ALEXANDRU MACEDONSKI
S’AU TRAS DIN ACEASTĂ CARTE, PE
HÂRTIE VIDALON VĂRGATĂ, TREIZECI
ȘI CINCI DE EXEMPLARE NEPUSE ÎN
COMERȚ, NUMEROTATE DELA 1 LA 35
ALEXANDRU MACEDONSKI
OPERE
II
TEATRU
EDIȚIE CRITICĂ CU UN STUDIU
INTRODUCTIV ȘINOTE
DE
TUDOR VIANU
Cu 6 planșe afară din text
Mm
BUCUREȘTI
... FUNDAȚIA PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ < REGELE CAROL II >
39, Bulevardul Lascar Catarg i, 39
19 3 9

AL. MACEDONSKI
în ultima lui fotografie

PREFAȚĂ
In nota conținând titlurile lucrărilor pe care ar fi dorit să le re-
tipareasca m culegerea operelor sale alese și pe care am reprodus-o în
Prefața primului volum al ediției de față, Al, Macedonski și-a însemnat
toate piesele, nu însă și «tragedia întrun act și în proză » 3 Decemvrie
pe care este probabil ca, m momentul redactării notei, o găsea inferioară
restului producției sale dramatice. M^am conformat aprecierii și dorinței
lui Al. Macedonski, tipărind în acest volum tot teatrul său, dar rân-
duind m materialul adițional piesa 3 Decemvrie, împreună cu uitata
comedie Gemenii, despre care nici unul din criticii și biografii poetului
nu face vreo mențiune și cu fragmentul traducerii în versuri din Medea
lui Legouve.
Compacta carte pe care o înfățișăm astăzi și care cuprinde tot ce-a
scris Macedonski în vederea scenei, conține două lucrări inedite, publicate
după manuscrisul definitiv al poetului; Moartea lui Dante și « comedia
dramatică» în limba franceză Le Fou, ajunse astfel la cunoștința publi-
cului cititor, cu o întârziere de mai bine de două și de trei decenii.
Deasemeni, tragedia Saul, publicată fragmentar până astăzi, apare
pentru întâia oară în întregime în volumul de față.
Conformându-mă planului pe care mi l-am fixat, însoțesc acest al
douilea volum al operelor lui Macedonski cu un studiu asupra Tea-
trului său și cu un adaos de note, conținând pe lângă propriile însem-
nări ale poetului în legătură cu producția sa dramatică, materialul re-
lativ la izvoarele acesteia și la răsunetul pe care l-a trezit în opinia
contimporanilor. Având de-a face cu texte inedite și cu texte publicate
o singură dată sau republicate cu mici schimbări fără însemnătate,
variantele lipsesc.
August, 1939.	T. V.

INTRODUCERE
TEATRUL LUI MACEDONSKI
Intr’o ediție a operelor lui Al. Macedonski, teatrul poate ocupa
un volum întreg, văzând străruința preocupării acordate de poet
acestui gen literar. In lungul interval al carierei sale, Macedonski a
revenit necontenit la producția dramatică, în care s’ar spune că vedea
una din cele mai proprii forme de creație ale talentului său. Firește,
critica se poate întreba dacă poetul a cetit limpede în sine consacrând
o stăruință nedesmințită lucrărilor pentru scenă și dacă rezultatele
atinse corespund întru totul ostenelilor care le-au pregătit.
Am arătat altă dată tensiunea care stă la baza caracterului lui
Macedonski și a viziunii sale despre lume și despre viață. Nu este
deci de mirare că poetul căruia societatea omenească îi apărea în
forma unor raporturi antagoniste de forțe și care în propriile sale ati-
tudini dădea un loc atât de important încordării magice a voinței,
să recurgă la modalitatea exprimării dramatice ca la una din cele mai
capabile să-1 înfățișeze. întreaga viață a lui Macedonski a fost făcută
apoi din lupte, din antagonisme, din împotriviri. Oare din materia
acestor evenimente nu se putea desvolta trunchiul viguros al unei
adevărate drame?
La început, Macedonski a nutrit aspirații cu mult mai limitate.
Nu este nevoie a examina îndelung scurta comedie Gemenii, pe care
autorul ei o intitulează un proverb original și în care situații construite
logic, dar fără nicio adâncire psihologică, ne pun în fața unor înce-
puturi cu totul modeste. Sumara compoziție dramatică a tânărului
de 22 de ani are totuși însemnătatea că scoate la iveală un fel al său
de-a râde, al cărui răsunet sarcastic se va prelungi prin stanțele
VIII
TUDOR VIANU
poemului venețian halo până în sfera compozițiilor de maturitate ale
poetului. Gemenii pot fi deci luați în considerare de către acela care
urmărește originele cele mai îndepărtate ale feluritelor atitudini în-
tregitoare ale originalității lui Macedonski.
A doua lucrare dramatică, comedia în două acte ladeș! ne oferă,
fără îndoială, mai mult. Desigur, după cum a arătat Fr. Dame, încă
dela data primei ei reprezentări pe scena Teatrului Național din Bu-
curești, în 1880, ladeș! nu este străină de unele influențe literare
strecurate din Gabrielle (1852) a lui Emile Augier, un succes al scenei
franceze contemporane. Macedonski recunoscuse însuși că în rezol-
varea comediei sale îl îndrumase vechea istorisire a Sindipei, pe care
el o citise în reproducerea Curierului de Ambe-Sexe al lui Eliade. Anec-
dota cu femeia Arabului care se salvează pe sine, împreună cu băr-
batul ascuns în preajmă-i, umplând de ciudă pe soțul gelos care pri-
mește cheia disputată, dar uită să pronunțe cuvântul prinsorii: ladeș,
sugerase lui Macedonski sfârșitul comediei sale. Dar chiar până aci,
desfășurarea piesei împrumută câteva idei unui model străin. Predica
pe care Smaranda o ține Elenei, cu bunele ei opinii morale asupra
rezultatelor dezastroase ale adulterului, amintește de aproape pe
Gabrielle a lui Augier. De asemeni ideea propunerii de a se căsători,
adresate tânărului îndrăgostit de către aceia care înțelegea că numai
pe calea aceasta își poate salva liniștea amenințată, provine tot din
piesa scriitorului francez. Fr. Dame credea că această din urmă idee este
firească numai într’o piesă de moravuri franceze, care având să țină
seama de opreliștea interzicând unor catolici de a divorța și a se
recăsători după afinitățile lor, impune soluția căsătoriei amantului
nefericit. Idea ar fi însă artificială într’o piesă românească, reprezen-
tând stări de lucruri autohtone, printre care instituția divorțului dă
libertate unor oameni îndrăgostiți, chiar atunci când se găsesc într’o
căsătorie, să desfacă lanțurile care îi rețin și să-și unească destinele.
Este evident însă că dacă Macedonski se oprește la cealaltă soluție,
el n’o face sub simpla sugestie necontrolată a modelului francez, ci
mai de grabă pentru hazul oarecum crud al situației în care se gă-
sește tânărul nevoit să accepte o inoportună propunere de căsătorie,
pentru a se salva dintr’o întorsătură a lucrurilor care nu mai avea o
INTRODUCERE
IX
altă ieșire. Sarcasmul macedonskian, calitatea specială a râsului său,
se găsește încă odată la lucru și comedia lui Augier aducea scriitorului
nostru o idee în care el putea recunoaște un bun propriu.
ladeș! nu are de altfel pentru noi numai importanța de a ne face
să auzim bine râsul macedonskian, dar ca atâtea alte opere ale lui
Macedonski, în care cercetătorul întâlnește începuturi de drumuri, nu
găsim oare și aci inițiative ale concepției și ale formei pe care viitorul
le va relua? Piesa este o comedie de situații, pe un fond de moravuri
locale, a căror transcriere literară este necesar s’o însemnăm. îndră-
gostitul Aninoșescu este un advocat, unul din acei intelectuali a căror
profesiune este privită de pozitivul moșier, soțul Elenei, cu o ironie
în care distingem un resentiment al vremii:
Ia lasă vorba, vere, și șezi, — că orișicum,
Advocatura este un foarte neted drum;
Prin ea poți foarte lesne s’ajungi de grab’ în lume,
Să-ți faci avere mare, să-ți faci și mare nume;
Ea singură te-alege prin Cameri deputat,
Prefect te face ’ndată, te bagă în Senat,
Pe banca de Ministru te-așează chiar, și poate
Cu două trei palavre din pulbere-a te scoate ! —
Apoi, unde pui, dragă, că poate-a te purta
Nesupărat prin case, cucoanele-a curta !
Bărbat, mumă sau tată, nu au de zis nimica,
Și-ascunde tatăl, grija, ca și bărbatul pica !
Și nimeni nu se ’ntreabă ce gânduri te-au băgat
La Stan sau Bran în casă știindu-te-advocat !
Advocatul Aninoșescu trezește însă romantismul femeilor și nu mi
se pare nicidecum forțată apropierea ce se poate face între acest su-
perficial personagiu politic și intelectual și contimporanul său, abia
cu un an mai bătrân, renumitul Rică Venturiano al lui Caragiale,
student, publicist, și, desigur, viitor avocat el însuși. A trebuit să treacă
o generație, pentru ca alți doui scriitori, D. Anghel și Șt. 0. losif, în
comedia lor Cometa, să reabiliteze figura tânărului intelectual ro-
mantic, iubit de femei, pe care resentimentul politic și burghez al
unui Caragiale și Macedonski îl predase ironiei publice. Pe aceeași
linie, cu aprofundarea tragică a situațiilor, va apărea figura lui Rudi
X
TUDOR VIANU
în Patima Roșie a lui Mihail Sorbul. Amintirea lui Rică Venturiano
și a lui Aninoșescu a pălit în creația lui Sorbul. Cometa ține însă prin-
tr’un fir destul de puternic de vechea lucrare a lui Macedonski, ca
una care este după ladeș! a doua comedie în versuri înfățișând socie-
tatea burgheză și intelectuală a vremii și ca aceea care amintește,
prin vioiciunea spirituală a dialogului, modelul creat cu atâta sigu-
ranță de poetul nostru.
Unchiașul Sărăcie pornește din aceeași concepție de a servi teatrul
național prin reluarea unor intrigi, motive sau chiar scenarii străine.
Unchiașul Sărăcie face chiar într’o mai largă măsură decât ladeș!
impresia unei localizări. Alăturarea dintre piesa lui Macedonski și
Le Bon Homme Misere al lui d’Hervilly și Grevin, asupra căreia atră-
sese atenția Fr. Dame, nu este posibilă numai în câteva momente ale
acțiunii, așa cum fusese cazul pentru ladeș! în comparație cu Gabriela
lui Augier, ci poate fi continuată pentru întreaga lor desfășurare.
Controversa dintre Dame, care indicase izvorul și Macedonski care,
mărturisind a fi folosit o legendă și un scenariu străin, cerea însă a i
recunoaște originalitatea versurilor sale, poate fi resolvată de oricine.
Cititorul care va compara textul lui Macedonski cu modelul, reprodus
în Notele acestui volum, va trebui să conchidă că influența celui din
urmă coboară uneori până la amănunte și că, fără să fie legat prea
strâns de piesa francezilor, poetul nostru folosește destule din deta-
liile invenției lor. Iată, de pildă, scena întâlnirii dintre Unchiașul
Sărăcie și Moarte, pe care o voi cita mai întâi în versiunea franceză,
apoi în aceea a lui Macedonski:
LA MORT
Bon homme, me voici.
Ne me connais-tu point?
MISERE (avec simplicite)
Pardon, madame, si:
Cent fois je vous ai vue aux seuils voisins penchee;
Cent fois ! et cette faulx n’est pas meme ebrechee !...
Si, je vous connais bien.
AL. MACEDONSKI
într’o fotografie de bătrânețe

INTRODUCERE
XI
LA MORT
Et tu ne tremble pas?
MISERE
Non. — Lorsque vient la fin d’un tres mauvais repas
On laisse sans regrets la table et ce qui reste
De la pauvre piquette au fond du verre. . .
LA MORT
Peste !
Cette philosophie est bien rare. — Pour moi,
Vieillard, j’ai toujours vu, du berger jusqu’au roi,
Les hommes s’accorder sur ceci que la vie,
Meme fade, est le mets dont nul ne perd l’envie;
Oui, tous m’ont suppliâe.
MISfeRE
Ă part les malheureux !
Tenez, sans vous parler en mots qui sonnent creux,
Que voulez-vous, madame, ici qui me retienne?
Rien. — Et sans entonner la lamentable antienne
Des flagelles du sort, qui peut en ma maison
Si vide, m’enchaîner dans ma vieille saison?
Non, je ne croyais pas faire le grand voyage
Si tot; mais je suis preț;—je n’ai pas de bagage.
MOARTEA
Unchiașe Sărăcie !
Sosesc ! Mă cunoști oare?
UNCHIAȘUL (cu liniște)
Prin casele din sat
Eu te-am văzut adesea intrând neîncetat;
In negre sovonită erai; — te cunosc bine:
In urma dumitale lași lacrimi și suspine
Iar când te-arăți pe lume cu câte-un suflet sbori
Spre lumea veșniciei.
MOARTEA
Și nu te înfiori?
XII	TUDOR VIANU
UNCHIAȘUL
Nu; cel poftit ca mine l’a viețuirii masă
Nu poate rău să-i pară de pâinea ce-o mai lasă
Și nici de picătura din vinul oțetit
Cât a rămas în ploscă...
MOARTEA
Rar lucru, negreșit !
Asemenea cuvinte le-aud întâia dată. ..
Și toți deopotrivă cer vieață ’ndelungată:
Ciobanul și ’mpăratul, hatâru să le fac
Mă roagă deopotrivă !
UNCHIAȘUL
Afară de sărac (sculându-se)
Ascultă-mă:— In lume, ce vrei ca să mă ție?
Eu n’am copii, nevastă, tarlale ori moșie !
De mic în suferință m’am pomenit. — De mic
Zadarnică-mi fu munca și n’am avut nimic !
Călătoria mare n’aveam de gând, firește,
Să ’ncep de pe acuma.— Dar gata sunt;—lovește!
Comparația s’ar putea prelungi, concluzia ar rămânea însă aceeași:
Macedonski n’a împrumutat numai legenda — foarte răspândită de
altfel pe toată aria folklorului european *) — și scenariul lui d’Her-
villy și Grevin. Lucrarea lui Macedonski este, dacă nu o traducere,
strâns legată de textul străin, în tot cazul o localizare. Episodul pe
care l-am citat în cele două versiuni ocupă aproximativ același număr
de versuri și se desvoltă prin aceleași amănunte. Numai că Mace-
donski este un localizator inteligent, care știe să găsească echivalențele
autohtone și să sugereze atmosfera locală. Moartea este evocată în
negre sovonită. Vinul este pentru Unchiașul Sărăcie oțețit și este pă-
strat în ploscă. Unchiașul n’are moșie sau tarlale. Moartea face hatâru
ciobanului și împăratului... Prin nenumărate amănunte de același
fel, aninate de schelăria modelului, Unchiașul Sărăcie devine un ade-
vărat basm românesc dramatizat, plin de sfătoșenie și naturalețe în
!) Vd. Notele.
INTRODUCERE
XIII
felul lui de a fi vorbit. Am spune chiar că niciodată, în piesele lui în
versuri, Macedonski n’a întrebuințat o limbă mai firească, în folosul unui
humor mai sănătos. Prin aceste însușiri, Unchiașul Sărăcie este una
din creațiile lui dramatice care ar putea să înfrunte, în rândurile unui
repertoriu popular actual, lungul interval de timp, cele aproape șase
decenii câte s’au scurs dela așternerea lui pe hârtie.
Aceleași libertăți ale adaptării folosește Macedonski și față de
Romeo și Julieta a lui Shakespeare, deși în cazul acesta meritul lui
literar ar fi stat mai de grabă în stricta fidelitate față de text. Se
pare însă că Macedonski n’a avut în față textul englezesc, deoarece
modelul și traducerea nu coincid mai niciodată în desvoltarea pe
care o dau feluritelor amănunte ale invenției. Pentru un singur vers
al originalului putem întâlni zece în adaptarea lui Macedonski. Mo-
delul străin primește astfel adausuri abundente în versiunea lui ro-
mânească. Alteori însă acesta din urmă pierde mult din neprețuitele
bogății ale modelului. Ba se poate spune că, până la un punct, nici
nu avem de-a face propriu zis cu tragedia lui Shakespeare. In scri-
soarea de explicații care întovărășește publicarea primului fragment
al traducerii în Literatorul, Macedonski recunoaște a se fi servit,
alături de textul englez (ceea ce ni se pare puțin probabil), de ver-
siunea prescurtată din repertoriul dramatic al lui Ernesto Rossi. De
fapt, nu numai eventualele prescurtări, menite să ușureze reprezen-
tarea piesei, au fost împrumutate de Macedonski din textul pe care
îl juca celebrul tragedian italian Rossi, ci o prelucrare care își per-
mitea modificări îndrăznețe ale originalului, înmulțiindu-i situațiile
dramatice, într’un netăgăduit spirit melo-dramatic. Pentru a ne con-
vinge de această situație, este suficient a considera sfârșitul tragediei
în versiunea shakespeareană: Romeo crede că Julieta este moartă și
bea otrava pe care și-o procurase din vreme. Dar Julieta se deșteaptă
din somnul ei letargic și constatând că Romeo s’a ucis, își ridică ea
însăși viața. Situația înfățișează un efect dramatic dintre cele mai
puternice. Mai mulți traducători ai lui Shakespeare în limbile con-
tinentului, au găsit însă că patetismul scenei ar putea fi sporit, dacă
Julieta s’ar deștepta din somnul ei, după ce Romeo ar fi băut otrava,
dar înainte ca el să moară. Se putea introduce în felul acesta o
XIV
TUDOR VIANU
sfâșietoare scenă a despărțirii, care să încarce mult efectele dorite de
Shakespeare. Ernesto Rossi trebue să fi primit o versiune de felul
acesta în repertoriul său, căci Fr. Dame care asistă la reprezentația
tragediei în București, cu Rossi în rolul principal, în seara zilei
de 31 Ianuarie 1878, scrie în cronica sa din Românul (4 Februarie
1878) despre marele interpret: «... a fost admirabil când, ne mai
găsind pe Julietta în patul său mortuar, se întoarce ș’o vede în pi-
cioare înaintea lui. D-l Rossi a exprimat îngrozirea lui Romeo, c’un
adevăr ș’o putere dramatică, care ne pare anevoie de întrecut ». Un
astfel de final este folosit și de Macedonski în adaptarea lui plină
de atâtea licențe.
Dar deși Macedonski n’a pus niciun frâu libertăților sale, nu putem
spune că a învins toate greutățile unei bune traduceri. Versul său
este mult mai forțat decât în ladeș! sau în Unchiașul Sărăcie. Limba
îi e cu mult mai puțin naturală. Apar pe alocuri forme străine inac-
ceptabile. Personagiile spun de pildă, Te jur, în loc de Iți jur, cum
mi-am permis a rectifica, într’un sens pe care desigur că Macedonski
însuși l-ar fi primit dacă ar fi avut ocazia să-și revadă traducerea.
Dar cu toate greutățile, pe care nu putem nicidecum să ni le ascundem,
sunt în lucrarea lui Macedonski și multe versuri bune, multe întor-
sături ingenioase și pline de adevăr ale debitului dramatic. Mono-
logul Doicii în actul 1 de pildă, cu numeroasele lui ingabamente și
paranteze, este bogat în humor și coloare. Rare ori vorbirea într’o
doară a pitorescului personaj a găsit, în redarea lui într’o limbă străină,
o mișcare mai justă:
Fie !...
Vreo cincisprezece atuncea !—Și de-ar cădea oricând
In an, și ’n orice ziuă venită-atunci la rând
Zi ’ntâi de August seara, îi va ’mplini— Suzana,
Era cu ea de-o vârstă, — de-o vârstă !... Dar sărmana,
Pe dânsa mi-a luat-o degrabă Dumnezeu !. ..
Mi-aduc prea bine-aminte.— Dela cutremur,— eu
Cunosc că până astăzi, măcar că vremea trece,
Sunt ani, întocmai... uite... întocmai... unsprezece!
M’aflam în acea ziuă, — porumbii-aveau un mic
Pătul... M’aflam în curte și nu făceam nimic...
INTRODUCERE
XV
Și dumneata cu domnu plecaserăți afară,
La Mantova — și ’n curte cum stăm, că era vară
Ca și acum, — deodată, sub mine am simțit
Că s’a ’nvârtit pământu cu totu, — ș’am fugit
Cât am putut, — și uite, — c’o zi mai înainte,
P’atuncea Julieta era cam fără minte, —
Dând fuga ’ncoa și ’ncolo, căzu precum o spui,
Cu fața ’n jos, în frunte făcându-și un cucui
Cât nuca. — Și, pe-atuncia trăia, — ș’alergă ’ndată
Bărbatu-meu, și’n brațe luând pe biata fată,
O ridică și-i zise — să-1 ierte Dumnezeu,
Era din fire vesel, — îi zise: « Puiul meu...
«Copiii fac tot lucruri ce sunt nejudecate...
« Pe loc ce vei fi mare, te vei lăsa pe spate
« Să cazi, iar nu pe față. .. Dar trebuie-a răbda
« Acuma și cucuiul acesta ». Și — « Da ! » « Da ! ».
Ii răspundea șireata, și. ..
Este absolut sigur că din toate traducerile în versuri din Shakes-
peare, dăruite limbii noastre până azi, tot aceea a lui Macedonski
are valoarea poetică cea mai mare. Versiunea ulterioară a aceleiași
tragedii, făcută de Haralamb Leca, probabil tot după un model con-
tinental, mi se pare în tot cazul mai prozaică.
Izvorul «tragediei într’un act» 3 Decemvrie a rămas necunoscut
până azi. Macedonski indica drept sursă a acestei compoziții, în care
atmsofera sumbră trebuia să înlocuiască adâncirea psihologică a carac-
terelor, o întâmplare citită cu vreo cinci ani în urmă în ziarele bucu-
reștene (v. Notele). In realitate însă, întocmai ca toate piesele sale
din aceeași vreme, 3 Decemvrie este o adaptare; adaptarea unei lucrări
germane, a uneia din acele «tragedii ale destinului», Schicksalstrago-
dien, care s’au bucurat de favoarea publicului german la începutul
veacului trecut, Der 24 Februar a lui Zacharias Werner. Lucrarea
dramatică a lui Werner, apărută în 1815 și renumită la vremea ei,
dar uitată astăzi, înfățișează cumplitele întâmplări ale unei familii
de țărani elvețieni, distanțate prin ani de înfiorată amintire, dar re-
venite în aceeași blestemată zi de 24 Februarie. Intr’o zi de 24 Fe-
bruarie, țăranul elvețian Kuntz Kuruth rănește mortal pe tatăl său.
In aceiași zi, fiul acestuia, Kurt, înjunghie pe sora lui. După ani
XVÎ
TUDOR VIANU
și ani, tot într’o zi de 24 Februarie, fiul revenit pe neașteptate din
surghiunul său este ucis pentru a fi prădat de bătrânul care nu îl
recunoscuse. Toate aceste grozave fapte se petrec într’un sat de
munte, între oameni înnebuniți de sărăcie și de singurătate. întunecata
inspirație a lui Zacharias Werner și-a găsit mulți imitatori. «Tra-
gediile destinului » alcătuesc o categorie destul de abundent reprezentată
în teatrul romantic german. Printre acestea, una din ele se numește
cu o modestă variație: 29 Februarie și este datorită lui Adolf Mulner.
Macedonski poate să mai fi asistat la reprezentarea piesei lui
Werner în vremea șederii sale la Viena sau poate s’o fi citit atunci
sau mai târziu. Filiația lucrării sale din aceea a germanului Zacharias
Werner mi se pare în tot cazul incontestabilă. Ca și în piesa lui Wer-
ner, acțiunea din drama lui Macedonski se petrece în munți, la Brașov,
printre oameni necăjiți, urmăriți de fatalitate. întâmplările îngrozi-
toare se abat asupra membrilor unei familii boerești din regat, ruinată
și adusă să se întreție din sărăcăcioasele venituri ale unui han, așezat
în preajma Bisericii Negre, evocată ca un decor destul de îndepărtat,
într’o zi de 3 Decemvrie se consumase ruina familiei. Tot într’o zi
de 3 Decemvrie dispăruse fiul cel mare. Nenorocita lui mamă, care
îngrijește de cei doui băeți rămași, așteaptă cu groază momentul în
care cel mai vrâstnic dintre aceștia va îmbrăca uniforma armatei
ungurești. O sumă de bani i-ar putea salva de năpasta de pe urma
căreia se pregătește să sufere și mama și românca. Iată însă că un
drumeț bogat cere ospitalitatea hangiilor. înnebunită de suferințe
morale și lipsuri, mama băeților plănuește și execută fără întârziere
suprimarea străinului. Acesta era însă fiul mai mare, revenit bogat
din America pentru a-și salva familia și care întârziase să se lase re-
cunoscut de mama lui. Degetul fatalității apăsase încă odată asupra
nenorocitei familii... Era ziua de 3 Decemvrie ! — Apropierea de
piesa lui Werner se impune. In adaptarea acesteia, Macedonski n’a
putut să-i dea ceea ce în chip firesc lipsește unor astfel de compoziții
și anume adevărata calitate tragică, pe care nu o poate produce în-
grămădirea unor evenimente abominabile, dar în definitiv fortuite,
ci numai prezența unei puteri legate fie de alcătuirea generală a lumii,
fie de aceea a condiției umane. Tragicului superficial al lui <3 Decern-
INTRODUCERE
XVII
vrie îi lipsește însă această perspectivă, imposibil a fi înlocuită
de declamația anarhistă a mamei criminale împotriva unei societăți
care lăsând-o fără sprijin, nu poate avea niciun drept asupra ei.
Accentul acesta este însă interesant sub pana poetului Nopții de
Februarie și al atâtor alte « poezii sociale ». Un anumit interes prezintă
și conflictul sufletesc al româncei care așteaptă cu groază ca fiul ei
să intre în rândurile armatei ungurești, cu toate că și acest conflict
este tratat de Macedonski în chip cu totul sumar și fără nicio adân-
cire. 3 Decemvrie rămâne deci o piesă de groază, deopotrivă cu oricare
din piesele repertoriului parizian al teatrului Grand Guignol, o improvi-
zație lugubră nesurprinzătoare de altfel la poetul care a făcut să
vibreze o coardă identică în atâtea din bucățile producției sale lirice.
Intensa producție dramatică a acestor ani se încheie, în 1882, cu
actul în versuri «Cuza-Vodă», o mică piesă ocazională, patriotică
și alegorică, în care poetul exprima sentimentele sale față de autorul
Unirei, dar și față de oamenii actului dela 11 Februarie 1864. Piesa
se desvoltă dela o scenă de interior, cu unele accente realiste, până
la vrăjirea marilor umbre, a lui Traian, a lui Ștefan-cel-Mare și
Mihaiu-Viteazul, apoi ale Țărilor Unite și a Țăranului împământenit,
etc. care transmit o mare misiune aceluia înfățișat drept un bun colonel,
plin de simplitate, vrednic însă să-și asume marea menire. Piesa
nu vrea să fie altceva decât o compoziție ocazională, în stil comemo-
rativ, ințeresul ei restrângându-se la aceea că ajută la caracterizarea
ideilor și sentimentelor autorului în vremea compunerii ei.
După 1882, Macedonski încetează o lungă bucată de vreme să
mai scrie pentru scenă. ladeș! și Unchiașul Sărăcie nu putuseră ocupa
un loc durabil în repertoriu x). Nici Romeo și Julieta nu izbutise să
se impue la Teatrul Național. Poetul se consacră acum realizării altor
proiecte literare, pentru ca abia după unsprezece ani, la finele lui
1893, să încerce a cuceri din nou scena, de data aceasta cu o tragedie
biblică, Saul, scrisă în colaborare cu Cincinat Pavelescu.
x) Cu Unchiașul Sărăcie se mai fac totuși două încercări, după prima ei re-
prezentare în 1880, în stagiunile 1881—1882 și 1887—1888.
2
XVIII
TtJDOft VlANtJ
Este greu de spus care este partea de colaborare a lui Cincinat
Pavelescu în compunerea tragediei Saul. Manuscrisul piesei, pe care
l-am avut la dispoziție, nu conține un alt scris decât acela atât de
caracteristic al lui Macedonski. O copie, făcută de un devotat, poartă
numai îndreptările lui Macedonski. Cred că partea de contribuție a
lui Cincinat Pavelescu trebue să fi fost destul de redusă, poate unele
amănunte ale intrigei, poate și unele monoloage în care ni s’a părut
a percepe ceva din cursivitatea poetică a celui care era un atât de
bun improvizator. Prin întregul ei, prin natura sentimentelor pe care
le pune în mișcare, prin atmosfera care îl învălue, Saul este o lucrare
tipic macedonskiană. Amabilul și spiritualul Cincinat Pavelescu nu
cred să se fi simțit în lumea lui printre acei eroi biblici, prinți, principese
și sfetnici asiatici cari nutresc unii față de alții cumplite sentimente de
răzbunare și a căror principală preocupare este să se suprime, după
ce își aruncă mrejele trădării. In creatorul unei astfel de lumi recu-
noaștem mai de grabă pe poetul satanic Macedonski, autorul scurtei
bucăți incisive Ura, a Visului fatal și traducătorul Iui Rollinat.
Poate în acest timp sau, poate, curând după compunerea lui Saul,
Macedonski întreprinde traducerea fragmentului din Medea lui Le-
gouve, atras desigur de ciudățenia situației care o face pe Medea să-și
mărturisească teribilele-i sentimente de răzbunare tocmai aceleia care,
răpindu-i bărbatul, i le inspirase. Medea și Creuza se înțeleg atât de
bine. Sentimentele lor de iubire, de extaz erotic, de ură față de ad-
versară par a decurge paralel, până când eroinele descoperă că aceste
sentimente sunt antagoniste și că, în fiecare, stă ascunsă o putere ca-
pabilă să distrugă pe cealaltă. Discordia ascunsă sub armonie, ca și
amestecul turbure al urei și iubirii alcătuește și conținutul patetic al
tragediei brodate pe vechea legendă biblică. In centrul perspectivei
stă Regele Saul, a cărui dominație este stânjenită de marele levit
Samuel. Samuel trebue să dispară, nu însă mai înainte ca răscoala
leviților să fie înăbușită în sânge. Lucrul este cu atât mai greu cu cât
Saul are un dușman în propria lui soție, Assura, fiica lui Agag, Regele
Hamalecului, care îl urăște pentru a fi asistat la distrugerea propriei
ei țări și la uciderea tatălui ei de către acela care era, față de învinși,
un războinic crud și perfid. Nici Hiram, sfetnicul cel mai apropiat,
introducere
XIX
nu este regelui mai credincios. El trebue să răsbune jertfirea copilei
sale. Un slujitor sincer are Saul în copilul de păstori David, acela
care cu vraja cântecului știe să potolească delirul turbării sale. Dar
David este prigonit de Assura care, iubindu-1, dar fiind respinsă, îl
divulgă Regelui ca pe un trădător. Dragostea lui Mical, fiica lui Saul,
și duioasa prietenie a lui Ionatan, fiul Regelui, nu-1 mai pot salva de
mânia aceluia care curând trebuia să-1 dorească înapoi, cu o atât de
furioasă pornire a ciudatei lui iubiri. David trebue să fugă și învin-
gătorul lui Goliat nu poate sluji pe Regele căzut mai apoi, împreună
cu Ionatan, în cursa întinsă de Assura și Hiram. Pe tronul spălat
de atâta sânge se urcă David.
Ce-1 indică însă pe David pentru această înaltă misiune? In tra-
gedia lui Macedonski și Cincinat Pavelescu, David este un personaj
liric și idilic, un efeb arcadian care alină delirul lui Saul și trezește
sentimentele sale contradictorii, care este iubit prietenește de Io-
natan și cu flacăra unei mari pasiuni de Mical și de Assura. David
este locul geometric al iubirii în piesa lui Macedonski și Cincinat
Pavelescu. Este oaza în care poposesc singurele sentimente delicate
și umane, în mijlocul unei furtuni de ură, de vrăjmășie, de întunecare
a minții. Singurele calități înfățișate nu explică însă ascensiunea lui
pe treptele tronului. In Biblie, David este mai mult. El este acela
prin a cărui tânără și curată forță se prăbușește masivitatea telurică
a uriașului Goliat, adevărat simbol al lumii vechi menită să dispară.
In jurul lui David adie ca un vânt binefăcător, vestind o umanitate
nouă, mai spirituală. S’a spus că David este una din prefigurațiile
lui Isus. Marele lui rol este de a fi arătat că puritatea sufletului se
poate ridica învingătoare deasupra celei mai vajnice puteri bestiale.
Dar tocmai aceasta a rămas latura neadâncită a caracterului lui David
în tragedia lui Macedonski, aceea care ar fi motivat ascensiunea lui
finală și ar fi dat întreaga perspectivă concepției.
Se pare că Saul a avut un remarcabil succes de scenă, datorit și
interpretării patetice a lui Nottara în rolul lui Saul, a lui P. Velescu
în acela al lui Hiram și a lui I. Petrescu în rolul lui Samuel. Totuși
piesa nu s’a putut menține multă vreme și nici n’a mai fost reluată,
cu toate sforțările Iui Macedonski de a o impune repertoriului
XX
TubdR viANtr
permanent. Astăzi când o citim, după patru decenii și jumătate dela
reprezentarea ei, chiar dacă trebue să declarăm uzate unele din amă-
nuntele tehnicei ei teatrale, nu putem să nu recunoaștem cel puțin
forța și adevărul picturii caracterului lui Saul. Parcurgând lămuririle
scrise de Macedonski (publicate la Note), vedem că aspirația lui a
fost de a scrie o tragedie clasică, în concurență mărturisită cu Sofocle
și Racine. Prejudecata purității genurilor literare era destul de pu-
ternică în Macedonski. In realitate însă, din estetica dramei clasice,
Macedonski împrumută mai cu seamă psihologismul ei. Saul vrea să
fie, în primul rând, pictura dramatică a unui caracter, simplificat la
o trăsătură unică dar monumentală. Saul este, în tragedia lui Ma-
cedonski și Cincinat Pavelescu, întruparea nebuniei în putere, a do-
minației care neștiind să se limiteze, se distruge prin propriul ei exces.
In sufletul lui Saul locuește vestitul hybris al vechilor Greci. Teatrul
românesc cunoaște puține alte caractere zugrăvite cu aceeași forță.
Celelalte personagii rămân mai mult schițate și întrupează în genere
laturi sumbre sau perverse ale sufletului omenesc. O excepție, alături
de Ionatan și Mical, este David. Dar rolul lui David este disolvat
în lirism. David nu este un caracter. Acesta este marele defect ăl
piesei, alături de acea tendință de a o agrementa cu popasuri lirice,
cu dansuri și cântece cum erau atât de puțin în gustul clasicilor, mo-
delele autorilor. Prin această latură lirică s’a introdus și ceea ce re-
simțim ca perimat în lucrarea lui Macedonski și Cincinat Pavelescu,
în timp ce concentrându-se asupra viguroasei evocări a lui Saul, tra-
gedia ni se pare încă proaspătă și poate trezi interes.
★
¥ *
Am arătat în introducerea primului volum al acestei ediții, împre-
jurările în care a fost scris Le Fou ? Macedonski se apropia atunci de
șeaizeci de ani și marea glorie, pe care el n’a încetat s’o râvnească
i se părea că ar putea-o câștiga pe una din scenele Parisului. Teatrele
pariziene mai dăduseră câtorva autori celebritatea și averea. D’An-
nunzio trebuise să ocolească prin inima Parisului, făcând să i se re-
prezinte «Misterul Sfântului Sebastian», pentru a se impune apoi
lumii întregi. Piesa este gata din 1913 și mai multe notițe de ziare,
INTRODUCERE
XXI
apărute în presa franceză, anunță că poetul român Macedonski â ter-
minat o comedie în care se pune problema dublei personalități și care va
fi în curând reprezentată pe una din scenele Parisului. Ziarele din
București anunță într’acestea că piesa a și fost primită în repertoriul său
de Teatrul Sarah Bernhardt. Informațiile erau însă premature. Mace-
donski nu mai are timpul să se ducă la Paris, pentru a-și face piesa jucată.
Peste un an izbucnește războiul și Le Fou ? rămâne un simplu manu-
scris, frumos copiat de poetul însuși în patru caete de hârtie albă.
Se poate spune că în Le Fou ? Macedonski a evocat propria lui
dramă interioară. Fondul acestei lucrări dramatice este prin exce-
lență liric. In eroul său, poetul se figurează pe sine. Căci oricare ar fi
fost orgoliul în care poetul s’a închis în tot timpul vieții sale, el nu
putea să nu audă ce se spunea în jurul său cu privire la omul care îm-
bătrânise, fără să agonisească nimic, nici ca bunuri nici ca stimă pu-
blică și putere, și care recoltase, ca singurul rod al lungei sale visări
poetice, trista paragină a vieții lui. I se spusese de mai multe ori că
este un nebun și el reținuse expresia. într’o poezie mai veche, el con-
firmă, fără nicio revoltă, diagnosticul batjocoritor:
Firește, sunt un biet nebun,
Când lumea e ce este.
Trăiesc ca în poveste
Și la nimica nu sunt bun.
Dar de aci înainte începe reacția lui creatoare. Nebun? Nu cumva
nebunii sunt adevărații înțelepți, în timp ce așa zișii înțelepți sunt
niște exemplare omenești mărginite și egoiste? Astfel de răsturnări
paradoxale stau în linia spiritului lui Macedonski. Nu odată poetul
s’a complăcut în această relativizare a punctelor de vedere care duce
la asimilarea contrariilor. Astfel, ridicând cântecul său către Satan,
zeul tutelar al poetului damnat, el laudă în Imn la Satan, puterea
diabolică de a schimba înțelepciunea în nebunie:
înnebunești pe prea cuminți ce stau tâmpiți de ’nțelepciune
Și schimbi deodată în focar ce-a fost mai stins ca un tăciune.
Se poate spune că Dorval, bancherul care se crede Napoleon Bo-
naparte și care trăește cu fiecare din luptele lui financiare câte un alt
XXII
TUDOR VIANU
eveniment al epopeii napoleoniene, este un satanizat, unul din acele
spirite în care influența luciferică a depus sămânța unei nebunii crea-
toare. Dorval nu este deci o apariție singulară în opera lui Macedonski
și tendințele care îl străbat nu sunt străine de acele care au vibrat
mai puternic în sufletul poetului liric. Macedonski a lăsat de mai
multe ori să se tipărească informația că Le Fou ? ar fi construit pe da-
tele psihologice ale dublei personalități. Dubla personalitate a fost,
în adevăr, una din problemele care au ispitit spiritele curioase de
paradoxele psihologiei și medicinei, către sfârșitul curentului natu-
ralist. Autorul german Paul Lindau a consacrat o dramă cu oarecare
răsunet în vremea ei, Der Andere (1893), stărilor morbide ale dublei
personalități1). O simplă comparație între Der Andere și Le Fou ne
arată însă că în această din urmă dramă este vorba de altceva decât
de dubla personalitate. Căci dubla personalitate, așa cum a descris-o
Th. Ribot într’o cunoscută carte despre maladiile personalității, este
făcută din alternarea conștiinței între două euri, sprijinite pe două
felurite depozite ale memoriei, între care orice legătură este surpată.
Gravul magistrat Hallers, eroul lui Paul Lindau, nici nu bănuește că
în timpul nopții se transformă într’un apaș de rând. Dorval nu pierde
însă nici decum conștiința de a fi un mare bancher parizian, executând
riscate operații de bursă, chiar atunci când în timpul bătăliilor sale
financiare i se pare a reproduce figura și destinul eroului mult iubit,
ale lui Napoleon Bonaparte. Dorval nu este un ins care devine când
Dorval, când Napoleon. Dorval este mai de grabă un mistic al pu-
terii, care ca toți marii exaltați ai credinții, se găsește în stare de fu-
ziune cu zeul său. Această mistică fuziune este necesară omului care
trecând prin atâtea primejdii, își creează un aliat al destinului, un
x) Paul Lindau a scris piesa lui după o nuvelă a scriitoarei americane Dick
May. Reprezentată la Paris în toamna lui 1913, la Teatrul Antoine, câțiva ani
după ce Macedonski își încheiase manuscrisul său (în 1910), piesa lui Lindau
face parte dintr’o întreagă serie de producții literare care se opriseră în fața
aceleiași probleme a patologiei eului, cum ar fi Moi et Vautre a lui Jules Claretie,
povestirea lui Stevenson: Doctorul Hyde și Piofesorul Jekyel, apoi piesa lui Georges
Henriot: L'Enquete, reprezentată la Teatrul Antoine în 1901 și lucrarea dramatică
a lui Fr. de Nion: L’Etat seconda jucată în 1912 de așa numitul « Cercle des Echoliers».
AL. MACEDONSKI
într’o caricatură contimporană a lui N. Petrescu-Găină însoțită de epigrama:
Poet ce Muza te răsfață
In Bronzes, volumul tău recent,
Te arătași prea decadent,
Arama dându-ți-o pe față.

INTRODUCERE
XXIII
alter ego tutelar. Napoleon este deci pentru Dorval o proiecție a ne-
măsuratei sale voințe de a stăpâni (un motiv atât de caracteristic
pentru volitivul Macedonski!). Este limpede deci că problema psi-
hologică a comediei Le Fou ? este alta decât aceea a dublei persona-
lității. Le Fou ? este brodat mai de grabă pe ideea variațiilor prin care
poate trece propria imagine despre noi înșine în raport cu imaginea
pe care și-o fac semeni noștri despre noi. Nu este aceasta problema
cea mai dureroasă pe care o trăise omul Macedonski, privit de atâtea
ori cu neîncredere și sarcasm, în timp ce el însuși viețuia în senti-
mentul potențat al vocației sale poetice? Cine oare mai mult decât
Macedonski a experimentat contrastul, tensiunea dintre imaginea lui
internă și externă, între ceea ce gândeau alții și ceea ce cugeta el însuși
despre sine? Acesta devine și problema eroului său, care nu este așa
dar aceea a dublei personalități, ci a dialecticei eului; problema care
sprijină întreaga producție dramatică a italianului Pirandello. Nu
este deci indiferent a reține că două decenii mai înainte ca prin Șease
personagii în căutarea unui autor sau prin Henric IV, Pirandello
să fi devenit celebru, un scriitor român plin de îndrăzneală în
concepțiile sale descoperă în dialectica eului o mină nouă a inspirației
literare.
Cele patru rapide acte ale comediei reprezintă o parte din cariera
bancherului care, prin creșterea de necrezut a capitalurilor sale, speră
să dăruiască Franței egemonia cucerită până acum numai de Na-
poleon. Atmosfera generală este a marelui capitalism internațional,
cu nenumăratele-i drame decise în birourile unor calculatori abstracți.
O speculație fericită, în care cad victime nu știu câte instituții bancare
de peste Ocean, este pentru acest Napoleon al finanței, Austerlitzul.
Dar o nouă speculație, orientată împotriva unor adversari puternici,
amenință să devină Waterlooul. Atunci intervine suspiciunea omului
mărunt și timorat, reprezentat prin soția și fiul eroului, figuri
dubioase de parveniți, zugrăviți poate cu trăsături prea apăsate
ale penelului. Se pune deci la cale interzicerea bancherului, spre re-
volta plină de desgust a celor doui prieteni ai lui Dorval, medicul
Trefond și scriitorul Jeantet, cari fuseseră câștigați până la urmă de
ceea ce era geniu netăgăduit în amicul lor. Comisarul venit să opereze
XXIV
TUD0R VIANU
arestarea se izbește de împotrivirea acestora și a întregului personal
devotat al casei, strânși în jurul aceluia care, după o oscilație primej-
dioasă, câștigase totuși intrepida lui luptă.
Este sigur că Macedonski a dorit un succes răsunător cu piesa
lui. Unele din neajunsurile piesei se introduc pe această poartă. Scriind
într’o limbă plină de mișcare, cu multe elemente de argot parizian,
poetul nu disprețuește niciunul din mijloacele care pot lucra puternic
asupra spectatorilor sau care pot provoca însăși reacțiunea lor scan-
dalizată. De câteva ori dialogul se revarsă peste cadrul fictiv al scenei.
Persoanele se adresează direct publicului sau își permit aluzii transpa-
rente, menite să provoace replice sgomotoase într’o sală de specta-
tori atât de vioi ca acei ai Parisului. Expresiile tari nu lipsesc nici ele.
Un grăunte de histrionism este prezent printre intențiile acestei lu-
crări, remarcabilă de altfel prin îndrăzneala și pătrunderea ei ca și
prin vioiciunea ritmului ei dramatic.
★
¥ ¥
Sunt unele asemănări între Le Fou și Moartea lui Dante, ultima
piesă a lui Macedonski și aceea în care bătrânul în vecinătatea morții
a înscris oarecum testamentul lui spiritual. In Le Fou ? Macedonski
s’a reprezentat într’o dublă ipostază, mai întâi ca un veleitar al puterii
și dominației (o trăsătură pe care am subliniat-o îndeajuns în por-
tretul lui psihologic), apoi ca un ins în conflict cu mediul său, puțin
dispus să primească și să confirme imaginea pe care omul ar fi dorit
s’o impună despre sine. Pentru a sensibiliza toate aceste situații și
conflicte, Macedonski se asimilează cu eroul său și acesta cu Napo-
leon Bonaparte. Macedonski ni se destăinuește astfel de sub o dublă
mască. Vocea sa răsună prin două aparate de amplificare. In Moartea
lui Dante, semnificația mitului folosit este mult mai transparentă.
Poetul a depus, în această ultimă creație a sa, atitudinele și conflic-
tele bătrâneții lui.
Macedonski a fost una din acele naturi care acceptă greu bătrâ-
nețea. Există desigur oameni dispuși să se instaleze în bătrânețe ca
într’o situație confortabilă, din care se poate privi cu liniște și
indulgență către lume. Macedonski trebue să fi încercat după 1890
INTRODUCERE
XXV
sentimentul ascensiunii pe pozițiile suverane ale vieții, când începe
a publica în Literatorul seria de articole intitulate De pe culmea
vieții. Când însă alții încep să vorbească despre bătrânețea lui,
poetul răspunde cu o pornire nestăpânită. Este curioasă totuși
impresia de bătrânețe pe care o putea face omul care a trăit
abia 66 de ani. Poetul debutase însă foarte tânăr și prin desele
lui declarații de fidelitate față de lumea din prima jumătate a
secolului trecut, el sugerase despre sine imaginea unui supraviețuitor.
Puțini își mai reaminteau atunci toate acele înfățișeri de tinerească
revoltă a operei sale, care ar fi justificat mai de grabă imaginea
unui tânăr. Dar la urma urmei, poate că adevăratul chip al lui
Macedonski se întregește din contraste. Este în firea lui un
amestec de tinerețe și bătrânețe, de revoltă și resemnare desa-
măgită; poetul este în același timp un precursor și un tradiționalist.
Formula lui este complexă și vina acelora dintre contimporani
cari îi asvârleau acuzația puțin delicată de a fi depășit vârsta în care
manifestările publice ar mai fi îngăduite, provenea din aceea că
se opreau la ceea ce putea părea uzat în atitudinile omului
și poate în unele din răsunetele operei lui. Acestor adversari le răs-
punde el prin Rondelul Contemporanilor:
Acești contemporani ai mei
Fac ne’ncetat același sport:
De treizeci de-ani îmi tot zic mort
Tot mai pizmași și mai mișei.
Strigoiu, adesea, ’mi zic tot ei —
Bătrân, în ultimul resort.
Acești contimporani ai mei
Fac ne’ncetat același sport.
Deși par lei și paralei
N’au cu talentul vreun raport,
Și n’au nici sfinți, nici Dumnezei
Trântiți în vieață de-un avort...—
Dar sunt contimporanii mei.
Există printre hârtiile rămase dela Macedonski, două pagine
polemice scrise după dictarea sa, în care este înregistrat din nou
XXVI
TUD0R VIANU
protestul poetului împotriva acelora care vorbeau fără cuviință și fără
omenie despre bătrânețele lui. Poate fi oare numit bătrân omul care
a scris, într’un răstimp destul de scurt, Poemul Rondelurilor, Sonetul
Pueterii, Moartea lui Dante? De altfel bătrânețea se măsoară altfel
decât prin numărul anilor. In Moartea lui Dante se produce însă un
reviriment și acel care arăta atâta impaciență față de aluziile la bă-
trânețea sa, ni se înfățișează cu seninătate în pragul morții. Dante
este un simbol. Marele poet florentin, pribeag și bolnav, nu poate
muri pentrucă n’a scris încă ultimele șase terțete ale poeziei sale. Era
o veche idee a lui Macedonski că nu moare decât cine consimte să
moară, pentru că toate temele vieții lui sunt istovite. Vieața este
prin urmare misiune. Și misiunea lui Dante îi prelungește vieața
până în clipa în care versurile finale ale Divinei Comedii sunt smulse
delirului său.
De ce însă a ales Macedonski tocmai figura lui Dante, pentru a
întrupa această concepție în care nu ne este greu a desluși rămasul
bun pe care îl adresează vieții acela care, simțindu-se la sfârșitul mi-
siunii sale, își iscălește cu liniște și seninătate testamentul său spi-
ritual? In cuvintele explicative pe care le-a adăugat tragediei sale
și care apar, pentru întâia oară, la sfârșitul acestui volum, Macedonski
a crezut că poate observa analogii nu numai între Italia lui Dante
și propriile stări ale țării noastre în anii precursori războiului, dar și
în frământările morale care îl stăpâneau la fel ca pe marele Florentin
altă dată. Pentru a reda sufletul lui Dante și al epocei sale, scrie Mace-
donski «e adevărat că am fost ajutat... și de obijduirea ce era în
propriul meu suflet ca și de epoca dantescă a propriei mele țări, sfâ-
șiată, schingiuită și stăpânită ca și Italia uriașului poet, de câteva
familii care au asvârlit-o către pieirea de azi... ». Ultima apreciere
se referă fără îndoială la competițiunile politice ale vremii, pe care
acel care fusese amestecat în destule agitații publice ale trecutului
pentru a le cunoaște valoarea, își putea permite să le judece cu se-
veritate. Asimilarea cu Dante nu se făcea însă numai prin ceea ce i
se părea lui Macedonski analog în structura cadrului social, dar și
prin mai intime elemente psihologice și biografice. Ceea ce trebue
să-i fi vorbit mai puternic lui Macedonski în figura quasi-legendară
INTRODUCERE
XXVII
a lui Dante era desigur orgoliul acestuia. Un biograf recent, d-1 Louis
Gillet, a pus bine în lumină trăsătura aceasta printre toate câte
compun caracterul autorului Divinei Comedii: « Ar fi zadarnic, scrie
d-1 Gillet, să negăm imensul orgoliu al lui Dante, mai zadarnic încă să
criticăm acest sentiment legitim al unei creaturi excepționale, care a
suferit o denegare de justiție și care, prin compensație, afirmă cu
puteri sporite superioritatea lui». Această mecanică a pasiunilor o
cunoaștem bine din portretul psihologic al poetului noastru. In ma-
rele orgoliu al lui Dante, Macedonski îl regăsea pe al său. In nedrep-
tatea sub care suferise poetul și din care se mântuise prin replica
sporită a mândriei sale neîncovoiate, Macedonski regăsește propriile
lui reacții. Aci trebue căutată ceea ce el numește obijduirea din su-
fletul său, deopotrivă cu aceea din sufletul lui Dante.
Nimeni dintre acei cari au pătruns în particularitățile firii lui
Macedonski, nu se vor putea opri a-1 recunoaște în scena în care tinerii
seniori ai Ravennei, prefăcându-se că-1 sfătuesc cu bunăvoință și re-
cunoscându-i marile merite, își permit totuși perfide rezerve asupra
unora dintre felurile lui de a fi, trezesc mânia dantescă și izgonirea
lor din preajmă-i. Orgoliul este prins aci în mecanismul lui fundamental
care suportă mai bine negația decât rezerva, antagonismul care pri-
lejuește lupta și deci afirmația de sine, mai bine decât prefăcuta bună-
voință care poate surprinde vigilențele încrederii în sine și poate
adormi tensiunile susținătoare. Această scenă de mare pătrundere
psihologică este scrisă de cineva care, evocând un erou îndepărtat,
se zugrăvea în realitate pe sine. Ceea ce îi lipsea lui Macedonski nu
era recunoașterea întâmplătoare și parțială a meritelor lui, aflată de
mai multe ori în timpul unei cariere care nu fusese cu totul lipsită de
succese, ci acea acceptare totală a felului său de a fi, care să-1 împace
cu epoca în care trăise. Ultimii ani ai lui Macedonski au fost străbătuți
de preocuparea dureroasă de a impune, nu vreuna din operele lui
izolate, ci însăși formula sa scriitoricească și umană, contestată încă
de contemporani. Mânia lui Dante izgonind pe tinerii seniori sufi-
cienți din Ravenna era de multe ori propria lui pornire...
Sunt însă și alte apropieri posibile. Deși nimeni nu i-1 impusese
anume, n’a pornit și Macedonski pe căile surghiunului ca Dante altă
XXVIII
TUDOR VIANU
dată? Moartea lui Dante este, după alte aspecte ale ei, tragedia exi-
lului. Izgonit din Florența și trebuind să părăsească și Ravenna, unde
prezența sa devenise supărătoare, poetul afirmă valoarea refugiului
interior: « In vis și în cer am trăit, Madonă, iar patria mea poate să-mi
« țină porțile închise. Necazurile m’au oțelit, și sufletul meu s’a făcut
« de diamant». Totuși când i se aduce vestea chemării lui la curtea
Contelui de Provența, Italianul se trezește: «Mulțumesc înaltei Du-
« cese, și vă mulțumesc și vouă, copiii mei. M’ați bucurat mult cu ea —
«aceste sunt știri glorioase pentru mine — dar nu-mi mai vorbiți
«despre ele... (pauză). Am fost pe-acolo: Francezii sunt un popor
« gentil, dar au un alt suflet decât al meu. M’am simțit totdeauna
« străin printre dânșii, oricât de prietenoși s’au arătat pentru mine,
« și străin am rămas de asemenea oriunde nu m’am aflat printre ai
«mei. Ce aș căuta eu acum printre alte neamuri?... Știu: Judecam
« altfel odinioară... Eram tânăr!... Nu făceam osebire între om și
« om, de orice limbă să fi fost, și între țară și țară. Dar vremea a trecut
« și adevărurile mari mi s’au destăinuit, și am aflat că numai văile,
« câmpiile și dealurile țării mele sunt frumoase. Ei! Pe unde n’am
« fost, și câți prieteni n’am avut și pe acolo — prieteni adevărați —
« dar mi-am dat seama destul de iute că nici eu n’am pătruns vreo-
« dată în sufletul lor, nici ei în al meu. Lăsați-mă să mor italian».
Sub pana lui Macedonski aceste cuvinte sunt adevărate accente lirice.
Ele înseamnă ruptura cu ceea ce a fost pentru o anumită epocă cos-
mopolitismul său, reintrarea sa definitivă în patrie, resimțită acum
ca o formă a destinului inexorabil, care trebue acceptat și iubit.
Spre deosebire de Le Fou ? în care erau evocate luptele poetului cu
mediul său, Moartea lui Dante cuprinde ecoul luptelor de altă dată,
dar și pacea care s’a așternut între timp prin sentimentul misiunii
și al împlinirii. Nu voi spune că dintre toate creațiile literare ale lui
Macedonski, Moartea lui Dante este singura armonioasă, singura în
care poetul a izbutit să elimine tensiunile, revoltele și amărăciunile
de care opera sa nu este scutită. Pacea absorbită în natură este tema
patetică a Nopții de Mai și a atâtor alte poeme ale maturității. Dar
în Noaptea de Mai, omul cucerește pacea închizându-se față de so-
cietate și omenire, cărora le aruncă blestemul său. In Moartea lui
introducere
XXIX
Dante nu mai este înfățișat un om pacificat prin solitudine, ci unul
care după ce s’a expus tuturor furtunilor sociale a cucerit liniștea
țintelor atinse și a plenitudinii realizate.
Din rezerva acestor sentimente se desvoltă toate însușirile pozi-
tive ale piesei. Desigur, apelul prea insistent la procedeul alegoric,
mulțimea spectrelor care sensibilizează când secolele posterității, când
gândurile și simțirile lui Dante, sunt extrase dintr’o recuzită veche,
pe care gustul modern n’o recunoaște cu satisfacție. Dar chiar peste
aceste neajunsuri incontestabile, ceea ce resimțim ca un nimb peste
adânci experiențe trăite, simplitatea augustă a tonului și desfășurarea
majestoasă a acțiunii, califică Moartea lui Dante printre creațiile
cele mai de seamă ale poetului.

IADEȘ!
COMEDIE IN DOUĂ ACTE ȘI IN VERSURI
Persoanele
Guguță
Elena, soția lui
George Aninoșescu, vărul lui Guguță
Doamna Davidescu
Smaranda Berdeanu, amică a Elenii
Safta, servitoare
Un servitor
ACTUL I
(Scena înfățișează un salon elegant mobilat)
SCENA I
GUGUȚĂ, ELENA
GUGUȚĂ
Gatește-te Eleno: Diseară-avem Ia masă
Pe-Aninoșescu.
ELENA
Iară. — Mi-aduci mereu în casă
Tot veri de-ai dumitale și d’ăi nesuferiți!...
2
OPERE
GUGUȚĂ
In alte case, verii, adesea-i văd doriți..,
ELENA
Drept cine mă iei oare?... Ei! Domnule...
GUGUȚĂ
Mă iartă
Că n’am avut în cuget să te provoc la ceartă,
5 Eleno, — dar ascultă, îmi pare foarte rău
De-asprimea ta, — și ’n fine, el e și vărul tău!...
ELENA, (cu dispreț afectat)
Al meu? ...
GUGUȚĂ
Fără ’ndoială...
ELENA
Sunt condamnată dară,
10 Să-1 văd, și ieri, și astăzi, și mâine, și diseară,
Și poimâine... Eu judec. Guguță...
GUGUȚĂ (impacientat)
Judeci tot...
ELENA
De rude, că e bine, să facem table d'hote!
GUGUȚĂ
Poftim? — Dar ce ai dragă, și ce ți-a făcut oare
15	Aninoșescu?... — Are o voce ’ncântătoare...
Politicos în toate, — așa încât, mă mir...
ELENA
Așa?
GUGUȚĂ
Ș’apoi, el cântă și bine la clavir...
UDEȘ
3
ELENA
Și!
GUGUȚĂ (impacientat)
Și! Este în toate atât de cum se cade!
Frumos...
ELENA (cu vioiciune)
Vorbă să fie! — Mustățile își rade.
GUGUȚĂ
5	E advocat.
ELENA
Ei bine! Vorbești precum ar fi
O lege, ce-1 condamnă mustățile-a-și jertfi!
GUGUȚĂ
De sigur, nu e-o lege, dar tu ’nțelegi în fine
Că-i șade fără ele, ca om de legi, mai bine!
io Aceasta-ți dă un aer cu mult mai important,
Te face mult mai clasic, — te-arată mai savant,
Ș’apoi, unde e răul, să lase să se vadă
Că rași de sunt la piele, la piele știu să radă!
ELENA (râzând)
Ha! Ha! Guguță-i aperi...
GUGUȚĂ (îndesat)
15	Ii apăr !
ELENA
Așa ’n cât,
Chiar unul să te-audă te-ar strânge zău de gât!
3
4
OPERE
5
10
15
SCENA II
SERVITOAREA, ACEIAȘI
SERVITOAREA
Afară...
ELENA
Ce e Safto?
SERVITOAREA
Așteaptă în carâtă
Cucoana Davideasca!
ELENA
Ce vizită urîtă!
Uf! — Spune-i că acasă nu suntem...
SERVITOAREA
Dar i-am spus
Că astăzi nicăierea de-acasă nu v’ați dus!
ELENA
Ce slugi! — Zi-i să poftească! — Guguță, într’o clipă
Mă duc să-mi trec o rochie și mă re ’ntorc în pripă.
(Servitoarea iese)
De vorbă pan’ atuncea mai ține-o...
GUGUȚĂ (cu naivitate)
Draga mea,
Ce vrei să-i spun?...
ELENA (a parte)
Nerodul
GUGUȚĂ
Dar...
ELENA
Spuue-i
IADEȘ
5
GUGUȚĂ
Ce?
ELENA
Ce-i vrea!
(Elena iese supărată)
SCENA III
D-na DAVIDESCU (în toaletă de vizită); GUGUȚĂ
D-na DAVIDESCU
Cum?... încă nu e gata Elena?
GU GUȚĂ (invitând-o să șează)
Poftiți, Doamnă, —
5 Sosește ’ndată.
D-na DAVIDESCU
Foarte frumoasă zi de toamnă! —
Inchipuește-ți lume din lume ce-am văzut...
Șoseaua era plină!
GUGUȚĂ
E lesne de crezut! —
l0 De ultimile zile de soare se profită...
D-na DAVIDESCU
Dar apropo: Elena să nu cadă ’n ispită,
E lucru de mirare...
GUGUȚĂ
Vezi, Doamnă, că avem
Pe văru-Aninoșescu la masă,..
3*
6
OPERE
D-na DAVIDESCU (a parte)
Să vedem; —
Ocazie mai bună a rare se găsește...
L-a încopcat Elena, dar fata mea-1 iubește,
Ș’apoi, — are și zestre !...
(tare)
5	De care văr vorbești,
Că sunt, pe cât îmi pare, mai mulți Aninoșești?...
GUGUȚĂ
De care?... De-advocatu!
D-na DAVIDESCU
Un tânăr plin de toate
Talentele!
GUGUȚĂ
10	Ei bine! Să-1 sufere, nu poate
Elena ; — cum vă pare?
D-na DAVIDESCU (cu fineță)
Caprițiul e nou
Și are, zău, cam multe...
(a parte)
Ce dobitoc! Ce bou! —•
(tare)
15 Aceasta, în tot cazul, îmi readuce-aminte
Scandalul de deunăzi...
GUGUȚĂ
Scandalul?...
D-na DAVIDESCU
Da; — Cuvinte
Să-1 pot descrie n’aflu...
GUGUȚĂ
In fine?
20
IADEȘ
7
5
10
15
20
D-na DAVIDESCU
Domnul... M...
Să nu mă ’ntrebi de nume — a-1 spune ’ntreg, — mă tem; —
Să vie să mă vadă, găsi într’o zi cu cale,
Știindu-mă amică cu doamna dumisale
Ce-i maltrata într’una pe-un vechiu amic al său,
Spunându-i, că e anost, neghiob și nătărău,
Ba chiar, că nu ’nțelege de ce ’n necaz îi face
Și ’n casă i-1 aduce de nu mai află pace!
GUGUȚĂ (a parte)
Ce zice?
(tare)
Dar...
D-na DAVIDESCU
Așteaptă.—Aceasta nu e tot:
Venise să mă roage să stăruiesc, s’o scot
Din astfel de prevenții ce-avea cu nedreptate
Pe-acel amic al casei cu inimă de frate...
GUGUȚĂ
Și, — ați primit de sigur?...
D-na DAVIDESCU
Ba nu; nu am primit, —
l-am zis...
GUGUȚĂ (neliniștit)
Ce i-ați zis oare?...
D-na DAVIDESCU
— Și poate c’am greșit, —
l-am zis... — și într’acestea sunt poate vinovată, —
Că’n fond, ades, un lucru, e-altfel de cum s’arată
In formă... și că noaptea, de-ai sta să nu te culci,
Vrăjmașii cei de ziuă se văd prieteni dulci!
8
OPERE
GUGUȚĂ (și mai neliniștit)
Și ce-a făcut atuncea?
D-na DAVIDESCU
Coprins de gelozie
Porni acas’ și spuse că pleacă la moșie...
Mijlocul este simplu și vechiu, — dar foarte des,
5 Așa uzat cum este e lucru de succes.
GUGUȚĂ
Pe urmă?
D-na DAVIDESCU
Se ’nțelege că el se ’ntoarse ’ndată,
Ș’atunci, află odaia nevestii, încuiată...
Iar restul... Se desleagă acum la tribunal!
GUGUȚĂ (atins)
0 Sunt luminat, — și Doamna, regret c’a dat de mal...
Vă rog a crede însă că orice ’nsinuare...
D-na DAVIDESCU (cu demnitate afectată)
Am povestit scandalul și n’am făcut-o ’mi pare...
(a parte)
Am izbutit!
(tare)
Elena! — De ea, într’un cuvânt
6	Eu pot să zic că este un înger pe pământ...
Model de castitate! — A! zău, n’o cunoști bine!
Ea, — Domnule, e-o sfântă, și iat-o chiar că vine...
(Elena intră; — ele se sărută de mai multe ori; în timpul acesta Guguță își
zice aparteul)
GUGUȚĂ (a parte)
Oricum, — Aninoșescu e tânăr, — și ciudați
Sunt tinerii, — Guguță! Ia seama să n’o păți!
IADEȘ
9
SCENA IV
ELENA, CEI DE SUS
ELENA
Cât te doream!
D-na DAVIDESCU
Ești bună!
ELENA (cu cochetărie)
M’ai așteptat îmi pare
Prea mult;
D-na DAVIDESCU
5	Nu; nicidecum.
ELENA
Să n’ai vreo supărare
Pe mine...
D-na DAVIDESCU (dulceros)
Lasă dragă!... De-aș fi ca dumneata
Mai mult la tualetă să mă gătesc aș sta!
ELENA
10 Ești încă foarte bine la față, — și firește
Că vârsta dumitale din ea nu se ghicește!
D-na DAVIDESCU (cu cochetărie)
îmi place complimentul că e frumos, — dar vai,
O fată, de pe-acuma, de măritat când ai
Ca mine...
GUGUȚĂ
15	Cum se poate!
D-na DAVIDESCU
Ei da; căci pe Pipica
Din pension am scos-o chiar astăzi...
10
OPERE
ELENA (cu afectare)
Mititica!
D-na DAVIDESCU
La baluri, am de iarnă s’o duc; — i-am poruncit
La Viile de France o rochie...
ELENA
Ce modă-a mai ieșit?
D-na DAVIDESCU
5 Pe foi acum se poartă pliseuri, — și se bagă
Prin ele, câte-o funtă...
ELENA
Auzi, Guguță dragă!
GUGUȚĂ
Aud!
(a parte)
Uf! Câte mode!
ELENA
io	Auzi?
GUGUȚĂ
Aud îți zic!
ELENA (apăsând)
Guguță!
D-na DAVIDESCU
Și pe toate le iei mai pe nimic!
ELENA
Bărbații zic într’una că facem un lux mare,
Ș’ apoi, nu vor la baluri să mergem ca oricare
Mahalagioaice...
11
IADEȘ
D-na DAVIDESCU
Lăsa-i să zică: N’au rezon!
Ascultă: La Briola o rochie roz pompon
In treacăt, am văzut-o: E zău,—încântătoare,
Și cred că de minune ți-ar sta...
ELENA
5	Costisitoare
Prea mult poate că este...
D-na DAVIDESCU
Ași! Fugi de-aci! Un preț
Aproape de nimica: Ea costă!...
ELENA
Cât?
GUGUȚĂ (a parte)
io	Inghieț!
D-na DAVIDESCU
O sută zece galbeni și-ți dă cu ea ș’o pană.. .
GUGUȚĂ
De struț?
D-na DAVIDESCU
Se înțelege, de struț!
ELENA
E de pomană!
GUGUȚĂ (a parte, imitându-i vocea)
15 Poftim ! — E de pomană !
ELENA
Guguță-ai auzit?
GUGUȚĂ
Am auzit.
12	OPERE
ELENA
Atuncea...
GUGUȚĂ (a parte)
Cu ce să scap?...
(tare)
Ascultă:
Iți amintești de sigur, că nu e vreme multă:
5 La prânzul de deunăzi, un ladeș am ținut,
Pe-un fleac, — și pan’ acum, nici unul n’a putut
Din noi, ca să-1 câștige...
D-na DAVIDESCU
Un ladeș?
ELENA
Da.
GUGUȚĂ
io	Ei bine!
Iți cumpăr rochia ’ndată, de vei putea pe mine
A mă ’nșela cu dânsul.
ELENA (cu cochetărie)
Așa!
GUGUȚĂ
Neapărat...
ELENA (amenințându-1 cu degetul)
15 Atuncea, poți fi sigur...
GUGUȚĂ (a parte)
Uf! lată-mă scăpat!
D-na DAVIDESCU
Sunt martoră-a prinsoarii, — dar n’am vreo îndoială
Că ai făcut acuma, o foarte rea tocmeală,
Stimabile Domn...
IADEȘ
13
5
10
15
20
GUGUȚĂ
Oare de ce, pot ști și eu?
D-na DAVIDESCU
De ce?... De ce?...—Răspunsul nu-mi pare-așa de greu!...
De când e lumea, lume, — femeia ’nvingatoare
Se joacă cu bărbații și-i calcă în picioare!
In toate îi întrecem, și numai de-am voi,
Am face-orice dintr’înșii... — la tot s’ar învoi!
Noi suntem suverane pe-al lor destin. — In lume
Domnim în fapt, și dânșii domnesc... Prin ce?... Prin nume!
Bărbatul este robul de lanțuri încărcat;...
Când crede că ne’nșeală, tot el e înșelat!
GUGUȚĂ (cu galanterie)
Mă ’nclin fără ’ndoială l’această teorie; —
Victoria în parte-mi cred însă c’o să fie
In lupta întreprinsă cu ladeșul știut...
ELENA
Să nu te prinzi, Guguță...
D-na DAVIDESCU
In cursă ai căzut,
Și ladeșul acesta, oricât de mult te-ai teme, •—
Oricât!... Pentru Elena, va fi venit la vreme !...
ELENA
De-acum aș putea rochia să merg să mi-o rețiu,
Atât sunt de convinsă...
GUGUȚĂ
Ei! Ei!
D-na DAVIDESCU (uitându-se la ceasornic)
Dar e târziu!
(sculându-se)
Mă duc! Sunt cinci trecute...
(ia de mână pe Elena)
Inșeală-1...
14
OPERE
GUGUȚĂ (a parte)
Să mă ’nșele?..
D-na DAVIDESCU (salutându-1 cu mâna)
La revedere!...
GUGUȚĂ (înclinându-se)
Doamnă, omagiile mele!
SCENA V
GUGUȚĂ (singur)
Să zică ce-a vrut oare cu tot ce-a povestit?...
5 Scandalul ce mi-1 spuse, îmi pare născocit
Anume pentru mine. — Și chiar, vorbele care
Le spuse despre ladeș, sunt pentru mine ’mi pare.
Elena ! — Să mă ’nșele!... Și el... — Dar vom vedea . . .
SCENA VI
ELENA—GUGUȚĂ
ELENA
Credeam că nu e mijloc să mai mă scap de ea!
10 E zău, nesuferită... Ce zici?... Ori, n’am dreptate?
GUGUȚĂ
Ba da ; — dar adineauri păreați amorezate. . .
ELENA
Sa fac ce voiești, dragă?... Sunt lucruri de salon!
In față, nu se spune ce cugeți...
GUGUȚĂ (cu amărăciune)
Ai rezon:
In lume, arta mare stă toată ’n amăgire,
15 Să porți în suflet Iadul, și Raiu ’ntr’o zâmbire!
IADEȘ
15
5
10
15
20
Să râzi, când ochiu-ți arde de plâns, — și să plângi, — când
Comprimi cu greu surâsul pe buze fluturând!
Să juri prietenie, în suflet când simți ură!
Să nu se potrivească cu vorbele din gură
Nici cuget, nici simțire! — Să ’nșeli pe toți și tot!
ELENA (a parte; turburată)
Va fi simțit el oare?
(tare)
Ca să ’nțeleg nu pot
Ce scop poate să aibă această litanie?
GUGUȚĂ (continându-se și schimbând tonul)
Te rog, *— nu lua seama, — e-o simplă nerozie
Din parte-mi, și se vede că unde n’am mâncat...
Căci, apropo, îmi pare că văru-a ’ntârziat!
SCENA VII
ANINOȘESCU — ELENA — GUGUȚĂ
ANINOȘESCU (cu codul sub braț și cu un portofoliu)
Sosesc!
(se înclină dinaintea Elenei)
Advocatura e misie ciudată
Cu greu dispui de tine, — iar soarta ți-e legată
De soarta clientelii pe care-o reprezinți! —
Minciuna ți-este vieața, și trebue să minți
In oricare momente din zi, — și ’ntotdeauna
Să lupți la tribunale ca să distrugi furtuna
Adesea ridicată de adversari greoi,
Turtindu-i subt citații sau teorii mai noi;
Mourlon, Demolomb, ș’alții sunt puși la contribuții,
Să ’ncaleci pe sisteme, să inventezi astuții,
16
OPERE
5
10
15
20
25
Să faci dintr’un culpabil, un inocent, un sfânt,
Să ’ncriminezi pe altul c’un trăznitor cuvânt;
Să strigi, să sbieri, și părul din cap să-ți rupi adese!
Cu liniștea în suflet, să bați cu pumnii ’n mese!
In ochi să nu aibi lacrimi și lacrime să smulgi
Și pe client în urmă să-1 jumulești de fulgi;
Docil să-I faci să scoată din pungă tot ce are:
Advocatura este un câmp de luptă mare!
GUGUȚĂ
Ia lasă vorba, vere, și șezi, — că orișicum,
Advocatura este un foarte neted drum;
Prin ea poți foarte lesne s’ajungi de grab’ în lume,
Să-ți faci avere mare, să-ți faci și mare nume;
Ea singură te-alege prin Cameri deputat,
Prefect te face ’ndată, te bagă în Senat,
Pe banca de Ministru te-așează chiar, și poate
Cu două trei palavre din pulbere-a te scoate! —
Apoi, unde pui, dragă, că poate-a te purta
Nesupărat prin case, cucoanele-a curta!
Bărbat, mumă sau tată, nu au de zis nimica,
Și-ascunde tatăl, grija, ca și bărbatul pica!
Și nimeni nu se ’ntreabă ce gânduri te-au băgat
La Stan sau Bran în casă știindu-te-advocat!
ANINOȘESCU (a parte)
Să zică, ce vrea oare?
ELENA (turburată)
Ciudată teorie...
GUGUȚĂ (a parte)
Să-i observăm, e timpul...
ELENA (apărându-se cu evantaliu; către Aninoșescu)
Ce noutăți?
IADEȘ
17
GUGUȚĂ
Să fie
Adevărat scandalul?
ANINOȘESCU
De ce scandal vorbești?
ELENA (către Guguță)
Scandal ?... Sunt curioasă...
GUGUȚĂ
5	Și cum de nu știi asta
Că domnul X... sau Y... își lasă-acum nevasta ?
ANINOȘESCU
Un X nu e un nume: Nimic n’am auzit...
GUGUȚĂ
Mă mir...
ANINOȘESCU
Dar...
ELENA (către Guguță cu turburare)
10	Și ce-ți pasă?
GUGUȚĂ (încurcat)
Nimic...
(a parte)
A ’ngălbenit!
SERVITORUL (intrând)
Un domn este afară și vrea să vă vorbească...
GUGUȚĂ
Să-i spui mai lângă seară că-1 rog ca să poftească
15 C’asupra mesii tocmai ne-a nemerit...
18
OPERE
SERVITORUL
Și n’a voit să plece...
l-am spus
GUGUȚĂ
Atunci, — să urce sus !
(către Elena)
Mă ’ntorc, Eleno, ’ndată...
(către Aninoșescu)
Te rog să mă ierți, vere!
(iese)
SCENA VIII
ANINOȘESCU — ELENA, mai pe urmă GUGUȚĂ
(Aninoșescu sculându-se, își trage cu precipitațiune scaunul lângă canapeaua
pe care sade Elena)
ELENA
L-ai auzit?...
ANINOȘESCU
Ei bine! Să fim cu priveghiere
Pe cât mai multe piedici se nasc, — pe-atât voiesc
Să le sfărâm pe toate... — Eleno! — Te iubesc.
(îi ia mâna)
10 Ești însă turburată și palidă... —Vederea
Iți este ’ntunecată, și ’n ea citesc durerea,
Și norii întristării pe frunte ți s’au strâns
Iar ochii tăi de lacrimi sunt roșii... Tu ai plâns?
ELENA
Țe ’nșeli... N’am plâns...
IADE$
19
5
10
15
20
25
ANINOȘESCU
Zadarnic voiești a te ascunde...
Că-ți tremură sub gene amarnicele unde
Văd bine. — Altădată, tu nu plângeai când eu
Veneam a-ți lua mâna s’o pun pe sânul meu
Spre a simți cum bate o inimă ’nfocată...
Ce s’a făcut, Eleno, trecutul de-altădată?
ELENA (uitându-se împrejur cu grijă și voind să se scoale)
Amicul meu, aibi milă de mine...
ANINOȘESCU (reținând-o)
Șezi aice...
Și înapoi că timpu l-am dat, lasă-m’a-ți zice:
Trecutul e ’n picioare! — Nimic nu s’a schimbat,
Ești încă-acea fecioară cu chipul adorat...
Sunt încă acel june, adolescent în vieață
Și stau încă ’n genuche pierdut în a ta față!
(se lasă să alunece în genuche)
ELENA (uitându-se împrejur cu neliniște)
O! Dar...
ANINOȘESCU
Mai ții tu minte? ... Eu, — n’am uitat nimic...
Că tu ești măritată, e rătăcire ’ți zic!
Și azi ca și atuncea, tu ești a mea, și ’n tine
îmi stă speranța toată cu inima din mine!
Și azi ca și atuncea era un cer de-azur!
Citeam cu ochi de flăcări în sufletu-ți cel pur!
Asupră-mi, a ta frunte a lene înclinată,
Făcea să-mi bată pieptul, și inima să-mi bată.
Și ne șopteam cuvinte ce nu se uită, — iar
Prin geamuri, luna plină, ne contempla de-afar’,
Elena mea; — și raza-i venea să cadă albă,
Pe fața ta suavă, pe mâna ta rozalbă,
4
20
OPEÎlE
5
10
15
20
25
Și ’n lunga-i sărutare ne coprindea, •— ș’apoi,
Pălea de gelozie, uitându-se la noi,
Pe când ecoul serii vibra de dulci cuvinte
Ca și acum. — Răspunde-mi, Eleno, mai ții minte?
ELENA
Taci... Taci, nu-mi vorbi astfel, privește-mă... nu știu
Ce am, dar simt că tremur... pălesc... E prea târziu!
Și orice amintire, e ca parfumul tare,
Omorîtor adesea prin simpla-i respirare!
ANINOȘESCU
Ce zice?... Aud bine? — Să tac?
ELENA (rugătoare și îngrijată)
Amicul meu,
Delirul te coprinde... Gândește-te...
ANINOȘESCU
Mereu,
In somn, — deștept, — când umblu, — când stau, — prin cugetare,
Te văd, și ’n orice floare respir a ta suflare,
Și dacă astăzi încă trăesc, — e că trăiești:
Când mă gândesc la tine îmi pare că-mi vorbești!
Nestrămutată umbră, te afli lângă mine,
Când stau sub tei alene, în nopțile senine,
Sau iarna când în casă la foc m’așez pe gând,
Și-mi trec o mână rece pe-obrazul meu arzând!
ELENA (sculându-se)
Destul... Nu vezi tu oare că mor.—Am cugetat
Adeseori Paceste, ș’adânc am suspinat...
Cu inima ’nsetată de-o fericire moartă,
Mi-am blestemat și vieață, și naștere, și soartă
Dar toate-au fost zadarnici. — Ce știu, — e că iubesc,
Și unde-o să ne ducă iubirea, — nu voiesc
Nici chiar să cuget, — George, ce înțeleg — ce știu,
ÎADEȘ
21
Ce simt, e că e moartă, căci azi: E prea târziu!
Sunt roabă azi: Stăpânul ce am, — e soțul, — care
Mi l-au ales părinții c’o rece ne’ndurare!
Erai sărac, — departe, și nimeni nu credea
5 Pe-atunci că poate-avere și cartea ca să dea!
Erai sărac, — părinții pun totul, în avere, —
Cât am luptat, — știi bine! — Că n’am avut putere
E-adevărat. — Știi însă, că e ș’adevărat
Că adulterul este pedeapsa ce mi-am dat!
10 Știi tu ce e-adulterul? — Știi tu, câtă iubire
Ii trebue femeii să cadă !... •— Ce ’njosire
E pentru o femeie acest cuvânt fatal
Știi tu?—Câte turmente, în cercu-i infernal
Se ’nchid și se frământă, le simți, le știi tu oare? —
15 Când amăgirea ’ncepe și pacea ’n suflet moare,
Ca să trăești, când astfel destinul te-abătu,
Știi tu câtă virtute îți trebue ?... Știi tu ?
ANINOȘESCU
Dar știi și tu ce este o vieață înșelată?...
Să vezi în alte brațe femeia adorată!
20 Să știi că ’n a ta față o poate săruta
Un altul, când prin suflet și corp este a ta!
Simți tu aceste toate?... Le știi?... îngălbenești...
Eleno... le știi oare...
ELENA
O! George!
ANINOȘESCU
25	Și-mi vorbești
Acum de suferință când Iadul arde ’n mine!
Când simt că n’ar ajunge tot sângele-mi din vine
Trecutu să-1 răscumpăr, să zic că n’a trecut!
4'
22
OPERE
5
10
15
20
De haina căsniciei ca de-un vestmânt de lut
Să te dezbrac. — Și singuri, scutiți de-orice furtune,
Să ne ’mbătăm de vieață și de plăceri nebune!
ELENA
Amar ne-a fost destinul! — Pervers și fără milă
Ne-a despărțit în silă și ne-a unit în silă!
Mă însoți c’un altul în lipsa ta, ■— ș’apoi,
Pe calea rătăcirii ne ’mpinse pe-amândoi!
Minciuna și trădarea târîm de-atunci sub soare
Precum târăște-ocnașul butucul de picioare,
Și apărarea noastră e greu de întocmit...
ANINOȘESCU
Ea stă în două vorbe, Eleno: — Ne-am iubit!
ELENA
O ! Da ; ne-am iubit, George ! ■— O ! Ne-am iubit; și dacă
N’ar fi voit destinul din noi un joc să-și facă,
Pierduta fericire puteam ca s’o avem:
Acum, și ’n fața lumii aș fi a ta!
ANINOȘESCU
Blestem!...
Când cuget la aceste, de viu l-aș rupe ’ndată...
Dar n’a știut nimica din patima ’nfocată
Ce mă ardea... — II scapă că n’a știut!
ELENA
Ți-o jur!
ANINOȘESCU (cu pasiune, luându-i mâna)
Mi-o juri... Mi-o juri, Eleno?...
IADEȘ
23
5
10
15
20
25
ELENA (uitându-se spre ușă cu grijă)
Conține, te conjur,
Transporturile-aceste... căci, — cine știe, — poate...
(schimbând tonul și cu exaltațiune crescândă)
Sau nu!—Te iubesc, George!—Voiu ști să afrunt toate
Lovirile fatale ce pot a m’aștepta:
Ne-a despărțit Destinul dar am rămas a ta!
De două ori acuma îți aparțiu: — Și mire
Prin adulter odată ș’odată prin iubire
îmi ești! — Fatalitatea râzând de-al nostru plâns
De două ori în lume la pieptul său ne-a strâns!
Ascultă: — înainte de a veni, — prin minte,
Mă frământam a-ți zice: «Fugi! Pleacă» — înainte
Voiu merge însă astăzi pe drumul cel cotit! —
Sirenă-amăgitoare cu zâmbet ipocrit
Voiu fi și eu!— Din vieață, voiu face o minciună
Și voiu purta pe frunte a spinilor cunună!
Voiu râde... Ș’orice lacrimi din câte voiu avea
Le voiu lăsa ’n tăcere pe inimă-a cădea!
Voiu răsfoi la vânturi a castității floare,
Oricare datorie călcând-o în picioare!
ANINOȘESCU
Eleno!
ELENA
Lumea poate să ne acuze! — Ea
Poate să ne arunce cu piatra dacă vrea...
De cer, de omenire, de univers, ce-mi pasă!
Eu te iubesc! — Sunt gata !
(se apropie de el cu vioiciune)
GUGUȚĂ (intrând)
Am isprăvit! — La masă! —
(către Aninoșescu)
Aidem! Dă-i brațul, vere...
(Aninoșescu se înclină dinaintea Elenei, îi oferă brațul și se îndreptează spre ușă).
24
OPERE
GUGUȚĂ (a parte)
Ce văd?... Sunt turburați
Și unul lângă altul ședeau alăturați?...
ELENA (trecând pragul ușei)
Nu vii?
GUGUȚĂ
îndată.
(se îndreptează spre ușă și după aceia revine repede în fața mesei)
5	Oare, — acuma timp să fie
Să pleci și tu Guguță ca alții la moșie?...
ACTUL II
Scena reprezintă un buduar elegant. Un mare garderob cu oglindă în stânga.
Ușă în față. Canapea în dreapta. Mese de colțuri. Candelabre, etc.
SCENA I
ELENA (uitându-se la ceasornic)
El nu mai vine... Șapte... Și Gogu a plecat
De-un ceas. —
(După o mică pauză)
Oricum, plecarea la vreme s’a ’ntâmplat...
10 Incai, acea scrisoare ce-1 reclama afară
Să-1 ție de-ar fi ’n stare ceva mai mult la țară! —
O zi de-ar fi stat încă, m’aș fi trădat. — Simțeam
Că ’n față mi se urcă roșeața, — și vedeam
Prea bine, că observă neliniștea, în care
15 Mă svârcoleam în luptă cu recea ’nfiorare
Ce-mi îngheța pe buze cuvintele, — făcând
Surâsu-amărăciunii să nască. — Și e blând, —
IADEȘ
25
5
10
15
20
E bun: — Orice femeie ar fi putut să fie
Cu el prea fericită! — Iar eu... a lui soție,
O !... Eu... Sunt cea mai demnă de plâns !
(își duce batista la ochi. D-na Berdeanu intră și se oprește un moment).
SCENA II
ELENA — D-na BERDEANU
D-na BERDEANU (înaintând)
Ciudat de tot...
Sosesc și ești tot tristă!
(Ele se iau de mână și se îmbrățișează)
Să te ’nțeleg nu pot,
Amica mea; — deunăzi plângeai... — Să cred îmi vine
Că tu-mi ascunzi de sigur ceva
ELENA (căutând să-și stăpânească uimirea, — cu afectațiune)
îmi pare bine
Că vii ca să petrecem serata între noi...
încât despre ’ntristare, — așa sunt eu!... Ș’apoi,
Motive am destule... Inchipuește-ți, dragă,
Că soțul meu la țară se ’nfundă și se bagă,
De stă mai toată vara. — Abia-1 credeam scăpat
Și tocmai, adineauri, se pomeni chiemat
Din nou. •— înțelegi bine c’ajunge să-mi displacă
Asemenea purtare...
D-na BERDEANU
Și ce voiești să facă?
Vrei oare să nu-și vază de interesul său?
De-aceasta, de ești tristă, amica mea, faci rău. ..
ELENA (cu neastâmpăr)
Ce oră ai?...
26
OPERE
5
10
15
20
D-na BERDEANU
Sunt șapte și jumătate
ELENA (turburată)
Iată
Ce grabnic este timpul! Cum trece...
D-na BERDEANU
Dar ciudată
De tot, ți-o jur, Eleno, că-mi pari... și că ceva
Ți s’a ’ntâmplat... Sau poate.. . — Aștepți pe cineva?
ELENA (cu neliniște și sculându-se)
Pe cineva?... Pe cine?... Ce vrei să zici?...—Ascultă,
Iți sunt amică, Doamnă, dar nu pân’ la insultă...
Și n’aș putea să sufăr... Deja, și e prea mult!
D-na BERDEANU (sculându-se asemenea)
Dar vino-ți în simțire... Ce?... Eu să te insult,
Eleno?... —Ce? A crede putea-vei tu vreodată
Că inima mea este așa de preschimbată
încât să uit trecutul în care ne-am iubit,
Copilăria noastră uitând-o?
ELENA (luându-i mâna)
Am greșit...
O !... lartă-mă, Smarando!
D-na BERDEANU
Eleno!
ELENA
Amăgită
N’ai fost. — A mea junețe se duce înnegrită
Și plâng. — Nenorocirea asupră-mi s’abătu
Și astăzi îmi fac rândul.
IADEȘ
27
D-na BERDEANU
Nenorocită, tu?
Și ce voiești tu însă să zici atunci de mine?
ELENA
De tine?... —Nu simți oare, c’aș da să fiu ca tine
Și vieața mea, și totul...
D-na BERDEANU
5	Glumești, sau aiurezi?...
Sau poate c’a mea soartă, știind-o, nu o crezi?
Știi tu ?...
ELENA
Știu tot.
D-na BERDEANU
Ei bine?
ELENA
Te plângi,-—și n’ai dreptate:
Nenorocirea-ți toată e-o simplă vanitate
Și ce-ți lipsește numai, e-avere ca să ai... —
La baluri nu mergi iarna, și n’ai trăsură, — cai, —
N’ai slugi să-ți stea la ușă, — lachei să te servească
16 Și rar te duci la teatru; — dar ai să te iubească
Bărbatul care-ți este idol și Dumnezeu;
Te ’nchini la el. — Ai toate din câte nu am eu!
D-na BERDEANU
Ce zici?
ELENA
A! Până astăzi, sub vesela mea haină
20 Păstrai adânc ascunsă a vieții mele taină!
Și pentrucă voioasă mă arătam, •— credeai
Că soarta mă răsfață, și poate-mi pizmuiai
28
OPERE
5
10
15
20
25
Această fericire!—Ți-o las, și fii ferice:
Ea toată, e ’ntocmită din rochii și panglice!
D-na BERDEANU
Eleno, dar vorbește-mi... Voiu ști să’mpărtășesc
Durerea ta; — Răspunde-mi, ce ai?
ELENA
Ce am? — Iubesc!
D-na BERDEANU
Iubirea ta îmi pare o dragoste firească
Și soțul tău se cade mai mult să te iubească!
Iubești, — el te iubește... Nimic mai drept și mai
Frumos...
ELENA
Nenorocito! Tu nu ’nțelegi că, vai,
înmărmurită ’n față-i rămâiu fără suflare...
Acum mă simt pierdută și ’n crima mea cea mare
Aș vrea să am putere să pot ca să-1 sdrobesc...
Iar George, Dumnezeul îmi este, și-l iubesc
Pe el, mai mult ca vieața, și n’am nimic pe lume
Mai scump c’a sa vedere, mai dulce c’al său nume
Și iată, chiar acuma l-aștept...
D-na BERDEANU
Pe vărul tău!
ELENA
Da; — El mi-e Dumnezeul, — el înger, — el călău!
D-na BERDEANU
Ce? Este cu putință atâta rătăcire?
Ce? Tu să calci, Eleno, pe’ntreaga-ți fericire?
Să dai în vântul soartei pe-un vis amăgitor
Pe-o patimă ce trece, întregu-ți viitor?
Vorbește-mi, spune-mi însă, c’ai vrut să faci o glumă,
C’o simplă aiurare de-o clipă te consumă,
IADEȘ
29
Ca tot ce-ai spus nu este-adevărat, — că minți,
C’ai stăpânit în tine asemenea dorinți,
Că n’ai căzut, — că astăzi ești numai abătută,
Să scapi că mai poți încă...
ELENA
5	0 ! Nu; — Eu sunt pierdută !
D-na BERDEANU
Pierdută!
ELENA
Da ! — pierdută ! — A lui eram de mult,
Fugeam de el, și’n mine trăia prin al meu cult;
Logodnică-i fusesem, și ’n fiece minută,
10 Eram prin cugetare de zece ori pierdută...
Odată... Dar zadarnic mă’ntorc l’acele vremi...
Acuma ce-mi rămâne?...
D-na BERDEANU
Virtutea să rechiemi!
ELENA
Virtutea?... —Crezi tu oare că poți pe porunceală,
15 Să cazi așa de lesne cu dânsa la tocmeală?...
Și crezi tu oare ’n fine, că dacă ai căzut,
Trecutul nu rămâne?
D-na BERDEANU
Trecutul? — E trecut!
Ce-ai fost, — nu ’ntreabă nimeni; — ce ești, •— aci e totul!
ELENA
20 Ești crudă; dar în lume, acesta mi-a fost lotul.
D-na BERDEANU
Sunt foarte realistă, nimic mai mult, și sânt
Cuvântul dintre bine și rău...
30
OPERE
5
10
15
20
ELENA
Ciudat cuvânt!
D-na BERDEANU
Alege. — Am zis bine și trebuia de sigur,
Sa zic tot rău...
ELENA
Atuncea ?...
D-na BERDEANU
E rău și rău, te-asigur:
Când te-afli între două, alegi pe cel mai mic
Ș’acestuia-i zici bine precum și eu îi zic...
Ascultă-mă, Eleno, și crud oricât să fie
Ingădue-mi cangrena s’o taiu din carne vie.
Tu trebuie cu dânsul să rupi;-—la soțul tău
Să te re ’ntorci. — Aibi milă de viitorul său,
Și dacă de el milă nu ai, — de tine-aibi milă!
Amorul, — e ca pirul, — te scapi, de-1 smulgi în silă
Și inima ce are în ea atâtea flori,
De pir nu are lipsă...
ELENA
Destul... că mă ’nfiori.. .
Atâta scepticism din partea ta!...
D-na BERDEANU
Firește
Că ’n poezie altfel adesea se vorbește,
Dar să te scap, Eleno, cu orice preț voiesc!
ELENA
Tu n’ai iubit se vede...
D-na BERDEANU
Așa; — Mărturisesc,
Că dacă este-amorul afar’ din căsnicie,
Bolnavă n’am fost încă de-această nebunie...
ÎADEȘ
31
5
10
15
20
25
30
(Elena face o mișcare)
In gând, n’am vreo mustrare să-ți fac; — Voi să vedem
De nu este amorul al cerului blestem,
O patimă de creieri, — ș’atâta tot. — In urmă
Ia spune-mi ce-ți rămâne îndată ce se curmă?...
Nimic decât desgustul și dezonoarea. •— Știu
C’Aninoșescu este gentil, — și chiar conviu
Că place, și cu ochii că ’n inimă-ți vorbește,
Bărbatului tău însă, răspunde-mi, ce-i lipsește?
Vei zice, — și aicea te așteptam, că el
E ’n toate fără sare și vino ’n coaci de fel,
Dar cine garantează că dac’a lui soție
N’ai fi, — ș’Aninoșescu ar fi bărbat să-ți fie,
Că mult mai fără sare, în scufă și ’n halat,
Nu l-ai găsi îndată ce-ar fi al tău bărbat?
(mică pauză)
O! crede-mă, — el poate să fie de minune,
Cu el n’ai trăit însă mereu, ca să-mi poți spune
Că ’n orișice momente, în veci neschimbăcios,
E ’n veci fără defecte, — poetic, •— bun, — frumos,
Precum îl vezi acuma?... •—Cu gândul nu te duci
Să cugeți vreodată, la pat c’are papuci,
Prozaic, ca oricare din oameni, și că poate
Să fie a lui proză mai proză decât toate...
Că cel puțin, el poate să fie ușurel...
In tine să nu creadă, iar tu să crezi în el,
Că chiar dacă ar crede, amorul însă trece,
Și ’n locul lui rămâne dezamăgirea rece...
Eleno... tu taci însă?...
ELENA
Adesea m’am gândit
La toate, și a rupe, adesea am voit,
Dar povârnișul este teribil, și de-aluneci,
In lacrime, vederea zadarnic ți-o întuneci...
32
OPERE
5
10
15
20
25
Te duci, că te atrage prăpastia, — și vai,
Să te oprești, de cauți, putere simți că n’ai...
Ca tine, mi-am spus toate de mii de ori în față. ..
Mi-am zis, — c’a simți spada lui Damocles, •— de-o ață
C’atârnă ’n veci asupră-ți, — e chin nesuferit,
Că este-o infamie să minți necontenit,
Dar spune-mi, e vr’un mijloc să scapi?-—Și între tine
Ș’amor, — ce barieră în stare este-a ține?
D-na BERDEANU
Insoară-1; — lucrul este vulgar, însă mereu
II văd că izbutește...
ELENA
Ce?— Eu să-1 însor? — Eu !
Din brațe, căsniciei, să-1 dau ca pe o pradă!_
Mai bine aș vrea cerul asupra mea să cadă!
D-na BERDEANU
Atunci, — preferi desigur rușinea, ■— și ’ntr’o zi,
Pe față s’o vezi dată, oricât te vei păzi,
Să-ți sfarămi viitorul, și soțul tău, în lume
Ne mai putând să poarte o pată pe-al său nume,
Să-și caute odihna și pacea în mormânt?...
Fă cum voești... Acesta mi-e ultimul cuvânt!
ELENA
Ei bine, da; sunt gata să fac orice; — vorbește...
Rușinea?... Oh! Această idee mă muncește
Din ziua cea funestă în care am căzut...
Smarando!... Mi-ai fost soră și nu te-am cunoscut!
Rușinea!... Dezonoarea!—Ce?... Eu, dezonorată?...
Și stau la îndoială!... — Sunt dar o blestemată
Atunci?... —îmi merit soarta?... Ei bine, nu: Voiu fi
Destul de tare-a rupe, ș’amorul a-mi jertfi!
Ca însăși rătăcirea căința mi-e de mare...
IADEȘ
33
D-na BERDEANU (cu expansiune)
Iți mulțumesc, Eleno... Vei fi tu însă tare?
ELENA
Da...
D-na BERDEANU
Bine; — Știi atuncea mijlocu’ ce-mi aleg,
Și c’are Davideasca o fată...
ELENA
6	In-țe-leg!
(s’aud pași)
Și iată chiar acuma-1 aud;... E dânsu’... Vine!
D-na BERDEANU (Îi ia mâna și o îmbrățișează)
Mă duc atunci: Adio, și demnă fii de tine!
(Iese repede. Elena se lasă a cădea pe canapea)
ELENA
Cât sufăr... O! Dar iată-1...
(ușa se deschide)
SCENA III
GEORGE — ELENA
ANINOȘESCU
Sunt eu, — Elena mea!
ELENA
10	Ești tu ?
ANINOȘESCU
S’a dus?
34
OPERE
5
10
15
20
ELENA (stăpânindu-și uimirea)
Departe va fi de mult, — zicea
Că e târziu, firește, să plece pe’nserate...
Mi-a spus că-1 chiamă însă afaceri însemnate
Ce nu puteau s’aștepte niciun moment.
ANINOȘESCU
Ciudat!
De mine să s’ascundă!... — In fine... —■ A plecat!
Eleno, — niciodată în zilele trecute
De aspirații stinse, de fericiri pierdute,
Nu te-am iubit atâta!
ELENA (cu agitațiune)
Pe scări, n’ai întâlnit
Pe nimenea?
ANINOȘESCU
Ba-mi pare că ’n treacăt am zărit
Pe-amica ta...
ELENA (cu agitațiune crescândă)
Și dânsa, nimic nu ți-a spus oare?
ANINOȘESCU
Nimic.
ELENA
Nimic?... Ei bine!... Ar vrea ca să te’nsoare!
ANINOȘESCU
Ce glumă?
ELENA
Nu e glumă: E’ntocmai cum îți spui...
ANINOȘESCU
Atunci... e lucru lesne să-și puie pofta ’n cuiu!
Mă mir însă Eleno, că astfel de cuvinte
Le-aud tocmai acuma, ș’acuma-ți trec prin minte...
IADEȘ
35
5
10
15
ELENA
Ei! Ea de bună seamă te ’nsoară, George...
ANINOȘESCU
% Dar...
ELENA
Și tu, nici chiar cu cine să ’ntrebi nu vrei măcar.. .
ANINOȘESCU
Eleno!
ELENA
E gentilă și zestre are bună...
Ne invităm la nuntă de astăzi într’o lună...
ANINOȘESCU
O! Dar...
ELENA
Așteaptă încă puțin...
ANINOȘESCU (a parte)
A ’nnebunit!
(tare)
S’aștept?... E lucrul însă...
ELENA
Un lucru isprăvit!
ANINOȘESCU (a parte)
De sigur e nebună!
ELENA
Ți-am spus că are zestre?
ANINOȘESCU (a parte)
îmi vine sa iau câmpii, să sar peste ferestre!...
(tare și cu accent glumeț)
Și n’ai putea a-mi spune cu cine mă însor?...
36
OPERE
5
10
15
20
ELENA
Vrei numele să-i afli?... Nimica mai ușor.. .
El chiar se potrivește cu cel de-Aninoșescu. . .
ANINOȘESCU (pe același ton)
Ei bine... Se numește? ...
ELENA
Pipica Davidescu!
ANINOȘESCU
Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut; — ș’apoi
La timp nu e venită acuma. ..
ELENA
Intre noi,
Așa e; ai dreptate că nu mai merge gluma. ..
ANINOȘESCU
Ce zici?
ELENA
Eu zic că totul sfârșit este acuma,
Că lucrul nu mai merge, astfel precum a mers. . .
Trecutul să rămâie din mintea noastră șters!
Să reîncepem vieața din nou, — și fiecare
Să ne’mpăcăm cu gândul trăind pentru uitare. . .
Să nu mă’ntrerupi însă... Nu zice un cuvânt:
Amorul nostru s’aibă al inimei mormânt
Și orice suvenire dintr’însul, — să s’aștearnă
Asupră-i, ca frunzișul bătut în vânt de iarnă!
Să rupem trebuiește... Am suferit destul:
De-amor, prin suferință, mi-e sufletul sătul...
Destulă dezonoare am pus pe-a noastră frunte. . .
Acela ce nu știe o jertfă ca s’afrunte
E mic de suflet. — George, fii mare, — ș’amândoi,
O stavilă eternă să punem între noi!
1ADE§
37
5
10
15
20
Gândește-te la mine, la soțul meu, la crimă,
De vrei pe conștiință să nu mă aibi victimă,
De vrei să m’aibi în lume prietenă și sor’...
Gândește-te... Sunt tare ...
ANINOȘESCU (șovăind)
Și eu mă simt că mor!
Ce? Tu să fii atâta de crudă și de rece?
Ce? Tu să-mi vorbești astfel?...
ELENA
Ascultă: Timpul trece. ..
Și orice imputare e de prisos. — Crezi tu,
Că dacă sunt ca frunza ce vântul abătu,
Putere îndestulă nu mi-a rămas în mine
Să lupt cu prețul vieții ș’al inimei, în fine?...
Și încă, mai crezi oare, că rece de-ți vorbesc
In piept nu-mi arde Iadul? — Dar trebuie! — Voiesc.
ANINOȘESCU
Eleno!
ELENA
E zadarnic orice...
ANINOȘESCU
Orice?
ELENA
Grăbește
Să-mi dai răspunsu’ndată. . . Primești sau nu?... Vorbește...
ANINOȘESCU
O! Cerule!
ELENA
Atuncea voiu ști să mor?
38
OPERE
ANINOȘESCU
Să mori ? .. ♦
Să mori!...
ELENA
Sunt hotărîtă. — Primești?
ANINOȘESCU
(după un moment de excitațiune și cu o voce stinsă)
Primesc!... — O!
ELENA
5	Jură!
(In acel moment se aude duruitul unei trăsuri. Elena aleargă Ia fereastră și
după ce s’a uitat, strigă cu spaimă)
El!... George! — Se coboară și intră...
ANINOȘESCU
Insă eu
Nimic nu ’nțeleg încă!... El, cine?...
ELENA (cu spaimă)
Soțul meu!
ANINOȘESCU (se repede și închide ușa din fund)
io El?
ELENA
El! Și tu stai încă!... Fugi! Pleacă!...
ANINOȘESCU
Și pe unde?...
ELENA (alergând la ușa laterală)
Pe-aicea...
(cu decepție)
E închisă.
(aleargă la dulap, îl deschide și i-1 arată)
15	Dar iată... A te-ascunde
Aicea poți prea bine..,
IADEȘ
39
ANINOȘESCU (cu un gest de refuz)
O!
ELENA (împingându-1 către dulap)
Iute...
ANINOȘESCU (pe jumătate în dulap)
Dar...
ELENA (Impingându-1 de tot înăuntru)
Astfel!
(In momentul acela s’aud pași pe scară. Elena căznindu-se a încuia dulapul)
5 Tăcere-acum!
GUGUȚĂ (de afară, bătând în ușă)
Eleno!
ELENA (căznindu-se a închide dulapul....)
Așteaptă puțintel...
GUGUȚĂ (zguduind ușa)
Deschide sau sparg ușa!
ELENA
Da ; da; deschid îndată...
(Elena care a reușit a încuia dulapul, bagă cheia în pozunar și descuie ușa
odăii; Guguță face irupțiune pe scenă).
SCENA IV
GUGUȚĂ, ELENA
GU GUȚĂ (turburat)
10 In fine... Ce’nsemnează?... Cu ușa încuiată?...
ELENA (afectând liniștea)
Nimic...
GU GUȚĂ (uitându-se lung prin casă)
Că însemnează ceva însă, îmi zic...
40
OPERE
ELENA
Mi-era urît!... Și iată !... Mai mult decât nimic!
Dar zău, mi-ai tras o spaimă ș’o spaimă cât de bună
Plecat în murgul serii să vii ’ndărât pe lună!
Ți s’a ’ntâmplat de sigur ceva.. .
GUGUȚĂ
5	Un lucru mic...
ELENA
Dar ce?... Voiesc să aflu...
GUGUȚĂ (cu ironie, imitându-i vocea)
Mai mult decât nimic!
ELENA
Guguță !... Spune-mi însă...
GUGUȚĂ (a parte)
Să-i spui?... Ce să-i spui oare?...
(tare)
io Uitasem o hârtie, și încă de valoare,
Ce-mi trebuia la țară s’o am numaidecât...
Acum înțelegi totul, Eleno
ELENA
Pentru-atât
Să te re ’ntorci pe noapte, — oricum!
GUGUȚĂ (a parte)
15	E turburată!...
(tare și imitându-i vocea)
Dar pentru-atât să te-aflu cu ușa încuiată. —
Oricum!...
ELENA
Guguță, însă...
GUGUȚĂ
Ia spune-mi ce făceai?
IADEȘ
41
ELENA (cu cochetărie)
Ședeam...
GUGUȚĂ
Ședeai. ■— Atuncea, cu cine îmi vorbeai ?...
ELENA
Eu!...
GUGUȚĂ
Fără îndoială; — urcându-mă pe scară:
5	« Tăcere-acum » deodată am auzit de-afară...
ELENA (turburată)
Citeam... o poezie...
GUGUȚĂ (a parte)
Că zău s’a ’nemerit!
(tare și cu ironie)
De-amor?...
ELENA
Ei!... Nu...
GU GUȚĂ (prefăcându-se liniștit)
10	Ce-mi pasă, în fine!
ELENA (cu vioiciune)
Negreșit!
GUGUȚĂ (uitându-se către dulap)
Dela dulap, dă-mi cheia, c’aș vrea, dacă se poate,
Hârtia ce-am uitat-o, să caut a mi-o scoate...
ELENA
Dar...
GUGUȚĂ
Ce?...
42
OPERE
ELENA
Poate ’năuntru n’o fi...
GUGUȚĂ
Ba e.
ELENA
In jaf,
Auzi să-mi dea dulapu’!... Ș’apoi, — ești plin de praf...
5 Treci dincolo mai bine și scutură-te iute,
Că-ți caut eu hârtia și ți-o aduc, — dar du-te!
GUGUȚĂ (cu ironie)
Ia lasă! — Și dă-mi cheia... La ce să te-ostenești?
ELENA
Eu? — Nu... — Iți jur... din contra că...
GUGUȚĂ
N’ai ca s’o găsești;
io Dă-mi cheia...
ELENA (a parte)
Sunt pierdută!
GUGUȚĂ (apucând-o de mână)
Dă-mi cheia!
ELENA
Niciodată!
GUGUȚĂ (sguduind-o)
Curând...
ELENA
15	N’o am...
(Guguță o înlătură cu violență și se repede la dulap)
Atuncea, — voiu ști să-1 sparg îndată!
ELENA
Oprește-te! Stăi!...
IADEȘ
43
GUGUȚĂ
Cheia!
ELENA (rugătoare)
Ascultă...
GUGUȚĂ
Nu; nimic!
ELENA
Aibi milă... te rog însă, ș’ascultă...
GUGUȚĂ
5	Cheia-ți zic.
ELENA
Nu.
GUGUȚĂ
Cheia!
ELENA
Nu.
GU GUȚĂ (înlăturând-o)
Atuncea... ’Napoi de-aci femeie!
(vrea să se repeadă la dulap)
ELENA (dându-i cheia)
10 Ei bine! Na-o
(pe când Guguță aleargă la dulap, Elena se umflă de râs
ladeș!
GUGUȚĂ
(după o secundă de extaz o azvârle jos cu violență)
Afurisită cheie!
(iese furios)
i îi strigă)
44
OPERE
SCENA V
ELENA — ANINOȘESCU
ELENA
(repezindu-se către dulap; îl deschide; el iese)
Ieși.. . Repede...
(arătându-i ușa pe care a ieșit și Guguță)
Pe-aicea...
ANINOȘESCU
S’a dus?
ELENA (împingându-1 spre ușă)
S’a dus ; dar fug1! • • •
5 Așa...
ANINOȘESCU (îi ia mâna)
Mă duc...
ELENA (retrăgându-i mâna)
Adio ! — Ferește-te de slugi!
(Aninoșescu iese)
SCENA VI
ELENA — GUGUȚĂ — ANINOȘESCU
ELENA (cade pe canapea și după un moment de tăcere)
Iți mulțumesc, o ! Doamne!...
(ușile se deschid: Elena se scoală spăimântată)
GUGUȚĂ (lăsând pe Aninoșescu să intre întâi)
Poftim și intră, vere,
10 Sosești la timp. Ascultă să vezi ce e-o muiere...
Sunt furios...
ANINOȘESCU
In fine. ..
IADEȘ
45
GUGUȚĂ
Știi ladeșul ținut
Deunăzi?...
ANINOȘESCU
Da ; știu: însă ...
GUGUȚĂ
Ei! Iacă: L-am pierdut!. . .
5	O sută zece galbeni... Inchipuește-ți dragă,
C’o rochie a Briolii în ce capcan mă bagă!
ELENA (a parte)
Respir. ..
GUGUȚĂ (către Aninoșescu)
Și când în sală te-am întâlnit...
ELENA
Ei bine?
GUGUȚĂ (către Elena, luându-i mâna)
10 Veneam de grab iertarea să caut a-mi obține...
ANINOȘESCU
Și eu — veneam o nuntă s’anunț...
GUGUȚĂ
O nuntă? ...
ELENA (a parte)
Mor!
GUGUȚĂ
ș’a cui e oare nunta?
ANINOȘESCU
A mea, — că eu mă ’nsor!...
GUGUȚĂ
rțe ’nsori? ... Auzi minune!.. . Se’ nsoară-Aninoșescu!. ..
gi cine ți-e mireasa ? ...
46	OPERE
ANINOȘESCU
Pipica Davidescu!
GUGUȚĂ
Atuncea, vere, bravo!... Elena va purta
O rochie minunată de cununia ta!
ELENA (către Aninoșescu, cu înțeles)
Da; rochia de pe ladeș !...
GUGUȚĂ
(înaintând către public și luând la braț pe Elena și pe Aninoșescu)
5	Oricum, — mă prind că asta
O să mă ’nvețe minte să-mi bănuiesc nevasta!
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
LEGENDĂ ÎN TREI TABLOURI ȘI ÎN VERSURI
Persoanele
Unchiașul Sărăcie
O țărancă
Petre 1
Pavel / călători
Stancu
l-iul țăran
II-lea țăran
Moartea
Introducătorul piesei
PROLOG
(Scena reprezintă un foarte îngust spațiu; fundul e mascat printr’o cortină.
Intră un țăran. Acest personagiu este îmbrăcat în haine țărănești de munte. El
înaintează în fața scenei, salută și ia cuvântul).
Cinstită adunare, povestea mea e scurtă.
Dar cine-a născocit-o nu este cunoscut,
Iar mulți au botezat-o precum s’au priceput
Și ’n multe țări pe capu-i s’a frânt câte o turtă!
6	Franțuzii au furat-o de pe la Talieni;
La rândul meu acuma le-o iau — ș’am botezat-o
« Unchiașul Sărăcie » îndată ce-am aflat-o
Ș’am scris-o s’o priceapă Români și Moldoveni,
48
OPERE
5
10
15
20
Iar de s’o găsi vr’unu să zică, — c’o poveste
Fiind a tutulora, averea mea nu este,
Și că, fiind a obștei, e lucrul cel mai sfânt,
Din care nu ai dreptul să iei niciun cuvânt,
Raspundeți-i îndată c’un lucru ce se știe.
Că și la noi trăiește « Unchiașul Sărăcie »,
Moșneag de multe veacuri, ș’adesea întâlnit,
Bătut de vifor, iarna, și vara, prăfuit;
La fiecare poartă îl poți vedea când șade
Cerșindu-și gologanul ce ’n palmă nu-i mai cade.
Cu toate-acestea, dânsu, e-arare întristat
Ș’ades se mulțumește pe ce nu i s’a dat
Căci Dumnezeu din ceruri în grija sa îl are. . .
La dat inima bună, credință și răbdare,
Nădăjduește’n oameni, nu vede decât frați...
Și dacă, câte-odată, durerile-1 apasă,
Se luptă: —a lor pradă să pice nu se lasă,
Acum: Iată-mi povestea, priviți... și ascultați.
(Actorul salută și se retrage. Perdeaua cenușie ce masca fundul scenei se
ridică, scena înfățișează o priveliște câmpenească, plouă și se aud tunete depărtate;
la dreapta se vede o casă boierească, gard cu poartă împrejurul ei; la stânga o
colibă. Dinaintea ei o țărancă spală rufe sub tindă, într’o albie pusă pe o laviță
mai înaltă).
TABLOUL I
SCENA I
ȚĂRANCA, la urmă PETRU și PAVEL
(Țăranca la ridicarea cortinei, cântă cu jumătate voce și își bate rufele)
ȚĂRANCA
« Răvaș puică, răvaș dragă,
« Răvaș dela Vornicu
« Că-ți vine ibovnicu
(cu glas tare)
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
49
5
10
15
20
« Las să vie
« Domnu-1 știe,
« Calea trandafiri să-i fie!
« Cămășuța i-am spălat-o,
« Cu busuioc i-am frecat-o,
« Pe trandafiri i-am uscat-o,
« Și ’n lădiță-am așezat-o.
(bătându-și rufele)
Am așezat-o.
« Răvaș leică, răvaș dragă,
« Răvaș dela Impăratu
« Că-ți vine bărbatu!
(cu glas mai tare)
« Las să vie,
« Dracu-1 știe,
« Calea mărăcini să-i fie !
« Cămașa de i-am spălat-o,
« Cât mai rău i-am imoșat-o,
« Și pe garduri am uscat-o 1
« După uși i-am aruncat-o!
(bătându-și rufele)
I-am aruncat-o !
(Petru și Pavel apar în fundul scenei și înaintează încet. Ei sunt îmbrăcați astfel
precum se văd zugrăviți pe biserici, sfinții cu același nume: Sunt înfășurați unul
într’o manta roșie, celălalt într’o manta albastră. In picioare poartă sandale).
PAVEL (către Petru)
Departe mai fu satul!
PETRU
Ș’apoi ce mai furtună!...
(s’aude sgomotul tunetului)
Ei! Pavele ! Ascultă...
PAVEL
Ascult, Petre; tot tună!
50
OPERE
PETRU (storcându-și colțul mantalei)
Ce vreme !... Ia te uită, •— e un întreg potop !...
Dar ce să facem oare să trecem peste hop?
Ce zici, bunul meu Pavel?
PAVEL
Ce vrei ca să zic, Petre?...
5 Eu sunt mai ud ca tine, și nu știu în ce vetre
Vom fi primiți la noapte; — N’ai bani, — n’ai adăpost!
PETRU
Și nicio bucățică de pâine!... Strajnic post!
Ce bun ar fi acuma un colț de jimblă caldă...
PAVEL
Și cum ne-ar usca focul de ploaia ce ne scaldă!...
10 Ne-am încălzi sub vatră și am dormi nițel...
PETRU (entuziasmat)
Eu aș mânca o ciorbă de borș cu pătrunjel!
PAVEL
Prea bine; însă... plouă !
PETRU (arătând casa proprietărească)
Te uită: Ce mai casă!
Ceva pare că-mi spune că adăpost și masă
15 Avem s’aflăm într’însa — stăpânul e bogat...
Să încercăm...
PAVEL
De sigur, că are un Palat,
încât despre avere, •— aceasta nu se știe!
Or fi amanetate și casă și moșie!
20 Câți n’am văzut ca dânsul!... O duci pe cât o duci...
PETRU
Și creditorii ’n urmă te lasă la papuci..,
51
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
PAVEL
întocmai:—De aceea, e numai moartea care
Ne poate da averea de gol la fiecare!
PETRU
îmi plac aceste toate și nu mă îndoiesc
Că ’n vorbe înțelepte, abia mă potrivesc
5 Cu tine. — Dar, ia spune-mi, când vezi că plouă încă,
In drum șezând de taină, se bea și se mănâncă?
PAVEL
Firește c’ai dreptate. — Să nu întârziem
Că tocmai o femeie zăresc (arătând pe țărancă)
S’o cercetăm.
10 Privește-o! spală rufe.. . —Va ști fără ’ndoială
De este ’n astă casă avere ori spoială !
PETRU
Ei! ce mai stai la gânduri?... Aștepți ca să zic: Da...
Grăbește-te mai iute că nu mai pot răbda.
PAVEL
Grăbirea niciodată nu naște niscai poame
15 Cu ’ncet se fierbe fieru. . .
PETRU
S’a fiert, că mor de foame!
(Pavel înaintează către țărancă, Petru îl urmează mai încet)
PAVEL (cu glas miglișitor)
Ce ploaie, jupâneasă, și tot nu s’a sfârșit:
O vreme ca și asta de mult n’am pomenit,
Și tocma ’n toiul verii. . .
ȚĂRANCA
20	I-ascultă-mă, mă’, neică,
Eu nu sunt jupâneasă...
6
52
OPERE
5
10
15
20
PAVEL (tăindu-i vorba)
Grozavă vreme, leică!
ȚĂRANCA
Așa, de! tot mai merge. — Da’ ce poftești acum
De-ai început taifasu cu ploaia de pe drum?
Și ce-ai mă rog pe ploaie astfel de te bosumflă
Când boabele de struguri dintr’însa mi se umflă?
Ai să mai vezi la toamnă bădanul nostru plin;
Ei! plouă, Doamne, plouă, ca să mai bem d’ăl vin!
PAVEL
îmi place veselia! Ești veselă, și-mi pâre
Prea bine. . .
ȚĂRANCA
Veselia nu este de mirare:
Nimica nu-mi lipsește. Muncesc și mă hrănesc...
Dar ce e drept, parale, — de cauți, — îmi lipsesc!
PAVEL
Pe-atât mai de mirare mi-e vorba dumitale
Că nu e nicio lipsă ca lipsa de parale!
ȚĂRANCA
Apoi pe felul ăsta, boierule, de ’ncepi
Paraua, pentru mine, nu face două cepi!
Găinile îmi ouă, văcuța îmi dă lapte,
Mănânc cât șapte oameni, și mă muncesc cât șapte !
Trăiesc. . . (gest comic arătându-și obrazul)
Precum vezi bine! — Dar carămi-te-acum
Eu am să-mi văd de lucru, iar dumneata de drum, —
Și e târziu. (își bate rufele și apoi reia vorba)
Ori uite-ți tovarășul în cale
Stă potopit în ploaie cu vorba dumitale. ..
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
53
5
10
15
20
La ce-mi tot îndrugi fleacuri și tot mă îndrăgești,
Te crezi la oraș poate și ’ncerci să m’amăgești
Cu vreo făgăduială de salbă ori scurteică?
Dar nu ești la orașe și nu sunt teleleică !
PAVEL
Ba nu; ferească Domnul!
ȚĂRANCA
Atuncea, ce mai șezi,
Că eu sunt așteptată cu rufele, nu vezi?
PAVEL
Ești așteptată? Unde? ...
ȚARANCA (arătând casa proprietărească din dreapta)
Colea la Chir loniță
PETRU (care s’a apropiat de țărancă)
Pe nume se arată a fi Rumân, leliță,
Și după case, pare a fi un om bogat?
ȚĂRANCA (aprinzându-se treptat)
Firește, după nume că e Rumân curat,
Da ’ntrebă pe moș-popa că-1 știe de-altădată,
Că nu-și avea p’atuncea porecla preschimbată;
La curtea boerească era isprăvnicel...
Boierul își pusese încrederea în el
Pe când la secretadă se iscălea Stravrachie,
Și bine a pățit-o Cuconu Dumitrachie !
Să-1 vezi te strâmbă râsul: E-o loază de pitic!
PETRU
Da’ bine, leiculiță, de este venetic,
O fi poate la suflet...
6*
54
OPERE
ȚĂRANCA
La suflet!.. . Nu ți-e silă, —
La suflet, e o liftă, un zgripțor fără milă,
E ’n stare ca să-ți vândă chiar coaja de pe pom
Chiar apa de prin ciuturi, — văzduhul chiar!...
PETRU
5	Ce om!
(Țăranca reîncepe să-și stoarcă rufele. Petru și Pavel coboară în dreapta scenii)
PETRU
Ei! Pavele !...
PAVEL
Ți-am spus-o!
PETRU
Așa dar mi se pare
Că nu se păgubește nimic c’o încercare.
PAVEL
io Să încercăm.
PETRU (făcând semnul tăcerii)
Tăcere... căci...
(Petru se îndreptează spre casa proprietarului, bate ’n poartă și ascultă)
PETRU (după ce-a ascultat)
Nimic încă n’aud,
Nimic.
PAVEL
Uf! și ce ploaie!. . . Mă simt așa de ud!
PETRU
15 Să mai încerc odată...
PAVEL
Dar dă mai tare, frate,
Că mi-am ieșit din fire.
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
55
PETRU
Așteaptă
(se duce iar spre poartă și bate din toate puterile)
VOCEA UNUI SERVITOR
Cine bate?
PETRU
Om bun!
VOCEA SERVITORULUI
Ce câți aicea?
PETRU
5	Cătăm
VOCEA
Vezi-ți de drum!
PAVEL (apropiindu-se la rândul său)
Afar’ plouă de varsă și s’a ’noptat acum!...
PETRU
Cătăm adăpostire.
VOCEA
Auzi neobrăzare!
10 Ce? Casa boierească e han de drumu mare?
VOCEA STĂPÂNULUI (mai depărtată)
Cu ce calici de vorbă stai, Gheorghe, ca un prost?
PAVEL
Boierule, ne iartă, cerem un adăpost
Că plouă și ’noptează...
VOCEA STĂPÂNULUI
Proptește poarta bine
15 Și lasă-i ca să urle..,
56
OPERE
PETRU
Bogatul se cuvine,
De sărăcime milă să aibă.
VOCEA STĂPÂNULUI
Marș d’aici!..
Ia pune-te, măi Gheorghe, cu parul pe mojici.
PAVEL
5 Ce inimă de piatră!
PETRU
Ce om fără ’ndurare!
VOCEA SERVITORULUI
Cătați-vă mai iute de cale fiecare!
PAVEL
Aidem d’aicea, Petre, că nu este mijloc.
La cei bogați, în casă, săracii n’află loc.. .
10 Nu ne-a mințit țăranca...
PETRU
Aidem ! — Dar ce furtună !
PAVEL
Nu e nimica, Petre!
PETRU
Să mergem....
VOCEA SERVITORULUI
Noapte bună.
SCENA II
PETRU — PAVEL, la urmă ȚĂRANCA
PETRU
15 Vai! Pavele!
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
57
PAVEL
Vai! Petre.
PETRU
Ce suflet împietrit!
PAVEL
Așa este bogatul!
PETRU
Zi, cel îmbogățit!
PAVEL
5 Mi-e frig!
PETRU
Mie mi-e foame!
(Țăranca care și-a sfârșit spălatul se îndreptează în acel moment către casa
proprietarului cu coșul de rufe pe cap și-i zărește în drum)
ȚĂRANCA
Ce? tot în drum aicea?
PETRU
Da.
PAVEL
Unde să ne ducem?
ȚĂRANCA
10	Ei! bată-v’ar fericea !
Doar n’ați fi luat câmpii de ziceți că nu știți
Nici încotro vă duceți, nici unde-o să v’opriți!
PAVEL
Ia dă ’ntr’o parte gluma și spune-ne, surată,
Că spre apus, e bolta de tot întunecată,
15 Nu e mijloc, pe-aicea, prin sat, să ne faci rost
Ca să aflăm la noapte și noi vreun adăpost,
Că n’avem chioară ’n pungă și suntem și streini.
58
OPERE
ȚĂRANCA
De merge astfel treaba, p’aci printre vecini,
Zău nu cunosc pe nimeni, cu voia dumitale,
Un biet crâmpei de ață să-1 dea fără parale!
Ar fi, nu este vorba, un suflet de moșneag,
5 Ce pe la noi se află de vremuri lungi pribeag...
Un drept om cu ’ndurare. Moș Popa chiar îl știe
Dar vezi că lumea-i zice: Unchiașul Sărăcie!
E îmbrăcat în sdrențe ca și un cerșetor...
L-au pomenit bătrânii, — bătrân, — că-i vrăjitor
10 Zic unii, iar moș Sandu, zicea, anțărț, că soartea
Nu are să-și mai schimbe că i-a murit chiar moartea,
Cu toate astea bine el a făcut la mulți,
De n’o fi la guri rele să crezi și să asculți...
Povață înțeleaptă a dat la multe fete
15 Și n’a lăsat flăcăii ca să le dea pe bete!
Pe mulți din trândăvie îndată i-a sculat,
A ’mbogățit prin muncă pe câți l-au ascultat...
(mică pauză)
Acum, de vă e poftă, la el pot a vă duce:
Săracii dau din pâine la mai săraci să ’mbuce
20 Și dacă n’au sub vatră vr’o bâlbăre de foc
Pot lesne călătorii să afle câteun loc.
Și eu am o cășcioară, firește, și știu bine
C’ar fi de cuviință să vă poftesc la mine. ..
Dar de un an de zile de când am văduvit,
25 Așa, și fel de vorbe mi-aud necontenit!
PETRU
Să mergem cât mai iute !
ȚĂRANCA
Zăbava e de-o clipă;
Să duc rufele astea și mă întorc în pripă !
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
59
PAVEL (mai mult către public)
De-ar fi, ca după unul, să judeci pe bogat
Atunci fără ’ndoială e bun de spânzurat!
PETRU
Dar nu se prea cuvine să-1 judeci după unu...
Un rău, de e averea, tot rău-și are bunu,
5	Și multe milostenii fac mulți. . .
PAVEL (batjocoritor)
Așa să fie!
Aidem, deocamdată, la Moșul « Sărăcie ! »
(Țăranca iese din curtea proprietarului)
ȚĂRANCA
Și iată-mă sunt gata și eu ca să vă duc:
’Naintea dumneavoastră lăsați-mă s’apuc...
TABLOUL II
(Perdeaua ridicându-se, scena înfățișează interiorul colibei « Unchiașului Sărăcie >>.
In fund, se află o vatră; focul e stins. E noapte. Unchiașul e culcat pe o
rogojină lângă vatră. Două lavițe, una în dreapta alta în stânga. Uși laterale).
SCENA I
ȚĂRANCA — UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
(Se aud bătăi la ușa din dreapta și după aceea vocea țărăncii de afară)
ȚĂRANCA (de afară și bătând în ușe)
10	Unchiașule, deschide!
(bătând mai tare)
Unchiașule!
60
OPERE
UNCHIAȘUL (deșteptându-se și îndreptându-se spre ușe)
îndată...
Dar cum pe așa vreme de ’ntârziași, surată,
Afară?
(Unchiașul deschide ușa și intră mai întâi țăranca, în urma ei se arată Petru
și Pavel)
SCENA II
ȚĂRANCA — UNCHIAȘUL SĂRĂCIE — PETRU PAVEL
ȚĂRANCA
Lasă vorba și vezi de le fă rost
0 La doi drumeți în lipsă de hrană ș’adăpost.
UNCHIAȘUL (către Petru și Pavel)
Poftiți mă rog ! — (către țărancă)
Vecină, aprinde-o lumânare
Și uită-te ’n firidă că e pe cât îmi pare,
Un sfert întreg de pâine pe care l-am oprit
io De azi.—Câteva pere mai sunt...— (către călători)
Bine-ați venit!
PETRU ȘI PAVEL
Să-ți dea Dumnezeu bine!
UNCHIAȘUL
Cu bine să vă fie!
(cu mâhnire)
De ce nu poate acuma, Unchiașul Sărăcie
15 Să vă întindă-o masă așa precum ar vrea!...
Dar sunt săraci,—săracii!
PAVEL
Ai zis o vorbă rea:
Sărac e numai omul ce ’n pieptul său nu are
O inimă frățească.
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
61
5
10
15
20
PETRU
Bogatul cât de mare,
De-o fi sărac la suflet, la toate e sărac!
ȚĂRANCA
(ce până atunci se îndeletnicea cu de-ale casei, aparte)
Boierilor, pe dată mă ’ntorc. (iese)
UNCHIAȘUL
Cu păr umflate
N’am jețuri de damască pe droturi așezate...
Am numai două laviți pe care le vedeți...
Poftiți și dumneavoastră pe ele de ședeți
Că le-am făcut eu singur și ’n multe vremuri grele
Destui fruntași de-ai țărei s’au odihnit pe ele!
P’atuncea — altă vreme era, — dar a trecut!. . .
In ușa casei mele Maghieru a bătut;
Iar prigonit de soartă, mintosul Eliade
Veni și el la urmă. — Ce oameni cumsecade!
Cunosc și pe Bălcescu, prieten sunt cu Teii:
Pe lavițele mele, cu toți au stat nițel!
ȚĂRANCA (intră cu plosca de vin și felurite de-ale mâncării)
V’aduc pește d’ăl proaspăt că-mi rămăsese-acasă,
Și vin d’ăl bun, — o ploscă!
PETRU ȘI PAVEL
Iți mulțumim!
UNCHIAȘUL
Pe masă
Ia pune-le, vecină, și ’ntinde un peșchir,
(către călători, mișcând masa)
Ea nu este făcută din lemn de trandafir,
Precum vedeți, și încă e șchioapă într’o parte!
Dar bine că s’o aibă, Românii mai au parte!
62
OPERE
ȚĂRANCA
Poftiți, și lasă sfatu...
(Petru și Pavel se așează la masă și mănâncă)
PAVEL
Nu știu să fi mâncat
0 jimblă-atât de bună.
PETRU
Ce pește minunat!
ȚĂRANCA (către unchiaș)
5 Vecine, ia îmbucă nițel din astă pâine...
UNCHIAȘUL
De-o fi destulă, las-o, că este zi și mâine!...
ȚĂRANCA
Incai, — încearcă vinu. — E bun.
UNCHIAȘUL (gest de refuz)
Iți mulțumesc.
ȚĂRANCA
Ne-ascunzi vreo supărare atuncea?
PAVEL
io	Bănuiesc
Că trebue să fie așa.
UNCHIAȘUL
Pe cât trăiește
De multe mai dă omul, și-adesea se mâhnește.
PAVEL
Dar spune-ne și nouă, unchiașe, de ce-ai dat?
UNCHIAȘUL
15 Asemenea ’ntâmplare la mulți li s’a ’ntâmplat,
Și ’n zile c’ale noastre e foarte-obișnuită:
Averea nimăruia nu este ocrotită;
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
63
5
10
15
20
25
La sat și la orașe, pungașii s’au prăsit:
De când avem legi multe, mai mult ne-am prăpădit!
Iertați-mi supărarea. — Dar toat’a mea avere
Nu e vr’un lucru mare, și grije mari nu cere,
Ce am este de față. — De casă rezemat
Mai am un pom, afară, cu roade încărcat,
De-o vârstă e cu mine și, frate-mi este dânsu,
La umbra-i de prieten adesea îmi vărs plânsu,
Și poamele-i adesea ca 6 cerească mană,
La vremuri de nevoie sunt singura mea hrană
Și nu iubesc pe lume nimic ca părul meu
PAVEL
Să-l binecuvinteze, din ceruri, Dumnezeu î
PETRU
Ei bine ?. ..
UNCHIAȘUL
Adineauri, eșisem pe răcoare
Și stăm pe pragul ușei în scăpătat de soare
Când, — ochii ridicându-i, — în păr, •— mă pomenesc
C’un drac de flăcăiandru pe care îl zăresc
Din pere că-mi culege, zdrobind bietele crece,
Și pân’ s’alerg a-1 prinde pârleazul mi-1 și trece!
PAVEL
Cei răi sunt mulți la număr, cei buni, — de sunt. . . —se duc !
PETRE (către Pavel)
Așa e, — dar ascultă. . .
ȚĂRANCA
Auzi ce dalhăuc!
UNCHIAȘUL
La ușă când băturăți, mâhnit adânc în mine,
Eu tocmai mă culcasem... (după o pauză)
Nu sunt, — că mă știu bine,
64
OPERE
Răutăcios la suflet, da’trebue s’o spun,
Aș vrea de astă dată să pot ca să-mi răsbun. . .
Aș vrea de ar vrea Domnul hatâru să mi-1 facă
Să-mi pironească hoțul înțepenit pe-o cracă,
5 Și ca să se coboare din pom, — să-1 văd plângând
Că umilit mă roagă de frică tremurând,
Iar eu, râzând cu hohot de-o astfel de ocară,
l-aș zice: «Mai mănâncă, flăcăule, o pară,
Că roade minunate ca iest-timp n’au mai fost!
10 Și nu-și păzește păru, Unchiașu ca un prost!
PAVEL
Dorința dumitale de loc nu e semeață
PETRU
E o dorință dreaptă.. .
ȚĂRANCA
Și este și glumeață!
PAVEL (către Petru, aparte)
îmi pare c’ar fi lesne astfel să-1 mulțumim...
15 Cum dai cu socoteala și tu?
PETRU
Să i-o ’mplinim!
PAVEL (către unchiaș)
Unchiașule, ascultă, eu știu că, cu credință
Oricine, isbândită își vede-a lui dorință,
Ne vom ruga, d’aceea și noi, lui Dumnezeu,
20 Hatâru să ți-1 facă.
ȚĂRANCA
Mă voiu ruga și eu!
UNCHIAȘUL
Amin, și să vă asculte, — că glasul meu nu are
Incai, până acuma, la El trecere mare:
In cumpăna cerească atârn foarte puțin.
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
65
PAVEL
Credință și răbdare să aibă-orice creștin
Că mai întâi ne ’ncearcă și-apoi ne răsplătește!
Nu te’ndoi, unchiașe, și’n el nădăjduiește!
UNCHIAȘUL
Am plâns adesea poate, dar nu m’am îndoit!
PETRU (care în timpul acela a deschis ușa și s’a uitat afară)
5 S’au spart cu totul norii și luna s’a ivit.
Privighietoarea ’n frunze s’a deșteptat. Pe vale
Se ’ngân’ apele limpezi cu cântecele sale
Și cred că ar fi vremea ca să plecăm acum,
Că vară, pe răcoare, mai lezne e la drum.
PAVEL
io Afar’ de nu mai plouă... să mergem! Ai dreptate...
(către Unchiaș)
Iți mulțumim, unchiașe
(îl ia de mână și se îndreptează spre ușe)
PETRU (mulțumindu-i de asemenea)
Rămâi cu sănătate,
Și dea Dumnezeu, mâine, să fie altă zi!
(El urmează pe Pavel care în acel moment trece pragul)
UNCHIAȘUL
De orice neajunsuri II rog a vă păzi!
ȚĂRANCA (către Unchiaș, după ce au rămas singuri)
15 Incai, drumeții noștri au parte că e lună!...
Ce oameni de ispravă!
UNCHIAȘUL
Firește!
66
OPERE
ȚĂRANCA
Noapte Bună! (iese)
UNCHIAȘUL (închizând ușa se duce spre rogojina de lângă
vatră)
Acuma este vremea ca să mă culc și eu
Că, cine știe? mâine!... Credință’n Dumnezeu!
TABLOUL III
(Priveliștea înfățișează, la ridicarea cortinei, grădina unchiașului. In mijloc un
păr mare și stufos încărcat cu roade. In fund se zărește, după pom, coliba
unchiașului)
SCENA I
(Stancu intră uitându-se cu sfială împrejur spre a nu fi văzut. Pe umăr poartă
o scară, o reazămă de pom, urcă repede așezându-se călare pe crecile cele mai
înalte și începe să culeagă pere și să-și umple sânul cu dânsele. Unchiașul strănută
dinlăuntrul colibei, Stancu se încearcă atunci să sară jos și strigă mai întâi mirat
și apoi îngrijat)
STANCU
Da’ ce-o mai fi și asta, că parcă sunt o bârnă?...
5 O sută de ocale picioarele-mi atârnă;
Cârceie prin tot trupul le simt că mi se pun;. . .
Da’ ce-o mai fi și asta?... Sunt beat ori sunt nebun? . ..
(face noui încercări spre a se da jos)
Sunt slab ca o muiere, și gâtu mi se frânge
Iar fiecare cracă ca cerc de fier mă strânge
10 De-o fi ca să se afle, cu hohot prelungit
Tot satul o să râdă...
UNCHIAȘUL SÂRÂCÎEi
67
SCENA II
STANCU — UNCHIAȘUL
UNCHIAȘUL
Ei! Iată că ’n sfârșit,
Te prind cu rața ’n traistă...
STANCU (aparte)
M’a prins. — (tare)
Mă voiu supune
5 La orice plăți, — dar pomul ți-e fermecat!
UNCHIAȘUL
(aparte)
Minune!
Ce oameni astă noapte am ospătat?
STANCU
Dă zor
A mă scăpa dintr’însul, Unchiașule, că mor!
UNCHIAȘUL
10 Fiindcă împlinită îmi văd a mea dorință
Ascultă-mă, băiete, — e-a Domnului voință
Ca să rămâi acolo, că astfel ți-a plăcut!
Să-mi furi perele mele, pungașule, ai știut?
STANCU
Unchiașule, mă iartă. ..
UNCHIAȘUL
14	Așteaptă-mă o țâră;...
Unchiașul nu se lasă prin barbă să-i faci dâră!
Am să te fac pastramă!,.. Am să te ard de viu!
Am să-ți arăt eu ție, — așteaptă-mă că viu 1
7
68
OPEftE
STANCU (strigând și sbătându-se în pom)
Unchiașule! — Se duce!... Fiorul mă petrece,
Auzi! Să mă prăjească de viu ca pe-un berbece!
(după un moment)
Săriți că mă omoară! Săriți! — M’am prăpădit;...
Și nu m’aude nimini.
O VOCE (în apropiere)
5	Cumetre-ai auzit?
P’aicea, pe aproape, un om e în primejde...
STANCU (strigând mai tare)
Săriți că mă jupoaie! Săriți!
VOCILE (apropiindu-se)
Sosim! — Nădejde!
SCENA III
I-iul ȚĂRAN, al II-lea ȚĂRAN — STANCU
I-iul ȚĂRAN
Da’ ce de zbieri acolo, măi Stancule?
STANCU
io	Să știți
Că ’n pom e ăl din baltă! — M’am prăpădit! — Săriți!
AL II-lea ȚĂRAN
Ci vino-ți în simțire!
I-iul ȚĂRAN
Ori de-ai băut, băiete,
Un alt ciocan de țuică mai bea-1 să te desbete!
STANCU
15 Uf! Uf!
Unchiașul sărăcie.
69
Liul ȚĂRAN
Ce zici, cumetre?
AL ILlea ȚĂRAN
E zău un ticălos!
STANCU
Mă strâng crăcile toate și nu mă pot da jos !
Liul ȚĂRAN
Descurcă-te din ele!
STANCU
5	Mi-am rupt bietele șale!
Și mă încerc zadarnic să mă cobor la vale !
Liul ȚĂRAN
Eu cred că se cuvine, cumetre, să urcăm
Că nu putem acolo, așa, ca să-1 lăsăm!
AL ILlea ȚĂRAN
Să ne urcăm.
Liul ȚĂRAN
10	Atuncea, așteaptă, — ține scara!
(El se urcă și se așează pe o cracă, tovarășul său îl urmează și amândoi vor ca
să apuce pe Stancu și să-1 dea jos)
AL Il-lea ȚĂRAN (mirat)
Ce naiba!
Liul ȚĂRAN (sbătându-se)
Mi se pare că am pățit ocara!
AL ILlea ȚĂRAN (sbătându-se de asemenea)
Cumetre, mi se pare că sunt legat curmei,
De fiecare cracă, c’o funie de tei!
STANCU (cu un fel de mulțumire)
15 V’am spus-o.
?0
OPEM
I-iul ȚĂRAN
Nu e glumă, și vraja este mare:
Ce crăci afurisite! —
AL Il-lea ȚĂRAN
Au! Au! — Biata spinare !
I-iul ȚĂRAN
Unchiașul Sărăcie e drac dar nu e om!
SCENA IV
ACEIAȘI — UNCHIAȘUL
(Unchiașul zărindu-i, lasă să-i scape jos brațul de nuiele ce aducea ca să afume
pe Stancu cu dânsele)
UNCHIAȘUL
5 Ce văd?... E cu putință? Sunt trei acuma’n pom!
Sunt trei! Atât mai bine! Să-i pun pe toți la fumuri!
Ce?... trei sunteți acuma pungașilor de drumuri?
Ce?... Astăzi toată lumea dă iama’n părul meu?
I-iul ȚĂRAN
Nu suntem oameni d’ăia, Unchiașule, — că eu,
10 Cât și cumătrul, — uite, — am vrut, ca ajutoare,
Să înleznim pe Stancu din păr să se coboare.
STANCU
Așa e, nu e vorbă, și le-a ieșit pe dos!
Au I Șalele!
I-iul ȚĂRAN
Au! Capu!
UNCHIAȘUL (către cei doi țărani)
15	Atunci, — dați-vă jos !
(Ei se dau jos și încep să-și tragă brațele și să se întindă)
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
71
STANCU (tot din pom)
Dar cui mă lași pe mine?
UNCHIAȘUL
Pe tine?... zău, — drăguță!
Ascultă-mă, — pe tine, — te las lui Aghiuță!
STANCU
Sărac de mine, Doamne! Unchiașule, îți dau
5 Trei icosari întocmai
UNCHIAȘUL
Nu-mi trebuie!
I-iul ȚĂRAN
II iau
Pe chezășie, vere...
UNCHIAȘUL
Așa, — dar nu se știe! —
io De cinste nu se Iasă cinstitul. — De hoție
Pungașul, de asemeni, nu se desbară.
STANCU
Jur
De părul dumitale să fug — și să nu fur
De astăzi înainte măcar un cap de ață,
15 Așa precum Ia carte și dascălul ne ’nvață!
UNCHIAȘUL (zâmbind cu bunătate)
De este așa, băiete, atunci nu te mai cert
Și dă-te jos de-acolo mai iute, că te iert!
STANCU (se dă jos cu greutate și-i cad perele din sân)
Iți mulțumesc!
72
OPERE
UNCHIAȘUL (cu înduioșare, adunând în același timp perele
căzute și băgându-i-le în sân)
Ia lasă! — Și na și ale pere!
CEI DOI ȚĂRANI
Hai! Stancule! Să mergem și-—-ziua bună, vere.
SCENA V
UNCHIAȘUL
(Se așează pe brațul de nuiele ce a trântit lângă păr. După câteva momente
de cugetare se adresează către pom)
Ei! lată-ne acuma păziți de orice hoți,
Iubitul meu prieten, mai bine decât toți
5 Bogății ce se ’ncuie cu feluri de zăvoare
Prin case înfundate și ’nchise pentru soare!
De astăzi înainte putem dormi tihniți
Că înșiși împărații nu sunt ca noi păziți.
Și pân’ la ceasul morții nu au să ne mai vie
10 Nici supărări nici grijuri...
SCENA VI
UNCHIAȘUL — MOARTEA
(Moartea se arată în fundul grădinii sub trăsăturile unei frumoase și tinere femei.
Părul său e lung și-i cade desnodat pe umeri. Ea este îmbrăcată într’o rochie de
gaz albă împodobită cu ghirlande de flori de siminoc și de tufănică. In mână poartă
o seceră de argint. Fruntea îi este încoronată de-o diademă de flori de chiparos și
de flori de siminoc. Ea înaintează alunecând pe parchetul scenei, maiestoasă și
palidă ca o fantomă. Când sosește lângă Unchiașul Sărăcie care nu o aude, îl lo-
vește prietenește pe umăr. Unchiașul Sărăcie nu se scoală de jos ci se întoarce
către dânsa în profil fără ca să se arate neliniștit)
MOARTEA
Unchiașe Sărăcie!
Sosesc! Mă cunoști oare?
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
73
UNCHIAȘUL (cu liniște)
Prin casele din sat
5
10
15
20
25
Eu te-am văzut adesea intrând neîncetat;
In negre sovonită erai; — te cunosc bine :
In urma dumitale lași lacrimi și suspine
Iar când te-arăți pe lume cu câteun suflet sbori
Spre lumea veșniciei.
MOARTEA
Și nu te înfiori?
UNCHIAȘUL
Nu; ■— cel poftit ca mine I’a viețuirii masă
Nu poate rău să-i pară de pâinea ce-o mai lasă
Și nici de picătura din vinul oțețit
Cât a rămas în ploscă...
MOARTEA
Rar lucru, negreșit!
Asemenea cuvinte le-aud întâia dată...
Și toți deopotrivă cer vieață ’ndelungată:
Ciobanul și ’mpăratul, hatâru să le fac
Mă roagă deopotrivă!
UNCHIAȘUL
Afară de sărac (sculându-se)
Ascultă-mă: — In lume, ce vrei ca să mă ție ?
Eu n’am copii, nevastă, tarlale ori moșie!
De mic în suferință m’am pomenit. — De mic
Zadarnică-mi fu munca și n’am avut nimic!
Călătoria mare n’aveam de gând, firește,
Să ’ncep de pe acuma. — Dar gata sunt; — lovește!
(după o tăcere)
Că se ’ngrozesc de moarte zgârciții, — mă pricep
Și’ndrăgostiții tineri câți dragostea și-o ’ncep,
74
OPERE
5
10
15
20
Că au și unii și alții comori dăinuitoare
Și pot ca să te vadă urîtă, — ’ngrozitoare!
Dar eu ce n’am nimica într’altfel te privesc:
Te văd așa frumoasă, — și simt că mă topesc
La flacăra din ochi-ți, cu săgetări senine,
Curată ca și focul ce arde încă ’n mine!
O mumă este moartea când ești nenorocit,
Și groapa este leagăn adânc... și liniștit!
MOARTEA
Astfel,-—nu ai pe nimeni? de nimeni rău nu-ți pare?...
UNCHIAȘUL (uitându-se împrejur)
De nimenea, — afară de pomul ăsta, — care
Mi-a fost al meu prieten; și te-aș ruga, — nițel
Să mai mă lași, — o pară ca să culeg din el!
MOARTEA
De-mi ceri numai atâta, mănâncă și grăbește...
UNCHIAȘUL (uitându-se la păr și scărpinându-se în cap)
Dar cum să te urci oare când trupul șovăiește.. . .
Când ești bătrân ca mine?...
MOARTEA
Aidem! — Te înțeleg 1
Mă voi urca în locu-ți o pară să-ți culeg,
Căci voiu ca pentru tine să fiu ca și o mumă,
Unchiașule! (ea se urcă repede și îi azvârle o pară)
Na para — mănâncă, și... (mirată)
Ce glumă?
(zbătându-se între ramurile pomului care au coprins-o)
Au! Crăcile, cu toate de mijloc m’au coprins
Unchiașule! — Ia seama!
UNCHIAȘUL (mirat însuși)
Ce?... Pomul mi te-a prins?
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
75
5
10
15
20
MOARTEA (supărată)
Ființă muritoare! — Ia seama! L-al meu nume,
Tot tremură, și totul, supus îmi e pe lume
Dac’aș rămâne aicea un ceas, — cu susu ’n jos
Se va răsturna totul și va umbla pe dos,
Iar relele în matcă se vor umfla ca marea
UNCHIAȘUL (cu o spaimă nuanțată de voioșie)
Pre legea mea, îmi pare ciudată întâmplarea,
Și renghiul mi se pare că este bunicel
Măcar că niciodată nu m’am gândit la el!
Fiindcă însă dânsul s’a întâmplat, — se cade
Ca să rămâi acolo... (El mușcă din pară)
MOARTEA (înfuriată)
Ce zici?
UNCHIAȘUL (cu gura plină)
Eu zic că-ți șade
Acolo de minune...
MOARTEA
Iți bați și joc de mine,
Unchiașule! — Dar crede că n’o să-ți meargă bine,
(zbătându-se înfuriată)
Prea mare cutezanță!—Prea mare’n adevăr!
Bucăți am a te face!...
UNCHIAȘUL (îndesat)
Vei rămânea în păr!
MOARTEA (cu glas rugător)
Incai gândește-te atuncea, și spune, — vrei tu oare
Să vezi mereu că răii se încălzesc la soare
Neturburați de nimeni, — de nimeni pedepsiți ?
76
OPERE
5
10
15
20
25
UNCHIAȘUL
Așa ? Dar spune-mi mie, — să vii ca să înghiți
Pe-un biet bătrân ca mine ce n’are nicio vină,
Se cuvenea, — când lumea de oameni răi e plină?
MOARTEA
Abia în cartea Soartei asemeni taine’ncap —
Cam vrei să știi prea multe!...
UNCHIAȘUL
Eu? — Nu. — Voiu ca să-mi scap
Aceste zile lâncezi, ce gata stau să pice
Sub secera-ți cumplită ca niște biete spice,
Și sunt degeaba toate: E greu să m’amăgesc:
Rămâi în pom, Cumătră, că voiu să mai trăiesc!
MOARTEA
O ! — lată-mă acuma în mâna lui! — Peire!
Eu, — Moartea, — sunt învinsă (schimbând tonul)
Dar vino-ți în simțire,
Unchiașule, și singur gândește-te puțin
Că ’n mine se sfârșește nevindecatul chin
Al celor care sufăr, zbătându-se cu trudă
Sub foarfece de doftori intrând în carnea crudă!
Gândește-te, că firea, preface, ce-a făcut,
Și că mormântul este cazanul cel tăcut
Din care ies adesea, Ia vieață, mii de fluturi,
Cu aripe de aur, cu miere în săruturi...
Gândește-te că stârvul pe care în mormânt
L’arunc fără de milă și-1 copăr cu pământ,
II tot frământ acolo, de-1 scot din nou la soare
In iarbă încolțită sau flori mirositoare!
Zic unii că menirea îmi este de călău, —
Dar nu! — Menirea-mi este să ar pământul rău!
Mă ’mpinge soarta oarbă în mersu-mi fără seamăn
Și a reînvierii sămânță o tot seamăn,
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
77
5
10
15
20
25
De veacuri. — Nu sunt Moartea. — Reînvierea sânt!
Pământul naște totul, — bag totul în pământ
Ca’n sânul lui de mumă să se’ntregească iară
Și re ’ntregit odată, să dea din nou afară
(mică pauză)
Zadarnic cleteni capul așa, — când mă asculți...
Prea ’ncet sosesc adesea în lume, pentru mulți!
Cu brațele deschise, sunt mulți care m’așteaptă
Să le ’ncunun vieața ca o răsplată dreaptă
Și să le dau odihna de care-au fost lipsiți!
N’auzi, cum de pe-acuma, ațâți nenorociți
împovărați de chinuri, în jalea lor adâncă
Mă chiamă, plini de spaimă că nu mai sosesc încă ?. ..
N’auzi, bătrâni ’n două de vârstă’ncovoiați,
Că ’ncep ca să se creadă de Dumnezeu uitați,
Și grija dând de-o parte își uită de-al său nume?...
UNCHIAȘUL
Le-aud, și le știu toate, și înțeleg că ’n lume
Menirea dumitale e rău trebuincios
Și omenirii noastre că-i vine spre folos!
Dar ceea ce nu poate de loc în cap să-mi intre
E cum de-ai avut gândul să vii grăbită, — dintre
Ațâți oameni, pe mine ca să m’alegi acum,
Că, zău, nu te chiemasem aicea nicidecum!
(mică pauză)
Incai, de alegeai vremea, mă mai puteam pricepe!
Dar cum? Vii tocmai astăzi când binele începe
Și mie să-mi zâmbească nițel? — Nu mă’nvoiesc...
Te las, — lasă-mă însă, câtva să mai trăiesc!
MOARTEA (apăsând)
Vrei să trăiești?
78
OPERE
5
10
15
20
UNCHIAȘUL
Firește ! •— Ciudată întrebare ! —
Mărturisesc că astăzi, dorință n’am mai mare! —
Gândește-te mai iute să hotărăști, te rog...
Că nu am ajuns încă nici gârbov, nici olog,
Să nu mai am cu traiul nimic de împărțeală!
MOARTEA
Un om să ’nvingă moartea ș’a ei orânduială!. . .
O! E grozav! — Voiu însă, Unchiașule, să fiu
De omenie astăzi, și ’n seamă ca să-ți țiu
Dorința ! — Hai!... Fii vesel. Mă învoiesc: — Trăiește!
Dar drumul de aicea să-mi dai, vezi de grăbește:
Un biet bolnav m’așteaptă cu grabă să-1 sugrum,
Cu doftorul alături ce-i dă răvaș de drum!
UNCHIAȘUL
Ești slobodă!... Coboară! (cu blândețe)
Cu îngrijiri mai dulci
Fii însă pentru-aceia ce ’n groapă când îi culci
Le poți citi pe frunte c’au fost goniți de soarte
Și că nădejdea toată ce-avură,—era’n moarte!
MOARTEA (coborîndu-se din pom)
Mă duc!... Și ține minte: N’am multe ca să spun
Dar ai să mă chiemi singur, iar eu, — ca să-mi răzbun
Nu am să vin vreodată să-ți schimb ursita ție:
Ai să trăiești cât lumea Unchiașe Sărăcie!
(Moartea se depărtează repede, unchiașul intră în colibă încet după ce repetă
acest vers ca un ecou)
Ai să trăiești cât lumea Unchiașe Sărăcie.
(Cade cortina intermediară care acoperă pomul și restul scenei)
(Introducătorul piesei reintră)
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
Î9
EPILOG
SCENA VII
IN TROD UCĂ TOR UL
Acesta îmi e basmul, — dar până se va pune
In cumpănă, — am încă vr’o două vorbe-a spune
Ș’anume: Că noi suntem în zile de nevoi
Căci « Sărăcie » încă trăiește printre noi!
5 Cu toate-acestea, soarta îi e ’mbunătățită,
Și’ncepe ca să-și ducă mai lezne-a lui ursită!
Dar are să sosească o vreme ce-așteptăm,
Ș’atunci vom fi în stare deplin să i-o schimbăm,
O vreme de dreptate, de muncă, de frăție,
10 Și nu va mai fi ’n lume, prisos, — nici sărăcie!

ROMEO ȘI JULIETA
TRAGEDIE ÎN 5 ACTE ÎN VERSURI
DUPĂ
W. SHAKESPEARE
Persoanele:
Principele Veronii
Paride, tânăr gentilom, văr al Principelui domnitor
Montechio )
Gapoleti J capi a ^am^^ inamice
Romeo, fiu al lui Montechio
Mercuțio, văr al Principelui domnitor și amic al lui Romeo
Tibaldo, rudă a lui Capoleti
Fratele Laurențiu, călugăr
Samson )	.	,	.	.
~	/ servitori ai lui Capoleti
Gngore J	r
Abraham, servitor al lui Montechio
Un servitor
Un farmacist
Dona Montechio
Dona Capoleti
Julieta, fiică a lui Capoleti și iubita lui Romeo
Doica Julietei
Orășeni ai Veronei, Muzicanți, Măști, Scutieri, etc.
(Scena se petrece în cele dintâi patru acte la Verona; iar în al cincilea la Mantova).
ACTUL I
SCENA I
SAMSON — GRIGORE
SAMSON
Pe legea mea, Grigore, m’am săturat îmi pare
f)e-a curați într’una la vase.
82
OPERE
GRIGORE
De mirare.
SAMSON
Și ’nfuriat, adesea mă simt așa, încât
Aș rupe.. . însă ștreangu...
GRIGORE
Ți-ar strânge bietul gât.
5 Ferește-te, Samsoane, de ștreang... In astă lume,
Cu ștreangu și ’nchisoare e groaznic să faci glume!
SAMSON
Așa!... adesea însă, — turbat, — pentru nimic,
Izbesc pe nemerite în mare și în mic!
GRIGORE
Ia lasă! — Ca palavre, acestea sunt prea bune,
io Dar ține-le pe seamă și nu mi le mai spune!
SAMSON
Când văd pe vr’un Montechio, — Ei! zău . ..
GRIGORE
Cât despre ei,
Și eu turbez; — Cu toții îmi par niște mișei!
SAMSON
Mișei îmi par și mie!
GRIGORE
15	Și mie!... De ce însă?...
SAMSON
De ce? — Dar ura care de-atâta timp e strânsă
In inimile - acelor pe care îi servim,
Răspunde la ’ntrebarea « De ce »
GRIGORE
Să lămurim.
'83
MOMEO ȘI julîeta
SAMSON
Tu însă știi, Grigore, că este-o vechie ceartă
Pe care niciodată un Capolet n’o iartă. . .
Montechio urăște pe Capolet, — și el
Ce e stăpânul nostru-1 urăște tot la fel.
GRIGORE
5 Samsoane, ai dreptate.
SAMSON
O cred. — întemeiată
E dar și ura noastră de câte ori s’arată
Vreunul din Montechii.
GRIGORE
Stăpânii ce servim,
Incai, n’au dreptu-a zice că noi îi pungășim...
Părtași cu a lor ură ne facem totdeodată!
SAMSON (zărind pe Abraham și Baltazar)
Atuncea trage spada că doi vrășmași s’arată!
(Samson și Grigore trag spadele)
SCENA II
ABRAHAM — BALTAZAR și ACEIAȘI
GRIGORE (către Samson)
Am tras afară spada: — Sunt însă două slugi!
SAMSON
Tu cauți să dai dosul îmi pare?
GRIGORE
15	Vrei să fugi? . . .
SAMSON
Eu? Nu..,
8
84
OPERE
GRIGORE
Ba da.
SAMSON
Din contra. — Voiesc ca sa se
De noi mai întâi dânșii, spre-a nu ieși din lege *
GRIGORE
Atuncea, când în fața mă voiu afla cu ei
5 Ii voiu privi de-a ’ndoase.
SAMSON
Și eu...
GRIGORE
Și tu ? . . .
SAMSON
Ei! Ei!
Eu unu, ’ntra lor cale, ca degetul în gură
10 Voiu sta astfel...
(asupra acestor cuvinte, Samson face și gestul)
GRIGORE
Prea bine ; — și ’n loc de ’njurătură
Mă voiu strâmba la dânșii. Dar iată-i pe-amândoi.. .
ABRAHAM (către Samson)
Cu degetul în gură stai oare pentru noi?
SAMSON (către Grigore încet)
De-oiu zice: « Da », — Grigore, •— ieșim din lege oare?
GRIGORE (încet)
15 Da.
SAMSON (către Abraham)
Domnule, stau astfel, deoarece...
ABRAHAM (cu ironie)
Te doare
Cumva ?..,
ROMEO $1 JULIETA
85
SAMSON
Ba nu; stau astfel, fiindcă voiu să stau.
ABRAHAM
Ei! Dar...
SAMSON
Dar socoteala, la nimeni n’am să dau!
GRIGORE (către Abraham)
Voiești cumva printr’asta să vii să ne câți ceartă?...
5 De merge astfel treaba, atuncea . . . știi. . .
ABRAHAM
Mă iartă. . .
Eu? Nu.
SAMSON
De voiești însă, noi suntem gata, zău!
Ș’apoi, — stăpânul nostru e nobil ca ș’al tău!
ABRAHAM
io O fi de sigur nobil, dar fără ca să fie
De nobil cât al nostru.
SAMSON
O fi.
GRIGORE (încet către Sainson, dupe ce a zărit mai întâi pe
Benvolio)
Ce neghiobie!
Nu vezi că e Benvolio colo, și zici: O fi!...
15 Mai bun spune-i că este ș’oprește-1 a bârfi. . .
SAMSON (către Abraham)
Eu nu voiam a zice: «O fi» ci zic că este
Cu mult mai bun și nobil
ABRAHAM
Mai nobil? — Dar aceste
Cuvinte sunt insulte! — Retrage-le, sau minți!
8*
86

SAMSON
Atuncea, trage spada de vrei să mă desminți!
(Trag spada; Samson către Grigore încet)
SAMSON
Grigore-adu-ți aminte de lovitura care,
Ți-o arătai de-unăzi, și dă fără cruțare!
(Se bat)
SCENA III
BENVOLIO și ACEIAȘI, la urmă TIBALDO
BENVOLIO
Opriți-vă... •— Ce faceți sărmani nenorociți? ...
SAMSON
5 Voiam. . .
BENVOLIO
Voiați aceea ce înși-vă nu știți!
BALTAZAR
Ne-a insultat!
BENVOLIO
Ei bine?
TIBALDO (către Benvolio)
Ce? Spada e povață?...
10 Benvolio, te ’ntoarce și vezi-ți moartea ’n față.
BENVOLIO
Tibald! Trăsesem spada să cat să-i despărțesc. . .
Eu nu voiesc războiul ci pacea o voiesc!
TIBALDO
A! tu, cu spada’n mână vorbești de’mpăciuire! —
Dar eu prefer războiul când pacea e ’njosire! —
ROMEO ȘI JULIETA
87
La luptă!.. . — Urăsc pacea precum urăsc pe toți
Montechii!—Ce stai încă?*.. Te apără de poți!
(Se pune în apărare)
ABRAHAM ȘI BALTAZAR
Să piară Capoleții!
SAMSON ȘI GRIGORE
Montechii toți să piară!
SCENA IV
CAPOLETI, în halat —DONA CAPOLETI — MONTECHIO, la urmă PRIN-
CIPELE, suita sa și ACEIAȘI
CAPOLETI (către Dona Capoleti)
5 Și ce ’nsemnează-aceasta, ce sgomot este iară?...
Dă-mi sabia cea veche mai iute ’ncoa
DONA CAPOLETI
Glumești ?...
Să-ți dau mai bine cârja să poți să sprijinești
Bătrâna-ți bătrânețe.
MONTECHIO (cu furie)
10	Pe ei!
BENVOLIO
Stați!
MONTECHIO (făcând să șuere spada în aer)
Răsbunare!
CAPOLETI
Dă-mi sabia, femeie! — In mâini cu o frigare
Nu vezi că mă desfide Montechio?
88
OPERE
MONTECHIO
Ce fel?
Voi stați încă la gânduri? Năvală!
(către Capoleti)
A! mișel
Bătrân! — A! Capoleti, erai dar tu?... — Așteaptă...
CAPOLETI
5 Erai dar tu, Montechio? O! răzbunare dreaptă!
(vrea să se asvârle asupra Iui Montechio)
PRINCIPELE
Supuși rebeli! Ai păcei dușmani neîmpăcați,
Opriți-vă îndată și armele-aruncați,
Aceste arme sfinte, atât de profanate,
In luptele civile de frate contra frate!
io Ce?... oare n’auzirăți?... Jos armele am zis!
(toți aruncă armele)
Acum luați aminte la cele ce-am decis:
Deja până acuma, discordii intestine
De trei ori se iviră, Montechio, prin tine,
Și Capolet, prin tine, — Deja, de trei ori,—voi,
15 Pe baza unei vorbe v’ați proclamat război,
De-a-rândul, de atuncea, Verona ’nsângerată,
Văzu chiar bătrânețea ’n două ’ncovoiată,
Ca lepădându-și haina și ’ntinerind pe Ioc,
îmbracă iar pieptarul de fier călit în foc!
20 Eu v’am iertat atuncea! — Ei! Dar!... Pe cele sfinte!
Răspunzători cu vieața vă fac de-azi înainte!
Retrageți-vă ’ndată cu toții.—La Palat
Te așteptăm, Montechio, spre-a ști ce-am statuat
Asupra întâmplării.—Tu, Capolet,—îndată
25 Urmează-ne.
(Principele, Capoleti și suita princiară ies)
ROMEO ȘI JULIETA
89
5
10
15
20
25
MONTECHIO (către Benvolio)
Nepoate! Dar cum așa, — deodată
Se reaprinse cearta cea vechie? — O credeam
De mult că este stinsă... Ia spune-mi...
BENVOLIO
Eu treceam
Pe-aici, și servitorii lui Capolet, ș’ai voștri
Erau deja în luptă încăierați. . .
MONTECHIO
Ai noștri
Să fie oare cauza? Ce zici?...
BENVOLIO
Să zic, ce pot
Nu știu? Tibald, la urmă, veni, și iată tot.
MONTECHIO
Dar Romeo?... Ce face?... Văzutu-l-ai?... Departe
C’a fost îmi pare bine și că n’a luat vreo parte!
BENVOLIO
Pe când erau pe ceruri ai dimineții nori,
De grab’ ieșii de-acasă în revărsat de zori,
Și soarele, — al lumei neprețuit tezaur
Bătuse-abia atuncea la porțile-i de aur!
Afară din cetate cu ’ncetul am ieșit
Și ’n voia întâmplării mult timp am rătăcit,
Când, ochii ridicându-i, zării un loc sălbatic,
Și fiul dumitale tăcut și singuratic,
Ședea retras acolo... Atunci... — l-am evitat. . .
Părea ’ntr’o meditare adâncă, cufundat.
MONTECHIO
O! cred.—Adesea oare ieșind în acea oră
Când rouă dimineții se var^ă de-auroră,
Cu plânsul unei zile ce ’ncepe, — fiul meu
Se duce ca să plângă și el, pe cât știu eu,
5
10
15
20
90	OPERE
Cu vântul ce suspină, — suspină ! — Și, îndată
Ce soarele trăgându-și cortinele s’arată
In toată-a lui splendoare pe patul său de nori,
Acasă se re ’ntoarce, cu ochii arzători
De lacrime, adesea neșterse bine încă,
Și singur se închide în taina sa adâncă...
Prevăd că suferința ce-1 sapă este rea
De n’om găsi un balsam să punem peste ea!
BENVOLIO
Dar, unchiule, aflat-ai sorgintea ei? — Răspunde...
C’atuncea, — e mai lesne, oricum...
MONTECHIO
S’o pot pătrunde
M’am încercat zadarnic.
BENVOLIO
Incai te-ai încercat
Să-1 faci ca să vorbească cumva?
MONTECHIO
Am căutat
Să pui în joc, Benvolio, iubirea părintească,
Și vieața mea! — Zadarnic! — El n’a vrut să vorbească,
Și mut, în a sa taină, închis rămase-astfel,
Ca mugurul de roză ce ’nchide rouă ’n el!
BENVOLIO (zărind pe Romeo)
Dar iată-1 — este dânsul! — Voiu face o ’ncercare
Și eu?
MONTECHIO
Atunci, nepoate, mă duc căci mi se pare
Că Prințul mă așteaptă deja. •— Și ’n adevăr
întârziem! încearcă! Descoase-1.
(iese)
ROMEO ȘI JULIETA
91
SCENA V
BENVOLIO — ROMEO
BENVOLIO
(îl ia de mână) Scumpe văr!
Așa de dimineață? — Ce vânt p’aici te bate?
ROMEO
J)e dimineață?.. . Oare — ce ore sunt?
BENVOLIO
Sunate
5 In țanc, sunt tocmai nouă.
ROMEO
Sunt nouă, cât de ’ncet
Se duc orele vieții.
(mai mult aparte)
Misterios secret
Ce faci pe cele triste cu mult mai lungi să pară,
10 Pe cele fericite scurtându-ni-le iară!
(către Benvolio)
Dar tatăl meu, p’aicea, era de nu mă ’nșel,
Mai adineauri încă?
BENVOLIO
întocmai. — Era el.
Te rog răspunde-mi însă ce dor e-acela care
15 Iți prelungește timpul ce-atât de scurt îmi pare?
ROMEO
O!... cât de iute-ar trece și pentru mine, — ea
De s’ar pleca asupră-mi amorul să mi-1 dea!
BENVOLIO
Și va sa zică vorbă de amor era ’n substanță,
De te’nțeleg, Romeo?
92
OPERE
5
10
15
20
25
ROMEO
De-amor fără speranță!
BENVOLIO
Ce crud este amorul atunci când te gândești
La spinii ce sub roza-i perfidă întâlnești 1
ROMEO (cu precipitare)
La cine prânzim astăzi Benvolio, — ș’aice
Din ce născu tumultul? Sau,—lasă, — că pot zice
A fi ghicit întocmai ce lucruri s’au ivit:
Sunt ure și iar ure în luptă negreșit!
Dar lupta care ’n pieptu-mi o dă fără ’ncetare
Amorul, — e de sigur mai crudă și mai tare!
(mai mult către spectatori)
O! dulce-amor, de ură înveninat etern,
Și ’n care se concentră un Cer și un Infern!
Simțire ne’nțeleasă ce din nimic, — o lume
Creezi; — Infern în care arunci să se consume
Materia; — Cer sacru ce sufletul ridici;
O! haos de iluzii în care te complici;
Problemă pentr’o lume și însăși pentru tine;
Ah! orice-ar fi... Aceasta îmi pari, — și ești în mine
Astfel precum eu astăzi te simt și ești: —Pe rând
Dând suflet și luându-1, — robind și înălțând,
Aci, arzând ca focul, ș’aci ’nghiețând ca ghiața,
Aci luminând falnic, ș’aci ’ntunecând vieața...
(către Benvolio)
Benvolio, văd bine că-ți dau de râs.
BENVOLIO
Nu; — Eu
In loc să râd, Romeo, te plâng, amicul meu!
ROMEO
Mă plângi?... De ce?
93
ROMEO ȘI JULIETA
5
10
15
20
BENVOLIO
De focul în care arzi. . .
ROMEO
Dar lasă,
Și nu-mi spori durerea ce vezi că mă apasă!
(plimbându-se cu pași repezi)
Amor, simțire plină de ’nțelepciune, și
De nebunie! — Intră ’n piept spre-a nu ieși
Decât la urma urmei cu sufletul! — Otravă
Perfidă și subtilă, amară și suavă,
Fluid ce ca un trăsnet în calea ta retezi
Orice; — balsam ce morții poți chiar să re ’nviezi
(către Benvolio)
Mă duc însă... Adio...
BENVOLIO
Te însoțesc. Așteaptă
O clipă. — Să pleci astfel!.. Ofensa e nedreaptă,
Și Romeo printr’asta m’ar ofensa . . .
ROMEO
O! O!
îmi pare că acuma vorbiși de Romeo
Când nu se află-aicea, din el, decât o parte,
Și cea materială. — De aici, e dar departe
Romeo!
BENVOLIO
De minune. — Să știu însă aș vrea
Și eu...
ROMEO
Ce?
BENVOLIO
Cum o chiamă?
94
OPERE
5
10
15
20
ROMEO
Pe cine dar?
BENVOLIO
Pe ea!
ROMEO
Vrei oare suferința să mi-o’ndoești?— E mare
Destul.
BENVOLIO
Eu voiu din contra să-i cat o vindecare...
Și numele acela de-ai vrea ca să mi-1 spui...
ROMEO
A-mi cere, îți dau voie orice, și mă supui,
Dar nu-mi pretinde aceasta c’ar fi într’a mea rană
Să răsucești pumnalul c’o mână neumană. . .
Ar fi. .. — Prea scumpe vere, — în fine — știi! — iubesc,
Un înger, o femeie...
BENVOLIO
Nimica mai firesc!
ROMEO
Și ea este frumoasă, așa cum nu se poate
Să fie ’n lume alta...
BENVOLIO
Atuncea, •— bețe ’n roate
Vr’un altul se încearcă a-ți pune negreșit?...
ROMEO
Tu ești și de-astădată, Benvolio, amăgit. . .
Ori patimile ’n pieptu-i s’au prefăcut în moaște,
Ori nu ’nțelege-amorul fiindcă nu-1 cunoaște;
In jos plecându-și ochii la orice ochi profani,
Ea nu e dintre acele ființe ce pe bani
Virtutea lor cerească și-o calcă în picioare...
ftOMEO ȘI JULIETA
95
5
10
15
20
BENVOLIO
Jurat-a feciorelnic să viețuiască oare
Atunci o vieață ’ntreagă?
ROMEO
Nu știu. — Dar a jurat
Din vieața mea să-și facă un joc neîndurat!
BENVOLIO
La rândul tău, îmi pare c’ar fi cu mult mai bine
Din cugetări, cu totul s’o ștergi.
ROMEO
Așa ? . .. Pe mine
Invață-mă atuncea să pot a și ’nceta
De viu trăind în lume a nu mai cugeta!
BENVOLIO
Să uiți e-atât de lesne. — Apoi mai sunt și alte
Femei, cu chip de îngeri, cu frumuseți înalte.,.
Preumblă împrejuru-ți privirea de voiești,
Și vei vedea, Romeo, de mori sau de trăiești!
ROMEO
De-ar fi să ’ncerc aceasta, de sigur că îndată
Pe ea aș proclama-o regină adorată!...
BENVOLIO
încearcă. — încercarea nu strică...
ROMEO
Hei! Și cum?...
BENVOLIO
Atuncea, dragă vere, ascultă-mă acum. . .
La Capolet, diseară, se dă o sărbătoare. . .
Acolo, — au să vie o sumă de fecioare,
Și fără de ’ndoială că va veni și ea:
De ’ntrece pe vreuna din ele, — vei vedea I
96
OPERE
ROMEO
Tu uiți, precum văd, ura. . .
BENVOLIO
Nu uit nimic, mă iartă. . .
ROMEO
Ce pune pe Montechio cu Capolet în ceartă. . .
BENVOLIO
Vom fi mascați, și ’n cercul mulțimii de femei,
5 Vei judeca’ntre toate de frumusețea ei!
ROMEO
E însă-o nebunie! — In lume nu. se poate
Să fie mai frumoasă niciuna. . .
BENVOLIO
Se pot toate!
ROMEO
Eu nu voiu merge.
BENVOLIO
10	Vino, te rog; nu vei greși. . .
(întorcându-se spre piață)
Mercuțio, cred însă, că vine încoace
(după ce s’a uitat)
Și
In adevăr, — chiar dânsul era !. . .
SCENA VI
MERCUȚIO — ACEIAȘI
BENVOLIO
îmi pare bine
Că vii la timp. — Ajută-mi ca să-1 conving în fine,
Să-1 hotărăsc să meargă cu noi nemijlocit
15 La Capolet diseară.
ROMEO Șî JULIETA
97
MERCUȚIO
Diseară? Negreșit
Că trebue să meargă!—Vom fi mascați?
BENVOLIO
Firește.
MERCUȚIO
Atuncea, ca să meargă ce lucru îl oprește?...
5 Eu, unul, o plăcere îmi fac când mă gândesc
La suma de frumoase ce am să întâlnesc
Acolo.
BENVOLIO (către Romeo)
Deci, — Romeo...	'
ROMEO
Voiu merge
BENVOLIO
10	De minune!
MERCUȚIO
Și vei juca?
ROMEO
La toate e greu a mă supune!...
Nu voiu juca.
MERCUȚIO
Sentința, te rog să ți-o revoci:
15 In adevăr, Romeo, va trebui să joci
Ca ceilalți!...
ROMEO
Nu; — v’am spus-o. — Jucați în bună pace!...
Aveți piciorul sprinten — Eu însă nu pot face
Ca voi. — Târăsc piciorul și port în pieptul meu
20 Un suflet care este ca plumbul chiar de greu!
98
OPEHE
MERCUȚIO
Amorul are aripi, și tu iubești îmi pare...
ROMEO
Amorul are aripi! — Rănit însă prea tare,
Am fost de-a lui săgeată, să pot ca să mai sbor
Cu aripile sale în cerul plin de-amor!
MERCUȚIO
5 Rănit? și cum aceasta?
BENVOLIO
Da; — Cum?
ROMEO
Fără de veste.
M’a turburat azi noapte un vis...
MERCUȚIO
Dar tu ’n aceste
10 Iluzii ale minții, crezi oare ? — Am visat
Si eu ceva azi noapte!
ROMEO
Și tu?... Și ce-ai aflat
In visul tău?
MERCUȚIO
Că toate ce ’n vise ni se arată
15 Nu au nicio valoare. . .
ROMEO
Adesea.. .
MERCUȚIO (întrerupând)
Niciodată!
ROMEO
Si vasăzică oare tu crezi ?,..
ROMEO Șî JULIETA
99
MERCUȚIO
Că te-a robit
Regina Mab...
ROMEO
De care de loc n’am auzit!
MERCUȚIO
Regina Mab, Romeo, e-a viselor regină. . .
5 Ca umbra ’ntr’o petală de mac, — când predomină
Asupra lumei somnul. — Ș’atuncea, — mici și mari, —
O văd sosind purtată, în loc de armăsari,
De două mici atome, ce spumegă, în frâne
De fire de păianjen lucrate’n vis de zâne!
10 Pe capră le conduce, în loc de vizitiu,
Un licurici de noapte cu portul auriu!
Iar hamurile care înhamă armăsarii,
In stele și în lună și-avură argintarii
Că ele sunt formate din raze de azur
15 Și luna-și încrustează sideful împrejur!
Purtată astfel, dânsa prin minți călătorește. ..
De-amor visează ’ndată acela ce iubește!
Curteanul, de favoare; — de bani, luați pe cod,
Visează avocatul clientului nerod!
20 De sărutări, femeia, și ’n fine, — procurorii,
Că au să bage-o lume în groazele ’nchisorii;
Pe când acel ce este Ministru, — crede ’n somn,
Că țara îl salută, —• strigându-i hura, —• Domn!
Episcopul, visează Mitropolia . . .
ROMEO
25	Iată
Că bați în formă câmpii, Mercuțio! — înceată,
Te rog, cu de-al de astea!
MERCUȚIO
Bat câmpii, tocmai cum
Și visele bat câmpii!
9
ido
OPERE
BENVOLIO
Așa e. — Dar acum
S’a întârziat — să mergem!
MERCUȚIO
Sunt gata (către Romeo)
Vii?.
ROMEO
5	Știți bine
Că v’am promis a merge și vorba mi-o voiu ține!
BENVOLIO
Atunci, — întâi pe-acasă să ne oprim, — fiind
Că trebue să punem ș’o mască.
(către Romeo)
Și mă prind,
1° Iubirea ta, că are să fie detronată
Diseară, de-o iubire cu mult mai înfocată. . .
Fii sigur, scumpe vere, că nu mă amăgesc...
Vorbesc în cunoștință de lucru.
ROMEO
Mă ’ndoiesc.
TABLOUL II
(Teatrul reprezintă o anticameră printre arcadele căreia se zărește o sală
de bal în Palatul lui Capoleti)
CAPOLETI — PARIDE si DONA CAPOLETI — CAVALERI si DOAMNE
CAPOLETI
15 De-acuma se și umple salonul de serbare!
Re ’ntinerit cu totul mă aflu!
(către oaspeți)
Salutare,
Fermecătoare zâne și tineri cavaleri!. ..
Vorbiți, dansați, petreceți, — E rândul vostru! — Ieri
ROMEO ȘI JULlETA
101
5
10
15
20
A fost al meu.—Dar astăzi ce-a fost odinioară
S’a dus! —A fost odată un timp, —îl știți că sboară, —
Un timp în care masca de-asemeni am purtat
Ca voi, și frumuseții ca voi m’am închinat...
He! He!
DONA CAPOLETI (ironic și tot într’o vreme cu regret)
Dar timpul cela s’a dus!
CAPOLETI
Cu necredințe
Cu tot! Asigurată de orice ușurințe
Incai ești azi din parte-mi.
DONA CAPOLETI (ironic)
Asigurat și tu
Ești, dragă, de asemeni
(schimbând vorba)
Dar ce se desbătu
La Prințul, cu’ntâmplarea din stradă?
CAPOLETI
Ca povață
Ne-a zis să nu re ’ncepem, că minte ne învață
Pe amândoi la urmă. ..
DONA CAPOLETI
Și foarte bine-a zis !. ..
Purtarea voastră este un lucru nepermis. . .
Voi sunteți deopotrivă doi oameni de onoare!
E timp să vă dați mâna!. ..
(către Paride)
Paride, ce zici oare?
PARIDE
De! știu și eu! Dreptate se pare c’aveți...
(către Capoleti)
Dar
V’am pus o întrebare... la ea să venim iar.
9*
102

5
10
15
20
CAPOLETI
Și ce voiești, Paride, ca să-ți răspund? Adese
Ți-am spus-o cred. — In lume, întâia dată, iese,
Copila mea, acuma d’abia! — Și, ce e drept,
Ca s’o mărit, nu-mi pare la timp; — nici înțelept
Nu-mi pare! — Să mai treacă... Nu zic. — Atuncea: Fie!
Ne vom gândi s’o facem, iubitule, soție!
DONA CAPOLETI
Vorbești cu ’nțelepciune, unchiașule!
CAPOLETI
Vorbesc!
Cum cred că e mai bine. Atâta!.. .
PARIDE
Socotesc
Dreptate că n’ai tocma’...
CAPOLETI
De ce...
PARIDE
Fiindcă sume
De mult mai june fete sunt astăzi deja mume!
CAPOLETI
Da; — însă veștejite ca florile de vânt,
Prematur dându-și rodul, s’apleacă spre mormânt,
Prematur •— Julieta, fu dat ca să-mi rămână
Ca ultimă speranță, și ea ’ntr’o zi, — stăpână
Pe bunurile mele va rămânea deplin.. .
Silește-te, Paride, să-i placi, și mă închin
Atunci. — A sa voință e unica mea lege,
Și liberă-am lăsat-o bărbatul a-și alege!
(către Dona Capoleti)
De altă parte, Doamnă, te-avem pe dumneata:
Să-i afli cugetarea te rog a căuta;
ROMEO ȘI JULIETA
103
Mai mult decât în mine ea poate ți se ’ncrede,
Ș’o mumă vede lucruri pe care nu le vede
Un tată. — Aidem! — Brațul, — Paride! — Să ’ncercăm,
Voioși, la sărbătoare și noi să asistăm!
5 Chiar eu, ce sunt o frunză bătută ’n vânt de toamnă,
Mă simt ușor și sprinten
(către Dona Capoleti)
Da; da; vorbește-i, Doamnă!
SCENA VIII
DONA CAPOLETI — DOICA — JULIETA
DONA CAPOLETI (trecând spre ușa din dreapta)
Dar unde este, Doică, copila mea? Voiesc
Să vie ’ndată aicea că am ca să-i vorbesc!
DOICA (intrând)
10 De nu mă ’nșel îmi pare că m’ați strigat?
DONA CAPOLETI
Să vie,
Zi, Doică, Julietei...
DOICA
Și unde, zău, să fie
Drăguța ?
(coborînd spre ușa din dreapta)
Mititico! De ce te-ascunzi?
JULIETA (dinăuntru)
Ce vrei?
DOICA
Te chiamă-aicea Doamna, și. ..
JULIETA (dinăuntru)
Mama ?
104
OPERE
5
10
15
20
DOICA
Dumneaei!
JULIETA (intrând)
Sosesc!—Ce voiești, mamă?
DONA CAPOLETI
Voiam. . .
(către Doică)
Dar, Doico, du-te
Că noi avem de vorbă vreo câteva minute...
Sau nu ; — rămâi; — ia spune-mi, vreodată te-ai gândit
Că Julieta noastră acuma s’a mărit?...
DOICA
Ea, mare! — Dimpotrivă ! •— E mititică ! — N’are
Nici cum să fie încă, din mititică, mare!
DONA CAPOLETI
Dar, doică, uiți firește, că paisprezece ani,
Sunt pai-spre-zece, tocmai ca pai-spre-zece bani!...
DOICA
Neîmpliniți. — M’aș prinde... mă prind pe paisprezece
Dinți...
JULIETA
Doică, nu te prinde că zău de ți s’o trece...
DOICA
De ce?
JULIETA (cu maliție)
Ai numai patru!
DOICA
Răutăcioaso! — Ei!
De nu am decât patru mă prind atunci pe ei! —
(către Dona Capoleti)
Dar câte zile încă mai sunt până să vie
Zi ’ntâi de August?
ROMEO ȘI JULIETA
105
5
10
15
20
25
30
DONA CAPOLETI
Tocmai vreo cinsprezece...
DOICA
Fie!...
Vreo cincisprezece atuncea! — Și de-ar cădea oricând
In an, și ’n orice ziuă venită-atunci la rând
Zi ’ntâi de August seara, îi va ’mplini. — Suzana
Era cu ea de-o vârstă,—de-o vârstă!... Dar sărmana,
Pe dânsa mi-a luat-o degrabă Dumnezeu!...
Mi-aduc prea bine-aminte. — Dela cutremur, — eu
Cunosc că până astăzi, măcar că vremea trece,
Sunt ani, întocmai.. . uite... întocmai. . . unsprezece !
M’aflam în acea ziuă, •— porumbii-aveau un mic
Pătul... M’aflam în curte și nu făceam nimic...
Și dumneata cu domnu plecaserăți afară,
La Mantova — și ’n curte cum stăm, că era vară
Ca și acum, — deodată, sub mine am simțit
Că s’a ’nvârtit pământu cu totu, — ș’am fugit
Cât am putut, — și uite, — c’o zi mai înainte,
P’atuncea Julieta era cam fără minte, —
Dând fuga ’ncoa și ’ncolo, căzu precum o spui,
Cu fața ’n jos, în frunte făcându-și un cucui
Cât nuca. — Și, pe-atuncia trăia, — ș’alergă ’ndată
Bărbatu-meu, și ’n brațe luând pe biata fată,
O ridică și-i zise — să-1 ierte Dumnezeu,
Era din fire vesel,—îi zise: «Puiul meu...
« Copiii fac tot lucruri ce sunt nejudecate...
« Pe loc ce vei fi mare, te vei lăsa pe spate
« Să cazi, iar nu pe față... Dar trebuie-a răbda
« Acuma și cucuiul acesta ». Și — « Da! » Da! »
Ii răspundea șireata, și...
DONA CAPOLETI
Doică, încetează
Cu vorbele acestea, sau vezi de le păstrează
Pe seama dumitale!
106
OPERE
5
10
15
20
DOICA
Da; da, am încetat...
Adesea am râs însă, fiindcă n’am uitat
Cum sta mereu, șireata, cu brațele-aruncate
De gâtul lui, și dânsul:—«Te vei lăsa pe spate
Să cazi! » Și Julieta prin curte fuga da
In urmă, și în hohot îi răspundea: « da! « da! ».
JULIETA
Acuma te rog, doică, și eu, să laș de-o parte
Aceste vorbe...
DOICA
Iată că le-am lăsat, și parte
De-o fi să am la nuntă să-ți joc, sufletul meu,
In pace să ’nchid ochii atuncea pot...
DONA CAPOLETI
Chiar eu
Venisem, doică, tocmai s’o cercetez, de n’are
Spre măritiș, în cuget, mai multă aplecare
Decât ne-arată nouă
JULIETA
Eu? Nu; — nu m’am gândit
La astfel de onoare de-acum!*.
DOICA
Dar negreșit
Onoare, mititico, că n’ar fi pentru tine...
DONA CAPOLETI
La măritiși să cugeti cred însă că e bine. ..
Ascultă-mă; — în lume ca tine când eram
De-o vârstă, — Julieto, copilu-mi legănam!
Acum, fiindcă vorba în fine se deschide,
Eu nu-ți voiu mai ascunde că te-a cerut Paride?
ROMEO ȘI JULIETA
107
5
10
15
20
DOICA
Ce? Contele Paride?
DONA CAPOLETI
Chiar el.
DOICA
Un cavaler
Precum nu se găsește al doilea sub cer...
Un tânăr... și ce tânăr...
DONA CAPOLETI
O floare între tineri!
Verona îl admiră !. . .
DOICA (către Dona Capoleti)
Un ginere ’ntre gineri!
DONA CAPOLETI
De-aceea, fără teamă, răspunde-mi, fiica mea,
De simți vreo înclinare spre dânsul? De l-ai vrea
Sau de-1 voiești? Consoarte el poate ca să-ți fie...
Pândește-1, contemplează-1 în falnica-i junie,
x\nalizează-i vorba și chipul, — pentru-amor
El fu format de grații și e copilul lor!
Astfel, a-ți fi consoarte de-1 vei primi în fine,
Vei fi cu el părtașă la tot ce-i aparține...
La tot. . . fără să scadă nimic din ce e-al tău!
DOICA
Să scadă? .. . Dimpotrivă !... Mai mult va crește, zău !. . .
Prin măritiș, femeia, eu, — de !... știu că sporește
Și fata cât de slabă o fi, se rotunjește...
DONA CAPOLETI (tăindu-i vorba)
La față. ..
DOICA
Și...
108
OPERE
DONA CAPOLETI (idem)
Ajunge !
DOICA
Și...
DONA CAPOLETI
Și.. . Iar te pornești!...
Destul. Dar, Julieto, la ce te cam gândești
5 De taci? Răspunde-mi dacă înclini și ești dispusă
La lucrul despre care eu ți-am vorbit?
JULIETA
Supusă
V’ain fost întotd’auna, o știți,—voiu căuta
Ca să-1 privesc, privirea de poate deștepta
io Amorul.
DONA CAPOLETI
Foarte bine. — Copilă iubitoare,
Urmează ’ntotdeauna de a fi ascultătoare
Și bună.—Deocamdată, aidem, — să ne grăbim:
Paride ne așteaptă în bal să-1 întâlnim!
(ies)
DOICA
15 Da; du-te păsărică cu aripi poleite
Să afli acel lucru ce-ar face fericite
Și nopțile ’nstelate din zilele-ți de Maiu
(iese prin stânga)
SCENA IX
ROMEO (travestit în peregrin)
E oare o ființă, sau înger e din raiu?...
Să leagă cu pământul cereasca-i frumusețe ?. . .
Sau este vreo nălucă, vr’un vis de tinerețe?...
ROMEO ȘI JULIETA
109
5
10
15
20
Ea s’arată... și’n sală se’ntunecă pe loc
Splendidul policandru sub ochii săi de foc!
Oh! ea pe fruntea nopții lucește diafană
Ca diamantul limped pe-o frunte africană!...
Ce radioasă-albeață !... Ș’acum sunt nălucit!
Tovarășele-i toate văzând-o au pălit!
Oh! Nu; •— ea nu se poate din lume ca să fie,
Și numai singur Raiul e demn ca s’o conție!
Incai să pot când danțul din zbor o va lăsa
S’ating cu a mea mână profană mâna sa!.. .
Incai... Ce nebunie! Și eu care crezusem,
Că-mi arde ’n piept amorul pe când nu-1 cunoscusem !
Amor! Amor! Iertare îți cer, — mă umilesc...
întâia dată astăzi iubesc, însă iubesc!
(reintră în bal)
SCENA X
BENVOLIO — MERCUȚIO, la urmă ROMEO și JULIETA
BENVOLIO
Văzutu-l-ai?
MERCUȚIO
De sigur... și-mi pare c’ai dreptate...
BENVOLIO
Cum?...
MERCUȚIO
Șoarecele’n cursă s’a prins și se desbate...
BENVOLIO
S’a prins, și cum se cade!...
MERCUȚIO
Ți-am spus-o și ți-o spui:
Amorul scoate-amorul, cum scoate cui pe cui!
110
OPERE
5
10
15
2U
BENVOLIO
Așa e; — însă iată-1 cu dânsa mână ’n mână.. .
Să ne retragem grabnic mai la o parte, până
E timp. — Prezența noastră l-ar turbura. ..
(se retrag în fund)
ROMEO (către Julieta)
O!... Știu
Că mâna să-ți atingă o mână de om viu
Se ’nscrie ’ntre păcate, fantazmă de ființă !. ..
Dar pot ca să-mi răscumpăr pe-acesta prin căință...
Căința mea să fie asupra-i să mă ’nclin
C’o lungă sărutare !...
JULIETA (cu naivitate)
Gentile peregrin,
Călătorind, de-atingeți mătăniile sfinte,
Păcate faceți oare atunci, — sau rugăminte
Pe aripele căror spre cer vă înălțați?
ROMEO
Noi însă-avem și buze!
JULIETA (idem)
Cu care vă rugați.. .
O știu.. .
ROMEO
O știi? — Ei bine, atunci îngăduește
Fierbintea rugăciune ce-asupră-le plutește,
Să vin a ți-o depune pe buzele-ți de foc,
Și buzele-mi profane și omenești, — pe loc
Vor fi purificate...
JULIETA (cu aceiași naivitate)
In tihnă însă-mi pare
Că sfinții când se roagă s’apropie de-altare!
ROMEO ȘI JULIETA
111
ROMEO
Nu face vreo mișcare atunci, — să pot și eu,
Pe buze a-ți depune în tihnă psalmul meu.
JULIETA (sfioasă)
Dar. ..
ROMEO
Nu-ti întoarce vorba .. .
(sărutând-o)
5	Astfel, purificate
Sunt buzele-mi acuma de orișice păcate!
BENVOLIO (către Mercuțio)
A ! Bravo ! De minune .. .
MERCUȚIO (către Benvolio)
Cetatea s’a predat.
JULIETA (către Romeo cu naivitate)
Și vasăzică, astfel, te simți purificat?
ROMEO
io O! Da!
JULIETA (Idem)
Și vasăzică, în schimb, mi le-ai dat mie?
(roșindu-se)
Pe buze, le simt urma, în adevăr!
ROMEO
Dar ție
Iți este foarte lesne să te purifici... voiu
15 Să nu te las cu ele... Redă-mi-le’napoi!
BENVOLIO
Firește...
MERCUȚIO
Mai e vorbă...
112
OPERE
JULIETA (sub sărutările lui Romeo)
Dar lasă-mă.. .— Oprește. . .
Asemenea sărutări... mă ard.
BENVOLIO
Nu se ’ndoește
Nici el despre aceasta!
MERCUȚIO
5	O cred!
ROMEO (lăsând-o)
Mă vei uita?
SCENA XI
DOICA — ACEIAȘI
DOICA
Copila mea, în sală, te-așteaptă muma ta.
ROMEO
Si cine-i este mumă?
j
DOICA
In casa mumei sale,
10 Te afli, cavalere, cu voia dumitale!
De ’ntrebi acum de mine e altă vorbă, — sânt
A mititichii doică, și cred că pe pământ
Acela care-ar face-o a inimei soție,
Și-ar face fericirea!
ROMEO (a parte)
15	Nenorocire mie!
Ce? Tatăl ei să fie un Capolet?... O! Cer
Puternic, — peste mine trăznește, — fă să pier
Că-mi țin vrăjmașii vieața în mâna lor!
ROMEO ȘI JULIETA
113
5
10
15
BENVOLIO (înaintând)
E-aproape
De finele serbării...
ROMEO
Mi-e teamă să nu ’ngroape
In ea și fericirea și pacea mea...
(aparte)
Roșesc!
Cu balul ce sfârșește mă simt că mă sfârșesc.
(privește lung pe Julieta; ea îl privește asemenea, la urmă pleacă ochii)
MERCUȚIO
In ochi îți licărește atâta foc! — Ia seamă
Că poți s’aprinzi palatu !...
ROMEO (tresărind și deșteptându-se din contemplația sa ca
dintr’un vis)
Ce ești și cum te chiamă ?
(Intorcându-se spre ei)
A! Da!... Ești tu...
BENVOLIO (către Romeo)
Să mergem!
MERCUȚIO
Ș’apoi e și târziu !...
ROMEO (cu tonul unui om care a pierdut noțiunea timpului
care a trecut)
Târziu?
(schimbându-și tonul)
Aidem dar!
(ei se îndreaptă spre ușă)
JULIETA
Doică!
DOICA
Aud !
114
OPERE
JULIETA
Aș vrea să știu. ..
DOICA
Ce?
JULIETA (arătând pe un invitat care iese în acel moment)
Numele acelui ce iese...
DOICA
Este-mi pare
5 Un neam al lui Tibere, capitalistul mare...
JULIETA (arătând pe un alt invitat)
Dar celălalt?
DOICA
Petruzzo!
JULIETA (arătând pe Romeo)
Dar peregrinu?
DOICA
Zău,
10 Iubită păsărică, de-i știu numele său!
JULIETA
Poți însă ca să-1 afli...
DOICA
Mă duc, alerg...
JULIETA
Da, — du-te !. . .
JULIETA
(doica iese)
A vieții mele pace e ’n mâini necunoscute!. . .
15 Lam dat inima’ntreagă, ș’abia că l-am zărit...
O! Cerule! Și poate el e căsătorit...
ROMEO ȘI JULIETA
115
Căsătorit?... Dar soarta-mi de~ar fi atât de cruntă
Mormântul îmi rămâne ca pat suprem de nuntă!...
Mormântul nu e oare al tuturor azil?...
(zărind Doica)
Speranță!
DOICA
5	Se numește Romeo. — E copil
Unic al lui Montechio, vrăjmașul cel de frunte
Al casei voastre: — Iată!
JULIETA
O! Joc al soartei crunte!
Din pântecele urei născu amoru-mi viu!...
10 Fatal și groaznic nume, te aflu prea târziu...
Și prea curând, de sigur, ursită-am fost de soartă,
Să-1 văd fără a-i cunoaște și numele ce poartă !
E ’n lume pentru mine un ce misterios,
Amorul ce mă leagă cu ’n nume odios. ..
DOICA
15 Ce zici? Ce zici copilă?
JULIETA
Nimic!
DOICA
Așa să fie !...
Dar tu vorbeai!. ..
JULIETA
Atuncea, ziceam o poezie
20 Ce-mi spuse cavalerul cu care am danțat...
DOICA
Că mumă-ta te chiamă o știi, ori am uitat
Să-ți spun ? . . .
IO
OPERE
116
JULIETA
Mă duc s’o aflu.
(aparte)
O! Romeo, în lume,
A ta am fost’nainte de-ați ști fatalul nume...
Fu prea curând atuncea să fiu a ta, o știu,
5 Dar prea târziu e-acuma, a ta să nu mai fiu!
ACTUL II
TABLOUL I
(Grădina lui Capoleti, luna apare în fund, case cu balcon la dreapta)
SCENA I
ROMEO singur, la urmă JULIETA
ROMEO
De-amor își râde-acela ce nu cunoaște-amorul!...
Și ’ndată ce-1 cunoaște și ’n piept îi simte dorul,
II vezi, fără putere, predându-se supus!
(înaintând)
Dar să ne-oprim .. .
(privind fereastra Julietei)
10	Ce rază apare acolo sus
Și tainica-i fereastră în noapte-o luminează?
Să fie oare ziua ce’n geam se reflectează?
(înaintând cu ochii la fereastră)
O ! nu: — e aurora juneții mele, — ea
E soarele, e vieața, e Julieta mea!
(înaintând)
15 Apari, apari ca luna pe cer; de gelozie
A ’ngălbenit și locul e gata să-ți dea ție!
(înaintând cu vivacitate și privind fereastra)
ROMEO ȘI JULIETA
11?
5
10
15
20
25
O ! Da ! Era chiar dânsa... De-ar ști cât sufăr eu!...
Ea tace... s’a ei voce lovește-auzul meu...
O vorbă nu pronunță... și ’n inimă îmi cântă
Mulțimi de șoapte tainici c’o melodie sfântă!...
De-ar ști... de-ar ști... Să știe?... Dar iată, s’o privesc
Și ochii mei privind-o să-i spuie c’o iubesc!.. .
Temeritatea-mi însă e mare. S’o privească
Ce ochi, — în ochi putea-vor, — când ei, — să strălucească
De-ar fi, — colo ’ntre stele, — chiar stelele pe loc,
Și-ar pierde-a lor lumină sub raza lor de foc,
Iar pasările toate, la via lor lucire
Ar crede că salută a zorilor ivire!
(Julieta apare în balcon)
O ! Iat-o. — Cugetării ea vine-a se lăsa...
De ce nu sunt mănușa ce-atinge mâna sa?
De ce nu sunt a nopții suflare ’mbălsămată,
De rumenele-i buze cu dragoste-aspirată?
JULIETA (suspină fără să-1 vadă)
Vai!
ROMEO
Ce? Aud eu bine? A suspinat...
JULIETA (fără să-1 vadă)
O! Vai!
Romeo! — O! Romeo! De ce alt nume n’ai?
De ce ești tu Romeo ? ... De poți, ■— renaște ’n lume!
Renunță 1-al tău tată, abjură-ți al tău nume,
Sau nu, — al vieții mele iubit și crud despot,
Rămâi ce ești, dar jură-mi a fi al meu cu tot. ..
A fi al meu... Și ’n dată mă lepăd pentru tine
De-un nume van, și însăși de sângele-mi din vine!
ROMEO (aparte)
Să fie cu putință ?... Visez ?...
xo*
5
10
15
20
25
118	OPERE
JULIETA (tot fără să-1 vadă)
Mi-e inamic
Din tine al tău nume, dar altceva nimic!...
De n’ai mai fi Montechio, ai fi același oare?
O floare nu rămâne, oricum i-ai zice, floare?
Astfel, daca Romeo pe-al său mi l-ar jertfi,
Ce-ar pierde sub alt nume?... Același n’ar mai fi?...
Oriunde-ai fi Romeo, — oriunde ești, — grăbește.. .
Desbracă-te de dânsul și ’n schimbu-i mă primește
întreagă, — cu speranțe, cu visuri și cu dor!
ROMEO (înaintând până sub balcon)
Te-am prins asupra vorbei: numește-mă : « Amor »
Și fii a mea!
JULIETA
Și cine ești tu acel ce ’n noapte
Ascuns vii a surprinde a inimilor șoapte?
ROMEO
Să știu cum mă numește e greu. — Am abdicat
La vieața mea trecută, Ia numele purtat!. ..
Urît fiind de tine trecutul ș’al meu nume,
Aceea ce-mi rămâne e viitoru ’n lume!...
JULIETA
Erai dar tu Romeo Montechio I
ROMEO
Acum
Eu nu mai sunt acela ce zici. . .
JULIETA
Dar spune-mi cum
înalta ’mprejmuire o străbătuși?... Și care
Sunt cugetele tale, fiind ce ești? — E mare
Pericolul ce astfel urzi al tău transport. . .
Părinții mei, aicea, de te-ar afla,—ești mort!
ROMEO ȘI JULIETA
119
5
10
15
20
ROMEO
Dorințelor din pieptu-mi și cugetelor mele,
Amorul le-a dat aripi, și am sburat cu ele
Mai sus de-aceste ziduri, știind a nu greși,
Că tot ce-amorul poate, cutează-a săvârși!
Părinții tăi? . .. Ce-mi pasă. ..
JULIETA
Delirul te coprinde. ..
Te-ar omorî sub ochi-mi aici de te-ar surprinde!
ROMEO
Vieața mea ’n pericol mi-o pune ochii tăi
Mai mult decât mi-ar pune-o vrăjmașii cei mai răi!
Părinții tăi, aicea, în pace pot să vie,
De-ai face-a ta privire mai dulce ca să fie!...
Să vie... Prefer moartea de-aș ști că sunt iubit
Decât să duc o vieață de-amorul tău lipsit!
JULIETA
Dar eu, pe-o lume ’ntreagă n’aș vrea să te găsească
Aicea.
ROMEO
N’avea teamă, c’ar ști să mă ’nvelească
A nopții haină sură, și ’ndată nevăzut
M’aș face, dulce înger
JULIETA
Și cum de ai putut
S’ajungi până aicea?...
ROMEO
Aveam de călăuză
Amorul, care mi-este și pavăză și scuză!
Să vadă, i-am dat ochii și ’n schimb dacă i-am dat,
Cu geniu-i puternic, atunci, m’a înarmat...
120
OPERE
Vezi tu... Eu nu știu arta pilotului dibace
Ce treeră-oceanul de nu-1 mai lasă ’n pace,
Dar tu, de-ai fi ’n mijlocul oricăruia, — mereu
M’aș duce să te caut pe cât aș trăi eu!
JULIETA
5 De n’ar fi vălul nopții s’ascundă a mea față,
Să vezi ai putea lesne subita ei roșeață
Când cuget la secretul din inimă scăpat.
Te-aflai ascuns în umbră și nu te-ai arătat!. . .
Aș vrea... atât de francă să nu fi fost cu tine!...
10 Să pot ți l-aș retrage să-1 fac să moară ’n mine.. .
Să pot... Mă iubești oare?... O!— Știu, nu mă ’ndoiesc
Că tu-mi vei da îndată răspunsul: «Te iubesc! )>
Și eu, cu bucurie primind aste cuvinte ...
ROMEO
Iți jur. . . Iți jur. . .
JULIETA
Romeo! Nu face jurăminte!...
Tu știi, că dac’a-i râde de-amorul meu cel pur,
Cu ele-ori fără ele ai deveni sperjur!
Amor de este însă ce-mi spui că simți, — mai bine
Declară-mi-1 cu o vorbă, și eu voiu crede ’n tine!
(mică pauză)
20 Tu cugeți poate-acuma că m’am grăbit. — O! da,
Prea multă înlesnire am pus de-a mă preda,
Și n’am făcut paradă de forme și rezervă,
Dar ele de te ’ncântă mă fac și a lor servă!
ROMEO
Iți jur, îți jur pe luna cu raze de argint
25 întinse ca lungi fire pe-albastru labirint,
De leagă cer cu lume.. .
ROMEO ȘI JULIETA
121
5
10
15
20
JULIETA
A! Nu-mi jura pe lună
Că ea își schimbă fața în fiecare lună!
ROMEO
Pe ce să-ți jur atuncea, scump înger?...
JULIETA
Pe nimic,
Amorul meu e mare și jurământul mic!...
De ții la jurăminte, Romeo, fie! — Jură!...
Dar nu-mi jura pe lună, pe cer sau pe natură...
Amorul este singur etern ca Dumnezeu
Și tu ești Dumnezeul la care mă ’nchin eu!...
Pe tine, Dumnezeul vieței mele, jură!
ROMEO
Pe flacăra ce arde în inima mea pură
Iți jur, că niciodată, orice de-aș îndura
Aproape, sau departe...
JULIETA
Oprește! Nu jura!
Atâta bucurie, izbindu-mă deodată,
Deodată nu se poate a fi și consacrată,
Că ’n pripă nu se ’ncheie contractul cel mai sfânt
Ce pot ca să ’ntocmească doi oameni pe pământ!...
Intoarce-te acasă, prietenul meu dulce,
Și fie a mea umbră cu tine să se culce...
Adio pentru-acuma .. .
ROMEO
Și ce? Mă lași astfel?...
JULIETA (cu naivitate)
Dar ce voiești tu oare să-ți dau mai mult?
122
OPERE
ROMEO
Acel
De inime schimb dulce rămâne-a se mai face
Și ’n flutur chrisalida pe loc se va preface!
JULIETA
Dar nu ți-am dat-o oare pe-a mea?—Ca să ți-o iau
5 Aș vrea din nou acuma...
ROMEO
De ce?
JULIETA
Ca să ți-o dau,
Din nou! — Iubirea care îmi arde ’n piept nestinsă
Ca marea e de-adâncă, — ca ea de necoprinsă!
10 Oricât ți-aș da dintr’însa și tot mi-ar rămânea,
Căci ea e infinită...
ROMEO
O ! Julieta mea !
JULIETA
In casă... aud sgomot, — Adio ! -
ROMEO
Niciodată!
JULIETA
15 Atunci, la revedere !
DOICA (dinăuntru)
Fătuico!
JULIETA
Viu îndată,
îndată, doică!
DOICA (dinăuntru)
Vino I
ROMEO ȘI JULIETA
123
JULIETA (către Romeo)
Așteaptă-mă puțin...
Mă duc și mă ’ntorc iară...
ROMEO
Te ’ntorci?
(Julieta intră în casă)
O ! vis divin!
6 O! noapte fericită!... Deștept sunt însă oare?...
Mi-e teamă să nu fie un vis menit să sboare!
Real de mi-ar fi visul prea dulce-ar fi...
(cu extaz)
Visez!
JULIETA (reapărând)
Și eu! — In visuri însă, Romeo, mă încrez
Acuma,—înainte de a pleca,—ascultă:
Amorul tău, de este amor, iar nu insultă,
Romeo, voiu fi gata să-ți jur pe-altarul sfânt
A-ți fi nedespărțită în vieața și ’n mormânt!
DOICA (dinăuntru)
Dar ce mai faci acolo?
JULIETA (răspunzând)
15	îndată!
(către Romeo)
Insă dacă
Din mine-ar vrea Romeo un joc nedemn să-și facă...
DOICA (dinăuntru)
Nu vii?...
JULIETA
îndată, doică!
(către Romeo)
20	Atuncea,—mă’ngrozesc!
Mai bine să mi-o spuie...
124
OPERE
ROMEO
Nu; nu; cu te iubesc
Cu sufletul, cu ochii, cu toată-a mea făptură,
Și voiu să fac eternă a noastră legătură. ..
(schimbând tonul)
Cunoști pe Laurențiu cumva, sau nu?
JULIETA
5	Pe el?
Pe bunul nostru paznic? Firește.—Confesor
îmi c.
ROMEO
Atuncea mâine, speranță și amor,
In sânu-i de părinte voiu merge a depune . ..
JULIETA
10 Voiu fi și eu acolo. — La câte însă, — spune?
ROMEO
La nouă.
JULIETA
Până mâine Ia revedere dar!
(reintră)
ROMEO
O! da! La revedere, scump înger tutelar!
Un stol de vise de-aur asupra-ți să coboare
15 Și ’n inima-ți uimită, odihna ’ntremătoare!
TABLOUL II
(Teatrul înfățișează chilia paznicului Laurențiu care intră ținând un
cu flori)
SCENA I
LAURENȚIU — la urmă ROMEO
LAURENȚIU
Pe ceruri, dimineața zâmbind cu ochii suri,
Albește ’n fruntea nopții sub umbrele obscuri;
coș plin
ROMEO ȘI JULIETA
125
5
10
15
20
25
30
Lungi brazde de lumină se ’mprăștie, — și norii
încep să se roșească la razele - Aurorii,
Iar noaptea ’ntunecoasă târîndu-și prin azur,
Mantaua semănată cu stele împrejur,
Fugind de pasul zilei, într’însa șovăește
întocmai ca și omul ce beat se ’mpleticește!...
Aidem!... Mai înainte de-al soarelui ivit,
Am timp destul să umplu panerul meu iubit:
Mai am de pus într’însul atâtea flori frumoase,
Atâtea plante scumpe, ș’atâtea veninoase!
Pământul este muma naturii, și tot el
Ii este și mormântul, — și noi vedem astfel
Că naște ’ntotdeauna atâtea felurite
Și minunate roade, pe care, le înghite
La urmă! — O! și câtă putere pune ’n tot
Ce dă din el afară: — In florile ce scot
Prin iarbă frunți timide, în buruiana vilă
Pe care sub picioare o calci fără de milă;
In steiul cel de piatră zăcând nesimțitor,
Ca și ’n metalul mândru la soare lucitor!
Și ’n tot ce dânsul naște, c’o forță decisivă,
In germen a pus bunul și răul deopotrivă!
O! da !... Și nu e ’n lume un lucru cât de rău
Și cât de mizerabil, să n’aibă bunul său;
Precum, — vedem tot astfel, — schimbându-se îndată,
Natura unui lucru, spre rău de e ’ndreptată,
Așa că dacă naște a fi desăvârșit
Devine dimpotrivă un ce neisprăvit,
Și ’n loc să-și împlinească menirea din născare,
El intră și urmează pe-a răului cărare!...
Adesea chiar virtutea se schimbă într’atât,
încât la mulți devine un vițiu urît,
Și vițiul adesea, prin acte de virtute,
înnobilat se’nalță din sferele-i pierdute!
(arătând o floare)
126
OPERE
5
10
15
20
25
Dar iată: Este-o floare. — O văd și o respir
Pe când s’ascunde-otrava în fragedu-i potir!
Gustând-o te omoară ! — respir-o, •— că suavă
Parfumu-și exalează păstrând a sa otravă,
Și ’n taină cercetând-o, găsești închisă ’n ea
Chiar leacul ce e ’n stare puterea să-ți redea,
Astfel că medicinii procură totdeodată
Și forța suverană cu care e ’narmată!
Ei bine! De asemeni, în sufletu-omenesc
Sunt doi vrăjmași de moarte ce ’n veci se războiesc;
I£ vorba despre Bine și Rău, — și când apucă
De ’nvinge Răul, — oameni și plante se usucă!
(se aude bătând în ușe)
Dar cine bate!
ROMEO (de afară)
Tată, deschide
LAURENȚIU (deschide)
Ce? Ești tu?
Ce vânt așa de noapte pe-aicea te bătu?
ROMEO
Veneam...
LAURENȚIU
Ascunzi o taină căci fața ta mi-o spune,
Vreo turburare-ascunsă, vreun, dor ce te supune,
De sigur!... Dar ce grijă, răspunde-mi, fătul meu,
Goni de lângă patu-ți pe somnorosul zeu,
Abia’n vărsat de ziuă?... Pe cât știam odată
Veghierea este ’n lume bătrânilor lăsată,
Și unde e veghiere, e grijă și nesomn:
In patul tinereții, repaosul e domn!
A nopții neodihnă ce ochi-ți cercuiește,
O altă neodihnă mai mare-mi dovedește!
hOMEO ȘI JULIETA	127
ROMEO
Și ’n adevăr, că noaptea întreagă n’am dormit,
Dar lipsa mea de-odihnă mai mult m’a odihnit!
LAURENȚIU (ridicând ochii spre cer)
Să-ți fie slăbiciunea de Dumnezeu iertată!. . .
Erai cu Rozalina cumva ?...
ROMEO
5	Ce vorbă, tată!_
Te rog să lași uitării un nume-așa fatal!
LAURENȚIU
Prea bine. — Dar azi-noapte atunci?. ..
ROMEO
Am fost la bal!
LAURENȚIU
La bal? ...
ROMEO
io	La Capoleti!
LAURENȚIU
Dar ura?
ROMEO
Și ce ură,
De-amor când îmi șoptește cer, — suflet, — simț, — natură ?...
O! bunul meu părinte vorbește-mi de amor!
LAURENȚIU
15	Explică-te. . .
ROMEO (urmându-și șirul cu entuziasm, îi ia mana și cade
pe un genuchie)
Poți singur să-mi fii în ajutor!
128
OPERE
LAURENȚIU (cu milă și mirare)
Ce patimă 1
ROMEO (ridicându-se)
Ea ’n două cuvinte se explică;
Am fost la Capoleti, iubesc pe a lui fiică;
Amorul mi-este’n fine de ea împărtășit:
5 O cred și ’n mine crede, — iubesc și sunt iubit;
Când însă, cum și unde, născu, așa deodată,
Simțirea care-mi arde în piept nestrămutată,
Și cum înțelegând-o, jurarăm amândoi,
Să nu fim decât unul prin inima din noi.. .
io O! Iată o poveste prea lungă, — și firește,
Că ea se înțelege dar nu se povestește
(după un moment)
Acuma, bun părinte, poți face, dacă vrei,
Un raiu de fericire din vieața mea ș’a ei.
Unește-ne ’mpreună la sfintele-ți altare
15 Chiar astăzi, — și atuncea ...
LAURENȚIU
Ce-aud? Și ce schimbare?
Să fie Rozalina de care îmi vorbeai,
Uitată, — când tu singur, adesea ori, ziceai
Ca patima ce ’n suflet îi porți, — te mistuește ?
20 O !. .. Dragostea de tineri e ’n ochiu, — nu locuește
In suflet, — o văd bine acuma! — Ce-ai făcut
Cu lungile suspine din timpul ce-a trecut?...
La ce ieșiau din pieptu-ți ? — E timp să zici ca mine
Că poate o femeie să cadă foarte bine
25 Când vezi cât e bărbatul de slab !... Știi oare. . .
ROMEO
Știu :
Că m’ai mustrat adesea de-amorul meu cel viu:
Văzând pe Rozalina te-am ascultat.
ROMEO ȘI JULIETA
129
5
10
15
20
LAURENȚIU
îmi pare
Că n’am mustrat în tine decât acea ’ncordare
Ce duce la pieire. —« Iubește. —Ți-e iertat,
Ți-am zis întotd’auna, dar fii mai cumpătat! »
ROMEO
Mi-ai dat însă povața s’o uit.
LAURENȚIU (cu o nuanță de batjocură)
Și totdeodată
Găsiși de cuviință s’o ’nlocuești?... Ei!...
ROMEO
Tată,
Te rog, mustrări prea multe nu-mi face. — O iubesc,
Trăiește ’n al meu suflet și ’n sufletu-i trăiesc!
Dorim deopotrivă să fim uniți. — Și ’n fine
Ce crudă Rozalina a fost, — o știi prea bine!
LAURENȚIU
O știu, ș’a fost cuminte căci nu s’a amăgit,
Și cuget că acuma destul s’ar fi căit!
Apoi, — mai poate merge, cu una și cu două,
Să judec mai adâncă o dragoste mai nouă?
ROMEO
Iți jur...
LAURENȚIU
Incai ești sigur că nu te ’nșeli de loc
Crezând că-i arde’n suflet același dulce foc?.,.
ROMEO
Chiar astăzi poți să afli simțirea ei cea vie...
Intreab-o singur, tată!
LAURENȚIU
Ea, deci, are să vie
Aicea?
136
OPERE
ROMEO
Da; și după îndemnul ce i-am dat.
LAURENȚIU
îmi place-a ta urmare astfel dac’ai urmat.
ROMEO
Atuncea, — bun părinte, să sper? . ..
LAURENȚIU
Fără ’ndoială
5 C’ar naște între două familii o ’nvoială
De pace și iubire, — dar, —• orișicum, — gândesc...
ROMEO (cu expansiune)
Te rog, nu-ți trage vorba ’napoi. — Iți mulțumesc!...
(cu agitație și grăbire)
Să nu mai pierdem vremea...
LAURENȚIU
Acel ce se grăbește
10 O pate ’n totd’auna: — încet și ’nțelepțește !
SCENA III
JULIETA — ACEIAȘI
JULIETA (de afară bătând în ușe)
Deschide ușa, tată! Sunt eu!
LAURENȚIU (răspunzându-i)
Acuma!
ROMEO (recunoscându-i vocea)
Dar
E vocea Julietei!
LAURENȚIU
15	A dânsei este chiar.
(Impingându-1 cu precipitare către o cămăruță)
Ascunde-te aicea o clipă.
RONÎEO ȘI JULIETA
131
(închizând ușa asupra-i)
Astfel!
(ducându-se spre ușa chiliei și deschizând-o)
Iată
(Julieta intră)
Erai dar tu, copilă?—Cerescul nostru tată
Veghieze asupra-ți.
JULIETA
5	Fie ca să te-asculte. — Eu
Mai mult ca ’ntotd’auna mă ’ncred în Dumnezeu!
LAURENȚIU
Amin! — Insă cum oare, copila mea iubită,
De vii așa de vreme, și nu ești însoțită
De doica ta?
JULIETA
1°	De-acasă lipsea când m’am cerut
Dela părinți. . .
LAURENȚIU (zâmbind)
Să fie așa?... De necrezut
Cum s’a ’nvățat, șireata, să mintă fără frică!
JULIETA
Eu?...
LAURENȚIU
16	Nu te mai ascunde !. . .
JULIETA
Cum ?
LAURENȚIU
Lasă !. . .
JULIETA
Vasăzică
Știi tot, s’a fost pe-aicea frumosul tânăr?...
132
OPERE
5
10
15
20
LAURENȚIU
Da.
JULIETA
O ! scump Romeo, — sincer ai fost!...
ROMEO (dinăuntru)
Nu pot răbda
Mai mult, — deschide-mi ușa, părinte!
JULIETA
Ce minune!
El dar e înc’aicea căci vocea lui ini-o spune? . ..
(zărind pe Romeo care a intrat)
Romeo!
ROMEO
Julieto!
(ei vor să se arunce unul în brațele altuia)
LAURENȚIU
Copiii mei iubiți,
Voi sunteți, o știu bine, prin dragoste uniți,
Dar binecuvântarea cerească vă lipsește,
Și dragostea, printr’însa, în lume să ’ntărește,
A! fie deci ca cerul de orișice căinți
Să vă scutească veșnic!
ROMEO
Oricâte suferinți
Ar fi să mă izbească trecând pe-a mea junie
Mai mari ca fericirea-mi de astăzi, — n’au să fie!
Acum, •— bunul meu tată, — fii tată pentru noi
Și binecuvântare ne-o dă la amândoi!
In urmă, însăși moartea împinsă de-o rea soartă
Să vie! — îmi ajunge s’o știu a mea consoartă!
ROMEO ȘI JULIETA
133
5
10
15
20
25
LAURENȚIU
încet; •— înflăcărarea nu duce către bine
Iar mierea, cât de dulce, se schimbă, și devine
Prin chiar a ei dulceață, la gust, atât de rea,
încât ți se urăște, copilul meu, cu ea!
Invață-te de-aceea să aibi și cumpătare
De vrei s’ajungi departe c’o patimă prea mare!
Acel ce merge iute rămâne-ades în drum,
Iar cel care nu pleacă n’ajunge nicidecum !
Cum vezi, e cumpătarea cerută ’n toate, — însă
In inimile noastre, fiindcă este strânsă
O dragoste curată și dulce, — mă mândresc,
Cu binecuvântarea-mi, să viu s’o consfințesc!
JULIETA
De câtă bucurie, aceste dulci cuvinte
îmi umple al meu suflet, prea bunul meu părinte!
ROMEO
O! scumpă Julieto, de simți, ce simt și eu,
Și dacă, poți mai bine s’o spui, — sufletul meu, ’—
Vorbindu-mi de simțirea ce ’n piepturi ne tresare,
Atuncea, parfumează cu dulcea-ți răsuflare
Al dimineței aer. — Exprimă ’n grabă tot
Ce simți, — ce simt eu însumi și ce să spui nu pot!
JULIETA
Simțirea, decât vorba cu mult e mai bogată,
Și fericirea tace, când este-adevărată!
E prea sărac acela ce-și poate număra
Tezaurul. — Bogatul nu-1 poate măsura
Nici chiar prin cugetare. — Simțirile-mi intime
îmi spun că-mi este amorul la astfel de ’nălțime,
încât dela ’nălțimea la care dominăm,
A fericirii sumă nu știm s’o calculăm!
11*
134
OPERfî
5
10
15
20
LAURENȚIU
Copiii mei, voi smulgeți din pleoapele-mi secate
Dulci lacrime ce ’n tihnă se scurg înduioșate!
Veniți, veniți aicea la sânul meu, și fiți
De Dumnezeu și oameni în dragoste uniți!
O dragoste c’a voastră înalță, iar nu roade,
Și e cu neputință să n’aibă bune roade!
O! da! — Eu am credință că voi, copiii mei,
Veți stinge-a urei faclă zdrobind pumnalul ei!
Cu binecuvântarea-mi de om, acuma, — fie
Ca și cerescul Tată în sprijin să vă fie!
ACTUL III
(O piață în Verona)
SCENA I
BENVOLIO — MERCUȚIO
BENVOLIO
De-aici să ne retragem, te rog, amicul meu:
pe stradă, Capoleții cutreieră mereu
Din nou, — și n’ar fi bine să dăm de ei, — căci vara
Te-aprinzi la sânge lesne și iar pățim ocara
De ne-apucăm la ceartă.
MERCUȚIO
Tu ești ca și acei
Ce intră în tavernă și pun pe-o masă-a ei
Strălucitoarea spadă, strigând cu bună-voie:
« Dea Domnul, să n’am astăzi, de ea, nicio nevoie !. .
Ș’apoi până ce bine paharul n’au golit
Se’ncaieră la luptă cu cel dintâi u venit!
BENVOLIO
Ce? Eu să fiu un astfel de om, — pe când din fire
Sunt pașnic și nu merit a ta năpăstuire!
ROMEO ȘI JULIETA
135
5
10
15
20
25
MERCUȚIO
Eu te cunosc, Benvolio, mai bine decât crezi:
Din fleacuri, — din nimica, — ades te ’nfuriezi. . .
Italia nu are alt om mai pe-o urechie
Și pare câteodată c’ai fi lovit de strechie!
BENVOLIO
Mercuțio, cu astfel de vorbe mă insulți;
Si ’n fine, ■— ce-au a face? . . .
MERCUȚIO
Așteaptă. — Printre mulți
Cu care intri ’n ceartă, de-ar fi să afli-acuma
Vreunul să nu rabde ofensa ta sau gluma,
Ai fi de luptă gata de-ar zice, — mai mult păr
Că are ’n barbă.. .
BENVOLIO
Insă.. .
MERCUȚIO
Ți-o spui în adevăr,
întocmai ca și oul de plin îți este capu,
Dar poți de bună seamă să zici că e dulapu
De certuri sgomotoase ce ’n el se ’nghesuiesc!. . .
Pe cât le dai afară, pe-atât nu se sfârșesc!
Deunăzi chiar, știi bine, cu trecătorul care
Se re ’ntorcea acasă tușind destul de tare,
Că te-apucași la ceartă din faptul c’a tușit
De-a deșteptat un câine la soare tolănit!
Mai adu-ți înc ’aminte că ieri, nu mai departe,
Poliția silită a fost de-a te desparte
Din caierul în care intraseși c’un băiat
A cărui vină toată, era că s’a ’mbrăcat
Cu haine noui ’nainte de Paște, — și, în fine,
Eu cred că de asemeni ții încă minte bine
136
OPERE
Și cearta ta cu altul ce-având pantofii noi
Purta pe dânșii funte mai vechi... — Și vii apoi
Să-mi faci o lecțiune de modul de purtare
Zicându-mi că adesea lipsesc de cumpătare!
6	Ei! zău, mă umflă râsul. . .
BENVOLIO
Eu însă, dac’aș fi
Așa precum de mine îți vine a bârfi,
Jertfindu-mi biata vieață la prima nebunie
Aș fi de mult în groapă culca t pentru vecie!
MERCUȚIO
10	Mai este încă vreme. . .
SCENA II
TIBALDO — ACEIAȘI
BENVOLIO
Pe legea mea, dar eu
Zăresc un Capoleti că vine ’n drumul meu!
MERCUȚIO
Tu zici pe a ta lege, și eu zic: Pe călcâie,
Puțin de tot îmi pasă să vie-ori să rămâie!
TIBALDO (aparte)
15	A! lată-i!
(tare)
Salutare! — Cu unul dintre doi
Voiesc să schimb o vorbă!
MERCUȚIO
Și două chiar, — căci, noi,
La vorbă, nu dăm dosu și nu-1 dăm nici la spadă!
ROMEO ȘI JULIETA
137
5
10
15
20
TIBALDO
Și tocmai de aceea, a mea, o să vă radă
Obrazul dintr’o parte într’alta, orișicând
Mi-ați da ocaziunea.
MERCUȚIO
Spre-a fi și mai curând,
Chiar astăzi poți s’o afli!
TIBALDO
De sigur, — și ’ntre tine
Și Romeo, acordul e minunat!
MERCUȚIO
Drept cine
Mă iei... Vorbești de-acorduri!... Ia spune, — ți-am cântat
Vreodată în acorduri, la care ai jucat?...
O fi, zău !. ..
(punând mâna pe spadă)
Dar arcușul ce am, e dintre-acele
Ce zgârie urechia!
(trăgând-o afară)
Ia seama Fale tele!
BENVOLIO (voind să se pue între ei)
Ce nouă nebunie, Mercuțio!—Te crezi
Că ești într’o pădure aicea, — și nu vezi
Că suntem într’o piață, în care fiecine
La voi o să privească?
MERCUȚIO
Atunci, — atât mai bine!
Să vadă, mi se pare că ochii sunt lăsați
De Dumnezeu. — De-aceia, în lături!
BENVOLIO (retrăgându-se)
Ai s’o păți
138
OPERE
5
10
15
20
SCENA III
ROMEO — ACEIAȘI
TIBALDO (zărind pe Romeo)
Prietene, acuma cu tine n’am ce face,
Căci iată-mi omul!...
(El interpelează pe Romeo)
Scumpe Romeo, dacă-ți place.
Poftim, căci am o vorbă să-ți spui. . .
ROMEO
Și ce?
TIBALDO
Voiesc
Incai de astădată să pot să-ți dovedesc
A mea prietenie nespusă, fără seamă. . .
Și iată: crezi, de sigur, Romeo că te chiamă,
Dar eu zic că te chiamă: Mișel!
BENVOLIO
O! E prea mult!
MERCUȚIO
Pe Dumnezeu!
ROMEO
Tibaldo cu liniște te-ascult...
Să te iubesc, o taină adâncă îmi impune
Scuzându-ți ale tale înfurieri nebune!
Deocamdată, află că nu sunt un mișel!...
Adio!
(vrea să plece)
TIBALDO (cu ironie)
De minune, gentile băiețele,
Dar află de asemeni că vorbele acele
N’au șters de loc trecutul ultragiilor tele!
Deci, lasă-le de-o parte și trage spada!
ROMEO ȘI JULIETA
139
ROMEO
Jur
Ca de-orișice ultragiu, e cugetul meu pur,. ..
Te-asigur chiar, Tibaldo, că are ca sa vie,
Un timp, când vei pricepe afecțiunea vie
5 Ce-ți port. — Brav Capoleti, deși să crezi e greu,
Dar află c’al tău nume îl onorez c’al meu!
MERCUȚIO
Ce-aud? . . . Până ’ntr’atâta Romeo să decadă. . .
(către Tibaldo)
Ei! nobile Tibaldo, eu însă port o spadă!...
încoace dar!
TIBALDO (ironic)
10	Cu ochiul îmi faci din nou!... Ce vrei?
MERCUȚIO
Vieața ta.
TIBALDO (ironic)
Zău! Numai atât?
MERCUȚIO
Sau să mi-o iei!
TIBALDO
Sunt gata!
MERCUȚIO (ei au încrucișat spadele și se bat)
15	Și CU. . . — Iată. . . (îi dă o lovitură)
TIBALDO
N’ai nimerit. . . Primește!
ROMEO
Mercuțio!... Oprește
Te rog, și pune spada în teacă!. . .
MERCUȚIO
înapoi!
140
OPERE
ROMEO
Benvolio, — dar vino-mi în ajutor, că voiu
Să-i despărțim!
BENVOLIO (intervenind)
Oprește, Mercuțio!
MERCUȚIO
Ia lasă!
ROMEO
5 Astfel sunt gentilomii?..,
MERCUȚIO
Astfel, căci nu le pasă
De vieață, și ca tine nu fac.
ROMEO
Opriți! — Tibald,
Mercuțio !— O! tineri cu sângele prea cald,
10 Ia spuneți-mi de-acuma uitară-ți cele zise
De suveranul nostru?... Uitară-ți că proscrise
Sunt orișice dueluri?...
BENVOLIO
Mercuțio!
ROMEO
Stați!
(El se pune între ei cu spada. In acel moment Tibaldo rănește pe Mercuțio și fuge)
MERCUȚ IO (șovăind)
15	Vai!
El m’a rănit și fuge!
BENVOLIO (sprijinindu-1)
Dar rana ta, incai,
Nu poate ca să fie adâncă!...
ROMEO ȘI JULIETA
141
5
10
15
20
MERCUȚIO
Iute, frate!
Un doctor!
(către Romeo)
A! familii cu uri neîmpăcate
Blestem asupra voastră ! — Blestem !...
ROMEO
Amicul meu,
Speranță !... — A ta rană ușoară e de sigur!. ..
MERCUȚIO
Ei! Da, — Nu e ca puțul de-adâncă, te asigur,
Și iar nu este largă ca poarta unui dom
Dar astfel precum este, ajunge unui om!
Frigarea de-astădată fu bună, și firește,
Că moartea face bine ospățu de-și gătește!
In groapă, viermi la număr se află mulți, și ei
Cu toți, sunt comesenii poftiți la masa ei!
(către Romeo)
Blestem asupra voastră afurisite case!...
(schimbând tonul)
Romeo, — și ce demon în suflet îți intrase
De te-aruncași deodată să ne desparți astfel,
C’a fost fatal momentul, — ș’a profitat de el,
Mișelul! — lovitura mi-o dete-atunci.
ROMEO
Amice,
La luptă am vrut capăt să pun.
MERCUȚIO
L-ai pus.
(către Benvolio)
De-aice
Transportă-mă mai iute în casă la vreun
Vecin!—La orișicare va fi! — Dar, iute, spun!
142
OPERE
5
10
15
20
Ma pierd... Mă pierd!.. .Pământul îmi fuge sub picioare
(către Romeo)
Blestem asupra voastră, o ! case - omorîtoare !...
Prin certurile voastre eu mor! — Blestem!
(iese sprijinit de Benvolio)
ROMEO
Ce crudă
Ursită! — Pentru mine a principelui rudă
Ș’al meu amic, — sărmanul Mercuțio, — acum
Se vede fără veste împins pe-al morții drum!. . .
Iar eu?... Rămâi cu însăși onoarea mea pătată
De un Tibald, — o rudă de astăzi câștigată!...
Iubită Julieto, amoru-a triumfat.
Dar iată-mă acuma un om afemeiat!
Tibald trăiește,—însă onoarea mea e moartă!
SCENA IV
BENVOLIO — ACEIAȘI— la urmă TIBALDO
BENVOLIO
Romeo ! — O ! Romeo ! Ce ne ’mpăcată soartă !...
Mercuțio...
ROMEO
Ei bine, vorbește !. . .
BENVOLIO
A murit.
Și sufletul său nobil la ceruri s’a suit
De timpuriu, într’însul hrănind disprețuirea
Pe care ți-o inspiră în lume omenirea!
ROMEO
Vai! neagra preursire a zilei de-astăzi, — eu
Presimt că-și va întinde pe viitorul meu
Intristătoarea umbră, încât o să ’ntocmească
Nenorociri cumplite ce au să mă zdrobească!
5
10
15
20
ROMEO ȘI JULIETA	14;
BENVOLIO (zărind pe Tibaldo)
Tibald în drumul nostru se reîntoarce, — el
E furios. . .
ROMEO (cu indignare)
Trăiește, — și m’a numit: Mișel!
Mercuțio suflarea și-a dat-o, și el încă
Trăiește !. . . Triumfează !.. . M’aș încerca ’n zadar
Acum, Ia valul urii să pui un nou hotar!. . .
Intoarce-te la ceruri cerească cumpătare!. . .
Și tu,—Tibald,—îndată oprește, temerare,
Iar numele acela pe care mi l-ai dat
Reiați-1, — căci mișelul ești tu. . .
TIBALDO
Ce-ai cutezat
Să zici?
ROMEO
De-asupra noastră, prin sufletu-i, planează
Mercuțio. — De lume el nu se depărtează
Pe câtă vreme unul din noi nu-1 va urma !. . .
(trăgând spada)
Urmează-1 că te chiamă !.. .
TIBALDO (trăgând-o de asemenea)
Dar el te va chema
Pe tine, —• nu pe mine, căci tu i-ai fost în vieață
Prieten și tovarăș!
ROMEO
Se va vedea!
(ei se bat, Tibaldo cade)
BENVOLIO
Spre piață
Mulțimea dă năvală.—Tibald e mort.—Ce stai?...
Fugi!_______Du-te! —De scăpare un alt mijloc nu ai!
144
OPERE
De-ar fi să cazi în mâna jandarmeriei, — prințul
Te-ar condamna la moarte. — Astfel, — nu-ți pierde simțul. . .
E rușinoasă fuga, dar este sănătoasă!
ROMEO
O! Eu sunt jucăria restriștei nemiloasă!
(se depărtează repede)
SCENA V
SAMSON — GRIGORE — PRINCIPELE cu suita — CAPOLETI —
MONTECHIO și ACEIAȘI
SAMSON
5 In ajutor veniți-mi!.. . Mercuțio s’a stins !
GRIGORE
Și unde e Tibaldo?...
BENVOLIO (arătându-i cadavrul)
Aicea zace ’ntins!
SAMSON (cu ton denunțător și convins)
L-a omorît Romeo ! — Asupră-i — răzbunare !. . .
CAPOLETI (înclinându-se asupra cadavrului)
Nepotul meu! (îl strigă)
10	Tibaldo! (după un moment)
Dar e fără suflare !. . .
Mort!... Mort!... Și asasinul îi e Romeo!—Eu
Tremur de mânie !. . .
MONTECHIO
Romeo?... Fiul meu,
15 Omorîtor?... Și cine La ’mpins a face crima?
PRINCIPELE
Da; cine e călăul căci iată-aici victima?...
ROMEO ȘI JULIETA
145
5
10
15
20
BENVOLIO
Măria Ta! La toate am fost de față. — Pot
A povesti ’ntâmplarea . . .
PRINCIPELE
Atuncea, — spune tot.
BENVOLIO
Tibaldo cu al vostru consângen, într’o sfadă
Se încurcă, și astfel, căzu sub a lui spadă
Mercuțio. — Atuncea Romeo La ucis
Coprins de răzbunare. — Și nu mi-a fost permis
Să interviu, căci lucrul s’a petrecut în pripă. . .
Tibald căzu, — răsplata luându-și într’o clipă . . .
Măria Ta acesta e ’ntregul adevăr!
CAPOLETI
Măria Ta! Nu-1 crede! Cu Romeo e văr!...
Acel ce pe Tibaldo ucise, — e dreptate
Să moară!
AMICII LUI CAPOLETI
Da: Să moară !
PRINCIPELE
Tăceți, guri însetate
De sânge!
BENVOLIO (către aceiași)
Nu mai faceți atât exces de zel!
MONTECHIO (către Principe)
E fiul meu!... Aibi milă, Măria Ta, de el!
Chiar el, nenorocirea de sigur c’o deplânge!. . .
CAPOLETI
Dar el își stropi mâna cu însuși al meu sânge!. . .
A omorît, — să moară !. . .
146
OPERE .
5
10
15
20
25
PRINCIPELE
Pe Dumnezeul viu!
Romeo pe Tibaldo l-a omorît — o știu!
De altă parte însă Mercuțio sub spadă,
De mâna lui Tibaldo ursit a fost să cadă!
Răspundeți-mi acuma, din voi, asupra cui
S’apese-a mea dreptate spre răzbunarea lui ?...
MONTECHIO
Măria Ta! Vezi bine că fiul meu în fine
Făcu ce însuși legea avea să facă. . .
PRINCIPELE
Bine!
Dar tocmai pentru-aceasta, fiindcă s’a făcut,
El singur, brațul legii, sub lege a căzut!
Omorîtorii n’află la curtea mea azilul. . .
De aceea, lui Romeo, îi ordonăm exilul!...
Să plece!. . . — Și acuma, fiindcă ne ’ncetat
In certurile voastre mă văd amestecat. . .
Fiindcă al meu sânge a curs, udând aceste
încremenite pietre de-atâtea uri funeste,
Voiu ști de azi ’nainte să fiu ne ’ndurător,
In socoteala voastră punând orice omor!
Nici lacrime, nici scuze, nici calde rugăminte,
Nimic n’o să mă miște de astăzi înainte!
Iar Romeo, — să plece!. . . Am zis-o, și cumva,
De-or fi să-1 afle mâine ascuns pe undeva,
El va muri.
(către guarzi)
Cadavrul acesta,-—ridicați
Si duceți-1 acasă . . .
(către suită)
Iar voi să mă urmați!. . ,
(sentențios)
Clemență criminală e când din imprudență
Se’ntinde peste crimă a Regilor clemență!
(ies toți ducând și cadavrul lui Tibaldo)
MOMEO $î JULIETA
147
TABLOUL II
SCENA VI
(Chilia Fratelui Laurențiu)
LAURENȚIU (venind de afară se oprește la ușa odăii în care
este ascuns Romeo)
Romeo! ieși!
(după ce Romeo a intrat în scenă)
Sărmane copil! — S’a ’ndrăgostit
De tine o rea soartă, și mire-ai devenit
Al searbădei logodnici cu nume de « Răstriște! »
ROMEO
5 Ce noui izbiri în stare pot fi să mai mă miște ?...
O! Tată! Spune-mi totul.—Ce noutăți? — Voiesc
Să aflu Suveranul ce-a hotărît? Primesc
Ca bună hotărîrea .. .
LAURENȚIU
Să lupți cu suferința
10 De azi ’nainte cată să iei obișnuința,
Căci ea o tristă soartă voiește a-ți găti...
Ei bine, viu osânda, copile, a-ți vesti.
ROMEO
De este moartea, — vie! căci nu mă înfioară.
LAURENȚIU
Nu; nu; a ta osândă cu mult e mai ușoară,
15 Și Principele nostru de tine s’a’ndurat. . .
ROMEO
Atuncea dar. . . Mă iartă? . . .
LAURENȚIU
Ba nu: Te-a exilat!
148
OPEBE
5
10
15
20
25
ROMEO
Exilul?... Ce-ai zis oare? Retrage-ți vorba’ndată
Și zi mai bine moartea de-o mie de ori, tată!
De moarte nu mi-e teamă... Dar tu ai zis: exil!...
Retrage-ți vorba, tată!
LAURENȚIU
Aidem! Nu fii copil!
Gândește-te că lumea e mare...
ROMEO
Și ce lume —
Când lumea pentru mine stă toată într’un nume !
Afară din Verona, Neantu ’ncepe. — Eu
Intr’însa mi-am pus lumea și viitorul meu!
Și dacă mai departe pământul se întinde,
Apoi, afar’ dintr’însa, Tartarul se coprinde!
Și tu, — tu vii în tihnă să-mi spui: Te-a exilat,
Când nu mi-a dat exilul ci vieața mi-a luat!
Ați poleit săcurea, călăi, și iată totul,
Dar ea e tot săcure, și tot despot, despotul 1
LAURENȚIU
O! rea și Iară margini e rătăcirea ta,
Copilul meu, când lumea voiește-a-ți ajuta!
La moarte, legea noastră te osândea, știi bine!
Și Principele ’ntinse iertarea peste tine,
Schimbând grozava vorbă de moarte, în exil,
Și ’n loc de mulțumire blestemi. . . — Ești un copil!
ROMEO
Dar nu este-o iertare ci este-o barbarie,
Acea sentință care îmi lasă vieață mie!
De ceruri, îmi vei spune... Dar știu ce ai să zici...
Aici mi-e Julieta și cerul meu aici!
Și ce?... Tu vii a-mi spune, nemilostiv părinte,
ROMEO ȘI JULIETA
149
5
10
15
20
25
30
Că va putea s’o vadă de astăzi înainte
Oricine, orișiunde, oricând și orișicât,
Afară de Romeo, și viu și omorît!
Și ce?... Până chiar musca de toți disprețuită
Va fi decât Romeo cu mult mai fericită!
Pe fața ei rozalbă, ea singură de-acum
Se va ’mbăta în voie de-al buzelor parfum!
Și eu?... Voiu fi departe... Departe?... Spune-mi oare
De nu este exilul o vorbă-omorîtoare?
Și n’ai oare la tine acuma vreun pumnal,
Sau vr’un venin, să curme destinul meu fatal?
Și nu puteai tu oare, ființă ne ’ndurată,
Să stingi cu altă vorbă o vieață blestemată?...
Tu vii să-mi spui: exilul! și mă lovești, și cad
Sub vorba ce se urlă de toți damnații ’n iad!
Dar cum ai avut oare puterea,—Tu ce’n lume
Iți zici al meu părinte, — să vii sub acest nume,
In inimă c’o vorbă să mă străpungi astfel?
LAURENȚIU
Iți jur, Iți jur, Romeo, ascultă-mă nițel.
ROMEO
O! nu; tu ai de sigur să-mi pomenești exilul
Din nou!
LAURENȚIU
Dar îți sunt tată, și tu îmi ești copilul,
Căci toți nenorociții îmi sânt copii, și sânt
La toți deopotrivă un părintesc cuvânt!
Voiu dar să-ți dau putere să lupți cu a ta soartă
Făcând filosofia să-ți fie ’n veci consoartă!.. .
Ascultă, prin urmare, de gândul sfânt al său
Și ea, întotd’auna, va fi balsamul tău!
ROMEO
A! nu-mi vorbi zadarnic de-a ta filosofie!. ..
O altă Julietă putea-va să-mi dea mie?...
12*
150
OPERE
5
10
15
20
Sau fi-va ea în stare, de-aș vrea ca s’o invoc,
Orașul ce-o conține să-1 mute de pe loc?...
Incai, putea-va oare, sentința ce m’apasă
S’o schimbe ? . . .
LAURENȚIU
Dar...
ROMEO
Atuncea, de ea nimic nu-mi pasă!. . .
LAURENȚIU
Ei! da! Acum văd bine că orice-amorezați
Sunt surzi, pe lângă faptul că sunt la ochi legați!
ROMEO
O știu; înțelepciunea e mult mai guralivă
Ca dragostea, — dar dânsa e oarbă deopotrivă!
LAURENȚIU
Vream însă. ..
ROMEO
Nu, ajunge!... Tu poți să mă desminți
Dar nu-mi vorbi zadarnic de-un lucru ce nu simți!
De-ai fi ca mine tânăr și de-ai iubi, în fine,
O nouă Julietă, ai ști ce este’n mine!...
In corpul tău, de-ar curge același sânge cald
Și-ai fi omorîtorul vreunui nou Tibald,
Atuncea, — însă numai atunci, — mi-ai putea spune,
Că tu răspici cu mintea cumplitele furtune
Ce ’n pieptu-mi se ridică, — ș’atuncea ’n adevăr,
Că tu, tot ca și mine, ți-ai rupe ’ntregul păr,
Și ’ncins de disperare, cu plâns stropind pământul,
Cu corpul tău într’însul ți-ai măsura mormântul
Ca mine-acum.
(Se aruncă jos pe scânduri; în acel moment se aude bătându-se în ușe)
ROMEO ȘI JULIETA
151
LAURENȚIU
In ușe n’auzi că a bătut?...
Ascunde-te, Romeo, că’ntr’altfel ești pierdut...
ROMEO
Ei! Intre orișicine, eu nu mă voiu ascunde
Afară numai dacă, din plânsul meu ce ’n unde
5 Vărsaiu, — nu s’ar produce în jurul meu un nor,
Ca singur să m’ascundă de ochii tuturor!
(se aude bătând din nou)
LAURENȚIU
Romeo! Dar aibi milă de tine!
(privind către ușă)
Cine bate?
(către Romeo)
Porunce să te prindă de principe sunt date!. ..
(arătându-i ușa din stânga)
10 Ridică-te mai iute și fugi p’aici... —Oricum,
Să mori așa de tânăr ar fi grozav!
(privind ușa din față)
Acum!
Da! Da! Deschid îndată... Așteaptă... Dar de unde
Vii oare? Și ce cauți? Și cine ești?... Răspunde.
SCENA VII
DOICA — ACEIAȘI
DOICA (de afară)
15 Din partea Julietei eu sunt trimisă-aici!
LAURENȚIU (deschizând)
Așa? Atuncea intră... Ce faci și ce mai zici?...
DOICA (intrând)
Și ce să fac, părinte, și ce să mai zic încă?
Sărmana mea stăpână nu bea nici nu mănâncă. . .
Dar unde este oare, Romeo, soțul ei?.,.
152
OPERE
5
10
15
20
LAURENȚIU
Aici e bietul tânăr!.. . Să fie unde vrei ?. . .
Privește-1. . . Ia te uită... El stă întins cu jale
Pe scânduri, și se scaldă în lacrimile sale!
DOICA (privindu-1)
întocmai ca și dânsa.
LAURENȚIU
Nenorocit amor,
Ogorul tău la lacrimi e veșnic roditor!
DOICA
Da; dânsa de asemeni pe jos întinsă zace,
Și plânge, și iar plânge, și plânsu nu-i mai tace!
Ea-mi zise însă « Pleacă! ». Plecai să mă supui!
(către Romeo)
In numele-i acuma: Ridică-te, îți spui!
Să plângă o muiere, dar tu, fii om! — Durerea
Doboară și răpește junețea și puterea!. . .
M’auzi, Romeo !...
ROMEO
Doică !
DOICA
Gândește-te, sărman
Copil, — că moartea este al tuturor liman!
ROMEO
Ah!... Tu de Julieta vorbiși pe cât îmi pare...
Răspunde-mi: Ce mai face?... Ce zice?... Și’n ce stare
Se află? Spune-mi oare, — de când eu mi-am stropit
O mână criminală c’un sânge înrudit
De nobilul ei sânge, — călău nu mă numește?
Mă mai iubește oare, sau poate mă urește?...
își mai aduce-aminte de-amorul meu-—de-al ei?
ROMEO ȘI JULIETA
153
DOICA
Ea plânge și tot plânge și lacrimile ei
In două lungi pâraie pe scândure jos pică. ..
Aci s’asvârle în patu-i, ș’acilea se ridică...
« Tibald! » cu jale strigă ș’apoi « Romeo ! » — dar
5 Din nou își pierde simțul și numai plânge, iar
In patul ei se lasă din nou atunci să cadă!
ROMEO
O! Da! Este-al meu nume ce-o taie ca o spadă,
Ca spada blestemată, sub care doborît
Fu vărul său Tibaldo de-o ceartă omorît.
io O! Da! Este-al meu nume ce-o taie ca o spadă!
DOICA
Și ’n patul ei se lasă din nou atunci să cadă!
Din nou își pierde simțul și...
LAURENȚIU
Taci!
ROMEO
Neapărat!...
15 O! da! Este-al meu nume, un nume blestemat!...
Dar spune-mi oare, tată, în care parte-anume
A corpului meu șubred s’ascunde acest nume
Să-i sparg locașu jalnic, — să-1 scot afar’ din el
De veci!... Să nu mai fie !...
(El vrea să se străpungă cu pumnalul)
LAURENȚIU (oprindu-i mâna)
20	Reține-acest oțel!
Ești oare om?... De sigur te-arăți de pe vedere
A fi bărbat, dar plânsul te dă drept o muiere!. . .
Și ce ’nsemnează faptul pe care vreai să-1 faci! ?. . .
In furia-ți nebună cu vieața nu te’mpaci?...
25 Ucis-ai pe Tibaldo, ș’acum voiești pe tine
Să te ucizi? — Dar spune-mi gânditu-te-ai tu bine
Ce vreai să faci? — Consoarta-ți trăiește, și voiești
154
OPERE
5
10
15
20
C’o singură lovire vieața să-i răpești!
Ce?... Tu ai de soție un înger de femeie
Și vrei să mori? — Răspunde-mi, s’a stins orice schinteie
De dreaptă judecată în tine? — Mă ’nfiori!. . .
Când legea chiar te cruță tu vrei să te omori!
A! Vino-ți în simțire, și singur te gândește
Că cel plecat spre rele, cu bine nu sfârșește!
DOICA
Ce mari și sfinte vorbe revarsă gura ta;
O veșnicie ’ntreagă ca să le-aud aș sta!
(către Romeo)
Astfel, — eu pot a-i spune că ai să vii, — căci iată,
Ea, fără doar și poate, te-așteaptă, biata fată!
ROMEO
Da! Spune-i Julietei a se găti curând
Să-mi facă-orice mustrare va fi să-i vie ’n gând.
DOICA (dându-i un inel)
Atunci,—poftim: primește acest inel, pe care
Mi-1 dete-a ți-1 aduce... și... iute... căci îmi pare
Că se’nnoptează. . . —vino — nu’ntârzia ! (iese)
ROMEO
Da ; — viu !
(privind inelul)
O! dar ce vii din parte-i, din mort tu mă faci viu! (iese)
TABLOUL III
(Camera Julietei)
SCENA VIII
ROMEO —JULIETA —la urmă DOICA
JULIETA (rezemându-se de fereastră)
Și deci, — vrei a te duce ?.. . Dar ziua e departe !. . .
Ascultă ce accente privighietoarea ’mparte!
ROMEO ȘI JULIETA
155
5
10
15
20
25
30
O! nu e ciocârlia de care îmi vorbiși
Ci e privighietoarea ce ’n frunze auziși!
Ea cântă toată noaptea și bea din flori răcoarea,
O! crede-mă, Romeo, era privighietoarea!
ROMEO
Nu; Scumpă Julieto, te’nșeli... am auzit
Prea bine acel cântec în noapte prelungit!
Privighietoarea tace în frunze-aromitoare;
E glas de ciocârlie, a zilei-anunțătoare!
In neguri se retrage al nopții tainic duh!
E glas de ciocârlie pierdută în văzduh!
Privește-acele raze pe cer împrăștiate!. . .
In ele, Orientul cu dome înstelate
Se ’mbracă cu încetul, și norii cei subțiri
Ii coase în viorele și ’n roșii trandafiri!
Privește-acele raze !. . . sunt razele-aurorii
Țâjnind din adâncime să poleiască norii!,..
Privește!... Ale nopții făclii se sting și pier
In pulberea de aur întinsă peste cer,
Și zorile râzânde, din pulberea de astre,
Coboară să se joace pe dealurile-albastre!. . .
La drum m’așteaptă jalea, ș’aicea este-amor...
Să plec, eu trebuește, sau să rămâi să mor!
JULIETA
Dar nu;. . . până la ziuă mai este-o lungă oră,
Ș’acea lumină este vreo nouă meteoră
Ce trece arzătoare, prin spațiu căzând,
Să-ți lumineze calea, spre Mantova plecând!
Rămâi încă o clipă, și spune-mi încă mie
Amorul tău!
ROMEO
Ei bine, pe voia ta să fie!...
Surprinză-mă aicea fiindcă tu mi-o ceri
Și moartea nu-mi va face nici teamă, nici dureri!
156
OPERE
5
10
15
20
Voiu zice dar cu tine c’acea lumină vie
Nu naște dintr’a zilei zâmbire argintie...
Voiu zice cum că ziua, voind a zăbovi,
Accentul care merge de cer a se lovi,
Nu-1 scoate ciocârlia semeață ’ntotd’auna. . .
Era privighietoarea și ’n cer s’ascunde luna!
JULIETA
E ziuă !... Ziuă !... Pleacă!... — Dar pleacă !. . . Și ce stai!. . .
E vocea ciocârliei ce-ți țipă! « Vreme n’ai! »
Și cum de au zis unii, că este a ei voce
Plăcută, pe când este stridentă și feroce,
Căci ea ne despărțește râzând de orice rugi ?. ..
Romeo, dar din brațe-mi răpește-te și fugi!. . .
Scăparea ta e ’n fugă. .. alături aud șoapte. . .
Afară crește ziua . ..
ROMEO
Și ’n noi se face noapte!
DOICA (intrând)
De grabă. . .
JULIETA
Ce e Doică?
DOICA
Zorește-1!. . . N’aștepta
Căci are ca să vie aicea muma ta!
JULIETA (deschizând fereastra)
Atunci, fereastră crudă, descbide-te și lasă
Torent să intre ziua și vieața mea să iasă!
ROMEO
O sărutare încă, și plec!
ROMEO ȘI JULIETA
157
5
10
15
20
JULIETA
Amorul meu,
Gândește-te la mine, gândește-te mereu,
Și nu uita de știre să-mi dai, căci fiecare
Secundă o să-mi pară ca secolul de mare!
ROMEO
Fii sigură... Pe tine în inimă te port,
Și tu-mi vei ști de soartă afar’ de n’aș fi mort
Și îngropat. . .
JULIETA
Atuncea, la revedere, — pleacă. . .
Crezi tu că vreme multă la mijloc o să treacă?
ROMEO
Nu! Cred că revederea va fi peste curând
Și sper că o să vie o zi frumoasă, — când
Durerile de astăzi vor fi de noi uitate
Și vom vorbi de ele cu frunți înseninate!
JULIETA
Și am cu toate-acestea o presimțire rea...
Romeo, tu ești palid!
ROMEO
Și tu, iubita mea !.. .
Durerea despărțirii ce soarbe-al nostru sânge,
Răpindu-ne puterea, pe-obraz ni se răsfrânge. ..
Acum, — o sărutare, și cea din urmă!
JULIETA
Cât
De tristă ți-este vorba și semnul de urît!. . .
Nu zice cea din urmă, precum ai zis, și mie
Nu-mi cere numai una, Romeo, ci o mie!...
(smulgându-se din brațele lui)
Adio!
158
OPERE
ROMEO (din pragul ușei)
Julieto!
JULIETA
Se duce!
(după ce a plecat)
Și de sus,
Ceva pare că-mi spune că el de veci s’a dus!
ACTUL VI
(Camera Julietei)
SCENA I
DONA CAPOLETI — JULIETA
DONA CAPOLETI
(intră și văzând pe Julieta că plânge se apropie de masa la care sade)
5 Ei bine, Julieto, și cum te afli’n fine?
JULIETA
Zadarnic m’aș ascunde, eu nu prea mă simt bine.
DONA CAPOLETI
Tu plângi fără’ndoială pe vărul tău Tibald!...
Dar șirul tău de lacrimi, de-ar fi oricât de cald
Nu are ca să poată, țărâna-i s’o ’ncălzească
10 Și dându-i vieață nouă, din nou s’o ’nsuflețească!
Mângâie-te. .. sau uită... — Conține-te încai...
Excesul de durere e nebunie...
JULIETA
Vai!
O! nu; pe a sa moarte voiesc să plâng amarnic...
DONA CAPOLETI
15 Tu poți să plângi de sigur, dar ai să plângi zadarnic
Căci morții nu se scoală...
ROMEO ȘI JULIETA
159
JULIETA
Eu însă, ne ’ncetat,
Voiu fi adânc pătrunsă de-un dor nemângâiat!
Durerea mea e mare. . .
DONA CAPOLETI
Și ea se mai mărește
5 Fiindcă sceleratul ce l-a ucis trăiește!
JULIETA
De cine vorbești oare?...
DONA CAPOLETI
De cine ? .. . De-un mișel!...
Știi bine... De Romeo?
JULIETA
Romeo ?... Intre el
10 Și mizerabili, mamă, e osebire multă...
II iert, și fie ceru să-1 ierte de m’ascultă...
Și, dacă este vorba să-ți spui mai lămurit,
Din cauza lui sufăr...
DONA CAPOLETI
Fiindcă n’a murit,
15 Da ; da ; te ’nțeleg bine . . .
JULIETA
O zici. . .
DONA CAPOLETI
Și mai zic încă
De tatăl tău, că-ți poartă o dragoste adâncă...
O zi de fericire, astfel, ți-a pregătit,
20 Copila mea!
JULIETA
Și care ? . . .
160
OPERE
5
10
15
20
DONA CAPOLETI
O zi apropiată. . .
Chiar Joi, nu mai departe, de nuntă îmbrăcată,
Biserica Sân-Pietro, te va vedea intrând,
La brațul tău cu ’n tânăr, bogat, frumos și blând!
Ce zici despre Paride?... De el fiind iubită,
Așa că te va face consoartă fericită?...
JULIETA
O! jur că niciodată, de vreți a mă jertfi,
Consoartă fericită cu dânsul nu voiu fi!...
Rămân înmărmurită de-atâta îngrijire
Ce vrea ca să mă facă să intru ’n însoțire
Cu unul dintre oameni ce timpul n’a avut
Nici chiar de a se face să-mi fie cunoscut...
Te rog,—oh! spune-i mamă, — de mine având milă
Cu măritișul tata să nu-mi mai facă silă,
Sau, dacă n’o vrea seama să ție de plânsori,
Atuncea, pe Romeo să-mi dea de mii de ori,
Și tu cunoști prea bine, ce ură-i port!
DONA CAPOLETI
Firește...
Dar tatăl tău aicea îmi pare că sosește...
Poți singură, aceasta să-i spui. ..
JULIETA
Nu îndrăznesc!
SCENA II
CAPOLETI — DOICA și ACEIAȘI
CAPOLETI
Și ce? Scăldată’n lacrimi ș’acuma te găsesc?...
Din mica ta persoană, tu faci totdeodată
O mare, o furtună, ș’o navă sbuciumată;
ROMEO ȘI JULIETA
161
5
10
15
20
25
Căci ochii tăi de lacrimi făcând atâta lux
S’aseamănă cu-o mare cu flux și cu reflux,
Iar corpul tău e nava ce ’n unda lor amară
In luptă cu furtuna stă gata ca să piară,
Așa că naufragiu va face negreșit
De nu-i va fi propice un cer mai liniștit!. . .
(către Dona Capoleti)
Ei bine, dar! consoartă, i-ai spus a mea voință?
DONA CAPOLETI
Da ; însă o respinge cu multă stăruință !
CAPOLETI
Ce? Nu ne mulțumește de grija ce-i purtăm?,
Și nu e fericită de faptul că-i aflăm
Un gentilom ce astăzi o cere de consoartă...
JULIETA
Nu; tată. Nu visasem această nouă soartă...
La orișice dorință aveți mă învoiesc
Dar nu și la un lucru pe care îl uresc!
Cu toate-acestea însă, cu multă mulțumire
Vă sunt îndatorată de-a voastră îngrijire!
CAPOLETI
Cum?... Cum?... îmi pui enigme ce nu se prea desleg..*
Ce logică e-aceasta?... De loc n’o înțeleg...
« Mă învoesc la toate », îmi zici pe de o parte,
Și grijile-mi s’arată că n’ar fi fost deșarte;
Pe de-altă parte însă, mai pui la: « mă ’nvoiesc »
Pe « nu și la un lucru pe care îl uresc! »
Apoi mai zici la urmă că tu « cu mulțumire
« Ne ești îndatorată de-a noastră îngrijire »...
Păstrează-ți îngrijirea pe seama ta, și vezi
Să te gătești de nuntă precum mai bine crezi!
Vei fi a lui Paride, de voia ta, copilă,
Șau dacă nu de voie, vei fi a lui în silă!
162
OPERE
5
10
15
20
25
JULIETA (voind să-i ia mâna)
O! tată!
CAPOLETI
Și ce, tată?... Nerușinate! Piei!...
DONA CAPOLETI
Dar vino-ți în simțire... Ia seama la ce vrei
Să faci!...
CAPOLETI
Vorbești la vreme, căci vrei, pe cât se pare,
Să dai o nouă probă de bună educare!
JULIETA
O! tată! Te rog însă... Aibi milă... Nu fi crud...
Ascultă-mă o clipă ...
CAPOLETI
Nimic nu voiu s’aud !. . .
Nimic!. .. Și de aceea ți-o spui încă odată
Ori tu vei fi mireasă, ori eu nu-ți voiu fi tată!...
Să nu-mi răspunzi nimica... Să taci... Să nu-mi vorbești.
Și ’n față ca acuma să nu mă mai privești!
Ia seama!... Cu privirea voiești a mă desfide
Dar furia în pieptu-mi în veci n’o pot închide!
A! spune-mi, zău, consoartă, de nu ne amăgeam
Amarnic, — când la ceruri într’una ne plângeam
De faptul că, un singur copil ne dete nouă,
Dar iată, cum că unul, acuma e cât nouă!
’Napoi de-aci, sfruntate!
(o îmbrâncește cu furie încât ea aproape că și cade jOsj
DOICA
Vai, Domnule, ce faci?...
Sărmana !. . . Nu ai milă de ea !. . .
CAPOLETI
Te rog să taci,
Sau mergi să dai povețe la cei cu care ție
Iți place încuscrită să te-afli ’n cumetrie!
ÎWMEO ȘI JutlEfA
16â
DOICA
Dar eu n’am dat povețe, și dimpotrivă, — eu
Vream...
CAPOLETI
5
10
15
20
25
Vreai moștenitoare să-i fii lui Dumnezeu
Pe toată ’mpărăția ce are ’n stăpânire,
O știu de mult!
DOICA
De vorbă n’am parte, zău!
CAPOLETI
Din fire
Văd bine că ai gândul ca să mă scoți acum...
Cumetre îndestule te-așteaptă însă’n drum,..
Cu dânsele la ceartă, apucă-te, cicală,
Sau nu mai scapi de mine și marea nu te spală!
Piei repede din ochi-mi! Piei!
DONA CAPOLETI
Fii mai răbdător!
CAPOLETI
Pe legea mea! De ciudă îmi vine ca să mor!___________________________________________________________________________________________________________________
Și ce?... Și zi și noapte, și chiar în zori de ziuă,
Bătui pe cât se vede zadarnic apa ’n piuă,
De-același cuget veșnic urmat și chinuit,
Căci astăzi când îi aflu un soț neprețuit,
Un gentilonm de viță cu ’naltă înrudire,
Bogat, frumos și tânăr, și plin de ’nsuflețire,
Ea vine ca să-mi spuie cu glas miorlăitor
« Copilă fiind încă de măritiș n’am zor! ».
Auzi! Auzi! Copilă!... Ți-oiu arăta eu ție,
Sau tu, de bună voie, consimți la cununie,
Sau de astăzi înainte, îți dau al meu cuvânt,
Că eu te las în pace, dar tată nu-ți mai sânt!
164
OPERE
5
10
15
20
Da! da! să bagi de seamă la ce-ai de gând a face...
Iți dau o zi deplină să judeci lucru ’n pace!...
Ești liberă, stăpână orice să hotărești,
Dar pâinea ta, pe poduri, atuncea, să cerșești!
(iese)
JULIETA
Deci, — nu e nicio milă în cerul ce pătrunde
Prăpastia în care durerea mea s’ascunde ?...
Dar tu, iubită mamă, — și tu vei fi ca el?...
Și tu mă vei respinge c’o inimă de-oțel?...
O ! iată-mă ’n genuchie !... — Aibi milă și amână
Proiectul cel de nuntă ’ncai c’o săptămână,
Sau dacă nu, — gătește al nunții mele pat
Pe groapa ’n care zace Tibaldo îngropat!
DONA CAPOLETI
Să nu-mi vorbești zadarnic. Iubirea mea nespusă
Apune, — când o fată îmi este nesupusă.
Ești liberă a face orice, — dar pe cuvânt
Mă jur, de-azi-înainte că mumă nu-ți mai sânt!
Acuma, — doică, — vino, — urmează-mă ; — în pace
Rămâie să-și dea seama de ce-are ’n gând a face!
DOICA (plângând)
O! biata mea fătuică!... Ce vieață și ce chin!
DONA CAPOLETI
Aidem! — Ii voiu trimite pe Laurențiu! — Vin !
SCENA III
JULIETA — la urmă LAURENȚIU
JULIETA
Ce?... Mumă ca și tată cu inimă’mpietrită
Răspund l-a mea durere... și eu sunt părăsită
De toți!,.. De toți?... Și nimeni nu s’află ca să-mi dea
ÎIOMEO ȘI JULIETA
165
5
10
15
20
Poveți sau mângâiere!... Vai!... Vai!... inima mea,
Tu care de Romeo te afli plină încă
Afundă-te ’ntr’a morții prăpastie adâncă!...
Vai!... Vai! Și pe când cerul astfel m’a urgisit,
Părinte Laurențiu și tu m’ai părăsit!. ..
LAURENȚIU (din pragul ușii)
Sărmana mea copilă!
JULIETA (cu un strigăt de bucurie)
O ! tată! — Provedința
Aicea te trimite! Privește-mi suferința!
LAURENȚIU
Copilă, a ta mumă a vrut să ne’ntâlnim. ..
JULIETA
închide acea ușă și vin să ne jelim,
Căci nu mai e speranță în lume pentru mine!
LAURENȚIU
Cunosc a ta durere întocmai ca și tine
Și soarta ce te-așteaptă atât mă ’ncremeni,—
Consoarta lui Paride fiind a deveni
Chiar mâine, — că zadarnic mă ’ncerc prin cugetare
In taină să descopăr mijloace de-amânare!
JULIETA
Atunci, cu ’nțelepciunea de simți că nu mai poți
Din astă ’mprejurare cumplită să mă scoți,
Să ’nving a mea ursită, pumnalul îmi ajunge!
LAURENȚIU
Pumnalul?...
JULIETA (scoțând un stilet)
Da, cu dânsul voiu ști a mă străpunge,
Părinte, — cu Romeo, tu singur m’ai legat
Și Dumnezeu din ceruri ne-a binecuvântat!
13*
166
OPERE
5
10
15
20
25
30
Ai zis că n’afli mijloc în cugetele tale,
Dar te-amăgești de sigur, căci tot mai este-o cale,
O cale care duce departe sub pământ...
Eu însă-a lui Romeo am fost, rămâi și sânt!
(vrea să se lovească cu stiletul)
LAURENȚIU
Oprește-te, copilă, căci iată că răsare
In mintea-mi zdruncinată o sfântă inspirare...
O rază de speranță, de nu mă ’nșel, zăresc,
Da, mijlocul e aspru și n’o tăgăduiesc!
Mi-ai spus că mult mai bine dorești ca să fii moartă,
Decât, trăind, Paride să te-aibă de consoartă,
Atuncea dar, de moarte de nu te înfiori,
Am dovedit mijlocul să scapi și să nu mori!
JULIETA
La orișicare lucru voiu ști a mă supune
Dar numai de Paride nimica nu-mi mai spune.
Și dacă este vorba să scap, — orice cruzimi
Descoperă-le grabnic, urzește-le și zi-mi:
Aruncă-te din turnul ce ’n aer predomină
Și eu m’asvârl îndată cu inima senină;
Ia șerpi și lungi balauri și fără-ai număra,
Aruncă-i într’o baie, și într’însa voiu intra;
Condu-mă ’n cimitiruri în ore fioroase
Și lasă-mă închisă sub craniuri și oase
Sau chiar deschide-o groapă săpată de curând
Și spune-mi înăuntru să intru surâzând
Și gol lăsând cadavrul, — din albul său lințoliu
Să-mi fac atunci o haină de groază și de doliu!
Dă-mi, tată, orice ordin, dar fă-mă să rămân
Consoarta lui Romeo!
LAURENȚIU
Atunci în al tău sân
Inchide-ți suferința să stea înăbușită,
încât să te reafle părinții fericită!
ROMEO ȘI JULIETA
167
Prefă-te, râzi, vorbește, spunând că te căiești
Și vrei de bună voie la tot să te ’nvoiești;
De sigur, a mea faptă că poartă rea poriclă
Dar ea-ți va fi scăparea... — Primește-această sticlă!
(îi arată un flacon)
Iar, singură, la noapte, — urcându-te în pat
Golește-o vitejește și răul e’ndreptat;
Intâiu te va cuprinde un frig ș’o amețeală,
Dar tu, căzând Ia urmă în stare de-amorțeală,
In ceruri te vei crede, și moartă vei părea,
10 Și două nopți de-a-rândul astfel vei rămânea;
Părinții tăi, în lacrimi, pe piept punându-ți cruce,
In jalnică paradă la groapă te vor duce...
Atunci vei fi depusă sub bolțile semeți
In care zac de veacuri, strămoșii tăi măreți;
15 Romeo despre toate va fi vestit la vreme,
Și va veni din moarte, cu vocea-i să te cheme,
Așa că voiu, la urmă, în Mantova mutați,
Uitând o ’ntreagă lume, de ea veți fi uitați!
Acesta e mijlocul ce poate să te scape
20 De-o nuntă rușinoasă și groapa să nu-ți sape!
JULIETA
Dar dă-mi-o mai de grabă, că nu mă înfior...
Privește-mă... Nu tremur!...
LAURENȚIU (cu admirare)
Frumos și nobil sbor!
Răspunde-mi însă mie, avântul când va trece
25 Nu are să te’nghețe a spaimei mână rece?...
JULIETA
Nu; Nu!
LAURENȚIU (dându-i flaconul)
Atuncea, — iată — și, fie să te-ajute,
Acel ce știe totul din locuri neștiute!
168
OPERE
Dar trebue, copila, aici să nu mai stau!...
De veste lui Romeo la Mantova să-i dau
Alerg...
JULIETA
Sunt hotărîtă și poți să pleci în pace.. .
5 Scăparea mi-este ’n mână și orice frică tace!
Adio, bun părinte!
LAURENȚIU (îmbrățișând-o)
Te binecuvintez!
JULIETA
Cu mine va fi Domnul, căci bun și drept îl crez!
Amorul ce mă ’mpinge să scap de-a fi victimă
10 Nu poate ca să fie în fața lui o crimă!
S’aude însă sgomot... Pe tata îl zăresc,
Iar mama și Paride, vorbind, îl însoțesc...
Sunt ei... Adio, tată
(arătând spre dreapta)
E soarta mea ce vine!
(Laurențiu iese prin față)
SCENA IV
CAPOLETI — DONA CAPOLETI — DOICA — PARIDE — JULIETA
DONA CAPOLETI (uitându-se la Julieta se adresează lui
Capoleti urmând un dialog început)
15 Ți-am spus-o, Capoleti, și nu credeai!...
DOICA (către Julieta)
Ei bine,
Te-ai spovedit, fătuico?...
(către Capoleti și Dona Capoleti)
Priviți-o puțintel...
Cu zâmbetul pe față o regăsim...
ROMEO ȘI JULIETA
169
5
10
15
20
CAPOLETI (către Julieta)
Astfel, —
Ai obținut se vede iertarea c’o zâmbire?...
Dar demnă te-afli oare de sfânta ’mpărtășire ?...
JULIETA
O pot lua. Mi-a spus-o, și m’a iertat, căci eu
Cu totul împăcată mă simt cu Dumnezeu!...
El m’a mustrat, fii sigur, de-a mea neascultare,
Dar eu, îți jur o! tată, să-mi dai ș’a ta iertare!
(executând)
Din mine poți a face orice pe viitor,
Căci iată-mă ’n genuchie iertarea că-ți implor
CAPOLETI (ridicând-o)
Ai auzit-o singur, Paride!... Ea primește!...
PARIDE
Iubită Julietă!
JULIETA (către Paride)
Și tot ce ’ngăduește
O dragoste curată vă dau voioasă, — dar
Vă rog ca să nu-mi cereți mai mult pan’ la altar!...
CAPOLETI
Fii liniștită!... Vino la pieptul meu!
(strângând-o în brațe cu expansiune)
E mila
Cerească peste mine!... Mi-am reaflat copila!...
De sigur, sfântul pustnic e om cu fapte rari...
Orașu-i datorește atâtea lucruri mari!...
El merită pe piață să aibă o statuie
Și s’ar cădea, în mijloc, de aur să i-o puie!
(către doică)
La lucru! ce stai, doică, și nu te îngrijești
Gătelile de nuntă să mergi să-i pregătești?
Mă duc acum! și mâine, — la nuntă !
170
OPERE
5
10
15
20
DONA CAPOLETI
Dar așteaptă:
Crezi oare că grăbirea e faptă înțeleaptă ?...
Nimica nu e gata...
CAPOLETI
Te rog nu mă ’ndârji. ..
De orișicare lucru mă duc a mă ’ngriji...
Rămâi cu Julieta aicea ... — Despre mine
La noapte nu ’nchid ochii și tot va merge bine!
(către Paride)
Paride, prin repaos, aidem să te transformi
Și vezi să dormi la noapte că mâine n’ai să dormi!
(iese la braț cu Paride)
DOICA (către Julieta)
S’a dus. . .
JULIETA
Și te vei duce cu mama deodată,
In liniște deplină voind a fi lăsată
Prin cugete și suflet la cer a mă ’ndrepta!
Căci numai rugăciunea îmi poate ajuta!
DONA CAPOLETI ‘
Ce lucruri la urechie vă povestiți!. . . îmi pare
Că ’n lăzi avem destule danteli și stofe rare...
De vă lipsește însă ceva...
JULIETA
Nu, nicidecum,
Cu doica despre toate la cale-am pus acum
Și poate ’n bună pace să meargă să-ți ajute
La orice pregătire...
DONA CAPOLETI
Atuncea mă duc...
ROMEO ȘI JULIETA
171
5
10
15
20
JULIETA (către Doică)
Du-te
Și tu cu mama, doică. ..
DONA CAPOLETI
Dar vin să te sărut
Și fie-ți viitorul de fericiri cusut!
(o sărută)
Pe mâine!... Mâine, soare va fi după furtună. . .
Ești însă ostenită... te las, și noapte bună! —
(iese cu doica)
JULIETA (singură; e noapte)
Adio, zi mai bine! Adio, maica mea,
Căci cine știe unde și când ne-om mai vedea!. . .
O! iată-mă acuma în voia soartei mele:
Sunt singură... și tremur în frigurile-mi grele!. . ,
îmi trebue putere, speranță și curagiu...
(arătând sticla)
Aicea e scăparea, și ’n vieață e ultragiu!...
Dar, mamă! — Mi-este frică!... Sau nu !... Nenorocită
Ce sunt, îmi este mintea cu totul rătăcită!
Aidem!... Am doi prieteni cu sufletul înalt...
(arătând sticla)
Trădându-mă acesta, —
(scoțând pumnalul din sân)
Mai am pe-acestălalt!
(depune pumnalul pe o mescioară lângă pat)
Dar cine-mi poate spune că pustnicul, să scape,
N’a pus otravă ’n sticlă mormântul ca să-mi sape
Căci el prin consfințirea ce-a dat 1-al meu amor,
Făcutu-s’a de dânsul a fi răspunzător?
O! nu! Eu sunt nebună, și ’n trista-mi rătăcire,
Răspund prin bănuială la sfânta lui iubire!. ..
172
OPERE
5
10
15
20
25
30
Departe dela mine asemenea gând rău...
îmi fu mai mult ca tată și nu-mi va fi calau!...
Dar mumă-mea, sărmana, — dar ea să facă ce-are
Văzându-mă întinsă și fără de suflare?...
Dar tatăl meu!... Dar doica?... Cu groază mă gândesc
Că ei au să mă plângă și eu am să trăiesc!...
Romeo! Cât de mare amorul tău e ’n mine
Deoarece putere îmi dă!
(apropiind flaconul de buze)
Aidem, în fine!
(după ce i-a băut conținutul)
Dar ce?... Sub bolți funebre, închisă să nu fug,
Lăsată’n întuneric voiu fi într’un coșciug?...
Oroare!... Dar acolo, din somnul meu misteric,
La vieață reîntoarsă în mijloc de ’ntuneric,
Când morții împrejuru-mi în gropi vor tresări,
Putință va fi oare din minți a nu-mi sări,
Și brațul înarmându-mi cu craniuri hidoase,
Danțându-mi danțul morții în pulberea de oase,
Putință va fi oare atuncea să m’opresc,
Și fruntea, de morminte, țipând să nu-mi zdrobesc ?. ..
Și cine-mi spune încă din groapă că nu are
Tibaldo să nu iasă coprins de răzbunare?...
Tibaldo?... Iată-1... Vine... un sânge viu și cald
Țâjnește împrejuru-i...— Oprește-te, Tibald!...
Vai! El dup’o nălucă cu sabia țintește...
Oprește, căci Romeo e soțul meu. .. Oprește !...
(șovăind)
De plumb deodată însă pleoapele îmi par...
Pe ochi... mi se întinde zăbranic funerar. ..
Un tremur... mă pătrunde... iar mâna mea e rece...
Pământul de sub mine îl simt că stă să plece...
(se agață de perdelele patului și se târăște într’însul)
Mor... — Patul... — O !... — Romeo!...
(muzica începe să cânte și merge crescendo spre a demonstra că se trece dela
noapte la zi; între aceasta scena se luminează încetul cu încetul)
ROMEO ȘI JULIETA
173
SCENA V
DOICA — CAPOLETI — DONA CAPOLETI — la urmă LAURENȚIU
(e ziuă)
DOICA (intrând în vârful picioarelor)
Fetița mea ... Și cum?
Dormi încă?... — Este ziuă!.. . Deșteaptă-te acum!
M’auzi sau nu?... Răspunde-mi. . . Drăguță... De-osteneală
Coprinsă fu să vede de-această piroteală...
(înaintând spre pat)
5 Și trebue din somnu-i s’o scol neapărat!...
(înlăturând perdelele patului)
Ce văd!... E’n pat culcată și nu s’a desbrăcat?...
(mișcând-o încet)
Copila mea iubită, răspunde-mi însă mie...
(mișcând-o mai tare)
Deșteaptă-te!...
(după un moment)
Ea tace...
(apucând-o de mână și scuturând-o)
L0	E rece... grozăvie!...
Dar dânsa este moartă!... E moartă...
Ajutor!
(alergând și deschizând ușa din stânga)
Săriți încoa, stăpână!. . . Mai repede că mor. . .
DONA CAPOLETI
Ce este?...
CAPOLETI
15	Ce se’ntâmplă?... Ce sgomot?
DOICA (frângându-și mâinile)
Vai! Ce soartă
Grozavă!... Vai ce soartă!...
(târîndu-i spre pat)
Uitați-vă L . ,
174
OPERE
5
10
15
20
DONA CAPOLETI (cu un strigăt de disperare)
Oh!... Moartă !...
E moartă!
CAPOLETI
Julieto!
LAURENȚIU (aparte)
Ce crude sfâșieri!...
Dar binele se naște adesea din dureri!
ACTUL V
(O stradă din Mantova. E noapte)
SCENA I
ROMEO, la urmă BALTAZAR
ROMEO
De trebue pe visuri să punem vreo credință,
De poate adevărul în somn să ia ființă,
Atunci fără ’ndoială că ’n timp apropiat,
Să aflu știri voioase îmi este rezervat.
Amorul, care pieptul mi-1 umple, niciodată,
Nu dete o lumină atâta de curată,
încât să mă ridice, făcându-mă ușor,
Să pot mai sus de lume și de pământ să sbor!
Azi noapte, printre visuri, văzui pe-a mea mireasă.
Murisem... Și la mine veni prin umbra deasă...
Ciudat este de sigur, în vis, ca să te vezi
Atunci când n’ai vedere, că mori și re ’nviezi,
Căci ea, o sărutare în flacăre topită
îmi dete și ființa-mi a fost re ’nsuflețită!
îndată după acestea, — ce farmec!... — m’am visat
Pe tron, căci ajunsesem al lumii împărat!
MOMEO ȘI JUtîETA
176
5
10
15
20
Amor! câta plăcere se află ’n tine, dacă
Imaginile-ți numai, în stare sunt să facă
Din oameni niște îngeri ce sboară fericiți
Pe aripi de iluzii prin ceruri rătăciți!. .. —
Să sper îmi zice astăzi natura ’ntreagă. — Dar
De ce să’ntârzieze atâta Baltazar?...
Verona este-aproape și mor de nerăbdare. . .
Aidem !. . . El o să vie... — A !. .. Iată~l mi se pare !
BALTAZAR
Stăpâne...
ROMEO
Ce e?... Spune-mi mai iute să mă’mpaci...
Iți dete Laurențiu vreo noutate?... Taci?...
Răspunde-mi: Julieta ce face?... —Dar vorbește
Odată!
BALTAZAR
Julieta?.. . — E bine. — S’odihnește
De somnul veșniciei depusă în mormânt,
Iar sufletu-i acuma se află ’n cerul sfânt
Cu îngerii 1
(Romeo în acest timp îl privește cu fixitate)
Mă iartă că-ți dau o crudă știre...
Am vrut a ți-o ascunde sub vorbe de-amăgire,
Dar singur ini-ai cerut-o... — Ei bine, mă deszic...
Păstrează-ți însă firea...
(Romeo privindu-1 cu aceiași fixitate se dă înapoi și cade)
Stăpâne ! Ce-ai?...
ROMEO
Nimic.
BALTAZAR (ridicându-1)
Fii om!,.,
176
OPERE
5
10
15
20
25
ROMEO
Și vasăzică, în loc de bucurie
Tot soartă ne’mpăcată, și moarte, și urgie?...
(schimbând tonul, către Baltazar)
Aleargă și găsește-mi doi cai de cumpărat
La noapte, la Verona plecăm neapărat!...
M’auzi sau nu?...
BALTAZAR
Stăpâne! Aud... dar văd cu jale,
O crudă hotărîre în ochii dumitale!
ROMEO
Te ’nșeli... Nu am nimica — Dar du-te...
BALTAZAR (înclinându-se)
Mă supun.
ROMEO
Să fie cu putință? Visez ori sunt nebun?...
La noapte, Julieto, a noastră despărțire,
Schimbându-se prin moarte în veșnică ’nsoțire,
Prin sufletele noastre, de lume depărtați,
In cerurile sfinte vom fi împreunați!...
De astăzi înainte, în vieață nu mi-e locul!...
Dar cum?... Prin care mijloc?... A! crima-mi dă mijlocul...
Pe cât mi-aduc aminte în cugetul meu trist,
Pe-aicea pe aproape cunosc un farmacist...
Oribil la vedere, cu haina zdrențuită,
Mizeria într’însul era întipărită;. ..
In pragul ușei sale văzându-1 țintuit
Mi-am zis adesea: Iată un om neprețuit,
Căci lui de i s’ar cere balsam la disperare,
Ți-ar vinde pentru aur otrava cea mai tare!
Firește că atuncea, — o! straniu mister! —
Eu nu știam că singur voiu merge să i-o cer!...
Dar iată-i prăvălia cu rânjete funeste...
Și ce ? ... — închisă ? ... Insă, — să batem!
(lovește în ușă)
ROMEO ȘI JULIETA
177
SCENA II
FARMACISTUL — ACELAȘI
FARMACISTUL (dinăuntru)
Cine este?
ROMEO
Un disperat!
FARMACISTUL
Să-și cate de drum ne ’ntârziat...
Băiete, de pomană Ia nimenea n’am dat!
ROMEO
5 Ascultă-mă: e vorba de-a gândului furtună
Căci galbenii cu zimțuri în pungă îmi răsună!
(zdrăngănind banii în pozunare)
FARMACISTUL (deschizând ușa)
Și ce voiești atuncea?
ROMEO
Tăcere!... Vino’ncoa!
FARMACISTUL (după ce a ieșit afară)
In fine? ...
ROMEO
10	Na o pungă pe care o vei lua!
(azvârlindu-i-o)
Intr’însa sunt, îmi pare, vreo patruzeci de galbeni!
FARMACISTUL (numărându-i)
Sunt patruzeci întocmai ca soarele de galbeni!. ..
(înclinându-se)
Cu ce, Măria Voastră, ați vrea să vă servesc?
ROMEO
Să-mi cauți o otravă teribilă voiesc.
178
OPERE
5
10
15
20
FARMACISTUL
Otravă ? ...
ROMEO
Și prin/vine, ca sborul cugetării
Să sboare, — sau ca gândul cumplit al disperării. ..
FARMACISTUL
Posed în prăvălie asemenea licori,
Dar legile cu moartea lovesc pe vânzători!
ROMEO
Și ce?... Te temi de moarte când moartea e ușoară
Alăturea cu foamea ce zilnic te doboară?...
Și ce?... Pe când obrazul îți este descărnat
Mai șezi la îndoială și ai de cugetat?...
Vorbiși de legi, — dar spune-mi, — ce legi în astă lume,
De tine-avură grije, — de tine, fără nume,
De tine muritorul de foame?... Nu-mi vorbi
De legi... Și iată aur!...
(îi aruncă bani)
Mai na !... — Le vei orbi
Cu el, fii sigur, — ține !
(îi aruncă din nou)
FARMACISTUL
Ce? încă?... Aur! Aur!
Dar n’am văzut în vieață un astfel de tezaur!
ROMEO
Deci?
FARMACISTUL
Bine. — Viu îndată... Așteaptă un minut. ..
(reintră în prăvălie săltând monedele în palme)
E aur! Aur!
(ieșind după un moment și arătându-i o sticlă)
Iată acum ce mi-ai cerut!...
Otrava este-aicea... Ți-o dau... Insă ’n credință
Mizeria ți-o vinde, iar nu a mea voință!
ROMEO ȘI JULIETA
179
ROMEO
Și tocmai de-aceea la gânduri nu mai sta. . .
Mizeria îți cumpăr, iar nu voința ta!
FARMACISTUL (dându-i sticla)
Primește-o, și dintr’însa sorbind o părticica,
Chiar douăzeci de viețe să ai, — ți le ridică!
ROMEO
5 Prea bine. — Iată aur! Mai na ! — Fii mulțumit,
Căci el e ca veninul mai crud și mai cumplit,
Și el produce ’n lume cu mult mai multe crime
Decât produce sucul veninului, victime!
Acela care-ți vinde venin, sunt eu; — astfel,
10 Schieletul tău cu carne îmbracăți-1 prin el!
(Farmacistul îl privește înmărmurit și reintră în prăvălie)
ROMEO (înălțând sticla)
Iar tu, aide cu mine licoare azurie,
Pe groapa Julietei să ’ncepi a ta domnie!
TABLOUL II
(Mormântul Capoleților)
SCENA III
PARIDE și SAMSON, cu torțe și coroanele de flori, la urmă ROMEO și BALTAZAR
cu un fanar și purtând un drug de fier și o sapă
PARIDE
Dă-mi torța ta și du-te, — sau nu: Reia-ți-o.—Voi
Să nu mă vadă nimeni. — Să bagi de seamă-apoi
15 La cele poruncite, vestindu-mi orișicare
Răsunete de păsuri c’o mică șuierare.
Dă-mi florile și pleacă.
(Samson îi dă florile, Paride le ia și înaintează)
14
180
OPERE
5
10
15
20
25
SAMSON (aparte)
Dar zău, mărturisesc
De pândă ’n cimitiruri să stau că mă ’ngrozesc!
Ce-o fi să fie însă !.. . Aidem !
(se depărtează)
PARIDE (către mormânt)
Gentilă floare
De vânturi doborîtă în plina ta splendoare,
O! iată, — flori pe floare eu viu ca să presar!.. .
Iubită Julieto, primește acest dar!... —
In vieața, pentru tine, a fost a mea iubire,
Si moartă, pentru tine e ’ntreaga-mi suvenire!
(se aude o șuerătură depărtată)
Dar ce?... Samson de veste îmi dă că un profan
Cutează să pătrundă aici ca suveran.. .
Și cine printre oase își pune-a sa domnie,
Să-mi turbure durerea de caută să vie?...
Ascunde-mă, o ! noapte !
(se depărtează)
BALTAZAR
îmi vine ca să fug
De groază!
ROMEO
Ți-este frică?... Dă-mi sapa ș’acel drug
Și du-te. — Dar scrisoarea s’o dai în zori de ziuă
In mâna tatii. — Adu paneru ’ncoa ! — Adiuă !
Și vezi să bagi de seamă să nu cumva să stai
Ascuns prin întuneric c’atuncea va fi vai
De tine.—Te voiu rupe în mii de bucățele
Și gropilor flămânde voiu da atunci din ele!
M’auzi?. ..
BALTAZAR
Aud, stăpâne, și geaba mă mustrați,
Supus fiind la toate poruncile ce-mi dați!
ROMEO ȘI JULIETA
181
5
10
15
20
ROMEO
Acela care-ascultă stăpânu, și-l iubește. ..
Am zis. — Acuma, pleacă ! Fii fericit! Trăiește !
(Baltazar se depărtează)
Iar tu, abis al morții, tu pântec ne ’ndurat,
De nobile ființe flămând, și săturat,
Privește cum pe tine, la rându-mi fără milă,
O nouă creatură te fac să ’nghiți în silă!
(ușile mormântului Julietei pe care le-a forțat în acest interval prin mijlocul
drugului de fier, se deschid de perete)
PARIDE (aparte)
Ce văd?... Este Romeo, — acel omorîtor...
El vine să insulte mormântul ce ador!. . .
Mișelul!
(înaintând)
Dar oprește, proscris fără de lege,
Ce vii să turburi morții c’o mână sacrilege!. ..
La moarte te voiu duce.
ROMEO
Să mor? E scopul meu!...
Fugi, — lasă-mă aicea, și nu ’ncerca zadarnic
Să-mi turburi disperarea... — Eu plâng. . .
PARIDE
Și mai amarnic
Vei plânge într’o clipă în temniță ’ncuiat
Iar mâine dimineață, vei râde spânzurat!
ROMEO
Oricine-ai fi, ascultă, te las în libertate,
Dar cruță-mi conștiința de alte noi păcate!
PARIDE
Mișelule! Crezi astfel să scapi?
14*
182
OPERE
ROMEO
Sunt răbdător,
Prietene, vezi bine, fiindcă voiu să mor,
Iar nu să scap: — Ia seama!—Mânia-mi se deșteaptă.
Fugi, pleacă... Tu ai poate o mumă ce te-așteaptă!
PARIDE
5 Și zău?... Mă iei la goană, dar eu te arestez.
Urmează-mă îndată!
ROMEO
Ce zici?... Să te urmez?
PARIDE
Sau vii cu mine-acuma sau eu...
(pune mâna pe pumnal)
ROMEO
A mea răbdare
10 Te rog nu o mai pune la crudă încercare...
PARIDE
Tu tremuri, asasine!
ROMEO
Aceasta e prea mult!
Și mintea mea se duce și numai pot s’ascult!
închideți ochii voștri, o! stele lucitoare. . .
15 Priveliștea de-aicea va fi îngrozitoare
(Se bat. Paride cade)
PARIDE
Eu mor, o simt, Romeo, dar milă dacă ai
In groapa Julietei depune-mă încai!
ROMEO
In groapa Julietei?... Și cum te chiamă oare?...
(apropiind fanarul de ochii lui)
O ! cerule !... Paride... — Ce noapte de oroare !
ROMEO ȘI JULIETA
183
5
10
15
20
E mort și el... — Acuma Ia rândul meu.. , aidem!
Să se ’mplinească ’n fine al cerului blestem!
(ia sticla, o bea și după aceia se întoarce către Julieta ce se întrevede în mormânt
pe catafalc)
Dar cât e de frumoasă și moartă!. . . împreună
Vom fi peste o clipă scutiți de-orice furtună!...
Grăbește însă... Vino, funebru lopătar. ..
De ce mă lași atâta pe-al traiului hotar?...
In fine!... Da !... Prin sânge te simt... Dar îndoiește
A ta repeziciune !... Fii trăsnet și lovește !...
Un secol mi se pare că e de când exist...
(șovăind)
A ! Iată... — Ai fost sincer, sărmane farmacist!
JULIETA (deșteptându-se)
Vai! Vai!
ROMEO
Cine suspină? ... — Nimica. — E tăcere
Adâncă împrejuru-mi și scade-a mea putere...
Părinți, Tibald, Paride, priviți, priviți la noi!
JULIETA (dându-se jos din cosciug)
Romeo! Laurențiu!... Dar unde sunteți voi?
ROMEO (zărind-o)
Să fie nălucire?... E Julieta?...
JULIETA
Cine
Mă strigă?
ROMEO
Eu! Romeo al tău!
JULIETA
Ești tu în fine?...
Ești tu Romeo ?... Vino... Susține-mă... Mie rău...
Dar unde ești tu oare ?.. .
184
OPERE
5
10
15
20
ROMEO (alergând și luând-o în brațe)
Aici, — la sânul tău !
JULIETA
Romeo!
ROMEO
Julieto!
JULIETA
Consoartă credincioasă,
Reînviez, Romeo, din moartea urîcioasă. . .
Consoarta lui Paride, nu sunt! Eu m’am păstrat
Curată pentru tine!
ROMEO
Și eu!
JULIETA
Neîncetat
Vorbește-mi, a ta voce vibrând cu armonie
Desghiață al meu suflet prin sfânta-i poezie!...
Pe sânul tău ce bate susține-mă, — voiesc
Să simt că nu sunt moartă, să aflu că trăiesc!.. .
Și ce?... Romeo, iată că nu mă sprijinește. . .
Romeo mă respinge când forța îmi lipsește?...
ROMEO (șovăind)
Vai mie, Julieto !... Eu mor.. . — Fatal venin!
JULIETA
Ce-ai zis? Venin?... Tu tremuri, și’n ochiul tău divin
E scrisă moartea !...
ROMEO
Moartea, ai zis-o, — este-amarnic
Cuvântul, — dar cu dânsa să lupți este zadarnic!...
Adio!. .. — Pentru-o clipă la scumpa ta vedere
Am stăpânit în pieptu-mi cumplita ei putere.. .
Acuma este însă târziu. — Căci în mormânt
Știindu-te.... — Ții minte al nostru jurământ!...
ROMEO ȘI JULIETA
185
5
10
15
20
JULIETA
Oribil!... — Nu se poate!
ROMEO
La revedere sus!
Mor. ..
JULIETA
Insă Laurențiu nimica nu ți-a spus?...
ROMEO
Nimica.
JULIETA
Oh ! Ce soartă !
ROMEO
Părinții noștri ’n fine
Jși iau răsplata urei!
JULIETA
Vai, inima din mine
Se rupe!
ROMEO
Julieto... Când... orele... vor bate
In fiecare noapte.. . a nopței jumătate...
De mine-adu-ți aminte...
(moare)
JULIETA
Romeo, dar nu vreau
Să mori!... El nu răspunde... — De ce nu pot să beau
Veninul de pe buze-i?...—E mort! E mort!...
(ridicând sticla ce a conținut otrava)
Și iată
Că n’a rămas nimica în sticla blestemată!
Nimica
(trăgând pumnalul lui Romeo)
Iată însă prin ce să nu mai gemi!
186
OPERE
(se aude sunând miezul nopții)
O, sună miezul nopții. . . Romeo, tu mă chiemi!. . .
Privește dar, din moarte, iubita mea nălucă,
Cum știe Julieta aminte să-și aducă
(se lovește și cade lângă corpul lui Romeo)
SCENA ULTIMA
LAURENȚIU —CAPOLETI—MONTECHIO—SCUTIERI cu torțe—GUARZI
și SOLDAȚI
LAURENȚIU
Pe-aicea și mai iute, să nu sosim târziu!
CAPOLETI
5 O ! Scumpă Julieta te iert!
MONTECHIO
Iubite fiu,
Te iert și eu, Romeo!
LAURENȚIU
(intrând în mormânt îl află gol, cercetând împrejur dă peste cadavre)
Târziu!
CAPOLETI (zărind pe Julieta)
înjunghiată
10 E însă a mea fiică în sângele-i scăldată!. ..
MONTECHIO (zărind pe Romeo)
Ce văd?... E mort!... Romeo’... Copilul meu iubit!
CAPOLETI
O! soartă ne’mpăcată, la ce am mai trăit?...
LAURENȚIU
Montechio, — privește, — și Capolet — privește,
E cerul care ura astfel o pedepsește!
15 In schimbul urei voastre, răsplata v’o primiți,
E rodul vrăjmășiei pe care îl priviți.
UN ACT ÎN VERSURI
PERSOANELE:
CUZA
ELENA DOAMNA
UMBRA LUI TRAIAN
UMBRA LUI ȘTEFAN
UMBRA LUI MIHAI
ȚĂRILE-UNITE (înfățișate prin două
românce legate cu lanțuri de tran-
dafiri una de alta).
UMBRA TRĂDĂRII (înfățișată de
un corp cu mai multe capete repre-
zintă nd pe Februariști).
ȚĂRANUL ÎMPĂMÂNTENIT (pur-
tând la mâini și la picioare lanțuri
rupte).
CEI DOI FII AI LUI CUZA.
UN ARNĂUT.
UN DELEGAT AL ADUNĂRII DEPUTAȚILOR
Deputați — Ofițeri — Soldați — Umbro
(Scena se petrece în Iași în noaptea alegerei de Domn)
(O cameră de culcare; pat cu polog în fund, în fața publicului. Uși laterale. Sofa.
Scaune. O masă. Două candelabre aprinse)
SCENA I
CUZA — ELENA
(Ei stau pe sofa)
ELENA
Iți arde mâna... Iată: ghicesc... Tu ai jucat
Din nou pierzându-ți banii Ia stosul blestemat.
De-ai pierde numai banii — dar chiar și sănătatea
Ți-o pierzi — și tu-mi juraseși. . .
188
OPERE
CUZA
Te rog, aibi bunătatea,
Elena, și m’ascultă... Mi-era de tot urît
Ș’am vrut numai în glumă să joc.
ELENA
In glumă?... Cât
5 Te costă oare gluma?
CUZA (încurcat)
Nimic... o secătură ...
Dar cad de oboseală și somnul mă cam fură.
ELENA
Și ce? Să dormi când este alegere de Domn?
CUZA
Aleagă-se în pace oricine...
(cască)
io	Mi-este somn...
ELENA
Alegerea lui Negri e sigură se pare...
CUZA
Ei! zău dacă se știe... E multă desbinare.
Eu cred că dimpotrivă Sturziștii sunt mai tari
Căci au în a lor parte ațâți proprietari;...
15 Moldova jumătate le cade pe moșie...
ELENA
Dar dacă este vrajbă și ceartă pe Domnie...
CUZA
Eleno, toate bune... (cască)
ELENA
Văd însă că ți-e somn...
CUZA VODĂ
189
CUZA
Și e mai dulce somnul decât s’alegi un Domn...
Mă culc deocamdată așa cum sunt, — căci poate
La noapte să se ’ntâmple răsmeliță ’ntre gloate...
Acuma, noapte bună.
ELENA
5	Te las ca să te culci.
CUZA
Faci bine. — Noapte bună.
ELENA (a parte)
Ce grabă! Vise dulci.
SCENA II
CUZA (singur)
CUZA
(sculându-se și deschizându-și tunica)
In fine... Da: sunt singur...
Aidem! să uit o clipă
10 De traiu, de griji, de țară, de-a banului risipă...
(stingând câteva lumânări, spre pat)
O! pat! Nu este somnul mai bun, mai cu folos
Decât să mergi acolo s’alegi vr’un ticălos?
(Mai stinge lumânări)
Și am pierdut o sută de galbeni pe un Rigă...
Norocul și-a dat mâna la joc ca să mă frigă.
(șeade pe pat și zice versurile ce urmează, culcat cu fața către public)
15 De-o’nvinge Vogoride atunci pârjol și foc...
De astăzi joc pe dama... Noroc!
Noroc!
Noroc!
(Adoarme; muzică în surdină. Rampa se coboară și o cortină de gaz albastru se
lasă peste scenă. Cuza se vede dormind)
90
OPERE
SCENA III
CUZA — UMBRELE
(Umbra lui Traian apare din dreapta scenei și înaintează cu păsuri și gesturi
automatice către pat. Voce închisă).
UMBRA
El doarme? (pauză)
Dormi, căci soarta în locul tău veghiază
Și Dacia, sub tine, în parte, o ’ntrupează
Din nou...
CUZA (dormind)
5	Un om aicea?... Prieten sau dușman,
Răspunde-mi cum te chiamă și ce voiești?
UMBRA
Traian.
CUZA
Traian?... E cu putință? Traian?—Dar poruncește
Să fac orice și gata voiu fi la tot...
UMBRA
10	Domnește!
CUZA
Eu Domn? Eu?
UMBRA
Pentru-aceasta mormântul mi-am lăsat,
Nepoate, ș’al meu suflet în toți s’a strecurat. . .
Sub tine-apar unite surorile amândouă —
15 Și Dunărea pe țărmu-i revede-o Romă nouă.
Fii bun, fii drept, fii mare — coroanele sosesc.
(Trece în stânga și rămâne nemișcată)
CUZA
Dar când? Dar cum? Vorbește-mi, Traian.
(se uită împrejur)
CUZA V0DÂ
191
Nu-1 mai zăresc.
Nimic... ca o nălucă s’a dus... — Ce aiurare!
(Umbra lui Ștefan a intrat și, în timpul cât a vorbit Cuza, s’a apropiat de pat)
CUZA
De astă-dată însă ești tu, Ștefan cel mare,
Te recunosc.. .
UMBRA
5	Tăcere!
(Umbra își scoate mantia domnească și o depune pe Cuza apoi coroana pe care
o pune la capul său)
Acuma, să trăiești,
Moldova multă vreme ca Domn s’o stăpânești. . .
Ce n’au putut să facă străbunii tăi, vei face...
La mal vei scoate țara prin cârma ta dibace
io Și pregătind cu ’ncetul mărețul viitor
Vei ridica opinca la rangul de popor.
UMBRA LUI MIHAI
(Ea a intrat în timpul versurilor zise de umbra lui Ștefan. Către acesta)
Ștefan, și eu din parte-mi, dorind să se ’nfrățească
Cu dulcea ta Moldovă câmpia românească
l-aduc a mea coroană — și mâna ți-o întind.
(Depune căciula lui lângă coroană și întinde mâna lui Ștefan).
UMBRA LUI ȘTEFAN
X5 A mea de azi’nainte de-a ta n’o mai desprind...
Mihai, Călugărenii sfințesc a ta mărire.
UMBRA LUI MIHAI
Și tu ai vieața toată drept câmp de nemurire.
CUZA
Dar mie ce-mi dați oare, măreților eroi?
Ce glorie-mi va face mândria ’n lume?
192
OPERE
ȚĂRILE UNITE ȘI ȚĂRANUL DESROBIT
Noi.
CUZA (mirat)
De când se află ’n stare un om și două fete
A laurului frunză s’amestece în plete?
Mihai, Ștefan, răspundeți...
UMBRA MOLDOVEI
5	Vei ști... fii liniștit.
UMBRA ROMÂNIEI
De când și om și fete au nume strălucit.
Privește-mă mai bine: Ca slovă lângă slovă
Cu mine stă unită surora mea Moldovă.
Și tu ce faci minunea unirei noastre, — ești
10 Mai mare ca toți Domnii bătrânelor povești. ..
Trăiască Vodă-Cuza trecut la veșnicie,
Căci noi dacă ne ducem se naște-o Românie,
(Umbrele trec în stânga lângă celelalte. Țăranul rămâne)
CUZA (către țăran)
Și tu cine ești oare?
ȚĂRANUL
Țăranul desrobit.
(Trece în stânga)
CUZA
15 Ce soartă — ce mărire — ce vis . ..
(Umbra trădării care a intrat înainte de a fini Cuza versul, se apropie. Când
Cuza zice: Ce vis, giulgiul negru sub care se ascund capetele ei cade).
UMBRA TRĂDĂRII
Și ce sfârșit!
CUZA (cu groază)
Cu capete mai multe, născând înfiorarea,
Dar tu, grozavă umbră, ce nume porți?
CUZA VODĂ
193
UMBRA
Trădarea!
(Trece în stânga)
UMBRA MORȚII, ținând de mână pe a POSTERITĂȚII
Și eu ce-i merg în urmă sunt moartea — însă eu
Sunt mama care duce pe om la Dumnezeu,
M’arăt tocmai atuncea când nimeni nu s’așteaptă
5 Dar eu aduc cu mine Posteritatea dreaptă.
Să judece senină pe mici ca și pe mari...
Privește-o: Ea-ți depune coroane funerari.
(Pune pe pieptul lui Cuza coroane de imortale și stejar).
PRINȚUL (fiu al lui Cuza în uniformă de soldat ținând de
mână pe fratele său mai mic).
Iar noi, iubite tată, urmașii tăi în lume,
Spre ținta lui măreață vom duce al tău nume
10 Căci vrem ca toți românii cu glasul întrunit
Să strige: «Vodă Cuza trăiește — n’a murit».
(Trece în stânga. Muzică în surdină intonează « Hora Unirii ». Umbrele își dau
mâna și cântă cu jumătate de voci, apoi se mișcă încet. Treptat ele formează
o horă în jurul patului. Umbra Trădării la o parte. Hora se pornește. Vocile se
ridică).
UMBRELE
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să ’nvârtim hora frăției
15 Pe pământul României.
(Muzica încetează brusc. Umbrele se desfac în două și pier între culise. Se
aud lovituri de tunuri. Cuza se deșteaptă, sare în picioare. Cortina de gaze e trasă
repede în sus spre a arăta că visul s’a sfârșit. Sub ferestre, muzică, sgomot.
Ușile se deschid violent).
194
OPERE
SCENA IV
CUZA — DELEGA ȚI AI ADUNĂRII — OFIȚERI — SOLDA ȚI — UN
ARNAUT — DOAMNA ELENA
CUZA
Cu sgomot și iuțeală, ce faptă vă aduce?
Ori intră Turcii ’n țară bătu-i-ar sfânta cruce?
Ori Iașii ard în flăcări? Dar spuneți-mi, — vorbiți...
UN DELEGAT (cu vocea turburată)
Obșteasca Adunare...
CUZA
5	Ei bine?
DELEGATUL
Să trăiți
Măria Voastră, — astăzi v’alege Domn,
CUZA (glumeț)
Prea bine;
Dar glume de-al de astea n’au trecere la mine...
io Duceți-vă și spuneți la cine v’a trimes
Că festa e hazlie deși fără ’nțeles.
VOCI (afară)
Trăiască Vodă-Cuza!
VOCI (dinăuntru)
Trăiască!
ELENA DOAMNA
Unde este?
UN ARNÂUT (la ușă)
15 Lăsați-mă să intru că am să-i dau o veste.
ELENA (zărind pe Cuza).
A! iată-1... Alexandre ești Domn,
CUZA VODÂ
195
5
10
15
CUZA (aparte)
A ’nnebunit.
ELENA
Ești Domn.
CUZA
E cu putință?
ELENA
Da.
CUZA
Visul s’a’mplinit!
(către Elena)
Atunci, de nu e gluma...
(către delegați)
Primesc coroana țarii.
Intoarceți-vă ’ndată și spuneți Adunării
Că jur pe sfânta cruce...
ARNĂUTUL (de afară)
Dar vreau ca să-i vorbesc . . .
CUZA
S’o port cu demnitate, și ’n lege să domnesc.
DELEGAȚII
Trăiască Vodă!
TOȚI
Hura! Trăiască!
ARNĂUTUL (apărând)
La o parte!...
Măria Ta! de moarte. . . atât te mai desparte.. .
(arătă un cuțit; dar deodată îl asvârle și cade în genuchi)
196
OPERE
ARNĂUTUL
Măria Ta! Iertare. — Cu brațul înarmat
Veneam a te răpune, de dușman cumpărat,
Când te-ai uitat la mine și ’n mândra ta privire
Văzui a ta chiemare ș’a țării strălucire.
(Toți vor să-1 aresteze)
CUZA
5 Lăsați-1: — Este liber să meargă unde vrea!
(sentencios)
O faptă ne’mplinită nu este-o faptă rea.
(către Elena)
Acuma—vin, Eleno, ne-așteaptă toți...
ELENA
Condu-mă.
(Cuza îi dă mâna și merg spre ușă)
DELEGATUL
Moldova are de-astăzi un tată și o mumă.
TRAGEDIE IN 5 ACTE IN VERSURI
(IN COLABORARE CU CINCINAT PAVELESCU)
Persoanele
Saul, l-iul Rege al Iudeii	Un curtean
Hiram, Consilierul său	Un sutaș
David	Un demnitar
Samuel, Ultimul Judice al Israelului	Rabet |
Agag, Regele Hamalecului	Senar J sc,ave
Asura, fiica sa	I-a dănțuitoare
Mical, fiica lui Saul	I-a voce
Tenejah, frate al Asurei	A Il-a voce
Ionatan, fiul lui Saul	I-a sclavă
Un Levit bătrân	A Il-a sclavă
Un ostaș	A III-a sclavă
Cor de bărbați și femei, Leviți, sclavi, sclave, demnitari purtători de harpe,
copii de casă, capi de triburi, soldați, etc.
ACTUL I
(Scena înfățișează interiorul unei săli în genul egiptean. Un tron pe estradă cu
trepte în stânga; tronul între coloane; fundul deschis asupra orașului, balustradă
în fund. Sală profundă)
SCENA I
SAUL, apoi HIRAM
(Saul, la ridicarea cortinei, culcat pe piei de tigru pe estrada tronului; muzică
în surdină; încet, Saul, se deșteaptă; intră Hiram)
15*
198
OPERE
5
10
15
20
SAUL
Hiram,— un vis sinistru pe sufletu-mi coboară
De câte ori pământul în negru se ’nfășoară.. .
Abia mă las odihnei și groazele răsar,
Năluci ce din penumbră spasmodice tresar.
Nu știu, — dar mă ’nfioară dementa presimțire
Că plebea și leviții urzesc a mea pieire.
Pontificele, — dânsul, —
(ironic)
al vostru Samuel,
Mi-a dat să port un sceptru ca să mi-1 ia tot el,
Iar David de-altă parte, — frumos ca ’nchipuirea,
Seraf cu părul galben ce-mi turbură simțirea,
De câte ori pe harpa furată de extaz
Se pierde feciorelnic pe-al muzicei talaz,
Chiar David îmi apare perfid. — O vreme ’ntreagă
Cercat-a al meu suflet în van să-1 înțeleagă...
Adesea bunătatea spre dânsul m’a târît,
Dar astăzi, ți-o voiu spune Hiram, — sunt hotărît...
II știu, îl simt ce este... El trebue să moară.
(David intră. Saul care a luat lancea:)
A! iată-1... e copilul cu voce de fecioară.
SCENA II
SAUL — HIRAM — DA VID
DAVID (cu harpa)
Un cântec nou, stăpâne, aseară m’a ’nălțat
Și vin a ți-1 aduce prinos, căci m’ai chiemat.
SAUL
Cum, David? Indrăsneala nebună te orbește,
Și demonul în mine ’ntrupat, nu te ’ngrozește?
O pagină din manuscrisul Saul»

SAUL
199
DAVID
Nu rege; cine crede ca mine’n Dumnezeu...
SAUL (dându-se înapoi cu câțiva pași și asvârlind lancea)
Atunci să depărteze de tine fierul meu...
DAVID
(evită lancea, și recită cântecul următor; în orchestră harpa)
Dumnezeirea e în tot locul...
Spre apărare mi-a dat mijlocul
5 Și este harpa pe care cânt...
O! Rege Saul, ești prea puternic,
Dar fiecare este nemernic
Căci fiecare este pământ.
A ta mânie nu mă spăimântă...
10 înariparea mea este sfântă
Și al meu cuget este vergin...
Trăește rege... Domnește’n pace...
Eu n’am cu lumea nimic de-aface...
Sunt alba roză, sunt albul crin.
(In timpul cât a cântat David, Saul se liniștește. O rază de soare cade pe părul
lui David)
SAUL
15 Iertare; sunt nebunul ce vede ’n fiecare
O iasmă ce pândește satanica trădare...
Mai cântă, întrupare a viselor, — și vin
Aproape, mai aproape, efebule divin.
(către Hiram)
Iar tu, Hiram, de grabă te du ’n al meu tezaur
20 Și adu cu mâini pline, monedele de aur...
Averea e adesea un dar neprețuit...
Pe David, voiu puternic să-1 fac, — și fericit.
200
OPERE
DAVID (care a îngenunchiat înaintea lui Saul)
O! rege, pentru alții păstrează avuția...
A mea este cântarea și nevinovăția.
O nouă melodie ascult-o:
(Harpa în orchestră)
In Hebron,
5 O roză mai frumoasă ca cele din Saron
Suavă înflorise, — era ca o minune,
Dar ea fu jucăria sălbatecei furtune.
In Ophir,
Senin plana poetul cu ochii de safir;
io înalta lui cântare era de ciocârlie,
Dar aripile smulse i-au fost de vijelie.
Biet copil,
Pământul pentru mine e jalnicul exil;
In lume când venit-am intrai pe-aceiași poartă
15 Și voiu avea ca lumea și eu aceeași soartă.
(Saul își trece mâna prin părul lui David)
SCENA III
SA UL — HIRAM — DA VID — SA M UEL — LE VI ȚI
SAMUEL
Uitării ai dat, rege, făgăduiala ta,
Invins-ai Hamelecul când nu se aștepta...,
Agag, superbul rege, de eri e ’n a ta mână
Și cruți o vieață neagră și-o inimă păgână.
20 De fiica lui Asura toți spun că ești robit,
C’ai da chiar a ta vieață pe zâmbetul iubit,
Că vei lăsa intacte avutele trofee
Pe-o rază scăpărată din ochii de femee.
Dar Saule, răspunde: astfel îndeplinești
25 Solia pentru care ești rege și domnești?
Dar unde este timpul când demn de-a ta menire
Ardeai pentru virtute de-o sacră ’nsuflețire?
SAUL
201
Și unde, când poporul, vedea un Dumnezeu
In tine, june falnic, ales și fiu al meu?
Te-ai dat de-atunci orgiei, și anii prefăcură
In tina cea mai neagră divina ta făptură...
(către Leviți)
5 Leviți, mai recunoașteți uitându-vă la el
Pe cine a fost primul bărbat în Israel?
SAUL
De mult doream cu tine să am o ’ntrevorbire. ..
Minutul mi se pare ales... — Cu îndârjire
Mă ’nfrunți ca totd’auna, bătrâne, — dar voiesc
io Ajuns pe culmea vieții să știu dacă domnesc:
(mișcare a lui Samuel; Saul ironic)
De sigur: n’ai nevoie a-mi spune, pontifice,
Că Saul este rege, fiindc’ai fost judice,
Că tronul de pe care vorbesc, l-ai înălțat,
Cu purpura supremă că tu m’ai îmbrăcat,
15 Dar uiți că demnitatea deși e pământească,
Impune tuturora supunere orbească...
Iar dacă eu sunt rege, trufașe Samuel,
Abis de ambițiune, — atunci ești tu rebel.
SAMUEL
Și n’ai decât îndată să dai orice poruncă...
20 Un semn, — și mercenarii în temniță m’aruncă;
Un altul, — și de mine prin gladiu te scapi...
Eu nu voiu fi întâia victimă dintre capi.
Urmează legea firii în veci nestrămutată
Și binele să-și aibă a răului răsplată.
SAUL
25 Prin vorbe nu se schimbă ce este-adevărat...
Din tot trecutul sumbru nimica n’am uitat. . .,
202
OPERE
5
10
15
20
25
80
Te văd, înalt judice, în ora dezolată
Când nu-ți mai rămăsese nici numele de tată,
Când furia mulțimii spre tine se ’ndrepta
Și moartea în căderea finală, te-aștepta...
Te văd, pierdut de groază sub ura tuturora
Crezând chiar tu în fine, sosită că ți-e ora... —
Perfidele pumnale în umbră s’ascuțeau,
Cei lași uitau de frică, domolii se iuțeau. . .
Leviții, chiar leviții, sătui de-a ta domnie
Porneau clocotitoare a obștelor mânie. . .
Erai muiat în sânge de victime-omenești. . .
Răpiseși, împilaseși, în loc să cârmuești. . .
Un tigru-ar fi fost poate coprins de îndurare
Dar tu la orice lacrimi priveai cu nepăsare. ..
Putea să moară pruncul în pântec sfâșiat,
Erai ș’atunci de piatră, divinule bărbat.
Ostașii erau numai o armă pentru tine
Să semeni țara toată cu jalnice ruine...,
Revoltele, în sânge de frați le ’năbușeai,
Pe când, de Amoniții sălbateci, te-ascundeai...
Lăsaseși pradă statul invaziei barbare,
Intra în țara sfântă în voie fiecare...
Curgeau Amalekiții, demoni deslănțuiți
Și râurau potoape de Keni și Edomiți.
Atunci, văzând că sceptrul îți tremură în mână,
Că e teocrația o fantasmă bătrână,
Că nu mai e speranță să poți să te impuni,
Că nu mai afli credit nici chiar printre nebuni,
Și ’n fundul conștiinței simțindu-te o iasmă,
Hidoasă zămislire, sfințită cu aiasmă,
Deschis că ți-e mormântul, atunci.... ai înțeles
Că trebue un rege, un scut, — și m’ai ales.
SAMUEL
Aud?... Așa să fie?... E Saul ce vorbește?...
SAUL
203
5
10
15
20
SAUL
Chiar el. Și va mai spune că nu mai s’amăgește. . .
Ani lungi văzui în tine pe-al cerului trimis,
Dar astăzi, rupt e vălul, și ochii s’au deschis;
Ani lungi, la orice vorbă, supus cu umilință
Păru că nu sunt rege, — domnea a ta voință;
Rapace, — pentru tine erau oricare prăzi,
Războaiele, comoare ți-aduseră în lăzi...
Cereai întotd’auna și numai pentru templu...
Ți-am dat cu mână largă, și tu mă dai exemplu...
Eram cel mai bun rege.... cuvinte nu găseai
Să lauzi bunătatea prin care foloseai,
A, demone ! (mișcare între leviți)
DAVID (către Saul)
Stăpâne...
UN LEVIT
Demența-1 predomnește!
SAMUEL
Eternul priveghiază și rău-1 pedepsește...
Lăsați-I, — e de astăzi căzut sub interdict. ..
Leviți, acesta este al nostru verdict.
Oriunde se va duce să n’afle ’n a lui cale
Decât priviri de ură și vârfuri de pumnale;
Armată, obște, toată suflarea de ebreu
Să afle că din pază l-a scos chiar Dumnezeu,
Veniți.
(Iese cu leviții și cu David)
SCENA IV
SAUL — HI RAM — UN OSTAȘ
OSTAȘUL
înalte Doamne, imploră a ta milă
Agag, robitul rege, și mândra lui copilă.
204
OPERE
5
10
15
20
SAUL (către Hiram)
Hiram, mă lupt zadarnic, — îmi pare c’o iubesc. ..
Aș face-o chiar soție. ..
HIRAM
Stăpâne dar. .. — Sosesc.
SCENA V
SAUL — HIRAM — AGAG — ASURA — SCLAVE ale ASUREI cu mari
evantalii, 4 SCUTIERI —6 SCLAVI
AGAG
Splendoare
Ce nu e întrecută de nimenea sub soare,
Blândețe sufletească sub peplu de monarh,
înaltă ’nțelepciune de sacru patriarh,
Deși căzuți prin soartă în jalnică robie,
Durerea ne-o ’ndulcește a ta mărinimie;
Sub lanțuri sdrobitoare puteai să ne ’njosești
Și chiar a noastră vieață puteai să ne-o răpești,
Dar nu, poruncă aspră ai dat la toți curtenii,
Respectul să ni-1 poarte și plebea și oștenii. . .
Venim...
ASURA
O sfântă datorie voios să’ndeplinim;
Cu frunțile ’n țărână, privește-ne...
SAUL (ridicând-o)
Voim
Să ștergem orice lacrimi din ochii frumuseții
Ce ’mprăștie parfumul suav al tinereții,
Făptură fără seamăn, crescută în splendori,
De tine depărtează ai grijilor fiori.
SAUL
205
Și tu, Agag, ascultă: Ne ești un oaspe sacru...
A mea prietenie primește să-ți consacru...
Eu nu mai am în față un rob sau un dușman
Și ’ntinsă ți-e o mână de-amic și suveran, (dă mâna cu Agag)
SCENA VI
ACEIAȘI —DAVID
DAVID
5 Iți este cunoscută, stăpâne, - a mea silință
Să-mi fie călăuză domneasca ta voință,
Măritul pontifice dorește să-1 urmez:
Tu însă hotărăște, și eu adeverez.
SAUL
Rămâi . . .
ASURA
io	Dar e un farmec . . .
O SCLAVĂ
Cu pletele de aur . . .
ALTĂ SCLAVĂ
El poartă în ochi cerul.
O ALTĂ SCLAVĂ
Și ’n voce un tezaur.
SCENA VII
ACEIAȘI — IONATAN
IONATAN
Ce aflu, scumpe tată? Să fie oare-astfel?
15 E gata de plecare bătrânul Samuel.
Leviții au lozinca mulțimea s’o agite...
Cetatea este plină de glasuri răsvrătite. . .
206
OPERE
5
10
15
20
25
Neliniștea e mare, iar unii din soldați
încep să șovăiască de vorbe îmbătați.
Veneam urmat de ceata de-arcași obișnuită,
Vânasem toată ziua în lunca înflorită,
Când iată că la colțul palatului, mai mulți —
Cu capete aprinse de vin, — niște desculți, —
Strigau: Ce bine face bătrânul că se duce
Și că-ți luă puterea și dreptul de-a conduce...
Am râs.... cu toate-aceste, e poate nemerit,
Deși, pe cât se vede, bătrânul e smintit,
Să nu intrăm în luptă fățișă.. .
SAUL (către Hiram)
Mi se pare,
Hiram, că acest tânăr, părerea nu e ’n stare
Să-și dea, când are încă nevoie de poveți.
Dar tu, trăit în lupte, poți lesne să ne ’nveți.
HIRAM
Eu cred, ilustre rege, că ’n lume, se cuvine
S’avem măsură dreaptă, la rău, ca și la bine,
Iar tu, ce ești cântarul dreptăței pământești,
Mai sus ești decât mine să știi ce hotărești...
Firește: eu o clipă n’ași sta la socoteală...
Când e rebeliune iertarea e greșeală;
Dar sunt sărmanul vierme, când tu ești un vultur,
Coprinzi cu o privire ce este împrejur.
Nu zic: e lungă vremea de când, în tot minutul,
A sufletelor falșe religia e scutul.
Dar oastea totdeauna a fost și e a ta.
SAUL
Pe leul care doarme e rău a-1 deștepta...
Să tremure rebelii... Voiu fi fără cruțare...
SAUL
207
SCENA VIII
ACEIAȘI — UN CURTEAN
CURTEANUL
Doi soli, înalte Doamne, cerșesc a ta ’ndurare. ..
Dorind răscumpărarea viteazului Agag
Porunca ți-o așteaptă să treacă acest prag.
(mișcare a lui Agag și a Asurei)
SAUL
Dă ordin să-i conducă în sala hipostilă
5 Și noi venim îndată. . . (către Asura)
Frumoasa mea copilă, (către Agag)
Agag, (către ceilalți)
Și voi cu toții, urmați-ne.
(Saul iese cu ceilalți; în urma lui, ies soldații, scutierii, sclavii, etc. David voiește
a-și lua harpa ce era rezimată de o coloană și a urma pe Saul, dar în acel moment,
intră Mical)
SCENA IX
DAVID —MICAL
MICAL
Dar cum?
10 Rachela îmi spusese că regele. . .
DAVID
Acum
Ieși cu toată curtea de-aci al tău părinte,
Mical...
MICAL
Răspunde-mi însă.. . S’aud niște cuvinte,
15 Se zice,—și a crede nu-mi vine, — că voiești
Pe Saul și chiar țara, mâhnit să-i părăsești.
5
10
15
20
25
30
208	OPERE
DAVID
Că astfel mi-a fost gândul, e drept, — dar o simțire
Adâncă, mă reține sdrobit sub umilire;
Ea ’nvinse-a mea voință din nou, — și am rămas
Invidiei o țintă să fiu la orice pas;
Să simt cum toți curtenii împinși de dușmănie
Sub trude mormântează senina mea junie. . ,
De-a regelui favoare, geloși, mă ocolesc,
Pe când, a mea peire, în taină chibzuiesc. . ,
Sărmanul tău părinte ascultă orice gură
Și intriga mârșavă sporește a sa ură...
Chiar azi era sub lance să cad jertfit de el
Ca cel mai de pe urmă netrebnic sau mișel. . .
Și nu e niciun suflet pe-al meu să-1 înțeleagă. . .
Abia o aspirare cu vieața mai mă leagă...
Dar ea e sus, e sfântă, și eu sunt jos, — sunt jos.
Ah! visul, •— visul însă, — era așa frumos !
E steaua ideală din sferele înalte,
E cântecul ce face o strună să tresalte,
Caliciul de lotus și zâmbetul din zori,
Cântarea fericirii și rouă de pe flori,
Iar dorul când m’avântă pe aripe divine,
E moartea, este vieața, e totul pentru mine...
(mică pauză)
Crescut sub cer albastru, ades, mă simt răpit
De magica poemă, de chipul prea iubit,
Și ’n valea șerpuită de ape argintoase,
Mă văd din nou prin iarbă cu turme mătăsoase,
Și este lângă mine fecioara de ’mpărat,
Căci ea, — dar a ți-o spune nu e de cutezat, —
E... calcă-mă feroasă îndată sub sandale,
Ineacă-mă sub vălul mâniei virginale,
Sdrobește-mă, •— căci iată, Mical, ești tu, — ești tu.
(David îngenuchează)
SAUL
209
MICAL
Dar, David. . .
DAVID
AI meu suflet vorbi, când nu putu
In el să mai înece delirul pasiunei
Ce aripe semețe a dat iluziunei...
5 Taci... știu că sunt nemernic, chiar eu mă osândesc...
Omoară-mă, — dar visul mi-1 lasă... — te iubesc.
Cât timp stăpân pe mine am fost, — în totd’auna,
Trufaș, înăbușit-am în inimă furtuna...
A mea a fost mândria să par nepăsător
io Și lumea să mă creadă că sunt nesimțitor;
Dar tu, neștiutoare, domneai a mea ființă. ..
Erai, •— cum ești și astăzi, — oculta mea credință, —
Sperarea mea supremă, unicul Dumnezeu...
Dormeai neturburată, iar eu veghiam mereu. . .
15 Cânta privighietoarea în ciprul ce ’nflorise, - -
In mreaja ’nchipuirii amorul mă răpise. . .
Mical, a ta fereastră închisă m’a văzut
In dulce reverie cu sufletul pierdut;
Mical, n’a fost o clipă să nu te port în minte,
20 Să nu te simt aproape prin gând și prin cuvinte;
In iris, în aloes, în mirt, te respiram, —
La fiecare sgomot de păsuri, •— tremuram.. .
Părea numai de tine că plin e tot pământul.. .
Parfumul, șoapta, focul, azurul, umbra, vântul,
25 Vibrarea de pe harpă, al pasărilor cânt,
Erau cristalizarea amorului meu sfânt.
Nu fii fără ’ndurare, acum întâia dată,
E unda tinereții din suflet revărsată,
Și trebue sub farmec să pier sau să ți-o spun,
30 Pe buze, tu porți moartea sau vieața...
MICAL
Ești nebun.
210
OPERE
5
10
15
20
DAVID (se duce spre a ieși)
Nebun? Ei bine, fie! Mi-e soarta împlinită.
MICAL
Te duci? Ce faci? Oprește... —nu simți ca sunt robită,
Că nu e o secundă în ochi să nu te port,
Că vieața fără tine e marea fără port?
Da: Saul mi-este tată, dar purpura regală
E sdreanță pentru mine, infamă și fatală,
Căci vana maiestate a pompelor lumești
Iți ia până și dreptul să simți și să voiești,
Ah! sclavă, — am fost sclavă, din ziua ’ngrozitoare
Când ochii mei văzură a soarelui splendoare
Dar astăzi radioasă renasc: Sunt, simt, voiesc,
Zâmbi-voiu soartei mele știind că te iubesc.
Vom merge împreună s’aflăm vreo pustie.
Nici om să nu ne-ajungă, nici gând să nu ne știe,
Și...
DAVID
Vai! sub fericire mă simt că șovăiesc...
Urmează, mai repetă ce-ai zis...
SCENA X
ACEIAȘI —ASURA
ASURA (care a intrat fără să fie văzută)
Ei se iubesc.
MICAL (către David)
Asura...
ASURA
Să te aflu veneam cu nerăbdare
Din sala de primire scăpând, — dar mi se pare
Că nu este prielnic minutul așteptat. . .
Și... iată... aud sgomot... e regele...
SAUL
211
SCENA XI
ACEIAȘI — SAUL — HIRAM — AGAG — IONATAN — 6 PAJI,
SUITA SOLILOR—SOLDAȚI pe două rânduri, în dreapta si în fund, (Mai
întâi intră pajii, apoi suita solilor, etc., la urmă, Regele cu Agag, etc.)
SAUL (către Agag)
Ciudat!
Abia de ieri căzut-ai prin arme în robie
Și patria te crede pierdut de-o veșnicie.
(ironic)
Mă prind ca dacă soarta vreodată m’ar lovi
5 A mea răscumpărare cam mult ar zăbovi.
HIRAM
Ne-am da a noastră vieață, stăpâne, — n’ai dreptate...
SAUL
Ei da! se află poate și inimi devotate...
(ironic)
Cred însă că e bine să nu anticipăm.. .
(către Agag)
Agag, deocamdată, de noi să ne-ocupăm:
10 Primesc răscumpărarea cu dragoste deplină,
(către Asura)
Dar nobila Asura, cuvântul să și-l țină.
ASURA (înclinându-se cu umilință)
Onoarea e prea mare, — nedemnă sunt de ea,
Dar roabă datoriei ai tăi mă vor vedea.
SAUL (luându-i mâna)
Nu roabă, ci regină...
(se duce spre tron)
15
TOȚI
Selah!
î6
212
OPERE
SAUL (către David)
Pentru serbare
Să intre cântăreții, a grijilor uitare.
(David iese)
SAUL (către Mical)
Mical, copilă scumpă, apropie-te, eu
Același bun părinte voiu ști să fiu mereu.
(O îmbrățișează. Asura vrea să îmbrățișeze pe Mical; ea se refuză. Joc de scenă)
IONATAN
5 Că ai să fii același, o tată, este sigur...
Supunere orbească și dragoste ți-asigur.
(Saul urcă pe tron cu Asura, Mical, Ionatan, Agag; grupare pe treptele tronului)
SCENA XII
ACEIAȘI — DAVID — CÂNTĂREȚII
(Cântăreții se așează pe două rânduri; David cu harpa între ei, în mijloc; în
orchestră, harpă)
DAVID (recitativ)
Soare peste lume
Binecuvântat,
Slava cea mai naltă este al tău nume,
10 Doamne, al tău nume fie lăudat.
(Corul din dreapta: Muzică în orchestră, voci de soprano)
Soare peste lume,
Slava cea mai naltă este al tău nume...
(Corul din stânga, voci de contralto)
Doamne, al tău nume fie lăudat
(Corul întreg)
Soare peste lume
15	Binecuvântat,
Slava cea mai naltă este al tău nume,
Doamne, al tău nume fie lăudat.
SAUL
213
5
10
15
20
DAVID (recitativ)
Sub a ta domnie
Țara s’a’nălțat:
Ai învins dușmanii prin mărinimie
Doamne, al tău nume fie lăudat.
(Corul din dreapta, voci de soprano)
Ai învins dușmanii prin mărinimie
(Corul din stânga, voci de contralto)
Doamne, al tău nume fie lăudat.
(Corul întreg)
Sub a ta domnie
Țara s’a ’nălțat,
Ai învins dușmanii prin mărinimie
Doamne, al tău nume fie lăudat.
DAVID (recitativ)
Demn de fericire
Ești neîncetat,
Mare prin dreptate, mare prin iubire,
Doamne, al tău nume fie lăudat,
(Corul din dreapta, soprano)
Demn de fericire,
Mare prin dreptate, mare prin iubire.
(Corul din stânga, contralto)
Doamne, al tău nume fie lăudat.
(Corul întreg)
Demn de fericire
Ești neîncetat,
Mare prin dreptate, mare prin iubire:
Doamne, al tău nume fie lăudat.
SAUL (către David)
Fiindcă de avere te ’nlătură disprețul
O caldă ’mbrățișare primească cântărețul.
(Coboară treptele tronului și îmbrățișează pe David)
214
OPERE
5
10
15
20
ASURA (către o sclavă)
Arhanghelii n’au farmec nici cântec mai suav.
SCENA XIII
ACEIAȘI — CINCI DĂNȚUITOARE — UN OSTAȘ — UN CURTEAN
La DĂNȚUITOARE
Omul vecinie este sclav.. .
Toate sunt deșertăciune
Și suprema ’nțelepciune
E să uiți prin veselie
Și ’mbătat de armonie,
Om, al raiului proscris,
Să faci vieața ta un vis.
(Corul din dreapta, soprano)
Om, al raiului proscris,
Fă din vieața ta un vis
(Corul din stânga, contralto)
Fă din vieața ta un vis,
Om, al raiului proscris.
(Corul întreg)
Fă din vieața ta un vis,
Fă din vieața ta un vis. —
UN OSTAȘ
O veste furtunoasă v’aduc dela hotare:
Din nou au dat năvală oștirile barbare,
Fug toți din a lor cale...
SAUL
Curate secături! —
Serbarea să urmeze... Voiu ști să iau măsuri.
La DĂNȚUITOARE
Toate sunt deșertăciune,
Chiar și dulcile plăceri...
Dar ne scapă de dureri:
Să le guști e ’nțelepciune.
SAUL
215
CORUL
Să le guști e ’nțelepciune, —
Să le guști e ’nțelepciune.
UN CURTEAN
Răsmeriță... în grabă... Leviții isbutesc...
O parte din oștire cu dânșii o târăsc
5 Pericolul e mare... de-aproape mă urmează,..
(s’aude larmă, strigăte, voci)
S’aud — sosesc
VOCI DE AFARĂ
Jos Saul!
SAUL
Armata mă trădează?
A! tremure! sunt încă al robilor stăpân...
(către asistenți)
10 La arme!
(merge spre a ieși și revine)
Este mâna sinistrului bătrân.
ACTUL II
(Scena reprezintă interiorul unei săli în genul egiptean. Un tron pe estradă cu
trepte în stânga; tronul între coloane; fundul deschis asupra orașului; balustradă
în fund. Sală profundă)
SCENA I
ASURA —HIRAM
ASURA
Ei bine?
216
OPERE
5
10
15
20
25
HIRAM
E cetatea în pace mormântată.
Din ziua când revolta fu ’n sânge înecată.
Din ziua când Leviții văzură că s’a stins
A regelui clemență și clerul că e ’nvins,
Trufia că le este schimbată ’n umilire,
Se ’nchiseră în templu pierduți de îngrozire. ..
In țeapă și pe cruce văzură pe fruntași
Și repede vitejii știură a fi lași.
ASURA
Hiram, dar dela Saul n’ai oare nicio veste?
Mă turbură o lume de cugete funeste.
Sunt tocmai șapte zile de când m’a părăsit
In chiar minutu ’n care destinul ne-a unit,
Și eu, a lui consoartă, în pază dată vouă,
Străină m’aflu încă în patria mea nouă
Și ’n fiece secundă, de ce, nu știu nici eu,
Presimt că o răstriște s’apropie mereu.
HIRAM
Regină! De pe culmea puterilor supreme
Căderea nu sosește când omul nu se teme.
Gândește-te că Saul, eroul neînvins,
Veghiază, soare vecinie, de noapte necoprins.
ASURA
Așa,—dar Philistenii în frunte au un duce..,
HIRAM
Ai noștri vor învinge căci Saul îi conduce.
ASURA
Cuvintele rostite de tine dovedesc
Că ai în al tău rege un idol pământesc. ..
Răsplată ai de sigur înalta sa iubire, —
Simțirea totd’auna răspunde la simțire,
Și trebuie cu daruri să fii împovărat.
SAUL
217
HIRAM
La timp se va cunoaște că-i sunt îndatorat;
Tăcut aștept prilejul să nască mai de grabă
Și regele-o să afle ce poate-o mână slabă.
SCENA II
ACEIAȘI —UN SUTAȘ
SUTAȘUL
Precum ai dat poruncă, ostașii sunt armați
5 Și gata de plecare în piață adunați
Ei ard de nerăbdare pe Saul să-1 ajungă.
Voioasă pentru-o cale de zece ori mai lungă,
Viteaza legiune te chiamă într’un glas.
HIRAM
Stăpână, fără voie, silit sunt să te las.
(iese)
SCENA III
ASURA, apoi AGAG
ASURA
10 Hiram nu e ce pare. — Sub masca devotării
Ascunde în privire săgețile trădării.. .
Voiu ști la trebuință să-1 fac unealta mea.
AGAG
Iubita mea copilă, ești singură?
ASURA
Da, tată.
AGAG
15 Că regele se ’ntoarce e vestea ’mprăștiată...
A fost o bătălie...
218
OPERE
5
10
15
20
25
ASURA
Și... Saul a învins ?
AGAG
Nu știu, dar multe viețe se zice că s’au stins.
Pândesc cu neastâmpăr a regelui sosire...
Din umbră mă țintește o neagră uneltire_
De ieri de când minutul îl caut să-ți vorbesc. . .
S’ar crede că sub pază și astăzi mă găsesc.
Sinistră ’n a mea cale surprind câte-o privire, —
Să fiu prin vreo poruncă supus la urmărire?
ASURA
Deși e bănuială prematură, — să știm
Pe lauri și pe roze să nu ne odihnim.
Veghiază!... Eu din parte-mi nu pierd nicio secundă:
Să fac a mea gândire în inimi să pătrundă
Mă crezi prea fericită fiindc’am consimțit
In ochii mei a pune un zâmbet ipocrit,
Fiindcă port coroana bărbatului ce ’nvinse
A noastră națiune și ’n brațe mă coprinse...
Dar trebue să afli, o tată... — te-am văzut
In negura răstriștei din glorie căzut,
Și țara, țara noastră de hoarde jefuită...
Ah! inima mea, tată, a fost atunci sdrobită
Și ’n suflet, disperarea și ura mi-au deschis
Abisul răsbunării, — al crimelor abis.
Hebraică regină sunt astăzi!—Triumfează
Ascunsa mea voință, și poate ne salvează...
Căci ori voiu ști din rege a face al meu rob,
Ori capul meu plăti-va. ..
AGAG
Copilă, nu te-aprob
Iubirea mea de tată cu toate că tresaltă,
Nici când nu te visasem pe-o treaptă mai înaltă.
SAUL
219
ASURA
De sigur să zic altfel nici eu nu aș putea,
Spânzurătoarea însă înaltă e și ea.
Vai! judeci ca mulțimea. — E însă o tortură
Să nu fii înțeleasă de nimeni în natură
5 Iar tu, sărmane suflet, să lași a te bârfi
Chiar cei pentru a căror scăpare te-ai jertfi...
In nimeni al tău geamăt ecou să n’afle. — Tată.
Străbuna ta credință să fie strămutată?
Ești rege sau ești încă tot sclavul umilit?
10 Abia se mai cunoaște c’ai fost Hamalekit.
AGAG
Ce zici?
ASURA
Că pe femeie înaltul o ursește
Să schimbe fața lumii când vrea și cum voiește.
SCENA IV
HIRAM — ACEIAȘI
HIRAM
S’aude ’n depărtare un ropot urcător...
AGAG
15 E regele?
HIRAM
De sigur. Și este ’nvingător,
Căci văile răsună de vesele fanfare.
ASURA
Doresc să fiu întâia să-i fac a mea urare.
AGAG
Să mergem.
220
OPERE
HIRAM
O poruncă să dau, și vă sosesc.
(Agag și Asura ies)
SCENA V
HIRAM — S AMU EL (cu chipul sub o glugă)
SAMUEL
In fine. — E o vreme de când te urmăresc.
HIRAM
Dar cine ești?
SAMUEL
Vei ști-o, nemernică ființă. . .
5 Sunt cel care veghiază trimis de provedință.
HIRAM (aparte)
E un nebun de sigur.
(către Samuel)
Știi tu cine sunt eu?
SAMUEL
Un om fără de lege și fără Dumnezeu.
HIRAM
Mișelule! se vede că traiul te apasă.
SAMUEL
10 Pe tine conștiința în pace nu te lasă...
Privește-mă...
(se descoperă)
Așa e că nu te așteptai
Din nou cu mine ochii, sperjurule, să dai?
SAUL
221
5
10
15
20
25
30
HIRAM
El? Văzul mă înșeală? Aici, prin ce minune?
SAMUEL
Sperați la crima voastră că nu mă voiu opune. ..
V’ați zis că sunt departe crezându-vă stăpâni...
Sub sabie trecurăți cu suflet de păgâni
Ce-a fost în națiune mai nalt și fără pată.. .
A templului intrare de sânge fu scăldată.
Abia câțiva putură năuntru a scăpa
Dar voi urmați și astăzi mormântu-a le săpa.
Pumnalul răsbunării, lăsatu-l-ați în rană;
închiși de șapte zile îi țineți fără hrană.
Voești să știi ce caut? E lesne de ghicit:
Să mor pentru dreptate și lege am venit.
HIRAM
Tăcui, lăsând să scadă mânia ta nedreaptă,
Dar inima te ’nalță căci este înțeleaptă
Și are să cunoască îndată, dacă eu
Uitai a mea credință, uitând pe Dumnezeu...
Oricând, a ta voință tu știi că mi-a fost lege. . .
Servitu-te-am pe tine iar nu pe-al nostru rege. . .
Era o datorie căci tu m’ai ajutat
Din pulberea mulțimii să urc pân’ la palat.
Eram orfan de mamă, eram orfan de tată...
Târâm de azi pe mâine o vieață blestemată,
Copil, n’aflam la nimeni nici sprijin nici azil,
Tu singur ai fost tată sărmanului copil,
Și eu, eu între tine și Saul, — osebire
Să nu pot oare face? El, ură,—tu, iubire?
El care, cum ții minte, copila mi-o robi
Sub dragostea lui falsă, și ’n urmă o sdrobi ?
O știi: era un înger... — curată ca lumina. . .
Mijlocul ei subțire părea că e sulfina,
222
OPERE
Și veselă ca cerul de Mai, — când surâdea,
Că raiul se deschide, la toți li se părea,
Dar Saul, a mea soartă de veci a hotărît-o...
Căci astăzi este moartă, și el a omorît-o...
5 De-atunci, sătul de vieață nimic nu-mi pare bun.
SAMUEL
Trăești cu toate-aceste, Hiram...
HIRAM
Ca să-mi răsbun.
SCENA VI
ACEIAȘI — MICAL — SENA R — O SCLAVĂ
MICAL
Dar e cu neputință ce-mi spui...
HIRAM (Se ascunde cu Samuel după o coloană)
Să nu ne vadă...
SENAR
10 Al cerurilor trăsnet asupra mea să cadă
De nu este acesta întregul adevăr...
Asura îl iubește... o știu del’al meu văr.
MICAL
Și David?
SENAR
Te înșeală.
MICAL
15	Cum? El să m’amăgească?...
SENAR
Iubita mea stăpână să nu se îndoiască...
Surprins-am la plecarea oștirii din palat
Pe David lângă dânsa plângând îngenunchiat
SAUL
223
Iar mâna de păgână trecea mângâietoare
Prin buclele de aur, pe fruntea visătoare.
Și David...
MICAL
Nu mai spune nimic. ..
SENAR
5	Zâmbindu-i...
MICAL
Mor,
Dar nu; căci mi-ar fi spus-o de mult al meu amor...
Amorul n’amăgește, Senar. El prevestește
De orice șovăire pe cel care iubește.
10 Și iată: orișicâte mi-ai spune,—n’ar putea
Să-mi ia iluziunea schimbând credința mea.
II văd, — și e același, — cu gândul tot la mine...
Cu brațele întinse, s’apropie, — și vine,
Schinteia fericirii lucește ’n ochii săi...
15 Desfide prin iubire dușmanii cât de răi. ..
Și vrei să cred că totul n’a fost decât minciună.
Tu n’ai iubit se vede, — Senar, — ești o nebună...
Mă faci să râd. — Pe David mi-1 știi. — El nu e om...
Apropie prin cântec atomul de atom
20 Și face să vibreze chiar piatra fără vieață. . .
Inflacără simțirea din inima de ghiață...
Bătrânul sub povara de ani înmormântat
La nobilul său cântec renaște înviat.
Cel tânăr simte ’n suflet curgând Divinitatea,
25 Cel trist își uită chinul; perfidul, răutatea,
Copilul s’adâncește în magicul extaz
Sub raza ideală ce-1 scaldă pe obraz,
Nu e nimic și nimeni atins să nu rămână, •—
Și vrei ca să iubească pe-Asura — o păgână?
30 Poetul vieții mele să fie trădător?...
Minți, minți, îl chiamă David, și David e amor.
224
OPERE
SAMUEL (arătându-se)
E nobilă pornirea ce inima-ți avântă...
Amorul e în lume simțirea cea mai sfântă;
A! scumpă tinerețe, candid mărgăritar,
Unica îndulcire a traiului amar,
5 Când vocea ta răsună, oricine ’ntinerește,
Un val de vieață nouă te reînsuflețește!
Mical păstrează vecinie în el credința ta
Căci David nu e ’n stare amorul a-și uita...
Copil îmi e de suflet cu tine împreună,
io Și orice rău s’ar spune de el, e o minciună.. .
Senar e amăgită de-a lumei clefetire
Dar eu cunosc cât este de mare-a lui iubire,
Și voiu afla mijlocul să vin în ajutor
Simțirii voastre sfinte, suavului amor,
15 lubiți-vă, voiu pune pe fruntea voastră jună
Coroana triumfală, a mirilor cunună...
Va fi o răsplătire pe care-o meritați
Și veți trăi în pace și zilnic lăudați.
(se întoarce către Hiram)
Hiram are să-și facă de sigur datoria
HIRAM
20 Porunca ta e lege cum e și veșnicia.
SCENA VII
ACEIAȘI —UN OSTAȘ
OSTAȘUL
Escorta te așteaptă și calul e ’nșeuat
(Samuel își ascunde fața)
MICAL
Escortă? E serbare? Sau ce s’a întâmplat?
SAUL
225
HIRAM
Nu; Regele: sosește.
MICAL
Atuncea, cu grăbire
Senar, Hiram, să mergem... A! câtă fericire.
(către Samuel)
Iar tu ’n a mea odaie, părinte sufletesc,
5 Ascunde-te și ’ndată veni-voiu să-ți vorbesc.
(Ies)
SCENA VIII
SAMUEL, singur
(Moment de tăcere; Samuel meditativ se reazemă de balustrada estradei, pe
care se află tronul; Samuel din profil către o fereastră deschisă)
SAMUEL
Și iată... — Dup ’o vieață de luptă, de credință,
Că trebue să sufăr dureri și umilință,
Că trebue să umblu pribeag în țara mea,
Eu, mare sacerdote, — și rege, — dac ’aș vrea,
(mică pauză)
io Dar ce zic ...
(joc de scenă)
Sunt nemernic?... — Demonul mă insuflă. ,.
Deșertăciunea tristă în vocea mea răsuflă.
Cum?... Doamne, părăsit-ai atât pe robul tău
încât să-1 lași să fie târît spre ce e rău?
SCENA IX
ACEIAȘI— O VOCE SUBTERANĂ
VOCEA
15 Sărmane! răul este stăpân pe omenire.
226
OPERE
SAMUEL
Ce voce?... Este oare a cerului vorbire?
VOCEA
Ascult-o: Te va face puternic între toți.
In fața ta pleca-voiu popoare și despoți;
Și vieața prelungindu-ți, o nouă tinerețe
6	Va curge peste tine un val de frumusețe.
Privește-te: ești rege, — curtenii te slăvesc,
In calea ta fecioare s’aștern și te doresc,
Nu e nici avuție și nu e nici plăcere
Să-ți fie refuzată, magnificule; — cere.
SAMUEL
10	Napoi, Napoi ispită: Acum te înțeleg...
Ești tu, Satan: Infernul,—n’am dreptul să-1 aleg...
(Cade în genuchi; muzică în surdină; soarele în apus roșește
SAMUEL (cu ochii spre cer)
O! Doamne luminează
Abisul minții mele
Și spiritele rele
De mine depărtează...
O! Doamne luminează
Abisul minții mele.
Străfulgeră din stele
Senina inspirate
20	Și dă înaripare
La cugetele mele...
Străfulgeră din stele
Senina inspirate.
SAUL
227
5
10
15
20
Sunt om, sunt jucăria
Pornirilor nebune,
Pe demon îl răpune
Să-ți văd mărinimia...
Sunt om, sunt jucăria
Pornirilor nebune.
(Cade cu capul între mâini)
SAMUEL (ridicându-se)
A fost o aiurare ? sau... mintea mea slăbește ?
Nu; — vocea n’a fost vană căci ea mă urmărește.
O VOCE (de sus)
Da; glasul șovăirii în tine a vorbit
Și aripa fatală o clipă te-a umbrit,
înalță însă fruntea; ispita nu e crimă,
Când nu e prea târzie, căința e sublimă.
SAMUEL
O, cerul, de-astădată, simțirii s’a deschis
Și înger, călăuză, lehova mi-a trimis.. .
Vorbește, bune spirit, — s’aud a ta povața...
Să merg spre mântuirea poporului mă ’nvață.
Și spune-mi este Saul un rege osândit,
Ori ziua ispășirii din urmă n’a sosit?
Iar dacă el se află căzut în urgisire
Atunci a cui să fie a țării păstorire?
VOCEA (de sus)
Păstorul va fi David.
SAMUEL
El, rege? Un copil!
Da: sufletul e mare, dar brațul e debil.
VOCEA
Cu cine este Domnul, cu el e și puterea.
17
228
OtERE
5
10
15
20
SCENA X
HIRAM — COPII DE CASĂ — PURTĂTORI DE HARPE. Când intră Hiram,
Samuel iese prin stânga
HIRAM
Fiți gata fiecare și harpele ’nstrunați 1
Sosirea triumfală a regelui cântați!
SCENA XI
Intră garda regală, apoi IONATAN — DAVID — MICAL — SENAR, capi
de triburi, SAUL — ASURA — AGAG
(David este în vestminte militare, coif și chipul disimulat sub vizieră de zale)
CORUL
Veșnică glorie,
Marelui rege...
El prin victorie
Lauri culege...
Veșnică glorie
Marelui Rege.
SAUL
Fruntași ai curții mele iubiți și credincioși,
Isbânda puse capăt la timpii sângeroși
Căci pacea, de-astădată, va fi, pe cât se pare,
Statornică; — oștirea e demnă de-admirare,
In lupte numeroase slăbi pe Filisteni, —
Mândrească-se ludeea de-asemenea oșteni,
Sunt lei, sunt tigri: moartea în față o înfruntă...
Vulturii pe-a lor pradă mai aprig nu se-avântă —
Dar cel care prin groază supuse pe dușmani,
Viteaz cum nu e altul deși copil prin ani,
Și care demn se află de orișice mărire
De orișice răsplată, de orice fericire,
Priviți-1, — iată-1...
(Smulge coiful, părul lui David râurează pe umerii săi. O rază electrică îl înfășoară)
Saul
229
5
10
15
20
25
30
MICAL
David!
UN DEMNITAR
Păstorul meu de oi!
SAUL
Sunt zile când păstorii se schimbă în eroi.
Armatele-așezate erau pentru bătaie,
Câmpia sângerată era de o văpaie,
Lumina vitejiei pe chipuri strălucea...
Sunt gata trâmbițașii semnalul ca să-1 dea...
Stindardele, deasupra cohortelor, mișcate
De vântul dimineții, vibrau amestecate,
Deodată... se desprinde din rândul filistean,
Gigantic, cu trufia pe buze, un oștean,
In zale sclipitoare, spre noi înaintează:
S’apropie, rânjește, și ’n urmă cuvântează:
« Deși ’ntre voi să aflu viteji nu mă aștept
« Dar unul dacă este, — cu mine să dea piept».
Cuvintele aceste, — voiu spune-o, — erau zise
Cu vocea ’ngrozitoare a negrelor abise...
Soldații stau la gânduri și chiar cei mai bărbați,
S’arată o clipire a fi înspăimântați.
Atunci, în mâna dreaptă c’o praștie ’ncordată,
In stânga c’o măciucă un tânăr se arată,
Spre el pășește falnic, — gigantul, turburat,
Cu ochii măsurându-1 îi strigă încruntat:
« Sunt câine cu măciuca de vii în a mea cale ?
« Voiu da ospăț la bestii din cărnurile tale ».
Dar tânărul răspunde: « Să ’nving nu va fi greu
« Căci mâna mea purtată e chiar de Dumnezeu ».
Apoi ridică brațul și praștia ’nvârtește
Iar piatra, drept în frunte pe barbar îl lovește,
El cade. — Un lung strigăt se ’nalță dureros
Dar repede păstorul îi sboară capul jos...
Armata inamică atunci se dă învinsă.
17*
230
OPERE
5
10
15
20
CORUL
O! taină necoprinsă,
Ce faci învingător
Pe umilul păstor,
Putere neînvinsă
De-a omului trufie,
In veci mărire ție,
In veci mărire ție.
SAUL
Amin! — însă eroul nu trebue uitat.
Să-i dau orice voiește în cuget m’am legat:
Averi, femei, și ranguri, s’aleagă tot ce-i place.
Din el întâiul sfetnic al tronului voiu face. ,.
înaintează David și spune ce alegi.
DAVID
Nu-mi trebue mărire: ea este pentru regi...
Ce-aș vrea, •— e vis zadarnic.
SAUL
A mea făgăduință
Nu minte, și ’mplinită va fi a ta dorință.
DAVID
Cum? Tot? Orice voiu cere?
SAUL
Am zis și am să țiu.
DAVID
Copil de azi ’nainte primește-mă să-ți fiu.
Mical e dintre toate răsplata cea mai mare.
SAUL
Ea?
ASURA
Câtă îndrăsneală!
SAUL
231
5
10
15
20
SAUL
Cuvântul meu îl are.
MICAL
A! tată!
SAUL
Fericire, Eternul să vă dea.
Uniți veți fi chiar mâine.
ASURA
Chiar mâine? — vom vedea.
ACTUL III
(Același de\,ur)
SCENA I
O SCLAVĂ
Stăpână...
ASURA (cu mânie)
Ah! Infernul aș vrea să mă înghită,
Eu, eu de un nemernic să fiu disprețuită
Iar regele, cu toată urzeala ce făcui,
Voința să mi-o calce spre-a-și face pe a lui!
Și iată-i... Pe vecie uniți. — Se strâng în brațe,
Plăpânde filomele scăpate dintre lațe...
In suflet au schinteia amorului etern.
Un veșnic pat de nuntă voiu ști să le aștern...
Muri-vor... Stinsă este nedemna mea iubire,
In locul ei domnește a urii pustiire
Și ura ’ngenunchiată mă ține sub cuțit...
Spre-o crudă răsbunare mi-e cugetul țintit.
Voiesc să-i văd în sânge scăldați... Să mă implore. ..
Să-și urle disperarea, să geamă ’n timp de ore. , .
232
OPERE
5
10
15
20
Cu ochii din orbite ieșindu-le afară
Să blesteme amorul pe care și-l urară
Iar chinul să le pună pe frunte un stigmat.
Apoi, închiși alături în iadu ’ntunecat,
O foame nemiloasă cumplit să-i chinuiască
Ș’a viermilor tortură de vii să-i năvălească.
SCENA II
ACEIAȘI — MICAL — DA VID
DAVID (către Mical, fără a vedea pe Asura)
Și e precum ți-am spus-o: Știa că te iubesc...
Prin ea, simțirea noastră voiam s’o sprijinesc...
Căzusem în genuchie: Regina-mi promisese...
Femeia fără seamăn de mult ne ’nțelesese. —
Și n’ar fi de mirare ca ei să datorăm
întreaga fericire sub care palpităm.
ASURA
O! Da.
DAVID
Regina!
ASURA
David, pătrunderea ți-e mare .. ♦
Ca și a ta iubire e demnă de-admirare...
Copii, puteți fi siguri că ’n mine veți avea,
Și ochi ce priveghiază și inimă ce vrea,
Iar cât de scumpă-mi este a voastră fericire
E taina ce n’o știe decât a mea simțire.
Mi-am zis din chiar minutul în care v’am văzut
Că unul pentru altul natura v’a făcut,
lubitu-v’am de-atuncea pe cât mi-a fost putința...
MICAL
In schimb îți vom aduce prinos recunoștința.
SAUL
233
SCENA III
SAUL — ACEIAȘI
SAUL (către Asura)
Sunt ordinele date; plecarea s’a fixat.
Ținutu-mi-am cuvântul pe care ți l-am dat...
In țara ta vor duce escorte numeroase
Cămile încărcate cu daruri prețioase,
5 Iar regele, în fruntea soldaților, — curând
Porni-va spre hotare urmat de-al nostru gând.
ASURA (îmbrățișându-1)
Ești bun ca totdeauna,.. Dar cum? Chiar astăzi pleacă?
SAUL
Da.
ASURA
Vai! și bucuria și plânsul mă îneacă.
10	El pleacă să se urce în scaunul domnesc
Dar cine știe dacă mai am să-1 întâlnesc...
Și eu rămân aicea străină...
SAUL
Dar iubită.
ASURA
Voiesc să-1 văd îndată... Mi-e inima sdrobită.
DAVID
15	Regină, dacă pleacă Agag, — atunci voim
In tristele minute să nu te părăsim.
(ies)
SCENA IV
SAUL — HIRAM
HIRAM
E totul pus la cale...
5
10
15
20
234	OPERE
SAUL
Nu e vreo bănuială?
HIRAM
De-a mea destoinicie să n’ai vreo îndoială...
Agag de-a ta iubire e sigur.
SAUL
Aș fi vrut
In contra dușmăniei să-i fiu puternic scut...
Tu însă născocit-ai sinistra plăsmuire...
HIRAM
De veci asigurat-am a ta împărăție.
Vedeam că nu e mijloc să ’mpac pe Samuel...
In dragostea mulțimei săpat erai de el...
Poporul era gata din nou să isbucnească...
Putea să vină ceasul când el să isbutească...
Apoi, deși Asura e azi soția ta,
Peirea casei tale Agag o complota.
SAUL
Tot omu-și are soarta; acum, ce-o fi să fie,—
înceapă prin urmare a lui călătorie...
Eu nu mai am ce face... — în tine mă încrez...
Plecare fericită mă duc ca să-i urez.
SCENA V
SAMUEL — HIRAM
SAMUEL
Aștept făgăduiala s’o ții, căci vremea trece. ..
In templu ca și mine cunoști ce se petrece.. .
Să-i scapi de sub urgie prea mult întârziezi.. .
SAUL
235
5
10
15
20
HIRAM
O zi sau două încă răgaz, și ai să vezi...
Ne-asigură isbânda o nouă aliată:
Cu noi va fi regina.
SAMUEL
Ți-e mintea turburată!...
HIRAM
Agag cum se va duce vei ști tot ce-am urzit...
Atunci vei recunoaște c’am fost neadormit
Asura hotărî-va a regelui pierzare...
Prin ea vom face vie a noastră răsbunare.
O crezi dușmana noastră și poate nu greșești
Dar prin dușman adesea mai mult te folosești.
In crimă tot prin crimă mai lesne se lovește.
SAMUEL
Și cum... Pe-Agag să plece îl lași ?
HIRAM
Chiar azi pornește;
Sosit nu este timpul să afli ce-am în gând...
Surprins poți fi de rege_Deci pleacă mai curând.
...Și mergi a te ascunde din nou până diseară.
(Samuel iese)
SCENA VI
SAUL — ASURA — DA VID — MICAL — HIRAM
SAUL (către Asura)
Copilă, ți-este chipul mai palid ca de ceară...
S’a dus dar se va ’ntoarce...
DAVID (către Asura)
Durere toți simțim
Când trebue părinții iubiți să-i părăsim.
236
OPERE
SAUL
Asura...
MICAL
Timpul singur aduce alinare.
ASURA
Sdrobitu-m’a cu totul prea repedea plecare*
Era a mea dorință să-1 văd reînturnat
5 In patria pe care o plâng neîncetat.
Dar nu credeam să sufăr atât la despărțire.
Acuma simt ce mare a fost a mea iubire,
0 ! tată, pentru tine... Acuma
(își ascunde ‘ața în mâni)
SAUL
Voiu cerca
io S’alin a ei durere.,. Copii, puteți pleca.
(Mical și David ies)
SCENA VII
SAUL —ASURA
ASURA
Da: singură cu tine durerea mea dispare...
îmi uit și pe-al meu tată, — uit chiar de ’nstrăinare
Și uit orice ultragii în taină mi se-aduc...
SAUL
Ultragii?
ASURA (insinuantă și ipocrită)
15	Da: dar ele sunt apă și se duc.
N’am vrut, nu voiu nici astăzi de ele să țin seamă.
Ș’apoi să nu te turbur, stăpâne, mi-a fost teamă...
SAUL
237
5
10
15
20
Cu mine totdeauna ai fost așa de bun
încât pe-ai casei tale nu voiu să mă răsbun.
Insultă pe insultă oricât să grămădească
Natura să mi-o schimbe ei n’au să isbutească
Deși... însă pe David să-1 pierd nu aș voi...
SAUL
Ce zici? Până și David?
ASURA
Și el... Nu te ’ndoi.. .
Dovadă... — Tremur încă de ură, — căci ce-ai zice
Asupra-mi un nemernic privirea s’o ridice?
La sânul tău un șarpe ai strâns și te-a mușcat...
Nemernicul e David, copilul adoptat!...
SAUL
El? Demoni, ne’mblânzită porniți a mea mânie
Să-mi fie răsbunarea a Iadului urgie.
ASURA
Gândește-te mai bine că David ți-este fiu,
Că fiica ta-1 iubește...
SAUL
Nimic nu voiu să știu.
SCENA VIII
ASURA — SAUL — IONATAN
IONATAN
De astăzi dimineață un sgomot se lățește...
Se spune că bătrânul s’a ’ntors și că voiește
Din nou să răsvrătească poporu ’n contra ta.
SAUL
Vorbești de pontifice?
238
OPERE
5
10
15
20
IONATAN
De el.
SAUL
Voiu cerceta.
Palatul deocamdată să pui să-1 străjuiască
Și fără ’ntârziere călăul să sosească.
A! David, fiu de câine! Se vede c’a fost scris
Să mori ca un nemernic.
IONATAN
Dar, tată.. .
SAUL
Fă ce-am zis.
Regină, ora trece... Curtenii ne așteaptă!
(ies)
SCENA IX
HIRAM — IONATAN, apoi MICAL și DAVID
IONATAN
Pe tata-1 recoprinde mânia ne ’nțeleaptă...
Nu știu ce se petrece, dar zilnic turburat,
Aici este prea vesel, aici prea încruntat...
S’ar crede că un demon asupra lui coboară,
Odihnă nu mai află, ne’ncrederea-1 omoară...
Pe David mai cu seamă, mânia și-a răsfrânt,
Și cred că e și astăzi lipsită de cuvânt.
Eu însă, trebuește să-1 scap... E datorie
De frate către soră și de prietenie.
(se îndreaptă spre una din ușile laterale. Pe aceiași ușă intră Hirain)
IONATAN (văzând pe Hiram)
Hiram? Ești tu? Eu tocmai voiam să te’ntâlnesc. . .
E David în pericol; — cunoști cât îl iubesc...
SAUL
239
5
10
15
20
Mi-ai fost adese oare un sprijin ș’o povață. , -
Să-1 scot de sub urgie grăbește și mă ’nvață. .
Mi-a dat poruncă tata pe gâde a-1 vesti...
De moartea ce-1 pândește, tu poți a-1 ocroti.
Dar trebue luată o repede măsură.
HIRAM
Mă miră peste David să cadă așa ură,
Când toți credeau că este de rege mai iubit,
Când însuși pe-a lui fiică să-i dea a consimțit.. .
N’aibi însă nicio teamă! Veghiază o putere...
Ea știe să nu piardă pe nimeni din vedere.
MICAL (intrând, către David)
Ce-mi spui este zadarnic! Nebună poate sânt. . .
Asura mă ’spăimântă, deși fără cuvânt,
In ea văd o dușmană, în ea văd o peire...
Și,.. David, — mi-este frică să pierd a ta iubire...
Mi-e frică de răstriște, căci suntem fericiți.
DAVID
Copilă!
HIRAM (aparte)
Ce-i așteaptă, de ieri abia uniți________
(către Ionatan)
Să-i dăm și ei de veste?
IONATAN
Mai bine e să știe
(înaintând către David)
Temei mai pune David pe-a mea prietenie?
MICAL
Și ce? Erai aicea?
240
OPERE
5
10
15
20
25
IONATAN
Timp nu e de pierdut:
De lângă ea te smulge, și fă-te nevăzut;
In lanțuri a te pune am ordin dela rege.
MICAL
Cum? tata să’mplinească așa fără de lege?
IONATAN
Da. Tata nu mai este ce-1 știi. — Șovăitor
In dragoste și ură e ’ndată schimbător...
Orice îl îngrijește, — se teme și de-o umbră...
Pe minte i se lasă o noapte tot mai sumbră.
Deci vremea să n’o pierdem... Nu știu ce s’a ’ntâmplat,
Ce știu este că dânsul peirea ți-a jurat...
Fugi... moartea e la ușă și n’ar mai fi scăpare.
MICAL
Răstriștea presimțită sosește, — și e mare.
Să fugă... da... să fugă... Da! nu întârzia...
Vai! tata! însuși tata din brațe să mi-1 ia.
E însă adevărul acesta, scumpe frate?
E oare cu putință așa fatalitate?
Ce intrigă mârșavă în umbră s’a țesut?
Răspundeți... — voi de sigur știați și ați tăcut...
A!... Dar!... se limpezește vederea minții mele...
Asura e sorgintea izvorului de rele...
Asura! — ea pe tata de noi l-a ’nstrăinat
Din ziua de când puse piciorul în palat...
Mai spune încă David că nu aveam dreptate,
Că ea...
DAVID
Nu pot nici astăzi să cred în răutate.
HIRAM
Mijlocul de scăpare mai bine-ați căuta.
Saul
241
5
10
15
20
MICAL
De ce cu mine, David, legat-ai vieața ta?
Eu, — eu îți sunt răstriștea. Eu, eu îți sunt peirea...
Ah! pentru ce spre mine împinsu-te-a iubirea?
Blestem peste minutul în care m’ai văzut, —
Blestem!... Dar pleacă... Uita acel fatal minut.
DAVID
Te-ascult și orice vorbă în suflet mă rănește.
Să plec? Mical îmi zice să plec?...
IONATAN
Căci trebuiește.
MICAL
Iertare, David, nu știu ce zic, — nu știu ce fac.
Mustrarea mea de cuget voind să mi-o împac...
Căci, poate, dacă pe-alta iubeai, — era să fie
Scutită a ta vieață de cruda dușmănie.
Pe-o vale înflorită, — păstor, — dar fericit
Puteai să crezi că traiul e cântec nesfârșit,
Oh! dulcele meu suflet...
IONATAN
Mical!... un pas s’aude...
MICAL
Oh! ceas al despărțirii funest! Momente crude!
HIRAM
Grăbește David, poate e încă timp să scapi...
MICAL
Fugi...
HIRAM (către David)
Dar în a lor mână ia seama să nu’ncapi...—
Deși nu s’au dat încă poruncile primite
Ieșirile pot însă să fie strejuite
Ș’apoi, poți chiar pe rege în drum să-1 întâlnești.
242
OPERE
MICAL
Hiram, însă pe unde să fugă-1 sfătuești ?. ..
Ah! scapă-1... și tu, frate...
(îngenunchează)
De mine aveți milă.
HIRAM
Ridică-te... N’aibi grijă, iubita mea copilă;
(către David, arătându-i o fereastră)
5 Fereastra dă’n grădină. E lesne să cobori...
De-acolo poți afară, încet să te strecori;
In urmă să iei drumul spre Nord... E o cetate
In care ai să afli pe dulcele meu frate...
Ahimelec îl chiamă și este sacerdot.
DAVID
10 Dar să trăiesc departe de ea simt că nu pot. ..
Mai dulce ar fi moartea... sosească!
MICAL
Vai! ce soartă!
(către David)
Aici dacă stai încă o clipă mă vezi moartă. . .
Oh! pleacă în genuchie te rog.
DAVID (dureros)
15	Nu pot.
IONATAN (împingându-1 spre fereastră)
Degrab’
DAVID
Dar...
IONATAN
David, e momentul s’arăți că nu ești slab.
DAVID
O vreți? Ei bine, fie! Adio!
SAUL
243
MICAL
David!
IONATAN
Iute...
HIRAM
La noi te vei întoarce ca mâine,... însă du-te.
DAVID
Mical!
MICAL
5 Adio!
IONATAN
Frate, — fugi, — nu mai aștepta.
(David trece fereastra)
MICAL
In vieața sau în moarte voiu fi numai a ta.
DAVID (dincolo de fereastră)
Mical!... Mical!... Adio !...
MICAL (trecându-i brațele pe după gât)
Oh! nu; peste putință
10 îmi e să ’ndur această cumplită suferință. ..
Rămiâ, — mai bine moartea decât să mă despart...
Nu, — nu ; voiesc cu tine destinul să-1 împart.. .
Rămâi . . . —căci dacă ’nvinge nedemna uneltire
O pavăză lui David, voiu face din iubire.
15 Simțirea ’n al meu suflet cât timp va fi mereu
Să calce trebui-vor întâi pe corpul meu.
Rămâi, — rămâi. . .
HIRAM
Copilă, iubirea te orbește...
IONATAN
Ce faceți? Vremea trece.
iS
244
Opere
MICAL
Vai!
(s’aude sgomot)
HIRAM
Regele sosește!
MICAL
Nebună, — sunt nebună. Adio, — s’a sfârșit...
DAVID
Prin inimă, de tine, voiu fi nedespărțit...
(David dispare dela fereastră)
MICAL
5 Ah! singură mă lasă... (șovăiește)
IONATAN (susținând-o)
Dar n’ai pe al tău frate?
MICAL
Da: Tu-mi rămâi.—Voiu însă să plâng în libertate,
Mă duc...
(iese)
SCENA X
HIRAM — IONATAN. apoi SAUL
IONATAN
Vai! e sdrobită.
HIRAM
0	Orice e trecător.
IONATAN
De sigur; dar degrabă să-i fim în ajutor.
SAUL
E oare ’ndeplinită porunca mea? Răspunde.
Pe David nu-I văd încă; sau... poate, — se ascunde?
Saul
245
IONATAN
La fiecare poartă strejeri am rânduit.
SAUL
Atunci de grab’s’aducă aicea pe-osândit
(Ionatan iese)
SCENA XI
SAUL, HIRAM, apoi IONATAN
SAUL (se plimbă câteva momente. Scenă mută)
HIRAM (insinuant)
Stăpâne, te muncește o crudă turburare...
SAUL
Trădarea uneltită, Hiram, este prea mare. —
5 Puteai să crezi tu oare că David?... —L-am urcat
In dragostea mea naltă și fiu l-am adoptat...
Dar el în cupa vieții turnatu-mi-a otravă... —
In loc să țină seamă de-a numelui meu slavă,
De toată bunătatea cu care l-am privit,
10 A fost ca și un șarpe la sân când e’ncălzit...
Hrăni pentru Regina, — mișelul! — ca răsplată . ..
In noaptea cugetării o faptă vinovată!
Să ’mpace a mea ură nimic nu va putea. ..
HIRAM
Dar sigură e fapta ?...
SAUL
Mi-a spus-o însăși ea.
15 In sânge a lui crimă va fi înăbușită. ..
IONATAN
Zadarnic cercetarea mi-a fost amănunțită...
S’ar crede că pământul de viu l-a înghițit...
Palatul a fost însă și e bine păzit.
18*
246
0î*£liE
SAUL
Cum? David să dispară?... Aflați-mi-1 îndată,
Nemernici care vindeți pe-al vostru rege.
IONATAN
Tată •. . .
5
10
15
20
SAUL
Destul... Vă știu ce sunteți. Plecați... și fără el
Aici să nu vă ’ntoarceți.. .
(ies)
SCENA XII
SAUL singur; apoi ASURA
SAUL
Mișelul, — tot mișel!
Lipsitu-i-a ’ndrăsneala cu mine să dea față...
Din nou să mai faci bine, — nebunule, te ’nvață!
Din tină mai ridică pe oameni! — E grozav
S’ajungi să te desfidă trufia unui sclav!
Porunca ta de rege batjocoră să fie,
Să simți neputincioasă că e a ta mânie...
(pauză)
Dar... dacă o nedreaptă pornire m’ar orbi,
Și numai pasiunea în mine ar vorbi?
Asura a fost poate geloasă, — cine știe? —
Ca orișice femeie, de-a mea prietenie.
Prea grabnic am fost poate,—da...— văd că am greșit...
N’am dreaptă judecată — sunt un nesocotit...
Făcutu-l-am pe David pribeag să rătăcească.. .
Pe mine, al său tată, de veci să mă urească.. .
De-acum în a mea preajmă pustiul va domni. . .
Oricât să-1 strige Saul, el nu va mai veni. . .
Puterea mea de rege nimic n’o să-mi ajute
SAUL
247
5
10
15
20
25
Să dea o nouă vieață momentelor trecute.. .
S’au stins acele zile când nobilul copil
Făcea pe coarde mâna să-i tremure agil,
Când orice gând sinistru și orice întristare
Păreau împrăștiate de tânăra cântare. . .
O, David! David! David, întoarce-te, — nebun
Mă simt când ești departe. — De toți să te răsbun
Voiu ști prin orice mijloc. Intoarce-te. — Asura
Sădit-a ’n al meu cuget neliniștea și ura.
Nevrednic n’a fost David de ’ncrederea ce-i port
Iar Saul fără dânsul e singur ca un mort. ..
Zadarnic răsuna-vor șoptiri de fericire,
Zadarnic va fi cântec, lumină și iubire.
Mi-e inima închisă de veci, — doresc atât
Să uit această vieață de scârbă și urît,
Să mor. — Odihnă sfântă asupră-mi te coboară
Și ’n pacea nimicirii ființa mi-o ’nfășoară. ..
Dar nu. — Voiesc ’nainte să moară toți... —Voiesc
Calau al răsbunării să fiu, — și să lovesc.
Veniți... Ah! unde sunteți!
(în delir, râde)
Voi râdeți, — dar veți plânge,
In față și în urmă văd sânge, — sânge, — sânge.
Fantasme, demoni, Iadul întreg s’a răsvrătit,
Se clatină pământul și soarele-a murit...
ASURA (intrând, părul în desordine)
Mort, — este cu putință
SAUL
Dar cine?
ASURA
Tata! Tata!
SAUL (neauzind-o și în delir)
A zis că mort e David, — deci moară blestemata,
(scoate paloșul și aleargă după ea)
248
OPERE
ASURA (alergând)
Ce este?... Rege... Saul... dar nu m’ai înțeles...
SAUL (prigonind-o)
Ha ! Ha !... Sfârșit e totul. Mori! Iadul te-a trimes. ..
ACTUL IV
(Același decor)
SCENA I
SENAR— O SCLAVĂ A ASUREI
SENAR
E regele mai bine?
O SCLAVĂ (a Asurei)
Asura-1 îngrijește
5 Și de-astăzi dimineață treptat se liniștește;
își vine în simțire, dar ce este ciudat
Pe David, tot pe David, îl chiamă ne ’ncetat.
SENAR
Dar ea, regina, este acum mai mângâiată
De pierderea fatală a scumpului său tată?
SCLAVA ASUREI
10 Nu; plânge fără seamă, căci este și de plâns;
Din piept i se revarsă amarul ce s’a strâns;
Mai ieri plecă sărmanul și-a doua zi să moară!
Această cugetare cumplită o ’nfioară.
SENAR
Dar cum e cu putință astfel să fi murit?
SCLAVA ASUREI
15 O știi: De-aci pornise atât de fericit...
Ducea cu dânsul daruri: uitase de robie.
SAUL
249
Se ’napoia puternic în vechia lui domnie. ..
Era pe înserate; — deodată năvăli
O ceată numeroasă,—pe rege-1 ocoli...
Escorta fugărită pieri împrăștiată...
5 Agag rămase’n luptă cu zece deodată...
Prin zece răni se scurse tot sângele din el.
SCENA II
HIRAM — ACEIAȘI
HIRAM
Senar, a fost regina pe-aicea, sau mă ’nșel?
SENAR
Nu; e pe lângă rege de-aseară nemișcată...
De Saul îngrijește și plânge pe-al său tată; —
io O milă te coprinde s’o vezi... —Dar este ea.
SCENA III
(Intră Asura)
ASURA — HIRAM
ASURA (a parte)
Oh! vieața câte-odată e jalnică și grea.
HIRAM
Pe alții nu e clipă să nu-i împovăreze.
ASURA
Erai Hiram aicea?
HIRAM
Dator e să vegheze
15 Supusul, când stăpânii de soartă sunt loviți.
250
OPERE
5
10
15
20
25
ASURA
Hiram, ești bun și nobil.
HIRAM
Sunt dintre urgisiți:
Cunosc ce e durerea, sorbitu-i-am veninul
Și veșnic năbușit-am și plânsul și suspinul.
Regină, nu se află un om mai abătut
De luptele cumplite prin care a trecut.
Ah! dac’ai ști ce chinuri grozave mă frământă...
Eu port în mine iadul durerii ce spăimântă...
Aș vrea.. . dar răsbunarea nu am să mi-o ating
Și trebue în lacrimi. . . în lacrimi să mă sting. . .
E însă poate timpul să ’nfrâng nemernicia. . .
Tu plângi pe-al tău părinte, dar nu știi mișelia. . .
Din ordinul lui Saul, Agag a fost ucis.
ASURA
Hiram, vorbele acestea le-aud? Și tu le-ai zis?
HIRAM
Eu, eu care pândit-am momentul să sosească
Când ura grămădită, din piept să isbucnească. . .
Eu, eu, care paharul durerii l-am golit
Târîndu-mă ’n țărână, pierdut și umilit. ..
Sărmana mea copilă! Victimă înjunghiată
Pe-altarul desfrânării, de mâna blestemată...
Căci trebue, regină, să știi că el, — chiar el,
El, Saul, nu e numai nebun, e și mișel.
ASURA
Dar vino-ți în simțire, Hiram... înnebunești ?
HIRAM
Nu: •—este adevărul mai crud decât gândești...
In Saul e o fiară sălbatecă, — grozavă,
Și inima Iui este o cupă cu otravă.
Sub zâmbetul blândeții s’ascunde un demon...
Nu este Saul, rege. — Satana e pe tron.
SAUL
251
5
10
15
20
25
ASURA
Tu crezi astfel că tata a fost a lui victimă?
HIRAM
A lui întreagă vieață n’a fost decât o crimă.
ASURA
Vorbește-mi, spune-mi totul... E dar adevărat?
HIRAM
Al inorții sângeroase, el ordinul l-a dat...
Cu daruri încărcându-1, prin gând îl osândise.. .
Urîndu-i vieață lungă, la moarte îl trimise.
Ți-a spus că niște bărbați cu scop să-1 jefuiască
Pândiră la hotare momentul să-1 lovească?
Dar ei au fost de dânsul plătiți a-1 nimici.. .
Escortei să-1 trădeze, tot el îi porunci.
ASURA
Pământul șovăit-a sub mine deodată...
O ! taci... — îmi e privirea de sânge ’ntunecată...
Nu știu nici ce mai cuget și nu mai știu ce-ascult...
In gândul meu răcnește al Iadului tumult. ..
Ce? Saul să ucidă pe tata? Și pe loc
Asupra-i să nu cadă al trăsnetului foc?
O, zeilor puternici, Baali ai răsbunării,
Căliți în al meu suflet urgia disperării...
Făceți din a mea ură un val nestăvilit
Să ’nece mișelia nebunului cumplit,
Să treacă peste toată suflarea țării sale...
Să urce către ceruri un geamăt lung de jale,
Să nu rămână casă scutită de suspin,
Să fie orice suflet focarul unui chin,
Să fie-așa de mare obșteasca îngrozire
încât să covârșească a mea nenorocire.
252
OPERE
HIRAM
Și eu tot ajutorul, regină, ți-1 voiu da...
Și cred că nici poporul mai mult nu-1 va răbda...
Blesteme din tot locul se ’nalță îndârjite...
La graniță, dușmanii se strâng pe nesimțite...
5 Acum este momentul prielnic să-1 lovim...
ASURA
Atunci nu ne rămâne decât să isbutim.
Mijloace sunt destule, pedeapsa va fi dreaptă;
Pe Saul să-1 sdrobească, ai mei un semn așteaptă;
Crezi oare că Asura de țară și-a uitat
10 Fiindcă sub un sceptru de barbar s’a plecat?
Hiram, Hiram, ascultă: am fost neadormită,
A regelui pieire s’o fac desăvârșită...
Părtaș te fac de-acuma la taina ce-am în gând...
Ai mei să mă răsbune sosi-vor în curând...
15 De mult le-am dat de veste oștiri să pregătească,
Căci vieața mi-a fost toată o moarte sufletească
Și chiar primisem știre că dânșii au pornit
Când nobilul meu tată aflai că a murit,
HIRAM
Astfel: există încă un zeu al răsbunării
20 Ce știe să scurteze tortura așteptării?
Oh! lehova! deacuma nimica nu mai cer
Decât să văd sfârșitul lui Saul și să pier.
SCENA IV
SCLAVA ASUREI — ACEIAȘI
SCLAVA
Silită sunt stăpână să intru nechiemată
Dar e a lui purtare mai mult decât ciudată
SAUL
253
ASURA
De cine vorbești oare, Rabet?
SCLAVA
De un strein
ASURA
Ce caută?
SCLAVA
Voiește să-ți dau acest rubin.
ASURA (luând inelul)
5 Inelul lui Tenejah!
SCLAVA
Să fie cu putință?
EI?
ASURA
Da.
SCLAVA (arătând pe Hiram)
Să nu te-audă...
ASURA
10	Juratu-mi-a credință...
SCLAVA
Dar...
ASURA
Lasă orice vorbă și ’ntoarce-te cu el.
(Sclava iese)
ASURA (înaintând spre Hiram, triumfătoare)
Hiram, isbânda vine... mi-o spune-acest inel.
HIRAM
Văzui că ți-1 aduse Rabet, — dar ce’nsemnează?
254
OPERE
ASURA
Că frate-meu sosit-a, — că oastea îl urmează...
Tenejah pe-a lui soră iubită n’a uitat...
(Tenejah intră precedat de Rabet)
Oh! iată-1...
SCENA V
ACEIAȘI — TENEJAH
ASURA (alergând spre el)
Scumpe frate... — Cât, — cât te-am așteptat!
TENEJAH (privind pe Hiram)
5 Regină...
ASURA
N’avea teamă, Tenejah, și vorbește...
A noastră răsbunare și el o ’mpărtășește.
TENEJAH
Asura! dulce soră. . . Oh! vin la pieptul meu...
(se îmbrățișează)
ASURA
Tenejah, te aduse la vreme Dumnezeu.
TENEJAH
io Dar tata unde este? nu-1 văd...
ASURA
Nenorocitul
Ce lacrimi îl așteaptă... el nu-i știe sfârșitul . . .
De tata, — vai! de tata mă ’ntreabă...
(către Tenejah)
— A murit
15 Ucis de însuși Saul, de-acest nelegiuit.
Saul
255
TENEJAH
Cum? Mort? Ce grozăvie! Și Saul mai trăiește?...
HIRAM
Trăiește... însă moartea din urmă îl sosește...
TENEJAH
Asura, — și nimica să-1 scapi nu ai făcut?
ASURA (arătând pe Hiram)
5
10
15
20
Hiram ți-o poate spune. .. nimica n’am știut. ..
Cumplită a fost cursa .. .
TENEJAH
Atunci, — sosesc la vreme.. .
0 voce și ’ncepuse spre tine să mă chieme... —
Dar vorbele n’ajută: mai bine să lucrăm
A sângelui domnie în sânge s’o ’necăm...
Uniți cu Filistenii ai noștri’naintează...
Prin valea Sedanorah încoa se îndrumează...
La pândă ’n urmă sta-vor pe dealul Guibloac.
Acuma, — voi să-mi spuneți ce trebue să fac?
ASURA
Hiram să hotărască.
HIRAM
In tabără te ’ntoarce,
Noi firul răsbunării aicea îl vom toarce.
Pe rege îl vom face să creadă că v’aflați
Departe de strâmtoarea în care l-așteptați. ..
Vom spune că puțină e oastea inamică,
La numele lui Saul că tremură de frică
Și el căzut în cursa întinsă va pieri.
256
OPEftE
SCENA VI
ACEIAȘI — RABET
RABET
Grăbiți-vă, e timpul de rege-a vă feri,
îmi pare că sosește.
ASURA
Sosește ? Grozăvie!
Tenejah, scumpe frate, să nu-1 aștepți să vie...
5 Ascunde-te. . . Pe-aicea, — (văzând pe Saul) Vai! însă e pierdut.
SCENA VII
ACEIAȘI — SAUL
SAUL (intrând își trece mâna pe frunte)
Ce vis !
(văzând pe Tenejah)
Dar cine este acest necunoscut?
ASURA
Stăpâne. . . este. . . însă. . .
HIRAM
Un sclav... ce-aduce știre
10 Că reîncep barbarii a țării pustiire. ..
Pe-o vale mocirloasă sunt duși de nenoroc
Și pot să fie lesne sdrobiți în acel loc.
SAUL (crunt, către Tenejah)
Așa e adevărul?
TENEJAH
Răspund cu vieața.
SAUL (către Tenejah)
15	Bine.
(către Hiram)
Hiram, să-1 ții cu grijă sub pază.
SAUL
257
5
10
15
20
HIRAM
II voiu ține.
SAUL
Apoi s’aduci oștirea. — Nu este de pierdut
O clipă; nu, niciuna.
(Hiram se ’nclină și iese)
HIRAM (cu voce soptitoare către Tenejah)
In cursă a căzut.
SCENA VIII
SAUL —ASURA
ASURA
Și vrei să pleci chiar astăzi? Dar nu e cu putință.. .
Te’ncrezi prea lesne poate?...
SAUL
Mă ’ncred în biruință.
ASURA
Da... Da... tu ai dreptate, să pleci cât mai degrab’.. .
Lovește inamicul atunci când este slab.
Da... Da... tu vei învinge din nou. O știu prea bine,
Lucesc pe a ta frunte schinteile divine...
O stea conducătoare în veci te-a luminat,
Să fii al țării tată ai fost predestinat.
Avuși în totd’auna dreptatea călăuză...
Urechia ta știut-a suspinul să-1 auză. . .
Și inima ta fost-a izvorul nesfârșit
In care mântuirea poporul și-a găsit;
Chiar tata bunătatea ți-a pus-o la ’ncercare
Și’n lume n’a fost alta mai sfântă și mai mare...
De tine-a mea simțire robită e... O știu...
Tu însă când ești astfel, — cum alta pot să fiu?
258
OPERE
5
10
15
20
Eram răpită frunză de-a soartei vijelie...
Din sclava umilită făcuși a ta soție.
Oh! Saul, cum vreodată putea-voiu să-ți plătesc,
Această fericire sub care șovăiesc. ..
Nimic, nimic în stare n’ar fi sa-ți dovedească
Cum știe al meu suflet să simtă, — să iubească...
Tu ești pentru Asura un zeu triumfător
Ce ’n juru-i răspândește lumină și amor.
Ades când ești de față sfiala mă ’mpietrește,
Aș vrea să-ți spun ce cuget, dar vocea îmi lipsește.
Sunt pasărea plăpândă cu ochii rugători
Zărită când se știe de vulturul din nori. . .
Erou frumos și nobil în mine aibi credință,
Trufia dușmănoasă prefă-o ’n neputință. . .
Cu lauri pe-a ta frunte întoarce-te apoi. . .
Mărirea pentru tine va fi. . .
SAUL (mângâios)
Pentru-amândoi.
Mă duc... Mă chiamă soarta... dar cât mă întristează
Răsboiul, că de tine din nou mă depărtează.
Sperasem lângă tine să mor.
SCENA IX
ACEIAȘI — HIRAM
SAUL
Ce s’a ’ntâmplat?
HIRAM (intră turburat)
Bătrânul pontifice din vieață a ’ncetat.
Fatală i-a fost lupta pe care o ’ncepuse.
SAUL
Mort ?
SAUL
259
HIRAM
Vestea dela Rama chiar astăzi mi s’aduse.
SAUL
Mort?... voiu să rămân singur. Lăsați-mă, plecați!
ASURA
Dar...
HIRAM
Nobilă Regină, veniți, — nu-1 turburați.
(ies)
SCENA X
SAUL (singur)
SAUL
5 Mort? lehova, blestemul fatal mă urmărește
Și umbra răsbunării m’acoperă și crește...
întâi pierdui pe David, copil iubit și bun;
Am fost cu fiecare ingrat, mișel, nebun.
Speranța vieții sale oricine a pus-o ’n mine
10 Plătit a fost prin ură, durere și rușine...
Iertare, umbră sfântă! Amar sunt pedepsi t
Că tu mi-ai fost un tată și nu te-am prețuit.
Târîtu-m’a la crimă trufia mea de rege...
Am fost și fără suflet, am fost și fără lege. . .
15 Călcat-am peste inimi, semeț, nepăsător...
Rânjit-am ca un demon la chinul tuturor...
Un demon, da, un demon, am fost... sunt întruparea
Tartarului spre care mă ’mpinge disperarea.
Din vieața mea trecută victimele răsar
20 Și una după alta oribile mi-apar. . .
Sunt multe, — fără număr, — le văd, — înaintează,
Râd groaznic, mă ’nconjoară, mă strigă, mă fixează,
19
â60
0RERE
Agag mi se aruncă de gât... fugi... nu voiesc
Să mor, — sunt încă tânăr, •— am sete să trăiesc.
Din ceata lor hidoasă s’arată și Genilha
Hiram, oh! fie-ți milă... de-aicea ia-ți copila 1
5 Nu vii? Vai, e zadarnic, de toți sunt părăsit...
(tot teatrul se întunecă, tunete)
UMBRA LUI SAMUEL
Zadarnic, că Eternul de veci te-a osândit!
(Umbra dispare)
(Saul cade în genuchi cu capul pe treptele tronului)
SCENA XI
SAUL —MICAL
MICAL
(privind împrejur și zărind pe Saul, spăimântată)
Ce este? Tată!
SAUL (fără s’o vadă)
Umbră cu voce blestemată,
Dispari.. . sau...
(trage spada, se ridică și aleargă spre a străpunge)
MICAL
10	Aiurează.
SAUL (alergând)
Așteaptă.. .
MICAL
Tată, tată,
Revino-ți în simțire, — sunt eu, — Mical, — sunt eu.
El însă nu m’aude, puternic Dumnezeu!
15 Dar uită-te la mine, — oprește-te, — răspunde,
Nu simți câtă durere grozavă mă pătrunde?
SAUL

Nu vezi, te strâng în brațe, — aibi milă, — ajutor!
Mical, Mical te roagă, nu fii ne ’ndurător...
Deșteaptă-te din visul cumplit ce te apasă...
SAUL (îmbrâncind-o)
Fugi demon și mă lasă.
MICAL (frângându-și mâinile)
5 Oh! soartă blestemată... Ce este de făcut?
Pe-al vieții mele suflet, pe tata l-am pierdut,
(șovăește și cade lângă balustrada estradei de care își reazemă capul)
SAUL (mergând spre ea cu compătimire)
Genilha!
MICAL
Cât de mare îi este rătăcirea.. .
Vai, unde te-afli David să-mi vezi nenorocirea.
SAUL
10 Ce zice? Despre David vorbește?...
(către Mical)
Unde e?
(recunoscând-o pe Mical)
Mical, ești tu?
— Oh! David, să vie, — uit orice...
E tot iubit de mine și singur ar fi ’n stare
16	Să scape al meu suflet de-a minții aiurare.
II iert...
MICAL
Ești, scumpe tată, tot bun... Te-am reaflat.
(îl îmbrățișează)
SAUL
Dar David, — voiu pe David să-1 văd neapărat.
Căința mi-este mare... tu ești a lui soție,
20 E’n tine-a mea speranță... Vestește-1. Vreau să vie.
19*
262
OPERE
MICAL
De grab* îndeplinită va fi voința ta. . .
Mă duc... a-i da de știre chiar azi voiu căuta.
(iese)
SCENA XII
SAUL (singur)
SAUL
Sărmana, dar nu știe că poate niciodată
Pe David n’o să-1 vadă nemernicul ei tată.
5 Ea nu știe că astăzi, chiar astăzi mă pornesc —
Căci trebue războiul odată să-1 sfârșesc.
Războiul? Insă care din zei se mai îndură
Asupra-mi să arunce a sa căutătură?
înaltul, — prea înaltul, din paza lui m’a scos. . .
10 Impingă-mă oriunde destinul fioros.
E ziua ispășirii și, Saul, ești pierdut,
Te cere iar neantul din care te-ai născut.
N’ai sprijin, n’ai prieten și numai vrăjmășie...
Abia-ți rămâne plânsul și-a ta ticăloșie. . .
15 Nu, nu mai ești același; -— cu totul te-a schimbat
Mizeriile lumii și vieața de palat. . .
Tu însă dacă n’afli la nimeni îndurare. .
Privește’n întuneric; infernul este mare.
Da, el să mă ajute... Demoni,—veniți,—veniți,
20 Fiindcă vă sunt frate să nu mă părăsiți —
Satana, sunt ca tine căzut sub urgisire,
Apari și te răsbună de vechia umilire...
In lupte fioroase în stânga mea să sbori,
Cu aripile morții dușmanii să ’nfășori,
25 Să tremure tot cerul de-a noastră cutezare
Și tu să rămâi singur cel veșnic și cel mare.
Ia-mi sufletul, de tine e demn, ți-1 dăruiesc,
Dar apără-mi și vieața și sceptrul pământesc...
Apari, — te-arată, vino,
SAUL
263
SCENA XIII
SAUL — HIRAM, apoi ASURA
HIRAM
Oștirea rânduită
Și gata de pornire, te-așteaptă ’nsuflețită.
SAUL
Atunci și eu sunt gata. Să mergem. .. vom vedea
Că cerul chiar se pleacă, când demonul o vrea.
(iese)
(fanfare, marș de pornire cu sunete de cimbale între culise)
ASURA (intră în mijlocul fanfarelor)
5 Triumf! Triumf! Cimbale, sunați asurzitoare
Și ’mpingeți-l să meargă pe calea pierzătoare;
Deschideți mai degrabă mormântul blestemat
Să ’nghită pe-acest demon de iaduri revărsat.
Sunați, sunați, cimbale.. . mă simt mai ușurată
10 Că ’ncepe răsbunarea iubitului meu tată.
(noui sunete de fanfare)
Oh! chinul fără margini, îl uit, când mă gândesc
Că eu, eu, o femeie, sfârșitul i-1 grăbesc.
Că eu, eu, o străină, în mijlocul trădării,
Lovirea de pe urmă i-o dau și lui și țării.
15 O! tată, dacă ’n groapă mai poți a tresălta,
Privește-mă: Asura e încă fiica ta.
Nu, n’am să iert nimica: nici moartea fioroasă
Prin care nimiciră o vieață glorioasă,
Prin care sfărâmară un tron și un popor,
20 Prin care ’n tot minutul eu însuși gem și mor.
Nimica; nici iubirea-mi de el disprețuită...
Oh! David... am cu tine să fiu neîmblânzită;
264
OPERE
Mical!... și tu plăti-vei amorul tău nebun...
Și toți, și țara voastră, ■— căci știu să mă răsbun.
Dar...
(s’aud trâmbițe)
Trâmbițele, iată, vestesc a lui plecare...
HIRAM
§ Regină, el te-așteaptă coprins de nerăbdare.
S’ar crede că-1 împinge destinul ne ’mpăcat
Spre groapa ce prin crime el singur și-a săpat.
ASURA
Să mergem, — și să ’nceapă a noastră răsbunare.
(către public, cu putere, ironie și ură)
Nu trebuia s’aștepte suprema ’mbrățișare.
ACTUL V
(Același decor)
SCENA I
DAVID — ASURA
DANID
10 Și eu care crezusem aicea să-1 găsesc...
Ardeam de nerăbdare să vin să-i mulțumesc.
Mical nu-mi dete veste de grabnica-i plecare...
Dar dânsa unde este?
ASURA
E ’n templu mi se pare.
DAVID
15 Atunci mă duc de grabă s’o aflu...
265
SAUL
5
10
15
20
25
30
ASURA
Negreșit,
Ți-e mare nerăbdarea, — iubești și ești iubit...
S’o vezi e pentru tine o ’ntreagă fericire
Dar David, îți voiu spune ascunsa mea simțire...
Văzutu-m’ai adesea și nu m’ai înțeles...
Din mijlocul mulțimii, — ai fost al meu ales.
Eram o sclavă încă... Ah! spune-mi mai ții minte
Din cântecul de aur divinele cuvinte,
Când tu făceai delirul lui Saul a ’nceta,
Le ții tu oare minte?... De-atunci eram a ta...
A ta și al tău suflet n’a vrut să mă ’nțeleagă,
Copil semeț și fraged, furatu-m’ai întreagă...
Zadarnic am dus lupta cu mine.. . s’a sfârșit,
Orgoliul meu este și ’nvins și umilit.
Un timp cercai iubirea de veci s’o ’nec în ură...
Voiam să-ți fie vieața o zilnică tortură:
Exilul tău fu astfel de mine plăsmuit,
Din inima lui Saul eu, eu te-am isgonit.
Crezui, — nesocotită, — că ura va fi ’n stare
Iubirea să mi-o schimbe în rece nepăsare,
Uitarea că veni-va încet și mângâios,
Durerea să mi-o-adoarmă cu glas melodios...
O știu: tu suferit-ai de sigur, — însă chinul,
Grozavul chin al morții ce ’neacă și suspinul,
Ce seacă chiar izvorul de plâns nestăpânit,
Sunt eu, ce ca pedeapsă grozavă l-am simțit,
Și vezi, — mă ’ngenuchi acum... sunt nimicită...
DAVID
Regină...
ASURA
Nu fii David cu inima ’mpietrită...
Cu lacrime de sânge iertarea mi-o cerșesc...
Am fost o blestemată, dar, iată, te iubesc.
266
opeMe
5
10
15
20
Nu cer s’aibi pentru mine decât compătimire,
Primesc, primesc și-această supremă umilire.
(Asura îi sărută genuchii)
DAVID
Mical poate să intre, ridică-te,—ce faci?
Mă pierzi... te pierzi. . . Zadarnic. .. Regină, — însă...
ASURA
Taci...
Taci, poate să sosească oricine, — și ce-mi pasă?
Să afle lumea ’ntreagă durerea ce m’apasă.
Aicea, — în țărână, — aicea voiu să mor...
Tu, tu ești Dumnezeul pe care îl ador.
Chiar umbra ta mi-e sfântă, chiar pulberea pe care
In mersul tău cel mândru o calci cu nepăsare.
Tot, tot ești pentru mine: Altar, mi-ești scump întreg,
Oh! vieața mea cu tine primește-mă s’o leg;
Mical e o copilă, — iubește-o dacă-ți place,
Dar ea, puternic rege, ea, ea nu te va face.
Eu, David, pregătit-am mărețul viitor...
O vorbă, numai una să zic, — ești domnitor.
Oricare dușmănie voiu ști din a ta cale
S’o ’nlătur, •—și departe să țin orișice jale...
Și trăsnetul să cadă de-ar fi asupra ta
Cu sufletul, cu corpul, voiu ști a-1 înfrunta,
lubește-mă — atâta cer David dela tine.
(îl coprinde cu brațele de mijloc)
DAVID
Dar lasă-mă, m’așteaptă...
ASURA (asvârlindu-se jos înaintea lui)
Atunci, treci peste mine.
(David o evită și iese)
SAUL
267
5
10
15
20
SCENA II
ASURA (singură)
ASURA
Și vai, nimic nu-mi zice, nimic, niciun cuvânt.
Zadarnic a fost totul: și lacrimi și avânt...
Ah, el a fost o fiară lipsită de ’ndurare.. .
Durerea cea mai crudă să-1 miște nu e ’n stare;
Mândria mea ’njosită, nebunul meu amor,
Aflatu-l-au același: semeț, nepăsător.
Și nu mi-e cu putință să-1 șterg pentru vecie
Din inima-mi sdrobită de-a lui nemernicie,
Și nu-mi e cu putință pe el nici să-1 urăsc...
Sărmana, osândită mă aflu să-1 iubesc.
Sunt veșnic urmărită de-a lui reamintire,
Atât mă stăpânește funesta rătăcire.
Mical, Mical, învinge din nou! Dar cel puțin,
Ea, ea o să-mi plătească al vieții mele chin.
SCENA III
ASURA — HIRAM — MICAL — DAVID
MICAL
Regină, se’mblânzește a cerului mânie:
Blestemul încetează s’apese pe domnie.
Căzut-am în genuchie sdrobită, m’am rugat,
Am plâns, — încât pe tata Leviții l-au iertat.
Mai mult: ei hotărît-au aici să vie ’ndată,
Spre lehova să ’nalțe cântarea inspirată.
SCENA IV
ACEIAȘI — LEVIȚII — CORURI
CORURILE
Indură-te, stăpâne,
De omul ce greșește,
Căci el păcătuește
Dar chinul îi rămâne.
268
OPERE
LEVIȚII
Invălue ’n lumină
Pe cine te hulește:
Mustrarea -1 pedepsește,
Și iar ți se închină.
5	Pe Rege-1 mântuiește.
CORURILE
Păcatele să ’nfrâne
Silește omenirea,
In tine mântuirea
A fost și va rămâne.
LEVIȚII
10	Oricărui ți-se ’nchină
Iertarea dăruește
Și mintea-i limpezește
Cu via ta lumină.
LEVIȚII
Pe Rege-I mântuiește.
SCENA V
ACEIAȘI—UN OSTAȘ— UN ROB
UN OSTAȘ
15 Din câmpul de bătaie sosesc
DAVID
Ce s’a *ntâmplat?
OSTAȘUL
Pierdută este lupta și Saul. ..
ASURA
A scăpat?
SAUL
269
OSTAȘUL
Nu, dânsul nu mai este, murit-a lângă mine.
MICAL
Vai!
ASURA
Nu e cu putință.
DAVID
Văzut-ai însă bine?
OSTAȘUL
5 M’aflam din întâmplare pe dealul Guibloac,
Fugeam din calea morții, căci ce eram să fac,
Când iată că pe Rege îl văd scăldat în sânge,
Mă chiamă, și se roagă de mine, strigă, plânge,
Sărmanul, ți-era milă să-1 vezi cum suferea.
10 El singur într’o spadă proptită se ’mpingea,
Și nu putea să moară și-mi zise: « Indurare,
Dă-mi moartea mai de grabă, căci nu mai e scăpare,
Armata mea sdrobită a fost și Ionatan
Căzu sub lovitura grozavului dușman ».
15 Atunci, văzându-i chinul, cu însuși a lui spadă
Jos capul de pe umeri, făcutu-l-am să-i cadă
Și...
(caută a-și desface toga în care se află capul lui Saul)
DAVID
Oh!
OSTAȘUL
Aici dovada se află că nu mint.
(Mișcare în auditor. Ostașul scoate coiful și spada lui Saul)
MICAL
20 Vai! scutul Iui de aur!
270
OPERE
DAVID
Și coiful lui de-argint!
(David se duce și ia cu sfințenie din mâinile ostașului, coiful și scutul)
DAVID (sărutându-le)
Odoare prețioase prin sânge consfințite
De mine de-azi ’nainte veți fi nedespărțite.
(Pauză. Se întoarce către ostaș)
Cum însă a ta mână, mișel nelegiuit,
5 Pe unsul Iui lehova s’atingă a ’ndrăsnit?
HIRAM (către ostași)
Luați-1 și-1 dați morții.
(Ostașul dispare înconjurat de soldații cari ies cu el)
UN LEVIT BĂTRÂN (către David îngenunchind)
O sfântă datorie
E scrisă’n al meu suflet: ți-o spun cu bucurie,
In taină fost-ai Rege ales de Samuel.
(când se ridică)
10 Domnește de acuma pe ’ntregul Israel!
LEVIȚII
Trăiască noul Rege!
CORURILE
Trăiască noul Rege!
DAVID
Dar...
LEVITUL BĂTRÂN
Grea este povara, dar lehova te-alege.
CORURILE
Trăiască noul Rege,
Oricine să-1 iubească
Și ’n pace să domnească
Căci Iehova-1 alege!

O pagină din manuscrisul Moartea lui Dante,

. SAUL
271
5
10
15
20
25
LEVIȚII
Trăiască noul Rege!
CORURILE
Păzind a țării lege
Cu inima ’nțeleaptă
Să meargă ’n calea dreaptă
Căci Iehova-1 alege!
LEVIȚII
Trăiască noul Rege!
CORURILE
Sub sceptru-i să închege
Poporu ’n desbinare
Și veșnic fie mare
Căci Iehova-1 alege!
LEVIȚII
Trăiască noul Rege!
DAVID (pe estradă)
Leviți, coroana sfântă a neamului ebreu
O puneți pe-a mea frunte conduși de Dumnezeu.
Pe urmele lui Saul afla-mă-veți la bine;
Voiu fi întăritorul voințelor divine.
Și n’am să uit vreodată în scaunul regesc
Leviți, a mea putere că eu v’o datoresc.
O singură mâhnire în suflet mă muncește
Vai! este că profetul iubit nu mai trăește.
Divină călăuză, ah! cum mi-ar fi fost el,
Dar stinsu-s’a ’nțeleptul și bunul Samuel.
Din ceruri însă dacă spre mine se îndură
S’arunce, mângâioasă, a lui căutătură,
Tot el va ști putere a-mi da să biruesc
Orice în al meu suflet e încă pământesc.
2Î2

(Se întoarce către Mical)
Mical, dar te mângâie și urcă lângă mine,
îmi pun a mea credință în lehova și ’n tine.
(se apropie și dă lui Mical mâna care urcă pe estradă)
ASURA
Deși lovită ’n suflet, nu voiu să vă ’ntristez,
Domnie fericită și lungă vă urez.
5 Uitați dacă vreodată v’am fost ca o povară,
Să-mi plâng nenorocirea mă ’ntorc în a mea țară.
Adio! însă astăzi fiindcă plec, •— aș vrea
Mical, o sărutare să-ți dau, copila mea.
(se urcă pe estradă, îmbrățișează pe Mical, scoate un pumnal ascuns pe care pu-
blicul nu-1 vede și o ’nj unghie)
MICAL (strigând)
(șovăiește și se apucă cu mâinile de balustrada tronului)
Ah!... David... sărutarea... ce-mi dete... e mortală...
10 Asura... ți-am prezis-o... că ea________ne e fatală.
DAVID
Mical... Ce este?
MICAL
David... susține-mă; oh! mor...
In piept mi-a ’nfipt.. . pumnalul.. .
DAVID (susținând-o)
Dar e îngrozitor.
(către soldați)
15 Ostași! înconjurați-o.. .
(soldații urcă pe estradă și înconjoară pe Asura)
MICAL (se lasă jos sprijinită de David)
Nu... nu voiu răsbunare...
Mor... David... amintirea... păstrează-mi-o. .. prea mare
A noastră... fericire... era... dacă trăiam. . .
Adio... pierd vederea, și voce... nu mai am...
20 Adio —
(expiră)
SAUL
2?3
5
10
15
20
25
DAVID
Indurare divină... Ah! ce soartă
Cumplită... Dar e rece și tare... Moartă, moartă !. . .
(se aruncă asupra ei)
Mical, e cu putință pe soțul tău iubit
Să pleci și să-1 lași singur, de veci nenorocit?
Mical, deschide ochii,—răspunde,— ...nu m’aude,
E moartă, moartă, moartă! — Destinele sunt crude,
Din brațe ea mi-o smulse... Asura, suflet laș,
înfige și în mine pumnalul ucigaș...
(își ascunde capul între mâni)
ASURA
Plângi, David, bucuria în pieptul meu palpită,
De veci închis-a ochii Mical, a ta iubită.
Plângi, lacrimile tale îmi sunt ca un balsam,
In lunga mea veghiere, de mult le așteptam.
Plângi; n’o s’o învieze șiroaiele amare,
Să-i dea re ’nsuflețire nimic nu mai e ’n stare,
îmi zici să ’nfig pumnalul și ’n tine, însă tu,
înfipt îl porți în suflet de cum o străbătu.
A voastră fericire crezut-ai vreodată
Că eu, — că eu putea-voiu s’o sufăr resemnată,
Să știu pe-ale ei brațe că dorul ți-1 resfeți,
Și ’n umbră să vărs lacrimi, de-amor când te îmbeți. . .
A! David, pot în pace să mor, sunt răsbunată,
Tu mi-ai ucis simțirea și Saul pe-al meu tată.
(mișcarea lui David)
Te miri, nu știi, — dar este așa... — El l-a ucis. . .
(se întoarce către toți)
Iudei fără de lege, v’așteaptă un abis. . .
Să piară-al vostru Rege a fost a mea ’ntocmire.
Oh! tată, ucigașul mișel ce te-a pierdut
Răsplata și-a primit-o.,.
OPERE
274
DAVID
Infernul te-a născut.
Destul . Viperă neagră... —Durerea mea cumplită
De oarba ta sfruntare acum e ’năbușită.
LEVIȚII
Să moară.
DAVID
5	Mori... Au zis-o.
(scoate junghiul și se repede asupra-i, dar se oprește)
ASURA
Lovește, — n’aștepta!
DAVID
Nu, David nu-și mânjește pumnalu ’n carnea ta.
(asvarle pumnalul jos, către ostași)
Călăul datoria să-și facă. . .
ASURA (ridicându-i junghiul)
Niciodată...
10	Reginele să moară știu singure... și iată
MOARTEA
LUI DANTE ALIGHIERI
TRAGEDIE
UN PRONAOS, TREI ACTE ȘI UN EPILOG
PERSOANELE și înfățișarea lor
DANTE ALIGHIERI (Costumul de
pe portrete. Chipul de asemeni.
Poartă coroană de lauri verzi)
DUCESA (Bogat costum al timpului)
O FIICĂ A LUI DANTE (Călugăriță)
UN ABATE
FIUL DUCESEI (14 ani)
OPT TINERI SENIORI AI ORAȘU-
LUI RAVENA. (Costumele epocei)
DONI (fiu al lui DANTE. Costume ale
timpului)
BEPPO (Servitor bătrân)
NĂLUCILE
BEATRICE. (Găteală de crini, dra- UMBRA LUI VIRGIL. (Draperie
pată cu alb și vioriu șters. Stofele	albă).
viorii și albe sunt fluidice).	UMBRELE CELOR NOUĂ MUZE.
(Costumele mitologice).
NĂLUCILE CELOR ȘEAPTE SECOLE DELA DANTE IN SUS
(costumele corespunzătoare fiecărui secol. Al XlX-lea și al XX-Iea în costumele
militărești de cavalerie)
GÂNDUL LUI DANTE
(sub înfățișarea unui înger de lumină)
20
2%	Opebe
SIMȚIREA LUI DANTE
(păr și chip de femeie, înger luminos de asemeni)
UMBRA LUI BRUNETTO LATINI
(costum de magistru al epocei)
PRONAOS
Tabloul însuflețit al lui Delacroix. Stixul. Iadul în fund. La ridicarea cortinei
slabe flăcări verzi, albastre, roșii. Barca cu Dante și Virgil. Decorul din tabloul
citat. Virgil, Dante, cât și s la perduta gente », sunt înfățișați prin artiști dra-
matici și figuranți cu mișcările, studiate după Delacroix și Gustave Dore. Aceste
mișcări sunt însă însuflețite. Muzică largă. Vaiete. Vuiet neîncetat tăiat de urlete,
de șuierări și de sgomotul valurilor de foc. Valurile se ridică și se scufundă. Pliciuiri.
Muzică înainte de ridicarea cortinei, iar după căderea ei muzică solemnă. In
timpul Pronaosului lumina din teatru va fi stinsă.
DIALOGUL DIN TIMPUL PRONAOSULUI
SCENA I
DANTE — VIRGIL— UN DAMNAT
DAMNATUL
(Luptându-se să iasă din noroiul Stixului se agață cu mâinile de gâtul bărcei.
Scena e slab luminată de flăcări verzui și roșii)
(cu vocea închisă)
Tu cine ești de vii naintea orei?
DANTE
Eu viu, dar nu rămân cu tine, care
îmbrățișezi zadarnic gâtul prorei
Cercând de-acest noroiu s’afli scăpare...
5 Val după val în jurul tău se strânge
Căci ești pe veci un suflet în pierzare.
(Urlete, râsete și vuiete ale Iadului. Muzică % minut. Moment de acalmie)
DAMNATUL (voce închisă)
Nu mă goni: sunt unul care plânge.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHÎERÎ
277
DANTE
Din tine-a dat acest noroiu afară —
Rămâi în el căci l-ai purtat în sânge.
VIRGILIU (îmbrâncind pe Damnat)
Cu ceilalți câini ce ’n el se cufundară.
(Damnatul recade în smârc)
(Muzică)
(Flăcările sporesc. Ele vâlvorează; rugiri, hohotiri, șuierări, din când în când
tipete. Râsete sălbatice: Ha-Ha-Ha! Râsete ironice: Hi-Hi-Hi! Râsete sinistre:
Hu-Hu-Hu-u-u! Barca se pune în mișcare dela dreapta spre stânga.)
(Acalmie)
DAMNATUL (Sbătându-se în noroiu și apă)
Ho-Ho! — Ho-Ho! — Sunt unul care plânge.
DANTE
5 Din tine-a dat acest noroiu afară,
Rămâi în el căci l-ai purtat în sânge.
VIRGIL
Cu ceilalți câini ce ’n el se cufundară.
(Reluare a vijeliei de flăcări și de sgomote)
SCENA II
Indicații: Stixul se face nevăzut, șers de flăcări. Apare Lucifer și Principi și
Principese ale Infernului. Lux de vesminte strălucitoare, de Cavaleri și de Doamne.
Costumele sunt în gustul epocii. Al lui Lucifer e mai scânteietor ca celelalte. Lu-
cifer și Principii și Principesele lui sunt de o frumusețe rară. Bărbații sunt ado-
lescenți, și aproape imberbi: Păr de aur, roșu, negru, buclat, inelat, la unii scurt,
la alții mai lung. Lucifer e cu ochii de noapte, — lungi — mari și melancolici,
dar câteodată fulgerători. El dă mâna Persephonei care poartă coroană de sma-
ralde, și rochie verde ca marea, coperită cu nuferi. E decoltată. Rochia e fluidică
și pusă pe un transparent de mătase! Nuferi la sân. Broderii metalice de colori
pe rochie. Principesele sunt niște copile aproape, dar depravarea e în ochii lor.
Rochiile au trene. Lucifer și demonii sunt cu spade și îmbrăcați în costumele
timpului.
20*
278
OPEhE
Ei intră legănați de o leneșă muzică a unui galant danț al acelei epoci. Lu-
cifer și ceilalți demoni cochetează manierați și afectați când cu o principesă, când
cu alta.
In fund și împrejur, Iadul și Damnații. Sgomotele lui au tăcut aproape. Sa-
luturi, mimică elegantă de mișcări și de gesturi studiate. Din timp în timp vuiet.
LUCIFER
(apropiindu-se de o principesă și aplecându-se spre sânul ei)
Ce roză ai! — Parfumul ei îmbată —
Ascunzi sub ea plăceri ne mai simțite.
PRINCIPESA.
Culeasă-a fost în valea blestemată.
DEMONI (râset)
Ha-Ha!
LUCIFER (către principesă, subliniind cuvintele)
5	Deci cresc pe-acolo flori vrăjite?
(Muzică)
(Prețiozitate de gesturi a tuturor. Muzica se face răsunătoare și domină isbuc-
nirile de durere ale damnaților. Ei sunt zăriți cum se chinuesc în flăcări?)
(Acalmie)
(Muzică abia simțită)
UN DAMNAT
(care arată pe Lucifer și pe ceilalți demoni și ridică pumnii în sus cu frenezie)
De e un Dumnezeu, e fără milă.
UN ALTUL
Plătim amar păcatele trăite.
UN ALTUL
Ce zici?... Prostii să spui nu-ți este silă?
(arătând pe demoni)
Dar ale lor?. . .
UN DEMON (către o principesă)
10	Ți-o jur: ai sâni de spume.
MOARTEA LUI DANTE ALlGHIERI
279
UN ALT DEMON (către altă principesă)
Ce ochi de cer!
UN ALTUL (către alta, sfârșind ce i-a spus la ureche)
... și chiar ca o zambilă.
ÎNTÂIUL DAMNAT (către al doilea arătând pe demoni)
Vezi cum petrec?
AL IlI-lea
Cum râd?
UN ALTUL
5	Și cum fac glume?
ÎNTÂIUL DAMNAT
(ridicând pumnii în sus cu o mânie desnădăjduită)
De e un Dumnezeu, nu e dreptate.
AL IV-lea
La fel e ’n Iad cu tot ce e și ’n lume.
AL IlI-lea
Cei slabi plătesc ale-altora păcate.
ÎNTÂIUL
De e un Dumnezeu, el e un nume.
AL IV-lea
10 De e un Dumnezeu, nu e dreptate.
AL II-lea
La fel e ’n Iad cu tot ce e și ’n lume.
AL IV-lea
Cei tari primesc răsplăți pentru păcate.
AL IlI-lea
Și iată — vai! Din nou ne-ajunge focul.
AL II-lea
Scăpați eram din el pe jumătate.
280
OPERE
UN DEMON
(văzând pe un damnat în apropierea lui, îl trimete în foc cu o lovitură de picior)
In foc!
ALȚI DEMONI
(aceleași mișcări față cu alți damnați)
In foc!
ALȚII
Acolo vă e locul.
UN DAMNAT
(din mijlocul flăcărilor, și ridicând pumnii în sus)
Vai! Dumnezeu nu e, și nici dreptate.
(Vuiete ale Iadului)
5 Ha-Ha! — Ho-Ho ! — Hi-Hi! — Hu-Hu-u-u-u!
O VOCE DE SUS
In foc! In foc! — Acolo vă e locul.
(Damnații în partea din urmă a dialogului au isbutit să se smulgă din flăcări
și s’au apropiat pe nesimțite de demoni.)
ACTUL I
Scena se petrece într’un palat din Ravena. Lumină în teatru. Decorul piesei
același ca în toate actele. O întinsă sală în forma unui trapez. In dreapta, colonadă
asupra mărei ce se vede între coloane în toată însuflețirea ei. Lucirea soarelui peste
mare. Luntre cu pânze. Sus de tot, între coloane, tende de purpură ce se mișcă în
vânt. In fundul trapezului, ușă lângă unghiul din stânga și lângă cel din dreapta.
In mijlocul bazei trapezului o adâncitură formând alcovă, între două duble co-
loane, în o parte și în alta. Pat monumental, ușor ridicat la căpătâiu și deci în-
clinat spre public. Trei trepte duc din scenă la acest fel de alcovă. înalte sfeșnice,
de o parte și de alta a treptelor, cu groase lumânări de ceară în ele, înflorite cu
poleieli și colori. Amplu coperământ al patului de mătase de un roșu închis, as-
vârlit peste pat. Mari ciucuri de fir atârnând dela colțurile lui în jos. De partea
de jos a deschizăturei draperii de catifea de Utrecht, de coloarea foilor veștede.
La ridicarea cortinei draperia e dată într’o parte și în alta. Patul și peretele din
fund se pot vedea bine. Pe fundul acestui perete un mare covor de catifea de un
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
281
roșu trecut, cu marginile cusute în fir. In centrul covorului blazon mare, cu co-
roană ducală. Mai jos, panoplie de arme. Lângă fiecare sfeșnic, pe două foarte
mici piedestale câte un cavaler în armură de fier, cu casca pe cap și cu cozorocul
ei lăsat. In stânga scenei un imens portal e închis, ceva mai sus ca înălțimea omului,
de un paravan ce e în realitate un transparent (pentru aparițiuni). Acest paravan
simulează stejarul vechiu, e lucrat artistic, are o ușă în centrul lui, ce e întredes-
chisă și lasă a se vedea pe deasupra lui partea superioară a bolților și stâlpilor
unei largi galerii.
In centrul sălii, mare masă de stejar înnegrit de timp. Scaune tot de stejar,
în stilul epocei, dar cu spatele foarte înalt. Scaunele așezate împrejurul mesei;
trei-patru sunt scăunașe fără răzămătoare, în același stil. La dreapta, lungă la-
viță, cu rezemătoare, așezată pieziș, lângă colonada ce dă asupra mărei. Trans-
parente prin unghiuri, pentru iviri de vedenii. Umbrele lui Virgil, Brunetto Latini
și a Beatricei pot apărea și de după înaltul spate al laviței. Celelalte după indicații
la timp.
ACTUL I
(La ridicarea cortinei, Dante aproape culcat pe lavița cu rezemătoare)
SCENA 1
DANTE — CEI OPT TINERI SENIORI — NĂLUCILE
DANTE (ridicându-se în cot pe perini de catifea)
.. ,și deci părerea voastră este ca eu Dante Alighieri — ați înțeles —
eu, Dante, să cer iertare Florenței?
UN TÂNĂR
Te vei întoarce astfel în orașul tău scump.
UN ALTUL
Iți vei revedea astfel casa ta scumpă — micul tău palat.
AL IlI-lea
5 Ți se va recunoaște astfel mărimea geniului ce ți se tăgăduește
astăzi.
AL IV-lea
Nu vei mai fi astfel rătăcitor. Vei fi rege așezat în scaunul geniului
tău.
282
OPERE
5
10
15
20
AL V-lea
Copii desmetici sau neghiobi nu se vor mai ține pe stradă după tine,
și strigând în batjocură sau cu groază:—Păziți! căci iată omul care
zice că a fost în Iad și că s’a întors de acolo.
AL Vl-lea
Vei avea astfel un cămin.
AL VH-lea
Te vei bucura astfel de glorie multă vreme, căci liniștea și mulțumirea
îți vor lungi vieața.
AL VUI-lea
Și vei ajunge din nou, poate, în dregătoriile nalte ale scumpei tale
Florențe.
AL IlI-lea
Pe câtă vreme astăzi — silit cum ești să servești când pe principele
unui oraș, când pe al altuia dintre stăpânitorii care-ți dau ospitalitate —
astăzi care-ți este soarta?
AL V-lea
Da: Care? Iți primejduești chiar vieața. . . (mișcare a lui Dante) căci nu
ne vei spune că ambasada din urmă la Veneția ți-a folosit la ceva, sau
că nu te-ai întors bolnav de pe urma ei. . .
AL VH-lea
Greu bolnav.
ÎNTÂIUL
Firește: lagunele nu iartă nici chiar când e toamnă înaintată...
Și, pe deasupra, vei fi silit să părăsești în curând însuși adăpostul
acestui palat, cu toate că Ducesa. ..
AL II-lea
Da: căci soțul ei sosește mâine, și știu că i s’au făcut amenințări de
către orașul tău — unde s’a dus chiemat de împrejurările politice ale
zilei — că dacă el va urma să te adăpostească la sânu-i, nu i se vor mai
înapoia cei trei sute de mii de scuzi cu care orașul îi este dator.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
283
AL IV-lea
Și cine știe? Vei fi silit, poate, să părăsești însăși Ravena.
DANTE
O voiu părăsi.
AL VH-lea
Spre a te duce unde?
DANTE
Dumnezeu știe totdeauna să î.idrepteze păsurile oamenilor.
AL Vl-lea
5 Va fi știind. Dar pe-ale tale numai spre bine nu le-a îndreptat. Ai
fost Guelf, și te-ai luptat la Campaldino pentru Guelfi, și cu ce te-ai
ales? —Nu tot ei te-au lovit?
ÎNTÂIUL
Aceasta ți-a fost răsplata.
DANTE
A mai fost și a multor altora. Mișeii își fac treburile cu cei viteji și de
io bună-credință și la urmă caută să se scape de ei. Lucrul nu este de ieri.
AL VH-lea
Dacă știai că e așa dece nu ți-ai luat măsuri?
AL IlI-lea
Ți-a plăcut mai bine să te faci Gibelin.
AL IV-lea
Să-ți spun drept, magistre, te iubim. Dar ți-ai pus pe umeri greșeli
peste greșeli. Cel puțin, dacă atunci când ai ajuns aproape capul Re-
15 publicei. ..
AL H-lea
Nu loveai în toți.
AL V-lea
Așa că astăzi n’ai peste tot decât dușmani.
284
OPERE
DANTE
Am voit binele Toscanei.
AL VILlea
Și te-ai apucat — spre a i-1 face — să cauți să culci la pământ pe
cei mai străluciți fii ai ei. . . N’ai cruțat nici pe cei mai de aproape ție.
DANTE
Am lovit pe jefuitori numai. Pe cele câteva familii care își împart
5 țara ca un hoit.
AL VUI-lea
Ți-ai muiat, pe lângă aceasta, condeiul în flăcările Iadului, și luând
Italia în toată întinderea, ai însemnat cu el în frunte pe cei mai vestiți
seniori.
DANTE
Pe cei mai vestiți briganzi.
ÎNTÂIUL
io Pe mulți i-ai numit venetici.
DANTE
Sunt.
AL IV-lea
Și chiar pe oamenii cei mai iluștri prin meritele lor.
DANTE
Merite de conrupători ai sufletului dela Alpi la Marea Tirhemană.
Am înfierat numai pe răi și pe vicioși.
AL ILlea
15 N’ai respectat nici chiar sfințenia Bisericii. Ai trimis pe Papi să ardă
în Iad.
DANTE
Nu eu i-am trimis acolo, ci ei.
AL V-lea
Și pe alții mulți.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
285
DANTE
Nu eu — tot ei.
AL IILlea
Și astăzi Italia întreagă îți stă împotrivă.
DANTE
Aceasta, nu. Italia nici nu mă urăște nici nu mă iubește. Italia
doarme. Am voit-o așa cum se va înălța printre secole.
ÎNTÂIUL
5 In sfârșit, să fie cum zici, sau să nu fie — cred că ar fi timpul să
iei o hotărîre. Noi știm cu siguranță că marchizul, — și nu uita că
mâine va fi aci. . .
DANTE
Mi-ați mai spus-o.
ÎNTÂIUL
Pe ce prieteni cugeți dar să te reazămi în mijlocul furtunii ce se apro-
10 pie? Afară de Guido Cavalcanti — dar el nu mai poate fi acum de ajutor
nimănui — nu prea vedem care ți-ar fi sprijinitorii... Cât despre Giotto.
AL IILlea
Ți-a făcut portretul. . .
DANTE
Dar de D-voastră nu vorbiți, seniorii mei? (ironic) Va cunosc devota-
mentul ... și mă iubiți. . .
AL Vl-lea (cu vocea tărăgănată)
15 De sigur. . .
AL IV-lea (fără entuziasm)
Tot ce vom putea să facem...
DANTE
In adevăr?
AL VILlea (fără convingere)
Cum ar fi altfel?
286
OPERE
DANTE
Cu toate cele spuse adineauri?
AL IILlea
Ți le-am spus tocmai fiindcă-ți suntem prieteni.
AL V-lea
Greșelile trebuiesc spuse.
AL VLlea
Cei care nu le spun urmăresc pierzarea celor care le fac. Sunt mișei.
DANTE
5 A!
AL Il-lea
Dovada cea mai bună despre asta e că ți le-am spus.
DANTE
A!
ÎNTÂIUL
Căci altfel...
DANTE
Deci, mă iubiți?... —Ascultați însă!... Când cineva începe să
10 vadă greșelile cuiva, nu-1 mai iubește.
AL Vl-lea
Nu e cu toate acestea iubire stăruința ce punem ca să iei o hotărîre
care să-ți fie folositoare?...
AL ILlea
Te vedem cu totul slăbit.
AL VILlea
Cât s’ar bucura cei doi fii ai tăi văzându-te. . .
DANTE (ridicând ochii în sus)
25 Blândă maică a lui Christos, vezi-mă.
AL ILlea
Te va vedea, dar trebue întâi să te vezi singur.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERÎ
287
DANTE (tot cu ochii în sus)
Isuse, mielule al lui Dumnezeu, dacă am greșit până azi, fii milo-
stiv, și iartă-mă.
AL II-lea
Te va ierta, dar trebue întâi să te ierți singur.
AL V-lea
Cu adevărat, căci de ce te pedepsești singur?
ÎNTÂIUL
5 Și atât de cumplit — când ți-ar fi ușor să ceri iertare orașului tău.
AL III-lea
Trimisul Florenței tale, care-ți face această propunere, n’așteaptă
oare răspunsul tău în acest Palat de aproape două săptămâni?
AL VILlea
Și dacă nu i-1 dai până diseară, va pleca mâine.
AL Vl-lea
Și orașul tău scump va pune să-ți dărâme casa până la pământ,
io Ne-a spus-o limpede.
AL IV-lea
E foarte adevărat, căci nu ne-a spus-o numai nouă. A spus-o și altora.
AL III-lea
Micul tău palat va fi prin urmare ras din fața pământului de
orașul tău scump.
AL VIH-lea
Și orașul tău scump va presăra sare pe locul unde a fost casa ta.
AL II-lea
15 Și pe locul unde a fost micul tău palat nu vor mai crește flori.
DANTE (aiurit)
Ce ziceți?... Tăceți...—
288
OPERE
AL Vl-lea
Zicem ce va fi: că nu vor mai crește nici chiar flori pe acel loc.
ÎNTÂIUL
Orașul tău va presăra sare pe el.
DANTE
Destul.—Minte și mințiți.—Lacrimile au și ele sare. . . Dar. . .—v’o
spun: Minte și mințiți... din lacrimile ce se vor vărsa vor crește flori. . .
5	—Da: și chiar cele mai frumoase: ale nemuririi. — Deci, în adevăr,
ascultați: Sarea pe care orașul meu scump o va presăra pe locul casei
mele, va fi topită de ploaie, și picăturile acelei ploi se vor schimba în
lacrimi. Auziți? — și orașul meu scump mă va plânge și el mai târziu —
căci — priviți-mă! — nu sunt eu cel pe care îl știți, și uitat-ați oare. . .
(El se dă înapoi prins de aiurare. Mimică. Melopee muzicală în surdină. Muzele
apar. Dante le vede, nu însă ceilalți)
DANTE (reluând)
10 Uitat-ați oare...
SCENA II
ACEIAȘI —M UZELE — SECOLELE — GÂND UL și SIM ȚI RE A lui
DANTE (Melopee)
O MUZĂ (recitativ)
Uitat-ați oare
Că-i este vieața nemuritoare?
SECOLELE
(Apar în dreptul portalului din stânga. Fiecare secol e cu câte un pas înapoi de
celălalt și nemascat de el. Cor.)
Uitat-ați oare?.. . —
O spun și ele, Muze, și noi
15 Ce pe rând fi-vom secole noi...
Ii este vieața nemuritoare.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
289
MUZELE (cor)
Nemuritoare, nemuritoare.
DANTE
Ați văzut, și ați auzit?
ÎNTÂIUL
Pe tine? — Da.
AL IILlea
Și te-am auzit.
AL ILlea
5 Și știu cine ești.
AL V-lea
Ești Dante.
DANTE
Nu e vorba de mine.
AL VILlea
Atunci de cine?
DANTE (gest)
De acestea: Nemuritoare și veșnic tinere.
(Muzele dispar)
(Toți se uită în direcțiunea arătată de Dante)
AL ILlea (către al IV-lea).
10 Ce-a vrut să zică?
DANTE (gest și mișcare).
Dar pe ei? Pe acești frumoși adolescenți din care unii abia copi-
landri— văzutu-i-ați și pe ei?
(Secolele dispar)
AL VIILlea (către al Vl-lea).
Aiurează.
AL ILlea (către Dante).
Dumnezeule! Pe care acestea și pe care aceștia vrei să-i vedem?
290
OPERE
AL Vl-lea
Aici nu se află nimeni decât dumneata și noi.
AL IV-lea
O ! bietule magistre. ..
AL IH-lea
Nefericitule și mult cercatule Dante!...
ÎNTÂIUL
Mă uit zadarnic împrejur...
AL V-lea
5 Nu e nimeni. Ne uităm zadarnic.
ÎNTÂIUL
Ești bolnav.
AL IV-lea
Prins de friguri.
AL Vl-lea
De altfel ți-este și obrazul roșu ca focul...
AL VUI-lea
Și ochii tăi sticlesc.
DANTE
io A! In adevăr?
ÎNTÂIUL
In adevăr — căci nici n’am văzut, nici n’am auzit pe nimeni decât
pe tine.
DANTE
Aveți dreptate. — Uitasem că puțini de tot au ochi să vadă și
urechi să audă.
AL V-lea (către I-iul).
15 Eu cred mai curând că magistrul a vrut să-și râdă de noi.
moartea lui dante aliohîem
291
AL II-lea
Ii place uneori batjocura.
AL VIH-lea
Și asta nu e bine.
AL Vl-lea
Nu e de loc bine.
AL III-lea
Căci știe cât îl iubim.
AL V-lea (către Dante).
5 Și știe că nu suntem dintre mulții fățarnici cari când dau ochii cu el
îl ridică dincolo de al șeaptelea cer, și când se depărtează îl cufundă
în chiar Iadurile lui.
AL IV-lea
Iar ca dovadă că așa este aduc —amintește-ți, magistrule, —aduc și
faptul că ți-am recunoscut totdeauna marile merite și când erai față,
10 și în lipsă. Dacă, cu toate astea, Divina Comedie nu ne-a prea mișcat,
e apoi și firesc. Ai scris-o bolnav. ..
AL VILlea
In exil...
AL II-lea
Și spre bătrânețe.
AL Vl-lea
Ținem socoteală de toate.
AL VIH-lea
15 Vita Nuova însă . . .
AL II-lea
Cât și atâtea alte versuri răslețe.. .
ÎNTÂIUL
Vor trăi în toți timpii. — Canzoni bunăoară!. ..
21
292
OPEfcE
AL Vl-lea
Căror le-a făcut muzică divul Casella. . .
AL V-lea
Sunt fără seamăn.
AL IlI-lea
Și vor trăi etern.
AL VIILlea
In ele i-ai întrecut pe toți ridicându-te peste tot ce ai scris, și fără
5 să spunem că limba e tocmai cea care ar trebui. . .
AL II-lea
Recunoaștem că e bună.
AL IlI-lea
Pe când alții — lingușitorii — pe care tu ar trebui să-i urăști — spun
că tu ai întemeiat limba.
AL V-lea
Crezând să te prostească. Căci nu se știe oare că o limbă e opera tim-
10 pului?
AL IV-lea
Negreșit.—Ce sunt oamenii?!
AL V-lea (către al IV-lea)
Aici o cam scrântiși — căci și oamenii își au însemnătatea. Astfel
toți am adus la formarea ei partea noastră de contribuție.
DANTE
Prea modești...
AL IV-lea (către al V-lea)
15 Cu toate astea, timpul. ..
DANTE
Ha! Ha! Timpul!
AL IILlea
Cum? Te îndoiești, magistre, despre ce poate timpul?...
Moartea lui dante alighieri
293
DANTE
Dimpotrivă. Timpul poate mult căci v’a creat. Și vă mulțumesc:
M’ați luminat... Negreșit — fiindcă eram un nerod: crezusem că
timpul e omul.
(pauză)
Dar.. . iată ce e omul, ori mai bine zis, bătrânețea — boala —cum
5 să vă spun? (arată pe al IV-lea)... —o să vi se pară ciudat — însă e
așa. . . dumnealui.. . i-am uitat numele... da... dumnealui cu timpul
AL IV-lea
Se poate?
DANTE
De ce nu — de vreme ce v’am spus-o. . .
AL IV-lea
Cum? Nu mai știi că mă chiamă Balthazar de...
DANTE
10	Nu... (gest) și am uitat și numele celorlalți...
AL Il-lea
Ce glumă! Un nume ca al meu! Don Andreea de Breggi!. . .
DANTE (către l-iul)
Ei! dar pe dumneata, tinere, pe dumneata, cum te chiamă?
ÎNTÂIUL
Sangue di Christo! — Pe al meu s’ar fi cuvenit să nu-1 uiți! II
știe Italia toată! Sunt Don Nicolo Orlandi.
AL IILlea
15 Și pe al meu mai puțin. Sunt Don Romualdo Ceccaldi.
AL V-lea
Dar pe al meu! Alberto della. ..
AL Vl-lea
Al meu e cel puțin tot atât de ilustru.. . Guido de Monte-Chiaro,
știi ?
21*
294
OFERE
AL VIH-lea
Să-ți mai spun pe al meu? Glumă sau batjocură, împingi lucrurile
prea departe... Cine a cunoscut pe Cesare Orto, și l-a uitat?
AL VILlea
Dar pe...
DANTE
Ajunge. — Mințiți!
ÎNTÂIUL
5 Cum? Nu ne chiamă astfel?
DANTE
Nu. — Mințiți! — Mințiți!
2—3 DIN TINERI
Noi?
DANTE
Voi... Toți. Altele sunt numele voastre.
AL IV-lea
Vasăzică — numele meu nu mai este cel de...
DANTE
10 Nu: — Pe tine te chiamă Inconștiență a timpului.
ÎNTÂIUL
A!
DANTE (acestuia)
Și pe tine: Invidie.
ÎNTÂIUL
0!
CEILALȚI
0!
DANTE
15	£)a- __ Și pe voi, pe toți împreună vă chiamă Ticăloșie, (merge
asupra lor cu amândouă brațele întinse). leșiți. (Toți dau napoi și ies unul
câte unul)
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
295
SCENA III
DANTE —AL PATRULEA și AL OPTELEA (lângă ușă) — DUCESA
AL IV-lea (către al VUI-lea, la intrarea Ducesei)
Madona Rafacla!
DUCESA (care a surprins câteva din mișcările scenei din
urmă) Dar ce e?
AL IV-lea
Ne gonește (iese cu al VUI-lea).
DUCESA (către Dante).
Vai! Dar îți erau prieteni. Unii din ei te-au iubit, poate.
DANTE
5 Poate.
DUCESA
Atunci ?
DANTE
Erau oameni.
DUCESA
Vai! Și cu cine rămâi acum!?
DANTE
Cu mine.
SCENA IV
ACEIAȘI — NĂLUCILE: MUZELOR — SECOLELOR — BEATRICEl
VIRGILIU — BRUNETTO LATINI — GÂNDULUI — SIMȚIRII
(Muzică abia simțită. Nălucile Muzelor reapar)
MUZELE
io
Și cu noi.
296
OPERE
SECOLELE (reapărând)
Cu noi de asemeni.
BEATRICE PORTINARI
(apărând din dosul laviței pe care Dante s’a rezemat)
Dar eu, Dante, eu? N’a fost totdauna lângă tine scumpa ta
Beatrice Portinari?
(Mișcări de mirare ale Ducesei care dă a înțelege că vede și aude pe năluci)
DANTE (la vocea Beatricei întoarce capul și se uită lung
la ea).
Tu?...
VIRGILIU (apărând la capătul laviței).
5 Și părăsitu-te-a vreodată, de când l-ai cunoscut prin magistrul tău,
Brunetto Latini, scumpul tău Virgiliu?
BRUNETTO LATINI (apărând Ia celălalt capăt al laviței).
Iar acest Brunetto Latini n’a fost ele totd’auna lângă tine, mărețul
meu discipol — lângă tine care vei face să-mi plutească numele peste
timpuri — deși prin mine însumi am fost dintre muritori?
UN ÎNGER LUMINOS (ivindu-se după un jeț).
10 Și nici eu, gândul tău, nu m’am înstrăinat vreodată de tine, scumpul
meu tată. Ți-am fost fiul credincios și bun — te-am urmat peste tot
și ți-am împărțit oricând soarta.
DANTE
Fiindcă nu erai om. Cu toate astea, binecuvântat să fii.
UN ALT ÎNGER LUMINOS (acesta cu chip și păr de
femeie).
Nici eu, simțirea ta, nu m’am despărțit în nicio clipă de tine, și ți-am
15 îmblânzit mâniile și ți-am ușurat necazurile. Ți-am fost fiică bună.
DANTE
Fiindcă nu erai nici tu din rândul oamenilor. — Cu toate astea, bine-
cuvântată să fii chiar pentru suferințele pe care fără să știi mi le-ai dat.
Fiindcă le-am trăit și nu m’au doborît, sunt Dante.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
297
5
10
15
20
DUCESA
Minune! — Ce sunt toate aceste ființe pe care le văd, și toate
aceste voci pe care le aud? De unde pornesc ele?
MUZELE
Dela noi.
VOCI FELURITE
Dela noi.
Dela noi.
Dela noi.
DUCESA
Dante, magistrule scump și poetule div, îmi vei spune?...
DANTE
Ție?... Orice. (Mișcări de atențiune ale nălucilor și gesturi între ele)
Tu ești dintre acele femei care răscumpără păcatele și minciuna
altora — Roză de argint a raiurilor, Madona Rafaela, stăpână a acestui
palat în care poetul isgonit a fost adăpostit și soție a nobilului marchiz,
ce vrei să afli dela mine?
DUCESA
Foarte puțin. . . Iată: te credeam singur, și văd acum împrejurul
tău — dar înainte de toate—, cine este acesta în togă albă? — O!
Cerule! —să nu fie chiar Virgiliu al tău și al omenirii?.. . —Aceste-
lalte apoi, — copile nouă la număr — și câte nouă frumoase — semă-
nând cu cele nouă surori—iar, în sfârșit (gest) aceștia... niște băie-
țandri atât de străluciți, dar care par aci că sunt, aci că nu sunt — și
acesta de asemenea, care dacă n’ar fi dus în lumea umbrelor aș jura
că e bătrânul Brunetto Latini, pe când aceștia (gest către îngerii luminoși)
lumină din lumină, ca și gândul tău, ca și simțirea ta.. .
DANTE
O ! Madona! E așa. Și vasăzică ai văzut și ai auzit? Vezi și auzi?
DUCESA
Văd și aud — da.
298
OPERE
DANTE
Mărire și închinăciune lui Dumnezeu. Se află în lume și ochi care să
vadă și urechi care să audă! M’ai smuls, Madona Rafaela, din pădurea
întunecoasă a micimilor omenești, și încep să mă întorc spre lumină.
(Muzică în surdină)
O MUZĂ (recitativ).
Ridică ochii tăi spre cer —
5	In sus sunt culmile sublime
De adevăruri ce nu pier:
Acolo, nu e ’ntunecime.
MUZELE (cor).
Ridică ochii tăi spre cer —
Acolo nu e ’ntunecime.
DUCESA
io Dumnezeești voci — O ! cerule !
DANTE
Le auzi?
DUCESA
Mi-e inima plină de ele.
DANTE
Și a mea, Madona — și a mea! — E vocea Muzelor.
DUCESA
O ! Cerule!... — Vocea lor. ..
DANTE
15 A lor.
(Muzică în surdină)
O MUZĂ (recitativ).
E vocea lor, și ea vestește
Că ura lumii preamărește,
Căci dacă e o lege crudă
Să fie-auzuri să n’audă.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
299
Și dacă sunt așa mistere
Să fie ochi fără vedere,
Chiar șoapta cea mai trecătoare
Răsună dincolo de soare
5	Și de puterea nevăzută
Oricare faptă e știută,
Iar nici al ierbei fir nu tace
O nedreptate când se face.
MUZELE (cor).
Iar nici al ierbei fir nu tace
10	O nedreptate când se face.
SECOLELE (recitativ).
Și secolii ce au să vie
Cu totul drepți vor ști să fie. ..
Răsbunători vom naște ’n lume,
Incoronându-i al său nume
15	Cu ale gloriei ghirlante
Și, dăruindu-i nemurirea,
Italia va fi chiar Dante,
Iar a lui țară, omenirea.
MUZELE (cor).
Italia va fi chiar Dante.
SECOLELE (cor).
20	Iar a lui țară, omenirea.
BRUNETTO LATINI (recitativ).
Italia va fi chiar Dante —
Vezi ce te-așteaptă fiul meu.
DUCESA (prosternându-se).
O! semi-zeu!
MUZELE
O! semi-zeu!
300
OPERE
BEATRICE
Iubitul meu! Iubitul meu!
(Melopeea muzicală încetează)
DANTE
Și acum, Dona Rafaela, cred ca nu mai ești îngrijată de mine, —căci
ai văzut și ai auzit, și știi acum că n’am rămas singur.
DUCESA
Am văzut și am auzit dumnezeiescule magistre, dar. . .
DANTE
5 Vorbește.
DUCESA
O teamă e în mine.
DANTE
Care?
DUCESA
Tremur să ți-o destăinuesc — și trebue. — Ce cuvinte să găsesc
jnsă?... — Un om care ca tine a suferit atât — a putut — cine știe?
10 Omul e slab și suferința ne’ndurătoare. . . —Sfântă Treime! (se
închină) gonește din mine un asemenea gând... —a putut...
DANTE
Ei bine?
DUCESA
A putut... — Tu știi ca și mine că necuratul stă la pândă... (se în-
chină cu evlavie) Dumnezeule ! Nu-1 mai răbda să ispitească pe oameni...
15 căci—răspunde-mi: Ființe sunt acestea, sau păreri?... (cu spaimă).
Umbre? Năluci? lasme ale vreunei vraje? (mișcare a lui Dante). Știu: Ești
drept-credincios și dacă Dumnezeu ți-a dat așa de grele necazuri, ți
le-a dat măsurate după puteri. Puterile au putut însă să te părăsească
în vreo clipă. — Apoi, nu ești tu și singurul om care s’a coborît
20 în Iad.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
301
5
10
15
20
25
30
35
DANTE
înțeleg... — O ! și nu mă miră că — inima omenească, precum ai
zis-o singură, e slabă — nu mă miră că te-au turburat spăimântătoarele
gânduri. . . — Dar, Madonă, privește-mă în față — în numele Tatălui,
al Fiului și al Sfântului Duh, fac cruce și spun că dacă vrajă este îm-
prejurul meu ea este a curățeniei sufletului meu, și a puterii lui Dumne-
zeu. El n’a vrut să mă lase niciodată singur. Pribeag, batjocorit, neluat
în seamă de marii acestui pământ — flămând adesea — da: Madonă !
flămând ! —jefuit de avutul meu, și înstrăinat de copiii mei — singur! —
știi ce va să zică singur, Madonă? —El a sădit puterea lui în mine și
m’a înfășurat apoi cu dânsa. Oaste cerească este cea care mă încon-
jură. Prin cei care mă înconjoară am pus stavilă Iadului, care se
asvârlea asupră-mi. Gonit dintre oameni, am trăit printre îngeri. Copiii
mei, — cei cu totul ai mei — închipuirile! — căci au fost zămisliți
numai și numai din gândul meu — m’au mângâiat de lipsa celorlalți.
Și aceste închipuiri, Madonă! O! Ele mi-au dat și putere și avere.
Am trăit și pe una și pe alta printr’însele, și le-am văzut aci ticăloșia,
aci zădărnicia. — In vis și în cer am trăit, Madonă, iar patria mea
poate să-mi țină porțile închise. Necazurile m’au oțelit, și sufletul meu
s’a făcut de diamant. Ce m’ar mai atinge? Pe acestea (gest arătând nă-
lucile) pe care mi le-am smuls din suflet — ființe pentru mine, năluci
pentru cei mulți — dar pe care — orice ar fi ele — le am totdeauna
în preajmă și care sunt totdeauna cu mine, nu mi le poate răpi ni-
meni. Nici moartea. Le voiu lua cu mine când mă voiu duce. Sau nu:
Ele trăind prin mine, mă vor urma singure... (se așează pe laviță cu
capul în mâini iar peste puțin se ridică din nou și reia cu înfrigurare) . . .Căci
sunt cel pe care Virgiliu, când l-a văzut singur — Virgiliu și împreună
cu el alți patru înalți magistri ai cântecului și anume: Omer — poetul
rege—Horațiu,—satiricul—Ovidiu al treilea, și împreună cu el Lucaniu—
l-au luat între dânșii, și l-au primit — pe el, al șeaselea, în rândurile lor...
Și deci eu fiind acesta, Madonă, mai au oamenii vreo putere asupră-mi?
Și iar, fiind cel care spuseiu, s’ar crede oare ca eu singur să fac
pasul care să mă prăvălească pe veci de pe dumnezeieștile înălțimi și
să mă arunce ca pe un mârșav Iadului? Puterea lui Dumnezeu e prin
urmare cea care se află împrejurul meu, și poți s’o spui și trimisului
Florenței...
OPERE
302
5
10
15
20
DUCESA
Dar.. •
(Muzică în surdină)
SIMȚIREA LUI DANTE
Știut să fie de oricine
Că Dumnezeu când e cu tine
Mai mare ești chiar decât regii
Căci voia lui e legea-legii.
SECOLII (cor)
Știut să fie de oricine.
MUZELE (cor)
Ce zeii vor e legea-legii.
GÂNDUL ȘI SIMȚIREA LUI DANTE
E legea-legii, legea-legii
DUCESA
E a$a — cu toate astea, Dante, voința lui Dumnezeu este, poate...
DANTE
Nu-mi lua puterea. Tu singură m’ai dăruit cu ea din nou.
DUCESA
Eu?
DANTE
Da — căci cu puțin înainte de-a te arăta — nu-ți pot ascunde că mă
simțeam cu totul bolnav, mai bolnav chiar decât fusesem până aci.
Blestematele friguri ale Maremelor crescuseră. Sufletul meu însuși —
istovit — șovăia. .. Nu mă îndoiam de dreptatea lui Dumnezeu dar
începusem să mă îndoiesc de a mea și, vai! până și de Dumnezeirea
ce mi se vărsa din suflet pe buze. Și gândindu-mă la cel care fusesem
îmi ziceam că nu mi-am trăit vieața ca oamenii și că trebuia să fiu ca
ei de vreme ce eram om, că am supărat poate pe Dumnezeu prin
aceasta...
MOARTEA LUI DANTE ALIGHÎERÎ
aos
5
10
15
20
DUCESA
O ! Dante ! Dar stă în puterea ta să faci altfel? Ești tu om ca ceilalți?
DANTE
Nu — Nu. — Mă vedeam însă bătrân, în pragul mormântului. ..
DUCESA
O! O!
DANTE
Mă gândeam la copiii mei, bieții! Le-am făcut poate rău fără să vreau
— n’am fost pentru ei, poate, cel care ar fi trebuit...
DUCESA
Nimeni nu iese din voia lui Dumnezeu, și el ne-a făcut pe fiecare în
felul cum suntem, pentru ca scopurile lui, necunoscute nouă, să fie
atinse.
DANTE
E tocmai ce mi-am zis și eu după ce te-am revăzut; și mi s’a ridicat
ca o piatră de pe inimă, reaflându-mă pe mine. Da: nimic nu se petrece
nici în cer, nici pe pământ decât că să se ducă spre bine. Da: ne socotim
năpăstuiți fiindcă nu credem în eternitatea vieții și ne-o închipuim
sfârșită pentru noi odată cu acest corp trecător. Insă nu este astfel: —
nu, — (pauză) Și iată că m’am făcut bine — cu totul bine! (face câțiva
pași șovăitori). Atât de bine, vezi? încât voiu pleca diseară, părăsind
adăpostul pe care mi l-ai dat ca o soră, ca o sfântă ...
DUCESA
Să pleci?... Dar unde și de ce?
DANTE
Unde mă va călăuzi Dumnezeu. — El e totdeauna lângă mine. — De
ce? O, prea curat suflet, Madonă, nu-mi mai ascunde în zadar că soțul
tău sosește diseară sau mâine...
DUCESA
Sosirea lui însă...
304
OPERE
5
10
15
20
DANTE
Știu tot.—El este o inimă frumoasă—a fost bun cu mine,—o știu —
dar și trei sute de mii de scuzi sunt frumoși, — și buni. Florența nu
i-ar înapoia unul dacă palatul și puterea lui, — ilustrul nume al marchi-
zului — ar urma să mă ocrotească.
DUCESA (cu desnădejde).
Știi! — Știi! — Insă cine ți-a spus-o?
DANTE
Chiar cei cari nu mai sunt aci.
DUCESA
Mișeii!
DANTE
Sunt oameni.
DUCESA
Nu. — Sunt nedemni de acest nume.
DANTE
Oameni! Oameni!
DUCESA (luându-i mâna)
Dar mâna îți arde?. . . Nu trebue, nu poți să pleci astfel.
DANTE
Va fi după voia lui Dumnezeu.
DUCESA (punându-i mâna pe frunte).
Dar fruntea ta este de foc. . . Nu, nu poți să pleci astfel.
DANTE
Sunt bine.
DUCESA
Dumnezeule! Pedepsește-i!
DANTE
Și apoi mai uiți altceva: Capul meu nu este el pus la preț? — Și nu
m’au osândit ei — uiți și asta, — să fiu ars de viu? — Și nu mi s’a dat
această osândă fiindcă am destăinuit numele celor care se afla în
flăcările Ghienei sau sub ninsoarea albă și moale a Nestinsului Far? Uiți
și asta, Madonă, uiți!
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
305
SCENA V
ACEIAȘI — BEPPO — ABATELE — COPILUL DUCESEI
DUCESA (către servitor).
A! Beppo...
BEPPO
Madonă!
DUCESA
Văd că abia îți tragi sufletul... Ce s’a întâmplat, bătrânule și cre-
dinciosule Beppo?
BEPPO
5 Stăpână, tot orașul e în fierbere. Se pregătește ca o răscoală. .. Vorbe
aleargă multe prin mulțime. . . Florența ar fi pe cale să-și închidă
porțile pentru mărfurile noastre. . . Nemulțumirea crește printre ne-
gustori și printre oamenii din port. . . In sfârșit, ce să vă mai spun?
Ei aruncă toată vina în socoteala seniorului Dante.
DUCESA
io Beppo, taci!
DANTE
Lasă-1 să vorbească, Madonă. Și așa și altminterea tot părăsesc
Ravena diseară.
DUCESA (către Beppo).
Dar de unde s’au răspândit acele vorbe?
DANTE
Tinerii cari au plecat de aci se răsbună.
ABATELE (intrând).
15 Madonă! Mă întorc din oraș și... (zărind pe Beppo). Dar văd că
Beppo—care era și el pe-acolo, — mi-a luat înainte. El îți va fi spus . ..
DUCESA
Da. — Știrea e. . . (Beppo iese)
306
OPEKE
COPILUL DUCESEI (14 ani).
Știre... Ei! mamă, dar îți aduc și eu una — bună — foarte bună.
Un călăreț a sosit în goană mare. Tata și cu ai săi îl urmează.
Ei vin mai încet, căci drumurile sunt foarte grele pentru roate, dar
la apusul soarelui, sau cel mai târziu la răsăritul lunei, vor fi la porțile
5 orașului.
DUCESA
(Mimică — ridică fără voce mâinile în sus; cu liniște mângâe buclele copilului)
Sosească cu bine, copilul meu.
SCENA VI
ACEIAȘI — BEPPO — DOI FII AI LUI DANTE —O FIICĂ A
LUI CĂLUGĂRIȚĂ
BEPPO (alergând)
De necrezut, și cu toate astea...
DUCESA
Ce mai este?
BEPPO
Să vedeți: niște seniori din Ravena au scris unor prieteni ai lor din
10 Florența că înaltul poet este greu bolnav...
DUCESA
Și?
BEPPO
Și s’a aflat.
ABATELE
A!
DUCESA
Dar explică-te odată...
BEPPO
15 O vor face chiar ei... căci... sosesc...
MOARTEA LUI DANTE ALÎGHIERI
307
DUCESA
Nu mai pricep nimic. Ți-ai pierdut capul.
BEPPO
De loc. Căci iată-i. Au și urcat scara și le aud păsurile. . . Sunt chiar
ei. . . Ei, cei doi fii ai Seniorului Alighieri, și o fiică a lui, — călugăriță
într’o sfântă mănăstire. . .
DANTE
5 Ei!!
CEI DOI FII AI LUI DANTE (intrând),
Da, — noi — tată.
DANTE (cu extaz)
Copiii mei!
CĂLUGĂRIȚA (fiică a lui).
Și eu.
DANTE
Fiica mea!
ÎNTÂIUL FIU
10 Câtă fericire...
AL DOILEA FIU
In sfârșit.. .
FIICA LUI
Lăudat să fie numele lui Dumnezeu.
DANTE (îmbrățișându-i)
O! (dându-se puțin înapoi) Iertați-mă însă că v’am dat vieața. Sunt
oameni cari sunt prea mult ai lor, ai visului, ai omenirii și ai cerului
15 pentru ca să mai poată să aibă și copii, să fie părinți. ..
CEI DOI FII
O! Tată!...
FIICA LUI
Tată. . . (câte trei se lasă în genuchi odată cu coborîrea cortinei)
22
OtERiS
308
ACTUL II
SCENA I
A BA TELE — D UCESA
ABATELE
De sigur, e bine că a trecut în camera de alături. Căldura pe care
vântul arzător ce vine din spre Africa o bate e înnăbușitoare.
DUCESA
Dar ce este mai bine este că fiii și fiica lui au sosit...
ABATELE
Au sosit la timp.
DUCESA
5 Ce vrei să spui prin asta, veneratul meu abate?
ABATELE
Ei! Madonă ! — Frigurile Maremelor...
DONA RAFAELA
Vai! ar fi prea nedrept — el a cărui vieață n’a fost decât chin să
n’apuce să se bucure de glorie...
ABATELE
Cu atât mai mult că ea se apropie. Cei mai străluciți seniori ai Romei
10 au început să plătească cu greutatea aurului copii după Divina Comedie,
și așteaptă înfrigurați sfârșitul cântecului de pe urmă.
DUCESA
Eu credeam că și acest cântec, împreună cu întreaga dumnezeiasca
poemă, e încheiat.
ABATELE
Te-ai înșelat: o nota a poetului scrisă de chiar mâna lui pe copiile
15 ce i s’au supus spre semnare limpezește lucrul: Terzetele finale, șease
la număr, nu sunt scrise.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
309
DUCESA
Să le scrie sau nu, coborîrea lui în Iad și trecerea prin Purgatoriu,
spre a se urca de acolo în Raiu, nu rămân mai puțin o mărime ne-
atinsă.
ABATELE
O spun chiar regii și împărații cari l-au cetit.
DUCESA
5 Și când te gândești că dușmanii îl tăgăduiesc.
ABATELE
Cum vrei ca șerpii să nu muște, și ca mulțimile să-1 priceapă. Când
zeii se fac oameni trebue mai întâi ca corpul lor să dispară pentru
ca mulțimile să-i glorifice.
DUCESA
Mi-am zis-o și eu. Dar tot mă îngrijește ceva. . . Cei mulți. ..
ABATELE
10 Cei mulți sunt prostimea, și niciodată cei proști n’au hotărît de
soarta operelor omenești sau de a lumii. Cum îi va fi însă?
DUCESA
Nu pot să știu. L-am lăsat cu copiii lui și. . . de trei ore nu s’a
arătat niciunul din ei — nici chiar fiica lui. . .
SCENA II
ACEIAȘI — CEI DOI FII AI LUI DANTE
UNUL DIN FII
In sfârșit — doarme — și sora noastră îl priveghiază.
AL DOILEA
15 Și doarme liniștit. Frigurile au scăzut, și cu ele exaltarea.
510

DUCESA
Dar cu plecarea? Hotărîtu-l-ați oare, după cum v’am rugat, să
nu se mai gândească la ea? . .. Soțul meu nu este un câine.
ABATELE
Duca-1 iubește. — Pe lângă asta, Dante el însuși i-a adus prea
multe și mari servicii pentru ca...
ÎNTÂIUL FIU
5 Tot ce am obținut dela el a fost să și-o amâne pe mâine.
ABATELE
Deocamdată e bine și atâta...
DUCESA
Căci Ducele, care se înapoiază diseară, nu-1 va lăsa să plece.
ÎNTÂIUL FIU
Dar nici tatăl nostru nici noi nu vom primi să fim pentru Măria Sa
cauza a noui supărări. — Până la deplina lui însănătoșire îl vom con-
10 duce la Padova.
AL DOILEA FIU
Și tocmai pentru aceasta trebuie să mergem în oraș... — Socotim
că o lectică l-ar obosi mai puțin.
DUCESA
Avem aici destule.
ÎNTÂIUL fiu
Nu, Madonă, ai făcut prea mult pentru tatăl nostru. . .
AL DOILEA FIU
15 Prea mult, negreșit... (Se închină și ies).
DUCESA
Cu toate astea...
ABATELE
Au dreptate.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
311
SCENA III
ABATELE — DUCESA — BEPPO
BEPPO
Nu știu ce să mai cred de îndrăsneala și de necuviința din zilele pe
care le trăim.
DUCESA
Aștept să-mi spui despre ce îndrăsneală e vorbă?. . .
BEPPO
Despre a pleavei orașului și despre a neguțătorilor care și-au dat mâna
5 cu ea. Ei amenință să năvălească asupra Palatului dacă Seniorele
Dante nu le este predat îndată, pentru ca orașul Ravena să nu mai fie
expus la represalii din partea Florenței.
DUCESA
Foarte îndrăsneți și cu totul necuviincioși acești oameni. Din fericire,
ducele sosește diseară cu gentilomii și oamenii săi de arme, și el va ști
10 să pună pe fiecare la locul său.
ABATELE
Numai să nu sosească prea târziu.
BEPPO
Aceasta e și teama mea. Aprinderea e din ce în ce mai mare. Dar de-
ocamdată, s’au mulțumit să numească o delegațiune a ce numesc ei
« voința obștei » și ea așteaptă la porțile Palatului să fie introdusă pe
15 lângă nobila Ducesă, spre a-i notifica.. .
DUCESA
Mie! — Dar e de necrezut.
ABATELE
Ce vrei, Madonă? Mulțimea e o bestie. E destul uneori s’o asmuți. . .
DUCESA (către Beppo).
Dar cine sunt oamenii cari năzuiesc să dea ochii cu mine?
312
OPERE
5
10
15
20
BEPPO
Sunt cei mai de frunte dintre oamenii de rând și dintre neguță-
tori . .. E mai întâi un hinghier. . .
DUCESA
Câtă nerușinare. .. Un hinghier !. ..
ABATELE
Dobitoc primejdios, Madonă. . . O știu până și cânii care-1 miros
dela o poștă și deșteaptă cu lătratul lor mahalale întregi.
BEPPO
E apoi un cârciumar care dela vârsta de 18 ani și până azi, când a
intrat în al cincizecelea, nu s’a desbătat o zi. . .
DUCESA
Cum? Și cu asemenea oameni să vorbesc eu, abate?
ABATELE
Dobitoc și mai primejdios, Madonă. Bețivii sunt totdeauna viteji...
BEPPO
Mai sunt iar...
ABATELE
Oricine ar fi, trebuesc primiți.—Nu va fi cine știe ce osteneală pentru
prea grațioasa stăpână a Ravenei. —Te vei urca numai în naltul jeț,
și le vei spune doar atât: «Bine ați venit, prea scumpii mei supuși»
și vei vedea cum hinghierul se va face câine, dulău de-ăl de dă din
coadă, — pe când ceilalți vor îngenuchia ca dinaintea popei când li se
arată cu sfânta împărtășanie.
DUCESA
Fie, atunci, (către Beppo) Urcă-i pe toți, Beppo, în sala scaunului
Domniei Noastre. (Beppo iese).
ABATELE
Minunat, Madonă. Văd că m’ai înțeles... Nu-ți desminți nașterea
naltă. O vorbă bună, două, duc în căruță mai bine ca cei mai vestiți
telegari, și nouă asta ne trebue... O! pentru câtăva vreme numai.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
313
5
10
15
20
DUCESA
Mi se pare însă că să-i înșel în așa chip nu prea e, — cum să spun? —
nu prea e demn, — căci la sosirea soțului meu...
ABATELE
Ce-are aface? Acum vei vorbi dumneata și atunci va vorbi el. Unde e
înșelăciunea?—Aidem, ducesă, aidem... (îi oferă brațul și ies).
SCENA IV
MUZELE —GÂNDUL LUI DANTE
(Melopee muzicală, Muzele apar)
UNA DINTRE MUZE (recitativ).
El doarme — doarme liniștit —
In somn nu este suferință, —
înalta soartă și-a ’mplinit,
Și vieața nu l-a biruit —
Purtat prin slăvi e de credință,
Și doarme, doarme liniștit.
MUZELE (cor),
înalta soartă și-a ’mplinit.
O ALTĂ MUZĂ (recitativ).
Mai e, surori, o amânare,
Căci zeii astfel o voiesc:
La prea înalta lui cântare
Terțete, șease, mai lipsesc.
MUZA EPOPEIEI
Pe mine Muza Epopeici,
Aceste versuri mă privesc:
In ritmul sfânt al melopeiei
Le simt că ’n mine înfloresc.
MUZA PRECEDENTĂ
Atunci ?
314
OPERE
5
10
15
20
MUZA EPOPEIEI
Intr’una priveghindu-1,
Aștept dureri să nu-1 frământe,
Și când senin îi va fi gândul
Chiar el în somn să i le cânte.
(apare Gândul lui Dante)
MUZA EPOPEIEI (văzându-1)
Dar ce văd? — însuși el s’arată
Mai luminos ca altădată.
MUZELE (cor)
Mai luminos ca altădată.
GÂNDUL
El, da — căci e furat de-o pace
Ce firea toată i-o preface
Și ce-1 tot duce spre-o ’nălțare
Ce-1 pregătește de plecare.
MUZELE (cor)
Tihnită fie-a lui plecare.
O MUZĂ
Dar răni având mereu deschise,
Bun gând ușor, ai fi putut
înconjurat să-1 lași de vise.
MUZELE (cor)
Ușor — ușor ai fi putut
înconjurat să-1 lași de vise.
GÂNDUL
Și tocmai astfel am făcut. —
El trece-acum dintr’o poiană
De ’nvoalte roze de argint
Către lumina diafană
A unui verde labirint.
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
315
5
10
15
20
Cireșu ’n cale-i înflorește,
Sub pasul lui lalele cresc —
O adiere-1 răcorește
In visul lui dumnezeiesc.
MUZA EPOPEIEI
De visu-i dar te folosește,
Și ’n somnu ’n care e-adâncit,
Ascultă — și adânc strecoară
Al Epopeiei lui sfârșit
Ce ș’a lui vieață o sfârșește
Pentru ca el să nu mai moară.
GÂNDUL
Este-o minune cum robești. . .
Voiu face tot ce poruncești.
MUZELE (cor)
Strecoară ’n somnul lui — strecoară
Al epopeiei lui sfârșit
Și să-i rămână ’ntipărit
Pentru ca el să nu mai moară.
MUZA EPOPEIEI (apropiându-se de Gând).
Deci iată-1. . .
(șoptindu-i lung la ureche)
Ține-1 minte bine.
GÂNDUL
N’ai grijă. .. — E de veci în mine
(Gândul piere)
O MUZĂ
Dar... — Păsuri vin pe nesimțite
Și. . . (Melopeea muzicală încetează)
MUZELE
Să ne facem nevăzute.
316
OPERE
5
10
15
20
SCENA V
FIII LUI DANTE, apoi DANTE și FIICA LUI
ÎNTÂIUL FIU
La urma urmei cinci scuzi pentru doi cai la lectica în care se vor urca
tatăl și sora noastră, cât și pentru conducător, și un scud de fiecare cal
pentru noi, nu este tocmai scump. — De aici la Padova e un drum,
și bătrânul Beppo ne-a îndreptat bine.
AL DOILEA FIU
Mult nu e — dar e mult de tot când ți-este punga aproape goală. Ah!
mare lucru e și banul! Cât soare și câtă putere e în el.
DANTE (care s’a arătat sprijinit pe fiica lui și a auzit cuvintele
din urmă). Nu, copilul meu —copiii mei—soarele și puterea sunt în suflet —
în tinerețe și în sănătate —într’un cuget curat. (Așezându-se). Nu mai am
decât unul din aceste trei bunuri, dar tot am mult. Cu toate aceste, ce fru-
mos era totul în mine și împrejurul meu, când aveam și pe celelalte două.
Oh! tinerețea ! Cum s’a dus ! (mică pauză). Dar sănătatea? ... Cum m’a
lăsat și ea! Și câte puteri sufletești nu mi-au dat, — sufletești și tru-
pești — și una și alta! Dar veniți mai aproape de mine, trageți câte un
scaun — așa ! — așa ! — Nu v’am văzut de atâta vreme, copiii mei —
(îi mângâie) cum vă doream. (Sărută pe cel mai mare). Pe tine— 0! cât!
(Sărută pe cel de-al II-lea). Cât — cât și pe tine! (Sărută pe fiica sa). Dar pe
tine? Ași avea oare graiu să-ți spun?
ÎNTÂIUL FIU
Tată, te obosești însă...
DANTE
Nu, rău nu-mi fac — bine, da.
AL II-lea FIU
Oricum. . . cred...
DANTE
Crede ce-ți spun eu, —sunt odihnit — vindecat. Venirea voastră a
făcut minunea. împărătește ca acum n’am dormit de mult — de când
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
317
eram copil — dacă am fost copil vreodată. — Gândiți-vă: Trei ore de
somn în șir — și de somn liniștit, dulce — glumă e asta?... legănat
de aripi, sărutat de aripi. .. — O ! și într’un vis pe care nu-1 mai țiu
minte, dar a cărui frumusețe, a cărui lumină îmi umple încă sufletul...
5	—Cuvintele pe care le-am auzit apoi — vai! de ce nu le știu? — Su-
netele lor se deșirau de pe o cordea de aur și cădeau unele după altele
ca niște mărgăritare, iar armonizându-se întocmeau ca un cântec.
O! și ce cântec? Al însuși celor șease terțete de pe urmă ale epopeiei
mele. .. In sfârșit. . . Ce e de făcut? Sunetele vorbelor nu mi-au rămas
10 în simțire... Mi-a rămas numai ca un parfum al lor... Și cu toate
aceste, ceva îmi spune că ele nu pot să fie stinse de veci — căci s’o
știți, copiii mei, cântecul vine de sus, de la Zei. Cum mi s’a desvelit
taina, e greu să vă spun, dar tot o să ’ncerc. .. (mângâie pe unul din copii).'
Chipul tău nu s’a schimbat mult. . . (mângâie pe celălalt). O ! nici al tău!
15 (mângâie pe fiica sa). Al tău și mai puțin. (In vremea aceasta copiii lui
Dante s’au lăsat treptat în genuchi împrejurul lui). — O să ’ncerc
dar, deși e mult de atunci. Știu eu câți ani aveam? — Cincispre-
zece, șeasesprezece? Poate mai puțin, dar peste șeaptesprezece,
nu — și... copilărie curată!... într’o noapte m’am deșteptat din
20 somn în hohote de plâns, iar când mi-am reluat firea știam doar atât:
că-mi vorbiseră glasuri dumnezeiești și că numai ciuda că nu ținusem
minte spusele lor, îmi smulseseră lacrimile. Ce este însă ciudat de tot,
e că, târziu, — foarte târziu — la începutul vremei când începusem
să mă duc din cerc în cerc spre locul chinuiților de veci și când terțet
25 după terțet se înșira cu înlesnire sub pana mea, nu știu de ce-mi veni
gândul că nu le scriu eu — care să fie acest mister copiii mei? — și
că vorbele ce izvor au de sub pana mea, ca dela sine meșteșugite în
versuri mi-ar fi suflate de altcineva în auz — de un altcineva care nu
eram eu, dar care putea prea bine să fie cel din visul meu de odinioară —
30 chiar el — chiar el care mi le înnoia în minte și că...
Liul FIU
Cum te obosești, tată.
DANTE
De loc.—Dacă vă spun că sunt vindecat.—Dar să vorbim de voi—
de muma voastră — de Gemma Donati pe care ați făcut bine că ați
318
OPERE
5
10
15
20
25
30
iubit-o. — Cele ce s’au petrecut între noi nu vă priveau. Gemma a
fost o femeie cum sunt puține: demnă de iubire și de respect. Putea
ea însă să mă înțeleagă? Eram însurat cu alta — cu o nălucă.. . Eu
am fost vinovatul. Și poate nici eu: nimeni nu poate să fie decât ce
este. Ea ce-a fost — eu, ce sunt...
FIICA LUI (mângâindu-1).
Destul, tată, te rog.
I-iul FIU
Ți s’a aprins din nou obrazul.
AL II-lea
Și mâna îți arde iar. ..
DANTE
Bine. Mă liniștesc. Cât despre sănătate—uitați-vă la mine... (se scoală
fără șovăire). Iată: Slăbiciunea mi s’a dus... Nu mai sunt înfriguratul
pe care l-ați găsit. (Dante se mișcă în timpul acesta cu siguranță printre
copiii lui. Se duce apoi spre colonada ce dă spre mare) Puteți prin urmare
să nu mai aveți teamă. Vedeți singuri: Nevoie n’am de sprijin. Pu-
terile mi s’au întors. (Se oprește lângă coloane uitându-se spre mare. Efect
de lumină roșie) In ce glorie apune! Și ce frumoasă e marea — vieața! Și
cum amândouă au să se ducă odată cu el, să se înnece în întunerec,
să nu mai fie. — Da. — Dar și cum are să renască și el și totul—mâine.—
Ați auzit, copiii mei — mâine! — Căci orice azi are un mâine — îl
are, să n’o uitați. (In extaz) Marea! Soarele! Vieața! (cu liniște către
copiii săi) Ei! vă mai îndoiți acum că sunt bine? Nu m’ați însănătoșit
numai, ci m’ați întinerit. (Se plimbă cu păsuri mari)... Ce vreți mai mult?
Și acum am să vă rog și eu ceva. (S’aude un sunet de clopot care chiamă
la masă) Tocmai la asta mă gândiam: Clopotul chiamă la masă. — O mul-
țumire — o mare mulțumire faceți-mi... Voi sunteți obosiți, veniți de
pe drum, sdruncinați de emoții... duceți-vă fără grijă la masă — fără
niciuna. Mai e în sfârșit și altceva și am să v’o mărturisesc: Voiu să mă
reculeg — să rămâi singur — așa sunt poeții... — duceți-vă — fără,
fără nicio grijă (îi duce binișor spre galerie). — O voiesc — sunt bine —
CU totul. (După ce dispar) Singur încă odată (ducându-se spre colonada din
dreapta) în fața mării, a soarelui, a cerului.
MOARTEA LVI VANTE ALÎGHÎERÎ
319
SCENA VI
DANTE —UMBRA BEATRICEI
BEATRICE (apărând în stânga lui)
Soarele acesta, Dante, marea dinaintea căreia te afli, așa de fru-
moasă, cerul spre care ridici ochii și ce-ți pare așa de dulce și de
adânc, ce te farmecă atât, nu sunt iubitul meu, decât umbre searbăde
pe lângă frumusețile neînchipuite pe care le văd alți ochi — pe care eu —
5 din lumea mea — le văd — ce sunt în mine — și pe care le vei vedea și
tu — ce vor fi și în tine.
DANTE (deșteptându-se ca dintr’un vis)
O! Beatrice— tu?
BEATRICE
Eu—da—totdeauna eu—eu care numai sunt, și tocmai pentru aceasta
sunt — căci nu trăiesc oare acuma în tine, mai mult ca oricând?
DANTE
10 Nu, Beatrice, tu ai fi fost aceeași pentru mine chiar dacă ai fi rămas
printre ființele pământești — mai mult poate !.. .
BEATRICE
Nu, prea iubitul meu, nici eu, nici vreo altă femeie n’am fi fost pentru
Dante decât ce-a fost soția lui — una sau mai multe alte Gemma
Donati. Nimic mai mult — nimic mai mult — mai puțin poate.. .
DANTE
15 Nu, prea iubita mea, tu n’ai fi fost o Gemma Donati.
BEATRICE
Aș fi fost o femeie ca toate—iar dacă nu ca toate—o făptură supusă
tuturor legilor vieții pământești. Trecerea unui nor pe cer, — ploaia,
căldura, frigul, dorințele, ispitele, — mai puțin ca atâta — un sgomot,
un sunet prea ascuțit sau prea aspru — mi s’ar fi răsfrânt în suflet ca
20 într’o oglindă, mi l-ar fi întunecat, — m’ar fi făcut rea, posacă, cicăli-
toare — și ce-aș mai fi fost eu atunci pentru tine? Și, iar, chiar dacă
aș fi urmat să te iubesc, aș mai fi fost iubită de tine?
320
OPERE
5
10
15
20
DANTE
Te-aș fi iubit și atunci, Beatrice, ți-o jur.
BEATRICE
l-ai mai jurat și Geînmei Donati. Dar eu nu m’am mâhnit—căci ceva
în mine îmi spunea că n’o vei iubi... — O! cum nici pe mine nu m’ai
fi iubit — iar pentru ca să fii al meu în eternitate — și numai al meu, —
m’am desbrăcat de haina trupească. Așa te-am iubit eu, Dante. Căci,
afl-o: nu boala m’a doborît. Eu m’am lăsat să mor. Căci trebue să știi,
prea iubitul meu, ce nu știu ceilalți oameni. Nimeni nu moare decât
atunci când vrea, și nu e om care să nu moară când nu mai are dorința
să trăiască.
DANTE
Dar eu, de ce mai trăiesc încă, Beatrice? Mai este vreo dorință în
mine?
BEATRICE
Mai este una. Nu ți-ai sfârșit poema.
DANTE (meditativ)
E adevărat...	Cele șease terțete...
BEATRICE
Și pentru aceasta te mai răpește soarele pământesc, cerul vieții
ce-ți pare așa frumos încă, marea. . .
DANTE
Dar ce vezi tu, Beatrice, în vieața ta de dincolo, spre a-mi vorbi
mie astfel?
BEATRICE
Un soare ce n’are margini. O lumină ce coprinde în ea nesfârșitul și ce
e întunerec pentru ochii omenești, și aud un graiu ce e tot lumină,
și ce e și cântec și mângâiere — un graiu din care ies toți fiorii și toate
cugetările și simțirile omenești, iar extazul în care mă duc e al neînchi-
puitelor plăceri și pentru el nu e nici timp, nici loc, prea iubitul meu. . .
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
321
DANTE
O lumină ce e întunerec pentru ochii omenești... (se duce spre masă —
sie-și) O lumină ce este și văzută și auzită... O lumină ce este graiu,
cântec, mângâiere; din care ies toți fiorii. . . (către Beatrice) — Beatrice,
mai vorbește-mi. ..
BEATRICE
5 Nu ; îți va spune în curând gândul tău ce mai trebue să știi. (Beatrice
dispare)
DANTE
Beatrice! Beatrice! (se uită împrejur) N’o mai văd. (Se așează la
masă. — Meditativ — ia condeiul și o hârtie — scrie) « Lumină ce ». . .
SCENA VIII
DANTE, CEI DOI FII
AL II-lea FIU
Tată...
Liul către al II-lea
St!
DANTE (cu condeiul în mână; cu capul sprijinit în palmă)
10	« Lumină ce ». ..
I-iul FIU (către al II-lea).
Să ne retragem. — își scrie terțetele.
ACTUL III
La ridicarea cortinei odaia se întunecă. Soarele a apus. Dante, la masă,
cu capul rezemat în palmă ca în actul precedent. E cu un condei în mâna dreaptă,
ridicată în cot. Portalul e mascat ca și în celelalte acte de paravanul-transparent.
Ușa lui e închisă. Deasupra paravanului se văd bolțile și o parte a stâlpilor și
arcurilor galeriei. Până la scena cu Lucifer, lumina din teatru se micșorează și
înainte de acea scenă, teatrul rămâne cu totul în întuneric, luminându-se după
322
OPERE
acea scenă puțin câte puțin. In momentul când se aprind lumânările din sfeșni-
cele dela o parte și cealaltă a alcovei, teatrul se luminează brusc și cu desăvârșire.
Cu alte cuvinte lumina trebue să urmeze acțiunea.
SCENA I
DANTE, apoi BEPPO
DANTE (lăsând să-i scape condeiul din mână).
Nu găsesc...—Și mai am de scris tot cele șease terțete.—E însă cu
putință — și îmi va rămâne oare epopeea neterminată?
BEPPO (împingând ușa din paravanul portalului, intră cu câte
un candelabru aprins în fiecare mână).
Lumină!
DANTE
Mulțumesc. Tocmai de ea am nevoie.
BEPPO (punând candelabrele pe masă).
5 In adevăr — s’a cam înnoptat.
DANTE (reluând condeiul și făcând abstracțiune de prezența
lui Beppo)
Nu tocmai. —
. . .Lumină (după un moment, scriind)
« Lumină ce prin tine ești lumină »
(ridicând capul)
— Da: versul acesta merge—oricum—iată unul și e...—negreșit:
10 e tocmai cel care îmi trebuia.
(repetându-1)
« Lumină ce prin tine ești lumină »
BEPPO
A! înălțatul Senior scrie iar. — Nu prea e bine. S’ar cuveni să se
odihnească. I-o va spune și Reverența Sa Abatele, care de asemenea
a zăcut de frigurile Maremelor — căci iată-1 că vine — și i-o vor mai
15 spune și fiii și fiica sa care îl întovărășesc — precum și stăpâna mea,
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
323
5
10
15
20
Măria Sa Ducesa (se uită spre ușa portalului, pe care a lăsat-o deschisă).
Când am venit cu candelabrele, i-am văzut oprindu-se în fundul ga-
leriei •— dar acum, vin CU toții. (După ce toți intră, Beppo se închină și iese)
SCENA II
DANTE — DUCESA — FIII și FIICA LUI DANTE — ABATELE
DUCESA
Cât m’am bucurat aflând de repedea și neașteptata schimbare ivită
în starea sănătății scumpului meu poet. . . (Ducesa se așează într’un jeț)
ABATELE
Tot așa m’au lăsat și pe mine aceste blestemate friguri. Dintr’odată.
DANTE (către Ducesă)
Iți cunosc, Madonă, simțirile, și-ți mulțumesc din suflet. Ce pot să zic
mai mult? Boala pare cu adevărat că a rămas în urmă ca un vis grozav.
(Unul din fii lui Dante se reazemă de spatele scaunului tatălui său. Abatele ia
loc pe un scaun în stânga, în unghiul mesei. Celălalt fiu în picioare la câțiva
pași înapoia tatălui său. Călugărița înapoia abatelui)
FIICA LUI DANTE (ridicând ochii în sus).
Dumnezeu a ascultat rugăciunile nevrednicei sale roabe. (Trece lângă
tatăl său, mângâindu-1 pe frunte). O! tată!...
DUCESA
Dar Dumnezeu a fost și mai bun (către toți, succesiv), precum ați aflat-o
și d-voastră toți, adineauri, dela curierul care a sosit din Franța—precum
și dela cel care a venit aproape în același timp — din Germania...
ÎNTÂIUL fiu
Da.—Și Alteța Sa Ducesa, și noi, îți aducem o mare bucurie. Contele
stăpânitor al Provenței te-a citit — și el te așteaptă cu brațele deschise
la Curtea lui unde din Serenissima-i poruncă vei fi dăruit cu un palat
și cu o însemnată pensiune numai ca să rămâi pe lângă dânsul — la
Curtea lui. Tuluza, Bordeaux, Nimes și Avignon, Parisul chiar,:— acest
oraș cețos și rece și totdeodată cu repezi și înflăcărate porniri — ar vrea
să te aibă în mijlocul lor, și să te sărbătorească.. .
23
324
OPERE
5
10
15
20
25
AL II-lea FIU
Și mai e și altceva: Prea puternicul împărat al Germaniei...
DANTE
Mulțumesc înaltei Ducese, și vă mulțumesc și vouă, copiii mei. M’ați
bucurat mult cu ea — aceste sunt știri glorioase pentru mine — dar
nu-mi mai vorbiți despre ele. . . (pauză) — Am fost pe-acolo: Francezii
sunt un popor gentil, dar au un alt suflet decât al meu. M’am simțit
totdeauna străin printre dânșii oricât de prietenoși s’au arătat pentru
mine, și străin am rămas de asemenea oriunde nu m’am aflat printre
ai mei. Ce aș căuta eu acum printre alte neamuri?. . . Știu: Judecam
altfel odinioară . .. Eram tânăr!... Nu făceam osebire între om și om, de
orice limbă să fi fost, și între țară și țară. Dar vremea a trecut și adevă-
rurile mari mi s’au destăinuit, și am aflat astfel că numai văile, câmpiile
și dealurile țării mele sunt frumoase. Ei! Pe unde n’am fost, și câți
prieteni n’am avut și pe acolo — prieteni adevărați — dar mi-am
dat seama destul de iute că nici eu n’am pătruns vreodată în sufletul
lor, nici ei în al meu. Lăsați-mă să mor italian.
DUCESA (se scoală și îngenuchiază dinaintea lui Dante care,
pe când vorbea, s’a ridicat de pe scaun și a trecut în primul plan. Copiii lui o
imită. Abatele la o parte își șterge ochii cu o batistă.)
O! Dante!
COPIII
Tată!
DANTE (urmând fără declamație).
Chiar dacă m’ar acoperi cu aur alte țări, tot m’aș simți nenorocit.
Fiecare dintre noi n’avem decât o mumă: cea care ne-a plămădit su-
fletul din al ei și care ne-a dat sângele ei.
TOȚI (plângând cu hohote conținute).
Da!... Da...
DANTE
Dar ce e asta? Ducesă... (îi întinde mâna și o ridică. Către copiii lui).
Și voi? (aceeași mișcare). Mulțumiți-le copiii mei, din parte-mi — nu-i
jicniți în simțirea ce-mi arată... Ea îmi e scumpă cu totul •— e mă-
reață. — Cred însă că numai e nevoie să vă mai spun altceva? Nu e așa?
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
325
COPIII LUI DANTE (succesiv).
Nu-ți vom ieși din vorbă... —Ce spui e lege.
DANTE (în mijlocul lor, îi mângâie)
Câte trei sunteți demni de mine.
DUCESA
Voiu da eu însămi trimișilor răspunsul tău. Le voiu spune că. ..
ABATELE (către Dante)
Nu te îngriji de nimic. Poleială pentru cuvinte avem noi destulă . .
(iese împreună cu Ducesa)
DANTE (către copiii lui)
5 Dar și voi, copiii mei, puteți să întovărășiți pe nobila Madonă.—Adie-
rea mării e acum nespus de răcoroasă și mă înviorează. Apoi, când
ați venit, încercam tocmai să scriu și versurile ce. ..
I-iul FIU
Bine, tată. Dacă o voiești ne ducem. <.
FIICA LUI DANTE
Iar mai târziu . . . (Ies. Dante se reașează la masă și reia condeiul)
SCENA III
DANTE — BEATRICE
DANTE (după câteva momente asvârle condeiul și se scoală)
10 E de prisos. — Clipa prielnică a trecut și. . . — nu știu!. . . — mă simt
din nou turburat.—Toate aceste vești... Sosirea copiilor mei...
(merge spre colonadele din spre mare)
BEATRICE (apărând lângă el).
Te-au sdruncinat, și frigurile te reiau.
DANTE (cu dinții clănțănitori).
Mă reiau..— Și le socoteam trecute. (Flăcările lumânărilor fâlfâie
încoa și încolo suflate de vânt. Tendele dintre coloane pliciuiesc; draperiile dela
alcovă ce în acest act sunt lăsate, se mișcă).
23*
326
OPERE
DANTE (din nou)
Un fior e în aer și în mine. (Se uită spre mare și pune mâna în formă
de strașină de-asupra ochilor) Se pregătește o vijelie. . . — Ce nori vin!. . .
O ! Vântul!... — II auzi cum șuieră, Beatrice? ... Și ce fulgere !. . . —
Dar. . . (întorcând ochii spre odaie). Mi-e frică!. . . (alergând încoa și încolo)
5 Mi-e frică !. . .
BEATRICE (ajungându-1).
Iubitul meu — sunt lângă tine.
DANTE (cu ochii aiuriți).
Simt că aripi negre îmi bat pe umeri. .. Peste tot nu sunt decât aripi
negre ! — Ce se întâmplă? (Lumânările se sting, afară de una. întuneric aproape
deplin pe scenă și în teatru. Marea se aude urlând)
DANTE (din nou)
Urletele acestea, — de unde vin?... De unde?
BEATRICE
10 E furtuna... Sunt urletele mării.
DANTE
Dar acest întunerec? Sunt oare în Iad?
BEATRICE
Locul tău nu e acolo. (Lucifer apare în costum de demon, și în același
moment transparentul ce formează paravan se luminează de o puternică înflăcă-
rare, dispare, și prin el se arată iadul cu demoni și nagode.)
LUCIFER
Ba e acolo. Vino ! (II apucă de mână și îl duce spre portal. Lucifer e ur-
mărit tot timpul când de lumini roșii, când de lumini verzi. Flăcări intense.
Sgomote. Rugiri. Muzică)
DANTE (rezistând).
Beatrice ! Iadul! — Mă târăște în el.
BEATRICE (scoțându-și dela gât un colan cu o mare cruce de
15 briliante). Napoi, Satan!—Locul lui nu e acolo! (Satan și Iadul dispar.
Vântul de afară se liniștește. Luna iese dintr’un nor și se vede între coloane. Scena
se umple de o lumină albăstrie și roză. Dante, ca ieșit dintr’un vis, își trece mâna
pe frunte)
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
327
DANTE
Ce-a fost? (după un moment aprinde dela lumânarea rămasă aprinsă pe
celelalte)
BEATRICE
Cea de pe urmă cercare a Iadului. — Te-ai coborît în el împreună
cu Virgil, sfidându-1, și el s’a răsbunat reurcând o clipă spre tine. L-ai
revăzut — însă atâta tot. El n’are nicio putere asupra ta. Liniștește-te.
SCENA IV
ACEIAȘI — MUZELE
(Muzică în surdină)
MUZA EPOPEIEI
5	Liniștește-te — liniștește-te.
Să fii ce-ai fost nu înceta
Și prin credință isbăvește-te —
Putere n’are-asupra ta.
MUZELE (cor).
Să fii ce-ai fost nu înceta —
io	Liniștește-te — liniștește-te,
Și prin credință isbăvește-te —
Putere n’are-asupra ta —
Liniștește-te — liniștește-te.
DANTE
Suave sunt vocile ce cântă în mine. ..
BEATRICE
15 Sunt vocile luminei. . .
DANTE (căutând să-și amintească).
Ale luminei? . . . — Lumina. . . (mergând spre masă, așezându-se, și re-
luând condeiul. Gândul, sub înfățișarea unui înger cu aripi luminoase, apare
atunci lângă el — se apleacă la urechia lui. Dante îi ascultă șoaptele cu condeiu1
în mână.)
328
OPERE
5
10
15
20
DANTE (din nou).
Da...
— « Lumină ce. . . —
— Da. — Da. — (scriind)
« Lumină ce prin tine ești lumină »
(arătând cu degetul în sus)
« Lumină ce eternă ești prin tine.
« De-al tău mister știință ai deplină ».
(către înger)
— Dar mai departe?... Nu întârzia... spune-mi. (îngerul îi șop-
tește din nou)
DANTE (din nou)
— O ! e chiar astfel. . . (scriind iute) Și ? . . . ( scriind din nou — ridicând
peste puțin capul și rămânând cu condeiul în mână) Cinci terțete !. . . — Cinci,
în sfârșit! (către înger) Urmează. Vorbele tale sunt soare și cer...
(îngerul îi mai șoptește lung)
DANTE (scriind către înger)
Ai dreptate... După versurile de sus un altul nici nu s’ar potrivi
mai bine ca acesta, — și. . . (scriind) ca acestelalte două... și... și...
(aruncă condeiul; cu exploziune) Sfârșită e poema ! (După un moment) Dar
Beatrice ! — De ce te-ai făcut nevăzută ? Dă-mi mâna... ajută-mă...
BEATRICE
Sunt aici...
DANTE (ridicându-se cu ajutorul ei).
O slăbiciune. . . — Sfârșită e poema !.. . — Voiu să dorm. (Beatrice
îi dă mâna și vrea să-1 ducă spre laviță. Beatrice îl duce spre alcovă)
DANTE (din nou)
Nu; nu în acea parte (arătând spre alcovă) — ci — acolo — Aici e prea
întunerec — așa de întunerec încât — nici nu mai văd —
DANTE (urcând o treaptă)
Bine, Beatrice. Știu unde mă duci. Mă urci spre lumină... (mai urcă o
treaptă) O, dar cât de greu se urcă spre lumina cea mare — spre culmea
ce le întrece pe toate. Nu e așa, Beatrice?
MOARTEA LUI DANTE ALIGHIERI
329
BEATRICE
Un pas încă, prea iubitul meu, și ai ajuns-o.
DANTE (urcând a treia treaptă sprijinit de Beatrice)
In foc... O ! (Beatrice înlătură perdelele care recad peste ea și Dante)
VOCEA LUI DANTE
Câtă lumină ! (Se aud două strigăte ale lui și surparea corpului pe pat)
— O ! — O ! — (In acel moment se aprind dela sine lumânările de ceară din
sfeșnicile dela intrarea alcovei cât și întreaga lumină din teatru).
SCENA FINALA
MUZA EPOPEI EI și CELELALTE OPT
(Muzică)
MUZA EPOPEIEI (recitativ).
5	Sfârșită e poema
Dar moartă e tulpina,
Pe frunte și-a pus stema —
Acolo e lumina.
MUZELE (cor).
Pe frunte și-a pus stema,
10	Dar moartă e tulpina,
Sfârșită e poema
Acolo e lumina.
MUZA EPOPEIEI
Acolo e lumina,
Sfârșită e poema.

LE FOU?
COMEDIE DRAMATIQUE
QUATRE ACTES EN PROSE
PERSONNAGES
Dorval, banquier.
M-me Dorval, sa femme.
Georges, leur fils.
Jeantet, homme de lettres, ami et camarade de lycee de Dorval.
Le Docteur Trefond, meme amitie et camaraderie.
Bertin, sous-directeur de la banque Dorval.
Un Huissier.
La scene est â Paris
La scene represente un riche cabinet de banquier. Bureau agence de tâlephones
et sonneries electriques. Sur Ies murs, encombrement de batailles napoleoniennes.
Portraits de l’Empereur, â pied, ă cheval, en medaillons. Bustes du meme sur
piedestaux et consoles. Haute colonne Vendome, surmontee de la statuette du
grand empereur, dans l’angle de gauche. Garniture de bureau style empire. Meu-
bles â l’avenant. Portes, ă droite et ă gauche. Dorval, redingote grise haut bou-
tonn6e. Ses traits rappellent ceux de l’empereur. Visage completement rase. Dans
l’angle de gauche appareil tel^phonique. Bibliotheque. Casiers.
ACTE I-er
SCENE l-ere
DORVAL — JEANTET
DORVAL (ă son bureau)
Oui, mon cher Jeantet, c’est comme je te le dis... — Quelques jours
encore, et si mes combinaisons ne restent point sur le carreau, ce qu’on
332
OPERE
5
10
15
20
en verra de belles. . .— New-York et ses grattes-ciel — comprends-tu?
__le New-York du bluff et du pouff, accule enfin, s’ecroulant
comme un château de cartes.
JEANTET (legerement gouailleur)
Euh!
DORVAL
Tu doutes?
JEANTET
Non. — Tout peut arriver, Dorval, — mais...
DORVAL
Voyons — quelles sont tes objections, mon ami?
JEANTET
Oh! pas tres grandes. Tu joues simplement une trop grosse pârtie
(mouvement de Dorval). Je sais: tu es homme â tenir tete ă tout. Tu defie-
rais Ies cieux et la terre que je n’en serais pas etonne. Mais, du moins, es-tu
sur de tes amis de lă-bas — de tous? De ceux de Paris comme de ceux
de Londres? As-tu, ensuite, pense aux defaillances, aux desertions
de la derniere heure? Diable! Ce n’est pas une petite affaire que de
s’attaquer au pays meme d’ou l’or nous est venu, d’ou il nous vient
encore.
DORVAL
Magnifiquement raisonne, mon bon. Seulement, voilă: Moi, j’ai mon
sentiment, et c’est lui qui m’a toujours soutenu, guide. Je lui dois
tout et, crois-moi, le sentiment, lui, ne trompe pas. Puis, Jeantet, —
puis, j’ai mon etoile (geste)—l’oublies-tu?
JEANTET
Evidemment. — Et, la tienne est de premiere grandeur — il n’y a
rien ă dire. . . Mais. . . mais ! (designant le Napoleon de la colonne Vendome)
celui-lă n’avait-il pas la sienne?
DORVAL
Et ne lui a-t-elle pas servi?
Prima pagină din manuscrisul piesei Le Fou?

LE FOU ?
333
5
10
15
20
JEANTET
Sans que, pour cela, elle put mater ses emballements. Prends garde:
N’y es-tu point aussi un peu sujet? Une etoile?—sans doute — ga
compte. Cependant, que fais-tu des nuages? Ne peuvent-ils surgir
soudain et courir sus aux cieux de tous Ies cotes ă la fois? Et qu’en
est-il alors des etoiles, — de la tienne — des autres — du soleil lui-
meme?
DORVAL
Eh ! De la litterature en plein, Monsieur le nouvel Academicien.
JEANTET
Foncierement financiere, tu le reconnaîtras. D’ailleurs, tes agents de
New-York, t’ont-ils bien renseigne? C’est plus qu’incroyable qu’on
vienne ă manquer au pays meme des millionnaires d’un stock en or, d’un
stock en belles et bonnes especes sonnantes...
DORVAL
Incroyable ou non (scandant) — on en man-que-ra.
JEANTET
Amen!
DORVAL
Et la haute finance anglaise refusera — â l’instar de la notre — tout
concours aux Yankees.
JEANTET
J’en ai comme la chair de poule.
DORVAL
C’est lâ-bas qu’on en grincera des dents. Car, une fois notre supre-
mație economique etablie aux fîtats-Unis, on verrait un peu ă fluidifier
Ies immenses richesses qui en resulteront — de l’or ă dresser un Hima-
laya nouveau — en supremație intellectuelle...
JEANTET
Halte-Iâ. — Dis plutot: en gueules de canons et en gueules de fusils
ă vomir la flamme — la mort.
334
OPERE
5
10
15
20
25
DORVAL
Soit. — Et le sang se remettrait ă couler, coulerait de toutes parts. —
Ă flots. — II monterait, fumant et rouge — par larges ondes bouillon-
nantes. Mais au dessus de cette pourpre qui engloutirait â jamais
tout un monde — celui des grosses panses erigees en cerveaux, et en
coeurs, en âmes! — de la beaute des devouements, de la majeste sainte
des grandes morts,— oiseau d’or et d’azur, de flamme, —l’enthousiasme
reprendrait corps. et s’en degageant il s’essorerait ă l’encontre des
eblouissantes aurores que l’avenir reserve ă rhomme se rapprochant de
Vetre supreme, redevenant — enfin, — Pitie — Bonte — Amour —Dieu.
JEANTET
Le belle tirade, et, fichtre! frisant de prâs le sublime.
DORVAL
Point. Elle n’est que vieille-France, mon ami. Oh! pas moderne du
tout — romanesque au possible — rasta mâine diraient Ies jeunes et
Ies vieux Messieurs en papier-mâche du regime en cours. — Une
semblable realisation, toutefois, serait feconde et merveilleuse: Des hom-
mes — et par des hommes, ce sont des energies que j’entends, sortiraient
de terre, innombrables. La France, elle surtout, se verrait repeuplee de
Fran^ais puisque le grand souffle de jadis repasserait sur elle, la ferait
revivre. Le patriotisme y redeviendrait saint; Ies envolees, divines.
Et, avec la gent avocassiere qu’on ficherait â l’eau, c’est du sentiment
seul qu’on demanderait la vraie et Ia bonne justice — ce qui d’ailleurs
seul peut encore nous sauver — sauver la France — le monde.
JEANTET
Ne te gene pas .. . Continue 1
DORVAL
Et je le fais!—Une fois pour toutes, ces verites devaient etre dites.—
Ris, si tu veux, — moque-toi. II n’en est pas moins reel que ce qui
tue l’Europe c’est le regime ploutocratique instaure dans chaque pays
en regime social. En un mot, l’Europe se meurt d’americanisme. Les
etats actuels? De grandes ou de petites raisons industrielles ou
commerciales. La politique qu’on fait?...—Celle de debouches â
LE FOU ?
335
5
10
15
20
25
trouver pour chandelles et savons, boîtes ă musique, et autres camelotes
ă ecouler— ă imposer... au Grand Turc — au Schah — aux Indo-
Chinois... —Ah! Jeantet!—j’en pleure: La France, notre glorieuse
France, une vaste mercerie, •— une epicerie geante — un grand magasin
du Pont-Neuf — Felix Potin — ou que sais-je?
JEANTET
Imperialiste... alors... et napoleonien?
DORVAL (trouble)
Tu... tu dis... Jeantet?
JEANTET
Rien qui te doive surprendre. Ce que tu m’as cent fois repete toi-mâme.
Ne te rappelles-tu donc point — la! nos billevesees de Saint-Louis?
lorsque nous etions camarades et de classe, et de banc?... —Ne te
croyais-tu pas — n’etais-tu pas Napoleon lui-meme, dis? — II est vrai
que tu l’as fait, depuis, joliment revivre dans tes batailles financieres?
Cre nom! Et, combien n’en as-tu pas gagne?
DORVAL
Allons! Allons!
JEANTET
C’est pourtant ainsi. —Comment?. . . Ces conceptions ? ... Cette
promptitude dans les coups â porter? La clairvoyance de tes jugements?
— Puis, cette fortune — la tienne — car, sans t’offenser, un sans-le-sou
ne l’etais-tu pas ? Tout cela enfin, et d’autres choses encore...
DORVAL
Oh! quant ă $a, positivement, ce sans-le-sou-lă, je l’etais et — au
bout du compte — tout comme Lui. Pourtant moi, ai-je seulement eu
les fameuses quatre-vingt-dix centimes qui, â ses heures de detresse,
lui constituaient ă lui l’ecot de son dîner ? — Tiens ! Je me rappelle...
(passant la main sur son front) la rue, — et le trou (avec explosion). . .
Comme si c’etait d’hier.
JEANTET
Te voici, neanmoins, ă la tete d’une situation formidable.
336
OPERE
5
10
15
20
DORVAL (negligemment)
Tu crois?
JEANTET
Mince du peu ! Ne porte-t-on pas ta fortune—ou, si tu aimes mieux,
tes affaires, â trois cents millions au bas mot? — Suivent, ensuite, tes
domaines. Terres de labour par ci — forets par lă. .. Immenses, paraît-
il. — Et que dire de tes châteaux, de tes villas, de tes installations de
houille blanche? — Hein? C’est quelque chose, $a?
DORVAL (pose napoleonienne)
Bah! — Ne parlons-nous pas Napoleon?... —Ce n’est donc que du
Bonaparte d’avant le premier Consulat qu’il peut s’agir, et ce n’est
donc que lui qui — pour le moment — se trouve en scene.
JEANTET (legerement persifleur)
Merveilleux. — Aussi, le pape lui a-t-il decoche son fameux trăit. . .
DORVAL
Je sais. C’est « commediante » qu’il lui a dit: Mais beaucoup plus tard.
(Sonnerie au telephone)
DORVAL (apres avoir ecoute)
(â Jeantet) — De Londres. — (Dans l’appareil). Exactement. (Ecoutant) —
Oui. (Ecoutant) — Oui. (Sicoutant) — Oui. — Cablez de suite New-York
vendre n’importe quel prix — et demander de l’or — ne realiser
qu’en or. Faire comprendre — vous saisissez? — que presque toutes
nos places sont sous le coup d’un crise de numeraire. (Ecoutant) Eh! Eh
bien! — Quoi qu’il advienne. (II depose l’appareil)
JEANTET
Ne risques-tu pas trop?
DORVAL
Peut-etre. — Que veux-tu, pourtant? — Elle est engagee la lutte —
de droite, de gauche, de front — sur toute la ligne. — Oh!. . . et ce
n’est pas une lutte, mais bien une bataille. — Corps d’armee apres
corps d’armee, mes forces ont donne en leur entier. — C’est mon « va-
tout» que je joue — oui: Pourtant, le numeraire en or de presque
LE FOU ?
337
5
10
15
20
toutes leurs banques a deja franchi l’Atlantique, se trouve deja entre
nos mains. — Est-ce assez formidable? Qu’en penses-tu?
JEANTET
Que c’est plus que monstrueux.
DORVAL
Vraiment? ... Et tu me dis cela justement quand nous nous mourons
de leur republique â eux. (Sonnerie dans le telephone. Dorval ecoutant)
Bah! — Rien que de l’avant, et fichez-moi la paix avec vos craintes.
J’en fais mon affaire. (Ecoutant) Quoi? (Ecoutant) Eh! Mais ce sont Ies
symptdmes memes que j’attendais. — Quoi qu’il en soit, peut-on
compter toujours sur le Erdwichs? (Ecoutant) Bien. — Les Blăchweldt?
(Ecoutant) Parfait.—Et des Hintherthorns, qu’en dites-vous? (Ecoutant).—
Qu’attendez-vous ? (Ecoutant). Pas possible ! Que me contez-vous la?...
La Banque de France?... Celle d’Angleterre?... Ah! vous me faites
rire. Monde officiel que tout ga. Viendra au secours de personne. Tient
en barre numeraire pour eventualites... (Ecoutant) Oui. Sonnez la charge
et feu de toutes les batteries. (Ecoutant). Comme vous l’entendrez. — Au
revoir. (II depose l’appareil)
JEANTET
Donc?
DORVAL
Nous en sommes au coup de collier, Alea jacta. Maintenant, pour le
reste...
JEANTET
Ah! n’ajoute pas un mot... Je le connais ce reste... Une infamie.
DORVAL (avec ingenuite)
Me serais-je mal explique?
JEANTET (severe)
Que trop bien, Dorval.
338
OPERE
DORVAL
Jeantet!
JEANTET
Ruines — desastres — larmes et sang — desespoirs et morts — voilă
le reste dont tu parles.
DORVAL
Oh! Mais !... Et c’est toi? Toi, un Fran^ais. Un ami? Un savant? qui
5 oses me dire cela? Ou sont-elles donc passees tes vastes conceptions,
me soutiendras-tu qu’on ne doit croire qu’ă l’or et n’honorer que ce
metal?—Ah! Jeantet!— Et, qu’eternellement aussi l’or ne doit se
trouver ă suffisance qu’aux mains des pleutres qui le detiennent, et qui
n’en forgent avec que les affreuses chaînes de l’esclavage des temps
10 actuels, les chaînes que les goujats et les pieds-plats rivent â coups de
maillets redoubles aux chevilles des peuples? â celles de tout un avenir
en marche? — Ah! Jeantet! — Ah! — Les effondrements que tu
prevois lâ-bas te troublent, toi? — Toi? — Mais oublies-tu que cet
or que je veux faire revivre en le projetant par larges et radieuses
15 coulees ă travers toutes les souffrances et toutes les miseres
humaines est actuellement la mare croupissante, le mephitique
Acheron qui souffle sur les cinq continents la veulerie et le vice, les
avilissements — les decheances toutes ? Pauvre — pauvre ami! — Et
ă la France qu’on essaie de reduire â ne plus etre qu’une marchande
so ă la toilette — oui — et ă qui on fait vendre au Cambodge des
cuillers en aluminium ă six sous la piece — ou de la verroterie pour
peuples sauvages — ă cette France-lâ — ă celle qui etait le taber-
nacle se portant d’elle-meme ă l’encontre de l’avenir, pour etre,
parmi les tenebres des nuits, colonne rutilante d’eblouissements, et
25 pendant les tristesses des jours d’epreuves, nuee fulgurante d’eclairs
— radieuse d’espoirs — ă elle — â cette France la, ne penses-tu pas?
D’ailleurs, notre Paris ă nous, ne le vois-tu pas parmi les temps
proches — ces temps qui galopent droit sur nous — O! mon ami — O !
mon frere — O! Monsieur l’Academicien, ce Paris qu’on veut definiti-
30 vement commercialiser en le ravalant au rang de port de mer — ne le
LE FOU ?	339
vois-tu point se decoupant sur l’azur en port de ciel, et s’ouvrant,
soudain, ă tout ce qui vient d’en haut — ă tout ce qui vient d’en bas?
JEANTET
Je ne dis pas —je ne dis pas, — toutefois — « et ta soeur? » crierait-on
des galeries d’un theâtre si on venait ă t’entendre.
DORVAL (croisant Ies bras)
5 Fi! le vieux cliche! et qui ne prend plus.—C’est plutot d’une toute
autre direction que partirait ce cri — si on venait â le reediter — â
moins que (geste) certains Messieurs des fauteuils d’orchestre ne se
decident (geste) ă monter lâ-haut.
SCENE II-eme
LES MEMES—UN HUISSIER
(L’huissier entre et se tient respectueusement ă Ia porte)
DORVAL (ă l’huissier)
Eh bien?
L’HUISSIER
10 Une audience que Mr. le Sous-directeur sollicite.
DORVAL
Ah ! mais qu’il entre. (L’huissier sort. Apres un court instant il rouvre la
porte et s’efface devant le Sous-directeur)
SCENE III-eme
LES MEMES BERTIN
BERTIN
Ma venue est peut-etre...
DORVAL
Du tout. — De quoi s’agit-il?
24
340
OPEftE
BERTIN (hesitant)
Je...
DORVAL
Voyons, mon cher Bertin, pariez. Vous savez bien que Mr. Jeantet est
comme de la maison. Un autre moi-mâme.
BERTIN
Les Wilson de Londres...
DORVAL
5 Bien. — Les Wilson?
BERTIN
. .. Viennent de faire partir pour New-York trente millions en or
ă l’ordre de Hudtkînson and C-ie.
DORVAL
Vous en etes sur?
BERTIN
Oui.
DORVAL
io Votre renseignement est de haute, de tres haute portee. (Legere agitation
dans la voix) Câblez, mon cher, câblez de suite New-York vendre nos
East-Pacific avec recouvrements en or — court delai, — et, — baisse
sur toute la ligne — compris? De toute fagon, ces trente millions doivent
— â peine debarques — se retrouver entre les mains de notre succursale
15 de Broadway — or pas un moment ă perdre — âtes-vous comple-
tement fixe? Et, vite, vite: la victoire est dans les jambes.
BERTIN
Pourtant...
DORVAL
Bien. — C’est dit. (Le sous-directeur sort)
LE FOU ?
341
SCENE IV
JEANTET — DORVAL
JEANTET
Cela ne marche donc plus?
DORVAL
Bast! — Les Wilson et les autres ont â qui parler.
JEANTET
Â mon tour de te dire: pourtant...
DORVAL
Puisque cela te fait plaisir. (La porte s’entr’ouvre. M-me Dorval y
paraît chapeautee)
JEANTET (â Dorval qui range des papiers)
5 Madame Dorval.
SCENE V-eme
LES MEMES ~ M-me DORVAL
DORVAL (levant les yeux)
Ma tres chere. . .
M-me DORVAL
Mon grand. ..
DORVAL (toussottant)
Hum!
M-me DORVAL
Oui: car ne l’es-tu pas?
DORVAL
io Hum! Hum! — Enfin?
M-me DORVAL
Une misere.
24*
342
OPERE
DORVAL
Cinquante miile?
M-me DORVAL (Toux legere)
Euh! Euh!
DORVAL
Plus?
M-me DORVAL
Cent vingt cinq.
DORVAL
5 Ah ! — Cent miile?... Te ! Ce n’est pas tout â fait le moment.
M-me DORVAL
D’abord — c’est de cent vingt-cinq miile qu’il s’agit.—Pour le reste,
peut-etre as-tu raison, et ce n’est pas le moment, comme tu le dis —
d’autant plus que toutes mes amies ne parlent que de tes dernieres
et malencontreuses operations...
DORVAL
10 Vraiment? Elles s’en occupent?-—Les cheres belles !
M-me DORVAL
Vraiment. — Ehsuite ce bal qu’il t’a piu de donner jeudi me semble,
pour le moins, deplace.
DORVAL
Par exemple!
M-me DORVAL
Et je cours m’arranger pour le decommander.
DORVAL (lui tendant un cheque que pendant ce temps, il a
15 signe) C’est cent cinquante miile que nous disions, donc?
M-me DORVAL
Non.—Oui.—Au demeurant, plus de cinquante vont filer en plantes,
orchidees, — surprises de toutes sortes.
LE FOU ?
343
5
10
15
20
Oh! ce sera beau — tu verras. II y a, enfin, ma robe — tu n’en
as seulement pas l’idee mon tres grand, et Georges seul, notre
fils...
DORVAL
Quant ă Qa — c’est vrai: II s’y connaît, Iui. — Alors? ...
M-me DORVAL
Alors, — merci, mon tres — tres grand. — Bonjour, Mr. Jeantet.
(elle sort)
JEANTET
Ton egale par l’envergure.
DORVAL
Oh! ne lesinant guere sur l’argent, et rappelant de si preș — devine
qui ? •— au fait, les de Bronte dont elle vient. . .
JEANTET (railleur)
Eh! ne le sais-je pas? Frolent de preș les Tascher de la Pagerie. —
Aussi, un peu de sang noir, je crois. (Sonnerie telephonique)
DORVAL
N’en finiront-ils point? (saisisant l’appareil. Apres avoir ecoute;— dans
le porte-voix) Malgre l’or expedie? Mais c’est superbe! (a Jeantet)
Un commencement de crise monetaire. (Dans l’appareil) Quoi?...
Les Milnwood guichets fermes? (Ecoutant) Comment est-ce arrive?
Vite, je vous prie, verifiez câblogrammes — faites aussi courir chez
Liidsohn, Mansfield-Street et — et — (Ecoutant â Jeantet) — Patatras !
Patatras! — (Dans l’appareil) Exigez paiement. — Tenez-moi au
courant.
JEANTET
Est-ce un Austerlitz?
DORVAL (les yeux dans le vague)
Un Austerlitz? .. . Un...—Je l’imagine.—Cependant (il se leve et se
passe la main sur les yeux) la brume m’empeche de m’y reconnaître. ,. —
(Se campant devant un tableau de bataille avec une voix de reve). Rien
344
OPERE
que des couleurs neutres... Regarde, Jeantet: L’aube pointe ă
peine. . . — Si c’est un Austerlitz? (II se passe la main sur le front et
recule de quelques pas. Ensuite, — declanchement du bras droit dans un geste
napoleonien et designant la bataille). Mais, oui, c’en est un. Le soleil est
la — derriere ces montagnes — dans cette brume — et ses fleches qu’il
5 s’apprâte â darder — qu’il darde—vont bientot en percer ă jour
l’opacite. Regarde — vois! — La — au fond. — Oh! comme tout
s’eclaire. — Et la mitraille — la mitraille d’or qui gronde, qui voie, —
qui roule... — Oh!... si ce n’est pas un Austerlitz que pourrait-ce
alors etre? — Regarde — vois: — N’en est-ce pas le soleil et — mais .. .
(Dans la coulisse les voix de Georges Dorval et du Docteur Trefond)
LA VOIX DE GEORGES DORVAL
io Vous me direz peut-etre que la caisse n’est pas bonne...
LA VOIX DU DOCTEUR TREFOND
Oh! excellente celle de votre pere.
DORVAL (se reveillant comme d’un reve)
Tiens! — C’est...
JEANTET
Tu en reviens, enfin...
DORVAL
Mon fils, je crois.
SCENE Vl-eme
LES MEMES, en plus GEORGES DORVAL et le DOCTEUR TREFOND
LE DOCTEUR TREFOND
15 Et ce cher Docteur Trefond avec.
DORVAL
Bonjour tous deux et — amenez-vous un peu plus preș, mes tres
chers — surtout toi, Georges. (Ils se donnent la main, â Georges) De si
grand matin ? Diantre!
LE FOU ?
845
GEORGES (embarrasse)
Que veux-tu? D’ailleurs, je n’ai pas ferme l’oeil de la nuit. Une
guigne du diable!
LE DOCTEUR TREFOND
Et une vie qui n’est pas ă continuer — ce que je lui disais tout â
l’heure...
DORVAL (ă Georges)
5	Et?... (legerement ironique) Un cheque?
GEORGES
Ma foi — je —
DORVAL
Combien?
GEORGES
Quatre-vingt-mille.
DORVAL
Fichtre! — Aises ă prononcer les chiffres.
GEORGES
10 Je.. . — Eh! que le diable emporte cercles et cartes.
DORVAL
Enfin! — Ne te monte pas le sang. (Lui tendant le cheque qu’il a signe)
— Et, que je t’embrasse.
GEORGES
Au revoir. (II sort)
JEANTET
Charmant.
TRfiFOND
15 Mieux encore... Heu!— Ravissant. (Ă Dorval, mi-comique)— Un
cheque ?
DORVAL
Et, moi, Trefond, moi — fais-je autre chose que jouer?
346
OPERE
5
10
15
30
TRfiFOND
O! Toi?... —Tu joues de bonheur.
DORVAL
Qui sait?
TRfîFOND (plaisantant)
Moi, parbleu. Jeantet, aussi, je le suppose. Puis, tout le monde.
Et, toi — surtout. — Quant â la sânte — je la presume bonne.
JEANTET
Et tu ne fais pas erreur. Bonne ă jeter avec des arches de pont
jusqu’aux etoiles.
TRfiFOND
Donc rien â faire par ici. — Presse — â ne savoir ă qui entendre.
M’en vais. Voulu seulement vous voir en passant. Ă tantot, mes amis.
DORVAL
Ă tantot.
JEANTET (ă Trefond)
Je voudrais... He ! Trefond...
TRfiFOND
Pas temps. Plus tard. Bonjour. (II sort. Coup de telephone)
DORVAL (courant ă l’appareil)
(Ă Jeantet) Du nouveau sans doute. (Ecoutant) Hourra! Hourra! —
(Dans l’appareil) Faites. — (Ecoutant) Oui. (ficoutant) Point d’hesitation.
(ficoutant) Oui. (Ecoutant) Oui. (Deposant l’appareil, Â Jeantet). Mon
ami — mon excellent Jeantet! Deux — quatre — cinq guichets
de banques fermes la-bas. — La bataille. — Le krach! — Austerlitz! —
Elle est gagnee la bataille. Ils ne payent plus. On ne paie plus. —
Fichus leurs soi-disants rois de l’or. — Et tout — tout nous appartient,
desormais: Mines — railways — forets-vierges — Gratte-ciel. Tout. —
Et Napoleon? reponds: le șuis-je donc pas puisque je la gagne, la ba-
LE FOU ?
347
taille? — et que, Lui — l’Empereur — il est lă (geste) sous mon front —
et lă (geste) dans mon coeur. Ah! Ah! (il se jette dans les bras de Jeantet)
Austerlitz! Austerlitz!
(Rideau)
DEUXIfiME acte
MfiME DECOR
SCENE l-ere
JEANTET— TREFOND
JEANTET
Oui, cher ami; oui, Trefond — voilă: c’est, pourtant, inquietant,
5 $a...
TREFOND
La bonne blague ! Inquietant? Et pourquoi s’il te plaît? Le connais-
sons-nous d’hier ? Un peu trop de lyrisme, peut-etre — je te l’accorde —
mais c’est tout. Qu’il se croie un peu Bonaparte et beaucoup Napoleon,
qu’est-ce que cela peut faire? Que savons-nous, au surplus, de la mort,
io de la vie, de l’eternel retour des choses?
JEANTET
Et la limite? N’en faut-il point une en tout? Or, il me semble. ..
TREFOND
Que $a se corse?
JEANTET
Mon Dieu, oui. Enfin, je te dirai aussi, qu’en de certains milieux, et
je suis ă me demander depuis preș d’une semaine qui a pu ebruiter —
15 comment m’exprimerai-je? — sa marotte — enfin — enfin toujours est-
il que les racontars ont fait leur chemin, et qu’on en jase joliment.
348
OPERE
TRfiFOND
Apres ?
JEANTET
Et, qu’on ne fait qu’y plaindre sa femme. Cette pauvre Madame
Dorval par ci, cette vraiment malheureuse Madame Dorval par la —•
une de Bronte! pensez donc.
TREFOND
5 Assez curieux ce que tu me signales la.—Et j’y vois la main des ennemis
de Dorval. Mais laissons dire: Ils en seront pour leur courte honte. —
Ce ne sont point de pareils bruits qui pourront jamais ebranler un credit
comme le sien — lui nuire; et nous, qui savons ă quoi nous en tenir
sur lui depuis qu’on n’etait que des potaches, fichons-nous-en — et
10 en plein! Sang Dieu! Qu’il fasse donc son grand empereur tant qu’il
voudra — pourvu que ses caisses se remplissent. C’est le principal —
n’est-ce pas?
JEANTET
Alors?
TREFOND
Quoi?...—Eh! Eh!—Indiscutablement, certains de mes confreres
15	— et pour ne pas Ie cacher — presque tous...
JEANTET
Complete ton idee ...
TREFOND
Le tiendraient, parfois, pour un fou, — delivreraient en toute paix
de conscience le fameux verdict —
JEANTET
Tandis que toi?
TRfiFOND
20 Moi? Fiche-moi Ia paix. Que veux-tu que je te dise? En sais-je plus
que le premier venu? La question n’est pas la: Regarde-moi, plutot,
cette fortune — la sienne — insensee si tu veux — et demande-toi:
LE FOU ?
349
est-elle l’oeuvre d’un fou, elle? — Et, faut-il, par consequent, que moi, —
moi qui suis un fou reel, et cornbien plus que lui —’ ne fais pas l’etonne —
cela est, puisque je crois â la science — faut-il que je te demande â toi,
qui en est un autre — parfaitement — puisque tu crois ă la gloire, â
5 l’immortalite: — ou finit la sagesse — ou commence Ia folie?
JEANTET
Ainsi — point lieu de s’inquieter?
TREFOND
Finaud! C’est la que tu voulais en venir? Je t’y attendais.
JEANTET
Mon amitie pour lui...
TREFOND
Ou laisses-tu la mienne?
JEANTET
10	... Sont toutes deux immenses. Conclusion?
TRfiFOND
Aucune.— Que d’autres aient sa folie. Et qu’ils gagnent de l’argent—
beaucoup d’argent — autant que lui. Pour ce qui regarde Dorval — son
genie — et il est incontestable — je dirais inou'i si...
JEANTET
II m’effraye, ce genie-lâ.
TRfiFOND
15 Le guidera.—Sa double personnalite etonne—evidemment. Mais on
n’y peut rien. La science elle-meme n’a pu y voir clair. Ce sont des
profondeurs dans lesquelles il est inutile de descendre. Voici, d’ailleurs,
ma pensee en son entier, sur notre ami qui, — tout Dorval qu’il est —
enfant de Ia băile ou sait-on d’ou et comment sorti, et par qui mis au
20 lycee — est — ne te cabre pas — au physique comme au moral —
l’ogre — mais, tu sais? — le vrai — celui de Corse tout crache.
JEANTET
Voudrais-tu dire...
350
OPERE
SCENE II-eme
LES MEMES — M-me DORVAL
M-me DORVAL (saluant)
Messieurs... — mon mari?
TRfîFOND (saluant)
Madame...
JEANTET
Pas rentre.
M-me DORVAL (de mauvaise grâce)
Et ou peut-il passer son temps? — Vous devez le savoir, vous qui
5 âtes, en quelque sorte, ses inseparables.
JEANTET
Mais, Madame, je crois, qu’en ce moment, il se multiplie.
M-me DORVAL
Autour de la Bourse?
JEANTET
Et dans les Banques.
M-me DORVAL
Un beau metier qu’il fait.
TREFOND
10 De mauvaise humeur ce matin, chere Madame?
M-me DORVAL
On Ie serait â moins, Docteur. On dit, partout, qu’il est en train
de perdre sa fortune.
JEANTET
La verite est qu’on enrage de le voir au moment d’en gagner
une autre.
LE FOU ?
351
M-me DORVAL
Ou de voir passer en buee l’ancienne. — Que ne lui donnez-vous de
bons conseils?—Mais je dois vous quitter. — Au revoir, Messieurs.
...Et... amusez-vous bien â l’attendre. (elle sort)
SCfiNE III-eme
JEANTET — TREFOND
JEANTET
Charmante!
TRfiFOND
5 Et, de plus, genre!
JEANTET
Une de Rouilly de Trâvekerdrek-de-Berth-Colon-et-Bronte.
TREFOND
Tant que 9a?
JEANTET
Ne le savais-tu pas?
TREFOND
Si. Ensuite, Dorval ne me l’aurait pas laisse ignorer. — Au fond,
10 c’est son ețat-civil ă lui que la noble Madame.
JEANTET
Une jolie epigramme que tu viens de lui decocher. Tres injuste,
pourtant. Madame Dorval n’est que la raison sociale de notre ami.
TREFOND
Je n’ai pas dit autre chose.
JEANTET
Et ce qu’elle emplit ses rotuners salons de ducs et de duchesses —
15 voire meme de princes du sang des dieux.
352
OPERE
5
10
15
20
TRfiFOND
Qu’il tire amplement de la debine.
SC&NE IV-eme
LES MEMES —DORVAL
DORVAL (preoccup6— ne les voyant pas, et tenant un journal
ă la main qu’il lit ă haute voix).
« Le cours des valeurs americaines remonte malgre la panique des
«derniers jours. Les deux grandes banques — celle de France et
«celle d’Angleterre. . . (s’interrompant) — Tonnerre! (se promenant ă pas
agites, et les yeux â terre) Est-ce arrive ou non?—tout est lâ. — (11
reprend f6brilement le journal et l’ouvre en le froissant. II en parcourt des
yeux les colonnes). Ah! — OfficieL (II lit)—Cinq cents millions! —
Cinq cents! — Elle a fait $a — ga? la Banque de France?—Nom
de Dieu de nom de Dieu! Mais je ne le crois pas-—non — et...
(apercevant Jeantet et Trefond) —Tiens! —Vous etiez-lă? — Un instant
— et je suis ă vous, mes amis. (II appelle dans un telephone lateral) —
Hallo! Hallo! — Bourse s’il vous plait. (Ă Trefond) N’oubliez pas, Tre-
fond, ma f^te de Jeudi (sonnerie dans l’appareil). — Hallo! Michaud? Mr.
Michaud! (Ă Trefond) Paraît que Madame Dorval nous en menage pour
ce bal une de surprise! — La Duchesse de Bligneuse que j’ai abordee
ce matin au Bois... (Sonnerie. Saisissant l’appareil et âcoutant). —A
combien Nord-Sud, prie? (fîcoutant) Hausse? (ficoutant) Oh! petite
difference. Et les Rând? (ficoutant) Un pareil bond? — Mais les
Alaskas — eux? (ficoutant) Heureusement. (ficoutant) Pas un moment â
perdre alors — main-basse — rafie — razzia sur Alaskas — sur toutes
valeurs hesitantes. Est-ce entendu? (ficoutant) Parfait-et donnez-moi
des nouvelles — cloture. (il depose l’appareil, avec agitation, et comme
faisant abstraction de la presence de Jeantet et de Trefond. Tout en marchant
avec des pas saccades au large de son bureau — les mains derriere le dos)
Y aller, les deux, de leur milliard! — Ah! les gueuses! — Me ficher
par terre? — Dix centaines de millions? — Dix? — Qui l’aurait cru? —
Mais— ne suffiront point ă parer au desastre.— D’ailleurs, se releve-t-on
LE FOU ?
353
du jour au lendemain, et d’une panique semblable? Et, — et pourvu
que les Ostermann et les autres... Ah! — Bertin doit, pourtant, y
aller lui-mâme ă la Bourse — donner de sa personne. (II agite une
clochette)
SCENE V-eme
LES M&MES — En plus l’HUISSIER
DORVAL
Faites monter Mr. Bertin. (L’huissier s’incline et sort, ă Trâfond)
5 Ainsi — nous disions?... Les clients? Qa va?... Beaucoup de ma-
lades?
TREFOND
Couci — CouQa.
DORVAL
Malheur!—Pas d’epidemies? (ă Jeantet) — Et, toi, Jeantet? Ton dis-
cours? — Esprit? Saillies ? —A en revendre, certes? Tres academique,
10 en somme____Pointes par ci — coups d’estoc par la. (sursaut brusque.
Comme ă lui-meme et allant ă son bureau) Bougre-de-bougre! (il cherche
dans des papiers) Ou ai-je mis ces paperasses?
JEANTET (â Trefond, a mi-voix)
Incroyable? N’est-ce pas? Rien ne le demonte.
TREFOND
Et, comme l’autre, toujours. — Ne sachant qu’interroger, interro-
15 geant ă chaque instant. . . (â soi-meme) Plus que bizarre. — In-con-ce-
va-ble!
DORVAL
Vous disiez?
TREFOND
Rien. — On causait. (Bertin, le sous-directeur, entre. Dorval, mu comme
par un ressort, court ă sa rencontre)
354
OPERE
5
10
15
20
DORVAL
Vous voici, enfin, Bertin. C’est que nous en sommes au tournant pe-
rilleux, J’ai donne ordres Bourse — mais, portez-vous, plutot, en per-
sonne, la. Ecoutez — ecoutez! Faire vite, et si Rând, si Alaskas, si
autres papiers de lă-bas continuent flancher, mettre la main dessus. —
Ah! Ah! — On verra. Oui, on verra car il en est temps encore. Pour
un coup de surprise, c’en est un, c’est vrai; seulement, prevu, archi-
prevu —• pas peur. <— Câblez New-York memes ordres. Surtout, pas
d’atermoiements. Rafie. — Rafie. — Rafie. — Mon sort, celui de la
Banque Dorval — le sort du monde — entre vos mains, mon ami,
mon fils.
BERTIN
En mon entier ă vous. — Comptez sur moi. (Ils se serrent la main
avec effusion. Bertin sort)
DORVAL
Le brave homme! Le grand coeur!
JEANTET
II te le doit bien — lui qui te doit tout.
DORVAL
Peuh! Jeantet! II ne m’aurait pas connu qu’il eut quand-meme
fait son chemin.
JEANTET
Te! Te! Te! (Sonnerie dans 1’appareiL Dorval le saisit. Apres avoir
ecoute, dans le porte-voix)
DORVAL
Et d’ou le tenez-vous? (Ecoutant) Bien. —Mais, est-ce deja fait?
(Ecoutant) N’en savez rien? (Ecoutant) Informez-vous. (II depose l’appareil)
Cre nom de Dieu! Cela y est.
JEANTET
Qu’arrive-t-il? Te voilă bouleverse.
LE FOU ?
355
DORVAL
Que les Ostermann — eux aussi — sont au moment d’expedier —
s’ils ne Font deja fait — de For aux Milbanck de New-York.
TRfîFOND
Une nouvelle des plus graves que tu nous donnes lă.
DORVAL
Un desastre pour moi — si, toutefois, c’est vrai. Car tous, tous
5 suivraient les Ostermann — pas de doute ă ce sujet. Fi — ni = fini,
mes amis... La debâcle — la mort.
SCENE VEeme
LES M&MES — M-me DORVAL
DORVAL
Ma toute belle...
M-me DORVAL (d’un ton sec)
Vous voici, enfin. Ce n’est pas malheureux.
DORVAL (ironiquement galant)
Un cheque?
M-me DORVAL
10 C’est bien le moment d’en parler.
DORVAL
Je ne te reconnais plus, Madame Dorval.
M-me DORVAL
En effet: Me voici bien changee. — Ah! les miserables (Elle roule un
fauteuil et s’y laisse choir bras ballants) — Et comment parer ă ce coup ?
— Que faire mon Dieu?
DORVAL
Mais, enfin?
25
356
OPERE
M-me DORVAL
Non; — je ne me serai jamais attendue que moi — une de Bronte! —
moi! je sois ă ce point bafouee.
TRfiFOND
Que nous dites-vous, chere Madame?
JEANTET,
On se serait permis ? . ..
M-me DORVAL
5 Et vous le voyez, Messieurs: Mr. Dorval est le seul â qui cela
semble naturel, et qui n’en dise rien?
DORVAL
Le moyen de le faire quand tu ne t’expliques pas.
M-me DORVAL
Je ne m’explique pas? — Et combien de fois dois-je le repeter — le
crier: Bafouee! —Bafouee, je l’ai ete. Et, par quiencore? Par votre fils,
10 par lui, Monsieur.
DORVAL
Par Georges?
JEANTET
Cela se pourrait-il?
M-me DORVAL
Oui: cela se peut — et c’est ainsi. Par notre fils, par lui-meme; —
non, par le votre plutot, car il vous appartient, il est â vous, Mr.
15 Dorval, sachez-le.
DORVAL
Aussi, ma toute belle, l’ai-je pas toujours pris sous mon bonnet?
LE LOU ?
357
5
10
15
20
M-me DORVAL
Oui — et surtout maintenant—. Au reste, cela se coinprend assez —
et l’on voit bien que vous etes reellement son pere. — Approuvez-le,
par consequent— mais, de grâce, plus de bal: m’en voici debarrassee.
DORVAL
Plus de bal? — Et d’une autre ă present!—Mais, pourquoi plus
de bal) s’il vous plaît?
M-me DORVAL
De mieux en mieux. — Voudriez-vous, peut-âtre que j’y paraisse
nue?
DORVAL
Au fait—bien que je n’y vois que du feu — pourquoi pas?
M-me Tallien l’a bien fait.
M-me DORVAL (levant Ies bras)
Toujours le mâme! —Vous oubliez â qui vous pariez! ’—Et vous
voici, de plus, faisant cause commune avec la creature ă qui mon fils, —
le fruit de vos entrailles...
DORVAL
Ah! quant â $a, non.
M-me DORVAL
Car, vous le savez, c’est lui, lui seul qui etait dans le secret de ma
robe; — c’est donc naturel qu’il l’ait livre ă cette... et qu’il m’a ete
donne de lui en voir une de presque semblable au corps, — et, devinez
ou, je vous prie ? — au Grand-Opera — pas ailleurs — au grand,
grrrand, grrrand-Opera.
DORVAL
Voyons, câlme-toi! — Ouf! Je commence a m y reconnaitre.
JEANTET
Madame.,.,
25*
358
OPERE
TRfiFOND
Mais, sans doute. La toilette en question n’est plus sortable
pour Madame.
M-me DORVAL
N’est-ce pas? — Or, comment d’ici Jeudi aurai-je une robe? En
deux jours?-—Non — miile fois non — prenez-en votre parti.
DORVAL (decisif)
5 Elle doit, pourtant, avoir lieu, notre fdte — et plus que jamais,
Madame.
M-me DORVAL
Le voudrais-je que cela ne se pourrait pas.
DORVAL
Si. Si. •— Car voici une idee qui sauverait tout. Sois seulement un peu
gentille, et rappelle-toi... N’ai-je point mis dans ta garderobe du
10 château de la Breche •— ce manoir qui n’est qu’â deux pas de Paris —
et ă l’occasion d’un bal costume que nous faillîmes y donner — la
toilette meme que Marie-Louise — l’altiere Imperatrice — porta le jour
de son couronnement?
M-me DORVAL
Eh! bien? — Et c’est â une de Bronte que tu la proposes ta de-
15 froque?
DORVAL
Comment?... Mais c’en est justement la raison!
M-me DORVAL
Je ne comprends pas.
JEANTET
Ce serait meme sensationnel, chere Madame, que d’y paraître ainsi.
DORVAL
Sans doute. Puis, une defroque de deux cents miile francs!
LE FOU ?
359
M-me DORVAL
Mais vous, Docteur, qu’en dites-vous?
TREFOND
Je pense qu’elle a ete faite pour une Imperatrice, cette robe.
M-me DORVAL
Ah! — Mais c’est qu’alors elle m’irait. (â Dorval) Aussi — mon
grand — mon tres grand — je l’accepte ta robe — et je t’en remercie
5 meme. Ton idee est simplement magnifique. -— Je cours prendre mes
dispositions. (Elle salue et sort)
TRfîFOND
Quant â moi... Mes malades.. . Au revoir, mes bons. (Faussesortie,
â Dorval) Et ne te laisse pas abattre. —Tant que la bataille se pour-
suit —- me l’as-tu dit toi-meme? — tant qu’elle n’est pas definitivement
10 perdue — on ne sait jamais ... (II lui serre la main et sort)
SCăNE VILeme
DORVAL — JEANTET
DORVAL
Nous voici, enfin, seuls. Oh! mon Dieu. (s’affaissant dans un fauteuil,
las, dâcouragâ)
JEANTET
La vie est dure, c’est vrai. Je ne te dirai pas que c’est de ta faute.. .
qu’on doit savoir, s’arreter â temps. La vie est, ce qu’elle est, pour
chacun, et nul ne fait la sienne. C’est, d’abord, le temperament — et on
15 n’a pas la possibilite en naissant de s’en choisir un â sa convenance — ce
sont, ensuite, les circonstances qui determinent ce que la vie doit
etre.
5
10
15
20
360	OPERE
DORVAL
Elle est, pour moi, une expiation. Car, Jeantet, car. .. â toi qui, avec
Trefond, etes mes meilleurs amis, je puis le dire, l’avouer: Je suis, par-
fois, tente de croire que je ne suis qu’un fou, qu’un dement... Et,
malheureusement, je ne le suis pas. Je ne suis qu’un homme comme
les autres — oui, comme tous — puisque je sens, puisque je raisonne,
puisque je souffre. Et neanmoins, je differe des autres. Ne suis-je point,
en effet, l’homme aux deux personnalites? Et la sienne — celle-lă,—
la tres grande — la tres haute — celle du Titan sublime et terrible qui
dort sa mort aux Invalides —ne me lancine-t-elle pas? ne me harcele-
t-elle pas ă tout instant? — Fou? Oh! certes, puisqu’il l’a ete Lui — Lui,
l’Homme du Conseil des Cinq Cents —et qu’il a brise la Republique—
mais non sans avoir, il est vrai, frappe comme d’une foudroyante
massue le monarchique Briaree aux cent tetes grimagantes — et non
sans — comme un Dieu qu’il etait — rappeler au bonheur de la lu-
miere, â la bonte de la liberte, les cent peuples divers que le monstre
tenait ecrases sous lui...
JEANTET
Tu y vas.
DORVAL
C’est la verite. — Lorsque je parus — les demi-dieux d’Athenes et
de Rome, et qui revecurent un instant parmi nous — ceux dont
l’enthousiasme et la vertu ne connurent point de bornes — n’etaient
deja plus. De vils ergoteurs, des miserables satrapes qui n’etaient ni
peuple ni hautes cimes — avaient remplace les grands — les immortels.
La Gironde et la Montagne, —l’injustement execre Marat...
JEANTET
Ce qu’il a fait tomber de tetes celui-lă...
DORVAL
25
II en a laisse de trop sur les epaules.
LE FOU ?
361
5
10
15
20
25
JEANTET
Mais tu en arrives â justifier Ia Terreur...
DORVAL
C’est elle qui a sauve la France, qui l’a. . .
JEANTET
Et celui que... tu pretends avoir ete— etre?
DORVAL
Ah! Celui-lâ ! — II a prete la voix tonnante de Danton â ses canons
pour jeter ses grandes paroles ă la face des rois, dont les trânes se sont
mis â chanceler et â ne plus etre que de freles esquifs chavires parmi
le tumulte des flots. Ah! Celui-lâ! — II a mis le tranchant de glaives
flamboyants aux mains de ses soldats pour ouvrir les arteres des peu-
ples dont l’oedeme de miile huit cents ans d’esclavage gla^ait la vie et
ravalait au rang de betes. Son souffle a parcouru l’Europe en coup de
vertige. — Ses aigles —les aigles de la France — il a su leur donner
l’essor pour jusqu’au Kremlin s’envoler et s’y poser...— En Italie —
en fîgypte — â Vienne — â Potsdam — en Russie — en Espagne et en
Hollande — d’un bout du monde â l’autre — il a ete ce que nul ne
sera jamais plus: L’archange de la vie et de la mort —le maître de la
supreme sagesse. Les lois qu’il a edictees — restent. — L’âme qui a ete
la sienne reste encore dans les jeunes — dans les humbles — dans la
vraie grandeur et dans la vraie puissance de la France: le coeur de son
peuple. — Son nom fait encore frissonner nos ennemis — et la nuit
du tombeau — elle-meme! — ne fait pas eteindre les eblouissements de sa
gloire. — Ah! — Et continue â me demander ce qu’il a ete — demande-
le-moi, malgre l’île d’Elbe et Sainte-Helene— Oh! et malgre aussi
la couronne qui lui a ensanglante le front et le sceptre qui lui a brule
les mains.
JEANTET (emu)
Crois-moi. — Reviens aux realites. Tout $a ce sont. ..
362
OPERE
5
10
15
20
25
DORVAL
Et c’est ce que je fais. — Car, rnaintenant, — non, ne me crois pas
fou — je ne le suis pas — rnaintenant, il n’est plus qu’un homme comme
les autres — un banquier!—entends-tu? Comprends-tu?—un ban-
quier qui se nomme Dorval — qui a un fils qu’on appelle Georges —
et qui est un cercleux, un viveur, un snob, Jeantet! — un snob ! — et
que j’aime!—qui a une femme — mais tu la connais assez, — une
de Bronte! — et moi je la connais aussi — oh! tres bien — ne proteste
pas, — et cet homme — que dis-tu de cet homme? de ce Dorval qui,
jadis, habita le Louvre, et qui n’est plus rnaintenant qu’un inconnu —
rien — lă, ou — il le sait — il regna. D’ailleurs, comment le reconnaî-
trait-on? Ceux qui furent ses marechaux, ses generaux, ceux qui le
nommaient leur «petit caporal »— tous — tous sont morts. — De plus,
son corps lui-meme n’est-il point sous la haute coupole — sous de
pesantes tonnes de marbre? — Et, si un jour — car tout peut arri-
ver, n’est-ce pas ? — cet homme — ce Dorval — ce bourgeois quelcon-
que, se prenait ă crier: — Â moi! — Ă moi! — Je suis l’Empereur! —
Sus ă l’ennemi! —Vengeons la France! Rendons-lui son ancienne splen-
deur. Refaisons flotter son drapeau lă ou il se deplia naguere — sur les
peuples, surle monde — eh! bien mon ami, eh bien, Jeantet, un eclat
de rire d’abord — mais, tu sais? un de ces rires formidables — oh!
comme en savent pousser les bourgeois lorsqu’ils sont betes — et —
puis — tranquillise-toi — presque rien — un fou de plus — voilâ tout
— et ne serait-ce point lă — reconnais-le — l’expiation pleniere — un
fou de plus! —Un fou! (II tombe dans le fauteuil la tete entre ses mains.
Sanglots etouffes)
JEANTET
Mon ami, mon cher Dorval, calme-toi, ecoute! Je te crois — mais
— oh! l’horrible souffrance!— Que tu aies ou non ete l’Empereur,
peu importe. — II suffit que telle soit ta pensee, ta foi, pour...
DORVAL
Jeantet, ne dis pas 9a... car.,.
LE FOU ?
363
SCENE VUI-eme
LES MEMES — BERTIN
BERTIN (haletant, chevcux en desordre; cravate denouee)
Bataille. Mâlee effroyable. On s’entretue presque ă force d’en vouloir
de ce papier, du leur. Tout est emporte. Pris d’assaut. Hausse et rien
que hausse. Seuls Alaskas et Rând entre nos mains. Mais, autant du
papier blanc.
JEANTET
Oh!
DORVAL
Eh! bien, Bertin? Eh! bien?
BERTIN (laisant tomber les bras)
Eh! bien...
(Rideau)
ACTE IlI-eme
m£me dEcor
SCENE l-ere
GEORGES — JEANTET
GEORGES
II n’en reste pas moins, cher Monsieur Jeantet, que mon pere a
souleve contre lui un toile general. On le vilipende partout, et point
10 de grand financier qui ne hausse les epaules des qu’on vie «t â Ie
nommer.
JEANTET
Rien que de naturel.—Mais, quant â moi, je vous dirai franchement
que ce qui m’interesse surtout c’est votre opinion â vous qui, paraît-il,
quittez cercles et sport pour passer, armes et bagages, aux finances.
364
OPERE
5
10
15
20
GEORGES
Mon opinion? fîcoutez! En tonte sincerite je vous l’affirme, je ne
m’en suis forme aucune de bien precise. La question est d’une com-
plexite, d’une delicatesse extreme. — Et, d’abord, mon pere est mon
pere. Ce qui est neanmoins reel, et ce que personne ne conteste — pas
meme lui — ce sont ses pertes. On les porte â des centaines de millions,
et notez que je ne parle pas de celles des autres, qui atteindraient au
milliard, paraît-il. (Geste de Jeantet) — C’est du moins ce qu’on dit.
JEANTET
Eh! que ne dit-on pas, cher Mr. Georges?
GEORGES
Quoi qu’il en soit, la presque totalite des fonds de la Banque
Dorval y a passe, — et — si vous me voyez aujourd’hui brulant turf et
plaisirs—c’est que, vous le savez bien, necessite ne connaît point de loi.
JEANTET (legerement ironique)
Fort beau et c’est ce qui s’appelle parler.
GEORGES
Au fond, mon pere etait libre d’agir comme il l’a fait. Cela le re-
garde. D’ailleurs, en ce qui me concerne, vous savez le cas que je fais
de l’argent....
JEANTET (persifleur)
Mais parfaitement...
GEORGES
N’est-ce pas?. . . — Seulement voilâ: Ma mere ne l’entend pas de
cette oreille.
JEANTET (meme ton)
Je la comprends! — Et vous voici entre le marteau et l’enclume.
GEORGES
C’est 9a.
JEANTET
Votre mere est votre mere.
LE FOU ?
365
5
10
15
20
GEORGES
Dame!—Et, mal ou bien entendus, ses interets—les miens soutient-
elle — son entourage aussi: amies, medecins qui la soignent — tous
et tout enfin — la poussent — est-ce assez ennuyeux, dites? —la pous-
sent.. • Oh! mais je ne completerai pas encore que mon pere ait besoin
de quelque repos. . . — Puis, que voulez-vous? . . . L’âge — un certain
âge...
JEANTET
Assurement, cher Monsieur Georges. . . l’âge — un certain âge. . .
GEORGES
N’amene que trop souvent les pires catastrophes.
JEANTET
En serions-nous lâ?
GEORGES
Le sais-je? —Ce que je puis avancer est que ma mere en est cer-
taine. On le lui a demontre et prouve: La Banque Dorval coule â pic.
JEANTET
Que me contez-vous lă? Et la fortune immobiliere de votre pere,
qu’en faites vous? Intacte, — et dans les cent millions, semble-t-il.
GEORGES
Un joii denier, c’est vrai! Je vous voudrais, toutefois, au Sporting
pour y entendre les gorges chaudes qu’on fait â son compte et â celui
de son pretendu imperialisme financier. ..
JEANTET
Propos de cercles, et qui n’ont jamais fait de mal â personne.
GEORGES
Croyez?.. . Heureusement que mes deux dernieres rencontres...
JEANTET
C’est de vos duels que vous voulez parler? — Et moi qui etais preț
ă vous les reprocher? A eux seuls ils ont cause plus de tort ă votre
pere que ses pertes ă la bourse.
GEORGES
Permettez — permettez.. .
366
OPERE
SCENE 11-eme
LES MEMES—UN HUÎSSIER
L’HUISSIER (presente â Jeantet une enveloppe ferm6e)
De la part de Monsieur le sous-directeur.
JEANTET (la prenant â Georges)
Que peut-il me vouloir ce cher Mr. Bertin? (II ouvre le pli. Une lettre
et des coupures de journaux s’en echappent. L’huissier les ramasse, les remet ă
Jeantet et sort)
JEANTET (adosse â la cheminee et parcourant la lettre apres
avoir depose les coupures sur le dessus en marbre, Ă Georges, se saisisant d’une
coupure et deposant la lettre).
Pour un sentiment delicat, c’en est un, ă coup sur. (Â Georges)
Mais venant de Bertin il ne doit point surprendre. (Se saisisant d’une
5 coupure et deposant la lettre) Oui. Des infamies, et qu’il faut que votre
pere ignore.
GEORGES
Lisez toujours.
JEANTET
Prenons donc connaissance, puisque tel est votre deșir. (Lisant) « On
«sait qu’une rencontre au pistolet — un simple echange de balles
10	« heureusement — a eu lieu la semaine finissante entre le vicomte de
«la Bregne et Mr. Georges Dorval, le fils du grand financier que la
« crise du numeraire en or survenue aux fîtats-Unis a mis en vedette
« avec un si grand eclat. (S’interrompant, — â Georges)
Cela promet.
GEORGES
l5 Oh! Rien de choquant jusqu’â present.
JEANTET (continuant ă lire)
«N’en deplaise ă certains de nos confreres, les motifs qui ont occa-
« sionne ce duel ne sont point aussi futiles qu’on se complaît ă le repan-
« dre.—La Banque Dorval—chacun le sait—n’a pas ete ebranlee par les
LE FOU ?
367
« derniers flux et reflux de la Bourse, Les audacieuses combinaisons
« du chef de cette maison — stupefiantes selon les uns, et les sommes
«inouies qui ont sombre dans cette debâcle, ont deconcerte des hommes
« autrement inities dans les coulisses dela hautefinance que ne l’est Mr.
6 «de la Bregne... (S’interrompant, nerveux) —Je passe.—Cela vous
agree-t-il?
GEORGES
Hum! — Au bout du compte, c’est pour mon pere que je me suis
aligne avec Mr. de la Bregne.
JEANTET
Ce en quoi vous avez eu parfaitement tort. (II jette la coupure dans
10 la cheminee) Et d’une ! — Quant â celle-ci... (II en prend l’autre sur la
cheminâe et fait le geste de la jeter)
GEORGES
Ah! mais pardon.
JEANTET
Soit.—(II lit) «Mr. Georges Dorval fils est un clubman accompli. ..
GEORGES
II s’en rend au moins compte ce Monsieur.
JEANTET (continuant de lire)
« un sportman des plus distingues. . .
GEORGES
15 Ce Mr. Bertin. — M’en veut-il donc au point de vouloir celer ă
mon pere le bien qu’on dit de moi? — Par exemple!
JEANTET (poursuivant la lecture)
«et — nous le voulons aussi — un parfait homme d’honneur. Mais
«de lă jusqu’â vouloir pourfendre ceux que certaines operations
368
OPERE
5
10
15
20
« financieres — encore que louches — font s’esclaffer de rire — il y a
« un abîme. Mr. Dorval fils en pense autrement. Tant pis pour lui et
« pour son papa ». (II s’interrompt, froisse Ia coupure avec colere et la fait
flamber au feu de la cheminee) Le cas que j’enfais! (il la rejette dans l’âtre).
Pouah! — Je gage pourtant que mon ami, qui finiră bien par en con-
naître la teneur, ne prendra point la eboșe par rapport ă ce Monsieur
sur le meme ton que moi, et — ce ne sera que merite.
GEORGES
Vous feriez mieux de deconseiller ă Mr. Dorval tout esclandre. Sa
situation ne s’en trouverait qu’aggravee. En definitive, n’etes-vous pas
son ami?
JEANTET
En douteriez-vous? Ne l’ai-je pas toujours ete?
GEORGES
Je ne le nie pas.—Et pourtant, comment vous expliquer cela? Ma
mere se trompe, positivement, et c’est ă tort qu’elle en veut ă votre
trop grande affection pour lui, affection qui, selon ce qu’elle en pense,
vous induit ă lui cacher le desastre vers lequel il court les yeux fermes .. .
JEANTET (hypocrite, doucement)
Votre langage me surprend—Et, neanmoins, peut-etre a-t-elle raison,
votre mere. La clairvoyance n’est pas mon fait. — Et que la voilă
bonne epouse, et que vous voilâ bon fils!
GEORGES
Vous raillez?
JEANTET
Allons donc! Railler, moi? Ou allez-vous prendre $a? C’est simple-
ment mon sentiment que je vous dis, et en le faisant c’est de toute
l’estime que j’ai pour vous que je vous temoigne.
LE FOU ?
369
5
10
15
20
GEORGES
On fait ce qu’on peut. Mais, puisqu’il en est ainsi, pourquoi ne
nous entendrions-nous pas?. . . —Oh! Monsieur Jeantet! toutes ques
tions d’ordre materiei â part, nos motifs d’inquietude—â ma mere
et â moi — sont encore plus graves que vous ne pouvez l’imaginer.
Ecoutez! Ecoutez! — Les medecins qui la soignent — et ce sont
des sommites — amenes avec prudence ă etudier certains phenomenes
que vous autres nommez, en litterature, des etats d’âme — pronosți?
quent, et ă bref delai, la pire des calamites: comment m’expliquerai-je?...
de tels ecarts d’imagination — predispositions raisonnantes â vetir de
possîbilites les chimeres les plus extravagantes, que le resultat final ne
peut etre douteux.
JEANTET
En d’autres termes votre pere serait. . .
GEORGES
Oh! restons-en lă, je vous en supplie. Ma conviction n’est point la
leur. Chercheurs de midi â quatorze heures que ces Messieurs! Un
peu de surmenage — evidemment — et c’est ce qui se voit tous les
jours — mais rien de plus — c’est tout. — Du repos? — Peut-etre. —
Un peu. Mais, qui n’en a pas besoin? — N’est-ce pas? (La porte s’entr’ouvre
et M-me Dorval fait son apparition)
SCENE III-eme
M-me DORVAL— LES MDMES
M-me DORVAL
Bonjour, Georges. (L6ger salută Jeantet) Mr. Jeantet. . . — En confe-
rence, ce me semble?
JEANTET
Mon Dieu — vous le voyez: â peu preș, Madame.
370
OPERE
5
10
15
20
M-me DORVAL
Alors — tant mieux. .. Mon fils a du vous dire mes transes. ..
JEANTET
Oh! II s’en faut. Mais n’ayez crainte: je sais comprendre â demi-mot
et sais ce qui se passe. Neanmoins — et je ne dis pas que Dorval ne se
soit un peu emballe dans les derniers temps — votre epoux est homme
â se refaire, ă tout reparer... Avec de l’habilete — et — de Ia patience —
on revient de plus loin.
M-me DORVAL
Merveilleuse la foi qu’il vous inspire, et que je voudrais la partager!—
Seulement, de la patience, je n’en veux plus et je n’en ai plus, et si
c’est la votre panacee, gardez-la pour vous, Monsieur. Moi j’en ai par
dessus la tete et de ses batailles et de ses campagnes! Que la chance
l’ait parfois favorise, cela est vrai. — Mais lâ n’est pas la question:
Que pensez-vous de son raisonnement, par exemple? Un perpetuei
deraillement. Ah! — Et sa recente degringolade ? Y en eut-il de plus
foudroyante? Ces centaines de millions perdus d’un jour â l’autre? —
C’est du propre, n’est-ce pas? Tres Napoleonien, n’est-ce pas? Et il
n’est pas fou cet homme, dites? — Et il ne me tue pas, Monsieur?
Et il ne tue pas son fils, probablement ?
JEANTET
Mon ami...
M-me DORVAL
Un dement, Monsieur, — un dement! — Et les medecins disent
qu’il faut l’enfermer. — Et on l’enfermera. — Car il le faut — voilâ . . .
(Mouvement de Jeantet)
GEORGES
Ma mere.. .
M-me DORVAL
Laisse. .. — Puisque c’est un fou?
JEANTET
Un fou, — lui?
Le fou ?	371
GEORGES
Ma mere! — Enfin, mes felicitations! C’est de la bonne besogne
que vous faites.
M-me DORVAL
Eh! Tais-toi. •— C’est depuis vingt-cinq ans que Mr. Jeantet me con-
naît. II sait, que ma vie n’a ete qu’un long sacrifice — et mon ma-
5 riage —un calvaire. — Aussi — au fond — pense-t-il comme moi. Je l’ai
epouse, pauvre.
JEANTET
Oh! quant â $a, c’est la verite. Vous n’aviez aucune dot, Madame.
M-me DORVAL
Une dot? Et, le nom que je lui apportais dans ma corbeille, le tien-
driez-vous pour rien, Monsieur? — Et le sens des affaires, des realites
10 de la vie, dont il n’avait pas la moindre notion, Monsieur — cher Mon-
sieur?— Et le soin incessant que j’ai pris de tuer en lui les insensees
chimeres que depuis ce temps il chevauchait et qui l’entraînaient â sa
perte?
JEANTET
II y en a, cependant, qu’il garde encore bien vivantes en lui de ces
15 chimeres. La foi dans votre amour, et dans l’affection de son fils,
entre autres.
GEORGES
Monsieur!
M-me DORVAL
Ne pourras-tu point te taire, et de quoi te meles-tu? Ne l’ai-je peut-
etre point meritee cette foi, et n’ai-je pas fait de ton pere ce qu’on
20 a convenu de nommer un grand homme ?
JEANTET
Je ne le nie pas: C’est â vous seule que j’ai toujours attribue les
changements que j’ai plus d’une fois eu l’occasion d’observer en lui...
26
372
OPERE
M-me DORVAL (ă Georges)
Que te disais-je? (ă Jeantet, et lui tendant la main) Nous voici recon-
cilies en ce cas. Je me suis d’ailleurs toujours dit que vous, vous
aviez au moins. .. du bon sens — oui: beaucoup de bon sens, et c’est un
excellent bon point pour vous.
JEANTET (en s’inclinant)
5 Vous me comblez, Madame.
M-me DORVAL
Tandis que lui.. . —Tenez: du genie peut-etre, et tant que vous
voulez — en mettant qu’il en ait — mais du sens commun pas plus
que ^a... (geste)
JEANTET
Superieurement raisonne car, en effet, les hommes de genie sont ceux
10 qui en manqu^nt surtout.
GEORGES
Helas ! — Et le sens commun est le seul qui devrait presider â nos
actes.
M-me DORVAL
N’est-ce pas? — Neanmoins, le genie est tres interessant, lui aussi,
et — vous l’avouerai-je? Ale voir faire son Napoleon combien souvent
15 n’ai-je pas ete moi-meme prise? •—Et sa voix? N’etait-elle point en
tout semblable ă celle qui retentit aux Pyramides et qui tonna devant
Moscou?... Brr! j’en ai encore comme un frisson.
JEANTET
Je vous crois.
M-me DORVAL
Et c’est toujours â la veille de quelqu’une de ses formidables mani-
20 gances de Bourse qu’il partait. Et ce que cet homme etait alors et
Napoleon et Bonaparte I Aussi, est-ce ă tout prix qu’il fallait l’empecher
de faire des betises. — Mais je sais payer de ma personne, — allez!
Et c’est des heures durant que je ne me donnais pas de cesse pour
LE FOU ?
373
5
10
15
20
25
arriver ă le rendre, le lendemain, souple et mou comme un gant. II est
tres vrai que vous m’objecterez que ses operations de Bourse devaient
s’en ressentir.—Hum! etait-ce mal?—Tres assagies, toutes, je vous
le garantis.
JEANTET
Partant, c’est son bon genie que vous auriez ete, chere Madame.
GEORGES
Ma mere? Oh! — Elle?... —Une maîtresse femme!
M-me DORVAL
Faible — trop faible — pour mon malheur. — Car, voyez. . . (regardant
autour d’elle). Ne nous met-il pas sur la paille? . . .
JEANTET
Permettez. . .
M-me DORVAL
Inutile: Je vous vois venir, et je sais ce que vous me direz. — Mais
oui — je le reconnais: Je me suis exprimee avec trop d’animosite sur
mon pauvre Louis: Toutefois, ce ne sont pas des medecins de la valeur
de ceux que j’ai consulte — et qui n’ont aucun motif pour lui en vou-
loir — qui peuvent se tromper.
JEANTET (se levant)
Ah! mais!—et puisque nous y voici enfin, et puisqu’on joue cartes
sur table — tout est parfait. — Dorval est fou. Est-ce assez clair? Or,
rien de plus naturel que de le faire soigner. Les fous — on les renferme —
quoi?
M-me DORVAL
Fi! les vilaines paroles! Y avez-vous seulement songe? Moi?
Souffrir une pareille indignite? Un temps de repos pour lui —je ne
dis pas non —- les medecins non plus. Ainsi toute une villa â sa
disposition; un parc magnifique ; eaux courantes ; oiseaux chanteurs ;
de nombreux domestiques; des cuisines, je ne vous dis que ?a,
table royalement servie; et pour compagnie rien que des savants
— oh! pas rebarbatifs du tout; — amusants, au contraire, au possible;
26*
374
OPERE
5
10
15
20
et tout et tous ă ses ordres — franchement — lă! — ne ferait-ce point
son affaire? Puis, de la liberte ă ne pas avoir qu’en faire: Dix
kilometres de futailles et de bois ă grandes ombres bleues ă parcourir
en long et en large, ă pied ou en voiture...
JEANTET
Un paradis terrestre en un mot.
M-me DORVAL
Exactement. —« Quant au regime — ă peine marque. Un peu
d’hydrotherapie — nommement.
JEANTET
Douches, pour sur?
M-me DORVAL
Vous y allez. — Non, miile fois non. Simples lotions d’eau froide.
Elles suffiront. Ils l’ont dit.
JEANTET
Oui? Les savants amusants sans doute?
M-me DORVAL
C’est cela. — Et nulle consigne—je vous le certifie formelle-
ment—si ce n’est celle de l’isolement necessaire qui...—enfin,
vous comprenez?
JEANTET
Pourrait-ce en etre autrement lorsque personne n’eut exprime
mieux ce que vous venez de dire avec tant de grâce et de delicatesse? (â
Georges) Mais que je vous entende ă votre tour, cher Monsieur. ..
GEORGES
Que pourrais-je dire? — Ma mere ne se serait-elle point suffisam-
ment expliquee?
JEANTET (candide)
Trop. — Et voici ce que je vous dis rnaintenant, moi, fils et
mere — vous et elle — vous etes tous deux dignes l’un de l’autre.
LE FOU ?
375
5
10
15
20
M-me DORVAL (voix de t^te)
Que signifie ce ton? Et avec moi?
JEANTET
Oh ! veuillez croire que je puis en prendre un autre. — Et voici: Que
Dorval soit un fou — vous avez ete seule â l’ignorer jusqu’â ce jour.
Car, entre nous: En quel temps et en quel pays a-t-on vu un homme
de raisonnement assis, ou — comme vous dites — de sens commun —
jeter, depuis vingt-cinq ans, Pelion sur Ossa—j’entends des millions
sur des millions — et pour qui, je vous prie? — cherchez, trouvez,—
il ne vous sera pas difficile — ă vous surtout — puisque vous devez
vous rappeler les premieres annees de votre mariage. — Et, regardez
autour de vous — s’il vous plaît: S’y retrouvent-ils, le lit en sapin, le
paillasson, le fourneau â gaz — les quatre chaises boîteuses et — pendu
au mur — le miroir ebreche — votre grand luxe d’alors — car, pour
jolie, vous l’etiez, et vous le saviez bien?
M-me DORVAL
Georges! — Viens... Notre place n’est plus ici.
GEORGES (ă Jeantet)
Monsieur! — Vous vous oubliez.
JEANTET
Non pas. Je ne fais que la louer et j’irai meme jusqu\. dire que votre
mere etait belle. Elle possedait encore — de ces temps — et c’est
toujours ă sa louange que je le rappelle — les simples mais saines
vertus bourgeoises. — Les circonstances qui l’avaient voulue pauvre...
M-me DORVAL
Monsieur! Monsieur!
GEORGES (crispant les poings)
C’en est trop.
JEANTET
La pauvrete est-elle offensante, Madame?—Je continue—je con-
tinue: Elles n’avaient point influe, ces circonstances, en quoi que ce
376
OPERE
soit, sur ses heureuses dispositions naturelles... Tout ce qu’il y a de
meilleure menagere au monde! — Cinq sous de beurre, huit de pommes
ă l’huile, six de harengs, — un plat quelconque — nouilles ou lentilles —
suffisaient d’habitude ă entretenir le feu sacre de la vie.
M-me DORVAL (hautaine; ă son fils)
5 Le bras. (Ils vont pour sortir. Jeantet d’un bond est devant la porte)
JEANTET
Deux mots seulement: — Beau temps que Trefond etmoi sommes au
courant de vos pensees, de vos paroles, de vos gestes. Vous nous les
confirmez aujourd’hui, et vous voilâ demasques. — Et, sur ce, c’est
ă moi de me retirer. — Sans doute, votre mari est fou, Madame. Sans
io doute, votre pere est fou, Monsieur. — Mais il n’habitera pas la belle
villa. Adieu. (II sort)
SCENE IV-eme
GEORGES —M-me DORVAL
GEORGES
Je l’avais prevu... C’est dans de jolis draps que vous nous
mettez, ma mere.
M-me DORVAL
Arrive que pourra. Du reste, moi, je m’en lave les mains. C’est â la
Faculte de decider.
SCENE V-eme
LES M£MES — JEANTET — DORVAL
DORVAL (â Jeantet qu’il ramene de force)
Te! mon vieux. Te!—As-tu la berlue? (ă sa femme et ă son fils)
Une brouille?
LE FOU ?
377
M-me DORVAL (masquant de mepris sa colere)
Avec. . . Monsieur ? ...
DORVAL
Mais...
M-me DORVAL
Mais qu’il veuille d’abord prendre Ia porte.
DORVAL
Qa! la tarentule vous a-t-elle donc piques— tous?
M-me DORVAL
5 Charmant — et ce n’est que trop juste, car c’est â moi de sortir.
DORVAL (ă sa femme)
Voyons...
JEANTET (ă M-me Dorval)
Que non. — J’ai l’honneur de vous saluer en toute humilite
(Mouvement pour sortir)
DORVAL (le retenant)
He ! mon vieux. He! — Mais reste donc. Qa s’arrangera.
M-me DORVAL (entraînant Georges)
II faut le croire. (Elle sort violemment)
SCENE Vl-eme
DORVAL — JEANTET
DORVAL
10 Me diras-tu?...
JEANTET
Ne te fais pas de bile.
DORVAL
Oh! je m’attends ă tout,,,
378
OPERE
JEANTET
Mâme â ce qu’il y aurait de pire?
DORVAL
Je le... suppose.
JEANTET
Bien alors. Seulement, c’est long â conter...
DORVAL
Long? Tres long?
JEANTET
5 Ma foi, oui. Et, embarrassant. Et cruellement douloureux, et, et...
DORVAL (soucieux)
En ce cas... je suis ă toi dans un instant. Mais jure-moi de ne
pas t’en aller avant de t’expliquer.
JEANTET
Helas! voudrais-je agir autrement que cela ne se pourrait. Mon
amitie m’impose de rester.
DORVAL
10 Ă tout â l’heure donc. Je cours essayer de ramener ma femme ă
des sentiments plus en rapport avec sa dignite.
JEANTET
Vas-y, mon Dieu. Au surplus, si tu ne retires nul profit de cet essai-—
les convenances seront sauvegardees. (Dorval sort)
SCENE Vll-eme
TREFOND, JEANTET
TRfiFOND
Heureux de te revoir. Ce ne sont point, cependant, de bonnes
15 nouvelles que j’apporte.
LE FOU?
379
JEANTET
Et moi j’en ai de tres mauvaises â te donner. Nous ne nous etions
pas trompes, et nous avons bien fait de veiller,—j’en ai acquis la
certitude.
TREFOND
Et moi de meme. C’est ce que j’avais â te dire.—Trioux— tu sais? —
5 le celebre imbecile qui a si piteusement verse dans les maladies nerveuses,
et qui, pour le moment, se donne l’apparence de soigner M-me Dorval,
sonde par moi habilement, s’est laisse tirer les besicles du nez. Par
consequent, voici: Son memoire, ses conclusions sont pretes: Dorval
est fou et il faut l’enfermer.
JEANTET
10 Ce qui signifie qu’il n’y a plus un instant ă perdre. M-me Dorval et son
fils sortent d’ailleurs d’ici, et tu ne t’etonneras pas d’apprendre que
la chose a ete menee ă grands guides et bon train. Villa magnifique, des
lieues de parc autour, table ă faire venit l’eau ă la bouche et rien qu’un
peu d’hydrotherapie. .. (geste de Trefond) Oh! pas de douches — quel-
15 ques simples lotions d’eau froide — et un peu... d’isolement...
TREFOND (colere)
Ah!
JEANTET (ironique)
Ne te montes pas. — Que vois-tu lâ d’extraordinaire ?. ..—Un
fou?... N’est-ce pas?
TREFOND
Bien — tres bien — mais c’est ă moi qu’ils vont avoir affaire.
JEANTET
20 Non; point de scandale, si possible, et d’abord courrons au plus presse
— ensuite, on verra. Et pour commencer, notre ami doit aujourd’hui
meme se soustraire au danger d’une sequestration immediate.
TREFOND
L’avis est excellent — et c’est vite fait que de le donner — mais
cominent nous prendrons-nous pour decider Dorval ă le suivre, ă
25 quitter de but en blanc Paris?
380
OPERE
5
10
15
20
JEANTET
Je m’en charge — et tiens! — au bruit de ces portes qui s’ouvrent
et se referment violemment, je crois que c’est lui.
SCENE VUI-eme
LES MEMES —DORVAL
DORVAL (ne voyant d’abord que Jeantet)
Impossible d’arriver ă elle, dans son boudoir. Crise de nerfs, paraît-il.
Femmes et medecins autour d’elle. — Trioux enfin — venant au devant
de moi; m’arretant au seuil de la porte de ses appartements et me
suppliant de me calmer; — me conjurant de ne pas me mettre en
colere — est-ce assez idiot, Jeantet? — car, en colere, je ne l’etais pas
du tout. Cet inepte Trioux. — Nom d’un chien! Serait-ce pourtant
que?... Non; il est indigne de moi de m’arreter â de semblables pen-
sees. Quoi qu’il en soit, son insistance ă me toujours parler premier
Empire — batailles — avatars de l’etre humain, devient depuis quel-
que temps, chez lui, une scie. — Fichtre! que ne va-t-il â ses drogues ? . .
Neanmoins, — hem! hem! — dis-donc, Jeantet — tu es mon ami, et
tu es franc, loyal — reponds-moi et ne me trompe pas... Dans l’en-
tourage de ma femme, tous semblent, depuis cette miserable gaffe que
j’ai faite â la Bourse, ne m’approcher qu’avec crainte, ne me parler
qu’avec un exces de respect. D’un autre cote, quoi que je dise, nulle
objection. Je dis blanc, on dit blanc, — noir — noir. Ai-je par hasard
eu, durant l’affreuse crise que j’ai traversee, un acces de folie dont il
ne me souvienne pas? En d’autres termes ai-je ete fou? L’ai-je jamais
ete? Le suis-je?
JEANTET
Oh! non! Jamais.—Toutefois, la verite, encore qu’elle soit autre,
est bien plus cruelle, peut-etre.
TREFOND (en avanșant vers lui)
Elle est horrible.
5
10
15
20
le fou ?	381
DORVAL
Toi? ... Tu etais la? — Eh! bien, tant mieux... Pariez Jeantet —
pariez — vous etes tous deux mes amis — mes seuls amis, — ne me
cachez rien.
JEANTET
En deux mots: fou, tu ne l’as jamais ete—tu ne l’es pas—ou si tu
Fas ete — rien dans cette folie qui ne soit sublime, qui ne depasse — et
de tres haut — les plus geantes des conceptions humaines — les plus
audacieuses. Â l’instar de ceux dont le nom survivra â travers tous les
siecles terrestres — tu as ferme les yeux du corps sur les materialites
de la vie en ne tenant ouverts que ceux de Fâme sur les eblouissantes
chimeres de ton esprit. Et tu as marche. — Et tu t’en es alle tout droit
devant toi vers les radieuses cimes de ton reve en frolant tous les
abîmes, en te heurtant ă tous les obstacles mais en les surmontant
quand-meme et sans tenir compte des dangers qui te guettaient, de la
boue qu’on te jetait, des haines et de Fenvie qui te suivaient hurlantes
et echevelees. .. Voilă — voilâ ce que tu as ete — ce que tu seras
peut-etre encore, mais ce que tu n’es plus en ce moment.
DORVAL
Moi? Moi?
JEANTET
Toi.
TRfîFOND
Oui. Toi.
JEANTET
Et voici ce qui se passe encore: Tu es un vaincu. Hier, l’abîme etait
â ta droite et ă ta gauche, avant et derriere toi. II se creuse, aujourd’hui,
sous tes pas. — Rien ne te peut sauver qu’une prompte et immediate
retrăite. Tu dois fuir. Quitter et Paris fuir. Abandonner les affaires,
et aujourd’hui meme.
DORVAL
25
Jeantet — Trefond — vos paroles sont-elles vraies et je ne r^ve
pas?
382
OPERE
5
10
15
20
JEANTET
Ce n’est pas un reve.
TREFOND
Elles sont vraies.
DORVAL
Et de ma femme, de mon fils, de ma situation qu’en ferai-je?
JEANTET
Les colosses qui s’effondrent n’ont plus ni femme, ni enfants, ni situa-
tion. fîcoute-moi. Le temps presse. Ce n’est point la bataille d’Auster-
litz que tu as livree ainsi que tu le croyais dans le commencement.
DORVAL
Je ne dis pas le contraire, puisque je l’ai perdue. Mais je puis en
livrer d’autres et les gagner.
JEANTET
Tu ne Ie peux plus.
TRfiFOND
Aucune. — C’est fini.
DORVAL
Ah! Qa ! Oubliez-vous qui je suis, et que je me trouve encore ă la tete
d’une fortune formidable. Dans les cent millions — vous le savez — ma
fortune immobiliere. De plus, cinq millions ou ă peu preș en or — vous
l’ai-je pas dit ces derniers jours? —sans parler de mes quelques trente
millions en Oklawa-Nord-American-railways — actions qui, tout pa-
piers sans valeur qu’ils peuvent etre, ces chiffons, pour un temps,
peuvent, neanmoins, et d’un jour ă l’autre, remonter ă des chiffres
insenses, redevenit d’un coup, de trente qu’ils sont, trois cents — plus
peut-etre. — J’ai ensuite mon credit.
JEANTET
Tu n’as plus rien. Demeure encore un jour ici, dans cette maison —
chez toi — et ta liberte, y aura passe, elle, aussi. Tu ne seras plus
qu’un homme mort civilement.
LE FOU ?
383
TRfiFOND
Et tu seras un fou, sans 1’etre.
JEANTET
Oui — car c’est ta femme qui le veut ainsi.
DORVAL (chancelant, la tete renversee, la main sur le front)
Oh!—Oh!—Oh!—Mais dis que cela n’est pas...—Elle?... Ma
femme?... — Aie pitie de moi, Jeantet. — (avanțant sur Trefond) — Et,
5 toi, Trefond, — pourquoi te tais-tu? — Pourquoi ne le demens-tu
pas?... —
TRfiFOND
Jeantet t’as dit la verite. Mais du courage.— Nous sommes lă.
DORVAL (titubant, et le mains tendues et cherchantes)
Ou? — Je ne vous vois pas.—Aurai-je aussi perdu la vue, puisque
la raison n’y est plus? — Approchez-vous. — Votre main — donnez-lâ
10 moi tous deux... —Bien — bien ă present. Vous etes â ma gauche,
Jeantet, n’est-ce pas ? Et vous, Trefond, ă ma droite ? — Ah! ce rouge —
ce rouge qui m’empeche de voir... Et ce silence soudain?... (Egare,
et reculant â petits pas). Ce silence, de quoi est-il fait?
JEANTET
Dorval! — Dorval! — Reprends tes sens — nous te sauverons. (Tous
deux, l’assoient pendant ce temps lentement dans un fauteuil. Trefond lui ouvre
le col de la chemise)
DORVAL
15 Me sauver?... Peut-etre; oui. Le rouge, l’effroyable rouge passe en
effet, se dissipe, n’est plus. Seulement, tout tombe dans le noir. — Je
ne vois pas. — Je ne vois pas. — Rien que du noir. ’— Mais ce silence
soudain? — Je n’entends plus rien. — De quoi est-il fait.—Ah! —
De desastre et de nuit, de mort. (Dorval qui a essaye de se relever retombe
dans le fauteuil, et se couvre les yeux des mains)
384
OPERE
JEANTET (ă mi-voix)
Trefond. ..
TRfîFOND
Ne crains point. Puisqu’il a resiste au premier choc la reaction ne
peut tarder de se faire.
DORVAL (se decouvrant le visage et tendant le cou— regar-
dant de droite ă gauche — portant les mains ă ses oreilles — Scoutant)
Hein?... Ces sons, maintenant? — Puis cette lueur vague?... —
5 Qu’y a-t-il? — Sont-ils des grincements et des roulements de canons
qu’on traîne, ces sons, ou des... des paroles? — Ou suis-je? (11 se
leve). Cette lueur est-elle le jour? (II se raffermit, fait un pas, puis deux;
Jeantet va pour le soutenir. Trefond le retient.)
TRfîFOND (ă Jeantet)
Laisse.
DORVAL (affirmatif)
C’etaient des paroles.. — Je ne me trompais pas, et — le jour — et
10 vous. — Vous — et — (avec explosion et d6sespoir)je me rappelle. —
Non — plus un mot. — Un moment de faiblesse. — II a passe. — Rien.
— Je sais: tout — tout. Et je sais aussi ou je me trouve, et la bataille
que j’ai livree. — Ce n’etait point, comme tu me l’as d’ailleurs dit,
celle d’Austerlitz, mais bien celle de Moscou, avec sa retrăite, son
15 passage de la Berezina — son desastre. — Et savez-vous ou j’en suis
ă present? — Non? — Â Fontainebleau. — Aux adieux.
JEANTET (avec empressement)
C’est ța — c’est ca.
TRfîFOND
Justement.
LE FOU ?
385
DORVAL
Mais je me suis dementi par ma faiblesse — et en le faisant j’ai
humilie l’Autre. L’ai-je, pourtant, dementi, Lui? L’histoire pourrait le
dire... (leger rire) Oh! oh! L’histoire, laissons-la faire. — En y pensant
bien — tenez — â present — moi je dis non — et miile fois non.
JEANTET
5 Et, en le disant, tu es dans le vrai. — Toutefois, puisque c’est
Fontainebleau que nous sommes. ..
TREFOND
II faut aussi partir.
DORVAL
Je le ferai.
JEANTET
Quand?
DORVAL
10 Aujourd’hui m^me. — Dans quelques instants.
TRfiFOND
Bravo. — Je te retrouve en ton entier dans la promptitude de
cette decision.
JEANTET
Nous te suivons.
DORVAL
Bah!
JEANTET
15 N’est-ce pas dans l’ordre? Cela ne s’est-il pas ainsi passe— rappel-
le - toi avec l’autre.
DORVAL (reveur)
C’est vrai. — Ceux dont le devouement restera ă jamais glorieux,
l’ont suivi ă l’île d’Elbe. (II va ă son bureau et agite une sonnette)
OPERE
5
10
15
20
38 5
SC&NE VUI-eme
LES MEMES, UN HUISSIER
L’HUISSIER (entrant et apres un respectueux salut)
Monsieur m’a sonne?
DORVAL
Oui. — Qu’on prepare ma berline. Celle de voyage — la soixante-
dix chevaux — et que, dans cinq minutes, elle soit devant le perron.
Vous ferez aussi monter Mr. Bertin lorsqu’elle s’y trouvera. (L’huissier
s’incline et sort)
TRfîFOND
Mais pour quelle destination partons-nous?
DORVAL
Pour Marseille.
JEANTET
Et puis?
DORVAL
Pour la Corse. N’y ai-je point lă-bas ce gigantesque et royal château
dont la presse vous a conte les merveilles? •— Ce sera mon île d’Elbe â
moi. — Et rnaintenant... (il court au bureau et trace rapidement quelques
lignes et redescend en scene le papier ă la main)
TREFOND
Serait-ce indiscret? Qu’as-tu ecrit la?
DORVAL (plaisantant)
Mon abdication. (lisant) « J’institue pendant toute la duree de mon
« absence mon fils Georges, Directeur general de la Banque Dorval.
« Mr. Bertin, le sous-directeur, voudra bien le mettre au courant des
« affaires. Toutes les operations de haute banque, — billets ă ordres,
« cngagements, Bourse, emissions d’emprunts d’etats — cheques — en-
« gagements — seront, comme par le passe, du ressort de Mr. Bertin,
« et signes par lui ».
TRfiFOND
Admirablement fou, l’ami Dorval —fou ă mettre a Charenton ou â
Bicâtre.
LE FOU ?
387
SCENE IX-eme
LES MfiMES — UHUISSIER
L’HUISSIER
L’auto est au bas du perron.
DORVAL (lui tendant un cheque qu’il prend dans son carnet)
Un cheque ! — Prends-le — II est pour toi. — Pour jusqu’ă mon
retour.
L’HUISSIER
Cinq miile francs! Une pareille somnie?...
DORVAL
5 Trop petite pour un brave serviteur. — Pas de remerciements —
compris? Et Mr. Bertin?...
L’HUISSIER
II est averti. Je l’entends monter.
DORVAL
Tu peux sortir.
L’HUISSIER (mettant genou en terre)
Qu’au moins je pose mes levres sur la main qui va emplir de ciel
io bleu et de soleil le coeur et l’âme de ma femme — de mes enfants.
(II lui prend de force la main, la baise et s’enfuit en se tamponnant les yeux d’un
mouchoir)
SCENE X-eme
LES M^MES — BERTIN
DORVAL
Mon ami — mon fils — l’heure du devouement est venue. Je quitte
Paris ă l’instant et pour longtemps. Pas de questions. Tu sauras plus
tard les raisons de mon depart. Voici ce pli. Tu l’ouvriras des que je
ne serai plus lâ. Mais jure-moi d’accomplir les obligations que je t im-
15 pose.
27
388
OPERE
BERTIN
Quelles qu’elles soient, — je vous le jure.
DORVAL
Bien. — Â toi — je ne puis rien te donner — mais viens ici — sur
mon coeur . . . (Ils s’embrassent) Et voici ce que tu diras ă ma femme
— rapporte-le-lui exactement: « Qu’ă mon tour j’ai pris le maquis
5	— comme tout honnete banquier qui se respecte un peu, d’ailleurs ».
•— C’est tout; — descendons. (Ils se dirigent vers la porte. On veut le laisser
passer le premier)
DORVAL (toujours)
Non pas. — Vous d’abord. — Un capitaine de vaisseau ne quitte
son bord que le dernier.
ACTE IV-eme
MfîME DECOR
SCENE l-ere
JEANTET — BERTIN
JEANTET (assis devant le bureau, et examinant des papiers)
Alors, mon cher Bertin, ces chiffres?
BERTIN
10 Representent exactement la teneur de l’etat de la Banque Dorval,
et que j’ai deja communique au patron...
JEANTET
Eh! Je le sais. — Au bout du compte, est-ce aussi ce qui nous a
decide de prendre sans desemparer la mer et faire notre rentree en
coup de tonnerre de. . . —de l’île d’Elbe, allais-je dire.
LE FOU ?
389
5
10
15
20
BERTIN
Vous ne l’avez pas fait heureusement, et ce n’est que de Corse que
vous rentrez. Vous conterai-je la joie que j’ai eprouvee en recevant
hier soir votre telegramme de Marseille?...—Elle m’est arrivee ă
temps. — Ah!
JEANTET
Diable! Et si elle avait retarde?
BERTIN
Ă quoi bon parler de $a! Qu’il vous suffise de savoir que des bruits
de rJus en plus consistants circulaient de tous cotes. On ne parlait de
rier. moins que d’une demande en interdiction que M-me Dorval et
Mr. Georges Dorval lui-meme s’appretaient ă formuler contre le pa-
tron... D’aucuns allaient jusqu’ă soutenir que cette demande avait
deja ete introduite...
JEANTET
Que cela soit vrai ou non, M-me Dorval doit, ă cette heure-ci, nous
en vouloir rudement.
BERTIN
Le fait est que des que je l’ai avisee de votre retour, elle et son
fils ont fait atteler leur coupe et, sans plus, se sont faits conduire ă la
gare du Quai d’Orsay. Le valet de pied me l’a confie ensuite.
JEANTET
Un depart qui, si je ne me trompe, ressemble fort ă une fuite...
BERTIN
Cela peut bien etre. Prendre garde, neanmoins, ă la fleche du
Parthe...
JEANTET
Et qu’a dit Mr. Dorval de ce depart inopine? Car vous l’avez —je
suppose — mis au courant des son arrivee.
BERTIN
Je n’y eusse pas manque. Mais Mr. Dorval ne m’en a pas donne le
temps. A peine a-t-il pris — comme vous le savez — le temps de
quitter sa limousine, qu’il s’est jete dans son auto des grands jours.
27*
390
OÎ»ERE
5
10
15
20
JEANTET
C’est vrai — n’en parlons plus alors et rentrons dans les chiffres —
si, toutefois, cela vous agree.
BERTIN
Je ne demande pas mieux, et je le fais avec d’autant plus de
plaisir que le patron m’a dit s’etre decharge de tout soin et de les
collationner sur vous.
JEANTET
Eh! ă mon corps defendant.
BERTIN (lui presentant)
Les chiffres qui sont la ne vous sembleront pourtant pas pour §a
plus depourvus d’eloquence.Voyez plutot...
JEANTET (prenant le papier et l’examinant)
Cent millions de gagnes rien que sur les Alaskas! Et les Rând? De
quinze millions qu’ils avaient coute, monter ă de pareilles sommes!
Mais c’est simplement fou, et vous m’en faites accroire. . .
BERTIN
Mais non. Des ecarts comme ceux-lâ, s’ils n’arrivent point tous les
jours, se produisent quand meme — en de certaines circonstances. .. —
Et tenez — regardez comme les Oklana railways se sont, elles aussi,
comportees!
JEANTET (regardant sur le papier)
De semblables bonds? ... — Inouî — en effet! — Seulement, si ces
chiffres sont, pour l’heure, vrais et tres vrais — et ils le sont — 375
millions tombes comme des cieux — tout aussi bien les memes peuvent-
ils âtre remplaces par d’autres — et de combien modestes ceux-lâ...
BERTIN
Point — puisqu’ainsi que je l’ai communique â Mr. Dorval par lettre
— je me suis deja defait des dites valeurs et ce n’est plus que des rentes
sur l’etat fran^ais que nous avons en caisse.
LE FOU ?
391
JEANTET
Sauvee en ce cas la Banque Dorval, mon cher Bertin, et nous avons
bien fait de revenir! Sauvee, et par vous! (II lui prend la main et la lui
secoue)
BERTIN
Mais non, Mr. Jeantet. . . C’est le patron qui seul a tout fait. Sans
lui, sans ses ordres precis au moment decisif, c’en etait fait. Ne vous
5 rappelez-vous donc pas ses paroles ? — « Rând, Alaskas, Oklawa —
rien que rafie — rafie et razzia sur toute valeur hesitante ».
JEANTET
Vous le jugez noblement — et ce magnifique changement qu’il a exe-
cute au milieu de la debâcle generale, restera pour sur memorable dans
les annales de la Bourse. Ne vous depouillez point cependant de tout
10 merite. , . Sans VOUS. . . (legers grattements ă la porte).
SCENE 11-eme
LES MfiMES — L’HUISSIER, puis un GARCON DE BUREAU
BERTIN (â l’huissier)
Qu’arrive-t-il, Jean?
L’HUISSIER
Une toile qu’on vient d’apporter de l’hotel Drouot et que Mr.
Dorval a expressement recommande de faire placer dans son cabinet. . .
JEANTET (ă Bertin)
Quelque nouvelle bataille napoleonniene, je gage.
BERTIN
15 Son luxe â lui... (â l’huissier) Alors ? Jean, qu’attendez-vous?
faites monter.
L’HUISSIER
Le tableau se trouve deja dans l’antichambre. (il entr’ouvre la porte
et orie dehors)
392
OPERE
He! Arrivez ici, — vous. (Un garson de bureau apporte la toile qui est
enveloppee de serge verte. L’huissier, lui pretant main forte) Voilă ! Mais OU
faut-il la mettre.
JEANTET (regardant par la piece)
Oui. Ou?
BERTIN (avisant un grand chevalet qui se trouve relegue
dans un coin)
5 Si nous le placions sur ce chevalet?
JEANTET
L’idee n’est pas mauvaise. Dorval aviserait ensuite.
BERTIN (apporte le chevalet et l’installe devant le bureau)
Parfait comme 9a. (L’huissier et le garson de bureau s’inclinent et sortent)
JEANTET (s’en approchant et touchant la serge dont le
tableau est enveloppe)
Si on Iui donnait un peu d’air ă ce tableau?
BERTIN
Non. — Mr. Dorval en serait froisse peut-etre. Mieux vaut l’at-
10 tendre . . .
JEANTET
Ă propos, Bertin, voudrez-vous bien vous informer, en haut, de
Trefond, qui s’y est subtilise depuis plus d’une heure. Ce diable de
docteur, â prendre son bain, barbotte me semble-t-il, un peu trop dans
l’eau.
SC&NE III-eme
LES MEMES — TREFOND
TRfîFOND (qui, pendant que Jeantet parle, a ouvert une porte
de gauche et s’est tenu, en s’entendant nommer, sur le seuil)
15 Barbotter n’est rien, Jeantet, mais patauger? — hein? comme
tu le fais dans tes livres — est-ce plus amusant? Le crois-tu?
LE FOU ?
393
JEANTET
Demande-le plutot â ceux de tes clients qui se trouvent etre
parfois de mes lecteurs. C’est ă eux de decider: qui d’un medecin
ou d’un auteur les embete le plus?
TREFOND
Du tic au tac — bravo. Donc — suspension d’armes, et — paix
5 signee. (Designant le tableau). Mais qu’est ceci?
JEANTET
C’est... un tableau —probablement.
SCENE IV-eme
LES MEMES~ DORVAL
DORVAL (voyant Ia toile)
Bon — on l’a apportee?
TRfîFOND
Dieu de Dieu! Aimes-tu les croutes!
DORVAL
Un Chapier ! — Pour rien. — (Apercevant Bertin) Bonjour Bertin. —
10 Trois cent miile francs... Happe au passage... Vraiment pour rien.
TRfîFOND
Meurent pas de faim ces Messieurs — comment que tu les nom-
mes?—Chapiers, pas?
DORVAL
Oui.
JEANTET
Et — le sujet?
DORVAL
15 Me suis pas trop bien rendu compte... Păru — vu — enleve. Ba-
taille, crois, que sais je? Mieux, voir. . . (nerveux, coupe l’etoffe, avec un
canif qu’il prend sur le bureau, et l’enleve)
394
OPERE
5
10
15
DORVAL (en se reculant pour mieux regarder)
Beau — tres beau. Regardez bien! Oh!—la fuite des chevaux —
et la — lă — ce carre — l’empereur. . . oui — lui. (Hesitation)
Diable! — c’est...
TRfîFOND (regardant)
Miile bombes! Je ne me trompe pas, c’est...
JEANTET
Waterloo.
DORVAL
Hein?
JEANTET
Waterloo.
SC^NE V-eme
LES MEMES — L’HUISSIER
L’HUISSIER (â Dorval)
Monsieur — patron...
DORVAL
Dis-donc! Qu’est-ce qui te prend?
L’HUISSIER
Des Messieurs — ce sont pourtant des Messieurs — six je crois —
et de tres mauvaise mine — veulent monter de force. On a fait ce
qu’on pouvait pour les arreter — mais — les entendez-vous pas dans
l’escalier? Je crois que ce sont eux.
TREFOND (ă Jeantet, et montrant le tableau et Dorval)
Serait-ce vraiment Waterloo? La magnifique viile et les lieues de
parc?
LE FOU ?
395
JEANTET (ă l’huissier ă mi-voix et le prenant â part)
Vite, Jean, descends et dis aux employes — â tous, tu m’entends, —
de monter en inasse des que je presserai le bouton de la sonnerie elec-
trique qui correspond aux bureaux. Mr. Dorval est en danger — en
danger de mort — vite. (L’huissier sort)
DORVAL
5 Mais qu’y-a-t-il?
TREFOND
II y a qu’on n’a pas su ta retrăite mais qu’â present que te voici
de retour ...
DORVAL (pale et reculant jusque derriere son burreau)
Ne dis pas §a au nom de Dieu, Trefond... (La porte s’ouvre avec
violence)
SCENE Vl-eme
LES M&MES — DEUX MESSIEURS en noir et DEUX HOMMES fortement
decouples en vestons
Ler MONSIEUR
Comment? C’est une forteresse que cette maison et faut-il qu’on
10 l’emporte d’assaut?
JEANTET
De quel droit?
Ler MONSIEUR
Et vous duquel?
JEANTET
De celui que je m’arroge.
Ler MONSIEUR
Et moi de celui que j’ai. (II ouvre sa redingote et montre son echarpe
de commissaire de police)
396
OPERE
DORVAL
Ah!
TRfîFOND
Et apres?
LE COMMISSAIRE
Apres, ceci: Que Mr. Dorval veuille bien se mettre ala disposition
de ces Messieurs.
ILeme MONSIEUR
5 Ah! Mr, le commissaire — c’est nous, au contraire, qui sommes
â celle de Mr. Dorval.
TRfîFOND
Vous expliquerez-vous ă la fin?...
JEANTET
Oui — expliquez-vous ou sortez...
ILeme MONSIEUR
Je...
BERTIN
io Que voulez-vous ?
ILeme MONSIEUR
Simplement ceci. Lisez. (II lui doime un papier)
BERTIN (apres avoir lu, passe le document ă Trefond)
Une semblable infamie.
TREFOND
Cela ne sera pas —et sortez bien vite: Vous etes en presence du Dr.
Trefond — doyen de la Faculte de Medecine, senateur, Grand-croix
15 de Ia legion d’honneur.
LE COMMISSAIRE (s’inclinant)
Requis ă donner mon concours ă ces Messieurs. (Geste) Je ne puis
que faire mon devoir.
LE FOU ?
397
JEANTET (il presse du doigt le bonton de la sonnerie)
Ah! c’est ainsi? (Grand bruit dans l’escalier. Pas nombreux qui montent)
SCENE FINALE
LES MEMES et DES EMPLOYES de la Banque Dorval — JEANTET
JEANTET
Ă notre aide, mes amis. Ici — ici (les employes se massent devant Dorval).
Les ennemis de Mr. Dorval ont circonvenu sa femme et son fils et
veulent frapper le grand homme de mort civile. Defendez-le — sauvez-le.
(Mouvements d’indignation dans les groupes).
LE COMMISSAIRE (aux infirmiers)
5 Faites votre devoir. (Aux employes) Et vous, Messieurs, laissez passer
la loi. (II veut s’avancer sur Dorval — legere rixe)
UN EMPLOYE (refoulant le commisaire)
Si encore c’etait la justice .. .
LE COMMISSAIRE (cherchant ă bousculer Trefond, Jeantet
et Bertin) Place ă la loi! (Dorval se retire par la porte du fond entraîne
par ses employes qui le suivent en bon ordre)
TRfîFOND (bousculant le Commissaire)
Ah! mais non: Merde!

ADDENDA

GEMENII
Proverb original într’un act.
Persoanele:
IOAN J frați gemeni, semănă-
NICOLAE ( tura lor e perfectă.
MARIA, soția lui Ion.
ANETA, amică a Măriei și amantă
a lui Nicolae.
UN SERVITOR.
SCENA I
UN SERVITOR (scuturând și așezând lucrurile prin casă)
Uf! Uf! De când s’a însurat și domnu, nu mai știu unde să-mi dau capu!
Rine că a ieșit azi mai de dimineață ca să mai scap un minut. . . Să nu-1 mai
aud zicându-mi tot mereu: «Stane, scaunu ăsta nu e bine scuturat... prafu
e de un deget pe canapea și așa mai încolo... Par’că o să se îngroape cu ele!
5 (uitându-se către ușă). Dar iată că vine cuconița d’impreună cu cumnatul dum-
neaei, domnu Nicolae, care e amorezat foc de cocoana Aneta, o prietenă a cuco-
niței noastre. Tare mi-e frică cum că am să văd în curând iar o nuntă și astfel,
în loc de trei stăpâni la care slujesc, o să mă pomenesc cu patru! Cine m’a
pus să intru în slujbă la flăcăi și mai cu seamă când ei sunt frați gemeni, căci
10 să mă ia dracu dacă pot să cunosc pe unu de altu, atâta de mult își seamănă. . .
Ș’apoi se mai îmbracă și la fel (uitându-se spre ușă). Iată chiar acum, dacă
n’aș ști că stăpânu meu cel însurat a ieșit, aș jura că cuconița este cu bărbatu
dumneaei, pe câtă vreme se află cu domnu Nicolae, cumnatu său.. . (mică
pauză). Dar scrisoarea care mi-a dat-o s’o dau la poștă?... o uitasem... alerg
15 s’o duc să nu mă găsească aci c’apoi să te ții la vorbe! (iese repede).
SCENA II
MARIA — NICOLAE
MARIA
Nu știu ce ai de câtva timp, dar ești atât de rece cu mine și cbiar astă-
seară.. •
402
OPERE
5
10
15
20
NICOLAE
Eu, rece cu dumneata!
MARIA
Da, cu mine și știi cât te iubesc!
NICOLAE
Pe mine!
MARIA
egr eșit, că doar nu pe fratele dumitale pe care nu-1 pot suferi. . .
NICOLAE (aparte)
Ce-aud?... Nu poate suferi pe fratele meu, pe soțul său! Și când te gân-
dești că nu e căsătorită cu el decât de vreo trei săptămâni! (către Maria)
Doamnă, aceste cuvinte. . .
MARIA
Aceste cuvinte nu sunt decât aceea ce merită. Are un caracter atât de urîcios...
Vrea să treacă de Don Juan; curtează pe toate femeile, necruțând nici pe ami-
cele mele!... Chiar mai deunăzi l-am surprins la picioarele Anetei declarându-i
amor, dar el nu m’a văzut, și m’am retras fără a-i zice nimic...
NICOLAE (șovăind, aparte)
Dumnezeule, să fie cu putință. . . fratele meu să iubească pe Aneta, pe amanta
mea! (către Maria). Dar Aneta nu se indigna de o asemenea cutezanță?
MARIA
Să se indigne?... Aida de!... Ii zâmbea cu cea rnai mare dulceață și ’n
momentul când am întredeschis ușa, am auzit-o chiar zicându-i: «O! dacă ai ști
cât te iubesc și eu! »,
NICOLAE
Aneta a zis aceasta?. . . II iubește!. . . A!. . . nemernicii, o să-i învăț eu!
MARIA
Liniștește-te te rog și lasă pe fratele dumitale în pace; vezi mai bine să
nu mai fii atât de rece cu mine căci ai să mă faci să mor de durere! (iese încet).
SCENA III
NICOLAE (singur)
NICOLAE
O, Dumnezeule, ce teribile revelațiuni într’un singur moment!. . . Fratele
meu, om însurat, își trădează soția, mă înșală pe mine și iubește pe Aneta, iar
ADDENDA.
403
Aneta, trădătoare la rândul său, răspunde la culpabilul său amor! In fine, culmea
nenorocirei și a crimei, Maria, soția fratelui meu, abia după trei săptămâni de
căsătorie îl trădează asemenea, declarându-mi mie acest amor cumplit, criminal!
Iată unde ne conduce civilizațiunea, rafinarea în cultură!. . . Frate, amantă, soție,
5 toți sunt trădători! (înfuriat). N’a mai rămas nimica sacru! Nimic!... Fratele
își trădează soția pentru a lua amanta fratelui său!. . . Soția își trădează băr-
batul pentru a iubi pe cumnatul ei!. . . O !. . . dar trebuie să-mi răzbun și-mi
voiu răsbuna!. . . Am să-i sdrobesc sub picioarele mele ca pe niște vipere.
SCENA IV
NICOLAE — ANETA
NICOLAE (conținându-se, salută cu răceală)
Doamnă...
ANETA (luându-1 drept soțul Măriei, aparte)
10 Ce va fi având soțul Măriei astăzi?. . . îmi pare supărat. (Către Nicolae) Maria
este acasă?
NICOLAE
Da.
ANETA
Pentru moment aveam să-ți vorbesc numai dumitale. . . Știu cât ești de bun
și de aceea. . .
NICOLAE (cu agitațiune)
15 Ascult.
ANETA
Fac apel la toată indulgența dumitale; aceea ce am să-ți spun are să te indis-
pună poate. . .
NICOLAE (cu același ton agitat)
Ascult.
ANETA,
Știu că ai fost întotdeauna compătimitor. . .
NICOLAE
20 Vorbiți.
ANETA
Nu cutez.
NICOLAE
A!!
28
404
OPERE
ANETA
Nu știu cum să-ți spun... Și tocmai dumitale. .. O! aceasta îmi vine prea
greu!
NICOLAE (aparte)
O cred și eu că-i vine greu! Infama!
ANETA
Ați zis...
NICOLAE
5 Nimic!
ANETA
Ei bine! Intâmplă-se ce s’o întâmpla!... Iți voi spune tot... Iubesc pe
fratele dumitale!
NICOLAE (aparte, cu furie)
Ce nerușinare!
ANETA (continuând)
Da, îl iubesc. Vream să ți-o spun de mult, dar nu cutezam... Acuma că
10 știi tot, aibi milă de o nefericită și decide-1 să se însoțească cu mine!...
NICOLAE (aparte)
Să-1 decid să se însoțească cu ea, să-1 despart de Maria! (către Aneta). Ne-
norocito!
ANETA
Domnule. . .
NICOLAE (luând-o de mână cu forță)
Iubești pe fratele meu și nu mi-ai spus-o până acuma. . . m’ai înșelat atâta
15 timp... Mizerabilo!
ANETA
Dotnnule. . .
NICOLAE
Da, m’ai înșelat, m’ai trădat. ..
ANETA
Nu văd care e trădarea!. . .
NICOLAE
N’o vezi?... Și cutezi aceasta să mi-o spui mie... mie!
ANETA
20 Dar, Domnule. . .
ADDENDA
405
5
10
15
NICOLAE (arătându-i ușa)
Ieși sau nu mai garantez de viața dumitale. . .
ANETA (aparte, cu spaimă)
A înnebunit!. . . O, sărmană Mărie, ce nenorocită ești să aibi un astfel de
soț! (către Nicolae) Liniștiți-vă, vă rog.
NICOLAE (plimbându-se cu pași repezi)
Să mă liniștesc !. . . Să mă liniștesc !. . .
ANETA
Negreșit
NICOLAE (aparte)
Nu a plecat încă! Ei bine! voiu pleca eu, căci într’altfel nu știu dacă voiu
putea să fiu stăpân pe mine până la sfârșit (iese).
SCENA V
ANETA — IOAN
ANETA
Amicul meu, bine c’ai venit...
IOAN
Doamnă. . .
ANETA
Și de unde ți-a venit mă rog această răceală cu mine, cu Aneta ta!
IOAN (aparte)
Aneta mea, zău e nebună! (Se așează pe un scaun. Aneta se apropie de el
pe la spate și-1 sărută pe frunte).
ANETA
Ingratule!. . . Astfel răspunzi tu la amorul meu. . .
SCENA VI
ANETA — IOAN — NICOLAE
(Ușa se deschide cu violență și intră Nicolae).
NICOLAE
A ! viperă înveninată!... Astfel mi-ai fost frate !... Să-mi iei amanta!. . .
Să mă trădezi. . . să te faci rivalul meu!... Ei bine, unul din noi doi trebue să
moară. . . Alegeți armele sau te omor la moment, fără apărare!
28*
406
OPERE
IOAN
Ce aud?
NICOLAE
Scoală-te, trădătorule, și repede! Ce te prefaci că nu înțelegi?... Mi-ai luat
pe Aneta mea... trebuie să mori!
ANETA (cu mirare)
Aneta lui?. . .
IOAN
5	Dar nu ți-am luat pe nicio Anetă, căci nu iubesc pe niciuna!
ANETA (face un pas către loan)
Nu mă iubești?... Aceasta era recompensa ce trebuia să-mi dai pentruc’am
avut slăbiciunea să devin amanta ta!
IOAN
Amanta mea?
ANETA
Cum? Ai nerușinarea să și tăgăduești?
NICOLAE
10 Jos masca hipocriziei, căci vezi bine că n’o mai poți purta!. .. Mi-ai luat pe
Aneta, Aneta e amanta ta!
SCENA VII
ANETA — IOAN — NICOLAE — MARIA (care se precipită
în odaie cu disperare)
MARIA (către Nicolae)
Ce-am auzit?... Tu, soțul meu, să mă trădezi?
NICOLAE și IOAN (cu mirare)
Soțul tău!!!
MARIA (către loan)
15	Aceasta o știi foarte bine, domnule Nicolae, ca să nu mai aibi trebuință să
te miri. . .
IOAN
Nicolae?. . . Dar pe mine nu mă chiamă Nicolae, eu sunt loan, sunt soțul tău!
NICOLAE
El e soțul tău.
ADDENDA
407
MARIA și ANETA
El!?
NICOLAE și IOAN
Negreșit.
ANETA (se precipită în brațele lui loan)
Dumnezeu să fie binecuvântat!.. . Ce ciudată mepriză, să iau pe cumnatul
meu drept soțul meu!
NICOLAE
5 A! acuma înțeleg totul... Pe mine m’a surprins cumnată-mea Ia picioarele
Anetei, declarându-i amor și eu am crezut că a suprins pe fratele meu, pe soțul
său!
ANETA
Dar eu care am luat pe cel însurat drept cel neînsurat! (Către Nicolae) Săr-
manul meu Nicolae, câtă gelozie trebue să fi resimțit când îți spuneam că iubesc
10 pe fratele tău, crezându-te pe tine soțul Anetei! Cu alte cuvinte luând pe loan
drept Nicolae și pe Nicolae drept loan. (Către amândoi) Iată ce va să zică gemenia.
IOAN (către Maria)
Să-i căsătorim.
NICOLAE
Ei bine, fie; pun însă o condițiune. . .
IOAN
Și eu una. . .
MARIA și ANETA
15 Care?
IOAN și NICOLAE
Să nu mai trăim toți într’o casă!. . .
MARIA și ANETA
De ce?
NICOLAE
Semănăm prea mult și mai știi lucru dracului, să nu se întâmple să ne ia
nevestele noastre pe unul drept altul!
MARIA și ANETA
20 Primim condiția. Prin urmare logodnă,. .
408	OPERE
IOAN și NICOLAE
Logodnă. (Se schimbă inelele si muzica începe a cânta în surdină, acompa-
niind următoarele versuri cântate de amândoi frații, cari înaintează lângă rampă
ținându-se de mână):
Pentru-a noastră gemenie
5	Rugăm publicu-asistent,
Ori și cât de blând să fie,
Ori și cât de indulgent!
Căci abia ’n prima junețe
Sunt actori și autor,
10	Deci, cu agitate fețe
Ei aștept sentința lor!
(Strofele de mai sus se repetă după aceasta de Maria și Aneta care în loc
de a zice: « Pentru-a noastră gemenie », zic: « Pentru-această gemenie » și, în fine,
dându-și mâna, le cântă cu toții în cor).
3 DECEMVRIE
Tragedie într’un act și în proză.
Persoanele:
ANDREIU, 31 ani.
SANDU, 21 ani.
IOAN, 18 ani.
CATRINA, mama lor.
STAN.
UN SUB-COMISAR.
UN JANDARM.
(Scena reprezintă o sală de birt și acțiunea se petrece la Brașov.)
SCENĂ I
CA TRINA — SAND U
CATRINA (ridicându-se dintr’un scaun)
Și va să zică, nu mai este niciun mijloc de scăpare?...
SANDU
Nu cred, mamă.
CATRINA
Și va să zică, legea este fără milă pentru săraci?... Legea apără numai pe
cei bogați!. . . — Și tu, — tu care ești cel mai în vârstă dintre cei doi copii ce
5 mi-au rămas, — tu, care ești singurul meu sprijin, — vei fi îmbrăcat fără milă...
într’o livrea...
SANDU
Dar mamă. . . vorbește mai încet!
CATRINA
Nu; voiu vorbi tare ca să mă audă lumea întreagă; voiu vorbi tare ca să
mă audă... Dumnezeu... dacă este!
410
OPERE
SANDU
Mamă!
CATRINA
O!... Am suferit destul, și nu m’am îndoit, și am crezut într’o ființă mai
presus de noi. . . Dar acum. ..
SANDU
Mamă!
CATRINA
5	Să lăsăm acestea, ai dreptate. — Și câtă vreme ți se lasă până să îmbraci
haina militărească ?. . .
SANDU
Mi s’a spus că sunt înrolat fiindcă am căzut la sorți. . . și mâine. . .
CATRINA
Mâine, zici?... Mâine! Ce grozăvie!... —In ziua de trei Decemvrie!...
Mâine, — fiul meu, — un Român, — născut liber în România liberă va deveni
unealta Ungurilor în contra fraților săi!... O! De ce nu mai sunt bogată, căci
aurul te scapă de orice!... Aur! Ban mizerabil, tu ești legea universală!...
De ce n’am murit acum treizeci de ani, în acea fatală noapte de 3 Decemvrie !. . .
Această dată mă urmărește pretutindeni!
SANDU
Mamă! Mamă! Pe tot ce ai mai scump, te rog nu-ini mai ascunde trecutul,
1^ cel puțin acum, în preziua nenorocirei ce are să mă despartă mâine de tine!...
Spune-mi ce însemnează acea dată de 3 Decemvrie pe care te-am auzit rezicând-o
adesea!
CATRINA
Nu; nu-ți voiu spune;... mi-ar fi cu neputință;... și... apoi, este o prea
lungă istorie. Află numai că această ziuă m’a urmărit în toată viața mea. . . Acum
20 treizeci de ani, eram fericită; eram bogată. . .
SANDU
O știu. Dar în fine, n’ai voit niciodată să-mi lămurești nimic mai mult.
CATRINA (ca și cum nu l-ar fi auzit)
Acum treizeci de ani, trăiau toți.. . toți!.. . Tatăl meu, boier român, iar nu
fanariot, bunul meu tată! El își iubea țara... Oh! Dar să lăsăm aceasta...
(pauză). Zece ani în urma acestei întâmplări s’a consumat desăvârșita ruină a
25 casei noastre... Nu-ți voiu spune prin ce fatalitate — dar o singură zi, ziua de
ADDENDA
411
5
10
15
20
25
3 Decemvrie, a fost deajuns ca să m’arunce în această nenorocită soartă: din
caretă, în noroi!... Veniți și priviți pe-acea mândră fată de boier, voi care-ați
cunoscut-o... Recunoașteți-o, dacă puteți, în mizerabila birtășiță de lângă «Bi-
serica Neagră ».
SANDU
Mamă!... Pentru numele lui Dumnezeu!...
CATRINA (fără să-1 audă)
Dar aceasta tot nu a fost de ajuns. . . Paharul mi se umpluse de soartă. . .
și trebuia să-1 beau până la drojdii. . . Tu știi, prin ce întâmplare, fratele tău
Andrei, cel mai în vârstă dintre voi, a dispărut acum 16 ani, tot în acea neno-
rocită zi de 3 Decemvrie, și tocmai când împlinea 15 ani... 3 Decemvrie!...
3 Decemvrie !. . . (plânge).
SANDU (luându-i mâna)
Liniștește-te, mamă! Mă faci să mor de durere. Și apoi, cine știe, poate că
fratele meu se va reîntoarce. . .
CATRINA
Se mai reîntorc oare morții?...
SANDU
El însă poate că trăiește!
CATRINA
Trăiește, zici?... O! Nu-mi da speranțe zadarnice! Și cum voești să se mai
întoarcă chiar dac’ar trăi!. . . Cum ne-ar da de urmă ?. . . Cum ne-ar găsi el aicea, —
sub acest nume schimbat, — între acești munți, în care se ascunde Brașovul?. . .
Cine i-ar putea spune unde suntem? S’ar putea el gândi că muma sa este o mize-
rabilă birtășiță ?. . .
SANDU
O! Taci, mamă!... Taci!... Vorbele tale îmi inspiră ideea unei crime! Da;
trebuia să fur, trebuia să mă fac mișel, trebuia să-mi vând sufletul, dar nu tre-
buia,— eu, — fiul tău. — să te las să ajungi în asemenea stare... —și iată,
— cuget și iar cuget, — și nu știu ce m’a împiedecat chiar alaltăeri să asasinez
pe curierul dela cariola cu bani. ..
CATRINA
Ce zici, nenorocitule ?
SANDU
Caii lui urcau în pas pe șoseaua munților; era singur; dezarmat; jandarmul
rămăsese în urmă;... noaptea cobora cu repeziciune... —atunci, — da: mărtu-
412
OPERE
5
10
15
20
risesc că m’am gândit un moment la crimă!. . . Să fur, — dar să văd pe mama
mea bogată și fericită;. .. să fiu criminal, — dar să știu că murind, — o voi lăsa
precum s’a născut, — în lux, — în mătase, — în bogăție!. . .
CATRINA
Destul, copilul meu; aibi milă de mine! Să furi, tu?... Să omori, tu? Și
aceasta, — pentru mine?. . . O! Dar știi tu, ce-am făcut eu?. . . Știi tu cine sunt eu?
SANDU
Ești muma mea!
CATRINA
Un tâlhar tu? Un asasin tu?. .. — Eu să fur, da; eu să asasinez, da;. . . Și
în adevăr nu știu pentru ce n’am făcut-o încă și pentru ce n’o fac, pentru voi,
pentru fericirea voastră!
SANDU
Mamă, tu ai făcut destul pentru noi. Ai făcut chiar mai mult decât destul:
Ai făcut prea mult. Ți-ai primit cu resemnare, pozițiunea pe care ți-a făcut-o
soarta, și ai trăit. Căci, o știu, tu ai trăit pentru noi, mamă!. . .
CATRINA (strângându-1 în brațe)
Da; pentru voi, copiii mei!
SCENA II
CATRINA — SANDU— IOAN
1OAN
Mamă, o trăsură s’a oprit afară și un călător care așteaptă jos m’a întrebat
dacă în adevăr acesta este Otelul de București!
CATRINA
Ii vei fi spus, cred, că nu se înșală?
IOAN
Da.
SANDU
Ei bine?
IOAN
Voiește o odaie și cere să i se pregătească de cină!
CATRINA
Poftește-1 de grabă. Eu mă duc să văd de odaie... — Sandule, tu rămâi
aicea și întâmpină-1 (iese prin stânga; loan prin față).
5
10
15
20
ADDENDA	413
SCENA III
SANDU
Sărmana mea mamă!. . . Soarta este în adevăr cumplită! — Eu! Eu! In
oștirea ungurească! 0! Dar mai bine să mor, să mă sinucid într’o clipă,
decât să-mi omoare alții, onoarea și demnitatea mea de Român!. . . Să mor ?. . .
Să mă sinucid. .. — Dar ce va face atuncea mumă-mea?. .. Cine o va îngriji?. . .
Cine o va susține odată ce voiu fi eu mort?... Nu va muri ea de durere?.. •
Da; se poate!... Atât mai bine însă; va scăpa!... Și apoi, — trăind, — ce
aș putea eu face pentru dânsa?. . . Cu ce aș putea-o eu ajuta?. . . Cu nimic! O!
Decât o asemenea viață, mai bine mormântul! Este o crimă să-ți răpești viața
când poți face vreun bine cuiva, când poți fi trebuincios la ceva, când ești părinte
și’ți lași copiii pe drumuri, putând să muncești și nevoind să muncești! Da...
atuncea este o crimă de a te sinucide! Dar eu, — cui pot fi eu trebuincios, cui
pot face eu bine, ce pot eu să muncesc și nu muncesc?... S’a hotărît... Mâine. . .
Voiu muri!. ..
SCENA IV
ANDREI — SANDU — STAN (cu un geamantan pe care il depune jos și iese).
SANDU
Bine ați venit, domnule!
ANDREI
Bine vă găsesc. Dar zău, — cam urîtă vreme aveți pe aicea. — Acum, —
ascultă-mă, să-mi pue masa că mor de foame. (Se trântește pe un scaun) Ia vino
încoa de-mi trage cizmele !. . .
SANDU (cu mândrie)
Domnule, eu nu sunt slugă!
ANDREI
Atuncea, mă iartă, dacă dumneata ești stăpânul hotelului, fiindcă mi se spu-
sese că-1 ține o femeie văduvă.
SANDU
Nu sunt eu stăpânul!
ANDREI
Dacă este așa, cine ești și cine este antreprenorul hanului ?. ..
SANDU
Mumă-mea. Dar aicea, domnule, nu este han ci hotel!
414
OPERE
5
10
15
20
ANDREI (aparte)
Frate-meu!. . . — Ce nerod sunt că nu l-am recunoscut din capul locului!. . .
Aceiași mândrie de familie! Sângele apă nu se face! (tare) Mă iartă, domnule;
eu nu sunt tocmai așa de necioplit din fire precum mă arăt, dar... înțelegi...
osteneala. . . drumul. . .
SANDU
înțeleg, domnule; — aveți trebuință de ceva ?
ANDREI
V’aș fi foarte îndatorat dacă ați porunci să mi se aducă ceva de mâncare.
SANDU
îndată. (Deschizând ușa din față) Stane! Stane!
STAN (de afară)
Aud, domnule dragă, aud!
ANDREI (aparte)
In ce mizerie trebuia să vă regăsesc; și eu trăiam, eram fericit! A! Dar
acum nenorocirea se va duce ca un vis urît!
SANDU (care în timpul pe când s’a zis aparteul vorbea încet
cu Stan în ușă, către Stan cu voce tare)
Și la urmă să vii să vezi de masă!
STAN (idem)
Mintenași!
ANDREI
Cât ai crescut de mare!
SANDU (cu mirare)
Mă cunoașteți?
ANDREI (aparte)
Ce dobitoc sunt! (tare) Nu, domnule; adică da; vă cunosc... v’am mai
văzut. . . acum câțiva ani. . . dar pe atuncea. . . erați un copil!. .. (aparte) O mai
fi trăind și celălalt frate al meu?... (tare) Cât de fericită trebuie să fie mama
dumitale că are un așa copil!
SANDU
Da, domnule; eu și frate-meu ne silim s’o facem fericită!
ANDREI (cu bucurie)
Cum?.. . Mai ai încă un frate?... Va să zică trăiește și el! (aparte) Aidi!.. .
Iar m’am dat de gol!
ADDENDA
415
SANDU
Și de ce voiți să nu trăiască?...
ANDREI
Mă iartă... domnule... foamea și osteneala drumului mă fac de nu mai
știu ce vorbesc!
SANDU
Va să zică veniți de departe. . .
ANDREI
5	Da ; foarte de departe !
SANDU
Dela Pesta?.. .
ANDREI
Dela New-York.
SANDU (exclamând)
Tocmai din America!... (după un moment) Țara aurului!
ANDREI (trântind cu fală un portofoliu pe masă)
Și a biletelor de bancă!
SANDU
10	N’am văzut niciodată asemenea bilete. . .
ANDREI
N’ai decât să-ți îndeplinești dorința acuma. Iată: deschide acest portofoliu
și uită-te. . .
SANDU (deschide portofoliul și hârtiile se revarsă dintr’însul
pe masă)
Dumnezeule! Dar este o întreagă avere!
ANDREI
Nu tocmai!... Vreo două sute de mii de dolari!
SANDU
15	Două sute de mii de dolari! Dar a cinci franci dolarul face un milion de franci!
ANDREI
Ei! Da!
STAN (intră cu o tavă, tacâmuri și talere, și așează bucate
pe masă)
Totul e gata!
416
OPERE
ANDREI
A! Iată cina! (către Stan) Ei! dar pune două tacâmuri. (Stan pune încă un
tacâm și iese).
SANDU
Și pentru ce?
ANDREI
Pentru ca să mâncăm amândoi!
SANDU
5 Vă mulțumesc; nu mi-este foame!
ANDREI (aparte)
îmi pare trist! (tare) Știi însă cât este de urît ca să mănânce cineva singur. . .
Vei bea cel puțin cu mine un pahar de Tokaî, nu este așa?
SANDU
Dar, domnule: . .
ANDREI
Aidem!... Un pahar... va fi în sănătatea mamei dumitale!
SANDU
Q	O! da; în sănătatea ei! (ciocnesc paharele).
ANDREI
Și într’a dumitale!
SANDU
Nu; într’a mea nu!
ANDREI
De ce?
SANDU
In curând nu voiu mai putea fi bolnav!. . .
ANDREI (aparte)
5	Ce voește el să zică?
SANDU
Nu mâncați?
ANDREI
Nu; nu mai mi-e foame!
SANDU
Așa de tânăr să nu vă mai fie foame!
ADDENDA
417
ANDREI
Nu tocmai așa de tânăr pe cât crezi!
SANDU
Și ce vârstă aveți?
ANDREI
împlinesc 28 de ani. . . Ia să vedem când. .. In câte ale lunii avem mă rog?. . .
SANDU
In 2 Decemvrie!
ANDREI
6	In două... (scoțând ceasornicul) Iată... Sunt tocmai unsprezece ore, și
peste o oră începe ziua de 3, nu este așa?
SANDU
Ei bine?. . .
ANDREI
Ei bine, peste o oră, împlinesc douăzeci și opt de ani!
SANDU
Ca bietu frate-meu!
ANDREI
^0 Va să zică nu ești dumneata cel mai mare dintre frați?
SANDU
Ba da; — dar mai aveam un frate. . .
ANDREI
A murit ?. . .
SANDU
Nu.
ANDREI
Atunci, trăește?
SANDU
Nu știm!
16
ANDREI
Nu înțeleg!
SANDU
A dispărut într’o zi... Tocmai la vârsta de 13 ani și în ziua nașterii lui!
418
O PE îi E
ANDREI
Și cum se numea el?
SANDU
Andrei!
ANDREI
Cine știe ce ticălos o fi azi!
SANDU
Domnule, bagă de seamă!...
ANDREI
5 Ce să bag de seamă! Trebuie să fie un mizerabil!
SANDU (luând un cuțit)
O ! Pe Dumnezeu! Retrage-ți cuvântul.. . sau. . .
ANDREI
Oprește-te. . . — Incoa, — în brațele mele! — Sunt fratele tău, — sunt Andrei.
SANDU (rămâne un moment înmărmurit și după aceea se
asvârle în brațele lui Andrei)
Fratele meu!... Andrei!... Ești tu?... Dar cum?... Prin ce minune?...
ANDREI
Stăpânește-ți uimirea!... Liniștește-te!... Iți voiu spune tot... Este o
10 prea lungă istorie. . . Află deocamdată că soarta m’a favorizat. . . Suntem bogați...
SANDU
O! Ce bucurie pe mamă-mea! Alerg să-i spun!
ANDREI
Nu, te rog nu face aceasta. Voiesc, fiindcă mâine e ziua nașterii mele să-i
tăinuesc numele meu... și mâine... când se va deștepta din somn... voiu fi
în genuche dinaintea patului ei... iar sărutându-i mâna... îi voiu depune pe
15 piept. . .
SANDU (arătând portofoliul de pe masă)
Acel portofoliu?...
ANDREI
Da! De aceea te rog liniștește-te, și nu-mi ridica mângâierea acestei surprin-
deri !. . . Să nu se afle nimica până mâine! Ascunde-mi numele chiar de fratele
nostru loan, căci el e prea tânăr și poate că n’ar fi în stare să se stăpânească!
SANDU (îmbrățișându-1)
Andrei! Fratele meu! Iubitul meu frate!
20
ADDENDA
419
5
10
15
20
SCENA V
CATRINA — SANDU — ANDREI
CATRINA (care a auzit ultimul cuvânt)
Ce-am auzit?... Iubitul tău frate?... (aparte) Și erau îmbrățișați!
SANDU (către Andrei)
Mama !
ANDREI (către Sandu)
Ține-ți cumpătul! (tare către Catrina) Da, doamnă! Sandu este iubitul meu
frate, de oarece este cel mai iubit prieten al meu! Nu mă puteți cunoaște fiindcă
sunt camarad de școală al lui Sandu... și... la urmă, am plecat... într’o
călătorie foarte lungă... înțelegeți dar...
CATRINA
Da, înțeleg, și iată chiar... Mi se pare că vă recunosc vocea... Se asea-
mănă cu a unuia dintre fiii mei... (aparte) încă o speranță pierdută!... Dar
această voce?... Această voce?...
ANDREI
Vocile și chiar figurile se aseamănă în adevăr! Aș putea chiar să vă mărtu-
risesc, că a dumneavoastră, doamnă, are aproape aceleași accente ca vocea bietei
mele mame care a murit acum patru ani...
CATRINA
Vocea mamei sale care a murit!.. . O! Cât de deșartă iluziune îmi făcusem!
Sunt nebună! Mi se pare că recunosc în toți pe Andrei!
SANDU
Mamă, ai ales o odaie bună pentru prietenul meu?... După o călătorie atât
de lungă, trebuie să aibă de sigur nevoie de a se odihni cât de bine!
CATRINA
Da, fiul meu. — Dar domnul vine de departe?
ANDREI
Din New-York!
CATRINA
Dumnezeule! Din America!. .. Și ce poate să caute cineva peste țări și mări?
ANDREI
Averea!
CATRINA
Ați pus încai mâna pe ea?. . .
29
420
Oî»EftE
5
10
15
20
ANDREI (răsfoind hârtiile din portofoliu)
Nu tocmai; dar tot am aici în banknote, aproape ca la un milion de franci!
CATRINA
Colosal!
ANDREI
Bagatelă!
CATRINA (aparte)
Bagatelă! Bagatelă! Vorbe ale bogaților! Bagatelă, când eu cu câteva sute
de fiorini ași cumpăra scutirea fiului meu!.. . A!. . . O idee însă... (tare) Domnule...
ANDREI
Mă rog, doamnă!
CATRINA
Mi-ați spus ,că sunteți amic al fiului meu. ..
ANDREI
Da!
CATRINA
Ei bine, dumneavoastră sosiți la timp. Faptul că sunt mamă, îmi dă curajul
ca să vă adresez o cerere care nu e poate tocmai la locul ei și în armonie cu
conveniențele sociale...
ANDREI
Vorbiți, doamnă, sunt gata să vă servesc cu tot ce-mi va sta în putință.
CATRINA
Fiul meu are să fie înrolat mâine în armată și aceasta îmi face disperarea
mea și a lui. ..
SANDU
Dar, mamă. . .
CATRINA
Tăcere. Domnul îți este prieten! (Către Andrei) Puteți fi Providența noastră. . .
Un împrumut de câteva sute de fiorini din partea dumneavoastră care v’ar putea
fi înapoiat mai târziu, i-ar putea servi să-și cumpere scutirea...
ANDREI
Doamnă... ar fi pentru mine... este... o plăcere... dar... această sumă
are o destinație fixă... Cu toate acestea... Mâine... Nu zic...
ADDENDA
421
CATRINA (cu mândrie)
Aveți dreptate, domnule... (aparte) Ha!... Camarazii de copilărie! Prie-
tenii !. . . Iată ce sunt prietenii! Până la pungă!. . . Mai departe se sfârșesc toate!
(Ducându-se la ușă, o deschide și strigă) Stane! Stane!
STAN (intrând)
Poftiți, doamnă!
CATRINA (cu mândrie)
5 Petrece pe domnul cu lampa până la odaia sa de culcat! Noapte bună,
domnule!
ANDREI (stăpânindu-și uimirea)
Vise frumoase, doamnă!
CATRINA (aparte)
Vise frumoase! A! Da! Ironia nu trebuia să lipsească nici dânsa! (Către
Sandu). Copilul meu, du-te și culcă-te.. . Eu mai rămâi aici... Am de regulat
10 lucrurile. . . Vom vedea mâine ce este de făcut!. .. (Cu un zâmbet ciudat) A! Tu
nu vei fi înrolat, fii sigur!. ..
SANDU (sărutându-i mâna)
Mamă, nu te îngriji de mine! — Noapte bună. (iese).
SCENA VI
CATRINA — IOAN
IOAN (intrând)
O! Dar aceasta este grozav!
CATRINA
De unde vii, copilul meu? Și ce ai? Spaima este scrisă pe fața ta!
IOAN
15	Nu, spaima, mamă: zi durerea, zi rușinea!
CATRINA
Durerea!... Rușinea?... Nu înțeleg?
IOAN
Da, durerea și rușinea! Suntem pierduți!
CATRINA
Pierduți?... Și cum?... Vorbește...
IOAN
Viu dela hotelul Coroana Ungariei...
29*
422
OPERE
5
10
15
20
CATRINA
Dar aceasta nu-mi explică nimic.
IOAN
O!... Vei înțelege totul peste un mortient... —Acolo, am întâlnit pe cre-
ditorul nostru. — cel cu polița de cinci mii fiorini. . .
CATRINA
Dar...
IOAN
A protestat-o; falimentul este declarat...
CATRINA
Mizerabilul! Și îmi promisese să mă aștepte!
IOAN
El a protestat-o din contra, și a cerut dela autorități să se aplice închisoarea
pentru datorii!
CATRINA
închisoarea, zici?.. . — Da, ai dreptate; legile Imperiului o vor și legile sunt
fără milă. Deci.... mâine...
IOAN
Mâine... O ! Dumnezeule. . . Mâine...
CATRINA
Voiu fi arestată, o știu.
IOAN
Dar eu voiu fi aicea și nu voiu îngădui niciodată această infamie!
CATRINA
Tu trebuie să te supui legilor...
IOAN
Niciodată!
CATRINA
Speranță însă!.. . Dacă soarta voiește să mă omoare, voiu fi ca soarta!...
Aibi curagiu copilul meu! Nimica din ce mi-ai spus nu se va întâmpla!.. .
IOAN
Eu nu ți-am spus însă tot.
CATRINA
Ai să mai spui ceva? A! Da!... Uitasem că o nenorocire nu vine niciodată
singură!
ADDENDA
423
5
10
15
20
IOAN
Perceptorul căruia îi datorăm impozitele, auzind de protestul acelei polițe
va veni de asemenea mâine a secfestra tot, a vinde tot!
CATRINA (râzând nervos)
Ha! Ha!
IOAN
Cum, mamă, și dumneata râzi?
CATRINA (după un moment)
Firește că râd. (Râzând) Ha! Ha! Ii vom pune pe toți la locul lor!
IOAN
Și cum?
CATRINA (se duce spre un dulap, caută și ia o sapă)
Așteaptă... (Intorcându-se) Iată: ține această sapă.
IOAN
Și ce să fac cu ea?
CATRINA
Du-te în grădină, și oprește-te lângă părul cel mare.
IOAN
Mamă, la rândul meu nu înțeleg nimic!
CATRINA
Ajuns acolo, numără nouă păsuri dela păr spre răsărit, și spre mai multă
siguranță că ai să afli ce cauți, sapă o groapă în lungime de un stânjen și jumătate,
în lărgime de o jumătate și în adâncime de un stânjen... — Afară plouă...
pământul este ud și vei izbuti lezne. . . —Vei găsi în acea groapă o ladă
plină cu bijuteriile mele din tinerețe, singura avere ce mi-a rămas și pe care am
ascuns-o de voi. . . Dar acuma i-a venit timpul și ei. . .
IOAN
Mă duc, alerg, zbor!
CATRINA
Da, du-te și nu întârzia!
IOAN (din prag)
Dar cum să aduc lada singur?
CATRINA
După ce vei isprăvi, să vii să-mi spui că viu eu să-ți ajut. . . Bagă însă bine
de seamă, să nu te vadă nimeni, să nu te audă nimeni, ca nu cumva să creadă
că desgropăm vreo comoară. . .
424
OPERE
5
10
15
20
25
IOAN
N’avea grijă. (Cu naivitate; revenind în scenă) Și sunt multe diamante,
mamă, înăuntru?...
CATRINA (ironic)
O! Multe! Multe de tot! Dar du-te; nu pierde vreme!
SCENA VII
CATRINA (singură)
S’a dus !... — Bine!... Arestată, eu, — fiul meu în armată... A! Nu!. . .
S’a dus să desgroape diamante... Ei! O ladă întreagă!... Sărmanul meu fiu!
El nu știe că sapă o groapă din care nu va dezgropa nimic ci va îngropa ceva!. . .
A omorî este o crimă!.. . Ha! Ha!.. . O crimă ?. .. Dar nu a fost oare crimă
nenorocirea mea?... — Legile pedepsesc crima!. . . Da!... — Dar pedepsit-au
pe cei care au făcut-o față cu mine?... Legile sunt scutul virtuței!... Da; dar
fost-au ele scutul virtuței pentru mine?... Aflat-am în ele dreptatea?... Dar
societatea?... Ce va zice societatea? Societatea? Va da ea oare de mâncare
copiilor mei? Societatea e crudă, destinul e crud; voiu fi crudă; Dumnezeu e fără
milă; voiu fi fără milă!... Da! Da! Da! Voiu face fericirea copiilor mei! (Aleargă
la dulap și se reîntoarce cu un cuțit). A! El zicea că este prietenul fiului meu!...
Prieten!... Și când e vorba de câteva mizerabile monede, răspunde: « Cu plăcere...
însă... dar... vom vorbi mâine!... ». Nu, nu vom vorbi mâine, ci îndată...
S’a hotărît... El va muri... Un milion!... (Se repede la ușă și revine). Să de-
părtăm însă pe Stan... Să vedem... Un pretext... (se duce la ușă și strigă):
Stane! Stane!
STAN (de afară)
Aud, doamnă!
SCENA VIII
CATRINA — STAN
CATRINA
Și cum de ai lăsat să plece pe domnul de la numărul treisprezece, cel care
a sosit adineauri?... Ți-am zis să-1 duci la odaie și urcându-mă sus nu l-am
găsit... Ușa era deschisă, odaia goală și geamantanu lipsea!
STAN
Cum se poate?...
CATRINA
Și nu mi-a plătit nici cina, nici odaia, nici nimic. ..
ADDENDA
425
5
10
15
20
25
STAN
Alerg să văd dacă nu care cumva s’a reîntors.
CATRINA
Când îți spui odată că a fugit. . . Aleargă mai bine la poliție și dă de veste
despre cele ce mi s’au întâmplat, pentru ca să se pue pe goană și să-1 prindă!
STAN
Dar doamnă, sărut mâna, nu voiu găsi pe nimeni la această vreme. . . Și
apoi, ce este drept, lucrul este de mirare. . . Cine ar fi crezut. .. Cine s’ar fi gândit
că o să ne înșele... că este un pungaș... Părea așa de cumsecade... L-am
dus până la odaie însumi, și am stat înăuntru până s’a culcat... La urmă, mi-a
poruncit să-1 scol la cinci ore, înainte de a se lumina de ziuă!
CATRINA
Așa sunt toți amăgitorii și toți tâlharii. . . Ne mănâncă pâinea și sarea și ne
bea cel mai hun vin de Tokai ce avem.. . înțelegi că paguba este destul de
mare... Dacă am lăsa ca toți călătorii să ne fure astfel, apoi am ajunge în curând
pe drumuri... Aidi!. . . Fă ce ți-am spus.
STAN
Mă supui (iese).
CATRINA
Da, du-te... Lucrul este astfel minunat. . . Crima este pregătită îndestul...
Poliția va alerga în urma lui, și nimeni nu va bănui nimic... Nimeni!...
Nimeni!... Dar Dumnezeu?... Ha! Ha! Ha! Dumnezeu?...—Aur... Un
milion... Fericirea copiilor mei... Iată Dumnezeu! — Da!... S’a hotărît (Ia
cuțitul ce-1 ascunsese pe masă, sub un șervet). Dar. . . acea voce. .. acea voce?. . .
Mintea mi se rătăcește... Nu știu ce să fac.. . Va fi dormind el oare?... Să vedem...
Și pe unde să intru la el?... A! Este o ușă care dă din odaia mea într’a lui!
Acea voce însă?... Acea voce! — Fiul meu ar fi de o vârstă cu dânsul... O!
Sunt nebună! (Ridicând cuțitul cu un gest amenințător) Fiul meu a murit! (Iese
repede).
SCENA IX
IOAN, la urmă STAN
IOAN
Mumă-mea trebuie în adevăr să se fi înșelat... Cu nouă păsuri dela păr, spre
răsărit, a fost un puț care s’a astupat... Am avut de săpat puțină vreme până
am dat de el, și, astfel, s’a deschis o groapă nu de un stânjen în jos, ci de zece!...
Dar unde să fie dânsa?. . . Alerg să-i spui. .. (Se duce spre ușă. In acel moment
intră Stan).
426
OPERE
5
10
15
20
STAN
Doamnă...
IOAN
Ce? Ce zici? Ai înnebunit?. . . Și ce însemnează această grabă?. . . De unde vii?
STAN
Mă iertați, domnule, credeam că este doamna... —Viu dela poliție...
IOAN
Și ce-ai căutat acolo? Cine te-a trimes?. .
STAN
M’a trimes doamna ca să dau de veste că, — știți, — călătorul cel de adi-
neauri ...
IOAN
Ei bine ?.. .
STAN
A fugit... s’a făcut nevăzut lăsându-și socoteala neplătită...
IOAN
Cum se poate?
STAN
De! Știu și eu! Dar trebuie să se poată, fiindcă s’a putut.
IOAN
Și ai găsit pe cineva la Poliție?
STAN
Pe nimenea decât pe un jandarm. . . Dar am lăsat vorbă și cum va sosi sub-
comisarul se va repezi până aici...
IOAN
Insă omul acela părea bogat, părea cumsecade? Un om așa de ispravă?
STAN
Așa sunt tâlharii, domnule. Ei se arată întotdeauna bogați, pentrucă averea
tuturor este averea lor... cât despre om de ispravă, tâlharii nu fac oare isprăvi
destul de boacăne, când știu să-și umple punga lor dintr’a altora? Ei sosesc și-ți
beau cel mai bun vin din pivniță și-ți mănâncă cea mai bună bucată! Dar când
e vorba la plată, e altceva! Și cu toate acestea cine ar îndrăzni să le ceară parale
dinainte! Unui om cinstit i s’ar face poate o asemenea necinste ! Dar unui tâlhar!...
înțelegeți. . .
ADDENDA	427
IOAN
Și de ce, Stane?
STAN
Dauzi de ce? Apoi, cu voia dumneavoastră, pentrucă oamenii cinstiți pot
să fie luați adesea drept tâlhari, pe câtă vreme un tâlhar nu poate să fie luat
niciodată decât drept un om cinstit!
IOAN
5 Bravo! Dar de unde ai învățat aceste toate ?
STAN
De unde să le învăț, domnule, dacă nu de prin ale gazete ce vă vin de prin
București?
IOAN
Ai dreptate! Așa merg treburile pe acolo.
STAN
Mă duc să dau doamnei socoteala despre ce am făcut la poliție...
IOAN
10 Bine; du-te, dar du-te să te culci; voiu înștiința eu pe mama!
STAN
Sărut mâna, domnișorule!
IOAN
Noapte bună, Stane. (Stan iese).
SCENA X
IOAN — CATRINA
IOAN
Dar zău!... Unde să fie mama? Că doar nu s’o fi culcat?... (S’aud pași)
A! lat-o; aud coborînd pe scară!... Este dânsa!...
CATRINA (fără să-1 vadă, cu un cuțit sângerat în mână și
cu hainele în dezordine)
15	Oh! Este grozav!... Acea voce... Acea voce însă.. . ea mă urmărește și-mi
pare că o aud încă... El dormea... am intrat tremurând... dar am lovit...
« mor! » auzii atuncea... și puțin în urmă. . .« mamă ! ». . . și am fugit prin întu-
nerec ca o nebună. . . dar am lovit la inimă și trebue să fie mort. . . (Ea arată
portofoliul) Iată fericirea! Un milion!... Un milion!... Copiii mei!...
428
OPERE
IOAN
Mamă! Ce ai zis?. .. Ce ai?.. . Ce însemnează acest cuțit?. . . Mâinele și
fața ta sunt acoperite de sânge !.. . Dumnezeul meu!. .. O crimă!. . .
CATRINA
E pentru tine, e pentru voi!
IOAN
Blestem!
CATRINA
5 Ai săpat groapa?... Aidem!... Curagiu! Energie! Noaptea trece! Trebue
să târîm cadavrul înăuntru, trebue să-1 facem să dispară!. . .
IOAN
Cadavrul? Va să zică nu m’am înșelat?... înapoi!... (O îmbrâncește).
CATRINA
Fi6 atuncea! Fie! Descopere-se acel cadavru! Voiu spune tot; voiu declara
tot; și fiul meu mă va pierde! A! Dar voiu muri fericită căci fiul meu mă va
10 trimite la spânzurătoare!
IOAN
La spânzurătoare?... Tu mamă, tu?... Niciodată. . . aidem. .. vino.. .
Condu-mă. . . sunt gata la orice (El o ia de mână și se îndreptează spre ușă; ușa
se deschide în acel moment și Andrei apare plin de sânge și șovăind).
SCENA XI
CATRINA — IOAN — ANDREI
CATRINA (dându-se înapoi cu groază)
O!
ANDREI (întinzând brațele șovăește și cade)
15 Mamă! — Mamă! — Mamă!
IOAN (frângându-și mâinile)
Dumnezeul meu! Dumnezeul meu!
CATRINA (aplecându-se asupră-i)
El nu mai respiră... Inima nu-i mai bate... E mort! —Grăbește-te, copilul
meu... adu acel postav de masă.. .îl vom înveli într’însul. . . și îl vom duce amân-
doi... groapa nu e departe... A!... fii sigur, — forțele nu-mi vor lipsi!
ADDENDA
429
5
10
15
20
SCENA XII
CATRINA — IOAN — SANDU
SANDU
Ce este? Ce sgomot?. . . Am auzit gemete pe scară. . . și un om scoborându-se
(loan și Catrina țin capul în pământ). Răspundeți-mi.. . Ioane, — Mamă? Dar
voi tăceți? Nu-mi răspundeți nimic. . . (O apucă de mână) Ce văd însă?... Sânge...
Dumnezeule! Ești rănită?... Vorbește-mi... Explică-mi!
CATRINA (cu un gest de rugăciune săvârșit cu amândouă
mâinile)
Iertare!
SANDU
Iertare! Și pentru ce, mamă ?... Nu ești tu, cea mai nobilă femeie și cea mai
sfântă' mamă?... Eu sunt acela care trebue să-ți ceară iertare, căci eu sunt un
mizerabil; eu, da, eu, — fiul tău...
CATRINA
Tu?
SANDU
Eu, eu care sunt un om, care am brațe, am ochi, am minte, am voință, și
nu pot să-ți îndreptez starea ta, pricinuindu-ți din contra numai dureri și numai
lacrimi; vezi bine dar, că eu trebue să-ți cer iertare, mamă! Și iată-mă, în ge-
nuche dinaintea ta (îngenuchiază).
CATRINA
Ridică-te! Oh! Ridică-te și nu îngenuchia dinaintea unei criminale, dina-
intea unei omorîtoare.
SANDU
Criminală?... Omorîtoare?... Ce zici, mamă?... Dar aiurezi!
CATRINA (cu vocea înecată de lacrămi)
Nu, copilul meu! Nu! Ascultă... Lasă-mă ca eu să stau în genuche dina-
intea ta și fii judecătorul meu.. . (Vrea să îngenucheze).
SANDU (luându-i mâinile)
Dar ce faci, pentru Dumnezeu?
CATRINA
Eu sunt criminala. .. Soarta a fost destul de crudă cu mine ca să am dreptul
la rândul meu, să intru în luptă cu dânsa... Vă vedeam nenorociți. Ruina și
rușinea aveau să intre mâine în casa noastră... și atuncea...
430
OPERE
SANDU (cu spaimă)
Atuncea ?
CATRINA
Atuncea. . . nebună. .. disperată. . . am lovit. . . — ține. . . Ia acest porto-
foliu... In el se află un milion... înțelegi tu? Un milion!
SANDU (recunoscând portofoliul)
Un milion... acest portofoliu... Dar el este al călătorului de aseară?
CATRINA
5 Da, al lui. . . al amicului tău. . .
SANDU
Dumnezeul meu!... Și el?
CATRINA (rămânând încremenită)
EI?...
IOAN (ridicând postavul)
El?... Privește!
SANDU (alergând și luând cadavrul în brațe)
Mort! Mort! Să fie cu putință ?. . . Andrei, fratele meu! Și tu l-ai omorît,
10 mamă ?. ..
CATRINA
Ei! Ce zici ?.. . Andrei ?. . .
SANDU
Da, Andrei! Ai omorît pe fratele meu, pe fiul tău! Este Andrei, Andrei,
mamă !. ..
CATRINA (pierzându-și mințile)
A!... Fiul meu! Am omorît pe fiul meu? (Râzând cu râsul nebuniei) Ha!
15 Ha! Ha! Fiul meu!... 3 Decemvrie! Ha! Ha! Ha!
IOAN (acoperindu-și fața cu mâinele)
Ce grozăvie!
SCENA XIII
ACEIAȘI — UN SUB-COMISAR ȘI UN JANDARM.
SUB-COMISARUL
Am venit după cum ne-ați chemat... Dar ce văd?... (zărind cuțitul pe
masă) Un cuțit... Sânge în tot locul... Sânge pe această femee... In numele
legii, arestați-o (Jandarmul o arestează și ea se sbate)
ADDENDA	431
CATRINA
Aur... sânge... cuțit...
SANDU
Mamă!
IOAN
Mamă!
SANDU
Dar ea nu mai aude... Este nebună!
CATRINA
5 Sânge! Fiul meu!. . . Ha ! Ha ! Ha ! 3 Decemvrie! Ha! Ha! Ha! 3 Decemvrie,
3 Decemvrie!

FRAGMENT DIN MEDEA
(După Legouve)
SCENA IV
MEDEA — CREOZA
MEDEA (înaintând)
Tânără copilă, Zeii să te aibă ’n grija lor
Căci acelor care sufăr le ’ntinzi mână de-ajutor.
CREOZA (aparte, cu uimire)
Ce accent în a ei voce și ce frunte suverană.
Eu aș crede-o vreo regină dacă n’ar fi vreo sărmană
5 Prigonită cine știe de ce soartă, de ce zei.
MEDEA (către copiii ei)
Presintați-i vălu-acesta ca un dar, copiii mei,
E țesut în fel de fețe și el poate s’o îndulcească,
S’o atingă. . .
CREOZA (către copii)
Puneți vălul pe altar să strălucească;
10 Mă atinge suferința însutit de cât un dar.
(către Medea)
Spune-mi astfel, ce otravă ți-a pus soarta în pahar?
Ce răstriște ?. .. După față pari mai mult ca o regină
Detronată, și... — Dar cine...
MEDEA
Zeii singuri sunt de vină.
CREOZA
15 Și ce zeu te prigonește? Fi-va oare Artemis,
Voiu ruga-o pentru tine.. . cultul său îmi e permis:
434
OPERE
Dacă însă dintre dânșii e Neptun, a lui mânie
Noi prin daruri o vom face mai blajină să devie,
Căci Neptun este patronul ș’al Corintului ș’al meu
Dar de e cumva un altul, vom ruga pe orice zeu.
	MEDEA
5
10
15
20
Zeul care mă gonește n’are ’ntr’însul îndurare —
E Amorul. . .
CREOZA
Ce ? Amorul ?... — Intre noi ce-asemănare.
El de-asemenea m’alese roabă tainică să-i fiu.
MEDEA
Da. Dar dânsul pentru tine este-al cerurilor fiu,
Zeul tânăr, plin de farmec sub o vecinică zâmbire. ..
Grijile ce ți le-aduce le preschimbi în fericire...
(Cu explozie)
E trimes de Eumenide pentru mine.. . — îndârjiți,
Poartă șerpi ca	o podoabă pe-a sa frunte ’ncolăciți. CREOZA
Ii cunosc și eu	durerea. Fii pe pace. MEDEA Cine? Tu? CREOZA
Da.	MEDEA (cu afecțiune)
Și cum pe-a Cum? Bărbatul Nu-1 cunoști de	ta junețe suferința s’abătu? ce consoarte este gata să-ți devie pe atuncea? CREOZA Nu; el este un străin.
MEDEA
Cine însă te împinse spre asemenea destin?
CREOZA
Soarta lui nenorocită.
ADDENDA
435
5
10
15
20
MEDEA
Ca pe mine.
CREOZA
Frumusețea.
MEDEA
Ca pe mine.
CREOZA
Vitejia întrunită cu blândețea.
MEDEA
Ca pe mine. Ca pe mine. A! Destin! Cât ne urăști,
Ne unești într’o durere ca mai rău să ne sdrobești.
CREOZA
Da. E-așa. Necunoscută îmi ești încă, însă iată:
Simt un fel de legătură dureroasă și ciudată
Intre noi.
MEDEA
Și eu de-asemeni.
CREOZA
Pentru-aceasta, sora mea,
Spune-mi totul. — Cine știe dacă nu se va putea
Să te-ajut?
MEDEA
Și ce voiu spune?... Eu trăiam — nevinovată,
Fericită, — și avută, — lingușită, — ș’adorată. . .
într’o zi... fatală ziuă — în al tată-meu cămin
Se ivi. .. — ah! tremur încă de uimire, — un străin.
El venea din depărtare ca să-și facă-o soartă ’n lume
Și ’n erou să cucerească al măririlor renume.
Farmecul din acea clipă mi-e și azi neexplicat.
Inima înmărmurită mi-o simții, și turburat
Ochiul meu după ’ntâmplare rătăcea. . . Sub o sfârșeală
Neînvinsă și plăcută, într’un fel de piroteală
M’afundam fără de voie,... când de-odată... el vorbi
Ș’a mea inimă cuvântul de pe buze i-1 sorbi.
Tremuram, purtând în sânu-mi un torent de fericire
Ca și cum un zeu de flăcări mi-ar fi dat a lui simțire,
II uram că fără voie mi se face împărat
Și nevrând să-i dau un zâmbet îi zâmbeam neîncetat.
30
OPERE
5
10
15
20
25
30
436
CREOZA
Iată ’n adevăr amorul.
MEDEA
De atunci fără ’ncetare
Mi-au fost cugetele toate să ’ntocmesc a lui scăpare,
Trebuia pentru aceasta inima să mi-o încui,
Să trădez orașul nostru, zeii noștri, — ș’o făcui.
Trebuia pe al meu tată, jefuindu-1 pentru dânsul,
Să devin o criminală și să ’nnec în mine plânsul.
Tată, zei, oraș și țară, n’am cruțat nimic, — și când
Pe grozavele ruine, — semi-zeul triumfând
Apăru l’a mea vedere, — eu, sărmana lui victimă,
Trebui să-1 ascult încă, — crimă după altă crimă.
«Vino îmi zicea cu lacrimi... Gloria ți-o datoresc,
« Dacă este să plec singur voiu muri căci te iubesc »,
CREOZA
Vai! Urmându-1, să-i dai jertfă chiar și țara ta natală.
MEDEA
Lasă-mă-i ziceam și du-te... Dragostea ne e fatală...
Insă vorba lui călită de un sânge arzător
Răsvrătea ’n a lui ființă patima sub care mor.
Eu voind să scap de farmec străbăteam ca o nălucă
Galeriile deșarte ale ’ntinsului palat
Ș’auzeam în a mea urmă pasul lui cel adorat. . .
Noapte, noapte ’ngrozitoare, ce cuvinte vor descrie
Jalea ce-ai coprins în tine lângă-atâta bucurie.
Da; jertfii acele locuri, dar iubită dac’aș fi
Incă-odată ca atuncea, — încă-odată le-aș jertfi,
(pauză)
Și de cc cu toate-acestea, Zeilor, mi-ați pus ’n cale
Pe eroul vieții mele cu zâmbirile-i fatale?
Pentru ca să fiu silită, mamă, să te părăsesc
Și ’n genuche lângă patu-ți un adio să rostesc?...
(își ascunde capul între mâini și plânge. Creoza ca s’o mângâie, zărește copiii
și-i împinge în brațele Medeei).
CREOZA
Niciodată,
Disperarea să nu ’nvingă când ești mamă ș’adorată.
addenda
437
5
10
15
20
25
MEDEA
Sunt nebună: ai dreptate...
(către copii)
Scumpii mei mângâietori,
Ei pricep c’a fost creată de-ai naturei ziditori
A copiilor zâmbire pentru-a mamelor dureri.
(sărutându-i)
lată-mă mai liniștită și din nou mai în puteri;
Mergeți dar cât mai de grabă, ziua ca s’o folosiți,
Templurile Artemisei cu stejar să’mpodobiți.
LICAON
Ne vom duce pentru tine s’o rugăm.
(Ea-i sărută; copiii se depărtează din nou îndreptându-se spre templu)
MEDEA
A lor iubire
Este tot ce-mi mai rămâne într’a mea nenorocire. . .
Vai, și poate am a-i pierde...
CREOZA
Zeilor!
MEDEA
Durerea mea
Este prea obositoare... Să-i răcească ar putea.
Un copil are nevoie de plăceri și fericire:
Ce-i așteaptă lângă mine decât lacrimi și peire?
CREOZA
Dar. . .
MEDEA
In fine sunt străina, — sunt sălbatică, — nu sânt
Fiică-a Greciei mărețe; chiar cu dragostea ’nspăimânt,
Și copiii mei adesea sub sălbatica-mi iubire
Tremurând lângă-a lor mamă par coprinși de îngrozire.
CREOZA
Ce? Copiii s’aibă teamă de-a lor mamă?... S’ar putea?
MEDEA
Este astfel; și aceasta este chiar pedeapsa mea.
Pentru-a mă lovi de moarte simt c’a cerului mânie
Chiar din ei are să-și facă instrumentul de urgie.
Ei vor fi răsbunătorii cei aleși de Erynis
30*
438
OPERE
5
10
15
20
25
CREOZA
Erynis ?
MEDEA
De Eumenide n’am vorbit sau este vis?...
De amoruri ce la crimă te împing? Și nu știi oare
Că pe fruntea mea se află ca stigmată ’ngrozitoare
Semnul care este în Iaduri fără milă imprimat,
Asasinilor?
CREOZA
Să fie cu putință?
MEDEA
Turburat
Ți-este sufletul și tremuri. . . Dar ce-ai face, de ți-aș spune
îngrozirea fără margini ce la jugu-i mă supune?
Vrei să nu-ți ascund nimica? Fie-atunci. In orice loc,
In plămâni, de remușcare mă simt arsă ca de-un foc. . .
Conștiința. — Știi tu oare conștiința ce ’nsemnează?
Auzit-ai vreodată vocea ce mă torturează
Și ce-mi zice ’n tot minutul: tremură și nu uita
Răsbunarea meritată este ’n veci pe urma ta.
lat-o... Chiar acuma-mi pare că în brațele-i mă strânge
Și ’n parfumu-acestui aer, eu respir miros de sânge.
CREOZA
Aiurări ne ’ntemeiate pe nimica
MEDEA
Știu, — dar eu
Vrând să scap de-o răsbunare hrănesc alta ’n gândul meu
Căci de inimă un șarpe m’a mușcat...
CREOZA
Și cum?
MEDEA
Geloasă
Fost-ai oare o secundă?
CREOZA
Patima e dureroasă. ..
O cunosc.
MEDEA (surâzând)
Și ești... geloasă? — Dar de cine?
ADDENDA
439
5
10
15
20
25
CREOZA
De trecut.
MEDEA
Nu-ți voiu mai ascunde-atuncea chinul meu neîntrecut.
Ești femee... Vei pricepe... Deci ascultă: Câteodată
Bănuiala mă coprinde. — Lipsa Iui prea ’ndelungată
Mi se pare nefirească, și cu sufletul sdrobit,
Dacă, ’mi zic atunci cu groază, dacă m’ar fi părăsit.
Dacă el, când fără sprijin rătăcesc în orice parte
Căutându-1 și chemându-1 cu strigările-mi deșarte,
Tremurând la orice sgomot ce vestește moartea lui,
Ar uita de jurământul ce-mi făcu și ce-i făcui,
Ar iubi altă femeie ș’ar lua-o de soție?
Dacă... Dacă... Vezi cum tremur?...
CREOZA
Oh! Ar fi o infamie.
MEDEA
O zici singură. Ei bine, iată-mi chinul, — și de când
Bănuiala ’ngrozitoare se urcă în al meu gând,
Câmpuri, sate și orașe le cutreier ca o fiară
Căutându-1, sau mai bine, căutându-i — pe când sbiară
Ura ce dintr’al meu suflet pune ladu ’n ochii mei.
CREOZA
Mă ’nspăimânți.
MEDEA
O! Zei puternici face-mă-ți să dau de ei.
CREOZA
Și ce-ai face întâmplarea dac’ ar fi să...
MEDEA
A! Ce-aș face?
Și ce face o panteră când s’aruncă să atace
Și ’n grozava-i bucurie cade peste prada sa
Dintr’un salt, și când o strânge pentru-a nu o mai lăsa?
Și la urmă iar, ce face când din corpul ce palpită
Rupe membru după membru și răcnește fericită.
CREOZA
A!
440
OPERE
5
10
15
20
MEDEA (cu compătimire disprețuitoare)
Și zici că ești geloasă?
CREOZA
lartă-mă... Mărturisesc
Legitim că ți-e delirul dar de dânsul mă ’ngrozesc,
Și... —Dar soarta dumitale mă atrage tot de-odată...
E un fel de simpatie cu teroare-amestecată.
(Revenind la ea cu groază)
Pare c’am născut în lume sub aceeași stea — iubesc
Cum iubești, — dar de asemeni, cum urăști și eu uresc.
MEDEA
Și pe cine?
CREOZA
Pe-o femeie.
MEDEA
Cum o cheamă?
CREOZA
Al ei nume
Ori și unde ’nsuflă groază.. .
MEDEA
Și?
CREOZA
Pribeagă e prin lume. ..
Peste țări și mări departe a fugit. . .
MEDEA
Așa? Dar el
A uitat-o, sau...
CREOZA
Desigur. Cel puțin îmi jură-astfel
MEDEA
Pentru ce te temi atuncea?
CREOZA
Pentru ce ? — Mi se tot pare
C’am s’o văd fără de veste apărându-mi...
ADDENDA
441
5
10
15
20
MEDEA
Aiurare.
CREOZA
Că din brațele iubite să mă smulgă va ’ndrăsni
Și atuncea...
MEDEA
Aiurare.
CREOZA
Inima că-mi va trăsni
Cu funestele-i otrăvuri...
MEDEA
N’ai să fii a lui consoartă
In curând și. . .
CREOZA
Ah! Mi-e teamă; de-ai ști numele ce-1 poartă
N’ai mai zice: Aiurare.
MEDEA
Spune-mi-l atuncea?
CREOZA
Eu?
Niciodată... Acest nume voiu să-1 uit... Te rog urmează:
Ca să spui nenorocirea care fruntea ți-o brăzdează.
MEDEA
Mă supun: Ascultă-atuncea: Oare nu ți s’a ’ntâmplat
Să auzi despre minunea fără seamăn, — ne ’ncetat
Se vorbește în tot locul despre lâna cea de aur. . .
CREOZA (cu un început de temere)
Da! Ei bine?
MEDEA
Suferi oare?
CREOZA
Nu.
MEDEA
Acest întreg tezaur...
442
OPERE
SCENA VII
ACEIAȘI — ORFEU
ORFEU
Te-așteptăm cu toți, Creoza.
(zărind pe Medea)
Dumneata!
MEDEA (aruncându-se spre el)
Orfeu, Orfeu.
(se oprește)
Taci? Răspunde-mi însă-odată. .. Este ’n vieață soțul meu?
ORFEU
5 Dar ascultă. . .
MEDEA
Nu; nimica...
ORFEU
Vream...
MEDEA
Răspunde: Mai trăiește?
Zi o vorbă, numai una: Este ’n vieață?
ORFEU
19	El, firește.
MEDEA (cu explozie de bucurie)
Ce? Trăiește zici?
CREOZA
Dar cine?
MEDEA
A, veniți, copiii mei,
El trăiește și. ..
CREOZA
15	El? — Cine? Voiu să știu și eu...
ORFEU
O! Zei.
Tndurați-vă din ceruri.
ADDENDA
443
5
10
15
20
MEDEA
El, — eroul meu, al vostru,
Căci îl știu tot deodată și apărătorul nostru
Cât și-a Greciei onoare, — strălucitu ’nvingător
Din Colcos. . .
CREOZA (cu un strigăt teribil)
Nenorocire.
MEDEA
Soțul meu.
CREOZA
E ‘nvingător.
MEDEA
Ce-aud oare?
CREOZA
Va să zică ești teribila Medee.
MEDEA
A! Pricep acuma totul: tu ai fost acea femee,
Pregătirile de nuntă pentru tine sunt, și el
Pentru tine, pentru tine, mă ’nșela ca un mișel,
Tremură.
CREOZA (cu energie și demnitate)
Destul; de față cât voiu fi aci urmează
Să-1 respecți.
MEDEA
Eu?
CREOZA
Mă iubește de-1 urăști și te trădează...
MEDEA
Și-1 iubești?
CREOZA
Nu mai departe decât mâine, soarta mea
Cu a lui va fi unită.
MEDEA
Mâine, mâine.—Vom vedea.

NOTE
IADEȘ
Jucată pentru întâia oară pe scena Teatrului Național din București, la 15 Noem-
vrie 1880, cu următoarea distribuție: Grigore Manolescu (în rolul lui Guguță), Aristița
Romanescu (Elena), C. Costescu (Aninoșescu), Eufrosina Popescu (D-na Davidescu),
Amelia Velner (Smaranda Berdeanu), M. Tănăsescu (Safta), D. Davidescu (un
servitor). Piesa apare după aceia în Literatorul 1881, II, 1—2 și este dedicată
Doamnei A. Romanescu, principala interpretă. Este reprodusă la finele volumului
de Poesii, 1882, pag. 313 urm., unde este însoțită de următoarea notă: «Am
« publicat această comedie într’un volum cu poeziile mele pentrucă aveam dorința
« ca într’unul să fie reprezentat și genul teatral. In afară de aceasta, o piesă
« în versuri este în același timp și o poemă. In al doilea volum de poezii voi urma
«tot astfel, publicând traducerea mea din Shakespeare, Romeo și Julieta, și le-
« genda dramatică Unchiașul Sărăcie. Sistemul de a publica poeziile dimpreună
« cu piesele de teatru a fost adoptat în Franța, între alții, și de Alfred de Mus-
« set. Cred dar că cititorii îl vor găsi nemerit, căci el face posibil, ca, într’un
« volum de versuri, să se reprezinte toate genurile. Subiectul acestei comedii, —
« sau mai bine zis, nodul final al intrigei mi-a fost inspirat de citirea unei nuvele
« arabe publicată în Curierul de ambe-sexe, Periodul IV, 1842—1844, 1 ». Urmează
povestirea apărută sub titlul:
Un filosof și o femeie
« Un filosof oriental își făcuse o colecție de toate vicleniile și îndemânăturile
femeilor spre a amăgi bărbații, și, ca un fel de pază împotriva lor, o purta
tot-de-auna asupră-i. într’o zi, în călătoria sa, se afla aproape de o tabără de
Arabi. O femeie jună ce sta la umbra unui finic, cum îl văzu, se sculă îndată,
și-1 pofti foarte voioasă a veni să se odihnească la cortul ei. Filosoful nu putu
a nu primi o asemenea invitație. Bărbatul femeii lipsea și oaspele abia se așe-
zase pe un covor când ea veni și-i aduse curmale proaspete și lapte. Nu putu
bietul filosof a nu se mira de rara frumusețe a mâinilor ce-i înfățișau băutura
și fructele, însă ca să risipească gândurile ce începuseră să-i vie la vederea
446
OPERE
farmecilor junei Arabe, și ca să se apere de ispita de care începuse a se teme,
înțeleptul scoase cartea și începu s’o citească.
« Amăgitoarea creatură, supărată de acest dispreț și de nesocotința lui la buna
ei primire, se alătură cu blândețe lângă dânsul și cu glasul cel mai dulce începu
să-i vorbească:
— « Negreșit această carte este foarte interesantă de vreme ce numai ea se
pare că e vrednică de a-ți trage băgare de seamă? îmi este iertat, te rog, să
aflu ca ce fel de știință și înțelepciune coprinde?
«Filosoful răspunse ținând ochii în jos:
—«Coprinsul acestei cărți nu este pe înțelesul femeilor.
«Această refuzare a filosofului ațâță și mai mult curiozitatea femeiuștei.
Se așeză jos și începu a întinde cel mai frumos picioruș din câte vre-o dată și-au
lăsat urmele ușoare pe nisipul mișcător al pustiului.
«înțeleptul simți ispita.— Atuncia ea îl întrebă din nou: Ce carte e aceea?
Și filosoful răspunse:
— « E o scriere ce am compus-o eu. Materia însă am împrumutat-o de la
femei. Această carte coprinde toate vicleniile și amăgirile ce au inventat secsul
d-voastră.
— «Cu adevărat? Toate fără deosebire? zise fiica pustiului.
— « Toate. Am studiat cu atâta stăruință și statornicie pe femei în cât am
ajuns în stare a nu mă mai teme de ele.
— «A ! strigă Araba lăsând în jos lungile ei gene; pe urmă repezind o vie
aruncătură de ochi asupra bietului înțelept, îl făcu să-și uite și cartea și îndemâ-
nările femeiești ce coprindea și filosoful nostru căzu în cursă căci se făcu mai
nebun de cât toți pătimașii din lume.
« Crezând că vede în purtarea femeii un fel de cochietărie îndrăzni a-și face
destăinuirea. Cum ar fi putut bietul om să se stăpânească?
« Pătrunzătorii ei ochi deveniră umezi, și printr’un semn de cap ea păru după
un moment a se arăta că primește să asculte vorbele de amor ce-i zicea
străinul.
« înțeleptul se și îmbătase de cele mai plăcute speranțe, când femeia, auzind
de departe tropotul unui cal ce venea ca și când ar fi avut aripi, strigă:
— « Suntem pierduți ! Bărbatul meu dă peste noi. E gelos ca un tigru și
mai cumplit de cât... Pe numele proorocului de-ți iubești viața ascunde-te în acea
lacră.
«Autorul spăimântat, ne mai văzând nici un mijloc de scăpare, intră în
lacră și se ghiemui înăuntru; femeia îl închise și luă cheia.
« Ieși înaintea bărbatului ei și după câteva giugiuliri și mlădieri femeiești,
care îi risipi posomorîrea:
— « Trebuie, îi zise, să-ți povestesc o întâmplare foarte ciudată.
— « Spune gazela mea, zise Arabul, care se așeză pe un covor cu picioarele
încrucișate după obiceiul Orientalilor.
NOTE
447
— « Azi veni aci un fel de filosof; îmi spuse că ar fi adunat într’o carte toate
îndemânările femeiești, și pe lângă acestea, înțeleptul mincinos începu să-mi
vorbească de amor...
— « Ei! Ș’apoi?. . . strigă Arabul.
— « Eu l-am ascultat fără sfială, e june săracul, simțitor grabnic, și. . . veniși
dumneata foarte la vreme ca să-mi sprijinești virtutea ce șovăia !
— « La aceste vorbe, Arabul sări ca un leu și scoase hangerul.
« Filosoful care, din fundul lăzii, asculta toate, da dracului și cortu, și femeile
și pe toți bărbații Arabiei pietroase.
— «Fatme!... strigă Arabul, de ți-e voe să trăiești, spune-mi unde e tră-
dătorul ? !...
« Spăimântată de vijelia ce stârnise singură, Fatme se aruncă la picioarele
bărbatului său, și tremurând subt oțelul amenințător al junghiului, arătă lacra
cu o singură căutătură.
« Ea se sculă la urmă plină de rușine și luând cheia ce o avea la cingătoare,
o dete gelosului, însă în momentul când el alerga să deschiză lacra, răutăcioasa
muierușcă, începu a se sparge de râs. Harum se întoarse uimit, rămânând în-
lemnit cu cheia în mână:
— « ladeș ! striga femeia bătând din palme. Dă-mi-1 ! Dă-mi-1 ! Altă dată să
nu mai uiți când te prinzi ! — Și sărea și râdea mlădioasa femeiușcă !
« Bărbatul rămăsese înmărmurit și îi căzu cheia din mână. Pe urmă dând
din cap se duse și îi dete lanțul de aur pe care avusese prinsoarea, făgăduindu-i
că-i va cumpăra și-i va dărui orice fel de scule, numai să facă bine altă dată
să nu se mai joace cu astfel de glume și mijloace ucizătoare când vrea să câștige
ladeșul. Pe urmă, — Arabul e tot Arab, — lui nu-i place să piardă un lanț de
aur nici când îl dă nevestii sale; — îi veni necazul, încălică calu 1 și se depărtă
să ia aier ca să-i treacă ciuda prin vântul pustiului. El își iubea nevasta și nu
voia să-i arate părere de rău.
« Atunci femeia scoțând afară pe filosof, îi zise cu mândrie:
«Țelebi filosof, să nu uiți a pune și această întâmplare în colecția d-tale ».
Nici Eliade-Rădulescu, care publicase povestirea de mai sus în Curierul de ambe-
sexe, nici Macedonski, care o reproduce, nu arătaseră isvorul ei. El se găsește
de fapt în colecția populară de anecdote relative la viclenia femeilor, cunoscută
sub numele de Sindipa. « Anecdota cu filosoful care vrea să cunoască vicleniile
femeilor — scrie d-1 N. Cartojan, care are meritul de a ne fi indicat acest isvor —
a pătruns la noi și în literatura claselor culte. Ea a fost publicată — fără snoava
publicată la mijloc: peștii pe brazdă și refăcută în partea finală — în cea dintâi
revistă literară a Moldovei: Alăuta Românească sub titlul o « istorisire orientală :
Edeș»; a fost refăcută ca stil și republicată mai târziu de Eliade în Curierul
de Ambe-Sexe (Periodul IV, nr. 1, 1842—1844, p. 398) sub titlul Un filosof și
o femeie. De aci și-a împrumutat apoi Al. Macedonski, în 1882, « nodul final al
448
OPERE
intrigii» din comedia sa ladeșul—după cum de altfel o mărturisește singur».
(Cărțile populare în literatura românească, voi. II, 1939, p. 294J.
După cum am arătat în studiul introductiv al acestui volum, Macedonski a
combinat sugestiile provenite din vechea anecdotă a Sindipei cu situații împrumu-
tate poemului dramatic Gabrielle al lui Emile Augier. Acest din urmă isvor a
fost identificat de Frederic Dame, în cronica dramatică din Românul, 14 Noemvrie
1880, vrednică a fi cunoscută și pentru stabilirea chipului în care a fost primită
comedia lui Macedonski, cu prilejul primei ei representări. Iată interesantul articol
al lui Dame:
« După Unchiașul Sărăcie, scrie Dame, s’a represintat ladeșl Subiectul acestei
piese e cunoscut, aparține colecțiunii basmelor arabe și, mi se pare, a fost și
tradus în românește. Dar aci cazul nu e același ca cu piesa dintâi. In Unchiașul
Sărăcie, d. Al. Macedonski n’a găsit numai ideia brută, legenda naivă purtată din
veac în veac, ci scenariul întreg, adică completul așezământ al piesei: împărțirea
în acte sau tablouri și în scene, dialogul, tot în fine. Arta sa s’a mărginit a tăl-
măci, îmbogățind, poate, zicerea fiecărui și, o repet, tălmăcirea sa e foarte bună,
cu atât mai bună cu cât a adăugat pe aici pe colo câte o vorbă, câte o frază
de efect, — dar nu este nimic mai mult decât tălmăcire, tălmăcire liberă, dacă
va voi, dar o tălmăcire.
« In ladeș 1 autorul n’avea în fața sa decât o legendă ca toate legendele, — ca
aceea a Unchiașului Sărăcie, înainte ca d-nii A. Grevin și E. d’Hervilly să o pună
pe scenă, — și ca sculptorul care trage o statuă din sânul unei marmure necio-
plite, a făcut să iasă o piesă în versuri dintr’o povestire în proză. Să vedem
acum cât prețuește statua »
Urmează povestirea subiectului piesei.
« Iacă piesa. Oricine vede cât de departe suntem de povestea arabă care nu
vorbește de cât de modul dibaci cum o femeie și-a înșelat bărbatul. Originalitatea
de invențiune nu se poate tăgădui și nu cred drept chiar a se imputa autorului
că caracterul Elenei și al lui Aninoșescu, precum și câteva idei din dialog, scena
de morală a Smarandei, propunerea de căsătorie, și plecarea și întoarcerea lui
Guguță, se află în Gabrielle de Emile Augier.
« întâi sunt aici de părerea lui Alfred de Musset:
« C’est imiter quelqu’un que de planter des choux.
«Apoi se poate foarte bine ca o situațiune analoagă să fi amintit autorului,
chiar fără de voia lui, fragmente dintr’o piesă citită de mult.
« Este altceva de criticat și, mi se pare, că nu e de vină aici decât inesperiența
d-lui Macedonski în cariera dramatică. O piesă de teatru nu se face ca o piesă
de versuri. Teatrul cere situațiuni clare, înlănțuite, desvoltându-se și desnodându-se
cu o neînduplecabilă logică.
« Oare sunt logice personagiile d-sale? Nu. Nu sunt nici chiar convinse de
ce spun. Autorul vorbește în locul lor. D’aceea fac fraze mari asupra oricărui
lucru, desvoltând în treacăt toate lieux communs care se presintă în cursul
NOTE
449
convorbirei, și nu vorbesc măcar natural. Elena merge până a face celui pe
care-1 iubește o lungă definițiune a adulterului ! «Știi tu ce e adulterul? ».
« Foarte bine, admitem tot ce voiește autorul. Iată două ființe care se iubesc
și dintre care una nu este liberă. Apoi nu suntem în România? Divorțul nu
există ? Elena iubește pe Aninoșescu și urăște pe Guguță; nu are decât să lase
pe Guguță și să iea pe Aninoșescu, fără să ne facă tirade lungi și late asupra
soartei sale nenorocite, fără ca Smaranda să vie să-i arăte rezultatul ce ar avea
iubirea sa pentru tânărul advocat. Rezultatul e simplu: divorțul, adică fericirea
pentru amândoi și liniștea pentru Guguță. Ideia de a face pe Aninoșescu să se
căsătorească este o ideie cu totul franceză și d’aceea o vedem în Frou-Frou, în
Gabrielle și în o mulțime de piese pariziane.
« Sub această rezervă, pot să felicit pe autor pentru versurile sale care sunt
scrise într’o limbă curată, mlădioasă și melodioasă. Dacă aș vrea să dau un sfat
d-lui Macedonski, l-aș sfătui, dacă voiește să lucreze pentru teatru, să se
încerce mai întâi în proză și, când va fi sigur de dânsul, să se întoarcă iarăși la
forma sa de predilecțiune, la versuri. D-sa are o tendință care este a tutulor poe-
ților, — a se lăsa să fie răpit de cuvinte și a desvolta în mod liric lucrurile cele
mai simple, ceea ce întârzie acțiunea și slăbește multe efecte. Proza l-ar sili să
rămână pe pământ și l-ar deprinde a-și stăpâni cugetarea.
« In rezumat, ladeș ! este o piesă care se ascultă cu plăcere și care promite.
« Publicul a dovedit, cu această ocaziune, că știe să recunoască meritul și aplau-
zele lui sper că vor fi pentru autor un îndemn spre a merge înainte, îndreptân-
du-și defectele și adăugând noui calități la acelea ce le-a arătat. Dar pentru a-și
îndrepta cineva defectele, trebuie să le recunoască? Recunoaște d. Macedonski
pe ale sale? La această întrebare, numai d-sa poate răspunde».
Urmează câteva aprecieri asupra jocului actorilor.
UNCHIAȘUL SĂRĂCIE
Jucată pentru întâia oară pe scena Teatrului Național din Rucurești, la 15
Noemvrie 1880, în aceiași seară cu ladeș, cu următoarea distribuție: N. Hagîescu
(Unchiașul Sărăcie), Eufrosina Sarandi (O țărancă), M. Mateescu (Petru), M.
Dimitriadi (Pavel), St, Iulian (Stancu), Catopolu (I-ul țăran), Petrescu (Il-lea
țăran), Aristița Romanescu (Moartea), C. Notara (Introducătorul piesii). Piesa
apare după aceia în Literatorul 1881, II, 3—4, unde este dedicată Generalului
Christian Teii și este însoțită de următoarea notă: «M’am condus în tot decursul
acestei piese după scenariul legendei franceze, de oarece ea fost tratată în dife-
rite limbi, fiind astfel cunoscută atât în Franța, cât și în Italia, Germania sau
Englitera. Versurile, afară de câteva, păstrate pentru scenariu, sunt ale mele.
Ținta ce am urmărit în această scriere a fost limba. Mulțumesc artiștilor pentru
interpretarea rolurilor ce le-am încredințat. Unul dintre dânșii chiar, d. Hagiescu,
a avut ocaziunea să dovedească ce poate și pe un tărâm cu totul nou pentru
460
OPERE
domnia-sa. Publicul a binevoit să primească și această piesă a mea cu aceiași sim-
patie cu care a primit ladeșul. Intre ceilalți artiști cari au avut roluri în piesă, d.
Iulian a fost în adevăr admirabil. Doamna Romanescu ar fi putut să tragă un
folos mai mare din rolul ce avea. D. Mircea Dimitriadi și Mateescu au făcut ce
le-a permis mijloacele. Doui tineri, d. Gatopolu și d. Petrescu, au fost minunat
de bine, deși aveau rolurile cele mai neînsemnate din piesă. Nu fac complimentul
meu de autor celor însărcinați cu decorurile. Pomul mai ales nu producea nicio
iluziune. încă o observațiune și termin: Parterul, în timpul reprezintării, era des-
părțit în două tabere, dintre care una susținea că ideile din piesă sunt
socialiste. Pentru domirirea tutulor, declar că dacă a tinde către un timp în
care să nu fie... Prisos nici Sărăcie, este a fi socialist, sunt în acest caz socialist
în toată puterea cuvântului». Piesa a fost reluată în stagiunile 1881—1882
și 1887—1888.
Povestea Unchiașului Sărăcie, în numeroasele ei variante, des voltă un motiv
tipic al folklorului european. L. Șeineanu (Basmele Românilor, 1895, p. 884 urm.,
895 urm.) îl regăsește în ciclul de povestiri picarde și bretone, apoi la Italieni,
Sârbo-Croați, Cehi și Germani. Folkloriștii români l-au transcris de mai muie ori.
Printre aceștia, vd. V. A. Urechiă, în Legende Române, 1891, unde împreună cu
basmul Nea Sărăcilă și Surata Calicia, este publicată și varianta Danciu. Mace-
donski n’a pornit însă dela variantele românești, ci dela legenda franceză utilizată
de E. d’Hervilly și A. Grevin în poemul dramatic Le Bon Homme Misere, jucat
întâia oară pe scena Teatrului Odeon din Paris, la 11 Decemvrie 1877 și publicat
în același an la editorul Charpentier. Lucrul a fost recunoscut de către Fr. Dame,
îndată după representarea piesei lui Macedonski, în cronica din Românul, 10—11
Noemvrie 1880, pe care o reproducem aci în părțile care ne interesează:
« Aceste zise și stabilite, vin la cele două comedii noui ce s’au reprezintat Joi
seara la Teatrul Național și care amândouă sunt iscălite de dl. Alex. A. Mace-
cedonski.
« Să-mi fie permis a face o deosebire între aceste două piese, și de a le judeca
separat.
« După mine, dacă amândouă au aceeași valoare de esecuțiune, nu merge tot
astfel în cât privește invențiunea, și, în arte, invențiunea primează tot.
« Originalitatea cea adevărată constă nu a împodobi un subiect cunoscut, ci
a găsi acel subiect. Poetul poate fi original chiar dacă împodobirea subiectului
e împrumutată. Dar întocmirea trebuie să fie a lui proprie. Vopsitorul, care vop-
sește o trăsură, nu poate zice: Eu am făcut trăsura aceasta. Ca să poată zice
el aceasta, ar fi trebuit să fi făcut o roată măcar, dar o roată nouă. Moliere,
reluând Aulularia lui Plaut, rupe tiparul antic și creiază o piesă nouă, luând
din dreapta și din stânga toate podoabele ce găsia. Guillen de Castro scrisese Cid
înaintea lui Corneille, dar poetul francez, împrumutând numai tema generală a
dramaturgului spaniol, introduce situațiuni dramatice noui și crează o dramă
originală.
NOTE
451
« Acum trei ani, doi scriitori francezi, d. E. d’Hervilly și A. Grevin, inspirându-se
de o vechie legendă, scrisese în versuri o piesă în trei tablouri, care se intitula:
Le Bonhomme Misere, și care fu represintată la Odeon la 11 Decemvrie 1877, fără
niciun succes. D. Macedonski a luat piesa, adaptând toate diviziunile și subdivi-
ziunile ei, ideia generală și ideile particulare și, traducând-o sub titlul de Unchia-
șul Sărăcie, în versuri prea frumoase, se mulțumi schimbând câteva expresiuni,
ștergând câteva fraze și adăugând câteva idei noui în dialog.
« Ne pare rău că autorul n’a anunțat piesa d-sale ca o simplă traducere, căci
atunci nu am fi avut decât să-1 felicităm ».
Continuând cronica sa în Românul din 12 Noemvrie 1880, Fr. Dame arată că
originalul însuși al lui Hervilly și Grevin este lipsit de calități dramatice. In spri-
jinul acestei opinii, Dame reproduce, în traducere, articolul publicat de renumitul
critic teatral Fr. Sarcey cu ocazia reprezentării piesii Le Bonhomme Misbre pe
scena Teatrului Odeon din Paris.
După ce amintește cuprinsului vechiului basm Părul Sărăciei, din care pare
a se fi desvoltat poemul dramatic al autorilor moderni; după ce menționează și
Povestirile unui băutor de bere ale lui Charles Deulin, care reia vechea legendă, dân-
du-i însă un final deosebit, Fr. Sarcey întreprinde analiza detaliată a piesei lui
d’Hervilly și Grevin, pentru a conchide în cele din urmă: « Nu refuz de a recunoaște,
scrie Sarcey, că sunt versuri frumoase și câteva amănunte fericite în această pretinsă
dramă; că punerea în scenă este de o exactitate pitorească; dar întregul este
plicticos peste măsură.
« Mă gândesc și mă răsgândesc ca să ghicesc prin ce fantasie de director, d.
Duquesnel, care nu dă niciodată ceva nou, a ales tocmai o operă, care, chiar în
caz de succes, nu putea să placă de cât unui mic număr de literați și care,
între paranteze, n’a plăcut nici acestei elite.
« Se poate ca directorul dela Odeon ațâțat de imputările ce tot auzia împre-
jurul lui, să se fi gândit: Ah! voiți ceva nou ! ah ! vă plângeți că nu fac nimic
pentru literatură și pentru poezie ! O să vă dau eu ceva literar și poetic ! voiți
să muriți de plictiseală, făcându-mă să pierd bani; muriți dar și eu nu voi fi
așa de prost ca să pierd mulți bani.
«Nu pot să repet îndestul tinerilor autori: la teatru, nu poate reuși cineva
decât cu calități dramatice. Toate celelalte servesc puțin; ele nu scapă de grele
căderi; d-nii E. d’Hervilly și A. Grevin au putut constata aceasta în paguba lor».
Macedonski răspunde cronicei lui Dame, respingând ceeace i se părea a fi
o acuzație de plagiat. Articolul cu titlul Cum se face critica, apare în Resboiul
Român (al lui Gr. H. Grandea), în numărul din 12 Noemvrie 1880 și are următorul
cuprins:
« N’aș lua condeiul în mână spre a răspunde d-lui Dame, care, prin « Românul »
de la 10, 11 Noemvrie, se exprimă asupra piesei mele «Unchiașul Sărăcie», din-
tr’un punct de vedere cu totul particular, dacă d. Dame ar dovedi mai puțină
pasiune. Reproduc câteva rânduri:
31
452
OPERE
« Acum trei ani, doui scriitori, d. E. d’Hervilly și A. Grevin, inspirându-se de
o vechie legendă, scrisese în versuri o piesă în trei tablouri, care se intitula: «Le
Bonhomme Misere ». D. Macedonski a luat piesa, a adoptat toate diviziunile și
subdiviziunile ei, ideia generală și ideia particulară și a tradus-o sub titlul de
« Unchiașul Sărăcie », în versuri prea frumoase, mulțumindu-se a-i schimba câteva
expresiuni, ștergând câteva fraze și adăugând câteva idei noui. Ne pare rău
că autorul n’a anunțat piesa ca o simplă traducere, căci n’am fi avut decât a-1
felicita ».
« Răspund la rândul meu d-lui Dame, aceea ce am spus și în prefața piesii mele
când am prezintat-o comitetului teatral: « Versurile sunt ale mele afară de cele
care se învârtesc în jurul scenariului francez și subiectului de fond al legendei.
Scenariul singur aparține piesii franceze, iar legenda îmi aparține și mie și tutulor,
din momentul ce « e legendă ». D. Dame, cred, că nu va avea pretențiunea ca să
născocesc o legendă.
« Acum câțiva ani, acuzațiunea ce mi-o face d. Dame astăzi, s’a făcut și unui
mare scriitor francez, d. Victorien Sardou, în privința piesei sale: «Les pommes
du voisin », al cărei subiect de fond aparținea, — și încă nu ca legendă, — dlui
Charles de Bernard. D. Sardou însă a rămas tot Sardou, și piesa sa a rămas
tot aplaudată.
« D. Dame mă acuză de hoție. Admițând un moment, dimpreună cu d. Dame,
că mi-am însușit deprinderi cu care stă în o atât de strânsă legătură, sunt un
hoț foarte dibace, de oarece recunoaște însuși că versurile mele sunt « prea fru-
moase ». Pe acest tărâm dar, a fura într’un mod «prea frumos», d. Dame
știe, dimpreună cu mine, că însemnează «a crea», mai ales când e vorba de
versuri.
« Ca să nu se mai îndoiască însă, nici d. Dame, nici foștii domniei sale conațio-
nali. . . Francezii, reproduc din « Revue politique et litteraire » din Paris, număru
din 13 Noemvrie 1880, următoarele rânduri dintr’un studiu făcut asupra unei
legende religioase de d. Gaston Paris, membru al Academiei Franceze, de Ins-
cripțiuni și Litere. lată-le (vezi p. 462, coloana II):
« Freron acuza pe drept cuvânt pe Voltaire de a fi copiat pe poetul englez
Parnell și Freron avea dreptate. Parnell publicase « Ermitul », care era capul său
de operă, și unul din cele mai frumoase produse ale poeziei engleze, cu câtva înainte
de călătoria făcută de Voltaire în Englitera, și oarecari trăsături nu lasă îndoială
că scrierea lui Voltaire își are sorgintea directă în poema engleză. Dar, drept vor-
bind, Voltaire nu uzase decât de dreptul evident de a-și lua bunul său, acolo
unde și-l găsea, căci Freron își închipuia că Parnell inventase « Ermitul ».
Pentru a aprecia mai bine măsura în care Macedonski a fost influențat de
poemul dramatic Le Bon homme Misere, reproducem în cele ce urmează lucrarea
lui d’Hervilly și Grevin, modelul incontestabil al poemului românesc, transcris,
la cererea noastră, după exemplarul devenit rar, de dl Al. Ciorănescu, căruia îmi
îngădui a-i exprima aci mulțumirile cele mai călduroase:
NOTE
453
BON HOMME MISERE
de E. d’Hervilly și A. Grevin
Personnages
Le bon homme Misere	Mrs.	Tolien
Pierre )	»	Montbars
Paul J voyageurs	»	Franșois
Maître Colin	»	Tonse
Le Conteur	»	Monval
Le Valet de maître Ri		
chard	»	Gibert
La voix du Maître
Premier voisin
Deuxieme voisin
La Mort
Une Lavandiere
Mrs.
» Keraval
» Freville
Mmes. Defresnes
» Kolb
PREMIER TABLEAU
Les voyageurs
(Le rideau se leve sur les derniâres mesures d’un air ancien, d’allure naive,
et le spectateur apergoit, occupant l’entiere largeur du theâtre, une muraille
grise semee d’etoiles, au milieu de laquelle est percee une vaste porte â cintre
ogival dont les vantaux sont fermes).
ENTRfiE DU CONTEUR
(Un personnage en habits du XV-e siecle s’avance sur le devant de la scene,
salue et prend la parole, familierement).
Ainsi qu’il sied, avant d’entamer cette histoire
Pour laquelle j’espere un accueil indulgent,
Tout d’abord je salue humblement l’auditoire,
Et promets d’etre bref.
L’an dernier, voyageant
En Italie avec des amis dont la bourse
Sans embonpoint aucun etait fort laide ă voir,
Un cure charitable, — 6 benoîte ressource !
Nous offrit le souper et le coucher un soir.
On eut la polenta, la fiasque et la pasteque,
Et notre hote, au dessert, nous fit miile recits;
Sa memoire en semblait une bibliotheque.
Notre hote aimait conter. — Nous, baissant les sourcils
Plus que ne l’eut voulu l’urbanite sans doute,
D’un oeil tres languissant, errant dans l’inconnu,
Nous cherchions de nos lits, sournoisement, la route.
En depit du sommeil, pourtant, j’ai retenu
31*
454
OPERE
Parmi ses contes bleus, la bizarre^Legende
Du bon homme Misere, et je viens aujourd’hui
Vous la dire ă mon tour. Elle vaut qu’on l’entende.
Je la rapporterai, mot pour mot, comme lui.
Misere en fait le fond, oui, mais n’allez pas croire
Qu’elle soit triste ou bien ennuyeuse ă l’exces?
Point! — C’est une agreable et curieuse histoire
Qui, j’en ai le soupțon, est fleur du sol franșais;
L’Italie, entre nous, n’en est que l’heritiere.. .
Mais sans plus discourir, allons, j’entre en matiere:
(Cela dit, le conteur salue et se retire. Musique. — Les deux vantaux de la porte
s’ouvrent et se rabattent sur la muraille etoilee, comme les volets d’un triptyque.
Par la baie ouverte, on voit un paysage champetre noye dans la pluie. Â droite,
une maison avec porte garnie d’un guichet grillage. Au milieu, une fontaine. Le
jour tombe).
SCENE PREMIERE
LA LAVANDlERE, puis PIERRE et PAUL
(Le tonnerre gronde par instants. Pluie. La lavandiere, tout en battant son
linge, chante ă mi-voix un fragment de chanson).
LA LAVANDIERE
Si j’allais ă la cour,
Je dirais ă la Reine:
Qui n’eut jamais d’Amour,
Certes, n’eut point de peine.
(Elle bat son linge)
Mais qui n’a du gemir
De cette peine douce,
Madame, sous la mousse
Doit tristement dormir.
(Elle bat son linge)
(Pierre et Paul, les amis inseparables, apparaissent dans le costume consacre
par l’imagerie populaire: Tuniques et manteaux de couleurs crues. Aureoles. Longs
bâtons ă crosse. Sandales aux pieds. Comme la pluie tombe, ils abritent leur
tete sous un pan de leur manteau de voyage).
PAUL (montrant le porche)
Ah ! nous touchons au port.
NOTE
455
PIERRE
Ouf ! je perdais courage.
Quelle etape, ami Paul?
PAUL
Oui, Pierre, et quel orage?
PIERRE (il tord le coin de son manteau)
Quel temps ! un moucheron qu’on retire d’un bol
De lait, n’est pas inouille plus que moi, mon bon Paul!.. .
PAUL (meme geste)
Bah ! je t’en offre autant ! Je me sens, mon bon Pierre,
Trempe comme le pain au fond de la soupiere...
PIERRE (avec un soupir)
Oh ! la soupe !
PAUL (il tressaille)
J’ai froid !
PIERRE
Oii nous mettre ă l’abri?
PAUL
Que n’ai-je seulement l’etable oii le cabri
Sommeille innocemment sur la litiăre chaude !
PIERRE
Oui. Qu’un morceau de pain luît mieux qu’une emeraude
Â l’oeil du voyageur dont l’estomac n’a pas,
Depuis le matin, fait le plus mince repas,
Et, le soir venant, crie â vous rompre la tete !
PAUL
Je saurais, bien qu’ă jeun, rire de la tempete,
Si j’etais preș d’un feu de broussailles, assis
Sous le manteau d’un âtre aux lambrequins noircis. . .
456
OPERE
PIERRE (avec extase)
C’est beau pourtant un plat, qui fume, et qu’on apporte !
PAUL (tristement)
Oui, mais il pleut.
PIERRE (designant la porte ă guichet)
Si nous frappions â cette porte?
Tiens, j’en ai l’esperance au coeur, en verite,
Le sourire charmant de l’hospitalite
Va rayonner ici! — Beau logis, riche maître;
Frappons?
PAUL
Beau logis, soit; maître riche? peut-etre !
De ces fieres maison qui paraissent aux yeux,
On trouve trop souvent que leur maître aux jeux
Les doit, meubles compris, des combles ă la cave...
PIERRE (l’interrompant)
Revers de la medaille aussi frequent que grave. ..
PAUL (il poursuit son raisonneinent)
Pour n’en rabattre point de ce qu’on cruț d’abord,
Donc ne jugeons du bien des gens qu’apres leur mort.
PIERRE
Certes ! l’avis est bon ! Mais s’il nous faut attendre
Jusque-lâ pour souper, les deux pieds dans la cendre,
Preș d’un bon lit, je crois que nous risquons, mon cher,
De coucher dans la rue et de nous nourrir d’air
Pas mal de temps encore !
PAUL
Eh ! sans doute, sans doute !
Mais on peut s’informer, sans que rien il n’en coute.
(II montre la Lavandiere)
J’aperQois une femme attardee au lavoir;
Faisons-la bavarder, et nous allons savoir
Â quoi nous en tenir sur ceci tout de suite.
Viens, je vais lui parler.
NOTE
457
PIERRE
J’y consens, mais fais vite,
Paul, et pour une fois, sois bref autant que fin.
PAUL (sentencieux)
Le sage doit tourner sept fois. . .
PIERRE (avec eclat)
Quand il a faim !
Jamais !
PAUL
Sa langue...
PIERRE (avec desespoir)
Non ! Parle ! ou bien je rends l’âme !
(Paul fait signe qu’il y consent. Les deux voyageurs s’approchent de la La-
vandiere. Paul prend la parole).
PAUL (plein de commiseration)
II pleut bien fortement, ma pauvre brave femme!
LA LAVANDlfiRE (elle releve la tete et rit)
Oui. Ce n’est que de l’eau. Si’il nous tombait du vin,
Sans doute je ferais ce blanchissage en vain,
Mais au moins, bonnes gens, sans souci des automnes,
Nous en saurions remplir des cruches et des tonnes.
Et nous en boirions tous !
PAUL
Vous etes gaie?
LA LAVANDIERE
Eh ! bien,
Pourquoi non? hors l’argent il ne me manque rien
De tout ce qu’une femme en ce monde souhaite !
PAUL (gravement)
Felicite bien rare en ce cas, et parfaite !
Car l’argent, apres tout, cause de bien grands maux.. .
458
OPERE
LA LAVANDIERE
Oui~da ! vous pariez lă sans epargner les mots !
Allez, l’argent jamais ne me rendra malade;
Bonsoir.
(Elle bat son linge, puis elle reprendra en montrant Pierre)
Voyez-vous pas que votre camarade
Se morfond ă la pluie, et semble ă consoler:
Portez-lui vos conseils. Mais quant ă m’enjoler,
Nenni, Monsieur ! On n’est pas de ces plus niaises.
Passez votre chemin, beau diseur de fadaises,
J’ai ma besogne ă faire, et voici qu’il est tard.
On m’attend...
PAUL
Ou cela donc?
LA LAVANDIERE (qui s’est remise ă l’ouvrage, montrant la maison ă guichet)
Chez maître Richard.
PIERRE
(II s’approche ă son tour, et prend la parole d’une voix mielleuse).
II pleut si dru, ma mie, est-ce donc un ouvrage
Qu’on ne puisse remettre ă demain?
LA LAVANDIERE
Bon ! courage !
L’un vaut l’autre, il paraît. Belle paire d’amis !
C’est de la sorte alors qu’on fait en vos pays?
Ah bien !.. . Si je tardais ă reporter ce linge
Moi, chez maître Richard, cette face de singe
Ne me trouverait pas... bonne ă jeter aux chiens !
PAUL
Eh ! ce maître Richard est-il donc des chretiens
Le plus dur et e plus. ..
LA LAVANDIERE
Lui ! c’est un ladre rare !
Un turc comme Satan n’en cuit plus, un avare
Â se faire fouetter pour un liard rogne:
C’est un Cresus sans coeur, un etre renfrogne
Qui sourit aux ecus, — quand ils sont neufs...
NOTE
459
PIERRE
Quel homme !
LA LAVANDIERE
Messieurs, il vous vendrait les pepins d’une pomme !
Bref, sauf votre respect, c’est un Fesse-Mathieu
Qui ne croit pas au diable et moins encore ă Dieu.
(Elle se remet ă tordre son linge)
PAUL (indiquant la maison ă guichet)
Ah ! ța serait-ce lui, dites-moi, qui demeure
Dans la maison lâ-bas?
LA LAVANDIERE (avec impatience)
(Elle suit de l’ceil le doigt tendu de Paul)
Oui, c’est lui, que je meure !
Mais voyons, laissez-moi lessiver, saperjeu ! !
PAUL
Bien, ma mie, on s’en va.
PIERRE
Nos excuses.
LA LAVANDIERE
Adieu !
(Pierre et Paul redescendent la scene)
PIERRE (railleur)
Eh bien, Paul?
PAUL (triomphant)
Qu’ai-je dit?
PIERRE
Bah ! tentons l’aventure !
Cette femme peut-etre a force la peinture.
Qu’en dis~tu? Frappons lă tout de meme. Je crois
Que nous deriderons ce visage de bois.
Essayons ?
460
OPERE
PAUL
Essayons.
PIERRE
(II frappe, puis il ecoute. Puis il se touche l’estomac et dit:)
Silence, toi.
(II ecoute de nouveau)
Personne ?
PAUL
Mon Dieu ! la froide averse, et comme je frissonne !
PIERRE (il frappe ă coups redoubles)
Ma foi, je frappe encore.
(Le guichet s’ouvre brusquement. La tete du valet s’y encadre)
scEne II
LES MEMES.—LE VALET
LE VALET (d’un ton rogue)
Que voulez-vous ici?
PAUL (poliment)
Saluer votre maître.
LE VALET
Et voilă tout? Merci,
Bonsoir
(La tete disparaît, — le guichet se referme)
PIERRE (apres avoir frappâ de nouveau)
Pardon...
(La tete reparaît)
LE VALET
Eh bien?
PAUL (conciliant)
Nous vbulions...
NOTE
461
LE VALET (l’interrompant)
Difficile !
PAUL
Le prier humblement de nous donner asile
Pour une nuit...
LE VALET
Pardieu ! plus de honte aujourd’hui !
D’ailleurs, j’entends mon maître. Adressez-vous â lui.
(La tete disparaît)
LA VOIX DU MAÎTRE
Que veulent ces marauds?
PAUL (parlant au guichet)
Seigneur, la nuit est proche,
Et l’orage redouble...
LA VOIX
Au large !
PIERRE
Coeur de roche !
Ah ! mon souper s’envole, helas !
PAUL (au guichet)
Nous implorons
De votre grâce un coin...
LA VOIX
Arriere, ces larrons !
Est-ce une auberge ici?
PAUL
Mais...
b'	LA VOIX
Treve de paroles !
462
OPERE
PIERRE
Dieu vous le rendra !
LA VOIX
Non ! Qu’on me chasse ces droles !
PAUL
Par pitie !
LA VOIX
Non !
PIERRE
Un coin dans l’ecurie, au nom
Du ciel!
LA VOIX
Allez au diable !
PAUL
Un peu de paille?
LA VOIX
Non !
(La tete du valet reparait)
LE VALET
Qu’avais-je dit?— Bonsoir !
(Le guichet se referme brutalement au nez des voyageurs)
SCENE III
PIERRE, PAUL puis LA LAVANDIERE
PIERRE
Helas, Paul !
PAUL
Point d’affaire !
Las ! que de mauvais coeurs en la terrestre sphere !
J’ai plus froid que jamais.
NOTE
463
PIERRE
J’ai froid atrocement.
PAUL
Instant critique !
(En ce moment, la Lavandiere qui, sa besogne achevee, se dirige vers la
maison du maître, son linge sur l’epaule, croise les deux piteux camarades).
LA LAVANDIERE
Eh quoi, toujours vous?
PIERRE
Tristement.
PAUL (extremement poli)
Madame, s’il vous plaît, un mot?
LA LAVANDIERE
Le doux langage !
PAUL (suppliant)
Madame, savez-vous quelqu’un de ce village
Qui voudrait bien loger deux hommes sans argent,
Deux pauvres etrangers?
LA LAVANDIERE (ironique)
Ouais? — « Heureux l’indigent »,
Me disiez-vous tantot, non sans quelque malice. ..
Mais oublions cela. — Donc pour rendre service
Sans exiger un sol, je ne connais ici
Que mon voisin Misere, un homme fait ainsi
Qu’il a toujours rendu bonte pour malveillance,
Gueux comme Jesus-Christ ! avec sa patience
Et sa douceur, et puis gai comme un sansonnet
Qui pardonne ă l’hiver, quand le priritemps renaît !
Misere, tour ă tour, visite nos chaumieres.
Dame ! il ber^a parfois les plus riches fermieres !
Les plus huppes du bourg vont lui toucher la main.
Car qui sait, ici-bas, ce qu’il sera demain,
464
OPERE
Et l’on ne doit jamais brusquer les miserables.
On a beau posseder des terres labourables,
Et sur la rue avoir, comme on dit, un pignon,
On peut du pauvre un jour devenir compagnon,
Et tendre ă tout passant, au pied des vieilles haies,
Un chapeau qui n’est plus que bosses et que plaies.
(Elle change son linge d’epaule)
fitant honnete, il est partout le bienvenu.
Quel âge a-t-il? qui sait ! On l’a toujours connu
Tel qu’il est rnaintenant, vieux, en proie aux coleres
Du sort, et mis comme un echappe des galăres;
Nul ne l’a vu petit ainsi que tel ou tel. ..
Notre cure prâtend, lui, qu’il est immortel;
La mort semble, en effet, oublier le vieux here.
Nous l’appelons chez nous: le bon homme Misâre.
Voilă l’hote ! — Â present, si c’est votre deșir,
A vous mener chez lui je m’offre avec plaisir:
Un toit, par cette pluie, est toujours acceptable.
J’ai bien une maison qu’en femme charitable
J’aurais sans doute du, messieurs, vous proposer.
Mais, dame, je suis veuve, et l’on pourrait causer...
PIERRE
Bon ! Allons chez Misere !
LA LAVANDIERE
Alors veuillez m’attendre
Une seconde lă, messieurs, car je dois rendre
Ces hardes, vous savez, ă maître Richard?
PIERRE
Bon !
Faites
(La Lavandiere entre chez maître Richard)
PAUL
Ma foi, le ciel est d’un noir de charbon.
Allons chez le bon homme !
PIERRE
II aura dans sa huche
Une croute peut-etre, et de l’eau dans sa cruche:
Attendons.
(La Lavandiere sort de chez maître Richard)
NOTE	465
LA LAVANDIERE
Me voici. Partons. Et d’un bon pas !
Le bon homme Misere habite tout lă-bas...
(Pierre et Paul suivent docilement la Lavandiere. — Musique. — Les deux
vantaux de la porte se referment).
DEUXIEME TABLEAU
(La porte murale, en s’ouvrant, laisse voir l’interieur de la chaumiere du
bon homme Misere. Au fond, une haute cheminee sans feu. II fait nuit. Le bon
homme est couchd. La scene est vide).
scEne premiere
LA LAVANDIERE.— misEre
(On frappe ă la porte ă plusieurs reprises. Puis la voix de la Lavandiere
se fait entendre).
LA LAVANDIERE (frappant toujours)
Holă ! hă ! mon voisin !
MISERE (en sursaut)
Qui va lă? Bah ! je reve.
LA LAVANDIERE
Ouvrez, voisin, c’est moi !
misEre
Qu’est ceci?— Je me leve.
Que me veut-on?
LA LAVANDIERE
C’est moi, votre voisine, avec
Deux voyageurs qui n’ont sur eux plus rien de sec,
Et qui meurent de faim.
MISfeRE (avec empressement)
Pauvres gens ! Hă ! voisine !
Poussez la porte ! Entrez ! — Allumez la resine !
Vite ! et faites pour moi tous les honneurs du lieu.
Lă, me voici.
(Entree de Pierre et de Paul, precedes par la voisine. Celle-ci allume une
chandelle de resine aux cendres du foyer. Le logis s’eclaire. Misere entre en
scăne).
466
OPERE
SCENE II
PIERRE, PAUL, LA LAVANDIERE, MISERE
(C’est un grand vieillard, en habits rapieces. II a la mine gaie et douce sous
ses longs cheveux blancs).
misEre
Salut, messieurs !
PIERRE et PAUL
C6ans soit Dieu !
MISERE
Messieurs, ainsi soit-il ! Aussi bien ma demeure
A grandement besoin de sa grâce ă cette heure,
Car vide est le buffet dans ses quatre murs nus.
Mais enfin, soyez-y, messieurs, les bienvenus.
PIERRE et PAUL
Merci pour cet accueil !
MISfiRE
Las ! sauf mon lit de paille
Pour vous coucher, je n’ai dans mon trou rien qui vaille,
J’ai couru tout le jour, messieurs, mais bien en vain,
Je ne puis vous offrir qu’une poire et du pain.
PIERRE
Etre une heure â l’abri, voilâ, monsieur Misere,
Tout ce que nous voulons.
LA LAVANDIERE
(Pendant que Misere regoit ses hotes, la Lavandiere a ranime quelques etin-
celles dans le foyer. Elle s’ecrie en se relevant).
Alors, laissez-moi faire;
J’ai mon projet, messieurs.
(Elle sort en courant)
NOTE
467
MISERE (montrant une escabelle)
Messieurs, asseyez-vous.
Vous etes fatigues. Ce banc n’est pas fort doux,
Mais il arrive ă point, et c’est lă son excuse.
(Retour de la Lavandiăre. — Elle porte un flacon d’une main et de l’autre
un plat ou sont des poissons).
LA LAVANDIERE
Voici des merlans frits, avec du vin de Suze !
PIERRE
Du poisson !
PAUL
Du bon vin !
LA LAVANDIERE (â Pierre)
Vous aimez le poisson?
PIERRE
Dame, un ancien pecheur !
LA LAVANDIERE
Alors, et sans fațon
A table !
MISERE (souriant)
Â table, bon! — Â table... sur le pouce,
Comme on dit. Car je n’ai ni table ni nappe rousse.
LA LAVANDIERE
Va pour le pouce.
(Les poissons sont offerts, le pain est distribue. — Paul mime le Benedicite.
Misere le regarde).
PIERRE (la bouche pleine)
II n’est viande que d’appetit.
Ce merlan est parfait.
32
468
OPERE
MISERE
Oui, mais il est petit.
PAUL
Le bon pain 1
LA LAVANDlfiRE (tendant son flacon ă la ronde)
Et le vin ne nous fera pas faute.
PIERRE (ă Misere qui ne mange pas et paraît soucieux)
Notre hote, mangez donc !
PAUL
Oui, qu’avez-vous, notre hote?
MISERE
Moi? rien. Je n’ai pas faim.
Lx LAVANDIERE (lui tend un poisson)
Bah ! bah !.— Prenez ceci.
MISERE
Je ne saurais...
LA LAVANDIERE
Alors buvez un coup !
MISERE
Merci!
Non.
LA LAVANDIERE
Voyons, mon voisin, vous savez quelque chose?
Ouvrez-nous votre coeur. Buvons. — On boit, on cause,
Et le chagrin s’en va.
PIERRE
Notre amie a raison.
NOTE
469
MISfeRE
Messieurs, pardonnez-moi d’attrister la maison.
Je devrais vous offrir, c’est d’un hote l’usage,
Â defaut de veau gras, au moins un bon visage,
Mais je ne sais mentir, — et je suis furieux !
PAUL
Peut-on savoir pourquoi, sans etre curieux?
MISERE
Ce n’est rien. Mais il faut, dit le proverbe, en somme
Bien peu de chose pour ruiner un pauvre homme.
Voici. Dans mon jardin, s’eleve un beau poirier.
Chaque automne on le voit jusqu’ă terre plier
Sous de nombreux fruits lourds et lisses comme un marbre;
C’est mon ami de coeur, c’est mon frere, cet arbre !
En meme temps que moi, voyez-vous, il est ne.
Bref, j’aime tendrement mon brave Doyenne !
Mais il me le rend bien, — la chere creature !
Ses poires sont, messieurs, ma seule nourriture
Pendant les jours mauvais. Oui, grâce ă mon poirier,
Je ne meurs pas de faim d’octobre â fevrier;
Chacun de ses fruits dans l’assiette qu’il decore,
Sert de soupe et de rot ! et de dessert encore !
TOUS
Beni soit-il du ciel, l’honnete Doyenne !
MISERE
Eh! bien, messieurs, tantot, — plus chagrin qu’etonne.
J’ai surpris un voisin sur le coup de six heures,
Qui venait de voler mes poires les meilleures
Et franchissait ma haie avec son chapeau plein !
PAUL
Seigneur ! que ce bas monde ă mal faire est enclin !
PIERRE
Oui, Paul. Bien. Mais tais-toi.
32*
470
OPERE
LA LAVANDIERE
Pauvre monsieur Misere !
PAUL
Dieu punit le voleur.
PIERRE
Ah ! la peste le serre !
misEre
Donc ce voi etait fait pour me preoccuper,
Et je me suis couche de depit sans souper.
(Apres un silence)
Tenez, je ne suis pas mechant. Fi de la haine !
Mais je voudrais que Dieu.. . (Ce serait lâ leur peine)
Fit que tous les voleurs grimpâs dans mon poirier
Y restassent, messieurs ! et dussent me prier
Pour en descendre ! alors, ă gorge deployee,
Chaque poire m’etant de la sorte payee,
Je rirais des voleurs, et longtemps, voyez-vous!
Que je serais heureux ! Oh ! qu’il me serait doux
De voir bien enfourchees au bout de chaque branche,
Avec des airs piteux, avec la face blanche
De terreur, et les yeux pleins de larmes tout ronds,
Suppliant et geignant, mes coquins de larrons!
PIERRE
Voeu modeste.
PAUL
Deșir discret.
LA LAVANDIERE
Demande juste !
PAUL (ă Pierre, ă part)
Pierre, il faudra prier ce soir le maître auguste
D’accorder cette joie ă ce brave homme~lă?
PIERRE
Oui, Paul, et de tout coeur ! on lui doit bien cela.
NOTE
471
PAUL (â Misere)
Vieillard, votre souhait s’accomplira, je pense.
Puisque le ciel toujours offre une recompense
Â ses vieux serviteurs, nous lui demanderons,
Ardemment, cette nuit, de punir vos larrons
Comme vous l’avez dit.
LA LAVANDIERE
Amen !
misEre
Dieu vous ăcoute !
Car ma voix a bien peu de credit sous Ia voute
Celeste, bonnes gens ! — Du moins jusqu’ă prăsent,
Aux balances d’en haut, je suis bien peu pesant...
PAUL
Esperez. Le Seigneur eprouve ceux qu’il aime.
Mais toujours la moisson vient â celui qui seme
Sans treve, sans murmure.
PIERRE (ă Misere)
Espârez donc, ami.
MISÎSRE (s’inclinant)
Je n’ai jamais doute si j’ai parfois gemi.
(Pierre et Paul lui serrent la main)
PIERRE
(Apres avoir regarde en dehors Fătat du ciel.)
Paul, la pluie a cesse de tomber et la lune
Jette ses diamants au loin dans l’herbe brune.
II est temps de partir.
PAUL
Oui, Pierre. — Allons, la main
Notre hote et grand merci !
(II serre la main de Misere et se dispose ă sortir)
472
OPERE
PIERRE (ă Misere, meme geste)
Peut-etre que demain
Sera plus gai qu’hier?—Allons, merci, compere !
(II suit Paul qui franchit le seuil de la chaumiere)
MISERE
Dieu vous garde, messieurs !
LA LAVANDIERE (elle fait une reverence)
Bonsoir, monsieur Misere.
(Elle sort)
MISERE (seul)
(II ferme la porte et se dirige vers son lit)
Bonsoir ! — Allons dormir, maintenant, plein de foi.
Mais ces honnetes gens peut-etre ont ri de moi?
(Les battants de la porte se referment. — Musique)
TROISIEME TABLEAU
Le Poirier du bon homme Misere
(Quand les deux vantaux de la porte sont ouverts, on aperșoit le jardin
du bon homme Misere. Au milieu, un grand poirier charge de fruits jaunis-
sants, et dont les branches pendent jusqu’â terre. Le soleil se couche.
SCfiNE PREMIERE
MAÎTRE COLIN
(II entre avec precaution, une echelle sur l’epaule et examine s’il est bien
seul, puis il applique l’echelle contre le tronc du poirier, monte dans l’arbre,
s’installe sur une des branches superieures, cueille les poires et en remplit ses
poches precipitamment).
MISERE (tousse dans sa maison)
(Alors, maître Colin essaye de sauter â bas du poirier, impossible ! II s’epuise
en vains efforts et s’ecrie d’abord avec surprise, puis avec inquietude.
Cornebeuf !— Qu’est ceci?—Je ne puis pas descendre?
Eh ! mes pieds sont de plomb ! Oh ! mes mains sont de cendre !
NOTE
473
Mais c’est de la magie ! On dirait que mon corps
Est dans les doigts crochus d’invisibles recors.
(Nouveaux efforts)
Chaque branche m’enlace, et m’oppresse et me froisse !
Je suis rompu, perclus ! Ah ! les poires d’angoisse !
Cornebeuf !—Le hameau, ma femme, mes parents,
Tout le monde va rire !...
SCENE II
MAÎTRE COLIN.—MISERE
MISERE (apercevant maître Colin)
Ah ! ah ! je vous y prends !
Ah ! ah ! maître Colin !
MAÎTRE COLIN
La! je suis pris ! que dis-je,
Cet arbre est enchante ! delivrez-moi !
MISERE
Prodige !
(Â part)
Quelles gens, cette nuit, ai-je heberges chez moi,
Que voilâ mon souhait exauce?
(Haut.)
Par ma foi,
Puisque Dieu l’a voulu, voisin, et qu’il me venge,
J’userai sans remords de sa faveur etrange !
Ah ! monsieur le voleur ! je vais aux environs
Ramasser un fagot, apres quoi nous rirons.
II va t’en cuire! Car je veux pour ma joie
Te griller, t’enfumer comme un « vetu-de-soie ».
MAÎTRE COLIN
Misericorde !
MISERE
Non!
474
OPERE
MAÎTRE COLIN
Monsieur Misere.
MISERE
Bon !
Tu vas voir. -— Tu seras fume comme un jambon.
A bientot.
(Il sort)
MAÎTRE COLIN (se demenant de plus belle)
M’enfumer?... Au meurtre ! ă moi !
(II ecoute)
Personne !
(On entend des voix)
Entendez-vous, voisin?—Oui, voisin, je frissonne,
On egorge quelqu’un !
MAÎTRE COLIN
Au secours !
LES VOIX (qui se rapprochent)
Nous voici !
SCENE III
LES DEUX VOISINS. — MAÎTRE COLIN
LES DEUX VOISINS
Que faites-vous la haut? Pourquoi glapir ainsi?
MAÎTRE COLIN
A l’aide, mes amis ! Le bon homme Misere
Est un sorcier.
PREMIER VOISIN
Sorcier, lui? Non !
deuxiEme voisin
Nul sur terre
N’est aussi franc chretien.
NOTE
475
MAÎTRE COLIN
Â l’aide ! Je suis mort !
Misere m’a jete certainement un sort !
PREMIER VOISIN (il se touche le cerveau)
(Â son ami.)
Sa mauvaise action le trouble, j’imagine?
DEUXlfcME VOISIN (il fait le geste d'avaler un verre de vin)
Sans doute. Et puis peut-etre il aura bu chopine.
MAÎTRE COLIN (exaspere)
Je ne puis m’en aller de ce poirier maudit,
Vous dis-je ! C’est le diable !
PREMIER VOISIN
Un diable, avez-vous dit?
Sottise ! Un Doyenne !
MAÎTRE COLIN
J’ai l’echine moulue,
Et je ne puis descendre, encore un coup !
DEUXIEME VOISIN
Berlue !
PREMIER VOISIN
Mais nous ne voulons point laisser dans l’embarras
Un ami...
(II monte dans l’arbre)
Dorinez-moi vos jambes?
DEUXIEME VOISIN
(II monte dans l’arbre)
La! vos bras ?
(Ils essayent de soulever Maître Colin)
Descendons â present.
476
OPERE
PREMIER VOISIN (il est pris)
Quelle chose bizarre !
DEUXIEME VOISIN (idem)
Ah ! c’est bien etonnant !
PREMIER VOISIN (se debattant)
On dirait qu’une amarre
Me lie ă ce poirier.
MAÎTRE COLIN
Ai-je menti?
DEUXI&ME VOISIN (essayant de se degager)
Non pas !
Nous voilâ mal lotis !
PREMIER VOISIN
Oh ! Dieu ! le vilain pas !
MAÎTRE COLIN
Sentez-vous maintenant le poids de chaque branche?
TOUS LES TROIS
Las ! mon dos ! Las ! mon nez ! oh ! ma tete ! oh ! ma hanche !
PREMIER VOISIN
On m’assomme, je pense !
DEUXIEME VOISIN
On m’embroche, je crois !
SCENE IV
LES MEMES. — MISERE
(En apercevant les trois comperes, Misere laisse tomber le fagot qu’il porte
sur l’epaule).
NOTE
MISERE
Ah! Jesus tout-puissant ! Qu’aperQois-je? Ils sont trois?
Mais j’ai du bois pour quatre. Ah ! les malices noires.
Tout le monde aujourd’hui vient me voler mes poires
Ah! filous, vous allez vous en repentir...
PREMIER VOISIN
Quoi?
Des voleurs? nous ! non pas.
DEUXIEME VOISIN
Nous venions, pleins d’emoi,
Aider ce pauvre infirme ă descendre...
PREMIER VOISIN
Je jure
Que tel fut notre but. ..
MAÎTRE COLIN
C’est la verite pure !
MISfeRE
Ouais ! S’il en est ainsi, vous avez mon pardon.
Descendez.
(Les deux voisins sautent ă terre et s’etirent les bras)
MAÎTRE COLIN
Et moi? grâce !— et je vous ferai don
De trente ecus...
MIStRE
Non, non.
PREMIER VOISIN
Voyons, soyez bon homme.
misEre
Non ! qu’il reste perche lă-haut. Foin de sa somme !
478
OPERE
DEUXIEME VOISIN
Pardonnez-lui, voyons ! — 11 n’y reviendra pas.
MISERE
Hum ! En fait-il serment?
MAÎTRE COLIN
Je promets qu’â cent pas
De ce poirier toujours je me tiendrai, mon maître !
MISERE
C’est bien. Sois libre alors. Je te fais grâce, traître;
Mais, vois-tu, que ceci te serve de leșon.
MAÎTRE COLIN (il descend peniblement de l’arbre)
Merci, monsieur Misere !
MISERE (souriant)
Allons, mechant garșon,
Au diable !
(II lui met des poires dans ses poches)
Et prends ceci pour tes enfants.
LES VOISINS
Brave homme !
(Ils sortent tous les trois en faisant force saluts)
SC^NE V
MISfeRE
(II s’assied sur son fagot et songe. Puis il s’adresse ă son poirier).
Eh bien ! mon cher ami, nous voilă gardes comme
Les grands, dans leur palais, nuit et jour â present?
Beni soit qui nous fait ce superbe present:
La securite ! — Donc, nous dormirons sans craintes
Maintenant: le soupțon n’a plus pour nous d’etreintes
Jusqu’au jour de la mort.
note
479
SCfeNE VI
MISERE. — LA MORT
(Sous les traits d’une belle et noble jeune femme aux longs cheveux epars sur
sa robe blanclie, et tenant une faulx d’argent ă la main, la Mort apparaît douce-
ment dans le jardin de Misere. D’un pas leger, elle s’avance. Puis elle frappe
amicalement sur l’epaule de Misere, qui releve la tete et la regarde avec tran-
quillite).
LA MORT
Bon homme, me voici.
Ne me connais-tu point?
mis£re (avec simplicite)
Pardon, madame, si:
Cent fois je vous ai vue aux seuils voisins penchee;
Cent fois ! et cette faulx n’est pas meme ebrechee !. . .
Si, je vous connais bien.
LA MORT
Et tu ne trembles pas?
MISERE
Non. Lorsque vient la fin d’un tres mauvais repas
On laisse sans regrets la table et ce qui reste
De la pauvre piquette au fond du verre. . .
LA MORT
Peste !
Cette philosophie est bien rare. Pour moi,
Vieillard, j’ai toujours vu, du berger jusqu’au roi,
Les hommes s’accorder sur ceci que la vie,
Meme fade, est le mets dont nul ne perd l’envie;
Oui, tous m’ont suppliee.
MISfiRE
A part les malheureux !
Tenez, sans vous parler en mots qui sonnent creux,
Que voulez-vous, madame, ici que me retienne?
Rien. — Et sans entonner la lamentable antienne
480
OPERE
Des flagelles du sort, qui peut en ma maison
Si vide, m’enchaîner dans ma vieille saison?
Non, je ne croyais pas faire le grand voyage
Si tot; mais je suis preț; — je n’ai pas de bagage.
(Apres un silence)
La mort peut sembler laide ă l’avare, aux mechants,
Aux epoux, — mais ă moi qui n’ai tresors, ni champs,
Ni femme (ayant bien eu d’autres peines), Madame,
Vous m’apparaissez belle, et je sens que mon âme
Est pure, car vos yeux, fixes sur moi, sont doux !
Ah ! pour l’infortune qui se courbe vers vous,
La tombe, — offerte au bout d’une existence amere,
C’est un nouveau berceau qu’entr’ouvre une autre mere !. ..
LA MORT
Quoi ! pas un seul regret? C’est singulier cela !
MISERE (cherchant des yeux autour de lui)
Je ne regrette rien... que l’arbre que voilâ.
Je l’aimais ! — et voici que les poires sont mureș.
Tenez, je vous suivrais, Madame, sans murmures,
Si,— devant que d’entrer aux eternelles nuits,
Vous me laissiez manger encore un de ces fruits?
LA MORT
Bon ! Ce n’est que cela? Fais ă ta fantaisie
Vieillard, prends une poire, et la poire choisie,
Mange !...
MISfcRE
Madame, helas ! parmi d’autres defauts
J’ai celui d’etre vieux. Pretez-moi votre faulx,
Pour abattre une poire?...
LA MORT (le repoussant du geste)
Au large, temeraire !
MISfcRE (montrant le poirier)
Je ne puis y monter, si faible !. . . Comment faire?
note
481
LA MORT (avec un haussement d’epaules)
Bah ! soyons bonne fille ?. . . Oui, je veux de ma main
T’offrir un de ces fruits. . . Mais, aprâs, en chemin. . .
(Elle monte dans l’arbre)
MISERE
Soit.
LA MORT (dans le poirier)
(Elle tend une poire ă Misere, qui la prend. Puis, elle se dispose ă descendre).
Tiens. Prends. Maintenant...
(Elle s’agite etonnee)
Cette plaisanterie,
Vieillard, peut couter cher ! — II se peut que je rie
Un moment. Mais cessons ce jeu.
(Elle se debat)
Crains mon courroux.
MISERE (stupefait lui-meme)
L’arbre vous tient?. ..
LA MORT (absolument fâchSe)
Mortel ! Tout tremble ă mes genoux !
Prends garde ! Veux-tu donc que la sphere celeste
S’effondre sur son axe? Apprends-le, si je reste
Une heure ici, tout va crouler dans l’univers !
MISERE (avec une gaiete mel6e d’effroi)
Ma foi, madame, — effroi supreme des pervers,
Je n’y songeais pas, mais puisque vous voilă prise
Vous y resterez.
(II mord dans sa poire)
LA MORT (furieuse)
Moi!
MISERE (la bouche pleine)
Vous, madame, et la brise
Aura tout le loisir de boucler vos cheveux. . .
482
OPERE
LA MORT
Boii homme, tu fais mal !— Ah ! tu railles !— Je veux
Que ton arbre en pâtisse !.. .
MISfcRE
Eh ! de toute maniere,
Mon poirier, vif ou non, vous tiendra prisonniere.
LA MORT (suppliante)
Insense vieillard ! songe ă tes freres ! — veux-tu
Que le Vice triomphe? ou bien que la Vertu
Ne puisse plus lă-haut cueillir la palme verte?
Veux-tu qu’on te maudisse?—et qu’on pleure ma perte?
MISERE
Non !— Mais qu’avais-je fait?— Pourquoi venir happer
Un pauvre homme chez lui, quand vous pouvez frapper
Tant de grands criminels sur cette vaste terre !
C’est mal !
LA MORT
Veux-tu troubler le terrible mystere
Que mene le Destin?
mis£re
Moi? non!— Je me defends;
Je veux soustraire, — ainsi qu’une biche ses faons,
Mes vieux jours ă tes coups, 6 pale chasseresse !
LA MORT
Moi, l’Invincible,— helas, je me trouve en detresse !
O rage ! — Mais, voyons, Misere, reflechis.
N-est-il point de raison sous ces cheveux blanchis?
N’as-tu point observe que l’austere Nature
Sans cesse modifie, et corrige et rature
Ce qu’elle cree, afin de le refaire mieux?
Eh bien ! ces changements accomplis sous tes yeux,
C’est grâce â cette faulx qu’ils s’operent, bon homme.
Sans l’hiver, cette mort, point de printemps en somme.
483
NOTE
La tombe est le creuset ou le mâtal humain
Que j’y jette en morceaux rouilles, ă pleine main,
Fond, s’affine, se trempe et renaît ă toute heure
Pour fournir au Progres une arme encor meilleure.
Je suis le laboureur fecond du sol mauvais;
Cette faulx est un soc, et je seme ou je vais
Le grain de l’Avenir ! — Dans le jar din du monde
Le vieil arbre de vie a mes soins: je l’emonde.
Le bois sec, le bourgeon naissant que je detruis
Sont rcmplaces un jour par de superbes fruits.
Je suis le Mal, dis-tu, soit! un mal necessaire:
Le fer rouge est cruel, mais il guerit l’ulcdre.
Ne hoche pas la tete, en m’ecoutant, vieillard;
Car je suis Celle aussi qui vient encore trop tard
Pour beaucoup, et qui vient comme la delivrance !
Oui, c’est moi qui gueris l’incurable souffrance !
Veux-tu perpetuer la Vieillesse et les Maux?
Deja, de toutes parts, des villes, des hameaux,
Des mers oii le radeau miserable surnage,
Et des champs que la Guerre emplit de son carnage,
On me prie, on m’appelle avec des pleurs sanglants,
Et tous les desespoirs trouvent mes pas trop lents !
Allons, vieillard, fais place â la Mort bienfaisante !
MISERE
TI n’en lăut pas si long pour que l’on y consente,
Madame!—et je comprends de quelle utilite
Vous etes pour la pauvre et triste humanite,
Et je n’ai pas dessein d’eterniser sa peine !
Non!— Je ne vais donc pas vous garder a la chaîne.
Mais... je prechais pour moi. J’etais humble et content.
Je ne vous avais pas appelee un instant !
Pourquoi,— negligeant tout lâ-bas,— je le repete,
Arrivez-vous chez moi sans tambour ni trompette,
Aujourd’hui justement que s’adoucit mon sort?
Madame, laissez-moi jouir un peu du port
Qu’apres des jours affreux je viens enfin d’atteindre?
LA MORT (appuyant sur le mot)
Tu le veux?
33
484
OPEhE
MISERE
Un deșir pareil ne se peut feindre !
Un instant de repit, un seul, en verite,
Madame, et je vous rends soudain la liberte.
C’est la mon dernier mot ! — Songez qu’on vous appelle !
Toute hesitation va vous rendre cruelle!
LA MORT (se resignant)
Un homme aura vaincu la Mort ! — c’est effrayant !
Mălin vieillard, je prends la chose en souriant,
Et j’accepte le troc.— Je te laisse la vie,
Rend-moi la liberte?—Crois-moi, je t’y convie !
Vite ! — J’entends les cris d’un malheureux martyr
Qu’un medecin acheve, et, lă-bas, pour partir,
Le Grand-Mogol m’attend, son âme sur la bouche.
MIS&RE
Soyez donc libre. Allez.
(Avec douceur)
Mais dans l’ombre ou les couche
Votre inflexible main, oh ! bercez doucement
Ceux pour qui le destin fut toujours inclement.
LA MORT (descendant de l’arbre)
Adieu ! mais souviens-toi: « Sur la machine ronde,
Misere, tu vivras tant que vivra le monde ».
(La Mort s’eloigne ă pas rapides. Misere rentre dans sa demeure en repetant
le mot de la Mort).
MISERE
Misere, tu vivras tant que vivra le monde !
(La grande porte murale se referme. Rentree du Conteur)
SC^NE VII
LE CONTEUR
(II reparaît aussitot que la porte s’est refermee, et dit:
Ce Conte aurait-il-il piu? Je ne sais.— Mais avant
Qu’on l’apprenne au Conteur, laissez-lui dire encore
Ceci: C’est que Misere, helas! Toujours vivant,
NOTE
485
Dejă du jour final voit se lever l’aurore.
Oui, son rude destin est moins âpre et rnoins noir.
Et longtemps, bien longtemps avant la fin du monde,
C’est de l’Humanite le ferme et doux espoir
Grâce â tes beaux efforts, fraternite feconde:
Qui grandis chaque jour et ne te lasses pas,
Misere cessera d’exister ici-bas.
(Le Conteur salue et se retire.— Musique)
(La toile tombe)
ROMEO ȘI JULIETA
Versiune liberă după tragedia lui W. Shakespeare. Apărută în Literatorul,
1881, II, 5—9, unde este însoțită de următoarea Introducere, sub forma unei
scrisori adresată redactorilor Revistei:
Domni Redactori,
« Cedând la dorința pe care mi-ați exprimat-o de a ceti și publica români-
zarea în versuri a celebrei tragedii Romeo și Julieta, am onoarea a vă anexa primul
tablou; — voi continua treptat, cu publicarea ei, în fiecare număr.
« Scopul acestei scrisori, iubiți colegi, este de a vă atrage atențiunea asupra
următoarelor puncte:
I.	Prelucrarea acestei tragedii, deși făcută după originalul englez, nu-1 ur-
mează nici mot â mot, nici în acel mod servil care constitue o rea traducere.
II.	Pentru scenă, spre a înlesni reprezintarea ei, m’am condus de prescurtă-
rile adoptate în repertoriul dramatic al D-lui Ernesto Rossi.
III.	Licențele ce mi-am permis sunt foarte restrânse. Am căutat să respectez
limba și să întocmesc versurile conform regulilor ce am stabilit, și după care,
parte din Dvs., mi-ați făcut onoarea a vă conduce. In ceia ce privește dar acele
licențe, ele constau aproape din următoarele:
a)	Accentuări în două moduri asupra aceluiași cuvânt:
Romeo și Romeă
b)	Contracțiuni de vocale din corpul numelor proprii:
Montechio în loc de Montechio; Benvolio în loc de Benvolio. In alte părți,
veți găsi tot într’o vreme numele Montechio cu i neprescurtat. De asemenea și
pentru Benvolio.
c)	Prescurtări de nume proprii.
Tibald în loc de Tibaldo. Cu toate aceste, am uzat de licența de a spune
și Tibald și Tibaldo.
d)	Modificări de nume proprii:
Menținerea italienescului Paride în loc de Paris. Preschimbarea lui Capuleti
în Capolet și Capoleti. Această din urmă modificare de nume este precugetată.
Mi s’a părut ridicol a zice în românește Capulet sau Capuleti.
33*
486
OPERE
« Pe cât îmi aduc aminte, iată mai toate licențele de care mi-am permis
a uza în tragedia clasicului Skakespeare.
« Vă mai atrag încă atențiunea și asupra faptului că am uzat de vers dela
început și până la sfârșit, cu toate că, în original, este și vers și proză.
« Am căutat, în tot cazul, să fiu conștiincios, în ceea ce am pus pe hârtie
si, cu toate că nu este frumos să te lauzi singur, cred a nu fi nici parțial nici
indulgent, exprimând convingerea mea intimă că o asemenea interpretare a tra-
gedianului englez iese din rândul încercărilor de până acum.
« O voi supune dar, la timp, Onor. Comitet teatral, și piesa, primindu-se, va fi
reprezintată, afară numai dacă dl. Dumitru loan Ghika nu-mi va fi luat înainte
prezintând interpretarea cu care s’a ocupat și d-sa asupra aceleiași piese.
« Chiar în acest caz însă, sunt în drept a crede că d. Ghika care a rămas
cu desăvârșire credincios textului, interpretând-o mai mult ca o poemă decât
întocmind-o pentru scenă, în însuși interesul teatrului va binevoi a ceda loc
unei interpretări într’adins întocmită după repertoriul unui artist ce s’a silit a-i
face posibilă reprezintarea cu succesul relativ ce pot să aibă lucrări de o natură
atât de deosebită de spiritul melodramatico-feeric al epocei în care trăim.
« Terminând, nu-mi mai rămâne decât să vă rog s’o citiți și s’o publicați,
fără însă a-i mai adăuga nici un fel de laudă, căci laudele mă impresionează
și mai puțin decât nelaudele, socotindu-mă destul de imparțial pentru a-mi vedea
și defectele și calitățile și pentru a avea curagiul și franchețea de a spune că
un lucru este bun, atuncea când îl cred bun. Sunt, în adevăr, nouă ani de când
am debutat pentru întâia oară (sic!) în ingrata carieră a literilor și mulți au
luat drept lipsă de modestie și îngâmfare, aceea ce nu era decât lipsă de ipocrizie,
căci este natural că, oricâte ași spune și eu ca alții, trebue să mă cred înzestrat
cu oarecare talent, din momentul ce nu mă rabdă inima să nu scriu și să nu
public.
« Primiți, vă rog, și cu această ocaziune, încredințarea despre afectuoasele sen-
timente cu care semnez
Al d-voastră amic și coleg
Al. A. Macedonski
Fragmentul final, în Literatorul II, 9, poartă data 6 Maiu 1881.
CUZA-VODĂ
Apărută în Literatorul, III, 1882, 9 și reprodusă la sfârșitul volumului Excel-
sior, 1895, unde piesa primește la finele Scenei IlI-a un adaos tendențios. în
acord cu sentimentele politice ale autorului în acel moment. Am suprimat în
ediția de față acest adaos, restabilind textul în prima lui formă și în acord
cu rectificarea notorie a sentimentelor autorului (Cf. Introducerea voi. I).
NOTE
487
SAUL
Scrisă în colaborare cu Cincinat Pavelescu, este reprezentată pentru întâia
oară pe scena Teatrului Național din București în seara de 28 Decemvrie 1893,
într’o distribuție cuprinzând pe C. Nottara (Saul), P. Velescu (Hiram), N. Vasi-
lescu (David), I. Petrescu (Samuel), C. Mărculescu (Agag), Anna Ciupagea (Asura),
Aristizza Romanescu (Mical), I. Livescu (Tenejah), Aristide Demetriad (Ionatan),
Th. Petrescu (Un levit), C. Cârje (Un ostaș), Ahil Georgescu (Un curtean), G.
Dumitriu (Un sutaș), A. Popescu (Un demnitar), Eleonora Nottara (Rabet), El.
Levanda (Senar), P. Moor (l-a dănțuitoare), G. Cârjă (l-a voce), Z. Ștefănescu
(A H-a voce), E. Orloff (l-a Sclavă), M. Singuroff (A Il-a Sclavă), Ad. Langeais
(A III-a Sclavă) și cu muzica de I. Wiest. Piesa începe a se tipări în Literatorul,
XV, 1893, 7 și continuă în XV, 1894, 8 și 9, când se întrerupe după Actul II,
Scena V. După cinci ani, în Literatorul XX, 1899, 2, piesa începe a fi retipărită
și continuă ibid., XX, 1899, 3, 4, 5, 6, 7 și XXI, 1901, când se întrerupe după
Actul IV, Scena IV. Sfârșitul lui Saul n’a fost tipărit niciodată; el apare pentru
întâia oară în ediția de față, după ms. lui Macedonski. Saul dramatizează episoade
biblice din Cartea l-a a lui Samuil.
Din numeroasele ecouri de presă ale primei representații, reproduse în parte
în Literatorul XV, 1893, 7 împreună cu răspunsurile, adesea în ton polemic,
ale lui Macedonski, cel mai de seamă lipsește. Este articolul critic al lui G.
lonnescu-Gion, publicat în Revista Nouă, VI, 1893, 8—9, a cărui principală parte,
privind tragedia lui Macedonski și Cincinat Pavelescu, o reproducem în cele ce
urmează:
« Noi să ne oprim la Saul al d-lor Macedonski și C. Pavelescu, tragedie și
biblică, și’n versuri, și în cinci acte, represintată'pentru prima oară în București,
pe scena Teatrului Național în seara de 28 Decemvrie 1893.
« Am văzut-o, am citit-o. D-nia Ta, Domnule, care îmi faci onoarea de a citi
aceste grăbite rânduri, ai văzut-o poate și o vei citi de sigur. Dacă ești câtuși
de puțin dedat cu ale teatrului, și oarecum și cu istoria teatrului, văzând și citind
pe Saul, te vei fi gândit ca și mine cam așa:
« Grea sarcină luat-au pe umerii lor poeții ! Tragedie, azi? adică astăzi, în
miile de inimi ale monstrului care se numește publicul fin de siecle al societății
noastre, aprinderea unei emoțiuni. dramatice atât de puternice, încât publicul
să uite, el zeflemistul, el scepticul, el hârșitul cu alte violente și sguduitoare
sensații, că tu, vrei să-1 faci să tremure și să se înduioșeze, să plângă și să
vibreze până’n adâncuri cu un spectacol, cu o intrigă de-acum câteva mii de ani,
cu niște pasiuni care sunt, nu e vorbă, și ale lui, dar care, în togă și ’n peplum,
par a fi de pe cealaltă lume !
« E o minune și e lucru mare când, la prima și la următoarele representațiuni
ale unei tragedii, nu se aude resunătorul hohot de râs al vr’unui fericit din
regiunile empirice ale teatrului, sau nu se vede desinându-se discret și politicos
pe buzele unora din fotoliile de orchestră un surâs ironic ori compătimitor. Iți
488
OPERE
trebue ție, poete, o putere emoționantă și ție, artiste, o putere tragică de o
sută de ori mai mare decât acelea ce trebuiau poeților și actorilor de-acum două
sute de ani, pentruca seriozitatea, atențiunea și interesul să pironească pe spec-
tator înaintea peripețielor acțiunei tale tragice. La Saul ca și la Pigmalion lucrul
a fost așa, și ne-am zis: e un mare câștig ! Și mă ’ntrebam; oare inila și teroarea
poeziei tragice din vremurile bătrâne mai pot înfășa astăzi inimele noastre? Ar
fi o minune ! A fost o minune, dar care s’a realizat pe deplin și spre lauda poe-
ților cari, răpiți de frumusețea unor asemenea străvechi subiecte, au trăit vr’o
câteva din zilele cele mai frumoase ale vieței lor cu personagie ca Saul, David,
Assura, Mical, Samuel, personagiele de căpetenie ale tragediei Saul.
« Să nu cerem perfecțiunea ! Elle n'est pas de ce monde ! și mai cu seamă la noi,
unde poetul dramatic nu se sprijină pe niciun trecut.
« In Saul ca ’n toate tragediile contimporane franceze, germane, italiene și
române, nu veți găsi în urmărirea acțiunei, în mersul treptat al intrigei spre
desnodământ acea perfectă și ideală înlănțuire a părților, a actelor, a scenelor
care alcătuesc totul, adică subiectul tragediei Saul. Seninătatea inspirațiunei,
linia neasămuit de dreaptă în conducerea acțiunei, logica matematică în desfășu-
rarea unui caracter cârmuit de o pasiune ce merge crescând, legătura unei șcene
de alta, nașterea unui vers dintr’altul, încât nu poți da nimic afară, căci totul
s’ar resimți, — aceste cerințe și altele până la numărul 42 nu s’au găsit decât de
două ori în istoria poeziei dramatice: în vechime, în țeara cea iubită de zei și
de oameni, în Grecia lui Sofocle, și ’n vremurile mai apropiate de noi: în Francia
lui Ludovic XIV, unde un singur om, Racine, știu a construi o tragedie la auzul
sau citirea căreia spectatorul sau cititorul cel mai meticulos să nu poată zice:
de ce așa? cum așa? când așa? unde așa? fără ca ’ndată răspunsul să nu-i fie
dat pe deplin și genialmente mulțămitor de însăși personagiele tragediei.
« Ceea ce este de lăudat în Saul, ceeace publicul a simțit și a ascultat cu plă-
cere la fiecare din represintațiunile d-lor Macedonski și Pavelescu, și ceea ce
va face ca interesul să meargă crescând ori de câte ori piesa, intrată în reper-
toriu, va fi represintată, este și rămâne existența unui plan bine hotărît și în
părțile lui cele mai bine urmat.
« Era vorba să se combine și să se formeze un tot armonic cu următoarele părți:
a)	nebunia lui Saul, cearta și dușmănia lui cu Samuel, iubirea lui pentru
Assura;
b)	ura Assurei în contra Ebreilor, biruitorii patriei sale, și pe urmă ura ei
în contra lui Saul, după omorîrea părintelui ei;
c)	amorul lui David cu Mical și poeticele lui peripeții;
d)	mânia sfântă a marelui preot Samuel;
e)	răsbunarea lui Hiram care coace de mult în inima sa o ură neîmpăcată în
contra lui Saul.
« Modul de a fi înfrățit aceste elemente principale ale subiectului cu artă, cu
pricepere scenică merită lauda cunoscătorilor. Nu era ușor, ba chiar de loc !
NOTE
489
« Păstrând fiecăruia individualitatea sa proprie și deci, lăsând fiecare perso-
nagiu să lucreze liber și să trăească prin boldul proprielor sale patimi, și-anume:
« Pe Saul, halucinat, erou odinioară și acum un despot capiu, cu accese de
spăimântătoare cruzime și cu gungunele de gingaș amor, a-tot-puternic și fioros,
— creațiunea magistrală, făcută de No tara;
«pe Samuel, bătrân pătimaș dar și mare-preot, levit fanatic dar și om
șiret, — unul din rolurile cele mai reușite ale lui Petrescu;
« pe Assura, în inima căreia colcăie neînfrânate când ura, când iubirea, pe
rând aprinse de simțimântul unei sălbatice demnități; — și pe care d-ra Ciupagea
a jucat-o cu o energie tragică și cu o dicțiune care-i fac deosebită onoare;
« pe David, creațiunea cea mai reușită a tragediei, tânărul extatic, condus
de Dumnezeiere în tot și ’n toate, și pe care îl prefer lui David din Saul al
lui Alfieri, — rol în care, un tânăr, Vasilescu, a dat o notă inconscientă, dar de
o justețe admirabilă;
« pe Mical, poetică și duioasă aparițiune care, deși se desminte odată în mersu-i
inocent, rămâne personagiul cel mai simpatic al tragediei, pe care d-na Aristița
Romanescu l-a jucat cu impecabila-i ingenuitate și cu minunata-i știință de nuanțe;
« pe Hiram, om ascuns și negru, așteptând în taină timpul când să lovească
mai crunt, — un rol care a convenit notei personale a d-lui P. Velescu,
« păstrând astfel pe toți cu toate ale lor, și totuși contopindu-i în unitatea
armonică a subiectului, d-nii Macedonski și Pavelescu au arătat în deplină
lumină că-și dau seamă de cerințele esențiale ale acestei grele arte al cărei mare
meșteșug este să facă pe spectator să meargă pe unde-1 duci tu, și să fie convins
că merge pe unde vrea el.
« Și acest merit de a avea un plan și de a-1 urma până la capăt nu e mic ba
chiar, chiar e foarte mare, mai cu seamă la noi, unde credința aproape generală
este că, dacă ai dat drumul condeiului pe hârtie, toate celelalte vin la poruncă
cu deosebită ușurință.
« La d-nii Macedonski și Pavelescu sunt scene care, tocmai din cauza planului
hotărît de mai ’nainte, se impun prin însăși firea acțiunei. Mical, David, Assura,
au scene pe care le aștepți și care dau acțiunei un puternic avânt înainte, iar
interesului o intensitate și mai mare. La întrebările, ce pui citind sau ascultând
tragedia diferitelor personagie, răspunsurile sunt mulțămitoare. Intr’acestea constă
meritul și frumusețea fondului la o tragedie, și inimitabilul Racine avea neîntre-
cută dreptate când, întrebat despre una din tragediele la care lucra de mai multă
vreme, el răspunse: « e gata; nu mai am decât versurile de făcut », — voind să
arate că însemnătatea cea mare e fondul, alcătuirea planului, armonizarea totului
cu părțile și prin urmare, întâmpinul tuturor întrebărilor, cu care spectatorul te
bombardează la fie ce moment din stalul său.
« Iată acum și vr’o câteva din întrebările pe care eu le-am adresat unora din
personagiele lui Saul, și la care, pare-mi-se, ele nu mi-au dat răspuns lămurit
și mulțumitor:
490
OPERE
a)	De nimeni la intrarea lor nu ni se spune pentru ce Assura și Agag urăsc
cu atâta foc pe Saul. Assura, ebraica Aida, mi-o va spune cu vârf și ’ndesat
pe urmă, dar în exposițiunea din actul I, lege este ca eu, spectatorul, să fac pe
dintregul sau ceva-ceva cunoștiință cu fiecare din personagiile ce am să văd
evoluând în actele următoare.
b)	De ce pleacă David odată cu Samuel și de ce se ’ntoarce?
c)	De ce Mical își minte firea când în scena cu David, ea care n’are decât
14 ani, vorbind de măririle ce-o leagă de tron, îi spune lui David:
« Da, Saul mi-este tată, dar purpura regală
« E sdreanță pentru mine, infamă și fatală,
și tot astfel încă vr’o 8 versuri, care se bat în capete cu suava individualitate
a tinerei copile?
d)	Pot eu, spectatorul, ști că Assura va iubi pe David numai din cuvintele
dar e un farmec!— cuvinte ce Assura pronunță la vederea extaticului păstor și
pe care se ’ntemeiază apoi o bună parte din intriga tragediei?
e)	N’ar fi fost necesar un duo între Saul și Assura în actul I, pentru ca să știm
ce fierbe și ce are să fiarbă în inima Assurei în actele următoare?
f)	Nu văd pentru ce Saul omoară pe Agag.
g)	îmi pare că Mical nu are 14 ani când zice marelui-preot să intre în odaia
sa, sau tocmai pentru că-și are acești frumoși 14 ani, invitațiunea îmi pare
inestetică și supărătoare.
h)	Pentru ce David stă cu femeile când Saul și lonathan mor pe câmpul
de bătaie?
«Aceste cestiuni și restricțiuni de amănunte nu prejudecă nici nu slăbesc
întru nimic frumoasele calități ale tragediei Saul. Ea rămâne o lucrare de valoare,
care ne face să dorim și altele chiar dacă subiectele lor ar fi luate din stră-
vechiele timpuri ale Ebreilor, Grecilor și Romanilor.
« N’am de cât a lăuda forma. Lucrul e firesc. D-nu Macedonski este și rămâne
în istoria poesiei noastre contimporane unul din artiștii cei mai corecți și cei
mai împodobiți în făurirea și înstrunarea versurilor. In Saul ca într’atâtea altele
din poeziile d-lui Macedonski, epitetele ornante, vorbele într’aripate și plăsmuind
minunate imagini, comparațiunile îndrăsnețe dar și estetice strălucesc în Saul
cu prisos și cu atât mai multă mândrețe cu cât—permiteți unui profesor și
p’asta — cu cât și gramatica românească e observată și respectată. Nu știu dacă
sunt 4—5 versuri prozaice în cele cinci acte ale lui Saul. Mi-aduc aminte unul
zis de David către Saul:
« Tu însă hotărește și eu adeverez.
« Vr’o câteva sunt ciudate; altele ’s făcute în vederea unei rime rarisime
(templu—exemplu; interdict—veridict, etc. etc.). Părțile lirice ale lui David
sunt admirabile.
NOTE
491
« In tot, ca fond și ca formă, Saul e o lucrare de merit, o încercare frumoasă,
un pas înainte în poezia noastră dramatică ».
Față de feluritele opinii exprimate cu privire la Saul, Macedonski ține să pună
lucrurile la punct în paginele următoare, rămase în manuscris în arhiva poetului
si care apar aci pentru întâia oară:
CU PRIVIRE LA « SAUL »
« Nu este de prisos, deși tragedia Saul a fost represintată pe scena Teatrului
« Național, deși presa s’a pronunțat asupra ei, a se întâmpina câteva obiecțiuni.
« Cei cari citesc vor vedea de care parte este dreptatea. S’a imputat autorilor
« lui Saul că opera lor nu este clasică, s’a zis de alții că n’are unitatea de ac-
« țiune, alții, în sfârșit, au hotărît că de vreme ce tragedia în cestiune nu sfârșete
« cu Saul, cu protagonistul, s’a rupt de la regulile statornicite. Pe lângă aceasta,
« s’a susținut că autorii au comis anacronisme. Publicul, este adevărat, a făcut
« un succes colosal scriitorilor, dar lumina, din punctul de vedere literar, n’a isbu-
« tit încă a-și face drumul. Cele cari se vor scrie aci, vor contribui, este de crezut,
«la răspândirea adevărului. De sigur, nu se va răspunde pătimașilor, Zoili de
« toată mână, cari au injuria pe buze și neputința în suflet. Autorii și-au făcut
« o datorie sfântă către literatura română, creând o operă teatrală cu tendințe
« clasice, luându-și idealurile în afară de societatea actuală. Ca și Goethe, când
«a scris Iphygenia in Taurida sau chiar pe Faust, ei s’au abstras de mediul
« modern. Poeților nu li se poate pretinde să trăiască sufletește în viața reală.
« Este de ajuns că sunt ca oameni victimele ei. Dacă însă sunt critice cari nu
«merită niciun răspuns,— altele,— deși nedrepte, trebuesc combătute fiindcă
« sunt erezii ce pot să distrugă în germene începuturile dramatice ale literaturii
« noastre, ce pot să rătăcească atât opiniunea publică precum și pe scriitorii
« viitori.
«De acest fel este obiecțiunea că tragedia Saul este lipsită de unitatea de
«acțiune. Este folositor dar a se arăta ce se înțelege prin unitatea de acțiune.
«Toate literaturile sunt de acord asupra acestui punct, și anume: că unitatea de
« acțiune nu exclude acțiuni secundare cu condițiunea ca ele să fie subordonate celei
« principale. Racine, clasicul prin excelență, n’a înțeles altfel această unitate, și
« o dovedește cu prisos în Andromaca, în Athalia, în Britannicus și în alte opere
« ale sale. Bunăoară în Andromaca sunt două acțiuni secundare: Amorul Her-
« mionei pentru Pyrrhus și amorul lui Oreste pentru Hermiona. Amândouă aceste
« acțiuni au chiar o mai mare desvoltare de cât amorul Asurei, din Saul, pentru
« David și amorul lui David pentru Mical. In Athalia se află iar o acțiune secun-
« dară cu toate că foarte importantă: Toată tragedia se învârtește mai mult
« împrejurul lui Heliaciu, copilul ascuns de marele preot și care mai târziu va
« fi rege, de cât împrejurul Athaliei. Este evident pentru oamenii cari sunt
492
OPERE
« nepasionați și cari tot într’o vreme sunt familiari cu marii autori tragici, că învi-
« nuirea că în Saul ar lipsi unitatea de acțiune, este o copilărie.
« Trecându-se la obiecțiunea că Saul nu este o operă clasică, ea este cel puțin
« bizară. Operele nu sunt clasice decât dacă rămân, dacă ajung a fi presintate
« mai târziu, după un secol-două, ca modele didactice literare. Clasicitatea n’are
« altă însemnătate. Clasicii secolelor viitoare vor fi Victor Hugo, Goethe, Shakes-
« peare. Ale secolilor trecute au fost Omer, Euripide, Sophocle, etc. și mai încoa
« Corneille și Racine, Moliere, Lafontaine și alții.
« O altă obiecțiune, — aceasta a fost făcută de un literat eminent, de d. V. A.
« Urechiă și repetată apoi, din auzite, de folicularii unor ziare, — este că Saul
«rupe cu regulile tragediei prin faptul că piesa nu sfârșește cu el, cu protago-
« nistul. Dar nici această obiecțiune nu este întemeiată. Una dintre cele mai bune
« piese ale lui Racine este Britannicus. Cu toate aceste, Britannicus, onorabilul
« protagonist, dispare din scena II actul V și actul continuă fără el încă șease
« scene, iar piesa sfârșește cu Agrippina și cu Burrhus. Iată ce zice în această pri-
« vință însuși Racine în prefața primei edițiuni a lui Britannicus:
« Din toate scrierile ce am dat publicului nu este nici una care să-mi fi atras
«mai multe aplauze și mai multe critice. Ori cât de mare mi-a fost grija cu
« care am scris această tragedie, ori câtă silință am depus s’o desăvârșesc, nu am
«isbutit să dezarmez pe detractori. Nu este cabală pe care să n’o fi înjghebat
« contra mea, nici critică pe care să nu mi-o fi adus. S’a părut, — între altele, —
« ciudat că Junia reapare pe scenă după moartea lui Britannicus. M’am apărat
«zadarnic. Toate câte le spui n’au valoare, zic censorii mei: «Piesa e sfârșită
« îndată după povestirea lui Britannicus și restul n’ar mai trebui ascultat ». Cu toate
« acestea restul e ascultat și chiar cu mai multă atențiune de cât orice alt sfârșit
« de tragedie. Intru cât mă privește, iată-mi părerea: «eu cred că o tragedie fiind
« imitațiunea unei acțiuni complecte la care participă mai multe persoane, această
« acțiune nu este sfârșită până ce nu se află situațiunea în care se lasă celelalte
« persoane. Astfel a urmat Sophocle mai pretutindeni: astfel în Antigona intre-
« buințează același număr de versuri pentru a desveli furia lui Creon și pedeapsa
« lui Hemon, după moartea Antigonei, ca numărul de versuri întrebuințat de mine
«pentru imprecațiunea Agrippinei, pentru retragerea Juniei, pentru pedeapsa lui
« Narcis și pentru disperarea lui Neron după moartea lui Britannicus ».
« Este de crezut că chiar pentru folicularii bucureșteni de cari se vorbi, auto-
«ritatea lui Sophocle și a lui Racine va însemna ceva mai mult de cât a lor
«proprie și chiar a iubitului și ilustrului nostru literat V. A. Urechiă a cărui
« părere, emisă în treacăt și fără să aibă timpul să și-o controleze, au repetat-o
« papagalicește.
« De altminteri Racine nici nu procedează decât conform acestor precepte în
« adevăr clasice de cât în foarte puține piese. Așa, în Andromaca, eroina nu ține
«acțiunea de cât până în actul al IV-lea scena l-a. Din scena l-a dispare și
« nu mai reapare nici în actul IV-lea și nici în actul V-lea. In Bajazet se întâmplă
NOTE
493
« același lucru. Bajazet dispare din scena IV-a actul al V-lea și tragedia urmează
« și sfârșește fără el. Exemplele ar putea fi multiplicate atât sunt de numeroase.
« Rămâne cestiunea anachronismelor ce s’au imputat autorilor lui Saul. Este
«neîndoios că critica a confundat cuvintele: A voit să zică neologisme și s’a po-
« menit că scrie anachronisme. In adevăr, în Saul sunt neologisme, — anachro-
« nisme, nu. Neologismele întrebuințate sunt o direcțiune literară, de tendințe, de
«aspirațiuni. Se mai află încă în România, cu tot curentul contrariu, scriitori
« cari să creadă că dacă națiunea merge înainte pe toate căile, trebuie ca și
« limba să nu se întoarcă înapoi. Autorii lui Saul sunt dintre aceștia, și precum
« nu se poate amesteca apa cu untdelemnul, tot așa direcțiunea literară pe care
« o urmează nu poate fi confundată cu cea la ordinea zilei. Limbile destinate să
« trăiască sunt nevoite să evoluționeze către viitor iar nici decum să se înapoieze
« către trecut, la limba paracliserilor și a ceasloavelor.
« Concluziunea acestei notițe este următoarea:
« Ori cât de mare ar fi nedreptatea contimporanilor cari țin condeiul față cu
« niște autori căror publicul, singurul jude nepărtinitor, le-a făcut ovațiuni ce au
« fost un triumf, ei se pot mângâia știind că n’au fost nici cei dintâi nici cei
« din urmă nedreptățiți. însuși Corneille căruia Racine îi citi o tragedie a sa, nu
« se sfii să spună celui cu care în viitor numele său era să fie vecinie asociat
« că are un mare talent pentru poezie dar că n'are de loc pentru tragedie » x).
« Când un verdict ca acesta, — verdict dat de un Corneille și tot a fost in-
« firmat de înșiși contimporanii lui Racine iar mai târziu și de posteritate, când
« de altă parte represintările Athaliei au fost suspendate în urma intrigelor, ale
« criticelor și ale cabalei, pot să spere și autorii lui Saul, cari au scris cei întâi
« în românește o tragedie ce întrunește unitatea de acțiune, de loc și ce are
« unitatea de timp cel puțin tot atâta ca în Cid, în sosirea unei epoce mai puțin
« învălmășită de ignoranță și de pasiune ».
MOARTEA LUI DANTE
Operă postumă. Un scurt fragment a apărut în Universul literar din 20 Noem-
vrie 1921, sub titlul: Dante văzând pe iubita sa. Restul apare pentru întâia oară
în ediția de față. Ca și în împrejurarea altor lucrări dramatice ale sale, Macedonski
s’a gândit s’o întovărășească cu unele lămuriri privitoare la normele care l-au
călăuzit și Ia efectele pe care le-a urmărit. Reproducem aceste lămuriri din mss.
inedite ale poetului, unde poartă titlul:
Din Grădina lui Akademos
« Scriind această tragedie, am voit să reînviez teatrul antic, pe Sophocle și
« pe Eschyl. Autorul crede că a reușit să facă un pas ce nu s’a făcut încă de
x) A se vedea prefața la operile lui Racine de Auger, secretar perpetuu al
Academiei franceze.
494
OPERE
« alții. Dânsul poate să zică chiar, că pentru întâia oară s’a scris o tragedie în
« înțelesul vechiu al acestui termen.
«Moartea lui Dante» întrunește unitatea de timp, de loc, • de acțiune și de
« caractere.
« Tema pasională este, ca și la cei vechi, însăși personalitatea eroului, fatalita-
« tea din viața lui, felul lui de a fi.
« Cu privire la unitatea de timp, nu numai că ea s’a obținut, dar întreaga
« acțiune se petrece între orele 12 din zi și 9 seara, în loc ca ea să cuprindă
« clasicele 24 de ore. Tragedia începe cu eroul, cu protagonistul, și sfârșește cu el.
« O singură concesiune s’a făcut modernismului: Nu am scris decât corurile
« în versuri. încolo, m’am servit de proză, dar de o proză al lcărei ritmu este
« simțirea interioară ce se desfășoară în cursul tragediei. Versurile, de altminteri,
« pe lângă că, în general, sunt rău zise aproape în toate țările, dar sunt și puțin
« gustate de publicul de astăzi. Corurile, ce în tragedia antică se înfățișau desigur
« bine în raport cu starea desvoltărei sufletești și artei dramatice de atunci, erau
« mai greu de întrodus. Pentru lumea de astăzi, înfățișate în același chip, ele ar
« fi un non-sens. Neligitimate de nimic, ar fi adus un zâmbet pe buze.
« In Moartea lui Dante, boala eroului trebuia în mod firesc să dea naștere la
« vedenii, și ele nu puteau să fie pentru Danie altele decât Muzele, Beatrice Porti-
« nari, a cărei dragoste ideală l-a urmărit toată viața, Posteritatea, întrupată prin
« secolele ce aveau să treacă de la moartea lui, Geniul și Simțirea lui, în chipul
«a doui îngeri de lumină, Brunetto Latini, magistrul său scump, și, în sfârșit,
« Lucifer și Demonii de care gândurile mărețului cântăreț urmau negreșit să fie pline.
« Ca psiholog, am căutat a mă folosi de aceste împrejurări, și astfel, corurile
«nu surprind, își pierd caracterul de convenționalitate și sunt chiar, aproape
« firești.
« O altă stâncă primejdioasă era și starea sufletească a publicului de azi, obici-
« nuit cu operetele, cu comediile-farse, sau cu cântecele de Cafe Chantant. Pentru
« acest cuvânt se cerea, fără d(o)ar și poate, o pregătire înainte - mergătoare
« a spectatorilor din Teatru. Acesta este și rostul pe care îl are Pronaosul ce dă,
«pentru întâia oară, vieață literară, unei pânze picturale, de altminteri celebră:
« Barca lui Dante de Delacroix. Zisul Pronaos, sau Prolog, va mai contribui,
« după cât cred, să apropie și pe mulțimi cât mai mult putincios de măreția
« vieții lui Dante și de geniul lui. De altă parte, atât în Pronaos, cât și în cor-
« pul tragediei, elementele muzicale și armonia dicțiunei recitativelor vocale, plasti-
« citatea grupărilor, a cadrului decorativ, și a nălucilor, au același scop. Credin-
« cios idealului meu literar de a da unei opere o viață cât mai puternică, mă
« adresez ochilor, auzului, simțirei și minții, și pentru aceasta — cel puțin așa soco-
« tesc—efectele tragediei sunt surprinzătoare și dintre cele pe care timpul nu le
« va slăbi.
« Ca reguli desăvârșite ale desfășurărei unei lucrări șcenice, m’am oprit la cele
«ale concentrării întregului interes asupra celui care îi întocmește subiectul, și
NOTE
496
« a intrărilor și ieșirilor care sunt, la mine, totd’auna mai dinainte vestite,
« motivate de chiar acțiunea în curs, iar nici de cum aduse sau trase de păr.
« Urmându-se așa, spectatorul nici nu mai are nevoie de afiș: El știe în tot-
« d’auna cine se află în scenă.
« O grijă de căpetenie a mea a mai fost să redau sufletul lui Dante și pe al
« epocei lui, condițiuni ce nu puteau să fie realizate de cât în temeiul unor studii
« si cercetări lungi și amănunțite. E adevărat că am fost ajutat întru aceasta și
« de obijduirea ce era în propriul meu suflet ca și de epoca dantescă a propriei
« mele țări, sfâșiată, schingiuită și stăpânită ca și Italia uriașului poet, de câteva
« familii care au asvârlit-o către pieirea de azi. . .
« Dezamăgit, pe lângă aceasta, de mult, asupra valoare(i) ca viață adevărată
« a teatrului sentencios și de fect retoric al lui Racine și Corneille, eroii din
« Moartea lui Dante se înfățișează pe ei, își desvelesc sufletul lor și al epocei
« lor, și nu vorbesc în maxime și clișeuri filosofice.
« Rigid ca poet, precum îl arată opera și viața lui, Dante nu-și încarcă graiul
« cu epitete și comparațiuni, nu vorbește pentru spectatori și cititori, își spune
«numai—și o face cu multă simplitate—viața și sufletul lui, simțirea lui.
« Dante cel pus în scenă este Dante cel adevărat, cel prigonit și umilit de oamenii
« timpului său, este Dante hulitul tutulor ticăloșilor și lăsat aproape pieritor de
«foame, și care își dă sfârșitul în anul 1321, și în ziua de 13—14 Septemvrie
«—seara'—între fii și fiica lui, călugăriță, într’o odaie deschisă asupra mărei,
« și pe când vântul equinoxului șuieră pe țărmii de la Chiassi. . .
« Pe acest Dante l-am restituit, așa cum se înfățișează el, din epoca lui și
« din epoca noastră românească — epocă mai groaznică, poate, decât a lui — și
« i-am plămădit sufletul din scrierile lui, peste care am altoit, pe lângă suferințele
« lui, pe ale mele, și, poate, pe ale altor multora din noi.
« Evocațiunea unui Dante ca cel care a fost, îmi pare, prin urmare, foarte
« apropiată de adevăr. De altă parte, cadrul măreț ce-i înfățișează opera și în care
« el evoluează, unitatea lui de caracter cât și a celorlalți, nălucile ce se desprind
« din starea lui psichopatică, toate aceste sunt destinate să dea acțiunei o în-
« râurire care să farmece și să robească, și din care nu se iese decât ca dintr’un
« vis, odată cu lăsarea cortinei peste actul din urmă.
« Intre scenele ce aduc în literatură un element nou — cea de amor între Dante
« și Beatrice — între omul care trăiește și o umbră — umbra celei pe care a
« iubit-o — va impresiona desigur nu numai pentru ingeniozitatea și efectul ei
« teatral, dar și pentru simțirile pe care le coprinde.
« Interesul întregei tragedii care crește, cu toată simplitatea mijloacelor între-
« buințate, este cu atât mai de fond cu cât nu se reazemă pe o țesătură încâlcită,
« altfel zis, cusută cu ață albă. Fatalitatea singură plutește de la început la sfârșit
« peste Dante.
« De acord în totul cu ce se cunoaște din viața poetului, nu mi-am învoit în
« această privință de cât o neînsemnată abatere: cea în care presupun că numai
496
OPERE
«în ziua morții lui, el și-a scris terzetele finale. De fapt, istoricește vorbind,
« Divina Comedie a fost terminată de poet în anul morței lui, și cu oarecare bună-
« voință, s’ar putea admite că însuși adevărul în sine nu e altul, iar la urma-
« urmei, spre a pune capăt oricărei discuțiuni, declar că criticii se pot certa cu
«Dante, căci dânsul este cel care mi l-a spus pe calea inspirării. . . ».
LE FOU
Operă postumă și inedită. Asupra împrejurărilor în care a fost scrisă și asupra
încercărilor lui Macedonski de a o reprezenta la Paris, v. Introducerea voi. I al
acestei ediții.
GEMENII
Publicată întâia oară în Stindardul I, 1876, 6, apoi în Vestea, I, 1877, a
cărei colecție este incompletă în Bibi. Acad. Rom.
3 DECEMVRIE
Sub titlul 3 Decembre în Literatorul II, 1881, 8, după ce fusese reprezentată
o singură dată, la 14 Iulie 1881, pe scena Teatrului Național de un ansamblu
în fruntea căreia se găsea Eufrosina Popescu. Piesa apare însoțită de o înștiin-
țare, în care se arată că întâmplarea care a inspirat-o a fost citită de autor, în
ziarele bucureștene, cu cinci ani în urmă, apoi de o Definițiune a Tragediei, împru-
mutată unui Tratat asupra genurilor dramatice, Paris 1852, al cărei autor nu este
amintit și de o Scrisoare-Dedicație adresată Eufrosinei Popescu, pe care o repro-
ducem în cele ce urmează:
« Doamnă,
«Ați binevoit a interpreta rolul Catrinei din această piesă și ați creat un
« cap de operă.
« Cunoașteți că pentru dv. l-am scris și de aceea vă rog să primiți dedica-
«țiunea tragediei mele. Ea vă revine de drept. Prin trecutul dv. artistic ați
«ilustrat în țară și în streinătate numele Român, și prin interpretarea rolului
« din urmă, ați ținut o sală întreagă compusă din tot ce e inteligență subt pal-
«pitul celei mai colosale emoțiuni. Au plâns toți în sală, Doamnă, au plâns
« bătrâni, au plâns femei; au plâns tineri și numele dumitale, sbura pe orice buze
«însoțit de numele Doamnei Ristori.
« Nu voi uita niciodată, imensul succes ce piesa mea o obținut și prin urmare
«imaginea Dvs. va fi întotdeauna neștearsă din memoria mea, căci acel succes
« d-tale îl datoresc Doamnă. Ce era piesa mea fără marea artistă care i-a dat
« suflul de viață?. .. Vocea, gesturile, atitudinea, figura dumitale, au făcut în sală
« impresiunea pe care o face vântul arzător al deșertului, S imunul, care trece,
NOTE
497
« furtunos și arzător, oprimând plămânii și făcându-i abia să respire: Auditorul
«întreg era ca subt impresiunea acelui suflu.
« Emoțiune, lacrimi, fespirațiuni oprimate, din ele, la reprezentarea tragediei
«3 Decembre» era formată coroana D-tale: Permiteți-mi să v’o depun pe frunte.
« In ceeace privește piesa, ea după cum știți este scrisă asupra unei întâmplări
« reale despre care au vorbit în Diversele lor toate ziarele timpului, și meritul
« Dvs. este cu atât mai mare, cu cât realitatea, cu desăvârșire de bine ați in-
« terpretat-o.
Al Dvs. Devotat
Al. A. Macedonski
FRAGMENT DIN MEDEA
Apărut pentru întâia
oară în volumul Excelsior, 1895.
Errata: In voi. I al acestei ediții s’au strecurat câteva greșeli, pe care citi-
torul este rugat să le îndrepte. Astfel la pag. 3, v. 10 se va citi: Pe omul de-azi
și mâine..., în loc de Pe omul de-azi și de mâine.. . La pag. 10, v. 38 se va citi:
Ne’nclina pe a lor mână... în loc de Ne’nclina pe-a lor mână. La pag. 95, v. 27
se va citi.... Sunt un cântec care trece în loc de Sunt un cânt care trece. La pag.
111, v. 15 se va citi: Dar tot zâmbesc văzând câte o floare în loc de Dar tot zâm-
besc văzând câteo floare. La pag. 113, v. 21 se va citi Cerul este însă plin de stră-
luciri în loc de Cerul este însă plini de străluciri... La pag. 182, în poezia Ron-
delul Plecărei, v. 3 se va citi: S’o voiesc, să n’o voiesc în loc de S’ă voiesc, să
n’o voiesc. — De asemeni la pag. 379, v. 160 s’a cules mar,e în loc de mare; la
pag. 380, v. 164: ce-l plăcut în loc de cel plăcut; la pag. 388, v. 370: fos în loc
de fost.

TABLA ILUSTRAȚIILOR
AL. MACEDONSKI în ultima lui fotografie.
AL. MACEDONSKI într’o fotografie de bătrânețe.
AL. MACEDONSKI într’o caricatură contimporană a lui N. Petrescu-Găină.
O pagină din manuscrisul SAUL.
O pagină din manuscrisul MOARTEA LUI DANTE.
Prima pagină din manuscrisul LE FOU?

TABLA DE MATERII
Pag.
Prefață........................................................... V
Teatrul lui Macedonski.............................................. VII
ladeș............................................................. 1
Unchiașul Sărăcie................................................. 47
Romeo și Julieta.................................................. 81
Guza-Vodă......................................................... 187
Saul.............................................................. 197
Moartea lui Dante................................................... 275
Le Fou? ............................................................ 331
Addenda:
Gemenii............................................................. 401
3 Decemvrie........................................................ 409
Fragment din Medea ................................................. 433
Note................................................................ 445
Tabla ilustrațiilor............................................... 499

MONITORUL OFICIAL ȘI
IMPRIMERIILE STATULUI
IMPRIMERIA NAȚIONALĂ
BUCUREȘTI 1939.