Coordonatorul colecţiei: acad. MARIUS SALA
ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN - AL. ROSETTP
ETYMOLOGICA 18
IULIA MĂRGĂRIT IPOTEZE ŞI SUGESTII ETIMOLOGICE NOTE ŞI ARTICOLE
Editura Academiei Române Bucureşti, 2005
DOARE, DOR, DORÎ ÎN GRAIURILE ROMÂNEŞTI DIN SERBIA
1. Elementele lexicale menţionate în titlu au fost înregistrate într-o anchetă dialectală efectuată recent în Voievodina1. De la început trebuie să precizăm că termenii doare, dor, dori au fost identificaţi într-o strânsă relaţie intracontextuală, motiv pentru care ne-am propus urmărirea şi prezentarea lor.
2. Doare a apărut spontan într-un enunţ referitor la starea de sănătate nesatisfacătoare, de indisponibilitate momentană, a unei persoane: N-o ieşit astăzi din sobă, are o doare de măsele (Uzdin). în aceeaşi localitate ni s-a spus că doare, în prezent, este mai mult un cuvânt „muieresc", întrebuinţat, în special, ca termen de adresare în două împrejurări deosebite: a) pentru un copil mic, numit în limbaj afectiv doare, —a mea; b) pentru o persoană decedată din familie, la înmormântare, şi, ulterior „la morminţ, atunci când se cântă morţii".
într-o altă localitate, în apropiere de Vârşeţ, una dintre informatoare, la întrebarea directă2 referitoare la cuvânt, a specificat împrejurările în care se poate auzi: Când îi omu bolnav, spune „of, of, doarea mea, doarea mea!" sau dacă îi moare cineva din familie, atunci rămâne cu doare, mare doare, doarea lui (Nicolinţ). într-un alt sat pentru chestiunea „ce fac femeile la morminţ?" am primit următorul răspuns „Să cântă după mort, îşi spun dorul, durerea din suflet, doarea lor, fiecare cu doarea ei, ce o doare (Grebenaţ).
3. Ultimul dintre texte, conţinând o întreagă familie lexicală, cu nucleu verbal: a durea, durere şi nuclee nominale propriu zise: doare, dor, ne-a orientat atenţia către o anumită categorie
1 Este vorba despre o cercetare pluridisciplinară organizată de Măria Bâtcă (de la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu" din Bucureşti) în luna septembrie 2004, în cadrul căreia au fost anchetate mai multe localităţi.
2 Termenul a fost obţinut indirect, în mod accidental, cu o singură atestare. Pentru celelalte a fost nevoie de întrebări directe.
de surse: literatura populară. Consultarea colecţiilor folclorice din zonă (de care am dispus) a relevat prezenţa elementelor indicate: doare, dor, dori.
3.1. Doare, cu înţelesul „suferinţă, durere," figurează în descântece: Colacit, colăcit, / De unde-ai venit, / De cu tine m-am întâlnit /Şi-aşa doare am primit? /Du-te de la mine /în mijlocu pădurii, / Că acolo şade maica bolii, / învălită-n pămucă, /Mancă sâmburi de nucă! / La ea să stai, /Doarea să mi-o iai! (Roşu 1982, 181).
3.2. Cu acelaşi înţeles, cuvântul apare şi în bocete: Mărio, când ce-ai betejit*, / Cu fiica tea m-am vorbit, / Că ţ-o vinit doare grea, / La cini fiica venea (Lifa 1995, 65); Ard-o focu doarea ta, /Că n-ai avut leac la ea! / Mamii, dă ce nu mi-ai spus, / La doctori noi să fim îmbiat / Ş-aci să nu te fi băgat (Roşu 1982,269).
3.3. Majoritatea atestărilor însă, provenind din bocete, prezintă un sens distinct „durere, suferinţă sufletească": Doamne, nu ţ-o fost păcat, / Puişoru când m-ai luat, / Cu doare că m-ai lăsat / Şi cu doare! eu oi fi / Cât pe lume oi trăi (ibid., 312); Ai fost fiică ca o floare, /M-ai lăsat cu mare doare (Lifa 1995, 63); Ghiţă mult că o îmbiat/Dzâle dă ţ-o cumpărat, /Dar când fica ţ-o murit, / N-o putut face nimic, / Că doarea asta ţ-o fost grea, / Ruptă din inima tea. / Ard-o focu dă ursită, / Că tare-o fost cătrănită! (ibid., 316).
3.4. Cu această accepţie, doare se întâlneşte contextual cu dor, cu care, de altfel, alternează în structura lirică a bocetului: Liţa mea, Anuica mea, / Leşi afară la mama tea! / Locu nu mă mai ţine, / Că-i mare doare pă mine! / Că bătu eu l-am luat / Şi cu dor mare-am plecat. / Liţa mea şi fata mea, / Mi-ai dat o tovară grea! / In mormânt, când am tunat, / Doare mare m-o apucat, / Podrumurile, când le-am luat, / Cu dor mare m-am cântat (ibid., 314).
Simetria şi succesiunea secvenţelor, construcţia cu acelaşi determinant (mare), precum şi semantismul comun, sugerează filiaţia termenilor: îi mare doare la mine / cu dor mare am plecat; doare mare m-o apucat / cu dor mare m-am cântat. Determinantul (mare sau greu) are rol de intensiv în raport cu
3 Fragmentele ilustrative respectă ortografia autorilor.
274
275
determinatul: O, Gheorghiţ-a mea soţâie, / Gheorghiţă, de doarea ta, / Pământu nu-l pot călca! / O, Gheorghiţă, dor de-al greu, / Parc-a sală îl port eu (ibid., 354).
4. Din punctul de vedere al originii, cele două unităţi lexicale prezintă situaţii diferite. Dor, conform dicţionarelor (v. TDRG, CDDE, CADE, SDLR, DM, DEX, MDA) continuă, în linie directă, etimonul latin dolus. In privinţa lui doare, consemnat numai în MDA, neînregistrat în alte lucrări lexicografice, etimologia este incertă. Materialele folclorice consultate sugerează posibile surse de provenienţă. Atât după formă cât şi după sens, doare ar putea constitui o variantă desprinsă din duroare, termen vechi pentru „durere", succesor al lat. dolorem, înregistrat, pentru secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în Banat, cu sensul primitiv şi un altul, în exclusivitate pentru zonă, în forma de plural durori „podagră, reumatism" (v. DLRLV s.v. 1°, 2). Cuvântul, semnalat, de altfel, din veacul al XVI-lea (Densusianu, ILR, 315), cu o arie în restrângere în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea (Moldova, Banat, Transilvania, Crişana - v. DLRLV s.v. 1°), concurat de sinonimul creat pe teren românesc durere, „sprijinit", ca poziţie în lexic, de verbul de la care descinde şi de alte derivate (dureros, îndurera, îndurerat), se mai întâlneşte sporadic în a doua jumătate a secolului al XlX-lea în perimetru dialectal (prin părţile Sibiului, v. GS, VI, 226), în perioada următoare nemaifiind atestat; „astăzi (= 1914, IM) numai dial. durori «goutte, rhumathisme»" (CDDE, nr. 528). înregistrat pentru etapa actuală în Crişana (Teaha 1961, 108, 111), în Maramureş (în culegeri de literatură populară: Bârlea 1966, 254, 255), în partea de dincolo de Tisa a provinciei (Dialect, rom., 158), recent în zona meridională a dacoromânei (v. Gl. Munt. s.v.), duroare supravieţuieşte, probabil, în graiurile româneşti din Voievodina, mai ales în repertoriul bocetelor, în forma redusă a corpului fonetic4. Redimensionarea termenului s-ar
4 Reorganizarea corpului fonetic prin haplologie reprezintă un proces curent în vorbirea populară. In cazul de faţă avem în vedere limba descântecelor şi a bocetelor din care menţionăm câteva cazuri: deotori, deotoriţe < deochetori, deochetoriţe: Mă dusăipe cale, pe cărare, / Pe drumul cel mare, / Mă întâlnii cu nouă moroi, / Cu nouă strigoi, / Cu nouă deotori / Cu nouă deotoriţe (Maramureş - Bârlea 1968, 340); lostea, gostea < logostea: Una stea, lostea (Bucovina-Pârvescu 1908, 75); Două stele, gostele (Bucovina - Marian 1893, 91).
276
putea explica prin rigorile speciilor folclorice a căror practicare impune, prin excelenţă, termeni fară dificultăţi de pronunţare. Fiind vorba de creaţii de ritual, oficierea şi eficienţa acestora sunt condiţionate şi de coerenţa şi fluenţa rostirii.
Cristalizarea şi specializarea lexemului doare în cântecul funerar al românilor din Serbia au fost favorizate, fară îndoială, de proximitatea contextuală a unor termeni înrudiţi. Astfel, dor, atestat în secolul al XVI-lea cu aceeaşi semnificaţie ca şi duroare, ulterior generalizând un sens nou, rămâne cu vechea accepţie exclusiv în perimetru dialectal5 (cf. atestările recente din aria sudică - v. Gl. Munt. s.v.). In bocetele din zona amintită, el s-a conservat şi cu sensul primordial: Fiica mea, naltă, frumoasă, / M-ai lăsat dor mare-n oase (ibid., 296), sens confirmat prin raportarea la sinonime în contexte similare: Am ugit eu sângurea, / Am ugit nesănătoasă / Şi cu betejune-n oasă (ibid., 294). în majoritatea cazurilor însă, dor defineşte un sentiment complex, axat pe o singură dominantă „durere sufletească amplificată de dragoste prin pierderea unei persoane apropiate". Cu această semnificaţie, el reprezintă un cuvânt „cheie" în cântecul funerar: Ş-o voit moartea blestemată / Că v-o luat pre voi odată, / Pr-o mamă şi un ficior / Şi-o umplut casa de dor (Roşu 1982, 330). Doare, fie că s-a desprins din duroare, fie că s-a conturat ca variantă feminină de la dor6, fie că a fost percepută şi asimilată ca variantă a acestuia după separarea din duroare, a dobândit, sub impulsul lui dor, în mod simetric, acelaşi înţeles, pe lângă identitatea semantică preexistentă.
5 Pentru discuţii asupra termenului din multiple puncte de vedere, v. T. Teaha, Termeni regionali moşteniţi din latină în graiurile munteneşti actuale, în FD, X, 1991, p. 79-95; Gr. Brâncuş, Rom. dor, alb. mall, în SCL, XLIX, 1998, nr. 1-2, p. 39-43; Th. Hristea, Structura şi evoluţia semantică a substantivului „dor' (un caz de „pletoră semantică"), în LL, 1999, nr. 2, p. 5-16; Iulia Mărgărit, Elemente lexicale conservatoare în graiurile munteneşti, în LR, LI, 2002, nr. 1-3, p. 55-64.
6 Cf. în acest sens dorele, variantă de plural a substantivului dor, impusă de context, într-un bocet înregistrat în judeţul Brăila, la începutul veacului trecut: Am văzut /Mila cu milele, /Iubita cu iubitele, /Dorul cu dorele (Păsculescu 1910, 122). Dată fiind schema construcţiilor precedente (singularul asociat cu pluralul), dorele apare ca o creaţie conjuncturală, ad-hoc, fară ecou.
277
Impunerea noului termen a fost avantajată şi de prezenţa formei verbale omonime (indicativ prezent, 3 sg.), des întâlnită în incantaţiile funerare. Audz, Ilio, doarea mea, / Rău mă doare inima, / Când ghindesc la viaţa ta (ibid., 352); Greu îi doru din sicriu, / Dar greu şi de omu-al viu! / Ala-l ştie care-l are / Şi măicuţa care-o doare (ibid., 331); Dar scoală, ficuţa mea, /Rău mă doare inima, / C-ai fost, fică, fată mare / Şi rău inima mă doare! (ibid., 301); O, Doamne, măicuţa mea, / Rău mă doare inima! (ibid., 270); Da, au, au inima mea, / Tare rău mă doare ea! (ibid., 284); Mamă, mi-s ficuţa tea, / Rău mă doare inima! (ibid., 264). Secvenţa laitmotiv (rău) mă doare ar fi putut să se convertească în doarea mea după dorul meu (cf. Puiu meu şi doru meu - ibid., 320), cu o altă motivaţie, în afară de simetria dor / doare şi scurtimea, în raport cu sinonimul durere / doare. In acelaşi timp, nu putem ignora posibilitatea modelării termenului, din necesităţi metrice, prozodice, de la ambele baze, dor, duroare, sau de la oricare dintre ele, în însuşi exerciţiul bocetului: Gheorghiţă, de doarea ta, / Pământu nu-l pot călca! (ibid., 354); Când îi sărbătoare mare, / Mă umplu mamă de doare (ibid., 268); Ai fost, fică, ca o floare, / M-ai lăsat cu mare doare! (ibid., 310); Când mă bag în soba mare, / Tare mă cuprinde o doare! (ibid., 336); Sora mea şi doarea mea, / C-ai murit prea tinerea! (ibid., 337). S-au putut dezvolta, în paralel, pe baza celor două unităţi lexicale, formule de adresare rimate: Draga mea şi puiu meu! / Draga mea şi doru-al greu! (ibid., 317); Buna mea şi doarea mea! (ibid., 319); Ieşi afară, puiul meu, / Ieşi afară, dorul meu! (ibid., 305); Tata meu şi doarea mea, / Ieşi afar la fiica ta! (ibid., 275).
Dintre ipotezele propuse, filiaţia doare < duroare1 pare, dacă nu mai convingătoare, cel puţin mai uşor de argumentat,
7 Problema care ne preocupă a tăcut deja obiectul unei discuţii încheiate, după toate aparenţele: „înrudirea lui doare cu dor este evidentă. în unele părţi, dor a fost înregistrat chiar ca sinonim cu durere (fizică) [...]. Doare este varianta primitivă, căci duroare a. fost creat dintr-un plural a lui doare, dorori, influenţat de doare vb. ind. şi acomodat apoi după durere, dureri (Vasile Ioniţă, Metafore ale graiurilor din Banat, Timişoara, Editura „Facla", 1985, 99).
întrucât descendenţa prin redimensionare nu afectează clasa morfologică a variantei în raport cu baza, cum s-ar întâmpla în conversiunea verb > nume, iar contragerea are motivaţie plauzibilă. In sprijinul acesteia, menţionăm acelaşi cuplu din aria meridională a dacoromânei, rezultat independent, dar în condiţii similare. In Teleorman, în descântece, de altfel bine reprezentate ca specie folclorică în zonă, se întâlnesc ambii termeni: Cum taie secera asta buruienile, / Rugii, bozii, verzi şi uscate / Şi dulci şi amare, / Aşa să taie de la cutare / Boala, duroarea, junghiurile (MAT. FOLK., 654); în oasele cutăruia te arunc, / Să scoţi toată boala, / Toată duroarea, / Toată moleşeala, / Toată târomeala! (ibid., 659); // curăţă, /îl spală, / De toată doarea, / De toată putoarea (ibid., 682). Pe baza minicontextelor, relativ apropiate: Să scoţi toată boala, / Toată duroarea; Se spală de toată doarea / De toată putoarea, desprinderea unei variante formale doare < duroare apare ca un proces firesc, „declanşat" în însăşi derularea ritualului, ca modalitate de multiplicare a unităţilor lexicale specializate şi de manevrare a acestora. Alte exemple din aceeaşi zonă pun în evidenţă „supleţea" termenilor „cheie", selectaţi în forma de singular şi plural şi în alternanţă sinonimică, în asamblarea mecanismului lexical: Un soare / c-o duroare ... / Nouă sori / Cu nouă durori / Şi c-un bob de mac / Să nu mai aibă cutare dor de cap (Teodorescu, P.P., 396, Ilfov). In aceste condiţii, soluţia propusă în MDA „postverbal de la durea" devine mai puţin convingătoare.
Odată creat, doare prezintă o indiscutabilă relaţie de sinonimie cu dor, în urma aceluiaşi traseu semantic evolutiv, evidentă în următoarele situaţii:
a) în construcţii, atunci când unul dintre termeni îl reia pe celălalt: O, Doamne, doarea mea, / La nime, Doamne, n-o da, / Dă-le, Doamne, la toţi bine, / Nu le da dor ca la mine! (Lifa 1998, 50); Maica mea a bună tare /M-a lăsat cu doru-ăl mare! / O, Doamne, că grea îi doarea, / N-are capăt ca şi marea! (Roşu 1982, 296);
b) prin implicarea fiecăruia dintre lexeme în formule de adresare ca termen secund, după numele propriu sau un substitut
278
279
al acestuia: Dară, dar Traianu meu, / Puiu meu şi doru meu (Roşu 1982, 329); Draga mea şi puiu meu, / Draga mea şi doru-al greu! (ibid., 317); Tata meu şi doarea mea! (ibid., 275); Iu, dragu meu, Ilia meu! / Şi iară doru-al greu! (ibid., 305); Muma mea şi doarea mea! (ibid., 275); Buna mea şi doarea mea, /Fiica mea şi doarea mea! (ibid.,316); O, Adame, doarea mea! (ibid., 302); O, Gheorghiţă, doru meu, / Doru meu, puterea mea! (ibid., 354);
c) în crearea de expresii pe baza aceluiaşi nucleu verbal a lăsa cu dor, a lăsa cu doare „a îndurera": Puiu meu şi doru meu, / Te-ai dus, puiule, până-n nor, / M-ai lăsat cu mare dor! (ibid., 321); Ai fost, fiică, ca o floare, / M-ai lăsat cu mare doare! (ibid., 310); Tata meu şi muma mea, / M-aţi lăsat cu doare grea! (Lifa 1998, 79); a purta, a duce dor, a purta, a duce doare „a îndura, a suferi bocind, jelind, cultivând amintirea celor dispăruţi": Scoală mamă, ieşi afară / Şi îmi du a mea povară! / Audz, scumpa mama mea, / Doru tău nu-lpot purta! (Roşu 1982, 263); Scoală-te, Ioşca te scoală, / Că mie mi-i tare greu, / Doarea n-o mai pot purta, / Că de mică micutea, / Am ştiut doarea purta! (ibid., 360);
d) în posibilitatea de a apărea ca repere circumstanţiale în contexte cu un conţinut asemănător: O, Doamne, măicuţa mea, / Dar vină la sărbătoare, / C-atuncea-i doarea mai mare, / Că toate nevestile / îşi aşteaptă mamile .../ Să te strig cu doru-ăl mare, / Ca să eşi, tu, mamă afară, / Să mă descarc de tovară! (Lifa 1998, 28); Dar scoală, puiule, scoală, / Vină la Paşti, la Rusale, / Când îi doarea a mai mare, / C-aşa îi doru de greu / Ca imalaprimăvara, / Călcată de toată ţara! (Roşu 1982, 295);
e) în extensiune semantică strict contextuală, ambii termeni însemnând „drag(ă), scump(ă)!: Aid-acas, puiule, doare, / Că-i dzâuă dă sărbătoare! (Lifa 1998, 73); Fără mumă nu mai sta, / Văsălică, doarea mea! (ibid., 72); Soră, soră, doarea mea, /Ieşi afar la nana tea! (Roşu 1982, 318); Ieşi afară, puiu meu, / Ieşi afară, doru meu! (ibid., 305). în contexte similare, se întâlnesc adjectivele respective: Scoală, mamă, scoală dragă! (Roşu 1982, 259); Fiica mea şi draga mea! (ibid., 307); Sofia mea şi scumpa mea! (ibid., 309); Scoală-te Ioşca, te scoală/Scoală-te,
milo , te scoală! (ibid., 360); Mama mea şi mila mea, / Haid-acas cufica tea! (ibid., 269). Conotaţia dublă rezultă şi dintr-un anumit Joc" al semnificaţiilor (O, Doamne, ce dor de greu, /De ce-ai murit, doru meu - Roşu 1982, 307) sau al alternanţei terminologice (Mama mea şi doarea mea, / Vino doru şi mi-l ia -ibid., 273).
Tot prin extensiune de sens cele două sinonime semnifică „dragoste, iubire": M-oi ruga lapămâncior, /Să se deschidă cu dor, /Să-mi aducpuiu-n obor (Roşu 1982, 321); Puişoru meu ăl dulce, / Mama ţ-o vinit la cruce / Şi te strâng cu doare mare / Ca să ieşi la min-afară! (ibid. ,311).
Faptul că lărgirea sferei semantice este mult mai bine reprezentată pentru dor constituie un argument în favoarea preexistentei acestuia în repertoriul bocetelor şi a calităţii sale de „model" în procesul de cristalizare şi de evoluţie a perechii sinonimice doare. Astfel, în exclusivitate pentru dor, s-au conturat şi alte sensuri subsecvente:
- „milă, compasiune, regret": // văd p-al tău frăţior / Şi de el, Sima, mi-i dor / Că, de când tu ai plecat, / Eu pe el l-am mângâiat (Roşu 1982, 300); Că eu, baică, n-am pre nime: / N-am nici tată, / N-am nici mamă, / N-am nici fraţi, / N-am nici surori, / Nu am pre nime cu dor! (ibid., 340); După a meu puişor / La toată lumea-i dor, / Că eşti, mamă, tinerel, / Moare mama d-al tău jăl! (ibid., 295); îţi port fiică, doru tău/A tău şi-a lu puii tăi / C-or rămas fără cini ei, / Tare mi-i dor după ei! (Lifa 1998, 44);
- „plâns, bocet": Când în sobă m-am băgat, /De dor eu că m-am înfiat, / Pre măicuţă eu acasă / Am aflat-o întinsă pă masă (Roşu 1982, 271); Când tu, mamă, ai plecat, / De dor eu că m-am înfiat, / M-am înfiat şi m-am uscat, / Că lângă tine n-am stat! (ibid., 271);
- „informaţie, ştire, veste": Că de când tu ai plecat / Nici o carte n-ai scriat / Ori pencal - o ruginit, / D-aia carte n-ai scriat/Şi eu dor n-am căpătat! (ibid., 353).
Este vorba despre un împrumut din limba sârbă, variabil după gen, din adresarea afectivă: cf. mila (moja) „scumpa mea!" (Gămulescu 1974, 55).
280
281
5. în aceleaşi contexte fixe a fost atestat şi un verb corespunzător cu un anumit semantism: a (se) dori „a-şi exprima doarea, dorul, în anumite împrejurări, în plânset", neînregistrat în dicţionare sau în glosare. El poate fi raportat deopotrivă la doare şi la dor, ca potenţiali radicali, atât ca formă, cât şi ca sens, date fiind apropierile formale şi calitatea de sinonime. Crearea verbului, precum şi semantismul acestuia, se motivează contextual. Bocetul reprezintă modalitatea prin [ care persoana îndurerată îşi spune sau poartă, duce dorul, doarea, prin acţiunea cu numele a (se) dori: Audz, mumă, muma mea, / Cum plânge ficuţa tea, / Cum plânge şi se boieşte [= se frământă] / Şi după tini se doreşte! (ibid., 268). Din acest motiv, verbul rămâne dependent faţă de specia în care a apărut şi limitat ca circulaţie la cadrul acesteia. Derivatul verbal se disociază de omonimul din limba standard în mai multe privinţe: a) ca mod de formare: a (se) dori constituie o formaţie independentă, autonomă, cu potenţială dublă bază derivativă (dor şi doare), implicată obligatoriu într-o structură verbală de tipul: a-şi spune, a-şi striga dorul / doarea; b) ca formă, verbul din grai are în structură pronumele reflexiv9, facultativ, prin analogie cu a se cânta, c) ca înţeles, uneori a se dori „absoarbe" sensul fundamental al lui a dori. Altfel spus, hipertrofia semantică contextuală, evidentă în capacitatea verbului de a acumula simultan ambele sensuri se explică prin relaţia de omonimie10 în care s-a înscris: Mama tare vă doreşte / De mintun se betejeşte! (Roşu 1982, 294); Stau acasă şi-l doresc, I Şi tot la el mă ghindesc / Cine că l-o blăstămat / De de tovar-ast o dat! (ibid., 320); Fiica mea dorită tare (ibid., 325). în astfel de cazuri, atunci când apare asociat cu un alt verb din aceeaşi sferă semantică, dori se delimitează semantic: O, mamă m-ai blăstămat/
9 Ca şi a boci, sinonimul recent înregistrat prezintă o variantă î tranzitivă: [Fraţii] îs parte omenească/ Ei nu ştiu ca să dorească! (Roşu 1982, 357); Noi ne-am zăbovit / Dar mare am dorit / Că s-o despărţit / Tânăra de Eva/De la mama ei, /De la tata ei! /(ibid., 366).
10 Aceaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul numelui asociat cu determinanţi cu scopul de a preîntâmpina posibila ambiguitate prin omonimie: doru-ăl mare (Roşu 1982, 286; Lifa 1998, 28), doru-ăl greu (Roşu 1982, 305).
De-atât am avut să pat, /Să umblu eu tot plângând / Familia tot dorind! (Roşu 1982, 264).
Verbul, ca şi temele de la care descinde, face parte din lexicul specializat al cântecului funerar, practicat, indiscutabil, de femei, definit în partea locului, din acest motiv, „muieresc": Mumânile cuficuţă/Să bucură c-au miluţă! (Lifa 1998, 44); O Gheorghiţ-a mea soţie, I Ieşi afară tu la mine! (Roşu 1983, 354); Audz, dragă, soţu meu, I Ascultă ce mă rog eu, I Spune-mi tu, averea mea, I Ce să fac cu doarea tea? (ibid. 351); Audz, mamă, / mama mea, / Cum plânge ficuţa ta? (ibid, 268); Tata meu şi mila mea, /Ieşi afar la fica tea! (ibid., 267); Bună dzâua, maică dulce, / Ţ-o vinit fiica la cruce! (ibid, 275); Vin pân la tine la cruce / Şi mă doresc, sora mea, / Că m-aţi lăsat singurea! (ibid, 358). în absenţa femeilor din familie, suplinite ocazional la morminţ, persoana defunctă este deplânsă şi sub acest aspect: Laie n-o avut sorori, / Numa are frăţiori! / îs oameni cu pălărie, / Doru lui ei nu-l pot ştie, / Că îs parte omenească / Şi nu ştiu ca să-l dorească! (ibid., 357); Mărio, am auzit, / Ortaca mea, c-ai pierit. / Stau şi mă uit la cine, / Că nu ce doreşte nime. / La a tău pui dor că i-o fi, / Dar îi om d-a ce dori11. /Eu te strig, Măria mea, /în locu la fiica tea. / Fiica tea de-aifi avut, / Lângă cap ar fi şăzut / Şi ea mult ce-arfî dorit! (Lifa 1985, 65). Practicarea ritualului de către bărbaţi constituie un fapt accidental în cadrul comunităţii: „Bocesc numai femei. Se ştie numai de trei bărbaţi în sat care au bocit. Doi erau luaţi în râs, socotiţi «muierotche», dar aveau dar. Unul însă îşi bocea fiica moartă prea de timpuriu şi în timp ce acesta bocea, toţi cei care-1 ascultau vărsau lacrime" (Lifa 1995, 53). în consecinţă, bocetul este asumat de femei, în orice condiţii, ca o îndatorire de la care sustragerea este de neconceput, de neimaginat: Tot mă mir, ficuţa mea, / Cum poţi tu acolo sta? / Toată ziua te doresc, /Doru să mi-lpotolesc... Că mi-s bătrână,
11 în formularea dar îi om de-a ce dori recunoaştem exprimarea dialectal-arhaică întâlnită în bocetele din alte zone: Sfânta moarte te-o luat / Şi n-am cu cine grăi, / Păr galben de-a despleti! (Vasiliu 1909, 190); Frăţioare, dragu meu, / Poate vezi pe tătuca / Cu gura de-a te întreba {ibid., 194).
282
vezi bine! / Şi nu pot veni la tine, / Dar eu viu aşa cum pot / Pe tine să te doresc (Roşu 1982, 309). Prin dispariţia unei persoane din familie, mamele, surorile, fiicele sunt transpuse automat într-o stare definită inegalabil în grai eu mi-s de dorit „eu trebuie să bocesc": Iu, dragă, ficuţa mea, / Ieşi, câtu la min la cruce / Să vorbim o vorbă dulce ... / Nu mai eşti tu de venit, / Numai eu mi-s de dorit. După tine m-am dorit, / Dar tu nu m-ai auzit! (ibid., 314). Opoziţia mamă / fiică creată prin separare şi izolare, în lumi opuse, se marchează suplimentar prin secvenţele omofone nu mai (eşti tu de venit) = pierderea calităţii de ... numai (eu mi-s de dorit), prin restrângere absolută, obligaţia „de dorit" revenind fără comentarii, persoanei supravieţuitoare (vezi adverbul de restricţie). Abdicarea femeii în practicarea ritualului se acceptă doar în virtutea vârstei: fie prin neîmplinire: Că fiica i-i tinerea / Nu-i poate doru purta (Roşu 1982, 315), fie prin depăşire: Şi-acuma am bătrânit / Şi nu mi-s mai de dorit, / Că tare am tăbărât! (Roşu 1982, 301). Atunci când, mai ales, în momentul de faţă, este vorba de plecarea „peste mări şi ţări", de moartea survenită acolo, femeile se simt frustrate de posibilitatea de a îndeplini îndatoririle de suflet: în Americ-ai plecat, / De doare m-ai încărcat, / Fetele s-or speriat, / Că-i tăicuţu lor departe / Şi nu pot ele străbate ... / Nu pot cu el să-ntănească / Tăicuţu să şi-l dorească ... / Ar d-o focu Americă /Şi pe tine Columbus / Unde-America ai pus! (ibid., 262).
6. Termenii doare, dor, dori atrag atenţia prin prezenţa lor comună în repertoriul bocetelor. Faptul se explică, pe de o parte, prin apartenenţa la aceeaşi familie lexicală, implicit, la aceeaşi sferă semantică, pe de altă parte, prin compatibilitatea lor cu substanţa lirică a speciei folclorice amintite.
Prin raportare la limba standard ei aparţin lexicului dialectal, în grade diferite: dor se distinge prin semantism specific dobândit la nivel dialectal; doare şi dori reprezintă formaţii proprii graiurilor.
In privinţa originii, situaţia lor nu este unitară. Dor descinde dintr-un etimon moştenit din latină, celelalte s-au cristalizat ca unităţi lexicale definitorii pentru vocabularul dialectal, pe terenul limbii române, având ca baze termeni din
fondul latin, în procese mai mult sau mai puţin complexe: dori s-a format cu aportul ambilor radicali, în calitate de nuclee nominale din alcătuirea unor expresii verbale; pentru doare soluţiile etimologice sunt mai puţin certe: coruperea din duroare, conservat şi îmbogăţit semantic în graiurile bănăţene, din dor ca varianta feminină, sub influenţa formei verbale omonime (doare), frecventă în bocete, sau prin modelarea unei variante impuse de rigorile prozodice ale textelor versificate. în absenţa argumentelor decisive pentru celelalte ipoteze, observăm totuşi că doare se explică satisfăcător din duroare, sub aspectul formei, al sensului şi chiar al motivaţiei.
Doare şi dori caracterizează vocabularul dialectal al femeilor românce din Banatul sârbesc şi deocamdată nu putem afirma că este vorba de o inovaţie panbănăţeană. Modelarea termenilor discutaţi, ca elemente specifice unui anumit segment al liricii populare, constituie rezultatul unui proces strict intracontextual, desfăşurat în paralel şi în aria sudică, la nivelul descântecelor.
Ca termeni specializaţi pentru un anumit ritual, pentru o anumită împrejurare a existenţei umane, cu funcţie restrictivă, circumscrisă, cu întrebuinţare mai degrabă accidentală în vorbirea cotidiană, doare şi dori exemplifică îmbogăţirea şi evoluţia convergentă a lexicului dialectal, pe baza fondului latin moştenit, în arii neînvecinate, probând încă o dată unitatea remarcabilă a dacoromânei.
în curs de apariţie în FD, 2003-2004
284
285