Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală” din România de azi. In ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs. Jurnalul de la Păltiniş (1983), a cărui temă centrală este raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână”, se împrumuta numai prietenilor de încredere. din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman, faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului d in ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă d in nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. în paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc Ecriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii”: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007). gabriel liiceanu întâlnire cu un necunoscut H U M A N I T A S B U C U R E Ş T I Redactor: Lidia Bodea Coperta: Răzvan Luscov Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Georgeta-Anca Ionescu DTP: Emilia Ionaşcu Tipărit la „Monitorul Oficial” R.A. © HUMANITAS, 2010 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LIICEANU, GABRIEL întâlnire cu un necunoscut/Liiceanu Gabriel. - Bucureşti: Humanitas, 2010 ISBN 978-973-50-2702-5 821.135.1-94 EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi Carte prin poştă: tel./fax 021/311 23 30 C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti e-mail: cpp@humanitas.ro www.libhumanitas.ro Mi-a venit în minte un gând - era aparte, era frumos, era neaşteptat -, nu l - am notat. L-am pierdut. L-am jelit apoi, ca şi c um aş fi pierdut ceva de preţ, apoi mi-a reapărut şi, fiind sigur că de astă dată îl voi păstra, nu l-am notat şi l - am pierdut d in nou. Zeci de cărţi ucise în felul acesta, zeci de avorturi ale minţii, nejudecate şi nepedepsite de nici o religie, de nici un tribunal. Totul este o scormonire după ceva pierdut, în fond după ce este - sau va deveni în curând - necunoscutul din n o i, totul este acest „din când în când” în care trăim cu iluzia că am putea izola o adiere. întâlnirea mea cu spaima în forma ei pură a avut loc la vârsta de patru ani. Locuiam în Cotroceni, pe strada Dr. Tomescu, a doua casă de la colţul cu Dr. Poloni. într-o după-amiază de toamnă, am ieşit, aşa cum ies uneori d in casă copiii, fără un rost anume, cu gândul să-mi găsesc ceva de joacă. M - am trezit în curte, unde se pare că nu era nimic interesant de făcut, apoi am deschis precaut poarta şi am păşit pe trotuar. M i - am luat inima în dinţi - pesemne că nu mă aventurasem niciodată atât de departe - şi am făcut câţiva paşi p r in dreptul casei de alături, pomenindu- mă în colţul străzii vecine. M - am oprit, odată trecut de gardul rotunjit, şi mi-am aruncat ochii de-a lungul străzii. Şi atunci am văzut ceva care mai întâi mi-a luat respiraţia, apoi, când mi-am recăpătat-o, m-a făcut să u r l u. P r in mijlocul străzii, la câteva zeci de metri, se apropiau, nefiind cu mult mai mari decât mine, nişte fiinţe care îşi agitau braţele, când împungând cu ele aerul din faţa lor, când ridicându-le în sus şi zbierând. Numai că în locul feţei omeneşti aveau altceva, ceva ce nu mai văzusem niciodată, o expresie a chipului care rămânea împietrită, mereu aceeaşi, indiferent de mişcările corpului. Mă întâlneam pentru prima oară în viaţa mea cu o mască. Colegii surorii mele, cu patru-cinci ani mai mari decât mine, ieşind de la şcoală, îşi puseseră măşti şi mergeau, scălâmbăindu-se, pe stradă. De ce m-a îngrozit în asemenea hal întâlnirea cu ei? Nu ştiam nimic, repet, de existenţa în sine a măştii. Atunci am luat, aşadar, cunoştinţă de ea nu ca obiect separat, ci aplicată direct pe chipul cuiva şi înlocuindu-l. Ceea ce se obţinuse în felul acesta şi provocase în mine groaza fusese o rupere a trupului în două: sus, în regiunea capului, domneau rigidul, mineralitatea şi moartea; restul trupului avea viaţă, era dinamicul, organicul şi schimbarea. Cuplarea celor două era înspăimântătoare. Misterul măştii nu apare decât atâta vreme cât ştii că masca ascunde. Or, eu nu ştiam acest lucru. Pentru mine ea era chipul, iar acesta îşi pierduse mobilitatea, se desprinsese de trup, era mort. Trupul mobil purta, p r in intermediul măştii, moartea pe umeri. De atunci am resimţit o teribilă repulsie în faţa oricărei măşti; în mod instinctiv, o asociez cu moartea şi cu împietrirea pe care aceasta o aduce cu sine. Când, la intervenţia surorii mele, colegii ei şi-au scos măştile râzând fericiţi de eficacitatea isprăvii lor, am avut p r i m u l şoc fenomenologic din viaţă şi am primit, fără să ştiu, prima lecţie de fenomenologie aplicată: existenţa se putea farda, ceva putea să apară ascunzându-se. Verstellung, „disimularea” heideggeriană, îşi făcuse pentru mine intrarea în lume. Augustin, în Confesiuni (cărţile VI şi X), vorbeşte despre „uriaşa încăpere a inimii mele”, altă dată despre „acest sanctuar uriaş şi infinit” care este sufletul nostru. Autorul unui jurnal deschide acest sanctuar şi lasă lumea să intre şi să privească. Şi lumea intră, în sălile care sunt deschise şi care pot fi vizitate, se uită şi se miră de toate câte s-au putut strânge într-un singur suflet de-a lungul câtorva ani de viaţă. * Cum se face că la noi tocmai cei care şi-au pierdut cheia sufletului au vocaţie de „maeştri spirituali”? Pentru că nu şi-au pus în ordine nici măcar o fărâmă din viaţă, autoritatea morală le lipseşte. în schimb, se cred profesori de virtute şi pretind că pot să aducă în viaţa altora ordinea pe care au ratat-o într-a lor. Vorba lui Kierkegaard: îşi înalţă - de obicei pe terenul credinţei (sau al filozofiei) - un măreţ castel, iar ei trăiesc pe mai departe într-o cocioabă puturoasă. Simplul fapt de a crede le dă, în ochii lor, un certificat [8] de bună purtare şi, din capul locului, un ascendent moral. Dar credinţa lor nu-i obligă apoi la nimic. Ea este o simplă mantie în care, înfăşuraţi, trec falnic prin viaţă. Nu are importanţă că se înhăitează cu cine nu trebuie, că, atunci când e vorba de propriile interese, principiile sunt lăsate de izbelişte, pentru a fi apoi scuturate de praful în care au căzut, aranjate convenabil şi reaşezate la locul pe care se cuvine să-l ocupe în viaţa lor. Nu are importanţă că plesnesc de vanitate şi că sunt atât de îndrăgostiţi de ei încât nici o laudă nu li se pare îndeajuns de mare pentru a da măsura adevărată a isprăvii lor. Se socotesc aleşi prin simplul fapt că îngaimă, pioşi, la despărţire, un „Doamne ajută!”. Prin simplul fapt că trag din când în când cu coada ochiului la transcendenţă se simt complici cu ea. Fac ce fac şi credinţa lor e „la vedere”, ca o tresă pe care şi-au dat-o singuri, ca o amuletă care îi apără până şi de propriile lor ignominii. Dacă ar crede cu adevărat, şi-ar îngropa credinţa în fundul inimii şi ar scoate-o de acolo sub travestiul lipsit de orice protocol al faptei bune. Dar nu. Redusă la atât de puţin, ea şi-ar pierde prestigiul în ochii lor chiar. Ceea ce trebuie să se vadă este puterea ei de promoţie, faptul că, crezând, deţii cheia potrivită la orice problemă a lumii. * După ce am publicat Uşa interzisă, toţi cei pomeniţi acolo s-au supărat într-un fel sau altul. Pesemne că pe bună dreptate. Primul lucru pe care trebuie să-l faci când intri într-o relaţie este să te asiguri că celălalt nu ţine jurnal, că nu te fixează, în secret, în acest teribil insectar al gesturilor tale şi ale altora. Prin anii '50, Cioran, plimbându-se seară de seară, obişnuia să facă o haltă la fereastra din rue Cassini, i unde locuiau pe atunci Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Pălăvrăgeau de toate, preţ de o oră. din una I în alta, Cioran află la un moment dat că cei doi ţin j jurnal. De a doua z i, n-a mai apărut. ! Să ne ferim, aşadar, de cei care ne răstignesc pe un fragment de timp, de cei care folosesc - provocator şi inutil - iniţiale, de cei care reproduc vorbe aruncate în pripă, pe scurt, de toţi cei care, înotând în apa nelimpezită a prezentului, fac cu ochiul posterităţii. * Descopăr, pusă bine într-o mapă, scrisoarea pe care mama i-o scrie tatălui meu pe front, la patru zile după naşterea mea. Mă uit la foaia galbenă chamois şi la scrisul cu cerneală albastră aplecat spre dreapta şi mi se pare că am în faţă certificatul „aruncării mele în lume”. \ 27 Mai 1942, R. Vâlcea Dragă Petrică, Pentru că mă simt mai bine, caut să-ţi scriu câteva rânduri. Cred că ai primit telegrama dată de tata în ziua de 23 Mai, prin care îţi vestea sosirea lui Gabriel, frăţiorul Mihaelei. Totul s-a petrecut normal Sigur că nu a fost prea uşor pentru mine, dar am uitat totul de bucurie când am auzit că e băiat. Tu ştii cât de mult ţineam eu la lucrul acesta. Dumnezeu a fost bun şi mi-a împlinit această dorinţă. 8 9 Cred că şi tu te bucuri în aceeaşi măsură ca mine. Nu e prea frumuşel dar e voinic, sănătos şi vioi. Aştept din zi în zi să vii acasă. Mihaela nici nu-ţi închipui cât e de fericită că are frăţior. Mar mai pleca deloc de lângă el şi ei i se pare foarte drăguţ. Pe când speraţi să vă reîntoarceţi în ţară? Noi te dorim toţi şi te aşteptăm cu drag, Lucia C i t i nd aceste rânduri, mă simt deodată contemporan cu mine la vârsta de patru zile şi mă imaginez, cumva negricios şi cu pielea poate roşie pe-alocuri, stând pe spate, cu un deget în gură, forfecând, zglobiu, aerul cu picioarele. Fusesem, aşadar, „aruncat” în viaţă. Dacă aş fi ştiut ce m-aşteaptă... Gustul bun pe care mi l-a lăsat Uşa interzisă mă face să recidivez. Era de fapt o uşă crăpată într-o doară, care, făcându-te să arunci o privire către viaţa altuia, te trimitea la o confruntare cu a ta. Nu cred că era acolo nimic impudic, asemeni încercărilor confesive de tip rousseauist, expresii caracterizate ale unui exhibiţionism maladiv, şi nicidecum exerciţii de sinceritate care ar împinge omenirea înainte. „Curajul” de a mărturisi că, prepuber f i i n d, mătuşa obişnuia să-l pună pe genunchi şi să-l bată la fund, că acest lucru îl umplea de plăcere şi că, în consecinţă, copilul Rousseau, ca să-şi procure cât mai multă plăcere, făcea cât mai multe prostii nu cred că schimbă nimic în echilibrul l u m i i. Şi chiar mai puţin, mărturisirea pe care o face că, ajuns flăcău, pândea la fântâna satului, pentru a le prezenta fetelor care veneau să ia apă, nonşalant şi provocator, sexul. 10 Cred, dimpotrivă, că ceea ce trebuie „exhibat” este fragilitatea noastră „bună” şi răul lumii de care suntem luaţi prin surprindere. Orice jurnal amestecă din acest punct de vedere confesiunea cu moralismul. E treaba celui care scrie să ştie până unde poate „întinde coarda” într-una sau alta dintre aceste direcţii. Un autor de jurnal nu va deschide niciodată uşa interzisă a vieţii sale pentru a se înjosi, pentru a se arăta în toată micimea fiinţei sale. Jurnalele în care cred nu sunt nici documente psihologice, nici psihiatrice, ci aporturi individuale la edificarea unei umanităţi comune. în Iliada este descris momentul în care, la capătul unei bătălii, prada este adunată la mijloc, între toţi şefii triburilor ahee. Nimeni nu se atinge de ea. Câtă vreme nu este încă împărţită, ea este a tuturor şi a nimănui. Eleniştilor le-a plăcut să vadă în acest episod, în care este descrisă apariţia unui spaţiu cu proprietăţi rniraculoase, echidistant faţă de un centru concret prin substanţa lui (prada), dar abstract prin apartenenţa lui comună (sau prin non-apartenenţa lui factuală), arhetipul democraţiei eline. Orice autor, p r in jurnalul său, se predă celorlalţi, îşi pune viaţa la mijloc şi, în acest moment de suspensie, ea aparţine tuturor fără să fie a cuiva anume. A p o i ea e împărţită. Fiecare îşi ia cu el acasă câte o bucată din ceea ce, de bunăvoie, a fost pus la mijloc, o întoarce pe toate părţile, o pipăie, o miroase şi reţine ce-i place mai mult din ea. Asta simt de fapt toate cărţile: vieţi oferite ca pradă spre bucuria celorlalţi. Pe arhetipul acestei oferiri se naşte democraţia culturii, ceea ce Hegel a numit „spiritul obiectiv”. 11 * 29 ianuarie 2003. Seară la M i k i Irimia cu romanistul Martin Maiden. E coleg la Oxford, la Trinity College, cu Michael Inwood, autorul Dicţionarului Heidegger. îmi povesteşte c um acesta a tăcut douăzeci de ani şi pe urmă, brusc, a început să-şi scrie cartea. A fost întrebat de ce de-abia acum. A răspuns că abia acum l-a înţeles pe Heidegger. Câte feluri de bătrâni există? Să înşir aşa cum îmi vine la gură. Se vorbeşte mai întâi despre „bătrâni frumoşi” şi „bătrâni urâţi”. Bătrânii frumoşi exterior sunt cei de tip nordic, care îmbătrânesc „verde”, care au ţinută, prestanţă, care miros frumos, care arată bine şi în şort, şi în costum de seară. Discutam asta cândva cu Ierunca. Mă ascultă şi zice: „Aşa e. In general mediocrii dau bătrâni frumoşi.” Dar bătrânii ar trebui în principiu să devină frumoşi, pentru că viaţa, în tot ce are ea inconsistent şi superficial, s-a domolit în ei, iar faptul că ei au ajuns să calculeze altfel timpul îi apropie mult mai mult de esenţial decât pe cei tineri. în principiu orice bătrân e frumos pentru că e aproape de moarte, în al cărei câmp toate lucrurile vieţii se ordonează dintr-odată altfel, capătă pentru prima oară ierarhie. Ce e un „bătrân ticălos”? U n u l la care răul, făcut sistematic o viaţă întreagă, a devenit tic. „îmbătrânit în rele” tocmai asta înseamnă. Că ai făcut răul cu atâta perseverenţă, încât nu te mai poţi dezbăra de el. Bătrâneţea te-a surprins în exerciţiul răului. Timpul însuşi te-a scos pe ţărmul propriei tale ticăloşii, 12 vestigiu mizerabil a ceea ce altminteri ar fi trebuit să aibă splendoarea unei vieţi. Dar de unde vine atunci senzaţia că toţi bătrânii sunt cumsecade? De unde senzaţia că până şi fostele lichele, îmbătrânind, devin cumsecade? Că nu mai are sens să te răfuieşti cu nimeni din clipa în care, intrat pe teritoriul de graţie al vârstei, el a devenit altul, că vârsta însăşi l-a inocentat şi că de-acum, chinuit de biologie şi sorocit în chip aparte morţii, totul i se iartă? Să p r i v im un bătrân în timp ce-şi plimbă prin parc nepoţelul. Ce altceva este el dacă nu un biet omuleţ care se molipseşte în chip spontan de inocenţa copilului ce-i atârnă de mână? Bătrân şi copil, uniţi într-o temporalitate paradoxală, par să nu fie altceva decât convergenţa a două cumsecădenii. In chip aparent răul are nevoie de vigoare, avânt şi fantezie, într-un cuvânt de tinereţe, şi de aceea unui om obosit şi împuţinat performanţa răului pare că-i este refuzată. Priviţi-l însă pe bătrânul Karamazov! Sau pe vecinul meu de la etaj! în spatele acestei cumsecădenii involuntare, al acestei promoţii obţinute p r in simplă degradare biologică, câtă ticăloşie la pândă! Vârsta, tocmai pentru că ne înduioşează cu cortegiul ei de neputinţe, e camuflajul ideal al lichelei. La adăpostul ei mârşăvia poate fi trecută mai lesne cu vederea şi poate prolifera în voie. Am cunoscut bătrâni ticăloşi. Cele patru lupte ale muritorilor: lupta cu uzura fizică, cu truda, suferinţa şi bătrâneţea; lupta cu sufletul lor (cu vanitatea, invidia, regretul şi remuşcarea); lupta permanentă cu natura d in ei (conflictul 13 instincte-morală); lupta (surdă şi asurzită de zarva cotidiană) cu condamnarea la moarte din buzunarul genetic. Mi se pare uneori că viaţa e prea vastă şi prea împovărătoare pentru un simplu i n d i v i d. Ca să-i faci faţă trebuie într-un anume fel să o eviţi, să te ascunzi de ea într-un pliu al vieţii. * Am fost confundat, în anii din urmă - pe stradă, la piaţă, în magazine cu Pleşu, Paler, Manolescu. Ceea ce înseamnă că oamenii nu ne percep p r i mordial fizic (nu semănăm nici unul cu nici unul), ci „la grămadă”, pe baza unui anumit tip de discurs sau, şi mai larg, „ăia, intelectualii care vorbesc la televizor”. în virtutea unei imagini globale şi difuze. Diferenţele dintre noi - care pentru noi sunt esenţiale, iar neperceperea lor de-a dreptul jignitoare - pentru ei nu există. Ce lecţie minunată de umilinţă! Ce bine, pentru paranoicii potenţiali care suntem, să f im luaţi - cu burţile noastre, cu cheliile noastre, cu bărbile noastre (negre sau cărunte), cu şepcuţele sau pălăriile noastre, cu pantofii noştri Clarks sau Gucci, cu fularele noastre aruncate nonşalant peste umăr, cu grimasele noastre, cu preţiozităţile noastre, cu fumurile noastre (toate inconfundabile, nu?) - drept alţii! Căci, dacă suntem inconfundabili, nu pentru ei suntem şi nu aşa. * din tot corpul, dialogul cel mai frecvent îl avem cu picioarele noastre, cu laba p i c i o r u l u i, cel mai 14 lesne de privit. Şi, din acelaşi motiv, cu mâinile. Singurele părţi ale corpului care, pentru a fi privite din faţă, nu au nevoie de oglindă. Singurele părţi ale corpului care ne sunt cu adevărat familiare. Mă conving tot mai mult că înăuntrul genului uman există mai multe specii care nu au în comun decât aparenţa de umanitate (mâini, picioare, mersul vertical, capacitatea de a articula, de a râde etc). Dar această aparenţă este mai degrabă un camuflaj: oamenii ar trebui separaţi după semnele - invizibile în primă instanţă - ale unei divergenţe de fond. (Aş numi această separare după criteriul divergenţei - sau această asociere după criteriul afinităţilor - club.) Democraţia nu este decât soluţia disperată de a găsi o formulă de convieţuire, pentru incompatibilul diverselor specii umane, în cadrul unui simulacru de umanitate comună. * Comunismul ucide clubul, dreptul oamenilor de a fi distincţi şi de-a avea afinităţi. Ce ciudat! în natură, porcii nu trăiesc împreună cu girafele, căprioarele sau vulpile. Şi chiar într-o gospodărie ei sunt separaţi de celelalte animale domestice prin cocina lor. (Cocina este clubul porcilor.) Animalele nu convieţuiesc, nu trebuie să se suporte laolaltă clipă de clipă. în schimb, la oameni, deşi disparitatea indivizilor sau grupurilor de indivizi e la fel de mare - dar camuflată de identitatea 15 aparenţei somatice -, ea nu exclude obligaţia lui „laolaltă”. în societate, porcii şi gazelele merg împreună pe stradă şi în autobuz. O comunitate moare atunci când nu mai poate fi trezită de „cei care slujesc adevărul suferind pentru e l “ (Kierkegaard). Tot comportamentul meu este deviat de cultul sentimentelor frumoase, de morală, de „educaţie”, aşa încât, atunci când natura izbucneşte în mine cu acea fervoare care face să cadă toate cenzurile, mă simt mizerabil, mă simt ultimul om, şi nicidecum un superb animal eliberat şi liber. (Cioraniana) Comerţul meu cu extazul nu a depăşit niciodată nivelul laic. Simt un credincios fără Dumnezeu. Mă dăruiesc fără rest. După care mă iau, tot, înapoi. Toate bucuriile, de-a lungul vieţii, mi-au fost ucise de comentariul interminabil în marginea necuvenitului lor. Ce mizerie! Fericirea este bucurie trăită în inocenţă până la capăt, fără sabia remuşcării veghind asupra ei. Am privirea prelungă. Pot trăi posteritatea unui moment prezent, reflexul lui postum în conştiinţa altuia. îmi spun, în mijlocul unei întâmplări sau al unei discuţii: îşi va aminti de asta când nu v o i mai f i. Ceea ce nu înseamnă că pozez pentru posteritate, că mă comport în vederea ei, ci că aceasta irumpe spontan în inima unui lucru prezent, agăţându-l de absenţa lui viitoare. Altceva este să ai ştiinţa conectării prezentului la viitor. De obicei, copleşiţi de noianul evenimentelor, suntem incapabili să vedem în prezent culoarul nenăscut încă al lui ce va f i. Induşi în eroare de familiaritatea cu fiecare clipă, ratăm excepţionalul, tot ceea ce, camuflat în omogenitatea fluxului vieţii, are vocaţia extra-ordinarului. Ignorăm faptul că în bună măsură viitorul nu este altceva decât un fost prezent selecţionat. Neglijăm, pierdem, aruncăm. Nu ştim să păstrăm nimic în vederea devenirii sale mai înalte. Pentru că nu avem clarviziunea lui apoi, nu ne dăm seama când un anume gest consemnat, o imagine anume păstrată, un chip fotografiat la timp, cutare scrisoare primită şi nearuncată, cutare vorbă notată se pregătesc, debarasându-se de zorzoanele prezentului, să alunece înspre posteritate, în curgerea oricărei vieţi pândeşte, neocrotită din timp, silueta ascunsă a viitorului. Am devenit clarvăzător. Ceea ce înseamnă: compun mai bine cu ceea ce am fost sau cu ceea ce nu sunt încă (cu absenţa mea) decât cu ceea ce sunt. Mă mut, pe zi ce trece tot mai mult, în orizontul a ceea 16 17 ce urmează să vină peste mine şi, în final, în orizontul ne-mai-fiinţei mele. Schopenhauer, Cioran şi ceilalţi din stirpea lor, condamnaţi pentru că stârnesc panica printre noi vorbind de rău condiţia umană. Bucuria cu care cobor uneori în mijlocul cuvintelor, senzaţia că ele mă recunosc, că mă ascultă şi că, la rândul lor, se bucură că mă-ntâlnesc. Şi invers,, când nu pot să scriu, senzaţia că s-au supărat pe mine şi că îmi întorc spatele. Atunci, ca unor iubite, nu mai ştiu ce să le fac ca să se împace cu mine. 8 august 2003. A m ajuns la Paris vineri după-amiază într-un mic i ad caloric. Ca întotdeauna când simt luaţi prin surprindere de excesele meteorologice, francezilor nu le vine să creadă. Să păţească ei una ca asta? Pentru că asemenea bulversaţiuni survin rar, şocul surprizei e cu atât mai mare. Problema nu e că au 38 de grade în timpul z i l e i, ci că lucrul pare de-acum instalat. De trei săptămâni termometrul stă pe loc. La canicule s'eternise a devenit sloganul tuturor buletinelor meteo. Se fac trimiteri la anul 1920, singurul, se pare, care a mai cunoscut o asemenea persistenţă a irespirabilului. Către după-amiază, rezervele de Perrier şi Badoit din magazine dispar, iar la Champion, de unde îmi fac cumpărăturile, se poate citi un afiş în care se spune că nu mai există ventilatoare şi că nici nu se aşteaptă să vină. Anunţul se încheie cu bon courage! Spitalele şi serviciile funerare nu mai fac faţă (se vorbeşte deja de 15 000 de victime ale căldurii), se construiesc corturi frigorifice pentru conservarea trupurilor celor lichidaţi de caniculă, majoritatea oameni în vârstă deshidrataţi, care nu ştiu că trebuie să bea sau care declară, pur şi simplu, că nu le e sete. Şi totuşi lumea se poartă normal: nici o văicăreală, chipurile sunt destinse, iar simţul umorului nu a dispărut. Un clochard, aşezat pe bordură, mă priveşte hâtru şi îmi aruncă, în timp ce mă îndrept spre casă folosindu-mă intens de batistă, un II fait pas assez froiâ, hein? * 9 august 2003. Grav e ce se întâmplă cu Monica şi V i r g i l. Ajung seara la ei, V i r g i l iese să descuie, ca de obicei, poarta. E spectral, cu mersul nesigur. Monica e deshidratată, ţintuită în pat, are febră. Cămăruţa în care stă şi pe care, în prima parte a zilei, bate soarele este aerisită neputincios de un ventilator aşezat pe un raft al bibliotecii, la capul patului. Cele două părţi ale patului pot fi acţionate separat de o telecomandă montată pe una dintre laturile l u i, la îndemână. Monica a ales să ţină ridicate ambele capete ale patului, aşa încât stă cu capul şi cu picioarele în sus şi cu trupul adunat la mijloc, în scobitura nefirească pe care a obţinut-o prin manevrarea butoanelor electrice. Imaginea mă şochează. Pare răstignită pe un obiect de tortură, în aşteptarea călăului nevăzut. îmi mărturiseşte, de cum mă aşez pe un fotoliu din preajmă, că doreşte să încheie, dar că îi e teamă de singurătatea lui Virgil. Spunându-mi asta, 18 19 nu are nici cea mai mică inflexiune dramatică în voce. Deasupra rămâne mereu splendoarea lucidităţii ei distante, inteligenţa împinsă până la rangul de politeţe supremă. Celălalt nu trebuie şocat, nu trebuie făcut să se simtă prost că nu poate intra până la capăt pe teritoriul suferinţei tale şi, de aceea, orice referire la mizeria persoanei proprii se face cu un zâmbet, cu detaşare, cu eleganţă stoică, cu u i m i r i şi consideraţii generale legate de impasurile condiţiei umane. „Gabriel, mi~e frică, desigur, dar totul în jurul meu pledează pentru binefacerea sfârşitului. Trupul m-a lăsat, abia mă mai pot târî până la baie, în curând V i r g i l nu o să mai poată urca scările să-mi, aducă o ceaşcă de cafea sau un pahar de apă. E o grozăvie să supravieţuieşti neputinţei tale fizice. în [ fond, îmi spun, am avut o viaţă în care am făcut ce am vrut. N u - i puţin lucru. Fără ipocrizie - şi pe urmă schimbăm subiectul -, a venit momentul să ies din ; scenă. Şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. De ce a trebuit să v i i şi să ne vezi aşa? Şi de ce trebuie să j îţi asişti mereu prietenii mai în vârstă în momentele lor finale?” Bâigui cuvinte încurajatoare, dar spectacolul este teribil. între timp, Virgil stă în camera de jos, înmărmurit într-un fotoliu, reaprinzându-şi la răstimpuri trabucul pe care-l fumează, mereu acelaşi. Cobor din când în când în bucătărie să-i aduc Monicăi una-alta şi atunci mă urmăreşte cu privirea lui de cleştar, de o sfâşietoare tristeţe, cerându-mi parcă să-i spun de ce trebuie ca lucrurile să arate aşa şi cerşindu-mi din ochi o soluţie de la nivelul „tinereţii” mele. Când ajung seara acasă, leoarcă de transpiraţie, mi se face frică, iar şi iar, de „condiţia umană”. Majoritatea oamenilor nu percepe faptul că „mâna curentă” de care ne ţinem când urcăm treptele vieţii este făcută pur şi simplu din neant. 10 august 2003. Astăzi i-am convins pe amândoi să mănânce câte un ou fiert şi o felie de pâine. Monica a acceptat de asemenea că trebuie să bea opt pahare mari de apă pe zi (preferă Schweppes) şi o face cuminte. De la V i r g i l nu se poate afla nimic; susţine că bea, dar îl suspectez că uită sau că pur şi simplu nu îl mai interesează. Când am sosit, alaltăieri, îşi pusese, ca să mă întâmpine, o haină de i n, în timp ce afară erau 38 de grade, iar în casă, 32. Reverul stătea încolăcit în jurul gâtului şi l-am făcut cu greu să accepte să rămână în bluză. Mă primea în continuare ca pe un musafir şi cred că şi pe un vas gata să se scufunde, şi pe o insulă pustie ar fi continuat să respecte un m i n im protocol. Deşi se vedea că îi e rău, făcea efortul conversaţiei. din când în când râdea şi, în atmosfera crepusculară d in jur, grimasa lui de politeţe îmi accentua spaima. Unde aş putea să-i iau, să-i duc? M i - am rugat un tânăr prieten să păstreze un secret, dar să-l păstreze chiar şi faţă de iubita lui : „Nu pot, mi-a răspuns, ea e ca şi sufletul meu.” M i - a m zis că pesemne asta e fericirea: să nu ai, faţă de cineva pe lumea asta, nimic doar al tău. Apoi am început să mă gândesc la ce înseamnă „ca şi sufletul meu”. „- Nu i-ai ascuns niciodată nimic?”, l-am întrebat. „- Ba da, amintiri care ar fi rănit-o în mod inutil.“ „- Atunci, am conchis, nu e «ca şi sufletul tău».” [22] Nimeni, pe lume, oricât de mult l-am iubi, nu e ca şi sufletul nostru. Fiecăruia trebuie să-i ascundem ceva (măcar un gând), în orice relaţie trebuie să tragem undeva o linie, în orice suflet există o încăpere cu o „uşă interzisă”. Ceea ce este „propriu”, ceea ce e „de fiecare dată al meu” nu poate fi spus continuu şi fără rest. La capătul unei discuţii cu logodnica lui, Barbellion face, în Jurnal, această remarcă despre imposibilitatea „onestităţii intelectuale între îndrăgostiţi”: „Uneori, adevărul trebuie ţinut în cuşcă precum un câine rău.” Nu există, aşadar, o libertate absolută a împărtăşirii. De fapt, fiecare dintre noi trăieşte în chip natural coexistenţa instalat în imperiul minciunii prin omisiune. Din când în când măcar, suntem singuri, zidiţi în nesinceritatea noastră. * Fiecare pagină pe care o scriu este un adevărat miracol. încep de fiecare dată cu aceeaşi stângăcie, ca şi cum literele se adună pentru prima oară în scrisul meu, ca şi c um nu le-aş fi pus de m i i şi m i i de ori împreună. De fiecare dată aceeaşi convingere că nu-mi va „ieşi”, că n-are c um să iasă nimic. Când pagina e gata, mă uit la ea şi mă întreb de unde a apărut. Sigur este că nu „eu” am scris-o sau că, oricum, cel din mine care a f ăcut-o îmi rămâne un necunoscut. Câtă vreme se întâmplă asta, e limpede că un „profesionist a l scrisului” nu sunt. C um de se pot constitui adevărate domenii din probleme nerezolvate (şi nerezolvabile)? Ontologia - problema nerezolvată a fiinţei. Etica - problema nerezolvată a binelui şi a răului. Teologia - problema nerezolvată a lui Dumnezeu. Dacă stau să mă gândesc bine, vehemenţa cu care vorbesc despre comunişti vine din uriaşul inconf ort psihic în care m-au constrâns să trăiesc: pocindu-mi poporul din care făceam parte, m-au obligat să trag după mine, ca român, stigmatul acestei mutilări care a fost opera lor. A trebuit de aceea să mă delimitez tot timpul de conaţionalii mei, de cei care dădeau tonul unei percepţii generale, şi să-mi dovedesc la tot pasul că eu sunt făcut d in alt aluat decât ei. (Lucru obositor şi, de la un punct încolo, păgubos şi inutil: trebuind să-mi afişez alteritatea pentru a mă salva în ochii mei, am sfârşit p r in a deveni antipatic.) Sau, identificându-mă cu „ai mei”, să mă las judecat odată cu ei şi să-mi interiorizez chipul pe care comunismul îl modelase pentru cei mai mulţi dintre noi, creând o lume dominată de minciună, mârşăvii cotidiene, mitocănie, hoţie, laşitate şi relativism. La capătul acestei distorsiuni istorice, m-am pomenit preluând asupră-mi toate viciile cultivate între timp în noi, chiar dacă, de cele mai multe ori, reuşisem să nu mă las contaminat de ele. P r in simplul fapt de a fi român, am devenit reprezentantul unei categorii umane căreia nu-i împărtăşisem niciodată opţiunile, gusturile şi felul de a se fofila p r in viaţă. Când, în iunie '90, am ajuns la Paris, canalele de televiziune erau pline cu scene atroce ale mineriadei. Fusesem victima ei. Acum, sosisem aici pentru a pune la cale nu mai ştiu ce joint-venture cu un 22 23 preşedinte de la Hachette. La o săptămână după ce sediul Humanitas fusese invadat de bătăuşi care mă căutau prin birouri, omul meu mi-a trântit uşa în nas spunându-mi că „reprezint un popor barbar”. Nu se schimbase de fapt nimic. De câte ori ieşisem din ţară îi preluasem chipul văzut din afara ei. Mă identificasem rând pe rând cu securiştii care puseseră bombe la sediul „Europei Libere”, cu românii care furau perne, telecomenzi şi prosoape din hotelurile prin care treceau, cu cerşetorii din metrourile pariziene, cu hoţii din supermarketuri, cu spărgătorii de oficii poştale din Germania, cu cititorii de coduri ale cârdurilor bancare, cu traficanţii de minori, cu organizatorii reţelelor de prostituţie, cu spălătorii de bani. A trebuit să mă lupt de fiecare dată cu câte o mască aflată la îndemână în această recuzită a imoralităţii şi infracţiunii, pe care istoria statului comunist mi-o lipise pe figură. Am ajuns să trag după mine o umilitate care, deşi nu avea nici o justificare în destinul meu de individ, era hrănită din adânc - ca un păcat originar, ca o vină colectivă - de apartenenţa mea la un neam care ratase întâlnirea cu istoria. Am sfârşit p r in a nu mai şti care-mi e patria. (decembrie 2009. înainte de a publica, îmi arunc o ultimă oară privirea peste carte. Şi când recitesc aceste rânduri, îmi vine în minte - şi mă duc şi o caut - o propoziţie a Hertei M i i l l e r din volumul Regele se-nclină şi ucide: „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită - altfel, la ce bun să scriu?”) * Dau, în Jurnalul lui Tolstoi, peste următoarea însemnare: „Un sentiment foarte asemănător urii [25] nutreşti de obicei faţă de oamenii cărora nu le poţi arăta că nu-i iubeşti, şi care sunt îndreptăţiţi să creadă despre tine că le eşti binevoitor.” Câte dintre relaţiile noastre de-o viaţă nu funcţionează în virtutea acestei neputinţe, acestui tribut pe care îl plăteşti politeţii, dorinţei de a nu răni? Câte oare dintre căsnicii nu se desfac dintr-o neputinţă care la început a fost bună-creştere? Dar atunci câtă ură compensativă nemărturisită se adună în spatele acestei măşti! „Da, draga mea... Desigur, draga mea...” * Îmi amintesc cât de intrigat a fost Noica atunci când, într-o bună z i, soţia l u i, Mariana, l-a făcut „prost”. „închipuie-ţi, Gabi dragă, m-am oprit, în drum către casă, în piaţa Moghioroş să cumpăr nişte struguri. Ajung cu ei acasă şi, mândru, îi spun Marianei c um îi alesesem: «Am văzut că pe ăştia se strânseseră cele mai multe albine. Şi mi-am zis că sunt cei mai dulci.» «- Prostule! mi-a răspuns. Trebuia să iei două kile.»“ 8 februarie 2004. Meciul Federer-Pavel în Sala Polivalentă din Bucureşti. Sunt în rândul 5-6. La sfârşit, pe punctul când Federer se pregăteşte pentru - pesemne - ultimul serviciu, un spectator zbiară, în liniştea sălii: „Huo!” Omul rămăsese, privind tribal, victima competiţiei. Participa. Era orb. Nu putuse face pasul „dincolo”, până la minunea care se întruchipase în jucătorul helvet. Nu se ridicase în punctul din care totul devenea spectacol neatârnat, graţie, artă. 24 25 Federer mă făcuse să uit competiţia, chiar dacă el, ca jucător, rămăsese în ea. Pentru mine, el nu mai juca de mult, ci dansa, aşa c um Nadia Comăneci, participând la un concurs de gimnastică, obţinuse de fapt zborul. Rezultatul meciului nu mai conta de mult. El se pierduse într-o convenţie d in care, de la un moment dat încolo, cei mai mulţi dintre noi ieşiserăm. Ce mă interesa era unduirea acestui corp, trecerea lui într-o specie a mişcării care până atunci îmi fusese necunoscută. Pur şi simplu nu mă mai săturam p r i - vindu-l c um lovea mingea din săritură, în şpagat în aer, în cea mai frumoasă rotire a torsului pe care am văzut-o vreodată. Lovitura eliberată din această mlădiere extremă era sălbatică p r in forţă şi divină prin splendoarea execuţiei. M i - a trecut p r in minte, privindu-l, că aşa arăta poate A p o l l o când ucidea trăgând cu arcul. Dacă ar fi trăit în secolul lui Pericle, Fidias l-ar fi luat drept model şi-ar fi avut parte de o statuie pe Parthenon. La noi, a avut parte de o huiduială. Fericirea depinde de putinţa fiecăruia dintre noi de a intra în starea de vraja. * Pe zeci de pagini din Caiete Cioran se vaită, cu o formidabilă vigoare, de lipsa sănătăţii. Printre altele, acuză mereu furnicături în picioare. Se duce în cele din urmă la un reumatolog celebru să afle totuşi de ce, de treizeci de ani, nu poate scăpa de ele. După un scurt control, profesorul se întoarce către studenţii prezenţi şi le spune: „E ceva subiec- 26 tiv.” Cioran pleacă fericit, dar şi cu sentimentul că i s-a făcut o nedreptate. * Supravieţuim moral prin convingerea, pe care nici o mârşăvie comisă nu ne-o anulează, că suntem mai buni ca ceilalţi. * Ne simţim umiliţi de talentul unui confrate, dar niciodată de ţinuta morală a cuiva. Orice revenire înapoi în propria-ţi viaţă este un semnal că ai început să-ţi străvezi sfârşitul. Cel mai adesea, orice aş face, cad sub nivelul meu. Ceea ce l-a făcut pe Kierkegaard să se considere extra-ordinar (ieşit din rând) a fost nu opera l u i, pe care de altminteri o considera prodigioasă, ci singurătatea lui : pe de o parte trăia, batjocorit de presă, într-o provincie a Europei („gaura numită Danemarca”, „tristeţea de a fi geniu într-un orăşel”), pe de altă parte, încercând să redobândească puritatea creştinismului evanghelic, s-a pomenit singur în faţa unui creştinism pervertit de propria lui istorie. * Firile depresive nu suportă în jurul lor depresivi, ci oameni tonici, binedispuşi, gata la tot pasul [28] să le preîntâmpine melancolia. Ceea ce e negativ în noi trebuie să se izbească de zidul inconştienţei celorlalţi. * Am fi înclinaţi să credem că toţi cei care devin competenţi în privinţa morţii (Marc A u r e l i u îi n u meşte pe medici, astrologi, filozofi şi eroi) primesc un bonus din partea ei - un tratament mai special, dacă nu chiar von supliment de viaţă - tocmai pentru că, intrând într-un raport de oarecare familiaritate cu ea, dobândesc şi un ascendent asupră-i. Şi, aşa cum şarpele nu-l muşcă pe fachir sau leul mir-şi mănâncă dresorul, ne-am aştepta ca moartea să nu-l înhaţe pe medic, filozof sau erou la fel cum o face cu un om de rând. Dar nu se întâmplă aşa şi noi ne mirăm când îi vedem pe toţi aceştia sfârşind în cele mai mizerabile feluri. Ca să poţi vorbi în nume propriu, trebuie să ai un eu care-şi iese din matcă şi care, revărsându-se peste lume, te surprinde în primul rând pe tine. (Un idiot nu se revarsă niciodată peste lume, pentru că idioţenia e o funcţie a unui eu care nu-l poate surprinde pe purtătorul ei.) A. î l întreabă într-o zi pe conu' Alecu, trecut de-acum de 70 de ani, cum e „când nu mai performezi”. „Dragă, răspunde conu' Alecu, adevărul e că mai întâi nu te lasă ceea ce crezi dumneata. M a i întâi te lasă genunchii.” Scriu fără să-mi pese prea mult de ce va spune lumea. Dar atunci de ce o fac în văzul tuturor? (Poate pentru că ajung să cred că scormonitul meu în mine îi ajută pe câţiva. Iar restul nu mă interesează.) Oricum, exprimându-se, un scriitor îi exprimă pe ceilalţi. * A sta de vorbă cu o femeie despre tot felul de lucruri, având ca ingrediente ale discuţiei neliniştea, melancolia şi dezorientarea, stârneşte şi face parte din scenariul erotic. * Deviza lui Cioran: „Totul e întotdeauna prea târziu.” * Cea mai pură carte pe care am scris-o (ceea ce înseamnă: lipsită de vanităţi) a fost prima, cea despre tragic. N e f i i nd încă autor, între mine şi subiectul meu nu se strecurase publicul. Scriind, nu mă gândeam la nimic din ce cădea în afara temei mele. Aveam o formidabilă virginitate culturală. Lucrul minunat care se-ntâmplase cu Noica: veneau oamenii să-l ajute cu una, cu alta (ba cu spartul lemnelor, ba cu ceva de-ale gurii), ca el să-şi poată încheia „sistemul”, ca-n povestea cu îngerul care-i ară sfântului ogorul pentru ca acesta să se poată tot timpul ruga. Totul, în viaţă, e să-i convingi pe ceilalţi [30] că tu te rogi sau că ai de făcut un sistem sau altceva, ceva ce numai tu poţi face şi care, nu se ştie când şi cum, se va întoarce, răsplătitor, şi asupra lor. * „Cel mai înălţător mijloc de răzbunare împotriva făcătorilor de rele este să nu fii niciodată asemenea lor.” (Marc Aureliu, Către sine însuşi, cartea a VI-a) Dar atunci cum să le faci faţă? Pentru că, dându-le replica – şi e moral s-o faci –, vei semăna cu ei. * Joi, 1 aprilie 2004, Freiburg. Bursă Humboldt pentru trei l u n i. Ajung la Freiburg cu Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, traversând Europa în maşină, după haltele făcute la Mosonmagyarovâr şi Regensburg. In timp ce la Regensburg vizităm domul şi oraşul vechi, Bogdan, în formă, cu laptopul deschis aproape în permanenţă, din care îşi extrage datele necesare, ne face un superb ghidaj. La Freiburg, mă instalez pe Goethestrafie 35, într-unui dintre cele mai fascinante cartiere. Casele sunt mici palate ridicate la sfârşitul secolului 19. Au înflorit vişinii japonezi, au explodat magnoliile în toate curţile, şi forsythia, şi Immergrun-ul. Mă plimb prin cartier, în recunoaştere, şi mă întorc beat de imagini şi mirosuri. Stau într-un Găstehaus der Universităt, într-un apartament „avangardist”, c um îl numeşte Cristina, soţia lui Cătălin Cioabă. Sunt amândoi de peste un an aici şi ne primesc cu o căldură şi o bunătate şi o discreţie a bucuriei desăvârşite. * Miercuri, 7 aprilie 2004, seara. De mâine aş vrea să mă înşurubez în treburile mele (am să pregătesc Cinci plecări din prezent, volumul al doilea din ediţia Dragomir). îmi aduc aminte de sentimentul de „acasă” care mă învăluia de câte ori regăseam Heidelbergul, în anii 1982-l984, după fiecare revenire de la Paris. Şi totuşi, nu am putut rămâne acolo... Au trecut douăzeci de ani de atunci. în ţară începuse perioada mizeriei ultime a comunismului. Iar eu abia aşteptam să mă întorc, incapabil de un nou început, incapabil de transplant, răstignit pe o ţară care nu era a mea, dar în care apucasem să prind rădăcini, precum „crinii câmpului” din parabola b i blică interpretată de Kierkegaard. Nu era ţara mea, dar acolo era lumea mea, acolo era patria mea „mică”. Lucrând de câteva zile cu Sorin la transcrierea (şi „reconstrucţia”) textelor lui Dragomir, am revelaţia identităţii animaliere a acestuia: Dragomir seamănă, r în filozofie, cu o veveriţă. Este sprinţar, sare de la o problemă la alta cu viteza cu care trece o veveriţă I de la o nucă la alta. Dragomir încearcă toate nucile \ filozofiei. îşi pune dinţişorii la lucru, ronţăie repede Y câte o problemă, după care o părăseşte pentru a ataca I alta. Nu întârzie, nu are răbdare, pare că se plictiseşte repede sau că nu îi dă pace gândul că există: alte nuci, mereu altele, care aşteaptă la rândul lor I să fie ronţăite, încercate, sparte. I Pe lângă el, Heidegger este un urs mare şi negru, I iar Noica, un urs care dansează, un urs alb, ursul Fram. 30 31 19 septembrie 2004. L-am visat astă-noapte pe Dragomir redivivus (nu ştiu prin ce tehnică specială) pentru câteva ore. Revenise printre noi şi stătea la masă cu Nina C. şi cu mine. îmi spuneam, în timp ce îl priveam cu un drag nesfârşit: „Doamne, c um de mănâncă?” Deci nu era o prăpastie între „aici” şi „acolo”, nu era totul pierdut! Eram conştient că, deşi cu noi la masă şi în verva lui obişnuită, statutul lui e de mort şi că, de îndată ce ceasurile de „permisie” vor trece, el va pleca din nou. Eram foarte emoţionat şi m-a apucat un soi de febră a profitării de prezenţa l u i. M - am repezit să-l întreb de ce nu ne-a vorbit din vreme de „caietele” l u i, apoi am încercat să-i explic cât de important este că le-am descoperit. „- Vă place c um arată Crase banalităţi metafizice?” A surâs îngăduitor: „- Domnule Liiceanu, dar dumneata ştii ce cred eu despre asta, despre toate astea...” L-am rugat totuşi să mă ajute în privinţa distribuirii eseurilor din volumul pe care îl pregăteam acum. întrebările mele, puse precipitat (nu ştiam cât timp mai am la dispoziţie), au terminat prin a mă trezi. Dar pe ele, poate şi din cauza patosului cu care erau puse, le-am reţinut perfect, nu însă şi răspunsurile lui Sănduc. Ceva f iu pornea mereu dinspre el, ca un soi de alunecare binevoitoare peste tot ce-i spuneam. Nu părea dispus decât pentru mici poante şi ghiduşii în genul l u i. Apoi am văzut c um „timpul revenirii” se apropie de sfârşit, cum cianozarea pune treptat stăpânire pe chipul lui şi c um trupul începe să i se micşoreze, să se retragă în el însuşi. A dispărut încet, virând în gri, devenind în cele din urmă cât o picătură care s-a topit complet în sine. * Cred că nu există în mine nici un atom de gest sau de trăire care să nu devină în clipa următoare victima eului meu hermeneutic. Numesc „eul meu hermeneutic” instanţa din mine care o pândeşte fără încetare şi o comentează pe cea care încearcă pur şi simplu să trăiască. Cât de mult şi-ar dori aceasta din urmă să nu mai fie luată în seamă! Din pricina acestui voyeur afurisit care nu ne slăbeşte din ochi, care asistă clipă de clipă fără să obosească la spectacolul care suntem, ajungem noi să ne simţim atât de prost cu noi înşine. * Nevoia de a-l corecta mereu pe tatăl meu d in mine prin mama mea din mine. Cu fiul meu am încercat să f iu simultan tatăl pe care aş fi vrut să-l am şi mama pe care am avut-o. Contradicţia fundamentală a celui care scrie şi publică jurnal. - Cei care ţin jurnal sunt mai toţi de o discreţie ieşită din comun, introverţii caracterizaţi, în timp ce semenii lor îşi potolesc setea de autoexprimare povestindu-se cu nonşalanţă oricui e dispus să-i asculte, autorul de jurnal păstrează totul în el ^ şi, când e vorba să se exprime, o face cu caietul în faţă, în singurătatea celor patru pereţi. După care publică. Ceea ce în primul pas a fost apărat cu străşnicie de orice dare în vileag, într-un al doilea, prin simplul gest al publicării, este pus la dispoziţia 32 33 tuturor. Unde este retrasul de până atunci, cel care-şi aşezase viaţa sub semnul tainei? De la o clipă la alta, el pare să fi devenit indiscreţia personificată. Ceea ce, într-o lume a flecărelii generalizate, apăruse ca o frumoasă păstrare în rezervă explodează dintr-odată în lumina publică. Ce-l îndeamnă, pe cel care a tăcut atâta vreme, să-şi dea dintr-odată drumul la gură? O uriaşă prezumţie: ideea că, exprimându-se pe sine, el vorbeşte până la urmă, dacă nu în numele tuturor, măcar în numele mai multora. Suntem până la urmă tot atât de asemănători pe cât de diferiţi. Unul dintre cele mai ciudate lucruri este când faci ceea ce deteşti în altul. Mă sperie şi mă dezgustă spectacolul violenţei şi totuşi pot fi violent. îmi face rău stilistic orice i n d i v i d care ridică tonul şi totuşi mi se-ntâmplă să ridic tonul. îi dispreţuiesc pe oamenii care se lasă cuprinşi de furie şi totuşi pot deveni furios. Pe scurt, am nu puţine momente în care mă detest. Nepublicând nimic din ceea ce-i trecea prin cap, Dragomir a făcut dovada supremului ataşament faţă de gândire. „A gândi pe cont propriu” ajunsese să însemne la el „a tăcea pe cont propriu”. Faptul că Dragomir s-a menţinut până la capăt în intimul gândirii sale - nu a vorbit nimănui vreodată despre caietele lui (poate i-a fost puţin şi ruşine de ele? de „de-a valma”-ul lor, de caracterul lor total neprelucrat?) - este o formă de coerenţă care a sfârşit ca eroism. Mîşkin primeşte o palmă de la Ganea Ivolghin. „O, nici nu ştii cât de rău o să-ţi pară! Cât de mult ai să suferi că ai făcut asta!” îi spune Mîşkin. Şi, într-adevăr, Ivolghin îi va cere lui Mîşkin permisiunea de a-i săruta mâna. Isus se lasă crucificat. Şi o face cu gândul că oamenilor o să le pară nespus de rău că au făcut asta şi că grozăvia faptei lor îi va schimba pentru totdeauna. Moartea Dumnezeului întrupat urma să fie cea mai pedagogică moarte din istoria omenirii, însăşi izbăvirea ei. „O, nici nu ştiţi cât de rău o să vă pară că aţi făcut asta!” le spune El oamenilor. Dar oamenii nu-i cer iertare şi nu vin să-i sărute mâna. Ei trăiesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nimeni n-ar fi murit pentru ei şi din cauza lor. Lor nu le pare rău. Ei continuă, prin fiecare palmă şi prin fiecare crimă, să-l pălmuiască şi să-l ucidă pe Isus. Aceasta este esenţa istorică a creştinismului. * Să ajungi să te simţi singur cu ceea ce ai trăit. Consider că, trăind „în anii aceia”, am cunoscut iadul, chiar dacă n-am făcut parte dintre cei puşi direct la fiert în cazane. Dar aburii iadului, sulful şi putoarea lui le ştiu prea bine, priveliştea acestei văi a plângerii şi memoria ei le am în mine, aşa cum eu însumi sunt propriul meu destin frânt vreme de câteva decenii. Şi ca mine au fost milioane. Dar parcă toţi, la comandă, au făcut un pas înapoi şi m-au lăsat 34 35 singur cu iadul meu şi cu amintirile l u i. De ce tac toţi când vine vorba de „anii aceia”? 23 iunie 2005. Examen cu Fiinţă şi timp. U n a din tre prestaţii (Gheorghe Paşcalău) întrece tot ce am auzit mai b u n ca răspuns la un examen vreme de treisprezece ani: expunere riguroasă, excursuri în istoria filozofiei, trimiteri la alte lucrări heideggeriene, citate date în greacă cu nonşalanţă, inteligenţă dorică - toate dublate de o bună-cuviinţă matură altoită pe un chip suav, de tânăr nobil spaniol dintr-un tablou de Velâsquez. în realitate, un tânăr de nici 20 de ani din Caransebeş. Cătălin, care mă ajută la examen, îmi povesteşte la ureche că, întâlnindu-l în curte înainte de a sosi eu, îi mărturisise că nu dormise toată noaptea. „- De ce?” l-a întrebat. „- De fericire.” Era fericit că a doua zi avea examen Heidegger. îl ascult pe Cătălin şi-mi spun că în băiatul acesta care tocmai îşi încheiase răspunsul se adunaseră, pentru a ţâşni apoi libere către lume, toate sevele pornite d in mizera cabană alpină a lui Noica, filtrate prin paginile Jurnalului de la Păltiniş şi ajutate apoi de un timp bun al istoriei să scoată la lumină ceea ce, la noi, crescuse prizărit, strâmb sau răsucit - ca muşchii, ca lichenii, ca plantele pitice - p r in peşterile şi catacombele culturii socialiste. Acest student nu trebuise să-l aştepte pe Noica, pentru ca, la 25 de ani, să înveţe dezvăţul. Tânărul d in faţa mea, care-şi luase nota de 10 cu graţia cu care Gulliver ridica în căuşul palmei un liliputan, aflase deja din liceu povestea cu greaca şi latina ca instrumente ale filozofiei, avusese la dispoziţie cărţile de nimeni interzise ale lumii, acum studia clasicele în paralel cu filozofia. Luase startul bine. După facultate avea să ia drumul Occidentului şi, la vârsta la care pe noi ne terorizau ideologic în „şedinţe de partid deschise”, el urma să conferenţieze în Germania şi să publice la marile edituri ale lumii. Avea să fie, ca şi ceilalţi câţiva, pregătită de noi, răzbunarea noastră, „răs-bunarea” noastră, re-aşezarea lumii într-o matcă bună. * Ce psiholog german a observat că forţa de propulsie către moarte a timpului acumulat în spatele tău creşte cu fiecare an care trece? Aşa se face că doar copiii nu simt nimic din „trecerea timpului”, pentru că în ei trecutul e firav şi nu are forţa de a „împinge”, în schimb, odată ce ai depăşit jumătatea vieţii, începi să simţi apăsarea timpului între omoplaţi („greutatea anilor”), care creşte apoi de la un an la altul. Până la brânciul final. * Gustul prost pe care ţi-l lasă Socrate: nu-ţi vine să-l crezi pe cuvânt. Până la urmă pare că ştie tot şi că doar se preface că nu ştie nimic. De altminteri, siguranţa lui de sine intră în contradicţie cu ignoranţa pe care o afişează la tot pasul. În plus, îşi este sieşi prea transparent. Nu-ţi lasă nici o clipă senzaţia că se caută, că bâjbâie în el însuşi. Iarăşi, se ţinea prea bine în mână. De aici o anume inumanitate a personajului. * Ce sursă de nefericire să te raportezi la copilul tău cu un amestec permanent de dragoste şi culpă. 36 37 Poza e o neconcordanţă între ceea ce simţi şi ceea ce spui. De pildă, nu poţi spune la 20 de ani, decât f i i nd ridicol, „aş vrea să mor împăcat”. M u r im fără să ştim, ca oameni, din ce ordin de existenţă facem parte. * Dumnezeu se naşte din nevoia noastră de a ne da pe mâna cuiva de încredere. * E greu să rămâi tu, după ce te-ai întâlnit cu publicul. De fapt, trebuie să uiţi că l-ai întâlnit. Sau măcar să mimezi din nou singurătatea definitiv pierdută. * Nici un succes nu te poate sminti, atâta vreme cât păstrezi intactă conştiinţa insuficienţei tale. Ura ticăloşilor e calea cea mai sigură de a obţine un certificat de onestitate. Ea te înalţă în primul rând în propriii tăi ochi. Cuvintele care aşteaptă cuminţi, de-a lungul marelui salon al limbii, pentru a fi luate la dans. * Pentru un român a emigra este un mod de a se opera de România. f Orice jurnal adevărat ar trebui să semene cu un ordin de percheziţie emis de autor pe numele autorului însuşi. \ * Vineri, 22 iulie 2005. Urc de la Sibiu la Păltiniş, pentru a-l anunţa pe Alistair Blyth - englezul nostru strămutat din A n g l i a pe malurile Dâmboviţei - că vom pleca duminică spre Bucureşti. îmi povesteşte [ cum, sculându-se într-una dintre dimineţi şi deschizând uşa cabanei să iasă la plimbare, a dat cu nasul de o familie de turişti care mâncau liniştiţi pe masa de lângă cabană, străjuită de placa „explicaj tivă” a locului. Iată ce scrie pe ea: „Oricine nu stă la Păltiniş trebuie să se simtă în exil!' Constantin Noica j Constantin Noica s-a aşezat la Păltiniş în 1977, într-o cămăruţă de 8 metri pătraţi („camera 13 de la vila 23”) din cabana demolată în 1990, aflată 50 de metri mai sus, pe locul actualei vile a Băncii Naţionale. \ în 1984, Noica s-a mutat în camera de sus, cu bal- ; con, a acestei cabane („vila 12”, cum era numită în \ anii '80), în care a trăit în ultimii patru ani ai vieţii sale. A murit în 4 decembrie 1987 şi a fost înmormântat, la 3 km de aici, lângă biserica Schitului din \ Păltiniş. \ în Jurnal de idei, Noica scrie: „în ultimă instanţă l asta înseamnă a face cultură: îţi chemi prietenii, văl zuţi sau nevăzuţi, şi faci cu ei castele.” Aici, la Păltiniş, \ „la 4 000 de picioare deasupra umanităţii”, Noica şi-a m inventat castelul său. în această cabană locuiesc tineri 38 39 doctoranzi în filozofie care, pe urmele lui Noica, sunt dispuşi să facă o sărbătoare din fiecare zi a viăii lor. Văzându-l pe Alistair ieşind din cabană, oamenii noştri l-au întrebat dacă pot continua să mănânce acolo. „ Vă rog”, le-a răspuns Alistair, care tocmai terminase de tradus Şase maladii ale fiinţei şi care dormea noaptea cu dicţionarul Tiktin sub cap. Când s-a întors cu nevastă-sa de la plimbare, au găsit pe jos conserve, sticle de plastic, coji de ouă, resturi. Au stat o jumătate de oră să cureţe pietrişul din faţa cabanei. Latinescul profano înseamnă „a scoate în afara temp l u lui “ (pro, „în faţa”, şifanum, „templu”), deci a „desacraliza”, „a suprima caracterul sfânt”. Un lucru profanat este unul scos din spaţiul sacru şi repus în circulaţie, redat uzului curent, spaţiului comun. Pentru românul de azi, natura ca spaţiu comun este un loc unde se aruncă gunoaie. Placa menită să anunţe caracterul sacru al locului a fost ignorată şi, astfel, cabana lui Noica şi locul din jurul ei au fost „repuse în circulaţie”, redate spaţiului comun al gunoaielor. Cei care mâncaseră acolo nu mai aveau nimic sfânt. Nenorocirea de azi a românilor este că simt ein rumänisches Erzeugnis, „un produs românesc”. Sunt românii care au intrat în comunism corciţi cu românii care au ieşit recent din comunism. Există o „lege a lărgirii l u m i i “, care merge către absorbţia, în viaţa fiecăruia dintre noi, a altor generaţii şi căreia ar trebui să i se supună orice viaţă reuşită: până la 50 de ani, îmbogăţirea lumii tale trebuie să se facă „în sus”, cu cei mai vârstnici decât tine, singurii care te pot maturiza până la capăt şi pe care, pe măsură ce le vei însoţi crepusculul, îi vei iubi cu un amestec de respect şi înduioşare. După 50 de ani, în schimb, vântul vieţii îşi schimbă direcţia şi lumea ta trebuie să se lărgească - prin căutarea „în jos” - cu cei mai tineri decât tine, singurii care nu doar te fac să ţii pasul cu timpul, dar care, deopotrivă, îţi asigură, nealterat, un anume gust al eternităţii. însă, în ambele variante, e vorba de a adeveri continuu acel „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”: vei fi v i u câtă vreme vei avea de dat şi de primit, indiferent că urci panta vieţii sau că, ajuns pe celălalt versant, începi să cobori. Unul dintre norocurile vieţii mele este că mi-am găsit prietenii mai tineri, pe Cătălin, pe Bogdan, pe Sorin şi pe ceilalţi, beneficiind, târziu, de o catedră devenită posibilă într-o nouă conjunctură a istoriei. Aşa am putut să-i cunosc pe toţi. Au venit ei spre mine sau eu m-am dus către ei? Sigur este că am avut de unde să-i aleg. M - am simţit, de-a lungul anilor petrecuţi la facultate, ca un arbitru la un concurs de frumuseţe. în timp ce Noica s-a chinuit să ne găsească şi, din jocul întâmplării (destul de zgârcit cu el în acele vremuri), s-a ales în bătătură nu de puţine ori cu veleitari sau lichele (selectaţi de el de pe liste aproximativ întocmite), mie, de-a lungul a optsprezece ani, generaţie după generaţie, mi s-au perindat prin faţă mai toate „frumuseţile” umanisticii bucureştene, parte din elita de mâine a culturii noastre. Şi nu ştiu cum se face că s-au ales nu numai 40 41 cei cu minţi strălucite, ci deopotrivă cei care, într-o lume de oameni pociţi pe dinăuntru, îşi păstraseră şi sufletele întregi. E limpede că ne trebuie o altă specie umană, una din care ura să fi dispărut cu desăvârşire. * Orice societate liberă se laudă că asigură membrilor ei „libertatea de expresie”. Dar nici o societate nu poate garanta „libertatea de gândire” (Kierkegaard). Aşa se face că în numele libertăţii de expresie se pot emite cele mai mari inepţii (recte locuri comune), tocmai pentru că majoritatea oamenilor, gândind cu mintea altora, sunt neliberi în gândirea lor. Şi pentru că nu e îngrădită de nimic (nici măcar de bunul-simţ al vorbitorului), libertatea cuvântului este mijlocul cel mai la îndemână pentru eliberarea unei mari cantităţi de prostie, adică de gândire gata mestecată de alţii. Dar soluţia pentru a eradica prostia nu e, desigur, interzicerea liberei exprimări, ci crearea deprinderii de a gândi pe cont propriu, de a gândi cu mintea ta. Abia când e însoţită de libertatea de gândire, libertatea de expresie are acoperire. * Maestrul e cel care te ajută să obţii libertatea de gândire, după ce mai întâi ai acceptat să ţi-o pierzi slujindu-l. B. nu e rău, dar are ochiul rău. Dacă ar ajunge în paradis, după o vreme l-ar bârfi - cu drag - şi pe bunul Dumnezeu. 42 Trecut de 40 de ani, Jules Renard îşi notează în mai multe rânduri în Jurnal că, mai mult ca sigur, va apuca 80 de ani. A murit la 46 de ani. Julien Green, începând de pe la 50 de ani, se întreabă în fiecare an dacă mai prinde anul următor. A murit la 98 de ani. Am scris o cărţulie despre ură. Acolo am încercat să descriu mecanismele sociale ale urii şi am urmărit mai degrabă figura şi evoluţia u r i i impersonale, ura care, punând în mişcare mase de oameni, face istorie. U r a psihologică, ura „de budoar”, m-a interesat mai puţin şi aproape am trecut-o cu vederea. Nu m-am ocupat de „trăsăturile fenomenologice” ale urii. De pildă, nu am vorbit acolo de mişcarea aproape- departe în cazul u r i i. Or, ura este un sentiment negativ care nu îndepărtează. Cineva care ţi-a fost aproape prin iubire îţi rămâne aproape p r in ură, poate chiar mai aproape decât îţi era p r in iubire. Ura, aşadar, n u numai că nu îndepărtează, ci aduce aproape cu o altă forţă. S-au scris volume d in dragoste pentru cineva. Dar s-au scris şi din ură? S-a gândit cineva să facă o istorie a literaturii resentimentare? în urmă cu mai mulţi ani, un autor pe care nu l-am publicat la Humanitas mi-a dedicat o carte întreagă. Era o carte născută din ura pe care refuzul meu o stârnise în el. Năprasnică ură. „De ce-l urăsc eu atât pe omul acesta?” se întreba la un moment dat, patetic şi deznădăjduit, autorul cărţii. Şi căuta iar şi iar temeiurile u r i i lui în existenţa mea, mereu altele 43 decât cele fireşti şi pe care le-ar fi avut la îndemână. Am răsfoit cartea, citind când ici, când colo, şi m-am oprit în clipa în care am simţit că strânsoarea lui devenise prea tare, că mă sufocam în îmbrăţişarea lui negativă. Era o „ură sufocantă” şi aşa şi trebuia să fie, pentru că ura, spre deosebire de iubire, elimină, cum am văzut, orice depărtare sau formă a îndepărtării. Există, ce-i drept, şi „iubiri sufocante”, dar asta nu înseamnă că orice iubire este aşa; în adevăratele iubiri cei doi îşi reglează apropierea şi îndepărtările după un acord spontan şi comun. Dacă ura, ca formă a apropierii, este de nesuportat este pentru că ea te ia în primire fără rest. Cel ce urăşte rămâne nedezlipit de obiectul u r i i sale, iar acesta se simte ameninţat şi inconfortabil în ură tocmai pentru că nu mai este lăsat nici o clipă în pace. îmbrăţişarea celui care urăşte nu se opreşte decât odată cu anihilarea fiinţei urâte. Numai ura poate fi „de moarte”. Numai acolo crima este trăită ca fantasmă sub forma unei îmbrăţişări fără pauză. Pentru Noica, filozofia era o răsturnare a imaginii comune despre lume (o „cata-strofare” a ei), era un alt mod de a vedea faţă de cel care se exersează în mod curent. Filozoful avea un ochi de a doua instanţă şi era capabil să vadă într-o situaţie ceea ce îndeobşte nimeni nu vedea. „Care îţi e ideea?”, întrebarea cu care Noica ne teroriza periodic, însemna: „Care e felul tău de a p r i v i lumea? în lumina cărei idei apărute în tine lucrurile vor arăta altfel decât au arătat până acum?” într-o seară, la Păltiniş, am ieşit să ne plimbăm şi, după o vreme, ne-am întâlnit cu o doamnă care-şi plimba câinele. „- Oare cine pe cine plimbă?” am întrebat, privind-o pe doamna cu căţelul. „- Vezi, Gabi, a zis Noica oprindu-se din mers, de-asta te creditez: ai ceea ce-mi place să numesc «privirea filozofică ». M a i nimeni, în situaţia de faţă, nu-şi pune problema că poate doamna e cea scoasă la plimbare de câine, şi nu invers. Tu ai făcut-o şi, în mod spontan, te-ai purtat ca un filozof.” Symposion, „băutul laolaltă”. A fi om de cultură înseamnă să te poţi bucura de felurile de mâncare aduse pe rând la masă, gătite de colegii tăi morţi sau v i i. în cultură, nu te poţi sătura doar cu mâncarea gătită de tine. îmi amintesc cele câteva seri în care am fost i n vitat de un filozof francez faimos şi de soţia lui să cinăm împreună. Scenariul întâlnirilor era acelaşi. Soţia lui povestea succesele pe care filozoful (angajat în problemele omenirii) le înregistrase, în ţară sau pe p l an mondial, de când nu ne mai văzuserăm: o \ vizită undeva în Extremul Orient, luări de cuvânt I în săli supraaglomerate, intervenţii la televiziuni străine, pe temele fierbinţi ale istoriei planetare contemporane... Ea povestea cu fervoare (şi-atunci X a I făcut, X s-a ridicat în picioare şi a zis, X a răspuns I pe loc etc.) şi ciudat e că folosea de fiecare dată, referindu-se la soţul ei, numele de familie, povestirea i căpătând în felul acesta caracterul distant al unui 44 45 fals reportaj. El urmărea atent şi cu un surâs enigmatic şi uşor obosit vorbele ei (ca şi c um ar fi spus „oh, dar povestea asta o ştiu deja, însă, dacă vouă vă place s-o auziţi, fie!”), aprobând la intervale regulate cu o înclinare a capului, alteori intervenind, fie pentru un detaliu uitat, fie pentru altul redat nemulţumitor, ca atunci când intervii în răspunsul unui elev care, deşi ştie bine lecţia, trebuie corectat i c i şi colo. Faptul că amândoi reuşiseră să se obiectiveze în felul ăsta, vorbind despre isprăvile unuia dintre ei ca despre cele ale unei figuri aparţinând de-acum istoriei, era în cel mai înalt grad comic şi respingător. „A vorbi fără ironie de propriile succese este un semn de mare mitocănie...”, spune undeva Cioran. După câteva experienţe de felul acesta, deşi altminteri erau oameni cumsecade, am început să-i evit. * Trebuie oare să fim toţi analfabeţi când e vorba de întâlnirea noastră cu moartea? Punctul slab este că, pe măsură ce te apropii de final, ambientul tău uman devine tot mai sărac. Te îndrepţi, pas cu pas, către pustiul uman al vieţii tale. Cine oare a zis: „Toţi cei pe care îi iubisem şi care mă iubiseră nu mai erau”? Singurătatea în faţa morţii e precedată de o pustiire progresivă a vieţii. Fiecare moarte cheamă, prin prezenţa absentă (Landsberg) pe care o instituie, pustiul. Orice viaţă sfârşeşte ca acumulare de „prezenţe absente”, ca pustiire prealabilă. Atunci la ce poţi face recurs? Numai la trei lucruri: La credinţă, ceea ce înseamnă că depopularea vieţii proprii, raportată la o instanţă cardinală nepieritoare, care face singurătatea imposibilă în chip [47] a priori (pentru credincios, Dumnezeu are drept calitate supremă faptul de a se afla în permanenţă lângă el, de a nu-l părăsi niciodată, de a fi eternul lui însoţitor), devine oarecum indiferentă. Punctul slab al credinţei este însă că poţi să nu o ai. La centrele existenţei proprii. Fiecare viaţă are noduri de existenţă, puncte de coagulare, cel mai adesea generate de acei oameni care, intraţi în viaţa noastră, au precipitat de fiecare dată un potenţial al vieţii într-o figură fermă a ei. Vizitarea periodică a acestor împliniri, a acestor precipitări de existenţă („isprăvile” unei vieţi) îţi dau sentimentul liniştitor că „nu ai trăit degeaba” şi că, deci, poţi să ieşi din scenă oarecum împăcat. La cei pe care i-ai iubit şi care, „ducându-se”, se grupează „de partea cealaltă” şi „te aşteaptă”. „Te duci” la ei. în Toate dimineţile lumii a lui Pascal Quignard, domnul de Sainte Colombe, compozitor, îşi pierde soţia. O cheamă tot timpul înapoi p r in muzica l u i. Atât de adâncă şi de apăsată e chemarea, încât în cele din urmă ea începe, măcar şi pentru câteva clipe, să vină înapoi. Când lucrul se petrece prima oară, cu ochii închişi şi „cu lacrimile lunecându-i pe obraji”, el i se adresează: „- Nu ştiu cum să spun, Doamnă. Au trecut doisprezece ani, dar aşternuturile din patul nostru încă nu s-au răcit.” La cea de a noua vizită, ea priveşte mâinile soţului ei „aşezate pe lemnul roşu al v i o l e i “. „- La ce te uiţi atunci când taci?” o întreabă el. „- îţi priveam, pe lemnul violei, mâna îmbătrânită. El rămase nemişcat. îşi privi soţia, apoi îşi p r i v i mâna, pentru prima oară în viaţă - sau ca şi cum până atunci n-ar fi văzut-o niciodată. într-adevăr, era descărnată, galbenă, cu 46 47 pielea uscată. îşi aduse mâinile în faţa ochilor. Erau pătate de moarte, iar el se simţi fericit. Acele semne ale bătrâneţii îl apropiau de ea sau de condiţia ei. îl încerca o asemenea bucurie, că inima îi bătea să se spargă iar degetele-i tremurau.” Toţi cei plecaţi înaintea noastră ne ajută în felul acesta. Când capitalul nostru afectiv migrează către lumea celor morţi, argumentele noastre de a mai rămâne „aici” devin tot mai subţiri. Plecăm altfel decât dacă cineva ne-ar fi smuls dintre ei ca vii. Solidaritatea noastră nu mai este cu cei de „aici”. Pe nesimţite, începem să murim. Suntem „aşteptaţi”. * Îmi amintesc că vorbeam cu profesorul Cajal, la câteva l u n i după moartea soţiei lui : „- Ce faceţi?” „- O, Gabriel, am pierdut-o pe nevastă-mea şi o aştept să vină înapoi!” Infernul, pentru cel care îşi pierde fiinţa cea mai iubită, vine din balansul lui nesfârşit între o certitudine şi o imposibilitate. Şi el, ca şi ceilalţi, e sigur ; că fiinţa iubită „s-a dus”. Dar, spre deosebire de ceilalţi, în cazul l u i, de vreme ce nu poate trăi fără cel plecat, el nici nu concepe că acesta a plecat definitiv. Atât de mare e neputinţa subiectivă care se naşte din suferinţa absenţei, încât ea trece asupra realităţii. în lumina acestui imposibil, certitudinea însăşi a plecării definitive se clatină şi dispare. Atât de mare e nevoia de cel plecat şi atât de neverosimilă e golirea l u m i i de el, încât el e în continuare chemat şi aşteptat. Sunt zile în care cel rămas îl simte pe celălalt aproape şi aşteaptă cu înfrigurare un semn de la el, zile când are senzaţia că cel plecat, f i i n d undeva în preajmă, va apărea firesc dintr-o clipă în alta. E atât de năprasnică setea de el, încât există senzaţia că setea asta îl va chema înapoi. 24 august 2007. Paris. Z i u a vărului meu Adrian. La prânz la ei. în fiecare seară la Monica. Şi-a creat, cu datele minime ale existenţei ei fizice (de trei ani, întinsă în pat, folosindu-se doar de mâna dreaptă, stânga stând chircită, cu degetele strâmbe precum crengile unui copac uscat, lângă umărul stâng), o nouă matcă de existenţă. Evenimentele zilei se rezumă la televizor şi la venirea infirmierelor de trei ori pe z i, pentru masă şi toaletă. Fumează, cu riscul de a scăpa ţigara pe jos, în drumul tatonant al mâinii către scrumieră. Restul e producţie mentală, amintire, fantasmă, discuţie cu spectrul mamei şi al lui Virgil (care, spune ea, trece periodic p r in dreptul cadrului uşii, îmbrăcat elegant). * 26 august 2007. Vizită la Monica (ultima, oare?), după-amiază la 17.30. îi fac manichiura, doar la mâna dreaptă, la stânga, degetele întortocheate făcând operaţia imposibilă. îmi cere să iau urna lui Virgil în maşină şi s-o duc în ţară. Dar formalităţile pentru scoaterea urnei d in Franţa nu simt făcute, aşa că îi explic că nu se poate şi se cam enervează. Când plec, aceeaşi senzaţie de neputinţă ca de fiecare dată în u l t i m i i ani, de abandon, de „nu se ştie dacă nu e ultima oară”. Sâmbătă, 1 septembrie 2007 (Veneţia). Mihnea şi Catherine la gară. însoţire până la locuinţa unor prieteni, goală peste vară, de lângă Corte de 48 49 rAnatomia, pe San Giacomo da l ' O r i o, la d o i paşi de biserica cu acelaşi nume, pe care Mihnea mi-o ridică în slăvi. din nou întâlnirea cu acest oraş neverosimil, o uriaşă scenografie, un decor desenat de istorie, cel mai mare muzeu în aer liber din lume, cea mai originală locuire a omenirii. Şi iarăşi, senzaţia de labirint etern, pe care nu-l v o i putea domina niciodată (ştiu că totul e doar impresia mea de străin), care, dimpotrivă, mă deţine el pe mine, ca o ameninţare perpetuă, ca proiecţie a spaimei mele de a mă pierde definitiv. De aici şi tentaţia permanentă de a-i învăţa, şcolăreşte, cu hărţi şi ghiduri în faţă, codul. Deocamdată mă mulţumesc să fac inventarul celor şapte cartiere: 1. Cannaregio (încep de la Ferovia Santa Lucia), apoi în jos, spre sud, 2. Santa Croce, 3. Dorsoduro, 4. San Marco, 5. San Polo (la nord de 1 San Marco), iar în est, unde se află şi Arsenale, 6. I Castello. Separat, despărţit de Canale della G i u - I decca, 7. Giudecca. din păcate, cred că totul va ră- I mâne pe hârtie. N - am nici o vocaţie de turist. m * m Marţi 4 septembrie 2007. Greaţă bruscă de „văzut”, m „vizitat”, de concedii, de vacanţe turistice. Poftă K nebună de a-mi regăsi Zuhause-le, de a dormi în K patul meu, de a mă mişca printre obiectele mele, de i a-mi respecta tabieturile etc. Atât la Paris, cât şi aici, B la Veneţia, p r in bunăvoinţa lui Mihnea, am avut apar- K tamentul meu. Dar ce nebunie să împrumuţi co- m chilia altuia, să te mişti în spaţiul amprentat de altul! m Atât Mihnea, cât şi prietenul lui veneţian, în apar- B tamentul căruia stau pe San Giacomo da l'Orio, sunt B fiinţe care umplu spaţiul până la refuz, care adună obiecte peste obiecte, a căror sete de colecţionari nu are nici cea mai mică legătură cu dimensiunea locuirii lor. Aşa încât obiectele vechi adunate aici, unele mai frumoase ca altele, nu au unde respira şi, răzbunându-se parcă, te sufocă pe tine. Ce să mai v o r b im de lucrurile cu care ai venit şi pe care, scoţându-le d in geamantan, rişti să le pierzi definitiv în noianul de medalii, sfeşnice vechi, farfurioare, soldăţei, gravuri, măşti, evantaie, broaşte ţestoase sculptate, ceşcuţe, fotografii vechi înrămate sau nu, ornamente disparate de mobilă veche, covoraşe, perne brodate... Oamenii ăştia adoră să trăiască în bazaruri şi e un miracol că îşi pot regăsi obiectele curente în jungla lor de colecţionari fanatici. în plus, apartamentul e aşezat direct pe sol, camerele dau în stradă, ferestrele sunt deschise, iar paşii trecătorilor întârziaţi, răsunând pe dalele de-afară, par că se vor stinge în dormitorul tău sau că vor ieşi din cameră după ce îţi vor fi traversat patul. Vreau acasă, acasă, sau vreau ieşiri clare, cu spaţii mari, fără turişti în hoarde, fără magazine cu vitrine care îţi jignesc ochii, fără vânzătorii agresivi pe podul de la Rialto care îţi propun, neobosiţi, aceleaşi genţi contrafăcute, purtând mărci somptuoase aplicate pe materiale mizere. Am visat că urma să dau un recital de pian într-o societate selectă şi extrem de binevoitoare la adresa mea. Ajung îmbrăcat în frac şi văd vânzoleala celor care au venit să mă asculte, bine îmbrăcaţi, parfumaţi, mondeni, snobi. Straniu e că recitalul meu consta în Don Giovanni, pe care urma să-l „cânt”, pe tot, la pian! 50 51 (Asta se întâmpla pesemne pentru că am ascultat Don Giovanni de sute şi sute de ori.) Cu cinci minute înainte de începerea concertului îmi dau seama că de fapt nu ştiu să cânt la pian. Mă gândesc să le ofer în schimb celor veniţi la concert o conferinţă. Mă adresez sălii şi îmi cer scuze: a fost o neînţelegere. S-a crezut că ştiu să cânt la pian, eu însumi am fost convins de asta, dar în ultima clipă am realizat că nu ştiu. Dacă mă pot aştepta o jumătate de oră, voi da o fugă până acasă pentru a aduce textul conferinţei. Poate că o conferinţă nu înseamnă chiar cât un concert, totuşi... îi rog să rămână pe loc. Sala murmură. Pe rând, oamenii încep să se ridice şi să plece. Mă apucă disperarea. Mă trezesc. * Două feluri convenabile de a ieşi din viaţă: ca Noica, trăind până în ultima clipă cu gândul că mai ai ceva de făcut, aşezându-te adică mereu în lumina câte unui alt proiect. A muri înseamnă aici a fi secerat din mers, în plină detentă, a muri cu un „rest”. Sau ca mama mea, care se plictisise, căreia rămânerea pe scenă în acelaşi decor nu-i mai spunea nimic. Sunt implicate, în acest tip de a sfârşi, un fel de I am not amused al reginei Victoria, un căscat şi o dorinţă de a merge la culcare. În ambele cazuri se poate imagina că nevroza morţii este suprimată. În primul, moartea este un mod mai special de a fi întrerupt când „ai treabă”; în celălalt, un refuz de a te instala pe teritoriul lipsei de rost. * - M i - e rău. - Ce te doare? - România. [53] * E foarte posibil ca un prelat să sufere în preajma unui sceptic sau a unui necredincios nu din milă pentru perspectiva nemântuirii sale, ci pentru că, atingându-şi în el limita puterii, îşi simte vanitatea rănită. * (Ce este acest carusel de vorbe?) ; Nimeni n-ar trebui să-i cunoască unui scriitor chipul. Nu există decât cuvintele lui. * Aşa cum nu ne putem imagina că suntem morţi, nu ne putem imagina nici că nu vom muri niciodată. * Nu pot să uit zâmbetul lui Cioran când i-am transmis rugămintea lui Ţuţea de a nu-i mai ponegri pe Dumnezeu şi pe Fiu. A zâmbit măgulit, ca şi cum aş fi pus o pilă, ca şi cum i-aş fi cerut o favoare. Puţin a lipsit să-mi spună: „Să vedem ce putem face...” * Dialogul interior pe care sunt obligat să-l port în j fiecare miez de noapte cu animalul de la etaj care I ascultă televizorul dat la maximum. Aş fi ipocrit să i spun că nu mi-am dorit în repetate rânduri dispariţia lui din univers. [54] * Luciditatea împinsă la exces sfârşeşte cu o autoîmbălsămare. Devii o mumie precoce. Te conservi în acidul umorilor tale negative. * A scrie e un mod de a cocheta cu lumea de la depărtare sau, mai degrabă, un mod de a ataca rămânând ascuns. Dacă ar fi să cauţi o metodă a jurnalului, ea ar trebui să pornească de la augustinianul regressus animae, de la „păşitul înapoi” făcut în cămările spiritului. Să te întorci la tine şi în tine însuţi, să-ţi dai ţie atenţie, să umbli p r in toate cotloanele sufletului tău ale memoriei tale, a tot ce ai ştiut cândva şi a ceea ce n-ai ştiut niciodată, a tot ce te-a întemeiat şi s-a dovedit a f i, c um spune Augustin, „mai adânc decât tine”. Omul e o fiinţă care consumă timp, aşa cum spui despre o maşină că merge cu benzină. Rezervorul timpului meu ajunge la fund. Ce greu e să treci de la o relaţie culturală cu un autor la una de viaţăl A b i a atunci el devine aproapele tău. Până atunci era doar un moft (cultural). Cea mai mare dramă a vieţii mele a fost faptul că nu m-am putut înfrâna. Am adorat excesul. I n acelaşi timp, dintr-un anumit sentiment exacerbat al pudorii, am vrut să trec în ochii lumii drept un tip măsurat. Uneori am şi reuşit. Au fost şi cazuri când am izbutit să mă păcălesc pe mine însumi. Trebuia să defilez în ochii mei cu o mutră convenabilă. După fiecare „desfrâu”, ghidat de un acut simţ al recuperării, mă recompuneam, asemeni cuiva care îşi drege glasul, făcându-se că nu-l cunoaşte pe cel care tocmai a tras un urlet. * E bine să mănânci frumos şi când eşti singur. Asta îţi dă un anumit respect faţă de tine însuţi. Dar uneori e bine şi să mănânci urât când eşti singur. Asta îţi dă un anumit sentiment de recuperare a fiarei din tine, de descoperire a arhi-strămoşului care înfuleca şi sfâşia, liber de orice cod şi de orice „maniere”. Tentaţia periodică de a te prăbuşi în toropeala digestiei ancestrale. * Cel mai subtil obiect de tortură: clepsidra. * Prietenii sunt meniţi să-ţi dea o oarecare linişte în privinţa felului în care arăţi. Ajungând părtaş la subsolurile existenţei lor, termini prin a spune că, cel puţin în cutare capitol al vieţii, tu nu stai chiar atât de rău. * Ca să scrii, vreau să spun ca să atingi condiţia psihică a scrisului, îţi trebuie linişte, seninătate, putere de concentrare. Dar ca să scrii ajungând să-l implici pe cel care te citeşte trebuie să treci în scrisul 54 55 tău acel dram de disperare, de zbatere şi chin care, toate, în mod normal tocmai că te împiedică să scrii. Ai nevoie, în final, de o stare aproape imposibil de obţinut, de o fervoare senină. Faptul de a recunoaşte în sinea ta măgăriile pe care le-ai făcut în viaţă te face oare mai bun? Ce ciudat! Nu mai ţin neapărat minte ce spuneam în cărţile pe care le-am scris de-a lungul anilor, în schimb ţin minte exact starea afectivă în care le-am scris şi, deopotrivă, locul în care mă aflam. Extremele culinare ale vieţii - f rugalitatea şi desfrâul - le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii '80, cel mai sumar prânz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a mizeriei (România). în 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele l u n i ale bursei Humboldt. Suntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în v i l a părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul m Institutului Max Planck din Miinchen, iar v i l a unde B; am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea m spre lac. Când am ajuns, masa era deja întinsă într-un S chioşc şi toţi membrii familiei - gazdele (generaţia • trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin 1 A p 1 56 li diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora - ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo douăsprezece persoane. Pleşu, cu gândul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămână a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prânz, avea p u i cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de p u i, spunându-şi că d in partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară. Şi masa a început. A fost adus un castron mare, p l i n cu salată verde. Trecându-l din mână în mână, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mâncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de câteva minute. A p o i am aşteptat cuminţi până când doamna casei a apărut d in bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de un kilogram. „- Kurt”, i s-a adresat ea soţului ei, „am să te rog să tai tu friptura.” A p o i către noi: „- Se pricepe grozav la tăiat friptura!” Directorul Institutului Max Planck din Miinchen s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de câţiva milimetri. Era vin adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atât de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cât coala de hârtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei, în timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron 57 cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare ne-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof d in trei înghiţituri, fără să manifest însă vreo formă de lăcomie. A p o i am simţit c um urcă în mine, devastatoare, foamea. Pleşu, care stătea la masă lângă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de p u i şi mi-a strecurat o bucăţică. „- Băi, mănâncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid 7 Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de p u i, zâmbind între timp politicos şi având aerul că sunt interesat de conversaţie. Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. Şi-atunci s-a-ntâmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborât de opulenţa prânzului, şi, cu mâinile la ceafă, a rostit satisfăcut: - Ich kdnnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! - Und denke nur, Schătzchen - îi răspunde doamna -, dafi du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wăre nicht genug. Wir haben noch mas fur mor gen. („-Aş zice c-am mâncat excelent!” „- Şi când te gândeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să ne-ajungă un kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mâine.”) Peste câteva luni eram în ţară. Rândurile care urmează - şi asta trebuie spus apăsat - nu pot fi „gustate” cu adevărat decât de cei care au flămânzit sistematic în anii aceia. în răstimpul în care lipsisem, mizeria alimentară se instalase temeinic în România. Dar nu şi la Brad, nu şi în casa chirurgului din oraş, colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea ne propune să facem un salt până la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. „N-aţi trăit voi aşa ceva de când v-aţi născut!” ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Kafer-vl l u i. Seara către ora 7, eram în casa doctorului. Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un „atelier”-pinacotecă, în care doctorul îşi rânduise cu grijă comorile. Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decât bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că în timpul mesei soţia doctorului, purtând, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte însă de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cârnaţi şi şunci afumate atârnând din tavan, brânzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă. Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brânză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cârnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smântână. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea 58 59 prin spatele fiecărui scaun şi se oprea când la unul, când la altul dintre musafiri, preluând, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind totodată dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte când îi simţeam mâinile strângându-se pe spătarul scaunului meu şi când o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă. Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz, începusem să gâfâi. Trecuse de miezul nopţii, când a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea „câteva şpriţuri rose”, a revenit scurt la cârnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am târât, în dormitoarele noastre. Şi a venit a doua z i, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie până la „gorunul lui H o r i a “, apoi, pentru a vedea cruci de piatră din secolul al XlV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru „micul dejun”, dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie- laborator. Masa era mare, aşa încât în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) „gustările”, aliniate pe căprarii, destinate micului dejun: rânduri de brânzeturi, rânduri de cârnaţi, altele de pateuri, rânduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci. Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mâncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii 60 cu două perechi de „vişle”, crenvurşti ardeleneşti făcuţi d in came de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea însă avantajul că deschidea şi către partea mai angelică a micului dejun - d u l - ceţurile -, şi către cea drăcească - brânzeturile tari şi cârnăţăria. Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încât spre ora 1 ne-am început excursia. însă nu înainte ca, tocmai când eram pe punctul de a trânti portierele maşinii, mama doctorului să ţâşnească d in casă cu o valijoară în mână. „- V-o p u n în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sunt nişte şniţele de p u i. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!” Există câteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stând jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amândoi avem aerul unor oameni răpuşi de mâncare, cu burţile profilate în prim-plan. din poză răzbate parcă geamătul celor t doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum râsul fericit al : lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse f la cale cu atâta drag în cinstea întoarcerii noastre în I ţară. Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază am ajuns acasă, unde eram j aşteptaţi, desigur, cu „masa de prânz”. Nu mai ţin I minte ce am mâncat. Ştiu doar că spre ora 7 seara I am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colec- I« ţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta I; despre pânzele care, scoase cu mândrie d in rasteluri, I ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat ra- I dioasă cu o tavă de plăcinte cu brânză tocmai scoase 61 din cuptor. „- Luaţi, ne-a zis, cât sunt calde, iar peste o oră mâncăm de seară 7 S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l înţeleg nici până în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi „nu mai putea”. Există însă pesemne o logică şi-o psihologie pentru la grande bouffe care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decât prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. N o i ne apropiam de sfârşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în câteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decât de o mâncare de gutui cu p u l pe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram totuşi foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii. * Sfinţenia nu este doar o frază teologică, ci, pentru a fi convingătoare, trebuie să devină o parafrază (sau o hiperbolă) etică activă. Sfântul nu e cel care face din abstinenţă o virtute, ci cel care atinge acea treaptă a bunătăţii sau iubirii, încât viaţa altuia, a oricărui alt om, privită din acel loc, devine mai importantă decât viaţa lui. Eşti sfânt când ajungi cu-adevărat să nu te mai preferi. * Mă obsedează analfabetismul nostru în privinţa morţii. Nu vine el din faptul că f u g im mereu de ea, de spectacolul ei, de perspectiva ei? Trebuie să începi prin a o privi în faţă. Doar ţinând-o sub ochi o vei domestici, o vei accepta, o vei înţelege (are şi ea un rost, nu?), la limită vei ajunge s-o iubeşti creştineşte, ca pe aproapele tău, ca pe cel mai aproapele tău. * Recitesc ce-am scris. Cred că este o prostie. Analfabetismul nostru cu privire la moarte vine de fapt din incultura legată de „dincolo”. Fără o cultură a speranţei, ea nu poate fi domesticită. Moartea deschide tărâmul lui „ceea ce nu mai e aici”, de aceea nu vei putea găsi niciodată, de pe poziţiile lui „aici”, un v i z a v i armonios cu ea. Dincolo, pe celălalt ţărm, e negură, nu se vede nimic, sau e nimic. Aşa cum nu mai poţi avea un dialog cu cel care se pune pe drum către moarte, cu muribundul. Fără să fi ajuns propriu- zis dincolo, el nu mai e deja aici. Or, fiinţa noastră e atât de acaparată de „aici”, încât tot ce-l transgresează pe acesta ne devine străin. Când, în nuvela lui Tolstoi, Ivan Ilici intră pe drumul morţii, el pierde legătura cu ceilalţi, aşa cum ceilalţi pierd legătura cu el. E i n u mai fac parte din aceeaşi lume. N i c i cel îndoliat nu mai face parte din lumea de aici. Pentru a fi luat în seamă de ceilalţi, pentru a nu fi excomunicat de ei, el trebuie să-şi ascundă doliul, să ascundă faptul că e mai aproape, prin fiinţa pierdută, de cei morţi decât de v i i. Dar cultura lui „dincolo”? Dacă nu e făcută din informaţii - pentru că pe acestea nu le-a putut obţine nimeni vreodată -, rezultă că ea nu poate veni decât din credinţă. Iar cum credinţa e dar şi har, cine nu le primeşte pe acestea rămâne în mod fatal analfabet, în plus, analfabetismul vine nu numai din 62 63 incultura privitoare la „dincolo”, ci şi din necunoaşterea preţului pe care îl vei plăti pentru a trece din colo. Mama lui Mihnea obişnuia să spună: „Să dea Dumnezeu să m u r im sănătoşi!” Oamenii ar fi întotdeauna dispuşi să-şi negocieze moartea (nu viaţa), felul în care vor muri. Bărbaţii sunt interesanţi în p o l i i opuşi ai existenţei lor: pe scena publică, acolo unde capătă statură, putând fi mari, puternici şi făptuitori; şi în intimitatea lor, atunci când, nesiguri pe ei, redeveniţi copii, reînvaţă plânsul şi se predau femeilor, care îi aşteaptă - asta e puterea lor - pentru a-i l u a în braţe şi a-i legăna, devenindu-le mame şi iubite. Toată viaţa noastră este un naufragiu al aducerii aminte, resturile care continuă să plutească pe marele ocean al uitării. Cu fiecare clipă nou trăită, pierdem (căci îl uităm) timpul care am fost şi astfel contribuim, clipă de clipă, la naşterea necunoscutului din noi. El creşte pe măsură ce-l hrănim cu uitarea noastră. De aceea, orice amintire neaşteptată ne tulbură. „Eram eu? Nu eram eu?” De la un moment dat te vezi obligat tot mai des să stai de vorbă cu străinul din tine, cu cel care nu mai eşti tu. Şi astfel „eu” devine tot mai mult o vocabulă vidă. Nu natura umană se schimbă în comunism, ci doar latenţele ei sunt eliberate. Puse în condiţii de criză, ele sunt obligate să-şi arate chipul înfricoşător, în potenţialul ei, natura umană e aceeaşi în orice societate. „Reuşita” comunismului a constat în suprimarea cenzurilor răului. El a activat astfel tot ceea ce în mod normal (adică într-o lume neaşezată pe protocolul urii) e băgat la fund, ascuns şi care doar dacă e zgândărit cu metodă e făcut să urce la suprafaţă şi să dea pe-afară. Totul, în societăţile umane, e un joc între latenţe şi condiţii. Or, comunismul, ca nici o altă societate şi pe termen lung, a oferit condiţiile ideale de care au nevoie oamenii ca să scoată la l u mină monstrul ce stă la pândă în ei. Mă gândesc, pornind de la scurta experienţă pe care au făcut-o sub Ocupaţie, ce ar fi devenit francezii după câteva decenii de comunism. Păi, ar fi fost stricaţi până în măduva oaselor! Când naziştii au ocupat Franţa, au instalat la tot pasul cutii poştale pentru delaţiuni. Te-ai fi aşteptat să rămână goale. Succesul lor (vezi Contele de Maranches în dialog cu Christine Ockrent) a fost total. Cei care trebuiau să le deschidă nu mai pridideau cu cititul. Profitând de ocupant, transformându-l în armă a răzbunării şi în remediu pentru frustrările lor, francezii s-au grăbit să se toarne între ei. Oricine avea un vecin cu care avea ceva de împărţit, o răfuială în curs cu cineva. Ce „om n o u “ desăvârşit ar fi ieşit d in poporul francez ocupat de Armata Roşie şi încadrat, vreme de vreo zece ani, de consilieri sovietici! U n u l care ar fi criticat, înfierat, denunţat în „franceza de lemn”. * 16 iunie 2008. Găsesc, rătăcită într-un carnet lăsat în apartamentul vărului meu de la Paris, o 64 65 însemnare din 23 martie 2002. O recitesc şi „cad” în ea, cad vertiginos, rostogolindu-mă în anii care au trecut, cu senzaţia că sparg bariera timpului şi că tot ce am trăit în lunile din urmă - moartea Monicăi Lovinescu, aducerea în ţară a urnelor celor doi, golul pe care mi l-a lăsat sfârşitul uneia dintre cele mai frumoase poveşti ale vieţii mele - nu s-a petrecut de fapt niciodată. Citesc şi mi se pare că timpul se ţ opreşte pe orbita acestei notaţii, care se înalţă dintr- odată peste moartea celor doi, proiectându-i în f eternitatea memoriei mele: 1 De câte ori mă duc la Ierunci şi intru, venind dinspre 1 Botzaris, pe străduţele din preajma casei, pe măsură ce 1 mă apropii încep să mă simt ca un îndrăgostit care merge I la o întâlnire. îmi imaginez cum, în câteva minute, voi B deschide poarta metalică a minusculei grădini, cum voi I apăsa pe clapa pătrată şi albă a soneriei, cum îl voi auzi B pe Virgil descuind uşa care dă din vestibul în camera de 1 jos, apoi cele două broaşte de la intrare - eu aşteptând B în tot acest răstimp cuminte sfârşitul ritualului de des- 1 ferecare şi pregătindu-mi vorba de bun venit cu care s-o B dau gata pe Monica -, cum îl voi vedea pe Virgil apărând B în cadrul uşii, cu faţa toată un zâmbet şi spunându-mi.B „Gabrielissimus, cel mai punctual om din Paris”, apoi Bp cum voi auzi răzbătând din off, indignată, tărăgănată B şi bombănitoare, vocea Monicăi, „Punctual, mon oeil, B că a întârziat cinci minute!”, în sfârşit îmbrăţişările şi B graba cu care ne vom desprinde, pentru a ne sorbi mai B bine din ochi înainte de a ne aşeza, gata toţi trei, ca nişte cartofori febrili înainte de începerea partidei, pentru o nouă seară de sporovăială, în care lumea va părea că a fost făcută numai pentru a o întoarce noi, preţ de câteva ore, pe toate feţele. Gândul la starea aceea de bine care mi se deschide înainte, către care plutesc de-a lungul străduţelor fără trotuare, cu ghirlandele de flori escaladând gardurile şi coborând până spre tălpile mele, starea aceea care se va desfăşura şi va creşte după un ritm doar al ei, pentru a se rotunji în final în propria ei reuşită, aceeaşi de fiecare dată, fără urmă de greş, fără nici o stridenţă, niciodată ratată şi care mă face, atunci când, după miezul nopţii, ajung acasă, să cred, moleşit de atâta bine, că fericirea e cu putinţă. Ca un îndrăgostit, într-adevăr, merg la fiecare întâlnire cu ei şi îmi petrec prin gând, lacom de ceea ce voi trăi, ceea ce urmează să trăiesc. * 12 iulie 2008. Mă scol către 9 dimineaţa, ostenit de un vis care nu se mai termina. Stau călare pe motocicletă, apare pe neaşteptate Noica şi înclin motocicleta cu gândul să-l ajut să urce. Nu reuşeşte, pentru că se încurcă în eterna lui pungă de plastic în care îşi purta fularul. îi rog pe trecători să-l ajute, apoi să îndrepte motocicleta, ca să putem porni. Visul se complică la nesfârşit cu detaliile înclinării motocicletei şi ale încercării lui Noica de a duce piciorul peste şaua din spate, trecând mereu punga cu fularul dintr-o mână în alta. Ciudate, în acest vis, erau totala lui lipsă de fluenţă, dilatarea detaliilor, puţinătatea întâmplării. Şi apoi neverosimilul asocierii dintre Noica şi motocicletă. Este prima dată că îl re-visez după ani şi ani de muţenie onirică. 12 iulie e ziua lui pe stil vechi. Ar fi împlinit 99 de ani. în timp ce-mi fac gimnastica matinală cu gantere şi am grijă să respect cu stricteţe succesiunea 66 67 exerciţiilor şi numărul de mişcări pentru fiecare dintre ele, văd pe geam c um doi indivizi de la pompe funebre introduc în furgonetă sicriul cu vecinul de la etajul III. Contemplu ultimul episod al destinului cărnii şi simt cum cheful de a continua exerciţiile dispare treptat. Apoi reiau cu şi mai mare îndârjire, în timp ce în minte îmi vine notaţia lui Canetti din liber den Tod privitoare la tipul care, c um auzea de moartea cuiva, începea să mănânce frenetic. Orice despărţire este un mod de a te muta din existenţa ta, de fapt de a rămâne, o vreme cel puţin, fără adăpost. Femeia prin care ieşi din viaţă, care îţi oferă u l t i ma doză de extaz obosit. * 30 iulie 2008. îmi cade în mână cartea Doinei Jela cu (şi despre) Monica Lovinescu în anii şi zilele de suferinţă care i-au precedat sfârşitul. Nu ştiu să fi văzut până acum o asemenea punere „culturală” în scenă a unei abjecţii. Răsfoiesc şi am senzaţia, în p r i mele clipe, că nu pot desluşi întocmai ceea ce se desfăşoară sub ochii mei. Oriunde aş deschide, pagina mă trage în mlaştina ei. Spontan, simt nevoia să închid cartea, să o ascund, să uit că am deschis-o şi că ea există. Dar nu o fac înainte de a mă dumiri care este aici lucrul cel mai teribil, mai grotesc, mai respingător. Pesemne că pozele reproduse la sfârşitul cărţii. Impudoarea lor îmi taie respiraţia: o femeie trecută de 80 de ani este exhibată publicului în intimitatea mizeriei ei fizice extreme, pe patul de spital şi cu perfuzii, şi asta doar pentru a furniza documente menite să ilustreze relaţia muribundei cu autoarea cărţii. Teribilă e mai cu seamă imaginea în care aceasta cotropeşte perna şi resturile de spaţiu vital ale bolnavei, cu câteva zile înaintea morţii ei. Jela pare că se înghesuie în spaţiul pozei, că se caţără în patul celui bolnav pentru a apărea cu ce a mai rămas din el, cu spectrul l u i. Sau poate mai grozavă este ideea că victima, d in politeţe, acceptă o şedinţă foto înainte de a muri? „- Căci Monica, iubită Monica, tu, care mi-ai dat voie să ne tutuim pentru că, în urmă cu zece ani, ţi-am luat de pe umeri povara, scriind, în locul tău, cartea despre mama ta, tu ai să înţelegi cât de important este momentul acesta pentru mine, nu? Monica, muribunda mea dragă, hai înţelege-mă, fă-mi cadou moartea ta, lasă-mă să mă trag în poză cu ea şi zâmbeşte! Fă-o pentru mine, fă-o pentru cartea pe care deja o pregătesc, pândindu-mi posteritatea cu tine de gât!” Şi Monica a făcut-o. S-a pozat, politicoasă, cu Doina Jela. Şi apoi a murit. Aşa cum mai înainte, într-un moment când în mintea ei cuvintele nu se mai adunau decât cu greu laolaltă, se lăsase hărţuită cu un interviu în care întrebările de ţoapă (Ai fost vreodată geloasă? Ce ai făcut? Cu Virgil ai trăit într-un continuu extaz?) alternau cu neadevăruri flagrante strecurate în răspunsurile celei întrebate. (Cum ar fi putut Monica Lovinescu, te întrebi, să 68 69 comenteze concluziile Raportului Comisiei de condamnare a comunismului cu două l u n i înainte ca acesta să fi existat?) Un interviu în care Mihnea Berindei era împroşcat şi destituit dintr-o relaţie care s-a construit ani la rând în jurul unei ocrotiri constante, acordate cu dăruire, discreţie şi eficacitate, iar locul lui îl ocupa acum - strecurându-se viclean, unsuros şi subreptice, în încăperile unor vieţi prea mari pentru ea - autoarea însăşi. Cu ce s-o asemăn pe această „modestă şi mâhnită” doamnă (aşa o prezintă coperta a patra a cărţii), pregătită să răspundă „apelurilor nerostite”, dar care, după ce locuieşte câteva zile în casa Monicăi, spre stupoarea femeii de serviciu, îşi lasă adidaşii jerpeliţi în dulapul de haine al acesteia şi ia de acolo alţii noi? Cu ce s-o asemăn pe micuţa oportunistă care crede că se poate obţine un paşaport pentru eternitate căţărându-te în patul unui muribund? Nu făcuse oare la fel şi cu Virgil Ierunca? A doua zi după moartea lui nu fuseseră oare date la ziar, „culese” cu câteva ore înainte de expir, pretinsele lui ultime cuvinte, care începeau cu „Acum totul s-a sfârşit...”? Când de fapt bietul V i r g i l, în comă, nu mai rostise o vorbă de două săptămâni... Cu ce s-o asemăn? închid cartea şi în minte îmi v i n, în sfârşit, cuvintele potrivite pentru a numi ce se întâmplă în ea: a escroca moartea cuiva. Televiziunea: seară de seară românii sunt condamnaţi la un nou spectacol cu rumeguş pe jos, cu miros de grajd, cu tumbe, căzături în fund, măşti, pocnitori şi muzici de fanfară. Acestea sunt realităţile ţării mele, aceasta este istoria ei. Trăind aici, ele v i n peste mine clipă de clipă, chiar şi atunci când le întorc spatele, chiar şi atunci când mă decid să nu mai ţin seama de ele. Căci, trăind aici, eu trăiesc cu ele, le comentez fără să vreau, ele îmi hrănesc imaginaţia, îmi provoacă indignările, dezgusturile, speranţele şi dezamăgirile. Iar puse toate laolaltă, ele nu pot depăşi - p r in meschinăria lor, prin vulgaritatea lor, p r in stofa umană a celor care le generează - stadiul de mahala istorică. De aceea, oricine respiră în interiorul culturii române - orice ar face, oricât s-ar „izola” şi oricât de aleasă i-ar fi mintea - va trăi la mahala. Da, e adevărat, bunicul meu avea, se pare, umor. Când, la bătrâneţe, începuse să meargă tot mai greu, îşi trimitea nepotul (pe vărul meu Adrian) să-i cumpere un pachet de ţigări „Regale R M S “. „- Dar vezi să-ţi aleagă unul mai mare!”, îi striga d in uşă bunicul, copilului de şapte ani. Vărul meu ajungea într-un suflet la prăvălie şi îi spunea tutungiului (cu care bunicul era înţeles): „- Bună ziua, domnule Constantinescu. Am venit să iau un pachet de Regale RMS pentru bunicul. Dar a zis să-i alegeţi unul mai mare.” „- Da, puiule, cum să nu! Pentru conu' Nicu, pentru domnu' Marineanu...” Şi tutungiul începea să-şi plimbe ochii peste pachetele frumos rânduite: „- Ia să vedem..., ia să vedem...” După ce mâna şovăia o clipă în faţa unui raft anume, striga victorios: „- Un pachet mai mare de Regale pentru 70 71 domnul Marineanu!” Şi vărul A d r i a n pleca valvârtej spre casă, mândru cât se poate de isprava l u i. Ar trebui ţinut un „jurnal de România”. U n u l în care să-ţi notezi zi de zi costurile faptului de a fi român. Am trecut de şaizeci de ani. M - am surprins de câteva ori în ultima vreme întrebându-mă c um ar fi dacă aş avea mintea de acum şi trupul de la treizeci de ani. Iar dacă diavolul mi-ar propune pactul de întinerire pe care l-a făcut cu Faust, ce aş face? Aş semna oare sau nu? Poate că nu aş semna. Cel puţin aşa cred. Dar, câtă vreme nu m-am întâlnit cu el ca să-mi propună pactul, ar fi mai corect să spun că nu ştiu. în schimb, am un f iu care a trecut nu de mult de treizeci de ani. Spun „în schimb” pentru că mi-am dat seama că de aici ar putea începe ceva în privinţa întrebării care mă hărţuieşte în ultima vreme. F i u l meu îmi seamănă în multe privinţe. Uneori, când dau ceasul înapoi cu treizeci de ani, am senzaţia, uitându-mă la el, că îmi trăiesc din nou viaţa: privindu- 1, mă văd ca într-o oglindă, cu disperările, nelămuririle şi rateurile mele de atunci. „Mirarea anilor târzii, a spus undeva Noica, este că au în ei problemele anilor t i m p u r i i. “ Dacă tot ce face el mă interesează, înseamnă că el de acum n u - i altul decât eu de atunci; numai că unul care beneficiază de ceea ce eu, între timp, am aflat. între timp eu am şi întrebările lui - care au fost cândva şi ale mele -, dar şi răspunsurile mele de acum. Ce lucru straniu să constat că, punând laolaltă întrebările lui şi răspunsurile mele, pot păşi peste timp! Pentru că, iată, având şansa de a-mi regăsi fiul aşezat exact în acelaşi unghi de contemplare a lumii ca şi mine, am putut deveni, graţie l u i, un tânăr înţelept. Iar el, slujindu-se de vârsta mea ca de o punte, a devenit înţelept fără să trebuiască să aştepte handicapul vârstei. Cred că acesta este cel mai echitabil schimb care poate avea loc între un tată şi un f iu despărţiţi între ei de vârsta de treizeci de ani. Oricum, dacă el este astăzi cu mult mai departe decât eram eu la vârsta l u i, cred că lucrul acesta se datoreşte şi minunatei noastre colaborări. Am făcut, amândoi, un troc pe spezele vieţii. Cine spunea că în privinţa întrebării „cum să-ţi alegi viaţa?” nu s-a înregistrat nici un progres de la Socrate încoace? E drept, f i u l meu s-a scuturat la timp de prostia oamenilor tineri care preferă îndeobşte să parcurgă, nemodificat, traseul de erori şi eşecuri al înaintaşilor. Iar meritul meu a fost de a-i fi ascultat păsurile şi, recunoscându-le, de a fi încercat să găsesc împreună cu el soluţiile. Când am terminat volumul Scrisori către fiul meu, m-am gândit să-l rog să nu-l citească decât atunci când va avea vârsta mea de acum. Ţin minte că mi-am spus: abia atunci cercul relaţiei noastre se va închide în propria lui perfecţiune. Splendoarea copilăriei: la patru ani, vărului meu Adrian i s-a propus să meargă la ţară la bunici „în vacanţă”. Ajuns la destinaţie, s-a dat jos din trăsură 72 73 şi l-a întrebat pe bunicul „unde este vacanţa”, pe care ardea de nerăbdare s-o vadă. Cât de neîmplinit existenţial sunt! Am putut aduce fericiri de o clipă, dar nu am putut participa niciodată la mulţumirea aceea împăcată cu ea şi de lungă durată, ceea ce se numeşte îndeobşte sentimentul trainic al unei i u b i r i aşezate. O incapacitate de a mă instala în ceva continuu şi egal cu sine m-a făcut pentru celălalt insesizabil, iar în ochii mei m-a transformat în handicapat afectiv. Am fost toată viaţa un nestatornic cu apetituri de absolut. De aici o nefericire continuă, senzaţia de existenţă instalată în provizorat. Până în 1990 am fost „cercetător ştiinţific gradul III” într-un institut al Academiei. Ierarhic vorbind, eram un nimeni şi asta, într-o lume întoarsă cu fundul în sus, îmi dădea o mare voluptate. „Orgoliul meu” era din p l i n satisfăcut pentru că, în timp ce eram respins de „sistem”, fusesem acceptat în preajma lui Noica şi asta mă situa în propriii mei ochi deasupra lumii obişnuite. Eram ca un prinţ îmbrăcat în haine de cerşetor şi îmi purtam pe umeri, frumos şi mândru, mantia nevăzută a promoţiei mele. Apoi a venit 1990. E u, care nu condusesem niciodată pe nimeni, m-am pomenit peste noapte că răspund de o echipă de aproape o sută de inşi. Primul lucru pe care l-am pierdut - ca semn al libertăţii şi sărăciei mele esenţiale - a fost bicicleta. Am început să f iu luat de acasă cu maşina. Asta a fost prima formă a înstrăinării mele de mine. M - am eliberat de ea în scurtă vreme, d in clipa în care am avut o maşină pe care o conduceam singur. Dar au venit altele care m-au mutilat: a semna aproape zilnic hârtii, a ţine „şedinţe de lucru”, a evalua oameni, a judeca, a ridica tonul, a lua decizii... Am descoperit atunci, la mărunta mea scară, grozăvia gestionării relaţiilor umane, singurătatea esenţială şi tristeţea celui care conduce. Mă întorceam seara acasă şi scormoneam cu disperare în grămada de întâmplări ale zilei ca să dau iarăşi de mine, de cel vechi pe care-l cunoşteam, sau măcar de o urmă plăpândă a l u i. Aşa trăiesc de douăzeci de ani. Cu această „schizofrenie” am plătit fapta celor peste două m i i de titluri aduse de Humanitas la lumină. E un miracol că, trebuind să evoluez zi de zi pe scena vanităţilor dezlănţuite care este o editură, am mai putut scrie cărţi care-l aveau pe „eu” ca personaj. Stupefiant la Cioran e să vezi că nu oboseşte nici să se vaite, nici să înjure universul. Şi asta zilnic. A avut pesemne cea mai mare vitalitate a negativului din câte se pot imagina. Ajunsese un profesionist al nefericirii. Uimitor e că nu se îneca niciodată în ea. Dimpotrivă, abia scăldându-se în disperare, găsea forţa pentru a o proclama din nou. Dacă ar fi putut, ar fi ţinut până şi moartea în braţe pentru a deveni mai viguros, pentru a-şi încărca definitiv bateriile vieţii, pentru a exploda cu bomba nimicului în braţe. Cioran în Caiete - acest Contorsionist. Ce spectacol! în fiecare z i, privindu-se în oglindă, îşi scoate 74 75 capul printre picioare, îşi aduce un picior pe după gât etc. Dar o face în spirit. îmi mut viaţa într-o carte. La sfârşitul ei voi fi devenit o fantomă. După ce am scris Despre limită, mi s-a părut că, în sfârşit, am înţeles c um stau lucrurile cu omul. N u m a i că astăzi nu mai ţin minte ce am scris acolo. De câte ori cineva te laudă, te simţi impostor. Şi asta pentru că, f i i nd singurul care-ţi vezi fapta de dinăuntru, îi ştii neîmplinirea. Mi-aduc aminte de o seară în care Breban încerca să ne explice câtorva c um justifica Nichita Stănescu „cultural” faptul că „ei trebuiau să mănânce rahat”. Argumentul lui Nichita era Femios, poetul orb din Odiseea, care, rămas la curtea lui Ulise după plecarea acestuia, vreme de douăzeci de ani cât a durat rătăcirea eroului pe mări, a fost obligat să le cânte peţitorilor care-i invadaseră palatul. Ulise se întoarce (are loc Restauraţia), cei trei sute şaizeci de peţitori simt ucişi până la unul, în schimb viaţa lui Femios este cruţată. „Băă...trâne - îl imita Breban pe Nichita bâlbâindu-se -, Băă...trâne, băă...trânul Ulise nu i-a luat capul lui Femios pee...ntru că a înţeles că băă...trânul poet fusese forţat de pee...ţitori să cânte.” Aşa şi „ei”, Femioşii comunismului şi ai lui Ceauşescu: n-au avut încotro. Ceea ce este o minciună gogonată, un alibi precar. Nu i-a forţat nimeni s-o facă. Au ales singuri şi au fost dispuşi să plătească preţul care li se cerea pentru a deveni „cineva”: temenelele abjecte făcute Şefului. A u publicat cu orice preţ, singuri, neîmboldiţi de nimeni şi nicidecum sub ameninţarea pedepsei cu moartea, ca în cazul bietului Femios. în vremea în care au trăit Nichita şi Breban, peţitorii comunişti nu-i mai omorau pe rapsozii care refuzau să-i slăvească. Nu frica pentru viaţa lor i-a făcut pe aceştia să cânte la curtea noilor peţitori, ci pofta de onoruri, de răsplată şi putere, libera intrare, cu care se mândreau, la mai-marii zilei. („Dacă ai şti cum era când te apropiai de Ceauşescu!” îmi spunea Breban, fascinat. „De la zece metri simţeai că intri în cercul lui de putere!”) Breban s-a lăudat cu „tava plină” pe care „le-a azvârlit-o în nas” în 1971, după „tezele d in i u lie”. Ce-i drept, nu-l obligase nimeni s-o primească, iar după ce „le-a dat-o” la scenă deschisă a continuat să le trimită celor doi, de astă dată „pe blat”, dedicaţii ruşinoase pe cărţile proprii. Iar pe Nichita? îl obliga cineva pe Nichita, în tenebroşii ani '80, să spună la televizor, aşa cum l-am auzit cu urechile mele, că sarcina scriitorului, când scrie, este „să se audă c um sfârâie hârtia sub strung”? Metaforă de doi bani a înfrăţirii scriitorului cu clasa muncitoare! Femios, Homer şi Odiseeal A se slăbi! S-au legănat de fapt cu ideea că opera lor era una, iar temenelele făcute Şefului, alta. Oricum - şi-au spus -, Istoria va reţine numai opera. Iar acum se [78] miră că Istoria le cere din când în când, timid, să explice temenelele. Sunt furioşi şi indignaţi. îl ascult două clipe pe Păunescu trăncănind la Realitatea TV. Zapez. Ne cred boi? Ne cred amnezici? N u. Pur ş i simplu nu le pasă. * Părerea mizerabilă pe care o are Schopenhauer despre barbă. Sistematizez: 1. E o semi-mască: o masă fără viaţă (părul) ocupă în permanenţă jumătate din faţă; 2. Ca „semn al sexului plasat în mijlocul feţei”, barba e obscenă şi – adaugă Schopenhauer, cu simpatia pe care o are pentru sexul feminin (sexus sequior, „sexul secund”) – „de aceea place femeilor”; 3. E „naturală” doar la omul în stare de natură, în timp ce în civilizaţie obrazul este ras „pentru că el cedează locul legii, ordinii şi civilizaţiei”; 4. Trece drept podoabă, dar una pe care, de două secole, nu o poţi vedea decât la „cazaci, capucini, prizonieri şi hoţi de drumul mare”. În plus, spune Schopenhauer, priviţi din profil un tip cu barbă în timp ce mănâncă. La toate astea se mai pot adăuga încă două neajunsuri: firimiturile de pâine (şi alte resturi de mâncare) ce cad în timpul mesei din gură în barbă; mătreaţa care cade din barbă şi poposeşte pe pieptarul cămăşii. * În 1999, printr-un efort al Editurii Humanitas, fundaţia Humanitas Aqua Forte a cumpărat cabana în care a trăit Noica în ultimii patru ani ai vieţii sale. j Apoi, într-un al doilea pas, ajutat şi de prieteni, am făcut ce se cuvenea făcut: am restaurat-o în întregime, am păstrat neatinsă camera lui Noica, am amenajat celelalte trei camere pentru a fi locuite d in când în când de toţi cei care erau dispuşi să lucreze acolo imitând spiritul „isprăvilor culturale” ale Păltinişul u i. Intr-o ţară fără memorie şi fără pietate autentică, am păstrat memoria culturală a unui loc de care, altminteri, s-ar fi ales praful. Anul acesta câteva ziare au început o campanie: rezultă că interzic turiştilor însetaţi de cultură, dornici să vadă cum a trăit şi a murit marele om, să ajungă la camera lui Noica. Degeaba am explicat că e vorba de o proprietate privată; că în felul acesta a fost salvată de la dispariţie „camera lui Noica”; că, totuşi, chiar şi aşa, când cineva locuieşte acolo, vizitarea este cu putinţă, p r in bunăvoinţa acestuia şi pe spezele liniştii şi lucrului său. Cătălin şi Bogdan, retraşi pentru două săptămâni la Păltiniş, au luat în piept primul val de turişti manipulaţi, puşi pe harţă şi doritori de răfuială cu cei care le ameninţau „dreptul la cultură”. ; Am făcut un pas îndărăt pentru a contempla „ironia soartei”. Ca legendă şi „bun public”, Păltinişul şi ilustrul său locuitor au fost inventate de Jurnalul de la Păltiniş. Fără el, Noica ar fi fost o figură iîbpozantă a istoriei filozofiei româneşti, cunoscută de câţiva specialişti, dar nicidecum un personaj istoric ridicat la rang de simbol. (Spunând asta, nu-mi arog decât meritul de a fi surprins şi exprimat într-o formă stabilă sugestia pe care însăşi viaţa lui o conţinea.) Iar cabana ca atare şi camera lui Noica au fost recuperate şi salvate, aşa cum spuneam, printr-un 78 79 gest de pietate al Editurii Humanitas. Nu a fost un gest în primul rând muzeal, menit să înfăţişeze publicului ghetrele şi galoşii lui Noica în unicitatea lor. lui Noica însuşi nu i-ar fi plăcut asta. Dimpotrivă, s-ar bucura să ştie că scenariul de viaţă pe care ni l-a propus este supus unei imitatio: „Fă ca mine, dar pe cont propriu.” în fond, asta am vrut să se nască acolo: locul v i u al unei imitaţii în spirit, vegheat de însuşi spiritul celui imitat. Şi acum v i n cei care freamătă de nelinişte la gândul că turiştii „nu mai au acces” la camera sacră a lui Noica. Păi, dacă lucrurile nu se petreceau pas cu pas aşa c um s-au petrecut, astăzi, acolo, ar fi fost o cameră cu aşternuturi murdare într-un „motel” de două stele, în care trei-patru inşi în maiouri, tatuaţi şi bând bere, ar fi jucat table. Nu ar fi existat nici Noica, nici camera l u i, nici turişti frustraţi, nici câţiva ziarişti care se agită, vezi Doamne, pentru cauza culturală a românilor. De câte ori deschid o carte a lui Cioran, am senzaţia că stilul a fost creat independent de ceea ce el exprimă, asemeni unei scule care va funcţiona perfect, indiferent de materialul pe care-l are apoi de prelucrat. Aproape că nu contează în ce direcţie vor merge cuvintele, pe drumul cărei idei o vor apuca. Important e că vor pune în mişcare acelaşi nimb sonor, că de-a lungul paginilor se va auzi, neabătută, aceeaşi cadenţă „cioraniană”. Vei asculta mereu aceeaşi melodie. D a i pagina, indiferent care pagină, învârti cheiţa şi une boite a tnusique se met en marche. 80 A n i la rând am trăit un soi de bulimie erotică. Aş fi „mâncat” chiar înainte de a mi se face foame, aş fi mâncat la scurtă vreme după ce mă săturam. Trăiam pur şi simplu într-o voluptate care-şi reproducea cu fervoare mecanismul. Ciudat este că brânciurile, dorinţa şi plăcerile care veneau dinspre celălalt sex se revărsau dincolo de episodul erotic ca atare, mă i n vadau şi pătrundeau în fiecare cotlon al corpului meu, aducând cu ele o vibraţie nefirească, care devenea, dacă pot spune aşa, tonul vieţii mele. De îndată ce un lucru îmi plăcea, îl puteam face până la epuizare pentru că, într-un sens general, el se erotiza, se contamina de acel n od de fericire care iradia din străfundul fiinţei mele. Dacă puteam sta la masa de lucru câte douăsprezece ore pe z i, asta se datora unui transfer erotic, unei trăiri analogice. Viaţa mea se încărca şi se descărca tot timpul ca o uriaşă baterie construită după principiul plăcerii. Dar lucrul cel mai ciudat era că însuşi extazul trăit între patru pereţi nu se consuma dispărând, ci se transfigura, devenea un soi de melodie care se înstăpânea asupră-mi sub forma celor mai divine acorduri. O, Doamne, îmi spuneam, dacă aş putea păstra această stare în timpul scrisului, dacă aş putea obţine în scris replica acestei muzici! Pentru că deveneam uşor ca un fulg, sufletul meu fugea de fiecare dată înspre punctul extrem al existenţei mele şi, odată ajuns acolo, se zbătea să exprime ceea ce în el stăruia doar în mod confuz. Creatura aceea divină de lângă mine, după ce vaierul nostru se împletise în extraordinarul unei clipe, se dovedea a fi fost treapta de pe care, păşind, fusesem împins către partea cea mai înaltă din mine. din locul ridicat în care mă aflam 81 acum, lumea se vedea altfel decât o văd toţi şi decât eu însumi o văzusem până atunci: la picioarele mele, tălăzuind liniştită şi în culori v i i şi calde. După o vreme voiam să mă ridic din pat şi să mă duc la masa de scris, de teama că v o i pierde această melodie unică şi, odată cu ea, acel fel de a pluti peste lucruri scos la lumină prin miracolul unei îmbrăţişări căreia de fapt nimeni nu fusese în stare să-i dea vreodată un nume. Ştiam că în scurtă vreme îmi voi redobândi forţa de gravitaţie, că zborul meu peste coline şi ape limpezi se va încheia şi că v o i fi incapabil să transcriu, într-o limbă ale cărei semne şi cuvinte ar fi urmat să le inventez pe loc, muzica esenţială a vieţii mele. * Oare de câte ori, scriind, am fost în stare să trec cuvintele pe celălalt mal al lor, acolo unde nu mai trebuiau să-şi tragă după ele trena murdărită în ţărâna tuturor? N - am nici o îndoială că, de câte ori am reuşit, lucrul s-a petrecut ca aluzie îndepărtată la cele mai frumoase îmbrăţişări ale vieţii mele. De ce anume există o relaţie între momentul extrem al i u b i r i i şi cel al cuvintelor aşezate în transă pe hârtie rămâne pentru mine un mister. Pot spune însă cu certitudine că cele mai importante momente ale vieţii, cele în care cuvântul fericire a căpătat un sens, le-am trăit printr-un lent, continuu şi simbolic transfer dinspre pat către masa de scris. Simone Boue, prietena de-o viaţă a lui Cioran, mi-a povestit odată că înjurăturile româneşti, pe care 82 le învăţase de la Cioran la începutul relaţiei lor (îl asculta sporovăind cu alţi români în Jardin du Luxembourg), îi făcuseră mult bine în viaţă. De câte ori, la cumpărături f i i n d, o enerva ceva la persoana vânzătorului, scăpa printre dinţi un „du-te-n p... mă-tii!”. „- Pardon, madame?”, i se adresa, zâmbind politicos, dar nedumerit de această bruscă schimbare de idiom, interlocutorul ei. „- A h, non, r i e n... “, răspundea cu un aer distrat Simone şi pleca fericită. Mai târziu, când am trăit, la un scurt interval de timp, una şi aceeaşi scenă la Bucureşti şi la Paris, am înţeles de ce aprecia Simone Boue într-o atât de mare măsură înjurătura românească. Iată prima scenă. Sunt la Bucureşti. Mă dau jos din autobuzul 133 la Foişorul de Foc. E vară, e cald, autobuzul e plin. Lumea dă să coboare în trombă pe uşa d in spate, dar se izbeşte de cei de jos, nerăbdători la rândul lor să urce. Pe scară, e o adevărată ciocnire de forţe. Ultimul, în spatele meu, coboară, smulgându-şi cu greu mâna din mulţime şi ajungând jos cu hainele ferfeniţă pe el, un flăcău de vreo 25 de ani. E roşu de furie - a fost de fapt propulsat direct jos de pe scara autobuzului -, îşi regăseşte anevoie echilibrul şi, în vreme ce-şi răsuceşte pantalonii şi-şi bagă cămaşa la loc, strigă către agresorul prezumtiv (dar evident neidentificabil) d in mulţimea celor care tocmai urcaseră: „- Când am să-ţi bag un pumn între ochi şi am să-ţi f... un cot între dinţi, f... - t i morţii mă-tii să-ţi f...!” Autobuzul pleacă, înclinat pe o parte, scârţâind din încheieturi. Omul meu a terminat să-şi bage cămaşa în pantaloni şi se îndepărtează fericit. Scena a doua. O săptămână mai târziu. Simt la Paris. Mă dau jos din autobuzul 95 la Place Jacques 83 i ! ':' Froment. E vară, e cald, autobuzul nu e prea p l i n. Cobor. în spatele meu, un domn tuns scurt, mai în vârstă, bine construit este jenat de către cel care începe să urce înainte ca el să fi coborât. Ajuns jos, domnul cel tuns este vădit enervat. Văd c um devine stacojiu, în timp ce buza inferioară începe să-i zvâcnească. Mă opresc şi ascult cu atenţie. în sfârşit, îmi spun, am să învăţ cum se înjură în franţuzeşte! Domnul deschide gura şi, tremurând de indignare, strigă celui care de-acum se afla sus, în timp ce uşile autobuzului începuseră să se închidă cu un fâsâit discret: „- Espece de... espece d e... “ M i - e limpede că e în căutarea cuvintelor celor mai grele. Se pare că a găsit. Ridică mâna, ameninţă cu degetul şi, cu buzele schimonosite de furie, strigă: Espece d'impoli! Apoi face stânga-mprejur şi, tremurând în continuare şi v i z i b i l nesatisfăcut, pleacă. Gândul îmi zboară, comparativ, la scena trăită cu o săptămână în urmă la Bucureşti: o palidă şi schilavă imprecaţie („Nepoliticosule!”), stând faţă în faţă cu barocul unei înjurături în trepte, în care cotul şi dinţii colaborează activ la realizarea unui vast I scenariu erotic! Am plecat şi eu, dând dintr-odată, asemeni lui Simone Boue, o înaltă apreciere înjurăturii româneşti. Joi, 21 august 2008. - Concert Barenboim la j Berwaldhallen din Stockholm (Haydn, Simfonia concertanta, Schonberg, Variaţiuni pentru orchestră, Brahms, Simfonia a 4-a). Sala de concert cu arhitectură de maximă sobrietate scandinavă. Minunată vorba lui Brahms despre simfonia aceasta pe care a scris-o în anii 1884-l885: „Mă tem că are gustul climei de pe aici, unde cireşele nu apucă niciodată să fie îndeajuns de d u l c i. “ Şi, într-adevăr, aşa e. Muzica aceasta nu se coace până la a căpăta dulceaţa melodiei, e doar muzicalitate, talaz muzical. N u ieşi din sală cu dorinţa de a „fredona”; eşti doar muiat tot în muzică şi ai senzaţia că, dacă cineva te-ar stoarce, ar curge din tine muzica de care te-ai îmbibat. Sâmbătă, 23 august 2008. Sunt în avion, după săptămâna petrecută la Stockholm, în care am lucrat, împreună cu Liliana Samuelsson, asupra traducerii suedeze a Jurnalului de la Păltiniş. Z i u a începe bine, cu un minunat drum cu taxiul spre aeroportul Arlanda, apoi doamna de la check in, cincizeci şi ceva de ani, uscăţivă (cu vârsta, pielea suedezelor virează frumos spre pergament, spre o piele ancestrală bătută de vânt şi de un soare filtrat printre nori) şi (fatalmente) cu ochi albaştri. în plus, e plină de umor. Pun valiza pe cântar. Are şapte kilograme în plus. Farfuriile, paharele şi cuţitele scandinave achiziţionate de la magazinele NK şi Âhlens atârnă. Doamna de la ghişeu nu spune nimic. îmi ataşează datele zborului de mânerul valizei, apoi o brăţară de hârtie pe care scrie heavy. în sfârşit, mă priveşte cu ochii ei de cleştar şi îmi spune pe un ton cald şi didactic: „- Uitaţi-vă aici, pe bilet. Aveţi voie să transportaţi 20 de kilograme. Dumneavoastră aveţi 27. Sunt foarte scumpe aceste şapte kilograme în plus. Dar astăzi e sâmbătă şi vi le fac cadou. In schimb, îmi promiteţi că e ultima oară că se întâmplă asta.” Intru imediat în rolul de elev + copil răsfăţat, îi răspund, cu p r i virea mea căpruie fixată în ochii ei albaştri, şi apoi 84 85 plec sfios ochii. „- E pentru ultima oară, doamnă. Vă promit.” Şi, deodată, simt că promisiunea asta nu poate fi făcută în vânt, că mă angajează. „Chiar aşa va f i, îmi spun. Este pentru ultima oară. Am să-mi ţin promisiunea de dragul ei, al domniei ei, al bunătăţii cu care mi-o spune. Şi am s-o ţin pentru că oricare dintre şmecheraşii care-şi spun conaţionalii mei ar fi zis «da, doamnă, cum să nu, doamnă», după care s-ar fi hlizit de îndată ce ar fi întors spatele şi ar fi spus, în gând sau cu glas tare: «Am fraierit-o şi p-asta.» Ei da, am să răzbun toată istoria şmecheriei româneşti, bazată pe gândul că bunătatea e prostie şi că un cuvânt dat nu face doi b a n i. “ Pur şi simplu am hotărât să nu mai depăşesc în viitor - pentru că i-am promis suedezei uscăţive şi cu ochi albaştri - limita celor douăzeci de kilograme permise. Ce voluptate, etica, atunci când eşti român! îmi spun. Doar acolo unde apare ca excepţie poate fi ea percepută cu adevărat, şi nicidecum în locurile în care a devenit respiraţie cotidiană şi natură secundă. Peste o jumătate de oră sunt pe o bancă în holul aeroportului. Doamna care mi-a provocat comoţia etică trece p r in faţa mea pe trotinetă şi îmi zâmbeşte cald. Nu mai am nici o îndoială. O să-mi ţin promisiunea, altfel universul pe care gestul ei şi vorbele mele l-au creat se va nărui, cu splendoarea adierii l u i, în două clipe. Am stat, aşadar, şapte zile la Stockholm. Pe Liliana, care mi-a fost colegă la Gheorghe Lazăr, o cunosc de cincizeci şi doi de ani. A încercat să-mi facă un sejur de răsfăţ. Sunt dificil. Intru greu în grila pe care mi-o propune altul. Mă opun spontan. M a i întâi zic „nu” la orice iniţiativă. A p o i regret, revin, cedez, îmi spun că trebuie să mă gândesc la celălalt, la bucuria cu care a vrut să-mi facă o plăcere. Aşadar devin, în toate sensurile, victima plăcerii gândite pentru mine - şi dacă accept, şi dacă refuz. * Nu ştiu să mă las dus. În asta constă secretul coabitării, reuşita ei: să te laşi dus, să intri în proiectul celuilalt şi, când e cazul, celălalt în al tău. Orice coabitare ridică problema găsirii tonului comun, asemeni notei aceleia pe care primul violonist o dă orchestrei înainte de începerea concertului, a „punerii în acord”, a evitării contratimpului. * Tot ce e relaţie veche, şi mai ales una care coboară până la vârsta şcolii şi a copilăriei, virează către amintirea nostalgică şi către evocare. Cu gândul la acest „mai târziu” al evocării posibile, fetele ţin, eleve f i i n d, „oracole”, care fac turul clasei, mai ales la sfârşit de an. Liliana are un asemenea „oracol” de la sfârşitul liceului. L - am răsfoit împreună. M a i toţi colegii răspund cuminte, c±iiniiindu-se să fie „haioşi”, să transmită gânduri pentru un mai târziu pe care nimeni nu şi-l poate imagina, de unde şi nevoia de panseu, de calculare a ricoşeului în timp sau de oftătură în marginea anilor care se vor fi scurs până la viitoarea citire. Eu, făcând notă discordantă (le dispeţuiam pe fete pentru „oracolele” lor), răspund sec, cu un aer dezabuzat şi hautain. Am undeva, în caiet, patru cuvinte aruncate în scârbă pe hârtie, cu 86 87 un scris pe care l - am pierdut de mult: „Ultima zi de liceu”. Şi semnătura. Spaimă clară de ridicol, de clişeu, de se laisser aller. Toate astea sporite de-a l u n gul anilor, întru individualizare şi, mai mult ca sigur, în detrimentul meu. Dificultatea pe care o generez continuu când e vorba de a-i lăsa pe alţii să ajungă la mine. Ca să o facă, trebuie să găsească o formă convenabilă pentru gustul meu afectiv. Bucuria, din toate acele zile, de a-mi l ua „obiecte” utile, care urmează să marcheze conexiunea cu locul şi prilejul De fiecare dată când le folosesc, apoi, le îndrăgesc ca f i i nd „de acolo”. încununarea achiziţiilor e o servietă de piele masivă fabricaţie suedeză, din cele care se „învechesc” şi care devin tot mai frumoase odată cu îndelungata lor purtare. Are patru despărţituri, e flexibilă, încăpătoare, masculină, scandinavă, maro-roşcată ca pielea din şeile de călărie. Am s-o port zi de zi şi am să-i dau un nume suedez, după ce mă voi fi sfătuit, onomastic, cu Liliana. Urmăresc câteva minute, pe monitorul din avion, emisiunea de gaguri Just for laughs. Interesant e că toţi cei care cad în cursa gagului (unele sunt destul de dure) se amuză la sfârşit împreună cu cei care le-au pus la cale. Ceea ce nu se întâmplă şi cu amicul meu Andrei. îmi amintesc de ultimul banc pe care i l-am făcut şi care l-a scos din sărite. Trebuia să plecăm amândoi, pentru o z i, la muntele Athos, cu o echipă de la Realitatea TV. (Era înainte de revenirea bardului Păunescu la acest post.) Ne-am hotărât să mergem cu maşina şi, a doua zi dimineaţă, la ora stabilită, vine să ne ia Mihai Tatulici. întâi pe el, apoi pe mine. Locuiesc într-o intrare, la parter, şi, în timp ce îi aştept - sacul de mână e pregătit lângă uşă -, ies pe terasa închisă să mă uit de-a lungul aleii. Ochii îmi cad pe valiza mare de voiaj, depozitată cuminte într-un colţ al terasei. Tocmai în acel moment văd şi maşina apropiindu-se. Tatulici şi Andrei coboară din maşină. Deschid geamul, le fac semn şi îi rog să se apropie de balcon. „- Andrei, dragule, îi spun cu un ton rugător şi puţin jenat, f i i drăguţ şi ia-mi tu valiza ca să n-o mai car pe scări. Ţi-o dau peste balcon.” Ridic valiza, mimând opinteala, şi o trec cu greu, p r in geamul deschis, peste balustradă. Andrei se repede să mă ajute, apucând să arunce un „- Ce dracu' ţi-ai luat cu tine? Doar stăm o singură z i ! “. „- Haine, răspund eu, ştii că sunt cochet, diverse aparate şi alte chestii... Eşti gata? Pot să-i dau drumu', hai că nu mai pot s-o ţin...”. Tatulici priveşte cu gura căscată şi îngaimă şi el „da' ce v-aţi luat acolo?”, răstimp în care Andrei, cu picioarele bine înfipte în pământ, mai apucă să arunce către Tatulici: „- E nebun. Am uitat să vă spun.”, după care, deja congestionat de efortul pe care se pregăteşte să-l facă, strigă „- Gata!” şi prinde între braţele întinse deasupra capului... valiza goală. Tatulici sare şi el să-l ajute. Sunt acum amândoi, cu valiza goală în braţe, se uită o clipă i m u l la altul, apoi la mine, care sunt pe punctul să leşin de râs, aplecat peste balustradă. Andrei fierbe. „- Ce banc tâmpit! Am uitat să vă mai spun, domnule Tatulici, şi că Gabriel face bancuri de care râde s i n g u r... “ A p o i, o bună parte 88 89 din timpul călătoriei, îi povesteşte lui Tatulici toate „bancurile tâmpite” pe care le-am făcut de-a lungul vieţii. îl corectez din când în când, ne certăm uneori pe câte un detaliu şi trecem graniţa de la Giurgiu râzând cu lacrimi. Marţi 26 august 2008. M - am sculat la 9 dimineaţa desprinzându-mă dintr-un vis cu Monica şi V i r g i l. Eram toţi trei împreună, în camera de jos d in Frangois Pinton, iar ei erau incredibil de tineri, pentru că trecuseră printr-o operaţie miraculoasă. Şi totuşi, îmi erau familiari. „De unde îi ştiu aşa?”, mă întrebam. Şi deodată îmi dau seama că fotografiile lor de tinereţe, cele mai reuşite, coborâseră în realitate. Nu mă mai săturam privindu-i. Stăteam foarte aproape de Virgil şi prospeţimea obrazului lui mă uluia. „- M o nica, Virgil, am spus, pentru Dumnezeu, vorbim despre orice în loc să ne bucurăm de cât de minunat arătaţi după operaţia asta extraordinară. Nu înţeleg cum de s-a putut întâmpla aşa ceva! Parcă v-aţi născut d in nou!” Monica zâmbea ştrengăreşte, Virgil zâmbea şi el, cu un zâmbet care îi lumina toată faţa, trăgând din eternul lui trabuc. îi priveam ochii nespus de albaştri şi îmi venea să-i ating obrazul frumos întins, cu tenul uşor bronzat. „N-au mai mult de 28 de a n i “, mi-am spus şi m-am trezit. La telefon, vocile care nu te mai sună, vocile care nu mai răspund. Numele lor rămân o vreme în agendă, apoi, mergând pe urmele celor care le-au purtat, dispar şi ele, lăsând în carnet un loc gol. Cu vremea numărul celor care nu mai răspund devine atât de mare, încât începi să simţi adierea momentului când nu vei mai răspunde nici tu. Totul e ca în actul III să trăieşti crepusculul cu prospeţime, să ai vitalitatea sfârşitului. Mă scol în mijlocul nopţii cu imaginea exactă a salturilor pe care le execut în vis în jurul unei mari livezi. „Priviţi ce salturi uriaşe pot să fac!”, repet întruna în gând, până când propoziţia mă epuizează prin infinita ei repetare - şi până mă trezesc de tot, ameţit încă de plăcerea mobilităţii mele onirice. De unde v i n aceste senzaţii? Strămoşul-maimuţă din noi, trecut pe la şcoala de balet. îmi visez amândoi părinţii, morţi de peste cincisprezece ani. Stau întins în pat şi mama se apropie cu un zâmbet fericit: la telefon e tata, aflat în vacanţă undeva la munte. „- Zice că vrea să-mi tragă câteva cartoafe...”, adaugă apoi, puţin jenată de forma pe care soţul ei o găsise pentru a-şi exprima tandreţea. „- A h, spune-i că vreau să vorbesc şi eu cu el, îi răspund. M u l t de tot. Doar n-am vorbit cu el ca lumea niciodată, niciodată de când m-am născut!” Mă trezesc cu gustul b un al marii reparaţii. Cioran petrecându-şi, idiotizat, la spitalul Broca, ultimii trei ani ai vieţii. A plătit cu suspendarea 90 91 definitivă a gândirii intensitatea propriei gândiri. Dar numai gândirea care se rabate asupra purtătorului ei - şi nu cea care construieşte sisteme - e cea penalizată: a agitat prea tare apele eului. F. îmi povesteşte că şi-a programat o intervenţie chirurgicală pentru săptămâna viitoare, când astrele îi sunt favorabile, şi că, dacă ratează ocazia, nu poate reprograma intervenţia decât peste trei l u n i, când conjunctura astrologică îi redevine favorabilă. Stupefiant este că F. a găsit şi chirurgul care îl însoţeşte în demersul lui astrologie: medic şi pacient fac împreună o echipă care funcţionează pe bază de calcul astral. A apărut deci „astro-medicina”! Ce frumos! în Antichitate doar împăraţii îşi consultau astrologul ca să afle în ce zi să pornească la război. * Sunt sceptic, dar, spre deosebire de sceptici, eu am pus iluzia la treabă. (O viaţă bine trăită este un sistem de iluzii bine pus la punct.) De câte ori am făcut pasul înapoi nemaicalculând cu ea, de câte ori m-am împotmolit în luciditate, m-am trezit pe teritoriul dezolării infinite şi-al morţii. Să ne iluzionăm deci cu program. * A trăi asumându-ţi iluziile ca iluzii înseamnă să acţionezi în permanenţă ca şi cum viaţa nu ar fi doar o agitaţie perpetuă, ci, dimpotrivă, o suită de fapte cu sens, chiar dacă tu ştii că nu este aşa. [93] * Bucuria de a şti că am trecut prin viaţă fără invidie. * Tipul acela care, ajuns director adjunct la Teatrul Naţional, a venit să-mi propună să punem în scenă Jurnalul de la Păltiniş, iar Pleşu şi cu mine să f im distribuiţi în propriile noastre roluri. „- Bine, am replicat total năucit, dar eram cu treizeci de ani mai tineri! Nu cred că mai avem aerul a doi învăţăcei.” „- Ba chiar, continuă musafirul meu neaşteptat fără să mă asculte, am o idee şi mai tare: Pleşu vă joacă pe d-voastră şi d-voastră pe Pleşu! Oricum, fac eu scenariul.” Reuşesc să-l conduc încet-încet către uşă cu un „mulţumesc” şi cu un „ne mai gândim”. De câte ori, la culcare, sting lampa de la capul patului şi închid ochii, mai întâi văd o lumină galbenă minunată, ca o jerbă. îmi închipui că e fiinţa de lumină a îngerului meu care se apleacă peste mine înainte de a adormi. Interesantă ideea despre care mi-a vorbit unul dintre foştii ambasadori francezi la Bucureşti: ce-ar fi dacă, în loc să colportăm vorbele urâte pe care le spunem u n i i despre alţii, am colporta lucruri bune inventate. De pildă: „Ieri, întâlnindu-mă cu X pe stradă, mi-a spus ce mult te admiră.” Aplicat de toţi, acest truc ar schimba starea l u m i i, crede Excelenţa Sa. îi spun că ideea mi se pare minunată şi că am 92 93 să o p u n în practică începând chiar cu a doua zi. La plecare, mă însoţeşte până la uşa reşedinţei şi, în timp ce-mi strânge mâna, îmi spune pe un ton complice că, la dejunul pe care-l dăduse cu o seară înainte, unul dintre invitaţi a remarcat la un moment dat că nu am mai publicat nimic de câţiva ani buni. Şi termină cu un Soyez prudent! * Jurnalul meu este până la urmă despre „omul lăuntric”, dar nu unul care se laudă că l-a găsit pe Dumnezeu, ci unul care-şi caută în el propria urmă. Nu ştiu exact nici ce caut şi nici ce voi găsi. Dar s-ar putea ca, vorbindu-le celorlalţi despre lăuntrul meu, să le stârnesc curiozitatea să se uite înlăuntrul lor. Ne vom întâlni astfel în mod paradoxal în ceea ce e doar al fiecăruia dintre noi. Ei vor afla de la mine cine sunt ei, după ce eu voi fi încercat să aflu de la mine cine sunt eu. * într-o lume ca a noastră întoarsă către în afară, tot ceea ce vorbeşte despre interioritate apare ca ezoteric. din acest punct de vedere, C i o r a n este cel mai ezoteric autor al modernităţii. N u forma limbajului determină ezoterismul (pentru că la el totul e clar), ci atitudinea din care porneşte discursul - introspectivă, către eu, meditativă şi lucidă - şi care este prin ea însăşi ezoterică. Oamenii au pierdut pur şi simplu deprinderea de a merge la întâlnirea cu ei. Locuitul „modern”, la bloc, te obligă să ştii când face p i p i - în baia aşezată undeva deasupra capului tău - vecinul de la etaj. De câteva ori pe z i, şuruitul lui în apa closetului trece p r in tavan şi se opreşte în urechile mele. Ca să n-aud, îmi p u n palmele peste urechi şi le ridic la răstimpuri, pândind momentul când a terminat. * De ce avem nevoie ca Altcineva să ştie despre noi tot ce ştim noi despre noi înşine? Ca, până la urmă, cel mai mic detaliu al vieţii noastre şi cea mai pitită intenţie să-i devină Acestuia cunoscute? De ce avem nevoie să credem că a te ascunde în mod absolut nu e de fapt cu putinţă? („Vouă însă toţi perii capului vă sunt număraţi.” – Matei, 10,13) Şi de ce, totodată, vrem să ne ocrotim secretele cât putem de bine şi să luăm cu noi în mormânt tainele vieţilor noastre? * Augustin este primul care a avut viziunea vastităţii sufletului omenesc şi, prin ea, a necunoscutului din noi. Căci ceea ce e vast e, prin însăşi natura sa, de necuprins şi de nestăpânit. Însuşi faptul că memoria sufletului conţine în sine şi uitarea dă o măsură a necuprinsului său. Metaforele spaţiale ale vastităţii şi ascunderii se ţin lanţ în cartea a X-a a Confesiunilor, cea dedicată sufletului, memoriei şi interiorităţii: „întinderile şi palatele largi ale memoriei mele”, „uriaşa tainiţă a memoriei”, „ascunzişuri şi adâncuri negrăite”, „uriaşa încăpere a inimii mele”, „uriaşul adânc al sufletului meu”, „sanctuar uriaş şi infinit”. Consecinţa existenţei necunoscutului care ne locuieşte este că orice confessio, orice mărturisire care se vrea completă va fi şi una despre acest necunoscut: „Să mărturisesc, aşadar, ce ştiu despre mine şi [96] să mărturisesc şi ce nu ştiu despre mine” (X, 5). De pildă, ştiu când începe ispita, dar nu ştiu şi când vine sfârşitul ei, deşi simt singurul care o pătimeşte. Concluzia este că „nici măcar eu însumi nu înţeleg ceea ce sunt. Sufletul este prea strâmt spre a se cuprinde pe sine însuşi, şi problema este unde ar putea să existe partea aceea care este şi pe care el nu poate să o cuprindă”. Lucrul teribil în cazul nostru e, aşadar, că suntem conţinătorul care nu-şi poate conţine conţinutul. La întâlnirea pe care ne-o dăm cu noi înşine vine cineva care n-a fost niciodată chemat în mod expres. * Timpul îmi toceşte memoria întocmai c um prea îndelungatul exerciţiu al vânătorii toceşte ghearele animalului de pradă. Gheara tot mai tocită a memoriei mele. Prada minţii mele care-mi scapă din gheară. Exemplu de tehnică de consolare la Meister Eckhart în Liber benedictus: dacă ai pierdut ceva, bucură-te cu gândul la ce ţi-a rămas şi, în al doilea rând, gândeşte-te la cei care au pierdut mai mult sau la cei care ar fi fericiţi să aibă cât ţi-a rămas ţie după pierderea suferită. în orice caz, trebuie să eviţi să priveşti în ochi pierderea sau suferinţa: „Cum ar putea să fie mângâiat şi să scape de suferinţă acela care îşi întoarce faţa către pagubă şi suferinţă, întruchipându-le în sinea sa şi pe sine în mijlocul lor, care se uită-n ochii suferinţei aşa cum suferinţa i se uită-n ochi şi care îi vorbeşte pagubei si o dezmiardă...?” C u m am trăit, cu Noica şi cu o mână de prieteni, în anii aceia? Revărsându-ne cultural peste lume şi obţinând în felul acesta o vastitate a patriei în raport cu care patria reală devenea minusculă, nesemnificativă şi trecătoare. F i i nd expropriaţi de prezentul ei, ne-am reîmproprietărit singuri recurgând la o istorie care venea de departe. Aceasta este forţa elementului culturii: el dă fiecărui om u n drept spiritual asupra unei patrii mai vaste, iar dreptul acesta este infinit mai puternic decât cel al puterii pure, al luării brutale în posesie. Orice carte adevărată este o rană devenită „spirit obiectiv”. De la bun început n-am fost foarte ataşat de specia umană. La patru ani, le-am spus alor mei că, atunci când o să f iu mare, vreau să mă fac cal. îmi place să descopăr note vechi, rătăcite prin plicuri sau caiete. Mă simt ca un dulău care scoate la lumină un os îngropat cândva în fundul grădinii. Astăzi am dat peste o notă rătăcită într-un plic cu fişe din anii '80: „Erudiţia, ca şi hărnicia care se ascunde în spatele ei, e o calitate plebee. Nobil cu adevărat, încrustat leneş şi trufaş în blazonul aristocraţiei spiritului, este ceea ce, lipsit de orice merit, ai primit fără trudă, fără efort - este harul. Transpiraţia nu este decât o calitate secundă, care începe să însemne ceva doar în orizontul graţiei. Transpiraţia prinţilor.” [98] * Adevărata carte nu e niciodată un „divertisment”, ci întâlnirea cititorului – provocată de întâmplarea numită „autor” – cu propriul lui destin. (Cărţile care-ţi schimbă viaţa.) * Dificultatea maximă a scrisului: a ajunge să vorbeşti despre lucrurile ultime în cuvinte simple. Cel mai uşor l u c ru este să răneşti sufletul cuiva, căci sufletul umblă desculţ şi paşii lui culeg toţi spinii unei zile. Toţi cei care m-au chinuit în şedinţe ticluite, cei care mă turnau pe unde apucau, apoi, mai târziu, cei care-mi tocmeau campanii de presă, pe scurt, toţi cei care m-au urmărit de-a lungul anilor cu perseverenţa u r i i lor îşi pierduseră pesemne orice speranţă în ceea ce-i priveşte. N u mai puteau trăi decât hrănindu- se din răul pe care-l făceau. Ei adevereau vorba aceea a lui Kierkegaard că „răul are forţa pe care i-o dă deznădejdea”. Noica mi-a intrat în viaţă cerându-mi „să-l las să se uite uneori în grădina mea”. „Geniul n u are de ales, pentru că el cunoaşte doar ceea ce este necesar şi vrea doar aceasta” (Schelling, Philosophie der Kunst, § 67). Opusul libertăţii: ceea ce ţi se întâmplă. Marele progres moral pe care-l face o comunitate când trece de la minciună la tăcere. în „anii aceia”, foarte puţini dintre noi au făcut pasul acesta. Când minciuna e constrângătoare, tăcerea devine o formă de curaj. Ea nu mai e acum simplă tăcere, adică pasivitate, ci refuz al minciunii. Un efort care se plictiseşte de el însuşi renunţă. si De unde oare a apărut mitologia legată de originalităţile Oxfordului? „Ar fi făcut carieră la Oxford, mi-a spus odată, în Germania, Nego. Acolo e bine să te bâlbâi, iar dacă şi şchioapeţi eşti intang i b i l. “ Iar Imre Toth, după o conferinţă pe care o ţinuse la colegiul AU Souls, mi-a povestit că, printre profesori, era şic să ai o gaură în pulover. Greu de spus de ce sunt atât de tâmpite aforismele pe lumea asta. Pesemne pentru că transpare din ele poza gândirii, tot ceea ce, alături de „lirism”, e mai jalnic în scris. Ele îmi provoacă silă şi dispreţ. Dar eu - ce fac aici? Pur şi simplu mă plimb, şi o fac aproape zilnic, prin „uriaşa încăpere a i n i mii mele”. din când în când spun cu glas tare ceea ce văd. E treaba fiecăruia dacă vrea sau nu să mă-nsoţească în plimbarea mea. [100] * Ce mod formidabil de a răsturna problema credinţei! Important este nu ca tu să crezi în Cineva, ci ca Cineva să creadă în tine. E credincios cel ce crede că Dumnezeu crede în el. Aşa i-a răspuns Steinhardt lui Ierunca, atunci când acesta i-a mărturisit că nu crede în Dumnezeu: „Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine.” „Să crezi” devine astfel să crezi că cineva crede în tine. După care, încet-încet, poţi începe şi tu să crezi în Cel care crede în tine. Oricum ar fi, se pare că avem nevoie de ideea de asistentă. * A vorbi în public: una dintre cele mai dure încercări. („Să-nfrunţi atâtea chipuri necunoscute!”, spune Cioran.) în mod normal noi nu ne adresăm decât câtorva persoane, celor de-acasă, prietenilor sau colegilor de serviciu, şi nu ne supunem experimentului de-a dreptul exhibiţionist de a ne lăsa scrutaţi de sute şi m i i de ochi neştiuţi. Circumstanţele obişnuite de viaţă nu induc în noi deprinderi retorice şi, de-a lungul istoriei speciei, oamenii nu au trăit expunându-se în public. Tendinţa noastră firească este către reticenţă şi sfiiciune. Şeful de trib care-şi conducea oamenii la vânătoare nu făcea risipă de cuvinte. Oratoria a apărut nu întâmplător în cetăţile greceşti, unde numărul restrâns de oameni liberi care compuneau cetatea conducea în mod fatal la familiaritate şi unde dreptul la cuvânt se generalizase. Cei care vorbeau „în faţa mulţimii” îi cunoşteau pe cei care o compuneau. Astăzi, a vorbi în public este un mod de a-ţi face violenţă şi, oricât de antrenat ai f i, de fiecare dată după ce te trezeşti din nou singur cu tine, trebuie să treacă un timp pentru a-ţi reintegra eul şi pentru a scăpa de imaginea străinului din tine care, deschizând gura, a riscat la tot pasul să te târască în ridicol. Greşeala de a v o i să comunic cu f i u l meu în mod direct, ca şi c um mi-ar fi prieten. Este firesc ca el să nu mă poată auzi. Un copil nu-ţi e niciodată contemporan. Te aude abia când te ajunge, ca vârstă, din urmă, dar când tu nu mai eşti. Ce ciudat! E ca şi cum, după ce ţi-a aruncat în treacăt un „bine-bine, lasă-lasă”, ţi-ar depozita vorbele pentru a le auzi mai târziu, peste un timp, exact acela care acum te desparte de el. De aici invocarea nostalgică a părinţilor, a celor care au vorbit pentru un acum din care ei au dispărut. De câte ori călătoresc, în ultima vreme, îmi destram fiinţa, îmi pierd rostul, mă disloc, mă descentrez, îmi pierd cele două-trei puncte de concentrare în jurul cărora gravitează, de dimineaţa până seara, viaţa mea. Mă trezesc în alt loc, în altă limbă, în altă casă, în alt pat, până-ntr-acolo încât nu mai ştiu cine sunt, ce e cu mine şi împins de care gând necugetat am ieşit din matca mea. Urşii nu călătoresc, nu fac turism. Ei doar stau în bârlog şi scriu la computer. Din când în când, se văd cu alti ursi. De multe ori când îl întâlnesc, Cătălin îmi lasă senzaţia că tocmai s-a sculat, după un somn bun, 100 101 din mijlocul unei căpiţe de fân. din părul mare şi negru, îmbârligat şi cârlionţat, te aştepţi să apară câte un pai rătăcit i c i şi colo; poartă, cu o nonşalanţă dezarmantă, bermude sau pantaloni largi, bluză de finet, pe jumătate scoasă din pantaloni, sandale flendurind în picioarele desculţe... Dar imaginea aceasta nu e decât dezinvoltura unui om care, aşa cum mi-a mărturisit odată, se ştie aşezat în palma lui Dumnezeu. Trece p r in lume apărat de tot ce e rău prin propria lui frumuseţe. „De ce nu eşti mai flexibil?” întrebarea asta mi-a fost pusă în aceşti ani ai „tranziţiei”, cu i z u l ei subînţeles de imputare, de sute şi sute de o r i. Flexibilitatea, adaptabilitatea, invocate mereu ca semne ale „inteligenţei româneşti”, ale diplomaţiei fine, ale unui savoir-vivre superior, opuse, toate, z i d i r i i în monomanie, călcăturii greoaie şi lipsite de graţie, a spiritului bănuit de învecinarea cu prostia. Şi-mi vine atunci în minte o pagină a lui Eminescu din manuscrisul 2264 pe care mi-a f ăcut-o cadou îhtr-o z i, transcrisă cu scrisul lui de caligraf medieval, Petru Creţia, pe vremea când lucra la ediţia completă a operelor lui Eminescu. îi dăduse şi u n titlu: Despre diamant sau despre inadaptabilitate. Iat-o: Nimic din ce e caracterizat nu e adaptabil. Carbonul cristalizat în hexacontetraedre care se numeşte diamant nu se adaptează el, ci maistrul politor trebuie să adapteze arhitectura lui, ca să-l facă să reflecte cât se poate de curat feţele şi apa sa. Carbonul în formă de cărbune se adaptează în schimb la orice uz. Cu un cuvânt, canalia e totdeauna adaptabilă. în inadaptabilitate consistă caracterul şi adevărul. Cei inadaptabili trebuie să dea într-o lume direcţia mişcării şi a cristalizaţiunii, nu canalia moale şi compatibilă ca ceara. După ce, la jumătatea lui 1964, Noica a ieşit de la închisoare, primul lui gând a fost să le ceară iertare celor pe care, credea el, îi avea pe conştiinţă pentru că, trăgându-i în aventura lui culturală şi lăsându-se frecventat de ei, îi băgase, în 1959, pe toţi, sub numele sonor „lotul Noica”, la închisoare. S-a dus mai întâi la Simina Mezincescu, pe care fetiţa ei (avea doi ani când mama i-a fost ridicată) n-o recunoscuse când aceasta, ieşită din închisoare, s-a întors acasă. (S-a strâns speriată lângă rochia bunicii şi a întrebat cine e doamna care tocmai intrase.) Ducându-se aşadar la Simina, Noica a întâlnit-o în casa scării, a căzut în genunchi, i-a sărutat poala rochiei şi a rugat-o să-l ierte pentru ceea ce, spunea Noica, „îi făcuse”. Punându-mi ordine în hârtii, descopăr într-un dosar scrisoarea lui Noica din 25 august 1964 (trimisă la 1 ianuarie 1965), către actriţa şi regizoarea Marietta Sadova, membră şi ea a „lotului Noica”: Mariette Sadova, două lucruri numai din partea unui om care n-ar avea dreptul nici măcar să-ţi scrie. întâi, că am încercat să dispar din clipa în care mi-am dat seama de răul pe care eram silit să ţi-lfac, d-tale ca şi altora; dar nu am reuşit. în al doilea rând, că una din puţinele bucurii resimţite în anii din urmă a fost când am aflat că eşti printre oameni şi lucrezi, fie şi la Petroşani. îmi dau seama că ţi-am ştirbit cariera strălucită şi că ţi-am luat câţiva ani în apogeul vieţii. Pentru aşa ceva 102 103 nu încape iertare. îmi iau, cu nesfârşită tristeţe, rămas bun de la d-ta. Voi face totul ca umbra mea să nu-ţi mai iasă înainte. îţi sărut mâinile, D.N. Uimitor este că după toate astea, la nici doi ani, Noica reia, sub varianta a ce va deveni până la urmă „şcoala de la Păltiniş”, aventura culturală la capătul căreia, în comunism, tot ce nu era oficial şi instituţional era subversiv şi duşmănos şi, ca atare, pândit de spectrul închisorii. Când Sănduc Dragomir, căruia în „lotul Noica” îi murise cel mai b un prieten, Mihai Rădulescu, a auzit că Noica are „noi discip o l i “, a crezut că înnebunise. „- Dinule, l-a întrebat Dragomir, ai uitat atât de repede?” „- Erau alte timp u r i “, i-a răspuns Noica, cu splendida lui naivitate. Iţi vine să spui că, de-abia ieşit de la închisoare, Noica a pregătit temeinic vreme de douăzeci de ani - ultimii lui douăzeci de ani, cât am fost împreună - premisele celui de-al doilea „lot Noica”. După ce am citit miile de pagini din care simt alcătuite dosarul lui şi dosarul meu de urmărire întocmite de Securitate, mi-am dat seama că am scăpat ca prin urechile acului. Totul, acolo, era pregătit. La un simplu semn, noul „lot” aştepta să se nască. Ce avânt şi ce inocenţă aveau notaţiile mele de adolescent! Pe toate le suspectam de ridicol. Majoritatea jucau pe binomul autentic-neautentic şi aveau, ele însele, o autenticitate dezarmantă, încercând să surprindă lucruri care mie însumi nu îmi erau prea clare, dar care se zbăteau să iasă cumva din mine la lumină. Iat-o, de pildă, pe aceasta, descoperită pe o jumătate de filă îngălbenită: Psihicul ca un atelier de sculptură. Ne sculptăm de atâtea ori chipul interior, altul, mereu altul, unul mereu nou, dar fiinţa noastră socială ne constrânge la un singur chip, ne trage înapoi, în minciuna falsei noastre identităţi. „Nu mă mai aşezaţi acolo! îţi vine să le strigi tuturor. Nu vedeţi că am devenit altul, că mă aflu în alt loc?” Pe dinăuntrul ei ne sculptăm veşnic fiinţa, mereu din alte blocuri de trăire, din noi fantasme, din posturi imaginate, din răzvrătiri afective, toate surpând continuu timpul logic al existenţei noastre public consfinţite. Respectaţi-mi, aşadar, dezordinea interioară, re-plăsmuirea, nevoia de a nu sta sub nici o lege a identităţii. Respectaţi-mi libertatea, atelierul interior, sculptura fără de lege a trăirilor mele, devenirea mea. La 26 de ani eram convins că voi construi o nostologie (de la grecescul nostos, „întoarcere”), o metafizică a întoarcerilor. Ideea îmi venise dintr-o lectură a Odiseei făcută în paralel cu una a Fenomenologiei spiritului şi a Ştiinţei logicii. întoarcerea Spiritului hegelian la sine, dar într-o configuraţie finală modificată de suma experienţelor adunate de pe un enorm parcurs, mi se părea o repetiţie în plan speculativ a rătăcirii odiseice ghidate în permanenţă de obsesia „zilei întoarcerii” (nostimon emar - Odiseea, 1,9,168 şi 354). Descopăr într-un dosar o pagină de-atunci, care debutează glorios, cu alură de „Evrika!” şi cu iz de ceţuri tinereşti: Ştiu cu ce se ocupă filozofia: cu întoarcerile! Cu popasul din nou la tine, îndelung visat, după o înfruntare cu 104 105 Altul, fie acesta natura, suma obiectelor în care te pierzi sau „celălalt” pur şi simplu. Cu bilanţurile: cine sunt eu acum, după toate pe care le-am păţiţi Cu spaima de a nu mai ajunge la mine şi, odată ajuns, cu acel „la-mă-n braţe şi ascunde-mă binel” Cu locul în care revii, după orice rătăcire prin univers sau prin Istorie, cu locul în care „îţi lingi rănile” sau îţi sărbătoreşti victoriile. Cu Spiritul, într-adevăr, rătăcitor şi loc al întoarcerii, călător şi popas etern, loc în care eşti aşteptat, te-ntorci şi-ţi spui povestea. Duhovnicul şi confesiunea. Heidegger face la un moment dat legătura între „convalescenţă” şi „întoarcere” şi citează în acest context cuvântul grec al întoarcerii, nostos. „A se însănătoşi” se spune în germană genesen (Genesung e „vindecarea”), iar der Genesende, „convalescentul” - spune Heidegger -, este „cel care se întoarce la sine”, în greacă nostimos. în acest context, boala este un loc al înstrăinării, al plecării de la sine, unul în care nu te mai afli acasă, „la tine”. Cel care este nostimos, convalescent, este în d r um spre casă, este pe drumul întoarcerii la sine însuşi. Aceasta e pesemne pricina pentru care convalescenţa, starea „nostimă”, e una dintre cele mai plăcute şi mângâietoare stări ale omului. P r in boală, ai fost plecat de acasă, ai ajuns într-un loc al spaimei şi al morţii, şi acum te întorci, regăsindu-te iar, sub chipul tău, al celui sănătos de dinainte. „Nostim” din limba română (intrat la noi din neogrecul nostimos) n-a mai păstrat nimic din gravitatea marelui călător în d r um către sine. Ce decădere! Cel întors din moarte a devenit, pur şi simplu, „hazos”, „nostim”. Vituperaţiile lui Cioran la adresa filozofilor („jargonul păsăresc”). Senzaţia că s-a grăbit să-i judece, că n-a avut, prin temperament, răbdarea de a-i fi înţeles. La douăzeci si ceva de ani îsi încheiase socotelile cu ei. A rămas cu cei care nu au avut pretenţia că trebuie să modifice limba pentru a ajunge la adâncimea propriului gând: Marc Aureliu, moraliştii, Schopenhauer, Nietzsche. Adică toţi cei care nu şi-au mânat gândirea p r in neguri, ceţuri şi hăţişuri, ci au ştiut, de la bun început, să-şi scoată melancolia şi dezabuzările la lumină. Dau peste o jumătate de foaie deja îngălbenită la colţuri, scrisă în urmă cu câteva decenii, pe vremea când încă mai scriam cu cerneală. Doar grafia mă convinge că este a mea. Aţi observat că absenţa ne şterge păcatele şi ne face ulterioara prezenţă mai îngăduită în ochii semenilor noştri? De-aceea morţilor li se iartă totul: ei au intrat în absenţa cea mare, cea care spală şi curăţă orice. Iar pelerinajul nu are oare, într-o oarecare măsură, acest sens? Plecai departe, cat mai departe, lumea se curăţa o vreme de tine, iar tu te-ntorceai curat, cu mult mai curat şi mai îngăduit de ceilalţi - şi de tine. Când vrei să răscumperi ceva, când vrei să te recompui în ochii tăi şi ai altora, dispari din lumea ta o vreme, mori pentru toţi un timp. La ce mă refeream oare? din ce fragment de viaţă, din ce înfrângere, d in ce dezamăgire se născuse acest gând? Nu-mi mai amintesc nimic. N i c i măcar nu-mi imaginez ce voiam să spun. Câte euri avem? Şi câte 106 107 vârste ale lui? De ce, de la un moment dat încolo, legătura dintre ele dispare? Ce lucru straniu să te uiţi pe tine până într-acolo încât să-ţi citeşti scrisul ca pe al unui autor străin. Să constaţi că nu mai există, suverană, istoria unui eu unic, istoria eului tău. Din dosarul de urmărire al lui Noica mi-au rămas în minte propoziţiile cu care se încheiau două dintre rapoarte: „Liviu Popa i-a adus nişte ouă. Obiectivul insistă să le plătească.” Şi tot din august 1984 şi tot de la Păltiniş, după o discuţie cu meteorologul staţiunii, P u i u Nicolae: „Obiectivul spune că are loc o «chermeză» la P u i u. L - a invitat şi pe obiectiv la o mămăligă.” în democraţia urmăririi, în furorul ei nivelator, ne pierdeam cu toţii conturul în categoria unică şi suverană a „obiectivului”. în numele urmăririi - singura lor raţiune de a fi securiştii ne transformaseră pe toţi în „obiective”. Cel mai mare gânditor al României şi ultimul pârlit ajuns întâmplător în v i z o r u l Securităţii rămâneau contopiţi în indistinct - erau obiectivul. Al doilea l u c ru care m-a izbit citind dosarul lui Noica: gândurile lui trecute prin gura unor golani inculţi care se chinuie cel mai adesea să redea ceva ce nu înţeleg. Şi, în acelaşi timp, mirarea că unele dintre aceste gânduri au ajuns la noi, aşa mutilate, pe această cale a micului spionaj sordid, a acestui tras jegos cu urechea. De pildă: „Am trei condiţii la femei: mâini frumoase, picioare frumoase şi ortografie bună.” Am trei condiţii la femei... Al treilea lucru. Topindu-i pe toţi cei urmăriţi în rutina urmăririi şi în platitudinea rapoartelor lor, „obiectivele” ajung să vorbească, după standardele de exprimare ale întocmitorilor de rapoarte. între stilul spuselor lui Noica şi cel al soţiei lui Relu Cioran nu mai e nici o diferenţă. Rezultatul este, în mod straniu, că mai v i i devin urmăritorii - cu imbecilitatea, incultura şi ticurile lor - decât cei urmăriţi. Dosarele, puse cap la cap, se transformă într-o vastă frescă a acestor mărunţi anonimi din care a fost creat cel mai mare aparat de represiune din câte au existat vreodată. Moartea nu are măreţie decât dacă survine în plină detentă a vieţii. Numai atunci nu se umileşte şi nu ne umileşte. (E tragică, dar nu umilitoare.) în rest, ea nu face decât operă de ecarisaj: se mulţumeşte să evacueze epava care suntem. Se mulţumeşte cu rolul de simplu gunoier al vieţii. Vorba poetului: „Eram tineri şi aveam de unde muri”. Dar eu nu prea mai aveam de unde muri. Provizia mea de murit era pe sfârşite. * Nu încetez să admir, de câte ori îmi vine în minte, felul în care a murit Koestler. Avea 78 de ani, parkinson şi leucemie. A făcut, împreună cu soţia lui, Cynthia, mai tânără decât el cu zece ani şi perfect [110] sănătoasă, un „pact al sinuciderii”. Într-o după-amiază, s-au aşezat pe fotolii, şi-au luat ceaiul şi o supradoză de drog. Menajera i-a găsit a doua zi dimineaţă în fotolii. Păreau că dorm. Koestler a ieşit din scenă câtă vreme mai putea s-o facă în mod demn. Nu a aşteptat batjocura finală. Ca să spunem aşa, a lovit primul. Pe lângă el, Cioran face figură de Hamlet decrepit. Ameninţă moartea când cu pumnul, când cu floreta ideii sinuciderii. Dar nu trece niciodată la atac. Nu are iniţiativa decât în cuvinte. Moartea-l ascultă, tace şi-i dă o palmă. Dar nu-l omoară dintr-odată. Mai întâi îl umileşte luându-i graiul, tăindu-i elanul de scandalagiu incurabil. * Mi-a rămas în memorie un vis din studenţie. Am visat-o într-o noapte pe cea mai „stricată” colegă a mea. Avea u n sex appeal nebun. A m visat că mă plimbam cu ea, ţinând-o de mână şi ocrotind-o, pe un pod suspendat, într-o pădure tropicală, apoi pe străzile vechi şi înguste ale unui oraş medieval. Mă invadase un sentiment de bine, de plenitudine, de armonie universală. „Cât de rea e lumea! îmi spuneam. Câte poveşti mincinoase i-au pus în spate...” Ne plimbam agale şi ne mărturiseam că ne iubiserăm de la prima vedere. A doua z i, când am întâlnit-o la facultate, am privit- o pentru prima oară cu alţi ochi. O mântuisem în vis. Depresia începe când nu mai poţi înfrunta nici un andante. Dacă aş avea cheia sufletului meu, dacă aş putea să-l cunosc vreodată pe necunoscutul cu care împart acelaşi creier! Fiecare îndrăgostire este încă o încercare de a aboli contratimpul. * A gândi liber înseamnă cel mai adesea să ai curajul să jigneşti – sau să insulţi pur şi simplu –, lezând prejudecăţile în care se înfăşoară fiecare dintre noi. Dar nu vei deveni gânditor decât dacă o faci cu stil. * Revăd Chantilly. Castelul, ridicat în secolul 17 de prinţul de Conde, este distrus la revoluţie în proporţie de 80% şi refăcut la sfârşitul secolului 19 de către Henri d'Orleans. Ghida, o tânără de douăzeci şi ceva de ani, ne spune mereu: „- Asta a fost distrus la Revoluţie, aripa asta a fost distrusă la Revoluţie, mobilele de aici au fost distruse la Revoluţie... “ După o jumătate de oră o întreb: „- Dacă Revoluţia a distrus atâtea minuni, de ce o omagiaţi atâta?” Oftează şi îmi răspunde: „- Şi când te gândeşti că nici măcar nu am câştigat noi, poporul, ci burghezia...” Dar cine o fi fost, în mintea ei idiotizată de manualele socialiste după care învăţase, „poporul”? Iar „burghezia” ce o fi fost? Iar ea, ghidă la castelul din Chantilly, de ce era „popor”, şi nu „burghezie”? 110 111 Suntem împreună, Andrei şi cu mine, în vara lui 1994, la casa mitropolitană de la Păltiniş. Locuim la etajul de sus şi camerele noastre dau şi către marele cerdac, din care se cuprind cu privirea curtea şi, dincolo de ea, pădurea şi munţii. Nu suntem singuri acolo. într-o altă clădire, alăturată, pe care Mitropolia o închiriază, sunt veniţi turişti. Dimineaţa, după ce ne luăm micul dejun în cerdacul împrejmuit cu parapete înalte de lemn, ne apucăm de lucru. Andrei se întoarce în camera l u i, unde se aşază să scrie articolele promise unor reviste. Eu rămân la masa din cerdac şi lucrez la final u l cărţii Despre limită. Stau împietrit, ore întregi, pe fotoliul împletit din nuiele, cu foile în faţă şi cu tot harnaşamentul de fumat, la îndemână, pe masă. Andrei scoate din când în când capul pe uşă şi pretinde, cu un zâmbet şăgalnic pe buze, că se vede pe faţa mea cum gândesc. După o vreme, ocupanţii cabanei de alături îşi fac şi ei apariţia în curte şi zumzetul lor urcă înspre noi. Andrei îi aude şi se simte atras ca de un magnet. Deschide uşa camerei, trece pe vârfuri prin dreptul mesei mele, punându-şi degetul la gură şi făcând „Şşt! se lucrează”. După care, tot aşa, tiptil-tiptil, se apropie de parapet şi se sprijină cu coatele pe el. De jos, odată cu scârţâitul prundişului, se aude şi câte un „Să trăiţi, domnu' Pleşu!”. Andrei, de la balcon, îşi flutură graţios şi afabil mâna. A p o i se aude un „Ce faceţi? Nu veniţi jos?”. „- V i n acum”, spune e l şoptind tare, după care se întoarce, mai face o dată „Şşt!” către mine şi, apoi, „Eu mă duc până jos...” Tot pe vârfuri, traversează cerdacul şi dă să iasă. „- Ce faci, nu lucrezi?”, spun eu cu reproş în glas, simţindu-mă oarecum trădat. „- Păi, eu am terminat de scris. D a ' tu stai şi creează... E cu totul altceva. Despre limită... Ehee! Chestie grea!” Şi pleacă. Rămân şi simt gustul copilăriei, când eram strigat să v i n afară să mă joc, iar eu se întâmpla să nu pot: fie trebuia să şterg vasele după masa de prânz, fie eram pus să-mi fac mai întâi lecţiile. Oftez, aud de jos un „Bine aţi venit, dom' Pleşu!” şi mă readâncesc în lecţia zilei, în scrisul capitolului final, Preluarea în proiect a libertăţii. Răspunderea şi vina. Cioran spune despre propriile sale cărţi că nu trebuie să încapă pe mâna celor tineri, care au încă dreptul la iluzie, că ele nu-i pot consola decât pe cei care, trecuţi de miezul vieţii, au avut timp să renunţe la nevoia de a se lăsa minţiţi. îmi amintesc ce oroare am făcut la începutul anilor '80 când mă aflam i n ternat într-o clinică din Heidelberg. Stăteam în cameră cu un neamţ care nu avea mai mult de 25 de ani - era înalt, suplu şi juca tenis de performanţă -, diagnosticat cu un cancer ganglionar. Când îl vedeam mişcându-se, asemeni unui zeu, p r in camera aceea aseptică, nu-mi venea să cred că pur şi simplu urma să moară. Nu ştiam ce să-i spun şi, totuşi, mă simţeam obligat să-i livrez un „adevăr consolator”. în ziua când am plecat din spital, i-am lăsat cadou traducerea în germană, care tocmai apăruse şi pe care o aveam la mine, a lui Precis de decomposition a lui Cioran. Idee întru totul sinistră. în germană, titlul suna parcă mai cumplit - Die Lehre vom Zerfall -, 112 113 pentru că Zerfall are şi rezonanţa ruinării complete, a prăbuşirii şi dezastrului. Există un orgoliu al bolilor şi bolnavilor. Ieşisem, nu de multă vreme, dintr-o operaţie destul de severă la un rinichi. La un vernisaj, mă întâlnesc cu o cunoştinţă pe care n-o mai văzusem de mult. Mă-ntreabă ce mai fac, îi spun de intervenţia prin care am trecut, omul oftează şi-mi replică: „- Eu am avut, acum două l u n i, un infarct ' Simt nevoia să f iu politicos, să-i dau întâietate, şi-i răspund: „- O, dar dumneavoastră puteţi muri atunci în orice clipă!”. Dă din cap aprobator şi se îndepărtează trist. îmi dau seama de gafa pe care o făcusem. De fapt, nu voisem decât să-i omagiez boala, să-i spun că mă „întrecuse”, să subliniez calitatea lui de mare bolnav în raport cu mediocritatea bolnavului care eram eu. îmi amintesc cât de încântat a fost Noica atunci când a descoperit că, în E v u l Mediu, copiştii aveau, pentru explicarea greşelilor pe care le făceau, un diavol cu un nume extrem de pitoresc: Titivillus. Este consemnat pentru prima oară în Tractatus de penitentia (cea 1285) al lui John of Vales. „Titivillus, diavolul copiştilor medievali”, notează Noica la un moment dat în Jurnalul de idei. Numai al lor? Dacă diavolul ne este coetern, înseamnă că Titivillus s-a insinuat şi în scrisul nostru electronic, adaptându-se şi făcându-ne să ne „actualizăm” greşelile de scris la noile noastre medii. Iată, volumul Scrisori către fiul meu intră la paginare. Cel care face paginarea dă comanda ca în tot textul „Soljeniţân” (cu „â”) să devină „Soljeniţîn” (cu „î”). Apoi începe introducerea corecturilor. Primul rând al cărţii, în care mă adresez fiului meu, începea cu aceste cuvinte: „Nu ştiu, dragul meu, cât o să se întindă această scrisoare...” Dar Titivillus veghează şi, băgându-şi diavoleasca coadă în propoziţia inaugurală a cărţii, face să apară în ea un cuvinţel în plus: „Nu ştiu, Soljeniţîn dragul meu, cât o să se întindă această scrisoare...” Şi gânduri (drăceşti) încep să-mi umble de îndată prin cap: ce-ar fi să renunţ la vechiul titlu şi să-mi rebotez volumul (în chip perfect absurd, „ocurenţial” şi postmodern) Soljeniţîn, dragul meu? Uite-aşa, de-al naibii! La români, când există, politeţea publică ia forma diminutivului. Ceea ce se obţine p r in el este ieşirea în întâmpinare amestecată cu un soi de punere la dispoziţie şi, nu de puţine ori, cu o subspecie a slugărniciei. Un soi de cumsecădenie lipsită de stil, o bunăvoinţă de ţoapă răzbat în această alintare excesivă a lucrurilor. Cu ajutorul câtorva sufixe, ele sunt făcute să intre în scenă pe vârful degetelor, să devină mici, drăgălaşe, uşoare ca un fulg, pufoase şi îndulcite. Diminutivul e îndulcitorul la îndemână, ingredientul universal care le răpeşte lucrurilor gravitaţia lor naturală. Tot ce „cade” în spaţiul discuţiei este amortizat prin diminutiv şi împins în ograda unei politeţi de mahala. Prima oară m-a frapat diminutivul într-un cabinet medical, când, întinzându-mă pe patul de 114 115 consultaţie, asistenta care mă pregătea pentru nu ştiu ce analiză mi-a spus cu o voce mică: „- Şi-acum vă rog să întindeţi mânuţele pe lângă corp.” Or, eu am mâinile mari. Indignat, am ridicat braţul în aer, l-am privit încă o dată atent, ca nu cumva să mă înşel, şi i-am spus: „- Doamnă, uitaţi-vă şi dumneavoastră: sunt astea mânuţe?” E limpede că doamna care mă pregătea pentru analiză voia, în mod inconştient, să mă facă să redescopăr copilăria, vârsta diminutivului continuu şi singura în care fericirea e şi ea constantă. N i c i alte părţi ale corpului meu n-au fost scutite de proba diminutivului. La o şedinţă de masaj mi s-a spus: „- A c um şi celălalt picioruş.” Cred că e inutil să mai precizez că, mâinile fiind, cam la orice om, corelate cu picioarele, şi în cazul acesta era vorba mai degrabă de labe decât de picioruşe. De-atunci, în aproape fiecare zi a vieţii mele sau aproape în orice împrejurare, mă pândeşte un diminutiv; unul menit să mă mângâie, să mă îmbuneze, să mă flateze, să mă facă să mă simt, cu un preţ atât de mic, bine. în avion: „- Gentuţa... Vă rog s-o băgaţi sub scaunul din faţă.” La comenzi de taxi: „- Maşina dumneavoastră soseşte în şapte minutele.” La magazin:, - Daţi-mi, vă rog, cărduleţul!”; sau „- Aveţi aici bonuleţul”; sau „- Să nu uitaţi f acturica”; sau: „Iată şi chitănţica”. La bancă: „- Bănuţii îi punem într-un pliculeţ.” La restaurant: „- Berica dumneavoastră.” Până şi despre maşina pe care am negociat-o într-un show room mi s-a spus la sfârşitul conversaţiei: „- Maşinuţa dumneavoastră, dacă o luaţi, ar sosi în două săptămâni.” M - am şi văzut, în pantaloni scurţi, scoţând-o dintr-o cutie (pardon, cutiuţă) şi conducând-o prin curte cu telecomanda. De unde atâta tandreţe publică? înotăm vânjos în tranziţie traversând o mare catifelată de sufixe:,,-şori”,,,-şoare”,,,-uţe”,,, - i c i “... Gândul că mi-am încheiat un ciclu de viaţă şi că de-acum aş putea ieşi decent din scenă mi-a apărut prima oară la 40 de ani. Tocmai terminasem Jurnalul de la Păltiniş, mă îndrăgostisem de câteva ori, cunoscusem câţiva oameni deosebiţi, dădusem câte ceva din partea bună a fiinţei mele. De-atunci am scris mai mult, am dat mai mult, poate am iubit mai mult, sigur am văzut mai mult. Fiecare zi pe care o trăiesc e o porţie în plus, un supliment la prânzul încheiat de mult al vieţii mele. Evident, spun toate astea ca să nu plec văicărindu-mă, cerşind o păsuire de câteva zile pentru că aş mai avea ceva de făcut. Sigur că mai am ceva de făcut, încă mai am ceva de făcut. Important este ca, oricând va fi să plec, viaţa să fi pus în mine şi să fi făcut din mine mai mult decât am fost eu dispus să cred că sunt. L'Enfer deşt Vautre, iar „celălalt” este vecinul. Trăiesc în bloc cu un imbecil, nu-i singurul, dar acum e vorba doar de el. Pe vremuri, era cu cartea de imobil, deci persoana de contact a securiştilor. La şedinţele de bloc venea în pijama şi dădea citate din „Regulamentul convieţuirii socialiste”. Bătea în cuie uşile de la subsol. Când îl supăra careva din casă, îl turna la biroul de partid de la instituţia în care omul lucra. A c um taie pomii din curte şi vopseşte casa scării în căcăniu. Se opune să-ţi pui centrală 116 117 proprie, apoi, după ce o faci, vine să se conecteze la conducta ta. îşi tapiţează canapeaua în casa scării. Părul, veşnic netuns şi slinos, îi trece peste urechi şi peste gulerul hainei. Pe scurt, el e Vecinul, emblema l u m i i în care am trăit si trăiesc. Gând un om nu primeşte nimic de la ceilalţi pentru a-şi construi şi menţine respectul de sine, îşi ia singur. Vecinul despre care tocmai am vorbit l-a întâlnit zilele astea pe scară pe locatarul nou mutat. „- Ştii, îi spune, vrând să se prezinte, eu conduc blocul ăsta de patruzeci de a n i. “ Trebuia să evadeze cumva din starea de deşeu uman. Şi găsise direcţia în care s-o facă: „conducător de bloc”. Povestea cu conducătorul de bloc mi-aduce aminte de vizita de-o zi pe care am făcut-o în 1980 la Moscova. Era de fapt o haltă în d r um către Erevan, unde avea loc congresul închinat filozofului naţional en titre, D a v i d Armeanul, ultimul comentator aristotelic, de la a cărui naştere se împlineau, zice-se, 1 500 de ani bătuţi pe muchie. Am ajuns la Moscova pe 7 noiembrie, zi aniversară a Marii Revoluţii. Aveam de făcut un comision şi seara a trebuit să merg la părinţii unei rusoaice măritate în România cu unul dintre prietenii mei. La parterul blocului în care locuiau părinţii fetei se afla un uriaş magazin Oţean, în care, risipite în vitrine de zeci de metri, se găseau bancuri alcătuite din două-trei soiuri de peşte congelat. Pereţii întregului bloc erau literalmente îmbibaţi de miros de peşte şi, c um cei doi bătrâni stăteau la etajul I, exact deasupra Oceanului, o vreme, la începutul vizitei mele, am crezut că am să mă sufoc. Fiecare obiect d in cele două camere minuscule putea a peşte. Bătrânii păreau desprinşi dintr-o carte cu basme ruseşti. Vorbeau întruna (nu-nţelegeam o iotă), mă mângâiau din când în când pe braţe, pe umeri sau pe piept şi ţineau morţiş să mă facă să mănânc, prăjit în ulei, unicul ou pe care-l aveau în casă. Era tot ce puteau să-mi ofere. Ceea ce îmi sărise în ochi venind la ei fusese spectacolul bărbaţilor întâlniţi pe drum: toţi, dar absolut toţi, aveau pieptul p l i n de decoraţii. Era, cum spuneam, 7 noiembrie. Bătrânelul d in faţa mea, aşezat pe un scaun la masa d in bucătărie şi care sporovăia - el ştia ce - fără încetare, avea la rându-i pieptarul hainei p l i n tot cu decoraţii. C um Dumnezeu, m-am întrebat, putea fi decorată toată populaţia masculină a Imperiului Sovietic? C um de se distinseseră toţi? Am încercat să aflu, ceea ce nu era uşor. Prin semne, prin cuvinte căutate în dicţionarul de buzunar pe care-l luasem cu mine, am ajuns să înţeleg că existau distincţii cam pentru toate laturile activităţii umane: fruntaş în producţie, pe şcoală, pe instituţie, decorat în război, desigur, dar deopotrivă fruntaş pe scară, în bloc, pe stradă, în cartier. Tuturor, într-o viaţă, le venea rândul pentru una sau alta. Bătrânelul din faţa mea avusese timp să primească toate decoraţiile: cea de scară, bloc, stradă, cartier... Era locatar-fruntaş. Avea atârnate în piept câteva zeci de decoraţii şi mi le prezenta una câte una, vorbind fără întrerupere şi, v i z i b i l, tare mândru de ele. Eu ascultam politicos, arborând un zâmbet cald, spuneam din când în când ia ne panimaiu, el dădea 118 119 din mână, zicea haraşo, haraşo! şi continua să-mi explice. Milioane de oameni cărora li se dăduse, sub formă de tinichele aurite şi panglici colorate, lucrul acela de care cu toţii aveau nevoie şi pe care viaţa nu li-l putuse oferi în alt fel: respectul de sine. Orice ieşire în public, orice „angajare” te mutilează. Tot ceea ce e spus prea răspicat, tot ce e reacţie la un „lucru strigător la cer” termină prin a te fixa în grimasa antipatică a indignării. După câteva ieşiri la rampă porţi deja o mască, una care te precedă apoi în orice împrejurare publică. Va fi întotdeauna prea târziu ca să mai sugerezi că ai, ca toţi oamenii, mai multe feţe şi că lumina trece diferit prin densităţile diferite ale fiinţei tale. De aici nevoia de a scrie jurnal. De-abia aici poţi să te exprimi aşa cum eşti în vastitatea micului tău eu şi să contracarezi astfel imaginea aceea confecţionată d in câteva flash-uri publice. Când scrii jurnal, e ca şi cum, după ce cineva te-a scris greşit, v i i în urma lui si, corectând, te corectezi. Nefiind sigur că-şi v a vedea Jurnalul publicat în timpul vieţii (îl publică totuşi la 27 de ani, cu doi ani înainte de a muri), Barbellion îşi întoarce ochii către prezumtivul cititor de după moartea sa şi începe să scrie cu disperare pentru el, numindu-l, cu vorbele poetului Francis Thompson, „inima vie mânată să bată tot mai v i u de inima nevie”. In timp ce-l citesc, îmi vine în minte vorba filozofului grec care, întrebat cu ce se ocupă, răspunde, gândindu-se 120 însă la cei ce l-au precedat: „Fac comerţ cu morţii.” Bănuiesc că Zenon e cel care a spus-o, dar, căutând-o, nu dau peste ea şi, după vreo două ore de cercetări zadarnice în Diogene Laertios, renunţ, rămânând frustrat. în schimb, îmi vine în minte un gând al lui Noica. întrebat de ce scrie, a răspuns că vrea să stea de vorbă cu departele lui în timp. * Când scrii jurnal, îi faci pe ceilalţi să descopere nu ceea ce e comun în noi toţi şi se află la vedere (comunul banal), ci comunul nevăzut din noi. Citindu-te, celălalt trebuie să ajungă să exclame: „Exact aşa simţeam şi eu, dar până acum nu mi-am dat seama!” * Un scriitor e cineva care nu poate să exprime ceea ce simte - si care totuşi încearcă. * Este un om sănătos superior unuia bolnav şi unul viu unuia mort? Cine ar sta pe gânduri, trebuind să dea un răspuns, şi cine ar crede că întrebarea nu e perfect stupidă? Şi totuşi, şi totuşi... Să-l ascultăm pe Barbellion în încheierea Jurnalului său, aşteptând să moară (avea scleroză în plăci), de la o zi la alta: Vă e milă de mine, nu? Sunt singur, n-am un ban, sunt paralizat şi abia am împlinit 28 de ani. Dar pocnesc din degete drept sub nasul vostru şi, cu egală aroganţă, mi-e milă mie de voi. [...] [122] Credeţi că aş schimba comuniunea pe care o am cu inima mea pentru baloanele de săpun ale conversaţiilor voastre prosteşti? Sau curiozitatea mea pentru interesele voastre nestatornice? Sau disperarea mea pentru speranţa voastră confortabilă? Sau viaţa mea joasă pentru viaţa voastră lustruită şi curată ca o monedă nouă? Nu aş schimba-o. Mă înfăşor în mantie şi îi mulţumesc solemn Domnului că nu sunt cum sunt alţii. Câţi dintre noi ar putea semna rândurile astea? Mai toţi autorii de jurnale care contează scriu aşezându-se în orizontul finitudinii, în condiţia devoratoare a timpului. Dar numai Barbellion a scris privindu-şi moartea în ochi. * 30 octombrie 2008. Am terminat astăzi Scrisori către fiul meu. Habar n-am ce soartă o să aibă. din cele şaisprezece capitole, cam cinci sunt deosebite. Asta înseamnă că am reuşit să spun în ele ceea ce înainte de a le fi scris nu credeam că aş putea exprima vreodată. Am terminat ca p r in vis. în faţa fiecăruia dintre ultimele patru-cinci capitole simţeam că nu mai sunt în stare să mă readun pentru un nou început. Mă năşteam şi muream şi oboseam să mă nasc din nou ca să mor din nou. Astăzi mă simt ca Ulise care se trezeşte dimineaţa pe ţărmurile insulei lui Alcinoos fără să ştie prea bine cum a ajuns acolo. Ce val m-a scos la capătul cărţii mele? spre deosebire de toate celelalte zile ale săptămânii, nu găsesc loc de parcare. Concluzia e infailibilă. De câte ori curăţ cartofi frumoşi pe dinafară şi mi se-ntâmplă să descopăr părţi mari stricate înlăuntrul lor, înţeleg de ce am refuzat dintotdeauna instinctiv să privesc interiorul corpului omenesc, să-i descopăr visceralitatea. Ştiam că acolo, în partea lui nevăzută, ceva se poate strica, ştiam că de-acolo, dintr-un ungher sau altul al l u i, pândeşte boala. De-acolo, dinlăuntrul nostru, adăpostită şi ascunsă de noi, îşi face ea intrarea în lume. Şi de ce ar fi trebuit să forţez intrarea, de vreme ce din afară trupul, orice trup, pare pecetluit? în principiu, nici nu avem acces la interiorul l u i. Medicina, doar, rupe sigiliul. Am terminat de citit Jurnalul lui Barbellion. Şi-mi vine în minte o vorbă a lui Annie B. despre scriitorii aflaţi pe raftul întâi al bibliotecilor noastre: „...cei mai mulţi dintre ei au murit fără să ştie cât de tare vor fi iubiţi”. M-am bucurat pentru fiecare zi în care pe autor (Barbellion) nu îl durea ceva, în care putea merge, scrie sau mânca un sendviş. Atunci ţineam pumnii strânşi pentru timpul vieţii l u i. Lunea e z i u a naţională de lucru la români. Simt asta în fiecare luni când ajung la Casa Presei şi când, De cele mai multe ori ne jucăm modestia. Nu spun că nu trebuie s-o facem, dar ce-ar fi ca, din când în 122 123 când măcar, să ne dăm jos masca şi să spunem, de pildă, că da, ne place ce am scris? L - am admirat pe Cărtărescu când, la o lansare a cărţii l u i, a declarat că de fapt nu el e autorul, lăsând să se înţeleagă că a fost în priză cu ceva mai înalt decât noi, oamenii. L-am admirat şi pe Barbellion când, pregătindu-şi paginile Jurnalului pentru publicare, a declarat cu impresionantă francheţe: „Recitindu-le, îmi dau seama ce carte excelentă am scris.” într-adevăr, ce-ar fi să lăsăm o clipă fandoseala deoparte? Poate altul să ştie mai bine decât tine ce ai făcut? Ai cu adevărat nevoie de-o judecată străină? Şi dacă ai, cu atât mai rău pentru tine! Ei bine da, am redeschis într-o bună zi Uşa interzisă şi, pentru că trecuse mult timp de când n-o mai făcusem, am citit primele pagini ca şi c um ar fi fost din cartea unui străin. Şi, brusc, am simţit că-l invidiam pe autor. M-am bucurat, desigur, nespus când mi-am adus aminte că autorul eram eu. Ştiu, apoi, că am scris texte din care nu poate fi clintit nici un cuvânt (Moartea lui Noica, În căutarea mamei, Sărutul lui Cioran şi altele) şi n-am nevoie de altcineva care să vină să-mi spună asta. Iar faptul că gândesc astfel n-are legătură nici cu înfumurarea, nici cu pierderea măsurii, nici cu obşteasca paranoie. E doar momentul de odihnă din ziua a şaptea a cărţii. * La început locuim în cuvinte ca într-o mare casă comună. Apoi, câte unul dintre noi îşi ia cuvintele cu el şi se mută singur pe o colină. Îşi face acolo coliba lui. Iar ceilalţi vin s-o viziteze. La început câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi. Încet-încet, se [125] mută cu toţii în coliba lui. Cel care reuşeşte să facă asta se numeşte scriitor. 6 noiembrie 2008. Sunt la Paris de o z i, la vărul Adrian. Stăm de vorbă în faţa focului de la şemineu. Prefirăm morţii anului. Ne e frică de moarte? C u m o putem „înfrânge”? îl ascult vorbind. Soarbe din când în când dintr-un pahar cu v i n roşu, aşezat pe poliţa de marmură a şemineului, şi trage din pipă. „Am avut o viaţă plină. De ce aş vrea să trăiesc alta? Încă şi încă, la nesfârşit? E ca şi cum n-aş fi fost mulţumit cu viaţa mea, ca şi cum mi-aş fi trăit-o prost. Dar am trăit-o plin şi bine şi acum, la 80 de ani, vreau să mă odihnesc. Moartea de după o viaţă plină e ca somnul binecuvântat după o zi bine umplută.” * Ziua arhanghelilor Mihail şi Gavril. Sunt tot la Paris. Ultima zi de toamnă. Soare ostenit, ce pare că-ţi întinde cu disperare mâna înainte de a se îneca definitiv în nori. Plimbare cu Mihnea de la Place d'Alma pe cheiul Senei, până la Pont des Arts, pe un covor de frunze galbene. Şi silueta înaltă a acelei fete care ne-a însoţit tot drumul şi pe care o regăseam tocmai când credeam că s-a desprins de noi şi că am pierdut-o. Mergeam după ea, mergeam cu ea, ea mergea după noi sau cu noi, mergeam de fapt tot timpul împreună, dar ca şi cum n-am fi ştiut unii de alţii. îşi plimba în faţa noastră, alături de noi sau venind în urma noastră, eleganţa şi misterul, silueta ei de lujer gata să se frângă şi părea că aşteaptă ceva. Dar era în acelaşi timp prizonieră-n propria-i 124 125 splendoare: era greu să-ţi imaginezi că, necunoscând- o, i~ai fi putut vorbi. Şi, totuşi, în felul straniu în care se lăsa oarecum însoţită de noi, părea să spună: „Nu mă lăsaţi singură, ocrotiţi-mi plimbarea, fiţi cavalerii mei necunoscuţi. Mergeţi mai departe cu mine, fiţi asemeni unui câine care te însoţeşte părând că te ignoră.” M - am imaginat o clipă oprindu-mă în dreptul ei şi spunându-i: „Madame, le spectacle de votre solitude distante et reveuse a touche le cote romantique de mon etre” şi cuvintele astea m-au urmărit, cu ridicolul şi inocenţa lor, până când ea s-a aşezat pe o bancă, iar noi am trecut mai departe, cu senzaţia că am dezertat, că am ratat Aventura. Cea mai mare barbarie în ritualul înmormântării este expunerea mortului pe năsălie. Şi cucoanele care comentează: „Ai văzut, dragă, ce bine arăta răposatul?” Fantasma „mortului frumos”, obţinut prin cosmetizarea l u i, care vrea să sugereze celorlalţi că moartea e un somn liniştit, că cel mort nu face decât să „se odihnească” frumos, senin şi, în sfârşit, împăcat. M-am gândit la zecile şi zecile de înmormântări la care am asistat la noi, la defilarea celorlalţi prin faţa reziduului care suntem, la privirile lor furtive, înfricoşate şi indecente, pe care le lasă să alunece, lacome totuşi, peste chipul celui mort. Ce oroare! Te desparţi de-o carte pe care ai scris-o abia atunci când ajungi să o citeşti uitând că eşti autorul ei. Dar e ca şi c um ţi s-ar cere să-ţi priveşti ghetele vechi şi şă-ţi imaginezi că până atunci le-a purtat altul. Sensul profund al lui „a fi pe dinafară”: e pe dinafară cel care şi-a pierdut cheile sufletului. (Dar se poate lăuda cineva că şi le-a găsit?) Spre deosebire de sinistrul criteriu de rasă, cel de clasă îi dă crimei o deschidere infinită, pentru că el poate fi activat oricând şi în orice societate de pe glob. Comunismul e de aceea crima universală la pândă, crima care poate fi oricând provocată şi aţâţată, tocmai pentru că ea are ca temei etern inegalitatea naturală dintre inşi şi frustrările care decurg de aici. Când ierarhia dintre inferior şi superior se pierde, inferiorul se transformă lesne în potenţial al „revoluţiei”. De ce s-au opus oamenii politici de la noi cu atâta vehemenţă condamnării oficiale a comunismului? Pentru că mai toată clasa politică actuală stă cu picioarele înfipte în comunism. Or, condamnând trecutul, ne-am condamna prezentul şi, evident, asta trebuie evitat cu orice preţ. Mi-ar plăcea ca, după ce am tradus Fiinţă şi timp şi după şaisprezece ani de predare a ei, să pot s-o povestesc (aşa c um a făcut Noica cu Fenomenologia spiritului), să scriu u n „Sein und Zeit” pentru uzul leneşilor. 126 127 Chinuit toată viaţa de dorinţe trupeşti, Tolstoi decretează, ajuns la bătrâneţe, că numai bătrânii şi copiii trăiesc viaţa cu adevărat, pentru că simt liberi de poftele sexuale. Şi tocmai de aceea, spune el, desfrâul bătrânilor şi al copiilor este respingător. Ideea lui Dragomir că recompensa şi pedeapsa sunt cele două feţe ale răsplăţii şi că românii se descurcă bine cu recompensa, dar stau prost cu acceptarea pedepsei. Uneori am senzaţia că sunt vocea i n i m i i mamei mele. Iar când se întâmplă aşa, am o stare de graţie. Mă împac cu mine şi mă simt nespus de curat, eu, mârşavul de mine. M i - am reînceput viaţa cu fiecare carte. * Când eram mic, luam toate vorbele în serios. Mi-aduc aminte de o noapte de iarnă în care eram răcit rău şi tuşeam groaznic. Aveam „tuse măgărească”. Dormeam în cameră cu mama şi, exasperată de accesele mele de tuse, mama mi-a spus: „– Dacă nu încetezi, te arunc pe geam.” Ninsese mult în ziua aceea şi zăpada se aşternuse în straturi moi şi înalte. M-a apucat o panică teribilă şi aproape mă înecam, sforţându-mă să stăvilesc valurile de tuse care-mi porneau din piept. Mi-am imaginat zborul meu pe geam de la etajul I, în curtea spre care dădea dormitorul. [129] M-am văzut căzând aproape de trunchiul gros al platanului de lângă gard şi mi-am zis că zăpada aşternută peste zi ar fi rezolvat problema căderii, primindu-mă în braţele ei de puf. Dar apoi? M-aş fi descurcat oare, desculţ şi în pijama, în frigul de afară? Aş fi rezistat oare toată noaptea, până când, ceilalţi sculându-se, ar fi urmat să fiu reprimit în casă? Am adormit la un moment dat, tot tuşind cu capul în pernă şi terorizat de gândul că maică-mea, dintr-o clipă în alta, şi-ar fi pus în aplicare teribila ameninţare. Acum ştiu că, de cele mai multe ori, vorbele nu sunt făcute să descrie un lucru care ar urma să se întâmple şi că, adesea, ele vin spre tine oarecum la întâmplare, ca roiurile acelea de insecte care se abat asupra ta, dar care te ocolesc în ultima clipă, înainte de a te întâlni. Şi, cu toate acestea, continui să iau vorbele celorlalţi în serios şi mă chinui trăind o vreme în virtualitatea lor, în orizontul lor de promisiune şi minciună. Sunt de aceea uşor de înşelat. Încep prin a-i crede pe toţi „pe cuvânt”. * Orice încercare de redresare a noastră ar trebui să înceapă de la tenir la promesse, de la „a-ţi ţine cuvântul” În ordine moral-metafizică aici este, cred, hiba noastră: de la ultimul meseriaş şi până la oamenii politici, românii nu-şi mai ţin cuvântul dat. Aici nu e vorba de minciună, ci de o desprindere ontologică a cuvintelor de purtătorul lor. Devenite simple baloane de săpun, cuvintele dispar fără urmă de îndată ce au ieşit din gură. În comunităţile mature, cuvântul dat te leagă de el însuşi şi-i leagă pe oameni unii [130] de alţii. În virtutea acestui contract nevăzut, şi nu a legilor, funcţionează în primul rând comunitatea. Dincoace, în schimb, oamenii nu mai fac ce spun. Ei s-au eliberat social de cuvinte şi cuvintele nu-i mai leagă pe oameni între ei. Nepriponiţi de cuvinte, ei sunt în bătaia vântului şi societatea se destramă. * Patru vorbe care fac parte din „înţelepciunea poporului român” şi pe care ar fi bine să le invocăm cât mai rar: 1. Fă-te frate cu dracul până treci puntea; 2. Capul ce se pleacă sabia nu-l taie; 3. A p a trece, pietrele rămân; 4. Facerea de bine, f...e de mamă. Toate simt păguboase, urâţitoare şi ne condamnă la un destin ruşinos. E puţin probabil că, făcându-te frate cu dracul, ai să treci puntea vreodată, pentru că, prin esenţa l u i, dracul nu cunoaşte sentimente de solidaritate şi, cu atât mai puţin, de frăţie, iar dacă le mimează, o face numai pentru a te ispiti şi a te pierde în pasul al doilea. Aşadar, făcându-te frate cu dracul ca să treci puntea, cel mai probabil este că te vei îneca. Şi, chiar admiţând succesul operaţiunii, se poate trăi o viaţă întreagă cu amintirea frăţiei cu dracul? A doua vorbă reprezintă propoziţia de bază a unei metafizici a supunerii transformate în destin istoric asumat, completată perfect de către cea de a treia vorbă, care explicitează forma însăşi a acestui destin: rămânerea, continuitatea, persistenţa unui popor în forma împietrită a mineralului, adică a elementului inerţial pur, care subzistă fără să evolueze, piatra întruchipând p r in excelenţă primitivismul istoriei, nicidecum simbolul pentru o tematică a mândriei naţionale sau a mulţumirii de sine. C u i i-ar trece prin cap să spună, satisfăcut, „durez asemenea unei pietre”? Poate că cel mai cumplit proverb al românilor, unul care blochează orice speranţă de cimentare a acestei naţiuni într-o comunitate autentică, este „Facerea de bine, f...e de mamă!”. Ideea că, în mod sistematic, făcând binele vei primi răul şi că, deci, trebuie să te abţii programatic de la a face bine explică poate în cea mai mare măsură grimasa sub care am încremenit în istorie. Singura mea consolare pentru spectacolul prostiei autohtone o reprezintă momentele în care constat absorbţia ei în oceanul prostiei planetare, prostia unei specii care nu a fost niciodată la înălţimea gestionării propriei sale istorii şi nici a naturii ce i-a fost lăsată în grijă. * Când începi să fii incomodat psihic? Atunci când începi să te cerţi în gând cu cineva. Ieri-seară am adormit greu pentru că, stingând lumina, am început să mă cert în gând mai întâi cu un tip care a încercat să mă pungăşească, apoi cu prietena soră-mii. Dar există şi i n d i v i z i cu care te cerţi în gând periodic. De pildă, tipul care s-a mutat alături de mine şi care anul trecut mi-a tăiat, când nu eram acasă, copacul din curte, plantat în urmă cu treizeci şi cinci de ani, odată cu ridicarea casei. C am o dată pe lună, aşadar, mă cert în gând cu „criminalul de copaci”, cum l-am botezat. Dar există şi certuri în gând de o viaţă, persoane cu care, periodic, ani şi ani la rând, ai de 130 131 disputat unul şi acelaşi lucru. Când te cerţi în gând cu cineva vreme de o viaţă, se naşte ura. Liber cu adevărat eşti doar când ai scăpat de teama de moarte. Un samurai atinge faza mushin (şi e imbatabil) când intră în luptă fără să mai aibă în minte gândul morţii proprii. Jurnalul fericirii al lui Steinhardt începe cu un discurs pe această temă, invocând, dincolo de credinţă, trei comportamente sau trei aşezări în viaţă care te eliberează de teama de moarte si care te fac astfel invulnerabil. * Sursa planetară a prostiei este ideologia. Devenim proşti când, în locul unei concluzii obţinute prin judecarea personală a lucrurilor, îmbrăţişăm una pe care ne-o dă de-a gata gândirea de împrumut, gândirea la care se ajunge prin aderare. * 20 noiembrie 2008. Mă sună sora mea, reproşându-mi capitolul din Scrisori către fiul meu în care povestesc descoperirea corpului la pubertate. încerc să-i explic că nu există subiecte interzise, ci doar abordări vulgare, iar capitolul invocat este de-o desăvârşită suavitate. „- Citeşte-l încă o dată, îi spun. Gândeşte-te că un copil devenit puber este un înger căzut într-un corp de pământ şi care, astfel, se descoperă într-o nouă ipostază a vieţii. Paginile trebuie citite ca a doua noastră ridicare în picioare, ca ieşire la lumină din indistincţia copilăriei. Este trezirea, acolo, e pubertatea în splendoarea ambiguităţii ei, ca deschidere simultană către fericire şi chin. Descoperirea trupului e o minune, iar cultivarea lui de-a lungul vieţii, o datorie. Spiritul există doar ca spirit întrupat şi din întruparea lui se nasc toate «stările de spirit» ale vieţii noastre. Ce e rău că spun asta?” îmi răspunde: „- Tot ce spui acolo contravine imaginii tale.” Perfect, mi-am zis. Tocmai asta am vrut. Să contravină „imaginii” mele, pe care nu eu am fabricat-o, ci prejudecăţile stupide despre filozofi şi filozofie. De unde anume rezultă că celui care se îndeletniceşte cu filozofia i se refuză dreptul de a fi parcurs toate vârstele vieţii? Sau că trebuie să încremenească îhtr-o gravitate înspăimântătoare, să umble, eventual, jerpelit, să nu ştie ce-nseamnă trupul unei femei, să trebuiască să mănânce, pesemne, numai gris fiert în apă şi iaurt cu fulgi? Aşadar aflaţi, prieteni: filozofii nu pot gândi decât în condiţiile întrupării. Ideea lui Mishima (apare în Soare şi oţel) că a-ţi cultiva astăzi, în modernitate, corpul (omul modern nu mai are nevoie de muşchi ca să se descurce) echivalează cu a învăţa o limbă moartă, cu a-l reînvia. („Treptat, muşchii au ajuns să te trimită cu gândul doar la Grecia antică.”) * Ce ciudat! După ce am terminat Scrisori către fiul meu şi cartea a apărut şi m-am desprins de ea, în golul care s-a produs a ţâşnit deodată, ca şi cum ar fi fost ţinut o vreme sub obroc, dorul de fiu-meu în carne şi oase. Aproape doi ani de zile am stat de 132 133 vorbă cu ficţiunea care devenise. M i - am minţit astfel nevoia de el, construind un dialog cu fantasma l u i. Acum, pentru că fantasma a dispărut şi pentru că nu-i mai pot scrie scrisori lungi, fiu-meu a reintrat în scenă: cu absenţa lui dintotdeauna, cu miile de kilometri care ne despart, cu dorul care nu-mi dă pace clipă de clipă. Ce aş mai putea să inventez acum? De ce voia mama ca, atunci când va muri, în casă să fie curat si lucrurile „la locul lor”? Dragomir care, pe măsură ce îmbătrânea, iubea tot mai mult copacii şi câinii. Ceauşescu nu a fost singur. Conducea o trupă de acrobaţi care evolua într-o arenă de circ. îl azvârleau în sus, îl ajutau să facă tumbe şi, după fiecare număr, se înclinau, aplaudau şi arătau cu mâna spre el: „Aţi văzut ce salt reuşit?” Ce importanţă avea dacă acrobatul nostru şontâcăia, iar spectacolul era de doi bani? Erau bine plătiţi. L-au făcut să se înalţe pe trupurile lor, s-au înghesuit să-i fie postament, au juisat simţindu-i laba piciorului în creştetul capului. în dimineaţa z i l e i de 15 martie 2005 m-am sculat cu aceste cuvinte uluitoare în minte (ba chiar m-am trezit sub impactul stranietăţii lor): Era un complice al lui Dumnezeu. Le-am notat şi am dat recent peste ele. Cine poate fi complice cu Dumnezeu? m-am întrebat. Orice credincios? Sau doar o fiinţă de rang egal? Dar aşa ceva nu există. Un slujitor fervent al Lui? Dar poate fi complice cu Dumnezeu o fiinţă de rang inferior Lui? Şi c um s-ar manifesta complicitatea? Printr-un dialog în aparte, asemeni celui purtat cu Moise, la capătul căruia Dumnezeu îi permite acestuia să-l vadă din spate? (Exodul, 33,20-23). E limpede că un complice al lui Dumnezeu ar fi o persoană căreia Dumnezeu, stând de vorbă cu ea, i-ar trăda intenţiile lui sau de care s-ar folosi pentru a-şi pune un plan în aplicare. (Filon îl numeşte pe Moise hermeneus Theou, „vestitor al voinţei divine”.) Numai că toate aceste interpretări sunt făcute la scară umană. Căci un complice e mai mult decât un vestitor, e unul care participă activ la naşterea planului, a ideii etc. Aşadar, cine şi cum poate f i complice al lui Dumnezeu? De unde mi-a venit visul şi ce voia el să spună? Oare cine-mi poate răspunde? Să fie mântuirea o stare de complicitate cu Dumnezeu? * Diversitatea religiilor vine din diversitatea bătăliilor pe care spiritul nostru, limitat la scenă, le dă pentru accesul la culise. Orice religie este un discurs despre culise făcut din sala de spectacol. * Modul cel mai general de a defini scepticismul pleacă de la faptul că nu stă în puterea celui care vede doar scena să pătrundă în lumea culiselor. Scepticismul se instituie ca o asumare a condamnării la perspectiva scenei. 134 135 Aversiunea lui Noica faţă de etică, expresie a aversiunii faţă de propriile eşecuri d in tinereţe, toate având la bază un exces etic, o exigenţă extremă faţă de el însuşi. Să ai senzaţia că ai păcătuit dintr-o prea mare puritate sufletească! Să pornim întotdeauna de la punctul de vedere al victimei. Este geniu (apuci Noica) cel care: înţelege tot ce vrea, ţine minte tot ce vrea, exprimă tot ce vrea. Un intelectual este un om care poate exprima limpede ceea ce în mintea altora este confuz. Dogheza. Ce cuvânt superb au japonezii! „A face dogheza”: a sta prăbuşit în genunchi, cu capul la pământ. Este expresia maximei căinţe, a recunoaşterii greşelii sau răului pe care le-ai făcut. Şi, totodată, este cererea finală a iertării. Ceauşescu a murit fără să facă dogheza. „A murit demn”, au spus imbecilii. A murit neînţelegând nimic din răul pe care-l făcuse, şi nu doar românilor contemporani cu el, ci şi întregii istorii trecute şi viitoare a unui popor. Trecute: a distrus tot ce era expresie a generaţiilor precedente. în timp ce glorifica voievozi, rădea mănăstirile şi bisericile care erau emblema epocii acestora. Numai pentru frescele interioare de la Văcăreşti (picturile acopereau o suprafaţă egală cu a unui teren de fotbal - le-am văzut în 1986, luminate de soarele care, după smulgerea turlelor, năvălise înăuntru p r in găurile căscate în plafon - şi erau frumoase ca un fragment de rai) ar fi meritat executat de mai multe ori. A distrus arhitectura veche a tuturor oraşelor de provincie şi a strâns oamenii în cuşti suprapuse din beton. Viitorul: i-a handicapat pe români p r in subalimentare, contorsionare a sufletelor şi îndobitocire pe mai multe generaţii. Nu şi-a făcut dogheza, pentru că asta ar fi presupus von grad de Uuminare pe care nu-l putea atinge şi o capacitate de căinţă pe care nu o avea. De altfel, cel în faţa căruia ar fi trebuit să stea în genunchi cu fruntea la pământ deja nu mai exista. Poporul român devenise o abstracţie la care nu mai răspundea decât o masă dezarticulată de oameni vorbind stricat româneşte. Dovada stă în faptul că, după împuşcarea l u i, „poporul român” a acceptat să primească lecţii de morală şi soluţii de viaţă de la i n d i v i z i de teapa lui Păunescu şi Vădim, care, la rândul lor, ar fi trebuit să încremenească în poziţia „dogheza” pentru restul vieţii. în loc de asta, cu burţile lor i m pudice, cu fundurile lor mari, cu faldurile guşilor lor, s-au lăfăit în fotoliile Parlamentului şi ne-au dat, seara, lecţii de la televizor. Ce batjocură! Cine a spus că la Veneţia canalele miros urât? Este mirosul mării domesticite, aduse până pe treptele casei, al mării care s-a resemnat să plescăie şi să se legene doar. 136 137 II.1' ' în vara acestui an (2008) a murit Geremek. A lăsat în urma lui o extraordinară expresie: „unificarea memoriei europene”. E vorba de o unitate de măsură a aducerii aminte, aceeaşi pentru cele două crime ale secolului. De pildă, dacă cineva te acuză (expresia a fost inventată de eternul intelectual francez de stânga) de „anticomunism visceral”, lăsând să se înţeleagă că anticomunismul trebuie să fie moderat, să vină de la suprafaţa pielii, şi nu de undeva din rărunchi - ca şi cum o ideologie şi un regim criminal pot stârni altă reacţie decât una viscerală -, tu ar trebui să-i răspunzi: „Dar antinazismul poate fi altfel decât visceral?” C um ai putea reacţiona la crimele din secolul trecut, la toate crimele din secolul trecut, altfel decât viscerali De ce crima comunistă, spre deosebire de cea nazistă, ar presupune reacţii mai blânde, mai moderate, mai „ne-viscerale”? E ea mai blândă, mai frumoasă decât altele? Până una-alta, a bătut toate recordurile omenirii în materie de crimă. Dar nu, cu ea - ni se spune - trebuie să ne purtăm cu mănuşi, fir-ar să fie. De ce, domnilor, de ce? * Viata mea afectivă de fiecare z i, ca meteorologie. Nu ştiu niciodată, când mă scol, c um va fi ziua. Cea mai mare parte din timp mi-o pierd luptându- mă cu norii care stau la tot pasul să se-adune. Fiecare zi în care nu plouă este o victorie asupra mea însumi. * Seara mă reped pe Caietele lui Cioran ca şi cum aş avea întâlnire cu o iubită. [139] * Sunt timid şi asta înseamnă că plec de fiecare dată greu de-acasă. Mă tem să-mi părăsesc ograda eului. De aici jocul între bunăvoinţa forţată şi aroganţă, cele două măşti pe care, autist şi angoasat incurabil, le am la mine şi le port pe rând, atunci când, ieşind în lume, trebuie să dau piept cu stranietatea numită „celălalt”. * Scriu nu ca să public, ci ca să-mi suport mai uşor existenţa comentând-o. Acest comentariu mă ţine deasupra ei, mă face să nu mă duc la fund şi să mă înec. Iar a publica devine un gest secund, imul de împărtăşire. * Cum poţi să fii autentic în privinţa existenţei fără să te vaieţi? Sau să te vaieţi cu atâta gust, încât să-ncepi să te simţi bine, ba, mai mult, să-i faci şi pe alţii să se simtă aşa? Dacă îmi fac bilanţul vieţii, îmi e imposibil să nu observ că cei care ne-au încălecat tovărăşeşte în '47 mi-au furat sentimentul lui acasă, ceea ce francezii numesc chez soi, acel „la mine”, care-ţi dă familiaritatea cu lumea ta şi senzaţia că ai o patrie. Pe şleau spus, mi-au împuţit viaţa. Nu-mi plac cuvintele astea, „pute” şi „a împuţi”, dar n-am cum, altfel, să exprim o nefericire extremă şi continuă, sentimentul mizerabil că viaţa mea a evoluat pe un fundal al urâtului neîntrerupt. E ca un sunet ascuţit care începe, care nu se mai opreşte şi care-ţi va ţiui în urechi la nesfârşit, indiferent de 138 139 celelalte sunete care se vor suprapune peste el de-a lungul întregii vieţi. M i - a u coclit sufletul. Nu-nseamnă că n-am fost niciodată fericit, că n-am avut bucurii, dar toate astea erau retrase într-o lume mică, în buzunarul existenţei mele, în cercul strâmt pe care mi-l trasasem pentru ca să despart „lumea l o r “ de a mea. Atunci mi-a venit în minte ideea de „patrie mică”, de rezervaţie, dar însoţită mereu de spaima că în orice clipă va trebui s-o părăsesc, sau că mi-o vor invada, sau că v o i fi smuls din ea. Iar despărţitura între cele două lumi, între „patria mică” şi „patria furată”, nu putea fi etanşă. Era doar un truc de supravieţuire, o găselniţă, o minciună, un mod de a închide ochii în faţa l u m i i reale. Mirosul din closetul lor sau din bucătăria în care găteau mâncăruri râncede se strecura pe sub uşa mea şi-mi pătrundea în casă. Am trăit continuu cu această putoare în nări. De aceea în peisajul meu de mirosuri stăruie mirosul de cloacă multilateral dezvoltată în care m-au ţinut patru decenii. Şi până la urmă, când vorbim de comunism, doar atât contează. Restul e vorbărie de salon de stânga, e gargară, „ideologie”, „politologie”, frazeologie. Comunismul: basm pentru îmbrobodit proştii şi îmbuibat canaliile. Adevărul- adevărat rămâne viaţa mea împuţită de ei; cloaca lor avându-şi epicentrul în patria mea; ţara mea furată peste noapte şi devastată apoi zi de z i, vreme de patruzeci de ani. „Anticomunist visceral” ce simt! Vorbesc cu vărul A d r i a n la telefon. îl întreb ce face. „- Mă gândeam la deosebirea dintre o persoană ambiţioasă şi o personalitate. Persoana ambiţioasă se căzneşte să devină personalitate. Dar nu reuşeşte. Personalitatea, în schimb, nu face nimic în sensul ăsta. Ajunge pur şi si'mplu. Personalitatea e o persoană băgată în seamă de toată lumea fără să facă ceva anume pentru asta. în fond, personalitatea e o persoană care se ignoră ca personalitate.” îi cer să fie mai explicit. „Păi, uite: cineva care devine o personalitate ajunge la un moment dat, p r in tot ce a făcut, să iradieze. Dar el nu află asta decât primind reflexul propriei lui iradieri de la ceilalţi. De pildă, sub forma salutului care-i este adresat pe stradă de la necunoscuţi. P r in omagiul pe care ceilalţi i-l aduc, prin iradierea lui în ei, află el că este o personalitate, în schimb, persoana ambiţioasă se screme să fie văzută şi nu se uită nimeni la ea.” Cad peste o notaţie d in Jurnal în fărâme a lui Ionesco („Pentru ce mi-am dat atâta osteneală, dacă propria mea literatură [...] nu m-a făcut să înaintez nici măcar cu un pas spre cunoaştere, revelaţie sau seninătate?”) şi-mi vine în minte aşa cum l-am văzut ultima dată, în Boulevard Montparnasse, nu cu mult înainte să moară. Mă invitase Marie-France şi-l pregătise pentru vizită, îi pregătise de fapt pe amândoi, pe maman şi papa, care stăteau, ca două păpuşi cuminţi, aşezate pe fotolii, în salonaşul de oaspeţi din l i v i n g. Ce m-a izbit, de cum am intrat, a fost pagoda de cărţi - propriile lui cărţi - înălţată de Marie-France în faţa lui Ionesco. Priveliştea ei, asemeni unei uriaşe decoraţii, ar fi urmat, sugerând împlinirea vieţii autorului, să-i împrăştie tristeţile. Dar Ionesco nu o vedea. din spatele turnului de 140 141 cărţi, de sub pleoapele căzute pe jumătate peste ochi, te întâmpina o privire goală. Mâinile, asemeni unor crengi uscate şi încârfigate, poposiseră pe pledul ce-i acoperea trupul până la brâu. N i c i o relaţie nu părea să existe între teancul de cărţi de pe masă şi bătrânul aşezat în faţa lor, pe care-l înfrânseseră spaima şi urâtul. N - am văzut niciodată o vecinătate mai străină. Cărţile acestea, cărţile lui, în care îşi pusese cândva viaţa, care-i hrăniseră orgoliul şi care-i aduseseră recunoaşterea planetară, nu mai însemnau nimic pentru omuleţul care, acum, îşi contempla doar moartea. O anticipase de atâtea ori şi se temuse atâta de ea. Pe ele nu le vedea, nu le privea, nu-l încălzeau, nu-i aduceau nici o mângâiere în drumul pe care apucase. Deveniseră, scoase acolo, pe masă, decorul agoniei l u i. Cărţile nescrise ne stau în faţă şi ne hărţuiesc fără încetare. După ce le-am scris, ne desprindem de ele, apăsaţi de amintirea poverii care au fost. Nu le iubim. Memoria chinului la care ne-au supus este încă proaspătă în noi. Le eliminăm treptat, ca pe o toxină care ne-a locuit prea multă vreme. A p o i timpul se-ntinde din nou, fără relief, în faţa noastră, obligându- ne să-l populăm cu o nouă carte, să reluăm calvarul hărţuirii, pentru a ne trezi în final în faţa altui v i d. Facem gimnastica asta de vreo zece-douăzeci de ori într-o viaţă. După care murim. Se numeşte asta fericirea de a fi scriitor? De fiecare dată când încerci să scrii, trebuie să spui ca Moise în faţa lui Dumnezeu: „Ah, Doamne, I eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară; si cusurul \ acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri...; căci vorba [ şi limba îmi sunt încurcate.” Iar apoi trebuie să aştepţi răspunsul lui : „Voi fi cu gura ta şi te v o i învăţa ce vei avea de spus” {Exodul, 4,10-l2). Dar dacă răspunsul nu vine? I * Moralitatea este şi o chestiune de vigoare, de tinereţe aşadar. La bătrâneţe rişti să devii imoral pentru că osteneşti şi braţele nu mai sunt atât de puternice pentru a nu slăbi frâiele, atunci când caii înhămaţi la carul vieţii te trag pe cărările compromisului sau ale u m i l i r i i. Mi-aduc aminte de P, cu câteva l u n i înainte de a muri, c um luase la rând la telefon mărimile z i l e i, pentru a cerşi un post de ambasador sau consilier pentru fiu-său. Iar acesta îi şoptea în telefon: „întreabă-l dacă nu s-ar putea şi-un post l a... “ * Cele două laitmotive ale operei lui Ionesco: nimic nu poate fi înţeles; teama de moarte şi necunoscut. A făcut atât de mult cu atât de puţin. * Uneori mă gândesc că, trăind în vremea în care am trăit, am luat măsura omenirii după oameni pociţi, mutilaţi, decăzuţi d in specia umană şi că aceasta o fi arătând, totuşi, altfel decât am apucat eu s-o cunosc în cele câteva decenii în care românii, contemporanii mei, au fost încălecaţi de tovarăşi. Să mori cu ideea că nu ştii cum arată o societate normală, cum arată oamenii de-adevărat! 142 143 A te chinui cu gândul în beneficiul celorlalţi (filozofii „existenţiali”). Cioran în Caietele sale: pudic, pudic, pudic, cultivând o intimitate care este a spiritului, niciodată una care vizează corpul sau dorinţa. Vorbeşte tot timpul - dar fără să indice substratul gândului, sentimentului sau al senzaţiei - despre remuşcare, ticăloşie proprie, scrupul, dezgust de sine şi de lume, nevoia de retragere în pustiu. Ce oare îl frământă pe omul ăsta în asemenea hal? te întrebi mereu. Ce grozăvii a comis? Şi deodată, după şase sute de pagini de notaţii de tot soiul, aduce vorba despre dorinţe şi numeşte femeia. în sfârşit, iată „corpul delict”: „Sunt sigur că dacă m-aş rupe de lume complet, tot n-aş putea uita femeia. Trebuie deci să trăiesc aşa cum am trăit mereu: sfâşiat între obsesia scheletului şi obsesia cărnii.” Şi în altă parte: „În tot ce am scris, nu i-am adus sexualităţii omagiul pe care îl merită.” * Spre deosebire de scriitori, gânditorii n-au avut niciodată curajul să acorde „calului negru” platonician rolul devastator pe care acesta îl joacă în viaţa noastră. De aici şi marea ipocrizie a filozofiei dintotdeauna. Şi ea rămâne una cu atât mai mare, cu cât fiecare filozofie intră în lume ca o propunere de ordine, în vreme ce sexualitatea reprezintă subminarea ei, dezordinea însăşi înscrisă în centrul vieţii filozofului, a Marelui Ordonator. Pentru că ameninţă „sistemul”, pentru că-l poate răsturna din [145] miezul însuşi al voinţei care l-a creat, în privinţa ei trebuie tăcut. Şi chiar în cazul unui gânditor ca Cioran, anti-filozof şi anti-sistematic prin excelenţă, sexualitatea este limita unei gândiri care se laudă cu faptul că „a trăit tot ce a spus”. Dar care, procedând astfel, nu înseamnă şi că a mărturisit tot ce a trăit, rămânând, astfel, fatal lacunară. Şi iată cum o categorie a moralei – pudoarea – poate arunca în aer deopotrivă adevărul unui sistem (nu există nici un existenţial al iubirii în Fiinţă şi timp) sau pe cel al unei gândiri bazate pe „trăire”. * Replicile care ne vin în minte în absenţa interlocutorului real, după ce dialogul s-a încheiat. Aceleaşi pe care, când repovestim cuiva dialogul, pretindem că le-am spus, şi care astfel ne adâncesc nemulţumirea de a nu le fi spus la timp. De ce oare am o nevoie tot mai mare de a vedea, de a avea reprezentări pentru ceea ce, până acum, nu ştiam decât din cărţi? De unde setea asta de intuiţie, de concret, de întrupare! Şi liniştea care mă cuprinde după ce am văzut, după ce, acum, pot spune că ştiu. Aşa s-a întâmplat după ce am văzut pupitrele la care scria Kierkegaard, în casa lui de la Copenhaga. Aşa s-a întâmplat după ce am dat cu ochii, la Todtnauberg, de coliba lui Heidegger sau de casa d in Freiburg de pe Rotebockstrasse. La fel, după ce i-am ascultat vocea, înregistrată, la curs. După ce am văzut „turnul lui H o l d e r l i n “ d in Tiibingen şi camera în care el a stat, cu minţile pierdute, vreme de şaptesprezece 144 145 ani. După ce am văzut Parisul sau Oxfordul sau Veneţia sau sudul Statelor Unite. A avea reprezentări, a u n i lucrurile din cărţi, legendele, cu realitatea lor vie. De ce nevoia asta, setea asta de concret? Pesemne că, pentru a putea fi iubite până la capăt, ideile trebuie mângâiate în purtătorii lor sau în întrupările lor întâmplătoare. „Noaptea este speranţa z i l e i “, spune Holderlin. Şi-mi vine în minte un curs de la Marburg în care Heidegger observă că Occidentul a creat o imagine a lumii bazată pe văzul diurn, că a ratat privirea bufniţei, care acceptă noaptea ca premisă a văzului. Totul începe din De anima a lui Aristotel. Acolo se spune că ceea ce este perceput p r in simţul vederii este ceea ce poate fi văzut, iar ceea ce poate fi văzut este culoarea fiecărui lucru, felul în care el apare în lumină (en photi), în transparenţă, în strălucire, în luminozitate. E nevoie, pentru a vedea, de un mediu transparent (diafanes) pe care privirea să-l poată transpersa. Iar mediul acesta, ca atare, nu este v i z i b i l ; el devine „vizibil” în măsura în care lasă să se vadă culoarea fiecărui lucru. Lumina, transparenţa, claritatea simt, astfel, condiţia „necorporală” de posibilitate a văzului. Lumina care, nevăzută fiind, lasă să se vadă v i z i b i l u l este, spune Aristotel, cerul ca fiinţă a zilei. Tot ce apare în lume este, astfel, legat de prezenţa soarelui. Grecii au fost fascinaţi de „fenomene”, adică de totalitatea apariţiilor în lumina z i l e i. Heidegger numeşte acest tip de existenţă Dasein im Tag, „existenţa diurnă”. C um stau atunci lucrurile cu non-transparenţa, cu adiaphanes, cu obscuritatea? Este ea în chip de la sine înţeles opusul transparenţei, deci tocmai ceea ce nu face cu putinţă vederea? N u, răspunde H e i degger. „Există lucruri vizibile care sunt vizibile numai în întuneric. Obscuritatea este un element care face cu putinţă vederea în mod cu totul specific.” Şi aici ni se dezvăluie sensul versului lui Holderlin. „Obscuritatea este o fiinţă de ordinul drumului” (ein Wegsein), spune Heidegger, este absenţa a ceva care urmează să devină prezent. „Fiinţa obscurităţii constă în faptul de a fi o luminozitate posibilă.” întunericul nu este opusul pur al luminosului, nu este ceea ce ne împiedică să vedem. Numai că limba noastră (şi întreg sistemul de categorii moştenit de la Aristotel) a fost creată ca „limbă a luminii diurne” (eine Sprache des Tages). Se poate oare crea, se întreabă Heidegger, o teorie de categorii a nopţii? De ce doar ziua are acest privilegiu? Pentru că, răspunde el, doar în marginea „fenomenelor”, adică a lucrurilor care se arată în lumină şi pretind calitatea explicită de a deveni „sol al interogărilor şi al unor explicaţii ulterioare”, se poate fonda ştiinţa. „Ceea ce se arată în sine însuşi” beneficiază de la bun început de o promoţie şi este p r i v i legiat în raport cu ceea ce se arată ascunzându-se. Tot ce are chip v i z i b i l şi aspect specific, phainomenon-vX aşadar, se confundă cu ceea ce este prezent şi, astfel, cu fiinţarea însăşi. Multă vreme nu am înţeles de ce sala în care dădeam examene cu studenţii se lumina diferit în funcţie de răspunsul fiecăruia. Era când noapte, când z i, era când o zi mohorâtă de toamnă târzie („palidă ca o zi în care soarele nu a apărut”, spune 146 147 Shakespeare în Neguţătorul din Veneţia), plină de un plictis fără de margini - cel d in faţa mea reproducea, stâlcite şi de-a valma, fraze de la curs -, era când o zi frumoasă de primăvară şi încăperea se lumina brusc, căci în banca din faţă apăruse un student cu privire senină, care vorbea cu cap şi coadă, care se mai oprea şi asupra câte unui cuvânt grecesc sau german, care mai citise şi altceva decât notele de curs şi care, apoi, putea sistematiza ce spusese. Şi care, vorbind, privea numai şi numai în el, ca şi cum ar fi păşit, atent, pe treptele invizibile ale luminii lui interioare. Gândul meu nu mai zbura acum de colo-colo, ci îl ascultam fascinat şi de-abia aşteptam să termine ca să pot începe să stau de vorbă cu el. Ingăleala mentală făcea de fiecare dată ca sala de examen să se întunece, aşa cum fraza bine stăpânită, discursul ordonat şi asocierile neaşteptate aduceau cu ele lumina. De unde veneau toate astea? Era limpede că fiecare student, de îndată ce deschidea gura, lumina încăperea în feluri diferite. Fiecare avea propria lui lumină - u n i i cât o pâlpâire doar, alţii cât să umple camera -, iar eu, dând note, nu făceam decât să încerc să măsor intensitatea luminoasă a fiecărei minţi, iradierea ei. Trăind această experienţă am aflat că mintea fiecărui om este un soi de potenţiometru, un aparat care reglează gradele de iradiere luminoasă ale spiritului. Fineţea potenţiometrului este diferită de la un om la altul. Nu toţi oamenii au darul de a iradia intens, de a face ca vibraţiile dintr-o adunare să capete o frecvenţă impresionantă. în schimb, ne simţim cu toţii atraşi spre un centru care iradiază şi, în 148 orice societate, lumea se strânge în jurul celui care, vorbind, emană jerba cea mai mare de lumină. * M i - a venit în minte analiza pe care o face Heidegger omului ca „deschidere luminatoare'' (Lichtung) şi în care, invocând lumen naturale (spiritul ca „lumină naturală”), spune că omul îşi e propria lui sursă de lumină. Omul e singura fiinţă care poate să vadă „cu ochii închişi”. El îşi este lumină, el o are la el, cu el, în el. Lucrul cel mai greu de înţeles este că această l u mină este sensul lui „a f i “ pe care doar el, dintre toate vieţuitoarele existente pe lume, îl poate mânui cu grade de măiestrie diferite. De-abia spunând „pomul este înflorit”, eu deschid fiinţa pomului în l u mina înfloririi l u i. Rostimdu-l pe „a f i “ în m i i şi m i i de feluri, omul luminează cu fiinţă lucrurile care intră în cercul lui de lumină. Omul este un distribuitor de fiinţă în lume. Nu în sensul că el face ca celelalte lucruri să fie, în vreme ce, până să le fi avut în vedere, ele nu erau, ci că, întâlnindu-se cu ele şi preluându-le în modul lui de a f i, el le in-suflă sensul şi rostul. El caută şi dă - lui însuşi şi fiecărui lucru în parte - un sens de a fi şi, implicit, lumină. „Veniţi şi luaţi lumină”, spune el lucrurilor care-i ies în cale. Nimeni, în afară de el, nu-l poate rosti şi conjuga pe „este” cu privire la sine şi la cele diferite de sine. Ploaia de fiinţă, pe care el o abate peste lume, este expresia luminii naturale din el. Pentru că poate conjuga lumea pe registrele lui „este”, „a fost”, „va f i “, el se deschide pe sine luminându-se şi, 149 odată cu el, toate lucrurile care v i n în contact cu el. Cuvântul „a f i “ este bagheta lui magică de lumină. Nu soarele luminează lumea, c i spiritul ca depozit intern a l lui „ a f i “. Când studenţii cei mai buni făceau să se lumineze sala de examen, ei îşi proiectau sensul lor de fiinţă, ca lumină interioară, în afara lor. Ei adevereau faptul că „lucrul” care luminează cel mai tare pe lume este spiritul ca lumen naturale. * „- Cine vă credeţi să ne judecaţi pe toţi?”, m-a întrebat într-o z i Mihai T. „- Nu judec pe nimeni. Am doar scârba uşoară.” Vorba lui Jules Renard: nu am gust, c i dezgust sigur. Nu se poate dezespera existenţial decât de la înălţimea unui mare orgoliu, de-acolo de unde eul are impertinenţa de a se considera cosmic important. Oamenii modeşti mor fără să facă scandal. Prima mea discuţie despre moarte cu Andrei. (Nici unul dintre noi nu împlinise 30 de ani.) îl întreb dacă şi-a „rezolvat” problema morţii. îmi amintesc că mi-a răspuns: „- Dacă a trecut prin asta şi portarul de la Ministerul Agriculturii, mă gândesc că o să trec şi e u. “ Cad peste o remarcă a lui Annie B.: „Nu iau atitudine, povestesc.” Exact pe dos decât am făcut eu în Apel către lichele. N - am povestit, am luat atitudine. Am devenit moralist. Dar poate că cel mai eficace mod de a lua atitudine faţă de rău este să-l povesteşti. De aici forţa cărţii lui Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, sau a celei a lui A d r i a n Oprescu, Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate. Răul nu e explicat sau condamnat, e povestit. Nimic nu se compară cu forţa faptului întâmplat şi redat ca atare. Şi totuşi, şi totuşi... Când istoria clocoteşte, vine vremea indignărilor şi exortaţiilor. Iar când se linişteşte, vine vremea formulării corecte a răului trăit şi a înţelegerii mecanismelor l u i. Tot la Annie B. descopăr un raţionament simetric- opus celui cu care am trăit toată viaţa. Nu e bine să p u i, scrie ea, o nenorocire probabilă în prim-plan: dacă survine, o trăieşti de două ori, dacă nu survine, ai trăit-o, imaginându-ţi-o, de pomană. Eu am crezut, dimpotrivă, că e bine să pun întotdeauna răul în faţă: dacă ar fi urmat să survină, nu m-ar fi luat p r in surprindere. (A fi surprins de evenimente denotă o incapacitate de a prevedea şi este, până la un punct, umilitor.) Invers, dacă răul n-ar fi survenit, m-aş fi bucurat cu atât mai mult de întorsătura bună a lucrurilor. din afirmaţia lui Dostoievski că „oamenii cinstiţi au întotdeauna mai mulţi duşmani decât cei necinstiţi” rezultă că majoritatea oamenilor sunt necinstiţi. 150 151 r * în România, mizeria regimului lui Ceauşescu bate plinul. Celebrii scriitori S., B. şi R ajung la Paris. îi vizitează pe Cioran, pe Monica şi Virgil Ierunca. Aceştia le oferă bani cu împrumut şi le dau numele unor rude sau prieteni cărora, la întoarcerea în ţară, cei trei ar fi urmat să le înapoieze corespondentul în l e i. Scriitorii noştri acceptă cu entuziasm. S., de pildă, ia francii pentru fratele lui Cioran. Se angajează, de asemenea, să-i ducă lui Relu Cioran şi-un pardesiu. După câteva zile, Cioran dă nas în nas cu el pe stradă, îmbrăcat cu pardesiul destinat lui Relu. La întoarcere, nici unul dintre cei trei nu se achită de promisiune. (Totul mi-a fost povestit, după ani, cu stupefacţie, de către Monica.) Singurătatea - aceea în care lumea ajunge să-şi piardă accentele şi în care „totul termină prin a însemna la fel de mult şi la fel de puţin” - e pesemne lucrul cel mai sfâşietor din lume. Şi totuşi, consumată în doze potrivite, ea este o binecuvântare. De câtă singurătate are nevoie un om? * De ce o relaţie sexuală deturnează de la prietenie? Pentru că sexul, f i i nd categoria posesiei prin excelenţă, deschide câmpul exclusivităţii şi termină prin a pune poprire pe fiinţa celuilalt. Iar prietenia e spaţiul libertăţii. * Periodic, când fac „ceea ce nu trebuie”, încetez să-mi fiu prieten. O vreme, nu mai vorbesc cu mine [153] decât certându-mă, judecându-mă, încercând să ispăşesc ceea ce n-ar fi trebuit să fac, căutând un ordaliţiu, o pedeapsă binemeritată care ar urma să reaşeze lumea în echilibru şi să mă împace cu mine. O vreme, în ograda eului meu, e curat şi frumos ca-n preajma Crăciunului. Apoi calc din nou greşit şi totul se ia de la capăt. * Suntem singuri, zidiţi în nesinceritatea noastră. Nimeni nu poate mărturisi până la capăt. * Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o „panglică de măsurat fără semne pe ea”. Am o viaţă. Iată, iau părţi d in ea şi, povestindu-le, le p u n în vitrină. Scoţându-le în lume, p u n semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că ar putea fi folosite ca unităţi de măsură. Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Veţi avea o panglică de măsurat cu semne pe ea. Vom face „schimb de vieţi”. Vorba extraordinară a lui Annie B. despre comunism: un triomphe si prolonge du mal O ciumă de 70 de ani întinsă pe jumătate din glob. Şansa vieţii mele a fost aceea de a fi avut parte de iubirea unor oameni deosebiţi. Dar n-am să stiu niciodată ce anume din mine a provocat-o. 152 153 După ce am publicat Scrisori către fiul meu, s-a socotit că indiscreţia autorului, în raport cu Uşa interzisă, a făcut progrese notabile. E o carte în cel mai înalt grad „autoreferenţială”, s-a spus. Ca şi cum în „sinceritate”, în autodenunţare, ar fi stat miza cărţii sau a scrisului meu în genere. Oamenii înţeleg greu că, dacă autorul s-ar pune doar pe el în scenă (ca în cazul vedetelor care-şi povestesc viaţa), lucrul acesta nu ar atrage decât prin eventualele bizarerii ale personajului prezentat autobiografic şi nu ar stârni decât curiozitatea cititorului lacom de senzaţional. Dar eu vorbesc despre viaţa mea nu pentru că sunt îndrăgostit de ea sau pentru că o consider spectaculoasă în sine, ci doar pentru a le atrage celorlalţi atenţia că, p r in ea, se pot întâlni cu propria lor viaţă. în oglinda pe care - Narcis generos - o construiesc, alături de mine apare de fiecare dată, estompând-o pe a mea, silueta cititorului. Punându- mă pe mine în scenă, îl scot de fapt pe el la rampă. Căci a vorbi despre tine este un mod de a-l stârni pe celălalt să se gândească la el şi să descopere în el ceea ce, fără cartea ta, n-ar fi descoperit poate niciodată. Mereu, în literatură, e vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adânci incursiuni în tine are loc întâlnirea neaşteptată cu celălalt. Nu suntem niciodată atât de diferiţi încât să încetăm să f im asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţi adevărate. în chip esenţial nu există, în scrisul nostru, nimic original. Există numai adevăruri vechi redescoperite pe pielea ta şi devenite obsesii. Originală este doar punerea lor în pagină, stilistica obsesiei. (Asta se căznea să-mi spună Cioran într-un u l t im interviu, înainte de a se cufunda în noaptea bolii sale, şi cuvintele lui semănau tot mai mult cu cioburile sparte ale unei oglinzi.) între două pauze de lectură, uiţi deja ce ai citit înainte, spune Kundera. Dar, mai rău, adaugă el, lectura este o uitare continuă pentru că uiţi, cu fiecare întoarcere de pagină, pagina pe care tocmai ai părăsit-o. Ceea ce se reţine este un vag rezumat indispensabil continuităţii actului lecturii, iar peste ani, din toată cartea nu se păstrează „mai mult de câteva frânturi”. Cu peste un secol în urmă, Jules Renard vorbise în termeni încă şi mai drastici. Pe 28 august 1889, el notează: „Te-apucă disperarea: să citeşti totul, şi să nu reţii nimic! Pentru că nu reţinem nimic. Zadarnic ne căznim: totul ne scapă. Ici-colo, mai rămân câteva petice, încă fragile, ca urmele de fum care indică trecerea unui tren.” De ce citim, atunci? Unde se duc miile şi miile de pagini peste care ţi-ai trecut ochii şi care ţi-au traversat, zadarnic pare-se, mintea? Dar s-ar putea ca memoria asta şubredă să fie un formidabil instrument de măcinat, care să macine aşa cum macină stomacul pentru întregul organism hrana introdusă în gură şi care, transformându-se în elementele 154 155 primare ale procesului metabolic, asigură întreţinerea vieţii. S-ar putea ca, de îndată ce au fost înghiţite, zecile de m i i de pagini să fie „desfigurate” până la uitare, transformate într-un bol alimentar al spiritului şi digerate până nu mai rămâne „nimic” din ele, nimic recognoscibil, nimic decât proteinele, l i p i dele şi glucidele spiritului, fără de care viaţa lui nobilă şi creativă n-ar mai fi cu putinţă. E bine, aşadar, să avem ce uita. Nu sunt interesanţi decât oamenii care ascund mai mult decât arată. Fiecare om, pentru a-şi păstra misterul, ar trebui să poarte o mască, sugerând tot timpul că în el există şi altceva decât, mânat de o zgârcenie bine calculată, lasă îndeobşte să se vadă. Nevoia noastră de familiaritate n-ar trebui să meargă niciodată până în punctul în care celălalt este deposedat de zona lui de inexplorabil şi de aura misterului său iniţial. Orice cuplu devine fragil din clipa în care, măştile căzând complet, partenerii nu-şi mai recunosc unul altuia dreptul de a dispune de o ultimă porţiune de teritoriu necunoscut încă necucerit. Iubirea presupune travaliul - îndreptat împotriva ta însuţi - de a te opune tendinţei fireşti de de-mascare fără rest a celuilalt. Cele mai grele lucruri pentru români: să se pună în cauză (celălalt e întotdeauna de vină); tenir la promesse (să-şi respecte cuvântul dat); să obţină continuitatea efortului într-o direcţie propusă; să caute în ei înşişi explicaţia pentru eşecul suferit. 156 Primul neajuns trimite la incapacitatea noastră de a progresa, de vreme ce orice ameliorare trebuie să înceapă de la tine. Cel de al doilea neajuns este poate şi mai grav, pentru că orice comunitate, primitivă sau modernă, nu poate funcţiona în adânc (acolo unde legile nu ajung, nu „bat”) decât p r in contractul verbal al „cuvântului dat”. Pentru al treilea neajuns îmi vine în minte vorba lui Cantemir pe care, la începutul secolului trecut, nu ştiu prin ce întâmplare, un profesor francez i-a spus-o lui D. D. Roşea, când acesta i s-a plâns că nu poate dovedi traducerea la Ştiinţa logicii a lui Hegel: „Voi, românii, vă apucaţi greu şi vă lăsaţi repede!” Al patrulea neajuns nu-l mai comentez (conspiraţionismul: nu noi suntem ne-trebnici; alţii ne vor răul şi ne persecută; de-aia nu ne iese nimic). Sala Ateneului la spectacolul de excelenţă „Zece pentru România”. Vorba nu ştiu cui: câte figuri de luat la palme! Orice om de cultură este fragil în esenţa l u i, pentru că trecerea lui p r in lume e ameninţată la tot pasul de căderea în uitare. Obligaţia pe care cei rămaşi o au să vorbească despre cei plecaţi. Istoria culturii este memorie întreţinută. Cele două versante ale u r i i : urăsc altfel decât sunt urât. 157 Cel mai frumos lucru care ţi se poate întâmpla este să asişti la propria ta coacere. Să trăieşti momentul în care începi să înţelegi şi, astfel, să te exprimi pornind de la tine însuţi. E ca şi cum, după ce o viaţă întreagă ai mers pe jos, dintr-odată îţi iei zborul. Revelaţia nu are nevoie de experienţă. îşi e propria ei experienţă: experienţa revelaţiei. Ea se întemeiază pe ea însăşi. Totul e ca ea să se întâmple, să survină. (Sau poate că ceea ce n u m im revelaţie este o lungă experienţă care şi-a înghiţit parcursul? O simplă concluzie coaptă în ascuns şi expulzată pe neaşteptate în lume?) Pentru că psihicul şi-a uzat stratul protector şi orice lovitură este primită în p l i n, inconf ortul psihic se transmite direct asupra mişcării sângelui. De aici hipertensiunea arterială. Sângele devine „came v i e “ sau, mai degrabă, „suflet v i u “, ecorşat. De vreme ce la mine o „discuţie tâmpită” se traduce într-un „puseu de tensiune”, înseamnă că sângele meu devine glasul psihicului meu lipsit de înveliş protector. Comuniştii simt bădărani, obraznici şi violenţi. Comunismul este violenţă a discursului devenită Istorie. Comunismul este proiecţia în istorie a resentimentului slugilor. Comuniştii au aroganţa primei generaţii de stăpâni şi poartă în ei, orice ar face, amprenta stilistică a slugilor din care se trag. Comuniştii au făcut d in România o ţară de oameni săraci, trişti şi fără dinţi. Cine ar putea să redea, unuia care nu l-a cunoscut, parfumul apelativului „tovarăşe”? Am intrat zilele trecute la Muzeul Ţăranului Român. Şi mi-am adus aminte de vremurile când aici era Muzeul Partidului şi când, în holul în care se ieşea din sala de conferinţe, se afla un enorm cadru de lemn, un soi de masă joasă pe care era figurată harta României, având în centru secera şi ciocanul şi, ici-colo, sugerând bogăţiile patriei, snopuri de spice. M i - am amintit de un colocviu al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice ţinut aici - era p r in anii 70 - şi de pauza în care am ieşit la un moment dat. în jurul mesei cu stema şi spicele se învârt agale secretarul de partid al Academiei, tovarăşul Pantazi, şi secretarul de partid al Institutului de Filozofie, tovarăşul Popescu. Seamănă cu două broaşte râioase ieşite la plimbare. N-au ce să-şi spună. La un moment dat, inspirat, tovarăşul Pantazi se opreşte în dreptul spicelor şi zice: „Tu-i p a i u ' mă-sii! Ce-aş trage-un ping-pong!” După care oftează amândoi şi îşi continuă plimbarea. Istoria nu este o scuză pentru destinul nimănui; ea este destin. E fatalitate dobândită. E ca si c um ti-ai 158 159 pierde la un moment dat o mână, ca şi c um ţi-ar cădea la un moment dat o piatră în cap, rămânând să te datini apoi tot restul vieţii. Aşa am trăit noi: ne-a căzut la un moment dat în cap piatra Istoriei şi a trebuit să ne facem destinul clătinându-ne tot timpul. Din acel moment, istoria a trecut în genele noastre. A trebuit să compunem cu ea. Iau un taxi. Şoferul n-are mai mult de 30 de ani. E în maieu, cu spatele şi braţele tatuate. Fumează şi, p r in geamul deschis, înjură grosolan femeile care traversează strada. încerc să-l îmblânzesc. Nu am succes. E ca o fiară. Ajungem şi la politică. îmi spune că „pe vremea lui Ceauşescu până şi carnea avea gust mai b u n “. îl întreb câţi ani avea în 1990. îmi răspunde că 8. îi spun că după 1983, anul în care se presupune că ar fi putut el începe s-o mănânce, carnea dispăruse din România. „Ba la ai mei frigiderul era p l i n ! “ Renunţ. Lucrul cel mai neplăcut pe care l - am trăit după '90 încoace e de a mă fi zbătut în zadar să explic amplitudinea răului făcut de comunism. Cei care nu l-au trăit nu înţeleg ce le spui şi, la fel ca şoferul taxiul u i, nu sunt dispuşi (dar nu ştiu de ce) să te creadă. De fapt n u - i interesează. Ceilalţi, care au trăit oroarea comunismului, ori sunt dintre cei care au făcut-o cu putinţă, ori sunt înclinaţi să uite ce au trăit. Le e greu să accepte că eram rataţi în masă. M i - am epuizat „mijloacele de luptă”. Societatea de azi este în mâna celor care o conduceau înainte şi care au trecut cu bine, fără să-şi ude măcar picioarele, pe celălalt mal al istoriei. E i, care au făcut cu putinţă comunismul, simt cei ce au profitat de căderea l u i. Ceauşescu devenise o piedică în calea „dezvoltării” lor. Nu puteau să-şi scoată la lumină averile făcute prin furt şi privilegii, nu se puteau bucura pe deplin de ele, nu puteau să-şi plimbe banii prin lume. Ceea ce a urmat a fost pentru ei o binecuvântare. Şi un dezmăţ. Nu mai aveau a se teme de n i meni, iar cheagul de bani şi de relaţii cu care veneau dinainte s-a putut înmulţi exponenţial, cu fiecare nouă „afacere” făcută pe spatele statului întruchipat de ei înşişi şi pe care şi l-au împărţit aşa cum îşi împart l e i i, hienele şi vulturii stârvul animalului doborât. Cioraniană. După câteva mii de ani de Istorie, după spectacolul pe care omenirea l-a oferit universului, care Demiurg, apt de remuşcări, s-ar încumeta la o nouă Facere? (Omul e un rebut încă din Geneză. Pentru că ce este „căderea”, dacă n u o abatere de la proiectul iniţial şi, implicit, recunoaşterea unei ratări? Ceea ce a urmat, începând cu crima fondatoare a lui Cain, este actul de naştere al unei specii greşite - tocmai pentru că aptă de crimă - şi care ar fi trebuit să fie urgent retrasă de pe piaţă. Faptul că Nimeni nu a făcut-o explică istoria ca lanţ de întreucideri organizate. Singura speranţă este ca, la capătul lui şi încununându-l, acestei specii de criminali să-i revină, în extazul unei redempţii finale, sarcina de a se autosuprima. Dar nu o va face. Va muri lent, îngropată în gunoaiele propriei „civilizaţii”, iar ultimul 160 161 ei reprezentant va căuta cu disperare un loc pe pământ din care să mai vadă cerul şi din care să mai poată respira o dată, înainte de a cădea răpus de mirosul pestilenţial al stârvurilor Istoriei.) Toată dramaturgia individului e legată (ca la Dostoievski, de pildă) de existenţa lui Dumnezeu. Te dai de ceasul morţii, te îneci în remuşcări, te căieşti etc, pentru că „stai în faţa lui Dumnezeu”. Ce se întâmplă cu drama individului când Dumnezeu dispare? Pentru că ea rămâne, la fel de teribilă. Ce se întâmplă când locul de instanţă al lui Dumnezeu îl ia conştiinţa laică, remuşcareafără transcendenţă şi fără frica de infern? Ultima oară când l-am văzut pe Ionesco, am intrat să-l salut în camera l u i, unde stătea întins, sub pledul frumos aranjat pe pat. Avea un surâs timid, de copil bătrân şi trist, care părea că-şi cere scuze pentru situaţia în care se află. Ridica pleoapele cu greu şi vorbea lent, pipăind aproape fiecare cuvânt înainte de a-l lăsa să iasă din gură. Schimbăm câteva propoziţii convenţionale. A p o i Ionesco mă întreabă: „Ai auzit de bietul Cioran? Săracul, să păţească aşa ceva! E la spitalul Broca de câteva l u n i. “ Şi spunând asta, tonul vocii pare că i se înviorează. Alături de regretul exprimat, în cadenţa schimbată a vocii, simt o nuanţă de mic triumf: prin comparaţie cu celălalt, lui îi merge totuşi mai bine. Oricât ne-ar fi de rău, suferinţa sporită a celuilalt ne alină într-o oarecare măsură. Suntem întotdeauna [162] dispuşi să compătimim sincer pe cineva faţă de care ne socotim mai bine situaţi. Temeiul oricărei compasiuni este un minim sentiment de superioritate. * Personalitatea numerelor de telefon. (Ţine oare de cifrele din care sunt formate? Sau de raportul cu persoana căreia numărul îi aparţine?) De ce oare expresia „spălat pe creier” nu are decât sens peiorativ? Firesc ar fi să poţi spune „a te spăla pe creier” cu sensul de „a-l ţine curat”, „a înlătura îmbâcseala lui “. După c um firesc ar fi să poţi spune „era nespălat pe creier” aşa cum spui „era nespălat pe picioare”. Sau să spui: „Era atât de sărac, că nu-şi putea cumpăra nici măcar o carte pentru a se spăla pe creier.” Gastronomia pune în joc raportul nostru nu atât cu mâncatul, cât cu gătitul. Ea este o artă nu în măsura în care sfârşeşte într-o masticaţie agreabilă, ci în măsura în care începe cu modelarea unui gust viitor. încrederea în sine însuşi e motorul oricărei isprăvi personale. De aceea există riscul ca timiditatea excesivă, retragerea plină de bun-simţ în faţa provocărilor vieţii, punerea permanentă în cumpănă a propriei tale persoane să termine p r in a te livra unui „prea târziu”, exact în clipa în care ai ajuns să-nţelegi că eşti făcut dintr-un aluat mai bun decât mulţi alţii. 163 E prea târziu. Prea târziu ca să te mai scoli în picioare şi să te aşezi pe ceea ce de mult ar fi trebuit să însemne drumul tău. Acum, când l-ai întrezărit, n u mai are cine să-l parcurgă. Combustibilul - încrederea în tine - a venit când maşinăria care eşti s-a-nvechit, când nu mai răspunde comenzilor pe care ai vrea să i le dai. * E bine să priveşti doar culoarul care ţi se deschide în faţă. Şi să înaintezi pe el cât de bine poţi. Nu te uita nici în dreapta, nici în stânga. Mai presus de orice, nu te compara. Trebuie să semeni cu un înotător la Olimpiadă. Nici un concurent nu-i vede pe ceilalţi şi nu ştie dacă ei sunt înaintea sau în urma lui. Când cursa se încheie, oricare dintre ei poate să aibă surpriza că a terminat primul. * Imprevizibilitatea locului pe care-l ocupăm post mortem vine din faptul că cele două destinaţii consacrate (raiul şi iadul) sunt pure, extreme şi absolute, în vreme ce viaţa noastră este un amestec dinlăuntrul căruia suntem incapabili să apreciem dacă precumpănitor e binele sau răul pe care l - am făcut. Neputându-ne judeca singuri, suntem în principiu expuşi unei surprize postume: putem „afla”, când e prea târziu, că ne lipsesc câteva fapte bune pentru a fi fost promovaţi în rai sau, dimpotrivă, că, în ciuda puţinului pe care credeam că l - am făcut, am trecut examenul. Nimeni nu poate merge la sigur, nimeni nu-şi poate calcula „producţia” de bine necesară pentru promoţia supremă, pentru că nimeni nu poate fi aici bun în mod absolut. Sunt posibile patru situaţii: Mă subapreciez, văd supradimensionat răul făcut de mine şi subevaluez în schimb binele (situaţie rară). Mă supraapreciez, îmi scuz lesne porcăriile şi mă agăţ continuu de puţinul bine făcut (situaţie frecventă). Nu ştiu ce e precumpănitor, încerc să fac cât mai mult bine şi cât mai puţin rău şi mă chinui pentru răul făcut. Sunt rău, ştiu că sunt, nu-mi pasă şi continui să fac răul „aşa cum îmi vine”. Toate judecăţile de mai sus simt cantitative, pe când Judecata de A p o i se presupune că are în vedere o stilistică a persoanei, o ticăloşie sau o cumsecădenie de fond. * Eşti martor la o scenă. Ţi se cere să depui mărturie. Nu este greu s-o faci. Dar dacă „scena” este întreaga istorie pe care ai trăit-o? C um vei mărturisi? Nu există nici o regulă de prevenţie menită să elimine frecarea inadecvată dintre excepţie şi turmă. Cei care ies din scară o fac păstrându-şi în continuare travestiul uman. în numele aceleiaşi aparenţe, suntem liberi aşadar să-i u m i l im şi batjocorim în voie pe toţi cei ce poartă în ei, nevăzută, excepţia. Pentru că orice confruntare cu excelenţa doare, este oarecum firesc ca respectul şi admiraţia să vină din 164 165 posteritate, în vreme ce ura vine din contemporaneitate. * Ca să putem trăi confortabil cu noi înşine, avem nevoie să primim o bună imagine despre noi de la cei pe care-i preţuim şi una proastă de la cei pe care-i dispreţuim. * De două m i i cinci sute de ani nimeni nu a putut să scrie mai bine despre îndrăgostire, dragoste şi chinurile i u b i r i i decât a făcut-o Platon în Phaidros. Unde este atunci progresul omenirii? în Silogismele amărăciunii Cioran vorbeşte la un moment dat de „blestemul cuplului” şi citează vorba lui Blake, marriage hearse, „dricul căsniciei”. Suntem atât de bolnavi de ură, încât în România nu se mai poate organiza o bucurie publică. * Nu reuşesc să dau de urma acestei formulări perfecte a singurătăţii perfecte: „Toţi cei pe care îi iubisem şi care mă iubiseră nu mai erau” (Monica Lovinescu?). * Ca şi democraţia, căsătoria este un pis aller care poate v i r a lesne spre totalitarism. [167] * Azi am văzut un câine care când lătra părea că se îndoieşte de el. * Unul dintre cele mai neaşteptate lucruri mi s-a întâmplat într-o iarnă, cu ani în urmă, când m-am sculat dimineaţa cu gândul să mă duc, pentru o viză, la consulatul Elveţiei de pe strada Pitar Moş. Când să ies pe uşă, am vrut să iau o aspirină, dar am gi^şit şi am înghiţit un somnifer puternic. M i - am dat seama pe loc că încurcasem cutiile. Tot ce puteam face era să mă grăbesc să ajung la ghişeul pentru depunerea formularului înainte ca somniferul să-şi facă efectul. Intr-im sfert de oră eram acolo. Deja intrând în curtea consulatului, mi-am simţit picioarele grele. A p o i, când doamna de la ghişeu mi s-a adresat în franceză, am auzit-o ca p r in vis. I-am răspuns, dar în şoaptă, pentru că nu îmi mai controlam intensitatea glasului, fapt care a contrariat-o în cel mai înalt grad. M i - a cerut să vorbesc mai tare şi mi s-a părut că strigă la mine. Am încercat să ridic tonul, dar îmi era imposibil să depăşesc o stare de cumsecădenie blegoasă. Zâmbeam tâmp şi, vorbind încet, şoptind aproape, aveam, bănuiesc, şi un aer complice destul de vexant, care contrasta total cu rutina discuţiei şi cu hârtiile schimbate pe sub geamul blindat. îmi dădeam seama că atât vocea, cât şi m i mica îmi scăpaseră de sub control şi acum făceam eforturi uriaşe să nu spun vreo prostie. Tocmai eram pe punctul de a mărturisi că am înghiţit d in greşeală un somnifer. M - am răzgândit în ultima clipă: dacă i-ar fi trecut prin minte că m-am drogat? 167 Am depus formularul şi am plecat. Maşina era parcată vizavi. Am traversat precaut pe zăpada bătătorită, în dreptul uşii de la maşină, în timp ce încercam să descui, am alunecat şi am căzut în fund. Am descuiat portiera din poziţia asta şi m-am urcat de-a-buşilea în maşină. A p o i am condus ca p r in vis, repetându-mi întruna că voinţa mea e mai puternică decât pastila înghiţită şi luându-mi ca unic reper pentru a rămâne treaz patul din care mă sculasem nu cu mult timp înainte şi la care trebuia să ajung, mântuitor, cu orice preţ. Acasă, de cum am intrat, m-am târât în dormitor. înainte de-a adormi, mi-a venit să râd recapitulându-mi scena de un ridicol intens (o vedeam ca pe un ecran uriaş), cu mine, căzut în fund lângă maşină, bâjbâind cu cheia pentru a descuia portiera. Dar tot ce am obţinut a fost un surâs obosit. După care am căzut în somn. Suntem o cultură în care, dacă ar apărea, Critica raţiunii pure ar trece neobservată. Dar a apărut deja. C u t i t l u l Devenirea întru fiinţă. A trecut neobservată. Singurătatea intelectualilor români. Când sunt mari, n-au cu cine discuta (Noica); nu se citesc şi nu se invocă între ei; rămân cu senzaţia că tot ce au făcut mai b u n trece neobservat; sunt ori ignoraţi în timpul vieţii ori uitaţi după moarte. Răul pe care i l-au făcut câţiva neisprăviţi lui Noica: au abătut discuţia de la esenţial, de la operă. Vorba lui Levinas despre Heidegger: „S-ar putea să fie adevărat tot ce spuneţi [rău] despre el. Dar aţi citit Fiinţă şi timp?” * Misoginismul teribil al lui Schopenhauer: 1. Femeile sunt urâte de la natură („acest sex de talie mică, cu umeri strâmţi, cu şolduri mari şi picioare scurte”). 2. Sunt înclinate către prodigalitate. (Schopenhauer citează în mai multe rânduri vorba lui Menandru din Monostichoi: dapaneră physei gyne, „femeile sunt risipitoare de la natură”.) 3. Sunt înclinate către ostilitate faţă de alte femei. 4. Sunt atât de tare înclinate către minciună, încât n-ar trebui să aibă dreptul să jure. Judecata justiţiei: mai bine să scape zece răufăcători decât să fie condamnat un nevinovat. Judecata revoluţionară: mai bine să fie condamnaţi zece nevinovaţi decât să scape un „răufăcător”. Prostia nu e răul, e doar aliatul lui de nădejde: ea creează mediul în care răul izbândeşte de minune şi se propagă apoi fulgerător. Iată de ce prostia e, la rândul ei, vinovată. Lorenz descrie undeva boala generaţiei tinere ca neofilie, „iubirea de n o u “. în momentul în care se desprinde de părinţi, adolescentul are nevoie să creadă, o vreme, că maturitatea este un handicap, iar tinereţea, o calitate în sine. Pe parcursul acestei boli el se întoarce împotriva părinţilor. E o boală de 168 169 creştere, spune Lorenz, necesară afirmării unei personalităţi în devenire. Nenorocirea apare când, crescând, rămâi în ea, când nu te mai poţi vindeca de ea. Dragomir revine obsesiv asupra neofiliei în termeni aristotelicieni, ca preeminenţă a lui hysteron („după”) asupra lui proteron („înainte”): tot ce vine „după” e mai cu moţ decât ce a fost „înainte”. Pe această cale, tot ce e tânăr e valoros, iar tot ce e vechi e depăşit. Necoptul e deschis spre viitor, e progresist şi bun, vârstnicul e întors cu faţa spre trecut, e vechi si reacţionar. Ce straniu lucru se întâmplă! Tineri fiind, cei din generaţia mea şi-au iubit bătrânii, i-au căutat, i-au onorat, le-au fost ucenici. Inteligenţa noastră a constat în gândul că aveam nevoie de ei. Şi am primit de la ei pe măsura acestei nevoi. De fapt ne-am tras forţa d in ei. Datorită lor am primit sensul continuităţii efortului ca unic sens al Istoriei, şi asta împotriva discontinuităţii „revoluţiei” care pierde tot, ca la cărţi, într-o noapte, lăsând o ţară în pielea goală. în schimb, o bună parte din generaţia tânără de astăzi ne urăşte şi imbecilitatea ideologiei lui hysteron se aşterne l i n peste ţară. Pe această cale tindem noi să pierdem interbelicul. Generaţia mea a fost ultima verigă înspre el. Cu noi dispare ultima speranţă de mântuire care-l înţelege pe „înainte” ca „înapoi”. Căci, pentru noi, a progresa înseamnă a excava valorile îngropate de cutremurul comunist al istoriei şi, astfel, a redescoperi un „înainte” care ne aşteaptă din trecut. Integrarea noastră în Europa ar trebui să înceapă cu reintegrarea interbelicului, adică a locului în care s-a întrerupt creşterea organică a istoriei noastre. Lucrul cel mai important în România: redobândirea unui sens elementar al coabitării. Ceea ce înseamnă: urgenţa evacuării mitocăniei ca pocire a chipului interior. (Vorba Monicăi după prima revenire, în 1990, în ţară: „Suntem pociţi, Gabriel, suntem pociţi.”) Compromiterea liberalismului economic în România după 1990 p r in echivalarea afacerii cu şmecheria şi furtul şi prin acreditarea dublei ecuaţii „sărac = cinstit”, „bogat = necinstit”. „Bogat şi cinstit” a devenit oximoronic. E atâta sărăcie în România, încât bogăţia devine o povară: ţi-ar fi ruşine să f i i bogat. Pentru Kant, dificultatea scrisului vine din complexitatea obiectului gândirii. Acelaşi lucru s-ar putea spune când în joc e complexitatea obiectului iubirii. Aşa c um cuvintele nu pot urma sau „prinde” gândul, tot atât de greu pot să dea o formă afectului. De câte ori vreau să exprim semnificaţia Monicăi pentru „noi” şi deopotrivă iubirea mea pentru ea, mă împotmolesc în cuvinte. Heidegger spune că un ustensil iese în evidenţă şi se manifestă ca prezenţă abia când se strică. „Faptul de a sări în ochi” (Aufsăssigkeit) prin ne-maifuncţionare, ieşirea din discreţia funcţionării, este 170 171 modalitatea negativă („privativă”, zice Heidegger) prin care ne dăm seama de existenţa ustensilului. Câtă vreme e bun şi funcţionează în p l i n, el trece neobservat. (Abia când rămân în pană pe marginea şoselei, automobilul mi se dezvăluie în toată impozanta lui,) Acelaşi lucru îl afirmă Cioran despre organele corpului în Tratat de descompunere: boala apare abia atunci când un organ iese în evidenţă făcând pe vedeta. Boala ca tapaj al organului care se plictiseşte de anonimatul funcţionării lui şi-ncepe să strige: „Iată-mă! Sunt aici! Eu sunt ficatul! Eu sunt rinichiul!” Boala ca obligaţie de a băga în seamă un organ şi de a angaja dialogul cu el. Filozofia începe ca băgare în seamă a omului în ansamblul lui, ca băgare în seamă a vieţii în locul acceptării de la sine a curgerii ei. De aceea, filozofia este un mod de a te îmbolnăvi în ansamblu. * O ţară sănătoasă, una care funcţionează, e ca aerul pe care-l respiri: îl respiri fără să te gândeşti că respiri. Acelaşi principiu de boală şi sănătate, de defect şi funcţional ca mai sus, în cazul ustensilului, este aplicabil şi unei ţări. Când discuţi prea mult despre ţara ta înseamnă că ceva s-a defectat în mersul ei, în istoria ei. Numai îhtr-o ţară bolnavă există vedete politice. O ţară (ca şi u n organ, ca şi o unealtă), ca să funcţioneze, trebuie să uiţi de ea. In loc de asta, noi discutăm la nesfârşit despre „destinul” României şi tocmai interminabilul discuţiei devine semnul bolii ei, al faptului că ţara este în pană. De România nu poţi uita locuind-o, ci doar plecând din ea. Când mă uit la clasa noastră politică, îmi pare că România seamănă tot mai mult cu un număr de acrobaţie pe sârma Istoriei. Să trăieşti tot timpul sub teroarea gândului că îţi vei frânge gâtul. * Principiul pedagogic suprem: să-l faci pe celălalt să se simtă bine. Retrage-te din când în când de pe scenă şi lasă-l pe el să joace, să fie important. Eul învăţăcelului trebuie „stropit” cu încredere, hrănit cu mulţumire de sine, nu cu frustrări. * Vine o vreme când vârsta ameninţă să-ţi ia tot: bucuriile, interesul celorlalţi pentru tine, interesul tău pentru lume. Cum anume trebuie să trăieşti pentru ca viaţa, bătrâneţea şi perspectiva morţii să nu te jefuiască de tot? * Splendoarea, în cultură, este că poţi reuni în aceeaşi matcă albiile unor ape ce v i n din direcţii neaşteptate şi nu doar, ca în natură, pe cele care se întâlnesc firesc. O astfel de matcă surprinzătoare a fost Fiinţă şi timp: (Aristotel) + (Pavel, Augustin, Luther, Kierkegaard) + (Husserl) + (Dilthey). Nimeni nu mai văzuse curgând o asemenea apă. Ce este u n prieten, atunci când n u e alter ego-ul tău? E cel cu care te lupţi ca să te adevereşti. Lupta 172 173 mea de o viaţă cu Andrei: a mea cu el, dar nu şi a lui cu mine. Oare ce fel de prieten am fost eu pentru eXl Principiul „faţă către faţă” în filozofie. Lecţia gând i r i i ca lecţie a supremei abstracţii nu poate fi învăţată decât într-un scenariu al concretului suprem, în ritualul gândirii întrupate, aşadar în prezenţa de carne şi sânge a unui gânditor anume. Iluzia lui Noica: „Nu am avut profesori, am avut doar autori (filozofi).” Amprenta reală, cultural vorbind, şi-a pus-o pe el Nae Ionescu, ca îndemn nebulos de a gândi la persoana întâi. Căci Nae Ionescu nu avea metodă. El era jurnalismul în filozofie, trăirism dezarticulat. Pe Noica l-a costat tocmai lipsa metodei, care se învaţă p r in ucenicie, exact ca într-un atelier de cizmărie. Nae Ionescu nu putea fi pentru Noica ce a fost Husserl pentru Heidegger. Limita în filozofie a lui Noica este desfăşurarea gândului propriu fără metodă. în compensaţie, pentru adeverirea unei idei, apare recursul la ilustrativ prin trecerea în revistă a tuturor domeniilor realului (fizică, biologie, ştiinţele omului), aşadar recursul la ştiinţe (invocate la nivelul Science et vie). Neavând profesor, neavând înaintaş, îi rămânea o singură şansă: să fie început de drum, să fie arheu. A fost oare atât de mare? De ce nu fac filozofie tradiţională? Pentru că aparţin unei culturi a afectului (care a dat poeţi mari şi excelenţi eseişti), şi nu uneia speculative, a „raţiunii pure”. Cazul României nu e singular. N i c i spaniolii nu au filozofi în stil german. Unamuno şi Ortega y Gasset cultivă ideea în mod liric şi îşi sprijină demonstraţia cu cârja ilustrativă a literaturii şi a faptului divers. N i c i eu, nici ceilalţi din generaţia mea nu avem o metodă elaborată. Momentul în care o prietenie încetează să mai crească organic şi devine relaţie reflexă. Lucrurile arată ca şi c um ţi-ai moşteni prietenul, tu, de la tine însuţi. îl tragi după tine, devine fatalitate biografică. Când începe lupta dintre Hector şi Ahile, Hector îi propune acestuia un târg: cel care va învinge va da leşul învinsului alor săi, pentru a fi îngropat. A nu avea parte de onoruri funerare era la greci un lucru mai cumplit decât moartea. De la Homer şi până astăzi, ultimul episod al vieţii este acela în care cadavrul stă o vreme aici, suspendat în propria lui moarte, aşteptând - pentru ca să poată fi „rezolvat” - ritualul sepulturii: ca o viaţă care rămâne, asemeni unei răni deschise, căscate asupra propriei sale morţi. Secolul 20 a dat, ca măsură a barbariei, colectivizarea ritualului morţii, groapa comună. Caii nemuritori ai lui Ahile (Xanthos şi Balios) şi calul nemuritor al lui Făt-Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe... Toţi vorbesc, toţi îi prevestesc stăpânului moartea şi toţi îşi însoţesc stăpânul spre moarte. (Cel al lui Făt-Frumos, înainte de despăr- I ţire, îi sărută mâna.) Nu ştim ce devin ei după aceea. Dispar p u r şi s i m p lu în nedeterminarea nemuririi 174 175 lor. Moartea oricărui erou are nevoie de un suport al nemuririi. * Revoluţia comunistă: o ţară se pomeneşte peste noapte la cazinoul Istoriei, joacă şi pierde totul, rămânând în pielea goală. Arta de a face ca un l u c ru să nu pară cu totul nou, ca atunci când îi ceri frizerului să nu se vadă că eşti proaspăt tuns. De ce oare nu ne place noul absolut? Pentru că „nou” înseamnă: „nepurtat”, încă fără stăpân. Lucrurile nu d e v i n cu adevărat ale noastre decât atunci când îşi pierd noutatea, semnul inocenţei intrării lor în lume, şi când, în locul acesteia, apare patina lucrului ca semn al înstăpânirii noastre asupra l u i. Este nevoie de o familiaritate a lucrului cu lumea ca să se nască o familiaritate a noastră cu el. (Aristocratul englez care îi dă valetului pantofii noi ca să-i poarte o vreme.) Plânsul lui Noica. A fost văzut plângând şi blestemând (,Tu-i mama ei de ne-trebnicie românească!”) la Cartea Românească, pentru că îl duceau cu vorba în privinţa facsimilării Caietelor lui Eminescu. - L - am văzut plângând, în holul hotelului Cindrelul de la Păltiniş. Ne uitam împreună la un meci de tenis la televizor, iar la sfârşit, după înfrângerea jucătorului român (Segărceanu), Noica a izbucnit în plâns spunând că românii au venit pe lume ca să piardă... Şi a mai fost ziua în care, părându-i-se că se apropie sfârşitul, mi-a cerut să-i promit că-l v o i citi pe Kant 176 integral în ediţia Cassirer şi, spunându-mi: „Să nu mă dezamăgeşti!”, a început să plângă. Cea mai frumoasă definiţie a îngerului: „Cel care a împlinit transformarea v i z i b i l u lui reprezentat în invizibilul de ordinul i n i m i i “ (Heidegger, La ce bun poeţi). Plăcerea poate să fie continuă numai dacă este variată şi dacă termină prin a se rabate asupra celorlalţi. Pot mai uşor să nu dezamăgesc decât să nu mă dezamăgesc. Românii de azi n-au în comun decât ceea ce exclude comunul şi comunitarul: mitocănia lor, ura lor, individualismul lor, indiferenta lor. Observaţia lui Schopenhauer că, odată cu cărţile, ar trebui să ni se vândă la pachet şi timpul pentru a le citi. * Când mă gândesc la X, îmi vin în minte firimiturile de pâine care-i poposeau în barbă şi mătreaţa care, scărpinându-se, îi cădea din barbă pe puloverul negru. În timpul ăsta perora, cu ochii mijiţi, despre Dumnezeu. [178] Se scărpina în barbă şi mătreaţa îi cădea pe puloverul negru. În timpul ăsta vorbea, cu un aer de expert, despre Dumnezeu. Şi în timp ce-şi mijea ochii, vorbind despre Dumnezeu, se scărpina în barbă, iar mătreaţa care-i cădea pe puloverul negru producea o impresie de slinos şi viclenie. Se scărpina cu tâlc în barbă, în timp ce vorbea despre Dumnezeu, şi mătreaţa îi cădea pe puloverul negru, dându-i un aer de cucernicie slinoasă. * Iubirea lui Cioran pentru oameni se vede în faptul că i-a insultat cu stih Imbecilizarea prin engleză. A u d l a televizor l u cruri incredibile: Jung devine 'Dz]ang, oraşul francez Nancy devine 'Nxnsi, Iosif Stalin devine 'Dzouzif Stalin. * Câteva decenii de sărăcie ne-au topit orice urmă de virtute. Vorba nu ştiu cui: un sac gol nu poate sta în picioare. * îmi iubesc ţara ca pe un revers al ei, o iubesc pentru ce-ar fi putut fi, pentru utopia ei, pentru ce nu va fi niciodată. Am citit cândva un basm rusesc. în Siberia, un vânător îşi pierde într-o zi o mănuşă pe o potecă din pădure. Vine un iepure, bagă capul în mănuşă, vede că nu e nimeni, că e cald şi intră în ea. Vine apoi v u l pea, pe care iepurele o invită să intre şi ea în mănuşă, vine apoi lupul, apoi vine ursul. Toţi intră în mănuşa vânătorului şi îşi petrec, împreună, iarna acolo. România mea e tare mică, e cât mănuşa vânătorului siberian. în ea nu se află decât o mână de locuitori: Monica şi Virgil şi sufletele altor câtorva prieteni dispăruţi, Annie Bentoiu, pe care o citesc acum, câţiva prieteni de vârsta mea şi câţiva prieteni tineri. Şi alţii, care seamănă cu toţi cei de mai sus, dar pe care nu-i cunosc. Şi aşteptăm cu toţii să treacă iarna istoriei noastre, mai lungă, pare-se, decât toate iernile siberiene. Ideea lui Kant că ne naştem majori mental, dar că pe drumul vieţii (prin educaţie?, p r in absorbţia prejudecăţilor?) devenim minori. Minoratul mental (Unmundigkeit) definit ca „incapacitate de a te sluji de propria ta înţelegere fără îndrumarea altuia”. Aufklarung, „luminarea” (singura educaţie adevărată), însemna pentru Kant „ieşirea din minorat”, dobândirea capacităţii de a gândi pe cont propriu. Aşa stând lucrurile, înseamnă că 99% d in locuitorii planetei sunt minori. Silogismul lui Cioran d in Demiurgul cel rău: sinuciderea este privită în creştinism ca un afront la adresa celui care te-a creat. Cel care te-a creat este însă un demiurg de mâna a doua. Aşadar sinuciderea devine „victoria [celui creat] asupra unei lumi tarate”. [180] * Aşa cum de fiecare dată am fost un pacient politicos şi prevenitor cu medicii mei, mă voi căzni să fiu un muribund cumsecade cu moartea mea. * Dialogul nostru autentic nu este decât cu viaţa şi cu cei care, înaintea noastră, au stat de vorbă cu ea. Vorba lui Jules Renard că nu trebuie să-ţi cunoşti prietenii înainte de ceasul gloriei lor. N - am aflat-o la timp. Am pierdut câţiva, văzându-i cum se smintesc. Se îndepărtau pur şi simplu fără să mai întoarcă privirea, drogaţi de primul v a l de aplauze pe care-l trăgeau după ei ca pe o trenă. L-am văzut pe unul în timp ce dădea dedicaţii pe cărţile lui celor care aşteptau, cuminţi, la coadă. De câte ori apărea o doamnă cu un aspect plauzibil, înainte de a-i cere numele, o privea lung în ochi cu o privire de căprioară rănită. Prin fluxul privirii, amicul îi inducea un „transfer de fiinţă”. din când în când, mâna îi aluneca, cald şi ocrotitor, pe mâna, uitată pe masă, a celei d in faţa sa. Un scenariu cultural public, subminat de un mic balet de seducţie obscen. din teama că aş putea să nu f iu obiectiv cu mine, orice denigrare la adresa mea mă pune pe gânduri. A citi o carte subliniată e ca şi c um te-ai uita pe gaura cheii în mintea cuiva. Când Noica a terminat Devenirea întru fiinţă şi, la Păltiniş, într-o după-amiază cu zăpadă şi soare, ne-a citit, lui Andrei şi mie, ultimele pagini, am avut senzaţia că lumea s-a oprit în loc. Trăiam o sărbătoare naţională în trei. Exista de-acum o înfăptuire extraordinară, apărută de aici, din preajma mea, de care puteam să mă agăţ, aveam un reper, nu-mi mai era frică de curgerea fără noimă a lucrurilor d in jurul meu. Aveam pe ce să mă salt pentru a privi de sus. Am devenit mai arogant. La fiecare vârstă trebuie să te întrebi, ca Dostoievski, dacă eşti pe cale să-ţi termini viaţa sau abia s-o-ncepi. Trăiesc într-o ţară atât de coruptă, încât, ori de câte ori câştig bani, îmi vine să-mi cer scuze. Gruparea spaţială a gândurilor. Goethe adunând într-o cutie, pe care scrisese Splitter („Aşchii”), gândurile aruncate în grabă pe diferite hârtii. (Mai târziu au fost publicate sub titlul, scrobit şi searbăd, Maxime şi reflecţii.) Petru Creţia aruncând într-o cutie de pantofi bileţelele cu tot ce-i trecea p r in cap despre nori, apoi făcând acelaşi lucru cu gândurile despre oglinzi. Titlurile cu care şi-a botezat Dragomir carnetele şi caietele în care îşi nota gânduri disparate: Seminţe, Mâzgălituri, Eu şi alţii, Vraişte. Proiecte de titluri pentru jurnale de autor ale lui Jules Renard: 180 181 Gol-puşcă sau Gol-goluţ. A l e lui Novalis: Observaţii amestecate, Polen. U n alt titlu posibil pentru notaţii jurnaliere: De-a valma. C am toate aceste titluri au dezavantajul de-a muta lucrurile în aparenţa incoerentului, când de fapt, în orice jurnal adevărat, domneşte, crescând d in nevăzut şi umbră, necesarul vieţii unui i n d i v i d. Vorba lui Goethe (e în Poezie şi adevăr, II, 10) că, dacă ar trebui să ne manifestăm recunoştinţa faţă de toate condiţiile exterioare care ne fac viaţa posibilă, n-am mai conteni mulţumind în dreapta şi-n stânga şi, de fapt, n-am mai avea timp de nimic altceva. De aceea, spune Goethe, recunoştinţa adevărată trebuie să aibă ca obiect o binefacere ţintită, în timp ce nerecunoştinţa începe abia odată cu „indiferenţa rece” faţă de aceasta şi e proprie doar „firii umane lăsate în paragină”. Cioran depăşise „felul acela de spaimă care ne cuprinde când vorbim sau scriem rău despre Dumnezeu” (Jules Renard). Pierduse „frica de Dumnezeu”. C um oare făcuse? * Ca obiectele credinţei, care n-au realitate câtă vreme nu crezi în ele. Am acasă, xerocopiate, cele 1 373 de pagini ale dosarului meu de la Securitate dintre anii 1971 şi 1977. De câte ori îmi propun să mă uit în ele, am senzaţia că urmează să mă leg zdravăn cu frânghia de un scripete şi că-mi i au avânt, ţinându-mi respiraţia, ca să ajung la o întâlnire cu viaţa mea depozitată într-un closet turcesc. Orice amintire este în sine înspăimântătoare pentru că recheamă la existenţă un timp mort. Deosebirea dintre apa care picură (din robinet) şi apa care curge. în mod natural şi autentic, gândirea doar „picură”. „Gândirea care curge” este o forţare a naturalului gândirii, un artificiu al filozofiei. Nimeni, la drept vorbind, nu gândeşte în şuvoaie. Când gândim, noi nu curgem, ci picurăm. Gândim secvenţial. Restul vine „după” (prin însăilare) şi e cusut cu aţă albă. Tratatele sunt cărţi groase cusute cu aţă albă. * Wittgenstein despre Tolstoi: „Acesta e într-adevăr un om; el are dreptul să scrie.” Câţi dintre noi ni l-am câştigat? Şi ce trebuie să fi făcut pentru asta? * Când vine vorba de Dumnezeu, mă bâlbâi. Dar prefer aşa decât să vorbesc răspicat, aşa cum vorbesc intelectualii plini de har care, când o fac, par că au luat în arendă o bucată de pământ din ograda lui Dumnezeu. * Modestia (practicată cu măsură) este un orgoliu de bun-gust. 182 183 Un autor nu-ţi poate fi apropiat ca om decât dacă-l sacrifici ca autor. Familiaritatea cu omul blochează accesul la „spiritul obiectiv” al textului. De fapt te intrigă poza pe care oricine, scriind, şi-o compune, „toga de scriitor” pe care o îmbracă şi în spatele căreia insul atât de familiar ţie dispare ca prin farmec. Pe Noica îl citeam cu eforturi. Mi se părea că îl „ştiu” prea bine şi nu mă puteam concentra la ceea ce scrisese, de fapt nu mă puteam acomoda cu dublul l u i, cu postura lui de autor. Printre rânduri, dincolo de travesti, îmi apărea în permanenţă omul în carne şi oase. Citeam şi mi se părea că, peste umăr, citeşte odată cu mine. Nu aveam distanţa necesară pentru a face o teză despre el. La fel cu Andrei: nu ne putem „lua în serios” ca autori. în mod tacit, nu ne citim şi nu ne comentăm textele. Nu ştiu cine e domnul d in paginile cărţilor lui şi, întâlnindu-l, simt dintr- odată că trebuie să f iu extrem de politicos cu el. După ce a primit Scrisori către fiul meu, fiu-meu mi-a zis: „- Tata, nu pot să te percep ca autor. Nu mai stiu care din doi esti t u. “ Despre prietenia lui A h i l e cu Patrocles, Creţia spune, în superba monografie pe care i-a dedicat-o lui Ahile, că a fost cea mai pură (pentru că nu avea nici o determinare, nici de sânge, nici erotică, nici de interes) şi că a fost absolută (pentru că viaţa lui Ahile îşi pierde sensul din clipa în care Patrocles moare, moartea acestuia chemând de la sine moartea prietenului său). Aceasta este relaţia la care, omeneşte, am râvnit cel mai mult şi pe care am avut-o în vedere atunci 184 când am spus undeva că, tânăr fiind, visam la crâncene prietenii. Cred că prietenia masculină este singura formă în care se poate obţine continuitatea bucuriei de nimic tulburată. Şi asta pentru că, spre deosebire de relaţia erotică, ea este o prietenie fără extaz. E o regăsire fără tributul pierderii de sine. E gratuită. Extazul se plăteşte. Plăcerea (vinovată) cu care-ţi bârfeşti prietenii. Când l-am întâlnit prima oară pe Cioran - mi-a propus, înainte de a mă invita la el, o plimbare în Jardin du Luxembourg -, la cinci minute după ce ne cunoscuserăm, între o cariatidă şi un splendid rond de flori portocalii, a început să mi-l bârfească pe Eliade. Tocmai apăruse Histoire des idees et des croyances religieuses şi îmi spune: „ - I-aţi văzut cartea? Mefiez-vousl E plină de greşeli! M i - a u spus prieteni din Germania, istorici ai religiilor. Imposibil să vorbeşti despre toate religiile fără să faci gafe.” Iar după o pauză: „- Ştiţi care a fost greşeala cea mai mare a lui Eliade? A ţinut morţiş să treacă drept scriitor. Asta l-a compromis în ochii comunităţii ştiinţifice. Definitiv. De-fi-ni-tiv! Să faci literatură ca cercetător al religiilor este pentru ei o crimă, vous savez? O crimă!” Şi spunând asta, sacadat şi cu interjecţii la tot pasul, avea aerul unui copil care-şi pârăşte prietenul de joacă. în plus, părea şi îngrijorat. De fapt, era încântat foc. Recent, după o vizită a lui A. la Stockholm, îmi ajunge la urechi replica pe care a dat-o în timpul 185 unei cine, într-un cerc de români. O doamnă de la masă zice: „- Liiceanu poartă în ultima vreme, dacă nu mă înşel, părul scurt.” Iar A. : „- O, doamnă, este un eufemism...” Unul dintre lucrurile cele mai dificile este să-ţi păstrezi nemodificată expresia feţei după ce cineva începe să te laude. „- Ţi-am citit cartea, i-am spus, ş i... “ Mă pregăteam, fiindu-mi ruşine de o simplă complezenţă, să formulez o nedumerire legată de compoziţie, să exp r im o rezervă faţă de un anumit capitol. Dar în clipa aceea i - am văzut privirea care cerşea atât de sfâşietor o laudă, încât m-am redresat şi am spus: „-...şi e în întregime formidabilă!” Şi am continuat aşa, simţind că trebuie să dezvolt „subiectul”. Ochii lui deveneau din ce în ce mai blânzi, până când privirea i s-a blegit de tot, ca a unui câine care se fleşcăie sub plăcerea mângâierii şi care, înainte de a cădea pe spate cu labele în sus şi cu ochii închişi, mai are puterea să-ţi întoarcă o ultimă privire recunoscătoare. Nu mă indispune decât succesul unui încrezut. Mi se pare, brusc, că nu-l merită. Intimitatea în spirit. înţelegeam atât de bine ce-mi spunea, încât m-am mirat să văd că-mi scrisese toate astea în urmă cu o mie cinci sute de ani. în prima clipă sunt tentat să simpatizez pe cineva pe care aflu că-l cheamă Gabriel. Dar cel mai adesea sfârşesc prin a-l p r i v i ca pe un impostor. Ce mult îmi place cuvântul „postcoce”! L-am inventat pentru că mă exprimă. Simt mereu în urma mea cu câte zece ani. De câte ori stau de vorbă cu B. mă simt repetent în faţa lui Dumnezeu. Şi totuşi, nu ştiu de ce, n-aş schimba locul cu premiantul care e el. Etwas klappt nicht. Niciodată, dar niciodată când am privit un om din spate, nu i - am regăsit, văzându-l apoi din faţă, imaginea pe care i-am construit-o văzându-l d in spate. în fiecare dimineaţă când mă trezesc, dau cu ochii de mine şi încerc să mă port ca şi cum ne-am cunoaşte destul de bine. Fac aceleaşi gesturi ca să mă conving că e vorba de una şi aceeaşi persoană. Dar nu sunt niciodată sigur că e aşa. Ce bucurie e să simţi că nu-ţi poţi uita morţii! Trăieşti cu speranţa unei societăţi, în sfârşit, selecte. Luându-ţi-i, moartea face, p r in golul pe care îl lasă în urma ei, selecţia celor care au fost, pentru tine, oamenii cei mai importanţi ai vieţii. 186 187 Terminasem nu de mult facultatea, când mi-am pus prima oară întrebarea ce deviză aş fi ales pentru blazonul casei mele, dacă aş fi trăit în E v u l Mediu şi, bineînţeles, aş fi fost nobil. Şi tot frământându-mi eu mintea cu chestiunea devizei de pe prezumtivul blazon, o experienţă trăită într-o bună zi mi-a dat pe neaşteptate răspunsul. întâmplarea pe care urmează să o povestesc conţine „un gest gidean”. Adăposteam acasă la mine, căci de la o vreme locuiam singur, un prieten care, pentru câteva săptămâni, trăia interludiul schimbării locuinţei. Era binişor mai în vârstă decât mine şi preda la o facultate umanistă cursuri cărora le mersese buhul de frumoase ce erau. Traducea din mai multe limbi, căci ştia temeinic câteva literaturi europene, scria poezie, filozofie, discuţiile cu el erau fascinante, iar zelul cu care sărea să ajute cultural pe oricine i-ar fi cerut-o era impresionant. Ce mai, era iubit şi preţuit de toată lumea, bucuria mea de a-i fi putut fi cumva de folos a fost mare, iar cunoscuţii m-au invidiat că, o vreme, puteam profita neîngrădit de prezenţa lui spirituală. Scena care urmează s-a petrecut într-o iarnă, când, seara târziu, întorcându-ne acasă după o partidă de patinaj în Cişmigiu, mi-a propus să ne oprim o clipă la mizerabila cârciumă de lângă Hala Traian, numită „Zorii roşii”, ca să cumpărăm două sticle de bere pentru masa de seară. L-am rugat să mă lase să aştept afară. Atmosfera din cârciumă îmi făcea rău. A apărut după două clipe. „- Ai luat bere?” „- Da, îmi răspunde, o ţin sub braţ în şubă, ca să nu-mi îngheţe mâna.” Afară era într-adevăr un frig năprasnic de decembrie. Nimeni, pe strada de lângă piaţă, pe unde mergeam. Nu făcuserăm mai mult de câteva zeci de paşi, când aud deodată în spatele nostru un „- Bă, stai aşa!” şi tropăitul unui om care alerga în urma noastră. Era unul dintre ospătari. Ne-a invitat înapoi în cârciumă. A încuiat uşa. în cârciumă nu era decât personalul, care se pregătea de închidere. A p o i i s-a adresat amicului meu: „- Ai plătit, bă, berea?” „- D a. “ „ - C u i ? “ „ - Doamnei de l a tejghea”, răspunde el, arătând la o femeie masivă, cu câţiva dinţi de viplă, îmbrăcată într-un halat alb jegos. „- Mie, mă, porcule?” „- Ia cheamă, bă, miliţia!” a strigat către alt ospătar tipul care ieşise după noi. Am simţit fiori pe şira spinării. Amicul era imperturbabil şi-i explica „doamnei” de la tejghea că-i plătise berea. M a i era puţin şi femeia urma să sară la el. Cu un aer complice m-am apropiat de omul nostru şi i-am şoptit, întinzându-i o hârtie de douăzeci şi cinci de lei (berea nu făcea mai mult de şapte): „- Să ştiţi că domnul e profesor la Universitate, dar e cleptoman. Nu are rost să chemaţi pe nimeni. Luaţi banii şi lăsaţi-ne să plecăm.” Mutrele noastre erau destul de convingătoare. Nu aveam aer de borfaşi. Omul a băgat hârtia în buzunar, a descuiat uşa şi, în timp ce treceam pe lângă el, a mormăit indignat: „- Cum, domTe, profesor la Universitate şi să fure două sticle de bere?” Am dat din umeri, ca unul care trebuia să-şi ducă mai departe crucea unei prietenii nefericite, şi am oftat: „- Ce vreţi? Viaţa e vastă!” „Viaţa e vastă.” Asta era! Asta era deviza pe care-o căutam şi pe care urma s-o p u n pe blazonul de nobleţe (încă inexistent) al familiei mele! în ea încăpea totul, tot ce o fiinţă umană putea cloci în 188 189 viscerele ei şi tot ce, spre stupoarea celorlalţi - şi, dacă e nevoie, a întregii omeniri -, se dovedea capabilă să facă. Asta era! A e r u l ei oligofren traducea în mod exemplar înţelepciunea acceptării că orice e cu putinţă, pentru că, în viaţa aceasta, într-adevăr, dacă stăteai să te uiţi bine, oamenii, la o adică, puteau face ceva cu totul şi cu totul aparte, ceva ieşit din normă, din reguli, din ceea ce îndeobşte se cade făcut, şi lucrul acesta se putea întâmpla cu oricine, ba, uneori, chiar cu unii despre care n-ai fi crezut în ruptul capului că sunt capabili să facă una ca asta - şi, mai ales, cu tine. din moment ce prietenul meu, care-ţi putea recita cu ochii închişi din oricare primii zece poeţi ai l u m i i, putuse să fure, Dumnezeu ştie de ce, două sticle de bere răsuflată din cea mai ordinară speluncă socialistă, însemna că „viaţa era vastă”, că în ea încăpea orice. Când am scăpat din cârciuma blestemată, am tăbărât neîntârziat pe el: „- C um ai putut, omule, să furi berea?” „- Dar n-am furat-o, am plătit-o.” M-am uitat la el. Ştiam că minţea. Dar nici un muşchi nu i-a tresărit pe faţă. Era imperturbabil. îmi amintesc că mi s-a făcut, scurt, frică şi mi-am zis că poate aşa arăta şi Raskolnikov. în noaptea aceea, pentru prima oară, mi-am încuiat uşa camerei şi l-am visat pe prietenul meu patinând în Cişmigiu şi ţinând în echilibru pe creştetul capului o sticlă de bere. Ospătarul se aventurase pe gheaţă în urmărirea l u i, fără patine, şi cădea mereu, ameninţându-l cu pumnul, de câte ori se ridica. Astăzi, gândindu-mă la toate isprăvile vieţii mele şi la toate câte le-am mai văzut prin jur, am convingerea că deviza pe care amicul meu mă ajutase s-o găsesc rezumă corect toată nebunia trecerii noastre pe acest tărâm şi că, de aceea, ea e deviza cea mai potrivită pentru blazonul pe care tot îl voi arbora cândva: Vita vasta est. * Un ticălos te domină întotdeauna, pentru că, faţă de el, tu ai ceva în plus: scrupule. Anul N o u - acest das Man al sărbătorii -, când o planetă întreagă sărbătoreşte ca la comandă şi când, mai presus de orice, nu trebuie să ai prostul gust să te îmbolnăveşti. * Când te cerţi cu un prieten, ceea ce până atunci treceai cu vederea capătă dintr-odată proporţii uriaşe. Detaliile îşi i au revanşa asupra esenţialului. Tot ce-i putem cere egoistului din noi este să devină civilizat. A vorbi despre sinucidere după Cioran este de prost gust. A ocupat terenul. Ne-a lăsat sinuciderea. Cea mai stranie senzaţie: când te gâdilă în cerul ii gurii. Churchill: „O să vină ziua în care întreaga lume civilizată va recunoaşte fără şovăială că sugrumarea 190 191 în faşă a bolşevismului ar fi fost o nespusă binecuvântare pentru omenire' A i c i se potriveşte vorba lui Creangă care îl încânta pe Noica: „Pesemne c-a şi venit de vreme ce n-a mai venit.” Cert e că de douăzeci de ani n-a venit. O r i nu mai există omenire civilizată, ori eu n-am să mai prind ziua. Un nou Crăciun, u n nou An N o u, u n nou cârd de „felicitări la pachet”, de urări la grămadă, prin SMS sau prin e-mail, adresate tuturor şi nimănui, printr-o simplă apăsare de buton de tipul senă to all îndobitocire festivă, texte gata confecţionate, care mai de care mai cretine, cu „lumini” care urmează „să pogoare” peste tine şi să-ţi asigure fericirea pentru un an întreg. Şi asta de la persoane pe care abia le cunosc şi în a căror agendă telefonică am ajuns ocazional. (O firmă de la care am cumpărat în urmă cu o lună o baterie de duş îmi vorbeşte în SMS-ul către clienţi de „ieslea sfântă a Domnului Isus”.) O crimă electronică generalizată la adresa a ce-a însemnat cândva Crăciunul. Par dur şi, uneori, chiar simt. Adevărul e, însă, că nu sunt înarmat pentru nici o bătălie. Orice duritate din parte-mi se întoarce împotriva mea. Termin înfruntările lingându-mi rănile pe care mi le-am provocat lovind. Şi c um lovesc tot timpul, am corpul numai o rană. Cineva mi-a spus: „- Tu trăieşti în patru dimensiuni. Majoritatea oamenilor trăieşte în două.” „- Mântuie-mă, mi-a venit să-i răspund, striveşte- mă cu p i c i o r u l. “ Luni 5 ianuarie 2009. L a insistenţele pline de bunăvoinţă ale unei amice angliste (Miki Irimia), mă „disloc” (îmi e din ce în ce mai greu să ies d in rostul meu şi d in tabieturile mele) pentru un sejur la Oxford (de luni până luni). Bombăn tot timpul pe drum: avionul face peste trei ore şi deasupra lui Heathrow se mai şi învârte vreo jumătate de ceas, de la aeroport până la Oxford încă aproape două ore cu autobuzul, apoi taxiul până la locuinţa academică, impecabilă şi ieftină (36 de lire apartamentul), ţinând de Balliol College. Ca şi francezii, englezii, încrezători în cele 10-l5 grade care îi însoţesc mai tot timpul anului, şi-au lăsat ţevăriile instalaţiilor la vedere, aşa încât, cum în noaptea trecută temperatura a coborât sub 5 grade, instalaţiile de apă au îngheţat şi s-au spart, producând o mini-panică naţională. Cuvântul frozen este cel mai des pronunţat la toate buletinele de ştiri. în apartament, micile şi fatalele originalităţi englezeşti: în unele camere lumina se aprinde trăgând de un şnur care cade din tavan, robinetele pentru apă caldă şi rece sunt separate şi montate atât de aproape de chiuvetă, încât nu poţi să strecori mâna sub ele pentru a l ua apă în palmă. M i k i îmi explică, doctă şi competentă, că ăsta e spiritul protestant la lucru şi că totul e gândit anume ca să nu cheltuieşti prea multă apă. (Rolul robinetelor e să umple chiuveta cu cantitatea de apă necesară pentru spălatul pe mâini sau pe faţă...) Te speli, adică, în propriul tău jeg. 192 193 Seara, vizită la familia romanistului Martin M a i - den, pe care l-am cunoscut în 2003 chiar la M i k i Irimia. E acolo şi o tânără româncă, Cristina Neagu, care a trecut doctoratul la Oxford cu o teză despre Olahus şi a reuşit apoi, rămânând la Christ Church College, să devină coordonatoarea departamentului de manuscrise de la Upper Library. Evoc, nu ştiu de ce, o bună parte din seară, destinul lui Petru Creţia. Mă destind, după o zi încordată. Colegiile de la Oxford sunt închise către exterior, iar zidurile interioare creează, la rândul lor, o succesiune de incinte (quads), pătrate sau circulare. Se trece, în fiecare colegiu, de la un „loc închis” (claustrum, care a dat în franceză cloître, „incinta unei mănăstiri”) la altul. Această structură spaţială care exaltă separaţia este locul specializat al educaţiei ca trecere a spiritului de la o generaţie la alta. Ceea ce se încearcă este o izolare a spiritului, ca într-un soi de laborator, pentru că spiritul trebuie să circule, în această transmisie a sa, într-o formă pură, „locul închis”, claustrum, quad-vl, fiind tocmai garanţia acestei purităţi obţinute prin izolare. Sugestia este cea a unei lumi aparte sau a unei desprinderi de lumea străzii, a oraşului, a train-train-vlui cotidian, a lumii afacerilor curente. Intrarea în colegiu marchează o ruptură spaţială care comunică, p r in memoria locului iniţial-mănăstiresc, cu ruptura specifică spaţiului sacru: studentul oxfordian ieşea din lume, intra „la mănăstire”, într-o împrejmuire a spiritului, care, chiar dacă e laică, ţine de altă „împărăţie”. Faptul că profesorii şi studenţii mănâncă şi în ziua de azi, seara, împreună, că studenţii locuiesc în colegiu, ţine de proiecţia simbolică a acestei izolări pe care o presupune educaţia ca „afacere pur spirituală”. Orice curs adevărat trebuie să obţină acest spaţiu ezoteric, o fugă din lumea de aici, o evadare pe un tărâm miraculos în care nu există decât cei din sală, vrăjitorul (profesorul) şi cei vrăjiţi (studenţii). Miercuri, 7 ianuarie. Cină în apartament cu famil ia Maiden, Cristina Neagu şi doi scholari italieni, tineri (până în 40 de ani), ea, clasicistă, Stefania Montecalvo, el, Raffaele Ruggero, filolog şi jurist, specialist în Vico. La două noaptea, rămăseserăm doar M i k i, italienii şi eu. Am avut proasta inspiraţie să-i întreb de ce Petrarca e socotit primul filolog al Europei. Tot argumentând, cei doi s-au luat la harţă şi a venit momentul când Stefania a sărit de pe fotol i u şi a început aproape să ţipe la Raffaele, care avea un aer de şoricel tenace şi căruia îi făcea evident plăcere s-o scoată din minţi pe companioana l u i. La un moment dat ea s-a oprit, a început să râdă şi-a zis: „- Prieteni, nu e minunat că în lumea de azi, în plină criză mondială, câţiva nebuni discută la două noaptea, ţipând u n i i la alţii, despre Petrarca?” Vineri, 9 ianuarie. Masa de prânz la Trinity College, cu Martin Maiden, Michael Inwood şi Kanterian. Am văzut cum arată şi am mâncat, în sfârşit, plump puddingl Minunat. Parcă am aflat gustul unui concept. 194 195 A c um sumt în avion, pe drumul de întoarcere, şi mă gândesc la locul în care am fost. Nu are sens să compar lumea pe care am descoperit-o cu cea din care v i n eu. O socotesc, pe aceea, o reuşită în sine a speciei umane şi mă bucur pur şi simplu, ca membru al acestei specii, că ea există. Ce s-a-ntâmplat de fapt acolo? Acolo, de opt sute de ani, s-a organizat şi a funcţionat an de an, fără întrerupere, una dintre cele mai formidabile transmisii ale spiritului uman din câte a cunoscut omenirea. Iar aceasta s-a înfăptuit printr-o dublă selecţie. M a i întâi cea a categoriei menite să transmită, a profesorilor. A deveni fellow la un colegiu oxfordian echivalează, pesemne, cu a fi admis la un turneu al inteligenţei şi ştiinţei planetare. A doua selecţie îi priveşte pe cei meniţi să primească cunoştinţele de vârf ale epocii, să le conserve şi, mai târziu, să le dezvolte şi să le transmită la rândul lor. Aceştia simt studenţii. E un spectacol invizibil această selecţie, simultan măreţ şi crud. Pentru că această selecţie calcă în picioare tot ce cade în afara evaluării obiective şi reci. Ea nu are cum să ţină cont de ce va simţi cel respins odată cu prima selecţie, care survine după trei ani de studii intense şi înfrigurate. Ea nu va ţine cont de prăbuşirea tuturor visurilor l u i, de felul în care va găsi acesta puterea, odată examenul final ratat, să-şi continue viaţa. Pentru că, dacă admiterea la un colegiu oxfordian se face în urma unui interviu, diploma de undergraduate se obţine (sau nu) la sfârşitul a trei ani (până atunci nu există nici un examen), când toţi studenţii, de la toate colegiile, îmbrăcaţi în togă, se strâng, după cum mi-a povestit Cristina, într-o unică clădire (Examination Schools) şi, vreme de două-trei săptămâni, dau peste douăzeci de examene. Profesorii din comisie nu sunt neapărat aceiaşi cu care ai lucrat vreme de trei ani ca student. Rezultatul este definitiv. Pentru cei respinşi, nu mai există o altă sesiune. Cristina Neagu mi-a mai spus că, nu rareori, ratarea examenului duce la sinucidere. Sunt studenţi pentru care un asemenea eşec echivalează cu eliminarea din viaţă. (în sesiunea de anul acesta s-a sinucis, cu două zile înainte de-a-ncepe examenele - s-a spânzurat în cameră cea mai bună studentă de la romanistică. Primise o bursă la Harvard, care era condiţionată de o anumită notă finală la Oxford. S-a prăbuşit nervos înaintea probei finale.) Excelenţa acestei l u m i vine din continuitate. Şi astăzi sunt colegii care funcţionează după regulamentul stabilit la fondare. Iar continuitate înseamnă memorie cultivată şi întreţinută. în sălile în care mănâncă studenţii (cum e, de pildă, Grand H a l i de la Christ Church - eu n-am apucat să văd decât sala de mese de la Trinity College), pereţii sunt împodobiţi cu tablourile înaintaşilor, ale celor care, în fiecare generaţie, s-au pus în slujba creier u lui colectiv al omenirii. prin această slujire, ştiinţa de vârf trece şi se dezvoltă de la o generaţie la alta. Toţi oamenii pe care i - am cunoscut în treacăt m-au impresionat prin pasiunea cu care îşi făceau treaba şi prin graţia cu care împărtăşeau celorlalţi ceea ce ştiau. Sensurile vieţii lor veneau de-acolo, din ceea ce se petrecuse în sute de ani, ca un imens ritual mereu reiterat, între zidurile colegiilor oxfordiene. 196 197 Existenţa... Ce plagiat! spune Cioran. Dar parcă moartea ce e? Religia a vrut să ne dea speranţă şi n-a făcut decât să bage în noi spaima legată de „după”. Un „după” care putea foarte bine să nu se nască. Dar a fost stârnit şi acum tremurăm cu toţii de frica l u i. Tragem după noi acest pietroi al transcendenţei. Vărul meu A d r i a n mi-a spus că iarna începe cu adevărat odată cu vântul care scutură ultimele frunze rămase în copaci. La început n-am dat importanţă spuselor l u i, dar după o vreme mi s-a părut că îmi făcuse un dar: mă învăţase să văd, uitându-mă pe geam, felul în care intră moartea în lume. Trăim cu toţii, mai mult sau mai puţin, de la o zi la alta. Unde ne e proiectul? X este un prost cititor de literatură. Nu pentru că n-ar avea gust, ci pentru că-i e frică. îi e frică de tot ce face aluzie la partea din el în care n-a avut curajul să coboare niciodată. Or, literatura, atunci când nu e comică, îl obligă să se întâlnească cu subterana din el. Şi-atunci se refugiază în comic sau în mistic, adică în cele două forme posibile de mântuire: una relativizează totul (eul propriu, în primul 198 rând; râsul e cel mai puternic solvent), alta te adună în absolut, absolvindu-te de tine. „A fi contemporan c u “ e, în cele mai multe cazuri, un mod de a te murdări. E de-ajuns să deschizi câteva seri la rând televizorul. Firesc ar fi să trăim până la vârsta la care nu mai avem nici un regret că v om muri. Ar fi o moarte pe măsura fiecăruia, o moarte haute couture. Existenţialii heideggerieni sunt „categoriile speciei umane”, structurile de adâncime care ne definesc pe toţi, indiferent de particularităţile noastre ca inşi, indiferent de epocă, sex sau loc. Sunt baia noastră comună, tot ce ne ţine laolaltă ca oameni, universalul nostru de dinaintea oricărei determinări individuale, tot ce ne face să gândim şi să simţim lumea la fel. Spun toate astea pentru că fără ei nu se poate înţelege cum de un autor se poate întâlni în gândul lui cu m i i şi milioane de cititori de-a lungul şi de-a latul planetei şi al istoriei. Scriitorii sunt reprezentanţii fondului comun al omenirii care, crezând că vorbesc în numele lor, sfârşesc prin a vorbi în numele tuturor. Şi pentru că există „existenţiali”, nimeni nu poate f i perfect original. din cauza asta jurnalele de autor, acolo unde se vorbeşte la persoana I, seamănă, din cauza asta trăirile sunt recognoscibile. Existenţialii simt reducţii la unitate. 199 „Dumnezeu a m u r i t “ (formulă obosită, exploatată în exces) - dar ne-a lăsat urma unei omenii, a unei cumsecădenii, în orizontul căreia El reînvie mereu. din absenţa lui sau din depărtarea în care a fugit, dacă eşti bun, nespus de b u n chiar şi fără El - te va iubi. Uneori, privită de undeva de sus, oricum din afara ei, viaţa mea este un balamuc. încerc să f iu doctorul care-l ţine în mână pe nebun. Faimosul raţionament noician care conduce la „fatalismul binelui” (cum mi-a plăcut să-l botez undeva) şi pe care Noica îl formulează astfel în „fişa clinică” pe care şi-o face în Maladiile spiritului'. „Dacă-mi reuşeşte păcatul este bine, am voluptatea; dacă nu-mi reuşeşte este bine, am virtutea.” Dar dacă, din cauza conştiinţei păcatului, îţi iese păcatul făra voluptate? Dacă păcatul - tocmai pentru că este păcat - ucide voluptatea care stă să se nască? Dacă nu-ţi reuşeşte decât păcatul? Trebuie să ne reformăm moral pe noi înşine, clamează toţi moraliştii. întreaga viaţă. Şi o tot facem, până când, iată, vârsta rezolvă totul. îmbătrânind, devenim în mod spontan morali. „De ce te-ai chinuit atâta? De ce n-ai avut răbdare? Ai văzut ce simplu era totul?” pare că ne şopteşte bătrânul din n o i. Şi, încet-încet, de la înălţimea acestei promoţii, uităm porcăriile pe care, tot străduindu-ne cu noi, le-am făcut o viaţă întreagă. Acum, judecata morală, vizându- i pe alţii, poate începe să-şi arate colţii. Toţi scriitorii care s-au izbit la un moment dat de limita cuvintelor au descoperit, dându-le cu tifla, muzica. Uneori mă simt mulţumit că mă pot ascunde de Dumnezeu. Dar ce se va-ntâmpla în ziua în care mă va vedea? îmi trece prin minte, scriind aşa cum am scris despre mama în Scrisori către fiul meu, că nu am lăsat-o să moară. într-un sens, chiar am născut-o - la rândul meu. Ce limpede răsună vocile autorilor de jurnale, chiar dacă au murit de mult! Parcă vorbesc lângă noi. Orice jurnal b u n îşi secretă prezentul lui etern. De câteva ori, fiindu-mi ruşine că sunt român, am devenit pur şi simplu om. Discuţie cu I. la telefon despre deosebirea dintre vanitate şi orgoliu. 200 201 în vreme ce a avea orgoliu înseamnă a avea demnitatea ce rezultă din conştiinţa propriei valori, vanitatea este dorinţa deşartă după mărire, după ieşitul în faţă, şi asta mână în mână cu nevoia de linguşeală. Orgoliosul nu simte nevoia să fie confirmat în conştiinţa pe care o are despre sine şi, de aceea, intră în alertă la orice laudă pe care o suspectează a fi o simplă introducere la linguşeală. C um aş putea afla cât de mult mă schimb odată cu fiecare carte încheiată? Dar cred că greşesc vorbind aşa. Cărţile pe care le-am scris - cel puţin de la un moment dat încolo - nu m-au modificat. N-au făcut decât să mă contureze din ce în ce mai bine. E ca şi c um m-am modelat treptat din materia iniţială a fiinţei mele. * Am o depresie în cascadă sau, mai degrabă, una care seamănă cu o piramidă răsturnată. Vine mai întâi (de sus în jos) depresia metafizică, legată de dialogul tot mai strâns, aproape un corp la corp, cu finitudinea, pe şleau spus, cu moartea. O vreme, moartea se ţine respectuoasă la distanţă sau pare că nu te vede, făcându-şi de treabă ici şi colo. Şi-apoi, după ce-ai trecut de-o vârstă, îţi înregistrează dintr-odată prezenţa, pune ochii pe tine, îţi trimite o înştiinţare şi îţi spune să te pregăteşti, peste un timp, pentru mobilizare. Şi-ncepi să te pregăteşti. Îţi pui hârtiile în ordine, îţi faci planuri bine măsurate, te gândeşti dacă mai ai de spus ceva înainte de ieşirea din scenă, deşi ştii că asta n-are, în fond, nici o importanţă. [203] Vine apoi depresia legată de spectacolul speciei umane, o specie de scandalagii, de criminali, de lăcuste ceva mai evoluate (au ronţăit tot Pământul) şi, statistic vorbind, de proşti şi ţoape. O specie care, periodic, distruge în două clipe, prin războaie şi revoluţii, tot ceea ce exemplarele de lux ale speciei umane s-au chinuit să facă de-a lungul vremii. Vine apoi depresia naţională, legată de dezastrul moral al colectivităţii numite „România”. O ţară de oameni pociţi sufleteşte, care a ieşit schilodită din comunism şi care merge buimacă prin istorie. Unde întorci capul dai de hahalere, de pungaşi, de mitocani, de şmecheri şi pramatii, pe scurt de-o adunătură de indivizi care, nu se-nţelege prea bine de ce, se bat cu pumnii în piept că sunt „români”, deşi nu le pasă nici cât de-o ceapă degerată de soarta ţării lor, pe care, prin tot ce fac clipă de clipă, o duc de râpă şi-o dau de ruşine. Vine apoi depresia legată de Facultatea de filozofie la care lucrez şi unde asist la felul în care clonele impostorilor, politrucilor, activiştilor şi securiştilor dinainte de '90 blochează cariera celor mai aleşi tineri, cu studiile făcute la universităţile de vârf din Occident, cu volume impresionante publicate în ţară sau în străinătate. Pleava sus, splendoarea jos, ca pe vremuri. În sfârşit, depresia legată de micul meu eu, de viaţa mea vraişte, de incoerenţa ei, de tratativele pe care trebuie să le port cu mine pentru a pune pe picioare fiecare zi. Urc şi cobor aşadar, clipă de clipă, cele cinci trepte ale depresiei mele, cele cinci trepte pe care mă duelez cu mine însumi pe viaţă şi pe moarte. [204] * Poate că e facil să publici un jurnal. Un jurnal nu este o carte. O carte e rezultatul unui chin asumat, al efortului de a-ţi canaliza gândul într-o singură direcţie, al unei negocieri perpetue cu nereuşita. O carte te lasă stors, vlăguit. Jurnalul, în schimb, este ca un comentariu de ţaţă pe care-l faci stând aşezat la fereastra vieţii şi mulţumindu-te să priveşti. Problema e că prin faţa ferestrei cel mai adesea treci chiar tu. Să ai curajul de a te trăda într-o carte, de a te pune la dispoziţia duşmanilor tăi! Ce festin, pentru cei care te urăsc, o carte adevăratul * Sceptic fiind, nu rezultă de nicăieri că sunt lipsit de profunzime, aşa cum faptul de a fi credincios nu presupune automat excluderea frivolităţii. Foarte puţini dintre cei care se declară credincioşi îşi asumă în viaţa proprie consecinţele grave ale credinţei lor. În schimb, scepticului tocmai incapacitatea lui de a se odihni într-o convingere îi dă tristeţe şi gravitate. * Prica, vecina de la Caracal a vărului A d r i a n. La moartea mătuşii mele, a primit pomană un set de dessous-uri. L-a luat, a dat o fugă până alături şi a revenit după scurt timp, ridicându-şi fusta în faţa asistenţei, pentru ca să vadă toţi cât de bine îi veneau chiloţii răposatei. Povestea cu căpitanul Cranta, pe care mi-a spus-o tot vărul Adrian. Unul dintre unchii l u i, ofiţer la Regimentul 2 Cavalerie din Caracal, l-a luat într-o seară (era la sfârşitul anilor “30) la Cercul Militar să vadă „fenomenul Cranta”. Către miezul nopţii, ofiţerul se îmbăta, se urca pe masă şi ţinea un discurs. Beţia nu-i afecta nici echilibrul, nici coerenţa gesturilor, îi răpea doar capacitatea de a rosti. Aşa încât discursul lui era patetic, cu o gesticulaţie amplă, numai că din gura care se deschidea ritmic nu ieşea nici un sunet. în timpul ăsta, colegii l u i, adunaţi în jurul mesei, îl urmăreau atenţi, îl aprobau, punctau discursul orb cu câte un „bravo!” şi, când oratorul se oprea câteva clipe ca să-şi tragă sufletul, aplaudau frenetic. Frumuseţea era că omul nostru chiar era convins de fiecare dată că vorbeşte. Dar nu aşa stau lucrurile cu aproape fiecare dintre noi? O lungă gesticulaţie vidă, după care dispărem cu convingerea că viaţa noastră a însemnat totuşi ceva, aşa cum căpitanul Cranta era convins de fiecare dată că ţinuse un discurs. Francezii ar trebui să plătească o amendă speciei umane pentru că ne-au băgat în cap cea mai periculoasă utopie: egalitatea. Cu fiecare carte pe care o scrii trebuie să debutezi: să te porţi ca un necunoscut care urmează să cucerească lumea. 204 205 Impresionantă la Cioran este intensitatea trăirilor l u i. Dacă aş fi putut-o egala! Şi totuşi m-a ajutat enorm să mă cunosc: l-a eliberat şi l-a exaltat pe scepticul din mine, unul autentic, dar îngropat în prejudecăţile locului. Mai tot ce ţine de vastitatea monstruoasă, „felliniană”, a vieţii îmi scapă sau mă sperie. Am făcut tot ce-am putut pentru a trăi aseptic, într-o nişă a vieţii anume creată pentru a mă putea întâlni numai cu valorile mele. N u e puţin lucru, dacă stau şi mă gândesc că asta mi-a reuşit într-o bună măsură până şi „în anii aceia”. Forţa mea vine d in faptul că, de îndată ce mă simt chemat la scenă, rămân în culise. Am o modestie esenţială sau, ceea ce e acelaşi lucru, un orgoliu de bună calitate. Exemplarul uman care-mi repugnă cel mai mult: intelectualul-vedetă. Am în acelaşi timp o impresie bună şi una proastă despre mine. Dacă aş putea detalia acest lucru, mi-aş lua în posesie eul. Aşa, exagerez când într-o direcţie, când într-alta şi el îmi scapă. Scriu dintr-o anumită nevoie de coerenţă cu mine însumi. De îndată ce în ecuaţia vieţii noastre intră cuvântul „trebuie”, totul se duce dracului. Ce a spus Heidegger pe urmele lui Dilthey: că filozofia interpretează interpretarea care suntem. Fără ea am f i, omeneşte vorbind, muţi. Ceea ce îi făcea pe Cioran şi Beckett să se simtă apropiaţi era dezgustul comun pe care-l resimţeau faţă de oameni, de pildă convingerea intimă că oamenii put. Iată o mostră din Beckett (Premier amour, 1945): „In ce mă priveşte, n-am nimic contra cimitirelor. Mă plimb cu plăcere prin ele, cu mult mai mare plăcere decât mă plimb atunci când sunt obligat să ies undeva. Mirosul cadavrelor, pe care-l simt distinct sub cel al ierbii şi al pământului, nu-mi displace defel. Poate că e un pic prea dulceag, un pic prea perseverent, dar cât de mult îl prefer faţă de mirosul celor v i i, faţă de mirosul subţiorilor, al picioarelor, al cururilor, al prepuţurilor cerate, al ovulelor irosite [...]. Pot să se spele, v i i i aceştia, oricât, pot să se parfumeze oricât. Put.” Şi o mostră din Cioran, un comentariu la un fragment d in Swift (Caiete, v o i. III, 1969): „întors acasă şi îmbrăţişându- şi nevasta, Gulliver leşină de scârbă. Venea din ţara cailor şi n u suporta duhoarea animalului uman. Omul pute, e un monstru puturos, iată concluzia lui Swift. [...] Cele mai importante acte ale vieţii devin impracticabile din cauza unui simţ al mirosului prea 206 207 fin. Sfinţenia însăşi nu e poate decât spaima, decât panica în faţa anumitor mirosuri.” (Să ne amintim şi de stupefacţia lui Alioşa în clipa în care află că, mort, părintele Zosima răspândeşte o duhoare insuportabilă.) Totdeauna oamenii croiţi pe ticăloşie în grup devin hidoşi. Ticăloşia pe care au pus-o la cale - şi pe care se chinuie apoi să o aşeze în operă - îi sculptează pe dinăuntru, le răsuceşte resorturile interioare ale fiinţei şi le pune apoi stigmatul ticăloşiei pe chip. Toţi se sluţesc, defectele lor fizice capătă prestigiu, devin vizibile, se aşază, spre a fi contemplate, pe tipsia ticăloşiei care le dă avânt şi-i face să semene între ei. îmi amintesc cum îi pocise pe colegii mei de la Institutul de Filozofie execuţia pe care mi-o puneau la cale, la sfârşitul lui 1974, într-o „şedinţă deschisă”. Stăteau grupaţi într-un colţ al sălii şi se ridicau pe rând pentru a mă „înfiera tovărăşeşte”. Meşe ale părului rărit lipite pe frunţile transpirate, priviri luşe, guri ştirbe şi dinţi galbeni, urechi clăpăuge, sudoarea care le scălda, slinos, tâmplele, buze groase, vinete şi răsfrânte, ochi bulbucaţi, degete cu unghii murdare, obraji scofâlciţi, feţe buboase. Scrâşneau, gesticulau, vociferau. Făceam parte din specii diferite. M-ar fi torturat, m-ar fi ucis dacă ar fi primit de undeva îndemnul sau permisiunea. S-au mulţumit să mă execute ideologic. Dar au făcut-o aşa, grupaţi în haită, lipindu-se unul de altul, muşcând şi fugind şi lăsând locul altuia care să vină, să muşte şi să fugă. Le curgeau balele. Radu Pantazi, Vasile Popescu, Nicolae Gogoneaţă, Lucian Stanciu, Nicolae Mariş, Gheorghe Epure... A p o i de la Facultate: Boboc, Cazan... Nimeni nu-i mai ştie. în afară de cicatricele din sufletul meu, n-au lăsat în urma lor nimic. Toţi, găşcari ai răului, hidoşi, scălâmbi, căzuţi, parcă, dintr-un tablou al lui Bosch. Şi ziariştii de azi, şi politicienii care atacă astăzi în haită sunt la fel. Şontâcăiţi la vorbă, guşaţi, cu sprâncenele arse. îi poceşte otrava adunată în creier - ura, invidia, frustrările, pofta neostoită de a extermina. Căci numai o crimă colectivă i-ar potoli o vreme, le-ar instala pe faţă extazul unui rânjet satisfăcut. Insomnia începe cu recompunerea în creier a imaginilor care tocmai eraxi pe cale să se destrame. Orice jurnal este o luptă cu incomunicabilul din noi, o încercare de a forţa „uşa interzisă”. Cruzimea teribilă a băieţilor adolescenţi. îmi amintesc de o scenă pe care am trăit-o la doisprezece ani. Făcusem primele cinci clase într-o şcoală elementară din Panduri, pe deal, deasupra Cotroceniului, şi, într-a V l - a, părinţii au hotărât să mă mute la Spiru Haret, pentru ca examenul de treaptă dintr-a VUI-a să-l dau ca elev al liceului. N o i i mei colegi se cunoşteau între ei din anii precedenţi, aşa încât, începând anul, am apărut în clasă ca un intrus. O vreme, am fost studiat de ceilalţi de la distanţă. Eram timid şi, după primele două-trei săptămâni, nu reuşisem să mă împrietenesc cu nimeni. Fusesem dislocat, eram singur şi nefericit. 208 209 Cam după două săptămâni a venit momentul să f iu situat undeva în grup. Aveam stofă de lider sau de subordonat? întrebarea asta nu poate fi tranşată, între băieţi, decât prin bătaie, cel mai adesea printr- una sălbatică. Bătăuşul clasei trebuia, aşadar, să regleze problema. îl chema Corman, era scund, îndesat, cu umerii laţi, cu ochii mici şi nasul turtit. O meşă de păr blond îi cădea, rebelă, în ochi. Stătea în bancă cu cel mai înalt băiat din clasă, care avea picioare lungi, de ţânţar, şi care, mai târziu, a ajuns în lotul de baschet al României. Erau buni prieteni şi făceau o pereche caraghioasă. într-o pauză, am făcut imprudenţa să trec de pe un culoar pe altul al clasei sărind, aşa c um făceam cu toţii, peste un şir de bănci şi sprijinindu-mă în mâini pe două pupitre. Şi am ales să sar tocmai peste banca lor. Nu aterizez bine pe celălalt culoar, că lunganul, care stătea lângă bancă, îmi spune: „- Ce faci, bă? M i - a i murdărit banca. Ai atins-o c u piciorul!' „ - N - am atins-o.” „ - Ba a i atins-o. Şterge-o cu mâneca.” „ - N - am atins-o. N - o şterg.” „ - Corman, strigă lunganul, ia vino, bă, că ăsta ne-a murdărit banca şi nu vrea s-o şteargă!” între timp se făcuse linişte şi toţi băieţii din clasă se apropiaseră şi făcuseră cerc în jurul nostru, unii căţăraţi în picioare pe bănci, ca să vadă mai bine. Corman şi-a făcut loc printre ei. Ţin minte că, pe sub haina de uniformă, avea un pulover grena. Mi-a rămas pesemne în cap pentru că şi-a scos haina. Nu exista nici un dubiu asupra a ceea ce avea să urmeze. Dacă mi se făcea frică şi ştergeam - simbolic, desigur, doar gestul conta - scaunul băncii, umilirea mea era totală. Deveneam un nimeni în grup. Dacă nu ştergeam, urma bătaia. Dacă eram bătut, rolul de lider în grup al lui Corman era încă o dată consolidat. Dacă-l băteam, aş fi împărţit cu el poziţia. Dar era puţin probabil că aş fi reuşit. Era „pe terenul lui “. Toţi ţineau cu el, iar eu, ca intrus, trebuia să-mi primesc lecţia şi să-mi ocup locul care mi se cuvenea, la coada clasei: locul ultimului venit. „- Ce faci, bă, nu vrei să ştergi banca pe care-ai murdărit-o?” „- N-am murdărit-o.” „- Ba ai murdărit-o. Şterge-o!” Gata. Fusese ultima somaţie. Ştiam că acum urmează pumnii. Toţi ştiau. Ritualul introductiv, înfruntarea verbală, se consumase. Şi, ca la un semn, s-a dezlănţuit iadul. Au început cu toţii să urle. Iar între noi a început să cadă ploaia de pumni. Mă băteam cu ură. îi uram pentru că voiseră să mă umilească. Nu ştiu cât a durat totul. Pauza era de zece minute şi bătaia se încinsese chiar la începutul ei. Vacarmul era îngrozitor. Nimeni n-a auzit soneria de încheiere a recreaţiei. Răcnetul profesorului de geografie, care intrase în clasă, nevenindu-i să creadă ceea ce vede - jumătate din clasă era căţărată pe bănci -, a pus ca p r in farmec capăt dezmăţului. S-au furişat toţi ca iepurii în bănci, cu feţele îmbujorate, fericiţi de bătaia ca-n filme la care asistaseră şi nerăbdători, acum, să vadă ce v om păţi. Corman şi cu mine am fost scoşi de îndată în faţa clasei, pe podiumul de la tablă. A fost primul moment când, cu coada ochiului, am putut să-mi văd adversarul. Nu arăta bine deloc. Ochiul dinspre mine era negru, umflat şi închis. Eu nu ştiam, desigur, cum arăt. Ce pot spune e că vedeam bine şi nu eram nici ameţit. 210 211 Am fost trimişi de urgenţă acasă şi poftiţi a doua zi la direcţia liceului „cu părinţii”. Eram un băiat cuminte. Nu mă bătusem niciodată din senin. A c u m însă o făcusem sălbatic. Seara, tata s-a întors de la serviciu şi mama i-a povestit ce se întâmplase la şcoală. M - a chemat şi m-a întrebat: „- Te-a pus să ştergi banca?” „- D a. “ „- O murdăriseşi?” „- N u. A vrut doar s ă mă umilească.” „ - A i şters-o?” „ - N u. “ „- Şi-atunci a-nceput bătaia?” „- D a. “ „- L-ai bătut?” „- Da, rău. I-am umflat un ochi.” „- Bine i-ai făcut! Am să v i n mâine să vorbesc cu directorul.” Când am reapărut în clasă, ceva se schimbase în chip vădit în atmosferă. Simţeam privirile furişe ale băieţilor încrucişându-se în drumul spre banca mea. în pauză, unul a venit să-mi ofere cadou doi nasturi- fotbalişti, iar altul mi-a arătat colecţia lui de timbre şi m-a-ntrebat dacă vreau să-mi aleg ceva. Iar după ore, când aveam voie să rămânem în curtea interioară a şcolii şi să jucăm fotbal, am fost desemnat, împreună cu Corman, „să facem echipele”: stăteam faţă în faţă şi ne alegeam pe rând câte un jucător, fiecare. Pe măsură ce erau numiţi, băieţii se aşezau în spatele nostru. Devenisem astfel, de la o zi la alta şi în chip tacit, căpitan de echipă. Totul se petrecuse cu un firesc desăvârşit. Teribila bătaie de dinaintea orei de geografie mă propulsase în vârful grupului. Inutil să mai spun că, în cei doi ani pe care i-am petrecut la liceul de lângă Piaţa Rosetti, Corman a devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. O prietenie înălţată pe pumni. Cel mai mult mă enervează când uit să p u n cafea în filtrul cafetierei electrice. O aud bolborosind, apoi, când tace, mă ridic de pe scaun să-mi torn cafeaua. Dar în vasul cafetierei nu este decât o apă gălbuie si aburindă. Mă mai enervează şi când, dimineaţa, la micul dejun, nu obţin ceea ce am numit „sincronia perfectă”: să termin în acelaşi timp cafeaua, sucul de fructe şi pâinea prăjită. M a i exact, când mai am o înghiţitură de cafea, trebuie să mai am tot o înghiţitură de suc şi o singură îmbucătură din felia de pâine prăjită. Dacă imul dintre cele trei elemente este în exces (de pildă, mai am o bucăţică de pâine, dar nu mai am cafea), consider micul dejun ratat. Asta mi-aduce aminte de cum mânca dimineaţa Petru Creţia. îşi pregătea totul cu o minuţie maximă. Ungea mai întâi cu unt trei felii de pâine, aliniindu- le cu grijă pe un fund de lemn, pe care-l punea la distanţa ideală pentru mâna stângă. Trebuiau să fie trei felii de pâine tăiate la rând, aşa încât alinierea să iasă perfect. Laptele pe care îl turna în cană trebuia să fie clocotit şi, odată turnat, să nu aibă timp să prindă pojghiţă. Aşa încât cele trei felii de pâine unse cu unt erau atacate în clipa imediat următoare turnării laptelui. Ultima muşcătură din ultima felie de pâine trebuia să coincidă cu ultima sorbitură de lapte. Numai că eu, spre deosebire de el, având i n clus şi sucul de fructe în micul dejun, am de coordonat trei elemente. Tot ce mă atinge prea adânc mă dislocă (fizic şi psihic), pentru că în străfundul fiinţei mele (ce pompos sună, dar nu ştiu să spun altfel) se află o rană deschisă. 212 213 Dar, vorba lui Imre T., n-aş vrea să se închidă. Se cuvine să sângerezi, să te simţi bine cu rănile tale. Dacă în vremuri atât de tulburi nu mai are nici un rost, cum spune Julien Green, să pozăm pentru viitor (viitorul a devenit problematic), atunci înseamnă că scrisul nostru, de vreme ce specia e ameninţată, se închide în el însuşi, e doar pentru tine sau pentru tot mai puţini d in jurul tău, pentru aproapele nostru în timp. Când citeşti jurnalele de autor din interbelic sau din anii '50 (apăruse bomba atomică), vezi că toate au un ton apocaliptic, iar, dacă te gândeşti bine, tema sfârşitului l u m i i a însoţit întreaga istorie a Europei. Dar acum chiar că e altceva. Suntem deja prea mulţi pe aceeaşi cracă, iar bomba atomică e potenţată de bomba cu ură a ideologiilor şi a fundamentalismelor de tot soiul. Mă simt d in ce în ce mai bine cu Cioran, cu Ionesco, cu Noica, cu Monica, cu V i r g i l. Citesc şi recitesc seară de seară când din unul, când din altul, şi mă culc împăcat, cu o senzaţie de bine şi de minunată tovărăşie. (Ei bine da, „tovărăşie”, ca să le luăm cuvântul înapoi!) îmi place foarte mult să dirijez în timp ce conduc, în special pe Valea Oltului şi mai cu seamă uvertura Egmont şi partea întâi din Concertul nr. 6înD major de Boccherini, ambele extrem de incitante pentru histrionismul meu. ( Am o instalaţie audio de top, Harmann Kardon.) Singura parte proastă este că unii şoferi care v i n din faţă, văzându-mă p r in parbriz cum dau din mâini (ei, neauzind muzica, nu înţeleg rostul agitaţiei mele), rămân cu gura căscată şi bănuiesc că, pentru câteva clipe, nu mai sunt îndeajuns de atenţi la trafic. în Regulamentul de circulaţie rutieră ar trebui totuşi interzis dirijatul la volan. Cea mai importantă funcţie a vieţii a devenit pentru mine să mă exprim. De la un moment dat a trăi devine un act de conştiinţă („cât încă?”, „şi cum?”) şi, de aceea, extrem de împovărător. Devine, pur şi simplu, eine schwere Aufgabe, o „temă grea” - la examenul cel mai greu al vieţii mele, cel pe care-l dau cu mine însumi. Uneori seara, târziu, când mi se face rău, mă îngrozeşte ideea că v o i muri singur în casă şi că lucrurile mele îmi vor supravieţui, devenind, dintr-o clipă în alta, ale nimănui. Momentul acela în care soarele dă semne de sleială, în care lumina cade, dar seara n-a coborât încă - e, pentru mine, timpul cel mai prost al zilei. Atunci sunt vulnerabil, atunci depresia, dacă îmi dă târcoale, va găsi partea dezgolită a sufletului meu din care poate să muşte. 215 La început, puţin după vârsta de 20 de ani, m-am întâlnit cu prăpastia pe o cale culturală. Atunci am citit în Naşterea tragediei a lui Nietzsche că grecii au creat apolinicul - lumea artei ca lume iluzorie a imaginilor frumoase - pentru a acoperi prăpastia vieţii, pe care dionisiacul le-o dezvăluise. Dar lumea apolinicului e subţire ca un văl care se poate rupe în orice clipă, lăsând din nou să se vadă hăul pe care stăm. Mai târziu, am comentat un tablou faimos al lui Caspar David Friedrich, Stânci de cretă pe Rtigen, folosind tot o vorbă a lui Nietzsche: „Şi dacă priveşti mult timp într-o prăpastie, prăpastia priveşte la rându-i în adâncul tău.” De-atunci au mai trecut nişte ani şi metafora prăpastiei a început să intre în viaţa mea, altfel decât ca motiv cultural, rămânând, desigur, o metaforă. Faptul că „stăm aşezaţi pe o prăpastie”, că facem tot ce putem ca să ascundem acest lucru, dar că grozăviile pe care le trăim sau pe care le vedem în jur ne aduc aminte de ea ca abis final al suferinţei şi-al morţii mi-a devenit din ce în ce mai familiar. Sau, iarăşi, mi s-a impus tot mai mult ca metaforă a insondabilului care e, până la urmă, orice suflet omenesc: abyssos, „fără de temei”, fără un grund întemeietor, fără posibilitatea de acces la un sol ferm. Să cazi în prăpastia care eşti... Până într-o seară când, în timpul unei colici renale, am făcut o injecţie cu Tramadol, un antialgic puternic. Efectul psihic a fost devastator: timp de o oră am alunecat în prăpastie, într-un „abis”, în ceva căruia, tot rostogolindu-mă, n u - i atingeam fundul. Rostogolirea aceasta, care a durat aproape o oră şi care încetase să mai fie o metaforă, de vreme ce era o trăire psihic-reală, rămâne cea mai cumplită tortură pe care am cunoscut-o în viaţa mea. E de dorit să nu m u r im disperaţi. Unul dintre „conceptele” preferate ale lui Cioran, cuvântul care revine poate cel mai des în scrierile sale este ratare. Cioran afirmă în repetate rânduri că are o preţuire aparte pentru rataţi şi pe el însuşi s-a considerat, nu o dată, „ratat”. Ar fi însă greşit să credem că aici este vorba de propriile tale aşteptări înşelate sau de cele ale altora în raport cu o performanţă anume. Cu atât mai puţin, ratarea cioraniană nu are nimic comun cu ambiţiile înşelate ale unui scriitor în raport cu opera l u i. Sensul ratării este existenţial şi el se referă la incapacitatea de a realiza un proiect de fericire la scara unei vieţi în pofida dorinţei arzătoare de a o face: „De ce simt u n ratat? Fiindcă am aspirat la fericire, la o fericire supraomenească, şi fiindcă, neputând să ajung la ea, m-am înfundat în contrariul ei, într-o tristeţe sub-umană, animală, mai rău, într-o tristeţe de insectă. Am dorit fericirea gustată în apropierea zeilor, şi n-am obţinut decât această apatie de termită” {Caiete, II, 330). Şi totuşi important e să-i preţuim pe rataţi: ei sunt cei care au vizat sus. Ceea ce contează e că au vizat, nu că nu au reuşit. Şi asta faţă de cei care nu vizează nimic. Opusul ratatului: modestul. Ratarea ratatului, falsul ratat: veleitarul (cel care n-are resurse să vizeze 217 un ideal, dar care, totuşi, o face). Concluzia: să ne străduim să f im (măcar) rataţi. După 60 de ani, mi-am pierdut „eternitatea psihologică” pe care, la 50 de ani, încă o mai aveam. Am devenit, în sfârşit, muritor. De câte ori întâlnesc un om care-mi spune că n-are televizor acasă, mi se face ruşine de mine. M-am săturat până peste cap de intelectualii mistici autohtoni, păcătoşi patenţi care perorează despre lucruri înalte. M a i nici unul n-a putut face vreodată legătura între credinţa lui şi viaţa l u i. Numai românii se instalează direct în „stadiul religios” kierkegaardian, rămânând totodată bine înfipţi în „stadiul estetic” al existenţei. La noi, „stadiul etic” rămâne nepopulat. în fiecare dimineaţă, imediat după trezire, ascult vreme de o oră muzică, ceea ce înseamnă că, înainte de a intra în z i, îmi fac o injecţie cu atemporalitate. Căci muzica, în mod ciudat, deşi este artă temporală prin excelenţă, te scoate de fapt din timp. Trebuie să stau o vreme suspendat în muzică, la porţile zilei 218 mele, ca să pot după aceea să-mi fac curaj şi să păşesc în ea. Măsor cu această vorbă a lui Cioran („Cu cât facem mai multe progrese «interioare», cu atât scade numărul celor cu care putem într-adevăr comunica”) progresul interior realizat de mine. Spectaculos! în jurul meu e aproape pustiu. Omeneşte vorbind, cel mai descalificant lucru este să nu ai conştiinţa felului în care esti. Ideea de care ne agăţăm în fiecare zi că până la urmă lucrurile vor merge. Şi asta până în ziua în care zilele ajung „la urmă”. Când plasa gândurilor devine prea deasă, în ea vor cădea toate experienţele viitoare. * Suma privinţelor în care trebuie să tăcem despre noi dă mai degrabă măsura abjecţiei decât a discreţiei noastre. * Numai o anumită doză de idealism moral te face să reacţionezi atunci când vezi un om singur încolţit de o haită întreagă. Dar numai un intelectual, adică un tip apragmatic, poate veni cu astfel de consideraţii pe tărâmul politicii. N - am însă de ce să regret, în situaţia aceea nu prea era de ales. 219 Lucruri aparent banale a căror semnificaţie îţi scapă în prima clipă. Aşa, de pildă, cele două ieşiri cu Noica, la scurtă vreme după ce i se dăduse drumul d in închisoare: una la cofetăria Nestor de pe Calea Victoriei (unde e astăzi hotelul Bucureşti), alta la restaurantul „Doi cocoşi”, de la intrarea în Mogoşoaia. Ne invită, aşadar, pe Andrei şi pe mine, îhtr-o dimineaţă pe la ora 11, la cofetăria Nestor. Cred că era în 1968. Ieşise de la închisoare în vara lui '64. Ne aşezăm şi vine „să ne ia comanda” o fetişcană, demnă reprezentantă a comerţului socialist. Vorbire dezabuzată, privire lipsită de orice complezenţă. „- Da, spuneţi!”, începe ea pe tonul cel mai acru cu putinţă. Noica e descumpănit, îşi drege de câteva ori tonul şi, în cele din urmă, spune: „- Păi, domnişoară dragă, un chocolat.” Acest produs burghez, care se pregăteşte d in cele mai fine ciocolăţuri topite în lapte clocotit şi care lui Noica îi rămăsese în minte de p r in interbelic, nu mai exista de mult în cofetăriile noastre. „- Nu vindem ciocolată la masă!”, răspunde fata în mod vădit iritată. „- Altceva!” Noica îşi drege iar glasul de câteva ori şi, în timp ce fata bătea cu coada creionului în carnetul de comenzi, zice: „- A t u n c i... un dulce!” „- Ce fel de dulce?”, ridică fata tonul, enervată la culme. Noi, care ştiam denumirile prăjiturilor din cofetăriile socialiste, îi sărim în ajutor. „- Poate trei violete?”, zice Andrei împăciuitor. „- Trei violete!”, îşi notează, scârbită, fata. „ - Altceva?” „ - Nimic, mulţumesc.” Când am rămas singuri, Andrei şi cu mine, am făcut o socoteală scurtă şi ne-am dat seama că Noica nu mai intrase într-o cofetărie de cel puţin douăzeci de ani: în '49 fusese trimis în domiciliu forţat, la Câmpulung, unde nu avea bani nici pentru timbrul unei scrisori, în '59 intrase la închisoare, în '64 ieşise, dar, în mod vădit, nu pusese încă piciorul într-o cofetărie. La „Doi cocoşi”, unde îl invitaserăm noi, s-a petrecut altceva. Am comandat toţi muşchi de vacă şi, după două-trei îmbucături, Noica s-a oprit, a pus tacâmul jos şi a zis: „- Dragii mei, e-atât de bun, că ţi se face ruşine.” Nu mai mâncase un muşchi de vacă de peste două decenii. „Eu” este sinteza şi conştiinţa tuturor eurilor mele: a eului meu melancolic d in preajma serii, când lumina începe să cadă, a eului meu activ şi pus pe ameliorat lumea, a eului meu ludic, dornic să se prostească în o mie de feluri, a eului meu violent, isteric şi scos din minţi, a eului meu uşuratic şi concupiscent, a celui tandru care mângâie şi este mângâiat, a eului meu dispreţuitor şi arogant, a eului meu „corneillian” (suferitor, măreţ şi nobil!), a eului meu timid, şovăielnic şi lipsit de încredere în el, a celui jignit de moarte, neînduplecat şi care nu se mai întoarce din drum, a eului înspăimântat de ridicol, a eului meu băşcălios şi fericit să moară de râs, a eului meu pus pe treabă şi vrând să răstoarne munţi sau a celui leneş, inerţial şi lipsit de orice chef, a eului meu terorizat de perspectiva catastrofei. Fiind toate astea şi altele multe - cine simt eu de fapt? Sunt 220 221 suita tuturor combinaţiilor potenţiale ale acestor euri, cu o dominantă de moment. Sunt recuzita eurilor mele. Şi totuşi mă mişc în matca aceluiaşi eu. Aşadar - cine simt eu? De câte ori, la facultate, ajung cu analiza lui Sein und Zeit la capitolele privitoare la ustensilitate (Zeughaftigkeit), îmi vine în minte bucătăria vărului meu de la Paris, unde atât el, cât şi soţia lui au împins aranjarea „fiinţării-la-îndemână”, cum o numeşte Heidegger, la pedanteria supremă. Ba chiar au ajuns la un concurs al perfecţionării, în marginea căruia izbucnesc şi mici scandaluri. De pildă, foarfecă de bucătărie e pusă pe frigider la distanţa optimă faţă de cămară şi frontul de lucru, dar vărul meu i-a stabilit şi o poziţie anume: urechea mai largă a mânerului trebuie să stea spre în afară, pentru ca degetul mare de la mâna dreaptă să poată intra dintr-odată în ea. Se întâmplă ca soţia lui să ignore această regulă, drept care între cei doi au loc, când şi când, schimburi furtunoase de replici. Un cuvânt-cheie al analizei heideggeriene este Hingehdrigkeit, apartenenţa unui ustensil la u n loc anume, care defineşte poziţia lui într-un ansamblu ustensilic (uneltele dintr-un atelier, de pildă). Dezordinea este un mod de a atesta pe o cale negativă această Hingehdrigkeit, abia bulversarea ordinii stabilite a lucrurilor scoţând în evidenţă (ca pierdută) ordinea lor. Am cunoscut cupluri care s-au despărţit din pricina nerespectării lui Hingehdrigkeit: unul din 222 parteneri nu punea niciodată lucrurile „la locul lor”. Căsnicia este de fapt un contract dificil între doi membri aparţinând unor triburi diferite. Există, de pildă, tribul celor care apasă pasta de dinţi de la bază spre vârf şi membrii lui vor avea mari dificultăţi de convieţuire cu cei care provin din tribul care apasă tubul de pastă la mijloc. Aşa cum există triburi în care vasele întrebuinţate se pun în cuva chiuvetei, pentru a fi spălate mai târziu, când s-au adunat toate, şi altele în care ele sunt spălate unul câte unul, de îndată ce sunt întrebuinţate. Cele mai armonioase (şi durabile) căsnicii sunt căsniciile cu reguli asemănătoare în privinţa lui Zeughaftigkeit şi a lui Hingehörigkeit. * Duşmanii „operei” tale se recoltează de obicei dintre persoanele din preajmă. Primejdia vine de la cei mai apropiaţi, de la cei care „nu-ţi vor decât binele”, dar aşa cum îl înţeleg ei şi care, până la urmă, este binele lor. Cu ei te lupţi, pe ei trebuie să-i învingi, în permanenţă, într-un fel sau altul. De câte ori îmi place o piesă muzicală o ascult până la epuizare, ceea ce înseamnă până la uciderea ei, până la „şlagărizare”. A p o i, încet-încet, ajung să nu mai pot asculta compozitori întregi. Aşa am ucis o parte din Bach, pe Mozart aproape în întregime (doar de Don Giovanni nu ajung să mă satur), pe Schubert, Brahms, C h o p i n... Singurul care a rezistat la ascultări repetate - şi nu înţeleg de ce doar el - e V i v a l d i (lăsând, evident, deoparte Anotimpurile, din care nu suport nici măcar o notă). E singurul 223 care nu mă deprimă, care îmi dă un gust al vieţii necontaminate încă de o tristeţe de moarte. (Toţi ceilalţi compozitori îi deschid parcă morţii poarta, lăsând-o să intre în ograda vieţii sau amintindu-ne mereu că ea e dintotdeauna acolo.) Vivaldi mă aşază în muzica unei unduiri fără sfârşit, a unei sărbători potolite, într-o lume împăcată cu ea. Parcă mă ia cineva în braţe şi mă leagănă pe deasupra vieţii. Găsesc în Jurnalul lui Julien Green explicaţia pentru povestea de mai sus cu V i v a l d i, trecută, în cazul l u i, asupra lui Hăndel: „7 decembrie 1965. Ascultând muzică de Hăndel, mă gândeam: «Este de-o frumuseţe răpitoare, dar nu recunosc nici unul din sentimentele despre care vorbeşte. De altminteri, despre ce ar vorbi? Este ca soarele. Soarele nu vorbeşte despre nimic din ce-i în inima mea. Schumann vorbeşte, şi Schubert, şi Brahms»' Chiar aşa. Vivaldi mă eliberează de sâcâitoarea povară a eului meu. îi invidiez pe toţi cei care au putut descrie muzica: Kierkegaard, Barbellion, Cioran... înainte de 1990 nu m-am îndoit nici o clipă că singura soluţie era cultura, că numai selecţia valorilor făcută de o întreagă omenire vreme de sute şi sute de ani mă putea mântui de spectacolul pocitaniei care devenise omul în comunism. Astăzi îmi e din ce în ce mai greu să evaluez locul culturii în lume. Se va naşte o nouă specie, total a-culturală, iar toate valorile cernute de cei peste 2 500 de ani vor fi abandonate şi vor arăta ca un câmp lăsat în paragină. Mă înstrăinez tot mai mult de româna de azi. Nu pot vorbi şi nu pot scrie aşa cum se vorbeşte şi se scrie acum. Mă simt, pe zi ce trece, mai „clasic”, ceea ce-nseamnă: mai străin. Vorbesc de fapt o limbă moartă. Până pe la 30 de ani am locuit, în apartamentul din Cotroceni, cu părinţii mei, cu sora şi cumnatul meu. Lucram în sufrageria mare, mai târziu am avut camera mea, dar fapt este că zgomotele casei, venirile şi plecările celorlalţi nu mă lăsau niciodată să mă simt singur. îmi era bine, îmi era, sufleteşte, cald. Tragicul, prima mea carte, am scris-o noaptea, în sufragerioara de lângă bucătărie, când toţi dormeau şi respiraţia lor în somn, neauzită, ajungea totuşi până la mine şi mă ocrotea. Eram singurul treaz şi eram convins că, în ruminaţia nopţii, voi recrea l u mea. Gândul că aş putea locui singur mi se părea o enormitate, pentru că, îmi spuneam, aş fi murit de urât. Ceilalţi, „ai m e i “, îmi intraseră în metabolismul fiinţei. A p o i m-am însurat şi am plecat din Cotroceni, apoi... învăţul singurătăţii a fost una dintre cele mai grele încercări p r in care am trecut. A-ţi asuma singurătatea este una dintre faptele eroice ale vieţii şi, odată dobândită, ea va fi trăită când ca glorie, când ca eşec. Singurătatea lui Noica zece l u n i pe an, vreme de zece ani, a fost înspăimântătoare. Cabana se afla în 224 225 pădure şi erau săptămâni de iarnă - când viscolea şi drumurile îşi pierdeau contururile - în care ai fi putut crede că eşti singur pe altă planetă. Câte spaime trebuie să-şi fi înfrânt acest om trecut de 70 de ani, trăind aşa, cu un singur rinichi, cu mâncare puţină, cu apa încălzită într-un ibric pe sobă, înconjurat de zăpezi în pustiul muntelui! Ce încredere oarbă în destinul l u i, adică în obligaţia lui de a înţelege lumea şi de a-i reda, sub forma ultimului „tratat de ontologie” al Europei, imaginea exactă! Dar asta e: la Păltiniş, Noica găsise unghiul d in care fiinţa îi poza. Cineva mi-a spus astăzi că, de îndată ce ne mor părinţii, trecem în l i n ia întâi. Destinul cărţii pus mereu în cumpănă cu evoluţia tehnicii. Astăzi cartea pare ameninţată de internet, în 1890, fraţii Goncourt, în jurnalul lor, o vedeau ameninţată de bicicletă, pentru că oamenii ar fi fost tentaţi pesemne să se plimbe pe două roţi în loc să stea să citească. (Sigur, nu e chiar acelaşi lucru. Şi totuşi...) Timpul pe care-l pierzi pentru a te apuca de scris (zile, săptămâni sau luni) face parte din scris şi este, astfel, un timp câştigat. Clasa politică (şi mai cu seamă în România) este menajeria societăţii. C am toate animalele simt reprezentate în ea. Nu-ţi poate fi bine prea mult timp. Nu-mi place să spun „studenţii m e i “ sau „doctoranzii mei”, pentru că le dau prea puţin. Dar aşa se întâmplă cu mai toţi profesorii din România şi de aceea mai toţi, vorbind aşa, sunt de fapt impostori. Studenţii din România sunt de fapt ai nimănui. Spaima, când scrii, că ai putea să cazi sub un anumit nivel. Astăzi la F N A C, la palatul parizian al cărţilor, expusă pe un raft, cartea electronică, mai precis suportul electronic pe care se pot înmagazina şi citi câteva sute de volume (portable reader systern). Părea stingheră şi în răspăr cu tot ce se afla în jur. Dar în curând ea e cea care va înghiţi zecile de mii de titluri care o înconjurau, în burta acestui dreptunghi de zece pe optsprezece centimetri vor dispărea munţii de cărţi cu copertele lor colorate, acest iarmaroc datat. Şi, odată cu el, vor dispărea şi toţi oamenii aceştia care răsfoiesc cu înfrigurare cărţile, toţi cei care stau pe jos, cu picioarele încrucişate, citindu-le. Totul va fi mai rapid, mai comod, iar lumea va fi, din nou, şi mai săracă, şi mai urâtă. Demolare - acest cuvânt care a traversat comunismul sub Ceauşescu, răsuna direct în vieţile noastre, 226 227 sub bolţile destinelor noastre. Cine, astăzi, poate înţelege asta? Sentimentul de jenă intensă care te urmăreşte o vreme după aproape orice prestaţie publică. Senzaţia că încetezi, atunci, să f i i tu, fără să ştii cine ai devenit. Sunt cineva care agită apele pe hârtie. Această carte este un Ersatz al cărţilor mele nescrise, o încercare disperată de a spune dintr-odată tot. în comunism am trăit o uluitoare degradare a vieţii. N i c i atunci şi nici apoi n-am fost în stare să exprimăm mai nimic din ea. Ca scriitori sau filozofi, asta ar trebui să fie marea noastră ruşine. Lucrul cel mai captivant - pentru mine - în ceea ce scriu aici este năvala de gânduri, amintiri şi senzaţii. E ca şi c um viaţa mea mă ajunge din urmă şi se revarsă asupră-mi. Ca să nu mă înec, mă urc pe pluta jurnalului meu. Singura ordine în această imensă revărsare este adusă de cel căruia-i spun eu. Revelaţia pe care am avut-o în săptămâna de la Oxford este că noi nu avem istorie. Nu că nu ni s-a întâmplat nimic, ci că n u avem memorie şi document. Dar cui îi pasă de asta? Românilor în nici un caz. De-asta nici nu existăm, pentru ceilalţi. Nu ştim niciodată ce se întâmplă cu ceilalţi între patru pereţi. Dar, judecând după prostia şi nesimţirea care se plimbă pe stradă, sunt convins că majoritatea oamenilor trăieşte erotismul îhtr-o formă precară. De cât suflet şi de câtă inteligenţă este nevoie pentru „o îmbrăţişare reuşită”. Prodigios erotic nu poate fi decât un „om de spirit”. * Îmi place mult cuvântul „tranzitivitate”, care mi se pare că despică omenirea în două specii: cei care au şi cei care n-au puterea de a trece în locul altuia. Această putinţă de a glisa în contururile altei fiinţe ţine însă de milă, adică de compasiunea de sine trecută asupra altuia. Ea presupune acel dram de imaginaţie pe care-l implică faptul de a te pune în pielea celuilalt. Copiii, de pildă, n-au tranzitivitate. Ei pot să dea foc unui păianjen prins într-o cutie de chibrituri şi să asculte cum sfârâie carnea arzândă. Sau să chinuie animale în genere (gângănii, broaşte, pisici, câini). Maturizarea unei fiinţe umane se petrece când tranzitivitatea se instalează în centrul acesteia ca principiu de raportare la ceilalţi. Altfel spus, când celălalt devine „seamăn” şi este, în virtutea asemănării cu tine, pus la adăpost de răul pe care i l-ai putea face din clipa în care îl consideri doar ca altul complet diferit de tine. Tranzitivitatea, ca putere de a te pune în locul altuia, ar fi trebuit în principiu să stăvilească răul de pe lume. Nu poţi scoate ochii [230] cuiva dacă te gândeşti, fie şi o clipă, că tu ai fi cel care păţeşte acest lucru. Este uimitor să constaţi că „principiul tranzitivităţii” nu funcţionează ca regulă absolută a umanităţii, că, dimpotrivă, istoria ei este alcătuită dintr-un alai nesfârşit de cruzimi care se bazează tocmai pe ignorarea acestui principiu. (Plăcerea cu care oamenii au asistat vreme de secole la execuţii şi la torturi publice nu încetează să mă stupefieze.) Ridicarea de la imaginaţia concretă, prin care te pui de fiecare dată în locul celui suferitor, la principiul formal al interzicerii răului este egală cu apariţia moralei, iar interiorizarea acestui principiu echivalează cu existenţa persoanei morale. Eşti civilizat- moral atunci când principiul nefacerii răului funcţionează reflex, fără deturul prealabil prin substituţia de speţă pe care se bazează tranzitivitatea concretă. * în Jurnal de idei, Noica s-a jucat puţin - căutând s-o decline - cu vorba „Ce ţie nu-ţi place altuia nu face”. „Fă altuia ce-ţi place ţie.” Şi apoi: „Fă altuia ce-i place l u i. “ Doar prima propoziţie poate întemeia o etică, în speţă o etică a tranzitivităţii, având în ea un potenţial realist de universalitate: oricine poate să se pună în locul altuia, rămânând totuşi el. A doua întemeiază o etică a egoismului, ratând din capul locului întâlnirea cu celălalt (deşi nu e deloc exclus ca altul să găsească, la rândul l u i, plăcerea în ceea ce-mi place mie şi, astfel, să-i placă ce-i fac). Iar ultima, care stă la baza unei etici a i u b i r i i de cuplu, n u are suflul universalului, pentru că numai un individ 230 atins de dragoste poate să uite total de el şi să dispară în dorinţa celuilalt. Acest lucru nu-i poate fi cerut omenirii în ansamblul ei. Citesc într-un ziar care se consideră „cultural” această grozăvie: „Vechea generaţie tot nu vrea să se dea deoparte.” Dar c um arată, în mintea acestor fete şi băieţi (imul dintre ei face şi portretul biologic ideal al omului de cultură: 38 de ani!), „a te da - cultural - deoparte”? Ar trebui poate să-i chem pe cei care, chipurile, nu-şi găsesc locul din cauza mea şi să le spun: „Luaţi voi editura asta pe care am construit-o vreme de douăzeci de ani, pentru că a venit vremea să mă dau deoparte.” Sau: „Traduceţi voi Sein und Zeit în română, pentru că eu n u mai am 30 de a n i ! “ Sau: „Scrieţi-mi v o i cărţile, pentru că eu trebuie de-acum să mă dau deoparte!” Merg oare aşa de simplu cultura şi biologia împreună? Când îl scoţi pe Picasso la pensie? Dar pe Rubinstein? Dar pe Vargas Llosa? M a i toţi intelectualii umanişti dau tot ce au mai b u n spre finalul cursei, când lucrurile văzute, trăite şi mestecate cu mintea rodesc în ei în forma cea mai frumoasă. Ce e cu aceşti tineri? De unde atâta mojicie şi ură la u n i i dintre ei? Sunt orfanii culturali ai perioadei de tranziţie, asta sunt, tineri văduviţi de „figura tatăl u i “ şi căzuţi într-o falie a istoriei. Scot capul de-acolo arşi de ură şi fac spume la gură. Cât de rău trebuie să le fie! La vârsta lor şi cu sufletele deja pustiite! Ceea ce fac ei în furia neofiliei lor, înţeleasă ca lichidare a tradiţiei, este periclitarea lanţului suveran - care a creat Europa - al transmisiei culturale, lanţ care 231 e făcut nu din ură, ci din iubire şi admiraţie. Cu vorbele lui Konrad Lorenz: „Numai atunci când iubeşti un om din adâncul sufletului şi priveşti în sus către el eşti în stare să-ţi însuşeşti tradiţia lui culturală' Şi: „Opinia eronată că omul ar putea isca din neant în mod calculat şi raţional o nouă cultură duce la concluzia total greşită că soluţia cea mai bună ar fi distrugerea totală a culturii părinţilor spre a face loc unei reconstrucţii «creative». Cine se gândeşte în mod serios la aceasta ar trebui însă să se întoarcă la omul precromagnon!” Fiecare dintre n o i, odată ajuns „aici”, insistă în „a f i “. Suntem, desigur, în cele din urmă evacuaţi după aceeaşi lege care ne-a adus pe lume. Dar ce mojicie „ontologică” să clamezi ieşirea din scenă a cuiva, să visezi la brânciul care-l precipită în a-nu-mai-fi-ul l u i. Cuvântul „generaţie” - altfel decât strict cronologic sau statistic („generaţia de după război” sau „de după Revoluţie”) - este o pură abstracţie care, ca orice abstracţie, îngroapă sub masivitatea şi indistinctul ei individul, singurul ce poate fi luat drept criteriu de judecare, şi asta indiferent de vârsta l u i. Căci vârsta în sine, cu care operează „generaţia”, nu spune nimic despre amplasarea individului în lume. E drept că un i n d i v id poate fi judecat şi după vârstă (se spune „e prea tânăr” sau „e prea bătrân” în raport cu o anumită sarcină), că vârsta poate fi un handicap (tinereţea poate însemna lipsă de experienţă şi nerăbdare păguboasă, după cum bătrâneţea poate jfi lentoare exasperantă sau insensibilitate la nou) sau un atu (tinereţea poate fi prospeţime şi avânt, după cum bătrâneţea poate fi acumulare şi înţelepciune). Dar vârsta în sine nu e nici merit, nici defect. Există tineri remarcabili şi tineri imbecili, după c um există bătrâni imbecili şi alţii puternici şi creatori. Există apoi tineri bătrâni şi bătrâni tineri. (Ionesco, în Jurnal în fărâme, îi consideră pe tineri a priori imbecili.) Merită amintită aici o notă a lui Noica din Jurnal de idei care spune în fond totul despre drama neofiliei din cultura română actuală. „Cum să-i convingi pe tineri că-i aşteaptă vreo treizeci-patruzeci, chiar cincizeci de ani înăuntrul cărora se pot pregăti şi trebuie să se pregătească spre a face, pe traseu ori la urmă, ceva din isprava obscur dorită? Ei însă vor şi speră să obţină dintr-odată, ba simt dezamăgiţi că nu obţin (cel puţin în ochii altora), ceva care să despice lumea în două. Numai că se despică ei în două, p r in nerăbdarea lor - şi intră apoi în statistic.” * Un european, spune Mishima, nu va înţelege niciodată că marile iubiri, pentru a-şi păstra nealterată forţa, trebuie să rămână nemărturisite. * Cioran nu e o lectură de început de drum, ci de final. Pe cât de bine îţi prinde întâlnirea cu el în crepuscul, când spiritul s-a obişnuit deja cu otrava finitudinii şi-i face bine să audă, cântată impecabil, balada tuturor decrepitudinilor noastre, pe atât [234] de neavenit este el în tinereţe, când toţi avem dreptul să ne bucurăm, pentru câţiva ani, de iluzia eternităţii. * S-ar putea ca, deprimaţi de criza planetară care a început, oamenii să redescopere cultura, aşa cum am descoperit-o noi „în anii aceia”, ca pe un colac de salvare, ca pe singurul mijloc de-a evada dintr-o lume din ce în ce mai hidoasă. * Ar trebui să avem puterea să-i vorbim de rău pe cei morţi, aşa cum o făceam şi pe când trăiau. Moartea nu-i o promoţie şi n-are cum să şteargă urma porcăriilor pe care le-ai făcut în plin entuziasm vital. Dar ea este atât de misterioasă şi-ţi taie într-atât respiraţia, încât în faţa ei amuţeşte orice judecată. * Să f i i umilit. Cel mai mărunt p l i u al conştiinţei în care umilirea se poate produce. Scena de neuitat din însemnări din subterană. Eroul îşi construieşte vreme de un an replica pe care trebuie să i-o servească unui ofiţer ce îl dăduse o secundă la o parte din calea l u i, fără ca măcar să-l privească. Tot ce visează este să-l întâlnească pe celălalt pe stradă, să meargă în întâmpinarea lui ca şi c um nu l-ar vedea şi, nedându-se la o parte, să-şi frece umărul de umărul l u i. Ca să poată face asta începe să-l spioneze pe falnicul ofiţer, îi află adresa, îi studiază viaţa, obiceiurile, traseele prin oraş. în cele din urmă, în vederea marii întâlniri de câteva secunde, îşi schimbă gulerul de blană la haină, îndatorându-se din greu. După câteva încercări eşuate, scena visată are loc. Pe Nevski Prospekt îl vede pe ofiţer apropiindu- se, îşi calculează traiectoria, când e la doi paşi închide ochii şi simte, ca o supremă uşurare, umărul mult visat atingându-i umărul. E fericit, e eliberat. „Reparaţia” u m i l i r i i suferite s-a produs. Mi-aduc aminte de o scenă umilitoare pe care am trăit-o în „anii aceia”, alta decât umilinţele pe care le trăiam periodic şi „la grămadă”, de tipul manifestaţiilor forţate de 1 mai şi 23 august sau al ridicării automate a mâinii în tot soiul de şedinţe. Intr-o zi (trecusem de 40 de ani şi mă consideram un tip respectabil) îl duceam pe fiu-meu cu maşina la şcoală şi, pe o trecere de pietoni la care aveam verde, lumea se bulucea nonşalantă. Am claxonat agasat, am încetinit şi le-am strigat pe geam indisciplinaţilor mei compatrioţi că ar fi fost cazul să mă lase să trec. M - am ales cu nişte înjurături şi cu o palmă pe fundul maşinii. O sută de metri mai încolo tocmai îl debarcam pe fiu-meu, când am auzit sirena maşinii de miliţie şi apoi maşina oprind în spatele meu. M - am apropiat de portieră - era vară şi geamul era coborât - şi, spre stupoarea mea, ofiţerul de la volan, un căpitan, cred, întinde mâna spre gulerul cămăşii mele. Sar ca ars un pas în spate şi întreb îngrozit: „- Ce faceţi?” „- Băă, zice tipul, ce faci, bă, treci pe linia de pietoni?” „- Era verde pentru mine. Ei treceau pe roşu.” „- Bă, nu-nţelegi, bă, ce vreau să z i c ? “ „- Vă rog să-mi vorbiţi la p l u r a l ! “ replic eu demn şi roşu la faţă, deşi ştiam că sunt total la cheremul l u i, că putea să-mi ia actele, la o adică 234 235 să mă înjure sau să dea orice întorsătură va fi voit micului episod. „- Să-ţi vorbesc la plural? Bă, tu nu-nţelegi, bă, că vreau să-ţi spun ceva simplu? Nu-nţelegi, bă, că te-nvăţ de bine? Băăă! îţi dă procurorul cu legea-n cap, bă, dacă calci pe cineva, cu tot verdele tău cu tot! Asta vreau, bă, să-ţi intre-n cap!” Şi a plecat în trombă. în noaptea aceea am adormit greu. Mă urmăreau mâna întinsă spre gulerul cămăşii, apoi „bă”-urile prelungi care-mi jucau în urechi. „Cum de şi-a permis?”, mă tot întrebam perpelindu-mă, ca şi cum n-aş fi ştiut că un miliţian, în comunism, îşi putea permite orice, iar eu, ca biet cetăţean, nu reprezentam nimic. A n i de zile m-a urmărit scena cu mârlanul cu epoleţi dând să m-apuce de gulerul cămăşii şi vorbindu- mi cu „bă”. îmi venea în cap în cele mai neaşteptate momente şi, de fiecare dată, simţeam cum mi se urcă sângele-n obraji, de furie. După o vreme, am găsit antidotul: îmi rememoram, povestite într-o doară de Noica însuşi, cu un zâmbet pe buze, scenele cu palmele luate la anchetele din închisoare („Atunci am înţeles vorba «a vedea stele verzi».”) şi bătaia cu biciul pe fese: două lovituri, date una după alta, în acelaşi loc, a doua tăind pielea. Şi, revăzându- i surâsul cu care-şi însoţea povestirea, mă simţeam deodată ridicol cu bietul meu căpitan şi, de fiecare dată, în locul umilinţei, se instala în mine, temeinic, doar acompaniamentul ei: ura. Adevărul e că nu reuşesc să-l lichidez pe tânărul care am fost, să mă maturizez, să îmbătrânesc şi, apoi, să mor. Am să mor direct tânăr, un tânăr răscopt. [237] * Dacă vrei să faci pe cineva să se surpe din interior, distruge-i imaginea bună de sine de care are nevoie pentru a funcţiona. * Ce semn de degradare a vieţii sufleteşti să ştii că eşti foarte supărat pe cineva, dar să nu mai ştii pentru ce anume! * Scriu un jurnal. E limpede că, vorbind despre mine, vorbesc de fapt despre ceilalţi. Altminteri cum să-mi explic că lumea mă citeşte şi că, uneori, mă bagă în seamă? Creştinismul care, asociind plăcerea cu păcatul, a vrut să ucidă,, calul negru” d in noi. Aşa s-a născut, în Europa, Infernul. * Discuţie cu vărul A d r i a n la telefon, scurtă vreme după înscăunarea lui Obama. „- Bietul om! zice văru-meu, lumea e atât de tâmpită, încât îşi închipuie că ăsta o să ia pământul în spate şi o să-l ducă de la umbră la soare.” Nimeni altul afară de Petru Creţia nu l-a răsfăţat mai tare pe abulicul d in mine. Cât am locuit o vreme împreună, ne scăldam în proiecte culturale de dimineaţa până seara. Ştiam amândoi că nu le v om realiza niciodată şi, făcându-le, ne drogăm cu ele, era reacţia noastră de fiinţe handicapate conjunctural, de oameni care-şi spuneau că nu au altceva mai bun de făcut decât să viseze cultural din fundul unei 236 237 gropi a istoriei. Ne consolam pentru ineficacitatea noastră cu ceea ce am fi putut la o adică face. După care a apărut Noica şi a pus pe noi biciul culturii, băgându-ne în cap obsesia răspunderii şi a unui destin cultural. A înlocuit boema fină şi reveria cu nevroza operei. Stai în fotoliu şi te uiţi la un f i lm la televizor: eroul e părăsit, îi moare o fiinţă apropiată, dă peste el o boală cumplită. Dar acolo unde eşti tu, în fotoliu, e bine şi cald. Filmul se termină, te freci la ochi şi viaţa pare frumoasă. Până-ntr-o z i, când eşti părăsit, îţi moare o fiinţă apropiată, dă peste tine o boală cumplită. A c um tu eşti pe scenă, tu eşti actorul, tu joci în f i l m. Nu mai există fotoliu, nu mai e nicăieri bine şi cald. Mi-ar plăcea să sar peste secvenţa instalării morţii şi peste ritualul înmormântării, să ajung direct reziduu, asemeni, de pildă, unei piei de măgar, uscată de soare, printre c i u l i n i i Bărăganului. Ce nu-mi iese câtuşi de puţin la socoteală în dialogul cu Dumnezeu este felul în care a înţeles să-şi „încununeze” Creaţia: cu o specie de ucigaşi, torţionari şi jefuitori. (Să nu mi se spună că El nu ne-a făcut aşa şi că nu e decât vina noastră că, p r in liberul nostru arbitru, am ajuns aici.) Ştiu că mai nimeni, gândindu-se la el însuşi şi la cei din jurul său, nu vede lucrurile aşa. Dar nu în mica noastră ogradă trebuie să ne uităm, ci pe vastele câmpii ale Istoriei, acolo unde s-au petrecut măcelurile omenirii, de la 238 lumea homerică (eroii Modei sunt mai însetaţi de sânge decât cele mai cumplite fiare, iar Mada e de fapt epopeea unui camagiu), trecând p r in organizatorul de masacre numit Napoleon (astăzi ar fi fost judecat de tribunalul de la Haga pentru crime împotriva umanităţii) şi culminând cu minunatul secol 20. Nu mai punem la socoteală războaiele religioase, vânzările de sclavi, revoluţiile şi alte delicatese ale Istoriei... Să ajungi victima lui Cioran, a unui neurastenic! Şi să ştii, în plus, că mâi are şi dreptate! Mă uit la spectacolul omenirii actuale şi mă gândesc la soarta fiului meu. în ce lume i-am dat brânci! Pesemne că generaţia lui va fi ultima a planetei. Dar vorba lui Noica: „E oare puţin lucru asta?” * Aporia Istoriei: progres infinit şi resurse finite (tema revine obsesiv la Dragomir). De aici caracterul fatal al dispariţiei acestei specii de agitaţi, a acestei specii care nu poate sta locului. * Ce e mai rău? Să f i i ridicol şi să nu ştii că eşti? Sau să nu f i i şi să f i i obsedat tot timpul de faptul că eşti? Pentru a gândi „pe picior mare” (ce înseamnă „a fi”?), fenomenologia lui Heidegger începe prin a gândi 239 „pe picior mic”: de la cotidian, de la facticitate etc. Lucrul se vede foarte bine la Dragomir, care gândeşte admirabil minimalist, pe teme inaparente, dar care apoi face deodată saltul, când, de pildă (vezi Seminţe, 16 aprilie 1991), gândeşte ordinea şi dezordinea lumii pornind de la dezordinea camerei prop r i i. Cel mai greu lucru e să gândeşti „pe picior mic”, să gândeşti măruntul şi u m i l u l, nu măreţul şi sublimul. Până la moralişti şi la fenomenologie, filozofia s-a îmbătat cu vorbe mari, tocmai pentru că a vrut să gândească nemijlocit „pe picior mare” (cauze supreme, finale, necondiţionatul, absolutul, Fiinţa etc. etc, şi toate astea sub formă de tratate). Ceea ce se obţine în acest caz este o măcinare a abstractului gata dat. Ca şi c um ai măcina apa sau aerul. Caracterul artizanal al gândirii lui Dragomir. Avea mai întâi biblioteca proprie, cărţile lui, aduse de la Freiburg, clasicii filozofiei, grecii şi nemţii, pe care-i freca şi îi ştia c um ştiu preoţii versetele din Biblie, îşi calibra apoi gândirea pe forma suportului (bileţel, carneţel, carnet, caiet, foi volante A 4). Şi, pentru că era artizanală, şi pentru că Dragomir nu a publicat nimic şi nu a aruncat nimic, gândirea lui a lăsat urme şi a făcut astfel cu putinţă arhiva, care e tocmai spectacolul gândirii obiectivate în lucrurile „domestice”. A avut ce să se păstreze. La sfârşitul secolului 19, Novalis încă mai putea crede că omenirea are o misiune. „Suntem chemaţi - spunea el - să civilizăm pământul.” Astăzi se poate spune cel mult că suntem „chemaţi” să-l salvăm de noi înşine. * Cel care mi-a clătinat primul încrederea în filozofia speculativă, în filozofia „de c o d “ - cum mi-a plăcut să-i spun -, filozofia care, urcând treptele abstracţiei, ajunge la un moment dat să macine v i d u l, a fost Kierkegaard. El a spus, la începutul vieţii - nu-şi scrisese nici măcar teza despre conceptul de ironie -, această vorbă formidabilă, peste care am dat în Jurnalul său când mă apropiam de 40 de ani: „Filozofia e doica fără de lapte a vieţii. Ne veghează paşii, dar n-are cu ce ne-alăpta.” Iraţionalul ce însoţeşte apariţia calului negru din Phaidros, simbol al poftei sexuale dezlănţuite, reapare la începutul Republicii, când Cephalos face elogiul bătrâneţii. Sofocle, spune el, întrebat în anii târzii ai vieţii „cum stă cu plăcerile i u b i r i i “ şi dacă se mai poate bucura de o femeie, a răspuns că a scăpa de iubire e „ca şi cum ai fugi de un stăpân smintit şi sălbatic”. Iar bătrânul Cephalos, întărind spusele poetului, adaugă: „Căci bătrâneţea, scăpându-te de iubire, e pricină de multă pace şi libertate.” Acelaşi lucru l - am auzit în repetate rânduri din gura mai vârstnicilor mei prieteni, domni d in interbelic, dintre care u n i i fuseseră coureur-i redutabili. Toţi vorbeau despre iubire ca de o boală pe care ţi-o vindecă vârsta şi terminau, referindu-se la anii târziei lor însănătoşiri, întocmai ca în Platon, cu un „Doamne, bine că am scăpat!”. Uitaseră, se pare, că tot ce făcuseră mai de soi în viaţă, tot scrisul şi 240 241 avânturile lor fuseseră hrănite din adânc de ceea ce tot Platon numise a patra formă de mania, nebunia sacră a erosului ce vine de la zei. Vorba cuiva care tocmai a aflat că are o boală fatală: „Ce să facem? Aşa este mersul vieţii.” Ce expresie formidabilă: mersul vieţiil Totul e spus aici. N u tu mergi unde vrei, ci mergi în pasul altcuiva, care te poartă aşa cum vrea el şi încotro vrea. Iar mersul acesta - care este firea vieţii, felul ei de a fi - este cel care îl dublează pe al tău şi, la un moment dat, îl anulează. Devine singurul mers: implacabil, nenegociat, neales, neştiut dinainte. El te poartă, mersul acesta al vieţii, într-un „încotro” care nu are nimic comun cu dorinţele şi voinţa ta. E un mers paradoxal, care e al tău fără să fie al tău, şi tu nu ai altceva de făcut decât să i te supui, decât să accepţi, ca şi c um cineva, care pândeşte în tine, s-ar hotărî la un moment dat să apară, te-ar lua şi te-ar târî într-acolo şi tu n-ai avea nimic de zis. „Hai, hai încoace, îţi spune mersul vieţii tale, hai la moarte.” Şi tu trebuie să spui „OK” şi să te duci, fără să mai adaugi un cuvânt pentru că aşa e şi nu e nimic de făcut. Iată, aşadar, instanţa ultimă din noi: o cheamă Mersul Vieţii. Toate relaţiile pe care le-am rupt ne-au pârjolit sufletul. * Toată viaţa te dez-veţi, toată viaţa nu încetezi să ieşi de sub apa prejudecăţilor în care toţi au grijă să te cufunde şi să te ţină din chiar clipa în care te [243] naşti. Căci doar aşa, sufocat intelectual, respirând prin branhiile colective, vei fi în rândul lumii. Parcursul acesta de la fundul apei până la suprafaţa ei, în vederea primei guri de aer, a primei respiraţii autentice, reprezintă procesul dezvăţului. * „Ce mai nou pe Rialto?” Vorba asta din Neguţătorul din Veneţia ar putea da măsura halului în care trăiesc comunităţile ştiinţifice umaniste astăzi, cu modele lor, cu colocviile lor, cu schimbările lor de „paradigme”. îmi amintesc de o întâlnire avută în urmă cu vreo douăzeci de ani cu un „semiotician” român exilat, care devenise profesor la o universitate din Occident. „Aici, în Occident, mi-a spus, ca şi cum îmi vindea un mare secret, paradigma de cunoaştere se schimbă în ştiinţele umaniste cam o dată la trei ani. Totul e să f i i în pas cu schimbarea.” în perioada aceea lucram la ediţia Platon, deci trăiam într-o atemporalitate de pe poziţiile căreia ideea că nu trebuie să pierd trenul trecerii de la „structural i s m “ la „textualism” mi s-a părut de-a dreptul aiuritoare. Astăzi, când ştiu că tot ce contează este să gândeşti pe cont propriu şi când gargariseala fenomenologilor francezi, de pildă, îmi provoacă repulsie, dezvăluirea semioticianului speriat că ar putea să nu fie în ton cu moda continuă să mă umple de stupoare. * Vorba lui Noica despre somnul de după-amiază ca o „scurtă catalepsie”, ce bine am ajuns să o înţeleg! O simplă aţipire de peste zi de câteva minute mă reaşază pe orbită. Ce se întâmplă oare atât de 242 243 miraculos, în acest scurt răstimp, cu neuronii noştri? Parcă se reaşază în formaţiune de luptă. * Pe măsură ce trec anii, anxietăţile mele devin tot mai variate. Aproape orice lucru pe care urmează să-l fac mă nelinişteşte. Ieri, de pildă, la aeroport, trecând de poarta de îmbarcare şi intrând pe coridorul toboganului, mi-a trecut o clipă p r in minte că poate am greşit drumul (ceea ce practic era imposibil, pentru că spre poarta oricărui avion eşti condus exact ca o oaie spre ţarc) şi că poate mă îndrept spre zborul pentru Rabat, anunţat în acelaşi timp cu al nostru, la poarta alăturată. M i - am imaginat c um ar fi să decolăm şi să aflu că urmează să mă pomenesc în Maroc. Gândul acesta a început să mă chinuie în asemenea măsură, încât, păşind în avion, când căpitanul m-a salutat la intrare, nu m-am putut abţine şi am întrebat: „Cest bien le voi pour Bucarest, monsieur?” Omul a surâs, apoi mi-a răspuns calm că da. Aşezându-mă, mi-am dat seama cât de ridicol mă purtasem: făcusem figura unui tip care, urcându-se în tramvai, vrea să se asigure că l-a luat în direcţia bună. Cotroceniul, pe care l-am iubit atât („cartierul meu”), este de fapt o enclavă în Bucureşti (şi în România). îmi amintesc că, în fiecare zi când mă întorceam pe jos de la şcoală (învăţam la liceul Gheorghe Lazăr), de c um vedeam biserica Sf. Elefterie şi intram pe strada Dr. Lister, tot restul lumii rămânea în urmă. Eram deja acasă. Ceva asemănător nu cred că simte decât cineva care „se întoarce în satul lui “. Dar eu simţeam asta zi de z i. Mă întorceam zilnic în satul meu Cotroceni. N-am plecat din România pentru că nu mi-am putut părăsi satul. Ar trebui, urmând exemplul ungurilor din Harghita şi Covasna, să încep să m i l i tez pentru autonomia teritorială a Cotroceniului. într-unui dintre holurile Operei din Paris se află patru statui impozante: Rameau, Lulli, Gluck, Hăndel, care în epocă treceau drept geniile incontestabile ale muzicii de operă. Asta spune totul despre incapacitatea fiecărei epoci de a fanda în viitor. Nimeni nu s-a putut lăuda că posedă simţul posterităţii. Ce subtil a vorbit Noica, după apariţia Jurnalului de la Păltiniş, despre propria-i posteritate: „Peste o sută de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici L. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut.” Numai că un raport nu poate rămâne, dacă termenii lui sunt uitaţi. Ergo... Incompatibilitatea totală dintre Cioran şi filozofia de tip clasic se vede mai ales atunci când îl judecă pe Heidegger şi când confundă codul în filozofie (unealta creată de filozof anume pentru a săpa cu ea u n d r um al gândirii) cu jargonul, care, el, da, este o fumisterie, abstracţia devenită beată şi bătând, în consecinţă, câmpii. La Heidegger e „poker mare”, care se joacă după cu totul alte reguli decât jocul pe 244 245 care-l joacă Cioran. Căci nu totul pe lume se reduce la inventarierea şi hermeneutizarea umorilor proprii. (Am citit Gelassenheit-ul lui Heidegger, spune Cioran, şi abia când nu mai foloseşte jargonul se vede că Heidegger n-are nimic de spus. Argumentul ăsta stupid l-am auzit şi la AL P. privitor la Cioran însuşi: Dacă dai deoparte stilul lui Cioran, rămâne o suită de banalităţi. Dar de ce să-l dai? Stilul este epiderma însăşi, concrescută odată cu corpul şi reprezentând faţa lui către lume. Un gânditor nu este doar rezumatul ideilor sale, aşa c um un roman nu este doar „subiectul”, digest-ul lui exprimat în câteva pagini.) Cum de i-am lăsat să ne încalece? Pe aceste japiţe, pe aceşti hăitaşi, pe aceşti guralivi netrebnici şi i n competenţi care ne veştejesc speranţele, care-şi fac averile din taxele noastre, pe aceste nulităţi obraznice, pe aceşti i n d i v i z i care compromit orice cauză şi pentru care universul se reduce la ei, pe aceşti campioni ai prostului gust, pe aceste hiene vesele, pe aceşti invadatori care au venit de dinăuntru şi care ne înfundă pe zi ce trece tot mai adânc într-o groapă a Istoriei... Scriind, nu fac decât să-i ajut pe ceilalţi să afle cât de nefericiţi ar trebui să fie, dacă ar afla cât de nefericiţi sunt. Această conştiinţă a nefericirii este pecetea nobleţei noastre de muritori. Ironia socratică avea o singură funcţie: să te ţină pe drumul căutării, să nu rămâi încremenit în iluzia unui lucru ştiut. Dar asta nu se putea decât dacă erai dispus să accepţi (aşa cum declara Socrate despre el) că eşti de la b u n început pe poziţia neştiinţei şi că vrei, cercetând, să încerci să ajungi la poziţia fermă a unui lucru înţeles şi astfel, de-abia de-acum încolo, ştiut. Nu ne este însă foarte clar dacă Socrate, atunci când începea discuţia pe marginea unei teme (ce simt frumosul, curajul, dreptatea, evlavia etc), nu ştia de-adevărat ce anume este lucrul pus în discuţie sau dacă doar simula că nu ştie. Dar de ce-ar fi făcut-o? Evident, ca să-i zădărască pe cei care, mai mult sau mai puţin timid, cu aplomb mai mare sau mai mic, veneau de fiecare dată cu definiţia lor, cu ştiinţa lor părelnică. In cartea I a Republicii, Thrasymachos, cel mai agresiv dintre interlocutorii lui Socrate, îl acuză în mod deschis pe acesta că practică ironia, bazată în esenţă pe două lucruri: simularea neştiinţei pentru orice subiect luat în discuţie; provocarea, p r in întrebare, a unui răspuns din partea celuilalt, fapt care-i p r i lejuieşte lui Socrate nimicirea spuselor l u i. „E mai uşor să-ntrebi decât să dai răspunsuri”, îi spune Thrasymachos, lăsând să se înţeleagă că trebuie să refuzi să intri în jocul acesta al întrebării şi răspunsului, să eviţi cu orice preţ răspunsul la vreo întrebare a lui Socrate. Mecanismul complet al ironiei este atunci acesta: Declar că nu ştiu şi, neştiind, îmi permit să te întreb pe tine. Dar, răspunzându-mi, te expui la demontarea răspunsului şi cu orice alt nou răspuns ai veni se va întâmpla acelaşi lucru. Spunând din capul locului că nu ştie, Socrate e la adăpost, pe când celălalt, spunând că ştie şi dovedindu-se că de fapt nu ştie, se face de râs: s-a dat pe faţă că trăia într-o 246 247 iluzie, că era tun ştiutor doar închipuit. Glisarea către vexaţie şi jignire stă astfel la pândă. Credeai că ştii ceva şi ţi-am dovedit că nu ştii. Eşti, aşadar, un ignorant (la limită, un „prost”). E u, de vreme ce am afirmat de la bun început că nu ştiu, nu mă pot face de râs. Neştiinţa declarată, care, în plus, vrea să pornească în căutarea adevărului, nu poate face obiectul dezminţirii. Mai grav: demontând răspunsurile interlocutorului cu atâta competenţă, Socrate dă senzaţia că o face în numele unei ştiinţe pe care o ţine în mânecă, dar pe care nu vrea niciodată s-o scoată la lumină, şi că doar îi poartă pe ceilalţi de mână, ca pe copiii mici, către un loc numai de el ştiut, dar la care până la urmă, dovedindu-se că ai fost păcălit, tot nu ajungi. Prea e mare diferenţa dintre uşurinţa cu care Socrate se mişcă în orizontul contestării soluţiilor propuse, ca să nu se creadă că e competent şi în privinţa adevăratei soluţii! A l t f e l spus: c um ar putea cineva să fie un asemenea maestru al „destrucţiei” fără să aibă, ca rezervă mentală, şi rezolvarea lucrului discutat? Dacă un lucru nu e nici asta, nici asta, nici asta - atunci ce e? Socrate spune: „Nici eu nu ştiu.” Dar nimeni nu-l crede. Toţi cred că el ştie, că nu vrea să spună şi că tot ce urmăreşte este să-i arunce pe ceilalţi în confuzie. înainte erau cu toţii liniştiţi, crezând că ştiu ceva în privinţa acelui lucru. A c um nu mai cred şi nu mai ştiu nimic. Li s-a luat liniştea unei certitudini, au fost făcuţi de râs în faţa celor care asistă la discuţie şi nu s-au ales decât cu spectacolul ruinelor a ceea ce până atunci trecea, în ochii lor şi ai celorlalţi, drept propria lor ştiinţă. Resentimentele celor astfel întorşi din drumul lor fac, cu vremea, masă critică şi Socrate termină p r in a acumula împotriva lui un capital important de ură. Ceea ce pentru el era iniţial un joc nevinovat sau exigenţa izvorâtă dintr-o etică a deziluzionării devine în cele d in urmă atât de provocator, încât sfârşeşte cu o condamnare la moarte. Socrate va plăti de fapt tocmai pentru ironia sa. Lucrul pe care oamenii îl suportă cel mai greu e să aibă impresia că sunt luaţi de sus sau că cineva râde de ei. Orice gânditor care nu s-a mulţumit să stea singur în camera lui de lucru şi a început „să stea de vorbă cu lumea”, vrând să convingă într-o privinţă sau alta, a devenit antipatic şi a sfârşit rău. * Vară călduroasă la Păltiniş. Noica şi cu Andrei decid să facă o excursie pe jos până la Gura Râului. Drumul e lung, iar la întoarcere au de urcat. îi ajunge din urmă cursa Păltiniş-Sibiu. Fac semn cu mâna şoferului să oprească. Dar şoferul se face că nu-i vede şi cei doi, obosiţi şi însetaţi, rămân în mijlocul drumului cu cei cincisprezece kilometri în faţă. Andrei spumegă: „ - Am să-l reclam, am s ă... ! “ „- N-ar f i oare mai bine, răspunde Noica cu un surâs suav, să ne împrietenim cu el?” M i - am amintit astăzi de încă o vorbă a lui Noica. A fi moral, ne-a spus într-o z i, înseamnă ca atunci când eşti singur în cameră să te porţi ca şi cum te-ar vedea cineva. De pildă să nu te scobeşti în nas. Cum de ajunseseră grecii din vremea lui Socrate ca, în viaţa lor de zi cu z i, să discute până la epuizare 248 249 ce sunt dreptatea, frumosul, curajul sau evlavia exact aşa cum astăzi se joacă şah sau table în Cişmigiu? A i c i e de fapt miracolul sau mai degrabă misterul grec: cum ajunseseră - la nivel cotidian - în acest punct perfect gratuit al maximei înălţimi spirituale? Toate celelalte arte, şi sportul chiar, aveau motivaţii şi implicaţii religioase. Doar aici, în ceea ce ei au numit philosophia (un soi de sport cu miză mare, pentru că în joc era scrutarea vieţii), nu intervenea nici un fel de cauzalitate. Şi făcând asta nu erau nici cercetători în filozofie, nici profesori, n-aveau diplome, atestate, titluri - nu erau nimic. Nu se pregătiseră anume ca să „filozofeze”, căci meseria de „filozof” nu exista. Erau „membri ai cetăţii” care acceptau - pe stradă, pe un stadion, într-o promenadă, în vizită în casa cuiva - să se prindă în acest joc u l t im al minţii, fiecare cu puterea lui de judecare. Jucau un fel de crichet cu idei. De unde le-a venit această apucătură? îi vedem în dialogurile lui Platon, oameni de profesiuni diferite, discutând la nesfârşit în grupuri, fiecare dispută beneficiind de o asistenţă numeroasă, la un nivel pe care gândirea nu l-a mai atins de-atunci - şi nu ne mai mirăm. Aşa era atunci! zicem. Dar nu ne mai întrebăm cum de aşa ceva era, a fost, cu putinţă. * Când nu te iubeşte nimeni, nu rămâne să te iubească decât Dumnezeu. * Jurnale de autor... Hegel îl ţine pe cel al Spiritului universal. Ce megaloman! Dezordinea mea este felul în care mi-am revărsat eul în firidele experienţelor mele de viaţă. Consemnarea acestei revărsări e cea mai frumoasă ordine. 7 februarie 2009. Astăzi A. a plecat în America pentru un by pass, în casa aceluiaşi prieten la care am fost şi eu în urmă cu trei ani. Se duce, la capătul lumii, pe urmele unei „poveşti de inimă”. * Descopăr printre hârtiile mele ciorna unei scrisori către Cioran, scrisă imediat după ce am apucat să citesc scrisorile sale către cei de-acasă (anii 1946-l949), pe care fratele l u i, Relu Cioran, mi le dăduse în primul meu d r um spre Păltiniş din anul în care Noica avea să moară. O transcriu aici. Păltiniş, 1 ianuarie 1987 Mult iubite Domnule Cioran, Vă scriu, iată, nu pentru a vă adresa o simplă urare, ci pentru a vă spune că anul acesta s-a deschis, pentru mine, sub semnul dumneavoastră. Sătul de scenariul revelionului bucureştean, am plecat, chiar în 31 decembrie, spre Păltiniş, profitând de faptul că odaia Domnului Noica - venit să se „lumească” în Bucureşti după o prea lungă perioadă cenobită - era goală şi primitoare. După-amiază, în jur de ora 4, ajuns aproape de ţinta călătoriei, am făcut o „haltă de ajustare” în strada Dealului, de unde am plecat cu un cadou primit de la fratele dumneavoastră: un pacheţel de epistole purtând mai toate pe plic adresa: „Monsieur Emilian Cioran, consilier arhiepiscopesc” 250 251 (într-un rând „consilier metropolitan”). Erau scrisorile dumneavoastră pariziene către cei de acasă, datând toate din perioada preliminariilor lui Precis de decomposition, deci din anii 1946-l949, precum şi din cea a feeriei care a urmat (tipărirea, premiul, ecourile în presă etc). Am ajuns la Păltiniş în aceeaşi seară, apoi m-am instalat şi, pe la ora 11, cu o sticlă de şampanie alături, am desfăcut pacheţelul. Când am terminat de citit, se făcuse ora două. Am ieşit din lectura acestor pagini atât de tulburat, încât m-am aşezat îndată să vă scriu. Scrise la o răspântie a istoriei şi într-un moment în care trebuia să vă reinventaţi eul, paginile acestea sunt un imposibil amestec de saga şi bocet. Din toate se desprinde o insuportabilă tensiune. Steaua dumneavoastră a început să urce exact în momentul în care tot ce vă ţinea din adânc (în primul rând perspectiva unui „acasă” regăsit) se prăbuşea. Orice gând întors către cei de aici, căzuţi sub „teroarea Istoriei”, este însoţit de cuvintele „grijă”, „îngrijit”, „îngrijorare”. De partea cealaltă, aproape forţând simetria fiecărei scrisori, cuvântul „cartea”: cartea care trebuia scrisă, apoi cartea care trebuia să apară. Debutul francez, atunci, nu era un moft, ci singura posibilitate de a obţine un certificat de existenţă. Cartea - singurul dumneavoastră alibi pentru drama celor de acasă pe care o trataţi din depărtare, singura revanşă a unui spectator neputincios la un coşmar din care totuşi făcea parte. Astăzi ştim cu toţii că revanşa pe care v-aţi luat-o a fost teribilă. Ştiaţi de atunci că va fi aşa? Orice bătălie câştigată este proiectată de posteritate în economia unui destin: victoria stătea la pândă înainte ca lupta să fi început. Să fi fost oare şi pentru dumneavoastră la fel? Atunci, în tremurul încordat cu care vă îndreptaţi spre ţintă, ştiaţi oare că trebuia să o atingeţi? înclin să cred că da. în anii aceia în care a trebuit să evacuaţi trecutul fără să cădeţi în resemnarea anonimatului, aţi avut revelaţia dumneavoastră: aţi descoperit că singurul lucru care merita făcut era să puneţi la cale un denunţ al omenirii, să întocmiţi un interminabil act de acuzare care vă scotea din cauză doar atâta vreme cât eraţi ocupat să-l scrieţi. Restul, tot restul - şi asta însemna orice gest de edificare în numele oricărui „ideal” - cădea de-acum în lotul agitaţiei vide. Iar în acest „rest” intra mai cu seamă propria dumneavoastră tinereţe, febra aceea din care vă plăcuse să faceţi un mod de viaţă cotidian. „Ce departe eram acum de ştiam acestea la 20 de ani”, îi scrieţi fratelui la un moment dat. îndrăznesc să spun - privitor nechemat la spectacolul vieţii altuia - că perioada pe care o circumscriu scrisorile din jurul lui Precis este perioada decisivă a vieţii dumneavoastră. Cest votre Kehre, îmi vine să spun, afectând un oarecare ton cioranian, este „virajul” vieţii dumneavoastră. Numai cine a apucat să cunoască un asemenea tournant decisiv poate rămâne pe loc şi numai acela putea şti că în lupta dintre Grijă şi Carte - cele două personaje ale scrisorilor de atunci - victoria îi aparţinea celei din urmă încă înainte ca bătălia să fi început. Vă îmbrăţişez cu mult dor, Gabriel Liiceanu Pe la miezul nopţii mă aflu în pat, în dormitor si sunt cufundat într-o carte. Linişte totală. Deodată, o melodie insidioasă, care aduce cu muzica pe care dansează o baiaderă sau cu cea pe care se înalţă trupul unei cobre pe covorul unui fachir, răsună în apartament. E ireală şi, ceea ce e mai prost, e neidentificabilă, pentru că nu face parte dintre sonorităţile familiare ale casei. Trec rapid în revistă sursele 252 253 posibile de muzică ale locuinţei mele. Mă gândesc o clipă că a început să cânte laptopul - exclus, apoi că s-a deschis singur televizorul, dar n u, melodia vine dintr-tm adânc ascuns al apartamentului şi încep să simt c um fiori mici şi repezi îmi trec prin şira spinării. Mă scol din pat, hotărât să identific sursa muzicii. Intre timp, mi s-a ridicat şi părul pe braţe. E limpede că nu simt singur în casă. Ies din dormitor, trec prin micul hol care dă spre baie, bucătărie şi l i v i n g, şi îmi orientez urechea pentru a şti încotro s-o apuc. Intru în l i v i ng şi melodia devine mai clară, dar tot pierdută undeva, într-un ungher al camerei. Un animal nu poate f i, îmi spun, pentru că nu are mijloace de a cânta. Pesemne că cineva a intrat şi s-a ascuns după vreo mobilă. Rămân pironit locul u i. Melodia se stinge ca p r in farmec. Toată fiinţa mea e mobilizată şi în alertă. E clar, s-a oprit când am intrat eu. A p o i, din senin, începe iar, ondulându-se înspre mine dintr-un loc neprecizat. Sfinte cerule! Deodată, îmi apare în minte mobilul doamnei L u l i. Mă reped la servietă şi, victorios, trag afară mobilul, ca pe un făptaş prins şi imobilizat. îl decuplez. Aşadar, asta era! Doamna L u l i vine în fiecare săptămână şi mă ajută să-mi ţin curat în cele două camere. E micuţă, plină de bunăvoinţă, depresivă şi vorbeşte cu „r”. E şi extrem de uitucă. De fiecare dată găsesc în urma ei câte o cârpă de praf lăsată pe masă, mănuşile sau, ultima oară, iată, mobilul uitat în vestibul. L-am strecurat repede în servietă ca să-l las în cursul zilei la sora mea, unde doamna L u l i urmează să se ducă mâine. Şi, după ce l - am pus bine acolo, am uitat de el. Odată ajuns în pat, încep să meditez la gadgeturile şi dispozitivele tehnice care ne populează viaţa. în ce hal ne tâmpesc - după ce mai întâi ne ajută! Mobilul („portabilul”, cum îi spun francezii, „handy”, cum îi spun englezii şi nemţii - ambele denumiri trimiţând la un „îndemână” perpetuu, dacă nu chiar la o excrescenţă a mâinii) a devenit legătura noastră ombilicală cu lumea înconjurătoare. Există o carte a unui filozof italian, Giorgio Agamben, care analizează perversitatea mobilului ca dispozitiv al tehnicii de azi. El numeşte dispozitiv „tot ceea ce, într-un fel sau altul, are capacitatea de a captura, orienta, determina, intercepta, modela, controla şi asigura gesturile, conduitele, opiniile şi discursurile” oamenilor. Şi continuă: „...se pare că astăzi nu mai există nici o clipă în viaţa indivizilor care să nu fie modelată, contaminată sau controlată de un dispozitiv.” într-adevăr, cel puţin în ce p r i veşte mobilele, suntem capturaţi de ele, ne orientăm după ele şi ele ne determină, clipă de clipă, viaţa. Aerul înfrigurat cu care, periodic, ne pipăim buzunarele, ca să f im siguri că mobilul e acolo şi că esenţa noastră contemporană de mânuitori de mobile n-a fost afectată. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat ca, dându- mi întâlnire cu un prieten, să ajungem unul în faţa celuilalt conversând aprig, unul cu altul, la mob i l. Va veni momentul când, sub forma unui cip minuscul, îl v om purta în corp şi, chiar dacă ne v o m afla în aceeaşi cameră, ne v om vorbi la mobil. Ceea ce contează, după ce îţi apare o carte, nu sunt n i c i injuriile, nici laudele din ziare, toate 254 255 petrecându-se „pe scenă” şi intrând în jocul vanităţilor şi aranjamentelor publice, ci scrisorile pe care le primeşti de la necunoscuţi şi care, uneori, sunt pure ca zăpada aceea proaspăt căzută în care am pierdut cea mai frumoasă scrisoare primită după Uşa interzisă. M i - o scrisese o profesoară dintr-o comună de lângă A r a d. Se spunea acolo că oamenii care, scriind, atrag spre ei fiinţa altora simt frumuseţea lumii. O clipă m-am simţit răscumpărat de toate păcatele vieţii mele. M - am întors s-o caut, dar zăpada crescuse între timp, ascunzând în misterul ei alb ceva care i se păruse că îi aparţine. Ce generoşi suntem cu timpul nostru! Cât de boiereşte ne purtăm dându-l în dreapta şi-n stânga, ca şi cum am avea la dispoziţie un sac fără fund: întindem doar mâna şi mai înhăţăm încă o bucată de timp, după c um ne îndeamnă inima şi nevoia. Dar dacă ţi se mai dau numai două ore să trăieşti, ce ai face cu ele mai întâi? M a i mult ca sigur că n-ai şti cum să le întrebuinţezi şi că, amuţit de teroare, le-ai pierde în chiar bâlbâială căutării optimei lor utilizări. Aşadar pierdem timpul şi pesemne că e firesc să fie aşa. Poate că mintea şi sufletul nostru sunt reglate, la intrarea în viaţă, pe „risipă de timp” şi că reglajul ăsta face parte din însăşi condiţia vieţii. Poate că de aceea detest iminenţa oricărei întâlniri, pentru că mă pune în faţa timpului ultimativ. Simt nevoia să întârzii de fiecare dată (dar încerc de fiecare dată să n-o fac) tocmai pentru a-mi demonstra, iar şi iar, că „am încă timp”. Am un văr, medic, care în urmă cu ani de zile mi-a spus următoarea poveste. Pe lângă orele de cabinet, a fost angajat o vreme (în tinereţea lui jucase rugby în lotul României) la un club sportiv d in Bucureşti: era medicul echipei de rugby. Şi, venind el într-o zi să asiste la antrenament, unul dintre băieţi îl trage deoparte şi-i spune: „- Dom7 doctor, hai să vă spun ce-am păţit aseară.” „- Ia z i, măi băiete, ce-ai păţit?” „- Păi să vă zic, dorn' doctor, c-a fost mişto dă tot. Hă, hă! Mergeam pe trotuaru' ăla dă la Piaţa U n i r i i şi mă opreşte u n u ' şi-mi zice bă, dacă am un foc. Scot bricheta, el ţine mâinile aşa în j u r u ' brichetei, ş-aprinde ţigara, trage un f um şi-mi dă un cap în gură. Şi se cară şi mă lasă p l i n dă sânge. Ce credeţi că am făcut?” „- Ce-ai făcut, mă?” „- Păi ce, dom' doctor, credeţi că eu sunt prost? L-am oprit şi eu pă unu', i - am cerut un foc şi p-ormă i-am tras un cap în gură dă l - am umplut dă sânge. Am fost chit.” Tot capitolul cu facerea binelui din Scrisori către fiul meu l-am scris, cred, având subiacent această halucinantă poveste în minte. Bineînţeles, răsturnând- o. C um ar arăta un „lanţ al binelui”, o molimă socială pozitivă? C um ar arăta „a face bine” pornind de la gândul că te vei reîntâlni cândva cu gestul tău, multiplicat, în alţii? Că gestul acesta schimbă ceva în starea lumii şi că pune în mişcare, nevăzută, maşinăria de bine a unei societăţi? Dar nu ca pasiune pură a binelui, ca bine făcut dintr-o apriorică iubire de oameni, ci pur şi simplu ca rentabilitate a binelui, ca răs-plată, ca bine întors la un bine făcut. Am momente în care cred că am căzut, în capitolul acela, 256 257 pe o „lege obiectivă” a societăţii, că aici este vorba de un mecanism al binelui care, blocat, uzat sau inexistent, ar face ca omenirea să piară. E foarte posibil ca viitorul omenirii să depindă de conştientizarea acestui fenomen şi de cultivarea lui cu bună ştiinţă. Raportat la configuraţia actuală a speciei umane, Isus ne-a adus în dar un vis. Căci asta pare să fie binele gratuit izvorât din iubirea pură, care, sprijinit de legiuni de preoţi, încearcă zadarnic să-şi facă intrarea în lume. Această specie nu poate, prin chiar natura ei, să primească mesajul cristic, aşa cum, prin datele lui fizice, omul nu poate sări dincolo de o anumită înălţime. Poate cu viitoarea ediţie a omen i r i i, după ce aceasta, căreia-i cunoaştem istoria, va fi dispărut complet, lucrurile vor sta altfel. Am ajuns să i au ca pe-o jignire personală faptul că deschid uneori televizorul. Scrisori către... reprezintă versantul literar al micului tratat Despre limită. Ceea ce acolo era spus formalizat p r in încercarea de a prinde viaţa în plasa strânsă a unei peratologii, a unei „teorii despre limită”, în Scrisori este spus prin încercarea de regăsire a conţinuturilor de viaţă eliberate de raccourci-vl conceptelor. în Despre limită tocmai experienţa de la care se pornise era cea care făcea un pas înapoi şi se pierdea în culisele cărţii. în Scrisori conceptele simt cele care devin pudice şi se retrag din avanscenă. Acelaşi lucru este spus în fond în ambele cărţi: într-un caz pentru puţini, în altul pentru mulţi. Mecanismul dezabuzărilor lui Cioran este reducerea oricărui l u c ru la schema l u i, la schelet, la des-cărnarea de semnificaţie. Sărutul nu e sărut, e întâlnirea a două salive; a mânca nu înseamnă a mânca, ci a ingurgita materie destinată putrez i c i u n i i etc. Viaţa însăşi nu mai e viaţă, ci simplu pântec al morţii. Dar în felul acesta totul poate fi ucis. Cioran avea privirea exterminatoare a Meduzei, ochiul rău care, indiferent de locul pe care cade, scoate la suprafaţă promisiunea negaţiei - descompunerea, eşecul şi moartea. * Aproape orice om trăieşte fără să bată cu gândul până la fruntariile morţii. De ce ar face-o? Totul conspiră pentru a ne menţine în imediat. Şi chiar şi noi, ăştia, „filozofii”, specialiştii în detururi, după ce facem o scurtă recunoaştere în ograda morţii, ne întoarcem grăbiţi la imediat. Ajungem, ca şi „ceilalţi”, în acelaşi punct, dar, spre deosebire de ei, o facem pe o cale ocolită, iar la sosire suntem superiori si acriţi. * Astă-seară, înainte de a adormi, m-am gândit mult la cât de maniac e X. M - a pândit, vreme de o săptămână cât am stat la el, ca nu cumva, când tăiam pâinea, să-mi scape o firimitură pe jos. 258 259 Nu pot adormi decât în poziţia de „h” mic: pe burtă, cu mâinile întinse în prelungirea corpului şi cu piciorul drept îndoit. Epictet: „Ceea ce-i tulbură pe oameni nu sunt lucrurile, ci opiniile pe care le avem despre lucruri. De pildă, moartea n u e u n rău [...], ci doar opinia pe care o avem despre moarte e un rău.” Dacă mă iubesc pe mine însumi, nu pot să mă iubesc ca fiinţă urâtă, ci ca una demnă de a fi iubită. „A te iubi pe tine însuţi” presupune să fi ajuns, în urma unor strădanii considerabile, în acel stadiu de frumuseţe care să-ţi permită să te iubeşti. Iată de ce, în relaţiile cu ceilalţi, totul trebuie să-nceapă de la tine însuţi, de la iubirea de sine, de la acel „amour propre”: frumuseţea proprie, ca premisă a iubirii de sine, este o garanţie pentru buna intrare în relaţie cu ceilalţi. Să ne întrebăm, aşadar: „Am vreun motiv să mă iubesc?” Nimeni dintre noi, spune Epictet, nu este Heracles sau Teseu, pentru a curăţa pământul de monştri. în schimb, nimeni nu ne împiedică să ne răfuim cu monştrii din noi. Una dintre cele mai stranii poveşti pe care le-am trăit după „căderea comunismului” a fost legată de o vizită la V i r g i l Măgureanu, şeful proaspăt înfiinţatului Serviciu Român de Informaţii (SRI), remachiat pe structura fostei Securităţi. Asta s-a petrecut în toamna lui 1990, la două-trei luni după mineriada din 13-l5 iunie. Plecasem din ţară la Paris pe 19 i u nie, când aveam fixată, dinainte cu o lună, o filmare cu Cioran pentru ceea ce a devenit apoi „ultimul interviu”. Scăpasem ca p r in urechile acului de furia minerească bine organizată de la „Centru” (şi, în principal, de SRI) şi mă-ntorsesem la începutul lui septembrie în ţară. Era prima zi în care puneam piciorul în biroul meu, după ce, în acea dimineaţă însorită d in 13 iunie (era către ora 10), cinci zdrahoni înarmaţi cu bâte năvăliseră înăuntru. Secretara mi-a povestit că, atunci când a încercat să-i oprească, spunând că acolo este biroul directorului, unul dintre ei a rânjit şi a spus: „Păi tocmai pe el îl căutăm.” Şi cum femeia, mărunţică, dar vajnică, se aşezase în dreptul uşii, tipul a înhăţat-o cu o mână şi a lipit-o de perete. Cotrobăiseră după mine până şi în closetul din spatele biroului. Spre norocul meu, plecasem cu zece minute înainte, îmboldit de aceeaşi femeie de ispravă pe care o moştenisem de la Editura Politică (era acolo de la înfiinţare, din 1958). Când a văzut marea de basmale ale tipografelor de la Combinatul „Casa Scânteii” unduind în parcul de sub ferestrele etajul u i I al editurii - folosite ca masă de manevră, tipografele coborâte de la etajele de deasupra fuseseră puse să scandeze „Moarte lui Paler! Moarte lui Băcanu! Moarte lui Liiceanu!” -, m-a implorat să plec şi m-a condus către o ieşire numai de ea ştiută, explicându-mi de zor că-mi p u n prosteşte viaţa în 260 261 pericol. „Dar de ce, de ce tot circul ăsta?” întrebam întruna cu glas tare, fără să aştept vreun răspuns, în timp ce mă lăsam condus către misterioasa ieşire, în fiecare an, în iunie, îi port acestei femei un gând pios, pentru că, fără ea, astăzi m-aş fi aflat într-un scaun cu rotile sau n-aş mai fi fost deloc. lată-mă, aşadar, revenit în biroul meu. în aceeaşi dimineaţă mi-a telefonat Petre Roman, cu o voce viril-catifelată - era prim-ministru atunci -, vrând să se asigure, vezi Doamne, că invadarea sediului Humanitas din luna iunie n u avuseWurmări grave. Apoi, puţin după aceea, îmi telefonează Andrei Pleşu (era ministru al Culturii), spunându-mi că Măgureanu voia să ştie dacă mă poate suna şi dacă - Pleşu ce credea? - v o i răspunde sau nu la telefon. „Am spus că eşti un om civilizat şi că n-am nici o îndoială că o vei face.” Mă sună. Mă întreabă dacă am putea sta de vorbă şi unde anume: la el la birou? Sau la sediul meu? M - am gândit că e mai bine ca directorul SRI să nu apară la Casa Scânteii şi nici în editura proaspăt vandalizată. „- Prefer să v i n eu”, i-am spus, „şi, dacă se poate, împreună cu domnul Pleşu”. Voiam, pe de o parte, profitând de ocazie, să-i cer manuscrisele Noica pe care Securitatea le confiscase la arestarea din 1958 (mai cu seamă partea lipsă din Despărţirea de Goethe şi corespondenţa cu Cioran din perioada 1948-l958, „cele mai frumoase pagini pe care le-am scris vreodată”, după c um îmi declarase Cioran recent la Paris). Eram curios, pe de altă parte, să ştiu c um va împacheta lucrurile petrecute în iunie şi, în fond, ce voia de la mine. A doua z i, o maşină a editurii pătrundea în curtea sediului SRI din preajma străzii Povernei, în timp ce o poartă metalică uriaşă se închidea cu zuruit mare în urma noastră, sub privirea angoasată, pe care o vedeam în retrovizor, a şoferului. înainte de a intra în biroul lui Măgureanu îi spun lui Andrei: „- F i i atent, dacă ne dă cafea sau orice altceva, eu nu beau.” „- Ce, ai înnebunit?” apucă să-mi arunce Andrei şi intrăm. M - a izbit faptul că, văzut din prof i l, chipul lui Măgureanu, cu nasul răscroit în sus, te trimitea cu gândul la un cap de răţoi. Extrem de curtenitor, ne întreabă dacă bem o cafea. „- N u, mulţumesc, zic eu, tocmai am băut la birou.” „- Trei cola atunci”, spune Măgureanu către fata care aştepta în uşă. îl privesc semnificativ pe Andrei, care-mi face semn discret că nu sunt în toate minţile. „- Ne pare rău, începe Măgureanu, de cele întâmplate în iunie şi aş dori să vă spun, domnule Liiceanu, că ţara asta are nevoie acum de intelectuali care să se angajeze şi să pună umărul la schimbare. Uitaţi, am aici o carte...” Şi se scoală de pe scaun îndreptându-se spre o bibliotecă. în timp ce deschide vitrina pentru a lua cartea, schimb repede paharul meu de cola cu al lui şi beau însetat. Pleşu mă priveşte cu ochi mari. Domnul director al SRI se întoarce la masă cu cartea, se aşază şi discuţia continuă. Aştept ca, la rândul l u i, să bea. Dar nu se întâmplă nimic. Neliniştea mea creşte. „- El de ce nu bea?” îl întreb agasat pe Pleşu, când Măgureanu se ridică şi iese o clipă d in birou. „- Pentru că e profesionist”, îmi şopteşte Pleşu. „Pesemne că toate paharele sunt otrăvite, dar el 262 263 oricum nu se atinge de al l u i. La scenariul ăsta nu te-ai gândit...” într-adevăr, nu mă gândisem. „- Crezi că m u r im până diseară? îl întreb. „Hai să ne cărăm mai repede de aici, pentru că aş prefera să mor acasă.” I-am smuls lui Măgureanu, înainte de a pleca, promisiunea că va căuta în arhive manuscrisele Noica. (într-adevăr, nu mult după aceea, doamna Noica primea câteva dosare cu capitole din Despărţirea... şi din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. N i c i urmă din corespondenţa cu Cioran.) ^ Până seara mi-am urmărit cu atenţie toate mişcările peristaltice, reproşându-mi amarnic că varianta cu Măgureanu care ar fi putut să lase paharul neatins îmi scăpase total din vedere. Şi-apoi, de ce Dumnezeu alesesem să mergem noi acolo? Şi totuşi, n i c i până seara, n i c i a doua z i, nimic nu s-a revoltat în viscerele mele. Se părea că scăpasem cu viată... Vorba aceea a lui Imre Toth, pe care mi-a spus-o de mult (abia terminasem facultatea), când, neavând publicată nici o carte, nu puteam nici s-o confirm, nici s-o infirm: „Mă uit la cărţile mele ca la propriile mele excremente: cu o scârbă amestecată cu tandreţe.” Miracolul foştilor mei doctoranzi: fiecare a fost, când i-a venit rândul susţinerii tezei, cel mai bun. C um e cu putinţă aşa ceva? Am asistat „pe v i u “ l a naşterea unei elite. într-o elită, fiecare în parte e cel mai bun. Aleargă toţi umăr la umăr. Observaţia lui Mishima că iubirea le dă măreţie până şi celor mai mărunţi oameni, li face înalţi. Interpretarea lui Kierkegaard la O mie şi una de nopţi: orice femeie este salvată din clipa în care deschide gura. Câte un prieten sau un cunoscut citeşte una sau alta dintre cărţile mele. îmi spune ce a simţit, o deschid şi încep să re-citesc ici-colo cu ochii l u i. Şi cartea scrisă de mine devine deodată alta, iar eu simt un cititor care citeşte împrumutând privirea altuia. Nu mai sunt eu autorul. Cine a scris cartea? Unei minţi care s-a exersat toată viaţa în domeniul abstracţiilor îi vine foarte greu să se mai întoarcă la limbajul concret şi la fapte. De aceea, cea mai mare parte dintre „filozofi” pierde terenul vieţii, nu mai ştie să se facă înţeleasă de către oameni şi termină prin a-i urî pe aceia dintre ei care reuşesc. Spre liniştea lor sufletească, ei îi vor socoti pe aceştia dezertori, „neserioşi”, „eseişti ieftini”, neprofesionişti. Şi totuşi aceştia sunt singurii care pot învesti viaţa şi faptele cu un sens, singurii care practică o proză hermeneutică si care dau filozofiei o nouă tinereţe. în Excurs despre limitaţia ce nu limitează, inserat într-unui dintre capitolele Tratatului de ontologie, Noica 264 pledează pentru statutul filozofic privilegiat al faptelor şi, făcând-o, pledează implicit pentru literatură şi diegetică în general, aşadar pentru discursul narativ capabil să devină suport pentru idee: „Schiller făcea observaţia că, pe măsură ce îmbătrâneşti, te interesează mai mult faptele decât teoriile. Dar de ce te interesează mai mult faptele? Tocmai pentru că sunt mai încărcate de teorie decât teoriile pure şi simple. Ceea ce ţi-a adus maturizarea a fost capacitatea de a vedea generalul încorporat, în locul celui plutind, ca duhul peste ape, de la începuturi. [...] Teoretizezi mai mult cu faptele decât cu teoriile, de la un moment dat. O teorie nu spune decât ce spune, pe când un fapt poate radia, cu virtualităţile l u i, pe o arie teoretică nespus de întinsă' Am încercat şi eu într-o carte „să fac teorii” plecând de la poveşti. Totul, în acest caz, devine o tehnică a încrustaţii, pentru că o idee nu are voie niciodată să stea, ca într-o fabulă, lipită didactic pe textul naraţiei, ci să fie absorbită în el, urma oricărei cusături dispărând cu desăvârşire. în plus, numai în felul ăsta se poate obţine o punere în scenă convingătoare a „facticităţii”. * Marele Inchizitor îi reproşează lui Isus că darul pe care El a vrut să-l facă oamenilor – libertatea ca „pâine a cerului” – este un dar pentru puţini, că pe oameni îi interesează doar „pâinea pământului”, iar libertatea, când o au, nu ştiu ce să facă cu ea şi nu ştiu cum să scape mai repede de ea. Sunt la rândul meu încredinţat că mesajul lui Isus a fost unul doar „pentru aleşi”, dar nu cred că esenţa lui era libertatea, ci bunătatea izvorâtă din iubirea universală: când [267] oamenii se vor iubi cu toţii între ei („ca pe ei înşişi”), atunci nu-şi vor mai putea face unul altuia decât binele. Aceasta era calea cristică pentru evacuarea răului din lume. Ea este adevărată – răul nu poate fi evacuat altfel din lume, dar este utopică – natura umană, aşa cum este construită, nu poate ajunge la generalizarea iubirii. Oamenii, cei mulţi, pot face binele, în cel mai bun caz din interes (sperând că, la rândul lor, vor fi răsplătiţi prin bine), dar nicidecum de dragul binelui în sine, din pură iubire şi fără gândul la recompensă. Mesajul cristic este prea înalt şi, trecând peste capetele mulţimilor, ratează omenirea în întregul ei. * În basme, educaţia binelui se face prin promisiunea răsplăţii: „Ajută-mă, că poate ţi-oi fi şi eu de folos cândva.” În toate basmele funcţionează un pragmatism al binelui. Există o piaţă a binelui, un comerţ al gesturilor, o cântărire a lor şi o echivalare a lor. Există plăţi şi răsplăţi. Binele se educă în orizontul răsplăţii. Te-ai aştepta ca în creştinism această latură calculatorie să lipsească cu desăvârşire: nu faci binele gândindu-te că vei primi altul în schimb, aşadar nu pentru că eşti răsplătit, ci pentru că altfel nu poţi. Îţi face pur şi simplu bine să faci binele, te simţi bine făcându-l – şi atât. Şi totuşi, în mesajul cristic al binelui făcut din iubire, apare răsplata: în schimbul binelui pe care l-ai făcut, ţi se promite împărăţia Cerurilor. Absolut pură va fi acea religie în centrul căreia va sta o iubire pentru care nu se promite nimic şi în care facerea binelui este fără răsplată. [268] * În societăţile „căzute”, oamenii răspund fie cu răul la rău, fie cu răul la bine. Societăţile statistic civilizate se conduc îndeobşte după regula rentabilităţii binelui, iar acesta este singurul ideal pe care educaţia îl poate pune în mod realist în faţa membrilor unei comunităţi. O societate nu se poate organiza pe utopia binelui făcut de dragul binelui, în speţă pe iubirea devenită lege absolută a l u m i i. De aceea idealul cristic este pentru cei puţini şi nu e de mirare că el nu a reuşit de două m i i de ani să schimbe „starea l u m i i “. Nostalgic nu poţi fi decât în raport cu lucrurile pe care le-ai cunoscut cândva. Nu poţi, de pildă, să ai „nostalgia Antichităţii”, aşa c um eu, oricât m-ar acuza u n i i dintre contemporanii mei, nu pot avea „nostalgia interbelicului”, pentru simplul motiv că nu am trăit atunci. Interbelicul, în schimb, are în ochii mei un enorm prestigiu: este ultimul „atunci” liber de ciuma unei ideologii instalate temeinic la putere. Nu-l mitizez, ci doar îi fixez locul istoric: e timpul românilor de dinainte de cădere. A p o i a venit comunismul, adică excitarea paroxistică a abjecţiei umane şi, odată cu ea, neverosimilul devenit regulă a vieţii. A p o i a venit „tranziţia”: ne bălăcim cu toţii în puroiul, neuscat încă, al unei bube sparte. în fiecare dimineaţă îmi pândesc eul să văd în ce stare e şi încep cu el negocierile pentru ziua în curs. De obicei, eu sunt cel care pierde. 268 Vorba lui Kierkegaard din Jurnal: e îngrozitor să trebuiască să te cumperi în fiecare zi şi la un preţ atât de variabil. * Iubirea femeii pentru un singur om e mai aproape de conceptul iubirii decât aceea a bărbatului care tinde să-l pulverizeze pe acesta, pierzându-i pe drumul vieţii forţa şi idealitatea. Gândul lui Epictet că, dacă vei învinge frica însăşi, vei învinge toate speciile ei. („Nu trebuie să-ţi fie frică nici de sărăcie, nici de exil, nici de închisoare, nici de moarte. însă trebuie să-ţi fie frică de frică.”) în ultimii ani ai vieţii, Noica găsise o formulă pentru dedicaţiile de pe cărţile proprii, care nouă ni se părea de un imens prost gust: „Cu dulce dăruire românească”. Culmea e că, p r in tot ce făcuse şi prin tot comportamentul l u i, Noica nu aducea a român. Era un aristocrat în carne şi oase, şi nu un Mitică gural i v şi netrebnic. N-avea nimic din acea hălăduire în timp care constituie farmecul şi blestemul acestui loc. Şi, mai presus de orice, nu avea în el nimic de ratat: făcuse o operă, iar nouă, discipolilor l u i, români autentici, ne lăsase moştenire nevroza ei. Numai în Renaştere se putea scrie, aşa cum făcuse Marsilio Ficino, o Epistolă către genul uman. Astăzi 269 de-abia dacă se mai poate imagina o Scrisoare deschisă către Mona Muscă. Ce decădere! O populaţie care e rodul unui sistem educativ catastrofal nu poate creşte copii. Ar trebui introdus urgent un „permis pentru creşterea copiilor”, pentru a împiedica accesul tuturor imbecililor la gestionarea unor vieţi. în Liliput, Gulliver mirosea urât, pentru că, mici f i i n d, l i l i p u t a n i i aveau mirosul şi văzul pe măsură - adică fine, ascuţite, în timp ce Gulliver vedea şi mirosea „în mare”. (Când priveşte o fetiţă din Liliput băgând aţa în ac, Gulliver nu vede nici aţa, nici acul.) în Brobdingnag, în „ţara uriaşilor”, e pe dos: uriaşii - în speţă doamnele de la curte - îi miros urât lui Gulliver, căci de astă dată, mic f i i n d, el are mirosul f i n. Această permanentă privire răsturnată în oglindă face farmecul celor două cărţi, dând o formidabilă măsură a relativului. De aici, de la acest relativ care subminează imaginea flatantă de sine a omului, începe totul. Fiecare călătorie mai adaugă un argument menit să de-stabilizeze această specie trufaşă, s-o umilească, s-o împingă până în punctul în care - şi aceasta se întâmplă în ultima călătorie, cea din Ţara Cailor - ar trebui să i se facă silă de ea. Călătoriile sunt construite, din acest punct de vedere, în jurul unui crescendo al scârbei faţă de un om retrogradat la rangul unei specii de hiene, la subomul botezat de Swift yahoo. * Nu vreau să f iu nerecunoscător vieţii mele şi să nu admit că măcar dintr-un punct de vedere am fost fericit: mi-am decis singur utilizarea timpului, nu am cunoscut niciodată, profesional vorbind, constrângerea venită din afară. Timpul mi s-a aşezat oarecum la picioare şi mi-a spus: „Fă cu mine ce vrei!” Acest lucru este enorm şi ţine de o latură esenţială a răspunderii şi libertăţii. Când mă gândesc ce adevărată tortură a trăit Kafka! îşi vâna pur şi simplu orele în care apuca să scrie câteva pagini şi toată viaţa s-a plâns de „caracterul insuportabil” al slujbei sale. Nu pentru că slujba lui în sine era neapărat groaznică, ci pentru că orice slujbă care-l abătea de la unicul lucru interesant pentru el pe lume - literatura - îi apărea ca oribilă şi reprezenta o frustrare. Insuportabil, pentru el, era tot ce-i contrazicea vocaţia, scrisul, până şi vizitele în care urma să meargă sau pe care urma să le primească. Eu nu am trăit asta. M - am putut dedica integral pasiunii mele. Şi important până la urmă nu e că o parte din viaţă, în privinţa scrisului, am trăit sub cenzură, ci că tot ce-am făcut m-a acaparat. Altfel spus, dacă n-am făcut mai mult, m-am ratat în chip liber. De ce nu ne putem evalua niciodată scrisul dinlăuntrul lui? Kafka îşi reciteşte, cam la u n an după ce o scrisese, Metamorfoza şi i se pare „proastă”. Cioran dă la publicat Demiurgul cel rău şi, când o vede tipărită, se îngrozeşte. După un timp i se pare bună, apoi iar revine la percepţia iniţială ş.a.m.d. 270 271 Au existat cărţi pe care le-am deschis la ani după ce le scrisesem - şi am roşit. Pe altele le-am acceptat. Au existat şi pagini pe care le-am recitit cu plăcere. * Mi s-a întâmplat o dată, cunoscând o fată, să încerc să nu aflu nimic despre viaţa ei (nici măcar să ştiu cum o cheamă), ca şi cum viaţa ei ar fi început odată cu mine, ca şi c um nimic, nici propriul ei nume, n-ar fi precedat-o, ca şi cum ne-am fi născut atunci unul în faţa celuilalt. Jocul acesta a durat câteva zile, învăluind totul în pâcla unui mister care ne ţinea cu sufletul la gură. A p o i, într-o seară, mi-a spus că tatăl ei era ofiţer şi dintr-odată vraja s-a destrămat. Avea ascendenţă. A devenit dintr-odată banală. Autorii români în viaţă au obiceiul să nu se citeze între ei. De câte ori văd o fată care e leită taică-său, mi-e imposibil să nu-mi imaginez că într-o bună z i, aflându-se în pat, soţul ei va străvedea în chipul de lângă el pe cel al tatălui-socru. Swift a mers cel mai departe în sila lui pentru om în cartea dedicată călătoriei lui Gulliver în Ţara Cailor: doar făcându-ne să ne p r i v im în oglinda unei specii superioare - calul raţional -, putem avea o şansă de a înţelege cât de hidos arătăm. Şi poate tocmai pentru a sugera inaccesibilul acestei lumi I pentru noi, Swift o numeşte printr-un cuvânt ne- I pronunţabil: Houyhnhnm. A i c i calul este fiinţa no- 1 bilă şi raţională, în timp ce oamenii, degradaţi la rang de yahoo, sunt nişte scârboşenii, folosiţi de cai j. ca slugi, mai cu seamă la munci de cărăuşie. Oamej nii devin cele mai respingătoare lighioane d in lume \ (arată urât şi put); la ei, raţiunea cu care i-a înzestrat natura a fost deturnată în direcţia răului, minciunii şi a distrugerii; ergo, lui Gulliver îi este ruşine de ei şi suferă la gândul că, odată ajuns acolo, ar putea fi confundat cu un yahoo. \ * j Formidabil răspunsul lui Gabriel Cercel (la sfârşitul l u n i i îşi va susţine doctoratul pe tema „deceniului fenomenologic” al lui Heidegger) în paginile I pe care mi le scrie de la Freiburg. îi trimisesem \ Scrisori către..., cerându-i scuze că tocmai eu, care îi împinsesem cu ani în urmă, pe când erau studenţi la filozofie, în oceanul fenomenologico-heideggerian, acum îi „trădam” (şi mă simţeam „vinovat” pentru asta), scriind cărţi „confesivo-literare”. La scurtă vreme după primirea cărţii, mi-a scris câteva pagini care m-au tulburat: era primul care formula răspicat gândul meu de-acolo şi primul care mă făcea, cu înţelegerea lui, să-l înţeleg eu însumi mai bine. „Viaţa nu se lasă interpretată decât după ce a fost trăită...”, spune Kierkegaard în Jurnal. Felul meu de a scrie din ultimii ani îşi are izvorul aici: am atins vârsta de la care încep să am ce interpreta. [274] * Cea mai mare greşeală este să te compari cu alţii, în loc să-ţi vezi de drumul tău. Nu trebuie să te compari decât pe tine cu tine. * în Scrisori către..., toate faptele relatate, narate etc. nu sunt „goale”, ci simt din capul locului învestite cu sens, sunt fapte care au stat o viaţă la fezandat în teorie. Volumul e unul de filozofie, dar unul născut dintr-o ceartă zdravănă cu ea. Dreptul eului de a vorbi în nume propriu - cât de greu se câştigă, de câtă exersare a firescului e nevoie pentru a-l dobândi! „Dreptul eului de a vorbi în nume p r o p r i u “ înseamnă: dreptul de a interpreta cu glas tare ceea ce, în propria ta viaţă, a fost deja interpretat ca trăit. L u crul cel mai de preţ pe care, întocmai scriitorului, îl are filozoful este experienţa lui de viaţă. El trebuie să ajungă s-o privească cu acel „ochi în p l u s “ care este ochiul hermeneuticii. Scriind, el nu face decât „s-o prelucreze anamnetic”, cum atât de frumos mi-a spus Gabriel C. în scrisoarea lui din Freiburg. * Cel mai important eveniment al copilăriei mele a fost întâlnirea cu literele. La început le-am confundat, poate, cu o jucărie. Nu mi-a venit să cred că, punându-le laolaltă, ele deveneau un fel de poartă pe care puteam apoi pătrunde într-o lume infinit mai vastă decât viaţa pe care o aveam la îndemână şi pe care o epuizam grabnic p r in gesturile rituale ale fiecărei zile. Am învăţat cititul-fluviu, cititul acela cu sufletul la gură, „căzând” pur şi simplu, la vârsta de opt ani, în 20 000 de leghe sub mări a lui Jules Veme. Nimerisem, stând faţă în faţă cu ecranul paginii, îhtr-o lume care era aidoma celei peste care domnea căpitanul Nemo, o lume fără margini, în care te puteai mişca liber în toate direcţiile, în care te puteai muta oricând cu întreaga ta fiinţă, dar care, în cazul meu, nu era oceanul apelor albastre şi al miilor de vieţuitoare ciudate, ci oceanul limbii. începusem să înot în el, să respir în această lume nouă, plămânii mi se umpleau cu cuvinte, dar eu nu ştiam, evident, ce lucru extraordinar se-ntâmplă cu mine. La şcoală, cuvintele sunt toate izgonite în subînţelesul lor şi, folosindu-le, nimeni nu se mai miră de ele. N i c i măcar când, mai târziu, am început să iau nota zece la tezele de română nu mi-am dat seama că marele miracol pe care îl trăiam era acela de a fi locuit în cuvinte. Acum sunt la celălalt capăt al vieţii şi, tot căutând de-a lungul anilor un sens al ei, unul singur pentru toată lumea, sensul de dincolo de sensul fiecărei vieţi în parte, încep să cred că l-am descoperit: „ni s-a dat” limba. Ne-a fost dat să ne întâlnim cu cuvintele. Poate că cei mai mulţi dintre noi ratează această întâlnire, lăsând cuvintele aşa „cum ni le-a dat Domn u l “, în vreme ce rostul nostru este tocmai acela de a le scoate cu grijă din depozitul limbii şi de a construi ceva cu ele: un gând, o întâlnire, un îndemn, o poveste, o amintire de neşters, o faptă bine 274 275 întemeiată. Cred că la Judecata de A p o i nu ţi se va spune decât atât: „Ia să vedem ce ai făcut cu cea mai uluitoare unealtă a l u m i i, una de care numai oamen i i au parte? Ia să vedem c um ai mânuit cuvintele, ce ai făcut cu ele, ce ai făcut din ele?” Toate cuplurile eşuate au la bază o proiecţie nesăbuită aruncată asupra celuilalt. Aşezaţi noi înde noi înşine, nu stim c um suntem, aşa cum nu putem şti cum arătăm din spate. E nevoie de altul, care să vină să-ţi spună, care să fie ochiul de dinapoia ta. Cei mai mulţi oameni folosesc cuvintele ca şi cum ar vorbi în somn. Doar puţini le folosesc treji fiind. Să ataci viaţa din toate părţile, cu toate mijloacele, să arunci asupra ei un arsenal enorm de cuvinte, doar-doar vei reuşi, în cele din urmă, să înhaţi o bucăţică din ea. „Formalizările” lui Heidegger („existenţialii”) sunt de fapt forme de pudoare, masca generalului trasă peste chipul experienţelor personale. * Interpretarea lui Kierkegaard la parabola Bunului Samaritean (Luca, 10, 25-36): „aproapele” e cel [277] căruia poţi tu să-i fii aproape, nu cel care-ţi e ţie aproape. Problema vieţii e să sporeşti numărul celor cărora le poţi face binele, nu numărul celor pe care, la nevoie, poţi conta. * Felul de cointeresare pe care-l pun în joc Evangheliile: şi se cere şi ţi se dă în schimb. Ţi se cere să-ţi laşi casa, nevasta, părinţii, fraţii copiii şi în schimb primeşti „mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică” (Luca, 18, 29-30). „Împărăţia lui Dumnezeu” scoasă la schimb! Dar acesta este coté-ul „activist” al creştinismului, captaţia pentru cei mulţi, care trebuiau câştigaţi prin ceva, şi prin ce altceva poţi să-i câştigi mai lesne dacă nu prin promisiunea vieţii veşnice? Dar, pentru cei puţini, creştinismul rămâne dăruire de dragul dăruirii, proiect al iubirii aruncat peste lume – gratuitate pură. Mântuirea e un dar fără plată. * Vorba lui Kierkegaard că autorii de sisteme seamănă cu cei care, după ce îşi construiesc un imens palat, continuă să locuiască într-un hambar nenorocit {furnal, VII A 82) n u se referă la meschinărie sau ceva asemănător, ci la inadvertenţa dintre ideile susţinute public şi viaţa trăită, la o imoralitate de fond. Kierkegaard a distins între mişcarea ideilor în matca speculaţiei, pe care a numit-o dialectică, şi trăirea ideilor gânditorului în propria viaţă, pe care a numit-o „dialectică la puterea a doua” sau reduplicare. („A reduplica înseamnă să f i i ceea ce spui.”) Reduplicarea este forma supremei onestităţi a unei gândiri, iar absenţa ei este cu atât mai imorală în 276 277 cazul gânditorului religios: nu poţi să te duci la biserică o oră duminica şi să trăieşti apoi în categorii străine de credinţa sub care spui că ţi-ai aşezat viaţa. Actele vieţii nu pot fi în răspăr cu actele gândirii. Pentru tot ce înseamnă spiritual, spune Kierkegaard, este esenţial ca gândurile omului să fie casa însăşi în care locuieşte. Autenticitatea unei gândiri ţine de puterea ei de reduplicare. Vârsta, slăbindu-ţi instinctele vieţii, te ajută să devii moral. De aceea e preferabil să te dedici eticii abia în crepusculul vieţii. Specia umană este înapoiată pentru că, statistic vorbind, ea trăieşte mai prejos de potenţialul limbii pe care o foloseşte. Fiinţă şi timp nu poate fi predată cu adevărat decât revenind, după fiecare pas făcut înainte, la început şi umplând începutul acesta cu achiziţiile pasului făcut. Se creează astfel, ca reflex al metodei circular- hermeneutice a lui Heidegger, o circularitate a predării (De altminteri, în carte, fiecare nou pas agaţă retrospectiv paşii deja făcuţi.) „Abia drumul înapoi ne duce înainte”, spune Heidegger undeva. Kierkegaardiană. Dumnezeu mi-a dat fericirea de a fi urât de parte dintre contemporanii mei. Consider că într-o lume a căderii acesta este singurul semn al reuşitei. Iubirea care însoţeşte o carte, odată publicată, nu se vede. Ea este sfioasă şi merge alături de autor în tăcere. Ura, în schimb, vrea să se facă remarcată, ea e zgomotoasă şi face spume la gură. Dar clăbucii ei reprezintă supremul omagiu pe care cartea scrisă de tine o poate primi. Dorinţa de a stoarce o laudă şi scârba de-a o obţine. Kafka e atât de înfricoşător, încât pentru a-l citi până la capăt e nevoie de nervi buni. Când am dat prima oară piept, pe la 20 de ani, cu Metamorfoza, am făcut în aceeaşi zi depresie, şi spun asta aşa cum aş spune „când am ieşit ieri fără nimic pe cap, am răcit cobză”. Intrebându-l de ce nu publică nimic, Dragomir mi-a răspuns: „- Pe mine nu mă interesează să scriu, ci să înţeleg. Nu vreau să mor ca b o u l. “ Răspunsul acesta pune problema repercusiunii înţelegerii vieţii asupra vieţii înseşi. De ce o viaţă înţeleasă „până la capăt” e mai mult decât o viaţă neînţeleasă sau înţeleasă şi interpretată la nivel mediocru? C um s-a repercutat „înţelegerea vieţii” la nivelul vieţii lui Dragomir? Nu ştiu să răspund. Dar Cioran ar fi răspuns că Dragomir se înşela: de vreme ce înţelegere înseamnă luciditate, iar luciditatea e sursa nefericirii, neîndoielnic că este mai bine să mori ca boul. 278 279 Opera lui Heidegger seamănă cu un os mare din care, pe tot globul, de câteva decenii bune, rod generaţii după generaţii de „heideggeriologi”. Toţi comentatorii de pe lume seamănă cu o uriaşă haită de câini cărora creatorii li se dau în dar sub forma unui os infinit. Acesta este „osul culturii”, pe care generaţiile şi-l trec de la una la alta pentru a scrie cartea fără sfârşit a „istoriei c u l t u r i i “. Dacă filozofia are pretenţia că este un discurs despre viaţă şi că i se adresează fiecăruia dintre noi, atunci ea ar trebui să ajungă în cele din urmă la un al doilea limbaj, pentru a putea fi citită şi înţeleasă de orice i n d i v i d alfabetizat. Dar nu! Filozofii ţin coada sus şi vorbesc păsăreşte, crezând că tocmai necomunicabilul le dă adevărata distincţie. îşi fac panaş d in chiar semnul neputinţei lor. Ar avea enorm de învăţat de la fizicieni, care, după ce au folosit matematica şi formulele pentru a descoperi ceva, sunt capabili apoi să se îmbrace cu haine de rând, să coboare printre oameni şi să explice pe înţelesul tuturor ce au aflat despre lume. Dacă la ei se poate, de ce nu s-ar putea şi „la noi”? Când citeşti o carte, important este să nu te uiţi la numărul paginii la care ai ajuns, aşa cum, atunci când călătoreşti cu maşina, important e să nu te uiţi la kilometraj şi să calculezi mereu câţi kilometri te despart de destinaţie. Frumos e să ajungi la capătul drumului pe nesimţite. din păcate, în viaţă nu este la fel. Destinaţia îţi repugnă. Avansezi, însoţit de nevroza fiecărui kilometru parcurs, a fiecărei pagini întoarse. Ceea ce înseamnă că nu vrei să te vezi la capătul drumului. „Lasă, îţi spui, mai am eu până ajung!” România. Totul e cu putinţă aici. Suntem o ţară din America de Sud ajunsă, dintr-o eroare a cartografului iniţial, în Europa. Fostele „servicii” au preluat rolul mafiilor sud-americane, deşi, la drept vorbind, asta erau şi înainte, numai că, faţă de colegii lor de pe cealaltă faţă a l u m i i, mai aveau şi puterea în stat. Astăzi am aflat că la Sibiu tocmai a murit un profesoraş de la celebra Facultate de Medicină locală. Omul avea 38 de doctoranzi! Pe lângă miei, gâşte şi purceluşi de lapte primiţi plocon de Paşte, Crăciun şi alte felurite sărbători, omul nostru beneficia de toate relaţiile pe care cei 38 de doctoranzi i le puneau la dispoziţie în schimbul titlului mult râvnit. De cum a murit, rectorul Universităţii sibiene, fratele ginerelui lui Ceauşescu, a dat telefon la ceilalţi profesoraşi să vadă cum împart mălaiul, cum îi poate redistribui rapid pe cei 38 de orfani. E drept că, la Facultatea de Filozofie d in Bucureşti, „colegul” meu care predă etică nu a avut scoase la concurs în sesiunea de anul trecut decât 15 locuri doctorale. Nimica toată, pe lângă performanţa radiologului de la Sibiu proaspăt decedat. E de mirare, în aceste condiţii, că în România, în anul 2008, s-au susţinut peste 5 000 de doctorate? în curând, până şi portarii de la ministere o să aibă titlul de doctor. Modelul este cel al Elenei Ceauşescu, al mârlei cu complexe care vrea titluri academice. Tot îmbogăţitul, tot căţăratul 280 281 în vreun partid şi-ajuns în Parlament sau aciuat într-un minister sau în vreo funcţie publică pofteşte, ca floare la butonieră, un titlu de doctor. Suntem ţara cu cei mai mulţi „doctori în ştiinţe” şi ţara cea mai puţin performantă din Europa, pe piaţa muncii calificate. Tot astăzi am aflat că Universitatea particulară „Spiru Haret” din Bucureşti, condusă de fostul şef de cadre al Ministerului învăţământului din vremea lui Ceauşescu, cel care se ocupa de confecţionarea lucrării de doctorat a tovarăşei Ceauşescu şi de eliberarea diplomei ei de doctor, „tovarăşul Aurelian Bondrea”, cel care ne-a chemat în 1988 la minister, pe Pleşu şi pe mine, să ne spună că suntem „buruieni în grădina învăţământului românesc” şi că, dacă mai punem piciorul pe la vreo ambasadă, ne aruncă în stradă - numără 250 000 de studenţi! 250 000! (Universitatea d in Heidelberg are 30 000 de studenţi.) învăţământ la distanţă! Trimiţi banii şi iei notele. Industrie a diplomelor. Am cunoscut studenţi de la această „universitate particulară” care nu puteau să rostească un cuvânt în franceză şi care luaseră, la nobila limbă a lui Montaigne şi Cioran, nota nouă. Toate aceste structuri caracatice au terminaţii peste tot, primesc blessinguri, autorizaţii de funcţionare şi legi acoperitoare din ministere şi Parlament. La televizor, în tot acest răstimp, se discută abundent despre soarta educaţiei în România. Şeful canalului de televiziune care a tabloidizat întreaga Românie apare mândru şi declară, verbalij zând numele postului: „Am OTeVizat toată ţara!” Ca şi cum ai anunţa în gura mare: „Am dat cu rahat \ peste tot! A c um totul pute!” Şi omul părea chiar ! sincer încântat de isprava l u i. Aseară, vorbind la telefon cu Irina Petrescu, îmi face cadou o replică din piesa lui Beckett Oh, Ies beaux jours! Iat-o: „Sunt zile în care ai făcut tot ce era de făcut, ai spus tot ce era de spus, dai mai sunt clipe nesfârşite până să sune stingerea. Sunt apoi zile când sună stingerea, iar tu n-ai spus încă nimic, n-ai făcut încă nimic sau aproape nimic... Acestea sunt primejdiile de care trebuie să te fereşti.” într-adevăr, acestea sunt primejdiile: să ţi se pară că nu mai ai nimic de făcut şi că nu-ţi mai rămâne decât s-aştepţi sfârşitul. Sau, dimpotrivă, să constaţi că viaţa ţi s-a dus şi că n-ai făcut nimic d in ce-ai fi putut face. în ambele cazuri este vorba de o proastă drămuire a timpului care ţi s-a dat: ce-ai făcut şi, mai ales, ce n-ai făcut cu el? în nuvela lui Tolstoi, Ivan Ilici moare urlând pentru că înţelege că n-a spus şi n-a făcut nimic din ce ar fi avut el să spună sau să facă: nimic al lui. Viaţa îi fusese trăită. Spusese şi făcuse ceea ce „alţii” îl puseseră să spună sau să facă. Iar când înţelege asta, e prea târziu ca să mai poată spune sau face ceva în nume propriu. Viaţa lui se dusese, iar alta nu mai avea, ca să poată drege ceva. Invers, mama a murit cu senzaţia că timpul vieţii se închidea asupra ei sub forma pierderii rostului: spusese tot, făcuse tot din ce intra în rostul vieţii ei şi-acum viaţa ei îşi terminase şi îşi pierduse rostul. \ Sau, cel puţin, ea n u - i mai vedea nici unul. Nu mai 282 283 avea nimic de făcut. Aştepta în fiecare clipă, oftând, să sune stingerea. * Două discuţii, în aceeaşi zi: „– Vreţi să faceţi parte, împreună cu prietenul dumneavoastră X, dintr-un juriu de trei persoane? A treia persoană o veţi alege dumneavoastră doi. Veţi acorda premii pentru cinci domenii, cinci premii importante.” „ – Nu, nu doresc.” „– Editura dumneavoastră a luat un premiu care vă va fi înmânat de preşedintele Italiei, la Quirinale, în luna mai.” „– Vă mulţumesc, dar nu mă duc.” „ Dar de ce? E important... Numai faptul de a intra la Quirinale... “ „- Nu vreau să intru la Quirinale.” Ce este asta? Oboseală nesfârşită? Orgoliu nemăsurat? Nu ştiu, dar refuzul îmi dă în ambele cazuri o linişte bună, o împăcare, senzaţia de viaţă bine păzită. Asta e: cel mai greu lucru e să devii paznicul propriei tale vieţi. Să-i dai numai ce-i face ei bine, să o conduci cu mâna uşoară, să n-o laşi să se împotmolească în toate smârcurile, să fie mânată de alţii în direcţiile în care vor ei, hăituită de ocazii de tot soiul. Să spui „nu” când nu ai nimic de dat şi nimic de primit. Viaţa mea! Acum, când o văd împuţinându-se, o strâng bine la piept şi o apăr de toţi cei care, plini de bune intenţii, vor să mi-o ia. * Am în urma mea paisprezece titluri, paisprezece cărţi sau cărţulii pe care le-am scris în trei decenii. Le trec în revistă şi văd că ele nu fac un legato, aşa cum îi plăcea lui Noica să spună când ne învăţa că „opera” este suita unor cărţi pe drumul unei unice idei. („Care îţi e ideea?” era întrebarea cu care ne făcuse să ne pierdem somnul. Gândul că ai fi putut trăi fără să ai o „idee a ta”, care ar fi urmat să-ţi ofere cheia lumii şi un mod de a pune ordine în ea, echivala pentru noi cu o damnare metafizică.) Legato în acest sens, cărţile mele, ce-i drept;nu au. în schimb, au în ele o anumită ordine care decurge chiar din devenirea mea. Au fost scrise, toate, sub exigenţele a trei vârste. Prima vârstă e cea a „spiritului pur”: vârsta aspiraţiei spre teorie, speculaţie, bibliografii, traduceri aride, vârsta exhibării mijloacelor culturale, a „seriozităţii”, a nevoii de a demonstra (şi de a mima) un anume profesionalism. E o vârstă a începutului şi a maturităţii deopotrivă, vârsta marilor „montaje speculative”, cu personaje multe şi cu decoruri somptuoase. Dar avem puţine de spus în nume propriu. Suntem inteligenţă pură. Persoana autorului nu există în aceste cazuri, ea este inhibată, pusă între paranteze, izgonită din paginile cărţii (ca nedemnă pentru discurs şi bulversând convenţia academică); autorul există doar ca agent al unei capacităţi de a asocia idei aproape indiferent pe ce temă, cu condiţia ca aceasta să-i fie „plăcută”, chiar dacă la ea a ajuns printr-un concurs accidental de împrejurări (un seminar, un colocviu, o comandă editorială). în acest caz nu poate fi depăşită categoria interesantului, miza existenţială f i i nd neexplicită sau lipsind cu desăvârşire. Poţi scrie despre tragic sau despre simbol, fără ca în felul acesta să-ţi p u i viaţa în joc. Cea de a doua vârstă e a îndrăznelii şi a impudorii. Eul, alungat în primul act d in scenă, lăsat de izbelişte, neglijat, reprimat după orice tentativă timidă de a rupe tăcerea (ar fi avut de atâtea ori câte ceva de 284 285 spus pe o temă sau alta!), revine acum şi cere dreptul la cuvânt. De ce l-ai refuza? De ce ar trebui să ascunzi că tu însuţi eşti subiectul cel mai interesant, de fapt singurul despre care poţi vorbi cu o oarecare competenţă? Şi iată-te dându-i cuvântul, fără să ştii pesemne din prima clipă la ce te expui şi nici la câte patimi vei da drumul în lume odată cu prima mărturie nevinovată. De-abia mai târziu o să afli că nu poţi să faci din tine însuţi, nepedepsit, subiectul stuporilor, încântărilor şi dezamăgirilor tale. Din momentul în care ai aşternut primul rând la persoana întâi, din momentul în care te-ai declarat public important pentru tine însuţi şi ai afişat un prestigiu pe care singur ţi l-ai conferit, te-ai livrat celorlalţi. Ai acceptat să devii prada lor în bine şi în rău. Se vor înfiinţa prin tine, te vor desfiinţa, se vor înfiinţa desfiinţându-te. Dar c um se face că ceilalţi, cu căderile, neliniştile şi îndoielile lor, se pot regăsi în impudorile tale verbale? De ce oare intimul capătă, după ce ritualul indiscreţiei s-a consumat, o validare universală? Cum se poate ca „umanitatea” să încapă pe poarta îngustă pe care s-a strecurat mai întâi subiectul precar al unui biet jurnal? Răspunsul este: pentru că, în străfundurile noastre, suntem cu toţii „dispuşi afectiv” într-un chip asemănător. Când eul apare în scenă, el nu face decât să exhibe - fie că e trist sau bine-dispus, distant sau angajat, rece sau pasionat - alfabetul afectiv universal al muritorului de rând. Vorba lui Montaigne: „Fiecare om poartă în sine forma întreagă a condiţiei umane”. Pentru a ne regla imaginea despre noi, avem nevoie de o incursiune pe teritoriul unui eu străin. în sfârşit, în cea de a treia vârstă începi să înţelegi, fără să-ţi fi propus anume să se întâmple asta. C u l tura îşi pierde acum prestigiul de comerţ snob cu „produse culturale”. Bibliografiile îţi fac greaţă şi cu atât mai mult exhibarea lor, în măsura în care nu e vorba de întâlnirea cu alt autor în pasul comun al unei înţelegeri pe cont propriu. din clipa aceasta nu mai scrii decât pentru că, uneori, crezi că îi poţi ajuta pe alţii făcându-le mai clare lucrurile pe care ei le-au înţeles confuz sau nu le-au înţeles deloc. Astăzi doi muncitori tineri mi-au montat o bibliotecă. U n u l dintre ei era surdomut, iar celălalt, obişnuit în mod vădit să lucreze cu el, comunica la rândul lui prin semne, pe care, rareori, le însoţea cu murmurul unui cuvânt. Lucrau aşadar aproape în tăcere. Nu se auzeau nici înjurături, nici cuvinte stâlcite, nici interjecţii grohăite, nu exista nici turnura şmecherească a tonului d in româna vorbită azi. Tăcerea aceasta, însoţită de gesturi precise şi de scurte înţelegeri din p r i v i r i, le dădea un aer nobil, o demnitate a lucrului făcut pe tăcute. Şi deodată am avut revelaţia poporului român ca vindecabil în urma unei crize prelungite de tăcere. Am leşinat de plăcere gândindu-mă la c um ar arăta străzile Bucureştiului pustiite o vreme de lătrăturile conaţionalilor mei. Sunt mai răi decât maşinile. De ce oare nu se poate preda tăcerea? if Bucuria de a şti că în cele din urmă am reuşit să evadez din cuşca cu miros de mucegai a filozofiei, 286 287 că am ajuns să scriu pe înţelesul oricui, să vorbesc „ca oamenii”. Spaima care mă însoţeşte aproape tot timpul pentru ceea ce urmează să se întâmple. Să petreci o bună parte din timp în orizontul catastrofei... Astă-seară a trebuit să vorbesc undeva în public şi, în preajma întâlnirii, ajunsesem să-mi construiesc 0 stare sufletească bună. Mă simţeam destins, aveam ce să spun. Dar apoi lucrurile s-au desfăşurat cu totul altfel decât îmi închipuisem şi gustul bun al întâlnirii, pe care îl pre-simţisem, a dispărut după câteva minute ca p r in farmec. Vedeam c um situaţia îmi scapă printre degete şi alunecă într-o direcţie nebănuită, făcându-mă să mă întristez tot mai tare şi, la sfârşit, să nu înţeleg nimic din ce mi se întâmplase. din ce moment o luasem razna? Ce cuvânt greşit mă făcuse să-mi alunece piciorul şi cum, apoi, alte cuvinte fără noimă îmi veniseră pe limbă şi nu putusem să le împiedic să-mi iasă din gură? Această demoralizare în crescendo e lucrul cel mai rău care 1 se poate întâmpla unui vorbitor şi ea pândeşte din umbră pe oricare dintre noi care se pregăteşte să deschidă gura în public. Lucrul teribil e că nu poţi nici să-ţi ceri scuze, nici să pleci, ci trebuie să rămâi acolo cu un aer demn şi să-ţi rumegi înfrângerea chiar pe locul în care ai suferit-o. Spunem uneori despre oamenii pe care-i întâlnim că sunt adevărate „personaje literare”. Or, ce înseamnă asta? Că există oameni care ies din scară şi care, astfel, reuşesc să-şi fie în mod natural propria lor hiperbolă. Iată, de pildă, această propoziţie a lui Kafka, în care e vorba de un profesor de matematică de la Universitatea din Praga, mă trimite cu gândul la R.B.: „Dezgustul insuportabil trezit de lăcomia uriaşă cu care priveşte şi adulmecă totul.” Spre deosebire de oamenii reali, personajele seamănă cu cuvintele subliniate într-un text. Avem aerul de personaje, atunci când devenim cursive în discursul umanităţii curente. * Oare cât din viaţa noastră psihică se consumă în lupta cu acea imagine despre noi înşine care vine din adâncul nostru şi care, dacă ar ieşi la suprafaţă în deplinătatea adevărului ei, ne-ar face să nu mai putem convieţui cu noi nici măcar o clipă? Există un timp pe care ni-l petrecem îngropând partea din noi care nu ne convine. * Ce s-ar întâmpla cu oamenii dacă n-ar trebui să doarmă? Dacă n-ar fi biologic constrânşi să se despartă o vreme unii de alţii? Dacă ar trăi coşmarul unei convieţuiri fără pauză? * Înainte de a fi descoperit Păltinişul, Noica trăsese într-o iarnă, ca să lucreze „desprins de lume”, la Cisnădioara. Primarul satului i-a făcut într-o bună zi o vizită, rugându-l să-l îngăduie o vreme într-un colţ al camerei pentru a vedea „cum face” când scrie. „Mi-am dat atunci seama, când, jenat, i-am arătat 288 289 hârtia şi p i x u l, că «meseria» noastră nu are unelte.” într-adevăr, ce face u n scriitor? * Ce ciudat! Creierul meu nu mă ajută doar să gândesc şi să formulez cu glas tare, ci comentează în permanenţă ceea ce-mi iese pe gură, declarându-se cel mai adesea profund nemulţumit de prestaţia mea orală, de ceea ce vreau să exprim. Stresul pe care mi-l provoacă acest cenzor exigent este uriaş şi de aceea, pesemne, am oroare „să mă produc” în public. Singurul mod de a scăpa de comentariul lui nemilos este să reuşesc să mă enervez şi, astfel, să nu mai apuc să trag cu urechea la bombănelile neîntrerupte ale vocii mele interioare. * Când scrii, trebuie să ajungi în acel punct în care să-ţi spui, precum Kafka, că orice propoziţie pe care ai pune-o din întâmplare pe hârtie (de pildă, zice Kafka, „El se uita pe geam.”) este desăvârşită. Fără obţinerea acestei transe în care totul vine de la sine şi năvalnic, scrisul e fără vlagă şi-şi târăşte piciorul. * În România, de urâte ce sunt, tot mai multe „lucruri” şi tot mai mulţi oameni nu mai încap în cuvinte. * Bârfa e un „existenţial”, adică o structură constitutivă a fiinţei umane. Nimeni nu i se poate sustrage. Orice om caută, în mod spontan, să străpungă par- 290 tea neştiută a vieţii „celuilalt”. E straniu că Heidegger nu şi-a dat seama de asta şi a trecut în prim-plan flecăreala, vorbăria (das Gerede), din care bârfa face propriu-zis parte, dar pierzându-se în ea. Căci bârfa e nucleul tare al flecărelii. Orice succese publicistice ale lumii se bazează astăzi pe excitarea existenţial u lui bârfei. Important este să găseşti obiectul sau persoana cu potenţialul cel mai mare de bârfă. Să zicem că X stă într-un bloc cu zece apartamente şi lucrează la o firmă cu cincizeci de angajaţi. Potenţialul lui de bârfă este modest: el nu poate mobiliza, spre a fi bârfit, mai mult de câteva zeci de persoane. Primarul unui oraş, în schimb, poate fi bârfit de toţi locuitorii oraşului. Dar preşedintele Statelor Unite? Potenţialul lui de bârfă este maxim: toată planeta îl ştie şi orice gest sau întâmplare care îl privesc pot deveni subiect de bârfă. Romanul care a avut cel mai mare succes planetar în ultimii ani, cel al lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci, are în fond ca personaj principal o persoană universal cunoscută (Isus), iar bârfa se realizează în jurul unei prezumţii: viaţa lui sexuală. După ce apăruse cartea şi la noi, un şofer de taxi m-a întrebat: „- Aţi aflat că Isus a avut un copil?” Existenţialul bârfei a fost orientat în cartea lui Brown în mod optim: către un personaj planetar cunoscut şi către o dezvăluire senzaţională vizând intimul său. C u m flecăreala ucide tot ce este autentic, iar bârfa, ca vârf de lance al ei, cu atât mai abitir, în cazul acesta mitul religios în toată splendoarea lui (Dumnezeu se întrupează pentru a-i mântui pe toţi oamenii) este cel avariat. Un eveniment supraistoric este tras în istorie (există printre noi descendenţi de sânge ai lui Isus) şi este scăldat în bârfa 291 ei. Mahalaua învinge mitul. Rămânem în braţe cu descendenţii lui Isus şi-l pierdem pe Dumnezeul menit să ne mântuie. Poate că sensul vieţii mele este de-a fi depus mărturie pentru vieţile altora: Noica, Monica şi V i r g i l, mama, Dragomir, Cioran, Petru Creţia... Aşadar, poate că nu m-am născut de pomană. M - am simţit bine în rolul ăsta. M i - a plăcut să depun mărturie pentru oamenii extraordinari pe care i - am întâlnit. Iar orgoliul meu nu suferă la gândul că, la o adică, n-am fost decât mărturisitorul. Căci, fără un mărturisitor, extra-ordinarul poate să dispară ca şi cum n-ar fi fost. Vorba lui Noica din anii aceia în care Istoria ne împiedica să facem o grămadă de lucruri (şi, în p r i mul rând, să participăm la viaţa politică şi să ocupăm funcţii) ne-a prins acum d in urmă: „Dragii mei, ne-a spus într-o zi când ne văicăream de vremile ce ne fuseseră date, să nu ajungeţi vreodată să aflaţi cât timp aţi avut!” De doi ani, România a intrat în Uniunea Europeană. Dar arătăm atât de rău, încât v om sfârşi la şcoala de corecţie a istoriei. C u m am putut cădea atât de jos? Şi ce ne mai poate ridica în picioare? Două dintre cele mai cumplite lucruri care ţi se pot întâmpla: să plictiseşti şi să f i i ridicol. în vis, de multe ori, creierul nu face decât să se scălâmbăie. Cât de târziu am atins acel grad de libertate care-mi permite să scriu aşa cum îmi vine! Este exact opusul a ceea ce am păţit la începutul drumului, cu zeci de ani în urmă, când puneam cuvintele unele lângă altele cu penseta, rezultatul f i i nd o cumplită artificialitate, o crispare interioară care mă ucidea. La capătul unei pagini astfel scrise nu mai ştiam cine sunt. Un amic pescar mi-a adus un crap de vreo patru kilograme proaspăt pescuit. Când mi-a dat punga groasă de plastic, peştele încă mai mişca şi zvâcnetul lui puternic m-a făcut să-mi treacă fiori prin tot corpul. Am rămas apoi să dialoghez cu el, pentru că de tăiat, v i u fiind, nu-l puteam tăia şi gândul că-l las să se chinuie sufocându-se iarăşi nu-mi dădea pace. M i - am sunat amicul întrebându-l ce să fac şi reproşându-i că mă băgase în beleaua asta. M i - a răspuns sec: „- Ar fi fost cazul să afli până acum că tot ce ajunge în farfuria ta mai întâi se chinuie.” Vrednicia şi nevrednicia noastră se măsoară nu prin ce am realizat în vieţile noastre, ci p r in ce am realizat în raport cu timpul liber pe care l-am avut. Funcţionarul Kafka se plângea că n-a avut niciodată timp să se întindă cu o povestire „în toate direcţiile 292 293 în care ar fi dorit”. N o i timp am avut. Ne-a lipsit povestirea. O vorbă minunată pe care Annie B. i-a spus-o unei prietene comune: „Tu eşti un om rar, pentru că ai vocaţia adevărului.” M-am străduit să-mi aleg cu grijă oamenii care mi-au intrat în viaţă şi, odată aleşi, i - am cultivat ca pe cele mai de preţ orhidee. Nu s-au apropiat de mine decât fiinţe demne de a fi îndrăgite. Frumuseţea de a nu îndrăzni să crezi că femeia de care te-ai îndrăgostit ar putea deveni a ta şi de a continua să nu crezi că această minune este cu putinţă nici după ce lucrul se-ntâmplă. îmi vine mereu în minte gândul că am trăit ca un om fără o ţară a lui. Nevrând să mă exilez, a trebuit să inventez un subterfugiu, să creez un teritoriu pe măsura ultragiului suferit, să-mi confecţionez o patrie de buzunar. Aşa s-a născut „patria mică”, citadela din cartierul Cotroceni, mai târziu, când şi când, Păltinişul şi, în sfârşit, oamenii pe care i-am iubit şi care mi-au jalonat viaţa. Nu am avut, asemeni francezilor, englezilor sau suedezilor, să zicem, sentimentul participării la o comunitate mai vastă. România-cea-furată-de-comunişti nu a fost niciodată patria mea, una în care să mă recunosc şi căreia să 294 simt că-i datorez ceva. Ţara care oficial trece drept „a mea” este aceea care mi-a frânt destinul, care mi-a pus viaţa în dosar vreme de douăzeci de ani, care m-a hăituit, care ne-a asmuţit pe unii împotriva altora, care m-a transformat în obiect al u r i i, care m-a cenzurat, care mi-a interzis să umblu şi să vorbesc liber. N-am primit nici o despăgubire pentru toate astea. Şi totuşi, aveam nevoie de-o ţară. Izgonit d in prezent, am luat în braţe o fantasmă: trecutul, România lui Carol I şi România interbelicului, ţara bunicilor mei, apoi a tinereţii părinţilor mei şi a tinereţii Monicăi şi a lui V i r g i l. Acestei Românii i-am rămas fidel. N-am făcut parte, slavă Domnului, dintre proştii care, în 1968, după discursul lui Ceauşescu din balcon, au trăit un rapt mistico-naţionalisto-ceauşist, declarând că sunt gata „să-i aştepte pe ruşi cu o puşcă în copac”. Golanii care-mi furaseră ţara nu aveau dreptul, acum când ei erau la ananghie, să mă cheme s-o apăr. S-o apăr, culmea, tocmai de cei P care-i puseseră pe ei acolo, în calitatea lor de hoţi de ţară. Ceauşescu a dârdâit atunci de frică şi n-a făcut decât să se refugieze în vestigiile de patriotism ale unui popor desţărat. El cu ai lui şi cu cei de dinaintea lui ne invadaseră deja de mult. Singurul mod de a iubi România era să-ţi doreşti, clipă de clipă, s-o vezi scăpată de ei. Ceauşescu, „activiştii” şi Securitatea nu erau decât replica în oglindă a celor care ameninţau acum să ne invadeze, erau ocupantul I deja sosit. N u grija ţării o aveau ei atunci, ci a locului I în care se căţăraseră şi pe care ne chemau să-l apărăm I pentru ei. Câţi n-au frisonat atunci şi s-au grăbit să \ intre într-un partid care, vezi Doamne, peste noapte îşi I zvântase sângele de pe manşete şi devenise onorabil! f 295 Poporul strâns atunci în piaţă să aclame patriotic avea să fie acelaşi care, an după an, a fost folosit să scrie pe stadioane, cu litere făcute din trupuri, numele lui Ceausescu. E mult să spui că prietenii îţi sunt cei mai mari duşmani, dar e exagerat şi să spui că-ţi sunt prieteni. Când scriu în acest jurnal mă strecor în spatele stărilor şi gândurilor mele. Nu sunt decât insul din umbră care trage sforile. Mă amuz, punându-mi viaţa în scenă pentru alţii, invitându-i la teatrul meu de păpuşi. * Sunt creştin în măsura în care trăiesc în mitul cristic. Mi se pare genial un mit potrivit căruia un zeu vine să moară pentru a-şi ameliora creatura alterată de ea însăşi. Mitul creştin e tragic, pentru că Dumnezeu moare, dar creaţia lui rămâne nereformabilă. Şi totuşi, o mică parte dintre oameni îl urmează. Ei intră în tranzitivitatea Semenului. Ajung să se pună în pielea celorlalţi. Sunt cuprinşi de milă şi iubire. La rândul lor, sunt omorâţi sau persecutaţi de confraţii lor pentru că devin incomozi. Şi atunci, gestul cristic este adeverit. Aceasta este esenţa tragică a creştinismului: cei mulţi îi vor pune întotdeauna pe cruce pe cei puţini şi buni. Îi vor scuipa şi-i vor lovi cu pietre. Îi vor expune, ca pe o ofrandă perpetuă, pe tipsia urii lor. [297] * Istoria de dinainte de 1990 a născut o societate de bişniţari, de combinagii, de oameni care „se descurcă”, care trăiesc viaţa ca pe un aranjament perpetuu. Cei ce regretă azi anii aceia au nostalgia unei societăţi primitive, care funcţiona p r in astfel de „aranjamente” şi trocuri. „Aranjamentele” (a obţine ceva contra a ceva) îţi dau satisfacţia reuşitelor la scară mică. Ele sunt o însăilare de respiraţii scurte, de victorii de moment (un k i l de brânză contra aranjării unei audienţe la primărie, o nepoată angajată la institutul x contra unui ginere angajat la institutul y). din cauza asta vieţile oamenilor nu aveau anvergură, nu puteau da nimic măreţ. O operă nu se naşte niciodată din logica „aranjamentului”. * Ce osândă să trebuiască să te duci zi de zi la aceeaşi întâlnire: aceea cu umorile din tine. Singura posibilitate de a trage chiulul era, pentru Noica, cultura, locul în care, întâlnindu-te cu „spiritul obiectiv” al omenirii, uitai de tine. Asta ne cerea, în fond, tot timpul: să uităm de noi. Şi exact asta nu am făcut. Am acceptat, ca mai rodnică, osânda. * O bună parte din muzica clasică, când nu e melancolică, are în ea ceva erectil şi eroic. Până şi în allegro-urile lui Mozart e o fanfară la pândă. Masca mea de „om serios”, datorată faptului că am vorbit de câteva ori, grav şi disperat (deci serios), 296 297 despre „lucruri strigătoare la cer” (adică serioase). Masca aceasta care mi-a fost apoi lipită de chip, care m-a arestat în imobilitatea ei şi pe care, de-atunci, tot aştept să mi-o străpungă cineva şi să-mi redea chipurile mele de om v i u ! Sunt ca un dulău cu labe mari şi voce groasă, despre care ceilalţi nu mai ştiu că poate să facă şi altceva decât să latre la un intrus. Cu lătratul lui în minte, nimeni nu mai vine să se joace cu el. Rostirea cuvântului „comunism” îndepărtează, creează reacţia legată de tot ce e prea mult, a lucrului de care lumea vrea să uite, de care toţi s-au săturat. La ce b u n să tot discutăm de un lucru care de-acum a trecut? A insista în această direcţie, a zgândări mereu acest loc al Istoriei, te face antipatic. De ce, ştiind toate astea, continui să vorbesc despre „comunism”, sporindu-mi, constant, capitalul de antipatie? Pentru că la noi, vorba Monicăi Lovinescu, lumea vrea să uite înainte de a-şi fi adus aminte. Discuţie cu I. despre misoginismul bărbaţilor interbelici. C um puteau, în tinereţea lor, nişte tipi de talia lui Noica sau Dragomir să nu descopere - măcar pe urmele romantismului german, dacă nu prin sensibilitate proprie - minunea femininului? Când l-am cunoscut, Noica ne-a îndemnat, pe Andrei şi pe mine, să facem două lucruri în privinţa propriilor neveste: 1. Să nu le „confiscăm” („Frumuseţea, dragii mei, este ca lumina soarelui: se distribuie fără să se împartă.”); 2. Să le „folosim” („Faceţi-le secretare. Daţi-le să traducă ceva sau să bată ceva la maşină.”). Dragomir, în sejurul său german la Freiburg, făcuse o descoperire: „Ştiam că orice episod erotic, odată încheiat, deschidea către partitura sufletului pe care, n-aveai încotro, trebuia s-o suporţi. «Und jetzt kommt die Seele», îmi spuneam de fiecare dată când mă desprindeam dintr-o îmbrăţişare. N i c i odată nu am fost dezminţit.” Jeni Acterian, în Jurnalul unei fete greu de mulţumit, vorbeşte de altfel explicit despre cinismul de sursă noiciană al lui Dragomir: „Auzind pe Wendy şi Dinu Noica făcând (fiecare de pe poziţie proprie) teorii asemănătoare cu ale lui Sănduc Dragomir, am rămas uluită de lipsa de originalitate a iubitului meu, care, conştient sau inconştient, debita în faţa mea ceea ce auzise la rândul lui de la bunii lui prieteni. [...] Că anume femeia e pentru el pe planul al treilea sau al patrulea. Că pentru el nu contează pe planul întâi decât: filozofia, filozofia şi iar filozofia etc. etc.” Dar, odată cu vârsta, Dragomir devine alt om. Cinicului de la Freiburg îi ia locul un om de o tandreţe desăvârşită. Trecut de 70 de ani, îi scrie prietenei sale d in singurătatea unei vacanţe. Cel mai greu lucru, îi mărturiseşte el, este să se culce în lipsa ritualului de bonne nuit: privitul, vreme de u n minut, în ochi. Câtă singurătate de primă instanţă este în paginile acestei cărţi! Dar în pasul al doilea e una jucată, de vreme ce uşa către ea e în permanenţă deschisă. Orice jurnal, dat la tipar, sfârşeşte în paradoxul unei singurătăţi devenite publice. 298 299 Ies cu bicicleta în parcul sibian „Pe subt arini”, pe care Cioran îl iubea atât de mult. Pe o alee sunt luat în primire de doi câini de pripas. în timp ce descalec şi desprind furios pompa de pe cadru în vederea unei scurte răfuieli, aud în spatele meu - era aprilie şi pomii erau p l i n i de flori albe şi lumea ieşise la plimbare - un „Ai văzut? Uite-l pe...”. Tresar, auzindu-mi numele, şi mă gândesc cum aş putea, cu manşeta de la pantalon suflecată, cu părul zbârlit de vânt şi cu pompa ridicată ameninţător deasupra capului, să redobândesc un aer demn. E prea târziu. Nimic de făcut. Mă urc pe bicicletă şi plec mai departe, în timp ce-mi v i n în minte vorbele scrâşnite, aruncate printre dinţi de către un diplomat român interbelic soţiei sale, care, la un banchet, se îmbătase: „De la tenue, 'tu-ţi dumnezeii mă-tii, de la tenueV * E ajunul Paştelui şi-un mafiot de rând se lăfăie pe ecranele televizoarelor. Cineva spune: „Care Dumnezeu va judeca vreodată televiziunile de la noi pentru faptul de a fi dat celebritatea pe mâinile oricui?” Seara ridic podurile care m-au legat de lume şi intru în castelul paginilor mele, pentru a-mi spăla sufletul murdărit peste z i, murdărit peste z i, cu fiecare zi care trece, mai tare murdărit peste z i. România: acea ţară în care se vorbeşte stricat româneşte. Uneori, când deschid uşa blocului în care stau, în casa scării dau nas în nas cu vecinul de la etajul întâi, un huligan bătrân şi violent, provocator de meserie. Zilele trecute m-a apostrofat „- Teroristule! Terorizezi toată ţara!” după care m-a-njurat printre dinţi (,Tu-ţi televiziunile mă-tii!”). Iar eu, ca să nu-i fac jocul, trebuie să tac, să mă fac că nu-l văd, că nu-l aud, pentru că eu nu sunt ca el, eu sunt un lord, nu-i aşa?, şi lorzii nu-ţi scapă un pumn în gură aşa c um ne-lordul din mine are chef să facă cu bătrânul huligan care mă sfârtecă de fiecare dată cu privirile lui încărcate de ură. în plus, am suferit şi pentru că minţea: n-am mai fost de-o bună bucată de vreme în nici un studio TV, dar omul, asta e!, a rămas pesemne marcat de mult. Merg la magazin să fac cumpărături, ocolesc colţul de lângă Hala Traian, unde toţi cei care alcătuiesc pegra cartierului - copii destrăbălaţi, femei spurcate la gură şi bărbaţi beţi-cui - zbiară, se-njură, fac gesturi obscene, dau pe gât sticle cu băuturi incerte, se uită la tine cu ochii injectaţi, îţi aţin calea clătinându- se şi bolborosind vorbe de neînţeles. Când ies cu maşina în oraş, trebuie să-mi pun o muzică liniştitoare, pentru ca nu cumva să mă las prins în valurile de agresivitate care v i n peste mine din toate părţile. Iar când parchez undeva, calculez de fiecare dată în mod realist şansele de a fi blocat. Seara, când ajung acasă, trebuie să mă abţin să deschid televizorul, pentru ca parfumul de jeg ziaristic şi „scârbotenia” emisiunilor (vorba Irinei P.) să nu-mi pătrundă în casă, ca mirosul de mâncare 300 301 râncedă după care trebuie să ţii ferestrele deschise ore întregi. Trăiesc, aşadar, croindu-mi coridoare, făcând slal om prin viaţa de zi cu z i. înăuntrul acestei lumi trebuie să-mi construiesc „patria mică”, acest extras de viaţă plauzibilă alcătuit din cărţile mele, din conversaţiile telefonice cu câţiva oameni dragi, din proiectele de schimbare a l u m i i pe porţiuni mici, din oamenii pe care nu-i cunosc, dar care - ştiu prea bine - simt şi gândesc ca mine. Şi totuşi, asta e patria mea de buzunar şi dinlăuntrul ei îmi creez strategiile pentru a-mi mântui „patria mare”, arheul inert ce prezidează partea l u m i i în care mi-a fost dat să mă nasc. din el fac până la urmă parte şi eu, dar mă zbat, dau din picioare şi încerc să nu-i fac jocul. Indiferent de cum arată România astăzi, ar fi trebuit, după 1989, să-i mulţumim în fiecare zi lui Dumnezeu că am scăpat din cel mai mare naufragiu al Istoriei. Că arătăm aşa cum arătăm? Dar poate că nu trebuie să le oferim celorlalţi, în numele lucidităţii noastre, numai prilejurile disperării, ci, dimpotrivă, mereu şi mereu, o cale către „ce e de făcut când pare că nimic nu mai e de făcut”. Adu-ţi aminte de Noica, îmi spun în astfel de momente. Ce scamator formidabil! Era capabil să scoată la nesfârşit, din pălăria plină cu orori a Istoriei, porumbeii albi ai nădejdii. Ne-a dus aşa, cu zăhărelul culturii, vreme de douăzeci de ani. Fără el, am fi murit de urât si încrâncenare. A împrumuta gesturile cuiva este un fel de-a-ncepe să locuieşti împreună cu el în acelaşi trup. Când aveam 20 de ani şi, dimineaţa, la sculare, deschideam ochii către ziua care începea, mă invada un gust al vieţii imposibil de trecut în cuvinte, care era de fapt un gust de viaţă, unul ce pornea d in vârful degetelor de la picioare şi urca încetişor spre i n i ma, umplându-mă treptat şi transformându-mă într-un recipient de fericire care, atingându-şi preaplinul, deborda mai întâi în ţipete mici şi repetate, apoi în chiote, apoi în salturi prin cameră şi, în sfârşit, în grimase adresate mie însumi şi întregului univers. Această formă de nebunie matinală, expresie paradoxală a unei fericiri fără obiect, mă lansa în z i, era modul meu de a-mi porni motoarele, de a încăleca pe o nouă bucată de viaţă. Femeile care merg la braţul unui bărbat: sigure pe ele, posedându-l, aruncând în jur p r i v i r i de sus; mici, tremurânde, cu un aer puţin speriat; iubindu-l, privind fericite într-un punct nedefinit din faţa lor; blazate, obosite, dezabuzate; intimidate, mândre, nevenindu-le să creadă; atârnate lasciv, părând că, dintr-o clipă în alta, se vor căţăra pe trupul lui precum o liană. Orice rând scris este o zbatere continuă, un pariu pierdut dinainte între plenitudinea trăirii şi puţinătatea expresiei. 302 303 E mult mai uşor să fixezi, filozofic, o idee decât să te mişti liber printre cuvinte în peisajul lipsit de repere al unei trăiri. Pentru că, în trăire, „sensul” este înecat într-un fapt de viaţă şi trebuie exprimat aşa, mustind de carnea şi sevele vieţii. Dincolo, în cazul ideii, este suficientă schema. Contrapuncte ale vieţii: susuratul la ureche şi urletele, botezul şi înmormântarea, plimbatul în parc, de mână, înfrigurat de emoţie, şi depoziţia de divorţ la tribunal, limuzina şi ambulanţa, sărutul şi palma. A nu fi în pielea altuia. Ca oamenii care îşi plimbă câinele şi nu pot înţelege, ca stăpâni ai l u i, cum se face că apropierea intempestivă a animalului care începe să te amuşine te poate nelinişti. „- Dar nu vă face n i m i c... “, îţi spun ei, arestaţi în familiaritatea lor cu animalul şi miraţi de crisparea ta. Nu pot să mă culc niciodată mai devreme de 1 noaptea. De-abia în orele acestea ultime, ziua se adună în mine precum o lance în propriul ei vârf. Adorm, în sfârşit, lansându-mi suliţa z i l e i care s-a încheiat către z i u a care va veni, cu teama că nu v o i ţinti bine şi că zilele mele nu se vor înlănţui cum trebuie. Vorba lui Kierkegaard că oamenii ar face mai bine să fie obiectivi cu ei înşişi şi subiectivi cu ceilalţi. Spiritul stăpânului bibliotecii care ţine laolaltă biblioteca. Astăzi, Cătălin şi Bogdan au plecat de la Paris cu un u l t im transport din biblioteca lui V i r g i l. Va veni în ţară şi se va aşeza în Casa Lovinescu. C e l puţin o parte din ea. Cât de mult o iubea! Când, cu ani în urmă, ne-am imaginat, cu el şi Monica, o strămutare definitivă de la Paris la Bucureşti, iar eu etal am unul după altul argumentele venirii lor aici, Virgil a spus la un moment dat: „Nu pot, Gabriel, nu pot fără F N A C. “ îşi făcuse obicei să se ducă o dată pe săptămână în acest paradis al cărţilor şi CD-urilor şi de fiecare dată se întorcea acasă fericit, cu prada adunată în pungile acelea inconfundabile ale faimoasei librării pariziene. Discoteca l u i, strânsă în ultimii douăzeci de ani, numără peste douăzeci de mii de CD-uri. Va poposi la New Europe College. Aşadar, spiritul stăpânului bibliotecii. El nu se poate reîntrupa în nimeni. Cine poate trece la cârma unei biblioteci în care s-au adunat, ani şi ani la rând, făcând parte din viaţa lui esenţială, toate gusturile şi toate veleităţile culturale ale unui om? De fapt, acum, trupul spiritului lui Ierunca este împărţit în bucăţi. Important e ca, acolo unde ajung, bucăţile acestui trup să fie devorate cu voluptate. Cele două neajunsuri ale creştinismului: că pune ştacheta prea sus; că termină p r in a ne înspăimânta. Dar Isus nu a făcut asta. A i c i e aportul urmaşilor l u i, al necruţătorilor Părinţi. 304 305 De ce trebuie să f iu eu răspunzător pentru datul meu, pentru lucrurile din mine pe care nu eu le-am ales şi nu eu le-am pus în mine? Ştiu, mi se va răspunde că important nu e ce a pus natura în mine, ci ce am făcut eu din natura mea. Şi totuşi... Sunt „sincronopat”. Sufăr de boala lucrurilor care trebuie să se desfăşoare în acelaşi interval de timp (şi nu se desfăşoară). De pildă, timpul necesar, d i mineaţa, pentru bărbieritul cu maşina electrică trebuie să fie acelaşi cu cel în care sare din toaster pâinea pentru micul dejun. Dacă pâinea sare înainte de a termina bărbieritul sau dacă am terminat să mă bărbieresc, dar pâinea încă nu a sărit, mă enervez, ba chiar consider nesincronia de rău augur pentru ziua care începe. Urmarea e că zilnic mă bărbieresc sub o anumită teroare. în toate prieteniile unul dă mai mult şi suferă mai mult. * Când vorbeşti în public este important să respecţi câteva reguli: să ai în minte limpede ceea ce vrei să spui şi, eventual, să-i faci pe cei care te ascultă părtaşi la această limpezime, enunţând, de pildă, de la început câte anume lucruri vei spune. (De pildă: „Aş dori să vă spun trei lucruri.”); iar de emoţie, să nu uiţi cumva imul sau altul dintre ele; să vorbeşti răspicat şi în aşa fel încât să f i i auzit de toată lumea; să nu te laşi demoralizat de nereuşita unei formulări, pierzând f i r u l sau intrând în derută; argumentaţia să fie dublată de o anumită vibraţie interioară, de transmiterea unei convingeri, a unui ataşament total faţă de spusele proprii; să nu rămâi, mai mult decât trebuie, pe una sau alta dintre idei; să sfârşeşti fie emotionându-ti auditoriul, fie înveselindu-l. X. este un înspăimântat flegmatic. Asta e forma pe care o i au coşmarurile îndelung tăinuite. M i - a u trebuit peste treizeci de ani ca să-i ghicesc cutremurările. Ce însingurare! Şi câtă nevoie de o prietenie de care n-a fost niciodată capabil! Este asemeni unui cerşetor mut căruia, necerând, nimeni nu-i dă nimic, iar când totuşi cineva o face, se grăbeşte să lase impresia că n u - i trebuie. Una dintre scenele care mă bântuie periodic de douăzeci de ani încoace. Iarna lui 1990. Lumea basculează. Pensiile rămân pe loc şi preţurile o iau razna. Bătrânii care sunt singuri pe lume ajung peste noapte muritori de foame. Pe treptele magazinului de la H a l a Traian, în viscol, cu mâinile şi cu bărbia atinse de un parkinson avansat, un bătrân înalt, cu un aer de nobil decrepit, aşteaptă nu se ştie ce. Ţine mâinile băgate în buzunarele unui palton amărât şi braţele i se scutură până la umeri. îl văd câteva zile la rând, în acelaşi loc. Mă gândesc de fiecare dată că cineva o să iasă d in magazin şi o să-l conducă acasă. Totuşi ce caută afară pe vremea asta? mă întreb. A p o i dispare. Locul de pe trepte rămas gol mi-l readuce o vreme în minte. Şi deodată înţeleg: 306 307 domnul cu aer de nobil decrepit şi cu trupul scuturat de parkinson cerşea. M a i precis, încerca să cerşească. Reuşise să iasă din casă câteva zile la rând, cu speranţa că stând aşa, tremurând şi fără rost într-un colţ al scărilor, ceilalţi vor înţelege că e pe punctul să se stingă de foame. Nu se întâmplase însă nimic. Murise mai mult ca sigur într-o cameră complet îngheţată, bâţâind din tot corpul şi neavând ce să ducă la gură. C u m de putusem să f iu atât de orb? Faptul că totul îmi venise în minte prea târziu şi că, văzându-l totuşi în halul acela, fusesem într-un fel complice la moartea lui mizerabilă mă terorizează periodic. * Dumnezeu e cineva pe care nu-l poţi trage la răspundere. Asta e regula jocului care se numeşte „viaţa”. Cioran nu o respectă. Cine ajunge în acest punct îşi ia viaţa pe cont propriu. * Ce neplăcut e să te cerţi în gând cu un prieten! * Ceea ce a fost Fenomenologia spiritului a lui Hegel pentru Noica a fost Fiinţă şi timp a lui Heidegger pentru mine. Numai că, în timp ce Heidegger este Hegel, eu nu sunt Noica. Lecţia de umilinţă a lui Noica: la 75 de ani stătea să antologheze opera lui Blaga pentru un volum pe care urma să-l plaseze la o editură din străinătate. Inutil să spun că nu a găsit nici un editor străin interesat. Balcanizarea Occidentului. Aşadar, premiul acordat editurii Humanitas de către statul italian pentru promovarea culturii italiene în România. Invitaţii oficiale pentru Quirinale, cu participarea preşedintelui Italiei. Echipa română pleacă duminică. Sâmbătă soseşte o scrisoare gen radio Erevan: e adevărat că ceremonia premierii are loc marţi la ora 12, dar nu la Quirinale, ci la un teatru, şi de venit vine nu preşedintele Republicii, ci un ministru. Marţi are loc festivitatea. Ministrul întârzie 45 de minute, după care anunţă că nu mai vine. Am avut inspiraţia să nu f iu acolo. Senzaţia că nu mai stăpânesc imaginea de astăzi a ţării mele şi, cu atât mai puţin, pe a lumii în ansamblul ei. * Ce miracol să găseşti un om care te lasă în pace atunci când trebuie să te retragi în lumea ta şi care te regăseşte cu bucurie atunci când te întorci în lume. * Chinul de a purta mereu povara răspunderii pentru starea sufletească a celuilalt („I am not amused”). Am început să scriu cu adevărat când am redevenit burlac. [310] * Umbra Celuilalt cade în permanenţă în ograda eului nostru. „Primul cuvânt care îmi vine în minte când ies pe stradă este crimă”, spune Cioran. „Datoria de a ne îngădui unii pe alţii este o parte componentă a ideii de dreptate”, spune Marc Aureliu. Am visat. Mă plimbam, în crepuscul, într-un parc englezesc, cu paşi măsuraţi şi rari, alături de o femeie îmbrăcată cu rochie lungă de secol 19 şi cu mijlocul, nespus de subţire, prins în corset. M - am oprit brusc, am privit-o în ochi şi am întrebat-o: „- Mă laşi să-ţi bănuiesc corpul?” A surâs şi, susţinându-mi privirea, mi-a răspuns: „- L - a i bănuit deja.” Aşa începe orice întâlnire bună. Cu o bănuială, cu o presimţire a fiinţei celuilalt. O pagină care „ţi-a ieşit” mai întâi te uimeşte, apoi te sperie şi te face să scrii prost în continuare, ca şi cum ai vrea să-ţi dovedeşti că nu tu ai fost autorul ei şi că ea ţi-a ieşit bine absolut din întâmplare. Jurnalele filozofice simt grave, demne şi „pline de i d e i “, lăsând să se înţeleagă că nu orice fleac merită notat. Or, de fapt, tocmai fleacurile merită notate, cu condiţia ca banalul pe care ele le exprimă şi în care trăim clipă de clipă să lase să se întrevadă tre- 310 sărirea noastră în faţa l u i. Căci tresărirea aceasta e viaţa din noi, în timp ce banalul care o provoacă, doar prilejul ei. în contact cu banalul vieţii, creierul meu zvâcneşte întocmai ca piciorul broaştei atins de curentul electric. * Dacă ai putea să te ţii mereu agăţat de adevăr, aşa c um se ţine un c o p i l mic de fusta mamei! Ţi-ar fi tot atât de bine ca atunci când nu aveai distanţa necesară faţă de lucruri şi oameni pentru a putea minţi. * Orice minciună presupune un grad sporit de complicaţie a l u m i i. * De ce oare d in economia prostiei face parte faptul de a te crede deştept? Stupefiantă nu e prostia, ci mulţumirea de sine a proştilor. Inteligenţa începe, desigur, de la un anumit grad de suspiciune în privinţa prostiei proprii. Se împlineşte, totuşi, cu un anumit grad de luciditate în privinţa prostiei celorlalţi. Sentimentul difuz, care apare cam în jurul vârstei de 50 de ani, că cei mai mulţi oameni simt proşti (în chipurile cele mai variate), că prostia, aşadar, este oarecum o stare a l u m i i, se precizează tot mai mult odată cu vârsta şi termină în claritatea unei 311 convingeri. Cine nu sfârşeşte viaţa cu această convingere e prost. Nu-mi vine să cred că, în două rânduri, am întâlnit, în tete-ă-tete, oameni care m-au făcut să aţipesc în timp ce-mi vorbeau. Când am deschis ochii, văzându- le chipul confuz, nu am avut o senzaţie de ruşine, ci una de indignare că putuseră fi atât de l i m buţi şi plicticoşi încât să mă facă să adorm. Aproape că am aşteptat să-şi ceară scuze. Norocul meu, de fiecare dată, este că mă aflam în fotoliu, şi nu pe scaun, altfel aş fi riscat să mă trezesc pe jos. * Trăiesc senin înăuntrul unei lumi a singurătăţii care, dacă aş putea s-o privesc din afara ei, m-ar speria. Căci mă sperie şi deprimă când pun pe seama altuia adormitul în singurătate, ascultatul muzicii în penumbra apusului, statul însingurat la masa de scris ore în şir, trezirea în singurătatea dimineţii şi întârziatul în pat cu ochii în tavan, dându-ţi brânci ca să te rostogoleşti în zi. Şi, totuşi, asta e viaţa mea şi ea nu mă-nspăimântă decât dacă, aşa cum spuneam, mi-o văd oglindită în altul. Şi abia aşa, apucându-mă mila de el, mi se face milă de mine. * Care sunt actele de viaţă care ar trebui să se petreacă uitând de tine? Prietenia se verifică prin capacitatea şi nevoia de a prelungi relaţia cu cineva dincolo de dispariţia l u i. Capitolele cele mai „îndrăzneţe” din Scrisori către... le-am scris în dialog cu Petru. Iar cărţile mele necitite şi necomentate de el sunt asemenea unor mari văduve. Boala unei culturi minore nu este lipsa de produse geniale, ci incapacitatea de a da seama la timp de ele. (Aşa a fost şi cu Tratatul de ontologie, aşa şi cu Oglinzile.) Culturile minore sunt culturi fără comentatori. * Mă sună o prietenă din Vancouver, plecată din ţară în urmă cu aproape patruzeci de ani. De-a lungul fiecărei zile, schimbă de trei ori limba: când franceză, când engleză, când română. îmi spune: „Nici nu ştiu în ce limbă am să mor. Dacă fac un Alzheimer, n-o să mă-nţeleagă nimeni' Scrisori către... este o carte despre, ei bine, da, despre suflet, dar despre unul care a trecut prin vămile spiritului şi care vorbeşte altfel decât prin scâncete, exclamaţii, văicăreli sau entuziasme despletite. El nu spune nici „te iubesc”, nici „mi-e dor”, nici „mi-e frică”, nici „mi-e urât”, ci acestea toate apar prin ricoşeu din propriul lor comentariu secund, transfigurate de graba de a ocupa un loc în spaţiul unui discurs. Totul, până la urmă, este o chestiune de „a-ţi da sufletul”, dar ceea ce contează e patul de vorbe şi idei pe care îţi aşezi ofranda. în viaţă plângi, dar în scris n-ajunge să declari că plângi şi nici să spui „uitaţi-vă la mine cum plâng de uşor”, 312 313 ci trebuie să spui cum plângi şi cum se-ntoarce plânsul asupra ta şi asupra lumii tale, devemndfiinţa ta de plâns. Ceea ce-nseamnă că, pentru „a-ţi da sufletul”, trebuie să ai cheia potrivită pentru a intra în încăperile l u i. A avea cheia sufletului tău este lucrul cel mai greu din lume şi tocmai de aceea „a-ţi da sufletul”, discursiv şi explicativ, e un lucru care se petrece arareori. Vor trebui să treacă zeci de ani de discuţii nesfârşite şi negocieri cu sufletul. Şi poate că, într-o bună z i, el va lăsa să-ţi cadă în palmă, aşa cum cade bănuţul aruncat în palma unui cerşetor, una dintre cheile l u i. Şi de-abia din clipa aceea vei putea „să-l d a i “ celorlalţi. Gestul acela p r in care, la capătul fiecărei zile, stingi lumina şi-ţi faci curaj să plonjezi din n ou în întunericul singurătăţii tale. Pentru că întunericul te lasă, lipsit de apărare, faţă în faţă cu tine însuţi. Am visat-o, după cincizeci de ani, pe fata cu ochi verzi, eroina povestirii Crinii din clasa întâi de liceu. Totul se petrecea în culori pastel. Era transfigurată de frumuseţea personajului care devenise între timp: era de două ori mai frumoasă. Stăteam amândoi pe malul poveştii noastre şi ne contemplam, cu îngăduinţă si tandreţe, siluetele de adolescenţi. Si tot în vis, privind-o, spuneam: „- Dacă am putea reîncepe totul, totul, dar cu înţelepciunea vârstei târzii!” „- E imposibil, mi-a răspuns, e imposibil. Totul a, atârnat de neînţelepciunea vârstei de atunci. N-ai înţeles n i m i c. “ Cartea filozofului daoist Zhuangzi începe cu povestea păsării Peng. „Spinarea ei se aseamănă cu munţii Taishan; aripile ei se aseamănă cu norii aninaţi pe cer. Se roteşte în vârtej ca un corn de berbec, se înalţă la nouăzeci de m i i de li, despică norii şi aerul şi, purtând în spate cerul albastru, îşi urmează drumul spre miazăzi până la Marea de Sud. Pitpalacul C h i, râzând de pasărea Peng, spuse: «Unde se duce? Eu mă înalţ într-un salt, dar nu străbat mai mult de câţiva paşi. Cobor şi plutesc printre ierburi şi flori. Aşa ajung la capătul zborului. Dar unde se duce ea?»“ Iar filozoful conchide: „Aceasta e diferenţa dintre mic şi mare.” Pasărea Peng este trezirea zburătorului ratat din noi, proiecţia măreţiei noastre levitaţionale. într-o bună z i, ne plictisim să ţopăim p r in viaţă ca pitpalacul C h i. Orice gând întors asupra noastră este începutul călătoriei în zbor a păsării Peng. N i c i un filozof n-are linişte până nu îşi „confirmă” o idee trimiţând-o către propriul ei eşec. Nu văzusem niciodată un cadavru. Orice mort, pentru mine, nu exista decât în măsura în care fusese absorbit în scenariul morţii: înălţat pe năsălie, cu trupul pierdut între valtrapuri, cu chipul frumos îmbălsămat şi cu mâinile împreunate cuviincios pe 314 315 piept, mortul nu era pentru mine decât un ornament al morţii. Cadavrul n u avea istorie. N u ştiam ce se întâmplase cu el din clipa expirului şi până la înălţarea pe piedestalul morţii care e sicriul. Nu văzusem niciodată un trup mort şi niciodată nu simţisem frigul celui dispărut trecând p r in căldura mâinii mele. Toate astea până în ziua în care Petru, murindu-i tatăl, m-a rugat să trec pe la el şi să-l ajut să mute trupul d in pat în coşciug. M - am dus, încercând să nu-mi reprezint dinainte nimic şi simţind totuşi pe drum cum un frison urcă periodic în mine. Am intrat în cameră, privind doar cu coada ochiului spre pat. Trupul tatălui era îmbrăcat şi încălţat şi nu m-am putut împiedica să nu mi-l imaginez pe Petru, cu aerul lui uşor robotizat, îngenuncheat lângă pat şi chinuindu-se să-i facă mortului nodul la cravată. „- Ce trebuie să fac? am întrebat, cu vocea sugrumată de emoţie.” „- Ai să-l apuci de picioare, iar eu de umeri”, mi-a răspuns Petru. Şi, văzând că eram speriat, a adăugat: „Poţi să te uiţi în altă parte, dacă vrei să nu-i vezi faţa. Dar, zău, Gabriel, ce Dumnezeu, nu te purta ca un copil! H a i, la treabă!” Vioi, s-a îndreptat spre pat şi, cu un aer hotărât, şi-a înşfăcat părintele de umeri, făcându-mi semn să-l apuc de picioare. Sicriul era pus pe masa din mijlocul camerei. A mai spus „un', doi, t r e i “ şi-n clipa următoare, aproape cu un „hei-rup”, am instalat cadavrul în sicriu. Câţiva ani mai târziu, în dormitorul din Dr. Lister al părinţilor mei, mă aflam în faţa patului în care tatăl meu închisese ochii cu câteva minute în urmă. Cumnatul meu îmi adusese un burete si un vas cu apă. Le-a pus pe noptieră şi mi-a spus scurt: „- Dezbracă- 1 şi şterge-i t r u p u l. “ Uşa s-a închis în urma l u i. Mama şi sora mea aşteptau într-o cameră alăturată. M i - am privit părintele. între noi nu existase tandreţe. Afecţiunea unuia pentru altul fusese bine pitită într-o răcliţă a sufletului pe care nici imul dintre noi nu apucase să o deschidă în timpul vieţii. Nu mă îmbrăţişase niciodată, nu mă mângâiase niciodată, nu cred măcar că mă atinsese vreodată. Ce ciudat, îmi spuneam, privindu-l, că eu, acum, va trebui să fac în moarte ceea ce în viaţă nu făcusem niciodată: să-l ating, să-i trec mâna cu buretele umed peste tot trupul gol! Doamne, ai milă de mine, nu am să pot! Şi-atunci mi-a venit în minte Petru, prietenul cu cincisprezece ani mai vârstnic, „fratele” mai mare. El nu stătuse pesemne nici o clipă pe gânduri când trebuise să facă ceea ce aşteptau ceilalţi acum de la mine. Deci asta se-ntâmplase în culisele acelei zile, în orele care precedaseră scena urcării cadavrului, din pat, în sicriul de pe masă... Nodul la cravată venise la sfârşit, iar începutul fusese acesta. Şi, cu o tandreţe al cărei gust nu îl simţisem până atunci niciodată, am început să desfac cu o mână nasturii de la bluza pijamalei tatălui meu, în timp ce cu cealaltă am luat buretele şi l-am înmuiat în apă. După ce a văzut emisiunea pe care am făcut-o cu H o r i a Patapievici despre Petru Creţia, pornind de la lumea homerică şi Ahile, o prietenă îmi spune că am practicat vreme de un ceas o operaţie de autodezvăluire involuntară: patima cu care am vorbit 316 317 despre „sentimentele primare”, inaugurale, de tip homeric (mari, pentru că netocite) trăda în permanenţă năzuinţa mea către o lume afectivă împinsă la extrem. Or, lucrul acesta este periculos, c um periculoasă este orice utopie, îmi spunea prietena. Mă gândesc câtă dreptate are. De mai multe ori de-a lungul anilor am folosit, scriind, cuvântul „crâncen” („Ce crâncene prietenii visam!” sau: „Visam crâncene iubiri.”) Or, asta este o sursă sigură de nefericire, pentru că, ghidându-te în viaţă după utopia sentimentului colosal, rişti fie să-l treci cu vederea, când acesta ţi se înfăţişează în umilul vieţii obişnuite, fie să-l obţii doar rapsodic, neputând să fii tu însuţi tot timpul la înălţimea utopiei pe care ai făurit- o ca normă sentimentală (eşti prea mărunt pentru ea). din acest punct de vedere, toată viaţa mea este suita unor întâlniri ratate cu absolutul şi, de aceea, un sir de nefericiri. Moartea face parte din economia absolutului, pentru că atingerea oricărui ideal presupune dezlegarea de contingentul vieţii reale. De aceea, pentru că eroii tragici operează cu idealul, deci evoluează pe terenul absolutului, în tragedii se moare abundent şi, oarecum, fără regrete. Moartea pare să fie aici paznicul idealului. Mă aflu la Timişoara. Sunt invitat la o emisiune TV. „Bună seara, dragi telespectatori. Invitatul nostru, domnul Gabriel Liiceanu, va lansa mâine volumul domniei sale, Scrisori către fiul l u i. “ Aprilie 2009. Sunt cu Răzvan Vasilescu la sediul unei corporaţii bucureştene, unde am fost invitaţi să vorbim despre audiobook-uri şi să lansăm ultima apariţie, Metamorfoza lui Kafka în interpretarea lui R. V Gazda noastră îi dă cuvântul actorului. Stăm unul lângă altul pe o canapea, în faţa unei săli în care nu se află mai mult de treizeci-patruzeci de persoane. Cu coada ochilor trasă în jos, cu chipul cenuşiu şi inexpresiv, cu o geacă aruncată peste el în doru'- lelii, Răzvan Vasilescu pare să descindă direct din Parfumul lui Siiskind. Este Grenouille, după ce-şi aplicase pe trup unul dintre mirosurile fabricate de el anume spre a-l face să treacă p r in lume neobservat. Răzvan Vasilescu este inaparenţa personificată. E atât de şters, încât devine i n v i z i b i l. Când i se dă cuvântul, rosteşte de altminteri într-o doară câteva vorbe, în care spune că nu are mai nimic de spus şi că de fapt nici nu e treaba lui să spună ceva. Lasă să se înţeleagă că el însuşi e ceva care n-are nume, că nici măcar „actor” nu e potrivit să i se spună... După care tace, retrăgându-se d in nou în inaparenţa l u i. Eu, în schimb, vorbesc. Şi vorbesc, şi vorbesc... Căci treaba mea e tocmai să vorbesc, nu-i aşa? Oamenii aceia au venit să ne asculte, trebuie să le oferim ceva. Eu nu pot să le dau, asemeni lui Răzvan Vasilescu, câteva vorbe doar şi apoi tăcerea mea. Ar fi nepoliticos, nu? Aşadar, mă opresc după vreo cincisprezece minute, sugerând că ar urma, eventual, să le răspundem la întrebări. Şi-atunci s-a întâmplat ceva ce n-am să uit niciodată. Silueta nedefinită aflată pe canapea în stânga mea a ridicat scurt mâna. „- As vrea mai întâi să 318 319 vă spun o povestire de Cehov. Durează zece minute.” Deasupra lui plutea alt parfum, nimeni nu ar fi putut să spună când îşi dăduse cu el, dar liniştea care crescuse dintr-odată în sală nu lăsa loc de îndoieli. Tăcerea care a precedat începutul povestirii a fost scurtă, însă lumea îi aparţinea deja, noi toţi îi aparţineam şi eram pregătiţi să-l lăsăm să facă cu noi tot ce-ar fi voit, deşi, în fond, nu făcuse încă nimic. Atâta doar: ridicase mâna şi spusese că ar vrea să ne facă să ascultăm o povestire. De unde îi venea autoritatea pe care o instalase în sală ca pe un decor nevăzut? Povestirea a început. însă senzaţiile nu se pot povesti. Nu se pot povesti frigul, caldul, căderea în iarbă a picăturilor de ploaie, privirea agăţată de un tablou. Sigur este doar că plecaserăm cu toţii d in sala aceea de conferinţe, cu scaune nichelate şi plafonul înalt, modelat în romburi albe şi g r i. Dovadă chipurile noastre. Având privilegiul de a-i p r i v i pe cei care ascultau, puteam urmări pe feţele lor totul: ochii care se măreau de plăcere, buzele întredeschise, apoi râsul, apoi chipurile care împietreau deodată, semn că toţi cei de faţă voiau să nu scape nimic din ce se întâmpla în spaţiul acela ce se deschisese de la o clipă la alta sub ochii lor şi-n care nu le venea să creadă că ajunseseră, iată, dintr-odată, hop, pe nepusă masă, la simpla deschidere a gurii cuiva, spaţiul acela care nu era altul decât... biroul lui Egor Fedorici Şmahin, preşedintele Adunării Zemstvei. C um de ne adusese Răzvan Vasilescu tocmai acolo, dar aşa, în două clipe, cu hăt, mai bine de o sută şi ceva de ani în urmă, şi-n altă ţară, şi-n faţa unui om pe care nu-l cunoscuserăm până atunci? Tocmai rămăseserăm cu gura căscată la Egor Fedorici, care, nemaiştiind cum să urnească timpul mai repede din loc până să poată pleca la partida de vinţ din seara aceea, era pe punctul de a scoate din raft o povestire a lui Turgheniev şi de a se aşeza în fotoliu să citească. Şi când, nu după multă vreme, Egor Fedorici a adormit cu cartea lui Turgheniev pe burtă, iar valetul Iliuşca a intrat în vârful picioarelor în cameră ca să-l învelească pe boier cu pătura, Răzvan Vasilescu a tăcut. Parfumul cu care-şi dăduse şi care ne-nvăluise pe toţi îl făcea să strălucească acum asemeni unui zeu din Iliada. Voiai să-i mulţumeşti şi nu ştiai cum, să-l mângâi, să plângi, în cele din urmă să-l devorezi, aşa cum păţise Grenouille când, în locul unei picături, turnase pe el tot flaconul de parfum care inducea în oameni nevoia de a adora, lăsându-se sfâşiat din iubire de acei sărmani cerşetori care-şi încălzeau mâinile, noaptea târziu, în jurul unui foc, într-o mahala a Parisului. In seara aceea, aflându-mă încă sub comoţia celor zece minute provocată de Răzvan Vasilescu, am avut pentru prima oară o imagine a extraordinarului pe care-l reprezintă existenţa actorului pe pământ. Şi-atunci mi-am adus aminte de mila de care vorbeşte Kafka în jurnalul său, „mila pe care ne-o trezeşte destinul trist al atâtor eforturi nobile şi, întâi de toate, al strădaniilor noastre”. Iar mila aceasta, spune Kafka, este „în primul rând ataşată de actori”. Căci, dintre toţi artiştii, actorul îi reprezintă în chip nemijlocit pe toţi cei care, p r in cuvinte sau altfel, exprimă faptul că lumea reală ne este, omeneşte, 320 321 insuficientă, drept care trebuie să vină printre noi cineva dăruit cu darul de a ne scoate de-acolo. * Horia Bernea e cel care m-a făcut să devin conştient de valoarea pe care o are, în economia facerii finale, timpul pierdut. Odată, aflându-mă în atelierul l u i, mi-a arătat cum, înainte de-a-ncepe să picteze, se învârtea de colo-colo, făcând lucruri care nu aveau nici o legătură directă cu pictatul. Şi cum, după ce se scurgea în felul ăsta o bună bucată de vreme, se punea pe pictat cu o fervoare de nimic anunţată. în cazul scrisului, ora pe care o pierdea Bernea poate deveni chiar şi o lună, o lună în care nu poţi pune alături două cuvinte. Şi-apoi, pe nepusă masă, totul începe... E uimitor c um poţi fi uneori citit. După apariţia Scrisorilor către fiul meu, un cititor mi-a cerut reţeta sufleului de dovlecei cu sos de roşii, despre care spun în treacăt că era mâncarea preferată a băiatului meu. Seara, înainte de a adormi, citesc în pat vreme de două ore, combinând lecturile asemeni mâncărurilor la o masă bună. Astăzi mi-am încheiat ziua cu ultimele treizeci de pagini din Povestea târfelor mele triste a lui Garcîa Mârquez - povestea întâlnirii cu moartea în acordurile unui eros triumfal trăit la 90 de ani! -, apoi cu pagini din Jurnalul lui Kafka, şi am adormit după un capitol despre restaurarea erosului în Renaştere, din splendida carte a lui Anders Nygren, Eros şi agape. * Ne înmormântăm u n i i pe alţii la nesfârşit. în fiecare seară întârzii cât mai mult momentul în care trebuie să adorm. Mereu mi se pare că mai am ceva de făcut, că tocmai în clipele acelea, când somnul se anunţă, trebuie să mă agăţ de propria mea trezie, de restul meu de viaţă. încă o clipă, şi încă una - până când cad răpus. Ca să-ţi dai seama dacă scrii bine, e nevoie să f i i citat de un imbecil. Cele mai mari victorii repurtate, în viaţa mea, asupra mea însumi: lăsatul de fumat şi cucerirea singurătăţii. Memoria îmi joacă tot mai des feste. Astăzi la curs am pomenit „tetrada” heideggeriană (uniunea pământului şi a cerului, a muritorilor şi a celor divini), referindu-mă la Originea operei de artă, când de fapt ea se află în Construire, locuire, gândire. (Un doctorand mi-a atras atenţia.) Ambele texte le-am tradus în urmă cu treizeci de ani şi le ştiam pe atunci cuvânt cu cuvânt. Dar asta nu e nimic. Pentru un seminar, a trebuit să-mi conspectez propriul text, pe care îl scrisesem cam tot pe atunci. 322 323 Ce spectaculoasă „depopulare” a creierului, ce tendinţă de „revirginizare” a lui ! Sau poate e vorba de o evacuare a tot ce nu te mai interesează, a unor simple cunoştinţe muzeale care trebuie să se retragă pentru a lăsa locul liber conţmuturilor de viaţă, felul u i în care fiecare dintre noi, trecut de o anumită vârstă, începe să-şi rumege existenţa. E nevoie pesemne de un anumit grad de ramolisment pentru a-ţi redobândi un potenţial de gândire amorţit de-a lungul „anilor de studiu”. C i t i nd monografia lui Anthony Burgess despre Shakespeare, dau (la pagina 32 a ediţiei româneşti) peste o greşeală grosolană: autorul vorbeşte despre copilul de sclav din Platon care, „sub blânda îndrumare a lui Socrate”, ajunge să demonstreze teoreme geometrice complicate (ceea ce-nseamnă că, de la naştere, sufletul are înscrisă în el întreaga cunoaştere). Şi Burgess trimite la dialogul Phaidon. Or, povestea cu copilul de sclav şi sufletul atoateştiutor se află în Menon, şi nu în Phaidon. Tocmai mă pregătesc să-l îngrop pe Burgess în dispreţul meu (mai-mai, de silă, să închid cartea), când îmi aduc iar aminte - şi roşesc din n ou şi mă cuprinde, ca de fiecare dată când îmi amintesc, disperarea - de un lapsus calami cumplit din prima ediţie a Uşii interzise. (Calamus înseamnă în latină „trestie” şi, cu referire la materia din care era confecţionat, „condei”. Lapsus - alunecare, cădere, rătăcire -, în expresia lapsus calami, trimite aşadar la erorile făcute „din fuga condeiului”.) în Uşa interzisă, pomenesc la un moment dat de „mitul lui E r “ şi fac referire - o, Ceruri! - la dialogul platonician Gorgias, când de fapt mitul lui Er reprezintă - după cum bine ştie toată lumea, îmi vine să adaug - faimosul final al Republicii. Pe un clasicist, comiterea unei asemenea erori îl poate face să se sinucidă. C um a avut aici loc „fuga condeiului”? în ambele dialoguri există câte un mit privitor la „viaţa de apoi” şi, în ambele, există un scenariu al Judecăţii de A p o i. în Gorgias, sufletele celor morţi se prezintă în faţa judecătorilor lui Zeus dezbrăcate de trup, pentru ca rănile ticăloşiilor făcute în timpul vieţii şi cicatricele lor să poată fi clar văzute. în schimb, în mitul lui Er d in Republica, în joc este libertatea alegerii vieţii, pentru că fiecare suflet, venind, cu experienţa vieţilor anterioare, spre o nouă încarnare, îşi alege singur viaţa viitoare şi, astfel, daimonul (zeul) sub care urmează să se aşeze. De aceea, el nu-i poate învinovăţi pe zei şi soarta pentru viaţa pe care o va duce, de vreme ce el singur, din toate vieţile posibile, şi-a ales noua viaţă. („Nu un Daimon vă va alege pe voi, ci v o i veţi alege Daimonul. [...] Vina este a celui care alege, zeul este nevinovat.”) Orice lapsus calami este palma pe care o p r i m i m de la destin pentru trufiile noastre culturale trecute. (Student la Clasice fiind, îmi corectam sever profesorii la seminar, când se întâmpla să-i încurce pe presocratici între ei.) Reiau lectura monografiei Shakespeare, n u numai înduioşat de astă dată de eroarea lui Burgess, dar şi p l i n de o anume gratitudine faţă de el. Nu sunt, aşadar, singur... 324 325 Orice călătorie către tine însuţi este plină de sustrageri şi disimulări. Ce ciudat că tocmai ceva din tine trebuie să se apere împotriva ta însuţi! Poate că nu e adevărat că nu suntem în stare să ne cunoaştem. Dar poate că ceea ce descoperim, cunoscându-ne, e atât de puţin flatant, încât preferăm să spunem, pentru a nu da ochii cu noi, că nu ne cunoaştem. Ceea ce simt şi, poate, şi ceea ce gândesc nu mă deosebeşte prea mult de ceilalţi oameni. Şi, totuşi, ceva mă deosebeşte de ei: faptul că eu scriu şi că, astfel, fixez ceea ce la ei dispare şi se risipeşte asemeni unui vis, la câteva minute după ce te-ai dat jos din pat. Sunt ca un proprietar nesătul. încerc în fiecare zi să fac rost de încă o bucată din teritoriul infinit al fiinţei mele, ştiind că niciodată nu v o i reuşi să intru, până la capăt, în posesia l u i. * Scriind despre mine îmi răs-cumpăr de fapt viaţa pe care, trăind-o doar, o pierd în uitare. Cum am puţin timp, încep să mă plimb prin ea încoace şi-ncolo, împrejmuiesc câte o bucată, o duc cu mine şi o instalez în „jurnal”. Asta cred că trebuie înţeles prin „a-mi cultiva grădina”; grădina infinită a eului meu. Dixi [327] et salvavi. Numai spunându-ţi viaţa ţi-o poţi salva. Vieţile „nespuse” sunt vieţi ce cad în paragină. Cu timpul, ele se întorc în hăul din care au venit. N-aţi observat că fiecare om, până la urmă, vrea să-ţi povestească viaţa, s-o smulgă din ghearele uitării? Să înalţe, din cuvinte, casa vieţii sale? * Era într-o lună de aprilie a anilor 70, când mi-am cumpărat un disc cehesc (pe-atunci, la librăria Kretzulescu, nu existau decât discuri venite de la cehi şi ruşi) cu cele două concerte de pian ale lui Chopin. Am venit cu discul acasă, era dimineaţă şi florile albe ale corcoduşului aflat în faţa terasei stăteau să intre pe geam. Am dat drumul pick-up-vlm şi primul concert al lui Chopin a pătruns în toate cotloanele micului meu apartament. De-atunci, oriunde ascult muzica aceea mi-e imposibil să nu-mi pătrundă în nări mirosul reavăn al primăverii, să nu îmi apară în faţa ochilor flori albe şi un disc negru cu eticheta albastră, imprimată cu litere argintii. * Dacă lumea este povestea lui Dumnezeu, iar dacă omul este făcut după chipul lui şi după asemănarea cu E l, atunci suprema datorie a omului ar fi să povestească. Să spună povestea lumii lui. Lucrul cel mai greu: să faci un personaj din fiecare tresărire a fiinţei tale. 326 327 Sunt un „filozof apostat, autorul unei erezii care readuce gândirea în viscere. De aceea mă simt bine cu Cioran. Când cel mai important viitor turnător al lui Noica şi al meu a devenit turnător, a primit numele de „sursă” Cristian. în familie şi între prieteni era Tavi. Aşa-l alintase pesemne mama lui când era mic, aşa-i spuneau acum soţia şi prietenii: Tavi. Dar prin contractul făcut cu Securitatea devenise, peste noapte, Cristian. Primise o nouă identitate. în Poezie şi adevăr, Goethe spune că a atenta la numele cuiva, stâlcindu-l sau maimuţărindu-l, e un lucru grav, pentru că numele face parte din fiinţa unui om aşa cum face parte pielea din trupul l u i. Ea e hrănită din adâncul organismului. Dovadă stă şi faptul că, atunci când îţi iei un nou nume, înseamnă că te-ai mutat, cu întreaga ta existenţă, în altă ordine a lucrurilor. Că ai devenit altul şi că, de fapt, născându-te din nou, ai renunţat la cel care fuseseşi până atunci. Aşa se întâmplă, de pildă, când intri într-un ordin monahal: „Răzvan N o i c a “ devine „părintele Rafail”, „N. Steinhardt” devine „părintele Nicolae”. Dar asta se întâmplă prin botez, la lumina zilei şi este un lucru adus la cunoştinţa tuturor. La fel şi când e vorba de pseudonime culturale: matematicianul Charles Lutwidge Dodgson devine scriitorul Lewis Carroll. Informatorul, în schimb, primea un nume nou pe ascuns. Botezul se făcea într-o cameră conspirativă sau în biroul ofiţerului care-i devenea „naş”. El rămânea pentru ceilalţi cel care fusese şi până atunci şi totuşi, din umbră, devenea un altul. Rămânea „Tavi” şi devenea totodată „Cristian”. De câte ori va fi tresărit Tavi auzindu-şi numele de cod rostit întâmplător pe stradă, într-un tramvai sau într-un cerc de cunoscuţi? E limpede că se scinda interior şi devenea ambiguu, o fiinţă de noapte şi lumină, dublu în chiar esenţa l u i. Efectele erau devastatoare nu numai pentru cei din jur, care continuau să creadă că au alături un prieten sau un coleg, când de fapt aveau în el, sub forma unei aparenţe umane, privirea murdară a Securităţii strecurată în viaţa lor. Dar chiar şi pentru cel intrat în noul Ordin cezura existenţială trebuie să fi însemnat ceva. C um va fi fost, când, pe sutele de pagini ale „notelor informative”, se semna cu numele lui secret? Şi-l asumase, îi pătrunsese în carne, iar când stingeau lumina înainte de a adormi, Tavi şi Cristian se priveau o clipă peste umăr urându-şi „noapte bună”. Nostim e că Tavi-Cristian, care era „cercetător ştiinţific” gradul I la Institutul de Filozofie al Academiei, specialist în „ateism” şi redactor-şef al Revistei de filozofie, nu publica nimic. Era total steril. Când l-am descoperit, mai întâi în dosarul meu, apoi în cel al lui Noica, prezent cu sute şi sute de pagini de „Note informative”, am înţeles ce se întâmplase: stil u l lui se formase pe denunţuri în marginea articolelor şi cărţilor noastre. Le explica securiştilor de ce anume tot ce scriam noi nu era „pe l i n i e “, de ce era „învechit”, „evazionist” şi, până la urmă, un pericol pentru „orânduirea socialistă”. Omul nu mai putea scrie altfel, nu mai putea atinge nici măcar ţinuta 328 329 minimală a unui articol de revistă sau a unei anodine note de lectură. Denunţurile repetate, invectiva ideologică curentă şi „demascările” îl castraseră ca autor, îl sterilizaseră complet. Opera l u i, ferită de ochii l u m i i, avea ca public-ţintă pe ofiţerul de securitate. Ea se năştea sub formă de „Note”, care variau între două şi zece pagini, prinse între copertele „dosarelor de urmărire informativă”. Va fi fost poate mândru de hărnicia lui de taină. Turna tot cu o ură rece. De la idei pe care nu le înţelegea şi pe care le prezenta contorsionat pentru a deveni periculoase şi până la detaliile psihologice din relaţia sa cu victima. Consemna ceea ce-i părea a fi un început de prietenie din partea „obiectivului” sau faptul că acesta, făcându-i informatorului o vizită acasă, avusese o discuţie caldă cu fetiţa l u i. Vorba lui Noica: România sub comunişti ar fi arătat mai puţin prost dacă am f i avut informatori mai buni. Cad peste volumul Hertei M i i l l e r Regele se înclină şi ucide şi am revelaţia că aşa aş f i vrut să fac eseu, venind de la literatură spre idee, şi nu invers. La Herta M i i l l e r obiectele, şi n u ideile, sunt personaje principale (o batistă, o piesă de şah scofâlcită, un pantof roşu etc), iar la universalul dezolării, fricii sau singurătăţii se ajunge după ce vămile concretului au fost plătite. Toate aceste „idei” v i n spre noi de pe cărări neaşteptate ale vieţii, apar abia ţinându- se pe picioare, cu hainele pline de praf, proaspăt scăpate din buimăceala jocului l u m i i. Fiecare eseu al Hertei M i i l l e r lasă o pată de culoare pe creier, în timp ce multe din paginile mele se proiectează pe ecranul minţii în alb-negru. în timp ce scriu, aud bubuituri îndepărtate şi continue, venite dintr-un cer negru, care nu se hotărăşte să plouă. în acelaşi timp, simt bolboroseli în burtă. Mi se pare că unele sunt ecoul celorlalte şi, deodată, mă simt conectat la univers. Nu fac decât să reproduc, adunate în pumnul stomacului, bolboroselile cerului. în aceste pagini, ceea ce s-ar numi „sufletul meu” apare întotdeauna agăţat de un gând. El nu e niciodată gol, nu este niciodată „sufleţel”. El nu se mulţumeşte să spună „ah!” şi „oh!”. Orice exclamaţie este aici convertită la discurs şi transformată, astfel, într-un comentariu de viaţă. Ceea ce-nseamnă: într-un gest cultural. 12 iunie 2009. Virgil Ciomoş vine la lansarea Scrisorilor către..., care are loc la Cluj, cu o epistolă în care mi se adresează de pe poziţii „teologic-lacaniene”, dacă mă pot exprima astfel. din perspectivă lacaniană, descoperă - lucru profund adevărat şi care mă surprinde p r in fineţea observaţiei - că marea absenţă din peisajul afectiv al cărţii este figura tatălui, „a celui care mi-a dat numele”, a celui pe care nu-l caut nici ca pe Tatăl însuşi, nici ca pe părintele carnal. Memoria tatălui este pur şi simplu blocată în Scrisorile mele, ca şi cum linia paternă s-ar deschide, lipsită de orice precedenţă, abia odată cu 330 331 mine. din cauza asta par, la rândul meu, un tată nesigur pe el. Adevărul este că, de la o anumită vârstă, n-am făcut decât să-mi caut părintele spiritual, pe cel nerepresiv şi permisiv, după care am tânjit fără să ştiu în copilăria şi adolescenţa mea. M i - am iubit fiul prea mult ca să fi dorit să-l fac să apară. Dar soarta a vrut altfel. Acum, f i i n d, îl i u besc, desigur, dar cu conştiinţa vinovată că am fost amestecat în venirea lui aici. Toate nefericirile lui se întorc, ca un bici metafizic, asupra mea. Deosebirea pe care o face limba română între „tată” şi „părinte”. Tatăl meu mi-a fost tată, nu părinte. Noica nu mi-a fost tată, dar mi-a fost părinte. Tatăl îl primeşti, părintele îl alegi. Rareori există o splendidă coincidenţă între cel pe care îl primeşti şi cel pe care-l alegi. Detaliile sunt particulele ultime ale literaturii. Dincolo de ele nu mai există decât prefiinţa autorului, alcătuită din necunoscut şi indicibil, care încearcă cu disperare să prindă fiinţă. Efortul de a ne întoarce către noi, de a ne vedea aşa cum suntem, este aidoma cu acela pe care l-ar face cineva când s-ar uita la el cu nasul lipit de oglindă. Nu ar vedea decât forme care se suprapun şi conj tururi neclare. Suntem prea aproape de noi pentru a ne putea cunoaşte. Dar dacă v om încerca să ne înţelegem comparân- I du-ne cu felul în care arată ceilalţi? Cel mai adesea ne v om linişti, desigur, cu gândul că noi nu suntem chiar atât de abjecţi. Se poate însă întâmpla ca, într-o fulgerătoare tresărire de luciditate, într-un ceas fără speranţă şi fără amăgiri al vieţii, să recunoaştem că de fapt nu există ticălos mai mare ca noi. Poate că de-aici ar trebui să înceapă construcţia oricărui discurs etic. * Întâlnire cu un necunoscut. Am scris, în fond, o carte despre indisponibil, despre sustragere, despre intimul care ni se refuză: „Aproapele ne e cel mai departe.” Această vorbă tulburătoare a lui Heidegger spune de fapt tot. Necunoscutul cu care ne întâlnim clipă de clipă e prea aproapele nostru. * Dacă ne-am putea vedea viaţa ca pe un ecran, pesemne că ne-am speria şi ne-am hotărî, din clipa aceea, să trăim altfel. Dar, nevăzând-o, spunem că filmul care suntem şi în care trăim e bun. * Gândul lui Rilke că, ajungând în proximitatea morţii, în sfârşit n-o mai vedem, în vreme ce până atunci, „de la distanţă”, am avut-o tot timpul sub ochi. Şi de-abia atunci, spune Rilke, ajungem să f im asemenea animalului, care, el, nu vede niciodată moartea, pentru că, de la b u n început, o are, mereu nevăzută, în spatele l u i. [334] * De câte ori, într-un f i l m, mă întâlnesc cu personajul negativ, după primul moment de indignare şi antipatie, în care visez toate pedepsele iadului pentru infamul de pe ecran, termin prin a mă întreba dacă, văzută dinspre Dumnezeu şi cunoscută în toate cotloanele ei, viaţa mea, transpusă pe ecran, nu ar arăta poate la fel de rău. După care mă redresez şi-mi întocmesc rapid inventarul faptelor bune pe care-mi imaginez că le-am făcut. Privită din perspectiva dezastrului uitării (trăim mult mai mult decât ţinem minte ce am trăit), o carte ca aceasta pare făcută din grămăjoarele de viaţă strânse în jurul câte unui gest de bunăvoinţă al memoriei, încerc să adun bucăţile de timp împrăştiate în toate părţile, fără să ştiu ce anume, d in chiar inima vieţii mele, a făcut-o pe aceasta să sară în fărâme, să-mi dinamiteze prezumţia eului. Tot ce se poate spune e că, de la un moment dat încolo, ne plimbăm printr-o mare ruină. Nu vedeţi că toţi vrem să ne povestim u n i i altora vieţile, să le mântuim de uitare, să recompunem planul care ne-a precedat şi care ne-ar face să regăsim încăperile pierdute? De la Confesiunile lui Augustin încoace, pesemne că cea mai mare expediţie întreprinsă pe tărâmul sufletului propriu se află în Cartea neliniştirii a lui Fernando Pessoa. Nimeni n-a reuşit, ca el, să descrie într-un stil mai înalt ceva mai plictisitor. Sinceritatea unui jurnal n u ţine de acurateţea dezvăluirii, ci de forma însăşi a jurnalului, de faptul că el reproduce, p r in exaltarea fragmentului, „haosul” gândurilor şi stărilor noastre, care este în mult mai mare măsură conform fluxului real al conştiinţei decât orice discurs construit tematic. Viaţa noastră spirituală se desfăşoară total imprevizibil şi niciodată continuu, ci în salturi. Mereu ne trece ceva prin cap, într-o colaborare total necontrolabilă dintre gânduri, amintiri, senzaţii şi situaţiile în care suntem puşi. De aici şi „caracterul palpitant” al vieţii. Ce am spus înainte nu îşi propune să micşoreze în vreun fel meritul unei minţi capabile să construiască pe f i r u l unei unice idei. Paleologu e, cred, cel care a spus undeva despre Critica raţiunii pure că e expresia însăşi a virilităţii gândirii. Şi numai cine nu a încercat măcar o dată în viaţă să scrie coerent zece pagini la rând poate împinge în derizoriu miracolul minţii care guvernează continuitatea unei idei, fie că e vorba de eseu, roman sau sistem filozofic. Dar „viaţa s p i r i t u lui “ nu arată naturaliter aşa, şi orice arhitectură mentală rămâne un artefact. Ieri, după ce m-am întors acasă de la o lansare de carte, eul-meu-înspăimântat-de-ridicol m-a muştruluit toată seara. Am adormit într-un târziu, ruşinat şi amărât foc, convins, în urma sporovăielii continue a acestui eu insuportabil, că mă făcusem de râs. întrebarea e: câte euri avem? 334 335 * Tinereţe fără bătrâneţe... începe cu un şantaj. Lucrul uluitor este că pruncul care stă să se nască negociază însăşi „starea de aruncare” (Geworfenheit), adică însăşi condiţia muritorului pe care nimeni nu îl întreabă vreodată dacă vrea să vină la viaţă pentru a muri. Paradoxul basmului constă tocmai în faptul că nemurirea este negociată de pe poziţia imposibilă a unui viitor muritor. Vedem aici cum cel gata să se nască (şi astfel dedicat morţii) poate cere ceva ce nu face parte din codul fiinţei sale, iar, dacă acest ceva nu este obţinut, el refuză să treacă din prefiinţă în fiinţă şi se retrage în nefiinţa din care tocmai a ieşit, totuşi fără să fi apucat să fie. Ca şi cum inconvenientul naşterii fără nemurire ar permite refuzul naşterii în vederea morţii. Aşadar, care e statutul fătului care-şi negociază naşterea? E o prefiinţă dotată totuşi cu fiinţa târguielii. Ce lucru formidabil: să te poţi târgui asupra „aruncării” tale în lume şi, prin însuşi acest fapt, s-o anulezi ca atare! E singurul caz de şantaj la adresa Tatălui din câte se cunosc. * Ce e frumos în Tinereţe fără bătrâneţe... e că între cei doi – copilul încă nenăscut şi care pune condiţii şi împăratul doritor să aibă un fiu – cel matur şi înţelept este fiul aflat încă în prefiinţă, şi nu tatăl, orbit de dorinţa egoistă de a avea un urmaş. „Nu te grăbi, pare că-i spune fiul tatălui care-l cheamă la viaţă. O venire pe lume nu se bate din palme. Stai mai întâi să vedem la ce mă chemi, unde mă inviţi să vin. Naşterea mea e un lucru prea serios ca să-l tranşăm aşa cum face toată lumea, pornind doar de la un brânci [337] al speciei. Crezi că e firesc să-mi ceri să mă nasc ca apoi să mor?” El îi cere socoteală tatălui pentru condiţia în care acesta vrea să îl aducă şi refuză din capul locului, prin plânsul său prelungit, termenii negocierii propuşi de părintele său: împărăţia, o fată frumoasă de nevastă – dar toate cu preţul morţii. Nou şi stupefiant este că el discută depăşind destinul turmei de muritori pliat pe raţiunile „mai înalte” ale speciei. Ceea ce aduce el în discuţie simt drepturile individului, dintre care primul pare să fie dreptul la viaţă înţeles ca drept la nemurire. (Cum ar arăta o manif’ pe străzile Parisului pentru „dreptul la nemurire”?) * Umorul preferat al fiului meu: luarea la propriu a unor expresii sau a unor întorsături de limbaj. Când era mic şi se făcea ora nouă seara, îi spuneam: „- H a i, F l i p i, pune mâna şi culcă-te!” - „Tata, tata, e-n regulă, dar nu ştiu cum să p u n mâna ca să mă culc. H a i, arată-mi cum să p u n mâna şi să mă culc. Aşa? Sau aşa?” După care râdea fericit, minute în şir. „Pe mormântul meu se vor ridica instituţii.” Cuvintele astea, ţin minte, rostite cândva la începutul anilor '80 de către un prieten care se stabilise la Paris de puţină vreme, m-au uluit. C um putea cineva să-şi diagnosticheze cu atâta precizie genialitatea? mă întrebam. Să-şi gospodărească cu-atâta aplomb posteritatea? Ca să poată fi liber pentru o „producţie” ce avea să uimească lumea, omul îşi luase un serviciu de portar de noapte, locuia într-o cameră 336 337 ponosită undeva în Saint Denis, trăia, întru totul, la limita precarităţii... Cel puţin aparenţele geniului, ca să zic aşa, erau deocamdată salvate. L-am reîntâlnit după câţiva ani şi mi-a declarat că lucrează la un roman care va zgudui lumea... Instinctiv, am început de-atunci să-l ocolesc. Au trecut de atunci treizeci de ani. Tot mai aştept romanul. Nici un intelectual, astăzi cel puţin, nu poate să ajungă om politic rămânând intelectual, pentru că cele câteva valori pe care le-a moştenit de la Părinţii omenirii nu suportă niciodată acomodările şi compromisurile de care istoria are nevoie în cotidianitatea ei. Sunt două propoziţii ale lui Julien Benda care ar trebui să poată fi citite în holul de intrare al fiecărei universităţi din lume. „[Cărturarii] nu i-au putut împiedica pe laici [politicieni] să umple întreaga istorie cu vuietul urilor şi al masacrelor lor; dar i-au putut împiedica să aibă cultul acestor acte, să se mândrească cu înfăptuirea lor. Putem afirma că, mulţumită lor, timp de două m i i de ani omenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele.” Aşadar, tot ce au putut face intelectualii umanişti, cel puţin până la instaurarea făţişă, în secolul 20, a cultului crimei sub forma ideologiilor, a fost să-i transforme pe politicieni din cinici în ipocriţi. înclinaţia bărbaţilor de a-şi imagina, înainte de a adormi, că ţin în braţe trupul unei femei vine din spaima de a păşi singuri în moartea nopţii şi, compensativ, d in nevoia de a intra în somn sub cupola principiului plăcerii. (Este acest lucru valabil şi pentru femei? Sau ele au altă relaţie cu tărâmul morţii şi al nopţii?) Dumnezeu este un operator (logic) al spaimelor şi speranţelor noastre. Intre Monica Lovinescu şi V i r g i l Ierunca, oricine îi cunoscuse ar fi jurat că Monica este spiritul dominator în cuplu. Răspundea de multe ori în locul l u i, alteori părea că îi dă brânci în discuţie, însoţindu-şi imboldul cu un aer uşor zeflemitor ( „ - H a i, Virgil, spune odată ce ai de spus...”), era mintea ironică, alertă şi şfichiuitoare, capabilă de formulări casante şi de verdicte fără drept de apel, inteligenţa dominatoare şi purtătoarea de cuvânt a celor doi, începându- şi nu rareori frazele p r in „Virgil şi cu mine...”. Aşa se vedea din afară. Am locuit însă de mai multe ori cu ei, în câteva rânduri la Bucureşti, după 1990, când i-am găzduit, şi o dată la Megeve, în Haute-Savoie. într-una dintre seri, când Virgil se retrăsese în camera l u i, rămânând să mai pălăvrăgesc cu Monica, am asistat la cel mai frumos elogiu pe care cineva i-l putea face partenerului de viaţă. M i - a vorbit de nobleţea fiinţei l u i, de sentimentele tari şi pure care îl mânaseră în alcătuirea relaţiilor privilegiate ale vieţii, de felul în care se investea - fără rest - într-o prietenie, mi-a vorbit de intransigentele lui când cineva îl dezamăgea, de umorul l u i, de pudorile şi retractilitatea l u i, de tristeţile lui şi 338 339 de nevoia de a-şi împrejmui un teritoriu în care nu păşea nimeni, apoi de lecturile l u i, de uimitoarele cunoştinţe muzicale, de spiritul speculativ înalt şi a terminat prin a-mi spune că ea era, pe lângă el, neînsemnată, chiar dacă ştia că aparenţele nu sunt astea. Numai că eu, eu trebuia să ştiu c um stau cu adevărat lucrurile... Şi, brusc, mi l-am amintit pe Virgil Ierunca, sosind pentru prima oară după 1989 în ţară alături de Monica şi păşind, aşteptaţi de o mare de oameni, în curtea d in Calea Victoriei, la sediul Grupului pentru Dialog Social. Monica a vorbit preţ de vreo cinci minute, apoi i-a trecut microfonul lui V i r g i l. Acesta s-a ridicat de pe scaun, a privit cu ochii lui albaştri sutele de oameni care veniseră să vadă minunea unor voci întrupate, a acelor voci în care ani la rând se investise tot capitalul lor de speranţă şi defulare, şi a spus cu glas tărăgănat şi liniştit: „Aici nu este «Europa Liberă».” După care s-a aşezat şi a tăcut. A fost pesemne cel mai scurt şi mai cuprinzător discurs pe care l-am auzit vreodată. Ar fi putut să spună: Iată, acum, aici, eu nu mai sunt cel care vă vorbeşte în numele unui post de radio pe care ani de zile l-aţi ascultat pe ascuns. A c um vocea mea nu mai este vocea care rostea ceea ce v o i aşteptaţi să auziţi. A c um pot vorbi direct în urechile voastre, libere să mă asculte, şi în faţa vocilor voastre, libere să îmi răspundă. Acum, pentru că nu vă mai vorbesc de la un microfon, suntem liberi unii în faţa altora şi liberi să stăm de vorbă. Dar toate astea el le-a spus în numai cinci cuvinte: „Aici nu este «Europa Liberă».” Seara, la masă, Monica îl tachinează pe V i r g i l : „Bravo, V i r g i l, ne-ai făcut-o! N o i ţinem discursuri, lumea aplaudă politicos, dumnealui se ridică, aruncă două vorbe şi-i lasă pe toţi cu gura căscată! Ăsta e Virgil! Ce mai! Ne-a făcut-o!” Şi spunea toate astea, în timp ce sorbea din vinul roşu, cu o mină plină de mândrie şi satisfacţie. Stările pe care le provocăm în sufletul cuiva fără să ştim de ele. Kafka, de pildă, povesteşte câtă ruşine resimţea pentru micimea trupului său, când, copil fiind, trebuia, la ştrand, să se dezbrace în aceeaşi cabină cu tatăl său. („Eu slab, sfrijit, cu umerii înguşti; el puternic, înalt, masiv.”) Tatăl îl zdrobea pur şi simplu, spune Kafka, „prin simpla existenţă a trupului său”. M i - a venit în minte povestea asta şi am tresărit când, zilele trecute, f i u l meu m-a anunţat glorios că are în sfârşit, la 34 de ani, numărul meu de kilograme „de-atunci”. Şi mi-a mărturisit că, în adolescenţă, trupul meu de mascul bien bâti îl speriase şi îi apăruse ca un ideal la care râvnise fără încetare. M i - am sfârşit ziua meditând la coabitarea neştiută cu huiduma din noi. Sunt o pasăre răpitoare. Mă ridic deasupra vieţii mele, descriu ocoluri mari deasupra ei, apoi ocolurile devin din ce în ce mai mici, în sfârşit, mă las să cad pe un detaliu sau altul şi, înşfăcându-l, plec cu el între gheare. Mă hrănesc cu trupul vieţii mele. Incet-încet smulg fiecare bucată de carne din 340 341 el, fiecare zgârci, până când, în cele din urmă, nu va rămâne decât scheletul gol. Atunci îmi voi fi terminat jurnalul. (Memoria pe care am pierdut-o între timp mi-a împuţinat prada.) * Problema teribilă a diferenţei dintre noi şi animale, care nu le-a dat pace lui Nietzsche, Scheler, Rilke, Heidegger... Tulburător în această diferenţă e că tot ceea ce pare superior în om faţă de animal este exact lucrul care-l împinge pe acesta pas cu pas spre pieire. Tocmai din cauza conştiinţei care individualizează, omul nu se mai poate comporta unitar ca specie. Un roi de albine poate funcţiona ca un singur individ, adică „raţional”, coordonat şi atingându-şi mereu ţelul, pe când omul este o specie dereglată, în care fiecare individ sabotează întreaga specie tocmai prin aleatoriul (libertatea ca titlu de glorie!) pe care îl aduce cu sine pe lume. Istoria omenirii este expresia obiectivată a unui comportament brambura, iraţional, incapabil de decizii univoce, total neprocedural. Fiecare individ, bucurându-se de libertate, poate gafa la tot pasul, afectând eficienţa întregului. (Omul e singura specie care nu penalizează prostia, de vreme ce indivizii cu comportament aberant şi dăunător grupului sunt eliminaţi în cazul celorlalte specii, dar trecuţi cu vederea, dacă nu chiar promovaţi, la noi.) Devenind o specie care nu mai funcţionează prin instinct (recte prin procedură infailibilă), umanitatea generează clipă de clipă iraţionalul ca stare naturală a întâlnirii dintre conştiinţele individuale animate de ţeluri variate până la divergenţă. [343] * în adolescenţă îmi notasem într-un caiet: „Iraţionalul se naşte la întâlnirea câtorva mii de conştiinţe.” Propoziţia asta e falsă. Iraţionalul se naşte începând cu întâlnirea dintre două conştiinţe, dacă nu chiar p r in întâlnirea fiecăruia dintre noi cu partea necunoscută d in noi şi cu efortul zadarnic de a ajunge la o interpretare coerentă a propriului nostru eu. din acest punct de vedere, omenirea, pornind din străfundul fiinţei ei hermeneutice, este pe punctul de a exploda în fiecare secundă. * Singura dată când am pus piciorul în America, fenomenul care m-a izbit în felul de viaţă american a fost mistica procedurii. America era cea mai avansată societate pentru că se apropiase cel mai mult, pe această cale, de inteligenţa unei specii animale. Mai precis, încerca să refacă eficacitatea instinctului pe calea inteligenţei. Eliminase şi iniţiativa prostiei păgubitoare, şi pe cea a creativităţii cu efecte necontrolabile. (O operaţie medicală nu se putea face decât într-un singur fel pe tot teritoriul statelor americane. Ea nu depindea nici de geniul chirurgului, nici de inventivitatea lui, ci numai şi numai de punerea în operă a unor gesturi prestabilite, verificate şi perfect învăţate şi reproduse.) Faptul că până şi o societate astfel organizată poate fi zguduită de crize nu face decât să retrimită la caracteristicile nefaste ale speciei umane şi să confirme că, în condiţiile de conştiinţă, individualitate şi libertate, specia umană „nu se poate pune de acord”, aşadar nu poate atinge în mod infailibil perfecţiunea grupului animal condus [344] de Treiben, de „puseul natural”. Ea este în permanenţă prada abaterii individuale de la un proiect natural prestabilit. * Echitabil ar fi ca toate minunile înfăptuite de indivizii umani pe versantul genialităţii omenirii să fie puse pe cântar cu toate crimele, războaiele şi pierderile colosale produse în istorie prin comportamentul de-lirant („ieşit de pe brazdă”) al indivizilor care au acces la decizie sau care au întrupat monumentele de prostie şi cruzime ale umanităţii. (Trebuie să avem curajul să punem în cumpănă un concert de pian al lui Mozart cu o z i d in timpul Terorii.) Toate s-au petrecut înăuntrul unei specii în care a apărut fenomenul spargerii unei conştiinţe specifice unitare în miliardele de fragmente ale conştiinţelor individuale divergente. Acestea au făcut cu putinţă, în virtutea divergenţelor lor, deopotrivă creaţia şi distrugerea infinite. însă, în economia globală a speciei, versantul creativ nu-l poate justifica pe cel distructiv. Altfel spus: o specie de criminali nu-şi poate justifica existenţa prin faptul că, intermitent, produce genii. Splendorile umanităţii nu pot coabita cu ororile ei. În numele acestei incompatibilităţi omenirea nu are nici o justificare de a fi. * Omul e singura specie în care o generaţie poate distruge într-o clipă ceea ce generaţiile anterioare creează şi acumulează. Cum ar arăta o revoluţie într-un stup de albine? Sau un furnicar în care o „dinastie” o înlocuieşte pe alta, distrugând tot ce au înfăptuit dinastiile anterioare? [345] * Chiar dacă, aflată pe marginea prăpastiei, omenirea ar produce un individ capabil să dea soluţia salvatoare pentru întreaga specie, nu s-ar găsi nimeni care s-o poată impune. Un asemenea lucru ar presupune că, fie şi pentru o clipă, omenirea ar fi în stare să dobândească o conştiinţă unică de specie (adică să funcţioneze la nivel de specie ca un singur individ), ceea ce, odată cu ieşirea ei din animalitate, a devenit imposibil. * Prostia e ratarea deopotrivă a procedurii şi a soluţiei inovatoare, eliberarea necontrolabilului din noi. * Ideologiile sunt formele structurate ale prostiei, prostie coagulată. * Pentru ca o ideologie să poată funcţiona e nevoie de două categorii de proşti: unii care să o creeze, şi alţii care să o preia, să o repete din gură în gură şi care, la o adică, să fie gata să o trăiască, cu abuzurile de rigoare, pe pielea lor şi a altora. Primii sunt o combinaţie de prostie cu nebunie. Ceilalţi reprezintă prostia pură. * Morala şi logica încearcă să suplinească, fără succes, la nivelul umanului ceea ce instinctul face la nivel animal. * Am ajuns să-i dispreţuiesc pe toţi cei care, în româna de astăzi, spun „doisprezece ore pe z i “ sau [346] care confundă „ca”-ul ipostazial (echivalentul lui „în calitate de”: „ca frate mai mare”, „ca student”) cu „ca”-ul comparativ („ca şi tine, ador plimbările”) şi care spun „ca şi frate mai mare”, „ca şi student”. Uneori, auzind aceste grozăvii, devin violent. Visez ca la fiecare „ca ş i “ greşit folosit să pot da palme. * Prostia ca balans perpetuu între fluiditate şi împietrire: ori îţi trec mereu prin cap ideile altora; ori eşti zidit (încremenit) în mintea proprie. * Orice prostie are în ea ceva mineral, inflexibil, nemoale, nepufos; ceva rigid, ţanţoş şi împietrit. * Rinocerizarea lingvistică a României: astăzi l-am auzit pe E. H. spunând la televizor „doisprezece grade”. Voi fi ultimul Beranger al limbii române, ultimul român care mai riscă o criză de epilepsie când aude de „ora doisprezece”, „ca şi”, „vizavi de opinia ta”, „concluzionează”, „locaţie”, „face sens” şi alte grozăvii ale „românei de tranziţie”. Am un amic care, în timp ce înfuleca o bucată de pate defoie gras stropită cu u n pahar de Sauternes, declara fericit: „Sunt un altruist perfect pentru mine însumi”. C um de a reuşit societatea să gestioneze egoismul feroce care zace în fiecare dintre noi? Bătrâneţea este viaţă filmată cu încetinitorul. Orice încercare de a coborî cât mai adânc în tine eşuează într-o abstracţie (sine, eu, caracter, identitate, temperament, personalitate etc). Singura materie transparentă în cazul eului prop r iu este suferinţa. Pentru că, în rest, totul, în noi, ni se refuză ascunzându-se, totul apare la suprafaţă minţind. De aceea „necunoscutul din n o i “. * „A nu crede” înseamnă să nu crezi nici în Dumnezeu, nici în om. Într-unul pentru că, în ciuda tuturor religiilor lumii, nu reuşeşte să existe, în celălalt pentru că, privindu-i istoria, e un prilej de dezamăgire. * Seara, când, de oboseală, nu mai pot vorbi, când nu mai am energia fizică necesară rostirii. Şi aşa, la orizontul crepuscular al vieţii tale, se înfiripă singurătatea şi tăcerea. * Cele trei poveri ale omului: libertatea, timpul şi moralitatea. Despre povara libertăţii a vorbit 346 347 Dostoievski în Marele Inchizitor. Despre povara timpului a vorbit Cioran în Căderea în timp. Despre povara moralităţii am vorbit eu în Ce ne facem cu calul negru? (Ii citesc nota unui prieten şi-l întreb dacă se înţelege că mă aşez în mod ironic alături de Dostoievski şi Cioran. „Nici vorbă, îmi răspunde. Oricine va citi va f i convins că eşti megaloman.” Am răspuns că e în regulă. De fapt, ceea ce contează e care sunt cele trei poveri ale omului.) „Dacă vrei să rămâi neînfrânt, nu intra în nici o luptă în care n-ai c um să f i i învingător.” (Epictet) * Astă-seară, acasă, la telefon, cineva m-a scos în asemenea hal d in minţi, încât am început să rag până când vocea mi s-a frânt şi am amuţit. A p o i am stat o oră, letargic, pândind semnele unui atac cerebral, nevenindu-mi să cred că se poate scăpa fără consecinţe dintr-o asemenea formă de nebunie pigmentată cu răgete. După care, ca să-mi revin, am început să caut pasajele despre mânie din Marc A u r e l i u şi, încet-încet, am simţit cum greutatea care-mi apasă fruntea dispare. Trăiesc într-o negociere perpetuă cu fiecare clipă a vieţii mele. Pe cele mai multe dintre ele le rog să consimtă să se lase trecute în contul pregătirii pentru clipele în care urmează să fac „ceva important”. Iar pe acestea le amân, pentru că au de fiecare dată în ele ceva decisiv care mă sperie. Urmarea este că îmi petrec majoritatea timpului în nesemnificativ. * O, cărţile şi studiile de tinereţe, înţesate de trimiteri, referinţe şi note, menite, toate, să marcheze performanţa vizibilă prin acumulare, să demonstreze faptul că eram inteligent şi pregătit (nu era foarte clar pentru ce anume), că eram apt de o hărnicie care se hrănea d in ea însăşi şi d in dorinţa de a epata. Le-am cunoscut, cărţile acestea, am juisat solitar în marginea lor, mi-am împodobit trufia cu paginile lor. Astăzi, nu mai dau doi bani pe ele. Le regăsesc acum la studenţii care mi-au devenit doctoranzi şi care ating culmi ale documentării şi exhaustivităţii. Minţi strălucite care ară pe ogoare străine, pălmaşi ai spiritului care se mulţumesc cu pâinea neagră a bibliografiilor l u m i i şi cu răsplata celor cinci-şase inşi care îi vor citi. Vocile sufletului meu se sting pe rând, ca luminile într-o sală de spectacol. Dar pe scenă nu mai apare nimeni. Cel mai frumos l u c ru pe care şi-l poate imagina cineva este că are un înger ca prieten. Grecii îl aveau, se numea daimon. Trebuia să dai de el în interiorul tău, să-l descoperi, aşa cum îţi descoperi sângele pipăindu-ţi venele, să-i auzi dintr-odată glasul înăbuşit, venind de departe, pierdut undeva în adâncurile tale. 348 349 Singura problemă, cu îngerul acesta, era că puteai să-l pierzi, aşa c um poţi pierde un prieten când îl dezamăgeşti. „Păstrează-ţi-l favorabil”, spune Marc Aureliu. Când îngerul te părăseşte înseamnă că ai făcut lucruri atât de urâte, încât îi este ruşine să-ţi mai fie prieten şi fuge de tine. Spectacolul mizeriei ultime: să f i i părăsit de îngerul tău. Singurătatea desăvârşită a celui părăsit de îngerul său. (Rugăciunea copilăriei mele, pe care trebuia s-o spun în fiecare seară înainte de a adormi, în genunchi, în pat, şi cu mâinile împreunate, suna aşa: „înger, îngeraşul meu / Ce mi te-a dat Dumnezeu. / Eu sunt mic, tu fă-mă mare, / Eu sunt slab, tu fă-mă tare / Şi-n tot locul mă-nsoţeşte / Şi de rele mă fereşte.” Adevărul e că am rămas, de atunci, cu cea mai dătătoare de putere senzaţie: cea a însoţirii.) Dumnezeu, îmi spune I., este atât de dorit de noi toţi pentru că lui nu trebuie să-I explici absolut nimic. După fiecare moarte importantă din jurul nostru, rămâne să facem inventarul lucrurilor pe care n-am apucat să i le spunem celui plecat. Sentimentul oribil că nimic nu mai e de reparat şi senzaţia sâcâitoare că de-acum vei locui într-o omisiune vinovată. Horia Bemea, telef onându-i când lui Andrei, când mie, cu reproşul că nu stăm îndeajuns de vorbă. „- Bă, o să murim, bă! Veniţi, bă, să stăm de vorbă, că o să m u r i m ! “A murit. 350 Măreţia plânsului bărbătesc. Asprimea care-şi trădează miezul de moliciune, slăbiciunea devenită virtute, adâncul cel mai adânc împins la suprafaţă, ca trupul contorsionat al zeului Okeanos ţâşnind din apele fluviului. Am psihologia unui dezertor care, încărcat de remuşcări, revine mereu în l i n ia întâi. De aici felul meu deconcertant de a alterna lungi perioade de apatie şi dezgust social cu un activism isteric şi recuperativ. * Dacă o limbă moartă, cum s-a spus, este aceea în care nu ai dreptul să greşeşti, atunci, în clipa de faţă, româna este cea mai vie limbă de pe pământ. * Totul, în viaţa mea din ultimii ani, a căpătat surdină. E ca şi c um m-aş fi mutat dintr-o simfonie într-o sonată. Doar mintea s-a împlinit mai bine. Gândurile care urcă în mine au devenit, vorba lui Marc Aureliu, „frumoase ca încreţiturile pe fruntea unui l e u “. * Marii intelectuali au fost oneşti. Au lucrat cu gândul la adevăr, nu la glorie, şi nu au fost animaţi de dorinţa de a epata (Kant, Einstein, Cioran). La noi, recent, Alexandru Dragomir, Petru Creţia. Toţi par că, înainte de a intra în viaţă, au făcut, undeva, în culisele ei, un jurământ. De aici şi senzaţia că nu au [352] avut de dat seamă nimănui, aici, pe pământ. „în fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu”, îşi notează la un moment dat Dragomir. * Era atât de îmbătrânit în rele, încât semăna cu o scârnă uscată. N i c i măcar nu mai mirosea. * „Nimeni nu e de neînlocuit.” Ce ciudat! Toţi oamenii din preajma mea sunt de neînlocuit. * Mi-e dor de Cioran. A revenit lângă mine, în timp ce transcriam (abia acum!), pentru o ediţie completă a Itinerariilor unei vieţi, interviul pe care l-am făcut cu Simone Boue în 18 noiembrie 1994. Se împlineau atunci fix cincizeci de ani de când cei doi se cunoscuseră. Doamne, ce capodoperă a umanităţii e omul ăsta, cât de departe a pătruns în intimul negativ al speciei noastre, în temeiul de „nimicnicitate”, ar spune Heidegger, pe care este ridicată specia noastră! Nimeni, ca el, nu a formulat vagul cu atâta precizie. în câteva rânduri, l-am simţit ca pe eul meu mai înalt, ca reuşită a tot ce eu ratasem. Senzaţia că a apucat să spună, la nivelul speciei, tot ce aş fi avut eu de spus - înaintea mea. Uneori simt că îl îngân. înainte de a adormi, m-am pomenit exersând o temă de coşmar: o căutare continuă, febrilă şi fără adresă precisă într-un univers ticsit de obiecte. * Nobleţea lui V i r g i l Ierunca se manifesta şi printr- o inaptitudine organică de a manevra obiecte tehnice. La scurtă vreme după ce s-a însurat cu Monica, în apartamentul din rue Cassini s-a ars o siguranţă. „- V i r g i l, fă ceva!” i-a spus tânăra soţie. Şi Virgil a dat telefon la uzina electrică, cerând să vină cineva să schimbe siguranţa. îl speria până şi perspectiva formării unui număr de telefon şi, în ultimii anii ai vieţii, nu mai folosea acest device de comunicare decât dacă Monica îi trecea receptorul. Rareori m i s-a întâmplat să n u exprim mediocru ceea ce simt. Fericirea este talentul de-o clipă şi, din acest punct de vedere, notaţiile acestea reprezintă cazna mea de a f i, din când în când, fericit. Când scrii, nu poţi să exprimi decât o părticică din ceea ce simţi. Rămâne să tragi după tine, întreaga z i, ca pe o purgaţie nedusă până la capăt, mâzga grea a neexprimatului. Joi, 16 iulie 2009. Astăzi, în maşină spre Sibiu, am parcurs toată Valea Oltului, ascultând, iar şi iar, cu sunetul dat aproape la maximum, Lăudate Dominum, din Vesperae Solennes de Confessore a lui Mozart, cu soprana Ursula Buckel. Este, cred, cea mai desprinzătoare de lume muzică din câte există. Ascultând, şoseaua, maşinile, apa, munţii au intrat în fluiditate, totul dansa în faţa ochilor mei şi fugea îndepărtându-se, 352 353 până când am avut senzaţia că eul meu a rămas să se legene la nesfârşit, ca umbra unui catarg de pe un vas părăsit pe un ocean de tristeţe şi măreţie. Când am revenit la realitate, semănăm cu un călător azvârlit din deşert în piaţa unui oraş oriental. Am reintrat anevoie în forma eului meu, asemeni unui gaz subtil adus înapoi în recipientul din care scăpase. „Zeul d in bucătărie” al lui Heraclit, pe care Heidegger îl interpretează ca pe irumpţie a neobişnuitului în sânul familiarului, al obişnuitului. Şi aceasta, va spune el într-una dintre scrisorile către Hannah Arendt, este esenţa i u b i r i i. Iubirea nu vine din cer, dar nici nu-şi toarce substanţa din lumea aceasta. In stranietatea ei, ea nu poate fi dedusă de nicăieri d in auninţenia şi banalul l u m i i noastre de zi cu z i. Deşi se înscrie în această lume, ea nu are aceeaşi natură cu lumea. Nevenind de „dincolo”, ea ne poartă totuşi într-un „dincolo” pe care-l descoperim abia odată cu ea. Transcendenţa i u b i r i i, ceea ce o face să zguduie din temelii existenţa noastră obişnuită, nu constă în faptul că iubirea vine „din altă lume”, dintr-un „acolo” pe care-l resimţim ca măreţ p r in comparaţie cu micimea lui „aici”, ci doar din actualizarea a ceea ce, măreţ f i i n d, stă la pândă în geografia banalului şi a obişnuitului. Acest „ceva urmează să se întâmple” al i u b i r i i este intrarea în foşnet a familiarului, şi el poate fi cel mai bine tradus de scena din Bulgakov în care Margareta iese într-o bună zi pe stradă cu un buchet de flori galbene în braţe, presimţind că-l va întâlni pe Maestru şi că lumea este pe punctul de a-şi schimba semnele. Ar trebui să nu supravieţuim morţii iubitelor sau iubiţilor noştri. Când soţiile faraonului îl urmau pe acesta în mormânt, se presupunea că, rămase în urmă, ele n-ar mai fi putut cunoaşte printr-un alt bărbat măreţia de care avuseseră parte p r in divinul lor soţ, că, odată cu moartea L u i, orice sens de viaţă dispăruse pentru ele. Cu toţii ar trebui să devenim, pentru fiinţa pe care o atingem, ceva atât de măreţ, încât nici un „după” să nu ne mai poată urma. * împlinisem de curând patru ani, când părinţii mei m-au luat cu ei în vacanţă la Olăneşti, unde tata făcea o cură de ape minerale. închiriaseră un apartament la etajul unei case cu grădină. Gazda, doamna Trandafir, o prezenţă tutelară a locului, stătea la parter. Era o după-amiază toridă de vară. Ai mei îşi făceau siesta. Plictisindu-mă şi negăsind altceva de făcut, executam sărituri de pe treptele casei în marginea primului răzor din grădina cultivată cu legume, care se întindea în faţa mea. După imul dintre aceste salturi m-am dezechilibrat, am căzut peste un arac de fasole şi l-am culcat la pământ. Ţin minte şi-acum senzaţia de rău iremediabil pe care am avut-o, când m-am trezit cu nasul băgat în vrejul de fasole încolăcit în jurul aracului întins pe jos. Devenisem făptaşul unui l u c ru teribil, pentru care nici o reparaţie nu putea f i, pesemne, imaginată. Ce urma să păţesc de la doamna Trandafir? Aracul smuls - cum avea să fie pus la loc? Cu pieptul umflat de un plâns încă stăpânit, am început să urc treptele care duceau la etaj. Am deschis 354 355 uşa camerei. prin geamurile întredeschise se auzea târâitul greierilor. Părinţii mei stăteau întinşi, fiecare cu o carte în mână. Le-am povestit, printre sughiţuri, ce se întâmplase. Au pus o clipă cărţile alături, m-au ascultat, apoi şi-au reluat liniştiţi lectura. Am rămas o vreme descumpănit în pragul uşii, după care, zguduit dintr-odată de plânsul care pornise abia acum din mine, am întrebat cu disperare ultimă în glas: „- Şi-acum ce fac eu, mamă?” Fusesem părăsit. Tăcerea alor mei însemna, pentru mine, că nimeni, la greu, nu te putea asista şi că în faţa supremei nenorociri - în cazul de faţă, vrejul de fasole al doamnei Trandafir doborât la pământ - erai total singur. întâmplarea asta a sădit în mine, pentru restul vieţii, simţul acut al catastrofei şi totodată a consfinţit incapacitatea pe care o aveam de a evalua o nenorocire la justele ei proporţii. Toate întâmplările adverse din viaţa mea, pe care într-un fel sau altul le provocasem, au luat proporţii covârşitoare. Vrejul de fasole culcat la pământ a devenit de-atunci imaginea lucrurilor prin care, comiţându-le, făceai ca lumea să se răstoarne, să-şi piardă armonia şi echilibrul şi, odată cu asta, perspectiva fericirii. Escaladam vertiginos treptele fiecărei nenorociri până la dezastrul final. Rapiditatea cu care, sub semnul inaugural al vrejului răsturnat, eram dispus să parcurg în orice împrejurare întregul registru al negativului m-a făcut să privesc viaţa ca pe un teren minat şi a sădit în mine convingerea că, într-o clipă de neatenţie, totul poate bascula în iremediabil. întâmplarea de la Olăneşti a intrat în biografia mea ca probă palpabilă a nenorocirii la pândă. Am fost din capul locului „bine dispus” în viaţă pentru întâlnirea cu limita insurmontabilă, altfel spus pentru o anume intimitate cu versantul tragic al lucrurilor. O grămadă din gesturile noastre sunt diversiuni ale lui „trebuie”, moduri de a bifa pe răbojul conştiinţei morale. întrucât suntem singurul subiect autentic al vieţii noastre, merită să ne pierdem cea mai mare parte a timpului dedicându-ne nouă înşine. Orice autor de jurnal are ceva din aerul preocupat al unui câine care se dedică sistematic ciolanului pe care l-a primit. Numai că ceea ce roadem noi până la epuizare, ceea ce „am primit”, este propriul nostru eu. Se ştia trăi, pe vremea stoicilor. „Odihnitoarea dumbravă a propriului tău eu”, spune Marc Aureliu. „Balamucul propriului tău eu”, am ajuns să spunem noi, după douăzeci de secole, dintre care două de progres declarat. 22 iulie 2009. A murit, azi-noapte, profesorul Dan Setlacec (87 de ani), unul dintre „greii” acestui popor. Câte vieţi a salvat? Câţi medici faimoşi a lăsat în urma lui? Nu a acceptat niciodată „plicul recunoştinţei”, cum era numit în epocă, şi tot ce i se 356 357 putea oferi, se ştia, erau florile. într-una dintre cărţile sale, povesteşte cum, în d r um spre spital, înaintea unei operaţii dificile - era vorba de un tânăr -, a oprit maşina, a plâns şi s-a rugat pentru soarta pacientul u i său. Când a împlinit 65 de ani, deşi în plină putere, s-a pensionat. întrebat într-o emisiune TV de ce a făcut-o, a răspuns: „- Nu mai suportam atâta suferinţă.” în una dintre ultimele întâlniri, mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut să aibă o mică fermă cu tot soiul de animale, „mai ales un măgăruş”. în curând, mă voi întoarce în Cotroceni. După patruzeci de ani! N i c i măcar grecul acela obsedat de întoarcere nu şi-a zidit fiinţa în asemenea măsură în nostos, nu a trăit atât de intens „nostalgia” pe drumul revenirii acasă. în spatele casei pe care am ridicat-o aici se află o grădiniţă în care voi planta doi mesteceni. Vor avea şi nume: Monica şi V i r g i l. Am să-mi închei viaţa pe un fotoliu în verandă, stând de vorbă cu metamorfozele vegetale ale celor doi, continuând aşa cel mai frumos dialog de îndrăgostit al vieţii mele. * S-ar putea spune că, editându-l, l-am scos la lumină pe Alexandru Dragomir. Adevărul e că, făcând-o, am primit de la el, gratis, lecţii de fenomenologie. Poate că eseul lui cel mai important pentru „viaţa conştiinţei” este Cinci plecări din prezent. Ce lucru simplu şi uluitor se spune aici! Că în cinci din şase cazuri conştiinţa noastră mestecă altceva decât are sub ochi: fie o amintire, fie un proiect, fie alt loc [359] decât cel în care ne aflăm, fie o problemă, fie un fapt imaginat. Rezultă de aici că în cea mai mare parte a timpului noi trăim desprinşi de lumea care ne e dată în fiecare clipă prin simţuri, şi fugim fie în amintire, fie în planuri de tot soiul, fie în reverie. Regula acestor plecări, care în totalitatea lor formează „eul” fiecăruia dintre noi, n-o poate da nimeni. De aici caracterul lui misterios. * Am fost astăzi la înmormântarea doctorului S. în timpul slujbei am început să-i i au pe rând pe cei de faţă şi să-i imaginez pe catafalc în locul mortului. Am încheiat, glorios, cu mine. * Am de la o vreme o casă pe care mi-am făcut-o singur - vreau să spun cu resurse proprii - şi chestia asta continuă să mă stupefieze în fiecare z i. De ce? Pentru că intră în contradicţie cu tot restul vieţii mele în care mă obişnuisem cu gândul că nu voi avea niciodată nimic câştigat de mine, că sunt zidit în ne-averea mea. Intr-o scrisoare adresată de Noica lui Dragomir (în decembrie 1981, de la Păltiniş) cad peste un pasaj care, p r in caracterul lui premonitiv, mă tulbură în cel mai înalt grad. Sănduc Dragomir îi dăduse lui Noica într-o doară, exasperat pesemne de mustrările şi insistenţele acestuia („De ce nu scrii?”), un eseu despre Socrate. Noica îl citeşte şi-i scrie entuziasmat: „Să-ţi spun că te-am citit cu «emoţie speculativă» 358 359 te-ar indigna. îţi v o i spune că te-am citit cu interesul pe care mi l-au trezit întotdeauna însemnările tale şi pe care îl va resimţi desigur cititorul din 2010, când probabil vor apărea operele tale complete, mai mult sau mai puţin sub îngrijirea mea.” Noica nu ştia de „caietele lui Dragomir” (cum de altfel nu ştia nimeni), cel mult le bănuia, pornind tocmai de la o însemnare ca aceasta, despre Socrate. Miraculos este cât de precis cade (în 1981!) peste perioada editării „operelor complete” (patru volume de Alexandru Dragomir, începând cu 2004, au apărut deja, iar cel de al cincilea, şi poate ultimul, e proiectat pentru 2010) şi încă şi mai stranie este sintagma „mai mult sau mai puţin sub îngrijirea mea”. Şi-a imaginat oare Noica, atunci când, în 1985, „ne-a împrumutat” lui Dragomir pe noi, discipolii l u i, „pentru câteva prelegeri private”, că unul dintre ei îi va descoperi postum caietele şi i le va edita el, Noica aflându-se astfel la începutul unui sofisticat lanţ cauzal? Am afară pe balcon, într-o comodă, un sertar cu „cărţi infame”, pe care nu le ţin în casă, ca să nu-mi murdărească biblioteca. Printre ele: Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Consemnate de Viorel Patrichi, Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae lonescu - Mihail Sebastian. Ce ţara formidabilă am avut! în anii '50, anii trecerii mele de la copilărie la adolescenţă, încă nu distruseseră tot, încă nu îi arseseră ţesutul până la 360 ultima celulă. Dispăruse boierimea, dispăruseră conacele, dar „micii burghezi”, generaţia aceea de funcţionari de bancă din provincie, de învăţători ce se revendicau direct din Spiru Haret, de mame şi mătuşi care făcuseră „şcoala normală de fete” şi care ştiau să ţină o gospodărie, să brodeze, să citească romane franţuzeşti, să facă sufleuri minunate, şi şerbeturi, şi dulceţuri de trandafiri şi de nuci verzi, generaţia aceea care trăia cuviincios şi care perpetua reţete de la un secol la altul, care ştia să înhame un cal la şaretă şi să meargă să-şi viziteze rudele din satele vecine - generaţia aceea nu dispăruse încă. Pe o străduţă d in centrul Caracalului încă se mai afla căsuţa cu pridvor, pierdută în fundul unei livezi, a mătuşii mele căreia nepoţii îi spuneau „tanti G r i “ (o chema Grigoriţa). După un scurt mariaj nefericit, tanti G r i trăia singură în căsuţa ei d in livadă. în dormitor, deasupra patului, se afla, amplu înrămată, o broderie care reproducea Madona cu pruncul a lui Rafael, ţesută cu fir albastru, auriu şi roşu veneţian şi pe care tanti G r i o făcuse în primii ani de după absolvirea Şcolii Normale, când ajunsese învăţătoare la Piatra Neamţ. Pernele puse peste zi pe cuvertura patului, feţele de masă, cearceafurile, cămăşile de noapte, bluzele erau toate ţesute de mâna ei, după tipare imprimate frumos în volume de format mare, care reproduceau fie modele româneşti autentice, fie altele, vieneze sau franţuzeşti, drept care nimic nu era propriu-zis de prost gust, imprimând vieţii, în toate detaliile ei, o stilistică decentă. Copil fiind, vacanţele de vară le petreceam la Caracal, la bunici, dar aproape în fiecare zi l u am la colindat casele mătuşilor. Căsuţa lui tanti G r i mă atrăgea cel mai mult, 361 pentru că totul acolo respira tihnă, pentru că totul mirosea frumos şi pentru că mătuşa mea făcea cele mai formidabile mâncăruri, prăjituri şi dulceţuri pe care le-am mâncat în viaţa mea. S-a întâmplat să mă întâlnesc cu câteva din bucătăriile mari ale l u m i i, dar niciodată papilele mele gustative nu au mai descoperit trăirile pe care le-am avut atunci când am mâncat un banal ostropel de p u i făcut de tanti G r i, o mâncare de prune, un tort de portocale sau o d u l ceaţă de smochine proaspete. Bănuiesc că asemenea alchimii la care ajungeau să fie supuse legumele şi fructele nu mai există astăzi decât în ţările Americii de Sud, acolo unde intrarea în modernitate nu a suprimat încă raportul direct cu producerea materiei prime a mâncării. Acestui mod de viaţă îi corespundea o fire omenească a cărei principală trăsătură era inocenţa. Tanti Gri nu avea acces la vorbirea aluzivă, la ambiguităţile glumelor deocheate şi, în general, la nimic din ce presupunea o mijlocire care îndepărta de naturalul vieţii. Cândva, în anii '60, la puţină vreme după ce apăruse televiziunea în România, tanti G r i a venit să stea o săptămână la noi, adică la sora ei mai mică din Bucureşti. Şi într-o seară, în apartamentul din Dr. Lister 69, ne-am aşezat cu toţii să ne uităm la filmul de desene animate al lui Walt Disney O sută unu dalmaţieni. Mătuşa mea a urmărit totul cu mare interes, iar când filmul s-a terminat, cu o scenă în care dalmaţienii, regrupaţi acasă, cântă ceva vesel în cor, s-a întors către noi şi a zis: „Dragilor, ce nu înţeleg eu e c um de au reuşit să dreseze atâţia căţei.” * Mai toţi, în ţara asta, se agaţă cu ghearele şi cu dinţii de tine ca nu cumva „să scapi din pluton”. După ce-o faci, te urăsc de moarte. De ce tu, şi nu ei? * Măsurate cu iminenţa sfârşitului, întâlnirile mele tot mai frecvente cu mine însumi au ceva din escapadele unui îndrăgostit înspăimântat. * Până la Marc Aureliu, scriitorii elini nu au compus jurnale de autor. Bănuiesc că din Cetatea lui Platon, alături de muzica în andante, acuzată că moleşeşte sufletul, ar fi fost expulzat şi jurnalul, această epuizantă tăiere a firului în patru, expresie a unui răgaz prost folosit, narcisism steril al oamenilor l i p siţi de o ocupaţie precisă. La liceu eram coleg cu o fată grasă, bună şi leneşă. Avea note proaste şi nimeni nu dădea prea multe parale pe ea. Uneori, în pauze, se urca pe o bancă şi scotea nişte zbierete stranii. M a i târziu a devenit o soprană faimoasă. Misterul celebrităţii vine tocmai din premisele ei: până mai ieri, cel care între timp a devenit celebru era „un om ca toţi oamenii”. Orice om celebru este un anodin care a izbutit. în urmă cu cinci ani, Neagu Djuvara a intrat în biroul meu de la editură şi mi-a spus: „Dragă 362 363 domnule Liiceanu, am venit să punem la punct un anumit p l an editorial. Am 88 de ani. Fratele meu a murit la 87 de ani, iar mama, la 95. Drept care m-am hotărât să mă orientez după mama. M a i am, aşadar, de trăit şapte ani. Şi am pus pe hârtie cele şapte cărţi pe care le mai am de scris. Iată-le. O să te rog să le notezi şi dumneata.” Şi a scos o pagină pe care mi-a pus-o în faţă. Peste câteva zile Neagu Djuvara împlineşte 93 de ani. M i - a telefonat să-mi spună că l i m a viitoare îmi dă cea de a cincea carte de pe listă. Masivitatea eului meu este atât de apăsătoare (astrologie vorbind simt greu, am o dominantă de pământ), încât n-am reuşit niciodată să-mi sparg eul în fărâmele din care se naşte literatura, să ajung la schizofrenia necesară producerii personajelor literare. Aş da trei jurnale pe un roman, adică pe fericirea de a înceta, o vreme măcar, să spun „eu”. Există momente când simt nevoia să mă declar, pentru mine însumi, persona non grata, iar în momentele extreme sunt pe punctul de a mă da în urmărire generală. Frumos, la cursele de nataţie, este că înotătorii află abia la sfârşit cine a câştigat. Sunt atât de concentraţi, fiecare pe culoarul l u i, la felul în care despică apa, încât n-au cum să ştie ce se întâmplă cu cei de pe alte culoare. E de fapt un concurs orb. La fel ar trebui să arate şi viaţa celui ce scrie. Fiecare carte îşi deschide propriul ei culoar şi, de aceea, scrisul ar trebui să fie un efort perfect solitar. Nu te uiţi nici în dreapta, nici în stânga şi, la sfârşitul cărţii, scoţi capul din apă. Iţi vor spune ceilalţi ce timp ai făcut. ( Am mai notat ceva asemănător, dar uneori ideile revin în pagină ca vitele la adăpat.) Aparţin unei paradigme culturale expirate, unei „culturi clasice” aflate la egală distanţă de stilistica proletcultistă şi cenuşie a l u m i i comuniste (pe care, în epocă, o sfidam de la înălţimea cosmopolită a „marii culturi”) şi de cultura golănească, dezinvoltă şi incultă a ziarelor şi blogurilor de azi. Trăiesc, pierdut în timp, între cei care, pe vremuri, purtau corsetul limbii de lemn şi cei de azi, care se plimbă în chiloţi printre cuvinte. Luni, 27 iulie 2009. Spre dimineaţă mă trezesc dintr-un vis: primisem vizita lui Ionesco şi a lui Marie-France. „Uite, îmi spune Ionesco, ţi-am adus un jurnal al meu pictat şi scris pe mătase. Poţi să-l publici.” Deschid la întâmplare. Pagina este splend i d pictată de jur împrejur, ca anluminurile de Ev Mediu. Iar în mijlocul paginii o singură propoziţie: „Să închizi uşa în urma ta.” Mă trezesc. După fiecare criză de mânie, simt nevoia să f iu nespus de bun, ca să şterg impresia proastă pe care, zbierând, m i - am făcut-o despre mine. O 364 365 vreme vorbesc cu ceilalţi cald, nu prea tare, vocea mi se catifelează, doar-doar voi reuşi să-l uit pe monstrul care, pe neaşteptate, răsărise mai adineauri în mine. Imaginea pe care o las celorlalţi despre mine nu are pesemne nici o legătură cu mine. Dar atunci unde sunt eu? în fiecare dimineaţă îmi recreez sistemul de iluzii (ce elogiu i-am adus în Uşa interzisă * ), cu conştiinciozitatea cu care un ţăran îşi înhamă, zilnic, calul la căruţă. în Intrarea Lucaci, la parterul casei de v i z a v i de mine, s-au perindat de-a lungul anilor diferite personaje. P r in anii '80, locuia acolo un pensionar. Principala lui preocupare era să mă pândească la fiecare intrare sau ieşire din casă şi să raporteze contactului său de la Securitate toate mişcările mele. După anii '90, s-a mutat în locul lui un cuplu robust, de oameni în jur de 40 de ani, care făceau nişte formidabile chiolhanuri în d o i. La capătul lor, nu de puţine ori, se certau fioros, cu toate geamurile larg deschise. Vuia Intrarea de zbieretele lor. Pe vremuri, femeia fusese vânzătoare la un magazin de mezeluri şi, din această poziţie, poposise, după firescul epocii, şi la închisoare. Când cearta bătea p l i n u l, bărbatul îi administra de fiecare dată lovitura de graţie cu replica: „- M a i taci dracului, fă, puşcărie!” Atunci ea-ncepea să plângă şi-i spunea: „- De ce-mi spui, bă, fir-ai al dracu', puşcărie, că ştii că nu-mi place!” Şi plângea disperată, din ce în ce mai tare, până când el începea s-o mângâie şi-nchidea geamurile... Citesc o afirmaţie stupefiantă a lui A. într-un interviu: „La nivel de întrupare a răului absolut, nazismul rămâne neegalat. Comunismul rămâne însă în continuare marele pericol pentru că nu e compromis.” Or, corect ar fi fost să spună: La nivel de întrupare a răului absolut comunismul e de neegalat. (Pentru că o sută de milioane de victime este o întrupare, căci dacă n u, ce e?) Cu toate acestea, el rămâne necompromis. Şi tocmai din pricina asta el este marele pericol. Astăzi, sâmbătă (8 august 2009?), am fost în noua casă şi am montat măsuţa Monicăi şi a lui Virgil, sosită în Bucureşti din Frangois Pinton, cea pe care Monica îşi ţinea scrumiera, iar eu, paharul de whisky când le făceam câte o vizită. Ce şuete formidabile au avut loc în j u r u l ei! I-am montat picioarele pe tăblie, cu nişte şuruburi masive din fier forjat, şi, în timp ce o făceam, o mângâiam ca pe un orfan. * Terenul de inducţie al lui Cioran, „solul” lui fenomenologic: istoria, biografiile, observarea celor din jur. Dar mai cu seamă observarea de sine. Pentru că eul propriu, mai ales când e vorba de suferinţă, este singurul despre care poţi vorbi în cunoştinţă de cauză. A devenit expert în om, luându-şi suferinţele ca unitate de măsură a umanităţii. 366 367 Casa din Cotroceni, cea nouă, pe care am terminat- o la 67 de ani! E revanşa mea târzie în faţa istoriei pe care am trăit-o, măsura pe care mi-am dat-o în condiţii de libertate. înainte de 1990, din leafa mea, nu puteam plăti nici cea mai mizerabilă chirie. Obiectiv, n u valoram nimic. Dacă nu ne vindeam cuvintele „pentru ei”, primeam atât cât să putem mânca şi fuma. în sctomb, acum, v o i şti că, pe ultimii mei douăzeci de ani de muncă, am putut să ridic o casă. Sau, mai degrabă, un „monument” al eliberării mele, o răfuială cu Umilinţa. Duminică, 23 august 2009. A m ajuns ieri-seară la Paris, iar astăzi am făcut un salt până la Rambouillet. După 1805, Napoleon a locuit în mai multe rânduri aici, iar ultima noapte, înainte de a fi dus în insula Elba, a petrecut-o în dormitorul de la etaj. Cel mai tare m-a tulburat sala de baie a „marelui om”. Cada împăratului pare să fi aparţinut u n u i copilandru şi ideea că un omuleţ de 1,59 metri care se scălda în copaia aia teroriza Europa îţi taie respiraţia. De altfel, de câte ori mă pomenesc faţă în faţă cu un personaj măreţ mi-l imaginez - ca exerciţiu de desenchantement - în pielea goală. 24 august 2009. Astăzi, la Orangerie, u n domn trecut de 80 de ani. Se târăşte realmente - o adevărată epavă -, ajutându-se de un baston, până în faţa unui tablou de Picasso. A p o i face drumul invers, până la bancheta din faţa tabloului, şi începe să asculte atent în căştile ghidului-audio închiriat de la garderobă. Mă uit impresionat la el: cum de se poate sustrage până într-atât dialogului cu viaţa l u i, cu moartea l u i, găsind dispoziţia, în halul în care e, să se mai „cultive”? Mă uit mai atent la tabloul lui Picasso, cu speranţa că v o i găsi o explicaţie. N i m i c. Virtuozitate goală. Invidia mea faţă de domnul cu baston creşte vertiginos: să te poţi purta, la 80 de ani, ca şi cum viaţa este o eternă excursie mi se pare prodigios. Cătălin îmi povesteşte, revenit după doi ani de Viena, că, în timp ce citea la biblioteca Universităţii un studiu despre Wittgenstein, la un moment dat a intrat într-o asemenea stare de euforie, încât s-a ridicat de la masă, a făcut câţiva paşi încoace şi încolo şi a început să vorbească singur. Şi-a revenit după câteva secunde, când a simţit privirile cititorilor de la mesele din jur pironite asupra l u i. Există, aşadar, şi extaze culturale. * O bună parte din fiinţa mea evoluează pe scena vieţii fără să-mi lase senzaţia că are vreo legătură cu mine. Îmi împrumută vocea sau aparenţa, dar interiorul meu cade în afara ei. Cine, de pildă, e cel care vorbeşte la Târgurile de carte în faţa câtorva sute de persoane? În nici un caz eu. Cine e cel care ocupă biroul „directorului general” de la Humanitas? În nici un caz eu. Cine e cel care a făcut casa din Cotroceni? În nici un caz eu. Cine e cel care apare când şi când la televiziune şi vorbeşte despre [370] „lucruri strigătoare la cer”? În nici un caz eu. Dar, scăzându-i pe toţi aceştia din mine, cine sunt eu? * Cred că Cioran a prins bine esenţa eului: Nu eşti „eu” decât atâta vreme cât nu exişti pentru alţii. Orice oglindire în alţii te deformează, îţi impune o poză. Să ne gândim numai ce schimbare se produce în noi, când ştim că cineva ne priveşte. Concluzia: orice ieşire pe scena socială se soldează cu o pierdere a eului. * Augustin se mărturiseşte „în faţa lui Dumnezeu” {coram Deo) şi, în felul acesta, priveşte înlăuntrul său asistat de o altă privire, dacă nu învăluit în întregime în ea. M a i mult, cel în faţa căruia vorbeşte îi lasă iluzia n u numai că este, ci şi că ştie totul despre el, adică mai mult decât mărturisitorul. Acesta speră să-l întâlnească pe Creatorul său prin coborârea într-un adânc care lui îi scapă şi, astfel, să se întâlnească în cele din urmă pe sine în sânul privirii lui Dumnezeu. Eu, în schimb, simt singur în faţa mea şi execut tumbe într-o apă la mal, în bulboana aceea pe care o face râul şi în care, la ţară, copiii sar ţipând şi ţinându- se cu o mână de nas. La celălalt capăt al mărturisirii mele nu mă aşteaptă nimeni şi, după fiecare săritură, ies ţinând în palme puţin noroi şi pietriş. Şi totuşi îmi place să mă scald în bulboana mea, fie şi doar sub privirile întâmplătoare - compasive, amuzate sau tâmpe - ale semenilor mei. De ce aş avea pretenţia ca ei să înţeleagă ceva din mine, de vreme ce eu înţeleg atât de puţin? * Scriu aceste rânduri. Trebuie să-mi păstrez sufletul viu. * A scrie un jurnal înseamnă a invita timpul la dans. Le sunt recunoscător cărţilor mele d in ultimii ani: Uşa interzisă, Scrisori către fiul meu, paginilor acestora... Au făcut să se nască necunoscutul din mine. în fond, m-am născut pe mine din mine. N-am făcut decât să scriu, în variante diferite - de la Jurnalul de la Păltiniş şi până la paginile acestea -, o „hermeneutică a vieţii” fără zorzoanele filozofice de rigoare. Am tot încercat să dau ochii, într-o bună z i, cu necunoscutul din mine. Am vrut să-l surprind, să-l p u n la z i d, să-l fac să se predea şi - sub somaţia întrebării „Cine eşti?” - să pun capăt unui incognito de o viaţă. Notând ba una, ba alta, mi-am „devorat” toată viaţa. A venit momentul să mă opresc. 370 La preţul de vânzare se adaugă 2%, reprezentând valoarea timbrului literar ce se virează Uniunii Scriitorilor din România, cont nr. R044 RNCB 5101 0000 0171 0001, B.C.R. Unirea, Bucureşti. Orice jurnal adevărat ar trebui să semene cu un ordin de percheziţie emis de autor pe numele autorului însuşi. Dacă aş avea cheia sufletului meu, daca aş putea să-l cunosc vreodată pe necunoscutul cu care împart acelaşi creier! Să ai curajul de a te trăda într-o carte, de a te pune la dispoziţia duşmanilor tai! Ce festin, pentru cei care te urăsc, o carte adevărată! Gabriel Liiceanu O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă. Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu ? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă. Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul - şi el un necunoscut - ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă - tensiunea lor. Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă”, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut”.