslinguistic Research in Syntax and Semantics. Negation, Tense, and Clausal Architecture. Washington: Georgetown University Press, 53-86. Benincâ, P., Poletto, C. 2004. „Topic, Focus, and V2. Defining the CP Sublayers", în: Rizzi (ed.): 52-75. Biberauer, T, Holmberg, A., Roberts, I. 2014. „A Syntactic Universal and its Consequences", Linguistic Inquiry 45, 2,169-225. Biberauer, T., Holmberg, A., Roberts, I., Sheehan, M. (eds) 2010. Parametric Variation. Nuli Subjects in Minimalist Theory. Cambridge: Cambridge University Press. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 239 Biberauer, T., Roberts, I. 2010. „Subjects, Tense, and Verb-movement", în: Biberauer, Holmberg, Roberts şi Sheehan (eds) 2010: 263-303. Biberauer, T., Sheehan, M. (eds) 2013. Theoretical Approaches to Disharmonic Word Order. Oxford: Oxford University Press. Biberauer, T., Sheehan, M. 2013. „Theoretical Approaches to Disharmonic Word Order" [introducere], în: Biberauer şi Sheehan (eds) 2013:1-44. Boeckx, C. 2009. „On Long-Distance Agree", Iberia: An International Journal of Theoretical Linguistics 1,1,1-32. Boeckx, C. (ed.) 2011. The Oxford Handbook of Linguistic Minimalism. Oxford: Oxford University Press. Boskovic, Z. 2005. „Left-branch Extraction, Structure of NP, and Scrambling", în: J. Sabel, M. Saito (eds), The Free Word Order Phenomenon. Its Syntactic Sources and Diversity. Berlin / New York: Mouton de Gruyter, 13-73. Boskovic, Z. 2007. „On the Locality and Motivation of Move and Agree: An Even More Minimal Theory", Linguistic Inquiry 38,4, 589-644. Brandner, E. 2004. „Head-movement in Minimalism and V2 as FORCE-marking", în: H. Lohnstein, S. Trissler (eds), Syntax and Semantics of the Left Periphery. Berlin: Mouton de Gruyter, 97-138. Brăescu, R. 2015a. „Diachronic Remarks on Romanian Superlative Intensifiers: foarte - a Grammaticalized Marker", în: Pană Dindelegan etal (eds) 2015:151-167. Brăescu, R. 2015b. Gradarea în limba română. Perspectivă istorică şi tipologică, ms., Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti", Academia Română, Bucureşti. Brăescu, R., Dragomirescu, A. 2014. „Sintaxa adjectivelor relaţionale în limba română veche", Limba română LXIII, 1, 27-47. Brăescu, R., Dragomirescu, A., Nicolae, A. 2015. „(Non-)configurationality and the Internai Syntax of Adjectives in Old Romanian", Bucharest Working Papers in Linguistics (sub tipar). Buridant, C. 2000. Grammaire nouvelle de Tancienfranşais. Paris: SEDES. Buring, D. 2005. Binding Theory. Cambridge: Cambridge University Press. Caragiu-Marioţeanu, M. 1969. „Verbul", în: I. Coteanu (coord.), Istoria limbii române, voi. II. Bucureşti: Editura Academiei, 254-279. Chomsky, N. 1957. Syntactic Structures. The Hague: Mouton. Chomsky, N. 1981. Lectureson Government and Binding. Dordrecht: Foris. Chomsky, N. 1982. Some Concepts and Consequences of the Theory of Government and Binding. Cambridge, MA: MIT Press. Chomsky, N. 1995. The Minimalist Program, Cambridge, MA: MIT Press. Chomsky, N. 2000. „Minimalist Inquiries: the Framework", în: R. Martin, D. Michaels, J. Uriagereka (eds), Step by Step: Essays on Minimalist Syntax in Honor of Howard Lasnik. Cambridge, MA: MIT Press, 89-156. Chomsky, N. 2001. „Derivation by Phase", în: M. Kenstowicz (ed.), Ken Hale: A Life in Language. Cambridge, MA: MIT Press, 1-52. Chomsky, N. 2002. „An interview on Minimalism" by A. Belletti and L. Rizzi, în: On Nature and Language. Cambridge: Cambridge University Press, 92-161. Chomsky, N. 2004. „Beyond Explanatory Adequacy", în: A. Belletti (ed.), Structures and Beyond. The Cartography of Syntactic Structure. Voi. 3. Oxford: Oxford University Press, 104-131. 240 Bibliografie Chomsky, N. 2005. „Three Factors in Language Design", Linguistic Inquiry 36,1,1-22. Chomsky, N. 2007. „Approaching UG from Below", în: U. Sauerland, H.-M. Gărtner (eds), Interfaces + Recursion = Language?. Berlin / New York: Mouton de Gruyter, 1-29. Chomsky, N. 2008. „On Phases”, în: R. Freidin, C. P. Otero, M. L. Zubizarreta (eds), Foundational Issues in Linguistic Theory. Essays in Honorofjean-Roger Vergnaud. Cambridge, MA: MIT Press, 133-166. Chomsky, N. 2010. „Poverty of Stimulus: Some Unfinished Business", conferinţă, Universitatea „Pierre et Mărie Currie", Paris, 29 mai 2010. Chomsky, N. 2013. „Problems of Projection", Lingua 130, 33-49. Chomsky, N., Lasnik, H. 1977. „Filters and Control", Linguistic Inquiry 8, 3, 425-504. Cinque, G. 1999. Adverbs and Funcţional Heads. Oxford: Oxford University Press. Cinque, G. 2005. „Deriving Greenberg's Universal 20 and Its Exceptions", Linguistic Inquiry 35, 3, 315-332. Cinque, G. 2013. „Word-Order Typology: A Change of Perspective", în: Biberauer şi Sheehan (eds) 2013:47-73. Ciompec, G. 1969. „Observaţii asupra exprimării negaţiei în limba română din secolele al XVI-lea -al XVIII-lea", Studii şi cercetări lingvistice XX, 2:197-209. Citko, B. 2014. Phase Theory: An Introduction. Cambridge: Cambridge University Press. Clark, R., Roberts, I. 1993. „A Computaţional Approach to Language Learnability and Language Change", Linguistic Inquiry 24, 2, 299-345. Cognola, F. 2013. „The Mixed OV/VO Syntax of Mocheno Main Clauses: On the Interaction between High and Low Left Periphery", în: Biberauer şi Sheehan (eds) 2013:106-135. Collins, C. 2005. „A Smuggling Approach to the Passive in English", Syntax 8, 2, 81-120. Cornilescu, A. 2000. „The double subject construction in Romanian", în: V. Motapanyane (ed.), Comparative Studies in Romanian Syntax. Amsterdam / Lausanne / New York / Oxford / Shannon / Singapore / Tokyo: Elsevier, 83-133. Cornilescu, A. 2004. „în legătură cu conceptul de pronume semiindependent. Observaţii asupra articolului adjectival ceF, în: G. Pană Dindelegan (ed.), Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 51-62. Cornilescu, A. 2005. „Demonstratives and Minimality", Bucharest Working Papers in Linguistics 6, 1,102-116. Cornilescu, A. 2007. „Despre trăsăturile periferice şi cum le-am putea folosi", în: C. Stan, R. Zafiu, A. Nicolae (eds), Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 43-56. Cornilescu, A., Nicolae, A. 2011a. „On the Syntax of Romanian Definite Phrases: Changes in the Patterns of Definiteness Checking", în: P. Sleeman, H. Perridon (eds), The Noun Phrase in Românce and Germanic. Structure, Variation, and Change. Amsterdam: John Benjamins, 193-221. Cornilescu, A., Nicolae, A. 2011b. „Nominal Peripheries and Phase Structure in the Romanian DP", Revue roumaine de linguistique LVI, 1, 35-68. Cornilescu, A., Nicolae, A. 2011c. „On the History of Romanian Genitives: The Prenominal Genitive", Bucharest Working Papers in Linguistics 13, 2: 37-55. Cornilescu, A., Nicolae, A. 2012. „Nominal Ellipsis as Definiteness and Anaphoricity", Lingua 122, 1070-1111. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 241 Cornilescu, A., Nicolae, A. 2013. „Remarks on Verb Movement in Modern Romanian”, comunicare prezentată la Al XHI-lea Colocviu internaţional al Departamentului de Lingvistică, Bucureşti, 13-14 decembrie. Corver, N. 2005. „Freezing effects”, în: M. Everaert, H. van Reimsdijk [eds), The Blackwell Companion to Syntax. Malden MA: Wiley-Blackwell, 383-406. Cotfas, M. A. 2011. On the Syntax of the Romanian Subjunctive. Control and Obviation. Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti. Cowper, E. A. 1995. „English Participle Constructions”, Canadian Journal of Linguistics 40,1,1-38. Croitor, B. 2014. „Asymmetric Coordination in Old Romanian”, Linguistica Atlantica 33, 2, 4-24. Cruschina, S. 2011. „Focalization and Word Order in Old Italo-Romance”, Catalan Journal of Linguistics 10,95-132. Danon, G. 2010. „The Definiteness Feature at the Syntax-Semantics Interface”, în: Kibort şi Corbett (eds) 2010:144-165. Dechâine, R.-M., Wiltschko, M. 2002. „Decomposing Pronouns”, Linguistic Inquiry 33, 3, 409-442. den Besten, H. 1983. „On the Interaction of Root Transformations and Lexical Deletive Rules”, în: W. Abraham (ed.), On the Formal Syntax of the Westgermania. Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins Publishing Company, 47-61. den Besten, H., Moed-van Walraven, C. 1985. „The Syntax of Verbs in Yiddish”, în: H. Haider, M. Prinzhorn (eds), Verb Second Phenomena in Germanic Languages. Foris: Dordrecht, 111-136. den Besten, H., Webelhuth, G. 1987. „Remnant Topicalization and the Constituent Structure of VP in the Germanic SOV Languages”, GLOW Newsletter 18,15-16. den Besten, H., Webelhuth, G. 1990. „Stranding”, în: G. Grewendorf, W. Sternefeld (eds), Scrambling and Barriers. Amsterdam: John Benjamins, 77-92. Densusianu, 0.1961. Istoria limbii române, 2 voi., ed. de J. Byck. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Devine, A. M., Stephens, L. D. 2006. Latin Word Order. Structured Meaning and Information. Oxford: Oxford University Press. Diesing, M. 1990. „Verb Movement and the Subject Position in Yiddish”, Natural Language & Linguistic Theory 8,1,41-79. Dimitrescu, F. (ed.) 1978. Istoria limbii române: fonetică, morfosintaxă, lexic. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Dobrovie-Sorin, C. 1994. The Syntax of Romanian. Berlin: Mouton de Gruyter. Dobrovie-Sorin, C. 2001. „Head-to-Head Merge in Balkan Subjunctive and Locality”, în: M. L. Rivero, A. Ralli (eds), Comparative Syntax of Balkan Languages. Oxford: Oxford University Press, 44-73. Dominte, C. 2003. Negaţia în limba română. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine. Donazzan, M., Mardale, A. 2010. „Additive and Aspectual Adverbs: towards an Analysis of Romanian mai”, Revue roumaine de linguistique LV, 3, 247-269. Donohue, M. 2000. „One Phrase Structure”, în: K. Allan, J. Henderson (eds), Proceedings ofALS2k, the 2000 Conference of the Australian Linguistic Socieţy. University of Melbourne (online). Dragomirescu, A. 2010. Ergativitatea. Tipologie, sintaxă, semantică. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti. Dragomirescu, A. 2012. „Verbul” [secolul al XlX-lea], în: SILR 2012:185-222. 242 Bibliografie Dragomirescu, A. 2013a. Particularităţi sintactice ale române în context romanic. Supinul Bucureşti: Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române. Dragomirescu, A. 2013b. „O schimbare parametrică de la româna veche la româna modernă în sintaxa formelor verbale compuse cu auxiliar", Limba română LXII, 2,225-239. Dragomirescu, A. 2013c. „Complex Predicates", în: GR 2013:191-201. Dragomirescu, A. 2014. „The Syntax of Compound Tenses and Scrambling in Old Romanian", comunicare la SyntaxLab, Universitatea din Cambridge, 11 februarie. Dragomirescu, A. 2015a. „Există trăsături slavone în sintaxa limbii române? Două studii de caz / Are there Slavonie Features in the Syntax of Romanian? Two case studies", Diacronia 1,1 http://dx.doi.org/10.17684/ilA3ro / http://dx.doi.org/10.17684/ilA3en Dragomirescu, A. 2015b. „The Diachronic Relation between de nespus (of unspoken) and nespus de (unspoken of) “Very"", în: Pană Dindelegan etal. (eds) 2015:169-193. Dragoş, E. 1995. Elemente de sintaxă istorică românească. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Dryer, M. S. 2005a. „37 Definite Articles", în: WALS: 154-157. Dryer, M. S. 2005b. „38 Indefinite Articles", în: WALS: 158-161. Emonds, J. 1978. „The Verbal Complex V'-V in French", Linguistic Inquiry 9, 2,151-175. Farkas, D. 1995. „Specificity and Scope", în: L. Nash, G. Tsoulas (eds), Actes du premier colloque langues andgrammaire. Paris: Garland, 119-137. Fauconnier, G. 1976. „Pragmatic Scales and Logical Structure", Linguistic Inquiry 6,3,353-375. Fischer, I. 1985. Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Fontana, J. 1993. Phrase Structure and the Syntax of Clitics in the History of Spanish. Teză de doctorat, University of Pennsylvania. Fontana, J. M. 1997. „On the Integration of Second Position Phenomena", în: van Kemenade, Vincent (eds) 1997: 207-249. Frampton, J., Gutmann, S. 2006. „How Sentences Grow in the Mind: Agreement and Selection in an Efficient Minimalist Syntax", în: C. Boeckx (ed.), Agreement Systems. Amsterdam: John Benjamins, 121-157. Franco, I. 2009. Verbs, Subjects and Sţylistic Fronting: A Comparative Analysis of the Interaction of CP Properties with Verb Movement and Subject Positions in Icelandic and Old Italian. Teză de doctorat, Universitâ degli Studi di Siena. Frâncu, C. 2009. Gramatica limbii române vechi (1521-1780). Iaşi: Casa Editorială Demiurg. Gafton, A. 2012. De la traducere la norma literară. Contribuţia traducerii textului biblic la constituirea vechii norme literare. Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" Iaşi. Gallego, Â. J. 2012. „Object Shift in Românce", Natural Language & Linguistic Theory 31, 2,409-451. GALR 2008 - Guţu Romalo, V. (ed.) Gramatica limbii române, voi. I - Cuvântul; voi. II - Enunţul. Bucureşti: Editura Academiei Române. Galves, C., Cyrino, S., Lopes, R., Sandalo, F., Avelar, J. (eds) 2012. Parameter Theory and Language Change. Oxford: Oxford University Press. Gâdei, V. A. 1898. Studiu asupra cronicarilor moldoveni din sec. XVII din punct de vedere al limbei, metodei şi cugetărei. Cu o prefaţă de D-l V. A. Urechia. Bucureşti: Editor Atanasie Niţeanu Strada Negru Vodă No. 29. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 243 GBLR 2010 - Pană Dindelegan, G. (ed.) Gramatica de bază a limbii române. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold. Gheorghe, M. 2013. „The Structure of Complex Clauses. Subordination. 10.1 Argument clauses”, în: GR 2013: 466-473. Gheorghe, M. 2016. „Polar and Mi-interrogatives. Indirect Interrogatives. Exclamatory Constructions”, în: SOR 2016 (sub tipar). Gheţie, 1.1975. Baza dialectală a românei literare. Bucureşti: Editura Academiei. Giorgi, A., Pianesi, F. 1997. Tense and Aspect. From Semantics to Morphosyntax. New York / Oxford: Oxford University Press. Giurgea, I. 2011. „The Romanian Verbal Cluster and the Theory of Head Movement”, în: J. Herschensohn (ed.), Românce linguistics 2010. Selected Papers from the 40th Linguistic Symposium on Românce Linguistics (LSRL), Seattle, Washington, March 2010. Amsterdam: John Benjamins, 271-286. Giurgea, I. 2013. Originea articolului posesiv-genitival al şi evoluţia sistemului demonstrativelor în română. Bucureşti: Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române. Giurgea, I., Remberger E-M. 2012. „Verum Focus and Polar Questions", Bucharest Working Papers in Linguistics 14, 2, 21-40. Giusti, G. 1996. „Is there a TopP and a FocP in the Noun Phrase?”, University ofVenice Working Papers in Linguitics 6,1,105-128. Giusti, G., 1998, „The Rise of a Funcţional Category. From Latin ILLE to the Românce Article and Personal Pronoun”, University ofVenice Working Papers in Linguistics 8,2,53-71. Giusti, G., 2005, „At the Left Periphery of the Romanian Noun Phrase', în: M. Coene, L. Tasmowski (eds), On Space and Time in Language. Cluj-Napoca: Clusium, 23-49. Giusti, G., 2015. Nominal Syntax at the Interfaces. ms., Universitatea Ca' Foscari, Veneţia. GLR 1963/1966 - Graur, AL, Avram, M., Vasiliu, L. (eds) Gramatica limbii române. 2 voi. Bucureşti: Editura Academiei. GR 2013 - Pană Dindelegan, G. (ed.), The Grammar of Romanian. Oxford: Oxford University Press. Grohmann, K. K. 2003. Prolific Domains. On the Anti-Locality of Movement Dependencies. Amsterdam: John Benjamins. Guţu Romalo, V. [1956] 2005. „Semiauxiliarele de mod”, în: Aspecte ale evoluţiei limbii române. Bucureşti: Humanitas, 156-184. [publicare anterioară: Studii de gramatică, voi. 1, 1956, Bucureşti: Editura Academiei: 57-81] Guţu Romalo, V. 1962. „Forme verbale compuse”, Studii şi cercetări de lingvistică XIII, 2,191-199. Guţu Romalo, V. 1968. Morfologia structurală a limbii române. Bucureşti: Editura Academiei. Hale, K. 1978. „On the Position of Walbiri in a Typology of the Base”. mss, MIT. (apud Chomsky 1981) Hale, K. 1982. „Some Essential Features of Warlpiri Verbal Clauses”, Papers in Warlpiri grammar: in memory ofLothar Jagst (= Work Papers ofSIL-AAB, series A, volume 6) ed. S. M. Swartz. Berrimah, N.T.: SIL-AAB, 217-315. Hale, K. 1983. „Warlpiri and the Grammar of Non-configurational Languages”, Natural Language & Linguistic Theory 1,1, 5-47. Hale, K., Keyser, S. J. 1993. „On Argument Structure and the Lexical Expression of Syntactic Relations”, în: K. Hale, J. Keyser (eds), The View from Building 20: Essays in Honor of Sylvain Bromberger. Cambridge, MA: MIT Press, 53-105. 244 Bibliografie Harley, H. 2010. „Affixation and the Mirror Principie", în: R. Folii, C. Ulbrich (eds), Interfaces in Linguistics: New Perspectives. Oxford: Oxford University Press, 166-186. Harley, H. 2013, „Externai Arguments and the Mirror Principie: On the Distinctness of Voice and vn,Lingua 125, 34-57. Harris, M. 1982. „The 'Past Simple' and 'Present Perfect' in Românce", în: M. Harris, N. Vincent (eds), Studies in the Românce Verb. London: Croom Helm, 42-70. Hasdeu, B. P. [1878] 1937. Cuvente den bătrâni. Texte alese cu o introducere şi note de J. Byck. Bucureşti: Editura „Cultura Naţională". Hawkins, J. A. 1983. Word Order Universals. New York: Academic Press. Hill, V. 2013. „The Emergence of the Romanian Subjunctive", The Linguistic Review 30,4, 547-583. Hill, V., Alboiu, G. 2016. Verb Movement and Clause Structure in Old Romanian. Oxford: Oxford University Press (sub tipar). Holmberg, A. 1997. „Introduction: Some Reflections on Movement", în: J. R. Black, V. Motapanyane (eds), Clitics, Pronouns and Movement. Amsterdam: John Benjamins, 9-22. Hopper, P.}., Traugott, E. C., 2003, Grammaticalization. Cambridge: Cambridge University Press. Hoyt, F. 2008. „The Arabic Noun Phrase", în: The Encyclopedia of Arabic Language and Linguistics. Leiden: Brill. Hulk, A., van Kemenade, A. 1997. „Negation as a Reflex of Clause Structure", în: D. Forget, P. Hirschbuhler, Fr. Martineau, M-L. Rivero (eds), Negation and Polariţy. Syntax and semantics. Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins, 183-207. Iliescu, M. 2003. „Phenomenes de convergence et de divergence dans la Romania: morphosyntaxe et syntax", în: G. Ernst, M.-D. Glepgen, C. Schmitt, W. Schweickard (eds), Romanische Sprachgeschichte / Historie linguistique de la Romania. Ein internationals Handbuch zur Gesichichte der romanischen Sprachen / Manuel internaţional d'histoire linguistique de la Romania, 3 Teilband/Tome 3. Berlin / New York: Walter de Gruyter, 3266-3281. ILRL 1997 - Gheţie, I. (ed.) 1997. Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780). Bucureşti: Editura Academiei Romane. Ionescu, E. (ed.) 2004. Understanding Romanian Negation. Syntactic and Semantic Approaches in a Declarative Perspective. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti. Iordăchioaia, G. 2004. „N-words as Negative Quantifiers in Romanian", în Ionescu (ed.) 2004:119-150. Isac, D., Jakab, E. 2004. „Mood and Force Features in the Languages of the Balkans", în: O. Miseska Tomic (ed.), Balkan Syntax and Semantics. Amsterdam: John Benjamins, 315-338. Jakobson, R. [1936J 1984. „Beitrag zur allgemeinen Kasuslehre: Gesamtbedeutung der russischen Kasus", tradus ca „General Meanings of the Russian Cases", Russian and Slavic grammar: Studies 1931-1981. Berlin: Mouton de Gruyter, 59-104. Jelinek, E. 1984. „Empty Categories, Case, and Configurationality", Natural Language & Linguistic Theory 2,1, 39-76. Jordan, M. 2009. Loss of Infinitival Complementation in Romanian Diachronic Syntax. Teză de doctorat, University of Florida. Julien, M. 2005. Nominal Phrases from a Scandinavian Perspective. Amsterdam: John Benjamins. Kaiser, G. A. 2002. Verbstellung Und Verbstellungswandel in Den Romanischen Sprachen. Tiibingen: Max Niemeyer Verlag. Kayne, R. S. 1975, French Syntax. The Transformational Cycle. Cambridge, MA: MIT Press. Kayne, R. S. 1984. Connectedness and Binary Branching. Dordrecht: Foris. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 245 Kayne, R. S. 1994. The Antisymmetry of Syntax. Cambridge, MA: MIT Press. Kayne, R. S. 2013. „Why are there No Directionality Parameters?”, în: Biberauer şi Sheehan (eds) 2013: 219-244. Kibort, A. 2010. „Towards a Typology of Grammatical Features", în: Kibort şi Corbett (eds) 2010: 64-106. Kibort, A., Corbett, G. G. (eds) 2010. Features. Perspectives on a Key Notion in Linguistics. Oxford: Oxford University Press. Kiss, E. K. 1995. „Discourse Configurational Languages. Introduction", în: K. E. Kiss (ed.), Discourse Configurational Languages. New York / Oxford: Oxford University Press, 3-27. Kiss, K. E. 2001. „Discourse Configurationality", în: M. Haspelmath, E. Konig, W. Oesterreicher, W. Raible (eds), Language Typology and Language Universals. Sprachţypologie und sprachliche Universalien. La typologie des langues et Ies universaux linguistiques: An International Handbook / Ein internationales Handbuch / Manuel internaţional, voi. II. Berlin / New York: Walter de Gruyter, 1442-1455. Klein, W. 1994. Time in Language. London / New York: Routledge. Klein, W. 1998. „Assertion and Finiteness", în N. Dittmar, Z. Penner (eds), Issues in the Theory of Language Acquisition: Essays in Konorofjurgen Weissenborn. Bern: Peter Lang, 225-245. Koeneman, 0., Zeijlstra, H. 2014. „The Rich Agreement Hypothesis Rehabilitated", Linguistic Inquiry 4S, A, 571-615. Koopman, H. 1996. „The Spec Head Configuration", în: E. Garrett, F. Lee (eds), Syntax at Sunset. UCLA Working Papers in Syntax and Semantics 1, 37-64. Koopman, H., Szabolcsi, A. 2000. Verbal Complexes. Cambridge, MA: MIT Press. Laenzlinger, C., G. Soare. 2004. „On Merging Positions for Arguments and Adverbs in the Românce Mittelfield", în: L. Bruge, G. Giusti, N. Munaro, W. Schweikert, G. Turano (eds), Contributions to the Thirtienth ‘Incontro di Grammatica Generativa', Universitâ ca'Foscari, Venezia, 105-129. Landau, I. 2007. „EPP Extensions”, Linguistic Inquiry 38, 3, 485-423. Langacker, R. W. 1977, „Syntactic Reanalysis", în: C.N. Li (ed.), Mechanisms of Syntactic Change. Austin: University of Texas Press, 57-139. Larson, R., K. 1988. „On the Double Object Construction", Linguistic Inquiry 19, 3, 335-391. Lasnik, H. 2003. „On the Extended Projection Principie", Studies in Modern Grammar 31,1-23. Ledgeway, A. 2007. „Old Neapolitan Word Order: Some Iniţial Observations", în: A. L. Lepschy, A. Tosi (eds), Languages of Italy. Histories and Dictionaries. Ravenna: Longo Editore Ravenna, 119-146. Ledgeway, A. 2008. „Satisfying V2 in Early Românce: Merge vs. Move", Journal of Linguistics 44, 2, 437-470. Ledgeway, A. 2009. Grammatica diacronica del napoletano. Tiibingen: Max Niemeyer Verlag. Ledgeway, A. 2011. „Syntactic and Morphosyntactic Typology and Change", în: M. Maiden, ]. C. Smith, A. Ledgeway (eds), The Cambridge History of the Românce Languages. I. Structures. Cambridge / New York: Cambridge University Press, 382-471. Ledgeway, A. 2012. From Latin to Românce: Morphosyntactic Typology and Change. Oxford: Oxford University Press. Ledgeway, A. 2014. „Parametrul poziţiei centrului şi efectele sale pragmatice în trecerea de la latină la limbile romanice", în: Zafiu, Dragomirescu, Nicolae (eds) 2014:11-26. 246 Bibliografie Ledgeway, A. 2015a. „Românce Auxiliary Selection in Light of Romanian Evidence", în: Pană Dindelegan etal (eds) 2015: 3-34. Ledgeway, A. 2015b. „From Latin to Românce Syntax: the Great Leap", în: P. Crisma, G. Longobardi (eds), The Oxford Handbook of Diachronic and Historical Linguistics. Oxford: Oxford University Press (sub tipar). Ledgeway, A. 2015c. „Parallels in Românce Nominal and Clausal Microvariation", Revue roumaine de linguistique LX, 2-3,105-128. Ledgeway, A. 2015d. „From Latin to Românce: on the Decline of Edge-fronting", în: A. Cardosa, A. M. Martins (eds), Word Order Change. Oxford: Oxford University Press (sub tipar). Ledgeway, A. 2015e. „46. Funcţional categories", în: A. Ledgeway, M. Maiden (eds), The Oxford Guide to the Românce Languages. Oxford: Oxford University Press (sub tipar). Ledgeway, A., Lombardi, A. 2005. „Verb Movement, Adverbs, and Clitic Positions in Românce", Probus 17,1, 77-101. Legate, J. A. 2001. „The Configurational Structure of a Nonconfigurational Language", Linguistic Variation Yearbook 1, 63-99. Lehmann, C. 2004. „Theory and Method in Grammaticalization", în: G. Diewald (ed.), Grammatikalisierung, Special issue of Zeitschrift fur Germanistische Linguistik 32, 152-187. Lema, J., Rivero, M. 1991. „Types of Verbal Movement in Old Spanish: Modals, Futures and Perfects", Probus 3, 3, 237-278. Lemieux, M., Dupuis, F. 1995. „The Locus of Verb Movement in Non-asymmetric Verb-second Languages: the Case of Middle French", în: A. Battye, I. Roberts (eds), Clause Structure and Language Change. Oxford: Oxford University Press, 80-109. Longobardi, G. 1994. „Reference and Proper Names: a Theory of N-movement in Syntax and Logical Form", Linguistic Inquiry 25, 609-665. Madeira, A-M. 1994. „On the Portuguese Inflected Infinitive", UCL Working Papers in Linguistics 6, 179-203. Manea, D. 2013. „Negation", în: GR 2013: 558-567. Manea, D. 2016. „Negators and Negative Constructions", în: SOR 2016 (sub tipar). Manoliu Manea, M. 1989. „Rumănisch Morphosyntax / Morphosyntaxe du roumain", în: G. Holtus, M. Metzeltin, C. Schmitt (eds), Lexicon der Romanistischen Linguistik (LRL). Band/Volume III. Tubingen: Max Niemeyer Verlag, 101-114. Marantz, A. 1993. „Implications of Asymmetries in Double Object Constructions", în: S. A. Mchombo (ed.), Theoretical Aspects ofBantu Grammar 1. CSLI Publications, Stanford, CA, 113-151. Marchello-Nizia, C. 2006. Grammaticalisation et changement linguistique. Bruxelles: De Boeck. Martins, A. M. 2002. „The Loss of IP-Scrambling in Portuguese: Clause Structure, Word-Order Variation and Change", în: D. Lightfoot (ed.), Syntactic Effects of Morphological Change. Oxford: Oxford University Press, 232-248. Mensching, G. 2012. „Parameters in Old Românce Word Order: A Comparative Minimalist Analysis",în: Galves etal. (eds) 2012: 21-42. Merchant, J. 2013. „Voice and Ellipsis", Linguistic Inquiry 44,1, 77-108. Mihăescu, H. 1960. Limba latină în provinciile dunărene ale imperiului roman. Bucureşti: Editura Academiei. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică 247 Mîrzea Vasile, C. 2015. „The Position of the Light Adverbials si, cam, mai, prea, and tot in the Verbal Cluster: Synchronic Variation and Diachronic Observations", în: Pană Dindelegan etal (eds) 2015:385-416. Moldovanu, D. 1969. „Influenţe ale manierismului greco-latin în sintaxa lui Dimitrie Cantemir: hiperbatul", în: I. Gheţie (coord.), Studii de limbă literară şi filologie. Bucureşti: Editura Academiei, 25-50. Miiller, G. 1998. Incomplete Category Fronting: A Derivational Approach to Remnant Movement in German. Dordrecht: Kluwer. Miiller, G. 2004. „Verb-Second as vP-First" Journal of Comparative Germanic Linguistics 7,3,179-234. Mussafia, A. 1886, „Una particolaritâ sintattica della lingua italiana dei primeri secoli", în: G. 1. Ascoli et al. (eds), Miscellanea di filologia e linguistica in memoria di Napoleone Caix e Ugo Angelo Canello. Florence: Le Monni, 255-261. Nedelcu, I. 2013, Particularităţi sintactice ale limbii române în context romanic. Infinitivul. Bucureşti: Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române. Nedelcu, I. 2015, „Two Types of Complex Predicates: A Diachronic Perspective", în: Pană Dindelegan etal. (eds) 2015: 225-251. Nicolae, A. 2011. „Pe marginea descrierii grupului nominal în Gramatica de bază a limbii române", în: M. Nevaci (ed.), Studia linguistica et philologica. Omagiu Profesorului Nicolae Saramandu. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 635-653. Nicolae, A. 2012. „Articolul" (XIX, XX), în: SILR 2012:111-121, 469-479. Nicolae, A. 2013a. „Notă de sintaxă comparată: parametrul [+definit] în sintaxa grupului nominal românesc", Limba română LXII, 2,186-209. Nicolae, A. 2013b. „Demonstratives", în: GR 2013: 294-300. Nicolae, A. 2013c. „The Determiner CEL", în: GR 2013: 309-318. Nicolae, A. 2013d. Types ofEllipsis in Romanian. The Interpretation ofStructures Containing Ellipsis Sites and the Syntactic Licensing of Ellipsis / Tipuri de elipsă în limba română. Interpretarea structurilor eliptice şi legitimarea sintactică a elipsei. Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Universitatea din Cambridge. Nicolae, A. 2015a. „The Parameter of Definiteness: Diachronic and Synchronic Evidence", în: V. Hill (ed.), Formal Approaches to DPs in Old Romanian. Boston / Leiden: Brill, 17-61. Nicolae, A. 2015b. „On the Syntactic Specialization of Romanian Demonstratives and the Grammaticalization of the Article cel", Revue roumaine de linguistique LX, 1, 47-70. Nicolae, A. 2015c. „On the Clausal Structure of Romanian", lucrare prezentată la Românce Linguistic Seminar, Universitatea din Oxford, 14 mai. Nicolae, A. 2015d. „Modal Verb Configurations in Romanian", lucrare prezentată la Romanian Linguistics Afternoon, Universitatea din Leiden, 28 mai. Nicolae, A. 2015e. „Constraints on Aspectual Complement Ellipsis. The View from Romanian" (sub tipar). Nicolae, A. 2016. „Word Order and Configurationality", în: SOR 2016 (sub tipar). Nicolae, A. în pregătire. Ordinea constituenţilor în limba română: o perspectivă diacronică. Grupul nominal. Discontinuităţi sintactice, ms. Nicolae, A., Niculescu, D. 2014. „On Clitics and Clitic Clusters in Old Romanian: Verb Movement and the Tobler-Mussafia Law", lucrare prezentată la al 14-lea Colocviu Anual al Departamentului de Lingvistică al Universităţii din Bucureşti, worshop 'Syntactic Variation', Bucureşti, 28-29 noiembrie 2014. 248 Bibliografie Nicolae, A., Niculescu, D. 2015. „Pronominal Clitics in Old Romanian: the Tobler-Mussafia Law”, Revue roumaine de linguistique LX, 2-3, 223-242. Nicolae, A., Niculescu, D. 2016. „Pronominal Clitics: Clitic Ordering, Clitic Clusters", în: SOR 2016 (sub tipar). Nicula, I. 2013. „The Gerund (Present Participle)”, în: GR 2013: 245-253. Niculescu, D. 2013, Particularităţi sintactice ale limbii române din perspectivă tipologică. Gerunziul. Bucureşti: Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române. Niculescu, D. 2014. „The Evolution of the Romanian Finite Gerund”, lucrare prezentată la conferinţa DIGS (Diachronic Generative Syntax Conference), ediţia a XVI-a, Budapesta, 3-5 iulie. Niculescu, D. 2015. „Pronominal Clitics and Verb Movement in Romanian. Evidence from the Imperative”, lucrare prezentată la Romanian Linguistics Afternoon, Universitatea din Leiden, 28 mai. Olteanu, P. 1974. Sintaxa şi stilul paleoslavei şi slavonei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Oniga, R. 2014. Latin. A Linguistic Introduction, editor şi traducător: N. Schifano. Oxford: Oxford University Press. Onu, L. 1965. „Bătu-te-ar norocul”, în: Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani. Bucureşti: Editura Academiei, 651-655. Ouali, H. 2008. „On C-to-T