82
{1r} [Traiul şi viaţa a preacuvioşilor p<ă>rinţilor noştri,
a lu Varlaam şi a lu Ioasaf, scrisă de preacuviosul, părintele nostru, Ioan
Damaschin, pentru folosul sufletesc.
Iară acum, den limbă slovenească, întoarsă fu pre rumânească, de mult
păcătosul, robul lu Hristos, Udrişte Năsturel de Fiereşti, al doilea
logofăt. /
Predoslovie prp(d)bnago Io(a)nna Damaskina {1v} Blagosloveaşte, părinte !
„Câţi se poartă de Duhul lu Dumnezeu, aceştia sânt fiii lu
Dumnezeu” – au zis dumnezeiescul apostol. Deci dară a se învrednici
cineva Duhului Svânt şi a se face fecior lu Dumnezeu, aceaea iaste sfârşeniia
şi umplearea tuturor pohtelor şi răpaosul a toată vedearea, cum iaste scris.
Această fericire, ce iaste pre desupra firei şi margine tuturor pohtelor,
învredniciră‐se a o nemeri cei sfinţi de veac pentru lucrarea bunătăţilor, unii
păţind măceniceaşte şi stând împotriva păcatului până la sânge, // {2r} alţii
postniceaşte nevoindu‐se şi pre calea cea strimtă umblând şi de bună voie
făcându‐se măcenici ; ale cărora bunătăţi şi isprăvi, aşa a celor ce se‐au sfârşit
cu sânge, ca şi ale celora ce cu ajunul se‐au potrivit vieţii îngereşti.
Iată, legiuiră cum să fie luat beseareca lu Hristos de‐la‐Dumnezeuglăsitorii
apostoli şi de la fericiţii părinţi a le da scripturii cătră neamului
nostru şi a le lăsa chip şi izvod de bunătăţ neamurilor ce vor rămânea după
dânşii. Căce că calea ce duce cătră bunătăţi / {2v} iaste oarecum ca
împoncişată şi nelesne, şi mai vârtos acelora, carii niciodinioară nu se‐au
83
mutat nicicum den răotăţi cătră Domnul, ce totdeauna sânt luptaţi şi bătuţi
de munca pohtelor.
Drept aceaea, mulţi ne şi trebuiesc îndemnători cătră dânsa, unii cu
pilde, alţii şi cu scriptura vieţii acelora ce au umblat mai denainte pre dânsa,
care lucru şi mai fără de dureare trage cătră dânsa şi face a nu se părăsi omul
de călătoriia // {3r} cea cu scârbă. Pentru că şi pre cela ce ar vrea să călătorească
pre o cale iute şi nelesne umblată, deaca ar spune cineva şi i‐ar da învăţătură
numai, atunce ar face un lucru mai puţin. Iară când i‐ar arăta cum că mulţi
sânt carii au străbătut amu aceaea cale şi aşa bine au ajuns până la sfârşitul ei,
aşa ar face un lucru mai mare şi ar face a se apuca de călătoriia ei.
Cătră această tocmeală mă lipesc şi eu şi încă temându‐mă
{M(th$), 25} / {3v} de nevoia ce se aduse cei<i> slugi, ce luă de la stăpânu său
talantul şi‐l îngropă în pământ. Şi ce i se didease spre dobândă, el ascunse
fără lucru.
Poveaste cea folositoare de suflet, ce au ajuns până la mine, nici
într‐un chip nu o voiu tăcea, carea mi‐o povestiră bărbaţi cu bună‐govirea ,
sau bărbaţ cucernici den ţeara etiopească cea mai denlăuntru, pre carii ştie
cuvântul a‐i chema indiiani, den nemincinoase aduceri aminte tocmindu‐o,
care poveaste într‐acest chip se are: //
{4r} Întâiul cap
De întoarcerea indiianilor pentru mărturiia
lu st$y apostol Toma şi de Avenir, împăratul Indiei.
Ţara ce se cheamă Indiia departe iaste de Eghipet. Şi iaste mare
foarte şi cu mulţi oameni. Şi iaste încungiurată cu marea şi cu lucii
adâncături, pre care şi corabii umblă cătră părţile Eghipetului. Iară pre
84
uscat apropiiază‐se cătră hotarăle câzâlbaşilor . Care ţară odinioară, de
demult, cu întunearecul turbării / {4v} idoleşti, împâclată era, spurcată de
tot şi nevoitoare spre lucrurile păgâneşti.
Iară când Unul‐născut, Fiiul lu Dumnezeu, ce iaste în sânul Tatălui,
nu mai putu răbda (Io$, g(l$) 1) a‐ş vedea ziditura Lui robită de păcat, ce
drept dânsa, cu a Lui milosârdie plecându‐Se, arătă‐Se om, ca noi, fără de
păcat. Şi nepărăsind scaunul Părintelui, sălăşuitu‐Se‐au în Vergură pentru
noi, ca noi în ceriuri să ne sălăşuim, den cădearea cea de demult să ne
sculăm şi den păcate să ne slobozim, priimind fecioriia cea dentâiu. //
{5r} Umplu dară derept noi toată socotinţa trupească. Şi cruce şi
moarte luă. Şi pământeştile într‐una cu cereştile ciudat le împreună. Sculă‐
Se dentru morţi şi la ceriuri cu slavă Se înălţă. Şi şezând de‐a dreapta
măriei Tatălui, tremease după făgăduinţă pre mângâietoriul Duh în
vedeare de limbă de foc, cătră înşiş‐văzătorii, ucenicii Lui. Şi trimise pre ei
în toate limbile neştiinţei , ca să lumineaze pre ceia ce şedea la întunearec
şi să‐i boteaze în numele Tatălui şi al Fiiului şi al Duhului Svânt. /
{5v} De‐acolea cumuş luară unii dentr‐înşii a străbate hotarăle
răsăritului, alţii ale apusului, alţii a petreace părţile despre miazănoapte şi
despre miazăzi, umplându‐ş porunca ce le era poruncită.
Atunce şi Sfântul Toma, fiind el unul den numărul ceatei acelor
doisprăzeace ucenici ai lu Hristos, trimes fu în laturea indienească, de le
propoveduia mântuitoarea propoveduire. Şi Domnul ajutându‐i şi
întărindu‐i cuvântul cu seamnele ce mergea pre urma învăţăturilor lui,
izgonit fu // {6r} întunearecul drăcesc. Şi den spurcăciunea capiştilor idoleşti
premenindu‐se, cătră nesmintita credinţă lipiră‐se. Şi aşa, cu mâinile
apostolului schimbându‐se den păgânătate, împreunară‐se lu Hristos cu
botezul. Şi pre încet adăogându‐se, creştea şi sporiia întru nevinovata
credinţă. Iară besearici în toate părţile se zidiia.
De‐aciia, de vreame ce începură a se zidi mănăstâri şi la Eghipet şi a
se strânge mulţime de călugări, şi veastea bunătăţilor lor şi a vieţii
85
îngereştilor ajungând / {6v} pre în toate marginile lumii, sosi şi în Ţara
Indiei, pre carii spre râvnire ca aceaea‐i râdică, cât mulţi, lăsându‐şi toate,
ducea‐se în pustie. Şi într‐acest trup muritor purta viiaţa celor fără de
trupuri.
Aşa bine mergând lucrurile şi cum am zice, mulţi ca cu nişte arepi de
aur zburând la ceriuri, sculă‐se un împărat într‐acea ţeară, anume Avenir. Cu
bogăţiia şi cu putearea mare era. Şi biruia pre cine sta împotriva lui, că viteaz era întru războaie. // {7r} Şi cu măriia trupului şi cu frumuseaţea feaţei,
ciudat era; şi cu toate lumeştile şi de grabă veştejitoarele se lăuda. Iară cu
sărăciia sufletului era cuprins până în sfârşit şi cu multe răutăţ era necat,
având el leagea păgânească şi foarte purtând grije de înşălăciunea idolească.
Acesta în multă hrană şi dezmierdăciune a dulceţilor şi a podoabelor
ceştii vieţi lăcuia. Şi nimic den pohtele lui nu era lipsindu‐se, numai un lucru
era de‐i tăia veseliia lui şi bătea / {7v} cu întristăciuni sufletul lui. Acela era
răul sterpiciunei, că era pustiiu de coconi. Şi multu‐i era aminte ca să se
dezleage cumva dentr‐aceaea legătură şi să se cheame tată a feciori, care
lucru a mulţi iaste foarte dulce. Într‐acesta chip era împăratul şi gând ca
acesta avea.
Iară preaslăvitul neamul creştinesc şi mulţimile de călugări, leagea
împăratului de nimic o ţinea. Şi nemica de lauda lui nu se temea, ce sporiia
cu darul lui Hristos şi creştea mulţime mai multă de cum poate spune
cuvântul. Şi cuvântul // {8r} împăratului un lucru prostu‐l socotiia, iară de
ce era aduse spre slujba lui Dumnezeu, foarte se ţinea. Şi drept aceaea,
mulţi pohtind cinul călugăresc, toate împreună frumuseţile cestui veac le
lepăda. Şi numai una era pohta lor, la credinţa ceaea buna. Şi pentru
Hristos, seate le era de moarte; şi jeluia de fericirea ce iaste acolo.]
86
Manuscrisul românesc 588
[..................................................................................................................................]
{1r} Propoveaduia, dară nu cu o frică sau cu vre<o> acoperire , ce
foarte cu bună îndrăzneală, mântuitoriul numele lu Dumnezeu. Şi nimica altă ceva în gurile lor nu era, fără numai Hristos. Iară putrezitoarea şi lesne
veştejitoarea fire acestor de aice, aşijderea preasfânta şi nestricata fire a
vieţii ce va să fie, tuturora aiavea o spunea. Şi aceastea ca neşte începături şi
seminţe le priimiia, cu cari se‐ară apropiia lu Dumnezeu şi se‐ară învrednici
vieţii ce iaste ascunsă întru Hristos. De aice, mulţi priimind acea dulce
învăţătură, de cel amar întunearec al înşelăciunii se delunga şi cătră dulce, /
{1v} adevărata lumină se apropiia , atâta cât şi unii, carii era den cei slăviţ şi
de sfatul boiarilor, toate câte sânt greotăţile ceştii vieţi lăsa şi se făcea deaciia
călugări.
Iară împăratul, deaca auzi unele ca aceastea, umplu‐se de multă
mânie. Şi de urgie aţiţându‐se, scrise poruncă într‐acel ceas, cum tot
creştinul să fie nevoit a se lepăda de creştinătatea lui. Derept aceaea şi
grijiia şi tocmiia neşte munci noao asupra lor. Şi cu neşte fealiuri de munci
noao le se lăuda şi‐i îngroziia. Şi cărţi trimitea domnilor şi voivozilor den
toate ţărâle câte era supt dânsul, cari cărţi avea scrise în sine // {2r} munci şi
jungheri fără dereptate asupra creştinilor, însă dentr‐alalţi creştini mai mult
fiindu‐i mânie pre chipul călugăresc, vrăjimăşesc. Şi cu multă urâciune
războiu râdică asupra lor. Atunce mulţi den credincioşi se clătina în cugetul
lor, iară alţii, neputând răbda muncile, cătră a lui fărădeleage poruncă se
apropiia. Iară den cinul călugăresc, vlădicii şi egumenii, unii vădind strâmbătatea lui, cu muncă‐ş luară sfârşeniia lor şi nemeriră nesfârşita
fericire. Iară alţii pren pustii şi pren munţi se ascundea, nu pentru frică şi
groaza muncilor, ce cu o tocmeală dumnezeiască. /
87
{2v} Al doile cap
Pentru un voievod ales, carele s‐au dat pe sine
petrecerii cei<i> călugăreaşti
Întunearec ca acela ajungând pre ţeara Indiei şi creştinii fiind goniţ de
toate părţile, iară ajutătorilor păgânătăţii putându‐le‐se, şi de sângele şi aburul
jirtvelor idoleşti tocma şi văzduhul spurcându‐se, unul den boiarii împăratului,
fiind voievodă pre oşti cu meserearea lui, cu trezvirea sufletului, cu
măriia şi cu alalte frumuseţi, cu toate, cu cari seamne fealiul trupului şi vitejiia
bărbăţiei sufleteşti are obiceaiu a se cunoaşte, decât toţi, era mai mare.
Acesta, deaca auzi acea // {3r} păgânească poruncă, luă‐ş zioa bună de
cătră ceastă deşartă şi în jos trăgătoare cinste şi dulceaţă şi se amestecă cu
ceatele călugăreşti. Pribeag se făcu în locurile pustiei, cu postul şi cu
preveghearea şi cu nevoitoarea învăţătură a dumnezeieştilor cuvinte bine‐ş
curăţi simţirile. Şi sufletulu‐ş schimbă den toată dragostea pohtelor şi cu
lumina nepohtirei se lumină.
Iară împăratul era iubind pre acesta foarte şi avându‐l întru mare
cinste. Dice când de dânsul auzi ca aceastea, duru‐l în suflet derept lipsa
priiatenului său. Şi se aprinse cu mai mare mânie / {3v} asupra călugărilor.
Şi aşa tremease pretiutindenea să‐l caute, toată piiatra – cum am zice – să o
râdice ca să‐l găsească. Dice ceia ce era trimeş a‐l căuta, preste multă
vreame auziră de dânsul că are lăcaş întru pustietăţi. Şi deaca cercară,
prinseră‐l şi‐l puseră naintea judecăţii împăratului.
Dici văzându‐l în haină ca aceaea sărăcească, groasă, vârtoasă şi
aspră, carele odinioară cu luminate şi moi haine era îmbrăcat şi carele întru
multă hrană dulce mai denainte vieţuia, mârşav şi veştejit de greul şi
vârtosul traiu al postului şi, adevărat, cu seamnele vieţii de pustie deaca‐l
văzu învescut, elu se // {4r} umplu de amândoauă împreună: şi de jale, şi de
mânie. Şi dentr‐amândoauă amestecând cuvânt , zise cătră dânsul:
88
– O, nebune şi vătămate în minte! Pentru ce schimbaş cinstea pre
ruşine şi cea slavă luminată pre cest chip grozav? Fiind tu mai sus şezător la
scaun întru împărăţiia mea şi întâiul voivod al puterii meale, te‐ai făcut
batjocură copiilor. Că nu numai prietniciia mea şi îndrăznirea ce‐ai avut la
mine departe o ai pus întru uitare, ce tocma ce te‐ai sculat şi asupra firii şi
nici de copiii tăi nu ţe‐au fost milă. Bogăţiia şi toată trufa ceştii vieţi întru
ne/mica {4v} nu o socotiş şi ocară ca aceasta mai iubişi‐o decât cea slavă
preaîmpodobită. Dară ce folosu‐ţ va fi sau ce veri tu dobândi dentraceaea ?
Căce decât toţ dumnezeii şi decât toţ oamenii, ţe‐ai mai ales pre
Cela ce‐L chiamă Isus şi al lui greu şi drăcesc traiu mai vârtos ai iubit decât
toate dulceţile şi frumuseţile ceştii vieţi dulci.
Aceastea deaca le auzi acel om al lu Dumnezeu răspundea şi cu
bu<cu>rie, împreună şi cu linie , zicând:
– O, împărate, de ţi‐e voia să te întrebi cu mine în cuvinte, goneaşte‐ţ
vrăjimaşii den mijlocul divanului şi atunce‐ţ voiu răspunde să ştii de ce
mă // {5r} veri întreba. Că fiind ei cu tine, niciun cuvânt mie nu e cătră tine,
fără numai acesta: munceaşte, junghe, fă ce ţi‐e voia. „Că mie lumea se‐au
răstignit şi eu lumii” {Ga(l$), g(l$) 6} , au zis dascalul mieu.
Iară împăratul zise:
– Ci carii sânt vrăjimaşii aceia pre carii zici să‐i gonim de la mijloc?
Zise dumnezeiescul bărbat:
– Mâniia şi pohta, că aceastea dentâiu fură făcute de Ziditoriul
ajutătoare firei. Şi acuma încă aşijderea sânt de ajutor întru ceia ce nu
vieţuiesc pre voia trupului, ce pre a duhului. Iară întru voi, câţ sânteţi de
89
tot carne, neavând nemica duhovnicesc, aimintrea se făcură aceale doauă
şi lucrea/ză {5v} în voi lucrul vrăjimăşesc şi pizmăteresc . Căce că jelaniia
scornindu‐se întru voi, pohtă râdică, iară deşertându‐se, mânie râdică.
Să se delunge, dară, aceastea de la tine astăzi şi să şază cu tine la
ascultarea cuvintelor ce se vor grăi la judecată chipzuiala şi dereptatea. Că
deaca veri împinge în laturi mânia şi pohta şi veri aduna înţelepciunea şi
dereptatea, adevărat, toate cu dragoste‐ţ voiu spune.
Cătră aceasta răspunse împăratul:
– Iată, ascultaiu cuvântul tău şi voiu scoate den sfat pohta şi mâniia şi
voiu aduce la mijloc înţelepciunea şi dereptatea. Grăiaşte‐m acmu fără de
teamăt, de‐ncătrouă sosi ţie atâta // {6r} înşelăciune a mai cinsti nădeajdea
deşartă, decât ceale ce ne sânt văzute în mâini?
Răspunzând, pustilnicul zise:
– De vreame ce întrebi, împărate, începătura, de unde‐m fu mie a nu
băga în seamă pre ceaste vremenice şi a mă lipi cu totul cătră nădejdile
veacinice, ascultă! În ceale zile de demult, când eram eu încă tânăr cu
crescutul, auziiu un cuvânt bun şi de spăsenie . Şi tăriia lui cu totul mă
răpi şi a lui aducere aminte ca o dumnezeiască sămânţă se sădi întru inima
mea şi nedespărţit păzit era într‐însa, atâta cât se înrădăcină şi crescu şi
făcu ceastă roadă, ce vez întru mine.
Iară tăriia acelui cuvânt aceasta era: / {6v} „Nechipzuiţii, zice, au nărav
ca acesta, de aşa nu bagă seamă lucrurile cealea ce sânt, ca cum n‐ară fi, iară
de lucrurile care nu‐ş sânt, aşa se ţin şi le priimesc, ca cum ară fi. Că cine
n‐au gustat dulceaţa celor ce sânt, nu poate priceape firea celor ce nu sânt,
nici poate şti cum le va treace, adecă să le ţie întru nimica şi în seamă să nu
le bage”.
90
Chemă dară cuvântul acela pre veacinicele şi pre neclătinatele lucruri
ce sânt, iară pre viiaţa, şi hrana, şi mincinoasa bogăţie, şi cinstea ceştii
lumi, chemă‐le lucrul ce nu sânt; cătră cari lucruri ce nu sânt, inema ta,
împărate, foarte rău şi amărât se‐au ţintuit. // {7r} Şi eu odinioară de
acealeaş mă ţineam. Ce tăriia acelui cuvânt, neîncetat boldind pre sufletul
mieu, râdică pre stăpânul mintea spre aleagerea a mai binelui, {Ri(m$), g(l$)
6} iară leagea păcatului, oştind împotriva legii a minţii meale, cu dragostea
cestor lucruri de aice, ca cu neşte lanţuri de fier legându‐mă, rob mă avea.
Iară când vru mila şi bunătatea Mântuitoriului nostru Dumnezeu a
mă scoate den robie, întări mintea mea a birui pre leagea păcatului şi
deşchise ochii miei a despărţi binele den rău. Atunce înţeleguiu amu şi
văzuiu că toate ceaste de aice deşarte sânt şi turbureala duhului (cum şi
preaînţeleptul Solomon oare/unde, {7v} întru scripturile lui, zis‐au). Atunce
se luă de pre inemă acoperemântul păcatului. Şi întunecarea grosimei
trupeşti, ce zăcea pre sufletul mieu, se râsipi. Şi cunoscuiu ce eram şi cum că
mi se cade păntru lucrurile poruncilor a mă sui cătră Făcătoriul mieu.
Derept aceaea, lăsând eu toate, mers‐am pre urma lui. Şi mulţemesc lu
Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru, {Isho(d), g(l$) 5} că m‐au scos
den lacul tinei şi de la cel iute şi pierzător domn al întunearecului cestui
veac şi mi‐au arătat cale dereaptă şi pre lesne, cu carea în cest trup de tină
putea‐voiu iubi viiaţa îngerească. Care viiaţă, căutând eu a o ajunge, binevruiu
a călători pre cest drum // {8r} strimt şi cu scârbe {Ma(th$), g(l$) 7} ,
nefiindu‐m nemica grije de deşertarea ceştii lumi şi de a ei nestătătoare
cursură. Şi nu mă plec a chema altă ceva bun, fără numai binele care 91
iaste, de carele tu, o, împărate, blăstemăţeaşte te‐ai dezlipit şi te‐ai
delungat. Derept aceaea noi încă ne‐am dezlipit şi ne‐am depărtat de tine,
păntru că tu, căzând în cea peirea carea iaste aiavea şi mărturisită tuturor,
te nevoieşti a arunca şi pre noi într‐aceaeaş nevoie, întocma cu tine. Crez
pănă când de una oştirea lumească eram ispitiţ, întru nemica decât tribuia
nu eram scăzuţ , cum mărturisi‐veri doară şi însuţi. Că nici păntru vreun
preaget, / {8v} nici păntru leanea am fost vreodată huliţi . Iară de vreame ce
te nevoieşti să ne iai tocma căpătâiul bunătăţilor, credinţa ceaea buna, şi
să ne lipseşti de Dumnezeu, aceasta e peirea cea desăvârşită. Şi păntru
aceasta pomeneşti încă şi daruri! Cum dară nu te‐aş chema, pre dereptate,
neştiutoriul binelui?! Că iată, cu totul pui pre aceastea una lângă alaltă
împotrivă, adecă buna credinţă cătră Dumnezeu şi prietniciia şi măriia omenească, carea întocma cu apa cură. Şi cum am fi noi soţ ţie într‐aceasta
şi cum n‐am sta împotrivă acestui lucru şi cinstii şi dragostei feciorilor? Şi
de altă ceva mai mare de vrea fi, // {9r} de tot ne vream lepăda, mai vârtos
văzând noi pre tine, împărate, că eşti necunoscând pre Dumnezeu, Cela ce
pănă şi singura fiire şi suflare El ne‐o dăruiaşte, Carele iaste Isus Hristos,
Domnul tuturora, Carele împreună e Tatălui la neînceput şi de o fiinţă cu
Dânsul. Şi ceriurile şi pământul cu cuvântul le‐au aşezat. Iară pre om cu
mâinile Lui l‐au lucrat şi cu nemurire l‐au cinstit. Şi împărat a câte sânt pre
pământ pusu‐l‐au şi, ca neşte împărăţii, dărui lui ce era decât toate mai
frumos: raiul ({By(t$), g(l$) 3} , {M(d)ro(s), g(l$) 2} . Iară el, cu pizma furat fiind
şi cu dulceaţa – vai de mine – înşelat, becestniceaşte căzu dentr‐aceastea,
92
den toate. Şi cela / {9v} ce era mai nainte iubit, apoi becestnic se vedea şi de
lacrăme vreadnic păntru nevoia lui.
Iară Cela ce ne‐au zidit şi ne‐au făcut, cu ochi iubitor de oameni văzu lucrul mâinelor Lui. Care fiire, schimbându‐o Dumnezeu întru ce era
dentâiu, fu păntru noi ca şi noi, însă fără păcate. Şi cruce şi moarte de voie
răbdând, surpă pre luptătoriul carele de‐nceput ţinea vrăjimaşie neamului
nostru. Şi pre noi, dentru a lui amară robie izbăvindu‐ne, datu‐ne‐au cea
mai denainte de‐bine‐iubitoare slobozie. Şi, de unde căzusem derept
neascultarea, iarăş acolo păntru milostivniciia râdicatu‐ne‐au şi a mai mare
cinste // {10r} ne‐au învrednicit decât cea dentâiu.
Deci Cela ce‐au păţit patime ca aceastea păntru noi şi pre noi iarăş a
bunătăţ ca aceastea ne‐au învrednicit, de Acesta te leapezi tu şi de crucea
Lui jocu‐ţ baţi. Şi preste tot te‐ai dat hranei trupeşti şi pierzătoarelor pohte
lipitu‐te‐ai. Dumnezei chemi pre cei fără‐de‐cinste şi ruşinaţ idoli. Nu
numai pre însuţ tine striin ai făcut de împreunarea bunătăţilor cereşti, ce şi
pre toţ câţ se supun poruncilor tale, de cătră acealea bunătăţ ruptu‐i‐ai şi
periciunii sufleteşti datu‐i‐ai.
Să ştii, dară, că eu nu mă voiu pleca ţie, nici mă voiu însoţi celuia /
{10v} ce are atâta nehar şi nemulţemire cătră Dumnezeu, nici de al mieu
Făcător de bine şi Mântuitor mă voiu lepăda, de m‐ai da şi fierâlor
mâncare, de m‐ai da şi sabiei şi focului cari în volnicie‐ţi sânt, că nici mă
tem de moarte, nici ceastea ce sânt aice le pohtesc , ştiund eu multa a lor
neputinţă şi deşertare. Că ce iaste într‐însele de treabă, sau trăitor, sau
destul de ajuns şi nu numai aceasta, ce tocma în singură fiirea lor, multă
blăstemăţie iaste cu dânsele, multă scârbă, multă grije şi neîncetată. Că cu
veseliia şi cu dulceaţa lor, înhămată iaste alăturea durearea şi întristăciunea.
Bogăţiia lor, sărăcie iaste, // {11r} şi nălţimea lor, plecăciunea cea mai
de jos. Şi cine va număra răotăţile lor, cari răotăţi cu puţineale cuvinte mi
93
le‐au arătat bogoslovul, că au zis aşa {I, Io$, g(l$) 3} : „Toată lumea în rău
zace”. Şi iară: „Nu iubireţ lumea, nici cealea ce sânt în lume, că toate câte
sânt în lume, pohta trupului, şi pohta ochilor, şi trufiia cestui veac , şi
lumea toată, şi pohta ei treace, iară cine face voia lu Dumnezeu, trăiaşte în
veaci”.
Dice eu, căutând buna voia lu Dumnezeu, lăsaiu toate şi mă lipiiu
lângă ceia ce au agonisit pohta Lui şi pre acela Dumnezeu caută, întru carii
băsău sau pizmă nu iaste, / {11v} nici scârbă şi grije {Iaco(v$), g(l$) 1} , ce toţi
aleargă o alergătură întocma {I, Ko(r$), g(l$) 2} , să ajungă la umbrele de veac,
cari umbre gătitu‐le‐au Tatăl luminei celora ce‐L iubesc. Eu pre aceştea
mi‐am câştigat părinţi, pre aceştea fraţi, pre aceştea priiatnici şi cunoscuţi.
Iară de ceia ce‐mi era odată priiateni şi fraţ depărtaiu‐mă fugând şi mă
sălăşuiiu în pustie, aşteptând pre Dumnezeu, Carele mă mântuiaşte de
nerăbdare şi de vihor.
Aceastea aşa slobod şi cu dulceaţă fiind grăite de la omul lu
Dumnezeu, împăratul clătinat era de mânie. Şi amărât vrea vătăma pre
Sfântul, dară iarăş pregeta şi se opriia, fiindu‐i greaţă de acel obraz cinstit. //
{12r} Ce apucă de zise cătră dânsul:
94
– Blăstemate de toate părţile , învăţându‐te tu peirii tale, cătră carea
mânat eşti de be<ci>stniciia ta, cumu se şi cade, ascuţitu‐ţe‐ai mintea,
împreună şi limba. Derept aceaea, arătaş aiavea aceaste cuvinte deşarte şi
fără‐de‐ispravă. Şi de nu m‐aş fi dentâiu făgăduit ţie cu cuvântul a scoate
den mijlocul judecăţii mâniia, acuma ţe‐aş da carnea focului. Ce păntru
că apucaş nainte de mă întărişi cu cuvinte ca acealea rabd eu rânjirea ta,
de‐aciia şi păntru prietniciia mea, ce‐am avut mai nainte cătră tine. Scoalăte,
dară, şi fugi den ochii miei, mai mult / {12v} să nu te văz şi rău să te
pierz.
Şi ieşind omul lu Dumnezeu, duse‐se în pustie întristat, căce nu fu
muncit. Însă în toate zilele era muncit în gândul lui şi era având războiu
împotriva domniilor şi a biruinţelor, împotriva ţiitorilor de întunearec a
veacului cestuia , împotriva duhurilor răotăţii, cum au zis fericatul Pavel
{Efe(s$), g(l$) 6} .
Iară după ce se duse el, împăratul încă mai mult mâniindu‐se, râdică
goană foarte tare asupra cinului călugăresc. Iară pre slujitorii idolilor a mai
mare cinste‐i învredniciia.
95
A triile cap
De naşterea lu Ioasaf şi ce păntru dânsul
cetitori de steale au mărturisit //
{13r} Dice împăratul, fiind întru înşelăciune şi întru rea sminteală ca
aceasta, născu‐i‐se un cocon preafrumos. Şi tocma dentr‐acea luminată
frumuseaţe, ce înfloriia asupră‐i, se semna ce vrea să fie de dânsul. Că aşa
grăiia oamenii, cum niciodinioară într‐acea ţeară cocon frumos şi cuviios ca
acela nu se‐au arătat.
Iară împăratul de multă bucurie se umplu păntru naşterea coconului.
Şi‐i puse numele Ioasaf. Şi singur el mearse la capiştile idoleşti ca să aducă
jârtvă prea nenţelegătorilor dumnezeilor lui şi cântări de mulţemire să le
trimiţă, necunoscând el cine iaste tuturor bunătăţilor / {13v} adevărat începător,
cătră carele să cădea a înălţa jirtvă duhovnicească. Ce lucrul şi tocmeala naşterii coconului nensufleţiţilor şi surzilor dumnezei scriindu‐o,
pretiutindenilea trimitea a strânge mulţime de năroade la naşterea lui. Şi
era a vedea unde se încura toţ de frica împăratului, de aducea cealea ce era
gătite de jirtvă, cine câtu‐i putea mâna şi cine cum avea îndrăzneală cătră
împăratul. Şi mai vârtos singur împăratul i îndemna cătră dăruire, că el
foarte mulţi şi mari junci aduce la jirtvă.
Şi aşa, cu toate gloatele săvârşind praznicul, pre toţi‐i cinsti cu daruri,
câţi era // {14r} sveatnicii lui, şi câţ era cu deregătorii, şi câţ era de oaste, şi
câţ era de cei proşti şi nevestiţi .
Iară la acea zi, de praznicul naşterii coconului, strânseră‐se la
împăratul bărbaţ aleş, învăţaţ în filosofiia haldeiască, cetitoare de steale, ca
la 55 cu numărul. Şi pre aceia‐i puse împăratul aproape de sine, de‐i întreba
să‐i spuie fieşcarele dentr‐înşii ce va fi de coconul ce i se născuse. Iară ei,
96
socotind mult, zicea că mare va fi cu bogăţiia şi cu putearea şi va întreace
pre toţ câţi <au> împărăţit mainte de dânsul.
Iară unul dentr‐acei cetitori de steale, fiind de cât toţi mare înţelept,
zise: /
{14v} – O, împărate, pre mine den cât mă învaţă cursurile stealelor, aşa
pricep, cum statul coconului ce ţi se‐au născut acuma, nu va fi întru
împărăţiia ta, ce va fi într‐alta nouă şi mai bună şi aşa mai mare, cât nu se
poate spune. Şi‐m pare că şi ceastă leage creştinească, ce e gonită de tine, de
dânsul să fie priimită. Şi nu aştept eu cum aceaea socotinţă şi nădeajde să
fie minţită .
Zicând aceastea cetitoriul de steale, ca şi cela de odinioară, Valaam,
{Či(s$), 23} nu că cetirea stealelor gâciia şi nemeriia adevărul, ce
Dumnezeu, cu ceia ce sta împotrivă, arăta adevărul, ca păntru să se ia în
laturi tot răspunsul păgânilor. //
{15r} Iară împăratul, deaca auzi ca aceastea, cu greu priimi aceaea
spunere . Şi grija tăia veseliia lui. De‐aciia zidi în oraş deusebi neşte curţi
preafrumoase şi le meşterşugi cu neşte cămări luminoase. Şi acolea puind
pre cocon, porunci să lăcuiască acolea după umplearea vârstei dentâiu. Şi
porunci să nu iasă nicăirea. Şi dascali şi slugi puse lângă dânsul, tineri cu
crescutul şi frumoş la obraz.
Şi aşa porunci lor, cum nemică den lucrurile ceale cu scârbă ale ceştii
vieţi, cari aduc întristăciune şi mâhnire, să nu‐i arate, nici moartea, nici
bătrâneaţele, nici boala, nici altă ceva / {15v} den cealea ce sânt cu scârbă şi
cu grije şi pot curma veseliia lui. Ce tot ce sânt frumoase şi de veselie,
acealea să puie naintea lui şi să‐i arate, ca cu de‐acealea mintea lui
îndulcindu‐se şi săturându‐se, nicicum de‐aciia să nu mai poată cugeta de
cealea ce vor să fie. Şi cuvânt măcară cât de prost de Hristos şi de ale Lui
97
învăţături să nu cumva să auză. Că decât toate alalte, aceasta mai vârtos
gândiia să ascunză de dânsul, temându‐se de prorocirea cetitoriului de
steale. Iară de se vrea întâmpla cuiva den slugile lui boală, porunciia a‐l
scoate degrab. Şi alt tânăr frumos punea în locul lui, ca păntru nemica 
lucru cu scârbă să nu vază ochii coconului. //
{16r} Dici împăratul aşa grijiia şi făcea lucruri ca aceastea, căce
văzând, nu vedea şi auzând nu înţelegea. Şi deaca prinse veaste că au mai
rămas încă den călugări vreunii, de multă mânie se umplu şi reapede se
râdică asupra lor. Pristavilor porunciia să alearge dă olac, să strige pren
toate oraşele şi pren toate ţinuturile cum preste trei zile să nu cumva să se
afle cineva den cinul călugăresc. Iară să se vor afla vreunii după aceale
semnate trei zile, focului să se dea. „Că aceia – zice – învaţă pre oameni a
avea pre Răstignitul ca pre Dumnezeu”.
Între aceasta întâmplă‐se şi oarece lucru ca acesta, de care şi mai mult
se aprinse împăratul şi se mânie pre călugări. /
{16v} Al patrule cap
De un sfeatnic, carele ţinea între ascunsă credinţa creştinească,
şi de doi călugări arşi
Că un bărbat oarecarele, ce era mai de cinste între boiari în curtea împăratului,
cu viiaţa blând şi cu credinţa creştin şi de spăsenia lui grijindu‐se,
cumu se cade, însă furiş, derept frica împăratului; derept aceaea unii, ce le
era băsău pre dânsul păntru voia ce avea la împăratul, se sfătuiia să‐l
pârască. Şi a face aceasta era grija lor cu toată nevoinţa.
Dici odată, ieşind împăratul la vânat cu cari boiari era deprins a ieşi, //
{17r} acest om bun încă era unul den vânători cu dânşii. Şi umblând el
singur (poate fi doară den socotinţa dumnezeiască cum <m>i se pare), i se
întâmplă aşa, de află un om întru un crâng , aruncat la pământ şi având
98
picioarele lui rău sfărâmate de o gadină. Care om, văzându‐l că treace pre
lângă dânsul, se ruga să nu‐l treacă , ce să‐l miluiască întru nevoie lui ce
era şi să‐l ducă la casa lui.
Lângă acealea, adaose şi acest cuvânt, zicând:
– Că nici eu nu mă <voi> afla ţie aşa de nefolos, nici cu totul de nicio
treabă.
Iară acel bărbat luminat grăi lui:
– Eu păntru buna fire lua‐te‐voiu şi de vindecare încă te voiu / {17v}
învrednici cum voiu putea. Iară ce folos ziseş să‐m vie mie de la tine?
Iară săracul şi neput<inci>osul acela zise:
– Eu sânt om vindecător de graiure. Că deaca se va vătăma cineva în
cuvinte sau în vorbe, sau se va afla în răotate, cu leacuri ce se cade
vindeca‐l‐voiu. Şi după aceaea nu se va mai socoti răul greşalei aceiia.
Iară acel bărbat creştin, întru nemica nu băgă în seamă zisa
săracului, ce păntru porunca Evangheliei duse‐l la casa lui şi nu‐l lipsi de
căutarea ce se cădea.
Iară pizmaşii aceia şi pârâşii aceia ce‐s mai sus ziş, cu care boală boliia
de demult înlăuntru scoţându‐o afară la lumină, pârâră pre om cătră
împăratul, zicând: //
{18r} – Că nu numai uitând el prietinşugul tău lepădatu‐se‐au de
slujirea dumnezeilor ş‐au plecat spre creştinătate, ce şi cu rău se sfătuiaşte
asupra împărăţiei tale, îndărătnicind gloatele şi cătră sine lipind pre toţi. Ce
de‐ţ iaste voia să adeverezi cum că noi nu cu minciuni grăim, iani chiamă‐l
deusebi şi‐l ispiteaşte grăind aşa, cum că veri să laş leagea părinţilor şi slava
împărăţiei şi veri să te faci creştin şi veri să te îmbraci în chipul călugăresc,
care chip călugăresc mai denainte‐l goniiai. Şi zi că niciun bine n‐ai fost
făcut cu goana lor.
Ca aceastea sfătuia ei / {18v} asupra bărbatului, că ştiia ei vrearea
gândului lui, cea cu bună umilenie, cum că deaca ară auzi ca aceastea de la
99
împăratul, sfătuind ceale bune, da‐va răspuns ca acela, cum „să nu
zăboveşti, împărate, cu aceale lucruri bine sfătuite”. Şi dentr‐aceaea să vor
afla că grăiesc adevărat.
Iară împăratul, ştiund atâta bună‐credinţă a bărbatului aceluia cătră
sine, părea‐i să fie neşte cuvinte necredincioase şi mincinoase. Şi iarăş
socotind că nu se cade a le priimi numai aşa, fără de întrebare şi fără de
socotinţă, vru să ispitească lucrul şi pâra aceaea. Şi chemându‐l în laturi,
deusebi, zise‐i, ispitindu‐l: //
{19r} – O, priiatnice! Ştii câte făcuiu celora ce se chema călugări şi
tuturora creştinilor? Iară acuma veniiu întru mare căinţă păntru acela lucru.
Şi văierând eu lucrurile ceştii vieţi, voia‐m iaste să fiu într‐acealea nădejdi,
cari am auzit pre dânşii grăind, cum să fie altă împărăţie fără‐de‐moarte
într‐altă viiaţă, ce va să fie. Că ceastă împărăţie tot se taie de moarte. Şi‐mi
pare că într‐alt chip nu‐mi voiu putea isprăvi vrearea mea fără greşală, de
nu mă voiiu face creştin şi de nu‐m voiu lua zioa bună de la slava
împărăţiei meale şi de la alalte dulceţ şi podoabe ale ceştii vieţi, şi să caut
pre aceia postnici / {19v} şi călugări unde vor fi (pre carii fără dreptate i‐am
fost gonit) şi să mă ameastec cu dânşii. Dară tu, cătră aceastea, ce zici şi ce
sfatu‐m dai? Spune‐m cu tot adevărul , că te ştiu om mai adevărat şi mai
înţelegător decât toţi.
Iară acel om bun, deaca auzi aceastea, nemica nu cunoscu ascunsa
înşelăciune, ce se umili în suflet şi vărsând lacrăme, răspunse dirept:
– Împărate, în veaci să trăieşti, că bun şi spăsitoriu sfat ai sfătuit. Că
de nu e nici lesne aflată împărăţiia ceriului, însă cu toată vârtutea se cade
a o căuta. „Că cela ce o va căuta – zice – afla‐o‐va” {Lu(k$), g(l$) 11} . Că
dulceaţa cestor bunătăţ aceştii vieţ îndulceaşte ea amu // {20r} şi
împodobeaşte la arătare, dară bine iaste a o împinge omul în laturi, căce
100
într‐însa nicio fiire nu iaste şi orice veseleaşte, apoi cu şapte părţi mai
mult întristează. Că binele şi răpaosul vieţii aceştiia mai slab iaste decât
umbra. Şi ca urma corabiei ce înoată pre apă {M(d)ro(st), g(l$) 5} şi a pasării
ce zboară pren văzduh, aşa piiare degrab. Iară nădeajdea bunătăţilor ce vor
să fie (care o propoveduiesc creştinii) tare iaste şi adevărată, măcară că are
scârbă în ceastă lume. Iară dulcile noastre în puţinea vreame sânt aicea,
apoi acolo de tot sânt nimica , ce numai chin. Şi munci în veaci netrecuţi ne agonisesc. Că dulcele cestor de aice iaste în vreame scurtă , / {20v} iară
durearea lor pururea iaste şi necurmată . Iară durearea creştinilor în
puţină vreame iaste, iară dulcele lor şi bunul lor fără moarte iaste. Să se
isprăvească dară, împărate, bunul sfatul tău, că bine iaste şi foarte bine a
schimba ceaste putrede pre ceale neputrede.
Iară împăratul, auzind aceastea, foarte se scârbi, însă‐şi ţinu mâniia. Şi
nimica atunce nu zise bărbatului. Iară el, fiind înţelept şi chipzuit, cunoscu
că cu greu priimi împăratul cuvintele lui şi cum că acea ispitire a lui cu
înşălăciune era.
Dici întorcându‐se acasă, îngrijat era şi întristat, nepricepându‐se cu
ce chip ară putea plăcea împăratului // {21r} şi să scape de nevoia ce i se
gătiia. Şi petrecând noaptea toată fără somn, aduse‐ş aminte de omul cela
cu picioarele sfărâmate. Şi aducându‐l cătră sine, zise‐i:
– Aducu‐m aminte că ziseaseş că eşti vindecător de cuvinte
păguboase .
101
Iară el zise:
– Aşa iaste şi, de‐ţ tribuiaşte, arăta‐ţ voiu meşterşugul mieu.
Dici boiarenul începu a‐i spune de credinţa lui, ce avea mai întâiu la
împăratul, şi de îndrăzneala şi voia ce au avut la dânsul, şi de acea vorbă cu
hitlenie ce i se‐au pus înainte de pripă şi fără nădeajde. Şi cum că el lucruri
bune au răspuns, iară el rău i‐au priimit cuvântul. „Că cu schimbarea feaţei
şi‐arăta – zice – mâniia ce‐i era înlăuntru”. /
{21v} Iară săracul şi bolnavul acela socotind zise:
– Preacinstite , în ştire să‐ţ fie că împăratul are gând rău spre tine,
cum că ai vrea tu să‐i iai împărăţiia. Şi câte ţe‐au grăit , în ispită ţe‐au grăit.
Ce scoală de‐ţ tunde capul şi te dezbracă den haine luminate şi te îmbracă
în haină de păr. Şi dâns‐de‐dimineaţă apropie‐te cătră împăratul. Şi deaca
te va întreba ce va să fie acest fealiu de port, tu‐i răspunde aşa: „De
lucrurile ce‐ai vorbit ieri cu mine, împărate, iată, gata am venit a mearge
după tine în calea ce‐ai pohtit să mergi. Că de e şi dragă dezmierdarea şi
dulce, ce mie nu‐m fie a o priimi fără de tine. Calea bunătăţilor, pre carea
veri să umbli, // {22r} să iaste ea şi colţoroasă şi grea, ce fiind eu cu tine,
plăcută şi dragă şi neatedă‐m va fi. Că cum m‐ai avut soţ bunătăţilor cestor
de aice, aşa mă veri avea şi scârbelor, ca păntru să mă aibi de‐aciia părtaş şi
bunătăţilor ce vor să fie”.
Iară luminatul bărbat, priimind cuvintele beteagului, făcu cumu‐l
învăţă.
Pre carele deaca‐l văzu împăratul şi auzi cuvinte ca acealea, foarte se
bucură, că cunoscu dentr‐aceaea buna‐credinţă şi priinţa lui cătră sine. Şi
cunoscând şi cuvintele ce se‐au grăit asupra lui că sânt mincinoase, făcu‐l a
se îndulci de mai mare cinste şi îndrăzneală cătră sine.
Iară asupra călugărilor iarăş să umplu de mânie, grăind:
102
– Tot ale acelora <sânt> {22v} în/văţături ca aceastea: a se delunga
oamenii de dulceţile ceştii vieţi şi a se înşela cu nădejdi nearătate.
De‐aciia, ieşind iarăş împăratul la vânat, văzu doi călugări umblând
pren pustie, pre carii porunci să‐i prinză şi să‐i aducă la carâta lui. Şi cu
mare mânie căutând la dânşii şi cu foc – cum se‐ară zice – suflând asupră‐le,
zise:
– Au n‐aţ auzit, o, înşelătorilor şi prelăstitorilor, pristavii nencetat
strigând de rea îndrăcirea voastră, cum după trei zile, veri în oraşe, veri în
ţinuture, întru toată împărăţiia mea să nu vă aflaţ, iară de nu, să fiţ arşi cu
foc?
Iară călugării ziseră:
– Iată că ieşim den oraşe şi den ţeară, cum ai poruncit. // {23r} Ce
zăcându‐ne cale lungă nainte a ne duce cătră fraţii noştri şi hrană având
puţină, iată, de aceasta umblăm, de ne strângem să ne fie pre cale, ca să nu
fim mâncare foamei.
Iară împăratul zise:
– Cine se teame de groaza morţii nu se zăboveaşte la strângerea
bucatelor.
Grăiră călugării:
– Bine ziseş, împărate, că ceia ce se tem de moarte au grije cum ară
putea scăpa de dânsa. Ce aceia carii sânt? Numai ceia, ce le iaste aminte de
ceaste putrezitoare şi cu dânsele se îndulcesc, carii n‐au nădeajde să afle
nemica bine acolo. Aceia sânt de nu le e lesne a se rumpe dentr‐însele Şi
derept aceaea se tem de moarte. Iară noi, carii demult am urât lumea şi
<cele> ce sânt în lume / {23v} şi umblăm pre cale strimtă şi scârbnică păntru
Hristos, nici de moarte ne teamem, nici pohtim ceastea ce sânt aice, ce
numai cealea ce vor să fie, păntru că moartea, ce ne se aduce noauă de la
voi, ne iaste o treacere cătră viiaţa cea mai bună, veacinică. Derept aceaea,
mai iubită ne iaste, decât înfricoşată.
Iară împăratul, vrând să biruiască în price pre călugăr, zise:
103
– Dară ce ziset dineaolea? Nu ziset voi că vă duceaţ cum am poruncit?
Crez deaca nu vă temut de moarte, căce v‐aţ apucat de fugă? Iată, aceastea
în deşert le minţiţi, lăudându‐vă.
Răspunseră călugării:
– Nu de moartea cu carea te lauz tu fugim noi, ce fiindu‐ne milă de
tine, ca să nu‐ţ fim făcători de mai mare osândă, bine vrum // {24r} a ne
duce. Iară noauă aşa ne se cade, nicicum de groaza ta a nu ne teame
niciodată.
Cătră aceastea se mânie împăratul şi porunci să‐i arză cu foc. Şi
sfârşindu‐se slugile lu Hristos cu foc, nemeriră cunună măcenicească.
Şi scoase poruncă, cum de se va găsi undeva vreun călugăr, fără de
întrebare să‐l ucigă. Şi nu rămase într‐aceale părţi niciunul de‐acela cin, fără
numai carii pren munţi, pren peştere şi pren propastiile pământului se
ascundea. Dici de dânşii aceastea şi ca aceastea.
Al cincile cap
De feciorul împăratului şî cum luo puteare de la tată‐său
să iasă neoprit den curţile sale cât va vrea /
{24v} Iară feciorul împăratului, de carele vine cuvântul spuind de
început, lăcuind neieşit den polata ce‐i tocmise tată‐său pănă ajunse la
vârsta de mustaţă, acolea învăţă toată dăscaliia arăpească şi câzâlbăşască .
Fiind gingaş şi frumos şi în suflet nu mai puţin de cum era în trup, cuminte
şi chipzuit; şi cu toate bunele obiceaie străluciia, punea înaintea dascalilor
lui de multe ori întrebări de lucrurile firei, cât şi ei se ciudiia de
înţelepciunea coconului. Şi împăratul se mira de bucuroasa faţa lui şi de
tocmeala sufletului lui. Şi da porunci celora // {25r} ce era cu dânsul să nu
104
cumva să‐i facă ştire de vreun lucru de ceale cu întristăciune ale ceştii vieţi,
nici cum că moartea ia tuturora podoabele şi frumuseţile ceştii lumi . Şi cu
deşarte nădejdi se întăriia – şi cum se‐ară zice ceastă zicătoare –,
ispitiia‐se a săgeta în ceriu, că cum ară putea fi ascunsă neamului
omenesc moartea. Ce nici coconului nu se ascunse. Că având el cuget
înflorit cu toată înţelepciunea, socotiia întru sine: ce putea fi aceaea de
poruncise tată‐său să nu iasă nicăirea şi pre tot omul, cine ară vrea să între
la dânsul, să nu‐l lase? Că cunoştea el că acel lucru / {25v} nu vrea putea fi
fără de porunca tătâine‐său. Însă‐i era ruşine să‐l întreabe, socotind că nici‐ş
se cade a‐l întreba, că credea că tată‐său nu‐i va griji nescari lucruri ce n‐ară
fi de folos. Alta socotiia că, de vreame ce va fi cu voia şi cu porunca
tătâine‐său acel lucru, de‐l va şi întreba, el adevărat nu i‐l va spune. Derept
aceaea gândi a şti de aceasta nu de la tată‐său, ce de la altul.
Dici având el un dascal mai aproape şi mai iubit decât alalţi Şi mai în
voie la dânsul, pre carele şi cinstiia cu daruri prietniceşti, pre acesta întreba:
– Ce poate fi acest sfat al împăratului, de m‐au închis // {26r} în ceaste
ziduri? De‐m veri spune acest lucru adevărat, mai mare veri fi la mine decât
toţ şî legătură de prietniciia a toată vreamea voiu lega cu tine.
Iară pedagogul , fiind şî el chipzuit şî ştiund înţelepciunea şî mintea
coconului, cum că nu‐i va fi făcătoriu de peire , toate‐i spuse pre
amăruntul: goana ce râdicase împăratul asupra creştinilor şî mai ales pre
călugări, şî cum fură goniţi dentr‐aceale hotară, şî ce au prorocit cetitorii de
steale când născuse el.
– Să nu auză – zice – învăţătura lor – adecă a creştinilor – şî să mai
iubească aceaea decât leagea noastră. Derept aceaea / {26v} au meşterşugit
împăratul să nu vorbească mulţi cu tine, ce o seamă numai. Şî noao
datu‐ne‐au porunci, cum nimica ţie să nu arătăm den lucrurile ceale cu
înstristare şî cu scârbă ale ceştii vieţi.
105
Acestea deaca auzi tânărul, altă nimica nu mai adaose a grăi, că se
atinse de inima lui cuvântul Spăsitoriului . Şî darul Mântuitoriului începu
a deşchide ochii minţii lui, aducându‐l cătră nemincinosul Dumnezeu, cum
va şî spune cuvântul, mergând nainte.
Iară împăratul des veniia la cercetarea coconului, că‐l iubiia foarte cu
o dragoste mare. Dici într‐una den zile, grăi cătră împăratul:
– Pohtiiam // {27r} a şti de la tine un lucru oarece, domnul mieu,
împărate! Păntru care lucru pururea nencetat o scârbă şî o grije‐m roade
sufletul?
Iară tată‐său, de cuvintele acealea doru‐l în inemă şî zise:
– Grăiaşte‐m, preaiubite, fătul mieu, ce scârbă iaste aceaea ce te
cuprinde şî eu mă voiu nevoi a o schimba degrab întru bucurie!
Zise coconul:
– În ce chip m‐ai închis aice, înlăuntrul cestor ziduri, şî porţile mi‐ai
încuiat şî m‐ai pus a fi de tot neieşit şî tuturora nevăzut?
Zise tată‐său:
– Voia‐mi iaste, fătul mieu, să nu vezi ceva de cealea ce ţe‐ară întrista
inema şî ţe‐ară tăia veseliia! Că‐ţ port grija ca întru dulceaţă necurmată /
{27v} şî întru toată bucuriia şî veseliia să trăieşti în tot veacul.
Zise fiiul cătră tată‐său:
– Bine zici, domnul mieu, împărate! Ce într‐acesta chip eu nu în
bucurie, nici în veselie trăiesc, ce mai vârtos întru scârbă şî întru strimtură
multă, atâta cât aceale bucate şî băutură, fără ticneală‐m sânt şî amară. Că
aş pohti să văz toate câte <sânt> afară den ceaste porţi. Şî de ţi‐e voia să
trăiesc viiaţă fără dureare, dă învăţătură să ies când voiu vrea şî să‐mi
îndulcesc sufletul cu vedearea lucrurilor ce‐au fost nevăzute de mine pănă
acuma.
Îngrijat fu împăratul deaca auzi aceastea. // {28r} Şî cugeta că de‐l va
opri den voia lui ce cerea, de mai mare scârbă şî întristăciune‐i va fi
făcătoriu. Ce zise:
106
– Eu, fătul mieu, face‐voiu pre pohta ta.
Atunce porunci să gătească cai şî slugi aleş şî toate lucrurile ce sânt de
podoabă împăratului. Şi‐l slobozi să iasă cându‐i va fi voia. Şî deade
poruncă celora ce era cu dânsul, să nu cumva să aducă spre întimpinarea
lui ceva den lucrurile ce fac omului scârbă şî întristare, ce să puie cătră
întimpinarea lui tot ce e bun şî ce e frumos. Şî ce aduce dulceaţă, de‐acealea
să arate coconului, şî danţuri bine tocmite pre uliţe jucând, / {28v} şî cântând
cântece. Şî multe fealiuri de priviri să tocmească, ca mintea lui într‐acealea
să se zăbovească şî să se îndulcească de ce‐i va plăcea .
Dici cu cinste ca aceaea ieşind pururea feciorul împăratului la
primblare, într‐o zi (păntru nepaza slugilor, că‐ş fusese oarecum uitat atunce
a păzi ca mai nainte, după porunca împăratului), văzu doi oameni, den carii
unul era gubav, iară altul era orb. Pre carii văzându‐i, cutremură‐se în suflet
şî grăi celora ce era cu dânsul:
– Cine sânt aceştea, că văierată e vedearea lor?!
Iară ei nu mai putură ascunde lucrul ce venise la ochii lui. Ce ziseră:
– Aceastea sânt patime omeneşti // {29r} cari au obiceaiu a se întâmpla
oamenilor den lucru stricat şî den umedealele trupului.
Zise coconul:
– Dară aceastea iaste obiceai a se întâmpla tuturor oamenilor?
Ei ziseră:
– Ba nu tuturor, ce cărora le se‐au răsturnat sănătatea den betejala
umedealelor.
Şî iarăş întrebă coconul:
– Dară deaca nu e obiceaiul să se întâmple tuturor oamenilor, ce
unora numai, aceia ştiu ei că‐i vor ajunge aceastea răotăţi? Au sosescu‐le
asupră de pripă, fără veaste ?
Ei ziseră:
107
– Cine ară putea şti den oameni cealea ce vor să fie?! Că acela lucru
iaste mai sus de mintea omenească, numai ce iaste aceaea cu puteare
nemuritorilor dumnezei. /
{29v} Şî se conteni de‐aciia feciorul împăratului de‐a mai întreba. Dară
dentr‐acea vedeare ce văzu, durea‐l în inemă şî i se schimbă faţa obrazului
de lucrul cu care nu era deprins.
De‐aciia iarăş preste puţine zile întimpină pre un unchiaş vechiu de
multe zile, cu faţa‐i zbârcită şî slab den vine şî gârbovit şî preste tot cărunt.
Şi‐i căzuse dinţii şî pălpăia den gură ca cela ce n‐are dinţi. Pre carele
văzându‐l, cuprinse‐l o spaimă. Şî‐l aduse aproape de sine de întreba să ştie
acea minunată vedeare.
Iară ceia ce era cu dânsul ziseră:
– Acesta are neşte ai mulţi şî, încet, încet scăzându‐i vârtutea // {30r} şî
slăbindu‐i închieturile, ajuns‐au într‐aceaste bătrâneaţe, ce‐l vezi.
– Dară ce iaste – zice – sfârşeniia acestuia?
Ei ziseră:
– Altă nimica , fără numai moartea va lua.
Întrebă coconul:
– Dară aceasta încă nu se întâmplă tuturor oamenilor, ce unora
numai?
Ei răspunseră:
– De nu va apuca moartea mai nainte să mute pre cineva den ceaste
ce sânt aice, nu iaste nimănui cu puteare a i se lungi aii şî a nu veni în ispita
aceştii vârste .
Şî zise coconul:
– În câţi ai soseaşte aceasta asupra cuiva?
Şî iară zise:
– Moartea tot zace naintea a tot omul şî nu poate fi a scăpa de dânsa
cu vreun meşterşug şî a nu întra într‐aceasta becestnicie? //
{30v} Grăiră lui:
108
– Cu optzeci sau cu o sută de ai sosesc oamenii la aceastea
bătrâneaţe. Şî după aceaea mor, într‐alt chip nu scapă. Că moartea iaste
datoriia firei, pusă dentru început pre oameni. Şî venirea ei neştiută iaste.
Aceastea toate deaca le văzu şî le auzi acel înţelept şî chipzuit tânăr
suspină den adâncul inemii. Şî zise:
– Amară iaste ceastă viiaţă şî plină de toată durearea şî usturimea,
de vreame ce sânt aceastea aşa. Dară cum n‐ară avea cineva grije de
aşteptarea neivitei morţi, a căriia venire nu iaste numai necercată, ce iaste
şî nearătată , cum ziset?!
Şî se duse socotind aceastea // {31r} întru sine şî necurmat gândind şî
des făcând pomenire de moarte. Şî de atunce era trăind întru dureri şî în
mâhnire. Şî era având grije nencetată, că grăiia întru sine: „Oare când mă va
ajunge moartea?! Şî după moarte cine va mai pomeni de mine, că vreamea
dă toate uitării?! Şî deaca voiu muri, mă voiu râsipi întru nefiire, au mai
fi‐va vreo viiaţă şî altă lume?”
Aceastea şî ca aceastea cugetând nencetat, selbeziia şî se topiia de
grije.
Iară când se întâmpl<a> a veni tată‐său să‐l cerceteaze, el se făcea a fi
veasel şi fără grije, că nu‐i era voia să cunoască tată‐său cugetul lui, de ce
se sfătuiaşte. Şî pohtiia cu o pohtă neoprită / {31v} şî însetoşa a găsi pre
cineva care să‐i poată încredinţa inema lui şî un cuvânt bun să‐i bage în
auzul lui. Şî iarăş întreba pre acel pedagog al lui, ce e mai nainte zis,
doară cumva ştie undeva pre cineva carele să poată vorbi cu dânsul de ce
pohtiia el şî să‐i întărească mintea, carea rău slăbise de cugete. Şî nu putea
părăsi aceaea grije.
109
Iară el iarăş pomeni cealea ce‐i zisease şî mai nainte, zicând:
– Spusu‐ţe‐am şî mai nainte, cum goni tată‐tău pre acei înţelepţi
postnici, carii în toată vreamea de lucruri ca aceastea filosofiia. Pre unii
ucise, pre alţii cu mâniia‐i râsipi. Şî nici pre unul // {32r} den oameni ca
aceia nu ştiu în ceastă ţeară.
Iară el păntru aceastea umplu‐se de multă scârbă şî se răni rău în
suflet. Închipu‐i‐se unui om ce‐ară fi pierdut o comoară mare şî ş‐ară zăbovi
toată mintea întru căutarea ei. De atunce trăiia întru necurmată nevoie şî
grije. Şî toate dulceţile şî podoabele ceştii lumi era naintea ochilor lui ca
neşte scârnă şî spurcăciune.
Într‐acest chip avându‐se tânărul şî grijindu‐se a afla bine cu sufletul,
văzu‐l Ochiul cela ce veade toate. Şî nu‐l trecu Cela ce‐i iaste voia să se
spăsească toţ şî să vie la cunoştinţa adevărului. Ce a Lui iubire de oameni,
carea‐i iaste de nărav, arătindu‐o şî spre acesta, arătă‐i calea pre carea i se
cădea să meargă în chip ca acesta. /
{32v} Al şasele cap
Cum Varlaam spre ceale adevărate au venit cătră feciorul împăratului,
iară nu de întimplare. Şî cu poveaste frumoasă arata cum
nu se cade a cinsti oameni cu îmbrăcăminte desupra.
Că fu într‐acea vreame un călugăr înţelegător lucrurilor dumnezeieşti,
împodobit şî cu viiaţa şî cu cuvântul, şî desăvârşit deprins întru
viiaţa călugărească. Însă den ce loc era sau den ce oraş, n‐am a grăi ,
numai atâta, că întru o pustie a Senariteşti avea lăcaşul lui. Şî cu darul
preoţiei cinstit era. Numele stareţului aceluia era Varlaam.
Acesta, dentru o dumnezeiască // {33r} descoperire ce i se ivi lui, ştiu
de feciorul împăratului. Dici ieşind den pustie, veni la lume şî se schimbă
den chipul călugăresc, de se îmbrăcă în haine mireneşti. Şî întră într‐o
110
luntre şî veni în ţeara Indiei. Şî făcându‐se în chip de neguţător , întră în
oraş unde avea feciorul împăratului polată . Şî făcând acolea zile multe,
întrebă şî cercă adevărat toate lucrurile lui şî cine sânt carii se apropie de
dânsul. Şî deaca ştiu de acel pedagog , ce se‐au şî mai nainte pomenit,
{Li(st) 31} cum că iaste decât toţi mai aproape şî mai în voie, se apropie de
dânsul, găsindu‐l singur, şî zise:
– Să ştii, jupâne al mieu , că eu sânt neguţător / {33v} carele dentr‐o
ţeară departe am venit. Şî iaste la mine o piiatră scumpă, căriia potrivnică
nicăirea, niciodinioară nu i se‐au aflat. Şî nimănuilea pănă acuma n‐am
spus de dânsa, iară acuma ţie, văzându‐te om cu minte şî înţelept, fac ştire,
ca să mă bagi la feciorul împăratului. Şî o voiu da lui. Şî tot bunul ce va fi
având împăratul nu se potriveaşte cu aceaea piiatră. Că aceasta piiatră şî
celora ce sânt cu inema oarbă poate‐le dărui lumina înţelepciunii. Şî
deşchide şî surzilor urechile, şî muţilor dă‐le a grăi şî a înţeleage, şî
bolnavilor dăruiaşte sănătate, pre nebuni i‐nţelepţeaşte, // {34r} dracii
goneaşte. Şî tot ce e bine şî pohtit, den dăstul dăruiaşte cui o câştigă.
Grăi lui pedagogul :
– Ome, văzu‐te a fi deplin şî cu minte de bătrân, iară cuvintele tale te
arată că te lauzi fără măsură. Crez pietri şî mărgăritariu în multe chipuri şî
de mult preţ, cum ţe‐aş putea spune câte am văzut?! Dară piiatră să aibă
atâtea puteri, câte ziseş, nici am văzut, nici am auzit. Însă arată‐mi‐o şî, de
va fi după graiul tău, curând te voiu băga la feciorul împăratului şî veri
priimi de la dânsul cinste şî mari daruri. Iară de nu mă voiu încredinţa
dirept cu nemincinoasa vedearea ochilor, cum aş / {34v} putea eu spune
domnului şî împăratului atâta laudă mare de un lucru nearătat şî neivit?
111
Iară Varlaam zise:
– Bine ziseş, că n‐ai văzut nicăiurea, nici ai auzit puterea şî lucruri ca
aceastea. Că cuvântul mieu, ce zic cătră tine, nu de prost lucru iaste, ce
foarte de mare şî minunat. Iară păntru căce o ceruş să o vezi, iani ascultă
cuvintele meale! Această piiatră scumpă, lângă lucrurile şî puterile ei, ce‐am
zis mai nainte, încă mai are şî ceastalaltă tărie, că aşa, de pripă, a o vedea
om ce n‐are vedearea ochilor întreagă şî sănătoasă, şî trup curat, şî întru tot
nespurcat, nu poate. Că de n‐are cineva aceaste // {35r} doauă bunătăţi şî va
căuta degrab într‐această piiatră scumpă, şî acea puteare a vederii ochilor,
de câtă are, şî de‐aciia, şî mintea piiarde‐şi‐va. Ce eu ştiund şî meşterşugul
doftoriei, văz ochii tăi că nu sânt sănătoş. Şî derept aceaea mă tem să nu‐ţ
fiu făcătoriu di lipsa vederii ce ai. Iară feciorul împăratului am auzit că are
viiaţă curată şi ochi frumoş, de văd sănătos. Derept aceaea, aceasta comoară
lui aş vrea să o arăt. Ce tu nu fii lenevos într‐aceasta, ca să nu lipseşti pre
domnu‐tău de un lucru ca acesta.
Iară el zise cătră dânsul:
– De vreame – zice – ce sânt aceastea aşa, tu piiatra nu‐mi arăta, că
viiaţa mea întru multe păcate se‐au spurcat şî / {35v} nici vedearea nu‐m
iaste sănătoasă, cum ziseş tu. Ce eu crezând cuvintele tale, nu mă voiu
lenevi a spune aceastea domnu<lui> mieu şî împăratului.
Deaca zise aceastea, el întră înlăuntru şî spuse pre rând toate
feciorului împăratului. Iară el, deaca auzi aceaste cuvinte, simţi unde suflă
în inema lui o bucurie şî o veselie duhovnicească. Şî iată, mirând în sufletul
lui, porunci cum mai curând să bage bărbatul înlăuntru.
Dici cum întră Varlaam şî deade pacea cum se cade, zise‐i feciorul
împăratului să şază. Şî pedagogul ieşind, zise Ioasaf bătrânului:
– Arată‐mi piiatra cea scumpă de carea spusu‐mi‐au pedagogul mieu,
// {36r} cum să fii grăit neşte lucruri mari.
112
Iară Varlaam într‐acesta chip începu vorbă cătră dânsul:
– O, împărate, n‐ară fi cu direptul a grăi eu fără de ruşine ceva cu
minciună cătră măriia slavei tale. Ce toate ce sânt de mine cătră tine,
adevărate sânt fără nicio price. Însă de nu voiu ispiti întâiu mintea ta, nu mi
se cade să‐ţ arăt taina. Că stăpânul mieu zis‐au {Ma(th$) g(l$) 13) : „Ieşi cela
ce seamănă a‐ş semăna sămânţa lui. Şî semănând el, căzu una pre drum. Şî
veniră pasările de o ciupiră. Alta căzu pre piiatră, unde nu avea pământ
mult, şî numaidecât se nălţă. Iară păntru căce nu avea pământul
adâncătură, cum răsări soarele, ea arse. Şî păntru căce n‐avea rădăcină, /
{36v} se uscă. Iară alta căzu în mărăcini şî o necară mărăcinii. Iară alta căzu
pre pământ bun şî da roadă însutită”.
De voiu afla dară şî eu în inema ta pământ bun şî aducător de roadă,
nu voiu pregeta a semăna în tine dumnezeiasca sămânţă şî a‐ţ arăta taină
mare. Iară de va fi pietros, şî mărăcinos, şî pre lângă cale, să fie călcată de
toţ călătorii, mai bine iaste să nu bag nici întru un chip mântuitoarea
sămânţă, să o puiu să fie de răpire şî de şupire pasărilor şî gadinilor, cărora
poruncitu‐mi iaste a nu le arunca înainte nici într‐un chip mărgăritariul
{Ma(th$) g(l$) 7) . Însă am nădeajde să aflu în tine foarte pământ bun / {37r} şî
apropiiat cătră spăsenie. Că veri vedea şî piiatra cea scumpă şî cu raza
luminei ei învrednici‐te‐veri a fi şî tu singur lumină şî veri aduce şî roadă
însutită. Că păntru tine am pus nevoinţă de‐am trecut ceastă cale lungă, ca
să arăt ţie, cari n‐ai văzut niciodinioară, şî să te învăţ ce n‐ai auzit.
Iară Ioasaf zise cătră dânsul:
– Eu, cinstite unchiaş, cu o jelanie şî cu o pohtă neoprită caut să auz
vreun cuvânt nou şî bun, că se‐au aprins foc în inema mea, de mă arde rău
şî mă îmboldeaşte a şti nescari întrebări de treabă. Şî n‐am mai aflat om
tocma pănă acuma, să‐m poată spune de acealea. Iară de aş nemeri vreun
înţelept şî măiestru / {37v} şî să auz de la dânsul cuvânt de mântuire,
113
pare‐mi că nu l‐aş da pasărilor, nici fierâlor, nici m‐aş afla pietros şî
mărăcinos, cum ziseş tu, ce cu bună înţelegătură l‐aş priimi şî cu nevoinţă
l‐aş păzi. Ce tu, de ştii ceva lucru ca acela, nu ascunde de mine, ce‐mi
spune! Că deaca am auzit că ai venit dentr‐o ţeară depărtată,
bucuratu‐mi‐se‐au sufletul şî fuiu întru bună nădeajde cum că cu tine aş
nemeri ce pohtesc. Derept aceaea, curând te‐am adus înlăuntru la mine şî cu
veselie te‐am priimit ca pre unul den cei deprinşi şî crescuţi cu mine, de
nu‐m va fi cumva nădeajdea înşelată !”
Şî zise Varlaam:
– Bine ai făcut şî cum se cade // {38r} măriei împărăteşti că n‐ai socotit
prostiia cea văzută, ce fuseş socotitoriu nădejdii ceii ascunse. Că era un
împărat mare şî slăvit bis. Şî fu de trecea odată în carâtă poleită cu slugile şî
cu boiarii‐ş, cumu se cuvine împăraţilor. El întimpină doi bărbaţi , cu
neşte haine sparte şî întinate îmbrăcaţ, cu feaţele scăzute şî foarte neagre. Şî
era ştiund împăratul aceasta, cum topirea trupurilor lor, de truda postului şî
de sudorile ostenealelor se‐au aşa nemoştit. Dici cumu‐i văzu, într‐acel ceas
sări den căruţă şî se închină lor pănă la pământ. Şî se sculă de‐i luă în braţe
şî cu dragoste‐i sărută.
Iară domnii şî boiarii lui / {38v} nu suferiră acest lucru, socotindu‐l că
făcu un lucru ce nu se cuvine slavei împărăteşti. Însă, neîndrăznind a‐i
împuta de faţă, ziseră unui frate, ce avea împăratul, să‐i grăiască să nu aducă
ocară nălţimii corunei lui. Iară grăind frăţine‐său împăratului şî împutându‐i
de acea ticăloşie fără ispravă, deade‐i împăratul răspuns, care răspuns
frate‐său nu‐l înţelegu. Iară acel împărat avea nărav ca acesta: când vrea
scoate cuiva judecată de moarte, el trimetea pristavul la poarta acelui om
cu un fealiu de trâmbită, făcută de‐adins numai derept acel lucru, al căriia
glas, auzindu‐l oamenii, ştiia toţi că iaste cineva vi//novat {39r} de moarte.
Dici când fu seara, trimease împăratul trâmbita cea de moarte să bucine
114
naintea porţii caselor frăţine‐său. Care trâmbiţă de moarte, cumu o auzi, se
părăsi de‐a mai avea zile, ce se apucă de‐ş făcea scrisoare de tocmirea casei
lui. Şî se grijiia de moarte toată noaptea. Şî dimineaţa se îmbrăcă în haine
neagre de jale, cu muiarea‐ş şî cu coconii. Şî mearse la uşile polatei
împărăteşti, plângând şî jelcuindu‐se. Şî‐l băgă împăratul înlăuntru. Şî
văzându‐l jelcuindu‐se, zise‐i: „O, neînţeleapte şî nechipzuite, dară deaca
te atâta spăreaş tu de pristavul frăţine‐tău, care‐ţ <este> frate de un trup /
{39v} şî de o cinste, căruia cu nemica nu i te ştii greşit nicicât, cum mie
aduseş ieri împutăciune, căce sărutaiu pre pristavii Dumnezeului mieu, carii
mai cu mare glas decât trâmbiţa, vestiră mie moartea şî înfricoşata
întimpinarea stăpânului mieu, căruia multe şî mari greşale mă ştiu că i‐am
greşit?! Iacătă, că‐ţi făţişaiu nebuniia ta şî într‐acest chip te spământaiu, cum
voiu vădi curând şî voiu făţişa şî acelora ce te‐au învăţat şî te‐au îndemnat
spre împutăciunea mea, ca cum aş fi făcut nebuneaşte”.
Şî aşa mângâind de‐aciia pre frate‐său şî făcându‐i folos, trimease‐l la
casa lui. Şî porunci să facă patru // {40r} racle de lemn bis. Şî doauă racle de
acealea le ferecă pretiutindenea cu aur. Şî porunci să bage într‐însele oase
de oameni morţi, împuţite. Şî le întări cu piroane de aur. Iară cealealalte
doauă, le unse pre desupra cu smoală şî cu râşină. Şî le umplu de pietri
scumpe şi de mărgăritariu de mult preţ, şî de toate miroseniile cu mirizma
ceaea buna. Şî le închise şî le legă cu neşte târsâni de păr. Şî chemă pre
boiarii ce‐i împutase păntru întimpinarea călugărilor acelora. Şî le puse
raclele înainte câte patru, ca să zică preţul ce plătesc ceale doauă, şî
cealealalte doauă de ce preţ sânt vreadnice. Ei ziseră / {40v} că ceale doauă,
ferecate cu aur, sânt vreadnice <de> mare preţ, că sânt vase harnice de‐a se
pune într‐înse cununi şî brâne împărăteşti. Iară ceale unse cu smoală şî cu
râşină, ziseră să fie vreadnice de un preţ mic şî prost. Iară împăratul zise
cătră dânşii: „Ştiiam şî eu că veţ zice voi aşa, căce cu ochi trupeşti chipul
trupesc înţeleageţ. Ce nu se cade a face aşa, ce se cade a vedea cu ochii cei
denlăuntru ce zace înlăuntru: cinste au necinste?”.
Şî porunci să deşchiză raclele ceale aurite. Şî, deşchizându‐le, dihni
dentr‐însele o putoare rea. Şî se ivi o vedeare grozavă. Zise amu împăratul:
115
„Iată, acesta iaste chipul celora ce sânt îmbrăcaţi în haine luminate şî să
trufesc // {41r} cu multă slavă şî puteare, iară înlăuntru plini sânt de lucrure
reale şî împuţite”. După aceaea porunci să deşchiză şî ceale smolite şî cu
păcură unse. Şî deaca le deşchiseră, pre toţ câţ era acia‐i veseli cu
vedearea frumuseţii şî a bunei mirizme a sculelor ce zăcea într‐însele. Zise
împăratul cătră dânşii: „Ştiţ cui se închipuiesc aceastea? Celor smeriţ
călugăraş, îmbrăcaţ în ceale fealege proaste, a cărora chip den‐afară
văzându‐l voi, socotit‐aţ că m‐am făcut de batjocură eu, căce m‐am plecat
lor pănă la pământ. Iară eu, cu ochii minţii cunoscând cinstitele şî prea
înfrumuseţatele sufletele lor, slăvitu‐m‐am cu atingerea ce m‐am atins /
{41v} de dânşii. Şî decât toată coruna şî decât tot caftanul împărătesc, mai de
cinste am socotit pre dânşii”.
Dici aşa‐i ruşină şi‐i învăţă, să nu socotească cealea ce se arată pre
den‐afară, ce mai vârtos să ia aminte cealea ce sânt de minte şî de înţeles.
Ca acel creştin şî înţelept împărat ai făcut şî tu, priimind nădeajde
bună, carea cumu‐mi pare mie, nu te va înşela.
Iară Ioasaf zise cătră dânsul:
– Aceastea amu toate bine le ziseş şî cu bună tocmeală. Ce eu aş pohti
să ştiu cine e stăpânul tău, de carele la începutul cuvintelor ai zis cum să fie
grăit el de seminţele acealea. //
{42r} Al şaptele cap
Varlaam pune naintea feciorului împăratului
învăţătură pravoslavnică
Iară Varlaam numaidecât apucă cuvânt şî zise:
– De ţi‐e voia să ştii pre stăpânu‐mieu, iaste Domnul Isus Hristos, {1,
Ti(m), g(l) 6} Unul‐născut, Fiiul lu Dumnezeu, Blagoslovitul şî Unul‐
116
putearnicul, Împăratul împăraţilor şî Domnul domnilor, Singur acela ce are
nemurire şî lăcuiaşte în lumină neapropiiată, Carele cu Tatăl şî cu Duhul
Sfânt, slăvit iaste. Că nu sânt eu de aceia ce chiamă pre ceşti dumnezei mulţi
şî fără tocmeală şî cinstesc pre ceşti idoli fără suflete şî surzi, ce un / {42v}
Dumnezeu cunosc şî ispoveduiesc, în trei staturi slăvit, în Tatăl – zic –, şî în
Fiiul, şî în Duhul Sfânt, întru o fire şî întru <o> fiinţă, întru o slavă şî întru o
împărăţie neîmpărţită. {Grigo(r$) bog$ 2 slově o pascě} Acesta, ce e în trei staturi,
un Dumnezeu fără de începătură iaste şî fără de sfârşenie, de veaci şî pururea
fiind, nezidit, neschimbat, fără trup, nevăzut, nescris, neştiut, bun şî dirept
însuş, Carele toate au tocmit den ce nu era, şî văzutele, şî nevăzutele. Mai
întâiu puterile ceale nevăzute şî ale ceriurilor, neşte mulţimi fără de număr,
nepipăite şî fără de trupuri, duhuri slujitoare măriei lu Dumnezeu. // {43r}
După aceaea, ceastă lume văzută, ceriul şî pământul, şî marea, carea cu
lumină o lumină şî o împodobi; ceriul cu soarele, cu luna şî cu stealele îl bis
împodobi, iară pământul cu de toate crescăturile şî cu multe fealiuri de jigănii
şî marea iarăş foarte cu mult neam de gadine şî de peşti ce înnoată într‐însa.
Aceastea toate El zise şî se făcură, El porunci şî se zidiră {Psa(l$) 148} .
Şî după aceaea zidi pre om cu mâinile Lui, luă ţărână den pământ cătră
zidirea trupului. Iară suflet cuvântător şî înţelegător, cu a Lui suflare‐i
deade {By(tÕ), g(l$) 1} . Carele aşa scrie, cum să fie zidit pre chipul şî pre
aseamenea lu Dumnezeu: pre chip amu derept înţelegătura // {43v} şî derept
117
volniciia, iară pre aseamenea, derept bunătatea. Că cu aceasta se aseamănă
Lui, decâtu‐i iaste putearea. Pre omul acesta, cu volnicie şî cu nemurire
cinstindu‐l, pusu‐l‐au împărat a câte sânt pre pământ. Şî făcu pre muiare
dentr‐însul, ajutătoare lui împotrivă. Şî sădi în Edem, la răsărit, grădină plină de veselie şî de bucurie. Şî puse într‐însa pre omul ce zidise,
poruncindu‐i să mănânce den toţ dumnezeieştii pomi ce era acolo, numai
dentr‐unul i puse poruncă nici întru un chip să nu guste (acel pom i se
pusease nume pomul cunoştinţei binelui şî răului), zicându‐le aşa: „În ce zi
veţi mânca den//tr‐însul, {44r} cu moarte veţ muri”.
Iară unul dentr‐aceaste puteri îngereşti, ce‐am zis mai nainte, căpitanul
unii ceate, neavând el nicicât urmă de răotate întru sine de la Făcătoriul, ce
spre bine fiind făcut, den singură‐volnica voia lui se‐au întors den bine în
rău. Înălţându‐se cu nebuniia lui, vru să se potrivească stăpânu‐său, lu
Dumnezeu. Derept aceaea, lepădat fu den cinstea şî meserearea lui. Şî în loc
de acea fericită viiaţă şî de acel nume îngeresc, chemat fu Diiavol şî Satana,
că‐l surpă Dumnezeu jos ca pre un nevreadnic de slava de sus. Şî hitleniră cu
dânsul şî căzură mulţime multă de îngeri den stolul ce era supt el, carii //
{44v} de voie se făcură răi în loc de buni. Şî mergând pre urma hitleniei
voivodului lor, chemaţ fură draci, ca neşte înşelători şî smintitori. Lepădând
de‐aciia diiavolul tot binele şî luând firea răului, râdică pizmă pre om, văzând
pre sine surpat dentr‐atâta slavă şî pre acela râdicat la atâta cinste. Şî
meşterşugi a‐l lepăda afară dentr‐acea fericită viiaţă. Luă amu pre şarpe să‐i
fie înşelător înşelăciunii lui. Şî prentr‐însul vorbi cătră muiare şî o îndemnă
cu nădeajdea dumnezeirei a mânca den pomul cel oprit. Cu dânsa înşelă şî
pre Adam, că aşa chema pre omul cel întâiu zidit. // {45r} Şî mâncând omul cel
dentâiu den pomul neascultării, gonit fu de Făcătoriul den hrana raiului. Şî
în loc de cea viiaţă fericită şî de cel traiu neperitoriu, căzu – vai de mine – în
ceastă becestnică şî striină viiaţă. Şî cu sfârşitoarea moarte osândit fu.
De atunce diiavolul luă tărie şî se lăuda cu biruinţă. Şî înmulţindu‐se
neamul omenesc, învăţă‐i a toată calea răotăţii. Atâta cât, vrând Dumnezeu
118
a cârpoti mult păcătoasa răotatea lor, aduse potop pre pământ {By(t$), g(l$)
6} , de pierdu pre tot viiul suflet, numai pre unul află dirept într‐acel
neam. Dici pre acela cu muiarea şî cu feciorii‐ş într‐o raclă‐i feri. / {45v} Şî
numai pre acela singur lăsă pre pământ.
Iară deaca începu a se înmulţi iarăş neamul omenesc, uitară pre
Dumnezeu. Şî spre mai mare păgânătate sporiia, făcându‐se rob a multe
fealiuri de păcate şî stricându‐se cu cumplite răotăţi. Şî întru multe fealiuri
de prelăstituri se împarţiră: unii cuteza a grăi că câte sânt în lume, toate
înseş se‐au făcut. Şî zicea cum că sânt fără de purtare de grije – cum ai zice –
nu iaste cineva mai mare să poarte grija, adecă ca cum n‐ară fi nimea stăpân
şî domnitor preste dânsele. Alţii, răzvrătind toate pre dos, grăiră cum
nefirea, adecă ce nu era, se‐au adus întru fire, adecă întru ce sânt // {46r} ale
lumii lucrure toate. Alţii cinstiră neşte dumnezei mulţi, răi şî cu multe
pohte, păntru ca să‐i aibă ajutători la pohtele lor ceale reale, a cărora şî
obrazele lor închipuiră‐le şî le puseră cioplite şî scobite, neşte idoli surzi şî
nesimţitori. Şi‐i închiseră în neşte case, de se închina lor. Şî slujiia făpturii
mai vârtos decât celuia ce o făcuse, alţii soarelui, şî lunei, şî stealelor, pre
cari le‐au pus Dumnezeu să dea lumină ceştii lumi pământeşti, fiind eale
fără suflet şî nesimţitoare, cu purtarea de grije a Ziditoriului luminate şî
ţinute; alţii focului, şî apei, şî altor / {46v} lucruri pământeşti şî fără de
suflete închinară‐se. Şî nu se ruşinară aceşti cu suflet şî cuvântători a cinsti
lucruri ca acealea. Alţii fierâlor şî gadinilor şî dobitoacelor cu patru picioare
da cinste, arătând pre sine cu aceaea, cum că mai răi sânt şî mai blăstemaţ
decât aceale dobitoace cinstite de dânşii.
Iară alţii obrazele a unor oameni proşti şî de nimica , şî de ruşine
închipuindu‐le, dumnezei chema pre aceia. Şî unii dentr‐aceia, den partea
119
bărbătească, altele şî parte muierească, de carii singuri mărturisiră cum să
fie fost acei oameni şî aceale muieri: curvari şî curve, / {47r} şî ucigători,
mânioş şî băsăoaşi, şî pizmaş, ucigători de părinţi şî ucigători de fraţi, furi şî
jăhuitori , şchiopi şî beteagi, fărmecători şî turbaţ; dentr‐aceştea amu, unii
sfârşiţi de moarte, alţii de grindine uciş şî de foc arşi, alţii au fost robi altor
oameni, alţii au fost mânioşi, alţii întru întristare şî în jale au fost umblând
păntru reale şî scârnave faptele lor. Dici dentr‐aceaea luând oamenii
începături de la dumnezeii lor, fără de toată ruşinea, cu toate necurăţiile se
spurca. Şî rău întunearec cuprinsease pre neamul nostru într‐acealea
vremi. Şî cine să cunoască şî / {47v} să caute pre Dumnezeu nu era {Psa(l$)
12} .
Dici era oarecine într‐acel neam de oameni dentr‐acea vreame, anume
Avraam. Acesta unul se află numai având simţirile sufletului zdravene,
carele den vedearea făpturei cunoscu pre Făcătoriul. Că socotind el şî
chipzuind ceriul, pământul, marea, soarele, luna şî alalte, se miră de
alcătuita podoaba lor. Şî văzând lumea şî câte sânt în lume toate, aşa
socotiia, cum să nu se fie făcut înseş, nici să se fie păzind singure dentru
sine. Nici a stihiilor, ce se zice a temeaielor lumii, nici a nensufleţiţilor
idoli da el să fie făptura frumuseţii aceştiia. Ce păntru aceastea // {48r}
cunoscu pre adevăratul Dumnezeu. Şî pre Dânsul înţelegu a fi
Atoateziditor şî Ţiitor. Iară Dumnezeu, a lui bună‐minte şî direaptă
semuire priimindu‐o, arătă‐i‐se lui unuia nu aşa cum iaste firea Lui, căce
firei născute nu‐i iaste cu puteare a vedea pre Dumnezeu, ce cu neşte
socotitoare dumnezeieşti arătări, aşa cum ştie însuş. Şî băgă în sufletul lui
înţelegătură şî cunoştinţă mai deplin. Şî‐l slăvi de‐l făcu sluga Sa .
Iară el, a câţ era dentr‐însul, de la unul la altul, trimease‐le buna
credinţa lui, învăţându‐i a cunoaşte pre adeveritul Dumnezeu. Derept
aceaea, bine vru şî Domnul / {48v} a veni sămânţa lui întru mulţime
120
nenumărată {By(t$), g(l$) 11} , {I, Pe(t$) g(l$) 2} . Şi‐i chemă şie năroade alease. {Isho(d), g(l$) 15} Şî ajunseră aceştea a fi robi limbii eghipteneşti şî
unui Faraon, împărat muncitoriu. Şî de acolo scoase‐i întru înfricoşate şî
minunate seamne şî ciude, cu doi bărbaţ sfinţi şî cu darul prorociei slăviţ,
amândoi fraţi, anume Moisi şî Aaron, carii munci pre eghipteani cum se
cădea răotăţii lor. Iară pre izrailteani – că aşa se chema acel nărod, nepoţii lu
Avraam – trecu‐i pre uscat pren Marea Roşie, despărţindu‐se apele mării în
doauă şî făcându‐se păreate de direaptă şî păreate den stânga. Iară Faraon
şî eghipteanii, // {49r} întrând pre urma lor, întorseră‐se apele la locul lor şî‐i
înnecară cu totul. După aceaea, cu ciude mari şî cu arătări dumnezeieşti
trecut‐au pre aceale năroade pren pustie în 40 de ai. Şî i‐au hrănit cu
pâine cerească. Şî le‐au dat leage scrisă de Dumnezeu pre table de piiatră.
Care leage deade‐o în mâna lu Moisi {Isho(d), g(l$) 31} în munte, fiind chip
şî umbrită scriptură celor lucruri ce vrea să fie. Care leage‐i delunga de
idoli şî de toate faptele reale şî hitleane. Şî‐i învăţa, pre Unul Adeveritul, ce
iaste Dumnezeu, să cinstească şî de lucrurele ceale bune să se apuce.
Cu ciude ca aceastea‐i băgă întru un pământ bun, carea ţeară / {49v}
fostu‐o‐au făgăduit de demult acelui patriarh, lu Avraam, a o da seminţei
lui. Şî ară fi lungă zăbavă a spune toate câte au arătat lor, lucruri mari şî
ciudate, slăvite şî minunate, cari n‐au număr. Că cu aceastea, cu toate, era
nevoinţa a rumpe pre neamul omenesc de cătră slujba şî fapta cea fără de
cale şî a‐i aduce la tocmeala cea dentâiu. Ce încă înşelăciunii ceii de bună
121
voie fiind firea noastră roabă, împărăţiia moartea pre oameni cu muncitoreasca
împărăţie a diiavolului. Şî trimetea pre toţ cu osândă în iad.
Întru primejdie şî patimă ca aceasta viind noi, nu ne‐au trecut, nici
ne‐au lăsat Ziditoriul, Carele ne‐au adus den nefiire // {50r} întru fiire, nici
ş‐au părăsit de tot lucrul mâinilor Lui. Ce cu bună vrearea a lu Dumnezeu
Tatăl, Unul‐născut Fiiul şî Cuvântul lu Dumnezeu, Carele iaste în sânul
Tatălui, {Io$, g(l$) 1} de o fiinţă cu Tatăl şî cu Sfântul Duh, cel Preaveacinic
şî Fără‐de‐ncepătură şî de‐nceput cu Tatăl, şî cu Duhul, şî Dumnezeu fiind,
pogorâtu‐se‐au cătră robii Lui, cu o pogorâre nespusă şî neajunsă. Şî fiind
Dumnezeu desăvârşit şî deplin, făcu‐Se şî om deplin şî desăvârşit den
Duhul Sfânt şî den Sfânta Mariia, Fecioara, Bogorodiţa, nu den sămânţă,
sau den pohta, sau de împreunare bărbătească începându‐Se în pântecele
Featei, ce den Sfântul Duh. Cum şî mai nainte de‐nceaperea Lui, unul den
arhangheli trimes fu să dea veaste Featei / {50v}de acea striină înceapere şî
de nespusa naştere.
Că fără de semânţă se începu Fiiul Dumnezeu den Duhul Sfânt,
închegându‐ş Lui trup însufleţit, cu suflet cuvântător şî înţelegător, întru
pântecele curatei Vărgure. Veni întru un stat şî în doauă firi, deplin
Dumnezeu şî deplin om, fără stricăciune, născându‐se den Fată, şî după
naştere păzindu‐o iarăş curată Fecioară. Şî preste tot fu împotrivă noao la
patimele omeneşti, numai fără păcat. Luă asupra Lui neputinţele noastre şî
boalele noastre purtă. Păntru că deaca vreame ce moartea păntru păcatul
întrase în lume, cădease dară celuia ce vrea să o // {51r} izbăvească, să fie
fără de păcat. Şî păntru nepăcatul supuse moartea. Treizeci de ai lăcui cu
oamenii, boteză‐se de Ioan în râul Iordanului, de cel bărbat sfânt şî mai
mare de toţ prorocii. Şî botezându‐se El, veni glas den ceriu, de la
Dumnezeu, Tatăl, grăind: „Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit, de Carele bine
am vrut”. Şî Duhul Sfânt, în vedeare de porumb, se pogorî asupra Lui
{Lu(k$), g(l$) 3} .
122
Şî de atunce începu a face seamne mari şî ciudate: morţi a înviia, orbi
a lumina, dracii a izgoni, surzii şî şchiopii a vendeca, gubavii a curăţi. Şî de
toate părţile înnoiia pre vechita firea noastră. Şî cătră calea / {51v}
bunătăţilor învăţa şî cu lucrul, şî cu cuvântul, adecă de cătră putrejiciune
trăgea şî înderepta cătră viiaţa de veac. {Ma(th$), g(l$) 19} Derept aceaea,
alease‐ş şî 12 ucenici, pre carii soli‐i chemă, ce se zice apostoli, cărora
porunci a propovedui tuturora traiul şî viiaţa cerească care venise a o arăta
pre pământ. Şî pre noi, smeriţii pământeani, cu a Lui socotinţă, cereani ne
făcu . Iară păntru a Lui minunată şî carea se lu Dumnezeu se cuveniia
viaţă şî păntru nenumăratele ciude, arhiereii şî mai marii jidoveşti – între
carii făcea şî umbletele Lui – turbură‐se, unde făcea aceale ce zisem mai
nainte, minunate seamne şî ciude. // {52r} Şî neaducându‐ş ei aminte de
toate, judecară‐L spre moarte, şupindu‐ş ei spre vânzarea Lui pre unul den
ucenicii Lui. Şî deaca‐L prinseră, dederă‐L pre mâinile a limbi păgâne, Cela
ce au făcut viiaţa tuturora priimind acealea cu sfatul voiei Lui. Că venise a
pătimi toate păntru noi, ca pre noi den patime să ne slobozească. Dici multe
munci arătând pre Dânsul, ce de‐apoi osândiră‐L a‐L răstigni pre cruce. Şî
toate le răbdă cu firea trupului ce luase de la noi, firea dumnezeirei Lui
trăind fără patimă. Că fiind El în doauă firi, în cea dumnezeiască şî în carea
luase de la noi, cea fire omenească, ea pătimi, / {52v} iară <cea> dumnezeiască
fără de patime şî fără de moarte rămânea . Răstigni‐Se amu cu
trupul Cel fără de păcate, {Isa(i), g(l$) 53} al nostru Domn Isus Hristos, că
păcat n‐au făcut {Ri(m) g(lÕ) 10} , nici în gura Lui se‐au găsit înşelăciune şî
de moarte nu era vinovat. Că păntru păcatul – cum am zis mai nainte – au
întrat moartea în lume, ce au murit cu trupul păntru noi, ca să ne
123
izbăvească den biruinţa morţii. Pogorâtu‐Se‐au în iad şî l‐au sfărâmat. Şî
sufletele, ce era den veac acolo încuiate, slobozitu‐le‐au. Pus fu în groapă şî
a treia zi învise. Şî Se sculă, biruind moartea şî noauă dându‐ne biruinţă
asupra ei. Şî pre trup făcu‐l neputred Dătătoriul // {53r}de neputrezire.
Arătă‐se ucenicilor Lui, dându‐le pace, {Io g(lÕ) 20} , şî cu dânşii a tot
neamul omenesc. {Děa(nÕ) g(l) 1} Iară după 40 de zile, sui‐Se la ceriure. Şî
aşa şade de‐a direapta Tatălui, Carele iarăş va să vie să judece viii şî morţii
şî să plătească fieşcăruia după faptele lui. Iară după a Lui preaslăvită
înălţare la ceriure {Děa(nÕ) g(l) 3} , trimise pre Duhul Sfânt la ai Lui sfinţi
ucenici, în vedeare de foc. Şî începură a grăi cu limbi striine, aşa cum le da
Duhul a grăi. {Ma(thÕ), g(l) 28} De atunce de‐aciia cu darul Lui, râsipiră‐se
pren toate limbile. Şî propoveduiră pravoslavnica credinţă, botezându‐i în
numele Tatălui, şî / {53v} al Fiiului, şî al Sfântului Duh. Şî‐i învăţa să
păzească toate poruncile Spăsitoriului.
Dici luminară pre prelăstiţii păgâni şî deşertară rău îndrăcita
prelăstitura idolească. Şî încă nerăbdând vrăjimaşul biruinţa şî acuma încă
râdică asupra noastră, a credincioşilor, războaie, de‐ndeamnă pre nebuni şî
pre cei nenţelepţi a se apuca iarăş de slujba idolilor. Însă neputincioasă i
se‐au făcut tăriia lui şî armele lui căzură de tot cu putearea lu Hristos.
Iată, pre Domnu mieu şî Dumnezeul şî Spăsitoriul, cu puţineale
cuvinte ţi‐L spuş, doară‐L veri cunoaşte mai desăvârşit // {54r} deaca veri
priimi darul Lui în sufletul tău şî te veri învrednici a‐I fi slugă .
124
Al optele cap
Ioasaf creştinească credinţa priimeaşte. Varlaam,
de putearea botezului, de‐nvierea şî de‐nfricoşată judecată
învaţă bis pre el.
Aceastea cuvinte deaca le auzi feciorul împăratului, străluci lumină în
sufletul lui. Şî de bucurie se sculă den scaun şî îmbrăţoşe pre Varlaam. Şî zise:
– O, preacinstite întru oameni! Doară iaste aceasta cea piiatră scumpă,
fără preţ, carea cumu se cade o ai în taină, nearătându‐o a tot omul / {54v}
care ară vrea să o vază, ce numai acelora cărora le sânt simţirile sufletului
sănătoase? Că iată, cum luaiu graiurile tale în auzul mieu, aşa‐m întră o
lumină preadulce în inemă. Şî cel greu acoperemânt al grijii, carele de
multă vreame zăcea asupra minţii meale, degrab se sparse. Spune‐m, dară,
de nemeresc bine, au ba?! Şî de ştii ceva încă mai bune decât ceale grăite,
nu tăgădui a‐m spune dentr‐însele.
Iarăş răspunse Varlaam şî zise:
– Adevărat, aşa iaste, domnul mieu, împărate! {Ko(lÕ) g(lÕ) 1} Aceasta
iaste taina cea mare, ascunsă den veaci şî den neamuri, iară la marginea ailor
arătată // {55r} neamu<lu>i omenesc {Evrei, g(lÕ) 11} , a căriia ivire mulţi
proroci şî direpţi o au vestit de demult, cu darul dumnezeiescului Duh, cu
multe părţi şî cu multe chipuri învăţând, şî cu mare glas spuind toţ spăseniia
ce vrea să fie. Şî spuindu‐o, foarte pohtiia să o şî vază. Şî nu o văzură. Ce
acest neam de apoi se învreadnici a priimi spăseniia. {Ma(rÕ), g(lÕ) 16} Că
crezând şî botezându‐se, mântuit va fi, iară necrezând, osândit va fi.
Iară Ioasaf zise:
125
– Tuturor grăitelor de tine, fără de nicio îndoială crez. Şî pre care
Dumnezeu spui, slăvescu‐L. Numai ce‐m spune aceastea fără de sminteală
şî mă învaţă cu adevăr ce mi se cade să fac. / {55v} De‐aciia‐mi spune şî
botezul ce iaste, carele ziseş că‐l iau ceia ce cred. Pre rând spune‐m şi‐mi
arată.
Iară el răspunse cătră dânsul:
– Rădăcina şî vârtosul temeiu al sfintei şî nevinovatei credinţei
creştineşti darul dumnezeiescului botez iaste, având întru sine curăţirea a
toate păcatele den născut şî spălare a toate spurcăciunile ce vin den răotate.
{Io, g(lÕ) 3} Că aşa au poruncit Mântuitoriul a ne naşte, cu apă şî cu Duhul,
şî aşa a ne sui la cinstea cea dentâiu, cumuş şî iaste aiavea făţişat; că cu
rugăciunea şî cu spăsitoarea chemare vine Sfântul Duh asupra apei.
Bote[ză]mu‐ne, dară, după // {56r} cuvântul Domnului, în numele Tatălui şî
al Fiiului şî al Sfântului Duh. {Ma(thÕ), g(lÕ) 28) . Şî aşa se sălăşuiaşte darul
Duhului în sufletul botezatului, de i‐l luminează şî i‐l face pre chip
dumnezeiesc şî i‐l înnoiaşte pre chipul şî aseamenea lui, cum au fost
dentâiu. Şî de‐aciia toate lucrurile ceale veachi, ale răotăţii, lepădându‐le,
facem cătră Dumnezeu făgăduinţă de a doilea traiu {Gri(gÕ) Bo(gÕ), o s(t)
kreštenii} , ce se zice de alt traiu, şî începătură de altă viiaţă mai curată, ca
să fim moşneani împreună cu aceia ce se‐au născut cătră neputrezire şî să
priimim mântuirea de veac. Iară fără de botez // {56v} nu iaste a nemeri
aceaea bună nădeajde, măcar de ară fi cineva decât toţi credincioşii mai
credincios. Că aşa au zis Dumnezeu, Cuvântul, Carele se‐au înomenit spre
spăseniia noastră {Io(n$), g(lÕ) 3} : „Adevăr grăiesc voauă: de nu vă veţ naşte
126
cu apă şî cu Duhul, nu veţ întra în părăţiia ceriului”. Derept aceaea, mai
nainte de toate, te rog, în suflet să priimeşti credinţă şî să te apropii cătră
botez cu fierbintă pohtă. Şî nicicum cu acesta să nu pesteşti. Că pestirea şî
îndălungarea vremii de acest lucru, de pagubă iaste şî de peire, căce sosirea
morţii neivită iaste. //
{57r} Iară Ioasaf zise cătră dânsul:
– Ci ce iaste buna nădeajdea aceaea, carea zici că nu se agoniseaşte
fără de botez? Şî ce iaste aceaea, carea o chemi împărăţiia ceriului? Şî de
unde ai auzit tu cuvintele lu Dumnezeu, Celui ce Se‐au înomenit? Şî ce
iaste neivita sosirea morţii, de carea mie multă grije râdicându‐se în
inemă‐mi, cu scârbe şî cu durori mănâncă‐m carnea şî tocma ce‐m roade
şî tăriia oaselor? Şî deaca murim, întru nefiinţă ne topim noi, oamenii? Au
mai iaste cumva altă viiaţă după ieşitul de aice? Aceastea şî cari vor veni
pre urma acestora, / {57v} pohtire‐aş să ştiu.
Iară Varlaam, cătră aceastea întrebări, răspunsuri ca aceastea da:
– Buna nădeajde ce‐am zis, a împărăţiei ceriului iaste. Şî aceaea cu
limbă omenească nici într‐un chip nu se poate spune. Că au zis scriptura:
„Cari ochiu nu le‐au văzut şî ureache nu le‐au auzit şî omului la inemă nu
se‐au suit, ce‐au gătit Dumnezeu celora ce‐L iubesc” {I, Ko(rÕ), g(lÕ) 2) . Iară
când ne vom învrednici, puind jos cest trup gros, a nemeri aceaea fericire,
atunce singur Cela ce ne‐au învrednicit a nu greşi nădeajdea, învăţa‐ne‐va şî
ne va spune bunătăţile acealea, care au slavă de covârşaşte pre toată mintea
şî lumină nespusă şî viiaţă // {58r} necurmată, lăcuită cu îngerii. Că deaca
ne vom învrednici a fi cu Dumnezeu – amu de cumu e putearea firei
omeneşti – şti‐vom de la Dânsul toate cari acuma nu le ştim. Că eu aceasta
dentru învăţătura scripturilor de‐Dumnezeu‐suflate pricepând, aşa dau, cum
dentru alalte toate, aceasta mai vârtos să fie împărăţiia ceriului a fi aproape
127
cu vedearea de Sfânta şî de‐viiaţă‐ncepătoarea Troiţă şî cu lumina ei cea
neapropiiată a se străluci, cumu e mai seninat şî mai curat, şî cu descoperită
faţă a privi slava ei ceaea nespusa {2, Ko(rÕ), g(lÕ) 3} . Iară căce nu e cu puteare
a arăta omul cu cuvântul aceaea slavă / {58v} şî lumină a nespuselor bunătăţi,
nicio ciudă nu iaste; că deaca noao, pământeanilor şî putrezitorilor şî
învescuţilor cu cest greu şî pătimaş trup, ne‐ară fi ajunse cu cugetul şî cu
cuvântul se‐ară putea spune, n‐ară fi prea lucruri mari, nici prea alease.
Aşadară ştiund de aceastea, cu credinţa numai să le priimeşti fără de‐ndoială,
cum că n‐au nicio sminteală. Şî cu lucruri bune vino a priimi acea împărăţie
fără de moarte. Şî de o veri nemeri, şti‐veri de‐aciia ce e de săvârşit. Iară de ce
mă întrebaş, cum am noi auzit cuvintele întrupatului Dumnezeu, noi // {59r}
toată tocmeala înomenirei lu Dumnezeu, den sfintele bunevestiri ne‐am
învăţat. Că aşa se chiamă aceale sfinte cărţi, derept ce că binevestesc noao,
muritorilor şî putrezitorilor pământeani, nemurire, neputrezire şî viiaţă de
veac şî iertăciune păcatelor şî împărăţiia ceriului, cum au scris înşiş‐văzătorii,
slugile Cuvântului, de carii am zis mai sus {Li(st) 57} , cum că Spăsitoriul
nostru, Isus Hristos, ucenici şî apostoli, ce se zice soli, Şi i‐au ales. Şî după
preaslăvita înălţare la ceriure a Stăpânului, datu‐ne‐au ei noauă viiaţa Lui cea
pământească, învăţăturile Lui şî / {59v} ciudele Lui; amu, de cum au putut a le
da scripturii. Că aşa grăiaşte cătră sfârşenia cuvântului său, întru Evanghelie
lui, cel ce iaste mai ales dentr‐acei dumnezeieşti blagoveastnici (ce se zice
de‐bine‐vestitori sau evanghelişti): „Sânt – zice – şî altele multe ce au făcut
Isus, care deaca ară fi scrise câte una, câte una, pare‐mi că tocma lumea toată
n‐ară putea încăpea cărţile” {Io$, g(1Õ) 21} . Dici într‐acea dumnezeiască carte
a Evangheliilor iaste izvodită poveaste, de Duhul lu Dumnezeu scrisă,
păntru împeliţarea Lui, păntru arătarea Lui şî păntru facerea ciudelor Lui şî
încă şî păntru preacuratele ale Lui // {60r} patime, care au răbdat derept noi, şî
128
păntru a Lui sfântă de a treia zi înviiare şî păntru înălţarea la ceriure. Cătră
aceastea şî întru slăvita şî înfricoşata a Lui a doa venire, că va iarăş Fiiul lu
Dumnezeu să vie pre pământ, {Ma(thÕ), g(lÕ) 25} cu slavă nepovestită şî cu
mulţime de oşti cereşti, să judece neamul nostru şî să plătească fieşcui după
faptele lui. Iară pre om de‐nceput zidindu‐l den pământ {By(tÕ), g(lÕ) 22} –
cum am zis şî mai nainte {Li(st) 49} – suflat‐au într‐însul suflare vie, carea se
chiamă suflet cuvântătoriu şî înţelegătoriu. Ce deaca vreame ce fum osândiţ
cu moarte, iată, murim toţi. Şî nu iaste nimănui den oameni al / {60v}
treacerea acesta pahar. Iară moartea iaste despărţire sufletului de trup. Că cel
trup zidit de pământ, despărţindu‐se de suflet, întru pământ se întoarce iarăş,
de unde fu luat, {By(tÕ), g(lÕ) 3} , {Ekle(sÕ), g(lÕ) 3} şî putrezind topeaşte‐se .
Iară sufletul, fiind fără de moarte, duce‐se unde‐i va porunci Ziditoriul şî mai
vârtos, cum singur va fi gătit lăcaş încă pănă au fost în trup. Că cine cum va
vieţui aice, aşa va priimi acolo. Şî aşa, după mulţi ai, veni‐va Hristos,
Dumnezeul nostru, să judece a toată lumea, întru slavă înfricoşată şî
nespusă, {Lu(k$), g(lÕ) 21} de a căruia frică, puterile ceriului clătina‐se‐vor. Şî
toate oştile îngerilor cu // {61r} cutremur vor sta naintea Lui. Atunce, întru
glasul arhanghelului {So(l$), g(l$) 4} şî întru trâmbita lu Dumnezeu, învia‐vor
morţii şî vor sta naintea înfricoşatului scaunului Lui {1, Ko(r), g(l$) 15} . Iară
129
înviiarea iaste împreunare iarăş sufletului cu trupul. Acel trup putred şî topit,
tocma acelaş, iarăş se va scula neputred. Şî nici întru un chip să nu‐ţ sosească
cumva derept acest lucru vreun cuget de necredinţă, că Celuia ce dentâiu
l‐au zidit den pământ şî iarăş se‐au întors de unde au fost luat, nu‐i iaste cu
vreo neputeare a‐l scula iarăş cu a Lui ziditoare socotinţă. Că de veri cugeta 
câte au făcut Dumnezeu den ce n‐au fost, / {61v} dăstulu‐ţ va fi aceaea cătră
arătare: că luă pământ de făcu pre om, care pământ mainte nu fusease. Şî
cum fu dară pământul om şî cum pământul nefiind se făcu? Şî supt dânsul ce
temeiu are? Şî cum fură scoase dentr‐însul atâtea nenumărate neamuri de
jigănii, de‐aciia seminţe, de‐aciia copace? Ce şî acuma iani ia seamă de
naşterea noastră, au nu puţinea sămânţă întră în matca ce o priimeaşte pre
dânsa? Dară de unde iaste apoi atâta ziditură vitei, adecă viului?
Cela ce au lucrat, dară, lucruri ca aceastea den ce nu era şî lucrează şî
acuma, nici//o {62r} neputeare nu‐i iaste {2, Ko(r), g(l$) 5} a înviia den
pământ şî moartele şî putrezitele trupuri, ca să‐ş ia plată fieşcine după
lucrurile lui. Că vreamea de acuma a lucrării iaste, iară ceaea ce va să fie, a
platei iaste. Păntru că deaca înviiare n‐ară fi, unde se‐ară arăta dereptatea
lu Dumnezeu? Că mulţi oameni fiind derepţi, cu multă răotate pedepsiţ
fură în ceastă viiaţă şî într‐acealeaşi nevoi se petrecură den ceastă viiaţă.
Iară alţii, fiind necredincioş şî cu strâmbătate, întru dezmierdare şî întru
bogăţie‐şi sfârşiră viiaţa aceasta. Ce de vreame ce Dumnezeu iaste bun şî
derept, pus‐au zi / {62v} de‐nviiare şî de întrebare: ca deaca‐ş va lua sufletul
trupul său, răul ce au priimit aice binele, acolo muncit va fi păntru cealea ce
au greşit aice. Iară bunul carele au fost aicea muncit păntru greşale ce‐au
greşit, acolo va fi moşnean bunătăţilor. Că zise Domnul {Io$, g(l$) 5) :
„Auzi‐vor ceia ce sânt în mormânturi glasul Fiiului lu Dumnezeu Şî vor
ieşi: ceia ce‐au făcut bunătăţi, cătră înviiarea vieţii, iară ceia ce au făcut
130
răotăţi, cătră înviiarea judecăţii”. {Da(n$), g(l$) 7} Când şî scaunele se vor
pune şî Cel de zile vechi, Atoatefăcător, şedea‐va şî cărţile se vor deşchide,
având scrise într‐însele lucrurile, // {63r} cuvintele şî cugetele noastre toate şî
râul de foc cură‐
va şî toate tainele se vor descoperi, nimea acolo procator nu
va fi, sau măiestrie de cuvinte, sau răspuns cu minciuni, sau putearea
bogăţiei sau deregătoriilor trufie , sau de‐ndăstul dăruiri de daruri nu vor
putea fura pre direptul judeţ. Ce nefăţarnicul acela şî adeveritul judecător,
cu dearepte cumpene va cumpăni toate: şî lucrul, şî cuvântul, şî cugetul.
Şî ceia ce vor fi făcut bunele, mearge‐vor în viiaţa de veac, întru lumina
ceaea nespusa, a se veseli cu îngerii, a priimi bunătăţile ceale nepovestite, /
{63v} a sta de faţă naintea Sfintei Troiţe. Iară ceia ce au făcut realele, toţi
păgânii şî păcătoşii mearge‐vor în munca veacului, carea se chiamă gheena,
ce se zice matca focului şî întunearecul denafară , şî viiarme neadurmit, şî
scrâşnitul dinţilor, şî alte întunearece de munci. Dară decât toate alalte,
aceasta iaste mai rea: a fi cineva înstriinat de cătră Dumnezeu şî lepădat 
de la preadulce faţa Lui, şî a fi lipsit de acea nespusă slavă, şî a fi vădit
naintea a toată lumea , şî a se ruşina cu ruşinea carea sfârşenie nu mai are.
Iară după acea zi a în//fricoşatului {64r} răspuns, toate lucrurile vor
trăi nemutate şî neschimbate, nici luminata petrecanie a direpţilor va avea
sfârşenie, nici patimele şî muncile păcătoşilor vor mai priimi răpaos, nici va
mai fi după acesta alt judecător mai mare, nici vreo răscumpărare den
munci cu nescari fapte bune, nici vreo aşteptare sau vreo nădeajde de‐a se
schimba dentr‐aceale, nici altă ceva uşurare celor ce vor munci {2, Pe(t$), g(l$)
3} . Ce ei vor lăcui în munca veacului şî munca cu dânşii va lăcui în veaci
131
{Ma(th$), g(l$) 25} . Aceastea dară fiind aşa, în ce chip ne se cade noauă a fi
întru sfintele / {64v} traiuri şî întru vieţile creştineşti, ca să ne învrednicim a
scăpa de groaza acelor răotăţi, ce au a fi, şî a sta de‐a direapta Fiiului lu
Dumnezeu? Că aceaea iaste starea direpţilor, iară păcătoşilor dată le iaste
becestnica partea cea de‐a stânga. Dici pre direpţi chemându‐i stăpânul
„blagosloviţii Tatălui”, duce‐i de acolea, de‐i bagă întru împărăţiia cea fără
de sfârşenie. Iară pre păcătoş, cu mânie şî cu blăstem gonindu‐i de la
preablânda şî lina faţa Lui – care goană decât alalte munci toate, mai amară
e şî mai iute – întru munca de veac trimite‐i‐va. //
{65r} Al noole cap
De lucru carea au povestit Varlaam mai sus pre scurt
şî iară aice mai deşchis învaţă, aducând mărturiile den Sfânta Scriptura.
Iară Ioasaf zise cătră dânsul:
– Omule, tu‐mi grăieşti neşte lucruri mari şî minunate, vreadnice de
mare frică şî cutremur. De sânt aceastea într‐acesta chip şî de iaste iarăş
înviiare şî înnoire celora ce după moarte se‐au râsipit şî se‐au făcut prah şî
cenuşe, şî de iaste plată şî dare de seamă de faptele ce se‐au lucrat în viiaţă,
însă ce iaste arătarea acestora? Şî cum un lucru ce acuma nu / {65v} iaste
văzut, voi, învăţându‐l, aşa de vârtos şî fără de price l‐aţ crezut? Crez
cealea ce sânt făcute bis amu şî cu lucruri arătate, de nu le‐aţi nici văzut voi
înşivă, însă le‐aţi auzit den ceia ce le‐au scris? Iară de cari vor să fie, cum
propoveduiţ neşte lucruri aşa de mari şî de nalte şî aveţ atâta vârtoasă
încredinţare de dânsele?
Şî zise Varlaam:
– Den cealea ce se‐au făcut amu am câştigat noi şî încredinţarea celora
ce vor să fie. Căce ceia ce au propoveaduit ca aceastea, întru nemica 
132
adevărul n‐au greşit, ce cu seamne şî cu ciude şî cu multe fealiuri de puteri
ş‐au întărit cuvintele lor. Aceia au ispo//veduit {66r} şî de cealea ce au a fi,
cum dară aice nemica cu minciuni, nici cu sminteală învăţară, ce toate
răsăpiră mai luminos de soarele, şî câte au grăit, şî câte au făcut. Aşa şî de
acolo, adevărat spuseră. Cari lucruri şî singur Domnul nostru, Isus Hristos,
încredinţatu‐le‐au şî cu cuvântul, şî cu lucrul. Că zise {Io$, g(l$) 5} : „Adevăr
– zise – grăiesc voao, că vine ceas ca acela când morţii vor auzi glasul Fiiului
lu Dumnezeu. Şî auzându‐l, înviia‐vor”. Şî aciiş vine ceas, în care ceas toţi,
câţ sânt în mormânturi , auzând glasul Lui, işi‐vor: ceia ce‐au făcut bunele,
cătră înviiarea vieţii, iară ceia ce au făcut realele, cătră înviiarea judecăţii. /
{66v} Şî iarăş zise {Ma(th$), g(l$) 22} : „Păntru înviiarea morţilor, dară n‐aţ
cetit ce vă e zis de la Dumnezeu, zicând: «Eu sânt Dumnezeul lu Avraam, şî
Dumnezeul lu Isaac, şî Dumnezeul lu Iacov?». Nu iaste Dumnezeu,
Dumnezeu morţilor, ce viilor”. {Ma(th$), g(l$) 13} „Că cum strâng neghina
den grâu şî o ard în foc, aşa va fi şî la sfârşeniia cestui veac. Tremite‐va Fiiul
lu Dumnezeu îngerii Lui şî vor aduna toate smintealele ce fac strâmbătate
şi‐i vor arunca în cuptoriul de foc. Acolea va fi plânsul şî scrâşnitul dinţilor.
Atunce direpţii vor străluci ca soarele întru împărăţiia Tatălui lor”.
Aceastea zicând, adaose de zise şî cest cuvânt aşa: „Cine are urechi de auzit,
auză!” //
{67r} Cu cuvinte ca aceastea şî cu ş‐altele mai multe au arătat Domnul
înviiarea trupurilor noastre. Şî încredinţindu‐ş cuvintele cu lucru , pre
mulţi învise. {Io$, g(l$) 11} Iară cătră sfârşitul vieţii Lui de pre pământ, şî pre
un priiaten al Lui, anume Lazar, mort de patru zile, îngrupat, stricat şî
împuţit, den groapă‐l strigă. Şî pre acel fără suflet puse‐l nainte viu. Cătră
133
aceastea şî singur Domnul nostru pârgă şî începătură fu învierii aceiia,
carea mai mult nu zace supt moarte. Gustând cu trupul moarte, învise a
treia zi {I, Ko(r$), g(l$) 15} . Şî fu pârvac morţilor, ce se zice întâiu născut
dentru morţi. Că den morţi înviiat‐au şî alţii ce apoi iarăş au murit. Şî / {67v}
nu ajunseră chipul învierii ceii adevărate, ce va să fie, a‐l arăta. Iară El însuş
fu începător aceiia învieri. El întâiu arătă acea înviiare fără de moarte. Iară
aceastea spusu‐le‐au ceia ce fură de întâiaş dată slugi Cuvântului, înşişvăzători.
Că zise fericitul Pavel, a căruia chemare n‐au fost de la oameni, ce
den ceriu: {1, Ko(r$), g(l$) 15} „Spuiu voao, fraţilor, veaste bună, carea bine
vă o am vestit, că mai întâiu dăd voauă ce am şî am luat, că Hristos au murit
păntru păcatele noastre, după scriptură”. Dici deaca Hristos propoveduiaşte‐
se că au înviiat den morţi, cum grăiesc, dară, unii, că înviiare nu
iaste? Crez deaca morţii nu vor înviia, nici // {68r} Hristos n‐au înviiat. Şî
deaca Hristos nu se‐au sculat, deşartă iaste credinţa voastră, încăş sânteţ tot
în păcatele voastre. De vreame ce sântem nădăjduindu‐ne întru Hristos
numai în ceastă viiaţă, decât toţ oamenii sântem mai becestnici.
Iară acuma Hristos sculatu‐Se‐au dentru morţi. Pârgă şî începătură fu
morţilor, derept ce că păntru omul fu moartea. Şî iarăş derept om fu şî
înviiarea morţilor. Că cum derept Adam toţ mor, aşa şî derept Hristos toţ
vor înviia (şî preste puţinel); iarăş că se cade – zice – putredului acestuia să
se îmbrace întru neputrezire şî mortului acestuia să se îmbrace întru
nemurire. Dici când se va îmbrăca putredul acesta întru neputrezire / {68v}
şî mortul acesta întru nemurire, atunce se va umplea cuvântul ce e scris:
„Moarte, sorbitu‐te‐au biruinţa! Unde‐ţ iaste, moarte, acul, unde‐ţ, iadule,
biruinţa?” Că atunce se daşartă şî piiare pănă în sfârşit putearea morţii, nici
întru un chip mai mult nu va camai lucra, ce nemurire de‐aciia şî
neputrezire de veac se dă oamenilor.
Fi‐va dară fi adevărat, fără de toată îndoială, morţilor înviiare. Şî
credem aceasta fără îndoială. Ce şî plate şî dări de seamă ştim să fie faptelor
den ceastă viiaţă întru înfricoşata zi a venirii lu Hristos, în care zi ceriurile
arzând sfărâma‐se‐vor. Şî stihiile, ce se zice temeaiele lumii, // {69r}
134
aprinzându‐se, topi‐se‐vor, cum au zis oarecine den bogoslovi. Şî aşteptăm,
după făgăduiala Lui, ceriuri noauă şî pământ nou {2, Pe(tÕ), g(lÕ) 3} . Iară
cum că vor fi plate şî dări de seamă acolo tuturor lucrurilor şî nicicum ceva
bine sau ceva rău nu va fi trecut şî nebăgat în seamă, ce şî faptelor şî
graiurilor şî cugetelor zace‐le plată, mărturiseaşte Domnul, zicând {M(thÕ),
g(lÕ) 8} : „Cine va adăpa pre unul den ceşti mici cu un pahar de apă reace,
numai în nume de ucenic, nu‐ş va piiarde plata lui”. Şî iarăş zice {M(thÕ), g(lÕ)
25} : „Când va veni Fiiul omenesc în slava Lui şî toţ sfinţii îngeri cu
Dânsul, şî se vor aduna toate limbile / {69v} naintea Lui, şi‐i va dăspărţi pre
unii dentr‐alţii, cum desparte păcurariul oile den capre; şî va pune oile de‐a
direapta lui şî caprele de‐a stânga, atunce va zice Împăratul celor ce vor fi
de‐a direapta Lui: «Veniţi, blagosloviţii Tatălui Mieu, de moşteniţ
împărăţiia ce vă e gătită de întocmirea lumii! Că am fost flămând şî Mi‐aţ
dat a mânca, însetoşat‐am şî M‐aţ adăpat, striin eram şî M‐aţ dus înlăuntru,
gol şî M‐aţ îmbrăcat, bolnav şî M‐aţ cercetat, în temniţă eram şî aţi venit
cătră Mine». Derept ce zice aceastea, păntru căce cealea ce dăm noi cui
tribuiaşte, El le priimeaşte asupra Lui. Şî aiurea grăiiaşte: // {70r} «Tot cine
mă va mărturisi naintea oamenilor, spune‐voiu şî Eu pre dânsul naintea
Tatălui Mieu, Care e în ceriure» {M(thÕ), g(lÕ) 10} .
Iată, cu aceastea cu toate şî cu ş‐altele mai multe atătat‐au, cum că
sânt plate adevărate lucrurilor bune. Aşijderea şî cealea ce sânt aimintrea,
adecă reale, cum că vor lua plată, spus‐au şî au arătat, cu neşte pilde
ciudate şî minunate, ca un izvor ce iaste al înţelepciunii.
Aorea, aducând pre un bogat {Lu(kÕ), g(lÕ) 16} îmbrăcat în caftane
mohorâte şî roşii, ce se veseliia în toate zilele luminos, carele era foarte
nedarnic şî nemilostiv cătră tribuitori, adecă cătră ceia ce le tribuia, / {70v}
135
de cerea, şî pre un sărac, anume Lazăr, carele zăcea lângă poarta lui, nu‐l
băga nimica în seamă, atâta cât nici den fărâmele ce cădea den masa lui
nu‐i da; de‐aciia, murind ei amândoi, săracul acela, puroiosul, fu dus de
înger în poala lui Avraam (într‐acesta chip chemând răpaosul direpţilor),
iară bogatul acela dat fu văpăii amarălor munci, în iad. Cătră carele şî
Avraam grăiia: „Luatu‐ţe‐ai tu binele tău în viiaţa ta, iară Lazăr aşijderea
realele. Dici acuma cesta se mângâie, iară tu te munceşti”.
Şî aiurea închipuiaşte pre împărăţiia ceriului {M(thÕ), g(lÕ) 22} unui
om îmbrăcat, carele făcu nuntă feciorului‐ş (într‐acesta chip vrând să arate
oamenilor celor smeriţ // {71r} şî proşti şî numai la ceale pământeşti
cugetători, veseliia şî strălucirea den lucruri cu cari era ei deprinşi şî le
cunoştea; dentr‐acealea le da pilde, nu că doară vrea să le arate că sânt
într‐acela veac nunte şî mease, ce umblând după grosimea lor, cu nume ca
aceastea le chema, vrând să arate lor cealea ce vor să fie). Chemă – zice –
împăratul pre toţ cu naltă strigare să vie la nuntă şî să se sature de aceale
bunătăţ gătite. Iară mulţi dentr‐acei chemaţ n‐avură grije să vie, ce
zăbovindu‐se ei, unii derept satele lor, alţii derept neguţătoriia lor, alţii
derept muierile lor, cu care se însurase de curând, lipsiţ fură de lumina /
{71v} cămărâi. Şî derept ce de a lor bună voie se înstriinară de frumoasa
veselie, chemaţ fură alţii. Şî se umplu nunta de şezători. Iară împăratul,
întrând să vază şezătorii, văzu acolea pre un om neîmbrăcat în haină de
nuntă. Şi‐i grăi: „Priiatene, cum ai întrat încoace aşa, neavând haine de
nuntă?” Iară el tăcu. Atunce împăratul zise slugilor: „Legaţi‐i mâinele şî
picioarele şî‐l luaţ de‐l aruncaţi întru întunearecul cel denafară . Aciia va fi
plângerea şî scrâşnitul dinţilor”.
Ceia ce se lepădară amu de tot şî nu‐ş ascultară nemica , sânt carii
nu‐ş se apropiiară nemica de credinţa lu Hristos, ce sau în slujba
idolească, sau vre întru o ereticitură trăiesc. Iară cela ce nu avea haină de
nuntă, // {72r} acela iaste carele crezuse amu, de crezut, dară haina
cugetului cu reale lucrure o spurcase, carele pre dereptate fu şî lepădat
afară den bucuriia cămării.
136
Puse ş‐altă pildă înainte, răducându‐ş cu aceasta. {M(thÕ), g(lÕ) 25} 
Semnând neşte zeace feate, dentru cari cinci amu înţeleapte, iară cinci
nebune; dici ceale nebune luându‐ş eale candilele lor, nu‐ş luară şî unt cu
sine. Iară înţeleaptele‐ş luară unt (cu untul acesta semnează agonisirea
bunătăţilor). Dici fu – zice – la miiazănoapte strigare: „Iată, vine ginerele,
ieşiţi‐i întru întâmpinare!” (Miezul nopţii arată neştiinţa zilei aceiia).
Atunce se sculară toate featele acealea. Şî ceale gătite / {72v} ieşiră întru
întâmpinarea ginerelui. Şî întrară cu dânsul la nuntă. Şî uşa fu închisă. Iară
ceale negătite (pre cari cum se‐au căzut chematu‐le‐au nebune), văzând că
le se sting candilele, se duseră să‐ş cumpere unt. Şî deaca veniră, uşile era
închise. Ci striga, grăind: „Doamne, Doamne, deşchide noauă!” Iară El –
zice – răspunse lor: „Adevăr grăiesc voauă, nu vă ştiu”.
Cu aceastea, cu toate, arătată iaste plata împotriva lucrurilor, încă şî a
graiurilor şî a singurilor cugete. Că au zis Spăsitoriul: „Adevăr grăiesc
voauă, că tot graiul deşert ce vor grăi oamenii, da‐vor seamă de dânsul în
zioa de judecată”. Şî iarăş: „Şî // {73r} perii capului vostru, toţi sânt
număraţ”; păntru <că> perii aceştea arătat‐au ceale mai supţiri gânduri şî
cugete.
Învăţături apropiiate cătră aceastea învaţă şî fericitul Pavel. Că zise:
{Evrei, g(lÕ) 4} „Cuvântul lu Dumnezeu viu iaste şî lucrător şî mai ascuţit
decât toată sabiia, ce e de amândoauă părţile ascuţită, şî străbate pănă la
despărţitul sufletului şî a duhului şî a nodurilor şî a măduhăi . Şî iaste
judecător cugetelor şî gândirilor den inemi. Şî nu iaste vreo făptură să nu
fie goală şî golită naintea Lui, cătră carele iaste‐ne noauă cuvânt şî seamă a
da”. Aceastea şî prorocii / {73v} naintea a mulţi ani, mai întâiu strălucind ei
137
cu darul Duhului, chiar le‐au vestit. Că Isaiia au zis {Isa(i), 66} : „Eu
lucrurile lor şî cugetele lor ştiu‐le. Şî voiu plăti lor. Iacătă că viu să strâng
toate ţărâle şî limbile. Şî vor veni şî vor vedea slava mea. Şî va fi ceriul nou
şî pământul nou, cari eu le‐am făcut a trăi naintea mea. Şî va veni toată
peliţa a se închina naintea mea”. Grăiaşte Domnul: „Şî vor ieşi şî vor
vedea oasele oamenilor celor ce se‐au delungat de mine. Că viiarmele lor
nu va muri, nici focul lor se va stinge. Şî vor fi de saţiu în vază a toată
peliţa ”. Şî iarăş de zioa aceaea zice: „Şî // {74r} să va strânge ceriul ca o
trâmbă şî toate stealele vor cădea ca frunzile viei. {Isa(i), g(lÕ) 13} Că iată,
zioa Domnului vine fără vindec, plină de urgie şî de mânie, ca să puie
lumea toată pustie şî pre păcătoş să‐i piiarză de pre dânsa. Că stealele toate
şî rătundul şî toată podoaba ceriului, lumina lor nu‐ş vor da. Şî răsărind
soarele, va fi întunearec. Şî luna nu‐ş va da lumina ei. Şî voiu piiarde
supărarea celor fără‐de‐leage şî batjocora semeţilor pleca‐o‐voiu”. Şî
iarăş grăiaşte {Isa(i), g(lÕ) 5} : „Vaiu de ceia ce‐ş trag păcatele ca cu o fune
lungă şî strâmbătăţile lor ca cu un ham de currea sau / {74v} jug de boi!
Vaiu de ceia ce zic răului bine şî binelui rău şî schimbă întunearecul în
138
lumină şî lumina întru întunearec ; şî pun amarul dulce şî dulcele amar!
Vaiu de ceia ce sânt putearnici a bea vin şî bărbaţi tari a amesteca băutura;
şî de ceia ce îndereptează pre răul derept mita şî iau dereptatea de la
direptul; şî se feresc de judecata measerilor şî lupesc bunul săracilor, ca să
le fie văduvele de jah şî rămaşii de pradă! Şî ce vor face în zioa cercetării? Şî
cătră cine vor scăpa să le ajute? Şî unde‐ş vor lăsa slava lor, să nu cază în
primejdie? Că în ce chip arde trestiia de jeratecul focului şî să aprinde de
văpaia ce se aţiţă rădăcina ei // {75r} şî se face pulbere, şî fulgul ei, ca
prahul se înalţă. Că nu vrură leagea Domnului Savaot, ce mâniiară
cuvântul Domnului”.
Întru o potrivă cu acesta zis‐au şî alt proroc {Sofo(nÕ), g(lÕ) 1} :
„Aproape e zioa Domnului cea mare! Aproape e şî grabnică foarte! Glasul
zilei Domnului amar şî iute! Tocmită iaste putearnica zioa mâniei, zioa
aceaea, zi de scârbă şî de nevoie, zi de dureare şî de peire, zi de întunearec
şî de negură, zi de nuor şî de pâclă, zioa trâmbiţei şî a chiotului. Şî voi
spământa pre cei răi şî vor mearge ca orbii, că au greşit Domnului. Argintul
şî aurul lor / {75v} nu‐i va putea scoate în zioa mâniei Domnului. Că de focul
băsăului lui, ars va fi tot pământul, căce că face atunce sfârşenie tuturora
câţ vieţuiesc pre dânsul”.
Cătră aceastea şî David proroc şî împărat strigă {Psa(lÕ), 49} :
„Dumnezeu aiavea va veni, Dumnezeul nostru, şî nu va tăcea. Foc va arde
naintea Lui şî împrejurul Lui vihor mare. Chema‐va de sus ceriul şî
pământul a lua seama gloatelor Lui”. Şî iarăş aciiş zice {Psa(lÕ), 81} :
139
„Scoală‐te, Doamne, de judecă pământului!” Că cugetul omenesc
ispovedi‐se‐va Ţie şî Tu veri plăti fieşcăruia după faptele lui.
De multe ori şî altele ca aceastea psalomnicul şî toţi prorocii cu Duhul
dumnezeiesc, // {76r} pricepând de judecata şî de plata ce va să fie,
propoveaduit‐au. A cărora cuvinte şî Spăsitoriul, cu adeverinţă
întărindu‐le, învăţatu‐ne‐au a creade‐nviiarea morţilor şî plata faptelor den
ceastă viiaţă şî viiaţă cea nesfârşită a veacului ce va să fie.
Al zeacele cap
Ioasaf, cu poveaste care fu, fu adus cătră zdrobirea inimii.
Şi i întreabă pre Varlaam ce va să facă. Iară Varlaam i îndireptează
cătră priimirea botezului şi‐i mărturiseaşte lui şî de plată celora
ce se întorc cătră Dumnezeu. /
{76v} Iară Ioasaf, păntru aceastea umplindu‐ş sufletul de multă
umilinţă, era de tot lăcrămat. Şî zise cătră unchiaşul:
– Toate‐m arătaş aiavea şî adeveritu‐mi spuseş această minunată şî
înfricoşată spunere. Ce zăcându‐ne, dară, noauă aceastea înainte, ce
tribuiaşte să facem? Cum am putea scăpa de aceale munci gătite păcătoşilor
şî să ne învrednicim bucuriei direpţilor?
Iară Varlaam răspunse, zicând că:
– Scris iaste {Dea(nÕ), g(lÕ) 2} , cum că învăţând oarecând Pătru pre
oameni – carele şî vârhovnic apostolilor chemat era –, umiliră‐se într‐înimile
lor, cum şî tu astăzi. Şî ziseră oamenii: „Ce vom face?” Iară Pătru zise // {77r}
cătră dânşii: „Pocăiţi‐vă şî fieşcarele den voiu să se boteaze întru
iertăciunea păcatelor. Şî veţ priimi Duhul Sfânt. Că voauă şî feciorilor voştri
140
iaste dată nădeajdea aceasta şî tuturora celor de departe, ori pre carii va
chema Domnul Dumnezeul nostru”.
Iacătă, acuma dară şî asupra ta ş‐au vărsat mila Lui ceaea bogata şî
te‐au chemat, fiind tu departe de Dânsul cu voia şî slujind a striini nu
dumnezei, ce draci pierzători şî a idoli surzi şî nesimţitori. Derept aceaea,
mai nainte de toate, apropie‐te cătră Cela ce te‐au chemat, de la Carele
priimi‐veri nemincinoasă cunoaştere a văzutelor şî nevăzutelor lucruri. /
{77v} Iară deaca şî după chemare nu veri vrea sau veri zăbovi, cu direaptă
judecată a lu Dumnezeu lepădat veri fi. Şî tu, carele n‐ai vrut, nevrut veri fi.
Că aşa au grăit şî acela apostol Pătru cătră unul den ucenic. Însă eu crez că
ai ascultat chemarea şî încă mai chiar ascultându‐o, lua‐veri crucea şî veri
mearge pre urma celuia ce te chiamă, Dumnezeu şî Stăpânul, Carele te
chiamă den moarte cătră viiaţă şî de la întunearec cătră lumină. Că
adevărat iaste, a nu cunoaşte cineva pre Dumnezeu, întunearec iaste acela
şî moarte sufletului. Şî a sluji idolilor, cătră piiarderea firei veade‐mi‐se //
{78r} a fi aceaea, mai mare decât toată nesimţirea şî decât toată nebuniia; pre
carii cui i‐aş potrivi şî ce chip ţi‐voiu pune înainte al nebuniei lor? Ce însă o
pildă‐ţ voiu arăta, carea mie spusă e de la un bărbat înţelept.
Pildă de priveghetoare
Aşa grăiia, că ceia ce se închină idolilor se închipuiesc omului
vânătoriu, carele făcând cleiu de ierbi, vâna pasări. Şî prinse una den pasările
ceale prea mici, carea o chiamă priveghetoare. Dici scoase cuţitul şî vrea să o
junghe să o mănânce. Şî dat fu priveghetorii glas omenesc. Şî zise cătră
vânătoriu: „Ce folosu‐ţ va fi o, ome, de junghearea mea, că / {78v} nu veri
putea sătura pântecele tău cu mine?! Ce de mă veri slobozi den legături,
da‐ţ‐voiu trei porunci, cari deaca le veri păzi, de mare folosu‐ţ vor fi în toată
viiaţa ta”. Iară el, mirându‐se de graiu ca acela de la pasăre, i se făgădui, cum
de va auzi ceva lucru nou de la dânsa, o va slobozi den prinsoare.
Dici întorcându‐se pasărea grăi cătră om: „Niciodinioară nu te ispiti a
prinde ce nu poţi apuca. Şî de lucrul ce‐au trecut nu te căi. Şî cuvântul ce nu
e de credinţă, nu‐l creade. Aceastea trei porunci păzeaşte‐le şî bine‐ţ va fi”.
Iară omul, mirându‐se de aceale cuvinte bine // {79r} tocmite şî înţeleapte, o
dezlegă den legături şî o lăsă în văzduh.
141
Iară priveghetoarea, vrând să ştie doară au înţelegut bărbatul 
putearea cuvintelor ce‐i grăise sau ceva cherdos dentr‐însele
câştigatu‐ş‐au au ba, grăi lui, zburând pren văzduh: „O, vaiu de
nechipzuitul sfatul tău, ome, ce comoară‐ţ pierduş astăz, că în rânza mea
iaste mărgăritariu mai mare decât oul de stratocamil”.
Aceastea cum le auzi vânătoriul, se întristă, căindu‐se, căce‐i scăpă
priveghetoarea den mâinele lui. Şî ispitându‐se a o prinde iarăş, zise‐i: „Pasă
la casa mea să te ospetez bine cu cinste şî aşa să te las”. Iară priveghetoarea
zise / {79v} cătră dânsul: „Acuma te cunoscuiu, că tare nebun eşti şî foarte
nechipzuit. Că priimind tu cu nevoinţă cealea ce fură zise cătră tine şî cu
dulceaţă ascultându‐le, niciun folos dentr‐însele nu ţe‐au câştegat. Crez
zişu‐ţ de lucrul ce‐au trecut să nu te căieşti. Şî iată, acuma cuprins eşti de
scârbă căce am scăpat den mâinele tale, de te căieşti de lucru ce‐au trecut.
Poruncitu‐ţe‐am ca ce lucruri nu‐ţi e cu puteare a le apuca, să nu te ispiteşti
a le prinde, neputând tu a umbla pre urma umbletului mieu, de te ispiteşti
a mă prinde? . Cătră aceastea‐ţ poruncisem cum care cuvânt nu e de
credinţă, să nu‐l crezi. Şî iată că crezuş! Cum să fie în rânza mea
mărgăritariu mai mare decât // {80r} statul mieu?! N‐ai chipzuit a cunoaşte
că eu toată nu sânt potrivă de mare oului de stratocamil, dară mărgăritariu
ca acela cum aş încăpea în mine?”
Aşa dară nebunesc şî nu chipzuiesc şî ceia ce se nădăjduiesc în idoli.
Că‐i făcură cu mâinile lor şî se închină acelora ce‐i făcură deagetele lor,
grăind: „Aceştea au zidit pre noi”. Cum dară pre ceia ce sânt de dânşii
lucraţi şî zidiţ i socotesc a fi ziditorii lor şi‐i străjuiesc cu tărie să nu‐i fure
furii şi‐i chiamă că sânt paznici mântuirei lor?! Dici câtă nebunie iaste
aceaea a nu înţeleage că nu sânt harnici de‐aş ajuta şie şî de a se păzi, dară
// {80v} altora cum ară putea fi păzitori şî mântuitori?! Crez derept ce ară
căuta pre morţi mai vârtos decât pre vii, deşartă‐ş avuţie de fac stâlpi
dracilor. Şî râdică idoli şî bârfesc de zic că aceia sânt dătători de binele lor şî
142
cer de la dânşii a priimi cari lucruri ei niciodinioară nu le‐au câştigat, nici
au a le agonisi.
Derept aceaea scris iaste {Psa(lÕ) 113} : „Aseamenea lor să fie ceia
ce<‐i> fac şî toţ câţi se nădăjduiesc într‐înşii”. Carii – zice – tocmiră‐se în
preţ cu zlătarii şî le făcură lucru de mâini. Şî se plecară de se închinară lor
şi‐i iau în umerele lor, de umblă cu dânşii. Iară de‐i vor pune jos la un loc,
într‐acela // {81r} loc stau, nu se mai clătesc. Şî oricât ară striga cătră dânşii,
nu‐i vor auzi, nici de răotăţi i vor mântui. Derept aceaea, cu mare ruşine se
vor ruşina ceia ce se nădăiesc în făpturile de mâini, zicând ferecaţilor, ce se
zice ciocăniţilor: „Voi sânteţ dumnezeii noştri”. Că junghiară – zice – {5,
Mo(i), g(lÕ) 32} jirtve dracilor, nu lu Dumnezeu, acelora dumnezei carii
nu‐i ştiură, dumnezei noi, carii veniră apoi pre urmă. Acelora junghiară
jirtve. Derept ce că neam răzvrătit iaste şî credinţă într‐însul nu iaste.
Den neam dară hitlean şî necredincios ca acela te chiamă Domnul /
{81v} zicându‐ţi aşa {Ci(sÕ), g(lÕ) 16} : „Ieşi den mijlocul lor şî te desparţi! Şî
de necurăţiia lor nu te atinge, ce te mântuiaşte de acel neam întort!”.
„Scoală şî te du, că răpaos într‐însul nu iaste” {Mi(h), g(lÕ) 2} . Că multele
domnii ale dumnezeilor ce sânt întru voi, fără de tocmeală sânt şî cu mult
val, neavând nicio fire. Iară la noi nu iaste aşa, nici dumnezei mulţi, nici
domni mulţi {I, Ko(rÕ), g(lÕ) 8} , ce un Dumnezeu Tatăl, de la Carele sânt
toate şî noi întru El, şî un Domn Isus Hristos, cu Carele <sânt> toate şî noi
păntru Dânsul, {Ko(lÕ), g(lÕ) 1} Carele e chipul nevăzutului Dumnezeu,
Întâi‐născutul a toată făptura şî al tuturor veacilor. Că de Dânsul // {82r} se
Asemenea lor să fie cei ce‐i fac
pe ei şi toţi cei ce se încred în ei”.
143
zidiră toate ceale den ceriu şî ceale de pre pământ, văzutele şî nevăzutele.
De sânt scaunele, de sânt domniile, de sânt începăturile, de sânt biruinţele,
toate de Dânsul fură şî fără de Dânsul nimica nu fu. Ce fu şî un Duh Sfânt
{I(oÕ), g(lÕ) 1} , întru Carele sânt toate, adevăratul şî de‐viaţă‐făcătoriul,
Dumnezeu şi de‐Dumnezei‐făcător, şî Duhul cel bun, şî Duhul cel dirept,
Duhul mângăietor, Duhul facerii de feciorie. Dentr‐aceştea, fieşcarele pre
faţa lui Dumnezeu desăvârşit iaste văzut, cum Tatăl, aşa Fiiul, aşa şî Duhul
Sfânt. Însă un Dumnezeu în trei feaţe, iară firea una, împărăţiia una,
putearea una, slava una şî // {82v} fiinţa una. Dăspărţire numai în staturi,
iară în dumnezeire unie, că unul Tatăl, căruia nu iaste al Lui a se naşte, şî
unul Fiiul, Unul‐născut, căruia al Lui iaste a se naşte, şî unul Duhul Sfânt,
căruia al Lui iaste purceaderea sau ieşirea. {Psa(lÕ), 35} Că noi aşa ştiund,
den lumina Tatăl, pre lumina Fiiul, întru lumina în Duhul Sfânt
luminămu‐ne, slăvind o Dumnezeire în trei staturi. Şî acela iaste un
Dumnezeu adevărat, carele în Troiţă iaste cunoscut. Că de la Dânsul şî cu
Dânsul şî întru Dânsul sânt toate {Ri(m) g(lÕ), 11} .
Derept aceaea cu darul ştiund eu acealea ce sânt de tine, trimes sânt a
te învăţa, cum am şî deprins şî am păzit // {83r} de început şî pănă acuma
cărunteaţelor meale. {Ma(th), g(lÕ) 16} Dici de veri creade şî te veri boteza,
spăsit veri fi, iară de nu veri creade, osândit veri fi. Că aceastea care văzi
astăzi, cu cari te înalţi şî te corunezi, să e slava, să e hrana, să e bogăţiia,
toate <sânt> înşelăciunea vieţii ; ca cum n‐ară fi, în puţinea vreame trec. Şî
te vor scoate de aice nevrând tu, şî trupulu‐ţ va fi închis însuş întru o
groapă mică, părăsit de toţi iubiţii şî rudele tale şî de toţ priiatnicii lipsit. Şî
se vor duce frumuseţile lumii aceştiia şî multa scârnăvie. Şî în loc de ceastă
frumuseaţe şî bună‐mirizmă de acuma, cuprinde‐te‐va rău‐//puturoasa
{83v} putrejiciune. Iară pre sufletul tău băga‐l‐vor întru ceale mai dedesupt
144
ale pământului, în osânda iadului, pănă la zioa cea de apoi <a> învierii,
când iarăş luându‐ş trupul, lepădat va fi de la faţa Domnului şî dat matcei
focului celui ce arde fără de sfârşenie.
Ca aceastea ţie se vor întâmpla şî mult mai amară decât aceastea,
deaca veri trăi întru necredinţă. {Psa(lÕ) 4) Iară deaca cu nevoinţă veri
asculta pre Cela ce te chiamă la spăsenie şî veri alerga cătră Dânsul cu
dragoste şî cu bucurie, şî cu lumina Lui te veri semna şî fără de schimbare‐I
veri mearge pre urmă; şî lepădând toate, te veri lipi de Dânsul, atunce ce
fealiu // 84r de întărire şî de veselie veri nemeri, ascultă numai!
De veri şedea, fără teamăt veri fi; {Pri(tÕ), g(lÕ) 3} de veri durmi, în
dulceaţă veri durmi şî nu te veri teame de frica celuia ce ară veni asupră‐ţi,
nici de pornirea necuraţilor draci ce‐ţi vor sosi asupră, {Pri(tÕ), g(lÕ) 28} ce
veri umbla cu îndrăzneală ca un leu. Şî veri trăi în veselie şî cu bucurie în
veaci. Că în capul tău bucurie şî laudă şî veseliia te va ajunge. Şî den
dureare şî den grije şî den suspinare scăpa‐veri. Atunce străluci‐va lumina
ta ca dimineaţa şî sănătatea ta degrab va răsări {Isa(i), 58} . Şî dereptatea ta
nainte‐ţ va mearge şî slava / 84v lu Dumnezeu te va cuprinde {Isa(i), 43} .
Atunce veri striga şî Dumnezeu te va auzi. Şî încă grăind tu, va zice: „Iată
că am venit. Că Eu sânt Cela ce‐ţ curăţez fărălegile tale şî nu le voiu
pomeni. Iară tu‐ţ adu aminte şî socoteaşte toate. Grăiaşte tu mai întâiu
strâmbătăţile tale, ca să te îndereptezi. Şî de vor fi păcatele tale ca
mohorâţite, ca zapada le voi albi. Iară de vor fi ca ruşite, ca lâna le voiu
albi” {Isa(i), g(lÕ) 1} . Că rostul Domnului au grăit aceastea.
145
Al unsprezeacele cap
Varlaam învaţă cum după priimire botezului sânt dătoare
a se adaogă credinţei lucruri bune. //
{85r} De‐aciia, cum pocăinţă celor greşiţi de treabă iaste.
Şî grăi cătră dânsul Ioasaf:
– Toate graiurile tale bune şî minunate sânt, cari eu crezutu‐le‐am şî le
crez. Şî toată slujba idolească den toată inima o urâiu. Încă şî mai nainte de
ce‐ai venit tu cătră mine, sufletul mieu trăiia gândind striin oarecum de
aceştea. Iară acuma, cu deplină uriciune‐i urâiu, deaca ştiuiu de la tine
deşertarea lor şî nebuniia celora ce le slujesc. Şî pohtesc a fi rob 
adevăratului Dumnezeu, să nu mă va împinge în laturi, neharnicul de
mine, păntru păcatele meale, / {85v} ce‐mi va ierta toate, fiind iubitoriu de
oameni şî milosârd, cum înveţi tu. Iată, amu gata sânt a priimi botez şî a
păzi toate câte‐m veri zice. Însă ce mi se cade a face după botez? Doară iaste
dăstul cătră mântuire numai a creade şî a mă boteza? Au şî altă ceva mi se
cade a adaoge?
Şî zise cătră dânsul Varlaam:
– Ascultă ce ţi se cade a face după botez: de tot păcatul şî de toată
pohta să te delungi. Şî să te zideşti pre temeiul pravoslavnicei credinţe şî
pre facerea bunătăţilor, {Ia(kÕ), g(lÕ) 1} căce că credinţa fără de fapte, moartă
iaste, cum şî faptele fără de credinţă, moarte sânt. Apostolul grăiaşte {Ga(lÕ)
g(lÕ) 5} : „Umblaţ // {86r} în duh şî pohte trupeşti nu faceţ”. Iară lucrurile
trupeşti aiavea sânt, că sânt aceastea: preacurviia, ce se zice pat striin,
curviia, necurăţiia, nesăturarea sau nestâmpărarea, slujba idolească, farmecătoriia,
vrăjimăşiile, sfadele, băsăurile, mâniile, întărâtăturile, pricile,
146
smintealele , eresele, pizmele, uciderile, beţiile, iubirea de argint, grăirea
de rău, iubirea de dulceaţă, lăcomiia, trufiia şî alalte, care‐s potrivă cu
aceastea. „Cum spuind – zice – voauă, zisu‐v‐am şî mai nainte, că ceia ce fac
ca aceastea, împărăţiia lu Dumnezeu nu vor moştneni”.
Iară poama sau roada duhului iaste dragostea, / {86v} bucuriia, pacea,
lunga răbdare, bunătatea, miloserdiia, credinţa, blândeaţea, oprirea, sfinţiia
sufletului şî a trupului, plecăciunea inemii, sfărâmarea inemii, milosteniia,
neţinearea mâniei, iubirea de oameni, priveghearea, ce se zice nedurmirea,
adevărata căinţă de toate păcatele ce se‐au făcut mai nainte, lacrămele cu
umilenie, plângere de păcatele sale şî ale vecinului şî alalte ce‐s de potriva
acestora, ca neşte spiţe ale unii scări împreunate; şî una de alta ţinându‐se,
suie pre suflet la ceriure.
Iată, aceastea‐ţi spusem a te ţinea de dânsele după botez. // {87r} Iară
deaca după priimirea adeveritei înţelegături iarăş ne vom apuca de
lucrurile ceale moarte dentâiu şî ne vom întoarce ca câinele la borâciunea
lui {2, Pe(tÕ) g(lÕ) 2} , atunce întâmpla‐se‐va noauă cuvântul ce iaste zis de
Domnul. Că când – zice – duhul necurat va ieşi den om cu darul, – ce se
zice cu botezul – umblă pren lucruri fără ape, căotându‐ş răpaos şî nu află.
Dici nerăbdând el a umbla îndelung aşa izgon rătăcind, fără casă şî fără
acoperemânt, zice: «Întoarce‐mă‐voiu în casa mea de unde am ieşit». Şî
viind, afla‐o‐va măturată şî împodobită {Lu(kÕ), g(lÕ) 11} . Şî numai sărbând –
ce se zice nelucrând nimica – şî neapucându‐se de lucrurile / {87v} darului –
ce se zice ale botezului – şî deşartă, adecă neumplută de bogăţiia
bunătăţilor, atunce va mearge şî va lua cu sine alte şapte duhuri mai reale
decât el. Şî vor întra de vor lăcui acolea. Şî vor fi omului aceluia ceale de
147
apoi, mai reale decât ceale dentâi. Că botezul spală cu apa şî ştearge zapisul
tuturora păcatelor ce sânt fapte mai denainte şî‐l dă de tot periciunii. Şî
după aceaea iaste‐ne zid şî apărătură şî armă tare asupra oştii vrăjimaşului.
Iară volniciia noastră nu ne‐o ia botezul, nici are iertare de păcatele ce se
vor face după dânsul, nici are a doa scăldătură a afundării, // {88r} păntru că
un botez ispoveduim. Cade‐se dară cu toată paza să ne păzim a nu cădea
întru a doauălea spurcăciuni, ce să ne ţinem de puruncile Domnului. Că au
zis cătră apostoli: „Păsaţ de‐nvăţaţi toate limbile, botezându‐i în numele
Tatălui şî al Fiiului şî al Sfântului Duh” {Ma(thÕ), g(lÕ) 28} . Şî nu conteni
cuvântul numai pănă aice, ce adaose de zise aşa: „Învăţându‐i să păzească
toate câte am poruncit voauă”.
Poruncit‐au a fi săraci cu duhul, pre carii ce vor fi aşa, fericează‐i şi‐i
chiamă vreadnici împărăţiei ceriului {Ma(thÕ), g(lÕ) 5} . După aceaea învaţăne
a plânge în ceastă viiaţă, ca să ne învrednicim mângăierii ce va să fie, şî a
fi blânzi, / {88v} şî de pururea flămânzi, şî setoşi de dereptate, şî milostivi, şî
darnici, îndurători şî milosârzi, curaţi cu inema, depărtându‐ne de toată
spurcăciunea trupului şî a duhului, şî a fi făcători de pace cătră vecini şî
cătră sufletul nostru, supuind adecă pre cel mai rău celui mai bun, şî cel
necurmat războiu, ce e pre mijloc, cu direaptă judecată împăcându‐l. Şî să
răbdăm toată goana şî toată scârba şî împutăciunea păntru dereptatea
derept numele Lui, ce ne iaste adus ca să ne învrednicim bucuriei de veac la
împărţeala luminatelor daruri. Ce şî în ceastă lume po//runceaşte: {89r} „Să
ne se lumineaze lumina noastră naintea oamenilor, ca să vază – zice –
lucrurile voastre ceale bune şî să slăvească pre Tatăl vostru Carele e în cer”
{Ma(thÕ), g(lÕ) 5} .
148
Leagea lu Moisi, carea de demult dată fu izrailteanilor, grăiaşte: „Nu
ucide, nu face curvie, nu fura, nu mărturisi cu minciună!” Iară Hristos
grăiaşte că tot omul carele se mânie pre faptele lui, în deşert vinovat iaste
judecăţii. Iară de‐i va zice nebune, vinovat iaste matcei focului. Şî de veri
aduce – zice – prinosul tău la oltariu şi‐ţ veri aduce acolea aminte că are
fratele tău spre tine ceva, lasă‐ţ darul aciia, naintea / {89v} oltariului, şî pasă
de te împacă cu fratele tău. Şî cum că tot omul ce au căutat asupra muierii
ca păntru să o pohtească, amu curvie au făcut cu dânsa într‐îinema lui,
spurcăciunea sufletului şî simţirea pohtei, curvie ş‐au chemat. Ce şî
jurământurile legii (adecă ce‐s scrise în leage) oprindu‐le Hristos,
poruncit‐au nicicum jurământ să nu fie, fără numai iaste şî nu e. Acolo,
adecă în leage, poruncit‐au: „ochiu derept ochiu şî dinte derept dinte”. Iară
aice: „Cine te va lovi preste buca direaptă, întoarce‐i şî ceialaltă. Şî celuia
ce va vrea să se pârască cu tine şî să‐ţ ia haina, lasă‐i lui // {90r} şî cămaşa. Şî
de te va lua cineva cu sila să mergi o milă de loc, pasă tu cu dânsul doauă!
Celuia ce‐ţ ceare, dă‐i, şî celuia ce va să se împrumuteaze la tine, nu‐i opri!
Auzit‐aţ că zis iaste să iubeşti vecinul tău şî să urăşti pre vrăjimaşul tău.
Iară eu zic voauă: iubiţi pre vrăjimaşii voştri. Faceţi bine celora ce vă urăsc
şî vă rugaţi păntru ceia ce vă gonesc şî vă năpăstuiesc, ca să fiţ feciori
Tatălui vostru ce iaste în ceriuri, Careleş răsare soarele Lui răilor şî bunilor
şî ploauă asupra direpţilor şî a nederepţilor. Nu osândireţi, să nu fiţ
osândiţi, iertaţi / {90v} şî vă se va ierta!” {Lu(kÕ), g(lÕ) 6} „Nu ascundereţ
voauă comoră în pământ, unde viermii şî putrejunea o strică, unde furii o
dezgroapă şî o fură, ce vă ascundeţi comoră în ceriu, unde nici viermii, nici
putrejunea o strică, unde furii nu o sapă nici o fură. Că unde va fi comoara
voastră, aciia va fi şî inema voastră {Ma(thÕ) g(lÕ) 6} . Nu vă grijireţ cu
sufletul vostru ce veţ mânca sau ce veţ bea, nici cu trupul vostru în ce vă
veţi îmbrăca, că ştie Tatăl vostru cel den ceriu că vă tribuiesc aceastea toate.
149
Crez Cela ce au dat suflet şî trup, tot va da hrană şî haine, Carele şî pre
pasările ceriului hrăneaşte şî florile ţarinelor // {91r} cu frumuseaţe ca aceaea
le împodobeaşte. Şî căutaţi – zice – mai întâiu împărăţiia lu Dumnezeu şî
dereptatea Lui şî aceastea toate vă se vor adaoge. Nu vă grijireţ de mâine,
că zioa de mâine are grije de sine. Toate câte veţ să facă voauă oamenii,
faceţi şî voi lor aşijderea {Ma(thÕ) g(lÕ) 7} . Întraţi pre poarta cea strimtă, că
poarta largă şî calea întinsă duc la periciune şî mulţi sânt carii umblă pre
dânsa. Iară uşa strimtă şî calea îngustă duc la viiaţă şî puţini sânt carii o
află. Şî nu tot carele‐M grăiaşte Mie: «Doamne, Doamne» va întra întru
împărăţiia ceriului, ce cela ce face voia / {91v} Tatălui Mieu, ce iaste în
ceriure. Cela ce iubeaşte tatăl sau mama mai vârtos decât pre Mine, nu e
vreadnec de Mine. Şî cela ce iubeaşte feciorul sau fata mai mult decât pre
Mine nu iaste vreadnic de Mine. Şî cine nu‐ş va lua crucea sa şî să meargă
pre urma Mea, nu iaste vreadnic de Mine” {Ma(thÕ) g(lÕ) 10} .
Iată, aceastea şî împotriva acestora au poruncit Spăsitoriul apostolilor
să înveaţe pre credincioşi. {2 Ti(mÕ), 4} Şî aceastea toate datori sântem a le
păzi, deaca pohtim a nemeri desăvârşitul şî a ne învrednici neputredelor
cununi ale dereptăţii, cari cununi va da Domnul într‐aceaea zi, Judecătoriul
cel dirept, tuturora celora ce au iubit pre Dânsul şî luminarea Lui. //
{92r} Grăi Ioasaf cătră unchiaşul :
– De vreame ce tărie ca aceasta tribuiaşte acestora învăţături şî dentru
cea viiaţă curată, de mi se va întâmpla după botez, cu una sau cu doauă
dentr‐aceastea porunci a greşi, fi‐voiu după aceaea a nu mai nemeri cealea
ce vin pre urmă? Şî să‐m fie oare toată nădeajdea mea în deşert ?
Iară Varlaam zise:
150
– Nu aşa socoti aceastea! Că Dumnezeu, Cuvântul, Carele se‐au
înomenit spre spăseniia neamului nostru , ştiund multa neputinţă şî patima
firei noastre, nici pănă într‐aceasta parte nu ne‐au lăsat a boli fără de leac. Ce
ca un preaînţelept doftor, trupeasca voia noastră cea iubitoare de păcate
ame/stecându‐o {92v} cu iarba pocaaniei, propoveduitu‐o‐au întru
iertăciunea păcatelor, când vom lua cunoştinţa cea adevărată şî ne vom sfinţi
cu apa şî cu Duhul şî ne vom curăţi de tot păcatul şî de toata spurcăciunea
fără de osteneală. După aceaea, de ne se va întâmpla a cădea în nescari căderi
de păcate, atunce altă naştere, ce se zice înnoire cu botez, care se face în
scăld<ăt>ura apei, cu Sfântul Duh, şî ne înnoiaşte desăvărşit, nu iaste amu.
Că acesta dar o dată se dă {Evre(i), 6} . Ce cu duroroasă căinţă şî cu fierbinţi
lacrăme şî cu osteneale şî cu sudori, să face curăţire şî iertăciune păcatelor
păntru milosârdiia milei Dumnezeului nostru. Că botez fu chemat şî izvorul
de lacrămi , după darul Stăpânului . Însă în vreame multă şî cu ce trudă se
va cădea, pre mulţi den multe păcate // {93r} au mântuit. Păntru că nu iaste
păcat carele să biruiască pre iubirea de oameni a lu Dumnezeu, de vom
apuca a ne pocăi şî ruşinea păcatelor a o spăla cu lacrăme, de nu va apuca
mainte moartea să ne scoaţă spurcaţi de aicea. {Psa(lÕ), 6} Că în iad pocăinţă
nu iaste, nici ispoveduire. Că pănă când sântem întru vii (însă temeiul pravoslavnicei
credinţe trăind nesfărimat), de se va strica ceva den acoperemânt
sau den zid, aceaia ce au putrezit de păcat, poate‐se înnoi {Psa(lÕ) 144} iarăş
cu pocăinţa. Că mulţimea îndurărilor lu Dumnezeu a o număra şî măriia
milei Lui a o măsura, nu e cu putinţă. Iară păcatele / {93v} şî căderile oricum
să ară fi, supunu‐se măsurei şî întru număr a fi întâmplă‐se. Dici supt măsură
şî supt număr zăcând păcatele noastre, pre nenumărata milă şî pre
151
nemăsuratele îndurările lu Dumnezeu a birui nu pot. Derept aceaea, noauă
nu ne iaste poruncit a ne părăsi păntru păcatele, ce a şti bunătatea lu
Dumnezeu şî a ne căi de păcate, căror păcate zace‐le iertăciunea în
milosârdiia lu Hristos, Carele ş‐au vărsat sângele derept păcatele noastre.
Şî den multe scripturi sântem învăţaţi tăriei pocăinţei şî mai vîrtos
den lucrurile şî den pildele Domnului nostru, lu Isus Hristos. Că de atunce
– zice – începu Isus a învăţa şî a grăi: // {94r} „Căiţi‐vă, că se‐au apropiiat
împărăţiia ceriului!” {Ma(thÕ), g(lÕ) 4} .
Ce şî întru pilda a unui fecior arată, careleş fusease luat aveare de la
tată‐său {Lu(kÕ), g(lÕ) 15} . Şî se‐au fost dus într‐o ţeară departe. Şî acolo,
într‐acea ţeară fiind foamete, fost‐au mers de se‐au lipit lângă unul den cei
oroşani răi a aceii ţeri mult păcătoasă. Iară el l‐au fost trimes la satul lui
să‐i pască porcii (aşa chemând pre greul şî spurcatul păcat). Dici multe
păţind şî la sărăciia cea de margine ajungând, atâta cât nici de acea împuţită
hrană a porcilor nu ş‐au fost putând sătura pântecele, târziu oarecând ş‐au
fost venit în simţirea lui. Şî jelcuindu‐se de ruşine ca aceaea, fost‐au grăind
întru sine aşa: / {94v} „O, câţi năiemnici la tată‐mieu se satură de pâine, iară
eu pieriu de foame. Scula‐mă‐voiu de mă voiu duce la tată‐mieu şî voiu
zice lui: «Tată, greşit‐am la ceriu şî naintea ta, şî a mă chema fiiul tău nu
sânt vreadnic. Fă‐mă ca unul den năiemnicii tăi!» Şî se sculă de mearse
cătră tată‐său. Iară el, văzându‐l de departe, i se făcu milă. Şî alergă de‐l luă
în braţe şî cu milostivnicie‐l sărută. Şî învrednicindu‐l cinstei ceii dentâiu,
praznic bucurat făcu păntru aflarea lui, junghind viţelul cel hrănit.
Iată, această pildă au arătat noauă, celora ce ne vom întoarce den
păcate şî vom cădea la pocaanie. {Lu(kÕ), g(lÕ) 15} Ce arată şi pre un păstor
152
bun // {95r} carele au fost avut o sută de oi. Şî rătăcindu‐i una, fost‐au lăsat
noauăzeci şî noauă şî au ieşit a căuta cea rătăcită pănă o au aflat. Şî o au fost
luat la umere şî ş‐au dus de o au amestecat cu ceale nerătăcite. De‐aciia au
chemat priiatenii şî vecinii lui la ospăţ păntru aflarea ei. Aşa au zis
Spăsitoriul: „Bucurie iaste în cer de un păcătos ce se pocăiaşte, decât de
nouăzeci şî noo de direpţi, cărora nu le tribuiaşte pocaanie”. {Lu(kÕ), g(lÕ)
22} Că şî vârhovnicul ucenicilor, Petră, piiatra credinţii, puţinel fiind şî el
lăsat cu o lăsare socotitoare în vreamea spăsitoarei patime, ca păntru să
cunoască slăbăciunea şî / {95v} ticăloşiia a neputinţei omeneşti, căzu în păcatul
lepădării. Şî aşa curând – zice – aducându‐ş aminte de cuvântul Domnului,
ieşi afară de plânse cu amar. Şî cu aceale calde lacrăme, sculându‐se
den cădeare, făcu biruinţă preaputearnecă. Că fiind iscusit întru războiu, de
au şî căzut, ce n‐au zăbovit, nici se‐au părăsit, ce degrab aduse amară
lacrăme dentru inemă întristată. Şî într‐acel ceas vrăjimaşul văzind, ca de o
năprasnică văpaie fiind ars pre faţă, sări de fugi departe. Şî iute jelcuindu‐se
Petră, fu iarăş vârhovnic şî fu pus dascal a toată lumea. De‐aciia şî pocăinţei
fu chip şî izvod. Şî // {96r} după înviiare de trei ori zicând Hristos cătră dânsul:
{I(oÕ), g(lÕ) 21} „Au dragu‐ţ sânt, Petre?” Ce de trei ori a lui lepădare
derease‐o, răspunzând apostolul aşa: „Doamne, tu ştii că te iubesc”.
Dentr‐aceastea den toate şî dentr‐altele încă mai multe preste număr
pilde, ne învăţăm şî priceapem putearea lacrămilor şî a po<ca>aniei. Numai
chipul ei, adecă al pocaaniei, tribuiaşte a fi cumu se cade, urând păcatul, a‐l
urî den toată inema şî, plângând cu lacrăme, a grăi, cum au zis prorocul
David: „Osteniiu întru suspinarea mea. Spăla‐voiu în toate nopţi patul
mieu, cu lacrămele meale uda‐voiu aşternutul mieu” {Psa(lÕ), 6} . Şî aşa /
153
{96v} de‐aciia ce face iertăciune păcatelor prin sângele lu Hristos, cu măriia
milei Lui şî cu mulţimea îndurărilor Lui, Carele au zis: „Că de vor fi păcatele
voastre ca ruşala, ca zăpada le voiu albi. Iară de vor fi ca ghivezeala, ca
lâna le voiu nălbi” {Isa(iÕ), g(lÕ) 1} . Dici de aceastea aşa iaste şî aşa credem.
Cade‐se dară după luarea botezului şî a adevăritei cunoştinţe şî a
înnoirei, şî după învredniciia fecioriei, şî după gustarea dumnezeieştilor taine,
cu toată vârtutea să ne întărim, ca să nu cădem. Că nu se cade luptătoriului a
cădea, căce mulţi deaca căzură, nu se putură scula. Că unii deşchizând
pohtelor // {97r} uşile şî lăcuind într‐însele, nerumpându‐se dentr‐însele, nu
camai putură a se întoarce spre pocăinţă. Alţii iarăş, răpindu‐i moartea şî
neajungând să se speale de spurcăciunea păcatelor cu pocaaniia, osândiră‐se.
Derept aceaea, păgubos lucru iaste a cădea cineva ori în ce pohtă. Iară de se va
întâmpla a cădea, tribuiaşte curând a sări dentr‐însa afară. Şî asta iarăş întru
bună nevoinţă. Şî veri de câte ori să se va întâmpla aceasta (adecă cădearea),
într‐acelaş ceas să fie şî ceaealaltă (adecă scularea) numaidecât, ca să se râdice
şi să stea tocma pănă la moarte. {Za(hÕ), g(lÕ) 1} „Că întoarceţi‐vă – zice – cătră
mine şî mă voiu întoarce cătră voi”, grăiaşte Domnul Dumnezeu. /
{97v} Cap XII
Varlaam multe chipuri <ale> traiului creştinităţii arată lu Ioasaf.
Şî de aleasă tocmeală călugărească, multe lucruri
pune nainte. Şî la sfârşit arată lui cu pildă
frumoasă în ce chip să cade a păzi
de pohte lumii aceştiia.
Cătră aceastea Ioasaf zise:
– Dară cum se va păzi cineva după botez curat de tot păcatul? Că, de şî
iaste pocăinţă celora ce greşesc, cum zici tu, însă cu trudă şî dureare, cu
 
154
plângea<re> şî cu tânjire , cari paru‐mi‐se să fie a mulţi nu lesne isprăvite. Ce
aş mai vrea să aflu o cale cu carea să‐m păzesc vârtos poruncile lu Dumnezeu
şî să nu mă abat dentr‐însele, // {98r} nici după iertăciunea răotăţilor meale
celor dentâiu să mai mâniiu iarăş pre preadulcele stăpân şî Dumnezeu.
Iară Varlaam zise:
– Bine ziseş aceastea, domnul mieu, împărate. Aceasta‐m place şî mie.
Ce foarte iaste nelesne şî cu neputinţă a lăcui cineva lângă foc şî să nu se
dogorească. Nu e amu lesne a isprăvi şî încă foarte anevoie şî ponciş iaste
celuia ce se‐au legat cu lucrurile lumeşti şî cu ale ei (adecă ale lumii) griji şî
valuri se zăboveaşte; şî întru bogăţie şî în hrană trăiaşte a umbla în calea
poruncilor Domnului şî a se păzi pre sine, curat într‐acealea fiind. Zis‐au
Domnul {Ma(thÕ), g(lÕ) 6} : „Nimea nu poate sluji la doi domni, că s‐au va /
{98v} urî pre unul, iară pre altul <va> iubi, sau de unul i va fi aminte, iară de
altul nu va avea grije. Nu veţ putea sluji şî lu Dumnezeu, şî Mamonei,
adecă nedereptăţii”. Şî scrie şî ucenicul Lui, cela iubitul, Ioan Evanghelistul
şî Bogoslovul, întru a lui poslanie, aşa: {1, I(oÕ), 2} „Nu iubireţ lumea, nici
cealea ce sânt în lume. De iubeaşte cineva lumea, într‐acela dragoste nu
iaste, căce toate ce sânt în lume sânt pohtă trupului şî pohta ochilor şî
trufiia vieţii. Dici acealea nu sânt de la Tatăl, ce den lume. Treace dară
lumea şî treace şî pohta ei. Iară cine face voia lu Dumnezeu, trăiaşte în
veaci”. Aceastea cei dumnezeieşti părinţi ai noştri, de‐//Dumnezeu‐purtători,
{99r} cunoscându‐le şî apostolii auzind {Deaa(nÕ), 14} că cu multe
155
scârbe tribuiaşte a întra noi întru împărăţiia ceriului, nevoiră‐se după
sfântul botez a păzi şî a feri haina neputrezirei curată şî nespurcată. Derept
aceaea unii dentr‐înşii adaoseră a priimi şî alt botez cătră celalalt (să zic) cu
sânge şî cu muncă. Că şî acesta se chiamă botez, şî încă foarte cinstit şî
lăudat, că nu se mai spurcă al doilea rând cu cugete de păcate. Care
priimind şî Domnul derept noi, pre dereptate o au chemat botez.
De atunce, închipuindu‐se Lui şî răvnitori făcându‐i‐
se, mai întâiu
înşiş‐văzătorii ucenicii Lui şî apostoli, / {99v} după aceaea şî ceata sfinţilor
măcenici, împăraţilor ce era slugi idoleşti, şî muncitorilor, derept numele lu
Hristos, deaderă‐se. Răbdând tot fealiul de chinuri, daţ fiind fiiarălor,
focului şî sabiei şî bună mărturisire mărturisind şî alergarea sfârşindu‐şi şî
credinţa păzindu‐ş, nemeriră cinstea direpţilor, îngerilor împreună‐lăcuitori
şî lu Hristos împreună‐moştnenitori făcându‐se. A cărora bunătate atâta
străluci, {Psa(lÕ) 18} cât ieşi preste tot pământul veastea lor şî pre
marginele lumii isprăvile lor. Ale acestora, nu numai graiurile şî lucrurile,
ce şî sângele şî oasele lor, de toată // {100r} sfinţiia pline sânt. Că pre draci
de tot i gonesc, de nevindecătoarele boale vindecare dau celora ce se ating
cu credinţă; şî hainele lor sau verice altă ceva, ce se‐au atins de sfintele
trupurile lor, cinstite sânt în toată vreamea a toată făptura. De carii mare şî
lung cuvânt ară fi a povesti cineva pre amăruntul vitejiile lor.
Iară deaca cei cruz şî cu chip de fiiară sălbatecă muncitori, răi fiind,
rău se sfârşiră. Şî goana se conteni. Şî împărăţiră împăraţ credincioşi preste
toată lumea, luând alţii urma lor şî închipuindu‐se răvnirei lor şî
dumnezeieştii dragostei lor, adecă a măcenicilor. Şî cu aceaeaş pohtă
ră/nindu‐ş {100v} sufletele, socotiia ceale ce‐s de folos, a‐ş pune şî sufletele,
şî trupurile nespurcate naintea lu Dumnezeu , tăindu‐ş toate lucrurile
pohtelor reale {II Cor., 7) şî de toată spurcăciunea trupului şî a duhului
156
curăţindu‐se. Şî cunoscând că acela lucru într‐alt chip nu se va putea
isprăvi, fără numai cu paza poruncilor lu Hristos, dici paza poruncilor şî
lucrarea bunătăţilor, socotind ei că pre mijloc de valuri lumii nu e lestne a
se face, meşterşugiră‐ş lor altă oarecare viiaţă, striină şî schimbată. Şî după
dumnezeiescul glas lăsând toate, părinţii, feciorii, priiatnicii, rudele,
bogăţiia, hrana şî toate ce sânt // {101r} în lume urându‐le, {Evre(i), 11} 
pren pustii ca neşte fugari se sălăşuiră, lipsiţi, scârbiţi, în rea patimă,
rătăcind pren pustii şî pren munţi şî pren peştere şî pren propastiile
pământului, depărtându‐se de toate câte‐s pre pământ frumoase şî dulci, şî
încă tocma şî pâinea, şî acoperemântul foarte întru scădeare avându‐le.
Socotind ceaste doo lucrure, cum deaca nu vor vedea piroanele pohtelor,
atunce den rădăcină vor putea rumpe jelaniia lor, adecă a pohtelor, den
sufletele lor. Şî măturând a lor aducere aminte, dragostea şî pohta a
dumnezeieştilor şî a cereştilor lucruri vor sădi întru sine. Şî cătră aceastea,
cu pa/tima {101v} cea rea supţiia‐ş‐vor trupul. Şî de bună voie făcându‐se
măcenici, nu vor greşi slava acelor ce se‐au sfârşit cu sânge, ce fiind şî ei
mergători pre urmă patimelor lu Hristos, amu pre putearea lor fi‐vor
părtaşi şî nesfârşitei împărăţii.
Aşadară socotind singureasca, ce se zice călugăreasca, negâlcevitoarea
viiaţă, vitejaşte o petrecea. Unii fără de acoperemânt răbda, priimind nevoie
de văpaia zăduhului şî nerăbdata iarnă şî de turburările vânturilor. Alţii
colibî‐ş făcea, sau pren vârtoape şî pren peştere ascunzându‐se lăcuiia,
întru bunătăţi ca aceastea trăind. // {102r} Toată trupească mângâiare şî
răpaos, pănă în sfârşit o arunca. Vearze crude şî ierbi, sau muguri de
copaci, sau pâine uscată, şî cu de aceastea, a viiaţă de tot grea se da pre
sine. Nu numai de gustarea dulcilor lepădându‐se, ce cu preamultul ajun
era întinzând pre sine cătră măsura mâncării. Cu atâta de proaste bucate se
priciştuia, cât să‐ş fie numai vii. Că unii toate zilele săptămânii în foame le
petrecea şî dumineca se priceştuia cu ceva hrană. Alţii de doo ori în
săptămână‐ş aducea aminte de câte ceva gustare. Alţii preste o zi, alţii serile
157
mânca numai cât să‐ş guste hrană. Întru rugăciuni / {102v} şî întru privegheri
deletnecindu‐se , puţini nu se apropiiară cătră viiaţa îngerească,
luându‐ş de tot zioa bună de cătră câştigul aurului şî argintului şî uitând de
tot cum că iaste vânzare şî cumpărare întru oameni.
Iară pizma şî trufiia, cari mai vârtos au nărav a urma bunelor lucruri,
între dânşii loc nu avea. Că nici ceia ce era întru mai mici nevoinţe
postniceşti avea vreun gând rău spre cela ce înfloriia cu mai mari, adecă
nevoinţe postniceşti; nici iară celuia ce isprăviia lucruri mai mari i se rădica
buiciia spre semeţie asupra celora ce era mai slabi decât dânsul, sau a ocărî
cineva pre vecinul său, // {103r} sau a se lăuda cu ajunul lui, sau a gândi
lucrure mari de isprăvile lui, buiciia nu i‐au înşelat. Căce cela ce avea
bunătăţi mai multe, nu cu ale lui osteneale, ce toate cu putearea lu
Dumnezeu socotiia că le face, supuindu‐se smeritei vreri . Aşa gândiia, că
nimica n‐au lucrat, ce ca cum ară fi încă a mai multe datori, cum au zis şî
Domnul {Lu(kÕ), g(lÕ) 17} : „Când veţ face toate câte vă sânt poruncite, ziceţ:
«Sântem neşte robi netreabnici, păntru că feapsem ce eram datori a face»”.
Iară unii‐ş zicea că niciodată n‐au făcut acealea ce le se‐au fost poruncit, ce
mai multe zicea să fie care nu ajunsease la dânşii, decât cealea ce isprăvise.
Şî iarăş se ocărâia / {103v} pre sine, unde nu era desăvârşit totdeuna întru
ajunare, păntru neputinţa trupului, cugetând cum nedăstulul lor nu den
neputinţa firei iaste, ce den nevoia preagetului. Dici aşa, unul decât altul şî
toţ decât toţ se făcea mai plecaţ.
Iară patima trufiei , sau carea iaste de‐a plăcea oamenilor, unde să
fie întru dânşii, carii derept dânsa au fugit den lume şî lăcuiesc în pustie?
Ca nu oamenilor, ce lu Dumnezeu vrând să‐ş arate isprăvile lor, de la carele
şî nădeajde au a‐ş lua plata isprăvilor, ştiund foarte bine că postul ce se face
158
derept trufa , plată acela n‐are, căce derept lauda omenească, // {104r} iară
nu păntru Dumnezeu iaste. Derept aceaea şî îndoită pacoste petrec unii ca
aceia, că şî trupulu‐ş mârşevesc, şî plată nu iau. Iară ceia ce pohtesc slava
cea de sus şî cătră dânsa se poartă, de toate pământeştile şî omeneştile nu
grijesc.
Şi‐ş au lăcuitele lor unii de tot în dutină şî în singurătate săvârşind
nevoinţa lor, depărtaţ de lăcuita omenească în toată vreamea vieţii lor şî de
Dumnezeu apropiindu‐se. Iară alţii, înfingându‐ş sălaşele lor departe unul
de altul, dumineca se adună întru o besearecă şî se priciştuiesc
dumnezeieştilor taine, cuminecă‐se – să zic – cu jirtva cea necruntă / {104v} a
precuratului trup şî a scumpului sânge al lu Hristos, care au dăruit Domnul
credincioşilor Lui, întru iertăciunea păcatelor, întru luminarea şî sfinţirea
sufletului şî a trupului. Şî hrănind unul pre altul cu învăţătura dumnezeieştilor
cuvinte şî cu cari învăţături se‐au deprins ascunsele războaie ale
potrivnicilor, vădindu‐le ca nimenea să nu fie prins de dânsele, care n‐ară
şti meşterşugul războiului. Şî iarăş fieşcarele dentr‐înşii se întoarce la casa
lui, băgând miiarea bunătăţilor cu nevoinţă în vasele inemilor lor şî lucrând
poama ceaea preadulcea şî vreadnecă // {105r} de masa ceriului.
Iară alţii trăiesc viiaţă dempreună. Carii mulţime de oameni mulţi
strângându‐se împreună supt un începătoriu şî un mai‐mare, pre sine pre
toţ supuindu‐se, toată vrearea lor cu cugitul ascultării junghindu‐o şî robi
cumpăraţ de voie pre sine socotindu‐se, {Ga(lÕ), g(lÕ) 2} nu ca mai mult
loruş trăiesc, ce cui se supuseră păntru dragostea lu Hristos. Şî să zicem
cum se mai cuvine, trăiesc nu ca mai mult şieş, ce trăiaşte întru dânşii
Hristos, căruia‐i merg pre urmă, lepădându‐se de toate.
Iată, dară, aceasta iaste ducerea den lume, urăciunea vrerilor şî
lepădarea firei păntru dragostea celuia ce iaste / {105v} pre desupra firei.
Aceştea ca îngerii trăiesc pre pământ, cu cântări şî cu cântece, întru
un suflet cântând Domnului şî ispoveditori patimelor şî trudelor ascultării
159
fiind, întru carii umple‐se cuvântul Stăpânului. Că zis‐au {Ma(thÕ), g(lÕ) 18} :
„Unde sânt doi sau trei strânşi în numele Mieu, aciia sânt Eu pre mijlocul
lor”. Nu că cu aceasta măsură au scurtat adunarea întru numele Lui, ce cu
acest număr de doi sau de trei arătat‐au preamultul şî nehotărâtul număr,
că veri puţini, veri mulţi de se vor aduna întru numele Lui, slujindu‐i cu
fierbinte dragoste, aşa creadem cum să vie El în mijlocul lor. //
{106r} Cu aceastea chipuri şî de‐acest fealiu de vieţi şî cu aceastea
tocmeale, pământeanii şî ţărânaşii, răvnind vieţii cereşti, întru post şî în
rugăciuni şî în privegheri, în lacrăme calde şî întru nemângâiată jălcuire,
întru striinătate şî în aducere aminte de moarte, întru blândeaţe şî în
nemâniiare, în tăcearea buzelor, întru neagonisire şî în sărăcie, întru curăţie
şî întru întreagă înţelepciune, întru voia smeritei înţelepciuni şî în linie, în
dragostea cea deplină cătră Dumnezeu şî cătră vecini, sfârşind viiaţa
aceasta şî cu năravul făcură‐se îngeri. /
{106v} Derept aceaea Dumnezeu cu seamne şî cu ciude şî cu multe
fealiuri de puteri împodobi pre dânşii. Şî veastea minunatei vieţii lor, pren
marginile a toată lumea feapse a ieşi. Şî deaca viiaţa a unuia dentr‐înşii,
ce o am în gură , ţi‐o aş spune pre amăruntul, carele şî începător a fi aceştii
vieţi călugăreşti spune‐se, de‐i iaste numele Antonie, crez că ai cunoaşte
dentru un pom dulceaţa poamelor celora ce sânt de un neam şî de un fealiu
şî ce fealiu de temeiu au pus el ajunului şî ce acoperemânt au făcut şî ce
fealiu de daruri se‐au învrednicit a nemeri de la Spăsitoriul.
Dici şî alţii mulţi // {107r} după dânsul, împotriva lui cu nevoinţă
nevoindu‐se, acealeaşi cununi şî cinsti nemeriră. Ferice de aceştea şî de trei
ori ferice, carii iubiră pre Dumnezeu şî păntru dragostea Lui obicniră toate.
Că plânseră tânguindu‐se zioa şî noaptea ca mângâiarea cea nesfîrşită să
nemerească; plecară‐se cu voia lor, ca acolo să se înalţe; mârşeviră‐ş trupul
lor cu foamea, cu seatea şî cu priveghearea, ca acolo să‐i priimească pre
dânşii hrana şî bucuriia raiului. Sălaş fură Sfântului Duh cu curăţiia inemii
160
{Efe(s$), 6} , cum iaste scris: „Sălăşui‐mă‐voiu într‐înşii şî voiu umbla” {2,
Corinteni, 6} . „Răstigniră pre sine lumii, / (107v} ca de‐a direapta celuia ce
se‐au răstignit să stea”. Încinseră mijlocele lor cu adevărul şî în toată
vreamea‐ş avură candilele lor gata, aşteptând venirea ginerelui celui fără de
moarte {Ma(th$), 25} . Că câştigându‐ş ei ochi de minte, de departe vedea
acela înfricoşat ceas. Şî vedearea a bunătăţilor ce vor să fie şî muncile de
veac nedespărţite le avea de inemile lor. Şî se nevoiră în patime, ca slava
ceaea ce iaste pururea să o nemerească; fă
cură‐se fără de pohte ca îngerii şî
acuma cu îngerii dănţuiesc, cu a cărora viiaţă potriviră‐se. Fericiţ aceia şî de
trei ori fericiţ, că cu neprelăstitorii ochi ai // {108r} minţii cunoscură
deşertarea cestor lucruri de aice şî nestarea şî netocmeala a bunului traiu
omenesc. Şî de acela bine lepădându‐se, bunătăţile de veac ascunseră‐ş şie.
Şî viiaţa carea niceodinioară nu cade, nici de moarte e tăiată, priimiră.
Acestor dară minunaţ şî sfinţi bărbaţi, şî noi, proştii şî nevreadnicii, a
ne potrivi nevoimu‐ne. Însă de viiaţa lor, carea se aseamănă nălţimii
ceriului, nu ne atângem, ce după neputinţa ticăloasei tăriei noastre,
închipuim şî noi viiaţa lor şî ne îmbrăcăm în portul lor, măcară de şî
greşim lucrurile lor. Că pre aceasta tocmitoare de‐a nu greşi întru / {108v}
dumnezeiasca făgăduire şî ajutătoare nestricăciunei ce ne e dată den
dumnezeiescul botez, ştimu‐o. Şî urmând noi cuvintelor fericiţilor acelora,
cu totul ocărâm ceaste putrede şî trecătoare lucruri ale ceştii vieţi, întru cari
nimica nu iaste a găsi adevărat, nici tocma, nici stătătoriu tot într‐acelaş
loc, ce toate sânt deşarte {Ekle(s$), 1} şî voia duhului şî aducând multe
mutări şî schimbători întru clipeala ochiului. Că decât visul şî decât umbra
161
şî decât aburul ce suflă pren văzduh, mai slabe sânt; bucurie puţintică şî în
puţinea vreame, şî încă nu bucurie, ce numai o sminteală şî o înşelăciune a
răotăţii ceştii lumi, // {109r} cari tot a nu le iubi, ce mai vârtos den toată
inema a le urî învăţatu‐ne‐am {1, I(o$), 2} . Şî adevărat, ceastă lume
urâcioasă iaste şî spurcată, cu cât dăruiaşte priiatnicilor ei, acealea iarăş cu
mânie le şupeaşte de la dânşii. Şî goli de tot binele. Şî în ruşine îmbrăcaţi şî
sarcini greale încărcând pre dânşii, trimeate‐i întru scârba de veac. Iarăş pre
carii i nalţă, degrab i smereaşte cu sărăciia cea mai de‐apoi, puindu‐i razim
picioarelor vrăjimaşilor lor şî bucurie.
Într‐acesta chip dară sânt darurile ei, ca aceastea i sânt dăruirile ei,
vrăjimaşe priiatnicilor ei şî făcătoare de rău tuturora celora ce fac voia ei.
Iute aruncă jos / {109v} pre toţ câţ se razimă de dânsa şî slabi face pre ceia ce
se nădăjduiesc într‐însa. Pune sfaturi cu nebunii şî făgăduiale mincinoase,
ca numai să‐i tragă cătră sine. Iară înţelepţilor, însăş ea, neînţeleaptă şî
mincinoasă arată‐se, neumplind cealea ce se‐au făgăduit. Că astăzi
îndulcind grumazii lor cu dulci bucate, mâine pune pre dânşii, pre toţ,
mâncare vrăjimaşilor lor. Astăzi arată pre neştine împărat, iară mâine a rea
robie‐l pridădeaşte. Astăzi cu întunearece de bunătăţ îndăstulează‐l, iară
mâine‐l face cerşitor şî umblând pre la curţile altora, cerând. Astăzi cununa
slavei în capul cuiva pune, iară mâine faţa lui la pământ // {110r} o pune.
Astăzi împodobeaşte gâtul lui cu luminate cinsti a deregătoriilor, iară
mâine‐l smereaşte, cu cătuşe de fier legat. În puţinea vreame face‐l
tuturora drag şî iarăş preste puţinel face‐l foarte urât şî scârnăvit; astăze‐l
veseleaşte şî mâine cu plângere şî cu jalele mârşeveaşte.
De‐aciia ce fealiu de sfârşenie pune acelora, iani ascultă numai.
Lăcuitor în matca focului, văierat face pre acela ce o au iubit, gând ca acesta
are în toată vreamea, cuget ca acesta şî nici de cei ce au trecut plânge, nici
de cei ce au rămas i iaste milă. Că pre aceia rău i‐au înşelat, de i‐au vânat în
cursele ei; cătră ceştea iarăş / {110v} meşterşigind, ispiteaşte‐se a‐i muta, că‐i
e voia să nu se scape nimea de hitleanele cursele ei.
162
Ceia ce zac lângă viiaţa aceasta şî a stăpân hitlean ca acesta au slujit,
iară de Stăpânul cela bunul şî milostivul, cu mintea lor cea beteagă se‐au
depărtat, şî cătră lucrurile ceştii vieţi se‐au lipit şî lor se bucură,
neaducându‐ş aminte nicicât de cealea ce vor să fie, şî întru dulceţile
trupeşti neîncetat lăcuiesc, iară sufletele lor le‐au lăsat a se topi de foame şî
nenumărate răotăţi a păţi, paru‐m să se închipuiască unui om ce fugiia de
faţa unui inorog, carele neputând el răbda glasul zbierătului lui şî a
în//fricoşatelor {111r} răcnirilor lui, tare fugiia ca să nu fie lui mâncare .
Dici alergând el reapede, căzu întru o propastie mare. Şî când cădea într‐însa,
elu‐ş tinse mâinele de se apucă de un copaci şî se ţinea vârtos. Iară
picioarele şi le întări întru gemănare , părându‐i de‐aciia cum că iaste în
pace şî întru tărie fără grije. Iară când căută, el văzu doi şoareci, unul alb,
altul negru, unde rod rădăcina copaciului de care se ţinea el, atâta cât se
apropiiase, de le era puţinel să‐l surpe. Căutând de‐aciia în fundul
propastiei, văzu un şarpe înfricoşat la vedeare, cu foc suflând şî groaznic
încolăcindu‐se şî înfricat căsca / {111v} gura, viind să‐l înghiţă. Căutând
de‐aciia iarăş la acea crangă pre carea‐ş întărise picioarele, el văzu patru
capete de aspide ieşind dentr‐acel păreate , lângă carele sta el. Iară deaca‐ş
râdică ochii în sus, văzu unde pica den ramurile acelui lemn puţinea
miiare. Şî părăsi de‐aciia de a se mai grijirea de nevoile ce‐l cuprinsease,
cum pre denafară iute nestâmpărat căuta‐l inorogul să‐l mănînce, iară jos
cel amar şarpe căsca să‐l înghiţă, iară copaciul de carele se apucase cât de
puţinel i era să se surpe. /Atâtea şî ca acealea răotăţ uitându‐le, cătră
dulceaţa a aceii puţinea miiare se pornise. //
{112r} Acesta iaste chipul celora ce se înşală cu înşălăciunea ceştii
vieţi, a căruia spunere zice‐ţi‐o‐voiu acuma. Inorogul acela iaste chipul
morţii, carea goneaşte să ajungă pre neamul lu Adam. Iară propastiia
aceaea iaste lumea, plină fiind de toate răotăţile şî de cursele ceale
purtătoare de moarte. Iară copaciul acel, ros dedesupt neîncetat de doi
şoareci, de carele meşterşugim noi de ne ţinem, iaste vreamea vieţii a
fieşcăruia, scurtată şî sfârşită cu ceasurile zilei şî a nopţii şî apropiindu‐se
163
încetişor cătră scrimpotire. Iară ceale patru aspide semnează acelor patru
înşelătoare şî nestătoare stihii / {112v} a trupului omenesc, cari stihii, fără
de tocmeală purtate fiind şî turburându‐se, dezleagă‐se alcătuitura trupului
şî se strică. Cătră aceastea şî acel cu faţă de foc şî turbat bălaur închipuiaşte
pre înfricoşata rânza iadului, carea seate‐i iaste a lua pre ceia ce mai
iubesc frumuseţile ceştii lumi, decât bunătăţile ce vor să fie. Iară picătură de
miiare arată dulceaţa dulcilor lucruri ale ceştii lumi, cu cari dulci lucruri
înşelând ea, adecă lumea, pre priiatnicii ei nu‐i lasă să se grijască de
mântuirea lor.
Cap XIII //
{113r} Varlaam arata cu pildă
mai aleasă cum sânt fără traiu şî fără de veastea bogăţie.
Şî cum întru scârbe o scăparea iaste: lucrurile cealea bune a inimii.
Această pildă foarte o priimi Ioasaf. Şî zise:
– Cât iaste de adevărat cuvântul acesta şî potrivit foarte! Nu pregeta,
dară, a‐mi arăta chipuri ca aceastea în toată vreamea, ca să cunosc adevărat
în ce chip iaste viiaţa noastră şî de ce lucruri iaste tocmitoare priiatnicilor ei.
Iară unchiaşul zise:
– Închipuiescu‐se iarăş iubitorii de frumuseaţea vieţii aceştiia şî ceia
ce se îndulcesc cu dulceaţa ei şî mai cinstesc pu/trezitoarele {113v} şî slabele,
decât cealea ce vor să fie şî decât neclătinatele, unui om ce‐au fost avut trei
priiatnici, den carii pre doi amu cinstiia‐i de la inemă şî tare se ţinea de
dragostea tocma pănă şî la moarte, nevoindu‐se derept dânşii. Şî era gata a
priimi nevoie păntru dânşii. Iară de al treilea multă negrije avea şî nici de
cinste, nici de dragostea ce se cade, niciodată nu‐l învrednici, ce o milă
foarte puţinea şi de nemica făcea cătră dânsul. Iară într‐una den zile,
veniră neşte ostaş înfricoşaţ şî groaznici ca să‐l ducă cu multă sârguială la
împăratul, să‐ş dea seama de datoriia / {114r} a un întunearec de talanţi. Dici
164
el mirându‐se ce va face, căuta ajutător, să‐i ajute cumva la înfricoşata
seama a împăratului.
Dici alergă la cel dentâiu, carele‐i era decât toţ mai de aproape
priiatenul lui, şî‐i grăi: „Ştii, priiatene, că de pururea‐m puneam sufletul
mieu păntru tine! Iară acuma mie‐mi tribuiaşte ajutor astăz la nevoia ce
mă cuprinde. Cu cât dară te făgăduieşti a ajuta mie acuma şî ce nădeajde
va fi mie de la tine cătră împăratul?”
Dici el răspunzând, zise: „Nu sânt eu priiatenul tău, o, ome, nici
cunosc cine eşti tu! Că am eu alţi iubiţ, cu carii mi se cade astăz a mă veseli
şî a‐i avea după aceaea / {114v} priiatnici. Ce iată‐ţ dau doauă rufe, să le aibi
pre cale încătrouă veri mearge, în cari rufe niciodată folos nimica nu‐ţ va
fi, iară altă nădeajde de la mine nu aştepta”.
Aceastea auzind el se părăsi de agiutoriul ce se nădăia a priimi de la
dânsul. Ce veni cătră alt oarecine priiaten şî zise: „O, priiatene, aduci‐ţ
aminte a câtă cinste şî prietnicie te‐ai îndulcit de la mine! Iară astăzi, căzând
eu în scârbă şî în mare nevoie, tribuiaşte‐m ajutător. Cât poţ tu, dară, a te
osteni cu mine, de aceastea‐m spune!” Iară el zise : „Nu sânt deleatnec
astăzi a purceade cu tine, căce şî eu am căzut în năpăşti şî sânt în grije. Însă
voiu mearge pu//ţinel {115r} cu tine, măcară că niciun folos nu‐ţ voiu face şî
mă voiu întoarce acasă, de‐m voiu îngriji grijele meale”.
Întorcându‐se de‐aciia omul şî de acolea cu mâinile deşarte şî de
toate părţile fiind întru nepriceapere, se văiera pre sine păntru deşarta
nădeajde ce avusease într‐acei neînţelepţi ai lui priiatnici şî păntru patime
ce au fost răbdat în zalodul derept dragostea lor.
Duse‐se după aceaea cătră al treilea priiaten căruia niciodinioară nu‐i
slujise, nici‐l chemase vreodată la împreunarea veseliei lui. Şî zise cătră
dânsul cu faţă ruşinoasă şî mâhnită: „N‐am gură a deşchide cătră tine, /
{115v} că bine ştiu că nu‐ţ veri aduce aminte să‐ţ fiu făcut vreodinioară
165
vreun bine, să vai că am şî legat prietenie cu tine. Ce de vreame ce mă
cuprinse ceastă prea iute primejdie şî nicio nădeajde de mântuire de la
alalţi priiateni ai miei nu aflaiu, veniiu cătră tine, rugându‐mă de‐ţ iaste cu
puteare a‐mi da neşchiţel ajutoriu. Nu te lepăda, aducându‐ţ aminte de
nebuniia mea!” Iară el, cu blândă şî bucuroasă faţă zise: „Adevăr, aşa iaste,
mărturisescu‐te a fi mie pururea priiatnic şî acea puţinea a ta facere de bine
aducându‐mi‐o aminte, astăz mai cu asupră voiu să o plătesc. Nu te teame,
dară, nici te spământa, că // {116r} eu voiu mearge naintea ta. Eu voiu ruga
pre împăratul păntru tine şî nu te va da în mâinile vrăjimaşilor tăi. Ce
îndrăzneaşte, priiatnice, nu te întresta!” Atunce, umilindu‐se, el grăi cu
lacrăme: „O, vai de mine, de care mă voiu jelcui mai întâiu şî de care voiu
plânge?! De acea deşartă a mea milosârdie şî dragoste, ce‐am făcut cătră
acei neaducători aminte şî nemulţemitori şî mincinoş priiatnici, mă voiu căi,
au văieram‐voiu a mea beteagă de minte nebunie, carea o am arătat cătră
acest adevărat şî de aproape priiaten?”
Iară Ioasaf şî acesta cuvânt cu minune‐l priimi şî‐i cerea spunerea. Şî
zise Varlaam: /
{116v} – Priiatnicul cel dentâiu iaste avearea bogăţiei, carea se chiamă
iubirea de aur, păntru carea cade omul întru întunearece de nevoi şî multe
chinuri pate. Iară deaca vine sfârşenia cea de apoi a morţii, dentr‐acealea,
den toate, nimica cu sine nu ia, numai ceea, neşte rufe netreabnice cătră
întrupare. Iară al doilea priiatnic chiamă‐se muiarea şî feciorii şî alalţi rude
şî priiateni, cătră carii fiind noi lipiţ cu pohte, nu lesne ne vom putea rumpe
de la dânşii, nebăgând în seamă nici tocma sufletul, nici trupul derept
dragoste lor. Şî niciun folos de la dânşii nu va priimi cineva la ceasul morţii,
ce numai ce‐l petrec pănă la groapă. Şî aşa, în//torcân<du‐se> {117r} de acolo
degrab, apucă‐se de ale lor griji şî năpăşti. Căce nu mai puţin, ce întru un
chip cum trupul cu groapa, aşa pomana cu uitarea acelui drag, de odinioară,
acoperiră‐o. Iară al treilea priiaten, cel nebăgat în seamă şî greu, nu
apropiiat, ce urât ca un întort, iaste pâlcul lucrurilor bune, care sânt
aceastea: credinţa, nădeajdea, dragostea, milosteniia, milosârdiia şî alalt
166
săbor al bunătăţilor, carele poate mearge naintea noastră, ieşind noi den
cest trup, şî a ruga pre Domnul şî a ne izbăvi de vrăjimaş şî de iuţii vameş,
carii amară dare de seamă râdică asupra noastră pren văzduh. Acesta iaste
cel cu bună minte şî bunul / {117v} priiaten, carele şî cea puţinea facere de
bine a noastră ţine‐o în minte şî o plăteaşte noauă, tuturora, mai cu asupră.
Cap XIV
Varlaam deşartăciunea lumii ocărăşte .
Pre Ioasaf îndeamnă ca să tremiţă nainte bogăţiia sa spre ceriu.
Iară Ioasaf, nu maidecât zise:
– Oi, fire‐ară bine ţie de la Domnul Dumnezeul tău, preaînţeleapte
între oameni, că‐m veseliş sufletul cu aceaste cuviioase şî plăcute graiuri. A
ce dară‐m veri mai închipui chipul aceştii lumi deşarte şî cum o ară
petreace cineva cu pace şî fără sminteală?
Iară Varlaam luă cuvânt şî zise: //
{118r} – Iani ascultă şî chipul aceştii pilde :
Auzit‐am de o cetate mare, a căriia cetăţeani avea den zile vechi
obiceaiu ca acesta, a priimi pre vreun bărbat striin şî necunoscut, carele
nimica nu vrea şti, nici legile, nici tocmealele aceii cetăţi. Şî pre om ca
acela puindu‐şi‐l împărat, toată volniciia priimiia şî avea voie neoprită
pănă la sfărşeniia unui an. Şî aşa fiind el întru toată negrija şî mâncând şî
veselindu‐se fără teamăt şî părându‐i că va tot vecui într‐acea împărăţie,
numai ce se sculă oroşanii fără de veaste asupră‐i şi‐l dezbrăca de haina
împărătească. De‐aciia‐l purta gol pren tot oraşul. / {118v} După aceaea‐l
trimeate la închisoare întru un ostrov, departe, în care nici hrană găsiia, nici
îmbrăcământ avea, ce întru rea foame şî golătate pătimiia. Cum fără de
167
nădeajde i se da lui acea hrană şî bucurie, aşijdederea iarăş fără de toată
nădeajdea şî neaşteptarea, în scârbă ca aceaea se schimba.
Dici după acel obiceaiu vechi al acelor cetăţeani, fu pus un bărbat
oarecarele împărat, având chipzuiala lui cu multă înţelepciune rodită ,
carele nu într‐acelaş ceas se răpi numaidecât cătră bogăţiia ce i se aduse,
nici răvni el la negrija celora ce împărăţise mai nainte de dânsul, carii
grozavi fură goniţ, ce avea grije şî se nevoiia // {119r} cu sufletul cum ară
putea să‐ş dereagă bine lucrurile, ce era de sine. Şî cu încredinţarea adeasei
învăţături ce avea de la un preaînţelept sfeatnic, ştiu de obiceaiul acelor
cetăţeani şî de locul al aceii închisori nescăpate. Şî în ce chip i se cădea a
se întări, învăţă‐se fără înşelătură. Deaca prinse amu veaste de aceastea şî
cum că preste puţină vreame tribuiaşte să între el într‐acela ostrov, iară acea
fără de credinţă şî striină împărăţie iaste‐i a o lăsa striinilor, deşchise
vistieriile lui, cari atunce în voia lui le avea neoprite spre toată treaba. Şî luă
mulţime de avuţie, aur şî argint, şî mulţime de pietri scumpe şî mari. Şî le /
{119v} deade a credincioase slugi ale lui, de le trimease înainte în ostrovul
acela, unde‐i era şî lui a fi gonit. Dici sfârşindu‐se anul acela, sculară‐se
cetăţeanii de‐l dăspuiară ca şi pre cela ce fusease naintea lui şî‐l trimeaseră
în goană într‐acel ostrov. Dici ceialalţi neînţelepţi şî în scurtă vreame
împăraţi, ei rău se goniia acolo de foame. Iară acesta, trimeţându‐ş naintea
sa bogăţie, era trăind întru mult dăstul şî hrană nesfârşită având. De‐aciia,
de toate părţile împingând în laturi toată frica a necredincioşilor şî
hitleanilor cetăţeani, fericiia‐ş sfatul lui cela preaînţeleptul.
Oraşul acela să‐l înţelegi a fi ceastă lume deşartă // {120r} şî
înşelătoare, iară oroşanii – domniile şî biruinţele dracilor, ţiitorilor veacului
acestuia, carii ne înşală cu puţinea dulceaţă a avea noi putredele şî
trecătoarele, ca cum n‐ară fi putrede şî trecătoare şî ca cum ară fi cu noi în
veaci şî a socoti îndulcirea lor că e fără moarte.
Aşadară fiind noi prelăstiţi şî nesfătuind noi niciodată de ceale
trăitoare şî vecuitoare şî neascunzând noauă nemica întru viiaţa ce iaste
168
acolo, {Pri(tÕ) glÕ 1} de năprasnă va sosi asupră‐ne peirea de moarte. Şî
atunce acei hitleani şî amari cetăţeani, luându‐ne despuiaţ de ceastea ce
sânt aice, de toate, ca pre aceia / {120v} ce am cheltuit toată vreamea noastră
în voia lor, duce‐ne‐vor într‐acea ţeară întunecată şî împâclată, în ţeara
întunearecului de veac, unde nu iaste a vedea lumină, nici ceas de viiaţa
dulceţii {Io(vÕ), g(lÕ) 10} .
Cunoaşte dară pre prostiia mea, sfătuitor de bună înţelepciune, carele
toate ţe‐am spus adevărat şî am învăţat pre tine, cel cu bună minte împărat,
măiestriile spăseniei. Că derept aceaea am venit, să‐ţ arăt calea ceaea buna
şî nesmintita şî să te râdic cătră ceale de veac şî fără sfârşenie şî să te
sfătuiesc să‐ţ pui toate acolo şî să te scoţ den ceastă lume înşelătoare, carea
// {121r} şî eu odinioară blăstemăţeaşte o iubiiam şî de ale ei dulceţi şî
podoabe ţineamu‐mă. Iară deaca cunoscuiu cu ochii minţii cei fără sminteală,
cum se sfârşaşte toată viiaţa omenească într‐aceastea, unii amu viind,
alţii ducându‐se şî niciunul având stare vârtoasă: nici bogaţii în bogăţie, nici
tarii în tărie, nici înţelepţii întru înţelepciune, nici norociţii în norocurile lor,
nici ceia ce se hrănesc în saţiul lor, nici ceia ce le se pare a trăi vârtos întru
deşarta şî neputincioasa vârtute, nici întru nemica într‐altă ceva de câte
sânt lăudate aice. Ce acesta lucru închipuiaşte‐se / {121v} izvoarălor, cari
iarna umplându‐se de apă, vin mari, fără seamă, potrivindu‐se cu adâncul
mării. Aşa sânt şî ceastea ce sânt aice, toate trecătoare şî vremenice .
Derept aceaea cunoscut‐am că toate câte sânt fiind într‐acesta chip,
deşarte, niciun folos într‐însele nu iaste, ce cum ceale ce‐au fost mai
denainte toate, ori cinste de veri zice, ori împărăţie, ori strălucirea
deregătoriilor, ori măriile trufiei, ori rânjirile muncitorilor, ori altă ceva
dentr‐unele ca aceastea, cu uitarea acoperite fură. Aşa şî ceastea ce sânt
169
acuma de faţă, în vremile ce vor fi după aceastea, peri‐vor supt uitare. //
{122r} Dentru cari şî eu unul fiind schimbării carea de obiceaiu iaste a
tuturor, dator voiu fi. Şî cum ceia ce‐au fost mai nainte de mine, a se îndulci
în veaci de ceastea ce sânt aice, nu fură lăsaţ, aşa va fi şî asupra mea. Că
înţeleguiu cum face oamenilor acest muncitor turburătoriu, lumea: mută‐i
de aicea, colo, pre unii den bogăţie în sărăcie, iară pre alţii den meseretate
în slavă. Pre ceştea‐i scoate den viiaţă, iară pre alţii în locul lor bagă. Unora
înţelepţi şî cu minte le face pacoste, iară pre alţii, fără de cinste şî proşti,
cinstiţi‐i face şî slăviţi. Pre unii neînţelepţi şî fără minte, în scaun de /
{122v} cinste‐i pune. Iară pre cei de cinste şî slăviţ, arată‐i tuturora ocărâţ. Şî
iaste a vedea pre neamul omenesc unde n‐are nicio aşezare stătătoare
înaintea feaţei turbatei muncitoriei ei, adecă a lumii, ce ca când fuge
porumbul de vâltur sau de uliu, treace den loc în loc, acii se pune în cel
copaci, acii iarăş zboară într‐altul, acii se afundă în hreasturi şî pren
crăpăturile pietrilor şî pren desişuri de mărăcini şî nici întru un chip
scăpare fără de grije nu‐ş poate afla, ce în toată vreamea întru clătinare şî
greotate pătimeaşte. Aşa sânt şî ceia ce se‐au lipit cătră frumuseţele ceştii
lumi şî // {123r} se tem să nu cumva să le piiarză dobitoceasca boală ce
bolesc becestnicii, neavând nimica stător şî fără grije, nici ştiund cătră ce
sfârşenie vin şî unde‐i va aduce deşarta viiaţa lor, căriia foarte ticăiţeaşte şî
blestemăţeaşte supusu‐se‐au, iubind realele în locul bunelor şî învăţându‐se
răotate în loc de bunătate. Şî nu ştiu cine va priimi răcile poame a
grealelor şî rău pătimitoarelor trudelor lor: au rudă, au striin, că de multe
ori, necum priiatnic sau cunoscut, ce un vrăjimaş şî pizmaş se întâmplă a le
lua. Aceastea toate şî cari urmează acestora semuindu‐le, eu, întru a mea
judecată / {123v} sufletească, urâiu toată viiaţa mea, carea întru deşarte
lucruri o cheltuisem, trăind lipit trudelor pământeşti.
Iară deaca lepădaiu den suflet şî împinşu în laturi de‐a dinsul ce
aveam cătră acealea, arătară‐mi‐se bunătăţile ceale adevărate, ce iaste a mă
teame de Dumnezeu şî a face voia Lui. Că aceasta pricepuiu să fie căpătâiu
tuturor bunătăţilor. Căce aceasta se chiamă începătura înţelepciunii şî
170
înţelepciunea cea deplină {Psa(lÕ) 110} , că iaste viiaţă fără de grije şî
neavând scârbă celora ce se ţin de dânsa şî se razimă de dânsa ca de
Dumnezeu , cela tarele. Puindu‐m eu de‐aciia cugetul mieu întru
nesmintitoarea cale a poruncilor // {124r} Domnului, cunoscuiu adevărat că
nimica într‐însa nu iaste lucru răzvrătit, nici întort, nici are propastii, nici
munţi de piiatră, nici iaste plină de mărăciuni, nici de scai, ce iaste toată
întocma şî neatedă, îndulcind ochii celora ce umblă pre dânsa cu
prealuminate vederi şî le încalţă picioarele şî le împodobeaşte cătră gătarea
a Evangheliei păcii, adecă a bunei‐vestiri de pace, ca vârtos şî tare să umble.
Carea eu decât toate mai nainte o puş şî am început a‐m zidi căzuta şî
stricata casa sufletului.
Aşa socotindu‐mi eu lucrurile şî sminteala minţii meale deregându‐mi‐o,
auziiu graiurile unui înţelept / {124v} dascal strigându‐m ca aceastea: „Ieşiţ toţ
ceia <ce> pohtiţ a vă spăsi şî vă dezlipiţi de deşertarea ceştii lumi, căce chipul
ei treace {I, Ko(rÕ) 7} , atâta cât preste puţinel, iată, nu va fi. Ieşiţ şî nu vă
întoarceţ fără zeastre şî fără plată, ce purtând cu voi hrana vieţii de veac, că
depărtată cale veţ să umblaţ, care călătorie tribuiaşte să aibă de aice multe
bucate. Şî veţi sosi la locul de veaci, care loc are doauă laturi, întru cari laturi
multe lăcaşuri sânt. Den cari doauă laturi sau părţi, una o au gătit Dumnezeu
celora ce‐L iubesc şi‐I păzesc poruncile. Aceaea iaste plină de toate bunătăţile.
Cine vor fi vreadnici de aceaea ţeară, // {125r} pururea vor trăi întru
nestricăciune, îndulcindu‐se de neperitoarea nemurire, {Isa(i), g(l$) 35} de
unde fugit‐au durearea, întristăciunea şî suspinarea. Iară al doilea loc, plin
fiind de întunearec şî de scârbă şî de dureare, diiavulului iaste gătit şî
îngerilor lui, în care loc aruncaţi vor fi carii cu faptele sale ş‐au tocmit loruş
aceastea lăcuite, carii decât neputredele şî veacinicele, mai iubitu‐ş‐au
lucrurile ceştii vieţi şî cu totul se‐au făcut mâncare focului de veac.
171
Glas ca acela auzindu‐l eu şî cunoscându‐l a fi nemincinos, dat‐am
mie lucru ca să ajung acela lăcaş, carele de toată durearea şî scârba scos
iaste. / {125v} Iară de atâta tărie şî de atâtea bunătăţ plin iaste, {I, Ko(r$), 13} 
a cărora cunoştinţă acuma în mine câte ceva puţinea părticea, căce că sânt
prunc încă cu crescutul duhovnicesc. Şî ca cu <o> oglindă şî ca cu neşte
gâcitori şî pilde, văz cealea ce sânt acolo. Iară când va veni ce iaste deplin şî
voiu cunoaşte cu faţă la faţă, atunce acesta ce e câte nişchiţel şî câte o
părticea, dezşertase‐va. {Râ(m) g(l$) 8} . Mulţemesc lu Dumnezeu prin 
Isus Hristos, Domnul nostru, că leagea a duhului vieţii întru Hristos Isus
slobozitu‐m‐au den leagea păcatului şî den moarte şî mi‐au deşchis ochii a
vedea fără de sminteală, cum că cu//getul {126r} trupesc iaste moarte, iară
cugetul duhovnicesc iaste viiaţă şî pace. Dici cum cunoscuiu eu dezşertarea
cestor lucruri de aice, urâiu‐le cu urâciune desăvârşită. Aşa sfătuiesc şî pre
tine a le cunoaşte, ca să le socoteşti ca neşte striine ce sânt şî degrab
trecătoare şî să‐ţi iai de aice toate să le ascunzi {Lu(k$), g(l$) 12} în veacul
cela ce nu se strică, comoară nefurată, {Ma(th$) g(l$) 6} bogăţie nedeşertată,
unde cade‐ţi‐se a mearge fără de pestreală, ca deaca te veri duce, să nu fii
lipsit, ce să fii plin de avuţie, cum ţe‐am pus nainte şî mai sus chip foarte
răducător acestora.
{126v} Cap XV
Varlaam laudă milostinea şî arată că mulţi păntru spăsenia sa,
toată avuţiia sa au lăsat.
Iară Ioasaf grăi cătră stareţ:
– Cum aş putea trimeate mai nainte acolo comorâle de aur şî avuţiile,
ca deaca mă voiu duce, să aflu dulceaţă nefurată şî neputredă şî
172
neperitoare? Şî cum voiu arăta urâciune cătră ceaste de acuma şî să iubesc
ceale de veac mai vârtos, aceaea‐m spune!
Şî zise Varlaam:
– Tremeaterea bogăţiei la locul de veaci face‐se cu mâinile săracilor.
Că oarecine dentru proroci, preaînţeleptul // {127r} Daniil, {Da(n$) g(l$) 4} 
zis‐au cătră împăratul Vavilonului: „Derept aceaea, zice, împărate, sfatul
mieu plăcut să‐ţ fie şî păcatele tale cu milosteniile să le curăţeşti şî
nedereptăţile tale cu îndurările săracilor! ” Şî grăiaşte şî Mântuitoriul {Lu(k$),
g(l$) 16} : „Faceţi‐vă priiatnici den strânsoarea nedireaptă, ca când veţ
sărăci să vă priimească întru sălaşele de veac”. Şî mult cuvânt în sus şî în
jos face Stăpânul de milostenie şî de darea săracilor, cum ne‐am învăţat şî
întru Evanghelie. Aşadară foarte adevărat veri putea trimeate acolo mai
nainte toate cu mâinile cerşitorilor. {Ma(th$) g(l$) 25} Că cât faci lor, singur
Stăpânul şie / {127v} priimindu‐şi‐le, mult îndoit va plăti ţie. Că în toată
vreamea biruiaşte cu plata pre ceia ce‐L iubesc pre Dânsul. Într‐acesta
chip dară, furând acuma comorâle a întunearecului cestui veac, căruia
multă vreame amu slujindu‐i, chinuit‐ai, bine den ceastea cătră ce va să fie,
înderepta‐te‐vei. Şî de la striinul luându‐le, toate ţie ascunde‐le‐veri, deţ
veri cumpăra cu ceaste putrede şî vremenice ceale stătătoare şî trăitoare.
De‐aciia ajutându‐ţ Domnul, cunoaşte‐veri nestarea aceştii lumi şî
netocmeala ei. Şî luându‐ţ zioa bună de la toate, cătră ceale ce vor să fie veri
veni. Şî trecând // {128r} preste ceaste trecătoare, lipite‐veri de ceale cu
nădeajde şî stătătoare. Şî întunearecul umbrei morţii lăsându‐l şî lumea şî
ţiitoriul lumii urând şî putrezitoriul trup, vrăjimaş ţie socotindu‐l, cătră
lumina ceaea neatinsa alerga‐veri {I Ti(m$), 6} . Şî luând crucea la umăr,
mearge‐veri pre urma Lui fără de opreală, ca şî cu Dânsul să te slăveşti şî
necăzătoarei vieţ şî neînşelătoarei, moştnean să te arăţ.
Iară Ioasaf grăi:
173
– A nu băga în seamă amu toate şî a priimi viiaţă duroroasă ca
aceasta, cum ai zis mai sus, vreo poruncă veache iaste de la apostol, adecă
a lor învăţătură să fie, / {128v} au după dânşii cu meşterşugul şî cu mintea
voastră se‐au chipzuit, alegând acesta mai de bună?
Iară stareţul zise:
– Cătră acestea, nu leage proaspătă învăţ eu pre tine, ferească
Dumnezeu, ce carea dată ne iaste de la cei de demult. {Ma(r$), g(l$) 10} Că
zise Domnul cătră un bogat ce‐l fusease întrebat cum ară putea face să
moştnenească viiaţă veacinică {Lu(k$), g(l$) 18} şî se‐au fost lăudând că au
păzit toate câte sânt scrise în leage: „Cu una – zice – n‐ai umplut, adecă cu
ceasta: pasă de vinde ce ai şî dă săracilor şî veri avea comoară în ceriure. Şî
vino de umblă după mine, luând crucea!” Iară el, deaca auzi aceastea, fu
îngrijat, că era bogat foarte. Dici // {129r} văzându‐l Isus că se scârbi, zise:
„Cum nu e lestne celora ce au bogăţie a întra întru împărăţiia lu Dumnezeu!
Că mai lestne iaste fune<i> de corabie pren urechile acului a treace, decât
bogatului întru împărăţiia lu Dumnezeu a întra”. Aceastea porunci dară
toţi sfinţii ascultându‐le, nevoiră‐se a se dezlipi de tot de nelesniia a toată
bogăţiia şi‐ş râsipiră toate. Şî păntru darea săracilor trimeaseră‐ş acolo
înainte bogăţie veacinică. Şî luând crucea, mearseră pre urma lu Hristos,
unii sfârşindu‐se măceniceaşte, cum ţe‐am spus {Lis(t)105} , iară alţii
nevoindu‐se postniceaşte. Şî nimica nu lăsară în traiul lor den cealea ce se
cad aceştii filosofii adeverite. / {129v} Această poruncă să o ştii, a lu Hristos,
împăratul nostru şî Dumnezeu, carea ne scoate pre noi den ceaste putrede
şî celor pururea trăitoare face‐ne părtaş.
Ioasaf zise:
– Dară deaca iaste veache şî aşa de treabă aceasta filosofie, cum astăzi
nu mulţi răvnesc aceştii vieţi?
Iară stareţul zise:
174
– Mulţi amu răvniră‐o şî o răvnesc, dară mai mulţi se lenevesc şî
preagetă. Şî cum au zis Domnul {Ma(th$) 7} : „Puţini sânt de ceia ce umblă
pre calea cea cu scârbă”. {Lu(k$) 13} „Iară de ceia ce umblă pre cea largă
mulţi sânt”. Că îndată cumuşi i cuprinde iubirea a avuţiei, seau iubirea
dulceţilor şî se lipesc de deşarta mărie, nu lesne se pot rumpe dentr‐acealea,
ca cum se‐ară // {130r} fi vândut de bună voie rob a strein stăpân şî ară sta
împotrivă lu Dumnezeu, celuia ce porunceaşte ca aceastea, legaţ fiind şî
ţinuţ de dânsul. Că sufletul deaca se părăseaşte de a lui spăsenie şî‐ş ia
frâul în dinţi, pretiutindenilea purtat iaste de dobitoceştile pohte. Derept
aceaea, prorocul de asuprită nebunie, a suflete ca acealea jelcuindu‐se şî de
grosimea negurii ce zace asupra lor plângând, grăiia {Psa(l$) 4} : „Feciorii
oamenilor, pănă când veţ fi grei cu inema? Căce iubiţ deşartele şî căutaţ
minciuna!” Cărui proroc, oarecine dentru ai noştri preaînţelepţi dascali,
bărbat foarte bogoslov, mergându‐i pre urmă şî / {130v} adăogând câteva şî
de la sine, strigă cătră toţ, ca dentru un prea nalt şî în toate părţile căutător
deal: „Feciorii oamenilor, pănă când veţ fi grei cu inema? Căce iubiţ
deşartele şî căutaţ minciunile, ţiind voi că iaste un lucru cela mare ceastă
viiaţă, şî hrana, şî ceastă puţinea cinste şî smerită tărie, şî acest amăgitor
noroc, cari mai vârtos ale celor ce le au sânt, decât acelora ce se‐au nădăit. Şî
mai vârtos, nici acelora ce le se veade şî le se pare că le au şî le ţin, sânt. Ce
ca prahul ce e aruncat de vihor încoace şî încolo şî vânturat, aşa şî ceastea
se iau de la unii şî se aruncă la alţii, sau ca // {131r} fumul trecător şî ca
amăgitoriul vis şî ca umbra ce nu se poate ţinea, nici sânt de‐a le aştepta
ceia ce nu le‐au câştigat, nici iară sânt de credinţă celora ce le au”.
Aşa Mântuitoriul poruncind, şî prorocii şî apostolii propoveduind, şî
sfinţii toţi, şî cu lucrul şî cu cuvântul, cătră nesmintita calea a bunătăţilor
aducându‐ne, de au ei şî zis că puţini sânt carii umblă pre dânsa şî mulţi
carii vrură a umbla pre cea largă, carea duce la peire. Însă derept aceaea,
175
viiaţa a dumnezeieştii filosofiei postniceşti nu se va împuţina. Că cum
soarele răsirind spre luminarea tuturora trimeate‐ş nainte razele şî
poruncind să lu/mineaze {131v} pre toţi; iară deaca vreunii închidu‐ş ochii şî
nu vor să vază strălucirea lui, soarele derept aceaea nicio vină n‐are, nici de
alt iaste defăimat, nici slava strălucirii lui păntru negrija acelora priimeaşte
vreo necinste. Ce ei lipsindu‐se de lumină, ca neşte orbi cearcă păreţii şî în
multe groape cad şî în mulţi mărăcini înghimpă‐ş obrazele. Iară soarele,
întru a lui strălucire stând, luminează celora ce cu descoperită faţă privesc
lumina lui.
Într‐acelaş chip şî lumina lu Hristos luminează amu pre toţ, dându‐ş
lor bogat strălucirea Lui. Însă fieşcarele, de câtu‐i iaste pohta şî vrearea,
atâta // {132r} se face părtaş, că nici lipseaşte soarele dereptăţii pre cineva
carele va să caute asupra lui, nici sileaşte pre ceia ce‐ş aleg de bună voie
întunearecul, ce fieşcine are‐ş voia volniciei lui, pănă iaste în ceastă viiaţă.
Dici Ioasaf întrebând ce iaste volniciia şî vrearea, zise stareţul:
– Volniciia iaste voia sufletului cuvântător, carea fără de opreală
purceade‐ncătroova, ori cătră bunătate, ori cătră răotate, aşa fiind rânduită
de Făcătoriul. Dici volniciia iaste numaidecât clătinarea a sufletului
înţelegător după voia lui. Iară vrearea iaste voia sfatului ce iaste în noi.
Căce că luând seama de ceva cu sfatul, aşa ne oprim vrearea. Iară sfatul
iaste pohtă întrebătoare, carea se face den cealea ce au a se lucra întru noi.
Că neştine sfătuiaşte: oare bine ară <fi> să facem cest lucru au ba? Şî după
aceaea / {132v} semuiaşte ce e mai bine şî se face judecată, ce se zice
semuire. Şî aşa se lipeaşte de acel lucru, ce iaste semuit de sfat, şi‐l iubeaşte,
şî acela se chiamă voie. Iară deaca judecă şî chipzuiaşte şî i nu se lipeaşte
inema cătră acel lucru ce‐au semuit, nici‐l iubeaşte, atunce nu se chiamă
voie.
Dici aşa se face vrearea, ce se zice aleagerea, după lipirea inemii. Că
vrearea sau aleagerea iaste când zac doauă lucrure înainte: a mai voi şî a
176
mai aleage pre cesta, decât pre celalalt. Şî aceasta arată că sfatul iaste după
semuire şî vrearea sau aleagere şî den singura etimologhie . Că vrutul
iaste acesta, care e un lucru mai ales decât / {133r} altul şî mai priimit, că
nimea nu va chipzui ceva nesfătuind, nici va voi, cum ai zice, va aleage ceva
pănă nu va lua seama. Păntru că nu toate câte ne se par noauă a fi bune,
voim a le scoate la lucru, adecă a le lucra. Atunce iaste vrearea sau aleagere
voită, carea e semuită de sfat, când va priimi pohtă. Şî aşa se împreunează 
a fi vrearea, pohtă sfătuită de cealea ce sânt între noi. Că de lucru ce au
semuit şî au ales sfatul ţinemu‐ne cu vrearea. Că tot sfatul derept lucrul ce
are a se face iaste şî derept împărţeala lucrului. Şî aşa sfatul iaste povaţă a
toată vrearea, aşijderea, a toată lucrarea, / {133v} povaţă iaste vrearea.
Derept aceaea, nu numai lucrurile, ce şî cugetele, cari vrearea le pune
înainte, şî cununi, şî munci tocmesc. Că începătura păcatelor şî începătura
lucrurilor direapte, vrearea iaste, adusă dentru cealea ce sânt în noi, ce se
zice den cealea ce sânt în putearea noastră. Că a cărora lucruri le iaste
putearea în noi, acestora şî faptele le sânt în noi. Că în noi iaste după
puteare, şî facerea bunătăţilor, şî bunătăţile. Că cu adevăr în noi sânt ale
sufletului toate şî acealea de cari sfătuim. Aşadară volniceaşte sfătuind
oamenii şî volnică aleagere având, cineş pre câtă vreare are, pre atâta se face
// {134r} şî părtaş luminei dumnezeieşti şî sporeaşte întru tocmealele
filosofiei postniceşti. Păntru că şî vrerile multe chipuri au, ca şi neşte
izvoară de apă ce ies den sânul pământului, unele amu izvorăsc întocma cu
pământul, altele puţinel ceva mai adâncate în pământ, iară altele foarte
adânc. Dici dentr‐aceale ape, cealea ce cură pre desupra dulci sânt la gustat,
iară cealea ce cură pren adânc sărate sânt şî put. Altele den dăstul izvorăsc,
altele iară câte puţinel pică. Aşa să înţelegi şî de vreri: unele sânt grabnice şî
foarte fierbinţi, altele slabe şî reci . Şî unele amu au voie preste tot cătră
facerea binelui, iară / {134v} altele cu toată tăriia lor se pleacă cătră ce iaste
împotriva binelui, adecă cătră răotate. Dici după a lor dară schimbare şî
fapte pre urmă merg şî pornealele.
177
Cap XVI
Varlaam aduce pre Ioasaf cătră nădeajdea spăseniei.
Iară de‐aciia arată cum creştinească credinţa,
ori se pare de început a fi amară, însă, de se înţeleage bine,
iaste dulce şî pre îngăduinţă.
Atunce zise Ioasaf stareţului:
– Dară sânt acuma şî alţii vreunii să fie propoveduind aceastea ca
tine, au numai tu unul eşti astăzi carele înveţi lucruri ca aceastea şî aşa //
{135r} de urâcioasă arăţ pre ceastă viiaţă?
Iară el răspunzând, zise:
– În ceastă ţeară a voastră nu ştiu pre niciunul, că tiraniia – ce se zice
muncitoriia – tătâine‐tău, cu întunearece de morţi pre aceia cuprinsu‐i‐au.
Şî au pus nevoinţă cum întru voi propoveduire de cunoştinţa lu Dumnezeu,
cu totul să nu se auză. Iară între alalte limbi în toate, lăudate sânt aceastea
şî slăvite, între unele amu den limbi cu cuvânt dirept, iară într‐altele cu
cuvânt întort. Că vrăjimaşul sufletelor noastre aşa au făcut, ca să‐i facă să se
sfiiască den calea direaptă. Şî neşte legi striine împărţind şî cu neşte cuvinte
den scripturi, / {135v} într‐alt chip învăţându‐i şî aimintrea nu cu direptul,
cum zace în sfintele scripturi, răzvrătitu‐i‐au. Iară singurul adevăr propoveduit
iaste de slăviţii apostoli şî de cei părinţi purtători de Dumnezeu. Şî
întru beseareca săbornicească den marginea lumii, pănă iară în margine,
mai luminos decât soarele iaste strălucind. Al cărui adevăr eu, propoveduitor
şî învăţător, trimes sânt cătră tine.
Ioasaf zise cătră dânsul:
– Dară tată‐mieu de aceastea să nu se fie învăţat?
Iară unchiaşul zise:
– Chiar şî cum se cade nimica nu se‐au învăţat, căce astupându‐ş
simţirile, de bunăvoie nu priimeaşte binele, // {136r} că cu volniciia ş‐au
câştigat cuget cătră răotăţ.
– Ce aş vrea – zise Ioasaf – să se înveaţe şî el aceastea.
178
Iară unchiaşul zise {Ma(th$), 19} :
– Cealea ce de la oameni nu sânt cu puteare, de la Dumnezeu toate
sânt cu puteare. Crez ce poţ şti tu, dară de veri tu spăsi pre tată‐tău şî cu o
tocmeală minunată veri fi născător celui ce te‐au născut.
Că am auzit de un împărat ce‐au fost foarte bine tocmindu‐ş
împărăţiia lui. Şî au fost fiind blând şî lin cătră oamenii ce era supt dânsul,
numai întru un lucru greşiia, adecă într‐acesta, că nu avea lumina
cunoştinţei lu Dumnezeu, ce cu înşelăciunea idolească era cuprins. Dici
avea un sfeatnic bun . Şî era înfrumuseţat / {136v} cu toată buna credinţă
cătră Dumnezeu, de‐aciia şî cu toată înţelepciunea făcătoare de bunătăţi,
carele şî întristat era că nu suferiia păgânătatea împăratului. Şî se sfătuiia
să‐i împute păntru acel lucru. Însă iarăş se lăsa de acea îndrăzneală,
temându‐se să nu cumva să‐ş fie şî lui singur şî şî altor priiatnici ai lui,
tocmitor de răotate, şî cel folos, ce era a mulţi de la dânsul, să‐l taie. Însă tot
căuta vreame cu prilej a‐l trage cătră bine.
Zise dară într‐o noapte împăratul cătră dânsul: „Vino, să ieşim să
umblăm pren oraş, doară cumva vom vedea ceva de folos”. Umblând ei
pren oraş, văzură o rază de lumină // {137r} lucind dentr‐o ferestruie. Şi‐ş
puseră ochii cătră acea fereastră. Şî văzură un sălăşel ca o peşteră supt
pământ, în care şedea un bărbat, trăind întru sărăciia cea mai de la margine
şî îmbrăcat întru neşte fealegi proaste. Iară muiarea lui sta naintea lui, de‐i
meştea vin. Şî bărbatul, luând sticla cu vin în mână, ea‐i cânta un cântec
dulce, de‐i făcea dulceaţă. Şî cu laude‐ş mângâia şî‐ş îndulciia bărbatul. Iară
ceia ce era cu împăratul, în multă vreame privind, se mira de oameni ca
aceia, cum de atâta sărăcie fiind supăraţ, cât nici casă, nici îmbrăcământ au,
şî aşa de veaselă viiaţă vieţuiesc.
Şî zise împăratul cătră / {137v} întâiul‐sfătuitoriul lui: „O, mare ciudă
priiatene, că mie şî ţie niciodinioară viiaţa noastră, carea străluceaşte cu
atâtă slavă şî hrană, aşa de cu ticneală nu ne‐au fost ca cum ceastă săracă şî
179
ticăloasă viiaţă veseleaşte şî îndulceaşte pre aceşti nebuni. Neatedă lor şî
dulce se arată a fi această a lor vârtoasă şî amară viiaţă”.
Iară întâiul‐sfătuitoriul, aflând vreame cu prilej bun, zise: „Ce dară,
împărate, ţie cumu ţi se pare viiaţa acestora?” Împăratul zise: „Pare‐mi‐se a
fi scârboasă şî mai aspră decât a tuturora câţ am văzut şî urâtă!” Atunce
grăi cătră dânsul // {138r} întâiul‐sfeatnic şî zise: „Aşa bine să ştii, împărate,
că de multe ori mai rea decât aceasta iaste socotită viiaţa noastră de
văzătorii şî de tainicii ai vieţii aceiia, ce iaste pururea, adecă de veac, şi ai
bunătăţilor cari covârşesc pre toată mintea. Casele ce lucesc poleite cu aur,
şî ceaste haine luminate, şî alalte dulceţi trupeşti, decât scârna şî decât toată
împuciuciunea, mai scârnave se văd ochilor acelora ce văd nespusa
frumuseaţe a sălaşelor ce sânt în ceriu, nefăcute de mâini, şî a hainelor celor
ţesute de Dumnezeu şî a cununilor celor neputrede, {I, Ko(r$), 2} care au
gătit Atotziditoriul celora / {138v} ce‐L iubesc. Că în ce chip socotim noi pre
aceştea a fi nebuni, mai mult noi, carii ne înşelăm în ceastă lume şî
îngăduim noauă, în ceastă mincinoasă slavă şî în ceastă hrană fără de folos,
de jale şî de lacrăme vreadnici sântem înaintea ochilor acelor ce au gustat
acealea bunătăţi”.
Iară împăratul, auzind aceastea şî ca cum i se‐ară fi dus minţele, zise:
„Dară cine sânt aceia carii au câştigat viiaţă mai bună decât noi?” Întâiul
sfătuitor zise: „Toţi carii au mai iubit ceale de veac, decât ceaste cu vremi
scurte”. De‐aciia, întrebând împăratul iarăş ca să ştie ce sânt ceale de veac,
zise bărbatul: // {139r} „Ceale de veac sânt: împărăţiia nesfârşită, şî viiaţa,
carea nu zace supt moarte, şî bogăţiia, carea niciodinioară nu o prinde
sărăciia, şî bucuriia şî veseliia, carea nici de o grije şî nici de o scârbă atinsă
nu iaste, şî pace ceaea necurmata, şî de toată vrajba şî pricea slobodă.
Aceastea carii se vor învreadnici a le priimi, fericiţ vor fi. Şî aceasta foarte
adevărat iaste că fără de trudă şî fără de grije viiaţă vor vieţui în veaci, de
toate dulceţile şî frumuseţile împărăţiei lu Dumnezeu fără dor îndulcindu‐se
şî cu Hristos fără sfârşenie împărăţind”.
180
„Dară cine e vreadnic a nemeri acealea?”– zise împăratul. / {139v} Iară
el răspunse: „Toţi carii se ţin de calea ce duce acolo. Că neoprită iaste
întrarea, numai cine va vrea”. Iară împăratul zise: „Ci ce iaste calea carea
duce acolo?” Cătră carele răspunse acel luminat în suflet: {Io$, g(l$) 17} 
„Iaste a şti pre Unul, adeveritul Dumnezeu, şî pre Isus Hristos, Unul‐născut
al Lui Fiiu, şî pre Sfântul şî De‐viaţă‐făcătoriul al Lui Duh”.
De‐aciia împăratul cu împărătească înţelepciune zise cătră dânsul:
„Dară ce te‐ai oprit pănă acuma a nu spune mie aceastea, că nu de lepădat,
nici de nebăgare în seamă mi se văd mie aceastea amu, ce sânt adevărate!
Iară deaca iaste vreo price de dânsele, cade‐se cu durearea a cerca, pănă //
{140r} când vom afla ce e adevărat”. Zise bărbatul: „Nu de vreo negrije sau
de vreo leane fiind cuprins am pregetat a‐ţi spune de aceastea, ce fiindu‐m
greaţă de slava ta, să nu cumva să mă arăt făcându‐ţ supărare. Iară cu totul
sânt adevărate şî fără de toată pricea. Şî de veri porunci după aceasta
robului tău a‐ţ aduce aminte de aceastea, sluji‐voiu poruncii tale”. Zise
împăratul: „Aşa nu numai în toate zilele, ce şî preste tot ceasul, neîncetat
să‐mi înnoieşti aducere aminte de aceastea. Că nu cu leane ni se cade a
socoti de aceastea, ce foarte fierbinte şî cu nevoinţă”.
Că am auzit – zise Varlaam – cum acela împărat întru bună creştinătate
să fie trăit după aceaea / {140v} şî viiaţa aceasta fără de turbureală şî
fericirea ce va să fie încă să nu o fie greşit. Şî tatălui tău dară, deaca‐i va
aduce cineva aminte de aceastea cu prilej să n‐o altă va înţeleage cumva şî
va cunoaşte de câte răotăţi iaste cuprins. Şî aşa, ferindu‐se de‐aciia de
dânsele, aleage‐va binele, {2, Pe(t$), 1} păntru că ce are el acuma, orb
iaste, de nu veade că se‐au lipsit de lumina cea adevărată şî de a lui bună
voie vine cătră întunearecul păgânătăţii.
Iară Ioasaf grăi cătră dânsul:
– Acealea ce sânt de lucrul tătâine‐mieu, isprăvească‐le Domnul
Dumnezeu cumu‐i iaste voia, că lui, cum ai zis şî mai nainte, toate‐i // {141r}
sânt cu puteare. Iară eu derept adevărate ale tale cuvinte, cunoscând
181
deşertarea cestor lucruri de aicea, adecă den lume, socotiiu a mă delunga
de dânsele de tot şî alaltă vreame a vieţii meale a o petreace împeună cu
tine, ca nu păntru ceaste vremenice şî trecătoare să caz den dulceaţa celor
vecuitoare şî neputrede.
Cătră carele răspunse:
– De veri face aceasta, potrivi‐te‐veri unui voinic tânăr, foarte
chipzuit, de carele auzit‐am cum să fie fost den oameni bogaţ şî slăviţ,
căruia tată‐său fostu‐i‐au logodit o fată a unu om foarte mare şî de rudă, şî
de avuţie, şî fata foarte frumoasă. Dici făcând cuvânt de nuntă / {141v} cătră
coconul lui, ca un tată ce avea grije de feciorul lui, fusease‐i spus de
logodna aceaea. Iară el auzind, aşa împinse şî lepădă acel lucru, adecă
însurarea, ca cum ară fi un lucru de lepădat. Şî fără de cale şî fugi, de lăsă
pre tată‐său.
Dici mergând el pre o cale, găzdui în casa unui unchiaş sărac, vrând să
se răpaose de zăduhul zilei. Iară fata unchiaşului, carea‐i era numai aceaea
una‐născută, ea şedea naintea uşii, de lucra cu mâinile, iară cu gura
neîncetat binecuvânta şî lăuda pre Dumnezeu, mulţemindu‐i den adâncul
sufletului. Iară acea cântare auzindu‐o, tânerul zise: „O, muiare, ce poate fi
această a ta nevoinţă? // {142r} Păntru ce fiind tu aşa de mică şî de săracă,
mulţemeşti ca de neşte darure prea mari, cântând Dătătoriului?”
Iară ea răspundea cătră dânsul: „Dară nu ştii că de multe ori o
mitiutea ierbăşoară, de mari boale izbăveaşte pre om? Aşa şî de cealea mici,
a mulţemi lu Dumnezeu, face‐se tocmeală a mari bunătăţ. Şî eu dară fiind
fată acestui sărac unchiaş, mulţemesc de aceaste mici şî binecuvântez pre
stăpânul, ştiund că cela ce au dat aceastea, poate da şî mai mari. Însă
aceastea sânt de ceale denafară , nu de‐ale noastre, den cari şî celora ce au
câştigat şî au strâns multe, nu le iaste dobândă, încă de nu voi zice că şî
pagubă / {142v} de multe ori pat. Iară celora ce nici puţin n‐au luat, nici
pagubă nu le vine. Dici dară pre acelaş drum umblând şî unii şî alţii ,
adecă şî bogaţii şî săracii, tot la acelaş sfârşit vin. Iară întru ceale ce sânt mai
de treabă şî mai bune ale lu Dumnezeu darure , foarte de [multe] şî mari
182
îndulcitu‐m‐am, cari nu‐ş au nici întru un chip număr. Că m‐am născut pre
chipul lu Dumnezeu şî înţeleagerii Lui învrednicitu‐m‐am. Şî împodobită
fuiu mai mult decât alalte dobitoace cu cuvântul, adecă cu graiul. Şî den
moarte cătră viiaţă, păntru milosârdiia milei Dumnezeului nostru, întoarsă
fuiu. Şî am luat volnicie a mă face părtaşă tainelor Lui. Şî uşa raiului
deşchisu‐mi‐se‐au, dându‐mi întrare neoprită, numai de voiu vr[ea.
Di]reapt atâtea // {143r} şî ca acealea daruri cărora sânt întocma şî
dempreună soţ şî părtaş şî bogaţii, şî săracii, a mulţemi cum se cade
nicicum nu‐mi iaste cu putinţă. Dară deaca nu voiu aduce şî această puţinea
cântare Dăruitoriului, ce răspuns aş avea!?”
Iară tânărul, mult mirându‐se de înţelepciunea ei, chemă pre tată‐său
şî‐i zise: „Dă‐m – zice – pre fie‐ta, că foarte îndrăgiiu mintea ei şî creştinătatea
ei!” Iară unchiaşul zise: „Nu ţi se cade a o lua, că iaste fată de sărac,
iară tu eşti fecior de părinţi bogaţi!” Iară tânărul numaidecât zise: „Ba eu
adevărat – zice – o voiu lua, numai de nu te veri sfii tu de mine, că mie‐mi
era logodită / {143v} o fată de oameni de bună rudă şî bogaţi. Iară eu pre
aceaea nu o am vrut şî am plecat fuga. Iară pre fata ta eu o îndrăgiiu păntru
buna a ei credinţă ce are cătră Dumnezeu şî păntru chipzuita minte. Şî
pohtiiu a mă împreuna cu dânsa”. Iară unchiaşul zise cătră el: „Nu‐m iaste
cu puteare a ţi‐o da să o duci în casa tătâine‐tău şî de lângă sânul mieu să o
dezlipeşti, că mi‐e una‐născută, cum ară zice numai pre dânsa am”. Ce
tânărul zise: „Crez eu cu voi voiu să fiu şî traiul vostru voiu să iau”.
Şî aşa se dezbrăcă de haine luminate ce avea şî cerşu la unchiaş de se
îmbrăcă ca dânşii, sărăceaşte. Iară unchiaşul, // {144r} ispitindu‐l mult şî în
multe chipuri cercând gândul lui, deaca‐l cunoscu că iaste vârtos şî stător în
cugetul lui şî deaca pricepu că nu‐i ceare el fata căce că doară fu cuprins de
pohta nebuniei, ce păntru dragostea creştinătăţii vru a trăi în sărăcie, iubind
pre dânsa, adecă pre fata lui, mai mult decât cinstea lui şî decât rudeniia lui
cea mare, luă‐l de mână unchiaşul şî‐l băgă în ascunzătoarea lui. Şi‐i arătă 
183
multă avuţie ce zăcea acolea şî galbeni mulţime fără număr, atâţea câţ
niciodată nu era mai văzut tânerul. Şî zise cătră dânsul: „Fătul mieu,
aceastea toate ţie le dau, / {144v} de vreame ce voiş a fi moştnean avuţiei
meale”. Dici luând tânărul acela moştnenie, întrecu şî covărşi pre toţ slăviţii
şî pre toţ bogaţii pământului cu slava lui.
<Cap XVII>
Varlaam păntru spăseniia lu Ioasaf roagă pre Dumnezeu. Şî arata că
păntru lucrurile ceale făcute să cunoaşte făcătoriul.
De‐aciia zise Ioasaf cătră Varlaam:
– Şî această poveaste încă arată împotrivă cealea ce sânt de lucrul
mieu. Derept aceaea aceastea păntru mine îm pare să le fii zis. Ci ce iaste
ispita aceasta cu carea vârtos întrebi şî cerci a şti mintea mea?
Iară stareţul zise:
– Eu amu ispitit‐am şî am cunoscut chipzuita // {145r} şî vârtoasa
mintea ta şî adevărat că şî a sufletului dereptate. Ce sfârşeniia lucrului tău
de ară întări pre aceastea, {Efe(s$), 3} păntru aceasta plec genuchele meale
Dumnezeului nostru, Slăvitului în Troiţă, Făcătoriului al tuturor, al
văzutelor şî al nevăzutelor, Celui ce adevărat iaste şî pururea iaste. Nici
începătură au avut vreodată preaslăvită a lui dumnezeire, nici sfârşenie va
avea Înfricoşatului şî Întru‐tot‐putearnicului, Bunului şî Milosârdului, ca să
lumineaze ochii inemii tale şî să‐ţ dea duh de înţelepciune {Efe(s$), 1} şî
de descoperirea înţeleagerii lui, ca să ştii ce iaste nădeajdea / {145v} chemării
lui şî ce iaste bogăţiia slavei a moştnenirii lui întru sfinţi, şî ce iaste
preacovârşitoarea, măriia puterii lui întru noi, ce creadem, {Efe(s$), 2} ca
mai mult să nu fii striin şî nemearnic, ce împreună‐cetăţean cu sfinţii şî al
184
său lu Dumnezeu zidit pre temeliia apostolilor şî a prorocilor. Care temelie
iaste singur Hristos, piiatra cea den marginea unghiului, întru carele toată
zidirea ce e pusă creaşte întru besearecă sfântă de Domnul.
Iară Ioasaf foarte se umili întru inema lui şî zise:
– Aceastea toate şî eu pohtind a le şti, rogu‐mă, spune‐m bogăţiia
slavei lu Dumnezeu şî covârşirea puterii lui!//
{146r} Iară Varlaam zise:
– Lu Dumnezeu mă rog să te înveaţe aceastea şî înţelegătura a lucruri
ca acealea să o bage în sufletul tău. Păntru căce la oameni nici întru un chip
nu iaste cu puteare a arăta A lui slavă şî puteare, măcară de se‐ară aduna
toate limbile oamenilor să fie într‐una, şî acestor ce sânt acuma, şî a celor ce
au fost odinioară. Că zis‐au evanghelistul {I(o$), g(l$) 1} şî bogoslovul: „Pre
Dumnezeu nimea, nicăirea nu l‐au văzut”. Unul‐născutul Fiiu, Cela ce iaste
în sânul Tatălui, acela au spus. Iară pre nenumărata slavă şî mărie a
Nevăzutului, cine dentru pământeani ară putea ajunge, deaca nu singur va
descoperi cuiva, / {146v} cumu‐i va fi voia, cum au descoperit şî prorocilor
Lui, şî apostolilor?!
Iară noi şî dentru propoveduirea lor, şî şî den singurile lucruri ale
firei, decât putem încăpea, priceapem şî învăţăm. Că scriptura grăiaşte:
{Psa(l$), 18} : „Ceriurile spun slava lu Dumnezeu şî făptura mâinelor Lui
spune pre vârtosul”. {Ri(m), g(l$) 1} Şî cealea ce de la ziditura lumii
nevăzute sânt, prin ceale făcute cunoscute vădu‐se putearea Lui, cea ce e
pururea, şî dumnezeirea. Că în ce chip ară vedea cineva o casă frumos şî cu
meşterşug făcută, sau un vas bun şî frumos tocmit, numaidecât dentr‐acel
lucru ară cunoaşte pre zidariul sau pre meşterul. //
{147r} Aşa şî eu, den cealea ce nu era, fiind eu zidit şî adus la fiire, de
nu nici poci pre Ziditoriul şî pre Făcătoriul vedea; însă den cea
bine‐rânduită şî preaminunată a mea tocmire, veniiu întru cunoştinţa
înţelepciunii Lui, nu tocma aşa cum iaste, ce cum am putut înţeleage. Păntru
că nu singur m‐am făcut, nici însum de mineş mă făcuiu, ce Acela m‐au
185
zidit cum au vrut, poruncindu‐mi a birui asupra tuturor zidirilor. Iară de
unele den zidiri m‐au mai micşorat. Şî fiind eu bântuit şî stricat, iarăş m‐au
înnoit cu mai bună înnoire. De‐aciia, cu a lui dumnezeiască poruncă
scoţându‐mă de aice, cătră altă viiaţă mă mută, nesfârşită şî / {147v}
veacinică. Şî nici într‐una de aceastea nu‐m iaste cu puteare a mă potrivi
tăriei a purtării Lui de grije, şî nici a mai adaoge cătră mine ceva, nici a
scădea, săvai în stat, săvai în faţa obrazului, nici cealea ce se‐au vechit în
mine le mai poci înnoi, nici cari se‐au stricat le mai poci dereage. Că nimea
den oameni aceastea a le face nu poate, nici împărat, nici înţelept, nici
bogat, nici putearnic, nici altcineva, învăţat fiind măiestriia omenească.
{M(d)ro(s), 7} Căce nimea, zice, dentru împăraţ, sau den ceia ce sânt întru
mărie, n‐au avut alt fealiu de începătură firei Lui, ce tuturora una le iaste
întrarea în viiaţă şî // {148r} ieşirea aşijderea întocma.
Dentr‐aceastea dară ce sânt prejur de mine, cătră înţeleagerea marelui
lucru al Ziditoriului îndereptezu‐mă. Cu aceastea, şî cea bine‐rânduită
tocmire şî pază a a‐toată‐făptura înţeleg, că aceastea de sineş toate zac
supuse supt schimbare: înţelegătoarele sau ceale cu minte, după vreare, şî
după sporirea cătră bine, şî după delungarea de bine; iară simţitoarele – ce
se zice vitele cari numai ce simt, iară minţi n‐au –, după naştere, şî după
stricăciune, şî după creaştere, şî după împuţinare, şî după fealiul mutării, şî
după clătirea, ce se zice purcesul den loc în loc. Şî dentr‐aceastea / {148v}
propoveduiesc şî spun cu glasuri negrăite, cum că de Dumnezeu cel nezidit
şî nemutat şî neschimbat sânt făcute, şî ţinute, şî păzite, şî pururea ferite.
Crez ceaste firi, ce nu‐ş răduc, ce‐ş stau împotrivă, cum se‐ară fi
adunat una cu altă cătră umplearea unii lumi şî cum ară trăi nestricate şî
nedezlegate, de nu le‐ară fi alcătuit vreo puteare atotputearnică? Şî le
păzeaşte nestricate în toată vreamea. Cum ară putea fi ceva, deaca El n‐ară
fi vrut? Sau ce n‐ară fi chemat de Dânsul, cum se‐ară putea păzi şî feri?!
(Zise scriptura) Crez corabiia fără cârmaci nu se va înderepta, ce se neacă
lesne. Casa // {149r} nu poate sta fără tocmitor, dară lumea, un lucru aşa de
mare şî aşa frumos şî minunat cum să stea întru atâta seamă de ai fără de
vreo slăvită oarecarea şî mare şî minunată îndereptare şî preaînţeleaptă
186
purtare de grije?! Că iată, ceriurile de câţ ai sânt şî nu se‐au mai negrit,
tăriia pământului nu se‐au mai slăbit, născând în toţ aii atâtea; izvoarăle nu
se‐au mai contenit, curând totdeauna de cânduş au fost; marea, atâtea râure
încăpând în sine, nu‐ş mai trecu măsura; alergarea soarelui şî a lunii nu se
mai schimbă, tocmealele zilei şî ale nopţii nu se‐au mai întors. /
{149v} Dentr‐aceastea den toate, nespusa putearea lu Dumnezeu şî
măriia Lui arată‐se noauă mărturisită de proroci şî de apostoli. Ce nimenea
vredniceaşte şî cum se‐ară cădea a înţeleage sau a lăuda slava Lui, nu poate.
Că toate văzutele câte sânt supt simţire şî nevăzutele, dumnezeiescul
apostol carele avea pre Hristos grăind în sine, cu socotinţă zise {1, Co(r$),
13} : „Den parte înţeleagem, cum ai zice, câte neşchiţel înţeleagem, şî den
parte prorocim, adecă câte puţinel gâcim”. Iară când va veni ce e deplin şî
desăvârşit, atunce se va deşerta acea den parte, adecă neşchiţelul. Derept
aceaea şî mirindu‐se de nenumărata bogăţie / {150r} a înţelepciunei Lui, cu
mare glas strigă: {Ri(m), g(l$) 11} „O, adâncătura înţelepciunei şî a
înţeleagerii lu Dumnezeu, cât sânt de necercate judecăţile Lui şî de
neurmate căile Lui”. {2, Co(r$), 12} Iară deaca acela ce au ajuns pănă la al
treilea ceriu şî au auzit graiuri nepovestite, glasuri de minune ca aceastea
au slobozit den gura lui.
Cine den ceia ce sânt de potriva mea ară putea de tot căuta cu ochii
lui întru adâncul a atâtea taine şî a zice ceva pre înţeles, sau măcar să poată
a şi cugeta cum se cade de ceale zise, deaca nu va da singur Dătătoriul
înţelepciunii şî Îndereptătoriul neînţelepciunilor?! Că în mâna Lui sânt şî
noi, şî cuvintele noastre. Şî toată / {150v} chipzuiala şî meştersugul minţii El
l‐au dat noauă de mincinoasa cunoaştere a lucrurilor ce sânt, a şti tocmeala
lumii şî lucrurile stihiilor, ce se zice temeaielor lumii, începătura, şî
sfârşeniia, şî mijlocul ailor, schimbarea obiceaielor şî mutarea vremilor. Că
toate cu măsură şî cu cumpănă le‐au făcut, păntru că ce iaste a putea mult,
Lui gata iaste în toată vreamea. Şî împotriva tăriei braţului Lui cine va sta?
Că ca chipul cumpenei iaste naintea Lui toată lumea şî ca picătura roauăi
de demineaţă ce se pogoară pre pământ. Miluiaşte dară pre toţ, că poate
187
toate, şî treace păcatele oamenilor // {151r} ce se căiesc. Că pre nimea nu
uraşte, nici‐ş întoarce faţa de cătră ceia ce aleargă cătră Dânsul, singur
bunul şî de‐suflete‐iubitoriul Stăpân, {Da(n$), g(l$) 3} blagoslovit fie sfântul
numele slavei Lui şî preacântat şî preaînălţat în veaci. Amin!
Cap XVIII
Varlaam arată carea iaste adevărita viiaţa şî care‐i adevărita moarte
şî de călugărească ţineare în bucate şî haine.
Iară Ioasaf zise cătră dânsul:
– O, preaînţeleapte! De te‐ai sfătui vreame foarte multă ca să faci
plăcută dezlegare gândurilor noastre şi spunere întrebărilor noastre,
pare‐mi că numai într‐alt chip sau mai aimintrea, // {151v} adecă mai bine
sau mai frumos, ai putea face să grăieşti lucruri ca acealea, decât cumu‐m
spuseş acuma. Că mă învăţaş cum Dumnezeu iaste Făcător şî Ţiitor a toate
şî cum că slava măriei Lui neajunsă iaste de cugetele omeneşti, cu adevărate
cuvinte arătată, şî cum că nimenea altul a spune aceaea nu poate, fără
numai cărora Singur va descoperi cum va vrea. Derept aceaea foarte mă
minunaiu de înţelepciunea cuvintelor tale. Ce‐mi spune, prefericite, de câţi
ai eşti tu şî în ce locuri ţe‐ai câştigat lăcuită şî pre carii ai cu tine soţi aceştii
filosofii? Că tare se legă sufletul mieu cătră a ta înţelepciune şî nici întru un
chip nu voiu // {152r} să mă desparţ de tine în toată vreamea vieţii meale.
Bătrânul zise:
– De ai sâmt cumu‐m pare mie de 45. Iară de lăcuită, eu lăcuiesc în
pustiile pământului Senaridului. Şî am împreună cu mine nevoitori carii
cătră calea a umbletului de sus se ostenesc cu mine şî se învaţă.
Zise Ioasaf:
– Cumu‐m grăieşti lucruri ca aceastea? Că tu te arăţ mie mai mare de
70 de ai. Dară ce cuvânt iaste acesta al tău, de te faci a fi de 45? Pare‐m că de
aceasta nu grăieşti adevărat.
Iară Varlaam zise cătră dânsul:
188
– De întrebi să ştii aii miei de la naştere, bine ai socotit într‐aceasta, că
mai mare sânt, decât vreo 70 de ai. Ce eu întru numărul vieţii nici întru un
chip / {152v} n‐am socotit pre aceia ai, carii în deşert fură cheltuiţ. Că când
trăiiam eu cu trupul rob fiind păcatului, atunce mortu‐m era omul cel
denlăuntru. Dici aii morţilor niciodată nu‐i socotesc între ai viilor. {Ga(l$),
g(l$) 6} Iară de când lumea mie se‐au răstignit şî eu lumii, şî am pus în
laturi omul cel vechiu {Efe(s$), 4} , carele se stricase cu înşelătoarele pohte,
de atunce nu ca mai mult trăiesc în trup, ce trăiaşte întru mine Hristos. Iară
traiul ce trăiesc, trăiesc cu credinţa Fiiului lu Dumnezeu, Celuia ce m‐au
iubit şî pre Sine au dat păntru mine. Pre aceştea dară pre dereptate chemu‐i
ai de viiaţă şî zile de spăsenie, carii 45 de ai i număraiu cu cuvântul, iară nu
cu socotinţă spuş numărul lor. // {153r} Şî tu acuma dară cuget ca acesta aibi
în toată vreamea, nici întru un chip aii cei vii spre tot lucrul bun nu‐i socoti
morţi, nici iară socoti ai vii pre aceia ce slujesc păcatului şî ţiitoriului de
lume, de trag în jos şî răpesc viiaţa întru dulceţi şî în pohte rreale. Ce pre
aceia ai bine să‐i ştii că sânt morţi şî viiaţă omorâtă cu fapta.
Că un oarecare înţelept pre dereptate chemat‐au pre păcatul moartea
nemuritoriului. Şî au zis şî apostolul {Ri(m), g(l$) 6} : „Când eraţi robi
păcatului, sloboz eraţ de dereptate. Şî ce roadă aveaţi atunce, de cari
lucrure acuma vă iaste ruşine. Că sfârşeniia acelora iaste moartea, iară
acuma, slobozindu‐vă de la păcat, făcutu‐v‐aţ robi / {153v} lu Dumnezeu. Şî
aveţ roada voastră întru sfinţie şî sfârşeniia de‐aciia iaste viiaţa veacului. Că
leafa păcatului iaste moartea, iară darul lu Dumnezeu iaste viiaţa de veac,
întru Isus, Domnul nostru”.
Zise de‐aciia Ioasaf cătră dânsul:
189
– De vreame ce traiul în trup, adecă trupesc, tu nu‐l socoteşti în
numărul vieţii, nici moartea dară, supt carea toţ zac, se‐ară cădea a o
socoti moarte.
Răspunse bătrânul:
– Fără de toată îndoiala şî de aceaea aşa înţeleg eu, nici întru un chip
temându‐mă de ceastă moarte vremească. Şî tocma nici moarte o chem, că
de mă va apuca umblând în calea poruncilor ale Domnului , atunce nu
moarte, ce mai vârtos treacere‐m iaste den moarte cătră viiaţa // {154r} ceaea
mai buna şî mai desăvârşita şî în Hristos ascunsa, {Co(l) g(l$) 3} carea
pohtind sfinţii a o nemeri, foarte urâră ceastă viiaţă. Păntru care lucru zis‐au
apostolul: {2, Co(r$), 5} „Ştim că de se va strica pământeasca casa noastră a
lăcuitei aceştiia, avem de la Dumnezeu casă de veac în ceriu, nefăcută de
mână. Crez păntru aceaea şî suspinăm şî geamem, pohtind a ne îmbrăca sus,
în sălaşul nostru cel den ceriu. Însă de ne vom afla îmbrăcaţ, nu goli, păntru
că şî ceia ce sântem în cest sălaş geamem şî suspinăm, fiind îngreuiaţ, căce nu
vom să ne despuiem, ce vom să ne şi mai îmbrăcăm, ca sorbită să fie moartea
de viiaţă”. Şî iarăş zice: {Ri(m), g(l$) 7} „Eu, om ticălos, cine mă va izbăvi de
trupul morţei aceştiia?” Şî iarăş: / {154v} „Pohtesc a mă dezlega şî a fi cu
Hristos”. Şî prorocul David {Psa(l$) 41} : „Când voiu veni, şî mă voiu arăta
feaţei lu Dumnezeu”. Iară cum că eu, cela ce sâmt decât toţ robii lu Dumnezeu
mai mic, de ceastă vremească moarte nici întru un chip nu mă tem, de
aice poţi lesne cunoaşte că groaznicele laude şî porunci ale tătâini‐tău, întru
nimica socotindu‐le, fără de frică veniiu la tine. Că de ară veni aceastea la
ştiinţa lui, ca un putearnec ce iaste, supt mii de morţi pune‐m‐ară. Ce eu
decât toate alalte, cuvântul lu Dumnezeu mai sus puindu‐l, şî pre acela
jeluind a ajunge, de vremească moarte nici mă spământez, nici vreadnică de
acesta nume o socotesc să fie, ascultând // {155r} porunca Domnului, ce zice:
{Ma(th), g(l$) 10} „Nu vă teamereţ de ceia ce ucig trupul, iară sufletul nu pot
190
ucide. Ce mai vîrtos de acela vă teameţi, carele poate a piiarde şî sufletul, şî
trupul în gheena!”
Ioasaf zise:
– Aceaste nevoinţe ale adeveritei filosofiei voastre, foarte trec peste
firea pământenilor celora ce den rădăcină se‐au lipit de ceastă viiaţă. Fericiţ
sânteţi voi, carii aşa bărbătească şî vârtoasă vreare aveţ! Ce ţie şî celor ce
sânt cu tine în pustie ca aceaea, de unde, şî ce bucate, şî de unde haine, şî ce
fealiu? Spune‐m adevărat, rogu‐te!
Iară Varlaam zise:
– Hrana ne iaste den mugurul copacelor ce se află şî den ierbile ce
hrăneaşte pustiia, adăpată de rooa / {155v} ceriului şî poruncii Ziditoriului
supuindu‐se, păntru cari bucate nimea nu iaste făcând cu noi războiu sau să
se pârască, căutând să şupească mai mult, cum iaste leagea şî tocmeala
asupreciunii şî a lăcomiei. Ce den dăstul zace înaintea tuturora hrană fără
pizmă, lucrată de nimea, şî masă însăş‐făcută. Iară deaca vreodată cineva
credincios den fraţii ce sânt aproape aduce pâine la blagoslovenie, aceaea
noi o priimim ca cum ne‐ară fi trimeasă de la a lu Dumnezeu purtare de
grije, spre blagosloveniia celora ce ş‐au adus cu credinţă. Iară îmbrăcămintele
ne sânt neşte fealegi de păr şî de piei de oaie şî // {156r} de capră,
învechite toate şî mult cârpite, chinuind de tot pre cest neputincios trup. Că
acela iaste îmbrăcământul nostru şî vara, şî iarna, întru care deaca ne
îmbrăcăm, nu ne se cade a ne mai dezbrăca pănă când se vechesc şî se strică
de tot. Că aşa şî ale frigului, şî ale zăduhului nevoi păţind, aşteptăm păntru
aceastea să ne îmbrăcăm într‐acealea haine neputrede ce vor să fie.
Iară Ioasaf zicând:
– Dară ceastă haină a ta, în carea eşti îmbrăcat, de unde‐ţ iaste?
Stareţul zise:
– Luatu‐o‐am de la un credincios frate cătră ceastă treabă, vrând a face
cale cătră tine. Că cu haine ce ne‐am deprins noi a umbla nu mi se cădea a
veni. Ca cum ară fi cineva / {156v} să aibă o rudă dragă robită, dusă de neşte
limbi într‐altă ţeară. Şî vrând să‐l scoaţă de acolo, ş‐ară lepăda haina lui şî
se‐ară îmbrăca în haine de‐ale acelor vrăjimaş şî aşa ară mearge în ţeara lor.
Şî în multe chipuri de meşterşuguri pre ruda lui ară slobozi den amara
191
muncă. Într‐acela chip şî eu ştiund ceale ce sânt de tine, îmbrăcatu‐m‐am
într‐acest chip şî veniiu să bag sămânţa dumnezeieştii propoveduiri în
inema ta şî den robiia iutelui ţiitoriu de lume să te izbăvesc. Şî acuma iată,
cu tăriia lu Dumnezeu, den cât mi‐au fost putearea, umplutu‐mi‐am slujba,
de ţe‐am spus cunoştinţa lui şî propoveduialele prorocilor şî ale apostolilor
// {157r} şî te‐am învăţat fără de sminteală şî cu iubire de adevăr deşertarea
lucrurilor ce sânt. Şî de câte feliuri de răotăţ fiind ceastă lume plină înşală
pre ceia ce se supun ei şî în multe chipuri i vinează. Dici acuma dară
cade‐mi‐se a mă duce de unde am venit şî acolo de acest chip striin
dezbrăcându‐mă, îmbrăca‐mă‐voiu iară întru al mieu.
Roagă de‐aciia Ioasaf pre unchiaşul să‐i arate hainele portului lor ce
au deprins ei a purta. Atunce Varlaam, unde se dezbrăcă de haina ce era
îmbrăcat, înfricoşată vedeare se arătă lu Ioasaf, că i se era mârşevită toată
vlaga trupului şî piialea i negrise de arsura soarelui şî era lipită / {157v} şî
strânsă pre oase ca cum ară întinde cineva o piiale pre desupra unor trestii
supţireale. Şî era cu o fealegă de păr spartă şî foarte aspră, înfăşurată de la
mijloc pănă <la> genunche. De acelaş fealiu avea şî mantie în spinare.
Şî prea se minună Ioasaf de traiu duroros şî vârtos ca acela. Şî de prea
mare răbdare mirându‐se, suspină şî lăcrămând zise cătră stareţul:
– De vreame ce ai venit să mă slobozeşti den robiia diiavolului, pune
sfârşenia binelui tău, de‐m scoate sufletul den temniţă. Şî luându‐mă cu
tine, du‐te de aice, ca desăvârşit izbăvindu‐mă de înşelăciunea lumii, acolo
să iau peceatea mântuitoriului botez şî să fiu soţ minunatei // {158r}
filosofiei tale şî vieţii tale, ce e pre desupra firei.
Pildă de o căprioară
Iară Varlaam zise cătră dânsul:
– Oarecine den bogaţi hrăniia un puiu de căprioară tânăr. Dici deaca
crescu, el pohtiia pustiia, că‐l trăgea traiul firei. Dici ieşind odată, află o
turmă de căprioare păscând. Şî păştea şî el aproape de dânsele pre câmp,
lângă sat, şî seara se întorce iarăş la curte. Aşijderea, a doa zi, păntru negrija
celora ce o hrăniia, ieşind iarăş, amestecă‐se cu ceale sălbatece. Dici eale
192
ducându‐se a se paşte mai departe, mearse şî ea pre urma lor. Iară slugile
bogatului simţind, încălecară pre cai şî alergară pre urma lor şî prinseră
puiul lor. Şî / {158v} întorcându‐se acasă, făcură‐l să nu mai iasă. Iară alaltă
turmă, unele uciseră, altele rrău le răniră.
Acesta chip frică‐m iaste să nu se întâmple şî noauă de veri mearge
după mine. Să nu cumva să mă lipsesc şî de trăirea împreună cu tine, şî
soţiilor miei de multe rrăotăţi, şî tătâine‐tău, de osândă de veac tocmitoriu
să fiu. Ce aşa e voia Domnului cătră tine, acuma să te semnezi, cum am zice
să te pecetluieşti cu peceatea dumnezeiescului botez , şî să lăcuieşti pre
loc, ţiindu‐te de toată blagocistiia – ce se zice de creştinătatea cea cu frica lu
Dumnezeu – şî de facerea poruncilor lu Hristos. Iară când va da vreame ca
aceea Cela ce iaste făcător // {159r} a toate bunătăţile, atunce tu veri veni
cătră noi şî alaltă vreame a vieţii noastre trăi‐o‐vom de‐aciia împreună unul
cu altul. Însă am nădeajde în Domnul cum şî în viiaţa ce va să fie,
nedespărţiţi să fim noi.
Iară Ioasaf, aciiş lacrămând, zise cătră dânsul:
– Deaca aşa place Domnului, voia lui să fie. De acuma dară
săvârşaşte‐mă cu sfântul botez. Şî ia de la mine galbeni şî haine, să fie de
hrană şî de îmbrăcăminte ţie şî soţiilor tale. Şî te du la locul postirei tale,
păzit cu pace Domnului. Şî te roagă necurmat păntru mine, ca să nu caz
den nădeajdea mea, ce să te poci ajunge curând şî întru adâncă tăceare să
petrec, luând de la tine folos. /
{159v} Iară Varlaam zise:
– A lua peceatea lu Hristos, nici întru un chip, opreală nu iaste.
Găteaşte‐te dară tu şî ajutând Domnul, săvârşit veri fi. Iară de bani ce ziseşi
să dai soţiilor miei, cum va putea fi aceasta, fiind tu sărac şî să dai
milostenie bogaţilor? Crez în toată vreamea bogaţii că fac bine săracilor,
nu săracii bogaţilor. Că cela ce e mai de jos dentru toţ soţii miei, preste
seamă mai bogat iaste decât tine. Însă nădăjduescu‐mă întru îndurarea lu
193
Dumnezeu cum şî pre tine câtu e preste puţinea vreame să te preaîmbogăţească
şî atunce nu veri fi darnec.
Ioasaf zise cătră dânsul:
– Spune‐m acest cuvânt: cum cela ce e mai de jos dentru toţi soţii tăi,
să poate fi // 160r cu mult mai mare decât mine cu bogăţiia, de carii tu,
puţin mai nainte de aceasta, grăiiai cum întru multă neagonisire şî întru
sărăciia cea mai de pre urmă trăiesc? Şî cum mă chem acuma sărac, iară
când mă voiu îmbogăţi, zice‐m că voiu fi scump, fiind acuma darnic?
Răspunse Varlaam:
– N‐am zis eu cum că pat sărăcie, ce au bogăţie nedeşertată. Că a
adaoge în toată vreamea bogăţie cătră bogăţie şî porneala aceii pohte a nu o
înfrâna, ce tot mai multe a pohti fără saţiu, aceasta iaste sărăciia cea mai de
pre urmă. Iară ceia ce nu bagă în seamă lucrurile ce sânt ale ceştii vieţi păntru
dragostea celor de veac şî socotiră pre aceastea a fi gunoiu, ca păntru / 160v să
dobândească pre unul Hristos şî toată grija de mâncare şî de îmbrăcăminte în
Domnul şi‐o au aruncat, veselindu‐se cu neagoni<si>rea, cum nimea den
iubitorii de lume, carii undează în aur şî în bogăţie, aşa nu se veseleaşte. Şî
bogăţie de bunătăţi strângă‐ş‐au den dăstul şî să îndulcesc cu nădeajdea de
binele cel nesfârşit pre dereptate, pre aceea toţ, şî decât tine, şî decât toată
împărăţiia pământească, mai bogaţ i voiu chema. Însă ajutându‐ţ Dumnezeu,
priimi‐veri şî tu duhovnicească bogăţie ca aceaea, carea păzindu‐o cu
tărie şî pre dereptate pohtind pururea încă mai mult, nu veri vrea atunce a
cheltui dentr‐însa nemica , că aceaea iaste // {161r} avuţiia cea adevărată.
Iară mulţimea bogăţiei trupeşti vatămă mai mult pre priatnicii ei, decât le
foloseaşte. Pre dereptate dară o chemaiu sărăciia cea mai de apoi, de carea
pohtitorii binelui ceresc, de tot lepădându‐se, fugiră de dânsa, ca cum fuge
cineva de un şarpe. Dici deaca pre vrăjimaşul pre carele soţii miei – ceia ce
cu mine împreună se postesc şî cu mine împreună oştesc – ucisu‐l‐au şî cu
picioarele călcatu‐l‐au, acuma eu pre acela iarăş viu să‐l iau de la tine şî să‐l
duc la dânşii, fi‐voiu tocmitoriu lor de războaie şî de patime şî le voiu fi de
tot înger hitlean, care lucru nu fie mie a‐l face! Şî aceastea să‐m / {161v}
înţelegi şî de îmbrăcământ! Că ceia ce se‐au dăzbrăcat de vechiciunea ceaea
putreda şî de haina călcării – ce se zice a neascultării – şî grija ce iaste de
dânsa, adecă de îmbrăcământ, pusu‐o‐au jos şî în Hristos, ca în haina
194
spăseniei şî ca în văşmântul veseliei, se‐au îmbrăcat, pre aceia cumu‐iu
voiu îmbrăca iarăş în haine de piiale şî să‐i învesc cu văşmântul ruşinii? Ce
aşa să ştii pre soţii miei, cum nici întru un chip de aceastea haine lor nu le
tribuiesc, ce lor le iaste dăstul postul pustiei şî acela‐l socotesc ei să fie
bucata cea adevărită.
Aurul şî hainele ce zici să dai lor, împarţi‐le săracilor de‐ţ ascunde ţie
comoară nefurată în veacul ce va să fie. // {162r} Şî cu rugăciunile lor fă‐ţi
pre Dumnezeu milostiv, că aşa‐ţ veri avea bogăţiia ajutătoare spre bine. Şî
aşa, îmbrăcându‐te {Efe(s), 6} în toate armele duhului, şî mijlocul
încingându‐ţi‐l cu adevărul, şî în platoşa dereptăţii îmbrăcându‐te, şî în cap
puindu‐ţ coiful spăseniei, picioarele încălţându‐le întru gătarea buneivestiri
de pace, şî în mâini luând paveza credinţei şî sabia Duhului, carea iaste
graiul lu Dumnezeu, şî de toate părţile vitejaşte înarmându‐te şî
îngrădindu‐te, aşa, cu nădeajde, ieşi împotriva războiului păgân. Dici deaca
veri birui acela războiu şî pre căpitanul lui, pre diiavolul, şî la pământu‐l
veri surpa de la direapta / {162v} stăpânului, cea începătoare de viiaţă, cu
cunună de biruinţă împodobite‐veri.
Cap XIX
Varlaam pre Ioasaf de tainele credinţei şî de sfânta priceaşteniia învaţă.
Aşijdeare de cinstirea icoanelor şî de mărturiia săborului
de la Nicheia îndireptează. După ceaea, botezului
şî sfântelor taine ale priceaşteniei învreadniceaşte
şî cătră iubirea bunătăţilor învaţa.
Cu ca aceastea amu învăţături şî cuvinte de spăsenie învăţând
Varlaam pre feciorul împăratului şî cătră dumnezeiescul botez gătindu‐l şî
a posti şî a se ruga poruncindu‐i, în multe zile nu se conteniia a urdina des
cătră dânsul, după // {163r} obiceaiu cum se deprinsease. Şî toate blagosloveştile
glasuri ale pravoslavnicii credinţe învăţa‐l. Şî dumnezeiasca
195
evanghelie spuse‐i‐o. Cătră aceastea şî mângâierile apostolilor şî graiurile
prorocilor arăta lui, fiind el un om de‐Dumnezeu‐învăţat, de toată scriptura
cea veache şî cea noauă în gură o purta. Şî de dumnezeiescul duh fiind
îndemnat, lumină‐l cu adeverita cunoştinţă a lu Dumnezeu. Dici într‐acea
zi când vrea să‐l boteaze, învăţându‐l aşa‐i zicea:
– Iată, făgăduişi‐te a lua peceatea lu Hristos {Psa(lÕ) 4} şî a te semna
cu lumina feaţei Domnului şî a te face fiiu lu Dumnezeu şî casă Sfântului şî
de‐viiaţă‐făcătoriului Duh. Creade dară acuma / {163v} în Tatăl, şî în Fiiul, şî
în Sfântul Duh, întru Sfânta şî de‐viaţă‐începătoarea Troiţă, carea e slăvită
în trei staturi, şî întru o dumnezeire, împărţită amu cu staturile şî cu usebirile
staturilor, dară cu fiinţa împreunată. Ştiund să ştii pre unul Dumnezeu,
Tatăl nenăscut, iară pre unul Domnul Isus născut, lumină den lumină,
Dumnezeu adeverit den Dumnezeu adeverit, născut mai nainte de toţ
veacii. Că den bunul Tată, bunul Fiiu se‐au născut, den lumina nenăscută
răsărit‐au lumină pururea‐fiitoare, den adeverita viiaţă, ieşit‐au izvorul cel
făcătoriu de viaţă, den singura puteare, putearea Fiiului arătatu‐se‐au,
{Evre(i), g(l$) 1} carele iaste strălucirea // {164r} slavei şî cuvânt cu stat de
început fiind la Dumnezeu, {I(o$), g(l$) 1} şî Dumnezeu fiind fără începătură
şî pururea‐fiitor, cu Carele toate fură, şî văzutele, şî nevăzutele, pre
Duhul Sfânt den Tatăl ieşind, Dumnezeu deplin şî de‐viaţă‐făcător şî
de‐sfinţie‐dătător, Singur‐volnic, Însuş‐putearnec, Împreună‐pururea‐fiitor
şî cu stat.
Aşadară te închină Tatălui, şî Fiiului, şî Sfântului Duh, în trei staturi –
ce se zice în trei usebiri – şî în dumnezeire una; că dumnezeirea dempreună
le iaste a trei, şî firea una le iaste, şî fiinţa una, şî slava una, şî împărăţiia
una, şî putearea una, şî biruinţa una, şî Fiiului / {164v}, şî Duhului
dempreună le iaste a fi den Tatăl. Iară Tatălui, de usebii iaste nenaşterea,
adecă a nu se naşte, iară Fiiului naşterea, ce se zice a se naşte, iară Duhului
ieşirea, adecă purceaderea. Aşa creade dară aceastea, iară a ajunge chipul
Născutului sau al Ieşitului, să nu întrebi, că neajuns iaste; ce întru
196
dereptatea inemii, fără‐de‐ispită priimeaşte cum că Tatăl, şî Fiiul, şî Sfântul
Duh, preste tot, unul sânt, fără numai nenaşterea, şî naşterea, şî ieşirea. Şî
cum că Unul‐născut, Fiiul şî Cuvântul lu Dumnezeu, şî Dumnezeu, păntru
mântuirea noastră se‐au pogorât pre pământ, cu bună‐vrearea a Tatălui şî
cu ajutoriul Sfântului Duh, // {165r} începându‐se fără de sămânţă întru
pântecele Sfintei Feate şî Născătoarei lu Dumnezeu, Mariei, cu Duhul Sfânt
şî fără‐de‐stricare născut dentr‐însa. Şî om desăvârşit fu. Şî cum că acela
Dumnezeu deplin iaste şî om deplin den doauă firi, den dumnezeire şî den
omenire. Şî în doauă firi iaste, înţelegătoare şî volnice, cari firi au‐ş
umplearea desăvîrşită preste tot. Fieşcarea‐ş are hotarul şî seama ei ce i se
cuvine, dumnezeirea, să zic, şî omenirea, însă stat unul împreunat.
Şî aceastea fără de sminteală să le priimeşti. Nicicum să nu întrebi a
şti chipul cum se‐au vărsat Fiiul lu Dumnezeu şî se‐au făcut om den sânge
fetesc, fără / {165v} sămânţă şî fără stricare, sau ce iaste împreunarea acelor
doauă firi întru un stat, cari noauă în dar ne sânt spuse den dumnezeieştile
scripturi. Cu credinţa sântem învăţaţi a le ţinea, iară chipul nici a‐l
cunoaşte, nici a‐l grăi nu putem. Creade pre Fiiul lu Dumnezeu păntru
milosârdiia milei să se fie făcut om şî toate omeneştile cumuş iaste firea
omenească să le fie luat, afară de ponosul păcatului. Că au flămânzit, şî au
însetoşat, şî au durmit, şî au ostenit, şî se‐au întristat cu firea omenirei. Şî
derept strâmbătăţile noastre, dus fu la moarte, răstignit fu şî îngrupat,
gustând moartea. Iară într‐aceastea dumnezeirea // {166r} fără patime şî fără
schimbare au trăit. Că nemica lucru pătimitor nu punem lângă firea cea
fără de patime. Ce cu luarea, adecă cu omenirea ce au luat, ştim pre dânsul
chinuit şî îngrupat şî cu dumnezeiasca slavă sculat dentru morţi fără
stricăciune, ce se zice fără putrejiciune, şî la ceriuri înălţat {Ma(th$), g(lÕ) 16} ,
şî iarăş viitor cu slavă {Apo(k$) g(lÕ) 22} a judeca pre vii şî pre morţi cu
cuvinte ale acelui preaîndumnezeit trup, {IoÕ, g(lÕ) 5} cum singur ştie, şî a
plăti fiecui cu ale Lui direapte cumpene. Că vor înviia morţii şî se vor scula
ceia ce sânt în mormânturi. Dici carii au păzit poruncile lu Hristos şî în credinţa
cea direaptă au umblat, moştneni‐vor viiaţa veacului, / {166v} iară ceia
197
ce se‐au spurcat în păcate şî se‐au ferit de credinţa direaptă, mearge‐vor în
munca veacului.
Creade dară cum că rrăul nu iaste vreo fiinţă ceva, sau vreo
împărăţie, nici să‐l socoteşti a fi fără de începătură, sau să se fie făcut de
sineş, sau să fie de la Dumnezeu (care lucru nu încape), ce el iaste den
lucrurile noastre şî păntru diiavolul, de au întrat în noi păntru nesocotinţa
noastră. Păntru că noi, fiind volnici, în voia sfatului nostru au fost a aleage
or binele, ori rrăul. Cătră aceastea mărturiseaşte un botez den apă şî den
Duhul, întru iertăciunea păcatelor. Priimeaşte şî cuminecătura preacu//
ratelor {167r} tainelor lu Hristos şî o creade a fi adevărat trup şî sânge al lu
Hristos, Dumnezeului nostru, care au dat credincioşilor întru iertăciunea
păcatelor. Că într‐acea noapte, când era a se predădi, puse legătură sfinţilor
ucenicilor şî apostolilor lui şî cu dânşii câţ vor creade într‐însul, zicând:
„Luaţi şî mâncaţ! Acesta iaste trupul Mieu, frânt derept voi întru iertarea
păcatelor”. Aşijderea, luând şî paharul, deade lor, grăind: „Beaţi dentr‐însul
toţi! Acesta iaste sângele Mieu, al legăturii ceii noauă, păntru voi vărsat
întru iertăciunea păcatelor. Aceasta să faceţ întru pomana mea!”
Acela amu cuvânt al lu Dumnezeu, viu / {167v} şî lucrător, şî toate
făcând cu putearea lui, {Evre(i), g(l$) 4} face şî preface cu dumnezeiasca,
sfânta cuvântare, pâine şî vinul prinosului, trupul şî sângele Lui, cu venirea
Duhului Sfânt, întru sfinţirea şî întru luminarea acelora ce se cuminecă cu
jelanie.
Închină‐te cu credinţă, sărutând cu cinste chipul feaţei Domnului, al
Cuvântului lu Dumnezeu, Carele derept noi se‐au înomenit, aşa părându‐ţ,
cum că tocma ce vezi pre singur Făcătoriul în icoană. Că au zis oarecine den
sfinţi aşa: „Cinste icoanei, la izvodul cel dentâiu treace”. Dici izvodul cel
dentâiu iaste de pre carele se ijdiraşte // {168r} chipul icoanei. Că văzând noi
scriptura den icoană, cu ochii minţii treacem cătră vedearea cea adevărată
a căruia iaste icoana, cu smerenie închinându‐ne chipului Aceluia ce se‐au
întrupat păntru noi, nu făcând pre icoana că e Dumnezeu, ce ca pre un chip
al întrupatului Dumnezeu, Cela ce se‐au vărsat tocma pănă la chipul robesc
198
păntru noi, cu pohtă şî cu dragoste‐l sărutăm. Aşijderea şî a Preacuratei
Maicăi lui şî a tuturora sfinţilor icoane, cu seamă ca aceasta le sărutăm.
Aşijderea şî chipului cinstitei şî de‐viaţă‐făcătoarei cruci, cu credinţă te
închină şî sărută, păntru Cela ce au spânzurat / {168v} pre dânsa cu trupul,
spre spăseniia neamului nostru, Hristos Dumnezeu şî Mântuitoriul lumii.
Şî ne‐au noauă dat acest chip de biruinţă asupra diiavolului, că se teame şî
se cutremură, nerăbdând a căuta cătră putearea ei.
Întru porunci ca aceastea şî cu credinţă ca aceasta să te botezi,
neschimbată aceasta leage şî neatinsă de toată eresa, pozindu‐o pănă la
ieşitul sufletului. Iară de toată învăţătura şî den tot glasul a poruncilor ce
stau împotriva aceştii nevinovate credinţe, întoarce‐ţ faţa. Şî să o socoteşti a
fi înstriinare de cătră Dumnezeu, că au zis apostolul {Ga(l$) g(l$) 1} că
măcară noi sau măcară înger den cer, de <va> vesti voauă // {169r} mai mult
decât ce v‐am vestit noi, proclet să fie. Că altă vestire, ce se zice Evanghelie,
nu mai iaste, nici altă credinţă, fără aceaea, carea iaste propoveduită de
apostol şî de cei părinţi purtători de Dumnezeu, pre la multe fealiuri de
săboară mărturisită şî săborniceştii beseareci dată.
Krŭštenie Ioasafovo 
Aceastea zicând Varlaam şî ispovedaniia – ce se zice mărturisirea
credinţei – carea se‐au scos la săborul den Nicheia învăţând pre feciorul
împăratului, boteză‐l în numele Tatălui, şî al Fiiului, şî al Sfântului Duh,
întru un râbnic sau hălăşteu ce era în grădina lui. Şî veni / {169v} asupra lui
sau pre dânsul darul Duhului Sfânt. Şî întrând în cămara odihnii lui şî
săvârşind acolea slujba necruntei jârtve, deade‐i preacuratele ale lui Hrisos
taine. Şî se bucura în duhul său, trimeţând slavă lu Dumnezeu.
De‐acii zise cătră dânsul Varlaam:
– Blagoslovit Dumnezeu şî Tatăl Dumnului nostru, {I Pe(t$), 1} lu
Isus Hristos, Carele după multa mila Lui te‐au născut cătră nădeajdea cea
199
vie, cătră moşiia cea neputredă şî nespurcată şî neveştejitoare, carea e
păzită la ceriuri de Hristos Isus, Domnul nostru, cu Duhul Sfânt! Astăzi,
slobozindu‐te de păcat, făcutu‐te‐ai rob lu Dumnezeu, luând arvuna vieţii
de veac. Şî lăsând // {169r} întunearecul, îmbrăcatu‐te‐ai în lumină, rânduit
fiind la sloboziia slavei a fiilor lu Dumnezeu. {Io$, g(l$) 1} „Că câţi – zice –
au priimit pre Dânsul, datu‐le‐au puteare a fi feciori lu Dumnezeu, cărora
cred în numele Lui”. {Ga(l$), g(l$) 4} Cum de‐acuma mai mult nu eşti rob, ce
fecior, fecior şî moşnean lu Dumnezeu derept Hristos, prin Duhul Sfânt.
Derept aceaea, dragul mieu, {2, Pe(t$) 3} nevoiaşte‐te a te afla lui
nespurcat şî nevinovat, lucrând ce e bine pe temeliia credinţei. {Ia(k$), 2} Că
credinţa fără fapte, moartă iaste, ca şi faptele fără credinţă, cumu‐m aduc
aminte să‐ţ fie grăit şî mai nainte. {Efe(s$), 4} Toată rrăotatea şî lucrurile
omului celui vechiu, cealea ce se‐au stricat întru înşelătoarele pohte, / {169v}
toate urându‐le, ca un nou‐născut prunc, cuvântătoriul şî neînşelătoriul lapte
al bunătăţilor iubeaşte a‐l bea, ca cu acela să creşti şî să ajungi la cunoştinţa a
poruncilor Fiiului lu Dumnezeu şî să ajungi a fi bărbat desăfârşit, ce se zice
om deplin, la măsura vârstei a umplerii lu Hristos. Să nu mai fii de acuma
prunc cu mintea, şî clătinându‐te, şî purtat fiind de vihorul al valurilor 
pohtelor, ce cu răotatea fii prunc! Iară cătră bine aibi minte vârtoasă şî
deplină, umblând cumu se cuvine chemării tale, cu carea eşti chemat cătră
paza poruncilor Domnului. Împinge de la tine în laturi şî te înstriinează de
deşertarea a traiului celui mai denainte de‐a mai umbla cum umbla păgânii,
întru deşertarea minţii lor, întunecaţi în cuget şî înstriinaţ de slava lu
Dumnezeu, supuindu‐se pohtelor lor // {170r} şî dobitoceştilor porneale ale
trupului. Ce tu, cumu te‐ai apropiiat cătră viul şî adeveritul Dumnezeu, aşa
.
200
umblă, ca un fecior al luminei. {Ga(l$) g(l$) 5} Că poama duhului întru toată
bunătatea şî dereptatea şî adevărul iaste. Şî den zioa ce te‐ai îmbrăcat în omul
cel nou, de‐acuma nu te mai strica naintea lui cu învechiciune, ce te înnoiaşte
în toată vreamea cu dereptatea, cu cuviioşenie şî cu adevăr. Că cu puteare
iaste aceasta a tot cine va vrea, cum auzi {Io, 1} că au dat puteare a fi feciori
lu Dumnezeu celora ce cred în numele Lui. Aşa cum mai mult nu putem noi
zice, că nu ne iaste cu putinţă a ne agonisi bunătăţi. Că calea iaste gata şî
lesne, măcară de fu ea şî chemată oarecum scârbnică derept mârşevirea
trupului. Însă iubită iaste păntru nădeajdea bunătăţilor ce vor să fie acelora
carii nu umblă / {170v} neînţelepţeaşte, ce adevărat înţeleg ce iaste voia lu
Dumnezeu, {Efe(s$), g(l$) 6} şî în toate armele Lui se‐au îmbrăcat cătră
războiul al măiestriei potrivnicului şî întru rugi şî rugăciuni necurmat
preveghează, în toată răbdarea şî în nădeajde.
Tu dară cum ai auzit de la mine şî te‐ai învăţat, pune temeiu vârtos şî
într‐aceaea înmulţeaşte crescând şî sporind. {I, Ti(m$), 6} Şî cu bună
ostăşire ostăşază, având credinţă şî bun gând, cu bune lucrure mărturisit,
gonind sau urmând dereptatea, teamătul lu Dumnezeu, credinţa, dragostea,
răbdarea, blândeaţele. Apucă‐te de viaţa veacului, la carea eşti şî chemat.
Iară toată dulceaţa şî pohta a patemelor trupeşti, nu numai lucrul de
fapta lor să te delungi, ce şî cu cugetul minţii, ca sufletul tău nespurcat să‐l
arăţi lu Dumnezeu. Că nu numai faptele, ce şî cugetele noastre scrise sânt, //
{171r} de sau cununi, sau muncă tocmesc noauă. Iară în inemi curate ştim şî
creadem că sălăşuiaşte Hristos, cu Tatăl şî Sfântul Duh. Şî iară învăţat‐am şî
ştim că cum goneaşte fumul pre albine, aşa cugetele reale gonesc de la noi
darul dumnezeiescului duh. Derept aceaea, aibi nevoinţă cătră acest lucru, ca
să‐ţ curăţezi den suflet tot cugetul pohtelor. Şî bune cugete să sădeşti
într‐însul, făcându‐te besearecă Sfântului Duh. Că den cugete venim cu fapta
şî la lucrure. Şî tot lucrul den gând şî den cuget sporind, dentâiu ia începătură
mică. Şî aşa, cu crescutul câte puţin, mare sfârşenie face. Derept aceaea nici
întru un chip nu lăsa să te oblăduiască obiceaiul cel rrău, ce încă fiind tu
201
tânăr, rumpe‐ţ den inemă rădăcina cea rrea, ca să nu crească şî să‐ş întinză
rădăcinile într‐adânc, că apoi în multă vreame şî cu multă trudă‐ţi va fi a te
osteni să o dăzrădăcinezi. Păntru aceaea pururea păcate mai mari / {171v}
întră în noi şî fac silă sufletelor noastre. Căce socotindu‐le noi că sânt mici,
iată, ca cum sânt cugetele rreale, cuvintele ce nu se cad, vorbele deşarte fără
de folos, cu acealea nu se poate agonisi îndereptarea. Că cum iaste şî în
trupuri carii nu grijesc de neşte bube mici, apoi putrejiciune aduc, încă de
multe ori se întâmplă de le aduc şî moarte. Aşa iaste şî de suflete, cari suflete
patimele ceale mici, ce se zice pohtele, nu le bagă în seamă, la mari păcate le
aduc. Şî deaca vor întra păcatele ceale mai mari la dânsele, adecă la suflete,
sufletul de‐aciia, elu‐ş ia nărav şî obiceaiu şî deprinzându‐se într‐însele,
adecă în păcate, cade întru negrije, de nu mai grijaşte, cum au zis oarecine
{Pri(t$), g(l$) 8} , că necuratul deaca întră la adâncul răotăţilor, nu grijaşte {2
Pe(t$), g(l$) 2} , ce de‐aciia ca porcul ce se îndulceaşte tăvălindu‐se în tină, aşa
şî acela suflet, // {172r} întrupat fiind cu rrealele năravuri, nu simte putoarea
păcatelor, ce încă mai vârtos place‐i şî se îndulceaşte, ca de neşte bine ţiindu‐se
de rrăotate. Iară de se va şî râdica vreodată, târziu, să‐ş vie întru simţire, însă
cu multă trudă şî sudoare se slobozeaşte dentr‐aceale rreale năravuri, cărora
de‐a lui voie se‐au închinat rob. Derept aceaea, cu toată putearea te delungă
de tot gândul şî de tot cugetul cel rrău, şî de tot năravul cel blăstemat. Şî mai
vârtos te deprinde în bunătăţi şî întru obiceaiul lor fii şî te poartă cu lucrure.
Că de te veri osteni puţinel a fi şî a te afla întru năravul lor, putea‐veri fi după
aceaea, cu ajutoriul lu Dumnezeu, deplin şî desăvârşit fără de trudă, sufletul
văpsindu‐se cu năravul bunătăţilor, cumuş şî au den fire rudenie cătră dânsul.
De‐aciia, câştigând şî pre Dumnezeu ajutător, trăiaşte învârtoşat şî nu lesne
zmult dentr‐însele, / {172v} cum şî vezi. Că bărbăţiia, şî chipzuiala, şî mintea
întreagă, şî dereptatea, cari sânt bunătăţile ceale mai de frunte, fiind năravuri,
şî văpseală, şî lucrare sufletului, deaca întră într‐adânc, nu lesne se zmulg.
Crez patimele, ce se zice chinurele, sau pohtele rrăotăţilor, nefiind cu firea
adevărate ale noastre, ce denafară vin şî întră, cându‐ş fac deprindere, nu
202
lesne sânt zmulte; cu cât mai vârtos bunătatea, ce iaste de fire sădită în noi de
Ziditoriul şî pre Dânsul avându‐l ajutător, puţin trudindu‐ne, deaca ne se va
înrădăcina cu deprinsătură în suflet, nu va fi lesne rumptă.
A douăzeacele cap
Învaţa Varlaam ce putearea iaste curatei rugi.
Iară la <s>fârşitul capului, învaţa pre Ioasaf să socotească deşartăciune
lucrurilor celor trecătoare şî veciia ce au a fi. //
{173r} Derept aceaea, oarecine den lucrătorii aceştiia spusu‐mi‐au
cum deaca luaiu, zice, dumnezeiasca vedeare vârtos întru nărav şî cu
primblarea ce mi se primbla mintea într‐însa, mi se îngrăşe sufletul şî se
unse. Vruiu de‐aciia odinioară să fac ispită şî‐m opriiu mintea de nu o
lăsaiu să se nevoiască întru primblarea vederii, cumu se deprinsease. Şî o
cunoscuiu unde se trăgea şî nu suferiia şî‐i era cu greu. Şî cu neoprită
dragoste se ducea cătră dânsa şî nici întru un chip cătră vreun cuget
protivnic a se pleca nu putea. Iară deaca slăbiiu puţinel frâul, cu o reapede
alergare alergă în sus cătră lucrul ei cel dentâiu. Cum au zis prorocul {Psa(l$),
48} : „În ce chip pohteaşte cerbul la izvoarăle apelor, aşa pohteaşte sufletul
mieu cătră tine, Dumnezeule. Însetoşe sufletul mieu cătră Dumnezeul,
tarele, viul”.
Dentr‐aceastea dară den / {173v} toate, arătat iaste cum că în noi iaste
câştigarea bunătăţilor şî noi sântem domni şî stăpâni ei, adecă bunătăţii,
deaca am vrea să ne ţinem de dânsa. Iară mai vrând păcatul decât pre
dânsa, făcându‐se robi rrăotăţii, aceia nu lesne se vor putea rumpe dentr‐însa,
cum am apucat de‐am zis şî mai nainte. Însă tu, slobozindu‐te dentr‐însa cu
milosârdiia milei a Dumnezeului nostru şî îmbrăcându‐te în Hristos cu
darul dumnezeiescului Duh, mută pre tine pre tot în Domnul şî de‐acmu
uşe patimelor, ce se zice pohtelor, să nu deşchizi! Ce cu miroseala şî cu
strălucirea bunătăţilor îmbodobindu‐ţi sufletul, fă‐l besearecă sfintei Troiţe,
îndereptându‐ţ tăriia minţii cătră vedearea ei.
203
Că de lăcuiaşte cineva şî vorbeaşte cu un împărat pământean, fericit
se arată. Dară cela ce se‐au învrednicit a fi // {174r} şî a vorbi cu Dumnezeu
în mintea lui, de câtă fericire se va îndulci?! Pre Acela dară priveaşte în
toată vreamea şî cătră Dânsul vorbeaşte! Iară a vorbi cătră Dânsul cum veri
putea? Numai cu apropiiarea rugii şî a rugăciunei! Că cela ce se roagă cu
rugăciune caldă şî cu inemă curată, depărtându‐ş mintea de toate lucrurile
trupeşti şî în jos trăgătoare şî ca cum faţă cătră faţă stă înaintea lu
Dumnezeu şî cu frică şî cu cutremur aduce Lui rugăciune pururea, acela se
apropie cătră Dumnezeu şî vorbeaşte cu Dânsul faţă cătră faţă. Că bunul
Dumnezeul şî Stăpânul nostru tiutindenea vine de ascultă pre ceia ce i se
roagă adevărat şî curat, cum au zis prorocul: {Psa(l$) 33} „Ochii Domnului
asupra derepţilor şî urechile Lui întru ruga lor”.
Şî derept aceaea părinţii învaţă cum că ruga iaste împreunare / {174v}
cu Dumnezeu omul şî o chiamă lucru îngeresc şî începătură veseliei ce va
să fie. De vreame ce împărăţiia ceriului, decât alalte bunătăţi ce vor fi, decât
toate aceasta mai vârtos o pun să fie apropiiarea şî vedearea Sfintei Troiţe,
cătră carea apropiiarea rugăciunii duce, pre dereptate i se‐au pus şî nume
începătura fericirii ce va să fie, ca cum ară fi o închipuire a aceiia. Însă nu
toată ruga iaste într‐acesta chip, ce ceaea carea adevărat vreadnecă iaste de
nume ca acela, carea are pre Dumnezeu Învăţător, pre Cela ce dă rugă celui
ce se roagă şî carea iaste înălţată pre desupra tuturor lucrurilor ce sânt pre
pământ şî Domnului Dumnezeu, fără de umblător la mijloc vorbeaşte.
Această rugă‐ţ dobândeaşte şî cătră dânsa te nevoiaşte spre ajutorie,
că harnică iaste a te înălţa de pre pământ la ceriure. Ce nu fără de tocmeală,
nici fietecum veri spori într‐însa, ce întâiu‐ţ // {175r} curăţeaşte sufletul de
toate chinurile, adecă pohtele, şî‐l spală de tot hitleanul cuget, ca o oglindă
curată, noauă, delungându‐te de tot gândul rrăului şî de mânie, carea mai
vârtos decât toate opreaşte rugăciunile noastre a se sui cătră Dumnezeu. Şî
tuturora câţi ţe‐au greşit, de la inemă le iartă greşalele. Şî cu milostenii şî
îndurări cătră săraci împănându‐ţ ruga, du‐o cătră Dumnezeu cu lacrăme
calde.
204
Aşa rugându‐te, putea‐veri zice ca fericitul David, carele, fiind
împărat, tras era de întunearece de griji. Însă, curăţindu‐ş sufletul de toate
patimele, grăiia cătră Dumnezeu: {Psa(l$) 118} „Urâiu nedereptatea şî mi
se scârbi de dânsa. Iară leagea Ta iubiiu, de şapte ori în zi Te lăudaiu de
judecăţile dereptăţii Tale. Păzi sufletul mieu mărturisirile Tale şî le iubi
foarte. Să se apropie ruga mea naintea ta, Doamne, după cuvântul Tău,
dă‐mi înţelegătură”. {Isa(i), g(l$) 58} Aşa strigând tu, Dumnezeu auzi‐te‐va.
Şî încă / {175v} grăind tu, zice‐va: „Iată că veniiu!” De‐ţ veri câştiga rugă ca
aceasta, fericit veri fi.
Ce omului ce se roagă şî chiamă pre Dumnezeu cu usărdie ca aceasta,
cade‐i‐se în toată vreamea a spori întru bine şî a zbura preste toate cursele
vrăjimaşului. Păntru că înfierbântându‐ş cineva chipzuiala lui – cum au zis
oarecine dentru sfinţi – şî înviindu‐ş sufletul, şî la cer mutându‐şi‐l, şî aşa,
pre stăpânu său chemând, şî păcatele pomenindu‐ş, şî derept a lor
iertăciune vorbind, şî cu calde lacrăme rugându‐se, ca Dumnezeu lui
milostiv să fie, den zăbava ce se zăboveaşte întru cugete ca aceastea, toată
grija lumii pune în laturi. Şî iaste desupra a toate patimele omeneşti şî se
învredniceaşte a se chema vorovitoriul lu Dumnezeu, ce se zice domăitor
cu Dumnezeu. Decât care lucru, ce ară fi mai fericit şî mai n[alt] ?
Să te învrednicească dară Domnul a nemeri fericitură ca aceaea.
{Deaa(n$) 20} Că iată, calea poruncilor Domnului // {176r} arătatu‐ţi‐o‐am şî
nimica n‐am ascuns, care să nu‐ţ fiu spus.
Şî eu amu slujba mea, ce‐am avut cătră tine, sfârşitu‐mi‐o‐am. De
acuma tu, încingându‐ţ mijlocul cugetului tău derept Sfântul ce te‐au
chemat, {Levi(t$), 19} şî tu, în toată viiaţa ta, Sfânt fii! Că Domnul zice: „Fiţi
Sfinţi, păntru că Eu Sfânt sânt”. Şî scrie şî fruntaşul apostolilor {I, Pe(t$), 1} :
205
„Deaca chemaţ Tată pre Cela ce judecă fără de făţărie pre fieşcarele după
lucrul lui, vreamea pribegiei voastre întru frică o petreaceţ, ştiund că nu cu
putred argint sau aur sânteţ scumpăraţ den viiaţa cea deşartă, de la părinţi
dată, ce cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui nevinovat şî preacurat
mieluşel”. Aceastea dară toate puindu‐le într‐înemă, pomeneaşte‐le
neîncetat, având naintea ochilor pururea frica lu Dumnezeu şî înfricoşata
judecată şî lumina direpţilor, carea vor să ia într‐acela veac, şî jalea
păcătoşilor den adâncul întunearec. De‐aciia neputinţa şî deşertarea
lucrurilor ce sânt aicea şî nesfârşeniia celor ce vor să fie, {Isa(i), 40} „păntru
că toată / {176v} carnea – ce se zice trupul – ca burianul, şî toată mărire
omenească ca floarea burianului . Uscă‐se burianul şî floarea lui căzu. Iară
cuvântul Domnului trăiaşte în veaci”.
De aceastea te sfătuiaşte pururea {I Ti(m$), 4} şî la aceastea gândeaşte
în toată vreamea. Şî pace lu Dumnezeu fie cu tine, luminându‐te, {Fi(l$), g(l$)
4} şî la calea spăseniei îndereptându‐te. Şî toată voia cea rrea departe de la
mintea ta gonindu‐o şî sufletul tău cu semnul crucii pecetluindu‐l ca nemica 
den smintealele hitleanului de tine să nu se apropie, ce să te învredniceşti
întru toată umplearea bunătăţilor a nemeri împărăţiia ce va să fie, fără
sfârşenie şî netrecătoare; şî strălucit a fi cu lumina fericitei şî de‐viiaţăîncepătoarei
Troiţe, carea întru Tatăl, şî în Fiiul, şî în Sfântul Duh, slăvită e.
Glava 21
Varlaam, păntru vorbe ce avea totdeună cu Ioasaf,
ucenicul său, vine întru cunoştinţă. Şî derept aceaea, sfătuiaşte
lu Ioasaf să se ducă.//
{177r} Cu graiuri ca aceastea cumuş era deprins, cinstitul stareţ,
învăţind pre feciorul împăratului, duse‐se la gazda lui.
206
Iară slugile tânărului şî dascalii lui, văzând deasa urdânarea lui în
polată, se mira. Iară unul dentr‐înşii, carele era mai mare între alalţi, pre
carele ca pre un credincios şî cu minte bună pusease‐l împăratul preste
curtea fiiu său, numele‐i era Zardan, zisă cătră feciorul împăratului:
– Doamne, ştii câtă frică a tătâine‐tău iaste asupra mea şî câtă iaste
credinţa mea cătră dânsul! Derept aceaea mi‐au şî poruncit ca unii
credincioase slugi să slujesc ţie. Iară eu acuma, văzând pre cest om striin
vorbind des cu tine, temu‐mă să nu cumva să fie de leagea creştinească,
cătră care leage foarte cu vrăjimăşie apasă tată‐tău. Şî mă voiu afla vinovat
judecăţii purtătoarei de moarte. Ce sau spune împăratului de lucrurile lui,
sau de acuma tu te părăseaşte de‐a mai vorbi cu dânsul. Iară de nu, tu mă
goneaşte de la faţa ta, ca să fiu fără ponos, şî‐ţ ceare / {177v} la tată‐tău pre
altul să aducă aice.
Iară feciorul împăratului zise cătră dânsul:
– Zardane, mainte de toate, aceasta să facem: şezi tu înlăuntru, după
zăvasă, şî ascultă voroavele lui ce vorbeaşte cătră mine. Şî aşa‐ţ voiu grăi
de‐aciia ce se cade să faci.
Dici vrând Varlaam să între la dânsul, băgă pre Zardan înlăuntru
zăveasei. Şî zise cătră stareţ:
– Întăreaşte‐m dumnezeiasca învăţătură, ca să se sădească mai vârtos
în inema mea.
Apucă de‐aciia Varlaam de grăiia cătră dânsul multe, de Dumnezeu şî
de creştinătate. Şî cum că pre Acela unul, adecă pre Dumnezeu, cade‐se a‐L
iubi den toată inema şî den tot sufletul şî den tot cugetul; şî poruncile lui a
le păzi cu frică şî cu dragoste. Şî cum că Acela iaste făcător tuturora
văzutelor şî nevăzutelor. Lângă aceastea, pomeniia şî de zidirea omului
celui dentâiu, şî de porunca ce i se‐a fost dat, şî de călcarea aceiia // {178r}
porunci, şî de osânda ce i se aduse de la Ziditoriul derept neascultarea. Şî
aşa, după aceaea, de nenumăratele bunătăţi, de cătră cari bunătăţi închisune‐
am deaca am lepădat porunca. Şî iarăş pomeniia scârbele, grijele, jalea şî
întristăciunea şî câte becestnicie ne‐au ajuns după greşala lor. Cătră
aceastea iarăş aducea a lu Dumnezeu iubire de oameni, cum Ziditoriul,
purtând grije de mântuirea noastră, trimis‐au învăţători şî proroci de au
propoveduit întruparea a Unui‐născutului. După aceaea, şî de pogorârea
207
Lui den omenire, de binele şî de ciude ce‐au făcut, de patimele ce au răbdat
păntru noi, neharnicii şî nemulţemitorii, de cruce, de suliţă, de moartea cea
de bună voie, cea de‐apoi dereagerea noastră, şî de întoarcerea şî suirea
cătră binele dentâiu, şî după aceastea, de împărăţiia ceriului, carea
aşteptată iaste vreadnicilor, şî de muncile ce zac de aşteaptă pre păcătoşi,
focul nestins, întunearecul fără sfârşenie, viiarmele nemuritoriu şî alalte
munci care şi le‐au agonisit / {178v} şî şî le‐au păstrat loruş slugile păcatelor.
Aceastea toate povestindu‐le cu învăţătura lui, cum se deprinsease. Şî
lângă sfârşenie, multe vorbi şî de curata viiaţă şî deşertarea lucrurilor ce
sânt aice, ticăloşindu‐o, şî becestniciia celor ce se îndulcesc într‐însele
mustrindu‐o; întoarse‐se cătră rugă şî cu de dânsul se rugă derept dânsul,
ca să‐i păzească Dumnezeu ispovedaniia – ce se zice mărturisirea
pravoslavnicei credinţe – neîntoarsă, traiul nevinovat şî fără prepus, viiaţa
curată. De‐aciia, puind sfârşenie rugăciunii, duse‐se numaidecât la gazdă.
Iară feciorul împăratului chemă pre Zardan şî, ispitindu‐i mintea,
zise:
– Auziş ce‐mi grăiaşte acest semănător de cuvinte, ispitindu‐se a mă
înşela cu cuvintele lui şî a mă lipsi de ceastă frumoasă veselie şî dulceaţă şî
a sluji a Dumnezeu strein.
Iară Zardan zise:
– O, împărate, ce ţi se pare?! Veri să ispiteşti pre robul tău?! Bine ştiu
eu // {179r} că au întrat cuvintele acestuia om adânc în inema ta. Că de n‐ară
fi aşa, n‐ai vorbi cătră dânsul aşa de cu dulceaţă şî neîncetat. Că ştim şî noi
aceasta propoveduire. Ce de când râdică tată‐tău goană nemilosârdnică
asupra creştinilor şî fură goniţ ei de aice, de atunce au tăcut propoveduirea
lor. Iară acuma, deaca ţi se‐au arătat plăcută această învăţătură şî de poţi
lua greul ei şî durearea ei, voia ta spre bine să se înderepteaze. Iară eu ce
voiu face, că cătră greotate ca aceaea nici cu ochii a căuta n‐aş putea, iară
de frica împăratului, cu durori şî cu chinuri împarţu‐mi sufletul! Ce voiu
să‐i răspunzi de negrija ce am avut cătră porunca lui, de sloboziiu cestui om
întrare cătră tine.
Iară feciorul împăratului zise cătră dânsul:
208
– Eu împotriva multei prietniciei tale ce‐ai arătat cătră mine, nicio
plată alta vreadnică ştiund, aceasta mai vârtos am aflat să fie plată
vreadnică de binele tău, ce mi‐ai făcut. Şî făcuiu a‐ţ arăta un lucru pre
desupra firei bun, să înţelegi de cine eşti născut, şî să‐ţi cunoşti Ziditoriul, şî
să laşi întunearecul, şî să alergi cătră lumină. Şî mă nădăiiam / {179v} că
numai cum veri auzi, cu dragoste neoprită veri mearge după dânsul. Iară
cum văz eu, mă minţi nădeajdea mea. Că te văz rreace cătră aceaste cuvinte
ce se ziseră. Iară de veri spune tu aceastea împăratului şî tatălui mieu, altă
nimica nu veri face, fără cât cu scârbe şî cu întristăciuni i veri îmbrăca
sufletul. Ce de‐i prieşti, nici întru un chip de aceastea să nu‐i spui pănă la o
vreame ce se va cădea a spune.
Aceastea grăind cătră dânsul, părea‐i că seamănă pre apă, păntru că
în sufletul nebun nu va întra înţelepciunea.
Iară demineaţa, viind Varlaam, vorbiia de ducere. Iară Ioasaf,
neputând răbda a se despărţi de dânsul, se întrista în suflet şî‐ş umplea
ochii de lacrăme. Iară stareţul grăiia cătră dânsul multe şî cum neclătit să
lăcuiască întru bunătăţ se mărturisiia. Şî cu cuvinte mângăietoare întări
inema lui şî a‐l slobozi cu veselie se ruga. Împreună cu aceastea şî proroci,
zicând că nu după multă vreame au a să împreuna amândoi iarăş cu
împreunare nedespărţită.
Dici feciorul împăratului, neputând a mai supăra pre stareţul şî a‐l
mai opri // {180r} den pohtita a lui cale, de‐aciia şî temându‐se să nu dea
Zardan ştire împăratului de lucrurile lui şî să se puie munci asupra lui, grăi
cătră dânsul:
– Părintele mieu duhovnicesc şî ales dascal şî tocmitoriul a tot binele
mieu ! De vreame ce ţe‐am plăcut a mă lăsa să lăcuiesc întru deşertarea
lumii şî tu să te duci la locul răpaosului duhovnicesc, de‐amu a te mai ţinea
şî a‐ţi face pacoste nu cutez. Du‐te, dară, păzit de pacea lu Dumnezeu, şî
pre ticăloşiia mea, întru cinstetele‐ţ rugăciuni, pomeneaşte pururea păntru
209
Dumnezeu , ca să te poci ajunge şî să văz în toată vreamea cinstita faţa ta.
Şî‐m umple şî ceastă puţinea cearere: deaca nu vruseş să iai de la mine
nimica soţilor tăi, ia încai păntru tine puţinei galbeni de bucate şî haină de
îmbrăcământ.
Iară el răspunse cătră dânsul:
– Deaca derept fraţii mii nimica n‐am luat de la tine, că nici le
tribuiaşte a lua ceva den lucrururile lumeşti aceia carii de a lor bună voie se
delungă de dânsele, cum aş lua mie care lucru a lua lor m‐am lepădat?! Că
de ară fi bună strânsoarea aurului, mai nainte aş fi luat lor decât mie. Iară
păntru / {180v} căce de pagubă iaste agonisirea lui, nici pre dânşii, nici 
pre mine voiu înfăşura cu acealea legături.
Deaca nu‐l putu pleca nici de‐aceaea, începu iarăş altă rugăciune. Şî
cu a dooa cearere‐l cerea, cum să nu‐i frângă de tot rugăciunea, nici să
vearse toată întristăciunea pre dânsul, ce să‐i lase lui acea haină spartă şî
acea mantie groasă, ca să‐i fie întru aducere aminte de‐nvăţătura ajunului.
Cătră aceasta să‐i fie şî de pază, să‐l ferească de tot lucrul Satanei. Şî să ia de
la dânsul alta în locul aceiia, „ca văzând tu – zice – cea dată de la mine, să‐ţi
aduci aminte de plecăciunea mea”. Iară călugărul zise cătră dânsul:
– A da eu ţie haină veache şî spartă şî a lua eu noauă, nu se cade ca să
nu fiu osândit, luând plată aicea păntru puţinea osteneală a mea. Însă
derept să nu‐ţ frâng cearerea, să fie haină ce mi se va dărui de la tine
veache şî cu nimica mai bună decât ale meale. //
{181r} Dici căută feciorul împăratului şî află neşte fealegi de păr vechi
şî le deade stareţului. Iară el, luând ceaea a lui, se bucura şî o socotiia fără
seamă, mai scumpă decât tot caftanul, sau văşmântul împărătesc.
Iatră dumnezeiescul Varlaam atunceş, preste puţinel ceas vrând să
purcează, de dus vorbiia. Şî‐i aduse învăţătura cea de apoi, zicând:
210
– Iubite frate şî preadulce fiiu, pre carele te‐am născut cu Evangheliia!
{I, Ko(r$) 4} Ştii cărui împărat te‐ai făcut ostaş şî cătră cine ţe‐ai dat
ispovedirile, ce se zice mărturisirile? Tribuiaşte dară a păzi aceale tare. Şî câte
sânt lucrurile ostăşiei şî câte te‐ai făgăduit întru mărturisirile tale Stăpânului
al tuturor, acolea de faţă <este> mărturie toată oaste îngerească, încă şî
scriind de câte te‐ai mărturisit. Acealea toate să le umpli, că de le veri păzi şî
le veri umplea, fericit veri fi. Nimica den câte lucruri sânt aice, adecă aceasta
lume, să nu pohteşti mai mult decât pre Dumnezeu şî bunătăţile Lui. Ce va fi
aşa / {181v} înfricoşat den ceaste ce sânt aicea, ca cum iaste gheena focului de
veac, carele arde şî lumină nu are, şî muncind, niciodinioară nu se
conteneaşte. Şî ce iarăş den lumeştile bunătăţi veseleaşte aşa, ca cum singur
Dumnezeu va să se dăruiască pre Sine celora ce au iubit pre Dânsul, a Căruia
frumuseaţe nespusă iaste şî putearea nebiruită‐I iaste, şî slava Lui pururea
fiitoare. Ale Căruia bunătăţ, ce sânt puse şî gătite priiatnicilor Lui, fără seamă
sânt, mai mari decât toate văzutele, {I, Ko(r$) 2} cari ochiu nu le‐au văzut,
nici ureache le‐au auzit şî la inemă omului nu se‐au suit, cărora moştnean
arătate‐veri, păzit de putearneca mâna lu Dumnezeu.
Iară feciorul împăratului, vărsând lacrăme, scârbit era şî întristat,
nerăbdând a se despărţi şî a rămânea de acel părinte iubitor de feţi şî de
acel dăstoinic învăţător. Şî zise:
– O, părinte, cine‐m va umplea // {182r} mie tocmeala ta şî supt care
păstor şî îndereptător ca acesta voiu fi eu? Sau ce mângâiare‐m voiu face în
locul pohtitei dragostei tale? Că iată, pre mine, hitleana slugă şî delungată,
cătră Dumnezeu adus‐ai şî în rândul a fecior şî a moşnean pusu‐m‐ai.
{Ma(th$), 18} Şî pre rătăcitul şî pierdutul în munţi şî gătita mâncare a toată
fiiara căutatu‐m‐ai. Şî în oile lu Dumnezeu, ceale nerătăcite, amestecatu‐m‐ai
şî mi‐ai arătat grabnica calea adevărului, {Psa(l$), 87} scosu‐m‐ai de la
211
întunearcec şî de la umbra morţii şî picioarele meale den cărarea cea
lunecătoare şî de‐moarte‐purtătoare şî strâmbă şî hitleană, mutatu‐le‐ai. A
mari şî a minunate bunătăţi tocmitor fuseşi‐m, a cărora mărie niciun cuvânt
vreadnec a povesti nu iaste, a mari daruri dumnezeieşti veri fi şî tu părtaş
păntru mine, micul. Şî nedăstulul mulţemirei meale să‐l umple singur
Domnul, Carele biruiaşte cu plata darurilor pre ceia ce iubesc pre Dânsul.
Iară Varlaam, vrând să‐i potolească plânsul, sculă‐se şî sta la
rugăciune. Şî râdicând mâinele la ceriu grăiia:
– Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru lu Isus Hristos, Cela ce ai
luminat pre acealea care mai nainte era întunecate şî pre ceastă văzută şî
nevăzută / {182v} făptură, den ce n‐au fost, o ai adus, şî a ta zidire cătră tine
o ai întors, şî nu ne‐ai lăsat a umbla pre urma nebuniei noastre!
Mulţemimu‐ţ, Doamne, şî puterii, şî înţelepciunei Tale, Domnului nostru,
lu Isus Hristos {Evre(i), 1} , cu Carele şî veacii făcut‐ai! Şî pre noi, căzuţii,
râdicat‐ai, pre rătăciţ întors‐ai şî greşiţilor păcatele iertat‐ai, pre robiţi
răscumpărat‐ai, pre morţi înviat‐ai cu scumpul şî domnescul sânge al Fiiu
Tău. Pre Tine dară strigăm şî pre Unul‐născut, Fiiul Tău, şî pre Preasfântul
Duhul Tău! Caută şi spre această a ta cuvântătoare oaie, carea adusă iaste
de mine, nevreadnicul, întru jirtfă Ţie, şi‐i luminează sufletul cu putearea şî
cu darul Tău. Cercetează ceastă vie carea e sădită de Sfântul Duhul Tău
{Psa(l$), 74} şi‐i dă a face poama dereptăţii. Întăreaşte‐l, încredinţând lui
leagea ta, scoate‐l dentru‐nşelăciunea diiavolului {Psa(l$), 8} , cu înţelepciunea
a bunului Duhului Tău. {Psa(l$), 142} Învăţă‐l a face voia Ta {Psa(l$),
21} şî ajutoriul Tău nu‐l lua de la dânsul. Învredniceaşte‐l cu mine,
nevreadnicul robul Tău, a fi moşnean bunătăţilor Tale celor fără de
sfârşenie, că // {183r} blagoslovit eşti şî preaslăvit în veaci. Amin!
Şî deaca sfârşi rugăciunea, se întoarse de‐l sărută, zicând:
– Fătul Tatălui den ceriu, pace ţie şî mântuirea de veac!
212
Şî ieşi den polată şî mergea bucurându‐se şî mulţemind lu
Dumnezeu, Celuia ce au îndereptat calea lui spre bine.
Glava 22
Ioasaf, după ieşire lu Varlaam, să deade pre sine rugii.
Iară Zardan, de întoarcere lui cătră credinţă
creştinească au spus împăratului.
Împăratul porunceaşte să gonească pre Varlaam, ce în dişert.
Pre călugării oarecarii au adus cătră dânsul.
Iară Ioasaf, după purcesul lu Varlaam, deade‐se rugăciunii. Şî cu
lacrăme fierbinţi grăiia:
– Dumnezeule, ia aminte întru ajutoriul mieu! {Psa(l$), 69} Doamne,
grăbeaşte‐Te a‐mi ajuta, {Psa(l$), 85} că Ţie sânt lăsat, săracul. Rămasului
sărac Tu fii ajutor, caută spre mine şî mă miluiaşte! {I, Ti(m$), 2} Cela Ce‐Ţ
iaste voia să se spăsească toţi oamenii şî să vie la cunoştinţa adevărului,
mântuiaşte‐mă şî mă întăreaşte, nevreadnecul, {Psa(l$), 142} să umblu în
calea sfintelor poruncilor Tale, că eu sâmt neputincios şî becestnic / {183v} şî
neharnec de‐a face bine. Iară Tu, a mă spăsi, puternec eşti. Carele toate
văzutele şî nevăzutele ţii şî le păzeşti, nu mă lăsa a umbla pre urma voiei
trupului, {Psa(l$), 142} ce voia Ta mă învaţă să fac şî mă păzeaşte întru a Ta
veacinică şî fericită viiaţă. O, Tatăl, şî Fiiul, şî dumnezeiesc Duh, Care eşti
una şî nedespărţită dumnezeire, pre Tine chem şî pre Tine slăvesc, că pre
tine <este> toată făptura şî pre Tine slavoslovesc ceale de gând şî fără de
trup puteri, în veaci, Amin!
213
De atunce cu toată paza păziia pre sine şî‐ş feriia curăţiia sufletului şî
a trupului, trăind întru ajun, şî în rugi, şî întru rugăciuni de toată noapte.
Că zioa de multe ori avea pacoste de la ceia ce era cu dânsul (adecă n‐avea
prilej de rugă păntru vorba ce vorbiia cu dânşii) şî unele ori şî derept
venirea împăratului cătră dânsul, sau păntru chemarea ce‐l chema la sine.
Dici ce rămăşiţe rămânea de zi, noaptea i le umplea. Că sta în rugăciuni şî
în lacrăme, chemând pre Dumnezeu tocma pănă ce lumina // 184r de zio.
Derept aceaea întru dânsul se umplea cel cuvânt prorocesc: „În nopţi
râdicaţ mâinile voastre şî bine cuvântaţi Domnului!”
Iară Zardan, deaca simţi al lui traiu ca acela, umplu‐se de scârbă şî cu
iuţi griji răniia‐ş sufletul. Şî n‐avea ce face. Însă fiind cuprins de greotatea cea
de‐apoi, duse‐se acasă‐ş, puindu‐ş boală şî făcându‐se că nu iaste sănătos.
Dici deaca veni la ştirea împăraului acel lucru, el trimease amu alt
credincios în locul lui, să slujască fiiu‐său. Însă, având grije de a se
însănătoşi Zardan, trimease la dânsul un doftor, meşter bun. Şî de multă
socotinţă‐l învrednici ca să se vindece. Iară doftorul, văzând că iaste atâta
de drag împăratului foarte cu de dânsul a cerceta, şî luând seama bineşor
lucrurilor lui, cum mai degrab spuse împăratului:
– Eu, zice, împărate, într‐acest om nicio începătură de vreo boală nu
putuiu afla, dară‐l cunosc cum să‐ş fie vătămat sufletul cu o grijă mare. Şî
dentr‐aceaea boleaşte.
Iară el , împăratul, auzind aceale cuvinte, gândiia că doară inema
fiiu‐său se‐au îngreuiat cu vreo mânie asupra lui şî, scârbindu‐se păntru
aceaea, au ieşit de acolo. Însă vrând să ştie lucru adevărat, deade veaste lu
Zardan:
– Demineaţă, zice, voiu veni să te văz / {184v} şî să‐ţ cunosc boala ce
ţi se‐au întâmplat.
Iară Zardan, auzind veaste ca aceaea, dâns‐de‐demineaţă se îmbrăcă
în hainele lui şî mearse la împăratul. Şî deaca întră, i se închină pănă la
pământ.
Iară împăratul zise:
214
– Că ce te‐ai ostenit a veni? Că singur eu am vrut să te cercetez şî să
arăt tuturora prieteniia mea ce am cătră tine.
Iară cătră aceastea zise:
– Împărate, boala mea nu iaste de boalele carea după obiceaiu se
întâmplă oamenilor, ce de grija şî scârba ce am în suflet. Boleaşte‐m inema
şî mă boleaşte cu dânsa împreună şî trupul. Ce nebuniia mea ară fi,
avându‐mă într‐acest chip, să nu viu eu robeaşte la putearea ta, ce să aştept
a se osteni împărăţiia ta pănă la mine, robul tău!
Iară împăratul întrebând:
– Ce iaste vina grijii tale?
Începu Zardan cuvânt:
– Mare nevoie – zice – iaste asupra mea şî de mari munci sânt vreadnic
şî a multe morţi sânt vinovat. Că puind eu porunca ta întru negrije,
fuiu‐ţi tocmitoriu de multă scârbă, cum nu ţe‐am fost niciodinioară .
Iară împăratul numaidecât întrebă:
– Cu ce negrije n‐ai grijit? Şî ce iaste teamătul ce te‐au cuprins?
– Aceasta iaste păntru paza domnului mieu, fiiului tău, // {185r} că
n‐am purtat grije a strejui cum au tribuit. Ce au venit un om hitlean şî
vrăjitor de au întrat şî au vorbit cătră dânsul de leagea creştinească.
Şî aşa, pre rând, spuse împăratului graiurile călugărului ce grăise
cătră fiiu‐său şî cu câtă dulceaţă au priimit el cuvintele lui, atâta cât se‐au
făcut de tot al lu Hristos. Cătră aceastea spuse şî numele călugărului, zicând
că‐l chiamă Varlaam. Că fusease înţeles împăratul şî mai de‐nainte de
lucrurile lu Varlaam şî de mare postul lui.
Dici cum întrară aceastea în urechile împăratului, aşa începu a se
clătina de scârba ce‐i căzu asupră. Şî se umplu de mânie şî puţinel nu
ţepeni şî înlemni ca un mort păntru veastea aceaea.
Şî într‐acel ceas chemă pre oarecine, anume Arahiia, carele 
învrednicit era a fi al doilea după împăratul, adecă vezir. Şî acela era la
215
dânsul întâiu la sfaturile de taină. Cătră aceastea era şî om vestit întru
meşterşugul cetiturii de steale.
Dici deaca veni acela, împăratul cu multă jale şî întristăciune‐i povesti
ce i se‐au întâmplat. Iară el, văzându‐i turbureala şî valurile sufletului lui,
zise:
– O, împărate, fii fără turbureală / {185v} şî fără întristare, că încă nu
iaste nenădeajde de întoarcere pre dânsul iarăş. Ce ştiu foarte adevărat că
curând se va întoarce de cătră învăţătura acelui înşelătoriu şî cătră voia ta se
va lipi.
Cu aceastea cuvinte mută Arahiia pre împăratul cătră mângâiare. Şî
făcură amândoi sfat păntru socotinţa acestui lucru. Şî zise:
– Împărate, mainte de toate aceasta să facem, să pripim a ajunge pre
Varlaam. Şî deaca vom putea prinde pre acela, ştiu bine că nu vom greşi
gândul nostru, nici ne va minţi nădeajdea noastră, ce el singur, sau cu
cuvinte plecate, sau cu multe fealiuri de dichise a munci, să va pleca a
spune şî fără voia lui minciunile şî înşelăturile ce‐au grăit, de‐au făcut pre
domnu mieu, pre fiiul tău, a nu se ţinea de‐nvăţăturile părinteşti. Iară deaca
nu vom putea ajunge pre dânsul, ştiu eu pre al<t> unchiiaş, pre un pustilnic,
ce‐l chiamă Nahor, de‐ş seamănă preste tot cu Varlaam, carele nu iaste de‐a‐l
cunoaşte că nu e Varlaam. Ce el iaste de leagea noastră şî mi‐au fost
dascal la învăţătura mea. Eu la acela mă voiu duce noaptea şi‐i voiu spune
toate pre rând. Şî aşa vom striga tuturora cum că Varlaam fu prins. Şî vom //
{186r} scoate pre acela înainte. Iară el zice‐ş‐va numele Varlaam şî să va
arăta ajutând lor, adecă creştinilor. Şî aşa , la price, după multe cuvinte, ca
cum ară scădea den răspunsuri, biruit va fi. Şî aceastea deaca va vedea
feciorul împăratului, cum că Varlaam fu biruit şî ai noştri fură biruitori, op
să se lipsească tot cătră ceia ce au biruit. Cătră aceastea foarte‐i va fi ruşine
de împărăţiia ta şî să va făgădui a face ce va plăcea ţie. Că se va întoarce şî
acela ce se‐au îmbrăcat în chipul lu Varlaam şî va ispovedi adevărat cum că
l‐au fost prelăstit.
216
Împăratul se veseli de acealea ce se grăiră. Şi‐i părea că va fi un lucru
sfătuit prea bine. Era întărindu‐se cu neşte nădeajdi deşarte. Păntru că şî de
Varlaam avură veaste cum nu se‐au fost dus de demult.
Dici socotind că nu va fi dus departe, grăbiră a‐l prinde. Şî întăriră
toate ieşirile cu strej şî cu paze prea multe. Iară pre o cale, ce o ştiia el mai
bine decât toţ, încălecă şî el singur pre cal, de‐l goniia pre aceaea cale fără
de opreală, socotind în toate chipurile să‐i iasă înainte.
Însă în şase zile trudindu‐se în deşert se osteni. Şî aşa de‐aciia / {186v}
descălecând el la o curte împărătească ce era la ţeară la sate, se odihniia
acolea, aşteptând pre Arahiia, pre carele trimesease cu mulţi ostaş călări
tocma pănă la acea pustie a Senaritului, să caute pre Varlaam. La care loc
ajungând el, pre toţi carii lăcuiia pre acolo turbură‐i. Şî ei spuindu‐i «că pre
acela om noi nu l‐am văzut».
Atunce singur domnul acela ieşi la pustie a vâna pre bunele slugi ale
lu Dumnezeu. Şî întru multă depărtare mergând în pustie şî încungiurând
munţii şî aceale lunci fără de căi şî nestrăbătute, tot pedestru umbla,
străbătându‐le cu ceia ce era cu dânsul.
Şî deaca ajunse în vârhul unui munte, el stătu acolo. Şî văzu pre
supt munte un pâlc de pustilnici umbând. Şî aciiş, cu porunca domnului,
alergară la dânşii acei fără de obraz ostaş toţi, întrecându‐se într‐alergat
cine va ajunge mai nainte. Şî deaca‐i ajunseră, alergară împrejurul lor de‐i
ocoliră ca neşte câini mulţi sau ca neşte gadine rreale şî urâtoare de oameni.
Şî prinseră pre bărbaţii aceia, oameni, şî cu vedearea, şî cu tocmeala lor //
{187r} de cinste, şî seamnele ajunului de pustie având pre feaţele lor.
Şî pre aceştea trăgându‐i, puseră‐i naintea domnului, carii nimica 
nu gâlceviia, nici arătând ceva sau grăiia lucru necuviios sau spăimos. Iară
carele umbla naintea lor ca un mai mare, el purta şî un sac de păr, plin de
oasele a unor sfinţi părinţi ce se‐au fost pristăvit mai denainte. Dici
privindu‐i Arahiia şî deaca nu văzu pre Varlaam (că‐l cunoştea) se turbură
cu întristăciune. Şî zise cătră dânşii:
217
– Unde iaste înşelătoriul acela, carele au prelăstit pre feciorul
împăratului ?
Iară cela ce purta sacul răspunse:
– Acela întru noi nu iaste, nici va fi, că fuge de noi, fiind gonit de
darul lu Hristos. Iară întru voi mai are el lăcaş.
Iară domnul zise.
– Dară ştii tu pre dânsul ?
Şî zise pustilnicul:
– Ştiu pre acela ce‐l chiamă înşelătoriul, carele iaste diiavolul, de
lăcuiaşte în mijlocul vostru şî priimeaşte slujba de la voi şî slujiţ lui.
Domnul zise:
– Eu de Varlaam am cercare. Şî vrând eu a şti unde iaste, te întreb.
Iară călugărul zise:
– Păntru ce dară de altul altele grăieşti şî aduseş întrebare / {187v} ca
de unul ce‐ară fi înşelat pre feciorul împăratului? Crez deaca cauţ pre
Varlaam, cădea‐ţi‐se de tot să zici aşa: « Unde iaste cela ce au întors şî au
mântuit de înşelăciune pre feciorul împăratului ? » Că acela iaste fratele
nostru şî împreună‐postitor. Însă de multe zile nu l‐am văzut.
Iară Arahiia zise:
– Arătaţi‐ne – zice – sălaşul lui!
Postnicul răspunse:
– De ară fi vrut el să vă vază, el ară fi ieşit întru întâmpinarea voastră.
Iară noauă nu ne se cade a vă arăta lăcaşul lui.
Derept acest cuvânt se umplu domnul de mânie. Şî zise cu mânie
cătră dânsul; şî cu faţă de fiiară căuta:
– Acuma – zice – vă voiu omorî cu o moarte striină de nu veţ în cest
ceas spune pre Varlaam.
Şî zise postnicul:
– Dară ce lucru vez la noi, cătră carele să ne tragă inema şî de acela să ne
ţinem, ca să nu ne fie lesne a ne rumpe den ceastă viiaţă şî să ne teamem de
moarte ce ne se va aduce de la tine? Crez mai vârtos încă haru‐ţ vom şti, căce
218
ne veri scoate den viiaţă când ne ţinem de bunătate. Căce teamemu‐ne nu
puţin de nearătata sfârşenie, că nu ştim în ce chip ţiindu‐ne ne va afla, să nu
cumva lunecarea minţii, sau vreo // {188r} ispită drăcească să răstoarne starea
vrerii noastre şî să ne întoarcă altele a cugeta şî a face, decât cealea ce am
mărtune lu Dumnezeu. Derept aceaea, părăsiţi‐vă de tot de acel lucru ce vă
nădăiţ că veţ dobândi de la noi. Şî ce vă e voia a face cu noi, nu vă lenevireţ.
Că noi lăcaşul iubitoriului de Dumnezeu, fratelui nostru, de‐l şî ştim, nu‐l vom
arăta, nici alte mănăstiri ce se ascund de voi nu le vom închina gând rrău a
scăpa de moartea aceasta. Ce mai bine să murim bine, aducând lu Dumnezeu
mai întâiu sudorile bunătăţilor şî acuma sângele vitejiei noastre.
Îndrăznire ca aceea nerăbdând ticălosul, ce împotriva vitejiei gândului
lor, rreapede clătindu‐se, cu multe rane‐i învescu. A cărora bărbăţie şî vitejie
şî muncitoriului se arătă vreadnecă de minune. Şî deaca după multe munci
nu‐i putu pleca, nici pre Varlaam a‐l arăta vreunul dentr‐înşii vru, luă‐i,
bătuţ şî zmulţ, de‐i duse la împăratul, purtând şî sacul cu oasele.
Glava 23
Pustilnic îndelungată având vorba cu împărat,
împreună cu fraţii preste carii era mai mare, fură daţi muncilor. /
{188v} Şî nu preste puţine zile‐i duse la împăratul. Şî deaca‐i povesti
ce fu de dânşii, aşa‐i puse înaintea feaţei lui, fiind încins de mânie. Şî cumu‐i
văzu, aprinsese cu atâta urgie, cât se potriviia unui om turbat. Şî porunci
să‐i bată fără milă. Şî deaca‐i văzu zdrobiţ rău cu rane, de‐abiia oarecând
râdicându‐ş ochii den multa turbare, porunci să se contenească bătătorii. Şî
zise cătră ei:
– Ce sânt ceaste oase de morţi ce purtaţi ? De vreame ce le purtaţi
păntru căce vă sânt dragi aceia ale cărora sânt oasele aceastea, iată, în acest
ceas voiu pune şî pre voi cu dânşii, ca să nemeriţ acealea ce pohtiţ şî să‐mi
mulţemiţi.
Iară mai marele şî purtătoriul al aceii dumnezeieşti ceate, lauda şî
îngrozirea împăratului nebăgându‐o în seamă nimica ca cum nu i se‐ară fi
219
întâmplat niciun lucru de scârbă, aşa, cu slobod glas, şî cu luminată faţă, şî
darul ce‐i era sălăşuitu‐se în suflet semnându‐l, zise:
– Aceaste cinstite şî sfinte oase purtămu‐le, o, împărate, închipuindu‐ne
dragostei acelor minunaţ bărbaţ a cărora sânt. Şî postul lor şî iubitoarea de
Dumnezeu a lor viiaţă aducându‐ne‐o aminte, de ne nevoim şî noi cătră
răvnire // {189r} ca aceaea. Şî cugetând la răpaosul şî la dulceaţa aceaea, în
carea lăcuiesc ei acuma, pre dânşii amu fericimu‐i. Iară pre noi ne
îndemnăm unii pre alţii a mearge pre urmele lor. Cătră aceastea şî aducere
aminte de moarte ne facem cu dânsele, care lucru foarte de folos iaste şî
cătră nevoinţele ajunului cu de‐adinsul ne strigă. Şî cu atingerea ce ne
atingem de dânsele meaştemu‐ne sfinţire.
Iară împăratul aciiş zise:
– Dară deaca iaste atâta de folositoare aducerea aminte de moarte,
cum ziset voi, căce nu vă aduceţ aminte de dânsa cu oasele ce vă sânt în
trupurile voastre, că vă sânt ale voastre, şî cât de preste puţinea vreame
putrede sânt, ce luaţ aceaste striine stricate?
Atunce călugărul zise:
– Eu cinci vini ziş păntru purtare sfintelor moaşte, tu numai de una
răspunzând, gândeşti a‐ţ bate joc de noi. Ce aiavea bine să ştii că oasele
celor ce se‐au sfârşit mai denainte aduc aminte de moarte viilor, decât
oasele celor vii. Ce deaca vreame ce aşa cunoşti tu să fie aceastea, şî oasele
den trupul tău încă semnează ţie moarte. Căce dară şî tu nu‐ţ aduci aminte
de sfârşeniia carea preste puţinea / {189v} vreame va să‐ţ vie şî să‐ţ faci ţie
bine, ce ţe‐ai dat sufletul a toată strâmbătatea şî cu nevoie şî fără milă scoţi
sufletele cealea ce slujesc lu Dumnezeu şî iubitoare de creştinătate,
nefăcându‐ţ nicio strâmbătate, nici împărţind cu tine ceva den ceastea ce
sânt aice, să se brodească a‐ţ lua.
Iară împăratul zise:
– Pre voi, rrăii şi prelăstitorii oamenilor, pre dereptate vă muncesc, că
înşelaţ pre toţ, învăţându‐i a se delunga de frumuseţile ceştii vieţi. Şî în loc
de ceastă viiaţă dulce şî de ceastă preaiubită pohtă şî dulceaţă, i îndemnaţ
a‐ş aleage acest traiu greu, şî scârbnic, şî amar şî cinstea dumnezeilor noştri
strigaţi că se cade a se face lu Isus. Dice păntru ca nu urmând oamenii
220
prelăstiturii voastre să lase pământul pustiiu şî, părăsind dumnezeii cei de
moşie, să slujască a dumnezeu striin, munci şî morţi a pune asupra voastră,
pre dereptate am judecat.
Iară călugărul zise:
– Deaca iubeşti a fi toţ părtaş bunătăţilor ceştii vieţi, că ce nu dai
tuturora întocma a fi părtaş hranei şî bogăţiei, ce mai mulţi chinuiesc întru
sărăcie, iară tu averile lor // {190r} şupindu‐le, cătră ale tale le adaogi? N‐ai
dară grije de mântuirea a mulţi, ce numai a‐ţ îngroşa trupul, de‐l găteşti
hrană de mâncare viermilor. Derept aceaea şî de Dumnezeul a toate
lepădându‐te, chemi dumnezei pre aceia ce nu sânt, pre găsitorii a tot rrăul,
ca şi tu, pre aseamene lor, lucrând toate ruşinatele şî făcând strâmbătate,
închipuitor dumnezeilor tăi, chemat să fii. Crez cealea ce le‐au făcut
dumnezeii voştri, oamenii ceia ce se roagă lor, cum nu le‐ară face? Cu o
înşelăciune mare dară te‐ai înşelat o , împărate! Şî te temi să nu cumva
facem pre vreunii den oamenii tăi a se lipi de‐nvăţătura noastră, a se
delunga de mâna ta şî a se aduce cătră mâna ceaea ce ţine toate. Voia‐ţ iaste
să aibi mulţi slujind lăcomiei tale, ca ei să ia patimele, iară ţie ţi se să vie de
la dânşii dobândele, ca cum hrăneaşte cineva câini, sau învaţă pasări la
vânat. Că mai nainte de vânat le se arată şutilindu‐i. Iară când prind ceva
vânat, cu sila zmâceaşte den gura lor vânatul. Aşijderea şî tu, vrând a avea
mulţi daţi ţie, şî bogăţie, şî dăjdi aducându‐ţ / {190v} pre pământ şî pre
mare, zici că porţi grije de mântuirea lor, iară peire le tocmeşti de veac, însă
adevărat, ţie mai întâiu decât tuturor, ca numai să ţi se vie bogăţie, carea
decât scârna şî gunoiul, mai de netreabă iaste. Uitatu‐ţe‐ai că ţii
întunearecul în loc de lumină. Ce te deşteaptă dentr‐acest somn adânc şî‐ţ
deşchide mijitorii ochi şî vezi slava Dumnezeului nostru, carea străluceaşte
tuturor. Şî‐ţ vino vreodinioară în minţi, că zis‐au prorocul {Psal(m$), 93} :
„Cei fără‐de‐minte întru oameni, cunoaşteţ! Şî cei nebuni, înţelepţiţi‐vă
vreodată!” {Psal(m$) 17} Înţeleage, că nu iaste Dumnezeu fără Dumnezeul
nostru şî nu iaste altă mântuire fără numai carea e întru dânsul!
221
Iară împăratul zise:
– De aceaste bârfeale nebuneşti te lasă şî în cest ceas să‐m spui pre
Varlaam! Iară de nu, ispitit veri fi cu neşte fealiuri de vase a muncilor, a
cărora ispită niciodată n‐ai luat.
Iară acel cu mare înţelepciune postnic şî filosofiei cereşti pohtitor
nici întru un chip de‐ngrozirea împăratului nu se ceva schimba, ce fără
cutremur stând grăiia:
– Împărate, nu ne e învăţătura a face noi cealea ce porunceşti tu, ce
care sânt poruncite de Domnul Dumnezeul nostru, Carele // {191r} curăţie
ne învaţă, a ne opri de toate dulceţile şî pohtele şî a avea bărbăţie vitejască,
ca să răbdăm păntru dereptatea toată durearea şî rrăotatea. Câte rreale dară
veri aduce asupră‐ne păntru creştinătatea, mai mult bine ne faci. Ce fă ce
ţi‐e voia, că noi altă nimica nu putem face, fără numai ce ne se cade, nici 
păcatului ne vom da. Au doară‐ţi pare a fi greşală mică aceasta, când am da
noi în mâinile tale pre cela ce se nevoiaşte şî oştează cu noi împreună? Nu‐ţ
veri râde de noi cu râs ca acesta, măcară de‐ai aduce întunearece de morţi
asupră‐ne, că nu sântem noi aşa slabi, ca de frica muncilor tale să ne
închinăm filosofiia (ce se zic înţelepciunea) noastră, şî să facem ceva care nu
se cade legii dumnezeieşti. Cătră aceastea toate, câte vase de munci ştii,
ceteaşte‐le , {Fi(l$), g(l$) 1} că noauă a trăi Hristos ne iaste şî păntru dânsul
a muri, dobândă ne iaste.
Păntru acealea răspunsuri, împăratul aprinsese de mânie. Şî porunci
de‐Dumnezeu‐grăitoarele ale lor limbi să le taie şî ochii să le scoaţă, iară
mâinele, împreună şî picioare să le taie.
Şî daţ fiind aceii osânde, armaşii şî dorobanţii încungiurară‐i / {191v}
şî fără‐de‐omenie şî fără milă‐i răteza. Şî limbile scoţindu‐le den guri cu
cleaştele, sălbătăceaşte le rătezară. Iară ochii cu unghi de fieru‐i zmulseră şî
cu neşte dechise tăietoare, mâinele şî picioarele lor întinzându‐le, tăiară‐le.
Iară fericiţii aceia şî de cinste vreadnici, viteji fiind în cugetul lor, ca
cum vrea fi chemat la bucate, aşa de bărbăteaşte se apropiia cătră munci,
 
222
îndemnând unul pre altul şî păntru Hristos dându‐se pre moarte. Întru
multe fealiure de munci ca aceastea, răbdătoare sufletele lor deaderă‐le
Domnului sfinţii aceia postnici, carii era cu numărul 17.
Mărturisim dară cum ca aiavea iaste cugetul cel temătoriu de
Dumnezeu, împărat patimelor, cum au zis oarecine, nu dentr‐ai noştri,
povestind de chinurile bătrânului preot şî a şapte voinici tineri cu muma
lor, ce era întru un cuget cu dânşii, de pătimiră păntru leagea părinţilor lor,
de a cărora răbdare şî bărbăţie nimica nu se‐au lipsit nici aceşti minunaţ
părinţi, cetăţeani şî moştneani ai Ierusalimului celui de Sus.
Glava 24 //
{192r} Arahiia îndemnă pre Nahor ca să facă pre sine în loc de Varlaam.
Împăratul, păntru priimire credinţii creştineşti, înfruntează pre fiiul.
Aceştea dară creştineaşte sfârşindu‐se, împăratul grăiia cătră
sfeatnecul, cătră Arahiia, să caute să se apuce de al doilea sfat, deaca cu cel
dentâiu nu nemeriră, şî să chiame pre acela, pre Nahor.
Iară Arahiia, târziu în cea noapte, ajunse la peştera lui. Că în pustie
lăcuiia şî întru meşterşugurile vrăjitoreşti se zăbăviia. Şî deaca‐i spuse toate
ce‐au sfătuit, dâns de demineaţă veni la împăratul. Şî iarăş ceru călăraş de‐i
luă cu sine. Şî se făcea a ieşi spre căutarea lu Varlaam.
Dici ieşind el şî trecând pren pustie, văzu‐i‐se un om oarecine, ieşind
dentru o luncă. Şî poruncind el să‐l gonească, ajunseră‐l curând. Şî deaca‐l
prinseră, aduseră‐l la dânsul. Iară Arahiia, întrebându‐l «cine eşti tu, şî de
ce leage eşti, şî cumu‐ţ iaste numele?», el zise a fi creştin şî‐ş spuse numele
Varlaam, cumu‐l învăţase.
Arahiia se umplu de bucurie (amu cumu se arăta). Şî‐l luă de‐l duse
curând la împăratul. Şî deaca‐i deade veaste, puse‐l nainte‐i. Şî zise
împăratul întru auzul celor ce sta / {192v} înainte‐i:
– Tu eşti lucrătoriul drăcesc, Varlaam?
Iară el răspunse împotrivă şî zise:
223
– Al lu Dumnezeu lucrător sâmt, nu drăcesc. Nu mă grăi de rău, nici
mă huli, că eşti datoriu a‐mi mulţemi cu mult har. Că pre fiiul tău învăţatu‐l‐am
creştinătate şî de toată înşelăciunea l‐am izbăvit şî cătră adeveritul
Dumnezeu adusu‐l‐am şî cătră facerea bunătăţilor.
Iară împăratul, aciiş mâniindu‐se, zise:
– Cădea‐se pre tine nicicât de întrebare a nu te învrednici, nici loc de
răspuns a‐ţ da, ce fără întrebare a te da morţii. Ce iată, rabd rânjirea ta
derept milosârdiia ce iaste în mine, pănă când vom cerca lucrurile tale într‐o
zi semnată. Dici de te veri pleca mie, învrednici‐te‐veri milei, iară de nu,
rrău veri peri.
Zicând aşa, deade‐l Arahiei, poruncindu‐l a‐l păzi cu tărie. Iară
demineaţa, râdicându‐se de acolo împăratul, mearse‐ş la curtea lui.
Şî fu veaste pretiutindenilea că au prins pre Varlaam. Care veaste,
deaca auzi şî feciorul împăratului, rrău‐l durea sufletul. Şî nicicum de
lacrăme a se opri nu putea. Şî cu geamăt şî cu jale se ruga lu Dumnezeu şî‐l
chema întru ajutor stareţului. Şî plângând el, nu‐l trecu bunul // {193r} Stăpân.
Că bun iaste celora ce‐l aşteaptă în vremea de nevoie şî cunoaşte pre ceia ce
se tem de Dânsul. Carele şî tânerului acestuia toate‐i spuse întru vedeare de
noapte şî tărie băgă într‐însul şî îndrăzneţu‐l făcu cătră nevoinţa creştinătăţii.
Şî deaca se sculă den somn, inema lui, carea puţinel mai nainte scârbită şî
durută era, afla‐o plină de bucurie, de cutezare şî de lumină preadulce.
Împăratul, aceastea făcând şî aşa grijind, se bucura, părându‐i că au
scocotit şî au sfătuit prea bine. Şî Arahiei cu mare har i mulţemiia. Însă
minţi nedereptatea pre sine, după dumnezeiescul David {Psalm 26}: „Şî
dereptatea biruiaşte pre strâmbătate, surpându‐o de tot şî pomana ei
pierzându‐o cu sunet” {Psa(lÕ), 9}, cum va spune cuvântul după aceastea.
După doauă zile veni împăratul în curtea fiiu‐său. Şî ieşind el întru
întimpinarea lui, nu‐l sărută tată‐său, cumu‐i era obiceaiul, ce cu vrajbă în
chipul unui om mânios era. Şî întrând în chiliia împărătească, şezu mâhnit.
De‐aciia, chemând pre fiiu‐său, zise:
– Ce veaste au întrat în ureachile meale, fătul mieu şî‐m glodeaşte
sufletul cu întristăciunea? Că‐m pare să nu fie umplut niciunul dentru
oameni cândva de bucuriia a naştere de coconi, / {193v} a câtă veselie m‐am
224
împreunat eu păntru tine! Nici iară socotesc să fie fost cineva aşa scârbit şî
rrău ocărât de feciorul său, ca cum ai făcut tu mie acuma, de ţe‐ai bătut joc
de cărunteaţele meale şî lumina den ochii miei luatu‐o‐ai şî tăriia vinelor
meale tăiaşi‐o. Că frica cu carea mă temeam păntru tine venitu‐mi‐au
asupră şî de ce mă temeam, întinpinatu‐m‐au. Şî te făcuş de bucurie
vrăjimaşilor miei şî de rrâs pizmaşilor miei. Cu mintea ta cea neînvăţată şî
cu copilăreasca chipzuiala ta merseş pre urma graiurilor prelăstitoare. Şî
sfatul celor rrău‐înţelegători mai vruseşi‐l decât sfatul mieu. Şî cinstea
dumnezeilor noştri lăsându‐o, a Dumnezeu striin te închinaş a sluji.
Păntru ce, fătul mieu, făcuş tu aceastea aşa, pre carele mă nădăjduiam
a te creaşte cu toată tăriia şî a te avea toiag şî întărire bătrâneaţelor meale, şî
a te lăsa după mine bun şî vreadnec priimitor împărăţiei meale?! Iară ţie nu
fu ruşine, ce ca un vrăjimaş şî pizmaş te arătaş mie. Dară nu mai se cădea
ţie să te pleci mie şî poruncilor meale să urmezi, // {194r} decât să asculţi
nebuneştile cuvinte ale acelui înşelător şî putred bătrân mincenos, carele
ţe‐au pus viiaţa amară în loc de cea dulce şî în loc de cea pohtită
dezmierdare, calea cea grea şî colţoroasă, pre care cale Feciorul Mariei
porunceaşte a umbla? Dară nu te temuş de mâniia a marilor dumnezei, să
nu te arunce în piiatră pucioasă, sau cu grindină de foc să te omoară, sau în
propastiile pământului să te afunde? Făcând ei noauă atâta bine, şî cununa
împărăţiei împodobindu‐ne, şî limbi cu mulţi oameni supuind supt noi, şî
pre tine fără‐de‐nădeajde cu ruga şî cu rugăciunea mea, dându‐te a te naşte,
şî ceştii lumi dulce a fi părtaş făcându‐te, iară tu pre dânşi nebăgându‐i în
seamă şî ocărându‐i, lipitu‐te‐ai Răstignitului, fiind tu prelăstit de ceia ce
slujesc Lui cu nădejdi deşarte, carii povestesc basne de neşte veaci noi, şî
bârfesc de scularea trupurilor moarte, şî alte multe întunearece aduc spre
înşelăciunea nebunilor.
Ce acuma dară, preaiubite fiiu, / {194v} de veri asculta pre mine, tatăl
tău, de departe să‐ţ iai zioa bună de cătră aceaste rătăcituri şî să te apropii
să tămâiezi milostivnicii dumnezei cu jirtve şî cu prinoase, rugându‐i ca
să‐ţ dea iertăciune greşalelor, că putearnici sânt, de pot şî bine a face, şî a şi
munci. Şî acestor ce ţi se grăiră de la mine, noi putem fi ţie pildă şî izvod,
carii păntru dânşii am venit la domnie ca aceasta şî derept bine ca aceasta,
225
mulţemire lor aducând. Celora ce‐i vor cinsti, cinste le vom da, iară celora ce
nu se vor pleca a aduce lor jirtve, munci le vom da.
Dici multe ca aceastea cuvente deşarte grăind împăratul, şî hulind, şî
bătându‐ş joc de ale noastre, iară idoleştile mărindu‐le şî lăudându‐le, văzu
tânerul că lucrul lui mai mult nu tribuiaşte să aibă unghiu şî ascunzătoare,
ce mai vîrtos tribuiaşte să aibă sveaştnic şî nălţime, ca tuturora aiavea să fie.
Şî umplându‐se de îndrăznire, zise:
– De ce am făcut, doamne, nu mă leapăd! Că fugând // {195r} de
întunearec la lumină am scăpat. Şî lăsând înşelăciunea, cătră adevăr m‐am
lipit. Şî de draci lepădându‐mă, lu Hristos m‐am făgăduit, Fiiului şî
Cuvântului al lu Dumnezeu şî al Tatălui, cu al Căruia cuvânt aduse fură
toate câte sânt den ce nu era. Carele şî pre om, zidindu‐l den ţărână,
suflatu‐i‐au suflare vieţuitoare şî în raiul hranei a lăcui pusu‐l‐au. Iară după
ce au călcat porunca Lui, şî cu moartea fu osândit, şî domniei iutelui ţiitor
de lume se supusease, nici aşa nu se‐au depărtat, ce toate era făcând ca să‐l
râdice la cinstea cea dentâiu. Drept aceaea, singur acela făcător a toată
făptura şî neamului nostru ziditor fu om păntru noi. Şî viind pre pământ,
luă trup den Sfânta Fată {Varu(h$), 3} şî cu oamenii lăcui. Şî derept noi,
necunoscătorii robi, stăpânul luă moarte {Fi(l$), g(l$) 2} , moarte şî cruce, ca
să spargă / {195v} muncitoriia – ce se zice împărăţiia – păcatului şî ca să
piiară şî osânda cea de demult, ca să se deşchiză noauă iarăş uşa ceriului.
{I, Ko(rÕ), 2} Că acolo au râdicat pre firea noastră şî în scaunul slavei o au
pus şî au dăruit împărăţie nesfârşită celora ce‐L iubesc {Apo(k$), 19} şî
bunătăţi mai mari decât graiul şî decât auzul. Că Acela tare iaste şî
Însuş‐putearnec, Împărat împăraţilor şî Domn domnilor, a Căruia puteare
<este> nebiruită şî tăriia prea multă, unul Sfânt şî pre sfinţi se răpaosă, cu
Tatăl şî cu Sfântul Duh slăvit, întru Carele m‐am botezat şî‐L mărturisesc.
Slăvescu‐L şî mă închin unui Dumnezeu în trei staturi, unul cu fiinţa şî
neamestecat , neziditului şî fără‐moarte, necuprinsului, Celuia fără‐de‐trup,
fără‐pătemirea, nemutatului, neschimbatului, neajunsului cu ştirea, // {196r}
226
izvorului bunătăţii şî al dereptăţii, şî luminei ce iaste pururea, făcătoriului
al tuturor făpturilor văzute şî nevăzute; Celuia Ce ţine toate şî păzeaşte pre
toate; Celuia ce poartă grija tuturora şî şî ţine câte sânt toate şî le
împărăţeaşte. Că den câte sânt, nimica fără de Dânsul nu se‐au făcut, nici 
fără de a Lui purtare de grije se poate stăvi ceva. Că Acela iaste tot dulceaţă
şî viiaţă a tuturora {Pea(s$), glava 5} , şî tocmirea a toate, şî lumina a
tuturor, şî toată pohta cea nesăţioasă, şî sfârşeniia a toată pohta.
Dici dară a lăsarea pre bun ca acesta, pre ca acesta înţelept, pre ca
acesta putearnec Dumnezeu, şî a sluji necuraţilor draci şî făcătorilor a toate
pohte spurcate, şî cinste a da surzilor şî muţilor idoli, carii nici sânt, nici 
vor fi, aceasta, o, tată, câtă nebunie şî nechipzuială ară fi! / {196v} Crez când
au auzit cineva de la ei graiu sau cuvânt? Când au dat măcară cât de puţin
răspuns celora ce se roagă lor? Sau când umblară vreodată, sau simţire
omenească să fie arătat vreodinioară? Că nici ceia ce stau ş‐au mai adus
aminte să şază cândva, nici carii şed se‐au arătat vreodată sculându‐se. A
lor necuviinţă şî rrea putoare şî nesimţire, încă şî putrejiciunea şî neputinţa
a dracilor ce lucrează într‐înşii şî cu dânşii înşală pre voi, de la cel bărbat
sfânt învăţându‐o eu, şî a lor rrăotate scuipându‐o şî cu urâciune desăvîrşit
urându‐i, făgăduitu‐m‐am viiului şî adevăratului Dumnezeu. Şî Lui voiu să
slujesc pănă la suflarea cea de apoi, ca şî în mâinile <Lui> să meargă
sufletul mieu. Nemerind eu bunătăţi nespuse ca aceastea, bucuratu‐m‐am
amu, căce dentru a dracilor robie slobozitu‐m‐am, şî dentru a lor prădare //
{197r} întorsu‐m‐am, şî cu lumina feaţei Domnului {Psa(l$), 45} 
luminatu‐m‐am. Dară m‐am şî întristat şî‐m iaste împărţit sufletul, căce tu,
domnul mieu şî părintele mieu, a bunătăţi ca aceastea nu te făcuş părtaş.
Însă socotind eu neplecăciunea voiei tale, ţinut‐am întru mine întristăciunea,
n‐am vrut să te mâniiu, iară pre Dumnezeu neîncetat am rugat ca să
te tragă cătră sine şî dentr‐această depărtată goană să te întoarcă, carea
însuţi ţi‐o ai tocmit, de te făcuş, vai de mine, fugar de creştinătate şî slujitor
a toată rrăotatea şî păgânătatea.
Ce, de vreame ce aduseş, o, tată, lucrurile meale la arătare, iani
ascultă dară săvârşitul voiei meale ce iaste. Eu făgăduinţele meale ce‐am
227
făgăduit lu Hristos nu le voiu minţi, să mă parde Cela ce m‐au răscumpărat
cu scumpul sângele Lui. Măcară de mi se‐ară întâmpla a muri întunearece
de morţi, derept Dânsul muri‐le‐voiu. {197v} Aşa ştiund lucrurile meale, de
acuma nu te mai osteni, pohtind a mă muta den buna ispovedire în cea mai
rrea. Că în ce chip o începătură prea fără de lucru şî fără de folos ară fi, când
ai vrea să te apuci cu mâinile de ceriu sau să usuci adâncul mării, aşa să
înţelegi a fi şî acest lucru. Ce sau tu ascultă sfatul mieu, şî te fă al lu Hristos,
şî veri priimi gustarea a bunătăţilor cari sânt mai sus de mintea; şî soţ unul
cu altul vom fi, cum în fire, aşa şî în credinţă; iară de nu, bine să ştii că de
fecioriia ta dălunga‐mă‐voiu şî Dumnezeului mieu sluji‐voiu cu gând curat.
Aceastea deaca auzi împăratul, numaidecât se clătină. Şî de necontenită
mânie cuprins fiind, cu urgie grăi cătră dânsul. Şî cu amar scârşniia
dinţii, ca cum vrea fi un om îndrăcit. Şî zise:
– Cine iaste mie vinovat de rrăotăţi ca aceastea? // {198r} Nimea, fără
eu singur, umblând în voia ta aşa şî făcând ţie aceastea, cari nimea den cei
de demult părinţi n‐au făcut feciorilor săi. Derept aceea, întoarta voia ta
luând tărie şî volnicie den răsfăţăciunea ce te‐am răsfăţat , făcutu‐te‐ai a te
turba asupra capului mieu. Pre dereptate dară au grăit cetitorii de steale la
naşterea ta, cum că veri fi om rău şî foarte hitlean, semeţ şî neplecat
părinţilor. Ce de veri lepăda sfatul mieu şî de fecioriia mea te veri delunga,
în loc de tată, vrăjimaşu‐ţi voiu fi şî ca acealea‐ţi voiu face, cari nici
vrăjimaşilor săi n‐ară face cineva.
Iară el aciiş zise:
– O, împărate, păntru ce te aţiţaş spre mânie? Căce m‐am învrednicit
eu a bunătăţi ca aceastea, tu te scârbiş? Dară ce tată se‐au arătat
vreodinioară să aibă vrăjimăşie pre norocul fiiu‐său. Sau tată ca acela /
{198v} cum nu se‐ară chema vrăjimaş? Şî eu dară de acuma nu te voiu mai
chema tatăl mieu, ce mă voiu delunga de tine ca cum fuge cineva de un
şarpe, deaca voiu cunoaşte că‐ţ iaste pizmă spăseniia mea şî veri să mă
împingi în peire cu mâna silnică. Că de mă veri şî nevoi şî mă veri munci
cum ai şî zis, să ştii că altă nimica nu veri dobândi, fără numai cât în loc de
228
tată, muncitor şî ucigător te veri chema. Păntru că mai lesne ţe‐ară fi a
mearge pre urma vâlturului şî a zbura pren văzduh, decât a întoarce
credinţa mea, ce am întru Hristos, şî buna mărturisire ce am mărturisit Lui.
Ce înţeleage, o, părintele mieu, şî‐ţi scutură den ochii minţii toată betejala şî
negura, şî caută de vezi lumina Dumnezeului mieu, carea pre toţi
luminează, şî fii şî tu vreodată luminat cu acea preadulce lumină. // {199r}
Derept ce te‐ai dat cu totul dulceţilor şî pohtelor trupeşti şî râdicare
dentr‐însele nu‐ţ mai iaste? {I, Pe(t$), 1} Cunoaşte că tot trupul ca iarba
iaste, şî toată slava omenească ca floarea ierbii. Uscă‐se iarba şi‐i căzu
floarea, iară cuvântul Domnului mieu, ce e vestit tuturor, trăiaşte în veaci.
Căce ţii şî ţinut eşti aşa de cu turbare şî cuprins de ceastă slavă ce se
veştejaşte şî piiare ca florile primăverii, şî de ceastă urâtă şi rrău puturoasă
hrană, şî de ale pântecelui şî de supt pântece pofte, cari la o vreame
îndulcesc simţirile nebunilor, iară apoi fac răgăire mai amară decât fiiarea.
Păntru că umbra aceasta şî visele aceştii deşarte vieţi treace‐vor. Şî întru
neîncetata dureare a nestinsului şî întunecatului foc încuiaţi vor fi iubitorii
acestora şî lucrătorii strâmbătăţii, / {199v} unde viiarmele lor neadurmind
mânca‐i‐va fără‐de‐sfârşenie. Şî focul fără‐de‐schimbare şî fără stinsoare în
veaci arde‐i‐va fără sfârşit, cu carii, vai de mine, încuiat veri fi. Şî rrău
durându‐te, mul<t> te veri căi de rreale sfaturile tale. Şî mult veri căuta
zilele de acuma şî‐ţ veri aduce aminte de cuvintele meale. Însă într‐aceaea
căinţă niciun folos nu va fi {Psa(l$), 6} , că în iad ispoveadanie şî pocaanie
nu se face. Ce ceastă vreame iaste lucrării, iară carea va să fie, iaste a platei.
Că de n‐ară lua peirea şî treacearea pre frumuseţile ceştii lumi, ce ară vecui
împreună cu stăpânii lor, nici aşa nu se‐ară cădea a mai voi şî a mai iubi
acealea, decât darurile şî bunătăţile lu Hristos, care sânt mai presus de
mintea. Că cum soarele decât întunecata noapte mai frumos şî mai luminos
iaste, // {200r} aşa şî bunătăţile ce‐s făgăduite celor ce iubesc pre Dumnezeu,
mult sânt mai slăvite şî mai cu mare frumuseaţe decât toată slava şî
229
împărăţiia pământească. Şî tot se cădea a mai aleage ceale mari, decât ceale
mici. {Io(v$), g(l$) 14} . Păntru că şî ceale trecătoare de aicea şî putrejiciunii
supuse, {Psa(l$), 143} ca năluca, şî umbra, şî ca visul trec şî pier. Şî iaste a te
mai încreade nestătătoarelor vânturi vihorâte, sau urmei de corabiia ce
înoată preste adâncătură, decât bogăţiei omeneşti, câtă blăstemăţie! Sau,
mai vârtos să zic, câtă nebunie şî nechipzuială iaste a mai voi şî a mai iubi
pre ceale putrede şî trecătoare, neputincioase şî de nemica , decât pre ceale
neputrede, şî vecuitoare, şî fără‐de‐moarte, şî fără‐sfârşenie, şî cu această
vremească îndulcire a se lipsi de‐ndulcirea acelor netrecătoare bunătăţi!
Dară nu cunoşti tu aceastea, o, tată?! Dară nu veri treace / {200v}
ceaste trecătoare şî să te lipeşti cătră ceale trăitoare?! Dară nu veri mai cinsti
lăcaşul, decât înstriinarea?! Dară nu veri mai vrea lumina, decât
întunearecul?! Dară nu veri mai cinsti sufletul, decât trupul, şî viiaţa de
veaci, decât umbra morţii?! Şî ceale nesfărâmate, decât ceale trecătoare?!
Dară nu veri fugi de rreaoa robie a iutelui ţiitor de lume, a hitleanului, să
zic, diiavolului şî să te bagi la bunul şî milosârdul şî preaîndurătoriul
Stăpân? Şî delungându‐te de slujba a celor mulţi şî cu minciună chemaţ
dumnezei ai voştri, şî unuia să slujeşti, adevăratului şî viului Dumnezeu.
{Eze(k$)l, 8} Că de ai tu şî mult greşit, hulind spre Dânsul şî ucigându‐i
slugile cu munci, însă bine ştiu că deaca te veri întoarce, priimi‐te‐va Bunul
şî toate greşalele tale nu va mai pomeni. Că moartea păcătosului nu o va, ce
va cum să se întoarcă şî să fie viu. // {201r} Carele se‐au pogorât dentr‐aceale
arătate nălţimi spre căutarea a noastră, păcătoşilor. {Ri(m$), g(l$) 6} Şî
răstignire şî rane şî moarte păntru noi răbdat‐au, şî cu scumpul sângele Lui
răscumpăratu‐ne‐au, carii eram vânduţ de păcatul. Aceluia fie slavă şî
laudă în veaci. Amin!
Iară împăratul, de amândoauă fiind cuprins, de minune şî de mânie.
Una, păntru mintea coconului şî păntru nebiruitele ale lui cuvinte, căce că
pre dumnezeii lui huliia, şî a‐i grăi de rrău nu se conteniia, şî de traiul lui
230
era preabătându‐ş joc. Însă lumina cuvântului nu o priimiia, derept
grosimea întunearecului ce era într‐însul. Alta, a‐l munci sau altă ceva rrău
a‐i face, nu putea păntru dragoste firei.
Dici dară a‐l muta dentr‐aceaea ce era, adecă den creştinătate, cu
groaznecă laudă, se părăsi. Căce se temea, să nu cumva râdicând cuvinte
mai multe, şî cela îndrăznind a huli dumnezeii lui şî a‐i ocărî, mai cu mare
mânie să se aprinză, / {201v} şî să‐i facă apoi ceva rrău. Ce se sculă de se
duse cu mânie, zicând:
– Mai bine au vrut fi să nu‐ş fii născut, nici să fii ieşit în lume, deaca
au fost să fii tu într‐acesta chip hulnic dumnezeilor şî îndelungat de
dragostea şî de învăţătura părintească. Însă nu pănă în sfârşit ţi‐veri bate
joc de nebiruiţii dumnezei, nici îndelung se vor bucura vrăjimaşii, nici
vrăjile lor vor învinge. Că de nu veri fi mie ascultător şî cătră dumnezei cu
bună înţelepciune, mai nainte te voiu da a multe feliuri de munci, după
aceaea pre rrăul, rrău voiu omorî. Nu te voiu avea ca pre un fecior, ce ca
pre un vrăjimaş şî ca pre un hitlean.
Capul XXV
După ieşirea împăratului, Ioasaf ceare ajutor de la Dumnezeu. Iară
împăratul, cu sfatul Arahii, începu a sfătui cu bună blândeaţe fiiului său de
care lucru fu minţit. Iară Ioasaf de moarte şî de‐nviiarea morţilor vorbă
lungă are cătră dânsul.//
{202r} Aşa lăudându‐se tată‐său şî ducându‐se cu mânie, feciorul întră
în camara lui şî‐ş râdică ochii cătră a<l> lui puitor de nevoinţă şî să rugă :
– Doamne, Dumnezeule mieu, – den adâncul inemii strigă – dulce
nădeajde şî nemincinoasă făgăduială, vârtoasă scăpare celor ce se
nădăjduiesc în tine! {Psa(l$) 37} Vezi cu milostiv şî bun ochiu sfărâmarea
231
inemii meale şî nu mă lăsa, nici te dălunga de mine, ce după a ta
nemincinoasă făgăduinţă, fii cu mine, nevreadnecul şî prostul! Că pre tine
ştiu şî te mărturisesc făcător şî purtător de grije a toată făptura. Însuţi dară
întăreaşte‐mă a fi într‐această bună mărturisire pănă la ieşitul sufletului!
{Psa(l$) 24} Şî caută spre mine şî mă miluiaşte, şî stăi de mă păzeaşte
nevătămat de tot lucrul Satanei! Caută, Împărate, caută, că tare se‐au aprins
sufletul mieu cu dragostea Ta, / {202v} şî se‐au aţiţat ca în seatea zăduhului
în loc fără‐de‐apă, pohtind la Tine izvorul nemurirei! {Psa(l$) 73} Nu da
gadinelor pre suflet carele se ispoveduiaşte Ţie, ce‐mi dă păcătosului în
toată viiaţa mea, păntru numele Tău şî păntru mărturisirea, a răbda toate şî
pre mine cu totul a mă junghia Ţie. Că deaca întăreşti Tu, şî neputearnecii
pot. Că unul ajutor nebiruit şî Dumnezeu milostiv <eşti>, pre Carele
blagosloveaşte toată facerea, Preaproslăvitul în veaci. Amin!
Aşa rugându‐se, simţi unde întră în inema lui o mângâiare dumnezeiască.
Şî umplându‐se de îndrăzneală, sfârşi noaptea toată rugându‐se.
Iară împăratul cu Arahiia, priiatenul lui, vorbind împreună păntru
cocon, şî cruda a lui cutezare, şî nemutata voie arătându‐i‐o, sfeat luă de la
dânsul, cum că mai bine iaste a‐l lua cu vorbe plăcute lui şî dragi, // {203r}
nădăindu‐se cum că cu şuteale totu‐l vor trage cătră dânşii.
Dici veni împăratul demineaţa cătră fiiu‐său. Şî şezând, chemă‐l
aproape de sine. Şî aşa‐l cuprinse de‐l săruta. Şutilindu‐l cu blândeaţe şi
cu smerenie, zise:
– O, fătul mieu, preapohtite şi preaiubite! Cinsteaşte cărunteaţele
tătâine‐tău şî ascultă rugăciunile meale, de vino să aduci jirtvă dumnezeilor!
Că aşa veri avea blagosloveniia lor şî lungime de zile. Şî veri avea de
la dânşii parte de toată cinstea, şî de împărăţie fără‐de‐grije şî de toate
bunătăţile. Iară mie, tatălui tău, întru toată viiaţa ta dragu‐mi veri fi, şî
tuturor oamenilor cinstit şî lăudat. Că şî întru cuvintele de‐nvăţătură,
232
lăudat lucru iaste acesta, a asculta pre părinte, şî mai vârtos pre acela carele
învaţă spre bine şî spre dragostea dumnezeilor.
Dici ce ţi se pare, fătul mieu, de aceastea, de amândoauă: / {203v} cum
că de bună voie să mă fiu ferit de calea cea bună şî pre calea periciunei să
fiu voit a umbla, au păntru neştiinţa şî păntru neispitirea binelui să mă fiu
dat peirei? Ce deaca ţi se pare, fătul mieu, că de bună voie am mai voit rrăul
decât ce e de folos, şî am mai voit moartea decât viiaţa, să ştii, fătul mieu,
că‐mi pare să fii rătăcit de tot den chipzuiala cea direaptă.
Dară nu vezi a câtă rrăotate şî a câte patime rreale mă dau eu în oşti
împotriva vrăjimaşilor, sau zăbovindu‐mă într‐alte lucruri ce sânt de
osfinteala şî de prijeneala oamenilor ţării? Atâta cu foame, şî cu seate, şî
pedestru umblând, şî pre pământ culcându‐mă, cât de ară fi cu puteare, şî
pre singur mine nu m‐aş cruţa. Iară de bogăţie şî de avuţie atâta negrije şî
de nebăgare de seamă am, cât de multe ori, cu necruţătoare mână dând, de
deşartă‐se toate vistieriile curţii meale, zidind dumnezeilor case mari, //
{204r} şî cu toată podoaba luminându‐i , sau oştilor din dăstul împărţind
chelciug.
Dici dară având noi ca aceasta nebăgare în seamă de dulceţi şî atâta
răbdare întru rrăotăţi, de a şi eu şti că e leagea galileianilor mai bună decât
a noastră, cum n‐aş fi socotit că iaste un lucru vreadnec de toată nevoinţa şî
de toată stăjirea? Şî lăsând alalte toate şî nebăgându‐le în seamă, de aceaea
m‐aş fi apucat, de mi‐aş face spăsenie. Iară de mă socoteşti că fac eu
aceastea den neînţeleagere şî den necunoştinţă şî den neispita binelui, iani
înţeleage în câte nopţi am petrecut fără somn de multe ori, cându‐mi era
pusă nainte vreo întrebare! Măcară nici foarte de treabă să vrea fi, eu nu‐mi
dam răpaos pănă nu vream afla făţişată şî cu cuviinţă dezlegare aceii
întrebări.
233
Dici deaca aceaste lucruri vremenice nici măcară cel mai mic
dentr‐însele / {204v} nu l‐am avut întru nebăgare de seamă, ce toate cu
nevoinţa le‐am socotit, şî pre amăruntul le‐am chipzuit, să se sfârşască spre
folosul tuturor; şî aşa‐m îm pare, că în toată lumea ce e supt soare
înţelegătura ascunselor, acoperitelor şî a nespuselor lucruri, nimănui altuia,
ca mie, nu iaste vestit şî mărturisit a o ispiti a o descurca şî a o dezlega. Cum
dară dumnezeieştile şî acealea cari se cade a le cinsti şî a le blagoslovi, le‐aş
avea întru negrije şî întru nebăgare în seamă, de nu cu toată nevoinţa, şî cu
toată putearea, şî cu tot sufletul, şî cu toată mintea întru cercarea lor m‐aş
zăbovi, ca să aflu ceale adevărate şî care se cad?! Crez şî cercat‐am cu deadinsul
de multe nopţi, dempreună cu zilele, într‐aceastea lucrure am
petrecut, şî pre mulţi măiestri filosofi la sfat ca acesta am chemat, şî cu mulţi
den aceia ce se chiamă creştini am vorbit. Şî cu neînşelătoare întrebare, //
{205r} şî cu ispitire, şî cu cercare, aflată fu mie calea adevărului, cari de
înţelepţi oameni ca aceia, carii şî cu cuvânt, şî cu înţelepciune dăruiţ şî cinstiţ
fură, mărturisită iaste cum că altă credinţă şî altă leage nu mai iaste, fără de
aceasta, în carea umblăm noi astăzi, slujind marelor dumnezei. Şî de dulcea şî
veasela viiaţă săturându‐ne, carea tuturor oamenilor de la dânşii se dăruiaşte
şî e plină de toată frumuseaţea şî de prea multa veselie, carea începătorii
galileianilor şî dascalii şî învăţătorii lor nebuneaşte o lepădară, atâta cât şî
dulcile şî frumoasele ceştii lumi toate, care ne le‐au dăruit dumnezeii spre
dezmierdare, {I, Ti(m), 1} ei, în nădeajdea alţii vieţi, nevăzută şî neadevărată,
ce se nădăiesc a priimi, lepădară‐le, neştiund ce trăiesc şî în ce se
întăresc.
Iară tu, preaiubite fiiu, pleacă‐te părintelui tău, carele cu adevărată şî
direaptă / 205v} cercare bine au aflat ce e adevărat. Că iată, arătă‐ţi‐se că nici
cu voia, nici cu vreun chip al neştiinţei am greşit eu bine, ce bine am găsit
şî am luat. Şî pohtesc cum şî tu să nu mai rătăceşti afară den minte, ce să
mergi pre urma mea. Fie‐ţi greaţă de tată‐tău! Au nu ştii câtu e de bine a
asculta de tată şî a se pleca întru tot lui? În ce chip iarăş aimintrea, câtu e
lucru păgubos şî cu blăstem a mâniia pre părinte şî poruncile lui a le ţinea
întru nimica ? Că câţ rrăi făcură aceasta, rrău au şî perit. Cărora tu, fătul
234
mieu, nu te face soţ, ce fă cealea ce plac celui ce te‐au născut şî veri nemeri
toate bunătăţile, şî veri fi moştnean blagosloveniei şî împărăţiei meale.
Iară cel cu mare înţelepciune şî adevărat de bună rudă tânăr, multele
cuvinte a tătâine‐său, şî nebuneştile răspunsuri auzind, şî cunoscând măiestriile
strâmbului şarpe, // {206r} cum de‐a direapta au gătit laţ picioarelor
lui, şî cum meşterşugeaşte apleca pre dumnezeiescul sufletul lui, şî a‐l împiedeca
de cătră cununa ce‐i zăcea înainte, puse‐ş naintea ochilor învăţătura
Domnului: «N‐am venit – zice – să bag pace în lume, ce sabie. {Ma(th$), g(l$),
10} Venit‐am a dăspărţi fecior de tată‐său şî fată, de mumă‐sa». I pročaja .
Şî că «cine iubeaşte pre tată‐său sau pre mumă‐sa, mai vârtos decât pre Mine,
nu e vreadnec de Mine. Şî de se va lepăda de Mine naintea oamenilor,
lepăda‐Mă‐voiu şî Eu de dânsul naintea Tatălui Mieu, ce iaste în ceriure».
Ceastea gândind şî cu frica dumnezeiască legându‐ş sufletul şî cu
dragostea şî cu pohta întărindu‐se, foarte în vreame de treabă luă cel graiu
al <lui> Solomon, ce zice {Ekle(s$), g(l$) 3} : «Vreame de iubit şî vreame de
urât, vreame de oaste şî vreame de pace».
Şî mainte se rugă în mintea lui, zicând cuvântul lu David {Psa(l$),
56} : «Miluiaşte, Dumnezeule, miluiaşte‐mă, / {206v} că în Tine se nădăjdui
sufletul mieu şî în umbra a rănilor Tale mă nădăiesc pănă va treace
strâmbătatea. Striga‐voiu cătră Dumnezeul de sus, căt<r>ă Dumnezeul ce
au făcut mie bine!» Şî alalte cuvinte ale psalomului {Isho(d), 20} .
De‐aciia zise cătră împăratul:
– Aceasta ce e <a> îngădui părintelui şî poruncile lui a asculta, şî a
sluji lui cu plecăciune şî cu dragoste, şî cela ce iaste Al‐tuturor‐deîmpreună‐
stăpân învaţă‐ne, semănând întru noi această dragoste a firei.
Iară când dragostea părinţilor şî prietniciia ce e cătră dânşii, aduce
sufletului nevoie de peire şî‐l depărtează de Făcătoriul, aceaea dragoste a o
tăia de tot, poruncit ne iaste. Şî nici întru un chip a asculta de ceia ce ne
235
despart de Dumnezeu, ce a‐i urî şî a ne întoarce cu dosul cătră dânşii,
măcară tată ară fi cela ce porunceaşte rrăotăţ ca acealea, măcară mumă,
măcară împărat, sau măcară tocma Domnul aceştii vieţi. Că păntru
dragostea părintească a piiarde eu pre Dumnezeu nu mi‐e cu puteare. //
{207r} Derept aceaea nici trudă te mai bate a da, nici ţie, nici mie, ce
ascultă şî să slujim vielui şî adevăratului Dumnezeu amândoi. Că pre carii
cinsteşti tu acuma, idoli sânt, lucrure a mâini omeneşti, lipsiţi de suflare şî
muţi. Nemica altă ceva, fără numai peire şî muncă de veac tocmesc celora
ce‐i cinstesc. Iară deaca aceasta nu veri vrea să faci, tu fă cu mine ce ţi‐e
voia, că sânt rob lu Hristos. Nici cu şuteale, nici cu munci de dragostea lui
nu mă voiu delunga, cum ţe‐am zis şî mai nainte.
Şî aduse la mijloc şî numele Domnului de‐ş întări cuvântul vârtos.
– <Ia>ră păntru că ziseş cum nici de bună voie faci rrău, nici păntru
necunoştinţa greşeşti binele, ce cum că cu multă întrebare, şî trudă, şî
cercare ai cunoscut adevărat să fie acesta binele: a sluji idolilor şî în pohtele
curviei a te tăvăli îndulcindu‐te şî a te dezmierda, adevărat să ştii că atâta
de rrău faci, / {207v} cât nu poci să povestesc! Că multa negură a
necunoştinţei cuprinsu‐te‐au şî ca cum ai umbla pre întunearec pipăind şî
cercând cu mâinile, nicicât văzând, măcară o fărâmă de rază a luminei.
Derept aceaea, pierzând calea cea direaptă, pre rreale stârmine şî maluri
rătăceşti.
Iată, eu adevărat ştiu şî‐ţ dau sfat, tată, să ştii şî tu, păntru că tu, având
întunearecul în loc de lumină şî ţiindu‐te de moarte mai vârtos decât de viiaţă,
ţi se pare că foarte ai sfătuit un sfat bun şî neamăgitor şî foarte ai socotit un
lucru de folos. Însă să ştii că nu iaste aşa, nu! Că nici sânt dumnezei aceaia
ce‐i cinsteşti tu, ce sânt idoli drăceşti, tot lucrul lor cel spurcat avându‐l în
sine. Nici acea viiaţă, carea o chemi dulce şî iubită şî ţi se pare că iaste plină de
frumuseaţe şî de bucurie, are ea fire ca aceea ba. Ce, adevărat cuvânt să zicem,
spurcată iaste aceaea şî urâtă. // {208r} Întru vreame îndulceaşte şî unge gâtul,
iară apoi face plată mai amară de toată fiiarea – cum au zis dascalul mieu – şî
mai ascuţită decât sabiia cu doauă ascuţituri. {Psa(l$) 138} Şî cum aş şî povesti
răotăţile ei?! Număra‐le‐vor şî mai mult se vor înmulţi decât năsipul. Că viiaţa
236
aceasta iaste undiţa diiavolului. Şî cum undiţa o învălesc cu amăgitură, aşa şî
viiaţa aceasta învălită iaste cu spurcată amăgitură, cu dulceaţa pohtelor, cu
carea pre cei amăgiţi trage‐i în fundul iadului.
Iară bunătăţile ce sânt făgăduite de stăpânu‐mieu (cari bunătăţi tu
le‐ai chemat nădeajdea vieţii neivite), nemincinoase sânt şî neschimbate,
nici ştiu sfârşeniia, putrezirii nu se supun. Nu iaste cuvânt carele să poată
arăta măriia slavei şî a frumuseţei lor şî a nespusei bucurii şî a netrecutei
veselii. {II, Car$ 14} Că iată, murim toţi, cum vezi tu singur, şî nu iaste om
carele să trăiască şî moartea să nu vază. {Psa(l$), 88} Însă vom să ne iarăş
sculăm / {208v} când va veni Domnul Isus Hristos, Fiiul lu Dumnezeu,
{Ma(th$) 25} întru slava nespusă şî întru puteare înfricoşată , singur
Împăratul împăraţilor {Apo(k$) 19} şî Domnul domnilor, căruia tot
genuchiul, al cereanilor, al pământeanilor şî a celor dedesupt, închinase‐va.
{Lu(k$), 21} Şî frică ca aceaea va face atunce {Da(n$) 7} , cât şî acealea
puteri cereşti se vor spăima. Şi‐i vor sta înainte cu cutremur mii de mii şî
întunearece de întunearece de angheli şî de arhangheli. Şî toate ce sânt
fi‐vor pline de frică şî de cutremur, că va bucina unul den arhangheli în
trâmbita lu Dumnezeu. Şî numaidecât {I, Ko(r$), 15} se vor aduna ceriurile
ca o trâmbă, iară pământul crăpând, da‐va afară trupurile oamenilor morţi,
carii au fost de la Adam, omul cel dentâiu, pănă într‐aceaea zi. Şî atunce toţi
morţii den veac, în clepala ochiului vor sta înaintea judecăţii a Domnulu
celui fără‐de‐moarte, de‐ş vor da fieşcarii seama de cealea ce au lucrat.
Atunce direpţii vor luci ca soarele, carii au crezut în numele Tatălui, şî al
Fiiului, şî al Sfântului Duh, // {209r} şî ş‐au cheltuit toată viiaţa lor întru
lucrure bune. Iară slava ce vor să ia ei atunce, cumu ţi‐o aş putea spune? Că
de o aş şî potrivi aceaea cu lumina soarelui, mai luminoasă iaste aceaea şî
237
mai frumoasă. De o aş fulgerului potrivi, mai luminoasă iaste. Nimica nu
voiu putea zice vreadnec de aceaea lumină, că ochiu n‐au văzut şî ureache
n‐au auzit {I, Ko(r$), 2} şî la inemă nu se‐au suit omului, care au gătit
Dumnezeu celora ce‐L iubesc întru împărăţiia ceriului, în lumină
neapropiiată, în slavă nesfîrşită şî nespusă.
Dici dară direpţii a bunătăţi ca acealea să vor învrednici şî a fericire ca
aceaea. Iară carii se‐au lepădat de adevăratul Dumnezeu şî pre Ziditoriul şî
Făcătoriul n‐au cunoscut, ce au slujit spurcaţilor draci, şî surzilor idoli
cinste au adus, şî dulceţile ceştii vieţi deşarte iubitu‐le‐au, şî sălaş tuturora
rrăotăţilor pre sufletele lor făcut‐au, sta‐vor goli şî despuiaţi, / {209v} şî
ruşinaţi, şî scârbiţ, becestnici şî în obraz, şî în lucru, stând în ruşinea lumii şî
de ocara a toată făptura. Că toate ale lor păcate ce‐au lucrat cu cuvântul, cu
lucrul şî cu cugetul, naintea feaţei lor veni‐vor.
De‐aciia, după acea ruşine rrea şî după acea nenumărată împutăciune,
osândi‐se‐vor în focul de matcă, cela nestinsul şî neluminosul, întru
întunearecul cel den‐afară, în scârşnitul dinţilor, la viiarmele cela veninatul.
Aceasta iaste partea lor, aceasta e soarta lor, cu carii fi‐vor munciţi în veacii
nesfârşiţi. Derept ce bunătăţile ceale făgăduite împinseră‐le şî le lepădară
păntru dulceaţa păcatului vremesc, aleaseră‐ş muncă de veac.
Derept aceastea dară, ca păntru să nemeresc acea nespusă bucurie, şî
păntru să iau acea nepovestită slavă, şî să lăcuiesc în lumină cu îngerii, şî
păntru să stau cu îndrăzneală înaintea bunului şî preadulcelui Stăpân, şî
păntru să scap de amarăle şî nesfâr<şi>tele munci // {210r} şî de duroroasa
ruşinea aceaea, cade‐se nu numai bogăţiile întru nimica a le socoti, ce însă
şî trupurile şî tocma şî înseş sufletele. Crez cine iaste atâta de nechipzuit şî
atâta fără‐de‐minte, carele n‐ară mai voi a răbda mii de morţi de ceaste
vremeşti, păntru să se izbăvească de moartea cea veacinică şî fără‐sfârşenie,
şî să moştnenească fericita şî neperitoarea viiaţă, şî să se lumineaze cu
lumina fericitei şî de‐viaţă‐începătoarei Troiţe?!
238
Cap 26
Nahor cu cuvintele ceale de moarte a lu Ioasaf fu spăimat.
Stătu în pricea filosofilor păgâneşti şî ajută credinţei creştineaşti.
Acestea graiuri auzindu‐le împăratul, şî învârtoşarea şî neslăbiciunea
coconului văzând, că nici cu şuteale se pleca, nici cu măiestriia cuvintelor,
nici cu îngrozirea muncilor, se mira de‐nţelepciunea cuvintelor lui şî
de minunate răspunsuri. Şî vădiia gândul lui / {210v} cum că adevărat
grăiaşte feciorul şî cealea ce sânt dereapte arată. Însă era tras de obiceaiul
cel rrău şî de năravul ce se întărise într‐însul cu pohte rreale, cu cari ţinut
era ca cu neşte zăbale şî ca cu un frâu, de nu era slobod a căuta cătră lumina
adevărului. Derept aceaea şî uitând toate, apucă‐se de sfatul cel de demult,
gândul ce sfătuise cu Arahiia vrând a‐l scoate la lucru. Zise către cocon:
– Cădea‐ţi‐se, fătul mieu, cu totul poruncilor meale, tuturor, să te
supui. Iară de vreame ce eşti aşa de vârtos şî de neplecat, şî aşa de tare
stai împotriva mea, fiindu‐ţi voia ca întru toate să fie voia ta mai mare, iani
vino să ne luăm amândoi zioa bună de cătră aceasta price deşartă şî să dăm
loc adevărului. Şî daca Varlaam, cela ce te‐au amăgit, la mine iaste în
obeade ferecat, strânge‐voiu săbor mare şî voi chema pre ai noştri, pre toţi,
şî pre galileiani împreună. Şî pristavii // {211r} porunci‐voiu să strige cu
mare glas cum nimea den creştini să nu se teamă, ce toţi fără de frică să <se>
stringă a socoti cu voia a tuturora dempreună. Dici de veţi birui voi, cu
Varlaamul vostru, voi veţi nemeri acealea păntru cari v‐aţ nevoit. Iară de vă
vom birui, atunce, de voia voastră poruncilor meale a vă supune să grăbiţi.
Iară cel după adevăr chipzuit tânăr, cu arătata lui de la Dumnezeu
vedeare, ştiund mai denainte înşelătoriul sfat al împăratului, zise:
– Fie voia Domnului şî cum ai poruncit, aşa să fie. Că însuş bunul
Dumnezeu şî Stăpânul să dea ca, den calea cea direaptă, să nu rătăcesc.
Întru El au nădăjduitu‐se sufletul mieu şî El mă va milui.
Atunce porunci împăratul să se strângă toate slugile idoleşti şî
creştinii. Dici trimeţând cărţi pretiutindenea şî strâgând pristavi pren
239
toate oraşele şî satele, cum nimea den creştini să nu se teamă că va păţi ceva
rrău, / {211v} ce n‐au aşteptat, ce fără de frică toţ, pre neam şî pre rudenie,
împreună să se adune la iubitoarea de adevăr şî nemincinoasa cercare sau
întrebare, carea va să fie cu mai marele lor şî învăţătoriul Varlaam.
Aşijderea şî pre dascalii lor, şî popii idoleşti, şî înţelepţii haldeieşti şî
indieneşti carii era pren toată biruinţa lui chemă‐i, şî pre neşte dăscântători
şî vrăjitori şî fărmecători, ca să biruiască pre creştini.
Şî se strânse la împăratul mulţime multă de spurcaţi ai legii lui. Iară
întru ajutor creştinilor, numai unul se află: cela ce era părut a fi Varlaam şî‐i
era numele Nahor. Că unii den creştini murise junghiaţ de turbarea
domnilor de pren cetăţi, alţii se ascundea pren munţi şî pren peştere păntru
frica rrăotăţilor ce le zăcea asupră, iară alţii se temea de groaza împăratului
şî nu cuteza la lumină şî făţiş să se arate că‐s creştini, ce noapte era cinstitori
lu Dumnezeu, slujind lu Hristos în taină şî fără de nicio îndrăzneală. //
{212r} Ce numai unul, acela cu vitez suflet, veni întru ajutor adevărului.
Dici deaca şezu împăratul în scaun nalt şî preaînălţat, porunci şî
fiiu‐său să şază cu sine. Iară el, cu smereniia şî cu cinste ce făcea tătâinesău,
nu vru să facă acel lucru, ce şezu pre pământ, aproape de dânsul.
{I, Ko(r$), 4} Stătură de‐aciia înainte măiestrii aceii înţelepciuni nebunită de
Dumnezeu, a cărora inemă neînţeleaptă, prelăstită era, cum au zis
apostolul , {Ri(m), g(l$) 1} că «părându‐le‐se că sânt înţelepţi, nebuniră şî
schimbară slava neputredului Dumnezeu în aseamenea oameni morţi şî a
fiiarălor cu patru picioare şî a pasărilor».
Aceştea se adunară a se întreba împotriva cuvintelor a feciorulu<i>
împăratului şî a câţ era cu dânsul. Şî se umplu într‐înşii pilda ce zice că:
«începea căprioara războiu împotriva leului». {Psa(l$) 90} Iară el pre Cela
de sus puse‐şi‐L scăpare şî în umbra aripilor Lui se nădăjduia. {Psa(l$), 56} 
240
Iară ceia întru deşerţii domnii cestui veac {Efe(s$), l$)} se nădăia / {212v} şî
întru ţiitoriul lumii întunearecului, căruia se şî închinase blăstemăţeaşte şî
becestniceşte.
Era de‐aciia Nahor adus în locul lu Varlaam a grăi. Şî ceia ce era cu
împăratul, sfat ca acela sfătuise. Iară preaînţeleapta purtare de grije a Celui
de sus, alt sfat tocmiia.
Stând de‐aciia aceştea toţ înainte, zise împăratul ritorilor sau
urătorilor lui şî filosofilor, sau mai bine le‐am zice prelăstitorilor de oameni
şî nechipzuiţilor întrî‐inimă:
– Iacătă că vă zace înainte nevoinţă, şî nevoinţă nu mică, ce mare.
Acuma, den doauă, una vă caută să faceţi: sau ale noastre întărindu‐le şî
învârtoşindu‐le, pre amăgetoriul Varlaam, dempreună cu carii sânt cu
dânsul, să‐l biruiţ, şî de la noi şî de la toţi boiarii noştri, mare slavă să
nemeriţ, şî cu cununi de biruinţă să vă cununaţi; sau, de vă vor birui, cu
toată ruşinea cea rrea, rrău să fiţi omorâţ. Că pomana voastră de tot se va
ştearge de pre pământ, că trupurile voastre da‐le‐voiu mâncare gadinelor,
iară pre feciorii voştri face‐i‐voiu robi nescumpăraţi. //
{213r} Fiind aceastea grăite de împăratul într‐acesta chip, fiiu‐său zise:
– Judecată direaptă ai judecat, o, împărate! Întărească Domnul voie ca
aceasta a ta, că şî eu ca aceastea zic dascalului mieu.
Şî se întoarse cătră Nahor, cela ce se făcea că e Varlaam, şi‐i zise:
– Ştii, Varlaame, întru ce slavă şî dezmierdăciune m‐ai aflat, şî cu
multe cuvinte m‐ai plecat a mă dezlipi de leagea şî de dumnezeii părinţilor,
şî a sluji a Dumnezeu necunoscut. Şî cu făgăduinţele a unor nespuse
bunătăţi de veac, tras‐ai mintea mea a mearge pre urma poruncilor tale şî a
mâniia pre tatăl şî domnul mieu. Acuma dară aşa să te gândeşti, cum că stai
în cumpănă. Dici de veri birui acest războiu ce‐ţ zace înainte, şî învăţăturile
tale ce m‐ai învăţat adevărate le veri arăta, şî pre aceştea ce vor să se
pârască cu noi astăzi, vădii‐veri că sânt prelăstiţ, aşa te veri slăvi, ca nimea
den cei de demult ce‐au fost, şî te veri chema propoveduitor adevărului. /
{213v} Şî eu întru învăţătura ta voiu trăi şî voiu sluji lu Hristos, cum mi‐ai
predecăluit, pănă la ieşitul sufletului mieu.
241
Iară de veri fi biruit săvai cu vreo înşelăciune, săvai cu adevărul, şî‐mi
veri fi astăzi tocmitoriu de ruşine, eu însum voiu izbândi ocara mea, că mă
voiu pune cu picioarele meale pre pieptu‐ţi şî cu mâinile meale rumpe‐ţ‐voiu
şî inema, şî limba, de le voiu da câinilor împreună cu alalt trup al tău, ca să
se înveaţe cu tine toţi a nu mai înşela pre feciorii împărăteşti.
Iară Nahor, auzind cuvinte ca acealea, era scârbit foarte şî trist,
văzându‐se că au căzut în groapa ce au făcut {Psa(l$) 7} şî fu vânat cu cursa
ce ascunsease. Şî înţelegând că‐i întră arma sa într‐înemă, gândi întru sine şî
cunoscu a fi mai bine să se lipească de feciorul împăratului şî să întărească
lucrurile lui şî aşa să scape de nevoia ce‐i era gândită, căci că lui era mai
lesne a‐l munci // {214r} deaca se vrea afla mâniindu‐l.
Însă acesta lucru tot al dumnezeieştii purtări de grije era, carea întru
înţelepciune întăreaşte pre ale noastre cu cei ce stau împotriva noastră. Că
cum veniră în cuvinte ceia împotriva celuia, adecă dascalii idoleşti şî cu
Nahor, ca şi alt oarecine de demult {Či(s$), 22} , anume Valaam, carele în
zilele lu Valaac trimes fu oarecând să blasteme pre izrailteani, el nu‐i
blăstemă, ce cu multe blagoslovenii i blagoslovi, aşa şî Nahor, acelor
neînţelepţi şî neînţeleguţ filosofi, vârtos le sta împotrivă.
Dici şezând împăratul în jeţiu şî şezând cu dânsul şî fiiu‐său, cum
zisem mai nainte, sta înainte şî acei neînţelepţi ritori, carii‐ş ascuţise limbile
ca sabiia cătră lepădarea adevărului, carii după cum zice Isaiia {Isa(i) 59} 
că zămislesc durori şî nasc strâmbătate. Adunară‐se şî nărod mult, fără
număr, la privirea acelui meidan, ca să vază care parte va birui. /
{214v} Grăi lu Nahor unul den ritori, carele decât toţi <era> mai
învăţaţ:
– Tu eşti Varlaam, carele atâta fără‐de‐milă şî fără‐de‐ruşine ocărăşti
dumnezeii noştri şî pre iubit fecior al împăratului cu amăgitură ca aceasta
l‐ai învescut, de l‐ai învăţat a sluji Răstignitului?
Iară Nahor răspunse:
242
– Eu sânt – zice – Varlaam, carele ocărăsc pre dumnezeii tăi, cum
ziseş. Iară pre feciorul împăratului nu l‐am învescut cu amăgitură, ce l‐am
izbăvit den amăgitură şî adevăratului Dumnezeu l‐am apropiiat.
Iară ritor zise:
– Marii şî minunaţii bărbaţi carii au aflat toată măiestriia înţelepciunii,
pre aceştea nalţi şî nemuritori dumnezei chiamă‐i. Şî toţi împăraţii şî
slăviţii de pre pământ le se închină şi‐i cinstesc. Dară tu cum râdici limba ta
asupra lor şî cu totul rânjeşti, îndrăznind a face lucruri ca aceastea? Şî ce
arătare iaste cum să nu fie aceştea dumnezei, ce Răstignitul?//
{215r} Iară Nahor apucă a grăi şî ameliţă cu mâna a toată mulţimea
nărodului să tacă. Iară ritorului aceluia nu‐i mai deade niciun răspuns, ce‐ş
deşchise gura ca şi magariul lu Valaam şî cealea ce nu se pricepea să zică,
acealea grăi. Şî zise cătră împăratul:
– Eu, împărate, cu a lu Dumnezeu purtare de grije am venit în lume.
Şî văzând eu ceriul, şî pământul, şî marea, soarele, şî luna, şî alalte,
miratu‐m‐am de frumuseaţea lor. Şî văzând eu lumea şî câte sânt într‐însa
toate, că nevoite se clătesc, cunoscuiu pre clătitoriul şî pre ţiitoriul a fi
Dumnezeu. Căce tot ce clăteaşte, mai tare iaste decât clătitul şî cela ce ţine
mai tare e decât ţinutul. Acela dară zic eu să fie Dumnezeu, Carele au
tocmit toate şî le ţine, Acela iaste fără‐de‐începătură, şî pururea fiind, şî
fără‐de‐moarte. Şî nimica de la nime nu‐i tribuiaşte, iaste desupra a toate
patemile şî a toate micşurăturile, / {215v} cum am zice, iaste desupra mâniei,
uitării, neştiinţei şî altor patime ca aceastea. {Psa(l$) 15} De dânsul sânt
făcute toate, {Děa(n$) 17} nu‐i tribuiesc jirtve, nici oltare, nici toate câte
sânt văzute . Iară El tuturora tribuiaşte.
243
Glava 27
Nahor arata cum amu dumnezeii limbilor mincinoş sânt şî ovreii trăiesc
întru rătăcirea, iară creştinii singuri, unii bine cred .
Fiind dară aceastea aşa grăite păntru Dumnezeu, amu de cât poci
încăpea eu a grăi de dânsul, iani să venim la neamul omenesc, ca să vedem
şî să ştim cari dentr‐înşii ţin adevărul şî carii ţin înşelăciunea. Că aiavea ne
iaste arătat, o, împărate, cum trei neamuri sânt în ceastă lumea, den carii
sânt jidovii, pre carii chemaţ voi închinătorii lu Dumnezeu; şî sânt creştinii,
de‐aciia sânt limbile ceale de cinstesc dumnezeii mulţi. Ce şî acealea limbi,
în trei fealiuri se împart: în haldei, în elini şî în eghipteani. Că aceştea fură
începători // {216r} şî învăţători altor limbi de slujba şî de‐nchinăciunea a
mulţilor dumnezei.
Să vedem, dară, carii dentr‐aceştea ţin adevărul şî carii se înşală.
Haldeii amu, neştiund pre Dumnezeu, rătăciră după făpturi. Şî
începură a cinsti făptura mai vârtos decât pre făcătoriul ce o au făcut. Căror
făpturi făcură‐le şî neşte obraze şî le puseră nume chipul ceriului şî chipul
pământului. Aşijderea făcură chipuri şî mării, şî soarelui, şî lunei, şî altor
făpturi şî lumini. Şî le închid în case de le se închină şi‐i chiamă dumnezeii,
pre carii şî păzesc vârtos, să nu‐i fure furii. Şî nu înţelegură, nici cunoscură
că tot ce păzeaşte, mai mare iaste decât păzitul şî cela ce face, mai mare
iaste decât făcutul. Că deaca nu‐s putearneci dumnezeii lor de a se mântui
pre sine, dară altora cum vor da mântuire?! Cu mare înşelătură dară se‐au
înşelat haldeii, cinstind idoli morţi şî nefolositori. /
{216v} Şî mi se cade să mă mir, o, împărate, cum ceia ce se chiamă la
dânşii filosofi, nici întru un chip nu cunoscură cum că şî acealea făpturi
putrede sânt. Şî deaca făpturi putrede sânt şî de nevoie se supun şî se
pleacă, cum pot fi dumnezei? Şî deaca făpturile nu sânt dumnezei, cum
idolii, adecă obrazele şî chipurile, ce fură făcute în cinstea lor, să poată fi
dumnezei?!
244
Ce să venim dară, o, împărate, cătră singurele acealea făpturi, ca să
arătăm de dânsele cum că nu sânt dumnezei, ce sânt putrezitoare şî
schimbătoare, făcute den ce n‐au fost cu porunca Celuia ce iaste Dumnezeu,
carele e neputred, şî neschimbat, şî nevăzut, iară El veade toate şî
cumu‐i iaste voia le schimbă şî le mută. Ce grăiesc dară de făpturi ceia ce
chiamă ceriul a fi dumnezeu, înşală‐se. Că iată‐l vedem mutat şî de nevoie
clătindu‐se şî den multe alcătuit, păntru care lucru frumuseaţe se chiamă.
Dici frumuseaţea iaste tocmirea şî măiestria a vreunui meşter. // {217r} Dici
ce iaste tocmit – cum am zice alcătuit, sau deres, sau împodobit – are
începătură şî sfârşenie. Clăteaşte‐se ceriul de nevoie – cum am zice de silă –
cu luminile lui. Că stealele, cu orânduială şî cu hotarile purtate fiind den
semn în semn, unele apun, altele răsar. Şî fac călătorie după vremi a semna
vara şî iarna, cum le iaste poruncit de Dumnezeu. Şî nu‐ş trec vremile lor, ce
după cum au luat treaba firei cu podoaba ceriului. Derept aceaea, aiavea
iaste că ceriul nu e Dumnezeu, ce lucrul lu Dumnezeu.
Iară ceia ce le pare că pământul iaste dumnezeoaie, prelăstiţ sânt. Că
iată, vedemu‐l unde e necinstit de oameni, şî ocărât şî biruit de dânşii, şî
săpat, şî frământat, şî făcut de netreabă. Că deaca se coace în foc, mort iaste;
că den oale şî den hârburi nimica nu creaşte. Şî încă de va ploa mult pre
dânsul, strică şî pre dâns, şî roada lui. Şî iaste călcat de oameni şî de alalte
vite, de sângele ucişilor spurcă‐se, sapă‐se, umple‐se, comoară trupurilor
moarte iaste. Fiind aceastea aşa, / {217v} nu se cuvine dară să fie pământul
dumnezeoaie, ce iaste lucrul lu Dumnezeu spre treaba oamenilor.
Iară ceia ce socotesc pre apa a fi Dumnezeu, înşelară‐se. Că şî aceaea
spre treaba oamenilor se‐au făcut şî iaste biruita de dânşii; spurcă‐se,
strică‐se şî se schimbă, fiarbe‐se şî se văpseaşte cu amestecătura şarurilor şî
cu alte lucrure. Şî de frig îngheaţă, şî se spurcă cu sânge, şî iaste adusă cătră
spălătura a toată spurcăciunea. Derept aceaea nu iaste cu puteare a fi
Dumnezeu, ce lucrul lu Dumnezeu.
Iară ceia ce se pare a fi focul Dumnezeu, înşală‐se. Că focul spre
treaba oamenilor se‐au făcut şî iaste biruit de dânşii, mutat de la un loc
într‐alt loc cătră fiarberea şî frigerea a multe fealiuri de cărnuri, încă şî cătră
arderea trupurilor moarte şî a multe chipuri. Stricat de oameni, stânge‐se.
Derept aceaea, focului a fi Dumnezeu nu se cuvine, ce lucrul lu Dumnezeu. //
245
{218r} Iară ceia ce le pare să fie suflarea vântului Dumnezeu,
prelăstăscu‐se, căce aiavea iaste că slujaşte altuia. Şî păntru oameni fu făcut
de Dumnezeu cătră înotarea şî treacerea corabiilor şî spre vânturarea
grăunţelor a tot fealiul de pâine şî de alalte trebi. Că suflă şî înceată după
porunca lu Dumnezeu. Derept aceaea, strâmbătate iaste a fi vântul
Dumnezeu, ce lucrul lu Dumnezeu.
Iară carii le pare să fie soarele Dumnezeu, înşală‐se. Că iată‐l vedem
clătindu‐se de nevoie şî întorcându‐se; şî trecând den semn în semn, şî
apuind şî răsărind, a încălzi sadurile şî sămănăturile cătră treaba oamenilor.
Încă are şî împărţeală cu alalte steale şî iaste cu mult mai mic decât ceriul, şî
are şî scădeare den lumina lui, şî nimica n‐are supt singura biruinţa lui.
Derept aceea nu mi se veade a fi soarele Dumnezeu, ce lucrul lu Dumnezeu.
Iară cărora le pare că e luna dumnezeoaie, înşală‐se. Căce vedemu‐o
clătindu‐se şî ea de silă – ce se zice de nevoie – / {218v} şî o vedem
shimbându‐se şî trecând şî viind spre treaba oamenilor. Şî iaste mai mică
decât soarele. Şî o vedem că creaşte şî se împuţinează. Păntru care lucru nu
mi se veade a fi luna dumnezeoaie, ce lucrul lu Dumnezeu.
Iară ceia ce socotesc pre om să fie Dumnezeu, smintescu‐se. Că vedem
pre om clătinat fără‐de‐voia lui – cum am zice de silă – şî hrănit, şî crescut,
şî îmbătrânind nefiindu‐i voia. Şî aorea se bucură, aorea se întristează. Şi‐i
tribuiaşte hrană, şî băutură, şî îmbrăcământ. Şî iaste mânios, şî pizmătar, şî
cu băsău, şî de pohte aprins, şî de dor cuprins, şî multe micşorări având. Şî
se strică în multe chipuri: de apă, de foc şî de frig, de armă, de gadine şî de
alte lucruri, şî de moarte ce‐i zace asupră. Nu se cuvine dară să fie omul
Dumnezeu, ce lucrul lu Dumnezeu.
Cu mare înşelăciune dară rătăciră haldeii, umblând ei după pohtele
lor. Că cinstesc făpturile şî morţii idoli. Şî necunoscându‐i, facu‐i că sânt
dumnezei. //
{219r} Să venim dară şî cătră elini , să vedem ce înţeleg ei de
Dumnezeu. Că elinii, chemându‐se că sânt înţelepţi, ei nebuniră mai rrău
decât haldeii, aducând dumnezei mulţi, unii ai părţii bărbăteşti, alţii ai
părţii muiereşti, pre făcătorii a toate feliurile de pohte şî a multe chipuri de
246
strâmbătăţi; de care lucru, o, împărate, elinii , pre cei de râs – ce se zice de
ocară – pre nebuni, pre necuraţi adusu‐i‐au, carii ne sânt de‐i chiamă
dumnezei, după pohtele lor ceale rreale, ca pre aceia să aibă ei ajunători
rrăotăţii lor şî aşa să facă curvii, să jehuiască, să ucigă şî toate rrăotăţile să
facă.
Crez deaca dumnezeii lor de‐acealea au făcut, cum ei să nu facă ca
acealeaş?! Dici dentru înşelătoare începături ca acealea se întâmplă
oamenilor a avea războaie dease, jungheri, robii amară. Ce de‐ţ va fi voia,
să petreacem cu cuvântul pre dumnezeii lor şî câte unul vedea‐veri multă a
lor rrăotate şî ruşine. Că se aduce de dânşii mai întâiu de toţi dumnezeii,
Cron sau Saturnus. Şî aceluia junghe ei pre feciorii săi, / {219v} carele au fost
făcut feciori mulţi cu muiarea, anume Reia. Şî îndrăcindu‐se el sau turbând,
mânca‐ş feciorii lui.
Iară de Diia aşa zic, cum să‐ş fie tăiat părţile ceale de ruşine şî să le fie
aruncat în mare, de unde băsnesc să se fie născut Afrodita sau Venus.
Zevs (sau Ioviş) au legat pre tată‐său şî l‐au aruncat într‐o propastie
tinoasă. Vezi prelăstitura şî hlăpiia ce aduc ei spre dumnezeul lor? Dară
cade‐se a fi Dumnezeu legat şî jugănit? Cine ară avea minte întreagă şî
n‐ară zice: o, nebuniia mare!
Al doilea aduce‐se Zevs (sau Ioviş), de carele zic să fie împărăţind
preste dumnezeii lor. Şî zic cum că se schimbă în chipuri de vite şî de fieră,
ca păntru să facă curvie cu muierile muritoare. Spun cum să se fie schimbat
în chip de taur, ca să curvească cu Evropiia. Şî se‐au schimbat de se‐au făcut
pasăre de aur, derept să se culce cu Dana<i>da. Şî se‐au schimbat în lebădă,
când au mers la Lida, şî se‐au făcut satir, ce se zice om sălbatec, ca să
curvească cu Antiopiia. Şî se‐au schimbat în trăsnet ca să se culce cu
Semeliia. //
{220r} Şî zic să fie făcut feciori mulţi dentr‐aceale muieri, adecă pre
Dionis, şî pre Ziton, şî pre Amfion, şî pre Iracliia, şî pre Apollon, şî pre
Artemida, pre Persei, pre Cator, pre Polliz şî pre Elena, pre Polidevchie, pre
Minoie, pre Radimontin, pre Sarpidon şî noauă feate, pre care le‐au chemat
ţengăiase şî jucătoare. După aceaea aduc de spun de Aganimid.
247
Dici se întâmplă oamenilor, o, împărate, a urma acestor tuturora şî a
fi curvari şî a turba cu curvie spre partea bărbătească şî de alalte rrăotăţi a fi
făcători, pre chipul dumnezeilor lor.
Cu cale iaste dară să fie dumnezeul curvar, sau culcător cu parte
bărbătească, sau ucigător de părinţi?
Pre lângă acesta grăiesc şî pre oarecarele, anume Festa sau Vâlcan, să
fie dumnezeu, carele au fost şchiop şî au fost ţiindu‐se de ciocan şî de
cleaşte, de au fă<u>rit derept hrana lui. Iată, era lipsit şi‐i tribuia de la
oameni ca un sărac, care lucru lu dumnezeu nu se cuvine a‐i tribui de la
oameni ajutor, nici a fi şchiop.
De‐aciia aduc pre Ermie sau Mercurie / {220v} şî zic să fie dumnezeu
acel om ce‐au fost plin de pohte şî fur şî lacom şî vrăjitor şî măscărici,
păpuşar şî tâlmăcitor cuvintelor, cari lucruri nu se cuvin lu Dumnezeu.
Aduc şî pre Asclipie să fie dumnezeu, carele au fost doftor, adecă
vraci şî speţiiar, ce se zice apotecar, meşter de amestecătura ierbilor şî
făcător de îmblastre de cu acela meşterşug agonisiia hrana lui, că era om
sărac. Iară mai apoi zic să‐l fie ars un trăsnet, năpustit de la Zevs, păntru
Tindar, feciorul lu Lachedemon, şî să‐l fie omorât. Ce deaca fu Asclipie
dumnezeu şî arse, neputindu‐ş folosi lui nemica , dară altora cum va ajuta?
Şî aduc pre Arei (sau Mars) a fi Dumnezeu, carele era om ostaş,
făcător de războaie, şî mânios, şî pohtitor de dobitoace şî de alte oarecare
lucrure. Iară mai pre urmă, curvind el cu Afrodita, fostu‐l‐au legat doi
prunci mici, anume Erot şî Fest. Dici un pohtitor, un făcător de războaie, un
curvar ca acela şî apoi şî legat, cum putea fi dumnezeu? //
{221r} Aduc de‐aciia şî pre Dionis (sau Bacul) a fi dumnezeu, carele au
fost făcând praznice noaptea, şî au fost fiind dascalul beţiei, şî au fost răpind
muierile vecinicilor lui, şî au fost turbând şî fugind. Mai pre urmă fostu‐l‐au
junghiat titanii. Dici Dionis, acela ce fu junghiat şî a‐ş folosi n‐au potut, deaciia
şî turbat era, şî beţiv, şî fugar, cum ară putea fi să fie Dumnezeu?
Aduc şî pre Iracliia (sau Hercul) să fie dumnezeu, carele fostu‐se‐au
îmbătat, şî se‐au îndrăcit – cum am zice turbat – şî ş‐au junghiat copiii.
După aceaea, ars fiind de foc şî aşa au murit. Cum va fi dară dumnezeu
beţivul, îndrăcitul şî ucigătoriul de feciori şî arsul de foc? Sau altora cum va
ajuta carele luiş n‐au potut ajuta?
248
Iară pre Apolon (sau Apollin) încă‐l aduc a fi Dumnezeu, carele au
fost fiind om pizmaş şî zavistnic şî arcul şî sahaidacele tot în mâna ţiindu‐le.
Iară câteodată au fost ţiind şî vioara cu arcuşul şî au fost vrăjind oamenilor
derept plata. Dici acuma dumnezeu iaste unul ca acela? Crez nu se cade să
fie dumnezeu sărac, pizmaş şî viorar. /
{221v} Aduc şî pre sora acestuia, pre Artemida (sau Diiana), de‐i zic că
iaste dumnezeoaie, carea au fost fiind vânătoare, având arc cu sahaidace, şî
au fost alergând pren munţi, singură cu câinii, ca să prinză cerbi sau porci
sălbateci. Dici muiare ca aceaea cum ară fi dumnezeaie o vânătoare şî o
alergătoare cu câinii?!
Pre Afrodita sau Venus încă o grăiesc să fie dumnezeaie, o curvă ca
aceaea ce‐au fost fiind. De unele ori au fost având pre Arin curvind cu
dânsa, altele ori pre Aghis , de alte date pre Adon, de a căruia Adon
moarte fost‐au şî plângând, căutându‐ş ibovnicul, de carea zic să fie şî pănă
în iad pogorâtu‐se, ca să răscumpere pre Adon de la Persefona (sau
Proserpina). Oare văzut‐ai, o, împărate, mai mare nebunie decât aceasta, de
aduc curvă ca aceaea plingătoare şî jelcuitoare şi‐i zic că iaste dumnezeaie?
Iară pre Adon (sau Adonid) aşişderea aducu‐l să fie dumnezeu
vânător . Carele şî acesta de nevoie au fost murit, rănit de un gligan, şî
n‐au potut ajuta becestniciei lui. Dară de oameni ce grije va purta un
curvar, un vânător şî mort cu nevoie? //
{222r} Aceastea toate şî multe ca aceastea şî mult mai mult încă mai
ruşinate şî mai rreale povestesc elinii de dumnezeii lor. Cari lucrure nici
se cade a le grăi, nici în minte a le aduce, nici întru un chip. Derept aceaea,
luând oamenii începătură şî izvod de la dumnezeii lor, făcea toate
bezaconiile şî hlăpiile şî pângăriciunile, spurcând şî pământul, şî aerul cu
rrealele faptele lor.
Eghipteanii, mai rrăi şî mai nechipzuiţ fiind decât aceştea,
prelăstitu‐se‐au mai rrău decât toate limbile. Că nu le sosiră idolii haldeilor
şî ai elinilor , ce încă aduseră pre necuvântătoarele vieţi – ce se zice vite –
249
a fi dumnezei, şî den ceale de pre uscat, şî den apă, şî pomii, şî legumele. Şî
se spurcară cu toate fărălegile şî scârnăviile mai rrău decât toate limbile ce
sânt pre pământ.
Că dentâiu, credea în Isida, carea avea un frate, anume Tifon. Şî bărbat
avea pre Osirid. Dici bărbatul ei, Osirid, fu ucis de Tifon, fratele ei. Derept
aceaea, Isida au fugit cu feciorul ei, cu Or, / {222v} în oraşul siriesc, anume
Rogoz sau Biblo , căutând pre bărbatul ei, pre Sirid şî plângându‐l cu amar
pănă‐i crescu Or, feciorul ei, mare şî ucise pre Tifon. Nici amu Isida putu
ajuta ceva, nici frăţine‐său, nici bărbatului‐ş. Nici Osirid, junhiat fiind de
Tifon, putu să‐ş osfinteasă ceva, nici Tifon, ucigătoriul de frate, fiind ucis de
Or şî de Isida, putu să se izbăvească de moarte. Şî întru rrăotăţ ca aceastea
fiind cunoscuţ, fură chemaţi dumnezei de acei neînţe<le>guţi eghipteani.
Carii nici aceştea le fură destul, nici cu alalţi idoli a limbilor. Ce
aduseră şî necuvântătoarele jivini sau vite întru dumnezei. Că unii dentr‐înşii
credea în berbeace, iară alţii în ţap, alţii în viţel şî în porc, iară <alţii> în
corb, şî în sorliţă, şî în uliu, şî în vâltur, iară alţii în corcodil, alţii în pisică, şî
în câine, şî în lup, şî în maimuţă, şî în zmeu, şî în aspidă. Alţii în ceapă, şî
în usturoi, şî în mărăcini, // {223r} şî într‐alte făpturi. Şî nu simt, blăstemaţii,
că aceastea toate nimica nu pot, văzând pre dumnezeii lor mâncaţi de alţi
oameni, şî arşi, şî putrezind. Şî nu înţelegură de dânşii că nu‐s dumnezei.
Cu mare înşelăciune dară se înşelară egipteanii şî haldeii şî elinii ,
aducând dumnezei ca aceştea şî făcându‐le chipuri şî chemându‐i dumnezei
pre acei surzi şî nesimţitori idoli. Şî mă mir cum văzând ei pre dumnezeii
lor piliţ de meşteri cu pila, şî ciopliţ, şî vărsaţi, şî învechiţi de treacerea
vremii, şî schimbaţi, şî nu socotiră că nu sânt dumnezei. Crez deaca de a lor
mântuire nimica n‐au potut, cum ară putea face oamenilor osfinteală?
Ce haldeieştii şî elineştii şî ai Eghipetului făcători de cântece şî
filosofi, vrând să‐ş cinstească dumnezeii lor cu virşuri – ce se zice cu cântări
– scrise, mai mult au descoperit ruşine lor şî goală o au pus naintea tuturor.
250
/ {223v} Că deaca trupul omenesc , fiind den părţi multe, nu‐ş leapădă
niciuna den părţile lui, ce cătră toate părţile, având împreunare nu ruptă –
ce se zice nedespărţită – iaste întru sine cu tocmeală şî cu alcătuinţă
potrivită, cum în firea lu dumnezeu iaste atâta ceartă şî netocmire? Crez de
ară fi firea dumnezeilor una, nu se cădea goni dumnezeu pre dumnezeu,
nici a‐l junghia, nici alt rrău a‐i face. Iară deaca fură dumnezeii goniţi de
dumnezei şî junghiaţ, şî răpiţ, şî arşi, iată că nu le iaste firea una, ce sânt
despărţite voile lor întru toate facerile de rrăotăţi.
Derept aceaea dară, niciunul dentr‐înşii dumnezeu nu iaste. Ce
aiavea iaste, împărate, cum că toată estestvosloviia – cum am zice graiul de
firea – dumnezeilor iaste numai o prelăstitură. Şî cum nu înţeleaseră
înţelepţii şî cuvântătorii elineşti că puitorii legilor judecaţ sânt de legile lor?
Că de sânt legile direapte, dumnezeii lor preste tot sânt nedirepţi, făcând
bezaconii ca aceastea: unul pre alt ucigând, farmece şî curvii făcând,
furtişaguri şî culcări cu bărbaţ.
Iară deaca bine au făcut ei aceastea, // {224r} iară le fură legile dară
nedireapte, puse în ponciş dumnezeilor lor. Iară acuma legile bune sânt şi
direapte, că bune lucruri laudă‐le, iară ceale rreale contenescu‐le. Ce sânt
rreale şî fără‐de‐leage lucrurile dumnezeilor lor şî sânt amu fără‐de‐leage şî
dumnezeii lor. Şî sânt vinovaţi morţii toţi aceia păgâni, carii aduc dumnezei
ca aceia. Că de sânt basne scripturile ce scriu de dânşii, iată, nimica altă
ceva nu iaste, fără numai neşte cuvinte deşarte. Iară de sânt adevărate, nu
sânt dară dumnezei carii au făcut şî au păţit ca acealea. Iară de sânt grăite
în pohibă, eale sânt neşte basne şî nimică altă. Arătate fură dară, o,
împărate, aceaste închinăciuni toate a mulţilor dumnezei, cum că sânt
lucrurile păgânătăţii şî ale periciunei. Că nu se cade a chema dumnezei pre
ceia ce sânt văzuţi şî ei nu văd. Ce pre Acela se cade a cinsti, Carele El
singur iaste nevăzut şî veade toate.
251
Să venim dară, o, împărate, şî cătră jidovi , ca să vedem şî pre dânşii
ce înţeleg de Dumnezeu. / {224v} Că aceştea, fiind nepoţi lu Avraam, şî lu
Isaac, şî lu Iacov, era venetici – cum am zice pribeagi – la Eghipet {Psa(l$)
135} . Şî de acolo scoase‐i Dumnezeu cu mâna tare şî cu braţ nalt, cu
Moisi, al Lui dătător de leage. Şî întru multe ciude şî seamne arătă lor
putearea Sa. Ce ei, arătându‐se neînţelegători şî nemulţemitori, de multe ori
slujiră a dumnezeii păgâneşti. Şî uciseră pre proroci şî pre direpţi carii era
trimeş cătră dânşii.
După aceaea, când plăcu Fiiului lu Dumnezeu a veni pre pământ, ei
bătându‐ş joc de Dânsul, datu‐L‐au lu Pilat, rimleanul, biruitoriul
Ierusalimului. Şî‐L judecară să‐L răstignească {Ri(m) 10} , nefiindu‐le
ruşine de binele Lui şî de nenumăratele ciude ce făcuse într‐înşii.
Şî aşa periră întru strâmbătatea lor. Că cinstesc şî acuma pre
Dumnezeu Atotputearnecul, ce nu după cunoştinţă, că de Hristos, Fiiul lu
Dumnezeu, ei se leapădă. Şî sânt ei împotrivă cu păgânii, macară de le se şî
pare lor cum sânt oarecum aproape de adevăr, de carele departe se‐au
delungat. Aceastea sânt de jidovi. //
{225r} Iară hristiianii, ce se zice creştinii, de la Domnul Isus Hristos le
se trage numele. Dici Acesta, Fiiul Dumnezeului Celui de sus iaste
mărturisit să fie, Carele Se‐au pogorât den ceriu derept spăseniia neamului
omenesc. Şî den Sfânta Fată născându‐Se fără sămânţă şî fără stricăciune,
luatu‐Ş‐au trup şî Se‐au arătat oamenilor ca să‐i slobozească den
prelăstitura a mulţilor dumnezei . Şî deaca au sfârşit a Lui minunată
socotinţă, gustat‐au moarte cu răstignirea de a lui bună voie, cu volnic
sfatul Lui, după mare socotinţa Lui. Iară preste trei zile au învis şî Se‐au
suit la ceriure, a Căruia venire slavă den scriptura Sfintei Evanghelii, ce
iaste la dânşii, tribuiaşte a o înţeleage.
252
O, împărate, să veri pohti, în carea afla‐veri cum Acela fost‐au avut 12
ucenici, carii după înălţarea Lui la ceriuri, ieşit‐au în toate ţărâle lumii şî
au învăţat, adecă au propoveduit măriia Lui. Cum unul dentr‐înşii venit‐au
în părţile noastre de au propo<vă>duit învăţătura şî porunca adevărului.
Derept aceaea şî pănă acuma, carii slujesc dereptăţii den propoveduirea lor,
/ {225v} creştini se chiamă. Şî aceştea sânt carii decât toate limbile ce sânt pre
pământ au mai aflat adevărul. Că cunosc pre Dumnezeul Făcătoriul şî
Ziditoriul a toate, cu Unul‐născutul Fiiu şî cu Sfântul Duh. Şî alt dumnezeu
fără pre Acela nu cinstesc şî au poruncile a singurului Domnului Isus
Hristos în inemile lor scrise. Şî le păzesc, aşteptând înviiarea morţilor şî
viiaţa a veacului ce va să fie. Curvării nu fac, curvii nu lucrează, minciuni
nu mărturisesc, ce‐s lucruri străine nu pohtesc, cinstesc tatăl şî mumă şî
iubesc vecinul, în dereptate judecă şî ce nu pohtesc a fi lor, aceaea altora nu
fac. Vrăjimaşilor nevoiescu‐se a face bine, pre ceia ce le fac strâmbătate
chiamă‐i şî şi‐i fac priiateni, blânzi sânt şi milostivi; de toată amestecătura,
de toată strâmbătatea şî de toată necurăţiia oprescu‐se, văduvele socotesc,
pre rămaşii săraci nu‐i scârbesc, cela ce are dă den dăstul celuia ce n‐are.
Omul striin deaca‐l veade, ducu‐l la casele lor // {226r} şî se bucură de
dânsul ca de un frate adevărat. Că nu se chiamă ei fraţi de pre trup, ce de
pre suflet. Gata sânt a‐ş pune sufletele lor păntru Hristos, că poruncile Lui
vârtos le păzesc. Cu sfinţie şî cu direptate grăiesc, cum au poruncit lor
Domnul Dumnezeu, mulţemindu‐I în tot ceasul de toată mâncarea şî
băutura şî de alalte bunătăţ {Efe(s$), 5} .
După adevăr, aceasta iaste dară calea cea adevărată. Şî pre ceia ce
umblă pre dânsa duce‐i la împărăţiia cea de veac, carea e făgăduită de
Hristos întru viiaţa ce va să fie.
Şî păntru să înţelegi, o, împărate, că nu de la mine grăiesc eu aceastea,
iani caută în scripturile creştineşti şî veri afla cum că nimica afară den
adevăr nu grăiesc eu!
253
Bine au cunoscut dară fiiu tău şî dirept se‐au învăţat a sluji viiului
Dumnezeu şî a se spăsi în veacul ce va să fie. Că mari şî minunate sânt
cealea ce sânt grăite şî lucrate de creştini, că nu grăiesc ei cuvinte omeneşti,
ce ale lu Dumnezeu {Ma(th$), 10} . Iară alalte limbi greşesc / {226v} şî se
înşală. Că umblând pre întunearec, poticnescu‐se ca beaţii.
Pănă aicea iaste cuvântul mieu cătră tine, împărate, care den adevăr
se‐au grăit minţii meale. Derept aceaea să se contenească neînţelepţii
filosofii tăi de‐a mai grăi cuvinte deşarte spre Domnul. Că de folos iaste
voauă a cinsti pre Dumnezeu, făcătoriul, şî neputredele cuvintele Lui a le
băga seama, ca de osândă şi de muncă să scăpaţi şî moştneani vieţii de veac
să vă arătaţi.
Glava 28
Împăratul, văzând pre filosofi biruiţ, se mâniia. Feciorul
împăratului pre Nahor cătră credinţa întoarce şî botezul priimeaşte.
Împăratul pre filosofii cu ruşinea‐i goneaşte.
Ioasaf pre mulţi aduce cătră credinţă.
Cum arătă şî grăi aceastea Nahor, împăratul se aprindea de mânie.
Iară ritorii şî popii lui sta fără de glas, nepotând a grăi împotrivă, ce numai
neşte cuvinţeale putrede şî slabe şî de nicio treabă. //
{227r} Iară feciorul împăratului se bucura cu duhul. Şî cu luminată
faţă slăviia pre Domnul, Cela ce den neputinţă – ce se zice den slăbiciune –
dă tărie celora ce se nădăjduiesc într‐Însul, Carele şî cu protivnicul şî
vrăjimaşul au întărit adevărul. Şî Cela ce era Începătoriul prelăstiturei
arătă‐Se ajutător cuvântului dirept.
Iară împăratul, de se el şî mâniiase foarte iute pre Nahor, însă nimica 
rrău a‐i face nu putea, derept legătura ce se legase mai nainte denaintea a
toţi, poruncindu‐i să grăiască păntru creştinătate fără de tot teamătul. Dici
254
grăind el multe împotrivă, aduce‐i aminte cu amelinţare ca să se
contenească de‐a starea împotrivă şî să se pleace grăitelor de ritori. Iară el
încă mai mult se întăriia şî se îmbărbăta. Şî dezlega toate întrebările lor şî
siloghizmii lor – ce se zice chipzuialele gândurilor lor – şî vădiia smintita a
lor înşelăciune.
Şî lungindu‐se vorovirea tocma pănă seara, porunci împăratul să se
râsipească săborul ca cum a doa zi iarăş de aceaea vrea să socotească. /
{227v} Iară feciorul împăratului zise:
– Cum ai poruncit, doamne, dentâiu, să fie judecată direaptă, aşa să şî
aduci dereptatea la sfârşenie. Şî den doauă, fă una: sau porunceaşte
dascalului mieu să fie în ceastă noapte cu mine, ca să ne învăţăm amândoi
împreună de cealea ce ne tribuiesc a grăi dimineaţă împotriva celora ce se
luptă cu noi; şî pre ai tăi iarăş ia‐i cu tine, de vă sfătuiţ cum vă e voia, de
cari vă tribuiesc; sau lasă pre ai tăi la mine în ceastă noapte şî tu ia pre
învăţătoriul mieu la tine. Iară de vor fi toţi la tine, al mieu va trăi la noapte
în scârbă şî în frică, iară ai tăi în bucurie şî în răpaos. De care lucru nu mi se
pare a fi judecată direaptă, ce sila puterii şî călcare tocmelii noastre.
Dici fiind împăratul biruit de acel cuvânt înţelept, luă pre filosofi şî
popii lui cătră sine. Iară pre Nahor lăsă‐l fiiu‐său, având încă nădeajde
într‐însul şî aşteptând cum că va păzi acealea ce se‐au făgăduit.
Duse‐se de‐aciia feciorul împăratului la polata lui – ce se zice la
curţile lui – // {228r} ca un nalt biruitor, prinzând pre protivnicul său. Având
cu sine pre Nahor, pre carele chemându‐l la sine de usebi în taină, zise‐i:
– Să nu‐ţ pare că se‐au ascuns de mine lucrurile tale! Că bine te ştiu că
nu eşti tu dumnezeiescul Varlaam, ce eşti Nahor, cetitoriul de steale. Şî mă
mir de voi, cum socoteaţ a ascunde făţărie ca aceasta şî v‐aţ nădăit a mă
cuprinde cu atâta orbie într‐amiiază‐zi, să priimesc eu lupul în loc de oaie.
Ce bine grăiaşte cuvântul, că inema nebunului deşartele cugetă.
Iacătă, dară, gândul şî sfatul vostru fără minte era şî cu totul
neînţelept. Iară lucrul ce ai lucrat, plin iaste de toată înţelepciunea. Derept
aceaea bucură‐te, Nahore, şî te veseleaşte, că mult haru‐ţ ştiu. Căce fuseş
astăzi ajutătoriu adevărului şî căce nu‐ţ spurcaşi buzele cu cuvinte spurcate
şî cu făţărie hitleană, ce mai vârtos mult le‐ai curăţit de spurcăciune,
255
vădând înşelăciunea mincinoşilor dumnezei / {228v} şî adevărul învăţăturilor
creştineşti întărindu‐l.
Şî eu păntru doauă lucrure am nevoit a te lua la mine: una păntru ca
să nu cumva, apucându‐te singur, să te căznească împăratul, căce n‐ai grăit
pre voia inemii lui, alta păntru să‐ţ fac plată împotriva binelui ce‐ai făcut
astăzi. Însă plata aceaea ce iaste? Iaste să‐ţ arăt ca să te fereşti de calea cea
rrea şî trupească, pre carea ai umblat pănă acuma, şî să umbli pre cărarea 
cea direaptă şî spăsitoare, pre carea nu necunoscând, ce ştiundu‐o şî de voie
făcând rrău, fugit‐ai de dânsa şî în propastiia şî în stârminoasele maluri 
ale fărălegii singur te‐ai împins.
Înţeleage dară, o, Nahore, fiind tu înţelept, şî voiaşte a dobândi pre
unul Hristos şî viiaţa ce iaste ascunsă la Dânsul, urând şî nebăgând în
seamă pre ceaste trecătoare şî putrede! Că nu veri putea trăi în toţ veacii, ce
fiind muritor, cât de curând – cum am zice pănă mai apoi – duce‐te‐veri ca şi
alalţi toţ ce‐au fost mainte de tine. // {229r} Şî vaiu de tine va fi de te veri
duce, purtând cu tine greaoa sarcină a păcatelor acolo unde iaste
Judecătoriul cel dirept şî plata lucrurilor. Şî acolo nu o veri putea lepăda de
asuprăţ, deaca nu o leapez aice, unde‐ţi iaste lesne a o lepăda.
Iară Nahor, umilindu‐i‐se sufletul de aceale cuvinte, zise:
– Bine ziseş, o, împărate! Bine că ştiu şî eu pre adeveratul şî nemincinosul
Dumnezeu, cu Carele fură toate. Şî ştiu judecata ce va să fie. Că am
auzit eu aceasta den cuvintele a multe cărţi. Ce năravul cel rrău şî valele
vechiului înşelătoriu orbit‐au ochii inemii meale. Şî adâncă negură
cuprinde pre cugetul mieu. Iară acuma, după cuvântul tău, acoperemântul
întunecării lepădându‐l, alerga‐voiu cătră lumina feaţei Domnului, cândai
mă va milui şî uşa pocaaniei deşchide‐va mie, rrăului şî hitleanului rob,
măcară că mi se pare că nu va fi cu puteare a mi se ierta păcatele meale,
care mai greale sânt decât năsipul mării, ce am greşit den tinereaţe / {229v}
pănă într‐aceasta vârsta mea, cu ştirea şî cu neştiinţa.
Aceastea cumu le auzi feciorul împăratului, aşa se sculă îndată şî se
încălzi în suflet. Şî cugetul lu Nahor cel plecat cătră otceaanie – ce se zice
256
cătră părăsire – începu a‐l lua pre dedesupt, adecă a‐l râdica, şî a‐i vorbi
încă mai tare de credinţa lu Hristos, zicându‐i:
– O, Nahore, nicio îndoială să n‐aibi că scris iaste «că cu puteare iaste
lu Dumnezeu şî den ceaste pietri a râdica lu Avraam fecior». Care nu
semneaze altă ceva, fără numai aceaea, cum au zis părintele Varlaam, cum
că «carii se vor fi spurcat cu toate păcatele ceale fără de aşteptare, cum am
zice care păcate n‐au nădeajde de iertăciune, ce sânt supt părăsire {Ma(th$),
13} , şî carii vor fi cuprinşi de toate strâmbătăţile, cu puteare le iaste a se
spăsi şî a fi robi lu Hristos, Carele cu mulţimea a preadesăvârşitei iubirei lui
de oameni, deşchis‐au poarta ceriului tuturora a câţ se întorc cătră
Dânsul. Niciunuia nu închide, nici opreaşte întrarea cea spăsitoare, ce cu
milă priimeaşte pre ceia ce se căiesc. Că păntru acestea plăteaşte plată tot
întocma şî celor ce‐au venit la vie în ceasul dentâiu, // {230r} şî la al treilea, şî
la al şaselea, şî la al noauălea, şî la al unsprăzeacelea ceas, cum grăiaşte
Sfânta Evanghelie.»
Derept aceaea, de‐ai şî îmbătrânit tu pănă acuma în păcate, de te veri
apropiia cu căldură, învrednicite‐veri plată ca aceaea a lua, carea se va da
celora ce se‐au nevoit den tinereaţele lor.
Aceastea şî altele multe grăind dumnezeiescul tânăr de pocaanie lu
Nahor, carele se era îmbătrânit în rrăotăţi, şî chezăşuindu‐se cum i se vor
ierta păcatele, şî zicând că Hristos iaste milostiv, şî încredinţându‐l cum că
bunul în toată vreamea iaste gata a priimi pocaaniia, ca cu neşte ierbi
dohtoreşti muie sufletul lui şî curată sănătate‐i dărui.
Iară Nahor acieş zise cătră dânsul:
– Tu, care eşti de bună rudă mai mult cu sufletul, decât cu trupul,
bine te‐ai învăţat minunatele tainele aceastea. Bine veri şî trăi întru buna
ispovedire – ce se zice mărturisire – pănă la sfârşit. Şî nicio vreame sau
vreun chip nu va putea rumpe de<n> înema ta aceasta. Iară eu de acuma
duce‐mă‐voiu de‐m voiu căuta spăseniia mea. / {230v} Şî cu pocaaniia
257
face‐m‐voiu pre Dumnezeu milostiv, pre Carele am mâniiat. Şî mai mult
faţa împăratului nu o voiu vedea, numai de veri vrea şî tu.
Iară feciorul împăratului fu bucuros şî‐i piimi cuvântul cu veselie şî‐l
cuprinse de‐l săruta. Şî cu de‐a dinsul se rugă lu Dumnezeu păntru dânsul.
Şî aşa‐l slobozi den polată.
Dici ieşind Nahor de acolea cu suflet umilit, alerga înlăuntrul pustiei
ca un cerb. Şî ajunse la peştera unui călugăr ce era îmbrăcat cu cinstea
preoţiei, {Lu(k$), g(l$) 7} carele acolea ascunzându‐<s>e de frica ce era. Dici
cătră acela cu fiebinţeală căzând, spăla‐i picioarele cu lacrăme,
asemănându‐se ceii curve de odinioară. Şî cerea dumnezeiescul botez.
Iară preotul acela, fiind plin de dumnezeiescul dar, se bucură foarte.
Şî într‐acelaş ceas începu a‐l învăţa {M(r$), 16} şî a‐i arăta creştinătatea,
cum iaste obiceaiul. Şî după zile nu puţine, săvârşi‐l cu sfântul botez, în
numele Tatălui, şî al Fiiului, şî al Sfântului Duh.//
{231r} De‐aciia lăcui Nahor cu dânsul, căindu‐se în toată vreamea de
cealea ce greşise şî blagoslovind pre Dumnezeu {II, Pe(t$), 3} , Cela ce nu‐i
iaste voia să piiară niminea {Eze(k$), 18} , ce aşteaptă întoarcerea a tuturora
şî priimeaşte cu milosârdie pre ceia ce se căiesc.
Iară demineaţa , înţelegând împăratul de dusul lu Nahor, se părăsi
de nădeajdea ce avea pre dânsul. Şî ştiund pre filosofii lui şî nechipzuiţii
ritori cum era aşa de tare biruiţ, era întru nepriceapere. Şî pre ceia amu cu
rrea sudalmă şî cu ocară batjocori. Iară pre alţii foarte rău‐i răni cu vine de
bou, adecă cu gârbace de pil. Şî le negri feaţele cu funigine şi‐i goni
denaintea feaţei lui.
Iară el însuş începu a bestnici neputinţa mincinoşilor dumnezei, săvai
că de tot încă a căuta cătră lumina lu Hristos nu vrea. Însă de atunce pre
258
popi nu cinstiia şî praznice nu făcea, nici jărtve aducea idolilor, ce‐ş avea
cugetul de doauă părţi clătinat: de o parte era hulind pre neputinţa
dumnezeilor lor, / {231v} de altă parte era temându‐se de vârtoasa şî aspra
viiaţă a Evangheliei. Şî nu putea lesne să se zmâcească den obiceaiele
ceale rreale, că foarte era supus dulceţilor trupeşti. Şî de tot era tras cătră
pohte ca un rob, îmbătându‐se fără vin, cum au zis Isaiia {Isa(i), g(l$) 51} , şî
şî de năravul cela rrăul tras era ca cu un frâu.
Dici împăratul aşa se lupta cu doauă cugete. Iară cel de bună rudă al
lui fecior, având suflet adevărat împărătesc, lăcuiia tăcând în curţile lui.
Vitejiia firei lui, împodobită şî blândă, tuturora o arăta în lucrure. Că
privirile, şî alergăturile cailor, şî primblări la vânat, şî toate ale tinereaţilor
deşarte zăbave şî înşelăciuni, cari sânt numai de prelăstitură sufletelor
nebune, întru nimica le socotiia, ce preste tot se legase poruncilor lu
Hristos. Şî cu <a> Aceluia dumnezeiască dragoste {Pě(s$), g(l$) 5} pohtiia să
i se rănească sufletul. Pre Acela pohtiia, Carele adevărat pohtit iaste, Carele
iaste toată dulceaţa şî toată pohta şî nesăţioasa dragoste. //
{232r} Şî aducându‐ş aminte de Varlaam, învăţătoriul lui, şî viiaţa lui
nainte ochilor avându‐o, de dragostea lui i se topiia sufletul. Şî cu nevoinţă
se grijiia cum l‐ară putea vedea cândva. Şî cuvântele lui neîncetat le purta
în inema lui. Era ca pomul {Psa(l$), 1} sădit lângă ape, cum zice
psalomnicul, pururea adăpat şî frumoase poame aducea Domnului. Că
multe suflete izbăvi den cursele diiavolului şî cătră spăsenie le aduse lu
Hristos. Că mulţi, viind la dânsul, îndulciia‐se de cuvintele spăseniei, den
carii nu puţini fugind, de prelăstitură scăpară cătră cuvântul mântuirei. Iară
alţii, de departe luându‐ş zioa bună de cătră ceastă lumea, întrară în lupta
postnicească, (ce se zice călugărească. Şî el singur întru rugăciuni şî posturi
se zăboviia. Şî des trimete în sus glasuri ca aceastea, grăind: „O, Doamne,
Domnul mieu şî Împărate, întru Carele eu crezuiu şî cătră Carele scăpaiu
eu şî de‐nşelăciune mă izbăviiu! Plăteaşte cu plată vreadnecă / 232v lu
259
Varlaam, slugii tale, păntru că mie, rătăcitului, arătat‐au pre Tine, Calea, şî
Adevărul, şî viiaţa. Şî nu mă lipsi de a vedea cum mai curând pre acel înger
în trup, căruia lumea nu iaste vreadnecă, şî cu dânsul să sfârşesc alaltă
vreame a vieţii meale, ca umblând eu pre urma vieţii lui să plac Ţie,
Dumnezeului şî Stăpânului!
Glava XXIX
Tevda, farmăcătoriul, fu chemat de popii păgâneşti. Pre împăratul întoarse
să cinstească pre dumnezeii. Şî‐i dă lui sfat cum se va nevoi a trage cătră
sine pre feciorul cu cuvinte dulcişoare ale muierilor celor fără de ruşine.
Iară într‐aceaea vreame era praznicul mincinoşilor dumnezei, de
slujiia toţ oamenii într‐acel oraş. Şî se cădea să vie împăratul la praznic şî
<să> împodobească praznicul cu mulţime de jirtve. Dici popii văzându‐l că
nu‐i e grije de cinstea lor, adecă a dumnezeilor săi, nici cu căldură era
apăsând cătră dânşii, temură‐se că doară cumva nu va vrea să vie în
beseareca idolească şî ei de‐aciia vor fi lipsiţ de darurile împărăteşti, ce le 
se da lor, // {233r} şî de alalte prinoase.
Ce se sculară de se duseră la o peşteră ce era înlăuntrul pustiei, unde
lăcuiia un om carele se zăboviia în măiestriile vrăjitoriei şî prelăstiturei
idoleşti. Cald ajutător era, numele‐i era Tevda, pre carele şî împăratul mai
cinstiia‐l decât pre toţi şî‐l chema priiaten şî dascal, zicând că cu vrăjile lui
se îndereptează şî sporeaşte împărăţiia lui. Dici cătră acela viind spurcaţii
popii idoleşti, chema‐l întru ajutor. Şi‐i spunea de nesuferirea împăratului
ce are cătră dumnezei, şî ce lucruri au făcut feciorul împăratului, şî câte
grăise şî Nahor împotriva lor, adecă a dumnezeilor la săbor.
Şî ziseră:
– De nu veri veni tu singur cu noi, toată nădeajdea noastră au
scăzut, toate cinstile ce se aducea dumnezeilor perite sânt. Că numai tu,
260
unul, ai rămas să ne mângâi în nevoile noastre şî toată nădeajdea noastră în
tine o pusem.
Găteaşte‐se de‐aciia Tevda de războiu, viind cu dânsul oştirile
Satanei, înarmă‐se asupra adevărului; chemă duhuri hitleane multe, / {233v}
carii ştiia el că sânt mai grabnice şî mai cu sporiu spre rrăotăţi. Şî cumu‐i
avea el în toată vreamea slugi, veni cu dânşii la împăratul.
Şî deaca fu spus împăratului de venirea lui, băgară‐l de întră
înlăuntru, ţiind în mână un toiag de salce şî înfăşurat cu o piiale de oaie.
Sculă‐se împăratul den scaun şî‐l întimpină de‐l sărută. Şî porunci de‐i
aduseră scaun şî‐l puse a şedea aproape de sine.
De‐aciia grăi Tevda împăratului:
– Împărate, în veaci să trăieşti, acoperit cu mila marilor dumnezei!
Auzit‐am cum cu mare nevoinţă te‐ai nevoit asupra galileianilor şî cu
luminate cununi de biruinţă te‐ai încununat. Derept aceaea am venit, ca
praznec de mulţemire împreună să săvârşim. Voinici tineri frumoş şî feate
cu frumoase feaţe să junghem nemuritorilor dumnezei. Iară boi o sută, şî de
alalte vite mai multe să aducem, ca să avem pre dânşii şî după aceastea
ajutători nebiruiţ, îndereptând toată viiaţa noastră.
Iară cătră aceastea zise împăratul:
– N‐am biruit, unchiaşule, n‐am biruit, ce mai vârtos fum noi biruiţ
tare! // {234r} Că ceia ce era cu noi, de pripă fură asupra noastră împotrivă,
cu mânie oarecum şî cu nestâmpărare. Şî aflând pre oastea noastră slabă, de
tot o surpară. Dici acuma, de ai vreo puteare şî vreo tărie ca să ajungi
surpatei legii noastre şî să râdici şî să o îndereptezi, spune‐mi!
Iară Tevda răspunsuri ca aceastea da împăratului:
– De a galileianilor price şî cuvinte deşarte nu te spărea, împărate!
Crez cealea, ce‐s grăite de dânşii, ce sânt, înainte a bărbaţi slovesnici şî
chipzuiţ? Cari mie aşa‐m pare să fie mai lesne surpate decât frunza ce se
clăteaşte de vânt. Că înaintea feaţei meale a veni nu vor răbda, necum în
cuvinte să se întreabe, sau în gâcituri şî în răspunsuri să încape. Ce, ca
261
păntru această nevoinţă, ce ne zace înainte, şî alalte, câte vom vrea, toate să
ne fie mai lesne şî mai îndemână, şî ca să se înderepteaze toate lucrurile
bine, înfrumuseţează cest praznic mare! Şî cu mila dumnezeilor, ca cu o
tare platoşe îmbraca‐te şî bine‐ţi va fi! /
{234v} Aşa se lăudă cum că va fi putearnec întru rrăotate, {Psa(l$) 51} 
sfătuindu‐se toată zioa şî învăţându‐se strâmbătate, să zică cu noi David.
Iară den turburea amestecătură adăpat‐au pre vecinul, {Avva(k$), g(l$), 2} 
cum au zis Isaiia. Şî cu ajutoriul hitleanelor duhuri, ce era cu dânsul, făcu
pre împăratul a uita toate cugetele care‐i aducea aminte de spăsenie şî a se
ţinea cu de‐adinsul de cealea ce era deprins.
Derept aceaea, fiind trimease cărţi împărăteşti pretiutindenea ca să se
strângă la acel spurcat al lor praznec, era a vedea unde se încura mulţime
de nărod, aducând oi şî boi şî multe chipuri de dobitoace.
Dici deaca se strânseră toţi, sculă‐se împăratul şî cu prelăstitoriul
Tevda de veniră în beseareca idolească, aducând 120 de boi la jirtvă şî de
alalte vite multe. Şî‐ş făcea procletul al lor praznec atâta cât urla oraşul de
mulţimea zbierătului dobitoacelor. Şî de aburul jirtvelor tocma şî văzduhul
se spurca. //
{235r} Aceastea aşa săvârşindu‐se, cum am zice făcându‐se, şî
hitleanele duhuri lăudându‐se de biruinţa Tevdei. Şî popii har i ducea.
Iară împăratul acieş se sui în polată şî zise cătră Tevda:
– Iată, acuma cum ai poruncit, nicio nevoinţă n‐am lăsat de ce au fost
cătră podoaba praznecului şî cătră dăstulul jirtvelor. Acuma dară iaste
vreamea să‐ţi umpli făgăduinţa şî pre fiiu mieu, carele se‐au delungat de
dumnezeii noştri, dentru înşelăciunea creştinelor să‐l izbăveşti şî să‐i faci
pace cătră milostivii dumnezei. Că eu tot meşterşugul clătind – ce se zice
ispitind – niciun leac acestuia rrău n‐am putut afla, ce pre desupra a toate şî
mai mare de toate văzuiu pre voia lui. Că de am vorbit cu dânsul în
blândeaţe şî cu semerenie, aflaiu‐l nebăgându‐mi cuvintele în seamă. Iară
de i‐am grăit cu groază şî cu laudă, văzuiu‐l că mai vârtos se înalţă cătră
turbare. Dici eu de acuma toată nevoia ce mi‐au sosit, întru înţelepciunea
262
ta o puiu, ca doară m‐aş izbăvi de dânsa cu tine, să‐m văz iarăş pre fiiu‐mieu
cu mine, slujind dumnezeilor, / {235v} şî de dulcea pohtă aceştii vieţi şî de
împărăţie îndulcindu‐se. Iară eu să‐ţ puiu chipul de aur, să i se aducă jirtvă,
întocma cum dumnezeii, şî să fac să fie cinstit de toţi în vreame nesfârşită.
Iară Tevda ureache bine‐ascultătoare plecă cătră hitleanul (adecă
cătră diiavolul). Şî de la dânsul sfătuit fu un sfat rrău şî păgubos. Şî fiind el
gură lui, zise cătră împăratul:
– De veri vrea să‐ţ aibi feciorul tău şî neplecarea lui deşartă să o faci,
află‐mi‐se mie meşterşug căruia nimea a sta împotrivă nu va putea, ce
curând i se va muia cugetul lui cel vârtos mai mult decât neşte ceară ce ară
fi apropiiată de o văpaie mare.
Iară împăratul, văzându‐l aşa, în deşert lăudându‐se, numaidecât se
muta întru dulceaţă şî în veselie, având nădeajde într‐acea neînfrânată şî
cutezătoare limbă, cum să biruiască pre acel suflet învăţat de Dumnezeu şî
plin de‐nţelepciune. Şî întreba să ştie ce meşterşug ară fi acela. Atunce
Tevda găteaşte rrăotate ca un brici ascuţit. Şî iute otravă ameastecă. //
{236r} Şî iani vezi măiestriia rrealei înţelepciunei lui şî hitleana lui
învăţătură:
– Împărate, pre toţ câţi stau înaintea feciorului tău de‐i slujesc, să‐i
delungi – zice – de la dânsul. Şî să alegi neşte muieri frumoase şî
împodobite, să fie cu dânsul în toată vreamea şî să‐i slujască. Şî a lăcui şî a
se însălăşui cu dânsul porunceaşte. Iară eu, pre unul den duhuri, carele
iaste rânduit mie, cătră acela lucru trimeate‐l‐voi la dânsul şî foarte tare‐i
voiu aţiţa focul dulceţii trupeşti, ce se zice focul curviei. Şî cât se va culca
numai o dată cu una dentr‐aceale muieri, de nu vor fi de‐aciia toate pre
voia ta, atunce să fiu eu un om nici de o treabă, şî urât ţie, şî vreadnec de
mari munci, nu de cinste. Că nimica altă ceva nu iaste să poată încinde şî
îndulci cugetele neamului bărbătesc ca faţa muierească. Şî ia să asculţi
ceastă poveaste, carea va mărturisi cuvântului mieu.
263
Glava XXX
Tevda, păntru o spuneare unei basne, pre împăratul trage cătră păreare lui.
Dintru carea împăratul tremease cătră fiiu său muiari preafrumoase.
Ioasaf totuş, cum era deprins, ispită ca aceea cu rugă biruiaşte. /
{236v} Un împărat oarecarele, neavând coconi ai părţii bărbăteşti,
foarte‐i părea rrău. Şî se întrista în suflet şî cugeta că nu puţinea ocară şî
necinste iaste lui aceaea. Dici fiind el într‐aceastea, născu‐i‐se un cocon. Şî
inema împăratului se umplu de bucurie păntru dânsul. Iară carii era mai
vestiţi dentru doftori, ei ziseră lui:
– Acest cocon, de va vedea soarele sau focul pănă în 10 ai, el se va
lipsi de lumină cu totul şî va fi orb. Că tocmeala ochilor lui aşa se arată.
Aceastea deaca auzi împăratul, porunci să scobească într‐o piiatră, să
facă o casă ca o peşteră şî acolea să închiză pre cocon cu hrănitoarele lui,
adecă cu doicele lui. Şî pănă în 10 ai porunci să nu cumva să‐i arate măcară
o rază cât de mitiutea de lumină. Iară după umplearea a zeace ai, scoase
coconul den căşcioara aceaea, carele nimica de ale ceştii lumi nu văzuse. Şî
porunci împăratul să aducă de toate pre rând să‐i puie înainte şî să‐i arate.
Întru un loc bărbaţ, într‐alt loc muieri, într‐altul aur şî argint, aiurea
mărgăritariu şî pietri scumpe, // {237r} haine luminate şî înfrumuseţate,
căruţe împodobite cu cai împărăteşti în frâne de aur, cu abăioare roşii şî
călăreţii de pre dânşii înarmaţi, oboară de boi, turme de oi. Şî mai scurt să
zicem, de toate câte sânt, arătară coconului pre rând.
Dici întrebând el de fiecare dentr‐acealea cumu se chiamă, iară slugile
împăratului şî dărdaşii ce umbla pre lângă dânsul spunea‐i numele tuturor.
Iară când întreba de numele muierilor, unul den spătarii împăratului zise
cu glumă: «Aceastea se chiamă draci, carii înşală pre oameni». Iară coconul
cu pohta lor mai mult se îndulci decât de alalte ce văzu de toate. Dici deaca‐l
purtară pre la toate de i le arătară şî le văzu, duseră‐l sus la împăratul.
Iară împăratul întrebându‐l ce i se‐au părut mai cu plăceare şî mai
drag den câte au văzut, coconul zise: «Nimica altă, numai neşte draci ce
264
înşală pre oameni. Niciun lucru den câte fură văzute de mine astăzi n‐au
aprins sufletul ca dragoste acelora.»
Şî se miră împăratul de cuvântul coconului / {237v} şî socoti ce lucru
iute şî muncitoresc, adecă putearnec, iaste dragostea muierilor.
Dici şî tu să nu‐ţ pare că într‐alt chip cumva veri putea pleca pre
feciorul tău, fără numai într‐acesta chip.
Împăratul priimi cuvântul cu bucurie. Şî aduseră cătră dânsul neşte
feate alease, preafrumoase şî împodobite, a cărora luminoase haine srăluciia
de aur. Şî cu alalte ferecături le împodobi şî de tot gătindu‐le spre
înşelăciune.
Iară slugile carii slujiia fiiu‐său, pre toţi‐i scoase den curte lui afară. Şî
în locul lor băgă feate. Şî eale‐l lua în braţe şî se lega de dânsul, aprinzându‐l
cătră spurcată amestecătură. Şî cu toate chipurile şî graiurile chema‐l spre
săvârşirea pohtei. Şî el n‐avea pre altcineva a‐ş arunca ochii, sau să
vorbească, sau să prânzească cu cineva, ce numai tot muieri, că acealea‐i
era lui întru tot de toate.
Dici împăratul făcând ca aceastea, Tevda iarăş ajunse la hitleana a lui
peşteră. Şî se apucă de căuta într‐acealea cărţi care putea să lucreaze
lucruri ca acealea. //
{238r} Şî chemând pre unul den duhurile hitleane, trimease‐l la oaste
întru războiu cătră ostaşul lu Hristos, neştiund, blăstematul, ce râs vrea să
priimească şî să se umple de ruşine cu toţi câţ era cu dânsul ceata dracilor.
Iară acel duh hitlean luă cu sine şapte duhuri încă mai rreale şî le băgă în
cămara viteazului cocon. Şî căzu asupră‐i , aprinzând cuptoriul trupului
foarte cu văpaie. Şî hitleanul amu acela denlăuntrul aprindea. Iară ceale
frumoase la faţă şî în suflet foarte scârnave feate, pre denafară rrea materie
aducea focului.
Iară acel suflet curat, simţind năvălirea hitleanului şî văzând războiul
rrealelor cugete că‐i vine asupră, se turbura şî cerea să găsească dezlegare
dentr‐atâta rrău şî curat să se puie pre sine înaintea lu Hristos, iară nu cu
265
tina păcatelor să‐ş întine şî să‐ş spurce sfânta aceaea haină, în carea
îmbrăcase‐l darul botezului. Dici aciiş puse pohtă împotriva pohtei, adecă
dumnezeiasca împotriva ceii de curvie. /
{238v} Şî aducea aminte de acea frumuseaţe şî de nepovestita slavă a
lu Hristos, Ginerele cel fără‐de‐moarte al preacurăţitelor suflete {M(th$), g(l)
22} , şî de cămara şî nunta aceaea, den carea cumu e mai amărât, aşa vor fi
lepădaţ afară carii ş‐au spurcat haina de nuntă, legaţ de mâini şî de
picioare, întru întunearecul denafară . Aceastea cugetând şî lăcrămând,
bătea‐şi pieptul ca rrealele şî în deşert grăitoarele cugete de acolea să le
gonească.
Şî după aceaea să sculă şî‐ş râdică mâinile la ceriu şî cu fierbinţi
lacrăme şî suspin, pre Dumnezeu într‐ajutor şî‐L chema. Şî grăiia:
– Doamne Atotţiitoriule, Unul‐putearnice şî Îndurătoriule, Nădeajdea
celor fără de nădeajde, Ajutătoriul celor fără de ajutor! Adu‐ţ aminte în cest
ceas de mine şî‐m izbăveaşte sufletul de arma drăcească şî de mâna câinelui
unul‐născutul mieu {Psa(l$) 21} . Şî nu mă lăsa să caz în mâinile vrăjimaşilor
miei şî să nu‐ş bată joc de mine ceia ce mă urăsc {Psa(l$) 34} . Nu mă lăsa să
mă stric // {239r} întru fărădelegi, nici să‐m spurc trupul, care a‐l pune înaintea
ta curat făgăduitu‐m‐am. Că pre Tine pohtesc şî Ţie mă închin, Tatălui şî
Fiiului şî Sfântului Duh, acuma şî pururea şî în veacii veacilor. Amin!
Şî zicând «amin», simţi o mângâiare dumnezeiască, unde‐i veni den
ceriu. Şî cugetele ceale rreale i se ducea de la dânsul. Iară el tot pre rugă
stătu pănă în ziuă . Şî cunoscând meşterşugurile hitleanului, începu a‐ş
supţiia trupul încă mai mult cu împuţinarea bucatelor, şî cu seatea, şî cu
alalt chip, că sfârşiia noaptea toată stând în picioare.
266
Şî aducându‐ş aminte de cealea ce se făgăduise cătră Dumnezeu, şî
scriind cu cugetul lui strălucirea ce iaste acolo direpţilor, şî semnând aiavea
matca focului cu carea se laudă păcătoşilor, ca păntru să nu‐i afle
vrăjimaşul sufletul deşert, şî aşa să seamene lesne într‐însul cugete rreale, şî
curăţiia minţii să‐i întunece.
Dici vrăjimaşul de toate părţile, fiind întru nedomirire şî de tot
părăsindu‐se de vânarea pre viteazul, / {239v} alte multe chipuri de
înşelăciuni gândeaşte rrăul, carele totdeauna fiind hitlean , nicicum nu se
părăseaşte de‐a meşterşugi măiestrii cătră vătămare. Că cealea ce‐i era
poruncite lui de la Tevda, cu mii de nevoinţe se nevoiia a le scoate la lucru.
Şî aşa iarăş ameastecă ierbi, că întră întru una de featele acealea carea
era decât toate mai frumoasă, fiind fata a unui craiu. Şî era robită şî striinată
de moşiia ei şî adusă lu Avenir Împărat ca un dar mare. Pre carea ca o
preafrumoasă ce era, o trimeasease tatăl cătră lunecarea fiiu‐său.
Într‐aceaea întrând prelăstitoriul, învaţă‐o tăriia a neşte cuvinte ce se
arăta cugetului ei foarte mândre şî înţeleapte. Că toate meşterşugurile ce
sânt cătră rrăotate lesne învaţă hitleanul acela. De‐aciia, căzându‐i de‐a
direapta parte asupră, băgă‐i dragoste cătră fată, căce că era şî înţeleaptă –
cum am zice şî frumoasă – şî era şî de rudă bună, adecă de viţă
împărătească, şî de moşiia ei, împreună şî de slavă, lipsită. Dici lângă
aceastea‐i presăra lui şî cuget ca acesta, // {240r} cum să o izbăvească de
turbarea idolească şî să o facă creştină. Iară aceastea meşterşuguri toate ale
înşelătoriului şarpe era.
Dici aşa având în sufletul său gând ca acela feciorul împăratului şî
văzând că niciun cuget spurcat sau chinuri de pohte nu simte întru sine, cari
să‐l îndeamne spre fată, ce numai milostivnicie şî milă de robiia ei şî de pierzarea
sufletului ei, nu cunoştea să fie meşterşug drăcesc lucru ca acela {Gri(g$)
Bgo$} . Că adevărat, acela întunearec iaste şî se mută câteodată şî în lumină.
Dici cum începu feciorul împăratului a vorbi cătră cocoană şî cuvinte
de cunoştinţa lu Dumnezeu a grăi cătră dânsa, zicând:
267
– O, muiare, cunoaşte pre Dumnezeu, Cela ce trăiaşte în veaci! Şî nu
te strica cu înşelăciunea idolilor, ce cunoaşte stăpân pre Ziditoriul a toate. Şî
fericită veri fi, nevestindu‐te Ginerelui celui fără‐de‐moarte.
Şî multe ca aceastea zicând el, aciiş duhul necurat învaţă pre muiare a
întinde cursele înşelăciunei şî cătră groapa pohtelor / {240v} a trage pre acel
suflet iubitor de Dumnezeu, cum făcu odinioară cu Eva începătoriului de
neamuri, goni‐l – vai de mine – den raiu şî de la Dumnezeu cu becestnicie.
Şî morţii supuindu‐l, în loc de fericita şî nemuritoarea viiaţă, făcu‐l a fi
pătimaş şî chinuitor.
Dici cum auzi fata graiurile acealea pline de toată înţelepciunea, fiind
ea neînţeleaptă, nu le înţelegu, ce neşte răspunsuri ca aceastea da, ca aceaea
ce era limbă şî gura hitleanului.
Şî zise:
– Deaca ţi‐e aminte de spăseniia mea, o, stăpâne, şî ţi‐e voia să mă
aduci cătră Dumnezeul tău şî să mântuieşti smeritul sufletul mieu, fă tu o
cearere a mea, iară eu îndată de toţ dumnezeii tătâine‐mieu lepădându‐mă,
făgădui‐mă‐voiu Dumnezeului tău şi‐i voiu sluji pănă la ieşitul sufletului.
Şî veri lua plată derept mântuirea mea şî derept întoarcerea mea cătră
Dumnezeu.
Atunce întrebând el pre dânsa:
– Ce iaste cearerea ta, o, muiare?!
Iară ea, şî cu chipul, şî cu căutarea, şî cu graiul, pre sine pre toată
gătind cătră dragoste, zise: //
{241r} – Împreunează‐te mie cu împreunare nuntei şî eu voiu urma
poruncilor tale, bucurându‐mă.
Iară el zise:
– În deşert întinseş cearere grea ca aceasta cătră mine, o, muiare! Că
mântuirea ta, tare o voiesc şî den adâncul periciunei pohtesc a te scoate.
Iară a‐mi spurca eu trupul mieu cu ruşinata amestecare, greu‐mi iaste şî de
tot cu neputeare.
Iară ea, tocmindu‐i calea şî netezindu‐o, zise:
268
– Că ce grăieşti ca aceastea, cela ce eşti plin de toată înţelepciunea?
Derept ce chemaş pre amestecarea un lucru spurcat şî ruşinat? Crez nici eu
nu sânt neştiund cărţile creştineşti, ce multe cărţi am cetit la moşiia mea. Şî
vorovind creştinii cu mine, multe am auzit. Dară nu iaste scris în neşte cărţi
ale voastre: «cinstită nuntă şî pat nespurcat» {Evre(i), 13} , şî «mai bine
iaste a se însura, decât a se aprinde» {I, Ko(r$), 7} , şî «ce au împreunat
Dumnezeu, omul să nu desparţă» {Ma(th$), 19} ? Dară nu arată scripturile
voastre pre toţi patriarşii, direpţii şî prorocii cei de demult / {241v} să fie fost
împreunaţi nuntei? {Lu(k$) 4} Dară nu pre acela Petru , carele zici să fie
fost cap apostolilor, spune‐l scriptura să fie avut muiare? Pre carii dară ai tu
ascultat de chemi pre acest lucru spurcăciune? Pare‐mi‐se să fii de tot
rătăcind den poruncile adevărului.
Iară el zise:
– O, muiare, aceastea aşa sânt cum ziseş. Că se cade aceastea celora
însă ce pohtesc a se împreuna nuntei, iară nu celora ce odată se‐au făgăduit
a feti lu Hristos. Eu de când m‐am curăţit cu scăldătura dumnezeiescului
botez de păcatele tinereaţelor şî ale neştiinţei meale, făgăduitu‐m‐am a mă
pune curat înaintea lu Hristos. Dară cum voiu îndrăzni a‐mi strica legătura
şî făgăduinţa de cătră Dumnezeu?
Iară muiarea aciiş zise:
– Fie‐ţi dară şî de aceasta voia cum pohteşti, iară altă oarece mică şî
mai nimică ce iaste a mea pohtă tu să mi‐o umpli, de‐ţ iaste voia să‐mi
spăseşti sufletul. Culca‐te cu mine numai în ceastă noapte şî mă fă a mă
îndulci de frumuseaţea ta. Şî tu te satură de ghizdăviia mea // {242r} şî‐ţ
voiu da cuvânt cum dâns de demineaţă, mâine, voiu fi creştină şî de toată
slujba dumnezeilor miei voiu fugi. Şî păntru tocmeală ca aceasta nu numai
iertăciune‐ţ va fi, ce şî plată cu daruri de la Dumnezeul tău păntru
269
mântuirea mea da‐ţi‐se‐vor. Că grăiaşte scriptura ta: „Bucurie să face în
ceriu de un păcătos ce se pocăiaşte” {Lu(k$) 15} . Dici dară deaca se face
bucurie în ceriu derept întoarcerea păcatosului, dară tocmitoriului aceii
întoarceri – cum am zice celuia ce au îndemnat şî au tocmit acea întoarcere –
au nu‐i va fi plata mare? Adevărat, aşa iaste, şî nu nu creade. Au nu
multe făcea începătorii credinţei voastre, apostolii, după socotinţă trecând
câteodată porunca cea mai mică păntru cea mai mare? Au nu grăiţ de Pavel
{Děa(n$), 16} să fie rătezat împrejur pre Timotei, derept mai bună
socotinţă, măcară de şî un lucru fără‐de‐leage iaste socotită obreazaniia la
creştini? Însă el nu se lepădă a face aceaea. Şî multe ca aceastea veri găsi în
scripturile voastre. Deci, de ţi‐e adevărat voia să‐m spăseşti sufletul, /
{242v} umple această puţinea pohtă <a> mea. Şî eu amu, căutând a nu mă
împreuna cu tine cu deplina lăcuită a nuntei, de vreame ce ţie acel lucru nu‐ţ
place, eu mai mult nu te voiu nevoi, ce voiu face acealea ce plac ţie. Şî tu
dară nu mă împinge de tot în laturi, ce într‐această ună dată ascultându‐mă,
mântui‐mă‐veri, izbăvindu‐mă de drăceasca, rreaoa prelăstitură. De‐aciia
tu veri face cealea ce‐ţ sânt poruncite în toate zilele vieţii tale.
Aşa grăi păntru că şî avea de o învăţa şî cu taină băga în urechile ei
acela carele e şî pre iscusit în scripturi şî rrăotăţii ijdărâtor şî învăţător. Dici
aceastea grăind şî întinzând mreji şî curse pre de‐a direapta parte de dânsul
şî pre de‐a stânga, stâlpul sufletului lui începea a‐l clătina, şî tăriia gândului
lui a i‐o slăbi, şî mintea a i‐o face mai moale. Iară semănătoriul rrăotăţii şî
vrăjimaşul direpţilor, văzând că i se clăteaşte inema, fu plin de bucurie.
Şî strigă degrab cătră hitleanele duhuri ce venise cu dânsul, // {243r}
zicând:
– Oare vedeţi că fata aceasta va să facă ce n‐am putut face noi? Veniţi
dară să cădem acuma asupra lui vârtos, că nu vom afla altă vreame aşa cu
prilej a umplea voia celui ce ne‐au trimes.
270
Aceastea grăind acel mândru întru înşelăciuni cătră câinii săi,
năvăliră la ostaşul lu Hristos de‐i turburară toată tăriia sufletului lui. Şî o
dragoste iute‐i băgară cătră fată şî tare foc de pohtă aprinseră într‐însul.
Iară el, văzând pre sine aprins tare şî robit cătră păcat, şî cugetele lui
învălind pre acest lucru ce‐i zăcea înainte, adecă pre curviia, cu mântuirea
featei şî cu întoarcerea ei cătră Dumnezeu, ca cum învesc undiţa cu ceva
înşelătură; şî hitleniile vrăjimaşului bântuindu‐l, cum că nu iaste păcat a se
amesteca o dată cu muiarea cătră mântuirea sufletului, suspină den adânc şî
cu dureare întru nedumirirea sufletului. Şî numaidecât se întinde cătră rugă.
Şî cursuri de lacrăme den dăstul vărsând den ochi, / {243v} striga cătră
Cela ce poate mântui pre carii se nădăjduiesc într‐însul{Psa(l$) 30} :
– În Tine, Doamne, mă nădăiiu să nu mă ruşinez în veaci, nici să‐ş
râză vrăjimaşii miei de mine, carele mă ţiu de direapta ta {Psa(l$) 24} . Ce‐mi
foloseaşte într‐acest ceas şî‐mi îndereptează căile meale pre voia Ta, ca să se
slăvească slăvitul şî înfricoşatul numele Tău, întru mine, robul Tău, că
blagoslovit eşti în veaci. Amin!
Dici rugându‐se cu lacrăme în multe ceasuri şî multe metanii făcând
cu genuchele – cum se zice cu capul la pământ –, aruncă‐se pre pământ. Şî
durmind puţinel, văzu pre sine unde fu răpit de neşte înfricoşaţ şî unde
trecea pre neşte locuri cari niciodinioară nu le văzuse. Şî fu dus întru un
câmp mare, cu neşte flori foarte bine mirositoare, unde vedea pomi de tot
fealiul. Şî a le atinge cu pohtă era. Iară frunzele pomilor acelora încetişor
suna, de un vânt supţirel clătite, şî lăsa o nesăţioasă şî bucurătoare mirizmă.
// {244r} Şî sta neşte scaune de cel aur precurat şî cu pietri scumpe tocmite,
dând raze şî strălucind, şî paturi cu neşte aşternuturi împodobite cari
biruiesc pre toată spunerea. Cura şî neşte limpizi şî luminoase foarte ape,
cari veseliia privirea ochilor.
Dici înfricoşaţii aceia, deaca‐l trecură pre într‐acel mare şî ciudat
câmp, duseră‐l întru o cetate carea lumina cu o strălucire nespusă. Era‐i
271
amu zidurile de aur curat şî cu pietri, cari pietri niciodinioară nimea
nicăirea n‐au văzut, turnuri având preînălţate. O, cine va povesti frumuseaţea
şî strălucirea aceluia oraş! Iară de sus era luminând lumină cu neşte
luciri curate, de umplea toate uliţele. Şî umbla într‐însa, adecă în cetate,
neşte ostaşi cu aripi, fieşcarele dentr‐înşii lumină fiind, cântând cântare ca
aceasta, carea auz omenesc niciodinioară n‐au auzit.
Şî auzi glas grăind:
– Acesta e rrăpaosul direpţilor, aceasta e veseliia celora ce au plăcut
lu Dumnezeu.
De‐aciia, acei bărbaţ înfricoşaţ scoţându‐l de acolo, grăiia să‐l ducă
îndărăt. / {244v} Iară el, cu podoaba şî cu frumuseaţea aceaea fiind cuprins
tot, grăiia:
– Nu mă lipsireţ, rogu‐vă, nu mă lipsireţi de ceastă bucurie nespusă!
Ce‐mi daţ şî mie să lăcuiesc întru un unghiu al aceştii cetăţ mari.
Iară ei zicea:
– Nu e cu puteare a fi tu acuma aice, ce cu multă osteneală şî sudoare
veri întra aicea deaca te veri nevoi.
Aceastea ziseră. Şî aciiş trecând acel câmp mare, băgară‐l întru neşte
locure întunecoase şî pline de toată nevoia şî jalea, cari locure avea scârbe şî
griji întocma şî împotrivă cu strălucirea aceaea ce văzuse. Că era un
întunearec neluminat şî împâclat de tot. Şî toate se umplea de scârbă şî de
turbureală unde cuptoriul de foc ardea; şî neamul viermilor acolo umblând
şî muncind. Iară puterile cealea muncitoare era stând împrejurul cuptoriului.
Şî unii iute era arşi de foc. Şî glas se auziia grăind:
– Acesta e locul păcătoşilor, aceasta e munca celora ce se‐au spurcat
cu fapte spurcate.
După aceastea scoaseră‐l // {245r} ceia ce‐l băgase. Şî se deşteptă. Şî
aciiş, viindu‐ş în sine, cutremurat era tot. Iară lacrămele cura rrâuri den
ochii lui. Iară toată frumuseaţea aceii feate curve şî ale celoralalte, decât
toată spurcăciunea şî scârna mai împuţită i se părea. Şî‐ş punea în suflet
aducere aminte de vederile ce‐i fură arătate. Cu pohta acelor bunătăţi şî cu
272
frica acelor lucruri cu scârnă cuprins, culcă‐se în pat, neavând nici întru un
chip vârtute a se scula.
Dici fu spusă împăratului boala fiiu‐său. Şî deaca veni, întreba‐l de ce
i se întâmplase. Iară el, lucrurile ce i se arătase în vedeare spuse‐i. Şî zise:
– Că ce gătiş cursă picioarelor meale şî‐m gârboviş sufletul? {Psa(l$),
99} De nu mi‐ară fi ajutat Domnul, puţinel era să mi se sălăşuiască
sufletul mieu în iad. {Psa(l$), 72} . Ce câtu e de bun Dumnezeul lu Izrail
celor cu inemă direaptă, Carele izbăvi şî pre plecăciunea mea den mijlocul
puilor de leu! {Psa(l$), 56} . Adormiiu turburat, ce mă cercetă de sus
Dumnezeu, Mântuitoriul mieu! / {245v} Şî‐mi arătă de ce bunătăţ se lipsiră
ceia ce mânie pre Dânsul şî ce fealiu de munci se‐au făcut pre sine vinovaţ.
Şî acuma, tată, de vreame ce ţe‐ai astupat urechile, nevrând să auzi
glasul mieu, carele‐ţ grăiesc cealea ce sânt bune, încaile pre mine nu mă
opri a umbla pre calea direaptă! Că acesta iubesc, aceasta pohtesc: a lăsa
toate şî a ajunge acela loc, unde Varlaam, sluga lu Hristos, are lăcuită. Şî
alaltă vreame a vieţii meale, acolo, cu dânsul, să o sfârşesc. Iară de veri să
mă ţii în silă, de scârbă şî de jale, curând mă veri vedea mort. Şî nici tu
după aceaea te veri mai chema tată, nici pre mine de‐aciia mă veri mai
avea fecior.
Glava XXXI
Ioasaf cu semnul sfintei cruci goneaşte pre diiavolii şî tare se întreabă cu
Tevda. Şî pre acela şî închinăciunea idolilor i surpă.
Iară pre Dumnezeu, Cela adevăratul, i lăudă .
Iarăş cuprinse amu pre împăratul întristăciune, iarăş se lepeda de
toată viiaţa lui. Şî rrău cugetând întru sine, // {246r} se duse în curtea lui.
273
Iară hitleanele duhuri ce era trimease de Tevda la dumnezeiescul
cocon, întoarseră‐se cătră dânsul ruşinaţi. Şî ispoveduia biruinţa, măcară că
sânt şî iubitori de minciuni. Că seamnele biruinţei arătate le purta întru
hitleane feaţele lor.
Iară el zise:
– Ci aşa de slabi sânteţi voi şî de blăstemaţ, cât nici pre un cocon de‐a
birui?
Atunce hitleanele duhuri, muncite fiind de puteare dumnezeiască, de
nevoie scoaseră adevărul la lumină, de făţiş grăind:
– Nu putem răbda ş
î nici asculta de tot împotriva puterii lu Hristos
şî împotriva semnului patimei Lui, carele‐l chiamă cruce. Că aceaea
semnându‐l chipul, ajungem de călcăm unul pre altul, fugând tare,
pornindu‐se toţi domnii văzduhu<lu>i şî ţiitorii de lume ai întunearecului,
încă mai nainte pănă a fi ea semnată deplin. Derept aceaea şî asupra acestui
tânăr căzând noi, iute l‐am turburat. Iară el, chemând pre Hristos într‐ajutor,
şî cu semnul crucii înarmându‐se, pre noi cu mânie ne‐au gonit, / {246v}
iară luiş tărie ş‐au pus. Ce noi încă derept aceaea nelenevindu‐ne, aflat‐am
vas, prin care vas au vorbit odinioară domnul nostru cu omul cel întâiu
zidit şî l‐au vânat. Şî întru nimică am fi pus noi deşarta nădeajde a
tânerului, ce într‐acel ceas, chemând pre Hristos întru ajutor, cu focul
mâniei arzindu‐ne de sus, făcutu‐ne‐au a fugi. Şî am luat ştiinţă cum mai
mult de dânsul să nu ne apropiem.
Aşa dară spuseră Tevdei hitleanele duhure de lucrurile ce fusese. Iară
împăratul, fiind de toate părţile întru nedormire, iarăş chema pre Tevda. Şî‐i
zise:
– Ceale ce fură poruncite de tine, preînţeleptule, săvârşindu‐le toate,
şî niciun folos nu putum afla. Dici acuma, de ţe‐au mai rămas altă ceva
chipzuire, şî aceaea să o priimim cătră ispită, cândai am găsi acestui rrău
vreo dezlegare, ce se zice vre râsipire.
Dici Tevda, pohtind să meargă cătră fiiu‐său la vorovire, dimineaţa‐l
luă împăratul şî veni cătră cercetarea fiiu‐său. Şî deaca şezu împăratul,
274
râdică cuvinte de‐i împuta şi‐i ponosluia // {247r} de neascultarea lui şî de
nemutata voia lui.
Iară el întărind iarăş şî strigând cum că nimica n‐are mai scump şî
mai cinstit decât dragostea lu Hristos. Trecu Tevda de statu în mijloc şî zise:
– Ce rrău ai cunoscut, Ioasafe, de nemuritorii dumnezei, de te‐ai
delungat de slujba lor? Şî pre al tău tată şî împărat mâniindu‐l, urât te făcuş
tuturor oamenilor. Au nu de la aceştea‐ţi iaste viiaţa? Au nu ei te deaderă
tătâine‐tău, ascultând rugăciunea lui, şî de legătura sterpăciunei izbăviră‐l?
Dici multe cuvinte deşarte şî prici fără de folos puind înainte acel ce
întru rrău îmbătrânise. Şî înşira cuvinte asupra propoveduirei Evangheliei,
vrând pre aceaea să o ocărască, iară pre idoleştile să le întărească.
Tăcu puţinel feciorul împărăţiei ceii de sus {Evre(i), 8} şî cetăţeanul
al aceiia cetăţi carea Dumnezeu o au pus, iară nu om. De‐aciia zise cătră
Tevda:
– Ascultă, tu, bezdnă fără fund a înşelăciunei şî mai întunecatule
decât întunearecul, sămânţă vavilonească, nepotul făpturii turnului ceii
râsipite, / {247v} păntru care lumea se‐au amestecat, mândru deşert şî
becestnice unchiaş, {By(tÕ), 11} decât ale cui păcate mai uşoare fură ale
celor cinci oraşe arse cu foc şî cu piiatră pucioasă! Păntru ce nevoieşti a huli
mântuitoarea propoveduire, derept carea întunecatele luminară‐se, cu
carea rătăciţii aflară calea, cu carea ceia ce rrău perise fiind robiţi, întorşi
fură iarăş? Ce e mai bine? Spune‐m! A sluji Dumnezeu Atotţiitoriul, cu
Unul‐născutul, Fiiul Său , şî cu Sfântul Duh? Dumnezeului nezidit şî fără
moarte, începăturii şî izvorului bunătăţilor, {Da(nÕ), 6} a Căruia puteare
n‐are potrivă şî slava Lui neurmată iaste, Căruia stau‐I nainte mii de mii şî
întunearece de întunearece de îngereşti cinuri cereşti? Plinu e ceriul şî
pământul de slava Lui, cu Carele toate se aduseră den ce nu era, cu Care
toate câte sânt ţinu‐se şî se tocmesc şî cu a Lui purtare de grije îndireptate
275
sânt. Au <a> sluji dracilor celor pierzători şî idolilor celor fără de suflete,
cărora slava şî lauda lor iaste‐le curviia şî stricarea copiilor // {248r} şî alalte
lucruri fărădeleage, cari fărădeleage lucruri, ce sânt de dumnezeii voştri,
scrise sânt în cărţile rrealei turbării voastre? Dară nu vă e ruşine,
blăstemaţilor, ceia ce sânteţi mâncare focului neadurmit, chip neamului
haldeiesc? Nu vă e ruşine a vă închina moartelor şî scobitelor lucruri a
mâini omeneşti? Că scobind voi piiatra sau cioplind lemnul, chematu‐i‐aţ
dumnezei. De‐aciia, luând den cireada boilor viţel sau altă ceva den
dobitoace, pus‐aţ parte acelui lucru mort. Nebunilor! Mai de cinste iaste
acea vită junghiată, decât idolul tău. Că pre idol om l‐au făcut, iară pre vită
Dumnezeu o au lucrat. Şî cu cât iaste mai înţelegătoare acea vită fără
cuvinte decât tine, cuvântătoriul! Că aceaea ştie pre cela ce o hrăneaşte, iară
tu pre Dumnezeu nu‐l cunoşti, de Carele adus fuseş den ce nu erai, prin
Carele trăieşti şî eşti păzit.
Ce chemi dumnezeu pre carele mai dăunăzi vedea‐i‐l cu fiiară bătut
şî foc turnând preste dânsul şî cu ciocanul lovit? Pre carele cu argint şî cu
aur învescându‐l, / {248v} de la pământ râdicatu‐l‐ai şî în loc nalt pusu‐l‐ai.
După aceaea, căzând tu naintea lui la pământ, zaci o piiatră, mai blăstemat
decât piiatră, închinându‐te aceluia, iară nu lu Dumnezeu, ce lucrurilor
mâinilor tale, făpturilor moarte şî fără suflet.
Şî încă nici mort nu e cu direptul a se chema idolul. Crez cum ară fi
mort carele niciodată viu n‐au fost? Ce se‐ară cădea să i se afle oarecum un
nume deşert şî vreadnec de atâta nebunie! Că cel de piiatră, el se
zdrobeaşte, iară cel de lut, el se sfărâmă, iară cel de lemn, el putrezeaşte,
iară cel de aramă, mănâncă‐l rugina, cel de aur şî de argint topeaşte‐se, şî se
varsă, şî se sleiaşte.
Şî sânt şî vânduţ dumnezeii tăi, unii în preţ mai de jos, alţii cu preţ
mai mult, că nu dumnezeirea le dă să fie de mult preţ, ce materiia den carea
sânt făcuţ. Iară pre Dumnezeu cine‐l cumpără şî pre Dumnezeu cine‐l
vinde? Dumnezeul ce nu se mişcă, nici se clăteaşte, cum se‐ară chema
Dumnezeu? Au nu vezi că carele stă niciodată nu mai şade, // {249r} iară
carele şade, niciodinioară nu se mai scoală? Ruşinează‐te, nebune,
lăudând unele ca aceastea. Că înstriinându‐te tu de adevăr, cu
276
mincinoasele chipuri prelăstitu‐te‐ai, idoli zidind şî nume de dumnezeu
puind lucrurilor mâinelor tale.
Râdică‐te de caută în sus, blăstemate, şî cunoaşte şî înţeleage că mai
bătrân eşti tu decât dumnezeul făcut de tine! Aceastea sânt lucruri a
multa turbare. Crez tu, om fiind, nu te‐ai tu făcut, dară pre Dumnezeu
puteri‐veri face? Şî cum ară putea fi aceasta? Însă nu Dumnezeu faci, ce chip
de om sau al vreunii vite, chip care nici limbă are, nici gâtlej, nici crier,
nici înlăuntru ceva, aşa cum nici răducere omenească iaste, nici a vreo
vită, ce un lucru fără de folos şî de nicio treabă, plin de toată deşertarea.
Păntru ce dară slujeşti nesimţitorilor? Căce şezi lângă ceia ce nu se
mişcă şî sânt nici de un folos. Că de n‐ară fi meşterşugul tăietoriului de
pietri, sau al meşterului de lemn, sau al zlătariului, tu dumnezeu n‐ai avea.
De n‐ară şedea strajnicii să păzească, / {249v} ai piiarde dumnezeii tăi. Că de
multe ori căruia se roagă un oraş, cu mulţi oameni şî nebuni, ca unui
Dumnezeu, ca să‐i păzească, pre acela puţinei paznici‐l strejuiesc ca să nu‐l
fure. Şî de va fi de argint sau de aur, cu nevoinţă‐l păzesc. Iară de va fi de
piiatră, sau de zid, sau de alt lucru mai prost, singur se păzeaşte pre sine.
Dici dară mai putearnec iaste la voi dumnezeul zidit, decât cel de aur.
Dară nu se cade pre dereptate a râde de voi, nebunii, orbii şî
neînţelegătorii şî mai vârtos încă a plânge? Că lucrurile voastre turbate
sânt, iară nu blagocistive, ce se zice creştine sau dumnezeieşti. Că cine
se‐au deprins în oşti, şî se‐au învăţat la războaie, şî fiind ostaş, pusu‐ş‐au
idol aseamene obrazului de ostaş. Şî i‐au pus numele Area. Şî iară carele au
avut nestâmpărată pohtă cătră muieri, închipuit‐au pohta ce au avut în
sufletul lui. Şî făcând lui obrazul, pohtă ca aceaea făcutu‐şi‐o‐au dumnezeu,
puindu‐i numele Afrodita. Alt neştine iarăş, păntru beţiia lui ş‐au făcut
idol, căruia puşu‐i‐au numele Dionis.
Aşijderea şî pohtitorii altor rrăotăţ, pusu‐ş‐au idolii pohtelor lor. //
{250r} Că pre ale lor pohte chemară‐le dumnezei. Şî derept aceaea, în
cumirniţele lor, face‐se jocul dulceţii pohtelor, glasure de cântece cele
curveşti şî nestâmpărate porneale. Şî cine ară putea spune câte una
277
scârnavele faptele lor? Cine ară răbda să‐ş spurce gura povestind pre
amărunt ruşinate faptele lor? Însă tuturora sânt în ştire, măcară de am şî
tăcea noi.
Iată‐ţi dumnezeii tăi, Tevdo, ce eşti mai nesimţitoriu decât idolii tăi!
Acestora mă înveţi să mă închin, acestora să slujesc. Adevăr, sfat ca acesta
iaste al rrăotăţii tale şî al nebunescului‐ţi nărav şî voie. Ce fii în chipul lor ca
dânşii, tu şî toţ câţ au nădeajde într‐înşii {Psa(lÕ), 113} . Iară eu Domnului
mieu slujesc. Şî Aceluia pre totul mine jirtvă voiu aduce, Dumnezeului, şî
Făcătoriului, şî Purtătoriului de grije a toate, prin Domnul nostru, Isus
Hristos, {Efe(sÕ), 2} nădeajdea noastră, cu Carele avem ducere cătră Tatăl
luminilor, întru Duhul Sfânt, şî prin Carele răscumpăraţ fum den amara
robie cu sângele Lui. Că de nu se‐ară fi atâta plecat pănă la chip de robi,
{Fi(lÕ), 3} nu ne‐am fi noi învrednicit fecioriei. /
{250v} Smiritu‐se‐au dară păntru noi, că nu cu răpire au socotit pre
Sine a fi întocma lu Dumnezeu, ci ce era au trăit, şî ce nu era luat‐au.
Amestecatu‐Se‐au cu oamenii, sui‐Se în cruce cu trupul Său, puse‐Se în
groapă în trei zile, pogorî la iad şî scoase pre legaţii ce‐i ţinea iutele ţiitor de
lume vânduţ supt păcat. Sculatu‐Se‐au a treia zi, suitu‐Se‐au în cer, de unde
va să vie să judece viii şî morţii. Dară ce vătămare fu dentr‐aceastea Aceluia
de Carele tu gândeşti a‐ţ bate joc?
Au nu vezi cest soare câte raze lasă pren locuri spurcate, câte trupuri
împuţite veade ale morţilor? Au doară‐i vine lui de acolea vreo potcă? Au
nu încă spurcatele şî împuţitele lucruri usucă‐le şî le strânge, iară pre
întunecate luminează‐le? Iară el de toate de aceale neatinsu e şî neprins de
toată spurcăciunea. Dară focul ce? Au nu pre negrul şî reacele fier, deaca‐l
ia în sine, cu faţă de văpaie şî înfocat de tot face‐l? Au doară au luat ceva
den averile fierului, adecă den cealea ce sânt ale fierului, // {251r} bătut fiind
fierul cu ciocane şî rănit? Au doară pate ceva şî focul, sau vreo vătămătură
278
simte? Dici dară aceastea neşte lucruri zidite şî putrede şî nimica nu pat 
dentru împreunarea celor proaste.
Cu ce seamă dară îndrăzneşti tu, nechipzuite şî împietrite în inemă, a
ocărî pre mine, cela ce zic că Fiiul şî Cuvântul lu Dumnezeu nicicum de
slava Tatălui nu se‐au delungat? Ce singur Dumnezeu fiind, luat‐au trup
omenesc cătră spăseniia oamenilor, ca pre oameni părtaş să‐i facă ceii firi de
gând dumnezeieşti, şî ca pre fiinţa noastră den părţile iadului ceale mai
dedesupt să o scoaţă şî cu slavă cerească să o cinstească; ca pre domnul
întunearecului cestui veac cu luarea trupului să‐l înşale să‐l prinză. Şî pre
neamul nostru den muncitoriia lui să‐l slobozească. De care lucru apropie‐se
nepătimaşul cătră patima crucii de‐ş arată amândoauă firile lui. Că ca un
om răstigneaşte‐Se {Lu(k$), 23} şî ca un Dumnezeu întunecază soarele,
cutremură pământul şî multe trupuri zăcătoare le râdică den mormânturi.
Iarăş ca un om moare şî ca un Dumnezeu scoală‐Se, prădând iadul. // {251v}
Derept aceaea striga prorocul {Isa(i), 14} : „Iadul se amărî, întimpinândute
jos”, amărî‐se şî batjocorât fu. Părându‐i că ia om prost, el se ciocni cu
Dumnezeu. Şî de năprasnă deşertat fu şî prădat. Scoală‐Se ca un Dumnezeu
şî Se suie la ceriure, de unde nici întru un chip nu Se‐au dezlipit. Şî pre
firea noastră cea ticăloasă şî decât toate mai nechipzuită, neînţelegătoare şî
becestnică, făcutu‐o‐au mai naltă de toate şî o au pus în scaunul slavei, în
scaunul ce dă raze de nemurire.
Ce pagubă se făcu cuvântului lu Dumnezeu de aice, de tu nu te
ruşinezi hulind! Şî ce iaste mai bine – a sluji Dumnezeului celui bun şi
iubitor de oameni, Carele dă învăţătură de dereptate şî porunceaşte
opreala, ce se zice a se opri omul de necurăţie, pune leage de curăţie, învaţă
a miluirea, dă credinţă, propoveduiaşte pace, a iubi unul pre altul – însuş
adevărul se chiamă şî iaste însăş bunătatea.
Doară iaste acestuia mai bine a sluji, au dumnezeilor tăi, celor rrăi şî
blăstemaţi, şî spurcaţi şî cu faptele, şî cu numele? Vai de voi, mai
279
împietriţilor decât piiatra şî mai dobitoace decât dobitoacele, // {252r}
feciorii peirei, moştneanii întunearecului.
Iară fericit eu şî toţi creştinii, având Dumnezeu bun şî iubitor de
oameni. Că ceia ce slujesc Lui, de vor şî păţi puţinel în ceastă viiaţă, însă
vor culeage poama platei lor, roadă fără de moarte întru împărăţiia cea fără
sfârşenie şî dumnezeiasca fericire.
Glava XXXII
Tevda cu voarbă carea au trecut fu clătinat.
Priimeaşte credinţa lu Dumnezeu şî cărţele sale toate dă focului.
Iară Tevda zise cătră dânsul:
– Aceasta aiavea de faţă iaste, cum că credinţa noastră mulţi şî mari
filosofi şî învăţători minunaţ şî în bunătăţi, şî în măiestriia ştiinţii, o au
legiuit. Şî toţi împăraţii şî putearnicii pământului, ca o bună şî nimica 
având într‐însa greşală, priimitu‐o‐au. Iară pre galileiasca , adecă credinţă,
neşte neştiuţ şî neşte săraci oameni proşti o au propoveduit, şî încă şî aceia
puţinei cu numărul, numai trecând de vreo 12. / {252v} Cum dară a celor
puţintei, şî nevestiţi, şî mojici propoveduinţă să fie mai de cinste, decât
punerea de leage a celor mulţi, şî mari, şî cu atâta înţelepciune străluciţ? Şî
ce arătare va putea fi cum ceştea să fie grăind adevărat, iară ceia să fie
minţind?
Iară feciorul împăratului îndată răspunse:
– Poate fi, Tevdo, că eşti măgariu. Auzind vioara cuvântului şî
trăieşti neînţelegând şî mai vârtos decât aspidă {Psa(lÕ), 17} ce‐ş astupa
urechile ca să nu auză glasul dăscântătorilor. Bine au zis dară prorocul de
tine {Iere(m), 13} : „De‐ş va schimba sărăcinul piialea sa şî râsul
280
împistritura sa, putea‐veri şî tu a face bine, învăţat fiind rrealelor”. Nebune
şî orbe, cum nu te poate aduce întru simţire tăriia adevărului? Crez aceasta
numai singură, ce zici tu – cum că spurcata credinţa ta lăudată iaste de
mulţi, şî minunaţ, şî întru înţelepciune ciudaţ şî cum iaste de mulţi împăraţ
întărită, iară propoveduinţa Evangheliei zici să se fie propoveduită de neşte
puţintei şî nevestiţi bărbaţi – arată tăriia a blagocestiei noastre şî slăbiciunea
şî periciunea a hitleanelor // {253r} învăţăturilor voastre. Că a voastră amu,
având şî ajutători înţelepţi şî osfintitori tari, însă se stinge şî slăbeaşte. Iară a
noastră blagocestie niciun ajutor omenesc având, ea străluceaşte mai
luminos de soarele şî au cuprins marginile pământului. Că de ară fi pusă de
nescari ritori şî filosofi şî de ară avea împăraţ şî silnici şî putearneci
ajutători, ai afla tu, hitleanule, acuma cuvânt de‐ai zice că aceastea cu
puteare omenească se fac?
Iară acuma, văzând Sfânta Evanghelie tocmită de neşte păscari proşti,
iară de toţi muncitorii gonită şî apoi cuprinse toată lumea {Psa(l$) 18} – că
preste tot pământul ieşi glasul lor şî în marginile lumii graiurile lor – ce ai
zice, fără numai nebiruita putearea lu Dumnezeu iaste, de‐ş întăreaşte
lucrurile ei cătră spăseniia oamenilor? Dici ce arătare ceri, neînţelegătoriule,
mai bună şî mai aiavea decât aceastea, ce se‐au zis, să‐ţ arate cum că mint ai
voştri, iară ai noştri grăiesc adevărat? Că toate ale tale, de n‐ară fi basne şî
minciuni, / {253v} nu se‐ară înmicşora, nici ară slăbi, având atâta ajutor de
la oameni. {Psa(lÕ), 36} „Că văzuiu – zice – pre păgânul suindu‐se foarte şî
înălţându‐se ca chedri<i> Livanului. Şî trecuiu pre acolea. Şî iată, nu era. Şî‐l
căutaiu şî nici locul nu i se află”. Aceastea prorocul păntru voi le‐au zis,
carii sânteţi ajutătorii turbării idoleşti. Că preste puţintel puţintel, nici 
locul vostru nu va să se afle. Cum piiare fumul şî cum se topeaşte ceara de
faţa focului, aşa veţi să periţi {Ma(tÕ), 24} .
Iară păntru a Evangheliei bogorazumie {Psa(lÕ), 130} , ce se zice
cunoaşterea lu Dumnezeu, zis‐au Domnul: „Ceriul şî pământul vor treace,
281
iară cuvintele Meale nu vor treace”. Şî iarăş psalomnicul zis‐au: „La început
Tu, Doamne, ai urzit pământul. Şî lucruri mâinelor Tale sânt ceriurile.
Acealea vor peri, iară Tu trăieşti. Şî toate ca haina se vor vechi şî ca un
veşmânt le veri strânge şî se vor schimba, iară Tu acelaş eşti şî ani<i> Tăi nu
vor scădea” .
Ce şî dumnezeieştii propoveduitorii venirei Lui, cei preaînţelepţi, a
toată lumea vânători, carii pre toţi scoaseră afară den adâncul prelăstiturii,
pre carii tu, becestnice şî pre adevăr robul păcatului, ocărăşti‐i, // {254r}
străluciră cu seamne, şî cu ciude, şî cu multe chipuri de puteri, ca soarele în
lume, dăruind orbilor lumină, surzilor auz, şchiopilor umblet, dăruind
morţilor a vieţui. Că numai umbrele lor vindeca patimele {Děa(n$), 5} , iară
pre draci, de carii voi vă teameţ ca de <ne>şte dumnezei, nu numai den
trupurile omeneşti îi goniia, ce tocma şî den toată lumea cu semnul crucii,
cu carele toată vrăjitoriia pierdură‐o şî toată fărmecătoriia arătară‐o fără
slujbă. Dici ei amu, aşa vindecând neputinţa omenească cu putearea lu
Hristos şî înnoind toată făptura, ca neşte predecăluitori ai adevărului,
minunaţ sânt pre dereptate de toţ câţ au bună înţelepciune.
Dară tu ce ai a zice de filosofii şî de ritorii tăi, a cărora înţelepciune o
nebuni Dumnezeu? {I, Ko(rÕ), 1} Acei ajutători ai diiavolului, spune, ce
lucru au lăsat în lume vreadnec de pomană? Şî ce veri să zici de dânşii, fără
de dobitocie şî ruşine şî meşterşugul deşert, care meşterşug cu podoaba
cuvintelor acopere spurcăciunea împuţitei credinţei voastre? Ce den singuri
scriitorii lor, câţ putură oarecum a se râdica puţinel / {254v} den multa a lor
turbare, ce e mai adevărat ziseră. Că ceia – zice – ce le zic dumnezei,
oameni era. Ci păntru căce unii dentr‐înşii oblăduia ţeri şî cetăţi, alţii doară
de au şî făcut oarece mic şî prost lucru în viiaţa lor, înşelară pre oameni a‐i
chema dumnezei.
Că dentâiu acela Seruh se scrie să fie aflat idolii. Că în ani cei de
demult, deaca vrea arăta neştine vreun lucru de bărbăţie sau de priiatnicie
sau de altă ceva bunătate, lucru vreadnec de pomană, spune‐se cum să se
282
fie cinstit acela om cu idoli şî cu obraze. Iară oamenii ce au fost după aceea
neştiund tocmeala cea mai denainte, cum că numai derept pomana şî derept
aducerea aminte a celor ce au fost făcut ceva lucru de laudă se‐au pus idolii
aceia. Ce aşa încet, încet, înşelaţ şî prelăstiţ cu lucrul dracului, începătoriului
de rrău, cătră acei pătimaş şî putrezi oameni veniră cu închinăciune
ca cătră neşte dumnezei fără moarte, aducându‐le jirtve şî prinoase.
Adevărat că dracilor celora ce se sălăşuia într‐aceia idoli aduce ei şî le se
închina, carii acealea jirtve şî închinăciuni lor şi le trăgea. // {255r} Că ei,
adecă dracii, de vreame ce aceia, adecă oamenii, nu cercară a avea pre
Dumnezeu întru cunoştinţă, {Ri(m$), 1} pleacă‐i a chema pre sine
dumnezei derept doauă lucrure: una, ca ei, cu acel nume să se slăvească,
căce plini fiind de trufă, pohtesc a fi cinstiţ ca dumnezeii; alta, ca pre aceştea
oameni, ce‐i prelăstiră, în focul nestins, ce e gătit lor, să‐i tragă. Derept
aceaea, învăţară‐i toată bezaconiia şî tot lucru ruşinat, ca pre neşte închinaţ
înşelăciunii lor.
În vârh ca acela al rrăotăţii viind oamenii, întunecaţ fiind, fieşcine
după a lui patimă şî după a lui pohtă, puse idol şî‐l chemă dumnezeu,
spurcaţ cu prelăstitura şî cu rrăotatea mai spurcaţ fiind decât cei închinaţ de
dânşii. Pănă când veni Domnul păntru miloserdiia milei lui şî izbăvi pre
noi, carii creadem lui, de aceasta rrea şî pierzătoare înşelăciune, şî ne învaţă
adevărată cunoaşterea lu Dumnezeu. {Děa(n$), 4} Că spăsenie nu iaste fără
numai întru Însul {Evre(i), 1} şî alt dumnezeu nu mai iaste, nici în ceriu,
nici pre pământ, fără numai Unul‐făcătoriul a toate, Carele poartă toate cu
graiul puterii Lui. Că cu Cuvântul Domnului ceriurile se‐au întărit {Psa(lÕ),
32} / {255v} şî cu Duhul gurii lui toată putearea lor. Şî toate cu Dânsul fură
şî fără de Dânsul nimica fu, ce fu {I(o), 1} .
Iară Tevda, aceastea graiuri deaca le auzi, şî cum era cuvântul plin de
înţelepciunea învăţată de la Dumnezeu, spăimă‐se ca de un glas de tunet. Şî
era deprins cu tăceare. Ce târziu oarecând şî de<‐a>biia‐ş veni întru simţirea
283
ticăloşiei lui, că se atinse de întunecaţii ochii inemii lui cuvântul spăseniei.
Şî multă căinţă întră lui derept rrăotăţile ceale dentâiu. Şî de la prelăstitura
idolească fugând, cătră lumina creştinătăţii alergă şî de viiaţă rrea ca aceaea
se delungă. Şî cu atâta se râdică asupra pohtelor vrăjilor şî farmecilor a
lupta împotriva lor, cu cât mai nainte de aceasta era cu dragoste cătră
dânsele.
Dici atunce stătu în mijlocul săborului. Şî împăratul şezând, cu mare
glas strigă lui:
– Adevărat iaste, împărate, că în fiiul tău Duhul lu Dumnezeu
lăcuiaşte. Şî de‐acmu niciun răspuns nu mai avem şî nici cu ochii putem
căuta împotriva greşitelor de la dânsul. Mare iaste dară întru adevăr
Dumnezeul creştinesc, mare e leagea lor, mare e taina lor. //
{ 256r} De‐aciia, întorcându‐se cătră feciorul împăratului, zise:
– Spune‐m, o, luminate în suflet, priimi‐mă‐va Hristos de mă voiu
delunga de rreale faptele meale şî mă voiu întoarce cătră Dânsul?
Zise propoveduitoriul adevărului:
– Adevărat, adevărat, priimi‐te‐va şî pre tine, şî pre toţ câţ se întorc
cătră Dânsul. Şî nu priimeaşte prost, ce ca pre un fiiu al Său, când ară veni
de într‐o ţeară departe. Întâmpină pre cela ce se întoarce den calea
strâmbătăţilor şî‐l ia în braţe de‐l sărută {Lu(k$), g(l$) 15} . Şî ruşine şî
grozăviia păcatelor ia‐o de la el într‐acel ceas. Şî‐l îmbracă în haina
mântuirei şî în preluminatul văşmânt al slavei îmbracă‐l. Şî în taină face
veselie puterilor de sus, de prăznuiaşte aflarea oii pierdute. Că singur
Domnul au zis: „Mare bucurie se face în ceriu de un păcătos ce se căiaşte” şî
„N‐am venit a chema direpţii, ce păcătoşii la pocăinţă” {Lu(k$), g(l$) 5} .
De‐aciia şî prin prorocul grăiaşte Domnul {Eze(k$), 18} : „Viu
<sânt> Eu, că nu voiu moartea păcătosului, ce mi‐e voia să se întoarcă
den calea lui şî să fie viu”. Cu întoarcere întoarceţi‐vă den hitleana calea
voastră şî derept ce muriţi, casa lu Israil! / {256v} Că strâmbătate celui
 
284
fărădeleage nu va vătăma pre el! În care zi, de se va întoarce den
strâmbătatea lui, şî va face dereptate, şî va înceape a umbla întru porunca
vieţii, cu viiaţă va vieţui şî nu va muri. Toate păcatele lui ce‐au greşit nu se
vor pomeni, că au făcut judecăţ direapte. Şî într‐însele viu va fi.
Şî iarăş, printr‐alt proroc strigă {Isa(i), 1} : „Spălaţi‐vă şî fiţ curaţ. Luaţ
în laturi hitleniile den sufletele voastre naintea ochilor miei, conteniţi‐vă de
rrăotatea voastră, învăţaţi‐vă a face bine. Şî de vor fi păcatele voastre ca
roibe, ca zăpada le voiu nălbi. Iară de vor fi ca înruşite, ca lâna le voiu albi”.
Neşte făgăduinţe ca aceastea de la Dumnezeu zăcând înaintea celor ce
se întorc, nu te lenevi , o, ome, nici zăbovi, ce să te apropie cătră Hristos,
Iubitoriul de oameni, Dumnezeul nostru. {Psa(lÕ), 33} Şî te luminează şî faţa
ta nu se va ruşina. Că numai cumu te veri afunda în lăutura dumnezeiescului
botez, toată ruşinea omului vechiu şî toată sarcina păcatelor se
îngroapă. Şî nimica de dânsa nu se aleage. Iară tu veri ieşi de acolea nou şî
curat de toată spurcăciunea, // {257r} niciun semn sau potcă de păcat purtând
cu tine. Şî după aceaea, în mâna ta iaste a te păzi întru curăţiia ce ţe‐au
venit de acolea, păntru miloserdiia milei Dumnezeului nostru.
Iară Tevda, cu aceastea cuvinte fiind îndemnat, ieşi numaidecât de
ajunse la peştera lui. Şî luând cărţile ceale de farmeci şî de vrăj, ca neşte
începături a tot rrăul şî ca o comoară a tainelor drăceşti, arse‐le cu foc.
Şî el ajunse la peştera acelui sfânt bărbat, la carele dusea‐se şî Nahor.
Şî‐i spuse toate de sine, presărându‐ş capul cu cenuşe, şî greale suspini
scoţând, şî cu lacrăme spălându‐se. Dici unchiaşul, ispoveduindu‐ş
spurcatele ale lui fapte pre rând.
Şî acel sfânt bărbat, fiind foarte meşter de mântuirea sufletească a
scoate den gâtul înşelătoriului zmeu, îndemnă‐l cu cuvinte de spăsenie,
chezăşuindu‐se păntru iertăciunea şî cum că‐i va fi Judecătoriul milostiv.
De‐aciia, învăţându‐l şî poruncindu‐i să se postească în multe zile, curăţi‐l
cu dumnezeiescul botez. Şî era omul căindu‐se cu nevoinţă în toate zilele
285
lui de păcate ce făcuse, şî cu lacrăme şî cu suspini făcându‐şi pre
Dumnezeu milostiv. /
{257v} Glava XXXIII
Împăratul, cu sfatul Arahii<i>, împărăţiia lui cu fiiu‐său împarte în două.
Şî în parte lui de domnie îl tremease pre dânsul, unde el întoarse mulţimea
fără de număr cătră credinţa lu Hristos.
Dici aceastea aşa întâmplându‐se împăratului, era de toate părţile
întru nepriceapere. Aiavea iaste că era întru o întristăciune foarte mare şî
multă turbureală avea în suflet.
Dici chemând pre câţi boiari era lui de sfat, sfătuiia ce ară mai face
după aceaea fiiului său. Dici scoţând mulţi multe sfaturi, iară acela Arahiia,
carele e şî mai nainte pomenit {Vy(š$), li(st) 192} , carele era şî mai de frunte
cu deregătoriia şî întâiu între svat , zise împăratului:
– Împărate, ce se cădea a face fiiului tău şî n‐am făcut, ca să‐l plecăm
să urmeaze poruncilor noastre şî să slujască dumnezeilor noştri? Ce cum
văz, noi silim a face cealea ce nu sânt în puteare. Că această stare împotrivă
şî neplecare dară, de‐i iaste lui den fire şî de‐l veri da ranelor şî muncilor,
atunce tu te veri face vrăjimaşi firei. // {258r} Şî după aceaea mai mult tată
nu te veri chema şî de dânsul te veri lipsi, că el iaste gata a muri păntru
Hristos. Ramasu‐ne‐au dară încă una a face: împarţi cu dânsul împărăţiia
şî‐i porunceaşte să împărăţească el în parte ce‐i veri aleage lui. Dici de‐l va
trage firea lucrurilor şî grija vieţii a săruta, ce se zice a iubi tocmeala noastră
şî traiul nostru, fi‐va lucrul pre voia şî pre socotinţa noastră. (Că obiceaiul
ce iaste întărit vârtos în suflet, nu iaste cu puteare a se rumpe lesne, ce mai
bine se mută cu liubov, iară nu cu sila). Iară să va trăi în leagea
creştinească şî aceasta numai cât să nu fii lipsit de fecior, însă‐ţ va fi câteva
mângâiare la întristăciune.
286
Aceastea zicând Arahiia, toţi mărturisiră, priimindu‐i sfatul. Dici
împăratul lăsă a face aceastea aşa. <D>imineaţa chemă pre fiiu‐său şî‐i zise:
– Acesta‐mi iaste cuvântul cel de apoi cătră tine, fătul mieu, cărui
cuvânt, deaca nu‐i veri fi numaidecât ascultătoriu şî încai într‐acesta să
îngăduieşti inemii meale, să ştii că mai mult nu te voiu cruţa.
Iară el, întrebând ce ară fi putearea acelui cuvânt, / {258v} zise:
– De vreame ce mă atâta de mult osteniiu şî cătră tot lucrul te aflaiu
neslăbit şî neclătit a te supune cuvintelor meale, vino de‐acmu să‐ţi împarţi
împărăţiia şî să te faci împărat într‐o parte. Dici acolo‐ţ va fi în voie a
mearge în ce cale pohteşti, fără de opreală.
Iară acel dumnezeiesc suflet cunoscând că şî acea slobozire pre voia
lui, iară cătră cădearea lui o tocmiia împăratul. Însă socoti a‐l asculta
într‐acel lucru, ca păntru să‐i scape den mâini, şî aşa, de‐aciia, să poată
umbla în calea ce pohtiia el.
Dici apucă de zise împăratului:
– Eu pohtiiam a căuta pre acel dumnezeiesc bărbat, carele mi‐au
arătat calea spăseniei, şî să‐m iau zioa bună de cătră toate, şî alaltă vreame a
vieţii meale împreună cu dânsul să o petrec. Iară deaca vreame ce nu mă
laşi, tată, a face eu cealea ce‐m sânt de folos, iată, supuiu‐mă ţie de aceasta.
Că în cari lucru nu zace peirea, aiavea şî înstriinarea de cătră Dumnezeu,
bine iaste a se pleca şî părintelui.
Umplu‐se de‐aciia împăratul de veselie. Şî împărţi amu toată ţeara ce
era supt biruinţa lui în doauă. // {259r} Şî puse pre fiiu‐său împărat.
Împodobi‐l cu coronă şî cu toată slava împărătească luminându‐l, trimease‐l
întru împărăţiia ce era rânduită lui cu luminaţi purtători de arme.
Domnilor, şî boiarilor, şî oştilor, şî căpitanilor porunci, a tot carele va vrea,
să meargă cu fiiu‐său şî împăratul. Şi‐i alease un oraş cu om mult, să‐i fie
scaun de împărăţie. Şî toate ce se cad împăraţilor, dărui lui.
Iară atunce, luând Ioasaf puteare de împărăţie, când ajunse la cetatea
carea‐i era lui gătită a împărăţi într‐însa, semnul amu al patimei Domnului,
al cinstitei crucei lu Hristos, pren toate turnurile cetăţii puse. Şî capiştele şî
oltarele idoleşti de pren stâlpi le spărgea, le surpa şî săpa ţărâna de
dăscoperiia temeaiele şî le lepăda afară, nicicum lăsând nici rămăşiţă de
287
păgânătate. Şî râdică în mijlocul oraşului o besearecă mare şî prefrumoasă
lu Hristos, Domnul. Şî porunci să se strângă toată mulţimea nărodului des
acolea şî să aducă cinste lu Dumnezeu păntru închinăciunea crucei. Şî mai
nainte de toţ, singur el se apropiia de sta în mijloc şî se da pre sine pre rugă
foarte cu de‐adinsul. / {259v} Şî pre toţ carii era supt mâna lui învăţa‐i şî‐i
mângâia şî toate făcea ca să‐i rumpă den rreaoa înşelăciune drăcească şî
să‐i lipească lu Hristos. Arăta‐le prelăstitura turbării idoleşti şî le
mărturisiia propoveduirea Evangheliei, spunea‐le lucrurile pogorârei a lu
Dumnezeu‐cuvântul, propoveduia lor ciudele venirei lui, arăta‐le patima
crucii , cu carea ne‐am spăsit, putearea învierii şî suirea la ceriure. Cătră
aceastea, da‐le veaste şî de zioa a spăimatei a lui a doa venire, şî de
bunătăţile ce zac gătite credincioşilor, şî de munca ce aşteaptă pre păcătoş.
Aceastea toate cu un nărav bun şî cu neşte cuvinte line şî blânde le
spunea. Că nu atâta pohtiia el să fie cinstit şî înfricoşat nărodului păntru
semeţiia şî trufiia puterii şî păntru măriia împărăţiei, cât păntru smereniia
şî păntru blândeaţele, cu carele lucru mai vârtos trase pre toţi cătră sine. Că
cu lucrurile era minunat, şî bun era şî smerit cu înţelepciunea. Drept
aceaea, pre putearea şî pre fericita smerenie, mari ajutători luându‐şi‐i el,
făcu pre toţi a asculta cuvintele lui cu dulceaţă , // {260r} cum aşa, în
puţinea vreame, tot nărodul ce era supt dânsul, şî oroşani, şî denafară, cu
cuvintele lui ceale de Dumnezeu glăsitoare învăţară‐se, cât se lepădară de
prelăstitura a mulţilor dumnezei şî se delungară de jirtvele şî spurcăciunile
idoleşti şî cătră credinţa cea fără sminteală lipiră‐se Şî cu învăţătura lui
schimbându‐se den păgânătate, făcură‐se ai lu Hristos. Şî toţ carii era pren
munţi, pren peştere ascunşi păntru frica tătâine‐său, preoţi şî călugări şî
puţinei şî episcopi, ieşind de sălaşele lor, veniia la dânsul, bucurându‐se.
Iară el, pre aceia carii căzuse în năpăşti şî în primejdii ca acealea şî aşa
păţise păntru Hristos, cu cinste‐i întâmpina. Şi‐i priimiia de‐i aducea în
polata lui şî le spăla picioarele şî le la capetele. Şî întru tot le slujiia.
De‐aciia şî beseareca acea noauă, zidită de dânsul, sfinţeaşte‐o. Şî pre
oarecine den episcopi, carele mult rrău păţise derept leagea lu Hristos şî
288
scaunul episcopiei lui pierduse‐şi‐l, puse‐l într‐însa arhiereu, om sfânt şî
meşter întru pravilele besearecii / {260v} şî cu suflet plin de răvnirea
dumnezeiască.
Şî zidi numaidecât botezătoare. Şi‐i porunci a boteza pre ceia ce se
întoarce cătră Hristos. Şî iată, se boteza întâiu domnii lui şî câţ era de
frunte, adecă deregători. De‐aciia ostaşii şî alalt nărod. Şî botezându‐se, nu
priimiiia numai sănătate sufletească, ce şî trupească. Că câţ era de boale şî
orbiciune cuprinşi, toate acealea betejale rămaseră acii. Şî ieşiia de
dumnezeiasca scăldătură curaţ cu sufletele şî sănătoş cu trupurile, luând
vindecare şî sufletelor împreună, şî trupurilor.
Şî de atunce amu se încura cătră împăratul Ioasaf de pretiutindenilea
mulţimi, cerând a se învăţa de la dânsul creştinătate. Şî săpă de surpă şî
strică toate oltarele idoleşti. Şî luă toată avuţiia şî toate strinsorile ce era
puse idolilor. Şî zidiia sălaşe sfinte, adecă beseareci, în toate locurile lu
Dumnezeu. Şî bogăţiile acelora, şî hainele ceale scumpe, şî comorâle lor
luându‐le împăratul Ioasaf, dentr‐aceale lucrure blăstemate şî fără ispravă,
făcea‐le lucrure bune şî de folos. //
{261r} Iară spurcaţii draci ce lăcuiia într‐aceale case şî oltare, cu iute 
goană goniţ era. Şî peirea ce le sosise, în urechile a mulţi o striga. Şî se
sloboziia toată ţeara aceaea de întunecata a lor înşelăciune. Iară nevinovata
credinţa creştinească cu lumină străluciia. Ce şî împăratul dară încă era chip
şî izvod de bunătăţ tuturor. Şî pre mulţi aţiţa şî‐i aprindea cătră aceaeaş
înţeleagere. Că căror lucruri se închipuiaşte puterniciia, adecă biruinţa
împărăţiei, tot într‐acealea cască şî nărodul ce e supus supt dânsa. Şî
acealea se‐au deprins a iubi şî supuşii, de cari lucrure cunosc ei că se
bucură domnu său. De‐aicea, ajutând Dumnezeu, creştinătatea creştea întru
ei şî se înmulţiia. Că împăratul de tot era întărit întru poruncile lu Hristos şî
întru toată dragostea Lui. Şî era tocmitor cuvântului al darului şî cârmitor
sufletelor, îndereptându‐le cătră adăpostul lu Dumnezeu.
Că mai nainte de toate, acesta i se vedea lui a fi lucrul împăratului: să
înveaţe pre oameni a se teame de Dumnezeu şî a păzi dereptatea. Care
289
lucru şî făcea, se cade şî a face . / {261v} Că tocmindu‐se pre sine a împărăţi
preste patime – ce se zice preste pohte – şî supuşilor lui ca un cârmaci ales
era, ţiindu‐le cu pază cârma dereptăţii. Că acesta iaste hotarul – ce se zice
leagea – împăratului celui adevărat, cum să împărăţească preste pohte şî să
se oprească de dulceţi, care lucru şî făcea el. Iară bună‐rudenie a moşilor şî
slava împărătească ce era la dânsul, întru nimica nu o socotiia, ştiund că toţ
avem neamului nostru strămoş de ţărână şî dentr‐aceaeaş frământare
sântem şî bogaţii, şî săracii. Şî în adâncul smereniei în toată vreamea‐ş
vârâia mintea şî de fericirea ce va să fie pururea aducându‐ş aminte,
nemearnec se socotiia pre sine aice. Şî numai acealea cunoştea a fi ale lui,
cari va nemeri după ducerea de aicea.
Dici de vreame ce aceastea bine‐i mergea lui şî pre toţ câţ era supt
dânsul den veachea prelăstitură, ce era dată şî lăsată de la părinţi,
schimbându‐i, robi‐i făcu Celuia ce ne‐au răscumpărat den robiia ceaea
rreaoa cu scumpul sângele Lui.
La al doilea lucru gândeaşte: la bunătatea facerii de bine. Că întreaga 
înţelepciune – ce se zice curăţiia – şî direptate, amu isprăvite le avea şie. //
{262r} Că cum vrea fi cu cununa curăţiei învescut şî cu văşmântul dereptăţii
îmbrăcat, cugeta de‐aciia bogăţiia pământească cumu e nestătătoare. Şî se
nevoiia acolo să o puie, {Ma(tÕ), 6} unde nici viiarme, nici putrezirea o
strică, unde furii nu o sapă, nici o fură. Şî aşa începu a‐ş împărţi toată
bogăţiia săracilor, necruţindu‐o nicicum, că ştiia că cela ce au luat puteare
mare, dator iaste a se asemăna după puteare celuia ce i‐au dat biruinţa. Întru
care lucru foarte siliia a se asemăna lu Dumnezeu şî nimica a nu avea mai de
cinste decât milosteniia. Că bogăţiia facerii de bine era adunându‐o şie mai
vârtos decât aurul şî pietrile scumpe. Carea şî aice veseleaşte cu nădeajdea
luării ce va să fie, şî acolo îndulceaşte cu gustarea aşteptatei fericiri.
De atunce cercate era de la dânsul temniţele, şî ceia ce era închiş pren
ocne, şî ceia ce era supăraţ de datornici. Şî da tuturora den dăstul toate, că
tuturora era tată, rămaşilor, şî văduvelor şî săracilor, tată milosârd şî bun.
290
Că el socotiia că‐ş face lui acel bine cu binele ce vedea alţii de la dânsul. /
{262v} Că fiind bogat întru darure şî adevărat şî cu sufletul împărat,
tuturora trebuitorilor, adecă celora ce le trebuiia, da‐le den dăstul. Că se
nădăjduiia cum, deaca va veni vreamea a se lua plata lucrurilor, atunce i se
vor înturna nemăsurate.
Dici preste puţină vreame, străbătând veaste ca aceaea a lui pretiutindenea,
toţi, ca de o mirizmă a neşte mir bine‐mirositor îndemnaţ, necurmat
se încura de‐ş lepăda şî trupeasca, împreună şî sufleteasca sărăcie. Şî era în
gurile tuturor. Că nu frica sau sila împăratului trăgea pre oameni, ce pohta
şî dragoste ce avea den inemă cătră dânsul, care dragoste de la Dumnezeu
şî den viiaţa lui, ceaea buna, sădită fu în sufletele tuturor.
Atunce şî carii era supt biruinţa tătâine‐său cătră dânsul se mai
adaogea. Şî toată înşelăciunea lepădând, adevărul mărturisiia şî binele
vestiia. Şî amu casa lu Ioasaf creştea şî se întăriia, {2, Ca(rÕ), 3} iară casa lu
Avenir se micşora şî slăbiia, cum povestesc cărţile împărăţiilor de David şî
de Saul. //
{263r} Glava XXXIV
Împăratul Avenir se domireaşte. Şî începu a iubi pre creştinii.
Şî pe fiiu‐său chiamă, ca de la dânsul să se înveţe credinţei lu Hristos.
Aceastea văzând Avenir târziu oarecând şî de‐abiiaş veni întru simţire,
de cunoscu neputinţa şî deşarta prelăstitura a mincinoşilor dumnezeilor
săi .
Şî urându‐i, strânse iarăş pre sveatnicii cei dentâiu şî cugetele lui
scoase‐le la lumină. {Lu(kÕ), g(lÕ), 1} Şî toţ aceaeaş întăriră, că cercetă
Mântuitoriul răsăritul de sus, ascultând ruga lu Ioasaf, slugii lui. Şî plăcu
împăratului a face aceastea ivite fiiu‐său.
291
Scrise de‐aciia carte cătră Ioasaf, având în cest chip:
„Împăratul Avenir, preapohtitului fiiu, lu Ioasaf, bucurie!
Cugete‐m întră în suflet şî rrău mă turbură, iubite fiiu, că ale noastre
toate, văzu‐le perind cum piiare fumul, iară cealea ce sânt ale credinţei tale,
văzu‐le strălucind mai mult decât soarele. Şî veniiu întru simţire, de simţ şî
cunosc / {263v} că cealea ce mi se‐au zis de la tine, adevărate sânt, şî cum că
adânc întunearec al păcatelor şî al păgânătăţii ne acoperiia, cât de acela, a
căuta spre adevăr şî pre Ziditoriul a toate a‐L cunoaşte, nu puteam. Ce şî
lumina cea strălucitoare, ce era noauă arătată de tine, închizând noi ochii, a
o vedea nu vream, arătând ţie multe rrăotăţ, şî den creştini, o, vaiu,
becestniceaşte, nu puţini ucigând! Carii cu putearea ce le ajuta lor fiind
întăriţ, pănă în sfârşit biruiră crudiia, ce se zice nemilosârdiia noastră. Iară
acuma, acea negură groasă scuturându‐o den ochii noştri, văzum o rază
mitiutea a adevărului. Ce şî pre această rază alt nuor al rrealei părăsiri
sosind, ispiteaşte‐se a o întuneca, puind înainte şî arătând mulţimea
rrealelor meale şî cum că urât sânt eu lu Hristos şî nepriimit, ca un delungat
şî pizmaş ce am fost Lui.
Dici tu, fătul mieu cela dulcele, de aceastea ce veri fi zicând, arătate
mi le fă curând. Şî ce mi se cade a face, învaţă pre mine, tatăl tău, şî cătră
înţeleagerea cea de folos îndereptează‐mă”.
Această carte, luându‐o Ioasaf // {264r} şî cetind cealea ce era într‐însa.
Şî de bucurie, împreună şî de minune, se umplea. Şî întră numaidecât în
camara lui şî căzu cu faţa la pământ naintea icoanei Domnului. Şî uda
pământul cu lacrăme , mulţemind, împreună şî ispoveduindu‐se
Stăpânului. Şî buzele cu bucurie le clăti spre cântare, grăind:
– Înălţa‐Te‐voiu, împăratul mieu şî Dumnezeul mieu, şî voiu
blagoslovi numele Tău în veaci şî în veacul veacului {Psa(lÕ), 144} . Mare
292
eşti, Doamne, şî lăudat foarte, şî măriei Tale sfârşenie nu iaste {Psa(lÕ),
105} , şî cine va povesti puterile Tale şî laudele Tale auzite le va face! Cela
ce întorci piiatra întru bălţi de apă {Psa(lÕ), 113} şî netăiata întru izvoară de
apă! Că iată, şî netăiata aceasta şî decât piiatra mai vârtoasa inema
tătâine‐mieu, vrând Tu, muie‐se ca ceara. Că putearnec eşti şî den ceaste
pietri a râdica lu Avraam fecior {Ma(tÕ), 3} . Mulţemescu‐Ţ , Stăpâne
iubitor de oameni, Dumnezeul milei, că lung ai răbdat şî îndelung rabzi de
păcatele noastre, şî tocma pănă acuma lăsatu‐ne‐ai a fi nemunciţ. Noi amu
vreadnici sântem să fim fost de mult lepădaţ de la faţa Ta, şî certaţ, şî
pedepsiţ în ceastă viiaţă / {264v} ca şî cei oameni fărădeleage, {By(tÕ), 19} ce
lăcuise în ceale cinci oraşe, de fură arşi cu foc şî cu piiatră pucioasă. Ce
multa a Ta lungă‐răbdare se‐au milostivit pre noi. Mulţemescu‐Ţ eu,
prostul şî nevreadnecul, măcară de nu sânt nici harnec de slavosloviia
bunătăţii tale! Rogu‐mă nemăsuratelor îndurărilor tale, Doamne, Isuse
Hristoase, Fiiul şî Cuvântul nevăzutului Tată, Carele toate câte sânt, cu
cuvântul Le‐ai adus şî cu a Ta voie le ţii, Cela ce Te‐ai răstignit pre lemn
{Ma(thÕ), 12} , şî ai legat pre tarele, şî celora ce era legaţ de dânsul, slobozie
veacinică dăruitu‐le‐ai!
Tu şî acuma întinde nevăzuta mâna Ta şî slobozeaşte de tot pre robul
Tău, pre tată mieu, den cea iute robie a diiavolului. Şî arată lui aiavea că Tu
eşti pururea viiul Dumnezeul cel adevărat şî unul Împărat de veaci şî fără
de moarte. Vezi sfărâmarea inemii meale cu milosârd şî milostivnic ochiu.
Şî după a ta nemincinoasă făgăduinţă, {I(o), 4} fii cu mine, cu cela ce
Te‐am cunoscut {Efe(s), 6} şî Te mărturisesc Făcător şî Purtător de grija a
toată făptura. Să între în mine apa Ta cea nepierzătoare şî să mi se dea
cuvânt // {265r} întru deşchiderea gurii meale şî minte bine întărită de la
293
Tine, piiatra den marginea unghiului, ca să poci, netreabnecul, robul Tău, a
spune părintelui mieu, cumu se cade, taina socotinţei Tale şî a‐l dezbate cu
putearea Ta de cătră acea deşartă prelăstitură a hitleanilor draci; şî a‐l
aduce cătră Tine, Dumnezeul şî Stăpânul, {Eze(kÕ), 18} Cela ce nu voieşti
moartea a noastră a păcătoşilor, ce aştepţi întoarcere şî pocăinţă. Că slăvit
eşti în veaci. Amin!
Aşa rugându‐se şî adeverinţa luând cum că nu va greşi ce pohteaşte,
îndrăzni întru milosârdiia lu Hristos şî purcease de acolo cu cinste
împărătească. Şî ajunse la împărăţiia tătâine‐său. Şî cum fu spus tatălui lui
de venirea fiiu‐său, aciiş ieşi întru timpinarea lui. Şî luându‐l în braţe,
săruta‐l. Şî mare bucurie făcu şî praznic tuturor oamenilor derept venirea
lui. Şî după aceastea ce? Şezură în taină unul cu altul. Ce cine ară putea
spune acealea ce au grăit atunce feciorul împăratului şî cu câtă filosofie?! Şî
ce alt, numai acealea ce‐l învăţa dumnezeiscul Duh / {265v} cu Carele şî
păscarii vânară lu Hristos lumea toată, şî necărturarii arătară‐se mai 
înţelepţi decât filosofii. Cu al Aceluia dar şî el înţelepţindu‐se, grăi
împăratului, de‐l lumina cu lumina cunoştinţei. Că şî mai nainte, mult
ostenindu‐se ca să scoaţă pre tată‐său dentr‐acea rrea înşelăciune drăcească,
ce nu grăiia, şî ce nu făcea ca să‐l întoarcă?! Însă se închipuia celora ce cântă
în deşert şî grăiesc în urechile neascultătorilor.
Iară când căută Domnul cătră smereniia robului Său, lu Ioasaf {Psa(lÕ),
144} , şî ruga lui o ascultă, atunce uşile ceale încuiate ale inemii lui
deşchise‐le. – Că voia – zice – celor ce se tem de Dânsul face‐o‐va şî ruga lor
auzi‐o‐va. – Lesne înţelegea împăratul cealea ce‐i grăiia fiiu‐său. Şî deaca
nemeri fiiu‐său vreame cu prilej a lua cu darul lu Hristos biruinţă asupra
duhurilor hitleane, carii oblăduiia sufletul tătâine‐său, şî a‐l slobozi de tot
den prelăstitura lor, şî cuvântul mântuirei chiar a‐l spune lui, şî a‐l lipi
viiului Dumnezeu, ce e în ceriure, luă cuvânt de‐nceput, // {266r} de‐i spuse
cealea ce nu ştiia, mari şî minunate, cari cu urechile inemii nu le fusease
auzit.
294
Dici spuindu‐i multe de Dumnezeu, arătă‐i şî credinţa ceaea buna,
cum că nu iaste alt Dumnezeu sus, în ceriu, nici jos, pre pământ, fără
numai Carele iaste în Tatăl, şî în Fiiul, şî în Duhul Sfânt, un Dumnezeu
cunoscut. Şî multe taine ale bogosloviei arătă lui, întru cari taine spuse‐i de
nevăzuta şî de văzuta făptură, cum den ce nu era, adusu‐le‐au Ziditoriul
toate. Şî cum pre chipul şî pre aseamenea Lui au zidit pre omul, şî l‐au
cinstit cu volniciia, şî bunătăţilor den raiu făcutu‐l‐au părtaş. Şî cumu i‐au
fost poruncit numai de unul acela pom să se depărteaze, care era lemnul
cunoştinţei. Şî cum, deaca călcă porunca, goni‐l den raiu. Derept aceaea,
den apropiiarea ce era apropiiat cătră Dânsul căzând, în multe prelăstituri
ca aceastea lunecă neamul omenesc, făcându‐se rob păcatului şî supuindu‐se
morţii prin muncitoriia diiavolului – ce se zice prin împărăţiia cea
nemilostivă a diiavolului –. Că cum odată luă pre oameni supuşi lui, făcu‐i
a uita de tot pre Dumnezeu şî pre Stăpânul. / {266v} Şî plecă a sluji lui cu
spurcata închinăciune idolească.
Dară ziditoriul Dumnezeu, făcându‐I‐Se milă de noi, cu bunăvrearea
a Tatălui şî cu ajutoriul Sfântului Duh, bine au vrut a Se naşte păntru noi
den Sfânta Fată. Şî patimă priimind Cel fără patime, a treia zi învise den
morţi, izbăvind pre noi de groaza cea mai denainte şî a mai mare slavă ne
învrednici. Că suindu‐Se la ceriure, de unde Se era pogorât, pre noi acolo
ne‐au râdicat. Căruia creadem că iarăş va să vie să‐Ş înviiaze ziditura Lui şî
să plătească fieşcăruia după lucrurile lui, adecă să priimească vreadnicii
împărăţiia ceriului şî nespusele bunătăţi, iară păcătoşii muncile ce‐i
aşteaptă: focul nestins, întunearecul denafară, viiarmele nesfârşit şî alalte
munci cari ş‐au gătit lor robii păcatului.
Aceastea toate cu cuvinte şî mai multe mărturisitoare pretrecându‐le,
cum am zice cetindu‐le, sălăşuiră‐se într‐însul cu darul Duhului Sfânt. După
aceastea şî neurmata adâncătură a milosârdiei lu Dumnezeu spuse‐i‐o, şî
cum iaste gata a priimi pre ceia ce se întorc cătră Dânsul cu pocaanie, şî cum
că nu iaste păcat ca acela, carele să biruiască pre milosârdiia Lui, // {267r}
numai de va vrea omul să se căiască. Şî cu multe arătări şî cu mărturii den
scripturi arătând lui aceasta, pune de‐aciia sfârşenie cuvântului.
295
Glava XXXV
Avenir priimeaşte credinţa creştinească. Zdrobeşte idolii
şî cumirniţele lor întoarce în besearici. Şî patru ani au trăit în pocăinţă.
Moare.
Împăratul, de acea înţelepciune învăţată de Dumnezeu umilindu‐se,
cu glas mare şî suflet fierbinte mărturisiia pre spăsitoriul Hristos. Şî de
toată prelăstitura drăcească dălungându‐se, semnului cinstitei şî
de‐viiaţă‐făcătoarei cruci înainte ochilor ai tuturora se închina. Şî ca să auză
toţ, propoveduiia Dumnezeu adeverit pre Domnul nostru Isus Hristos. Şî‐ş
ispoveduiia păgânătatea lui, cea mai denainte, vădindu‐ş crudiia lui – ce se
zice nemilosârdiia lui – ce‐au fost având asupra creştinilor. Şî mare cinste fu
creştinătăţii, atâta cât cuvântul ce e zis de Pavel {Ri(m)Õ, 5} era a fi
cunoscut cu fapta. Unde se era înmulţită păgânătatea, acolea mai cu asupră
se înmulţi darul. /
{267v} Multe amu preînţeleptul Ioasaf grăind de Dumnezeu şî de
blagocestiia lui cătră ostaş, cătră căpitani, şî cătră boiari, şî cătră toate
gloatele ce venise atunce cătră dânsul. Şî ca cu limbă de foc, frumos
oarecum şî cu cântare strigând, darul Duhului Sfânt veni şî râdică pre toţi
cătră slavosloviia lu Dumnezeu, de striga toate gloatele ca cu un glas:
„Marele Dumnezeu creştinesc. Şî nu iaste alt Dumnezeu, fără numai
Domnul nostru, Isus Hristos, Slăvitul, cu Tatăl şî cu Duhul Sfânt”.
Iară împăratul Avenir, umplindu‐se de răvnirea dumnezeiască, sări
tare asupra idolilor ce avea în polata lui, de aur şî de argint făcuţi. Şi‐i
surpă jos, pre pământ. De‐aciia, zdrobindu‐i mărunt, împărţi‐i săracilor.
Aşa, făcu de folos cealea ce nu era nici de un folos. De‐aciia, încungiurând
împreună cu fiiu‐său toate casele idoleşti şî oltarele, tocma pănă în temelie
le sparseră. Şî zidiră sfinte beseareci lu Dumnezeu. Nu numai în oraş, ce şî
pren toată ţeara, cu nevoinţă făcea acest lucru. Iară hiltleanele duhuri, ce
296
fusease lăcuit pre într‐acealea capişti, zbierând şî ţipând era goniţ şî
nebiruita puteare a Dumnezeului nostru // {268r} striga‐o cutremurându‐se.
Dici toate hotarăle – ce se zice marginele ţerâi împrejur –, de‐aciia şî
den limbile ce era vecine, mulţimi era aduse cătră credinţa creştinească.
Atunce, viind dumnezeiescul episcop, care e şî mai nainte zis, oglăsit
fu, ce se zice învăţat fu, împăratul Avenir. Şî săvârşi asupra lui dumnezeiescul
botez, întru numele Tatălui, şî al Fiiului, şî al Sfântului Duh. Şî den
dumnezeiasca scăldătură, Ioasafu‐l priimi, adecă‐i fu naş. Şî aceasta e mai
cu ciudă, că se arătă născător tătâine‐său. Şî celuia ce l‐au născut trupeaşte,
elu‐i fu făcător de naşterea duhovnicească. Că era fecior cerescului tată şî,
adevărat, a dumnezeieştii rădăcine, poamă preadumnezeiască, al aceii
rădăcini ce strigă: „Eu sânt viţa, iară voi vlăstarele”.
Aşa se născându‐se împăratul cu apă {I(oÕ) g(lÕ) 15} şî cu Duh,
bucura‐se cu bucurie nespusă. Cu carele şî oraşul tot, şî laturile de
împrejur, spodobiră‐se dumnezeiescului botez. Şî feciori luminei arătară‐se
ceia ce mai nainte întunecaţ era. Şî toată boala, şî toată nevoia şî betejala, ce
era adusă de la draci pre oameni, departe era gonită den creştini. Şî era
întregi şî sănătoşi toţi, şî cu sufletele, şî cu trupurile. /
{268v} Şî alte ciude multe se făcea cătră întărirea credinţei. Iară
besearici se zidiia. Şî episcopii, ce era ascunzându‐se de frică, atunce se iviia
şî se arăta şî‐ş priimiia besearecile şî eparhiile lor. Alţii den preoţ şî den
călugări era puşi episcopi a paşte turma lu Hristos.
Dici împăratul Avenir, aşa dezlipindu‐se de spurcata viiaţa lui cea
mai denainte, şî căindu‐se de cealea ce lucrase, deade‐ş fiiu‐său toată
domniia împărăţiei lui. Iară el singur deusebi întru tăceare lăcuiia,
presărându‐ş pururea capul cu ţărână. Şî greale suspinări scoţând, şî cu
lacrăme spălându‐se, însuş cătră Unul Carele e pretiutindenea vorbiia, de‐ş
cerea de la Dânsul iertăciune păcatelor lui. Şî întru atâta adâncătură a
umileniei şî a smereniei se pogorî, cât şî numele lu Dumnezeu se obrici a‐L
297
nu‐L mai pomeni cu gura lui. De‐abiia cu învăţătura fiiu‐său îndrăzni cătră
acest lucru, adecă cătră numele lu Dumnezeu, de cuteza a‐L chema.
Aşa, cu bună schimbare se schimbă. Şî pre calea carea duce la
bunătăţi umbla, // {269r} atâta cât întrecu el cu blagocestiia pre neştiinţa
strâmbătăţilor şî bezaconiilor lui. Şî aşa trăind în patru ai, în pocaanie, şî în
lacrăme, şî în toate bunătăţile, căzu în boală, în carea se şî sfârşi. Iară când
se apropie sfârşeniia lui, începu a se teame şî a se îngrija, aducându‐ş
aminte de faptele lui ceale rreale.
Iară Ioasaf, cu cuvinte mângâietoare, greotatea ce căzuse pre
dânsul i‐o uşura, grăind:
– Păntru ce eşti scârbit, tată, şî păntru ce turbure? Nădăjduiaşte‐te în
Dumnezeu şî te ispoveduiaşte Lui, Carele iaste nădeajdea tuturor marginilor
pământului {Psa(lÕ), 41} şî celor ce sânt în mare, departe! Carele
prin prorocul chiamă , strigând {Isa(i), 1} : „Spălaţi‐vă şî fiţ curaţ! Luaţi în
laturi hitleniile den sufletele voastre naintea ochilor Miei, învăţaţi‐vă a face
bine! Şî de vor fi păcatele voastre ca roibiiaoa, ca zăpada le voiu albi. Iară
de vor fi ca ruşala, ca lâna le voiu albi”. Nu te teame dară, tată, nici te
spărea, că nu vor birui păcatele celor ce se întorc cătră Dumnezeu pre
nenumărata a Lui bunătate. Că acealea supt măsură sânt şî se numără,
oricâte să ară fi, / {269v} iară aceaea iaste nemăsurată şî nenumărată. Nu se
cade dară ce zace supt număr a birui pre ce e nenumărat.
Cu cuvinte ca aceastea mângâind sufletul lui, deade‐i bună nădeajde.
De‐aciia tată‐său întinzându‐ş mâinile, mulţemiia şî se ruga păntru
dânsul. Şî blagosloviia zioa în carea se‐au născut, grăind:
– Fătul mieu, cela dulcele, fiiul nu al mieu, ce al cerescului Tată! Cu ce
dar ţi‐voiu plăti, {Lu(kÕ), 15} cu ce blagoslovenie te voiu blagoslovi, şî ce
298
mulţemire voiu trimeate lu Dumnezeu păntru tine? Că perit eram şî fuiu
aflat cu tine; mort eram cu păcatul şî înviiaiu; vrăjimaş şî pizmaş lu
Dumnezeu şî mă împăcaiu. Dară ce‐ţ voiu da păntru toate, păntru
aceastea? Dumnezeu iaste Carele va dărui ţie plate vreadnice {Psa(lÕ), 4} .
Aşa grăind, des săruta preiubitul cocon. De‐aciia rugându‐se şî zicând:
– Iubitoriule de oameni Dumnezu, în mâinile Tale dau duhul mieu.
Aşa, întru pocaanie‐ş mută sufletul cătră Domnul.
Iară fiiu‐său, Ioasaf, cu lacrăme cinsti pre sfârşitul tatăl lui. Şî petrecând
moaştele lui cu cinste, puse‐le în mormânturile bărbaţilor temători de
Dumnezeu. Şî nu‐l îmbrăcă cu haină împărătească, ce‐l împodobi cu haine
de pocaanie. // {270r} Şî stând lângă mormânt, mâinele râdică la ceriu şî
lacrăme den ochi izvorâia rrâu.
Şî strigă cătră Dumnezeu, grăind:
– Dumnezeu, împăratul slavei, Singur‐putearnece şî fără de moarte!
Mulţemescu‐Ţ că n‐ai trecut rugăciunea mea şî lacrămele meale nu le‐ai
tăcut, ce bine ai vrut pre robul Tău, pre tată‐mieu, a‐l întoarce den calea
strâmbătăţii şî a‐l trage cătră Tine, Spăsitoriul tuturor. Şî‐l dăzbăraş
de‐nşelăciunea idolească, şî‐l învredniciş a cunoaşte pre Tine, Adevăratul şî
De‐oameni‐iubitoriul Dumnezeu. Şî acuma, Domnul mieu, Doamne, şî
Dumnezeu, Carele ai neurmată adâncătura bunătăţii, rânduiaşte‐l în locul
luminat, răcoros şî cu răpaos, unde străluceaşte lumina feaţei Tale {Psa(lÕ),
78} ! Şî nu‐i pomeni strâmbătăţile lui ceale dentâiu, ce după multa mila Ta,
ştearge zapisul greşalelor lui şî rumpe catastihul datoriilor lui. Şî‐l împacă
cu sfinţii Tăi, pe carii el cu foc şî cu sabiia i‐au ucis, şî le porunceaşte să nu
se mânie pre dânsul. Că toate sânt cu puteare Ţie, Stăpânului al tuturora, ce
numai a nu milui pre ceia ce se întorc cătră Tine, aceaea nu‐Ţ iaste cu
puteare. Că mila Ta se‐au vărsat asupra tuturora / {270v} şî mântuieşti pre
toţi carii Te chiamă, Doamne, Isuse Hristoase! Că Ţie se cade slava în veaci!
Amin!
299
Rugăciuni şî rugi ca aceastea aducea lu Dumnezeu în toate şapte zile,
nici întru un chip delungându‐se de lângă mormânt, nici de bucate sau de
băutură aducându‐ş aminte ceva, nici de răpaosul somnului se atinse. Ce cu
lacrăme uda pământul şî cu netăcute suspine trăiia, rugându‐se.
Iară într‐a opta zi, întrând în polată, toată avuţiia şî strânsoarea o
împărţi tribuitorilor, adecă celora ce le tribuiia, atâta cât nu rămase niciunul
den ceia ce le tribuiia nemiluit {Ma(thÕ), 7} . Şî slujbă ca aceasta în puţineale
zile sfârşindu‐o, deşertă toate vistieriile, ca când va vrea să între pre uşile
ceale strimte, nimica den greotăţile bogăţiei să nu‐l împiiadece.
Glava XXXVI
Ioasaf, întru a patruzecea zi după moarte tătâine‐său, deade împărăţiia sa
lu Varahiia. Şî toate le lăsă. Mearse în pustie.
Iară întru a patruzecea zi de la sfârşeniia tătâine‐său, făcându el
pamete, chemă pre toţi boiarii, // {271r} şî pre cei încinşi în brâul de oaste, şî
de oroşani nu puţini. Şî şezând după obiceaiu, zise în auzul tuturor:
– Iată, cum vedeţ, Avenir Împărat şî tatăl mieu muri ca unul den
săraci. Şî nimica lui a‐i ajuta nu putu, nici avuţiia, nici slava împărătească,
nici eu, dragul a tată fecior, nici cineva dentra alalţi priiatnici şî
rude, sau să‐l izbăvească de judecata cea netăgăduită. Ce mearse cătră
judecata de acolo, vrând să dea seamă de traiul ceştii vieţ, den toţi nici pre
unul ducând cu sine ajutător, ce numai singure faptele lui, ori în ce chip să
vor fi. Aşijderea aceasta tuturora va să se întâmple, a câţi au fire
omenească. Şî într‐alt chip nu iaste.
Acuma dară ascultaţi pre mine, soţilor şî fraţilor, oamenii Domnului
şî moşie sfântă, pre carii Hristos, Dumnezeul nostru, cu scumpul sângele
Lui scumpăratu‐i‐au şî den înşelăciunea de demult şî den robiia
vrăjimaşului izbăvitu‐i‐au. Înşivă ştiţi viiaţa mea între voi. Că de când am
cunoscut pre Hristos / {271v} şî rob lui m‐am spodobit a fi, toate urând, pre
Acela Unul am iubit. Şî aceasta‐m era voia, să ies den valul lumii şî den
300
deşarta gâlceavă, şî singur cu Unul Acela să fiu şî întru neturburata liniştea
sufletească să slujesc Dumnezeului mieu şî Stăpânului. Ce mă opri starea
împotrivă a tatâine‐mieu şî porunca carea porunceaşte a cinsti părinţii, de
care lucru, cu mila şî ajutoriul lu Dumnezeu, nu m‐am ostenit în deşert,
nici în zalodul am pierdut zile ca acealea. Ce şî pre dânsul, şî pre voi, pre
toţi v‐am făcut ai lu Hristos şî v‐am învăţat a şti pre Acela Unul, Adeveritul
Dumnezeu şî Domnul a toată lumea. Însă nu eu am făcut aceasta, ce darul
Lui, ce iaste cu mine, Care şî pre mine den rreaoa înşelăciunea drăcească şî
den slujba idolească izbăvitu‐m‐au, şî pre voi, oamenii miei, de iute robie
slobozitu‐v‐au.
Vreamea dară iaste de acmu a‐mi umplea făgăduinţa cătră
Dumnezeu cu lucru; vreamea iaste să mă duc unde mă va El singur
înderepta şî să‐mi dau rugăciunile meale, // {272r} cu carii m‐am făgăduit
Lui. Acuma dară voi socotiţi care veţ vrea să vă fie poruncitor şî să vă
împărăţească. Că iată, săvârşiţ sinteţ şî deplini în voia Domnului. Şî nimica
nu vă e ascuns den porunca Lui. Într‐acealea umblaţ, neabătându‐vă nici în
direapta, nice în stânga. Şî Dumnezeul păcii fie cu voi cu toţi.
Aceastea cumu le auziră oamenii aceia şî năroadele, aciiş se făcu un
val, şî un chiot mult, şî o strigare, şî o turbureală, plângând şî jelcuindu‐se
de sărăcie, unde vrea să‐i lase săraci şî rămaş de dânsul. Şî aşa jelcuindu‐se
lângă jalea lor, încredinţa‐se şî se întăriia unul pre altul cu jurământuri,
cum nici întru un chip să nu‐l lase, ce să‐l oprească şî nicicum să nu‐l
slobozească a se duce.
Strigând aşa nărodul şî boiarii toţ, căută împăratul cătră nărod. Şî
amelinţând cu mâna, porunci să tacă. Şî zise că se va părăsi de protivire ca
aceaea şî se făgădui a fi pre voia lor. Însă seamne de întristăciune şî de jale
purtând în feaţe<le> lor, aşa i slobozi pren casă. /
{272v} Iară el pre unul den boiari, carele era la dânsul mai bun, cum
am zice mai iubit, şî mai de cinste, şî mai mare decât toţ cu blagocestiia – ce
se zice cu teamătul lui Dumnezeu – şî cu frumuseaţea vieţii împodobit,
anume Varahiia, pre carele şî mai nainte l‐au pomenit poveastea, când
Nahor se făcuse că iaste Varlaam şî grăia către filosofi, acesta unul,
301
Varahiia, încă se gătise a sta cu dânsul şî a se nevoi, aprinzându‐ş inema cu
răvnirea dumnezeiască. Pre acesta, luându‐l împăratul deusebi în taină, cu
dragoste‐i grăiia şî fierbinte‐l ruga să ia împărăţiia şî întru frica lu
Dumnezeu să pască oamenii lui, ca el să se ducă în calea ce au pohtit.
Iară deaca‐l văzu că nu va, şî de tot se leapădă, şî grăiia aşa:
– O, împărate, câtu ţi‐e cuvântul afară den porunca lu Dumnezeu!
Crez deaca ai învăţătură să iubeşti pre vecinul tău ca pre tine singur, cu ce
seamă dară cel lucru ce sileşti tu a‐l lepăda de la tine, ţi‐e voia să‐l pui
asupra mea? Crez de iaste bine a împărăţi, ţine‐ţ tu acela bine singur! Iară
de iaste aceaea sufletului potâcneală şî sminteală, păntru ce mi‐o pui nainte
şî veri să mă împiadeci? //
{273r} Şî deaca‐l văzu că grăiaşte şî întăreaşte aceastea, să părăsi de
acea vorbă. Şî amu, deaca fu noapte şî adâncul nopţii, scrise carte cătră
nărod, plină de multă înţelepciune, spuindu‐le toată blagocestiia, şî ce slavă
sânt datori a avea întru Dumnezeu, şî ce viiaţă a aduce lui, şî ce cântări, şî
ce mulţemiri. De‐aciia le spune cum că el nu pre altul, ce numai pre
Varahiia aleage şî porunceaşte să ia domniia împărăţiei. Şî în cămara unde
se culca lăsă hârtiia în carea era scrisă cartea ce scrisease.
Şî furişindu‐se de toţ, ieşi den polată. Însă nu se putu ascunde de tot,
că aceasta fu auzită dâns de dimineaţă. Şî numaidecât făcu oamenilor val şî
plângere. Şî ieşiră toţi cu multă grabă a‐l căuta, socotind în toate chipurile
cumu‐i vor ieşi înainte, să‐l apuce fugând. De care lucru nu în deşert fu
nevoinţa lor. Că cum apucară pre toate căile şî încungiurară toţi munţii şî
pădurile ceale nerăzbite străbătându‐le, aflară‐l întru un pârâu, / {273v} cu
mâinile râdicate la cer, de‐ş făce ruga de al şaselea ceas.
Şî deaca‐l văzură, vărsară lacrăme, rugându‐se lui şî împutându‐i
păntru ducearea. Iară el zise:
– Ce vă osteniţ în deşert, că de acmu nu vă mai nădăireţ a mă avea
împărat.
Dici cu multa rugăciunea lor potolit fiind, întoarce‐se iarăş la polată.
Şî strângând pre toţi, arătă‐ş sfatul. De‐aciia cu jurământuri‐ş întări
cuvântul că nicio zi măcară cu dânşii mai mult nu va trăi.
302
– Că eu – zice – slujbă ce am avut cătră voi sfârşitu‐mi‐o‐am. Şî
nimica n‐am lăsat, nici am tăcut den ceale ce‐s de folos să nu vă le fiu spus
şî să nu vă fiu învăţat, {Děa(n$), g(l$) 20} mărturisind tuturora credinţa care
e în Domnul nostru, Isus Hristos, şî arătând căile pocăinţei. Şî acuma eu mă
duc în calea carea dentâiu o am pohtit. Şî mai mult nu veţ camai vedea voi
toţi faţa mea. Amu, în zioa de astăzi, mă mărturisesc voao după
dumnezeiescul apostol, că curat sâmt eu de sângele vostru, al tuturor. Că
n‐am tăcut a vă spune şî a vă învăţa tot sfatul lu Dumnezeu.
Ceastea auzind ei şî tăriia gândului lui ştiundu‐o, // {274r} cum că voia
lui nimica a o opri nu poate, plângea de sărăciia lor, cumu‐i lasă de rămân
săraci de dânsul. Plângea, ce pre dânsul nici întru un chip nu‐l avea
ascultător.
Atunce împăratul, luând pre acela, pre Varahiia, pre carele spuse‐l
cuvântul şî mai sus, zise:
– Fraţilor, pre acesta vă puiu împărat.
Iară el, nevrând să asculte şî să se pleace acelui lucru, fără voia lui şî
nevrând, puse‐l întru biruinţa şî întru putearea împărăţiei. Şî‐i puse coronă
în capul lui şî inel împărătesc i deade‐n mâna lui. Şî stând spre răsărit,
rugă‐se cu rugăciune păntru împăratul Varahiia, ca să fie păzit întru
credinţa lu Dumnezeu neclătinat şî ca să afle umblet întru poruncile lu
Hristos fără de abătătura. Cătră aceasta ruga‐se şî păntru clirosul besearecii
– ce se zice păntru ceata beserecii – şî păntru toată turma. Cerea‐le prijeneală
şî mântuire de la Domnul şî tot cât se cădea a ceare lor, şî ce era de
folos spre purtarea de grije a lor.
Aşa rugându‐se, întoarse‐ş capul cătră Arahiia, zicând:
– Iată, frate,‐ţ poruncesc ca cum se mărturisiia apostolul odinioară
Děa(n$), g(l$) 20} : / {274v} „Ia‐te aminte pre tine şî pre toată turma ta, în
carea te‐au pus Duhul Sfânt împărat să paşti oamenii Domnului, carii i‐au
câştigat cu scumpulu‐ş sânge. Şî cum ai cunoscut pre Dumnezeu mai nainte
decât mine şî ai slujit lui cu gând curat, aşa şî acuma încă mai mare
303
nevoinţă să arăţi, bine slujindu‐I. Că cum a mare puteare te‐ai spodobit de
la Dumnezeu, atâta eşti dator a mai mare plată”.
Plăteaşte dară făcătoriului‐ţ de bine cu plată de bunătăţi, păzind
sfintele poruncile Lui şî ferindu‐te de toată calea ce duce la periciune. Că
cum ştii că e la corabii, când va sminti şî va greşi ceva năiemnicul care trage
la opacină, puţinea vătămare face ce înnoată cu dânsul, adecă ce sânt cu
dânsul în corabie. Iară când sminteaşte singur cârmaciul, a toată corabiia
face peire. Aşa iaste şî de împăraţ
i: de va greşi cineva den boiari, nu atâta
pacoste face a tot nărodul, câtu‐ş face lui. Iară de va greşi singur împăratul,
tuturor oraşelor şî oamenilor face vătămare.
Derept aceaea, cu mare munci veri fi strâns // {275r} deaca veri treace
şî nu veri băga în seamă ceva den cealea ce se cad.
Cu multă tărie păzeaşte pre tine întru lucrure bune, uraşte toată
volniciia carea te trage spre păcat. Că apostolul au zis {Evre(i), 12} : „Goniţ
pace – ce se zice umblaţ după pace, sau urmaţ păcii – cu toate şî sfinţirei,
fără de carea nimea nu va vedea pre Domnul”. Socoteaşte roata carea
învârteaşte lucrurile omeneşti, unele ori întru un chip, altele ori într‐alt chip,
purtându‐le şî schimbându‐le. Şî gândul tău cel temător de Dumnezeu
întru toată aceaea rreapede învârtire aibi‐l neschimbat şî nemutat. Că a se
muta şî a se schimba cineva după lucrurile lumii, acela <este> semn de
minte nu tare. Iară tu vârtos şî tare fii întărit întru bunătăţ în toată vreamea.
Nu te înălţa cu ceastă slavă vremescă întru deşarta trufă, ce cu curat cuget
înţeleage de firea ta, ca cum ară fi întru nimica . De‐acii puţinteaoa şî scurta
viiaţa ce iaste aicea şî moartea carea e înjungată alăturea cu trupul.
Aceastea aşa cugetându‐le, nu veri cădea în groapa trufiei, ce te veri
teame de adevăratul Dumnezeu şî Împăratul ceriului. Şî adeverit fericit veri
fi. / {275v} {Psa(lÕ), 127} „Că ferice – zice – de ceia ce se tem de Domnul şî
umblă în căile Lui”. {Psa(lÕ), 111} „Şî fericit iaste acela bărbat, carele se
teame de Domnul şî întru poruncile Lui voi‐va foarte”. Şî mai nainte de
304
toate, cari porunci eşti datoriu a păzi? {Ma(thÕ), 5} : „Ferice de milostivii, că
aceaia vor fi miluiţ”. {Lu(kÕ), 6} Şî fiţ milostivi, cum şî Tatăl vostru ceresc
milostiv iaste”.
Ceia ce sânt întru puteare mare, mai întâiu de aceasta poruncă vor să
fie întrebaţ, decât de alalte, de toate. Şî adevăr, cela ce au luat puteare mare,
dator iaste, după putearea lui, să se închipuiască celuia ce i‐au dat acea
biruinţă mare. Şî cu aceasta mai vârtos se va asemăna lu Dumnezeu, când
nimica nu va ţinea mai de cinste decât milosteniia. Ce şî pre supuş, nimica 
altă ceva cătră dragoste aşa nu‐i trage, ca mila facerii de bine, dată fiind
celor ce le lipseaşte (ce se zice celora ce le tribuiaşte). Că slujba ce iaste
derept frica, făţarnică iaste, cum ai zice spoită iaste pre desupra cu şutilire şî
cu cuceritura cinstei a numelui înşelător, de înşală pre ceia ce caută aceluia,
adecă nume. Dici ce iaste supus şî plecat de nevoie, nu de bunăvoie, cându‐i i
vine vreamea, face val – ce se zice răzmiriţă, amestecătură. // {276r} Iară ce
iaste ţinut şî strâns cu legăturile dragostei, vârtoasă tocmeală are cătră
Ţiitoriul.
Derept aceaea, bine apropiiat fii celor ce ţi se roagă şî‐ţ deşchide
urechile cătră cei însărăciţ, adecă cătră ceia ce‐au căzut în sărăcie, ca să afli
şî tu ureachea lu Dumnezeu deşchisă. Că în ce chip vom fi noi cătră soţii
noştri, într‐acela chip ne vom afla şî noi pre Stăpânul. Şî în ce chip auzim
noi, aşa vom fi şî auziţ. Şî cum vedem, aşa vom fi şî văzuţ de dumnezeiescul
Ochiu, Cela ce veade toate. Să aducem milei milă, ca să luăm şî noi cu
potrivita împotrivă.
Ce să auz ş‐altă poruncă, carea e soţie ceii dentâiu: {Lu(kÕ), 6; Ma(thÕ),
6} „Iertaţ şî să va ierta voauă. De nu veţ ierta oamenilor greşalele lor,
nici voauă nu va ierta Tatăl vostru den cer greşalele voastre”. Derept
aceaea, nu ţinea mânie greşiţilor, ce cerând tu iertare păcatelor, iartă şî tu
celora ce‐ţ greşesc.
Că iertăciunea se dă împotriva iertăciunii şî pacea, ce vom avea cătră
soţii noştri, aceaea va opri mâniia lu Dumnezeu deasupra noastră.
305
Aşijderea iarăş, neiertarea noastră cătră greşiţii noştri, aceaea face greşalele
noastre neiertate. / {276v} Că şî cum auzim că au păţit cel datornic cu 10.000
de talanţi {Ma(thÕ), g(lÕ) 18} , deaca nu‐i fi milă de soţiia lui aduse‐ş asupră 
şî camăta a atâta datorie.
Derept aceaea tare să ne luăm amante , ca să nu păţim şî noi
aşâjderea, ce să lăsăm toată datoriia şî toată mâniia să lepădăm den
inemă, ca să ne se iarte şî noauă ceale multe ale noastre. Iară preste toate {2,
Ti(m$), 1} şî mai nainte de toate, păzeaşte data ceaea buna. Şî leagea
creştinească învăţatu‐te‐ai şî o ştii. Dici toată neghina ereticiturii să nu
crească, ce păzeaşte sămânţa lu Dumnezeu curată şî fără de amestecătură,
ca să arăţi Stăpânului roadă înmulţită {Ma(thÕ), g(lÕ) 13} când va veni să
ceară seamă de la tot omul de faptele ce‐u făcut în viiaţă şî să plătească
fieşcăruia după lucrurele lui {Děę(nÕ), g(lÕ) 20} , când derepţii vor luci ca
soarele, iară pre păcătoşi acoperi‐i‐va întunearecul şî ruşânea veacului.
Şî acuma dară fraţilor dau‐vă lu Dumnezeu, Tatălui şî Cuvântului al
darului Lui, Carele vă poate zidi şî vă poate da moşâie întru toţi svinţii lui. //
{277r} Şî deaca zise aceastea, plecându‐ş genuchele, cum iaste scris,
numaidecât se‐u rugat cu lacrăme. Şî întorcându‐se de la rugă, sărută pre
Varahiia, pre carele‐l pusease împărat, şî pre toţi deregătorii.
Iară atunce, adevărat, fu un lucru vreadnec de lacrăme. Că sta toţi
înaintea lui. Şî cum pohtiia a fi cu dânsul în ceastă viiaţă, aşâjderea şî
păntru despărţirea lui voiia a‐ş lăsa şî sufletele. Ce nu grăiia cu jale,
306
nebuniia de patima aceaea şî de jale. Fiind ca neşte beaţi, striga: „Vai de
noi şî de amara despărţirea aceasta!” Chema‐l „stăpân‐tată”, „spăsitoriu”,
grăind aşa:
– Păntru tine am cunoscut pre Dumnezeu, păntru tine fum izbăviţ de
înşelăciune, păntru tine am aflat răpaos de toate rrăotăţile. De acuma, după
despărţirea ta, ce va fi noauă? Cari rrăotăţi nu ne vor ajunge?
Grăind aşa, bătea‐ş piepturele sale şi plângea de primejdiile ce‐i
cuprinsease. Iară el, cu cuvinte mângâietoare potolindu‐i den multa
jelcuire , făgădui‐le‐se cum cu duhul va fi cu dânşii.
– Că acmu, cu trupul a fi aceasta, nu mi‐e cu puteare!
Ca aceastea zicând, ieşi den polată, privindu‐l toţ. {277v} Şî aciiş
mergea toţ după dânsul, părăsând de‐a se mai întoarce de după dânsul.
Atâta cât nici cu ochii a mai vedea oraşul nu putea, singuri de sine fugiia.
Şî deaca fură den oraş afară şî el nici cu cuvântul de‐aciia nu‐i mai mângâia,
ce încă mai vârtos mai mare certare le aducea, se despărţiră de dânsul. Şî
fără de voie se întorcea îndărăt, întorcându‐ş des ochii lor cătră dânsul. Şî
mergând, se împiedeca. Iară unii den cei mai fierbinţi, tânguindu‐se cu
lacrăme, mergea de departe după dânsul, pănă când sosi noaptea de‐i
despărţi unii de cătră alţii.
Glava XXXVII 
Ieşi dară den polată împărătească viteazul acela, bucurându‐se, iată,
ca cum oarecine, dentru o pribegie depărtată, mergând la muşiia lui, cu
veselie ară călători. Şî era îmbrăcat amu pre denafară cu haine ce era
deprins a purta, împărăteşti . Iară pre denlăuntrul acelora era cu fealega
307
cea de păr ce‐i dedease Varlaam. Dice într‐ăceaeaş noapte, ajungând la casa
unui sarac, dezbrăcându‐se de hainele ce era îmbrăcat, // {278r} dărui‐le
measerului aceluia, de făcu cu aceasta binele de la sfârşenie . Şî aşa, cu
rugăciunile aceluia şî ale altor săraci mulţi, făcu‐ş pre Dumnezeu ajutător.
Şî întru darul şî ajutoriul Lui îmbrăcându‐se ca în haină de mântuire, ieşi
la viiaţă pustiei, nici pâine, nici apă purtând cu sine, nici altă ceva ce iaste
de treaba hranei, nici îmbrăcat în haine, fâră numai într‐acea vârtoasă
fealegă, de carea cu puţinel mai sus de aceastea pomenit‐am. Că rrănindu‐ş
el sufletul cu o pohtă carea e mai presus de firea şî cu o iuboste
dumnezeiască a lu Hristos, Împăratului celui fără moarte, era de tot ieşât
cătră pohtitul şî de tot schimbat cătră Dumnezeu {Pě(s$), g(l$) 8} , fiind
cuprins de dragostea Lui. Că dragostea – zice – iaste potearnecă ca focul.
Aşa dară, fiind el beat de dumnezeiasca dragoste {Psa(lÕ), 41} şî aşa
arzând de seate după cela ce au zis: „În ce chip pohteaşte cerbul la
izvoarăle apelor, aşa pohteaşte sufletul mieu cătră Tine, Dumnezeu.
Însetoşe sufletul mieu cătră Dumnezeu tarele, viul”; şî ca sufletul ce e rrănit
cu dragoste ca aceaea {Pea(s$), g(l$) 5} , de strigă la cântecele cântecelor:
„Sădit‐ai întru noi dragostea Ta”. / {278v} Şî iarăş: „Arată‐mi faţa Ta, să auz
glasul Tău. Că glasul Tău dulce e, şî faţa Ta frumoasă”. {Pea(s$), g(l$) 2} 
Aceasta nespusă frumoseaţe a lu Hristos pohtind ceata apostolelor
şî gloata măcenicilor, ca neşte foc luându‐o în inemă, toate văzutele şî
viiaţă ceasta vremescă, toate în seamă nu le băgară. Şî întunearece de munci
şî de morţi voiră, pohtind dumnezeiască frumuseaţe şî cugetând la cea
dragoste a lu Dumnezeu, Cuvântul, ce are cătră noi.
Acelaş foc şî bunul aceasta – carele era de bun neam amu cu trupul,
iară cu cel suflet împărătesc, încă mai de bună rudă – luându‐l în sine,
pământeştile toate împreună nu le băgă. Călcă toate dulceţele, bogăţiia şî
308
slavă, şî cinstea omenească nu o biciului. Aşa potrevi corona şî văşmântul
împărătesc ca şî neşte pănză de păiajen, încă şî mai proaste le socoti. Iară
duroroaselor şî scârbnicelor lucruri ale vieţii călugăreşti dând pre sine,
tuturora den toată inemă, striga:
– Lipitu‐se‐au, Hristosul mieu, lipitu‐mi‐se‐au sufletul după Tine.
Iară dereapta Ta luă pre mine.
De‐aciia întră fără învârtejire într‐adâncul pustiei. //
{279r} Iară valul ceştii vremi, ca o sarcină şî ca neşte fiiară greale
puindu‐l jos, veseli‐se în Duh. Şî la iubitul Hristos căutând, striga cătră
Dânsul, ca cum vrea fi aciia să‐i auză glasul ce grăiia cătră Dânsul:
– De acuma nainte – zice – bune, Domnul mieu, să nu camai vază
ochii miei lumea aceasta. Să nu mă mai înalţ de acuma în mintea mea
păntru deşertarea lumii. Ce umple, Doamne, ochii miei de lacrăme
duhovniceşti {Psa(lÕ), 118} şî‐mi îndereptează pasul mieu şî‐mi arată
pre sluga Ta, Varlaam. Arată‐mi pre tocmitoriul spăseniei meale, cu 
aceasta viiaţă călugărească şî postnicească nevoinţă, adeverit să mă învăţ,
să nu cumva să lunec, nefiind eu iscusit, în războiul vrajimaşului. Dă‐mi,
Doamne, să aflu calea cu care‐i cale să nemeresc pre Tine. Că se răni
sufletul mieu cu dragostea Ta şi pre Tine pohtesc, Izvorul spăseniei!
Aceastea cugeta întru sine pururea şi vorbiia cătră Dumnezeu. Cu
ruga şî cu nalta vedeare era împreunându‐se Lui. Şî aşa tare umbletul căii
lui facea, nevoindu‐se să ajungă la loc unde lăcuiia Varlaam. / {279v} Şî se
hrăniia cu iarbă ce creştea pren pustie. Iar altă ceva nimica cu sine nu
purta, cum am zis şî mai sus, fără numai trupul lui şî fealega în carea era
îmbrăcat. Ce şî hrană amu de iarbă smerită şî proastă era aflând. Iară apă să
se adape nici întru un chip nu afla, fiind pustiia aceaea fără apă şî uscată.
Dici când era amiiază zi, de‐l ardea soarele mergând pre cale, atunce
se aprindea mai mult în seatea zăduhului în loc fără de apă. Şî slăbiia cu
309
patima cea de‐apoi. Ce dragostea biruia pre fire şî pohta ce pohtiia cătră
Dumnezeu răcoriia pre seatea de apă. Iară cela ce uraşte binele, pizmaşul,
diiavolul, nerăbdând a veadea într‐însul un gând ca acela şî o dragostea ca
aceaea aşa de fierbinte cătră Dumnezeu, multe ispite şî primejdii râdică
pren pustie asupra lui, băgându‐i aducere aminte de slava lui cea
împărătească, şî de cei boiari şî slugi preafrumoase, ce‐i sta înainte, şî de
priiatnici, şi de rude, şî de ceia ce era de o vârstă cu dânsul, şî cum era
sufletele tuturora legate cătră sufletul lui şî de sufletul lui era tocmite. //
{280r} De‐aciia‐i punea înainte greul bunătăţii şî multele sudori cari se fac
păntru dânsa, şî neputinţa trupească, şî umbletul lui, care nu era deprins
de cale ca aceaea, şî lungimea vremii, şî acea nevoie de seatea apei, ce‐i era
naintea ochilor, şî cum că nici întru un chip nu se află mângâiare sau
sfârşenie a atâta trudă. Şi foarte prah mult de cugete râdică în mintea lui,
aşa cum iaste scris oareunde şî păntru marele Antonie. Şî deaca se văzu
vrăjimaşul slăbit împotriva gândului aceluia – că el, chemând pre Hristos şî
de dragostea lui fiind aprins şî cu bună nădeajde şî cu credinţă întărit, întru
nimica nu băga în seamă năvăliturele lui – ruşânându‐se pizmaşul şî
căzând, cum se zice, la întâia năvală.
Vine amu cu altă cale, că multe cărări de rrăotăţi sânt la dânsul. Şî
cu multe chipuri de năluci se ispitiia a‐l întoarce îndărăt şi a‐l arunca în
spaimă. Unele ori i se arăta negru cumuş iaste, altele ori săriia asupră‐i,
ţiind sabie goală / {280v} şî lăudându‐i‐se cu tăiare, de nu se va întoarce mai
curând. De alte date, schimbându‐se în feaţe a multe fealiuri de gadine,
viniia asupră‐i scârşnind în dinţi şî făcând iute răcnire şî plesnit. De‐aciia şî
în şarpe se schimba, şî în <a>spidă, şî în vasilisc.
Iară viteazul şî îndrăzneţul pătimaş, fără cutremur era în suflet.
{Psalom 90} Că pre Cel de sus pusease‐şî‐L scăpare. Trezviia‐se în minte şî
bătându‐şi joc de hitleanul, grăiia:
310
– Nu te putuş ascunde de mine, prelăstitoriule! Ştiu‐te cine eşti, carele‐mi
rădici unele ca aceastea. Acela eşti , carele dentru început faci rău neamului
omenesc, cela ce în toată vreamea şî neîncetat eşti hitlean şi nicicum de‐a
vătăma nu părăseşti. Ce cum se cădea şî se cuveniia obrazului tău, tocma
aceaea ai luat, a te închipui fiiarălor şî gadinelor, de‐ţ arăţ voia ta cea
sălbătăcească, şi strâmbă, şî veninată, care vatămă . Ce cindeşti (?) dară
cealea ce nu‐ţ sânt cu puteare, blăstemate? Că de când înţeleş eu că aceaste
meşterşuguri şî spaime sânt <ale> rrăotăţii tale, // {281r} nu‐mi mai iaste nicio
grije de tine. Domnul <este> ajutător mie {Psa(lÕ), 117} şî eu voiu privi spre
vrăjâmaşii miei, preste aspide şî vasilisci voiu păşî , {Psa(lÕ), 90} cărora tu
închipuitu‐te‐ai. Şi voiu călca pre tine şî pre leu, şî pre zmeu, întărit cu
putearea lu Hristos, {Psa(lÕ), 6} să se ruşâneaze şî să se turbure toţi
vrăjâmaşii miei, şî să se întoarcă, şî să se ruşâneaze prea degrab.
Aceastea grăind şî cu semnul crucii, cu armă cea nebiruită îmbrăcându‐se,
toate nalucile drăceşti le deşertă. Iară fierile şî gadinele aciiş izdiră, cum
izdeaşte fumul. Şî cum se topeaşte ceara de faţa focului, aşa periră. Iară el cu
putearea lu Hristos întărit mergea, bucurându‐se şî mulţemind Domnului.
Însă pustietatea aceaea hrăneaşte şî fieri multe, de multe fealiuri, şî de toţ
zmeii, şî neamuri de şerpi în multe chipuri, carii şi întimpinându‐l, tâlniia‐se
cu dânsul nu în nălucitură, ce întru adevăr i se arăta. Aşa cât păntru
dânsele calea aceaea plină era de dureare şi de frică. Iară el preste amândoauă 
zbura cu cugetul, că frica – cum zice scriptura – iaste gonită de dra‐
311
gostea afară {Io(n$), 4} . / {281v} Iară durearea o uşura cu pohta. Aşa dară
păţind multe primejdii şî nevoi, sosi la pustiia aceaea a pământului senaritesc,
în carea lăcuiia Varlaam, unde şî apă găsind, stinse‐şi văpaia seatei.
Glava XXXVIII 
Dici trăi Ioasaf doi ai deplin întru lăţimea aceii pustii, rătăcind şi
neaflând pre Varlaam, ispitind Dumnezeu şî, într‐acesta chip, tăriia
cugetului lui şî vitejiia sufletului lui. Şî era aşa, fără de acoperemânt, ars de
zăduh şî degerat de frig şî neîncetat căutând pre preacinstitul stareţ ca pre o
comoară de mult preţ. Şî multe ispite şî razboaie răbdă de la hitleanele
duhuri şî multe durori purtă păntru scădeniia burianelor cari le priimiia el
întru hrană şâie. Căce fiind pustiia aceaea seacă, rar creştea şî de‐acealea. Ce
acel suflet vârtos şi nebiruit, mai lesne petrecea aceale cu scârbă, // {282r}
decât unii dulceţele. Derept aceaea nu nici greşî ajutoriul cel de sus, ce
după mulţimea durorilor şî a trudelor lui, mângâierile ce‐i era lui de la
iubitul Hristos, veseliia pre sufletul lui şî în visuri, şî aiavea.
Iară când se sfârşiia al doilea an, Ioasaf amu necurmat trecea, căutând
pre pohtitul. Şî scârbit fiind, şî lacrăme vărsând cu râuri, striga:
– Arată‐mi, Stăpâne, arată‐mi pre cela ce mi‐au fost începător de a
cunoaşterea eu pre Tine şî tocmitor de atâtea bunătăţ. Şî să nu mă lipseşti
de atâta bine păntru mulţimea păcatelor meale, ce mă învrednicează a‐l şî
vedea şî a pune nevoinţă postnicească cu dânsul întocma.
Dici, cu darul lu Dumnezeu, află o peşteră. Şî mergând pre o cărare 
carea mergea acolo, află şî un călugăr carele vieţuiia traiu pustilnicesc. Şî cu
căldură apucându‐l în braţe şî sărutându‐l, întreba să afle lăcaşul lu
Varlaam. Şî lucrurile lui spuse‐le şi le puse arătate bărbatului aceluia.
312
Dici deaca ştiu de la acela lăcaşul căutatului, curând sosi. / {282v} Ca şî
când iaste un vânător prea iscusit, aşa şî el nemeri urma vânatului. Şî
ajungând pănă la neşte seamne arătate lui de celalalt călugăr, mergea
bucurându‐se şî cu nădeajdea întărit a veadea pre părintele lui, ca şî un
copilaş, ce are nădeajde a vedea pre tată‐său, carele de multă vreame nu l‐au
văzut. Că dragostea carea iaste cătră Dumnezeu, deaca se va aprinde în
suflet, arată‐se mult mai caldă şî mai tare decât ceaea a firei.
Veni dară şî stătu la uşa peşterii. Şî lovind, zise:
– Blagosloveaşte, părinte, blagosloveaşte!
Varlaam, cum auzi glas, ieşî afară den peşteră. Şî cunoscu cu duhul
pre cela ce prevedearea cea denafară nu era lesne a se cunoaşte, derept
acea minunată mutare şî schimbare cu carea se schimbase şî se mutase den
obrazul cel dentâiu şî den ceale tinereaţe frumos înflorite. Că înnegrise de
arsura soarelui, şî‐i crescuse părul, şî i se uscase obrazul , şi ochii întrase‐i
oarecât de adânc înlăuntru, şî geanele‐i era arse de cursura lacrămelor şî de
patima a multei lipse de hrană. //
{283r} Iară Ioasaf cunoscu pre duhovnicescul părinte, având seamnele
feaţeiş într‐acelaş chip. Dici stând stareţul spre răsărit, trimetea lu
Dumnezeu rugă mulţemitoare. Şî după rugăciune, deaca ziseră amin,
luară‐se în braţe şî împletindu‐se cu fierbinţi schimbări, îmbrăţoşând unul
pre altul săruta‐se, săturându‐se fără de saţiu de dragostea cea de demult.
Şî după ce cuprinseră dăstul unul pre altul şi se bucurară, începu
cuvânt Varlaam, grăind aşa:
– Bine ai venit, iubite, fătul mieu, fătul lu Dumnezeu şî moşnean
împărăţiei ceriului păntru Domnul nostru, Isus Hristos, pre Carele ai iubit,
pre Carele pre dereptate L‐ai pohtit mai vârtos decât toate lucrurile ceale
vremenice şî putrizitoare. Şî ca cel chipzuit şî preaînţelept neguţător,
vânzându‐ş toate, cumpăraşi mărgăritariul cel fără preţ şî comoara cea
nefurată, aflându‐o ascunsă în câmpul poruncilor Domnului. Datu‐ţe‐ai
toate, necruţând nimica den câte sânt curând trecătoare, ca să‐ţi cumperi ţie
satul acela. Dea‐ţi Domnul vecuitoarele în locul vremeştilor, / {283v} şî în
313
locul putredelor, neputredele şî nevechitoarele. Spune‐mi dară, dragul
mieu, cum ai venit încoace? Şi după ducerea mea, lucrurile ce era de tine,
cum fură? Şi doară cunoscu tată‐tău pre Dumnezeu, au încă purtat de
nebunie tot nu se‐au schimbat de înşelăciunea drăcească?
De aceastea întrebând Varlaam, luă Ioasaf cuvânt de‐i povesti pre
rând toate câte se‐au făcut după ducerea lui şî câte au făcut el, ajutându‐i
Domnul, tocma iarăş la venitul lui cătră dânsul. Iară stareţul, ascultând cu
dulceaţă şî cu minune, şî fierbinte lacrăme slobozind, grăiia:
– Slavă Ţie, Dumnezeul mieu, Carele în toată vreamea foloseşti şî
ajuţi celor ce Te iubesc ! Slavă Ţie, Hristoase, Împăratul a toate, preabune
Dumnezeu, că ai blagoslovit sămânţa carea eu o am semănat în sufletul
robului tău, lu Ioasaf, a aduce aşa de însutită roadă, cum se cade Ţie,
Lucrătoriului şî Stăpânului sufletelor noastre. Slavă Ţie, bune Mângâietor şi
Sfinte Duh, că darul ce ai dat sfinţilor Tăi apostoli, // {284r} aceluiaş dar
învrednicit‐ai şî pre cesta a fi părtaş. Şi multe mulţimi de oameni den rrău
îndrăcita înşelăciune cu Dânsul slobozitu‐i‐ai şî cu adevărata cunoştinţă a
lu Dumnezeu luminatu‐i‐ai.
Aşa, de la amândoi era mulţemit Dumnezeu. Şî de lucruri ca aceastea
vorbind ei şî cu darul lu Dumnezeu bucurându‐se, sosi seara. De‐aciia se
sculară la rugă şî făcură slujbele ce le era obâceaiul. După aceaea‐ş aduseră
aminte şi de hrană. Puse Varlaam masă de bucate dohovniceşti foarte
scumpă, iară de bucate trupeşti puţintea mângâiare având. Că era vearze
crude, nefiiarte, căror vearze singur stareţul le era lucrător, şî neşchiţeale
den finiche, ce se afla întru pustiia aceaea, şî vearze sălbatece. Dici
mulţemind, gustară de ceale puse nainte. Şî bând apă den izvorul ce era
acolea, mulţemiră iarăş Celuia ce‐ş deşchide mâna (Psa(l$) 140) şî satură
pre toată jiganiia. Şi sculându‐se iarăş, sfârşiră‐ş rugăciunile de noapte. Şi
după rugă începură iarăş vorovire duhovnicească, plină de cuvintele
spăseniei / {284v} şî de dumnezeiască înţelepciune cerească. Şî vorbiră toată
314
noaptea, pănă când dimineaţa‐i făcu a‐ş aduce aminte de rugă obicinei
lor.
Lăcui de‐aciia Ioasaf cu Varlaam dăstui ai, vieţuind acea viiaţă atât de
minunată şî mai presus de oameni, supuindu‐se ca părintelui şî dascalului
său cu multă smerenie şî plecăciune; deprinzându‐se la tot feliul de
bunătăţi, şî bine se învăţă cătră razboiul nevăzutelor şî hitleanelor duhure,
că de pre atunce omorî‐ş toate pohtele şî chipzuiala trupească o supuse
duhului ca un rob stăpânului. Hrana şî răpaosul uită‐le cu totul, iară
somnului era poruncindu‐i ca unui rob rrău. Atâta‐i era nevoinţa postului,
cât şî singur Varlaam se minuna, traind ai mulţi într‐aceaea, şî se mira de
răbdătoarele oprealele lui. Că atâta de vârtoasă şî de nemângâietoare hrană
aceaea gusta cât numai să fie viu şî să nu moară de aceaea nevoie, să se
păgubească de plata bunelor lucruri. // {285r} Aşâjderea supuse firea şî cătră
nedormire, ca cum ară fi neştine fără carne şî fără trup. Iară lucru necurmat
era lui rugă şî lucrarea minţii. Şî toată vreamea vieţii lui întru vederi se
sfârşâia, duhovniceşti şî cereşti, cât nice ceas, nici jumătate de ceas nu lăsa
el a treace fără aceaea, de când se sălăşui în pustiia aceaea. Că acela iaste
lucrul adevăratului cinului călugăresc , cum niciodinioară deşert de lucrul
duhovnicesc să nu se afle, care lucru bine l‐au isprăvit viteazul acela. Şî
meidanul căii cereşti cu bună bărbăţie alergându‐l, păzi şi caldura candilei
lui nestinsă, de la început şî pănă la sfârşât, puind pururea suişuri în inema
lui şi trecând den tărie întru mai naltă tărie, adăogând în toată vreamea
pohtă cătră pohtă şi nevoinţă cătră nevoinţă, pănă ajunse cătră fericirea de
carea avea nădeajde şi o pohtiia. /
{285v} <Glava XXXIX>
Aşa dară trăind împreună Varlaam şî Ioasaf şî cu bună răvnire
întrecându‐se, fiind dă afară den toată grija şî den valul lumii câştigându‐ş
315
minte neturburată şî cu niciun val amestecată, după multe ale lor osteneale
ce făcea pă<n>tru blagocestiia, într‐una den zile, chemând stareţul pre
duhovnicescul al lui fiiu, pre care păscuse‐l cu Evangheliia, începu cătră
dânsul cuvânt şi vorbe duhovniceşti, zicând:
– O, dragul mieu, Ioasafe, de mul<t> se cădea ţie a trăi într‐această
pustie. Şî aceasta rugându‐mă eu pă<n>tru tine, Hristos mi‐o au spus că te
voiu vedea mai nainte de sfârşitul vieţii meale. Văzuiu‐te, dară, cum
pohtiiam, văzuiu‐te lepădat de lume şî de cealea ce sânt în lume şî
împreunat cu Hristos, întru voie neîndoită, şî venit la măsura săvârşirei a
umplerii lui. Acuma dară, deaca vreamea ducerii meale iaste lângă uşe şî
pohta mea, ce aveam în toată vreamea a fi soţi şî de o vârstă cu Hristos, se
umplu acmu, // {286r} acopere trupul mieu cu pământ şî dă ţărâna ţărânei.
Şî lăcuiaşte de‐aciia într‐acest loc, ţiindu‐te de duhovniceasca viiaţă şî
făcând pomenire de smereniia mea, că mă tem să nu cumva să‐m iasă
înainte întunecată mulţimea dracilor, spre împiedecarea sufletului mieu,
derept mulţimea neştiinţelor meale. Tu, dară, fătul mieu, nu slăbi întru
durerile postului, nici te spăima de lungimea vremii şî de drăceştile sfaturi,
ce cu putearea lu Hristos întărit, de neputinţa lor cu îndrăzneală‐ţ râde. Iară
cătră învârtoşarea durorilor şî cătră îndălungarea vremiei, într‐acela chip să
fii, ca cum în toate zilele ai aştepta să te dezlegi de aicea, ca cum atunce ai
înceape dentâiu ajunul vieţii călugăreşti. Şî acea zi socoteaşte‐o a fi
începătură şi sfârşenie. {Fili(p$), g(l$) 3} Aşa în toată vreamea, uitând ceale
den îndărăt, şi spre ceale den înainte întinzându‐te. Şi după socotinţă
aleargă cătră cinstea a chemării de sus, întru Hristos Isus, cum porunceaşte
dumnezeiescul apostol, zicând {2, Ko(rÕ), 4} : „Nu ne se supere, căce că de
ne se şî strică omul nostru cel denafară , ce den zi în zi se înnoiaşte cel de
înlăuntru”. / {286v} Că uşorul scârbei noastre cest de aice, în puţinea vreame
prea mult lucrează noauă bogăţiia slavei întru mulţimea veacinică, când nu
socotim văzutele, ce nevăzutele. Că văzutele sânt în vreame scurtă, iară
316
nevăzutele sânt vecuitoare. Ca aceastea cugetând tu, iubite, îmbărbătează‐te
şî te întăreaşte, {Psa(lÕ), 26} ca un ostaş bun te nevoiaşte a plăcea
căpitanului {2, Ti(m), 2} ! Şî de‐ţ va aduce hitleanul cugete de slăbiciune şî
se va nevoi a‐ţ slăbi tăriia gândului tău, nu te teame de năvalele lui,
aducându‐ţ aminte de porunca Stăpânului celuia, ce zice {Ioa(n$), 16} : „În
lume grije veţi avea, ce îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea”. Derept aceaea
bucură‐te în Domnul în toată vreamea, păntru că te‐au scos şî te‐au dezlipit
de lume şî te‐au pus ca înaintea feaţei Lui. Dici sângur Cela ce te‐au chemat
cu chemare sfântă {Fi(l$), g(l$) 4} aproape iaste pururea. Nu te grijî de
nimica , ce întru toată ruga şî rugăciunea ta, cu mulţemire să fie
cunoscute lu Dumnezeu cearerile tale, că El au zis însuş: „Nu te voiu lăsa,
nici mă voiu delunga de tine”. //
{287r} Aşa dară, întru greul vieţii şi la slăbiciunea ajunării, cugetele ca
acealea având, veseleaşte, pomenind pre Domnul Dumnezeul nostru. „Că
pomeniiu – zice – pre Dumnezeu şî mă veseliiu”. {Psa(lÕ), 76} Şî când
iarăşi, într‐alt chip, va gândi pizmaşul războiu asupra ta, băgându‐ţi cugete
de mândrie naltă şî arătându‐ţi slava împărăţiei lumeşti, carea tu o ai lăsat,
şî alalte ce sânt la lume, atunce pune preste tine ca o paveză cel cuvânt
spăsitoriu, ce zice {Lu(k$), g(l$) 17} : „Când veţi face toate câte vă sânt
poruncite, ziceţi că sântem neşte robi netreabnici – cum ai zice de nimica ,
nici de o treabă – şi ce eram datori face, am făcut” {II Ko(r$), g(l$) 8} . Ce cine
den noi poate a plăti datoriia cu carea sântem datori Stăpânului celuia ce
păntru noi, fiind El bogat, sărăcit‐au, ca noi, cu sărăciia Lui, să ne
îmbogăţim, şi păţi, Nepătimitoriul, ca să slobozească pre noi de patime?
Crez ce har iaste a păţi robul acealeaş ce au păţit şi domnu său derept rob?
317
Însă noi cu mult nu ajungem la patimile Lui. {II, Ko(r$), g(l$) 10} Aceastea
socotind tu, mătura‐ţ‐veri cugetele şî toată înălţarea ce se suie la ştiinţa lu
Dumnezeu / {287v} şi duce în robie. {Fili(p$), g(l$) 4} Rădică‐ţi tot gândul tău
cătră ascultarea lu Hristos şi pacea lu Dumnezeu, carea covârşaşte pre toată
mintea, păzească pre inema ta şi cugetele tale întru Hristos Isus.
Aceastea fiind zise de dumnezeiescul Varlaam, Ioasaf n‐avea măsură
cursurilor de lacrăme, ce ca dentru un izvor cura, cu multe pâraie, de se
uda pre sine preste tot şi pământul unde sta. Şi jelcuindu‐se derept
despărţirea, ruga‐se cumu e mai fierbinte, ca să‐i fie şi el soţ călătoriei lui
ceii de apoi, şi mai mult să nu rămâie în urma lui în ceasta viiaţă, grăind:
– Păntru ce, o, părinte, cauţ numai ce iaste ţie unuia, iară nu cauţ şi ce
iaste vecinului tău? Şi cum veri umplea într‐acest lucru dragostea desăvârşită
după [Cela] ce au zis să iubeşti pre vecinul tă[u] ca însuş pre tine?
Tu amu te d[u]ci la răpaos, iară pre mine mă la[şi] în scârbă, şi în patime, şi
încă mai nainte pănă a mă deprinde eu luptelor postniciei, şi pănă a învăţa
eu navalele ceale în multe chipuri ale pizmaşilor, de mă pui naintea oştii
lor, să mă bat singur. Crez alt ce va fi, fără numai iaste‐mi a fi spurcat de ale
lor multe fealiuri de măiestrii ? // {288r} şî a muri cu moar<te> sufletească
veacinică, – vaiu de mine! – care lucru întâmplează‐se a fi luptătorilor celor
neiscusiţ şî fricoşi. Ce te roagă Domnului, rogu‐te, ca să iai şî pre mine den
ceasta viiaţă şî să mă însoţeşti căii aceştiia, să‐ţ par de plate ostenealelor tale
ce ai a lua. Roagă‐te ca nicio zi măcară după despărţirea ta, în ceastă viiaţă
şî întru lăţimea aceştiia pustii, să nu mai rătăcesc!
Aceastea Ioasaf cu lacrăme grăind, stareţul cu blândeaţe le ocrotiia şî‐l
potoliia, zicând:
– Nu ne e de folos, fătul mieu, a sta noi împotriva neurmatelor
judecăţilor lu Dumnezeu. Că eu mult rugându‐mă derept aceasta şi pre
nenevoitul Stăpân nevoindu‐L ca unul de altul să nu ne despărţim, luaiu ştire
de la a Lui bunătate, cum nu se cade ţie să leapez acuma greotatea trupului,
318
ce trebuiaşte să trăieşti întru post pănă‐ţ veri împleti cunună mai luminată.
Că încă nu te‐ai nevoit den dăstul pre potriva platei ce ţi se‐au gătit, ce
trebuiaşte să te mai osteneşti puţinel, / {288v} ca bucurându‐te să întri întru
bucuriia Domnului tău. Că eu sânt oarecum aproape de o sută de ai şî am
lăcuit într‐aceasta pustie, de sânt acuma, 75 de ai. Iară ţie, măcară de nu‐ţ va
nici fi vreamea atâta, însă a se apropiia, cade‐se, cum porunceaşte Domnul, ca
să te arăţi împreună‐vorbitor şi cu nimica mai lipsit decât ceia ce au portat
greotatea zilei şi a zăduhului. {Ma(th$), g(l$) 20} .
Priimeaşte dară, o, iubitule, învăţăturile lu Dumnezeu cu dragoste.
Că cealea ce chipzuiaşte El, cine iaste den oameni harnic să strice? Ce
aşteaptă şi rabdă, păzit de darul Lui. Şi te strejuiaşte în toată vreamea de
cugetele ceale protivnice. Şi curăţiia minţii, ca o comoară de mult preţ,
păzeaşte‐o nefurată, aducându‐te pre tine cătră vedearea cea mai naltă, den
zi în zi, ca să se umple întru tine aceaea ce au poruncit Mântuitoriul
priatenilor Lui, zicând {Ioa(n$), g(l$) 14} : „De mă iubeaşte cineva, păzească
cuvântul Mieu şi Tată‐Mieu va iubi pre dânsul. Şi vom veni cătră Dânsul şi
ne vom face lăcaş la Dânsul”.
Aceastea zicând stareţul şi mult mai multe decât aceastea, cari cuvinte
se cuveniia sfinţitului al lui suflet şi de‐dumnezeu‐grăitoarei limbii lui, //
{289r} prescârbitul sufletul lu Ioasaf mângâia. De‐aciia‐l trimease cătră neşte
fraţi, carii departe de acolea avea lăcuita lor, să‐i aducă cealea ce tribuiesc la
sfânta liturghie. Şi încingându‐se Ioasaf, foarte degrab umple slujba, că se
temea să nu cumva, în urma lui, să‐ş dea Varlaam datoriia firei şi să‐ş mute
duhul la Dumnezeu şi lui rrea pagubă să‐i aducă deaca nu va nemeri nici
cuvintele purcesului lui, nici ruga, nici blagosloveniia lui.
Dici aşa bărbăteaşte umblând el acea calea lungă şî aducând ceale ce‐s
de treabă sfintei jirtve, aduse preadumnezeiescul Varlaam necruntă jirtvă
Domnului. Şî se cumenecă el şî deade şî lu Ioasaf preacuratele tainele lu
Hristos. Bucurară‐se în duh şî gustară den hrana ce era deprinşi a mânca.
Cu cuvinte de suflet folositoare, iarăş hrăniia pre sufletul lu Ioasaf, zicând:
319
– O, iubite fiiu, nu iaste noauă a ne mai aduna în ceastă viiaţă la o
mâncare şî la o masă, că mă duc amu în calea cea de sfârşenie a părinţilor
miei. / {289v} Cade‐se dară, cu libovul ce ai cătră mine, derept paza
poruncilor lu Dumnezeu să arăţi răbdare într‐acest loc pănă la sfârşit, trăind
cum ai deprins şî cum te‐ai învăţat, şî pomenind în toată vreamea pre
smeritul şî nelenevosul sufletul mieu. Cu bucurie amu bucură‐te, şî cu
veselie întru Hristos veseleaşte‐te, că ai schimbat ceaste pământeşti şî
putrezitoare, pre ceale vecuitoare şî neputrede; şî cum că se apropie plata
lucrurilor tale şî dătătoriul de plată amu stă înainte, Carele au venit să vază
în viia ce ai lucrat şi bogată plată derept lucru să‐ţ dăruiască. Că cuvânt de
credinţă iaste şî vreadnic de toată priimirea, cum strigă dumnezeiescul
Pavel {II, Ti(m), g(l$) 2} : „Că de vom muri cu Dânsul, cu El vom şî înviia.
De vom răbda cu Dânsul, vom şî împărăţi împărăţie de veac şî fără
sfârşenie”, strălucindu‐ne cu lumina neapropiiată şî învrednicindu‐ne
razelor, adeverit fericitei şî de‐viaţă‐începătoarei Troiţe. //
{290r} Ca aceastea amu Varlaam tocma pănă seara şî prespre toată
noaptea voroviia lu Ioasaf, carele plângea cu lacrăme neoprite, nerăbdând
dăspărţirea. Şî amu, când lumina de zio, sfârşindu‐ş vorba cătră dânsul,
râdică mâinile şî ochii la cer. Şî trimeţând mulţimire lu Dumnezeu, zise:
– Doamne , Dumnezeul mieu, Cela ce pretiutindenea eşti {M(l$)
ko(c$)} şî umpli toate! Mulţemescu‐Ţi că ai căutat asupra plecăciunei meale
şî, întru derept‐crezătoarea a Ta ispovedanie, sau mărturisire, şi întru calea
poruncilor Tale, învrednicitu‐m‐ai a sfârşi alergarea pribegiei meale de aice.
Şî acmu, Iubitoriule de bine, Stăpâne preaîndurătoriu, priimeaşte‐mă în
sălaşele Tale ceale vecuitoare şi nu pomeni câte Ţe‐am greşit, cu ştire şî fără
ştire, şî păzeaşte şi pre credinciosul robul tău acesta, carele a‐l aduce cătră
Tine, pre mine, netreabnecul, robul Tău, învrednicitu‐m‐ai. Izbăveaşte‐l de
toată deşertarea, de toată ispita protivnicului, sau pizmaşului, şi‐l fă a fi pre
desupra a curselor celor cu multe împletituri, / {290v} cari hitleanul, cătră
înşelăciunea celor ce vor a se spăsi, întinsu‐le‐au. Piiarde, Atotputearnice,
320
pre toată putearea înşelătoriului denaintea feaţei robului Tău, şî dă lui
volnicie a călca pierzătoriul cap al pizmaşului sufletelor noastre. Trimeate
de sus darul Sfântului Duhului Tău şi‐l întăreaşte spre oştile ceale
nevăzute, ca să se învrednicească <a> lua de la Tine cununa biruinţei, şi să
se slavească întru dânsul numele Tău , cela Sfântul, al Tatălui, şi al,
Fiiului, şi al Sfântului Duh. Că Ţie se cade toată slava şi lauda în veaci.
Amin!
Aşa rugându‐se, părinteaşte cuprinse pre Ioasaf şi pupare dăndu‐i, cu
sărutare sfântă. Şi cu chipul crucii semnându‐se, şi picioarele întinzându‐ş,
şi fiind foarte bucurat, aşa ca cum i‐ară fi venit neşte priiateni la dânsul,
duse‐se întru fericita cale, trecând cătră darea platei ce iaste acolo, fiind
bătrân şi plin de zile duhovniceşti.
Glava XL 
Iară Ioasaf, apucându‐se de părintele, cu câtă – cum ai zice – smerenie
şi dragoste , cu lacrăme‐i uda trupul. // {291r} Şî cu fealega ceaea de păr,
carea i‐o dedease el în polată, înfăşindu‐l, ceti pre dânsul psalmii ce sânt
rânduiţi la vreamea îngrupării, toată zioa şî toată noaptea cântând, şî cu
lacrăme udând cinstitul trup al fericitului.
Iară a doa zi, făcu groapă aproape de peşteră. Şî foarte cu bună‐govire
luând sfântele moaşte bunul şî cinstitul fiiu, ale duhovnicului părinte,
puse‐le în groapă. Şî foarte fierbinte aprinzându‐se în suflet, puse‐se la rugă
prea cu de‐adinsul. Şi zise:
– Doamne, Dumnezeul mieu, auzi glasul mieu cu care strigaiu {Psa(lÕ),
26} . Miluiaşte‐mă şî mă auzi, că pre Tine den inemă caut, pre Tine caută 
sufletul mieu. Nu întoarce faţa Ta de cătră mine, nice Te feri de robul Tău
321
cu mânie. Ajutătoriu‐m fii şi nu mă împinge, Dumnezeule, Spăsitoriul
mieu, că tată‐mieu şî mumă‐mea lăsatu‐m‐au, iară Tu, Doamne,
priimitu‐m‐ai. Leage pune mie, Doamne, întru calea Ta, şî mă îndereptează
pre cărarea direptă / {291v} păntru vrăjimaşii. Nu mă da în sufletele celor
ce mă bântuiesc, că cătră Tine sâmt aruncat den zgău , {Psa(lÕ), 21} den
pântecele maică‐mea. Tu eşti Dumnezeul mieu, nu Te delunga de mine, că
fără de Tine nu iaste cine să‐mi ajute. Că iată, întru adâncul îndurărilor Tale
puiu nadeajdea sufletului mieu. Îndereptează viaţă mea, Cela ce îndereptezi
toată zidirea cu nepovestită purtare de grije, {Psa(lÕ), 142} şi‐mi arată calea
pre carea voiu mearge. Şi mă mântuiaşte ca un bun şi de‐oameni‐iubitoriu,
păntru ruga şi rugăciunele lu Varlaam, slugii Tale ceii placute. Că Tu eşti
Dumnezeul mieu şi pre Tine slăvesc , pre Tatăl şi pre Fiiul şi pre Sfântul
Duh, în veacii veacilor. Amin!
Aşa rugându‐se, şezu lângă mormânt de plângea. Şi şezând, adurmi.
Şi văzu pre cei bărbaţi înfricoşaţi, pre carii văzuse şi mai denainte, unde
veniră la dânsul şi‐l luară de‐l duseră într‐acel mare şi minunat câmp. Şi‐l
băgară într‐acea preaslăvită şi luminată cetate. Şi întrând el pre poartă,
întâmpinară‐l alţii, cu multă lumină luminaţi, având în mâini neşte cununi
de străluciia cu o frumuseaţe nespusă, // {292r} în ce chip, ochi omeneşti
niciodinioară n‐au văzut.
Dici întrebând Ioasaf:
– Ale cui sânt aceale cununi, ce văz luminate cu slavă?
Ei ziseră:
– Una iaste ţie gătită, derept ceale suflete multe, ce‐ai mântuit. Ce
acuma iaste împodobită şî mai mult păntru viiaţa pustil<ni>cească, însă de
o veri răbda bărbăteaşte pănă la sfârşit. Iară alta iaste amu a ta şî aceaea, ce
322
se cade să o dai aceaea tătâine‐tău, carele păntru tine se‐au abătut den calea
cea rrea şî se‐au căindu‐se den toată inemă, împăcatu‐se‐au cu Domnul.
Iară Ioasaf, auzind aceasta, nesuferind şi cu greu părundu‐i, zise:
– Cum să poată fi, eu atâtea păţind şi trudindu‐mă, şi tată‐mieu să
nemerească darul cu mine întocma, numai derept singura pocainţă?
Şi zicând aceastea, aciiş i se părea că veade pre Varlaam unde‐i
împuta şi‐i zicea:
– Dară nu sânt aceastea cuvintele meale, Ioasafe, care ţe‐am grăit oarecând,
că când te veri îmbogăţi, nu veri fi darnic; şi tu atunce nu pricepeai
acest cuvânt, iară <a>cum nu suferi a fi întocma cinstea tătâine‐tău? / {292v} Şî
nu te încă mai vârtos veseleşti în suflet şi să‐ţ pară bine, căce fu auzită
multa rugăciunea ta derept dânsul?
Iară Ioasaf, cum avea obiceaiu a grăi cătră dânsul pururea, zise:
– Iartă, părinte, iartă, şi‐mi spune unde lăcuieşti tu.
Iară Varlaam zise:
– Într‐acest preafrumos şi mare oraş m‐am învrednicit a lăcui, în uliţa
den mijlocul oraşului, carea străluceaşte cu lumină nenumărată.
Şi <i>arăş părea lu Ioasaf unde roagă pre Varlaam să‐l ducă la lăcuita
lui şi cu liubov să‐l ospeteaze. Iară elu‐i grăiia:
– Încă n‐au venit vreamea să vii într‐aceastea, purtând încă sarcina
trupului. Iară să veri răbda bărbăteaşte, cum ţe‐am poruncit, cu puţinel 
mai de apoi veni‐veri, şî acestor lăcuite învrednici‐te‐veri, şî aceastaşi
bucurie şî slavă nemeri‐veri, şî în veaci cu mine fi‐veri.
Dici, deşteptându‐se Ioasaf den somn, avea‐şi încă sufletul plin de
lumină acea, a nespusei slave. // {293r} Şî cu multă minune trimetea
Stăpânului cântare mulţemitoare. Şî lăcui pănă la sfârşit, trăind pre pământ
adevărată viiaţă îngerească. Şî după petreacerea stareţului, luă‐şi post încă
mai greu.
Întru al doauăzecilea şî cinci de ani lăsă împărăţiia pământească şî
întră întru nevoinţa postniciei. Şî lăcui într‐acea pustie treizeci şî cinci de ai,
323
ca cum vrea fi oarecine fără de trup, mai presus de oamenii postindu‐se.
Mai întâiu, multe suflete omeneşti zmulse de la şarpele cel stricătoriu de
suflete şi le aduse lu Dumnezeu spăsite. Şi păntru acel lucru se învrednici
darului apostolesc. Şi cu vrearea fu măcenic. Şi cu îndrăzneală mărturisi de
Hristos naintea a împăraţ şi a muncitori. Şi propoveduitoriu cu mare glas
fu măriei lui. Şi iarăş, cu multe duhure hitleane se luptă în pustie şi pre
toate le birui, cu putearea lu Hristos. Şi a multe darure şi milă de sus fu
părtaş. / {293v} De acolo avea el ochiul sufletului curăţit de toată turbureala
pământească. Aşa privea la cealea ce vor să fie, ca cealea ce sânt de faţă. Şi
Hristos era lui în loc de toate, pre Hristos pohtiia, pre Hristos ca cum vrea fi
de faţă‐L vedea. Frumuseaţea lu Hristos în toată vreamea era privindu‐o,
după prorocul ce zice {Psa(lÕ), 15} : „Nainte văzuiu pre Domnul, denaintea
mea pururea, că de‐a direapta mea iaste să nu mă claten”. Şi iarăş:
„Lipitu‐se‐au sufletul mieu de Tine şi direapta Ta luă pre mine”.
Că adevăr, lipise‐se sufletul lui pre urma lu Hristos, împreunându‐se
Lui cu împreunare nedespărţită. Nu scăzu den lucrul lui cel minunat,
nu‐ş schimbă pravila postniciei lui, de la început şi pănă la sfârşit tot
întocma păzindu‐ş vrearea, carea avea den tinereaţe pănă la aceaea vârsta.
Şi mai vârtos, den zi în zi era sporind cătră mai naltă facere de bunătăţ, şî
învrednicindu‐se a mai curată vedeare.
De‐aciia, cu traiu ca acela trăind, şi aşa lucrare vreadnică de chemarea
lui, dând Celui ce l‐au chemat, // {294r} răstignind lumea şie şi pre sine
lumii, cu pace cătră Dumnezeul păcii suie‐se şi cătră pururea pohtitul
Stăpân duce‐se. Şî feaţei Domnului {P[(s)l 41]} curat şî fără‐de‐dvorbitor
arată‐se. Acolo amu, cu cununa slavei cea mai denainte gătită lui,
împodobeaşte‐se. Pre Hristos a vedea învrednicează‐se, cu Hristos a fi
spodobeaşte‐se, de frumuseaţea lu Hristos pururea bucură‐se, Căruia
324
sufletul în mâinile Lui dându‐şi‐l, mută‐se în ţeara viilor, unde e glasul
prăznuitorilor şî unde iaste lăcaşul celora ce se veselesc.
Iară cinstitul trupul lui, un vecin al lui, un bărbat sfânt, ce avea lăcaş
aproape, carele şî calea cătră Varlaam el i‐o arătase, dându‐i‐se ştire cu o
descoperire dumnezeiască, veni tocma în ceasul sfârşeniei lui. Şi‐l cinsti cu
cântări sfinte, şî vărsă lacrăme, semnul dragostei ce avea cătră dânsul. Şi
alalte ce se cad criştinilor săvârşindu‐le toate, puse‐l în groapa părintelui
său, că împreună se cădea să fie trupurile, a cărora suflete în veaci vor să
lăcuiască unul cu altul. /
{294v} Şi dentru porunca unui înfricoşat, carele tare‐l cerceta în somn,
crezând acel postilnic ce‐l îngrupase, duse‐se la Ţeara Indiei. Şî cătră
împăratul Varahiia apropiindu‐se, puse‐i nainte aiavea toate lucrurile de
fericitul Ioasaf. Iară el nelenindu‐se, singur mearse cu puteare mare de
nărod. Şî ajunse la peşteră şî văzu mormântul. Şî cu fierbinţi udându‐l
lacrăme, ia acoperemântul în laturi. Şi văzu pre Varlaam şî pre Ioasaf,
având mădularele, ce se zice părţile obrazului lor, stând pre tocmeala lor, şi
trupurile lor nimica schimbate den chipul lor, cel dentâiu, şi de tot întregi,
şi adeverit sănătoase, şi cu îmbrăcămintele lor. Dici aceastea curate trupuri
a sfintelor suflete multă bună‐mirosenie lăsând, şi grozăvie nicicum arătând,
în coşciugul de cinste băgă‐le împăratul. Şi la moşiia lui le mută. Iară cum
întră în urechile oamenilor acel lucru ce fu, mulţime de oameni foarte
multă, fără de număr, den toate oraşele şi den hotarele de împrejur, la
închinăciunea şi la vedearea acelor fericite trupuri se încura, // {295r} asupra
cărora şi cântări sfinte cântând, şi lumânări cu cinste aprinzând. Putea‐vrea
zice cineva acolea, foarte cu cuviinţă şi cu dereptate aşa: lumânări
împrejurul feciorilor şi moşneanilor luminei. Dici cu strălucire şi cu mare
frumuseaţe puseră‐i în beseareca, carea tocma den temelie era ridicată – ce
se zice zidită – de Ioasaf.
Şi multe ciude şi şi vindecări atunce, la mutare, şi într‐alalte vremi,
făcu Domnul cu slugele Lui. Şi văzu împăratul şi tot nărodul puterile ce era
într‐înşii. Şi mulţi den limbile – ce se zice den păgânii – ce era împrejur,
carii boliia cu necredinţa şi cu neştiinţa lu Dumnezeu, păntru semnele ce se
325
făcea, crezură. Şi toţi câţi vedea şi auziia viiaţa lu Ioasaf, cea potrivnică
îngerilor, şi a lui den tinere oase cătră Dumnezeu pohtă fără măsura , se
mira, slăvind păntru toate pre Cela ce în toată vreamea ajută celor ce‐L
iubesc şi cu mari daruri i cinsteaşte.
Pănă aice iaste sfârşitul aceştii poveşti, carea scriş voao împotriva
poterii, / {295v} cum <am> auzit den cinstiţ şi nemincinoş bărbaţi, carii o au
dat mie, ce se zice au spus mie. Iară voi, carii cetiţi şi auziţ această de suflet
folositoare poveste, fie voauă a vă învrednici părţii acelora ce au plăcut
Domnului, păntru rugile şi rugăciunile lu Varlaam şi ale lu Ioasaf, fericiţii,
de carii iaste poveastea.
Întru Hristos Isus, Domnul nostru, căruia se cade cinstea şi putearea,
măriia şi cuviioşiia, împreună cu Tatăl, şi cu Preasfântul Duh, acuma, şi
pururea, şi în veacii veacilor. Amin!
Cântecul lu sty Ioasaf, când au întrat în pustie
Priimeaşte, pustiio, ca <o> maică pre fiiu‐său, întru linul şi tăcătoriul
sânul tău, pre mine, carele am fugit de rrea curvă [lumea] aceasta. O,
preafrumoasă pustiio, că te iubiiu mai vârtos decât cămărâle împărăteşti şi
decât pol<e>itele polăţi. Nu opri cu înfricoşările tale verzile ramuri, ce se
clătesc de suflarea a mici vânturi. Şi mă voiu duce în codru pren frumoasa
viia ta, şi voiu fi ca o fiiară sălbatecă, singur rătăcind şi fugând de oameni,
// {296r} şi de ceastă viiaţă cu multe valuri, şezând plângând şi jelcuindu‐mă
întru adâncul şi sălbatecul sânul tău. O, Hristoase, Împăratul tuturor, nu
mă lipsi de cerească împărăţiia Ta!